În acest număr: OGLINDA

Adelina Bălan Grigore Mãrãşanu

literara
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
Adi Sfintes Ioan Toderiţă şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare
şi Editurilor din România (APLER) şi Associazio-
Adrian Grauenfels Ion Ionescu-Bucovu ne della Stampa Estera din Italia, membru fon-
Alin Dumitrache Ion Pachia- dator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din
Aliona Munteabu Tatomirescu Europa (ARPE)
Ana Ardeleanu Iulian Bitoleanu Editată de:
Anatol Basarab Laurenţiu Belizan Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani
cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea
Any-Mary Dina Lazăr Magu
Aureliu Goci Lina Codreanu REDACŢIA:
Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu
Badea Marin Liviu Comşia Senior editori: Liviu Pendefunda, Theodor Codreanu,
Bogdan Ulmu Liviu Pendefunda Adrian Dinu Rachieru, Laurian Stănchescu, Florentin
Lucian Gruia Popescu, Liviu Comşia.
Boris Marian Secretar literar: Ştefania Oproescu
Camelia Manuela Luminiţa Cojoacă Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu,
Sava Mariana Cristescu Constantin Miu, Virginia Bogdan, Laurenţiu Măgureanu,
Petrache Plopeanu.
Carmen Focșa Mariana Vicky Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca,
Cătălin Mocanu Vârtosu Mihaela Albu, Marlena Lica Masala.
Foto: C. Răduc
Claudia Voiculescu Marilena Administraţie: Mircea Ghintuială
Constantin Lupeanu Lică-Maşala Tehnoredactare: Adrian Mirodone
Culegere: Ionica Dobre
Corina Gina Marius Chelaru
Papouis Matei Romeo
OGLINDA LITERARĂ o puteţi pro-
Crinea Gustian Pitulan
cura şi descărca de pe site-ul
Cristian Dinica Mihaela Malea-Stroe www.oglindaliterara.ro unde aflaţi
Cristian Petru Bălan Mihai Batog-Bujeniţă şi modalităţile de abonare.
Cristinel C. Popa Mihai Ştefan Arsene
Materialele se trimit numai în format electronic,
Dan Anghelescu Mihai Ştirbu cu diacritice, la :
Dan Petrut Camui Mónika Tóth
Dan Plăeşu Nicolae Turtureanu E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com
Doina Chereches Nina Plopeanu gheorgheandreineagu@gmail.com
Dorel Vidraşcu Nina-Elena Plopeanu gheorgheaneagu@gmail.com
Dorina Celea Petru Hamat Corectura nu se face la redacţie.
Dumitru Anghel Puşi Dinulescu ADRESA REDACŢIEI:
Ecaterina Chifu Raluca Blezniuc Str. Alexandru Golescu,
Ecaterina Negarã Raul Constantinescu Nr. 76 bis, Focşani,
Elena Armenescu Retuţa Dascăl Jud. Vrancea
Elena Radu Robert Toma Mobil: 0722-284430
ISSN 1583-1647 0749188333
Florea Lina Steluţa Bătrânu
Florentin Popescu Ştefania Oproescu Revista se poate procura de la sediul re-
Florica Bud Terezia Filip dacţiei şi de la chioşcul Muzeului Litera-
Florin Dorcu Theodor Codreanu turii Române Bucureşti şi sediile filialelor
Gheorghe Suchover- Valerica Draica Uniunii Scriitorilor din România.
schi Veronica Ivanov
Gherbaluţă N. Victor Roncea În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund
în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub
Gabriel Victor Sterom semnătura proprie.

10302 www.oglindaliterara.ro
 EDITORIAL

Mașina de citit gânduri

Dăruit cu finețea analizei, Stendhal afirma prin sec. XVIII :” Cuvintele
i-au fost date omului ca să-și ascundă gândurile ”, după ce tema a preocupat
mulți înaintași celebri, dintre care nu lipsesc Molière, Voltaire,Talleyrand …
Dar omul s-a potrivit altei alegeri și a căutat în permanență să afle tot ascunsul,
ajutat de tehnica din ce în ce mai performantă. S-au împlinit în 2013 o sută de
ani de când W. M. Marston, student al Universității Harvard în specialitatea
psihologie, punea bazele conceptului de test poligraf, test realizat cu mașina
ce avea să extragă adevărul din spatele cuvintelor. Îmbunătățit între timp,
aparatul nu a reușit încă să se impună ca instrument științific de maximă
acuratețe, capabil să determine mintea umană să capituleze. Ştefania Oproescu

Omul demolat, romanul ameri­
canului Alfred Bester a fost recompensat
cu premiul Hugo în 1953, ca fiind cel
mai bun roman S.F. al timpului, la câțiva
ani după ce apăruse Mașina de citit
gândurile a lui Andre Maurois. La Alfred
Bester, citirea gândurilor nu este realizată
cu ajutorul mașinii, dovedită iată, încă
imperfectă, ci prin intermediul telepatiei.
Telepații, esperii din roman erau organizați
în gilde, pe trei clase, fiind infiltrați în
toate nivelurile societății. Clasa 3, cea
obișnuită, era răspândită printre secretari și
administratori, casa 2, esperi mai avansați,
printre avocați și manageri și clasa 1 în
poliție și guvern. Esperii din clasele
superioare puteau citi gândurile celor de
sub ei, dar nu și invers. Narațiunea conduce
la ideea că, descoperite, gândurile pot face
mai mult rău decât binele preconizat, titlul
romanului, Omul demolat fiind în sine o
rezultantă a acțiunii gândită de autor.
Dacă mașina de citit gânduri n-a
reușit, până acum, să dezbrace mintea sub
o forma sau alta, progresul tehnic a facilitat
apariția altei mașini complexe. Google.
Aparent, nicio legătură cu subiectul. Doar
că acesta și-a îmbunătățit în ultimii 10 ani
performanțele, devenind: „un motor de
căutare care înțelege nu numai conținutul
ci și oamenii și relațiile dintre ei”. Bine, dar
ce au în comun Google-ul și mașina de citit
gânduri ? E suficient să accesezi Google
Analytics ca să descoperi cum acest motor
absoarbe ca sugativa cele mai aberante
gânduri ale utilizatorilor. Nu mai trebuie
lucrat la alte instrumente de scormonire a
minții, căci, iată, oamenii se abandonează
de bunăvoie cititorilor cu cel mai intim Dacă mașina de
sediu al cugetării, gândul. Iar când sediul citit gânduri n-a reușit
acesta este de clasă îndoielnică, rezultatul până acum să dezbrace
este îngrijorător. Reproduc doar câteva mintea sub o forma sau
din întrebările foarte „cuminți” stocate alta, progresul tehnic
de sistem: „Ce să faci să nu mai dea din a facilitat apariția
picioare copilul din burtă ? Ce floare îmi altei mașini complexe.
trebuie în casă ca să nu mai bea soțul ? Google. Aparent, nicio
Când se pot legăna babele pe picioare ? legătură cu subiectul
Are efect anticoncepționalele dacă ieşti .Doar că, acesta, și-a
gravidă ? Cum să îți iasă copilul alb?” îmbunătățit în ultimii
etc. etc. Întrebările sunt redate așa cum 10 ani performanțele,
au fost scrise, cu greșeli de ortografie. Nu devenind :”un motor de
recomand vizitarea acestui sait oricui, mai căutare care înțelege
ales celor în formare. Contactul poate fi nu numai conținutul ci
păgubos în timp. și oamenii și relațiile
Pe de altă parte, britanicii (iar dintre ei”.Bine,
britanicii), lucrează la o rețea de socializare dar ce au în comun
în care comunicarea se face prin Google-ul și mașina
emoticoane. Cum ar veni, prin mârâieli și de citit gânduri ? E
grimase. Atmosferă de grotă. Simplificarea suficient să accesezi
comunicării în defavoarea exercițiului de Google Analytics ca
gândire. să descoperi cum
Și cu toate acestea, specialiștii acest motor absoarbe
I.B.M. speră că mașinile de citit gânduri ca sugativa cele mai
vor fi construite până în anul 2017. Printre aberante gânduri ale
beneficiari, telefoanele inteligente, care utilizatorilor.
vor forma un număr din agendă doar
dacă apelatorul se gândește la posesorul
numărului cu care dorește să intre în
contact.
Să ne imaginăm că, imperfect, gândul
poate greși adrese sau/și mesaje, încurcând
ordinea naturală a lucrurilor. În asemenea
circumstanțe, este posibil ca legenda
Turnului Babel să fi fost și ea o foarte veche
scriere de anticipație.
www.oglindaliterara.ro 10303
 găoază, definită ca anus, gaură, vagin sau cloacă.

Râsul lui Patapievici

Avem, bineînțeles, și varianta de găoz. Omul din
găoace al lui Cehov ar fi astfel și un fel de Omul
din găoz sau Omul din gaură, dar de ce nu, chiar
Omul din cur, dacă nu deranjează cumva.
Și dacă tot vorbim de inegalabilul Cehov,
I să nu amintesc și că omul acela din carapace, din
Râsul lui Patapievici pare mai degrabă râsul unui mort. găoază sau din cur era și el profesor și încă și de
Același îngheț siberian, aceeași oroare de bășcălie, aceeași inutilă elină și se mai chema și Belikov?
seriozitate. Aceeași grimasă absurdă.
Mă rog, asta e!
Și dincolo de asta, ca o eternâ întoarcere înapoi a mortului,
Dar nu de marele Cehov e vorba aici, nu,
îl văd pe domnul Patapievici ca pe-un bătrân orb, nevăzând decât
de prăpădi9tul ăsta de Horia Roman, cu fața lui
prin reminiscențele unor texte hăpăite odinioară. Călcând în
ciuda lor, fiindcă i-au rămas în gât. Iar cum prin viață sunt tot de tocilar, de puști premiant, dar bănuibil de vicii
felul de băltoace, unele mai nesimțite decât altele, orbul ăsta se ascunse și perverse, totuși.Cu o față asimetrică,
duce damboulea, împiedecându-se ori de câte ori e nevoie și de strâmb peste tot, pare tot timpul că plânge,
străchinile azvârlite sau numai abandonate pe-acolo. plânge-n el natura însă, ca-n Bacovia, dar plânge
El totuși ne-a sfidat și ne sfidează într-un prezent etern. fără geniu, plânge din incnsistență lacrimală.
Ne sfidează ca Elodia Dinescu, de-acolo de unde-o mai fi, din
prezentul ei etern. II
Puşi Dinulescu Și am citit undeva că domnul Patapievici pune la stâlpul Și totuși domnul ăsta Patapievici tot râde.
infamiei bășcălia! Râde mereu.ca Parmeniskos ăla din Antichitate,
Ți-e frică, nu-i așa? Ți-e frică de bășcălie! Nu mă mir! E care nu s-a mai putut opri din râs. Și-o mai fi
normal. Bășcălia demască! Bășcălia e ca vulpea, care se pișă pe arici, ca să iasă monstrul la lumină, râzând poate și azi, dacă Preamilostivul nu l-o fi
ca să vedem ce mai face el atunci cu țepii lui inexpugnabili cu tot!? iertat pentru păcatul lui, pe care eu unul l-am și
Ți-e frică de ridicol, nu-i așa? Ți-e frică de bășcălia noastră românească, bășcălie cu care-am uitat.
rezistat și turcilor și nemților și grecilor și rușilor și comuniștilor! L-am uitat , pentru că eu nu fac fișe, mă
Bășcălia, poate mai mult decât fuga sau decât cultura snobilor a ținut și ține stindardul sus. plictisește să fac asta, mai ales că mă-nfior și-
Fiindcă bășcălia e populară și de bun simț și a intrat în cultura noastră majoră. Bășcălia e-n Creangă și acum de cum am fost odată nevoit să fac fișe,
Caragiale, bășcălia temperată de un sarcasm olimpian este chiar și-n Mihai Eminescu, pe care-l iubești grămezi de fișe.
att, domnule Patapievici și de care te-ai îndrăgostit ca boul de biciul căruțașului. Eram student în anul al patrulea la
Ți-e fridcă de ridicol, totuși, nu-i așa? Asta e bine! Și mă gândesc, mă duce și pe mine gândul la Filologie, cum se numea pe-atunci Facultatea
boul ăla de maior de la noi din armată, care ne-a pus cu mare sagacitate limitele necesare: de Litere și dădeam examen cu Savin Bratu.
- Băi, tovarăși! Eu înțeleg spirite dă glumă. Dar, vă rog, fără eronie! Profesorul ne ceruse să prezentăm în mod
Sigur că eronia și cu bășcălia nu-s departe, uneori fiind surori bune. obligatoriu și fișe despre Mihail Sadoveanu.
Dar apropo de râs, privindu-l pe acest ochelarist de azi, nu pot să nu mi-l amintesc pe Dulea Eu, care știam că el pregătește o carte despre
cel de ieri. marele autor și că ne folosește pe noi ca negri,
Și eram odată în fața ministerului, pe care-l conducea, că el îl conducea, nu vaca de Suzănica i-am tras-o și am procedat ca un șmenar. Adică
și râdea. i-am dat la examen un pacuhet gros de fișe, dar
Da, râdea! Dulea râdea! din care numai vreo zece erau umplute. Restul
Râdea cum râde calul, dac-ați văzut vreodată un cal râzând, adică fără zgomot, numai belindu- erau goale. Dar n-a avut ce să-mi facă, fiindcă el
șți gura într-un rânjet enorm, dezvăluind niște dinți galbeni, dar mari și puternici, gata să masticheze începuse cu golăniile.
orice. De la iarbă și fân, până la filme de lung-metraj și cărți, mai mult sau mai puțin dubioase din Deci am terminat cu fișismul, eu
punct de vedere ideologic. jemanfișistul!
Dar Patapievici de azi, acest schelet din debaraua noastră, nu râde. El e serIos tot timpul, cu Aflu totuși acum de pe Internet că Pitia a
excepția momentelor când i se-ngăduie să lingă tălpile pline de căcat ale mai marilor zilei, de azi sau avut un fiu, care se numea Parmeniskos. Oare-i
de altădată, abia atunci ridicând spre stăpâni o privire timidă de câine bătut și totul îndulcit cu rânjetul
același cu ăla cu râsul?
ăla umilit, al celui ce știe de cravașa stăpânului. Fiindcă e spre binele lui.
Și dacă tot e vorba de Internnet, mă mai
Altfel, e serios tot timpul. El scrie fișe. Mi-a spus cineva că obișnuia să ia notițe după orice, chiar
și după filme, când se dădeau filme mai haladite la Cinema Miorița, pe vremea tovarășului Niculae uit odată să văd dacă n-am greșit. Nu găsesc
Ceaușescu, atunci cănd zbura și el, săracul, chiar în bătaia săgeții. El, Tovarășul! Iar Patapievici scria, nimic despre râsul lui Parmeniskos și nici nu mai
lua notițe după filme, rezistănd în felul ăsta prin cultură, nu? găsesc nimic nici cu fiul Pitiei! Doar găsesc pe
Dealtfel, alături de rezistența prin fugă, rezistența prin cultură a fost, după unii, marea haiducie unul de prin secolul I sau II după Cristos, filolog,
din vremea comunistă a unora de genul sau geniul lui Patapievici, care nu numai că sunt puși alături un comentator al lui Homer, parcă, și cam asta-i!
de rezistenții adevărați, ba chiar sunt preferați eroilor din munți, din pușcării și din fața plutoanelor Dar dacă l-aș întreba chiar pe Patapievici
de execuție. de Parmeniskos ăsta? Că el le știe pe toate, mai
Dar după cum lua el notițe după tot și după toate, parcă făceau și turnătorii amatori sau de ales dacă-i șoptesc negrii ce și cum. Dar acum
profesie. de unde negri dacă nu mai e director? Ce, să-i
Totuși, conștiinciozitatea asta a lui cu copierea lumii și artefactelor ei te duce nu neapărat la plătească din banii lui? Când era director îi plătea
turnători. Fiindcă mai există și grafomani, mulți dintre ei și colportori, de tip Grid Modorcea, un țara, că de-aia-i țară: să plătească, fir-ar să fie!
scriitor sau mai degrabă un ziarist, care dacă aruncă la coș o hârtie, vine repede nevastă-sa, o ia din O! Doamne! Ce timp și ce moravuri! O,
coș, i-o pune pe masă și-l apostrofează cu această replică memorabilă: Cicerone, unde ești, să vezi că ca Catilina (ce
- Ce faci, măi? E pâinea copiilor! Arunci tu pâinea copiilor la coș? savuroasă-i uneori cacofonia, nu?) mai sunt
Dar Modorcea a scris, de bine de rău, vreo 70 de cărți și astfel e mult mai aproape de Iorga sau și alții. Și mai și sunt și alți scriitori, care-n
de Florentin Popescu, ceea ce nu-i de glumă și nici măcar de bășcălie! dezgustul lor pentru insectele dăunătoare mai
De fapt, Nea Patapievici ăsta nu scrie decât articole, nu cărți, chiar dacă ia articolele și le coase troznesc câte una, maculându-se de chitina și
laolaltă în niște cărți. El face un fel de mixtum compositum de articole, cum făceau pe vremuri Marx, sucurile ei scârboase.
Engels și chiar Gheorghiu-Dej, în neuitatele sale Articole și Cuvântări. Sau să fiu eu ca tâmpitul ăla de Herostratus
Dar Patapievici nu ține cuvântări, el stă în găoacea lui și se protejează. Dealtfel îmi aduce foarte sau ca stupidul și caraghiosul de Caion, care s-a
bine aminte de Omul din găoace al lui Cehov. luat de Ion, care mai era și Luca și mai era și
Unii traducători i-au spus Omul în carapace sau Omul din carapace, nu mai rețin exact, dar eu Caragiale?
prefer Omul din găoace. Mi se pare mai plastic, chiar dacă nu-i atât de precis delimitat, fiindcă dacă Poate sau poate chiar may be! Mai știi?
o carapace e-nchisă pur și simplu, găoaza, pardon, găoacea e semi-deschisă, plus că produce și dulci Despre anti-românismul lui n-am spus încă
zvârcoliri ale minții. nimic. Ce să mai spun? Este ultra- notoriu și este
Găoacea ar fi legată de ou, adică mai precis partea lui tare, având și variantele zghioacă, sdioacă și tinicheau, care sună cel mai sinistru cănd coada
și ghioacă, dar în vremuri mai de demult găoacea era mitra, organul genital al femeiii, dar azi se lui de potaie turbată hălăduie prin publicațiile
folosește acest termen doar pentru valvele scoicilor sau pe undeva, regional, pentru golurile din snobo-muiste ale acestui corupt început de
brânză sau din pâine, care apar în urma dospitului. Dar sigur că găoacea e foarte aproape în vorbire de mileniu.
10304 www.oglindaliterara.ro
 Atac la Eminescu pe linie Pleşo-Patapu-Liiceano-Rromă
Alex. Ştefănescu, un elefant prea mare pentru pielea lui: vrea chipurile, şi, ca atare, mai perversă.
sa intre în a lui Cărtărescu. UPDTATE cu privire la Aron Faptul că tocmai cei care se revendică
Pumnul şi “sâmţ”-ul care-i lipseşte lui Alex. Ştefănescu de la eminescianul C. Noica stau la
baza acestui atac, ne demonstrează,
Patapievici si Catalin Cioaba – Humanitas – anti-Eminescu încă o dată, ce rol au jucat ei, de fapt,
pe lângă marele filosof, căpuşat, cum
A reinceput atacul la Eminescu. Desi poate corect ar fi: continua spuneţi si dvs. cu privire la această
atacul la Eminescu. Deci, la Romania. Nimic nou, desigur. Doar metoda gaşcă şi România. Sper să îi dedic
de reincalzit ciorba in santul culturii rrome, de data aceasta intr-un autentic dlui Cioabă un alt comentariu, căci
tuci tiganesc, pare sa fie o inovatie Pleso-Patapu-Liiceano-Cacartareasca. “merita”. Pentru moment, despre
O ruda de-a regilor Cioaba, un oarecare Catalin-minune, a fost pus “elefantul” asudat şi ocheanul lui
ca semnatura pe o “carte” anti-Eminescu, laudata de toti tampii din trena ţinut invers, pe post de bârnă:
impostorilor numiti. Ion Spanu demonstreaza ca Cioaba nu zboara departe O.K., n-am nimic împotriva
de cuibul plagiatorilor. Din ancheta sa culturală, publicata de Tribuna si revizuirilor, ele ne mai pun pe gânduri
Victor Roncea
Ziaristi Online rezultă că “autorul Humanitas”, Cătălin Cioabă, nu numai pentru că suntem tot timpul tentaţi să-l
ca nu şi-a scris cartea publicată de patronul sau, Gaby Liiceanu, dar nici verificăm pe … revizuitor. În cazul lui Alex Ştefănescu, stilul prevalează:
măcar nu a citit-o! Este vorba de brosura “Marturii despre Eminescu“, in el este atracţios. Ca revizionist, însă, se bazează masiv aproape exclusiv pe
care Romanul Absolut este ţiganizat inca de pe coperta, prin înnegrire, si faptul că este din Fălticeni, de unde era şi Eugen Lovinescu, revizionistul
aruncat acolo unde anti-romanii bolnavi de ura la adresa tarii capusate cred nr. 1 al istoriei literaturii române. Alex îi urmează, dar numai cu falca din
ca ii este locul, dupa cum se vede in fotografia de mai sus: la picioarele lui pământ. Şi aici, totuşi el nu ară, nici nu scormoneşte, ci doar greblează:
Patapievici si a lui Cioaba, printisorul lui Liiceanu. adună informaţie din ediţii şi le prezintă sub formă de gunoi de grădină. Un
Si elefantul care nu-si mai incape in propria-i piele, Alex. Stefanescu, revizionist adevărat, adică, aristotelician vorbind, categoric, coboară mai
cuvanta – e un fel de-a spune – pe linia directivei neo-kominterniste întâi în text. Ediţiile sunt grădini suspendate ale
textului. Acolo, în text, Eminescu are aşa (după
ediţia Nae Georgescu):
1. La versul 8, lipsă virgula după Căci în
Lăcrămioarele învăţăceilor (în continuare, L.î.) şi
în prima ediţie Perpessicius (1939). 16. În L.î.:
voace. 17 În L.î.: tău nătal (ar putea fi păstrat,
ca aliteraţie, deşi –ă notează, în epocă, şi un -a
neaccentuat) 19. Ar trebui păstrat cu virgulă
după vers, ca-n prima tipărire: ce urmează e
apoziţie (trista lăcrimare esimţ naţional). Fără
virgulă, ca în ediţii, sensul devine: o urmează
(tot) ce e simţ naţional. Cu virgulă, această tristă
lăcrimare exprimă un sâmţ, din ea se trezeşte, se
naşte sentimentul colectiv. 20. În L.î.: Ce-i sîmţu
năţional! (citit, mai mult decât sigur, cu –u final şi
io într-o singură silabă). Şi astăzi sâmţ înseamnă
altceva decât simţ: ai sâmţ în tine – ai nerv, fii
atent.
Sunt diferenţe infime, poate, dar şi ele
trebuie băgate în malaxorul revizuirilor. Cine
urmează umbra măreaţă a lui Arune Pumnul?
Poetul scrie: „O urmă ’ncet cu ochiul în tristă
lăcrimare, / Ce-i sîmţu năţional!”, deci nu o
urmează ceea ce e sâmţ, virgula nu permite pentru
că ar fi între subiect şi predicat. Vezi mai sus: „Te
plânge Bucovina (…) te plânge şi locul tău natal”.
(Atenţie: deci şi Ardealul îl plânge; Aron Pumnul
activate prin Dilema lui Plesu-GDSS si Romania literara a lui Manolescu- e născut la Cuciulata, jud. Braşov.) De ce? – Pentru că urmează „umbra ta
ANI, cu ani in urma. Intr-o postare de pe blogul oficial al SIE, Stefanescu măreaţă în falnica-i zburare”. Cum o plânge? – „În tristă lăcrimare, ce-i
ne explica ca Cartarescu e mai destept decat Eminescu si ca versurile de sâmţ, etc”. De aceea e năciunal/naţional, pentru că trece peste graniţele
debut ale tanarului Eminescu sunt “greoi-bombastice, lipsite de capacitatea politice, uneşte naţiunea. E şi chestiune de gramatică elementară ce se
de a emoţiona” si “nu anunţă prin nimic un poet”. “În ceea ce mă priveşte, rezolvă prin punctuaţie – pe care editorii au netezit-o ca să înţeleagă mai
dacă le-aş fi primit la „poşta redacţiei”, i-aş fi răspuns autorului că nu are simplu poezia eminesciană şi elevii din Fălticeni, de pildă. Un revizionist
talent şi că ar trebui să renunţe la poezie”, scrie ditirambic “elefantul cu pur sânge, de felul Ioanei Bot, ar putea ridica, aici, argumentul falacios că
breton”. Va dati seama ce bine a facut culturii romane Alex. Stefanescu, naşterea acestui concept de „simţ naţional” în cultura română este viciată
prin inexistenta lui la vremea lui Eminescu? Si, prin reciproca, cat rau face – şi dă-i, şi luptă, fulgere şi tunete pe tema „Bravos năciune, halal să-ţi fie”
azi… – numai că tânărul poet, iată, face apel la sâmţ, nu la sentimente patriotice
UPDATE de la un cititor: edulcorate: încă de pe atunci (1866) limbajul dublu avea expresie în limbă.
Stimate dle. Roncea, Sunt lucruri diferite: de pildă, Alex Ştefănescu poate avea, dobândi, câştiga
Am citit postarea dvs. destul de caustica. E un stil, şi acesta, desigur. simţ estetic – fără să aibă sâmţ în sine; – pe când la Ioana Bot poate fi
Este bine că semnalaţi această nouă linie de atac la adresa “omului invers. E chestie de nerv şi de piele: frigul, caldul, asprul, netedul ţin de
deplin al culturii româneşti”. Este clar o direcţie mai subtilă, “obiectivă” antropologie, nu de cultură.
www.oglindaliterara.ro 10305
 A. Soljeniţîn. Viţelul şi stejarul.
Cartea „Viţelul şi stejarul” cu subtitlul
„Însemnări din viaţa literară din timpul
Uniunii Sovietice” a fost începută de A.
Soljeniţîn în anul 1967, când autorul avea
49 ani, dar a fost completată în 1971, 1973
şi 1974. Pentru prima dată cartea a fost
publicată în Rusia în 1975 cu denumirea
Бодался теленок с дубом. A doua ediţie
de dimensiuni mult mai mari a fost elaborată
în 1996 şi publicată de editura moscovită
„Soglasie”. Materialul adăugat conţine
detalii despre persoanele care l-au ajutat pe
Soljeniţîn în munca sa literară de dinainte de
exil.
Această carte ne oferă nu doar
informaţii despre greutăţile cu care s-a
Aliona Munteabu confruntat autorul în timpul URSS, ci şi
problemele întregii literaturi ruse strangulate
de ideologia socialistă. În timp ce facem
treptat cunoştinţă cu soarta scriitorului, ne creăm un tablou asupra vieţii sociale şi
literare din Uniunea Sovietică a anilor ‚60 - ‚70.
Referitor la genului literar al scrierii, însăşi Soljeniţîn ne dă un răspuns în
această privinţă: „Există o literatură, destul de abundentă, pe care am putea-o numi
literatură secundară: literatură despre literatură; literatura pe teme literare; literatura
generată de literatură (...) Eu însumi, de pe poziţia profesiei mele, o citesc cu plăcere,
dar o plasez categoric mai prejos decât literatura-literatură. (...) nu mi-aş fi închipuit
vreodată că la patruzeci şi nouă de ani ai mei am să mă apuc să încropesc ceva în genul
memoriilor.” Prin urmare, nu este doar memorialistică pură: regăsim între rândurile
autorului critică, literatură documentară, publicistică. Ne aflăm în faţa unui fenomen
nou al literaturii, genul căruia nu îl putem delimita în totalitate.
În urma experienţei trăite de deţinut (între 1945-1953) provocată de atitudinea
critică faţă de Stalin care, după părerea scriitorului, a denaturat ideologia leninistă,
poartă singur o luptă împotriva sistemului instalat într-o perioadă în care nimeni nu are
curajul să spună adevărului pe nume, perioadă în care se permite publicarea scrierilor
ce prezintă realitatea distorsionată.
Stilul scrierii este unul simplu, uşor de urmărit şi înţeles, adresându-se în felul
acesta oamenilor din diferite clase sociale. Uneori ai senzaţia că este înregistrarea unui
discurs foarte bine pregătit. Autorul este atent până la cele mai mici detalii şi respectă
cronologia faptelor.
Cartea reprezintă o hartă a viaţii scriitorului, dar şi a tuturor confraţilor din
breasla literaturii care au împărţit aceeaşi soartă de a fi nerecunoscuţi în patrie şi
trimişi în lagăre sau surghiun. În afară de chinurile şi lipsurile din lagăre, artistul este
nevoit să-şi înveţe opera pe de rost – mii de versuri şi chiar proză. În scopul acesta este
concepută o adevărată tactică de muncă: „(…) am inventat nişte mătănii bazate pe un
sistem metric şi, în închisorile de tranzit, mărunţeam beţe de chibrit în chiştoace pe
care le mutam dintr-un loc în altul. Către sfârşitul stagiului meu de lagăr, după ce am
devenit mai încrezător în capacitatea memoriei mele, am început să scriu şi să învăţ
dialoguri în proză şi chiar oleacă de proză-proză. Memoria mea înmagazina! Treaba
mergea. Dar consumam din ce în ce mai mult timp ca să repet în fiecare lună toată
masa de lucruri memorizate – asta îmi lua deja o săptămână pe lună.” (Soljeniţîn,
2002, pag.11)
În surghiun scriitorul este obligat să-şi aranjeze ascunzători pentru scrierile
sale pentru a nu fi accesibile percheziţiei superficiale de la domiciliul deportatului,
să fie mereu pregătit pentru un astfel de control. Ascunzători în cele mai ingenioase
locuri: „(…) am inventat tehnica păstrării manuscriselor în picup: acesta are în interior
o cavitate şi el este el însuşi aşa de greu încât la cântar nu se observă că i s-a adăugat
ceva. Şi partea de sus a dulapului, partea marcată de cârpăceală caracteristică epocii
sovietice, am folosit-o pentru o dublură din placaj.” (Soljeniţîn, 2002, pag.14)
Soljeniţîn a realizat chiar şi microfilme cu manuscrisele sale şi le-a trimis în
Occident pentru a se asigura că scrierile sale vor supravieţui. „Scrierea în subteran” în
decursul a cinci ani de lagăr până la îmbolnăvire şi apoi în alţi şapte ani de exil îl ajutase
să îşi menţină constant starea sufletească, nutrirea speranţei că adevărul va triumfa.
Urmează apoi doisprezece ani de libertate, de activitate literară activă, dar şi ascunsă
în acelaşi timp. În anul 1960, în anul al treisprezecelea de scris continuu, scriitorul
simte nevoia de a împărtăşi experienţele sale semenilor săi. Ia hotărârea îndrăzneaţă
de a trimite una dintre scrierile sale, „periate anterior”, redacţiei Novîi Mir. Răspunsul
nu s-a lăsat prea mult aşteptat: Tvardovski a rămas impresionat de „Ş-854”, convins
că nu reprezenta „mistifierea vreunui condei renumit, iar autorul nu era un om de
litere şi nu era din Moscova”. Descoperirea unui nou talent îl entuziasmase enorm pe
Tvardovski şi hotărăşte să încerce publicarea sub noua sa denumire „O zi din viaţa
lui Ivan Denisovici”. Însă nuvelă este publicată destul de târziu (după aproape un
an), cu mult după Congresul al XII-lea, ratând ocazia de vârf al eficienţii demascării
lui Stalin. „Literatura putea să accelereze mersul istoriei. Dar nu l-a accelerat.” Cu
toate acestea nuvela s-a bucurat de un succes răsunător, chiar şi N. Hruşciov a aprobat
cu elan nuvela, plăcându-i în mod deosebit scena muncii: „cum economiseşte Ivan
Denisovici mortarul”. El însuşi comandă 23 exemplare ale nuvelei pe care le împarte
şefilor mari ai partidului. Tot el este cel care la prezidiu a cerut celor prezenţi să fie de
acord cu publicarea.
După publicarea nuvelei apare brusca notorietate: ziariştii dau buzna peste
10306 www.oglindaliterara.ro
scriitor pentru a cere interviuri, telefonul suna într-una, vin scrisori, invitaţii etc.
Însă Soljeniţîn „se temea că începând să răspundă corespondenţilor occidentali, le
va da celor sovietici ocazia de a-i pune întrebări apte a declanşa din partea acestuia
răspunsuri care l-ar fi menit fie, pe loc, ipostazei de rebel, fie celei de prea supusă
slugă. Nedorind să mint şi neîndrăznind să mă revolt, am preferat să tac.” Cei de
la CC au văzut în această atitudine un soi de supuşenie. Dându-şi seama de talentul
vizibil al lui Soljeniţîn l-au primit în rândurile Uniunii Scriitorilor aproape instantaneu.
Iniţial l-au lăudat până-n ceruri, iar apoi când situaţia politică s-a schimbat au început
criticile şi atacurile prin diverse ziare. „(…) în această presă, ceea ce mă surprindea
şi mă uimea erau laudele excesive de mai înainte. Acum însă eram cu totul de acord
cu un meci nul: mârâiţi încetişor, dar să nu muşcaţi, iar eu o să stau liniştit în banca
mea. Judecând cu realism, trebuie să spun că situaţia mea era excelentă: cu viteza unei
rachete mă primiseră în Uniunea Scriitorilor şi, prin aceasta, mă scutiseră de şcoala
care-mi mânca atâta timp.” (Soljeniţîn, 2002, pag.111)
Cu toată această campanie dezlănţuită împotriva sa, Soljeniţîn continuă să
scrie: adună materiale pentru Arhipelag, lucrează la cartea despre revoluţia din anul
1917 (denumită convenţional R-17), începe „Pavilionul canceroşilor” şi extrage
câteva capitole din „Primul Cerc” care ar putea fi publicate strategic atunci când va
fi necesar.
Multe dintre scrierile prezentate de Soljeniţîn lui Tvardovski pentru publicare
au fost respinse pentru că nu erau pe placul Comitetului. După părerea acestuia era
absolut nevoie de o atenuare, şlefuire, de fapt o depersonalizare a operei, o tocire
şi mutilare adevărului. Din cauza maniei redactorului de a găsi neapărat un alt titlu
operei aduse la Novîi Mir (de exemplu „Pavilionul Canceroşilor” urma să fie rebotezat
în „Bolnavi şi doctori”) autorul preferă să retragă manuscrisul şi să aştepte vremuri
mai prielnice.
Căderea regimului lui Hruşciov reprezenta un pas înapoi de la începutul acestei
„libertăţi” inferioare. Noua conducere avea nevoie de dovezi de loialitate cerându-
i-se „povestioare care să poată trece”, ceea ce pentru scriitor reprezenta o trădare a
principiilor sale. În această privinţă a loialităţii Soljeniţîn are audienţe la oameni „sus-
puşi” şi reuşeşte să-şi păstreze verticalitatea şi demnitatea de scriitor. Cu toate acestea
se resimte deja apropierea pericolului iminent. Soljeniţîn retrage cele patru exemplare
ale „Primului cerc” din seiful redacţiei şi le duse în apartamentul prietenul său Teuş
(care din neglijenţă scotea romanele din ascunzătoare pentru lectură şi chiar o parte din
ele le-a trimis unui prieten de-al lui). În data de 11 septembrie 1965 întreaga arhivă a
scriitorului a fost confiscată de securişti în urma percheziţiei din apartamentul familiei
Teuş şi a prietenului acestuia. S-au confiscat „Primul cerc”, „Banchetul învingătorilor”,
„Republica muncii” şi poeziile despre lagăr. Această lovitură sub centură îi provoacă
scriitorului o mare suferinţă: „(…)iată, a fost suficient un pas greşit, a fost suficientă o
stângăcie, şi tot planul, toată munca de-o viaţă a naufragiat. Şi nu numai munca mea
de-o viaţă, ci şi testamentul milioanelor de dispăruţi, al celor care nu putuseră să-l
şoptească pe-al lor, al celor care, muribunzi pe-o duşumea într-o baracă de lagăr, nu
putuseră să-l murmure pe-al lor – testamentul acela, eu nu-l executasem, îl trădasem,
mă dovedisem nedemn de el(…)”(Soljeniţîn, 2002, pag.152)
Iniţial Soljeniţîn spera ca Occidentul să anunţe publicului larg despre confiscare,
însă nu se întâmplă aşa. Occidentul tăcea în timp ce Şolohov primea Premiul Nobel:
„Din partea Occidentului nu era nici o nădejde, de altfel nici nu trebuie să contăm
vreodată de el. Dacă o să devenim liberi, aceasta nu ne-o vom datora decât nouă.”
(Soljeniţîn, 2002, pag.168)
Soljeniţîn scrie o scrisoare lui Brejnev prin care îşi exprimă nemulţumirea faţă
de evenimentele care au loc, dar nu primeşte nici un răspuns. Între timp romanele
sale circulă clandestin între membrii de partid prilej pentru continuarea persecuţiilor
dezlănţuite de instructorii partidului. Relaţia dintre Soljeniţîn şi redacţia Novîi Mir se
înrăutăţeşte de îndată ce Soljeniţîn trece la poziţia de apărare, trecând peste regula
impusă de Tvardovski prin care orice scriere nouă trebuie să treacă pentru prima oară
prin mâinile lui. Soljeniţîn răspândeşte cu ajutorul samizdatului o parte din operele
sale şi începe să ducă o luptă deschisă: ţine lecturi deschise, acordă interviuri, vorbeşte
cu publicul.
Publicarea în străinătate îi aduce popularitate scriitorului. De la prima publicare
al lui Soljeniţîn şi decorarea cu Premiul Nobel pentru literatură nu sunt decât opt
ani - acest lucru nu a mai avut precedent în istoria acestui premiu prestigios. În
continuare se duce o campanie de propagandă înverşunată împotriva lui Soljeniţîn.
La publicarea „Arhipelagului Gulag” Soljeniţîn este arestat, învinuit de trădare şi i se
retrage cetăţenia. El însă călătoreşte în străinătate şi îşi continuă munca. Abia în 1990
îşi redobândeşte cetăţenia şi se întoarce în patrie.
Ceea ce m-a impresionat în cazul lui Soljeniţîn este tăria lui de caracter în
lupta sa continuă cu ideologia mincinoasă. Este uimitor cum un fost deţinut poate
să-şi găsească forţele necesare pentru a-şi duce munca până la capăt, de a-şi urma
destinul. Şi nu este vorba doar de o luptă personală, ci o luptă în numele tuturor celor
care au suferit pe nedrept în lagărele comuniste. Prin scrierile sale, vocea lor a fost
auzită. Literatura a căpătat curajul de a spune lucrurilor pe nume într-o perioadă în care
majoritatea au continuat să tacă.
Bibliografie:
1. A. Soljeniţîn, Viţelul şi ştejarul: însemnări din viaţa literară, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2002
2. http://lib.ru/PROZA/SOLZHENICYN/telenok.txt
3. http://www.solzhenitsyn.ru/
 Eficacitatea discursului magic în opera eminesciană
Discursul magic este unul din
elementele indispensabile oricărui
ritual magic, acesta având atât forţă
creatoare, cât şi devastatoare, în funcţie
de intenţia celui care îl rosteşte. Acesta
este alcătuit din cuvinte care au putere
magică, rostite într-un anumit ritm sau
cântate. Cuvântul magic are o forţă
extraordinară, fiind asemănat de Byron
cu un laţ, care pătrunde sufletului şi
mintea celui vrăjit: „Iată: vraja prinde
viaţă, / Laţul se-nfăşoară, mut, / Ţi-a
pătruns în duh şi-n minte / Greul
Florin Dorcu farmec din cuvinte.”1 Aşadar, în cadrul
ritualului magic cuvântul nu mai este
un mijloc de comunicare ca în viaţa
cotidiană (de aceea magul din Strigoii preferă să comunice prin semne,
iar cuvintele rostite sunt doar cele din incantaţia magică), ci este un
cuvânt viu, divin, operant.
În primele societăţi umane, magia s-a născut ca o necesitate a
omului de a-şi asigura traiul, de a influenţa forţele naturii în favoarea
lui. De aceea, el rosteşte cuvinte magice, cântă, dansează pentru a
îndepărta furtunile, pentru a obţine ploaie sau o recoltă bună, pentru a
atrage asupra sa binecuvântarea spiritelor etc.
În culturile timpurii ale Orientului apropiat, scria Gustav René
Hocke, litera nu reprezenta doar un sunet, ci era în sine un semn
figurat care avea valoare de simbol magic sau mistico-religios2. În
culturile antice, literele erau pline de semnificaţii, nu de puţine ori fiind
considerate imagini ale verbului creator. Pentru egipteni, hieroglifele
întruchipau imaginea unui cuvânt divin. La evrei, litera Alef însemna
pur imagistic Dumnezeu. Cu ajutorul literelor se putea vrăji şi descânta3.
Aşadar, magia se bazează cel mai mult pe puterea cuvântului, „care
încetează a mai fi doar denumirea unui lucru, şi devine el însuşi lucru
de sine stătător, dotat cu un principiu viu, în măsură să acţioneze şi să
influenţeze.”4
Importanţa descântecului, a discursului magic a fost evidenţiat de
mulţi teoreticieni, deoarece „formula este totdeauna esenţa performanţei
magice”5. Aşa cum Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt, la fel şi în
magie cuvântul este potenţatorul unor lumi, diferită faţă de cea divină, o
lume a umbrelor, a răului. Magia cuvântului este o dimensiune a poeziei,
în general. Popoarele primitive erau conştiente de forţa discursului, de
aceea toate ritualurile, magiile şamanilor, oratoria etc., „se întemeiau
pe cuvânt ca ipoteză a magiei sunetelor”6. Descântecele pot să coboare
chiar şi luna de pe cer, pot metamorfoza oamenii în animale, cum este
cazul vrăjitoarei Circe care i-a schimbat oamenii lui Ulise, dar au şi
puterea de a ucide şarpele în serviciul puterilor infernale.
Mihai Eminescu a fost cucerit de această putere creatoare a
cuvântului care ne domină, ne stăpâneşte: „Nu noi suntem stăpânii
limbii, ci limba este stăpâna noastră”, ne spune poetul. Conştient de
importanţa acordată de poet cuvântului, Tudor Vianu scria: „Nimeni,
înaintea lui, nu dispusese de posibilităţile limbii române cu o libertate
suverană, la fel cu cea atinsă de Eminescu prin utilizarea tuturor
funcţiilor limbii, a întregii ei fiziologii, a tuturor formelor flexiunii şi
derivării ei. Limba română devine un instrument absolut docil în mâna
lui magistrală şi poetul se foloseşte pentru a exprima gânduri şi viziuni
cum nu mai luminaseră niciodată într-o minte românească.”7
De aceea, Eminescu a fost numit, pe bună dreptate, unul din marii
maeştri ai „alchimiei verbale”8. Cuvântul magic însă trebuie întrebuinţat
cu grijă pentru a nu produce efecte devastatoare: „Vrei să dau glas acelei
guri, / Ca dup’a ei cântare / Să se ia munţii cu păduri / Şi insulele’n
mare?” (I, 178).
Atât în Strigoii, cât şi în Gemenii, invocaţiile au un rol terifiant,
spre deosebire de magia erotică unde cuvântul cucereşte, pune stăpânire
pe sentimentele tinerilor. În toate discursurile magice, atât în cele
evocatoare, cât şi în cele erotice, se observă folosirea imperativului sau
a conjunctivului cu valoare imperativă, care cuprinde dorinţa magică
a celui care performează actul magic: „Cobori în jos, luceafăr blând”
(Luceafărul, I, 171); „Apari, tu, lună ‚n cer” (Mureşanu, IV, 307),
„Arată-te ‚n haina de albă mătasă” (Diamantul Nordului, IV, 325), „Din
inimă-i pământul la morţi să deie vieaţă, /... / A părului lucire s’o deie
luna plină, Iar duh dă-i tu, Zamolxe” (Strigoii, I, 94).
În magia evocatoare este obligatorie forţarea sufletelor să apară;
www.oglindaliterara.ro
acestea nu trebuie rugate, ci chemate la apel, fără a le lăsa posibilitatea
nesupunerii. Fiinţele supranaturale se supun şi ele puterii magice a
cuvântului (Maria, Luceafărul, Chipul etc.): „Vin! eu vin. / Sufletu-mi
în vecia-i atras de-a ta chemare, / Din noaptea nefiinţei înfiorat apare...”
(Mureşanu, IV, 312).
Discursul magic este însoţit de trei elemente tipice asociate cu
credinţa în eficienţa magică. Este vorba de efectele fonetice, imitaţii ale
sunetelor naturale (ca şuieratul vântului, urletul tunetului, mormăitul
mării, vocile diferitelor animale), de utilizarea unor cuvinte care invocă,
afirmă sau comandă scopul dorit şi un element care nu are omolog în
ritual (adică aluziile mitologice, referinţele la strămoşi şi eroi culturali
de la care a fost primită puterea magică).9
În opera lui Mihai Eminescu riturile propriu-zise sunt mai
simple sau mai dezvoltate. Un element principal al ritului magic este
invocaţia magică. Uneori magul se mulţumeşte doar să şoptească sau să
bolborosească invocaţiile magice, fără ca poetul să ne redea cuvintele.
În Povestea magului călător în stele, atunci când încearcă să potolească
„furtuna turbată”, magul doar şopteşte vraja din cartea magică. Acest
fapt nu împiedică vrajă să-şi facă efectul: „Şopteşte: vânt falnic furtuna
o ‚nhaţă, / Aripele-i leagă — o bagă în stânci, / Acolo cu lanţuri o leagă
de braţe; / Cu ‚ncetul a cerului nori se desfaţă / Încet se ‚ncreţesc peste
văile - adânci.” (IV, 164).
Magica vorbă a magului nu este redată nici în cadrul ritului
iniţiatic, accentul punându-se pe indicaţiile date novicelui şi pe actele
exterioare.
Invocaţiile magice apar în opera lui Eminescu, de regulă, în cadrul
magiei evocatoare. În Luceafărul, avem o invocaţie magică care nu
face parte dintr-un ritual. Fata de împărat se adresează direct spiritului,
formula magică folosită fiind scurtă, liniară, precizând şi motivul
invocării. În celelalte poeme, în schimb, ritualul magic este mult mai
complex, iar magii nu se adresează direct spiritelor morţilor, deoarece
acestea sunt conjurate prin intermediul marilor nume divine: Zamolxe
şi cel al cărui nume nu este vrednic nimeni să-l rostească. În Strigoii,
incantaţia magului adresată atât stihiilor pământului, cât şi lui Zamolxe,
este puternică. Toate aceste forţe supranaturale sunt invocate de mag
pentru a-i da duh reginei şi a o transforma în strigoi:
„Din inimă-i pământul la morţi să deie vieaţă,
În ochi-i să se scurgă scântei din steaua lină,
A părului lucire s’o deie luna plină,
iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină
Din duhul gurii tale ce arde şi înghiaţă.
 
Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,
Străbateţi voi pământul şi a lui măruntaie,
Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie,
Să ‹nchege apa ‹n sânge, din pietre foc să saie,
Dar inima-i fecioară hrăniţi cu sânge cald.” (I, 94).
Tot celor patru stihii ale lumii i se adresează şi Faust, însă acesta
numeşte cele patru elemente primordiale şi le ordonă şi modul în care
să se înfăţişeze: „Sălămânzdră, fă-te pară! / Tu, Undină, cale udă! / Tu,
Vântoasă, duhu-ţi piară! / Spiriduşe, treci la trudă”10.
Preotul păgân din Gemenii i se adresează direct regelui Sarmis,
însă se foloseşte de numele zeului suprem, a cărui autoritate este
cunoscută, pentru a-l obliga pe acesta să se arate: «În numele Celuia,
al cărui vecinic nume / De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
/ Când limba-i neclintită la cumpenile vremii, / Toiagul meu s’atinge
încet de vârful stemei / Regeşti, şi pentru dânsa te chem? dacă trăieşti, /
O Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsai de unde eşti.»
Evocarea magului din Strigoii, în schimb, este atât de puternică
încât provoacă o urgie: „lumea nebunise gemând din răsputere”. Furia
forţelor naturii se abat chiar şi asupra bisericii creştine care, lovită de
un fulger, eliberează sufletul Mariei din mormânt. Pentru Alexandru
Bogdan cauza acestei rupturi este Arald care-l părăseşte pe Dumnezeul
creştin11:
„Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;
El vede toată firea amestecat’ afară —
î
Ninsoare, fulger, ghiaţă, vânt arzător de vară —
Departe vede - oraşul pe sub un arc de pară,
Şi lumea nebunise gemând din răsputere;
10307
 Cum mor scriitorii
Nicolae Turtureanu
Mihail Sebastian a murit călcat de un camion. Tocmai scria la
romanul Accidentul. Vă imaginaţi că, în Bucureştii anului 1945, erau
puţine vehicole, şi totuşi unul a dat peste autorul Stelei fără nume…
Unsprezece ani mai târziu, Nicolae Labiş era strivit de un tramvai, în
împrejurări neelucidate. Dacă a fost accident sau crimă cu premeditare, se
pare că nu se va şti niciodată.
La cutremurul din 1977 au murit 16 scriitori; pe unii dezastrul i-a
prins în casă (Veronica Porumbacu, M. Petroveanu, M. Gafiţa), pe alţii în
stradă (Daniela Caurea, Al. Ivasiuc). Moartea alege. Şi te întâmpină. Dan
Deşliu – un foarte bun înotător – s-a înecat în mare, la Olimp, într-un loc
unde mai înotase de sute de ori.Tot acolo se înecase, cu câţiva ani înainte,
prozatorul Marcel Constantin Runcanu, fost rugbist de performanţă, o
forţă a naturii. Laurenţiu Ulici era un tip pe cât de inteligent, pe atât de
prevenitor. Şi totuşi, a murit intoxicat cu dioxid de carbon, într- o casă al
cărei horn nu fusese curăţat... Mihai Ursachi a murit pe casa scării, pentru
că nu a fost nimeni care să-i dea un minim ajutor. Cezar Ivănescu s-a decis
să i se facă o operaţie, fără de care ar mai fi trăit mult şi bine…
Eugen Axinte s-a urcat pe o scară, să ia o carte de care avea urgentă
nevoie, de undeva de pe raftul de sus al bibliotecii. A căzut, şi-a strivit
genunchii, coastele i-au intrat în plămâni... A supravieţuit câteva zile…
Puţină lume ştie că Eugen s-a născut la Stolniceni-Prăjescu, în judeţul Iaşi,
loc de unde – spunea el cu mândrie – provine Matei Millo, întemeietorul
teatrului românesc modern. Şi-a început facultatea (română/franceză)
la “Cuza” ieşeană, dar n-a finalizat-o, mutându-se la Cluj, unde a urmat
“Geografie – limbi străine”. Făcea parte din cea mai consistentă generaţie
“Echinox”, revistă la care a şi lucrat, împreună cu Ion Pop, Adrian Popescu,
Petru Poantă, Dinu Flămând, Vasile Sav, Eugen Uricaru şi atâţia alţii –
nume de rezonanţă în literatura anilor ‘80, şi nu numai. Nu ştiu ce l-a oprit
să se afirme în toată plenitudinea talentului său. Sau ştiu. Eugen Axinte
era un risiptor de sine şi un generos cu alţii. Când l-am cunoscut, spre
sfârşitul anilor ‘80, la Vatra Dornei, putea să-ţi vorbească ore în şir despre
colegii lui de generaţie, dar cu greu se lăsa convins să-ţi arate, săţi citească
din propriile-i scrieri. Mi-a trebuit multă persuasiune ca să-l determin să
publice de câteva ori (în câţiva ani) în “Cronica” – unde lucram pe atunci.
În schimb crease, împreună cu Cornelia Maria Savu şi nou apăruta Anica
Facina, o ambianţă literară şi făcuse din oraşul Dornelor şi al veveriţelor
- un punct de atracţie pentru scriitori-prieteni. Acolo, împreună cu alţi doi
“cronicari” (Paul Balaur, regretatul Vasile Constantinescu), cu echinoxiştii
Adrian Popescu şi Vasile Sav, cu Sergiu Adam, de la “Ateneul” băcăuan,
ne lansam cărţile, susţineam recitaluri de poezie, făceam publicitate (fără
vreun efect vizibil) revistelor la care lucram… Am şi acum în memorie o
întâlnire, la Dorna Candreni, cu “Fiii satului”, când am fost făcuţi “cetăţeni
de onoare ai comunei”, deşi niciunul dintre noi nu-şi avea sorgintea acolo…
Cu atât mai grele ne erau despărţirile… Într-o noapte, cum noi eram cazaţi
la un hotel din preajma Gării, am condus-o, in corpore, pe Cornelia, acasă.
Locuia pe strada Vicilicilor, drept pentru care am vrut să aflăm cine au fost,
ce e cu vicilicii ăştia… Şi uite aşa, ne-am condus toată noaptea unii pe alţii,
până când, venindu-ne trenurile personale (sau accelerate?), ne-am dus
Biserica creştină, a ei catapeteasmă
De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare;
Din tainiţă mormântul atuncea îi apare,
Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare;
Încet plutind se ‚nalţă mireasa-i, o fantasmă...” (I, 94-95)
Invocaţiile din Strigoii şi Povestea magului călător în stele
au efectul aşteptat. Discursul magului din Strigoii, în schimb, este
atât de puternic încât provoacă o urgie astfel încât „lumea nebunise
gemând din răsputere”. Furia forţelor naturii se abate chiar şi asupra
bisericii creştine care, lovită de un fulger, eliberează sufletul Mariei din
mormânt. Aşadar, în cadrul ritualurilor propriu-zise, se prezintă motivul
pentru care discursul este rostit, se conjură o divinitate sau mai multe
spirite de la care se cere ajutor şi se recurge la anumite şiretlicuri pentru
a constrânge forţele superioare de a îndeplini rugăminţile agentului
magic.
__________________
1 George Gordon Byron, Manfred, în Poeme, traducere de Virgil
10308 www.oglindaliterara.ro
fiecare cu trenul ce îl are… Apoi, câteva veri la rând, le-am fost, lui Eugen
şi Ilonei, oaspeţi, devenind prieteni de familie, dedându-ne la degustări de
elixiruri bahice şi literare, dar şi la diferite jocuri şi concursuri, dimpreună
cu copiii (aflaţi – ai lor şi-al nostru – cam la aceeaşi vârstă), sau jucându-ne
doar noi, adulţii, copilăreşte…
Cum să uit un joc căruia îi ziceam “hop-hop” (un fel de ţintar)
sau, desigur, partidele de şah, ce păreau eterne… Revoluţia a produs
mutaţii şi rupturi, chiar între prieteni. N-a fost şi cazul nostru, doar că,
familia Axinte mutîndu-se la Braşov, ne-au trebuit vreo 10 ani ca să ne
redescoperim. Liantul, între noi, a rămas scriitoarea Anica Facina (şi ea
originară din judeţul Iaşi), care a reuşit să ne adune din nou la Dorna, la
un fel de trialog literar Braşov- Vatra Dornei- Iaşi. S-a relegat o prietenie,
s-au făcut altele, noi. Datorită lui Eugen, i-am cunoscut pe A.I. Brumaru,
mai târziu pe Adrian Munteanu şi pe ceilalţi convivi ai săi din urbea spre
care a pornit, cândva, prima scrisoare în grai românesc. (I pac dau ştire
măriei tale za lucrul turcilor…) Internetul, tele-mobilul ne-au facilitat o
comunicare aproape continuă, în ultimii ani. Ne-am mai revăzut o singură
dată, la “Bolta Rece”, când Eugen venise la Iaşi pentru a regla niscaiva
moşteniri de familie. Vara trecută am ratat o descindere la Braşov – în urma
repetatelor sale chemări – însă era cât pe ce să ne revedem, în toamnă, la
Iaşi. Venise, cu maşina unui prieten, la Suceava, la o reuniune a Societăţii
Scriitorilor Bucovineni (din care făcea parte) şi intenţiona să treacă şi prin
urbea mult dragă lui, dar un viscol pe cât de timpuriu, pe atât de spăimos,
l-a determinat să schimbe itinerariul.
Incredibil, dar Eugen Axinte a debutat editorial în 2001, la vârsta
de 55 de ani, depăşind toate recordurile (notabile) în materie. Colegii
lui de generaţie avuseseră timp să se afirme, glorios, sau să se rateze.
Atât volumul de debut (Cavalerul de Frig) cît şi următoarele (Cântecul
harfistului, Avatarii, Autopsierea Labirintului) i-au adus comentarii, premii
şi recunoaşteri generoase şi binemeritate. Totuşi, când m-a solicitat să-i dau
o recomandare pentru a deveni membru al Uniunii Scriitorilor, mi s-a părut
o glumă (poate şi datorită faptului că întrerupsesem, un timp, legăturile):
nu-mi venea a crede că Eugen Axinte nu face parte, oficial, din breasla pe
care o onora cu întreaga sa ţinută literară. Manuscrisele, care îl aşteptaseră,
cuminţi, în sertare, îşi cereau dreptul la existenţă publică. Dacă ar fi apărut
cu 20-30 de ani mai devreme, Eugen Axinte ar fi fost un scriitor de top al
generaţiei ‘70. Pierduse un tren, dar nu gloria literară, fie şi efemeră, era
ţinta sa, ci construirea de sine, situarea in media res, aventura în vastul
câmp al cunoaşterii, din care îi izvora poezia. Căutând noduri şi semne, dar
nu ca Nichita Stănescu, ci mai degrabă în linia lui Virgil Mazilescu, Mihai
Ursachi, Cristian Simionescu sau Vasile Vlad, Eugen Axinte tenta a scrie
epopeea unei păsări / pe zidul neantului. El era un poet care-şi zideşte în
pulberi şi durate cântecul, rostirea, în sensul filosofic pe care i l-a dat Noica
şi-n siajul unor mitologii insolite, criptice, a căror taină, deseori, blagian, o
sporea. Am avut inspiraţia să-i găzduiesc, în “Cronica veche”, în octombrie
anul trecut, o pagină de poeme, fapt care i-a produs o vădită încântare.
Poetul începuse a se preocupa (benefic) şi de sine. Pregătea o carte (de
memorialistică, de eseuri), Călător prin vârste. Chemările lui, către mine,
către alţii, erau ca nişte ultimatumuri. Simţea, oare, că timpul nu va mai
avea (cu el) răbdare? Şi, prea târziu, ce ofrandă pot să-i aduc, dincolo de
aceste cuvinte, decât Ofranda poeziei, pe care el însuşi ne-a dăruit-o: Cu
dreaptă măsură îmi stau, sunt / noimă şi crug, şi liman / adieri în cuvânt
înfiripă // întocmai luminii rostirea-şi zidesc / în tainice vise-adăstând //
sunt limpezi izvoare de cântec // tăcerii zidindu-i veştmânt // ospătate-s, în
şoaptă, miresme / şi flăcări, şi humă // din cenuşa acestui cuvânt.
Teodorescu, prefaţă şi tabel cronologic de Dan Grigorescu, Editura Mi­
nerva, Bucureşti, 1983, p. 216.
2 Gustav René Hocke, Manierismul în literatură, traducere de
Herta Spuhn, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p. 35.
3 Idem, p. 69.
4 Edgar Papu, Evoluţia şi formele genului liric, Editura Albatros,
Bucureşti, 1972, p. 21.
5 Ibidem, p. 45.
6 Theodor Codreanu, Eminescu. Dialectica stilului, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 82.
7 Tudor Vianu, Cuvânt despre Eminescu în Opere, vol. II, Editura
Minerva, Bucureşti, 1973, p. 644.
8 Theodor Codreanu, op. cit., p. 85.
9 Bronislaw Malinowski, Magie, ştiinţă, religie, traducere de
Nora Vasilescu, Editura Moldova, Iaşi, 1993, p. 115-116.
10 Johann Wolfgang von Goethe, Faust, vol. I, traducere de Ion
Iordan, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2010, p. 58.
11 Alexandru Bogdan, Strigoii, în revista Transilvania, nr. III,
iulie-sepembrie, 1909, p. 135.
 UN ULTIM „FURIOS”
Un supravieţuitor al
„furioşilor” anglo-saxoni, în
variantă românească, descins, mai
degrabă, din Eminescu, pare să
fie Viorel Savin, scriitor complex
şi harnic: dramaturg de succes
(între 1973 – 2013 i s-au jucat, pe
diferite scene din ţară, cu actori şi
regizori de prestigiu, nu mai puţin
de paisprezece piese), romancier
acid, poet revoltat, publicist de
atitudine, critic şi istoric literar,
Theodor Codreanu creator de reviste şi de numeroase
iniţiative culturale, autor a nu mai
puţin de 39 de volume (unele în
colaborare), autorul descins din lumea satului în provincia lui
Bacovia ne oferă, proaspăt, o carte mai veche a sa în variantă
bilingvă, româno-engleză, Exilat în strigăt (Scrisoarea a III-a
către români). Exiled in a scream. (The Third Letter to the
Romanians) (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014, versiune
în engleză, de Mariana Zavati şi John Edward Gardner). Titlul,
coroborat şi cu ilustraţia copertei (celebrul Strigăt al lui Edvard
Munch, pionier al expresionismului în pictura europeană), dar şi
cu strigătul bacovian din cavoul de plumb, ne-ar duce cu gândul
asimilării lui Viorel Savin la acest curent literar de mare prestigiu,
ceea ce, prin nota bacoviană a viziunii, s-ar putea susţine, căci
băcăuanii şi cei din proximitate sunt, inevitabil, şi „bacovieni”,
de la Ovidiu Genaru şi Sergiu Adam la Viorel Savin şi Ion Tudor
Iovian, impresia putând fi extinsă la moldoveni, în genere, până
la Cezar Ivănescu şi Ion Beldeanu. Cu toate acestea, Viorel Savin
şi-a croit propriul drum, recurgând, după 1989, când dramaturgia
a început să-i fie oarecum „ocolită”, dacă nu ocultată din motive
conjuncturale şi de mentalitate culturală ţinând de confuzia
valorilor şi de un slab interes pentru spiritualitate, un drum al
furiei profetice, testamentare, de unde şi rememorarea scrisorilor
eminesciene, dar şi concepţia unei Evanghelii eretice sau Istoria
lui Melec Purtătorul de Nucă şi de Nývas în Cretinozauria, volum
apărut la Junimea ieşeană în 2000, reluat, acum, tot în variantă
bilingvă, în partea a doua a volumului comentat. O Cretinozaurie
apropiată de cetatea Tâmpitopolis a lui Caragiale.
Am putea corobora „evanghelia eretică” a lui Viorel Savin
cu moda din urmă a cărţilor împotriva creştinismului canonic
romano-catolic, îndeobşte, modă introdusă în Occident de cărţi
precum cele ale lui Dan Brown, pe urmele unor evanghelii
necanonice: Evanghelia după Iuda, Evanghelia după Toma
ş.a. Ispita a pătruns şi printre poeţii noştri. Mă rezum doar la
două exemple: Daniel Corbu a scris o Evanghelie după Corbu,
iar Viorel Dinescu îl sfida, într-un volum, pe Elohim pentru
indiferenţa faţă de nedreptăţile lumii. Totuşi, acestea sunt
subterfugii poetice personale pentru a crea o atmosferă şi o
atitudine, fără implicaţii teologice, cum se vrea, de pildă, o piesă
de teatru despre evanghelişti, scrisă de Alina Mungiu-Pipiddi şi
menită să trezească scandal sexual pederast între Mântuitor şi
ucenici, în spiritul pornografiei postmoderniste. Viorel Savin este
străin de o asemenea cale, mai apropiat de Daniel Corbu, venit,
şi acesta, venit dintr-un filon bacovian. Autorul Evangheliei
eretice propune o alternativă la neantul bacovian, una pornind
din acelaşi strigăt existenţial, dar care devine un bacovianism de
semn întors, unul ar „furiei” revoltate, demascatoare, îmbrăcând
haina pamfletar-profetică, capabil să încarce expresia lirică de
o puternică energie. Iată de ce „erezia” lui este, mai degrabă,
www.oglindaliterara.ro
o contraerezie, pe care am pute-o contrapune legendei Marelui
Inchizitor din romanul Fraţii Karamazov al lui Dostoievski.
Ordinea tiranică impusă de Inchiziţie a pătruns şi în lume,
devastatoare. Împotriva unei astfel de „canonicităţi” se ridică
verbul acid al lui Viorel Savin. Cele două părţi ale volumului
asigură, din acest punct de vedere, o perfectă unitate de viziune.
Altminteri, ciclul-laitmotiv Strigăt este disipat în întreaga carte.
Scrisoarea a III-a către români se continuă, de asemenea,
dând consistenţă naţională unei îngrijorări universale, căci lui
Viorel Savin nu-i este ruşine de românitatea fiinţei sale, cum se
întâmplă cu numeroşi snobi de factură „disident-autocronică”,
precum i-a numit Paul Goma pe falşii „rezistenţă prin cultură”,
autodescoperiţi ca atare la 22 decembrie 1989. Poetul este
îngrijorat de soarta ţării golite de milioane de români după 1989:
„cum poţi să te goleşti/ de mii de zeci de mii de sute de mii/ de
milioane de fii disperaţi/ şi durerea/ dintre graniţele tale/ să nu
scadă// durere se naşte/ din bucuria celor ce pleacă/…/ tocmai
pentru că eşti/ profund nefericită eşti/ o patrie perfectă/ bătrâna
mea Românie!! (Patria perfectă). Plângerile lui pleacă din cele
profetice ale lui Iov, printr-un moto din Iov, 23,2: „Si de data
aceasta plângerea mea este luată tot de răzvrătire şi totuşi mâna
mea de-abia înăbuşă suspinele mele.”
În Drumul întoarcerii (în loc de prefaţă), poetul îşi strigă
„disperat adevărul”, sfidându-i pe cei care-l lovesc, „ajutându-l”
numai să plângă, de aceea ridică piatra cuvântului pentru a
răspunde: „contemporan al vostru/ nesupus/ am ajuns/ să scriu
poemul acesta/ să-mi resuscitez/ cu speranţă/ clipele lăsate în
urmă/ să strig iarăşi şi iarăşi/ în van:/ «aveţi milă»!/ să nu pot
părăsi Bacăul/ din pricina magnoliei ce înfloreşte/ lângă o statuie
de bronz!” Aluzie, desigur, la celebra statuie a lui Bacovia. De
aici însingurarea poetului refugiat în strigăt (Soliloc): „!/ adun
cuvinte/ pe ales./ cu grijă/ le cioplesc/ le lustruiesc –/ înţeles/
neînţeles/ dar când să le îmbin// precum sepiile/ printre pietre în
adânc de gând/ după emoţii se ascund/ le pierd/ !/ !!!!!!!!!!!!!!!!!!
!!!!!!!!!!!!!” (Strigăt, 8). Şi totuşi aceste cuvinte devin plesnitoare
la adresa târgului de provincie, devenit cimitir al vieţii Poetului:
„cimitir de iluzii şi visuri / loc ideal/ de preschimbat oneşti în
otrepe/ lumea vorbeşte de tine doar când/ se comemorează
moartea poetului tău/ ori atunci/ când vomită Siretul/ peste satul
Schineni/ sau când/ cutuma încălcând/ vreo lichea punctiformă/
şuntează lichele importante la vârf!/ dar mai ales / şi cu multă
mai des/ eşti pomenit/ când vreo târfă locală/ se deschiloţează
cu frenezie/ în Capitală.” (Şi totuşi nu pot părăsi Bacăul).
Acelaşi ton se menţine şi în Scrisoarea I-a către băcăuani. Răul
e pus pe seama discordiei mioritice moştenite de la fratricizii
Cain şi Abel (Urmele), pe când totul este „atât de simplu” de
a asculta Decalogul iubirii (Atât de simplu). Iată şi strigătul
către prigonitori: „!/ ura voastră/ îmi este/ chiar dovada iubirii/
ce vă port/ !/ !!!!!!!!!!!!!!!!!” (Strigăt, 1). Furia vindicativă se
extinde dincolo de hotarele provinciei: „pentru că voi/ ipocriţi/
leneşi/escroci/ lacomi/corupţi…!/ pentru că voi/ sperjuri/
criminali/ egoişti/demagogi/impostori/ pentru că voi/ vicleni/ ce
vă maimuţăriţi/ în oglinzile obrajilor noştri/ ca în faţa oglinzilor
căptuşite cu argint/ din saloanele voastre/ trebuie/ să vă temeţi!”
(Înainte de a apăsa pe trăgaci).
Desigur, o asemenea revoltă de cuvinte nu este lipsită
de primejdia moralismului facil şi Viorel Savin nu-l evită
întotdeauna. Dar el ştie să facă economie de cuvinte şi să dea
impresia de nediscordanţă ansamblului, ceea ce-i asigură reuşita
artistică, oricum, realizată pe o cale personală şi tonică în
monotonia textualismului postmodernist de azi.
10309
 POEZIE
Carcera gravitaţiei vezi o întindere de apă, 
Adelina BAlan Nu ciripesc cu păsările în
vezi un om care-și numără gândurile, 
apoi și le deșiră, le ascunde prin buzunare,
al lor universal cânt printre resturile de tutun,
Şi vezi iar o apă nesfârșită,
Dă-mi, Doamne, de-ar fi să încerc să zbor în al clipei în sfârșit, te apuci să-ți escamotezi biografia,
primăveri și-Ți voi da amurg, tot ce te frământă e că nimeni nu are o
cuvinte aş eşua lamentabil ca o carabină evidență exactă 
murdară. a tuturor inexactităților din viața ta,
Eu nu sunt Apollo, Atena că nimeni nu a inventat un aparat care să-ți
sau vreun alt zeu. Când mă văd încătuşat de gravitaţie măsoare lehamitea,
Eu nu sunt dumnezeu. şi necuvântătoare plutesc spre răsărit, la sfârșitul fiecărei zile care trece atât de
Eu sunt un strigător la îmi vine să-mi stropesc sufletul cu benzină nepăsătoare pe lângă tine
cer. şi să-i dau foc doar să plece grabnic. auzi o voce metalică:
Până și nașterea mi-a mă, fiecare om e un catarg pe care-și flutură
fost Nu văd liberbate în a privi cerul decorat spaimele,
un etern ecou după cu stele, măcar atâta lucru pricepe și tu
primăveri: Ci doar chinul lui Tantal de-a lăcrima
”Dă-mi, Doamne, primăveri la nestemate pe care nu le poate atinge. te uiți în gol și golul se uită în tine,
și-Ți voi da cuvinte!” la fel de străin,
Neon aici, trebuie inventat un interior
La fiecare strigăt îmi crește care să te suporte până la capăt 
aripă ovală din ciot de suflet. Botezat în lumini nobile de xenon
Ea spintecă bolta cerească - Plutea în tenebrele conştientului ce vei face după ce vei muri?
Îl caută. Oraşul cu veştminte de neon. linia maginot
Se-nalță în fiecare zi
tot mai mult, Din adâncuri scântei valsau într-un să vorbim ca oamenii mari:
încât murmur obscur uite, sărim din miercuri direct în vineri,
mi-e teamă că o să rămân Din eter până în ale cosmosului măruntaie sărim din pereți, din venele cave,
o aripă care va striga În aşteptarea unui impuls dormea în sărim din noi,
în eternitate beznă din umbre,
după primăveri de negăsit. Oraşul cu veştminte de neon. sărim cu voltă,
(gestul nostru este premeditat!),
Azi suspin în mine. Şi nimeni nu putea să îi admire sub asfalt ne așteaptă o întreagă pădure,
Aștept splendoarea ne vom retrage în toate scorburile ei, în
să rămân doar o aripă Căci strălucea în hăuri parcă fără sfârşit sfârșit,
în Calea Lactee, dar... Şi doar fantome puteau să vadă în negura cu toți nervii rupți și înnodați
Ce împrejmuia oraşul cu veştminte de la nesfârșit,
Aripa-mi devine copac neon. d-i-l-a-t-a-ț-i
la poarta Paradisului cât o rigolă în care se scurge tot zațul
se-mbrățișează îngeri printre ramuri; din ceea ce n-am reușit
Dumnezeu zâmbește.
badea marin să ispășim
îți spui că undeva e un capăt,
Mi se-ntoarce aripa pe pământ, undeva trebuie să existe o linie maginot
se-ntoarce în mine, isrs peste care nu poți trece,
în centrul sufletului sunt destui mitraliori care te așteaptă să te
îmi devine cuvânt. te uiți în gol și golul se înclini,
Nu-i mai e începutul un ciot, uită în tine bă, predă-te!,
e ploaie de lumină. la fel de străin, dincolo de păcat e părul tău care nu
nu-ți dai seama cine e putrezește,
Îl prind pe Dumnezeu de picior, mai întunecat,  sunt oasele tale frecate cu spirt de femeia
El îmi zâmbește. cine are mai multe de- care a știut să te-alinte,
Eu îi strig: ascuns,  să te păstreze,
”Mi-ai dat, Doamne, Cuvântul, cui îi este frică mai tare, să te facă părtaș la visele ei,
O să-Ți scriu o primăvară!” care dintre voi știe să sunt nopțile tale
tacă mai intens în care ai fost doar un fumător înrăit,
pus într-un tablou despre cețuri,
fumatul ucide, viața ucide,
Alin Dumitrache
îți spui: 
azi o să plonjez într-un loc în care nu există sângele tău ucide,
inhibitori de serotonină, carnea ta de femeie care vrea să trăiască la
o să plonjez într-o scoică, nesfârșit
Amintiri de neon (Neon II) e un loc în care te simți perfect protejat, ești cel care trece și împarte apele,
perfect adaptat la întuneric, aici e apă vie, aici e apă moartă,
Eu nu sunt al vremii Ponţiu Pilat la viața unde umbrele au propriul ritm aici e apa care poate plânge direct din
ca să alung biologic,  rotule,
cuvintele nenăscute în pântecele vidului n-o să te mai sperie depărtarea care tot aici îți îngropi melancoliile, cotoiule,
Dar, crește din fiecare atât de atent...
pot să mă spăl pe mâini, pe ochi, ca un animal diform, cu un singur ochi, fluturăm în așteptare,
pe inimă de petele cernelii plin de gheare și zimți,  suntem cămăși ale zilei puse la uscat,
ce mă face un strop de ploaie-n pribegie cu el se poate uita în interiorul timpului, dintr-un nor va curge glucoza care, o-ho, ne
Deşi, în ceea ce-l face compulsiv de precis va echilibra hemodinamic,
eu mă izolez de ceilalţi oameni pe marginea acestei streșini
ca să nu las de azi, așa îți spui, o să fiu fericit, să vorbim ca oamenii mari,
a-mi pângări caietele o să mă fac halebardier la curtea unui rege să vorbim despre moarte ca și când ne-am
ghearele murdăriei ce-şi caută templu fugit în exil, săruta de noapte-bună,
pentru a jefui o să învăț să respir printr-o frunză, avem nervii atât de electrificați,
dar nu am plăsmuit reptile, o să învăț să cânt din degete, de întinși,
lei, zei şi cactuşi ca să-i izgonesc, să fluier cât mai strident, ești cel care ar putea să-și închidă pleoapele
Ci pentru a fi străji voi merge, în sfârșit, pe catalige  și lumea toată s-ar scufunda
la porţile cetăţii acoperite de neon. cât soarele să nu-mi mai pară atât de străin în întuneric

10310 www.oglindaliterara.ro
 MARIN PREDA ŞI „ERA TICĂLOŞILOR”
(urmare din numărul anterior)
  ,,Serile acelea erau  adevărate academii de literatură, pe care
prezenţa d-lui Preda le transforma în regal.” –povesteşte Sânziana Pop.
La Palatul Mogoşoaia, creaţia Martei Bibescu, locul era pur si simplu
un paradis natural, plin de arbori seculari , de păşuni verzi şi flori în
care castelana îşi pusese întreaga pasiune ,,Marin Preda era brutal în
discuţii, dar numai cu cei pe care-i dispretuia, adică  majoritatea ,,
creatorilor” aflaţi la vremea aceea în solda scriitorimii care mişunau
pe la Palat.”- zice tot Sânziana Pop. În colhozul literar al Mogoşoaei
erau multe figuri abjecte care i-ar fi putut face rău lui Marin Preda.
Oameni simpli din interiorul Palatului, nea Duminică si nea Răsărit,
îngrijitori, au declarat: Marin Preda ştia că o să moară. Se simţea
urmărit, îi era frică. Îşi baricada camera, plângea, ieşea noaptea gol pe
culuarul pustiu, strigând îngrozit: ,,Mă omoara, băiete, mă omoară!”A
fost otrăvit, a fost drogat? Soţia lui, Elena Preda: ,,Da, Marin avea
o mulţime de spaime. Una din ele era legată de friguri, de boala lui
din copilărie. De pildă, îi era frică să mai meargă la mare, pentru că
acolo avusese ultima criză...” Avea permanente atacuri de panică, din
această cauză îl apropiase pe Mircea Dinescu ca prieten să stea cu el
mai mult. În ziua aceea fatidică Elena Preda a primit un telefon de
la el, era la editură: ,,Îmbracă-te trebuie să mergem la Mogoşoaia!”
Femeia i-a explicat că nu poate să lase copiii singuri, erau mici doar.
,,Dacă vin, îi iau şi pe ei!” Marin Preda s-a supărat. A căutat bona
să stea cu ei, dar n-a găsit-o. Simţea nevoia să fie cu cineva, primea
telefoane anonime în care era ameninţat.,, Trebuie să vii să stai cu
mine!” Cine îl ameninţa? După aparitia ,,Delirului” a urmat o perioadă
de hăituire. Chiar soţia lui, Elena Preda, primea bilete de ameninţare
pline de cuvinte obscene care erau semnate ,,Un grup de legionari”.
Miza acestor ameninţări era volumul al doilea al ,,Delirului”. La mare,
Mircea Sântimbreanu, a venit la Elena şi a întrebat-o: ,,Ştiţi, a venit
ambasadorul rus, Drozdenco, şi m-a întrebat ce are de gând să scrie
Marin Preda în volumul al doilea din ,,Delirul”... Spuneţi-i domnului
Preda să fie atent!” După un timp, altădată în Bucureşti, seara, când a
venit Preda acasă: ,, Ha, ha, ha, să vezi ce-am mai făcut astăzi!...Ştii
cine a venit la mine, la birou?’ ,,Dacă nu spui, nu ştiu!”-i-a zis soţia.
Zice: ,,Ambasadorul sovietic!” După o pauză:,, Cum să vina el să mă
întrebe ce am de gând  să scriu mai departe în ,,Delirul”? ,,Ţi-a pus
chiar el întrebarea asta?”-l-a interogat soţia.,, Da m-a întrebat direct:
Ce aveţi dumneavoastră de gând să scrieţi în volumul al doilea din
,,Delirul”? Marin Preda a luat o poză serioasă şi i-a zis: ,,Ia ascultă,
de când veniţi voi să ne întrebaţi pe noi ce scriem în ţara asta? Noi
venim să vă întrebăm pe voi ce faceţi?... Cum îţi permiţi dumneata
să vii în biroul meu, la mine acasă, şi să mă întrebi aşa ceva?” Scena
aceasta Marin Preda o povestea prietenilor cu mândrie, dar în sufletul
lui se cuibărea neliniştea. Dupa aceasta scenă Preda a fost invitat în
URSS la un simpozion, dar a refuzat vizita. Îi era frică de o iradiere
sau alceva de genul ăsta. Altădată a primit un mesaj telefonic de tipul:
,,Te-ai trezit şi tu să scrii cărţi curajoase. Ai grijă că te vom omorî pe
tine şi pe copiii tăi.” In 1979 a fost la un pas de moarte în urma unui
accident de circulatie stupid cu un tir ciudat, care a căutat  să lovească
intenţionat maşina scriitorului.
(Revista As,AnulXX, nr.938,1-8 octombrie 2010- din relatările
Elenei Preda, soţia scriitorului)
De aici şi până în ziua fatală n-a fost decât un pas.
 
În cartea sa, “Cum a murit Marin Preda”, scriitorul C. Turturică,
,povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez
şi eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda
jubila după succesul său cu “Cel mai iubit dintre pământeni”. În
relaţii proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă ci în
camera lui de la Mogoşoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile,
Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea
Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi,
Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea
el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie.
Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din
belşug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat
rău, după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whiski
www.oglindaliterara.ro
toată ziua. Văzând că nu mai pleacă
acasă, femeia de serviciu, noaptea
târziu, dă telefon după un taxi să-l
ducă la Mogoşoaia. Pe drum are
o serie întreagă de peripeţii cu
şoferul, fiind beat, pentru care nu
mai insist. Şoferul îl urcă scările la
Mogoşoaia şi-l dă în primire unor
cheflii scriitori care serbau o zi de
naştere. Câţiva din ei, văzând în ce
hal este, se duc şi-l culcă în camera
lui. Peste noapte, Marin Preda se
scoală şi se întoarce la cheflii să le
ceară un pahar cu apă, motivând că Ion Ionescu-Bucovu
i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă
tânără, glumind, îi întinde două
pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă. Preda bea
paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai baut şi apă) şi se întoarce
în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o
şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu
mai apare, se duc la cameră să-l ia.  Dar îl găsesc mort, trântit cu faţa
în jos, cu o mână atârnându-i pe margineapatului.
           Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare
cu sputa lui, provenită în somn. De aici încep speculaţiile. Pictoriţa
cu pricina a dispărul ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia
legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au
făcut autopsia, probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat
cercetările, rămânând acest diagnostic. Cert este că eu am discutat
cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după
moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor
lovituri.
Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului
douăzeci, alături de Camus, Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust,
Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria
să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar
curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea…
Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o
mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare
agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum
Camus care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume
cuprinsă de minciună şi delaţiune.
Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine,
Sadoveanu, Carageale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a
preocupat teozofia şi filozofia…
Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa
prietenilor, nu ura duşmanii ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic,
în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă,
stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar.
Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, “de la Balzac să nu
ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi
surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a
sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…”
Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost
academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor:
,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber,
mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se
selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi
de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând
omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe
aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”
După 1989, Marin Preda, ca de altfel şi Eminescu, a început să
intre într-un con de umbră, nemeritat. ,,A apărut-zice Eugen Simion- o
formă nouă de contestare, agasarea sau impacienţa, iritarea faţă de
orice tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciştilor
şi scriitorilor care îl atacă bezmetic…m-am trezit că sunt admonestat
şi chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulţi îl urăsc pe
Preda nu numai că e un mare scriitor ci şi că vine din lumea ţărănească.
Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…”
10311
 Texte cu nume - Horia Gârbea
Când am pornit în periplul
meu prin ţară, în scopuri literare, nu am
crezut că voi ajunge la reprezentaţia
piesei lui Horia Gârbea, intitulată: Cine
l-a ucis pe Marx? Ador aceste titluri
provocatoare şi în acelaşi timp ascunse,
ca nişte femei îmbrăcate decent, drapate
de sus până jos în voaluri negre, cu obrajii
acoperiţi, cărora li se văd doar ochii...
furibunzi. De ce furibunzi şi nu arzători
sau ademenitori? – vă veţi întreba. Aveţi
răbdare, Boiernaşi Dumneavoastră!
Aceste titluri ce mă ademenesc
sunt asemănătoare unor arăboaice care,
neavând voie să îşi arate nici un milimetru
din pielea lor preţioasă, îşi concentrează
toată feminitatea şi focul pasiunii reprimate... în privirea grea de...
promisiuni. Îmi fac semnul crucii, bucuroasă că totuşi nu m-am născut un
biet bărbat, ca să pot deveni... ţinta lor. Norocul îngenunchiaţilor înşiraţi pe
sfoară constă în faptul că noi muritorii avem numai doi ochi. Altfel, dacă
aceste diavoliţe ar fi clarvăzătoare aerul ar lua foc, mistuind totul în jurul
lor, ca pe nişte baxuri de vată hidrofilă. Această piesă are un nume ce mă
provocă să răspund pe negândite: Eu l-am ucis pe domnul Marx în ziua
când m-am născut sau... L-am ucis pe Marx când jucam şotron sau... L-am
ucis pe Marx ţintuindu-l între două orânduiri sau... poate aş fi dispusă a
exclama, chiar printr-o greşeală de exprimare: El s-a sinucis prinzându-şi
urechile în clemele socialismului ştiinţific!
Piesa lui Horia Gârbea urma să se joace la teatrul Odeon
din Bucureşti, sâmbătă 5 iunie, la ora şapte seara. Iar duminică, 6 iunie,
o zi care îi succeda cuminte acelei sâmbete tensionate, urma să pornim
spre mare, ca fericiţi participanţi ai Festivalului Nopţi şi zile de literatură,
Neptun 2010. Dacă Doamne, Doamne vrea să se întâmple un lucru – eu
am primit nu o dată atenţionare celestă – desigur se va întâmpla, împotriva
voinţei noastre şi în ciuda Vrăjitoarelor Rele Capsate cu Ţinte De Cremene.
Dar să descâlcim firul poveştii, cu răbdare.
Am plecat, deşi plec din ce în ce mai greu de acasă, de parcă
mi-ar fi crescut nişte rădăcini de nuc. Spun nuc, fiindcă el dezvoltă unele
din cele mai laborioase rădăcini, ce pot ridica garduri ori colţuri de casă.
M-am urnit, mai bine spus, într-o sfântă zi de vineri, din Baia Mare spre
Târgu Jiu. Mă grăbeam să îi întâlnesc pe prietenii din acele meleaguri
poetice şi, de asemenea, pe scriitorii veniţi din alte zone, cu ocazia celei de
a treizecea ediţii a Festivalului de Poezie Tudor Arghezi. Urma să particip,
cu volumele de poeme, la lansarea colectivă, organizată cu acest prilej. Dar
ţinta mea finală era staţiunea Neptun, cu oprire la Slatina şi Bucureşti şi
abia apoi acasă la... Ovidius.
Din păcate, mi-am pierdut la Târgu Jiu văcuţa Milka, în care
huzurea celularul meu şi odată cu el agenda telefonică. Dar i-am întâlnit
pe Gabriela şi Gheorghe Grigurcu, pe Gabriel Chifu şi pe tatăl uciderii
lui Marx, Horia Gârbea. La festivitatea de decernare a premiilor de la
Tg Cărbuneşti au fost premiaţi cu Premiul Opera Omnia criticul Gabriel
Dimisianu, academicianul Mihai Cimpoi şi l-am cunoscut pe poetul Ion
Horea, premiat şi domnia sa. Domnul Ion Horea a făcut un gest deosebit,
neaşteptat din partea unei persoane cu care am schimbat doar două vorbe
în viaţă. După ce i-am oferit distinsului poet un volum şi o carte de vizită,
mi-a spus: Vă voi trimite şi eu o carte. Când m-am întors după câteva zile
Batalionul 3, Reg 15 Infanterie la Rakospalota. Armata Română la
Budapesta, 1919. Foto: Roncea.Ro, Ziaristi Online, Arhivele Naţionale
10312 www.oglindaliterara.ro
acasă, mă aştepta... cartea respectivă. A fost cea mai plăcută surpriză a
acestui an!
La Târgu Jiu am reîntâlnit cunoştinţe vechi şi mi-am făcut altele noi. Spre
regretul meu, prietena mea Cristina Niculescu era plecată din localitate. Şi
din lipsa telefonului nu am putut să îmi invit foştii colegi de facultate la
activitatea desfăşurată în Sala Maură a Primăriei. Dar... despre vizita mea
pe meleagurile olteneşti voi mai scrie.
Am plecat mai departe, cu familia Grigurcu, dar fără doamna
Alexandra Andrei, inimoasa directoare a Bibliotecii Judeţene din Târgu Jiu,
spre Slatina, unde fusesem şi anul trecut, tot la Festivalul Ion Minulescu.
Gazdă amabilă, dr. Paul Matiu, directorul Bibliotecii Judeţene ne-a pregătit
nişte întâlniri de neuitat. Am participat la sesiunea de referate şi am lansat
cărţi. Am cunoscut şi aici oameni noi, cum ar fi scriitorul Ion Georgescu.
Ne-am simţit minunat la Slatina şi apoi am plecat la Caracal, unde s-a
răsturnat carul cu ploşti şi nu cu... proşti, aşa cum afirmă unii contemporani
invidioşi că ei nu au picat din vreun car istoric. În grandioasa clădire a
teatrului din Caracal l-am reîntâlnit pe neobositul critic Paul Aretzu şi am
cunoscut-o pe inimoasa directoare a Bibliotecii Virgil Carianopol , Bebica
Deac.
Nu am mai ajuns la Bucureşti la lansarea cărţii de bucate
Mâncăruri de altădată, semnată Dan-Silviu Boerescu, Cătălin Panduru,
Florica Bud, pentru că s-a amânat. În schimb, am ajuns la şapte şi zece
minute la Teatrul Odeon, la prima reprezentaţie pe o scenă bucureşteană
a piesei lui Horia Gârbea. Premiera avusese loc cu câteva zile înainte la
Ploieşti. Am dus cu mine şi două tinere fan Horia, pe Anca şi pe Roxana-
Maria, nora, respectiv fiica mea. Ruxandra, soţia lui Horia, când l-a luat de
bărbat, l-a luat cu Club-Fan cu tot. Aşa cum îmi spune fiică-mea, Horia are
o aură care interferează şi atrage multă lume în jur. Ruxandra şi Horia sunt
lei-lei, deşi se poartă în România post-decembristă mai mult euro!
Cu toate că am întârziat, am văzut piesa de la început. Am zărit
în sală pe criticul Alex Ştefănescu, pe criticul Gabriel Dimisianu, pe poetul
Mihail Gălăţanu cu Nicole, soţia sa, şi multă, multă lume bună, căci sala
a fost arhiplină. Am venit pornită să plec la pauză, deoarece drumul lung
parcurs până la Bucureşti şi grija călătoriei ce urma să o fac spre Neptun,
în dimineaţa următoare, mă apăsau.
Odată intrată în atmosfera piesei, nu m-am mai dezlipit de pe
scaun. După cum promite titlul ei incitant, acţiunea a fost pe gustul meu,
adică electrizantă, cu scene ce se schimbau frenetic, trecând cu uşurinţă
dintr-un registru în altul, menţinând intelectul treaz. Eroii se teleportau cu
dezinvoltură din prezent în trecut şi viceversa, vorba lui Caragiale. Exact
la timp erupeau pe scenă dansatorii, ce îşi cunoşteau bine meseria. Nu mă
erijez în critic de teatru, aşadar nu vă aşteptaţi să emit păreri de specialitate.
Sunt doar un cititor înrăit şi un consumator de teatru sporadic, dar fără
îndoială piesa şi regizarea ei m-a captivat. Horia Gârbea – tatăl lui Hupy,
Horia argintul viu al generaţiei noastre, Horia pe care ne permitem să-l
supărăm când avem noi poftă şi să îl stoarcem de energie cu cererile mai
mult sau mai puţin absurde, ca apoi să-l asaltăm cu ale noastre cărţi pentru
a ne scrie cronici, dacă se poate cât mai bune – demonstrează că rămâne
unul dintre dramaturgii contemporani care nu se dezminte.
Mi-am luat fetele, băieţii erau la pescuit şi am plecat spre
casă. Eram mai uşoară şi bucuroasă că Horia Gârbea şi-a pus la bătaie tot
arsenalul său scriitoricesc şi... nu l-a ucis pe Marx. Şi totuşi Cine l-a ucis
pe Marx? mă veţi întreba ca nişte copii obraznici intrând în rolul unor
cerşetori culturali. Ei bine, voi l-aţi ucis!... lipsind de la piesa lui. Dar...
timpul nu este pierdut!
Batalionul 3, Reg 15 Infanterie la Rakospalota. Armata Română la
Budapesta, 1919. Foto Roncea.Ro, Ziaristi Online, Arhivele Naţionale
 TIMPUL ŞI RETRAGEREA DIN ISTORIE
ÎN PROZA EXILULUI ROMÂNESC
Ieşirea din Timp: Vintilă Horia
Ca autor, Vintilă Horia se
autodefineşte în sensul de distrugător
al timpului istoric şi purtător ale
acelei voinţe anarhice de care se simte
animat în imperioasa necesitate de a
ieşi din Timp, din acest malefic vehicul
al Istoriei. Este ceea ce îl alătură,
în ipostază de comiliton, lui Mircea
Eliade într-o confruntare similară cu
acelaşi effrayant Dieu sinistre, Timpul.
Desigur, în epica lui, soluţiile sunt
Dan Anghelescu diferite. Ca ins azvârlit de orcanele
unei maştere Istorii într-un destin
al tristelor şi nesfârşitelor bejenii, al
prigoniţilor, modelul tipologiei pentru care optează este al rătăcitorului al
unui Waldgȁnger şi al tuturor celor abandonaţi de lume în grija şi mila
lui Dumnezeu. Iată de ce şi aici perspectiva religioasă asupra existenţei
domină şi, de fapt, iluminează întregul său demers epic. Confruntarea cu
Timpul capătă o evidentă aură mistică.
În romane cum sunt Les impossibles, Marta o la segunda guerra,
Le Voyage à San Marcos, exilul şi pelerinajul, obsedantul leit-motiv al
desrădăcinării capătă reverberaţii ample nu numai din trimiterile cu adresă
clară „la o situaţie geografico-politică, cea a exilatului din Europa de Est,
ci şi la o situaţie universală, cea a omului din secolul XX.” (Nedelcu, 1992:
183).
În scrierile lui Vintilă Horia (exemplu Le Voyage à San Marcos),
ca şi la Eliade (în Noaptea de Sânziene), ideea de Timp – ca purtător al
unui cataclism al istoriei – revine mereu, cu concluzii terifiante şi obsesive:
„Était-ce à cause de la guerre qui m’avait appris que totute violence était
permise?” (Horia, 1988: 29)
Şi tot ca la Eliade, ideea de semn şi ideea dualităţii sacru/ profan,
cu „încărcăturile” lor specifice, capătă un puternic şi inconfundabil relief,
deşi, din punct de vedere al scriiturii literare, fiecare îşi păstrează propria
individualitate:
„La guerre chez nous a été un signe. Il y avait, d’un côté, ceux qui
avaient cessé de croire, qui voulait s’intégrer au progrès, aux avantages de
l’amour libre, aux joies du divorces, aux vertiges de la chute, et, de lautre
côté, ceux qui croyaient encore, qui voulaient à tout prix empêcher la chute,
ou qui s’imaginaient la pouvoir empêcher./..../ Ce fut un combat entre
l’amour sacré et l’amour profane./.../ Commment pourrait-on d’ailleurs
résister au profane? Tu ne vois pas? Nous sommes un pays où le sacré a
été vicgtorieux il y a trente ans, mais qui est déja occupé par l’ennemi, de
façon silenciux, massive, efficace. Nous avons gagné la guerre et perdue la
paix, je vuex dire la paix intérieure.” (Horia, 1988: 82)
Semnele, ca şi acest combat entre l’amour sacré et l’amour profane,
sunt „lecturate” de autor din perspectiva unui moment în care are loc o
deosebit de gravă criză a lumii: momentul când „societăţile cantitative au
acoperit aproape în întregime chipul omului (iar) primejdia de a cădea în
sensul regresiv e pretutindeni vizibilă.” De unde şi concluzia:
„E deci absolut necesar să ieşim din propriul nostru timp şi să
încercăm altul, păstrând amintirea nefericirii din timpul trecut.../..../ Lecţia
care se putea trage din romanul meu era următoarea: ajunge un moment de
neglijenţă pentru ca omul să poată deveni o maimuţă./.../ triburile numite
primitive nu sunt imaginea unei situaţii pe care noi înşine am trăit-o în
trecut, ci a unei situaţii pe care o vom putea trăi în viitor. Iar timpul nostru
nu e altceva decât de un moment. Din această cauză sunt împotriva lui./..../
să ating neapărat altă dimensiune în timp, să adun toţi timpii într-unul.”
(Horia, 1997, 1998: 391-396)
Timpul devine la Vintilă Horia subiect obsesiv, atât în romane, cât
şi în eseuri. Şi e totodată obiect al unor ample investigaţii de care nu se
îndepărtează aproape niciodată pentru că, în cazul acesta, cu totul particular,
gânditorul, precum Sfântul Augustin în Confesiuni, (II, III) îşi spune şi ne
spune: „Si nemo ex me quaerat scio; si quaerenti explicare velim, nescio.”
Ca şi Eliade, Vintilă Horia este un veritabil savant. Romanele lui
sunt adevărate tratate ale căror finalităţi, de fiecare dată, se vădesc şi ca
demonstraţii ştiinţifice absolut riguroase, studiile sale asupra Timpului fiind
www.oglindaliterara.ro
de o impresionantă profunzime. În eseuri „problema timpului” e conturată
şi prin abordările ei de către un Enstein, Bergson, Husserl, Heidegger,
Heisenberg, Pauli, Matyla Ghyka. Dar nu mai puţin şi de către ezotericii
Evola şi René Guénon. Trăsăturile caracteristice ale mentalităţilor din
lumea modernă sunt creionate din perspectivele acestuia din urmă,
subliniindu-se tendinţa de a reduce totul la un punct de vedere cantitativ:
domnia cantităţii. Timpul lumii moderne se profilează prin urmare ca un
timp decăzut (ceea ce trimite cu gândul la Martin Heidegger şi acel eine
Zeit der Dürftigkeit), ca timp al unui ciclu final, cel cunoscut în tradiţia
hindusă sub numele de Kali Yuga. Este o percepţie prin care durata şi
formele de manifestare ale umanităţii noastre se vădesc acum coborâte
şi coborâtoare, ca sfârşit al unui Manvantara. Aducând în discuţie toate
acestea, Vintilă Horia, ca şi Mircea Eliade, se apleacă spre ideea Semnelor.
El însă trimite şi la ceea ce Guénon, în ultimul capitol al uneia dintre
lucrările lui fundamentale (Guénon, 2008), numeşte Semnele vremurilor,
lucrare pe care romancierul, atunci când face referiri la sfârşitul Kaly Yuga
este evident că a cunoscut-o în profunzime, opinând că ezotericii posedă,
în gândirea lor, cheia schimbării....dar nu aceea a unui Big-Bang final
al umanităţii. Tocmai pornind de aici, el are în consideraţie succesiunea
ciclurilor unde, asemănător, se vorbeşte despre un aspect malefic sub care
poate să apară cursul lumii în coborâre sau degradare progresivă. Dar
această gândire este similară cu aceea despre degradare şi risc al unuia
dintre eseurile lui Vintilă Horia despre care am şi amintit mai devreme.
Interesante devin argumentaţiile lui privind natura romanului ca instrument
de cercetare:
„Romanul este o tehnică de cunoaştere, cea mai complicată, unica
posibilitate de a cuprinde realitatea într-o singură operă, mai mult decât
fizica, biologia sau muzica, unica realmente capabilă a descrie un tot şi a-i
învăţa pe alţii. Când am scris O femeie pentru apocalips mă aflam tocmai
în această circumstanţă a vieţii mele: cea a scriitorului care, odată trecut
prin filosofie şi ştiinţă, voiam să fac din roman ceva mai mult. Şi acest ceva
mai mult era o altă ieşire în afara timpului./.../ se desfăşoară tocmai pe cele
trei dimensiuni care formează sau deformează conceptul nostru de timp:
trecut, prezent şi viitor./.../ roman al celei de-a cincea dimensiuni, aşa cum
i s-a spus, şi care este mărturia vie a atitudinii mele faţă de timpul meu, al
meu propriu şi, în general, al timpului în sine.” (Horia, op. cit. 214)
Desigur, ideea unei investigaţii, în roman, asupra timpului nu e nici
pe departe nouă, cea mai notorie fiind aceea a lui Marcel Proust. Aportul
lui Vintilă Horia are însă un specific aparte concordant unei cu totul alte
viziuni:
„Ca opozant permenent în epoci de agonie ca a noastră, el susţine,
cumva într-un acelaşi context cu Tzvetan Todorov, că are datoria de a trezi
umanitatea, de a o deştepta dintr-un somn tehnico-optimist, de a provoca
o ruptură în omogenitatea sistemelor actuale, de a reprezenta principiul
salvator al eterogenităţii, al unui perpetuum mobile al istoriei şi de a-şi
ajuta contemporanii să-şi înţeleagă mai bine timpul.” (Nedelcu, 1992: 183)
Opţiunile autorului se dezvoltă din perspective multiple: în prim-
plan, timpul este dimensiunea care conservă relaţiile cu alterităţile opresive.
„Ovidiu eram eu, timpul său era al meu. Două milenii, deci, nu numai
că nu fuseseră de folos pentru un progres moral sau politic, ci, dimpotrivă,
deterioraseră relaţiile dintre oameni şi putere. Ce era deci timpul? Un
vehicul pentru a avansa sau o posibilitate de a luneca înapoi? Şi dacă în
Cavalerul resemnării făceam din nou să coincidă timpul meu cu altul
situat în trecut, era just să mă întreb dacă timpul exista într-adevăr, şi dacă
exista, de ce să-l consider un progres şi nu un statu quo sau o posibilitate
permanentă de întoarcere la vreun izvor blestemat?/.../ Opera mea devine
astfel ceea ce Jünger a numit un „tratat despre anarh”, iar eu însumi un
Waldgänger, un vagabond prin pădurile timpului meu.” (Ibid.: 213)
În sclipitoarea şi consistenta sa eseistică, Vintilă Horia traversează
universurile celor mai importanţi şi profunzi gânditori, începând de la
Platon, Sf. Augustin, Dante, Shakespeare, Papini, Thomas Mann sau
Proust, urmaţi de Eliot, Musil, Joyce, Ezra Pound, Junger, Kierkegaard,
î
Nietzsche şi Heidegger, Carl Jung, Niels Bohr sau Heisenberg, dar şi
Oswald Spegler, Toynbee sau Guénon. Iată de unde şi cum autorul îşi
configurează o vastă paletă ideatică pe care îşi întemeiază atât romanele,
cât şi eseurile, caracteristica esenţială a scrisului său fiind sesizată de Anton
10313
 „Întreaga mea fiinţă aşteaptă-nţelesuri”
* Viorel Dinescu: „Clipa îndoielii”
Poetul Viorel Dinescu revine
în atenţia cititorilor săi şi a tuturor
iubitorilor de frumos printr-o nouă
carte de poeme, „Clipa îndoielii”
(„Fundaţia Scrisul Românesc”,
Craiova, 2014). Autorul, aflat
la apogeul creaţiei, surprinde nu
doar prin forţa imagisticii lirice, ci
acum mai ales prin amploarea şi
profunzimea volutelor filosofice,
prin deconspirarea marilor întrebări
găzduite de conştiinţa poetică.
La cei 60 de ani şi un pic, Viorel
Dan Plăeşu Dinescu se consideră suficient
de matur pentru a continua
incursiunile nebănuit de adânci, frumoase prin surprizele estetice
oferite, în abordarea temelor deloc puţine ce-i frământă sufletul.
Cu siguranţă că numeroasele sale cărţi de poezie oferite publicului
până astăzi alături de talentul deja dovedit
îi dau acest curaj, îl determină să adopte
acelaşi ton înţelept, adesea neconvenţional, în
discursul propriu despre viaţă şi rosturile ei,
despre „chinul” creaţiei, despre „pedeapsa” la
singurătate la care este supus poetul. Iar acest
tip de discurs este specific marilor poeţi, la
care se şi face referire pe parcurs. Volumul de
faţă are 80 de poeme şi este structurat în două
părţi: „Dimensiuni paralele” şi „Dincolo de
aparenţe”
Sunt prezente neliniştea lăuntrică, visul
sperat al regăsirii de sine, aşezate în imagini-
metaforă ample: „Noapte de noapte visez/
Un pom plin de flăcări/ Chiar casa în care
sunt prizonier/ Arde în focul carbonizatelor
ramuri/ Din care frunzele mă fixează/ Cu ochi
turburi de aburii zilei./ Şi orele se schimbă
mereu/ După limba unui ceas în flăcări//
Visez să mai pot dormi vreodată/ Sub un
umbrar învăluit de răcoare/ Dar flăcările
au incendiat pădurea/ Se zvoneşte că într-un
anotimp apropiat/ Flăcările vesele vor ajunge
până la stele/ Acolo unde singurătatea mea
insuportabilă/ Visează un rug care să o înalţe
la ceruri.” („Mie redă-mă!”). Poemul „Dimensiuni paralele”
sugerează o neodihnă a spiritului, ce poate conduce la înţelegerea
dimensiunii actului poetic: „Dincolo de obrazul neliniştit al zilei/
Cosma în ceea ce el numeşte: complementaritatea. O complementaritate
prin care eseistica devine principalul temei şi suport argumentativ pentru
literatura de ficţiune. Ca şi la Mircea Eliade, aici este vorba de o ieşire din
timp, din istorie, având mereu în perspectivă ameninţătoarele confruntări
cu alteritatea. Pornind de la ideea că arta creează realitate, că ea o poate de-
construi şi re-construi, prozatorul îşi situează personajele dincolo de timp.
Ficţiunile sale aspiră, în totalitatea lor, să devină:
„...un răspuns indirect la întrebările torturante ale fiinţei istorice
asediate şi locuite de nelinişti, de semne premonitorii dintre cele mai
sumbre. /.../Mai presus de toate e Istoria, istoria fiinţei proiectate pe
dinamica experienţelor, pe repercursiunile acestora asupra individului şi
asupra conştiinţei colective.” (Vlad, 2004: 52)
Asemenea lui Eliade, Vintilă Horia este un gânditor care, în
subsidiaritatea operelor sale, crede şi susţine necesitatea revenirii
asupra fenomenului pe care Max Weber îl întrezărise ca proces pe cale
de desăvârşire în modernitate, rezultat al secularizării: Dezvrăjirea lumii
(Entzauberung der Welt). Pledoaria lui consideră că în lumea de acum a
devenit imperios necesară inversarea sensurilor amintitului proces: deci
10314 www.oglindaliterara.ro
Un orizont nebunesc mă-mpresoară/ Ocean fără capăt al nefiinţei/
Prin care trec anonim ca un fulger// În urma mea rămâne doar
timpul/ Care coboară încet până la ultima treaptă/ Până dincolo
de graniţa de aer/ În care mi-a fost dat să exist// Şi-n ciuda acestor
dimensiuni iluzorii/ Întreaga mea fiinţă aşteaptă-nţelesuri/ Care
interzic să-mi aprindă opaiţul// Trebuie să mă consolez cu izvoarele
şi cu munţii/ Cu oamenii care mă privesc dincolo de geamuri/ Dintr-
un Empireu de carton/ Pictat din plictiseală de un artist singuratic/
Care mai credea în şoapta de aur/ Ale unor îngeri eretici/ Alungaţi
din cer după ultima ninsoare.”.
Multe teme beneficiază de o tratare bogată, prin „poveşti”
poetice arborescente, ample, precum se întâmplă cu inefabilul actului
de creaţie („Ascensiune”, „Meridian Zero”), destinul social nedrept
al oraşului („Faetonul violet”, „Peisaj actual cu flăcări”, „Cu
obrazul în palme”), înţelegerea istoriei („Simbolul zădărniciei”),
apocalipsa („Schimbare de perspectivă”, „Proiect de Apocalipsă”)
sau iubirea („Ubicuitate”, „Evanescenţă”, „Clepsidre”, „Nu ai
mai ajuns”). Cităm ultimul poem amintit mai sus: „Nu ai mai ajuns.
Fără tine/ Drumul a continuat în tăcere/
Prin vechi cartiere pictate/ Cu case care se
demodau încet/ Dincolo de aparenţele clipei//
Ora se iroseşte în var,/ Tu nu ai mai ajuns
din urmă/ Distanţa creşte cu fiecare secundă/
Te-ai rătăcit, desigur/ Prin preerile tale
imaginare/ Cu vremelnice draperii de frunze/
Năpădite de greieri care macină timpul/ Când
luna îşi plimbă deasupra/ Bagheta razelor ei
fermecate// Voiam să-ţi povestesc câte ceva/
Din neliniştea zilei care a trecut/ Despre
zborul clipelor care ne aşteptau în fereastră.../
Dar tu n-ai mai ajuns/ Te-ai rătăcit, pesemne,
în pragul unei îndelungi ezitări/ Şi drumul
de iarbă/ A continuat fără tine/ Dincolo de
limita aşteptărilor noastre.” Implacabila
trecere a timpului, teama de vremea ce curge,
nestatornică, dominantă a creaţiei poetice în
cazul autorilor îndrăgostiţi de filosofie, este şi
la Viorel Dinescu o constantă lirică. „Iar eu
trec mânat de soartă/ Dintr-o poartă-n altă
poartă/ Căutând ca şi-altădată/ Vârsta ce
mi-a fost furată/ Pe care-o mai poţi găsi/ Doar
în nopţi de insomnii.” („Eheu, fugaces”)
Cartea de poeme a lui Viorel Dinescu,
„Clipa îndoielii” (şi titlul spune multe!) ne oferă bucuria reîntâlnirii
cu un nume care deja înseamnă o certitudine în lumea noastră
literară.
o re-vrăjire a lumii! Altfel spus, o reinstaurare a Sacralităţii ca temei
fondator de civilizaţie, Sacralitea ocultată în actualitatea supertehnicizată
prin violenta campanie a pozitivismelor de tot felul. De altfel şi Heidegger
opera o distincţie între esenţa tehnicii şi formele ei de manifestare. Ceea ce
nu însemna că demoniza tehnica ci, dimpotrivă, încerca doar să surprindă
poziţia omului dintr-o defectuoasă aşezare în lume faţă de sine. Esenţa
tehnicii el spune: „nu este câtuşi de puţin ceva de ordinul tehnicului.
Rămânem într-o relaţie neliberă cu tehnica, fără scăpare prinşi de ea/..../
Ne livrăm tehnicii în chipul cel mai nefast.” (Heidegger, 2011:120-121)
Hipertrofierea încrederii în puterea tehnicii, vrea el să spună, a ocultat în
omul modern adevărul şi puterea mitului.
„...Tehnica îi rupe tot mai mult pe oameni de pământ şi îi
dezrădăcinează/.../ dezrădăcinarea omului a şi avut loc. Nu mai avem
decât raporturi tehnice./.../ dacă gândirea şi poezia nu dobândesc încă o
dată o putere superioară, lipsită de violenţă, atunci dezrădăcinarea omului,
fenomen ce se petrece sub ochii noştri, constituie chiar sfârşitul.” (Ibid.:
120-121)
 Pan Izverna
Şi medicii mai mor câteodată,
Numai poezia,nu…..
A plecat dintre noi – pe 30
noiembrie 2013, de Sf. Andrei, la
Bucureşti – tot atât de discret precum
a trăit –, medicul poet, prozator,
traducător Pan Izverna, pe numele
său Pantelie Tărăbâc, cel care văzuse
lumina zilei la 27 iunie 1937 în
Malovăţ, judeţul Mehedinţi, din părinţii
Maria (născută Hurduc), moaşă şi
Alexandru Tărăbâc, învăţător. Urmase
şcoala primară în comuna natală (1943-
1947), Liceul Traian din Turnu-Severin
(1947-1954) şi Facultatea de Medicină
în Bucureşti pe care o absolvă în 1961.
Claudia Voiculescu Practică medicina generală şi pedriatria
în localităţi din judeţele Bacău (Oneşti,
Bârsăneşti), Călăraşi, Constanţa,
Prahova până la vârsta de 38 de ani (anul 1975) după care se dedică
scrisului şi medicinii misionare.
Debutul literar este cu o proză, în 1965, în revista Luceafărul şi cu o
poezie, în 1969, în revista România literară.
Îl cunoscusem prin 1969 în selectul cenaclu al medicilor (numit mai
întâi A.P. Cehov şi apoi V. Voiculescu) condus pe atunci de medicul Toma
Beuran şi apoi de medicul neurolog Romulus Dinu (scria poezii şi proză
ştiinţifico-fantastică).
Cenaclul acela era frecventat de medici înzestraţi cu harul scrisului:
dr. Dumitru Marian (născut în Craiova. Poet şi traducător din lirica germană
şi mai ales din Rainer Maria Rilke. A tradus din Rilke, Cartea imaginilor.
Membru U.S.R.), dr. Mara Rikman (poetă de rară fineţe), dr. Gheorghe
Marinescu Dinizvor (savant şi poet. Cânta la vioară. A lăsat în urmă
volumul de poezii Pururea), dr. Constantin Voiculescu (universitarul de mai
târziu. 6 volume de poezii şi piese de teatru. Membru U.S.R.), dr. Călin
Butoianu (poezii de esenţă stranie), dr. Elena Codreş Barnea, dr. Marian
Drog, dr. Mihai Eraclide şi alţii. Mai frecventau cenaclul acela: criticul Ion
Negoiţescu, actorii poeţi Dinu Ianculescu şi Emil Botta, poetul boem Tudor
George (supranumit Ahoe), filologul Ion C. Chiţimia, pictorul-ilustrator
Florian Calafeteanu, istoricul literar Marcel Duţă, poetul Ion Horea etc…
Pan Izverna a scris mult.
Are 14 volume de versuri scrise în diverse registre lirice şi poetice
în diferite forme. Predomină în ele fabulosul şi mitologicul, peisajele de
toamnă, registrul fantasticului, izvoarele folclorice îmbinate cu un stil
livresc şi intelectualist şi o palidă formă de ermetism. Totul cu sinceritate
şi adâncime. Dar în forul său intim era un autentic romantic cu un
temperament frământat, introspective, aspirând către imuabil. O etalare
degajată a sentimentelor sale intime e cât se poate de discretă, exprimându-
le totuşi într-un stil limpede şi expresiv dobândind forma unor meditaţii.
Dau exemplu una din cele 5 variante ale rondelului intitulat Rondelul
infernal (din volumul Rondelul tainelor):
O să plutim pe Acheron / Tu mim bufon şi eu Mimante / Cu nimfele
din Helicon / Tivilichii şi aspirante / / Canoanele cu Laocoón / Tantal Sisif
Polidamante / Le-om prăvăli în Acheron / În urlalii beligerante / / Iară pe
Cerber şi Plutón / I-om înseta sub diamante / Şi furiile-ntr-un furgon / Le-
om otânji cu două boante... / / O să plutim pe Acheron...
E bine să enumăr aici titlurile volumelor de poezii deoarece critica
literară nu s-a înghesuit să le ia în seamă la timpul ieşirii lor de sub tipar şi
nici poetul nu a făcut zarvă la apariţia lor:
1) Arhipeleag de noapte, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971
2) Cuaternar, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1972; ediţia II-a
revizuită, Ed. Timpul, Iaşi, 2012
3) Rondelul tainelor, Ed. Albatros, Bucureşti, 1974; ediţia II-a, Ed.
Timpul, Iaşi, 2012
4) Rondelurile, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983; ediţia II-a, revizuită,
Ed. Timpul, Iaşi, 2012
5) Anamnesis, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986; ediţia II-a
revizuită, Ed. Timpul, Iaşi, 2012
6) Fatum, Ed. Timpul, Iaşi, 2010
7) Catrenele vieţii şi ale morţii, Ed. Timpul, Iaşi, 2010
8) Rondelurile singurătăţii, Ed. Timpul, Iaşi, 2011
www.oglindaliterara.ro
9) Rondelurile în amurg, Ed. Timpul, Iaşi, 2011
10) Catrene şi rondeluri vechi şi nouă, Ed. Timpul, Iaşi, 2012
11) Rondelurile altei lumi, Ed. Timpul, Iaşi, 2012
12) Anotimpuri. Lumi îngropate, Ed. Timpul, Iaşi, 2012
13) Vegheri târzii, Ed. Timpul, Iaşi, 2013
14) Ultimele, Ed. Timpul, 2013 (apărut chiar în luna în care poetul
a trecut la cele veşnice).
Medicul-scriitor a lăsat în urma sa şi volume de proză:
1) Bătrânul anticar şi alte proze, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1990; ediţia II-a adăugită şi revizuită, Ed. Timpul, Iaşi, 2012
2) Vârsta de bronz, Ed. Timpul, Iaşi, 2012
3) Epifaniile poetului şi ale poeziei (Eseuri), Ed. Vitruviu,
Bucureşti, 2000; ediţia II-a, revizuită, Ed. Timpul, Iaşi, 2012
În unele aduce în prim plan eroi şi întâmplări din mitologia greacă şi
fantazări de sorginte onirică (ca în volumul Vârsta de bronz). Întotdeauna
găsim în substratul lor un îndemn moralizator. Scrisul lui poartă pecetea
stilului simplu, fără înzorzonări inutile. În altele (din Bătrânul anticar),
îmbină caracterul livresc cu un limbaj simplu, uneori argotic.
Pan Izverna era un bun creştin şi un mare credincios. Ţinea posturile
şi mergea la biserică. Acest intelectual de înaltă clasă avea o dragoste de
neam şi ţară cum rar mi-a fost dat să văd la alţi semeni. Era un adversar
categoric al comunismului pe care-l ura din toată fibra lui de român
patriot autentic. Asemeni, era adversarul poltroneriei şi al servilismului
de conjunctură. Coloana lui rectilinie nu ştia să se aplece. Nici nu vroia
şi nici nu accepta aşa ceva. Deşi nu mai practica medicina oficial, făcea
misionarism. Mergea la cei suferinzi dându-le ajutor neprecupeţit şi sfatul
cel mai pertinent. Era la curent cu tot ce era nou în medicină. Puteai să
te bizui pe diagnosticul pus de el, de medicul iscusit care era. Te ducea,
dacă erai în suferinţă, la policlinici şi spitale la colegi de-ai săi... Era,
ca şi patronul său spiritual şi tutelar, Sfântul Mare Mucenic şi doctor
Pantelimon, „doctor fără de arginţi” care nu pretindea de la nimeni vreo
plată pentru binefacerile făcute. Era calitatea umană de cel mai adevărat
deziderat creştin. Darul de a ajuta, darul creştin şi poezia erau pentru Pan
Izverna atât de consubstanţiale, încât acestea îşi sporeau dimensiunile şi
se nutreau reciproc. Resortul spiritual era acela al stărilor proiective ale
unei sensibilităţi nearătate cunoscuţilor. Odată a mărturisit: „Eu nu m-am
socotit niciodată singur pe lume sau Centrul Lumii. M-am gândit numai la
prietenii mei, la oamenii suferinzi din această ţară, la cei care au o sănătate
primejduită şi la cei care au suferit în temniţe şi care astăzi încearcă să
recupereze ceva din viaţa lor”. A îngrijit pe mulţi, uitând de propriile
afecţiuni şi neprecupeţind nimic. În anii ultimi ai lui Petre Ţuţea i-a fost
alături cu sfatul medical, cu îngrijirea dar şi cu conversaţia sclipitoare. Se
întâlniseră doi intelectuali, doi credincioşi, doi oameni iubitori de neam
şi care urau comunismul, îl detestau şi-l incriminau. Mutatis mutandum,
amândorura li se potrivea de minune, ceea ce afirma Cato cel Bătrân la
sfârşitul întâlnirilor din Senatul Roman: „Ceterum, censeo Carthaginem
esse delendum!” (Şi, pe lângă acestea, socot că trebuie distrusă Cartagina!).
Cu alte cuvinte: comunismul! Dar Pan Izverna s-ar mai fi putut lăuda cu
prieteniile pe care i le acordaseră şi-l onoraseră un Petre Pandrea (cu al
cărui fiu, Andrei Pandrea, fusese coleg la Medicină şi cu care a rămas
în prietenie şi corespondenţă până în ultima clipă), un N. Carandino, un
Corneliu Coposu, un Pan M. Vizirescu, un Banu Rădulescu, un Sergiu
Grossu.
Dar neobositul Pan Izverna şi-a dat măsura talentului său şi în
traducerea unor scrieri din literatura universală. Energia spirituală care
sălăşluia în trupul lui firav părea de nestăvilit. Aşa se face că în palmaresul
său de traducător, singur sau în colaborare cu distinsa lui soţie (Mioara
Izverna) sau cu geniala sa fiică (Irina-Diana Izverna) sau cu inegalabila
Irina Mavrodin (cumnata sa), se numără destule titluri şi destui autori de
versuri şi proză:
1) Aloysius Bertrand, Gaspard de la Nuit (în colab. Cu Irina
Mavrodin), Ed. Univers, Bucureşti, 1977
2) François René de Chateaubriand, Călătorii, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1978
3) Buffon, Pagini din Istoria naturală (traducerea, prefaţă şi note),
Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1981
4) Théophile Gautier, Călătorie în Spania (în colab. cu Mioara
Izverna), Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983
5) Théophile Gautier, Călătorie în Italia (în colab. cu Mioara
Izverna), Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983
6) Buffon, Istoria naturală, Ed. Univers, Bucureşti, 1984
7) Fustel de Conlanges, Cetatea antică (în colab. cu Mioara
î
Izverna), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984
8) Gustave Flaubert, Jurnale de călătorie (în colab. cu Mioara
Izverna), Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1985
9) Wladislav Folkierski, Între clasicism şi romantism (vol.I şi II) (
în colab. cu Mioara Izverna), Ed Meridiane, 1988
10315
 CRONICĂ ESTIVALĂ. ÎNTRE VIAŢĂ ŞI FANTASTIC
Cum aş putea numi altfel
cronica incendiară a lunilor iunie-
iulie(doi în unu, tot e la modă!), dacă
nu estivală, măcar ţinând cont de...
înscrierea calendaristică? Canicula,
ploile, vijeliile şi uneori tornadele au
deturnat sensul cuvântului vară, la
noi, la români.În fine, dacă ar fi să
mă leg de cuvinte, poate că, altul
ar fi cuvântul binecuvântat cu toată
atenţia:POEZIE! Să încercăm s-o
definim: Ştefania Oproescu, Marina
Raluca Baciu, Adelina Cristiana
Mariana Vicky Bălan. S-a citit poezie(destulă,
Vârtosu puţină, cine poate preciza?) s-a
citit proză, s-au recitat epigrame(o
fi bine spus, dar Constanţa Cornilă
asta a făcut, a recitat epigrame), au avut loc dezbateri literare(şi
pe marginea literaturii)...furtunoase uneori, constructive de fiecare
dată. Luna iunie a fost locuită (aproape exclusiv) de poetesa Marina
Raluca Baciu care a citit pentru început : Oaspetele, Călătorie,
Arhitectul lumii mele, Mări de cuvinte, Revoluţie. Aş sintetiza toate
comentariile într-un singur cuvânt:evoluţie! Între noi prezent(prin
vocea scriitorului Gheorghe Andrei Neagu) poetul Valentin Irimia
care ,,a citit,, o poezie deosebită:Ireal, Strigătul tocit, Dimensiuni,
Fără astăzi. Stranie şi captivantă, se poate spune. Poeziile le veţi
întâlni în paginile revistei noastre, Oglinda literară, şi veţi găsi cu
siguranţă termeni de calificare.Iunie s-a încheiat cu recital de
epigrame, pe cele ale lui Cincinat Pavelescu auzindu-le prin vocea
poetei Constanţa Cornilă. Prima întâlnire a lunii iulie a decurs în
sens invers: Poeta Marina Raluca Baciu a citit proză:,,Fără suflet,,
- iar prozatoarea Adelina Bălan a citit poezie. Deşi(e clar, urmează
ceva neplăcut!) - ... destul de bine scris, textul Marinei Raluca
Baciu nu este altceva decât o mare declaraţie de dragoste, a zis
Mădălina Mocanu. O declaraţie de dragoste bine pusă-n pagină, cu
sensibilitate şi persuasivitate, sub tutela culorii albastru, încercând
să, şi să ne demonstreze starea. Despre corecturi, ajustări,
modificări de titlu şi alte chichiţe tehnice a fost îndrumată suficient
de scriitorii cu vechime ai cenaclului. Poeziile Adelinei Bălan, de
departe plăcut-surprinzătoare:Dă-mi doamne primăveri şi îţi voi
da cuvinte, Fac poem din tine, De 1 Aprilie, Mama m-a învăţat să
mă nasc – au conţinut, au mesaj au feeling poetic.Felicitări Adelina.
Ei, şi acum îi urăm un bun(re)venit între noi, dragei noastre Aliona
Munteanu, actualmente absolventă de facultate. Şi-a dorit tare mult
să arate lumii dragostea ei pentru cultura rusă, pentru limba rusă
şi, mai ales pentru literatura rusă şi, a citit un eseu despre Arsenii
Tarkovsky(comentarii pe marginea scrisorii lui Andrei Tarkovsky
adresată lui Arsenii). Pasiunea pentru cultura rusă răzbate dincolo
de cuvinte, poate şi de aceea Toma Barbăroşie a simţit nevoia unor
întrebări incomode( pe care i le-a adresat Alionei). Eseul este demn
10) Théophile Gautier, Istoria romantismului (în colab. cu Mioara
Izverna) vol. I (Istoria romantismului); vol. II (Amintiri romantice), Ed.
Minerva BPT, Bucureşti, 1990; ediţia II-a, Ed. ALL, ALLFA, Bucureşti,
1998
11) G. Glotz, Cetatea greacă (în colab. cu Mioara Izverna), Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1992
12) Afinităţi elective (traduceri din operele poeţilor Victor Hugo,
Henry Murger, Felix Arvers, Friederich Hölderlin, Stefan George, Sully
Prudhomme, Anna de Noailles, Emily Dickinson, Jules Supervielle,
Ady Endre, Jozsef Attila, Aloysius Bertrand, Théophile Gautier, Gustav
Flaubert, Ted Hughes), Ed. Timpul, Iaşi, 2011
13) Roger Bouissou, Istoria medicinii (în colab. cu Irina Izverna),
Ed. Timpul, Iaşi, 2011
Cam acesta este, pe scurt, portretul unui om care m-a onorat
cu prietenia lui. Mereu ne făceam planul să facem un dialog care să fie
înregistrat. Mereu era o amânare... Mereu, de ceva ani, spuneam că planul
se va materializa cât de curând... Mereu sta ceva în cale: pierderea fiicei sale
în 2007, la vârsta de 37 ani, alergatul său la căpătâiul unor prieteni bolnavi,
diverse alte obligaţii de familie, masa de lucru, propria lui boală, adunatul
scrierilor fiicei sale din universităţile olandeză şi americană şi publicarea
lor, corespondenţa în engleză cu profesori şi colegi ai fiicei sale din
10316 www.oglindaliterara.ro
de publicat. Mădălina Mocanu a citit un alt fragment din Aburii
vorbelor. Un text dens, cu nume ciudate, un text greu de urmărit la
audiţie(poate ar fi fost mai comod să avem un exemplar al textului în
faţă).Oricum, Mădălinei i se recomandă să trimită textul la laboratorul
propriu de pre-facere. Sunt necesare noi metode de procesare ale
textului, noi aplicaţii alchimice unor fraze, retuşări ale unor acţiuni
în mişcare... Autoarea pare împăcată cu ideea prezentării unui text
în curs de scriere şi, promite o retuşare(după îndrumări).Decizia
şi alegerea îi aparţin. Adelina Bălan a revenit cu proză, iar textul
,,Unde-s vişinile şi ţigările,, a obţinut aprecieri din partea scriitorilor
Gheoghe Andrei Neagu şi pe cele ale Constanţei Cornilă:Adelina a
căpătat o naturaleţe în exprimare, a zis Gheorghe Andrei Neagu.
Completarea poetei Constanţa Cornilă a fost la subiect:,,proza
Adelinei e adevărată. Nu mai e monolog, e dialog şi unul de calitate,
personajele au tangenţă cu teatrul, sunt încadrate într-o stare de
pseudohalucinaţie,,- a precizat poeta. Luna iulie, ultima ei şedinţă
aparţine tot doamnelor, citindu-se de două ori poezie şi, un eseu.
Ascultăm poezie de la o extremă la alta: de la Marina Raluca Baciu
la Ştefania Oproescu şi, eseul Alionei Munteanu. Eseu care, încheie
seara, ne scoate din transa poetică...indefinită(cine găseşte definiţia
exactă a poeziei?!). Să revenim la prima citire, cea a Marinei
Raluca Baciu: Epitaf, Consult, Voiaj, Certificat. S-a făcut o
ierarhizare valorică, poezia Certificat fiind considerată lideră de listă.
Ştefania Oproescu o felicită pentru realizare, sesizând detaşarea
de exprimarea intimistă. Ioan Dumitru Denciu face trimitere la
unele erori gramaticale descoperite în texte, felicitând-o pe Marina
pentru calitatea poeziilor. Aliona Munteanu a fost plăcut surprinsă,
găsind poezia Marinei Raluca Baciu consistentă, memorabilă. Iar
Gheorghe Andrei Neagu a spus că:,,n-am găsit nimic la poezia
,,Consult,, care să mă deranjeze. Una peste alta, felicitări. Ştefania
Oproescu ne-a redus la tăcere citind:Sezon mort, Ruletă, Vis. Îmi
permit să reproduc părerea Marinei Raluca Baciu, fiind diferită de
a noastră, a adulţilor:,,fiecare vers, fiecare metaforă mi s-au părut
a fi un singur poem, sau mai bine zis, o proză. Mi-a plăcut foarte
mult,,. Gheorghe Sucoverschi(şi nu e singurul) a considera poezie
una destul de grea, profundă, care necesită o lectură atentă, reluată.
A urmat picătura de reproş, cea a lui Gheorghe Andrei Neagu, care,
nu poate să nu recunoască ascendenţa valorică a poeziilor Ştefaniei
Oproescu, dar...(asta-i picătura) îi impută prezentarea textelor sale
la intervale de timp atât de mari! – apreciază alegerea temelor,
exprimându-şi bucuria de a fi ascultat în această seară, doi poeţi
mari(şi la extreme) – a mai zis Gheorghe Andrei Neagu. Despre
eseul Alionei Munteanu, pe care s-a şi sfiit să-l citească, să zicem,
cam didactic şi, să punem punct. Mulţumim poeţilor pentru starea
fantastică adusă în vieţile noastre cam...anoste...
La mulţi ani colegilor născuţi în lunile iunie şi iulie,
adică:Petrache Plopeanu, Stănică Budeanu, Nina-Elena
Plopeanu şi Ionel Dogaru.
Olanda şi America, alcătuirea unui volum despre fiica sa, boala lui tot mai
muşcătoare, avatarurile din timpul din urmă al internărilor sale în spital...
Şi chiar nenumărate servituţi care mă ţineau şi pe mine cu piedici. Şi timpul
nemilos muşca lupeşte din Pan... Iar trupul şi mintea rezistau cu îndârjire...
Cu ultima putere şi-a strâns ultimele poezii într-un volum intitulat chiar
Ultimele... Ultime au rămas şi regretele de nespus că amânarea a fost
spre paguba noastră, a celor care-i ascultam cu nesaţ poveştile, istoriile,
poeziile din lirica română şi universală şi altele, şi altele pornite dintr-o
memorie excepţională, dintr-o cultură ca de om al Renaşterii... Şi toate atât
de fără infatuare dăruite nouă, celor care l-am cunoscut şi am avut norocul
şi şansa de a-i fi prin preajmă în risipirile sale... fără să-i putem cuprinde
acel „acum”:
Rondelul Acumului
Nu-i de cuprins acest Acum / Nisipul scurs ce îmi învie / Furtuni în
piatră ere de scrum / Vechi sarcofage noi sicrie / / Mătăhăiesc ca într-un fum
/ Augúr întors din leat o mie / Nu-i de cuprins acest Acum / Nisipul scurs ce
îmi învie... / / Că prin istorii ultim drum / Mă leapădă şi mă sfâşie / Să vreau
să cred că homo sum / Şi mi se-ntâmplă totul mie / / Nu-i de cuprins acest
Acum (din volumul Rondelurile).
 Activitatea literară vastă și diversă a lui neîmplinire , între căderile zilnice ale cărnii
Ștefan Augustin Doinaș, născut la 26 aprilie
1922 în comuna Caporal Alexa, județul Arad,
școlit la Arad, Cluj și Sibiu, student al lui
Pendulare între supusă ispitelor și greșelilor și năzuința
spre perfectiunea spirituală și puritatea
dumnezeiască.
Lucian Blaga și membru al “Cercului literar din
Sibiu”, se întinde de la debutul său din “Jurnalul trup și spirit, între Poeziile din « Psalmi » se realizează ca
un dialog imaginar, alteori ca un monolog liric
literar” (1939) pe parcursul a peste șase
decenii, cuprinzând pe langă poezii originale
și traduceri, și eseuri critice și estetice despre
cădere și înălțare confesiv bazat pe un paralelism poetic între
cei doi termeni antinomici om – Dumnezeu,
aflați mereu în balanță. Rezultatul acestei
poeți si poezie, pertinente, profunde si nuanțate.
Creația sa poetică originală cuprinde în ”Psalmii” căutări a echilibrului existential este însă în
favoarea divinității, care nu o dată este rugată

poetului Ștefan
peste optsprezece volume publicate începand să îl salveze pe omul vulnerabil expus tuturor
cu « Alfabet poetic » distins cu premiul « E. ispitelor.
Lovinescu » în anul 1947 și sfârșind cu poeziile « Psalmii » lui Doinaș se concretizează
recente publicate în revistele « România
literară » nr.14 – 2002 și « Viața românească », Augustin Doinaș ca o suită de poezii axate pe relația omului cu
divinitatea bipolară Isus-Savaot, care duce la
abordează o tematică bogată și diversă începând autoanihilarea omenescului pentru a se edifica
de la resurecția baladescului inițial din perioada spiritul.
sibiană până la arte poetice, psalmi și lirismul confesiv al În primul psalm « Cum să te-ntâmpin, Doamne,
poeziilor recente. cu ce rugă ? », călătorind imaginar în timp, într-un trecut
Într-un dialog cu criticul literar Eugen Simion din imemorial, poetul evoca imaginea divinitatii vegetale
revista « Caiete critice » din anul 1997, referindu-se la de la începuturile tainice ale omenirii, când oamenii se
trecutul acum secol XX poetul Ștefan Augustin Doinaș închinau unui copac : « Ai fost copac : acum ești buturugă
afirma : « Este un secol demonic care a abandonat », mărturisește că nu știe cum să-l întampine pe zeu.
omenirea unor experimente politice aberante, fără a-i Dialogând cu divinitatea, poetul declară ferm că nu vrea să
inculca drumul salvării. Dar poate că, la limita ei extremă, accepte destinul acesteia, de-a alege binele de rău, dreptul
știința (științele) secolului nostru va descoperi valoarea de strâmb. Recunoaște că destinul său de om-creatură,
transcendentului deschizând astfel un alt orizont veacului este să-l învie pe Creator, așteptând să-i dea bușteanului
ce va veni… ». noi lăstari.
Această preocupare pentru soarta și salvarea În psalmul al doilea divinitatea apare în ipostaza
omenirii se înscrie în programul poetic al poetului relevat sa din Vechiul Testament, ca un Dumnezeu gelos și
de criticul Ștefan Borbely în « Dicționarul scriitorilor răzbunator : « Te știu gelos, teribil de gelos / pe tot ce am,
români » Vol. II (D-L) : « scrisul reprezintă în primul rând Raul Constantinescu și-adun, și strâng în brațe / aici, când nu Te-mbrățișez pe
o etică inflexibilă, apoi o provocare a superioritătii din om Tine. »
(fiindcă opera nu admite concesii, ea trebuie « asumată Acest zeu ranchiunos, invidios și cupid, îi pune
total și ridicată la nivelul unei perfecte conștiințe de sine » și în cele din omului mereu piedici, dorindu-se chiar nicicând cunoscut: « Te simt prin
urmă la o înalțare deasupra vicisitudinilor de moment ale contingentului (« degete alunecându-mi… / … / te surprind întruna punând piedici / În spatele
angajarea într-un demers generator de valori expresive poate să constituie alergării mele.”, fiind iubirea insațiabilă atotmistuitoare. Poetul constată că,
nu un simplu alibi existențial, ci chiar o biruință a Spiritului asupra deși este cules din pulberi și scrum, zeul - pârjol nu cunoaște nici o opreliște
pasagerelor demonii ale Istoriei »). Astfel poetul cerchist care a suferit de : « Tu te miri că mă culegi din pulberi / cu pulbere, funingine și scrum. »
tăcerea impusa de sistemul politic comunist, mărturisește că nu-i place « (Psalmul III), încât în locul unei divinități nemiloase și mistuitoare dorește
uzul iresponsabil al cuvântului », urmărind reprimarea anarhiei organicului una ocrotitoare și apropiate : « Doamne, nu soare te doresc. / Ci umbră. /
și încrederea în perfecțiunea spirituală, în Absolutul divin cu care tinde să Venind întru-ntâlnirea umbrei mele / Cu-aceleași gesturi ca și umbra mea.
se confunde în multe poezii, culminând cu volumul « Psalmi » și ciclul « În » care să renunțe la măreție și la lumina orbitoare, pentru a nu-l distruge.
urma psalmilor » din volumul « Ad usum Delphini », datat 1996. Monologul liric continuă cu invective și reproșuri adresate divinității:
De la armonia și echilibrul poeziilor de inceput, după volumul « « Dar tu mă vrei ocnaș : mereu în zeghe / dungată de păcate moștenite /
Seminția lui Laokoon » se simte o nouă criză existențială a conștiinței sleit, și vinovat fără de vină. / Neînduratule ! ce-mi garantează / Că mila
poetice care luptă împotriva agresivității delirante a banalului și a decăderii Ta nu-i doar un basm, iubirea / Un simplu zvon ce-anunța Apocalipsa ?…»
cărnii, condiție tragică a Spiritului încorsetat în corpul-materie ca într-o (Psalmul IV).
temniță, după cum afirma poetul și releva criticul Alexandru Ruja : « Într- Poetul se vede în tandem cu Dumnezeu ca fiind orbul ce-l poartă pe
un alt text poezia este numită o temniță cu care se pedepsește căderea din olog în spate în drum spre Emaus : “Sunt orbul Tu, Doamne! / Fii tu ologul
regnul angelic » în revista Orizont, nr.4 anul 2002. pe care-l port… » (Psalmul V), « grozav de obosit » de creație, într-un somn
În volumul « Psalmi » apărut în anul 1997 ca și în multe din odihnitor până la judecata de apoi : « Așează-ți bine capul/ în poala mea,…/
poeziile sale anterioare , cum ar fi ciclul « Psalmii la televizor » (I-VII) Te voi trezi la ceasul judecății… » (Psalmul VII). 
ori posterioare, « În urma psalmilor », poetul Ștefan Augustin Doinaș se Cu durere constată poetul psalmist că pierde mereu asemănarea cu
conturează ca o conștiință exploratoare a universului fizic și spiritual, Dumnezeu : « Vai ! Chipul Tău și-asemănarea Ta. - / cum mi s-au scurs de
sondând realul, dar și propriile abisuri. Ca un Ulise al evului modern poetul pe obraz… » (Psalmul IX), în ciuda luptei și sacrificiilor zilnice, dorindu-și
înfruntă necunoscutul, aventurându-se pe propriul risc în marea confruntare în final să-i crească o nouă față «ca-n ziua-a șasea » (Psalmul IX).
cu absolutul, cu Dumnezeul creștin al Noului și Vechiului Testament, Crist Condiția tragică a omului alungat din eden, condamnat la suferință
cel omenesc și apropiat nouă, salvatorul nostru, precum și cu Savaot – perpetuă și lacrimi este dată de faptul că nu se poate bucura de bunurile firii,
Dumnezeul oștirilor de îngeri, al măreției și slavei, al tainelor de nepătruns Dumnezeu spunându-i : « Din valea Mea voi nu veți bea, decât / făcându-i
și al judecății neiertătoare, Dumnezeul gelos și răzbunător. undele mai dulci cu lacrimi… » (Psalmul X). În ciuda retragerii divinului
Dialogul cu divinitatea, căutările înfrigurate din « Psalmi » sunt și a lipsei de reper în marea împărație, poetul se declara a fi sprijinul
prefigurate și în alte poezii, cum ar fi « De-am fi cu adevărat » ori « Stânca Dumnezeului părăsit : « Chiar dacă temeiul / puterii Tale-i spulberat ca
» din volumul « Seminția lui Laokoon », publicat în 1967. Astfel în poezia meiul /…/ pe mine, Părăsitule, poți să te bizui. » (Psalmul X).
« Stânca », poetul ca un nou Orfeu invocă divinitatea, rugând-o să facă Ca urmaș al lui Adam cel care a pierdut nemurirea, poetul trăiește
minunea să nu se mai clatine stânca « Bântuită de vânturi și de ape » de la acut condiția tragică a omului aflat mereu sub semnul vinei, al judecații și
marginea mării pe care vrea să-și mute cerul, însetat de certitudine, pentru al pedepsei. Luptând mereu pentru a se salva, poetul contrapune abisului
a-și putea face o colibă, în ciuda tuturor pericolelor iminente. dumnezeiesc propriul abis din suflet, visul nețărmurit : « Abis ești,
În volumul « Psalmi », care cuprinde o sută de poezii, ca și în cele șapte Doamne. Însa nu mi-e teamă : / abisul sufletului meu te cheamă. … Abis
poezii din ciclul « În urma psalmilor » sunt evidente încercările poetului de ești, Doamne. Poate oare-abisul / să-mi umple cu nemarginirea Ta visul ?
a vorbi direct cu Dumnezeu, adresându-i-se direct, comunicându-i grijile » (Psalmul XXI).
și îndoielile zilnice, implorîndu-i îndurarea, rugându-l fierbinte să-l ierte Drama existențială a omului menit a fi doar pentru a fi fără a se
pentru păcatele și neajunsurile nenumarate, întrebându-l mereu despre autodepăși, înseamnă să fie întru voința oarbă care-l aruncă pradă tuturor
tainele de nepătruns, aducându-i învinuiri și reproșându-i indiferența față ispitelor și căderilor. Omul amăgit și trezit nu mai vrea să fie doar, ci vrea
de soarta creației sale – omenirea. să devină, chiar și prin distrugere : « Iar dacă Tu ești doar neant, neantul / să
Se simte din toti psalmii lui Doinaș o sete acută de absolut, acea « vie și să-mi spargă diamantul. » (Psalmul XXXI).
foame de unu » apodictic declarată în volumul « Hesperia » publicat în
anul 1980, stare poetică realizată sub semnul pendulării între împlinire și (continuare în nr. viitor)

www.oglindaliterara.ro 10317
 Un experiment literar:
„Diamante din cufărul timpului”
În cadrul proiectului „Scriitori
râmniceni”, ediţia a patra, patronat
de Centrul Cultural „Florica
Cristoforeanu” din Râmnicu-Sărat, a
apărut o plachetă de versuri, semnată
de Georgiana Elisabeta Panait,
autoarea altor două volume de versuri.
Manuscrisul prezentat în cadrul
concursului a căpătat girul juriului
atrăgând atenția prin propunerea
inedită a tinerei creatoare: caligramele
ei sunt o lume șocantă și emoționantă în
același timp, contopind textul poetic cu
Camelia imaginea croită pe măsura sensibilității
Manuela Sava celei care scrie.
Provenind din limba greacă,
îmbinând doi termeni „cali”(kallos)
care înseamnă „frumos” și „gramma” însemnând „inscripție”, cuvântul
„caligrama” este conform Wikipedia, enciclopedia liberă un poem în care
dispoziția grafică în pagină formează un desen care are o legătură strânsă
cu subiectul textului. Acest gen al reprezentării grafice a poemelor a atins
apogeul, așa cum bine se știe, prin poetul francez Guillaume Appolinaire,
cel ce i-a dat și numele de „caligramă”, format prin contracția cuvintelor
„caligrafie” și „ideogramă”, dintre celebrele sale caligrame fiind mai
cunoscute cea în formă de cal și cea în formă de ochelari.
Caligrama este, așadar, o specie sincretică, picto-poetică, unde
întregul produs artistic (text-pictură) evidențiază că mesajul versurilor se
reia în ordinea verbală, între anumite limite, cu ajutorul codului plastic, al
desenului respectiv. În literatura noastră cele mai vechi caligrame îi aparțin
Regele lupilor sau fascinația trecutului
Toiagul de Stejar constituie o primă carte din trilogia Regele
lupilor a tânărului scriitor George Cornilă. Publicată în 2014 la Editura
Delfin propune în literatura noastră genul fanteziei istorice, un gen literar,
care, se pare, se bucură de mult succes în Occident.
Toiagul de Stejar surprinde din punct de vedere istoric o epocă în
care este în plină desfășurare procesul de îngemănare și de osmoză dintre
două civilizații: cea rurală a geto-dacilor și cea urbană a cuceritorilor ro­
mani. Două civilizații puternice; una trebuia să dispară sau cel puțin să se
estompeze, cealaltă, biruitoare, s-o asimileze pe prima. Cu stilul său literar
inconfundabil, dens și încărcat de informații și semnificații, cunoscut și din
celelalte romane ale sale, autorul ne conduce într-o lume în care distincția
dintre real și imaginar este greu de făcut de cei care nu sunt familiarizați,
cât de cât, cu antichitatea daco-romană. Cartea presupune și un exercițiu
matematic în sensul că pe măsură ce o citești devine necesară o sistema­
tizare, o ordonare a informației și o documentare suplimentară, direcție în
care ne ajută însăși autorul prin indexul alfabetic, care încheie primul vo­
lum.
Primul capitol ne introduce într-un secol plin de tulburări și con­
fruntări, în care istoria impregnată cu asasinate, cu războaie fratricide ni
se dezvăluie în toată nuditatea ei, într-o lume romană în care regalitatea se
pregătea să apună cu ultimul rege de origine etruscă Tarquinius Superbus și
să lase loc unei forme noi de organizare, republica. Secolul al VI-lea î.Hr.
marchează extinderea lumii romane, aventura terestră și aventura maritimă,
în urma căreia va fi inclusă în Imperiul Roman și provincia Dacia (cuce­
rită de Împăratul Traian în anul 106). Ambele civilizații aveau în comun
semnul lupului, simbol al războiului, al vitejiei și cuceririlor teritoriale.
Imperiul roman, colosul întins pe trei continente, s-a dovedit a fi un liant
al civilizațiilor din Europa și din Spațiul Oriental, facilitând corespondența
dintre ele, fapt sugerat de autor, care ține să menționeze personalități, de­
venite spirite universale: Zalmoxes, Zarathustra, Buddha, Confucius sau
Burebista, Caesar, Pompei etc.
Capitolul următoare aduc în prim plan personajul principal,
Daizus, fiul lui Komozoi. Împreună cu acesta navigăm prin întreaga is­
torie a geto-dacilor. Daizus din neamul lemnarilor, aici un autentic erou
de poveste, întruchipează rezistența dacă, ce pare să nu se fi stins, la o
distanță de aproape 50 de ani de capitularea eroică a regelui Decebal. În
pofida adevărului istoric, care îi condamnă pe daci la supunere, Scriitorul
George Cornilă ne propune o viziune idealizată, demnă de personalitățile
10318 www.oglindaliterara.ro
lui Iordache Golescu: „Rugăciunea către oul cel dă Pașt” și „Porunca
toporului”, urmând ca pictopoezia, ideogramele, colajul să devină tehnici
poetice avangardiste în secolul al XX-lea.
Experimentul literar la care asistăm în peisajul artistic râmnicean
contemporan este apariția de caligrame intitulat Diamante din cufărul
timpului al tinerei autoare Georgiana Elisabeta Panait.
Prospețimea versurilor ce vădesc un suflet sensibil este cea care se
remarcă încă de la prima lectură. Tânăra își îmbogățește orizontul simțirii
cu noi trăiri, tresăriri, sentimente, și vedem cum ludicul se îmbină cu
imaginația și simțul plastic al unor coduri sincretice reușite, ce ajung la
inima cititorilor săi, ceea ce face ca autoarea caligramelor să se dezvăluie
prin imagini inedite.
Vom privi în poemele sale/la poemele scrise sub forme diverse ca
într-o oglindă cu mai multe fațete și ne vom întâlni cu timpul (în caligrama
Cronos sau în Ceasul), cu iubirea (în Zâmbetul sau Oniricul), cu speranța
sau visul (Nostalgie), amintind aici și alte teme și motive literare comune:
creația, credința, moartea, anotimpurile, îngerul, lacrima, plânsul, dansul,
amintirea, copilăria, corabia, zborul etc.
Ea, ființa de hârtie, își caută locul printre imagini și cuvinte, lăsându-
se descoperită și așteptând să o reconstituim la final din țăndări și vise,
din culori și aripi frânte, în faguri și gânduri, în zborul ei spre înălțimile
poeziei.
Metafore și simboluri, imagini și curgeri limpezi se adună ca două
aripi: tristețea și speranța, binele și răul, fericirea și deziluzia, femeia și
bărbatul, visul și realul, viața și moartea.
Dincolo de poemele-desen veți găsi cu siguranță tumultul eului liric,
fiindcă experimentul a reușit, îmbogățindu-ne categoric și pe noi cei car am
găsit”diamantele din cufărul timpului”.
Nina Elena Plopeanu
emblematice ale istoriei daco-romane: Rholex, Dapix, Zyraxes, Burebis­
ta, Deceneu, Koson, Scorilo, Duras și Decebal. După modelul acestora,
societatea dacă, loc al sincretismului religios, economic și social roman,
reprezentată de Ustidava, localizată de autor undeva la vest de valul lui
Traian, luptă pentru menținerea organizării politice și sociale tradiționale.
Încă din timpul domniei lui Burebista, statul geto-dac era o monarhie te­
ocratică cu caracter militar. Marele preot, sfetnic al regelui, avea un rol
important, care, așa cum sugerează autorul, se menține multă vreme după
cucerirea romană, îndeosebi în lumea arhaică pe care o descoperim în To-
iagul de stejar. De fapt, lupta nu se dă numai între supuși și învingători ci
și între tradiții religioase, între zeități dace și romane, între ritualuri magice
antice și obiceiuri ce țin de religia creștină și de începuturile și răspândirea
acesteia în Dacia. Comparația cu vremurile eroice în care dacii ajunseseră
o mare primejdie pentru romani îl motivează pe Daizus și îl încredințează
că el este alesul, lucru confirmat și de marele preot, care îi dă dezlegare să
meargă la Zalmoxes, zeul suprem, ce-i învățase pe daci nemurirea. Înainte
de pleca în lunga și greaua călătorie, eroul primește de la Marele Preot
steagul dacilor, simbol al forței și mândriei neamului considerat, pe bună
dreptate, cel mai viteaz și mai drept dintre traci. Misiunea sa primește bine­
cuvântarea familiei și a comunității de la care preia armele, înțelepciunea și
dorința de libertate. Bunicul său, cel care îi povestise despre vremurile de
glorie și îi aprinsese în suflet dorința nesupunerii, fusese ucenic al Marelui
Preot. Imaginația autorului creează lumi fantastice, ținuturi de basm în
care personajul principal, pornit spre drumul nemuririi, este inițiat, capătă
înțelepciune, vitejie și alte calități ce-i sunt necesare pentru a putea ajunge
la Zalmoxes. Știm bine că cel care nu era vrednic rămânea țintuit în furcile
de fier ce-i aduceau moartea și nu viața veșnică.
În mixtul de lumi, Daizus luptă asemenea cunoscuților eroi de
poveste Greuceanu, Prâslea cel Voinic, Făt-Frumos etc., cu personaje fan­
tastice, cu zmei, scorpii și muma pădurii. Îi învinge într-o confruntare an­
tagonică bine-rău și dovedește că nimic și nimeni nu poate sta în calea
menirii și idealului său.
Toiagul de stejar, literatură istorică, poveștile și legendele românilor, ta­
lent literar deosebit, imaginație, forță și cunoaștere: toate la un loc alcătu­
iesc un „historical fantasy”, un gen literar situat la granița dintre imaginar
și real, care se adresează unui public divers ca vârstă și formație intelectu­
ală. Așteptăm cu interes volumele următoare.
 Drumul greu si
, alunecos al poetului
La apariţia celui de al doilea
volum de poeme, „Mă voi întoarce
pasăre”, de Florina Isache, în 2011,
îmi exprimam nedumerirea că de
la un volum la altul, poeta schimbă
până la nerecunoaştere discursul liric
şi tehnicile poetice, lăsând impresia
unui debut continuu. E bine dacă
ne gândim că formele lirice inedite
devin atractive şi incită curiozitatea,
e rău pentru că unitatea conceptuală
şi stilistică suferă modificări mult mai
evidente provocând posibile confuzii.
Dacă în volumul de debut, „Ieşirea din
Liviu Comşia anotimp”, din 2006, scenariul liric era
construit pe metafore ample, în cea
de-a doua carte metafora este redusă
drastic, impunându-se o anume sobrietate solemnă, aşadar, poeme în care
prozodia are un rol secundar, accentul fiind pus pe scenariu ca purtător al
ideii sau al sentimentului.
Acelaşi proces se petrece şi în ultimul volum semnat de Florina
Isache, „Ploi în oglindă” (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2014). Aş zice că mult
mai evident dacă luăm în seamă axa pe care e construit poemul. Florina
Isache renunţă cu totul la metaforă sau o reduce la strictul necesar pentru
a pune în pagină discursul liric şi eficienţa sa. Încă
pornind de la concepţie şi documentare, Florina Isache
are vocaţia discursului poetic integrat unui scenariu.
Aici putem dezvălui că poeta a propus şi a scris rubrica
„Prin fereastră” în ziarul „Drum” din Roşiorii de Vede,
care, cu vremea, a prins formele poemului care dezbate
reacţiile, sentimentele , ideile poetei în relaţie cu lumea
văzută prin fereastră, ca o imagine sau o reflecţie. Astfel,
s-au creat câţiva piloni de susţinere ai discursului liric
vrednici de-a fi luaţi în seamă.
Dacă ar fi să vorbim la modul general, tonalitatea
poemelor este redusă sau mai bine zis fără amplificări
pasionale. Este uniform, înăbuşit, reţinut, doar cu ieşiri
explicative, explozive, învingătoare, în ultimul vers.
Aşa se face că ideea drumului infinit, fără sens sau cu
unul abia conturat, mai mult sugerat, devine un fel de
sentinţă. Fie că acest drum păstrează urma poetei, fie
că este transformat într-un posibil generic al disperării,
al efortului fără finalitate, rămâne forma prin care
distanţele cresc sau se micşorează, spaţiul căpătând
materialitate şi devenind locul unde se petrec dramele
zilnice: „Mergeam şi drumul era greu, alunecos, doream să/ mă întorc,/
dar nici urmă de drum înapoi./ Mergeam şi nu recunoşteam nimic, deşi
mai/ trecusem odată pe aici.// Lumea venea cu mine şi lumile ei veneau şi/
oamenii ziceau: /Ia uite şi asta! Vrea să ajungă la ea./ Drumul se închidea
şi se deschidea ca o carte./ Până la mine mai era o pagină ca o ploaie albă,/
ASOCIAŢIA CULTURALĂ ÎN CULISE
Adresa: Bd. Hristo Botev nr. 25; Tel. 021.367.27.40; Email: teatru@inculise.ro; Website: www.teatru.inculise.ro
COMUNICAT DE PRESĂ
În Culise-n casă nouă – pe Hristo Botev 25
”În Culise” doreşte să vă anunţe că povestea nu s-a terminat, ci
continuă pe Hristo Botev nr. 25. Nu se stă deloc degeaba – meşterii
reamenajează şi transformă casa într-un loc conform cu fanteziile
noastre, iar artiştii pregătesc spectacole noi pentru că se anunţă o
inaugurare cu mare fast.
În curând vei descoperi un ”În Culise” metamorfozat şi
evoluat din toate punctele de vedere – un spaţiu ofertant şi aproape
de centru, confortabil, lejer, artsy şi underground în acelaşi timp. Ne
continuăm misiunea şi vă promitem că aici veţi găsi spectacole unice,
neconvenţionale şi actuale, dar şi muzică live, petreceri de pomină,
www.oglindaliterara.ro
prin care poţi trece neobservat, credeam./ Rămâneam fără aer.// Tot ce erai
tu mă ţinea în viaţă.// Drumul tot mai greu. Inima o lua înaintea/ trupului,
mâinile o luau înaintea inimii, se vedeau/ prin ele teritorii abandonate./
Miriapode se ascundeau sub unghii.// Nemaiîntâlniţii mă aşteptau cu flori”.
Sau, altfel: „Ziua, singurătatea se accentuează.// Străzile se rotesc în jurul
pieţei.// Deşi folosesc ambele sensuri de mers,/ oamenii nu ajung nicăieri”.
Dar dacă ar rămâne doar aşa, până la urmă drumul şi-ar găsi
finalitatea. Or, rostul şi sensul sunt determinate prin iniţiere. Gesturile
ritualice care însoţesc drumul spre împlinirea lui nu mai sunt luate în serios,
ci sunt văzute cu ironie: „Bunicul tăiase copacul şi se pregătea să-l cureţe./
Morţii din împrejurimi se adunaseră în jurul său şi/ priveau. //Nu trebuia
să-l tai. Era un stâlp de rezistenţă./ Acum pământul o va lua la vale şi ne
va înghiţi pe/ toţi. Au zis”. Şi mai departe: „Bunicul repara un acoperiş. A
bătut ultimul cui şi/ a privit în sus./ Morţii din împrejurimi îl priveau uimiţi.
/Mai vin câţiva”. În concluzie: „A străbătut cerul de la un capăt la altul./
Ningea. Ningea cu fulgi mari, reci, strălucitori.// Nicio diferenţă între cer
şi pământ”.
Şi am ajuns, astfel, la un alt mod de-a înnoi discursul, şi anume,
după buna tradiţie a postmodernismului, prin conferirea valorii artistice
amănuntului banal. Forina Isache a inventat o adevărată tehnică de-a
încărca amănuntul cu sens artistic. Iată doi iubiţi despărţiţi, care nu şi-
au scris şi nu şi-au vorbit. Au rămas de-o parte şi de alta a gropii, adică
despărţirea continuă şi pe tărâmul de dincolo, din cealaltă lume, ca până
la urmă moartea să anuleze despărţirea: „Un timp am fost despărţiţi./ Nu
ne-am vorbit,/ nu ne-am scris.// Am rămas de o parte şi
de alta a gropii/ şi întinderea aceasta este tot ce putea fi
mai/ frumos/ între noi…/ ca o trădare, ca un mormânt
de lux în care vom/ Rămâne cândva,/ într-o moarte/ şi
moartea aceea nu ne va despărţi”.
În acest context, funcţionează şi trimiterile spre
faptele, vorbele, evenimentele intrate în patrimoniul
umanităţii din Biblie. Simbolistica a devenit comună,
oricine o poate descifra, îi poate descoperi sensul şi
rostul: „Diodor ne privea de sus./ Un crâng de irişi
înverzise în orbite./ ”Nu am venit să stric amintirea,/ ci
să o împlinesc”, a zis”. Sau: „Era o întindere albă ca un
trup nou de bărbat,/ pe care curgeau firicele de apă în
toate direcţiile.// Eu sunt viaţa, a zis!” Şi încă: „Mi se
întâmplă să împrumut sufletul/ celui care loveşte primul
cu piatra”. Adevărul este că, astfel, poeta izbuteşte să
ne transforme în martorii schimbării sale şi odată cu
aceasta, ai spectacolului sentimentelor sale când de
graţie şi iubire, când de disperare şi tristeţe, aşa cum
este viaţa însăşi: „Duminica, mama îi punea pâine în
vin şi se/ împărtăşea.// Asta e viaţa!” Acest ritual după
ce cancerul crescuse ca o ciupercă pe limbă!
Poemele Florinei Isache au însă în sine bine cuibărit un tragic
sentiment al neaflării de sine. Viaţa în toate formele sale se vede în oglindă
strivită de noi înşine. Efectul oglinzii de-a mări sau de a deforma, paradoxal,
ne aduce la dimensiunile noastre reale, dintotdeauna.
seri de karaoke sau evenimente private exact aşa cum ţi le-ai imaginat.
Dimineţile şi serile ni le vom petrece pe terasă sau în pub şi avem şi o
surpriză foarte plăcută pentru gurmanzi – în noul spaţiu ne vom bucura
împreună de preparate culinare savuroase pentru că ştim şi noi cât de
importante sunt mesele alături de prieteni.
Nu uita – ne vedem foarte curând pe Bd. Hristo Botev nr. 25 la
petrecerea de inaugurare. Vom avea grijă să te anunţăm din timp, dar
urmăreşte-ne pe facebook (http://facebook.com/inculise) să vezi cum
evoluează lucrările!
10319
 verbului prozatorului trimit spre
RECENZIE sincopele şi prăbuşirile dodecafonice
ale muzicii lui Schönberg, deşi a

MOŞIA
de Ioan TODERIŢĂ
Romanul MOŞIA, Editura Axis Libri, Galaţi, 2012, 286 de pagini,
poate fi considerat volumul al II-lea al celuilalt roman al scriitorului
Ioan Toderiţă, Războiul lui Puf, apărut la Editura Axis Libri, Galaţi,
2010, deoarece preia şi dezvoltă faptele, întâmplările, locurile şi oameni
dintr-o epopee anticomunistă, începută într-o comunitate rurală la sfârşitul
Războiului Mondial şi continuată după algoritmul politicii de… ocupaţie
şi dictat al Conferinţei de la Potsdam, când Truman, Churchill şi Stalin au
desenat, pe hartă, graniţele Europei de Est şi au dat undă verde Războiului
Rece, cea mai anacronică şi dezastruoasă formă de dialog ideologic
internaţional.
Noul roman, „Moşia”, o idilică şi patriotică metaforă, riscă o
formulă optimistă, într-un final trist şi consolant de…
învingător: „Au venit americanii / acei americani aşteptaţi
cam fără speranţe prin anii ’50 ai secolului trecut - şi
tare mă tem că moşia lui Ciucă, moşia lui Decebal, va fi
jucată la bursă, up and down, pa balansoarul altor istorii
încrâncenate” (pag. 274, ultima filă a romanului), pe cartea
de joc, ca o cacealma sinistră a Istoriei contemporane,
pe care prozatorul Ioan Toderiţă nu se sfieşte s-o sfideze
cu o poveste magică, un fel de basm modern, cu un Făt-
Frumos, altul decât modelul standard, într-o dublă ipostază
aleatorie, cu elemente de biografie dintr-un jurnal intim,
care păstrează datele unui curriculum vitae romanţat, cu
personajul principal Ion, fiul lui Andone şi al Elisabetei
din Tuluceştii domnitorului Petru Rareş.
Un roman atipic, pe o naraţiune cu nostalgii
controlate de o istorie nu prea îndepărtată, aparent justiţiară,
cu haiduci anacronici într-o vreme dominată de alt fel de
samavolnicii şi de arbitrajul brutal impus ca politică de
stat, şi cu un personaj, atipic şi el, într-o dedublare de
identitate, un EU subiectiv, şi un EL, obiectiv, detaşat de
intimitatea biografică. Din aceste motive, ca şi din altele,
care ţin de personalitatea intim-sentimentală a scriitorului
Ioan Toderiţă, romanul „Moşia”, ca şi celelalte cărţi de
proză ale poetului Ioan Toderiţă, are toate datele stilistice
ale prozei-lirice, fără rigoarea topicii propoziţiei şi a frazei,
dar cu parfumul unei ode sau al unui pastel. Sonorităţile
început cu ispita molcomă a unui
basm, dar s-a ales cu realitatea unui
scenariu amplu, arborescent, de teatru
liric, în care dominant nu este epicul
justiţiar al luptei dintre bine şi rău, ci
emoţionantul recul al sentimentelor
în derivă, influenţate de o Istorie
strâmbă şi intempestivă.
Pentru echilibrul narativ,
prozatorul are întotdeauna
intermezzo-uri cu poveşti calde ca
iniţierea în iubire a adolescentului,
un fel de „botez al focului” pentru Dumitru Anghel
intrarea în lumea bărbaţilor, din cap.
I, ca o uvertură atacată de orchestră
înainte de spectacol. În romanul
„Moşia”, naraţiunea este convertită în descriere, epicul este tradus în emoţie,
fluxul verbal devine discurs literar, într-un tutti stilistic şi compoziţional pe
fondul unor experienţe de viaţă trăite de un copil, cu
ochii măriţi de uimiri şi dileme, într-o lume bântuită de
război, de tot felul de războaie, de neajunsuri şi secetă;
experienţe dureroase, experienţe miracol, fascinante
şi surprinzătoare, de adolescent care dă piept cu
viaţa; poveşti trăite când la persoana I singular, când
transferate spre obiectivitatea şi generalitatea persoanei
a III-a singular, pe structura epico-lirică a unui basm
răstălmăcit de copilul-erou într-o lume reală, într-un
univers intim, cu reacţii pe măsură, cu o filozofie juvenilă
de-o detaşare nefirească. Amintirile sunt învăluite în
aura fascinantă şi uşor fabuloasă a copilăriei dintr-un
sat „legendar”, din preajma pădurii Gârboavele, un ţinut
idilic, cu haiduci, ca Ion Brânză, personaj ivit încă din
„Războiul lui Puf”, cu hoţi de cai, ca-n poveştile lui
Fănuş Neagu, dar şi cu forme de revoltă, de împotrivire
a ţăranului deposedat de pământ, printr-o ideologie de
împrumut, samavolnică şi brutală: „Cotropitori, mă
oameni buni, sunt cei care ne fură datu’ ce ne-a fost dat
de stră-stră-bunici…” (pag. 113-114). Dar şi un univers
rural autentic, care mai păstra un aer uşor patriarhal, cu
rituri şi ritualuri peste care Istoria a trecut ca un tăvălug
nimicitor, din care abia se mai zăresc uliţele satului,
carul cu boi, bostana şi liniştea molcomă a tindei şi a
odăii de la drum, cu lada de zestre, cu ştergare la ferestre
şi cu macatele de pe pereţi.

VICTOR STEROM
– 10 August 2014 –
OMAGIU MODESTIEI
din
MĂREŢIA VALORII
VICTOR STEROM sau IOAN VERGU DUMITRESCU, aşa cum l-au
cunoscut majoritatea dintre noi, şi-a încredinţat spiritul nemuririi!
Iniţiatorul şi conducătorul Grupului de la Ploieşti, poet, eseist, critic, un
OM de o modestie rară în măreţia valorii sale, generos, altruist, neobosit cititor
şi critic al confraţilor de breaslă, a încetat să mai lupte cu suferinţa trupească şi
a plecat dintre noi. Mâine este ultima zi când mai putem să îi aducem omagiu.
Cei care l-au apreciat ca scriitor şi prieten, ca sfetnic sau critic îl vor regăsi
printre stelele ascunse de lume, dar existând în galaxia celor aleşi să dăinuiască
printre nume care nu se pot uita sau şterge din atâtea rânduri aşternute cu
migală în cărţile publicate, în revistele de cultură, în inima celor care au ştiut
să îl citească printre cuvinte, cu sufletul şi sensibilitatea.
Victore, primeşte regretele noastre, al meu personal pentru că în plină
forţă creatoare ai scăpat condeiul din mână şi ai încetat să mai trăieşti. Locul
tău va fi mereu în amintirea şi preţuire mea. Pace sufletului şi trupului să îţi
dea DUMNEZEU!

11 August 2014 - ANA HÂNCU
10320 www.oglindaliterara.ro

DOI POEŢI DE LA DUNĂRE
Corneliu Antoniu şi Sterian Vicol
CORNELIU ANTONIU
Revelaţia levantină şi arhitectura memoriei
Strada Portului, Editura „Tipo Moldova”, Iaşi, 2011
Autorul (născut în 1940, la Craiova
din părinţi bucovineni, cu rezidenţe şcolare
la Arad, Slatina, Galaţi) vine în spaţiul
literar relativ târziu, cu debut în „Caietul
debutanţilor” 1975 şi reactivat aproape
după două decenii, în 1996, cu un roman
„Adio Akak-Blank”, dar acum acoperind şi
insistând în zona poeziei.
Autorul construieşte o teritorialitate
poetică pe jumătate mitologică, pe jumătate
contextuală, recognoscibilă, proiectată în
inima Levantului, la porţile răsăritului de
unde vine, deopotrivă, lumina şi misterele,
poate într-o Heladă dionisiacă, parte dintr-o
patrie inventată de Nietzsche.
Foarte discret, în arhitectura
Aureliu Goci volumului, poetul nu şi-a trecut nici măcar
anii de apariţie ai volumelor, nu oferă nicio
indicaţie biografică, nicio referinţă critică,
alcătuind un volum cronologic, după gustul personal care, de obicei, nu e cel
mai bun şi obiectiv judecător critic. Volumele de versuri apar la mari distanţe de
timp unul de altul, dar cu puţine acumulări şi deosebiri şi desluşindu-se cu greu o
evoluţie de la unul la altul, subliniindu-se mai evident unitatea tematică şi stilistică:
Ascunsa ninosare 1978, Supunerile 1982, Fluturele de diamant 1990, Amintiri din
Pădurile de Miconia 1996.
Autorul, senin şi integru, păstrează dreapta măsură şi face cele mai
echilibrate autoaprecieri. Există şi un fond baldesc al textelor lui Corneliu Antoniu,
o partitură narativă, aproape secretă, un sâmbure epic care se dezvoltă coerent şi
obiectiv într-o extensiune a universului personalizat.
Volumele, cu titluri metaforice, nu spun nimic de universul imaginar al
unui autor confesiv într-o continuă autodefinire şi într-o procesualitate clasicizantă.
După opinia mea, ultimele texte, şi îndeosebi cele din ciclul Umbrela lui Robinson
Crusoe, aduc o altă rezoluţie personală, fundamentată pe distincţia morală,
sapienţialitate şi un discurs liric lucid şi decantat. Dar şi cărţile de la început susţin
acelaşi edificiu liric personalizat, în afara generaţiilor şi promoţiilor literare şi
dincolo de temele şi semnificaţiile specifice diverselor direcţii sau grupări.
Ataşabil categoriei poeţilor urbani, fideli spaţiului referenţial, autorul
potenţează utopia unei naturi semiperviviscente, generate de vârste stratificate,
care declanşează memoria afectivă, construită şi din realitate şi din iluzie, ca în
finalul poemului definitoriu Strada portului: „Mari uragane se stârneau prin
şanţuri / Uragane de iarbă, de ştevie. Se ridicau / Anii mei până la cer. Mă vedeam
/ Eram una cu strada, cu gardul, cu pomul tăiat / Ploi înalte sau înalte catedrale
/ Sau degetele mele despletite – octombrie. / Viaţa mea pe aici a trecut / Visele
şi perdelele o ştiu / Anii lor foşnitori: din umbră / Floarea de crin mă ameţeşte /
Ave Maria, inima mea te-a recunoscut. // Lipit cu obrazul de piatră / Fratele meu
siamez trecea / Dintr-o culoare în alta. Zice: / Pasărea aceea ai fost tu / Şaisprezece,
optsprezece ani, desigur / Nimic nu e de condamnat / Poate altădată, poate altădată.
// Cum să încep / În vârful picioarelor ? / În piruete scurte / Pe sub copacii uzi şi
tari ? / Trec rar.”
Textele performează oglinda visului lucid, plin de acurateţe şi coerenţă, fără
legătură cu discursul oniric suprarealist, conturând un climat sufletesc şi o stare de
spirit pozitive, dincolo de meandrele şi inconsecvenţele destinului.
Dl. Corneliu Antoniu foloseşte intens şi fără prejudecăţi semnele gramaticale,
adică adoptă o retorică implicită, consecutivă unui posibil recitativ – spre deosebire
de majoritatea autorilor contemporani care evită punctuaţia şi simetria grafică
într-un procedeu de obscurizare şi revelaţie forţată a misterului. Fără reţinerea că
procedeul ar putea fi desuet, autorul personifică trăirile şi sentimentele: Melancolia,
Contemplaţia, Visarea şi le marchează ca dominante ale personalităţii. Ritmul alert
al discursului reţine şi sensul febricizant al trăirii, care îşi apropie şi o dimensiune
ludică, precum în poemul Vindecătoarea: „Încet venea, cine venea / Dintr-o stea /
Pe-o lacrimă de cherestea / Mai subţire ca firul de miere / Al mierii călătoare prin
ere / Dintr-un cer prefăcut în parfum / În pleata lui de nebun. // El tras se simţea
de un dor // La culoare de muritor / Într-un fel de paraclis de visare / De vânturi
imaginare / Care de care mai ascunse / Şi mai de taină pătrunse / Locuitoare de
adâncimi şi ecouri / În spatele bălţaţilor bouri / Că se auzea în vârf de auz / Sunetul
lui de vocale, confuz / Care făcea tumbe şi temenele / Înaintea pocatelor bele / Că
nu îl vedeau dar se auzea / Ca o potrivire a altcuiva / O alunecare şi o înălţare / Pe
care o stea se despoaie / Şi moare. // Dar încet venea, cine venea / Dintr-o stea / Pe
o spaimă de catifea / Căzător într-o fântână de care / Auzise într-o împăcare / A lui.
Veşnică încercare.”
Poemele mai ample au tendinţa unei suprasemnificări spre parabola morală.
www.oglindaliterara.ro
Păcat că autorul nu insistă şi nu nuanţează mai profund dimensiunea levantină
a poeziei sale, care l-ar situa în zona semnificantă a marilor poeţi greci Kavafis,
Seferis, într-un spaţiu imaginar care învecinează Răsăritul european de ideea
mediteraneeană.
Faptul că volumul antologic apare în colecţia „Opera omnia – poezie
contemporană”, un proiect susţinut de universitatea „Petre Andrei” din Iaşi,
înseamnă că opera autorului a ajuns la o anumită recunoaştere şi notorietate,
intrând chiar şi în câteva istorii ale literaturii contemporane. Însă dincolo de aceste
recunoaşteri oficiale, creaţia dlui Corneliu Antoniu constituie o lectură agreabilă,
oferind şi câteva interogaţii despre starea poeziei şi condiţia poetului.
STERIAN VICOL
Între neotradiţionalism şi viziunea erotică
Memoria lui Femios, II, Manuscrisele lui Terian,
Editura „Timpul”, Iaşi 2012
Poetul nu se poate desprinde de biografia sa concretă, ba chiar o ridică la
scara unui univers fabulos, acreditat cu toate dimensiunile mitului pentru că există
şi un mit al banalităţii pe care autorul nu-l ecranează şi nu-l hiperbolizează, dar şi-l
asumă pentru consecvenţa fiinţei în domeniile biografice.
Sterian Vicol (n. 9 mai 1943, Ţuţcani, Vaslui), cu studii filologice la
Universitatea din Bucureşti (absolvent 1972) a fost profesor, activist cultural,
redactor la diverse publicaţii, (din 1990 redactor-şef la „Porto-Franco”), debutând
relativ târziu, cu Harfele grâului, premiat la concursul editurii „Eminescu” în 1976,
şi continuând cu Corabia seminţei (1978), Vânătoare nocturnă (1981), Sigiliul
grădinii (1983), Lacrima învingătorului (1984), Repaosul focului (1986) ş.a.
Toate cărţile apărute până la Revoluţia din 1989 se înscriu în acelaşi proiect
vitalist şi neotradiţionalist, urmând un estompat model blagian, cu accente specifice
în tema majoră a marelui fluviu – „Dunărea imperială”, cum zicea Petre Ţuţea
– şi în eflorescenţa mitului călătoriei interioare, într-o fabuloasă teritorialitate a
conştiinţei rădăcinilor („ademenirea” în copilărie). Poetul conturează un spaţiu
arhetipal de sentimentalism agrest – extras esenţial dintr-o mirifică şi activă
copilărie rurală – pe care îl populează cu miturile fundamentale – bobul de grâu,
salciile plângătoare, seminţele – de unde şi o amprentă livrescă fermă care chiar şi
sugerează autodefinirea tipologică în categoria neotradiţionalismului luptător într-
un univers poetic dominat de textualism şi alte forme (reluate) de avangardă.
Specificul vine din insistenţa pe amănuntele aparent insignifiante, pe un
anume pitoresc natural şi un comportament pseudo-senzaţional, care păstrează şi
potenţează specificul, nu numai al unei anumite vârste, ci şi al unui teritoriu fabulos,
la frontiera mitologiei infantile, ca în Râpa Zbancului: „În râpa zbancului, vai, în
râpa / unde copilele/copilandrele îşi / ştergeau sângele cu frunze de salcâm / de alior,
de brusture, uneori chiar / cu floarea de cucută (trupuşorul lor, / unghiul şi punctul,
triunghiul, toată / geometria grădinii şi cărarea descheind / pădurea de oţetari, vai,
erau, pur şi / simplu, ca o lecţie deschisă / curată ca lumânărica Domnului/)... /
(Când m-am pierdut pe-o stradă / dintr-o singură piatră, să caut / sălbăticiunile din
Poezie, mi-am / strigat că de râpă se duce totul, / tu şi cu mine aiurea, pe cărarea /
strânsă colac, sugrumată de / colţii de lup ai iernii...) / Şi-mi răsare, deodată, fata cu
/ sprâncenele două rândunele, fata / morarului din Sipeni, cu fetia ruptă / de Alistir
văcarul satului, cum / strângea filele cărţilor risipite / cu mâinile ei de trandafir
sălbatic, foaie cu foaie, plângând biblioteca / ei şi a lumii din Râpa Zbancului/. /
În Râpa Zbancului, vai, în ochiul / izvoarelor câte mai sunt, norii / şterg umbrele
fecioarelor odată cu / literele din cărţile care demult / nu mai sunt: şi lumânărica
Domnului!”
Remarcabilă este conştiinţa textuală care are mereu în vedere unitatea
creaţiei. De asemenea, versurile virtualizează un fel de „dezvoltare” naturală către
baladesc, tendinţă pe care autorul nu şi-o cultivă (dar nici nu şi-o reprimă).
Aproape toate textele conţin dedicaţii – în general unor confraţi poeţi
– semn că autorul îşi selectează martorii la judecata operei sale energetiste, deşi
fundamentată pe sentimentalism, melancolic, dar şi pe un anume demonism care
se va accentua în a doua perioadă de creaţie care începe în 1991 cu o antologie din
creaţia anterioară: Vindecare în păcat (1991).
Cărţile ulterioare: Daimonia (1995), Sunt putred de tine (1998), Domnişoara
Cucută (2001), Clipa tăind subţire hohotul zăpezii (2003), culminând cu Norul şi
inima (2006) se înscriu, progresiv, într-un alt proiect scriptural mai agresiv identitar,
dar şi mai subliniat reflexiv, de implicare în contextul cultural şi poetic, apropiat
tipologic de modelul nonconformistei generaţii 1940 (Geo Dumitrescu, Constant
Toneganu, Ben Corlaciu, Ion Caraion), deşi autorul invocă insistent pe Nichita
Stănescu: „În sânge de taur – îmi spuneai – / degetele mele pipăiau scrierea încă /
nevăzută, direct pe nisipul / foşnind subţire, pe glezna ta subţire – // Fiecare deget
semăna aura umbrei / ruptă din amurg, când cuţitaşul / meu din copilărie l-am înfipt
/ într-o ramură verde ca-ntr-o / mierlă adormită în cântec – // Şi-a venit ea – îmi
spuneai – / ca dintr-o acoladă neagră, / strada o purta în sânge, cu / sexul ca o ureche
tăiată / jurând că nu mai vinde icoane! // Nisipul, foşnind subţire, / pe glezna ei
subţire, / sugea sângele de taur / ca o scriere încă nevăzută!”
Între 1976 şi 2006, Sterian Vicol a publicat 14 cărţi de poezie, accentuând
rezoluţiapersonalităţii,cristalizândlentvoceapoeticăşirestrângânduniversulimaginar
până la tema erotică unică. În acest sens, autorul este un petrarchist (în sensul în care
G. Călinescu definea petrarchismul ca o poezie de oameni maturi), realizând
o contextualizare deschisă a temei, de la incantaţia din „Cântarea Cântărilor”
proiectată în atmosfera din „1001 de nopţi”, până la formulele erotice necenzurate
ale actualităţii.
Remarcabilă este conştiinţa creaţiei, care are mereu în vedere unitatea
textuală şi fluiditatea discursului liric, ca modalităţi de captare a cititorului dintr-o
lume pragmatică, din ce în ce mai neinteresat de poezie.
10321

DOINA CHERECHES
LA ŢĂRM DE POVESTE
Tãmãduit cu ierburi amare
şi mânat de aprinderi
stelare,
sã vii la ţãrm de poveste,
unde purã percepţie este,
iar vieţile aflate-n reflux,
dezvãluiesc adevãruri de
lux…
Zãbovind ca doi egali
prin palate de corali,
îţi voi povesti pe-ndelete,
fãrã lacrimi şi regrete,
cum la marea nimerealã
am prins rol de nicovalã
şi-am încasat cât nu se spune,
dar sã vezi şi ce minune,
cum din toate, numai lipsã,
viaţa mi s-a ȋnscris elipsã…
POVESTE
Sã vã spun povestea lui
cea a pescãruşului,
cu oboseala zborului în gene
şi ţãrmuri înţesate de sirene…
Îi fuse amarã clipa
când i se frânse aripa,
prinsã-n laţu-ademenirii
chiar pe plajele iubirii…
Vestitul faur de iluzii
se gândise la concluzii,
trasându-i abatere
şi cumplitã zbatere…
Agonia-i fu prelungã,
vrând atâtea sã-l ajungã
şi sã-i spunã cât îl costã
tot ce-a fost efect de coastã…
Ostenit, îşi dã suflarea,
privind cerul, apoi marea
şi-şi lasã greoaie pleoape
peste zãrile mioape…
Timp nu e de-a înţelege,
nu e nici ce sã-l mai lege
de trecutu-i de erori,
e de-acum pe pat de flori…
sub un cer ca de betealã,
ţesut cu multã migalã,
iarã cântul sãu cel sincer,
ȋl va face liber, liber…
Aceastã poveste a lui,
cea a pescãruşului,
e şi-a celor predaţi în iubire
ca-ntr-un fel de mântuire…
10322
POEZIE
CÂND SE ȊNTOARCE IUBIREA…
Revin şi primãverile
cu verdele lor crud,
nãruindu-mi pãrerile,
şi muzica înaltului
mã opresc s-o ascult…
apoi plec incognito
spre alte ţãrmuri şi zãri,
sã-ţi aflu pe-acolo, iubito,
neumblate cãrãri…
şi merg obosit, fãr’ de vlagã,
dar cu gândul statornic,
nu sunt aproximaţie vagã,
ci bãtaie de ornic,
recuperând preţioase anotimpuri
din amintiri şi nimicuri…
CRISTIAN DINICA
Unsprezece septembrie
1 –Bem
pasărea fără aripi
se aşază la masă cu noi;
are ciocul îmbibat în
sângele scurs,
uimitor,
peste timpul rănit pe care îl
cercetăm
prin ecranul cu peşti toxici, alături
de halba cu bere sortită
să aducă aerul bolnav al
raţiei de viaţă.
Liniştita prăbuşire ne inundă venele
la New York se moare.
Mâine este ziua mea.
Unsprezece Septembrie 2
turnați în cenușă
Ciocul păsării se înfige în trupul de sticlă
în zbor dezarticulat cu aripi risipite.
Bolnav pasărea sapă în
cercul înfierbântat al aerului otrăvit,
se rup cuvintele pământului care frânge
cerul rănit în compasul incandescent.
Inimi planează și se strivesc de betonul
încins
tremură carnea lăsată să curgă
cu izvor tăcut se împlinește destinul
plecării din trup.
Cei ce devin zi rup groaza în silabe
sunt fiii neajunși ai tăcerii
se nasc în oceanul de ochi
cu brațe desprinse, turnați în cenușă
vocile lor hașurate
 traversează versetul topirii întru ființă.
Unsprezece septembrie 3
Primele Ore
În sângele învolburat frica bântuie
în perfuzii.
Văzduhul înghite suflarea.
se așterne tăcerea în copaci.
www.oglindaliterara.ro
Ninge peste apa interzisă
Umbra vieții miroase a duhoare,
fuga continuă din timpul suferind
spre colindul de iarnă.
Vânătorul sună din goarnă,
căprioare traversează orașul,
într-un decor pustiit
rujul iubirii
își tulbură culoarea.
Se aud primele sirene,
iarba va răsări prin ciment.
Unsprezece Septembrie 4
Aripipile noastre
Sânul tău gust al piersicii plânge
în epava unui vis răstignit
expus zborului neterminat
nu-ți fie frică,
norii poartă chipul nostru
vom avea aripi
din tencuială trupurile captive
se vor desface în lumină
ușile deschise
vor lăsa iarna în toamnă
este timpul
să abdicăm
din visul care decora altădată cerul
în căutarea primăverii.
Nu-ți alunga zâmbetul
vreau să-l păstrez
în ființa care se zămislește
din foc și cuvinte
în liniștea așternută
vom avea aripi
Unsprezece Septembrie 5
Gândul fiului
De astăzi mama va împleti așteptarea
în părul păpușilor din geam
cu cârlionți de mătase din pletele lunii
pe buze le va pune ruj din praful de stele
își va dori la masă fiul
dar acesta nu va mai avea suficientă lumină
să
învețe numărătoarea secundelor în drumul
spre casă.
în mod permanent
ea va locui în salonul dimineților albastre,
căluții de mare și berzele o vor însoți.
Din coșul lui cu rufe purtate
va scoate cântecul de patefon pe care îl
ascultau împreună,
apoi meticuloasă îl va înveli în straie
de duminică.
După amiaza va pregăti cina pentru timpul
șchiop
Timp
I-am zis pietrei piatră și ea a tăcut
pădurii i-am dat cerul și ea s-a înălțat până
la el
îngerului cu aripa ruptă i-am cerut să-mi
stea pe umeri
și el mi-a dat lacrima sa
vântului i-am cerut glasul iar el a râs
ploii i-am cerut să-mi spele picioarele
ea s-a colorat cu păcatele mele
apoi a râs, a plâns pentru timpul născut orb.
 ASTRALIA
ultimele două.
Şi Astralia reia aceste ,,teme”,
începând cu epoca – capitol, Orfeu
(1980). Începând cu poemul,,Pe un
de Horia Zilieru papirus de nori”:
,,da, doamnă! într-un cer
imaginar
(urmare din numărul anterior) da, doamnă sargofag de faraon
da, doamnă al careului polar
La Horia Zilieru, această predicaţie ,străbate întregul ţinut al ,,Astraliei” ,atât nu rege fără tron, nu ixion
cu numele ei ştiut de toţi, ca metaforă, şi cu mai puţin cunoscutul nume de sinecdotă,
metonimie: comparaţii esenţializate antinomic ori substitutiv. Ele se încadrează privind la hera o zidea adânc
în marele principiu al ,,deplasărilor, răsturnărilor, incursiunilor” semantice,dar şi în vârstele de bronz pe gânduri
semiologice, care stăpânesc arta scrierii poematice cu fundament prosodic clasic, a bland
poetului Horia Zilieru. otrava castă doamnă până când
Pentru că modern este în bolţile deschise ale Astraliei până în pleiadele în hades zeus l-a împins şi-l
zenitului barbilian, până în luceafărul eminescian, dorinţa Demiurgului de a fi plâng Ioan Toderiţă
mereu în preajma justiţiei lui necruţătoare de a împărţi lumea ,,aşa cum este, totul vorbind de hybris: vina mea din
e bine”. cer
Ştiu, limba este un dat. Horia Zilieru ne demonstrează că fără limbaj nu şi ruşinoasa boală-a unui veac
există ,,limbă” – datul dovedit. Da, metafora este nucleul limbajului poetic, sămânţa metafore-modern elicopter
disriminării ,,eurilor”, egotismelor poetice. altarul de icoane îţi dezbrac.
Poemele Astraliei sunt veritabile lecţii de antropologie a imaginii metaforice.
Exemplu stylistic de construcţie a metaforei optime: comparaţii ce densifica şi Şi tot astfel: ,,poemul tatăl meu vampire / mă răstigneşte între doi nebuni”
intensifică imaginea cu simboluri. Ponegrirea este o ,,laudă ironică” Aici o ironie tragică :,,Doamna” , moartea
Vom urmări predicaţiile construite în jurul, ori din jurul, substantivelor oricui în lungul şi latul istoriei umane. Totodată o intenţie; hybris, hades, hera – nu
“virgină”, “roză”, mai întâi la Asfinţitul crinilor. întâmplător aleşi cu ,,h”, un soi de ,,hai “ zeus sunt scrişi cu litere mici, ca nume
Afectivitatea are vârsta biologică a văzului meu şi intensitatea sufletului improprii banale.
meu. Cu cât orbesc mai mult sunt afectat că nu văd. Şi atunci văd cu mintea şi Apar şi distrucţiile morfologice monotone, omogene, specifice
“deprind” noi atingeri cu sufletul deschis în afara mea, cum fac poeţii mărturisindu- romantismului ,,Lai-la ,în fânul de curând cosit / ca du bellay bătrânul am
şi vârsta afectelor în scris. rămas“.
Iată-mă în Asfinţitul crinilor. Voi extrage cursiv, succesiv ,”sinecdoca” Jocul ,,Lai-la” , echivalentul fonic al lui ,,Hai la”, precum belay – frumoasa
acestui poem, pentru a evidenţia “efectele de limbaj”, dar şi “revelaţiile sublimale” „y”, prinse astfel în poem, ridică echivocul la rang de nobleţe pe treptele
ale textului Horia Zilieru: interpretărilor binare: un ,,atunci şi acum” în locul lui ,,hic et nunc” “.
,,muzici ning albul în lingoare” / ,,scoica gurii veştejindu-şi de săruturi” Să ne oprim totuşi la această metamorfoză a poemului ,,Astralia”, în, pe
/ ,, preling fiole de răşină…pâlpâirea de candoare” / ,,atom în oasele barbare” / “anatomia horirii semnului cântat”, al cântatului semnelor: “canto di signo”, probă
,,îngheţul pur mă doare”. de ,,academie stilistică”:
Această selecţie de ,,metaforă şi sinecdocă” îmbinate aleator ajung să ia fără clopot prin nirvana
forma: trec cu devi-anna
,,Căldura gurii cu făclii de ceară / atomii de mant devoră-n spasme” coropijniţa amanta
(Hipnoză, Cartea de copilărie 1974). hydalgo cu rosinanta ( seniorul cu ,,iapa”)
Construcţia acestor predicaţii ,cu ,,de” si „in”,leagă un substantiv cu un ne aşteaptă pisistrat (împiestriţat)
alt substantiv: în acropol amalat ( zău aşa!)
şi temniţile iernii în mistere; cu,,la” : de pleoapă ridicată la-nviere, de-un picior apelpisie (disperare, de-un picior)
ori cu termen de comparaţie accentuat: ,,vezi? Ochiul meu se roagă-n altă ani cam mulţi în ilichie
parte / ca veacul de fantome în oglindă”; ,,serafii umblă beţi peste timpane / ca la mare eschiuzar (şmecher) e grecul
un bal pe piei de tamburine / demenţa rozei înviind în tine / şi-n mine crinul vămilor cilibiu (graţios) la găvălie (ţeastă)
nirvane” (La curţile albastre) la turnat acrostihide (acrostihuri)
Şi iată metonimia ,,crinul vămilor nirvane” care în aceeaşi poezie, soră magofatelor (uşuratecelor) silfide(necrofage)
cu sinecdoca ,,piei de tamburine”, ,,cruci de nestemate” ; ,,lovituri de astm” duc
metaforicul în abstractul tărâm metafizic, cu eoni dogmatici construind religia din cohale (cupe fără picior) ne bem vinul
semnificantului absolut. ,,Devenire” a semnificării ,cât şi „spirit suprem” al ei. lăudându-ne berbecul
Determinarea ,o altă caracteristică a stilului Horia Zilieru, a perfecţiunii lâna lui de aur, chinul
tablourilor, figurilor, temelor sale poetice. A colindelor şi psalmilor, a baladelor, de-a mai cultiva dovleci
odelor, epopeelor, elegiilor sale fără egal (con)fruntătoare de romantic. Renunţând galbi (galbeni) cu ugerii de lapte
(nu total) la relaţiile antitetice,oximoronice , sinestezice, cu subiectele lirice ale iubirii (între 560 şi 527 î.e.n.)
biciuită de flori carnivore şi epitete înrudite, cu potecile substantivelor vocative şi icioglani (paji) la sfinte astre
verbelor reflexive, Horia Zilieru, scrie, în „pagini de istorie literara”, în paginile
ei pline de evenimente concrete, culegând semnificaţii şi …semne posesoare de cap de price(ceartă) e păgâna
semnificanţi. Oscilând între palimpsest şi paradigmă. Spre postmodernism ,spre în ceacşâri (pantaloni) cum e cadâna
edificii de refăcut în mit şi în testamente apocrife, cu ,,ochi mari de credincios vrea în erection (maşină cu … cvadroma )
convertit la noi apocalipse”, şi ,,legi morale” oprimate de ,,întindere”, de o nouă pat de nuntă şi amvon
,,republică a înţelepciunii”. engligea (petrecere) cu tot tacâmul
Mă opresc în analiza textului ,,Proba de trandafir sau canto di signo” să se mire zular (pizmaş) râmul
în ritm de 8 / 8, cu strofe proteice, ca o colindă ancestrală. Poemul este o (hai) capuchehai(dregători) cu doamne (fac hai)
,,probă spinoasă” pentru lector, fiind scris pe principii etimologice şi fonemice. aferim (bravo!)
Etimologicul aduce în ,,activ” arhaismele şi cuvântul hrisoavelor, cronicilor uitate şi haraxi (crestăm pielea)
în arhive voevodale şi muzee de lingvistică …otomană, simpatizând turcismele şi velerim
ponegrind elenismele, asemănător ,ca atitudine ,,poetică”, poetului Dan Barbilian. xi (necunoscutul)
Ritmul popular, de taragot suflat la hora satului antecomunist, bate în poarta cu veler Doamne
nestemate a poeziei lui Anton Pann. De parcă Horia Zilieru ne propune un alt ,, La pe când fost-am logograf (scriitor care a reconstituit istoria greacă după
melci” un alt descântec, cel ,,din ochiul nevindecabil prin moarte”. legende)
Exceleaza Metoda-procedeu-etimologic ,în metalimbaj ,să-i spunem al la metoc tâlhar manaf (fioros)
,,dicţionarului fanariot” ,fonologia fonemelor capcană etimologică. În acest sens, ea păştea numai andive (cicoare)
ca un veritabil Stéphane Etienne Mallarmé. şi rogoz de adjective
Nu numai. Poetul Horia Ziliem se trădează ca discipol al unor filosofi … hadaviş (havadiş, ştire)
recenţi  : Nietzsche, Husserl, Cioran, în mod deosebit cu privire la reevaluarea de păpuriş
valorilor antice şi criticii moştenirii mitologice cât şi a raţionalismului exagerat arpagic de basargic
atribuit istoriei antice greceşti. (ustu)roi de buduroi (scorbura)
Ştim că Nietzsche, a reevaluat filosofia şi arta grecească în defavoarea
î

ch 4 + cl 2.....
clasicismului: văzut ca afirmare a viziunii raţionaliste. El elaborând cele patru etape
ale ,,tradiţionalismului” grecesc: etapa obscură a Titanilor, etapa raţiunii echilibrate Aşadar limba cronicarilor ,ca simbol, semnificaţie a ,,rădăcinilor limbii
şi a visării-apolinice, etapa haosului şi a beţiei-dionisiene, etapa unui pact între române”. Aşezarea în text a numerelor 560 în loc de ,,cinci sute şasezeci” şi 527

www.oglindaliterara.ro 10323
Din jurnalul unui om Teatrul ca lume
(de teatru) Regizori
Mulți dintre cunoscuții mei sunt scuzați la modul „las-o/
atipici (I)
lasă-l, acum e supărat, divorțează!”. Teatrul românesc a cunoscut destui
Ca un performer al despărțirilor legale, aduc în opoziție indivizi bizari. Mai ales din rîndul actorilor.
un citat din Eric G. Wilson: „Nefericirea ne face creativi!”. L-am Regizorii, se presupunea, musai să fi fost
verificat: e corect (cînd divorțul este egal cu nefericirea; căci sunt echilibrați, serioși, prestanți și aplecați, cu
și oameni pentru care ruperea unei relații este o binecuvîntare, o imaginație, asupra textului. Ei nu puteau veni
eliberare!). nepregătiți la repetiții. Nu aveau voie să facă
De meditat... mizanscena cum s-o nimeri. Trebuia să se
* Bogdan Ulmu
impună în fața colectivului și a criticii.
„Vom greși înființînd un teatru, vom greși menținîndu-l, Cu toate acestea, am cunoscut, am văzut
vom greși desființîndu-l. După prima greșeală, nu ne mai rămîne „cu ochii”- cum ar spune Titircă, și două figuri incredibile de directori de scenă,
decît să alegem între mai multe rele”. oameni care au practicat meseria trei-patru decenii, neîntrerupt, fără să aibă ...habar
Acest citat ...dubios este din J.J.Rousseau. Nu mi-e clar dacă este de ea!
ironic; dar are ceva avangardist în el, ca și cum ar fi scris de un Primul, să-i zicem D., era un om abil. Un afacerist. Și un individ care știa să
antemergător al lui Marinetti... cîștige oamenii importanți din structurile superioare ale conducerii culturii. A semnat
* sute de reprezentații teatrale profesioniste, și alte cîteva sute, de amatori (Cîntarea
George Banu, care, numai în ultima jumătate de an este României a fost mină de aur pentru el!). A montat la Radio și Televiziune. A făcut
prezent în librării cu patru cărți noi, vorbea undeva de regizorul parte din jurii. A condus teatre. A șantajat/hărțuit actrițe. A umilit actori. A făcut
celibatar: evident, e vorba de cel care nu acceptă mariajul cu sumedenie de afaceri necurate și, totuși, a scăpat de pușcărie.
dramaturgul. Avea o metodă teribilă de-a închide gura detractorilor: avea spatele asigurat de
O dilemă longevivă: e bine să fii celibatar, ori...cununat? Primul Secretar al județului cu care colabora. Repeta două zile, pleca, apoi venea la
Depinde. De regizor. De dramaturg. De epocă. premieră și lua banii, plus aplauzele. Dar trecea întîi pe la culturnici și le propunea o
Vorbind de teatrul românesc, între anii 1930-1960 toți emisiune tv elogioasă, despre județul respectiv. Incredibil, a rezistat multă vreme și,
regizorii erau cununați cu autorul textului (sau, așa credeau ei). După deși înjurat și disprețuit de confrați, impostorul arghirofil își vedea liniștit de afaceri
1990, cam 70% sunt celibatari. (spre exemplu, vindea țigări BT cu suprapreț, celor din teatre), cu cugetul curat și spor
Dar nu se vorbește și de regizorul ...adulterin: cel care, în toate.
fiind căsătorit cu Caragiale (spre exemplu) îl trădează cu Beckett. O singură întîmplare emblematică vă povestesc acum, ca să vă convingeți; e
Delicat subiect, nu?! autentică și o știu de la un biet actor, Titorel, care i-a căzut victimă.
* D. era director la Teatrul din Constanța. Titorel, actor. Într-o zi, D. Îl cheamă-n
Că tot am pomenit de ilustrul nostru compatriot, G.Banu: birou și-i propune un „ciubuc”(cum se zicea în teatre): să plece la Tulcea, la Teatrul
alt compatriot ilustru, Andrei Șerban, spune despre el:„La fel ca și Popular de-acolo, și să facă un spectacol cu amatorii. Va lua bani și niște pești mari,
Liubov (din Livada...n.n.) iubește tot ce vede. Dar el e înverșunat de plus icre. Bietul comedian îl ascultă. Fuge la Tulcea, repetă o lună, scoate premiera și
activ, muncește precum Lopahin” (Yorick, 11 iunie 2013). se duce la contabil să-și ridice onorariul: aici, surpriză! Banii fuseseră trimiși lui D. În
Ce elogiu mai adecvat poate fi adus unui critic de teatru, schimb, va primi doi pești mari, în semn de consolare...
decît introducerea sa în galeria marilor personaje?! Titorel fuge, cătrănit, la Constanța, și de la gară intră-n biroul directorului și
* cere explicații. Cu tupeu, D. Îl lămurește că banii urmau să intre-n fondul instituției,
Tot în revista on-line Yorick (numărul din iulie 2013), deoarece cît a stat la Tulcea, actorului i-a mers salariul. Și-apoi ce, el e regizor? N-are
găsesc un titlu de cronică complicat:„Pescărușul, un candelabru drept la onorariu!
peste Apocalipsă”. Apoi, schimbînd tonul, îl întreabă ce-are-n plasă. Actorul spune: „doi pești!”.
Ce-i ciudat aici? E prea căutat. D. replică:„unu-l lași la mine!”.
* Ajuns la București, unde locuia mama lui, Titorel se bucură că măcar îi va duce
Un amic, regizor și profesor, îmi spune că așa cum se bătrînei un pește mare. Dar la capătul peronului, îl aștepta maleficul D. Îi cere peștele,
organizează, anual, Gala UNITER, ar fi oportună și o Gală a... că are musafiri. Îi promite o primă și dispare cu bronhiotul, după ce-l bate amical pe
refuzaților Galei UNITER. De ce nu? umăr.
Cu altă ocazie, o să vă mai povestec (măcar) una și mai frisonantă.

– cinci sute douăzeci şi şapte, precum şi ,,i.e.n.”- înaintea erei noastre ,provoacă Poezia are deci patroni mitologici. Astralia este opera unui poet
însuşirea lingvisticii Saussure. La fel formulele chimice ,,ch 4 + cl 2” în loc de contemporan care a dus expresia şi metafora, discursul şi conceptul literar dincolo
CH4 + CL2 , în loc de cehaşpatru plus clordoi, cum cere scrierea cu evidenţierea de limbajul hazardului rostirii . La începuturile limbii materne. Horia Zilieru este
grafiei alfabetice, se constituie, astfel prinse în poem, ca ,,emanare” a limbajului din un poet al ,,esentelor plastice,intelectualizate”. Poemele sale vor dăinui
semn. Semn ce ,,ascunde”, tăinuieşte adânc ,semnificatul CH4 (şi Cl 2) în cunoştinţe înalţarea limbii literare române la rangul de limbă dumnezeiască.
însuşite logic cândva, abstractie făcând de o posibilă ignoranţă a lectorului. Horia Zilieru într-o mulţime de vieţi, câte cărţi de poezie a scris, a reunit
Deci, iată ironia socratică şi tragică a acestui text. Ironia socratică ce atacă dionisiacul cu apolinicul, pentru marele echilibru dintre sensibil şi abstract, dând
,,vocabularul activ” ,insuficient pentru o ,,călătorie voevodală în limba română”. sens cuvântului redus la semn, semnului-cuvânt sublimal.
Efectele sonore sunt date în seama arhaismelor turceşti, ca rime duble Să-l ascultăm încă odată:
sau onomatopii asonante ,aliterate, invocându-se descântecul: “melc, melc, ,,Este rândul zeilor / cu toiag şi gură grea / să oprească mâna mea / de-a
codobelc…” şi ritmurile adonice,safice ale diftongilor sfârşiţi în trohei: petrece-n locul lor / amuţirea limbilor
,,într-o seră berci ciuperci / cât biciclul de la kerci”; ,,şi poganul (voinicul) ţa-ţa-ţa căpriţă ţa / paşte-n nouri rapiţa / că ursarii-asmut ogarii /
ce răspunde / celor şapte fiice …..spice” chiromanţii în angoase / caută prin verb focoase / să mă zvârte în ciozvârte / pe
Apar în acest poem şi zeităţile mitologiei grecesti. Poetul Horia Zilieru catetă şi secantă / tocma-n dogma / ceealantă
importunează şi inoportunează prezenţa lor în text ,schimbând valorile antice pe tevi
reversul importanţei lor în istoria prezentului secătuit de mit.. prin eroi
De parcă numele lor ar fi identice formulelor ,,ch4 + cl2 sau cu î.e.n.”; slobod trăgace
alcion(e) (pescăruş) -steaua cea mai luminoasă din Pleiade :steron(e) / merop(e)/ tac
maia / electra / celena / taigete … / mis lachesis / clotus / artropos ,care sunt un tac
amestec de moire harpii, muze şi stele, de ,,divinităţi” cu siluete aruncate pe tac
cer, departe de privirea noastră telurică, ori dincolo de închipuirea ireversibilităţii pântece aurolace
unui timp trecut. varsă lotuşi silfici foetusi
Pentru lectori fideli ai Astraliei să precizăm câteva dintre cele mult urechelniţi şi dalac
,,mâniate” de pana poetului spre a ne vorbi: ah
Euterpe - muză, patroana poeziei lirice; Thaliai – muza comediei; şi
Terpsichore – patroana ,,dansului”. croah
Erato – muza poeziei erotice, Kalliope – muza poeziei epice şi a elocinţei, eu tac – tu taci – el tace
Polimnea – muza poeziei religioase, Melpomena – patroana tragediei, Urania –
muză, patroana astronomiei. Elocvenţă şi elocinţă, a unui poet suveran pe Epoci şi Stil – Horia Zilieru.

10324 www.oglindaliterara.ro
 MIORIŢA
din perspectivă teologică
Florin T. Roman
În Oglinda literară nr.151, la pag.10181, domnul Miron
Manega procedează la o analiză interesantă şi oarecum inedită
a „Mioriţei”. Dumnealui contestă caracterul de fatalism al
baladei, afirmând că „versul <<Şi de-a fi să mor>> a fost
omis, fie din prostie, fie din neatenţie, fie cu intenţie, în toate
exegezele despre fatalismul mioritic al naţiei. Fatalism care a
fost virat, prin interpretare şi inducţie, spre obedienţă, spre lipsa
de coloană vertebrală a ciobanului (şi a noastră, prin extensie
istorică)”. Autorul articolului are dreptate. Dumnealui continuă:
„Mioriţa este un testament. În testament i se spune legatarului
(oiţei bârsane, în cazul de faţă) ce să facă în caz în care el
[ciobanul] va muri. Dar nu e testamentul unuia care se va lăsa
ucis, e testamentul unui bărbat care pleacă la luptă”. Aici autorul
articolului are şi nu are dreptate.
Se ştie că poporul român a fost (din păcate nu prea mai
e) profund creştin. De aceea producţia folclorului românesc
„Mioriţa” se aseamănă şi este, consider, chiar inspirată de
Evanghelia lui Iisus Hristos. E de fapt chiar Evanghelia,
transpusă la spaţiul românesc (denumit de Blaga, iată, spaţiu
mioritic).
Mioriţa e, într-adevăr, un testament al ciobanului
moldovean, în timp ce Evanghelia e Noul Testament al lui Iisus.
Şi Iisus lasă acest Testament oilor sale, reprezentate de oaia cea
năzdrăvană, Mioriţa, despre care se poate spune că este Biserica
Sa.
Balada foloseşte conotaţii şi chiar termeni esenţiali
identici cu cei evanghelici: rai („gură de rai”), cioban, turmă,
oi, omor, nuntă, mireasă, preot, stea, mamă (Maica Domnului).
Se vorbeşte de trei turme de miei, cu trei ciobănei. Se poate
spune că unul dintre ciobănei e Iisus, ceilalţi doi sunt fariseii şi
cărturarii, invidioşi că oile îl urmează pe Iisus.
Păstorul cel bun, victimă a uneltirilor celorlalţi, e
moldovean, deci de la răsărit, ca şi steaua lui Iisus: „Trei crai de
la Răsărit/Cu steaua-au călătorit”.
Iisus foloseşte în Evanghelie termeni pastorali, afirmând
că El este păstorul cel bun, iar cei care îl urmează sunt oile sale
(Ioan, cap.10; Luca, cap.15 etc.).
Pe de altă parte, Iisus defineşte relaţia dintre El şi Biserica
Sa în termeni specifici nunţii, de-a lungul întregii Evanghelii (se
numeşte pe Sine mire, iar Biserica o numeşte mireasa Sa : Matei
22, 1-14; Matei 25, 1-13; Apoc. 21, 2 etc.).
Şi Iisus şi ciobanul din Mioriţa sunt trădaţi. Amândurora
li se premeditează moartea. Amândoi cunosc acest lucru şi
amândoi îşi asumă destinul. Iar „felul în care un om îşi acceptă
destinul e mai important decât însuşi destinul său” (Humboldt).
Amândoi sunt conştienţi că numai sămânţa care moare va da
roadă (Matei 13, 3-9, 31-32; Luca 8, 4-15). Este valorizată
credinţa în viaţa de apoi şi convingerea că bogăţia materială este
efemeră. Ceilalţi doi ciobani sunt în eroare, punându-şi nădejdea
în această himeră mercantilă.
Într-adevăr, aşa cum susţine domnul Miron Manega, nu
este exclusă o luptă de autoapărare. Şi Iisus s-a apărat, dar nu
prin luptă fizică (I se adresează lui Petru: -Pune sabia la loc, căci
cel ce ridică sabia de sabie va pieri), ci prin cuvânt (I se adresează
celui care l-a pălmuit: -Dacă sunt vinovat, dovedeşte, iar dacă
sunt nevinovat, de ce Mă loveşti?) Dar în contextul analizat acest
aspect devine secundar: e mai puţin important dacă are loc o
acţiune de apărare sau nu. Important este că ciobanul din Mioriţa
va muri ca Iisus, cu nădejdea că va învia ca El. Împărtăşind,
probabil, acestă interpretare, Dan Puric defineşte Mioriţa ca fiind
o „sublimă înlănţuire sufletească de ordin moral superior, aşezată
inocent şi demn în faţa crimei.”
Concluzionând, se poate spune că destinul românului se
aseamănă cu destinul lui Iisus, un destin al suferinţei şi al morţii,
care însă va deveni în final victorios, prin Înviere întru viaţa şi
fericirea de veci.
www.oglindaliterara.ro
ÎNVĂȚĂTURILE LUI NEAGOE
BASARAB CĂTRE FIUL SĂU
TEODOSIE
Istoria necenzurată a românilor
Prălică, am buchinisit  această carte
ca să știi cum să-i conduci pe valahi că sunt
firi nestatornice, își schimbă convingerile
după cum bate vântul istoriei .Nu mi-a fost
ușor deși bârfitorii de profesie m-au inclus
în categoria oameni de cultură .Om de
cultură o laie, poate de cultură de grâu că,
în rest, Dumnezeu cu mila, nici să scriu nu
știu .Noroc cu sfătuitorul meu, călugărul
Vasile, pardon, Macarie care se pricepe
la caligrafie că altfel ciuciu carte, ciuciu
învațături și nu aveai după ce te orienta în Adi Sfintes
viată .Ghidul ăsta să îti intre bine în cap
că în el se regăsește toată înțelepciunea pe
care am câștigat-o studiind cu atenție viața domnilor dinaintea mea, asasinați
cu maximă pricepere de de-alde mine .Am tras și învățămintele necesare și
pun rămășag că am să decedez în patul meu .Câtă vreme ai să rămâi pe tron
să fii demn, să nu faci compromisuri cu toți nespălații si, mai ales, să nu
ieși din vorba boierilor .Dacă ai ieșit, ai mierlit-o, crede-mă pe cuvânt .Când
este cazul și te supără vreun demnitar care n-are sânge de oltean prin vene
taie-i  capul, nu sta în cumpănă, c-altfel ți-l retează el .Eu așa am procedat,
mii de tolomaci au căzut sub securea călăului  de mă și mir cum de mi-au scos
istoricii de profesie vorbe că aș fi fost un Vodă blând .Abureala .Fii viclean,
prefă-te credincios, du-te la biserică -am construit destule, poate în mandatul
tău reușești să le zugravești-fii popular (popular am spus, unde ti-e gândul?),
arată-i valahului că te gândești la Dumnezeu, chiar dacă n-ai chef .Ia exemplu
de la mandea  : i-am adus rămășițele mitropolitului Nifon nu pentru că nu mai
puteam dormi de grija lor ci fiindcă în felul ăsta am căpătat capital electoral
.Mi-am creat un nou look dupa măcelăririle din primii ani .Și până la urmă
Nifon ăsta se opusese căsătoriei lui Bogdan cu sora lui Radu cel Mare .Iar
acest Bogdan era să  mă facă de belea în timpul lui Vlad cel Tânar .E drept
că după ce am preluat puterea l-am schingiuit până și-a dat sufletul și m-am
simțit cool .Învață ceva din toate astea, că altfel e vai si amar de tărtăcuța ta .
Încurajeaza cultura chiar dacă n-o înțelegi că lumea te apreciază,   fără
să știe de ce și pentru ce .Înconjoară-te de oameni vrednici care știu cum se
ține sabia în teacă .Cu turcii nu are rost să te pui că, mai nou, noi valahii,
suntem oameni fini, normali, si n-avem timp de războaie .Plătește-le tribut si
petrece-ți viața frumos, că femeile noastre sunt cele mai sexy din zonă și-ar
fi  păcat să nu beneficiezi de favorurile lor  .Acu` tu ești destul de puriu și
atractia este   mare, dar te sfătuiesc s-o lasi mai moale cu cluburile că-ți strici
creșterea .
Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar în jurul țării mai avem niște vecin
.Nu te bate cu ei, însă fii cu ochii-n patru, că de pe acolo vin pretendenții la
domnie .Nu fugi din fața lor, mergi încet, și ia-o cu tine și pe mă-ta, că te-a
făcut și ți-a dat ţâţă .De ce nu ți-am dat eu ? Ei, asta e deja alta poveste ...
În final, am o vorbă și pentru valahi : nu mai fiți tăntălăi ! Fiți ca șoimii
și vă păziți cuibușorul vostru de nebunii !Și încă ceva : nu fiți ca acea pasăre
de se cheamă cuc și-și lasă ouăle să le cloceasca alte păsări : turci, japonezi,
ciprioți . Făceți-vă singuri treaba că-i plină țara de mănăstiri de maici si sexy
cluburi.
PROMOUȘAN :Iubite cetitorule, data viitoare te vei convinge că istoria
noastră nu e numai ironică ci e de-a dreptul bășcălioasă .Dacă  pe un Radu l-a
numit  cel Frumos iar pe altul cel Mare,  pe cel mai vrednic dintre ei l-a
botezat, la mișto, de la Afumati  .E corect, fraților ? În niciun caz .E ca și cum
lui Adi  Nastase i-ați zice cel Frumos , lui Severin cel Mare iar lui măndel de
la Suchea.
 
P.S.
Toate textele din ISTORIA NECENZURATĂ A ROMÂNILOR -
până la Petru Rareș - sunt scrise în anul 2000, cu ocazia sfârșitului lumii.
Care, ca de obicei, s-a amânat...
10325
 Apus de soare la țară Marin Ifrim – un
Any-Mary Dina
Șezând pe o bancă de lemn, sub un măr înflorit, privind cerul de foc, doresc tuturor să vă
om care nu poate
lasați purtați de armonia naturii, de pacea sfârșitului de zi, să auziți în depărtare larma satului
românesc, să simțiți în aer fumul focului din vatră și cum toată suflarea se retrage la odihna
binemeritată după o zi plină de viață. Ici colo câte un câine hămăind, să auziți...
trăi departe de
Să vă lăsați purtați de amintirea copilăriei și de pacea colțului de rai numit Acasă. 
Doresc tuturor, toate acestea șezând pe o bancă de lemn, sub un măr înflorit, privind cerul
înroșit cu soarele la asfințit. Mă las purtată de gânduri departe, undeva în trecut....
Șed pe prispa casei înroșită de purpuriul apusului, când pe pereți se ivesc discret umbrele
lumea cuvintelor
calme ale înserării. Din cotețul lui, câinele Lăbuș scâncește a foame, deși nu este vremea cinei
lui,deși pe furiș i-am dat un colț mare de pâine coaptă-n țest. Găinile se cațără, una câte una în Elena Radu
salcâmul bătrân din mijlocul curții cârâind încetișor, obosite de alergarea și râcâiala de peste
zi cu gușile pline de boabe. Porcul, tronând în culcușul lui iși așteaptă, grohăind când și când,
tuciul cu mâncarea lui caldă. Capra își dă laptele rumegând frunze fragede și dulci de porumb Marin Ifrim ne invită la vals… Dar nu la
la iesle. Peste sat se lasă umbra inserării atât de leneș și odată cu ea și pacea. Undeva departe, orice fel de vals, ci … Invitaţie la vals literar,
la o biserică din sat, se aude clopot bătând rar. „Cineva a murit...” apare gândul. „O fi fost volum apărut cu sprijinul financiar al Primăriei
bătrân? Femeie sau bărbat?”. Veștile acestea se afla de regula a doua zi. Ori vine vreo femeie Municipiului Buzău, primar dr.ing.Constantin
dis de dimineață și-i anunță pe bunici, ori la sfatul care se ține aproape zilnic la poartă la muma Boşcodeală (un primar care ajută şi onorează
Floarea la două case de noi. Clopotul nu mai bate. cultura buzoiană). Este cum nu se poate mai
Totul amorțește tăcut. Animalele sunt gata potolite de foame, femeile pe la vetre incitant întrucât  însuşi autorul este compozitorul,
mestecând mamaliga-n tuciul de pe pirostrii. barbatii încuind toate acareturile si animalele la
dirijorul având bagheta magică a cuvintelor, iar
locurile lor.
Bunica este în bucătăria de vară. Eu nu mă duc s-o ajut în seara asta. Mai mult aș încurca-o. protagoniste sunt poete, prozatoare, eseiste,
Stau aici, pe prispă, privind cum soarele se îndreaptă calm spre linia orizontului. Deși devreme, jurnaliste.. . O idee bună, inedită. O carte cu

T
bunica mă strigă să merg la masă. Nu mi-e a merge acolo. Sunt urechelnițe și mi-e frica de ele. interviuri fără misoginism. Tandre dialoguri cu
Totuși ca în fiecare seară îmi fac curaj și mă duc. Privesc în jurul meu bucataria aceea simplă doamne şi domniţe….Passionaria Stoicescu,

U
de vară cu pământ pe jos. Vatra, în care mai mocnește focul, se află într-un colț al încăperii, sub Carmen Tania Grigore,(Anglia), Marilena Lică-
coșul mare cu policioară, masa joasă rotundă tronează în mijlocul  bucătăriei, pe care mămăliga Maşala (Franţa), Renate Muller( Germania),

B
aurie și aburindă așteaptă pe tocător. Pe dulăpiorul de vase de lângă ușa ce dă spre prispă Oana Camelia Serban, Ligya Diaconescu,
tronează gălețile cu apă proaspătă scoasă de mine din fântână. Lângă dulăpior este hambarul Diana Popescu Revista Agero Germania,

E
imens în care se pastrează făina. Mai este o ladă mare lângă vatră. Doar ce-a fost umplută de autorul rezervându-şi dreptul de a respecta
curând cu mălaiul adus de la moară de bunicul. Străchinile, trei la număr, cu lingurile de lemn
eticheta. Marin Ifrim are un CV bogat. După

D
alături, așteaptă cuminți ca bunica să le umple cu laptele de capră proaspăt muls.
Mă așez pe scăunelul făcut de bunicul meu pentru mine, lângă vatră și încep a mânca fără o muncă tenace ca scriitor, publicist, editor de
grabă. Să uit de urechelnițe mă gândesc la orice. carte,fondator al
În amurgul ăsta n-am mai asistat-o pe bunica la muls, cu toate că îmi place să stau pe vine unor publicaţii,
lângă ea, să văd și să ascult sunetul jetului de lapte cum izbește cu presiune strachina adâncă. asociaţii culturale,
Mă gândesc la amurgul de ieri, de alaltăieri și de răsalaltăieri... Parcă văd în fața ochilor spuma promotor al culturii
care se formează și mi-e dragă capra noastră albă. Mi-am întins mâna, și-i mângâi ugerul. buzoiene, reper
Simțindu-mi atingerea delicata a întors blând capul către mine mehăind încetișor. M-am ridicat pentru mulţi scriitori,
în picioare s-o scarpin între coarne. Cu botul umed mă mirosea. Miroseam a laptele ei. Miros a iată, valsează literar.
iezii ei care nu mai sunt. Și țipă după mine de fiecare dată când mă îndepărtez. Bunica rămâne Inepuizabil în idei,
ca de obicei în urmă. Ia puțin din spuma laptelui din strachină și face cruce pe spinarea caprei..
speranţe, în dorinţa
Mereu mă minunez când face acest lucru. Mereu pun aceeași întrebare: „De ce faci, buni, așa?”
Ca de fiecare dată, răspunsul ei vine târziu: „Să nu se deoache, maică! Să dea lapte bun mereu!” de a integra adevărul,
Zâmbesc amintirilor mele. Brusc, realizez că am terminat de mâncat felia de mămăligă cultura acolo unde
tăiată cu ața de bunicul. Întind mâna și mai iau o bucată de mămăligă. În strachina golită de trebuie. A menţinut
lapte își face apariția o felie de brânză albă, untoasă, suficient de sărată, plăcută la gust. Îmi şi menţine o stare
fac un bulgăraș din mămăligă și puțină brânză din care mușc cu poftă. Bunica se amuză mereu culturală vie şi
vazându-mă făcând bulz. De data asta, brânza e proaspătă. Nu se mai fărâmă să cadă din nealterată, deşi e mai greu. Căci frustrările,
bulgărele auriu. Mănânc cu poftă. ranchiuna îşi fac cuib şi în literatură ca în
S-a lăsat înserarea. Am mâncat bine, dar parcă aș mai lua un bulz. Bunica știe că seara nu orice alt domeniu. Îşi asumă însă reverberaţiile
mănânc altceva cât stau la țară. Așa că îmi face ea bulzul și-l așează în strachina mea. Mă uit cuvintelor faste,omologate, de intensitate medie
lung la bolul acela micuț de lut cu modele verzi și albe pe un fond maro. Îmi place mult. Mă uit
sau colorată, aplanând mârşave lovituri, sau pe
lung la mâinile bunicii crăpate pe ici pe colo de muncă. Mă uit și la mâinile bunicului la fel de
crăpate. Bunicii observă și-mi vorbesc bland. „Tu să inveți carte… să devii om mare nepoată! Să cei inadaptaţi la propria lor lipsă de valoare. Aşa
n-ai mâinile ca ale noastre” Tac și lacrimile mi le ascund sub pleoape. Simt dragostea bunicilor e Marin Ifrim. Am avut, am tentaţia să scriu
revărsându-se peste mine. Și lingura mea mică de lemn, sculptată tot de bunicul îmi tremură în mult mai mult despre acest complex autor. Am
mână în timp ce gândul „ De ce oi fi luat iar lingura in mână?” se năpustește asupra mea. ce să spun. Ne-am cunoscut în redacţia unui
Îmi place simplitatea acesta în care am crescut. Mă legăn ușor a răsfăț cu scăunel cu ziar local după revoluţie. El publicase deja o
tot. Cu coada ochiului îl văd pe bunul cum mustește a râs. Sunt bobocul lui de rățișoară. Așa carte – Spre oraşul cu un milion de ferestre,
mă alintă el... și eu mă alint pe lângă el. Mă uit iar la străchioara mea și lingura mea de lemn. eu încercam, visam, aveam un manuscris în
Ascund, aceste momente și imagini, adânc în sufletul meu. Gândesc că este multă treabă de proză. Şi de atunci îl ştiu neclintit în dorinţa
făcut la țară și mă întreb: ”Cum se vor descurca bunicii fără mine dupa ce o să plec iar la oraș?” de a face cultură. Marin Ifrim e un scriitor care
Îngândurată, am terminat de mâncat și al doilea bulz și mă ridic de la masă. Beau apă
nu a lăsat arma – condeiul – deoparte. Pentru
dintr-o cană mare de lut: ”Sărut mâna pentru masă, buni!”. În graba copilăriei fug pe prispă,
prin ușa făcută de tata între bucătăria de vară și restul casei. Mai am timp să mai văd o geană că un adevărat scriitor are mereu ceva de spus,
firavă de lumină mijindu-se din culcușul soarelui, semn că încă mai are un ochi ușor deschis și indiferent de timp, de vârstă…nimic nu-l poate
să-i șoptesc: ”Noapte bună, soarele meu!”, și geana de lumină dispare. împiedica să scrie, să gândească, să apere sau
Noaptea tăcută se lasă peste satul în care doar câinii mai hămăie pe ici pe colo, prin să se apere. Să lupte. Acest vals literar merită o
vecini. cupă cu şampanie.
10326 www.oglindaliterara.ro
 PREZENŢA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
PE MELEAGURI BUZOIENE
Judeţul Buzău numit şi
„România Mică” deoarece posedă toate
caracteristicile şi toate formele de relief
ale României Mari, este un spaţiu de mare
importanţă culturală, geografică, istorică
şi economică, fiindcă aici s-au remarcat
multe personalităţi, aici s-au succedat
multe evenimente ce s-au înscris în
cartea de aur a istoriei poporului român.
În tezaurul trecutului se distinge, printre
altele, personalitatea lui Constantin
Brâncoveanu(1688-1714) care a reuşit
să ridice împreună cu unchiul său,
Marele Spătar Mihail Cantacuzino, la
Râmnicu Sărat, la graniţa cu Moldova a
Ecaterina Chifu Ţării Româneşti, un frumos lăcaş de cult,
peste vechea fortăreaţă a oraşului. „o
mănăstire mare şi cuvioasă cu chilii de
piatră şi cetate împrejur”(Radu Greceanu „Cronici brâncoveneşti”).
Textul continuă astfel: „PREA ÎNALTUL şi blagoslovitul Domn, Io
Constantin B.B. Brâncoveanu Basarab Voevod …” şi confirmă că a ridicat
acest sfânt locaş închinat Muntelui Sinai, că şi Spătarul Mihail Cantacuzino
a contribuit cu bani la finalizarea lui, alături de familia domnitoare.
Ţara Românească era înconjurată de cele trei mari imperii: rusesc,
otoman, habsburgic, iar vremurile erau tulburi, măcinate de lupte pentru
dominaţie teritorială.
De aceea, vrednicul domnitor Constantin Brâncoveanu a adunat avere,
ca, la nevoie, să poată înzestra o armată care să apere pământul străbun.
În anul 1589, Constantin Brâncoveanu şi boierii din sfatul domnesc se
retrag la Buzău, din cauza vremurilor tulburi prin care trecea Ţara Românească,
ţară cu populaţie ce avea ca mijloc de comunicare limbă română, moştenită
din veac în veac.
În jurul Buzăului, domnitorul avea multe proprietăţi la Zoreşti, Merei,
Monteoru, Breaza, mai ales podgorii al căror vin era comercializat şi foarte
apreciat chiar şi în Italia. La Sărata Neculeşti vinul era păstrat în pivniţele de
piatră. de atunci datează drumul vinului în ţinutul Buzăului.
La Buzău, marele voievod Constantin Brâncoveanu construieşte o
locuinţă cu pivniţe boltite în arc ogival, pe ruinele căreia s-a înălţat, mai
târziu, Palatul Episcopal actual, care impresionează şi azi prin stilul său
brâncovenesc, prin scara frumos ornamentată.
Pentru a-şi proteja familia, Constantin Brâncoveanu amenajează casa
domnească la Mânăstirea-cetate Bradu, din actuală comună Tisău, ctitoria
Doamnei Neaga, mânăstire întărită cu zid înalt de piatră, cu un bastion rotund,
cu creneluri, de la colţul sudicm zid care s-a refăcut şi s-a păstrat până astăzi.
Locul a fost bine ales, căci acolo Valea Nişcovului se îngusta mult, între dealul
Istriţa şi dealul Ciolanu, acoperite de păduri nesfârşite. Mânăstirea a fost a
fost cercetată de arheologi şi acolo s-au găsit 1500 de monede de argint şi
s-a descoperit un tunel ce lega mânăstirea de Vipereşti, localitatea aflată la
20 de km, situată pe DN 10 care leagă Buzăul de Braşov, un loc unde circula
legenda despre fetele Doamnei Neaga care, pentru a scăpa de turci, s-au
aruncat cu zestre cu tot într-o fântână, fapt ce a dus la disperarea mamei lor.
De la Bradu se ajungea mai uşor în zona de câmpie, la Buzău, la Dunăre
şi mare. Este regretabil că mai sunt şi azi căutători ai comorilor lui Constantin
Brâncoveanu şi de multe ori deteriorează operele sale valoroase în acest scop.
Istoricul Nicolae Iorga afirma, cu prilejul declarării ca monument istoric
al aşezământului brâncovenesc, Biserica şi Palatul Domnesc din Râmnicu
Sărat: „Vatră de tradiţie românească, aici, la Cotul Carpaţilor s-a distilat şi
aşezat formula cea mai trainică a limbii române”(„Istoria Românilor”).
D-l G-ral brig. rz Neculai I. Staicu-Buciumeni, în cartea „Biserica
Adormirea Maicii Domnului, Râmnicu Sărat, ctitorie a lui C. Basarab
Brâncoveanu Voievod”(Ed. „Făt-Frumos” 2006, Buc.) face o vastă şi
documentată prezentare a acestui monument aflat în patrimoniul cultural
naţional. La pagina 4, apare o fotografie a pisaniei cu litere chirilice şi la
pagina 5 este scris textul pisaniei acestei opere de artă în care se precizează că
are ca hram/praznic „Adormirea de Dumnezeu Născătoarei Stăpânei Noastre
Fecioarei Maria”. Zidurile bisericii sunt groase de 1,25 m, iar ferestrele sunt
foarte înguste, situate foarte sus, în pronaos şi naos. Turla bisericii este înaltă,
rotundă în interior. Nu doar din raţiuni economice(faptul că poseda multe
moşii şi podgorii în zona Buzăului) ci şi politice (aici fiind zona de confluenţă
a drumurilor ce legau cele trei ţări române) dar mai ales din motive de ordin
spiritual ce ţin de întărirea credinţei creştine pe aceste meleaguri, Constantin
www.oglindaliterara.ro
Brâncoveanu a înălţat această mănăstire cu chilii de piatră pentru călugări
şi ziduri de cărămidă groase de 95 de cm şi înalte de 8 m, prevăzute cu
turnuri pătrate sau octogonale la colţuri şi pe două laturi, cu drum de strajă pe
metreze, devenind loc de „apărare şi scăpare” al populaţiei din jur, în vremuri
de răstrişte. Mai mult, această catedrală avea tuneluri cu pereţii din cărămidă
arsă ce permiteau ieşirea populaţiei înspre zonele împădurite din Munţi
Buzăului şi Vrancei, dacă această mănăstire cetate era atacată, dovedind că
voievodul era un bun strateg. Exista şi un tunel ce lega palatul brâncovenesc
de biserică. Acest ansamblu monahal a fost închinat Bisericii „Mântuitorului
Iisus Hristos” Mânăstirii Sfânta Ecaterina, de pe Muntelui Sinai, mănăstire
vizitată de Stolnicul Mihail Cantacuzino în anul 1690, care a fost impresionat
de sărăcia în care se zbăteau călugării de acolo şi, fiind bogat, mai ales după
ce a început exploatarea sării de la Slănic, a contribuit la ridicarea acestui lăcaş
de cult care era asemănătoare cu biserica Colţea din Bucureşti, cu biserica
Mânăstirii Hurezu. Mânăstirea de la Râmnicu Sărat a fost înzestrată cu moşii
de mulţi binevoitori, unii retraşi la mănăstire, cum reiese din actul de danie,
având o mare suprafaţă de pământ(pădurii, podgorii, teren agricol, Balta
Amara, chiar locuri nedesţelenite) în zona de deal şi câmpie, însumând 6.000
de ha. Conform actului de constituire, redactat în cancelaria lui Constantin
Brâncoveanu, în anul 1700, acele terenuri au fost menţionate ca achiziţionate
cu acte în regulă, de diferite persoane, cu martori, precizându-se suprafaţa
şi suma plătită. Este posibil, ca în spatele acestor tranzacţii să fie de fapt
domnitorul, care a ridicat mănăstire ortodoxă, într-un oraş unde se practica
religia catolică. Cei doi ctitori apar în acel act de enumerare a proprietăţilor,
ei achiziţionând podgorii din dealul „Jădenilor” pentru a le dona mânăstirii,
cum se menţionează în actul de danie reprodus în cartea „Biserica Adormirea
Maicii Domnului, Râmnicu Sărat, ctitorie a lui C. Basarab Brâncoveanu
Voievod” scrisă de d-l G-ral brig. rz Neculai I. Staicu-Buciumeni. Din toată
această avere, două treimi din venituri se duceau la Sfântul Munte Sinai, la
Mânăstirea Sfânta Ecaterina o treime revenind mânăstirii din Slam Râmnic,
vechiul nume al oraşului, pentru nevoile călugărilor şi slujitorilor, dar şi pentru
omenirea celor că căutau ajutor la mănăstire. Ea avea şi un han, care aducea
venituri pentru nevoile zilnice ale monahilor. Mânăstirea era păzită de soldaţi,
fiind organizată chiar de un egumen de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina. Vlahii
care păzesc şi azi această mănăstire de pe Muntele Sinai provin probabil din
ascendenţi din oastea lui Vodă Brâncoveanu, trimişi acolo, în urmă cu trei
secole. Pentru nevoile băneşti, mânăstirii îi revenea la trei bani, un ban din
vămuirea mărfurilor ce treceau prin Râmnic, spre Bucureşti, Bulgaria, Turcia.
Impresionează şi azi actul redactat ce consfinţea averea mânăstirii,
căci, la sfârşit, sunt scrise blesteme care să cadă asupra celui ce fură sau
înstrăinează ceva din avutul mânăstirii. Această avere şi modul de desfăşurare
a vieţii monahale reprezenta un model de practicare a religiei ortodoxe
şi prima formă organizată de lucrare colectivă a pământului, în folosul
mânăstirii, domnitorul Brâncoveanu fiind un pionier al conceptului şi în acest
domeniu. Sfinţirea bisericii s-a făcut la 15 august, 1697, în prezenţa familiei
domnitorului Al lui Mihail Cantacuzino, A Mitropolitului Ţării Româneşti,
Teodosie, şi a preasfinţiei sale Mitrofan, episcop cărturar de la Buzău.
Biserica se distinge prin stilul brâncovenesc specific, cu coloane
şi pilaştri împodobiţi cu volute şi ghirlande de frunze şi flori, iar pictura
interioară, executată de Pârvu Mutu, avea culori îndrăzneţe: tonuri pastelate
de albastru cenuşiu, violet intens, gri, galben-aurii, diferite nuanţe de verde şi
cafeniu. Acest stil brâncovenesc a fost copiat şi de casele din zona Buzăului, se
mai păstrează în zonele de munte, unde casele au terase cu arcuiri armonioase,
cu volute.
Pictura în frescă executată de Pârvu Mutu (Mutu era o poreclă, căci
fiind foarte cucernic acest pictor se ruga tot timpul cât lucra şi refuza să
vorbească, el apare pictat lângă portal, numele real fiind Pârvu Pârvescu, el
fiind fiu de preot, devenit monah, rudă cu doamna Marica, soţia domnitorului,
cel care a pictat şi biserica mânăstirii Hurezu) aduce în lumină istoria acelor
vremuri, căci deasupra uşii de la intrare se întâlnesc mâinile ctitorilor, ţinând
macheta bisericii, iar de o parte şi de alta se înşiruie rude ale domnitorului
şi ale soţiei sale, precum şi ale stolnicului Mihail Cantacuzino, în costumele
epocii lor, fiind o mărturie concretă a legitimităţii domniei lui Constantin
Brâncoveanu, precum şi a dreptului lor de a ridica aleasă mănăstire aici,
la marginea ţării. Vedem aici costumele de epocă ale familiei domnitoare,
Constantin Brâncoveanu apărând acoperit cu o mantie aurită, cu broderii
bogate, semn de mare distincţie. El este pictat cu coroană pe cap, ca şi feciorii
lui şi doamna Maria la fel, spre deosebire de Mihail Cantacuzino ce apare cu
capul descoperit, semn de respect faţă de domnitor.
(continuare în nr. viitor)
10327
LANSARE DE CARTE LA BRĂILA
Foaie de observaţie – Jurnalul unei
conştiinţe
de Virgil ANDRONESCU
Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” din Brăila a lansat joi, 16
noiembrie 2012, ora 17,00, volumul de eseuri „Foaie de observaţie
– Jurnalul unei conştiinţe”, în paralel cu o acţiune caritabilă de
susţinere financiară a unei tinere din Capitală cu un handicap
locomotor.
Poetul Virgil Andronescu, stabilit la Brăila de vreo doi-trei
ani, vine în marea literatură cu zestrea spirituală a trei mari scriitori
de pe meleagurile natale – Gala Galaction, Zaharia Stancu, Marin
Preda - şi cu toate componentele eposului din câmpia largă a
Deliormanului, pe care le-a regăsit aici, în portul de la Dunăre, la
Brăila, pitorească şi romantică, cu Bărăganul ei întins şi fascinant,
descris de Panait Istrati şi Fănuş Neagu. Aduce cu el şi acel altceva
al doinelor de câmpie sau lirismul epic al baladelor şi cântecelor
din Vlaşca şi Teleormanul lui Liviu Vasilică, în muzica populară,
ori în versurile lui Dimitrie Stelaru, poetul boem născut tot la Turnu
Măgurele, micul orăşel din sud, port la Dunăre.
Domnul Nicolae-Virgil Andronache, alias Virgil Andronescu,
este autorul a patru volume de versuri: „Poezii”, Editura Tipoalex,
2003; „Chipul tău blând, coborând din icoane, mă ţine strâns sub
pleoapă”, Editura Tipoalex, 2010; „Ultimele luni din viaţa umbrei
mele”, Editura Alfa, Iaşi, 2011 (carte pe care i-am prezentat-o în
presa literară şi figurează şi în volumul meu
de critică literară „Recensa rediviva”), şi cea
de-a patra carte a poetului, „După Dumnezeu,
potopul!”, apărută la aceeaşi editură ieşeană,
tot în 2011.
Domnul Virgil Andronescu este, aşadar,
poet, iar noua sa carte, „Foaie de observaţie
– Jurnalul unei conştiinţe”, Editura PIM, Iaşi,
2012, scrisă într-o limbă română elegantă şi
din zilele mari, de sărbători ale spiritului,
promovează o altfel de... poezie, o „poezie”
a suferinţei, a damnării, transcrisă în afara
prozodiei lirice standard, tradiţionale, ca un
eseu-proză, eseu-jurnal intim, eseu-protest,
eseu-semnal.
Poet prin vocaţie, poet cu statutul unui
profesionist al condeiului în formule prozodice,
moderne până la sufocare şi risc major de
infarct artistic dar şi de neaderenţă la cititorii de
versuri clasice, semnate de Alecsandri, Coşbuc
şi Eminescu, şi chiar de către cei care i-au
acceptat, cu rezervele şi opoziţia de rigoare, pe
Marin Sorescu, Augustin Doinaş sau Nichita
Stănescu, poetul tânăr şi nonconformist Virgil Andronescu are
propria linie melodică lirică şi bate autoritar la porţile consacrării,
pe un registru poetic personalizat.
Poezia poetului Virgil Andronescu este o literatură cu mesaj
etic şi artistic şi cu program estetic, în contrapuct major, definitoriu,
cu scriitura din volumul de... proză (să-i spunem!?), lansat acum, o
carte uşor atipică şi pentru genul de literatură promovată de autor şi
pentru tipul de lansare de carte.
Atipică, pentru că poetul a trădat-o, pentru o sincopă temporală,
pe zeiţa Poeziei pentru un alt gen de creaţie literară, proza, eseul
în proză, dacă-mi acceptaţi formula protocolară; un fel de eseu
derivând din titlul „Foaie de observaţie – Jurnalul unei conştiinţe”,
cum numeşte autorul aceste încercări de „literatură damnată”,
literatură a suferinţei, ca o metaforă împrumutată din domeniul
ştiinţelor medicale. De fapt, o carte ca un mesaj uman declarat, de-o
intimitate frustră, în afara regulilor esteticii literare, cu accente
dramatice de apel la solidaritate, la comunicare pe un alt tempou
uman, în afara convenienţelor şi procedurilor artei provocatoare
de emoţie, de altfel de emoţii, pe un canon creştin, dogmatic şi
în litera sfântă a ajutorării aproapelui. Eseul „pacientului” Virgil
10328 www.oglindaliterara.ro
Andronache are sonorităţi grave
de coral din muzica preclasică a
canonului lui Johann Sebastian
Bach şi semnalele patetice ale
Simfoniei Destinului din muzica
lui Ludwig van Beethoven.
Proza-lirică a poetului
Virgil Andronescu are nuanţările
patetice ale unui misionar care
propovăduieşte milostenia şi
înţelegerea, ca o predică de
duminică în faţa unor enoriaşi
deprinşi cu gesturile de
comunicare umană dincolo de Dumitru Anghel
convenienţe şi gesturi de paradă
ipocrite. Eseurile domnului Virgil
Andronescu sunt uneori de-o tristeţe bolnavă, nu neapărat de-o
boală clinică cu un diagnostic de spital, ci de-o boală... bacoviană,
cu nuanţări de ploi reci de toamnă şi de... melancolii... în gri
major, ca o sarabandă a neputinţei, a lipsei de speranţă şi a lipsei
de solidaritate umană, încercând să deschidă ferestre luminoase
de egalitate a şanselor biologice. Sunt în egală măsură semnale-
protest ale unui mal praxis moral, ca o nedreptate şi ca un strigăt de
protest în gura mare, în Piaţa publică, ca un veritabil „j’accuse!” de
secol al XIX-lea din celebrul articol din presa franceză, semnat de
Emile Zola, în la fel de celebra „Afacere Dreyffus”, pentru erorile
judiciare, la fel de dramatice şi cu sechele pe termen lung ca erorile
medicale.
Există în „Foile de observaţie!” un real
şi dramatic protest împotriva unor întâmplări
biologice, unor malformaţii genetice, ca şi
împotriva unui sistem medical de protecţie
şi de reparare a acestor accidente ale naturii
umane, iar instituţia în sine rămâne vulnerabilă
nu numai în compartimentul organizării
administrative şi al competenţei şi probităţii
medicului, cu un singur amendament, de care
mulţi oameni nu au habar: „medicina” este
totuşi o ştiinţă empirică până la urmă şi are
dreptul la un recurs în anulare, atunci când
patologia unor boli nu este aceeaşi nici măcar
pentru doi pacienţi dintr-o mie?!!?
Din aceste motive, ca şi din alte câteva,
şi lansarea cărţii de azi este atipică, pentru că
zâmbetul, ca reacţie firească a unui ceremonial
festiv, optimist şi colorat în roz-ul speranţei, al
bucuriei, al succesului şi al laudelor este înlocuit
de rictusul durerii pe fondul unui cenuşiu venit
dinspre tema majoră a cărţii semnate de domnul
Virgil Andronescu şi lansată azi în scopuri
caritabile, de care ne vor vorbi autorul şi cei
doi... „avocaţi” , care pledează cu argumentele profesiei domniilor
lor, doamna psiholog Carmen Macovei şi domnul doctor Ştefan
Sâmpetru.
Misiunea mea, rolul meu, este să conving să cumpăraţi şi să
citiţi cartea „Foaie de observaţie”, susţinut fiind de criticul literar
Viorel Coman, alias prof. dr. Viorel Mortu, şi de dramaturgul Ion
Bălan, ambii membri ai Uniunii Scriitorilor din România.
Structura editorială a volumului semnat de Virgil Andronescu
este şi ea în afara tiparelor obişnuite, pentru că eseurile „Foaie
de observaţie”, cu „diagnosticul” literar al unui „Jurnal de
conştiinţă” şi evoluţie necontrolată şi cu risc major de patologie
literară, este, cum spuneam mai sus, atipică prin lipsa de capitole
tematice şi de titluri. De fapt, există doar un singur titlu, cel de pe
coperta cărţii, „Foaie de observaţie – Jurnalul unei conştiinţe”,
datat 2007; cu 53 de eseuri-medicale, adevărate metafore-clinice, a
căror lectură vi se va părea în egală măsură şi stresantă şi incitantă,
pentru că radiografia literară a domnului Virgil Andronescu este
pătrunzătoare, incisivă ca un bisturiu necruţător pentru... „tumorile”
morale şi, în egală măsură, pentru durerile şi suferinţele intuite ca
neşanse şi nedreptăţi.

ana ardeleanu
danţul cu eşarfe
violet
râsul lui era un cal
buiestru
iar eu abia-l aveam la
degetul mic
era închisoarea mea
pe viaţă
colierul probat cu
eleganţă
sâmbătă seara în sala
de bal
mă seconda şi mă seducea
dar era şi teama de-a fi fericită
de-a-mi putea felicita faptele de stăruinţă
ce mi-au legat mâinile şi picioarele
declarându-mă prizoniera propriului destin
îi recunosc râsul
vrednic de sărbătoare
de danţul cu eşarfe violet
compasul trăirii
face comparaţia rotundă
prin excluderea din rol a celui comparat
pentru ca mâna să aibă timp să exploreze
pentru ca gestul făcut cu temeinicie
să aşeze sărutul în culcuş de zahăr
nu ştiu ce mi-ar mai putea spune
în sincronizarea cu muzica serii
încât cămaşa să-mi tresalte de plăcerea
fiorului
într-atât de convingătoare sunt visul şi
dragostea
acelor mângâieri
sub care nimic nu rămâne neocupat de
cuvânt
de chemare
de aşezare în rând
pe rang de iubire
privitor neutru
nu am stat împreună în tavernă
și nu cu mine ai băut absintul
isteriile au spart geamul cu praștia
și nimeni nu recunoaște urma lăsată
cineva a scos în fața casei
sentimentele orgolioase
care își pedepsesc lacrimile
în fiecare noapte forțezi trecerea
prin veriga slabă
pentru a fura informații
lucrurile te vând și te cumpără
după bunul plac
iar eu nu sunt parte a testamentului
în tabloul cu mierle
îngerul trece fluierând pe la poartă
urma nu o pot tăia cu o linie
fără a trezi bănuieli în destin
 
sunt privitorul netru
care constată dar nu dă replica
nu aplică fărădelegile instinctului
 
iartă-mă pentru întâmplarea
de-a fi văzut și simțit
toate acestea
fără a le pregăti
pentru o boemă întâlnire
cu inima ta  Şi-a ajuns cât elefantul!
POEZIE
- Ei, dar cât te mai îngraşi,
Mihai çtefan Arsene Spuse mama mânioasă,
Ai s-ajungi ca cei uriaşi
Să nu poţi intra în casă!
noaptea e lungă
De azi, dragul meu băiat,
*** Vrei - nu vrei, o să-ţi cam pui
noaptea e lungă ca un Pofta-ţi, mare de speriat,
șirag de mărgele Tocmai sus, în acel cui!
iubito hai să pândim
sentimentele Vei avea în continuare
Un regim foarte sever,
cum vin și pleacă ele
dragele Ora fixă de mâncare
Şi-o să „sari” peste desert.
și ne lasă amorțiți și fără
vedere la mare Dacă totuşi îţi doreşti,
noaptea e lungă ca o coadă de pisică de Cu orice preţ, un pic de tort,
angora Trebuie să şi munceşti,
iubito hai să păzim sentimentele Dacă nu, te „lingi pe bot”!
cum se mulează și se întipăresc ele
dragele
Poloboc s-a revoltat,
în inima noastră în cavități secrete A şi plâns şi s-a opus,
și ne umplu de mirare Dar văzând că-i în zadar,
și ne izbesc de plăcere Aşa-n sinea lui şi-a spus:
iar noi nu mai vedem stelele
noaptea e lungă ca o carte de memorii - Traiul meu cel bun s-a dus
iubito hai să punem capcane Şi renumele la fel,
să nu ne scape sentimentele Să încerc măcar de-acuş
oricât de mult ne-am înfricoșa Să rămân Polobocel!
oricât de mult ne-ar întrista
picătură cu picătură se adună lăptișorul de
matcă
din care se nasc reginele coloniilor noastre LUMINIñA COJOACã
celeste
iar noi rămânem fără trup LA ROSTUL DE
căci ne-am făcut cuib DIMINEATA
altundeva
Dorul se face apa
stau pe o bancă La drumul mare
Nu lasa ingerii sa urce
**** In culmea cu multa
stau pe o bancă speranta
și sunt legat strâns de picioare Cainii nu urla
cu un lanț invizibil La masa de dimineata
dau din mâini și nădușesc La pranz se leaga un dor
curge sânge din mine De urma sa nu dati masa
sângele meu s-a înnegrit De pomana ca se aprinde
baloanele toate au crăpat La fiecare strigare
doar gândurile au rămas și frânghia Norii nu se fac ingeri de pamant
degeaba e cerul Maiinle au rostul lor
de un albastru pur Nu striga pamantul
clocotește apa în jurul meu Rostul de inger sa se faca apa
și nu mă primește nimeni Tremurata peste mormintele goale
sub cald acoperiș La biserica te duci cu camasa deschisa
s-a înspăimântat pământul Ingerii se desfac de principii
Sub pasii mortilor din mormintele goale
de-au apărut gropi peste tot Candela nu se aprinde la nici o strigare
Rostul se aseaza pe culmi
Dimineata devreme
Cand sunt ingerii aprinsi
Dorina Celea PIATRA SEACA
Sta aleasa cu masura
Radu - Poloboc Piatra fara batatura
Alba precum o mireasa
Rozaliu şi cam bondoc, Striga mortii nu o lasa
C-o burtică de un cot, C-a albit peste masura
Aşa-i Radu-Poloboc, Piatra de pamant cu muma
Poreclit şi Papă-Tot. S-a ales si judecat
Domnu ales ca imparat
E-un băiat ca toţi băieţii, Piatra de pamant cu dor
Dar c-o poftă de mâncare Tu-i scrii mortii de amor
Ce-a băgat în toţi sperieţii Face-te-ai pamant cu flori
Pe mămica şi mam’- Dorul sa-l dai inapoi
mare!
Face-te-ai pamant curat
Soarele pe veci purtat
N-are alt prieten, doar mâncarea, Piatra alba de pamant
Nici alt hobby, doar mâncatul,
Ti-a facut orbul mormant
Nu-i place deloc mişcarea Piatra aleas-cu judecata
Haina iti e cumparata
www.oglindaliterara.ro 10329
 Şcoala Română din Roma. Scurt istoric
1914. La Bucureşti, V.Pârvan
discută cu baronul Carlo Fasciotti,
ministrul Italiei în România, despre
proiectul înfinţării unui Institut de
studi superioare la Roma. Încă din
anul 1912, la rugămintea lui Pârvan,
senatorul George Diamandy sondase
deja terenul, privind acest proiect,
vorbind cu persoane marcante din
guvernul italian. Iar în anul 1919,
preotul Vasile Lucaci, care se afla la
Roma, cerceta în tot locul un “local
pentru o şcoală”...
1920. Membrii Academiei
Matei Romeo Pitulan Română, în şedinţa din 5 noiembrie
recomandau ca viitori directori ai celor
două şcoli: “pe colegii noştrii, d-nii
prof. N. Iorga...şi prof. V.Pârvan”...
Preşedinte: Dimitrie Onciul, secretar general: I.C. Negruzzi”.
La 16 noiembrie, Ministerul Instrucţiunii Publice emite adresa
nr.11256, către toate Universităţile, pentru “sprijin în vederea înfinţării a
două Şcoli”, la Paris şi Roma.
1921. În luna iulie Nicolae Iorga elaborează proiectul de înfinţare
a şcoliilor de la Paris şi Roma. Proiectul este promulgat în Parlamentul
României la 23 iulie. Preşedintele Camerei: Duiliu Zamfirescu, poet,
scriitor şi “diplomat înăscut.”
Prin decretul nr. 97024, dat în Bucureşti, la 24 decembrie 1921,
semnat de regele Ferdinand şi P.P.Negulescu, ministrul Instrucţiunii, la
art.1 “se decretează: Dl. profesor N. Iorga se numeşte director al Şcolii
Române din Paris, iar dl. prof. Vasile Pârvan se numeşte director al Şcolii
Române din Roma” .
Regulamentul Şcolii, redactat de V. Pârvan, revizuit de N. Iorga şi
văzut de Ramiro Ortiz, istoric literar italian, profesor la catedra “Limba şi
Literatura Italiană” a Universiţăţii din Bucureşti, este acelaşi pentru Paris
şi Roma, va fi adoptat la 23 iulie.
Prof. Pârvan va lucra la înbunătăţirea regulamentului până în anul
1925.
1922. La 12 ianuarie, în urma unui contract între guvernul român,
reprezentat de Alexandru Emmanuel Lahovari, ministrul României la
Roma şi Av. Giannetto Valli, primar al Romei, Statul Român obţine
un teren de 4717, 94 mp, în ceea mai frumoasă poziţie a oraşului, Valle
Giulia, pentru construirea “Accademia Romena di Storia, Archeologia e
Belle-Arti”. “Impozitele şi taxele” aferente...”vor fi în sarcina Naţiunii
Române”...pentru care “va plăti Comunei de Roma în ziua de 31
decembrie a fiecărui an, o liră italiană.”
31 martie, Pârvan propune ca secretar perpetu al Şcolii Române
pe filologul Vasile Bogrea, dar ministrul C. Anghelescu nu este de
acord. Prof. Bogrea este de neînlocuit la Universitatea din Cluj. Atunci
Pârvan îl propune pe italianul Giuseppe Lugli, docent al Universităţii
“La Sapienza”, conferenţiar al Şcolii americane şi franceze din Roma,
colaborator al Şcolii engleze, inspector de săpături arheologice în capitala
Italiei şi membru corespondent al Accademia Pontificia di Archeologia.
Giuseppe Lugli va fi mai mult decât un colaborator preţios al prof. Pârvan,
îi va fi un prieten de nădejde şi un harnic, devotat şi bun administrator al
Şcolii Române din Roma.
În luna august, prof. Vasile Pârvan i se conferă Ordinul “Corona
d’Italia”, cu gradul de Mare Ofiţer.
În şedinţa sa, din data de 29 octombrie 1922, Consiliului BNR
(viceguvernatorul Oscar Kiriacescu), aprobă subvenţionarea noii
construcţi a Şcoli Române din Roma.
La 1 noiembrie, Şcoala Română îşi începe activitatea într-
un modest imobil din str. Emilio del Cavaliere de la nr. 11, închiriat
parţial pentru o chirie de 30.000 de lire. Prof. Pârvan solicitase ca locaţie
Mânăstirea Santa Susana, din centrul Romei, dar va fi refuzat. Un locaş
va fi acordat, totuşi dar pentru Seminarul teologic al românilor greco-
catolici, “uniaţi”.
Primii bursieri-membri ai Şcolii Române din Roma, pentru cele trei
secţii ştinţifice: istorie, arheologie şi filologie, au fost: Emil Panaitescu,
licenţiat universitar din Cluj, specializat în topografia antică, Paul
Nicorescu, profesor la Cetatea Albă, arheolog, G.G. Mateescu, licenţiat
10330 www.oglindaliterara.ro
la Cluj, epigrafist, şi Alexandru Marcu, doctor în literatura comparată
la Firenze. În anul 1925 se adaugă şi o secţie de artă, cu doi membrii,
arhitecţi. Iar în anul 1932, Şcoala va avea 12 membri-bursieri, număr
la care se va stabiliza. Vârsta bursierilor recomandaţi nu trebuia să
depăşească 30 de ani, ulterior baremul se va modifica, ajungându-se la 35
de ani. Bursierii mai erau obligaţi să locuiască în Şcoală, unde beneficiau
gratuit de o odaie încălzită şi luminată, cu serviciu şi baie. Masa trebuia
plătită de membri-bursieri, îm schimb toate celelalte alte cheltuieli pentru
gospodărie erau suportate de Şcoală. Şcoala se obliga să asigure, fiecărui
bursier, pe toată durata studiilor, un venit lunar de: 100 lire.
Biblioteca Şcolii Române, cu specialitatea romanism oriental, a
fost dotată cu cărţi donate de Academia Română, dar şi de MAE român,
Fundaţia Leonardo din Italia, Fundaţia Principelui Carol II, Ministerul
Cultelor şi Artelor, Casa Şcoalelor, Ministerul
Instrucţiunii Publice, editurile Cultura Naţională, Cartea
Românescă, Socec, Steinberg, F.Gobl şi fiii şi Paul Suru...În perioada cât
a fost bursier la Roma, Al. Busuioceanu, viitorul profesor de istoria artei
la Universitatea din Bucureşti şi Madrid “şi-a luat de bunăvoie sarcina de
bibliotecar”...
1923. Vede lumina tiparului primul volum din Anuarul Ephemeris
Dacoromana, editat la Roma de Libreria di Scienze e Lettere. Din anul
1923 şi până în anul 1945, vor fi publicate nouă numere, al zecelea volum
fiind publicat în timpul războiului.
1924. Conferinţele publice, din cadrul Şcolii Române, inaugurate
în februarie, au fost ţinute de personalităţii erudite italiene şi străine din
Roma, dintre care menţionăm: prof. Roberto Paribeni, senatorii şi prof.
Adolfo Venturi şi Ettore Pais, prof. Giuseppe Cardinali şi Antonio Muñoz,
regretatul monsenior Louis Duchesne, laolaltă cu colaboratorii lor.
În luna noiembrie a.c., arhitectul Petre Antonescu după vizita sa,
la Roma, din 5 septembrie, confirmă acceptul său Băncii Naţionale a
României, iar la scurt timp depune şi întreaga documentaţie a planurilor
noului edificiu al Şcolii din Cetatea Eternă.
1925. La 3 iunie, Banca Naţională aprobă un fond 1.500.000 de
lire, pentru deschiderea primului lot de lucrări.
În luna august se semnează oferta cu firma de construcţii Ugo
Silvi. Diriginte al şantierului este numit arhitectul Giulio Magni.
Lucrările încep în toamna aceluiaşi an, dar un an mai târziu ele sunt oprite
de Direcţia Antichităţilor şi a Belle Artelor din Ministerului Instrucţiunii
Publice Italian, aceasta constatând că noua construcţie, în stil românesc,
contravene stilului clasic al celorlalte clădiri din Valle Giulia.
Prof. Pârvan prezintă cititorilor italieni, români şi străini, cea de a
doua publicaţie Anuarul Diplomatarium italicum. Între anii 1925 şi 1939,
vor mai fi tipărite patru tomuri.
1926. În luna octombrie când se opresc lucrările, fundaţia Şcolii
era aproape terminată. Petre Antonescu trebuie să refacă planurile
construcţii, conform indicaţiilor Ministerului italian. Tratativele dintre
Legaţia română din Roma cu Ministerul italian şi cu Guvernatorul Romei
sunt “desgheţate” personal de intervenţia lui Benito Musollini, astfel
statul italian aprobă continuarea lucrărilor şi mai mult va mării suprafaţa
terenului de la 4717, 94 mp, acordat Şcolii, cu încă 677,75 mp.
1927. La 26 iunie, lumea universitară din România şi Italia este în
doliu, prof. Vasile Pârvan, primul director al Şcolii Române din Roma,
dispare prematur, la vârsta de numai 45 ani.
Susţinut de prof. N. Iorga, arheologul, istoricul şi universitarul
G.G. Mateescu, fostul bursier, a fost numit director al Şcolii Române din
Roma. Din păcate, starea sa de sănătate s-a înrăutăţit şi la 7 iunie 1929,
prof. G.G. Mateescu se stinge şi el din viaţă la vârsta de numai 33 de ani.
1928. 27 ianuarie, în prezenţa lui Nicolae Titulescu, ministrul
Afacerilor Externe şi a directorului Bălănescu din partea Băncii Naţionale,
din partea României şi Ex. Sa Dino Grandi, reprezentând pe Musollini,
Şeful guvernului, Ex. Sa Dl. Pietro Fedele, ministrul Instrucţiuni Publice,
Principele Spada-Potenziani, guvernatorul Romei şi Mareşalul Pietro
Badoglio, Şeful Statului Major al Armatei, din partea italiană, se pune
oficial piatra de temelie la clădirea noii Şcoli Române din Roma.
1929. De la 15 octombrie şi până la 1 noiembrie 1940, Prof. Emil
Panaitescu, istoric şi arheolog pasionat de vestigiile vechii civilizaţii
romane şi el fost bursier, va ocupa postul de director al Şcolii Române
î
din Roma.
1932. 1 ianuarie, Şcoala Română din Roma se transferă din sediul
în care a funcţiomat zece ani (1922-1932), în edificiul din Valle Giulia.
 Un lucid contestatar de sorginte caragialiană
▪ Sorin Basangeac, «Amore, more, ore, re - matrioşti de rime», Editura KronArt, Braşov, 2013
Sorin Basangeac are deja,
ca poet, girul unei voci critice
consacrate – Irina Petraș («Literatura
română contemporană - prelungiri»,
Cluj-Napoca, 2010 –, care apreciază
că autorul, prin formula monorimului
„jucăuș, nestăpînit, ironic, burlesc,
cu o capacitate inventatorie și
incantatorie care atinge esența
stării muzicale”, „construiește
insistent un spațiu numai al său,
inconfundabil, în care monorimul
să-și poată «întăbula» descendenții
Mihaela Malea-Stroe eroi-comico-satirici”. Alte voci
autorizate definesc specificul poetic
al lui Sorin Basangeac după cum
urmează: „vervă extraordinară” (Ion Topolog-Popescu, «Lector-
lictor», Braşov, 2012), „spirit ludic intempestiv” și „vervă lexicală
debordantă” (Doru Munteanu), „înclinație spre farsă și calambur
[...], o cultură a formelor poetice insolite, vitale și șocante” (A.I.
Brumaru), „o demonstrație ludic-parodică de virtuozitate” (Virgil
Borcan) ş.a.m.d.
Referințele critice menționate se referă
la volumele anterioare, dar ludicul, parodia,
insolitul, accentul epigramistic, fabula succintă
sunt definitorii și pentru volumul de față: «Amore,
more, ore, re – matrioști de rime», combinația din
titlul volumului fiind ea însăși insolită. Pe formula
înjumătățită a dictonului latin, Sorin Basangeac
grefează sugestia celebrelor „păpuşi cuibărite”
rusești și stilizează grafic din titlul fiecărei poezii în
parte (cuvintele fiind așezate vertical-descrescător)
semne de exclamare sau – poate (!) – vârfuri de ac,
de țăruș, pe care le înfige în epiderma nedreptăților
contemporane. Aspecte ale realității sociale,
politice, economice, culturale, lingvistice, mai rar
emoționale, sunt prinse, astfel, ca într-un insectar
„critic” și expuse, fără machiaj, judecății publicului
cititor. Vorba ceea (iluministă): „cine are urechi de
auzit, să auză!”... mesajul.
Poetul, un lucid contestatar de sorginte
caragialiană, un revoltat la adresa (in)justiției
mundane, pare să scrie în șagă, dar nu șuguiește. Impresia de
spontaneitate, de, oarecum, indiferență față de expresia lirică, ascunde
o grijulie elaborare. Ca dovadă, mărturisirea din „Malac, alac, lac, ac”
(o hîtră artă poetică amintind, doar aparent parodic, de eminescianul
„Ah, atuncea ți se pare/ Că pe cap îți cade cerul”): „Alba-neagra cu
penița/ pare joacă, dar sunt lac/ mai dihai ca maica mare/ trecând fir
prin ochi de ac”(s.n). Ironia, autoironia, speculația lexicală (filologul
serios nu se dezminte!) și culturală – de la un i pak remanent din
„Scrisoarea lui Neacșu” până la trimiteri uneori subtile, alteori
explicite spre repere literare, filosofice, religioase, istorice, mitologice
consacrate – zeflemeaua, chiar și imprecația (ludică, amintind de
Noul lăcaş cuprinde: 12 camere, destinate membrilor din secţia ştinţifică,
2 ateliere pentru pictori, 2 studiouri pentru arhitecţi, 2 birouri pentru
scriitori, o sală de bibliotecă, o sală de conferinţe, o sală pentru arhiva
fotografică şi o sală-muzeu, toate destinate unei complexe şi intense
activităţi.
Pe placa comemorativă a noului sediu al Şcolii Române din Roma
au fost înscrise următoarele cuvinte:
“În numele regilor Ferdinand I şi Carol II, Banca Naţională a
României a construit acest edificiu pentru progresul Ştiinţei şi Artei
României spre lumea veşnică a latinităţii şi ca simbol al legăturilor de
sânge şi cultură între Italia şi România”
“Proiectele arhitectonice şi direcţia lucrărilor au fost încredinţate
celui mai de seamă arhitect al României de atunci, prof. Petre Antonescu,
www.oglindaliterara.ro
Creangă, în „Omoară, moară, oară, ară”) sunt instrumente destul de
contondente în text și pretind lectorului o minimă inițiere, în ciuda
faptului că exprimarea e lipsită de „aticism” ori solemnitate. Pe de o
parte, Sorin Basangeac se răzvrătește, țintele (absolut justificate) ale
răzvrătirii sale în/prin cuvânt variază de la mamuții instituționalizați
ai nedreptăților și trădărilor„globalizate” (U.E., N.A.T.O., în „NATO,
UE, euroi/ – ce mai, chestii epocale! –,/ le-am marcat, cinstit, cu-n
țoi/ și-am visat de-argint parale” – aluzie la arginții lui Iuda și la
Cetățeanul turmentat) până la degringolada lingvistică provocată de
stricătorii de limbă (implicit trădători/stricători de ființă) care adoptă
fără discernământ schimonoselile anglicizante și abrevierile care
videază cuvântul de miezul lui fertil: „Haida de, pa și kiss, la re!” – în
„Soare, oare, are, re”). Pe de altă parte, cumva complementar, intervin
ușoare nostalgii, firești, fără conotații negative, nostalgii pentru ceea
ce era temeinic și semnificativ odinioară – de la ia de in sau de la olul
de lut, până la jertfa ziditoare.
Răzvrătirea lui Sorin Basangeac este limpede și vehementă dar,
paradoxal (?), bonomă, iertătoare, specifică, aș zice, ființei dintotdeauna
a neamului românesc. Șfichiuiește fără pic de ură, lovește cu măsură,
în cheia unui „Moderato cantabile”, ca să zic precum Marguerite
Duras. Lovește cât să îndrepte strâmbătățile, nedorind să provoace
răni fatale răufăcătorilor, întrucât, creștinește,
nu vrea moartea păcătosului, ci... să se-ntoarcă
și să fie viu. Uneori apare, pe filon arghezian,
dezamăgirea omului modern/postmodern, care
a redus radical trinitatea cosmos-divinitate-om
la propria persoană autodescompletându-se, că
divinitatea nu se mai arată, nu mai intervine concret
atunci când răul terestru covârșește binele („mă
rog, dă, Doamne!, și El nu dă!” sau, în altă variantă,
„Sântilie doarme, biciu-i pleasnă n-are...”). Din
când în când, zbucnesc din rărunchi, din ancestral
de fapt, optimismul și nădejdea: „Splină n-am și
n-am habar ce-i splin/ văd pocal pe jumătate plin;/
mi-o fi lumea în declin, dar lin/ sfârcuri mai țâșnesc
prin ii de in!”(„Splin, plin, lin, in”).
A vedea, în cele mai întunecate împrejurări
„pocalul pe jumătate plin”, înseamnă, totuși, o
lecție de istorie învățată la alt nivel decât cel comun.
Puterea tuturor imperiilor, funcțională de cînd
lumea în contingent, s-a dovedit mereu temporară
și iluzorie. Trufia se întoarce, mai devreme sau mai
tîrziu, dar se întoarce, împotriva trufașului. Sorin Basangeac rezumă,
ghiduș, acest adevăr, fără să-l știrbească, în „Slavă, lavă, avă, vă”:
„Confruntând amor, latinul, cu iubirea, slavă,/ draga e mai cu suspinul
și fierbintea lavă,/ mon amour își face plinul pescuind c-o avă,/
iar când pare acru vinul: voi ați vrut-o, na-vă!”. Se subînțelege că
falsificatorii vinului nu vor putea distinge între vinul care e și cel care
doar pare acru. Sistemele de referință sunt total diferite și vechi de
când lumea, cam de pe când a pornit „giudețul sufletului cu trupul”.
Poezia lui Sorin Basangeac dă credit celor care nu falsifică vinul,
celor care populează, prin credința și prin visul lor, transcendentul.
rector al Institutului de Arhitectură din Bucureşti”
1933. La 10 ianuarie în prezenţa delegaţiilor, a înalţilor demnitari
ai statului italian şi român, profesori, ziarişti şi a unui numeros public,
personal a lui Benito Musollini, s-a inaugurat deschiderea oficială a
noului sediu al Şcolii Române din Roma.
1941. Din anul 1941 şi până în anul 1947, director al Şcolii Române
din Roma a fost istoricul, epigrafistul şi prof. Scarlat Lambrino, membru
corespondent al Academiei Române.
1943. Fondul de carte al Bibliotecii Şcolii Române din Roma
număra peste 13.000 de volume.
1947. Şcoala Română din Roma este închisă.
Bucureşti, iulie 2014
10331
 Călătorie, periplu, traversare în opera lui
Amin Maalouf
Prin natura sa, romanul este
diferit la începutul secolului al XX-
lea, însumând variaţiile precedente.
După viziunea şi tehnicile narative
originale ale lui Proust în „A la
recherche du temps perdu”, după
estetica romanescă a reprezentanţilor
Noului Roman, Natahalie Sarraute,
Jean Ricardou, Alain Robbe-Grillet
şi Michel Butor propun o altă viziune
a genului, o realitate obiectivă,
descrierea lucidă a comportamentelor.
Literatura libaneză de expresie
arabă a început să prindă contur în
Steluţa Bătrânu timpul Primului Război Mondial, în
urma eliberării ţării de sub dominaţia
otomană. Libanul, ţara de origine a lui
Maalouf, reprezintă o oază culturală pe care scriitorii nu o neglijează şi
nu elimină nicio ocazie de a o pune în valoare. Explorând calea scriiturii,
Maalouf înfăţişează un univers misterios, leagănul vechilor civilizaţii
ale Orientului. Istoria şi ficţiunea, îngemănate, completează cultura cu
obiceiuri şi tradiţii ale acestui popor. Religia se vede aici ca o componentă
esenţială a identităţii, a unei etnii, ţări sau minorităţi.
Maalouf imprimă un aer personal fiecărui roman şi nu renunţă
nicicând a expune durerile „celorlalţi”. Trei spaţii au pentru scriitorul
libanez o importanţă covârşitoare: Egiptul, ţara de adopţie a bunicului
din partea mamei, Beyrouth, unde a crescut alături de familia sa, şi
Muntele Liban, satul in care s-a retras împreună cu cei apropiaţi din
cauza războiului civil izbucnit în 1975. Acest ultim eveniment din viaţa
sa l-a convins să-şi părăsească ţara natală şi să se stabilească în Franţa.
După cariera strălucită de jurnalist al cotidianului An-Nahar, se va dedica
în întregime celei literare. Religia constituie un subiect sensibil abordat
foarte diferit în operele sale, dat fiind caracterul său eterogen: bunicii
tatălui, catolici, s-au convertit la protestantism, mama sa, provenită
dintr-o familie catolică. Acest pluriperspectivism religios justifică
atitudinea de „minoritar” a scriitorului şi ţinuta împrumutată de înstrăinat
: „m-am născut în comunitatea creştinilor de ordin melkit din Liban. Asta
inseamnă că aparţin minorităţii melkite din lumea arabă şi minorităţii
melkite a lumii creştine.”
Întrepătrunderea lumii occidentale cu cea orientală prinde contur
în romanele lui Maalouf, dar şi în viaţa reală: „Când am trăit în Liban,
prima religie pe care am avut-o, a fost aceea a coexistenţei”. Printre
temele preferate de Maalouf identitatea reprezintă o problemă fragilă:
acel „Qui suis-je?” îl preocupă constant, îndeajuns să-şi găsească
răspunsuri în lumea ficţională, expresie atribuită de asemenea lui Makine,
Alexakis sau Kundera. În cazul acestor autori bilingvi, limba „cealaltă”
şi cea „maternă” sunt părţi integrante ale lui sieşi, cititorului şi chiar nouă
înşine. Scriitorul cade victimă unei oscilaţii pendulare, devenind un du-
te-vino între aceste limbi; îmsuşi Beckett o recunoaşte: „Nu ştiu, nu ştiu
niciodată dinainte în ce limba voi scrie”. Schimbarea limbii, fapt deseori
întâlnit în sânul literaturii contemporane, trimite direct la o cauză nobilă:
exilul. Acesta îmbracă două forme: emigrarea voluntară-Cioran, Beckett,
sau emigrarea forţată de revoluţii, războaie civile, dictaturi autoritare şi
inumane etc. Maalouf, însuşindu-şi condiţia de minoritar, adoptă cultura
şi civilizaţia franceză şi, în mod natural, limba. Nu reliefează diferenţele
evidente între aceste două lumi antinomice, dimpotrivă, construieşte o
pasarelă fragilă şi sensibilă între Occident şi lumea arabă, între „ce qu’il
a été et ce qu’il est”. Operele sale sunt produsul finit al unui ins care
povesteste istoria, suferinţele unui popor de o personalitate zdrobitoare.
Dar Maalouf se foloseşte de orice subterfugiu pentru a o prezenta
fără nicio restricţie, prin coabitarea răului şi a binelui, prin coexistenţa
obscurităţii şi a luminii. Acesta este motivul pertinent care îl determină
să scrie în arabă şi în franceză: mesajul său nu trebuie să rămână fără
ecou, strategie ce are drept scop închegarea unui „dialog creativ” între
două culturi.
Astfel, abandonându-şi Libanul, Maalouf îşi apropie limba şi
cultura ţării de adopţie, Franţa. În toate romanele sale Leon Africanul,
Samarcande, Primul Secol după Beatrice, Stânca lui Tanios sau Periplul
lui Baldazar se observă indicii clare ale culturii materne: obiceiuri,
10332 www.oglindaliterara.ro
coordonate geografice, evenimente nodale istorice, religia, limba. Uneori
recurge la termeni din câmpul literar arab pentru a nu-şi pierde savoarea,
specificitatea spaţiului arab: cheikh, faquir, maidan, satin, nabb etc, la fel
şi Makine cu trimiterile slave, sau Cioran prin expresivitatea semantică
sau lingvistică. Toţi se angajează într-o cercetare interioară, în căutarea
identităţii pierdute
În Stânca lui Tanios, autorul uneşte istoria personală a eroului cu
cea colectivă. Naratorul istoriseşte viaţa tânărului Tanios care ar fi trăit în
satul Kfaryiabda, în Liban, la începutul sec al XIX-lea. Naratorul începe
o anchetă referitoare la originile sale, sperând să facă lumină asupra
cazurilor nerezolvate legate de evenimentele nefericite care s-au abătut
asupra satului în acea perioadă. Naratorul se dedică în totalitate acestei
anchete, deoarece nici interdicţiile batrânilor, nici obiceiurile, nici
numele vîrfurilor munţilor care înconjoară satul nu i-au oferit răspunsuri
veridice de care avea atâta nevoie. Efortul său nu rămâne pentru mult
timp nerecompensat şi face numeroase descoperiri: misterul dispariţiei
lui Tanios, blestemul legat de o stâncă şi de frumuseţea mamei sale,
Lamia. Istoria se leagă de primii 20 de ani ai varstei protagonistului, de
la naşterea sa în 1821 şi până la dispariţie în 1840. Istorisirea surpinde
circumstanţele naşterii lui Tanios şi urmează principalele evenimente
care au bulversat pacea şi liniştea satului, implicit a sa.
Încă din preambul, naratorul anunţă, dincolo de mituri şi legende, că
un blestem s-a abătut asupra acestei stânci. O primă explicaţie nu întârzie
să apară: „Era poreclit Tanios-kişk, Tanios-terci. Venise să se aşeze pe
stânca asta. Nu l-a mai văzut nimeni de atunci.” Naratorul pregăteşte un
teren favorabil lecturii inserând ici-colo subtilităţi menite să trezească şi
să menţină atenţia cititorului:”Lucrurile astea s-au întâmplat hăt demult,
pe vremea când nici eu nu venisem încă pe lume, şi nici taică-meu”. Este
vorba de un „en ce tems-la” un illo tempore al mitului şi al legendei pe
care cititorul îl traversează însoţit de naratorul-ghid.
Curiozitatea se menţine printr-o ezitare omniprezentă a celui
ce istoriseşte care întârzie intenţionat procesul actului creaţiei. Graţie
aerului circumspect, invitaţia devine certă: „Călătoria mea poate începe”.
Acest ceremonial şi această atmosferă creează o conexiune între vocea
narativă şi cititor. Timpul discursului este prezent raportat la cititor, iar
cel al diegezei corespunde trecutului: „Pe vremea aceea, cerul era atât
de jos, că nici un om nu îndrăznea să stea drept...nădăjduia în fiecare
zi să scape de ce era mai rău”. Incipitul impune o dublă interpretare:
fie oamenii s-au schimbat, fie nostalgia pentru vremurile de alta dat,
considerate perfecte. Întreaga istorie are ca punct de plecare soţia lui
Gerios, Lamia şi viitoarea mamă a lui Tanios. La castelul din Kfaryabda
şeicul stăpânea totul. Dreptul de deţinător absolut nu era negat de nimeni;
Lamia nu a putut scăpa cuceririlor şeicului din cauza frumuseţii sale, pe
care o purta „ca o cruce”. Descrierea fizică a Lamiei, căreia naratorul îi
rezervă o atenţie excesivă, excelează în fineţe şi trimite subtil la portretul
femeii islamice din Coran: „Lamia îşi purta frumuseţea ca pe o cruce. Ai
fi zis că e scăldată în luminăCea mai frumoasă dintre femei! Graţioasă,
din creştet până-n tălpi. Se parfuma cu iasomie, ca majoritatea fetelor
din sat. Însă iasomia ei nu semăna cu nici una!”.
Pe parcursul voiajului romanesc ideea predestinării, accentuată în
Islam, nu o suprimă pe cea a libertăţii; omul, supus sorţii, nu are forţă
divină însă este liber graţie privilegiului de a se fi născut după asemănarea
lui Dumnezeu. Islamul reprezintă echilibrul, creştinismul-dragostea.
Frithjof Schuon în „Să înţelegem islamul” afirmă că „Islamul susţine
relaţia certitudinii şi a echilibrului, după cum creştinismul sprijină ideea
iubirii şi a sacrificiului. Fiecare dintre ele pune accent pe un anume
aspect al adevărului. Islamul vrea să planteze certitudinea, fără a renunţa
însă la mister...”.
Naşterea lui Tanios coincide cu memorabilul asalt al lăcustelor din
1821, aspect ce a atras satului un sentiment de nelinişte. Ambiguitatea
planează asupra naşterii lui Tanios, fiul bastard, suspiciuni îl conduc în
cele din urmă pe tatăl său la un asasinat. Cei doi iau drumul exilului
spre insula Cipru. Din nou fiul-rătăcitor se va simţi străin lângă ai săi .
Întotdeauna tumultul interior al lui Tanios va fi dublat de un eveniment
exterior:confruntarea satului cu forţele imperiale, coloniale şi locale,
un seism: „...s-a simţit un vuiet. Ca un muget ce urca din măruntaiele
î
pământului, dar sătenii începuseră să scruteze cerul...Zidurile se
cutremurau...îşi amintiră cu toţii că încă din zori câinii urlau fără încetare
şi tot astfel şi şacalii din vale, care de obicei nu se făceau auziţi pînă
seara.” Perspectiva narativă dă impresia că aparţine cuiva care a trăit
în acele vremuri memorabile, că a fost „înăuntru” simţind durerile
poporului libanez. Pentru a şterge orice urmă de subiectivitate, naratorul
inserează pasaje atestate de veridicitatea cronicii: „Anul întreg de la un
capăt la altul n-a fost, ne spune Cronica, decât un lanţ de nenorociri. Boli
necunoscute, naşteri monstruoase, alunecări de teren, şi mai presus de
toate foametea şi extorcările”.
În antinomie cu romanul tradiţional, romanul moderrn preferă
anacroniile, timpul povestirii nu coincide cu cel al istoriei. Fragmentul
de deasupra nu introduce doar o perspectivă temporală, ci şi o nuanţă
psihologică. Evident că Maalouf nu expune o simplă călătorie a cuiva,
nu este interesat de sensul strict pe care îl oferă dicţionarul. Graţie
talentului său de povestitor viziunea fostului jurnalist este diferită de cea
a lumii:”Cân d încep să scriu, simt întotdeauna că mă adresez tuturor
cititorilor”. Astfel, Maaalouf devine un veritabil jurnalist al cronicilor şi
un inegalabil povestitor prin exotismul şi prin bogaţia scrierilor sale. Prin
intermediul lecturii, scriitorul traverseazaă frontiere spaţio-temporale ,
aflându-se într-un „va-et-vient” continuu; cititorul împrumută viziunea
integră a scriitorului libanez care arată absurditatea conflictelor identitare
şi religioase sau destinul implacabil al unor eroi rupţi de cultura de
origine, asemenea autorului libanez. Personajele sale nu au decât o
singură opţiune: aceea de a accepta fatalitatea sau de a se exila ca un
refuz de a fi martor sau complice faptelor ce îl ating. Aşadar, lectura nu
este doar o simplă aventură stimulată de curiozitate sau de personaje
fictive; este o manieră complexă de a se obişnui cu un popor ale cărui
istorie, religii şi practici milenare se întrepătrund. Opera şi lectura se află
în relaţie dialogică şi cel care chestionează textul este cititorul. În ceea
ce priveşte romanele lui Maalouf, după intenţia care animă emiţătorul şi
receptorul, se completează trei tipuri de lectură: de studiu, senzitivă şi
literară. Unul din aspectele cele mai importante ale lecturii este acela de
a nu fi doar un act de comprehensiune, ci mai ales de opţiune: al textului,
al momentului, al ordinii.Aceste faţete fac din Maalouf un maestru inedit
în materie de acompagniament artistic şi creaţie; acest stil necesită un
cititor activ, categorie preferată de criticul Roland Barthes.
Călătoria cititorului nu se limitează doar la spaţii închise sau
deschise,ci plonjează în viermuiala evenimentelor acestui secol în care
catolicii şi protestanţii invadează Libanul. Orientările erudiţiei biblice
interferează frecvent. Această realitate spirituală reuneşte trei elemente
esenţiale: omul, lumea, Dumnezeu. Triada creaţie-revelaţie-mântuire
rezumă subiectul operei, fără Dumnezeu lumea ar fi”...un infern,
şi infernul trăieşte în noi, suntem însuşi infernul”. În această revoltă
religioasă se caută o anumită ordine.
Şeicul este stăpânul universului care exercită o putere absolută
în sat şi asupra femeilor, satul fiind umbrit de rău şi blesteme. Lamia
vorbeşte în numele tuturor femeilor, victime ale ignoranţei islamiste.
Pentru nesăbuinţa de a fi căzut pradă ispitei, cu sau fără voia sa, Allah va
avea grijă de şeik pedepsindu-l, aspect prevăzut în Coran: „Trei (categorii
de persoane nu intră în Paradis şi nu se bucură de vederea Frumuseţii lui
Allah în Ziua Judecăţii: un fiu care nu i-a ascultat pe părinţii săi, o femeie
masculinizată şi un adulterin”.
Ca şi la Gautier, Flaubert, Maupassant sau Butor călătoria are ca scop
descoperirea adevărului, a veşniciei sau a păcii spirituale; alteori poate
fi în căutarea paradisului pierdut sau, într-un sens mai larg, un progres
spiritual, precum budiştii. Regăsirea sinelui înnodează toate aceste opere.
Temele distincte fac din acest roman o operă mult mai complexă decât
de obicei: Libanul, exilul, tragedia libertăţii şi a destinului, identităţile
pierdute, amestecul lumii orientale cu cea occidentală. Un voiaj tumultos
în care cititorul cunoaşte revolta unui adolescent în căutarea identităţii,
o poveste de dragoste şi de răzbunare, o intrigă a legendei, toate acestea
într-o atmosferă similară legendei.
În Periplul lui Baldassare scrriitorul îşi continuă itinerariul pentru
a descoperi lumea şi a o înţelege. Coexistenţa civilizaţiei musulmane cu
cea iudeo-creştină occidentală trădează atitudinea pacifistă a islamului
oferită de un creştin. Fără îndoială urmele autobiografice pun accentul pe
exilarea voluntară din ţara lui natală, în care nu a mai revenit niciodată.
Tema recurentă maaloufiană, simbioza credinţelor, reuneşte trei religii
monoteiste ce au drept cariatidă: apocalipsa. Maalouf nu acceptă
antagonismul , nu crede în „unii şi alţii”, ci într-un adevăr comun:
Dumnezeu este peste tot şi este unic. Exceptând substratul religios,
autorul expune şi o idee filosofică: răul confirmă existenţa binelui.
Pe fondul sfârşitului lumii, acţiunea e plasată în 1666 şi această cifră
constituie numărul Fiarei în Apocalipsă. Mitul Anticristului, regăsit la
creştini în Apocalipsa lui Ioan, dar şi la musulmani sub înfăţişarea lui
Dajjal, reprezintă o idee comună romanului Stânca lui Tanios amintind
că misterul angrenează forţe universale. Data fatidică, anunţată încă din
incipit, constituie intriga acţiunii: „Patru luni întregi ne despart încă de
anul Fiarei şi ea este deja aici. Umbra ei ne acoperă piepturile şi ferestrele
www.oglindaliterara.ro
caselor”. Astfel, invitaţia la călătorie odată lansată, periplul poate începe.
Baldassare, un negustor din Levant, decide să plece în căutarea
cărţii „Al o sutălea nume”, întrucât Coranul raportează doar 99 de epitete
ale lui Dumnezeu. În pragul anului apocaliptic, negustorul se confruntă
cu situaţii imprevizibile, implacabile, pe parcursul călătoriei în/spre
căutarea adevărului. Acţiunea are un ritm dinamic, acţiunea constant
surprinzătoare, aventura şi imprevizibilul se întrepătrund: popasul în
Alexandria, acuzaţia de furt în Constantinopol, închisoarea în Amsterdam,
incendiul din Londra etc. Baldassare pleacă în căutarea adevărului, chiar
dacă, pe alocuri, dă impresia că îl cunoşte. Dacă în Stânca lui Tanios
călătoria este terestră, în acest roman, cea mai mare parte a timpului e pe
mare. Periplul continuă pe uscat unde Baldassare descoperă frumuseţea
lumii orientale, alături de cei patru însoţitori, oameni şi mentalităţi
diferite, stiluri arhitecturale, expunându-i-se o imagine convingătoare a
Levantului: sultani, prinţese, sclavi, hoţi. În această defilare a portretelor
umane, Baldassare îşi caută identitatea; odată cu schimbarea spaţiului,
apare şi o altă mască a negustorului călător.
Autorul însuşi interoghează identităţi exilate, schiţează periplul
comercianţilor, al intelectualilor sau francmasonilor. Baldassare, o
posibilă mască a autorului, întruchipează această categorie a pierdutului
aflat în căutarea sinelui, depăşind graniţele spaţiale şi temporale; într-un
interviu, Maalouf afirma că dintre toate personajele sale, Baldassare îi
este cel mai apropiat:”Baldassare exprimă îndoielile mele, şi o face mai
bine ca mine.”
Scris sub forma unui jurnal, călătoria pe mare a protagonistului se
desfăşoara sub liniştea tăcerii şi a meditaţiei condiţiei umane: „...şi cerul
mă apăsa. Vedeam doar zarea...idei inutile m-au epuizat fără să mă ducă
nicăieri”. Simbioza între Orient şi Occident demonstrează egalitatea între
civilizaţii; Baldassare, homo viator, aparţine deopotrivă amândurora.
Dragostea, temă omniprezentă în literatura universală, devine în
opera lui Maalouf o haltă, un ultim popas al personajului. Îl confirmă
ca om şi ca bărbat. Găsirea cărţii serveşte drept pretext eroului aflat, de
fapt, în căutarea feicirii personale; odată descoperită, ea îmbracă mai
multe forme: dragostea pentru Dumnezeu, pentru apropiaţi sau pentru o
femeie predestinată, Marta. Lamia din Stânca lui Tanios care „îşi poartă
frumuseţea ca pe o cruce” este înlocuită aici de Marta, o văduvă ce îşi
caută soţul dispărut. Lamia uimeşte prin pudoare, Marta prin fidelitate
asemenea Penelopei. Din nou dogmele religioase ebraică şi musulmană
conduc, ele interzic mariajul unei văduve care nu are certitudinea morţii
soţului. Astfel, Baldassare nu se împlineşte sentimental, dar înţelege că
această deziluzie personală nu o infirmă pe cea universală: dragostea
menţine echilibrul lumii, iar fără Dumnezeu „lumea ar fi un infern,
infernul trăieşte în noi, noi suntem însuşi infernul”. Opţiunea scriitorului
pentru numele Martei (ebr. stăpână) nu este aleatorie, dragostea supune
parcă lumea, apropiind-o de lumea lui Dumnezeu.
Dacă în primele romane se prezintă povestea celorlalţi prin prisma
unui pasionat de istorie, în Origines, roman netradus încă în limba română,
scriitorul expune viaţa apropiaţilor, a familiei, a Libanului. Memoria
colectivă lasă loc celei individuale, după cum el însuşi subliniază:”Este
adevărat că întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc. Îmi place să ascult, să
observ, mai puţin să vorbesc.” Subiectul constă într-o anchetă coordonată
de narator cu privire laviaţa a două personaje, Botros-bunicul autorului,
patriot şi intelectual, şi unchiul său-anteprenor, părăsindu-şi ţara natală
pentru a emigra în Cuba. Această anchetă are ca punct de plecare nişte
scrisori şi fotografii de-ale familiei, cu ajutorul cărora naratorul-detectiv
va înnoda informaţiile necesare aflării adevărului dispariţiei celor doi.
Incipitul, expunere ex-abrupto, aminteşte de episodul tulburător
al morţii tatălui. Acest episod flash-back seamănă cu stilul lui Marcel
Proust şi al romanului În căutarea timpului pierdut : ”C’était un
dimanche, un dimanche d’été, dans un vilage de la Montagne. Mon père
était mort un peu avant l’aube...”. Acest moment retrospectiv se apropie
de romanul Străinul al lui A.Camus caracterizat prin acelaşi dramatism:
„Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de
la azil:«Mama decedată. Înmormântarea mâine. Sincere condoleanţe».
Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri”.
Toate frazele trădează o emoţie tacită a naratorului, un suspans
a celui ce construieşte trecutul misterios al strămoşilor săi, deopotrivă
creştini şi arabi: „Sa disparition était pour moi, comme pour tous les
miens, une sorte de cataclysme affectif...”. Supoziţiile de la începutul
acţiunii devin certitudini , confirmând dispariţia celor doi: trecutul
istoric, crizele identitare, războiul civil i-au determinat pe strămoşii
săi să îşi părăsească propria ţară. O familie nomadă, expatriată.
Naratorul povesteşte călătoriile sale în Liban, Paris, New York et Cuba,
împărtăşind acelaşi sentiment...de exilat. Călătorind, acesta reînfiinţează
trecutul, încercând să se lepede de haina ponosită a nostalgiei: „Astăzi
am sentimentul de a vea în spatele meu un şir de case abandonate şi de
ţări pierdute”.
10333
 Prof. dr. Theodor Codreanu, premiat recent de Academie: “Eminescu a
dorit înfăptuirea Daciei Mari, ideal pentru care a fost jertfit...
Cristinel C. Popa
Pe 15 ianuarie se împlinesc 164 de ani de la naşterea poetului Mihai
Eminescu. Cu această ocazie vă informăm că “profesorul în Eminescu”
Theodor Codreanu a primit recent Premiul “Titu Maiorescu” din partea
Academiei Române. Distincţia înnobilează excelenţa în cercetarea literară
cu privire la poetul naţional. Descălecând din “codrii” Huşilor în capitală
pentru a fi omagiat, a primit unul din cele mai respectate premii pe
tărâmul literar. Cu nici două săptămâni înainte i se decernase o distincţie
asemănătoare din partea Editurii Contact internaţional. Este considerat
unul din cei mai mari eminescologi pe care i-a dat România după apusul
“Luceafărului românesc”. Profesorul dr. Theodor Codreanu e un “dascăl”
important al literaturii române. Frumos şi timid, marele cărturar trăieşte în
provincie, la Huşi, unde este profesor de limba şi literatura română. L-am
întâlnit deunăzi la Iaşi. Puţin la trup, însă cu inima mare, lăfăindu-se într-o
tăcere ce impunea respect, de-a dreapta respectabilei sale soţii (şi ea un
intelectual deosebit, profesor Lina Codreanu), se distingea între ieşenii
vorbăreţi şi energici prin inteligenţă şi înţelepciune. A avut amabilitatea
să-mi acorde în exclusivitate un interviu şi am vorbit,
despre cine altcineva, decât desşre Eminescu.   Îmi imaginez doar că aceştia nu-i cunosc suficient opera, cea
Reporter: Cât de important este şi ce reprezintă
pentru dvs. ultimul premiu? Dar celelalte?
     
Prof. dr. Theodor Codreanu: Premiul “Titu
Maiorescu” al Academiei Române mi-a fost decernat
pe 19 decembrie 2013 pentru cartea mea “Ion Barbu şi
spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic”,
apărută la Editura Curtea Veche din Bucureşti, în 2011,
în Colecţia “ştiinţă, spiritualitate, societate”, patronată de
academician Basarab Nicolescu şi de Magda Stavinschi.
Desigur, este cea mai înaltă recunoaştere a unui for
ştiinţific din România, cu atât mai mult cu cât se acordă
o singură dată în viaţă. O consider şi ca o răsplată pentru
munca mea de o viaţă pe tărâmul literaturii şi culturii
româneşti, concretizată în cele 45 de cărţi publicate până azi. E şi un
semn că Academia Română e deschisă nu numai către valorile naţionale
din capitală sau din marile centre culturale din ţară, ci şi spre cele care
se ivesc din “margine”. Celelalte premii? Sunt, fireşte, importante (între
care două ale Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi, altul al Uniunii Scriitorilor
din Moldova şi al Bibliotecii Naţionale de la Chişinău), dar premiile
nu trebuie să devină scopul creatorului de cultură, acestea fiind adesea
conjuncturale. Mă gândesc, bunăoară, că Academia Română nu l-a
premiat pe Eminescu pentru volumul Poesii (1883) tocmai atunci când
poetul ar fi avut stringentă nevoie şi de o recunoaştere financiară, în anii
cei mai grei ai vieţii. Or, pe vremea aceea, premiile Academiei erau şi
consistente băneşte.
Reporter: Cât de mare a fost efortul şi ce sacrificii a inclus munca
pentru scrierea cărţii premiate?
Th. Codreanu: Despre munca la o carte (cărţi) nici măcar nu
trebuie să se vorbească, ci să se facă! Fiind vorba de Ion Barbu, cel mai
dificil poet român de după Eminescu, nu te poţi aventura să scrii decât
după o îndelungată iniţiere. Şi aici nu e vorba de dimensiunile operei,
ci de o complexitate hermeneutică singulară, fiindcă poetul Ion Barbu
şi matematicianul Dan Barbilian par două personalităţi cu totul diferite.
Era nevoie de a găsi cheia transdisciplinară care îi uneşte şi aceea este
ermetismul canonic, prezent deopotrivă în poezie şi în geometrie.
Critica ratase această întâlnire dintre poet şi matematician din pricină că
ermetismul poetic fusese redus la ermetismul filologic de tip Mallarmé şi
Valéry, deşi autorul Jocului secund protestase în faţa acestei reducţii.
Reporter: Cum de aţi “îndrăznit” (pentru că atunci când aţi început,
eraţi un tânăr cu puţină experienţă) să vă ocupaţi cu studierea “poetului
nepereche”, devenind, în cele din urmă, unul dintre cei mai importanţi
eminescologi, autor a nu mai puţin de opt cărţi despre Eminescu, plus alte
zeci de studii şi eseuri risipite prin diverse publicaţii?
T. C.: În materie de spiritualitate, noi suntem maturi de la bun
început. Cine nu se naşte cu această şansă nici o experienţă nu-l poate
trage spre alt nivel de Realitate, cum ar spune academician Basarab
Nicolescu, eminentul filosof al fizicii cuantice şi scriitor, totodată. O
să te surprind zicând că m-am trezit “eminescolog” încă de pe băncile
liceului, deşi nu eram. Ba chiar, în clasa a XI-a, la Bârlad, scrisesem deja
10334 www.oglindaliterara.ro
un eseu polemic privind personalitatea lui Eminescu, articol pe care l-am
redescoperit în 2000, publicându-l, cu mici retuşuri stilistice, în cartea
mea Controverse eminesciene. Desigur, acumulările în cunoaşterea vieţii
şi operei eminesciene au venit de-a lungul anilor, văzând şi acum cât de
puţin cunosc din Eminescu şi din cele câte s-au scris despre el. Numai
conştiinţa propriei ignoranţe e îndemn către cunoaştere şi descoperire de
noi “feţe” ale geniului eminescian, chiar conform zisei poetului din poema
Cărţile, închinată lui Shakespeare: “Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe
/ şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.” Eminescu se autodefineşte în
aceste versuri. Aşa se explică de ce oricât de mult s-a scris şi se va scrie
despre el, niciodată nu-i vom cunoaşte toate “feţele”. Să fie asta singura
îngrijorare, chiar şi a celor care-s supăraţi că Eminescu există!
 
Reporter: Ce ştiu mai puţin cititorii despre Mihai Eminescu?
T.C.: Îmi imaginez că aceia care citesc Jurnalul Naţional sunt atât de
diverşi, încât, în ansamblu, ştiu suficient despre Eminescu...
care se întinde în cuprinsul ediţiei naţionale de şaisprezece
volume. Acolo e greu de ajuns, dar, parafrazându-l pe
Napoleon, în raniţa fiecărui cititor al lui Eminescu se află
bastonul de… eminescolog. Fie şi numai pentru el însuşi.
Reporter: S-a scris mult despre poet. Dvs., din
documentele pe care le-aţi studiat, ce aţi aflat nou sau ce
credeţi că se ştia mai puţin despre Eminescu?
T.C.: Tot ce am aflat “nou” despre Eminescu am
consemnat în cele câteva mii de pagini pe care i le-am
închinat. Am aflat, între multe altele, de pildă, că nefastul
tratament cu mercur n-a fost iniţiativa doctorului Iszac,
la Botoşani, în 1887, cum s-a spus până mai ieri, ci i s-a
administrat “tratamentul” chiar de către dr. Alexandru Şuţu,
în 1883, ceea ce a însemnat un adevărat dezastru pentru starea poetului. Pe
de altă parte, părerea mea e că nu poţi să-l citeşti pe Eminescu fără să afli
ceva nou, chiar reluând acelaşi text, în virtutea versului său din Glossă:
“Toate ’s vechi şi nouă toate”. Aşa fiind, cine nu citeşte cu ochi proaspăt
un text, ori o face de silă, ori “e mort de viu”, ca să folosesc tot o spusă
eminesciană...E trist, spre exemplu, că unele detalii noi despre viaţa lui
Eminescu, îndeobşte cele privitoare la ultimii ani de viaţă (28 iunie 1883
- 15 iunie 1889) sunt răstălmăcite ca “senzaţionale”. Ele fac parte dintr-un
destin exemplar, care se iveşte o dată la o mie de ani.
Reporter: Când şi cât de greu a trăit Eminescu. Eu am citit recent
despre latura sa…melomană. A fost şi dansator, jucător de cărţi, amator de
iubite? Mai găsea el timp şi pentru aşa ceva?
T.C.: Dar ce crezi că Eminescu era căzut din lună? Viaţa lui a fost
completă şi complexă. Despre înclinaţia lui spre cântec, ca interpret chiar
de muzică populară, a scris o întreagă carte poeta Lucia Olaru Nenati.
îi plăcea să tăifăsuiască până târziu pe la Bolta Rece din Iaşi împreună
cu marele său prieten Ion Creangă, de se minunau junimiştii ce pot să
discute ei atâta, nişte oameni total deosebiţi, aparent. A fugit şi de la
şcoală, de la gimnaziul din Cernăuţi, mergând vreo sută de kilometri pe
jos, spre necazul căminarului Gheorghe Eminovici, care l-a şfichiuit bine
ducându-l pe dezertor unde-i era locul. Viaţa lui Eminescu a fost plină de
aventuri lumeşti, din copilărie până la moarte, încât te întrebi când a mai
avut timp să citească enorm şi să scrie peste cincisprezece mii de pagini.
Dacă astea par “senzaţionale”, fie şi aşa!
Reporter: Scrie undeva academicianul  Solomon Marcus că avea
reale şi solide cunoştinţe de matematică. Ce nu ştiu românii că ştia
Eminescu?
T.C.: Avea, deşi în şcoală dascălii n-au fost capabili să-i insufle
dragostea de matematică, îndepărtându-l de ea. A trebuit să descopere, pe
cont propriu, că matematica este limba universală a omenirii. Manuscrisele
îi sunt înţesate de formule matematice. Răspunzând la întrebarea unei
anchete revuistice interbelice, cam ce crede că ar fi făcut Eminescu dacă ar
î
fi trăit în acei ani, poetul şi matematicianul de geniu Ion Barbu considera
că autorul Luceafărului ar fi continuat să aprofundeze matematicile,
numai astfel putând să ajungă la Cartea perfectă pe care nu a reuşit s-o
definitiveze în timpul vieţii, împiedicat de împrejurări. Astăzi, ştiinţa nu
mai este considerată ca opusă şi străină universului artistic. Iar Eminescu
a înţeles asta, ştiindu-se deopotrivă literat şi om de ştiinţă.
Reporter: Reîntorcându-ne, spre final, la dvs., puteţi rezuma, în
doua-trei fraze, un portret al propriei cariere?
T.C.: Faţă de datele seci oferite de wikipedia, pot veni şi eu doar
cu o precizare: că de la debutul din 1969 până în 1989, timp de două
decenii, cenzura comunistă nu mi-a permis să public decât două cărţi
(romanul desfigurat Marele Zid, 1981, la Editura Junimea, din Iaşi, şi
eseul Eminescu - Dialectica stilului, 1984, la Cartea Românească din
Bucureşti). A rămas să recuperez “timpul pierdut” după 1989, când mi-au
apărut 43 de cărţi, în alte două decenii.
Reporter: De unde vine numele de Codreanu? Huşi, Codreanu?        Reporter: Ce eminescologi preţuiţi?
T.C.: Numele vine de la părinţi, din străvechime. Aluzia la Codrenii
huşeni, cu care mă gratula, insidios-simpatetic, Fănuş Neagu, ar fi
onorantă. Numai că tatăl Căpitanului e cel care şi-a adăugat numele meu,
la cel de Zelea/Zelinschi, şi nu invers! Din acest punct de vedere, sunt
şi eu, ca să-l plagiez pe Petre Pandrea, un mandarin… moldovean. Spiţa
Codrenilor din care mă trag e cea numeroasă de la Sârbi şi Bârlad, cea
care a dat şi pe patronul vestitului Colegiu Naţional bârlădean, “Gheorghe  Mihai Cimpoi, Nicolae Georgescu, Ion Filipciuc, Cristian Livescu, Adrian
Roşca Codreanu”.
Reporter: E posibil să mai existe mărturii, obiecte etc. de la familia
Eminovici necunoscute?
T.C.: Foarte posibil, de vreme ce în anul 2000 au apărut, “din neant”,
cele 93 de scrisori inedite ale lui Eminescu adresate Veronicăi Micle,
scrisori care schimbă serios ceea ce ştiam despre relaţiile dintre cei doi,
dar nu numai. în ultimii ani, se vorbeşte de existenţa unui baston masonic,
care i-ar fi aparţinut lui Eminescu, având încrustate pe el iniţialele ME.
Nu cred în această poveste, cunoscând serioasele reticenţe ale poetului
faţă de încurcatele căi ale masoneriei. Cert e că a luptat el însuşi pentru
înfiinţarea unor societăţi secrete menite să pregătească înfăptuirea Daciei
Mari, ideal pentru care a fost jertfit, dar care va fi dus la capăt  de generaţia
lui Nicolae Iorga şi Constantin Stere. Eminescu a fost un membru marcant
al Societăţii Carpaţii, a cărei ţintă a fost unirea Transilvaniei cu România.
De aceea, va şi brutal desfiinţată în ziua de 28 iunie 1883, când a fost
sechestrat şi poetul în “cămeşoiul de forţă” şi dus la sanatoriul lui Şuţu,
boala, în starea ei malignă, fiind una iatrogenică, adică dobândită în casa
de nebuni. Interesant că eminescologii au ştiu până acum că Societatea
Carpaţii şi-a încetat activitatea în 1883. Dovezi proaspete (scoase la iveală
de Bogdan C. Dogaru) arată că a fost reînfiinţată în 1884, cu filiale în
mai multe oraşe din ţară, inclusiv una puternică, la Iaşi, unde se găsea şi
Eminescu. N-ar fi exclus să aflăm că poetul a participat la unele acţiuni
chiar în perioada aşa-numitei “morţi civile”, de vreme ce prieteni apropiaţi
ca Miron Pompiliu sau Daniel Ilarie Mânăstireanu redevin membri activi.
Avocatul Mânăstireanu (cu care era prieten încă din 1866, de la Blaj) se
va muta, în curând, la Huşi, ca magistrat, unde avea în construcţie o casă,
actualul restaurant Podgoriile Huşilor.
Reporter: De ce vă place Eminescu?
T.C.: Din aceeaşi pricină pentru care îmi place viaţa, iar nu moartea.
Reporter: Ce-ar fi România fără Eminescu? Dacă nu ar fi fost el,
dvs. despre ce aţi fi scris?      prozator, publicist, conjunctura istorică fiindu-i defavorabilă, nefiind nici
  
T.C.: Dacă n-ar fi fost Eminescu, tot despre el aş fi scris. Fiindcă
Eminescu n-a fost un simplu individ, ci arheul românităţii şi al omului,
în genere.
Reporter: Cât de mult v-a ajutat soţia, stimata doamnă, ea însăşi
autoare apreciată, Lina Codreanu?
T.C.: Spun doar atât: e mare noroc să-ţi întâlneşti în viaţă perechea.
Reporter: Ce proiecte mai aveţi?
T.C.:  Ar mai fi proiecte pentru încă o viaţă. Dar cine ni le poate
garanta? Numai volumele din seria Numere în labirint (au apărut doar
trei) aşteaptă, vreo şase la număr, să fie culese pentru a intra în lume.
Apoi, o nouă carte despre Eminescu, alta de filosofie creştină. Dar să
nu ne grăbim. Ex-centric, adică în afara centrului comun de putere şi de
moravuri, am fost toată viaţa. N-am cum să mă dau pe brazdă acum, când
lucrurile merg din rău în mai rău.
Reporter: Cât de mult Eminescu ar trebui sa fie în manuale, la
manifestări culturale, în oraşe, la sate, pe câmpii? În viaţa şi minţile
noastre? Ştiţi că există asasinat prin iubirea prea puternică, prin preţuire
www.oglindaliterara.ro
prea pasională. Dvs. nu vă e teamă ca aţi putea să-l frângeţi? De fapt, de
ce Eminescu trebuie comentat? Cum îl apărăm de impostori?        
T.C.: La nici o întrebare din această avalanşă nu trebuie răspuns.
Cu cât mai multă “detaşare” faţă de Eminescu, cu atât mai bine pentru el
şi pentru noi. Eu, de pildă, nu am întâlnit decât la oamenii mari, adică la
foarte puţini, o adevărată iubire pentru Eminescu. Excese pasionale care
să-l ucidă? Să fim serioşi. Astea sunt fantezii adolescentine. Nu îndemn
pe nimeni să-l comenteze. Nici chiar pe mine. Eu nu fac comentarii
eminesciene şi nici nu-l apăr, fiindcă Eminescu se apără singur prin chiar
faptul că există. Trebuie apărată iarna de eventualele atacuri ale celor care
nu iubesc zăpada? Sau atacat soarele că e prea fierbinte vara?
T.C.: Pe toţi cei inteligenţi. Dar am şi eu lista mea de preţuiţi: G.
Ibrăileanu, A.C. Cuza, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, G. Călinescu,
Dimitrie Caracostea, Perpessicius, I.E. Torouţiu, D. Murăraşu, Mircea
Eliade, Ioan Guţia, I. Negoiţescu, George Munteanu, I. Nica, Edgar Papu,
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dimitrie Vatamaniuc, Eugen Todoran, Iosif
Cheie-Pantea, Rosa del Conte, Aurelia Rusu, Svetlana Paleologu-Matta,
Dinu Rachieru şi lista ar putea fi continuată.
Reporter: Care e locul din România cel mai “impregnat” de
Eminescu?
T.C.: În momentul de faţă, satul Dumbrăveni din preajma Sucevei.
Şi Chişinăul. Cândva, erau Ipoteştii şi Botoşanii, Cernăuţii şi Blajul, Iaşul
şi Bucureştii.
Reporter: Locuiţi în Huşiul lui  Mihai Ralea sau în Huşiul lui  Zelea
Codreanu?
T.C.: Te rog să abandonezi morga hipercorectitudinii şi să pronunţi
normal: Huşul sau Huşii. Locuiesc în Huşul lui Theodor Codreanu, dar şi
al lui Ralea, al lui Corneliu Zelea Codreanu, al lui Dosoftei şi al altor mari
episcopi, al lui Alexandru Ioan Cuza, al lui Mihail Kogălniceanu, al lui
Alexandru Giugaru, al lui Anton Holban, al lui Costache Olăreanu, al lui
Ştefan Dimitrescu, al lui Nicolae Hortolomei şi aş putea să înşir încă vreo
două sute de nume de personalităţi de nivel naţional şi mondial.
Reporter: Regretaţi ca aţi rămas în Huşi? Cât de important pentru
un scriitor/un critic este locul unde îşi desfăşoară activitatea? Şi cum v-au
inspirat aceste locuri? Aduceţi aminte, în acest context, de poetul Ion
Alexandru Angheluş.
T.C.: Cum să regret, dacă am rămas? Şi asta fiindcă, după
convingerea mea, nu este important locul în care trăieşti şi scrii. Mai ales
din perspectiva creaţiei. Trăim într-un univers în care centrul şi marginea
sunt doar închipuiri omeneşti. ştiind asta, te vindeci atât de “complexul
provinciei”, cât şi de “complexul centrului”. Centrul e în noi, ca şi marginea.
Huşul, ca topos, se supune aceloraşi exigenţe ontologice şi istorice. Aici,
m-am întâlnit şi cu poetul Ion Alex. Angheluş, de care aminteşti şi care s-a
stins din viaţă înainte de vreme, la 49 de ani, în 1986, un ilfovean devenit
huşean ca altădată alt sudic, transformat în ieşean - George Topîrceanu.
Angheluş a fost o personalitate complexă, poet, critic şi istoric literar,
măcar membru al Uniunii Scriitorilor, rămas cu dosarul în “lucru”. A fost
un dascăl eminent şi un cultivator de talente. De altfel, este şi cel care m-a
convins să mă stabilesc în “oraşul dintre vii”, urbe liniştită, “loc unde nu
se întâmplă nimic”, precum ar fi spus Sadoveanu. Un asemenea loc este
ideal pentru cel care e destinat să creeze, tocmai fiindcă nu se întâmplă
nimic care să-l distragă de la creaţie.  
Reporter: Aş mai fi avut întrebări, dar mă opresc şi vă mulţumesc în
numele cititorilor Jurnalului Naţional  şi vă urez un nou an de împliniri.
Portret. Prof. dr. Theodor Codreanu, născut la 1 aprilie 1945, în
localitatea Sârbi, comuna Banca, judeţul Vaslui, este critic şi istoric literar,
prozator şi scriitor. Cunoscut ca un reputat eminescolog, este laureat a trei
premii naţionale “Mihai Eminescu” pentru cel mai bun volum de exegeză
eminesciană. Pe lângă sutele de studii, între cărţile despre Eminescu
semnate amintim:  Eminescu - dialectica stilului, Modelul montologic
eminescian, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Mitul Eminescu şi Eminescu
în captivitatea “nebuniei”. Are circa 20 de premii literare primite de-a
lungul anilor, începând cu premiul de debut în volum pentru proză
primit în 1980.  Doctor în filologie din 2001, îşi desfăşoară activitatea ca
profesor la Liceul Agroindustrial din Huşi începând din 1975, desfăşurând
în paralel, după cum am arătat, o bogată activitate publicistică.
10335
 Barocul brâncovenesc, precursor al stilului arhitectural
neoromânesc, ilustrat în Vrancea de biserica de la Bordeşti
Ales domn în 1688, la dorinţa marii boierimi, Constantin
Brâncoveanu s-a dovedit a fi un strălucit politician, diplomat şi om de
cultură. Într-o domnie de un sfert de secol, Brâncoveanu a desfăşurat,
aşa cum afirma Nicolae Iorga, „o politică de cumpătare, dar practică;
puţin strălucitoare, dar foarte folositoare”.
Bun gospodar, evlavios şi cu mari resurse financiare, folosindu-se
de politica „pungilor cu galbeni” a reuşit să asigure Țării Româneşti o
perioadă de pace şi prosperitate favorabilă din plin dezvoltării culturale.
Stilul artistic, care poartă numele domnitorului, apărut din perioada
domniei lui Șerban Cantacuzino şi prelungit până spre 1730, conţine
după părerea lui Constantin Hostiuc „germenii latenţi ai unui naţionalism
incipient, fapt ce se va dovedi de mare importanţă în opţiunea lui Mincu
şi a arhitecţilor locali pentru reluarea acestui filon, ca sursă credibilă
pentru fundarea unui stil artistic naţional”. Construcţiile realizate în a
doua jumătate a secolului al XVII lea şi începutul secolului al XVIII
lea, atât cele laice cât şi cele religioase, contribuie la implementarea
barocului apusean în tradiţia oriental-balcanică specifică spaţiului
românesc. Din îmbinarea elementelor tradiţionale prezente în lumea
satului românesc, la o scară minimalizată, cu elemente din arta bizantină
şi din renaşterea întârziată apuseană, dar mai ales cu eclectismul şi
grandoarea barocului caracteristic veacurilor XVII şi XVIII a rezultat
barocul brâncovenesc individualizat printr-un echilibru perfect între
laic şi religios. Atât bisericile cât şi palatele domneşti au pridvoare
deschise, foişoare pătrate, scări exterioare şi loggii dreptunghiulare, sunt
împodobite cu motive vegetale compuse din vrejuri, sunt înconjurate
de ziduri, păduri, ape, grădini în care
simetria devine obligatorie. În acest
registru se înscriu palatele, construite
pentru a fi date în dar fiilor săi, de
la Mogoşoaia, Potlogi, Obileşti sau
Doiceşti. La acestea se adaugă palatul
Sâmbăta de Sus construit în 1701 pe
locul unui conac al bunicului său şi din
care s-a mai păstrat o frumoasă poartă
monumentală din piatră.
Înălţat pe locul vechilor
case boiereşti ale văduvei boierului
Mogoş, palatul de la Mogoşoaia a
fost construit pentru fiul său Ștefan şi
întrece în dimensiuni şi în abundenţa
decoraţiei toate celelalte construcţii
ale domnitorului martir. Loggia inspirată din modelele veneţiene şi
dalmatine este elementul forte al construcţiei. Acesteia i se adaugă, cum
aflăm din Istoria arhitecturii în România, vol. II: De la sfârşitul veacului
al XVI lea la începutul celui de-al cincilea deceniu al veacului al XX
lea, foişorul intrării principale, arcade trilobate cu coloane de piatră,
capiteluri compozite şi balustrade traforate dar şi bolta pe trompe
decorată prin pictare în frescă cu cartuşe florale de provenienţă otomană.
Palatul arhiepiscopal din Buzău, construit la începutul secolului
al XVII lea, în vremea mitropolitului Chiru Antim Ivireanu, este unul
din edificiile reprezentative ale arhitecturii rezidenţiale brâncoveneşti.
Nivelul de locuire, care cuprindea şase camere mari, patru cămări şi
alte camere de serviciu se ridicau deasupra unei pivniţe monumentale.
De remarcat foişorul cu arcade, caracteristic arhitecturii populare
autohtone, situat pe faţada răsăriteană, la care se ajungea printr-o scară
exterioară.
Apărător al credinţei creştine pentru care şi-a dat şi viaţa, Constantin
Brâncoveanu a fost ctitor de numeroase aşezăminte religioase. Înainte
de 1688 a construit bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia. Marea epocă
de construcţii religioase începe după înscăunare. Cele mai de seamă
10336 www.oglindaliterara.ro
Nina-Elena Plopeanu
mânăstiri ridicate prin contribuţia materială a domnitorului au fost:
Mânăstirea Sâmbăta de Sus, Mânăstirea Surpatele, Polovragi, Turnu,
Râmnicu Sărat etc. Cea mai de seamă rămâne, însă, Mânăstirea Horezu,
cu hramul sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, a cărei piatră de temelie a
fost pusă în anul 1690 şi pe care Brâncoveanu şi-o alesese ca loc de veci.
Dintre bisericile ctitorite de domnitor se remarcă cele din
Bucureşti, biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, biserica
mânăstirii Sfântul Sava, biserica Sfântul Gheorghe Nou, dar şi biserica
din Doiceşti terminată în 1706 odată cu palatul din aceiaşi localitate.
Curţile luxoase şi casele boiereşti cu pivniţe şi parter, adevărate
conace, de la Codreni, Piteşti, Scăieni etc., se înscriu de asemenea
în spiritul cultural european al epocii. Ele deserveau moşia căreia îi
aparţineau şi erau loc de găzduire pentru domnitor când venea să-şi
vadă pământurile.
Printre numeroasele construcţii religioase în stil brâncovenesc,
răspândite pe întreg spaţiul românesc, se numără şi biserica de
la Bordeşti( Vrancea), ctitorită de un dregător al lui Constantin
Brâncoveanu şi anume marele boier Mănăilă, care, între 1680 şi 1723,
a parcurs toate treptele dregătoreşti de la ceauş şi logofăt la căpitan de
Buzău, mare căpitan şi mare clucer. Biserica de la Bordeşti cu hramul
Adormirea Maicii Domnului a fost construită între anii 1698-1699 din
cărămidă, piatră şi lemn pe un mic platou de sub Dealul Străjii, pe valea
râului Râmna, un loc, din păcate, deloc favorabil datorită alunecărilor
de teren din zonă. A fost realizată după un plan clasic, trilobat, cu naosul
şi pronaosul lărgite, cu un pridvor
brâncovenesc susţinut din şase coloane
din piatră sculptată. Pe coloanele din
pridvor şi cele dintre pronaos şi naos
precum şi la ancadramentele ferestrelor
meşterii sculptori au realizat o dantelărie
spiralică, formată din vreji, flori şi
fructe. Uşa, din lemn masiv, sculptată
în 18 panouri era o adevărată operă
de artă. Tabloul votiv ni-i înfăţişează
pe ctitor şi pe soţia acestuia împreună
cu domnitorii Șerban Cantacuzino
şi Constantin Brâncoveanu. Pictura
în frescă a bisericii a fost realizată
de vestitul zugrav şi pictor de icoane
Pârvu Pârvescu ( Mutu), un adevărat
creator de şcoală, al cărui chip îl cunoaştem din autoportretele realizate
atât în biserica de la Bordeşti cât şi în cele de la Filipeştii de Pădure sau
de la Râmnicu Sărat. Autoportretul de la Bordeşti, cel mai valoros, ni-l
înfăţişează pe pictor cu un penel şi cu o scoică (paleta vechilor zugravi)
în mâna stângă.
Crucile medievale din curtea bisericii cu inscripţii în limba greacă
amintesc despre faptul că biserica de la Bordeşti a fost,mai întâi, schit
de călugări greci, care au plecat după reforma secularizării din 1863.
După această dată devine biserică de mir până în 1911 când din cauza
infiltraţiilor, a alunecărilor de teren, a incendiilor şi a cutremurelor a
fost părăsită definitiv. În 1915, datorită intervenţiilor unor importanţi
oameni de cultură, Vlahuţă, Delavrancea, Iorga, Grigorescu, prin decret
regal, biserica a devenit monument istoric.
Din 1994, Biserica de la Bordeşti a intrat într-un program de
consolidare şi reconstrucţie, care a durat 16 ani. Astăzi, la trei sute de ani
de la moartea domnitorului Constantin Brâncoveanu, refăcută precum
arăta la sfârşitul secolului al XVII lea, Biserica de la Bordeşti este o
adevărată bijuterie arhitecturală şi constituie o mărturie a răspândirii
barocului brâncovenesc la graniţa dintre Muntenia şi Moldova.
 Destăinuiri
E deja toamnă. Până mai ieri, ne tăvăleam trupurile prin
învelişul pufos de iarbă şi ni-l dezmierdam cu miraculoasa
baie a razelor de soare. Nu demult, căutam disperaţi umbra
copacilor, pozând în cei mai buni prieteni ai naturii. Ca să-l
citez pe Caragiale, „căldură mare…“. Treptat, veselia, bucuria,
zâmbetul verii au disparut de pe harta naturii, lăsând loc
nostalgiei. Frigul se lasă purtat de aripile Universului, lăsându-
şi amprenta pe scheletele însufleţite. În tot acest haos al frigului,
natura se pregăteşte şi se resemnează în faţa „morţii“. Verdele
proaspăt al frunzelor, ce pînă de curând scălda în eternitate Reg. 4 Artilerie Tunuri la Rakos. Armata
sufletul unui mic oraş, azi se stinge , se ofileşte şi cu fiecare Romana la Budapesta, 1919. Foto: Roncea Ro,
minut ce trece, verdele, culoarea vieţii, se opreşte… se opreşte Ziaristi Online, Arhivele Nationale
din răsuflarea veşnică, devenind un galben arămiu, anunţând
fragilitatea naturii în faţa nemiloasei răcori…
Retuţa Dascăl Frunzele, abia despicate de pe ramurile copacilor,
învelesc trotuarul bătrân şi abătut. Covorul aşternut este, din
când în când, împrăştiat de picioarele trecătorilor. Casele
privesc în departare, iar în ochii lor se oglindeşte cenuşiul eliberat din ghearele micului oraş.
Parcul care cândva adăpostea o gălăgie asurzitoare, acum a devenit mut. Locul de joacă
al copiilor este fără suflare şi lasă senzaţia unei piese împietrite, care odinioară era înzestrată cu
vlaga vieţii.
Seara se lasă, liniştea apăsătoare se aşterne peste micul oraş, ducându-l, parcă, într-o stare
superioară de visare… Pentru o secundă, timpul se opri din curgerea lui ireversibilă.
Totul în jur pare sumbu, de parca TOTUL participă la un priveghi, cerşind milă şi iertare.
***

Acesta este începutul unei confesiuni, a unei poveşti de dragoste la care natura participă şi
devine martoră a acelui suflet rătăcit şi neînţeles care, într-o seară, la lumina palidă a unei lumânări, Reg. 4 Artilerie la Rakos. Armata Romana
a hotărât să-şi aştearnă trăirile pe o coală de hârtie şi să-şi strige durerea, folosindu-se de magia la Budapesta,1919. Foto: Roncea Ro, Ziaristi
cuvintelor. Online, Arhivele Nationale
Lumina plăpândă şi neînsufleţită a candelabrului din cristale de ceară dezvăluie o încăpere
cu un aspect sobru, capabil de a-ţi îneca simţul răsuflării într-o clipă şi de a te abandona într-o
prăpastie a cărui stăpân este însuşi ÎNTUNERICUL, lăsându-te pradă deznădejdii. ÎNTUNERICUL
este un pion principal al acestei povesti, un personaj aflat în slujba celui a cărui nume nu îl pot
menţiona, a Necuratului.
Pereţii erau umezi şi reci; fereastra mică abia lasă să pătrundă lumina „curioasei“ luni. Ei,
pereţii, veşnic nedormiţi erau înfrumuseţaţi de mucegaiul verde-violet. Păreau peisaje de pe un alt
tărâm, un teritoriu al pierzaniei. De jur împrejur se zărea sărăcia acelei încaperi. O pătură întinsă
într-un colţ al camerei părea a fi patul frumoasei creaturi care-şi odihnea trupul în acel loc searbăd.
Un scaun şi o masă erau singurele obiecte de mobilier, erau prietenii care-i „vorbeau“ atunci când
îşi dorea. Lemnul cariat al scaunului onora simplitatea încăperii...
Totul era învăluit de un abis al ÎNTUNERICULUI, camera părea un labirint al foamei,
al sărăciei, al sălbăticiei. Pe cât de blând îi era aspectul tinerei domniţe, pe atât de ascuţită era
sălbăticia cuvintelor acesteia, cuvinte ce formau un scut, erau un mod de a se proteja de lumea
înconjurătoare.
Cine s-ar fi gândit că în acel loc obscur se ascunde un suflet, un zâmbet , o inimă care se
zbate să trăiască? Singurii părtaşi la ceea ce avea să se petreacă au fost sfânta lună şi un boboc de
trandafir aşezat pe pervazul ferestrei, care niciodată nu se sfia să-i zâmbească şi să-i mărturisească… Ofiterii Div 1 8 Obuziere. Armata Romana
Nu trecu mult timp şi cerul începu să-şi plângă durerea. La început, picurii de ploaie doar la Budapesta, 1919. Foto: Roncea.Ro, Ziaristi
umezeau trotuarul, ştergând orice urmă de praf. Atrasă de zgomotul ploii, fata se ridică brusc şi se Online, Arhivele Nationale
îndreptă cu paşi nerăbdători către fereastră. O atrăgea ceea ce se întâmpla. I se părea fascinant că
cerul îi acompania plânsul. Lacrimile ei şi lacrimile cerului o făceau să se simtă ca la un concert,
unde muzica clasică îi mângâia auzul. Stând aşa, pierdută în marea zgomotului de ploaie, îşi aminti
de însemnările mamei sale. Din dorinţa de a mai trăi din nevinovăţia copilăriei, tânăra domnişoară
deschise cufărul amintirilor, înăuntrul căruia stătea pitit jurnalul, ghicitoarea existenţei ei a cărei
prizonieră risca să devină. Stătu aşa vreme de câteva clipe. Îndoiala puse stăpânire pe simţurile
sale. Inima o îndemna să călătorească în timp, iar raţiunea o îndruma către crunta realitate. Inima
şi ratiunea se duelau… Ambele câştigau, pe rând, câte o bătălie şi când tânăra domnişoară era pe
punctul de a lua o decizie, totul se ruina graţie altor argumente care o conduceau către obscuritate.
Orele treceau şi trupul firav al protagonistei slăbea. Ochii mari şi negri i se închideau.
Trupul, obosist fiind, a cedat. Somnul a învăluit-o, abandonând inima şi raţiunea. În sfârşit, se lăsa
purtată pe palmele lui Hypnos. Doar în aceste clipe, de amorţire totală, eul ei se dezlipea de trup şi
alegea să se lase condusă de mitul universal al periplulului eroului, unde fiinţa păşeşte către zone
necunoscute, adoptă ca variantă de existenţă părăsirea realităţii, a certitudinii, a lucrurilor palpabile
spre a merge spre regiuni al căror imperiu stă sub dominaţia supranaturalului. Sunt momente unice,
sunt clipe care fac diferenţa de epoca în care superficialitatea guvernează.
Oare ce se va întampla cu tânăra domnişoară? Va dori să călătorească în timp, purtând
amprenta trecutului? Se va simţi suficient de puternică pentru a înfrunta „capriciile“ epocii? Va La Parlamentul Ungariei, 1919. Armata Romana
rămâne în necunoscut? la Budapesta. Foto: Roncea.Ro, Ziaristi Online,
Arhivele Nationale

www.oglindaliterara.ro 10337
 POEZIE

dan petrut camui BORIS MARIAN Elena armenescu

mâinile  *** Altarul cugetului
Suferința este o răsplată,  
eu cu mâinile tale Linişte!
cine n-are va să dea o
tu cu mâinile mele Te invit în Tăcere
rată, În Altarul cugetului …
ne privim curioși
ce să facem cu ele
apoi încă una, mult mai
pipărată, Linişte!
poduri vii unor fluturi Acesta este un loc
mai geloși de-ar vedea până ce ajunge sufletul
miraculos
steaua ta căzătoare o pată. În care numai gândul
chiar în inima mea Pete de culoare, sus, pe firmament, gândului pătrunde
de străini se ascunde  stele şi oameni emergent Sub formă de vibraţii, de unde
ca un eros târziu  Universul tinde  
îți pretinde iubirea Aici lumina picură din îngeri
 către infinit, Plămădeşte năzuirea
pentru mine să-ți fiu
nepereche pe țărmul  precum totul trece în Nimic. Îndrăzneţ stârneşte simţirea
ce așteaptă din larg .......................................... Şi îmbracă învăluitor regal
 Sunt evenimente care ne marchează, Vorbirea!
păsări albe și negre
 
poartă-n vârf de catarg spune şi iubita care se rujează, Aici un fluviu de întrebări
steagul pus pentru tine am rămas doar doi, eu şi cititoriul, Taie împăduritul întuneric
parc-ar ști că mi-e dor  ne plimbăm agale, Belu-Crematoriu, Luminând statuile înflorite
de bătaia de aripi Pe umerii cărora privighetorile
 e ceva ce-mpinge misterios-nainte,
cu bilet la picior Eterice, poveri imponderale
două cești de cafea  o cimilitură, seamă de cuvinte. Emit Esenţele.
ne atingem pe buze  
poate unul din noi  ************************ Emit sunetele de lumină,
să nu caute scuze  Pace, pace, să piei, drace, seminţele cuvintelor viitoare
pentru tot ce e scris promiţătoare
 te numesc unii Taiping, arzătoare formulări verbale
pe nisipul fierbinte  între oameni, dobitoace, Adunate
sa rămână un semn  unii trag, alţii împing. din amintiri ancestrale
ani de-acum înainte  
 Tu cobori din sălcii line,
vom uita de pământ Aici e focul raţiunii unde dorul
suspendați ca și ele  din priviri, privighetori, Descompune
eu cu mâinile tale  pacea numai pentru tine şi recompune Adevărul
tu cu mâinile stele  nu vine de două ori.  
 Spui Salem, shalom, la paix, Linişte! Aici este locul sacru, ideal
Unde petrece dezlănţuită, torenţial
 fie îngrădită sfada,
Ecaterina Negarã  din Mallorca în Taipe,
Iluzia .
 
 vom impune Shantipada. Linişte!
 Lupu-şi schimbă numai blana, Te invit cu dragoste, cu veselie
TE IUBESC, RAMAI Să descoperi adevărata trezie,
 el n-a cunoscut Nirvana.
Regăsire, înviere
Cineva acolo, sus, ma   ************************** în Tăcere!
iubeste Pălăria, ah, aria pălăriei,
Si tu, stiu,  ca ma iubesti,  din opera dureri de cap, Gând
Si eu te iubesc.  e prima noastră simfonie
Vino  si ma mangaie cu Ti-aş scrie cu slova ierbii
 pe care am cântat-o-n pat. Sau cu foşnetul copacilor
mana ta de felina,
 El nu a purtat-o, vă jur, o. nu, Iar simfonia aceasta minunată
Vino si iarta-ma ca pot sa
 diavolul era chiar chel, Aş smulge-o din mine,
te iubesc, nespus,
 de ce să poarte inconnu, Înrourate să rămână
Saruta-ma si nu-ti piese de gresalele mele, Negasirile…
Au fost involuntare, nesemnificative.  o pălărie - şerveţel? Să mă-nfrunzească dorul iar de tine
 Herr Athanasius, vă rog, Neliniştea să mă aştepte
 să nu vă luaţi prea în serios, Lângă ascunse fântâni
Saruta-ma Şi neştiutele cărări de gânduri
Te-am sarutat de atitea ori  băţoşii au în iad un loc,
Să mă poarte
de la distanta, din asteptarile si drumurile  în care fierb din greu, în sos. Printre năvălirile fără chip
mele,  Cine nu râde doar o zi, Ale tainei izvorâtă din tine…
Iubeste-ma  cine nu râde doar un veac,
Te iubesc nespus, etern  aceluia eu nu-i voi fi Pământul întreg atunci
Saruta-ma, e omeneste Şi-ar înnoi rotirea
 slujbaş, deşi am fost un drac. În armonia dansului,
Metafizic e sa ne atingem tacerile,
Dar nu-mi pasa, tristetile s-au spulberat.  De mult nu-mi bate inima în legănări de ape.
 decât la ce-i frumos, plăcut, Eu, într-o coloană de lumină
Ramai, mai simplu nu se poate,  eu voi muri la cinema, M-aş topi,
Mai dificil e ca te iubesc. neînţeleasă tresărire
 precum Boris Vian, tăcut. A nelumeştii treceri
=========== În cutremurare de vis.

10338 www.oglindaliterara.ro
 Stere Bucovală - Vocile dimineţilor viitoare/Zȅrat e
mȅngjezeve tȅ ardhshme
Stere Bucovală s-a născut la 2
iunie 1961 în Tulcea iar după absolvirea
liceului, pătrunde în mediul de afaceri
dunărean.
A debutat în anul 1982 în revista
„Luceafărul” şi în volum, în anul 2009
cu placheta Oglinda secată.
A mai publicat două volume de
versuri: După-amiezile unui pian (tradus
în anul 2009 în limba macedoneană
de Dina Cuvata şi gane Todorovski)
şi Vocile dimineţilor viitoare/Zȅrat e
mȅngjezeve tȅ ardhshme (Ed. „Grai şi
Suflet – Cultura naţională, Buc. 2011),
Lucian Gruia antologie tradusă în limba albaneză de
Baki Ymeri.
Antologia pe care o comentăm, ne
permite să facem aprecieri asupra întregii lirici a autorului. Stere Bucovală
scrie o poezie de factură modernă (cu ritm şi rimă sau în vers liber),
uzitând simboluri similare (până la un punct) repertoriului
blagian: „Luna pe deal ciopleşte-ntr-o bazaltă/ Cruci noi,
cruci multe de o vreme.../ Priveliştea în sine-i derulată,/
Redezlegând nedescifrate semne.” (Chiromanţia unui
poem) Misterul existenţial imposibil de tălmăcit, mă
duce cu gândul tot la cunoaşterea luciferică a poetului din
Lancrăm.
După părerea mea, simburile provin din zona de
trecere a lumilor: porţi, ferestre, poduri, drumuri. Din acest
motiv îmi închipui universul liric al lui Stere Bucovară
de forma unei clepsidre, în care cupa superioară este
rezervată vieţii terestre, cea inferioară tărâmului morţii,
iar orificiul de trecere este simbolizat de porti, ferestre
etc. Poetul: „Stă nemişcat pe prispa cuvântului/ Şi ascultă
bătăile repetate/ Dinspre poarta închisă a pământului”
(Mai aproape de spovedanie)
Poet dunărean, Stere Bucovală, simbolizează
călătoriile omului prin viaţa, în cupa superioară a
clepsidrei, cu o corabie purtetă de valuri: „De-atunci am
ridicat privirea încet ca o ancoră/ Şi pânzele-n care vântul
demult n-a mai scris/ Corabie tristă pe apele lunii de marmură/ Porţi mari
din peretele orizontului ai deschis” (Amiază sub lacăt)
Dumnezeu nu participă la viaţa omului, stă retras ca Marele Anonim
al lui Blaga: „Nu a mai nins şi n-o să ningă iar/ De amintiri legăm un câine
rău/ Să-l auzim când latră strajă chiar/ La poarta ce ne-nchis-o Dumnezeu.”
(Melancolie)
Între cele două cupe ale clepsidrei există comunicare ca în tradiţia
românească: „E bine să laşi o mână afară când mori/ Să arate lumii tot ce
ţi-ai dorit/ Şi să caute, să caute până în ultimii pori/ Floarea care deasupra
ţi-a înflorit// E bine să laşi un băiat sau o fată când mori,/ Ca drumul să-l
înveţe pânʹ la mormânt,/ Floarea s-o taie, floarea neagră din zori,/ Şi cu
mâna de-afară, încet, s-o tragi în pământ.” (Poem trist tatălui meu, Nicolae)
Aflat la cumpăna vieţii, poetul s-a aşzat la orificiul clepsidrei, privin
când în amintire, când spre tărâmul de dincolo: „Inima trăgea să-nfăşoare
cu greu/ Mosorul crăpat jumătate” (Crăpat jumătate); „Cum duce destinul
un capăt umbrit/ Al zilelor noastre postume” (Mi-am dorit să mor la Paris).
Extincţia este luminată de razele lunii: „Nu s-a găsit cărarea ce desparte
umerii nopţii./ Bănuită-i demult dar nimeni nu poate să spună;/ Începe de
unde luna înmoaie cornul în apele morţii/ sau de unde, pe tărâmul acesta, te
trage o mână.” (Cărarea ce desparte)
Alegoria vieţii se desfăşoară sub ochiul imens şi gol al lui Dumnezeu:
„De-acum nu mai vreau nimic de la mine/ carnea se-aşează pe oase ca
un palton scorojit/ ca un amurg cu labe mari peste ruine/
Peste locul în care demult mi-ai vorbit// Cobori în sângele
meu ca-ntr-o peşteră/ Şi nu ştii care din vene se varsă în
mare/ Acolo luna împleteşte din raze o iederă/ Şi-acoperă
întregul perete de sare// Târziu peste noi va veni o altfel
de lume/ Orizontul va face cuib din privirea mea/ Păsări
mari peste noapte odihnindu-se anume/ Sub pleoapa
ce încă de-atunci se zbătea// De-acum nu mai pot şi nu
vreau să rămân/ am să dezbrac acest palton scorojit/ Oase
colindă pe străzi fără stăpân/ Sub ochiul cel mare şi negru
aţipit” (Ochiul cel mare)
Stre Bucovală este un poet al misterului cosmic,
imaginile sale ţin de regimul nocturn ce ne poartă spre
extincţie pe apele negre ale misterului. O apocalipsă
mereu amânată produce noi şi noi motive lirice. Fiinţa
poetului se simte parte integrantă a cosmosului şi suferă
la acţiunile omului împotriva naturii.
Radu Voinescu relevă faptul că puzderia de
simboluri din poezia lui Stere Bucovală îi vor încânta
pe cititorii iniţiaţi, iar Aureliu Goci subliniează aspectul
cosmogonic al poeziei autorului brăilean.
Mai putem adăuga unitatea tematică gravă şi structura clepsidrică a
universuui sterebucovalian.

- CATRENE CU ŢEPI –
UNUI CONTABIL PENSIONAR Ajuns acasă-apoi încerci,
Nevestei să îi vinzi „ciuperci”!
Deşi-i la vârsta de bilanţ,
Stă încă bine cu „pileala”. BALCONUL JULIETEI
Şi la ciorap mai pune-un şfanţ,
Dar stă mai prost cu ... Zi de zi, o serenadă
„socoteala”. Îi cânta sub un balcon.
Mai apoi urma să vadă,
FIDELITATE Că era din ... silicon. Gheorghe
Suchoverschi
E-un tip fidel (şi nu-i poveste). UNUI EXAMINATOR
Deşi în viaţa lui picantă, INDULGENT
A înşelat patru neveste BIO-NATURISTE
Cu-aceeaşi, unică, ... amantă. Fiindcă la Test n-a scris o iotă,
Şi-ai vrea s-o promovezi cu-o Azi se hrăneşte din natură
VEGETARIAN ÎN NATURĂ notă, Şi se tratează după scripte.
Ai fi tentat, da-i imoral, Mama-i făcea numai friptură,
Cu-amanta-n pântecul pădurii, Să-ţi dea ea lecţii la... „oral”! Nevasta, numai zile fripte.
La cules mure să-i vezi nurii.
www.oglindaliterara.ro 10339
 INTERVIU CU CARICATURISTUL

)
COSTEL PATRASCAN
,
Veronica IVANOV
„Dracul însuşi ar deveni agreabil
mele cu Daniel Iancu... Totodată, mi-am dorit tare mult să ies din
dacă s-ar lăsa desenat de Costel Pătrăşcan”
atelier şi să spun poveşti cotidiene în săli de teatru, într-o manieră
(Alex Ştefănescu)
umoristică. Mai cred că ludicul face parte din personalitatea mea...
 
că sunt într-o căutare perpetuă a noi mijloace de exprimare. Mulţi îmi
Veronica IVANOV: Ce poate spune Costel Pătrăşcan despre
spuneau, dintre cei care-mi cunosc caricatura, că am mult umor, aşa că
caricaturistul Costel Pătrăşcan?
am crezut întotdeauna că am şi o datorie de a folosi râsul ca o terapie...
Costel PĂTRĂŞCAN: Că fac caricatură de la revoluţia
Veronica IVANOV: Ai participat la salone internaţionale...
din 1989... Spun mereu că sunt beneficiar (profitor?) al revoluţiei.
Libertatea de exprimare înseamnă foarte mult pentru un caricaturist,
Costel PĂTRĂŞCAN: Am trimis caricaturi la saloane
dacă nu chiar totul. Fac şi am făcut caricatură din acel moment pentru
internaţionale şi am primit câteva zeci de premii (Japonia, Germania,
principalele cotidiene româneşti: „Adevărul”, „Evenimentul zilei”,
Macedonia, Iran, Canada, China etc.) , dar şi un premul II  în Cipru,
„Cotidianul” unde am fost caricaturist editorialist, reviste de satiră
la Famagusta în 2003! Acum particip mai puţin la astfel de saloane
şi umor, precum „Academia
fiindcă consider că am trecut
Caţavencu”, „Plai cu boi”,
de această etapă, în care mi-
„Aspirina săracului”, dar
am dovedit că pot fi competitiv
şi reviste de cultură, ca
internaţional şi acum mă ocup
„România literară”. De 15 ani
de alte proiecte...
sunt caricaturist profesionist,
trăiesc din pasiunea mea...
Veronica IVANOV:
Daca mă întrebaţi cum
Câteva cuvinte despre
trăiesc... am să vă răspund că
Brăila, dragostea de muzică
traiesc cu ce-mi este drag, cu
şi dansul grecesc...
muza mea! Sunt un creator
cu normă, paradoxal! Fac 2-3
Costel PĂTRĂŞCAN:
caricaturi în fiecare zi. Nu
Brăila, oraşul de unde
am zile libere. Este o muncă
vin, reprezintă un mozaic
grea, fiindcă trebuie să te
etnic, în care comunitatea
informezi în fiecare zi, să fii
grecească a avut o importanţă
creativ şi să nu te repeţi, să
determinantă, atât în progresul
faci lucruri serioase, de care
economic, cât şi în viaţa
să râdă lumea. Caricatura
culturală... În 2013, cu un grup
de presă este o reprezentare
de prieteni, la un restaurant
grafică a evenimentelor
unde aveau loc evenimente
importante cotidiene, gândită
culturale, am încercat să
într-o manieră concisă şi
refacem atmosfera de altădată
totodată umoristică. Pe
a Brăilei, în care minorităţile
lângă colaborările pe care
etnice să se prezinte cu
le am cu ziarele şi revistele
ce au mai bun: muzical,
de satiră mai fac expoziţii ,
folcloric, gastronomic. Serile
particip la saloane naţionale şi
greceşti erau reginele acestor
internaţionale, mă implic în campanii de protecţia mediului, publicitate
evenimente. A fost un an cu totul special, iar în 2014 vom repeta aceste
etc. şi mai organizez la Brăila un salon internaţional de caricatură, care
evenimente.  Vă facem o invitaţie să vă convingeţi de   lucrurile de
deja este la ediţia a IX-a...
calitate de la Brăila...
Veronica IVANOV: Am văzut că faci un spectacol: „Ochiul
Veronica IVANOV: Ce ne poţi spune de expoziţia ta de la
şi Timpanul...”
Pafos de pe 4 mai, care va avea loc în cadrul „Ro.Fest 2014 -
Românii din Cipru au talent?”
Costel PĂTRĂŞCAN: Da!... Împreună cu prietenul Daniel
Iancu. Este un proiect nou... Mă simt stânjenit că trebuie să spun că
Costel PĂTRĂŞCAN: Voi aduce caricaturi cu care am participat
avem mare succes, dar chiar aşa este! Deja am fost cu spectacolul
la saloane internaţionale de caricatură, dar şi unele în care românii se
la Giurgiu, Covasna, Alba Iulia, Constanţa, Râmnicu Vâlcea şi avem
vor regăsi. Vor fi şi surprize... Garantez că temele expoziţiei mele vor
încă invitaţii în multe oraşe din ţară, cât şi de la Chişinău. Spectacolul
da de gândit vizitatorilor şi mulţi vor râde copios...
pare o improvizaţie, dar în spate se află un scenariu bine gândit, în care
atacăm teme sociale şi politice, în care publicul se regăseşte şi unde
Veronica IVANOV: Cipru este o ţară turistică... Caricatura
se râde nonstop două ore! Maniera de prezentare a caricaturilor mele
este savurată de către turişti?
este inedită, proiectându-le pe un ecran, prin intermediul lor, grafic,
spunând ceva, la microfon spun altceva... iar publicul înţelege cu totul
Costel PĂTRĂŞCAN: Foarte mult! Multe saloane internaţionale
altceva! Este un dialog între mine şi cantautorul Daniel Iancu, în care
de caricatură sunt găzduite de staţiuni turistice de renume, expoziţiile
temele din caricaturile mele sunt preluate şi interpretate muzicalo-
fiind intinerate în locuri unde turiştii vor să se relaxeze, să râdă, să
satiric de Daniel şi viceversa. Spectacolul, de multe ori, îl adaptăm la
simtă că sunt în vacanţă... Ce s-o mai lungim: ne vedem la Pafos pe
locul şi publicul unde ţinem evenimentul... Este greu să explic fidel ce
4 mai!
se întamplă într-un astfel de spectacol, însă veţi înţelege mult mai bine,
dacă ne invitaţi la Pafos în viitor!... Cum s-a născut acest spectacol,
Veronica IVANOV: Te aşteptăm!
având ca ingrediente muzica, umorul şi caricatura?  În urma prieteniei

10340 www.oglindaliterara.ro
 STELE, CU ORICE PREŢ
O carte de poezie autentică publică Dorina Stoica
la Editura „Cronica” din Iaşi, prefaţată de un citat din
înţeleptul Solomon prin care se resping deşetăciunea şi
minciuna, două din cărările cele mai frecventate în lume.
Scrisul poetei Dorina Stoica este apropiat de metrica
populară, curge adesea ca un cântec, cu o exprimare
firească, deoarece se elimină din start orice fel de retorică.
Poeta cultivă cel mai adesea versul liber, încheiat nu o
dată pe rimă, ba chiar îmbogăţit de rime interioare care
potenţează sensurile şi reţin atenţia cititorului. Întru totul,
gândul poetic se desfăşoară în doar două sau trei stofe o
viziune sublimă, delicată.
Poeziile din placheta ingenios intitulată „Daruri”
sunt tot atâtea stări de conştiinţă, descărcări pline de
amărăciune, scurte meditaţii înfiorate, fie a tensiunilor şi
exaltărilor interioare, fie a vieţii de care se izbeşte la fiecare
pas. Din loc în loc răzbate fiorul poetic, ca în poemul „Nu
pot să uit”: „Din ochi curg lacrimi grele/ Spre cearcăne
adânci, Râu liniştit, ce cade/ Bezmetic de pe stânci!” Sau:
„Mă uit prin Frunze/ Ca printr-un vitraliu.” Sau: „Mi-am
scos sufletul/ Ca pe o haină de nuntă” Sau: „E primăvară/
Şi nu mă pot defini” Sau, cu mult patos, frapant: „Dorinţele mele, jăratec
încins”, şi multe altele asemenea metafore ori formulări demne de reţinut.
Tema predilectă e viaţa şi scurgerea anilor, relele de pe pământ şi din
ziua de astăzi în ţară, credinţa şi râvna auto-purificării, năzuinţa spre înaltul
cerului. Multe poezii sunt angajante, adevărate pamflete, Dorina Stoica se
erijează drept om al cetăţii, vezi „Altfel de căutare”, „Cum este azi”, din
care nu putem să nu cităm: „Se fură, se minte, se-nşeală,/ Din zori de zi
până în seară,/ Iar cinstea?” se întreabă poeeta, şi îşi răspunde, atrăgându-
ne atenţia: „E viciu suprem!/” oare ia cineva seama?
Fire sensibilă şi romantică, poeta se auto-flagelează şi îşi impune
rigori care ţin de religia creştină neinterpretată, netrecută prin filtrul
filosofiei universale şi al civilizaţiei şi cuceririlor moderne, ci primită aşa
cum este ea propovăduită de Sfinţii Părinţi. Mai ales ultimele poeme se
înscriu pe linie religioasă, vezi: „Stele, cu orice preţ”, „Îngerul păzitor”,
„Dacă aripile-mi sunt frânte”, iar „Te caut” se înscrie drept unul dintre cele
mai reuşite poeme creştine din literatura română.
La acest capitol, semnalăm o întâmplare relatată de autoare, care
dovedeşte că cei care se ocupă cu lucrurile sfinte nu sunt toţi şi întotdeauna
sfinţi. Dorina Stoica a publicat pe internet, la 29 August 2009 poezia
„Îţi mulţumesc, Doamne”, reluată în cartea proprie: „De la poezie la
SECRETUL ZILEI DE NAŞTERE
Anatol Basarab
Fiecare cifra are o semnificatie aparte,  o vibratie proprie, care ne
influenteaza  in mod subtil personalitatea si viata.  4. Constiinciosii Personalitate: Disciplinati si responsabili, cei nascuti
1. Liderii Personalitate: Fire puternica si independenta. Spirit de initiativa
si organizare, calitati de lider. Gandire rapida si foarte inventiva. Majoritatea celor
nascuti pe 1 sunt ambitiosi, competitivi, apti sa-si croiasca un drum in viata si
dornici sa atinga succesul. Nu le place sa li se dicteze ce trebuie sa faca si au oroare
de rutina. Curajosi, loiali si usor idealisti, au nevoie de un scop, o provocare, un tel.
Detin darul minunat de a-i motiva pe ceilalti. Defecte: Graba, incapatanare, gust
pentru risc, agresivitate, individualism si tendinta de forta nota cand lucrurile
nu evolueaza in directia sau in ritmul dorit. Dragoste: Pasionati si inclinati catre
extreme.. Se aprind rapid, sunt predispusi la iubiri fulgeratoare, le place sa
cucereasca. Au magnetism si o sexualitate plina de forta.
2. Cooperantii  Personalitate: Pasnici si prietenosi, cei nascuti pe
2 depind mult de anturaj si de mediu. Sunt sensibili, afectuosi si au nevoie
de atentie. Cauta armonia si siguranta. Diplomatia e o calitate de baza. Sunt
buni mediatori si colaboratori. Au intuitii excelente si abilitati psihologice.
Iubesc frumosul, au gusturi rafinate si adesea au talente artistice. Atenti la
detaliu si perseverenti, le este mai la indemana sa definitiveze un proiect decat
sa-l initieze. Nu le place sa iasa in fata, preferand planul secund. Defecte:
Timiditate, neincredere, vulnerabilitate, nervozitate, lipsa de combativitate,
pesimism si inclinatia de a accepta prea multe compromisuri. Dragoste: Sunt
romantici, tandri si foarte sentimentali. Iubirile lor se nasc mai lent, prin tatonari
succesive, sunt profunde, linistite si discrete.
3. Imaginativii  Personalitate: Inspirati, plini de vitalitate, sociabili,
veseli si entuziasti, cei nascuti pe 3 au capacitatea de a le transmite celorlalti
www.oglindaliterara.ro
Constantin LUPEANU
rugăciune”, Editura Sfera, 2010. Poezia s-a bucurat de un
real succes şi a fost preluată de mulţi oameni, inclusiv în
reviste şi antologii de poezie creştină. Pusă pe muzică,
cineva a realizat un videoclip etc.
La 4 ani de la întâia apariţie, în anul 2013, Editura
„Cristimpuri” Ploieşti a editat cartea „Părintele Arsenie
Boca, Darul lui Dumnezeu pentru poporul care strigă,
Mărturii de dată recentă”, iar la secţiunea “Rugăciuni
special” a introdus poezia „Îţi mulţumesc, Doamne”, fără
a specifica numele poetei, mai mult, într-o notă explicativă,
lansează ideea eronată şi profanatoare că poezia ar aparţine
părintelui Arsenie Boca. Până în prezent, editura nu a cerut
scuze, nici public şi nici în privat. Ne întrebăm cum au
procedat cu părintele Arsenie Boca, pe care l-au ofensat
dincolo de moarte, chiar dacă au făcut-o cu o poezie de rară
vocaţie religioasă şi creştină, dar niciodată nu e târziu să-
şi recunoască greşeala, iar poeta Dorina Stoica, aşa cum o
ştim, este gata de clemenţă.
Cartea de poezie „Daruri” adună între coperţi poezii
scrise cu vocaţie, de un om cu suflet mare şi inimă bogată.
Tocmai de aceea, poemele nu prea seamănă cu nimic pre-
existent, nu imită lumea, natura, nu caută să descopere sensuri neobişnuite
din cotidian, ci, credem noi, se constituie ca o altă lume, firească, bună, cu
credinţă în Dumnezeire.
Ea abordează orice temă, în desăvârşită împlinire artistică. De notat
că este şi o prozatoare de talent. Lipseşte poezia de dragoste, surprinzător
pentru un poet – femeie. Ici colo, în nostalgia trecerii anilor, se simt vagi
trimiteri la iubire, dar adevărata dragoste transpusă în versuri de autoare
este cea pentru Tatăl Ceresc şi este limpede, deoarece noaptea: „îngerii îmi
vorbesc”!
Aresnalul poetic propriu cuprinde timpul, cerul, ploaia, norii, frunza,
luna care la ea nu scapătă, ci se stinge, ochii, sufletul mai ales. Poeziile
Dorinei Stoica nu sunt o simplă transcriere lirică a unei atitudini poetice,
estetice şi ideologice (citeşte: religioase), nu sunt nici concretizarea unei
orientări artistice, ci, înainte de orice, proiecţia unui conţinut emotiv specific,
deoarece transcede până la anulare biograficul. Ea se introspectează pe sine
şi descoperă lumea, căreia îi relevă neajunsurile, dar se află în permanent
contact cu Cel de Sus.
Poemele pot fi citite şi ca un jurnal poetic intim. Sunt scrise cu
sufletul, de aici sinceritatea ne-estompată, dureroasă. Poezia acestei cărţi ar
putea fi numită creaţia setei individuale de trăire.
emotiile, mai ales in dragoste si in arta. Au charisma, gratie, stralucire. Sunt
imaginativi, au simtul culorii, scenei, micului si marelui ecran. Scriu frumos.
Buni comunicatori, se descurca minunat in negocieri si vanzari. Inteligenta
ascutita si spontana e dublata de o mare sete de cunoastere. Defecte:
Superficialitate, nestatornicie, toane, frivolitate, nerabdare si tendinta de a
risipi, de a trai mai scump decat le ingaduie veniturile. Dragoste: Reactioneaza
viu la stimulii erotici, sunt afectuosi, atragatori si foarte cautati de sexul opus.
Se poate sa umble din floare-n floare pana intalnesc partenerul potrivit, dar,
cand il intalnesc, ii sunt foarte devotati. 
pe 4 isi iau sarcinile in serios, atat in profesie, cat si in viata particulara. Sunt
oameni cu principii, cu simt moral. Iubesc munca, dau dovada de metoda,
disciplina si precizie. Foarte realisti, trebuie mai intai sa vada ca sa creada,
vor situatii clare si construiesc doar pe teren verificat si solid.. Sunt rezervati
si mandri (dar nu aroganti), insa au intelegere pentru ceilalti, carora le inspira
incredere. Defecte: Rigiditate, incordare, scepticism, incapatanare si pornirea
de a-si reprima emotiile, ceea ce poate antrena o serie de frustrari. Dragoste:
Nu agreeaza efuziunile amoroase, sunt prudenti si nu isi daruiesc inima prea
usor. Chiar daca par mai reci, leaga relatii temeinice, sunt fideli si isi pretuiesc
partenerul de viata. 
5. Istetii Personalitate: Inteligenti, inventivi si foarte curiosi, cei nascuti
pe 5 stiu totul despre orice sau macar cate un pic din toate si au marele talent de
a gasi rapid solutii la orice problema. Mereu in cautarea noului, sunt adaptabili,
progresisti si deschisi catre schimbari. Le place sa calatoreasca, sa cunoasca
fete noi, sa comunice, sa socializeze. Iubesc libertatea, nu suporta restrictiile si
cauta mereu provocarile, mai ales pe cele de natura intelectuala.. 
Defecte:  Neliniste, nerabdare, impulsivitate, incapatanare si inclinatia
catre excese (mancare, alcool, sex, medicamente sau droguri), cu efecte nocive
asupra sanatatii. 
Dragoste: Au o mare putere de seductie, de care insa nu sunt intotdeauna
constienti, mai ales in prima tinerete. Romantici si pasionali, au nevoie de un
partener cu care sa rezoneze mental si spiritual. 
(continuare în nr. viitor)
10341
 Cu pasul, sufletul şi cartea prin Dobrogea
Reamintim cititorilor că în această
rubrică vom semnala, mai scurt sau
mai cuprinzător, cărţi apărute la edituri
dobrogene/ ale autorilor dobrogeni sau
care au scris despre Dobrogea, pentru
a le face, şi pe această cale, cunoscută
apariţia. Parte dintre ele le-am semnalat
şi în alte reviste, parte chiar în „Oglinda
literară”. Intenţia este ca, prezentându-
le în această formulă, compact, mai pe
larg sau mai în puţine cuvinte, într-o
rubrică dedicată, să contribuim la a
arăta şi mai aproape de realitate care
este imaginea fenomenului editorial/
literar/ cultural în Dobrogea.
Marius Chelaru
Mirificul de lângă noi1
Ovidiu Dunăreanu
(pseudonimul literar al lui Ovidiu Petcu), un prozator notabil ai zilelor
noastre (nu doar prin aceea că este un recuperator al tradiţiei2 sau
bijutier3 al cuvintelor), şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în comuna
Ostrov, judeţul Constanţa. Unii îi găsesc afinităţi cu proza lui Sadoveanu
sau Voiculescu, alţii îl văd situat în literatura noastră undeva între Ştefan
Bănulescu şi Fănuş Neagu4. Deşi nu am putea ancora opera lui mai ales
în spaţiul dobrogean (acesta fiind doar pânza pe care se ţese tabloul/
întregul), putem vorbi de un tărâm propriu, în care realul
păşeşte alături de fabulos. Personajele (dotate cu un simţ al
lor, care le face să simtă desprinderea de teluric/ apropierea
miraculosului), ancorate cu fiecare clipă a vieţii în atavic,
ancestral, trăiesc în mit, fabulos, au voci interioare (adesea
totul pare a fi la graniţa cu psihanaliticul) şi trec, în aspiraţia
lor spre absolut, prin experienţe iniţiatice care îi schimbă
definitoriu şi transformă împrejurul imediat într-un veritabil
topos al misterului dar şi straniului.
„Mânzul” este povestea unui drum iniţiatic –
Tudor Fermecatu porneşte să captureze un mânz miraculos
care dădea târcoale satului lor dar urmărirea are un final
aparte – omul este cel subjugat de spiritul mânzului: „în
vine îi suie un foc necunoscut şi ameţitor, care îl uşurează
de trup şi-l agereşte nefiresc la picioare. Un nechezat… i
se irupse din piept şi izbi dimineaţa”. Magia îl învăluie pe
Fermecatu (re)trezind în adâncurile conştiinţei sale legătura
cu animalul, cu totemul (M. Eliade), cu începuturile şi
dorinţa de libertatea absolută. Realul merge la pas cu
fantasticul care, în final, învăluie cuvintele, dominând
textul. Tragediile, chiar cele colective, au alte valenţe
în satul prozelor lui Dunăreanu. Legenda, miraculosul
eclipsează tragicul – în „Soare topit”, pornind de la o tragedie care are
reverberaţii colective, simbolismul parcurge drumul invers, întorcându-se
cu faţa dinspre întunericul thanatic spre lumina unei legende salvatoare cu
iz de straniu: sufletele înecaţilor, spun oamenii locului, se oploşesc într-un
cal alb. Cine ar fi reuşit să-l încalece ar fi atins nemurirea. Este reuşită
imaginea calului alb care, surprins (aprins) de zori pe gheaţa Dunării, scapă
sufletele prizoniere – pe care un bătrân le vede aidoma unor mânji de jeratic.
Dar, desigur, această viziune ar putea fi pusă şi sub semnul unei halucinaţii
cauzată de incendiul codrului sau/ şi de durerile facerii: „ea îl zări… pe
Anghel al ei, jumătate om, jumătate cu trup de cal alb… apoi pieri, bătut de
viforul luminii, dincolo de prăpăstiile albastre ale cerului”. Şi, un alt pasaj
definitoriu pentru maniera în care scrie (ţese cuvintele a magie) autorul:
„Fulgere o săgetară, şi soarele începu, deodată, să curgă topit, greu, din
pântecele ei”. Naşterea/ lumina alungă/ şterge simbolic pecetea tragicului/
răului, de parcă Anastasia, simţind empatic transsubstanţierea lui Anghel,
soţul ei, trimite acest sentiment, laolaltă cu lumina binelui în inimioara
pruncului care pătrunde/ răzbate înspre strălucirea zilei/ vieţii la pas cu
legenda, cu fantasticul.
Noaptea, negrul, întunericul, moartea (de multe ori moartea
fizică este doar o treaptă pentru desăvârşirea spirituală), răul sunt învăluite
de autor într-o subtilă haină de cuvinte/ simboluri care dăruiesc un contur
straniu, fantastic dar profund pasager, aleatoriu faptelor care se petrec sub
semnul lor. Lumina este căpătâiul/ pânza pe care personajele îşi pictează
paşii sufletului. Cheia simbolică trebuia avută mereu la îndemână de către
cititor. Legenda/ miraculul/ fantasticul sunt pretutindeni – de la fata-lebădă,
Serina – cea care noaptea trece în ipostază acvatică îmbrăcând o ihti-haină
trupească ş.a.m.d.
Colectivitatea este, pentru Ovidiu Dunăreanu, aidoma unui
personaj straniu, cu reacţii complexe, cu o atâţia şi atâţia ochi şi suflete
care participă, fiecare în felul lui dar şi împreună la fiecare eveniment,
comentându-l, absorbindu-l pentru a-l reflecta în înţelesuri miraculoase
dar şi atât de telurice. Iar lumea satului surprins de autor este impregnată
10342 www.oglindaliterara.ro
de datini, obiceiuri, deprinderi, legende şi culoare specifică – fertilizarea
miraculoasă a nevestei lui Mitu generează, de pildă, un întreg lanţ de
practici tradiţionale învăluite în illo tempore, în universal dar şi miraculos/
straniu. Totul este un prilej de comentariu, de analiză, de taifas. Orice
eveniment este la îndemâna tuturor.
În „Întâmplări din anul şarpelui”, una dintre piesele de rezistenţă
ale cărţii, se vede cel mai limpede cum individualul se subsumează
colectivului iar lumea descrisă capătă un contur accentuat, aproape
autarhic. Leacul şi boala sunt parcă atributele individului numai ca parte
a colectivităţii, catharsisul având efect numai prin filtrul celorlalţi, durerea
fiind anesteziată de împărţirea cu celălalt. Este o stranie subsumare a
sinelui întru alteritate. Anecdota şi fantasticul, burlescul şi straniul merg la
braţ conturând un univers convingător care are de toate şi pe care curgerea
timpului în loc să-l erodeze doar îl schimbă puţin şlefuindu-l, dăruindu-l cu
atâta uitare câtă e nevoie, cu atâta putere de a crea câtă trebuie.
Sunt unsprezece proze încărcate de simboluri şi legende, dăruite
cu un farmec aparte, poate şi datorită profundei ancorări într-un mediu
exotic, subliniat şi de regionalismele prezente la tot pasul (folosite firesc,
fără îngreunarea textului, explicate prin dicţionarul de la sfârşit), personaje
credibile chiar în peisajul impregnat de fantastic. Ar mai fi de subliniat
şi numele personajelor care, dincolo de apartenenţa la un loc anume, pot
trimite şi la simbol: aş exemplifica prin Petrecostache, cel (parcă) cu două
feţe ale sufletului, una întoarsă spre real, alta spre miraculos.
Ovidiu Dunăreanu este un prozator interesant, cu talent,
convingător ale cărui texte pot fi deschise spre o paletă largă de înţelesuri/
interpretări, misterul, mitul şi simbolul fiind ingredientele cu care îşi
îmbracă actanţii în drumul lor de la teluric spre iniţiatic, de la
hic et nunc spre dincolo de timpul/ spaţiul comun în drumul
către Dunărea cu valuri-legende.
Ovidiu Dunăreanu, Întâmplări din anul şarpelui - unsprezece
povestiri, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2004
Discret, de dragoste5
Liviu Lungu, autor a mai multe romane6, vine în faţa
cititorilor cu o nouă carte, „Discret, de dragoste…”.
Personajele din roman trăiesc într-un loc „în care
până şi câinii au poveşti”, se mişcă într-un univers în care
miraculosul se îngemănează cu ternul, sărăcia (pe care nimeni
nu pare să o observe) cu visele despre comori (care, în final,
se vede că există cu adevărat, măcar în parte!), undeva pe o
linie vecină/ paralelă cu realitatea, de la care „împrumută”
diverse evenimente pentru a se „ancora” în spaţiu-timp.
Povestea, în puţine cuvinte: Filip Alerguş, după ce
surprinde o discuţie telefonică destul de ambiguă a unei
femei cu soţia sa, din care crede că s-ar putea înţelege că
este posibil să îl înşele, se decide să o ucidă pe ea, şi pe
prezumtivul amant. Se şi pregăteşte în acest sens cu „unelte” şi tot felul
de scenarii. Dar, după o poveste cu un bar, o beţie monstru chiar în timpul
zilei/ nopţii declanşării revoluţiei din decembrie ’89 (în roman mai apar
diverşi termeni ai acelor vremi – dizidenţi, FSN ş.a.), crima nu mai este
înfăptuită. Rusalia, soţia, dispare pur şi simplu, fără alte explicaţii, şi nu
mai apare nici la sfârşit, deşi arhitectul a căutat-o zile şi zile în şir. Alerguş
(putem vorbi şi de o alegere de nume „semnificative”) decide să se retragă
undeva, să se reculeagă. Ajuns la Megieşi (sat numit odinioară Vânători,
demolat aproape cu totul de buldozere în perioada comunistă) pătrunde
într-o lume stranie, menţionată, zice-se, la un moment dat într-o lucrare
a unui profesor vienez, prin 1889, care studia sexualitatea în comunităţile
izolate ca un loc, eufemistic vorbind, ciudat. O lume a miraculosului, dar în
care ironia, umorul, tragicul, chiar derizoriul, aruncă adesea o pocladă de
umbre peste frânturile de frumos care stau zvârlite de autor, pe ici, pe acolo
prin roman.
Satul Megieşi avea şase locuitori, care mai de care mai… aparte
(de la Eliana, „regina” Regatului Răchiţilor”, care ajunsese femeie de
serviciu şi de „servicii”, la Inochentie Laiţă, zis „Mărginică” – după cum
deformase el, copil fiind, cuvântul „mărgică”– de care păreau că se ţin
scai miraculosul, poate şi paranormalul), care îşi „măsurau” vecinătatea la
„ruine-foste-case-distanţă”. Pentru o vreme li se adaugă „oaspetele unic”
arhitectul Filip Alerguş. Este un loc care, probabil, ar putea să existe, dacă
ar fi adevărat, în Dobrogea şi, dacă nu ar fi referiri la tulburatul an 1989, ar
putea pluti în illo tempore. Dacă ar exista cu adevărat, ar fi situat în posibila
zonă Tanta, în care, pe un „plan general” ajuns la îndemâna lui Alerguş,
ar fi conturate Câmpul Tantei, Dealurile Sterpe, Râul (cu Insula, unde
era „Regatul răchiţilor” şi situl arheologic), Colina, satul-ruină amintit,
î
cimitirul şi, undeva într-o margine, Văgăuna Tantei.
Cartea pare să fie la un moment dat o „poveste” mai
„cuprinzătoare” alcătuită din (sau care se întretaie cu) o serie de alte
„istorii” care se nasc parcă una din alta, după cum se împletesc destinele
personajelor, ca într-un lanţ fără istov. Şi dragostea, discretă sau nu, pentru
 Din cuibul Dornelor
Cu certitudine că cine citeşte
povestirile din cartea scriitoarei
Anica Facina – Personalul de noapte
(Târgu-Mureş, Ed. Nico, 2014), intră
în atmosfera molcom-meditativă ce se
armonizează cu dulcele grai al spaţiului
bucovinean. Vibraţia sentimentală cu
dense ferestre spre bucolic se strecoară
în majoritatea povestirilor, chiar şi
acolo unde întâmplările se derulează în
mediul urban. Cele optsprezece bucăţi
literare prind în cercul povestirii Viaţa
la ţară, ca să folosesc chiar titlul uneia
din ele, sub multiple aspecte: vălurirea
colinelor, fenomenele cerului prăvălite
Lina Codreanu pe pământ (ploaia, vântul, primăvara),
vegetaţia umanizatoare (Mesteacănul),
oamenii satului,
animalele domestice
(Caramel) ş.a.
Cuibul Dornelor atrage-n fiecare primăvară solii
văzduhului (Lecţie de zbor), îşi cheamă în matca firii copiii
(Profesorul şi coana Lisaveta), ori linişteşte-n făgaşul firesc
zbuciumul dornencei Dafina, aşezat buimac pe graniţa unei
treceri existenţiale dramatice (Dafina). Alegerea textelor
nu se croieşte pe o direcţie tematică unitară, prozatoarea
părând grăbită a aşterne pe hârtie amintiri, întâmplări, stări
emoţionale. Totuşi, detalii fulgurante filigranează lumea
satului surprinsă în dimensiunea ei moral-creştină, fiind
vorba de familia surprinsă-n ritualul muncii ori în timpul
ceremonialului de nuntă, de descrierea unui spaţiu al
Dornelor, interioarelor ţărăneşti şi a portului de la ţară:
„Dar, staţi că vine seara! Se întorc de la câmp tata,
mama, fratele mai mare, cel mic adormit în coşul carului.
Tata dejugă boii, merge să le aducă apă şi trece pe la poarta
lui Stoica.” (Mesteacănul, p. 8)
„Între timp, Anton se rădea, iar Dafina îi pregătea cămaşa albă,
pantalonii buni, pantofii lustruiţi de cu seară şi ciorapii. Se îmbrăca şi ea cu
hainele de sărbătoare, întotdeauna aceleaşi: catrinţa vărgată ţesută de ea, ia
cei de aici este supusă, parcă, mai mult hazardului decât rutinei, dar şi
miraculosului (cum e cazul lui Inochentie şi a Ciprianei).
Dar, la urma urmei, de multe ori pare că, poate, nu „poveştile”
în sine sunt ceea ce trebuie urmărit în primul rând, ci atmosfera. Pentru că
Liviu Lungu construieşte, fără parcimonie de „recuzită”, lumea imaginară
în care se mişcă personajele sale. Proza sa se revendică, în parte (deşi
decorul este evident diferit), de la aceleaşi izvoare ca povestirile unui
Ovidiu Dunăreanu7, de exemplu. Ca şi la autorul amintit, deşi nu putem
ancora opera lui numai în spaţiul dobrogean (acesta fiind doar pânza pe care
se ţese tabloul/ întregul), putem vorbi de un tărâm propriu, în care realul
păşeşte alături de fabulos. Personajele, dotate cu un altfel de simţ, care le
ajută uneori să se desprindă de „obişnuit”, chiar să „simtă” dez-lipirea de
teluric şi vecinătatea miraculosului), şi ancorate, parcă, în fiece clipă în
atavic, ancestral, trăiesc şi o viaţă paralelă, izvorâtă din mit/ fabulos.
Liviu Lungu face parte dintr-o categorie de autori care atunci
când scriu încearcă să construiască pentru personajele lor o „scenă” aparte,
transformând împrejurul imediat într-un veritabil topos al misterului şi
straniului în care trecutul, întrupat în amintiri, invadează adesea prezentul,
şi nu doar atunci când personajele apelează (unele destul de des, de altfel) la
licoarea bahică. În ce măsură reuşeşte cititorul va decide citind şi „Discret,
de dragoste…”.
Liviu Lungu, Discret, de dragoste…, Editura Ex. Ponto, Constanţa, 2005
Cuibul liniştit8
În oraşul în care a fost exilat Ovidiu fiinţează de ani buni
Societatea de Haiku din Constanţa, in care fac parte autori şi din alte părţi
ale ţării, dar şi mulţi din Dobrogea. Despre parte dintre aceştia şi cărţile lor
vom aminti, în timp, şi în această rubrică.
Cuibul liniştit este un omagiu special adus de Olga Duţu, în
caligrafii haiku, închinat nu numai poeziei, ci şi Reginei Maria, atât de
iubită în România, şi unui loc atât de aproape de sufletul ei, Balcic.
Balcic, un loc de o frumuseţe deosebită şi astăzi, aş spune că bună
parte datorită arhitecturii vechilor clădiri, Palatului şi frumoasei grădini
botanice alcătuită sub atenta supraveghere a reginei (deşi pe un panou la
intrarea în complex, azi, „aflăm”… că a fost ridicată de un botanist bulgar),
dar şi, e bine să spunem lucrurile aşa cum sunt, oamenilor locului.
www.oglindaliterara.ro
cu altiţe, bârneaţa de mijloc, înnodată în stânga, bundiţa brodată mândru,
cu modelul cu ochi de păun, cum nu era pe nicăieri pe lumea asta. Încălţa
pantofii din piele neagră, făcuţi la tocmeală, la cel mai bun pantofar din
Dorna…” (Dafina, p. 105).
Limbajul presărat cu regionalisme (prăsuieşte, culeşerul, ghilosea,
macaturi, înjeluiţi etc.) ori cu derivate ale colectivităţii (ţâncăraia,
plodăraia) dau specificitate textelor iar miniportretele feminine prinse
în crochiuri definesc tipologia arhetipală bucovinencei. Derularea
evenimentelor iveşte ici-colo aspecte hazlii, năzbâtioase, ceea ce permite
ironia ori persiflarea antimodelelor. Lectura permite mai multe paliere de
receptare, de la firescul vieţii, urcând cu alte sensuri ale cuvântului, spre
ancestral. Tonalitatea dulceag-narativă a prozatoarei se scaldă în nuanţe
evocator-nostalgice, adesea îmbrăcând haina amintirii recente, totul
subsumat unei confesiuni de jurnal (devenit, iată, „public”), ce alternează
între idilismul romanţios şi realismul robust.
Povestirile din cartea recentă completează profilul de scriitor al
Anicăi Facina. În multe pagini descriptive pot fi identificate secvenţe din
peisajul moldav şi în fiecare personaj pot fi descoperite
frânturi din sufletul şi gândurile scriitoarei. Descoperim
ceva din confesiunea eroinei din povestirea Invitaţie la
teatru, dintr-un volum anterior – Prizonierul visului (2008):
„Numai că eu mă adânceam mai mult, tot mai mult, într-o
piesă în care eram personajul principal, îmi puneam tot
felul de întrebări, dar nu găseam răspunsuri…” E o glisare
auctorială pe care Anica Facina nu are cum să o evite. În fapt,
e modul personal de a purta în fiinţă matricea cronotopică.
Dintotdeauna, bucovinenii au trăit conform tradiţiilor şi nu
au abandonat nicicum propriile convingeri despre lume şi
viaţă. E mersul lor molcom şi ferm prin istoria neamului.
Conotativ, titlul Personalul de noapte duce gândul
cititorului la tema călătoriei şi poate fi argumentat prin
marea migraţiune a berzelor, prin tăierea în curmeziş
a ţării, pe direcţia Vatra Dornei-Timişoara de către cei
apropiaţi eroinei Dafina ori cu drumul din ţinutul Dornelor
până în inima Bărăganului, la Slobozia, cale parcursă de
personajul-narator pentru o întâlnire cu foştii colegi de
liceu. Astfel, călătoriile deschid peste ţară un unghi geografic care apropie
simbolic Bucovina cu Banatul şi Câmpia Dunării. Iar dacă păsările ar putea
povesti…
La Balcic, pe atunci pe teritoriul României, Regina şi-a construit,
într-un peisaj de o frumuseţe deosebită, reşedinţa de vară. Aşa s-au realizat
un palat şi un parc, care, după dorinţa Reginei, trebuiau să nu altereze cu
nimic frumuseţea locului. Iar Olga Duţu, cu o atenţie remarcabilă la detalii,
zugrăveşte o schiţă în versuri, îmi place să cred, a ţării aşa cum, poate,
a văzut-o sau ar putea (acum şi atunci) să o vadă, Regina Maria. De la
melcii care îşi duc cochilia în spate, un botez, strălucirea lunii (aminteşte de
fenomenul „luna albastră”) peste îndrăgostiţii dintotdeauna, noaptea printre
copaci, Delta Dunării, teiul din Copou, aroma de pepeni din piaţă, oamenii
şi sentimentele, gesturile lor ş.a., pentru a încheia volumul în ecoul paşilor
Reginei la Bran, dar mai ales Balcic.
Spicuim din ecourile dinspre Balcic: „printre casele albe/ ale
reginei/ trandafiri roşii”, „jilţul de piatră/ îşi aşteaptă Regina - / la ceas de
taină”; „la Balcic mare/ oglindeşte minaretul/ palatului regal”
Un volum elegant, cu atât mai plăcut ochiului, cu cât beneficiază
şi de ilustraţiile şi lucrările de haiga semnate de Codrescu.
Olga Duţu, Cuibul liniştit/ The Quiet Nest, ediţie bilingvă: română-engleză
(versiunea engleză: Lavinia Nădrag, Mihaela Codrescu, Onorina Grecu,
Alexandra Flora Munteanu), ilustraţii: Ion Codrescu, Editura Europolis,
Constanţa, 2006
_________________________
1 O variantă a acestui text a apărut în revista „Cronica”, Iaşi, în
decembrie 2004.
2 Carmen Raluca Şerban.
3 Alex Ştefănescu.
4 Idem.
5 O variantă a acestui text a apărut în revista „Cronica”, Iaşi, în anul
2005.
6 Un descălecat…, AMB, 1996, Întâmplare…, Folio Publishing House,
1998, Nikephoros Strede, APC, 1999, Marele falanster/ Le Grand
Phalanstère, AMB, 2001, Bukure, Lek. Berbecul…, Ex Ponto, 2003,
Asediul cetăţii Licoar, Editura Muzeul Literaturii Române, 2003.
7 În Mirificul de lângă noi, în revistele: Cronica, Iaşi, decembrie 2004,
Lumină Lină, New York, nr. 4/ 2004.
8 O variantă a acestui text a apărut în revista „Poezia”, Iaşi, la rubrica
„Biblioteca haiku”, în 2006.
10343
 POEZIE
dar nu sunt decât
Mónika Tóth un porumbel care zboară
cu aripile însângerate gherbaluta n gabriel
credeam că sunt o vioară
am căutat Stradivarius nu vorbi despre
dar nu sunt decât o trîmbiţă pescarusi...
am căutat liniştea ruptă
în jurul meu credeam că sunt pământ sfânt nu vorbi despre pescăruşi
şi în braţele tale dar nu sunt
dacă
am căutat-o pe decât un pumn de cenuşă
aruncat în lume nu eşti pescăruş
pământ, nu vei şti ce
în vis şi în odaia mea să spui despre ei
am căutat-o în munte din când în când
dacă nu ai simţit
sub  cer şi nori niciodată
am căutat-o în Gheorghe
în toate frământările tale cum pescăruşul
cărciumă ceaţa ridicată de fluviu
şi ceainărie îţi simt dorul cum îmi umblă prin trup
furându-mi liniştea nu te amăgi
am căutat-o în cărţi atunci când
şi în notiţe în care se bucura inima bronzată
şi sufletul auriu crezi
şi am întrebat
din când în când că ai fost în altă viaţă
un străin
o cunoştinţă răspund cu un surâs aşa
o puştoaică când inima plânge nu ai fost
şi un extraterstru când dragostea doare e doar iluzie
şi n-am observat că era în gura mare strig prin codru hrăneşte-i
în sufletul meu când singurătatea învinge dar
ciobită şi egoistă surpriză cu coşul plin de nu scrie despre ei
fragi din senin apari se vor metamorfoza
Nu sunt în ciori
iar tu
nu sunt sirenă roz,
ciopor de stele Raluca Blezniuc tu nu vei mai avea
cui împărţi
floare cochetă din bucăţile de pâine
trifoi cu patru foi, aruncate de la o mansardă
pentru tine ,iubitule nu se mai încrucişează litrul
pe unde niciodată
sunt o femeie pribeagă n-am zburat
printre litere subţiri, nu.
ucenica rimelor se dezli(peşte) de pe tacăm
o canapea mehlem
Corina Gina Papouis
cu miros de cerneală
acolo
azi îmi sunt
un breloc uitat pe cuţit Vita, dulcedo, spes
azi sunt veselă ca un adolescent mă învârţi în jurul tău
fluturi se  odihnesc pe tinereţea gândurilor până mă doare fiecare bucăţică
cînd bărbatul iese din peşteră leoparzii se
inima cântă jazz, si-ţi alunecă gelozia
ascund
sufletul bate  din palme direct în inima
liniştea  mă îmbrăţizează tare   azi va fi unul mai puţin
numai universul plânge în  umărul meu înmugurită şi sîngle lui picurînd va străluci în vîrful
de la tocurile mele suliţei
noi suntem parfumate cu mehlem ca un neg stingher în bărbia lunii
 
Noi doi nu suntem o pereche ideală. vrei să fur şi cu degetul în aer el va desena profilul
Noi suntem doar supraveţuitori. nu. femeii iubite
Rămaşi de la Apocalipsă. umple-mi venele cu mehlem tolănită în blană ea îşi va dezveli inima
Când ne plictisim unul de altul să-mi vibreze ursuleţii pe cap o secundă înainte de ultimul fulger
căutăm rămăşiţe de pământ uite, o minge de fotbal îmi doresc căzut fix în copacul din care se trage totul
sau chemăm îngerii să jucăm remi să sparg cel puţin 23 de geamuri
din care să curgă multe şi toată piatra şi lutul din ei se va zdruncina
am adunat
multe biblioteci şi se va face pulbere şi praf de aruncat
ani de zile    în ochii jivinelor ce dau ocol
am adunat în seară dar nu mai au curaj să se ridice pe labele
litere mici şi mari câţiva dolari vor atârna de din spate
slabe  şi grase, bustul lui eminescu
vesele şi triste admiratoarele vor linge cu plăcere şi el va învăţa să zîmbească în lama
înalte şi scunde poezia cuţitului
să-mi fac şi eu  o vilă,   şi ea, înghesuită în ceafa lui arsă
cu multe etaje, şi iar nu se vor rezolva îi va urmări umbra crescînd pe perete
frumos decorate , prea multe jartiere anu’ ăsta printre limbile focului
ca a ta  la munte cărţile vor sta cuminţi pe raft
cînd bărbatul îi iese din peşteră şi leoparzii
mie  mi-a ieşit lumea va cumpăra
se ascund
un castel  pe hârtie altceva
 
credeam în românia se ţin cărţile în librării Notă: niciun leopard nu a fost rănit în
cum se ţineau oamenii în gulag procesul facerii acestui poem!
credeam că sunt o pasăre Phoenix
10344 www.oglindaliterara.ro
 “Să nu-l uităm!“
Spectacol omagial organizat de către ASOCIAŢIA SCRIITORILOR ACADEMUS
BUCUREŞTI în cinstea regretatului ADRIAN PĂUNESCU
Crinea Gustian
Chiar dacă mult înainte de zilele 18, 19, păunescian pronunţa versurile: “.....La ora-
şi 20 iulie 2014 Craiova se anunţase gazdă nvierii / Vin gunoierii / Întinde-le podul
a ediţiei a II a a Festivalului Internaţional / Să-ţi cânte prohodul / Întinde-le palma
Adrian Păunescu, Asociaţia Scriitorilor Să-ţi scuipe sudalma....” solemn, cu o
Academus îi informa pe bu- cureşteni că lumânare aprinsă în mână, desculţ, purtând
pot retrăi fenomenul Păunescu participând pantaloni peticiţi şi tricou sfâşiat, având
la spectacolul de poezie şi muzică folk un fragment al cocardei tricolore prins în
susţinut (prin eforturile încrâncenate ale dreptul inimii, preşedintele îşi făcu apariţia
preşedintelui asociaţiei, Cristian Neagu şi şocând admirativ asistenţa. A aşteptat
ale secretarului general Ioana Antonache), liniştit finalul recitării, şi numai după ce
luni 21 iulie ora 16:00 în splendida sala acelaşi Nemo a fixat pe ecran chipul unui
a Federaţiei Sindicatelor Libere din Adrian Păunescu îngândurat, ca şi cum i s-ar
Învăţă- mânt situată în Bd Regina Elisabeta fi adresat direct, Cristian Neagu îşi intră în
nr 32. Referitor la reacţiile unora dintre rol: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare...
invitaţi, cred ca ar trebui să le evidenţiem Sfinte.... Am venit maestre... Am venit,
criza de personalitate izvorâtă din ruptura existentă între individ ca pentru că noi discutam într-o vreme pe marginea filosofiei lui Goethe
personalitate pe de o parte şi, pe de altă parte, acelaşi individ ca membru despre mărturisirile unui suflet frumos... Iată! În ciuda faptului că arăt
al unei colectivităţi care îi înăbuşă personalitatea. De aceea din când în aşa, am rămas un suflet frumos cum ţi-am promis.
când trebuie aplicată noţiunea de “Selfadjustement” (autoadaptare la Eram un puşti ce promovase-a şaptea
formele anxioase ale unor indivizi ai societăţii). Trebuie menţionat faptul Când am sorbit licoarea fântânii somnambule...
că preşedintele amintitei asociaţii (poet şi eseist) a fost descoperit de Şi-n spirit – de tine scrisă cartea,
Adrian Păunescu în vara anului 1973, şi se poate spune cu tărie că “a M-a petrecut prin frământări nocturne.
ucenicit“ în poesfera păunesciană timp de aproape nouă ani, mărturie Lipsit de condiţia de a avea
stând în cele din urmă poeziile sale. televizor
Spectacolul a fost structurat într-o singură noapte pe ideea de Şi numerarul unui bilet de intrare,
inspiraţie goethiană, şi anume: Mărturisirile unui suflet frumos; atât de Prin plasa gardului de stadion
frumos încât, se cuvine să cităm cuvintele atribuite de Socrate Diotimei: Visam că sunt dublura vocii tale.
“frumosul divin cel cu înfăţişare unică“. Aşadar, ne aflam în după- Am îndrăznit a-ţi arăta poeme
amiaza zilei de 21 iulie a.c. Parcurgem bulevardul la pas trecând nostalgici Ce le scrisesem descompus de
pe lângă zidul impunător al colegiului naţional Gh. Lazăr, amintindu- soartă,
ne de tinereţe, de calitatea învăţământului din anii “70-“80. Traversăm Şi-ai scris aprobat pe multe dintre
bulevardul Schi-tu Măgureanu oprindu-ne în dreptul imobilului cu nr ele
32, un impunător monument arhitectonic, căruia îi recunoşti cu uşurinţă Aşezându-mă pe-o cale, neaşteptat
influenţa stilului bizantin într-un ansamblu neoclasic, după arcul de dreaptă.“
semicircular care domină intrarea . Este ora 15:37. Grupuri de câte trei, Aproape că nimeni din sală nu
(cinci) oameni, se lămuresc între ele întrebându-se reciproc unde se respiră. Modul emoţiei a fost conformat
va ţine spectacolul. Sunt oameni bine încărunţiţi ce afişează o oarecare structurat şi transmis poetic. Plăcerea
distincţie; oameni iubitori de cultură, iubitori de Păunescu. Sunt cei cu poetică se intensifică până aproape de forma
care am trăit în interiorul unei metafore lirice adolescenţa şi drumul mistică. Preşedintele face un adevărat spectacol continuând simularea de a
către maturitate sub modelarea iconilor valorici : Deep Purple, Pink se adresa mentorului său:
Floyd, Roşu şi Negru, Mondialul lui Gabi Drăgan şi Cenaclul Flacăra... “Nu este mult prea mare foamea
Vin din ce în ce mai mulţi. Printre ei sunt şi tineri curioşi să afle ce De literă şi de cuvânt,
a însemnat de fapt fenomenul Păunescu. Mă hotărăsc să intru. Urcând De cioplitori în piatră şi-a lor dălţi,
scara către etajul doi, rămân profund încântat de interiorul acestei Ai fost scuipat!
clădiri cu tente baroce. Constat cu aceeaşi uimire că în loc de geamuri, Ai fost bătut
pe uşi s-au montat de peste un secol foi de cristal şamfrenat. Pătrund în Întocmai ca Iisus cel Sfânt
sala de spectacol. Mobilier nou, scaune ergonomice. Sunt mai bine de Dar ne-ai iertat, şi ne-ai dat cărţi!
120 de persoane care privesc curioase cortina. Observ că este prezent şi Suntem săraci şi dezbinaţi
maestrul de sunet Nemo Toujours sau Răzvan pentru prieteni. Scena Tumult de suflete
este încadrată de boxe profesionale şi stative pentru microfoane. Un Zvârlite-n multe părţi,
ecran de dimensiuni considerabile mă determină să presupun existenţa Cerşim bolnavi şi istoviţi
unui proiector. Cercetez cu privirea mai atent şi îl descopăr mult în faţă, Să mai trăim spiritual:
pe un pupitru. Sosesc folk-iştii. Ana Maria Dumitru îşi ţine chitara în Adriane, dă-ne cărţi!
braţe ca pe un copil. Intră grăbită în culise. Se aude zgomotul fermoarului Destinul nostru-i fabricat
de la husă şi un clinchet accidental de coarde. Tot cu chitara în husă se De oameni ce privesc pe hărţi
duce glonţ către culise şi dom` profesor Petre Mendez Cico. Aliniaţi, Copiii ni-s umflaţi de plâns
disciplinaţi, membrii prezidiului se aşează fiecare pe locul său, cu excepţia Şi multe cruci la cap s-au pus....
domnului preşedinte Cristian Neagu care a urat bun venit participanţilor, Şi pentru noi,
prezentând publicului membrii din conducerea Asociaţiei Scriitorilor Şi pentru ei,
Academus într-un mod în care, nu poţi să nu constaţi că este Şi pentru ceeeei....
omul discursului carismatic, elevat. După o scurtă incursiune prin Adriane dă-ne cărţi!
amintiri, -din care inevitabil au fost scoase în evidenţă episoadele cu
regretatul Păunescu- domnul preşedinte în asentimentul invitaţilor a cerut Nu plângeţi! Zadarnică vă este jalea
un moment de reculegere. Iar cumulul părerilor de rău nepotrivit,
Per secundam, când spectatorii s-au ridicat întru solemnitatea Gândiţi-vă când veţi aprinde lumânarea
momentului, s-a facut semiîntu- neric iar pe ecran a apărut chipul profetic Că n-a fost înţeles cât a trăit...
î

al lui Adrian recitând poezia “Parastas“. Trebuie să recunosc faptul că Aplauzele au explodat practic simultan pe finalul momentului poetic
Nemo a fost pe fază! Publicul a înţeles că momentul de reculegere va extrem de reuşit. Ana Maria Dumitru şi Petre Ion Chico au continuat
dura atât cât va dura şi poezia recitată. Nu aveam de unde să ştiu că va cu un recital folk de excepţie, timp în care l-am revăzut pe preşedinte în
urma o surpriză de proporţii din partea domnului preşe- dinte care…. hainele sale elegante aşezat la prezidiu uşor tulburat: plânsese.
nu mai era! Da, nu mai era; dispăruse! Dar la momentul în care glasul Au urmat recitatori de marcă ai poeziei păunesciene, evidenţiind
www.oglindaliterara.ro 10345
 Extras dintr-o scrisoare a lui Mircea imposibil de explicat era pentru noi un motiv
de a lepăda ca nevalabil lucrul. Icosul amintit
procedează invers. Conştiinţa unui lucru rămas
Vulcănescu pentru Jeni Axente neexplicat se vede limpede. Dar neexplicarea,
departe de a fi piatra de scandal, e un motiv de
(text inedit din Arhiva fam. Vulcănescu) întărire a credinţei: care om poate cu mintea lui,
gândeste Icosarul, să explice taina ascunsă’n
dogma întrupării? Care om vede pe Dumnezeu
faţă catre faţă?
Din Paris, în zilele dintai ale lui Maiu 1926 Acolo unde mintea noastră a modernilor
“… Încep prin a-ţi răspunde: ai dreptate. Dreptate în ceea ce priveşte lipsa de timp. Dar iarăşi nu înclină către scepticism, către negare, acolo
o spun ca o scuză ci numai pentru a constata că viaţa de azi e aşa făcută încât suntem robi (în sensul tocmai cântăreţul Icosului scoate un motiv de
adevărat al vorbei) specialităţilor noastre. Fac eu însumi (de când sunt la Paris) experienţa. Îmi dau mai tare adorare întru Bucurie. Nu ţi se pare
seama şi cât e de ucigătoare robia asta pentru suflet. E curios, creştinismul de la început a fost pentru tocmai că aici are compozitorul icosului ceva ce
mine o chemare adresată sufletului întreg contra specializării. Vezi cele ce am scris odată în aspiraţia ne lipseşte nouă, când ne apropiem de text? Cum
către creştinism şi înţelesul ei actual, concis, despre viaţa integrală. (De atunci am evoluat mult, mult ar fi altfel explicabila atitudinea lui?
de tot!). Are, socotesc eu, faptul că e înfipt în
Ce e mai ciudat în robia asta, e că avem de-a face cu o robie benevolă, chiar dorită pe care, adevărurile credinţei, are evidenţa acestor
de obicei, o numim vocaţie. Înţelepciunea trece în toate astea pe lângă suflet. Devenim enciclopedii credinţe, le trăieşte, le vede, iluminate mistic,
ambulante. Iar înţelepciunea nu încape în Enciclopedie… Ce păcat! admisibile şi admirabile, şi neputinţa explicării
Zici că această lipsă de timp de care-mi scrii nu e aceia de care ţi-am vorbit eu. Ba… e tocmai lor nu numai că nu le distruge, dar nici nu le
cea de care am vorbit. Şi vorbesc din experienţă. Probabil ca am întrebuinţat termeni străini de dta. La atinge în sufletul lui pentru că niciodată un
întrebarea trei sute nu ştiu cât din chestionarul anexat programului de organizare a vieţii universitare argument (care poate înlătura un alt argument) nu
întocmit de seminarul de sociologie (…), în 1923, sub conducerea Prof. Gusti, care suna: de ce lipsuri poate nimic împotriva unui fapt. Ceea ce rezistă
te-ai întâlnit mai des? Eu am răspuns: lipsa de timp. Iar la întrebarea ce propuneri ai avea de făcut în acest icos atacului pe care-l dă scepticismul
pentru a remedia aceasta am scris cu ironie: ziua de 26 de ore. (…) metodic al sufletului modern este faptul viu, e
În ceea ce priveşte spontaneitatea, cu rezervele făcute în ultima mea scrisoare sunt de părerea faptul trăit al credinţei. Or aici mi se pare că stă
dtale. Creştinismul nu e un drum cu stâlpi pe care scrie, cum bine spune Sergiu, ”la stânga”, ”la primejdia pentru trăirea religioasă (şi la mine, şi
dreapta”. El se împacă cu libertatea lăuntrică. Dar aici e diferenţa pe care o face Sf. Pavel între Lege la dta, şi la toţi cei care au, cum zici, “pasiunea de
şi har. Sf. Augustin zicea: Iubeste pe Dumnezeu şi… fă ce vrei. Dar accentul trebuie pus pe prima a cunoaşte”). Pasiunea de a cunoaşte cu unealta
propoziţie. Fă ce vrei, da. Dar când ai ajuns să iubeşti pe Dumnezeu nu mai poţi să vrei unele lucruri. şi cu “spiritul critic” face un dumnezeu (tinde să
Ceea ce se realizează aici e împăcarea perfectă a faptelor omului cu gândul lui, trăirea în deplina facă) din cunoştinţa şi infiltrându-ne “curiozitate”
armonie sufletească fără violentarea sufletului propriu. Dar asta nu stă în puterea omului fără harul lui ne răpeşte şi “sancta simplicitas” şi “evlavia” din
Dumnezeu şi Ajutorul Lui. suflet…
Aşa pusă problema, libertatea este spontaneitate, dar nu în acelaşi sens cu acel al spontaneităţii În ceea ce priveşte convingerile dtale
obicinuite ”fă ce vrei” (lipsind astfel prima parte). Primejdia acestei spontaneităţi confundată cu cea despre creştinism, îţi mulţumesc că mi le scrii.
de-a doua este: Qui veut faire l’ange fait la bete (Pascal). [Cine vrea să facă pe îngerul ajunge să fie Rezerva precisă – mai bine zis o amplificare
o bestie - n.n.] – adaug ca o întrebare la ideea dtale că numai
Partea cea mai interesantă a scrisorii dtale este aceia unde îmi arăţi contradicţia între necesitatea Hristos reprezintă creştinismul. Şi Biserica
unei explicări raţionale pentru lămurirea spiritului şi necesitatea unei credinţe mistice pentru liniştea adaug. Biserica înţeleasă ca adunarea mistică
lui, una contrazicând pe cealaltă. Îmi spui că e cazul tuturor celor de la ştiinţe. E cazul tuturor celor a tuturor celor care de la începutul timpurilor,
atinşi de “răul veacului” sau mai bine zis de “răul sufletului” evului modern. Suntem toţi prinşi în legaţi de făgăduiala de mântuire dată Evei, au
această dilemă. (Toţi cei care gândesc şi refuză să se mutileze). adormit în nădejdea venirii lui Hristos, a tuturor
Aceasta formează pentru mine unul din nenumăratele “paradoxuri” ale creştinismului, care acelor dintre sfinţi care au putut spune, ca Sf.
pentru unii sunt contradicţii, dar care îmi par a fi tainele lui pe care nu le-au înţeles “vracii pământului“. Pavel: “nu mai sunt eu cel ce trăiesc, ci Hristos
Citeşte de pildă Acatistul Buneivestiri. Ce mă uimeşte pe mine acolo, cetind Icosul 2 sau mai bine trăieşte în mine” şi toţi acei păcătoşi care în
Icosul 9, de pildă, e că zice: mijlocul nostru Îl caută cu nădejdea mântuirii,
Peritorii cei mult vorbitori îi vedem, Născătoare de Dumnezeu, că-ţi stau înainte ca niste peşti cred în El şi trăiesc în dragostea lui Dumnezeu.
fără de glas; că nu se pricep să spună în ce chip şi fecioară ai rămas şi ai putut naşte. Iar noi, de o Noi, ortodocşii, obişnuim să zicem în acest
taină ca aceasta minunându-ne, cu credintă cântăm. sens că Biserica e trupul mistic sau tainic al lui
Asta este complect răsturnarea felului de a pune problema în felul în care o puneam noi de Hristos.
obicei la început şi poate o punem încă! Ţi-aduci aminte: existenţa unei minuni, existenţa a ceva

aici pe distinsa doamnă Paula Romanescu, poetul militar Liviu
Zanfirescu, poetul Geo Călugăru, actriţa Doina Ghiţescu, poetul Viorel
Gongu, şi elevii trupei de teatru “Joc”, Gabriel Perşinaru, Alexandru
Gospodin, Claudia Florea, Andreea Apostol, Sonia Murguleţ, Cristina
Maftei, Ana Maria Ion... Publicul a savurat cântecele: Mai vine totuşi
liniştea, mai vine; Copaci fără pădure; Colindul gutuii din geam;
Iluzia unei insule; Aruncarea în valuri; Ninsoare de adio; Şi totuşi
există iubire; Flaut înzăpezit; Apoi s-a petrecut ceea ce pote fi numit
sublimul spectacolului: Cei doi folk-işti au cântat Rugă pentru părinţi
suprapunîndu-şi vocile pe cea a lui Adrian Păunescu proiectat pe ecran
recitând...Emoţia contemplativă a cântecului şi poeziei exprimate prin pure
vibrări simpatetice au produs asupra publicului acea tristeţe onctuoasă care
amestecă în egală măsură decenţa unui plâns reţinut cu starea de bine. Este
greu să redau freamătul spectatorilor la recunoaşterea primelor acorduri ale
cântecului La adio tu... presupunându-se prin aceasta finalul spectacolului.
Sala s-a ridicat în picioare. Chitările şi-au amlificat acordurile pe bine
cunoscuta melodie. Păunescu recita parcă viu. De fapt Păunescu era acolo!
Apoi vocile tinere, la unison cu vocea-tunet s-au exprimat:
”Se află litere şi farduri
Şi nişte munţi sunt între noi
Sesizez câteva perechi de ochi în lacrimi. Câţiva dintre
spectatori îndrăznesc stângaci să cânte odată cu soliştii. Prind repede linia
melodică, în ciuda faptului că îşi amintesc mai greu cuvintele:
“Sărută-mi tâmpla albă, hai
Şi-apoi scufundă-te şi du-te
În orizontul altui grai.
Nici nu pot nimic să-ţi spun
Pe curând sau, rămas bun
Apăru, numai nu,
La adio tu”...
Lăcrimez şi eu... nu mă pot abţine. Nimeni nu se
mai jenează. De fapt, – cu excepţia soliştilor – toţi cei din sală plâng.
Cântecul curge, parcă sugrumă din punct de vedere emoţional, în context
fiind vorba şi de regretabila despărţire de cel care a fost şi a rămas marele
poet Adrian Păunescu. Simt că nu am puterea să rămân până la final. Vădit
răvăşit îmi fac loc cu greu către ieşire. În timp ce cobor scările, ca într-o
despărţire de mine însumi, aud tonul grav al imensului cor de care tocmai
mă despărţisem:
“De ce să-ţi spun la revedere?
N-aş mai avea niciun motiv,
Adio drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv”.
Ajuns în stradă, surprind trecători uitându-se curioşi la
mine. Deşi ochii îmi sunt plânşi, zâmbesc. Zâmbesc de fericire. Fenomenul
Păunescu iată, produce încă efecte. Nu ştiu cum o fi fost festivalul de la
Craiova dar aici, în singurul loc din Bucureşti unde s-a ţinut spectacolul
comemorativ, Păunescu a fost atât de viu încât a demonstrat nemurirea.

10346 www.oglindaliterara.ro
 Unde-s vişinele şi ţigările?
-Au, fir-ar să fie! strig în timp
ce mă ridic în capul oaselor.
Cu ochii întredeschişi, încă
buimacă în miez de dimineaţă, îmi
masez tâmpla lovită de... aragaz. Se
pare că iar m-am trezit în bucătăria
îngustă, scăldată într-o mare de
lumină. Lumină care, fireşte, îmi dă
semnalul că e timpul să încep o nouă
zi şi, cică, să trăiesc, da’ când viaţa
îţi devine o continuă fugă în aceleaşi
două locuri (apartament şi piaţă), zi
de zi, cu aceleaşi chipuri crispate
care te privesc ca pe o nebună, parcă
Adelina Bălan nu-ţi mai arde să zici că trăieşti. Mia,
asta nu se mai cheamă nici măcar
încercare de supravieţuire. E rutină,
joc de prost gust, mai ales de când ai început şi să te trezeşti dimineaţă
de dimineaţă întinsă pe podeaua din bucătărie şi nici măcar nu ştii
cum ai ajuns aici. Niciodată nu ştii, cu toate că n-ai băut în viaţa ta,
iar de beţia nebuniei n-a zis nimeni nimic... până acum.
Mă ridic în picioare şi privesc pe geamul micuţ, cu perdea
subţire, bătrânească, pe care nu ştiu dacă o s-o schimb prea curând.
M-am obişnuit cu tot decorul ăsta prăfuit, cu tot ce se întâmplă de
câteva luni, de când a apărut ea în viaţa mea, în apartamentul meu. Îmi
place să cred că m-am resemnat. Pură ironie. Am intrat într-un joc din
cauza ei, de fapt ea m-a târât fără ca eu să-mi dau seama. Odată mi-am
zis că toţi murim şi unii pur şi simplu sunt făcuţi să moară de tineri.
Aşa o fi, Mia?
Aceleaşi scenarii zi de zi. Am devenit un robot. Cândva, cică,
eram artistă, pictoriţă, dar asta a fost de mult şi acum, la cei douăşicinci
de ani ai mei, sunt o fosilă. Poate că jocul nostru funcţionează pe
principiul care din noi moare prima.
Pun cafea în ibricul negru, aprind aragazul şi aştept să fie gata.
Eu nu beau. Am băut... tot cândva, când încercam să păcălesc somnul;
pictam mult în perioada aia, tot în apartamentul de acum, dar de când
am încetat şi, mai ales, de când a apărut ea, şi apartamentul meu
duhneşte a moarte. Partea nasoală e că ea nici măcar nu-mi plăteşte
chirie, deşi stă tot timpul aici. Dacă ar şti cineva de povestea mea, ar
zice că am nevoie de un control la psihiatrie: am devenit sclavă, sclava
ei, în propriul apartament. Adevărul e că toată treaba asta e atât de
ciudată şi separată de realitate printr-o prăpastie, încât a ajuns să-mi
fie teamă. Ea m-a târât în jocul ăsta absurd la două luni după ce am
încetat să pictez. Eram o ratată, dar acum sunt o sclavă ratată, sclava
ei. Mecanic, am ajuns să fac tot ce îmi dictează ea. N-aş vrea să mă
împingă într-o zi în prăpastie. Fosilă sau nu, tot trebuie să recunosc că
îmi mai e teamă de o moarte prematură. Mi-e teamă să nu rămână ea în
urma mea, în apartamentul care, deşi duhneşte a moarte şi a neputinţă,
păstrează vii amintirile a ceea ce am fost... iarăşi, tot cândva. Amintiri
cu care ea se culcă, pe care le mângâie cu degetele, pe care le ameninţă
că le va rupe sau că le va zgâria cu unghiile lungi, pictate într-un roşu
murdar, crăpat pe alocuri. Fecioarele mele amintiri...!
Cafeaua a dat în foc. Apuc ibricul, mă frig, ca de obicei, şi torn
cafeaua în cana neagră. N-a băut niciodată din ceaşcă. Când i-am
servit prima dată cafeaua aşa, a vărsat-o pe toată afară, din balcon, şi
a spart şi ceaşca albastră. A zis că ea nu e musafir ca să o servesc cu
”ceşcuţă şi farfurioară”. Puteam imediat să o dau afară sau să o înjur,
dar mi-a fost al naibii de frică. Îşi plimba unghiile lungi pe prima mea
amintire, tabloul cu fetiţa în pijamale, ce renăscuse în miez de răsărit...
Aşa am devenit sclava ei. Nu ştiu care din noi e cu adevărat nebună.
Buşeşte în perete. S-a trezit, iar eu am întârziat. Nu-i place
niciodată să aştepte, se enervează repede. Cu toate astea, nu a dat
niciodată în mine. E violentă într-un alt mod: ea doar mă ameninţă cu
tablourile mele... ce au fost cândva ale mele, mai bine zis.
Ies din bucătărie, apăs pe clanţa de la dormitor. Uşa scârţâie
îngrozitor. Ea nu e aici. Toate tablourile pe care le-am pictat odată
suferă. Le simt durerea. Nu mai ştiu să le-o alin. În pat, printre
aşternuturile profanate de simpla ei prezenţă, plâng amintirile. Pe
pereţii înalţi atârnă altele. Văd băiatul pe câmp. Priveşte apusul. L-am
pictat la şaptesprezece ani. Băiatul lăcrimează şi mă priveşte cu reproş:
”De ce ne-ai abandonat în mâinile ei?”
-Nu te mai holba atât şi dă-mi odată cafeaua aia, mor de sete!
scrâşneşte din dinţi în balcon.
www.oglindaliterara.ro
Intru şi eu în balconul inundat de lumină.
-Ironic că e mare de lumină în atâta întuneric, şoptesc şi zâmbesc
trist. Nu am mai făcut asta de mult.
-Ce zici? Dă-mi cafeaua aia, ţipă smulgând cana fierbinte din
mâinile mele.
Ea stă pe taburetele vechi, cu picioarele sprijinite de marginea
geamului. E îmbrăcată doar într-o pereche de boxeri negri şi într-un
tricou vişiniu, simplu, larg, prea mare pentru ea, care-i vine cu două
palme deasupra genunchilor albi. Stă încruntată, cu ochii închişi, cu o
mână ţinând cana fierbinte de cafea şi cu cealaltă prin părul ondulat,
tuns foarte scurt, băieţeşte. Îşi lasă apoi mâna liberă să alunece spre
partea stângă a scaunului. Aici ţine mereu primul meu tablou, cu fetiţa
în pijamale. Știe că pe el îl iubesc cel mai mult şi mă şantajează. Nu
ştiu cum, dar îmi cunoaşte toate slăbiciunile şi ar putea oricând să mă
distrugă complet. Ar fi în stare să mă aducă în pragul sinuciderii, dar
scopul ei nu este acela de a mă omorî fizic.
-Unde-s vişinele şi ţigările? se răsteşte la mine, plimbându-şi
arătătorul pe obrajii îmbujoraţi ai fetiţei.
Mă aşez turceşte în faţa ei. Mereu stăteam lângă ea, de teamă
să nu mă vadă. Acum o privesc eu fix în ochi, încercând să-mi înving
teama.
-Nu mai am bani şi nici timp să merg la piaţă să-ţi cumpăr ţie tot
ce vrei, îi răspund înghiţind în sec.
Rămâne surprinsă de curajul meu, dar apoi îşi revine: observă că
privesc insistent obrajii îmbujoraţi ai copilei.
-E frumoasă, nu e aşa? Biata orfană, ai abandonat-o... Știi, chiar
eşti o ratată, Mia. Nu vei mai putea picta niciodată. Ai fi singură cuc
dacă nu m-ai avea pe mine. Te-ai fi sinucis de mult dacă nu eram eu
aici, cu tine, îmi şopteşte ultimele cuvinte la ureche.
-M-aş putea arunca şi acum, aici, cu tine, de la balcon, dar nu
am vrut niciodată să mă sinucid. Cred că lovitura la tâmplă de mai
devreme – îi arăt locul învineţit – m-a trezit. Cred că... sper că voi mai
putea picta într-o zi, mă bâlbâi, continuând totuşi să-i săgetez privirea.
Nu o mai atinge pe copilă, ea n-are nicio vină.
Rămâne perplexă. E prima oară când îmi fac curaj. Poate că
lovitura aia la tâmplă chiar a meritat.
-Ți-e frică de moarte, spune sec.
-Da, îmi este. Ție nu?
Tresare.
-Eu nu pot să mor. Ea, în schimb, poate.
Ia tabloul în braţe, se ridică şi se joacă maliţios, în faţa mea, cu
degetele pe cârlionţii copilei.
Înghit în sec. Iar. Îmi fac un curaj nebun şi iau cana de cafea pe
care a lăsat-o jos. O arunc spre ea.
Mia, ce-i cu tine azi?
-Bine. Se pare că vrei ca jocul nostru să ia sfârşit chiar azi. Ar
fi putut dura o eternitate, spune pe un ton calm şi îşi înfige unghiile în
obrazul pur al copilei.
Îmi zvâcneşte inima. Închid ochii. O lacrimă. Prima. După atâta
timp... Lumină! Mă trezesc.
-Da, jocul ăsta chiar trebuie să ia sfârşit. Azi. Aici. Acum, îi
zâmbesc, ies repede din balcon, găsesc pensulele răvăşite din dormitor
şi, pe pânza albă, pictez. Pictez un tricou vişiniu pătat de cafea.
Întuneric învins de lumină. Pictez. Pictez. Pictez. Doamne, trăiesc!
***
După câteva ore de fericire, mă întorc pe balcon. Fetiţa în
pijamale. Cu mâinile mânjite, purificate. Cu sufletul respirând.
Găsesc tricoul ei vişiniu, pătat de cafea. Fusese purtat în tot acel timp
de demonul neputinţei, de care îmi era aşa frică. El mi-a spus că nu
voi mai putea picta, eu l-am crezut, l-am primit la mine în casă, am
coexistat. Doamne, trebuia să arunc cafeaua aia mult mai devreme!
Mângâi obrajii răniţi ai fetiţei în pijamale.
-Nu e nimic, micuţo, cei răniţi nu trebuie să uite să renască.
***
Închid uşa de la intrare. Pentru prima dată după mult timp, fac
piaţa. Pentru mine. Vişine şi-aşa nu se mai găsesc. Am lăsat toate
ferestrele apartamentului deschise. Să miroasă a viaţă, nu a moarte!
10347
 VALORI STILISTICE Prin lexicul religios poetul dă o
expresivitate deosebită imaginilor, imaginaţia
este calitatea proprie geniului, aparent, simpla

RELIGIOASE ALE folosire a unor termeni, ca: îngeri, (Misterele

nopţii), Dumnezeu, profet, icoana, preotul, altar,
(Amorul unei marmure), Christ, Christos, Maria,

CREAŢIEI EMINESCIENE Doamne, (Christ,), mister, rai (Înger palid...),

ceruri, tăriile, vamă, sânt, sfinte, tămâie, zâna,
Mario, sânt, icoană, lacrimi, înger, mag, destine,
minune, stea strălucitoare, Mântuitorului,
Poezia are un domeniu specific: sfera imaginaţiei, a visului, Părinte, Stăpâne, ... creează imagini unice ale
a irealului, starea de contemplaţie, cu două momente care se Divinităţii în lirica românească.
întrepătrund: momentul raţional (care aduce în viaţă formă şi Am insistat pe această inventariere a
echilibrul) şi momentul iraţional (care distruge forma şi destramă lexicului de nuanţă religioasă (totuşi sumară)
unitatea spirituală); poezia ne oferă prin ea însăşi un fel de a vedea pentru a evidenţia rolul expresiv al cuvintelor.
lumea, cu tangenţe în real şi ireal; acest fel de a vedea lumea Nu există poezie eminesciană în care să nu existe
nu este un împrumut, ci o producere de sine ce are ca resorturi măcar un termen metaforic, având conotaţii
principale contemplarea şi fantasia, deosebite de gândirea şi religioase, fapt care nu îl transformă pe Eminescu
construcţia filosofică. într-un poet religios, dar este un indiciu al
Înlăuntrul poeziei lucrează filosofia (ca înţelepciune, valorii stilistice religioase (epitet, metaforă sau
cugetare, activitate intelectuală etc.), dar, în acest caz, filosofia comparaţie).
devine o metaforă care nu distruge şi nici nu realizează realul Deşi în mai mică măsură, lirica utilizează
sau idealul, ci le transcende, nefiind altceva decât poezia, însă, numele proprii, din varii motive, tematice sau
gândirea mitică eminesciană se află pe tărâm autohton. Simbolul prozodice, ele au, prin excelenţă, un statut
Valerica Draica vechilor profeţi cu fruntea-n lumină este Moise, imaginat de conotativ.
Eminescu în fruntea unui popor: O ginte-ntreagă poartă a lui Din necesităţi ritmice (impuse de ritmul
învăţătură. Un astfel de profet în noaptea noastră pierdută şi iambic), Eminescu accentuează diferit Arald:
amară, este şi Heliade, al cărui glas este glasul Providenţei (La moartea lui Heliade) „E-ntinsă-n haine albe cu faţa spre altar/
Mitul orfic este abordat, fără cunoaşterea unor repere livreşti. Poporul trac a fost un popor Logodnica lui Arald, stăpân peste averi.”
de vizionari, de eroi, de cântăreţi şi de poeţi. Eminescu aşază misiunea poeziei, în Epigonii, sub (Strigoii); „Eu vin la tine, rege, să cer pe – Arald
semnul miticului poet Orfeu, fiul lui Oiagros şi al muzei Calliope, tracul cu puteri civilizatoare, poetul al meu.” (Strigoii).
şi cântăreţul care simbolizează vraja dionisiacă născătoare de viaţă, puterea magică de a-i iniţia pe Acţiunea semantică şi stilistică între
oameni în rostiri tainice, în misterele existenţei, ale lumii şi universului. Orfeu devine, la Eminescu, termenii participanţi la rimă se desfăşoară în
simbolul poetului adevărat, al poetului iniţiat, vizionar. două direcţii: prima, dinspre numele propriu
Aspiraţia lui Eminescu era depăşirea limitelor impuse de cunoaştere, dar poetul era conştient către cel comun, iar a doua, dinspre numele
că un absolut al cunoaşterii este o utopie, de aceea evadează în vis, în imaginarul poetic, care îi poate comun spre cel propriu. Câteva variante
da iluzia negării stării de graţie, a vârstei de aur, a primordialităţii. Poezia, drept urmare, este singurul sunt edificatoare: Alah, Alahu; Apolo, Apol;
mijloc al sacrului pământean, fiind înger palid cu priviri curate, o sugestie a transcendentului, fără o Cupidon, Cupido; Kamadeva, Kama; Demiurg,
semnificaţie creştină. Demiurgos; Genarul, Genariul; Hristos, Christ,
Îngerul acesta este, poate, o reiterare a credinţei primitive potrivit căreia, pentru om, îngerul Christos; Pepelea, Pepele; Heliade, Eliad; Brigel,
este un simbol al luminii, un aducător al harului. Brigbelu... În poezia Gemenii, ocurenţele (6
Lexicul unui foarte mare număr dintre poeziile lui Eminescu impresionează tocmai prin – Brigbelu, 4 - Brigbel) resping posibilitatea
simplitatea, sobrietatea, caracterul firesc al cuvintelor. De remarcat, totuşi, că, printre faptele de substituirii reciproce, forma Brigbelu neapărând,
limbă din secolul al XIX-lea, Eminescu păstrează fonetismele moldoveneşti, dar şi ardelenisme sau niciodată, în final de vers, fiind, oarecum,
muntenisme: câne, mâne, spăriet, spărietă, şele, jele, tămâiet, mlădiet, izvoară, pahară, şede, s-o vază, refractară rimei: „Nebunul nalţă dreapta, se uită
s-auză, să pui, voiu, creapă, sara, sacă..., pentru valoarea lor artistică, cât şi din necesităţi de rimă. lung la el/ Cu mâna pe pumnalu-i încremeni
Uzul poetic, în sens strict, descoperă şi impune, cel puţin stilului respectiv, valori semantice Brigbel.”; „Brigbelu, rege tânăr din vremea cea
noi ale cuvintelor comune, dar şi valori stilistice de context, cuvintele au sensuri figurate, ascunse, căruntă.”
simbolice, care acţionează asupra sensibilităţii umane. Emoţia artistică, estetică, vine din amestecul Din necesităţi de măsură şi ritm sunt
interesant, deosebit, de sensuri şi înţelesuri, din îmbinări şi cadenţe, din figurările şi imaginile pe care utilizate şi formele Demiurg şi Demiurgos,
le propune îmbinarea lingvistică, condiţionată de schimbările produse în planul semantic. Hristos şi Crist: „Căci a voastre vieţi cu toate
Valorificând şi studiile altor cercetători, care au urmărit acelaşi obiectiv, ne-am oprit la creaţia sunt ca undele ce curg,/ Vecinic este numai râul:
eminesciană, pentru a examina valorile poetice ale unor cuvinte circumscrise Divinului şi sferei râul este Demiurg.” (Scrisoarea III); „Bătrânul
limbajului religios, în special metafore şi simboluri. În cele mai multe cazuri, cuvintele, selectate de Demiurgos se opinteşte-n van.” (Împărat şi
noi, aparţin lexicului comun, dar valorile stilistice ale acestora, în special cele metaforice, sunt date proletar), „Bianca, ştii că din iubire/ Făr’ de lege
de context şi de anumite conotaţii. te-ai născut;/ Am jurat de la-nceput/ Pe Hristos
Aurora este simbol al purităţii, al prospeţimii sau metaforă a începutului, plin de speranţă: să-l iei de mire.” (Povestea teiului); „Sau cad
„Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,/ Din ochirile-ţi murdare ochiu-aurorei matinal.” grele, mângâioase/ Şi se sfarmă-n suflet trist,/
(Înger şi demon). Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui
Beznă, termen care etimologic înseamnă fără fund, după ce a preluat şi sensul substantivului Crist.” (Singurătate).
întuneric (din întuneric beznă), a dezvoltat un sens metaforic, simbolizând necunoscutul; poate fi şi Sumare chiar, observaţiile noastre, de
simbol al trecerii: „doar ceasornicul urmează lunga-a timpului cărare.” (Scrisoarea I), dar poate să mai sus, încearcă să pună în evidenţă faptul
fie şi dâră de lumină celestă, destin ori trăire. că necesităţile ritmului şi, mai ales, ale rimei,
Cuvântul cer simbolizează locul dumnezeirii (Divinităţii), probabil cel mai vechi sens figurat l-au obligat pe poet la topica şi, în special, la
al termenului, lăcaşul muzelor şi al zeilor, simbolul absolutului, al credinţei, mai semnifică soarta, utilizarea unora dintre dubletele enumerate. În
destinul, transcendentul, elementul primordial al universului: „O, te văd, te-aud, te cuget,/ tânără şi plus, numele proprii cresc inventarul de rime,
dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele,/ cu-alte raiuri, cu alţi zei.” (Memento mori), „Iar cerul este iar sugestiile şi conotaţiile tematice îmbogăţesc
tatăl meu/ Şi mumă-mea e marea.” (Luceafărul). Crucea este simbol al credinţei şi al creştinătăţii: considerabil imaginile liricii.
„Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri.” (Scrisoarea III). Lexicul poetic eminescian este des
Astfel, Eminescu utilizează fonetismul muntenesc, caracteristic limbii literare: cer, ceruri: împrumutat din domeniul abstracţiunilor,
„Din sfera mea venii cu greu,/ Ca să-ţi urmez chemarea,/ Iar cerul este tatăl meu,/ Şi muma elementele lingvistice respective indicând
mea e marea.” (Luceafărul). natura reflexivă a lirismului şi aspiraţiile
î

În alte creaţii, Eminescu recurge la fonetismul moldovenesc popular, dar şi religios vechi: ceri, cunoaşterii filosofice şi poetice, adâncind astfel
ceriuri: „În turme călătoare/ Trec nourii pe ceri,/ Ce seamăn pieritoare/ Duioaselor dureri.” (Din emoţia intelectuală, iar apropierea de Divin, de
cerurile – albastre), „Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din ceriul tău de stele.” (Răsai creştinism, de religie, în general, se petrece în
asupra mea), „Vede cum din ceriuri luna lunecă şi se coboară,/ Iar pe ceriuri se înalţă curcubeiele de spirit romantic, prin cultivarea mitului – prin
noapte.” (Scrisoarea III).

10348 www.oglindaliterara.ro
 la români . Aroganţă şi mândrie, spirit de ceartă,

CONSTANTIN NOICA,
dar şi concilianţă peste măsură, îndemn spre viaţă
uşoară, nici manie, dar nici prietenie lungă, curaj
deosebit de mare la începutul bătăliei, apoi tot

PORTRETIST
mai puţin, inconstanţă, spirit excesiv de tiranic
uneori, excesiv de blând alteori, sunt câteva
trăsături pe care vrea Cantemir să le vadă în firea
romanului. Compatrioţii săi nu sunt amatori de
litere, ba chiar le urăsc, spune Cantemir - uitând
Având, în această vară, ceva timp la dispoziție, am reluat puțin că ruşii erau şi mai refractari decât românii, mult
studiul lucrărilor lui Dimitrie Cantemir, în paralel cu referințele încercaţi de soartă. «Şi cred că oamenii învăţaţi
critice despre opera cantemiriană. Am revăzut, astfel, un portret îşi pierd mintea», constată cărturarul acesta, care
a publicat în română o singură lucrare, filosofico-
magistral făcut de Constantin Noica, pe care nu am ezitat să-l fac religioasă, de tinereţe, fără să aibă, fireşte, vreun
cunoscut și cititorilor reputatei reviste „Oglinda literară“, condusă ecou [ n. n. - C.M.: este vorba de Divanul]. Că
Imperiul Otoman, spune el, atât de straşnic,
de maestrul Gheorghe Andrei Neagu. n-a putut supune un popor «atât de incult şi de
neputincios», ţine doar de providenţa divină. Şi
Ilustrând „coborârea românească în istorie şi păstrarea totuşi, constată Cantemir, neamul românesc a
viziunii (…) statice a desfăşurării istoriei noastre“1, Constantin ştiut să-şi conserve totdeauna neatinse legile sale
Noica alege trei momente culturale de culme: unul din secolul al civile şi cele bisericeşti - pentru ca, ceva mai jos,
XVI-lea, altul din cel de-al XVIII-lea secol şi al treilea din secolul în acelaşi capitol, să spună că românul nu se prea
al XX-lea: „În primul exemplu, se va vedea ce se petrece într-o ţine nici de cele dumnezeieşti. Iar când întâlneşte
conştiinţă orientată spre absolut, unde precumpăneşte eternul. În curaj la români, ştiţi ce spune? Fatalismul e cel
cealaltă, va ieşi la iveală criza şi nemulţumirea cu sine, pe care o care le dă curaj!“7
trezeşte, în aceeaşi conştiinţă, precumpănirea caracterului istoric. Noica nu acceptă însă în totalitate
Iar cel de-al treilea moment cultural, cel de azi, încearcă să aducă concluziile la care ajunge Cantemir şi caută
o împăcare între planul eternităţii şi cel al istoricităţii româneşti, sursa din care provin afirmaţiile cantemiriene:
dar sfârşeşte prin a fi o afirmaţie de luptă pentru valorile vii ale „Atâta pornire nu se explică numai prin excesul
culturii. Momentele sunt reprezentate de: Neagoe Basarab, pentru de obiectivitate în care cade, faţă de străini,
secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII Cantemir. Explicaţia e şi mai adâncă şi o avea
-lea, şi gânditorul Lucian Blaga, pentru ziua de azi“2. dintru început. Cantemir judecă după categorii
Potrivit consideraţiilor formulate de către Noica, etice, care nu sunt sau nu erau ale neamului
domnitorul muntean Neagoe Basarab a reprezentat momentul românesc. Cantemir judecă după setea de
Cătălin Mocanu cunoaştere şi adevăr a apuseanului, sete care
istoric; odată însă cu Dimitie Cantemir, „conştiinţa românească
căştigă înţelesul şi gustul lumescului, încercând să iasă din plasa iarăşi nu însufleţea neamul românesc (...).
eternităţii, în care părea prinsă. Dar, odată cu apariţia înţelesului vieţii proprii a omului, conflictul Cantemir ar fi voit pentru neamul său o ieşire
dintre cele două planuri se reliefează. Iar atunci, faptul istoric e cel care primează, iar tot ce e atribuit din istorie. Dar, dinainte încă de a-l vedea pornit
lumii contemplative, tot ce e sterilizat, impuţinat în puterile sale creatoare de obsesia către cele pe căile devenirii şi ale împlinirii istorice, el îl
veşnice, apare într-o lumină nesatisfăcătoare. Când ia cunoştinţă de sine, sub impulsul evadării în judecă din perspectiva unor criterii care nu-şi
planul istoric, conştiinţa românească e nemulţumită de sine. Aşa va fi la Dimitrie Cantemir, şi e una găsesc locul aici. Câtă nedreptate se făcea astfel
din cele mai izbitoare trăsături, pentru o eventuală istorie a vieţii spirituale româneşti, faptul că, odată neamului românesc, nu ne interesează nici de astă
cu Cantemir, începe şi spiritul de critică. Nu spiritul critic, care funcţionează paralel cu activitatea dată. E semnificativ însă faptul că nedreptatea
creatoare, corectand-o, ci nemulţumirea faţă de sine, nemulţumirea că eşti aşa cum eşti; nemulţumirea vine de la un român, care iese din cadrul anistoric
aceasta care şi astăzi însufleţeşte multe cugete româneşti, incapabile să împace ceea ce simt cu ceea al vieţii româneşti, spre a fixa, cel dintâi, termenii
ce vor să devină. Cantemir e primul fenomen de criză din spiritualitatea românească, până atunci conflictului dintre ceea ce este etern şi ceea ce
echilibrată şi împăcată, nu mulţumită cu sine, dar împăcată cu ceea ce i –a fost dat să fie.”3 trebuie să fie istoric în neamul romanesc.“8 Şi
Vorbind despre spaţiul unde Cantemir şi-a format şi desăvârşit profilul spiritual, Noica afirmă, concluzionează Noica: „Conflictul e şi cel de
fără putinţă de tăgadă, că „în Constantinopol avea să găsească domnitorul nostru izvoarele culturii astăzi. Şi astfel, cu perspectiva de veşnicie a
apusene“4, căci în Rusia, „barbară încă, a lui Petru cel Mare, e limpede că nu-şi putea face pregătirea lui Neagoe Basarab din secolul al XVI-lea şi
sa culturală (…). Despre Rusia e destul să spunem că-şi începe istoria literară cu Antioh Cantemir, nemulţumirea de om al istoriei, care însufleţea
fiul - poet al lui Dimitrie.“5 La Constantinopol redactează Cantemir lucrările filosofice: Divanul, sau pe Cantemir la începutul secolului al XVIII-lea,
gâlceava înţeleptului cu lumea, sau giudeţul sufletului cu trupul, Sacrosanctae scientiae indepingibilis avem cei doi termeni ai unei drame, care dă încă
imago şi Compendiolum universae logices institutionis - şi de aceea s-a putut afirma cu îndreptăţire că sens viu frământării noastre româneşti.“9
„a studia pe Dimitrie Cantemir înseamnă a reface starea Europei ştiinţifice de la inceputul secolului
al XVIII -lea.“6 Note bibliografice
Analizând opera cărturarului moldovean, Noica evidenţiază şi critica adresată de Cantemir
spiritualităţii româneşti şi aflată în lucrarea Descriptio Moldaviae: „Dar de ce îşi mustră Cantemir 1. C. NOICA, Pagini despre sufletul românesc ,
neamul într -o carte destinată exclusiv străinilor (…)? «Din obiectivitate», spune Cantemir. Dragostea București, 1991, p. 11.
de patrie l-ar îndemna să-şi laude neamul, dar dragostea de adevăr îl îndeamnă să-i arate pe faţă 2. Ibidem, pp. 11-12.
greşelile. Din setea de a fi obiectiv în judecata asupra neamului său, Cantemir sfârşeşte chiar la 3. Ibidem, pp. 18-19.
excese. În orice caz, în aceeaşi carte în care vorbeşte cu căldură despre nobila origine a românilor, 4. Ibidem, p. 19.
sau despre însuşirile hotărâte, cum ar fi cea de bravură, în aceeaşi carte în care pledează, parcă, pentru 5. Ibidem.
români - Cantemir se grăbeşte, fără temei, adesea, să-i şi critice. E ceva inconsistent, e o lipsă de 6. Ibidem, p. 21.
armonie în sufletul său înstrăinat. Inima, elanurile lirice ale gândului, îl îndreaptă spre înţelegerea 7. Ibidem, pp. 23-25.
ţării sale aşa cum este, spre justificarea stării ei de inferioritate; conştiinţa lui de european, însă, îl 8. Ibidem, pp. 25-26.
face rigid şi neînduplecat cu păcate ale căror resorturi adânci nu le mai vede. Cantemir decretează: 9. Ibidem, p. 26.
cu excepţia religiei dreptcredincioase şi a ospitalităţii, abia mai găsim ceva ce ar putea merita laudă, (continuare în nr. viitor)

prometeism, satanism, romantism, titanism; când ajunge la miturile şi
simbolurile ortodoxe, discursul liric se îndulceşte, chiar dacă, uneori, dă
glas unei lumi în care valorile au aripa frântă, fiind lipsită de credinţă,
iubire şi adevăr. Poate de aceea şi, în mod sigur, saturat de mediocritatea şi
răutatea celor din jur, poetul afirmă: „Vă las pământul. Al meu e cerul!”.
Bibliografie:
G. I. Tohăneanu, Studii de stilistică eminesciană, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1965.
Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.
G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1974.
Emil Cioran, Pe culmile disperării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.
Albert Beguin, Sufletul romantic şi visul, Bucureşti, Editura Univers, 1970.
Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 1999.
Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei româneşti, Bucureşti, Editura
Muzeului Literaturii Române, 1998.

www.oglindaliterara.ro 10349
DESPRE „GRAAL” ŞI BUCURIA MICROCANTITĂŢII
DE ENERGIE RADIANTĂ DIN CUVÂNT
(urmare din numărul anterior)
Pe valea „bucuriei cuantice“ a
textelor achimesciene – „roade“ ale unor
«necorporale porniri ce şerpuiesc prin
stringuri / texturi absconse ce vin de
peste lumi / [...] / constructe explozive
pentru mulţi nebuni // atomice lansări de
hiroşime...» (p. 7) etc., evident, „necorporale
porniri“, în ciuda faptului că şi foton de-ar
fi, tot „corporal“ s-ar releva fotonul / lumina,
căci tot ce-i în perimetrul cunoaşterii din
cosmosul, din universul nostru cel de toate
Ion Pachia- zilele, rămâne, în ultimă instanţă şi în primul
Tatomirescu rând, „pipăibil“ / „epidermatic“, „palpabil“
(cu / fără „scule“, adică „aparate-prelungiri-
de-organe-de-simţ“ (fac precizarea spre a nu
mi se impozita aserţiunea, nu de către Distinsul Nostru Receptor, ci de către „Marele
Pelican-Academician“ din critica literară a României contemporane, „pelican“
căruia-i face mare plăcere să confunde „peştişorul de aur“ din basmul valah cu
filoanele de platină ale Roşiei Montane din Apusenii de Dacia) –, liricul Eu / Eroul
poematic (având, când trebuie şi când nu trebuie, impresionantul ochi de Ciclop
înzestrat cu laseri) se aventurează „fără frontiere“ (câştig“ incontestabil, din direcţia
geografiei parnasian-estetice până în „geografia galactic-lirică“ a paradoxismului,
ori, mai „exact-spus“, potrivit noii / actualei estetici, până în infinirea macrocosmic-
microcosmică), pe urme romantic-eminesciene, hyperionice,
«de lumi făr’ de hotar / ce pot resuscita prin picături de rouă
/ [...] // fiind neînţelesuri înţelese» (ibid.), într-un «văz-huh al
vrerii» (s. n., p. 8), în «foc molcom» şi în «sânge pân’ la cer»,
în «siberii-ncremenite» (cu speciala-i puşcă anti-ger: «îmi iau
puşca să-mpuşc gerul / pân’ spre margine de Nistru / tânguiri
până la Tisa / stringuri geruind sinistru // ne-nţeles...» –
împuşcaţi în mămăligă, p. 9), «într-un eclectic / spaţiu-timp»
(p. 11), cu „ozeneu“, ori cu „verde bicicletă-rablă“ (nu fabricată
de vreun alt poet, ca, de pildă, Al. Macedonski, cel născut la
patru ani tereştri după Eminescu), câteodată, „rebel“ / „ieşit“
«din cutume» (p. 14), împins chiar «de o tristeţe arogantă»
(p. 12), bineînţeles, pe când e locuit (tot „arogant“) de «un
demon cam perfid» (posedat, p. 13), „cu privirea-i hoaţă“
«prin cuante non locale» (când visez, p. 15), permiţându-şi,
la petrecerea „materiei plângând“ a unchiului Bacovia, să
tocmească «un verde / verde-crud», dar şi propriu-i «verde
tărcat», dar tot cu gândul la «un roşu / hermeutic incitant /
[... ce] / n-a fost nicicând neant» (predispun – hotărăsc, p. 16;
am subliniat vocabula-i hermeutic – ce până acum n-a fost
cuprinsă în vreun dicţionar iluministo-cihaciano-macriano-
academico-nonproletkultist de limbă pelasgă > valahă –
pentru a semnala Distinsului Receptor două situaţii semantice
„spre alegere“: 1. roşul „propus“ de poetul economist-finanţist de faţă – însă cu zece
ani mai mare decât celălalt poet, tot economist-finanţist, Varujan Vosganian „ce nu-i
de faţă“ – este culoarea-hermeneutică, sau de exegeză a omenirii, din orizontul
anilor 700000 / 500000, de când am aproximat la antropoid cuplarea aparatului
fonator la creier, astfel devenind ens uman (cf. PTIR, I****, p. 29 sq.), peste /
prin steagurile sângerii ale comunismului şi ale altor epoci „trecute-fix“, până în
prezentul ce s-anunţă a fi „belicos-mondial“; 2. în contextul poemului cu „tocmiri de
verde crud“, roşul de-aici, din această paranteză-discuţie-lirică, s-ar putea iţi, adică
s-ar putea „expune vederii pe furiş“, prin derivare de la numele zeului comerţului,
zborului, hoţilor, Hermes, dar ar fi rezultat roşu hermesian, „greşeala“ fiind şi a
culegătorului de manuscris-text / cuvânt neapărat pestriţ / policrom; în acest sens
secund, Crişu Hrisant Achimescu, Eroul Poematic însuşi, «ajuns pe pisc», aduce un
mesager fără însemne „drept martor“ şi, în acelaşi timp, „mărturisitor“: «şi-atunci
când tind spre ne-nţelesuri / prin cuante-corzi ajuns pe pisc / în legătura mea cu
Hermes / sunt inspirat / tăinui / nu risc» – p. 27); etc.
Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene, liricul Eu / Erou,
surprinzător, ştie şi a doini „microcosmic-desăvârşit“, acompaniat cu foc de
fluierele de soc / os ale Daciei (nu dintre „gasteropodele din Râpa Uvedenrode“):
«jos în vale sub vâlcele / cuante reci / din rouă curg / (s-au desprins de pe smicele) /
bem din ele / eu şi-un murg // [...] / verde crud / verde sălbatic / drumul soarelui prin
crâng / s-a zburlit coama pe murgu / fornăie pe nas prelung // ochi căprui şi coamă
deasă / brav îi murgul / nu mă plâng / eu nu-l las / el nu mă lasă / drumul pân’ la
mândra-i lung» (doină, p. 17).
Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene, liricul Eu / Eroul
poematic mai trece prin gări (danubiene, desigur, unde «se fluieră plecarea» chiar
10350 www.oglindaliterara.ro
de «nu-i nimeni pe peron», nici măcar transparentul „Pepe“ de pe ligament),
veghează apoi cantoanele, «coantonizând» tainic, ori macazurile pe care trec
„trenurile infernale“ (constatând, desigur, cu „bucurie cuantică“, potrivit titlului de
volum, nu vreo c[u]antonică bucurie, deşi nici aceasta nu-i exclusă: «nu-i nimeni
să rămână / prin gări / pe la c[u]antoane», sau, tot în perimetrul ceferist-liric: «surd
şi mut / în geometria cu fractalii / un tainic trans cuantonizând», p. 28), ajunge
(dar fără vreo înfiorare cosmic-hyperionică) în «timpul zero», un timp de «talmeş-
balmeş», de-un «quarc top», apoi, în primul timp, «timp suspans» (nu „suspendat-
prezidenţial“), care «a plecat să-şi ţese spaţiul» (p. 30), în „curbatul“ / „buclatul“
timp interior, până la a ceasurilor „obosire“ aducătoare de „miros de flori“ («las
vederea din lăuntru-mi / să se curbe de ninsori» – las, p. 41), dar se trezeşte şi
«fără idoli» (într-un de neevitat timp-doi ca de motor cu ardere internă), la umbra
unui argintiu carpen (despre care nu poate fi vorba în textul achimesc de-aici, la
o neatentă lectură de obosit receptor), arbore „tare“, „oţelit-fibros“, ce-i aduce în
memorie celebrul îndemn horaţian, carpe diem (îndemn din două vocabule latineşti
între care i-a scăpat un -n ciber-culegătorului, carpen diem – p. 32 –, numai că pe
lângă zero-timpul, doar hyperionic-eminescian „atins“, cel de dinainte de Geneză,
n-ar prea avea cu cine „clipa să-şi aleagă / culeagă / trăiască“), şi fără «defăimătorii
critici» (ce «au un ceva de spus», p. 36), şi fără „minor / major-infinit-iubire“ (însă
cu „amintirea-i de neşters“: «dar ce las / las din iubire / [...] / din agoniseala mea»,
p. 41 / «să revăd cum cade-n braţe-mi / infinitul mirosind // mirosind a fân de vară
/ înflorit proaspăt cosit / precum mândra dimineaţa / când mustea de-atât iubit // să
revăd prin timp când mândra / avea sânii ridicaţi / formele forme sublime / aveau
porii dilataţi», p. 42; sau în vibraţie psalmic-argheziană, ori cu
„pituluşul“ / „de-a v-aţi ascunselea“ jumătăţilor androginice:
«ţi-aş pitula prin sânge-mi paşii / eşarfa de la gât plutind / te-
aş descompune-n mii de forme / ca să te pot gândi iubind //
ce seamănă cerul cu tine ! / şi cât din tine pot fi eu ? / te-
am inventat...» – femeie, p. 119; etc.), pe măsură ce capătă
«slăbiciune la idee» (cea din gordianul nod) şi are «bucurie la
lumină / la tot ce-i enigmatic / graal / senzaţia de piramidă» (p.
43), în măsura „iluminărilor“ din spin, (şi nu din „ghimpe“,
ci din „impuls propriu de învârtire întâlnit la particulele
elementare, la cuante“ / „moment cinetic propriu electronului
şi altor particule elementare“), din graviton („ipotetică
particulă considerată cuanta câmpului gravitaţional“) etc.:
«meteorică prezenţă / spirit vedic / flux-reflux / cu materia
de-o seamă / [...] // corzi închise / corzi deschise / spini
multipli / gravitoni / poate exista prin sine / are-n graţii mii
de sori» (p. 44).
Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene,
liricul Eu / Eroul poematic mai cunoaşte: un jalnic trans
(«consubstanţial cu transul / eului veşnic rănit», p. 45),
învingerea vidului («prin vidul plin unde-am învins», p. 47;
Coşbuc ar fi zis aici, mai mult ca sigur, furat de simetriile -vu-
– -vi- / -vi- – -vu-: „prin vulturi vidul viu vuia“), lemurienii
din holograme («se-ntorc lemurienii / din holograme stinse», p. 52), ninsoarea
codificată a materiei şi a Eu-lui, „fără doar şi poate“, din punctul „înalt“, de întâlnire a
paralelelor («şi-n punctu-nalt / materia şi eu-i / au nins codificat // au zăpezit eterul»,
p. 54), aventurarea dragonică (fără putinţa de-a aduce: «dovezi din biocâmpul meu
/ un cuant introspectiv», p. 57), raportul lirosofic dintre „starea de viu“ şi „starea
de mort“ în gloso-formulă miron-radu-paraschivească („decât mort, tot viu mai
bine“), dar nu dintre „cântice ţigăneşti“, ci dintr-un «vraf de cuante / prin diaspora
fiinţării» (p. 58: «viu mi-e bine / mort mi-e greu» şi, prin comutativitate, «mort
mi-e bine / viu mi-e greu»), oximoronizarea lumii de la „generalul“ aforistic, la un
primar paremiologic-valahic paradoxism, sau la o „solie“ de sugestie cogaionică /
zalmoxiană, chiar „intergalactică“ («să raportezi dezavantajul / la avantajul neştiut
/ nu-i totuşi vorbărie goală» – şi puţin poate fi mult, p. 63; cu focalizări de ars
poetica: «...s-ar zice sunt o stare / un ceva nedefinit / un ermetic frig şi soare /
un penal zâmbind la zid» – fundături, p. 65; ori de Eu spaţiat întru „respirarea“
punctelor cardinale: «eu cel ce e / şi jos şi sus / şi vest şi est / aşa şi-aşa», p. 67; în
„cuantizare“ elegiac-eminesciană: «să retrăiesc tornade / prin seri de-odinioară / să
stau pe esplanade / la ceai c-un faraon // [...] // s-arăt s-aduc dovezi / din cuantica
ternară» – mai am un singur dor, p. 73; «sângele-mi forţa prin vene / trupul cuantei
trunchi ceresc / trec din infinitul mare / în cel mic / amor lumesc» – amor lumesc, p.
76; «mesager intergalactic / în absurd abandonat / imaterial prin forme / un colaps
la triplusalt» – ziua-n zori, p. 78; cu sentimentul tragicelor limite existenţiale: «şi
î
copleşit / surprins de-ntinsul / pe unde ochii-mi c[u]antonau / muream trăiam [...]
// să scap de limite vroiam» – transdilemă personală, p. 82; cu „dezlegare“ de titlu,
de [auto]cuantizare bucuroasă: «două lumi şi doar o stare / bucuria de-a fi cuante /
de-a pricepe doar fiinţare» – bucuria cuantică, p. 84; «des figurat de ceva vreme / în
 „NUNTA CUVINTELOR”, O CAPODOPERĂ CARE
POATE SCHIMBA IMPRESIA BRITANICILOR
DESPRE VALOAREA CULTURII ROMÂNEŞTI
În fluviul vertiginos al scrierilor româneşti  viu/ sunt imaginile/ depărtării/ pe care le
contemporane, care curge cu impetuozitate şi cu valuri aprind/ cu luminile lacrimei/ să mă vindec/
spumoase spre marele ocean al literaturii universale de de mine/ ars la suflet/ din toate părţile.”
astăzi, în apropierea punctului de deversare al acestor (Quinta essentia)
creaţii literare, la un moment dat, toate iau forma unei delte   Parcurgând cele 175 de pagini
virtuale de titluri atrăgătoare, alcătuită dintr-o sumedenie de ale ediţiei trilingve  şi comparând textul
branşe care pot atrage atenţia pentru valoarea şi consistenţa românesc cu traducerea lui excelentă în
lor, spre deosebire de miile de firicele de apă care rămân engleză şi franceză, rămânem profund
timide şi perisabile să băltească şi să se  învârtească  pe impresionaţi de talentul exploziv al
loc pănă se evaporă. În categoria celor bogate în puterea eruditului savant orientalist, rigizorul
valurilor literare sclipitoare eu am distins un volum de Nicolae N. Negulescu, care, în mod evident,
versuri cu predominanţă esoterică, “Nunta Cuvintelor”, ne-a îmbogăţit elasticitatea limbii literare
al cărui autor este un savant al împerecherilor fericte de române cu imagini surprinzător de inedite
Cristian Petru idei şi cuvinte româneşti, un adevărat regizor de vocabule şi într-adevăr sublime. Cartea fiind dedicată
Bălan sonore, scriitorul craiovean Nicolae N. Negulescu, membru
corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte şi
Ştiinţe, ARA.
Din capul locului, am constatat că scrierile dumnealui nu se mulţumesc doar
să selecteze esenţe lexicale şi să le caracterizeze, ci frazele pe care le elaborează cu o
spontaneitate surprinzătoare reuşesc să ajungă la  limita superioară, să treacă de ea şi să
atingă cu multă măestrie ceea ce este “dincolo de cuvânt şi gândire”. Pare aceasta o enigmă?
Uneori... Ba chiar adeseori. Iată un asemenea crez:  “Mi se spune/ să vorbesc cu degetele/
mâinilor aprinse/ tocmai bune/ să ardă frigul/ veacului înalt/ care-mi bate/ în inimă/ şi-n
urechi/ cu acelaşi sânge: / Mi se spune:/   Uite.../ trece pe lângă case/ venind la tine/ pe
jumătate gol...” (Mi se spune). Gnoza din versurile lui sunt, în realitate, o comunicare
providenţială, cauzată de lumina spirituală din adâncul adâncurilor inimii noastre care-i
suflă în pânzele versurilor adieri misterioase venite din metafizica Orientului mistic de
care autorul este îndrăgostit până la contactul fizic cu el şi până într-acolo încât a reuşit
să realizeze o policromă şi trepidantă “Nuntă a cuvintelor”, de-a lungul întregului ei
ceremonial creativ. De fapt este o surprinzătoare celebrare în versuri moderne care permit
controlarea experienţei, vizualizarea ideilor: “Când deschid piatra/ cu flacăra privirilor/
Pământu-mi spune alergând:/ Până şi în aceste/ mari depărtări/ de culoarea amurgului/
sufletul tău exilat/ miroase-a stele!” (Sufletul exilat).
Toate versurile sculptate în idei plasticizante sunt nişte frumoase euritmii:  “S-a
aprins altarul stâncii/ din deschiderea adâncii/ miresme de curcubeu/ aurit în ochiul meu/
sfere, netezimi, spirale,/ sacre-mpărăţii astrale,/ meteori, punţi, galaxii,/ cresc prin ramii
inimii.” (Euritmii)
Autorul se dovedeşte un maestru iredutabil care reuşeşte să ne orienteze gândirea
spre subtil, spre un spiritualism imanent, înstat de eternitate şi de altitudini pe cât de
intangibile pe atât de irezistibile:”Mută-mi casa poemului/ în cerul mării de stele/ luminat
cu ochii Tăi/ ca în prima viaţă/ când m-a auzit cântecul/ fecioarei-pasăre/ cu urechea la
Pământ/ Mută-mi casa poemului/ că mă coc de dragoste/ scriind un vis etern/ scufundat
în focul/ care iasă înclinat/ din umbra lui/să se plimbe nevăzut/ prin lume.”  (Vis etern) Curţii Regale din Regatul Unit, sunt sigur că
Cuvintele nuntite, cu împerechieri absolut originale, dovedind o forţă de creaţie M.Sa Regina Elisabeta a II-a şi specialiştii
impresionantă, semnalizează “simpatii” rezistente dintre termeni care, priviţi superficial, în literatură de la Curtea Regală vor rămâne
nu par să aibă raportări definitorii între ei, însă acest lucru are mai puţină importanţă, deosebit de surprinşi de puterea  creativă a
întrucât este o participare neforţată între sunet şi sens, la un nivel accesibil de conştiinţă. unui mare român care, pe această cale şi
Nu o dată, autorul regretă faptul că noi oamenii nu ştim sau nu credem că am avea prin întreaga lui operă reuşeşte să schimbe
capacitatea reală de a absorbi tot pământul de gânduri, dar, oricum, ne rămâne dezideranţa impresia britanicilor xenofobi faţă de
şi inspiraţia, adevărata, unica inspiraţie, aceea a tărâmurilor hyperboreene, însă cunoaşterea impetuozitatea creativă a naţiunii noastre,
nu mai depinde nicicum de autor, ci întru totul de cititor. Cauza ar fi aceea că fiecare cuvânt poetul Nicolae N. Negulescu, la ora
din cuvintele nuntite devine o plută navigând spre absolut, o forţă care ne direcţionează actuală, fiind, cu siguranţă, cel mai potrivit
spre esenţa esenţelor (a cincea fiind ultima, chintesenţa): “Mai mult decât/ zvonul trupului să ne reprezinte.

paradisu-mi verde crud / iubesc infirm / infirmiere / la timp prezent / la timp trecut
// [...] // iubesc aproape cât cuprind / des-figurant / în formă nouă / cu bucuria de-a fi
cuantă / la timp prezent / fără trecut» – des figurant, p. 124; etc.),
Neasemuit liric al microcosmosului, evident, elansându-se din „marsupiul“
macrocosmosului ca toţi ceilalţi poeţi ai lumii „c(u)antonate“, ori „ne-c(u)antonate“,
mare suflet de poet „născut“, nu „făcut“ fiind, Crişu Hrisant Achimescu, mai mult
ca sigur, pierzând „trenul“ tras (nu „trans“) de performante locomotive-Malaxa-
cu-aburi (de Bucureşti), sau de locomotive-Diesel (de la Electroputere-Craiova),
mai exact spus, „trenul“ valului său resurecţional-modernist-paradoxist, dovedeşte
prin Bucuria cuantică (2014), irepresibilă bucurie, că are, totuşi, forţa şi, de-acum,
prilejul, pe segment temporal de-nchidere de epocă liric-valahă, să-şi ajungă din
urmă colegii întru aleasă liră şi, tot analogic-metaforic spus, chiar să urce ca într-un
recent-inaugurat tren electric de Craiova / Bănie – Capitală / Bucureşti, adică „tren
autentic-literar“, ocupând „un confortabil loc“ în literatura valahă din deschiderea
mileniului al III-lea.
(Antepenultima recenzie de beletristică, 24 / 31 florar, 2014, tot de la
Piramida Extraplată)
------------------------------
* Hrisant Achimescu, Bucuria cuantică, poeme, Drobeta-Turnu Severin,
Ecko Print (ISBN 978–606–8332–33–8), 2012 (pagini A-5: 168). Sigle: **
PTDelrc = Ion Pachia-Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios,
de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003; ***PTGrp = Ion
Pachia-Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), Timişoara,
Editura Augusta, 2005; **** PTIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor,
vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al
Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, 2001.

www.oglindaliterara.ro 10351
 O CARTE DESPRE NOBEL – „ISPITA IZBĂVIRII” DE MIHAI SIN
Mariana Cristescu
Motto:
„Stinge cu dreapta Ta cea atotputernică
focul ce m-a cuprins!”
„Ispita izbăvirii” este titlul ultimului roman al lui Mihai Sin, apărut
şi lansat postum de editura „Nemira” din Bucureşti, cu câtva timp în urmă.
O carte trudită, densă, o parabolă uluitoare prin complexitatea, profunzimea
şi dureroasa francheţe a discursului, o carte matură şi responsabilă despre
condiţia dramatică a intelectualului vremii contemporane româneşti,
peregrin întru regăsirea Adevărului Unic al sinelui.
Într-o lume ternă, lipsită de orizont, într-un univers ostil, golit de repere
valorice esenţiale, ziaristul cândva celebru, asumându-şi condiţia de…
boschetar, trăieşte experienţa dantescă… a Iadului pământean la parametri
dezumanizanţi, căci…„Diavolul s-a întins peste măsură, din pricini pe care
nu le cunoaştem” - scrie Mihai Sin. – „Ar trebui create noi instituţii, să apară
noi forţe, care să reprezinte calea lui Dumnezeu. Dar iarăşi: cine şi cum
anume, când omenirea pare să nu mai producă anticorpi care s-o apere de
forţele Răului? Întrebări şi întrebări, în absenţa răspunsurilor. (…) Căutăm
cu disperare răspunsuri concrete şi soluţii, pentru a nu asista neputincioşi
la distrugerea spiritului şi genei naţionale identitare.
Putem să credem că mai sunt şi alţii ca noi, care vor
avea mijloace mai consistente de a găsi măcar o
parte din răspunsuri”.
Oare, ce ar putea fi mai „consistent” decât…
credinţa? Acolo unde este, dacă este?!? Unde
altundeva găsim mântuirea? „Şi nu ne duce pe noi in
ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean!”
Nu întâmplător cartea se deschide cu un pasaj
din Biblie: „La miezul nopţii, un popor se clatină şi
piere. Nu este nici întuneric, nici umbră a morţii,
unde să se poată ascunde cei ce fac fărădelegea”
(Iov, 34: 20, 22). Care popor? Dacă ar fi să răspund
altfel, cu începutul-începutului, pur şi simplu, ca la
şcoală, v-aş spune că este o carte despre poporul
român, despre drama conştiinţei sale identitare
acutizându-se la extrem cu precădere în ultimele
două decenii, despre trădarea intelectualilor (a unora
dintre ei!) semnalată, cândva, şi de Mircea Eliade, şi
de Petre Ţuţea, şi de părintele Iustin Pârvu, despre un
alt „Diogene – câinele… subteran”, despre această
„Românie, ţară bleagă,/ Îţi fură toţi din desagă
// (…)// Când te vei trezi flămândă/ Dezbrăcată,
înjugată,/ Vei da cu cuţâtu-n piatră,/ Piatra va scoate
scântei/ Şi-apoi Dumnezău cu ei!”. Dar şi despre
ura de sine – blestemul tracic al acestui neam
românesc, întâiul creştinat – blestemul dezunirii,
despre care vorbea şi Vasile Pârvan, înfăţişat în manuscrisul din secolul
XIX din Muzeul Ţării Făgăraşului şi citat de Mihai Sin, fragmentar, în loc
de intoducere: „(…) Deoarece picioarele nu mai voiau a suporta trupul,
mâinile nu mai voiau a veghia şi a vedea pentru celelalte mădulare, începu
trupul a se veşteji (…) şi din zi în zi a se apropia de moarte. Atunci văzură
ele nebunia ce au făcut, se uniră iarăşi şi se legară strâns, că ce au încercat
nu vor mai încerca încă o dată”. O carte despre conjuraţia mediocrităţii
- „Cea mai aspră robie este unde mintea trebuie să se supună prostiei” -,
despre alienarea individului în absenţa credinţei, şi despre încă multe teme
destinate meditaţiei profunde a cititorului.
Care e calea către izbăvire? „Doamne, primeşte smerita mea
rugăciune pentru iertarea păcatelor mele şi, ca un îndurat, stinge cu dreapta
Ta cea atotputernică focul ce m-a cuprins” – se rosteşte în Biserica noastră
ortodoxă . – „Încetează-mi boala şi cu milostivirea Ta ridică-mă din patul
durerii, întru slava Numelui Tău. Că Tu eşti Doctorul sufletelor şi al
trupurilor noastre...” Frumoasă rugăciune! Ca un poem încă de la Facere.
„Stinge focul ce m-a cuprins!” Focul? „Vântul se scurgea perfid
printre crengile arborilor, tufişurilor şi arbuştilor, scoţând un fel se şuierat
sinistru, monoton, ca un cântec de jale. Era aproape la fel cu acela din
cimitire, toamna târziu, iarna sau primăvara devreme, când mai ales brazii
bătuţi de vânt parcă sunt bântuiţi nu doar de vânt, ci şi de duhuri rele,
intrând neliniştiţi într-o alertă rău-prevestitoare. Poate şi de aceea, fără să-şi
dea seama, cei de faţă, cu excepţia Nebunului, îşi ţineau capetele plecate,
10352 www.oglindaliterara.ro
parcă ferindu-le astfel de orice posibilă agresiune nevăzută. Nebunul o luă
impetuos prin lăstăriş, iar ceilalţi îl urmară, jandarmii având grijă să nu-l
scape. (...) Într-adevăr, «spectacolul» pe care-l oferea cadavrul lui Ionică
Vindecătorul, căci el trebuie să fi fost, era înfiorător. (...) Ochiul stâng îi
fusese scos, probabil cu un briceag sau cuţit, iar dreptul rămăsese deschis,
neatins, sticlos. (...) Petre Nebunul crestase cu un cuţit sau un briceag pe
pieptul Vindecătorului o cruce. De ce-ai făcut asta? îl întrebă comisarul-şef
adjunct. Crucea?! Păru să se mire ucigaşul. Aaaa, da, crucea. Pentru că se
credea Dumnezeu, dar era fals, un prefăcut. Am vrut să-i fac un bine, l-am
însemnat cu semnul crucii, ca să fie iertat în lumea ailaltă”.
Lumea pământeană a lui Mihai Sin, pe cât de limpidă, e bulversantă,
brodată cu dexteritate, migală şi rafinament, cu arta unui mare maestru,
pe canavaua unei permanente maree sufleteşti. Actualitatea –decupată
secvenţial, cinematografic, dobândeşte forţă emoţională tulburătoare. „Câtă
viaţă, atâta literatură!” – o altă proză demnă de Nobelul pe care l-ar fi
meritat, cu prisosinţă, şi controversatul roman „Quo vadis, Domine?”
Prozatorul de profundă sorginte ardelenească, dublat structural de un
excepţional jurnalist de investigaţie, se inspiră, obsedant, din aspecte ale
actualităţii urmărite până în consecinţele ei ultime.
Şi aici, ca şi în romanele anterioare, personajele
lui Mihai Sin traversează aceeaşi acută criză de
identitate, nu se pot fixa în niciun cotlon al sinelui
contorsionat, nu reuşesc să-şi sară umbra nici măcar
în final: „Am ştiut… Pe unii din preajma ta ţi-i
dă Dumnezeu, El le dă un rost… Şi nici atunci…
Alteori, rostul celor de lângă tine li-l hotărăsc alţii,
oameni ca noi, mai buni sau mai ticăloşi. Dar, zise
Miron, cutremurat, aproape strigând, dac-ai ştiut, de
ce-ai acceptat, de ce-ai venit la mine? (…) Pentru că,
reuşi să şoptească, în timp ce un zâmbet îi lumină faţa
o clipă, pentru că am vrut să mor într-un pat curat, ca
ăsta. Nu uita că sunt un biet om, nu un sfânt...”
Dar este, oare, moartea o izbăvire? Ori un
eşec… mai dureros decât singurătatea alergătorului
de cursă lungă, sau decât scurta, trecătoarea glorie
a erolui purtat pe scut? „Fostul mare gazetar nu-şi
dorea o «revenire». Nu de aceea părăsise el «lume
reală», nu de aceea fusese împins, obligat să o
părăsească, pentru a se întoarce la ea ca şi cum nu
s-ar fi întâmplat nimic. Prefera o nouă identitate, dar
cum putea s-o obţină? (…) Oricum, lui nu-i mai păsa
de nimic, trecuse prin prea multe într-o viaţă de om.
Pentru el era ca şi cum ar fi revenit într-o altă lume,
care avea legătură mai degrabă cu cea de Dincolo,
decât cu cea de pe Pământ. Iar ceea ce i se întâmpla acum însemna un fel
de misiune, pentru că simţea că are un mandat limitat. (…) Şi tot din prima
seară începură să discute despre Proiectul lor (…) Tema centrală ar fi cea
a Neputinţei individului în faţa Sistemului. (…) Mii, sute de mii, poate
milioane de indivizi care n-au mai suportat Neputinţa şi au încercat să-
şi exprime ideile îndrăzneţe, puse în slujba colectivităţii lor, au sfârşit în
lanţuri sau decapitaţi, sau arşi pe rug, sau spânzuraţi, sau torturaţi, în chinuri
fioroase. Sistemul nu a cedat niciodată în faţa criticilor lui, în faţa celor care
i-au arătat hidoşenia sau măcar au încercat să spună că e perfectibil. Au
fost eliminaţi, cum se spune astăzi, «scurt», fără multe vorbe. (…) Dar în
România mulţi creatori trăiesc cu iluzia că idei ale lor ar putea să influenţeze
gândirea bolnăvicioasă a unor conducători. Şi suferă de neputinţă când văd
că, niciodată, nici măcar vreo idée strălucită nu e aplicată de guvernanţi. Şi
nu e doar cazul României, fireşte. (…) Neputinţa ne seacă, ne exasperează
zi de zi şi uneori clipă de clipă. E ca o boală cumplită de care fiecare scapă
cum poate, iar unii nu scapă deloc.”
„În definitiv –mărturisea scriitorul Mihai Sin -, fiecare dintre noi
asta căutăm o viaţă întreagă, să ne izbăvim. Iar eu despre asta am scris şi
am tot scris, personajele mele asta caută cu înfrigurare.” „Ispita izbăvirii”
trebuia scrisă. E o carte uluitoare. A fost ultima înainte de a păşi Dincolo,
dar, dăruindu-ne-o nouă şi posterităţii, marele prozator şi-a aflat mântuirea.
Odihnească-se veşnic în Lumină!
 POEZIE
Să-mi toarne doruri în pahar
LaurenTiu Belizan Zvârluga fată de morar;
Eu să-i alint făptura blând
Cu sărutările de gând,
natural born winner Vrând să-i dezmierd cosițele
Când vremea-și toarce ițele
stăteam în roiul acela de cuvinte
părul tău era plin de polen Să tot adune-n unda morii
duminica în zori mierea amăruie Din vremi, șuvoaiele sudorii,
umplea cofrajele de ouă care placau Că truda-i scrisă în destin
mansarda Și-n miezul blândului tain –
cântam la chitară Roata Vieții vremuiește,
aveai un fel ciudat de a asculta Dorul, dor ne doruiește –
cu bărbia ridicată S-ascult poveștile bătrâne
cotul drept mereu între dungile albastre ale Despre iubirile păgâne
păturii Și, de cu zori, să plec beat criță
şi genunchii lovind tăblia ca o pasăre Dintr-un surâs de morăriță.
sălbatică în colivie
 
va trebui să-mi schimb obiceiurile:
ceasul va sta pe mâna dreaptă gherbaluta n gabriel
voi scrie cu stânga
şi memora forma copacului din dreptul dacă nu-s scoici, pun pietre
maşinii
zone cerebrale vor face schimb de abilităţi ddacă nu-s scoici, pun pietre
alţi neuroni umplând fagurii goi porţile au rămas tot închise
la o sută de ani voi fi trist amintindu-mi şi ferestrele
discuţia despre păpădie şi bolovanul
ţie îţi plăcea globul evanescent perfect
elaborat
de la intrarea în peşteră
e tot acolo
mie dezastrul din clipa următoare între o margine de afară
zborul seminţelor prin aer şi mine
şi rizomii de mai târziu adulmecând izvoare
subterane undeva, cică ar exista oceanul
am ştiut de atunci că te voi lăsa să pleci
nu ştiu cum arată
oriunde oricând porţile sunt tot închise
că lucrurile sunt dureros de simple
şi ferestrele
şi nu şi bolovanul
nu-l cred pe cărtărescu
unii chiar  întorc privirea în fotografia de
desenează-mi un ocean
grup cu markerul
vreau să îi simt gustul
silhouette cu buzele-ţi tivite în pielea mea,
iubito
îţi trebuie forţă să rămâi singur
să-ţi îmbraci gândurile în staniol
dincolo, cineva mi te şterge din mine
dând culoare vieţii aici mi te-am tatuat pe pleoapă
poemul ăsta nu are fluturi
întotdeauna ai de ales: ca să le colorez aripile
poţi face lumea mai acceptabilă
cu tine
sau să te tolerezi pe tine – cel din afara ta porţile au rămas tot închise
şi ferestrele
cu el nu ai aproape nimic de împărţit şi bolovanul
poate corpul vesperal
de la intrarea în peşteră
adevărurile fruste – cruste ale minciunii e tot acolo
şi norii – pleoape zdrenţuite ale cerului
între o margine de afară
sub care Putin învaţă cocorii să zboare şi mine
undeva, cică ar exista oceanul
autorul scrie de multe ori închis în oglinda nu ştiu cum arată
vorbelor
porţile sunt tot închise
cu gândul la exhibările purificatoare şi ferestrele
mi-aş dori să fiu mai degrabă chiromantul
şi bolovanul
actelor ratate desenează-mi un ocean
cu markerul
sper că vreau să îi simt gustul
oamenii nu sunt metastaze ale lui
cu buzele-ţi tivite în pielea mea,
Dumnezeu iubito
şi nu mă voi topi în întunericul umbrei mele
dincolo, cineva mi te şterge din mine
la capătul curcubeului există totuşi ceva aici mi te-am tatuat pe pleoapă
poemul ăsta nu are fluturi
ca să le colorez aripile
Dorel Vidraçcu cu tine
Nostalgie Florea Lina
M-adie gândul de-o agapă Visele mele,
Din vremea morilor de apă, mâncate de molii,
Unde-adăstam, în ceas târziu,
zăceau într-un sac...
Prin aburii de vechi rachiu; în podul uitării,
www.oglindaliterara.ro
pe un raft plin de praf!
Ciupiseră din ele,
tot felul de gânganii...
Arătau acum ca o sită,
prin care aș putea să mă strecor...
să ma fac mică...
Să mă fac scrum,
si să îți împrăfuiesc toate drumurile!
Să nu mai vezi bine
pe unde treci,
de mine!
Să- ți intru în gât,
să tușești,
să strănuți, 
să te îneci...
Și-n ochi...
să te văd lăcrimând,
în sfârșit, din cauza mea!
... să îți fac,pentru o clipă,inimă rea!
Și ce-o mai rămâne din mine,
2-3 particule fine,
să- ți rămână pe gene...
să mă visezi,cum te visam si eu...
Și nu mi-a fost bine!
Adrian Grauenfels
100 de ani în urmă
uite, mi-ai adus o cafea 
cu două linguriţe de zahăr 
amestec negrul în gol
contra acelor de ceasornic
timpul să dau înapoi 
 
zaţul ne arată copilăria
ghicesc tropotul cailor
tineri
căruţa cu fructe doldora pe drumul de ţară
mirosul de fum din soba ţăranilor
puneau mămăligă seara pe cărbuni
pescarii tăiau peştele în lungul valurilor
senină e cafeaua asta..
 
şi muzica din cort se strecura alene
tu adormiseşi cu ibricul în mână
aveai gust de zmeură culeasă dimineaţa
când roua umezeşte obrajii
şi urşii mai visează la un espresso dublu..
femeia cu o pipă neagră
femeia cu o pipă neagră 
se îmbrăcase frumos 
pentru şedinţa de fumat 
pretext ca să vorbească de Cehov 
privindu-se în ochi
mai adânc decât vede retina 
(ar fi putut să pătrundă soarele acid)
fumuri fumuri rostogoleau 
pe când admiraţia era însoţită de gesturi şi
plecăciuni 
spre nordul magnetic 
despre care se ştie că nu există 
 
dar îl simţea cu pielea 
cu catarama ei de bronz care o strângea cu
furie 
ca un corset 
ca un vampir de femei tinere 
dornice de love 
pe care n-o mai găseşti nici în cărţile vechi
prăfuite
nici în noi, pictorii de himere
AG
10353
 O întâlnire cu
scriitorul suedez
Melker Garay
(Note de traducǎtor)
Credo quia absurdum...
(Tertulian)
Însǎşi gǎsirea noastrǎ a stat sub semnul tainei şi al întâmplǎrii. Mai
întâi a fost întâmplarea. Ca într-un basm frumos, oriental, românesc ori
nordic, mi-a fost oferitǎ de Osama Khalil, editorul cǎrṭii, întâia traducere
a însemnǎrilor modestului kyrkvaktmästaren, cu îndemnul: „citeşte-o pânǎ
mâine; autorul va fi aici”. Un asemenea imbold, trebuie sǎ recunoaştem, nu
blagosloveşte în fiece zi un traducǎtor a cǎrui faimǎ nu apucase sǎ treacǎ
de malurile Senei... Și m-am grǎbit cǎtre mica mea chilie, princiara mea
chambre de bonne, pentru a o rǎsfoi în tihnǎ. Primul eseu ce, din cele
50 publicate în volum, mi-a stârnit curiozitatea, acest nectar divin ce mi-a
îmbǎtat, de când mǎ ştiu, cugetul şi paşii, începea astfel: Azi-noapte l-am
visat pe Marx... Hotǎrât lucru, mi-am zis, numai un spirit subtil, cu mult
simṭ al umorului, ar putea mǎrturisi cǎ visele-i tainice de bǎrbat, credincios
sau nu, îi sunt bântuite de Karl Marx şi nu de-un trup de fatǎ cu nuri
seducǎtori...
Mâine. La Le Scribe l’Harmattan, lume multǎ. „E aici”, mi-a
şoptit Osama, a tainǎ. „Unde?”, am întrebat. „M-a rugat sǎ nu-ţi spun încǎ”,
adǎugǎ, tot în şoaptǎ, sporind taina...
Am iscodit chipurile celor prezenṭi în salǎ, încercând sǎ-l aflu.
Și, deodatǎ, tocmai când începea serata, am întâlnit o privire lǎturalnicǎ,
discretǎ, ce sta la intrare. O privire ce pǎrea legǎnatǎ de visul Incaşilor, de
zborul condorilor peste misterele Anzilor Cordilieri ori de tainele ṭinutului
renilor... O privire ce pǎrea descǎlecatǎ din legendele întinsului regat nordic
strǎjuit de gingǎşia Zeiţei Idun... Acea privire nu putea fi decât a lui, a lui
Melker Garay. Nu-mi mai amintesc nimic altceva din acea searǎ, atât de
nerǎbdǎtoare am fost sǎ-i vorbesc...
A doua zi aveam, din multele care i-au urmat, în Paris, la
Londra, la Bucureşti, întâia întâlnire de lucru. Și i-am explicat de ce mǎ
voi strǎdui sǎ lucrez, plecând de la ceea ce
ştiinṭa traducerii nu ne recomandǎ: o sursǎ
intermediarǎ. Îndoielile, întrebǎrile, sumeṭirea
aparentǎ a nevinovatului nostru ṭârcovnic, mi-
au stârnit nostalgii legate de însǎşi familia
mea, de unchiul ţârcovnic în satul nostru,
de amintirile din bisericuţa satului, în care
stǎteau întotdeauna, în primelele rânduri,
bunicii şi bunicele mele, gospodari de frunte
în vatra strǎmoşeascǎ, de însǎşi devenirea mea
ori de amintirea celei dintâi înfruntǎri a ceea
ce credeam eu la vremea aceea a fi autoritatea
paternǎ. Într-o searǎ, la cina cea de toate serile,
singura ce ne aduna laolaltǎ pe toṭi ai casei,
copii şi pǎrinṭi, dupǎ vrednicia zilei, am refuzat
sǎ spun rugǎciunea cu care începeam, ritualic,
masa. „De ce?”, a tunat peste aroma bucatelor
gǎtite de mânurile mamei, nedumerirea tatei!
Fǎrǎ şovǎialǎ, i-am spus ceea ce învǎṭasem şi
se pǎruse logic gândirii mele de copilǎ plecatǎ
pe 13 anişori, la şcoalǎ: „Pentru cǎ Dumnezeu
nu existǎ, tatǎ. Teoria evoluṭiei ne învaṭǎ cǎ
omul nu a fost creat, ci a evoluat”. „Da? Și din
cine a evoluat, dupǎ mintea ta de nǎpârstoc,
omul?” „Din maimuṭǎ”, a sunat, nefericitul
rǎspuns. „Și unde ai auzit tu, aceastǎ prostie
mai mare decât tine?”, a insistat tata, iar eu
credeam cǎ Vezuviul sta sǎ-şi verse lava peste
cǎsuṭa noastrǎ, cu greu cumpǎratǎ, mulṭumind
Domnului, pânǎ atunci, searǎ de searǎ, pentru
acest dar minunat, peste fǎlnicia dudului şi
celor trei cireşi de lângǎ fântâna din curte.
10354 www.oglindaliterara.ro
Stane de lavǎ le vedeam toate, precum
în Pompeiul prezentat nu de mult,
într-o sâmbǎtǎ, la Enciclopedia...
„Am învǎṭat la biologie şi am primit
nota zece pentru cât de bine am ştiut
lecṭia. Uite carnetul de note”, am
îndrǎznit sǎ rǎspund tatei, mândrǎ de
mine, întrucât eram premianta clasei,
iar în carnetul meu se-ncolonau
cuminţi notele de pionier harnic,
cu bucuria copilei studioase ce-şi
ştia rǎsplǎtitǎ munca. Privirea lui
şi-a îndreptat revolta spre mama,
profesoarǎ la aceeaşi şcoalǎ: „Tu auzi
ce prostii li se vârǎ în cap, copiilor Marilena Lică-Maşala
noştri, în prezenţa ta, nevastǎ? Cum sǎ
se tragǎ omul din maimuṭǎ? Doamne-
Dumnezeule, ce-mi fu dat sǎ aud!”, spuse tata, închinându-se grabnic, cât
sǎ-şi stǎvileascǎ lacrima. Mama, împǎciuitoare, l-a rugat pe fratele meu sǎ
spunǎ rugǎciunea, în locul meu. Iar Tatǎl nostru, rostit de glasul emoṭionat
al bǎietanului de 10 ani, a domolit, pentru un timp, lama duelului ce-avea sǎ
se dezlǎnṭuie mai târziu, mai aprig, în sufletul meu, între învǎṭǎtura primitǎ
de la pǎrinṭi, cele studiate la şcoalǎ, cele visate de mine însǎmi şi toate cele
cu care s-a îndurat Dumnezeu sǎ mǎ batǎ în viaṭǎ.
Aveam sǎ înṭeleg cu mult mai târziu, cu 30 de ani mai târziu,
o datǎ cu dispariṭia timpurie a tatǎlui şi în curând, a mamei, drama şcolii
româneşti din anii copilǎriei mele, drama satului românesc, drama neamului
românesc. Atunci, în copilǎria mea, un tǎvǎlug ateu trudea sǎ şteargǎ din
memoria unui popor creştin de mia de veacuri, credinṭa. Aceasta era, de fapt,
sabia lui Damocles ce se-înǎlṭase peste liniştea casei noastre, îndurerându-
mi tatǎl. O gândire strǎinǎ satului românesc se infiltra la rǎdǎcinile tradiṭiei,
prin educaṭia în spirit ateu a fiilor neamului, chiar şi a fetei lui...
Eroul lui Melker îmi mai amintea de un vis dintr-o îndepǎrtatǎ
noapte de primǎvarǎ bucureşteanǎ, când am primit îndemnul de a cǎuta
o carte ce-ar fi rǎspuns nedumeririlor ce-mi frânau tinereṭea; ori de visul
dintr-o altǎ noapte, piteşteanǎ, de noiembrie ’89: o bisericǎ cu un hram
necunoscut, orientatǎ în stil catolic, în care se refugiau români însângeraṭi,
cǎutând salvarea, mântuirea, prevestind sângerosul decembre.
Lângǎ Notre-Dame, am primit, iatǎ, peste ani, aceastǎ carte.
Ce forṭǎ mi-a deschis calea spre Franṭa, în cǎutarea bisericii şi cǎrṭii
din visele mele? Ar fi trebuit sǎ fie Sfânta Scripturǎ. A fost sǎ fie acest
summum de întrebǎri fundamentale despre Creaṭie şi înstrǎinarea omului.
Oricare dintre noi se poate regǎsi în frǎmântǎrile acestui umil ţârcovnic,
preocupat de prezentul şi viitorul bisericii,
credinṭei, omenirii. Sunt luǎri la rost ce-am
cutezat oricare dintre noi, fiecare la vremea
lui, nu în sensul atât de subtil legat de tendinṭa
cǎtre dezîndumnezeire a omului, cât în virtutea
legilor nescrise ale bunului simṭ.
Am avut în biblioteca pǎrinṭilor mei toate
cǎrṭile dragi copilǎriei: Legendele Olimpului,
O mie şi una de nopṭi, Poveşti nemuritoare,
Spartacus, Jules Verne, Karl May, Ionel
Teodoreanu, Ion Creangǎ, Petre Ispirescu...
Una singurǎ a lipsit, alungatǎ, prigonitǎ
din lumina şcolii şi caselor patriei: Sfânta
Scripturǎ. Cǎutând iertarea, împǎcarea cu
Legea Pǎrinṭilor şi paginile sacre ce închise au
stat adolescenṭei mele, m-am strǎduit sǎ dau
o rostire româneascǎ acestui omagiu adus de
Melker Garay nobilului kyrkvaktmästaren,
firav simbol al despovǎrǎrii omului de sub
timpuri. Poate nu întâmplǎtor desǎvârşesc
aceastǎ lucrare la vremea atât de mult
aşteptatelor Sfinte Sǎrbǎtori Pascale...
Paris, 20 aprilie 2014
Bibliografie: Melker Garay, Jurnalul unui
ţârcovnic, în româneşte de Marilena Licǎ-
Maşala (volum în pregǎtire)
Titlul original: Kyrkvaktmästarens hemliga
anteckningar, Stockholm, Norlén and
Slottner, 2008
 Recuperări necesare
Un reper literar al deceniului
şapte: Miron Radu Paraschivescu
Cei care am avut şansa de a fi studenţi
la Filologia bucureşteană în anii aşa-zişi
de „deschidere culturală” (1965-1979)
ne amintim, nu fără o anume nostalgie,
de duminicile în care la etajul I al Casei
de cultură „Grigore Preoteasa” din Calea
Plevnei ne adunam în număr mare pentru
a ne întâlni cu Miron Radu Paraschivescu,
poetul care conducea Cenaclul literar „Prima
Verba”, unde instaurase un fel de democraţie
totală, mai ceva decât cea de la alt cenaclu
vestit în epocă – „Nicolae Labiş” de la Casa
Scriitorilor.
Omul avea carismă, era fermecător şi mai
toţi care veneau să-l întâlnească ştiau că vor
avea ceva de învăţat de la el, că vor primi
sfaturile dorite în materie de literatură, că este
înţelegător până la Dumnezeu, mai ales cu
aceia care băteau sfioşi la porţile literaturii. Nu
puţini dintre studenţi îi citeau şi-i învăţaseră
pe dinafară poeme întregi din „Cânticele
ţigăneşti”, deşi trecuseră peste douăzeci şi
cinci de ani de la apariţia lor, dar poemele de
acolo deveniseră un fel de blazon, de „carte
de vizită”, de etichetă ce nu mai puteau fi
nicicum despărţite de numele lui.
Cine spunea „M.R.P.”, spunea neapărat
„Cântice ţigăneşti”. Nu era puţin şi asta
dovedea că scriitorul devenise într-o oarecare
măsură popular, mai ales în mediile şcolare şi
studenţeşti.
Poetul avea şi renume de nonconformist
(între altele se ştia că îl atacase pe Arghezi
pe care – dulce naivitate! – voia să-l
scoată din literatură), era, cum bine şi
exact îl caracterizează Eugen Simion, un
„temperament ciclotimic, pasional, capabil de
mari elanuri şi de bruşte depresii, trecut prin
mai multe crize psihice”, dar care „avea cultul
prieteniei ardente, dar şi pe cel al aversiunilor
paradoxale”.
Autor cu o biografie încărcată de contradicţii
în atitudini şi acţiuni, Miron Paraschivescu a
scris poezie, proză şi teatru, făcând în acelaşi
timp şi publicistică (în 1938 a debutat cu
volumul Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor
şi a Basarabilor, cuprinzând reportaje în
maniera lui Geo Bogza), aşadar ne-a lăsat o
moştenire literară nu numai interesantă, ci şi
demnă de a reintra în circuitul literar actual,
scoţând numele autorului din conul de umbră
şi de uitare în care a intrat în ultimii treizeci –
patruzeci de ani.
Această sarcină de reevaluare a vieţii şi
operei lui Miron Radu Paraschivescu şi-a
asumat-o, în urmă cu aproape zece ani, d-na
Ana Dobre, o tânără cercetătoare pe care
subsemnatul (împreună cu d-nii C. Stănescu,
Teodor Vârgolici, Horia Garbea şi Constantin
Carbarău, componenţii juriului Concursului
literar organizat de revista „Sud”) am avut
plăcerea şi inspiraţia s-o premiem şi s-o
promovăm primii. Astăzi d-na Ana Dobre este
un critic cu statut bine definit fiind autoarea
mai multor cărţi şi colaboratoarea unor reviste
centrale importante.
Monografia Miron Radu Paraschivescu
– eternul eretic, apărută într-a doua ediţie,
revizuită şi adăugită (Editura Muzeul
Literaturii Române, Bucureşti, 2013) ne dă
încă o dovadă incontestabilă despre virtuţile
şi posibilităţile critice ale d-nei Ana Dobre,
care şi-a conceput cartea mai întâi ca o teză
de doctorat şi mai apoi ca monografie căreia,
sedusă de subiect, i.-a adăugat noi capitole,
rezultând studiul de acum, de aproape şase
sute de pagini. Un studiu despre care autoarea
mărturisea la prima ediţie, din 2010: „Am
căutat să reconstitui traseul în viaţă ale
acestui om atât de evanescent, care scapă
oricărui gen de clasificare, de tipologie, să
intru în consonanţă cu el, să empatizez, să-l
înţeleg. Mărturisesc că nu mi-a fost uşor, dar
dincolo de limitele mele de înţelegere, m-am
străduit să fiu cât se poate de obiectivă. Să nu
nedreptăţesc un om care a avut propria povară
de purtat pe umeri - destinul său”, iar la ediţia
a II-a revenea cu precizări noi: „Autoarea
nu a putut aduce mai mult decât o spuneau
documentele. Efortul a fost concentrat pe o
interpretare cât mai obiectivă şi apropiată de
adevărul istoric şi personal, fără a cădea în
extreme. Fără, adică, a-l declara mai mare
decât este, dar şi fără a-i minimaliza efortul
civic sau literar… Omul şi scriitorul, această
dublă dimensiune a personalităţii lui M.R.P.,
excentricităţile sale, disidenţa controversată,
prieteniile, idiosincrasiile, tot ce am crezut că
poate constitui un punct de plecare pentru o
reconsiderare critică a fost avut în vedre.
Demersul d-nei Ana Dobre a fost, se înţelege,
cu atât mai dificil cu cât personajul d-sale a
trăit, cum s-ar putea zice, la o răspântie de
veacuri şi de orânduiri, adică atât înainte de
instaurarea comunismului cât şi după aceea –
ceea ce a presupus documentarea pe multiple
planuri şi pe diverse paliere biografice; în
plus, fiind în totul o fire contradictorie, cu
atitudini şi reacţii adesea neaşteptate, cu
mutaţii psihologice multiple, Miron Radu
Paraschivescu a pus-o pe autoare, nu de puţine
ori, în situaţii dificile, întrucât nu întotdeauna
şi în tot locul informaţiile din diverse surse,
inclusiv arhivele CNSAS, nu coincideau cu
cele aflate de la persoanele fizice care l-au
cunoscut pe scriitor.
Remarcabilă în această monografie este,
înainte de toate, punerea între-o ramă, într-
un cadru istoric – social - cultural a faptelor
şi evenimentelor. D-na Ana Dobre nu-l
absolvă şi nici nu-l scuză pe ziaristul M.R.P.
pentru „excentricităţi” şi greşeli (cum ar fi
cea amintită, a atacului public la adresa lui
Arghezi) poziţia sa, ca autoare rămânând
criticului detaşat şi obiectiv, dornic să-i
prezinte cititorului un portret cât mai fidel
www.oglindaliterara.ro
Florentin Popescu
realităţii, cu toate luminile şi umbrele lui.
Temeinic, iavaş-iavaş, didactic în sensul
nedenaturat al termenului, autoarea purcede
la analiza şi critica operei poetice, relevând
– prin citate judicios alese – cam tot ce dă
nota de originalitate a liricii acestui scriitor,
adăugând ca un pandant necesar şi binevenit,
o serie de remarci despre traducerile acestuia
din marii barzi ai lumii, cu inserarea unor
date despre legăturile lui M.R.P cu aceia
(legături nu numai prin texte, ci şi prin
afinităţi.
Subscriind tacit la opinia încetăţenită a
criticii literare în legătură cu publicistica
paraschivseană, autoarea conchide: „Multe
dintre reportaje şi articole atestă vocaţia sa
de cetăţean, îl definesc ca om cu vederi de
stânga. Multe dintre ele sunt bine scrise, dar
aceste sclipiri care le-au făcut să strălucească
un moment nu s-au dovedit suficiente
pentru a le salva de la statutul în efemeride.
Valoarea lor este, astăzi, doar documentară”.
Nou este în această ediţie şi capitolul
intitulat „Balcanicul Radu Paraschivescu”,
în care, zăbovind asupra Cânticelor
ţigăneşti d-na Ana Dobre face o trecere în
revistă a ceea ce înseamnă balcanismul de
la Anton Pann încoace, după care conchide:
„Lumea lui Miron Radu Paraschivescu se
constituie la periferia unui centru urban
fără aspiraţii metafizice, având un destin
derizoriu. Mitologia, pe care o creează are
toate elementele precarităţii, prizonieră a
propriei istorii. O lume a efemerului, supusă
zădărniciei, trăind voluptatea clipei”. Mult
mai concesivă pare a fi d-na Ana Dobre
atunci când comentează creaţia teatrală a
personajului său. „Dramaturgia lui Miron
Paraschivescu – notează d-sa – evidenţiază
un spirit de histroism cu o plăcere enormă
de a se juca pe sine, de a-şi materializa
scenic obsesiile, confuziile, cu un talent
tehnic de a imagina scenografic şi regizorul
şi o inadaptare dramaturgică de a crea viaţă,
personaje vii şi viabile estetic.
Elaborată pe baza unei bibliografii solide şi
cu o tehnică pe care am numi-o a goblenului
(având, desigur, în vedere, o viaţă şi o operă
poliedrică, precum cea a lui M.R.P.), sau mai
degrabă o miniaturilor orientale, monografia
d-nei Ana Dobre fixează obiectiv şi temeinic
portretul scriitorului în istoria literar,
sugerând totodată o multitudine de unghiuri
din care poate fi citită şi înţeleasă opera
paraschiveană.
7 aprilie 2014
10355
 ^ ^
Ideal a lui Moretto?
Au în limba cea germană
barbu lazareanu cu privire la eminescu N-au tradus ei comedia,
Ei străinii? Însă Espana
Te adoră, o Madona,
(urmare din numărul anterior) Cum mi te-a creat Moretto.

Versurilor albe li aflăm oarecare farmec, chiar S-ar zice o Răspunde Dona Diana:
dacă ele, ca în „Jocuri şi distracţii” nu au decât rolul prevestire şi câtorva Nici n-aş plânge caro mio,
de-a indica în ce chip trebuie împlinite punctele de din versurile Glossei De ar fi traducţiune
suspensiune după o iniţială, pentru dobândirea câte maestrului. Rea ori bună, ea nu schimbă
unui nume de erou şi de eroină: Poetul arată, apoi, Din valoarea mea internă.
crearea într-o singură zi Dar Negruzzi, mio caro,
E l e n a sau noapte a comediei El a scris o comedie,
(luând hârtia) lui Negruzzi, celei „în Comedia originală.
Adresa către E…E… şi mai multe puncte trei acte cu boschet şi cu Viclenie şi amor.
Elena însemnează. E dară pentru mine. ascundători secrete”. Şi Acolo mă văd pe mine
urmează: Figurând sub nume – Elena
(deschide hârtia) „În anul 15… Iar pe Manuel il caro
Ce văd, o poezie şi jos cine-i subscris? (Eminescu greşeşte: Văd că mi-l numesc Costică.
Un C… şi iarăşi puncte? – Acesta e Costin! Moretto a vieţuit în Dară cum c-a imitat-o
Cum? El a îndrăsnit să-mi facă-o poezie? anii 1615-1669) post Nici n-o spune, nici n-o scrie;
Semeaţă încercare! Nici nu voi să cetesc!... Christum natum, trăieşte Ci pe mine mă sileşte
De ce să n-o cetesc? Voi pune-o iar la loc şi un autor spaniol Să recit la versuri rele.
Şi-oi face că nici nu ştiu. Ia să vedem ce Moretto şi scrie acela o De-a făcut asta Negruzzi
scrie, comedie cu titlul Dona Cu Madona lui Moretto
(Citeşte) Diana, adică – hoţul de Atunci eşti nenorocită
el! – schimbă pe Elena lui Dona Diana, Dona Diana!
Se spune, iubită, că omul simţeşte chir Cocovei în Diana; şi
Odată în viaţă un dulce amor; din România transpune Părerile acestora le-a păstrat Eminescu mai
De trece acesta, în piept se-mpietreşte scena tocmai în Spania. puţin de un an, până a început să publice în acele
Pătruns este veşnic de-al iernii fior, Ei, drăcia daracului! – ş-apoi nici nu spune chir „Convorbiri Literare” despre care, (pe marginea
Dar iarna nu trece şi iar primăvară Moretto c-a tradus-o de pe moldovenie în anul foii 52 din caietul manuscris 2258) scria că sunt:
Nu-nvie natura cu blânde şoptiri? cutare - dar nu aşa!” „Copii a unei naturi răutăcioase”, parodiind pe
Ia trece, ia trece – ah! azi iubesc iar Negruzzi care tipărea pe atunci. Copii de pe natură.
Cu-ntâiul meu farmec, cu aceleaşi simţiri! *** O cunoştinţă – nu
Greşit care crede că omul în viaţă încă de aproape – prinde
Odată iubeşte cu farmec şi dor. După tachinarea în proză, vine una în să se înfiripe între tânărul
Sunt june, sunt liber de fior şi de gheaţă versuri, parte foarte reuşite. Din aceste versuri se poet (în vârstă de 20
Amorul oricare e-întâiul amor! poate vedea cât era Eminescu la curent cu studiile ani), şi între redactorul
asupra literaturii spaniole pe care Ştefan Vârgolici „Convorbirilor”.
Elena le publica între anii 1869-1870 în „Convorbiri” Eminescu când îi scrie
… Aurică ce gândeşti? (Miguel Cervantes, Lope de Vega şi teatrul său, acestuia semnează
Don Petro Calderon de la Barca) şi cât de bine ştia respectuos: „al D-voastră
Au r i c ă să se pună în atmosfera vremii zugrăvite în acele supus”. Dar, în scrisul
Nu ştiu ce să gândesc dar văd că de amor studii. Ritmul şarjei lui Eminescu e cel al lui „Don lui, se şi vede mijind
Se zice pe hârtie, de fior, împietrire Ramiro” de Heine (cu a cărui traducere Negruzzi o afecţiune pentru
Că iarna trece, că vine primăvara… îşi începuse colaborarea la revista societăţii Negruzzi; iar opiniile sale
Ah, tare e frumos!... Îmi vine mai să plâng! Junimea din Iaşi). despre literatura acestuia
Iată acele versuri: apar mai puţin (o, mult
*** mai puţin) tranşate.
„Amor şi viclenie” a apărut în „Convorbiri Convorbiri literare Iată ce-i spune - între
Literare” anul al III-lea în numerele de la 1 şi 15 Romancero Espanol3 altele – în scrisoarea trimisă din Viena în ziua de 6
Ianuar şi 1 Februar 1870. Februar 1871 (Convorbirile Literare au publicat-o
Autorul îşi declară originală comedia, de De ce plângi, o Dona Diana în numărul jubiliar al anului al 25-lea de la apariţia
vreme ce n-o pune în rândul celor traduse. Eminescu De ce ochi-ţi lăcrimează? lor, adică la 1 Mart 1692):
e, însă, de altă părere. El o socoate împrumutată Nu eşti sfântă şi frumoasă „Am citit Electoralele şi mi-au plăcut foarte
pe alocuri din „El desden con el desden” al lui Ca o dramă spaniolă? mult; însă cu toate astea nu ştiu dacă e prea locală
Augustin Moretto y Cabana (se ceteşte Cavania). Ştii, Don Manuel perfidul4 în timp, dacă nu e prea mult caracteristică picăturii
De altminteri, piesa aceasta a dramaturgului spaniol Îmblă noaptea după fete de vreme în care trăim şi dacă peste o sută de ani
contemporan cu Lope de Vega şi cu Calderon de la Fete brune, dulci şi palizi vor mai exista oameni de tagma Lehăescului. Altfel
Barca a fost imitată de mulţi, în întâiul rând de către Ca dulci nopţi de primăvară? – pe cât pricep eu să judec – e foarte bine scrisă; şi
Molière în „La Princese d’Elide”; iar dintre germani Junimea are dreptate dacă vă încurajează să urmaţi
vienezul Joseph Schreyvogel (sub pseudonimul Nişte rânduri scrise pe margini aveau de-a scrie caracteristice de acestea; numai că şi eu
West) a prelucrat-o dându-i titlul „Dona Diana”. intenţia să înlocuiască ultimele trei versuri, prin: am dreptate tonul de conversaţiune, caracterele-
Dar să nu ne pierdem în digresiuni. serii, situaţiunile ce le întrebuinţaţi în nuvele sunt
Am spus că Eminescu consideră „Amor „Inconstant, iubeşte-o alta – bune pentru comedia de salon, dar comedia e un
şi viclenie” drept o pastişă. În al patrulea volum- Alta, brună, dulce, pală teren foarte apt şi pentru dezvoltarea ideilor satirice.
manuscris din cele 44 ale poetului păstrate în Ca o noapte-a primăverii” Astfel ce risipiţi ici în novele, acolo în caracteristice
Academia Română, - caiet care poartă pe scoarţă Dar să ascultăm ce răspunde Dona Diana: izolate, le-aţi putea împreuna cu succes în comedii
inscripţiunea: „Notiţe, studii, etc.” (Ms. 2257) – Nu-i aceea ce mă doare ca într-o monas superior. Poate că să nu fiţi de ideea
găsim, în această privinţă, la foile 51 (faţă şi verso) De ce inima-mi amară mea, însă eu cred că dacă aveţi vreo scrisoare în
şi 52, nişte butade ale lui Eminescu în proză şi în Căci Don Manuel ş-acum care elementul clasicităţii să predomine, apoi e:
versuri albe. Poetul îl botează pe Iacob Negruzzi E fidel ca totdeauna „Viclenie şi amor…”
cu porecla unuia din eroii copiilor de pe natură ale Da aceea ce mă doare Dar dacă sentinţa dată împotriva comediei
acestuia şi anume cu porecla: chir Cocovei. Chipului Şi ochii mei îi fac (?) să plângă „Amor şi viclenie” Eminescu o retractează
de alcătuire a „Amorului şi vicleniilor” îi dă numele Est3e că Negruzzi Iacob, oarecum, în schimb asupra vremelniciei copiilor de
de: Vicleniile lui Scapia”. Iar desfăşurarea unei M-a trimis în româneşte. pe natură şi a satirelor lui Negruzzi, el îşi strecoară
istorii ciudate, el o începe cu următoarele reflecţii: în chip dibaci şi de astă dată părerea. Totul e însă
„Timpii (adică timpurile) se iau de păr şi se Urmează o ştanţă ştearsă de Eminescu şi pe mai fin. Asta pentru că nu numai amorul, dar şi
trag îndărăt”. care o reconstituim aici: simpatia confrăţească îşi are vicleniile ei.
„Trecutul e viitor şi viitorul e trecut”. Şi de ce tu să te superi (continuare în nr. viitor)

10356 www.oglindaliterara.ro
 deveni aproape aerian, sau mersul
nemuritorilor daoisti care doar astfel

Caduceul lui Hermes

ajung în insulele Fericiţilor. Pe lângă
posibilităţile de levitaţie ale magilor şi
sfinţilor creştini, privilegiul zborului
extatic, al acestei ascensiuni în spirit
l-au primit în somn şi l-au descris
oameni predestinaţi, precum Pitagora
şi Mahomed. Legătura dintre păsări
(urmare din numărul anterior) şi cer a determinat asemănarea lor
cu îngerii, atribuindu-li-se folosirea
unei limbi angelice - poesia, un limbaj
2. Câmpiile Elizee sau Câmpiile Fericiţilor sunt cea de-a doua lume ritmat, menit să faciliteze pătrunderea în
bazată pe dimensiunea supranaturală, adică a reperelor uzitate de fiinţele stările superioare. Înţelepciunea, spune
pământene. Acolo mergeau sufletele care au fost apreciate ca fiind bune. Rig Veda, este mai iute decât pasarea,
Nu exista frig, foame, sete, chin. Era o nesfârşită întindere de verdeaţă, de iar vorbirea, emanaţie nevăzută a Liviu Pendefunda
pomi fructiferi, în care eroii sau oamenii pioşi care au slujit cum trebuie zeii spiritului, este ea însasi înaripată. Îmi
se bucurau de odihna binemeritată, exact acea lume pe care o sugerează în amintesc dintr’o lectură pe care nu o pot
ritualurile de înmormântare preoţii tuturor religiilor contemporane – Paradisul, preciza că acest limbaj al păsărilor este şi o expresie coranică care desemnează
Raiul, cel care în mod edenic se contopeşte metaforic cu pământurile cunoaşterea supremaă. În ultimile milenii eroii învingători ai dragonilor îşi
primordiale ale Genezei. Ca localizare, ei considerau Câmpiile Elizee a fi cuceresc astfel nemurirea şi, nota bene!, înteleg limbajul păsărilor. E ceea
prezente dincolo de Coloanele lui Hercule, la marginea Pământului. Pentru o ce s-a relatat în legenda nordică lui Sigurd sau Sfântului Matei care asculta
înţelegere rudimentară, Pământul era reprezentat având nişte margini abrupte, glasul porumbelului – Duhul Sfânt care aşezat pe umărul său îi dicta revelaţiile
înconjurate de ape şi stânci. Dincolo de aceste margini se întindeau Câmpiile Evangheliei (aşa şi este reprezentat pe portalurile catedralelor). Îngerul Bunei
Elizee. Bineînţeles, aceste două lumi erau inaccesibile muritorilor. Doar Vestiri, vine în aceeaşi postură să o vesteasca pe Sfânta Fecioara, însotit de
semizeii sau eroii puteau accede la ele, aşa cum doar Orfeu a putut coborî un porumbel, reprezentând un alt ego, iar salutul său e mereu înaripat (ave
sub pământ pentru a o elibera pe Euridice. Infernul era populat de monştri, = fii sanatos şi avis - pasăre). Un celebru om al spiritului, un persan, Farîd
precum Cerber sau Furiile care omorau pe orice muritor care se aventura ed-DIn ‚Attar, a scris chiar un poem de aproape 5 000 de versuri intitulat
dincolo de frontierele lui arbitrare. Şi atunci Pământul reprezenta pentru antici Mantie Utta’ir (Limbajul păsărilor) ce constituie cea mai lucidă expunere a
lumea fizică, geografică, atât cât era cunoscută de ei. Ei nu s-au aventurat4 spiritualităţii sufiste. Lebăda, îl însoţea pe Apollo în migraţiile sale hibernale în
decât până la Coloanele lui Hercule, după care au cercetat cele trei continente Hyperboreea şi unea astfel ţinuturile nordice şi mediteraneene. Faimosul cânt
din jurul Mediteranei, Europa, Asia şi Africa. Dincolo de ele, ei considerau al lebedei este un aspect al limbii păsărilor şi în India, lebăda este animalul de
că există haosul sau apele sau marginea lui. Întotdeauna am avut nevoie de călărie al lui Brahma şi al lui Varuna, ea clocind Oul Luminii (brahmanda) pe
sprijin. Specific omenesc, nu am fost stăpâni pe noi. Aveam nevoie de zei sau apele primordiale. Vulturul, a cărui privire avea faima de a aţinti soarele fără
semizei pe care îi alegeam şi onoram cu titluri dintre eroii noştri; mai târziu, înnicio greutate, putea percepe în mod direct lumina inteligibilă, iar în India,
era creştină, am martirizat, fericit şi sanctificat persoane pline de har, ale căror
vulturul divin Garuda, stralucitor ca focul, era animalul de călărie al lui Vishnu
fapte şi deosebită inteligenţă i-au ridicat deasupra celorlalţi. Omul primitiv şi întruchipa un stadiu transcendent de spiritualitate. O altă pasăre solară,
măsura importanţa adversarului sau a obstacolului întâlnit dupa mareţia phoenix, denumirea greceasca pentru benu egiptean, e identificată cu bâtlanul
acestuia, în care vedea, ca şi noi, un semn de forţă, realizând sentimentele de purpuriu. Se credea ca aceasta pasăre mitică renaşte din propria-i cenuşă şi de
teamă şi respect. Ceea ce pentru el estima suprema transcendenţă era lumea aceea simboliza învierea.
de temut a cerului, imuabil şi inaccesibil, a cărui ameninţare se ascundea în Dar cea mai interesantă asociere cu simbolismul temporal al lumii
spatele unui văl de nori care revărsa asupră-i în timpul furtunilor fulgere şi cereşti este albina. Prin simbolurile masonice găsim albinele şi stupul de
tunete. E firesc ca oamenii să fi presupus că dincolo de bolta înstelată domnea albine, care sunt considerate simbolurile purităţii şi salvării, ale înţelepciunii
o autoritate capricioasă, invizibila, de neratins. Aceasta putere ocultă era cu atât
şi supunerii dar şi ale regenerării. Albina este una dintre cele mai extraordinare
mai misterioasă cu cât se transfigura într-o lumină binefăcătoare ce se ivea în creaturi din lumea insectelor. Sistemul social complex al stupului de albine
fiecare dimineata odată cu apariţia soarelui. Cultul solar a fost universal; Osiriscare organizează până la 40.000 de indivizi într-o singură unitate activă, a
în Egipt, Baal în Caldeea, Mithra în Persia, Helios în Rhodos, devenit Apollo o fascinat omenirea de secole. Albina, si ea înaripată, al cărei nume ebraic (debo-
dată cu sosirea sa din Hyperboreea în Grecia, înainte de a fi adoptat de Roma, rah) derivă din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul Verb (dbr), a fost uneori văzută
el reprezintă inteligenţa cosmică ce luminează şi, prin urmare, veghează asupra ca o picătură de lumină căzută din soare în zori de zi. Ea le-a picurat pe buze,
misterelor - ezoteric sau asupra misteriosului spatiu intergalactic. Frate geamăn în somn, lui Platon şi lui Pindar mierea inspiraţiei poetice şi a graiului îngerilor.
cu Artemis-Diana, născută înaintea lui, de vreme ce noaptea lunară precede De altfel, mierea este o hrană a nemuririi, iar albina, ieşind din nou la lumina
ziua, Apollon cel solar a ajuns să se bucure de o cvasiomnipotenţă cu funcţii zilei după iernatul ei în stup, a devenit un simbol al reînvierii iniţiatice.
multiple de clarvăzător, medic, preot, muzician şi arcaş. Cu o singură săgeată a Stilul de viaţă al albinelor a inspirat, încă din vremuri vechi, interpretări
sa el putea ucide sau vindeca, simbolurile razelor sale fiind coroana de lumină, simbolice, mituri şi legende, poveşti, poezii şi fabule, meditaţii filosofice,
aureolele sfinţilor5, cununile de lauri ale eroilor - simbol al nemuririi, la fel cum
steme şi blazoane, comparaţii şi metafore. Mierea şi ceara se plămădeau
coarnele berbecului solar erau simbol al puterii şi raza vizibilă a inspiraţiei, cea
tainic, în scorburi şi, mai târziu, în ştiubeie în care privirea omului nu putea
care îi împodobea fruntea lui Moise. Alte divinităţi, precum Attis şi Cybele, şi- pătrunde prea uşor; tot ce se petrecea acolo ţinea de o alchimie misterioasă
au aşezat pe cap tiara trietajată, semn al dominaţiei lor asupra celor trei trepte în urma cărora, din flori se năştea mierea şi se întocmeau, cu un meşteşug
ale cosmosului, coroana supremă de care astăzi numai papa se poate prevala, ascuns, fagurii, fără seamăn în desăvârşirea lor. Munca îmbrăcată în tăcere,
deşi a renunţat să o poarte. un zumzet înconjurat de tăcere ascunde însă un limbaj, un mod de comunicare
Domul ceresc care ne domina în timpuri imemoriale a fost comparat al armoniei cosmice, limbajul dansului. In Egiptul antic, albina reprezenta
cu o cupola, cu o boltă scobită deasupra pamântului, cu un capac greu care ne faraonul Egiptului de jos, sufletul şi soarele reprezentat prin virtutea dungilor
acoperea şi ne proteja totodată, ceea ce este sugerat prin mitul lui Uranus. Apoi sale aurii şi prin puterea zborului. Albinele erau lacrimile lui Ra. Albina
civilizaţiile contemporane (din ultimele zece milenii) au reprezentat cerul prin greacă simboliza munca, supunerea şi era sacră pentru Ceres şi Artemis şi
umbrela de aur care-l apăra pe Buddha (transmisă azi prin umbrela suveranilor era emblema lui Ephesus. În India, albinele albastre se odihnesc pe fruntea
orientali, prin porumbelul Sfântului Duh acoperind lumea cu aripile sale zeului indian Krishna, iar Shiva poate fi reprezentat de o albină şi un triunghi.
desfasurate ca o boltă şi chiar prin baldachinul ce ramâne înaltat deasupra Din moment ce dispare iarna şi se întoarce vara, albina simbolizează învierea
noului papă dupa alegerea acestuia în conclav şi deasupra obiectelor sacre din şi speranţa. Albina a fost asociată cu Cristos pentru ca poate înţepa dacă este
biserici şi procesiuni. ameninţată, dar produce şi mierea dulce. Albina şi stupul reprezintă credinţa
Neputinţa pământeanului de a se ridica deasupra planului terestru l-a facutşi biserica în creştinism. Mierea şi laptele constituie hrana zeilor, un simbol
să aibă o smerită admiraţie faţă de neamul înaripatelor, capabile să zboare liber al abundenţei al ţării promise evreilor şi un semn al milei lui Cristos. În
şi să atingă prezenţa divină. Păsările au fost considerate drept mesageri ai zeilortradiţia populară se spunea ca are calităţi de conservare şi că acţionează ca
şi toate manifestările puterii spiritului au fost preluat de aripi. Păsările, aripile
afrodisiac, simbolizează astfel imortalitatea şi fertilitatea. Din zilele Greciei
şi zborul au simbolizat stările superioare ale fiinţei, ceea ce nu putea fi explicat
antice, mierea simbolizează elocvenţa, o limbă mieroasă. Albina era emblema
ca un arc reflex, ca un apanaj delimitat de lumea obişnuită a componentelor lui Napoleon I, deşi Napoleon III a numit-o ulterior simbolul muncitorilor.
cosmice din fiinţa umană. Aşa că penele care înconjoară capul marilor şefi Albina a fost asociată ca un simbol al sufletului, ea fiind şi simbolul
amerindieni arată autoritatea lor spirituală, posibil extrapolate prin folosirea supravieţuirii după moarte, devenind în timp şi simbolul învierii. A fost, din
coroanelor la capatele încoronate sau în cadrul tainelor religioase, imprimând totdeauna, un promotor al prosperităţii, identificată cu eroii civilizatori care
figurilor sacralizarea asemănătoare îngerilor şi sfinţilor în simbolistica asociatăîntronează înţelepciunea şi armonia.
cercului. Aripile puse de Hermes, mesager al zeilor, la calcâie, îl eliberează
(continuare în nr. viitor)
de greutate, precum picioarele uşoare ale sfinţilor budisti, al căror mers poate
www.oglindaliterara.ro 10357
 ECOU LA O ANIVERSARE - AUGUSTIN BUZURA ŞI
CERCURILE EXPERIENŢEI AUCTORIALE
Când un scriitor împlineşte 75 de ani,
în mentalitatea comună se spune că e vorba
de senectute, nu însă şi în cazul lui Augustin
Buzura, căci parafrazând latinescul “Non
omnis moriar”, el se aplică şi vârstei – nu
toţi îmbătrânesc. Când, l-am ascultat la
o conferinţă la Iaşi pe academicianul G.
Bulgăr afirmând că pentru un intelectual
abia după 60 de ani vine creaţia matură şi
profundă, am rămas destul de contrariată.
Aveam pe atunci 24 de ani şi tot ce depăşea
35-40 mi se părea senectute. Mai târziu am
înţeles că intelectualitatea este o formă de
vitalitate care rodeşte uimitor la cifre mari.
A fost ziua romancierului şi
Terezia Filip academicianului născut la Berinţa, în
Maramureş în anul premergător izbucnirii
Celui de-al doilea Război Mondial – într-o
generaţie cu copilăria marcată de evenimentele dramatice de la mijloc de secol
XX care s-au abătut brutal peste Europa şi România. Războiul, plecarea nemţilor,
venirea ruşilor, instalarea comunismului, colectivizarea, destrămarea proprietăţii şi
a clasei ţărăneşti tradiţionale, închisorile comuniste, rezistenţa din pădurile şi munţii
Maramureşului, apoi bulversarea satelor şi mutarea masivă în oraşe a populaţiei ca
să îngroaşe rândurile clasei muncitoare în fabrici, uzine, pe şantiere ş.a. nu au fost
evenimente line şi nici fericite. Elogiate în literatura vremii – nu şi în cea scrisă de
Augustin Buzura – ori falsificate, camuflate, uitate şi minimalizată suferinţa pe care
au generat-o, aceste experienţe au convulsionat societatea românească în mijlocul
secolului trecut, au frânt generaţii şi au pecetluit, adesea dureros, destine. Cu tot cu
tentativele felurite de-a le minimaliza dimensiunea tragică, astfel de frământări fac
substanţa epicului în romanele lui Augustin Buzura. Şi ce altă probă de fidelitate şi
de valoare a scrisului este mai plenară la un scriitor decât a depune mărturie despre
lumea şi evenimente pe care le-a traversat ca martor ori actor pe scena lumii ce i-a
fost date.
La această probă de fidelitate şi de valoare etică şi civică, academicianul,
romancierul şi omul de cultură Augustin Buzura se situează azi la o altitudine
pe care destui scriitori au ratat-o. De ziua sa aniversară cel mai autentic, sincer
şi neformalizat omagiu i l-au adus reputatului scriitor consătenii săi din Berinţa
Maramureşului. Unde? Cum? În sala căminului cultural recent renovat, în
prezenţa preşedintelui CJ Maramureş, Zamfir Ciceu, s-au adunat duminică, 22
septembrie colegi de generaţie cu ilustrul lor concitadin, generaţii de consăteni,
câţiva intelectuali din comună, rudenii ale sărbătoritului umplând până la refuz sala
laolaltă cu oficialităţi locale şi judeţene, jurnalişti, scriitori, oameni de cultură de
prin judeţ. Lucru rar azi la manifestări de carte şi cultură, căci nu vezi săli pline, nu-i
timp de cultură, cărţi şi idei în lumea noastră de “oameni practici”, mult prea grăbită
– spre ce, încotro? – nu ştim.
Prozatorul a fost evocat sincer dar în cuvinte oricum formale în raport cu
personalitatea de-acum magistrală ce a urcat încet dar sigur – şi singur! – culmea
pe care o contemplăm azi cu deferenţa cuvenită. Absenţa fizică a sărbătoritului
justificată de solicitarea Domniei sale la înalte niveluri academice, în cetatea care
l-a abstras din mediul său originar, aproape nu s-a resimţit. Buzura era oarecum
prezent prin efectul de câmp pe care-l iscă personalitatea. La un moment dat
pierdem prezenţa fizică a celor iubiţi, valoroşi şi geniali pe care, chiar dacă i-am
vrea în preajma noastră, nu-i mai putem avea aproape şi nici beneficia de prezenţa
lor fizică, de cuvintele şi de privirea lor. Căci personalitatea e un fenomen de câmp
ce operează cu distanţa. Când celebritatea devansează limitele persoanei fizice,
le amplifică pe cele spirituale, absorbind persoana într-o fenomenalitate vie de tip
cultural şi spiritual care activează şi radiază pe distanţe mari.
Personalitatea e în fond un câmp magnetic şi energetic generat de fiinţa
creatoare ce se disipează într-un areal ce se măsoară de la dimensiuni imediate,
regionale, până la cele continentale şi globale. Nu vorbim cu autorul ci cu ori despre
cărţile şi ideile lui, despre opiniile transmise prin scris ori prin imaginea lui publică,
în declaraţii de presă, în profesiuni de credinţă, în reportaje şi emisiuni tv etc. Ne
delectăm la distanţă de sute de km, cu bunul cultural ce a devenit personalitatea
scriitorului, intrăm în lumea cărţilor lui, degustăm literatura sa, răsfoind cărţile,
bucurându-ne ca de o prezentă pregnantă şi vie, deşi scriitorul e departe. Creaţia
oferă prilejul de-a ne emoţiona real în câmpul de idei generat de autor. Aşa s-a
întâmplat la Berinţa în 22 septembrie. S-a vorbit despre Augustin Buzura copil,
imagine rezidentă în amintirea celor care, cred ei că, l-au cunoscut şi înţeles. Sătenii
săi s-au bucurat de-a fi fost odinioară congeneri cu personalitatea acum celebră,
vorbind cu căldură şi emoţie despre familie şi evenimentele vremii, despre copilul
studios şi atent, cu un mod de-a fi aparte, care se juca şi muncea precum toţi copiii
10358 www.oglindaliterara.ro
satelor din acea vreme, dar mai ales citea, se refugia în cărţile şi în caietele sale.
Sensibil, interiorizat, profund şi de-o excepţională acuitate intelectuală – copilul
ai cărui ochi filmau atent tot ce vedea, depozita în sine ce-l tulbura şi-l înfricoşa,
a devenit cel mai mare romancier român contemporan, membru al Academiei
Române şi un intelectual-reper care nu şi-a negociat opiniile, nici adevărurile pe
care i le-a livrat realitatea, ci a înfruntat în felul său, un real nu tocmai familiar şi
ocrotitor. Scene, chipuri, evenimente memorabile, înmagazinate în sufletul de copil
au fost restituite apoi în cărţi. Cele mai multe întâmplări trăite la mijloc de secol
XX fac parte, din registrul psihologic al fricii, fie că e vorba de război şi de venirea
ruşilor, fie de colectivizare şi de vizitele nocturne ale activiştilor şi securiştilor
ce ridicau în miez de noapte chiaburi, intelectuali sau ţărani consideraţi rebeli,
care se opuneau des-proprietăririi şi spiritului colectivist. Feţele tăcerii e primul
roman care focalizează atenţia pe aceste adevăruri incomode şi dureroase ce se
voiau truncate. Cărţile sale sunt diagnoze ale obsedantelor decenii, scrise pe când
oficialităţile se alertau la orice nouă carte a lui Buzura iar criticii scriau cu rezervă
recenzii favorabile despre o asemenea proză, atipică, dificilă, ermetizată.
Augustin Buzura a fost un dizident şi un rezistent – un prozator care frapa
şi plăcea disconfortând prin curajul său aparte de-a înfrunta regimul. Ataca epic
realităţi pe care alţi prozatori le ocoleau cu abilitate sau le adecvau ideologiei
vremii. Eram incitaţi de proza sa, de modul în care îşi construia simbolurile,
parabolele, de îndrăzneala de-a spune adevărul derutând cenzura şi punând în
dificultate pe responsabilii de puritatea ideologică a literaturii. Încifrate până la a
face dificile, cărţile sale erau incomod de interpretat fără a recunoaşte adevărul ce
le alimenta. Pe când citeam Orgolii, un activist ce se dădea intelectual spunea “…
am citit vreo treizeci de pagini şi m-a plictisit…” Dincolo de valoarea indubitabilă
a prozei, meritul lui Augustin Buzura e curajul de-a spune adevărul în miezul
regimului totalitar despre chiar esenţa regimului. Rezistenţa din pădurile României,
ceapizarea cu bătăi şi schingiuiri, cotele enorme ale ţăranilor către stat, în ideea
că proprietatea este dificilă şi inutilă, sărăcia, abuzurile, cenzurarea libertăţii ce
se abătuseră peste societatea românească erau realităţi tabuizate ce făceau cu
atât mai incitante romanele. Formalismul activistic, birocratismul, mediocritatea,
delaţiunea, intruziunea mecanismelor diabolice în destinul şi gândurile indivizilor
cu scopul de-a le deturna sau diminua personalitatea, de-a le cenzura libertatea,
le regăsim în Orgolii, Vocile nopţii, Refugii, Drumul cenuşii. Prozatorul oferă
proba unei conştiinţe scriitoriceşti care nu se dezminte, nu dă îndărăt nici după ’89,
căci în post-comunism, oportunismul, parvenitismul şi lichelismul sunt acute şi
înfiorătoare, ca nişte roade otrăvite a ceea ce s-a sădit anterior pe neadevăr.
Viziunea sa epică, neomodernă, operează cu simboluri şi parabole ce, în
imaginarul cărţilor, conjugă psihanalitic dramele umane, istoria, mentalitatea,
socialul, puterea, politicul. Simbolistica epică vădeşte o lume deraiată de pe orbita
normalităţii. Drumul – unul al cenuşii şi al risipirii fiinţei, noaptea – un întuneric al
conştiinţei şi al unei lumi degringolate, rătăcite de la valorile-reper, tăcerea, ca un
sicriu sau un lacăt ce pecetluieşte adevărul, orgoliul – un zid de netrecut, al fiinţei,
al conştiinţei asediate dar şi al celei care asediază sunt în cărţile lui Augustin Buzura
paradigme existenţiale. Solitudinea, refugiul în sine ori într-o lume marginală,
uitată, noaptea, tăcerea, suferinţa, introspecţia, rătăcirea în întuneric transcriu
avataruri individuale pe fundalul unui social tulburat dramatic.
Protagoniştii – figuri atipice, se sustrag masificării, banalizării, ordinii impuse
artificial, prostiei şi anihilării, minciunii şi ipocriziei, absurdului. Cărţile lui Augustin
Buzura au meritul de-a fi spart tăcerea rostind adevăruri dureroase despre individ,
libertate, condiţia umană într-un mediu fundamentat pe minciună. Niciun prozator
român, înainte de Feţele tăcerii, nu vorbise despre dizidenţa faţă de regim, suferinţa
din închisori, rezistenţii din pădurile şi munţii României lichidaţi ori închişi, despre
teroarea dezlănţuită asupra satelor pentru a le colectiviza şi a le sechestra ţăranilor
atelajele, pământurile animalele, libertatea, independenţa materială. Niciun scriitor
nu aşezase faţă-n faţă pe reprezentanţii abuzivi ai noii orânduiri impuse brutal cu
cei ai fostului regim sechestraţi, arestaţi sau transfugi, atât de batjocoriţi şi umiliţi,
încât contrastul dintre cele două categorii depăşea tragicul, aducând în pagini un
umor negru ce friza absurdul. În ţesătura lumii ce se voia triumfătoare, prosperă,
exemplară, prozatorul citea cu ochi de expert al psihologiilor, formele degradării,
inadecvările, trucurile. Lumea muncitorilor de pe şantierele socialismului era o
masă de manevră în care activa degradarea valorilor, a tipologiilor, a mentalităţii,
formată din ţărani deghizaţi în muncitori, ba chiar din intelectuali, filosofi ori
profesori şi avocaţi ce, după ani de puşcărie, se reeducau în munca de jos. Minerii,
ţărani travestiţi aduşi cu dubele de la schimb la ore fixe, la coborîrea din maşini,
dădeau iama la bufetul satului, asupra sticlelor de votcă şi bere, în timp ce ogoarele
î
ceapizate rămâneau neprăşite, nesecerate sau chiar necultivate. În descrierea cu
umor şi ironie amară a acestor realităţi simptomatice, Buzura deţine o întâietate
indiscutabilă.
Îmi amintesc uimirea, surpriza şi bucuria cu care am citit Absenţii într-
un autobus ce mă ducea de la Cluj la Târgu Lăpuş în vara lui 1970, venind de la
 Melanj discursiv – scenă
bolnavii, cu cele mai diferite şi stranii boli se vindecă,
procesul este ireversibil, un succes total. Dacă erai
bărbat, te declarau ăştia Mesia. Masele de oameni
şi iluştrii cercetători, au unele reţineri pentru că eşti

şi înscenare în proza
femeie. Aşadar, nu poţi fi proclamată Mesia, ai scăpat
de asta, cel mult vreo zeitate acolo, sau vreo sfântă
ceva, titlurile astea ai putea să le obţii, glumeşte el.”
Produsul estetic al prozei Vioricăi Hagianu

Vioricăi Hagianu
rezumă nu doar iluzia decelării trăirii unui sentiment
al tragismului fiinţei, ce pare a se (în)fiinţa în
stratagemele auctoriale ale ficţiunii, ci este subsumată
unui paradox al funcţiei catalitice a existenţei
însăşi magma unei fluidităţi a condiţiei umane. Se
dezvoltă o stare tensională, ce se recuperează prin
Cartea Vioricăi Hagianu, Vocea fetei de piatră, publicată la „reactanţii şi produşii de reacţie” ai înscenării, ai
Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013, concentrează un discurs acelei probabilităţi de reactualizare a pasiunilor prin
estetic al plurivalenţelor identitare, o definiţie a prezumţiei, melanjate rememorare, prin acea intenţie absconsă de a sonda
între scenă şi înscenare, în fapt, se produce un efect al unei mise en spiritualitatea imaginaţiei pentru a ajunge la esenţă, la
abîme, al acelei fecundităţi, transparente în imagine şi imaginar, cu acea vibraţie, a gândirii şi certitudinii împlinirii, prin
proiecţie în realitatea obsesivă. Proză a iluziilor transcendente, Vocea filtrul logic şi analitic: „- Noroc că nu sunt bărbat,
fetei de piatră se devine într-un întreg al stării de rostuire a unor aşa am scăpat de o asemenea onoare, spuse fata,
ipostaze, ce se nuntesc în acel gol al materiei/al materialităţii, care sunt doar ‹‹fata de piatră›› şi vocea ei vindecătoare.
se denunţă în agora transludicului, în acel imanent/inflexibil joc al Oricum, muzica poate ocoli filtrele logice şi analitice
scenariului, pentru că modelarea/modelul prozastică/prozastic ţine de o ale gândirii pentru a stabili un contact direct cu
refulare aproape ingenuă a trăirii. Fiinţa estetică a Vioricăi Hagianu este sentimentele şi cu pasiunile profunde din adâncul
receptare a sensibilităţii şi a prefacerii unei tensiuni prin intuiţie, prin memoriei şi imaginaţiei umane, poate ajunge la
acea inginerie a metempsihozei unui artistic ce se caută şi se regăseşte esenţă, de aici vine şi vindecarea. Vocea mea nu este
în spaţiul ermetic. decât un catalizator al unui proces
Este spaţiul ce se purifică, prin ascensiunea care se desfăşoară doar în prezenţa
în doxa experimentului de laborator, în exerciţiul de ei, a vibraţiei respective. Reactanţii
Petru Hamat respiraţie al relaxării, prin căderea în noumenul unei şi produşii de reacţie sunt acolo, sunt
teatralităţi, într-un melanj al redefinirii propriei aspiraţii. în omul bolnav, ei există, lipseşte
Vocea vindecătoare este vocea scenei şi a doar catalizatorul pentru ca reacţia
înscenării, este acea situaţie a complexului unei euforii, stâmpărate prin lăuntricizare, este de vindecare să aibă loc, iar vocea
ego-ul ce se eliberează prin apropierea de mereu aceeaşi tensiune discursivă, de ficţionalitatea mea este catalizatorul.” Melanjul
teatralizată, pentru că efectul diluării estetice nu ţine, neapărat, de atitudine, ci se propune scenă-înscenare se manifestă nu în
şi se problematizează prin accepţiunea verbului plurivalent al vindecării, un crochiu al condiţia unei probabile şi inflexibile
redimensionării fiinţei tragice, al acelei scindări în bucăţi de cretă a umanului: „Vocea mea proiecţii existenţiale în afara timpului
oricât de vindecătoare ar fi, nu poate să ‹‹repare›› organele lezate, rupte… Când moartea se şi spaţiului, ci, mai curând, în funcţia
instalează brusc, este o luptă dură contra cronometru, este o luptă cu timpul. Cel puţin până mesianică, percepută prin tranzistorii
acum nu am experimentat ‹‹învierea››, mai trebui lucrat în acest sens. Cred că timpul de unei fecunde descifrări de sensuri şi
expunere este esenţial pentru vindecare, cu cât vocea mea este ascultată mai mult timp, cu cât gesturi, de atitudini care se transformă
efectele benefice sunt mai numeroase.” În fapt, este aici o distorsionare a funcţiei limbajului, în franjurări rememorative, în
proiectat în structurile de adâncime ale percepţiei, ale unui cognitivism al prezumţiei şi al indici ai unei remodelări, pentru că
comprehensiunii actului vindecării, pentru că rolul scenic al înscenării ţine de o repunere în vocea Andradei nu se multiplică în
drepturi a matricei discursive, fie a expunerii, ce ţine de ireversibilitatea timpului, ca act al inducţiei teatrale, fie conjuncţii ale estetizării fiecărui demers de vindecare
de actualitatea experimentării auditive, ca afect/efect al predispoziţiei auctoriale. a maladivului joc cu iluziile umane, cu fragmentările.
„Fata de piatră”, Andrada, replică feminină a tatălui său Nick, devine centrum mundi al melanjului Vocea „fetei de piatră” este liant al producerii
discursiv, aceasta este figura centrală a punerii/aplicării estetice în himerismul ce se actualizează, de fiecare aşteptării unei noi facţiuni în condiţia tragică a
dată, prin imaginar. Reflexele spaţiale şi temporale sunt plasate în golul existenţial, ceea ce rămâne să videze şi umanului, pentru că numai prin recuperarea dozei de
să transceandă aspectul real al iluziei este, tocmai, funcţia comunicării, lipsa dinamismului concentrează, astfel, organicitate se poate realiza fatalitatea, sfârşitul unei
un topic al perspectivei, închise într-un cerc al figuralului, al acelor figuri inflexibile, ce se lipsesc de viziune predispoziţii scenice, întregul discurs este o proză
scenică. Vocea este elementul auditoriului, este acel flux al necenzurii, al jocului cu realităţile concentrice şi afină cu interpretarea acelei sensibilităţi picturale, a
logosuite, pentru că materia experimentală aduce un fior al tragicului, ce se va resemna prin tanatic. Neputinţa acelei argumentări ce tinde să se decupeze prin trăiri
trăirii şi învierii vor fi relaţionate cu comprehensiunea situaţiei complexe, în care fiinţa feminină intră fără a estetice, prin fiinţa ce se reîntoarce la fragilitate, la
avea posibilitatea de ieşire, este un punct comun al fiecărei reîntoarceri la timpul etern, acel mereu prezent al intuiţie şi sentiment, elemente ce vor condiţiona
soluţiei viitoare: „- O bătălie cu materia, cu timpul, murmură gânditor Nick, care era medic neurolog. În 90% extincţia.
din cazuri este necesară doar vocea ta, asta este o certitudine, este suficient să le vorbeşti sau să le cânţi şi
(continuare în nr. viitor)

examenul de admitere la Facultatea de Filologie din Cluj. Citeam şi izbucneam
din când în când în râs iar vecinii de călătorie se întrebau ce carte distractivă voi
fi citind, de mă captivează întratât. Mă uimea textul dezinvolt, inteligent, plin
de un umor degajat, problematica şi stilul cărţii. Râdeam de umorul tăios şi mă
surprindeau adevărurile spuse cu o îndrăzneală ce nu o mai întâlnisem în scrisul
românesc contemporan şi pe care le auzisem doar în discuţiile discrete dintre tatăl
meu şi unii din prietenii lui cu ani de închisoare la activ. La apariţia următoarelor
sale cărţi eram mereu în alarmă, să le prindem, să le avem, să le citim, să ştim cum
mai priveşte Buzura realităţile pe care le traversam. Era subiect de discuţie şi de
interes în cercurile noastre.
Augustin Buzura e pilda unui scriitor care, în stil proustian, ori dostoievskian
ce şi-a nutrit opera din propriul destin, din copilăria într-un sat supus intemperiilor
istorice din mijloc de secol XX, din istoria vie traversată, experimentată, cunoscută.
Realul halucinant al copilăriei timpurii şi al maturităţii l-a transferat romane:
finalul războiului, aşteptarea românilor în Ardealul de Nord dar, spre surpriza şi
nedumerirea populaţiei, sosoirea ruşilor iar mai târziu: colectivizarea, arestările,
clandestinitatea, ascunderea în păduri, activiştii etc. Comportamentul ostaşilor
sovietici i-a bulversat pe ţăranii din satele Maramureşului care au auzit apoi ani în
şir despre grija părintească a tătucului Stalin. Ajunşi în sat, ei au tras mai întâi cu
automatele în icoanele de pe pereţii casei ţărăneşti, (în casa bunicilor mei - într-un
ceas mecanic, nemţesc, ce ticăia provocator pe peretele unei odăi). Ca şi Proust,
Buzura şi-a nutrit romanele cu imaginile şi emoţiile culese în aceste cercuri ale
lumii şi ale experienţei auctoriale în care s-au plămădit tipologiile protagoniştilor
săi, dramele lor, destine în contrast cu ţesătura socialului ce le conţinea şi tenta să le
niveleze sau aihileze.
În localitatea natală, în acceptul deplin al consătenilor săi a fost sărbătorit
cel care-i onorează şi face azi vestită Berinţa care a dat României doi academicieni.
Augustin Buzura onorează nu doar Berinţa, Maramureşul, liceul adolescenţei
sale din Baia Mare, ci cultura şi literatura română, România. Prin sinceritatea şi
curajul de campion al adevărului, asumat, trăit la persoana I – precum în cazul
unor premiaţi Nobel – pe când Adevărul se recunoştea doar după capul spart – aşa
cum îl enunţă proverbul românesc –, după ostracizarea şi interzicerea lui ori chiar
după uciderea celor care-l exprimau, Augustin Buzura intră în panteonul literaturii
române în galeria scriitorilor de valoare, purtând cu sine adevărul ca o pe o povară,
ca pe o pecete a personalităţii, calm, sigur, triumfător. Acest triumf l-a costat o viaţă
de muncă laborioasă, suferinţă, singurătate.
Iată la ce bun cartea, lectura, scriitorii: campioni ai adevărului, ei sunt de fapt
campionii vieţii. Literatura bună e o formă de terapie a socialului, de perpetuare a
valorilor pe care politicul, puterea, diplomaţia chiar, businessul le ratează frecvent.
Literatura bună arată calea când aceasta e confuză, uitată sau interzisă! Autori
precum Augustin Buzura pun degetul pe răni dureroase, diagnozează patologii
ce-ameninţă sănătatea socialului, a naţiei, a etniei. Literatura bună nu se dezminte,
oricât de dificil traseul ei, nu dă îndărăt, nu se ascunde, ci înfruntă realul depistând
formele de alterare ce ameninţă fiinţa şi lumea. Ca un veritabil medic psihiatru,
Augustin Buzura îşi continuă diagnoza sa asupra lumii noastre şi în prezent.

www.oglindaliterara.ro 10359
 Zenovie Cârlugea: Blaga – Goethe afinităţi electice
Profesorul Zenovia Cârlugea s-a dedicat trup
şi suflet interpretării operei titanului din Lancrăm
Lucian Gruia
şi a unor aspecte din biografia acestuia. Până în
prezent a publicat: două cărţi de analiză a liricii balgiene (dintre care ultima
sintetizează teza sa de doctorat): Poezia lui Lucian Blaga (1995) şi Dinamica
antinomiilor imaginare (2005); una dedicată muzelor poetului-filosof
(Domniţa Gherghinescu-Vania, Coca Rădulescu, Eugenia Mureşanu şi Elena
Daniello): Lucian Blaga - solstiţiul sânzienelor (2010); una de interviuri cu
personalităţi care l-au cunoscut pe autorul spaţiului mioritic: Lucian Blaga –
între amintire şi actualitate (2011); una de comentarii la exegeza balgiană:
Lucian Blaga – sfârşit de secol, început de mileniu (2012) şi în sfârşit, cartea
pe care o comentăm în continuare, Blaga – Goethe – afinităţi elective (2012).
Cercetarea autorului nu se referă numai la traducerea capodoperei lui
Goethe, Faust de către Lucian Blaga, ci constituie şi o analiză a fausticului
structural blagian. Cartea cuprinde două mari capitole.
În primul dintre ele, Lucian Blaga – „cosmopeea faustiană”, Zenovie
Cârlugea consideră că doi poeţi români au avut viziuni faustiene: Eminescu şi
Blaga.
La Blaga, interesul pentu Faust, s-a trezit de timpuriu, când, la 13 ani,
adolescentul descoperea în biblioteca tatălui său, preotul Izidor, un fragment
din celebra opera goetheană.
Mai târziu, studiind filosofia la Viena, Blaga va intra în contact cu
expresionismul şi filosofia lui Nietzsche, care rezonează prin exaltare şi vitalitate
dionisiacă. Nitzscheanismul conţine, prin decretarea morţii lui Dumnezeu şi
teoria supraomului care să-l înlocuiască, ceva demonic, de sorginte faustică.
Dar pasul important spre faustic l-a realizat Blaga după ce a analizat
daimonicul ghoethean, elaborând el însuşi o teorie originală, Daimonion
(1930).
Spre deosebire de un Mefisto malefic, Goethe consideră
că mai există un Daimonion pozitiv, care stimulează creaţia
umană (J. P. Eckermann – Convorbiri cu Goethe, E.P.L.U.,
1965): „Acest ceva nu e divin, căci pare iraţional; nici omenesc
nu e, căci n-are intelect, nici drăcesc, căci e binefăcător.”
Dacă Daimonionul lucrează spupra omului prin
intermediul inconştientului, pactul faustic reprezintă o acţiune
conştientă a omului cu Diavolul căruia îşi vinde sufletul în
schimbul atotputerniciei terestre.
În Faust-ul lui Goethe, eroul este salvat de la prăbuşirea
în iad, pentru că a muncit pentru a proteja natura şi omul.
Blaga se apropie de faustic treptat, devenind tot mai
conştient că acesta reprezintă o componentă structurală a
sufletului său. Prima etapă o reprezintă frenezie păgână, atracţie
faţă de păcat şi setea de nemărginire exprimate în Poemele
luminii (1919). Poemul Pustnicul, din volumul omonim, este
chiar faustian prin antinomia demonism întunecat - sete de
lumină dumnezeiască, cât şi prin personajele uzitate: Lucifer,
Spiritul pământului, Teologul, Corul celor buni, Osândiţii.
A doua etapă de apropiere a spiritului blagian de fauistic
se concretizează în starea daimonică de care se simte cuprins în lupta împotriva
famiile Brădicenilor care se împotriveau căsătoriei sale cu Cornelia (şi nu au
consimţit la logodna lor din mai 1917): „Nici porţile iadului nu mă vor clătina!
Aşa judecă sângele meu (...) Să ştii că am încheiat un contract cu Satana care să
mă ducă înainte, – şi mă va duce, – în schimb după ce mi-am atins ţinta voi fi al
lui.” (va zice Blaga în scrisoarea către Cornelia din 25 aug. 1917)
Zenovie Cârlugea consideră că aproape toate poeziile din Poemele
luminii sunt, în principal, faustice. Totodată, năzuinţa formativă blagiană,
stihialul expresionistă, este de sorginte faustică, fapt ce se regăseşte şi în drama
Meşterul Manole, în care eroul este cuprins de frenezie daimonică entelehială,
iar personajele complementare, Bogumul şi Găman, întruchipează o antinomie
transfigurată. Setea faustică de mântuire şi scindarea sufletului între bine – rău
o sesizăm şi în alte piese de teatru: Arca lui Noe, Nona, Cruciada copiilor,
Ivanca.
Exegetul sintetizează succint şi observaţiile altor cercetători români care
au studiat faustianismul blagian:
Liviu Rusu, în Viziunea faustică în opera poetică a lui Lucian Blaga (De
la Eminescu la Lucian Blaga, Ed. Cartea Românească, Buc., 1981) consideră
că întreaga operă blagiană este impregnată de viziuni faustiene, tinzând spre
explicarea întregii lumii printr-o percepţie antinomică, autorul simţind cu două
suflete prezente în pieptul său.
George Gană comentează afinitatea faustică blagiană în prefaţa la Opera
literară a lui Lucian Blaga - Opere I (Poezii) Ed. Minerva, Buc., 1976. Ion
Muşlea, Sextil Puşcariu, Mircea Vaida etc sesizează şi ei acest aspect..
Cornel Ungureanu (Vârstele ordinei şi ale ereziei) că Blaga, în Poemele
luminii, se manifestă prometeic, luînd în răspăr demonic limitele fiinţei.
Pentru Marin Mincu, în Poemele luminii se manifestă un „nietscheanism
10360 www.oglindaliterara.ro
exacerbat”, ”etnicizat” în Paşii profetului,
transformat în „ton impersonal” În marea trecere
şi în final „stilizat şi spiritualizat până la anonimat,
abstractizându-se definitiv” în Lauda somnului.
Al doilea capitol al cărţii, Dosarul Faust, prezintă momentele realizării
traducerii, nu înainte de a trece în revistă evoluţia temei, de la 1587, de când
datează prima versiune populară (tipărită la Frankfurt am Main) şi până la
Faust-ul gothean.
Sunt menţionate şi abordările autohtone, de la Bolintineanu, Victor
Eftimiu, Ion Gherghel, Liviu Rusu, Tudor Vianu, Mihail Ralea şi până la
Constantin Noica.
Începutul aventurii îl povesteşte însuşi Lucian Blaga – Cum l-am tradus
pe Faust (Steaua nr. 5/mai 1957). Iniţial i se propunsese de la Uniunea Scriitorilor
să traducă o piesă de Shakespeare, traducătorul ar fi dorit ca aceasta să fie
Hamlet, dar subiectul fusese încredinţat altui scriitor; i se recomandă Macbeth
dar Blaga propune Faust şi i se acceptă. Blaga avea afinitate pentru temă,
pornind de la freamătul nietzschean din Poemele luminii şi din daimonionul
cu ascendenţă goetheeană. Blaga vrea să facă o traducere poetică a cosmopeiei
gotheiene, o re-creare în specificul românesc într-o matrice stilistică proprie.
Zenovie Cârlugea ne prezintă şi condiţiile nefavorabile în care Lucian
Blaga a lucrat la această traducere: în anul 1949 i s-a desfiinţarea catedra şi
a fost încadrat ca cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie al afilialei
Academiei din Cluj (1949-1951), apoi bibliotecar şi bibliotecar şef la aceeaşi
instituţie (din 1951), iar oprea sa era pusă la index. Trăia cu frica de a nu fi
arestat din cauză cu nu făcea compromisuri cu regimul totalitar. Nu i se iertase
prestaţia de subsecretar de stat la Externe în Guvernul Goga-Cuza (28.12.1937-
10.02.1938) şi diplomat regal în diferite apitale europene 1926-1939.
Deşi Blaga începuse să lucreze la traducere începând cu anul 1951
(când, la gura Râului citea fragmente în casele familiei
Manta), contractul cu ESPLA a fost semnat la data de 4 martie
1953, stipulându-se un tiraj 3000 care în final va creşte la
25000. Traducătorul era nemulţumit de faptul că munca sa
era încadrată la categoria a III-a de remunerare, fapt ce se va
mai corecta pe parcurs. Pentru că filosoful-poet se obligase
să ajute familia fiicei sale Dorli căsătorită cu matematicianul
Mihai Gavrilă (şi o va face până la divorţul acestora), el
apelează de mai multe ori, prin scrisori, la Mihai Beniuc
pentru achitarea la timp a sumelor stipulate, dar acesta nu i-a
răspuns niciodată. Pe Blaga l-au mai iritat unele observaţii ale
referendului Andreas Lillin care-i reproşa că a acordat prea
mare atenţie specificului ardelenesc, în Prolog, parcă Mefisto
ar fi în Ţara Dacilor.
Din corespondenţa oficială cu ESPLA (1953-1954)
reiese că la încheierea contractului Blaga tradusese deja 8000
versuri din cele 12000, iar la 23 sept. 1953 erau traduse 11000
versuri, Blaga dorind ca lucrarea să fie inclusă în planul
editorial pentru anul 1954. Traducerea va fi încheiată la
20 sept. 1953, dar tipărirea va fi amânată pentru anul 1955,
întrucât s-a solicitat examinarea traducerii, poetului Alexandru Philippide. La
sfârşitul anului 1953, Blaga lucrează la îndreptările cerute de editură, după
refacerea în urma gripei contactate ca urmare a vizitei efectuate la Bucureşti, în
perioada 26-30 decembrie 1953. Alte avatarii au mai fost pricinuite de ilustrarea
cărţii, până la urmă se acceptă celebrele litografii ale lui Eugéne Delacroix,
propuse de Blaga, dar nu toate.
Cartea a avut un uluitor succes de public şi i-a adus traducătorului şi
satisfacţie financiară.
Putem concluziona, aşa cum de altfel subliniază şi autorul în Creion
final că a urmărit pe parcursul lucrării metamorfozele spiritului blagien pornind
de la modelele goethean- wertherian şi nietzscheean, ajungând în final, prin
decantări succesive, la mitul onto-poetic specific, original, clasicizat într-o
structură subiacentă de cosmopee faustiană senină. Dincolo de deosebirile
inerente (Blaga nu optează pentru faptă ca Faust ci pentru meditaţia metafizică
unduitoare), titanul din Lancrăm se situează în linii mari pe linia universalismului
goethean. Motivul constă în faptul că între sufletele celor doi mari gânditori şi
artişti, au existat afinităţi elective.
În ştiinţele naturii, ne spune autorul, afinităţile elective, desemnează
aspectul combinatoriu al substanţelor şi corpurilor care se caută, se atrag, se
absorb şi apar într-o formă schimbată, nouă, iar în chimie, valenţe combinatorii.
Aşa se explică titlul remarcabilei cărţi Blaga-Goethe, afinităţi elective (Scrisul
Românesc Fundaţie – Editură, Craiova, 2012), semnată zenovie Cârlugea.
Prin cartea de faţă, Zenovie Cârlugea realizează cea mai vastă cerectare
a relaţiei Blaga – Goethe, sub semnul olimpianismului, universalismului şi
faustismului din exegeza blagiană, iar pentru întocmirea dosarului traducerii
lui Faust, cercetând nu numai arhivele dar şi datele biografice cât şi epoca, a
realizat istorie literară.
 ALEXANDRU ODOBESCU ŞI SAŞA
(urmare din numărul anterior)
De altfel, în anul morţii
scriitorului, Hortensia s-a recăsătorit
cu un profesor de geografie. O
altă dovadă a preţuirii sale pentru
Alexandru Odobescu şi-a exprimat-o
mai târziu într-un jurnal intim, în care
descria relaţia dintre ei în doar câteva
fraze.
Suferinţa lui Odobescu năştea
şi amplifica gelozia sa, chiar faţă
Mihai Ştirbu de Anghel Demetriescu, prin care o
cunoscuse pe Hortensia.
Ion Luca Caragiale a publicat în
“Gazeta poporului” din noiembrie 1895, dialogul dintre cei doi: „Pentru
ea, Hortensia Racoviţă, m-am certat cu tine; pentru că eram gelos de
trecutul ei, pentru că-mi închipuiam că tu ai fost amantul ei, şi astfel nu te
mai puteam suferi, te uram din toate puterile sufletului... Cu toată răutatea
şi trivialitatea acestei femei, o iubesc aşa, încât sunt cu desăvârşire convins
că fără amorul ei ar trebui să mor; fără acest amor, viaţa n-ar mai putea
avea nici un cuvânt pentru mine. Sunt nenorocit, sunt adânc nenorocit.”
La 14 august 1858 se căsătorise, „urmând de altfel chemarea unei
pasiuni autentice” (conform istoricului literar Constantin Cubleşan),
cu Saşa, (o femeie frumoasă, cu nume şi avere) Prejbeanu. Tănăra era
fiica naturală a Ruxandrei Băleanu şi a contelui rus Pavel Dmitrievici
Kiseleff (fostul preşedinte plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi
Ţării Româneşti, până în 1834), care se trăgea, din familia prinţilor ruşi
Bagration. Căsătoria lor a”mers bine” trei decenii. Fidela şi răbdătoarea
Saşa Prejbeanu închidea ochii la aventurile amoroase ale soţului. Plătea
mereu datoriile pe care soţul ei le făcea, dar familia Odobescu a scăpătat,
fiind obligată să-şi vîndă casele şi moşiile. De aceea, Obobescu a sărăcit
repede, fugind şi ascunzându-se de creditori- bănci, rude, amici – care-l
împrumutaseră.
Au avut o singură fiică - Ioana, născută la 26 iulie 1865.
Alexandru Odobescu avea o familie, avea un trecut plin de împliniri
şi realizări, dar în ultimii ani de viaţă a suferit nişte deviaţii, poate de
neînţeles şi de neacceptat pentru unii. „Amantul ridicul şi batjocorit”, cum
îl numea Caragiale, sau „amantul bătrân”, cum îl cataloga G. Călinescu,
a iubit-o în ultimii ani din viaţă pe Hortensia (născută Keminger).
„Femeia fatală”, mai tânără decît el cu 30 de ani, era considerată de
Odobescu „Femeia pe care o dumnezeiam”. Doar că dragostea i-a rămas
neîmpărtăşită, el hotărând de două ori să se sinucidă pentru iubita care
i-a fost „adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii,
făcându-l să cedeze în faţa „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor” (conform
ultimei scrisori - trimisă prietenului Anghel Demetriescu).
Încă din 1892 deveniseră cunoscute sentimentele sale faţă de
profesoara de geografie de la o şcoală de fete din Bucureşti - Hortensia
Racoviţă. Era născută în 1864 şi avusese deja doi soţi: dramaturgul
Alexandru Davila, fiul doctorului Carol Davila, (între 1885 şi 1888)
cu care avea doi copii, şi Dimitrie Racoviţă, şeful de cabinet al lui Titu
Maiorescu (între 1890 şi 1891, când soţul i-a murit de mielită).
Conştient că greşea faţă de soţie, a încercat să-i explice starea
critică prin care trecea. „Odobescu îşi îndepărtează soţia la Curtea de
Argeş. O imploră apoi să-i redea libertatea. Soţia, Saşa, se arată plină de
îngăduinţă”, povesteşte istoricul Ion Bulei. Dar, în mod uluitor, se pare că
Saşa, voindu-i binele soţului, a cărui suferinţă o simţea reală, (explicabilă
şi din cauza stării de sănătate precare), i-ar fi cerut Hortensiei să se
căsătorească cu soţul său, însă inutil. Călcându-şi demnitatea şi mândria,
o vizitase pe Hortensia, căreia i-a spus: „Ortensia, uite de ce, draga mea,
am venit şi mi-am însoţit soţul şi chiar prefer s-o fac pe „peţitoarea”; îl
iubesc enorm ca om, dar şi ca savant, îi doresc fericirea. Sunt dispusă
să mă călugăresc decât să fiu o piatră în calea fericirii lui. Dacă tu eşti
adorata inimii lui, aveţi acordul meu total!” (conform Ziarul de gardă
„O nouă istorie pe placul tuturor” articol publicat de Mircea Merticariu).
Sofia, iubindu-şi într-adevăr soţul, acceptase cu inima frântă să-i
redea libertatea, cu gândul de a se călugări după aceea.
Pe lângă necazurile generate de sentimentele pe care nu şi le putea
controla, se repetau accesele de gută, iar boala se agrava. Un doctor
parizian îi prescrisese un tratament cu morfină. O gută rebelă, tratată
www.oglindaliterara.ro
cu morfină, scrie Nicolae Manolescu că “stă la originea groaznicului
viciu”. Pe lângă asta, din epistolarul lui Odobescu rezultă că a avut mereu
probleme financiare, inclusiv pentru a-şi procura narcoticul. Pe scurt,
îmbătrînea urît, cerând cunoştinţelor posturi, împrumutindu-se, dar mai
rău, consumând morfină, de care devenise dependent.
În a doua parte a vieţii, scriitorul trăia separat de soţia şi fiica sa,
Ioana. Însă, cu amândouă coresponda. Din scrisorile către Saşa, rezultă
părerea lui de rău pentru situaţia la care se ajunsese, de care se simţea
vinovat, dar şi preţuirea faţă de cea pe care o rănise de multe ori: „Din
parte-mi, te rog, draga mea, îi scria el Saşei, în august 1892, să nu grăbeşti
nimic, să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul natural câtă vreme nici un
eveniment extraordinar nu ne obligă să luăm o hotărâre neprevăzută. În
orice caz, te rog, draga mea, bună şi fidelă prietenă, să crezi că afecţiunea,
respectul, veneraţia profundă pe care le am pentru tine nu se vor schimba
niciodată. Pentru mine eşti şi vei rămâne mereu mai mult decît o femeie;
ai fost şi eşti şi vei rămâne un bun înger protector...”.
Prima tentativă de sinucidere, din noaptea de 5-6 noiembrie 1895,
a eşuat. Era în casa lui din Bucureşti, şi se pare că doza de morfină fusese
prea mică. Nu se ştie de ce, dar unii s-au întrebat dacă nu fusese doar o
simulare, pentru a o determina Hortensia care-l respingea, să se întoarcă la
el !? Numai că ea nu se arătase impresionată de suferinţa sa. I.L. Caragiale
avea să descrie această tentativă: „Ajuns acasă, Odobescu scrise câteva
scrisori; apoi luă o doză forte de laudanum. Rezultatul acestei prime
încercări de sinucidere fu la timp combătut; îngrijirile îngerului păzitor
(soţia sa) îl scăpară de data aceasta”.
La 10 noiembrie 1895, „ajuns la disperare, din cauza bolii, Odobescu
s-a sinucis”, urmare a unei supradoze de morfină. A lăsat două scrisori,
recitite şi prenotate în noaptea de 8-9 noiembrie 1895. O scrisoare era
adresată familiei, cealaltă prietenului său Anghel Demetriescu, pe care-l
vizita anual, în fiecare 8 noiembrie.
Prima scrisoare justifica (într-un fel), alegerea sa: „în starea de
neodihnă în care trăiam din cauza patimei nenorocite pe care cu toţii o
cunosc, moartea este cea mai mângâioasă odihnă pentru mine. Deci voi
primi-o cu plăcere. Numai durerea ce ea le va aduce lor mă face să văd
într-însa unele feţe întunecoase... Viaţa mea, precât o pot prevedea în
viitor, mi se pare cu mult mai tristă, mai anevoioasă. Deci, să primească
toţi câţi mă iubesc a mea moarte, ca o curmare a unor grele şi nefericite
chinuri... Sfârşesc aceste rânduri cu urări de fericire pentru iubita mea
soţie, pe care o rog să-şi caute de sănătate ca să trăiască îndelung şi să
stea ca o pază bună lângă Ioana noastră, lângă bărbatul ei Teodor şi lângă
copilaşii ce li s-ar putea naşte”.
Prin a doua scrisoare dovedeşte că era foarte lucid şi conştient
de greşelile sale, pe care le regreta: „Cugetă, te rog, şi spune tuturor că
nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut
pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor unei fiinţe fără inimă, fără
conştiină, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce-ar fi făcut dintr-însa
o zână inspiratoare a mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale... A fost
adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”.
Prin sfârşitul său, Alexandru Odobescu se înscrie în lista
sinucigaşilor literaturii române: Veronica Micle, Dimitrie Anghel, Urmuz,
Liviu Rebreanu, Ilarie Voronca, Paul Celan, Gherasim Luca şi poeta
şaptezecistă Gabriela Negreanu.
BIBLIOGRAFIE:
- adevarul.ro 9 ianuarie 2011, Vieţile scriitorilor români - „De ce s-a
sinucis Alexandru Odobescu”;
- http://www.tititudorancea.ro „Biografie Alexandru Odobescu”;
- enciclopedia liberă „Alexandru Odobescu”;
- http://istoriiregasite.wordpress.com 24 noiembrie 2012, „Alexandru
Odobescu: Supradoză de morfină”;
- http://www.historia.ro „De ce s-a sinucis Alexandru Odobescu”
Autor: Doinel Tronaru;
- Artline.ro 10.07.2012, „Literatura Romana - Alexandru
Odobescu”;
- http://www.stelian-tanase.ro 10 noiembrie 2013 „Odobescu – o
sinucidere cu morfină”;
- jurnalul naţional 07.06.2004 „Cateodata, adevarul poate ucide”
Cristian Petru;
- Ziarul de gardă „O nouă istorie pe placul tuturor” articol publicat
de Mircea Merticariu.
10361
 POEZIE
cu cruci, cu morţi, cu jerbe, cu sicrie.
LAZãR MAGU A nins în sat zile întregi, la rând,
Şi e plasă de paing
măritişu-n care-o-mping!
şi morţii erau mulţi, cât pentru-o ţară.
El prea copt,
Viaţa fără carabinieră A nins ruseşte, pontic, până când ea de un cot
elevii noi, sosiţii de curând, dragoste la mal nu scot
Afară, câinele a răsucit pe tablă au scris cuvântul Primăvară. să le fie temelie.
lanţul,
până s-a strangulat. Un sat întreg era deja în doliu, Iubirea nu-i pe simbrie
În casă, eu, ca un când a-ncetat efectul iluzoriu. nici chiar în căsătorie.
sfredel, Dar s-a dat sfoară
mă zvârcolesc în Agricultură alternativă în ţară
strânsoarea aşternutului. în fanar
Vaietul câinelui mă Culturile de floarea soarelui şi în afară
sufocă. din tablourile lui VanGogh că şi grecul se însoară.
Degeaba Asmopent, Aerius, Aspacardin ... au rodit anul acesta însutit.
Înăuntru, în mine, amintirile, Lumea nu va mai scârţâi - Şi Vodă nu cată price
ca nişte caracatiţe urcate din adânc, nici uşile, nici afacerile, nici mariajele. învoiala să o strice.
omoară realitatea prin asfixiere mecanică. Vânzătoarele de langoşi
Iar copila e cuminte
Ochii bulbucaţi ai broaştei vor schimba uleiul mai des nu-l înfruntă pe părinte.
văd realitatea deformat - iar Galeriile de Artă vor geme
este prea puţin aer pe planetă. de picturi în ulei. Ci doar simte
Sufocarea este sufixul morţii. Plugurile au intrat din nou cum un dinte
Sunt un peşte care s-a înecat. în tablourile maestrului scurmă-n piept
Lăsaţi lesa puţin mai lejeră! şi pregătesc recolta viitoare. răstoarnă-n minte
Lucrările lui Van Gogh şi-o cheamă spre cele sfinte.
Vinul de acasă au coborât preţul la ulei. 2. Preludii de nuntă
Asemeni Lui, când petrecea la nuntă Ian priveşte surioară
şi a lăsat la urmă vinul bun,
mă-ntorc târziu, iubita mea, să-ţi spun
GRIGORE MãRãçANU cum înşiră-n şir
spre moară
că vin îmi eşti, învăţător şi nuntă. şapte care sub povară
2014, anul sfinţilor cu grâuşor
brâncoveni orz
Dintr-o beţie-n alta cade vântul, secară
sălcii iubind, cu talia subţire. să macine până-n seară,
Balada Prinţesei Bălaşa
E în grădină multă amăgire -
şarpele iar a deocheat pământul. (fragment) Să coacă turtă
pe vatră
Ard flori în pomi, ca trase dintr-un tun, 1. Plângerea vlahilor, Hristos
şi satu-n vis înregistrează vestea. s-o-mpartă,
Eu, treaz în noapte, retrăiesc povestea În schitul de pe movilă
sub coperiş de şindrilă Că-nţeleşi
în care tu eşti vinul cel mai bun. vodă şi naşa
plânge
de îi plângi de milă o mărită pe Bălaşa!
Şi azi, în Cana, masa e-ncărcată o prinţesă de copilă.
iar vinul e şampanie curată. Iar la Curte
Sunt ospătar la nunta cu erată. Iar în schitul din răchită zveltioare
în metanie smerită zânioare
plânge mierla sub aripă de onoare
Turnul din Pisa cu podoabe
-replici- că prinţesa se mărită.
şi odoare
Amândouă surioare
Cum se-ntâmplă în pruncie, îi cer Maichii îndurare o gătesc
turnul vechi s-a poticnit ... s-o ascundă în altare o împresoară
Şi-a rămas, de-o veşnicie, pe prinţesa bălăioară.
înclinat spre infinit. Că e crudă,
nu-i plinită. Crepdeşinuri îi măsoară
blănuri scumpe
Râde de el orice rază, giuvaiere
râde ploaia, râde vântul ... E celestă
şi e castă diamante-n spic
El se autoconsolează: nu vrea să fie nevastă mărgele!
„Înclinat e şi Pământul.” mirelui ce o adastă.
Cercei
Orice rază însă este Îi vine să fugă-n lume broşe
câteva grade-nclinată. fără rang coliere!
Bate ploaia în ferestre şi fără nume,
Salbele de aur grele
oblică, deci înclinată. diademe
Într-o sfântă mânăstire
să se-ascundă în zidire, şi paftale
Hristos cu însemne voivodale!
Iar în lumea de dreptate, să îi fie Mire!
legile sunt înclinate. Iar peste mulţimi rebele
Dar părinţii s-au legat ce se-agită înde-ele
prin cuvânt să aclame
Iluzionism şi să vadă
şi aldămaş
s-o mărite mintenaş o venită dintre stele
De frig, la şcoală-au învăţat să scrie cu-n abraş mândră
copiii satului cuvântul „Iarnă”, şi nărăvaş voivodală mladă,
când a-nceput să ningă o lucarnă - de fanariot bogat.

10362 www.oglindaliterara.ro

Cum mâncau românii ?
Ce mănâncă azi, cam ştim, dar nu ne putem da seama cât de mare este
schimbarea petrecută într-un veac decât comparând hrana de azi cu cea din
jurul anului 1900. Dacă vom cerceta câteva lucrări ale unor cărturari care
s-au ocupat de subiect - medici, etnologi ş.a. - şi cărţi de bucate din vremea
aceea, ne vom minuna cu siguranţă de uriaşele prefaceri prin care a trecut
societatea românească, văzute prin prisma unuia dintre aspectele cele mai
grăitoare şi bogate în înţelesuri ale culturii umane: alimentaţia.
Într-o lucrare tipărită în 1895, intitulată „Igiena ţeranului român”,
autorul, dr. Gheorghe Crăiniceanu, se apleca şi asupra acestui aspect -
„Alimentaţiunea în diferite regiuni ale ţerii şi în diferite timpuri ale anului.”
Ţăranii alcătuiau, la vremea aceea, cea mai mare parte a populaţiei
ţării, iar situaţia lor era departe de fi înfloritoare: un deceniu mai târziu,
tocmai această viaţă grea avea să ducă la izbucnirea mişcărilor ţărăneşti de
la începutul secolului XX, culminând cu răscoala de la 1907.
Cartea dr. Crăiniceanu documentează această tristă stare de lucruri,
aducând mărturii asupra sărăciei, nivelului de trai scăzut şi impactului
acestuia asupra sănătăţii populaţiei.
Să răsfoim, deci, această lucrare.
Unele lucruri nu ne surprind prea tare, de pildă observaţia că
mămăliga era baza alimentaţiei, deşi s-ar putea să ne surprindă totuşi
afirmaţia că “uneori fac şi de trei ori pe zi mămăligă.”
Se mânca mult mai multă
mămăligă decât pâine, poate
pentru că, aşa cum se explică în
carte, mămăliga este mai uşor
de făcut decât pâinea. Pâinea
de grâu era o mâncare mai
„aleasă”, rezervată mai curând
sărbătorilor. Făina albă de grâu,
atât de banală azi pentru noi,
era pe atunci mult mai preţuită,
căci din ea se făceau multe
copturi rituale - cozonaci, colaci - cu semnficaţie spirituală.
Pe de altă parte, oamenii de la sate mâncau multe lucruri pe care azi
tot mai puţini români le mai mănâncă: ştir, podbal, frunze de sfeclă,  hrişcă,
mei, bob, ulei de cânepă, jufă (julfă) - tot un produs obţinut din sămânţă de
cânepă; semăna cu un fel de brânză şi era folosit ca umplutură de post la
plăcinte şi turte ori amestecat cu “tocmagi” (tăiţei).
Poate cel mai frapant aspect este consumul mic de produse de origine
animală, şi nu numai din motivul că respectau zilele de post. Adesea, spun
diverşii informatori ai dr. Crăiniceanu, ţăranii vindeau produsele de origine
animală, precum păsările de curte ori untul de vacă, pentru a avea cu ce
să cumpere lucruri pe care nu le puteau produce singuri în gospodărie, iar
pentru propria lor hrană se mulţumeau mai curând cu produse vegetale,
adăugând la nelipsita mămăligă de porumb fel de fel de fierturi de frunze şi
fructe, doar din când în când ouă, peşte sărat şi rareori carne.
Erau câteva lucruri care
îl îngrijorau foarte mult pe
medicul-autor. Unul dintre ele
era faptul că unii dintre ţărani se
hrăneau foarte prost, mâncând
aproape zilnic mămăligă cu
ceva legume, însă dădeau
banii obţinuţi prin vinderea
alimentelor mai bune pe lucruri
prea puţin necesare, după
părerea lui, ori chiar dăunătoare.
„Săracul, chiar de are o
vacă, găină, speculează produsele lor”, scrie autorul despre alimentaţia în
judeţul Bacău,  bazându-se pe rapoarte apărute în Monitorul Oficial în anii
1983 şi 1894.
În judeţul Covurlui, „pe aceste parale cumpără articole de mercerie,
boele (albele şi rumenele) [adică farduri, n.r.] dacă sunt fete mari la casă,
va să zică vinde hrană şi cumpără otravă.”  În judeţul Ilfov, „Femeile se
îngrijesc de a produce pui de găină, gâsce, raţe, curci, dar le vând, ca să
cumpere adesea sulimanuri.” În judeţul Roman, ”laptele, ouăle, brânza,
dacă le posedă, le vând în târg pentru a-şi procura alte necesare, adesea însă
în profitul cârciumarului”, iar în Vâlcea,” [femeia] mănâncă pâine cu ceapă,
dar îşi face rochie ca la oraş şi muncesce pentru facerea ei o vară”.
În judeţul Argeş se mănâncă „ceapă, ştir sau poşircă cu mămăligă, iar
www.oglindaliterara.ro
fasolea, lintea, cartofii şi alte legume mai hrănitoare, foarte rar; productele
de la păsări sau vaci mai mult le vând, rar le mănăncă; carnea, pastrama,
peştele proaspăt sau sărat  constituiesc nişte alimente excepţionale.” Şi chiar
„sătenii avuţi tot aşa se hrănesc, pe motiv că aşa s-au hrănit şi părinţii lor.”
O altă mare problemă, care îngrijora autorităţile şi pe medici, printre
care şi pe autorul lucrării, era obiceiul ţăranilor de a consuma porumb
“stricat”; cules prea devreme şi depozitat în condiţii necorespunzătoare,
fără a fi bine uscat şi aerisit, porumbul se altera, ceea ce se credea că ar
contribui la apariţia pelagrei, o problemă serioasă de sănătate publică pe
vremea aceea.
În judeţul Vâlcea, notează medicul, „porumbul se culege, de sigur
prin obicei, la dată fixă, fără a ţine socoteală dacă e copt ori nu. Porumbul
cules verde se pune în pătule de construcţiune viţioasă (sunt prea largi,
ceeace împedecă circulaţiunea aerului) şi mucezesce. Mămăliga făcută din
asemenea porumb e amară la gust şi are un miros displăcut.”
Medicii şi agronomii făceau recomandări insistente de a se interzice
comercializarea porumbului alterat, de a se încuraja cultivarea de către
ţărani a unor soiuri de porumb cu coacere mai timpurie, de a-i învăţa pe
aceştia cum să recolteze şi să păstreze corect porumbul şi de a-i lămuri în
privinţa pericolelor consumului de porumb stricat şi ale consumului excesiv
de porumb, în general. Se considera că acest consum mare de porumb ar fi
cauza principală a pelagrei.
Azi se ştie că pelagra este o boală policarenţială, ce poate fi determinată
de multiple deficienţe în anumiţi nutrienţi, la care se adaugă şi un efect
toxic direct al unor aşa-numiţi antinutrienţi (toxine) care există în porumb.
Populaţiile amerindiene, care consumau porumb de mii de ani, îl fierbeau
în apă cu var, în mediu alcalin; metoda (numită nixtamalizare) făcea ca
anumite vitamine din porumb să fie mai uşor asimilabile şi reducea riscul
de pelagră. Dar, când porumbul a ajuns în Europa, nu a fost „importată” şi
această metodă de preparare, deoarece nu i se înţelesese rostul. Ca urmare,
în Romînia - ca şi în restul Europei - nu se practica nixtamalizarea, care ar fi
redus cu siguranţă numărul cazurilor de pelagră. Consumat în în cadrul unei
alimentaţii echilibrate, care include o gamă variată de alimente vegetale şi
animale, porumbul (chiar dacă nu e
nixtamalizat) nu dăunează sănătăţii,
dar cum baza alimentaţiei ţăranilor
români în jurul anului 1900 era
porumbul, nu e de mirare că pelagra
făcea ravagii. Simptomele ei erau
dramatice şi impresionante: eczeme,
insomnie, slăbiciune, manifestări
psihotice, agresivitate, halucinaţii.
Era o boală teribilă şi care lovea un
număr imens de oameni ai satelor,
vcitime ale malnutriţiei generate de
sărăcie şi ignoranţă.
După părerea dr. Crăiniceanu, e cât se poate de regretabilă această
predominanţă a porumbului în alimentaţia ţăranului român la sfârşitul
secolului XIX. Acest fapt făcea ca alimentaţia ţăranului să fie deficientă
în substanţe nutritive esenţiale, iar sănătatea lui avea mult de suferi din
această cauză. Nu numai că porumbul este “sărac în materii azotate” (e
vorba despre proteine, cum se numesc azi), dar „mămăliga este un aliment
greu de mistuit, care încurcă căile digestive mai mult decât le hrănesce.”
Şi alţi medici considerau că era vorba despre un mod de hrănire
care dăuna considerabil sănătăţii şi unii îşi exprimau indignarea faţă de
“conservatorismul” care îi făcea pe ţărani să refuze să mănânce mai sănătos,
chiar şi atunci când şi-ar fi putut permite. Dr. Crăiniceanu citează Monitorul
Oficial din 20 iulie 1894: În alimentaţiunea rea nu pare a juca primul rol
sărăcia materială, căci se observă ţărani cu dare de mână, gospodari buni,
nutrindu-se tot aşa de frugal ca şi cei mai săraci. De-i întrebi de ce nu se
nutresc mai bine, răspund că aşa s-au nutrit şi părinţii şi strămoşii lor.” (Se
pare că frugalitatea - devenită un mod de viaţă recomandat în vremurile
contemporane, mai ales de când cu criza economică - nu era socotită pe
atunci o virtute, cel puţin în ceea ce priveşte alimentaţia.)
Dar nu întotdeauna cauza o constituia conservatorismul alimentar.
În judeţul Neamţ, „Nutrimentul e prost, nu din causă că ţeranul ar fi atât de
nepriceput, încât să nu scie şi el ce va să zică a mânca o bucăţică bună, ci
din causă că nu o are.”
Problema malnutriţiei începea încă din copilărie:
În judeţul Brăila, ”după înţărcare, copiii se hrănesc în mod neraţional
cu covrigi, fasole, murături etc., de aci gastro-enterite.”; în judeţul Botoşani:
“Copiii sunt lipsiţi în timpul iernei de lapte, căci vitele n-au nici coşare, nici
nutreţ suficient.”, iar în judeţul Mehedinţi, ”Alimentaţiunea copiilor se face
din rea deprindere, încă din primul an al vieţei, cu substanţe indigeste.”
(continuare în nr. viitor)
10363
 Poezie albaneză Poezie indiană
Vilhelme Vranari Rabindranath Tagore (1860-1941)
Poetă şi romancieră, Vilhelme Filozof, pictor, muzician, poet, prozator şi dramaturg, născut în
Vranari s-a născut la 17 iulie 1944. 1860 şi a murit în 1941, Rabindranath Tagore a fost permanent înnoitor al
După liceul pedagogic a continuat culturii indiene. El îşi îngăduia să făptuiască în acest sens, tocmai fiindcă
studiile de Lingvistică şi istorie la se simţea legat cu toată fiinţa sa, de tradiţiile Indiei nobile şi milenare.
Universitatea din Tirana. A publicat Zoe Dumitrescu-Buşulenga îl aşeza pe Tagore între marii poeţi ai lumii;
volumele de poezie: Lacrima nu Shelly şi Koats sau Novalis şi Rilke. Încrederea fără margini în eternitatea
e de vină (1996), Te aştept (2000) iubirii, forţa care uneşte şi creează puritatea fără seamăn, însoţesc în poezia
şi Rădăcinile (2009), Proza scurtă lui Tagore elogiul femeii – văzută – ca o mare taină, întrupând „ceva”
şi romanele au fost publicate în din misterul creaţiei. De asemenea, meditaţia filozofică asupra timpului,
volumele: Durere de mamă (1998), îmbracă forme inedite la Tagore, în cadrul vast şi cosmic al filozofiei
Mamaia (2000), Norii în călătorie indiene. Două impresii se conturează pe măsura pătrunderii în universul
Victor Sterom (2001), Renăscut precum Hristos liric tagorean: aceea că te afli în faţa unei opere complexe şi aceea că, oricât
(2002), Amantul Albaniei (2003), ai releva despre ea, întotdeauna rămân puncte introductibile şi nevăzute.
Spovedanie în apus de soare (2007), Mai adaug că la Rabindranath Tagore, vibraţiile muzicale alcătuiesc însăşi
Inelul încătuşat (2008) şi Doamna cu garoafe albe (2009). realitatea superbă şi vie a universului său liric.
Succesiunea ipostazelor prin care şi din care se alcătuiesc
poemele marca Vilelme Vranari, oferă în totalitate o imagine a însăşi Copilul
nevoii de poezie, de mărturisire ca factor esenţial şi caracteristic de
impulsionare a lirismului. Ludicul coexistă deopotrivă cu vocaţia noaptea dar noaptea e întrebarea
sublimării ideii în paradigmă. Laconismul notaţiei, semnele semantice nici un răspuns
transformă peisajul exterior în geografia interioară. dar timpul prin labirint orbecăie
neştiutor de cale ori noimă
Doar un pic în vale întunericul
O viaţă… holbează stins orbitele unui gigant
Îţi aduc din depărtare norii-coşmar înăbuşă cerul
Doar un pic de adiere ionică Tu eşti vlăstar umbre masive leapădă trupurile nopţii
Arome care ne îmbată Mereu în creştere… cum capătă scapătă-n zare lugubrul licăr
Trandafirul de tei şi acacia Nu regreţi să fie oare un ultimatum de stea stinsă
Lămâie şi portocal Dacă… ori foamea în rărunchi lingând cerul
Îţi trimit doar un pic Sub suliţele otrăvitoare, delirant de sălbatice lucruri
Aromă de violetă abia ieşită Tu mergi printre vise zgomote cu gramatica de zbierat
Din tufişurile malului auriu Sub alintare te răsfeţi… cuvinte desfigurate de sens
Împreună cu ea Ţâşneşti printre brazdele e timpul rosteşte omul crez
Să auzi în mai timpului, timpul pentru drum
Zumzăitul albinei Lăsând în urmă bucurii, stau chibzuiesc nu înţeleg
Behăitul mielului Dureri infinite… parcă dorurilor totuşi le-ar vorbi
Îţi aduc Cum ar fi fără tine oare?! ancora zorilor se adânceşte în glie
Un pic de aer fraged plin de Tu… viaţa răsare în rădăcinile
sănătate Eşti cel ce dăruieşte tuturor lucrurilor
pe drumul împlinirii şopteşte
Din Himara Cel mai frumos sentiment,
cine ştie de unde un glas
Închide ochii doar un pic Iubirea nemuritoare,
rostit din gură în gură
Între ei te vei simţi De aceea te admir, cuvântul creşte înţeles
Potoleşte dorul cu amintirea lor Măi, dulcea mea viaţă!... bărbaţii ridică faţa se uită
Şi nu mai plânge femeile mişcă braţele cuviincios
Odihnă copii bat în palme râzând
soarele dintâi ghirlandă de aur
Întorc capul în urmă pe fruntea omul-crez
Şi văd… iar toţi îl aclamă frate bună venire.
Frăgezimea ta,
Inocenţa pruncului, mama într-o iesle stă cu copilul în poală
Între plânsete cum stă aurora cu luceafărul
raza dimineţii aşteptând afară
Navighează
lunecă pe creştetul copilului
Pentru a cuprinde…
poetul îşi înstrună lăuta cântând
Universul. victorie omului noului născut
Păşeşte uşor vlăstarul mereu viului
Ca freamătul muntelui. îngenunche regele – cerşetorul –
Iubirea dintâi răsucită, sfântul – păcătosul –
Precum petalele florilor… înţeleptul – nebunul strigând
Şi visul se cuibăreşte victorie omului noului născut
În Nirvana cea veşnică, mereu viului
Plăcută, obosită, bătrânul din est murmură sieşi
Sentimentul zdrobit văzut-am
În Apocalipsă odihnă găseşte! traducere: George Anca
(traducere: Baki Ymeri)

10364 www.oglindaliterara.ro
 Dinafară sârmă ghimpată și delimitează două
pământuri, două țări, dar cu același
popor. Cenzura și la propriu si la
figurat acționează, iar pășirea pe
de Vasile Tărâțeanu teritoriul vecin, liber, ospitalier ca o
mamă, naște suspiciuni (nejustificate)
din moment ce pelerinul este
O bună literatură se scrie și dincolo de fruntariile patriei, în interpelat dacă are cu sine droguri,
Republica Moldova (Dumitru Matcovschi, N. Dabija, Leonida Lari și, arme, valută („Domnul vameș
mai ales, Grigore Vieru) ori în Bucovina ucraineană, la Cernăuți, în orașul dialogând cu poetul”). O existență
gimnazistului Eminescu, al dascălului Aron Pumnul. Protagonistul: Vasile cenușie stârnește “mirosul de hoit al
Tărâțeanu, cu al sau op liric Dinafară, impune simțirea românească dincolo urii” („Dar nu tu, preacuratule fiu”),
de orice grilaj ideologic ce ar submina ființa națională. pesimismul (“mort fiind,aș fi fost mai
Structura triadică a cărții - 1 “Colecția de rău”; 2 “Labirint în fericit, poate ucis acum”)... altădată
mișcare”; “Rația de speranță” - te duce cu gândul la poezia politică, la eul liric apare în ipostaza inedită de Iulian Bitoleanu
urgiile unui neam fără de țară, semn că poezia vaticinară a lui Goga are mire („La nunta lor”). Din motive
urmași, cu mențiunea că mesianismul s-a refugiat în cochilia metaforei, a nenumite, conturul patriei... „Cine
lirismului aforistic, subterfugiu al unui eu frustrat,smolit,dar nu și învins, il mai știe?” („Lecția de geografie”). Și totuși empatia cu frații de peste
căci Artistul, un unicat, are ceva din tragismul păsării Pheonix. Prut funcționează ( “Limba învingătorilor” ). Cu metafora neologică,
Limbajul conotativ, funcția poetică sunt păstrate momentan pentru evadată din chingile banalului („Groapa cu lei”) evadată într-o comparație
o valorizare a emoționalului subordonat unei ținte sociale- istoricii, eterogenă se unifică melodiosul („Jivină cu coadă”) cu livrescul ilustrat
intelectuali ce au trădat adevărul, care s-au aliat cu Puterea : „Sunt prea printr-o personalitate din antichitatea latină : „Diogene conversând cu un
sătul de interpreții ei”. Nu numai omul profund, nefericit aspiră la factorul câine”.
suprem, cât si studiosul, fabricantul de frumos, pentru ca anumite date Poetul cernăuțean izbutește să asocieze miturile biblice modernei
istorice din existența poporului - 1725, 1812, 1918, 1948... - să capete altă civilizații chiar și coborând în Realia : „dincolo de găoacea zilei, viitoarele
turnură în „Luarea luminii” .Cu lejeritate, autorul citat trece de la minunile păsări ciugulesc”. Paleta stilistică se extinde, făcându-și apariția hiperbola
simbolului, ale sensului figurat, la registrul oral, al dezinhibării : “Hei- în “Năufragiații morții” : “ Cu Marea Moartă in brațe cobor... să îi dau o
hei/ Dar pe unde mai umblați voi, strămoșii mei de azi, părinții mei de gură din apa vie, dar Marea e Moartă”. Uneori creatorul vizitează sala de
mâine?...” („Poem aproape atemporal”). Imaginile cu Sighet au depășit așteptare/anticamera Literaturii, uzând de expresia trivială fără a recurge
zidurile terorii ‘și răscolesc sufletul prin „jăratecul-jar” (“Interogatoriu de la principiul baudelairian și arghezian estetica urâtului (“Mașina de tocat
suflet”, “Muzeul din Sighet”). Politicul („Râul care rupe inimi”) germinează nervii” și “Ieșirea din poveste”). Ca orice poet adevărat, și Vasile Tărâțeanu
durere, segregare, mărturie fiind o anumită apă al cărei mal prezintă aureolează metafora drept platformă a liricului (“Arpegiile singurătății”).

LATENTA EFERVESCENŢĂ
Carmen Focșa
Am în față antologia”101 poeme„a fostului copil-minune al poeziei,Vasile Poenaru,antologie care oferă un tablou amplu al
evoluției lirice de-a lungul anilor,evoluție,poate,mai puțin vizibilă,căci,încă de la debut –petrecut la o vârstă foarte fragedă-s-a
dovedit a fi deja maturizat ca poet.
”Rechinii orelor mă purtau spre poezie/prin mările vorbirii/tot timpul lovindu-mă de sunete/ca de niște stânci
dureroase„exprimă,de fapt,un mod de a percepe realitatea ca pe un sumum de elemente resimțite fie ca animale sângeroase a căror
proximitate îndeamnă spre poezie ca spre unic refugiu,fie imaterialul-”sunete”-perceput
ca un factor provocator de suferință,condiție esențială pentru nașterea poeziei.
Fidelitatea față de actul poetic îl separă pe creator de legile clasice ale universului
:”Numai eu rămân același mereu/și merg pe o dreaptă cărare/cu fruntea brăzdată de un
curcubeu”(Eu)
În”Cosmosul necesar”-un amplu poem din volumul „Muntele„apărut în 1975,poetul
parcurge un drum invers al prozodiei,apelând la versul clasic ,după ce cultivase versul
alb-fapt nespecific debutanților-dar care confirmă odată în plus ,precocitatea autorului.
Poemul reprezintă ,în același timp,un efervescent elogiu adus câmpiei:”Câmpia-și arde
pruncii în ochii-i infiniți/Sub coapse lungi de viscol,în herghelii de stele/Dens,nașterii
de strajă,plâng greierii uimiți”.Sub același semn în care materia și non materia se
întrepătrund,alcătuind un univers interior fabulos,regăsim poemul „”Cu trupul greu de
muzici și de sare„:”Mă pierd,arzând,sub pleoapele luminii/Cu trupul greu de muzici și de
sare/Curg prunci de foc prin noi zburlindu-și spinii/Grav,lutul ars de gând mă stinge-n
zare.”
S-a vorbit despre influența lui Blaga la foarte tânărul poet,care,la acea dată,încă nu-l
citise;influența se remarcă și mai târziu,în”Marginea lumii„”-din volumul”Investigații”(
1984):”Cimitirul de la marginea satului/E chiar marginea lumii/Mamă//Tu plângi morții
ca lumânările/Pe care tocmai le-ai aprins/Așa arzi și tu,încet,îndelung/La fiecare cruce”.
Forma fixă a sonetului,reasamblează elementele universului poetic atât de divers
și de armonios structurat într-o cadență care o animă:”Ecoul minții tale aștept să vină/
Mocnind de har,când lucrurile dorm/Greu somn hrănit de sensuri și de șoapte”(”Creierul”-
din volumul ”Sonete„-1999).
Există,în poezia lui Vasile Poenaru,acea efervescență latentă,sugerată și subliniată de retorica unor întrebări precum:”Unde
să-ți rezemi pleoapele și fruntea?/Troienele de beznă-ți intră-n piele/O grindină de întrebări erupe/Din sufletul tău strâmtat peste
măsură”(”Cerbul lovit între coarne„-din volumul cu același titlu,apărut în 1999).
Sigur că ar merita un studiu aparte al semnificațiilor elementelor telurice și al celor astrale din poezia foarte ofertantă a
acestui autor care,cu o nobilă discreție,reușește să ocupe un loc aparte în memoria afectivă a cititorului de poezie.
www.oglindaliterara.ro 10365
 DEJUNUL, PROTOCOL ZERO
(fragment)
Noi, oamenii de rând, habar
nu avem câte primejdii îi pândesc, în
fiecare secundă pe bravii noştri aleşi.
Nu mă refer desigur, la nişte flegme,
înjurături, ouă stricate, sau vorbe de
duh despre mamele lor. Nuu! Astea sunt
simple copilării, am putea spune chiar,
asumate prin fişa postului. Sunt altele
mult, mult mai mari, letale chiar!
Păi, cine să ştie că, din dragoste
faţă de ţară şi grijă faţă de popor, aceşti
martiri muncesc cu o ardoare neînfrântă
fără să se gândească la altceva. Din
Mihai Batog- cauza asta pot muri de foame sau de sete
la locul de muncă şi nimeni să nu afle
Bujeniţă decât peste zile sau luni. Prin urmare,
cei din serviciul de pază şi protecţie
intervin, prin prevederi regulamentare
desigur, foarte energic, pentru a-i scoate să mănânce fiindcă altfel, se
trezesc amendaţi sau mutaţi, Doamne fereşte, la supravegheri greve. Şi
acolo nu-i de glumă, fiindcă, una-două, te pocnesc pensionarii cu sacoşele
goale în cap.
***
Ora 14.00 Ministerul Economiilor (nu al economiei, cum spun
fraierii, ci al economiilor, fiindcă acestea sunt de mai multe feluri: negre,
gri, private, de tot râsul, ale lor, ale noastre, dar şi una a nimănui, pe care o
smotocesc toţi când ajung la putere). În faţa impresionantei uşi a biroului
ministrului stă un sepepist cam la fel de mare cât uşa. Afişează un surâs
cinic şi, din când în când, se uită la ceasul de mână oprit la ora 13.45
Fix la ora 14.05 uşa se izbeşte de perete şi în cadrul ei apare domnul
ministru. Cam negru, destul de mic şi crăcănat, cu burta mare, însă vânăt
de furie:
- Băi, tâmpitule, vrei să mă omori, ai?! Păi, de ce nu venişi bă, la
ora fixată să mă scoţi din birou, că muncesc dă două ore, dă nu mai ştiu dă
mine!? Te ia mama dreacu’, să ştii!
Fără să-i piară un milimetru din zâmbet, malacul spune calm:
- Şăfu’ io am ceasu’ fixat dup-alu’ don’ căpitan şi acela merge la
menută. Ca dovadă îi arătă ministrului ceasul despre care ştim că stătea
continuu la 13.45
Ca să nu explodeze, demnitarul, om având multă experienţă de lucru
cu moldovenii, spuse pe un ton ce părea normal:
- Bă, du-te dreaculu’ şi ia măsurili necesare! Anunţaţi-l şi pă Marinel
că poate o vrea să mănânce şi el bietul copil!
- Şăfu’, totu-i pregătit! Copchilu’ aşteaptă jos. Figura destinsă a
gorilei părea desprinsă dintr-un tablou cu sfinţi, dar în interior hohotea, cu
gândul la berea de diseară când le va povesti colegilor cum îl jucase pe
demnitar.
Prin urmare, în spatele ministrului se mai aşezară doi sepepişti ca să
nu fie împuşcat de vreun lunetist în sediul ministerului şi, cu primul în faţă,
având cartuş pe ţeavă, porniră către subsol unde erau aşteptaţi de şoferi,
maşini şi de nepotul Marinel, un băiat foarte educat, care spuse frumos:
săru-mâna naşu’ şi-i deschise portiera, deşi era şi el director în minister.
Domnul ministru se urcă în maşina de teren prevăzută cu dispozitive
speciale de apărare în caz de atac, inclusiv blindaj, iar şoferul porni
demarând în trombă. După ei se afla maşina de intervenţie, cu patru agenţi
printre care şi moldoveanul. După aproximativ cinci minute opriră scârţâind
pe un peron mic în faţa unui restaurant deschis de curând. Se numea Le
Coq Noire şi avea bucătar francez, plus o pivniţă renumită. Cu o zi înainte
„băieţii” trecuseră pe la patron, îi anunţaseră înalta vizită şi, politicoşi din
fire, îi atrăseseră atenţia că dacă o dă în bară nu va avea bani de plătit taxe,
impozite şi amenzi nici dacă o vinde pe mă-sa. Cum patronul n-avea mamă
înţelese perfect mesajul.
La intrare aştepta însuşi patronul care-i conduse la o masă aşezată
discret, dar şi strategic, într-un colţ, deşi în restaurant nu mai era nimeni. La
masa principală se aşezară: domnul Adonel Prună, ministrul, şi nepotul său
Marinel, directorul de programe al ministerului. La alte două mese, câte doi
sepepişti de fiecare, cu priviri agere, pistoale la brâu şi cafele în faţă. Plus
nişte plicuri în buzunare, dar astea nu se vedeau. Veniră, cu alai, maestrul
de ceremonii, chelnerii şi sommelier-ul. Toţi la mare ţinută!
- Bă, mai lăsaţi-mă protocoalili, că noi suntem băieţi dăn popor!
Băgaţi ceva dă glojdeală că-mi crapă maţu’ dă foame! Domnul ministru,
10366 www.oglindaliterara.ro
crezând că a făcut o glumă excelentă, izbucni în râs şi-i făcu, şmechereşte,
cu ochiul, nepotului.
Zâmbetele profesioniste de pe faţa personalului pierdură un
milimetru din dimensiune. Lingura de la gâtul sommelier-ului clănţăni a
panică. Nimeni însă nu observă nimic!
- Recomandăm pentru început un platou rece, cu pescărie fină şi un
aperitiv din…
- Bă, nu mă duce cu vrăjeala, bagă!
Maitre oftă discret şi făcu un semn chelnerilor… Unul dintre ei aduse
o farfurioară cu felii de lămâie şi turnă în paharele de cristal cu picior o
băutură de culoare gălbuie. Ministrul luă paharul, îl dădu peste cap, apoi
rosti tare ca să se vadă ce cunoştinţe are:
- Io-ti-te bă, nepoate, asta-i ţuică dă la noi, dă la Văleni, d-aia pusă
cum o punea ăl bătrânu’ la doagă, da’ la el n-apuca să-mbătrânească. Da’
d-aia trăi obzeci dă ani că lua în fiecare dimineaţă un ciocănel. Dup-aia…
- Cu respect, ne permitem să vă reţinem atenţia că sunteţi pe aproape.
Aceasta este techilla Jose Cuervo, cea mai renumită în lume pentru calităţile
ei. Mai ales că este dintr-un lot special, fabricat acum zece ani pentru un
lider sud-american care însă, firesc pentru ei, n-a mai apucat s-o folosească.
Ştiţi…la ei… Maitre surâdea angelic în timp ce dădea aceste explicaţii.
Probabil făcuse războiul din Vietnam şi avea nervi de oţel. Ceea ce nu se
putea spune şi despre sommelier care împrumutase culoarea lămâilor din
farfurioară.
Sosi, rapid, platoul cu pescărie fină şi fructe de mare. Smintit de
foame ministrul băgă în gură la întâmplare: icre de somon cu rondeluri de
calmar la prăjit în ulei de măsline, batog de morun cu file de anchoa, iar
midiile marinate în sos de usturoi i se păreau mai bune amestecate cu pasta
de somon afumat şi cu ficatul de cod. Plescăia de plăcere şi, din când în
când, mai ardea câte o duşcă de techilla.
Pe figura sommelier-ului se lăbărţa un rânjet de satisfacţie, în timp
ce chelnerii arătau ca nişte statui din templele budiste. După un timp,
mârâielile de plăcere se mai domoliră, domnul ministru se şterse la gură cu
un colţ al feţei de masă şi spuse:
- Bă, fu bunicică! Parc-ar mai merge un ciocănel dă trăscău, no!? Hai!
Meştere, bagă unu’, să te iert! Şi această glumă fu savurată în solitudine de
excelenţa sa.
Nepotul Marinel părea cam dus pe gânduri şi oarecum muncit de
o criză hemoroidală. Abia dacă bâigui ceva când unchiul îi puse nişte
întrebări cam dificile referitoare la unele fonduri din care nu prea sifonase
unde trebuie ci, mai mult în buzunarul lui, şi devenise cam confuz în
explicaţii. Dar, se vede treaba că ministrul făcea, aşaa, mai mult conversaţie
de salon decât o discuţie serioasă. Îl înjură în gând şi-şi propuse să nu-i mai
decarteze nimic pentru alegeri şi să-şi tragă el foloasele, fiindcă, la urma
urmei, şi el putea să candideze. Că doar era vorba de bani nu de alte alea…
Din gândurile aurite îl scoase venirea platoului cu gustări calde pe
care surprinzătorul ministru, care totuşi nu cântărea mai mult decât un
măgar mic, îl atacase deja în forţă. Dispăreau buletele de caşcaval sau
delicaţii cârnăciori din carne de căprioară mai ceva ca aruncate într-o hazna.
Ciuguli şi el câte ceva, din ce mai scăpa printre degetele unchiului, şi se
amărî din nou deşi delicioasele produse erau dincolo de orice critică.
- Bă, da’ ceva udeală, nu mai e p’aicişa! Pă, hai, bă, că dacă ştiam
aduceam io dă la biro’! Ministrul devenise periculos de ironic.
Sommelier-ul se apropie ceremonios şi umplu pe jumătate alte pahare
cu un vin de culoarea mierii. Mâna rapidă a domnului ministru înşfăcă o
sticlă de apă minerală (Evian, of, course!) şi o gâlgâi în pahar umplându-l.
Somelierul icni! Dar, impasibil ca orice om trecut prin bătălii electorale,
ministrul duse paharul la gură, sorbi cu zgomot şi execută un lavaj, suficient
de bine barbotat ca să se audă până în stradă, al cavităţii bucale. În spate se
auzi o bufnitură înfundată. De la masa sepepiştilor se ridică moldoveanul
care, cu acelaşi calm detaşat, împinse trupul inert al sommelier-ului sub o
masă pentru ca să nu afecteze esteticul locaţiei.
- Bă, merse şpriţu’ ăsta drept la casa sufletului! Se cunoaşte marfa dă
la noi dă la Segarcea! N-are bă, rival în lume, cum bine spunea al’de finu’
Holerică!
- Sincer să fiu, cu tot respectul, cunoştinţele domniei voastre mă
uimesc, spuse maitre zâmbind parşiv. Este, într-adevăr, un Tokai de zece
ani, extrem de asemănător cu chestia aia de-o pomenirăţi mai înainte.
Virtuozităţile omului nu trecură neobservate la masa sepepiştilor. Căpitanul
se încruntă puţin, iar ceilalţi înţeleseră că era ceva suspect la mijloc. Un
individ atât de versat nu putea proveni decât din serviciile ruşilor. Gradul
de alertă spori!

NOTE DE LECTURĂ
Dorel Vidraşcu
Vibrații eterne, Liviu Zamfirescu,
Editura StudIS, Iași, 2014, 334 pagini
O antologie de autor pulsând de
trăirile unui poet receptiv la freamătul
Cetății în care se implică prin toată fibra sa
umană, receptând și comentând prezentul,
cu toate aluviunile lui. Lectura acestui
volum de versuri are efectul terapiei prin
cuvânt.
Măria dimineților mele, Doru Ion Lazăr,
Editura Amurg Sentimental, București,
2014, 421 pagini
Un poet tumultuos-romantic, având
o policromă paletă a trăirilor, cu un verb
incitant, pictează imagini, sugerează stări
cu toate tonalitățile în care viața își cântă
partitura. D. I. Lazăr, fără să-și fi dorit,
poate fi considerat un staroste al visătorilor.
Convingeți-vă!
Cazul ”M”, Rada Petre, Editura Amurg Sentimental, București,
2009, 442 pagini
Titlul te poate duce cu gândul la o carte polițistă. În fapt, este un
dramatic roman trăit și împlinit de Maria, eroina supusă la toate vâltorile
Viorel Martin – Fascinaţia copilăriei
Ca să pătrunzi în lumea copiilor trebuie să te uimeşti ca şi ei în
faţa lumii. Mirarea aceasta, care stârneşte interesul pentru tot ceea ce ne
înconjoară, constituie puncul de plecare al oricărei poezii. Sculptorul
Constantin Brâncuşi spunea: „Când nu mai suntem copii, am murit.” Cu
alte cuvinte, pentru a ne putea bucura de viaţă trebuie să trăim cu bucurie şi
să mai evadăm din cotidianul anost, în basmul reconfortant. La reveria prin
rememorarea ingenuozităţii copilăriei, ne invită Viorel Martin în volumul
Licuricii, poezii pentru cei mici (Ed. SemnE, Bucureşti, 2011).
Volumul se deschide prin prezentarea unui personajul care va
face legătura între poezii, şi care este o fărâmă de soare, licuriciul apelat
Felinar: „Licuriciul cel hoinar/ (Vreţi să-i spunem Felinar?)/ A zburat
prin văi şi lunci,/ S-a împrietenit de-atunci/ Cu fetiţe şi băieţi,/ Veveriţe,
ursuleţi.../ După cum o să vede-ţi.” (Bob de soare) El nu este numai un
martor ci participă efectiv la jocurile copiilor. Iată-l culegând căpşuni: „Pe
sub frunze răsucite,/ Stau căpşunile pitite./ Licurici, băiat isteţ.../ A umplut
un coşuleţ!” (Căpşunile)
Viorel Martin descrie cu umor şi caldă participare sufletească jocurile
copiilor în diverse anotimpuri.
Iarna, copii se dau cu săniile pe derdeluş, se bulgăresc, construiesc
oameni de zăpadă şi cazemate. Împodobirea omului de zăpadă ne face să
retrăim propria noastră copilărie: „Dintr-o cratiţă mai veche/ un joben pe o
ureche,/ Iar ca mână, mai apoi,/ Un crâmpei de măturoi.” (Omul de zăpadă)
În vârful bradului de Crăciun s-a cocoţat Licurici, „Să lumineze veacul!” Şi
e atâta nevoie de lumină în epoca noastră întunecată!
Primăvara începe cu ghioceii dăruiţi mamei şi cu un carnet cu note
www.oglindaliterara.ro
din Bărăganele vieții. Prozatoarea mărturisește
că acest roman e ”O pâine din bobul de grâu al
gândului meu”, să ne ostoiască nouă foamea
de lectură, am adăuga.
Stăpânul cuvintelor, Valentin Rădulescu,
Editura Societății Scriitorilor Români,
București, 2013, 181 pagini
T i t l u l
incitant al acestui
volum de poeme
ne acutizează curiozitatea lecturii. Dacă
vom reuși să fim detașați, să pătrundem cu
o sporită atenție în stările poetului, vom
afla că poezia lui se șoptește în intimitatea
lecturii, cu mici sau mari popasuri în
descifrarea sensurilor și în concentrarea
stărilor noastre de percepție a unei muzici
destinate inițiaților.
Ultima șansă, Vintilă Anastasescu,
Editura Perpessicius, București, 2011,
215 pagini
Romanul, subintitulat ”Porumbița”,
este o cuprinzătoare frescă a originalelor
vremuri în care viețuim. Eroii lui scriu un
poem al iubirii fără frontierele vârstei, fără
prejudecăți, cu toate deosebirile care îi
distanțează, dar și cu magnetul afinităților
care îi apropie cu tot omenescul ce nu
le poate fi străin și cu liantul rațional al
dragostei care îi menține într-un cuplu
armonios.
Lucian Gruia
bune obţinute de copii ei, la şcoală.
Vara e vremea cireşelor şi a vacanţelor petrecute la bunici, ori la mare:
„Bună e vacanţa mare!/ Am pitit ghiozdanul bine,/ Până toamna viitoare/
Să nu vină după mine.” (Vacanţa mare). Bunicii se ocupă de educaţia
nepoţilor, de la ei se învaţă primele litere: „Ce frumos era pe-afară/ Când
bunica mă plimba,/ De la ea întâia oară/ Eu l-am învăţat pe A.” (Bunica) În
poeziile dedicate bunicilor factorul biogarfic e autentic.
Toamna se culeg fructele spre bucuria copiilor şi începe şcoala.
Orelor de desen, sport şi muzică li se dedică, în acest volum, câte o poezie.
Catalogul e descris astfel: „Cel mai mare carneţel,/ Are notele în el/ Şi îmi
ţine socoteală/ Şi la orele de şcoală.” (Catalogul)
Volumul se încheie cu poezia Ecoul, care pentru mine reprezintă
ecoul copilăriei.
Din punct de vedere stilistic, versurile sunt scrise limpede, pe înţelesul
tuturor, aşa cum trebuie să fie o carte pentru copii. Rimele şi ritmul adaugă
muzicalitate întâmplărilor. Poeziile sunt mici secvenţe cinematografice care
bucură ochii şi sufletul. Imaginile au prospeţimea zorilor şi gustul cireşelor
coapate.
Regretatul prefaţator al cărţii, Nicolae-Paul Mihail, subliniază că:
„Licurici (...) este o carte transparentă, luminoasă, plină de candoare şi
multă spontaneitate.”
Poeziile scrise de Viorel Martin îndeamnă copii la joacă dar nu uită
scopul educativ: respectul faţă de părinţi şi bunici, dragostea pentru şcoală.
Licuriciul său ar putea lumina camerele cititorilor.
10367