În acest număr: OGLINDA

Adi Filimon Ioan Toderiţă

literara
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
Adrian Dinu Ion Iancu Vale şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare
Rachieru Ion Pachia- şi Editurilor din România (APLER) şi Associazio-
ne della Stampa Estera din Italia, membru fon-
Al. Florin Ţene Tatomirescu dator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din
Alexandra Niculescu Ionel Necula Europa (ARPE)
Alexandru Bisag Iosif Popa Editată de:
Alexandru Buzoianu Iulian Bitoleanu Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani
Alexandru Unguru Iuliana Stoleru cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea
Alina-Iuliana Laurian Stănchescu REDACŢIA:
Popescu Leonard Ancuţa Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu
Aliona Munteanu Liviu Pendefunda Senior editori: Liviu Pendefunda, Theodor Codreanu,
Adrian Dinu Rachieru, Florentin Popescu, Liviu Comşia.
Ana Ardeleanu Lucian Gruia Secretar literar: Ştefania Oproescu
Ana Nicoleta Rusu Lucian Strochi Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu,
Ana-Maria Cornilă- Lucian V. Bâgiu Constantin Miu, Laurenţiu Măgureanu, Petrache
Norocea Luisa-Evelina Ştifii Plopeanu.
Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca,
Anatol Basarab Luminiţa Amarie Mihaela Albu, Marlena Lica Masala.
Aura Popa Lupes Gianina Foto: C. Răduc
Aurel Conţu Magdalena Albu Tehnoredactare: Adrian Mirodone
Aureliu Goci Magdalena Brătescu Culegere: Ionica Dobre
Berthold Aberman Marian Hotca
Bianca Noise Mariana Vicky OGLINDA LITERARĂ o puteţi pro-
Camelia Sava Vârtosu cura şi descărca de pe site-ul
Ciornea Stefana Mariana Zavati www.oglindaliterara.ro unde aflaţi
Constantin Ghiniţă Marina-Raluca Baciu şi modalităţile de abonare.
Cornel Ilie Mircea Materialele se trimit numai în format electronic,
Corneliu Leu Dobrovicescu cu diacritice, la :
Cristina Bîndiu Miron Scorobete E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com
Doina Anton Mujo Buçpapaj gheorgheandreineagu@gmail.com
Dorel Vidraşcu Nuta Crăciun gheorgheaneagu@gmail.com
Dorina Tomescu Octavian D. Curpaş
Dumitru Anghel Oleg Carp Corectura nu se face la redacţie.

Dumitru Doru Berdei Ovidiu Ghidirmic ADRESA REDACŢIEI:

Ela Crângaşu Petrache Plopeanu Str. Alexandru Golescu,
Nr. 76 bis, Focşani,
Eugeniu Nistor Petre Anghel Jud. Vrancea
Florin T. Roman Petre Ioan Cretu Mobil: 0722-284430
George Anca Raluca Blezniuc ISSN 1583-1647 0749188333
George Petrovai Raul Baz
Gheorghe Andrei Retuța Dascăl
Revista se difuzează prin abonament la
Neagu Stephen Gill
sediul redacţiei şi sediile filialelor
Gheorghe Suchover- Ştefania Oproescu
Uniunii Scriitorilor din România.
schi Theodor Codreanu
Grid Modorcea Tudor Cicu
În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund
Huțuleac Dragoș Victor Sterom în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub
Ioan Dobreanu Viorel Patrichi semnătura proprie.

10438 www.oglindaliterara.ro
 EDITORIAL

Anu’ ăsta se poartă Brâncuși

Un grup de copii, desenează pe asfalt modelul Coloanei Infinitului,
introducând principiul șotronului în jocul lor, joc oprit la baza monumentului. Privesc
apoi, cu uimire, înălțimea creației, care le inspiră la unison un gând: „Las’ că ne
facem noi mari !”. Da, este reclama unei instituţii bancare. Una din reclame. Cealaltă,
îl înfățișează chiar pe sculptor, în atelierul său, vorbind. Dacă a doua e mai puțin
vizibilă, poate chiar retrasă în urma acuzațiilor de fals, prima își mai găsește loc în
spațiile publicitare. N-ar fi o problemă, dacă am înțelege mesajul. Posibil, ideea a
fost de continuitate, de păstare a unei tradiții. Din nefericire, seamănă mai mult a
amenințare. Cum adică, mai așteptăm încă o generație? Să se întâmple ce ?

Fără efort, memoria asociază altă
propoziție: „Lasă, lasă... că ne-ntoarcem noi
acasă !” Se întorceau treisprezece oşteni fideli lui
Mihai Viteazul risipiți prin lume, să aducă acasă
steagul unirii și o comoară de... pietre! Nici acest
îndemn din filmul Nemuritorii n-a fost benefic. Nici
vitejilor, nici producătorilor. După ce s-au „făcut
mari”, adică după mulți ani, Sergiu Nicolaescu și
Nicu Covaci s-au judecat îndelung și urât pentru
drepturi de autor pe coloana sonoră a filmului.
Dar asta e o altă poveste.
Vorbeam despre Constantin Brâncuşi.
Abia ce se mai liniștise vulcanul aducerii acasă
a osemintelor sculptorului aflate în mormântul
cumpărat de el în cimitirul Montparnase, că alt
subiect erupe din magma priorităților ce pare să
sporească precum drojdia în aluatul nostru, mereu
necopt. Cumințenia Pământului stă cuminte și
așteaptă verdictul privind proprietarul la care va
urma să locuiască un alt timp, desigur. Dăruită,
confiscată, cedată, retrocedată, cumpărată, până
se vor lămuri lucrurile va mai trece timp și se vor
mai face valuri. Parcă nu s-a făcut atâta caz,
când s-a împachetat Muzeul Literaturii Române
și s-a transferat într-un spațiu impropriu din
Casa Presei. Au protestat atunci, doar vreo 14-
15 persoane în fața Primăriei Capitalei. Nu știu
nici dacă douăzeci de milioane de Euro este
o sumă mare sau mică și ce loc ocupă ea în
ordinea priorităților care răsar peste noapte, de
multe din ele atârnând chiar soarta noastră. Nu
vreau să cad în patetismul exagerat transmis
de producătorii filmului Nemuritorii, în care, vitejii
aduceau acasă cu prețul vieții, o comoară ce urma
să slujească unui ideal. Dar, din succesul pe care
l-a avut filmul în epocă, se înţelege lesne că sub
constrângerea unui sistem dictatorial, populaţia
empatizează cu modelul de viteaz care sfidează
moartea, după mesajul transmis de milenii.
În ultimii ani, câteva publicaţii, printre
care Ziarul de duminică (2009), Adevărul (2013),
România literară (2013), publicau interviuri cu
academicianul Mircea Maliţa, trecut altfel, mai
mult sub tăcere în media. Internetul oferă o
biografie a sa, sumară şi neatractivă, mai ales
prin asocierea chiar din primul rând, cu eticheta
de politician comunist. Nu că n-ar fi adevărat,
însă tinerii ar putea fi îndepărtaţi dintr-un început
de scrierile sale, despre care istoria va decide.
Amintesc din funcţiile deţinute temporar de
acesta, pe cele de Ministru al Educaţiei şi de
director al Bibliotecii Române din New York. Asta
pentru că, în prezent, atât Ministerul Educaţiei
Ştefania Oproescu
cât şi Bilioteca Metropolitană Română se află în
cercetări pentru mari sume de bani încasate se Cumințenia
pare, nu tocmai legal. Dacă şi bibliotecile fură, Pământului stă cuminte și
unde să ne mai retragem ? așteaptă verdictul privind
Pe eseistul Mircea Maliţa l-am citit din
proprietarul la care
perioada Nemuritorilor. Poate că şi de asta
m-a tentat titlul cărţii Cuminţenia Pământului va urma să locuiască
- Strategii de supravietuire in istoria poporului un alt timp, desigur.
român (ed. Corint, 2010 ). Mihai Viteazul este şi el Dăruită, confiscată,
cuprins în capitolul Strategii armate. În secţiunea cedată, retrocedată,
numită Proflul românesc, un loc ocupă Constantin cumpărată, până se vor
Brâncuşi. Imporanţa pe care i-o acordă autorul lămuri lucrurile va mai
este condensată în cuvântul de deschidere: ”Nu trece timp și se vor mai
mi-a mai rămas decât datoria de a explica titlul face valuri. Parcă nu s-a
cărţii. Este numele unei sculpturi a lui Brâncuşi, făcut atâta caz, când
o personalitate din constelaţia celor care au dus s-a împachetat Muzeul
ţara noastră pe orbita lumii şi care a mărturisit că Literaturii Române și
arta lui vine din acelaşi nucleu cultural care ne-a s-a transferat într-un
asigurat supravieţuirea. Pământul e al nostru, spațiu impropriu din Casa
mintea e a noastră...” Presei. Au protestat
Dar, nu ştiu cum se face că, mintea atunci, doar vreo 14-
noastră rodeşte mai bine în pământ străin. Ne 15 persoane în fața
mândrim cu români cunoscuţi în lume, dar este o Primăriei Capitalei. Nu
mândrie şchioapă.Tocmai s-au decernat premiile știu nici dacă douăzeci
Nobel pe anul acesta şi anunţăm triumfal că un de milioane de Euro este
alt român, Ştefan W. Hell, a primit premiul pentru o sumă mare sau mică
chimie. Da, numai că ţara asociată numelui său la și ce loc ocupă ea în
Stockholm nu este România, ci Germania. Este ordinea priorităților care
inutil cred, să pomenesc numele celorlalţi români răsar peste noapte, de
plecaţi din ţară, laureaţi ai râvnitului titlu. multe din ele atârnând
Dorim să returnăm osemintele lui
chiar soarta noastră.
Brâncuşi, cel pentru care, la Paris, s-a ţinut în
loc un cartier întreg, numai ca să nu i se dărâme
atelierul, în timp ce la Hobiţa, din casa natala a
sa, au rămas doar câteva bârne.
Revin la Cuminţenia Pământului.
Lucrări ale lui Brâncuşi se află peste tot în lume şi
asta nu-l face mai puţin cunoscut, dimpotrivă, ne
onorează numele. Dacă se va decide ca lucrarea
să fie cumpărată de statul român, adică de toţi
românii, aceşti eroi anonimi care duc în spate
neamul, va clinti nepăsarea (ca să nu spun altfel)
celor care ne mânuiesc destinele? Vom deveni
sub protecţia acestei alinări divine, mai înţelepţi
şi mai cuminţi? Sau, va rămâne ca în reclama
neinspirată a băncii, retrasă între timp şi trecută
la capitolul pierderi mărunte?
Aflăm recent că s-a furat vulturul de bronz
de pe monumentul lui Mihai Viteazul din Poiana
lui Mihai. Ne furăm în devălmăşie, noi pe noi şi
en-gros şi en-detail.
Cuminţenia pământului aşteaptă.

www.oglindaliterara.ro 10439
 IMAGINE, SEMN, IDEE
(DESPRE IANNIK DURAND-CANADA)
Scrisul mi se pare a fi cea mai Pentru a înţelege mai bine scrierea arabă, trebuie să plecăm de la
mare descoperire şi biruinţă a omului. avertismentul lui J.G. Février: „Trebuie făcută o diferenţiere atentă între
Pârghia, planul înclinat, scripetele limba arabă, scrierea arabă şi religia islamică”.
sunt, la o ultimă analiză, unelte. Roata De la început se dezvoltă două scrieri, una monumentală, cufica şi o
e o unealtă şi o invenţie; focul- o alta de uz curent, naskhi.
descoperire mai mult sau mai puţin Cufica este o scriere unghiulară, dreaptă, ornamentală, depinzînd
întâmplătoare. Dacă definitorie pentru decisiv de instrumentele care o trasează: dăltiţa sculptorului şi a gravorului.
specia umană este sociabilitatea -cu o Se obţin adevărate ornamente epigrafice, specialiştii vorbind de o cufică
componentă esenţială: comunicarea, împletită şi de una înflorită. Cufica este scrierea ce servea exclusiv la
omul fiind într-adevăr zoon politikon copierea Coranului.
(animal social -nu politic -cum traduc Naskhi este o scriere cursivă, rotunjită, legată, trasată cu calamul şi
unii), atunci scrisul rămâne cea mai din care derivă toate scrierile arabe moderne.
importantă descoperire a umanităţii. Ar mai intra în atenţia caligrafilor scrierile etiopiene, cele indiene,
Nu are rost să ne întrebăm, din care reţinem scrierea kharosti, brahmi şi nagari, alfabetele grec şi latin,
Lucian Strochi asemeni lui Herbert Read (Imagine scrierea runică şi cea ogamică (prima germanică, a doua celtică).
şi idee, Originile formei în artă) dacă Tradiţia occidentală aduce ca noutate înluminura, tratamentul
la început a fost ideea sau imaginea. privilegiat acordat iniţialei, filigranul. O iniţială din Biblia de la Kells (sec.
Scrisul le conţine, cel puţin în cazul scrierilor sintetice (Ideenschriften - VIII, Trinity College, Dublin) este o adevărată operă de artă, la fel ca o
scrieri de idei- ideograme) pe amândouă. pagină ornamentată cu împletituri din Cartea de la Durrow (sec. VII).
Tot în cadrul scrierilor sintetice pot intra picturile rupestre, În Occident, dar plecîndu-se de la modele ilustre ale Orientului,
pietroglifele, gesticulaţia, nodurile, quippus-ul incaş, wampums (eşarfe imaginea tinde să devină independentă faţă de scriere. Caligrafia redevine
ţesute cu figuri şi în al căror urzeală se află scoici) (culoarea e semnificativă: operă picturală.
alb - pace, negru -tristeţe, roşu -război etc), wintercounts indienilor din Am pomenit toate aceste lucruri, pentru că operele lui Yannick
America de Nord (desene în spirală pe piele de bizon - adevărate anale Durand te obligă la un permanent dialog cu timpul şi cu arta.
pentru sec. XVIII-XIX). După studii „clasice” de pictură la Toulouse, artista s-a perfecţionat în
Trecerea de la scrierea sintetică la cea analitică o fac culturile maya arta scrisului şi a caligrafiei cu maeştri precum Claude Mediavilla, Donald
(scrieri sintetico -analitice (idei-cuvinte) glife) şi cea aztecă (o scriere de tip Jackson, Gottfried Pott, Julian Waters sau Hassan Massoudy, iniţiindu-
rebus plină de calambururi). se în scrierile vechi, pentru a se întoarce în prezent şi oferind (u-şi) un
Scrieri analitice ar cuprinde în primul rînd scrierea cuneiformă (3500- viitor, promovând o caligrafie contemporană, litera fiind o primă realitate
100 î.d.H) utilizată de popoarele sumero-akkadiene (asiro babiloniene), materială, un punct de sprijin pentru construcţia sa îndrăzneaţă, pendulând
de culturile khaldi, hitită, protoelamite, achemenide, ugaritice, o scriere între lizibil şi ilizibil, între semn şi simbol, între imagine şi idee, între urmă
pictografică cuprinzînd peste 2000 de semne. şi tuşă, între literă şi vectorul de emoţie pe care această literă îl conţine.
Scrierea egipteană oferă tipul cel mai pur al unei scrieri de cuvinte Într-un timp al globalizării, al uniformizărilor, când scrisul e
cu un schelet consonantic (vocalele intercalate dau funcţia gramaticală), depersonalizat de fonturile computerului, Yannick Durand ilustreză un
scriere avînd 24 semne consonantice. dicton al lui Buffon, aparent uşor parafrazat: Scrisul e omul însuşi. Litera
Esenţială pentru caligrafie rămâne are suflet, e însăşi existenţa noastră
însă scrierea chineză, favorizată de o limbă surprinsă într-un moment de neîngăduită
chineză monosilabică (cuvintele sunt tandreţe. Yannick scrie cu pensula şi
formate dintr-o consoană plus o vocală). pictează cu calamul. Astfel scrisul se
În limba chineză funcţia gramaticală reîntoarce la origini, demiurgic, fiind
a cuvântului decurge din poziţia sa în prin ideogramă, pictogramă, înluminură
frază, iar scrierea chineză urmăreşte cinci sau caligramă o engramă, a amprentă a
principii şi anume: sian hin (morfograma)- realului, dar şi a arhetipurilor. Paradoxal,
figurativă; cemce (dactilogramă) expresia culoarea nu e altceva decât umbra literei, o
unei acţiuni, calităţi, idei abstracte; kia tsia despletire a ei, o coadă de cometă. Artista
(caracter de împrumut) cuvinte homofone canadiană se reîntoarce prin caligrafia sa la
sens diferit, pronunţie similară (rebus); izvoarele frumosului, deci ale artei, scrisul
ceuan ciu (răsturnarea caracterului) şi imaginea devenind pe rând emoţie, idee,
caracterul îşi schimbă sensul; hin sen stare de spirit, răzvrătire.
(morfofonogramă) caracter este compus Chiar dacă artista canadiană ne-a
din două elemente, dintre care unul indică oferit, cândva, în expoziţia sa de la Galeria
sensul, celălalt pronunţia. Primul element TOpart din Piatra-Neamţ, 45 de pătrate
este cheia. (câte unul pentru fiecare an al vieţii sale),
Scrierile fonetice par a descuraja, la opere ce pot fi recepţionate şi interpretate
prima vedere, caligrafia: scrierea fonetică independent, Yannick îşi percepe arta
este un sistem de scriere raţional, care unitar, fluid, convinsă fiind că artistul nu
dă fiecărui sunet elementar un semn. pictează decât o unică pânză, aşa cum
Nu întâmplător scrierea fonetică este o scrisul e şi el unic, magia sa venind prin
invenţie feniciană, fenicienii fiind un repetare şi multiplicare.
popor de neguţători şi de navigatori, Litera lui Yannick Durant nu este
adică pragmatic, cultivând simplitatea, altceva decît un atom într-un pozitron,
precizia, claritatea. Această scriere are bombardat de inteligenţa şi sensibilitatea
şi o protoistorie a ei, înglobând scrierile sa şi a receptorilor.
paleomoabitică, ugaritică, inscripţiile O literă imagoactivă, izotopică,
protosinaitice, inscripţiile de la Byblos aşadar. Sau altfel spus: efectul literei
(amestec de litere geometrice şi de asupra razelor gama.
hieroglife, un adevărat „alfabet pletoric”, Caligrafia contemporană devine
scrierea paleoebraică, alfabetele arameice, şi un triumf al visului asupra unei
ebraica pătrată (ebraica fiind o limbă lumi pragmatice, realiste, formalizată,
savantă şi liturgică, în timp ce arameeana Lansare de carte la Roman „Amintirile unei algoritmizată, inteligentă, dar care alungă
era o limbă vorbită). octogenare” de Natalia Rus tot mai mult din realitatea cotidiană emoţia.

10440 www.oglindaliterara.ro
 au reuşit să «pedepsească» îndeajuns limba noastră, adică nu au educat-o.“5
CONSTANTIN NOICA, „În acel ceas de cumpănă al limbii, încercarea lui Cantemir, chiar nereuşită,
de a îmbogăţi limba cu vocabule şi forme noi poate fi mai instructivă, sub
unele raporturi, decât îmbogăţirea neştiută a limbii. Aşa cum înţelegi un
PORTRETIST om şi prin ce nu poate fi el, înţelegi mai bine o limbă prin ceea ce nu poate
primi ea. În istoria culturii noastre, Cantemir pare a fi luat asupră-şi sarcina
de-a duce până la limită lucrurile limbii.“6 Continuă Noica, în aceeaşi notă:
„Cantemir scrie într -un ceas când nu era numai nevoie de cuvinte noi; era
(Urmare din nr.153) un ceas când cuvintele vechi se mai puteau mlădia. Când fierul limbii este
încă roşu, el se poate îndoi. Dacă însă nu ajungi cu gândul îndărăt la acel
ceas în care se ferecă lucrurile limbii, atunci limba ţi-e moartă şi gândul
În continuare, vom evidenţia asupră-i e mort. Pentru Cantemir, nici limba, nici gândul nu erau moarte.
viziunea lui Noica despre „cercetarea în De aceea, el le vede chinuindu-se şi le chinuie, la rândul său. I s-a reproşat -
cuvânt“ întreprinsă de Cantemir. Astfel, spre a vorbi acum de sintaxă – topica uneori «neromânească» a frazei, prin
pentru a traduce „cele cinci glasuri aşezarea verbului la sfârşitul propoziţiei. (…) De ce această asupreală a
ale lui Porfirie“, cunoscuţii termeni limbii noastre? Nu ştia Cantemir care e spiritul limbii romaneşti?“7
din lucrarea Isagora, noi spunem Dar, aşa cum recunoaşte Noica, „străduinţa lui Cantemir în a chinui
astăzi: „gen“, „specie“, „diferenţă“, fraza românească este ea însăşi o lecţie“8 şi ne îndeamnă „să-i înţelegem
„propriu“, „accident“. Cantemir şi primi, pe cât se poate, cearta şi asupreala. Nu pentru că era principe, dar
spunea, în limba română, sub forma pentru că , învăţat fiind pe cât era, a luat asupră-şi soarta de-a fi roman din
unor termeni echivalenţi: „neamul“, estul Carpaţilor şi ne-a mutat în Europa.“9
„chipul“, „deosebirea“, „hârişiia“, Opera cantemiriană „încununează acea epocă de gestaţie a spiritului
„tâmplarea“. Iar atunci când nu găsea modern, de împletire a inovaţiei cu tradiţia care a fost umanismul românesc.
termeni echivalenţi în limba vorbită, La contradicţiile unei epoci de tranziţie se adaugă contradicţiile spiritului
îşi lua libertatea să creeze cuvinte noi, mobil al lui Cantemir, care a trecut prin diverse ipostaze, a încercat diverse
regândind, astfel, conceptele respective, maniere, şi-a schimbat preocupările. De la tânărul autor al unor opere
Cătălin Mocanu Cantemir făcând şi prima încercare literar-religioase sau filosofice-teologice ca Divanul sau Sacrosanctae la
sistematică de creare a unei terminologii savantul de factură europeană există, incontestabil, o evoluţie.“10
filosofice româneşti.1 Despre trei astfel Nu putem încheia expunerea noastră altcumva decât cu dizertaţia lui
de cuvinte vorbeşte Noica: „ceinţă“, Noica despre „modelul Cantemir în cultura noastră“: „Într-un ceas istoric al
„câtinţă“, „feldeinţă“: „Ele nu sună poate bine şi n-aveau sorţi să rămână, «sinelui înnebunit», cum spun indienii, când unii dintre europenii cei mari
dar ceva în felul lor de-a se întruchipa ar putea să ne folosească încă. Sunt şi măsuraţi trăiesc sub spaima anului 2000 (Clubul de la Roma) şi alţii sub
tocmai cele ce vin în urma «glasurilor» amintite, şi ele vor să redea primele delirul erei răgazurilor (doar ceva ca fotosinteza, şi omul ar deveni, dintr-o
trei categorii aristotelice: substanţă, cantitate, calitate.“2 dată, «fiu al Soarelui», înmulţindu -se, trăind oricât şi roind în spaţiu oricât),
Mai departe, Noica explică mecanismul formării acestor cuvinte: este loc şi pentru posibilul românesc, sub semnul lui Cantemir, sub semnul
„Luate aşa, izolat, cuvintele sunt nişte ciudăţenii lingvistice şi atâta tot. structurilor în lemn din Maramureş, sau sub semnul lui «ar fi să fie», din
(Toţi marii oameni de cultură au pus în joc, fără succes, câteva din acestea: cugetul şi vorbirea noastră.“11
un Haşdeu, un Iorga). Dar puse laolaltă, ele spun cu totul altceva. Nu sunt
trei cuvinte, ci sunt: o mentalitate filosofică şi o lecţie.“3 Note bibliografice
Gr. Tocilescu, desemnat de Academia Romană în 1877 să copieze
lucrările inedite ale lui Cantemir, aflate în fondul de manuscrise al
Academiei din Moscova, indică diverse locuri în scrierile cantemiriene, în 1. C. NOICA, Pagini despre sufletul 14. Idem, Istoricitate şi eternitate.
care, pentru categoriile logicii, el utilizează: „ceinţă“ – pentru „ce este“, românesc , București, 1991, p. 11. Repere pentru o istorie a culturii
„câtinţă“ - pentru „cât este“ şi „feldeinţă“ – pentru „ce fel este“: „Atunci 2. Ibidem, pp. 11-12. româneşti , V-VI, București, 1989,
înţelegi: Cantemir încearcă să traducă în adânc, în fiinţa lor, categoriile 3. Ibidem, pp. 18-19. pp. 62-63 (vezi şi „Steaua“, an
lui Aristotel, reînfiinţându -le şi în limba română. El înţelege - ceea ce 4. Ibidem, p. 19. XXIV - 1973, XXIX, pp. 7-8).
nu se mai observă întotdeauna - că, în cele zece categorii aristotelice, zac 5. Ibidem. 15. Ibidem, p. 64.
întrebările cugetului. Conceptele cele mai generale ale cugetului nu sunt 6. Ibidem, p. 21. 16. Ibidem, p. 66
altceva decât întrebările lui fundamentale: ce este? cât de mare? unde este? 7. Ibidem, pp. 23-25. 17. Ibidem, p.67.
când este? Atunci, în traducerea acestor categorii («zece forme sub carile 8. Ibidem, pp. 25-26. 18. Ibidem.
Aristotel toate fiinţele lucrurilor cuprinde», defineşte Cantemir) trebuie să 9. Ibidem, p. 26. 19. P.VAIDA, Dimitrie Cantemir,
cauţi a păstra tocmai amintirea întrebării, ce apare deschis ca întrebare în 10. Cf. ŞT. GIOSU, Limba lui în Istoria filosofiei românești, I, ed.
aproape toate categoriile aristotelice elinești.“4 Dimitrie Cantemir, București, a II-a București, 1985, p. 222.
Vom mai stărui asupra comentariilor lui Noica referitoare la lexicul 1973. 20. C. NOICA, Modelul Cantemir
cantemirian. Astfel, într -un articol publicat în revista Steaua, Noica scrie: 11. C. NOICA, Cuvânt împreună în cultura noastră sau Memoriu
„În zelul său de om cultivat, ce dorea săltarea bruscă a limbii sale, până despre rostirea românească , către Cel de Sus asupra situaţiei
la «subţirimea celei greceşti», cum spunea Tocilescu, acum un veac, București, 1996, p. 110. spiritului în cele trei ţări româneşti,
cercetându-i manuscrisele - Cantemir s-a pornit asupra limbii româneşti, a 12. Ibidem. în „Viaţa Românească“, an.
asuprit -o, iar asupririle sale, spre a vorbi în limba sa şi a celor mai vechi – nu 13. Ibidem, pp. 110-111. LXXXVIII, I, 1993, pp. 16-17.

PREMIILE USR FILIALA IAŞI

La ceremonia de acordare a Premiilor USR Iasi, evenimentul a fost PREMIUL «CEZAR IVANESCU» PENTRU POEZIE: Angela
prezidat de Cassian Maria Spiridon, presedintele USR Iasi. Furtuna, Posthipnotice,
Au fost prezenti si primarul Iasului, Gheorghe Nichita, viceprimarul
PREMIUL «IONEL TEODOREANU» PENTRU PROZA: Mihai
Gabriel Surdu si Constantin Simirad, fostul primar al Iasului.  Batog Bujenita, Bântuind prin Paradis,
USR Iasi aniverseaza 65 de ani de la infiintare, fiind cea mai veche filiala
PREMIUL «IRINA MAVRODIN» PENTRU TRADUCERE: Petruta
din Romania.  Spânu, Alain Corbin – Miasma si Mireasma – Simtul mirosului si
imaginarul social în Franta Secolelor al XVIII lea si al XIX lea,
PREMII PREMIUL «TRAIAN OLTEANU» PENTRU DEBUT: Oana Strugaru,
POEZIE: Gellu Dorian, Saizeci de pahare la o masa, Exilul ca mod de existenta. Andrei Codrescu în spatiul textual al
PROZA: Adrian Alui Gheorghe, Urma, dezradacinarii,
TEATRU: Constantin Popa, Salonul nr. 6 Bis, PREMIUL «D. Staniloae»: Viorica S. Constantinescu, Dictionarul
CRITICA SI ISTORIE LITERARA: Antonio Patras, Scriitorul si umbra Popoarelor Biblice,
sa. Geneza formei în literatura lui E. Lovinescu, RESTITUTIO: Eugen Dimitriu, Corespondenta falticineana, vol. I si II.
ESEU: Marius Chelaru, Haiku, haiga, haibun – pagini despre istoria Comitetul de Conducere al USR Filiala Iasi a acordat urmatoarele
poeziei orientale în România si în lume, premii:
MEMORIALISTICA: Constantin Simirad, La taclale cu pixul Toma, PREMIUL OPERA OMNIA: Alexandru Zub,
PREMIUL PENTRU TRADUCERI: Olimpia Iacob, Carolyn Mary PREMIUL DE EXCELENTA: Val Panaitescu, Constantin Parascan,
Kleefeld – Zori hoinari, Nicolae Panaite,
DEBUT POEZIE: Vlad A.Gheorghiu, Fratele mut. La nord apa e curata, PREMII SPECIALE: Nicolae Bacalbasa, Marian Ruscu.
 
www.oglindaliterara.ro 10441
 Despre frumusețea spiritualității românești
În paginile care urmează voi
incerca, să ofer o altă perspectivă
asupra spiritualităţii româneşti. Una
care intră în conflict cu percepţia
cotidiană. Personal, prefer oricând să
cred că în plan cultural, România nu
se regăseşte în idolii societăţii actuale.
România este mult mai profundă şi mai
complexă decât credem. Lumea arhaică,
a tradiţiilor, a ritualurilor iniţiatice şi a
etnicului nu ne dă voie să ne coborâm
la nivelul culturilor de masă care dau
trendul în societatea contemporană.
Problema noastră, ca neam, este
Huțuleac Dragoș 1
aceea că ne e rușine cu noi înșine!
Educația, îndeosebi cea din ultimii 25
de ani, promovează o atitudine greșită vis-a-vis de naționalism. Cumva
e mai rușinos să evoluezi ca om în concordanță tine însuși și trăirile pe
care doar energiile subtile ale mediului în care te naști ți le imprimă, decât
ca și căpșunar. Sistemul educațional românesc și mass-media, a făcut
în așa fel în să preferăm oricând să adoptăm felul de a fi al străinilor,
decât să ne construim existența în funcție de nevoile noastre interioare.
Încercarea noastră, ca popor, să fim pe placul tuturor, nu are nicio şansă
dacă nu ne placem noi înşine. Putem deveni cel mult o expresie artificială a
occidentului, dar istoria ne-a dovedit în decursul timpului că artificialul nu-
și are loc în destinul unei națiuni. El poate marca un moment, dar nicidecum
o eternitate! În rândurile care urmează voi face o scurta trecere în revistă a
câtorva scriitori care au surprins adevărata spiritualitate românească și care
au îndrăznit să o promoveze, conștienți fiind că a fi român nu este sinonim
cu „hoț, slugărnicie, mizerie, etc.”, precum și alte adjective menite a îngropa
sufletul românesc. A fi român înseamnă cel puțin a fi om între oameni dar,
personal, înclin să cred că înseamnă mai mult decât atât. Asta mi-au dovedit
inclusiv autorii despre care voi discuta în rândurile următoare. Aceștia chiar
şi în momentele când s-au săturat de România, nu au fost niciodată sătui de
spiritul ei. De aceea au putut clădi ceva reprezentativ pentru neamul nostru.
Eminescu va rămâne pe veşnicie în conştiinţa poporului nostru,
ca fiind poetul său naţional. Dar el a fost mai mult decât atât. A crezut în
destinul neamului său într-atât, încât s-a făcut una cu dânsul. De aceea în el
s-a întrupat toată poezia poporului nostru. Durerile, bucuriile şi nevoile sale
se confundă cu cele ale neamului care şi-a găsit în poet purtătorul de cuvânt.
Când îl studiezi pe Eminescu, simţi că te studiezi pe tine însuţi, pe tine
tainicul şi veşnic nemulţumitul. Ce-a făcut Eminescu? A căutat modalităţi
prin care frumuseţea spiritului autohton să poată fi exprimat la nivelul celui
european. Pentru că, numai aşa vom putea deveni vizibili pe harta culturală
a lumii.
Constantin Rădulescu-Motru şi-a îndreptat atenţia spre România
tainică, alchimică, creatoare de principii ireductibile în faţa schimbărilor de
formă de la începutul secolului XX. El a arătat că, prin ignorarea culturii
tradiţionale, aşa săracă cum pare ea la prima vedere, punem bazele unei
societăţi care nu are niciun viitor în posibilul istoriei. Incursiunea lui în
psihicul poporului român, ne-a arătat că acesta are o personalitate total
diferită faţă de celelalte popoare ale lumii. De aceea viitorul său trebuie
construit pe temeiuri care să corespundă adevărului său lăuntric. Caracterul
gregar al sufletului românesc trebuie înlăturat, dar nu dat uitării. Pentru
că numai dorită lui s-a păstrat unitatea limbajului şi a componentei etice
autohtone. Datorită lui am rezistat ca neam. Aşadar, conchide autorul
român, trebuie luat în considerare atunci când vine vorba de planurile de
viitor ale culturii române. Numai înţelegând rostul lui, în structura neamului
românesc, putem discerne cu privire la viitorul pe care vrem să ni-l asumăm
în noua aşezarea a valorilor care vor defini poporul român.
Mircea Florian, încearcă o abordare critică asupra procesului de
naţionalizare a filosofiei. Potrivit opiniei sale, acesta nu-şi are rostul.
Filosofia s-a concentrat tot timpul pe aflarea adevărului suprem şi nu şi-a
pus nicicând problema naţionalităţii sale. Dar, totuşi, filosoful nu contestă că
fiecare popor în parte are un specific al său prin care se raportează la lume,
o metodă proprie de abordare a problemelor existenţiale, care se datorează
matricii modelatoare a culturii din care se trage. Iar tocmai acestă matrice
10442 www.oglindaliterara.ro
nu poate fi ignorată. În ea se regăsesc resursele creatoare ale neamului ce
o revendică.
Mircea Eliade ne-a iniţiat în România mistică. Acea Românie a
miturilor, a obiceiurilor tradiţionale cu substrat metafizic, prin care omul
arhaic încearcă să găsească răspunsuri la întrebările fundamentale ale lumii.
Apropierea ţăranului român de ritmurile cosmice cît şi creştinismul său
primar, duce la acea Liturghie Cosmică în care, Universul, coabitează în
deplină armonie cu efemeritatea lumii umane. Astfel, arhaismul folclorului
românesc a salvat un patrimoniu ce aparţinea creştinismului în genere, dar
pe care procesele istorice l-au anihilat. E vorba despre viziunea creştină
asupra naturii. Acest fapt, consideră Eliade, nu este lipsit de importanţă
acum când cultura asiatică încearcă să-şi recapete locul cuvenit în istorie.
Cu ajutorul lui Mircea Vulcănescu, am aflat că neamul nostru este
o realitate etnică, o realitate vie de trecut retrăit, de prezent actualizat şi
de viitor ca destin care va fi mereu problematizat de către fiecare nouă
generaţie apărută în istorie. Că asupra spiritului românesc, s-au exercitat
de-a lungul veacurilor, diverse ispite ca cea greacă, romană, bizantină,
slavă, franceză, germană, orientală dar şi tracică. Că, spre deosebire de
occidental, în care raţiunea vrea să pună ordinea ei în lucruri, aici, la noi,
ai sentimentul înfrăţirii omului cu lucrurile din jur, cu sentimentul omului
care trăieşte integrat în armonia măsurii fireşti a sferelor, în care proporţiile
dintre ceea ce trăieşte omul şi ceea ce exprimă, se topesc în aceeaşi armonie
a lumii.
Constantin Noica ne-a învăţat despre dor şi matca sa stilistică. Despre
morfologia cuvintelor arhetipale în care se regăseşte esenţa spiritualităţii
autohtone a unui popor. Pentru el, cuvântul nu este o exprimare a gândurilor,
ci mai degrabă o întrupare a lor. În cuvinte, crede Noica, se întâmplă să-ţi
aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată, căci orice cuvânt este
o uitare şi aproape în oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii.
Iar noi ar trebui să căutăm în aceste cuvinte acea noutate uitată, care ne va
releva cine suntem.
Petre Ţuţea se înfiinţează în faţa neamului nostru cu alternativa
creştină, considerând ortodoxismul ca fiind spaţiul cel mai prielnic
spiritualităţii autohtone şi care se mulează cel mai bine pe fiinţa noastră
naţională. Numai în astfel de circumstanţe destinul poporului nostru se
va împlini în toată plenitudinea potenţialului său lăuntric. Altfel, suntem
condamnaţi la a deveni străini de noi înşine şi, prin urmare, să ne ratăm ca
neam.
România anului 2014 are nevoie de astfel de iniţieri, de astfel de
aduceri aminte. Probabilitatea ca autenticitatea sufletului românesc să se
păstreze la această cumpănă dintre milenii, este destul de redusă. Procesul
de globalizare ne-a luat pe nepregătite. Nu putem îmbrăţişa alte culturi fără
ca, în primul rând, să fi determinat potenţialul propriei noastre spiritualităţi.
Globalizarea nu înseamnă renunţarea la identitate, cum pare a fi înţeleasă de
contemporanii noştri. Ci, conştienţi fiind de propria noastră fiinţă naţională,
trebuie să găsim o modalitate de a o pune în slujba celorlalte culturi pentru
o evoluţie spirituală cât mai completă. Vorbim aici despre o osmoză în
care popoarele lumii nu renunţă la culturile din care se trag, ci se uită la
alternativa oferită de fiecare în parte pentru o îmbogăţire a spiritului. O
cultură completează pe alta şi împreună ne dovedesc un singur lucru: că
toate ţările lumii nu sunt decât un singur popor, iar acesta poartă numele
de Omenire. În acest context, complexările de care suferim ca neam nu îşi
mai au rostul. Suntem parte a unui întreg, iar părţile unui întreg sunt de
obicei diferite. Această diferenţă îşi are rostul ei în compunerea întregului.
Iar renunţarea la ea face ca întregul să nu mai îndeplinească această calitate.
El devine la rândul lui parte şi, astfel, rostul lui în lume se compromite. Nu
trebuie să se întâmple aşa ceva. De aceea, fiecare popor în parte trebuie să-şi
împlinească destinul. Iar destinul nostru, ca români, stă în acest moment sub
semnul întrebării. Ce ar fi dacă în anii care urmează i-am găsi răspunsul?
_________________
1 Lucrarea a beneficiat de suport financiar prin proiectul cu titlul
“SOCERT. Societatea cunoaşterii, dinamism prin cercetare”, număr de
identificare contract POSDRU/159/1.5/S/132406. Proiectul este cofinanţat
din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Investeşte în Oameni!”

Fenomenologia
privirii critice
Ovidiu Ghidirmic
Profesor de elită şi publicist remarcabil, de pe meleaguri
vâlcene (născut la Bărbăteşti-Vâlcea, 1952), descendent dintr-o familie
cu tradiţii culturale (unchiul său Ştefan Bobei a fost asistent al lui Mihail
Dragomirescu), coautor la unele manuale şi programe didactice, Ion
Predescu are şi o bogată activitate de critic şi istoric literar, reflectată în
prestigioase reviste de cultură din ţară (,,Scrisul Românesc’’, ,,Vatra’’,
,,Tribuna’’, ,,Ramuri’’, ,,Orizont’’, ,,Atheneum’’, ,,Euphorion’’ etc).
Eseul monografic Cezar Baltag, conceptul şi privirea (Editura
,,Scrisul Românesc’’, 2013) este la origine o teză de doctorat, susţinută
sub coordonarea ştiinţifică a profesorului univ. dr. Eugen Negrici, unul
dintre cei mai cunoscuţi şi autorizaţi critici români de astăzi, care este şi
prefaţatorul volumului, totodată.
Cezar Baltag rămâne unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai
generaţiei ’60, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru,
Adrian Păunescu, Ana Blandiana şi alţii nu mai puţin valoroşi. Despre
Cezar Baltag s-au scris foarte multe studii, eseuri şi articole publicate în
reviste sau în volume de critică şi istorie literară, dar în afară de prezentul
eseu monografic al lui Ion Predescu nu mai există decât o altă încercare
exegetică: Cezar Baltag, monografie, antologie comentată, receptare
critică (Editura Aula, Braşov, 2001) de Mircea A. Diaconu.
Deşi este un scriitor complex, poet şi eseist, de o incontestabilă valoare,
Cezar Baltag se pare că a intrat, deocamdată, într-un con de umbră, ceea
ce s-a întâmplat şi cu alţi exponenţi ai generaţiei sale. Or, tocmai acesta
este unul din rosturile criticii, de a-i scoate pe scriitorii uitaţi la lumină şi
de a-i impune conştiinţei publice. Misiune de care exegetul se achită în
mod exemplar, prin această carte din care se pot reţine multe observaţii
percutante.
Ion Predescu este un analist profund şi subtil, format la şcoala
criticii franceze. Referinţele din critica franceză se ţin lanţ în acest volum.
Nume de cea mai mare rezonanţă ale criticii franceze revin frecvent în
eseul său monografic. Chiar sintagma din titlu: ,,conceptul şi privirea’’
este preluată din critica franceză, din eseul ,,L’Oeil vivant’’ ale lui Jean
Laurian Stănchescu
Marşul Naţional
Avram Iancu, 2014
Eşecul meu uman şi universal este că nu pot să-l ridic
din moarte pe Crăişor şi să-l aşez în locul unora dintre cei
vii din Naţiunea Română de astăzi, politicieni sau oameni de
rând, care prin atitudinea lor faţă de Neamul Românesc nu
sunt cu nimic mai presus în viaţă fiind, decât moartea Eroului
din Apuseni. La Ţebea nu este numai
bucurie, este şi multă înfrângere,
înfrângerea noastră, nu a Crăişorului!
Iată Crucea care a stat pe pieptul
lui Avram Iancu la înmormântarea sa!
A venit din moţ în moţ ca un
sol tăcut, trimisă de ultima suflare a
Martirului!
A stat la Ţebea în mâna mea, iar
eu prin ea am jurat Iancului ceva!
Aşa şi numai aşa să-mi ajute
Dumnezeu să împlinesc jurământul!
www.oglindaliterara.ro
Starobinski. Se poate spune că Ion Predescu profesează o fenomenologie
a privirii critice. Relaţia dintre concept şi privire este biunivocă.
Privirea descoperă conceptul care o atrage. Cea mai importantă operaţie
a hermeneuticii constă în descoperirea conceptelor ce stau la baza operei.
Critica lucrează, înainte de toate, cu concepte. Această teorie se aplică
foarte bine unui scriitor atât de conceptualizat şi intelectualizat ca autorul
Răsfrângerilor.
Ion Predescu aspiră spre un discurs critic cât mai complet,
integrator. Eseistul practică o hermeneutică filosofică sprijinită pe o amplă
erudiţie, dar recurge şi la alte orientări critice, la textualism, semiotică,
poetică şi poietică, urmărind ,,mecanismul gândirii producătoare’’, în
consens cu magistrul şi coordonatorul său ştiinţific.
În prima parte, exegetul se ocupă, cum era şi firesc, de altfel, de
eseurile lui Cezar Baltag, pentru că, dacă este să găsim un ,,cogito’’ al operei
lui Cezar Baltag, aici îl descoperim, în latura cea mai conceptuală a creaţiei
sale. Autorul ţine să precizeze, de la bun început, că eseurile lui Cezar Baltag
nu sunt poetice, metaforice, cum ne putem aştepta, ci ştiinţifice, filosofice şi
teosofice şi literare. Ne reţin atenţia: Maiorescu sau verticalitatea culturii,
Autenticitate şi substanţă la Camil Petrescu, Metaforă şi destin la Lucian
Blaga, Paradigma eliadiană, Timpul sărbătorii sau prezentul continuu.
Cezar Baltag se regăseşte cel mai mult în mnodelul Mircea
Eliade, din a cărui operă a şi tradus şi pentru înţelegerea căruia a profesat o
hermeneutică a sacrului.
Partea cea mai consistentă a volumului este dedicată poeziei.
Cezar Baltag s-a impus ca unul dintre cei mai rafinaţi poeţi ai generaţiei
sale, un poet ermetic, orfic şi ezoteric, de descendenţă barbiană, înrudir cu
Nichita Stănescu, despre care a şi scris, declarându-şi afinităţile structurale
şi de limbaj. Eseurile şi poezia sunt ca două vase comunicante. Chiar poezia
lui Cezar Baltag are o pregnantă tentă eseistică.
În prezentarea poeziei, Ion Predescu procedează cronologic şi
prin parafraze foarte expresive şi explicite: Comuna de aur (Efluviile
diegezei); Vis planetar (Mit, simbol); Răsfrângeri (Extazele reci ale
conceptului); Odihnă în ţipăt (Lumea e un semn, forma un preconcept);
Şah orb; Madona din dud (Homo ludens); Unicorn în oglindă (Producerea
fonematică şi orizontul de aşteptare al conceptului); Dialog la mal
(Euristica reflexivităţii); Euridice şi umbra (Jocurile Thanatosului);
Chemarea Numelui (Transcendenţa semnului).
Cezar Baltag, conceptul şi privirea de Ion Predescu este un
eseu incitant şi provocator, viu şi şocant pe alocuri, cu fraze memorabile,
ce se reţin la lectură. Una dintre ele mă îndeamnă la reflecţie şi meditaţie:
,,Critica este creaţie, în măsura în care e stil’’. Aşa este, stilul salvează
critica de ariditate şi o face plăcută la lectură, ca o proză de idei.
….//….
Maica mea România!
Doamne!
ea este icoana pustietăţii mele
şi înţelepciunea deşertăciunilor
viaţa mea răsare
din această dragoste mare
primeşte Maica mea România 
printre Rugăciunile Tale
şi dă-le lacrimilor mele măreţia ei
ea este Biserica mea subpământeană
şi clopotul care bate
în toată moartea mea
Doamne!
întăreşte sufletul meu
să nu mor înainte de izbăvirea ei
şi zideşte-mi Doamne inima
de braţele Maicii mele România
aşa cum zideşti naşterea pruncului
de braţele mamei sale
Doamne, primeşte Maica mea România 
printre Rugăciunile Tale
şi dă-le lacrimilor mele măreţia ei!
10443
 PLATON PARDĂU,
UN PROZATOR „RECICLAT”
Odată cu Ore de dimineaţă (1972),
propunând, dezinvolt şi productiv, o
nouă tipologie (activistul de partid) şi
călcând familiar în culise, în încăperi
tăinuite, desecretizând scene din „viaţa
de partid”, Platon Pardău devenise, în
epocă, „foarte actual”. Dar cărţile sale,
în vecinătatea reportajului, centrate
pe eveniment, păcătuiau prin absenţa
vieţii interioare. Stăruiau, cu alerteţe
gazetărească, asupra unor biografii
contemporane, cercetate sub unghi
politic, experimentând, cu lejeritate,
felurite procedee epice. Aduceau în
Adrian Dinu prim-plan, „înnobilând reportajul” (cf.
Rachieru Anton Cosma), oameni energici, în
acţiune, fie la sediul unei regionale de
partid, precum tânărul Paul (în audienţă
la noul secretar Vârlan), fie într-un tren blocat, în momentul inundaţiilor
(Aproapele nostru, aproape, 1973), chemând, salvator, ficţiunea, ca o
„plasă solidă”, între Individ şi Istorie. Abia în 1982, prin Limita de vârstă,
foarte harnicul romancier va încerca să corecteze carenţa „de interioritate”.
Personajul-activist Sebastian Georgescu, şi el soldat al Revoluţiei, se va
confesa unui scriitor, înlocuit apoi cu prietena sa, iscând o iubire târzie.
Prozator al suprafeţelor, Platon Pardău propunea un examen introspectiv,
aşa cum un alt protagonist, nedreptăţitul Haralambie Quintus va fi încercat
de sentimentul ratării (v. Mergând prin zăpadă, 1974). Şirul întâmplărilor
creşte coagulant şi îngăduie eroului (Sebastian Georgescu) să se regăsească
în oglinda Cărţii.
Suspectat (nedrept) de inventivitate „nulă”, Platon Pardău va
remedia şi această hibă, căzând în alt exces, pe lângă publicistica abundentă,
ca tribut propagandistic şi ritmul sufocant al titlurilor. Schimbarea la faţă
poate fi fixată în 1978, când, surprinzător, romancierul, întrerupând şarja
romanelor „realiste” (deşi infuzate de fantasticul folcloric), apărea pe piaţă
cu Minunata poveste a dragostei preafericiţilor regi Ulise şi Penelopa. Pe
canavaua mitologică, amestecând epocile, el propunea un roman picaresc-
parodic, antirăzboinic, dovedind chiar abuz de invenţie, într-un timp
nedefinit, interesat, îndeosebi, de descripţia moravurilor.
Dacă debutul său romanesc (Scara lui Climax, 1970) n-a trezit un
mare interes iar titlurile următoare, ancorate în realitatea imediată, sufereau
prin rezolvări teziste ori melodramatice, obsesia înnoirii formulei epice l-a
supus unor imprevizibile metamorfoze. Scrisul se relaxează, dezinvoltura
fantezistă, cu deosebire în „cărţile Dorunei”, îmbracă o luxurianţă barocă,
colecţionând întâmplări bizare. Reciclat, mitizant, sondând morala
Istoriei, prozatorul întreţine o ambiguitate calculată, servită şi de o ideatică
simbolică încâlcită. George Biruitorul, de pildă, adică „omul coborât din
turn” (1980) pledează pentru ascunzişul tăcerii. Fabuloasa Dorună lasă
impresia de loc părăsit, chiar dacă izbucnesc semnalele creaţiei. Oricum,
vechea Dorună trebuia distrusă iar toposul spaţiului închis potenţează
funambulesc senzaţia de lume scufundată. Cum, dealtfel, anunţa un roman
anterior (Scrisorile imperiale, 1979), sfidând – prin fantastic şi alegoric –
orice chingi temporale. În „văgăuna dintre munţi”, Amfilofie, un feldvebel
maiestuos, împarte plicuri roz pe care „cetitorul” Ilie le dezvăluie fără a le
mai deschide. O naraţiune complicată, antrenând jocul „măştilor”, clădită
pe un tipar existenţial al permanenţei, dincolo de orice cronologie şi de
materialul fabulistic în exces.
În fine, irepresibila poftă de scris a lui Platon Pardău intră,
prin Diavolul de duminică (1981), într-o altă etapă, cea realist-fantastică,
erupţiile trecutului (la un Virgil Virgil) fiind altoite pe o migăloasă
descripţie realistă. Încât, concluziv, putem afirma că o cursă presărată
cu obstacole şi pariuri (cu sine) pare cariera acestui romancier vânos şi
ambiţios, neputându-şi înfrâna productivismul; de la efortul transcrierii (pe
canalul romanului realist-documentar) la imaginarul proliferant, cultivând
infiltraţiile neverosimilului, aburul fantastic, brodând pe muchia conflictului
dintre ficţiune şi realitate, prozatorul, cândva poet, îşi propunea noi şi
ambiţioase cote în drumul său scriitoricesc. Combustibilul ziaristic, turaţia
imageriei, acumulările de altădată, cernute prin lecţia „realismului magic”,
debordează; plăcerea de a scrie, uşurinţa redactării, stilul familiar, alert,
vervos, cu pigment ironic, acroşând lectorul, îi permit un invidiabil ritm
editorial, cu priză la public. După un început liric, cochetând şi cu teatrul,
Platon Pardău a devenit un prolific prozator, a cărui emblemă definitorie
ar putea fi tocmai metamorfoza. De la o carte la alta, el se „schimbă la
faţă”; mereu un alt Platon Pardău, împins pe panta imprevizibilului,
experimentând din mers, ne surprinde.
Era de aşteptat ca harnicul Platon Pardău, un profesionist
10444 www.oglindaliterara.ro
mânat de „neastâmpărul formulei”, aflat – vorba unui critic – în „criză
de supraproducţie”, să reacţioneze prompt, turnând în ramă romanescă şi
„fantasiile” sale post-revoluţionare. Deşi oferă o impresionantă carte de
vizită, marele său roman nu s-a ivit. Disponibilitatea narativă a trezit, în
schimb, circumspecţie în rândul criticilor. Ritmicitatea producţiunilor sale
(inundând piaţa literară) cocheta cu ideea reţetarului. De aici, senzaţia
stânjenitoare că prozatorul, negreşit, un voluptuos al ficţiunii ar fi un caz
clasat, incapabil de primenire; că talentul său (indiscutabil) caută cărările
bătătorite, schema verificată şi logoreea nedomolită dându-şi mâna
pentru a „salva” un discurs deşirat, întreţinut de pofta scrisului şi frenezia
imaginativă.
Să fie vorba, în pofida evidenţelor, de un dosar închis? Dimpotrivă,
Platon Pardău experimenta fără odihnă; se încerca în varii formule şi textele
sale, spre deosebire de cele ale unor prozatori „constipaţi”, hipersubtili,
rarefiind substanţa şi detensionând epica sunt doldora de fapte. Prea-plinul
se revarsă, aluatul epic nu e lăsat la dospit. Şi astfel, sensul se decolorează
iar traseele narative, minate de stilul publicistic, ne împing într-un hăţiş
aiuritor, populat de bizarerii şi „onirisme”, nu întotdeauna pliate pe
stringente necesităţi „de fond”. Adică, pe logica romanescă.
Platon Pardău vine, reamintim, din fabuloasa Bucovină, un topos
de o substanţialitate pregnantă, impunând „o realitate sufletească”, o zonă
în care, nota undeva Sadoveanu, „mai sunt posibile minunile”. Aşa fiind,
lângă invarianta idilică (stingând tensiunile unei Istorii legendare, într-un
blând reflex crepuscular – „conservator”) se cuibăreşte irealul; mai mult,
fantasticul invadează realul şi instituie, în interiorul spaţiului bucovinean,
o nouă geografie, sublinia Mihail Iordache.
Fostul poet Platon Pardău nu-şi reprimă, însă, reverberaţia
lirică. E drept, „sadovenismul” s-a estompat şi acea poezie de orizonturi
calme, refuzând elegia, unduind într-un spaţiu bucolic-silvestru, apăsată de
umbrele nostalgiei, s-a retras. Înhămat la carul poeziei, trăgându-şi sevele
din fabuloasa Dorună, Platon Pardău cultiva un hibrid epic în orizontul
realismului magic, livrând, alternativ, produsele sale scriptice, suspectate
chiar de abundenţă şi intenţii „comerciale”. Vor fi fiind şi acestea,
indiscutabil, deşi tehnica epică aleatorie, inserţia fantastică, sfidarea
cronologiei şi relativizarea naraţiunii (prin jocul variantelor, pulverizând
nucleul epic) demonstrează o bună stăpânire a mecanismelor prozastice.
Platon Pardău e credincios, în fond, unei viziuni realiste, impregnată de
supranatural. Inserţia fantastică şi deschiderea alegorică bruiază descripţia
realistă, conducând la „anihilare temporală”; astfel, capacitatea de invenţie
se desfăşoară fără oprelişti, capricios pe alocuri, suspendând misterios
epicul.
Aceasta e reţeta după care au fost „lucrate” şi ultimele romane
ale infatigabilului prozator. Avocatul diavolului (1993), de pildă, chema
la rampă personaje din alte cărţi (din „altă viaţă”, zic ele), în frunte cu
faimosul inginer Cicero Ionescu, un fost „animal de performanţă” acuzând
acum „lenta moarte a îmbătrânirii”; un lungan urât, amnezic, abulic, revenit
din Doruna exilului în speranţa unei „treziri” (la care se angajează Vica, o
iubire târzie).
Ar trebui să ne amintim că tripticul consacrat superinginerului
Cicero (Tentaţia 1, 2; Ultima tentaţie), un bărbat din fibră tare, stăpân pe
desfăşurarea evenimentelor, tehnocratul vibrând – în cuşca succeselor
sale – doar la argument (fiind un „mecanism programat”, cu pasiunea
rece a perfecţiei în vine), anunţa şi producea o fisură; aiuritul inginer îşi
descoperea, la vârsta critică, vulnerabilitatea. Pe canavaua bizareriilor,
o dragoste tomnatică pentru vaporoasa, enigmatica Metula îl fixează
în reverie; boicotând credibilul, locvacele narator (agresiv-provocator)
împinge „evenimentele” înspre dramatic. După zece ani (când se fixează
borna ultimului roman), Cicero e un cadavru vorbitor, un „uitat”, aflat la
vârsta crepusculului. Experienţa „tare” de la Doruna nu i-a priit; acolo, în
mirifica Dorună, ierarhiile erau stabilite. Ea, îşi dă seama Cicero, trebuie
imaginată, nu trăită. Amestec de amintire (Metula cea ucisă e în el, constată
inginerul-cerşetor) şi irealitate, romanul inutilului Cicero, trăindu-şi
propria posteritate, plonjează în fantastic şi, în acelaşi timp, preia – printr-
un transfer „brut” – întâmplările „epocii lui Han-Tătar” şi, îndeosebi, ale
perioadei postdecembriste. Platon Pardău îşi aruncă protagoniştii în acest
„fluviu de noroi”, dovedind febră imaginativă şi o periculoasă uşurinţă
a scriiturii, producând, în pofida epicului dezlânat, o lectură agreabilă,
captivantă. Fiindcă prozatorul se mângâia cu gândul că este un scriitor
profesionist.
î
El este, într-adevăr, un „profesionist al surprizei”, cum au
remarcat confraţii. Platon Pardău (1934-2002) a avut o rută profesională
spectaculoasă, fiind – o vreme – redactor-şef la ziarul sucevean Zori noi
(1965-1968). În perioada suceveană, îngrijind paginile de literatură ale
cotidianului, Platon Pardău, aşa cum demonstra Constantin Ştefuriuc,
într-o lucrare de licenţă (1979), era „sufletul” acelor suplimente,
 “ORDINE ÎN GÂNDURI”
de Mihai VINTILĂ
Volumul de literatură lirică
„Ordine în gânduri”, Editura PIM, Iaşi,
2013, 52 de pagini, semnat de poetul şi
publicistul Mihai Vintilă, are ritmul,
muzicalitatea, structura prozodică şi
sincopele sonore ale muzicii Rap, cu
modulaţii insinuant sonore, pe care le
veţi percepe chiar de la primul poem,
„Ordine în gânduri”, (pag. 9), care a dat
şi titlul cărţii: „E haos în lume / Bănci,
oameni, vieţi / Se prăbuşesc... / ... /
Pentru stabilitate / Am decis / Să-mi fac
/ Ordine în gânduri...”
La prima lectură a versurilor mi
Dumitru Anghel l-am imaginat pe menestrelul de secol
XXI îmbrăcat în blugi de firmă, cu
o frizură punk şi cu un cercel doar în
urechea stângă, într-o mână cu un microfon şi în cealaltă cu stativul de
susţinere a acestuia, cu vocalizele răstite ale nonconformistului Puya, în
stilul inconfundabil promovat de B.U.G. Mafia, Paraziţii sau chiar 50 Cent
sau Eminem.
Domnul Mihai Vintilă, publicist experimentat,
redactor-şef al Revistei on-line „Info-Est”.ro Brăila
din 2009, autorul a peste 3000 de articole pe teme de
economie dar şi de poezie, ca şi a două cărţi de publicistică
economică: „Dincolo de marketing” şi „Contractul de
vânzare-cumpărare comercială”, apărute la prestigioase
edituri din Bucureşti şi Iaşi, a avut timp şi pentru...
marketingul liric, pentru că „Ordine în gânduri” este a
treia carte a sa de literatură după „Primii paşi”, volumul
de debut, apărut la editura brăileană Edmunt în 2005, şi
„Fiare şi oameni”, publicată la Editura Pim, Iaşi, 2012.
„Ordine în gânduri” este, în primul rând, o poezie
modernă, cu o tehnică a versificaţiei aşezată pe portative
îndrăzneţe, pe lait-motivul unei elegante dezordini
studiate, cu un vers fragil, sticlos şi translucid gata
să plesnească de tensiune lăuntrică, dar şi în nota de
ambiguitate provocată de o „Ordine în... dezordine”,
după afirmaţiile din Prefaţa semnată de scriitorul şi
dramaturgul Ion Bălan.
Sunt 34 de poeme, cu o lirică militantă, agresivă
chiar, cu acute în allegro ma non tropo, pe teme inspirate din publicistica
„Jurnalelor de actualităţi”, însoţite pe alocuri de câteva desene cu un
pronunţat caracter ludic, maniera picturii naive sau a surprinzătoarelor
graffitti stradale, care, împreună cu aura şi semnificaţia metaforei, dau
valoare faptului de viaţă transformat în sentiment şi emoţie bine temperată:
„Minciuna guvernantă / Îţi striveşte tâmpla / Vorba falsă / E scârbă /
Eliberată. / Respiră Speranţa / Că nu suntem proşti / ...mereu”, din poemul
„Nu suntem proşti”, de la pag. 11.
Faptul politic, violent în toată Istoria omenirii, de la înfruntările
cu arcul şi săgeţile Comunei Primitive şi până la armele sofisticate,
transformând Coordonatele literare într-o veritabilă microrevistă (cf. Ion
Beldeanu). Stabilit la Bucureşti, el „şi-a reconsiderat scrisul”, constata
Alex Ştefănescu, folosind masiv materialul documentar adunat în anii
suceveni. A debutat cu poezie (Tribuna, 1956) şi primele tentative gravitau
în acest spaţiu. Arbori de rezonanţă (1963), Monolog (1965), Vânătoare
interzisă (1967), Pasărea vine noaptea (1968), Planete albastre (1970) şi
Acasă (1973) ar proba această bogată recoltă editorială, aşezată sub semnul
febrilităţii şi solemnităţii, dezvăluind liric un timp concentrat, populat de
gesturi statuare, împăcând Istoria legendară cu pulsaţia cotidianului. Refuză
războiul ca obsesie şi nu vorbeşte de o copilărie prădată. În schimb, venind
din pădurile Nordului, poartă pecetea acestui miraculos spaţiu, invocat la
tot pasul. Doruna, ca topos fabulos, hrănind întreaga sa literatură, provoacă
fisuri elegiace, dar scriitorul nu se îndură să reteze cordonul ombilical, în
pofida unor pusee expresioniste.
De numele lui Platon Pardău, în tandem cu Vasile Băran, se
leagă şi un articol de tristă faimă, nesemnat (în România literară, nr.
52/1985), relatând „procesul” de la Gârbovi-Ialomiţa, înscenat lui Ion
Anghel-Mănăstire pentru romanul „de scandal” Noaptea nu se împuşcă.
www.oglindaliterara.ro
atomice sau bacteriologice ale Prezentului, ori ale chimiei demente din
Siria contemporană, sunt subtil sugerate de metafora pietrei aruncată în
gâlceava neostoită a oamenilor: „Din când în când / În lume / Totul se-
mpute / Şi viaţa nu e viaţă / Să mai trăieşti nu poţi / Şi-atunci / Piatra devine
argument...”, poemul de la pag. 14.
Poetul, pacifist notoriu, este partizanul Timpului care vindecă toate
rănile provocate de nesăbuinţa oamenilor: „Timpul / Durerilor / Vindecă
altfel / Şi viaţa / Continuă / Şi-n noi / Altcineva” („Timpul”, pag. 16), care
parcă are ritmicitatea muzicii Rap, de care aminteam la început. Oamenilor
le rămâne „curcubeul” speranţei: „Păşeşte / Pe umbra curcubeului / Şi
totul va deveni / Clar” (pag. 17), iar îndemnurile poetului sunt altruiste şi
optimiste: „Păstrează-ţi inima / Şi visele / ... / Iar privighetoarea / Va veni”
(„Lumina”, pag. 18). Este semnificativă şi Resemnarea mioritică, după
apostolatul unuia dintre miturile fundamentale ale folclorului românesc,
jertfa baciului moldovean din balada „Mioriţa”: „Şi de-o fi să mor / În câmp
de mohor”, ca argument al poetului de azi pentru secole de umilinţe, dar şi
ipostaza revoltei: „Dar, uneori, sub unele nevoi, / Mai ies şi resemnările din
noi” („Resemnare mioritică”, pag. 22).
Are şi visuri... care contrazic realitatea. într-o lume în care nimeni
nu mai citeşte: „Am visat / Că aveam un dictator luminat / Care a închis
crâşmele / Pentru librării / Şi cărţile au început a curge / Prin minţile
oamenilor...” („Am visat”, pag. 29).
Poate, de aceea, poetul pare derutat şi contrariat că oamenii nu mai
sunt oameni, cu O mare, şi că au cam înprumutat masca duplicitară a zeului
Ianus: „Pe zi ce trece / Descopăr trist / Că oamenii cu două feţe / Întorc spre
noi / Doar masca / Ce zâmbeşte...” („Oamenii”, pag. 31).
Această apetenţă pentru o tematică iscată de evenimente, întâmplări şi
reacţii publice imprimă tehnicii literare şi prozodiei versurilor din „Ordine
în gânduri” un subtil caracter epigramistic, prin sugestia acidă a criticii şi
prin nuanţa ironică ori sarcastică uneori, cu trimitere la
catrenele specifice acestei specii literare a genului liric.
Dacă, de pildă, aş segmenta poemul „Drumuri şi flori”,
aş putea obţine două epigrame: „Paşi în vise / Gânduri /
Abisuri / Drumuri şi flori / Peste orori”, prima, şi „Ordine
în toate / Şoapte-n păcate / Petale de flori / Drumuri prin
noi” (Op. cit., pag. 23), numai că lipseşte trimiterea la
cineva anume, cum fac epigramişti.
Domnul Mihai Vintilă este poet dar publicistul
din gena sa spirituală se revoltă, pentru că Televiziunile
fac mult rău prin promovarea vulgarităţii agresive luată
ca mod de viaţă, iar ca modele sunt oferite subproduse
umane: „Vorbim mult / Şi fără rost / Glasul spart şi prost
/ Răsună peste tot / Şi noi / Cocârjate suflete / De goi
/ Înghiţim/ Vorbind / Vorbitul ca vorbit...” („Vorbitul
ca vorbit”, pag. 32), sau, din poemul „Păcăliciul”: „Iar
a părut / Să ne dea lecţii de viaţă / Hăhăit la început /
Final trist / Greaţă / Ziceri pompoase / Despre nimic /
Gânduri bete / De creier mic / Şi, la final, / Surâs bizar /
De Păcălici...” (Op. cit., pag. 36).
Romantic incurabil şi cetăţean onorabil, poetul Mihai Vintilă oferă
soluţii pertinente în poemul „Compatibilitate”: „Pentru schimbarea ce
ne-o cer / Trebuie să începem cu noi / Să ne schimbăm mâinile / Cu altele
mai bune / Să ne schimbăm picioarele / Cu unele mai arătoase / Să ne
schimbăm capul / Cu unul mai deştept / Şi, la sfârşit, / Să ne schimbăm
sufletul / Pentru că doar astfel / Vom fi compatibili / Cu lumea minciunii /
De dincolo de / Ordinea în gânduri” (Op. cit., pat. 37), cu o fantezie uşor
ironică, cu tendinţe între joc calculat şi mesaje rafinate de gânditor stimulat
de realităţi, pe care le reprimă drastic, în numele unui cod moral obiectiv.
Altfel, tema puterii, ca „eternă variantă”, tratată la start cu realism
direct, aplicat, făcând din Ore de dimineaţă un roman „memorabil” (cf.
Mircea Iorgulescu), investigând un distinct univers uman şi profesional,
dobândeşte nesperate profunzimi arhetipale, reverberând, prin hibridare,
poematico-parabolic. Scrisorile dezvăluiau, aproape basmic, acumulativ,
o realitate miraculoasă, eliberată de constrângeri; tiparul romanesc, fără
a fi curat istoric, virând spre senzaţional şi fabulos prin grefă folclorică,
punea în discuţie intenţiile imperiale vizând deznaţionalizarea. Iar „omul
din turn”, prin cele două mozaicate istorii paralele (memoria Agafiei,
respectiv „refracţiile” recitatorului Emanuel), încercând a rupe legăturile
cu restul lumii, putea fi un simbol al absolutismului, cu apetit dictatorial,
lansând interdicţii. Ignorat în bilanţurile postdecembriste, Platon Pardău,
schimbându-şi repetat „direcţia de mers”, capabil de spectaculoase viraje,
merită a fi recitit prin câteva cărţi „de vârf”; proiectând, astfel, stiva
bibliografică pe fundalul convulsionatei istorii politice, dovedind forţă de
regenerare, până la a impune, ciclic, observa Mircea Iorgulescu, imaginea
unui alt scriitor, reciclat, mereu disponibil şi hiperproductiv.
10445
 POEZIE
Iubește apa în alte lumi cu preeri fragmentate
Luminiña AMARIE și lasă-te purtat de valurile ei,
și mai apoi strânge pietrele tale, semne ale
măşti ṣi totem, cioplituri senzuale
căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
suferinței...
Iubește
MUGURII și vei ști ce-nseamnă focul Erai un alt vis cu trupul atletic
SINGURĂTĂŢII Gândește-te la timpul care ne cerne la distanţă m-ai iubit la Podul cu Lanţuri
cenușa de trăiri vedenii de nopţi ṣi zile trecute pe web
Nu cred că mugurii și la ceasul în care vom redeveni îngeri căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
singurătăţii pot fi Iubește
sterpiţi și gândește-te că suntem trecători... Erai un alt vis cu haine de marcă
speranţa e ca o iarbâ stingherit în patul din lemn ecologic
rea Așteptare amintiri ṣcolare cu măşti de văpaie
dacă te laşi posedat căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
de marginile ei Mi-am lăsat
ochii să plutească
pe câmpia caldă de vis a dimineții Erai un alt vis cu maniere rebele
Într-un final
și-am privit bani, muzici, arcuşuri, naiuri, lăute,
urma urmei
ziua: era cerc solar săgeţi, himere, alaiuri din pene
e cea care rămâne Mi-am deschis aripile de vânt - căi bătute de fluturi, căi bătute de vise
încrustată gânduri despletite din vis
în inima ta și-am conturat cu ele
şi un puls sufletul meu,
înceţoşat
scrijelit şi
agățându-i ochi de cer
Mi-am spălat ochii cu lumină
Luisa-Evelina çtifii
amărui (de toamnă arsă de cer) și aștept să vii...
Poli şi Emisfere
Dacă oamenii ar fi
frunze pământul
ar plânge
MARIANA ZAVATI Extazul clipei
În care buzele noastre
mereu durerea uscate
inimilor frânte În Piaţa Florescu S-au unit într-un
Stângaci sărut.
Durerea o luăm Atunci m-ai strâns în
cu noi în mormânt Agonia scurgerii
braţe
Conţinutului meu
mă întreb dacă sufletul în labirintul cu biciclete În aerul împrăştiat de
dacă sufletul la ṣcoala cu flori ṣi vânt,
......................................... fantome Pe acoperişul rece
îşi duce crucea cu frunze uscate de Ziua De pe care
precum Recoltei Îmi privesc mormântul în tăcere.
toamna frunzele
M-ai sărutat lângă tractorul Disperarea dată

IULIANA STOLERU din câmpul cu usturoi - De impulsul electric

eram ascunṣi în ceaţă între Al durerii,
Când acul realităţii
căminul cultural ṣi liceu
Cuvinte... Îmi străpunge ţesuturile.
Focuri de artificii pe cer, Sunt doar o sticlă goală,
Cuvinte de fiecare zi -
explozii, eroziuni astrale din Care există pentru a se sparge.
scriu o poveste
lăsând în noi strigătul profei de la fereastra
un gând tăinuit de iubire clasei noastre de la primul etaj Sunt doar o sticlă de parfum,
Cuvinte de fiecare clipă - Care s-a irosit precar
înalță gânduri de zbor Nu m-ai sărutat în Piaţa Florescu Pe vise şi dorinţe, speranţe deşarte
uitate un timp sub o aripă din Bacăul bacovian - furtuna se balansa Spălate de ape şi ploi,
luminând fruntea zilei de în scrânciob, ploaia bătea Răpite de aer şi musoni.
sub nor... sacadat în tufe muribunde
Cuvinte de fiecare zi, La spargerea carcasei mele
cuvinte de fiecare clipă, În trilioane de bucăţi lucitoare,
curg astăzi în ape de timp, Târziu, erai pe-un tandem la ṣoseaua Ultimii-mi stropi de mireasmă
ce clădesc inimii oglindă... cu trafic nebun - eram într-o călătorie În neant vor pluti,
spre nicăieri, la colţ - confuză! - Iar fiinţele terestre
Iubește... Străfulgeraţi cocorii plecau în toamnă Vor sângera la atingerea mea.

Iubește cerul Fluturi ṣi vise extaz, agonie ;

și reaprinde-ți în ochi seninul
Gândește-te că ochii tăi
s-au oglindit mai întâi în veșnicia luminii,
și mai apoi în ochii mamei
Iubește pământul
și în tălpile goale vei simți mai întâi rădăcini,
și mai apoi cum cresc tulpini
Gândește-te cum să treci apa magică în
care înotăm cu toții...
durere, fericire ;
dorinţe, disperare ;
Erai un alt vis cu buze fantomă
uitare, speranţă ;
în parcul cu havuz ṣi colivii solare
agonie, extaz ;
cu ascunse locuri de vânătoare
căi bătute de fluturi, căi bătute de vise Odată rupte,
Minţile nu mai pot fi cusute.
Erai un alt vis cu ochii albaṣtri

10446 www.oglindaliterara.ro
 Kafka, „CASTELUL”: Straniul pur şi simptomele afective
Scrierile lui Kafka se supun
,,teoriilor fantasticului”. Pe mult potrivita
şi manifestata, de Dumnezeu dăruită,
cale a revelaţiei misterului-miraculos.
Prins în inadmisibilitatea sociocotidiană
ca întruziune a anormalului, ca
primenire iraţională a existenţelor
bolnave.
Aşa s-ar cuveni să se menţină o
scriere fantastică, ademenind “raţionalul în
adormire”, pentru naşterea “iraţionalului”
confuz, ciudat, magic, senzaţional,
supus anormalităţii ordinii reale, spaţiale
şi cauzale a lumii reale. ,,Adormire
raţională”, care posedă iraţionalul din
Ioan Toderiţă pragurile ei intuitive- first step of meaning,
ori second view of looking over, ori din
seva (ne)atinsă, mângâiată doar cu privirea,
a florii şi faunei ,,obiectelor” naturale ce-n
evidenţă-şi au supremă aşezare. Cum ne sfătuieşte să acceptăm aceste ,,zbateri
metafizice”, în ,,Critica imaginaţiei empirice”, domnul Hegel: ,,Nimic nu este
mai real decât aparenţa în calitate de ...aparenţă”. Aparenţă care înşeală. Care-şi
strigă ,,evidenţialitatea” neputincioasă, când de-ndată paşii s-au desprins de locul
privirii noastre-n fenomen.
Lumea şi ,,lucrurile” ei fiind părtaşă diviziunii naturale risipite-n noi. Omul
fiind atomul ei. Care-ndulceşte apa, aerul, pământul, mânia dragostei cu focul,
durerea sângelui cu vântul, unite în fiinţa stăpână pe Neant. O clipă doar /cât
umbra acelui cerb ce-şi cată,/de om îndepărtată,/ pădurea avatar.(t.i.)
Arta de orice fel este fantastică. Ea, mai mult sau mai puţin, după puterea
simptomelor imaginaţiei posesoare de maladia transfigurărilor spontane,
maladiilor spontaneităţii transfiguratorii, ea, arta scrisului, în mod special,
substituie ,,prezenţa de spirit” cu o ,,absenţă de spirit”, iar ,,libertatea de spirit”, cu
,,necesitatea de spirit” ce ştie să-şi inventeze ,,autonomii spirituale”. Precum în
,,Castelul-său”, marele neînţeles K. Ce scrie şi vorbeşte eliptic, cu o pasiune atât
de mare încât cuvintele o iau razna în urma scrierii lor.(Lamy)
Romanul ,,Castelul”, încadrat pe aleea fantastică a ,,straniului pur”, e
mai degrabă problematic. Tainele matricii sale stilistice: numită impropriu
roman, stând în problematizarea succesivă a unor scenarii de căutare în
,,castel”, la ,,castel”, a unei fiinţe suverane pe o comunitate. Suveranitate
atribuită de comunitate, nedovedită de suveran, care oprimă comunitatea,
conştiinţa ei de putere divină, printr-o incredibil de profană reprezentare a
ei, în castelul aristocraţiei terestre.
Dumnezeu, închipuit drept Klamm, un castelan văzut şi nevăzut,ştiut şi ne-
ştiut , îl angajează pe „omul K” în funcţia de arpentor Extraordinarul, fantasticul
,se desprinde din dogmatic şi suie, urmează, căi dogmatice. Suiş imposibil în
,,vederea lui Dumnezeu”, dar furtunoasă misiune a dogmei prescrise: “omul K”
e pedepsit de Dumnezeu să măsoare (arpenteze) lumea în lung şi lat, fără rost,
chiar însoţit de îngerii secundanţi Arthur şi Jeremais, oricând diavoli şi bufoni,
iscoditori ai omului ,,trimis să măsoare lumea” în zadar.
Fantasticul începe din primul rând al romanului. Iată întâiul peisaj al
capitolului ,,Sosirea”:
,,Era târziu când sosi K. Satul zăcea înzăpezit. Muntele cu castelul nu
se zărea, era învăluit în ceaţă şi beznă: nici cea mai mică licărire de lumină
nu arăta unde se află marele castel. K. se opri pe podul de lemn care ducea de
pe şosea spre sat şi rămase o bucată de vreme cu ochii ridicaţi spre spaţiul în
aparenţă gol”.
Conformă, această descriere, cu estetica scrisă de Dabney Towensand:
„Propoziţiile care descriu sau afirmă ceva încep cu o ,formă’ substantivală
sau una verbală, comune uneori multor enunţuri cu înţelesuri diferite, (cum
se desfăşoară în acest sens întregul ,,fantastic” Kafka-ian, prin aceste ,,comune
înşelesuri diferite”) care, descrise în numeroase moduri (forme) ,nu ne cere să
precizăm sensul “(conţinutul). Astfel spus, ,,orice descriere are un conţinut al ei,
propriu, pentru a transmite un sens vizat”.
,,Viziunea” acestei descrieri: evidentă aparenţă, este naşterea omului,
venirea lui pe lume, aruncarea lui în lumea contelui Westwest (Klamm) ,întru-
un colţ al lumii, înfrigurare (naşterea) a fiinţării Dasein-ului(om-ului) în lume,
început ontic şi promisiune „Ontică în Timp”. ,,Muntele cu castelul său (sălaşul
dumnezeirii) nu se zărea…”(naşterea e orbirea fiinţei să vadă cândva)” ; ,,rămase
o bucată de vreme cu ochii ridicaţi spre spaţiul în aparenţă (aparenţa care
conţine aparenţă) gol… “(spaţiul gol al conştiinţei ontice).
Într-adevăr, propoziţiile încep ca în ,,estetica D.Towensand:
Propoziţia I:Era târziu , (II) când sosi ..(două verbe).(III)Muntele cu
castelul (substantiv) Apoi, tot la începtul propoziţiilor descriptive: ,,era învăluit
(verb); cea mai mică licărire (constr. substantivală)” ; ,,K se opri” (verb) ; ,,podul
de lemn (substantiv + adjectiv) care ducea spre sat”(verb) ; ,,rămase o bucată de
vreme” (verb de început) ; ,,ochii ridicaţi (substantiv) spre spaţiul în aparenţă gol
(substantiv,foarte importantă semnificaţie).
În acest ,,ansamblu enunţiativ, descriptiv” obiectele estetice- obiectele
purtătoare de sensuri fantastice, de semnificaţii în lanţ, în asalt, sunt: ,,K”, ,,Satul”,
,,Muntele (cu) Castelul”: ,,podul de lemn” .Obiecte cu sens permanent.
www.oglindaliterara.ro
În jurul lor, se vor aşeza, vor învăţa să umble, obiectele şi subiectele reificate
în ,,obiect lumesc necesar” , fiinţele ce-l vor ajuta pe ,,arpentor” să-şi legifereze
,,ocupaţia măsurării lumii” să recenzeze ,,suprafaţa”, ,,arealul” răspândirii ei în
ochii, sub ochii, unui Dumnezeu indiferent. Fiindcă Dumnezeul lui Kafka, în
această strădanie de a-l cunoaşte, în-spre castel, prin intermediul unor ,,credincioşi
în el” şi ,,cunoscuţi de el” şi ,,posedaţi de el”, nu-i decât un suveran ce a întocmit
un ,,contract social” cu sfinţii lui să guverneze lumea cum le este voia. Sfinţii
sunt oarecum batjocoriţi cu “titlul” de funcţionari: uituci, dezordonaţi, arhivari
de ,,procese verbale”, fiecare om în lume având de întocmit un proces verbal sub
semnătură, cu ,,primarul” , ori cu un trimis al sfinţilor, direct.
Primarul pare a fi episcopul, preotul satului, un Melchisedec ce ,,introduce”
pe ascuns în audienţă la Dumnezeu fiinţele pornite să i se mărturisească în
schimbul unor favoruri lumeşti: pâinea-carnea şi vinul-sânge ale îndumnezeirii
…arhivabile
Cum numai fiecare dintre noi crede ori nu în Dumnezeu. K., personajul
principal, vrea, mai mult, să-şi legifereze un drept: de a fi ceea ce ,,verbal”
i-au spus alţii. Ar accepta şi ,,verbal”, dar din partea(-faţă în faţă-)din gura lui
Klamm(Dumnezeul). Dar, până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii, funcţionează
din plin în acest roman (ne)fantastic. Pentru a-l vedea pe Dumnezeu în carne şi
oase se îndrăgosteşte de credincioasele (– se spune, se şopteşte, de ţărani-martori
permanenţi ai dramelor sale, dramele cunoaşterii ,,asemănatului său suveran”,
credinciosului în el ca ,,arpentor” )despre care se şopteşte că au păcătuit chiar
cu marele nevăzut Klamm. Deci Klamm este „Omul-posibil” care ne sugerează
,,trăirea fără credinţă în Dumnezeu” a lui Nietzsche. Nihilismul, dar şi Omul-
SupraOm din ,,Aşa grăit-a Zarathustra”. Fapt reflexiv al spontaneităţii lecturilor
din ultimii filozofi, printre care şi Kirkegaard. Prin care Albert Camus îl vede pe
„înfăptuitorul Castelului” în stadiile existenţiale tematice supuse sensurilor scrierii
Kafk-iene.
,,Apoi se duse să-şi caute un sălaş de noapte: la birt mai era lume:
birtasul....(atenţie!) aşezându-i o saltea de paie în sala birtului (Sosirea)”.
Deci în ,,ieslea din Betleem”. Sens ,,aparent”. Căci toată povestea lung
iraţionalizată în gura personajelor sale: Barnabas ,Frieda, Birtăşiţa din Hanul
Podului, Învăţătorul, Amalia, Olga, Primarul, personaje principale, secundanţii,
măcelarul, cizmarul Otto şi fiul său, Hans Brunswick, secretarul lui Klamm,
Momus, funcţionarul Galater, Laseman-ii,oameni cu vază,Sortini,funcţionar de
care se îndrăgosteşte Amalia (personaje secundare).Sortini,căruia i se ,,dedică”
o poveste înteagă: Sectretul Amaliei. Poveste spusă tot în mod straniu-ciudăţenie
,,controlată” de multiple posibile ,,înţelesuri”. Din nou o posibilă critică a
birocraţiei dar şi o altă posibilă ,,batjocorire” a sistemului autorităţii sacre corupte
şi înşelătoare. Cum ne este descris Sortini.
,,Fără a-l fi cunoscut până atunci, tata îl stima dintotdeauna pe Sortini,
ca pe un specialist în chestiuni pompiereşti”(aspră ironie asupra unui sfânt cu (i)
responsabilităţi destin-are)
,,Dintotdeauna” –îl stima pe Sortini, face din acest personaj un simbol
sacru. ,,Ca pe un specialist în chestiuni pompiereşti”, susţine anormalitatea
stimei exagerate, ,,dintotdeauna” .”....şi acasă vorbise de mai multe ori despre el
( a doua anormalitate raţională, ce generează straniu), de aceea a fost o surpriză şi
un lucru important pentru noi să-l vedem pe Sortini în carne şi oase (pompierul
e numai carne şi oase, sfinţii sunt duh şi închipuire: să vezi un ,,duh” în carne şi
oase, un sfânt din cer coborât pe pământ, iată fantastical, dincolo de ,,ciudăţenie,
straniu”)
Apoi ,apare, în aceeaşi descriere, critica unor ,,funcţionari bisericeşti:
popi, episcopi, comportamentul lor grotesc, neortodox, adevărata faţă a sfântului
adulat de taţii şi mamele fecioarelor şi feciorelniciei ignorante, bigote, subjugate
credinţei.
,,Sortinii nu se sinchisea de noi, (poza emfatică a multor sfinţi – din
icoanele iconostaselor înspăimântătoare) (trăsătură morală a autorităţii divine,
totodată, indiferenţa Dumnezeului…oamenilor, faţă de Om. Om reprezentativ
,simbolic,un Iisus,fiind şi ,,K”) era o particularitate a lui (determinare, preciziune
etică a sfinţeniei) de altfel majoritatea funcţionarilor se arăta neputincioşi, în
public (o altă trăsătură morală criticată, evidenţiată, tuşată: ca-ntr-o pictură cu
măşti înveşmântate în neputinţa zâmbetului omenesc. ,,Neputincioşi în public”
o altă conotaţie, ce implică întunecarea sfântului trimis de Klamm-Dumnezeu
pe pământ să ….,,lumineze credinţa omului în el”), era şi obosit (sintagmă ce
implică întrebarea: de ce era obosit? De desfrâu ori de evanghelizare, de cădere în
păcat ori de salvare de la păcat?) numai datoria îl determina să mai stea acolo,
în vale (în ,,valea lumii efemere”, el, etern îndatorat veşniciei să ne supravegheze-
pândească efemenitatea).
Alţi funcţionari, de vreme ce tot veniseră (altă invazie îndatoritoare)
se amestecau prin popor (sarcasm, cinism, ce ne aminteşte de comunism cu
informatorii lui securişti) (cum altfel, nu l-aş citi pe Kafka!) El (Sortini, nu Sordini
– de la sordid, dimpotrivă de la Soartă) însă rămăsese lângă pompă şi gonea prin
tăcerea sa (extraordinară metaforă; când tace popa eşti îngropat pe jumătate) (şi
fug, din viaţă, înspre tine / o sfinte-ndură-mă mai bine) pe oricine se apropia de
el cu vreo rugăminte sau linguşire (sfânt sătul de ...omenesc, plictisit de om”)
Ironizarea lui Sortinii, dătătorului de Soartă, continuă. Kafka strică
î
proporţiile sfinte în favoarea celor umane: ,,până ce dădu cu ochii de Amalia,
la care fu nevoit să se uite de jos în sus, fiindcă ea era mult mai înaltă decât
el (inversiune ciudată, aparent ciudată. Femeia este suverana celui care o alege.
Indiferent de masculinitatea alegătorului, sfânt ori diavol). Sortini pare să o
10447
 Discursul iniţiatic şi oracular
Gheorghe Andrei neagu, Poemele din templu, ed. Olimpus, Râmnicu Sărat, 2013
După ce vreme îndelungată
a scis proză – romane, povestiri,
publicistică de tip cultural – alcătuind
o operă impresionantă prin diversitate,
dimensiuni şi valoare care poate intra
în istoria generaţiei sale, Gh.Andrei
Neagu a revenit în prim-planul vieţii
literare imprevizibil, cu un volum de
versuri peste aşteptările cunoscătorilor
textelor domniei sale.
Dacă ne gândim că proza
sa are un înalt grad obiectivitaste
şi de aderenţă la realităţile epocii,
adică fără urmă de lirisam congener,
surpriza devine şi mai mare. Poezia
Aureliu Goci lui Gh.Andrei Neagu este chiar poezie,
de resurecţie sufletească, de aspect
baladesc reprimat, o poezie ermetică
de esenţe sapienţiale, cu reflexe religioase şi finalitate morală.
Poezia s-a impus proiectelor auctoriale probabil ca o necesitate
sufletească sau ca un imperativ la eflorescenţa vârstelor majore care, în
loc să aducă meditaţie apolinică, seninătatea înţelegerii vieţii, redeschide
procesul cunoaşterii şi redefinirea identităţii. Meditez la interogaţia de ce
poetul îşi închieie unele poeme şi pune punct, dar altele se termină fără
punct? Are acest lucru un înţeles liric mai profund, sau rămâne numai
suspiciunea unei lecturi critice, dirijată să cuprindă tot ce poate să propună
o semnificaţie în trunchiul poemului? Desigur, am eliminat supoziţia unor
neglijenţe de tipar.
Principala virtute poetică a textelor d.lui Gh.Andrei Neagu este
sinceritatea, o sinceritate care propune o comunicare necenzurată, chiar
bolovănoasă, fără artificii stilistice, poate chiar evitând metafora, dar
favorizând personificarea simplă, adică o succesiune de roluri trecătoare.
Sigur, templul este iubirea însăşi, ceea ce exclude posibilitatea ca iubirea
aleagă de logodnică pe Amalia (altă ponegrire a bisericii, de orice fel).
Şi, în urma scrisorii lui Sortini, adresată Amaliei: ,,fetei cu colierul de
granate”, scrisoare-invitaţie jignitoare: ,,să-mi vii deci, că de nu….” (dai, nu
pică?), şi exclamaţia:
,,Ăştia sunt funcţionarii, zise K. Şovăitor. Astfel de exemplare se găsesc
deci printre ei...”
Deci Kafka se întoarce în cămara fructelor mâniei sale...cotidiene. Uitând
,,ciudăţenia” – sfânt îndrăgostit- pe raftul ,,sare şi piper fantastic”, ca printre noi să
vieţuiască la fel ca noi neproblematic. Doar sprijinindu-ne de „Cine sunt?”, fără a
vedea ,,cum sunt”.
Frieda – cale feminină de escaladare a castelului, iubita lui Klamm,
care a ,,păcătuit cinstit” cu Dumnezeu printr-o posibilă credinţă exagerată ,este
conştientă de strategia lui K., de a ajunge în împărăţia lui Klamm şi la Klamm
(ce îndrăzneală: de ce? pentru o semnătură pe un act de angajare ca arpentor, ca
pământean) (câtă asemănare cu viaţa cotidiană, din care s-a inspirat Kafka, din
care a ,,adormit raţiunea existenţială”, pentru un ,,vis simbolic, satanic, ficţional”).
Ea însă îi face în ciudă ,,căutătorului de certitudini şi înfăţişare dumnezeiască”,
căsătorindu-se - vorba vine - cu secundantul Jeremias. Caracterizat astfel, de K. :
,,Nu era necesară intervenţia unui om influent ca să i-o răpească pe
Frieda, ajungea şi acest secundant nu prea apetisant, această carne care
dădea uneori impresia că nu prea e vie” (,,prezenţa de spirit”, asupra Friedei, în
antinomie cu ,,ilogicul”: ,,carne care dădea impresia că nu prea e vie” – atribut al
fiinţei....(i)reale).
De parcă lumea de dincolo îl trimise pe Jeremias nedezbrăcat de straiele şi
anatomia ,,morţilor misionari”
La întrebarea lui K. pusă lui Jeremias: ,,Ia spune, o iubeşti?” , secundantul
răspunde:
,,- Dacă o iubesc?... E o fată deşteaptă şi drăguţă, o o fostă iubită a lui
Klamm, deci în orice caz merită respect. Şi, dacă mă roagă mereu s-o scap de
tine, de ce să nu-i fac acest serviciu, mai ales că prin asta nu-ţi pricinuiesc nici
o durere (rostul secundantului), de vreme ce te-ai consolat cu blestematele de
alde Barnabas”.
Barnabas – mesagerul neobosit, reuşeşte să-i obţină lui K. o audienţă cu
secretarul lui Klamm, Erlanger .Despre care îi povesteşte:
,,Nu-l cunoşti? Un domn mic, slăbuţ, care şchiopătează niţel ...vestit
pentru memoria pe care o are ...bun cunoscător de oameni pe care nu i-a văzut
niciodată, despre care a auzit sau a citit doar...”
Apoi vestea propriu zisă este depănată:
,,A întrebat: Îl cunoşti pe arpentor, nu-i aşa? Şi apoi a spus: Bine că te-
10448 www.oglindaliterara.ro
să aibă un templu pentru toată gama sentimentelor: „Uimeşte-mă cu taina
vieţii tale/ De parcă te-ai născut jertfindu-ţi/ Puritatea./ Să vezi în templu
semnele/ Ce-aduc din vreme albul orb şi surd/ Ce nu rodeşte încă/ Şi n-a
rodit nicicând”. (Uimiri).
Autorul are un simţ al naturii cu totul special între poeţii
contemporani citadinizaţi în exces, sub presiunea robotizării textuale
postmoderniste. Poemele nu dezvoltă nucleul baladesc ce există peste tot în
această poezie de dragoste puternică, virilă, în care poetul evită patetismul
şi sentimentalismul. E un mod de a încheia abrupt, uneori prea devreme,
poemul care în felul acesta transmite mai pregnant vibraţia, dinamica,
directitudinea sentimentelor convertite astfel în semnificaţie moral-
filosofică, ceea ce implică şi un Dumnezeu masonic, Mare Arhitect al
Universului. Poetul templier, deschis spre diverse forme de iubire reţine în
discursul său oracular unele elemente şi simbolkuri iniţiatice din credinţele
sale secrete: „Sub Pietrele Doamnei/ Stau zăvorâte razele de soare/ Ca
nişte străjeri/ Din alte timpuri/ Atunci când la cuprind/ Braţele mele simt
durerea/ Cuielor înfipte-n palme/ Ca lacrimile Pietrelor Doamnei /Ca
vorbele Marelui Arhitect.”(Răstignire).
O idee originală a poeziei d.lui Gh.Andrei Neagu ar fi descoperirea
unor punţi de semnificaţie între iubirea carnală şi credinţă, între sentiment
şi religiozitate: „Ne murdărise luna templul/Cu pete de rugină violente/
Şi ne durea-n lumină-ntregul/Iubirii noastre decadente/ Eram setoşi de
fericire/ Şi ne dureau genunchii roşi/De-atâtea ore-n adormire/ Când
templul ne primea întorşi/Bastarzi din aula iubirii/ Când printre pomi
pitici boleam/ Bătând la poarta fericirii/ Ca fructele uscate-n ram.(...)”
(Decadenţele din templu).
Comparativ cu Nunta neagră (2010), Poemele din templu propun
o formulă ermetică diferită, conştientizată, ridicată la gradul de experienţă
umană fundamentală. Autorul reţine, în volumul actual, şi câteva „referinţe
critice” fără relevanţă semnificativă.
Dl.Gh.Andrei Neagu nu a fost de la începuturile sale un poliscriptor,
ci a devenit, într-o evoluţie interioară răsturnată faţă de modelul obişnuit
de dezvoltare a scripturalităţii, care începe cu poezia.
am întâlnit. Plec acum spre curtea domnească. Să vină arpentorul acolo, să-mi
facă o vizită. Locuiesc în camera nr. 15...”
Din multe alte posibile interpretări, Castelul e un scenariu al patimilor
cristianice. K. un posibil Iisus. Frieda o Marie Magdalenă. Barnabas – Iuda, ori
de ce nu, Petru.
Romanul sfârşeşte cum era de aşteptat: omul moare şi nu ajunge să-l
cunoască pe Dumnezeu cât trăieşte, dar nici dincolo de moarte. Birtăşiţa, cea mai
bătrână iubită - credincioasă, a„contelui”, cea mai înflăcărată credincioasă-iubită
de Klamm, îşi dezvăluie ,,garderoba veşmintelor iubirii, înfăţişărilor ei elegante în
împărăţia lui Klamm – Dumnezeul iubitor, tot pe ascuns ,de frumuseţi muritoare
(o paralelă cu miturile antice):
,,K. era în culoar şi Gerstäcker îl apucase bine de mânecă (înger al
morţii), când birtăşiţa strigă după el:
- Mâine primesc o rochie nouă (de doliu), poate că o să trimit să te
cheme (câte rochii, atâtea morţi, vesele, triste, luminoase, întunecoase, atâtea avea
birtăşiţa: cum îi spune K. despre ele: ,,vrei s-o ştii? Bine. Sunt dintr-un material
de preţ, dar sunt învechite, supraîncărcate, uneori prea lucrate, uzate şi nu se
potrivesc nici cu vârsta, nici cu statura, nici cu situaţia ta )(– atâtea veştminte are
viaţa ori viaţa e un strai mereu de răscroit la....moarte)
,,K. rămase locului (nu voia să moară) oricât îl trase Gerstäcker (îngerul
morţii).
-Ştiu de ce vrei să mă iei, spuse în sfârşit K., dar lui Gerstäcker îi era
indiferent ce ştia el. Pentru că îţi închipui că pot obţine ceva de la Erlanger
(trecând dincolo, în moarte...)
Odaia din coliba căruţaşului (odaia morţii) era luminată slab ... cineva
citea dintr-o carte, aplecat într-o firidă sub grinda piezişă care se profila acolo
(liturghia înmormântării şi imaginea mormântului). Era mama lui Gerstäcker.
Îi întinse lui K. o mână tremurândă şi îi ceru să se aşeze alături, vorbea greu,
trebuia să-ţi dai osteneala ca s-o înţelegi, dar ce spuse ...(marea enigmă a şoaptei
morţii).
Tot Castelul este phantastikos (a avea imagini) pantasma (viziune a
închipuirii) phantasticus (produs al imaginaţiei).
Şi cât de mult se potriveşte el ,,dramei cristianice”, în care reformele
drumeţiei în ceruri aveau să fie ,,învierea” şi ,,lumina” ei, împotriva ,,birocraţiei
unui sinedrium corupt”.
Şi cât de mult ni se potriveşte, această uluitoare ,,închipuire a drumului
în cer” a existenţei noastre naţionale, de acum: românul căutând de o vreme
în ,,birtul europei” pe domnul conte Westwest, să-I ceară semnătură de
“arpentaj”al sărăciei lui ,,revoluţionare”.
Prin anticariate…
scienza dell’ espresione e linguistica
generale ).
Expozeul universitarului

Semiostilistica
timişorean atrage şi o dimensiune
didactică prin meticulozitatea
explicaţiilor, cerbicia radicalităţii

de Ileana Oancea
Disciplină colonialistă (după Daniela Rovenţa Frumusani,
Semiotică, societate, cultură Ed. Institutul European, Iasi 1999),
semiotica îşi aroga mereu “teritorii” cognitive umaniste ajungându-se la o
diversitate inimaginabilă: semiotica cinematografului, semiotica muzicală,
fitosemiotica, semiotica medicală, zoosemiotica etc…
Iată că Ileana Oancea(pof. univ. dr. la Fac. de Litere, Istorie şi
Teologie Timişoara) percepe de pe poziţii egale o fuziune între semiotică
şi stilistică, livrând conceptul de semiostilistică, totuşi, cu favorizarea
celui de-al doilea termen. Un arsenal de referinţe străine şi române
acompaniază demersul respectiv fructificat într-o lucrare (Semiostilistica,
ed. Excelsior, 1998) cu o structură triadică: o primă parte strict teoretică, o
alta demonstrativă, probativă, şi ultima prospectivă inventariind mutaţiile,
noutăţile din retorica (şi antiretorică!) cu miza intertextualitatea.
După o necesară trecere în revistă a conceptelor de stil şi stilistică,
de la L. Blaga la Mihail Dagomirescu (Ştiinţa literaturii,
1928) la Damaso Alonso, exegeta consideră că semiotica
regândeşte filozofia culturii (pp. 14-15). O a doua convingere
este că Ştefan Munteanu (Stil şi expresivitate poetică, 1972)
“reprezintă o placă turnantă în sens semiotic a noţiunii de
stil şi a disciplinei aferente”(p 17).
În contextul european, intuiţiei lui Sassure în privinţa
semioticii ii corespunde peste o boltă temporală, 1977,
semiologia literară, graţie lui R. Barthes care prevestea
“deconstrucţia lingvistică”(p. 16). Omul ca fiinţă de limbaj
- în tradiţia lui Heidegger şi a lui Wittgenstein – abordează
textul polisemantic înrămat în expresivitate pentru a-i sesiza
literaritatea.
Semiotica românească a înregistrat progrese prin
cărţile lui Marin Mincu (Despre lirica lui Ion Barbu), ale
Ştefaniei Mincu (cu explorarea liricii neomoderniste), ale
Emiliei Parpală, focalizată pe generaţia 80 şi ale Marianei
Neţ(O poetică a atmosferei, 1989) care au alimentat
prezumţia unei stilistici/semiotici mai speciale, mai
moderne, conturând astfel siajul pentru semiostilistică, mai
ales că în deceniul 9 s-au înscris pe “orbita” noului trei construcţii ferme
înălţate pe nisipurile mişcătoare ale poeticităţii zămislite de Crişu Dascălu
(Dialectica limbajului poetic, 1986), Nicolae Manolescu (Despre poezie,
1987) şi Eugen Negrici (Sistematica poeziei, 1988).
O stilistică perenă nu va ignora niciodată aportul lui Eugeniu Coşeriu
la emanciparea lingvisticii, la apropierea ei de semiotică. Desprinsă din
lingvistica romanică, stilistica literară a lui Spitzer a făcut saltul spre
estetică, gest spectaculos continuat de B. Croce, în 1902 (Estetica come
noţiunii de stil, convocându-i pe
formaliştii ruşi, precum si pe Vossler
Eco, Todorov. Se stationează şi
aspupra textului, intertextualităţii
şi intenţionalităţii prin apelarea
la autorităţi în domeniu, precum
T.Vianu, E.Negrici si M.Zamfir.
Ascensiunea stilisticii literare a
presupus alianţe, replieri spre/cu
lingvistica, etica literară, estetica, Iulian Bitoleanu
teoria artei. Simpla invocare a lui
R. Jakobson cu funcţia poetică,
echivalează cu dispariţia “graniţei
dintre stilistică şi lingvistică”(p 58) şi se infirmă id es judecata pripită că
stilistica/semiotica ar fi o ştiinţă solitară şi monolitică (p 60).
De altfel, prin anii ’70, profesorul N. Raţă vorbea despre o critică
stilistică, acroşându-i în teorema sa pe R. Barthes, G. Poulet, G. Bachelard,
J. Starobinski.
Partea a doua abordează eminiscianismul din perspectiva
pragmaticii, prilej de a se înfăptui o istorie a interceptării eminesciene
de la Maiorescu încoace. Cu pertinenţă sunt dezbătute
studii şi studii, relevâdu-se forţa unor teze enunţate de D.
Caracostea, G. Călinescu, Sextil Puşcariu.
Se inoculează ideea că o latură a originalităţii
eminesciene ar consta în existenţa unei armonii justificate
prin analize acribioase la unele poezii (Lebăda, Dintre
sute de catarge) (p 118), cu focusarea pe sinestezie şi
oximoron, punctul de plecare numindu-se stihul „Argint e
pe ape şi aur in cer” . Prin această tentativă se dă credit
semiostilisticii şi se dovedeşte că în textele eminesciene
examinate se dezvoltă “o muzică învăluitoare”(p 121), ca şi
cum „ultimul romantic” ar fi luat act de preceptul verlainian
„De la musique toute chouse”. Ori de presupoziţia lui
Jakobson că poezia modernă e o metaforă generalizată. Este
justă constatarea că esenţializarea, vizionarisul simbolic
i-au permis lui M. Eminescu să realizeze o ”modificare de
substanţă la nivelul poeticităţii” (p 122).
Recursul la marii clasici ai poeziei, situaţi în retorte
stilistice ajută semiostilisticii şi permite vehicularea
sintagmelor “climax retoric, structura gnomică” (p. 122),
„logica paradoxală”. Pe linia temerarităţii discursului, Mai am un singur
dor, funcţionează ca un hipertext, poemul beneficiind de o aură conotativă
şi de o densitate simbolică dincolo de orice retorică.
Ultima parte descrie achiziţiile din neoretorica românească şi
reverberarea unor oaze de autentică poeticitatea la Alecsandri şi Conachi.
Prin profunzimea comentariilor pe text, prin actualizarea unor poeţi
căzuţi în desuetudine astăzi, şi prin perseverenţa susţinerii unui concept,
cartea Ilenei Oancea, Semiostilistica merită un alt destin al receptării…

REMEMBER
Ştefan Augustin Doinaş (26 aprilie 1922– 26 mai 2002)
Ceea ce e pitoresc în lirica noastră de
azi, toată frumuseţea ei unitară, au în poezia lui
Ştefan Aug. Doinaş un contrapunct de stabilitate,
poetul contribuind – esenţial – şi marcant
la armonizarea lui. Perioada memorabilelor
balade s-a vrut necesară să adune în ele armonia
esenţelor mitice şi existenţiale.
Ştefan Augustin Doinaş a dat întreaga
măsură de – artizan – al cuvântului sintagmat pe
care-l pune să slujească în spiritu-i trubaduresc.
Extrem de variate ca întindere şi modalitate de
realizare, baladele marca Doinaş rezidă într-un
numitor comun pe care îl poartă – structural
- excepţionala jubilaţie verbală şi eflorescenţa
arhitectonică lucios, în contextul poeziei noastre
tradiţionale. Însă, avem aici stinsă şi o zonă
balcanică în – pitorească, oniricul, ludicul şi
forţa debordantă a imaginilor insolite – descoperă
ori creează un univers propriu spiritualizat. În
fine, pot releva faptul că poezia lui Ştefan Aug.
Doinaş este de natură iubitoare de norme şi tipare
prestabilite, poetul părând a se distanţa de aşa –
Victor Sterom
zisele modele expresive care i-a alcătuit decorul
interior cu un aer elegiac şi meditativ gata a se
întoarce sublimat ideatic şi tematic în – albia –
exactităţii interne a lumii.
Păunul albastru
1 minunilor?... ) o pasăre stupidă,
Zorii-i hrăneau privirea. (Dacă viaţa
e dată păsărilor ca grăunţe,
această clipă, zilnic ciugulită,
se-nmiresma treptat în guşa lui …)
2 o pasăre-vedenie, asemenea
Drept care se ivi, de după casă,
ca voievozii tineri dintr-un viscol,
Şi-aşa precum, o dată într-un secol,
pădurea de la Dunsiane porneşte,
copacii îi făcută loc; chiar casa
se ghemui în umbră; şi sticliră
ferestrele, ca nişte mari pleoape
tentate-o clipă să-şi preschimbe visul
şi răsăritul soarelui.
Cucernic şi, poate, ipocrit ieşi din umbră,
exact în clipa când mirese plânse
şi, bujorate navigau pe zare.
El apăru. Iar ochiul, din prudenţă,
îl desluşi ca pasăre (căci, altfel,
cine-ar putea să-ndure agresiunea
infatuată, cu mers şăgalnic,
între copacii speriaţi al căror
frunziş vibra; înaintând, cu grijă,
parcă s-ar reculege să devină
ea însăşi (şi, de fapt, ea era numai
acelor adevăruri prea cumplite
ce se rarefiază, ca să fie
mai suportabile); picioare-nalte,
un trup cam otova şi, ca să-i pună
grosolănia în lumină,capul
semeţ, deşi strivit de diademă;
doar coada se purta-ntr-un chip firesc
dereticând gospodăreşte curtea.

www.oglindaliterara.ro 10449
 Proză premiată de revista noastră la Festivalul naţional
„Agatha Grigorescu Bacovia” de la Mizil, ediţia 2014
Oleg Carp (Chişinău)
Fus-orar
După aproape o oră de aşteptare m-am interesat dacă a plecat
ori încă nu a sosit.
Era acolo un lungan răpus de fierbinţeala soarelui. Stătea
cu ceafa sprijinită de linia trenului, se tolănea pe iarba pârjolită
acoperindu-şi faţa cu un ziar îngălbenit.
-Cine anume? întrebă lunganul.
-Cum cine?! Zic, ăsta de două!
-Aaa! Nu ştiu, poate...
-Poate, ce?
A pliat ziarul de câteva ori până când a ieşit o corabie, şi-a pus-o
pe creştet şi s-a ridicat în picioare:
-Poate că da, poate că nu, făcu el spre mine ligându-şi dinţii din
faţă. Îşi aşeză corabia mai pe ochi şi clipi des spre soare. Faptul că
ne aflăm aici - se aplecă şi făcu cu degetul arătător un cerc pe iarba
pârjolită - numai noi doi, însemnă că e prea devreme ori că e prea
târziu.
-Demult aşteptaţi? îl întreb.
-Nu mai ştiu de când.
Mă gândeam: să-i spun ori să tac? Deoarece, nu îmi dau seama
când a putut să treacă trenul fără să-l văd? Să fiu al naibii dacă măcar
l-am auzit! Precis că a trecut prin faţa mea. Alt drum pe aici prin Haltă
nu există, este numai drumul ăsta de sub nasul meu! Nici nu ţin minte
la ce mă gândeam când a trecut, dacă a trecut.
Mi se topea capul din cauza zădufului. Vrăbiile abia zburau la
un metru de pământ, câte una adormea în zbor şi în picaj se zdrobea
de şinele încinse. Toropit de soare continuam să şed încovoiat pe
valiza mea turtită în speranţa că trenul totuşi întârzie pe undeva.
Nu obişnuiesc să port şosete. Mi-am scos ghetele ca să îmi aerisesc
picioarele. Din când în când, îmi făceam aer cu Inimă de Câine de
Bulgakov. Am închis ochii şi mi-am lipit urechea de şina încinsă să
aud dacă vine:
-Soarele ăsta!, zic pentru mine.
-Ce anume aţi spus? întrebă gura de sub corabie. Îi ţâşneau
zuluifi aurii de sub proră.
-Zic, nici tu apă, nici tu umbră. Şi soarele ăsta pe capul nostru!
-Aşa e!
-Mai are rost să aşteptăm, crezi că o să vină?
Nu pricep de unde şi-a făcut apariţia un adolescent în maeu
kaki. De grăbit ce era, maeul kaki s-a lungit peste traversele dintre
şine, alături de valiza mea, cu faţa în sus şi cu limba scoasă afară
întrebă cerul:
-A plecat ori întârzie?
-Tu, cum crezi? întrebă acela cu corabia umbrindu-ne de sus pe
ambii.
Prosopul verde
Vipus o iubea pe Lupinca, eu pe Carlos, iar Lupinca pe
mine. Era vineri după o şedinţă extraordinară. Ţinusem un discurs
cu genericul: „Insecta de azi, insecta de mâine”. Lupinca de acum
îmi întindea un buchet mare de flori. Se turna şampanie. Carlos, se
întorcea de la WC, pe braţ îi spânzura un prosop verde. Lupinca a
văzut cum îmi străluceau ochii de dragul lui Carlos. Pe atunci purtam
pantaloni scurţi iar pe sub pantaloni nimic. Lupinca m-a încolăcit
strâns cu mâinile sale lungi pe după gât. Mi-am ţuguiat buzele ca să o
sărut peste pleoape. De când îl ştiu, Carlos are o pasiune aparte pentru
WC. Mereu lăsa uşa de la WC crăpată. Carlos se consolează cu glas
tare şi răguşit: Mi se pare că, între timp, am îmbătrânit. Glumesc când
spun că mi se pare, chiar m-am ramolit rău de tot de vreme ce nu iese
nimic, dar absolut nimic! Şi într-adevăr lui Carlos nu îi ieşea nimic.
Cu toate acestea, de fiecare dată când intră şi iese din WC, înainte şi
după, Carlos se spală îndelung pe mâini, bâţâie din cur în faţa oglinzii
10450 www.oglindaliterara.ro
şi se saltă pe vârful degetelor de la picioare, mă caută în oglindă şi
dincolo de ea.
Vipus îi spunea lui Puklin
Vipus împreună cu Puklin s-au pornit să mă caute într-o joi
dimineaţa, la o oră în care cocoşul încă nu cânta. Aşa le veni, cu
noaptea în cap şi-au luat în picioare adidaşii, au ieşit pe uşă afară
flocoşi, împodobiţi în sacouri cu nasturii lipsă au coborât scările, fără
cămăşi dedesubt, ambii nu purtau chiloţi iar în buzunarul interior
al sacoului purtau câte un plic de aceeaşi înălţime. Vipus cu Puklin
tocmai dădeau colţul străzii Uzina, alergau cu ochii ţintiţi în sus spre
crengile copacilor, la nori, cu gura căscată, cu gura închisă, cu gând să
dea de mine. La vreo cinsprezece paşi mai încolo de acum se aplecau
pe sub automobilele parcate pe autostradă, se iţeau pe după roţi, pe
urmă işi băgau iscoditor ochiul şi în ţeava de eşapament, printre altele
se interesau de măturătorul încovoiat cum să ajungă la plajă fără să
ocolească satul. În zadar. Îşi trăgeau sufletul dar şi fără a-şi trage
sufletul, îşi puneau întrebări unul altuia în legătură cu scopul meu.
Vipus cu Puklin erau preocupaţi de locul ales în care mă aflam, acel
loc care este ferit de ochii lor. Cine ştie unde e şi ce face el acum acolo,
se auzi întrebându-se Puklin. Când mai să ajungă pe cozorocul unui
mal de râpă, Vipus îi răspunse: poate bea apă, sau poate se scarpină
acum ca mine. Cu palma sa albă şi transpirată, ca să poată înainta,
Viupus ferea la o parte straturi de urzici bătrâne. Puklin îi datorează
nişte bani lui Vipus, încă de anul trecut îl tot pasează săptămânal sub
pretext că banii sunt nimic în comparaţie cu scopul lor de a mă găsi
pe mine.
Fantezii cu Vipus
Cîteodată, Puklin ăsta mă face să cred că sunt prost. El este
unul dintr-ăştia care tăinuieşte în adâncul inimii tragismul umorului.
Adesea Puklin preferă să tacă. De fapt, el mai mereu tace. Iar atunci
când îl scot din săriţi cu întrebările mele, Puklin se ridică tăcut de la
masă, îşi fixează cârlionţii pe după urechi, mă priveşte în ochi ţintă şi
tace. Stă aşa tăcut şi nu se mişcă până cînd ajung singur la concluzia
că sunt prost. Puklin observă că din nou am dreptate în legătură cu
concluzia mea înţeleaptă.
Musca în lapte
Aştern o felie groasă de parizer proaspăt peste posmag. Muşc
din posmag o dată, alung musca. Mai muşc odată din posmag. Dinţii
îmi sunt înfipţi în posmag. Dunga de parizer în formă de lună mi s-a
lipit de cerul gurii. Îmi eliberez dinţii din capcană, pun posmagul pe
prispă. Înghit luna. Iau din căldarea de sub şopron o cană cu apă. Cu
poala cămăşii spăl ugerul iepei. Mulg iapa în altă cană. Torn pe gât
jumătate din laptele muls. Vâr pe gura cănii bulgărele de posmag, fac
un vârtej cu posmagul la fundul cănii, pe urmă expun posmagul la
soare. Uneori las posmagul pe marginea prispei la soare câte trei, câte
patru zile de august.
Sâmbătă, la furat
Ieri, sâmbătă dimineaţa, pe data de 18 aprilie, după ce mi-am
băut cafeaua, şeful m-a delegat în Sediul Central. Trebuia să aduc
de acolo proiectorul. A doua zi, în sala florală urma să difuzăm la
ora 15 un film pe ecran mare. Pe data de 18 aprilie la cafea a luat
parte şi Călin, paznicul bibliotecii. L-am rugat să mă însoţească până
la SC. Aveam de parcurs aleea clasicilor. Mergeam printre bănci şi
bârfeam cu paznicul despre cum a fost ieri. Ajunşi la SC, fata tunsă
scurt care veghează la poartă ne-a luat la întrebări pe ambii. Şi tot
ambii o priveam cu coada ochiului, căci pe uşa laterală venea înspre
noi doi, legănându-şi cele peste o sută de kile, directoarea Instituţiei.
Am rugat-o pe directoare să ne ierte.
 Fantasmele artistului
sau despre estetica pygmalionică
Prefaţa romanului „POMPEI FREGATTA” de Dumitru Coşereanu, în
curs de apariţie
Romanul lui Dumitru Coşereanu se construieşte ca demers de sondare,
pulverizare şi recoagulare a identităţii artistului, a celui înscris prin esenţa sa într-o
categorie ontologică superioară, aceea a supra-umanului, ce transgresează prin
artă complexele, eşecurile, limitele realului. Creatorul se instituie prin excelenţă
ca figură labirintică, infinit interpretabilă, dilematică – fiinţând în orizontul
dilemelor personale şi generând dilemele publicului său – într-un cuvânt, o figură
seducătoare din punctul de vedere al rafinaţilor spiritului. În ultimă instanţă,
cartea pune în abis identitatea propriului autor, pictor şi sculptor la rândul său,
asemenea protagonistului. Dumitru Coşereanu îşi creează romanele (cel de faţă,
„Pompei Fregatta”, dar şi cel care i-a marcat debutul editorial, „Studiu în gri”),
picturile şi sculpturile (printre care şi „Eva bufă” – nucleul prezentului roman)
în acord cu o viziune unitară, reflex al intuiţiei unităţii transcendente dintre arte.
Viziunea comună ce organizează creaţiile artistului, fie din domeniul literaturii,
picturii sau sculpturii, este subordonată unui principiu al imageriei onirice, al
bizareriilor intelectuale şi psihologice, al revelaţiei alegorice la graniţa dintre
aforism şi absurd, dintre tragic,poetic şi ironic.
„Pompei Fregatta” îşi atrage cititorul pe teritoriul anamorfozelor, în
vertijul de forme în permanentă remodelare/resemantizare, de măşti, simboluri
alegorice, fantasme şi cifruri, prin care se meditează de fapt la relaţia (iniţiatică)
a omului cu sine şi cu ceilalţi, cu destinul, idealul şi iluzia, cu transcendenţa şi
terapeutica religioasă, cu timpul şi arta, cu… totul, revelat uneori sub forma
negativă a lui zero şi a întunericului („dacă n-ar fi zero, n-ar mai exista nimic”,
„Rostul întunericului este de a fi totul”). Titlurile capitolelor poartă amprenta
unui stil reflexiv, cu accente ludic-poetice, care mizează pe forţa de sugestie
a subtextului şi nu în ultimul rând, care apelează la sensibilitatea / subtilitatea
hermeneutică a cititorului („În ziua ceasului orb”, „Memoria oglinzilor sparte”,
„Ceva sau nimic”). Capitolul 11, intitulat „Paranteză”, suspendă firul analitico-
narativ principal pentru a subîntinde un discurs metatextual ce proiectează în
pagină figura romancierului, devenit teoretician şi interpret al propriei opere.
Capitolul circumscrie nevoia autorului de a glosa în marginea rosturilor scrisului
(la modul ipotetic desfiinţat prin cenzură sau ardere, ca semn al perisabilităţii/
alterării ce ameninţă permanent arta cuvântului), de a demistifica sensurile
superioare ale creaţiei şi de a se autoironiza („demersul greoi şi cât se poate
de inutil de a scrie despre Pompei Fregatta”) sau nevoia de a explicita numele
bizar al protagonistului în aceeaşi cheie duală a simbolului subtil şi a derizoriului
mimat dintr-un orgoliu autoironic („Pompei Fregatta ar fi atât de ofensat de
această găselniţă puerilă şi lipsită de inspiraţie, încât ar fi aruncat cu ceva după
mine”).
Romanul este o parabolă a condiţiei umane în general şi a condiţiei
artistului în special, parabolă în care se îmbină conştiinţa barocă a labirintului, a
detaliului abundent, halucinant, a mirajului şi conştiinţa modernă a absurdului, a
damnării, a tenebrelor şi iraţionalului. Pompei Fregatta, protagonistul, parcurge
experienţa iniţiatică în care se dizolvă limita dintre realitate şi vis, ego şi alter,
artă şi realul obiectiv, dintre voinţa proprie şi predestinare, dintre sens şi nonsens
sau suprasens.
Protagonistul întruchipează artistul situat într-o stare permanentă de
liminaritate, de existenţă în interval: între iluminare şi confuzie, între ordine şi
haos, între real şi imaginar, între infern şi paradis. Pompei Fregatta se află în
pragul unei revelaţii paradoxale: totală şi parţială, reală şi onirică, absurdă
şi raţională. Scenariul actului revelator beneficiază de o recuzită specifică:
detaşarea de banalitate prin întâmplarea excepţională (naufragiul), izolarea într-o
nouă ordine (oraşul-cetate perfect disciplinat, cu arhitectură complicată), călăuza/
iniţiatorii cu diversele trepte ierarhice (Măscăriciul, Issidoro, Ares), probele
iniţiatice (iubirea pentru Matilda, creaţia – realizarea portretului ca operă impusă,
evitată, dorită inconştient). Spirit anamorfotic, cultivând iluziile, schimbările
bruşte de perspectivă, hibridizarea planurilor, autorul mizează pe jocul dintre
spiritul grav şi spiritul ludic, dintre explicabil şi inexplicabil. Refuzând zodiile
solare ale apolinicului riguros raţionalizate, Dumitru Coşereanu preferă să cultive
ambiguitatea, cripticul, virtualitatea de sensuri bine controlate şi înnodate în
firul epic şi reflexiv al cărţii, lăsându-şi text şi cititor în permanentă suspendare,
deschidere şi redeschidere.
Cartea se cere recitită pentru reasamblarea detaliilor pulverizate în edificiul
ei, pentru a reconstitui sensurile de ansamblu, macrostructurale, dar şi pentru a
rememora întru delectare (păcat? virtute?) personală microstructuri densificate
ca stil, imagistică, Idee: replici ironic-aforistice („Ce dai peste om… ca soarta”),
pasaje poetico-reflexive despre frântură şi infinit („murise pasărea sfârtecată de
ghearele uliului, dar în eternitatea timpului a rămas amintirea zborului său de
o clipă”, „dintotdeauna omul a încercat să cuprindă necuprinsul şi să înţeleagă
neînţelesul”), despre memorie, uitare şi imposibila întoarcere („Încă nu se năruise
memoria timpului în smârcurile uitării… Poate că şi el, timpul, cu păcatul de
a trece fără putinţa de-a se-nturna, o să sufere de a nu-şi mai vedea vreodată
începuturile”), despre nuanţele înşelătoare, interşanjabile ale binelui şi răului
(„paradoxal, volumul în pictură se naşte dintr-o aberaţie vizuală cauzată de o
imperfecţiune a ochiului omenesc. Concluzie: răul este baza oricărui bine”).
www.oglindaliterara.ro
Interesantă este imaginea
recurentă a apei, ca prezenţă/exces sau
absenţă/deficit ucigător. Se creează
astfel o relaţie subtilă, o reţea subtextuală
de sugestii şi simboluri, între episoadele
romanului: oamenii care suferă de sete
captivi în arşiţa de pe mare, furtuna ce
a stins setea, dar şi viaţa, cactusul care
se usucă de secetă în deşert şi imaginea
splendidă a omului de apă, translucid,
imposibil, formă modelată împotriva
tuturor legilor formei: „prin orificiile
nevăzute, plasate după o logică perfectă,
ţâşnea în înalt apa care, guvernată
de forţe obscure, amestecându-se şi Ana-Maria
învolburându-se misterios, se aduna
întrupând forma gigantică a unui om în Cornilă -Norocea
permanentă vibraţie. Omul de apă…”
De asemenea, ofertantă pentru
reveria lectorială este o imagine ce pare să reformuleze în cuvinte un tablou al
lui Dalli, meditaţie pe tema timpului: „I se deschisese un spaţiu nedefinit populat
de ceasuri imense, cu roţi dinţate uriaşe care măcinau picături ale vremurilor
aruncând în înaltul cerului de cobalt o pulbere materială, cenuşă a timpului ce
trece […]”. Lumea măcinată de timp cu gândurile, sentimentele, visurile ei,
timpul măcinat de ceasuri şi peste toate, detaşată miraculos, conturându-se fiinţa
artistului aflat în contemplare, aşteptându-şi propria măcinare, iată o imagine
imortalizată pictural prin cuvinte, menită să încifreze condiţia temporală a
omului.
Din amalgamul jocurilor textuale cu imaginea, simbolul, cuvântul, se
întrupează figura artistului, cu dilemele, contradicţiile şi fantasmele sale. Pompei
Fregatta este artistul individualizat printr-o multitudine de trăsături care, raportate
la sistemul ontologic al artei, nu mai pot fi definite riguros, maniheist, drept
calităţi sau defecte, ci simple/complicate trăsături ale artistului: gestul detaşării
filosofice („Fregatta-şi închipuise că dispune de acea năstruşnică dexteritate de
a nu băga în seamă mai nimic”), vocaţia pentru eşec („îşi investea toată fiinţa cu
sufletul său cu tot în cauza pierdută”), apetitul iluziilor şi inevitabil, al regretelor
(„va să trăieşti într-atât de multe iluzii, încât vei sfârşi într-un noian de regrete”),
nevoia capricioasă a eternului început, lipsit de final, desăvârşire („desluşea
mesaje şi concepte în piatră, în lemn, în lut şi culoare […] uitând să finalizeze,
lăsând pe mai târziu”), viziunea ameţitoare a infinitului (Fregatta-şi doreşte
ca arta sa „să dezvăluie ascunsul de nepătruns şi neînţelesul de neconceput”),
impulsul inovator al schimbării canonului (Fregatta creează „un univers spiritual
nou, capabil să stimuleze imaginaţia, să genereze nedefinite senzaţii, să demoleze
canoane şi să năruiască învechite tradiţii”).
Protagonistul este în esenţă un erou pygmalionic, stăpânit de fantasmele
iubirii şi artei, într-un complicat proces de substituire a realului cu simulacrul
reconvertit apoi în real. Îndrăgostit de Matilda reală, Fregatta sculptează dublul
ei, „Eva bufă”, femeie cu chip nedefinit, încolăcită de şarpe, care se transformă,
în logica fantastico-alegorică a romanului , într-o Matilda lipsită de vedere.
Este redimensionat astfel mitul lui Pygmalion şi al Galateei, mitul despre forţa
seducătoare pe care o are arta şi despre capacitatea artistului de a întemeia în real
– de a real-iza – opera, de a o transforma în prezenţă vie nu doar în conştiinţa sa,
ci şi în conştiinţa publicului. Reveria pygmalionică îşi dezvăluie sensurile într-un
monolog pe care Fregatta îl adresează statuii: „Prefer să mă uit la tine ca la o iluzie
inutilă. Să te rememorez ori de câte ori am să poposesc la marginea realităţii, să
te văd cu toate ale tale, cu gândurile gândite şi negândite”. Femeia/(capod)opera
este închipuită, privită, rememorată, gândită în toate detaliile ei, contorsiuni
ale trupului, minţii şi sufletului, artistul păstrând conştiinţa inutilităţii actului
său: de a contempla, de a visa şi poate, de a crea. Metamorfoza simulacrului
în fiinţa reală care i-a servit ca model este surprinsă în cheie suprarealistă,
artistul percepând întregul coeficient de incredibil al fenomenului la care asistă:
„până şi neînchipuitul devenise de neînchipuit”. Secvenţa metamorfozei reface
dinamismul eliberării făpturii vii din materia încremenită: „mânată de energii
interioare, fiecare componentă îşi concretiza devenirea”.
Matilda, replică modernă a Galateei, întruchipează nu atât dualitatea
feminităţii, cât antinomiile fantasmelor masculine legate de trupul/sufletul,
întruparea/spiritualizarea femeii. Matilda joacă rolul Magdalenei într-un straniu
şi terifiant ritual sacrificial, tot ea inspiră „Eva bufă”, sculptura lui Fregatta,
actualizând astfel două arhetipuri feminine: femeia-ispită şi femeia-mântuire
(ambele sublimate în femeia-artă), feminitatea păcatului originar şi feminitatea
salvată din păcat. Fantasmele artistului proiectează feminitatea în simbol carnal şi
spiritual- pentru bărbat, raţiune suficientă de a păcătui şi de a se mântui totodată.
Finalul romanului păstrează aceeaşi cheie alegorică, a deschiderilor
multiple, prin motivul oglinzii şi al dublului (ce a căpătat o identitate proprie),
sugestie fie a realităţii paralele pe care o instituie arta, fie a trecerii ritualice în
tărâmul umbrelor, ambele alternative punând în paranteză existenţa materială,
simplu pretext pentru plonjarea într-un dincolo: al morţii sau al artei.
10451
 Cu pasul, sufletul şi cartea prin Dobrogea
Despre epigramă şi umor la CUC, pe ţărmul mării
Discutând cu mai mulţi
epigramişti care urmăresc cu atenţie
fenomenul, am înţeles că România
este una dintre ţările în care epigrama,
acum, are un statut aparte, în alte zone
scriindu-se azi mai deloc sau, în tot
cazul, mai puţin ca la noi.
De câteva ori până acum am avut
ocazia să înţeleg mai îndeaproape cum
se desfăşoară activitatea grupărilor
de epigramişti din România, fie în
Iaşi (unde am fost la întruniri ale
Academiei libere „Păstorel”1, pe atunci
în anticariatul lui Dumitru Grumăzescu,
de pe strada Lăpuşneanu), fie în alte
Marius Chelaru părţi. La un moment dat, după ce am
publicat în revista „Poezia”, din Iaşi,
două microantologii, una de epigramă
şi una de poezie ironică, realizate
împreună cu Mihai Batog-Bujeniţă şi George Petrone, ajungând apoi şi în
juriul concursului „Constantin Tănase”, am putut lectura scrieri ale unora
dintre cei mai cunoscuţi autori de gen (şi am în vedere atât epigrama, cât şi
„poezia ironică”). A fost o lectură interesantă, dar şi instructivă, care m-a
determinat să merg mai departe cu aceste demersuri.
Să plecăm, aşadar, dinspre Iaşi…
Într-o atmosferă aparte pentru boema ieşeană, poate prilejuită mai
ales de taifasuri, întâlnirile dintre scriitori în locuri în care distanţele sociale
se estompau, unul dintre „rezultate” a fost apariţia „Academiei libere”.
Printre locurile în care se întâlneau scriitorii, pe strada Lăpuşneanu, erau cu
faimă două crâşme, una a unui refugiat rus, Smirnov, şi alta a unui evreu,
Samuilă. În Bodega lui, botezată „La Samuilă, în 1932 a înfiinţat sonetistul
Mihai Codreanu „Academia liberă”.
Acolo se petreceau întâlniri de pomină, cavalereşti „lupte” în
epigrame la care erau parte adesea şi Mihai Codreanu, apoi Al. O.
Teodoreanu-Păstorel, cel al cărui nume îl poartă acum „Academia” „cu
pricina”, Al. Philippide, George Topârceanu, Nicolae Tonitza ş.a., după
o regulă cât se poate de simplă – chibiţii, cei care doar ascultau, achitau
consumaţia.
Cam pe acelaşi loc, dar din câte ştiu într-o altă clădire, în care astăzi
se află „Galeriile Anticariat”, ale bibliofilului şi colecţionarului Dumitru
Grumăzescu, de ani de zile,după 1990, aici se întâlnesc membrii Academiei
liberă „Păstorel” Iaşi, azi condusă de domnul Mihai Batog-Bujeniţă, care l-a
urmat pe George Petrone (ales ca preşedinte al primei grupări „organizate”
de epigramişti ieşeni, de la 11 februarie 1975, ţinută pe strada V. Alecsandri,
la ce se numea atunci Casa Presei. (în mare, cam asta scriam, cu ceva timp
în urmă, în preambulul celor două microantologii de epigramă şi poezie
ironică publicate la Iaşi, în revista „Poezia”2…)
Aşa am ajuns să pregătim alte două micro-antologii ale autorilor
ieşeni (două pentru că acum există două grupări), una a autorilor constănţeni,
am participat şi la alte întâlniri ale autorilor de gen, între care, într-o zi
frumoasă de septembrie, la Clubul Umoriştilor Constănţeni, în clădirea
Cercului Militar din vechea urbe tomitană.
Pentru a fi cât mai expliciţi, înainte de a ne îndrepta spre Dobrogea
zilelor noastre şi de creatorii acestui gen, să facem o scurtă călătorie în
trecut…
Termenul „epigramă” vine, ca atâtea altele, din greacă: „epi” (έπί)
– deasupra, gramma (γράμμα) – literă/ inscripţie/ document. E posibil ca
primele epigrame despre care ştim, au fost scrise tot de un grec, Arhiloh
(Άρχίλοχος) (sunt discuţii despre anii între care a trăit – 680-640/ 645 sau
712 - c. 664 î.Cr.), căruia i se atribuie şi crearea ritmului iambic.
Într-o conferinţă (Ce este o epigramă şi cum se face?), Cincinat
Pavelescu spunea: „Printre epigramiştii greci trebuie citaţi poeţii: Alceu, de
la care se inspira foarte des Horaţiu; el a dat epigramei un ton aproape epic,
inspirând contemporanilor iubirea de libertate şi ura de tirani; Simonide a
înălţat-o până la odă, celebrând dezrobirea Greciei; Arhiloh a înarmat-o
cu vârful ascuţit al satirei personale, întrebuinţând, pentru prima oară,
versurile iambice, cum mărturiseşte Horaţiu în acest vers: Arhilohum
proprio rabies armavit iambo!; Terpandru, coleg de lirism şi de succese cu
Arhiloh; Anacreon, înaintea lor, a cântat iubirea şi vinul.”
Epigrama (căreia, după Cincinat Pavelescu citire „limba franceză i-a
dat un sens exclusiv satiric”), care la greci putea să însemne şi doar o strofă
(poate chiar o inscripţie în proză) cu un subiect oarecare (nu de puţine ori o
„inscripţie” pe piatra funerară), tratat lapidar, s-a schimbat funcţie de epocă.
De altfel, Cincinat Pavelescu spunea că „majoritatea epigramelor greceşti
nu sunt decât madrigale sau catrene morale”.
Printre cei care au scris epigrame (este interesantă lectura a acestor
creaţii din diferite epoci) amintim: Platon, Marţial, Rabelais, Voltaire,
Verlaine, Baudelaire, Lessing, Goethe, Schiller, Herder, Heine, Apollinaire,
10452 www.oglindaliterara.ro
Clemenceau, Vittorio Alfieri, Byron, G.B. Shaw, Puşkin Unamuno ş.a.
Interesant este că unul dintre numele rezonante în istoria traducerilor
poeziei (şi nu doar) japoneze în Occident, Basil Hall Chamberlain (1850-
1935)3 scria, la un moment dat4, că Basho a fost un epigramist, numind
poemele haiku “epigramele lirice ale Japoniei”.
De altfel, Paul-Louis Couchaud (1879-1959), unul dintre
deschizătorii de drum pentru haiku în franceză (alţii cred că este cel mai
important, poate chiar primul care trebuie notat), şi-a intitulat un eseu (Le
haïkaï – Les épigrammes lyriques du Japon5), care a avut o largă circulaţie/
influenţă, după Chamberlain.
În România epigrama a intrat, după unii, în a doua jumătate a secolului
al XX-lea, după alţii istoria s-ar putea începe cu Nicolaus Olahus (1491-
1568), care a scris în limba latină, Antioh Cantemir – rusă, apoi prin autori
ca Iancu Văcărescu (1791-1893), Anton Pann (1796-1854) ş.a. Dimitrie
Bolintineanu a tipărit (sub „pseudonimul” O companie de glumeţi – cf. Geo
Olteanu, Studii şi eseuri despre epigramă, Editura Premier, 2001, p.6), în
1869, prima carte de epigrame din literatura noastră, intitulată Ideile.
Azi, în România există Uniunea Epigramiştilor, preşedinte – George
Corbu, fiinţează 25 de cenacluri (în oraşe ca: Iaşi, Bucureşti, Cluj, Braşov,
Ploieşti, Baia Mare, Galaţi ş.a.) afiliate la UER.
Să ne îndreptăm acum din nou spre Constanţa şi să poposim printre
cărţile autorilor de la CUC, cum spun membrii acestui cenaclu Clubului
Umoriştilor Constănţeni, condus de Dan Norea (preşedinte executiv), al
cărui preşedinte de onoare este Ananie Gagniuc.
Dat fiind şi numărul de titluri, şi alte aspecte, ne-am propus doar
să facem un scurt „tur de prezentare”, „răsfoind” pentru a semnala şi
îndemna la lectură, câteva dintre volumele membrilor Clubului Umoriştilor
Constănţeni.
*
Prăvălia cu umor. Caietele Clubului
Umoriştilor Constănţeni, volumul II, Editura
Dobrogea, Constanţa 2013, 248 p.
Volumul cuprinde epigrame, fabule,
poezii vesele, proză scurtă, caricaturi
semnate de: Stelian Filip, Traian Brătianu,
Petru Brumă, Loredana Florentina Dalian,
Ispas Feţeanu, Ananie Gagniuc, Sandală
Ghinea, Constantin Iordan, Liviu Kaiter,
Aurel Lăzăroiu, Dumitru Mihăilescu, Leonte
Năstase, Dan Norea, Ion Roşioru, Ana Ruse,
Ion Ruse, Luminiţa Scarlat, Ion Tiţa-Călin,
Ionuţ-Daniel Ţucă, Mioara Vineş, Roland
Florin Voinescu (sunt cam două treimi
membrii clubului de la acea vreme).
Aşadar tot felul de texte în care lumea,
poate, se vede… mai aproape de imaginea
ei reală, dacă o priveşti luând şi ironia şi
umorul în serios. E greu să alegi ce să citezi
din texte atât de diferite, fiecare autor având
felul lui de a scrie. Dar, pentru că tot vorbirăm despre epigramă (nu putem
reproduce şi nişte caricaturi ori unele texte mai lungi), să ne oprim la
câteva astfel de „mostre”. Întâi, pentru că tot e „dezlegare” prin „lege”…:
„În politica cea mare/ Trece anul, urcă treapta/ Făcând jocuri de picioare,/
Când pe stânga, când pe dreapta” – Politicienii traseişti (Traian Brătianu);
„Adevărata fericire/ Ai s-o cunoşti, iubite fiu,/ Când vei ajunge şi tu mire,/
Dar o să fie… prea târziu!” – Explicaţie părintească (Ion Ruse); Şi, în final,
î
Ultima Soluţie (Ionuţ-Daniel Ţucă): „De-alegem munca drept deviză/ Şi-
adăugăm ambiţia,/ În doi-trei ani ieşim din criză,/ Şi reluăm tranziţia”.
__________________
1 În afara numeroaselor cărţi de autor – multe semnalate la rubrica „Autori ieşeni, edituri
ieşene”, devenită ulterior „Autori moldavi, edituri moldave”, din revista „Convorbiri literare”,
semnate întâi cu pseudonimul „Lector”, apoi „Peregrinus” –, antologia Epigramişti ieşeni
contemporani, Editura PIM, Iaşi, 2003, care cuprinde în peste 200 de pagini creaţiile a 42 de
epigramişti, este una dintre cărţile care arată valoarea/ forţa epigramei ieşene.
2 Numărul din primăvara lui 2010.
3 The Classical Poetry of the Japanese, 1880, A Translation of the ‚Ko-Ji-Ki’, 1883, The
Language, Mythology, and Geographical Nomenclature of Japan Viewed in the Light
of Aino Studies, 1887, Aino Folk-Tales, 1888, A Handbook of Colloquial Japanese, 1887,
Things Japanese, prima ediţie: 1890–1936, coautor la A Handbook for Travellers in Japan –
ediţia a treia (celelalte două nu au fost semnate de el), 1891, Essay in aid of a grammar and
dictionary of the Luchuan language, 1895, “Bashō and the Japanese Poetical Epigram”, în
“Transactions of the Asiatic Society of Japan”, vol. 2, no. 30, 1902, Japanese Poetry. 1910 ş.a.
4 În Bashō and the Japanese Poetical Epigram.
5 Couchoud, Paul-Louis, Le haïkaï – Les épigrammes lyriques du Japon, ediţia I – 1906,
republicat de Édition La Table Ronde, 2003. De altfel, şi Sages et poètes d’Asie, Ed. Calmann-
Levy, 300 p., într-un format 12 x 19 cm, „contient ‚les épigrammes lyriques du Japon”; al
doilea eseu din carte, de altfel (p. 51-137), se intitulează Les Epigrammes lyriques du Japon şi
reproduce textul publicat în 1906.
 În intimitatea poeziei de dragoste
cu Mihaela Roxana Boboc
Poetă cu o viziune modernist-
pastelizată, în poezie, lipsită de
exuberanța suprarealistă a tinerilor poeți
revoltați că încă nu și-au găsit o cale a lor
și, în felul ei originală în spațiul buzoian,
Mihaela Roxana Boboc ar merita o
încadrare în rândul poeților confesivi
și, totodată, o aplecare critică asupra
fenomenului ce accede pe momentele
de asceză, stările cu adevărat lirice ale
vieții. Vorbind despre poezia autentică
de dragoste, criticul Ion Roșioru spunea
că Mihaela Roxana Boboc vine în
poezie cu „versuri-prag cel mai adesea
Tudor Cicu antologice” și că, poeta îndrăgostită „e
conștientă de unicitatea destinului ei și
nu exclude, prin urmare, o traiectorie
pe care tragicul existențial se conturează parcă și mai singularizator”. Cu
alte cuvinte, poeta Mihaela Roxana Boboc are de partea ei fericirea de a
scrie. Și că, în poezie, în altfel stau lucrurile cu fericirea. Că, Fericirea (în
accepțiunea noastră), ține de taină, (și) ea este un scut al fiecăruia dintre
noi... cei care iubim, suferim, și avem dorința de a ne construi zilnic un
templu din dragoste. Dincolo de structura scenariilor lirice foarte personale,
discursul ei pozitiv și revigorant, mai mult sentimental decât ironic ori
zemflemitor, ilustrează strălucit zisele biblice (referitoare la enunțul despre
dragoste, al lui Pavel) - ținând de ceea ce se poate numi ceremonialul ei
adresativ: „Niciodată finalul nu e cel pe care-l alegi”, cum spune într-
un vers. Prima parte a grupajului liric din volumul „Șevalet cu epilog”,
2014, poartă un titlu semnificativ pentru rostirea unei poete adolescentine:
„Dragostea”. Prinsă în triunghiul dorinței, poeta dezvoltă o redirecționare
mimetică a dorințelor prin care imaginile se succed în flash-uri rapide în
cadrul aceluiași poem. Dacă discursul ei poetic e mai mult sentimental
decât ironic (în sens pozitiv: adică să atragă cititorul, să-l frapeze): „vezi
copilul acesta/cum merge cu sufletul în poveste/fără teamă...” (acolo
e iubirea), cititorul va fi plăcut surprins să găsească teme de abordare
modernă, un fel de tărâmuri fabuloase ale imaginației și care nu au cum
să nu te atragă hipnotic: „în rugăciunea mea/nici corabia/nu-și dorește alt
țărm/să naufragieze/în tine” (am timpul meu). Într-un astfel de „ceremonial
adresativ” te poți întreba: unde sunt ruperele acelea de ritm ale versului, nu
neapărat „ironice”, dar măcar să tragă cititorul de mânecă: „când vom învăța
să iubim,/tabloul ne va înrăma cuvântul/îngenunchiat în taină” (desculț
timpul îţi măreşte pasul). Criticii se feresc (în genere) să mai dea verdicte
de respingere la tot ceea ce se publică, azi, prin provincie, ca opoziție față de
„surditatea” revistelor din marile orașe ale țării. Se acceptă și în provincie
ideea libertăţii şi a diversităţii de creaţie. La Mihaela Roxana Boboc, poezia
de imaginaţie cu specific în confesiune, mărturisire, exprimare de sine etc.,
îmi conferă această dispoziţie de confort, în lectura poemelor sale. Poemele
au deschidere în simbolurile „dorinței” spre lumină; predomină culoarea
albului prin cuvintele folosite: zăpadă, mesteceni, lună, etc... dar, iubirea
are, întotdeauna, culoarea macilor de câmp. O lume a contrastelor găsim
și-n poemele cu compoziție de „tablou” (așa-zis) suprarealist: „pentru visul
din perete/ar fi de ajuns să găsim o scorbură/și un moment de sinceritate”
(simţi iubirea cum ticăie?”). Din acest ciclu redăm câteva „versuri prag”,
numindu-le, și noi, antologice: „urlu către lună după dragoste”; „am nevoie
* noastră… aşa cum e ea azi, de la „cât ai zice FPS” la facturile
Ion Tiţa-Călin, Mucles, dacă vrei să nu dai de dracu’!,
Editura Dobrogea, Constanţa 2008, 246 p.; Primarul Samba,
Editura Dobrogea, Constanţa 2011, 98 p.
Ion Tiţa-Călin, jurnalist de profesie, în Mucles, dacă
vrei să nu dai de dracu’! adună laolaltă, cum spune şi subtitlul,
foiletoane, schiţe şi povestiri (de mică anvergură ca întindere, dar
în care, când nu e vorba despre anchete, subiecte care afectează,
cumva, încă, pe cetăţeni, fie umorul, fie satira sunt în largul
lor) cu tot felul de „personaje” (şi lista e ditamai – Esmeralda,
Madam Caracudă, Nea Guriţă, dom’ Termită, Ghiţă Pacoste
ş.a.), şi o tematică variată, de la, de pildă, Ţara lui Dracula,
voievozi, sabia lui Ştefan la DNA, reformă, „gropile perfecte”
de la noi, la, na!, că tot vine ceasul să mergem să punem ştampila
acuşi, „uite pe cine ai votat!”…
Şi întâlnim de toate cele care au „construit” societatea
www.oglindaliterara.ro
de timp/să te îngrop/între zidurile poeziei”; „și acum privirea ta/îmi sapă
nocturn vesrsurile”... etc. Cu cel de al doilea ciclu intitulat „Culoare”,
distingem nu doar figura poetei, neîmpăcată cu poziția catalogată de noi, de
poet modernist-pastelist. Pledoaria poetei se îndreaptă spre acel „rezervor”
interior, tainic, enigmatic, dar și o deschidere largă, imagistică, cu multă
spațialitate a acelor poeți „care visează adesea în culori”: „dincolo de mine/
și-au strâns cocorii cuibul/un pictor spală culorile la râu/trece apoi mâinile
prin părul meu” (printre pălării de ghebe). Iată un ciclu „însorit”, cu poeme
și versuri prin care te izbesc „răsăritul” soarelui: „uit că nu ți-am spus/câte
răsărituri m-au găsit fără streașină/și-ncep să te strig/cu ecou/ca dintr-un
mormânt/la care nimeni n-a mai pus flori” (câte răsărituri m-au rugat fără
straşină). Ciclul acesta se deschide cu poemul ce poartă titlul volumului:
„Şevalet cu epilog”. Aici, accentele cad pe aceste versuri prag, antologice:
„și culorile să-și facă un cuib”; „culoarea e singurul meu adăpost”; „drumul
ne duce șevaletul/dincolo de valea aceasta”; „poeții visează adesea în
culori”... etc. Poemele, nu au numai dorul de spațiu deschis și luminos, ci
au și culoarea unor „griuri peste soare”, semn că nu totuul e văzut în roz,
ci simțit și în incertitudinile unei singurătăți interioare. Setea de dragoste,
la Mihaela Roxana Boboc, e rostită în tablouri cât mai diverse: „vom trece
prin toate anotimpurile/și nu-ți dau timp/să poposești între două gări” (pe
strada mea). Poemele Roxanei, declanșează dorințe posesive, dorința de
a dărui excesiv ca o „Ană a culorii”. Nu durerea e cea care o zidește în
poeme luminoase ci dorința de trecere continuă către acel anotimp al iubirii:
„fără tine diminețile/se diluează sub ropotul/ploii subțiri” (îţi aparţin ca un
vis nocturn). Și aici, accentele cad pe latura pastelizată a percepției lirice:
„e câmpul în amurg și se întind pasteluri/peste cerul zvântat de ploaie/
și miroase puternic a flori de câmp/și-a acuarelă...” (bătrânul acela avea
ochii tăi). În cel de al treilea ciclu poematic, intitulat „Puls”, trecem spre acel
registru poetic expresionist cu încărcătura lor onirică, în care expresivitatea
lirică derivă adeseori din universul picturii în lumea imaginară a poveștilor.
Refuzul de a înțelege un alt discurs poetic pleacă dintr-o iubire secretă a
tragediei vieții. Cât ar mai lipsi ca un condamnat la moarte, să se topească
în cuvintele ei și să se avânte într-o neliniște extatică, într-un tremur de
groază crescut până la voluptate? Numai că, în poezia acestui ceremonial
adresativ, nu ai cum întâlni, nici un condamnat la dragoste, nici măcar pe
cel plecat spre eșafod. Totul e clădit, aici, pe speranță și visare. Versul ei
pare a fi deținătorul ultimei speranțe despre ceea ce înseamnă Fericirea: „de
mâine se deschide cerul/și mama nu uită/să-ți strecoare o nouă poveste”
(mama e un fluture colorat). Nu numai că poezia de imaginaţie a Mihaelei
a devenit narativă prin fabulaţie, dar îndeplineşte un rol fundamental în
etapa în care scrie. Fiindcă, în acest ultim ciclu, apar și primele irizări ale
copilăriei încărcate cu anotimpul poveștilor: „golul din tine nu-l umple o
himeră/ori câte poeme ar scoate din buzunar./Ești însinguratul/care nu-
mi bate la ușă/de teama răspunsului” (Însinguratul). În sensul decisiv
pentru efectul estetic este aici modul spunerii, nu fondul ei. Dumnezeu
nu are nici un interes să-i suprime tăcerea: „dă-i iubirii poarta prin care
lumea se vede/doar un punct pe cer”. Ar putea fi, într-o bună zi, o elenă
amazoană, vâslind cu o singură vâslă prin lume. Lângă șevaletul ei fără
epilog, „răsăritul soarelui” te va găsi, cititorule, și pe tine, fără streașină. Ca
și cum luna și-ar lua în brațe tabloul nocturn, fără să te mai întrebe când se
vor mai zbate, în noi, iubirile adevărate, prin apel la coduri sau, altfel, prin
directețea discursului ei poetic. Avem de a face cu un volum „tranzitiv” spre
o nouă etapă, una care îi va genera imaginația spre fabulația și epicitatea
rostirii poetice.
telefonice ori de la cum se face „reforma”… într-o bujie sau „răul
de caracatiţă”, harta morţilor sau ultimul strigoi. Ori, de ce nu,
la întrebarea „fundamentală”: „De ce râd curcile la Constanţa?”.
Cât despre a doua carte, Primarul Samba, cu subtitlul
„umor şi satiră cu ritm şi rimă”, cu gândul la Constanţa, cred
că cititorului îi e tare, tare greu să îşi dea seama despre cine „o
fi vorba” în titlu… Dar oferim un „element ajutător” citând un
fragment din textul cu pricina, care poartă subtitlul „scrisoarea
edilului Constanţei către un şomer”: „Mă-ntrebi cum vei ieşi din
criză?/ E simplu: doar în ritm de samba!/ Simţi-vei foamea ca o
briză,/ De-ţi hâţâni curul, pieptul, gamba.//[…] Am prăpădit taxe
locale,/ Să îţi aduc trupa de samba,/ Dar cin’ se uită la parale,/
Când ţopăie şi strigă Bamba!”.
(continuare în nr. viitor)
10453
 Absolutul si
, libertatea
1. “Eu sunt Cel ce sunt” (Exodul
3,14)
Lumea n-a fost făcută
din nimic , ci din preaplinul lui
Dumnezeu. Pentru că nimicul,
golul este o abstracţiune filosofică
cu rol aparent consolator pentru
limitativul demonstraţiei logice,
în fond o capcană conceptuală
cu consecinţe sterilizante pentru
orgoliul uman. O formulare cu
adevărat vrednică de om ar fi
următoarea: nimic nu există în
George Petrovai afara lui Dumnezeu, iar omul este
un nimic în raport cu Dumnezeu!
De altminteri, demnitatea şi
înţelepciunea omului consistă în conştiinţa nimicniciei lui în
raport cu Absolutul divin. Prin urmare, Dumnezeu fiind totuna cu
absolutul şi eternitatea, El stă faţă-n faţă doar cu Sine Însuşi, şi nu se
poate defini decât prin propoziţia tautologică de esenţă translogică,
hărăzită auzului lui Moise: ”Eu sunt Cel ce sunt”! Întreaga existenţă
iradiază din El, deoarece El este aici şi pretutindeni, Unul etern viu
în multiplicitatea lumii, ”Unitatea tuturor unităţilor” cum splendid
afirma Petre Ţuţea.
Iată de ce toate încercările de a-I demonstra inexistenţa, rămân
doar la stadiul penibil de speculaţii clădite pe fundamentul şubred al
neliniştilor şi rătăcirilor omului căutător, ce se lasă amăgit de iluzia
descoperirii adevărului doar cu ajutorul raţiunii. Dar însuşi Kant a
recunoscut că celebrele lui antinomii (Lumea are un început, lumea
n-are nici un început; lumea este simplă, lumea este compusă; lumea
are o cauză exterioară ei, lumea n-are nici o cauză; în lume există
numai necesitate, în lumea există şi libertate) a recunoscut, deci, că
aceste mult-lăudate antinomii reprezintă rătăciri ale raţiunii pure
în căutarea Absolutului! De altfel, cum să ajungi la Adevăr atunci
când te străduieşti din răsputeri să dovedeşti că El nu există?!…
Filosofia vorbeşte de adevăr relativ şi adevăr absolut. Dar după
opinia lui Petre Ţuţea, ”Mai multe adevăruri, egal lipsă adevăr!”
Există deci un singur Adevăr, şi acesta este Dumnezeu. ”Eu sunt
Calea, Adevărul şi Viaţa”, ne învaţă Mântuitorul în Ioan 14,6. Nu
face afirmaţia că este o cale, ci că este Calea (iată alte splendide
nume ale lui Dumnezeu), altfel spus singura cale posibilă de-a
cunoşte viaţa veşnică şi Adevărul în frumuseţea, bunătatea şi forţa-I
absolută. Soluţia- mântuire sau pieire – este la îndemâna fiecărui
om prin imensa libertate cu care am fost dăruiţi de-a ne hotărî
destinul. Însă nu raţiunea – nici cea ştiinţifică, nici cea filosofică
– nu reprezintă modalitatea sigură de-a accede în transcendenţă,
adică de-a merge pe urmele Mântuitorului în vecinătatea divinului.
Singura modalitate viabilă rezidă în credinţă, urmând pilda
Domnului Iisus de-a fi smerit şi iubitor.
Când Vasile Pârvan vedea istoria în dublu sens – ascensional şi
decensional, poate că avea în faţa ochilor minţii traseul descensional
al lui Iisus – întruparea lui ca Om în vederea izbăvirii noastre,
apoi traseul ascensional – înălţarea Lui la cer după înviere. Din
acest motiv Ţuţea spunea că istoria trebuie văzută bipolar: ”Când
oglindeşte susul ea este un vehicul al realului, iar când oglindeşte
josul este un vehicul al aparenţei”.
Iisus a efectuat o tăietură în istoria umană. El reprezintă piatra
unghiulară aşezată la temelia noii istorii morale a omului apăsat nu
numai de conştiinţa păcatului originar, ci şi conştiinţa atentatului
criminal la Iubire şi Puritate. Mântuitorul este incomparabil
superior tuturor filosofilor şi făuritorilor de istorie, deoarece,
după fermecătoarea expresie a mărturisitorului Petre Ţuţea, “El
reprezintă Absolutul divin care punctează istoria”.
Hamilton face o distincţie extrem de subtilă între Absolut şi
infinit: ”Absolutul înseamnă necondiţionatul limitat, iar infinitul
necondiţionatul nelimitat”. Prin urmare, Absolutul îşi exercită
autoritatea Sa eternă şi binefăcătoare prin limitele impuse de voinţa
Sa, deci prin impunerea condiţiilor creatoare, în timp ce infinitul
reprezintă o desfăşurare ternă, monotonă şi sterilă, altfel spus
10454 www.oglindaliterara.ro
neantul în nulitatea lui egală şi etern necuprinsă, o abstracţiune
dizolvantă ce încremeneşte raţiunea prin groaza inspirată de
neputinţa în faţa inexistentului.
Fiind pretutindeni, El este prezent şi în noi, căci la El timpul
devine neputincios, trecutul şi viitorul se îneacă într-un prezent
continuu ce alimentează veşnicia. Cât de liniştitoare este propoziţia:
”Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui!” Atunci
cum putem să ne închipuim că Dumnezeu l-a făcut pe om din
plictiseală şi că soarta omului este o biată jucărioară în mâinile
acestei ”Forţe Implacabile ”?! Imaginea unui Dumnezeu intolerant,
chiar crud şi rău cu creaţia Sa, este o slabă consolare pentru cei
ce şi-au făcut un crez din încadrarea faptelor lor abominabile în
anumite texte biblice intenţionat răstălmăcite. Nimic mai dăunător
pentru sănătatea morală a respectivilor, pentru uşurinţa cu care
se îndepărtează de mântuire din cauza trufiei şi a unor calcule
înjositoare.
Să ne amintim că omul anterior păcatului originar era înconjurat
de un bine necuprins, binele ce izvora cu blândă generozitate din
Atotputernic. Prin neascultare, mai exact prin ascultarea unor
poveţe opuse îndemnurilor Creatorului, omul de dovedeşte nedemn
de grădina Edenului. Proba cu pomul din mijlocul grădinii este actul
de naştere al conştiinţei omului, o conştiinţă capabilă să disocieze
binele de rău, deci capabilă să-şi măsoare decăderea datorată greşelii
săvârşită prin neascultarea hrănită cu curiozitate. Pentru ieşirea din
starea în care l-a aruncat păcatul, omul are datoria să dovedească
fermitate în ascultarea poruncilor divine. Numai astfel va învinge
ispitele şi va accede la starea anterioară păcatului originar.
Se nasc următoarele întrebări: Dacă Dumnezeu este Binele
întruchipat, se cheamă că răul fiinţează înafara Lui? De ce urmaşii
lui Adam, nesfârşitele generaţii ce i-au succedat, trebuie să tragă
ponoasele pentru neascultarea acestuia, iar răul pământean nu este
nici măcar limitat, necum să fie stârpit?
Tot ce există, văzutul şi nevăzutul, totul este rezultatul
actului de voinţă al Atotputernicului. Până la degradarea omului
prin păcat, exista un Univers moral netulburat, graţie absenţei unor
intenţii opuse ori în dezacord cu voinţa divină. Mărul furat a creat
o perturbaţie în armonia desăvârşită a Universului, prin admiterea
de către Creator a unor tendinţe umane ezitante, oscilante, ba
chiar în contradicţie cu traseul liniar-moral pe care El îl aştepta
de la om. Fără ştirea lui Dumnezeu n-ar fi fost cu putinţă, fiindcă
atunci El şi-ar fi pierdut atributul de atotştiutor. (Iată, spune Ţuţea,
cum universul moral al omului se sprijină pe un măr furat, după
cum universul lui ştiinţific se sprijină pe un măr căzut – celebrul
măr care, zice-se, l-ar fi inspirat pe Newton în descoperirea Legii
atracţiei universale!)
Înseamnă că substanţa divină este în acest mod alterată şi
că răul s-a infiltrat până şi în persoana Sa revelată prin creaţiune?
Nu, deoarece acest rău ţine de condiţia degradantă a omului
muritor, deci operează la nivelul imanentului, al aparenţelor. De
altminteri, Sfântul Augustin este de părere că răul reprezintă un
parazit ontologic al binelui. Lipsit de capacitatea de existenţă
independentă, răul fiinţează atâta timp cât durează binele pe
care parazitează şi din care-şi soarbe raţiunea de-a fi. De pildă,
putregaiul este un rău pentru copac. Răul acesta este considerat ca
atare atâta timp cât există binele (copacul) din care-şi trage seva
fiinţării sale devoratoare, expansioniste, atunci când nu întâmpină
o opoziţie fermă. Când putregaiul a cotropit întregul copac, nu mai
rămâne nimic, nici rău, nici bine, căci copacul (binele) şi-a încheiat
existenţa…Din fericire pentru om şi condiţia sa, acesta deţine cea
mai sigură şi mai eficace armă întru contracararea răului moral,
forma cea mai subtilă şi mai perfidă a răului nesăţios. Această armă
sui-generis, specific umană este Legea morală sădită în noi încă de
la facere.
Ridicarea omului în vecinătatea esenţelor, adevărata
substanţă divină, poate fi realizată numai printr-un anevoios
î
proces de purificare, de izgonire a germenului răului cuibărit în
intenţiile şi faptele sale. Deşi gama de manifestare a răului este
infinit neglijabilă pentru măreţia divină, totuşi nu-I este indiferentă
lui Dumnezeu întrucât nu-I este indiferent omul. Pentru mântuirea
sa, omul trebuie să depună un efort susţinut. Numai astfel va izbuti
 Lucian Blaga și teatrul.
Eseu despre absolutul estetic
Fons et origo
 
Prin martie 2001, student în anul
III al filologiei albaiuliene, aflu că la
anul IV un domn profesor venit de la
„Babeș-Bolyai” preda un curs special
„Scriitori filosofi: Lucian Blaga”.
Într-o zi (să fi fost joia?) mă înfățișez
în Amfiteatrul 8 „Vasile Pârvan”,
alături de vreo patru studenți ai
anului IV, iar pe ușă își face apariția
magistral Vasile Fanache. Mă prezint
timid și îi solicit permisiunea să asist
și eu la curs. Vasile Fanache surâde
Lucian V. Bâgiu și concede… La sfârșitul semestrului
îl conjur să mă accepte în vederea
coordonării lucrării de licență, cu
subiect virtual Lucian Blaga. Profesorul consimte și mă întreabă
ce anume doresc, biografie, poezie, teatru? Ezit o secundă (cursul
domniei sale fusese despre poezie) și aleg teatrul. Primesc sarcina
ca la începerea următorului an universitar să îi încredințez ceea ce
voi fi scris peste vară. În august și septembrie 2001 am redactat, de
mână (nu aveam computer și nici nu știam să lucrez cu așa ceva…),
capitolele referitoare la Zamolxe și Tulburarea apelor. În octombrie
Vasile Fanache, navetând iarăși între Cluj-Napoca și Alba Iulia, lecturează
cele două compoziții juvenile (aveam, încă, 21 de ani…) și îmi spune scurt
că e bine; totodată, că trebuie să scriu despre toate cele zece piese de
teatru semnate de Blaga. Prin mai 2002 teancul de manuscrise devenise
apreciabil. Lucrarea de licență, asemenea. În referatul aferent, Vasile
Fanache o recomandă publicării. Eu îl ascult, ca de obicei, foarte serios,
precum novicele dând ascultare părintelui spiritual și îl întreb unde
anume să o public. Îmi sugerează să mă adresez unui alt profesor care
să-şi învingă înclinaţia nativă spre păcat, numai astfel – mergând
pe calea trasată de Iisus – va izbuti să-şi depăşească condiţia
nevrednică topită în vremelnicie.
Răul cuibărit în om este tolerat de Dumnezeu ca o justă
piatră de încercare în vederea evaluării rezultatului ciocnirii dintre
tendinţele umane ireconciliabil antagonice. Iar eforturile depuse
pentru înfrângerea forţelor întunericului, sunt generos susţinute
de intervenţia divină întru întărirea relaţiei eliberatoare dintre
Dumnezeu şi om. De-abia în acest mod se va ajunge la starea mistică
ce se caracterizează prin armonie lăuntrică fecundată cu har divin;
de-abia atunci sentimentul dominant faţă de semeni va fi iubirea
mistuitoare, curată, sinceră, adevărată. Un asemenea spirit tămăduit
şi tămăduitor va accede la Adevăr prin revelaţie şi va sorbi apa vie
a fericirii prin inspiraţie.
1. ”Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber!”
În sensul cel mai larg al cuvântului, libertatea înseamnă
necondiţionare. Captiv în cuşca simţurilor şi prins în plasa
reglementărilor sociale, aici pe pământ omul beneficiază doar de-o
libertate limitată şi aparentă.(Desigur, afirmaţia anterioară nu se
referă la libertatea interioară, dobândită de om prin creştinism:
o libertate pe cât de fertilă, pe atât de trebuincioasă.) Nici cea
mai avansată democraţie din lume nu-i poate asigura individului
o libertate totală. Asta deoarece corpusul social, oricât ar fi de
afânat prin legi şi instituţii democratice, tot nu permite individului
un perimetru nelimitat şi necontrolat pentru mişcări libere. Orice
lărgire a ariei sale de deplasare, cu grijă precizată şi controlată, duce
fatalmente la nemulţumiri: fie nemulţumirile altor indivizi ce-şi văd
violate propriile arii de mişcare liberă, fie ale individului în cauză,
acesta revendicând noi şi noi segmente de libertate. Dar fireasca
(sic!) inegalitate socială, ba chiar şi cea familială, va genera tensiuni
şi conflicte în lupta acerbă (constituţională, instituţională, sindicală
ş.a.m.d.) pentru extensia şi respectarea libertăţilor dobândite.
Ceea ce colectivităţilor umane le este refuzat, la Dumnezeu
www.oglindaliterara.ro
naveta către Alba Iulia și care era directorul unei edituri în Sibiu. Mircea
Braga se implică profesionist în proiect (între timp deveniserăm colegi de
Catedră filologică), printre altele sugerând varianta de copertă. Bunicul
meu, Gheorghe Roman și mama mea, Maria Lucia Bâgiu, asigură suma
necesară editării celor 95 de exemplare ale primului meu volum de autor:
Dramaturgia blagiană. Instituirea estetică a absolutului, Sibiu, Imago,
2003. Unul singur mai am în bibliotecă. Volumul este prezentat, cu ocazia
Festivalului „Lucian Blaga” din mai 2003, la Sebeș (de către o colegă
de Catedră, Diana Câmpan), la Alba Iulia (de către Vasile Fanache) și
la Cluj-Napoca (de către
autor). Mircea Popa publică
la rându-i o recenzie. Anul
următor Constantin Cubleșan
coordonează Dicționarul
personajelor din teatrul lui
Lucian Blaga și îngăduie să
iscodesc asupra Meșterului
Manole. Peste ani, în 2009,
capitolul dedicat lui Zamolxe
este tradus în SUA de către
Doris Plantus-Runey, iar cel
referitor la Înviere, citat într-
un studiu scris în spaniolă de
Mariano Martín Rodríguez. În
pragul vârstei de 35 de ani, îmi
este dor, uneori, de vara anului
2001…
Ediția de față reproduce textul
originar, al volumelor amintite,
cu revizuiri minime, exclusiv la
nivelul expresiei.
Autorul
este cu putinţă. Mult visata egalitate socială, ba de gânditorii
utopişti, ba de socialişti şi comunişti, se dovedeşte un nonsens
social: de o parte stă experienţa zguduitoare a sistemelor socialiste,
de cealaltă parte stă prosperitatea şi progresul sistemelor centrate
pe concurenţă şi inegalitate socială. Primele şi-au afişat propaganda
mincinoasă a egalităţii sociale, dar, după un lanţ nesfârşit de torturi
şi crime, au naufragiat în marea deznădejdii şi sărăciei; comunităţile
capitaliste, îndeosebi cele avansate, îşi propun cu tot mai multă
insistenţă eliminarea sărăciei şi diminuarea discrepanţelor sociale
prin întărirea clasei de mijloc. Deocamdată este un scop, deoarece
în condiţiile stimulării liberei iniţiative, care pentru foarte mulţi se
cheamă şansa îmbogăţirii prin orice mijloace, fie şi în dauna altora,
în asemenea condiţii netezirea asperităţilor sociale şi vindecarea
rănilor datorate sărăciei şi disperării, rămâne doar un vis frumos al
omenirii.
În faţa lui Dumnezeu însă toţi oamenii sunt egali: geniul este
egalul idiotului, pentru că amândoi sunt creaţia Sa şi pentru că pe
amândoi la fel îi iubeşte! Este o egalitate adevărată, întrucât nu
are la bază interesul material, ci interesul superior al exorcizării
şi salvării grăuntelui de divinate sădit în noi. Doar în relaţia divin-
omenesc se poate vorbi de o veritabilă libertate, nicidecum în relaţia
om-om. Necesitatea unită cu libertatea se descoperă în Dumnezeu,
în lucrarea lui Dumnezeu întrupat în Om şi în superba Sa jertfă.
Thomas din Kempis implora în Imitatio Cristi: ”Robeşte-mă,
Doamne, ca să mă simt liber!”
Creştinismul, în calitate de religie a religiilor, conferă
omului statutul de om liber. Prin scrierile Sfântului Apostol Pavel,
creştinismul a fost smuls de sub povara vechii legi iudaice, iar creştinii
sunt dăruiţi cu libertatea de a-şi decide destinul în ”jocul” celor două
lumi paulinice: fiecare este liber să aleagă între cărarea îngustă şi
anevoioasă care duce la mântuire, şi  drumul neted, lesnicios care
duce la pieire. Libertatea interioară, născută din puritate şi iubire,
este adevărata libertate, smulsă din jocul aparenţelor. O asemenea
libertate nu va fi nicicând confiscată, deoarece ea se alimentează
din izvorul mereu viu al Libertăţii absolute.
10455

Caduceul lui Hermes
(urmare din numărul anterior)
Animalele sacrificate de culoare albă erau destinate locuitorilor
cerului, aşa cum cele negre erau destinate lumii subpământene. Sfântul
Duh este reprezentat ca un porumbel alb. În vise calul alb este deseori
asociat cu sentimentul de presimţire a morţii. Fantomele sunt considerate
în multe culturi nişte siluete albe, oarecum ca nişte umbre. În simbolistica
tradiţională a Chinei, albul este culoarea bătrâneţii, a toamnei, a vestului
şi a nenorocirii, însă şi a virginităţii şi a purităţii (lotusul alb). În alchimie
decolorarea sau albirea (albedo) aste semnul că după înnegrire (nigredo)
materia primară se află pe drumul spre piatra filosofală.
Simbolismul culorilor are şi o aplicaţie astrologică9.
Roşul marţian poate fi diurn sau nocturn. Roşul diurn este masculin
şi centrifug, e forţa vitală a erosului învingator, virtutea razboinică, bogaţia
şi dragostea. Purpura era culoarea purtată de împăraţii bizantini şi de
patricienii romani, de la care au moştenit-o cardinalii. În arta tradiţonală
creştină este culoarea sângelui jertfei lui Cristos şi al martirilor, a iubirii
arzătoare şi a flăcărilor de Rusalii ale Sfântului Duh. Mai târziu roşul
a devenit culoarea infernului şi a diavolului, precum şi a animalelor
subordonate acestui tărâm, cum ar fi vulpea şi veveriţa.Roşul nocturn este
feminin şi centripet, e culoarea focului central al athanorului alchimic,
roşul alcătuind împreună cu albul, un sistem dual, principiul material
sulf, adică ceea ce arde. Această polaritate ar trebui corelată cu doctrina
antică despre procreere, potrivit căreia noua viaţă apare acolo unde sângele
(sângele menstrual) se uneşte cu sperma albă, aceste două culori fiind în
general asociate simbolisticii creaţiei. Omul de Neandertal presăra pe
trupul celor îngropaţi culoarea caldă a sângelui şi a vieţii. În Egiptul antic,
numai în coroana roşie a deltei Nilului (Egiptul de Jos) avea o semnificaţie
pozitivă, însă în rest roşul era asociat cu şarpele-duşman Apepşi cu zeul-
duşman Suteh. La mayaşi el reprezintă estul, iar la popoarele din regiunea
superioară a vechiului Mexic reprezintă sudul; la fel şi la chinezi, unde
în timpul dinastiei Chou (1050-256 î. Hr.) roşul (ho) era culoarea sacră,
dătătoare de viaţă, ea anticipând steagurile roşii ale Chinei comuniste.
Roşul era şi culoarea împărăţiei zeilor fericirii. În francmasonerie roşul
este caracteristic sistemului gradelor înalte din ritul scoţian, în opoziţie cu
gradele albastre, iar în psihologia abisală, în vise, roşul este legat de funcţia
afectivă, hermeneutică a armoniei arcurilor reflexe independente de voliţia
telurică.
Există un galben solar, simbol de tinereţe şi de forţă, ca aurul care-i
îmbracă pe împăraţi şi pe regi. Dar galbenul lunar, un aur şters, e simbolul
nestatorniciei, al geloziei, al adulterului şi al trădării. În simbolistica antică
chineză este culoarea loess-ului (pământ) şi de aceea era simbolul unui
centru. Deseori zeii erau înfăţişaţi având pielea de culoare galbenă, fiind
culoarea Soarelui. La mayaşi el reprezintă sudul. Goethe, în teoria sa despre
culori, numea galbenul o culoare veselă, vie şi cu efect liniştitor; însă ea
aluneca lesne intr-o culoare neplăcută, prin cele mai uşoare combinaţii ea
depreciindu-se, devenind urâtă şi bătând în gri. Prin natura sa duală este
culoarea intuiţiei atât de uşor de derutat, a suspiciunii, a presimţirii, în care
se află totuşi o forţă solară de un gen aparte, care pătrunde şi iluminează10.
În simbolistica alchimică a culorilor, galbenul (citrinitas) indică o treaptă
a transformării materiei în piatra filosofală care trece de la culoarea în
negru la culoarea în roşu. Ombinaţia galbenului cu roşul este portocaliul
mercurian care defineşte cumpătarea şi raţiunea11.
Verdele venusian este culoarea mediatoare a vegetalelor, cea a apelor
lustrale regeneratoare. Cum aurul transparent e verde, smaraldul participă
la splendoarea metalului preţios. Are şi el două valenţe, cuprinse între
verde ca muşchiul, cu valoare pozitivă şi verde ca veninul. În simbolistica
populară verdele înseamnă speranţă, iar visele în care verdele joacă un rol
sunt interpretate pozitiv în China. Acolo unde verdele răsare, acolo este pur
şi simplu natură, acolo este dezvoltarea naturală...trăirea primăverii. Când,
de pildă, diavolul apare ca cel verde, atunci el a rămas în veşmintele unui
zeu antic al vegetaţiei. În schimb, există şi un aspect negativ psihologic
prin apariţia excesivă a verdelui în vise. Simbolistica creştină percepe
această culoare ca fiind la distanţă egală de albastrul cerului şi roşul iadului,
liniştitoare, înviorătoare, umană, culoarea contemplaţiei, a reculegerii şi
a aşteptării Învierii.12 Crucea lui Iisus Cristos, ca simbol al speranţei de
mântuire, a fost adesea reprezentată ca fiind de culoare verde, Sfântul
Graal era verde ca smaraldul, iar tronul Judecăţii de Apoi era din jasp verde
(Apocalipsa Sf. Ioan, 4:3). Smaraldul la Sfânta Hildegard von Bingen
(1098-1179) apare în zori de zi, la răsăritul soarelui, ca verdele pământului
şi al ierbii ... este un leac puternic împotriva tuturor durerilor şi bolilor
omului, căci soarele îl zămisleşte, iar materia sa descinde din verdele
10456 www.oglindaliterara.ro
aerului. În islam verdele este culoarea
profeţilor. În simbolistica chineză a
culorilor verdele şi albul formează
o pereche antagonică, în sensul unui
sistem dual care corespunde antitezei
polare roşu şi alb din simbolistica
alchimică apuseană. Dragonul verde
din alchimia chineză simbolizează
principiul primordial Yin, mercurul şi
apa, în timp ce tigrul alb simbolizează
principiul Yang, plumbul şi focul. În
alchimia europeană, dragonul verde
sau leul simbolizează un solvent acid,
de pildă apa regală (Aqua regia), iar
semnul său este un triunghi cu vârful
în jos legat de un R. Liviu Pendefunda
Albastrul jupiterian este o
culoare rece şi profundă, a aerului, a
vidului, culoarea adevărului pentru vechii egipteni. Albastrul deschis evocă
irealitatea visurilor diurne, iar albastrul închis, aproape de negru, e imaginea
viselor nocturne. Albastrul mai este şi puritatea supranaturalului şi mantia
divinităţii precum cea a Fecioarei sau a zeului scandinav Odhinn, poetic
denumită Crinul albastru. Fiind culoarea care ne leagă de spiritualitate,
predispune la meditaţie. Este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic cu
Zeul Cerului, Ammon. G Heinz-Mohr numeşte albastrul culoarea cea mai
adâncă şi cea mai imaterială, transparenţa vidului în aer, în apă, în cristal
şi în diamant. Zeus şi Yahweh îşi aşează picioarele pe azur, amuletele de
culoare albastră au darul de a anihila privirile rele. În mitologia vedică
Vishnu reîncarnat în Krishna era vopsit în albastru. Isus este şi el reprezentat
în veşminte albastre, la fel precum Moş Crăciun (Saturn) necomunist,
definind veşniciei lui Dumnezeu. Chinezii s’au ferit de albastrul malefic,
Lan, cuvântul actual care defineşte culoarea albastră fiind, de fapt indigo,
culoarea hainelor modeste de lucru. Florile, ochii, panglicile şi dungile de
culoare albastră sunt considerate urâte şi aducătoare de nenorociri, în timp
ce în Europa floarea albastră a romantismului sugerează ideile spirituale
înaripate. În China elementul lemn era asociat Orientului şi culorii albastre,
mayaşii neatribuindu’i vreun punct cardinal. În Europa lucrurile misterioase,
mistice s’au transmis şi misterelor masonice ale primelor grade. De fapt în
arta preistorică este foarte rar folosit (interdicţie cosmică?).
Violetul saturnian este culoarea martirilor, a veşmântului episcopal
şi al doliului văduvelor, obţinut prin combinarea albastrului cu roşul;
el simbolizează spiritualitatea asociată cu sângele jertfei. În limbajul
liturgic uzual ea este asociată cu penitenţa, cu pocăinţa şi cu reculegerea.
Cele două culori de bază din care este alcătuită , în proporţii egale,
simbolizează uniunea dintre înţelepciune şi iubire; în vechile imagini ce
redau patimile Mântuitorului, acesta poartă o mantie violetă. Violetul este
totodată culoarea folosită în biserică în perioada de reculegere din postul
Crăciunului. Purpuriul mantiilor împăraţilor antici şi veşmintele de gală a
celor bogaţi, obţinut din secreţia a două specii de melci marini sau din seva
lichenului colorat de pe ţărmurile Insulelor Canare (Insulele Fericiţilor) era
un preţios simbol al stării sociale.
Din clipa în care noosul a reprezentat gândire umană subiectivă,
obiectivând spiritul divin, logosul a supralicitat caracteristicile sufletului
(poate ca la Platon), dar nu în afara lui. E un sine pentru sine în cadrul
arcului reflex noetic, akashic, transcendent. Şi ne întoarcem la Hermes
Trismegistus, speculaţiile realizate de mintea noastră sunt oglindiri13,
reflectând jos ceea ce este sus, dar, conform contextului logic aristotelic,
gândirea noetică pătrunde în conştient nu numai ca o reflectare, ci şi ca o
refractare noemică (gând). Ca o concluzie a prelegerilor mele anterioare
contemplaţia urmată de meditaţie se pot asocia adeseori de revelaţie. De
unde şi afirmaţia că poetul vede ceea ce cu toţii percep prin simţul văzului,
dar simte prin har şi ceea ce îi este doar lui destinat. Poetul14 trece dincolo
de lumile pământene, în interiorul ascuns al spiralelor ce nu au pentru
el bariere sau ziduri. Aş da doar două exemple: Dante pentru tangibilul
imaginar antic, Goethe pentru introspecţiile speculative rosicruciene. Poesia
nu este doar lirica cuvântului ci, precum la Mozart sau Michelangelo, a
percepţiilor asociative tuturor celor trei arcuri reflexe între care fiinţăm sub
bagheta magicului, în căutarea cheii.
(continuare în nr. viitor)
_____________________
9 Biederman, Hans, Dicţionar de simboluri, Editura Knaur, Munchen,
1998
10 Ernst Aeppli, Persönlichkeit - Vom Wesen des gereiften Menschen
(1952)
11 Chevalier, Jean, Dicţionar de simboluri, Editura Robert Laffont,
Paris, 1969
12 Lexikon der Symbole. Bilder und Zeichen der christlichen Kunst
von Gerd Heinz-Mohr (Gebundene Ausgabe - 1984)
13 speculum - oglindă
 Ce fac istoricii noştri ?
Un profesor de istorie sârb din Voivodina, aflat zilele trecute la Satu
Mare , a transmis redacţiei o reacţie pe marginea articolului “Afront adus
românilor pe bani europeni”, apărut în numărul din 4.12.2012 al Gazetei
de Nord Vest.
Reproducem integral textul transmis de profesorul sârb Miodrag
Stanojevic:
“Mă numesc Miodrag Stanojevic, sunt sârb din Vojvodina şi
profesor de   istorie în Novi Sad . Aflându-mă într-o călătorie către
Ucraina, am  zăbovit trei zile în urbea dvs., bucurându-mă de ospitalitatea
unui   vechi prieten şi a familiei sale. Menţionez că vorbesc fluent
limba  română deoarece am copilărit într-un sat mixt vlaho-sârbesc.
Ştiind că sunt profesor de istorie şi bun cunoscător al  revizionismului
unguresc, amfitrionul meu mi-a arătat articolul  “Afront adus românilor
pe bani europeni” apărut în ziarul Dvs.
Totodată mi-a relatat câteva evenimente recente de acest gen:
- fenomenul Csibi Barna, un degenerat care îşi permite să dea
foc în   centrul României unei păpuşi reprezentând un erou naţional
al  românilor (n.r. Avram Iancu), autorităţile române ignorând acest gest.
Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: Ce s-ar fi întâmplat dacă:
- un român ar fi dat foc la Budapesta unei păpuşi reprezentându-l
pe  Kosuth Lajos
- un turist german ar fi incendiat la Tel Aviv o păpuşă  reprezentându-l
pe David Ben Gurion (n.r. primul premier al   Israelului) sau pe Golda
Meir (n.r. de asemenea premier al Israelului)
- un ungur din Vojvodina ar fi incendiat la Novi Sad o
păpuşă   reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul naţional al sârbilor de
la  Kosovopolje.
Meciul Steaua - Ujpest de acum 3 ani: la intrarea în România,
suporterii unguri aflaţi în tren au afişat “Transilvania aparţine Ungariei”,
iar pe stadionul Steaua din Bucureşti au afişat românii = ţigani.
Acelaşi scenariu:
- ce s-ar fi întâmplat dacă Ujpest ar fi jucat la Beograd cu Partizan
sau Steaua Roşie. Oare ar fi avut curajul ungurii să afişeze mesajele “sârbii
= ţigani sau Vojvodina aparţine Ungariei”? Nu, nu ar fi îndrăznit, iar dacă
ar fi fost atât de tâmpiţi să o facă, în aceeaşi seară ar fi cinat în Infern.
De ce îşi permit asta în România? De ce nu îşi permit acelaşi lucru
în celelalte ţări unde au minorităţi maghiare şi revendicări revizioniste,
adică Slovacia , Serbia , Ucraina?
Simplu, pentru că ei ştiu (aşa cum au menţionat în “Traseul
Legendelor Sătmărene)” că românii sunt “un popor paşnic, binevoitor şi
primitiv” şi, completez eu, un popor “imbecil de tolerant”. Totodată ei
ştiu că slavii (din Slovacia , Serbia , Ucraina) nu sunt aşa. Şi nu îşi permit.
Afirm cu tărie că nu există nicăieri în lumea civilizată o ţară care
să acorde atâtea drepturi unei minorităţi alogene cum acordă România
minorităţii maghiare. Şi totuşi nu vor fi mulţumiţi niciodată, sâcâindu-vă
perpetuu (ca un ţânţar în miezul nopţii) cu aceeaşi pretenţie imbecilă:
autonomie. Tupeul lor se manifestă şi prin faptul că ei consideră ca
fiind similară pretenţia lor de autonomie teritorială în România cu cea
a catalanilor din Spania, ignorând cu bună ştiinţă marea diferenţă:
catalanii sunt băştinaşi în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici
în România.
Gazda mea mi-a spus că, pe lângă “valahi puturoşi” maghiarii vă
mai numesc şi “mămăligari”. Îşi permit asta în ţara voastră. Sunt derutat
şi confuz, neputând înţelege cum este posibil să nu existe în rândurile
poporului român, “paşnic, binevoitor şi primitiv” un profesor de istorie
altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere:
- în anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte
nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei
- în 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari,
fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia
(locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total 225.000 de
nomazi sub conducerea lui Arpad.
Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic).
Incursiunile lor sângeroase s-au desfăşurat în toată Europa ajungând
până în Spania, până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955.
- Ştefan cel Sfânt (997 - 1038) unifică triburile ungureşti şi îi
creştinează.
Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor
www.oglindaliterara.ro
din jur: germanici, valahi, slavi, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei
de supravieţuire a acestui mic popor migrator asiatic în Europa.
Personalităţile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri:
Matei Corvin, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar - sârb, părinţii lui nu
cunoşteau limba maghiară), Kosuth Lajos - slovac, precum şi majoritatea
regilor Ungariei. În 1910 un istoric maghiar recunoaşte că doar 10%
din unguri sunt urmaşii celor şapte triburi maghiare stabilite în Europa
în 896, restul fiind populaţii maghiarizate de-a lungul timpului (valahi,
germanici, slavi). De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre
să fie urmaşul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX?
Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel
Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut
parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.
- Înfrângerea de la Mohacs din1526 în faţa turcilor şi cucerirea
capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a
regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul
Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania
rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.
- După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul
Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexiuni
recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).
- În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar
intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.
- În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul
imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar),
având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.
- În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul
Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent iar
Transilvania alege să se unească cu România.
Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniştilor unguri. Cum pot
susţine că Transilvania a aparţinut Ungariei 1000 de ani, când regatul
Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost paşalâc
sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost voievodat
autonom de la Ştefan cel Sfânt (997 - 1038) până în 1699 când devine
provincie austriacă (ca şi Ungaria de altfel). Deci Transilvania şi-a pierdut
independenţa în 1699 şi a aparţinut până în 1918 Imperiului Habsburgic,
nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a existat).
- În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei
este cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei. Până în 1944, când
revine României, ce fac ungurii în Transilvania? Ce ştiu mai bine: ucid
valahi şi evrei, consideraţi rase inferioare. Gena lor asiatică i-a ajutat
pe unguri să devină cei mai zeloşi executanţi ai teoriilor rasiale naziste,
golind practic Transilvania de evrei. În perioada 1940 - 1944, timp în care
Transilvania a aparţinut Ungariei, populaţia evreiască de aici a scăzut cu
90%, marea majoritate fiind trimisă de către autorităţile maghiare către
lagărele de exterminare naziste. La fel s-au purtat şi în Serbia odată cu
invadarea alături de germani a Iugoslaviei în 1941.
În încheiere, ca să sintetizez relaţia dintre băştinaşii valahi şi
alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu: un ungur pribeag bate la uşa
unui valah.
Acesta, ospitalier, îl primeşte în casă. Îi întinde masa, oferindu-i
ce are mai bun în cămară. Ungurul, în timp ce se ospătează, pune ochii
pe nevasta valahului (frumoasă, bineînţeles) considerând că ar fi normal
ca după ospăţ valahul să îi ofere şi un desert, adică nevasta. Indignat de
faptul că după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă şi nevasta, ungurul îi trage
o palmă zdravănă valahului şi încă una.
Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliţă
strigând din toţi rărunchii: “săriţi, oameni buni, că mă omoară valahul,
sunt o victimă!”. Aşa că, valahi, fiţi înţelegători şi daţi-le şi nevasta, dar
vă avertizez că nu le va ajunge. Următoarea lor dorinţă va fi casa voastră.”
Eu subscriu în totalitate pentru următoarele motive:
 1. restaurarea adevărului istoric;
 2. speranţa de trezire a politicienilor români din “somnul raţiunii”.
Românul rabdă multe, dar ... dacă e nevoie, vor regreta deopotrivă
şi imbecilii politicieni unguri, şi incapabilii politicieni români.
10457

MARIAN HOTCA
Artă culinară
În bucătărie Marilyn
Monroe
prăjește niște vinete în
tigaia violet,
apoi fierbe ceai verde pe
ochiul ruginit de la aragaz;
înfățișarea poetului se
opărește
cu aburul cuvintelor futuriste,
vorbele se rumesc până la inimă printre
vinete
și simbolul face o reacție vicleană
cu bicarbonatul de sodiu.
Îmi amintesc ca într-o ceață estompată
că am fost odată chelner la Masa tăcerii
și am turnat nimicul în paharele divelor
nefericite,
le-am făcut vânt cu o frunză diafană de
canabis,
POEZIE
mă deșteptam cu fiecare clipă naivă
ce eșua la granița fanteziei
mi-am pus strigarea vorace sub aripă CAMELIA SAVA
căutând un răspuns incomplet
sau o cărămidă neterminată trup de femeie
poate soarele îmi va zidi din ea
un labirint compensativ femeia e numai trup –
și-atunci mă voi pierde carnea ei albă se întinde
în galerii de cuvinte neesențiale și-apoi sub ochii tăi ca o hartă
voi avea timp să măcelăresc vorbele cu marginile roase, fără
nescrise contur…
voi avea timp să tânjesc după argumente
femeie e numai piele -
ilogice
plesnind întinsă peste
voi avea timp să spun inexprimabilul
voi avea timp să fiu Helios tendoanele ascuțite, sticloase…
ea e numai ochi
voi avea timp să topesc lumile nezidite
voi avea timp să fac dintr-un fir de nisip un apoși, strălucitori,
deschiși înăuntru
munte de zahăr
voi avea timp să mă joc cu nonsensul ca să se vadă frumoasă, deschiși în afară
ca să vadă minunile lumii…
voi avea timp să trag de coarne minotaurul
voi avea timp să fiu stewardesă pe bordul ea e supusă celui care îi strivește dinții
unui gând într-un sărut pe fugă, mereu arzând…
voi avea timp să decolez cu plăsmuirea se cucerește ușor
voi avea timp să scriu încă un poem deși se lasă greu înfrântă…
femeia e numai un dans
unduind continente de viață…

Dumitru Doru Berdei

apoi le-am aprins țigara în sobă, căci fetița femeia-trup
cu chibrituri e secunda ce naște planete…
a dat ortul popii anapoda
sub ușa indiferenței; Cântecul cioburilor portret de lunatic…
și totuși mi-e așa de teamă
că fumul tutunului va lăsa în urma lui (urmare din numărul am văzut luna răsărind
niște vise tolănite în imperfecțiuni în mijlocul zilei
trecut)
limfatice. și de atunci sunt un lunatic…
am văzut soarele în aburii dimineții
Unde ești Marilyn Monroe? Iar visezi? singurătatea fluieră și strălucirea lui
Vezi că ți se ard vinetele! îmi străjuiește ochii în permanență….
Iar ceaiul ți-a ieșit pe aragaz de 15 singurătatea fluieră ți-am văzut zborul
minute! fluieră cu mierla la un loc și de atunci sunt aripa ta…
sălciile plâng malurile
Stewardesă malurile strâng lacrimile poemul trupului lunatic…
pe drumul de sud, mânându-le
în acest moment sunt stewardesă  turma de valuri sunt cel mai nefericit și în același timp cel
pe avionul de hârtie făcut din ziarul New
o fluieră mierla încolo şi’ncoace mai bucuros
York Times
nu știu engleză că nu mi-a plăcut de spuma de mare a’nflorit pământean lunatic:
regina Angliei, o să-i coacă sânii până mâine. am ochi doar ca să te văd
nu mi-au plăcut verbele neregulate și nici călcând peste zilele mele efemere…
past perfect continuous, doar surâsul am urechi numai ca să te aud șoptind
dar totuși mă descurc cu limba poeziei: Sofiei Ganea frenetic:
toate cuvintele sunt rugate cât de aiurea sunt norii aceștia albaștri
să-și pună centurile de siguranță! totul e trist şi singur când plouă din sufletul tău!…
urmează un zbor lung și cu denivelări femeia iubită şi ceaiul am două mâini
aeriene plouă şi poemul acesta cu care te pot iubi la nesfârșit,
țineți-vă bine de punctul semnului de căutându-ți răcoarea buzelor târzii…
naufragiat
exclamare, am o inimă cu care te pot îmbrățișa
așezați-vă teama sub peruca lui Barack rămâne pur doar surâsul
strângând mai aproape toate ploile
Obama surâsul tău ca o
neadormite în palmele mele…
ce am desenat-o prostește în timp ce mă speranţă chiar dacă
uitam la filmul  deseori ne doare. dorință/ a dori/ durere
Gone With the Wind
și strigați: nebunie, nebunie, nebunie! *** visez mult,
ne spargem ca nucile în gheața de la surorii mele, Lenuţa alb și gri sunt ochii mei care te
Polul Nord poemul acesta latră toamna îmbrățișează muți
și grațioasa cădere din ochii tăi verzi
ne zidește în iarbă căutându-te printre cearceafuri de
fără tine sunt trist stele…
poemul epitaf
trist cu adevărat strâng zi de zi în palme
Labirint ca o răzbunare a erorii umbra sângelui tău verde, muzical…
poemul arde pe rug surd la celelalte chemări…
am primit de la Icar ultima aripă cioplită (poemul, poemul acesta te doresc:
lumina vopsită în ulei curgea încet o notă de trecere jarul nopților a apus demult în mine…
pe chipul meu necunoscut și eu la examenul de fericire)

10458 www.oglindaliterara.ro
 ACADEMICIANUL HORAŢIU IOANIŢOAIA -
MATEMATICA UNEI SECUNDE
N-am să las niciodată stinsă flacăra gândirii elevate aprinsă de
spirite înalte precum Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, Cezar
Ivănescu, tot aşa precum consider că nu am dreptul moral la a nu rostit
elogii meritate depre acele Fiinţe umane care mi-au lăsat o puternică
dâră de Lumină în suflet şi în destin, iar academicianul HORAŢIU
IOANIŢOAIA a fost pentru o scurtă, dar semnificativă bucată de vreme
pentru mine una dintre acele izvoare dătătoare de viaţă şi de şansă ale
harului divin. Despre apologeţii întunericului însă, exponenţi ai speciei
Homo sapiens sapiens incapabili de a străbate cu privirea dincolo de ceea
ce, la un moment dat, pare să se vadă şi lipsiţi completamente de darul
nativ de a împrăştia în mijlocul Cetăţii şi în inima tuturor altceva decât
spinii înţepători ai evidentei lor micimi interioare, nu voi scrie niciodată
nimic, tocmai pentru că ei constituie acea parte componentă - greu
desluşibilă, uneori - a pedagogiei sacre a divinităţii.
Este foarte adevărat însă faptul că, pentru unii semeni noştri,
existenţa Alterităţii doare. Cu alte cuvinte, prezenţa Celuilat - Omul
caracterizat de inteligenţă, demnitate, coloană vertebrală puternică şi
sistem axiologic propriu, bine individualizat - între cadrele fixe ale
actualei societăţi postmoderne de tip lichelar curvit (precum am scris
deja cu câţiva ani în urmă în „Dictatura nonvalorii”), societate căreia îi
sunt înlocuite azi în mod constant reperele şi esenţele-i profunde cu iluzia
ipocrită a superficiului consumerist aşezat cu forţa în mentalul colectiv
al naţiei, prezenţa Celuilalt, pentru foarte mulţi dintre semeni, aşadar,
capătă brusc un aspect incomod, ce declanşează în structura lor fiinţială,
cu o rapiditate inimaginabilă, germenii nocivi ai invidiei nejustificate
şi ai urii patologice. Iar ca mixtura aceasta malefică să atingă apogeul
consacrat, ei se folosesc abuziv - într-un fel care împinge starea de fapt
nu doar către sfera imoralului abject - de argumentul autorităţii fals
construite sub raport imagologic în vreme nicidecum în direcţia firească
a ridicării Celuilalt înspre Lumină, ci, dimpotrivă, în direcţia distrugerii
lui cu orice preţ şi prin orice mijloc. Din aceste puncte de vedere, acad.
IOANIŢOAIA a făcut parte din sfera incandescentă a acelor Fiinţe umane
cu majusculă, care s-a folosit întotdeauna de argumentul solid al propriului
lor profesionalism spre a-şi conduce, pline de nobleţe şi seninătate, către
Lumină aproapele şi nu de a-l îngropa cu rea intenţie, definitiv, în ţărână.
Un fapt mult prea nespecific, din păcate, ipochimenilor contemporani din
preajmă-ne. Este şi unul dintre motivele fundamentale pentru care îi voi
purta reputatului doctor în geologie şi membru al Academiei de Ştiinţe
Agricole şi Silvice „Gh. Ionescu-Şişeşti” HORAŢIU IOANIŢOAIA o
aleasă recunoştinţă întreaga mea viaţă.
Personalitate aproape deloc cunoscută în propria lui patrie, putem
spune, dintr-un motiv lesne de înţeles, acad. dr. IOANIŢOAIA nu
avea cum să fie integrat vreodată în categoria vastă a individualităţilor
autohtone curluntriste (vorba lui C.T. Popescu) ale momentului. Dar
HORAŢIU IOANIŢOAIA nu a fost omul care să parcurgă această lume
ca şi când nu ar fi existat în perimetrul ei în mod concret. Ceea ce a l-a
aruncat, fără temei raţional însă, pe el şi pe mulţi alţii în matca neagră
a nefastului anonimat specific lumii postmoderne, a fost, pe de o parte,
poziţionarea incorectă a centrului de greutate axiologic contemporan,
iar pe de alta, percepţia diformă a modelului societar actual în raport cu
semantica pe care o implică clasicul tipar profesional-uman autentic privit
în ansamblul său, o percepţie pe care perimetrul globalizant al prezentului
a transfigurat-o într-un sens negativ mai mult decât evident, dacă ne
raportăm la tot ceea ce înseamnă reper valoric real versus neoprototip
uman postmodern. Acesta este şi motivul pentru care academicianul dr.
HORAŢIU IOANIŢOAIA a fost unul dintre numeroşii mari „anonimi”
ai timpului nostru, la fel ca şi acad. MARCU BOTZAN, prof. ANDREI
WEHRY, prof. SIMION HÂNCU, prof. DUMITRU CIOC, prof.
VALERIU BLIDARU, prof. NICOLAE GRUMEZEA, VITALIE
PIETRARU şi atâtea alte personalităţi ale ştiinţei româneşti şi mondiale,
care semnifică, de fapt, prin alcătuirea structurii lor interioare, modele
veritabile de urmat pentru generaţiile tinere de acum.
www.oglindaliterara.ro
Aşa precum scriam
anterior, hidrogeologul HORAŢIU
IOANIŢOAIA a avut un loc aparte
în cadrul ştiinţei româneşti, stabilind
“bazele metodologice în regim
barat privind proiectarea drenajelor
în cadrul incintelor de la Dunăre
din zona de influenţă a lacurilor
de acumulare a hidrocentralelor
Porţile de Fier II, Turnu Măgurele -
Nicopol, Cernavodă şi Dinogeţia.”,
conform celor scrise de ing. cons.
Nicolae Moraru. Locul său în
context social, unul deosebit de Magdalena Albu
anost, putem spune, pentru doritorii
de varii prim-planuri lipsite de
bun simţ de azi, situat departe de circuitul vulgar al actualităţii, nu a
interesat niciodată pe nimeni. De ce? Am specificat deja acest lucru până
acum. Deoarece profesioniştii veritabili ai stiinţei noastre contemporane
în genere sunt foarte puţin sau deloc cunoscuţi şi popularizaţi în zona
vehiculelor mediatice ale momentului, dacă privim totul în cheie
comparativă cu masa amorfă de specimene conjuncturale inculte şi
grobiene ale prezentului (unele dintre acestea fiind aşezate în funcţii
statale importante de-a lungul ultimului sfert de veac), care îşi înfig cu
vizibilă voluptate faciesul expresiv al propriei vanităţi ignobile peste tot,
construind în mesaje semnificative prin aerul lor puternic vitriolant şi rău
voitor verdicte injuste la adresa valorii profesional-umane a Celuilalt.
HORAŢIU IOANIŢOAIA a fost una dintre personalităţile extrem
de importante întâlnite pe tot parcursul meu destinic anterior, alături
de ing. cons. Nicolae Moraru, dr. ing. Iulian Mihnea, cercet. şt. Marcu
Ştefan din Suceava, fam. dr. ing. Ion şi Ana Şerbu, cercet. şt. Valentina
Toma. În atmosfera plumburie a începutului de iarnă a anului 2007 însă,
într-o zi de vineri aparent ca oricare alta, Dumnezeu ne-a întrerupt pentru
totdeauna scurta noastră întâlnire telurică. Nu aveam cum să bănuiesc
la orele 11 şi ceva ale acelei zile ceţoase că data de 3 decembrie avea
să devină foarte curând pentru mine încă un punct final dureros de pe
traiectul colţuros al tainicei mele treceri lumeşti. Am simţit atunci, la fel
ca în primvara lui 2003, cum cercul celor mai buni oameni din viaţa mea
începe să îşi micşoreze, cu o năvălnicie absurdă şi mult prea ieşită din
comun, raza. „La revedere, Magda!...”, a rostit domnul IOANIŢOAIA
(aşa cum îi spun eu în continuare şi azi), cu mâna fluturând uşor prin aer a
despărţire şi cu o melancolie nefirească în privire. „La revedere, domnule
IOANIŢOAIA!... Ne vedem luni.”, i-am răspuns cu politeţe, neştiind însă
că aceste simple vorbe de salut vor fi şi ultimele din întregul nostru dialog
existenţial. Câteva zeci de minute mai târziu, academicianul HORAŢIU
IOANIŢOAIA se stingea anonim, aşa cum a şi trăit, de altfel, cu trupul
acoperit de propiul sânge şi de mantia friguroasă a iernii, pe caldarâmul
trecerii de pe un trotuar pe altul din apropierea staţiei bucureştene de
metrou „Constantin Brâncoveanu”. Fusese strivit mişeleşte de roţile
ucigaşe ale unui şofer inconştient. Destinul nu a mai avut, se pare, în acea
secundă, pentru ilustrul geolog nicio urmă de suflet...
P.S.
Am scris acest text în memoria celor şapte ani, care se vor împlini
anul acesta, pe 3 decembrie, de când acad. dr. HORAŢIU IOANIŢOAIA
s-a mutat lângă Dumnezeu-Tatăl dimpreună cu soţia sa, decedată la
Spitalul Bagdasar Arseni exact în acea zi, la câteva ore după cumplitul
accident, dar l-a scris şi ca un semn de aleasă preţuire pentru toţi oamenii
buni pe care i-am întâlnit, într-un moment sau altul, până acum în viaţă.
------------------------------------------
* Articol din ciclul „OAMENI DE LÂNGĂ NOI” (4)
10459
 Acasă în toposul slav
Fraţii Karamazov de Fiodor Miahilovici Dostoievski
Din romanul lui Dostoievski şi anume “Fraţii Karamazov” se poate desprinde prin intermediul
silogismelor si raţionamentelor deductive, viziunea despre viaţa si lume a scriitorului aşa cum era
înţeleasa aceasta în toposul slav.
Acest roman-masterpiece declanşează în interiorul lectorului aproape instantaneu o serie de
întrebări ce prezintă o puternică încărcătură simbolică, făcând referire la existenţa lui Dumnezeu, la
cosmogonie, la făptura umană privită ca şi cunună a creaţiei divine, la iubire ca mod de convieţuire,
la moarte ca motiv al renaşterii si învierii, la mântuirea şi desăvârşirea spiritului. Altfel spus, printr-o
manieră cât se poate de surprinzătoare, Dostoievski, reuşeşte ca prin francheţea lexumurilor şi prin
simplitatea cu care personajele cogită, să exprime adevărate teze filozofice de natură primordială,
îmbinând totodată planul religios şi cel politic, viaţa de familie şi atmosfera de salon.
Nu ne vom referi acum la întreg romanul, ci vom parcurge un periplu hermeneutic a cărui
cheie mistică în vederea procesului de comprehensiune în adaptare la romanul dat este una cu totul
şi cu totul esenţială şi de netrecut cu vederea în ceea ce priveşte “substratul antropologic” (Adrian ALEXANDRA NICULESCU
Marino). Ni se relatează undeva, în a doua jumătate a romanului, faptul că Mitia - aflat într-un birt,
are anumite divergenţe cu un bărbat mai învârstă decât el si destul de respectat in uezdul din care cei Într-o altă abordare, ne vom opri asupra
doi făceau parte, un fost locotenent al infanteriei ruse, pe numele lui Nikolai Illici Snegiriov. Mai personajului literar Aliosa, personaj central,
apoi, cuprins de o mânie nefirească si dornic de răzbunare, Mitenka recurge la un gest pe care mai rotund ce poate fi la fel de bine considerat un
târziu mulţi dintre apropiaţii săi vor încerca să-l corecteze; gestul de a-l apuca de barbă pe acesta si “alter-ego” al scriitorului, mască epică prin care
de a-l purta astfel , vreme îndelungată, prin piaţa publică. La acest episod cât se poate de umilitor va ni se revelează deschiderea către spiritualitate:
asista si fiul fostului militar, care , cu lacrimi în ochi, se va ruga de Mitia să-i elibereze tatal. Faptul ” ...iubitor precoce de oameni şi s-a întamplat
că Dimitri Fiodorovici le răneşte orgoliile amândurora şi le dezechilibrează stima de sine duce la o să pornească pe drumul vieţii monahale doar
întorsătură evenimenţiala literară neobişnuită. Bietul băieţel nu poate da uitării scena înfiorătoare pentru că mănăstirea a fost singura care i-a trezit
la care participase. Concomitent, colegi de şcoală şi manifestă dizgraţia faţă de el, lucru ce îl doare entuziasmul şi i-a arătat, să-i zicem aşa, idealul
şi îi atinge sufletul candid. La respectivul moment nefast se adaugă faptul că tânărul Illiusacika se dragostei sufleteşti ...”. Acest tânăr cu trupul pe
împrieteneşte cu lacheul Smerdeakov, acesta din urmă învăţându-l cum să provoace durere şi suferinţa pământ, dar cu inima la cele ce înalţă spiritul,
unui caţeluş blând şsi neajutorat. Cum este de asteptat Illiusa regretă nespus fapta necugetată, dar în aparent neiniţiat în tainele vieţii, dar cu o gîndire
aceeaşi ordine cronologică ce atinge climaxul, băiatul îşi pierde ultimele puteri şi se lasă condus pe fluidă, de o “profunzime impenetrabilă”, cunoaşte
ultimul drum. Cu toate că”quod erat demonstrandum”, s-a dovedit, în sensul în care caţelul Jucika psihologia omului, şi devine un indispensabil
a fost găsit viu si nevătămat, Illiusa nu şi-a revenit din boala, de unde rezidă ca principala cauză a sfetnic pentru cei apropiaţi.
durerii sale covârşitoare era în legatură cu preaiubitul său tată, a cărui onoare era stirbită, situaţie de Se va remarca ,totodată, conţinutul
nesuportat pentru fiinţa sa fragilă. Dacă scena patibulării lui Smerdeakov ilustrează răsplata acţiunilor aluatului din care materia epică se nutreşte,
sale necugetate precum asasinarea lui Fiodor Pavlovici, sau emiterea unor aserţiuni cu scopul uciderii întrucât setea de adevăr şi de cunoaştere domină
sufletului unui copil nevinovat, atunci Mitia va plăti cu nedreptate pentru nedreptate, deoarece el, in ubicuitatea sa întreaga opera literară intrată în
prin comportamentul său deraiat de la traiectoria normala, distruge o casă, o familie, îi fură bucuria si circuitul universal.
speranţa la viată unui baieţel.

Frământând cuvintele precum aluatul de pâine

A trecut multă vreme de când între mine
şi poetul Ignatie Grecu s-a statornicit o
relaţie de reciprocă privilegiere. El îmi
dăruieşte şi eu primesc. Şi încă nu ştiu
cine este în câştig şi cine în pagubă. Nu
vreau să spun vorbe mari, dar de multe
ori bucuria celui ce dăruieşte este la fel
de aferată şi entuziastă ca şi a celui care
primeşte. Ce s-ar alege din bunătatea
lui, dacă n-ar avea cui dărui? Nu se
întreba şi Nietzsche în imnul său către
soare?: Care ar fi fericirea ta dacă nu
ai avea pe aceia pe care îi luminezi?Nu
cumva s-ar fi săturat de lumina sa ca şi
Ionel Necula albina care a strâns prea multă miere?
N-ar purta-o ca o povară neintrată în
rost, împlinită sau, poate, s-ar sumeţi în
căutarea altor adrese, bunăoară a mioarei pierdută de Sf. Ioan al Crucii şi
s-ar mulţumi cu mângâierea copitei despicate.
Despre bucuria mea, ca beneficiar al darurilor lui ce să spun? Nu-i puţin
lucru să te poţi ridica la exigenţa bunătăţii cuiva. Şi pot depune mărturie că
nu mi-a fost nici mie uşor să ţin pasul cu izvodirile lui şi să mă aliniez la
exigentele creaţiei sale.
Regăsim, şi în noul său volum de versuri, Cântecul păsării pe acoperiş
(Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2014) acelaşi poet plin de cucernicie,
aducţnd laudă Celui ce le ţine pe toate, aceleaşi calde simţăminte de pietate
şi de credinţă nezdruncinată. Surprinde, mai ales, maniera personală, arta
poetică adoptată pentru ca simţămintele şi ideile să se rostuiască în vers
precum cărămida în temelie. Nu ţi-a rămas decât/ acest trist şi vechi aluat,/
cuvântul./ Frământă-l îndelung/ dă-i ultima potrivită formă/ asemenea
inimii tale./ Rumeneşte-l bine/ în cuptorul dragostei,/ Apoi scoate-l/ dulce
mirosind a lumină/ şi-l împarte celor flămânzi,/ Poete/ (Ars poetica).
Se vede bine că din binomul eminescian, minte şi inimă, părintele
Ignatie creditează termenul secund, inima, creuzetul în care se dospesc
simţămintele până la incandescenţă, pentru a se articula mai apoi în
dispuneri lirice senine, silfide şi armonioase precum sunetele de harpă la
ţărmul unei mări liniştite. Aici, în sipetul inimii sălăşluiesc toate pornirile
omului şi tot aici rezid ă şi calea spre mântuire.În mâinile/ pentru rugăciune
întinse/ lumina s-a aşezat/ ca un porumbel
Împăcarea cu firea şi cu Suprafirea - aceasta cu atributele antropomorfice
ale divinului şi cu chipul lui Dumnezeu, constituie substanţa celor mai multe
din versurile părintelui Ignatie Grecu. Încă din zori/ va deschide cerul/
cântecul tău/ de argint/ ciocârlie. În viziunea sa cuvintele sunt porumbeii
lui Dumnezeu şi ele trebuiesc împrejumuite cu pietate şi cu sensul lor
adevărat, din vechime. Porumbeii Domnului/ dimineaţa/ îşi scutură aripile/
fragede, luminoase// Guruie neliniştiţi/ după seminţele sensurilor/ celui ce
le-ascultă/ chemarea/ din turn (Cuvintele)
Chiar atunci, când poezia sa ia forma pastelului firea şi Suprafirea
sunt într-o comunicare constantă şi de
biunivocă îngăduinţă.Pe umbrita coajă a
copacilor/ se aşază şi creşte/ muşchi verde/
arătând/ nordul/ celor rătăciţi prin pădure//
Asemeni zăpada/ acoperind pământul/ celor
vii/ mereu ne arată/ cerul/ singura noastră
scăpare. (Asemenea zăpada).
Nu mai ştiu al câtelea volum de versuri
este acesta, asupra căruia ne-am aplecat în
aceste rânduri. Ştiu doar că părintele Ignatie
Grecu a cumulat deja o bogată excperienţă
lirică, şi că toată poezia lui se decontează
dintr-o credinţă nestrămutată şi din
convingerea că poate, atunci când e sinceră
şi simţită, să reprezinte o formă de mântuire.

10460 www.oglindaliterara.ro
 Tinereţea unei octogenare
Spre cinstea Uniunii Armenilor din
Filiala Municipiului Roman, condusă de
domnul doctor Emanuel Nazaretian, am
avut onoarea să particip în sala liceului
Roman Vodă, la un regal cultural ce mi-a
depăşit aşteptările.
N-am crezut că la o lansare de carte,
într-un liceu, se pot aduna atâţia iubitori
Gheorghe Andrei Neagu
Romano a făcut un inedit CV al autoarei iar
publicistul Gheorghe A.M. Ciobanu a fost
cu adevărat academicianul slovelor rostite
cu acest prilej.
Autoarea s-a bucurat şi de viziunea
critică a domnului Lucian Strochi, venit
special din capitala de judeţ pentru acest
eveniment.
din întreaga atmosferă de sub cupola
amfiteatrului colegiului romaşcan.
Probabil că la toate acestea a contribuit
şi Dan Dimitriu, care prin dăruirea sa a reuşit
să adune la asemenea evenimente culturale,
oameni dăruiţi artei şi spiritului românesc
cu adevărat.
Se cuvine să aducem mulţumire
excelentei amfitrioane – Cornelia Jora – care
prin mărinimia şi inteligenţa pusă în slujba

de cultură. Poate este „vina” şi a doamnei Am rămas surprins plăcut că mi s-a

Natalia Rusu, autoarea cărţii „Din amintirile
unei octogenare”. Fapt lăudabil este că
a participat şi primarul Dan Laurenţiu
Leoreanu, aşa cum noi scriitorii ne dorim
adesea la lansările noastre.
Prezentând cartea, profesoara Gabriela
permis să rostesc câte ceva despre o carte
primită cu doar câteva clipe înainte şi m-am
bucurat că scriitorul Victor Munteanu din
Bacău a rostit cele cuvenite unei asemenea
întâmplări, după cum am rămas plăcut
impresionat de ţinuta domnului Vasile Agop,
preşedintele filialei băcăuane a Uniunii
Armenilor.
Este interesant că evenimentul a
adunat armeni, eleni, evrei, ruşi, lipoveni şi
chiar rromi din această parte de ţară. După
cum, la fel de interesant mi s-a părut să-l văd
alături de părintele ortodox, poetul Cornel
Paiu şi pe rectorul Institutului Teologic
Romano-Catolic franciscan din Roman,
profesor doctor Damian Pătraşcu. culturii, a găsit de cuviinţă să găzduiască şi
Am aflat cu acest prilej că există o acest eveniment cultural pe lângă faptul că
comuniune rodnică între diversele religii ne-a oferit posibilitatea să fim prezenţi cu
ce sălăşluiesc în acest municipiu, într-o „Oglinda” noastră într-un stand permanent
armonie firească aşa după cum se vedea din acest colegiu.

www.oglindaliterara.ro 10461
 „PRINŢUL VERDE” Ca și cum
DE NADAV SCHIRMAN Ciornea Stefana
Magdalena Brătescu Trandafirul uscat nu mai face flori.
Atunci vrei să urli, să zbieri, să spargi
„Prinţul verde” a câştigat „Premiul de audienţă” la importantul festivalul cinematografic tot ce-ți iese în cale, să arunci și să auzi
„Sundance” 2014 din Utah, Statele Unite, festival iniţiat de actorul Robert Redford. La premieră, cioburile cum cad. Dar nu faci nimic.
filmul fost aplaudat timp de un sfert de oră. Creatorul său este scriitorul şi producătorul Nadav  
Schirman, cunoscut pentru filmele „Spionul Şampanie” (2008) şi „Camera obscură” (2013). Ca și cum ai fi fost dat afară din rai
„Prinţul verde” este un film documentar-artistic, realizat fără scenariu, care se axează pe Eu sunt femeia cu carnea albă. S8patele
mărturiile cutremurătoare ale celor doi eroi principali ai acţiunii şi inspirat din cartea „Fiul Hamasului”, îmi era încovoiat, iar eu, când buretele aspru
povestea adevărată scrisă de Mosab Hassan Yousef , unul din cei mai importanţi informatori ai Şabak- făcea desene neînțelese pe el, strângeam din
ului, care a spionat conducerea mişcării Hamas timp un deceniu. Legătura specială dintre informatorul ochi până vedeam picățele mov-verzui. Ai
palestinian şi israelianul care-l acţiona, şabaknicul Gonen, s-a închegat pe fundalul terorii, trădării, putea strânge atât de tare din ochi încât să
unor dileme imposibil de rezolvat (pentru oamenii de rând!) şi s-a transformat într-o prietenie dincolo intre de tot înăuntru ... și să nu mai vezi nimic
de graniţe, nu o dată la un pas de sacrificiul suprem. Filmul este o dublă defulare care ţine spectatorul niciodată?
cu sufletul la gură timp de 95 de minute. El a fost turnat la München în 10 zile şi iniţial dura patru ore.
Am fost nepăsătoare cu tine atunci. Nu.
Mosab Hassan trăieşte azi în America şi se teme pentru viaţa lui. Se mută dintr-un apartament
în altul şi duce o existenţă secretă. În sânul familiei şi în mediul său, el este considerat un trădător, iar Am fost de-a dreptul rece.
de-a lungul anilor, singurul său prieten a rămas Gonen Ben Iţhak, cel care l-a recrutat ca spion pentru Mă gândesc des la moarte. Acum,
Şin Bet. fiindcă sunt bolnavă și mi-e rău. Plouă. Nu
Tatăl lui Mosab e şeicul Hassan Yussuf, unul din cei şapte întemeietori ai Hamasului, un şef cred să fie ceva mai plăcut decât sunetul ploii
identificat cu mişcarea islamistă. Mosab s-a născut în 1978 într-o familie musulmană credincioasă și a tunetelor în timp ce eu stau întinsă în pat
dintr-un sat de lângă Ramallah. A crescut în umbra tatălui său, dar când şi-a cumpărat o armă pentru a și mă fură ușor somnul.
ucide israelieni şi a fost arestat. În închisoare a fost recrutat de Gonen, un star al servicilor de securitate Simt doi monștri înăuntrul meu. Se
israeliene. „A recruta e o ştiinţă şi o artă, trebuie să fi luptă, iar pielea lor groasă e acoperita de țepi.
psiholog, să înţelegi ce necesităţi are informatorul şi să Se luptă și se izbesc pe rând de carnea mea,
te foloseşti de punctele lui slabe. Victoria recrutării lui țepii străpung orice. Eu sunt calmă la exterior
Mosab a fost însă începutul sfârşitului carierei mele. iar în cer tună.
„Mosab a devenit la 17 ani informatorul numărul 1 al
Am crezut mereu ca voi muri tânără.
Şabakului, sub numele de cod, „Prinţul verde”, „prinţ”
pentru că era fiul unui şeic, „verde” deoarece aceasta e Nu la 20 de ani, dar cu siguranță nu voi trece
culoarea drapelului Hamas. de 40. Nu știu de ce. Nu îmi este frică de
Experienţa vastă în munca lui Gonen cu moarte, dar n-aș vrea să mor. Nu am înțeles
informatorii l-a condus spre atingerea celei mai niciodată de ce oamenii au creat imaginea
important succes al carierei sale, dar şi la o prietenie asta atât de sumbră și fioroasă a morții. Din
care până la urmă l-a făcut să-şi distrugă cariera, fiindcă neștiință. Frica de necunoscut. Dar au avut
a fost concediat din Şin Bet considerându-se că nu a de ales. Eu îmi imaginez lumea plină de
respectat normele. Într-o lume de minciuni, secrete şi semicercuri. Tunele. Din săli de morgă în săli
viaţă dublă, cei doi au început treptat să aibă încredere de naștere.   Pe drum, în tunel, aflăm totul,
unul în celălalt, iar prietenia lor a devenit una dintre adevărul absolut, nu doar despre noi, despre
cele mai profitabile din istoria serviciului israelian de oamenii pe care i-am cunoscut, ci și despre
informaţii. Trecut printr-un viol săvârşit de fiul unui
tainele piramidelor și-ale constelațiilor și-a
vecin pe când avea cinci ani, asistând în închisoare
la torturile la care erau supuşi islamiştii consideraţi hunilor. Dar suntem lipsiți de simțăminte. Nu
colaboratori de proprii lor coreligionari şi fără niciun mai plângem când aflăm de trădări și nu ne
temei verificat, sătul de vărsările de sânge nevinovat, înduioșăm când aflăm că cineva ne-a iubit în
răvăşit de ruşine pentru minciunile Hamasului care se taină toată viață. Drumul se sfârșește într-un
foloseşte de suferinţele palestinienilor şi de copii pentru pântec de femeie. Nu cred că sufletele mor,
a-şi atinge ţelurile, Mosab şi-a schimbat ideologia. A așa cum nu cred că unele stau pe veci să
trecut la creştinism, adoptând principiile dragostei şi asculte îngerași în fundul gol ce cântă la fluier
milei pentru semeni propovăduite de Noul Testament. iar altele fierb pe veci în smoală.
A decis să oprească violenţele şi teroarea cu care se  Este o zi gri. N-am mai văzut o zi atât
identifică islamul, şi crimele împotriva cetăţenilor israelieni nevinovaţi. Întors acasă din închisoare, de gri de foarte mult timp, mai ales in luna lui
stând lângă tatăl său al cărui mână dreaptă a devenit, s-a întâlnit cu Arafat, Marwan Barguti şi alţi iulie. E frig, oamenii merg bezmetici, biciuiți
şefi de la Hamas şi Fatah. Graţie informaţiilor lui preţioase şi reale, au fost prinse bande de terorişti
de stropi. Nici măcar nu mai tresar la tunete.
sinucigaşi şi de atentatori împotriva unor personalităţi din viaţa politică a Israelului. Paradoxal, el
însuşi a făcut ca tatăl său să fie închis pentru a-i salva viaţa ameninţată de braţul extremist al mişcării Eu mă întreb ce-i cu boala asta. Dar
în momentele când dădea dovadă de slăbire a vigilenţei. încă mai tresar la tunete.
“Prinţul verde” este un film de suspense psihologic cu multiple semnificaţii, dincolo de Știu că amândoi aveam în același timp
convenţii şi care oferă un punct de vedere nou asupra conflictului din regiune. Mărturia directă, cu în spatele pleoapelor imaginea cerului de
momente dramatice, emoţionante şi cu fragmente de arhivă inedite, îl transformă într-un film captivant atlaz.
şi impresionant. El a rulat în prezenţa eroilor săi care, la sfârşit, s-au urcat pe scena teatrului din Nes Nu-mi știai nici numele dar m-ai furat
Ziona şi au discutat cu publicul din sală care le-a pus întrebări incitante. „Eşti erou sau trădător?” și m-ai dus la bunicii tăi la țară. Am cules
„Nici una nici alta. Am ales între rău şi mai rău. Cine nu înţelege ce am făcut, demonstrează doar o via, mai ții minte cum a început totul?  Nu
limitare mentală.” am urcat niciodată pe un cal, dar atunci m-ai
Mosab a povestit că odată cu publicarea cărţii şi aflarea adevărului, la un pas de expulzarea sa convins și-am urcat pe deal, în locul acela în
din SUA ca terorist, a rămas complet singur, fără casă, fără familie, fără identitate, fără viitor, respins care – cum aveai să îmi povestești mai târziu
de comunitate, aproape de moarte dacă ar fi fost extrădat într-o ţară arabă unde-l aşteptau duşmanii.
– urcai când erai copil și priveai cum apune
Gonen, a riscat totul, a venit în America şi i-a luat apărarea, salvându-i astfel viaţa.
Gonen Ben Iţhak e azi avocat, căsătorit şi tată a patru copii. Mosab trăieşte în continuare în soarele în lac. Mi-ai spus că lumea se oprea în
Statele Unite, iar despre viaţa lui privată, din motive de securitate, nu a dorit să dea amănunte. loc atunci. Când mi-am cumpărat de pe drum
În încheierea acestui eveniment de neuitat, mi-am spus, probabil ca şi majoritatea spectatorilor, teniși și când m-am îmbracat cu hainele tale
că oameni ca aceştia, fac ca lumea în care trăim să fie mai frumoasă şi se existe speranţe de viitor. de când erai copil. Nimeni nu ar înțelege.

10462 www.oglindaliterara.ro
 Era o vreme când...
Nu se va simți cu adevărat izolat iar Imperiul
avea grijă de supușii săi. Cu toate crimele lor.
Erau totuși supușii Imperiului oricum ar spune-o.
Când îi înfipsese atunci cuțitul nu simțise
mai mult decât moliciunea unui pepene care
Era o vreme când lucrurile erau mai simple. Când aveai
pârâie când îl despici. Poate că fusese prea
nevoie de ceva te duceai și căutai până găseai. Iar dacă nu găseai
furios. Prea iute? Nu. Era un gest bine cumpănit.
mai căutai. Încă o zi. Încă o lună. Încă o viață. Iar lucrurile se
așezau deseori la locul lor fără ca cineva să încerce să le găsească Nu avea cum să termine treaba asta decât așa. O
locul. crimă. Mare lucru!
Atunci când a pornit alături de ceilalți să se echipeze Dar acum împreună cu familia sa pleca
pentru campania de menținere a liniștii în Grecia a simțit pentru spre margine. Aveau dreptul să păstreze 20 de cai
prima, probabil pentru singura oară în viața lui liniștea. O liniște și câteva bunuri. O ladă plină cu ce au reușit ei să
copleșitoare care i-a învăluit totul. Mațele nu-l mai dureau. Inima considere a fi mai prețios astfel ca odată ajunși să
se calmase parcă deși fusese nevoit să lase în urmă o familie care își facă iute un rost și să demonstreze Imperiului
îl iubise și îl învățase că liniștea se obține greu și se pierde dacă că nu făcuse o alegere greșită. Fusese totuși un
nu e apărată de zidurile familiei. Acum gândurile se amețiseră ca căpitan important pentru armata Imperiului.
atunci când un verișor îi dăduse să bea dintr-o cană unde turnase Își îndeplinise mereu datoria. Datoria față de
vin. Religia nu îi lăsa. Religia era importantă. Nu se întrebase încă Împărat. Datoria față de familie fie ea familia cea
Alexandru Unguru de ce e importantă. Dar e! Și gata. Religia nu te lasă să bei vin. Nu mică fie ea familia cea mare a Imperiului.
te lasă de fapt să bei ceva ce te poate face să nu mai fi tu tot. Acum Acum dealurile dintre cele șapte orașe se
mintea lui doar sorbea culorile astea proaspete. O mare verde cu tot rostogoleau de ceva vreme. Drumurile nu
valuri moi. Un cer cald și o adiere ce părea de culoarea trandafirilor pe care bunica lui îi creștea în erau așa de bune pe aici dar un cal cu călăreț
grădina din fața casei ei. Dulceața aia de trandafiri pe care i-o dădea uneori cu lingurița și care îl făcea puteau parcurge repede distanțele din Imperiu.
să viseze vise cu îngeri atunci când era mic. Soția sa și cei patru copii stăteau în căruța pe care
Acum era mare. o cumpărase înainte să plece din Leoben.
Acum nu mai avea timp decât să se echipeze și să meargă să fie instruit. I se spusese tot ceea ce Uneori mergea noaptea mai departe de
i se putuse spune. Avea să meargă călare până în Grecia. Să meargă până acolo unde un popor vechi locul unde făcea focul pentru a-și ține familia
ce murise de câteva ori deja urma să mai moară un pic. Știa că și ei sunt tot oameni. Mai era ceva cu încălzită și stând pe burtă își împingea fața în
religia lor care nu era la fel. Asta nu înțelegea. Iar religia. Ar fi trebuit să fie mai atent când imamul pământul ăsta crud și curat și urla.
murmura sau când fusese învățat să Uneori cuțitul pe care îl primise de la tatăl
spună șirurile de vorbe din cartea sfântă. lui îi sticlea în minte și parcă îi spunea să termine
Se temea să mărturisească vreunui om că cu toți. Așa cum terminase cu Hunor. Hunor
nu le înțelege. Le spunea. Uneori nici nu Matheus. Un prost. Un mort.
se gândea că le spune. Uneori se gândea Îl visa uneori iar fața lui Hunor devenea
la corbii ăia gri și mari care stăteau uneori din ce în ce mai dragă mai familiară, devenea fața
lângă mormintele părinților bunicului. fiicei celei mari. Fiica sa. Fiica pe care Hunor.
Străbunicii. Cu pietrele lor funerare Uită! Acum! Ochii ei albaștri și curați. Ca cei
înalte și roase. Uneori se gândea la pe care îi vedea în ciobul în care se uita când își
poveștile mamei. La poveștile nesfârșite tundea mustățile. Curați însă. Nu injectați.
cu aventuri peste mări albastre și limpezi Uneori bea. Bea dar tăcea nu ca alții care
și cu animale care aveau coarne în loc de beau dar strigă.
ochi sau flăcări în loc de capete. O omora și pe ea în vis. O omora apoi
Cerul era curat. Aerul era curat. pe fetița cea mică. Greta. Șase ani și plină de
Uneori când venea iarna și unii copaci se sânge cădea din mâinile lui iar mirosul burții
uscau, fumul frunzelor arse îl înneca și
ei despicate uneori îl trezea. Apoi Johan și apoi
îl făcea să lăcrimeze. Ce lume ar fi fost
Armin. Cel mare primul. Cel ce poate îi va
lumea în care fumul ăla ar aluneca în
purta numele. Apoi cel mic. Șapte ani și plin de
locul aerului iar oamenii ar simți altfel
aerul. sânge cădea din mâinile lui iar mirosul burții lui
despicate uneori îl trezea.
I-au dat hainele. Pe măsura lui. Cenaclul de luni – aripa tânără Mai aveau două zile până la margine.
Semn că avea familie bună. Familie bună
dar certată uneori cu stăpânirea. Poate Acum munții erau peste tot. Munți moi dar tari
voiau să fie liberi prea tare. Tatăl lui murise. Ucis. Îi văzuse sângele închegat. Negru roșiatic lipit de plini de sunete dulci sau infernale când vântul
fața lui liniștită. aducea până la urechile lor vaietul vreunui lup iar
Calul era tânăr. Frumos. Simplu. Viu. Hellena plângea. Mereu.
A călărit mult. Făceau pauze rare iar după o vreme au ajuns. Ea vrusese să se stingă. Vrusese să surpe
Și aici era cerul curat. Aerul parcă era altfel iar acum soarele ieșea din mare. Nu se mai ducea în singură sufletele celor patru iar apoi să le coboare
mare. Se ducea în munții ce se vedeau departe. Munții mici ai Greciei noastre. Oare munții erau mai și pe ale lor în Infern. Oricum cel ce face moarte
mari când Grecia era a lor. A grecilor. Aveau povești cu zei ce stăteau în vârf de munte și făceau păcate de om va ajunge în Infern asta zicea mereu
de nespus. Păcate cu oamenii. Povești frumoase dar nu avea voie să le știe. părintele. Degeaba o îmbrățișa noaptea și îi
Seara trecea greu deseori. Seara ceilalți povesteau. El nu. Povesteau despre iubitele lor. Despre susura liniște în urechea din sufletul ei. Acolo era
copiii lor. Despre certurile și tristețile lor. Viața era simplă chiar și aici. El uneori desena. Desena pe doar negură și groaza de păcatul suicidului era
nisip și ștergea iar uneori desena pe cer cu degetele dar se temea să nu îl vadă careva. singurul fir care o mai ținea lângă el.
Timpul trecea. Tabăra lor era aproape de oraș. Orașul nu mirosea ca acasă. Mirosea altfel. Poate Și iată locul.
ei spălau altfel hainele. Poate ei ardeau altfel vremea. Aveau altfel zilele iar o zi din șapte mergeau Douăzeci și șase de gospodării înșirate
să se roage. Acolo mirosea frumos. Era tămâie. Tămâia îl liniștea un pic. Credea că dacă arde undeva pe marginea drumului. Treisprezece pe partea
tămâie atunci sigur nu se poate întâmpla nimic. dreaptă și treisprezece pe cea stângă.
Dar poate că greșea. Trebuia să ajungă întâi la clădirea
Într-una din zilele astea a vazut-o. Era micuță. Era micuță de tot și părul se vedea negru. Dar administrativă să anunțe sosirea și să afle unde
ochii erau căprui ca alunele coapte sau ca scoarța stejarului. Sau îi văzuse el bine? Îi sorbise tot era locul pe care Imperiul li-l pusese deoparte
sufletul în prima clipire a pleoapelor ei. Genele îl închiseseră acolo ca într-o închisoare din care nu pentru restul zilelor.
mai voia să scape niciodată iar de aici a pornit totul! Aflând, Klaus tăcu.
Recunoscuse. Recunoscuse iar acum trebuia să plece acolo. De ce tocmai acolo? Auzise multe dar asta... de ce? Nu. Nu va
Era atât de departe. Atât de departe dar unii fuseseră trimiși mult mai departe. Citise undeva întreba de ce. Locul lor nu era în șir cu ceilalți.
de Ovidiu. Un poet roman exilat departe de Roma. Pe malul mării ăleia. Arăta ca un lac pe hărțile Era pe dealul din preajma râului. Aici urma viața
imperiale. O mare baltă cu formă ciudată ca un pantof prea scurt. lor de acum înainte iar casa și-o vor face ei nu
El trebuia să ajungă acum în munții de la margine. Acolo erau comunități germane. Erau destui. comunitatea. Acum înainte!
www.oglindaliterara.ro 10463
 Premiile de poezie acordate de Oglinda literară
la Festivalul „Agatha Grigorescu Bacovia”, Mizil, ediţia 2014
Adi Filimon
(Chiajna)
tata bate cuie în toacă,
iar lumea se-adună la slujbă ca la sărbătoare,
calcă-n picioare trandafirii pitici
şi cumpără cuie de-argint.
unde mergem, tată? îi zic tatei,
dar el are privirea aceea de câine bătut,
îmi întinde un pumn de cuie şi zice: ţine! bate
şi tu să nu mai fugă oasele din trecut!
tata bate cuie în toacă, o ţine pe genunchi,
şi cuiele ies prin carne, dar nu-l doare,
stă pe banca de sub salcâm şi cântă un cântec
de ploaie.
alături, mama se uită la el şi se pune pe plâns,
tata nu mai ştie de ea unde doarme, plânge
pentru cel viu aflat între lumile goale.
tata bate cuie în toacă şi cuiele ies prin carnea
lui,
dar nu-l doare, cheamă lumea la slujbă,
nu mai ştie de mama, de mine, nu mai ştie de
toate.
hai, tată, îi zic, dar el nu vrea, îi place
în livada cu oseminte- bate cuie în toacă
şi cântă şi se pregăteşte încet de plecare.
uneori te naşti fericit alteori trist
ai numeroase întrebări la care nimeni
nu poate răspunde şi de aceea taci foarte mult
dar înveţi în gând că totuşi copilăria
nu e un baton de ciocolată ci o cărare
pe care mergi ca un orb pipăind
iarba şi cerul aerul pe care-l respiri cu măsură
pentru că trebuie să ajungă şi altora nu eşti
egoist
te doare când câinele galben roade lanţul să
fugă
iar când tata nu te mai vrea te prefaci
că iubeşti păpuşa ce te leagănă seara
şi pâslarii cadrilaţi din molton
e atât de greu să te naşti copil
să înveţi cum e lumea în care exişti
să nu vorbeşti copiilor nenăscuţi
să te doară plânsul bătrânilor iarba cosită
şi câinele galben ce muşcă din lanţ
cântec de adormit taţii:
nai, nai, Ticule, nai! e noapte şi nu pot ajunge
în miezul ochiului să-ţi iau lacrima
ce nu ştie că-ţi vine a plânge.
nai, nai, Ticule, nai! mă doare un umăr pe care
port urmele mâinilor tale noduroase,
ca nişte crengi arse.
nai, nai, Ticule, nai! somnul ce vine lin
şi se-aşează pe casă ca un voal de mireasă,
el te visează noapte de noapte:
ai o cămaşă peste carnea goală,
un bob de sare în inima moale
şi mâinile bătrâne legate-mpreună...
nai, nai, Ticule, nai!
pe pământ cad stele din rai,
cântă un luntraş pe Dunăre, iar la gurile vântului
adulmecă, sfios, căţelul pământului.
gura se leagă, ochii se mint
până când somnul coboară
şi cheile minţii închid ziua de azi
ca pe-o dulce comoară,
cea mai dulce comoară.
i-au adus ce mai era de adus,
după ce-i adunaseră inima ficatul şi câteva
coaste.
erau legate într-o basma şi lăsate pe masă.
ea avea un metru cincizeci, era slabă
şi parcă un rest de ochi creştea în orbite.
i-au adus băiatul acasă.
10464
masa înflorea pe la colţuri mucegai verde
şi ciuperci de lemn creşteau în cupe de vin.
ea desface nodul
cu unghii de pasăre, îmbrăţişându-şi băiatul.
zice:
bine-ai venit acasă, Toadere!
toţi fraţii tăi s-au întors, doar Ileana
mai vine şi pleacă, şi iar vine şi pleacă.
zice:
uite-mi cârpa! te-au adus în ea!
şi varsă pe masă inima, ficatul şi cele câteva
coaste.
râde şi se-agită pe lângă foc - aşteaptă
să-i vină băieţii la masă şi fetele să se-adune
pe-acasă.
visul tatei plecat peste mări şi ţări:
valiza tatei, cusută la capete cu doi ochi
găunoşi,
se face mai mică decât turul pantalonilor lui.
acum e un copil mare; încă are
pantaloni găuriţi, aceiaşi de velur negru ce ţine
la jeg.
pe drumul prăfuit, încălţat în sandale,
tata se joacă fericit cu luna mare cât o minge de
plajă.
e în culmea extazului, inima îi bate
ca-n zilele dinaintea naşterii, şi strigă:
tataie!tataie!
totul e alb-negru, doar bumbii
de la pantaloni strălucesc în şuvoaie
de raze multicolore,
totul se întâmplă azi,
mâine va fi altceva.
din valiză tata scoate plăpumioara
şi-şi pune pălăria pe cap-
adoarme în valiză ca-ntr-un pătuţ şi strigă:
tataie!
tataie, nu-ţi ascunde lacrimile în ploaie!
ştiu care-s ale mamei, ale fiilor, ale tatei,
dar nu le găsesc pe-ale tale.
tata adoarme şi visează casa părintească
unde numai iarna
se nasc adevăraţii miei cu puf de îngeri pe
spate.
nu are gard, dar are o uşă aşa de mare
că ajunge la merii uscaţi.
„să nu tai merii!” îşi aduce el aminte de tataie,
care tăiase ultimul măr şi plecase.
când uită că doarme, gândeşte foarte profund:
la ce-ţi trebuie poartă dacă nu ai gard?!
acasă e înăuntru mereu şi afară mereu,
iarba creşte în covoraşe peste pereţi,
fără de rădăcini care s-o coasă de mâna omului,
de viaţa puţină în care pune
un strop de lumină să-i fie răcoare.
la ce bun să pui un lacăt porţii dacă oricine sare
într-un picior de carne peste marginea lumii
tale?!
Doina Anton
(Sighet)
ÎMPĂTIMITE
TRISTEŢI
 
 Cât ploaia stă pe dealuri
adormită
 mai am în braţe trupul tău
 ca o corabie eşuată într-
un limpede golf .
 Floarea soarelui se ridică
în valuri de aur
 şi ne scoate la marginea
cerului…
 Între noi se aruncă lumina
 flămândă de dragoste.
www.oglindaliterara.ro
 Iarba intră cu totul în albastru
 prin fantomele norilor.
 Aerul se înmoaie pe limba mierlei
 ce ne ciuguleşte nestingherită din inimi.
 Cât ploaia mai stă , încercăm
 să clădim împătimite tristeţi
 pentru lauda seninelor veri…
TABLOU CU ARBORE
 
 Eşti arborele ce creşte şi respiră prin mine
 Mă sprijin de tine chiar înăuntrul meu
 Rătăcită printre ramuri inima
 Se crede într-o călătorie de primăvară
 Iar somnul e o ploaie ce ne uneşte
 Suspinul..
 Un copil şi-a făcut de ceva vreme un leagăn
 Foarte aproape de cer
 Nu se aude decât râul domol
 Al unui sărut
 Nu se aude decât râsul înalt al copilului.
JUDECATĂ
 
Privesc din balcon şi strada mă priveşte
fierbinte în ochi.
Stă cu picioarele goale în bălţile ploii,
cu fustele  ridicate în plopi,
cu porumbeii arcuindu-i sprâncenele,
cu trupul ei gol ca un tunel al dragostei
O strada ,strada ce îşi loveşte genunchii de
dimineaţa  moale
mă seacă la inimă ca pe o «desperada» 
mă priveşte ca pe întâia ei singurătate deplină.
Simt o nevoie nebună să-i cânt serenade,
să-i dovedesc că nu e aşa.
 E TIMPUL
 
E timpul să mă strângi în braţe
De-atâta vară răscolit
În ochii tăi să mă înalţe
lăstunii ca pe-un răsărit
 
E timpul să priveşti în mine
Ca-ntr-o pădure din amurg
Îmbălsămată cu albine
Din care gândurile curg
 
Şi-n dulcele pian al nopţii
Să frângem sfinte amintiri,
Iar neînduplecarea sorţii
S-o îngropăm sub  trandafiri.
NU MAI PUN ÎNTREBĂRI
 
Nu mai pun întrebări .
Îţi fac semne largi peste
Grupuri de oameni  strânse
În pieţe ca nişte oştiri rănite.
Sar sprintenă peste capetele lor
înlocuite de cer şi strig :
Uite-mă !
La mila generoasei veri,
Uite-mă! De pe umeri şalul roşu
Se transformă în prigorie
şi se ridică în zbor paralel
cu toate dorinţele mele.
Nici nu pot să mă mai gândesc la întrebări,
căci soarele a muşcat din mine
ca dintr-un deal
şi apoi a împărţit totul .
Uite-mă , te aştept stând la vedere
În zborul aprig al prigoriei
Ce înroşeşte cu strigătul meu
stelele  rând pe rând.
 Premiul de debut pentru volumul de poezie Eneida Fantasmelor la
Festivalul naţional „Agatha Grigorescu Bacovia”, Mizil, ediţia 2014
Marina-Raluca Baciu
Umbre
Am păşit într-un loc
unde lumina venea din
firul ierbii
Şi se înălţa ca un sărut
către pupilele mele,
Încălzindu-mi ochii.
Sub pietre se
ascundeau şoapte mute
şi sterpe,
Şi mult mai jos mormintele stelelor.
Îţi jur pe sfintele versuri pătate pe cer,
Că era acolo un foc ce-ţi sublimează venele
Ca-n ploaie o ploaie de vară.
Pe cand îi respiram dorinţa,
Un el s-a ridicat dintre noi
Şi cuşma-i lucea ca un diamant pe fruntea-i
tare.
Îmi spunea să tot merg în jos pe râu,
Să-i beau cumpătat lacrimile
Ca să mă simt vie.
N-am ştiut ce să-i mai spun,
Rugile mele deveniseră aspre şi reci,
Lupii mă-ncercuiseră
Cu gâtul lung ca un strigăt de zeu.
Sunt el cum am fost şi ieri,
Cuşma-mi străluce pe frunte,
Urlu /din gâtul meu lung către lună,
Când munţii mă înghit uşor,
Ca pe un lup muribund, pe coama nopţii de
la firul ierbii.
Fotosinteză
Soarele aleargă pe şosea înarmat cu torţe
reci şi feţe senine,
Cărări aprinse, înghiţite cu tot cu călători,
Pe mine ma cruta cruţat ca pe o scânteie
nevinovată.
Eram şi eu pe cărare
Spre el, alergând ca un pui de lumină.
Şi cântam căutând un cer nebun ca mine.
Cântam şi m-am făcut un foton de iubire.
Felinar
Verdele mi-a îmbătat ochii de la cât m-am
purtat în cârca munţilor
Să caut stele.
Fără glas, mă îndrept
Oarbă pe o pajişte cu pietre,
Cum tu te pozezi pe toate stâncile pustii.
Parcă eşti un soare ce şi-a risipit razele.
M-ai muşcat de mână
şi mi-ai lăsat ca venin,
un strop de lumină.
Am vrut să caut noapte.
Tocmai când tu mi-ai răsărit
Din pustiul de verde.
Scrisoare către noapte
Nopţile mi le risipesc una cate una, pe vise.
Cred că mi-am ipotecat somnul pentru tine şi
pentru răbdările tale.
M-am rugat,
Dar călugării cerului m-au părăsit de mult,
Cu tot cu soarele din pleoapele mele,
Pe umărul tău rece şi blond ca o furtună.
În noaptea asta am să visez că dorm
Şi am să evadez de sub cer
Pe o pernă de frunze.
Nu mai am pleoape şi nici pentru cine să
zbor,
Înecată în mijlocul stelelor
Devin călugăr al nopţii
trezit dintr-un vis blond şi rece.
Amurg
Nu pot să închid ochii. Simt cum focul lor
căprui îmi invadează mintea.
Amurgul de afară
pică în reluare şi creşte din nou
în măduva cerului
ce se desprinde din ochii mei.
Amurgul de afară
pică în reluare
într-un amarnic pleonasm.
În seara asta, Luna îşi sărută mirele
pe care şi-l schimbă în fiecare noapte cu o
altă stea.
Infidelă lună... şi somnul mi l-a furat...
Cântecul miresei
Mireasa mării îşi ia adio de la uscat,
aruncându-se în braţele mirelui său. Un vals
de nuntă se pierde în zare
şi se acompaniază singur
prin tunete
şi fulgere.
Ritmul valurilor stinse
şi luminile cerului - Valsul parcă nu se
opreşte, Pe-un dulce ritm.
Pare
că valurile stinse se împiedică, iar discul se-
nvârte şi azi
şi rochia miresei se pierde printre valuri...
Sugestiv
Scriu aceste versuri Tămâioase pe foaia
Roşie de nuc…
Unde - mă întreb - sunt vocile Gălăgiosului
infinit de copil? Unde - te întrebi – e vocea
Ropotitoare-mi?
E…..
sau nu e … STRUGURE (?).
Miroase a toamnă
Când spui că „miroase a toamnă!” Tu te
gândeşti doar la trecut
Şi niciodată nu pricepi
noul început…vânt tomnatic ce eşti! Treci
nepăsător pe lângă pomii bătrâni şi nu te
doare cum i-a durut pe ei
viaţa.
îţi pasă doar să te faci ascultat,
- dacă la asta te referi -
www.oglindaliterara.ro
când spui că „miroase a toamnă!”.
Cromatică
Toamna e parfumul lacrimogen. Tainic îmi
şopteşte o poveste de iubire
Şi-o desenează
iar.
Aroma ei doare amărui
Doare-adânc,
îmbătată cu ploaia inelelor ruginii
(iubiri ce se sfarmă şi se înalţă la cer.)
Toamna a poposit pentru a mia oară.
Voi merge în asfinţit s-o rog Să îmi mai
deseneze-o dată Chiar pentru-a mia una
oară, Povestea ei de iubire.
Ministerul care a făcut tablele verzi
Păşesc apăsat pe harta incoloră a clasei:
Un desen grafic, linii şi puncte, cu decoraţii
de Crăciun. Presiunea, nemăsurabilă fizic,
se simte în litri de transpiraţie Iar lacul de
pe parchet se dizolvă în seva ce curge
…treptat… prelingându-se prin scoarţa
lemnului,
printre celule de timp….
În faţa mea sunt cifre fără sens, cu semne
retorice
- parcă -
nesperând răspuns de la elevi.
Se aştern mai degeaba de către cel ce încă
are aşteptări. (Nu numai eu sunt ţinta,
Doar că eu sunt cel mai greu de mulţumit!)
Foarte probabil, ca să fim mai atenţi,
ministerul a făcut tablele verzi.
... suntem?!… nici nu agreăm tot ce ar
spune... Ministerul a născut ideea despre
tablele retorice...
O, bradul meu frumos...
Printre foiţele cu cetină de jad,
E sufletu’- ncărcat cu globuri... al unui brad
ce îşi înalţă colind de slavă:
„... O brad frumos, tu eşti copacul
credincios...”
Chiar când credeam că pomul a pierit, tăiat
ca porcul
în ziua de Ignat...
Prin beteala veche şi globurile încercănate
cu sclipici,
Sub stea cu vârf zimţat
Se ascundea muribundul brad, aproape-
nmugurit
Şi niciodată n-a dorit să piară...
O, brad frumos, o brad frumos
Sufletul tău îmi place
Şi din lumină, cu lumină mă preface!
Sub ramurile tale,
Se ascunde o fărâmă de iubire Şi un colţ din
Dumnezeu: Sufletul meu...
O, bradul meu frumos Printre foiţele cu cetină
de jad E şi fiinţa ce mi-ai încărcat
şi îţi înalţ pios, colind în slavă :
„O, brad frumos, tu eşti copacul credincios...”
10465
 Slobozia, slobozenie, căpătoșenie!
DINESCU ŞI „RIVOLUȚIA”
Petre Anghel
Fiindcă vor unii să ştie cum e cu Mircea Dinescu, scrisei şi eu mai
ieri următoarele:
Primul care a apărut la Televiziunea română, în 1989, a fost chiar
revoluționarul de profesie Mircea Dinescu. Era cel mai indicat să reprezinte
poporul, fiindcă venise de la Slobozia (născut în 1950), localitate care,
prin denumire, vorbea deja de originea lui nobilă în sensul dorinței de
slobozenie.
Mircea Dinescu a venit prima dată la București cu gândul să se facă
actor. Nu a reușit la facultate și s-a aciuiat pe lângă cenaclul lui Eugen
Barbu, încă lansator de talente pe acea vreme. De sub bagheta magică a lui
Barbu și a lui Fănuș Neagu va ajunge, peste ani, un apropiat al lui Marin
Preda. Dar până atunci mai avea de curtat niște frumoase tinere și câțiva
critici și istorici literari: Romul Munteanu, Eugen Simion, Lucian Raicu,
Nicolae Manolescu.
În 1971, lui Mircea Dinescu îi apare primul volum de versuri,
„Invocație nimănui”. Avea 21 de ani și este socotit „noul Rimbaud român”.
Scandalurile cu scriitorii, succesul la fete, băutul în public, lipsa
respectului pentru ceilalți justificau elogiul. Curând va deveni secretarul
organizației tinerilor uteciști din Uniunea Scriitorilor. Poemul lui „Sunt
tânăr, doamnă!” Face furori: „Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost
și ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge, cum aș putea întoarce copilul
care-am fost când carnea-mi înflorește și doar uitarea plânge”.
Mircea Dinescu este un bun actor, chiar dacă nu-l ajută prea mult
dicția; discursul lui se bazează pe limbajul non-vebal, mâinile, buzele și
scărpinatul în ceafă (la tâmplă se atinge rar) fiind componente de bază.
Biografia lui este demnă de un erou balzacian: venit în Capitală doar
cu iluzii, ca mai toți scriitorii, se va însura cu fiica unei rusoaice și a unui
ungur, va fi premiat și răspremiat de Uniunea Scriitorilor, de Academie
și va trăi din sinecură: întâi portar (?) La Asociația scriitorilor (evident,
doar cu numele), apoi redactor la revista Luceafărul (ei, da, ăsta chiar era
visul oricărui tânăr scriitor). Armata o face lângă casă, cică la intervenţia
lui Fănuș Neagu, întâmplător, desigur, la o unitate a Securității. Cărțile lui
au fost traduse în maghiară și în germană (de Werner Söllner, un distins
colaborator al securității române).
Debutul lui în poezie a fost strălucitor: critici tineri, bătrâni,
universitari sau debutanți s-au grăbit să-l elogieze. Lucian Raicu, cel cu
care va sta cu Marin Preda la masă în noaptea morții, văzuse în Dinescu un
poet „bântuit de talent, un extraordinar talent, cuvintele șoc și metaforele
percutante îi vin în cascadă, proaspete și nepăsătoare, cu încărcătură
afectuoasă și cinică, brutal repezite și tandre, proletare și nobile, înscriindu-
se laolaltă pe un traseu totuși bine determinat, spunând exact ce li s-a menit
să spună, fără ezitări, fără ambiguități.”
Pentru cazul în care „rivoluția” ar fi întârziat și mai mult, Mircea
Dinescu își pregătise și varianta „trăiesc bine cu comuniștii până la moarte,
că am origine sănătoasă” și astfel a absolvit academia de Științe politice
Ștefan Gheorghiu, patronată de tovarășul Leonte Răutu.
Acesta era bun prieten cu tovarășul Gheorghe Rădulescu, astfel
că, înainte de 89, Mircea face parte dintre apropiații lui Gogu, pe care-l
vizitează la casa de vacanță a acestuia, situată în Câmpia Dunării, icișa
la Comana. Nu vorbeau numai despre „cetatea ideală” a lui Platon, ci și
despre literatură, căci acolo poposeau și alți viitori revoluționari, ca Ana
Blandiana, Andrei Pleșu, Ion Caramitru. Iar el nu era prea ocupat cu
studiile, fiind la fără frecvență și, oricum el era intersat de școala vieții, nu
de doctrine, fie ele chiar de stânga (oare, de stânga?).
După apariția de la televizor, imediat după fuga dictatorului, jucând
bine rolul oferit de Ion Caramitru (devenit regizor prost dintr-un actor
foarte bun) care-i recomandă „Mircea, fă-te că lucrezi”, Dinescu ajunge,
chiar în acea seară, președintele Uniunii Scriitorilor. Va fi susţinut de
floarea cea vestită a întregului Apus (sau Răsărit): Octavian Paler, Eugen
Simion, Aurel Dragoș Munteanu.
Nu a fost, totuși, prea ușor, fiindcă poeta Ana Blandiana (și ea
contestatară și prietenă cu Gogu) l-ar fi vrut pe George Macovescu. A ieșit
învingătoare generația tânără. Macovescu era cominternist, dar făcuse
„greșeala” de a-l susține pe Ceaușescu la congresul în care îi contestase
C. Pârvulescu realegerea ca secretar general al partidului. Acum lua sfârșit
naționalismul ceaușist, se creau condiții pentru globalizarea venită dinspre
Vest.
Despre prestația lui Dinescu, fostul coleg de la revista Luceafărul,
poetul Cezar Ivănescu, va afirma: „Uniunea Scriitorilor trebuia să devină
după Revoluţie acea centrală de energie, acel nucleu de energie care să
numească şi să buşească preşedinţi în ţara asta. Pentru că aveam această
autoritate. Din această instituţie de autoritate şi de ţinută morală, a ajuns o
instituţie oarecare, falimentară.
Din ce cauză? Din cauza faptului că s-a ocupat numai cu bişniţa
măruntă, cu afacerile lor de bişniţari nenorociţi de la Dinescu şi până la
actualii conducători ai Uniunii – şi nu cu lucrurile mari. Nu s-au gândit
la condiţia scriitorului român, nu s-au gândit cum să transforme această
instituţie, care a fost foarte puternică sub comunişti şi a fost o adevărată
redută a democraţiei, cum s-o transforme din nou într-o instituţie puternică
şi în democraţie, care să poată să facă ceva în ţara asta”.
Nemainsemnând prea multe Uniunea Scriitorilor, fiindcă noii
guvernanți nu mai aveau nevoie să țină scriitorii într-o organizație puternică
și cu autoritate morală, Mircea Dinescu se dedică afacerilor. Mărturisește
că sfatul l-a primit de la o funcționară a ambasdei germane care i-ar fi
spus prietenește că literatura nu mai înseamnă nimic în capitalism, banul
este totul. Drept urmare, înființează reviste, le vinde, înființează altele, mai
vinde din ele și cupără terenuri agricole și vii. La o lansare de produs,
vin marca Dinescu, îl are oaspete chiar pe președintele Iliescu. La plecare
îl conduce pe acesta la automobil și vrea să-i dea o damigeană de vin.
Președintele, sărac și cinstit, cum îi e felul, refuză, dar Mircică insistă: „ia-
o, bre, nea Ioane, ce dracu, dacă nu bei dumneata, bea coana Nina”! Harașo
democrație! Lume civilizată, soro, nu glumă.
Având de ales între eternitatea artei și foșnetul rublei, poetul din
Slobozia a optat pentru moneda europeană. Din tânărul prin care treceau
„săgețile vestirii”, se mai văd cu ușurință doar buzele groase, de lăutar care
a cântat pe la nunțile boierilor, salivând după un ciubuc gras.

Dorel Vidraşcu
Semn de carte
PARAȘUTAT ÎN FLEET STREET LONDRA
de Vasile Dumitru Fulger, Editura SemnE, București
Cu o prefață a regretatului Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu, cartea a nu mai puțin regretului Vasile Dumitru Fulger
pune cititorul în contact direct cu câțiva oameni – și faptele lor – din ultima perioadă a secolului trecut. Un secol tumultuos,
asemănător, întrucâtva, celui pe care îl parcurgem, dar care ne-a lăsat o zestre bogată, folositoare nouă și urmașilor noștri.
Zestrea rămâne, creatorii ei dispar în uitare sau unii trec direct în nemurire, așa să ne mai poată vorbi prin mărturii definitorii
și emoționante. Autorul acestei cărți, parașutat, la începutul anilor ‚70 ai veacului trecut, în centrul vulcanului de presă
britanică, el însuși atașat de presă pe lângă Ambasada României la Londra, ne-a lăsat câteva mărturii pline de farmec și
învățăminte. Parașutatul ne relevă aspecte din munca tenace și plină de riscuri depusă de un ziarist – și nu numai – în
condițiile de atunci, când orice om venit în misiune de dincolo de Cortina de Fier era considerat un neprieten, mai mult, un
dușman periculos și imprevizibil. V. D. Fulger și-a structurat și această carte cu talent și îndemânare, folosind un bogat și
variat bagaj documentar, punând cititorii în situația de a-și explica – și înțelege – mai bine unele evenimente trăite, iar pe
alții să-și compună o imagine cât de cât reală a momentelor istorice la care au asistat sau au participat direct părinții, poate
și bunicii lor ori ai altora.
Cartea e scrisă într-un limbaj fluent și proaspăt, prilejuind pătrunderea cititorului în toiul acțiunilor descrise, admirând
împrejurimile, înțelegând împrejurările în care se desfășoară acțiunile, îndrăgindu-i pe unii eroi, respingându-i pe alții, ca în
finalul cărții să regrete că s-a terminat o lectură plăcută și mult benefică, aducând un gând frumos autorului, răspunzând și
el – cititorul – la întrebarea, cam retorică, a acestuia: ”Cui folosește această carte?”. Nouă, tuturor, celor interesați de ce-a
fost, cum a fost, pentru a înțelege mai bine ce și cum este, dar, mai ales, cum să ne implicăm în ce va fi.

10466 www.oglindaliterara.ro
 Literatura ca joc şi morală didactică
Elis Râpeanu, Poezii pentru şcolari, şi mai mici, dar şi mai mari, ed. Semne, Buc. 2014)
Aureliu Goci
O activitate literară deosebit de bogată – aceasta fiind a 50-a carte a
doamnei Elis Râpeanu – vorbeşte de la sine despre dăruirea şi măiestria cu
care domnia-sa abordează meşteşugul literaturii, şi de fiecare dată, autoarea
este surprinzătoare.
D.na Elis Râpeanu are o vocaţie literartă incontestabilă, confirmată şi
prin divesitatea genurilor abordate, în toate genurile, autoarea foloseşte o
limbă aleasă, rafinată, adecvată zonei scripturale de adresare.
Volumul Poezii pentru şcolari, şi mai mici, dar şi mai mari, poeta
face o incursiune pe tărâmul mirific al copilăriei, uneori cu instrumentele
visului, ca în acest superb Rondel de toamnă: „Văd cuibu-n care-a râs
copilăria/ Sub umărul de deal căzut pe gânduri/ Spre culmi se alergau
aracii-n rânduri/ Să-nalţe-n arc de curcubeie via // Simt iz de cramă
veche cu intrânduri/ În butoiaş de dud zăcea tăria/ Zâmbeşte şi-azi din
cuib copilăria/ Sub umărul de deal căzut pe gânduri/ Curg val de flăcări şi
inundă via/ Din cuibu-n care-a râs copilăria”.
Momentul dramatic al marilor schimbări din decembrie 89 este
ilustrat cu sensibilitate – întru aflarea şi ştiinţa celor mici, care nu au trăit
acele clipe – de poemul Tinerii din decembrie: „Din noaptea-ndelungată
revolta străbate,/ Adună în leagăne stele fierbinţi/ Când strigătul spicelor
verzi secerate/ Străpunge răbdarea zidită-n părinţi.//(...) Şi viaţ-şi mai
scutură stele din plete,/ În noapte ne ară cu lacrima zorii,/ Ca sâmburii
Timpului – gloanţele bete/ Rănesc LIBERTATEA şi dansul ninsorii.”
În prefaţa la volumul de aforisme Ieşirea din labirint (2011),
Radu Cârneci sublinia faptul că, „Încă o dată, Elis Râpeanu face dovada
scriitoarei care este, izbutind să-şi zidească temeinic opera”. Acest „încă
o dată” semnifică faptul că imaginea ei de scriitoare era deja conturată,
dar şi că un scriitor adevărat nu încetează niciodată să adauge noi creaţii
la opera deja închegată. Această creativitate intensă, continuă a acestei
profesoare („voi rămâne profesoară până-n vârful unghiilor, până voi
muri”, obişnuieşte ea să spună) am sesizat-o încă de la primele texte şi am
subliniat-o în preambulul acestui volum: „Doamna Elis Râpeanu poate
să privească fericită la destinul său literar, deşi – sunt convins – mai are
multe de spus şi multe volume în perspectivă.” Într-adevăr, noul volum
redescoperă o altă faţetă a personalităţii sale, cu atât mai surprinzătoare
cu cât ea se adresează copiilor, deşi doamna a fost profesoară universitară;
în plus, genul abordărilor literare este un evantai deschis: după genul liric
(debutează cu placheta de versuri Labirint, ed. Litera, 1970), s-a ocupat de
critică literară, memorialistică, aforisme, proză, antologii. Acum, cu noul
volum, se pare că a revenit la vechea dragoste – literatura pentru copii şi
tineret, ilustrată, încă din 1985, de placheta de versuri Sfatul din poiană
(ed. Ion Creangă) , titlu semnificativ pentru copii, sugerând întâlnirea
animalelor din pădure, care comunică, precum în fabule sau în basme, cu
mijloace umane, cu logica omenească.
Romanul Băiatul cu mingea (ed. Tipo-Man, Ploieşti, 2008)
ilustrează acelaşi teritoriu al literaturii pentru copii, fiind o naraţiune
amplă, cu desfăşurări de situaţii şi personaje, prezentând cazul unui băiat
îndrăgostit de jocul cu mingea şi ajuns un tânăr fotbalist care însă are
un destin dramatic: zborul său în viaţă este frânt de efectele radiaţiilor
catastrofale de la Cernobîl, situaţie cumplită care a afectat pe termen foarte
lung vieţile multor oameni – maturi şi mai ales copii - dintr-o arie extinsă,
cuprinzând şi România. În plus, cartea redă aspecte ale vieţii unei familii
trăitoare în vechiul regim, iar personajele sunt analizate psihologic cu mare
artă, reliefându-se mai ales dragostea surorii care-şi creşte fratele. Cartea
este un strigăt disperat către omenirea care trebuie să oprească efectele
distrugătoare ale tehnologiilor moderne, ucigătoare de copii.
Activitatea literară a doamnei Elis Râpeanu se concretizează în 2013
cu cartea de versuri Hora anotimpurilor. Poezii pentru copii, părinţi şi
bunici (ed. Semne, Buc.). care deschide o perspectivă luminoasă în opera
sa: în versuri de o mare sensibilitate şi muzicalitate evocă universul mirific
al copiilor care păşesc în viaţă pe primele patru trepte ale şcolii. Poeziile
cuprind teme esenţiale pentru formarea copiilor, exprimate într-un stil
elegant care vibrează la natură, la învăţămintele esenţiale depinse de la
părinţi, într-un cuvânt, la frumos: „Părinţii mei, când m-au născut,/ Au pus
pe visul lor sărut//(...)Mi-au dat un nume pe pământ/ Şi peste toate, au pus
cuvânt// (...) M-au învăţat cu glas blajin/ Să-mi fac şi crucea de creştin(...)”
D.na Elis Râpeanu este o autoare de forţă, care a ajuns la o formulă
literară elevată, totdeauna adecvată zonei scripturale de adresare. Sunt
convins că autoarea merită o recunoaştere mai consistentă din partea
criticilor, măcar la nivelul de succes la cititori al textelor domniei-sale.

Dorel Vidraşcu
Semn de carte
VIZIUNE ȘI CREDINȚĂ. PREMONIȚII, MESAJE DIVINE
de Ioana Stuparu, Editura SemnE, București
În vacarmul cotidian, supuși unui bombardament informațional, de calitate îndoielnică – uneori fără
nicio calitate –, dar intensiv și agresiv, doamna Ioana Stuparu ne propune oaza de liniște atât de necesară pentru
a ne retrage din tumultul vacarmic spre a ne regăsi, eventual printr-o introspecție atât de binefăcătoare eului
fiecăruia, pe noi înșine.
Viziunile și credința autoarei în Divinitate ne sunt redate într-un florilegiu de mici narațiuni, precum
albina adună polenul pe care ni-i oferă în fagurii trudniciei sale fără încetare. Cititorul e invitat să guste din
mierea credinței, pentru a-și mai îndulci amarul existențial, într-o mai bună sănătate a minții, a sufletului și a
trupului. Doamna Stuparu și-a scris cartea – asemeni altor cărți – ca pe o broderie la ghergheful poeziei, cu
dragostea ei nețărmurită față de semeni și față de Dumnezeu. Premoniții, mesaje divine, cum își subintitulează
cea mai recentă carte, aduc în fața cititorului, în sufletul său, multe stări de bine, de autocunoaștere și de
limpezire a gândului, fără a-l face robul himerelor, dar, mai ales, ferindu-l de un animit tip de bigotism desuet
și periculos pentru un trăitor în mileniul al treilea. Lectura cărții e liniștitoare până la un anumit punct, prin
frumusețea ei, dar poate deveni tulburătoare prin întrebările pe care ți le adresezi în intimitatea singurătății tale.
Cine-i cunoaște cărțile, mai mult sau mai puțin, sau cine îi va citi fie și numai această carte, va înțelege de ce
autoarea se bucură de un frumos buchet de superlative strânse de la distinși creatori de literatură, dar și de la
redutabili comentatori și critici ai fenomenului. Autorul acestui Semnal de Carte adaugă la buchetul amintit, cu
modestie, o floare de gând frumos, pentru această trestie gânditoare, oțelită prin dragoste și credință.
www.oglindaliterara.ro 10467
Iosif Popa
TESTAMENT
SPIRITUAL POST
MORTEM ŢARA,
SFÂNTUL ANDREI ŞI
APOSTOLATUL LUI
EMINESCU
Sfântul Andrei, primul apostol al lui Ioan Botezătorul, primul
apostol al lui Isus şi cel mai blând dintre Apostoli, ce îşi odihneşte ca-
pul pe umărul lui Isus în „Cină cea de taină”, a fost trimis să povesteasc
despre Isus şi Dumnezeu „barbarilor” ce au ţinut piept Imperiului Ro-
man aproximativ 400 de ani, Mâniei Romei, România noastră de azi!
În toată istoria timpurie a creştinătăţii, doar ţinutul Tracic, lea-
gănul civilizaţiei Europene, a îmbrăţişat creştinismul fără să fi văzut
semne şi minuni, fără crime sau războaie. Sfântul Andrej a primit har
de la Dumezeu şi a vorbit pe înţelesul tuturor, om către om, fără zia-
re, cărţi, telefoane, televiziune, internet şi a fost unanim acceptat şi de
oamenii de rând şi de rang. Vitejii spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic
care se credeau nemuritori au dat dovada unui înalt cult pentru Divi-
nitatea care a dovedit nemurirea dincolo de moarte. Acelaşi „HAR AL
CUVÂNTULUI” i-a fost dat şi lui Eminescu.
Dacă Sfântul Andrei a creştinat „barbarii” prin cuvânt, Eminescu
a unit un neam prin cuvânt, a creat limba modernă simplă şi pe înţelesul
tuturor, a creat identitatea unui neam prin grai, a definit originea unei
naţiuni prin limbă vorbită pe care a ridicat-o la rang literar. Efervescen-
ţa cu care scrierile Eminesciane erau citite şi recitite este defapt setea
interioară după cuvântul care înviorează, care pătrunde şi identifică tră-
irea sufletului, care a inspirat o naţiune şi a reunit-o pentu eternitate!
Moravurile şi nepotismul „Micului Paris” a celor care trăiau în
bucurii, a „Bucureştilor” nu a stins lumina Geniului Eminescian. Susţi-
nut din umbră de cea mai de vază familie care dădea tonul noilor „vani-
tăţi”, Mihai Eminescu a fost protejatul familiei Şuţu chiar şi în momen-
tele când conjuncturile politice l-au dus la ospiciu. Însuşi doctorul Şuţu
a încercat să îl „însănătoşească” să îl scoată din mocirla nemeritată,
însă acolo erau şi colegii liberali despre care citim în rândurile poetice
vehemente directa opinie eminesciană.
Eu, prof Iosif Popa, prin voia lui Dumnezeu am primit o zeiţă de
fetiţă şi am botezat-o tot ca pe o zeiţă anume Diana. Soarta a făcut să se
căsătorească cu un descendent Şuţu iar curiozitatea mea m-a purtat de
multe ori pe meleagurile de origine ale ginerelui. Desigur după decenii
de măcinare agresivă a familiei Şuţu, anumiţi membri mai patrioţi s-au
refugiat pe firul apei Tudora, la doi paşi de lupii din pădure, şi izvorul
bisericesc unde şi în zilele noastre vin ţăranii să ia aghiasma sfinţită în
fiecare an. Eram copleşit de fiecare dată când mă apropiam de locuin-
ţele lor, mintea mea era hipnotizată la vederea „prinţilor” amestecaţi
printre ţăranii modeşti, analfabeţi.
Se ştie că în Familia Şuţu s-a transmis o pasiune din generaţie
în generaţie, proprietatea lor, chiar Facultatea de Medicină Bucureşti,
fiind de fapt expresia clară a predilecţiei  genetice spre medicină. Ei
au deschis porţile Europei pentru multe generaţii de medici talentaţi,
educaţi în Universitatea Şuţilor.
Bine, bine, o să spuneţi şi ce legătură are asta cu Sf Andrei, şi
geniul Eminescian? Din acelaşi colţişor de pădure vine la Facultatea
de Medicină a universităţii din Oradea o descendentă Şuţu, rudă cu
10468 www.oglindaliterara.ro
ginerele. Aceeaşi curiozitate
care m-a măcinat o viaţă  nu
îmi dădea pace să aflu cum se
poate totuşi că după distruge-
rea familiei să poarte nume
pentru care îţi trebuie aprobare
de la cele mai vechi familii re-
gale europene! De aflat nu am
aflat nici mort, în schimb i-am
văzut ascensiunea! Nominali-
zata la premii de excelentă în
medicină pentru teorie asupra
mecanismului de producere a
cancerului, o invenţie în apa-
ratura medicală „Blue Heart”,
publicaţii în Medica despre
etiologia astmului şi apoi dis-
pare brusc!
Ştiam unde stă şi m-am
dus în vizită dar se mutase! Proprietarul mă cunoştea că suntem rude
mai îndepărtate şi îmi pune în braţe o cutie de cărţi ce „nu au mai avut
loc în taxi”! Doi ani mi-am cerut scuze că m-am uitat în cutie şi un an
m-am rugat să public pe cale amiabilă, şi am recunoscut că deja am
făcut poze şi i le dau prietenului meu Mălinaş, directorul Bibliotecii.
Nu a vrut, nu a mai răspuns la telefon, apoi am fost foarte bolnav, dar
ea m-a primit să vorbim. După vreo 3 ore în care eu am vorbit şi dânsa
a tăcut a zis „Bine, dar nu poză, doar textul”!
IATĂ TEXTUL CONVORBIRII DINTRE DR ŞUŢU ŞI
EMINESCU!
Dr Şuţu: Mihai promite-mi că scrii poiezii ca de nu vrei, eu te
ţin aci. E greu şi de noi, dacă te las afară tu iară dai cu pana în liberali.
Tu i-ai promis domniţei că scrii invers Luceafărul! Vrea măcar câteva
rânduri.
Mihai: eu nu mai voi bureţi ca văz rău şi nu pot scrie. Eu sunt dac
şi nu drac. Cât am fost copil am făcut rama, acu voi recunoaşterea Da-
ciei. Că aici e grădina lui Dumnezeu. Cu doi Heruvimi ce învârte săbii
ca două limbi de foc unu spune mânia Romei altu’ spune că aici s-a rupt
pământul şi s-a despărţit Tracia de Egipt.
Dr Şuţu: Ăştia te scot nebun măi dragă, de ce nu vrei tu să tră-
ieşti?
Mihai: Nebuni suntem cu toţii, oficial maniacali!
Dr Şuţu: Văz că nu pot vorbi azi cu tine, ce ai?
Mihai: Oficial trăim în mânia Romei, când Roma nici nu e la noi.
Dr Şuţu: Uite, vezi, ţie ţi s-a făcut de ducă, da nu te las niciunde
că văz că nu renunţi.
Mihai: Vreu apă de izvor... Apa de aci miroase a bureţi, şi n-am
tutun!
Dr Şuţu: De la tutun tuşeşti, da uite ia!
Mihai: Ce scrii? Raţetă de nebun?
Dr Şuţu: Scriu şi eu ca tine, da nu la fel de bine. Sunt vremuri
noi şi noi ne învechim, lasă politica la calici şi scrie rogu-te domniţei.
Ţi-a trimis dulceaţă. Şi de ţi-e sete vii şi bei de la mine. Îţi aduc apă
proaspătă şi o pun lângă muşcate. Nu umbla nimeni, că e apă de flori!
Mihai: Am strâns apă de ploaie de pe acoperiş.
Dr Şuţu: Ce să-i zic domniţei?
Mihai: Că luceafărul a întârziat...
Care geniu a fost atât de patriot? Care mecena a a fost atât de
bogat să lase un întreg tezaur al vorbirii şlefuit printr-o muncă aposto-
lească? Şi care geniu a divinizat graiul unui neam şi l-a făcut la fel de
important ca religia? Şi care dintre genii s-a sacrificat asemeni aposto-
lilor în credinţa că adevărul te face liber?
După blândeţea folosirii graiului realizez că Dumnezeu ne-a tri-
mis pe Sfântul Andrei să ne creştineze şi apoi a trimis un alt Apostol
desculţ prin ţară, care a împărtăşit harul CUVÂNTULUI fără arginţi şi
a vindecat setea de identitate spirituală, setea de CUVÂNT!
----------------------------------------------
* Profesorul Iosif Popa ne-a părăsit în anul 2012. Odihnească-se
in pace! (n.r.)
 Idealul moral
Marea problemă a unei naţiuni, ca starea ei să fie normală, sănătoasă,
să prospere, este idealul moral, să aibă la temeiul faptelor morala, bunele
moravuri moştenite şi verificate din străbuni.
Fără moralitate, oamenii se alterează, fiindcă nu au conştiinţă, iar
fără conştiinţă, se instalează în relaţiile dintre ei minciuna, care generează
hoţia şi ura. Primim mereu mesaje din închisori de la bandiţi până mai ieri
numiţi domni, ca Roşca Stănescu. Alt turcit, altă Turcăfleaţă, care putea să
ne transmită mesaje normale, sănătoase, cinstite, când nu era la închisoare.
Dar acest tovarăş de bulă cu Becali et co. a fost un dedublat probabil
de când s-a născut, fiindcă toată viaţa a minţit poporul cu strâmbele lui
autorizate. Să trimită mesajul lui tânărului Ştefan Moişanu din Iaşi, care a
publicat pe internet o scrisoare de despărţire de iubita lui, România, în care
arată motivele pentru care a decis să părăsească ţara. Evident, şi din cauza
unor indivizi ca Roşculeţ, ajunşi foarte târziu acolo unde le este locul, iar
alţii continuă să-i chinuiască pe românii cinstiţi, care chiar vor să facă ceva
bun pentru România. Dar marea masă de infractori e liberă şi acţionează
în văzul lumii.
De când îl ştiu, proaspătul mesager şi-a făcut gloria din faptul că
a fost turnător şi nu mai este. De fapt, el zice că nici nu a fost turnător, a
slujit ţara! Dacă presa funcţionează cu oameni ca acest „redutabil ziarist”
Roşca şi Stănescu (deja avem doi în aceeaşi oală!), sau ca acea paiaţă
de Turcăfleaţă, vă daţi seama cât de absent este acest cuvânt, morală, în
gura lor sau a şefilor lor?! Nu e de mirare că presa nu funcţionează, adică
funcţionează defect, informaţiile sunt răstălmăcite, dirijate, oferite de
indivizi imorali, dedublaţi, chilipirgii odioşi, care nu-s în stare să trăiască
normal, ca oamenii cumpătaţi, ei trebuie să trăiască pe picior mare, să
aibă limuzine, piscine, palate, să sfideze populaţia, să fie Tache Zmeul. Iar
la pârnaie sunt, desigur, nu bandiţi, ci tot domni, aşa cum îi numesc şi
judecătorii lor, iar când ies de la zdup, cu banii păstraţi în bănci străine,
ferea, începe vendeta, fugi, Băsescule, că te mâncă toţi câinii!
Societatea românească de azi a zădărnicit puternic idealul
moral afirmat de tinerii revoluţionari care au căzut pe baricadele
evenimentelor din decembrie 1989. E o societate care a uitat,
care nu se mai gândeşte la acele jertfe, care a instaurat în loc de
idealul unei Românii curate, libere şi prospere, jaful naţional.
* Iar România a fost cea mai prosperă în perioada interbelică, atunci când
Nu vedeţi, România a devenit o ţară fără critici. Până şi cei care erau în
1989 au dispărut. Oameni ca Manolescu et co au intrat în plasa puterii,
au dat de gustul câştigului prin minciună, s-au instalat în anumite fotolii
pe viaţă şi au devenit inactivi, neimportanţi, deşi sunt talente deosebite,
precum Andrei Pleşu, dar dacă au pus în loc de spirit critic, spiritul de
gaşcă, ei au fost terminaţi ca valori. Dovadă gafele impardonabile pe care
le fac în lanţ găşcarii lui Băsescu! Ei rămân în dosul istoriei cu tinichele
de coadă. Patapievici a dovedit că nu a înţeles nimic din istoria poporului
român, pe care l-a jignit ca un animal din debara! Liiceanu a declarat că se
recunoaşte în faptele (?!) preşedintelui, iar Pleşu are alte zeci de mizerii în
dosar, de la condiţia de transcendental
la poziţia de ministru de externe, când
a murdărit relaţiile ţării cu Serbia, sau
la aceea de ministru al culturii, când
a refuzat donaţia lui Antonovici,
atelierul său de la New York, iar
recent a aruncat cu pisica moartă
a imaginaţiei şi în Radu Beligan,
fiindcă acesta şi-a exprimat adeziunea
politică aşa cum a dorit, nu cum au
vrut guşele lui culturache cel pleşuv.
O valoare se afirmă şi se
menţine dacă are morală, dacă
are coloană vertebrală, dacă nu se
înhăitează cu non-valori, dacă are Grid Modorcea
decenţă şi putere de a selecta, dacă
are caracter şi dovedeşte rezistenţă
faţă de agresiunea proştilor, dacă are conştiinţa de a rămâne de partea
poporului, nu să huzurească în aceeaşi barcă zeci de ani cu cei pe care
opinia publică i-a detectat ca escroci, farseuri şi antiromâni.
Prin atitudinea lor slugarnică faţă de aceste noi apariţii patapeticite,
oameni de valoare ca Manolescu se autodenunţă. Ei s-au dat la o parte.
Aşa au apărut noi istorici, ca Djuvara sau Boia, care fac României o nouă
istorie, paralelă, ignobilă, departe de fapte, cum ar fi originea cumană (!)
a poporului român! Pentru anumite avantaje vremelnice, aceşti sectanţi ai
gândirii dovedesc că nu au priză la adevăr, fiindcă nu au un ideal moral
autentic, de aceea cad în enormităţi. Îi omoară goana după originalitate. Să
fie cât mai contra, cât mai non-conformişti, cât mai fuckyou-cişti! Aceasta
e o mare capcană, moştenită de la practica şi ideologia comunistă. Vor să fie
foarte de dreapta şi ajung foarte de stânga. Fiindcă adevărul e la mijloc. Iar
dacă ei nu sunt cu adevărul, nu au cum să aducă nici pacea între dobitoace!
Rămân cu cumanii!
Aceşti aventurieri în ale spiritului au o anumită audienţă, o felie
de simpatizanţi, dar ei nu sunt spiritele naţiunii, nu mai contează pentru
tot românul, nu mai sunt busola critică a ţării, aşa cum erau Maiorescu,
Lovinescu, Vianu, Călinescu şi alţi mari critici. Nu poţi să-l pui pe Djuvara
în locul lui Iorga şi să-l crezi pe el, nu pe marele istoric, care, Doamne-
fereşte, nu poate fi acuzat că a fost comunist. Dar ca să-l scoată din istorie,
alde Djuvara sunt în stare şi de asemenea sacrilegii!
De dragul modei, unor teribilisme, se fac crime culturale. Aşa ceva
nu s-ar fi întâmplat într-o Românie puternică, dominată de Spiritul Critic.
spiritul critic era rege, când România număra cel puţin 20 de mari critici şi
scriitori-critici, de talia lui Lucian Blaga şi Mircea Eliade.
De ce societatea actuală a omorât spiritul critic? De ce în loc de critică,
au apărut furnici, de tip Turcăfleaţă, Roşculeţ, Gâdeanu sau nea Badea,
ajunse lideri de opinie? Toate evenimentele se reduc la varii informaţii cu
deviaţii, care ajung să fie dezinformaţii. Pentru că a murit morala, pentru
că idealul moral nu mai e o preocupare pentru nimeni din orizontul puterii.
Plus că un critic adevărat este incomod. El dezvăluie, nu învăluie, el îl are
ca model ideal pe Iisus Hristos, care avea drept ţintă principală Adevărul,
iar ca mijloace de expresie parabola, metafora, pildele. Vom reveni.

Dorel Vidraşcu
Semn de carte
MAREA APOCALIPSĂ
de col. (r.) Florian Gârz, Editura Obiectiv, Craiova
Unul dintre remarcabilii ofițeri superiori ai Armatei Române, care a făcut o excepțională carieră, este domnul
col. (r.) Florian Gârz, a cărui carte am onoarea să v-o semnalez astăzi. Șocantă prin titlu, dar și prin atenționările
de pe copertă, lucrarea de față îți trimite fiori de iceberg prin toată ființa. Nu este un thriller, dar te îngrijorează
descrierea forței distructive de care dispun câteva state ale lumii civilizate. Cuceririle minții omenești puse în slujba
răului pot transforma, doar în câteva minute, în cenușă tot ce au creat mințile strălucite în existența lor de-a lungul
vremurilor, până în zilele noastre. Toate declarațiile savanților despre protejarea omului și a naturii înconjurătoare,
despre civilizație și cultură, despre binefacerile atomului în slujba omului, la care se adaugă insistent și permanent
sloganurile politicienilor, de toate mărimile și esențele, preluate, sistematizate și vehiculate prin marile congrese
și reuniuni planetare de conducătorii acestor state, la fel de mari și ei precum țările pe care le conduc, pălesc în
momentul în care a fost transformat în cenușă tot ce înseamnă viață materială și spirituală, prin apăsarea inconștientă
a unui banal buton despre care se spune că ar fi roșu, declanșând Marea Apocalipsă.
Desigur, lectura acestei cărți ne provoacă insomnii, dar ne și alertează conștiința spre limpezirea înțelegerii
timpului în care trăim și, cine știe, poate că într-o zi o minte și mai strălucită va descoperi un antidot acestui blestemat
fenomen apocaliptic. Oamenii, cu cât vor înțelege mai profund, mai nuanțat maleficul, vor știi, vor trebui să știe, cum
pot face mai durabil, mai imbatabil beneficul. Cartea semnalată confirmă încă o dată, dacă mai era necesar, aforismul
despre esențele tari care se prezintă în fiole mici.
www.oglindaliterara.ro 10469
 FUGIND sau ACASĂ, CÂNDVA,
LA MIRCEA HORIA SIMIONESCU
Preambul spunându-mi că dormeam ca un copil şi nu s-a îndurat să mă trezească. M-a sfătuit
La Târgovişte, cu ocazia Zilelor apoi să fiu atent ca, ducându-mă să o văd pe mama, să nu dau „nas în nas” cu cei
Cetăţii, a fost lansat şi volumul „Şcoala care mă căutau. I-am spus că nu o să mă duc acasă ci că o să plec din nou în ţară.
prozatorilor târgovişteni. Receptarea critică” „Iară fugi?” mi-a zis.
(Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014), Nu m-a întrebat unde am de gând să plec, nu mi-a mai dat nici alte sfaturi,
volum îngrijit de reputatul om de litere, prof. m-a rugat doar să nu povestesc la nimeni despre această întâlnire a noastră şi să-i
Mihai Stan. Cartea este constituită din două scriu cât mai curând posibil.
părţi, prima reprezentând intervenţii ale L-am asigurat că aşa voi face şi că îi voi scrie de pe oriunde mă voi găsi. Mi-a
unora dintre cei mai importanţi critici literari dat apoi un pachet de „Snagov” („din rezervele strategice”) şi ultimii opt lei pe care
români ai momentului: Acad. Mihai Cimpoi, îi mai avea în casă. Mi-a pus pe umăr geanta mea de „artist” m-a condus până la
Eugen Negrici, Nicolae Oprea, Liviu poartă, m-a îmbrăţişat şi am plecat. Se uita lung, lung şi trist, după mine...
Grăsoiu, Vasile Bahnaru, Petre Gheorghe Am reluat drumul pe care îl parcursesem la venire, până în spatele gării,
Bârlea, Gabriela Gheorghişor, Ana Dobre, având grijă să nu fiu văzut şi din traversă în traversă am ajuns în staţia Ţepeş Vodă,
Florentin Popescu, Aurel Maria Baros. Cea de unde m-am urcat în ultimul tren spre Bucureşti şi de acolo mai departe...
de a doua parte sunt inserate evocări ale
Ion Iancu Vale unor scriitori târgovişteni care l-au cunoscut *
mai de în aproape pe nemuritorul scriitorul Eu fugeam din nou şi mama mă aştepta „cu fraţii şi casa la un loc”. „Ăia”
Mircea Horia Simionescu, printre aceştia însă nu m-au prins. Le scăpasem şi de data asta, graţie lui Mircea Horia Simionescu,
aflându-mă şi eu, după cum puteţi vedea în cu care am rămas în continuare într-o reciprocă şi caldă corespondenţă poştală,
fragmentul alăturat. (Ion Iancu Vale) fiecare scrisoare pe care mi-o trimitea fiind un dar celest, care îmi uşura viaţa de poet
Mulţi oameni, scriitori sau nu, se pot lăuda, desigur, cu prietenia marelui peregrin şi hăituit. Iată în continuare câteva din scrisorile noastre, ale maestrului
scriitor Mircea Horia Simionescu, dar cred că eu sunt unicul care s-a bucurat de o şi ale mele, la cele pe care eu i le scriam făcându-le mai întâi ciorne (din cauza
deferenţă şi de un interes special din partea acestuia. Acest lucru s-a datorat, probabil, scrisului meu dezordonat, ce nu mi l-am putut corecta nici până în prezent), şi pe
şi faptului că eram consăteni şi mai ales vara, când stătea mai mult la Pietroşiţa, ne care Ella Davidescu, fosta mea soţie (Dumnezeu s-o odihnească!) mi le-a descifrat
întâlneam deseori, pentru a sta la „taclale”, sau pentru a-i citi din poeziile mele, şi le-a dactilografiat putând, acum, să le redau aici:
dar şi din cauză că (aşa cum de altfel a şi afirmat într-o prefaţă la prima mea carte
„Lupii la mare”) eram „un anarhist într-o societate anchilozată” demn de abordat Iubite prietene,
şi de studiat, cu toate riscurile, existente la acel moment, şi pe care scriitorul şi le-a Scrisoarea ta mi-a parvenit cu destulă întârziere – a trebuit să mi-o aducă
asumat cu totală nonşalanţă. cineva de la Pietroşiţa la Bucureşti, unde plecasem cu două zile mai înainte. Cum
Aş putea povesti multe despre inefabila mea prietenie cu acest aristocrat era de imaginat, am încheiat cartea – romanul – „Redingota” – cu mare întârziere.
al scrisului românesc. Deocamdată, însă, mă voi rezuma doar la o întâmplare A fost un chin teribil, mă îngrozesc numai când îmi amintesc.
reprezentativă, petrecută înainte de ’90, inedită şi plină de conotaţii De altfel nici la această oră nu s-a încheiat, pentru că după
speciale şi la redarea a câtorva scrisori, relevante în acest sens, ce mi-a fost receptat la editură, s-a dus la Consiliul Culturii, la o
din corespondenţa pe care o purtam, cu osârdie, cu MHS, de pe lectură... suplimentară. Stau blocat în Bucureşti, pe căldură mare,
acolo de pe unde viaţa şi vremurile mă tot alergau. De asemenea în aşteptarea verdictului.
am inserat şi un interviu făcut, cu MHS, pentru un ziar la care am Treburi urgente pe care le aveam de împlinit, le amân
lucrat în perioada anilor două mii. mereu din cauză că n-am dispoziţie, sub apăsarea aşteptării,
ca să le scriu. Nici sănătatea nu mi-e bună, au fost nişte muşte1
* meteorologice care mi-au dat bătaie de inimă oribilă. Dar oi trece
şi peste astea...
Era miez de vară şi mă întorceam, iarăşi, acasă, din Ce faci? Mi-a părut rău că n-ai găsit (poate între timp ai
peregrinările mele, fără rost (aşa ziceau unii), pe care le făceam găsit) nişte prieteni de suflet cu care să te simţi bine. Ai mai scris?
de-a lungul şi de-a latul ţării. Nu cu mult timp înainte de oprirea Te-ai adaptat mediului transilvan? Am speranţa că atmosfera de
trenului în staţia Pietroşiţa (capăt de line ferată), cu toate că noaptea acolo e propice muzelor, că ai ochiul limpede să prinzi frumuseţea
o petrecusem în Gara de Nord, în loc să mă duc întâi şi întâi acasă locurilor despre care mi-ai scris.
să o vad pe mama, să mă odihnesc, cum ar fi fost normal, m-a Mi-e dor de Pietroşiţa. Aş sta la taclale, pentru că vezi,
trăsnit din senin ideea, să dau o fugă până la domnul Mircea şi să activitatea scrierii cărţii m-a suspendat cu totul de la toate bucuriile
îl salut de sosire. – câte mai pot fi – ale vieţii. Cred că după 15 iunie mă voi duce la
Acesta a fost unul din acele momente miracol, din existenţa Mircea Horia Simionescu noi, să mai leg două cărămizi şi trei scânduri la casă. E jale cu lipsa
mea, când (ca dictate, parcă, de altcineva), recurgeam la anumite şi Ion Iancu Vale la Muzeul de forţă şi, fireşte, de gologani.
gesturi şi acţiuni care, iniţial, păreau ilogice, dar care în cele din Etnografic „Dumitru Te evoc adesea cu prietenii, ce pot face altceva în starea de
urmă, se dovedeau a fi fost practic, cele mai fericit şi benefic alese. Ulieru” din Pietroşiţa perpetuă alarmă în care mă aflu?
Aşa că în loc să ies din incinta gării, în şosea, şi să mă abat Am proiecte încă – semn că n-am îmbătrânit! – dar energia
în stânga spre Dealul Frumos, pentru a ajunge „În vârf la Cocoş”, e pe măsura vârstei şi, iată, chiar şi scrisul îmi este zăpăcit, grăbit şi
unde se află casa scriitorului, eu am traversat drumeagul din spatele gării, şi prin nervos, de-mi este ruşine de mine.
grădini, şi livezi, trecând peste pârleazuri şi escaladând garduri, am urcat până la Dacă voi avea un răgaz mai generos, îţi voi mai scrie. Poţi face acelaşi lucru,
vila maestrului, pe care am regăsit-o mereu neterminată şi mereu în lucru. Nu ştiam când ai timp. Până la revederea noastră, te îmbrăţişez frăţeşte,
dacă acesta este acasă, dacă este ocupat, dacă are chef de vizite. Nu ştiam nimic,
pentru că nu îl anunţasem în prealabil în nici un fel despre această sosire, a mea, pe Mircea Horia Sâmbătă, 2 iunie 1984.
meleagurile natale.
Am urcat poteca, ce ducea, în spate, la intrarea în vilă şi l-am strigat. Am Stimate şi bunule prieten
auzit apoi zăvorul uşii, care s-a deschis şi în cadrul ei, masiv şi blond, s-a înfiinţat M. H. Simionescu
maestrul. M-a privit un moment nesigur, parcă surprins. Apoi faţa i s-a luminat, şi
şi-a deschis larg braţele... „Ce mai faci domnule? Pe unde tot umbli?, mi-a zis. Hai Astăzi este duminică şi, fiind zi nelucrătoare, mă găsesc pe „cameră”, cum
în casă şi scuză deranjul”. Am intrat în cămăruţa modestă unde lucra (scria), timp în se spune pe aici.
care asculta muzică, clasică. Vă scriu de undeva dintr-o pădure, dintr-o cabană a I.F.T. – ului, aflată la
Era singur. Soţia, doamna Dorina, „cerber” şi înger păzitor, nu era acasă, era vreo treizeci de km de Orşova, cu care se face foarte greu legătura, mijloacele de
plecată la Bucureşti (ce noroc, căci era cam supărată pe mine...). M-a invitat să mă transport fiind doar camioanele ce cară lemne în depozitul forestier al oraşului.
aşez într-un fotoliu, mi-a dat ceva să mănânc, mi-a făcut o cafea şi mi-a pus, în faţă, Şi aici a venit toamna şi pădurea de foioase a început să-şi etaleze fantasticul
un pachet de ţigări. Pe atunci, încă, mai fuma şi el în neştire. cromaj autumnal. În timpul săptămânii, însă, nu am cum să bag în seamă frumuseţile
După toate acestea, primul lucru pe care mi l-a relatat a fost acela că un bun naturii pentru că lucrăm zi-lumină şi într-un ritm drăcesc. Noroc că sunt clădit bine
î

prieten de familie, Iuliu Mărculescu (cel pe care, eu, mai târziu aveam să-l sprijin la şi tonele de lemne pe care le tai cu toporul, le mişc şi le ridic în maşină, nu mă pun
întocmirea şi tipărirea unor foarte emoţionante „Jurnale” despre locurile şi oamenii aşa uşor pe brânci. Cel mai mult mă supără mâinile, pe care mi le julesc întruna, şi
din zona noastră), care locuia în centrul comunei, i-a povestit la telefon că de două picioarele ce-mi transpiră crunt în cizmele de cauciuc.
zile mă căutau prin comună doi miliţieni, împreună cu un civil. Am început câteva poezii, dar nu le pot termina încă, una se va chema chiar
Apoi am vorbit, am vorbit… până când am adormit. M-am trezit după- „Pădurea toamna”. Aici oamenii sunt ca la pădure, simpli, „din topor” şi nu prea
amiază, buimac şi speriat nerealizând unde mă aflu. Domnul Mircea m-a liniştit duşi la biserică. Lucrez cu fel de fel de inşi din toată ţara, români, dar şi maghiari şi

10470 www.oglindaliterara.ro
slovaci (care sunt foarte buni muncitori forestieri).
Am coborât de două ori în oraş, până acum, unde mi-am făcut un prieten
maghiar, la Depozitul final, la care de altfel vă rog să îmi trimiteţi răspunsul la
scrisoarea aceasta.
Oraşul Orşova este un oraş nou construit şi fără prea mult farmec, excluzând
bineînţeles Dunărea ce-l scaldă pe toată lungimea lui.
Ca toate oraşele noi, este uniform, fără vestigii şi tradiţii, Orşova Veche
aflându-se sub undele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier. Peste
cinzeci la sută din populaţia lui este formată din ţigani...
Un mare neajuns, cel puţin pentru mine, îl constituie faptul că aici este zonă
de frontieră, şi încă una foarte căutată de cei care vor să treacă dincolo, iar eu cu
fizionomia mea nu prea ortodoxă, sunt foarte des oprit şi chestionat ba de grăniceri,
ba de miliţieni, lucru ce mă râcâie al dracului, căci mi-e teamă să nu se intereseze
mai amănunţit de soarta mea...
Într-una din zilele mele libere am ajuns la Craiova şi de acolo la Bulzeşti,
satul natal al lui Marin Sorescu (care mi-a dat premiul revistei „Ramuri”), de unde
este şi un coleg de-al meu de muncă şi care m-a dus acolo. Întâmplarea a făcut, însă,
să nu îl pot aborda, el fiind la necaz, deoarece i-a murit mama, zile acestea trebuind
să îi facă pomana de trei săptămâni.
Mă gândesc cu mare nostalgie la momentul când m-am despărţit de
dumneavoastră, la afecţiunea ce am simţit că o aveţi pentru mine şi mă mir şi sunt
al naibii de mândru că am putut ajunge la sufletul dumneavoastră (un dumnezeu al
scrisului românesc, ce sunteţi).
E destul de greu aici, dar ce să fac, aşa mi-e scris. Momentan trebuie să
muncesc cu ţapina pentru a face nişte bani şi a mă mişca spre un oraş unde să pot
trăi liniştit şi să pot scrie.
Vă anunţ că am terminat o proză scurtă, pe care poate reuşesc să o bat la
maşină şi să vi-o trimit pentru a vă crea o imagine despre ea.
Cum vă mai simţiţi fizic? Ce mai este nou în ce faceţi şi pe unde mergeţi?
Pe la Pietroşiţa cum mai este vremea? Pe aici este încă destul de bună şi sper să mai
ţină tot aşa, căci munca în aer liber e foarte mult condiţionată de starea timpului.
Voi încheia cu părerea de rău că mă despart de dumneavoastră, dar cu
bucuria de a vă regăsi la fel de cald şi de apropiat în scrisoarea ce mi-o veţi trimite
şi care, fiţi sigur, îmi va aduce un plus de putere şi de seninătate pentru a mă putea
descurca în continuare.
Cu drag, acelaşi Iancu Vale, care vă iubeşte şi vă apreciază.
P.S. Aţi trimis grupajul meu la „Ramuri”?
Valea Ieşelniţei (Orşova) 20 octombrie 1986
Dragă prietene,
În primul rând un cald „La mulţi ani!” pentru ziua numelui2, când m-am
gândit cu bune sentimente la prieteni mei Nicolae, tu printre primii.
Sosind la Pietroşiţa chiar în apusul zilei, am aflat, acasă, că mă căutasei în
acea zi. Mi-a părut rău că nu m-ai găsit... Eu mă aflam la ora aceea în trenul spre
Bucureşti, sau, mai probabil, în gara Titu, în frig, fără bani de plată a suplimentului
(legătura de 19, de la Pietroşiţa, plecase ca o vacă înainte ca eu şi vreo patruzeci de
călători să o putem ajunge). Am făcut cuie serioase, mi-am blestemat zilele, mai
ales că eram şi bolnav. Mă dusesem la Pietroşiţa sâmbătă de dimineaţă, cu intenţia
de a plăti dări restante şi de a controla starea conductelor după geruri, zăcusem la
pat, mă luasem de gânduri privindu-mi viitorul foarte nesigur (bolnav, fără un sfanţ
în buzunare, bătut de o mulţime de alte nevoi). În Bucureşti am sosit după ora 12
noaptea, vai de capul meu.
Nu fii bănuitor asupra prieteniei ce îţi port, dacă te arătai la telefon, nu numai
că n-aş fi stat de lemn, dar aş fi alergat să te felicit.
Am crezut că îţi pot arăta prietenia mea şi atunci când, cerându-mi o
recomandare sumară pentru Cezar Ivănescu, m-am smuls de la treburile mele şi-
am întocmit o lungă (4 pagini) scrisoare către luceferist. Te-am căutat să ţi-o dau
(îmi spuseseşi că ai nevoie de ea în acea săptămână), dar căutările mele au fost
zadarnice, dispăruseşi de trei zile – aşa mi s-a spus de acasă. Acum, la „serviciu”
în Pietroşiţa, am găsit scrisoarea, pe masă, din păcate nu te-am mai putut căuta din
nou: eram serios bolnav.
Nu ştiu când voi mai reveni la Pietroşiţa. Mi s-a descoperit o boală urâtă
în bronhia stângă, bacilul piocianic, trebuie să fac un tratament de câteva luni.
Deja plămânul stâng are o ventilaţie3 diminuată, pericol pentru inima mea dinainte
bolnavă. Mi se cere să nu mai fumez, ceea ce mă aruncă în disperare, căci nu pot,
mi s-au prescris în primă tranşă 30 de injecţii, tocmai într-o perioadă când circulă
hepatita şi se ia prin acele de seringă. Şi tocmai când vroiam să încep scrisul! Mă
clatin pe picioare, înjur birjăreşte şi mă întreb dacă mai merită eforturile...
Singura bucurie pe care ţi-o pot comunica (mie nici asta nu-mi mai dă
fiori) este anunţul că viitoarea carte „Toxicologia” se află într-o fază înaintată de
tipărire. E de prisos a-ţi spune că o vei avea din mâna mea, cum o va avea şi Florin
Neamţu, căruia te rog să-i dai din partea-mi o prietenească îmbrăţişare. N-aş vrea să
fii în sufletul meu de acum. Din nefericire, nefiind băutor, ca alţii, eu trebuie să-mi
primesc suferinţa în plină luciditate. N-am ieşire la mare, cum zicea unul, odinioară.
Încerc să mă tratez de piocianic (cu speranţe mici de reuşită), să mă reechilibrez, să
nu-mi scriu încă testamentul, ba mai mult, să-mi scriu şi cea de-a 12-a carte. Izbuti-
voi? Roagă-te de cer să izbutesc, că şi eu mă voi ruga pentru izbânda ta poetică, şi
nu numai.
În speranţa că va fi aşa cum vrem noi (şi vrem binele, evident!), te îmbrătişez
frăţeşte şi-ţi trimit toate gândurile mele bune,
Mircea Horia Simionescu, 8 decembrie 83
www.oglindaliterara.ro
Stimate domnule MHS,
Încep prin a-mi cere scuze pentru meschinul fapt de nu-mi fi onorat până
în prezent datoria ce-o am la dumneavoastră, dar vă asigur că nu am uitat de ea...
Vă scriu de data aceasta din Somova, o localitate în apropierea oraşului
Tulcea. Iată că destinul meu de hoinar m-a adus şi-n mirificul univers al Deltei.
Tabăra noastră se află la marginea localităţii şi de lângă ea începe balta. Ea, tabăra,
este pustie până la începerea campaniei geologice (în aprilie). Din toamnă aici nu se
găseşte decât un om, care are grijă să nu-i fie deranjată solitudinea.
De două săptămâni eu sunt cel care o face, urmând să mai stau aici încă pe
atât. Vieţuiesc într-o căsuţă tip camp, singur şi bucuros că am lângă mine caietul
în care scriu, câteva cărţi, un aparat mic de radio, un reşou şi câteva „canţarole” în
care-mi pregătesc mâncarea (ce puţin îi trebuie unui om pentru a se simţi bine!).
Am uitat. Mai am lângă mine un dulău negru-corb, moştenire de la băieţii plecaţi
în ţară şi cu care împart bucata de pâine. De asemenea, e foarte prezent şi vântul,
care-mi zgâlţâie somnul şi uşa când o uit deschisă (ieri era gata, gata să o rupă)
Dimineaţa când mă scol amuşinez aerul, ce-mi aduce mirosuri necunoscute,
mie ca muntean. Ceva tot îmi este familiar: mirosul primăverii, acelaşi peste tot, şi
care în curând va schimba faţa lucrurilor.
Dar gata, am terminat cu sentimentalismele. Vreau, maestre, în continuare,
să vă anunţ că am făcut şi eu pasul cel mare. Ajutat de un prieten geolog, Daniel
Juverdeanu (cel despre care v-am zis la telefon că vrea să vă cunoască), flăcău
de treabă şi dezinteresat ca Apolo, am predat şi eu o mapă cu poezii la „Cartea
românească”. Prietenul meu este un apropiat al doamnei Maria Graciov, pe care
bănuiesc că o cunoaşteţi, şi fost coleg cu fiul acesteia, poet şi el. Am făcut împreună
o vizită doamnei, dânsa a ascultat câteva dintre poemele mele şi a reacţionat salutar,
după care m-a chemat la redacţie, unde am predat manuscrisul, urmând a fi înmânat
domnului Mircea Ciobanu. Dar, ca întotdeauna, fac lucrurile fără cap şi coadă, căci
nu am predat toate poemele şi nici nu le-am recitit după dactilografierea pe care
mi-au făcut-o nişte colegi de la sediul întreprinderii. Mi-am dat seama de asta mai
târziu, citind copiile, că este nevoie de unele corecturi. O să repar însă totul când o
să ajung la Bucureşti, doamna Graciov fiind pusă în temă de amicul meu.
Încă ceva: doamna Graciov îl cunoaşte pe doctorul Răzvan Petrescu, pe care
l-a ajutat şi pe el la publicarea primei cărţi de proză. Ce mai face Răzvan? I-aţi văzut
cartea? Salutaţi-l din partea mea dacă-l întâlniţi!
Şi acum despre dumneavoastră: ce mai faceţi? Sper să fiţi sănătos, căci este
necesar a ne mai ferici cu încă alte producţii literare. Ultima oară când am discutat
cu doctorul Mircea Bogdan, acesta era foarte entuziasmat. Spunea că citindu-
vă descoperă universuri inedite şi fantastice, lucru care nu i s-a întâmplat decât
citindu-i pe Dostoievski sau pe Garcia Marquez. Ce mai aveţi în „atelier”? Nu v-am
citit cam de mult ultimele două cărţi, nereuşind să le procur.
Închei. La radio se anunţă un concert al Filarmonicii bucureştene. Se va
cânta din Hayden şi Ravel. Mamă doamne, iată-mă şi meloman...
Mi s-au terminat ţigările şi e dezastru. Noroc că am un borcan cu chiştoace
şi hârtie de ziar. O să fac „penale” în seara asta, iar mâine o să dau o fugă până la
Tulcea după ţigări.
Afară a început iar să bată vântul şi trebuie să mă duc să închid porţile, că le
face praf nebunul ăsta.
Noapte bună maestre! Vă doresc sănătate multă şi la fel de multă cerbicie, ca
şi până acum, în lupta cu faţa imaculată a colii de scris. La revedere!
Iancu Vale
P:S: Tot vă mai ţin o ţâră, iertaţi-mă, căci iată: „inima mea pasăre se făcu
atunci / durându-şi cuib sub streaşina iubitei / venea primăvara.”
2 martie 1989, Somova
Demersul poetic al lui Ion Iancu-Vale a pornit, cu aproape două decenii în
urmă, dintr-un filon care i-ar avea drept model pe Aron Cotruş, Octavian Goga,
Nichita Stănescu, parţial pe Marin Sorescu. Închinarea către poezia hiperrealistă,
frustă, caustică şi iconoclastă, fertiliza la poet o vocaţie de demolator al clişeelor
constituite, de „anarhism” într-o societate anchilozată. S-a folosit, o vreme, de
versul liber, caustic, surprinzător lapidar, după care, ordonându-şi mijloacele şi
abordând tot mai mult structurile tradiţionale, şi-a îndrumat lirismul şi viziunile
către ideile unei mitologii personale mereu mai subtile, acordând expresiei o
mai pronunţată cadenţă. Desigur, ca orice poet adevărat, şi-a dat seama de unele
excese ale evoluţiei spre declamatoriu (faza de început), şi le-a pus o frână decisă,
preferând simţămintele mai interiorizate, trăirile intime; astfel, ceea ce era energie
în versurile sale, s-a convertit în confesiune caldă, învăluitoare, în „stare de fapt
poetică”. Fără a renunţa la cantabilitatea câştigată, la directitatea spuselor – şi a
ideii. Temperamental, s-a apropriat de Esenin.
Ion Iancu Vale se îndreaptă, în prezent, către închegarea unei viziuni
originale, pentru care, fără îndoială, se cere multă strădanie, perseverenţă. Are toate
darurile să o realizeze, căci sinceritatea mesajului îl slujeşte din plin. Am încredere
în talentului celui care a ştiut – şi ştie – să se autodepăşească.
Mircea Horia Simionescu
Iubite Cezar Ivănescu,
Nu ştiu ce fatalitate zbanghie face ca scriitorii români, mai mult sau mai puţin
bucureşteni, respirând toţi acelaşi aer, să trăiască departe unii de alţii, să se citească
î
şi să-şi comunice, fără să se vadă, singurătăţile lor tulburate. Atunci când se văd,
într-un autobuz de Mangalia, timpul scurt şi uruitul maşinii abia de le îngăduie să-şi
dea seama cât sunt aproape şi că au multe să-şi spună, oho, câte sunt de împărtăşit
şi de pritocit! După călătoria noastră de-astă vară şi schimbul rapid de bagaj (rămân
10471
atât de vii recomandarea cărţilor mele acelei graţioase însoţitoare, confuzia Toma-
George Maiorescu etc., precum şi întâmplarea că grănicerul circumspect te tot
urmăreşte ori-pe-unde ai călători!), după ce, deci, ne-am scurt-circuitat amical, am
citit „ Doina”, din România literară cu alţi ochi decât cei utilizaţi de-atâtea ori la
amplele lecturi dinainte.
Şi înainte te citeam atent şi cu entuziasm, nu de puţine ori te comentasem,
împreună cu Costache Olăreanu, găsindu-te foarte apropiat inimii noastre; acum
însă, „ trădat” de câteva anecdote (aşa li se spune de toată lumea) şi de imaginea de
turist pe litoral, îmi apăreai altfel, îi ofereai lecturii un suport mai concret, o relaţie
mai sigură, mai de-acasă. Uite, mi-am spus descoperind schimbarea, câtă nevoie
avem de imagine fizică, în haine civile, a Poetului!
Nu te mira şi nu mă judeca greşit; am citit „ Doina” în prelungirea apropierii
de-o jumătate de oră din maşina înghesuită, şi m-am simţit mai calificat în a
înţelege, de dinlăuntrul materiei, firul subţire şi albastru al demersurilor poetice pe
care le înaintezi.
Aşadar, după litoral, te-am „avut” oaspete de onoare la Pietroşiţa, unde,
împreună cu poetul Nicu Iancu-Vale, aducătorul acestor rânduri şi mai vechi
prieten al meu, te-am comentat din nou, coborând de la viziunea cosmică la
procedeele de-o ingeniozitate tehnică înspăimântătoare, de la mister ruperile de
vers şi repetiţiile crâncene... Fragmentul, varianta, se află tot timpul pe masa mea
de lucru, mă însoţeşte în căutările mele.
Îţi mulţumesc pentru acest festin poeticesc, care mă apără de-atâtea
universale, zilnice plictiseli.
Poate că amân aceste mărturisiri cine ştie cât, până la altă călătorie cu
autobuzul 2 Mai – Mangalia, dacă n-aş fi aflat că Nicu Iancu-Vale te va vedea mai
curând. Acest talentat şi foarte „ trăit printre fenomene” poet
din Pietroşiţa n-are şi nu poate avea din parte-mi o îndrumare
şi un sprijin aşa cum s-ar cuveni, pentru că de mult nu mă
mai pricep să fiu pedagog în această materie, pentru că n-am
vecinătatea unei reviste în care să-l adăpostesc. Degeaba
am încredere în steaua lui de poet, dacă nu-l pot călăuzi şi
încuraja, nu văd a avea o revistă pe mână înainte de douăzeci
de ani şi viaţa nu cred să poată ajunge să însemneze încă
douăzeci peste vârsta mea de-acum.
Gândul ucigaş, dar bun, a fost să-l fac poştaş,
să-i încredinţez unui poet de înălţimea ta, în vederea
unei radiografii corecte şi a unui diagnostic exact. Dacă,
asemenea mie, şi el simte înălţimea de care vorbeam, şi o
simte categoric, gândul se purifică şi ucigaşul de timp şi
răbdare se vede achitat.
Restul, poştaşul inspirat îl va rosti singur.
Am făcut, acum o săptămână, a doua corectură
la ultimul meu volum din tetralogia „Ingeniosul bine
temperat”. Cu acestea, am încheiat un ciclu al vieţii, proiectat
aproape întreg la 18 ani. Dar bucuria încheierii, la lectura
în pagină tipărită, mi-a fost tulburată de o imensă tristeţe.
Pe nebăgate de seamă, m-am îndepărtat de ideea iniţială,
nu mi-am supravegheat atent uneltele, în fine, a ieşit cam
altceva decât trebuia să iasă şi n-am avut tăria de-a retrage Ion Iancu Vale cu Mircea Horia
cartea şi de-a porni la o nouă transcriere. Laşitate, mizerie, Simionescu la una dintre ediţiile
prostie, – numeşte-o cum vrei. Acum, retras pentru o vreme Festivalului şi Concursului Naţional că aţi reuşit să scrieţi cartea aceea pe care fiecare autor o
în singurătatea Pietroşiţei, mă gândesc – tot gânduri ucigaşe şi
ucigătoare! – să scriu, în anii următori, un alt volum IV, să-mi de Literatură
anunţ cititorii, într-o scurtă notă, că volumul apărut e o eroare, „Moştenirea Văcăreştilor” 1998
să le spun: acesta e veritabilul! Ruşinea ar fi diminuată doar de
faptul că gestul şi erata nu ar trăda cu nimic stilul meu poznaş,
cel mai rău ar apărea ca unul dintre jocurile mele fireşti, şi-aş fi, poate, iertat.
De prisos să adaug că volumul aflat acum în tiparniţă, cu termen de apariţie
decembrie a.c., îl vei avea printre primii, o altă prelungire a „ recunoaşterii” noastre
din prea-evocata maşină de Mangalia.
Până în decembrie, primeşte, Poete, gândurile mele cele mai prieteneşti,
îmbrăţişarea mea sinceră,
Mircea Horia Simionescu
P.S. Trecând „ puţin” timp de la scrierea acestor rânduri, timp în care
prietenul meu n-a putut veni la Bucureşti, reactualizez scrisoarea cu calda urare
„La mulţi ani” şi multă sănătate, pentru 1984 şi următorii! MHS.
Pietroşiţa 10 nov.1983
* singur gând: nu ştiu în ce măsură mai este publicul cititor amator de literatură
Acestea au fost cele câteva repere care, cred eu, redau cu prisosinţă,
generozitatea, încrederea şi sincera prietenie pe care MHS, acest mare bărbat al
scrisului românesc mi le-a acordat, fără preget, şi pe care nu ştiu dacă le-am meritat.
Cât priveşte valoarea şi locul pe care îl are în literatura română şi universală
sunt sigur că timpul îşi va spune cuvântul, aşezându-l, cu dreptate, acolo unde
trebuie pe acest „Borges al României” cum a fost supranumit.
Un interviu
Cu toate că şi „chestiunile materiale sunt bune”,
Mircea Horia Simionescu scrie pentru satisfacţia de a fi citit
A produce critică pe marginea operei maestrului Mircea Horia Simionescu
echivalează cu a încerca să faci o gaură în cer. În mileniul doi se vorbea de acest
10472 www.oglindaliterara.ro
titan al verbului românesc ca de „unul dintre cei mai mari prozatori ai vremurilor
noastre”. Nu este deloc exclus ca mileniul în care de abia am păşit să-l consacre
pe prolificul şi autoexigentul prozator dâmboviţean, drept unul dintre cei mai
neobişnuiţi şi mai originali scriitori ai tuturor timpurilor, cum doar Dostoevski sau
Garcia Marquez au mai fost cotaţi.
Să vedem însă cum se prezintă scriitorul de la Pietroşiţa, în acest moment al
trecerii dintre ani, veacuri şi milenii.
I.I.V. – Maestre Mircea Horia Simionescu, aţi debutat, adolescent fiind, cu
un jurnal incredibil de matur, aţi scris 19 cărţi şi sunteţi personalitatea centrală a
Şcolii Prozatorilor de la Târgovişte. Inevitabil, la începutul unui nou an, fiecare
este predispus la bilanţuri. Cum aţi făcut aşadar pasul dintre anul 1999 şi anul
2000?
M.H.S. – La mine nu s-a dereglat nici un aparat cibernetic, că tot n-am,
cum de altfel, nu s-a dereglat pe nicăieri. S-a dereglat, însă, mai înainte de Crăciun
organismul meu şi trag consecinţele acum. Ce să zic? Am avut o criză de angor,
urmare a infarctului pe care l-am avut acum doi ani şi se pregătea un al doilea. Am
chemat salvarea. Ar fi vrut să mă interneze. Am semnat o hârtie de refuz şi acum
îmi zic că sunt tembel. Leneş, tembel şi prost.
I.I.V. – Pentru acest an, 2000, atât de incert, de controversat şi bârfit, care
sunt proiectele dumneavoastră? Lucraţi la ceva, în mod special, acum?
M.H.S. – După ce am izbutit 19 pagini dintr-o povestire şi le-am dat la
„Naţional” mi-am dat seama că din acea povestire, destul de fructuoasă, poate
să iasă încă mai multe replici şi chiar un roman. Din nefericire, următoarea piesă,
de 5-6 pagini, am pus-o în mapă, am întrerupt-o din motive diverse de apărare şi
îngrijorări destule şi trebuie să o reiau, dar nu sunt încă în stare. Am idei, am adunat
destul de multe, am schiţat chiar şi personajele, conflictele,
mijloacele tehnice, gramaticale, de frazare, numai că nu stau
la masa de scris. Nu pot, obosesc şi las pe altă dată. Cred că
odată cu mărirea zilei, cu perioada asta frumoasă a iernii să
trec la o activitate mai susţinută şi să ajung la o stare, cât de
cât normală. Am de făcut, desigur, şi alte lucruri. Pregătesc
un fel de dialog, un interviu, pe care mi-l iau singur sau cu
ajutorul nevesti-mii. Un fel de desfacere al sensurilor unor
piese, bucăţi scrise în cele 19 cărţi din trecut...
I.I.V. – Faptul că editura „Humanitas” a introdus
anul acesta, în manualul pentru clasa a IX-a din opera
dumneavoastră şi că locul domniei-voastre este după
Arghezi, înseamnă ceva? Vă face să vă simţiţi într-un fel
deosebit?
M.H.S. – Păi sigur, că o onoare ca asta se susţine. E
nevoie de anumite explicaţii, literatura mea fiind cea mai
încifrată, mai subtilă în unele împrejurări, mai complicată,
chiar. Sigur, că orice scriitor trebuie să se îngrijească puţin,
să pătrundă în gândurile măcar ale profesorilor, pentru a se
prinde gustul şi întregul mesaj artistic al pieselor pentru a
se pătrunde în conştiinţa cititorului, pentru a fi îndrăgit de
acesta. Să nu se uite că fiecare scriitor cam asta îşi doreşte,
nu alte chestiuni materiale, cu toate că şi alea sunt bune. Dar
nu, nu pentru asta scriu eu, ci pentru satisfacţia de a fi citit.
I.I.V. – Domnule Mircea Horia Simionescu credeţi
visează, cartea aceea totală sau ea va apare curând?
M.H.S. – Spune-mi, m-ai auzit în ultima vreme, prin
telepatie nu altfel, m-ai auzit tocmai despre aşa ceva? Am
repetat în ultima vreme acest lucru şi poate e un semn al
bătrâneţii, când mai reiterez ideile. Am tot repetat în ultimul
timp, că trebuie să scriu în următorii doi ani cartea mea, cu majusculă, cartea mea
cea mare, cartea mea am îndrăznit la un moment dat să o spun, lăsând falsa modestie
de-o parte, cartea capodoperă. Nu ştiu cât este de laudativă această exprimare, dar
cartea „cea mare” rămâne să fie scrisă. Cele scrise până acum, faţă de această vor
rămâne nişte exerciţii pregătitoare. Cine oare îmi poate garanta că voi rezista unui
efort şi unui atac frontal al proiectului? Rămâne să-mi măsor, şi asta şi fac, să-mi
măsor puterile, să mai cercetez arhiva, să văd dacă am suficiente date pentru cartea
asta care va fi o concentraţie a vieţii mele, văzută de la vârsta de 10 ani.
I.I.V. – Noi vă urăm să reuşiţi să vă scrieţi această carte, pe care mulţi o
aşteaptă şi să vă dea Dumnezeu tot ce este mai bun.
M.H.S. – Toate cele bune să se împlinească, să avem parte de un an mai
bun şi de roade, să scăpăm de constrângeri la care am fost supuşi fără voia noastră,
constrângeri ce au fost şi sunt în continuare. În această privinţă aş mai adăuga un
dicţionar, care să meargă la fantezie, la petrecerea spirituală, înaltă a timpului.
(„Realitatea Dâmboviţeană”,
21 ianuarie 2000)
________________
1 Nota dact.: Scrisoarea originală (ms.) are doar două pagini în ordinea
1,0, (2),0 (nenumerotate fiind doar două).
2 Nota dact.: M.H.S. ca mulţi alţii, credea că Nicu se trage de la Nicolae,
nicidecum de la Ion, (ca la Creangă). De altfel, la acea vreme, chiar el se semna
– Nicu Iancu Vale şi nu cum o va face mai târziu, cu numele de botez, adică Ion
Iancu Vale.
3 Cuvântul, indescifrabil în text, l-am înlocuit cu ce am găsit mai
apropiat, ca formă şi sens.
Elena Ionescu Colcigeanni – Drumul rătăcit al vieţii
Elena Ionescu Colcigieanni
s-a născut în comuna Tomşani, Jud.
Prahova, la data de în 21mai 1939
şi a absolvit Liceul Mihai Viteazul
din Ploieşti, în1957, apoi Şcoala
de Asistente de Medicină Generală
tot în Ploieşti, în anul 1960. După
obţinerea grdului principal, din 1970
a lucrat la Spitalul Universitat din
Bucureşti, până la pensionare.  magaziunul unde se angajează. Dragostea învinge încă odată.
Elena Ionescu Colcigeanni
a publicat, până în prezent, patru
romane: Af...sau a nu fi... mamă
(2008), Amintiri din inimă (2009),
Lucian Gruia Eu...a cui sunt? (2009), A doua şansă
(2011) şi un volum de schiţe, 1001
motive de divorţ şi tot atâtea poveşti de dragoste (2012). Al cincilea
roman, Drumul rătăcit al vieţii (Ed. Betta, 2014), îl comentăm în
continuare.
Pornim de la constatarea generală că romanele şi schiţele
Elenei Colcigeanni sunt proze de idei, iar datorită sentimentelor
trăite în apropierea absolutului, evenimentele sunt impregnate de
expresionismul literar. Tema generică rămâne morala,
iar evenimentele se petrec în triunghiul: dragoste –
etică – moarte.
Titlul romanului Drumul rătăcit al vieţii
dovedeşte aserţiunea noastră, întărită de concluzia
autoarei din încheierea cărţii: „CE ESTE TRECEREA
OAMENILOR PRIN LUME? O călătorie complexă,
pe cărările căreia călăuzele sunt puţine şi primejdiile
nenumărate... De aceea, când găseşti drumul drept,
nu-l rătăci! Nu te lua după promisiuni deşarte!”
Îndemnul acesta trebuia lăsat pe seama comentatorilor.
Desfăşurarea romanului acoperă o vastă
perioadă de timp, care se întinde peste două epoci
istorice diferite, comunismul şi capitalismul de
junglă, postdecembrist.
Ghemul epic se desfăşoară începând cu seceta
şi foametea din 1946, când moldovenii, mai ales, îşi
părăseau gospodăriile şi plecau în alte zone ale ţării, mai puţin afectate,
ca să găsească hrană, în schimbul muncii. Situaţia e redată metaforic,
remarcabil şi succint: „spaţiu lipicios, iar copacii îmbătrâneau cu
repeziciune”. Aşa a plecat şi Gică Ailenei, un tânăr de 20 de ani, frumos
şi brunet cu ochii albaştri. Mergea fără ţintă până şi-a pierdut cunoştinţa
şi l-a găsit Petre (tatăl autoarei-naratoare), care lucra administrator la
ferma boierului Bibescu (transformată nu după mult timp, de comunişti,
în G.A.S.). Tânărul îşi pierduse memoria, era numai răni, cu hainele
ferfeniţă, iar familia administratorului îl pune pe picioare şi după ce
acesta îşi revine, va fi folosit la muncă în gospodărie şi apoi la fermă,
punându-i-se salariul la CEC. După opt ani, Gică participă la o nuntă
cu mirele din Moldova şi la cântecele lăutarilor de acolo începe să-şi
amintească faptul că şi el provine de acolo şi se hotărăşte să se întoarcă
acasă.
Nu e bine primit de fraţii care îl crezuseră mort
şi care nu doreau să-i refacă şi lui proprietatea, cedând
din părţile lor. Gică se angajează pe marele şantier
de la Bicaz, îşi cumpără o casă în zonă (cu bani d ela
CEC), se căsătoreşte cu Aneta, lucrătoare şi ea pe
şantier.
După acest expozeu, propun o analiză
psihanalitică, din care va reieşi totodată şi firul
evenimentelor.
În roman se consumă două drame pe cale le
consider moştenite ereditar, a Anetei – mama şi a
Leliei, fiica acesteia şi a lui Gică. Dramele lor sunt de
ordin moral. Ele se construiesc pe minciuna care are
picioare scurte. Aneta, în timp ce Gică lucra pe şantier,
începe să bea şi să se încurce cu alţ bărbaţi, minţind
în toate felurile cînd soţul ei nu o găsea acasă. Ajunge
alcoolică, şi se sfârşeşte ca o legumă. Frumoasa Lelia,
www.oglindaliterara.ro
are parte de o viaţă aventuroasă, asupra căreia vom insista. Ajunsă la
adolescenţă, placă în Germania cu Radu care se dovedeşte un interlop
fără inimă şi cu gaşca lui o sechesterază obligând-o să se prostitueze
şi să distragă atenţia vânzătoarelor din magazine în timp ce echipa de
tâlhari fura îmbrăcăminte de firmă. E salvată de Vlad care, îndrăgostit
de ea o caută cu disperare şi reuşeşte să o readucă în ţară. Tinerii se
căsătoresc, Lelia minte că tatăl ei este inginer, ca să fie pe acelaşi
palier cu părinţii lui Vlad, dar adevărul iese la iveală când viitori soţi îi
vizitează părinţii. Lelia fură şi ea, pe cont propriu, produse cosmetic din
Ajungând să lucreze la o bancă, e sedusă de averile magnaţilor
corupţi şi-i cere lui Vlad să intre în afaceri pentru a câştiga mai bine.
Militarul de carieră, Vlad, conduce atunci un batalion de soldaţi în
Afganistan (suntem după 1989) dar Lelia rămâne tot nemulţumtă.
Se încurcă cu un magnat căsătorit, urmărit deja de D.N.A., care îi va
construe o vilă luxoasă. După scurt timp de la căsătoria lor pripită, făcută
pentru ca partea principal a averii să-I revină fostei soţii, magnatul e
arestat şi vila confiscată. Lelia se sinucide tăindu-şi venele, lăsându-i
lui Vlad rugămintea să aibă grijă de băiatul ei Vladuţ, conceputul cu
soţul arestat.
Avem aşadar de-a face, în cazul Anetei cu patima beţiei, iar la
Lelia cu patima banului. Destinul acţionează asupra lor ineluctabil,
ca în tragediile antice greceşti. Din punct de vedere
psihanalitic le-aş încadra în complexul lui Iona, elel
fiind “înghiţite” de patimi şi astfel rătăcesc drumurile
vieţii.
Personajele principale, sunt construite antitetic
şi idealizat. Gică şi Vlad au numai calităţi, Aneta,
numai defecte. Lelia, pe lângă defectele majoritare,
păstrează o dragoste adevărată pentru Vlad, chiar dacă
divorţează de el, ceea ce o umanizează. Idealizarea
afecteză credibilitatea unor situaţii. În schimb,
participarea transfigurată esthetic a familiei autoarei
şi chiar a ei la începutul romanului, echilibrează în
parte, situaţia.
Din punct de vedere al construcţie Drumul
rătăcit al vieţii se încadrează în tipologia noului
roman francez modern, de tip fluviu, în care
momnetele epicii nu se diferenţiază, intriga dispare
(sau putem vorbi de mai multe intrgi episodice), punctul culminant
îl constituie sinuciderea Leliei, deznodământul rămîne sugerat prin
implicarea lui Vlad în creşerea copiilor Vlăduţ şi Eliza, iar finalul e o
maximă morală neavenită.
Stilistic textul e remarcabil, metaforele sunt fruste, pline de viaţă.
Exemplificăm cu un pasaj în care Gică încearcă să-şi ecapete memoria:
“Pentru el fusese perioada sau clipa în care a îngheţat timpl în spaţiu,
mişcarea în nemişcare, vorba în muţenie. Nu-şi amintea nimic şi gesture
dureroase de supărare, dând încruntat din cap…. Pânza trecutului, a
amintirilor lui fusese ruptă, luată de vânt şi duă fără să lase vreo urmă.”
Componenele sufleteaşti romantic şi sentimenale ale autoarei
se regăsesc în conceperea dragostei dintre Lelia şi Vlad curată şi
puternică, dincolo de histrionismul trucat uneori al femeii.
Romanul se citeşte cu interes, păcere, Elena
Ionescu Colcigeanni ştie să imagineze coerent şi să
construiască scene dramatice, ia stilul este atractiv,
pirment cu metafore surprinzătoare.
Sopul este moral şi trage un semnal de alarmă
reprezentanţilr societăţii noastre decăzute.
Elis Râpeanu menţionează în prefaţa cărţii:
„Prin ritmul alert, firul povestirii îl prinde pe cititor
şi, în acelaşi timp, îl transformă în participant la
evenimente.”
Ion Văduva-Poenaru caracterizează astfel
romanul, pe postcoperta cărţii: „Romanul are o mare
încărcătură de viaţă, derulată, pe alocuri cu nuanţe
cehoviene. Este un alambic de sentimente veridice
prin atmosfera şi culoarea lor, cu ajungeri la un ţărm
sau la anumite ţărmuri existenţiale.”
Elena Ionescu Colcigianii este o prozatoare
demnă de atenţia criticilor literari.
10473

Aurel Conñu
Disimulare
 
femeia mi se oprise în gât
ca o
fărâmitură de pâine
îmi intrase prin ochi pe
nebăgate de seamă,
hoţeşte,
mai aveam pripăşit pe-
acolo un câine
şi-n balta de lacrimi necurse
un peşte
 
o simt cum mă înoată de-a lungul
de-a latul
şi cum mi se-mplântă în creier ca un ţăruş
cum îmi bate cu picioarele goale în sânge
şi cum mi se opreşte câteodată-n aortă
să facă un duş
 
deoadată o văd întinsă alături de mine,
se zvârcoleşte -
în ochi îi citesc dorinţa fierbinte perplex
dar, vai, femeia aceasta are în loc de
picioare
şi sex
 
o coadă de peşte
 
Happy end
 
Aseară în timp ce mă pregăteam
să mai mor încă o jumătate de noapte
am văzut prăvălindu-se dintre nori
o stea
( era ca toate stelele care cad… pe moarte
) şi se tot întinde
şi, sigur n-o să mă credeţi, am sinţit-o apoi
apucându-se disperată cu mâinile
de inima mea
 
creţarii fricoşi se repeziseră la dicţionare
nu se mai întâmplase un asemenea miracol
de la Isus
mânjii nenăscuţi nechezau prin placente
iar cai excitaţi de atâta lumină vărsată în
dânşii
se tăvăleau nebuneşte
cu copitele-n sus
 
devenisem o torţă, un rug care se-nălţa
spre cer în lumină
eram ca un nor pe un cer de martie
prin care dansa graţioasă ( n-o să mă
credeţi )
frumoasa mea balerină
 
Tabieturi
 
omuleţi verzi ( împiedicaţi, neînvăţaţi să
meargă! )
se strecuraseră aseară târziu la mine-n pat
şi până să-mi dau seama mă-ntinseră pe-o
targă
iar unul se-apucase de tăiat
priveam de sus ( parcă aveam vedenii! )
cum îmi scoteau afară totul şi m-aruncau
la lei
cum îmi puneau în locul celor scoase alte
drăcovenii
şi cum în loc de sânge îmi perfuzau ulei
 
 
într-un sfârşit m-au adunat cu grijă în
fostele tipare
POEZIE
( eram aşa cum mă treziseră din somn ) nu mai poţi stăpâni larma cuvintelor 
doar că de-atunci dau fuga tot mai des
în Ursa Mare
dar nu te mai ruşinezi atunci când trişezi
noaptea e un cazinou îi joci cu fervoare
şi nu-mi mai beau cafeaua decât bilele 
în Capricorn le amesteci cu viaţa ta până la
omogenizare
Raluca Blezniuc luna iese din cer 
îţi ţine companie un timp 
cu un acvariu în minus apoi se aşază în mestecenii de cretă
o vergea de lemn între capetele căreia sunt
întinse
căutările
Petre Ioan Cretu
 
împânzite căutări de oameni ambulanţi, cu oasele suflecate până la coate
la marginea capitalei,  
grăbiţi să scuipe soarele din ei în noaptea când luna era ascunsă sub
pentru o halucinaţie rece zăpadă
la pachet cu dragostea îţi ţâşnea din ochii căprui pe sub
prima şi ultima lovitură pleoape din unghii
  ca o armată de îngeri cu oasele suflecate
nimic nou până la coate
câţi n-au mai trăit aşa tu femeie plăsmuită din suflet bălai şi
şi totuşi e un strat atât de subţire încât spumă
fiecare mă curăţeai de tristeţe încet încet
se zbate între coardele aceleiaşi bălţi cu un pieptăn de os şi des
  şi ea tristeţea îmi cădea la picioare
dede, dede, nimeni nu aude o adunai cumva în zilele pare
Nu - Iubi - Nu - Te - Teme şi o purtai pe umărul drept
nicicând liftul nu se va bloca în inimă umăr din fier strunjit plin de candoare
mereu dar mereu avem o floare  
de unde să răsărim în tainicul apus
  mă insinuam pe sub pielea ta albastră până
viaţa e frumoasă, la oase
în pântecul viorii
 
Alexandru BISAG
apoi
bulevardul se întinde
 
clasa a XI-a A
 
Liceul teoretic „N. Bălcescu” - Medgidia
până când toate străzile
îşi iau o fâşie elastică
pe care să-şi planteze Narcis plânge
morţii din plastilină
  De ce nu plângi ca toţi ceilalţi şi doar
anemic taci
Şi nu-ţi asmuţi cuvântul cast spre alte aspre
Nuta Craciun chipuri?
De ce în umbra-diamant alegi să te
desfaci?
prin rana de la inimă intră întunericul Şi nu îţi uiţi privirea-absent prin caldele
nisipuri?
dansezi desculţă în ploaia căzută 
de pe aripile păsării De ce nu arzi în reprimări şi-ţi urci pe ’stal
mâinile ţi se deşiră pe ritmul muzicii  dorinţa?
devin subţiri parcă-s picioare de păianjen În faţa cui o să te pleci de vei sfârşi precar?
Apoteotic să te frângi şi să înduri căinţa,
Să te întorci rănit şi ros cu irisul amar!
se îndepărtează tot mai mult de tine
măturătorii de stradă te adună în
De ce ai trandafiri pe piept şi spini cocliţi în
grămăjoare palmă?
Tu nu te temi de nori uscaţi ori de pământ
prin rana de la inimă intră noaptea  pustiu.
ai vrea să-ţi vinzi sufletul pe 30 de fluturi  De ce ignori furtuni de crep cu fruntea grea
dai search pe google nimeni nu cumpără
şi calmă?
suflete desperecheate  Şi-aştepţi amorf şi claustrat sub gândul tău
acriu...
te gândeşti la sinucidere ca la o romanţă
şi te întrebi mereu  De ce ai cicatrici pe scalp şi porţi mirarea-n
ce legătură poţi avea tu cu cerul  pleoapă
şi cum a intrat şarpele în paradis Când regăseşti tăceri în noi şi cutele-ţi
apun?
pe ce punte suspendată în univers  Îţi prinzi genunchii-mbătrâniţi în mucedă
au trecut cioplitorii în stele  hârtoapă.
atunci când predicau despre iubire De ce în vinele târzii îţi fierbe sânge jun?

10474 www.oglindaliterara.ro
 bacovian, una pornind din acelaşi strigăt existenţial, dar care devine un

UN ULTIM „FURIOS” bacovianism de semn întors, unul ar „furiei” revoltate, demascatoare,

Un supravieţuitor al „furioşilor”
anglo-saxoni, în variantă românească,
descins, mai degrabă, din Eminescu,
pare să fie Viorel Savin, scriitor
complex şi harnic: dramaturg de
succes (între 1973 – 2013 i s-au jucat,
pe diferite scene din ţară, cu actori şi
regizori de prestigiu, nu mai puţin de
paisprezece piese), romancier acid, poet
revoltat, publicist de atitudine, critic şi
istoric literar, creator de reviste şi de
numeroase iniţiative culturale, autor a
nu mai puţin de 39 de volume (unele în
colaborare), autorul descins din lumea
satului în provincia lui Bacovia ne
Theodor Codreanu oferă, proaspăt, o carte mai veche a sa
în variantă bilingvă, româno-engleză,
Exilat în strigăt (Scrisoarea a III-a
către români). Exiled in a scream. (The Third Letter to the Romanians)
(Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014, versiune în engleză, de Mariana
Zavati şi John Edward Gardner). Titlul, coroborat şi cu ilustraţia copertei
(celebrul Strigăt al lui Edvard Munch, pionier al expresionismului în pictura
europeană), dar şi cu strigătul bacovian din cavoul de plumb, ne-ar duce cu
gândul asimilării lui Viorel Savin la acest curent literar de mare prestigiu,
ceea ce, prin nota bacoviană a viziunii, s-ar putea susţine, căci băcăuanii
şi cei din proximitate sunt, inevitabil, şi „bacovieni”, de la Ovidiu Genaru
şi Sergiu Adam la Viorel Savin şi Ion Tudor Iovian, impresia putând fi
extinsă la moldoveni, în genere, până la Cezar Ivănescu şi Ion Beldeanu.
Cu toate acestea, Viorel Savin şi-a croit propriul drum, recurgând, după
1989, când dramaturgia a început să-i fie oarecum „ocolită”, dacă nu
ocultată din motive conjuncturale şi de mentalitate culturală ţinând de
confuzia valorilor şi de un slab interes pentru spiritualitate, un drum
al furiei profetice, testamentare, de unde şi rememorarea scrisorilor
eminesciene, dar şi concepţia unei Evanghelii eretice sau Istoria lui Melec
Purtătorul de Nucă şi de Nývas în Cretinozauria, volum apărut la Junimea
ieşeană în 2000, reluat, acum, tot în variantă bilingvă, în partea a doua a
volumului comentat. O Cretinozaurie apropiată de cetatea Tâmpitopolis a
lui Caragiale.
Am putea corobora „evanghelia eretică” a lui Viorel Savin cu moda
din urmă a cărţilor împotriva creştinismului canonic romano-catolic,
îndeobşte, modă introdusă în Occident de cărţi precum cele ale lui Dan
Brown, pe urmele unor evanghelii necanonice: Evanghelia după Iuda,
Evanghelia după Toma ş.a. Ispita a pătruns şi printre poeţii noştri. Mă rezum
doar la două exemple: Daniel Corbu a scris o Evanghelie după Corbu, iar
Viorel Dinescu îl sfida, într-un volum, pe Elohim pentru indiferenţa faţă de
nedreptăţile lumii. Totuşi, acestea sunt subterfugii poetice personale pentru
a crea o atmosferă şi o atitudine, fără implicaţii teologice, cum se vrea, de
pildă, o piesă de teatru despre evanghelişti, scrisă de Alina Mungiu-Pipiddi
şi menită să trezească scandal sexual pederast între Mântuitor şi ucenici, în
spiritul pornografiei postmoderniste. Viorel Savin este străin de o asemenea
cale, mai apropiat de Daniel Corbu, venit, şi acesta, venit dintr-un filon
bacovian. Autorul Evangheliei eretice propune o alternativă la neantul
îmbrăcând haina pamfletar-profetică, capabil să încarce expresia lirică
de o puternică energie. Iată de ce „erezia” lui este, mai degrabă, o
contraerezie, pe care am pute-o contrapune legendei Marelui Inchizitor
din romanul Fraţii Karamazov al lui Dostoievski. Ordinea tiranică impusă
de Inchiziţie a pătruns şi în lume, devastatoare. Împotriva unei astfel de
„canonicităţi” se ridică verbul acid al lui Viorel Savin. Cele două părţi
ale volumului asigură, din acest punct de vedere, o perfectă unitate de
viziune. Altminteri, ciclul-laitmotiv Strigăt este disipat în întreaga carte.
Scrisoarea a III-a către români se continuă, de asemenea, dând consistenţă
naţională unei îngrijorări universale, căci lui Viorel Savin nu-i este ruşine
de românitatea fiinţei sale, cum se întâmplă cu numeroşi snobi de factură
„disident-autocronică”, precum i-a numit Paul Goma pe falşii „rezistenţă
prin cultură”, autodescoperiţi ca atare la 22 decembrie 1989. Poetul este
îngrijorat de soarta ţării golite de milioane de români după 1989: „cum
poţi să te goleşti/ de mii de zeci de mii de sute de mii/ de milioane de fii
disperaţi/ şi durerea/ dintre graniţele tale/ să nu scadă// durere se naşte/ din
bucuria celor ce pleacă/…/ tocmai pentru că eşti/ profund nefericită eşti/
o patrie perfectă/ bătrâna mea Românie!! (Patria perfectă). Plângerile lui
pleacă din cele profetice ale lui Iov, printr-un moto din Iov, 23,2: „Si de
data aceasta plângerea mea este luată tot de răzvrătire şi totuşi mâna mea
de-abia înăbuşă suspinele mele.”
În Drumul întoarcerii (în loc de prefaţă), poetul îşi strigă „disperat
adevărul”, sfidându-i pe cei care-l lovesc, „ajutându-l” numai să plângă,
de aceea ridică piatra cuvântului pentru a răspunde: „contemporan al
vostru/ nesupus/ am ajuns/ să scriu poemul acesta/ să-mi resuscitez/ cu
speranţă/ clipele lăsate în urmă/ să strig iarăşi şi iarăşi/ în van:/ «aveţi
milă»!/ să nu pot părăsi Bacăul/ din pricina magnoliei ce înfloreşte/ lângă
o statuie de bronz!” Aluzie, desigur, la celebra statuie a lui Bacovia. De
aici însingurarea poetului refugiat în strigăt (Soliloc): „!/ adun cuvinte/ pe
ales./ cu grijă/ le cioplesc/ le lustruiesc –/ înţeles/neînţeles/ dar când să
le îmbin// precum sepiile/ printre pietre în adânc de gând/ după emoţii se
ascund/ le pierd/ !/ !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!” (Strigăt, 8). Şi totuşi aceste
cuvinte devin plesnitoare la adresa târgului de provincie, devenit cimitir al
vieţii Poetului: „cimitir de iluzii şi visuri / loc ideal/ de preschimbat oneşti
în otrepe/ lumea vorbeşte de tine doar când/ se comemorează moartea
poetului tău/ ori atunci/ când vomită Siretul/ peste satul Schineni/ sau când/
cutuma încălcând/ vreo lichea punctiformă/ şuntează lichele importante la
vârf!/ dar mai ales / şi cu multă mai des/ eşti pomenit/ când vreo târfă
locală/ se deschiloţează cu frenezie/ în Capitală.” (Şi totuşi nu pot părăsi
Bacăul). Acelaşi ton se menţine şi în Scrisoarea I-a către băcăuani. Răul
e pus pe seama discordiei mioritice moştenite de la fratricizii Cain şi
Abel (Urmele), pe când totul este „atât de simplu” de a asculta Decalogul
iubirii (Atât de simplu). Iată şi strigătul către prigonitori: „!/ ura voastră/
îmi este/ chiar dovada iubirii/ ce vă port/ !/ !!!!!!!!!!!!!!!!!” (Strigăt, 1).
Furia vindicativă se extinde dincolo de hotarele provinciei: „pentru că voi/
ipocriţi/ leneşi/escroci/ lacomi/corupţi…!/ pentru că voi/ sperjuri/criminali/
egoişti/demagogi/impostori/ pentru că voi/ vicleni/ ce vă maimuţăriţi/
în oglinzile obrajilor noştri/ ca în faţa oglinzilor căptuşite cu argint/ din
saloanele voastre/ trebuie/ să vă temeţi!” (Înainte de a apăsa pe trăgaci).
Desigur, o asemenea revoltă de cuvinte nu este lipsită de primejdia
moralismului facil şi Viorel Savin nu-l evită întotdeauna. Dar el ştie să facă
economie de cuvinte şi să dea impresia de nediscordanţă ansamblului, ceea
ce-i asigură reuşita artistică, oricum, realizată pe o cale personală şi tonică
în monotonia textualismului postmodernist de azi.

Poezie indiană Copilul cine ştie de unde un glas

rostit din gură în gură

Rabindranath Tagore (1860-1941) noaptea dar noaptea e întrebarea

nici un răspuns
dar timpul prin labirint orbecăie
neştiutor de cale ori noimă
Victor Sterom în vale întunericul
holbează stins orbitele unui gigant
Filozof, pictor, muzician, poet, prozator şi dramaturg, născut norii-coşmar înăbuşă cerul
în 1860 şi a murit în 1941, Rabindranath Tagore a fost permanent umbre masive leapădă trupurile nopţii
înnoitor al culturii indiene. El îşi îngăduia să făptuiască în acest sens, cum capătă scapătă-n zare lugubrul licăr
tocmai fiindcă se simţea legat cu toată fiinţa sa, de tradiţiile Indiei să fie oare un ultimatum de stea stinsă
nobile şi milenare. Zoe Dumitrescu-Buşulenga îl aşeza pe Tagore ori foamea în rărunchi lingând cerul
între marii poeţi ai lumii; Shelly şi Koats sau Novalis şi Rilke. delirant de sălbatice lucruri
Încrederea fără margini în eternitatea iubirii, forţa care uneşte şi zgomote cu gramatica de zbierat
creează puritatea fără seamăn, însoţesc în poezia lui Tagore elogiul cuvinte desfigurate de sens
femeii – văzută – ca o mare taină, întrupând „ceva” din misterul e timpul rosteşte omul crez
creaţiei. De asemenea, meditaţia filozofică asupra timpului, îmbracă timpul pentru drum
forme inedite la Tagore, în cadrul vast şi cosmic al filozofiei indiene. stau chibzuiesc nu înţeleg
Două impresii se conturează pe măsura pătrunderii în universul liric parcă dorurilor totuşi le-ar vorbi
tagorean: aceea că te afli în faţa unei opere complexe şi aceea că, ancora zorilor se adânceşte în glie
oricât ai releva despre ea, întotdeauna rămân puncte introductibile şi viaţa răsare în rădăcinile
nevăzute. Mai adaug că la Rabindranath Tagore, vibraţiile muzicale tuturor lucrurilor
alcătuiesc însăşi realitatea superbă şi vie a universului său liric. pe drumul împlinirii şopteşte
www.oglindaliterara.ro
cuvântul creşte înţeles
bărbaţii ridică faţa se uită
femeile mişcă braţele cuviincios
copii bat în palme râzând
soarele dintâi ghirlandă de aur
pe fruntea omul-crez
iar toţi îl aclamă frate bună venire.
mama într-o iesle stă cu copilul în poală
cum stă aurora cu luceafărul
raza dimineţii aşteptând afară
lunecă pe creştetul copilului
poetul îşi înstrună lăuta cântând
victorie omului noului născut
mereu viului
îngenunche regele – cerşetorul –
sfântul – păcătosul –
înţeleptul – nebunul strigând
victorie omului noului născut
mereu viului bătrânul din est murmură sieşi
văzut-am.
traducere: George Anca
10475
 Cine a fost şi ce rol
a avut Man Ray ?
Lupes Gianina
“ Nu pot invata nimic pe nimeni “
a declarat unul dintre cei mai geniali inovatori
ai sec XX  - el a transformat imaginile sale in icoane
care au devenit memoria si mitologia epocii.
“ New York-ul e dulce dar rece. Parisul e amar
dar cald “
1890 - 1976 ... pictorul american a debarcat la
Le Havre in 1921
El a fost atras in mod irezistibil de magnetismul
Parisului pe cand creativitatea sa a fost iluminata de
binomul curentelor si al relatiilor literar-artistice
ale vremii. Galeria sa de portrete va ramane pentru
totdeauna in memoria posteritatii.
Cine a fost si ce rol a avut Man Ray, unul
dintre cei mai inspirati inovatori vizuali ai secolului
XX ?
A fost considerat un fel de element de lagatura
- connector - intre spiritele secolului. Imaginatia si
energia lui au influentat multe personalitati: artisti,
muzicisti, scriitori, dansatori, stilisti. El a alimentat
conjunctura culturala a intregului secol XX
1922 ... abandoneaza pictura pentru Fotografie
in care descopera o cale moderna prin care se poate
atinge Arta Totala
( Marcel Duchamp ). Acest lucru implica insa
si un anumit < mod de a fi > si de a trai. Portretele
sale reflecta umorismul sau, prezenta de spirit,
capacitatea de a improviza, misterul si erosul.
Prin aderarea sa la suprarealism Man Ray e
pragatit sa recunoasca potentialul carismatic al
neprevazutului in opera de arta, al intamplarii,
arbitrarului. Precum atunci cand, imprimand
negativul incetosat al unui portret isi da seama ca
apar trei ochi dar protagonista e atat de entuziasmata
incat alege tocmai aceasta fotografie drept  felicitare
de Craciun. Acesta e felul prin care portretul
marchizei Casati va ramane varianta suprarealista a
Meduzei.
Prin Man Ray fotografia devine modul in care
obiectele sunt revelate prin intermediul luminii.
Exista oare un alt mod mai sublim decat acesta ?!
A fost demonstrat stiintific ca materia nu e altceva
decat < lumina congelata > .
Modul in care Man Ray foloseste Lumina
dezvaluie posibilitati neasteptate ca suport al
cunoasterii Realitatii. El ofera portretelor sale
originalitate unica. De exemplu chipul de un alb
stralucitor al lui Kiki de Montparnasse in contrast cu
o masca neagra africana ( Noire et Blanche 1926 )    si visatori fiind, uneori sufera deziluzii tocmai din cauza credulitatii si naivitatii. In ciuda firii lor
Prin intermediul luminii Man Ray modeleaza
chipurile si le transforma intr-o replica fotografica
precum remarcabilul portret al Virginiei Woolf (‘31)
de un calm desavarsit si ochi care emit Lumina.
“ Chiar si publicitatea ar fi pe masura talentului
meu atata timp cat pot sa-mi pun in practica propriile
idei. Eu fotografiez lucruri pe care nu-mi doresc sa
le pictez, lucruri care exista deja. Nu fotografiez
Natura, imi fotografiez propriile viziuni “ .
Acesta a fost Man Ray, un mare inovator
vizual al Luminii.  ca altfel se plictisesc.
10476
Darul lui Dumnezeu
Într-un cartier de la marginea orașului, într-o
noapte rece de noiembrie, când totul părea cufundat
în adormire, a apărut pe lume o mică copilă, un dar de
la Dumnezeu.
Pielea îi era fină ca aspectul mătăsos al
catifelei, ochii îi erau negri, buzele roșii, iar negrul
părului avea ceva din măreția abanosului. Miracolul
acelei sosiri, într-o viață searbădă, era vegheată de
blândețea lunii. Privind pe fereastră, se puteau observa
fulgii care cădeau din abundență și care zâmbeau,
aplaudau și binecuvântau noua viață. Natura întreagă
era martora acelei întâmplări; copila vioaie avea să
îmbrățișeze noua aventură care avea să întipărească
cu litere de lacrimi, durere, fericire și speranță câte o
întamplare din angoasa ce urma să se petreacă. Retuța Dascăl
Anii au trecut și, odată cu ei, copila se
transformase într-o dulce adolescentă cu aspectul
unei ființe desprinse, parcă, dintr-un vis și cu un suflet blajin și cald. Pe zi ce trecea, ea,
copila, devenea tot mai frumoasă. Buzele ei te invitau la visare, obrajii roșiatici se sfiau la
văzul lumii, umerii îi erau acoperiți de părul lung, ondulat și negru. Întreaga ei existență te
ademenea într-un labirint al dragostei care, odată căzut în capcană, aveai să devii un învins,
un neputincios în fața ei… Totul părea de vis și așa era...
Zilele de școală ale micuței adolescente au fost încununate doar cu zambete și
clipe de fericire. Ca orice adolescentă, ea trăia clipa, fără să se gândească la ziua de mâine,
la viitor. Râdea, se juca și chiar umilea existența băieților ce-i apăreau în cale. Trupurile,
fără speranță, se lăsau purtate de vraja sentimentului de iubire și, cu foc, își mărturiseau
trăirile. Din amintirele copilei, reținem ignoranța copleșitoare cu care trata persoanele din
jurul ei. Erau clipe ale vieții ei când aceasta se credea o învingătoare și niciun gând negru nu
îi umbrea părerile. Niciun moment nu s-a gândit că viața ei va fi un drum anevoios.
Într-o zi normală de școală, pe când copila se pregătea să pășească în sala de
clasă, un flăcău a apucat-o de mână și cu ochii umezi și cu o voce tremurândă i-a declarat
sentimentele care îl măcinau. Nepăsătoare, copila îl oprește. Băiatul se înroși la față. O
privea disprețuitor, de zici că dorea să o ucidă pentru batjocora ei.
Încă de la acea întamplare, prietenele ei o denumiseră un călău al sexului opus. Nu
aprecia minunile vieții. Nu, nu era un copil nemilos, dragii mei. Era doar un suflet pierdut pe
drumul întunericului, ce încă creștea în așteptarea luminii și învăța din propriile greșeli. Se
afla la început de viață și abia acum se descoperea pe sine însăși. Abia acum începea să-și
creeze propria potecă de principii și concepții. Era doar o copilă naivă care habar nu avea
ce înseamnă să trăiești cu adevărat. Pășea încrezatoare și escalada curioasă muntele vieții.
SECRETUL ZILEI DE NAŞTERE
Anatol Basarab
(urmare din numărul anterior)
9. Idealistii 
Personalitate: Dotati cu vederi largi, marinimie si mult idealism, cei nascuti pe 9 par sa fie
destinati unor cauze nobile. Sunt altruisti, caritabili, plini de compasiune, dar dinamici si eficienti.
Adesea, joaca un rol important in societate si se implica in actiuni umanitare sau progresiste.
Imaginatia, inspiratia si talentul ii imping frecvent spre sfera artistica.. Sunt un pic ciudati,
extravaganti, rebeli si aventurosi. 
Defecte: Neliniste, reactii subite si neasteptate, idei fanteziste, inconstanta, orgoliu, lipsa
de tact. 
Dragoste: Cei de sex opus ii gasesc seducatori si fascinanti. Cuceresc usor, dar, romantici
contradictorii, isi iubesc sincer familia si pot fi fideli. Au o relatie speciala cu copiii. 
10. Ambitiosii 
Personalitate: Avand o mentalitate de invingatori, cei nascuti pe 10 sunt razbatatori si isi
croiesc drumul in viata fara sa aiba nevoie de sprijin. Sunt puternici, curajosi, dinamici, siguri pe
ei si foarte ambitiosi. Au spirit de comanda, abili-tati strategice si manageriale, sunt inventivi.
Raspund prompt la provocari. In general, ajung oameni de succes, mai cu seama cand isi stabilesc
obiective precise si constructive.. Pretuiesc prietenia si o cinstesc prin loialitate si devotament. 
Defecte:  Fire iute, posesivitate, gelozie, idei fixe, tendinte dominatoare, refractare la
sfaturile venite de la ceilalti. 
Dragoste: Au iubiri intense, sunt pasionali. Poseda o mare forta de atractie, iar faptul ca
sunt eleganti le sporeste farmecul. Le place sa cucereasca, dar trebuie stimulati incontinuu, pentru
 
(continuare în nr. viitor)
www.oglindaliterara.ro
 Ana Blandiana şi deconstrucţia canonului. Poezia
interzisă din perioada comunistă
(urmare din numărul anterior)
Este de la sine ştiut că fiecare
autor de texte are un stil propriu, de
la care nu se dezice de la un volum
la altul, sau de la o etapă de vârstă la
alta, decât în termeni minori, cu uşoare
diferenţe. Având această premisă, am
identificat că aproape fiecare volum
al Anei Blandiana este încărcat de
atacul contra ideologiei, dincolo de
poeziile recunoscute ca fiind interzise,
Alina – Iuliana existând câte un mesaj subversiv şi in
altele, ascuns, mai puţin explicit. Fără
Popescu să cădem în derizoriu, sau să riscăm să
fim judecaţi pentru obsesii maladive,
o să încercăm, în cele ce urmează, să
comparăm succint metafore şi construcţii lingvistice cu indicator subversiv,
şi în anumite poezii nerecunoscute oficial ca fiind interzise. Iată, spre
exemplu, poezia din debutul volumului Ochiul de greier:
„Greierii cântă numai în somn,/ Greierii ziua sunt numai insecte,/
Lăsaţi-i să doarmă şi-ascundeţi-i, ierburi, De sincerităţile zilei, suspecte;//
De adevărul uscat şi zadarnic/ Ferească-i al rouăi prea limpede domn Şi tot
ce nu reuşesc să trăiască/ Întâmple-li-se în somn;// Lăsaţi-i să doarmă legaţi
de coşmare,/ Cântând ca din strune din propriile funii,/ Subţiri prinţi de ţipăt
jertfiţi ascuţit/ Singurătăţilor lunii. //” (În somn, Ochiul de greier - 1981)
În spatele unei rime aristocrate, încrucişate, se ascund metafore a
căror descifrare este cheia spre lumea închistată în ideologii, în care era
forţată să trăiască poeta alături de contemporanii ei. Greierii pot fi (sau chiar
sunt!) artiştii siliţi să-şi cenzureze talentul într-o societate care cenzura tot
ce era frumos şi bun. Sincerităţile zilei, suspecte sunt falsele idealuri ale
comuniştilor, falsele valori pe care le impunea regimul autocrat. Autoarea
propune, drept soluţie de evadare, pentru artişti, somnul, adică acea stare
de reverie, de visare, adică singura care permite dezlănţuirea, eliberarea
din lanţurile constrângerilor de toate tipurile. O soluţie asemănătoare este
propusă şi în poeziile publicate în „Amfiteatru”, unde oamenii sunt plante,
cărora le este interzis dreptul să se manifeste. Din păcate, poeta însăşi, care
iniţial propusese somnul drept soluţie pentru ca: tot ce nu reuşesc să trăiască/
Întâmple-li-se în somn; transformă somnul însăşi într-o Apocalipsă, semn
că monitorizarea comunismului se putea întinde până dincolo de ceea ce
era la vedere, această ideologie cuprinzând, asemenea tentaculelor unei
caracatiţe, până şi spaţiul cel mai intim al oamenilor, gândurile acestora:
Lăsaţi-i să doarmă legaţi de coşmare,/ Cântând ca din strune din propriile
funii.
Mesaj subversiv există şi în Ţara părinţilor, unde „Se ajunge
întotdeauna târziu,/ Numai când totu-i pustiu,/ Şi doar în lumina de lună/
Se mai strâng împreună,/ Sub tăiaţii castani,/Umbre de taţi condamnaţi/
Şi mame de treizeci de ani/ Pieptănând/ Fete cu plete/ Până-n pământ.”//
(Ţara părinţilor, Ochiul de greier – 1981), făcându-se aluzie la persistenţa
ideologiei rău – făcătoare, asupra mai multor generaţii supuse laolaltă
aceleiaşi soarte: Umbre de taţi condamnaţi obligaţi să convieţuiască sub
sălbăticia tăiaţilor castani.
Am obosit să mă nasc din idee,/ Am obosit să nu mor -/ Mi-am ales o
frunză,/ Iată din ea mă voi naşte,/ După chipul şi asemănarea ei, uşor/ Seva
răcoroasă o să mă pătrunză/ Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;/ De la ea
o să învăţ să tremur, să cresc,/ Şi de durere să mă fac strălucitoare;/ Apoi să
mă desprind de pe ram/ Ca un cuvânt de pe buze./ În felul acela copilăresc/
În care/ Se moare/ La frunze.// (Am obosit, Ochiul de greier – 1981).
Aproape in fiecare volum al autoarei există câte o artă poetică, în care Ana
Blandiana găseşte prilejul să îşi exprime concepţia cu privire la poezie şi
la creaţia literară. Într-o societate în care totul pare să fie interzis, mai ales
frumosul, menirea artistului pare să fie una foarte dificilă, munca pentru a
răzbate la lumină, reusind totdată să îşi apere propriile idei, părând a fi una
sisifică aproape: Am obosit să mă nasc din idee,/ Am obosit să nu mor -/
Mi-am ales o frunză,/ Iată din ea mă voi naşte,/ După chipul şi asemănarea
ei, uşor. Fără să cădem în păcatul de ca vedea în orice mesaj, unul subversiv,
îndrăznim să definim poezia drept o alegorie a actului creator. Versurile,
ordonate sub forma unei reţete, sunt străbătute, din când în când de nervuri,
sub forma unui strigăt: Mi-am ales o frunză,/ Iată din ea mă voi naşte,/
După chipul şi asemănarea ei, uşor/ Seva răcoroasă o să mă pătrunză/ Şi
nervurile îmi vor fi fragede moaşte;/ De la ea o să învăţ să tremur, să cresc,/
Şi de durere să mă fac strălucitoare;/ Apoi să mă desprind de pe ram/ Ca un
cuvânt de pe buze./ În felul acela copilăresc/ În care/ Se moare/ La frunze.//
www.oglindaliterara.ro
Un răsunet puternic îl are şi poezia Hibernare. Verbele la impertaiv,
în cea mai mare parte, conţin o serie de porunci, legi nescrise cu privire
la o atitudine. Atitudinea de hibernare, de somnolenţă, a celor învinuiţi şi
condamnaţi pe nedrept, care nu mai au puterea să se ridice. Astfel, apare
primul vers sub forma de laitmotiv, care se repeta obsesiv la începutul
fiecărei strofe, schimbându-se doar verbele la imperativ: Nu –i sculta pe
fraţii mei, ei dorm / (...)Nu – i urî pe fraţii mei, ei dorm / (...)Nu – i judeca
pe fraţii mei, ei dorm / (...)Nu îi uita pe fraţii mei, ei dorm.
Autocompatimirea reprezintă o formă de urlet, de strigăt înfricăşător.
Într-o lume, în care dreptul la cuvânt este cenzurat, nu mai rămâne decât
zbuciumul teribil al unui trup îngheţat de cât i-au fost tăiate aripile: Mi-e
atât de frig,/ Încât cred cã/ Aş mai putea fi salvatã/ Numai asemenea acelor
îngheţaţi/ Care erau cusuţi/ În burţile animalelor/ Sã se încãlzeascã/ Şi
încotoşmãniţi bine/ În şuba îndureratã, /Nãclãiţi în sânge de jivine/ Mai
veneau pe lume o datã./ Prea departe de/ Flãcãrile din iad,/ Am îngheţat/ În
singurãtatea mea îngereascã,/ Dar cine-i în stare/ Sã-şi deschidã coastele/
Ca sã mã primeascã?// (Atât de frig, Ochiul de greier
– 1981). Speranţa salvării este incompletă (sugerată, la nivel morfo-
sintactic de semiadverbul numai, cu valoare restrictivă), ea realizându-se
în cu totul altă parte decât în spaţiul terestru, eventual „Numai asemenea
acelor îngheţaţi/ Care erau cusuţi/ În burţile animalelor/ Sã se încãlzeascã/
Şi încotoşmãniţ i bine/ În şuba îndureratã, /Nãclãiţi în sânge de jivine”. Şi
cum în bine se aruncă întotdeaună cu pietre, iar faptele valoroase sunt mereu
răstignite, şi autoarea resimte „îngheţul/ În singurãtatea mea îngereascã,/
Prea departe de/ Flãcãrile din iad”. Apelul umanitar este precedat de
locuţiunea adverbială „cine – i în stare/ Sã-şi deschidã coastele/ Ca sã mã
primeascã?”
Drumul către înviere este foarte greu, cu atât mai mult cu cât fiecare
pas duce, de fapt, către moarte: Atât de puţine lucruri mã pricep sã fac /
Nici piersici ca piersicii,/ Nici struguri ca via,/ Nici mãcar nuci/ Ca arborii
cu umbrã amarã/ Şi foşnet uşor,/ Un singur lucru ştiu sã fac/ Cu o pricepere
extraordinarã:/ Ştiu sã mor.// Nu mã laud,/ Ştiu sã mor cum puţini oameni
ştiu -/ Mã învelesc întâi în tãcere,/ Apoi în pustiu/ Şi pornesc astfel încet, un
pas,/ Încã un pas, şi încã un pas,/ Pânã nu se mai vede din mine/ Decât un
glas/ Aşezat somptuos/ În al cãrţii sicriu. / Nu mã laud,/ Credeţi-mã, ştiu sã
mor/ Şi ştiu, mai ales, sã înviu,/ Dar asta e, bineînţeles,
Mult mai uşor.// ( Încă un pas, Ochiul de greier – 1981).
„Poetica regăsirii” este numită metaforic creaţia Anei Blandiana,
poeta rezervându-şi aproape în fiecare poem dreptul de a-şi mărturisi
dragostea pentru copilăria pierdută, într-o limbă şi într-un limbaj proprii.
Increatul, nunta, sunt teme des întâlnite în literatura română şi des întâlnite
şi în poezia acestei poete. „Atrasă de ceea ce Goethe numeşte fenomenul
originar, de prototipurile existenţei, stăpânită de nostalgia increatului, poeta
îşi însuşeşte gândirea mitică, proprie copilăriei umanităţii: Am scris (...) –
zice ea, într-un eseu – pentru a mă copilări, pentru a deveni un copil, pentru
a mă vindeca astfel de maturitatea pe care o simţeam coborând asupra mea
ca o febră, ca o boală ce s-ar putea dovedi incurabilă.”21
Scrie pentru a deveni copil o „poezie a regăsirii”, gândind cu
simţurile: „Mai exact, ocoleşte conceptul, transmiţând – nu ca atare, ci
distilată, sterilizată prin idee – frenezia simţurilor.”22
Ana Blandiana et la déconstruction du canon.
Poésie interdite de la période communiste.
Résumé
Dans une époque “post – ceausiste”, de la démocratie, où la liberté
d’expression se manifeste partout, discuter de la littérature interdite pré ‘89
restait encore un sujet controversé.
L’article ci-dessus invite à explorer la poésie censurée d’Ana
Blandiana pour identifier une rhétorique spécifique du texte poétique en
comparaison avec la poésie de la Génération ‘60 (1960-1980), pour voir si,
au-delà d’un dégoût ouvertement exprimé pour une certaine idéologie, il y
avait encore autre chose: une nouvelle langue, une rhétorique particulière,
une certaine philosophie, une prosodie spécifique.
____________________
21 ***, Academia Românã, Dicţionarul general al literaturii române.
A/B. C/D, Coordonator general: Eugen Simion. Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2004, p. 554.
22 Ibidem, p. 554.
10477
 Convorbire cu profesorul Dan Zamfirescu, membru
de onoare al Academiei Oamenilor de ştiinţă
Viorel Patrichi
Daca trebuie sa mai asteptam multa vreme pâna când economia noastra va
atinge exigentele Uniunii Europene, cultura nationala s-a integrat, a devenit o entitate
europeana, înca din epoca interbelica, si a continuat „dialogul la nivel înalt” chiar si în
perioada comunista.
În ciuda conditiilor ostile de dupa 1944, se poate vorbi de continuitate în
cultura noastra prin performantele mari pe care le-a dat, chiar daca au fost mai putine.
  Nichita Stanescu  putea primi  Premiul Nobel  daca se faceau demersurile
necesare. Marin Sorescu, Marin Preda – la fel. Ca sa nu mai spunem ca, imediat
dupa razboi, avusesem nume grele, de talie mondiala:  Lucian Blaga,  Mihail
Sadoveanu si Tudor Arghezi. De ce nu am primit Premiul Nobel?
Recent, a venit în România  domnul Kjell Espmark, pentru a participa
la  „Zilele si noptile de literatura”  de la Neptun.  Domnia sa a fost presedintele
Comitetului Nobel pentru Literatura de la Stockholm si a facut o marturisire aiuritoare
pentru „elitistii” nostri: România nu are nici un Premiu Nobel pentru literatura fiindca
nimeni nu a facut nici o propunere.
Sigur ca  „elitistii”  au motivat imediat:  Securitatea nu ne-a dat voie.  Pâna
acum însa, nu am vazut nicaieri o nota macar, unde  ofiterul Benone  sa scrie
lapidar:  „Criticul  Nicolae Manolescu, scriitorul  Dumitru Radu Popescu  si
filozoful Andrei Plesu au propus ca opera lui Nichita Stanescu sa candideze pentru
Premiul Nobel. Propun sa fie trimisi la Aiud.” Daca un asemenea gest nu a facut
nimeni, eu nu mai vad rostul vânatorii de vrajitoare din cultura epocii comuniste.
Am cunoscut trei boieri care au colaborat cu Securitatea, fara sa faca delatiune
ordinara. Dan Amedeo Lazarescu nu a recunoscut si a fost dat în vileag. Alexandru
Paleologu a recunoscut dupa ce i-a finalizat cariera: „Am facut pactul cu diavolul!”. În
sfârsit, cel de-al treilea, dar nu cel din urma, Dan Zamfirescu. Descendent al unei
familii de boieri liberali, fara sa fi fost vreodata membru al Partidului Comunist, el este
primul intelectual român care a recunoscut public relatiile sale cu Securitatea. Dar a
facut-o si în chipul cel mai original: „Am colaborat cu acea parte a Securitatii care a
fost structura de rezistenta a natiunii române”.
La început, n-am înteles nimic. Treptat, aveam sa accept ca unii intelectuali
mari din perioada comunista - „colaborationistii” - au facut concesii grele pentru a
mai salva câte ceva din cultura noastra în fata activistilor oportunisti, dornici de
parvenire. Ca aceiasi”elitisti” generalizeaza astazi toate dezastrele atribuite exclusiv
Securitatii, omitându-i într-un chip foarte straniu pe activisti.
Un singur exemplu. Rabinul Mozes Rosen s-a dus la Nicolae Ceausescu si
i-a cerut sa interzica tiparirea volumului X din operele lui Mihai Eminescu, Editura
Academiei. La ordinul Mult Iubitului si Stimatului, volumul a fost oprit. „Veti tipari
voi integrala Eminescu atunci când va veni si la noi Messia”, i-a aruncat Mozes
Rosen lui Dan Zamfirescu. Cine se mai putea opune? Totusi, Dan Zamfirescu a strâns
bani (au cotizat inclusiv preotii Argatu, Daniel si Cassian) si a tiparit pe ascuns volumul
X. Vine si ziua de 15 iunie 1989, când s-au comemorat la Sala Palatului o suta de ani
de la moartea lui Eminescu. „Eminenta, la noi a venit!”, a strigat Dan Zamfirescu
spre Mozes Rosen, ridicând tomul. Fetita colonelului de Securitate care raspundea
de scriitori i-a prezentat lui Ceausescu opera. A fost un dezastru pentru colonel, iar
Mult Iubitul a cerut topirea cartii. Inutil. Volumul a trecut Prutul si a invadat tot spatiul
românesc! Atunci am reusit sa-l citesc pe gazetarul Eminescu.
Sa nu fiu înteles gresit, dar nu suport generalizarile. Nu vreau sa
scuz cumva ororile provocate de Securitate, dar în acele conditii infernale,
existau „colaborationisti” care au facut eforturi pentru a repune cultura româna pe
fagasul firesc al continuitatii si al performantei. Ei au contribuit, în mare masura,
la  „românizarea”  culturii române invadate. Era singura cale pentru sincronizarea
relativa cu spiritualitatea europeana.
Am gasit aceste idei într-un excelent studiu, intitulat „Locul si rolul culturii
române în Europa si în lume”, un discurs rostit de profesorul Dan Zamfirescu, membru
de onoare al Academiei Oamenilor de stiinta din România, la Universitatea Valahia
de la Târgoviste. De la „Spiritul critic în cultura româna”, carte scrisa de Garabet
Ibraileanu, uitata astazi, nu am întâlnit o analiza mai subtila a spiritualitatii noastre din
perspectiva specificului national, brevetul sigur al universalitatii.
În timp ce „postmodernistii” subtiri considera ca avem «o cultura de tip
second hand», Dan Zamfirescu este convins ca românii au realizat o autentica „sinteza
europeana”.  În fond,  Jacques Prevert  este un autor minor pe lânga  Marin
Sorescu, autorul „Liliecilor”, lucru care nu i-a împiedicat pe talibanii nostri sa-l excluda
pe chisnovaticul oltean din Uniunea Scriitorilor, pentru precare motive politice...
Cum a fost posibila totusi performanta artistica în timpul dictaturii
comuniste explica profesorul care nu a ezitat sa spuna din start ca a colaborat
cu Securitatea,  „structura de rezistenta a natiunii române”.  Un paradox sau  „o
alta realitate”, pe care unii intelectuali de astazi refuza s-o accepte? Ne aflam înca
în fata unei conjuratii mondiale, care urmareste distrugerea României (si) prin
anihilarea culturii? Cel care - pe drept cuvânt - l-a ridicat pe Neagoe Basarab alaturi
de Machiavelli si de Erasmus, este convins ca realitatea culturala din perioada
comunista este un fenomen foarte complex, ce trebuie cercetat în paralel cu
realitatea politica. Abordare valabila si pentru perioada actuala.
Viorel Patrichi
10478 www.oglindaliterara.ro
 România trebuia lichidata înaintea Iugoslaviei
 
- Domnule profesor Dan Zamfirescu, traim într-o perioada destul de tulbure.
Este o noua etapa de calvar pentru spiritualitatea noastra, afectata grav de imixtiunea
politicului. De la Antim Ivireanu si Miron Costin, primii intelectuali asasinati din
motive politice, si pâna astazi, oamenii de cultura au fost nevoiti sa faca mari eforturi
pentru a-si salva creatiile si pentru a supravietui. În calitate de cunoscator al regimului
comunist si al perioadei actuale, ce puteti spune despre destinul intelectualului român
de astazi?
- Pentru mine situatia nu este deloc tulbure. Eu am publicat în  1993,
cartea intitulata  „Razboiul împotriva poporului român”,  pornita de la un
articol contra guvernului Stolojan. În 1990, într-un articol refuzat de toate ziarele,
dar publicat în gazeta  „Alianta” – „Cui foloseste?”  -  denuntam operatiunea
antiromâneasca, desfasurata din afara, pentru crearea unui conflict între români
si unguri. Mi s-a spus ca visez.  Am avut intuitia acestui program de distrugere
a României. Ca sa aflam de la domnul Ioan Talpes ca i se spunea înca din 1985, la
Stuttgart, ca, în viitorul apropiat, „România va fi distrusa”. Recent, domnul Nicolae
Vacaroiu, la Pitesti, la lansarea unei carti publicate de mine, spunea ca, înainte de
distrugerea Iugoslaviei, trebuia distrusa România. Nu s-a reusit si s-a transferat toata
actiunea asupra Iugoslaviei.
Actiunea de lichidare a României a început în aprilie 1978, când  Nicolae
Ceausescu s-a dus la Washington si a fost primit deJimmy Carter cu mare fast si cu
un discurs fulminant. Fata de acest discurs, noi, pupincuristii de la Bucuresti, inclusiv
subsemnatul, eram copii mici. Dupa ce i s-a facut acest urias elogiu pentru contributia
la prietenia dintre Israel si arabi, i s-a propus sa devina un fel de cal troian, care sa-i
ajute pe americani sa darâme sistemul socialiast. Ceausescu, care era si nationalist, dar
si comunist – nu întâmplator a murit la zid, cântând „Internationala”, nu „Desteapta-
te, române” sau imnul national – nici n-a vrut s-auda.
În acel moment chiar, nici nu se plecase din  Washington , ministrul de
externe  Stefan Andrei  si  Eugen Florescu,  care-l însoteau, au primit  o informatie
teribila: România este falita !
Lucru pe care mi l-au spus si mie. Din acel moment, Statele Unite au trecut
România pe lista de lichidare. Operatiunea de subminare a sistemului sovietic a fost
transferata asupra Poloniei. În iulie 1978, agentul CIA Ion Mihai Pacepa, care era
recrutat demult de americani, trece în SUA cu toata situatia spionajului si a apararii
nationale românesti. Dupa alte trei luni, CIA pune un Papa polonez.
În toamna,  Stefan Andrei  s-a dus sa discute cu  Zbigniew
Brzezinski problema delicata a lui Pacepa. Avrut sa-i faca un compliment.”Domnule
secretar de stat, vi se spune la noi «Papa polonez de la Washington »’”. „De ce nu ar fi
un Papa polonez si la Roma?” a raspuns cu o întrebare Brzezinski. Si a fost uns Ioan
Paul al II-lea.
Sigur, nu  Stefan Andrei  i-a dat ideea.  Informatia nu este anecdota.  De
altfel, Karol Voitila a fost dinamita montata în imperiul sovietic si Polonia a devenit
ceea ce România a refuzat. Tara noastra a ajuns oaia neagra. Noi, un grup de 22 de
intelectuali, am reactionat în 1980 la aceasta strategie. În 1985, a fost gasit si omul
providential, avionul american trimis spre Kremlin – Mihail Gorbaciov. Spre
fericirea noastra, chiar daca pentru rusi nu a fost tocmai la fel. Iluzia lui a fost ca îl
va darâma doar pe Ceausescu.Gorbaciov a facut copca de la Bucuresti, care l-a înghitit
însa peste un an si pe el, la Moscova.
 
Ion Iliescu, un Henric al IV-lea
 
- Nu credeti ca a fost o unda de soc, anticomunista, finantata corespunzator,
programata sa mearga de la Praga si Berlin, pâna la Beijing?
- Nu. Acest lucru nu se întelege deloc la noi. Aranjamentul de la Malta,
dintre Mihail Gorbaciov si George Bush, s-a bazat pe o dubla iluzie:
…iluzia lui Gorbaciov ca sistemul socialist se poate reforma (dar iadul nu se
poate reforma!)
…si iluzia lui Bush  si a lui  Gorbaciov  ca la Malta îsi reînnoiesc, sub alta
forma,  angajamentele reciproce, care le-au permis americanilor si rusilor sa tina
Europa în lat 50 de ani.
Acolo se hotarâse ca  americanii sa asiste procesul de reforma al
lui Gorbaciov: toti national-comunistii – Ceausescu, Jivkov, Honnecker – trebuiau dati
jos fiindca nu se mai supuneau, si sa fie puse alte instrumente, docile Moscovei. Sa
se creeze un sistem dominat de Moscova, în numele perestroikai, înca 50 de
ani. În acest aranjament perfectat la Malta, au intervenit niste nenorociti de
la Bucuresti. La Bucuresti, a explodat mamaliga româneasca. Si s-a dus de râpa
tot aranjamentul de la Malta .
La Bucuresti s-a facut revolutie anticomunista clara. Când domnul Iliescu a iesit
î
pe balcon, cu lectia dictata de Silviu Brucan, s-a trezit în fata unui popor român care
se lupta cu comunismul înca din 1917, din transee. Când românii au prins momentul,
au strigat „Jos comunismul!”. Iar Ion Iliescu a facut ca Henric al IV-lea, care a trecut
repede la catolicism ca sa ajunga regele Frantei. Este primul sef de stat care a abolit
oficial sistemul comunist si a dat drum liber popii care l-a spânzurat pe Lenin. Boris
Eltin este un emul al lui Ion Iliescu, fiindca el va scoate Partidul Comunist Sovietic în
afara legii abia în 1991.
 România a fost acarul Paun, care a schimbat toata directia evolutiei din Europa.
Nu s-a mai putut realiza aranjamentul de laMalta.
- Vreti sa spuneti ca americanii nici nu au intuit, nici nu au vrut distrugerea
comunismului?
- Nici vorba! Tot aranjamentul care se convenise cu Mihail Gorbaciov fusese
ca ei sa asiste prieteneste procesul de perfectionare a comunismului. Iar românii au dat
cu jucaria de pamânt si au facut-o praf.
Exista doua momente clare de istorie universala ale românilor:
- atunci când Mircea cel Mare l-a batut pe Baiazid la Rovine si l-a împiedicat sa
ajunga la Roma „sa dea calului ovaz din pristol”, altfel, în loc de Renastere, am fi avut
o Italie 400 de ani otomana, ca Peninsula Balcanica;
- al doilea moment a fost atunci când tinerii din România, calcati de tancuri,
au realizat Revolutia reala în 21 decembrie 1989. Erau eroi, nu era regia lui Sergiu
Nicolaescu!
 Ca au fost apoi scenarii – e altceva. Atunci s-a facut revolutie anticomunista
în România. Toate celelate au fost jocuri puse la cale, precum scenariul cu securistul
care facea pe studentul mort la Praga. La noi, s-a murit de-a binelea! La Bucuresti, au
iesit cu adevarat masele a doua zi si armata a înteles ca nu mai poate face nimic în fata
muncitorimii.
- Credeti ca asa a reusit România sa-si salveze statalitatea?
- Exact. România si-a salvat statalitatea fiindca trebuia invadata de trupele
sovietice si occidentale. Era un contingent francez în Ungaria, care astepta sa vina sa
ne „ajute”. România trebuia sa devina o Bosnie, un Kosovo. N-a fost sa fie, fiindca
poporul român s-a transformat peste noapte într-un fel de Sfântul Gheorghe, care
omoara balaurul.
Ceausescu fusese demonizat cu atâta energie si cu atâta cheltuiala, încât românii,
în momentul în care l-au dat jos pe monstru au devenit eroi mondiali. Cum puteai sa-l
mai invadezi pe Sfântul Gheorghe al omenirii, chiar si la ordinul americanilor?
 Ar trebui sa se faca si un  bulevard Shevardnadze  lânga  bulevardul Pavel
Kisseleff, fiindca el s-a opus invitatiei de la Washington de a invada România. „Ce, ati
înnebunit, ati preluat voi doctrina Brejnev?” le-a spus Shevardnadze.
 Ion Iliescu a facut un serviciu urias românilor fiindca, atunci când a ajuns la
putere, rusii si-au facut un calcul simplu: daca îl avem pe Ion Iliescu acolo, de ce sa
mai invadam România? Fara sa-si dea seama, ca, acest personaj foarte interesant stie
sa duca România nu spre perestroika, ci spre libertate. Câta democratie? Nu stiu. Dar
se poate vorbi, se poate actiona, fara sa mai vina duba.
 
Cele trei coloane ale culturii recente
 
- Reuseati sa publicati la fel de mult înainte de 1989?
- Nici vorba! România a iesit din conditia catastrofala pe care i-au creat-o marii
nostri prieteni de la Teheran si Ialta, când tara noastra a fost vânduta lui Stalin.
 Din nenorocire, când a iesit din burta chitului sovietic, România s-a trezit, ca
în piesa „ Iona „ a lui Marin Sorescu, în burta altui chit. Anume, aceasta prezumtie
a lumii euro-atlantice ca ea a câstigat razboiul rece si ca îi poate trata pe rasariteni
dupa principiul roman „Vae victis!”. Ne-au ajutat ca si florile si ceapa sa nu mai fie
românesti. Cum spune poetul Virgil Diaconu dinPitesti, România este ca un cadavru
care navigheaza în noapte, fara lumini si fara directie. România trebuia lichidata
imediat dupa 1990. Transilvania nici astazi nu este în afara oricarui pericol.
Lui Adrian Severin si lui Adrian Paunescu li s-a cerut la Bruxelles sa faca
declaratie scrisa ca România nu se va uni niciodata cu Basarabia.
Este programul occidental de dezmembrare a României.
  - Cui foloseste asa ceva? Cei de la Bruxelles care au cerut asemenea
enormitati erau platiti de rusi, de ucraineni, de unguri?
- Cui i-a folosit sa dezmembreze Iugoslavia? Vor sa distruga tot Rasaritul. Noi
suntem înfrânti în razboiul rece. Uita ca ei ne-au bagat în turbinca lui Ivan. Atitudinea
Occidentului fata de Rasarit este atitudinea piratilor care sabordeaza o corabie.
Secretarul de stat american  James Baker  îi ceruse lui  Eduard
Shevardnadze sa invadeze România. Asta ce este? James Baker a venit la Bucuresti si
primul pe care l-a pupat a fost Laszlo Tokes. Dupa care, Francois Mitterrand s-a dus
la Budapesta si a spus ca Ungariei i s-a facut o mare nedreptate la Trianon. Dezgropa
securea razboiului dintre români si unguri.
- Deci, momentul s-a ratat atunci. Conjuratia continua? Ce anticorpi avem sa
rezistam mai departe?
- S-a ratat, iar politicienii nostri nu pot spune înca tot. Nu se mai face acum acest
gen de operatii. Programul de la Stuttgart este însa în functie.
 - Nu credeti ca distrugerea acestor tari foste comuniste vine si din interior ?
Toate aveau economii centralizate, izolate de piata mondiala, deci necompetitive.
Nu pentru ca n-au putut tine pasul cu economia mondiala au ajuns „cadavre în
noapte”?
- Diferenta între  Hitler, care a invadat  Polonia  cu tancurile,  si cei care ne
invadeaza pe noi cu pretentiile impuse de  Fondul Monetar International  sa ne
vindem Petrom-ul si Banca Comerciala Româna sunt deosebite numai în forma.
 - Cine l-a obligat pe Adrian Nastase sa dea Petromul cu clauze secrete, sa
nu stie nimeni?
- Li s-a batut cu pumnul în masa tot timpul. O sa ziceti ca avem o clasa politica
tradatoare.  Dupa ce a esuat distrugerea violenta, au ramas cele doua mijloace de
distrugere:
- montam o clasa politica dispusa sa-si vânda tara ;
- constituim o intelighentie noua, antinationala, cu ajutorul lui George Soros.
Oricât de greu a fost în secolul trecut pentru noi, intelectualul român a rezistat
si a reusit sa iasa iar la lumina.
Au fost trei coloane de intelectuali care veneau din perioada interbelica. O
www.oglindaliterara.ro
coloana a fost exilul românesc. Cu toate dezbinarile lui, a realizat cele mai frumoase
publicatii culturale românesti – „Destin”, „Caiete de dor”. Prin Eliade, Ionescu si
Cioran spiritul românesc s-a ridicat pe cele mai înalte culmi. Acestia au facut din
geniul creator românesc o prezenta mondiala. A doua coloana au format-o rezistentii
din puscarii.
A treia coloana o formeaza „colaborationistii”: Ion Gheorghe Maurer, Petru
Groza, Patriarhul Iustinian, Atanasie Joja, Mihail Ralea, Mihail Sadoveanu, George
Calinescu, George Ivascu si multi altii. Toti au venit lânga „ciocanarii” nostri, Gheorghe
Gheorghiu-Dej si ai lui, care poate ca nu aveau decât un interes personal; nu aveau
interesul sa apere natiunea româna, ei voiau doar sa-si apere scaunul în fata Anei
Pauker si a tuturor celor care venisera de la Moscova sa lichideze neamul românesc
pentru tatuca Stalin.
Ei stiau ca suntem vânduti. Patriarhul Iustinian le spunea apropiatilor: „Nu mai
asteptati americanii ! Veniti lânga noi, sa facem ce putem !”
Mihail Sadoveanu a spus: „Daca nu scriam Lumina vine de la Rasarit, daca
nu eram cu ei, opera mea era interzisa 20 de ani, ca si a lui Nicolae Iorga, Octavian
Goga si a celorlalti”.
În momentul în care  s-a creat o intelectualitate adusa pe tancuri
din Uniunea Sovietica si impusa românilor, când un om ca George Calinescu a
fost înlocuit cu Ion Vitner, când Nicolae Moraru eiusdem farina devenisera dictatorii
absoluti ai culturii române, daca nu mai aveai în aceasta cultura nici un Sadoveanu,
nici un Calinescu, ce-ar fi fost cultura româna?
 - Era A. Toma, era Silviu Brucan.
- Asta si spun. Unchiul meu,  Constantin C. Zamfirescu-Cateasca, omul
care fusese delegatul Partidulului National Liberal, împreuna cu Bebe Bratianu, la
formarea Blocului National-Democrat, a murit în puscarie, asteptându-i pe americani.
 
„Generatia mea a crezut în umanizarea socialismului”
 
- Exista multi oameni cu pretentii, mai ales tineri, care nu realizeaza ca dupa
1960 a avut loc în România chiar un reviriment cultural, daca nu chiar o renastere.
De unde aceasta perceptie eronata?
- Eu aveam 11 ani în 1944, când unchiul meu trecea pe la Gheorghe Bratianu,
care îi spunea ca în sase luni sosesc americanii. Eu am trăit revirimentul, care a început
imediat după moartea lui Stalin.
La o luna,  Gheorghiu-Dej  a dat dispozitie sa se monteze la  Teatrul
Armatei  piesa  „Vlaicu Voda”.  Apoi a oprit lucrarile la Canalul Dunăre-Marea
Neagra, i-a trimis pe oameni acasa, inclusiv pe George Ivașcu. În 1954, Ivascu a fost
numit redactor-sef la”Contemporanul”, unde erau 100 de ziaristi, din care doar 3-4
erau de nationalitate româna.
A început selectarea cadrelor; I-a adus pe  Tudor Arghezi  si pe  George
Calinescu, transformând  „Contemporanul”  în  „nava amiral”  a renasterii culturii
române autentice. Pâna atunci, se spunea: „cultura româna este socialista în fond si
nationala în forma”. Adica în limba româna. „Socialismul în fond” poate fi înteles daca
vedeti Bibliografia lui Tudor Vianu aparuta în 1960 si vedeti ce oameni semnau. Ei
bine, cultura noastra a redevenit pas cu pas româna.
În 1960, la Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român, s-au
înghiontit chinezii cu rusii  si a înteles  Dej  ca e din nou posibila  vechea noastra
politica în umbra a doi colosi care se bat. În 1960, Dej s-a dus pe nava „Baltica” la 
Washington  si s-a întors pe „Queen Marry”. Eram foarte tânar, dar am înteles
gestul. Gheorghiu-Dej era un maestru al gesturilor simbolice. Putea sa cheme un avion
sa vina si sa-l aduca în tara . N-a vrut. A tinut neaparat sa vina pe „Queen Marry”.
A darâmat cladirea librariei Cartea Rusa, fara sa foloseasca paravane, ca sa
vada toti bucurestenii care treceau pe Calea Victoriei si sa aiba satisfactia ca se duce
dracului libraria Cartea Rusa, care se afla în fata Teatrului Odeon.
Statuia lui Maxim Gorki, din institutul cu acelasi nume, au demolat-o timp de
o saptamâna: mai întâi capul, apoi o mâna, un picior, pâna au ramas cizmele! Am fost
martor!
 În 1960, s-a dat drumul la faimoasa colectie „Luceafarul”, în care au
aparut Nichita Stanescu, fiu de rusoaica alba si de inginer, Cezar Baltag, fiu de
popa din Basarabia, si Ilie Constantin, fiu de muncitor. În acel moment, s-a deschis
posibilitatea ca intelectuali de alta origine decât muncitoreasca sau taraneasca sa poata
sa-si spuna si ei cuvântul.
 Generatia 1960 începe cu Fanus Neagu si Paul Anghel si se încheie cu Ana
Blandiana, Ioan Alexandru si Adrian Paunescu. În aceasta generatie se afla oameni
care au repus cultura româna pe marile ei traditii. Nimeni nu poate contesta geniul lui
Marin Sorescu sau geniul lui Nichita Stanescu, Paul Anghel ori Fanus Neagu si Adrian
Paunescu. Sau extraordinara poeta Ana Blandiana.
Noi am fost o generatie care a crezut, ca Hrusciov si Gorbaciov, în umanizarea
socialismului. Dupa noi, a venit generatia scepticilor sau poate a lucizilor, cu Alexandru
Ivasiuc, Nicolae Breban, Augustin Buzura.
- Si Dumitru Radu Popescu, un mare scriitor, uitat în mod regretabil astazi.
- Nu-i uitat ! Este directorul general al Editurii Academiei Române. În 1964,
România a fost prima tara care a abolit comunismul de puscarie. Dej a deschis toate
închisorile si au venit Nicolae Balota, Ovidiu Cotrus, Vladimir Streinu, Constantin
Noica, Dumitru Staniloaie, Edgar Papu si altii. Nichifor Crainic si Radu Gyr iesisera
cu primul lot. Si toti au fost trimisi direct la „Glasul Patriei”.
Toata aceasta intelighentie româneasca are o istorie ca o epopee; am pupat
mâinile, am pupat tot, dar am facut cultura româna! Ce-au facut, de 16 ani încoace,
aceia care contesta ce s-a facut atunci? Nimic!
 Este o lectie care s-a învatat.
Cei care distrug România azi stiu un lucru: daca lasi intelighentia româneasca
nationala sa se solidarizeze si sa poata lupta pentru perpetuarea culturii, ea învinge
pâna la urma.
10479

Raul Baz
Taijitu
Prea multă fire căzută acolo,
în mulţime ...
îi văd pe toţi ocupaţi
doar să-şi caute simţurile
lor înşile şi unii
celorlalţi.
Probabil chiar din pricina asta,
cu-atât de multă graţie îţi place
să te strecori printre ei lunecând
şi infiorându-le mădularele
cu-atingerea de satin a sânilor tăi
dezgoliţi
ca un prânz.
Ai grijă, în spectrul luminii care
străluceşte acolo
e o culoare lipsă, iubito
şi sunetele, în glissando, de la re
până la şi bemol se preling
fără să treacă şi prin diezul lui fa.
Ceaţa care vă împresoară miroase a
crin
sau a cadavru - depinde
cu care dintre nări o adulmeci.
Si crede-mă, cu ochii mei am văzut
un înger prăbuşindu-se
fulgerat
când a-ncercat să planeze, naiv,
deasupra capetelor voastre.
Ieşi cât mai degrabă de-acolo, iubito,
îţi spun că încă mai este posibil.
Vino aici, ne vom prinde
într-un Taijitu cu două culori
şi-atunci, cum e scris în vechi
pergamente,
spre dimineaţă - chiar înainte de
luceafăr,
vom fi înc-odată născuţi, pentru a nu
mai simţi
nimic altceva decât că suntem
toţi trei, împreună.
Teamă
Te dai mare, bătrâne
tot scrii despre moarte, o pui
să se cuibărească între sânii
iubitelor tale, o faci
să alunece lin, ca o luntre
o-ndemni să picteze îngeraşi şi virgine
cu măseaua coasei
muiată-n sângele albastru
al liliecilor,
o priveşti prin gaura cheii, îi dai
nume de păsări şi de meduze,
o scoţi din clepsidre şi o întinzi
pe pâine, ca untul.
Dar îţi e teamă, bătrâne
îţi tremură oasele şi tendoanele,
îţi clănţăne dinţii
şi-ţi dârdâie stomacul -
se simte în fiecare din cuvintele tale,
ce naiba...
10480
POEZIE
FLORIN T. ROMAN
OCTOMBRIE
E iarăşi octombrie!
Iarăşi au îngălbenit de
ruşine
jumătate din frunzele
verii
şi de dor jumătate din
inima mea;
o frunză galbenă, o
frunză verde
şi fluierul ciobanului împletind
o notă de pe pământ cu o notă din Rai.
E iarăşi octombrie!
Iarăşi se zgribulesc stelele pe cer
şi luna e mai strălucitoare,
iarăşi ploile îmi răcoresc paşii pierduţi
prin mirosul copilăriilor
de fum de crengi şi frunze
lepădate şi mistuite în ochii-mi umezi.
O zi caldă, alta rece
şi iar curge must în clocot
pe ţevile vieţii spre întotdeauna
şi iar plânge Cuvioasa Parascheva
cu lacrimi de pelerin
printre arome adânci de struguri copţi
şi prin frenetice miezuri de nucă.
E iarăşi octombrie
şi iar plânge şi mama
cu lacrimi şi crizanteme
la mormântul tatălui meu.
E iarăşi octombrie
şi cerul s-a molipsit ereditar
de galbenul frunzelor ce mor
şi soarele iar,
până şi pielea Dumitrului din Basarabi,
până şi mirul pe inimi prelins
din inima tizului său tesalonicean;
chiar şi pământul negru
tot de galben se pregăteşte
deschizându-şi pântecul seminţelor de
grâu.
Pe cine eşti, octombrie, atât de geloasă?
Pe iulie? Pe cer? Pe mine?
Ori poate pe veşnicie?
De ce eşti, octombrie,
atât de toamnă
şi eu atât de departe?
SCRISOARE CĂTRE APROAPELE MEU
Mi-e dor de tine, frate!
Îmi amintesc de drumul de lut
pe care treceau carele
încărcate cu fân şi lacrimi
dinspre primăvară
înspre mâinile noastre unite în salut.
Îţi aminteşti şi tu?
Ştiu, a trecut mult timp de-atunci
şi multe sentimente.
Iisus a mai îmbătrânit,
vara s-a mai îngălbenit,
soarele e mai decrepit
şi tu, frate, ai plecat departe…
Luaşi cu tine doruri, rândunele,
masa la care stăteam de vorbă
la un pahar de vin şi vise
până când noaptea ne cânta din stele
ca un lăutar beat pe uliţi.
Ştiu, a trecut mult timp de-atunci
şi multe bătăi de inimi.
www.oglindaliterara.ro
Crinii s-au mai ofilit,
Eminescu a mai încărunţit,
osia Carului mare a mai ruginit
iar tu, frate, te-ai rătăcit…
Luaşi cu tine cerul şi iarba
şi razele de lună
şi jumătate din ţărişoara noastră,
livezi şi cruci şi liturghii
şi flori şi gânduri, lanuri, vii.
Liniştea satului nu mai e linişte,
carul cu boi nu mai e car,
secera nu mai seceră grâu
ci pleavă şi pietre de râu,
fântâna nu mai e fântână,
turma de oi nu mai e turmă,
biserica nu-i mai biserică,
primarul a murit de cancer
învăţătorul şi-a dat demisia
şi popa s-a spânzurat
de-un paltin sau poate de-un oftat
frate, de când ai plecat!
Frate, dragul meu frate,
cine ţi-a furat copilăria din ochi
şi seninul din privire?
Cine ţi-a smuls rădăcina din cristelniţă
şi sufletul din iubire?
Cine ţi-a ucis foamea de dreptate
şi setea de adevăr, frate?
De când ai plecat tu atât de departe
peste sat plouă numai cu sânge
şi icoana Precistei, nemângâiată, plânge,
dragul meu frate!
Mircea Dobrovicescu
Anotimpurile oglinzilor
Dansatoare oarbă
I
– Afară e lună! - îi
spuneam.-
– Afară e întuneric! - îmi
răspundea.
Hohote de plâns evadau din abisurile
marine.
– Oprește-te! - îi spuneam.
– Frigul și apa nu sunt
decât marginile corpului tău! - îmi întorcea
vorbele înapoi,
și dansul decupa noi cercuri. Singurătate.
– Viața se va termina! - îi strigam.
– Dansul nostru, niciodată!
și brusc muzica mării s-a oprit! În spațiul ei
utopic,
în durerea dansului ea-și copilărea
dragostea
urând apa, timpul și întunericul ce-i rezista.
Aproape de stâncă, sub abisul mării
sângele izvorând, din pleoapele sparte,44
spală apa verde: munții și cerul
lin mișcat de vânturile de sub valuri.
........................................
 Două antologii – oglinde fidele a unei
mişcări literare vrâncene
Nu de mult am primit de
la preşedinta Filialei Vrancea a
Ligii Scriitorilor Români, distinsa
scriitoare Mariana Vicky Vârtosu,
două antologii intitulate “Concert
pentru şapte scriitori şi o antologii
“şi “Dodekatheon “, apărute în
2012 şi respectiv în 2013, florilegii
ce cuprind între paginile lor 19
autori ce abordează poezia şi
proza în variate registre, vibrând la
cote înalte. Una din antologii este
Al.Florin Ţene prefaţată de scriitorul Gheorghe
Neagu, directorul binecunoscutei
reviste “Oglinda literară “, care,
printre altele, subliniază:”Această precuvântare, izvorâtă din
sufletul animat de spirit colegial doresc să fie de folos cititorilor
şi mai ales să-I întimpărească în conştiinţa lor pe membrii Ligii
Scriitorilor ce şi-au unit talentul şi creaţia între coperţile acestui
volum.“
O remarcă ce trebuie evidenţiată este că scriitorii cuprinşi
în cele două antologii sunt membrii cenaclului din Focşani, care
au participat la multe şi deosebite activităţi cu cartea şi artistice,
contribuind astfel la promovarea valorilor culturale, nu numai
locale, dar şi naţionale.
Cele două antologii se constituie în adevărate dicţionare pe
motiv că fiecare autor cuprins are şi o fişe bio-bibliografică, pe lângă
creaţia literară propriu-zisă, astfel, încât, întreaga lucrare devine un
instrument de lucru şi cunoaştere pentru cititor dar şi pentru criticul
şi istoricul literar.
SEPTEMBRIE GRI
Fiecare întâlnire de lectură are partea ei de inedit, fiecare
dintre noi alcătuim fotografia de familie, mereu, aproape mereu
aceeaşi, doar lumina sau umbra care cade pe cine vrea ea, tuşând
ineditul, chemarea, bucuria şi extazul cuvântului.Iar acest lucru îmi
motivează entuziasmul. Şi poeţii. Poeţii, Doamne cum mai ştiu ei să
plângă! Poeţii plâng, plâng poeţii de pădure, de cer, de izvor, de dor
şi, de neîncredere. Dar, poeţii mai plâng de preaplinul sensibilităţii
inegalabile al mentalităţii lor, de confuzie şi vers nedescifrat, plâng
de ştiute şi neştuite idei care-i invadează şi care-i cotropesc. Poeţii
plâng cu poezie. Şi lacrimile-versurile lor, purifică... încercând să
aline, să alunge lacrimile poetice ale pădurii şi ale cerului şi ale
tinereţii nedefinite cu nume de fată-înger.
Septembrie, atât cât am putut eu asculta din întâlnirile la
care am participat a fost(şi el) al poeziei. A citit Marina Raluca
Baciu:Solitar, Deportare edenică, Lecţie nocturnă, Între
vecini. Cât de fericit şi-a ales titlurile, alăturările metaforice din
cuprinsul unor poezii, au spus-o în comentariile lor Ştefania
Oproescu, Constanţa Cornilă, Gheorghe Andrei Neagu şi...Lili
Goia. Primii trei poeţi, Ştefania Oproescu, Constanţa Cornilă şi
Gheorghe Andrei Neagu au luat în calcul perseverenţa şi strădania
Ralucăi Baciu, punctând părţile expresive,din discursul poetic.
Aspră şi argumentată,părerea lui Lili Goia a fost singulară. Mai
mult, Ionel Mony Constantin a venit cu precizări şi citate din text,
contrazicându-l. . În fine, despre asemenea lecţii se învaţă în,,Şcoala
de literatură de la Focşani,, dezvoltată de cenaclul moderat de
Gheorghe Andrei Neagu,fără dubii! Fiecare dintre noi am învăţat-o.
Capitolul 1- Gloria unui erou închipuit – dintr-un întreg
semnat de Dumitru Coşereanu a stârnit multe opinii. Clasic în
www.oglindaliterara.ro
În volumul “Concert pentru şapte scriitori şi o antologie
“ bine structurat de Mariana Vicky Vârtosu, care semnează şi un
argument, sunt cuprinşi următorii autori: Marcela Blaga(având trei
proze şi un ciclul de poezii, descoperindu-ne o o autoare sensibilă,
frisonată de amintirile trecutului, un pictor expresionist ), Constanţa
Cornilă (scriitor polivalent ), Dumitru Negoiţă (poet şi prozator
iubitor de miniatura clipei surpinsă ), Ion Micheci ( poet elegiac
cu înclinaţii teologice), Diana Sava (“ poetă aliniată formelor
consacrate“ ), Fănică-Voinea Ene (romancier abordând problematici
actuale ), şi Mariana Vicky Vârtosu ( autoare de proze poematice
vibrând la înalte cote).
A doua antologie “Dodekatheon “, amintind de Cei
Doisprezece Olimpieni, fiind cele douăsprezece zeităţi majore ale
Pantheonului Grecesc, apărută în 2013, într-o grafică deosebită, se
deschide cu un “Argument “ semnat de Mariana Vicky Vârtosu,
preşedinta Filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor, în care stipulează,
cu umilă recunoştiinţă faţă de cititori:”Şi, presupunând că,
îndrăzneala noastră n-a fost prea mare, iată, venim în faţa cititorilor,
miei încarnaţi declarându-ne umilii dumneavoastră servitoiri, în
aşteptarea verdictului. “
Cei doisprezece “olimpieni sunt “: Marina-Raluca Baciu,
Bălan Adelina-Cristiana, Vasile Buruiană, Constanţa Cornilă, Ion
Croitoru, Ion Micheci, Dumitru K Negoiţă, Diana Sava Stroia
A.Gheorghe, Elena Stroe-Otavă, Mariana Vicky Vârtosu şi Fănică-
Voinea Ene.
Nietzsche spunea că “Plăcerea e pentru inimile libere un ce
de nevinovăţie şi libertate “, acest sentiment îl avem citind lucrările
autorilor acestor două antologii editate sub atenta supraveghere a
scriitoarei Mariana Vicky Vârtosu.
viaţă, cum l-a numit Gheorghe
Andrei Neagu, Dumitru
Coşereanu se bucură de simpatia
cenaclului prin textele deosebit
de bine scrise, dense, meditative,
filosofice. Analiza pe text n-o voi
reda, ar fi inutil. Au fost doar
sugestii tehnice şi de redactare,
în rest, textul îl vom descoperi Mariana Vicky
între paginile revistei noastre.
Luna septembrie s-a încheiat tot Vârtosu
cu o seară de poezie, de această
dată seara s-a numit Gheorghe Sucoverschi care a citit:Poezie
în vers alb, Dezgheţ, Poem fără titlu, Întoarcerea la citadelă,
Semne,Scrisori din sfera pământeană. Salutăm revenirea lui Petre
Abeaboeru care, comentează(în particular) poezia ascultată. Ştefania
Oproescu, şi de părerea ei au fost şi alţi membri ai cenaclului, a
remarcat unele inadvertenţe de ordin tehnic, sau expresii nepotrivite
în textul poetic, în rest Gheorghe Sucoverschi s-a definit prin stil
şi exprimare proprie( aceeaşi remarcă a făcut-o şi Ionel Mony
Constantin, felicitându-l pe autor pentru poeziile prezentate). Elena
Otavă defineşte stilul, modul de exprimare, felicită poetul pentru
emoţia stârnită. Se pare că Gheorghe Sucoverschi chiar s-a maturizat
şi a primit stoic sfaturile noastre.. Septembrie...acesta a fost, dar, nu
închei însemnarea înainte de a-i zice în numele cenaclului, - ,, LA
MULŢI ANI!,, Gheorghe Andrei Neagu - vă dorim dorim sănătate
şi ...infatigabilitate în proiectul spiritual pe care-l susţineţi cu atâta
drag.
10481
 Scurte observaţii pe marginea volumului
„Ore suplimentare”, de Lucian Strochi
Ore suplimentare Cu ochii larg închişi
Trecând sub semnul anonimatului, profesoara căreia O confruntare dintre forţa geniului şi
autorul nici nu-i dă un nume, urmează un traseu aparent banal, ca mediocritatea mercantilă este, de fapt, o aplicare
spre sfârşitul povestirii, existenţa ei să plonjeze în mit, o „mater a teoriei conspiraţiei care are drept rezultat
dolorosa”, o Pieta, care salvează pe cel care era pe punctul de a succesul mediocrităţii, chiar cu preţul unei crime
deveni „bestia”, fiind proiectată în eternitate ca o fiinţă angelică. mascate.
Anonima profesoară din Cat – Unghi devine Angela. În această atmosferă de confruntare,
Faptul că gândeşte la un moment dat în versuri (când e autorul ne atrage atenţia că „pluteşte în aer o
pe punctul de a cădea pradă îngheţului în acea noapte scitică) ameninţare grea, fără să-şi dea seama împotriva
trădează o dată mai mult o sensibilitate de o structură poetică: cui şi de unde avea să vină ...”
„... nu pot muri şi lacrima îngheaţă / din răsuflarea mea se nasc Puterea geniului creator este însă indirect
munţii / acei munţi care se îngână cu văile / prin care au curs ... / elogiată, una din descoperiri purtând numele
pupila magică îmi încinge mijlocul / în mine se-neacă un cal / se Lalei („Coroana Lalei”). Câteva tuşe ale
scufundă un om ...” portretului Lalei, unul din personaje, reţin atenţia:
Iată, dascăle, că „orele suplimentare”, în viaţă, te fac să „Lala era amanta extraordinară, în actul dragostei
Ioan Dobreanu devii mit! în acorduri armonice, perfectă, noduri şi vintre
Febra perfecte, parcă ne-am fi cunoscut înainte de a
Inventiv prin firea sa, când e vorba de a stăpâni toate ne naşte şi ne vom cunoaşte şi după ce efemera
registrele limbajului, în urma unei călătorii cu avionul în Grecia, autorul se imaginează a fi suferit noastră întrupare se va fi topit demult, poate că
o adevărată metamorfoză, chipul său având lumina unui Adonis, de care se îndrăgostesc toate am găsit ritmul necesar, obligatoriu, divin ...”
femeile. A depăşit cumva altitudinea de zbor ridicându-se spre înălţimi nepermise asemenea lui Icar, În memoria soţului, singurul care scapă, şi
sau contactul cu pământul elen, leagăn al culturii şi civilizaţiei, a fost pricina acestei schimbări? în gena fiului, ea rămâne ca un înger păzitor.
Temperatura corpului său va deveni ca cea a păsărilor, de 42 grade. Fiinţa sa cunoaşte mutaţii care-l Trenul de sticlă
uimesc, şi-n plan spiritual, o memorie fenomenală şi „puterea de a conexa lucruri pe care alţii nu le-ar Povestirile acestea „în ramă” sunt
fi observat”. Trăia deci o „febră de origine divină”, cum îşi şi intitulase un text pe care mai târziu nici frecvente în literatura română, mai ales de la
nu-l mai recunoştea ca aparţinându-i. Sadoveanu încoace, numai că aici ele se spun şi
O doctoriţă îi pune un diagnostic, „Sindromul Reye”, declanşat datorită unei trăiri prea intense se ascultă într-un tren care trebuie să facă două
în plan intelectual. Poate de aceea şi chipul lui avea „o frumuseţe nepământeană”. Stilul exprimării întreruperi, o dată trebuind să-şi schimbe traseul,
sale devine şi el de o frumuseţe stranie, deopotrivă arhaic şi ultramodern. iar a doua oară din cauza căderii liniei electrice.
Ambiguitatea e condusă de autor până la punctul când cititorul nu mai ştie dacă naratorul e Spaţiul deci nu e unul limitat, la fel nici timpul.
autorul sau un alter ego sugerându-ne chiar şi putinţa metempsihozei. O fisură greu detectabilă între Un profesor de Limba română, şi el printre
real şi fantastic s-a produs ca în scrierile lui Borges şi Gabriel García Márquez. cei opt din compartiment, încearcă printr-un
Cele două labirinturi fel de acrostih să le explice la ceilalţi numele.
Când citeşti titlul povestirii, te gândeşti la nişte căi încurcate din care nu prea ai cum să ieşi la Povestea fiecăruia e o dramă trăită.
liman. Ia să vedem noi cum vede ardeleanul acesta ieşirea din labirint, îţi zici, şi te aşezi pe lectură. Ceea ce este comun e ceaţa prezentă în
Constaţi repede că el cam polemizează cu autorii de filme de acest gen, cu evadări. Din primul labirint, toate dramele povestite accentuând fantasticul.
vieţaşul, aşa-l numeşte autorul pe cel condamnat pe viaţă pentru dublă crimă, iese după ce a săvârşit Călătoria cu trenul ar fi putut da impresia de
crimele, de fapt apărându-şi onoarea în urma trădării iubirii. iniţiere, dar prin întoarcerea trenului aceasta pare
Mai greu va ieşi din al doilea labirint, cel al vieţii de condamnat pe viaţă. Frumos e cum a fi anulată.
pătrunde autorul în psihologia personajului, fiindcă aceşti vieţaşi sunt temuţi şi respectaţi. „Poveştile Muntele ar fi fost o iniţiere, dar câmpia spre
lor te înfioară ”. „Nu îşi ascund crima şi nici nu se mândresc cu ea.” care se îndreaptă trenul anulează şi ea iniţierea.
Pus să sape un şanţ, vieţaşul, de fapt îşi construieşte ieşirea spre labirintul exterior. Cea care-l Sacrificarea porumbeilor pentru o „Cină
ajută să iasă din labirintul interior e tocmai femeia, Ana, ibovnica gardianului, „blonduţul”, mai întâi de Taină” e tulburată de prezenţa fiarelor şi a
oferindu-i cana cu apă vie dar şi moartă, iar apoi iubindu-l. De data aceasta vieţaşul se părea că ieşise corbilor care vin la ospăţ.
din al doilea labirint. Psihologia feminină e aici admirabil surprinsă de autor. Ca să iasă din acest Povestirile, care sunt de fapt spovedanii,
labirint, nu va mai fi nevoie de o dublă crimă. Gardianul este lovit, dar scapă cu viaţă, iar Ana îi sunt întrerupte de o naştere acolo în câmp în
acceptă dragostea acolo în libertate. Ba autorul ne sugerează şi o posibilă paternitate „...orice fată e gerul iernii. Renata naşte în plin câmp gemenii
femeie, îi spune Ana, spre stupoarea sa, şi înţelepciunea noastră e în primul rând a trupului şi noi ştim când se aud versurile Corinei cântate în şoaptă.
mai multe despre dragoste decât un bărbat ... noi suntem păstrătoarele seminţei ...” De miraculoasa întâmplare aude şi lupul, semn
Deşi aparent absurdă, ieşirea din al doilea labirint nu o poate realiza decât prin propria-i moarte. că „el, totemul nostru, aflase şi se bucurase de
Ana eliberează un bărbat care iese din primul labirint prin moarte dar sămânţa lui va da viaţă. miraculoasa întâmplare”. Ce a urmat pare a nu
Cel care va fi zidit va fi tocmai gardianul, un Manole cu care se va căsători. Un mit al jertfei cu rolurile mai avea importanţă.
inversate. La umbra zidului
Fântâna fără cumpănă şi lanţ O naraţiune dinamică într-un spaţiu
Un adevărat banchet al imaginarului încât nu-ţi dai seama când te afli în fantasticul magic, ori atât de imens ca cel al Chinei aduce sub ochii
în fabulosul folcloric. Eroul e un anonim fântânar înzestrat cu harul de a descoperi apa în adâncuri cu cititorului personaje care-şi pierd identitatea,
o recuzită simplă, un băţ, de fapt, o nuia de alun, o adevărată baghetă magică, venind parcă dintr-un întreprind călătorii iniţiatice de-a lungul Marelui
timp fabulos dinaintea naşterii numelor. Fântâna e „fără lanţ şi cumpănă, dar e şi fântâna din care se Zid, plonjări în mituri străvechi, într-o istorie
adapă curcubeul, o fântână a visării. de milenii. De fapt e memoria uimitoare a unui
De la momentul surpării fântânii, moment tragic, plonjăm în vis şi din vis în alt vis şi tot personaj în a cărui gândire interioară autorul
continuând astfel încât nu mai ştim de suntem în planul real ori al viselor. încearcă să pătrundă. Evoluţia personajului atât
În adânc se caută apa limpede, curată, căutarea fiind aproape obsesivă, fascinantă, precum de contradictorie e sugerată, de fapt, de la început
obsesia zborului lui Icar. Doar că aici răzvrătitul caută în adâncuri. prin disputa celor şase ursitoare şi multiplele
Acolo unde sfârşeşte în urma surpării malului, dispariţia sa e miraculoasă fiindcă nu va mai fi ipoteze privind paternitatea lui Chen.
găsit niciodată. Ţinuta morală a eroului e sugerată în planul visului într-o metamorfoză posibilă de Gabe Martin
porumbel, uliu, cocoş sau vultur, nu în cârtiţă sau vierme, animale care i-ar asigura supravieţuirea Cică trebuie să fim atenţi cum ne alegem
subpământeană. Miraculosul ia şi proporţii cosmice: Gerul neobişnuit parcă aduce aurora boreală la numele ca şi cum noi l-am alege şi nu părinţii
latitudinea noastră „cu perdele luminoase ca trupul unui balaur”. Un curcubeu „s-a întors ca un arc noştri încă înainte ca noi care-l purtăm să fi venit
deasupra fântânii” despre care se crede că ar fi sufletul fântânarului dispărut în adânc”. pe lume. Numai că sunt coincidenţe despre care
Şarpele, poate simbol al curiozităţii cunoaşterii, după ce muşcă o femeie de mână, aceasta nu putem şti dacă sunt întâmplătoare. Numele ne
rămâne grea şi naşte un copil cu o vărguţă în mână. Alungarea ei din sat, fiind considerată o dă o identitate pe care dacă o pierdem putem trăi
„farmazoancă”, atrage după sine regretul sătenilor fiindcă „fântânarul nu le aducea numai apă, ci şi drame nebănuite, dar poate aduna uneori de pe
poveştile” cărora acum le duc dorul.
Sătenii rămân acum o întruchipare a numelui satului „Văi-de-ei” – Văidei. Să fie atât de vitală
pentru oameni setea de fantastic? (continuare în pag. 10486)

10482 www.oglindaliterara.ro
 UN ROMAN ISTORIC ÎN CALIGRAFIA UNUI
HAIJIN VALAH
(urmare din numărul anterior)
Tipologic, „ex-regele“ / „ex-
domnitorul“ valah, Grigore Alexandru
Ghica, adică Grigore al V-lea Ghica
(despre care istoria spune că, atât cât a
ocupat tronul Moldovei, a convins că-i
un adept al principiilor naţional-valahe,
a încurajat cultura valahă, tipărind la
Iaşi, în 1853, Hronica Românilor şi
a mai multor neamuri, de Gheorghe
Şincai, a dat prima lege a jandarmeriei
valahe, a pregătit calea re-Unirii
Valahimii din cele două principate ale
Daciei Nord-Dunărene etc.), în ciuda
faptului că, în „economia“ romanului
Ion Pachia- Descăunarea, de Vasile Moldovan, este
Tatomirescu un „personaj episodic“, un „sinucigaş“
ce, între limitele-i tragic-existenţial-
pariziene suportate mai bine de un
deceniu («...fostul domnitor bătea în zadar drumurile Parisului: când la
ambasadorul englez, când la consulul prusac, când la ambasadorul rus, când
la cel austriac; doar va pune vreunul o vorbă bună pe lângă împărat ca să-l
primească în audienţă: „Vreau să intervin pentru poporul meu, a cărui soartă
ingrată se găseşte în mâinile marilor puteri...!“», p. 13) – spre „a se elibera“
demn din „labirintul“ celor trei imperii – recurge la „soluţia ultimă“, aceea
de a-şi trage o „rafală de gloanţe în cap“, cu carabina din „panoplia-i
regală“, împroşcându-şi «creierii domneşti» (p. 20) pe pereţii încăperii
palatului său, aflat «nu departe de Paris», desigur, rămâne pentru Alexandru
Ioan Cuza, poate, cel mai important purtător de peceţi providenţiale (supra).
Tipologic, văduvă îndurerată este doamna Leroi, „soţia de Paris“
pentru cei unsprezece ani ce-i mai avea de trăit „prinţul“ / „ex-domnitorul“
valah, Grigore Alexandru Ghica; doamna Leroi îi „cenzurează“ soţului-
prinţ «relaţiile cu conaţionalii săi; castelul ce-l deţinea prinţul, nu departe
de Paris, fusese trecut pe numele ei; însuşi titlul proprietăţii se schimbase
din Medin în Leroi» (p. 13); numai pentru atât nu poate fi considerată
(după o modă ajunsă în ultimul deceniu şi pe la noi) drept exponent
feminin al vânătorii „dianice“ de prinţi; însă– după cum ne încredinţează
vocea auctorială dinspre un personaj aproape „reflector“ / „catadioptru“,
Elena Rosetti / Cuza, cunoscătoare de seamă a lumii din palatele de pe
lângă vestita catedrală Notre Dame – doamna Leroi «avea renumele de
mahalagioaică sadea» (ibid.).
Tipologic, emigrantul împământenit / căpătuit în Valahime
este cel ce ajnge strălucitul medic-şef al „armatei lui Cuza“, Carol
Davilla, bine individualizat, chiar de la intrarea-i în „vizorul romanesc
vasilemoldovanian“, dinspre personajul catadiopru, Elena Cuza, încă
din capitolul al III-lea, În audienţă la Napoleon, ca personaj înzestrat nu
numai cu «lungi favoriţi [...ce „se mişcă“] spasmodic» (p. 23), ci şi cu o
excepţional-categorică ştiinţă de a-şi atinge ţintele / obiectivele dinspre
vârful piramidelor sociale (obţinând „decretul lui Napoleon al III-lea“ prin
care Şcoala de Medicină din Bucureşti este recunoscută a fi de acelaşi rang
cu cele franceze, din domeniu).
În ochii „rosetteşti“ ai Elenei Cuza, «potoliţi, inexpresivi, aidoma
unor cărbuni stinşi», dar, câteodată, şi cu priviri oţelit-de-strălucitoare
(ca atunci când Davilla îi vorbeşte „frumoasei doamne“ valahe, Elena, nu
despre „obsesia-i de a nu putea să aibă copii cu Alecu / Alexandru“, ori
despre „tratamentul parizian de fertilizare ce durează câteva luni“, ci despre
posibila înălţare a lui Cuza până în vârful piramidei sociale, ca „rege“ / Domn,
în locul lui Grigore al V-lea Ghica), Carol Davilla este «doctorul chipeş, dar
cam încrezut, prea plin de sine, ca o halbă de bere peste marginile căreia se
revarsă spuma» (p. 24; bună, plasticizant-revelatorie comparaţia aceasta,
dar nu dinspre Doamna Elena, ci dinspre vocea auctorială). Personajul
mai este înzestrat cu aleasă „înţelepciune balcanic-nastratinească“ şi cu
mult umor curajos (ca la Tribunalul Mare din Bucureşti, când îşi salvează
un coleg de breaslă acuzat pe nedrept de malpraxis cu laxativa „Apă de
Viena“, supra), cu demnitate, cu înalt spirit justiţiar, cu onoare cavalerească,
mergând până la duelare (cu locotenentul tânăr şi afemeiat, Apostolescu),
cu ars amandi „la prima vedere“ (cu electrizantă iubire pentru tânăra
valahă, Ana / Anica Racoviţă, nepoata de 19 ani a prietenilor lui, fraţii
Golescu), cu aleasă grijă pentru „tot ceea ce lasă în urmă“ (acţionând chiar
cu o „mioritic-testamentară“ urgenţă copleşitoare / generoasă, înainte de
data stabilită pentru duel) etc.
Tipologic, prima Doamnă a Valahimii din România se relevă – „de
la începutul şi până la sfârşitul romanesc“ – Elena Rosetti / Cuza, despre
care „istoriile veridice“ (reflectate şi în romanul lui Vasile Moldovan)
certifică faptul că avea o profund-aleasă educaţie valaho-germano-franceză,
www.oglindaliterara.ro
specifică boierescului neam-Rosetti, înrudit cu alte neamuri din care s-au
ridicat „regi“ / „domni“ („voievozi“ / „domnitori“) ai Valahimii: neamul-
Balş, neamul Cantacuzinilor, neamul Catargiu, neamul Sturzeştilor etc., că,
încă din ajunul revoluţiilor burghezo-democratic-valahe, mai exact spus,
„din anul 1846, l-a întâlnit pe Alecu / Alexandru Ioan Cuza, s-a îndrăgostit
de el şi s-a căsătorit cu acesta“, că „mariajul celor doi a fost umbrit de
sterpia Elenei ce n-a putut oferi un urmaş distinsului ei soţ“, ceea ce n-a
împiedicat-o a-şi arăta un bogat suflet matern, revărsat asupra celor doi fii
ai amantei-prinţese Maria Catargiu-Obrenovici, ambii fii, „rod al iubirii
înfocate dintre Maria şi Alexandru Ioan Cuza“ etc.
În economia epică din Descăunarea, de Vasile Moldovan, Elena
Rosetti / Cuza dă impresia că are „statut de personaj-catadioptru“, adică de
„personaj reflector“. În general, este nobil-distinsă, inteligentă, cu ambiţii
bine temperate, ştie «să se facă plăcută celor din preajma sa» (p. 24), ori să
câştige multe inimi, cunoaşte bine ritualurile arhaic-valahe (nerespectate
întrutotul la priveghiul parizian al ex-domnitorului valah Grigore al V-lea
Ghica, fapt ce o face nu neapărat să fie «ca o viperă gata de atac» – p.
24 –, ci să atragă pertinent atenţia, atât văduvei, doamna Leroi, ce s-arată
«indiferentă [şi dând] din umeri», cât şi „feciorului de casă“ îmbrăcat
necorespunzător: «Suntem la priveghi, nu la petrecere !! E o blasfemie
ce faci dumneata !!!», p. 17); are sănătoase vederi politic-reunioniste
pentru principatele valahe din Dacia; ştie să-şi atingă obiectivele / ţintele
călătoriilor sale prin Europa Occidentală (ca în Italia, de pildă, unde, după
ce vizitează «pas cu pas, însorita ţară», ţine «cu tot dinadinsul să-l vadă
pe Garibaldi», deoarece are «ceea ce în epocă se numeşte cap politic»; cu
prilejul întrevederii cu marele carbonar, Elena Rosetti – i «se prezentase cu
numele de fată, [că] era de sorgine peninsulară» – are revelaţia unui astfel
de revoluţionar-cap-unionist-valah; Garibaldi o îndeamnă să se reîntoarcă
în Ţară, la Iaşi, spre a descoperi [fireşte, în Alecu / Alexandru Ioan Cuza]
«un Garibaldi român», p. 48); atât la Iaşi cât şi în Bucureşti, prima Doamnă
a Principatelor Valahe Reunite sub numele de România îşi îndeplineşte «cu
sârg îndatoririle plăcute, dar nu puţine şi adesea obositoare» (p. 100).
Parcă în „descendenţă tipologic-filimonescă“, veridică, în curs
de „clasicizare“, apare şi în romanul Descăunarea, de Vasile Moldovan,
după cum s-a mai spus (supra), nu o nouă „oriental-Vineră“, ci o zeiţă-
Afrodită / zeiţă-Venus de Bucureşti, „prinţesa valahă“ Maria Catargiu
– ce, prin căsătorie cu un prinţ sârb, Mihail Obrenovici, devine Maria
Catargiu-Obrenovici („rodul“ acestei căsătorii, Milan Obrenovici, se naşte
la Mărăşeşti, în 22 august 1854; a fost domnitor / rege al Serbiei între anii
1868 şi 1886; se stinge din viaţă la 11 februarie 1901, la Viena.).
Vestit-ultima iubită a „regelui“ / Domnului Valahimii, prinţesa Maria
Catargiu-Obrenovici este „singura femeie în prezenţa căreia Alexandru Ioan
Cuza se simte el însuşi“ [...]; are «trupul dumnezeiesc» (p. 242) în «forme
mlădii şi gesturi molcome», măsurat de Alecu / Alexandru «cu buzele» şi
„frământat cu palmele“, încât «îl ştia pe de rost; [...] părea al unei păpuşi...»
(p 234); prinţesa Maria Catargiu-Obrenovici, «gustând din mărul oprit, îi
dăruise Domnului doi fii şi, odată cu ei, fericirea şi grijile care umplu viaţa
oricărui bărbat adevărat» (p. 242).
Regele / Domnul providenţial al Valahimii este Alexandru Ioan
Cuza, eroul din panoul central: tânăr / student valah la Paris, „ultrasensibil“
la Lecţia de anatomie, abandonează „la timp“ Facultatea de Medicină şi
urmează cursurile Facultăţii de Drept, descoperindu-şi vocaţia politică,
rafinându-şi „zestrea ereditară“ în cercurile revoluţionar-paşoptist-franceze;
demn, impunător, strateg, neînfricat cavaler, diplomat, charismatic, locuit
de modestie şi de prudenţă, mai totdeauna, ştie să-şi atragă sprijinul /
prietenia persoanelor politice / culturale influente (de la Grigore al V-lea
Ghica şi Vasile Alecsandri, până la sultanul de Constantinopol > Istambul,
Abdul Medgid), ori să-şi aleagă / cultive suita de elită camaraderească,
„netrădătoare“, pe drumul regal / domnesc de pe Golgota Valahimii (Mihail
Kogălniceanu, Rosetteştii ş. a.); este însoţit / binecuvântat de Providenţă, de
Fortuna, atât în realizarea celei de-a VIII-a re-Uniri a Principatelor evmezic-
Valahe, Moldova şi Muntenia, în statul modern al României, cât şi pe-o
bună parte a duratei şederii sale în tronul de Bucureşti al Valahimii (după
cum suntem încredinţaţi şi de romancier: «Între timp i-a surâs norocul. Şi în
dragoste, şi în carieră. Tânăra soţie a unui bătrân caimacan l-a ajutat să urce
în galop treptele ierarhiei militare. Reintegrat la 16 martie 1858 în armată
ca sublocotenent, ataşat Statului Major, cinci săptămâni mai târziu, la 24
aprilie, era avansat din înaltă poruncă la gradul de locotenent. Peste numai
patru zile, frumoasa care i-a adus ofisul de înaintare la gradul următor, îi
î
pusese cu mâinile ei suave tresele de căpitan. A trei zi de Armindeni, aceeaşi
frumoasă doamnă îi schimba epoleţii. Alexandru intra în corpul ofiţerilor
superiori. rămâne un mister ce s-a întâmplat la Ministerul de Rezbel, însă la
20 august ale aceluiaşi an fu înălţat la gradul de colonel de lăncieri. Astfel,
în numai şase luni, parcurse o carieră strălucită, trecând prin toate gradele:
10483
 SECRETUL LUI ADRIAN
Adrian George Sahlean,
Migălosul cronofag. Traducând din
Eminescu
Mașina de scris, București,
2014
Parcă am auzit prima oară
Luceafărul, i-a spus Sergiu Al-George
în Delhi doamnei Urmila Rani Trikha,
după ce audiase versiunea sa sanscrită
Divygrahah. La fel i-am spus și eu lui
Adrain Sahlean în Biblioteca Națională
din București, pe 6 mai, după recitarea
din versiuea sa The Legend of the
Evening Star, la lansarea cărții sale
George Anca Migălosul cronofag. Traducând din
Eminescu. Caiete de atelier.
Când Dimitrie Cuclin mi-a dăruit
volumul său de traduceri din Eminescu,
mi-a luat întâi ochii prefața reginei Maria. Și traducerea lui Adrian a fost
rostită de alteța sa Radu Duda, dar numele traducătorului nu e menționat
în afiș, cum i s-a întâmplat lui Florian Popescu vs. Brenda Walker și mai
tuturor traducătorilor români acoperiți de vorbitori nativi ai limbii țintă, fie și
traducători de ocazie, contractuali.
Ce era circulat oficial – iată că Eminescu al lui Sahlean avea să facă
figură de samizadat – se primea politicos. Margaret Chaterjee a consultat
pe Pankhurst, Grimm, Hastie. Studenții indieni și chiar Urmila au petrecut
intermediul Corneliu M. Popescu. Ca și, în București, profesorul Tiwari,
după ce, totuși, fusese fascinat religios de rezonanța cosmică a mulsorii în
Zburătorul lui Heliade. Să ne întoarcem însă din India în America traducerii
sahleaniene.
Robert Bly, citind traducerea din Eminescu a lui Sahlean, a mărturisit
o impresie de secol 19, ceea ce traducărorului i-a convenit, cu gandul la Poe,
dar izbindu-se de americăneasca zicere – cine-l mai citește azi pe Poe? Cât că
Bly a semnat o elegie versiune din Nichita, cu omisiunea lui Ivasiuc, dar câte
recreații din clasici lumești.
Florence Hetzler privea în gol căutând un reper, și așa a dat de Brâncuși.
Adrian Sahlean, de un revelion, aflat în divorț, asistând și la scandalul dintre
soții-gazdă, fiindu-i și dor de acasă, s-a retras în altă cameră și a tradus, ca
în transă, a se mântui, prima și ultima strofă din Luceafărul. Gheorghe Dinu,
rămas fără revelion, trăsese la o locantă la șosea, unde cânta, pe versurile lui
Baudelaire, o rusoaică.
de la sublocotenent, grad ce-l deţinuse, ca rezervist, aproape 20 de ani, până
la colonel» – p. 44).
Pentru „regele“ / „Domnul“ României, Alexandru Ioan Cuza,
„grijile“ Ţării / Poporului său Valah au stat mai totdeauna înaintea „grijilor“
de Casă Domnească, Rosettesc-Boierească; este, mai mult ca sigur, cel mai
iubit „rege“ / „Domn“ al Pelasgimii > Valahimii din toate „istoriile“: «Cuza
se plimbă călare, fără pază, pe străzile Capitalei, nu doar pe bulevardele
din centru, ci şi pe uliţele din mahalale» (p. 202); este locuit de un înalt
spirit justiţiar, mergând până la „prudenţa“ / „imprudenţa“ unei graţieri a
politicienilor „lideri de rebeliuni“ de dincoace de Plebiscitul din 10 mai
1864, de dincoace de „însingurarea tronului“ şi de „băile-i de plante“:
«Cum ajunse în Capitală, după ce se sfătui cu miniştrii săi, Domnul îi graţie
pe toţi cei arestaţi din motive politice...» (p. 215).
Lucrarea malefică a politicilor duşmani-de-moarte ai „celui mai
iubit“ dintre „regii“ / Domnii Valahimii în instituţiile prim-statului „rapid“
modernizat „europeneşte“, dar şi în cancelariile Europei Occidentale, mai
exact-istoriceşte spus, „lucrarea Monstruoasei Coaliţii“ („lucrare“ dirijată /
asistată din capitalele imperiilor de-atunci: Viena, Moscova, Istambul), dar
şi „lucrarea“ permanentă a spionilor şi „scursorilor“ din cele trei imperii
(„bine mascaţi sub nume“ ca, de pildă, Valentineanu ş. a.) în cea mai
importantă capitală de la Dunărea de Jos, Bucureşti, promovarea în posturi-
cheie a unor „vechi imperiali“, trădători „specialişti“ ai Poporului Valah
Nord-Dunărean, acceptarea unor străini ca „Bailot de Beyne, Cezar Librecht,
Nicolae Pisoschi“ ş. a., „cartofori-de-gardă-domnească“, ori „militari-
necartofori“, uşor de corupt, „jur-împrejuru-i“, chiar „între oamenii săi de
încredere“, bazându-se numai „pe cuvânt de-onoare“, nu şi pe temeinică
informare „de dosar“ – greşeală făcută şi de înaintaşul său, Mihai Viteazul,
făuritorul celei de-a şaptea re-Uniri a trei Principate Valahe din Dacia Nord-
Dunăreană, în orizontul anului 1600 – au dus şi la „căderea“ / „abdicarea“
lui Alexandru Ioan Cuza din tronul României, în 11 / 23 februarie 1866, „la
ora 4 dimineaţa“, când „l-au luat prizonier“, din dormitor, de lângă iubita-i,
prinţesa Maria Catargiu-Obreovici, şi l-au scos din Palatul Domnesc“, nu
pe „intrarea principală“, ci prin „ieşirea de serviciu“: «„Este ieşirea de
serviciu“, îl lămuri şeful escortei, căpitanul Costiescu. „Pe aici intră numai
amploiaţii mărunţi şi slugile... Şi ies oameni ca dumneata.“ Arestatul se
10484 www.oglindaliterara.ro
Ani de zile și nopți a continuat traducătorul psihanalist, în pas cu
americanizarea proprie, tentativa de eminescianizare a angloamericanei.
Glossa i-a luat numai șase luni. Terapia se putea extinde începând din anii
90, încă în secolul 20. Am lansat și eu la Biblioteca Pedagogică Națională
prima ediție din acel revelion luciferic, în prezența lui Victor Săhleanu,
a Brendei Walker, a atașatului cultural american. Cred că am xeroxat
exemplare și pentru Casele Coepului Didactic din județe, că doar nu numai
din Lupta continuă de Ilie Ilașcu (exemplar smuls de la Ioan Alexandru, când
să-l ducă, bulk, în America). Mai apoi la Sala Oglinzilor avea să-l lanseze
Sorin Alexandrescu, cu o ediția apărută la Cartea românească. Piratizările au
explodat mai ales virtual, contabilizate tentativ de migălosul cronofag. Adică
traductofagie depistată divulgativ, americănește, legalist (ei, și?)
Om de spectacol, a recitat în New York sau la Institutul Smithsonian ca
să fie întrebat, noi de ce nu știm asta – spectatorii erau plătitori de bilet. Așa și
o puștoaică profesoară la o școală generală din București a intimat, la lansare,
că elevii ei, necitind în original, au achiesat sau joined traducerea americană
a cântărețului cu masterat anglistic pe capcanele traducerii și aprofundări
de psihanaliză și antrenorat de tenis și predare de italiană și concerte ca-n
tinerețe.
Înapoi la traducerea revelionară-revelație, „o muzică încă necunoscută
în auzul american” (Terrence Montgomery – regizorul producției teatral-
muzical-coregrafice „The Evening Star”, off Broadway, New York, 2005),
„această muzică împlinită îl copleșește pe traducător. Ea copleșește apoi
cititorii...” (Călin-Andrei Mihăilescu, „Haunting Hedonism of Sound”,
Literary Research Review, 2000). Profesorul Ion Chițoran a povestit, la
lansare, că a discutat traducerile lui Adrian cu vestitul Stoenescu, iar acesta a
recomandat traducerea sonetelor lui Shakespeare, or so.
Migălosul cronofag este o structură spectaculară, pe cât de colorată
pe atât de densă, traductologie mărturisitoare, nu fără delicată, defulantă
răcoreală, unic, contagios șirag terapeutic de povestiri întru Eminescu-
America și înapoi: Realitate și așteptări în traducerea lui Eminescu; Agonie și
Extaz: Frământările traducătorului; Sonoritatea: Un element cheie; De ce este
Eminescu cvasi necunoscut în lumea anglofonă? Despre analogie – Dinamica
dintre identitate și echivalență; Luceafărul în traduceri paralele – A.G.
Sahlean – C. M. Popescu – D. Cuclin – P. Grimm – L. Levițchi – McGregor-
Hastie – B. Walker; Ce facem cu Eminescu? Reflecții de traducător.
„Traducătorii sunt ca muzicienii, iar traducerea originalului este
ca interpretarea unei partituri. Într-o traducere intră mult mai mult decât
competența lingvistică și, ca și în muzică, talentul inefabil al interpretării
poate pune în valoare o compoziție sortită altfel unei aprecieri limitate la un
spațiu cultural-lingvistic redus.” (p. 74) „” „” „” „” „”
Da, secretul lui Adrian este Eminescu.
abţinu să răspundă. [...] După intrarea prizonierului în cupeu, căpitanul
Costiescu urcă pe capră şi porunci scurt: „Mână birjar ...!“» (p. 245); de la
Palatul Domnesc din Bucureşti, escorta îl duce pe Alexandru Ioan Cuza în
tabăra militară de la Floreşti-Prahova: «Intrând în cancelaria companiei de
grăniceri, Cuza se opri în faţă unui tablou masiv. „Tăierea capului lui Mihai
Viteazul“, simţi nevoia să explice caporalul Talpă. „Văd şi eu“, spuse Cuza.
Şi adăugă, în timp ce contempla tabloul, adresându-se tuturor: „Vedeţi cum
a fost trădat acest brav domnitor? Aşa am fost trădat şi eu. Doar că eu mă
aflu încă în viaţă.» (p. 251); primindu-şi „ultimul paşaport“ în cancelaria
companiei de grăniceri a tabărei militare de la Floreşti-Prahova, este dus la
graniţa României: «În urma trăsurii, bariera căzu ca o ghilotină» (p. 252).
Romanul istoric, Descăunarea (2014), de Vasile Moldovan, este
o realizare de marcă a literaturii noastre din primul sfert de secol de la
Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, prim-sfert de secol în
care istoria Daciei-de-România a cam fost uitată şi există pericolul repetării
acesteia ca pe segmentele ei cele mai sângeroase, prim-sfert de veac în
care „globalizarea“ – prin neostalinişti / neopaukerişti – şi-a arătat lucrarea
malefică, haotizând toate sistemele de fundament social – învăţământ,
sănătate, economie / resurse etc. –, prin metode / mijloace mai diabolice
decât cele staliniste / paukeriste din epoca proletcultismului comunist. E
vreme / semn ca istoria Daciei / României să fie modern-de-bine cultivată
în învăţământul nostru de toate gradele, făurind (prin grija ministerelor
culturii şi învăţământului, conduse de cei mai capabili specialişti în aceste
două domenii, nu de miniştri-veterinari, actori etc., „instalaţi în frunte, pe
criterii politice“), poate, şi o indiscutabilă / incontestabil-europeană Şcoală
Cinematografică Valahă, chiar luând „model de şcoală“ de la sud-coreeni,
ori de la turcii de astăzi, care şi-au turnat istoria popoarelor pe care le
reprezintă în lume, mai toată, în filme de cea mai înaltă valoare / competiţie,
cu benefic-planetar circuit.
(Penultima cronică de carte beletristică, 26 – 30 florar, 2014, tot de
la Piramida Extraplată...)
____________________
* Vasile Moldovan, Descăunarea, roman, Bucureşti, Editura Societăţii
Scriitorilor Români (ISBN 978–606–8412–12–2), 2014 (pagini A-5: 256).
 Gândirea filozofică europeană despre spaţiul slav
(urmare din numărul anterior)
În ceea ce constă perioadele de
evoluţie a unei culturi, O. Spengler
se apropie de concepţiile lui N.
Danilevski. O. Spengler scrie că
„Fiecare cultură urmează etapele de
creştere asemenea omului. Fiecare are
copilăria sa, tinereţea sa, maturitatea
şi bătrâneţea sa.” Însă referitor la acea
criză despre care s-a vorbit şi s-a scris
foarte mult, criza culturii occidentale,
Spengler este de părere că aceasta
constă în schimbarea valorilor odată
cu apariţia în Occident a nihilismului,
Aliona Munteanu a negativităţii care s-a răspândit şi în
rândurile maselor, contestând vechile
valori, criticându-le şi respingându-
le. Promotori ai acestor noi valori au fost: Jean- Jacques Rousseau,
Schopenhauer, Hebbel, Wagner, Nietzsche, Ibsen, Strindberg, E. Cioran
etc. În felul acesta, raţionalismul rece a luat locul spiritualităţii, teoretizarea
a luat locul trăirilor, iar individualismul a luat locul colectivităţii. A avut
loc o subordonare a valorilor spirituale faţă de cele materiale, o inversare
a raportului firesc dintre mijloace şi scopuri. Universul uman devine
exteriorizat şi nu interiorizat, axat pe autocunoaştere directă. Există o
tindere vădită a omului spre domeniul tehnic, îndepărtându-se tot mai
mult de aspiraţiile interioare şi trăirile autentice. Personalitatea omului
încet, încet se pierde, intrând în comun şi urmând gloata precum un robot.
Atitudinile, comportamentele şi acţiunile devin standarde pentru toţi.
Omul nu îşi mai pune întrebări despre sensul vieţii, nu mai are tendinţe de
meditaţie. Viaţa se ocupă astfel de aparenţe şi nu de profunzimi, întrucât
a rămas fără suflet. Mintea a pus stăpânire pe suflet. Acest lucru îl spune
şi N. Berdiaev. Cunoaşterea ştiinţifică şi modernizarea lucrează în felul
acesta împotriva omului prin efectele sale negative asupra naturalului.
Francois Rabelais îl avertizează pe omul modern că „ştiinţa fără conştiinţă
este ruina sufletului”.
Făcând o analogie a culturii cu anotimpurile ciclice: primăvara,
reprezentând naşterea, vara – tinereţea, toamna – maturitatea şi iarna –
bătrâneţea/moartea, O. Spengler a identificat opt culturi care se deosebesc
prin stilul său propriu faţă de celelalte culturi. Acestea sunt: cultura
egipteană, greco-romană, chineză, babiloniană, indiană, arabă şi cea
vestică, care au parcurs un ciclu de viaţă identic. Cultura este definită
la Spengler ca un organism, iar istoria universală nu este altceva decât
biografia ei generală.
Nichifor Crainic scrie, făcând referire la filozofia lui O. Spengler,
că toate ţările vestice dezvoltate au urmat o transformare normală. „O
morfoză naturală, o morfoză adevărată se petrece în ţările în care cultura şi
civilizaţia se dezvoltă organic şi simultan, cum ar fi Franţa. Dar un fenomen
de preudo-morfoză, de dezvoltare artificială, nu-l putem observa decât în
aceste ţări înapoiate sub anumite raporturi, care totuşi, la un moment dat,
vor să se pună brusc la punct, la nivel european”.10 Prin urmare, Rusia,
sub influenţa curentului de occidentalizare a urmat un fenomen de preudo-
morfoză (să ne amintim de creştinarea forţată din anul 988).
Conform filozofiei lui Ceadaev, Rusia este un teren nevalorificat pe
care trebuie să se construiască o cultură şi o civilizaţie occidentală. Iar
aceasta cultură şi civilizaţie occidentală „trebuie căutată în formele de viaţă
universală ale occidentalismului”.11 Ceadaev e de părere că ortodoxismul
bizantin a paralizat forţele Rusiei creatoare. „Suntem, menţionează el,
un parazit şi nimic altceva, pe arborele culturii universale. Suntem copiii
nelegitimi ai culturii de astăzi. Îmbrăţişând ortodoxismul bizantin, Rusia
s-a despărţit de Occident şi şi-a tăiat deci vinele prin care putea să circule
un sânge aducător de cultură. Creştem, dar niciodată noi, ruşii, nu ajungem
la maturitate. Înaintăm, dar pieziş şi fără nici un scop”.12
P. Ceadaev poziţionează Rusia undeva la mijloc, între Orient şi
Occident, astfel Rusia are propria sa dezvoltare, independentă de cele
două extreme: „Noi n-am mers niciodată în pas cu celelalte popoare; noi
nu aparţinem nici unuia dintre marile familii ale speciei umane; noi nu
www.oglindaliterara.ro
suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului şi nu avem tradiţiile nici ale
unuia, nici ale altuia”.13
I. Ilin, filozof al sec XX, nu îşi poate imagina o gândire autentică
care să nu pornească din inimă. El este de părere că „… trebuie să spunem
întregii lumi că Rusia este vie – că înmormântarea ei ar fi un fapt neînţelept,
că noi nu suntem praf şi mizerie umană, ci oameni vii, cu inimă rusească,
cu gândire rusească şi talent rusesc…” De aceea este primordială educarea
poporului rus în spiritul caracterului naţional spiritual. Căile adevărate care
duc la renaşterea Rusiei, după părerea lui I. Ilin, sunt următoarele: credinţa,
continuitatea istorică, simţul monarhic de dreptate, naţionalismul spiritual,
statul rus, o elită nouă conducătoare, un nou caracter spiritual rus şi o
cultură spirituală. Poporul rus are nevoie de pocăinţă şi de purificare, iar
cei ce s-au curăţat trebuie să-i ajute pe ceilalţi să-şi restabilească conştiinţa
vie creştină, credinţa în puterea divină, atitudinea corectă faţă de rău,
sentimentul onoarei şi capacitatea de a crede. Fără acestea, Rusia nu va
renaşte, iar măreţia ei nu se va crea.”
Emil Cioran, filozoful român al secolului XX, a atins şi el tema
disputată a relaţiei dintre Orient şi Occident şi cea a crizei spirituale. El
aduce critici la adresa popoarelor slave care au încurcat renaşterea Daciei,
considerându-şi ţara nedemnă de a avea o dezvoltare spirituală proprie.
E. Cioran propune să se urmeze întru totul cultura europeană şi paşii
Occidentului, convins fiind că Europa Vestică este singura care urmează un
ritm sigur de evoluţie. Însă forma liberală de guvernământ a Occidentului
nu îi era pe plac, sugerând în locul acesteia autoritatea şi violenţa, capabile,
după părerea gânditorului, de a salva lumea. Deoarece cultura română este
mică şi nesemnificativă, aflată la marginea Balcanilor, nu va fi niciodată
capabilă de a renaşte.
Deşi fiecare dintre filozofii menţionaţi mai sus au trăit în perioade
diferite, au avut propriile idei şi au aparţinut unor grupări specifice, citind
scrierile şi concepţiile acestor filozofi înţelegem şi observăm preocuparea
lor comună pentru o transformare, pentru un aport de bunăstare adus
omenirii şi în acelaşi timp o efervescentă căutare şi dorinţă de cunoaştere,
de aflare a adevărului şi comparare a propriilor valori culturale cu valorile
celorlalte popoare. Munca lor intensă ne este de ajutor astăzi să descoperim
istoria, atmosfera şi preocupările înaintaşilor noştri şi să ne creăm o idee
despre atributele relaţiilor dintre spaţiul slav si cel occidental.
Bibliografie:
1. Nichifor Crainic, “Dostoievski şi creştinismul rus”, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1998;
2. P. Ceadaev, “Scrisori filozofice”, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1993.
Webografie:
3. N. Danilevski, “Rusia şi Europa”, Carte online http://monarhiya.
narod.ru/DNY/dny-list.htm
4. O. Spengler, “Apusul Europei”, Carte online, Vol I pe site-ul -
http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/History/Speng/index.php
Vol II -http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/History/Speng_2/
index.php
5. V. Shubart, “Europa şi sufletul Asiei”, Carte online pe site-ul
http://imwerden.de/pdf/schubart_europa_und_seele_des_ostens_ru_2000.
pdf
6. И. Ильин «Кризис Безбожия», publicaţie online pe site-ul
http://imwerden.de/pdf/ilijn_krizis_bezbozhiya_1935.pdf
7. И. Ильин, биографический указатель, http://www.hrono.ru/
biograf/bio_i/ilin1ia.php
8. В. Зеньковский „Русские мыслители и Европа” – carte
online pe site-ul http://www.gumer.info/bogoslov_Buks/Philos/Zenk/
index.php
______________
10 Nichifor Crainic, “Dostoievski şi creştinismul rus”, cap.
Occidentaliştii, pag. 63.
11 Ibidem, pag. 66.
12 P. Ceadaev, “Scrisori filozofice”
13 Ibidem
10485
 Regine efemere
de Georgeta MUSCĂ OANĂ
Dumitru Anghel
Volumul de versuri „Regine efemere”, Editura „Nelinişti Metafizice”,
Constanţa, 2013, 136 de pagini, se remarcă printr-o stabilitate stilistică şi un
interesant echilibru de tehnică literară.
Într-o vreme de... „liberă practică” poetică, dominată de o singulară
şi... drastică regulă - „Fără nicio regulă!” – care evoluează spre un penibil
dezmăţ liric, scriitoarea Georgeta Muscă-Oană scrie versuri în dolce stil
clasic după criteriile cuminţi ale prozodiei cu ritm iambic sau trohaic, cu
rimă împerecheată, încrucişată sau îmbrăţişată, sau strofe cu versuri de
cinci-şase silabe, ca-n doine şi balade, ori cu vers alexandrin de 15-16
silabe.
Cochetează pedant cu poezia de formă fixă - sonet, rondel, pastel
– pentru că nu abdică de la simetrie şi echilibru, deşi are toate datele
artistului gata să zburde pe... herghelii de metafore, epitete surprinzătoare şi
comparaţii... pe muchie de cuţit liric, ascuţit şi gata de atac la încremenirea
în tipare.
Şi în noua sa carte, a patra, pe aceleaşi coordonate de tehnică literară,
„Regine efemere”, cu un titlu care-i precizează opţiunea sentimental-
lirică, doamna Georgeta Muscă-Oană este atât de decentă în materie de ars
poetică, încât nu... joacă decât pe cartea lucrului bine făcut, chiar într-un
segment al literaturii lirice, în care jocul de-a sentimentele a luat-o razna
şi nu mai există interdicţii de niciun fel, nici măcar în planul personal al
gradului de cultură şi al unei minime educaţii.
Relevant şi meritoriu pentru erotica şi mai ales pentru lirica de
factură religioasă din volumele „Regine efemere” şi „Vibrând pe clape
de lumină” (Editura Anamarol, Bucureşti, 2012) este că Georgeta Muscă-
Oană a avut luciditatea şi echilibrul să nu cadă în capcana aşa-zisei poezii
moderne de azi, care a înlocuit treptat dar tenace poezia suavă, uneori în
registrul semi-oniric, dar grefată pe o emoţie sinceră, cu forme „lirice” (!?)
impudice, cu acute între pitoresc folcloric şi manierism artificios, voit voalat,
cu o semantică spre derizoriu. Scriitoarea a avut puterea să-şi păstreze
verticalitatea artistică şi să nu se înroleze în armata de pseudoavangardişti,
care consideră mare şi modernă literatură lirică o indecentă siluire a limbii
române.
Poeţi şi poetese, mai ales, promovează o poezie decrepită, cu accente
de misoginism patologic, cu descrieri sordide dintr-un univers biologic
sexual, în degradare fizică, o anatomie terfelită pervers cu pretenţii de
artă; o tevatură erotică de poezie destrăbălată, grobiană, fetidă, naturalist-
indecentă, rezultată din preferinţa pentru un vocabular dur, licenţios în
(urmare din pag. 10482)
întregul mapamond sute de persoane. E aceasta o simplă întâmplare? Se
pare însă că nimic nu e întâmplător.
O faimă de rai
Câteva ipostaze în care omul înfruntă moartea sau mai repede
o păcăleşte. Nici urmă de angoasă în vreuna. Rând pe rând naratorul se
substituie; el e copilul care-şi povesteşte propria moarte, adolescentul, cel
lovit cu grenada de lemn, adultul care deja trece prin tunelul oranj. Moartea
aparentă a numelui, care devine uitare, e narată de adult. Un personaj
feminin, Letiţia, povesteşte o posibilă moarte prin vis, deci oracular.
Moartea nu oferă unora certitudini, ea poate fi periferică doar, dau
parţială.
Despre rai şi iad informaţiile sunt relative. Un om de acţiune s-ar
plictisi în rai.
Joaca copiilor în noroi, deşi aparent absurdă, produce o veselie ce
contaminează. Cuprinşi de o adevărată frenezie, când se ridică din noroi
admiră curcubeul, căci pe el coboară din rai un suflet.
Dirijorul
Dacă nu ne-ar fi sugerat autorul că acţiunea e doar în plan oniric,
aproape că am crede a fi martorii devenirii unui geniu. Aripa şi gheara
crescute în locul mâinii drepte, ne duce gândul şi la puritatea angelică şi
la răzvrătirea demonică. Un accident transformă pe virtuosul interpret de
geniu, Octav, nume predestinat, într-un dirijor genial şi creator, care topeşte
în muzică totul: cântecul păsărilor, glasul fiarelor pădurii, a târâtoarelor,
a viermilor şi a fluturilor, iarba prin foşnetul ei e „suspin de vioară”, iar
mestecenii legănaţi de vânt dau sunete de orgă. Parcă o altă lume se creează,
muzica aceasta fiind unică, irepetabilă, serafică, paradisiacă.
Mirela, probabil iubita sa, ştiind că „muzica pentru el e mai mult
decât o amantă” îl încurajează, dealtfel mărturisindu-i că ea „crede în
regăsirea lui”.
Repertoriul pe care-l visează în orchestra sa ar cuprinde compoziţii
geniale din diferite epoci: „Muzica apelor”, de Haendel, „Concertul
10486 www.oglindaliterara.ro
cel mai nevinovat sens, o semantică de
mahala cu accente pe cuvinte porcoase;
o poezie (!?) izvorâtă din urâtul ca
element de estetică şi din imbolduri
primare biologice, necontrolate de
educaţie şi rigori civice. Adică, un tip
de „masturbare” erotică, prin care sunt
exibate aprehensiunile unei bărbăţii
în impas şi, ca o viagra de inspiraţie,
se apelează la şoc verbal provocat de
cuvinte triviale, obscene, necuviincioase,
din zona indecenţei şi a vulgarităţii
agresive.
Poezia doamnei Georgeta
Muscă-Oană se detaşează deliberat de
toate aceste... impurităţi scriitoriceşti
şi rămâne una de atitudine intim-
confesională, ca un modus vivendi liric,
al său în exclusivitate, fără să-l declare
model de urmat, dar prin care se expune
sufleteşte, scuzându-şi neliniştile, frământările, incertitudinile şi dilemele
existenţiale.
O face însă cu discreţia, decenţa şi rezervele manierate ale omului
încercat de prea multe alternative, ca-n oricare dintre cele 108 poeme care
alcătuiesc volumul „Regine efemere”: „Eu îmi desfac iar aripi spre iubire /
Şi din mărgeanul zborurilor sorb; / Îmi spui acum, la ceas de regăsire, / Cât
m-ai iubit, dar fost-am aşa orb” („Eu”, pag. 11), ca-n „poveşti” de dragoste,
cu iubiri rănite, iubiri trădate, iubiri uitate; ori: „O, voi, regine efemere, /
striviţi al inimii tumult! / Striviţi destinul care cere / O clipă doar, nimic
mai mult” („Regine efemere”, pag. 19), cu repere existenţiale şi destin în
derivă, cu regulile învăţate de la clasicii Vasile Alecsandri, George Coşbuc,
Mihai Eminescu...
Are şi... „erezii” prozodice poeta de secol XXI Georgeta Muscă-
Oană în poemul „Recunoştinţă târzie”, pentru că tehnica sa, versul său, sunt
şi moderne, pe coordonatele prozodice de ultimă generaţie; şi muzicalitatea
este alta, şi punerea în pagină se aliniază la... moda de ultimă oră, ba chiar
plusează în plan ideatic pe un... „as din mâneca” surprizei lirice: „De mii
de ori am îmbrăţişat orizontul / cu privirea-mi vorace. M-ai răsfăţat şi la
răsărit, / şi la amurg, dar nu ţi-am mulţumit nicicând” (Op. cit., pag. 35),
ca o aliniere la Ştefan Augustin Doinaş, Ioan Alexandru, Marin Sorescu,
Nichita Stănescu...
Poezia doamnei Georgeta Muscă-Oană, clasică sau modernă, este
una de impact sentimental, o învălmăşeală emoţionantă şi frumoasă de
simţiri sufleteşti, de la iubirea de ţară, de locurile natale, de părinţi şi de
copii, de Dumnezeu şi de băiatul sau fata cu ochi frumoşi şi zâmbet divin.
În poezia poetei Georgeta Muscă-Oană se poate citi în stele, în
gânduri, în speranţe, în muzică de pian şi în acorduri grave de orgă, de la
Mozart la Bach, de la Beethoven la Enescu, de la Tom Jones la Madonna...
Brandenburgic nr 4”, de Bach, „Simfonia Fantastică”, de Berlioz,
„Imperialul”, de Beethoven şi „Concertul 2 pentru pian şi orchestră”, de
Prokofiev. Frumos vis; să poţi cuprinde într-o compoziţie muzicală tot ce se
zbate şi jubilează pe Terra!
Portret în oglindă
Ce a zis autorul? „Ia să le arăt eu cititorilor că arta este mai adevărată
decât realitatea” şi a reuşit prin această povestire cu care încheie volumul, şi
pe care e greu să o încadrezi într-un anumit tip de fantastic, cum se încearcă
uneori printr-un exces de didacticism.
Magistrul, un profesor de la Arte Frumoase, încearcă să demonstreze
studenţilor că proba de foc a unui pictor e portretul. (Ce bine ar fi dacă toţi
pictorii ar ţine cont de aceasta!). Se face trimitere la „Strigătul” lui Eduard
Munch, despre care trebuie să ştim ce sunet (vocală) scoate personajul.
Când o profesoară şi fostul ei elev trebuie să facă portretul robot al
unui criminal violator situaţia se complică.
De aici încolo se plonjează în fantastic. Criminalul nu-şi arătase
faţa. Prin sinestezie pictoriţa invocă mirosul pe care-l reţinuse. Cuvântul
pe care acesta îl pronunţase nu avea decât două sunete. („Când l-am strâns
de testicule a mugit”)
Portretul acum şi-ar pierde importanţa fiindcă răul a fost el, care în
urma unei lovituri în cap moare înecat în Mureş.
Intervine acum substituţia: asasinul e portretul realizat, adică un
fel de copie holografică. Ni se induce ideea că portretul reuşeşte verbal
violul eşuat, şi încă mai violent. Sinuciderea pictoriţei, absurdă, ne apare ca
ritualică, „în oglindă”. Tânăra, despre care aflăm că o cheamă Georgiana,
pare a fi un dublu al profesoarei. Cu acelaşi obiect „al crimei”, o lance, cu
care-l lovise pe el în cap, se sinucide ea (lancea avea tăişul ascuţit).
Intuiţia Clarei, tot pictoriţă, o ajută să descifreze un text pe care l-ar fi
rostit Georgiana înainte de a muri: „NU MĂ IA CU EL”.
Autorul ne conduce apoi spre mitul lui Tezeu şi al Ariadnei, iar
despre Georgiana ne spune: „Ea, Georgiana, e de fapt replica feminină a
Sf. George care-l omoară pe balaur”, fiindcă „omorându-se, Georgiana îl
ucide pe balaur”.
 Puşkin – Poezie, dragoste şi moarte
Aleksandr Sergheevici Puşkin (1799-1837) s-a născut la O femeie frumoasă şi un sfârşit tragic   
Moscova, în familia unui ofiţer, Serghei Lvovici Puşkin, un tânăr Căsnicia cu această femeie, cu care are 4 copii,
cu o înfăţişare plăcută, a cărui apariţie în saloanele mondene ale este dificilă. Natalia este atrasă irezistibil de
aristocraţiei moscovite, alături de frumoasa lui soţie, era destul vâltoarea vieţii mondene: baluri la curte, serate,
de frecventă. Cei trei copii ai cuplului erau mai mult în îngrijirea recepţii – în timp ce Puşkin are preocupările sale
doicii, Arina Rodionovna. Olga, sora cea mai mare a viitorului fireşti, între care aceea de a găsi miiloacele băneşti
poet, şi fratele lui mai mic – Lev, îşi amintesc că învăţa cu uşurinţă necesare pentru acoperirea cheltuielilor cerute de
franceza, engleza, italiana. Mai greu – germana. La unsprezece ani această viaţă trepidantă. În acelaşi timp, Nataliei
cunoştea foarte bine clasicii francezi, scriitori, filozofi.  La vârsta Puşkina îi dau târcoale cei atraşi de frumuseţea
de 12 ani, Puşkin, însoţit de tatăl său, ia drumul Petersburgului. În ei, între care şi ţarul Nicolae, care, sub pretextul
imediata apropiere a marelui oraş, la Ţarskoe Selo, a fost înfiinţat, unei funcţii onorifice date lui Puşkin, încearcă să
din iniţiativa ţarului Alexandru I, un liceu pentru copiii nobilimii. o reţină la curte.
Aici, viitorul poet îşi petrece poate cei mai frumoşi ani ai săi, într- Scrisoarea   Dar cel mai mare necaz i-l
un cadru natural de o rară frumuseţe. Fiecare elev avea camera provoacă un tânăr emigrant francez, pe nume
sa, cu mobilierul necesar: o masă, un pat, un lavoar, o oglindă, un Georges d’Anthes, aciuat pe lângă curtea lui
şifonier. Frumuseţea locurilor, precum şi anturajul i-au stimulat imaginaţia tânărului Puşkin. O primă Nicolae I, care este foarte insistent în curtea pe
dragoste înfloreşte în inima lui Puşkin la vederea unei surori a unui coleg al său: „Frumoasa fecioară care o face Nataliei. Puşkin îl provoacă la duel,
şi dragostea mi-au tulburat sângele tânăr – îşi aminteşte poetul în opera sa, după 15 ani, reţinând-o
în „Evgheni Oneghin”. Dar această dragoste este numai o palidă prefaţă a acelor care vor urma, între
care una copleşitoare – ultima. Dar să nu anticipăm.
Un poet nonconformist  După şase ani de studii, Puşkin părăseşte Ţarskoe Selo şi ajunge la
Petersburg, unde i se oferă o slujbă. Numele lui Puşkin a început să fie cunoscut încă din liceu, unde
se afirmase ca un mare talent în plină ascensiune. De aceea, intrarea lui in saloanele Petersburgului
era dorită şi aşteptată. Deşi se simţea atras de vâltoarea vieţii mondene – baluri, teatre, recepţii, vizite
– el nu uită nici un moment vocaţia sa literară. În anul 1820 el termină „Ruslan şi Liudmila”. Poemul
este însă tipărit în vara anului 1821, când Puşkin luase lungul drum al exilului. Trebuie spus că numai
puţini ani din scurta lui viaţă n-au fost ani de exil.
De ce a fost Puşkin exilat?   Încă din liceu se afirmase prin faptul că se opunea ca elevii să
devină nişte “servitori credincioşi” ai ţarului, iar atunci când ajunge „Secretar al Colegiului de Stat al
Ministerului Afacerilor Străine” (funcţie cu titlu pompos, dar mai mult onorifică), Puşkin are legături
cu cercurile conspirative. Balurile şi petrecerile acopereau adesea luarea unor contacte cu elementele
revoluţionare. Poliţia veghea însă, şi nu fără succes. Vorbele, ca vorbele, dar poeziile multiplicate
de mână puteau ajunge, fie şi într-un singur exemplar, în mâinile celor care-l păzeau pe ţar şi de aici
în cele ale monarhului. Şi ce ochi mari făcea ţarul Alexandru I când citea ce scria fostul elev de la
Ţarskoe Selo: „Monstrule autocrat, / Te urăsc pe tine şi tronul tău!” şi mai departe: „Tu eşti oroarea
lumii şi ruşinea naturii” ş.a. Toate acestea i-au hotărât soarta: exilul în diferite colţuri ale Marii Rusii.
Trimis la Chisinău, apoi la Odessa, Puşkin are în continuare necazuri: guvernatorul Voronţov al
Odessei nu vede cu ochi buni „ochii dulci” pe care tânărul Puşkin îi face frumoasei contese Voronţova,
soţia lui. Îi cere mutarea, care se aprobă. Puşkin ia drumul spre Mihailovsk, o moşie de a mamei sale,
din gubernia Pskov, unde are o întâlnire cu tatăl său în termeni destul de neplăcuţi, precum şi cu dar d’Anthes, ca să-şi acopere intenţiile, se
familia. Aici, la Mihailovsk, îi vine ştirea morţii lui Alexandru I şi a răscoalei decembriştilor. Este căsătoreşte cu sora Nataliei pentru a avea prilejul
ridicat de jandarmi şi condus la Moscova, unde are marea surpriză să fie dus în faţa lui Nicolae I, care de a fi în preajma ei. Duelul este evitat. Dar între
îl anchetează personal. Îi pune întrebarea: „Dacă în timpul răscoalei ai fi fost la Petersburg, ai fi luat timp, Puşkin primeşte o scrisoare anonimă. Astăzi
parte la aceasta ?”, la care Puşkin i-a răspuns foarte sincer: „Fără îndoială, majestate, toţi prietenii mei se ştie cine a scris această scrisoare, care a dus la
făceau parte din complot şi eu n-aş fi putut să nu iau parte”. Ţarului Nicolae I se spune că i-a fost pe un deznodământ tragic: Vasili Iacovici Zaviaskin,
plac răspunsul poetului. L-a iertat şi i-a ridicat cenzura asupra operelor lui, cu obligaţia ca acestea să în slujba prinţului I. S. Gagarin. În orice caz, în
fie văzute de el sau de şeful jandarmeriei, contele Benkendorf. Dar “îndulcirea” raporturilor cu Puşkin scrierea acestei scrisori şi a scopului pe care-l
nu este decât o stratagemă. O mărturiseşte chiar Benkendorf: „El [Puşkin] este un ştrengar de treabă urmărea autorul ei, s-a ţinut seama de toate
şi ar putea fi de folos dacă se va putea să-i îndreptăm condeiul şi vorba”. elementele care trebuiau să ducă la pierzania lui
Viaţa sentimentală   Intrăm într-un capitol mai delicat din viaţa poetului. Este vorba de cel Puşkin:
sentimental. Biografii săi au reliefat lista întocmită de Puşkin însuşi de nume sau iniţiale de femei. 1) în scrisoare se atrăgea atenţia „soţului
Sunt vreo 14, din diferite straturi încornorat” asupra idilei soţiei sale cu d’Anthes;
sociale. Dar, cum se spune, 2)  se miza pe reacţia firii lui cinstite, grefată însă
ulciorul nu merge prea des la pe un fond impulsiv, precum şi pe hotărârea de
apă… Aşa i s-a întâmplat şi lui a-şi apăra onoarea familiei, la care Puşkin ţinea
Puşkin, când a văzut-o pe Natalia foarte mult.
Goncearova, o tânără de 16 ani,
de o frumuseţe răpitoare. Era la Duelul. Moartea lui Puşkin   Fitilul fiind
un bal. El mărturiseşte: „Când am astfel pus şi aprins – se aştepta doar explozia. Ea
văzut-o pentru întiia oară, mi-am s-a produs în dimineaţa zilei de 27 ianuarie 1837,
pierdut minţile!”. Nu stă prea mult la Ciornaia Recica, la periferia Petersburgului.
pe gânduri: îi cere mâna, dar este D’Anthes trage întâi. Puşkin cade. E rănit grav.
refuzat şi pleacă în Caucaz, unde a Trage totuşi şi el. Îl răneşte pe d’Anthes uşor la
luat parte la asediul Erzerumului. braţ, dar soarta lui era pecetluită.  La 29 ianuarie
În 1829 se întoarce la Moscova. 1837, orele 2.45′ Puşkin nu se mai află printre cei
Din nou îi cere mâna Nataliei vii. Rusia pierdea astfel pe cel mai important poet
Goncearova şi, de data aceasta, și dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea.
este acceptat. Căsătoria are loc în sursa: Almanahul Luceafărul, 1986
1831.

www.oglindaliterara.ro 10487
 Ultimul mesaj
– IN MEMORIAM –
Traind intr-o alta lume din punct de vedere
spiritual, respirand alte valori, crezand cu toata
puterea inimii ca macar o parte din lumea reala iti
impartaseste ideile, entuziasmele, crezurile si dorinta
de a fi folositor, nu percepi (sau poate chiar nu vrei)
prezentul in adevarata lui fata, ceea ce clocoteste in
el dincolo de puterea ta de intelegere.
Ce ii doare pe guvernanti (sau pe cei care le
vor locul), pe lichelele care ii slujesc, pe impostori
si lingusitori, pe cei care nu au decat gura mare plina
de topoare, aceste aruncatoare de pietre in Sufletul
Omenesc, in Frumos si in Trainic, ce ii doare pe ei
de noi, de problemele noastre de visele si sperantele
ce le dorim reasezate pe podiumul cel mai inalt, de
sacrificiile noastre, de credinta pe care o punem in tot
ceea ce facem?
Cea mai mare greseala pe care am facut-o
este ca nu am vrut sa ascult de sfaturile unor prieteni
sinceri, dar bine ancorati in realitate, si anume sa
nu fac ANUL ACESTA NICI O MANIFESTARE
DE AMPLOARE. N-AM VRRUT SA ASCULT
pentru ca nu mi-am putut inchipui ca impostorilor
si slugoilor li se vor alatura unii din breasla noastra. Constantin Ghiniţă
Ca nu pot sa se preteze la cele mai josnice mijloace
de denigrare si calomnie, de o nerusinare ce intrece
chiar si ultima noastra incercare de aparare a Stupului si a faptelor puse in
slujba Artei si Culturii.
ANUL ACESTA, dupa cum ziceam... in aceste vremuri mai tulburi ca
niciodata sa ma apuc sa fac acest Festival. Munca enorma, bani simbolici,
timp cheltuit zadarnic, boala, nervi, stress, palme primite, pietre aruncate,
cuvinte otravite, suflete sangerande - si, pana la urma, PENTRU CE ? Nu
trebuia anul acesta, pentru ca se vedea clar ca lumina zilei ca va fi cel mai
murdar, cel mai tradator  si mai epidemic an din istoria postdecembrista.
Cand s-a adunat toata drojdia si scursura societatii ca sa puna mana pe
PUTERE.
AN ELECTORAL cu specific pur romanesc.
Anul CHICIURILOR, al MANELELOR, al NONVALORILOR,
al  LIBIDINOSILOR si PUPINCURISTILOR, al LATRATORILOR  si
OTREPELOR care si-ar vinde si Parintii pentru o functie sau alte beneficii.
Caci, ceea ce nu pot face prin FAPTELE lor - SI MAI ALES CU SUFLETUL
LOR ATROFIAT - care sa duca la salvarea si demnitatea Tarii si sa
lucreze in folosul oamenilor, aleg nu cu seninatate, ci cu reavointa
calea deschiderii menajeriei din care tasnasc cele mai salbatice metode
: denigrarea, demolarea, tradarea, chiciul, maneaua, asa cum a FOST
INVATAT O PARTE MARE DIN POPORUL ROMAN TIMP DE 18
ANI.
Ce nevoie au ei de noi? De Poezia noastra, de Arta, de Cultura, de
traditiile noastre (mai bine zis de radacinile noastre), de credinta noastra
? Ce mai conteaza oare in sistemul lor de gandire primitiva RUSINEA,
RESPECTUL, RECUNOSTINTA ?
INCOMOZI FIIND NOI, ei nu fac altceva decat sa ne dezbine, (si o
fac foarte usor atata timp cat NOI INSINE SUNTEM DEZBINATI, cat intre
noi nu functioneaza SPIRITUL DE BREASLA si Prietenia, ei nu stiu decat
sa vanda, sa falsifice istoria, sa ne inglodeze in datorii, taxe si impozite,
sa arate Lumii doar ce avem noi mai urat, sa puna stampila urii si sa ne
impinga a fugi unul de celalalt, sa ne fie teama de Aproapele nostru, sa ne
oblige, pana la urma, tot varandu-ne pe gat „DECIZIILE” U.E. a ne umili, a
ne inrobi singuri in numele (culmea !) LIBERTATII si DEMOCRATIEI !
Daca as fi singurul (si nu neaparat in calitate de director al
Festivalului si de asezamant cultural recunoscut aproape in toata tara -
pentru cine doreste are la dispozitie site-ul meu: www.ghinita.wordpress.
com,  unde va gasi realizarile Casei de Cultura „Emanoil Petrut”
Marasesti) martor pe toata perioada Festivalului, atunci, desigur, mi-as
face harakiri fara sprijinul dlui Puiu Siru Paraschiv Usturoi. Dar a fost
prea multa lume cand metrul etalon al culturii vrancene a facut circ timp
de 3 ore la Biblioteca Judeteana, zi inscrisa in Festival si organizata
excelent de un suflet nobil in persoana drei Theodora Fantanaru - zi pe
care seful culturii, premeditat, si-a dorit s-o terfeleasca - DIN MARELE
LUI ORGOLIU RANIT CA NU ERA EL CAP DE AFIS, CARE SA
FIE ADULAT SI APLAUDAT, CI: actorul Sorin Francu, directorul
Teatrului Municipal si regizorul manifestarilor, Eugen Danut Stoianof,
directorulCentrului de Conservare a Traditiilor si Danut Brasov care
s-a ocupat de partea tehnica, marii lui rivali in plan politic.
Vreau sa completez ca DL SEF AL CULTURII  nu a avut nici o
CALITATE, NICI UN ROL IN ACEST FESTIVAL, NICI MACAR DE
INVITAT !
Aveam sa-l surprind pe scarile Bibliotecii cand ii dadea tel.lui LIS
10488 www.oglindaliterara.ro
ca sa nu mai vina in Vrancea,  pentru ca Festivalul
este ratat!
De asemenea, la Adjud, manifestare
organizata de doi poeti de frunte: Paul Spirescu si
Adrian Botez, cand a venit insotit de locotenentii
personali cu aceeasi intentie, ba, mai mult, a
facut tot posibilul ca sa-i intarzie pe LIS si  pe
GHEORGHITA ISTRATE, veniti de la Bucuresti,
special pentru Adjud si Marasesti, ca invitati ai
mei, oprindu-i in Focsani la masa  !  Intrigile lui
au esuat, cu toata truda distrugerii, manifestarea
avand un final fericit.
Pentru a doua zi la Marasesti a incercat
alte metode (este absolut diabolic acest personaj
de telenovela!). A lucrat cu telefonul ! Dovada
articolul comandat din ZIARUL TAU, si dau
numai finalul interviului care spune totul: ...in
ultima zi a „reusitului festival”, o parte a poetilor
si scriitorilor au refuzat, cu demnitate, in frunte
cu seful culturii, Puiu Siru, sa mai participe la
actiunile organizate la Marasesti. Asa a luat
sfarsit o manifestare care ar fi putut insemna ceva
pentru judetul Vrancea.”
Cine, Doamne, vorbeste de demnitate ? El
care a venit la Marasesti, VINERI SEARA, dar a
plecat cu coada-ntre picioare.
Si, spre stiinta celor care nu stiu, FESTIVALUL A REUSIT .
Ca sa nu mai spun ca NU POT CREDE CA SCRIITORII
VRANCENI NU AU VRUT SA VINA. Ei au fost instiintati, de acelasi
personaj,   ca manifestarea de la Marasesti nu mai are loc! Si aduc
drept dovada discutia de la Biblioteca jud.cu scriitori Mariana Vartosu
si Ioan Dumitru Denciu, cand am fost intrebat daca are loc actiunea
de la Marasesti VINERI SEARA. Si le-am spus ca nici nu se pune in
discutie atata timp cat am facut pregatire pentru 70 persoane.
Ca sa nu mai pun in discutie zecile de e-mail-uri trimise tuturor
spre confirmare.
Si pentru ca nu imi sta in fire sa vorbesc eu despre manifestarea
mea de vineri, rog pe cei care vor sa afle ADEVARUL sa ia legatura
cu cativa participanti: poetul Gheorghe Istrate si carturarul Dorel
Vidrascu din Bucuresti, George Savu si Nicolae Pogonaru din
Buzau, Nicolai Taicutu din Rm.Sarat, Adrian Botez din Adjud, dl
Bostan, seful invatamantului vrancean, dl Ivan, om de afaceri din
Adjud, CameliaCiobotaru din Focsani, Gh.Patrascanu din Panciu,
actorii Paula Grosu si Sorin Francu si echipa de televiziune OTV,
4 persoane sub conducerea lui Eugen Ungureanu, ca parteneri media.
Celor care doresc sa vada pe viu manifestarile de la Adjud si
Marasesti, ii rog sa urmareasca emisiunea in serial cu Festivalul,
in fiecare sambata, incepand cu 29.03.2008, de la ora 8 dimineata . 
La comanda cui scria oare acel mizerabil necunoscut din
Provincia Bucuresti atat de murdar despre scriitorimea din Vrancea ?
Cine tot repeta oare pe la intalnirile ocazionale sau manifestari
ca in Vrancea sunt mai multe reviste decat scriitori?
(Daca in Vrancea nu sunt decat 3 reviste cunoscute in plan
national, inseamna ca dupa metrul etalon al plaiului mioritic, acest
mare carturar si cronicar al acestor vremi ce ii vin ca o manusa, in
aceasta Tara a Vrancei nu ar exista decat cel mult doi scriitori... Si,
iarasi culmea, nu s-a simtit nimeni ofensat, batjocorit sau calcat
in picioare, mai mult chiar, l-au inconjurat cu dragoste si profund
atasament.
UITAND ca acelasi stalp al culturii vrancene in l996, cand Poetul
Dumitru Pricop isi depunea la Ministerul Culturii dosarul pentru
sefia Directiei de Cultura, i-a sarit la gat Poetuluiu,  in presa, cu doua
articole de trista rusine, ca apoi la Moartea Poetului sa planga la sicriu,
textual: „nea Mitica, ai plecat dintre noi si o data cu matale A MURIT
POEZIA IN VRANCEA !” Si iarasi TOTI au tacut...
Ar fi multe, ingrozitor de multe de spus, DAR CINE AUDE
intr-o tara in care Ministerul Culturii e condus de o nonvaloare si
cand Institutul Cultural Roman (parca asa-i spune) care reprezinta
Romania in lume, e condus de Patapievici, nu stiu de ce nationalitate o
mai fi fiind, unul din vajnicii denigratori ai culturii romane.
ORICUM, ITI MULTUMESC CA AI AVUT RABDARE SA MA
ASCULTI. NU, DOAMNE FERESTE, CA S-AR PRODUCE VREO
MINUNE, CI PENTRU CA SIMTEAM NEVOIA SPOOVEDANIEI
pentru a ma mai linisti cat de putin.Si cui sa ma spovedesc daca nu Voua, pe
care va consider cu adevarat  putinii mei Prieteni cu majuscula si de suflet
si care ati fost alaturi de mine cand mi-a fost gura mai amara...     
                          Va sarut Sufletul, c.g.
 POEZIE
doar dumnezeu mai suspină
Ela CRÂNGAçU Bianca NOISE la greşelile noastre
şi dă ordin de înţelepciune
ţinând pe palmă trei maci
- clasa a X-a D – clasa a X-a D nici o veste nu va pieri
Liceul teoretic „N. Bălcescu” - Medgidia Liceul teoretic „N. BĂLCESCU” - între petalele roşii
MEDGIDIA nimic din ce am visat nu se va stinge
Fărâme de viaţă ci va da forţă bărbaţilor
Angelic şi demonic le va rumeni obrajii
Mestec viaţa. El a transformat inocenţa
ei din care vor ieşi două păsări
Uneori are un gust amar, În putere, urmărite de săgeata gândului
Astăzi pare mai dulce. Ea l-a fermecat printr-un cu intenţia clară de-a le fixa
Mi-am colorat vârfurile Dulce surâs în peretele orizontului
degetelor Şi a descoperit în sufletul pentru experimentul fidelităţii
Cu albastrul zorilor. lui înveninat
Hainele mele fragede Sentimente neaşteptate. ochi de câine albastru
palpită Dar pasiunea lor
Sub ochii vigilenţi ai trecătorilor. Avea un preţ uriaş: aştept un tren oarecare
Amestec gândurile de azi Ura celor ce nu înţelegeau cu ochi de câine albastru
Cu gândurile de ieri iubirea lor.
Aripile inimii lui s-au frânt demult, aerul mă strânge într-o folie
Şi-mi înfăşor lirica fiinţă cu soarele la un loc
Dar ea visa la magia zborului.
Cu visuri mari. Trăiesc! Reflectând, el a înţeles o vrabie desprăfuieşte aerul
Că-i demonul tuturor, repede repede
Antonim Dar iubirea l-a schimbat după formula energiei
Devenind astfel îngerul ei. vremea se scurge în canalizare
Au trecut ani de când miroase a hoit
Privirile juvenile ca o căţea cărând bucată cu bucată
S-au întâlnit întâia oară
În călimară.
ana ardeleanu puii ei
printre păpădii adineaori
Şi te simţeam pe-atunci... se zbenguiau pe scurtătură spre cutia de carton
Simţeam paşii tăi speriaţi, azi l-am plictisit pe
dumnezeu... ca o căţea trăgând la ţâţe amănuntele din care
Simţeam glasul tău, îi făcuse
Ce îngheţase în fiinţă. un botic o lăbuţă viscere
Doar că nu voiam ... insistând să-mi dea
o pagină curată de cer calde încă zvâcnind lumii sângele lor
Să grăbesc zâmbetele, neatins de mizeria contemporană
Nu voiam să-ţi întorc tălpile pe care să scriu în ordine
legile fericirii şuierul pământului nu poate fi înţeles
Din drumul spre eterna fericire. când abia ai făcut ochi
O, de-ai şti!  
efectul seamănă cu o bilă albă în realitatea urbană
Am început şi eu să-ţi pun adulmeci crudul când păşeşti
Şoapte sub pernă, purtată prin gură
nimeni nu-i va auzi sunetul pe iarbă jocul este pregătit de gâze
Dar nu erau destul de dulci. între lapte şi gudron
Şi-ai vrut să pleci... cum un tunet interior
totul se va petrece încă nu faci distincţie
Şi ai plecat. te uiţi la întâmplare
Ai împachetat  acele priviri  după întâmplările cu ziduri înalte
care primesc concertul pentru pian al luminii ca o căţea
Si le-ai pus intr-un geamantan, viaţa alăptează puii mei de moarte
Ducându-le-n dulapul altui suflet. pe fereastră
Eu te-am pictat cu albastru unde muşcata este la a şaptea generaţie
Pe vârful degetelor, cifra magică
Ca să te pot scrie pe foi.
Zi de zi mă opresc în pragul inimii tale,
cuprinde în sine
darul de a fi şi îmblânzi soarta AurA Popa
Căci mai departe nu mă laşi. cu ceea ce încă nu ştim
Peste tot scrie  dar bănuim că ar trece pe cer Credeam...
„Interzis celor ce-au strâns iubirea cum un fulger
Prea încet în braţe“. prins între buchetul de nădejdi Credeam  în noi şi-n tine-atât de tare
Credeam că noi cântăm acelaşi vers, şi sufletul domnitor C-aş fi putut să merg la nesfârşit,
Dar tu eşti
experimentul fidelităţii
Cu ochii-nchişi prin colbul de-ntâmplare
Antonimul sufletului meu.
Al drumului pe care te-am găsit
Pustnic nu ştii cum să abordezi soarta  
cu un nor sau cu o auroră Pliind nămeţi şi-mbrăţişând copacii
Ai catalizat existenţa mea de care să se bucure Cu-ngreunate ramuri de cuvânt.
Și m-ai pictat într-o nuanţă expirată a iubirii. cei ce s-au născut Ai dispărut şi nu mi-ai văzut macii
Pereţii inimilor noastre, cu toate semnele de orientare pe frunte Striviţi sub tălpi de ploaie şi de vânt
Altădată roz, simţi fiorul acelui ceva  
Au devenit gri. ce nu a dezamăgit niciodată Şi miriştea de gânduri pârjolită
Palatul nostru,clădit din sentimentele nu a baricadat în sine
palmelor noastre, termenul uzat de dumnezeu
De arşiţa acestui dor cumplit.
S-a prăbuşit sub ochii mei plini de regrete, care numeşte fiecare femeie Nu mi-ai văzut durerea încolţită
Scriindu-se încă o pagină din povestea floare În lutul unui timp ce ne-a-ngrădit
noastră ce ia sfârşit. şi o ţine strâns  
S-a dus si frumuseţea zilelor de ieri, între aburii degetelor Un vis mult prea tentat să se încheie
Și-acum,sufletul pustnic, curând respiraţiile se vor opri La nasturi de cascade, în apus
Umblă după o eternitate în iubire… pe geamul dimineţii Mai înainte de a-ţi fi scânteie
Neîmpărtăşită. de acolo în sus  Şi vâlvătaie-n tot ce-aveam de spus...

www.oglindaliterara.ro 10489
 Brâncoveanu altfel
Vizita la mănăstirea Râmnic
(1705): călătorie de plăcere sau
promovarea imaginii domniei?
(urmare din numărul anterior)
Este 1705. Anul în care moare Leopold I împăratul Sfântului Imperiu
Roman de națiune germană, în care sultan era, din 1703, Ahmed al III-lea, în
care vine la a doua domnie în Moldova, Antioh Cantemir. Toate aceste eve-
nimente au în ele acea trăsătură de sfârşit/început de regim politic, adică in-
suficienta stabilitate a lucrurilor politice, interne şi externe, ceea ce creează o
aparentă linişte derivată din necesitatea uitării celor care au fost şi aşezării mai
temeinic a celor ce vor fi.
În ambele texte se precizează clar: „„Văzând măriia sa că dăspre Poar-
tă iaste liniște și banii încă la mirie ce ceruse den haraci să dădese” şi „Aicea
însemnezu că avînd domnul ceva răsuflu și cunoscînd puțină liniște dăspre
Poartă” adăugându-se apoi „La 25 ale lui avgust viind călărași de la Țarigrad
scriia boiarii domnului cum că să află Poarta în mare liniște”. Impresia dom-
nului, a boierimii şi a lui Radu Greceanu era aceea că se oferea Ţării Româ-
neşti un moment de răgaz, de linişte din partea Porţii, mai ales că se plătise
„miria” adică birul către turci, haraciul. De aici şi acel „ceva răsuflu” pe care-l
capătă domnul pentru o „preumblare” prin ţară. Ştirile despre starea Porţii şi a
celorlalte lucruri legate de ea pe plan extern, le aduseseră de la Constantinopol,
„Ţarigrad”, „călăraşii”, iar pe urma acestora, boierii îl înştiinţaseră pe domn.
Motivele de „preumblare” ale domnului pot fi identificate din cele spuse de
logofătul Greceanu: „Deci domnul înțelegînd, fiind și vreme frumoasă dă pre-
umblare și mai vîrtos că dă cînd zidise măriia sa sfînta mănăstire Rîmnecul
niciodată nu mersese să o vază și pentru aceia mai mult, iar și ca să să
primble”. Aşadar era vorba, reluând şi interpretând şi modernizând vorbele
lui Radu Greceanu, în primul rând de convingerea lui Brâncoveanu că situaţia
externă caracterizată prin „linişte” îi permite să părăsească curtea domnească
de la Târgovişte şi să „răsufle”, cum spune cronica, să se relaxeze, am spune
noi. În al doilea rând vara era caracterizată de o vreme frumoasă, ceea ce ne
face să credem că nu fusese chiar atât de călduroasă, ba mai mult „răcorindu-
se vremea” la începutul lui septembrie, domnul împreună cu boierii şi curtea
sa îşi începe un periplu de „ospeţe” pe la curţile boierilor săi, acesta fiind un
al treilea motiv identificat de noi, în legătură cu „preumblarea” domnului la
sfârşitul verii, începutul toamnei şi al coacerii şi culesului strugurilor şi facerii
mustului. În al patrulea rând era dorinţa de a vedea mănăstirea Râmnicului pe
care „dă cînd zidise măriia sa sfînta mănăstire Rîmnecul niciodată nu mersese
să o vază”; „și pentru aceia mai mult”, întăreşte Radu Greceanu, revenind
asupra ideii plimbării, pentru ca nu cumva cititorul să rămână cu impresia
greşită că domnul ieşise prin ţară mai mult la ospeţe, „iar și ca să să primble”,
adică, spunem noi accentuând sensul spuselor logofătului, şi apoi după aceea
pentru plimbare şi ospeţe.
Cine participă la această „preumblare”? Domnul, Constantin Brânco-
veanu, „toată casa mării” sale, adică, spunem noi, curtenii şi cu toată boieri-
mea. Este vorba despre o călătorie organizată cu tot fastul vremii, de vreme ce
cronicarul simte nevoia să sublinieze „toată casa”, „toată boierimea”. Un verb
conturează şi mai mult fastul călătoriei prin ţară, a se găti: „gătitu-se-au și la zi
întîi a lui septembrie, [...] au purces den Tîrgoviște”.
Nu era aşadar o plimbare obişnuită, pentru rezolvarea unor treburi poli-
tice sau militare ci una pregătită temeinic, dedicată onorării imaginii domnului
în faţa ţării, a oamenilor de rând, dar şi a boierilor. De ce era necesară o astfel
de „campanie de promovare”, de ce domnul simţea necesitatea unei astfel de
călătorii „de prestigiu”?
În 1703 sultanul îi ceruse lui Brâncoveanu să vină personal la Istambul,
pentru plata mucarerului necesar confirmării domniei, deşi acesta fusese ante-
rior confirmat pe viaţă ca domn. Deşi darea mucarerului continuase din seco-
lul al XVI-lea, când fusese introdusă, obiceiul prezentării domnului la Poartă
pentru a săruta inelul sultanului, căzuse spre sfârşitul secolului al XVII-lea în
desuetudine. Chemarea în 1703 a lui Constantin Brâncoveanu la Poartă de
către noul sultan Ahmed III, provocase numeroase temeri la curtea de la Bu-
cureşti, temeri care se prelungesc pe tot restul domniei şi care aveau să se con-
firme prin sfârşitul tragic al domnului. Era necesară în acest context, crearea
imaginii unei înţelegeri depline între domn şi boieri, între elita feudală şi ţară,
ca o dovadă a trăiniciei domniei în faţa oscilantei puteri otomane, grabnică în
a-i înlocui, cu folose proprii, pe domnii ţărilor româneşti de la nord de Dunăre.
Astfel apare în 1705, ideea călătoriei spre Râmnicu Sărat, destul de departe
de Târgovişte, unde mănăstirea de aici, aştepta consacrarea domnească. Ceea
ce scrie Radu Greceanu despre Brâncoveanu, „Deci domnul înțelegînd”, ne-
specificându-se precis ce anume a înțeles domnul, ne poate duce cu gândul la
10490 www.oglindaliterara.ro
adevăratul context, anume că în ciuda
acestei „liniștiri” de suprafață, în adân-
curi apele erau tulburi, iar domnul pus
la curent de către acești „călărași”, care
îndeplineau și rolul de observatori ai
desfășurărilor de la Poartă și atitudinea
trimișilor europeni la curtea sultanului,
a acționat în consecință, anticipând o
serie de atitudini ulterioare ale turcilor.
Aceste atitudini bănuite de către dom-
nul muntean, erau continuarea celei pe
care sultanul Ahmed III o inițiase în
1703.
Se pleacă din Târgovişte, reşe-
dinţa de vară a domnului, iar până la
Rîmnic, calea alaiului domnesc trece Petrache Plopeanu
prin numeroase moşii şi curţi boiereşti,
prilej pentru Brâncoveanu, atât pentru
a se arăta „ca un domn blînd și înțelept”, faţă de boierii care îl invită stăruitor
şi statornic să le fie oaspete cât şi pentru a demonstra tuturor forţa şi bogăţia
sa, deci puterea pe care o avea şi prestigiul de care se bucura în ţară şi în
afara ei. Putem accepta ideea unui moment ales de domn pentru a „răsufla”,
dar înclinăm să credem că atmosfera de linişte nu-l înşela pe Brâncoveanu în
privinţa atitudinii turcilor, dar trebuia să facă, prin această călătorie, impresia
că toate lucrurile ar fi în ordine, atât în ceea ce privea relaţiile sale cu boierii,
cât şi relaţiile sale cu turcii. Cât despre puterile creștine interesate în contextul
geopolitic al Balcanilor, Brâncoveanu trebuia să demonstreze și acestora că
poziția sa vizavi de puterea otomană nu suferise nicio stricăciune.
De la Târgovişte, alaiul „rugat dă boiarii ce să afla în Praova ca să
meargă pă la satele lor”, avea să treacă în multe zile prin „Mărginenii lui
Mihai Cantacuzino vel spătar,[...] Filipeștii lui Constandin Cantacuzino, stol-
nicul […]Filipeștii Tomii Cantacizino vel postelnic […] Măgurenii lui Șerban
Cantacuzino [… la Scăiani, la viile mării sale [...] la viile mării sale la Șchei și
de acolo la Sărata […] Și de acolo rugîndu-l Mănăilă vel șătrar ca să meargă
și la satul lui, la Mărăcineni”.
Ce se scrie în al primul document: „așa bine au socotit și în ospețe pre
la casele boiarilor spre Sărata au mersu, pre la Mărginenii mănăstirii întâiu,
apoi la Mărginenii lui vel spătar, Filipeştii de Pădure, Măgurenii, Filipeştii
de la Praova umblând, spre Scăiani au mersu. Şi de acolo la Sărata.”. Calea
urmată este aceeaşi: Mărgineni (ai lui Mihai Cantacuzino şi ai mănăstirii „întâ-
iu”), Filipeşti (lui Constantin Cantacuzino, ai lui Toma Cantacuzino – Filipeş-
tii de Pădure, Filipeştii de „Praova”), Măgureni (ai lui Şerban Cantacuzino),
Scăieni („la viile mării sale”). În al doilea document, Istoria de taină, apare
în plus că alaiul s-a abătut şi pe la Şchei („la viile mării sale la Şchei”), Sărata
şi de acolo, vorba cronicii: „rugîndu-l Mănăilă vel șătrar ca să meargă și la
satul lui, la Mărăcineni”, domnul va face pe placul boierului său. Multe opriri,
multe persoane, multe ospeţe.
Textele citate subliniază ideea de ospeție: „unde făcîndu-i frumos și mi-
nunat ospăț, [...]. au fost şi a doao zi, dă prânzu, [...] şi au făcut şi a doao zi
prânzul acolo[...] ospătându-l şi acolo foarte frumos. [...] iarăşi pă ospăţ [...]
, să-l ospeteze [...].ospăţ foarte frumos”, accentuând mereu caracterul „frumos
și minunat”, ”foarte frumos”, al ospețelor, care trebuie să fi fost fastuoase, în
condițiile acelui timp și acelor locuri. Logofătul Greceanu nu folosește aici
cuvinte care să vorbească despre bogăția meselor, la diversitatea bucatelor și
vinurilor, nu este pusă în evidență gastronomia și avântul gurmand, ci dimpo-
trivă altceva ce punea în valoare distincția acestor evenimente. Ne putem în-
treba doar, de ce „la Scăiani, la viile mării sale”, au întârziat mai mult „șezînd
vreo 5-6 zile”? Radu Greceanu scrie că, oprirea mai multe zile aici s-a făcut
pentru ca domnul să vadă „şi pivniţa ce făcuse acolo la vii […] lăsând şi izbod
şi măsură ca să să facă case”, deci evaluarea unor lucrări ordonate anterior,
pivnițe, pentru punerea la adăpost a acestei bogății a țării care era vinul și
acțiuni social-administrative de ridicare a unor case de locuit în zonă. Posibil,
a lucrătorilor la viile domnești de aici.
După toate aceste opriri, alaiul de „la Mărăcineni, […] Unde făcându-i
Mănăilă vel şătrar ospăţ foarte frumos, s-au sculat și dă acolo şi au mersu
la sfînta mănăstire la Rîmnec”. Era mănăstirea, punctul terminus al călătoriei
lui Brâncoveanu, sau aceasta avea să continue și după ce domnul avea să vadă
locașul finalizat încă din 1697? După câte ne putem da seama din relatarea lui
Radu Greceanu în Istoria domniei… și în Istoria de taină, alaiul domnesc nu
a rămas mult timp aici. Expresiile folosite de logofăt ilustrează această trecere
rapidă, totuși, prin Râmnic și pe la mănăstire. Prea puțin timp pentru un eveni-
ment suficient de important, ca să necesite o oprire cel puțin de două zile. Ce
scrie Radu Greceanu: „Căruia vremea îndămînă dînd, au mers și pînă la Rîm-
nic, cum ziși, unde în zioa dă Înălțarea sfintei cruci, la 14 ale lui septembrie,
î
acolo au fost, veselindu-se cu toți boiarii mării sale. Într-acea zi au dat slavă
și mulțumită lui Dumnezeu, iar a doao zi dânsu // dă dimineață purcegînd, au
mers înapoi iar la Sărata”. În cealaltă cronică se scrie: „Deci după ce au văzut
și sfînta mănăstire, s-au învîrtejit iarăși pă la viile mării sale Sărata i Șcheii”.
La 14 septembrie plecând de la Mărăcineni alaiul a ajuns la Râmnic, la mănăs-
tire, de sărbătoarea Înălțării sfintei cruci. Multe amănunte despre evenimentele
de la mănăstirea Râmnicului nu dă Radu Greceanu. Din cele spuse reiese clar
 COMENTARIU LA EMINESCU
Miron Scorobete
De originea ardeleană a Eminovicilor s-a ocupat, profesionist,
academicianul D. Vatamaniuc. D-sa aproape a epuizat subiectul, deşi
surprizele sunt oricând bine-venite. I-am semnalat şi d-lui prezenţa unui
Eminovitz în procesul lui Samuil Micu, dar nu a putut să valorifice cazul în
absenţa documentului, din păcate dispărut în modul cel mai penibil.
Dincolo de acte, e însă interesant ce ne spun viaţa şi opera genialului
poet în privinţa aceasta. Or, din acestea reiese clar că Eminescu era conştient
de originea sa ardeleană pe linie paternă, lucru ştiut desigur din familie.
Şcolar la Cernăuţi, e cucerit de profesorul său, ardeleanul Aron
Pumnul, revoluţionar paşoptist, care-l preţuia la rându-i şi-l face
bibliotecarul şcolii.
Adolescent, străbate Transilvania şi se înscrie la Seminarul din Blaj
pentru o secvenţă din şcolaritatea sa foarte fărâmiţată. Drumul acesta
trebuie văzut corect: nu era nici o aventură copilărească, nici o toană
turistică, nici măcar numai satisfacerea dorinţei lui de a-şi cunoaşte Ţara –
atunci cumplit tranşată – bătându-i ţinuturile răzleţite la pas („Întâmplarea
m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele
Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, pân’în Tisa şi-n Dunăre”, scria
el în 1882), ci o căutare împătimită a rădăcinilor.
Student la Viena unde se găseau tineri din întreg spaţiul românesc,
preferinţa lui Eminescu era petrecerea în mijlocul ardelenilor, dintre care
şi-a făcut numeroşi prieteni. „Eminescu cel lipsit de ironie căuta pe Creangă
sau pe ardeleni, care, cum ştim, se frământau pe loc, neputincioşi în faţa
iuţelii valahe, dar petreceau cu lacrimi de înduioşare în duhul gândurilor
grave şi religioase.” (G. Călinescu).
Ardealul e spaţiul în care se desfăşoară acţiunea romanului său
neterminat Geniu pustiu.
În toate genurile practicate de el – poezie, proză, dramaturgie,
publicistică – are nişte eroi-simbol pe care-i invocă cu un sentiment aproape
mistic: ardelenii Horea, Avram Iancu, Mureşanu (avea in proiect o dramă
intitulată chiar Mureşanu, din care însă nu ne-au rămas decât fragmente).
În fatidica zi de 15 iunie, dar în anul 1883, el scria un articol în
care, ca premisă a unităţii neamului românesc, demonstra că toate cele
trei dinastii autohtone îşi au originea în Ardeal. „Unedoara, spunea el, e
leagănul dinaştilor români, de aceea s-aruncă cu toată furia de maghiarizare
asupra acestui ţinut […] un ţinut în care populaţia, de aproape 200.000 de
suflete, e exclusiv românească şi de lege răsăriteană, pentru un ţinut din
care a ieşit familia Corvinilor, probabil şi a Basarabilor şi a dinaştilor din
Moldova chiar”.
Dar, pentru că dinastiile române sunt puse acum în discuţie (aşa cum
e scos la licitaţie – la mezat, spuneau cei vechi – tot ce e românesc, de la
cele materiale, la cele spirituale, strămoşii, identitatea naţională), merită să
zăbovim puţin asupra cazului.
Ceea ce instinctul lui Eminescu îi spunea – iar instinctul lui avea
putere de laser pentru că concentra în el instinctul întregului neam – s-a
adeverit mai apoi prin cercetări ştiinţifice. Ţara Haţegului, locul de
că „acolo au fost, veselindu-se cu toți boiarii mării sale. Într-acea zi au dat
slavă și mulțumită lui Dumnezeu”. Au participat cu toții la slujba religioasă
ținută aici, dar nu s-au petrecut prea multe, a doua zi dimineața domnul, curtea
sa și boierii, părăsind Râmnicul. După expresia logofătului „s-au învîrtejit”,
plecând de la Râmnic, pe la viile de la Sărata și Șchei. Verbul a se „învârteji”
are semnificația de a se întoarce, dar pe undeva există și trimiterea la o plecare
rapidă.
Înapoierea la Târgoviște a durat exact cât fusese și la venire: alaiul ple-
case din Târgoviște pe 25 august și ajunsese la Râmnic pe 14 septembrie, fă-
când 21 de zile pe drum. Din Râmnic plecase la 15 septembrie și ajunsese la
Târgoviște pe 5 octombrie, adică tot 21 de zile. Domnul a trecut din nou pe la
conacele unor boieri, dar de data aceasta „Masul” său la majoritatea boierilor
fost scurt, întârziind mai mult la ginerii domnului. Care sunt de data aceasta
moșiile prin care a trecut domnul: „au venit la satul Tomii Cantacuzino vel
postelnic, Bercenii. Unde numai prânzul făcând, sculatu-se-au şi au mers // la
satul giniriului mării sale, Şerban vel stolnec, la Tătărani. Şi acolo pentru a să
să odihnească măriia sa , au făcut oturac 2 zile, ospătându-se foarte frumos,
iar a treia zi sculându-se, mers-au pă la satul Negoeştii lui Pană vel comis,
unde numai prâmzul făcând, iar masul iarăşi la satul gineriului mării sale,
Şerban vel stolnec la Corneşti. Şi a doao zi cu fericire au intrat în scaunul
Târgoviştii, la 5 ale lui octomvrie;”. Înapoierea s-a realizat trecându-se prin
alte moșii: Bercenii lui Toma Cantacuzino, la Tătăranii ginerelui său, Șerban,
la Negoieștii vel comisului Pană, la Cornești, satul aceluiași ginere Șerban,
de aici revenind direct la Târgoviște. Întreaga călătorie a durat 42 de zile: a
www.oglindaliterara.ro
obârşie al Corvinilor, e plină de Basarabi şi Muşaţi. O confirma Hasdeu în
Etymologicum Magnum Romaniae. Gheorghe I. Brătianu validează aceasta
în cartea sa Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti. În
această problemă istoricul-martir îl citează pe I. Conea, unul dintre cei mai
mari geografi români.
L-am cunoscut şi am povestit îndelung în casa prietenului şi colegului
său, academicianul Tiberiu Morariu, cel mai important geograf român din
a doua jumătate a secolului XX, urmaşul la Universitatea clujeană al lui
George Vâlsan. (Printre alte merite, T. Morariu îl avea şi pe acela că era
unchiul soţiei mele).
1.  Conea a fost profesorul de geografie al regelui Mihai, la acea clasă
înfiinţată special de Carol al II-lea pentru Marele Voievod de Alba Iulia. A
făcut parte din brigăzile sociologice ale lui. D. Gusti, el fiind repartizat în
Ţara Haţegului, zonă pe care a studiat-o temeinic şi de care, ca toată lumea,
s-a îndrăgostit. Or, iată afirmaţia cât se poate de fermă a sa: „vatra numelui
de Băsărabă pe pământul românesc este în Haţeg şi Hunedoara.”
Cu Muşat situaţia e aceeaşi. Încă Eminescu, în articolul citat, aducea
un document prin care, la 1363, regele Ludovic I dona satul Zlaşti de lângă
Hunedoara „contelui Vladislav, fiul lui Muşat din Almagiu, şi fiilor săi
Petru, Ioan, Alexandru şi Muşat”, ceea ce-l îndreptăţeşte pe poet să spună:
„E probabil că şi dinaştii Moldovei sunt originari din Haţeg.”
Muşată era şi consăteana mea din Răchitova, Elisabeta, soţia lui
Voicu, mama lui Ioan Corvin. Aşadar, o Muşată, mama lui Corvin, acesta
înrudit cu Basarabii (unul dintre cei mai mari umanişti europeni ai epocii,
Nicolaus Olahul, nepotul lui Ioan Corvin, declara că se trage din familia
domnitoare a Basarabilor Ţării Româneşti)… Iată Unirea tuturor românilor
proiectată genetic de la începuturile lor!
Spre a nu-i deruta pe cei ce se vor apleca mai asiduu asupra acestei
probleme să-i avertizăm că familia Elisabetei, în diversele documente
redactate în alte limbi, apare sub nume grafiate în mai multe feluri. Iată însă
precizarea celui mai aplicat istoric al zonei şi epocii, Radu Popa: „Numele
Muşana consemnat în documente pare a fi totuşi creat de cancelarii şi că
adevăratul nume al acestei ramuri a familiei să fi fost Muşat. O pisanie
pictată sub icoana Treimii de pe un stâlp din nava bisericii de la Densuş
consemnează «Rugăciunea robului lui Dumnezeu Crăstea fiul lui Muşat»,”
(La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, p. 95).
O încheiere mai frumoasă nici nu se putea. În icoana Treimii din
biserica de la Densuş, cel mai vechi lăcaş de cult de pe glob în care se
slujeşte neîntrerupt de 2000 de ani  (ridicată ca mausoleu de generalul
Longinus între 102 şi 105, transformată în templu păgân – se vede şi azi în
turlă funinginea jertfelor aduse zeilor, – devenită biserică creştină), icoană
dăruită prin rugăciunea unui Muşat, Iisus adolescent e îmbrăcat în portul
popular din ţara Haţegului, cămaşă de in cusută cu drag de Mama…
 
P.S. Pentru că şi eu sunt de acolo, aştept ca dl Neagu Djuvara să-mi
dovedească originea mea cumană.
doua jumătate a ultimei decade a lui august, întreaga lună septembrie și prima
jumătate a celei dintâi decade a lui octombrie 1705.
Lămuririle lui Radu Greceanu care țin oarecum loc de titluri pentru
aceste capitole, fac trimitere directă și clară la „mergerea” lui Constantin
Brâncoveanu la mănăstirea Râmnicului. Felul în care s-a desfășurat călătoria,
faptul că la mănăstirea stabilită drept obiectiv încă de la începutul călătoriei,
domnul nu a rămas mai mult de o zi și o noapte, staționând dimpotrivă în alte
locuri mai mult, ne face să dăm suficient credit ipotezei că „preumblarea” din
1705, nu a avut drept scop principal vizitarea acestei mănăstiri, ci o etalare de
prestigiu a domnului Țării Românești, în primul rând, reîntărirea legăturilor
de loialitate și a angajamentelor reciproce dintre Brâncoveanu și boierii din
Muntenia, în al doilea rând, acordarea importanței politice cuvenite elemen-
tului religios intern și extern care beneficia de „toate podoabele, atît cele den-
lăuntru ale mănăstirii, cît și cu cele după-nprejur chilii și altele”, mănăstirea
fiind deja închinată locurilor sfinte de la Muntele Sinai, afirmarea caracterului
teritorial deplin a puterii domnului, pe plan intern în al patrulea rând.
Nu știm ce mai rămâne din ideea unei călătorii de plăcere a lui Constan-
tin Brâncoveanu, în ciuda „liniștii” dinspre Poartă. Călătoria de la Târgoviște
la Râmnic, a fost prilejul reafirmării puterii domnului, în noul context al atitu-
dinii față de Țările Române a sultanului Ahmed III.
La Târgoviște „după ce au sosit, început-au măriia sa iarăşi a căuta cu
nevoinţă toate lucrurile şi trebile ţării. Se împlinea „anul al 17 den domniia
mării sale la octomvrie 29”, iar lucrurile aveau să se complice pentru domnia
Țării Românești.
10491
 Mircea Cărtărescu, autorul preferat al lui Băsescu,
scrie în “Orbitor”:  “Îmi bag p… în regina Angliei”
Lăudat în mod deşănţat de „intelectualii lui Băsescu”,
romanul „Orbitor” de Mircea Cărtărescu, ajuns la vol. 3,
se pare că nu a fost citit de nimeni, deşi a fost tradus de către
ICR, pe bani publici, în aproape toate limbile pământului!
Întrebat ce carte a citit în ultima vreme, însuşi
preşedintele Traian Băsescu a nominalizat invariabil o carte
a lui Cărtărescu, probabil la sugestia vreunui consilier care
aflase că scriitorul a fost recomandat la Premiul Nobel de
gruparea Liiceanu-Pleşu-Patapievici. Mai mult chiar, în anul
2006, Băsescu l-a decorat pe Cărtărescu cu Ordinul “Meritul
Cultural” în grad de Mare Ofiţer, categoria A “Literatura”.
Ce ar fi citit Băsescu în romanul lui Cărtărescu?
Dacă ar fi lecturat chiar superficial romanul „Orbitor.
Aripa dreaptă”, apărut, desigur, la Editura Humanitas,
condusă de Gabriel Liiceanu, preşedintele Băsescu ar fi citit
următoarele:
- “Îmi bag pu… în regina Angliei” (pag. 241).
- “Mă fu… în ea de Casa Albă?” (pag. 241).
- “CIA ce căcat e” (pag. 242).
- “Îi placea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” (pag. 84).
- “Uite cum e cu ţara: cică limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de căcat,
ca să-i arate cum e afară (…). Limbricu-ăla mic se gîndeşte ce se gîndeşte şi
dup-aia zice: “Păi, tăticule, dac-aici e atît de frumos, de ce trebuie să trăim noi în
gaura aia păroasă?, în duhoarea aia de căcat, în bezna aia groaznică?” Da’ taica-
su-i zise răstit: “Fiule, să nu mai vorbeşti aşa! Aia-i Patria!”” (pag. 58).
- “Îi plăcea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” (pag. 84).
- “Dragule… dă-mi-o… te rog, te implor, dă-mi-o şi-n popou…aaaaah!
aaaaah!”
(pag. 185).
- “Căci sfînt era să lingi cu devoţiune scrotul iubitului tău” (pag. 339).
- “La rîndul ei, femeia primea-n gura caldă, rujată, tumefiată de dorinţă,
capul umed al penisului, pe care-l sugea amintindu-şi sfircul matern, din care
supsese odată certitudine şi ocrotire” (pag. 339).
- “Vrei să ne fu..em în cur? Mi-am amintit, fulgerător, din bancuri şi din
pălăvrageala copiilor. Homosexualii. Poponarii. Curiştii (…). Unii oameni nu
şi-o băgau în gaura femeilor, ci în fundul altor bărbaţi. Erau cei mai răi dintre toţi,
căci oamenii mari făceau prostii cu nevestele lor ca să aibă copii, dar poponarii
şi-o băgau acolo, în caca, pe unde trăgeai pîrţuri, de unde-ţi ieşeau, cîteodată,
cînd te mîncă, viermişorii” (pag. 381).
- “Fesele barbatului izbeau acum ritmic, neiertator. Ouale, vizibile prin
punga lor de piele, loveau anusul si fesele femeii, care-ncepu sa scoata strigate
aspre si indemnuri obscene, spuse brutal” (pag. 341).
- “Am avut milioane de tirfe, in masa lor colcaitoare de tite, cururi si
vulve” (pag. 519).
- “Am exersat sodomia” (pag. 519).
Cerem scuze cititorilor pentru reproducerea acestor obscenităţi, cu toate
că, din respect pentru ei, am pus puncte de suspensie acolo unde textul din carte
este explicit. Astfel de pasaje de o vulgaritate extremă se întâlnesc la tot pasul,
fără nici o motivaţie estetică, menită să justifice prezenţa lor.
Premiat, tradus şi plimbat pe banii statului Pentru simplul fapt că a fost în
ultimii opt ani editorialistul de casă al lui Traian Băsescu, pe care-l considera „un
preşedinte pentru alte coordonate istorice”, Cărtărescu a avut un statut privilegiat,
fiind tradus pe banii statului, într-un program naţional al ICR, în mai multe limbi,
fiindu-i plătiţi şi banii cu care-şi promova romanele sale pornografice.
Spicuim din această risipă:
1. Orbitor, Editura Denoël, Paris, 1999
2. Vakvilág – A bal szárny (Orbitor. Aripa stângă), Editura Jelenkor
Kiadó, Pécs, 2000
3. Orbitor, Editura Gallimard, 2002 (traducere în limba franceză de Alain
Paruit)
4. Orbitór. Vänster vinge, Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm,
2004 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)
5. Orbitór. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Albert Bonniers Förlag,
Stockholm, 2006 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)
6. Die Wissenden, (Orbitor. Aripa stângă), Editura Zsolnay Verlag, Wien,
2007 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka)
7. Mesanver vol. 1 (Orbitor vol. 1), Editura Nymrod, Tel Aviv, 2007
(traducere în limba ebraică de Yotam Reuveny)
8. Orbitor. Venstre vinge (Orbitor. Aripa stângă), Editura Bokvennen,
10492 www.oglindaliterara.ro
Oslo, 2008 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone)
9. Orbitór. Höger vinge, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura
Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2008 (traducere în limba
suedeză de Inger Johansson)
10. L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura
Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză de Laure
Hinckel)
11. Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura
Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de
Manuel Lobo Serra)
12. Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura
Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba norvegiană de
Steinar Lone)
13. De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De
Bezige Bij, Amsterdam, 2010 (traducere în limba neerlandeză
de Jan Willem Bos)
14. Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay
Verlag, Wien, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt
Csejka)
15. Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013
(traducere în limba engleză).
Apariţia acestor traduceri a fost finanţată de ICR, instituţie aflată sub
patronajul Preşedinţiei României, cu un buget de peste 12 milioane de euro,
finanţare care cuprinde dreptul de traducător, dreptul de autor, plata tirajului şi a
acţiunilor de promovare! Un bun subiect pentru Garda Financiară.
Despre felul în care se lansează în străinătate volumele lui Cărtărescu,
recomandăm lectura unui articol publicat de scriitorul Eugen Mihăescu, membru
de onoare al Academiei Române, în „Napoca News” din 26 octombrie 2006: „În
afara fondurilor risipite pentru traducerea volumului «L’aile tatouée» (în
româneşte «Orbitor-Aripa dreaptă»), Institutul Cultural Român i-a oferit
autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi un sejur la Paris. L-am
zărit, pe 7 octombrie, în librăria «L’écume des pages», învîrtindu-se printre
standurile de cărţi, cu un pahar de carton în mînă, strivit de notorietatea
cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta «asaltul» admiratorilor invitaţi
să-i solicite autograful pe volumul mirosind încă a cerneală. N-a fost să fie!
N-avea cum să fie, cu toţi banii cheltuiţi de România!”.
Dar iată ce spune chiar Cărtărescu despre o altă lansare, opinie
consemnată într-o ştire Mediafax din 28 august 2007: „Traducerea în limba
germană a volumului «Orbitor. Aripa stângă» va fi promovată ulterior de Mircea
Cărtărescu în cadrul unui turneu în Austria şi Germania. «Voi face de fapt un
lung turneu de promovare în toata luna octombrie, la Viena, Graz, Stuttgart,
Berlin, Basel, Frankfurt», a declarat pentruMEDIAFAXMirceaCărtărescu”.
De ce nu a luat Premiul Nobel?
Dar, dacă a spus cineva răspicat cine este, de fapt, Mircea Cărtărescu,
aceasta este Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, care,
auzind că autorul romanului „Orbitor” nu asculta în vremea dictaturii nici măcar
radio „Europa liberă” şi că nu ştia că scriitorii erau urmăriţi de Securitate, a
declarat pentru ziarul „România liberă”:
„Acesta este scriitorul român cel mai cunoscut în străinătate, iar ceea ce
spune oglindeşte o stare de fapt. Ce a vrut el să spună: că a fost apolitic, că nu
s-a interesat de nimic şi a trăit cu nasul în vânt. Eu n-am avut stabilitate şi, din
păcate, în nici o zi n-am ştiut ce mă aşteaptă a doua zi. Mie în fiecare zi mi-a
fost teamă că seara nu voi mai fi în viaţă. Ceea ce spune Mircea Cărtărescu
arată multe despre el… În limba germană există termenul «Mitläufer», cel care
merge cu ei: tace, încearcă să nu iasă în evidenţă, nu deranjează pe nimeni, se
face gri”.
Precizăm că “Mitläufer” este un cuvînt foarte dur în germană, care-i
descrie pe susţinătorii pasivi ai unei dictaturi. Tot Herta Müller a explicat şi de
ce nu a luat Cărtărescu Premiul Nobel, susţinând că a aflat neoficial că motivul
pentru care scriitorul român nu a luat premiul a fost descoperit de către Serviciile
de Informaţii ale Academiei Norvegiene Nobel: Mircea Cărtărescu a avut rude
recunoscute ca active în cadrul mişcărilor anarhiste din Europa. Străbunicul
acestuia de pildă, Witold Czartarowski, a ajuns în România după cunoscutul
atentat asupra ţarului Rusiei Alexandru al II-lea. De asemenea, fratele geamăn
al poetului, Victor Cărtărescu, a activat în cadrul Legiunii Străine, după care a
contribuit la alte numeroase atentate anarhiste sub conducerea vestitului Errico
Malatesta!
Citeste mai mult pe ScrieLiber.ro: http://scrieliber.ro/2013/01/30/mircea-
cartarescu-autorul-preferat-al-lui-basescu/#ixzz2Ja8CsNPc
 VEŞNICIA
Berthold Aberman
„Morţii încetează să fie morţi atunci când
sunt evocaţi de cei vii.” (André Maurois)
Azi, mijloacele moderne ne oferă posibilitatea de a vedea şi cunoaşte lumea
aşezaţi comod în fotoliile noastre. În nici un caz nu ne poate oferi plăcerea şi farmecul de
a parcurge spaţii uriaşe - civilizaţii, percepând pe viu culorile, istoria. Ca topograf, am
avut fericirea de a cunoaşte îndeaproape fiecare colţişor al ţării, măsurând în lung şi lat
minunatele locuri ale frumoasei Românii de un farmec deosebit. Comparaţii cu cele mai
frumoase locuri din lume? Posibile doar celor care puteau ieşi din graniţele ţării.
Fiecare prilej de a vizita locuri turistice are un farmec deosebit de care am profitat din
plin atunci când posibiltăţile mi-au permis.
Despre cimitire, moarte, sau veşnicia ei au scris nenumăraţi poeţi şi scriitori
din întreaga lume. În cele ce urmează, încerc să redau câteva impresii care au
avut un impact aparte asupra mea. Vizitarea unui cimitir renumit în contextul unei
excursii. Cimitire au existat din cele mai vechi timpuri, unele civilizaţii fiindu-ne
cunoscute doar prin urmele găsite, simple sau fastuoase, în funcţie de starea socială
a decedatului. Cimitirele primesc viitorii pensionari în mod diferit... un loc aparte,
deosebit sau oarecare, împrejmuit, cu o placă de piatră, o cruce de lemn sau un însemn
pe o tablă, cu sau fără epitafuri, în cadrul participării familiei sau participare publică,
cu construcţii peste mormânt mari sau modeste. Oamenii vin, pun flori pe morminte,
se roagă, se liniştesc în dorul lor faţă de cei dragi dispăruţi – şi viaţa continuă!   Spaţiul nu permite nici măcar enumerarea cimitirelor ca un itinerar turistic
E bine să mori? Poate da, dar după ce ţi-ai trăit viaţa. Ştim oare a o trăi?
Vorbind despre cimitire, cum putem crede că ar putea fi un subiect vesel. De regulă,
liniştea cimitirelor este monumental de tristă. Şi totuşi, în timpul executării lucrărilor
de măsurători, cutreerând frumoasele locuri ale ţării, am ajuns şi în apropierea unei
localităţi bine-cunoscută în lume numită Săpânţa. Situată în Maramureş. Am fost
îndrumat să trec neapărat să vizitez renumitul „Cimitir vesel” căruia i s-a dus vestea!
Aici l-am cunoscut pe Stan Ioan Pătraş, cel care a creat acest renume al cimitirului din
localitate. Sculptorul, pictorul şi poetul popular cu un talent şi umor
deosebit care a reprezentat în imagini colorate, în versuri sculptate
pe troiţele de la căpătâiul morţilor de un colorit aparte. În atelierul
său, în afara muncilor agricole, a fost un pictor şi un sculptor iscusit,
talentat, mobilizând în jurul lui mulţi oameni, dorind continuitate,
având dezvoltat simţul umorului ţărănesc. A conceput ca crucea de
la căpătâiul mortului să fie pictată şi sculptată cu fel de fel de epitafuri
vesele specifice vieţii celui care este înmormântat cuprinzând un
tonic în faţa morţii ştiind că cimitirul nu e loc de veselie.
Reprezintă această versificaţie profunzime şi nu necuvinţă în
faţa morţii? Medalioane specifice, versuri slabe dar cu mesaje către
eternitate. Verdicte, poet al satului - vorbeşte în scris la persoana
întâia! Pe fiecare din cruci evocă într-un epitaf un episod din viaţa mortului, specific
fiecăruia. Epitafurile sunt ca proverbele, comori de înţelepciune, mici poeme,
aprecieri pe pietrele funerare sau cele de lemn. Epitafuri: „Ce sunt eu-vei fi şi tu!”,  care, dacă nu se plătesc noi taxele - morţii sunt deshumaţi şi reîngropaţi într-un osuar
„A iubit, i-a plăcut, soacra, [trei zile de mai dura, eu zăceam şi nu ea]”.  Viaţa îţi oferă
şi tot ea îţi ia! Cimitirul este o feerie de culori, de troiţe, de inscripţii care-ţi trezeşte un
zâmbet negru dacă ar fi posibil să-i dăm culoare. După ce treci de fiecare mormânt,
după ce ai cunoscut diferite caractere, nume ale celor care au fost, la ieşirea din cimitir,
un mormânt pe care nu-l poţi ocoli  şi la care te opreşti pentru ultima dată spre a-i citi
epitaful. Scris cu litere mai mici te obligă să te apleci spre a-l descrifa: „O tu cititorule!
Ce n-aş da ca tu să fi în locul meu şi eu în al tău”! Reacţii dintre cele mai diferite la
citirea acestor rânduri.Zâmbete care i-au dus faima.
Ce s-ar face omenirea, cum ar supravieţui fără acest umor, fie chiar şi în faţa
morţii? E frumos să glumim pe seama cimitirelor? A morţilor? Nu trebuie să ne oprim
numai la MarkTwain sau la ShalomAlehem spre a fi siguri că în absolut tot ce se numeşte
viaţă sau moarte există şi o undă de umor, şi nu de a ne reaminti numai că se apropie
vremea să medităm asupra vieţii şi a morţii. Să privim spre viitor! O facem în fiecare an
vorbind cu sufletele celor care s-au înălţat la cer, ne împăcâm cu noi înşine odată cu
fiecare vizită la cimitir şi nu odată cu o excursie de plăcere. Fără să vrem încercăm
să nu ne înfricoşăm de moarte. Nu e un gând plăcut şi totuşi... Odată şi-odată tot
vine. Un vechi proverb spune: „Moartea-i fără lege când vorbim, scriem sau citim
despre moarte - avem în vedere viaţa!” Şi totuşi, intrând într-un cimitir, oriunde s-ar
afla te întrebi fie chiar fără să vrei ce ai făcut până atunci, faci de fiecare dată un mic
bilanţ al vieţii. Nu iubesc prea mult odihna şi cu atât mai mult cea... veşnică! Prefer să
mă retrag discret, chiar neştiut decât de-ai mei spre a nu obliga ulterior la sacrificiul
timpului, vizite, lumănâri sau poate flori... Formalism! Gânduri!
Veşnicia nu există! Ce-i mai important? Începutul vieţii sau sfârşitul?
Importantă e viaţa. De murit se poate muri în multe feluri, dar importanrt e nu cât, ci
cum trăieşti. Ar fi păcat să constaţi când e prea târziu... Ce frumoasă este viaţa! Dacă
ţi-ai îndeplinit sarcinile şi obligaţiile pământeşti înseamnă că ai trăit... dar odată cu
împlinirea ai şi murit câte puţin. A fi optimist înseamnă a reuşi, fie chiar printr-o glumă
să răzi de moarte şi astfel... te obişnuieşti cu gândul.
Care mi-ar fi ultima dorinţă? Să nu particip la mormântarea mea! Mă ghidez
zilnic după cele spuse de marele Tudor Muşatescu: „Nu te gândi la moarte; s-ar
putea să-i atragi atenţia”! Printre nenumărate excursii, am vizitat şi admirat natura
şi tot ce a contribuit omul pentru a o înfrumuseţa şi în fosta Iugoslavie, formată
din cele 6 republici cândva conduse de omul care a fost pentru unii când „eroul”,
când „călăul” şi chiar „trădătorul”! Tito este considerat şi azi ca un mare şi înţelept
conducător, omagiat printr-o casă memorială şi numeroase statui... Excursia a fost
www.oglindaliterara.ro
minunată. A cuprins Slovenia şi Croaţia de azi - modernă, peşteri, parcuri naturale
pe întinderi uriaşe, grădini zoologice, muzee teatre, staţiuni balneo-climaterice,
Uliţa jidovilor, clădiri, urme ale celor care au existat cândva... Am întâlnit aproape
toate stilurile arhitectonice, statui reprezentând oameni deosebiţi, şosele moderne,
biserici şi catedale, o vegetaţie minunată, cascade de un farmec deosebit. La
cumpărături, obligaţi a învăţa şi câteva cuvinte spre a te descurca mai uşor „Coli
cocosta”? (Cât costă) sau „Iakos kulo” (Scump)! Localităţi de munte sau mare,
lacuri restaurante, hoteluri de curăţenie ieşită din comun, oraşe dar şi localităţi rurale.
La balconul fiecărei case existau flori, multe şi de un colorit care-ţi încânta ochii.
Descrieri ale frumuseţilor lumii parcurse de adevăraţi entuziaşti au au fost scrise în
toate limbile pământului, turişti, cunoscători, surprinzând cu un farmec aparte dar
şi talentaţi în a descrie aceste frumuseţi, multe ascunse ochilor turiştilor trecând
peste detalii. De la noi, dintre iraelienii de limbă română au scris cu mult farmec, talent şi
spirit de observaţie, cu mult bun gust, rafinat G. Mosari, I. Ştirbu, E. Shrirer şi mulţi alţii.
Călătorind şi noi, însoţindu-i prin scrisul lor în lume, instruindu-ne şi îmbogăţindu-ne
cunoştinţele.
Există numeroase cimitire care au devenit celebre prin organizare, construcţie
şi lucrări de artă, în special prin personalităţile pe care le adăpostesc în ele. Printre multe
altele-Cimitirul „Filantropia” din Bucureşti, cercetat şi descris, poate într-un fel unic în
lume de marele scriitor, regretatul  Marius Mircu, chemându-ne la a privi viaţa cu mai
multă înţelepciune. In lume sunt multe locuri de veci, faimoase si interesante. Aici în
Israel – „Muntele Herzl” - în care se odihnesc preşedinţi şi prim-miniştrii. În Italia, la
Roma – „Campo di Verona”, „Père Lachaise” din Paris - un adevărat muzeu uriaş în aer
liber adăpostind oameni celebri precum Balzac, La Fontaine, Moliere, Oscar Wilde,
Verlaine, Enescu... În S.U.A. la Washington DC, cimitirul „Arlington”, „La
Recoleta” din Argentina, adăpostindu-l  pe Juan şi Eva Peron, vechiul cimitir praghez
„Malonstranschy” azi muzeu al pietrelor din cimitir... Fiecare în parte  o aglomeraţie
de ciment şi marmoră... dar pline de istorie.
aparte. Încerc a reda câteva impresii cu privire la un loc aparte, situat în oraşul Zagreb
– „Cimitirul Mirogoj” pe care l-am vizitat cu deosebit interes. Un cimitir dintre
cele mai renumite din Europa, prin organizare... Parcuri şi arcade, unde predomină
marmora neagră, numeroase cripte în pereţi. Primele trei morminte la intrarea sub
arcade adăpostesc evrei. Sub podeaua mozaicată, morminte ale celor cu stare, lucrări
de adevărată artă ale arhitectului Herman Bolle. Zidurile care împrejmuesc cimitirul
ca pe o cetate sunt acoperite în întregime de iederă. Aici, ca şi în
alte cimitire ,mari sau mici ca suprafaţă ocupată, pietrele funerare
marchează trecerea prin viaţă a oamenilor. Epitafurile de la căpătâiul
lor reprezintă înţelepciuni ale vieţii. Cimitirul devine astfel o
adevărată istorie, o artă prin ornamentele sale practicate în lemn sau
marmoră, monumente funerare, indiferent de religie. Este printre
rarele cimitire unde germanii nu au distrus mormintele evreilor. Am
remarcat un impresionant monument ridicat în amintirea evreilor
morţi sub prigoana fascistă. Oamenii de rând sunt înmormântaţi la
marginea cimitirului fără deosebire de naţionalitate.
Nu am vizitat prea multe cimitire în lume unde să poată
exista egalitate, cel puţin după moarte. Morminte alăturate în care
sunt îngropaţi creştini, alături de evrei şi musulmani. De multe
ori mi-am pus întrebarea: „Trebuie să fii mort spre a te înţelege cu vecinii de altă
naţionalitate?” Locurile, nici ele veşnice şi sunt foarte scumpe. Timp de 10 ani după
comun. Curiozitate, sau simplă întâmplare! Imediat la intrare pe aleea principală două
morminte alăturate din marmoră neagră adăposteau două fiinţe  care prin inscripţii au
dorit să fie alături şi după moarte... Berthold şi Berta (1859-1925) Un gând pios, dar
instinctiv, mie ţi soţiei, ne-a trecut prin suflete simultan o undă de fericire: „Purtam
acelaş nume dar existam!”
De la intrare mormintele uşor de identificat, alei asfaltate, flori, curăţenie şi
nu plin de ierburi - nu alei cu pietre căzute, fărămiţate, acoperite cu muşchi, cum
sălăşluiesc în alte cimitire uitate de Dumnezeu! Tăcere! Se aude geamătul vântului...
şi acesta simţit mai puternic spre periferie. Inegalitate în viaţă dar şi după! O istorie
scrisă sau uitată se află concentrată în acest loc înconjurat de ziduri proeminente pomi
şi de la intrare remarcând deosebirea, şi aici, dintre bogaţi şi săraci. Aleile acoperite
cu dale. Lespezi grele acoperă amintiri despre oameni care au trăit cândva. Teoria
imposibilităţii de a fi alături, în liniştea veşnică a fost infirmată în acest cimitir şi
nu cunosc altele. In afara semnelor distinctive religiilor de care aparţin, împreună...
Şi totuşi, dureros semn de întrebare... Doar în nefiinţă oamenii îşi pot găsi liniştea?
Ploaia ivită din senin în plină vară a pus capăt emoţionantei vizite.
Am plecat din cimitir cu un gând pios adus bunului Dumnezeu pentru iertarea
păcatelor noastre şi a celor mulţi care nu şi-au găsit liniştea în viaţă. Am revenit la
viaţa care îşi cerea drepturile. Am continuat excursia... Nu este uşor a fii optimist în
orice împrejurare, şi totuşi, admirăm nespus de mult pe cel care nu vede totul în negru
ci încearcă, în limita posibilului, să găsească forme sau căi de rezolvare pozitivă a
oricărei împrejurări. Fiecare dintre noi a putut observa cât de mult te poate destinde
o glumă bună sosită într-un moment mai greu. Ferice de oamenii care văd şi partea
plină a paharului. Optimismul poate sta şi chiar înfrunta pesimismul la fel cum
culoarea neagră  se confruntă cu cea albă – completându-se deseori!
Şi dacă s-a spus întotdeauna că viaţa-i o imensă scenă iar noi, muritorii nu
facem niciodată nimic mai mult decât să interpretăm roluri de mică sau mare valoare,
roluri vesele sau dramatice pe această imensă scenă, nu ne mai rămâne nimic altceva
decât să interpretăm cât mai mult dar şi bine posibil rolul ce ne-a fost predestinat.
Soseşte şi ziua când aceştia ne sunt un bun exemplu pe care ar trebui să-l urmăm. Şi
cum veşnicia nu a fost dăruită nimănui, cum trecutul poate fi şi ieri, nu ne rămâne
altceva mai bun decât să privim la azi şi apoi la mâine! Să ne  amintim de stihurile
lui Ionel Teodoreanu: „Aşa au vrut sorţii,/ Să nu stârnim stihiile/ Morţii cu morţii/ Vii
cu viile!”.
10493
 ÎNTRE DISCURS ŞI
sub aspectul comunicării politice şi tendinţa tot mai mare de creştere a
vizibilităţii politicului, care a devenit o practică publică, când ar trebui de
fapt să fie invers, conform opiniei autoarei, adică „o practică subordonată
spaţiului public”.

DISCURSIVITATE
Din seria strategiilor bazate pe demonstraţie şi argumentare, sunt
invocate modelele de convingere specific Retoricii lui Aristotel şi noilor
retorici, acestea din urmă descoperite de Chaïm Perelman şi de asistenta
sa, Lucie Olbrecths-Tyteca (fiind vorba de apariţia volumului Noua
Eugeniu Nistor retorică. Tratatul de argumentare, Paris, 1958), Daniela Gîfu enumerând
trei tipuri de modalităţi logice, şi anume: pozitive (cu accentul pe raţiune şi
încredere), negative (ca atacul pe terenul adversarului, atacul făţiş, atacul
Să constatăm, de la bun început, că întregul conţinut al volumului indirect, identificarea şi lovirea părţilor slabe ale adversarului, revenirea
„Temeliile Turnului Babel”. O perspectivă integratoare asupra discursului şi trecerea la contraatac) şi neutre (ca linguşirea, flatarea publicului etc.)
politic, de Daniela Gîfu, este poziţionat, prin intenţie, în orizontul O altă garnitură deargumente sunt cele bazate pe fapte, pe exemple, pe
interdisciplinarităţii, acolo unde efortul şi spiritul de sinteză al autoarei autoritate şi pe diverse analogii (de persoane, de situaţii etc.) Prezenţa
se ambiţionează să înalţe scheletul unei construcţii teoretice noi, utilizând sofismelor, a propoziţiilor cu conţinut aporetic, însoţite de exemplificările
noţiuni, concepte şi cunoştinţe din varii domenii ale umanului, precum: corespunzătoare, este tratată cu toată seriozitatea, autoarea analizând aici
politică, sociologie, filosofie, psihologie, retorică, teoria comunicării, un şir complet de paralogisme, şir pe care aş îndrăzni să-l denumesc al
semiotică, lingvistică etc. Este o abordare modernă a fenomenului „decalogului negativ”, precum: sofismele de confruntare sau argumentul
comunicării, alăturând şi reunind, într-o nouă alcătuire, forme, strategii, forţei, sofismele de roluri, cele referitoare la reprezentarea punctelor de
vedere, sofismele de apărare, cele ale premiselor, sofismele acordurilor,
tehnici ale discursivităţii afirmate de-a lungul istoriei, începând de la anticii
greci şi până în contemporaneitate, când se impun şcolile şi modelele cele ale punctelor de plecare, sofismele falsei autorităţi, cele de logică,
americane de comunicare, precum Şcoala de la Palo Alto, şi noile invenţii de închidere şi, în sfârşit, sofismele de limbaj – toate fiind determinări
pe linia retoricii europene, în cadrul Şcolii de la Bruxelles şi a Grupului μ. negative, derutante, în contextul tensionat al confruntărilor publice.
Abordând problematica discursului contemporan, autoarea constată Partea a treia a lucrării este una strict tehnicistă, axată pe alcătuirea
că totul este discurs şi discursivitate, începând de la viaţa publică firească, discursului, autoarea revenind la vechile învăţături ale oratoriei antice,
obişnuită, până la expunerile epistemologice savante: „ştiinţa a devenit un adică la moştenirea lăsată omenirii de către Aristotel, Cicero şi Quintilian
– care au o schemă de lucru extrem de suplă şi de funcţională, cu vârful
discurs riguros şi sistematic; arta – un discurs figurat şi patetic; filosofia – o
analiză a discursului”. Iar la „nivelul simţului comun, marea majoritate a de atac în introducere (exordiu, propoziţiune, expoziţiune şi diviziune),
oamenilor nu dau atenţie decât la ceea spun (sau aud) şi neglijează aproape continuând cu tractarea peroraţia (cuprinzând o recapitulare a faptelor,
total forma în care spun (sau înţeleg)”. Aceste forme o prezentare patetică a acestora şi concluzia).
de comunicare derivate sunt explicate şi raportate Modificările intervenite în structura discursului politic
la situaţia de comunicare ideală, la care se referă contemporan subliniază tocmai latura pragmatică
filosoful german Jügen Habermas (unul dintre ultimii a evoluţiei şi necesitatea acestuia de a fi cât mai
reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt, a neokantienilor) persuasiv; ca şi la antici, menirea lui este de a face din
care, într-adevăr, în cele două volume ale lucrării sale mesajul politic o modalitate de manifestare acţională
Teoria acţiunii comunicative (din 1981), demonstrează a puterii, parcurgând întreaga „rută” de confruntare şi
adâncul dezechilibru comunicaţional tocmai prin convingere a publicului, cu o energie bine repartizată
această discrepanţă uşor sesizabilă dintre proiecţia în cei „trei timpi” de acţiune sau în trei „faze”, cum le
ideală sau modelul utopic şi comunicarea plină de numeşte autoarea cărţii, prima fiind cea descriptivă, a
constrângeri, axată pe inegalitate şi valori negative, doua cea evolutivă şi ultima, cea prescriptivă.
întâlnită permanent în sfera publică. Tot în această În partea a patra a lucrării avem un desfăşurător
secţiune sunt recapitulate, ca şi coloratură ideatică, al principalelor mijloace de informare în zona politică,
câteva forme de translare discursivă, made secolul printr-o detaliată explicare a modului de acţiune al
XX, când cultura veacului abandonează într-un mecanismelor lor asupra sensibilităţii umane – socialul
con de umbră filosofia (de fapt, aici avem tendinţa fiind privit dintr-o perspectivă psihologică, când sunt
postmodernă) şi se reorientează către semiotică şi abordate modalităţi şi tehnici diversioniste, ca: zvonul
lingvistică, autoarea referindu-se la teoria semnelor, şi bârfa, discreditarea persoanei, dezinformarea etc. Dar
a lui Ferdinand de Saussure, şi la logica limbajului, suntem avertizaţi că totul devine mult mai periculos, ca
impusă de Ludwig Wittgenstein, arătând că toate acţiune a discursivităţii, când evenimentele se derulează
acestea îşi au o noimă indubitabilă în spaţiul public: sub umbrela psihosociologică, iar modalităţile de
aceea de a-i conferi omului politic legitimitate, confruntare politică „evoluează” în negativ, dinspre
autoritate şi prestigiu. Aşadar, vorbim de o construcţie zona gri către zone tot mai înnegurate, scena publică
cu determinaţii sociale evidente şi imediate, căci, susţine Daniela Gîfu, cunoscând aspecte manipulatorii tot mai evidente: sondaje de opinie false,
„viaţa politică este structurată în fapte de limbaj – discursuri politice, fardarea imaginii unor politicieni etc.
programe şi platforme ideologice, doctrine politice, simboluri (embleme, Partea a cincea a lucrării este consacrată integral analizei de conţinut
ceremonii etc.), toate acestea fiind construite şi modelate cu scopul de a politic, lucru realizat prin punerea în aplicare a unor metode sută la sută
place şi a convinge, a stârni pasiuni şi adeziuni, a determina la acţiune...” americane, a contribuţiilor remarcabile datorate unor pionieri ai domeniului,
O salbă întreagă de forme ale limbajului politic sunt descrise cu precizia cum au fost Harold D. Lasswell şi Paul F. Lazarsfeld, care şi-au început
specialistului în comunicare (precum: cele hortative – de identificat în cercetările în vremea războiului, în cadrul Biroului de Cercetare a Radioului
vuietul campaniilor electorale, în apelurile de susţinere lansate către (1937), din cadrul Universităţii Princeton, mai întâi, continuate apoi în
publicul larg ş.a.; cele juridice – cuprinse în prevederi constituţionale, legi Biroul pentru Cercetare Socială Aplicată (din 1939), din cadrul Universităţii
etc.; cele administrative – specifice documentelor din această categorie, Columbia. Biroul respective fusese creat în urma stării de panică, semănate
reglementărilor etc.; şi cele de negociere – din cadrul diverselor convenţii, în rândurile a peste un milion de americani, prin difuzarea la postul de radio
alianţe şi înţelegeri conjuncturale etc.). CBS, în ziua de 30 octombrie 1938 (de Hallowen), a dramei radiofonice
În finalul primei părţi a lucrării avem o serie de exemplificări ale Războiul lumilor, o adaptare a romanului SF al scriitorului H. G. Wells,
discursului politic, contând şi ca aplicaţii la cadrul electoral (atât de variatcare descria o invazie a marţienilor pe pământ, în urma căreia mulţi oameni
şi de confuz la noi), evidenţiate fie ca prezenţe active în paginile presei speriaţi şi-au abandonat locuinţele şi oraşele de baştină, crezând că invazia
scrise (ca editoriale, cronici, informări cu iz politic, portrete sau prezentăriextraterestră se întâmplă în timp real. Deşi nu sunt expuse explicit, regăsim
mediatice), fie ca sloganuri sau figuri de stil, acestea din urmă provenind în această secţiune elemente de fond ale unor concepte „tari” de influenţare
din aria recuzitei retorice (ca figuri de cuvinte, de sens, de construcţie, de a publicului, precum: efectul bandwagon, conform căruia (în interpretarea
î

gândire ş.a.). lui Lazarsfeld) votanţii îşi doresc mereu să fie de partea câştigătorului;
Partea a doua a lucrării plusează prin încercarea de reliefare a teoria spirala tăcerii (formulată de cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-
formelor şi strategiilor discursive în sfera publică, autoarea recunoscând Neumann), constând, în esenţă, din următoarea atitudine: indivizii care
un fenomen care nu mai poate fi negat de nimeni, astăzi, în ceea ce priveşte împărtăşesc punctul de vedere dominant (susţinut şi de mass-media) nu au
prezenţa lui pe scena politică autohtonă, şi anume: americanizarea completă reţineri în exprimare, în timp ce indivizii care au păreri diferite şi sunt în
10494 www.oglindaliterara.ro
 Drumul cărţii la Ştefan cel Mare
În zilele de 7 şi 8 octombrie 2014, scriitorul Gheorghe
Andrei Neagu a fost invitat să participe alături de o
Portret realizat de Alexandru Harabagiu

delegaţie a judeţului Vrancea la o donaţie de o mie de cărţi

la Biblioteca Ştefan cel Mare din Chişinău.
Evenimentul a fost prilejuit de împlinirea unui deceniu
de la înfiinţarea bibliotecii basarabene ce poartă numele
marelui voievod Ştefan cel Mare. Spre cinstea directoarei
bibliotecii Duiliu Zamfirescu din Focşani, doctor Teodora
Fântânaru, proiectul a devenit viabil, onorând deopotrivă
limba română din cele două ţări surori. Pornit cu timiditate, reprezentanţi ai Direcţiei de cultură Chişinău,
proiectul a reuşit să unească într-o curgere firească simţirea ai autorităţilor locale, membri ai comunităţii
exprimată în cărţile marilor clasici ai literaturii române şi şi cititori ai bibliotecii din Chişinău.
universale.     În cadrul programului, reprezentanții
Gheorghe Neagu Patronul unei firme de transport călători a mers Bibliotecii Județene Vrancea au prezentat
personal împreună cu fiul său cu un microbuz în care s-au mai multe materiale: Puterea cuvântului
transportat cărţile colectate de celebra fundaţie „Mereu aproape”. Am găsit înţelegere la DA: bilanţ al celor zece ani de colaborare –
vameşi şi am ajuns la Hotelul Belladona, unde, spre surprinderea noastră ne aştepta un portret prezentare susţinută de Teodora Fîntînaru.A
luminat de două lumânări aprinse ale poetului Adrian Păunescu. Basarabenii îi aduceau şi urmat apoi filmul 2004-2014: Oameni, fapte
pe această cale o pioasă recunoştinţă. Poetul fusese cazat în acest hotel, unde ne-am cazat şi cărţi  într-un deceniu Chişinău-Focşani, -
şi noi. Dimineaţa am ajuns la realizat de Olaru Maria Cristina,100 de cărţi
sediul bibliotecii „Ştefan cel - Donaţie Biblioteca Vrancea prezentare
Mare”. Chişinăul are treizeci susţinută de Elena Velniţă (Sef birou
şi trei de biblioteci, dintre care achiziţii);
una înfiinţată de vrânceni. În discursul său Gheorghe Neagu
Fragila directoare Teodora a ţinut să arate importanţa lui Duiliu
Fântânaru are o energie care Zamfirescu în postura de guvernator al
te surprinde şi un bun simţ Basarabiei, unde, alături de Sfatul Ţării, a
extrem de benefic atunci când reuşit să păstreze valorile specifice locului
e vorba de relaţii interumane. într-un context românesc de anvergură. A
Directorul bibliotecii mulţumit pentru că la 65 de ani împliniţi cu
„Ştefan cel Mare”, poetul câteva zile mai înainte a fost sărbătorit de
Dumitru Crudu, - căci aşa se basarabenii care au dorit să-l cunoască şi ca
face în Basarabia, scriitorii autor al romanului Tarantula, care este citit
sunt angajaţi la o instituţie în şcolile lor mulțumind şi pentru premiul
de stat, chiar directori de
biblioteci – ne-a întâmpinat într-una din sălile amenajate special pentru această întâlnire.
Sala a devenit repede neîncăpătoare. Reprezentanţii primăriei, ai Uniunii Scriitorilor, au
onorat la rândul lor evenimentul, bucurându-se cu adevărat de darul vrâncenilor. Conducerea
bibliotecii din Chișinău a oferit diplomă de onoare Consiliului Județean Vrancea. În
deschidere au rostit cuvinte de salut şi au vorbit despre începuturile acestui demers temerar,
de a înfiinţa o filială la Chişinău
în anul 2004 şi despre fructuoasa
colaborare profesională între
biblioteci, dna. Mariana
Harjevschi – Director general
Biblioteca Municipală Hașdeu
Chişinău, dl. Dumitru Crudu
– Director Filiala Ştefan cel
Mare Chişinău, dna. Teodora primit si pentru tabloul făcut de pictorul
Fîntînaru - Manager Biblioteca Harabagiu.
Vrancea, dl. Gheorghe Vizita s-a încheiat la biblioteca centrală
Andrei Neagu – Cavaler al a capitalei Basarabiei, într-o atmosferă plină
Literaturii Române, Preşedinte de promisiuni. Colectivul bibliotecii din
Asociaţia Duiliu Zamfirescu, Chişinău merită toată admiraţia noastră.

minoritate păstrează tăcerea de teama de a nu fi dispreţuiţi şi sancţionaţi de
semenii lor din prima categorie; şi teoria glonţului magic (legată de numele
lui Lasswell), care postulează că, întrucât manifestările umane sunt ghidate
de instincte identice şi de medii sociale izolate, rezultă că toţi indivizii
parcurg evenimentele în acelaşi fel şi le interpretează asemănător.
În sfârşit, analiza riguroasă a demersului de adoptare a Codului
Muncii-2011, prin analiza cantitativă a datelor din presa scrisă, dar şi
prin întrepătrunderea lor calitativă, printr-o reprezentare grafică rezultată
în urma utilizării unei tehnologii inedite DAT (Discourse Analysis Tool)
implementate la prestigioasa Universitate „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
a condus-o pe autoarea acestei cercetări la o rezoluţie finală: de modul
cum sunt vehiculate mijloacele discursive şi de manierele şi tehnicile în
care aceste mijloace acţionează în sfera publică depind, în mare măsură,
rezultatele finale, acestea având posibilitatea de a modifica intenţii,
atitudini, opinii şi chiar sentimente!
În întregul ei, în ciuda unei structuri cam stufoase, cartea Danielei
Gîfu nu deraiază de la tema abordată, oferind o mare diversitate de
informaţii, unele inedite chiar şi cunoscătorilor, din domeniul încă atât de
puţin cercetat – al comunicării şi relaţionării în spaţiul public!

www.oglindaliterara.ro 10495
 ^ ^
barbu lazareanu cu privire la eminescu
(urmare din numărul anterior)
În castelul Câmpiniţei, patriarhul amfitrion a
vorbit oaspelui său şi de chestiuni culturale. A vorbit
despre Eminescu, Alecsandri şi Eliade despre Maiorescu
şi întreaga şcoală a Junimii:
Literatura română de astăzi? zice d. Haşdeu
zâmbind cu bunătate…
Încercări mai mult sau mai puţin fericite, având
mai mult sau mai puţin noroc de izbândă a momentului
şi datorându-se mai adesea ori modei atât succesul
trecător cât şi împiedecarea unui succes mai durabil.
Iată un exemplu:
Eminescu. Eminescu este incontestabil un talent
, cu toate defectele lui; dar Eminescu, deşi a avut după
moarte norocul de a trece pentru câtva timp la modă –
din aceeaşi cauză, tot din cauza modei, a avut nenorocul
să lucreze sub o direcţiune specifică, regională,
eterogenă, faţă cu ideaţiunea poporului nostru. Sub
direcţiunea, la modă pe atunci, a unei şcoli literare, sub
direcţiunea şcolii pesimiste schopenhauriste germane.
Afară de forma externă a producerilor lor, adesea prea
silită, aproape nimic nu este original sau măcar specific
românesc. Mai toată opera lui este un răsad al ideilor
pesimiste, care au făcut modă câtva în universităţile
germane; e marfa ieftină a studenţimii germane de pe
la mijlocul secolului, în urma confuziunilor politice,
redată, sub etichetă locală şi, fireşte, cu multă dibăcie,
tinerimii române – budismul antic, fiert încă odată în
cratiţa nemţească şi de acolo făcut ciorbă a treia oară
într-o oală românească, drept hrană proaspătă pentru
întărirea noilor noastre generaţiuni. Nu, nu! Adăugă d.
Haşdeu… Eminescu a avut talent, dar e departe de a se
putea numi un mare poet naţional.
Din broşura domnului Liviu Marian (menită
îndeosebi să arate aprecierile în mod public ale lui
Eminescu despre B.P.Haşdeu şi ale lui Haşdeu despre
Mihail Eminescu) lipsesc citatele esenţiale de mai sus.
A fost, desigur, o uitare din partea merituosului
istoriograf (zâna Mnemosyna nu-i totdeauna
binevoitoare faţă de noi, cercetătorii!).
Următoarele motive pledează pentru faptul că
nici vorba nu poate fi de o necunoaştere de către d. L.
Marian, a textului amintit adineauri. Reportajul din
Epoca a fost reprodus în Patria din Cernăuţi iar d.L. M.
(biograful părintelui Simeon Florea Marian şi autorul
ciclului de cercetări despre bucovinenii T. Robeanu,
Samson Bodnărescu, Burlă, Cernescu, Paicu, Petrino şi
al însemnărilor referitoare la Eminescu şi Bucovina).
Apoi, reportajul pomenit a avut parte de o
retipărire şi în volumaşul Notiţe şi fragmente literare de
I.L.Caragiale (Biblioteca pentru toţi numerele121-122).
Căci reporterul anonim al Epocii din iunie şi iulie
1897 era Caragiale, el însuşi! Iar d. Liviu Marian e un
temeinic cunoscător al operei lui Caragiale, despre care a
scris în Adevărul literar şi artistic şi în Arhiva C.F.R. din
Chişinău completări şi observaţii serioase.
***
Am dat însemnătate (şi întindere) relevării acestei
lacune, fiindcă, am spus-o, lacunei respective i se
datorează faptul că o parte din încheierea broşurii d-lui
K. M. e alta decât ceea ce trebuia să fie.
În adevăr d. Liviu Marian crede că „Pro amico
un răspuns d-lui B.P.Haşdeu” să lase în pace chinuita
umbră a nefericitului poet”.
Şi d. Marian continuă:
„Haşdeu, care suferea greu pe urma morţii
unicei sale fiice Iulia; care îşi căuta înainte de moarte
mângâierea în cercetări spiritiste, nu poate să fi rămas
neînduioşat la marea dovadă de iubire, ce o arăta
Slavici faţă de prietenul său mor, apărându-l cu căldură
10496
ÎN LOC DE
BIBLIOPOLIS (2)
şi curaj”.
Or, recidiva lui Haşdeu faţă de Eminescu are loc Paul Diaconescu
şi după răspunsul lui Slavici8. Într-adevăr, Pro amico – Carnetul unui
a apărut în foiţa Tribunei din Sibiu, în numerele de la Pierde Ţară
1/13 şi 2/14 decembrie 1892. Iar atacurile lui Haşdeu
împotriva lui Eminescu citate mai sus, au apărut în 1897.
Şi a mai trecut o
***
vară,
Faţă de poet, Haşdeu a avut o înţelegere parţială.
Veghind mimoze
Nici înainte, nici după ce a murit creatorul lui
„Călin” şi al „Rugăciunii unui Dac”, marele Haşdeu nu poliglote!
Tu vii cu toamna, Gheorghe
a priceput (n-a binevoit să priceapă) rostul şi adâncul Suchoverschi
poeziei eminesciene. cu-alte note...
„Concepţia” pe care o atacă la Eminescu, nu ea „Carnetul unui
este fiinţa însăşi – sau fiinţa toată – a poeziei. pierde ţară”!
E în această neînţelegere constantă una din
curiozităţile spiritelor de proporţii neobişnuite şi poate Dorin Ivan – „Memoriile lupului
una din caracteristicile lor. Pentru psiholog dezlegarea singuratic”
problemei ar putea fi ispititoare. Tolstoi nu-l înţelege
pe Shakespeare, iar pe autorul „Anei Karenina” nu-l Nu-s puţini ei, autorii,
va înţelege Haşdeu, la care consecvenţa unui criteriu Ce-ajuns-au să scrie memorii.
ce ascultă de un aşa.zis principiu este de-o duritate, Câte-un berbecuţ molatic,
tolstoianaă şi ea. Se crede azi lup singuratic.
Eminescu găseşte cuvântul şi tocmai asta-l
supără pe Haşdeu, căutătorul de cuvinte! „Versuri cu vino-ncoace”- Marian
De altfel uriaşului îi place să fie tovărăşit de Dragomir
spirite nu în totul la înălţimea lui . E maestrul ce caută
discipoli, nu egali! Sculptorul în minte coace
Am vrut să punem la punct această chestiune Măreţia lui Apollo.
considerând că, deşi face parte mai mult din domeniul Versului cu vino-ncoace,
anecdoticii biografice, ea poate lumina totuşi o Scriu catren cu... dute-ncolo!
ciudăţenie pitită în umbra sufletului omenesc.
„Vraciul de pe norul interior”-
VI. Cumpănitorul de cuvinte Lucian Dragoş Bogdan
Clasificările sunt,în bună parte, restrângătore Pe cer senin tu te complaci
– deci oarecum arbitrarii -; iar scrisul lui Eminescu Să scri SF-uri despre vraci!
( poeziile lui, nu proza-i trecătoare şi cam trecută) Când te criticăm, tragi storul,
înglobează o diversitate capricioasă de elementele care, Şi-nnourezi interiorul!
la dânsul, au devenit fenomene spirituale.
Pentru rusticul „fir de romăniţă” pe care o anume „Trei plus unu” – Bogdan Hrib
vârstă îl jumuleşte în vederea unui calcul de pe urma
căruia să se poată deduce prezenţa sau lipsa dragostei; Aşa gheşeft găseşti cu sacul
ca şi pentru citadinele „cordeluţe şi nimicuri” ale pajului Şi nu vin să dau cu tunul.
Cupidon, - poetul a cumpănit, deopotrivă, cuvinte. Ironic, eu atac cu acul,
Şi a aflat ritmuri şi vocabule tuturor desfăşurărilor Promoţiei de „trei plus unu”!
de braţe: fie celor idilice cu privire la care, în chip
popular: „Setea luminii” – Apostu
Apa zice: „O copile, Panaitache Vultureanu
Mâinile întinde-mi-le!”
fie celor de un imens tragism care îţi dau Să nu cazi pradă ruşinii,
halucinaţia unei Golgote a inimii umane: Că-ţi este foame de-ntuneric,
Cu recea nepăsare în sufletu-mi aduci Vii şi aclami „Setea luminii”,
Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci Ascuns sub nimbul ei feeric!
(dar şi pentru degetele lirice elegiace aş spune – a
avut accente uimitoare:
Lasă-mă să-ţi plâng de milă
Să-ţi sărut a tale mâini Zamolxe ca pe un văcar neînduplecat al
Mânuşiţe, ce făcurăţi secolelor, al mileniilor, pe care le alungă
De atâtea săptămâni?) din urmă spre cine ştie ce izlaz infam:
Se vorbeşte despre poeţi ca de „sămănători de El mână în uitare a veacurilor
imagini”. Eminescu s-a rânduit, de timpuriu, lângă cei turmă.
ale căror gesturi au luat proporţii într-adevăr cosmice, Extraordinară viziune!
de vreme ce la întrebarea: „Ce suntem?” a răspuns: Şi, dacă pentru cutremurătoarea-i
sinteză de cuprinderi cosmogonice,
„Nefericiri zvârlite în brazdele veciei” poetul a fost nevoit, la noi, nu să
sară câte-o etapă, dar de-a dreptul să
Iată, însă, că vocabularul plugăresc face să-ţi escamoteze epoci: se cuvine ca, pentru
lunece gândurile spre cel al păstoritului. caracterizarea acestei opere, să aibă şi
Laurent Tailhade spunea caustic despre Leonte criticul un vocabular şi un ritm, menite
de Lisle că e „cioban de elefanţi”. Eminescu îl pune să răspundă imensităţii unei atare
pe Sarmis (din poema „Gemenii”) să-l înfăţişeze pe întreprinderi.
www.oglindaliterara.ro
 Despre omul etern
În faţa ochilor cititorilor, replicile alunecă
cu o viteză ameţitoare. Dincolo de provocările
pe care şi le aruncă unul altuia – provocări ce
urmăresc confruntarea a două atitudini, a două
stiluri de viaţă, personajele pledează, fiecare în
felul său, pentru valorile ce definesc umanitatea
Despre Peplum, revista Lire spune că este una din cărţile
în imperfecţiunea sa: frumosul şi urâtul, binele şi
[…] cele mai reprezentative ale Améliei Nothomb1. Cu aspect
răul, dreptul la libera alegere, dreptul la iubire,
de SF, romanul se constituie într-o parabolă surprinzătoare a
la viaţă, la familie, dreptul de a râde, de a gusta
societăţii, nu numai contemporane, ci mai ales viitoare.
o glumă bună, de a nu fi neapărat eficient sau
Construit ca un amplu dialog, cu replici ce se succed într-
rentabil, dreptul la a fi unic prin ceea ce are
un ritm alert, romanul are ca punct de pornire, ca pretext, ipoteza
fiecare bun sau mai puţin bun, frumos sau mai
emisă de naratoare (care este şi unul dintre personajele centrale
puţin frumos.
ale povestirii) că îngroparea Pompeiului sub cenuşa Vezuviului,
Replica folosită pentru a se despărţi de
în anul 79 după Iisus Hristos, a fost cel mai frumos dar oferit
Celsius (Ptiu8) - replică pentru explicaţia căreia
vreodată arheologilor2 de nimeni altcineva decât oamenii de
A.N. îl trimite pe omul viitorului cu un coeficient
ştiinţă ai viitorului, capabili să călătorească în trecut şi să provoace
de inteligenţă de 199 la dicţionar - vorbeşte despre
fenomene de asemenea dimensiuni. Emiterea acestei ipoteze are
dispreţul personajului faţă de o lume a oamenilor
drept consecinţă răpirea naratoarei – aflată sub anestezie din cauza
fără oameni, faţă de o lume a ipocriziei şi a
unei operaţii – de către acei oameni de ştiinţă ai viitorului cu
Cristina Bîndiu tehnicizării duse la extrem. În acelaşi timp, titlul,
scopul de a o izola de oamenii epocii ei. Trezindu-se din anestezie,
numeşte obiectul care leagă cele trei dimensiuni
naratoarea – care este scriitoare – îl cunoaşte pe Celsius, unul
temporale prezente în text: trecutul (peplumul
dintre Granzii secolului XXVI, cu un coeficient de inteligenţă de
fiind purtat de femei în antichitate), viitorul
199 şi artizanul prezervării Pompeiului.
(când este doar un costum de teatru) şi prezentul
Dialogul dintre cei doi pune faţă în faţă două lumi diferite, două viziuni diferite şi, de ce nu,
(readusă în epoca ei, A.N. se trezeşte îmbrăcată
două concepţii total diferite referitor la viaţă şi ceea ce este important în viaţa unui om. Deşi este
în peplum), ca o parabolă a ideii că omul rămâne
conştientă că epoca ei şi oamenii acesteia nu sunt perfecţi, A.N. le ia apărarea cu pasiune. E mândră
acelaşi în orice timp, unic şi irepetabil, dar etern
de lumea ei, de valorile acestei lumi, de oamenii imperfecţi, dar sentimentali şi capabili să-şi trăiască
prin tot ceea ce-l defineşte ca entitate.
viaţa cu patimă. Nu numai că e mândră, dar îşi iubeşte epoca, cu oamenii ei, cu tot ce are ea frumos
Astfel, romanul Améliei Nothomb ne
sau mai puţin frumos Poate i se pare şi mult mai umană, în ciuda iresponsabilităţii şi inconştienţei de
învaţă că fiecare dintre noi are dreptul să fie el
care o acuză viitorul.
însuşi şi să lupte pentru a i se recunoaşte acest
În anul 2580 ţările au dispărut, nu mai există decât două orientări: Răsăritul şi Apusul, Sudul
drept, ne sugerează că atitudinea noastră de azi
nu mai există, oamenii sunt îmbrăcaţi în holograme (de aceea, singura îmbrăcăminte pe care Celsius
poate costa societatea de mâine şi ne atenţionează
o găseşte pentru A.N. este un costum de teatru, un peplum ), numai elita are dreptul la energie -
să nu renunţăm niciodată la omenescul din noi,
admiterea în oligarhia energetică realizându-se pe baza a trei criterii: inteligenţa (în cadrul acesteia
chiar dacă mărturie pentru el nu stă decât grija
inclusiv cultura), caracterul (în cadrul acestuia inclusiv caracterul) şi sănătatea (în cadrul acesteia
pentru hibiscusul din camera proprie ce trebuie
inclusiv frumuseţea)3; - şeful oligarhiei se numeşte tiran, dar are un coeficient de inteligenţă de doar
udat în fiecare zi.
140; creşterea rumegătoarelor este înlocuită de cea a balenelor; struţul a înlocuit găina, fiind crescut
_______________
la scară industrială; cei care nu fac parte din oligarhie sunt numiţi paria mintali4 (dintre aceştia,
1 Cu romanele Améliei Nothomb am făcut
femelele mulg balenele şi hrănesc struţii, masculii muncesc în abatoare, în agricultură şi păzesc
cunoştinţă în urma unui stagiu de formare în
depozitele, iar cei care nu sunt buni de nimic lucrează în uzinele de cuvinte încrucişate5), căsătoria a
Liège, Belgia, obţinut prin Programul Sectorial
devenit un contract reziliabil la fiecare trei ani6. Nu degeaba, personajului nostru i se pare că a ajuns
Comenius, secţiunea Mobilităţi Individuale de
într-o lume ale cărei principale trăsături sunt cinismul, ipocrizia, lipsa de moralitate şi mai ales lipsa
Formare Continuă, un grant finanţat de Comisia
oricăror sentimente. E o lume care ar putea purta orice nume doar că nu ar fi… umană, nu în felul în
Europeană şi Fondul Social European, prin
care se poate defini umanitatea. E parcă mai rece şi mai artificială decât orice epocă istorică a traversat
ANPCDEFP.
omenirea până în prezent. Singurul criteriu după care se conduce este eficienţa. Astfel, visătorii
2 Nothomb, Amélie, Peplum, Editura Polirom,
trebuie să dispară… Ei nu sunt eficienţi… Doar construiesc lumi imaginare…. La fel şi iubirea…
Iaşi, 2007, pag. 5
Cinismul răzbate aproape din fiecare pagină. Astfel: Frumosul este mai rentabil decât
3 Idem, pag. 22
Binele[…] Frumosul este cu atât mai frumos cu cât se vorbeşte mai mult despre el, Binele este cu atât
4 Idem, pag. 143
mai puţin bine cu cât se vorbeşte mai mult despre el. Pe scurt, o fiinţă responsabilă care s-ar consacra
5 ibidem
cauzei Binelui ar face un plasament prost. Cu toate acestea, dincolo de el răzbate o notă uşoară de
6 Opera citată, pag. 77
îngăduinţă, uneori de umor care sugerează delicat că nu e încă totul pierdut. (Nota discursului este
7 Baştovoi, Savatie, Diavolul este politic corect,
mult mai gravă – de exemplu - în Diavolul este politic corect unde societatea viitorului este total
Editura Cathisma, Bucureşti, 2010.
lipsită de sentimente umane, oamenii fiind consideraţi nişte piese la care poţi renunţa când vrei în
8 Nothomb, Amélie, Peplum, Editura Polirom,
virtutea unor studii aşternute pe hârtie şi lipsa de eficienţă socială duce la eutanasierea oamenilor la
Iaşi, 2007, pag. 216
împlinirea vârstei de 65 de ani7)

Premiile Festivalului National de Poezie “Grigore Hagiu” 2014

-          Premiul Societăţii scriitorilor „C. Negri” Galaţi a pentru  Lis Popa – Târgu Jiu 
fost acordat poetei Diana Trandafir din Piteşti -          Premiul revistei „Convorbiri literare” din Iasi
-          Premiul revistei „Plumb” din Bacău i-a revenit pentru  galateanca Andreea Violeta Bobe
gălăţeanului Gabriel Ghimpu (revista îi va publica un grupaj de -          Premiul revistei „Argeş” din Piteşti pentru
versuri) Emanuela Dascălu, Iaşi
-          Premiul revistei “Carmina Balcanica” a fost acordat  -          Premiul revistei “Poezia” din Iasi a fost acordat
poetei  Nicoleta Onofrei (ziarist la “Viata Libera” Galati) poetei si publicistei Angela Baciu
-          Premiul revistei „Oglinda literară” din Focşani  -          Premiul „Cartea anului”, a fost oferit în cadrul
pentru constănţeanca Liliana Mădălina Creangă Festivalului Naţional de Poezie „Grigore Hagiu”, de Primăria
-           Premiul revistei „Oglinda literară” din Focşani şi Consiliul Local al oraşului Târgu Bujor, prahovencei Diana
pentru Maria Martis din Bacău Trandafir, pntru volumul de versuri „Discurs în roşu şi alb”,
-          Premiul  revistei „Porto Franco” din Galati tipărit anul trecut la Editura “Tracus Arte”.

www.oglindaliterara.ro 10497
 TRADUCERI

Mujo Buçpapaj STEPHEN GILL

Mujë Buçpapaj este o figură foarte cunoscută în domeniul artelor şi S-a născut în Sialkot, Pakistan, unde şi-a
literaturii. S-a născut în nordul Albaniei (1962). A absolvit studiile de limba şi petrecut prima copilărie iar în India, următoarele
literature albaneză la Universitatea din Tirana (1986). Între-timp, după o periadă etape de viaţă. După un număr de ani petrecuţi
de activitate didactică, şi-a terminat studiile postuniversitare pentru scenario de fil în Etiopia, unde a predat, emigrează în Anglia,
de pe lângă fostul Kinostudio “Shqipëria e Re”, azi Albafilmi. Actualmente se află înainte de a se stabili în Canada.
în faza finalizării studiilor de doctorat despre ştiinţele literare la Tirana. Cunoaşte Poet Laureat al Universităţii din Ansted,
engleza şi franceza. Este căsătorit şi are doi copii. A publicat numeroase cărţi şi Stephen Gill este o voce care s-a impus pregnant,
sute de articole, eseuri, studii şi traduceri, inclusiv din literature americană. Este de multă vreme, în Canada, India şi Pakistan.
autor al unor culegeri de poezie, eseuri şi studii, o parte a cărarora au apărut şi Principalele arii de interes ale scriitorului vizează
în limbi străine. Ca unul din cei mai talentaţi poeţi contemporani, a fost onorat cu pacea mondială şi preocupările sociale.
câţiva premii naţionale şi internaţionale. În 2009, Asociaţia Traducătorilor din SUA, Este autorul a peste 20 de volume de critică
îi oferp Primul Premiu pentru cartea “The invisible victory”, ca cea mai bună carte literară, culegeri de poezie şi romane. Poezia lui
publicată în engleză din limbile străine, recomandată studenţilor din diferite universităţi pentru lectură. a fost publicată în peste cinci sute de publicaţii,
În 2010, în revista prestigioasă americană “Translation Review” de pe lângă Universitatea din Texas, majoritatea din Canada, Statele Unite ale Americii
îi dedică un număr unde apare un studiu despre poezia domniei sale. Cartea “The invisible victory” şi India. Scrie, de obicei, în engleză.
a obţinut primul premiu şi de către Organizaţia Internaţională “Cafeneau ideilor” din Grecia. Autorul Dintre volumele de poezie publicate până în
crează o nouă şcoală poetică ca model pentru construcţia versurilor şi descrierii experienţelor grele. În prezent amintim: Shrine  /Locul Sfînt/; Songs
2012 a fost onorat şi de o Diplomă de Exelenţă de către Uniunea Culturală a Albanezilor din România şi before Shrine/Cântări la Locul Sfânt  ; Flame/
redacţia revistei “Albanezul”. Flacăra/ ; Flashes/Licăriri.
M. Bucpapai este întemeietorul pluralismului politic şi a presi libere între anii 1990-1992, după 50 Recunoaşterea ca poet a lui Stephen Gill
de ani ai regimului sălbatic a dictatorului Enver Hoxha. Tipm de 22 de ani a contribuit la presa central înregistrează o serie de titluri, premii, medalii şi
din capital Albaniei, fiind unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti şi opinioniţi în ţară şi regiune. În 1992 distincţii (“Laureate Man of Letters” from United
este unul din înfiinţătorii Organizaţiei independente a ziariştilor din Albania, precum şi coântemeietor Poets Laureate International; “Sahir Award of
al Asociaţiei tinerilor publicişti (1992). M. Bucpapai s+a distins tot timpul ca un un apărător înflăcărat al Honour “ from Sahir Cultural Society, Panjab,
opiniei libere şi libertăţii presei, ca un adversar puternic al încălcării libertăţii şi drepturilor elementare India; “Plaque”from the World Council of Asian
ale omului, fiind deseori înfruntat cu presiuni şi ameninţări politice. În august 1997, statul neocomunist Churches, Canada; Pegasus International Poetry
venit la putere prin rebeliune, i-a montat un atentat în central Tiranei, în prezenţa soţiei şi fetiţei de 8 for Peace Awards -Poetry in the Arts, Inc.Texas-;
luni, fiind rănit grav cu armă de foc, în semn de răzbunare politică pentru articolele domniei sale. În anii The Best Poet of Peace Award for the year 1993
2005-2012, M. Bucapapai a fost director general al Centrului Internaţional de Cultură “Pjeter Arbnori” from Roger Cable 11 , Canada, and The Queen’s
din Tirana, dându-i prioritate reântoarcerii artelor performante, promovând cultura internaţională în Golden Jubilee Medal, etc.).
capitala Albaniei, cuprinzând şi cultura română. Este editorul săptămânalului Gazeta Nacional, iar din
iulie 2012 este director al Biroului Albanez al Drepturilor de Autori. (IUBIRE)
Imaginea cealaltă
Poezie albaneză A vieţii Tu rază de soare eşti
  Dintre ploaie şi câmpie eu ploile
alergăm ca iepurii.
VICTORIA INVIZIBILǍ
Vis-à-vis de munte Sunt fără astâmpăr
Rămăsese singurătatea câmpiei Erau păsările care ieşeau tu ameţită rămâi întinsă
În foaie de porumb copt Din mlaştină vin parfumat amăgitor
Pentru mâinile copiilor Visurilor inundaţiei
Cartierului Dorul meu mărturisind
Noroios. În stânga satului vorbele şoptite ale ochii mei
Nu mai era drum odihneşte vîntul
Prin mlaştină, aburii soarelui Care să ducă
Înceţoşat La anotimpul plopului Tinereţe lefteră
Se scriau în vânt de tufişuri Foşnitor muguri răzbătători
Al casei mele. în pămînt sterp.
Se rupeau fetele    
Sub iarbă CEI MAI BUNI ÎNTOTDEAUNA SE DUC Rădăcină neferită
Ale pomilor umbrei am trebuinţă de vînt
Cei mai buni întotdeauna se duc iubitor şi duios.
Prin rugi dragostea Spre câmpul cailor negri
Venea Călăreţi căzuţi peste spiritul Veşnic am fost
Victoria invizibilă Aprins de pământ, pasăre a cerului
diamant ascuns.
În viţa apei
Iertate Fără voce peste cap nici recunoaştere Poeme nemângâiate de dragoste
  Sfârşitul evadând din matca întunericului
Eram şi eu Urletul era pentru toţi lună revărsându-se în odaie.
Sub pielea ruptă La fel
A hainelor ruginite Ca drama pădurii tăiate. Femeie în zare
A soarelui   viaţa însufleţeşte
Măsurând culorile Din război veneau supravieţitorii mirajul.
Ogoarelor.   Catastrofei
  Cu inima lăsată peste câmpie Poeme de dragoste
Atât de puţină viaţă avea A toamnei crude vibraţii ale ploilor
Omul A strigătului învăluită sunt melodios.
Pentru a face bine. Libertăţii extrase din inimă.
    Căsătoria pajişte
PORTRETUL VÂNTULUI O, Doamne, care creşte
Cei mai buni întotdeauna se duc flori înmiresmate.
Râul culoare de nord Pentru a nu mai ajunge niciodată
Era portretul vântului La singurătatea noastră.   Prundiş pe lacul senin
Peste pom     scrisoarea ta
am văzut fantome.
   Traducere Baki Ymeri
Construia omul  Traducere Olimpia Iacob

10498 www.oglindaliterara.ro
 Adrian Botez – despre Dosoftei ca vestitor al lui Eminescu
Ionel Necula
Ceea ce ştiam de multă vreme şi se statornicise printre convingerile
mele ferme s-a adeverit încă odată. Adrian Botez este unul dintre cei mai
harnici cărturari contemporani. Şi n-am în vedere doar frecvenţa apariţiilor
sale în vitrina cu noutăţi sau lejeritatea cu c are circulă prin mai multe
genuri literare - de la poezie şi eseistică, până la critică şi istorie literară -
ci adâncimea problemelor abordate, azimutul din care priveşte fenomenul
cultural românesc şi felul cum se pliază pe calea care duce la esenţa
problemelor abordate.
Adrian Botez nu face o publicistică aleatorie, circumstanţială, deşi nu-şi
reprimă nici atitudinea clară, sau poziţionarea fermă asupra nevolniciilor
ce răscoleşte prin subteranele acestui veac, ci se conectează la problemele
mari, fundamentale ale acestui neam prigonit de destin, de istorie şi de
propriile sale slăbiciuni.Este, orice s-ar spune, un polihistor subtil şi
laborios, conectat la durerile spiritului românesc.
Ultima sa ispravă livrescă Dosoftei – vestitorul
lui Eminescu (Editura Rafet, Rm Sărat, 2014) este
încă o dovadă că Adrian Botez ştie drumul care duce
la esenţă, la durabil, la făclierii care au stâlpit cu fapta
lor devenirea românească în timp, în istorie, în lume.
Bătrânul mitropolit din vremea lui Duca voievod a fost
printre primii care a lucrat cu sârg, cu dăruire şi zel la
emanciparea limbii româneşti, la creşterea capacităţii
ei de a da expresie până şi celor mai înalte idei şi
simţăminte omeneşti.
Nu-i deloc onorabil pentru cultura noastră că
atâta vreme ctitorul de limbă şi de credinţă ortodoxă
românească, cinstitul mitropolit Dosoftei a rămas fără
monografie. De bună seamă, nu-i deloc o operaţie
simplă şi puţini cărturari s-ar fi putut încumeta la
o asemenea ispravă. Cu acribia şi cu aplombul său
exersate în elaborarea atâtor lucrări rezolubile, Adrian
Botez şi-a reprimat eventualele temeri şi-a abordat
subiectul temerar, frontal şi decomplexat, cum ne-a şi
obişnuit prin lucrările sale anterioare
Ca orice analist care se respectă, autorul ne
convinge încă odată că are ştiinţa lucrului temeinic
înfăptuit; trece în revistă toate opiniile istoricilor noştri literari, mai vechi
şi mai noi, dialoghează cu fiecare, raliază sau, dimpotrivă amendează
punctele de vedere înregistrate şi-şi trasează propria sa linie de abordare.
Prin opera sa, mitropolitul Dosoftei îl anunţă pe Eminescu, pregăteşte
terenul şi anticipează venirea omului deplin al culturii româneşti care să
desăvârşească mântuirea noastră prin Cuvânt, printr-o zbatere spirituală, cu
nimic mai prejos de ceea ce se pritocea în Apus.
N-a despicat marea în două, cu toiagul său eclesiastic, precum Moisă
odinioară, dar a trasat o direcţie, un sens şi, ca adevărat înaintemergător, a
securizat calea dreptei credinţe ferind neamul românesc de sminteli şi de
rătăciri bezmetice. Pentru noi, pentru români, mitropolitul Dosoftei a avut
un rol asemănător cu cel al lui Toma d,Aquino pentru Occident.
Principala lucrare a lui Dosoftei este Psaltirea în versuri, care
Androginul
Atât de gol își simțea sufletul și în același timp sătul de tot ce putea să-i mai
ofere pământul. Abia trezit, stătea nemișcat în pat cu privirea fixată în perete. Părea
sculptat în așternut și singurul lucru ce îi confirma că trăiește era clipitul rar al ochilor
resemnați.
În unele dimineți se vizualiza în aceeasi cameră din trecut, unde lângă el era și
ea. Acum, singurul lucru rămas comun este doar culoarea pereților. Tocmai de aceea
stătea cu privirea fixată doar într-o bucată de perete, altfel visul ochilor deschiși s-ar
fi destrămat.  departe fără nicio destinație anume. Poate
De multe ori, se trezea pe marginea patului, apoi își imagina că în spatele lui ea
încă doarme. S-ar fi întors brusc să o ia în brațe ca în alte dăți, dar acum, spațiul gol
din restul patului i-ar fi năucit visarea.
Stătea pironit cu ochii în alt suflet iar în unele dimineți, simțea atât de tare că ea se
află lângă el, încât mișca câte puțin piciorul cu speranța unei atingeri calde. Se oprea
deodată când știa că nu mai lasă loc pentru nimeni în așternut.
     Într-o dimineață, prin fereastra lăsată deschisă, râsul colorat al unei femei i-a deschis
ochii în fața aceluiași tablou alb. Sufletul i s-a cutremurat brusc iar visul lui nu a fost
niciodată mai real. Sunetul strecurat în casă i-a amintit atât de clar de timbrul vocii ei
www.oglindaliterara.ro
păstrează, cel puţin formal, numărul (notat cu cifre arabe) al psalmilor
(deci tot151 de psalmi NOTAŢI ) DAR CONŢINUITISTIC, PSALTIREA
LUI DOSOFTEI ARE, DE FAPT 152 DE PSALMI. Între Psalmul 131
şi Psalmul 132 există UN PSALM SPECIAL, alcătui de însuşi Sfântul
Dosoftei- acest psalm nu este notat cifric, ci doar intitulat cu o smedrenie
şi o modestie exemplare Aceste patru perechi de stihuri le-am scornit
eu, prăvind acest psalom a lui . Iată acum ce este bun (şi urmează
textul format din 8 versuri, în care Dosoftei se pronunţă folosind metrica
populară (versuri de 8 silabe) asupra a ceea ce consideră el că ar constitui
atitudini ale făptuirii întru BINE, în această lume.
Redăm şi noi versurile intercalate de Dosoftei în traducerea valahă a
Psaltirii: Cine faci zidi de pace/ Turnuri de frăţie/ Duce viaţă fără greaţă/
,Ntr-a sa bogăţie/ Că-i mai bună, epreună/ Viaţa cea frăţească/ Decât
armă ce diestramă/ Oaste vitejească. (p.65)
Ce aspecte trebuiesc subliniate cu precădere în
traducerea PSALTIRII lui Dosoftei?
În primul rând faptul, remarcat deja de Adrian
Botez, ca adăugat la cele traduse, un psalm personal cu
funcţie sporitoare pentru întreaga lucrare
Apoi observaţia cinstitului mitropolit că Biserica-
de-zid s-a îndepărtat de simplitatea şi seninătatea
profundă a Ortodoxiei, de unde nevoia unei noi
punţi de mântuire prin Logos între Biserica-de-zid
şi credincioşii/ fidelii ei, ai lui Hristos. De unde şi
concluzia autorului că Dosoftei a încreştinat psaltirea
davidiană, a apropiat-o de învăţăturile isusiace, apărute
câteva veacuri mai târziu, şi-a compatibilizat-o cu Noul
Testament.
De fapt, aceasta este şi semnificaţia majoră a cărţii
lui Adrian Botez, că reuşeşte să-şi convingă cititorii de
importanţa lucrării lui Dosoftei pentru limba, cultura
şi credinţa românească şi că cinstitul părinte a stabilit
o punte între Vechiul şi Noul Testament. Dumnezeul
creditat de Dosoftei este cel din Noul Testament – blând,
bun, îngăduitor şi cu înţelegere faţă de nevolniciile
omului. Într-un loc, la pag. 219 este redat Psalmul 103
din traducerea mitropolitului Dosoftei, dar frumuseţea lui aminteşte în
multe privinţe de Acatistul Rugului aprins a părintelui Daniel (alias Sandu
Tudor).
Până la urmă, lucrarea lui Dosoftei nu mai este o simplă traducere, ci o
românizare a vechilor învăţături psaltice, o adaptare la condiţia românească
de vieţuire spirituală, şi, bineînţeles, de convieţuire - cu Cosmosul şi cu
Dumnezeu. Iar liniile trasate de Dosoftei vor fi asumate şi dezvoltate,
cu asupra de măsură de vrednicii săi urmaşi – de Noica prin extragerea
substratului metafizic din lexicul bătrânului mitropolit, dar mai ales de
Eminescu, prototip al românului absolut.
Îl felicit pe Adrian Botez pentru această carte curajoasă şi bine articulată,
scrisă cu nerv, cu patos şi cu mare simţire românească. .
încât ochii dilatați și inima orbită i-au îmbrătișat
judecata, iar pentru câteva clipe amintirea unui
moment identic l-a readus lângă iubita lui, în
camera lor. Fulgerător a întors privirea în restul
încăperii dar prezentul i-a sufocat speranța. 
      A strâns puternic în mâini cearceaful și a
început să plângă în hohote. I s-a făcut milă de
el fiindcă pentru câteva clipe își amintise cât
putea să simtă și cât de fericit a fost. Simțea că
nu mai are aer și s-a hotărât să plece cât mai
întinderea pământului îi putea oferi liniște, dar
nu a fost așa.
A călătorit multă vreme fără să caute nimic.
Își dorea ca timpul să treacă mai repede și ca o Alexandru Buzoianu
iluzie, călătorind, timpul parcă zbura sau poate
chiar îl ajuta.
În trecerea anilor devenea din ce în ce mai bucuros, iar în ultima zi din viața lui a
fost din nou fericit.
Era dimineață, bătrânul a închis ochii râzând pentru a-i deschide în camera lor...
10499

O naraţiune despre
dragoste, credinţă
şi valori
Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente
Ucraina), Vavila Popovici este autoare a douăsprezece volume de versuri și
douăsprezece de proză. Scriitoarea debutează în 1982, în revista „Ramuri”,
din Craiova, iar şase ani mai târziu, în 1988, câştigă premiul Editurii
Eminescu. În prezent locuieşte, în Statele Unite ale Americii.
Ultima piruetă, cartea scrisă de Vavila Popovici, este un micro-roman.
La fel ca şi în „Cartea mamei”, stilul din „Ultima piruetă” este o împletire
de epic şi liric. Naraţiunea nu are nimic banal, fiind presărată pe alocuri cu
pasaje idilice, a căror naturaleţe poetizează epicul cărţii. Autoarea prezintă
cu mult har şi originalitate viaţa rurală din Basarabia de dinainte şi de după
23 august 1939, dar şi mediul rural şi citadin din România comunistă şi post-
decembristă. Ar mai trebui remarcate naturaleţea şi frumuseţea descrierilor,
profunzimea simbolurilor, analiza transformărilor sufleteşti ale personajelor,
prezentarea raporturilor acestora cu familia, elemente care fac din „Ultima
piruetă” o carte de suflet. Romanul Vavilei Popovici este de asemenea, o
reuşită monografie a satului moldovenesc, dar şi o carte despre valori şi
despre credinţa în Dumnezeu, într-o lume în care totul este politizat. Titlul
cărţii anunţă finalitatea tragică a întâmplărilor, precum şi faptul că fericirea
este trecătoare.
Ultima piruetă – romanul unui destin
Vorbind despre romanul „Ultima piruetă”, Vavila Popovici mărturisea:
„Jurnalul nu a existat. Laura a existat, întâmplările sunt în mare măsură
reale. Povestea ei am aflat-o de la cei care au cunoscut-o. Felul în care
am redat-o, îmi aparţine. Este povestea unei vieţi, dar şi drama poporului
nostru, a celor dezrădăcinaţi; o transfigurare artistică pe care am scris-o
sub imperiul inspiraţiei care a venit ca un val asupră-mi, bazat pe acele
realităţi cunoscute… Am folosit ca pretext literar un jurnal lăsat prietenei
de către Laura, personajul principal care îşi trăieşte ultimele zile de viaţă
într-un spital. Sunt întâmplări reale, simţămintele ei au trecut prin filtrul
înţelegerii şi simţirii mele. Firul întâmplărilor este derulat în scopul arătării
dramei celor de sub ocupaţie, dar şi a celor refugiaţi, de teama «ciumei
comuniste». Am urmărit destinul Laurei, pot spune de la naştere până la
moarte, am mers pe un fir epic propus, urmărind descrierea unor întâmplări
din Basarabia şi din Patria-mamă – România, atmosfera vremurilor…”
„Atunci am murit puţin…”
„Noaptea aceasta am avut un alt vis: Cerul era plumburiu şi
era aproape. Mă aflam în grădina casei copilăriei mele. Nu-mi simţeam
picioarele, parcă erau amorţite şi nu mă puteam mişca din loc. Am rugat pe
cineva, să sape în grădină şi să scoată câteva flori, de câmp şi de grădină,
să mi le aducă cu pământ cu tot. Aveam florile în mână şi mă grăbeam
să le mut cât mai repede în alt loc, în altă grădină, în aşa fel ca să nu
sufere rădăcinile florilor. Trebuia să le schimb locul, dar nu mă puteam
deplasa…O durere cumplită mă chinuia… Dintr-o dată, am zărit o pasăre
mică şi albă care cădea de undeva din norii cerului. Speriată, am vrut să
strig, dar pasărea s-a aşezat pe umărul meu stâng. Atunci am simţit căldura
penajului catifelat pe gâtul meu, apoi sub bărbie, nelăsându-mă să mai
respir… În căderea sa din cer rămăsese o dâră de lumină ce-mi ardea
privirea… Şi cred, că atunci am murit puţin… În zadar ceream clemenţă
timpului… El se scurgea undeva spre infinit…”
Astfel se încheie jurnalul Laurei, eroina romanului „Ultima
piruetă”, de Vavila Popovici. Laura se află pe patul de moarte, la spital,
cu diagnosticul de pericardită cronică constrictivă. Este o doamnă trecută
de maturitate, distinsă, cultă, misterioasă. Soţul ei, Alec, a fost cândva
profesor universitar, apoi profesor într-un sat de pe lângă capitala ţării. Cei
doi locuiesc într-un mare oraş din Muntenia, unde au revenit după ce el a
dobândit casa părintească luată de comunişti şi dăruită unui reprezentant al
noii clase din acea vreme, aparţinând „burgheziei proletariatului”. Pe patul
de moarte, Laura îi oferă scriitoarei, jurnalul ei intim, sperând că aceasta se
va îngriji să fie publicat. Întreaga carte se concentrează în jurul vieţii Laurei
şi a lui Alec. Evenimentele trăite de cei doi soţi sunt înregistrate cu acurateţe
în propriul jurnal, de Laura. Notiţele din jurnalul ei vorbesc despre drama
intelectualului dintotdeauna. La fel ca în „Patul lui Procust”, romanul lui
10500 www.oglindaliterara.ro
Camil Petrescu sau în „Falsificatorii
de bani”, creaţia lui André Gide, în
„Ultima piruetă” scriitoarea prezintă
prin intermediul jurnalului Laurei,
existenţa, gândurile, sentimentele
personajelor care interacţionează cu
aceasta. Fiecare capitol din „Ultima
piruetă” are ca moto un extras dintr-
un scriitor cunoscut, cum ar fi Vasile
Voiculescu, Garabet Ibrăileanu, Emil
Cioran, Arhip Ciobotariu etc., motouri
ce amintesc din nou, de romanul
lui André Gide, „Falsificatorii de
bani”, sau de jurnalul de călătorie al
iluministului Montesquieu. De altfel, Octavian D. Curpaş
jurnalul Laurei este tot un jurnal de
călătorie – al călătoriei acesteia prin
viaţă.
„Acolo, în acel rai”
În „Ultima piruetă” toposul casei devine referinţă. Dorinţa de
deschidere, de găsire a idealului, de descoperire a ritmului interior, de
speranţă, se leagă de acest simbol. Pentru Laura, casa este în primul rând o
„imago mundi”, un loc idilic, un adevărat rai: „În spatele casei se întindea
livada de meri, câţiva cireşi şi nuci. Când venea primăvara şi timpul se
încălzea, crengile curgeau în văzduh şi năşteau muguri… Vara, de câte
ori priveam livada, mi se părea că fructele ard pe ramuri. Erau galbene
şi roşii, iar galbenul soarelui adăugat, le dădea acea strălucire a focului.
Acolo, în acel rai, bunicul îmi legase un leagăn…” După ce situaţia politică
se schimbă, iar sovieticii preiau controlul, casa se transformă din spaţiu
sacru, vital, lăuntric, într-un spaţiu dominat de tragic: „Când mă întorceam
de la şcoală, se închideau uşile fiecărei camere cu câte o cheie, astfel
că rămâneam împreună cu bunicii într-o singură cameră, situată mai în
interiorul casei. Bunicul punea un par în dreptul uşii de la intrare, ca să fie
un obstacol în cazul forţării uşii.”
Un nou tărâm invadează, şi în consecinţă, modalitatea eroinei
de a percepe lumea se schimbă, pentru că maturizarea ei se produce
brusc: „Dintr-o dată totul s-a schimbat, oamenii maturi şi bătrânii erau
înspăimântaţi, terorizaţi, stare ce ni se transmitea şi nouă, celor tineri;
parcă ne furase cineva visele.” Conştiinţe zbuciumate evoluează într-un
univers existenţial realist. Totul se află acum sub semnul destrămării ordinii
bine stabilite şi al abuzurilor. Liniştea de până atunci este tulburată, casa,
până acum un loc mirific, se transformă într-un spaţiu nefast. Bunicul este
arestat, iar bunica trece în nefiinţă: „Rămăsesem singură în casă, în grija
unei mătuşi care locuia într-o casă alături de cea a noastră”, spune Laura.
„…aveam să aflu mult mai târziu…”
Un alt moment important în roman este acela al plecării Laurei spre
România, spre ţara mamă: „Nu apucasem să-i fac bunicii toate parastasele,
ajutată bineînţeles de vecini și rude, că s-a şi anunţat din nou ocupaţia
sovietică. Basarabia şi Bucovina de Nord deveneau din nou teritoriul
sovietic. România Mare, visul de sute de ani al neamului, s-a prăbuşit din
nou.” În aceste condiţii, Laura hotărăşte că venise momentul ca destinul ei
să se schimbe. Perspectiva pe care o are la sosirea în capitală ne dezvăluie
o experienţă specifică, guvernată de o forţă benefică, în sensul că eroina
speră că din acest moment, viaţa ei se va îmbunătăţi: „O dulce ameţeală
mă însoţea, după un drum atât de lung. Sufletul meu era răscolit de durere,
de speranţă, de vise. Mergeam pe străzi, aveam din nou pământul sub
picioare. O dată cu seva ce năvălea spre ramurile copacilor, urcau şi în
mine puteri nebănuite, puteri ce zăcuseră îngropate adânc în suflet…”
„Ultima piruetă” este un roman realist, deşi are o tentă de poveste. Opoziţia
dintre esenţă şi aparenţă, precum şi permanenta actualizare a trecutului,
fac ca viaţa reală, precum şi percepţia lumii să fie invadate de tragic. De
exemplu, episodul violului, întreruperile de sarcină, relaţia cu Alin şi apoi
cea cu Sever, reluarea neaşteptată de către Laura, a legăturii cu cea care
îi dăduse viaţă, îşi pun pecetea asupra perspectivei pe care aceasta o are
asupra existenţei. Idila Laurei cu Sever stă sub semnul întrebării încă de la
debut: „La numai un an de la revenirea mea în serviciu, directorul care mă
angajase a plecat si a venit un alt director, mai tânăr şi care pusese ochii
pe mine. Totul a început cu o invitaţie la un restaurant. Am acceptat, fără
să ştiu prea multe despre el. Era tânăr, bărbat bine, chiar pot spune că
î
am fost fascinată de fizicul şi comportamentul său. Eram mândră că mă
invitase şeful meu! De ce s-a oprit la mine? Asta am aveam să aflu mult mai
târziu…” Concluzia cu care Laura rămâne după ce se desparte de această
nouă iubire este aceea că oamenii plasaţi pe o treaptă superioară a ierarhiei
sociale nu îi acceptă în preajma lor decât pe cei ce le pot fi de folos.
 „De ce îngăduie Dumnezeu…?”
Un loc aparte în structura romanului îl ocupă elementul religios.
Laura este urmărită mereu de ideea păcatului comis, de gândul că şi-a scos
din pântec doi copii. Iată de ce, credinţa în Dumnezeu şi în Maica Domnului
semnifică pentru ea existenţa unui ideal spre care tinde să ajungă. Religia
înseamnă pentru Laura un nou început al creaţiei fiinţei ei spirituale, dar
şi puterea de a îmbunătăţi lumea, de a se ridica deasupra destinului, de
a pătrunde într-un spaţiu sacru, de a-şi găsi un reper fix: „Mă rugam la
Dumnezeu să-mi ierte păcatele grele şi să-mi arate un drum luminos pe
care să merg măcar de acum înainte. Intram în câte o biserică şi mă rugam
la icoana Maicii Domnului şi a lui Iisus, să mă ajute să pot cunoaşte numai
binele în această lume.”
Discuţiile purtate de Laura cu preotul satului unde locuiesc ea şi
Alec imediat după căsătorie, aduc în prim plan o lume rurală, statornică
prin valorile pe care le cultivă. Credinţa este un factor modelator, iar rolul
preotului, la fel ca şi al învăţătorului, este de a oferi lumină şi susţinere:
„Părinte, de ce îngăduie Dumnezeu ispitele? ” l-am întrebat, gândind cu
durere cât de ispitită am fost şi eu în viaţă. „Îngăduie cu scopul de a ne
fortifica în lupta împotriva răului şi a ne întări în stăruinţa de bine, pentru
a înainta pe calea virtuţii, spre a ne dobândi mântuirea…”
„Necredinţa îşi întinsese aripile”
Lipsa respectului pentru tradiţie este încă un element definitoriu
pentru societatea în care trăieşte Laura. Crăciunul şi Paştele sunt momente
cruciale în creştinism, iar faptul că evoluează într-o lume indiferentă la
astfel de valori este o dramă pentru eroina din „Ultima piruetă”. Tonul ironic
cu care Sever, cel pe care îl iubeşte, vorbeşte despre sărbătoarea naşterii
Mântuitorului, i-l dezvăluie Laurei într-o lumină cu totul nouă, ca un om
vulgar şi insensibil: „La următoarea întâlnire a încercat să-mi spună că
Sărbătoarea Crăciunului este de fapt sărbătoarea copiilor, legată de bucuria
zăpezii, pentru jocul cu sania şi alte jocuri cu zăpadă… Unii mai cumpărau
brazi şi-i ascundeau sau îi puneau în balcon şi îi ornau de Revelion, ca să
ştie toţi vecinii că nu au sărbătorit Crăciunul. Ce meschinărie!”
De o mare putere spirituală, ce revelează superioritatea Laurei şi a
mediului arhaic din care provine, sunt descrierile pregătirilor ce se realizau
pentru întâmpinarea Paştelui: „Datinile acolo erau respectate cu sfinţenie.
Noaptea Învierii era cea mai sfântă şi minunată noapte a anului. Acum, în
vremurile noastre, nimeni nu mai vorbea de venirea acestei mari şi sfinte
sărbători. Necredinţa îşi întinsese aripile şi venea de undeva de la răsărit.
Păcat! Tradiţia ar fi trebuit păstrată, ea făcea parte din fiinţa neamului
nostru românesc.”
„Dincolo de această limită a durerii”
Ar mai trebui spus că în roman este remarcabil redată ideea de
pustietate, pe care Laura o trăieşte la aflarea veşti morţii mamei. Cu toate
că doreşte să o întâlnească, încercările ei de a-i face o vizită în Germania,
acolo unde aceasta locuieşte, se izbesc de refuzul autorităţilor comuniste.
Tristeţea, suferinţa eroinei în momentul când realizează că orice speranţă
de a-şi mai revedea mama a fost spulberată, sunt zugrăvite prin analiza
sentimentelor şi trăirilor profunde ale acesteia. „Scrisoarea avea un chenar
negru şi o cruce neagră în dreapta foii. Tatăl meu adoptiv anunţa trecerea
mamei în nefiinţă. Mă aflam în acel moment în camera mea. Am scos un ţipăt
îngrozitor. Gazda s-a speriat şi a alergat la mine în cameră. Eram chircită
în pat, cu scrisoarea în mână şi plângeam în hohote. Am plâns până când
am leşinat. Toţi ai casei s-au strâns în jurul meu şi m-au readus la viaţă.
„Mama mea, visul meu”, rosteam din când în când… Mai târziu m-am
întrebat: Ce poate fi dincolo de această limită a durerii pe care am simţit-o?”
Pentru Laura, totul pare acum ciudat şi incredibil, deşi posibil. Din nou,
se produce o ruptură adâncă, iar efemeritatea existenţei, faptul că fericirea
este trecătoare se transformă încă o dată, într-o provocare pentru eroină.
Simbolurile malefice ce prevestesc primirea anunţului mortuar se regăsesc
în natură, în forţele stihiale ale acesteia şi se suprapun peste momentele
neplăcute ale unor activităţi obligatorii, impuse de comunişti: „Într-un an,
în această zi de defilare nori negri pluteau undeva deasupra pe cer, ridicam
privirea şi mi se părea că din ei se desprind păsări negre care treceau în
goană şi sfâşiau văzduhul, speranţele mele zburau şi ele – păsări albe -,
se amestecau cu cele negre iar eu… Aş fi tras cu arcul să dobor păsările
negre… Cum să uit acea zi? După defilare am primit o scrisoare din
Germania. Nu era scrisul mamei şi o vagă presimţire m-a făcut să o deschid
cu teamă.”
„Mai bine nu te întâlneam în viaţa mea!”
O altă temă prezentată de roman este aceea a căsniciei eşuate,
nerealizate. Un cuplu care trăieşte calvarul absenţei comunicării, al
www.oglindaliterara.ro
suspiciunii, al geloziei şi al minciunii este chiar cel al părinţilor Laurei:
„Îmi amintesc cum mama detesta faptele tatălui, cum nu era de acord cu
evadările lui, cum îl ura din cauza purtării lui, cât despre dragoste între
ei nici nu mai putea fi vorba. Îmi era milă de amândoi, căci amândoi se
chinuiau. Îşi suportau în continuare, unul altuia, lipsa de sensibilitate şi
adesea, chiar de judecată. Nici unul dintre ei nu era fericit.” Povestea lor
de dragoste se destramă, iar accesele dramatice de mânie ale mamei Laurei
culminează cu aceste vorbe, aruncate soţului: „Mai bine nu te întâlneam în
viaţa mea!”
Prin contrast, cuplul format din Laura şi Alec se află în căutarea
dragostei pure, absolute, unice. Amândoi sunt intelectuali, iar iubirea lor
este o modalitate de a se izola de mediul social, de lumea rea şi cupidă,
de cotidian. Cei doi se căsătoresc. Aparent, amândoi par a fi învinşi de
societatea în care trăiesc. Revolta lor denotă inadaptarea, însă Laura şi Alec
au puterea de a spune şi de a recunoaşte acest adevăr. Iată de ce, din punct
de vedere moral, ei nu sunt nişte înfrânţi.
„Îmi devenise atât de drag pământul”
Remarcabilă rămâne dragostea Laurei pentru pământul pe care îşi
duce zilele: „Îmi devenise atât de drag pământul, încât îl aduceam uneori
în palme, îl miroseam şi îl puneam într-o glastră, ca să-l am mai aproape, în
casă. Apoi răsădeam o floare, floare a cărei dezvoltare o urmăream cu mare
grijă. Odată când aveam pământ în palme, Alec intră pe poartă, în curte,
în casă şi surprinzându-mă, uimit oarecum de gestul meu care se repeta,
îmi înălţă mâinile şi mi le sărută, aşa cum erau, cu pământul maroniu în
căuşul lor.”
Gestul lui Alec, venit în continuarea gestului Laurei, vorbeşte
despre şansa de a învinge trecutul şi de a aparţine prezentului prin puterea
dragostei şi a valorilor morale. Alec acţionează instinctiv, iar gestul său
denotă fidelitate faţă de soţie şi faţă de glie. Prin acest gest, incertitudinile şi
îndoielile celor doi se risipesc, iar actul erotic în sine este spiritualizat. După
o viaţă în care relaţia lor decurge bine, Laura şi Alec ajung într-un moment
de cumpănă. După 1989, societatea se schimbă, iar Alec are posibilitatea să
îşi redobândească ambele case – una la Buzău, cealaltă în Bucureşti – ce îi
fuseseră furate de comunişti. Din acest moment, atenţia sa se canalizează
numai în această direcţie. Romanul revine la toposul casei, casă care pentru
Alec este „această casă”: „O să mergem, Laura, o să mergem pe urmele
copilăriei tale, îţi promit! De îndată ce vom termina cu lucrările pentru
această casă”, îi spune el, soţiei. Frământările sale legate de cele două case
nimicesc dimensiunea vieţii domestice de până acum, îi distrug practic,
familia.
„Numai El ne poate înţelege cu adevărat”
„El iubeşte casa, eu mai mult pământul”, afirmă Laura, devenită
victimă a trecutului lui Alec. Ea nu va ajunge niciodată să îşi revadă pământul
natal, aşa cum nu i-a fost dat să îşi mai reîntâlnească mama. Moartea ei este
până la urmă, o eliberare morală. Alec în schimb, îi supravieţuieşte pentru a
lua cu el tot trecutul de care îl privaseră comuniştii. Psihologic, el îşi susţine
şi îşi justifică sacrificiile făcute pentru recuperarea şi renovarea caselor,
astfel: „Nimeni nu-mi poate reda timpul care l-am pierdut în închisoare,
acei ani frumoşi ai tinereţii! Am pierdut prietenii, lumea parcă mi-e străină!
Nimeni nu-mi va putea reda viaţa furată de comunişti!”
Laura devine o a doua Ana, soţia meşterului Manole. Motivul
zidului părăsit, prezent în balada „Mănăstirea Argeşului”, este reluat în
„Ultima piruetă”. Casele lui Alec sunt asemenea zidurilor părăsite, iar el
înţelege că pentru a le recupera, pentru a fi iarăşi stăpân pe trecut, trebuie să
aducă un rod, rodul sacrificiului de sine, al jertfirii propriilor valori spirituale
şi morale, în cazul de faţă, iubirea sa pentru Laura. Lipsurile, boala,
neînţelegerea unui soţ pe care îl ştia altfel, îi vor grăbi acesteia sfârşitul. La
fel ca şi Ana, Laura îşi acceptă destinul. Dincolo de moartea ei, mai stăruie
încă trecutul, momentul când l-a întâlnit pe Alec. „Când l-am văzut prima
dată, nu am avut o atracţie specială pentru el; mi s-a părut că am cunoscut
o persoană ca multe altele în viaţa mea. Apoi l-am cunoscut bine şi m-am
îndrăgostit de el. Îl iubesc pentru sufletul său tânăr, pentru visele lui, pentru
clipele lui de veselie, pentru atenţia cu care mă înconjoară, pentru cuvintele
lui frumoase pe care le aud în fiecare zi…”
Ceea ce rămâne dincolo de toate acestea, ceea ce îi supravieţuieşte
Laurei este credinţa pe care a avut-o în Dumnezeu. Romanul Vavilei
Popovici, „Ultima piruetă”, se încheie în mod apoteotic, cu versetele
despre dragoste din capitolul 13 al primei epistole a apostolului Pavel către
corinteni. Cuvintele sale au sens, pentru că Laura trăise o astfel de dragoste,
până la sacrificiul suprem. „Fiecare om cu rugăciunea sa”, spune Laura,
la un moment dat, după care continuă: „Numai Dumnezeu cunoaşte toate
gândurile noastre. În faţa lui suntem cu adevărat sinceri, numai El ne poate
înţelege cu adevărat.”
10501
 Rexlibris Media Group
LA MULŢI ANI MAESTRE
SERGIU CIOIU !
Sergiu CIOIU (n. 7 octombrie  1940) este un artist, cântăreţ şi
compozitor român, interpret a diferite cântece, aparţinând a multiple stiluri
muzicale, aşa cum sunt jazz, swing, folk şi chanson, pe care le-a fuzionat
într-un mod cu totul personal şi unic, adăugând adesea elemente de muzică
populară veche şi/sau lăutărească.
Sergiu Cioiu este unul dintre foarte puţinii
interpreţi români care au adus un farmec muzical
aparte scenei interpretative româneşti amintind,
printre alţii, şi de şansonetiştii francezi  Edith
Piaf şi Yves Montand.
În România, Sergiu Cioiu s-a făcut
cunoscut în anii timpurii 1960 ca un interpret unic
al compoziţiilor unor autori totali, aşa cum au
fost Alexandru Mandy, sau ale unor cântece scrise
pe versurile glumeţ-ironice ale unor poeţi precum
cele compuse pe versurile lui Marin Sorescu.
Carieră muzicală
De-a lungul anilor 1960 şi  timpurii 1970,
Sergiu Cioiu a interpretat, înregistrat şi itinerat în
diferite concerte, spectacole sau recitaluri atât în
România cât şi în străinătate cântecele scrise şi
compuse de Alexandru Mandy. Printre acestea se
PREMIILE
Festivalului-Concurs de Creaţie Literară „Avangarda XXII”,
ediţia a XIII - a, Bacău, 26 - 27 septembrie 2014
Sâmbătă, 27 septembrie a.c., la Teatrul Municipal „Bacovia”
din Bacău a avut loc festivitatea de decernare a premiilor celei de-a
XIII - a ediţii a Festivalului-Concurs de Creaţie Literară „Avangarda
XXII“.
Juriul, alcătuit din scriitorii Gabriel Chifu - preşedinte, Theodor
Codreanu, Ioan Holban, Lucian Strochi şi Victor Munteanu -
membri, a acordat următoarele premii:
Pentru scriitorii consacraţi:
- Premiul pentru cartea de poezie a anului 2013:
Marian Drăghici. Lumină, încet, Ed. „Tracus Arte”, Bucureşti,
2013.
- Premiul pentru cartea de proză a anului 2013:
Dan Perşa. Viaţa continuă, Ed. „Europress Group”, Bucureşti,
2013
- Premiul pentru cartea de eseu a anului 2013:
Paul Aretzu. Măgăriţa lui Balaam. Opera Omnia. Publicistică
şi eseu contemporan, Ed. „Tipo Moldova”, Iaşi, 2013.
- Premiul pentru revista de cultură şi literatură a anului 2013:
Revista „Caiete Silvane”, Zalău. Redactor-şef: Daniel Săuca.
Pentru scriitorii care au debutat în poezie în 2014 şi nu au
depăşit 35 de ani:
- Premiul Asociaţiei Culturale „Familia Lecca”
Simona Dumitrache. Viziuni mute. Ed. „Palimpsest”,
Bucureşti, 2013.
Pentru scriitorii care nu au debutat editorial şi nu au depăşit
35 de ani:
Poezie
- Premiul I şi premiul revistei „Viaţa Românească”: Laura-
Edith Negulici, Bucureşti.
- Premiul II şi premiul revistei „Ramuri”: Alexandra-Roxana
Lazăr, Braşov.
10502 www.oglindaliterara.ro
numără şi Tripticul Brâncuşi, compus din cântece având nume omonime
sculpturilor monumentale ale lui  Constantin Brâncuşi  din  Târgu Jiu,
„Coloana Infinitului”, „Masa tăcerii”, „Poarta sărutului”, respectiv, ulterior
„Măiastra”.
Alte cântece dintre cele compuse de Alexandru Mandy şi interpretate
de Sergiu Cioiu sunt „Glasul tău”, „Cântecul
vântului” şi „Locul meu de pe pământ”, care au
obţinut premii în interpretarea artistului la diferite
ediţii ale Festivalului de Creaţie şi Interpretare de
la Mamaia.
Sergiu Cioiu a fost, de asemenea,
protagonistul unui film muzical care se
referea la   Ansamblul Monumental  al
lui  Brâncuşi,  „Tripticul”, realizat de  Paul
Urmuzescu. Pelicula, realizată de redacţia
muzicală a Radio Televiziunii Române (RTV)
la Târgu Jiu, a fost filmată în întregime în parcul
care adăposteşte cele trei lucrări ale sculptorului
Constantin Brâncuşi.
-------------------------------------------------
Sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sergiu_Cioiu
- Premiul III: Nu s-a acordat.
Critică literară/eseu:
- Premiul I şi premiul revistei „România literară”: Sânziana-
Maria Stoe, Braşov.
- Premiile II şi III: Nu s-au acordat.
Totodată, au fost acordate şi Premiile anuale ale Fundaţiei
Culturale „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură şi Arte.
Juriul, alcătuit din Victor Munteanu - preşedinte, Calistrat Costin şi
Dumitru Brăneanu - membri, a acordat următoarele distincţiii:
- Pentru cartea de poezie a anului 2013: Pr. Cornel Paiu, Tabor.
Liturghisire, Ed. „Zona Publishers”, Iaşi, 2013.
- Pentru cartea de proză a anului 2013: Ion Lupu, Teofana, Ed.
„Vicovia”, Bacău, 2013.
- Pentru cartea de atitudini a anului 2013: Valeriu Tănasă,
Rostiri ziditoare, Ed. „Eurocarpatica”, Sf. Gheorghe, 2013.
- Pentru monografia anului 2013: Constantin Tudose, Porţile
de lemn ale satului, Porţile sufletului, Ed. „Magic Print”, Oneşti,
2013.
Festivitatea de premiere a fost prefaţată de un spectacol
realizat de ansamblurile folclorice „Privighetorile Zeletinului” de
la Liceul „Alexandru Vlahuţă”, Podu Turcului (dirijor: prof. Nicolae
Popa) şi „Ciucurelul” de la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”
Bacău (instructor: prof. Mitică Pricopie), precum şi de grupul Trio
„Adlibitum” (muzică de cameră), solişti şi interpreţi de muzică
uşoară, populară şi de coregrafie ai Colegiului Naţional de Arte
„George Apostu”. Festivitatea a fost încheiată de cunoscuţii interpreţi
Maria Tătaru-Bordea şi Anton Achiţei.
V. M.
 Amor la nivel înalt
Ana Nicoleta Rusu, Cornel Ilie, Dorina Tomescu
Daca azi, ar fi sa analizam critic împaratii romani din punct de
vedere al vietii lor amoroase, n-ar fi gresit daca i-am cataloga, pe multi
dintre acestia, ca pe niste destrabalati. Nu ne vom grabi însa sa le punem
aceasta eticheta. Doar vom analiza...
Marele Caesar (începem cu el, chiar daca n-a ajuns împarat) avea o
faima de mare cuceritor. Fidelitatea conjugala era ceva foarte relativ pentru el,
numeroasele amante pe care le avea, determinându-i pe soldati sa-i compuna
un cântecel care spunea: „Cetateni, paziti-va sotiile,
aducem un chel usuratic./ Aurul, cel-a cheltuit în
Galia cu femei,/L-a împrumutat de aici, din Roma”.
Senatorii romani i-au purtat sâmbetele si pentru
ca le seducea frecvent sotiile. Iar cea mai mare ura
i-o purta Cato, jignit de faptul ca Caesar a sedus-o pe
Servilia, mama lui Brutus; si nu s-a oprit aici, ulterior
fiica, Tertia, luând locul Serviliei în patul triumvirului.
Pe mama lui Brutus se pare ca a iubit-o cel mai mult,
lucru demonstrat si de numeroasele cadouri pe care i
le-a facut, printre acestea numarându-se si o perla în
valoare de sase milioane de sesterti.
Dintre numeroasele amante ale lui
Caesar, istoria le aminteste pe cele mai ilustre:
Postumia, sotia lui Servius Suplicius, Lollia, sotia lui Aulus Gabinius,
Tertulla, sotia lui Marcus Crassus si Mucia, sotia marelui sau rival, Cneius
Pompeius, regina Eunoe din Mauretania si desigur Cleopatra, regina
Egiptului, legatura mult prea cunoscuta pentru a mai fi discutata aici.
Caesar a avut patru neveste. Prima a fost Cossutia, cu care s-a casatorit
la vârsta de 18 ani, obligat fiind de tatal sau. Dupa moartea acestuia, a
repudiat-o si s-a însurat cu Cornelia, fiica lui Cina, fost consul; a treia sotia
a fost Pompeia, de care a divortat dupa ce a prins-o în flagrant delict cu
amantul ei, un oarecare Clodius; ultima sotia a fost Calpurnia, fiica lui Piso.
Caesar a avut si înclinatii homosexuale, de notorietate fiind relatia sa cu
Nicomede, regele Bithyniei. Adversarii sai n-au pierdut nici un prilej ca sa-l
„întepe” pe aceasta tema. Curio - tatal îl numea „barbatul tuturor femeilor si
femeia tuturor barbatilor”, în timp ce Curio - fiul îl gratula cu epitete de genul
„grajdul lui Nicomede”sau „prostituata Bithyniei”. „Caesar a supus Galia,
Nicomede pe Caesar,/ Iata este dus în triumf Caesar care a supus Galia,/Iar
Nicomede care a supus pe Caesar nu este dus în triumf”, îi cântau soldatii, în
timpul triumfului din Galia.  a ucis-o pe când era însarcinata, dupa ce i-a dat un picior în burta; cu
Octavian Augustus şi relaţiile nefireşti cu Caesar
Si Octavian Augustus a avut o viata amoroasa destul de încarcata.
A rupt logodna cu fiica consulului Publius Servilius pentru a se casatori cu
Claudia, fiica vitrega a lui Marcus Antonius; dar în urma unor neîntelegeri
pe care le-a avut cu mama acesteia, Fulvia, a repudiat-o, trimitând-o înapoi
acasa, fara sa se fi atins de ea. De urmatoarea nevasta, Scribonia, care
mai fusese casatorita de doua ori si avea si doi copii, a divortat, dupa ce a
acuzat-o de depravare. Ultima sotie a fost Livia Drusilla, mama viitorului
împarat Tiberius, care era însarcinata când s-a casatorit cu Augustus.
Atât prietenii, cât si adversarii lui Augustus au afirmat ca a avut numeroase
aventuri amoroase. Primii sustineau ca nu s-a folosit de femei din pasiune, ci
din calcul, ca sa afle mai usor planurile adversarilor. Dusmanii în schimb îl
acuzau de relatii nefiresti cu Caesar si cu Aulus Hirtius, de la care ar fi primit
300.000 de sesterti. Pe spusele dusmanilor însa nu putem sa ne încredem...
 
Tiberius, omul extremelor
Atât în viata publica, cât si în cea amoroasa. În tinerete era un model
de virtute, fiind dedicat trup si suflet sotiei sale, Vipsania, fiica lui Agripa.
A fost însa obligat sa divorteze si s-o ia de sotie pe fiica lui Augustus, Iulia,
care nu s-a sfiit sa-si însele barbatul. Desi ar fi avut tot dreptul, nu Tiberius a
fost cel care a acuzat-o de adulter si nu el a cerut condamnarea, ci Augustus,
care si-a exilat propria fiica. La batrânete însa moravurile i s-au alterat.
În insula Capri, unde s-a retras în ultimii ani de domnie îsi amenajase
un salon special dedicat placerilor carnale; iar de sotie nici n-a vrut sa
auda, ba, mai mult, i-a interzis sa iasa din casa si sa vorbeasca cu cineva.
 
Caligula interesat de ... surori
Viata amoroasa a lui Caligula, reflecta pe deplin personalitatea
împaratului. În primul rând, a fost foarte „interesat” de propriile sale surori,
pentru una dintre ele, Drusilla, având o asemenea afinitate încât a luat-o de
sotie. Ba chiar se vorbea în cetate ca ar fi fost prins în flagrant delict cu bunica
sa, Antonia! Asistând la nunta dintre Livia Orestilla si Gaius Piso, a poruncit
www.oglindaliterara.ro
desfacerea casatoriei pentru a o lua el de sotie, în aceeasi zi, pe mireasa, pe
care însa a repudiat-o peste câteva zile; la fel de scurt a fost si mariajul cu
Lolia Paulina, pe care a divortat-o de sotul ei, pentru ca apoi s-o izgoneasca
si sa-i interzica sa mai fie sotia cuiva. S-a înteles însa foarte bine cu ultima
nevasta, Caesonia, o femeie care nu stralucea prin frumusete (si care era si
însarcinata când a cunoscut-o Caligula), dar care era o experta a perversiunilor
si desfrâului. De asemenea, o mare pasiune a facut-o pentru prostituata Pyrallis.
Nu avea nici un respect pentru femei, indiferent cât
de nobile ar fi fost; avea obiceiul sa le invite la el,
împreuna cu sotii lor, sa le puna sa defileze prin fata
sa, le examina cu atentie si cu care îi placea cel mai
mult îsi facea de cap. Apoi venea si, în fata invitatilor,
facea „analiza” prestatiei nefericitei partenere. Si-a
transformat o parte a palatului într-un adevarat
bordel, unde matroanele îsi primeau clientii, racolati
de oamenii lui Caligula. „Serviciul”era desigur taxat
pe masura! Nici barbatii nu au scapat de avansurile
împaratului, printre iubitii sai numarându-se Marcus
Lepidus, Valerius Catulus sau pantomimul Mnester.
 
Claudius, otrăvit de propria soţie
Împaratul Claudius a avut si el o slabiciune pentru femei, indiferent de
ce rang erau acestea: aristocrate, prostituate sau servitoare. Mai rau a stat la
capitolul neveste. Atât Plautia Urgulanilla cât si Valeria Messalina, l-au înselat
cât au putut... Însa Messalina chiar a exagerat în momentul în care, profitând
de faptul ca augustul sot era plecat, s-a casatorit cu amantul, unul Caius Silius.
Gest care avea de altfel sa-i fie fatal, pentru ca a murit sub ascutisul sabiilor
pretorienilor lui Claudius. Iar cu ultima casatorie „a nimerit din lac în put”, pentru
ca Agrippina (care de altfel îi era nepoata, fiind fiica fratelui sau, Germanicus),
asa de tare l-a iubit, ca i-a servit la masa o portie de ciuperci otravite.
 
Demenţa lui Nero
Nero însa a pus capac cu naravurile sale. De prima sotie, Octavia,
o femeie virtuoasa si devotata, s-a plictisit repede si a divortat, acuzând-o
de adulter. Nu înainte de a încerca s-o strânga de gât! S-a casatorit la
scurt timp cu Popeea, care s-a dovedit a fi o sotie dominatoare si foarte
geloasa, din moment ce l-a pus sa ordone suprimarea Octaviei. Pe Popeea
ultima sotie, Statilia Messalina, s-a casatorit dupa ce i-a asasinat sotul.
Poftele sale nestavilite l-au îndemnat chiar sa violeze o fecioara vestala
pe nume Rubria; ba chiar a vrut sa-si necinsteasca propria mama,
pe Agrippina. Pe tânara Antonia, care a refuzat sa se casatoreasca
cu el dupa moartea Popeei, a ucis-o, acuzând-o de conspiratie.
Placându-i un copil, pe nume Sporus, l-a dus la palat, l-a castrat, l-a îmbracat
în straie femeiesti si l-a considerat din acel moment sotia lui. Rolurile s-au
inversat în relatia cu libertul Doryphorus, cu care împaratul s-a „maritat”.
 
Titus aventură cu soţia fratelui
Pe lânga aventurile împaratilor din dinastia Iulia - Claudia, cele ale
suveranilor din celelate dinastii par mici copilarii. Din rândul Flaviilor,
s-a remarcat Titus, care a facut o pasiune pentru o printesa evreica,
Berenice, pe care ar fi vrut sa o ia de sotie. Interventia energica a tatalui
sau, Vespasian, l-a facut sa renunte la aceasta intentie. Si tot el a fost
acuzat ca ar fi avut o relatie cu Domitia, sotia fratelui sau Domitian. Care
nu s-a lasat nici el mai prejos si a sedus-o pe fiica fratelui sau mai mare.
Dintre Antonini, retine atentia Hadrian, care a facut o pasiune pentru tânarul
Antinou, care însa avea sa sfârseasca tragic, înecându-se în Nil. Hadrian
l-a jelit foarte mult si a ridicat în cinstea lui un templu, în jurul caruia s-a
dezvoltat ulterior orasul Antinopol. Marc Aureliu a fost mai mult preocupat
de filosofie decât de amor, gura lumii spunând ca doi dintre cei patru copii ai
sai ar fi fost de fapt rodul iubirii dintre Faustina, sotia sa, si un gladiator. Si
poate ca avea dreptate, din moment ce unul dintre acesti fii si de altfel urmas
al sau, Commodus, era ahtiat dupa luptele din arena; acelasi Commodus care,
asemeni sultanilor otomani mai târziu, avea un adevarat harem alcatuit din
reprezentanti ai ambelor sexe. Se pare ca acest împarat a avut o afectiune mai
mare pentru tânara Marcia, care i-a rasplatit iubirea oferindu-i o bautura otravita. 
Odata cu Commodus s-a sfârsit si dinastia Antoninilor, inaugurata atât de
magistral de Nerva si Traian. Începea anarhia, iar problemele sentimentale au
palit în fata celor care vizau chiar existenta Imperiului Roman.
10503