În acest număr: OGLINDA

Adrian Grauenfels Marian Hotca

literara
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
Al Florin Ţene Ion Ionescu-Bucovu şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare
şi Editurilor din România (APLER) şi Associazio-
Alina-Gabriela Ion Pachia- ne della Stampa Estera din Italia, membru fon-
Telegan Tatomirescu dator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din
Europa (ARPE)
Alina-Iuliana Ion Vasiu
Popescu Ionuţ Luis Popa Editată de:
Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani
Aliona Munteanu Irina Florescu cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea
Anatol Basarab Irina Lucia Mihalca
REDACŢIA:
Angela Baciu Iulian Bitoleanu Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu
Aureliu Goci Laur Senior editori: Liviu Pendefunda, Theodor Codreanu,
Berthold Aberman Lazar Magu Adrian Dinu Rachieru, Florentin Popescu, Liviu Comşia.
Bogdan Ulmu Lina Codreanu Secretar literar: Ştefania Oproescu
Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu,
Boris Marian Liviu Pendefunda Constantin Miu, Laurenţiu Măgureanu, Petrache
Camelia Zăbavă Lucian-Zeev Plopeanu.
Carmen Focșa Herşcovici Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca,
Mihaela Albu, Marlena Lica Masala.
Cezarina Adamescu Mafrina Raluca Foto: C. Răduc
Constantin Miu Baciu Tehnoredactare: Adrian Mirodone
Cornelia Shili Magdalena Albu Culegere: Ionica Dobre
Corneliu Vasile Marina Raluca Baciu
Cristina Bîndiu Marius Chelaru OGLINDA LITERARĂ o puteţi pro-
Dominique Iordache Melania Cuc cura şi descărca de pe site-ul
Gheorghe Apetroae Nedelcu Ştefan www.oglindaliterara.ro unde aflaţi
Sibiu Cristian şi modalităţile de abonare.
Dorel Schor Nina Plopeanu Materialele se trimit numai în format electronic,
cu diacritice, la :
Dorel Vidraşcu Octavian Mihalcea
Dumitru Anghel Ovidiu Ghidirmic E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com
Ecaterina Chifu Paul Leu gheorgheandreineagu@gmail.com
Eliza Roha Petrache Plopeanu gheorgheaneagu@gmail.com
Eugen Deutsch Petre Don Corectura nu se face la redacţie.
Eugenia Rada Ioniţă Petre Răşcanu ADRESA REDACŢIEI:
Florentin Popescu Petru Hamat Str. Alexandru Golescu,
Gelu Vlaşin Pompiliu Comșa Nr. 76 bis, Focşani,
George Anca Raul Baz Jud. Vrancea
Mobil: 0722-284430
Gheorghe Andrei Raul Constantinescu 0749188333
ISSN 1583-1647
Neagu Robert Toma
Gheorghe Suchover- Sebastian Golomoz
schi Sergiu Găbureac Revista se difuzează prin abonament la
Grigore Moisil Stanley Patooty Jr. sediul redacţiei şi sediile filialelor
Hancă Eugen Ştefania Oproescu Uniunii Scriitorilor din România.
Ioan Alex Victor Roncea
În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund
Ioan Toderiţă Victor Sterom în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub
Ion Dinică Viorel Roman semnătura proprie.

10370 www.oglindaliterara.ro
 EDITORIAL

Mode şi modele
Într-unul din basmele lui Petre Ispirescu, Prâslea cel voinic,
aspirant la mâna fetei de împărat pe care tocmai o salvase din tărâmul
zmeilor, este atenţionat de tatăl iubitor că, nereuşita sa în a îndeplini
dorinţa mezinei, îi va pune capul acolo unde-i stau picioarele. Şi nu
era vorba de gimnastică ci de un sport mult mai capital. Era moda
împăraţilor înţelepţi, a Feţilor Frumoşi, a Cosânzenelor şi a cailor albi.
Doar Săgeată îi întrecea, căci nu era altul ca el în lume, iar la Nunta
Zamfirei s-au ridicat din tron„ împărat după-mpărat şi regii-n purpur”
din nouăzeci de ţări.
Ştefania Oproescu
Cum noi nu am avut împăraţi decât dificile necesita măcar metaforic, statul cu
în basme, Săgeată al lui Coşbuc era domn, picioarele într-un vas cu apă rece. Basmul Despre
dar atât de vestit încât cuvântul despre modern s-a întors pe dos, acum unde stă Dragobete, de
nunta fiicei sale a plecat rapid „spre patru capul ne cam stau picioarele, de asta poate
margini de pământ, ce strimte-au fost în ne turnăm cu frenezie găleţi de apă cu exemplu, am auzit
largul lor”. Mândria de a fi domn pământean, gheaţă în cap, în trăsnaia numită Ice Bucket vag în copilărie, de
cunoscut şi respectat în toate cele patru zări Challenge. Din păcate, nu numai noi. Însuşi la o bunică şi, din
era mesajul basmului versificat, iar bogăţia prinţul Albert de Monaco a făcut-o! Ne câte îmi aduc aminte,
vestită era ţara peste care domnea. putem întreba pe bună dreptate, unde sunt
era vorba de ceva cu
Pe vremea când în America zidarul prinţii de altădată? Asemenea cetăţeanului
îi făcea o casă lui Jack, tâmplarul îi făcea nedumerit din caricatură, mă întreb, n-am „Dragobetele sărută
hambarul, unde canarul îşi făcea cuibarul, putea să donăm bani pentru o cauză fetele”. Sărbătoarea
pe care apoi îi mânca motanul alergat de umanitară, fără acest spectacol şi grotesc din 24 februarie nu
ogar şi acesta de armăsar, etc., la noi, Nea şi nesănătos? Ba mai mult, fără această s-a impus, pentru
Alecu avea treabă cu oaia şi berbecul. mediatizare excesivă, urmând fidel celebra
Berbecul furios agresa cocoşul, cocoşul spusă a lui Victor Eftimiu: „Sunt modest, cu că nimeni n-a mai
găina şi aşa mai departe. În jocurile de o singură condiţie: să se ştie!”. Iar moda se vorbit de acest Eros
cuvinte pentru copii, venite din folcloruri răspândeşte ca pata de ulei „provocarea” autohton, până
diferite, Nea Alecu era mai modest, e inundând cauze mult mai puţin onorabile. când s-a găsit în
adevărat, dar măcar era original. Nici Maimuţărit de vedete de mucava, gestul, tradiţiile noastre un
informaţia nu circula repede ca vântul după poate onorabil la origine, se dizolvă în prost
cum dorea Coşbuc şi nici obiceiurile nu se gust şi emană vapori irespirabili. antidot la invazia
schimbau peste noapte. Despre Dragobete, În romanul „Convulsii”, H. Valentinului, adoptat
de exemplu, am auzit vag în copilărie, de Sienkiewicz face o remarcă tristă şi cu entuziasm, cu tot
la o bunică şi, din câte îmi aduc aminte, dezarmantă: „de ce dracu”, nici un francez acompaniamentul
era vorba de ceva cu „Dragobetele sărută sau niciun englez nu se străduieşte să-i
fetele”. Sărbătoarea din 24 februarie nu s-a placă unui polonez, ci numai polonezul color şi sunător.
impus, pentru că nimeni n-a mai vorbit de lor? De ce întotdeauna numai polonezul se Dragobetele n-a
acest Eros autohton, până când s-a găsit linguşeşte şi cochetează? De ce aproape că câştigat încă bătălia,
în tradiţiile noastre un antidot la invazia se ruşinează de originea lui?” Şi noi credeam pentru că nici nu se
Valentinului, adoptat cu entuziasm, cu că polonezii sunt un popor mândru! Dar de luptă cu aceleaşi
tot acompaniamentul color şi sunător. ce nu l-am crede pe acest mare vizionar
Dragobetele n-a câştigat încă bătălia, care a prezis în perioada frământată a lui arme.
pentru că nici nu se luptă cu aceleaşi arme. 1907: „Statul vostru socialist, dacă-l veţi
O revistă de umor, publica ceva înfiinţa vreodată, va însemna o asemenea
timp în urmă o caricatură, în care o subordonare a personalităţii umane de către
persoană înghiţea o pastilă. Întrebată de angrenajele sociale, o astfel de gripare a
un interlocutor ce ia, persoana răspunde: omului între dinţii şi roţile mecanismului
„Nurofen răceală şi gripă”. Vizibil contrariat general, un control şi o dependenţă atât de
curiosul insistă:”Dar nu ai putea să iei constrângătoare, încât până şi statul prusac
numai Nurofen?”. Chiar aşa! Pentru de astăzi, în comparaţie cu el, nu este decât
că, acum e suficient să strănute cineva un templu al libertăţii”.
peste ocean şi noi ne gripăm imediat. Ne Dar despre ce va mai fi vom mai
gripăm în sens mecanic, nu al bolii. Nu vorbi, pentru că, deocamdată, iţele sunt
mai funcţionăm cu piesele din dotare. Şi puţin mai încâlcite în poveste.
dacă nu-i suficient de clar, să ne amintim
că, altădată, rezolvarea unei probleme
www.oglindaliterara.ro 10371

MALADIA FRICII
ŞI ZEUL ÎMPĂIAT
„Odată am avut părinţi. Am avut surori. Prieteni. O casă. Un pat.
Am avut cerul şi soarele, apa şi pâinea. Pământul întreg.
Azi nu mai am nimic. Nimic, în afară de o haină de blană.”
(Lena Constante)
Dacă Leonid Andreev ar fi putut parcurge, mai întâi, cărţile Lenei
Constante, cu siguranţă că propria sa amprentare pentru posteritate nu
se mai lega sub nicio formă de titulatura aspră de ilustru „apostol al
autodistrugerii”, iar „Valsul câinilor” ar fi fost în genere reformulat.
Din păcate însă, întâlnirea spirituală Andreev-Constante nu a avut loc
niciodată, din cauza poziţionării celor doi scriitori
în epoci complet diferite (şi amintim aici faptul
că piesa de teatru „Valsul câinilor” era creată de
autorul rus în anul 1913, iar prima carte a artistului
plastic român a început să prindă contur şase decenii
mai târziu, în 1973). Cu toate astea, radiografia
răului convulsiv dominată de tuşa dezumanizantă
a barbariei celor care pălmuiesc fără drept de apel
lumea ni se desfăşoară ochilor ca o impresionantă
demonstraţie de curaj şi desluşire profundă a
evenimentelor funciare ale vieţii. Vizionari şi de
un realism tăios, deopotrivă, Constante şi Andreev
au tulburat în felul lor consistenţa unor cuvinte-
reper pentru vocabularul existenţial al umanităţii.
Libertate şi adevăr semnificau pentru fiecare în
parte altceva: pentru unul simple „ficţiuni” - şi
facem trimitere, desigur, la Leonid Andreev -, pentru celălalt viaţa însăşi
cu tot şirul ei prelung de suferinţe şi erori.
Intrând în universul intim al Lenei Constante, constatăm că 21 mai
1952 nu a fost o dată ca oricare alta din calendarul neuniform al propriei
sale vieţi. 21 mai 1952 reprezenta pentru ea, de fapt, nici mai mult, nici
mai puţin decât cea de-a 853-a zi de încarcerare într-un loc secret, cu
graniţe precise, unde „monotonia hidoasă” a timpului curgea, încetul cu
încetul, peste zidurile reci ale tăcerii, dizolvându-i, în egală măsură, şi
limitele, şi viaţa. Fusese condamnată (după cinci ani de anchete dure),
în urma unui proces politic ce avea să se întindă pe parcursul a şase zile,
şi invitată, în egală măsură, la a supravieţui sieşi şi lumii doisprezece
ani de întuneric şi spaime, într-o celulă friguroasă de 5 mp. O detenţie
grea, chinuitoare, pronunţată la ordin, când animalului dezlănţuit din
interioritate (căci toţi condamnaţii erau asemuiţi cu nişte animale) îi
venea de foarte multe ori să urle din rărunchi împotriva catafalcului
nedrept de putred al istoriei. Dar, chiar şi în astfel de condiţii antiumane,
trebuia să te străduieşti din răsputeri a-i nega acestui animal chinuit
„eu-l”, obişnuindu-l să îşi părăsească destul de des trupul - acea „carne
mizerabilă, îndurerată şi înfometată.” (Lena Constante), ce îşi striga
umilită, din când în când, drepturile - spre a se arunca, voliţional, în
spaţiul primitor al supravieţuirii. O bucată de existenţă personală întinsă
pe aproximativ patru sute de milioane de secunde... Aceasta a fost pentru
Lena Constante închisoarea. Clipe de viaţă izbite constant de pereţii
trişti ai celulei, locul unde puteai tot atât de bine să trăieşti sau să treci
dincolo de hotarul implacabil al morţii în completă singurătate, neştiut şi
neaşteptat de nimeni, cu excepţia celor de acasă.
Sediu al urii şi atitudinii făţişe împotriva Omului însuşi şi a
constituţiei lui nativ sacre, astfel poate fi descrisă în sens sumar acea
realitate a carcerei privită şi atunci, şi acum ca un simplu cerc închis,
un microunivers individual, aparent indestructibil, în care spectacolul
suferinţei şi al terorii îţi călca în fiece zi şi în fiece mod sufletul în
picioare - un soi de igienă, până la urmă, a spiritului, o metamorfozare a
lui, bineînţeles, diabolică prin metoda crâncenă a dezînomenirii impuse
cu forţa de regim. În imperiul lăuntric al fricii, nu se întindea deloc însă,
vânătă ca moartea, imaginea zeului împăiat al urii... Ea sălăşluia cu
îndârjire şi exaltare în alt ungher. Iar răsuflarea gâfâită şi ochii cu privire
10372 www.oglindaliterara.ro
de fiară înfometată ai anchetatorului
de serviciu grăiau întotdeauna, de
la sine, totul. O oglindă plină de
imperfecţiuni a diavolului strâmb,
unde nu doreai să îţi priveşti nici
măcar din greşeală faţa... „Şi, totuşi,
scria soţia lui Harry Brauner, centrul
lumii eram eu. Pentru mine lumea nu
exista în jurul meu, decât pentru că
eu luam cunoştinţă de ea.”
Aura cumva mistică, să o
numim, pe care Lena Constante şi
Alexandr Soljeniţîn i-au creionat-o
spaţiului modelator al închisorii, Magdalena Albu
nu mai este, fie şi la nivel rezidual
măcar, deloc prezentă în conştiinţa
umană a începutului de secol XXI. Asemenea unei dâre subţiate de fum,
ea se va fi împrăştiat de multă vreme în zgomotul
asurzitor al Cetăţii. Şi poate că e mai bine aşa.
Tocmai pentru că masca timpului murdar, căruia
îi observăm în mod continuu lipsa de sensuri şi
infirmitatea, obligă Fiinţa umană a postmodernităţii
nu doar să îşi alunge definitiv din minte chipul
concret al trecutului ei specific, ci să îşi rateze
şi singura ei şansă de a demonstra echivalenţa
indiscutabilă dintre imaginea individuală şi cea a
Chipului divin (măsura teologiei trimitare pe care
o experiem asumat). Despre conştiinţa dualităţii
proprii, care îşi făcea loc din ce în ce mai mult în
mentalul fiecărui deţinut chemat prin telefon la
interogatoriu, nici nu mai poate fi vorba azi, decât
în cazuri excepţionale. Motivul? Coordonatele
psihologice ale societăţii contemporane produc,
după cum se ştie, o ruptură vizibilă între schema
de joc a ceea ce a fost şi schema de joc a ceea ce este, îndepărtând cu o
răceală categorică actanţii prezentului de înţelesul sacru, pe care orice
„cuvânt din carne” sau „din sânge” îl avea în trecutul recent. Nici vorbele
lui Soljeniţîn: „Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul
şi pot spune fără ocol: BINECUVÂNTATĂ FII, ÎNCHISOARE...,
binecuvântat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea!”, nici cuvintele
Lenei Constante: „În acest amurg de începuturi, acum mi se pare că nu
mai eram decât umbra unei fiinţe ce trăise odată, de mult, foarte departe,
undeva, nu ştiu în care lume spulberată şi pentru totdeauna nimicită.” nu
mai pot fi receptate la dimensiunea lor veritabilă azi.
Şi, totuşi... Arta de a privi în miezul lucrurilor necesită vreme,
necesită dorinţa de căuta adevărul în tot şi în toate. În anii de după 1945
însă, nimeni nu avea nevoie de adevăr, oricare ar fi fost acesta. Pentru că
scopul concret al anchetelor de atunci nu era altul decât de a da „naştere
unui alt adevăr”, ne spune Lena Constante. Şi nu oricum, ci „prin puterea
cuvintelor”, desigur. „Căci cuvintele pot spune un lucru şi contrariul acelui
lucru. Pot uni sau separa. Pot exprima sau ascunde. Pot crea sau distruge.
Pot înşela. Trăda. Omorî. Cuvintele pot orice.”, notează scriitoarea.
Iar dacă ele, cuvintele, au din născare inclusă în „organicitatea” lor
coexistenţa acestor feluri opozabile de a desemna ceva anume, atunci,
în mod evident, sunt în stare a declanşa spontaneu nu numai cantitatea
de energie pozitivă specifică, pe care şi-o conţin, cât şi - mai ales, am
putea spune - puterea nestăvilită a unei forme de rău ucigaş, cu o viteză
ce poate depăşi însăşi limita maximă recunoscută, momentan, la nivel
ştiinţific (300 000 km/s). Lena Constante a ştiut să vibreze cu emoţie
şi obiectivitate cuvintele scrise într-un sigur sens, cel benefic, fireşte,
alcătuind, astfel, un soi de „calendar mental” al propriei sale suferinţe,
căruia-i putem regândi cu largheţe coordonatele, transformându-l dintr-
un jurnal intim obişnuit într-unul de căpătâi, cu semnificaţii multiple
pentru întreaga comunitate a condamnaţilor politic din România. Căci a
î
cunoaşte pedagogia complexă a durerii pe acest pământ devine totuna cu
pătrunderea Fiinţei în adevărata ei umanitate lăuntrică.
„Orice societate normală, indiferent de stadiul civilizaţiei sale,
se află încrustată într-un fel de tipare sau medii asemănătoare, analoage
cu receptaculele fagurelui.”, scria Profesorul Papu despre argentinianul
Martinez Estrada. În anul 1952 însă, lucrurile nu mai puteau fi privite
astfel, tocmai pentru că „Nu mai eram o ţară liberă. Ştiam în numele cui
acţiona.”, iar „Ca să arestezi pe cineva ai nevoie de ceva mai mult decât
de bănuieli.”, mărturisea L. Constante, învinovăţită, ca şi Harry Brauner,
în urma unui lung şir de anchete contrafăcute (ancheta în genere, în acea
perioadă, „nu ţinea seama de limitele niciunei legi.”), pe care s-a sprijinit,
de altfel, întregul dosar al fostului ministru de Justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu.
La rejudecarea din 1968 a acestui caz, publicista avea să obţină, desigur,
verdictul de nevinovăţie (împreună cu soţul ei, etnomuzicologul Harry
Baruner). Noua sentinţă reparatorie a instanţei însă nu avea să-i şteargă
niciodată din suflet Lenei Constante capacitatea distructivă a unui trecut
dominat de crime la ordin. Fizice, morale, nu contează. Toate erau crime
ale Fiinţei umane îndreptate împotriva ei înseşi. Diferenţa dintre om şi
câine, sesiza la un moment dat autoarea evadărilor tăcute şi imposibile din
realitate în Sinele propriu, era aceea că „Măcar el, câinele, se poate târî să-
şi găsească un adăpost. (...) Să găsească un colţ de pâine, un os.”, pe când
el, Omul, redus la orizontul strâmt al imperiului maladiv al fricii, nu mai
poseda de mult libertatea-i firească de a-şi alege, fără constrângeri, drumul.
O concluzie mai mult decât potrivită îi adaugă Lena Constante finalului
de paragraf, la care am făcut referire cu anterioritate, şi anume: „Trebuie
să-i invidiem pe câini.”, dar, în acelaşi timp, „Să-i plângem pe oameni.”
cu asupra de măsură. Personal, cred că, indiferent de secol, umanitatea a
tot avut mereu motive întemeiate de plâns în raport cu propria condiţie. Şi,
din nefericire, va mai avea multă vreme de aici înainte.
Amurgul libertăţii de a fi avea drept semantică definitorie în
infernul negru al terorii din România anilor ’50 avalanşa nemiloasă a
“Proceselor fără dreptate.” şi a „Condamnărilor dictate.”. Pentru că,
într-adevăr, din solul reavăn stalinist, „Timpul anchetelor prelungite fără
termen.”, a supliciilor de orice fel, dar şi „anotimpul automobilelor negre
oprindu-se în plină noapte în faţa caselor adormite.”, după cum nota fosta
condamnată politic Lena Constante, sosiseră ambele fără să întrebe, în
prelabil, pe cineva. Nici în cazul renumitului Profesor şi comparatist
Edgar Papu, arestat cu o brutalitate specifică segmentului istoric de la
mijlocul secolului XX, sub acuzaţia de... „uneltire contra ordinii sociale”,
lucrurile nu au stat cu nimic diferit. „Această perioadă (n.n. perioada
stalinistă) a fost pentru mine îngrozitoare.”, deoarece „Urmăritorii mei
adesea intrau şi în biserică să vadă ce fac. Ce puteam face altceva în
biserică decât să mă rog?!...”, îşi amintea ilustrul cărturar român. Însă nici
Papu şi nici Constante nu şi-au pierdut vreodată simţul moral şi îndârjirea
de a rezista opresiunii comuniste. Dimpotrivă, amândoi au pus pe seama
suferinţei înseşi soliditatea ulterioară a propensiunii individuale spre
infinitul spaţiului divin. Căci, în acel întunecat imperiu al fricii provocate,
pentru ei şi pentru mulţi alţi pătimitori cu vini inexistente, credinţa şi
nădejdea constituiau unicele resorturi palpabile de care îşi puteau atârna
cu temeinicie viaţa. „Eram sigură că, într-o zi, voi părăsi această celulă.”,
scria nepoata lui Iuliu Maniu, publicista Nicole Valéry-Grossu (care
cunoscuse, la rândul ei, lagărele de muncă forţată şi închisorile româneşti
Malmaison, Ghencea, Mislea, Ferma Roşia, Canalul Dunăre-Marea
Neagră şi Târgşor). Cuvintele ei repezentau acel gând premonitoriu că
evadarea din mijlocul infernului roşu cu suflu stalinist se va produce
curând. Şi exact aşa avea să se întâmple.
Mărturii consistente, după cum se poate observa (şi bine detaliate,
de altfel, în cărţile unor autori trecuţi prin surghiunul izolării şi al relelor
tratamente psihosomatice din mediul carcerelor comuniste), despre
un episod umbrit de nedreptăţi şi moarte din cuprinsul vast al istoriei
poporului român, exemplificări relevante ale unor personaje reale, cu
biografii complexe în această direcţie, care au cunoscut, iată, etapele
dezmărginirii de sine, dar şi hiatusul limpid de povara unor conglomerate
mentaliste lipsite de semnificaţii aparte între zidurile ameninţătoare cu
milioane de trepte ale timpului (nereturnate vreodată, sub o formă sau
alta, posesorilor fireşti de către călăii lor cu rânjete macabre, care le-
au ucis, la comandă fermă, cândva, trupul) numite simplu închisoare.
Dacă Lena Constante şi Harry Brauner au fost întemniţaţi doar pentru că
făceau parte din cercul de prieteni ai fostului ministru de Justiţie Lucreţiu
Pătrăşcanu (Lena Constante fiind angajată în acea vreme ca scenograf
la teatrul bucureştean „Ţăndărică” alături de soţia ministrului, Elena
Pătrăşcanu), dacă una dintre cele mai nobile şi mai curate inteligenţe
creatoare ale spaţiului cultural românesc şi universal, deopotrivă,
www.oglindaliterara.ro
Profesorul Edgar Papu, a fost, la rându-i - în urma unei banale discuţii cu
un coleg de catedră pe stradă -, trecută prin chingile iadului cu vizetă şi
mâini murdare al carcerei staliniste, dacă Nicole Valéry-Grossu a petrecut
ani buni dincolo de zidul ce desparte lumina de întuneric şi posibilul de
imposibil, deoarece legăturile sale de rudenie indicau faptul că era nepoata
liderului ţărănist Maniu - şi cazurile anchetaţilor fără vină pot continua la
nesfârşit -, atunci nu trebuie stat prea mult pe gânduri spre a te întreba
de ce sinistrul imperiu al fricii şi-a durat cu atâta repeziciune templul în
inima şi conştiinţa publică ale acelor vremi. Cu toate că libertatea proprie
le devenise o ţintă plină de incertitudini, ceea ce mi se pare însă a avea
o deosebită relevanţă pentru aceşti martiri ai poporului român, obligaţi
să îşi respire viaţa în falset la umbra deciziilor voit eronate ale cioclilor
stalinişti, stă aşezat în faptul că nici unul dintre ei nu a acceptat ca în
sufletul lui să se cuibărească - fie măcar şi pentru o trecătoare fracţiune
de secundă -, aidoma unui zeu împăiat al lumii, ura. Nobleţea de caracter
avea să le metamorfozeze, peste ani, suferinţa în cuvinte.
Orice asemănare dintre anii ’50 ai secolului precedent şi cei ai
începutului de veac XXI poate fi realizată, desigur, sub reyerva păstrării
proporţiilor de rigoare. Ca şi în cazul judecării fostului ministru Lucreţiu
Pătrăşcanu, când sala era umplută până la refuz de activişti cu simbrie la
partid - şi care primiseră de dinainte “ordinul să râdă.” (Lena Constante),
iar ei, punctează soţia lui H. Brauner, “Orbi, surzi, goliţi de orice
sentiment omenesc, umflaţi de isterie colectivă, de frazeologie goală,
de ură, de lăcomie şi de frică (…).”, tocmai asta şi făceau fără scrupul
-, se pare că asistăm acum la desfăşurarea unei forme asemănătoare de
teatru al iraţionalului contondent, emiţându-se, exact ca pe 6 aprilie 1954
(momentul începerii procesului politic sus-amintit, a cărui sentinţă avea
să se pronunţe cu asprime pentru toţi „inculpaţii” după doar şase zile de
abominabil circ „justiţiar”), tot atât de iresponsabil şi de nedemn pentru o
Fiinţă umană (sau pentru ceea ce a mai rămas acum din ea), un potop de
râsete vulgare în eter (deşi, se ştie că, în genere, râsul nesăbuit în raport
cu necazul cuiva se transformă, indubitabil, în lacrimi, mâine). Au trecut,
iată, nici mai mult şi nici mai puţin de 60 de ani de la controversatul
proces Pătrăşcanu. Cu toate acestea, viaţa a devenit o scenă la fel de goală
de sensuri ca atunci, lumea şade închisă în aceeaşi aparent nedemontabilă
capsulă a tăcerii (de tip polichinéllic, adăugăm noi), iar actorii sociali,
pătrunşi până-n esenţă de spiritul postmodern, se consumă existenţial în
interpretarea lipsită de glorie a câtorva roluri omoloage celor jucate de
către antecesorii lor în perioada fiinţării temutului cor al executanţilor
stalinişti. (Este şi motivul pentru care ideea de înfiinţare a unui Memorial
al Libertăţii, ca simbol definitoriu pentru multiplele sacrificii făcute
constant de poporul român de-a lungul istoriei sale milenare, se arată
drept una binevenită acum.)
Eşafodajul actualului imperiu al fricii - frică văzută, evident, ca
mijloc de anulare completă a libertăţii de a fi - se clădeşte, din păcate, în
acest moment, pe luxul maladiv al urii făţiş declarate în raport cu Celălalt
- o expresie fidelă a catalogărilor de tot felul, dar şi a neputinţei interioare
a individului de a-şi recunoaşte mizeria înfiptă în carnea propriului chip.
Privind cu durere către controversata noastră istorie recent apusă, pare că
lumina cenuşie a contemporaneităţii încearcă, la rându-i, din răsputeri să
acopere în totalitate urletul nestăvilit al unei vremi cu faţă de monstru.
Altfel spus, rinocerizarea sferei societalului de la început de veac XXI nu
s-a încheiat, ci, nestingherit, continuă. Şi continuă într-un sens defavorabil
actului democratic al prezentului, instaurat prin sânge şi moarte la finele
lui 1989. Libertarul contemporan al lui Marcel Moreau îşi gustă deja cu
amărăciune porţia uriaşă de sclavie (vârâtă pe gât cu forţa, precum se
întâmpla în anii ’50 ai veacului precedent). Încercarea sa de evadare dintre
iţele unei realităţi zilnic descompuse în organicitatea-i consacrată poate fi
una tăcută, dar deloc imposibilă. Metoda sapienţială propusă cândva de
Alexandr Soljeniţîn, anume aceea de a reuşi să desluşeşti în răul provocat
o veritabilă formă de binecuvântare, ce îţi modelează sub toate aspectele
sufletul, este capabilă să ofere imediat roade concrete numai în măsura
naşterii unei conexiuni strânse la nivelul Fiinţei umane între conştiinţa
individuală şi Sinele divin. Până acolo calea pare, cel puţin deocamdată,
destul de anevoioasă la suit, iar omenirea profund slăbită interioriceşte de
vacarmul exterior. Libertatea Omului ne apare, din nefericire, azi aidoma
unui zid zdrobit cu năvălnicie între capetele de interval ale propriei lui
existenţe. Se vede că amurgul zeului împăiat n-a sosit încă…
10373
 GELLU NAUM - unul
dintre copiii teribili ai
suprarealismului românesc
Gellu Naum (născut la București pe. 1 august 1915,  și decedat pe 29
septembrie 2001, București) eseist, poet, prozator și dramaturg român, de
origine aromână, este considerat cel mai important reprezentant român al
curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia
pe plan european.
S-a născut la 1 august 1915 în București; a fost fiul poetului Andrei
Naum, căzut în luptele de la  Mărășești si  al sotiei sale Maria Naum
nascuta Rosa Gluck. În  1926  intră la liceul «Dimitrie Cantemir» din
București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. Debutează cu
două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum
urmează cursurile  Universității din București, studiind  filosofia. La  27
decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat
pentru că a fost surprins scriind «parole cu caracter subversiv» pe zidurile
caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.
La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă
în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbonna, pregătind
o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez).
La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.
Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.
În  1941  se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu
Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui
activitate deosebit de intensă între anii  1945  și  1947  îl va face pe André
Breton să afirme: «Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București».
După 1947, în condițiile impunerii  Realismului socialist  ca
unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă.
În  1948  și  1949, Gellu Naum se mulțumește să scrie poemul cu tentă
filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv
stilul. În anii ‘50 și ‘60, publică mai multe cărți de literatură pentru copii
(precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă
(precum volumul  Soarele calm  sau «romanul pentru tineret»  Tabăra din
munți), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor
oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns,
poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din  1958  Heraclit). În această
perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor  René Char,  Denis
Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.
Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile
de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele
(Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească
unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor
important abia după publicarea romanuluiZenobia (1985). În numai câțiva
ani, apar numeroase ediții traduse din poemele lui Gellu Naum. De asemenea,
el este invitat să țină lecturi publice în Germania,Franța, Olanda și Elveția.
Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind
încununată cu premii importante (Premiul special al  Uniunii Scriitorilor
din România  pentru întreaga activitate literară,  1986; Premiul european
de poezie, Münster,  1999; The American Romanian Academy Arts
Award, 2002 ș.a.).
Ca și  André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții
credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce
dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune
conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.
Guillaume Apollinaire, pledând pentru teritoriile noi ale poeziei,
cerea poetului să nu-i considere inamici ai lirismului pe cei care explorează
cu îndrăzneală, adeseori fracturând logica, zonele îmburuienate prin
repetiție ale  epigonilor clasicismului. Gellu Naum face parte din familia
acelor istrioni sublimi, care au dinamitat la noi poezia truismelor, poezia
fals-patriotică, poezia pastelului gratuit, opunând tristeților locuri comune
exercițiile ludice de tot farmecul ce surprind pe cititorul nepregătit. În poezia
„Un centaur siluind arborii poemului”, „drumețul incendiar” exclamă  :
„Camarazi poeți-, ajunge/ destul am gâdilat pământul pe burtă(...)/ destul
am admirat în poze strașnice/ curul d-lui Ford scăldat în cele mai suave ape
de colonie”. La el violența revoltei arde ca o flacără salvatoare grosolăniile
limbajului : „domnii(...) aleg poemele după panglicuțe ca pe curve” ; „fiecare
voce e o listă de subscripție”  ; „Dumnezeu dansează la baluri costumat
în fetiță”  ; closetele au„ pâlnii lustruite” pentru „melancoliile orificiilor”
autorului ; „în acuarelă hora țăranilor miroase a picioare frumos”
În poezia lui ne aflăm într-un univers ciudat, misterios, fragmentar,
unde totul intrigă :
„întunericul începea de la voci
printre cărămizi iarbă urzici cârpe și oase
10374 www.oglindaliterara.ro
eu fumam un muc de țigare
lângă mine pietrele gâfâiau
obosite
lângă mine o mamă obscură
Ion Ionescu-Bucovu
obscenă tăcea.
era o seară în care se balansa
nu știu de ce se balansa
până aproape foarte departe
nu știu de ce se balansa
lângă mine gâfâiau pietrele obosite.”
(Obob)
Este aici o mare tehnică a paradoxului cultivat cu mijloace specifice
acestei poezii ce violentează logica, mai greu accesibilă, dar de o valoare
incontestabilă. În „Talion” există o casă neîntreruptă :„ aproape că aș vrea
ca haosul să transpară în orice poezie”, există „sertare pline cu ceață” și
„cutii de scrisori saturate de frunze” sugerând o corespondență ireală a
poetului cu natura care trimite mesaje, și ele secrete, descifrate numai de
un ochi sagace. În poezia „Ciclu” poetul cultivă ironia disimulată, unde
„ bunicul cioban străbătea spațiul carpato-balcanic dus și întors în fiecare
toamnă și primăvară și oile făceau beee” ; „bunicul a lăsat să-i crească niște
mustăți lungi/ și s-a apucat să mâie o turmă de pietre”, care transformă
transhumanța în ceva monumental, etern, prin rigiditatea acelei turme care
a murit ca și păstorul, devenind o risipire de pietre. În altă poezie, „ un
bătrân trosnește în somn”, în poezia „Căteodată” se ivește„ o mare panică
de toamnă” vestită de „un cocoș în rochie lungă.” În poezia „De câte ori” un
tâmplar bate ciue în apă, Într-un vers „țipătul tău se deschide ca o fereastră”,
în „Vasco de Gama” fecioarele se freacă de robinete, oamenii își deschid
vinele ca să scoată de acolo cadouri utile, femeile vegetale adie”
Gellu Naum are convingeri politice subversive. În poemele lui
„uzinele scrâșnesc din măsele”, seara e „ o broșură de propagandă”, și „se
simte nevoia unei lupte finale” Umorul negru, suspendând logica, îngăduie
personajelor lui Gellu Naum să iasă din universul oniric și să pătrundă în
lumea reală, fără a-și modifica natura fantomatică. ”Marele navigator”,
Vasco de Gama, „încearcă fundul mării cu degetul” În interior, „urechile
lui(...) se zbat ritmic ca niște limbi de pendule/ și limbile de pendule se
așează cu distincție lângă limbile de pantof.” „Vasco de Gama își ascute
dantelele/ pune pe dinți puțină sare/ presară pe deasupra caii argintii/ și zice
Comandante acordă-mi cocarda/ dă-mi voie să-mi pun pe față secera/ și pe
ureche ciocanul”.(aluzie la noul regim comunist)
O senzație și mai tulburătoare de obiectivare a proiecțiilor dorinței
delirante se degajă din carnalitatea imaginilor. Ca la Dali, onirismul
poetului răscolește adesea o materie animată, „Un creier” iese afară din
cap „ ca o broască țestoasă” ; „păsări de păr” cu ciocul „elastic” și „sâni”
întunecă spațiul.
Critica s-a preocupat mai puțin de proza sa poetică din volumele
„Poetizați, poetizați...” și „Castelul orbilor” Fantastice, onirice, sinistre,
umoristice, indecente, extravagante, absurde, prozele lui sunt interesante ca
joc de înnoire a prozei, dar și ca opere de sine stătătoare.
Pentru definitivarea impresiei de lectură reproducem un fragment
interesant :
„aș vrea să știu cine în afară de noi ar mai călări pe frigul ăsta numai
în maieuri cu biciclete desenate pe ele numai cu brățări de aramă și cine s-ar
mai vârî sub covor să discute acolo chestiuni de navigație :
ne zgribulim în noi ca într-o vizuină cu aripile în bretele :
cu milioanele de scoici mărunte pe ochii noștri care funcționează
și ne gândim la surdo-mutul care știe numai un cuvânt și râde fiindcă
nu-l aude” (Cornelia mama dracului).
Crohmălniceanu arată că adevărata „conștiință de sine a mișcării
suprarealiste în România a apărut odată cu Gherasim Luca, D. Trost, Paul
Păun, Gellu Naum și Virgil Teodorescu.”
Dar Gellu Naum rămâne ca  cel ma iubit copil  teribil  al
suprarealismului românesc și ultimul dintre suprarealiștii europeni.
 
Bibliogafie:
Eugen Barbu. O istorie polemică și antologică a literaturii române de
la origini până în prezent, Ed. Eminescu 1975
Literatura română contemporană,vol.I Poezia, București, 1980 ;
Ovidiu Crohmălniceanu- Literatura română între cele două rîzboaie
mondiale, vol II, Ed.Minerva 1974.
 Voievozi români în slujba neamului:
Constantin Brâncoveanu
Cu o acţiune fixată temporal
în epoca domniei lui Constantin
Brâncoveanu, romanele istorice din ciclul
Andronic ale doamnei Rodica Ojog-
Braşoveanu surprind cu fineţea detaliului,
atât figura marelui domnitor creştin cât
şi pe cea a lui Dimitrie Cantemir care, în
acea vreme, urmase pravila statornicită,
mergând ostatic la Istambul1. Departe de
a se îndrăgi (în Letopiseţul de argint, de
exemplu, este prezentată cercetarea pe care
o întreprinde Cantemir pentru a dovedi că
Cristina Bîndiu Vodă Constantin nu-i Cantacuzino, după
cum nu-i Basarab şi chiar mai puţin decât
oleacă Brâncoveanu2), cele două figuri
marcante ale istoriei noastre vor osteni alături, atât pentru eliberarea celor
zece mii de creştini din închisoarea turcească din Munţii Anatoliei3, cât şi
pentru salvarea Tării Româneşti când, în urma uneltirilor grecului Stavros
(la porunca marelui vizir Ramy Mehmet), sultanul Mustafa hotărăşte
acesteia soartă de paşalâc4.
În Letopiseţul de argint, portretul voievodului Tării Româneşti este
conturat în tuşe ce amintesc de chipurile sfinţilor de pe pereţii bisericilor:
chipul vlăguit, ochii bulbucaţi, nas lunguieţ şi obrajii supţi muşcaţi de
barba castanie, mâinile subţiratice pe care citeai ca în ceaslov harta vinelor
cerneluite5. Pentru a echilibra lipsurile aspectului fizic, vodă Brâncoveanu
dovedea grijă mare straielor cu cheltuială, iar patima pentru nestemate
avea herb la fel de vechi ca şi măria sa, căci oricât ai fi cercetat de departe
în neamul Brâncovenilor toţi dovediseră nesaţ diamanticalelor şi asemenea
avea să se întâmple şi cu strănepoţii6.
Dragostea pentru frumos a domnitorului se reflectă, însă, nu numai
în alegerea propriilor straie şi bijuterii, dar şi în arhitectură (Palatul
Mogoşoaei, ridicat din iscusinţa pietrarului Vucaşin caragea şi gustul
Măriei sale Vodă Brâncoveanu. Ochiul Măriei Sale, deprins cu frumuseţile
născocite de cioplitorii Valahiei, poruncise să scurteze stâlpişorii loggiei
veneţiene, şi să le adauge poame şi frunze chindisite în piatră, după pilda
celor din livezile megieşe. Brâul de flori necunoscute pământenilor fusese
alungat tot din porunca voevodului, făcând loc bujorului, zambilei şi
viţei de vie7) sau în aranjarea grădinilor domneşti (În acele grădini, Măria
Sa poruncise cărărui de piatră albă, mărunţită, acoperite de coviltirul
rozelor sângerii, împreunate boltă. Alte cărărui, străjuite de leandri ori de
chiparoşi,se mlădiau şerpeşte în jurul hultanilor şi al căprioarelor cioplite
în marmură grecească . Persicii ninşi cu floare rozalbă, magnoliile trufaşe,
azaleea şi ciorchinii liliacului alb primeneau văzduhul, fântâni ţâşnitoare
zugrăveau privelişti felurite, de-o clipă8).
Cu toate acestea, principala grijă a voievodului este osteneala
întru păstrarea credinţei şi a libertăţii neamului. Mai întâi, duce o politică
menită să ţină Ţara Românească departe de războaie – în plan extern
- şi să încurajeze dezvoltarea ţării – în plan intern -: Politichia lui Vodă
Brâncoveanu ferea de câţiva ani buni Valahia de muşcătura războaielor,
birurile cuminţi statornicite de acelaşi voievod umpluseră oalele
flămânde. Hanurile, palatele şi casele lui Dumnezeu, iscate din dorinţa
Brâncoveanului de a lăsa pentru viitorime mărturie a osârdiei sale, îşi
înălţau capul veghind cetatea de scaun.9 Mai ales în cadrul politicii externe,
trebuie recunoscut rolul Cancelariei Negre (locul unde se redactau scrisori
măsluite cu artă – de către oameni iscusiţi, ca Toncu pisarul - ce îndepărtau
primejdia de hotarele ţării, unde se adunau informaţii despre toate curţile
domneşti europene pentru a fi utilizate în folosul ţării, unde sunt formaţi
spioni de seamă ca Radu Andronic, Marghioliţa, cerşetorul Ilie sau boierul
Dragu Boldeanu – ghebos, dar cea mai dibace iscoadă a Cantacuzinului
[…], dar şi cea mai primejdioasă10 – care, deşi îl urăşte pe Brâncoveanu, nu
ezită să atragă în capcană iscoadele turceşti şi să moară alături de ele întru
salvarea neamului) şi a sistemului de spionaj al voievodului român, sistem
atât de temut în acele vremuri şi în umbra căruia veghează figura ascetică a
stolnicului Constantin Cantacuzino.
În Letopiseţul de argint, Vodă Brâncoveanu se simte dator să ajute
la eliberarea celor zece mii de creştini (din care cinci mii moldovalahi),
www.oglindaliterara.ro
închişi în Munţii Anatoliei de către turci (Cei zece mii de creştini măcinaţi
de ocnele Anatoliei îi apăsau cumplit sufletul�) în ciuda avertizărilor
stolnicului Cantacuzino asupra efectului pe care acest gest îl poate avea
în relaţiile cu Imperiul Otoman: Ne aflăm dinaintea sfintelor sărbători ale
Naşterii. Pentru curăţenia cugetului şi pentru a mă simţi fără pricină la
sfânta împărtăşanie, îndatorat sunt să opintesc întru slobozirea creştinilor
din Munţii Anatoliei.[…] Cugetul şi simţirea însă mă împing către faptă
nechibzuită în judecata semenilor, dar prea plăcută sfinţilor părinţi�.
Hotărârea celui care, mai târziu, va alege moartea sa şi a celor 4 prunci
ai săi în locul trecerii la mahomedanism va rămâne neclintită. Nici măcar
insistenţele Doamnei Marica, care-l acuză că zălogeşte satanei viaţa,
tronul, avutul, soarta pruncilor, nu reuşesc să i-o schimbe, Brâncoveanu
având convingerea că lucrează în numele Domnului: Nu satanei, Mario,
le zălogesc pe toate, ci Domnului. Îi simţesc şi-I aud porunca.[…] Nu pot
jertfi păgânilor atâtea suflete osândite! Chiar dacă hotărârea va aduce
ponos neamului, ori Valahiei, pruncii şi viitorimea îs slobozi să mă judece.
Izbânda lui Radu Andronic – care, în ciuda piedicilor puse atât de stolnicul
Cantacuzino care urmărea să-l ţină departe de Ţara Românească pe
postelnicul Dumşa, martor al uciderii propriului frate, cât şi de Cantemir,
ars de gelozie - umple sufletul voievodului cu bucurie luminată: Cu inima
scăldată de bucurie, îngenunchez azi dinaintea icoanelor, căci am săvârşit
faptă ce a înseninat chipul Domnului. - îi mărturiseşte acesta stolnicului –
Iacă cinci mii de valahi, ori aproape, s-au alăturat iarăşi muierii, pruncilor,
gospodăriei oropsite. Cinci mii de valahi cărora li s-au fost dăruit iar
dimineţi le blânde de aprilie, bucuriile cu care datina creştinească şi-a
blagoslovit feciorii, voroava nădită la fântâna din mijlocul satului, prispa
unde babaca împletea colţuni, stejarul din ogradă, aroma mixandrelor din
cerdac13
Ochii jupâniţei aduce în prim-plan ridicarea ţării la luptă împotriva
turcilor atunci când iţele uneltirilor ţesute cu deosebită măiestrie de
grecul Stavros la porunca marelui vizir Ramy Mehmet atrag asupra Ţării
Româneşti condamnarea la paşalâc. Spre îndepărtarea pericolului vor
osteni atât Dimitrie Cantemir, prin puterea cuvântului, cât şi slujbaşii
Cancelariei Negre, dintre care Radu Andronic calcă apăsat pe urmele
grecului Stavros, pentru a-l prinde şi a-i dovedi uneltirile. În acelaşi timp,
toată Ţara Românească, de la prunci, la bătrâni, de la tâlhari şi ocnaşi la
boieri, de la podărese la măicuţele din mănăstiri, de la săraci la cei mai
bogaţi, se mişcă spre Dunăre pentru a face zid viu în faţa primejdiei. În
fruntea lor, domnitorul Constantin Brâncoveanu, alături de care soseşte
şi ginerele său, domnul Moldovei, Vodă Duca. Fluviul gemea înfundat,
azvârlind căutături speriate spre lumetul încremenit pe malul Valahiei,
î
sărac în arme, dar bogat în credinţă, şi spre păgânimea de pe celălalt mal,
ciotcă de ascuţişuri deprinse cu izbânda. Cerul se întunecase la obraz, şi
mai vârtos la cuget, căci nu-i erau pe plac asemenea isprăvi.14
__________________
1 Rodica Ojog-Braşoveanu, Ochii jupâniţei, Editura Militară,
Bucureşti, 1980, pag. 64
2 Rodica Ojog-Braşoveanu, Letopiseţul de argint, Editura Milita-
ră, Bucureşti, 1981, pag. 65
3 Vezi Rodica Ojog-Braşoveanu, Letopiseţul de argint
4 Vezi Rodica Ojog-Braşoveanu, Ochii jupâniţei, Editura Milita-
ră, Bucureşti, 1980
5 Rodica Ojog-Braşoveanu, Letopiseţul de argint, Editura Milita-
ră, Bucureşti, 1981, pag. 20
6 Idem, pag. 21
7 Rodica Ojog-Braşoveanu, Ochii jupâniţei, Editura Militară,
Bucureşti, 1980, pag. 126
8 Idem, pag. 124
9 Idem, pag. 35
10 Idem, pag. 232
11 Rodica Ojog-Braşoveanu, Letopiseţul de argint, Editura Milita-
ră, Bucureşti, 1981, pag. 184
12 Rodica Ojog-Braşoveanu, Letopiseţul de argint, Editura Milita-
ră, Bucureşti, 1981, pag. 23-24
13 Idem, pag. 301
14 Rodica Ojog-Braşoveanu, Ochii jupâniţei, Editura Militară,
Bucureşti, 1980, pag. 353
10375
 IEŞIREA DIN INDIVIZIUNE
Iuga Nicolae
Am aflat cu profundă mâhnire că Monica Lovinescu a părăsit
ORAŞUL LUMINĂ, desprinzându-se dintre stelele cu care a format
corola de minuni a lumii noastre. Desigur, în steaua care îi va găzdui
nemurirea, marea divă îsi va instala şi biblioteca, de unde ne va
transmite din nou tezele şi antitezele cu care ne-a mângâiat, ne-a
luminat şi ne-a ridicat la statutul de trestie gânditoare.
Din Cetatea Eternă a Spiritului Doamna Cuvintelor ne-a spus
timp de câteva decenii la rând că va veni şi pentru români o clipă în
care lanţurile « Bastiliei » noastre vor cădea şi că acea zi se apropie
inexorabil. Deşi ştiam că în cutia Pandorei, al cărei capac a fost
deschis cu baionete străine, pe lângă toate hidoşeniile şi relele lumii
se află şi acea diafană entitate numită Speranţa, şi deci e cazul să
credem încurajărilor venite pe unde herţiene, nu întrevedeam cum
se vor putea topi zalele unui lanţ care părea indestructibil. Ca unul
dintre cei cărora s-a adresat Doamna Literelor cu emisiunile sale,
în anii când mâna lungă a revoluţiei se înarma şi încerca în mod
criminal sa o reducă la tăcerea definitivă, nu pot decât să mă bucur
de faptul că Dumnezeu a fost atunci un bun român şi nu a îngăduit
săvârşirea acelui mare păcat până la capăt şi, în consecinţă, să îmi
plec genunchiul şi să îmi înalţ glasul într-o smerită rugăciune de laudă
şi mulţumire. Deşi am fost crescut şi educat în spiritul învăţăturii
creştin-ortodoxe nu îmi pot reprima total unele ascunzişuri păgâne
ale judecăţii mele care mă ademeneşte spre dorinţa subterană de
a-i fi ştiut pe toţi cei care i-au dorit moartea Monicăi Lovinescu
Când condamnarea sultanului ajunge la cunoştinţa lui Brâncoveanu,
domnitorul are un moment de descumpănire prima sa grijă fiind viaţa
supuşilor săi, dar hotărăşte să lase la alegerea locuitorilor ţării dacă se
vor angaja sau nu în luptă: Viaţa n-au hotărât-o voievozii. Cu ce drept ar
porunci ei să se înfăţişeze, miel nevinovat, în faţa iataganelor doritoare
de sânge? Poarta a prepuit de mult că ziua osândei va deschide ochii
într-o dimineaţă şi a grijit să n-avem oaste închegată, în stare să pună
stavilă puhoaielor de osmanlâi. Sătenii şi-au văzut dară, paşnici de nevoile
ogorului, târgoveţii de meşteşugurile lor, iar în loc de sineţe, dulgherii şi
fierarii valahi au născocit tiparniţe şi ctitorii. Pot porunci palmelor goale
să înfrunte oştenii padişahului?[…] Nu voi slobozi poruncă să rămână cu
braţele încrucişate, dar nici să piară! Ştiriceşte moldo-valahilor primejdia
şi să hotărască singuri!15
În faţa primejdiei, speranţa Măriei sale se îndreaptă spre Dumnezeu
(Ca întotdeauna când îl năpădeau spaima şi gândul cel rău, îşi răsuci
privirile spre icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, înveşmântată
în aur.[…] La vreme blândă ori vrăşmaşă, în divan sau în cămările
domneşti, icoana îşi avea loc statornicit în anume clapcă a caftanului), fără
însă a uita să cerceteze cititorii în stele, fapt care aduce o urmă de zâmbet
pe chipul mereu mohorât al stolnicului Cantacuzino care nu pricepea cum
Vodă, a cărui minte limpede şi cuprinzătoare o cunoştea bine – n-ar fi
opintit altfel să-l ridice în scaun, şi nici nu şi-ar fi legat cu nod strâns
soarta de-a Brâncoveanului – se lasă amăgit de şiretenia unor potlogari16.
Alături de stolnic, Brâncoveanu organizează lupta ascunsă a
iscoadelor şi căpeteniilor: Toncu pisarul va întocmi carte dibace pentru
îndreptarea unei părţi a oştirii turceşti spre hotarul muscalilor, Marghioliţa
va fi trimisă pentru a îngenunchea voinţa lui Klein, lefegiu în oastea
otomană şi bun specialist în tunuri, starostele pescarilor din Tulcea
va primi drept însărcinare scufundarea vaselor turceşti, lotrul Damian
e năimit pentru a ataca şi a abate convoaiele turceşti cu arme şi hrană,
iar novacul Runcu este chemat în ajutor cu turma de zimbri. La Curtea
Domnească rămâne Doamna Marica, ocrotită de două steaguri de arnăuţi,
o iscoadă şi doi olăcari de nădejde: Ai văzut oare, surâse Brâncoveanu,
cetate părăsită de cel din urmă oştean? Iar acel oştean eşti tu, Marie, şi
10376 www.oglindaliterara.ro
sub glie, înaintea sa, pentru a le lua în felul acesta bucuria de a o
vedea, măcar şi în mod natural, redusă la tăcere. Sub glie şi nu şi
sub cruce, deoarece asasinilor şi necredincioşilor nu ar trebui să li
se însemneze locul unde vor putrezi cu acest însemn sfânt.
Menită <ab iniţio> la celebritate, ca fiică a nu mai puţin
celebrului său tată, Monica Lovinescu a adăugat propria valoare
renumelui familiei, intrând pe uşa din faţă în galeria atât de selectă
şi exclusivistă a celor mai culte femei ale vremii sale. Erudiţia
sa impresionantă era dublată de darul nativ al creativităţii care
completa atât de fericit o monumentală personalitate. Revista
presei culturale a Parisului, şi nu numai, fiind una vorbită, nu ne
împiedecă să ne imaginăm de ce proporţii ar fi tomurile care să
cuprindă toată opera sa radiofonică şi nici nu vom uita vreodată
câtă învăţătură şi cât har emanau fiind expuse absolut inimitabil
chiar de către creatoarea lor.
Dacă Marele Notar Al Acestei Lumi, în ale cărui catastife
sunt scrise toate i-a cerut Monicăi Lovinescu să iasă acum din
indiviziunea în care afla cu lumea literelor şi cu truditorii lor, ea s-a
supus necondiţionat dar la judecata cea de obste, datorită meritelor
sale, nu va veni ci se va muta din moarte la viată. Până la acel
moment repauzează în speranţa reînvierii pe Câmpiile Elizee unde a
intrat într-o nouă indiviziune cu îngerii şi heruvimii cărora le predă
« TEZE SI ANTITEZE LA PARIS ». Merci beaucoup madame.
ţie îţi încredinţez cheile spre chibzuită pază. Îţi cunosc judecata, şi atunci
când e de trebuinţă, viclenia. Iar de-ar pândi vreo primejdie Bucureştii şi
scaunul din care păstoresc cine oare mi-ar vesti-o mai grabnic şi cu inimă
mai curată decât Doamna noastră?17 Temerilor doamnei care îi aminteşte
– de poarcă ar fi fost nevoie! – domnului că Niciodată nu s-a abătut asupra
noastră primejdie mai mare, acesta opune ridicarea ţării: Niciodată nu s-a
ridicat întreaga Valahie spre a o zăticni18
Şi iată ziua care va hotărî soarta ţării. Măria sa Vodă Constantin
cercetă înfrigurat prăpădul de omenire. Aveau să ţină piept oare
neguţătorii, opincarii, târgoveţii, păstorii şi boierii moldo-valahi celei mai
vestite armii a veacului?19. Neliniştea voievodului, încordarea oamenilor
se transmit elementelor naturii. Nemişcaţi, oameni şi pământ, alături de
domnitorul lor formează zid viu la Dunăre. Uimirii sultanului, Dimitrie
Cantemir îi răspunde cu înţelepciune: Oamenii aceştia, numai inimă,
numai credinţă, s-au călătorit spre Dunăre să-şi caute moartea.20
Dar spionii Cancelariei Negre îşi probează din nou valoarea. Radu
Andronic aduce în faţa sultanului boierii stârniţi de grec şi pe însuşi
Stavros, care moare ucis de mâna vizirului. Ca argument final, justificând
creştinarea lui Ahmed, feciorul califului, jupâniţa Raluca Balş este înfăţişată
lui Mustafa. Mustafa se întoarse şi rămase pălit în moalele capului.[…]
Vântul amuţi dintr-odată, privind-o cu gura căscată, picăturile de ploaie
încremeniră în văzduh. Ochii jupâniţei umplură valea cu liliac înflorit21
Din nou, primejdia este îndepărtată de hotarele ţării. Iar Constantin
Brâncoveanu, al cărui suflet a vibrat alături de ţară şi credinţă, îşi va
continua drumul spre steaua de martir.
__________________
15 Idem, pag. 162-163
16 Idem, pag. 230-231
17 Idem, pag. 253
18 ibidem
19 Rodica Ojog-Braşoveanu, Ochii jupâniţei, Editura Militară,
Bucureşti, 1980, pag. 353
20 Idem, pag. 355
21 Idem, pag. 360
 Prin fereastra evadării spre poarta întoarcerii
Într-o cadenţă constantă, Viorel
Dinescu adună mănunchiuri lirice în volume
ale căror denumiri scot în lumină bivalenţa
spirituală: formaţia de matematician şi
vocaţia artistică. Iată titluri de cărţi care-i
definesc profilul: Ecuaţii albastre (1984),
Ontologia cristalului (1994), Eros-Anteros
(1996), Asimptota (2004), Arhipelag stelar
(2006), Dimensiunea ascunsă (2011),
Omul virtual (2009). Tot astfel, în semantica
titlului recentului volum – Clipa îndoielii
(Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc,
2014) scânteiază, dincolo de metaforă,
fiorul meditativ privind „marea trecere” (L.
Blaga), concentrată în „clipa” existenţială.
Filosoful francez Blaise Pascal, ştim, punea
Lina Codreanu fragila fiinţa umană sub semnul cugetării ca
fiind „o trestie gânditoare”. Poetul Viorel
Dinescu sugerează că izvorul cugetării stă
în „îndoială”, care propulsează gândul către spaţio-timpul universal, însă îl întoarce
şi înspre abisurile sufletului.
Concepută în două secţiuni lirice inegale, cartea se deschide prin – cum
altfel? – Dimensiuni paralele, ceea ce împleteşte într-o camaraderie inedită ştiinţele
exacte şi imaginarul poetic. Cele două ipostaze nu sunt antitetice sau convergente,
nici măcar tangente, nu se stânjenesc, ci se derulează nedespărţite, în mod paralel,
păstrând ritmul sincronic, aşa cum se derulează însăşi viaţa lui Viorel Dinescu,
profesor de matematici şi poet.
Primul grupaj de poeme – Proiect de călătorie, Plecare, Poteca de rouă,
Sfere de sticlă, Arhipelag, De profundis clamavi!..., Evanescenţă – stă aşezat sub
semnul călătoriei ca evadare acută şi inevitabilă, exprimată imperativ şi iterativ:
„Deschide fereastra, chiar azi am să plec […]
Până atunci, deschide – deschide fereastra” (Proiect de călătorie).
Nu-i o călătorie solitară, pentru că singurătatea este insuportabilă şi-n
zona banalităţii şi-n pustietăţile astrale, „dincolo de orizontul zilei” şi „dincolo de
orizontul tăcerii”. De aceea, în marea plecare din „sferele lipsite de fereastră” cu
frontieră de aer, peregrinul se însoţeşte cu Poezia/ Iubita/ Muza, împreună fiind
„captivi din întâmplare”, „călătorind prin viaţă în globuri de cristal”. Evadarea
din globul de sticlă nu e dorinţă, nici bucurie, e o acută nevoie de smulgere din
marasmul apăsător al atmosferei lumeşti, terne, înăbuşitoare. Marea plecare nu are
jaloane cronotopice terestre, nu este direcţionată spre un liman de refugiu, ci este
proiectată în dezmărginiri cosmice, în sfera ideii, în „armonia unor ecuaţii albastre”,
pe „arhipelagul stelar”, „într-o anti-lume mai bună” , acolo unde „timpul/ Îşi va
suspenda pentru noi necruţătoarea lui avalanşă”. Cum punctul final al evadării
nu se găseşte în orizontul cognoscibil şi cum nu se simte nici bucuria zborului,
Poetul se vrea întors purificat, la condiţia sa predestinată ca fiinţă umană. De aceea,
dezamăgit de peregrinările intergalactice, sensibil şi întristat, îşi răsfrânge visul în
sentimentul erotic:
„Deschide ferestrele nopţii spre mine […]
Deschide ferestrele! Sunt prea singur
Locul tău e gol…” (Ecouri)
Simbolistica ferestrei se circumscrie deschiderii spre
lumea astrală prin nevoia de zbor, în timp ce poarta rămâne
obiect al închiderii teluric-pedestre prin dorinţa de intimitate:
„Să schimbăm viaţa. Noaptea îşi lasă storul
Pe întuneric lumea noastră se zbate
Să-nchidem poarta! Să tragem zăvorul
Peste proiectele noastre neterminate. (Se lasă storul)
Surprins la bifurcarea cărării, Poetul pune pe talerele
îndoielii drumul înspre stele (plecarea) şi poteca înspre Eros
(„izvoarele ochilor tăi”). Fundamental creativă rămâne iubirea
care îi metamorfozează visul, conferindu-i statutul de artist:
„În partea dreaptă a drumului
Nu mai rămânea nimica
Decât un maldăr de volume îngălbenite
Cu poeme pe care le-am scris pentru tine
Mici metafore în care erai prezentă tot timpul
Iar utopiile mele deveneau adevărate.” (Evanescenţă)
Călătoria iniţiatică, viaţa, solitudinea, caii, zădărnicia,
sentimentul morţii ş.a. sunt teme şi motive filtrate prin
reflexivismul poetului într-o tensiune lirică de natură
expresionistă. Imaginile apocaliptice alternează cu stările
meditative, termenii ştiinţifici fluidizează metafora iar autoportretul se disipează-n
ţăndări speculare. Definitoriu pentru bivalenţa fiinţială zăgăzuită de „graniţa de aer”
este crochiul din poemul care dă şi titlul cărţii – Dimensiuni paralele:
„Şi-n ciuda acestor dimensiuni iluzorii
Întreaga mea fiinţă aşteaptă-nţelesuri
Care interzic să-mi aprindă opaiţul //
Trebuie să mă consolez cu izvoarele şi cu munţii
Cu oamenii care mă privesc dincolo de geamuri
Dintr-un Empireu de carton
www.oglindaliterara.ro
Pictat din plictiseală de un artist singuratic
Care mai credea în şoapta de aur
A unor îngeri eretici
Alungaţi din cer după ultima ninsoare.”
Axa liricii dinesciene rămâne, ca la majoritatea artiştilor, percepţia clasică a
Timpului inexorabil şi nepăsător în curgerea-i faţă de „ora de iubire” (Eminescu),
faţă de „drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată
de ani” (Marin Sorescu) ori faţă cu „această splendidă şi inutilă zbatere”,
cum o numeşte Viorel Dinescu. Mântuit de refulări existenţiale şi convins de
imperfecţiunea oricărei lumi probabile din valurile temporale şi galactice, Poetul
îşi doreşte revenirea din nicicând şi niciunde la o „stare anterioară” (Schimbare de
perspectivă). Poliedric, într-o necontenită ne-stare, Timpul se cerne, se topeşte, se
transformă-n ţărână, din orga-i înalţă imn de slavă, oboseşte, „se răzvrăteşte fără
speranţă” (Cortina de piatră), fiecare oglindă poligonală întărind imaginea unui
etern azi, drept cea mai oportună clipă posibilă:
„Mai rea decât veacul ce curge ne-ncetat
Voi rătăci prin timpul din care-am evadat” (Paşi în gol)
Doar gânditorul de la Hamangia, martor prins între odinioară şi mâine,
înregistrează impasibil curgerea veacurilor: „priveşte viitorul”, „îşi contemplă cu
mirarea moşia”, în timp ce în juru-i „lumea se plămădeşte în continuare”, totul
fiind urzit sub semnul deşertăciunii – „oare pentru ce/ S-a urzit această splendidă şi
inutilă zbatere?” (Simbolul zădărniciei).
Imaginile de apocalipsă nu înfioară doar condiţia umană, ci străfulgeră mai
ades nemărginirea celestă cu un „imens naufragiu” iar avertismentele apocaliptice
pândesc şi tulbură liniştea Poetului şi armonia naturii:
„Ia aminte! Pădurea se pregăteşte de moarte” (Guarda e passa)
sau:
„Cine poate să traducă în cuvinte
Tragedia anotimpurilor sau a frunzelor
Sacrificate fără geamăt în abatorul nemilos al timpului?” (Ultima baricadă)
Proiectul de apocalipsă e croit dincolo de limita omenească, e „un program
desuet” al Destinului, perceput prin logica intuitivă a poetului, vigilent observator
al mersului universal:
„Mă tem că deasupra acestei scamatorii uimitoare
O mână transcendentă răsuceşte
Sfori şi unde, destine şi corpuri geometrice
Ori planete ce se ciocnesc de departe
Într-un acord ce se pierde în haos” (Ochiul de sticlă)
Dacă prima parte cu poeme, Dimensiuni paralele, prin demersul cerebral,
poartă imaginaţia înspre sferele astrale, a doua parte a cărţii, purtând titlul Dincolo
de aparenţe, nedumereşte cititorul cu o „clipă a îndoielii” în ceea ce priveşte profilul
poetului: pelerinul căutător de lumi utopice sau fiul rătăcitor întors la vatra natală?
Fereastra evadării ori poarta întoarcerii? Partea nevăzută a poetului! Adieri bucolice,
mlădieri filiale şi armonii ancestrale răsfirate în cele câteva poeme creionează o
atmosferă autohtonizată de toată frumuseţea. Însăşi melodica versurilor bate înspre
eposul popular, amplu şi misterios. Aici, timpul pare văduvit de valenţa heraclitiană,
fiindcă totul s-a ruinat lent, sub semnul eternităţii aparente: „sfinţii din icoane au
adormit”, „ceasul cel veşnic al vieţii se-nvârte în gol, nemilos”, „glasul sfânt al
mamei se pierde prin păduri”, tatăl ar deschide încă uşa de la pridvor… O răzvrătire
din afundul fiinţei, care se simte ameninţată de măsurarul vieţii, se învoalează liric:
”Un ceas bolnav din ziduri mă pândeşte
De locul de-altădată-al fostei vetre
În rama lui şi timpul rugineşte…
Când am să plec voi da în el cu pietre!...” (Casa
părăsită)
Căutând clipa adormită, rătăcitorul meditează grav
asupra vieţii, morţii, timpului, destinului pe care nimeni nu le
poate controla:
„Iar eu trec mânat de soartă
Dintr-o poartă-n altă poartă
Căutând ca şi-altădată
Viaţa ce mi-a fost furată
Pe care-o mai pot găsi
Doar în nopţi de insomnii.” (Eheu, fugaces)
Demersul liric ataşează liniei artistice din acest volum
conceptul shakespearian al „lumii ca teatru”, viziunea
eminesciană a morţii şi haosului celest, înfrigurările creative
generate de incertitudinile unei gândiri iscoditoare precum şi
reveriile tipic omeneşti, fie că e vorba despre dragoste, părinţi
sau credinţă. Viorel Dinescu se înscrie între poeţii optzecişti,
fără excese textualiste, dar cu o apetenţă către imaginea
insolită, frântă, rătăcită, adesea apocaliptică.
Dintre toate piesele care pot reconstitui auto-portretul, ca într-un joc puzzle,
nu poate lipsi distihul ales din poemul Lumină ascunsă:
„Mai rece decât veacul ce curge ne-ncetat
Privesc tăcut şi sceptic spre raiul amânat.”
Se observă că, lucid şi responsabil, sensibil şi profund, poetul Viorel Dinescu
îşi asumă rolul de veghetor la porţile destinului acestei lumi, din care se străduieşte
din greu să nu evadeze.
10377

Raul Baz
Alhambra
In cămara adâncă, sub tălpile casei,
rezemată de-un raft încărcat
de borcane cu dulceaţă străveche,
uitată, singură, împovărată de suspine
ca întotdeauna în ultimii ani,
aristocrata mea chitară cu corzi de mătase,
mesteşugită într-o noapte de dor şi filosofie
de bătrânul maestru lutier Boiangiuc,
aşteaptă.
In cutia ei locuieşte acum
un descendent al familiei de şoareci regali
care stăpânea odinioară insula greacă
Pontikonisi.
Intre corzile ei, încă întinse,
câteva generaţii de păianjeni au ţesut în
tăcere
pânze mai fine decât ale zeiţei Atena,
care la atingere sună precum cea de-a
doua mişcare
din Recviemul lui Mozart.
Dar ea, nemângâiată, cu lacul crăpat,
cu griful prelins de bemolii prea tânărului
Casagemas -
de sine însuşi ucis sub penelul albastru
al lui Picasso,
aşteaptă.
 
Ah, nu mai sta în poziţia aceea,
nu mă mai implora să te îmbrăţişez
ca împreună să mai facem odată să sune
ecourile amintirilor din Alhambra.
Sunt prea bătrân şi prea obosit
pentru aşa o nebunească încercare.
Chagall
Hai repede, în noaptea asta se formează
drumuri
din cele moi, ca nişte fulare,
luminate difuz prin pâcla lăptoasă
de oglinda lunii spartă-n mii de fărâme.
Ridică-te, nu mai trândăvi în fotoliu
împresurată de perne şi motani rotitori -
pune-ţi pe cap pălăria de arlechin,
încalţă pantofii de cenuşăreasă
şi vino să ne căutăm vechile umbre
prin labirintul de ceaţă.
Grăbeşte, nu-i vreme de stat la-ndoială,
neliniştite-s noile drumuri, în fiecare
minut se-mpreunează
ori se desfac în perechi de intrânduri
înşelătoare.
Să mergem, acum e momentul
prin scurtături secrete să ne strecurăm
ca nişte năluci şi apoi,
aproape de ora când somnul însuşi
adoarme,
de mână ţinându-ne obsesiv, să plutim pe
deasupra
acoperişurilor.
10378
POEZIE
O întâlnire cu Pilat
Astăzi am început să uit, unul câte unul,
cuvintele care nu-mi mai folosesc la nimic.
Primul dintre ele, cel pe care l-am uitat
pe la şase si-un sfert dimineaţa,
a fost «împreună».
L-am uitat întâi în română,
apoi în greaca veche şi în latină.
In aramaică nu l-am uitat, n-aveam cum
să-l uit,
pentru că nu l-am ştiut niciodată.
Cam pe la unu, după masa de prânz,
am uitat verbul «a împărţi»: la unu, la trei,
la cinci,
şi mai cu seamă la doi.
Iar mai târziu, la ora când păsările îşi
schimbă direcţia de zbor
pentru a se întoarce la cuiburi -
spre seară adică, pe la şase şi jumătate,
am şters din dicţionar, cu o-ncruntare
rapidă
a sprâncenelor, cuvântul «iubire»
laolaltă cu toate înţelesurile lui.
M-am uitat apoi împrejur
şi am văzut că e bine.
Un singur verb mi-a mai rămas de uitat,
dar nu mă grăbesc, aştept să se facă
ora la care-n oglinzi nedeşlusit se poate
vedea
chipul procuratorului Pilat al Iudeei,
încă-ntrebându-se ce este adevărul.
IRINA FLORESCU
Imnul transcendenței
1.
Te rog,tu, Kali
neînfricată
Oprește timpul doar o
dată
Clipa s-o transformi în
veșnicie
Ce n-a fost și va să vie.
Și te mai rog
preasfântă mamă
Pe-al tău copil la sân îl
cheamă
Prin daruri sacre să îl ocrotești
Întreaga scenă a manifestării
Doar o dată s-o privești...
2.
Căci taina compasiunii-n Univers
Prin mila Tarei, revărsată-n vers
O aștept să îmi apară-n cale
Când amintirile se derulează agale..
Ea e zeiță-n adevăr și în dreptate
Privind boala suferinței de departe
Creând în jur doar perfecțiune
Când lumina sacră, pare a apune..
3.
Contemplu soarele-n privirea-i caldă
Când nuferi de lumină-n pieptu-și scaldă
Cu zâmbetul ca-n nopți cu lună nouă
Distant, asemeni dimineților cu rouă.
El e strălucitoare sferă de constiință
Cuprinsul experiențelor de peste ființă
Din universuri sacre și înălțătoare,
Tripura Sundari, în a sa splendoare..
4.
Apărând ca Bhuvaneshwari în moment
tardiv
Când subiectivul se transformă-n obiectiv
Depășind iluzii pe cărarea realitățiii
www.oglindaliterara.ro
Dincolo de limita prejudecății
Cu gândul ce în inimă coboară
Prin înțelegere net superioară
A spațiului ce aievea adăpostește
Forța cosmică ce-n el sălășluiește.
5.
Și-l rog pe Dumnezeu ca să distrugă
Tot rău-n evoluție prin arzătoare rugă
Să îmi susțină iubirea în Manifestare
Și s-o retragă-n energie creatoare..
Când soarele apune-n fulgerul de foc
Pe pământ să îmi găsesc un loc
Prin transcenderea amarei suferințe
Regăsind Tripura Bhairavi în adânci
dorințe.
6.
Să reușesc să dobândesc control deplin
Când înspre Bagalamuki mă înclin
Să nu-l mai caut la voință
Așteptând în suflet cu credință
Că dac-ar fi cândva ca să revină
Să mă găsească-n liniște deplină
Când voi șopti în taină argumente
Despre iubirile ce-mi zac latente,
7.
Peste anii ce-au brăzdat obrazul,
Îmbătrânirii ce-a păstrat extazul
Revederii, contemplată prin maturizare
Înțelepciunii dobândită ca durere mare
Când suferința oglindește fericire
În viața care pare-a fi dezamăgire
Având la bază caracterul efemer
Redescoperită-n Dhumavati ca mister.
..............................................
IRINA LUCIA MIHALCA
Mantia nopţii
Noaptea continuă să-şi
ţeasă vraja,
revarsată tainic în
oglinda cerului.
Prin vălurile ei
întunecate,
periculos de aproape-ai
ajuns.
În aer se simte furtuna
din noi,
o tensiune a simţurilor,
acel semnal de alarmă al iubirii.
Învăluită în catifeaua zâmbetului,
îmbrăţişată de braţul cald al gândului,
încercuită de firele inimii tale,
plutim în eternitatea timpului
şi-n răsucirea unui spaţiu,
răspuns la visele noastre.
O poartă prin care-am pătruns,
prin curbe de timp,
dincolo de toate frontierele,
în armonia cântecului ploii,
în adevărul interior,
prin care lumina delicată a emoţiilor,
într-un moment de deschidere,
eliberare şi recunoaştere,
îşi regăseşte drumul din adâncuri.
Uniţi în abandon,
între realitate şi fantezie,
o linişte străvezie
curge prin noi, înconjurându-ne,
o clipă încremenită
în zborul spre Absolut.
Un flux, iluzia magică a vieţii,
în căutarea paradisului,
prin care descoperim flacăra luminii.

Iubirea din satul
intre milenii
Vasilica Ilie, „Răscrucea destinului”, Iaşi, Editura PIM, 2011
Vasilica Ilie, „Pete de culoare”, Iaşi, Editura PIM, 2012
Povestiri populare, întâmplări din viaţa micilor comunităţi; episoade
dintr-un cotidian inerţial, uneori frizând senzaţionalul, alteori ţintind câte
un personaj ieşit din comun sunt „petele de culoare” pe care ni le oferă
redutabila scriitoare Vasilica Ilie care scrie poezie, proză scurtă, roman cu
pasiune, optimism şi devoţiune sufletească.
Din 2007, până în 2010 a fost prezentă în mai puţin de şase antologii,
ca apoi să-i apară volumul individual de versuri:”Fereastra de la Răsăritul
Cuvântului”, editura PIM, Iaşi, 2010 iar în 2011, romanul „Răscrucea
destinului”. În anul următor, 2012 i-au apărut: volumul de proză scurtă,
„Pete de culoare” şi volumul de poezii „Reflecţii”- la aceeaşi editură- PIM,
Iaşi. Autoarea este un spirit pozitiv şi oferă un suflet cât un balon şi o bucurie
a vieţii neştrangulată de nicio fracturare a destinului. Autoarea îşi activează
memoria şi nu imaginaţia- sau, numai într-o anumită măsură-, derulând
imaginile unei copilării ferice petrecută la ţară în Câmpia Bărăganului, cu o
exactitate care apropie textele de condiţia unei memorialistici nedisimulate;
de altfel, autoarea nici nu disimulează spiritul amintirii răscolitoare.
O poveste simplă, obiectivă până la naivitate, limpede şi cursivă,
cucereşte cititorul prin firescul relaţiilor umane, prin moralizarea implicită
şi polarizarea oamenilor, situaţiilor, pasiunilor în alb şi negru, pozitiv şi
negativ. Nu e o viziune simplistă ci o perspectivă categorială asupra satului.
Autoarea nu agreează complicaţiile prozei moderne, nu foloseşte
metodele seci ale pseudo-analizei psihologice şi nici nu se complică
printr-o tipologie pitorească, eventual exotică.
Nu se poate trece simplu de la versuri la proză fără o acumulare de
experienţă de viaţă şi aprofundare a relaţiilor umane într-o nouă ordine
socială instaurată în satul românesc, după Revoluţia din 1989.
Autoarea e o expertă a scenelor idilice, iubitoare a satului, ieşit din
sărăcia comunistă, cu viziuni neosemănătoriste şi tipologie în alb şi negru.
Comunicat – Comitetul Director al USR din 28 iulie
Publicat la 29 iulie 2014 de Uniunea Scriitorilor
din România
Luni, 28 iulie a.c., a avut loc şedinţa Comitetului
Director al Uniunii Scriitorilor din România, care a debutat
cu o informare privind starea actuală a U.S.R.
O dezbatere aplicată s-a desfăşurat în prezenţa celor doi
scriitori – parlamentari care s-au ocupat de redactarea acestor
proiecte de legi menite să sprijine cultura, în speţă literatura
şi pe cei care o practică, şi anume legea privind finanţarea
revistelor literare ale ANUC, precum şi noua lege a timbrului,
cu aplicare pentru asociaţiile de creatori din cadrul aceleiaşi
Alianţe Naţionale a Uniunilor de Creatori (ANUC).
Comitetul Director a luat în considerare rezoluţia
Comisiei de Monitorizare, Suspendare şi Excluderi a U.S.R.,
care a propus în unanimitate excluderea lui Liviu Andrei,
membru stagiar al U.S.R., pentru grave prejudicii de imagine
aduse U.S.R., prin declaraţiile sale xenofobe iresponsabile
făcute publice în presă la începutul acestei veri. Conform
Statutului U.S.R., propunerea Comisiei de Monitorizare,
Suspendare şi Excluderi va fi înaintată de Comitetul Director
către Consiliul U.S.R. care, în proxima sa şedinţă, va decide.
Un alt punct pe ordinea de zi a fost fixarea calendarului
de activităţi ale U.S.R. pe perioada august – decembrie.
www.oglindaliterara.ro
În multe privinţe, romanul este
chiar un Love story în universul rural,
românesc şi quasi-contemporan.
Viziunea nu este forţată şi nici
simplistă pentru că, totuşi,
corespunde adevărurilor şi esenţelor
etern-umane. Schiţele, nuvelele
din „Pete de culoare” se încheie
după convenţia poveştilor populare.
Autoarea şi-a asumat deja experienţa
romanului.
Frusina, numele protagonistei
romanului „Răscrucea destinului”
conturează un personaj memorabil, Aureliu Goci
din categoria rară a eroinelor care
au puterea şi luciditatea să-şi
reformuleze destinul. Fată de ţărani, orfană de mamă, cu multiple calităţi,
cu inteligenţă şi farmec natural deţine toate datele să reuşească în viaţă.
Numai că iubirea sa sinceră pentru George intră în conul de prejudecăţi şi
oprelişti încât ajunge o nemeritată victimă. Personajul nu se împacă însă cu
această condiţie, şi, prin forţa caracterului ca şi prin voinţa sa naiv-justiţiară
ajunge să se realizeze individual şi social.
Autoarea e o bună cunoscătoare a vieţii rurale actuale, cunoscătoare a
acestui ultim chip al satului românesc care a fost mutilat în secolul XX de
experienţa dureroasă a două războaie mondiale şi a unei lungi – aproape
o jumătate de secol – de dictatură comunistă, discreţionară, care a mutilat
chipul satului şi a falsificat caracterele din universul tradiţional.
Autoarea nu oferă o viziune complexă a satului, ci doar o perspectivă
unitară care să permită eflorescenţa sentimentelor profunde, a iubirii, de
o formă specială. Nu chiar în forma mistică, mântuitoare pe o presupusa
motto-ului din Dostoievski:”Iubirea e o comoară fără preţ, cu care poţi
dobândi o lume întreagă, care îţi îngăduie să răscumperi nu numai păcatele
tale, dar şi pe ale altora”
Doamna Vasilica Ilie dovedeşte vaste disponibilităţi de exprimare
epică, de la schiţa concentrată, la romanul de amplitudine.
Cum proza contemporană refuză (încă) sau măcar nu cultivă (temporar)
temele universului rural, autoarea are deschidere spre un spaţiu narativ
vast, care îi oferă şi forţă şi unicitate.
La 31 august, Primăria Sectorului 2 Bucureşti va
organiza Ziua Limbii Române, la care vor fi invitaţi să
participe scriitorii din Filialele U.S.R. de la Bucureşti.
Între 4 şi 7 octombrie, Uniunea Scriitorilor organizează
la Cluj-Napoca, cu sprijinul Filialei locale şi, mai ales,
al Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, prima ediţie a
Festivalului Naţional de Literatură, cu o participare amplă a
scriitorilor din toate Filialele U.S.R. În cadrul acestui festival
se va acorda Premiul FestLit, Comitetul Director luând în
discuţie regulamentul acestui premiu, precum şi componenţa
juriului.
Gala Poeziei Române Contemporane se va desfăşura şi
anul acesta la Alba Iulia, pe 27 noiembrie şi va reuni poeţi
aleşi, pe baza propunerilor Filialelor din toată ţara, de către
criticul literar, preşedintele U.S.R., Nicolae Manolescu,
domnia sa fiind şi moderatorul Galei.
S-a stabilit ca şedinţa Consiliului U.S.R. din toamna
aceasta să aibă loc în ziua de 26 noiembrie, când se va
desfăşura şi întrunirea Comitetului Director al U.S.R. În
aceeaşi zi, la ora 13, la Primăria sectorului 2 va avea loc Gala
Premiilor Filialelor U.S.R. din Bucureşti.
10379
 Un maestru al artei interpretative româneşti :
Constantin Codrescu
  Actor de elită al teatrului
şi filmului românesc, Constantin
Codrescu (n. 5 septembrie 1931, Huşi)
este, în acelaşi timp, una dintre cele mai
ilustre presonalităţi ale artei şi culturii
româneşti. Regizor, scenograf, director
de teatru, iniţiator de şcoală (Institutul
de Teatru din Tg. Mureş), profesor
universitar de o inestimabilă valoare
umană şi profesională, Constantin
Codrescu se înscrie definitiv în
pantheonul de aur al maeştrilor artei
noastre interpretative.
  
«Dăm mână cu mână cu partea
Cornelia Shili de monstru a făpturii umane»
 
Cornelia Alexoi: Domnule
Constantin Codrescu vă rugăm să ne vorbiţi despre începuturile
dumneavoastră teatrale.
 
Constantin Codrescu: Oooo, începuturile
mele teatrale sunt atât de departe, încât, deseori,
parcă nici nu îmi vine să cred că sunt martorul
acestor timpuri; că particip atât de direct, de
nemijlocit la ele... E o istorie întreagă toată viaţa asta
a mea, fiindcă a mers alături de istoria acestui timp,
care a fost, din punctul meu de vedere, extrem de
necăjită... Începuturile mele s-au petrecut destul de
departe... Eram în 1947 când am intrat la Institutul
de Teatru... (Îi spunea atunci “Conservator.”)
Făceam figuraţie la Teatrul Naţional... Eram elevul
Colegiului Naţional Sfântul Sava... Imediat după
bombardamentul din “44, când teatrul n-a mai
putut funcţiona, a rămas numai sala studio, plus
două licee - adică liceul Matei Basarab şi Colegiul
Naţional “Sfântul Sava” - să ducă mai departe
activitatea Teatrului Naţional... Un lucru absolut
minunat, că s-a putut continua... Pentru mine a fost
o clipă de vis... Chinuit vis, pentru că m-a costat o
grămadă de corigenţe... (La matematică, la latină,
la fizică, la chimie, la limba rusă...) Nu stăteam
la ore; mă scuzam şi, prin nişte catacombe din
subsolurile liceului, fugeam pe scena teatrului... şi... Nici nu-mi vine să
cred... Eram elev şi, totuşi, s-a putut aproba pătrunderea mea ca student la
Institutul de Teatru... Eu vă spun acum foarte multe lucruri... Am în minte
atât de multe imagini ale acestui tânăr,  pe care nu mi le mai pot aduna...
Nici nu ştiu exact de unde să încep şi unde să ajung...
C.A.: Cine sunt cei care v-au îndrumat primii paşi în teatru?
 
C.C.: Primii paşi în teatru?... Destinul a fost acela... Eu participam
deseori la festivalul liceului “Sfântul Sava” ca animator şi, în acelaşi timp,
ca interpret şi de acolo s-a produs această, probabil, relevare a mea; pentru
că în adânc - cred că lucrurile existau... Eu credeam atunci foarte mult în
meseria asta...
 
C.A.: Tocmai vroiam să vă întreb ce anume v-a determinat să alegeţi
profesia de actor?
 
C.C.: Cred că acest, repet, ciudat contact pe care l-am avut cu
Teatrul Naţional... Am făcut aproape patru ani de figuraţie, până în 1948,
până aproape de debutul meu, care s-a produs pe scena Teatrului Naţional
din Timişoara, în anul 1950. De fapt, prima oară am început repetiţiile
1949, cu piesa “Aşa s-a călit oţelul”, de Ostrovski, în regia regretatului
şi minunatului regizor Ion Aurel Maican... Am avut şi şansa de a avea în
Institut profesori mari. Mă gândesc în primul rând la Aura Buzescu; în
ultimul an l-am avut profesor pe Alexandru Finţi, l-am avut asistent pe
regretatul Vlad Mugur... Erau nişte oameni minunaţi... Am fost coleg de
an cu Olga Tudorache, cu Liliana Tomescu... Noi tot vorbim acum de
10380 www.oglindaliterara.ro
generaţia de aur a bietului Amza... Şi  noi am avut o generaţie de aur...
Nişte actori extraodinari, care au încântat ani de zile publicul, în fiecare
seară, acolo unde s-au dus... E vorba de harul acesta care coboară şi ne dă
putinţa de a releva, putinţa de a sluji, cum spunem noi - pentru că suntem,
totuşi, nişte oameni care oficiem, care îndreptăm; putinţa de a cuvânta, de
a pildui...
 
 «Eu spun că este timpul Satanei»
 
C.A.: Care credeţi că sunt calităţile pe care trebuie să le îndeplinească
un tânăr pentru a deveni actor?
 
C.C.: Cred că ceea ce v-am spus a venit în întâmpinarea acestui
discurs... Sigur, trebuie să aibă o anumită structură, aceea despre care
încercam să vă vorbesc; de a avea sentimentul unui slujitor al cuvântului,
de a avea o anumită morală, o anumită răspundere, un anumit echilibru...
Chiar dacă meseria noastră e, câteodată, de cameleon, cred că harul şi
şansa noastră sunt acelea de a fi cât mai credibili de fiecare dată; şi atunci
când suntem buni şi atunci când suntem răi şi atunci când suntem ascunşi
în noi, deci, orcând, trebuie dus firul acesta moral al meseriei noastre...
Ţine de credinţă, ţine de pregătire... Foarte multe date sunt necesare... Noi,
ca dascăli avem o mare responsabilitate astăzi,
în aceste timpuri în care trăim, în societatea în
care trăim... O societate care vrea să-şi omoare
bătrânii... Eu spun că este timpul Satanei... Şi cred
în această afirmaţie.  
 
C.A.: Aţi putea să caracterizaţi noile
generaţii de actori? Ce au ele specific faţă de
celelalte generaţii?
 
C.C.: Au specific dorinţa de a exista în
acest timp... Sigur că nu mi se pare suficient... Şi
eu mă zbat cu disperare pentru a putea asigura o
viaţă - modestă e mult spus - familiei mele... Pentru
cei care abia se străduiesc astăzi să adune fir de
fir, clipă de clipă de viaţă, de crez, de gândire, e
greu; foarte greu. Eu le înţeleg zbuciumul, le
înţeleg dificultăţile. E copleşitor. Este o luptă între
aspiraţia artistică, să spunem, între partea de ideal
şi partea de realitate - din păcate foarte sălbatică.
La noi era un flux, un fluid comun la toţi, aveam
sentimentul că împreună reprezentăm ceva... Eram
nişte muschetari... Credeam teribil în această deviză: “Toţi pentru unul şi
unul pentru toţi”. Asta s-a risipit... Dar, înţeleg; a costat principiul ăsta...
 
C.A.: Vorbiţi-ne puţin mai mult despre acel “ceva”, specific
personalităţii dumneavoastră artistice.
C.C.: O, Doamne, ce-aş putea să vă spun acuma? Am astăzi
conştiinţa - şi pot s-o spun cu toată luciditatea, că eu sunt o personalitate
puternică; cu toate plusurile şi cu toate minusurile. Am această sete nebună
de a fi eu; de a mă păstra pe mine, de a gândi prin mine, de a produce prin
mine; de a-mi păstra eul. Din cauza asta am făcut actorie, am făcut regie,
am făcut scenografie... Aş putea să spun că am îmbrăţişat toate formele
de manifestare teatrală. Dar mi se pare că aşa şi trebuie să fie un artist. Să
fie complex din toate punctele de vedere. Dar, probabil, n-a fost numai
asta; probabil a fost şi dorinţa de a-mi câştiga o anumită independenţă.
Un anumit mod de a reacţiona. Şi aş vrea să ştiţi că a fost un mare lux. Nu
numai în viaţa mea profesională; şi în viaţa mea personală; şi în relaţiile
mele sociale şi în relaţiile mele de familie, acest lucru a fost şi rămâne
un mare lux... Un singur ţel şi un singur crez m-a ajutat şi m-a animat cu
adevărat; credinţa mea în puterea divină, în Dumnezeu, în Sfânta Maria şi
în Isus. Sunt temeiurile mele absolute, fără de care n-am putut trăi, fără de
î
care n-aş fi putut răzbi; şi atunci când voi face pasul final va fi tot cu ei, tot
prin ei. Acest lucru mi se pare elementar.
 
C.A.: Spuneţi-ne, vă rugăm, care consideraţi că a fost cel mai dificil
rol din cariera dumneavoastră? 
 
 CUVÂNTUL CA O TORŢĂ
Nicolae Oprişan- un domn calm,
scutit, parcã, de temperaturi înalte, şi-a
intitulat noul volum de versuri- “ Arta
incendiului” (apãrut la Ed, Tracus Arte,
Bucureşti, 2013). Despre acest poet
ajuns la maturitatea mijloacelor sale
de expresie, am scris şi cu alt prilej,
încântat sã observ o coerenţã organicã
de idei şi motive, o “filtrare” continuã a
limbajului liric, în sensul despodobirii.
Mai multe versuri au lapidaritatea
unor aforisme. De pildã: “firescul e o
întâmplare ratatã” (“voluptatea nãştea
nuferi…”); “sã-i vorbim numai de bine
Robert Toma pe naufragiaţi” (“tu şi nietsche”). Şi,
adesea, câte un vers e un poem în sine:
“sunt închis într-o lacrimã, a câta oarã”
(“e o vreme ca în sufletul meu”); “în trecutul tãu existã o spânzurãtoare”
(“încearcã sã vezi dacã”); “în lucruri latrã timpul” (“cerul şi stelele în
cuvintele noastre”); “adapã morţii cu o metaforã” (“este cum este”); “de
suflet sã ţi se lipeascã o frunzã” (“iedera, altã poveste neterminatã”).
Stilul, în aparenţã sec-enunţiativ, implicã nuanţe variate: pãrere de rãu,
speranţã, blazare, dezgust, ironie, auto-ironie. În unele cazuri, gravitatea
se pulverizeazã, substituitã de un spirit de farsã: “gândeşte-te repede/pânã
nu devin etern// un trandafir se coborî din astrul orbitor/se va strivi încet/de
cutele din palmã” (“am sã mã întreb dacã ai nevoie de mine”).
Poetul pare sã evite sistematic stabilirea unor raporturi previzibile între
oameni şi lucruri; unele aspecte, voit prozaice, “alimenteazã” procesul
latent de idei, lasã impresia de regie subtilã. În treacãt fie zis, titlul însuşi
condenseazã un program estetic. “Incendiul” înseamnã transfigurare, aşa
încât revine în minte noţiunea aristotelicã de katharsis. Arta elibereazã
spiritul de povara simţurilor, raportându-se la esenţe; poezia e o formã
de purificare lãuntricã. I. Barbu spunea, undeva, cã a fost, în tinereţe,
“incendiat la flacãra versurilor”… Poetul îsi “asumã”, cum e şi firesc,
tristeţea altora, cunoaşte voluptatea de a se pierde în mulţime, şi rodul
acestei poveri iniţiatice e o seninãtate superioarã.
Metafora “chibritului” e foarte nimeritã în ceea ce priveşte relaţia
bãrbat-femeie. Poetul s-a dematerializat, a devenit sentiment pur: “ sunt/
spaţiul din jurul tãu/veşnic îndrãgostit de tine” (“aprinde un chibrit şi
lumineazã-mã”). Cei doi comunicã non-verbal , prin tãceri semnificative
. Intervine, însã, curând, amara luciditate. Cotidianul- acest râu tulbure,
ne macinã şi ne poartã cu el, fãrã sã ştim încotro. În aşteptãrile noastre e
ceva relativ şi chiar inutil. Iubirea însãşi, fãrâmiţatã, nu e decât reflexul
unui arhetip, adicã “un lung prilej pentru durere” (vorba lui Eminescu):
“în rest,/câteva cristale disponibile/dintr-o iubire postumã/sã presupunem
C.C.: Cred că, de fapt, poate cele mai dificile au fost cele mai mici.
Poate cele mai puţin ademenitoare. Fiecare rol îşi poartă crucea lui. Mi-e
greu să vă răspund.
 
C.A.:  Au existat, totuşi, nişte personaje care au marcat, în vreun
fel, structura dumneavoastră de actor?... Ce îmi puteţi spune despre acest
fapt?...  soluţii...
C.C.: Nu. Nu pot să spun că au fost astfel de personaje. Am avut
clipe de revelaţie profesională deosebite, aşa, care m-au bucurat şi m-au
impresionat. Eu am mai spus lucrul ăsta cu altă ocazie. Am traversat nişte
experienţe care au fost, cred eu, revelatoare.
 
C.A.: Dacă dintre toate rolurile pe care le-aţi interpretat ar trebui să
alegeţi unul singur, care ar fi acela?
C.C.: Aşa cum am spus; acela de slujitor al cuvântului şi al crezului
meu artistic; aşa cum este el. Rolul de a da cuvântului valoare, de a da ideii
sensuri, de a avea curajul şi răspunderea trecerii tale prin lumea asta. Nu vă
supăraţi că nu fac aici o enumerare goală, fadă, a unor lucruri... poate chiar
de valoare... Că nu vă răspund, aşa, didactic: rolul cutare, sau rolul cutare.
Probabil că lucrurile s-au decantat altfel; cred că vârsta, totuşi, sintetizează.
E o viaţă... Sunt peste şaptezeci de ani de existenţă; şi în spate sunt peste 55
de ani de teatru. Este imens. Absolut imens.
 
 «Sunt doar un martor trist al acestui deplorabil spectacol»
www.oglindaliterara.ro
cã moravurile/ne vor ajunge din urmã/nu ajutã la nimic/dacã împãrţim
cu porumbeii/transportul în comun”. E o îmbinare de vis şi realitate, de
suavitate şi zgurã, de surprizã şi plictis în aceste versuri din urmã. Finalul
poeziei are, simetric, semnificaţia tânjirii dupã esenţe, de la care am
plecat: “încearcã sã mã aştepţi/în zvonurile acestor fructe de aer.” (“aprinde
un chibrit şi lumineazã-mã”). În volumul de faţã, nu predominã vibraţia
afectivã propriu-zisã, ci imaginea, ca expresie a sentimentului. Ochiul
poetului “înregistreazã”, cu un aer firesc, siluete şi contururi stranii; mai
toate versurile par sã aibã “rãdãcini” onirice. Suprarealismul, care e o
variantã de romantism, prin explorarea subconştientului, se insinueazã
şi în poezia d-lui Oprişan. Visul-formã de emancipare de sub tirania
“tiparelor”- e asociat cu iarba, în care te poţi afunda pânã la pierderea
urmelor: “trece poetul spre altã dimensiune/picãturi mari de viaţã/cad în
urma lui” (“adevãrata iarbã a visului”).
În altã ordine de idei, “îngerul” se situeazã pe acelaşi portativ cu “zeul”
: “citesc printre iluzii/tu citeşti printre fluturi/ei citesc printre îngeri//aerul
coseşte de zor, dupã obloane/cu pofta unui zeu deghizat” (“tu prooroceşti
singurãtatea”). În sfera imaginaţiei, elementele aparent incompatibile
“fuzioneazã” la modul ideal, în afara distincţiilor logice sau teologice.
Excepţia apare, fireşte, când vorbim despre “imnuri” sau “cântece”
religioase de inspiraţie creştinã. E cazul unui Ioan Alexandru.
Câteva crâmpeie au delicateţea unor tablouri în miniaturã sau a
unor vase de porţelan: ‘’numai un cântec şi /sunt sclavul nesomurilor
tale” (“ploaia îsi pierde iluziile simple vegetale”); “algele viseazã/acum
mãruntaiele stelelor.” (“tata e în cer şi ne aşteaptã pe toţi”); “lacrimile cresc
în copaci/se dezgroapã din oglinzi fiinţa” ( “îmi place sã scriu versuri”); “de
câte ori te apleci/şi iţi sãruţi/ umbra” (“amintiri din tinereţea autorului”).
Într-o altã poezie, mãrul “despicat în douã” ar simboliza scindarea
cuplului adamic. “Filosofia” a devenit cu putinţã odatã cu pierderea
ingenuitãţii primordiale, paradisiace. Poetul ar vrea sã-i placã iubitei
prin el însuşi, dincolo de orice trepte de comparaţie: “vreau sã cred cã îţi
plac mai mult decât/un mãr despicat în douã,/decât/o lecţie de metafizicã
risipitã în iarbã” (“vreau sã cred cã îţi plac mai mult decât”). Alte versuri,
scrise, parcã, fãrã nicio intenţie artisticã, te solicitã discret, ca o confesiune
: “sunt tot mai singur pe pãmânt/un fel de nedreptate. ” Prezenţa poetului
se estompeazã într-o lume fãrã perspective sufleteşti. Cârciuma dezolantã,
dostoievskian-bacovianã, e o metaforã a înstrãinãrii de sine: “faci carierã
într-o cârciumã plinã de şobolani/în care ne lepãdãm de noi înşine/la o
sutã de ani” (“sunt tot mai singur pe pãmânt”). Poetul, des-centralizat, îşi
adreseazã sieşi un imperativ care, de altfel, ne priveşte pe noi toţi: “Ucide
maşina din tine” (“m-am uitat pe fereastrã”).
În contextul alienant al oarbei concurenţe, al profitului cu orice preţ,
oamenii îndeplinesc, tot mai “vizibil”, funcţiile unor automate; ei nu mai
au, pur şi simplu, timp sã iubeascã…
C.A.: Spuneţi-mi, vă rog: puteţi să caracterizaţi, într-un fel, spectatorii
acestui timp, faţă de spectatorii anilor ‘70, ‘80, ‘90?...
 
C.C.: Nu ştiu dacă spectatorii sunt vinovaţi, cât cei care apar în faţa
lor. Nu vreau să învinuiesc pe nimeni. Sunt doar un martor trist al acestui
deplorabil spectacol... Despre teatru, nu ştiu ce să vă spun... Se caută
C.A.: Cum credeţi că va rezista teatrul sau - dacă va rezista?
 
C.C.: Nu se poate să nu reziste. Dar e un moment greu, sigur.
 
C.A.: Cum consideraţi, totuşi, că va trebui să fie teatrul în condiţiile
în care lumea virtuală pare să acapareze totul, iar cei mai mulţi tineri
renunţă să citească?...
C.C.: Aaaa... Renunţă!... Nu citesc! Nu citesc nimic... Şi chiar pe
Internet dacă citesc, e o mare minune. Din păcate, alfabetul cu care se
pătrunde în Internet sunt jocurile... Viaţa toată pare a fi un joc. Nu ştiu să
vă răspund. Să ştiţi că îmi puneţi întrebări fundamentale... E vorba şi de
acordul dintre generaţii. Cred că generaţia mea poate să mai joace doar
rolul de sfetnic, de martor activ. Acolo cred că putem fi utili - dar pare să ne
pară rău că avem bătrâni. Ar fi mai bine dacă nu i-am avea. Idei care vin din
păcate de la oamenii care conduc destinele ţării. Societatea care îşi neagă şi
îşi ucide bătrânii este o societate bolnavă, e un lucru josnic. Dăm mână cu
mână cu partea de monstru a făpturii umane. E groaznic.
10381
 STATUTUL
- Ai văzut cum vorbeşte ăsta? întrebă - Orice mamă vrea să-i fie copilului în apropiere!... Mai cu seamă când e şi
în şoaptă Marina Cochilescu pe Delma student…
Avram, care nu se mai sătura să-l asculte pe - Da, dragă, tre’ să se sacrifice… Nu l-a putut înţărca şi acesta cum e mămos,
directorul şcolii. îi cere şi-acu’ ţâţă!
La ultimul consiliu profesoral din acel - Neînţărcatu’ nostru drag!
an şcolar, acesta a ţinut să elogieze activitatea - Poate înfiinţăm o asociaţie sau un club, ceva-acolo…
didactică a doamnei Carmen Ţibanu, care - Ce asociaţie?... Ce club?
după douăzeci şi cinci de ani va pleca la - Asociaţia sau clubul mamelor cu copii neînţărcaţi.
Braşov. Vorbitorul a făcut-o în termeni - Statutul contează! Eu sunt dotată! se lăudă Delma, săltându-şi sânii bogaţi, cu
superlativi cantitativi şi calitativi, ceea ce pe palmele făcute evantai.
mulţi dintre cei prezenţi la acel consiliu de
pomină i-a făcut să strâmbe din nas. II
- N-am văzut!... Ce să văd? repetă
Delma, plictisită de insistenţa amicei sale. Ratase un sejur de zece zile all inclusiv în Tenerife. Ghinion! La aeroport,
- Ei, na, chiar n-ai văzut? se miră când să se îmbarce în avion, a constatat cu stupoare că a rămas fără bilete. Le pierduse
Marina. Sigur ai orbu’ găinii! sau îi fuseseră furate. Nici nu mai avea importanţă, căci nu numai biletele de avion se
Const. MIU - De-aici nu se vede, s-aude! evaporaseră, ci şi cele de şedere la hotel.
atenţionă cea care fusese ironizată. Aşa că se văzu nevoită să se-ntoarcă acasă. Murea de ciudă, la gândul că la
- Fato, ăsta-i face necrologu’, remarcă începerea noului an şcolar, colegele aveau cu ce să se laude, pe unde au călătorit şi
Marina. ce ţoale şi-au mai cumpărat. O şi vedea pe nesuferita-aia de Marina Cochilescu
Delma Avram se uită cu atenţie la persoanele aflate la masa mare din cancelarie. povestind cu lux de amănunte ce colţ de lume mai vizitase cu Cipinel al ei, care o
- Ai dreptate. Uite ce feţe de mormântare au! urma peste tot, ca un câine credincios. Apoi, cum îşi invită colegele la ea în cabinetul
- Mai au puţin şi o să le pişe ochii! de informatică, la un suc, un fursec şi-o cafea făcută la cine ştie ce alt filtru sofisticat,
- Pun pariu că madam Pelteu o să bocească! se bucură Delma. cumpărat ca amintire de voiaj. De fapt, Marina nu cumpăra aşa ceva din străinătate.
- D-aia a venit toată în negru năşica lu’ madam Ţibanu, dădu Marina aprobativ Aflase de la Delma Avram, la care Marina se scăpa de fiecare dată, lăudându-se, că
din cap. Ce prevăzătoare e babeta! făcea cumpărături on line, de la e-mag. În preajma sărbătorilor de iarnă, de Paşti,
Scoase din poşetă o batistă şi mimă că-şi şterge coada ochilor. dar mai ales când erau oferte la resigilate, Marina Cochilescu îl exasperase pe bietul
- Vaai, tu, ce sensibilă eşti! suspină cea de lângă Marina. Şi se grăbi să facă la bărbatu-său cu zecile de comenzi de poşete, asortate la rochii şi pantofi, etalându-le
fel şi să-şi şteargă ochii. apoi, ostentativ, în cancelarie şi la clasele la care preda.
- Te-oi fi molipsit? spuse grijulie Marina. Ce suflet mare ai! Gina Cotor şi-a spus că tot răul va fi spre bine. Cu gândul acesta optimist s-a
- N-o să mai vedem poze din excursii! scânci Delma. Eu am învăţat geografie dus la şcoală. Vorbise la telefon, cu o seară în urmă, cu amica ei, Anişoara Ciorănescu,
de la Carmen Ţibanu. Noroc cu itinerarele ei pe mapamond că pot să văd şi eu lumea, directoarea adjunct, şi-i ceruse o întrevedere oficială.
fără să fac un pas afară din casă! - Dacă tot te ai cu şefu’ ca şoarecele cu pisica, spuse Gina, aşezându-se pe
- Cică îşi continuă cursurile de Geografie prin călătorie… fotoliul de lângă biroul directorial, m-am gândit să-i dau amicii mele o mână de
- Ooo, ce bine, ce bine! aplaudă în surdină Delma Avram. Măcar o dată pe ajutor…
semestru o să mă-nvoiesc, să pot să merg şi eu la Braşov, poate îmi dă calificativ Fe - Să nu-mi spui că te-ai gândit la otravă! se sperie directoarea,
Be… - Nici vorbă! Doar suntem membre în Comisia pentru protecţia animalelor
- Nu-i nevoie, cursurile o să le ţină prin corespondenţă, prin e-mail, lămuri pe oraş, o linişti Gina.
Marina. - Ce mână-mi dai, stânga sau dreapta?... Nu cred că-n altă viaţă să fi fost
- Da’, de unde ştii tu toate-astea? bărbat, ca să am astfel de apucături şi să-ţi cer mâna, încercă să glumească Anişoara
- Păi, m-a făcut purtătoarea ei de cuvânt, se lăudă Marina. Ciorănescu.
- D-aia e aşa mută azi, remarcă femeia. - Să râzi, după ce ăia de la inspectoarat ţi-or zice că ai stofă de manager principal
- Vezi că înscrierile pentru cursuri tot la mine se fac! şi ţi-or da şi patalama la mână!... Acu’ suntem serioase!...
Delma Avram se simţea mândră că are o amică aşa destoinică, al cărei prestigiu - Tre’ să te fi gândit tu la ceva, de-ai aşa aspiraţii pentru şefa ta.
a fost vizibil augmentat cu ocazia apropiatei descinderi la Braşov a doamnei Carmen - Tot e şcoala-asta şantier în vara asta şi n-ar strica să mai facem nişte săpături…
Ţibanu. Vorbesc eu cu Răducu, veni oferta Ginei Cotor.
- Dacă tot te-ai lăudat că le ştii pe toate, poate ai habar dacă madam Ţibanu se - Schimbăm toate ţevile la căcăstoare, de sus, până jos şi e deranj mare, nu mai
mai duce la nămol, la Techirghiol… avem bani pentru alt ceva, explică şefa. Primăria abia ni i-a dat şi p-ăştia…
- Pensiunea de la râu, unde o să stea patroana, are în dotare şi împachetări cu - Vine Răducu meu cu echipa şi nu vă costă nimic! Numai tu să fii de acord…
nămol, se lăudă Marina. - ‘Ai, că m-ai făcut curioasă!
- De toate are femeia-asta! se minună Delma. Halal de mama ei! - Cabinetu’ meu e lipit de cel al lu’ madam Ţibanu, începu Gina, desenând cu
- Concubinu’ doamnei, domnu’ Floricel, e plecat deja acolo, cu zece tiruri… mâinile în aer perimetrul imaginar al celor două locaţii.
- Cară nămol cu tirurile? se sperie Delma. - Şi ce-i cu asta?
- Nu, dragă, tirurile-astea sunt pline cu pahare de unică folosinţă, să vândă - Pentru că madam a plecat şi n-o să mai avem titular la geografie, m-am
nămol. gândit să spargem peretele despărţitor dintre cele două cabinete şi să facem o sală
- Şi-atunci, de unde au atâta nămol? multifuncţională. Păstrăm doar tabla pe care madama a transformat-o în paravan
- La cât a plouat în ultimele trei luni în tot căsoiu’-ăla, era de-aşteptat… pentru proiecţia filmelor din călătoriile ei în jurul lumii.
Doamna a dat dispoziţie să se ia ţigla de pe acoperiş şi să se pună plasă de ţânţari. - Ştii că ne-a lăsat toată filmoteca?
- Da’, la ce e bună plasa de ţânţari? - Eu aş da-o de pomană, că n-are licenţă!
- Noi nu oferim decât nămol ultra-fin! - Nici ministeru’ nu are aşa filme didactice!
- Noi? - Mai bine le dăm ăluia de se ocupă cu organizarea carnavalului de la Mamaia…
- Da, dragă, şi eu m-am implicat în afacere… Am filmat deja câteva spoturi I-o veni lui vreo idee…
publicitare, în care eu recomand tuturor împachetări cu nămol de la Casa Ţibanu. - Tu apucă-te de renovare şi vedem noi ce facem cu filmoteca! îndemnă
- Vorbeşte tu cu patroana, poate mă ia şi pe mine la despachetări… directoarea.
- Să ştii că vom avea nevoie şi de asemenea prestări. *
- Cum le ştii tu pe toate, Marina! Venise ziua cea mare. Invitaseră şi primarul, care fusese rugat să taie el
- Mi-ai dat o idee grozavă. Se întinse şi-şi sărută amica pe obraz. panglica la inaugurarea noii săli multifuncţionale din şcoală. Gina Cotor avea emoţii
- Ce idee? mari. Nu dormise toată noaptea şi se gândise la ce-o să spună ea în faţa mulţimii
- Te iau asociat în colectivul de redactare a monografiei pentru Pensiunea de curioase, invitate la un asemenea eveniment. Chemase şi cele două televiziuni locale,
la râu. iar amica ei, directoarea, îi făcuse surpriza să invite o televiziune de la judeţ ţi încă trei
- O să mă duc la preotu’ Demirel şi-i cer binecuvântare, şi poate scrie şi o posturi de radio, ca să afle tot judeţu’.
prefaţă… Primarul se pregătea să taie panglica. Toată asistenţa rămase consternată, când
Marina se lumină la faţă. Avea cu adevărat o amică săritoare. apăru nimeni alta decât Carmen Ţibanu. Primarul înţepeni cu foarfecele întredeschis,
- O să dea bine la public, când o să citească Apărută cu binecuvântarea iar Gina Cotor rămase gură-cască la o aşa apariţie intempestivă. Persoana nou venită
preotului… era urmată îndeaproape de preotul Demirel. Gina nici nu avu timp să se dezmeticească
Delma Avram se foi pe scaun, semn vădit că nu mai are răbdare. din uluială, că se văzu luată de mână şi trasă cu putere la o parte.
- Ai dreptate! Recunoscu ea. Ăsta chiar îi face necrologu’… De mai bine de - În clipa-asta, îţi iei catrafusele şi dispari din ochii mei! porunci Carmen
juma’ de oră o ridică în slăvi! comentă ea, uitându-se la ceas. Ţibanu. N-ai ce căuta aici, intruso! Eu sunt titulară aici! tună Carmen.
- Ţi-am zis eu, da’ nu m-ai crezut… - Măcar primaru’ să taie panglica, dacă tot a venit, îndrăzni Gina.
- Dacă te tot lauzi că le ştii pe toate, tu crezi că patroana pleacă la Braşov numai - Părinte, chemă Carmen Ţibanu, ia vino-ncoace! Ai adus tot ce-ţi trebuie?
pentru comerţu’ cu nămol? Acesta dădu aprobativ din cap.
- Vrea să fie în preajma prinţişorului! - Facem feştanie, părinte!... Dă-i mai repede cu tămâie, că dacă n-alungi piaza
- De Sorinel? rea care mi-a subminat notorietatea, se-mpute totu’ aicea… Dom’ primar n-are bani
Marina Cochilescu dădu din cap de mai multe ori, semn că aşa e. s-o dezinfecteze pe intrusa care s-a mutat în locu’ meu!

10382 www.oglindaliterara.ro

Războiul nevăzut
al lui Eminescu
Eminescu, a carui zi se sarbatoreste maine, este
poetul national al Romaniei. Gresit! Eminescu
nu este numai atat. La 20 de ani de la momentul
1989, cand s-au implinit 100 de ani de la uciderea
“romanului absolut” – cum ii spunea Tutea -, iata,
putem dezvalui public mult mai multe despre
necunoscutele “Dosarului Eminescu”, despre
razboiul nevazut dus de militantul Mihai Eminescu
pentru visul sau, facerea “Daciei Mari”, sub semnul
lui “J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf
manuscrisului 2292, f.38.r).
La 120 de ani de la anul eliminarii fizice a ganditorului
national – dupa ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat,
bagat la nebuni si interzis – un grup de cercetatori si ziaristi refac,
pas cu pas, misterele vietii si mortii lui Eminescu, ale razboiului
nevazut dus, neincetat, pentru idealurile nationale.   la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea
Putina lume stie, chiar si azi, ca militantul Mihai Eminescu,
membru al societatii cu caracter secret “Carpatii”, constituita,
poate nu intamplator, intr-o zi de 24 ianuarie, era urmarit pas
cu pas de agentii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise
“periculos”. “Carpatii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu
tara si Eminescu deranja. Atat de mult incat P.P. Carp ii scrie
de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinta: “Si mai potoliti-l
pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, dupa cum o
dovedesc astazi istoricii eminescologi.
In “Carpatii”, pentru a-i supraveghea activitatile lui
Eminescu, este introdus Slavici, la randul sau spion al Vienei,
care ii da rapoarte amanuntite lui Maiorescu. “Controlorul”
Slavici il si gazduia. Sotia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea
care invoca prima “nebunia” lui Eminescu, in depesa pe care i-o trimite lui
Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului:
“Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte
reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creanga privind revolverul pe care il
purta asupra sa: “Imi este frica sa nu ma ucida cineva”.
“Argus!” ii strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul garii, in timp
Melania CUC
MENUŢ MAXIMINIAN ŞI
„CRONICA DE GARDĂ”
Menuţ Maximinian este o personalitate complexă, poet, jurnalist, critic literar,
realizator de emisiuni etno-folclorice şi unul dintre etonologii harnici si pricepuţi din
zona aceasta transilvană. Nu sunt subiectivă când îi aduc laude, ceea ce face el în
ultimii ani este o ctitorire socio-culturală de necontestat. Cu o activitate efervescentă
pe toate aceste fronturi, Menuţ Maximinian continuă să fie generos cu persoanele,
evenimentele şi cărţile pe care le promovează pe toate palierele mass-media cu care
are tangenţă, dar şi în scrierile sale literare.
Poet de acum consacrat prin apariţia în reviste literare importante din ţară si din
străinătate, cercetător-etnolog, cu volume de studii deja aflate în rafturile biliotecilor,
Menuţ scrie zi de zi la cotidianul Răsunetul, acest ziar făcând parte intrinsecă din viaţa
sa. Cultura judeţului BN ar fi mult mai săracă fără inserţiile de culoare şi tinerete pe
care, ca un profesionist bun, Menuţ Maximinian le găseşte locul potrivit în pagină, le
promovează cu generozitate.
Cei obişnuiti să citească ziarul de dimineaţă al bistriţenlor ( Răsunetul) nu pot
trece cu vederea cronicile literare, întâmpinările de carte, pe care Menuţ le semnează
cu harnicie şi discernământ de fiecare dată. Este un puzlle uriaş şi peisajul editorial pe
care l-a construit Menuţ Maximinian, prin scrierile sale critice. De la cartea de ştiinţă,
la cultura vizuală, la beletristica contemporană şi cărţile- monografii, consemnările
zilnice s-au adunat şi astfel, cronicile semnate de Menuţ au devenit un fel de
baromentru care ne arată starea atmosferei editoriale la zi, în spaţiul cultural în care
trăim.
Ar fi fost trist ca aceste scrieri pertinente şi cu amprentă de istorie literară
nu doar locală, să rămână numai articole în paginile de ziar. Aşa se face că, Menuţ
Maximinian le-a aşezat rând pe rând, în volume, le-a distribuit în pagini de carte şi
le-a dat nume.
De data asta titlul celei mai recente cărţi semnate de M.M. este ,,Cronica de
www.oglindaliterara.ro
ce era bagat intr-un tren cu destinatia
Viena, la o zi dupa ce fusese scos de la
nebuni si tot la o zi dupa ce Romania
semnase Tratatul de “neagresiune”
cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelasi
imparat care isi pusese apostila pe o
Nota informativa din 1882 privind o
intrunire secreta a societatii “Carpatii”,
livrata de Baronul von Mayr,
ambasadorul sau la Bucuresti, in care
se arata: “Eminescu, redactorul sef al
ziarului ‘Timpul’ a facut propunerea
ca studentii transilvaneni de natiune
romana, care umbla pe la scolile de aici
pentru invatatura, sa li se incredinteze
pe timpul vacantei lor acasa ca sa Victor Roncea
lucreze pentru pregatirea publicului in
favoarea unei Dacii Mari”.
La fel de putina lume stie cum a
fost ucis Eminescu, in urma cu 120 de ani: cantand “Desteapta-te romane!”.
Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu,
frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in
volumul “Boala si moartea lui Mihai Eminescu”: “Ia asculta, Dumitrache, hai
prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te
romane!”(…) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu
dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul
langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’
furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe
in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului
sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: ‘…Asta
m-a omorat!’.”
“Aceasta ‘afacere’, in care au participat imparati, regi,
amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali,
agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei
si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile
ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si
nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu in preambulul uriasei
sale lucrari in 10 volume, de 7.000 de pagini, “Codul invers”.
“Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala
a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de
ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”,
spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane,
e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a
taranei, ci iubirea trecutului?”.  
autor: FrontPress 14.01.2009
Sursa: Victor Roncea – Ziua
gardă,,- un titlu potrivit, zic eu, pentru rolul pe care îl
are un scriitor, acela de a fi generos şi a scrie şi despre
cărţile colegilor lui, de-a fi mereu în „,gardă” când
apare un text important. „Cronica de gardă”, este
un volum cu grafică frumoasă şi detalii moderniste,
datorate Editurii Karuna din Bistriţa, şi cu un cuprins
consistent de critică lilterară fără încrâncenări, fără
mofturi , cum se mai obişnuite. Este o carte de
peste 400 de pagini, care cuprinde tablete culturale
ţintind activitatea scriitorilor consacraţi din judeţ şi
din zona învecinată, dar şi a altor cărturari, iubitori
de literatură, istorie locală, viaţă spiritială, care şi-au
pus gândurile pe hârtie şi au scos o carte. Volumul
se deschide cu fragmente de interviu, destăinuiri ale
autorului, care vizează crâmpeie cronologice din
activitatea sa de formare literară. Apoi, evantaiul
paginilor se pliază pe nume mai mult sau mai puţin
cuoscute, autori ce şi-au făcut din scris o pasiune, se regăsesc aici ca sub o lampă
Rontgen. M.M. scrie despre fiecare în parte cu discernământ şi cu bucurie. Este un
scriitor harnic, pasionat şi priceput, şi-a format mâna în ziaristica (culturală) dar scrie
cu acelaşi aplomb şi literatură de calitate, şi lucrări de cercetare etno-folclorică.
Ce se poate spune, în context, despre volumul nou apărut pe piaţă, despre cartea
în care autorul a înmănuncheat idei, sentimente şi foarte multă generozitate? Doar că
este o carte mare, mare prin dimensiune ( 430 pagini), mare prin abordarea din mai
multe unghiuri a vieţii culturale bistriţene şi năsăudene. Este o ,,fişă ,,de observaţie,
dacă tot facem referinţe la titlul ( Cronica de gardă),- este o veghe constructivă şi
mărtutisitoare a unui timp în care zona bistriţeană construieşte ( şi) catedrale editoriale.
În genere suntem tentaţi să fim răi, să criticăm acerb ziua prezentă, să spuneam
că nimic valoros nu se mai întâmplă în zona de cultură şi cea spirituală. Cartea scrisă
de Menuţ Maximinan dovedeşte contrariu, ne arată negru pe alb că noi, bistriţenii,
suntem fericiţii deţinători ai unui tezaur, că ştim să ne punem în valoare, să lăsam peste
vreme mărturiile noastre cele mai interesante. Clipa trece, scrisul rămâne.
Menuţ Maximinian a învăţat lecţia asta de viaţă, ştie ca nimeni altul să adune
între alte şi alte coperte frumoase, pagini de carte interesante.
Felicitari, Menuţ Maximinian!
10383
 Ca moștenitor al seminției orfice, spre ființa, neînscriindu-se în fenomenologia
poetul psalmist modern se simte purtătorul
stravechiului blestem al graiului inițial din
timpul zidirii Turnului Babel, al limbilor
Pendulare între existenței, constată neputincios că este osândit
la veșnica întrebare : « Domnul,… / … m-a
osandit să tot întreb » (Psalmul XXXII).
învrăjbite, întrebându-se dacă: “Limba / vie
a luminilor (…) cu aripi” (Psalmul XII) nu-i trup și spirit, între Psalmistul se închipuie palimpsestul ființei
dumnezeiești, sub scrisul căruia ascunzându-
năluceste înțelesuri « dincolo de orice înțelegere
», din care « cumplita algebră cerească » el nu
pricepe nimic.
cădere și înălțare se un alt scris al pergamentului aprig răzuit al
lumii, pe care nu știe să-l facă citit de cei ce nu
vad : « Penița mea muiată-adânc în Vega / Te
Asemenea scribilor călugări care copiau
textele sacre fără a le putea pătrunde sensurile în ”Psalmii” scrie doar ca alfa si omega. » (Psalmul XXX).
In psalmul XLIV identitatea divinității

poetului Ștefan
adânci, poetul reproduce textul obscur în este sondată interogativ ca “o supremă rarefiere
sufletul său, așteptând marea iluminare : « / a limbii-ntr-un abis” simțind doar gustul
Doamne, așează-mă acum în raftul / ce mi-a “dulce-amar al morții”. În alt psalm (LXXX)
fost destinat, și-n așteptarea luminii care-o să
mă-nvăpăieze / cândva, ca pe un manuscris de Augustin Doinaș Dumnezeu este identificat cu timpul care “în
sine mișcator în nemișcare / râvnește zi de zi să
preț ! » (Psalmul XIII). Noul psalmist aspiră ne condamne / la ardere…”.
spre lumină, deși se vede zilnic îndepărtat de (urmare din numărul anterior) Poetul orfic citeste la nesfârșit cartea
Dumnezeu, văzându-se mereu singur și fără naturii create de Dumnezeu, text profund și
salvare în lupta dintre spirit și lut : « Neantul / și perfect, memorându-l și descifrându-l, dar fără să
Totul refuză să-mi fie prieteni. » (Psalmul XV). poată citi numele autorului. El îsi aduce învinuirea folosirii
Imaginea dilematica a poetului este completată de prea multor cuvinte : « Vai ! La năvala prea multor cuvinte
situarea acestuia la o răspântie bifurcă el însuși, cu credința / n-apuc să le rostesc pe cele sfinte. » (Psalmul XXVII).
că alegând bine, merge spre Dumnezeu, dar constată cu Poetul dialoghează cu Isus văzut ca un măiestru
durere că mereu se naște o nouă răscruce spre nu se știe geometru al unui cerc-limită spre care tind nenumăratele
unde, pe căi năpădite de bălării ori cu flori, neștiind pe noi figuri ce mereu vor să fie altceva, pentru ca în final să
care din ele se află : « O răscruce / se naște din alta, iar se cufunde cu absolutul, cu perfecțiunea divină :
inima care / credea că alege, se simte ea însăși / aleasă. De « Tu , Doamne, geometrul unui Cerc / spre care tind
cine ? » (Psalmul XVI). atâtea seminții / de noi figuri – pe mine care-ncerc / să
Spiritul însetat de cunoastere al poetului tânjeste pier în Tine, ai să mă susții ! /…Triunghi, înscris într-un
după «izvorul cel veșnic » (Psalmul XVII) pur, pe care ar pătrat nătâng, / ce se visează zilnic pentagon, / eu sunt,
vrea cu naivitatea neștiinței să-l descopere sub brusturi. Isuse, gata să mă frâng / și să mă pierd cu Tine-n alt eon
Crist, ca un receptacul al fluviilor cosmice și al : / tânjind spre-un număr infinit de laturi, / cu forma Ta
luminii primordiale, a fost resimțit de ucenicii săi ca divină să mă saturi ! » (Psalmul LII).
o entitate care i-a transfigurat, în timp ce poetul creștin
Raul Constantinescu Poetul declară că înțelege eșecul încercărilor divine
ortodox împărtășit cu trupul și sângele sacru, îi face creatoare, deoarece încearcă să-l creeze pe Dumnezeu din
lui Dumnezeu un templu viu din propriul său corp, simțindu-se pătruns tot ce are la îndemână, cunoscând aceeași dramă a spiritului care plasmuiește
de lumina harului, pe marile înălțimi spirituale ale munților din suflet dintr-o materie ingrată, caducă. Zeu și om stau apoi și își contemplă creația,
aidoma lui Rilke, acolo unde domnește absolutul : « mă simt iluminat – pe căutând minunea visată, totul fiind zadarnic, deoarece fiecare a exagerat : «
dinlăuntru. / De ce să te mai caut ? Ești în mine. / Și toată spaima mea să nu Doamne, ai pus în mine prea puțină / lumină nencepută ; eu – în Tine – prea
cobor / nicicând din suflet muntele Tabor.” (Psalmul XVIII). multă strălucire omenească » (Psalmul LXIV).
Deși a fost conceput în cer, omul adamic a fost izgonit pe pământul Observând realul, poetul vede pecetea divină initială pe frunzele
plin “de spaime și înfrângeri”, unde însă nu se plânge, nu-și blestemă căzând și, asemeni lor, simte că va cădea și el, trăind neantizarea și judecata
soarta, ci contemplă frumusețea lumii. În cazul ca va fi chemat în cer din supremă cu suma păcatelor sale, contrabalansate de mirungere. Ca un nou
nou, își dorește același trup ce l-a avut în lume, « ca să domnească-n veci profet, poetul cere îndurare pentru poporul inconștient, în numele sfinților
la vămi natale / lucrarea cea dintâi a mâinii Tale. » (Psalmul XIX). Acolo ce l-au înalțat pe Dumnezeu, care este iertător, nu acuzator ca falsul zeu
în cele sacre, poetul se simte singur în Dumnezeu « ca într-un vast ospiciu cocoțat pe tronul divin. Ca un adevarat inițiat, poetul știe că numărul
», îndoindu-se că există cu adevărat, mereu supravegheat, fără nume și îngerilor sporește din morții noștri : « Și nu sporim cu morții noștri calzi /
salvare, pentru a se regăsi apoi în iubirea divinității ca într-o camașă de oștirea ta mirifică de îngeri ? » (Psalmul LXVII).
forță, înotând în harul ceresc spumegând : « Bazinu-n care-not e fără apă, Ca un Ulise al evului modern, poetul psalmist trebuie să renunțe
/ doar spumegând de har…/ Ah cum mă strânge / iubirea Ta – camașa mea la bucuria cunoașterii prin bucuria privirii, auzului, mirosului, pipăitului,
de forță ! » (Psalmul XX). făcând abstracție de lumea mirifică, printr-o asceză totală a simțurilor și
Conștiința cercetătoare a poetului psalmist intuiește marele joc întrebându-se totuși de ce i-au fost date acestea : « De ce mi-ai dat puzderia
combinator al zeului, reproșându-i că nu îl sanctifică pe om, ci îl degradează de simțuri / ca avangarda, care se predă întruna… ? » (Psalmul XXXIII).
prin blestem, retragându-se din om, în loc de a se regăsi și a se întemeia cu Surprins de tot ce a întâmpinat,poetul conchide ca locul divinității este
el : « ca-n loc să-ți dovedești în mine chipul, / îmi curgi ca printre degete pustiul unde aceasta domină ca unitate a contrariilor : « ca ger și arșiță
nisipul ? » (Psalmul XXI). gemene în arătări » (Psalmul XXXIV).
O deosebită atenție acordă poetul definirii divinității : «Dar Tu – ce ești Dumnezeirea , prin aviditatea sa , duce la pustiirea omului,la
: un foc ? un nor ? un duh ? / Ești poate zvonul unui alt văzduh / sau liniștea neantizarea simțirii sale,nimic nealinându-i chinul, rămânându-i doar a
cumplită ce se-ascunde / în munți înalți… » (Psalmul XXIV), intuind-o ca urca pe Muntele Măslinilor pentru a fi purificat de lacrimile cristice , care
pe o energie necreată și misterioasă dintr-o altă lume inaccesibilă nouă, printr-o sublimă dragoste mențin echilibrul lumii. Rănit în suflet, poetul se
care ni se va dezvălui poate când ne vom îndumnezei : « Abia atunci când simte pândit și spionat de un ochi neadormit, încât dorește să evadeze din
jubilând senine / vom deveni Divinule, ca Tine, / noi – biete minți cu granițe ocna corpului ca din peștera lui Platon, înțelegând că adevărata libertate
firești - / vom ști-n sfârșit cu-adevărat ce ești. » (Psalmul XXIV). se află paradoxal în cercul de ocnași : « Dar astăzi știu că-n cercul nostru
Definirea divinității se face adesea și prin întrebări retorice despre de ocnași / stă forma-adevăratei libertăși. Și nu mi-i / nici dor, nici frică de
acțiunile și rosturile aspre ale acesteia, neînțelese : « Aspru-mi vorbești, și nimic : și n-aș / ceda osânda mea în schimbul lumii. » (Psalmul XXXIX).
rar. Iar eu, de frica / de-a te-nțelege, nu-nțeleg nimica. » (Psalmul XXVI). Terorizat de apocaliptica judecată finală care nu e mai blândă decât
Pentru a-l defini pe Dumnezeu, poetul se întreabă ce este acesta osânda inițială a izgonirii din paradis, poetul se mistuie asemenea unei
dincolo de cuvinte : « Ființa pură, care nu palpită / în nici o limbă, - oare-i lumânări arzând la ambele capete și roagă divinitatea să stingă una din
tot ispită / asemenea ispitelor ce sunt / doar bruma unui anotimp cărunt ?/ văpăi : « Cu răsuflarea îngerilor suflă / și stinge, Doamne, una din văpăi !
Bolboroseala vracilor, tăcerea /…/ căinta și aceleași rugăciuni / sub spuza » (Psalmul XL).
cărora mocnesc minciuni, - / să fie doar dovezi ale prostirii / limbuților ce După alegerea greșită de la început, liberul arbitru dat omului, nu mai
s-au dedat rostirii ? » (Psalmul XXVIII). poate aduce ceva nou. În nimicnicia sa , poetul martor reconstituie drumul
Poetul îl intreabă pe Dumnezeu cum ar putea să-l prindă în înțelesul crucii, calvarul Golgotei, care-i înduioșează chiar și pe Zeii de marmură ai
î

său abscons fără cuvânt : « Te-ntreb cum să te-nhaț, fără cuvânt ? » (Psalmul Romei. Poetul se luptă cu sine, înăbușind plăcerea, dar îndoindu-se totuși
XXVIII), ca în final, în urma tăcerilor divinitatii, poetul să conchidă dacă nenumăratele daruri sunt păcate, când lumea se naște zilnic necreat
peremptoriu: “Ori poate ca Tu, viul între vii, / ce ești cu-adevarat nici Tu nu din verbe.
știi.” (Psalmul XXVIII). Ca și Tudor Arghezi care îi cere lui Dumnezeu semne și dovezi pentru
Poetul, definind divinitatea, care nu este nimic din tot ceea ce apare a-l mărturisi « vreau să te pipăi și să urlu : « Este ! » și Ștefan Augustin

10384 www.oglindaliterara.ro
 În variabilitatea vârstelor creatoare:
IOAN BARBU, contemporanul nostru
Aureliu Goci
Ioan Barbu şi-a aniversat grandios aniversarea vârstei de 75
de ani. Nu ştriu cum s-a aniversat la alte vârste, dar, probabil, a ales
omagiul la masa de scris.
Omul masiv, cu voce ştearsă, striată, dar cu priviri năucitor de
mobile, pare extrem de ocupat, dar este omniprezent şi accesibil tuturor.
Nimic nu se poate opune unei organizări ca la carte, chiar dacă s-au
adunat la un loc mari personalităţi cu gusturi contradictorii şi gânduri de
supremaţie disolvante. Mărturisesc, omul nu mi-a plăcut de la început.
Începând cu numele: dacă există un Ion Barbu, un mare poet (poate
mondial) şi un profesor de matematici superioare, cu acest nume, atunci
cel mai tânăr Ioan Barbu trebuie să-şi schimbe numele şi Ioan Barbu
ar fi avut variante simple: Ion Ioan Barbu şi Ioan Barbu Delavâlcea.
Dar omul a hotărât că mai poate fi un Ion Barbu, ziarist şi scriitor din
Râmnicul Olteniei de sub munte, unde s-au născut mulţi şi mari creatori.
De la început, lui Ioan Barbu i-a plăcut să fie ctitor şi polivalent.
Aflat în categoria enciclopediştilor renascentişti, Nenea şi-a mai
descoperit un „talent” cu care să ne surprindă, acela de organizator de
manifestări omagiale la împlinirea vârstei de 75 de ani. Dacă a chemat
atâta lume, dacă a pus atâtea personalităţi pe drumuri, atunci „chermeza”
aniversară trebuie să iasă perfect. Şi a ieşit. Raza sa de acţiune a rămas,
cu aceeaşi eficienţă, mondială. În puţinele clipe când am putut să stăm
de vorbă, l-a sunt fiul său din Statele Unite, ca să-i spună „La mulţi
ani!”. Comunicarea de pe Ocean i-a subţiat o secundă zâmbetul.
Dacă punem biografia de o parte şi opera de alta, vedem că
lucrurile nu s-au ordonat repede şi armonios pe albia ascendentă a
carierei.
Debutant târziu cu reportaje de teren, a trecut prin experienţe şi
acumulări formative până a ajuns autorul de romane rafinate şi durabile
de astăzi.
Având ca instrument doar fragilul condei, Ioan Barbu, fondator
şi polimorf, creează o zonă de magnetism spiritual în jurul său, apropie
oamenii, le descoperă afinităţi, îi lasă uniţi de un proiect, de o idee, după
care se poate retrage discret.
Fără să avem relaţii durabile, fără să fim prezentaţi, am ajuns,
în contexte amicale, la concluzia că ne cunoaştem de o veşnicie şi am
Doinaș în căutările sale nu primește nici un răspuns, deoarece divinitatea
s-a îndepărtat : « Tu, cel ce ai fost, acuma nu mai ești/ aproapele din toți
cel mai aproape.. » (Psalmul LXIX) Dumnezeu apare caleidoscopic, sub
mii de măști, mereu schimbator și nevăzut : »Tu, pururi nevăzut adaști/ în
spatele a mii de măsti. »(Psalmul LXX). Ca Iacob din Vechiul Testament,
poetul luptă cu Dumnezeu, nefiind nici învins, nici învingător : « Cu duhul
tău mă iau mereu la trântă/…Te voi învinge ?/…ai să mă birui ?…(Psalmul
LXXIII). În permanenta sa relație cu Dumnezeu, poetul este păstrătorul
unui limbaj arhaic uitat și necunoscut, al unor sensuri moarte azi, în care «
se păstrează viu secretul » existential .(Psalmul LXXIX). Aidoma lui Iov
veșnic iubitor de Dumnezeu , în pofida nenorocirilor abătute asupra sa, nici
poetul nu-l blestemă pe Dumnezeu : « Cel care / s-a-ncumetat a-Ți spune-
aceste lucruri / este nedreptățitul lumii Tale, / înavuțitul Tău, și-apoi lipsitul
/ de orice-avere alta decât viața, / Cel fără de revoltă și hrisov: / rob veșnic
iubitor de Tine – Iov. » (Psalmul LXXXV).
Psalmistul este împătimitul care nu știe ce să spună și să facă, având
în vedere că pretutindeni încercările îi sunt urmate de eșecuri. El simte o
foame perpetuă de divinitate, de perfecțiune, de miracol, ca de fructul oprit,
vrând să se înfrupte și să se sature de divinitate ; se visează noapte de noapte
cu Isus și trezindu-se brusc , se bucură de comuniunea cu Crist.
Invocând din nou divinitatea, în psalmul LXXXXVII constată cu
tristețe : « Vai, sunt doar schița a ceea ce puteam să fiu ! », întrebând când
iși va desăvârși lucrarea, pentru a nu mai fi compromis arhetipul prin om.
În psalmul LXXXXVIII poetul îl roagă pe Dumnezeu să-i redea puterea
credinței : “Te rog în toata umilința :/ revarsă, Doamne-n cupa mea credința
!”, pentru a se putea închina cu toata ființa sa.
În ultimul psalm ,C, poetul aduce laude divinității îndemnându-ne în
cele zece terține să-l lăudăm pe Dumnezeu, în toate cele ce sunt , de la stele
www.oglindaliterara.ro
colaborat la arhitectura Parnasului.
În fond, oamenii se atrag între ei probabil prin energia misterioasă
a altei persoane. De aceea, cred că George Ţărnea trebuie să ne fi făcut,
cândva, de mult, cunoştinţă. George era cel mai bun prieten al meu –
aud că şi al d-lui Ioan Barbu – şi l-am însoţit în ultima lui călătorie în
spaţiul originar, de siguranţă.
Înalt, masiv, curbat ca un arc din care tocmai au pornit săgeţile
ochilor fremătători, cu braţe lungi de rugbist care întotdeauna ţine ceva
în mână, Nenea Ioan Barbu îmbrăţişează pe toată lumea, fără să atingă
pe cineva. Şi toată lumea se poziţionează în jurul lui, căci numai el ia
deciziile şi are soluţii pentru toate problemele, deţine bagheta magică
ştiutoare a locului fiecăruia.
De aceea, oamenii mai interiorizaţi, mai singuratici – cum sunt eu
– stau neliniştiţi în prezenţa lui, căci oricând poate să-i bage în seamă,
să-i însărcineze cu un element de acţiune, să-i scoată din inerţie şi să-i
urce pe scenă.
Aici, la Vâlcea, ca în alte – puţine locuri – s-a cristalizat, cred,
conceptul de provincie creatoare, care a mutat centrul de greutate al
literaturii.
Chiar dacă scriitorii importanţi au migrat la Centrul zonei de
creaţie, chiar dacă marile edituri sunt în Capitală, chiar dacă critica
decidentă şi ierarhizantă oficiază pe Podul Mogoşoaiei, au mai rămas
câteva spaţii creatoare unde nu numai se nasc, ci şi se localizează
identitar valori adevărate. Vâlcea a rămas un asemenea loc cu
specificitate creativă, alături de neaşteptatul teritoriu al Ialomiţei, loc de
rezidenţă pentru scriitori importanţi. Vârsta aceasta plenară, apolinică,
împlinită de Ioan Barbu nu l-a detaşat pe scriitor de marile probleme,
ci, am spune că, dimpotrivă, au accentuat specificitatea şi greutatea
conexiunilor cu ritmurile şi interogaţiile cotidianului.
Nu te poţi dizolva în lumea satisfacţiilor burgheze, câtă vreme
mai există durere şi sărăcie.
Şi Nenea, Ioan Barbu, şi gazetarul şi scriitorul au rămas în
prima linie a bătăliei pentru superioritatea zilei de mâine, combatanţi
împotriva eroziunilor care degradează realitatea.
până la scaieți în lumea animală și vegetală, în stihiile naturii dezlănțuite,
în semințe și ghimpi, în timp și spații : « Lăudați pe Dumnezeu ca izvor
de spații,/ ca verde cumpănă de har,/ ce naște-n suflet zări și constelații ! »
Atitudinea pioasa și respectul față de Dumnezeu sunt evidente
în « Psalmi » și prin scrierea cu majusculă a cuvintelor, substantive sau
pronume, care desemnează divinitatea : Domnul, Dumnezeu, Doamne,
(care apare aproape în fiecare psalm), Mărite, Mesia, Tatăl, Tu, Tău, Te,
Tale, Tine, Ție, etc. Atmosfera solemnă , de ritual sacru este realizată cu
ajutorul unor cuvinte cu un pronuntat specific religios crestin, ca : înviere,
cruce, îngeri, suflet, apostoli, har, sfinți, judecată, heruv, serafim, mântuit,
prescură, odor, mir, mirungere, candelă, răstignit, etc.
În structurarea psalmilor, se observă existența unei concluzii-poante
în final, de obicei în ultimele două versuri, fapt ce denotă că poetul nu a
uitat sugestiile cerchiste asupra importanței ultimului vers în poeziile lirice,
formulată de Radu Stanca.
Având în vedere cele spuse , putem conchide că în volumul « Psalmi
» de Ștefan Augustin Doinaș, constiința poetică însetată de dumnezeire,
de perfecțiune și de absolut tinde spre desavarșire, luptându-se cu sine,
cu limitele destinului tragic al omului, pendulând între ispitele cărnii și
iluminarile spiritului, între tentații și renunțări, între păcat și asceză, între
căderi și salturi , între moartea corpului și eternitatea spiritului, tânjind
mereu să se confunde cu spiritul universal, cu Dumnezeu.
Alături de Tudor Arghezi , Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Radu
Gyr, prin volumul « Psalmi » , poetul Ștefan Augustin Doinaș a adăugat un
nou inel pe spirala devenirii poeziei religioase românești în care aspirația
spre cunoaștere a divinității până la contopire, se îmbină cu originalitatea
trăirii poetice profunde sub aureola harului divin și al orfismului neîntrerupt.
10385
 Bacovia:
Monosilab de toamnă
Un sistem vectorial are multiple
forme liniare. Mereu cu alte straturi –
structuri canonice. Ce în mişcare pun
forma textului prin conţinutul său.
Să considerăm o astfel de analiză a
limbajului poetic în „Monosilab de
toamnă”.
Toamna sună în geam frunze de
metal,
vânt
în tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.
Vectorul – semantic – dinamic
ascuns în text este: Toamna sună = verb
Ioan Toderiţă (un singur verb). Care are două actanţe.
Una reală, sintactică, alta virtuală,
ascunsă în „elipsă” (într-o virgulă,
adânc spiralată de întristare)
Vectorul v = (toamna sună) = perechea:,(subiect predicat) = (S,P)
implică, se implică, generează o relaţie pe direcţiile în geam, în tăcere,
cu „geamul” şi „în tăcere” chiar ,cu substantivele – direcţionale în relaţia
pe care „sunetul vectorial”: sună – n geam are rezultat „frunze de metal,
vânt”.
Bacovia este un logician al actanţei vectoriale funcţionale. El
simulează în sensibil o relaţie între dinamic şi static,cu sufletul deschis şi
urechia la pândă pe anotimp ,pe„timpanul sunetului - vector şi el, la pândă,
dar în mişcare.” Cum frunza de metal şi-ascultă zornăind / căderea în
pământ / cu ochii pe suflare(t.i)
Lexemele din arealul imaginii sunet; „frunze de meta”l, „vânt”,
intră în relaţie funcţională cu sunetul răsfrânt în geam. Astfel ,(toamnă,
sună),această pereche orientată=vector se pune în corespondenţă prin
„în geam” cu „frunze de metal”. Relaţia funcţională ce este răvăşită de
„geam”. Rezultatul „corespondenţei” (funcţiei) dintre vectorul v şi „frunze
de metal” se produce prin inter-mediul „geam”. Funcţia este o construcţie
tânără. Aici (v, frunze de metal, geam) cu început v = (S,P), cu sfârşit,
„frunze de metal”, şi, cu „lege de corespondenţă, reverberaţia sunetului în
geam = geam”.
Totodată să distingem „funcţia” de „relaţie”.O relaţie uneşte mai
multe „perechi”, printr-o proprietate impusă unui produs cartezian.
Catrenul întâi, expus mai sus, din poezia Monosilab de toamnă,
este din acest punct de vedere o relaţie, o singură relaţie. Catrenul al doilea,
o altă relaţie ş.a.m.d., în matricea generală,în tabloul perechilor de imagini
generate de un verb, vector actant, lingvistic, în opinia mea.
Vom diferenţia aceste lucruri pe parcurs. Luminez numai aici
această chestiune structurală cât să mai fac un pas spre epuizarea analizei
cartaziene a „monosilabului Bacovian”.
Funcţia construită mai sus se exclude sub forma manifestării actante
a unui verb lingvistic în (toamnă, sună) = v geam vânt deci „geamul” leagă
un cuplu: (t, s) cu un lexem al lui s=sunet.
Acelaşi vector al toamnei sonorizate leagă (pune în corespondenţă),
de data aceasta în a doua parte a catrenului întâi, „tăcerea grea” cu
„lexemenele toamnei” (- prima componentă a vectorului t, s) şi anume, cu
„gând”, „animal frânt”.
Bacovia simte importanţa acestor corespondenţe. Desigur, nu ne
explicăm simţurile nici instinctele estetice, venite din judecăţi fenomen,
sensibile şi fidele tărâmului subconştient – în care nimeni n-a pătruns să
vadă cuvântul înainte de a se naşte, de a vorbi.
Doar observăm manifestarea „secundei raţionale” adormirii ei, a
transfigurării hazardului rostirii în pâlniile formelor vorbitoare, grafice,
hieroglife (semnelor sfinte) În atelierul stilului bacovian.
Simţurile decid formele estetice, mai mult decât judecata lor. Dar
matricea stilistică este în noi
Marele anonim. Transcedental o deschide în „turnirul” „cupelor
categoriale” ocupaţionale. Locul categorial e disponibil oricărei categorii.
Blaga stă în calea acestei confruntări şoptind categoriilor blazonul
simţurilor sale. Şi ,ele, tristeţile lui suferinde, oprimate de umbra „morţilor sufletul în 8 respiraţii pe minut. Iată variantă de formă, a primului catren:
fecioare” decid alesul categoriei potrivite suferinţei. Culesul ei în vremea
tristeţii monologate monosilabic, unisilabic, unicsilabice.
Aşadar comportamentele instinctive ale creaţiei bacoviene pot fi
explicate prin Blaga, prin filosofia esteticii lui transcedentale.
Eu nu fac decât să văd stilul bacovian din punctul meu de vedere, ca
10386 www.oglindaliterara.ro
limbaj vectorial şi structură a textului, carteziană.
Putem reprezenta, tot ne îndeamnă domnul Shopenhauer în voinţă şi
reprezentare, aceste conturări în locuinţa catrenului I, astfel:
Să fim atenţi la…”voinţa reprezentării sensibile”, dar şi la „efectele
aparenţei evidenţei omnisciente”
Schema lexemelor – categoriilor ce ocupă matricea „toamnă sună”
ce poartă numele vectorului lingvistic al catrenului întâi din „ Monosilab
de toamnă” este: toamnă ~ gând ~ animal frânt; sună ~ vânt ~ frunze de
metal ,dar oricând, în intenţia lui Bacovia, pot fi toate foneme ale sunetului.
Catrenul al doilea:
„În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.
Umbre, împrejur într-un gol tăcut,
Loc.”
este izomorf celui dintâi. Pe matricea „toamna sună”, pe locurile
ei libere categoriale (considerând sunetul un pârâu,o curgere care lasă
matca râului goală ,un „apa trece pietrele rămân”) vin să se bată categoriile
„lemnul mut” (pe locul toamnei) „sună” (pe locul sună = categorie perenă)
Pe locul categoriei (imagini) „în geam” se aşează categoria „în
odaie”, imaginea veche „în tăcerea grea”, este înlocuită spontan cotingent,
cu „într-un gol umbrit”
Vectorul v2= (trist sună, lemnul mut), străbătând odaia, prin
intermediul ei, având ca suport odaia, se pune în corespondenţă (în actanţă
lingvistică) cu lexemul sunetului : poc. Iar pe direcţia „într-un gol” (chiar
gol poate fi lexemul sunetului dar şi al lemnului – bivalenţă lexemo-
fonemică), vectorul v2 captează lexeemul „tăcut” ,al lemnului, dar şi al
aceluiaşi „sunet” şi fonemul „loc” pentru „lemnul mut” şi avem (aproape
identic celei din catrenul întâi) reprezentarea:
sau:
sau prin alte lexeme, lemnul –loc, sună-poc,tăcut,mut
Catrenul al treilea:
„În van peste foi, singur, un condei
Frec
Lampa plânge... anii tăi, anii mei,
Trec”
schimbă actanţa vectorului lingvistic ,din actanţă iniţială, în actanţă
finală. Sensul vectorial, din acest catren, este invers celui din întâiul catren
şi al doilea .Concret:
v3 = „frec un condei” cu direceţia „peste foi” iar în locul lexeemelor
apar intensităţile actanţei (subiect, predicat): „în van, singur”, v3 fiind
în realitate: „(eu) frec un condei” ,ca şi v4 = „(eu) trec”, determinat de
direcţia „anii mei, anii tăi” şi corespondenţa cu „lampa plânge”.
Astfel avem reprezentarea corespondeţei lingvistice vectoriale
v3 = (eu) frec un condei peste foi …peste foi…{singur, în van}
v4 = (eu) trec anii mei, anii tăi {lampa care plânge}
Limbajul vectorilor v3, v4 suind sentimentul tristeţii, al singurătăţii,
la rang de simbol sensibil, reprezentativ semnificant. De la semnificarea
actanţei spre semnificaţia ei.
Oprindu-mă cu analiza formei lingvistice a catrenelor I, II, III este
important să urmărim posibilele forme (alte forme) echivalente celei
impuse de stilul bacovian, dar şi de voinţa lui de reprezentare a unei
spontaneităţi senzoriale: veşnicul frig al însingurării fiinţei în fiinţare, a
infinitului ei continuu contiguu, în finitudini foactale, discontinui. Precum
î
Toamna suna’n geam vânt:
frunză de metal
În tăcerea grea, frânt:
gând şi animal
 Apoziţia salvând o parte din semantica „tristeţilor originare”.
Desigur, într-o poezie purtătoare de simboluri profunde, fiecare
cuvânt poate migra în noi unghere ale simbolului iniţial: „trista toamnă
consonantă, asonantă”.
În van, peste foi, frec
singur un condei
Lampa plânge, trec
anii mei... anii tăi...
Evident ne-monosilabic, mai puţin trist, dar în aceeaşi structură
ligvistică – actanţă vectorială.
În ultima construcţie ingambamentul iluminând întristarea şi
înveselind ??????? monosilabică.
Suprapunerea matricilor evidenţiază şi mai mult bătălia pe locuri
matriciale a categoriilor ocupaţionale.
Vers 1 Toamna sună’ n geam frunze de metal / vânt (2)
vers 1’ Lemnul sună în odaie trist şi mut / Poc (2’)
vers 3 În tăcerea grea, gând şi animal / Frânt (4)
vers 3’ Într-un gol tăcut, umbre împrejur. / Loc (4’)
Un efect semantic deosebit dau reuniunea monosilabelor, Vânt –
Frânt; Loc – Poc; Pot – Tot; Vis – Bis, împerechiate direct sau invers. Ori
legate în perechi de câte trei elemente monosilabice:
Vânt – Frânt – Poc; Loc – Trec – Pot; Tot – Bis - Vis;
Şi multe „vorbesc” verbele (vectorii) actanţelor tristeţii provinciale:
Toamna sună = v1; Lemnul sună = v2; Frec = v3; Trec = v4; (Eu)
mă las = v5; ochii să-i închid = v6; va cădea = v7; va fi = v8; Toamna
sună=v1.
Catren I reprezentarea grafică
De observat dispersia în două lentile a undei sonore „ toamna sună”.
Lentila concavă „ geam”, lentila convexă (grea) a tăcerii
Catrenul II,reprezentare simbolică
Deci ,un singur vector „lemnul sună” generează direcţii semantice,
imaginile spaţiului lingvistic, (plin de muţenie şi tristeţe) prin: „trist”,
„mut”, prin silabele: „ poc” - efect onoma - topeic al sunetului trecut prin
lemn; „ loc” - sufletul poetului aflat în incinta peisajului gol în centru,
umbrit pe margini (împrejur)
O foarte frumoasă reprezentare a spaţialităţii limbajului o are catrenul
www.oglindaliterara.ro
III. Prin două verbe – vectoriale străbătut monosilabic: trec = v4; frec = v3
Spaţiul, plin de obiecte statice. Şi plânsul este static, fără viaţă (motiv
pentru care „lampa plânge” nu este un vector ,dar şi din neutra ei atitudine
faţă de autorul faptelor scrierii şi măsurării timpului. „Anii trec”, străbate
fiinţa eului artistic care-şi descrie ceasul vieţuirii triste)
Timpul, fiind necruţător: timpul implică şi trecerea iubirii, obiectelor
iubirii în ... veşnicia timpului sfârşit... cândva.
Vorbind şi vorbim deseori despre formă şi conţinut. Cum am arătat şi
într – o „ construcţie de formă” mai înainte, conţinutul se schimbă odată cu
forma. Expresia se schimbă la fel. Ca sinteză a simbolurilor, ca implicare a
lor într – o nouă formă. Simbolul fiind statuia formei materializată
de „materia-consubstanţială a conţinutului: cuvântul tulburat de
actanţă vectorială,de propria lui energie, de verbul care scurmă liniştea
marmorei substantivale, cu dalta lui sonoră, impulsivă şi mângâietoare.
Voi încerca să vad în „monosilab” un bisilab.
„În van singur un condei frec
peste foi
Lampa plânge anii mei trec...
anii tăi”
Care după cum vedeţi nu redă aceeaşi atmosferă districtivă, distrusă
de picurare monosilabică:vers independent, despotic apăsat pe suflare.
Catrenul al IV-lea exprimă „ căderea”, ”angoasa căderii”:
„să mă las pe pat, ochii să-i închid
Pot
în curând, încet va cădea în vid
Tot.”
De asemenea cu o frumoasă reprezentare grafică, în care vectorii
„mă las”; „ochii să-i închid” „Pot” „va cădea”, aceşti patru vectori sunt
„gravitaţionali”: ei duc „totul” în nimic, „încet” pe o „cădere legănată” de
„moarte”, „ visul – adormiri”
Căderea sfârşită cu dorinţa ascensiunii, a catrenului final:
O, va fi cândva altfel natural
Bis
Toamna sună’ n geam frunze de metal
Vis
De observat posibilitatea formei în care „bis” poate fi schimbat cu
„vis”. Pe care o consider mai optimă.
O reprezentare(tot simbolica) generală a „sferelor şi faptelor
estetice”, ascunse de „monosilab”, ar fi:
în care vectorii „sună”, „trec”, „frec”, „pot” sunt orizontali, iar
„închid (ochii)”, „cădea”, „plânge”(lampa) sunt verticali, descendenţi.
Singurul vector luminos, vag luminos , „va fi”, pare să fie o speranţă a
echilibrului însumării celorlalţi, a tristeţii transformată într-o bucurie
naturală. Sunetul va fi o altă natură ,ori „bis” - area naturii prezente.
10387
 prin mijlocul constelaţiilor, urmează
anual un drum numit ecliptică - linia

Caduceul lui Hermes

mediana a unei zone late de 17 grade,
numita zodiac. Cei vechi au împărţit
această zonă mai întâi în opt secţiuni,
apoi în douăsprezece. Astrologii greci
au atribuit fiecare dintre constelaţii
unuia dintre cei doisprezece mari zei ai
panteonului lor, ceea ce a transformat
(urmare din numărul anterior) această cosmografie într-o tipologie.
Semnului Berbecului îi corespunde
Pallas, inteligenţa creatoare; Taurului
În mitologia românească, albina are un loc aparte, ea fiind considerată a - Afrodita, fecunditatea continuă;
fi un bun sfetnic privind modelarea pământului, credinţă ce a rămas vie chiar Gemenilor - Hermes, inteligenţa
şi după apariţia creştinismului, când albina a fost inclusă în rândul vietăţilor raţională; Racului - Zeus, creaţia
sfinte. Icar a crezut că minunata cheie a zborului se află în aripi, Isis, simbol primitivă; Leului - Apollo, puterea Liviu Pendefunda
divin al feminităţii avea permanent aripile sale întinse pentru a proteja din înaltprotectoare; Fecioarei - Demeter,
familia, legătura reflexă între lumile hermeneutice reflectate în oglinda arcului inteligenţa analitică; Balanţei-
reflex. Hephaistos, judecata chibzuită; Scorpionului - Ares, revolta transformatoare;
3. Ne întoarcem în lumea alchimiei. Şi pentru că primordial spaţiul Sagetătorului - Artemis, supunerea în faţa principiilor, Capricornului - Hera,
cosmic de dincolo de cerurile accesibile fiinţei umane, cel puţin până acum organizare politică; Vărsătorului - Hestia, inteligenţa intuitivă şi Peştilor -
câteva decenii sau secole, a atras atenţia asupra populării sale noetice, numai Poseidon, devotamentul social.
gândirea celor iniţiaţi a reuşit să acceadă la acesta. Există, cu siguranţă, o limită. Numerele au fost şi ele elemente de bază în gândirea umanităţii,
Ea este definită de timp şi nu de spaţiu. Dar omul s’a oprit frecvent la palpabilulrealizând şi ele medierea cu noosul. Pentru numarat, oamenii s-au folosit
vieţii cotidiene. El a înţeles chiar şi paradisul, raportându-l la imaginile dragi mult timp de pietricele (calculus), devenite elementele uzuale pentru abacele
lui. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cerul înstelat. Cerul era considerat folosite încă şi azi în China şi chiar în ultima parte a secolului trecut în
ca fiind casa zeilor. Chiar dacă identificau zeii cu Olimpul, el nu era localizat imperiul britanic. Rămăşiţele de azi sunt jocurile cu bile ale copiilor. Facem
numaidecât în Grecia, ci în cer, acolo de unde vegheau zeii. Din cer coborau astfel distincţia între rolul lor de cardinale, indicatoare ale cantităţii, şi de
zeii pe Pământ sau aruncau fulgere, omorându-i pe muritorii necredincioşi. ordinale, indicatoare ale calităţii, distincţie elementară în aparenţă, dar care nu
Ei aduceau ploaia, frigul, căldura. Ei îşi trimiteau vestitorii. Cerul era lumea este întotdeauna foarte clară pentru profani. Zero nu este un numar, ci punctul
intangibilă a zeilor. Mulţi oameni, eroi, semizei veneau după moarte în cer şi de plecare pentru orice numeraţie anterioară unităţii şi simbol al posibilităţii
primeau nemurirea. Erau, deci, precum în creştinism, ridicaţi la cer, într-un universale. Unitatea 1 a fost întotdeauna considerata ca simbol al Fiinţei, al
nor de lumină, iar când ajungeau sus, tatăl zeilor, Jupiter, le oferea să bea din lui Dumnezeu, primul într-o ierarhie a autorităţii. Un matematician cu spirit
cupa cu ambrozie şi nectar, ei devenind nemuritori. Titus Livius, în opera sa, religios ar putea traduce aceasta omniprezenţă printr-o ecuaţie de genul 1 = ∞,
Ab urbe conduita, ne prezintă episodul apostaziei lui Romulus: După aceste adică Fiinţa egal infinitul, adevăr calitativ care ar fi o absurditate cantitativă.
fapte nemuritoare, într-o zi, pe când îşi inspecta armata adunată într-un câmp Teologia negativă ar putea merge chiar mai departe şi propune o altă ecuaţie,
de lângă mlaştina Caprei, a izbucnit deodată o furtună însoţită de vuiete şi şi mai absurda: ∞ = 0, infinitul egal Ne-Fiinţa, ceea ce ar însemna identificarea
tunete puternice, în timpul căreia regele a fost învăluit de un nor atât de des, lui Dumnezeu cu totalitatea posibilelor, asa cum o facuse deja Leibniz. De
încât a dispărut din ochii mulţimii. De atunci, Romulus nu a mai fost văzut pe aici fiecare element din numerologie, alchimie şi neipitagorism introduce o
pământ (…) La fel, eroul antic Hercule a fost ridicat la cer de tatăl său, Jupiter.filosofie asupra căreia nu mai revin decât trecând prin dualitatea yin şi yang,
Dar oamenii pioşi nu numai că deveneau nemuritori şi trăiau cu zeii în cer, triada sufletelor (ternar, triada sau trinitate): sufletul spiritual (neshamah),
dar unii erau transformaţi în aştri şi aşezaţi de Zeus - Jupiter pe bolta stelară, sufletul gânditor (ruah) şi sufletul animal (nephes)6, expansiunea unitatii în
aşa cum s’a întâmplat (pentru a da un singur exemplu) cu Castor şi Polux. cuaternarul manifestarii Cuvântului în cele patru directii ale spaţiului, cele
Amestecul de nume din mitologia elenă şi romană folosit de mine se doreşte o patru elemente, patru anotimpuri, cele patru vârste ale vieţii, pătratul şi crucea,
reuniune reală în arealul mileniului ce a precedat creştinismul şi care poate fi cvadratura cercului: 10 = 4 + 3+2+1 si circulatura cvadrantului: 1 + 2 + 3 + 4
conceput ca un precursor mithraic şi continuator vedic. Pitagoreicii susţineau = 10, tetractys pitagoreic, pentaclul, reprezentat de sferă, materia şi viaţa, cele
în mod vădit că unitatea este compusă din planuri, fie de culoare, expresie a cinci elemente, simţuri, degete de la mână, planete tradiţionale şi pentagrama
pitagoreică de care se leagă secţiunea de aur, ce reprezinta însuşi omul, apoi
calităţii primordiale, fie dintr’un germen, fie din apropierea finitului de infinit.
Însă a existat permanent nevoia, mai ales pentru profani de o mediere, aşa cum macrocosmosul Creaţiei în şase zile, stabilitatea, echilibrul, natura naturata,
întreaga lume este la îndemâna moderării şi modulării universale. direcţiile spaţiului frumusetea şi armonia lumii, şase culori (trei primare:
Aştrii, stelele şi planetele au constituit parte de mediere cosmică, fiind albastru, galben, roşu şi trei complementare: verde, portocaliu, violet), pecetea
investite cu caracterul sacru a tot ceea ce are legatură cu cerul, remarcându- lui Solomon şi a Omului Universal, pentru a ajunge la heptadă. A expune din
se regularitatea mişcărilor, astrologii devenind primii matematicieni. Stelele fişele extrase în urma a sute sau mii de cărţi lecturate ar răpi din bucuria lecturii
continuă şi azi să aibă un prestigiu imens şi nu numai în iudaismul primitiv pe care fiecare dintre voi, sunt convins că o are, descoperind noi idei, noţiuni şi
veghează un înger asupra fiecăreia dintre ele. Steaua polară, joacă, precum teorii, cu un creion în mână care să vă ajute la punctarea lor.
odinioară Vega, rolul de axă în jurul căreia se învîrteşte bolta cerească. În Să nu vă mire dacă în rândul elementeor care ne leagă de Cuvânt,
China înţelepţii erau comparaţi cu ea şi, în alte tradiţii, ea era punctul cheie alde informaţia primordială asupra căreia ne atrage atenţia Sfântul Ioan
cerului, ombilicul lumii, stâlpul solar. Evanghelistul, introduc acum cele şase culori, aşa cum o ştiu pictorii şi
Desenul cu o stea în cinci colţuri sau pentagrama a fost mult timp fotografii şi nu şapte, exceptând cazul când se adaugă albul ca sinteza a lor.
considerat drept o imagine a microcosmosului uman, semnificaţie moştenită Daca repartizam aceste culori pe un cerc, albul va fi aşezat în centru şi negrul
de steaua înflăcărată a masoneriei. Plasată între echerul ce foloseşte la de jur împrejur7. În Occident roşul este culoarea regnului animal (numele lui
măsurarea pământului şi compasul utilizat la măsurarea cerului, pentagrama e Adam înseamnă cel roşu), verdele este culoarea regnului vegetal şi albul cea a
simbolul omului regenerat, al mesterului iniţiat, al calfei desavârşite în rândul regnului mineral, cu toate că în China roşul este opus negrului, precum focul
calfelor. Pe un mozaic din Pompei, apartinând unui arhitect putem vedea un apei, iar albul e opus verdelui. Ambivalenta culorilor si complementaritatea lor
craniu pentagonal aşezat sub un echer în forma de acoperiş, sprijinit de un apar prin opoziţia alb-negru, lumină-umbră, zi-noapte. De exemplu, în Gita
cerc înaripat, promisiune a unei renaşteri dincolo de mormânt. Pentagrama, hinduistă, Arjuna reprezinta albul şi Eul, Krishna reprezinta negrul şi sinele.
semn secret de recunoastere la pitagoreici, corespunde matematic Numărului Albul atribuit soarelui este o sinteză a culorilor, este simbolul unui amestec,
de Aur (1,618) numita de Pacioli, prieten al lui Leonardo da Vinci, Divina al unei treceri dintre două stări sau două momente, trecerea de la adolescenţă
Proporţie. Ea defineşte canonul ideal al omului al cărui ombilic îi împarte la virilitate la cei vechi, prin portul togii albe, de la stadiul de aspirant la acela
corpul proporţional cu însăşi această secţiune de aur. Ea controlează şi spirala de confirmat, deoarece candidatul (candidus) era odinioară îmbrăcat în alb,
logaritmică de creştere în functie de care se dezvoltă fiinţele vii fără modificăritrecere de la viaţă la moarte, albul fiind culoarea de doliu la cei vechi şi în
în formele lor. China de azi, a celor proaspat botezaţi şi a giulgiurilor. Negrul este obscuritatea
Am prezentat deja câteva prelegeri despre implicaţia în spiritualitatea originilor, stadiul principial de non-manifestare, dar şi, la polul opus, culoarea
lumii a celor doi luminători, soarele şi luna. Ei îşi află originea în cea mai tenebrelor exterioare. El simbolizează moartea, pasivitatea, acceptarea,
timpurie Antichitate, ca şi simbolismul celorlalte cinci planete cunoscute doliul, precum vălul ce acoperea capul condamnaţilor la moarte, precum
în Caldeea şi în Egipt. Şapte zile închinate acestora ne însoţesc şi azi viaţa. pânza corabiei lui Tristan, precum veşmintele dervişilor rotitori care, pentru
După angelologia biblică soarele este legat de arhanghelul Mihael, Jupiter a dansa, le schimbă pe altele albe. Negrul este şi culoarea zeiţelor chtoniene,
de Zachariel, Mercur de Rafael, Gabriel de lună, Amael de Venus, Samuel a Fecioarelor negre, a pietrelor consacrate Cybelei, este piatra din Ka’bah.
de Marte şi Orifiel de Saturn. Creştinismul, deşi a adoptat îngerii, a respins Salal ad Din Rumî8 a comparat etapele progresului interior al sufistului cu o
asocierea lor cu aştrii. Ocultismul modern a restabilit raportul dintre cele şapte scară cromatică mergând de la alb la negru şi trecând prin roşu, ca în alchimie,
planete cu cele sapte calităţi şi vicii umane. Soarelui i-au fost atribuite voinţa,unde negrul ermeitic reprezintă întoarcerea în haosul nediferenţiat. Pythagoras
mila şi mândria, lunii imaginaţia, credinţa şi lenevia, lui Mercur raţiunea, însuşi le-a recomandat celor ce căutau imnuri sacre, să poarte veşminte albe.
cumpătarea şi pizma, Venerei afectivitatea, nădejdea şi desfrânarea, lui Marte
hărnicia, bărbăţia şi mânia, lui Jupiter sociabilitatea, dreptatea şi lacomia, lui (continuare în nr. viitor)
Saturn judecata, înţelepciunea şi zgârcenia. Soarele, în traiectoria sa aparenta
10388 www.oglindaliterara.ro
 VÂLTOAREA CLIPELOR ESARFE
,
de Ioan TODERIŢĂ
Volumul de versuri „Vâltoarea
clipelor eşarfe”, Editura Axis Libri,
Galaţi, 2013, 110 pagini, poate fi
considerat o lirică de întâmpinare…
Şi, nu numai! Deoarece creaţia literară
a scriitorului Ioan Toderiţă este una de
avangardă, cu o perspectivă multiplă
şi convingătoare, în poezia şi proza
sa, în istorie literară, critică literară
şi publicistica de fenomen literar şi
artistic.
Omul de cultură Ioan Toderiţă
are convingeri de revoluţionar, ca
partizan al noului, cu poziţii de înaintaş,
de lider de opinie, chiar şi atunci când
Dumitru Anghel reacţiile sale, voit neortodoxe, sunt
expuse autoritar, intransigent, dar şi cu
o naturaleţe de om cultivat, cu benefice
zăboviri în bibliotecă, în lumea cărţilor bune, de calitate…
Îşi asumă, însă, nonşalant şi onest, riscul de a propune noutăţi într-un
domeniu literar în care tradiţia impune respect, chiar acolo unde un fapt de
literatură, valoroasă cândva, cade în desuetudine.
Poetul Ioan Toderiţă a experimentat un astfel de
fapt de literatură lirică novatoare în volumul de versuri
„Bună seara, domnule Mallarmé!” şi a reuşit, deoarece
s-a dovedit o carte de succes, tocmai pentru că a riscat
pe… „asul din mâneca” aparent uşor demonetizată, de
notorietate europeană.
Noua sa carte de poezie, „Vâltoarea clipelor eşarfe”,
propune, pe propria răspundere, o astfel de iniţiativă, de
„premieră” lirică, fără să mai ia, girant notoriu, vreun alt
Etienne Mallarmé, şi, sigur, va fi mai convingător şi mai
lesne de înţeles, pentru că întotdeauna haina unui croitor
priceput şi modern s-a impus pe piaţa modei de ultimă
oră tocmai prin linia simplă şi elegantă a bunului simţ!
N-aş zice că domnul profesor Ioan Toderiţă… „suferă de
modestie”, dar noua sa carte este una serioasă, matură şi
cu un înalt simţ al măsurii artistice lirice. Poezia sa este
modernă, modernă, modernă, pentru că a avut tactul
şi graţia să-şi dea peste mână, când a simţit că poate să
întreacă măsura din motive de orgoliu de poet modern şi
talentat!
„Vâltoarea clipelor eşarfe” este o carte de întâmpinare, cum spuneam
mai sus, alcătuită din 76 de poeme de factură… clasică, cu toate ingredientele
definitorii ale literaturii de gen şi cu pusee de metaforă în clocot, uneori greu
de controlat, sau, poate, în exces de zel deliberat, din care ies în evidenţă,
pe un portativ de virtuozitate bine temperată, cele 12 Sonete, un Pantum,
ca poezie de formă fixă, şi unsprezece Peisaje, ca un amalgam de plastică
peisagistică modernă şi sonorităţi de orgă în contrapunct preclasic, de la
Van Gogh la J.S. Bach.
„Îndrăznelile” prozodice şi formulele sale literare ţin de profilul,
de stilul şi de personalitatea sa artistică, cu care surprinde de fiecare dată
şi cu fiecare carte publicată, dar îşi adjudecă doar propriul scenariu de
creator şi-şi reprimă drastic orice orgoliu sau psihologie de răsfăţat. Iată,
de pildă, o formulă absolut inedită de frazare poetică, cu totul armonică şi
echilibrată semantic, realizată prin sfidarea regulilor gramaticale, care să
dea o perspectivă multiplă lirismului: „Prevăd cum vor sfârşi aceste varii,
/ din vreme prevestind ce-a fost să-nduri atunci / istorii maladive, pretinse
epifanii, / spre capătul mirării, sfârşind secunda-n brânci” („Altminteri”).
Sau, şarjează alteori, într-o cavalcadă de ambiguităţi semantice şi
de topică îndrăzneaţă, dar impresia cititorului poate fi una de echilibru
şi de respiro artistic, ca o obsesie a perfecţiunii: „Se destramă moşia /
substantivului «sintaxă» / în premize, modus / ponens, pozitive şi totale”
(„Ce litigiu…”). Scrie şi o astfel de poezie de formă fixă, un Pantum,
patru catrene, cu rimă îmbrăţişată, cea mai elaborată (1-4; 2-3), ori rimă
încrucişată (1-3; 2-4), şi cu jocul prozodic de alternanţe şi de modificări
strategice ale versurilor: „În pânda ierbilor de os, / Pe zidul cu orbite-n
cranii, / Deschid fereastra cu litanii, / Lumina-n bolţi, de sus în jos”) (Op.
cit).
Dar, mai ales, propune, îndrăzneţ şi convingător, Peisajul, o posibilă
formulă prozodică, inovaţie în exclusivitate a poetului Ioan
Toderiţă, rezultată dintr-o combinaţie genetică de artă
plastică şi muzică. Peisajele domnului Ioan Toderiţă se
remarcă tumultuos, ca o simfonie a culorilor şi a nuanţelor
de tot felul, dintr-o stare sufletească amalgamată şi confuză
aparent, pe un şevalet cromatic şi o partitură în allegro ma
non tropo, din care doar ecourile stinse ale omenescului în
stare pură aduc pacea şi echilibrul: „Că lumea-i o fărâmă
din câte nu s-au scris… / Cuvântul ei din urmă, devreme s-a
dezis…” („Peisaj 7 – comuna falangeră”).
Plusează poetul mai ales pe strune de sonet, pe
care şi-l adjudecă mai mult ca metaforă… prozodică
decât ca argument liric de poezie de formă fixă. Sonetele
sale, douăsprezece la număr, nu respectă nicio regulă,
nu au nici un fel de constrângeri, zburdă pe herghelii de
idei şi sentimente, ca-ntr-o carte de teorie literară, care se
respectă, dar are propriul canon liric, ideatic, prozodic şi de
impact emoţional, ca o terapie a revoltei creatoare: „Peste
semnul întrebărilor prea pline / de sarcasm divin, întrevăd
incertitudini, / drept răsplată marginii viitorime, / timpului
ce stă de strajă-n finitudini” („Sonet 5”).
Volumul de versuri „Vâltoarea clipelor eşarfe” adaugă o nouă pagină
la portofoliul creaţiei literare a domnului Ioan Toderiţă, pe care l-a întregit,
numai în ultimii doi ani, cu două romane, „Războiul lui Puf” şi „Moşia”, cu
volumul de versuri „Bună seara, domnule Mallarmé!” şi cu două cărţi de
istorie şi critică, „Revelaţia şi relevanţa textului literar – scriitori gălăţeni
contemporani” şi „Ion Barbu: Categorii abisale matematice”.

Toamna
- Dragă doamnă, un’te duci? Merg puţin şi prin grădini,

T
- Să mă plimb puţin prin vii, Rochia s-o-mpodobesc

U
La urechi să-mi prind cercei, Cu legumele ce cresc

B
Strugurii cei mari şi dulci. Şi cu seve-rădăcini.

Apoi mă duc prin livezi,

Colier la gât să-mi pun,
Dintr-o coardă de alun,
Si cu nuci şi mere verzi.
D E - Cum te cheamă, dragă doamnă
Aş dori, te rog, să-mi spui
Cu parfumul de gutui
Nedelcu Ştefan Cristian
De nu semeni chiar a Toamnă?… – 13 ani –

www.oglindaliterara.ro 10389

ION DINIcã
Ciclul - Unsprezece
Septembrie
Unsprezece septembrie
1 – Bem
pasărea fără aripi
se aşază la masă cu noi;
are ciocul îmbibat în
sângele scurs,
uimitor,
peste timpul rănit pe care îl cercetăm
prin ecranul cu peşti toxici, alături
de halba cu bere sortită
să aducă aerul bolnav al
raţiei de viaţă.
Liniştita prăbuşire ne inundă venele
la New York se moare.
Mâine este ziua mea.
Unsprezece Septembrie 2
turnați în cenușă
Ciocul păsării se înfige în trupul de sticlă
în zbor dezarticulat cu aripi risipite.
Bolnav pasărea sapă în
cercul înfierbântat al aerului otrăvit,
se rup cuvintele pământului care frânge
cerul rănit în compasul incandescent.
Inimi planează și se strivesc de betonul
încins
tremură carnea lăsată să curgă
cu izvor tăcut se împlinește destinul
plecării din trup.
Cei ce devin zi rup groaza în silabe
sunt fiii neajunși ai tăcerii
se nasc în oceanul de ochi
cu brațe desprinse, turnați în cenușă
vocile lor hașurate
 traversează versetul topirii întru ființă.
Unsprezece septembrie 3
Primele Ore
În sângele învolburat frica bântuie
în perfuzii.
Văzduhul înghite suflarea.
se așterne tăcerea în copaci.
Ninge peste apa interzisă
Umbra vieții miroase a duhoare,
fuga continuă din timpul suferind
spre colindul de iarnă.
Vânătorul sună din goarnă,
căprioare traversează orașul,
într-un decor pustiit
rujul iubirii
își tulbură culoarea.
Se aud primele sirene,
iarba va răsări prin ciment.
Unsprezece Septembrie 4
Aripipile noastre
Sânul tău gust al piersicii plânge
în epava unui vis răstignit
expus zborului neterminat
nu-ți fie frică,
norii poartă chipul nostru
vom avea aripi
din tencuială trupurile captive
se vor desface în lumină
ușile deschise
vor lăsa iarna în toamnă
este timpul
să abdicăm
din visul care decora altădată cerul
în căutarea primăverii.
10390
POEZIE
Nu-ți alunga zâmbetul
vreau să-l păstrez
în ființa care se zămislește
din foc și cuvinte
în liniștea așternută
vom avea aripi
Sebastian Golomoz
1. Tristesse
Când gândul e strivit
în pumnii îndoielii și
inima se lasă orbită de
para de lumină întunecată,
cînd ego-ul se ceartă
cu speranța și
trupul se face pitic
în căușul palmei gri,
când, excogitativ
îl condamni pe Dumnezeu
pentru că ți-a refuzat
întâlnirea mult visată cu
„les billets verts”
inevitabil devii
prizonierul tristeții –
cea care dezavuează
dreptul la fericire.
2. Scrisoare către Alex(t)andra
Sunt clipe când ador singurătatea
Ea te reține prompt în gândul meu
Buzele tale îmi conferă eternitatea
În vis, mă iubești cum te iubesc eu
Luna plină mă-mbracă-n dorințe
Să-ți simt inima nu este de ajuns
În brațele tale se nasc preferințe
În ochii tăi să citesc doru’ ascuns
Respirația ta suav să-mi șoptească
Când mă închin la al tău epigastru
Că nu vrei clipele să se oprească
Până nu ne va trezi următorul astru
Dar n-aud nimic, poate sunt surd
Oglinda mă vede singur pe canapea
Măcar în vise am dreptul să zburd
Însoțit de imaginație – amica mea
Pe chip am zâmbete – abțibilduri
Sufletul speră să nu ajungi târziu
Dar tot el știe – fiindu-mi alături
Și dacă aș fi mort, inopinat înviu
Îmi privesc umbra pe-o cafea amară
M-alintă doar un soare-policandru
Palma-mi ține fața de drum de țară
Te-aștept…semnează Alex(t)andru.
MARIAN HOTCA
Ignat
Lumina absurdă a iernii
pictează pe fereastra
închisă a sufletului meu
crini de zăpadă insalubră,
mâzgălită
cu sânge sacru de porc.
Văzduhul cade pe mine şi
vântul vâjâie a pustiu
în depărtarea rupestră.
www.oglindaliterara.ro
Doar spiritul inocent al porcului eliberat,
ţopăie în curtea plină de sânge aburind,
guiţând sonata slăninii afumate,
cântecul unsuros al cârnaţilor,
poemul jumărilor aurii botezate-n căldare,
bătaia solemă a tobei
ce-o tăiem
cu cuţitul abundenţei.
Babe cu gândire primordială,
îşi aţintesc ochii sticloşi spre porcul
înjunghiat ce se purifică
pe rugul preţios al tăcerii,
binecuvântând opulenţa existenţială.
Paie ard şi focul îmi îneacă visarea
încâlcită în maţe de porc,
iar urechea surdă mi-e inundată
de bocetul infernal al purceilor
din coteţul decorat de sângele dulce
ce-l linge pisica c-o poftă
Nebună!
IOAN ALEX
S-au dus opt clase...
S-au dus opt clase din
viața-mi liniștită
și păsărele care zboară-n
cerc,
Opt ani trecuți alături de
colegii mei,
Opt ani ce au zburat!
Clasa I , parcă a fost ieri,
Când ne bucuram atât de
mult de școală;
Voiam să creștem mari indiferent de ce va fi
Și uite c-am crescut!
Frumusețile gimnaziului care a trecut,
Rămân azi, doar simple amintiri,
Amintiri cu un fior de gheață,
Amintiri plăcute în trisețe!
Succes tuturor colegilor
în viața ce urmează
Să aveți parte, doar de bucurii
Și zâmbetul pe buze, în orice dimineață
Să nu lipsească de pe-a voastră față!
Un luceafăr...
Un luceafăr se prevede
Printe stele arzătoare,
Un luceafăr se cam stinge
Printre stele-nșelătoare.
Un luceafăr blând privește
Spre pământ cu întristare,
Un luceafăr se căiește
Că-l privește cu mirare.
Un luceafăr e scârbit
De lumea de pe pământ,
Un luceafăr sapă singur
Sumbrul și tainic mormânt.
Sapă un mormând gigant
Pentru lumea cea vicleană.
Pentru lumea care-i falsă,
Un luceafăr se răstoarnă...
Își întoarce fața lui
Și privește-n altă parte,
Căci de toată astă lume,
Un luceafăr se desparte...
Care-i rostul când scrii?
Care-i rostul când scrii
Ca toți să te-nțeleagă?
Scrie tu în taine vii
Ca-n noaptea cea pribeagă.
Cuvinte simple, fără rost,
Le-nșirui pe hârtie;
Nu scrii al dulcelui miros,
Nu rupi din vieți fâșie!
......................................
Interviu cu Liviu Antonesei: timp, nu succesiv! Probabil, am avut
si norocul unei energii debordante,
care nu m-a părăsit de tot nici acum!,
,,Am asa, un fel de care se cerea cumva consumată. Asta
m-a caracterizat de la nastere, poate

nostalgie a lucrurilor
,,
din acest motiv m-am născut la sapte
luni, fără pielea complet formată,
dar cu un dinte din fată iesit. Eram
bine facute! un mic mostru de 1, 350 kg, care,
în mod normal, în acelea vremuri
murea. Noroc că părintii erau de
- Se scrie o literatură excelentă, cred că sîntem într-un moment al
meserie si tatăl meu, care a fost si
literaturii române comparativ cu cel interbelic –
moasa mea!, a stiut să improvizeze
 
* „Nu cred că am regretat foarte tare ceva din cele făcute sau
un incubator dintr-un pătut de nou- Angela Baciu
născut, mult tifon si un bec electric.
nefăcute în viata asta.”
Iarăsi noroc că satul nasterii mele,
* „Cum i-as putea uita vreodată pe Mariana Marin, Traian T
Vlădeni, era electrificat pentru că avea un SMT... si mai este si curiozitatea
Cosovei, Nino Stratan, Aurel Dumitrascu, si atîtia alti colegi de generatie
uriasă care mă însoteste de la nastere. O curiozitate de copil, probabil că
plecati la Domnul? Cum i-as putea uita pe oleacă mai vîrstnicii Mihai
filosof nu  mă scotesc!
Ursachi, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu? si cum nu mi-as aduce aminte
Nu cred că am regretat foarte tare ceva din cele făcute sau nefăcute
de Constatin Noica si Al. Paleologu, care de la înăltimea prestigiului lor
în viata asta. La un moment dat, m-am întrbat dacă am făcut bine că am
m-au onorat cu o caldă, cumva părintească prietenie?”
refuzat în 1990 două ocazii avantajoase de a rămîne în străinătate. Mi-
* „În ultima vreme, mă gîndesc că dacă apuc să mă pensionez, peste
am dat seama că am avut dreptate, într-o societate normală as fi murit
vreo patru ani, mă pot stabili în Creta, unul din putinele locuri în care mai
de plictiseală. M-am mai întrebat dacă am
scriu poezii în ultimii vreo zece ani.”
făcut bine că am pierdut vreo cinci-sase ani
 
în politica propriu-zisă, de unde am plecat cu
 A.B.-  Domnule Liviu Antonesei, ne-am
un diabet. După aceea, mi-am dat seama că
revazut la Iasi la Targul de carte “Librex”,
experienta aceea m-a ajutat foarte mult ca om
(martie 2014) v-am ascultat la diferite
si ca scriitor. O experientă care m-a ajutat să
evenimente si lecturi, oamenii va asculta
mă vindec de maniheismul politic romantic
fascinati; voi incepe dialogul nostru, daca imi
care mă bîntuia înainte de asta si m-a vaccinat
permiteti, cu o curiozitate: palaria pe care o
complet de iluzii politice. Din pozitia pe care
purtati ce poveste are?
am avut-o, presedinte de CJ si vice-presedinte
L.A.- Dacă îmi aduc bine aminte, era
national în PAC, am avut acces la informatii pe
abia la începutul primăverii, deci era ...pălăria
care nu le-am fi obtinut altfel. Pînă la urmă, de
neagră, cu boruri largi si cu steagurile Americii
la ultimul secretar de comună din judetul meu
si Germaniei încrucisate. E o pălărie primită
si pînă la toti cei trei presedinti post-ceausisti ai
cadou de la fiica mea si ginerele meu, cînd i-am
României, am cnoscut toată floarea cea vestită
vizitat în baza Air Force de la Rammstein. Era
a politichiei băstinase. Nu e o bucurie, dar e
în mai si era o sărbătoaare comună acolo, dacă
ceva util!
nu cumva înfrîngerea Germaniei nazite de către
 
aliati în al Doilea Război Mondial. Erau tot felul
A.B.- Ati schimba ceva din ce ati facut
de obiecte cu cele două steaguri îmbrătisate, dar
pana acum?
cum ai mei îmi cunosc pasiunea pentru pălăriile
L.A.- Nu, nu as schimba nimic, m-as
cu boruri mari, au făcut alegerea potrvită!
strădui însă să fac unele lucruri ceva mai bune.
 
Nu e sigur că as reusi, dar as încerca. Am asa,
A.B.- Sunteti unul dintre scriitorii si
un fel de nostalgie a lucrurilor bine făcute!
publicistii pe care ii apreciez enorm de mult, in preajma Dumneavoastra
 
ma simt uneori de parca as fi pe bancile studentiei, cum a fost perioada
A.B.- V-ati mai intoarce in politica?
cand erati profesor? Cum va privesc studentii?
L.A.- Sînt în politică, chiar si faptul că după alegerile din 2004, am
L.A.- Sînt profesor, tocmai am terminat sesiunea în care am avut de
ales să nu mai votez, e o decizie politică, nu un semn... de lene! Dacă este
corectat mai multe sute de teze! Nu. n-a fost usor, eu nu dau asa teste-grilă,
vorba despre politica efectivă, nu, nu m-as întoarce. În fond, în această
ci probe eseu, care îmi iau mult timp si multă energie, dar au alte avantaje.
viată, am făcut politică în ilegalitate în opozitie si la putere – cel mai mult
Asa îi pot cunoaste si eu mai bine pe studenti, pe de o parte, pe de alta, nu
mi-a placut prima ipostază, cel mai putin ultima! -, ce-ar putea să-mi mai
pot fi nici copiat, nici învătat pe de rost. Nici nu stiu ce ar fi mai rău! Cred
ofere politica? Sînt însă activ în publicistica (si) politică si în tot felul de
că si asta le place studentilor, că îi ajut să-mi pună mintea si imaginatia în
angajamente civice...
miscare. S-ar putea să le placă stilul de predare, liber, interactiv, ei putînd
De cîteva luni, mă lupt să împedic un primar sărit de pe ceva să lase
pune îngrebări, eu să mă stradui să le răspund cît mai bine. Sigur, fiind
orasul fără copacii săi emblematici, teii... Pe cei de pe Stefan cel Mare,
niste oameni foarte tineri, nu exclud să le placă si stilul meu, non-stafard,
unde mi-am petrecut a doua coplărie si adolescenta, i-a răpus, ca banditii,
de mă îmbrăca, coafura etc. Probabil si umorul si faptul că discut cu ei, la
în faptul noptii. După aceea, s-a trezit spiritul civic în noi si l-am blocat.
cererea lor, orice fel de problemă la care m-as putea pricepe – de la subiecte
Dar rămînem vigilenti, cu ăstia nu poti fi niciodată sigur. Cum acesti
de cercetare si cărti la textele literare pe care unii le scriu, sau faptul că
ipochimeni nu stiu decît de frică, încercăm să le băgăm frica în oase...
s-au certat cu prietena/ prietenul, părintii etc. Rezumînd, cred că celor mai
 
multi din studenti, multe mii, cu care am avut ocazia să lucrez le-a plăcut
A.B.- Va propun sa ne intoarcem putin in timp, in perioada debutului,
întînirea cu mine. E ceva reconfortant pînă la urmă!
cum a fost?
  
î

L.A- În cazul meu, a fost dificil. Nu debutul prim, în presă, acolo

A,B,- Rand pe rand ati fost profesor, cercetator, publicist, politician,
m-am trezit pe nesimtite publicat cu poezii de Stefan Augustin Doinas la
scriitor pana in maduva oaselor, au fost etape in viata Dumneavoastra
rubrica sa din Familia, titular de rubrică în revista studentească Dialog
cand ati regretat ceva? Mi se pare ca ati facut atat de multe lucruri intr-un
si, în 1974, la aparitie, membru al redactiei Opinia studentească. Cu un
timp atat de scurt!
volum însă, a fost mai greu. Dacă nu cumva multiplu! În 1980, mi-a apărut
L.A.- Nebunia este că multe din aceste lucruri le-am făcut în acelasi
placheta Căutarea căutării, în Biblioteca Opinia, scoasă periodic de

www.oglindaliterara.ro 10391
revista amintită mai sus. Dar, nu era socotit un debut adevărat pentru că
nu apărea la o editură. În 1979 si 1980, n-am cîstigat concursul la Cartea
Românească, probabil pe bună dreptate, era o competitie serioasă între mai
totii membrii generatiei mele. Am cîstigat însă în 1981 la Albatros.
Asta seara, cînd am si băut cu prietenii mei Florin Iaru, Traian T
Cosovei, Mariana Marin, Ion Strtatn si altii de bucurie, doar că a doua zi
dimineată, cîstigătorul devenise unul care avea să plece, ca intrepret, cu
trupele românesti trimise de Ceausescu în Angola! A urmat o discutie cu
Mircea Sîntimbreanu, directorul editurii, care tot arăta cu capul în sus, că
de acolo venise decizia schimbării cîstigătorului.
Pînă la urmă, m-a publicat la hurtă, într-un volum din Caietele
debutantilor, în care eram cuprinsi vreo zece autori! Prima carte adevărată
avea să fie Semnele timpului, o carte de eseuri, apărută în 1988 la Junimea,
în Iasi, după ce fusese inclusă în plan vreo trei ani la rînd. În 1989, avea
să-mi apară la Cartea Românească volumul Pharmakon, de fapt o treime
din manuscris - si nu voi sti niciodată cît a tăiat cenzura si cît delicatul poet
Florin Mugur, care mi-a fost redactor de carte – la Cartea Românească...
De altfel, am declarat nul si neavenit acel volum în 1990, cînd am
publicat la Junimea textul integral cu titlul original, Căutarea căutării...
Cam asa a fost cu debuturile mele!
 
A.B.- In redactiile din acele timpuri cu cine ati lucrat, cu cine ati
legat prietenii? Rezista ele (prieteniile) pana astazi?
L.A.- Primele colaborări constante, devenite rubrici personale, le-am
avut aici, în Iasi, mai întîi la Cronica, apoi si la Convorbiri Literare. La
prima, am colaborat mai mult cu Nicolae Turtureanu, cînd era vorba despre
poezie si articole despre cărtile de poezie, care mi-a rămas un prieten
drag si azi. Am mai colaborat acolo si cu Vasile Constantinescu, disapărut
din păcate dintre noi la începutul anilor nouăzeci. La Convorbiri... ,
am colaborat mai îndeaproape cu Daniel Dimitriu si Al. Dobrescu. Toti
acestia se luptau pentru textele propuse, încercau să salveze cît mai mult
din foarfecele cenzurii si uneori reuseau... Îmi amintesc că în 1983, cînd
am fost interzis în presă, după o celebră anchetă a Securitătii în mediul
revistelor stundentesti iesene, am reapărut mai întîi în afara Iasiului, gratie
poetului Ion Mircea, pe atunci la Transilvania din Sibiu, care mi-a publicat
niste traduceri din Rene Char... Pe perioada interdictiei, m-au publicat, sub
pseudonim, si prietenii de la Orizont, revista care apărea la Timisoara, care
de altfel l-au publicat mai multi ani, în aceeasi formă, si pe Dan Petrescu...
A.B.- De ce prieteni plecati la ingeri va aduceti aminte cu drag? Ne
povestiti, va rog, o amintire, intamplare?
L.A.- Of, Dumnezeule! Deja am senzatia că sînt mai multi plecati
la îngeri decît în această lume... Cum i-as putea uita vreodată pe Mariana
Marin, Traian T Cosovei, Nino Stratan, Aurel Dumitrascu, si atîtia alti
colegi de generatie plecati la Domnul? Cum i-as putea uita pe oleacă mai
vîrstnicii Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu? si cum nu mi-
as aduce aminte de Constatin Noica si Al. Paleologu, care de la înăltimea
prestigiului lor m-au onorat cu o caldă, cumva părintească prietenie?
Îmi aduc aminte de sosirea lui Noica la Iasi, cu trenul, venind dinspre
Ipotesti, pentru a se reîntoarce la Păltinis. Venise să ne cunoască pe Valeriu
Gherghel si pe mine, pe care ne trecuse pe lista sa de promisiuni ale tinerei
generatii. A apărut de la tren cu un trenci de fîs, ostenit, ghetre la pantofi si o
geantă de umăr pe care scria Weltmeisterschaft 1974! Am petrecut aproape
toată noaptea la mine acasă, discutînd despre noi si proiectele noastre, dar
amuzant era cînd îsi bîrfea benign colegii de generatie, Cioran si Eliade.
La plecare, rămăsese stabilit că Valeriu e bun pentru filosofie, ceea ce si
avea să facă, iar mie mi s-ar potrivi filosofia culturii, pe care, după mai
multe studii destul de bune, aveam s-o trădez în favoarea literaturii si,
profesional, a studiilor despre educatie. Dar a fost o întîlnire extraordinară,
de pe urma căreia am rămas cu obiceiul să nu citesc cărti, ci autori, nu
opere, ci domenii întregi.
 
A.B.- V-ati dorit vreodata sa plecati din Iasi, din tara?
L.A.- În 1990, am avut două ocazii să rămîn avantajos în străinătate,
dar le-am refuzat, penrtru că mi se părea că acolo lucrurile mergeau excelent
si fără mine, pe cînd aici era totul de făcut. Din păcate, acum, parcă e si
mai mult de făcut, pentru că între timp, s-au mai făcut legiune de tîmpenii.
De asta, uneori, mă bîntuie gîndul destărării. În ultima vreme, mă gîndesc
că dacă apuc să mă pensionez, peste vreo patru ani, mă pot stabili în Creta,
unul din putinele locuri în care mai scriu poezii în ultimii vreo zece ani. Cît
ar părea de curios, din tară as pleca usor, îmi vine mai greu să pleci din Iasi!
10392 www.oglindaliterara.ro
 
A.B.- Se mai scrie literatura, poezie? Aveti incredere in noua
generatie?
L.A.- Se scrie o literatură excelentă, cred că sîntem într-un moment
al literaturii române comparativ cu cel interbelic. Cantitativ vorbind, cred
că se produce mai mult, însă e nevoie de distanta temporală ca să se aseze
valorile, să devină vizibile vîrfurile adevărate. Sigur că am încredere în
tînăra generatie, de altfel i-am urmărit mereu pe cei mai tineri si cît am
putut i-am ajutat, si cînd eram la Opinia studentească, Convorbiri Literare,
Timpul, si de cînd conduc o editură. Concursul anual de debut ajuns la a
doua editie, este unul din marile proiecte marca Adenium. La amîndouă
editiile am fost surprins, plăcut desigur, de explozia prozei – cam de două
ori mai multe manuscrise de proză decît de poezie! si doar... românul e
născut poet!
 
A.B.- Cum e critica de astazi? Au obosit cumva criticii sa mai
citeasca, sa mai analizeze, mai avem asa zisa “critica de directie”?
L.A.- Păi, criticii foarte cunoscuti înainte de 1990, cu exceptia
notabilă a lui Gheorghe Grigurcu, s-au cam retras. Manolescu sau Simion
mai scriu cîte un articol de critică sau istorie literară, dar de o critică de
directie nu prea mai poate fi vorba. De o anume autoritate se bucură unii
critici din generatia mea ori de imediat după, Al. Cistelecan, Ion Bogdan
Lefter, Ion Buzera. Sînt interesanti si cîtiva din criticii tineri, de la Daniel
Cristea-Enache la Bogdan Cretu si Serban Axinte, si de la Andrei Terian,
care s-a cam retras din critica de întîmpinare, la mai multi altii activi în
Observator Cultural si România Literară...
Din păcate, constat că forte multi critici tineri abandonează critica
efectivă în favoarea unui fel de activitate de publicitate, fie în favoarea
colegilor de generatie, fie în slujba unora din marile edituri... Dar poate
trece, o fi o boală juvenilă!
 
A.B.- Este cunoscuta literatura romana in strainatate?
L.A.- Cred că se fac primii pasi, cumva cu cîrja ICR la subrat, mă
refer la traducerile subventionate de la buget. Mă bucur însă să constat
că unele edituri de aiurea încep să-si riste banii proprii pe autori români.
Sînt chiar încîntat că volumul meu de povestiri apărut în 2012 la Polirom
va apărea în această toamnă la Londra. Editura ProFusion a cumpărat
drepturile de autor, a plătit traducerea si o va edita pe banii săi. E bine.
A.B.- Cum este o zi din viata Dumneavoastra? Sunteti un om
implinit?
L.A.- Cred că împlinit mă voi putea declara în clipa în care voi părăsi
această lume! Sînt însă destul de împăcat cu mine si cu această lume, ceea
ce îmi dă un anume confort, oarece liniste, ceea ce e bine, pentru că sînt
„tînăr si nelinistit” de felul meu!
O zi din viata mea? Doamne iartă! As putea spune că o zi din viata
mea e un roman! Deci ar fi rafturi întregi de romane, dacă privesc viata în
ansamblu. Totusi, ar fi niste constante, somnul sumar, mult timp petrecut la
computer – nu doar la muncă, ci si pe social media –, cînd apuc, măcar o
oră de plimbare sau măcar mers pe jos, citit destul de mult, mai ales seara si
noaptea... Pe fondul acesta, apar si evenimentele care fac farmecul discret
al fiecărei zile.
 
A.B.- La ce scrieti in prezent?
L.A.- Acum nu scriu ceva în mod special, mă pregătesc, cumva mai
mult sufleteste, să mă apuc de unul din cele vreo sase romane pe care le
am în cap de multă vreme, unele din prima tinerete. Dar, pe moment, sufăr
de angoasa alegerii, asa că tot amîn să mă apuc de lucru. În ce priveste
literatura, n-am scris niciodată ceva atît de lung cum amenintă să fie orice
roman!
 
A.B.- Ce va doriti in acest moment?
L.A.- Păi, îmi doresc două lucruri care e posibil să fie contradictorii!
Pe de o parte, as vrea să depăsesc alegerea si să mă apuc de unul din
romanele visate. Pe de alta, as vrea să se facă cît mai repede 20 august, ca
să regăsesc Creta mea iubită. Acolo, n-am scris decît poezii pînă acum, asa
că îmi este dificil să cred că ar putea să se suprapună cele două dorinte...
 
Interviu realizat de Angela Baciu
(Iunie 2014, Iasi / Galati)
 Basarabia între a fi românească
sau A NU MAI FI!
Prin Basarabia denumim întreg ţinutul din răsăritul Ro- glia România nu spera la redobândirea Basara-
mâniei, cuprins între Prut şi Nistru, ce începe la nord din hotarul biei în 1918. Constantin Stere atrăgea atenţia
Bucovinei şi se termină spre sud la Dunăre şi Mare. Spre deose- încă din 1914 decidenţilor politici că în cazul
bire de astăzi, în secolele XIV-XV, în perioada de formare a sta- în care Rusia va ieşi învingătoare în război ma-
telor româneşti sub acest nume era desemnată Ţara Basarabeană rea neagră va deveni rusească, iar Dunărea un
sau Ţara lui Basarab I, întemeietorul statului medieval de la sud fluviu naţional rus. Ţarismul, care la începutul
de Carpaţi. În urma luptelor dintre anii 1345-1350, Ţara Româ- războiului nu dădea semne de slăbiciune s-a
nească ocupă regiunea din sudul Moldovei şi Basarabiei de azi. prăbuşit în 1917. Din iniţiativa cărturarilor ba-
Din timpul domniei lui Ștefan Cel Mare, Basarabia va însemna sarabeni a fost convocată la Odessa, în 18 apri-
teritoriul din vecinătatea de Nord a gurilor Dunării, luat de mol- lie 1918, o mare întrunire ostăşească la care
doveni de la Basarabi, din considerente strategice. Această sem- au participat 10 000 de moldoveni. Aceştia au
nificaţie teritorială se va menţine până în 1812, când în urma cerut, printre altele, autonomia politică a Basa-
Tratatului de la Bucureşti, care punea capăt războiului ruso-turc rabiei şi organizarea de „cohorte moldovene”
Nina Plopeanu dintre anii 1806-1812, ţarul Rusiei Alexandru I rupea din trupul în cadrul armatei ruseşti precum şi „cursuri de
Moldovei partea sudică dintre Gurile Dunării şi ţărmul Mării istorie şi literatură română” la Universitatea
negre, teritoriul românesc ce purta numele întemeietorului de din oraş.
ţară Basarab şi va extinde această denumire la tot teritoriul ocupat de ruşi, între Prut şi Nistru. Dreptul la autodeterminare a intensi-
Ca şi în cazul Bucovinei, ocupată de Imperiul Habsburgic în 1775, la un an după pacea ficat lupta românilor basarabeni. La 20 octom-
de la Kuciuk-Kainargi, în urma căreia Rusia îşi impunea protectoratul asupra Moldovei şi Ţării brie 1917 a avut loc la Chişinău un nou congres
Româneşti, Moldova dintre Prut şi Nistru era ocupată prin trădare şi corupţie prin intermediul ostăşesc al moldovenilor, care a formulat do-
dragomanului Porţii, Dimitrie Moruzi, a lui Panaiot Moruzi, a lui Manuc-bei şi a lui Capudan rinţele românilor dintre Prut şi Nistru: autono-
paşa Ramiz, cei ce alcătuiau delegaţia trimisă de sultanul Mahomed al III-lea, care avea sarcină mia teritorială şi politică a Basarabiei, armată
de la acesta să nu accepte cedări teritoriale. Se punea astfel în aplicare înţelegerea încheiată în naţională, constituirea Sfatului Ţării, reforma
Congresul de pace de la Tilsit cu privire la împărţirea Imperiului otoman, după înfrângerea ruşilor agrară şi naţionalizarea învăţământului. Sfa-
de către Napoleon la Eylau şi Friedland, prin care Rusiei îi reveneau Principatele române. Deşi tul Ţării şi-a deschis lucrările la 21 noiembrie
împăratul Franţei a încercat să determine Poarta să nu încheie pace, scrisoarea sa a fost înlocuită 1917 în localul liceului „Al. Donici” din Chişi-
de generalul Kutuzov prin hărţi false. Protestele boierilor moldoveni, întruniţi în Adunarea din nău şi a hotărât proclamarea Republicii Demo-
26 octombrie 1812, în care se spunea printre altele: „Ni s-a luat câmpul şi inima Ţării, izvorul crate Moldoveneşti al cărui preşedinte a fost
vitelor, magazia Ţării, îndemnarea şi adăpostirea pământului”, pe lângă domnul fanariot Scarlat ales I. Inculeţ. Indignat de îndrăzneala armatei
Callimachi au rămas fără nici un rezultat. Între 1812 şi 1828, Basarabia a avut statut de Oblastie, române, care a dejucat planurile bolşevice, Le-
menţinându-şi autonomia. Conducerea administrativă şi legislativă era asigurată de un Consiliu nin a rupt relaţiile diplomatice cu România, a
suprem format atât din membri aleşi, dar şi numiţi, aflat sub ordinele directe ale ţarului. Primul pus sechestru pe tezaurul românesc şi a reţinut
guvernator a fost boierul moldovean Scarlat Sturza, înlocuit în 1813 cu generalul Harting, care reprezentanţii misiunii româneşti de la Petro-
dorea transformarea, cât mai rapidă, în gubernie, fapt petrecut în 1871. Măsurile de rusificare grad la 13 ianuarie 1918. Zece zile mai târziu,
determină fuga populaţiei româneşti dincoace de Prut. Cu toate acestea ancheta întreprinsă de trupele româneşti, la cererea Sfatului Ţării, au
Batiuşkov, la ordinul ţarului Alexandru al III-lea (1881 – 1894), arată că „populaţia Basarabiei a intrat în Basarabia luând prin surprindere auto-
rămas în întregime românească”. rităţile ruse. Divizia a XI a condusă de genera-
Între 1853-1856 s-a desfăşurat războiul Crimeii, în care Rusia a fost înfrântă. La Tratatul lul Broşteanu a ocupat Chişinăul cu scopul de
de pace de la Paris din 1856, la care au participat reprezentanţii celor şapte mari puteri, contele a menţine ordinea. Christian Rakovschi, cetă-
Walewski (Franţa), Camillo Benso, conte de Cavour (Sardinia), George Clarendon ( Marea Brita- ţean român, evreu bulgar, fondator al Federa-
nie), Karl von Boul (Imperiul Habzburgic), Alexei Fyodorovici Orlov (Rusia), Otto von Mantenfel ţiei Balcanice Panslave, numit în fruntea gu-
(Prusia) şi Mehmed Ali (Imperiul Otoman), s-a luat în discuţie, la cererea lui Napoleon al III-lea vernului ucrainean a primit sarcina de a scoate
şi problema Principatelor Române. Tratatul de pace de la Paris, încheiat în martie 1856, hotăra, armata română din Chişinău, de a aresta Sfatul
odată cu înlocuirea protectoratului rusesc cu garanţia colectivă a marilor puteri asupra Ţărilor Ţării şi de a ocupa oraşul. În acest scop a primit
Române, revenirea la Moldova a celor trei teritorii din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail. de la Lenin autoritatea supremă în toate pro-
Rusia ţaristă nu s-a împăcat cu înfrângerea în război şi nici cu pierderea celor trei teritorii. blemele referitoare la România prin numirea sa
Urmărea cu atenţie mişcările naţionale ale popoarelor balcanice, a căror protectoare se pronunţa, ca principal consilier în problemele Basarabi-
împotriva omului bolnav al Europei şi redeschiderea Problemei Orientale pentru aşi lua revanşa. ei. Cu toate acestea, la 24 ianuarie 1918, Sfatul
Ocazia s-a ivit în 1875- 1876 odată cu izbucnirea răscoalelor antiotomane în Bosnia şi Herţego- Ţării a votat independenţa Republicii Moldo-
vina şi a războiului antiotoman bulgar. Aflată în calea uriaşului de la răsărit, ca de atâtea ori în veneşti. La 27 martie/9 aprilie acelaşi an Sfatul
istorie, deşi neutră, neutralitate contestată de Anglia şi nesusţinută de celelalte puteri europene, Ţării a proclamat „în numele poporului Basa-
România, considerată parte a imperiului Otoman, a încercat să-şi asigure integritatea şi calitatea rabiei, în puterea dreptului istoric şi a dreptu-
de beligerant la viitoarele tratative de pace în condiţiile în care Imperiul Otoman măcinat de criza lui de neam” unirea cu România. După marele
începută încă din secolul al XVI-lea, îşi trăia ultimele clipe. La tratativele de pace de la San Ste- act istoric, aşa cum aflăm din lucrarea lui I.
fano, din februarie 1878, politicienii români au fost ignoraţi după ce guvernanţii ruşi au suspendat Nistor „Basarabia”, regele Ferdinand spunea:
corespondenţa diplomatică. Se recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, dar „un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţu-
ruşii îşi însuşeau din nou Basarabia sub pretextul înapoierii Dobrogei către români, pe care o pri- mesc bunului Dumnezeu că mi-a dat să văd,
meau de la Turcia drept compensaţie de război, cu toate că teritoriul dintre Dunăre şi Mare fusese după o sută de ani, pe fraţii basarabeni reve-
ocupat de turci la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân şi aparţinea de drept şi de fapt românilor. nind iarăşi la Patria Mumă.” Un vis frumos,
Proiectul dacic, prefigurat de Mihai Viteazul la sfârşitul veacului al XVI-lea, se va am- care nu va atinge decât vârsta majoratului. Pac-
î

plifica şi va căpăta valenţe naţionale în secolul naţiunilor când, deşi unirea in integrum nu era po- tul Molotov-Ribbentrop, încheiat la Kremlin la
sibilă se va materializa sub forma Principatelor Unite. Susţinut de Poetul Naţional, va fi continuat 23 august 1939, prin care URSS şi Germania
în secolul al XX-lea de autorul ciclului Comăneştenilor, de Nicolae Iorga şi Constantin Stere. îşi împărţeau sferele de influenţă, a început să
Sfârşitul marelui război va genera apusul marilor imperii. Aliată cu Rusia, Franţa şi An- fie pus în aplicare încă din toamna aceluiaşi an.

www.oglindaliterara.ro 10393
 AMPRENTELE PERSONALITĂŢII
Ce şi cât şi cum poţi spune
despre cineva pe care l-ai cunoscut
îndeaproape şi brusc, ca şi cum s-ar
deschide o fereastră în frigul polar de
afară, afli că a plecat către o altă lume,
poate mai bună şi mai dreaptă – cum
ne lasă să înţelegem Biblia şi toate
scrierile bisericeşti?
Fireşte, pe lângă sentimentul de
surprindere şi de regret ce te încearcă
imediat, cel dintâi gând este cel al
rememorării unor clipe, zile, momente
trecute şi care nu se vor mai întoarce
niciodată.
Florentin Popescu Pe Mircea Constantinescu,
omul şi scriitorul care ne-a părăsit de
curând l-am cunoscut în urmă cu vreo
patruzeci şi ceva de ani când, studenţi visători la gloria muzeelor, treceam
adesea pragul revistei Amfiteatru, generoasa publicaţie ce ne dădea aripi
de curaj şi încredere pentru lungile şi adesea periculoasele zboruri în
lumea literară în care cătam să intrăm cu timiditate, dar şi cu speranţă.
Era, cred prin 1966-1967, anii cei mai liberali din toată „Epoca
Ceauşescu”. Era vremea în care pentru prima oară la noi pătrundeau romane
şi filme americane, până atunci ţinute sub obroc,
când piese de “teatru occidentale, neproslăvizoare
ale comunismului vedeau luminile rampei pe scene
bucureştene, când formaţii şi cântăreţi până atunci
prezente şi prezenţi doar la radio făceau săli pline
de tineret şi când prin cenaclurile literare se citeau
îndrăzneţe poeme, care nu mai erau tocmai “pe
linie”. Linia partidului unic, se înţelege.
Culegerea de povestiri Ciudăţenii de familie
cu care debuta Mircea în 1968, în colecţia de
frumoasă amintire “Luceafărul” era şi ea un semn
al gândirii de începea să se simtă, public, mai liberă
decât înainte, mai optimist decât în urmă cu numai
doi sau trei ani.
Nu prea răsfăţat de societate, în ciuda celor două
facultăţi pe care le-a absolvit (şi nu unele oarecare,
ci Sociologia şi Filosofia), Mircea Constantinescu a
fost nevoit să ocupe fel de fel de posturi (de la cel de
funcţionar la un centru de librării la cel de instructor
cultural, de la cel de ziarist la o publicaţie efemeră
şi până la, în sfârşit, de expert la Consiliul Naţional
al Audiovizualului), într-o nesiguranţă socială care
într-o altă ţară şi în cazul unui scriitor ca el ar fi fost
poate de neconceput şi de neînţeles.
Protocolul adiţional secret, cunoscut abia după 1945 prevedea la punctul
trei interesul manifestat de partea sovietică pentru Basarabia şi totalul
dezinteres al celei germane faţă de aceste teritorii. Stalin şi acoliţii săi,
conştienţi că victoriile germane în Apus grăbesc războiul din răsărit au
concluzionat că rezolvarea problemei Basarabiei şi Bucovinei nu suferă
nici-o amânare. Pretenţiile sovietice se extindeau şi asupra Bucovinei,
care, în accepţiunea lui Molotov era populată de ucraineni. În realitate
era vorba de despăgubirea pe care sovieticii o doreau pentru cei 18 ani
cât Moldova dintre Prut şi Nistru se aflase la patria mamă. Opoziţia lui
Ribbentrop, care considera pretenţiile asupra Bucovinei ceva nou şi re-
comanda ca acest diferend să fie rezolvat pe cale paşnică, au determinat
partea sovietică să-şi limiteze revendicările doar la partea nordică a pro-
vinciei.
În seara zilei de 26 iunie 1940, ministrul român în capitala so-
vietică, Gheorghe Davidescu, a fost chemat la Kremlin pentru a i se în-
mâna nota ultimativă privind cedarea Basarabiei şi N. Bucovinei în 24 de
ore. Rezistenţa sau cedarea au fost cele două variante pe care Consiliul
de Coroană le-a pus în discuţie a doua zi. Din 26 de participanţi doar 6
s-au pronunţat pentru rezistenţă. Deşi răspunsul la nota ultimativă era
afirmativ, guvernul sovietic a formulat un nou ultimatum în 5 puncte.
Evacuarea Basarabiei şi N. Bucovinei urma să se facă în 4 zile. Deşi gu-
10394 www.oglindaliterara.ro
Cu o vocative certă pentru scrisul literar, consecvent cu sine şi dăruit
cu totul beletristicii, cum nu prea mulţi, din generaţia noastră au fost ori
sunt şi azi, Mircea Constantinescu reprezintă, văzut dintr-un anume unghi
al biografiei lui, unul dintre scriitorii cei mai serioşi ai literaturii noastre
de azi. Serios în sensul că de la început şi-a dorit – şi a reuşit să aibă/să-şi
construiască o carieră de prozator.
Se înţelege de la sine că proza, nescriindu-se uşor şi nefiind la
îndemâna oricui, i-au trebuit luni şi ani întregi de trudă pe manuscris, de
concepere şi elaborare a romanelor lui care astăzi pot umple o bună parte
a unui raft de bibliotecă. Unele scrieri, de inspiraţie istorică, i-au cerut, în
plus, multe zile de documentare prin arhive şi prin presa vremii. Altele, cu
subiecte din lumea contemporană, au presupus, aşijderea, “documentari
pe viu”, adică observaţii, investigaţii, construcţii şi planuri bine puse la
punct.
Iată, pro memoria, titluri ce alcătuiesc fişa bibliografică pe care ne-a
lăsat-o, Mircea Constantinescu la plecarea lui Dincolo: romane Cancerul
blond, Amurgul levantinilor, Îşi amintea de Casablanca, Aleargă pentru
viaţa ta, Când toca la Radu Vodă, Români, vă ordon staţi la coadă, Impozit
pe viaţă, Te rog, mai trăieşte puţin, Cum îndemult bucureştenii petreceau
(evocare istorică); eseuri: Triumful lui Făt Frumos, Au fost ca niciodată,
După Bucureşti potopul ..., Accesul liber la raft, Oraşul de la parter,
Noaptea, când toate blondele sunt brunete, Vedeta (eseu în multimedia),
Stand by; Cu noi în cârcă, Europa, Catalogul frumoaselor neruşinări.
Cum lesne se poate observa, unele din
titlurile de mai sus trimit numaidecât cu gândul şi
la actualitatea imediată, la care Mircea (mai ales în
ultimii ani, când monitoriza posturi de televiziune
la CNA) era racordat prin toate antenele, cum
racordat era şi la mersul noii literaturi (între altele
şi prin jurizarea lucrărilor la concursul “Moştenirea
Văcăreştilor”, de la Târgovişte, din al cărui juriu am
făcut parte amândoi ani în şir).
Unele dintre cărţile amintite au văzut lumina
tiparului la prestigioasa casă de editură “Tipo
Moldova” din Iaşi. De aceea cred că directorul
acesteia, dl. Aurel Ştefanachi a făcut bine că a dus
la bun sfârşit şi volumul Acolo sus, din lumea ta,
dezleagă-mă de amintiri, cuprinzând proze semnate
de Mircea Constantinescu, chiar dacă ea – din
păcate! – a fost sortită să apară postum.
Sunt convins că pentru cititorii de azi, dar
mai ales pentru cei de mâine această carte din
urmă va da un şi mai mare contur amprentelor
pe care scriitorul complex şi adevărat care a fost
Mircea Constantinescu le lasă în literatura ultimilor
cincizeci de ani.
vernul român a cerut ca evacuarea să se facă într-un timp mai îndelungat,
încă din 29 iunie Cernăuţii, Chişinăul şi Cetatea Albă se aflau deja sub
ocupaţie sovietică. Al doilea rapt al Basarabiei s-a realizat tot prin forţă,
unităţile de ocupaţie au deschis focul asupra unor trupe româneşti şi au
ocupat şi regiunea Herţa, care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din
Bucovina. Oficialităţile maghiare şi bulgare au apreciat invadarea Basa-
rabiei şi N. Bucovinei, înconjurate de sprijinul promis de Molotov pentru
satisfacerea pretenţiilor pe seama Ardealului şi Dobrogei.
Teroarea dezlănţuită în teritoriile ocupate, exproprierile, inter-
zicerea alfabetului latin, închiderea şcolilor laice şi confesionale româ-
neşti, trecerea bisericii la Patriarhia Moscovei, a determinat ca peste 300
000 de basarabeni să se refugieze peste Prut, ceea ce a înlesnit procesul
de purificare etnică ce a urmat.
Aşa cum subliniază Theodor Codreanu în Basarabia eminesciană,
lucrare apărută în 2012 la Editura Junimea din Iaşi, Moldova dintre Prut
şi Nistru „s-a simţit abandonată de mai multe ori în ultimele două seco-
le: la 1812, la 1878, la 1917, la 1940 şi la 1989”.
Astfel se explică, probabil, reţinerea pe care o parte a românilor
basarabeni o au în a se considera români şi a se pronunţa explicit pentru
repetarea actului istoric din 1918.
 PREZENŢA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
PE MELEAGURI BUZOIENE
(urmare din numărul anterior)
Biserica impresionează mult
vizitatorii, căci pridvorul deschis,
susţinut de coloane sculptate cu motive
florale este mai înalt decât pronaosul,
pictura are patina vremii, dar ceea ce
rămâne în sufletul celor ce-i păşesc
pragul sânt cele şase mari icoane de la
altar şi şaptea reprezentând pe Maica
Domnului, de o rară frumuseţe, fiind
realizate de autori anonimi aparţinând
şcolii de pictură de la Buzău, din grupul
Ecaterina Chifu Tattarescu. Aceste icoane au ceva greu
de descris în cuvinte, căci sunt portrete
în care se îmbină ceea ce ţine de uman
şi ceea ce aparţine divinităţilor(Portretul lui Iisus Hristos care dă impresia
că întoarce capul după fiecare, în orice colţ din biserică, de o frumuseţe
nepământeană, dar de-o rară bunătate, după expresivitatea ochilor săi, Maica
Domnului cu Pruncul, o icoană care te prinde de suflet, prin impresionanţii
ochii albaştri ai mamei, plini de durere, dar totuşi senini, prin portretul Sfintei
Ecaterina, prinţesă şi martiră, apoi icoana reprezentând pe Sfinţii Îngeri Mihail
şi pe Gavril, iar lângă uşa diaconilor icoana „Adormirea Maicii Domnului”, o
copie a unei icoane mai vechi ce se află la muzeul de artă al României, icoana
reprezentând pe Sfântului Mina şi Sfântul Haralambie). Impresionează
vizitatorii icoana făcătoare de minuni „Maica Domnului Orenta” din faţa
altarului, care are pe piept un nimb oval cu prescurtarea numelui lui Iis. Hr.
scris în greaca modernă.
Suprafaţa bisericii este de 5500, 50 mp. Biserica se remarcă prin acel
pridvor deschis, cu coloane, cu capiteluri şi sculpturi în piatră.
Pridvorul cu arcade susţinute de coloane sculptate, pe postament de
zid este partea decorativă a bisericii, acoperit fiind cu două calote sferice,
aşezate transversal şi sprijinite pe console. Portalul, cu pisania scrisă deasupra
impresionează „fiind cea mai elaborată şi izbutită formă de acest gen din
întreaga epocă brâncovenească”, după cum afirmă Vasile Drăguţ(„Arta
Brâncoveanească”). Iorga a salvat o parte din fresca din acest pridvor,
reprezentând „Judecata de apoi” gata a fi ştearsă în timpul unei restaurări, căci
restauratorii au acoperit zidul cu var. Pisania are în partea superioară sculptată
acvila bicefală, simbol imperial. Pe peretele exterior sudic există un ceas solar,
unic în Europa, la acea vreme, foarte exact şi în zilele noastre.
Pronaosul este despărţit de naos, prin patru coloanele interioare, două
libere, două încorporate în ziduri, cu aceleaşi elemente florale specifice,
strugurii şi florile de dovleac, frunzele de stejar, simbolizând bogăţia
acelor meleaguri buzoiene, unde domnitorul Constantin Brâncoveanu avea
proprietăţi. Biserica este albă pe dinafară, iar turla octogonală, are geamuri
înguste, rotunjite în partea de sus. Acoperişul este din tablă albă de cupru. Este
regretabil că acum s-au înlocuit coloanele din pridvor şi s-au expus cele vechi
afară, fără a fi protejate, de aceea pledăm ca ele să fie duse la Muzeul Naţional
de Istorie, ca mărturie vie a gândirii artistice a lui Brâncoveanu, cel care a
asimilat multă cunoaştere, călătorind prin Europa, aducând stilul renascentist
în cultura română.
Constantin Brâncoveanu a fost cel care a stabilit ceea ce trebuia
pictat pe fiecare registru al zidurilor bisericii. După terminarea construcţiei,
Brâncoveanu a făcut donaţii mânăstirii odoare de preţ din argint, cărţi de cult,
veşminte preoţeşti, etc.
Deşi a fost ruinată, incendiată, transformată în grajd de cai de trupele
ruseşti, această biserică impresionează şi azi, prin grosimea zidurilor, prin
ornamentele celor patru ferestre, prin cei doi dragoni de pe catapeteasmă
scăpaţi de la incendiu împreună cu crucea centrală, dragonii fiind un simbol
al puterii. Ei mai reprezintă credinţa străveche şi apar şi pe scaunul episcopal
sculptat din biserică.
Curios mi se pare faptul că acei dragoni apar pe veşmintele episcopilor,
monahilor, la intrarea în unele biserici, în diferite ţări, cum a constat d-l Liviu
Teleoacă, semn al unei descendenţe comune, din daci, semn al unei puternice
credinţe strămoşeşti, dragonii fiind simbolul acestei credinţe. În perioada
în care a domnit, Constantin Brâncoveanu, Ţara Românească a cunoscut o
perioadă de înflorire culturală şi de dezvoltare a vieţii spirituale. Ctitoriile sale
au amprenta epocii brâncoveneşti, distingându-se prin exuberanţa decorativă.
prin stilul specific acestei epoci, stil pentru care se foloseşte termenul de
„baroc brâncovenesc”. Prelucrarea artistică a pietrei a început la Râmnicu
www.oglindaliterara.ro
Sărat, prin sculptorul Mira, biserica de aici a fost un loc de referinţă pentru alte
ctitorii ce foloseau acelaşi stil în împodobirea cu lucrări executate în piatră.
Prelucrarea artistică a pietrei a început la Râmnicu Sărat, prin sculptorul Mira,
biserica de aici a fost un loc de referinţă pentru alte ctitorii ce foloseau acelaşi
stil în împodobirea cu lucrări executate în piatră.
Pe partea exterioară a bisericii se găseşte ca ornament un brâu de
cărămidă în trei straturi „în ferăstrău” sub streaşină şi altul mai jos.
Constantin Brâncoveanu este un iluminist, el şi-a asumat rolul de
protector al tiparului şi al şcolilor din Ţara Românească şi din Transilvania,
iar numele său va străbate prin veacuri, fiind un mare donator de cărţi
bisericeşti, fapt ce a contribuit la înflorirea vieţii spirituale la noi în ţară. El
s-a înconjurat de personalităţi de cultură din ţară şi străinătate, susţinând
financiar şi diplomatic pregătirea tinerei generaţii de cadre în şcolile europene
şi româneşti(de dieci şi grămătici).
Alături de biserică, s-a ridicat şi Palatul Domnesc, monument mereu în
renovare, palat ce impresionează prin bolţile ogivale ale pivniţelor şi sălilor
de la primul nivel, prin spaţiile largi din acest complex, unele servind pentru
sfatul domnesc şi pentru şedinţele de judecată. Un pridvor cu coloane, cu
bolţi arcuite, orientat sper biserică are scări ample în faţă. Faptul că ferestrele
dormitoarelor destinate Doamnei Marica dădeau sper apus, sper zona
deluroasă, unde se schimbă mereu luminile pe păduri, dovedeşte dragostea
celor din familia domnitoare pentru meleagurile râmnicene, mai ferite de
crivăţul iernii şi de seceta excesivă a verii, cum era Buzăul.
În 1689, l-a adus de la Istambul pe Antim Ivireanu, devenit mitropolit
al Ţării Româneşti, sub îndrumarea căruia s-au tipărit numeroase cărţi
româneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene, chiar la Buzău,
oferind astfel acces la cultura universală. El a donat multe cărţi religioase
lăcaşurilor de cult, contribuind la înflorirea unei alese vieţi spirituale în Ţara
Românească şi Transilvania.
Stilul „brâncovenesc“ a apărut între anii 1678 şi 1725. Este o sinteză
şi înflorire a artei postbizantine, într-o epocă în care arta balcanică era încă
fidelă tradiţiei ortodoxe. Este o combinaţie de tradiţii artistice locale, valahe,
bizantine, cu influenţe orientale şi forme occidentale, ale Renaşterii. Acest
stil a devenit naţional şi s-a răspândit în toată Ţara Românească, ajungând
până în Transilvania. „Primul stil românesc“, aşa cum este considerat stilul
arhitectural brâncovenesc, are printre principalele caracteristici elementele de
pietrărie prelucrată artistic. Şi sculptarea pietrei în relief accentuat, aşa cum
sunt capitelurile din biserica Mănăstirii Sinaia, balustrada pridvorului de la
Biserica Slătari din Bucureşti, ornamentele clădirii adiacente bisericii, dar şi
prelucrarea artistică a lemnului, la tâmple, jilţuri domneşti sau arhiereşti au
amprenta acestui stil. Găsim şi motivele vegetale: acantul, vrejuri, strugurii,
floarea soarelui, frunza de stejar, cu multiple simboluri. Şi sculptura figurativă
se folosea: personaje biblice, Moise, Aaron, Samson în lupta cu leul, cei patru
evanghelişti cu simbolurile lor, chipuri de îngeri. A apărut şi un nou tip de
coloană, derivată din cea corintică, dar cu capiteluri mai puţin dezvoltate.
În pictură se folosesc portretele votive. Un alt element specific „stilului
brâncovenesc“ este pridvorul deschis. Istoricii de artă caracterizează uneori
stilul prin analogie cu renaşterea apuseană, datorită structurilor sale clare,
raţionaliste, dar exuberanţa lui decorativă permite şi folosirea termenului de
„baroc brâncovenesc”.
Constantin Brâncoveanu s-a preocupat şi de întărirea credinţei
strămoşeşti, de care nu s-a dezis până în ultima clipă a vieţii sale, suferind
un cumplit martiriu.
Sacrificiul lui Constantin Brâncoveanu, devenit sfânt în calendarul
nostru ortodox, trebuie apreciat mult, reconsiderat, căci, dacă marele domn nu
opunea rezistenţă turcilor, jertfindu-şi viaţa, poate că ţara noastră, urmând legi
străine, ar fi rămas şi acum în întunericul unui ev ce aduce doar retrogradarea
fiinţelor reduse la a respecta voinţa altora.
Bibliografie
1. G-ral brig. rz Neculai I. Staicu-Buciumeni - „Biserica Adormirea
Maicii Domnului, Râmnicu Sărat, ctitorie a lui C. Basarab Brâncoveanu
Voievod” (Editura „Făt-Frumos” 2006, Bucureşti);
2. Deşliu, Alexandru - Râmnicu Sărat. Ghid turistic, Editura Pallas,
2002;
3. Florentin Popescu - Ctitorii Brâncoveneşti, Editura Bibliotheca,
Târgovişte, 2004;
4. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, ediţia a II-a, Bucureşti,
1936;
5. Radu Greceanu, Cronici brâncoveneşti, Bucureşti, 1988;
6. Vasile Drăguţ- Artă brâncovenească, Editura Art Libris, Bucureşti.
10395
 Cu pasul, sufletul şi cartea prin Dobrogea
Despre haibun. Antologia „Umbre în Lumină”
Reamintim cititorilor că în această rubrică vom semnala, mai scurt sau mai cuprinzător, cărţi apărute la edituri
dobrogene/ ale autorilor dobrogeni sau care au scris despre Dobrogea, pentru a le face, şi pe această cale, cunoscută
apariţia. Parte dintre ele le-am semnalat şi în alte reviste, parte chiar în „Oglinda literară”. Intenţia este ca,
prezentându-le în această formulă, compact, mai pe larg sau mai în puţine cuvinte, într-o rubrică dedicată, să
contribuim la a arăta şi mai aproape de realitate care este imaginea fenomenului editorial/literar/ cultural în Dobrogea.
Matsuo Bashō este creditat cu
crearea genului haibun, se spune când
a scris, în anul 1690, unui prieten
o scrisoare (referitor la o etapă din
viaţa sa, când a locuit câteva luni pe
o colină, pe ţărmul de sud al lacului
Biwa, la est de Kyoto), încheiată cu un
haiku. (Toate cele cinci jurnale ale lui,
şi cele 169 de scrisori, mai ales către
discipoli, dar şi către unii cunoscuţi,
sunt un capitol de interes, important
al operei sale, deşi contribuţia lui în
haiku e de departe considerată cea mai
însemnată.)
Marius Chelaru Scrisoarea, intitulată Genjūan
no ki, a fost tradusă în Occident cu
diverse titluri, ca An Account of unreal
Dwelling, The Hut of the Phantom Dwelling, A Record of Genjūan, Record
of the Phantom ş.a. Textul a fost inclus în colecţia The Monkeys Raincoat1,
publicată în 1691.
Nu este singurul „jurnal de călătorie” al lui, nici primul. Primul a fost
Nozarashi kikō/ Jurnalul (Însemnările) unui schelet bătut de vreme, scris
între septembrie 1684 şi aprilie 1685, despre călătoria de-a lungul coastei
Pacificului, în care a fost însoţit de un discipol, Naemara Chiri („Un om
pe nume Chiri mi-a fost companion” – scria Bashō, „inimile noastre sunt
una”). A fost un drum de 2000 de km, făcuţi în nouă luni. Jurnalul, scris
după notele din călătorie, a fost publicat postum, în 1698. Începea cu fraza:
„Am pornit într-o călătorie de o mie de leghe, fără să îmi iau provizii…”,
învăţând de la faptele celor vechi care „se spune, au pătruns în neant sub
luna de la miezul nopţii”. Analizând pasajul, David Landis Barnhill discută2
şi despre modul în care au fost concepute aceste pagini, despre călătoriile lui
Bashō şi faptul că se vedea pe sine şi ca fiind parte a unor tradiţii, de pildă a
călătoriilor cu scop religios.
Am putea spune că Nozarashi kikō relevă căutările lui Bashō până
la a ajunge la haibun. Textul3 (numit adesea şi Călătorie poetică) cuprinde
fragmente de proză de factură relativ diversă (de la descrieri, întâlnirea cu
un copil abandonat şi conversaţia cu acesta, reflecţii ş.a.) şi haiku, dar nu în
felul în care va arăta apoi un haibun.
În timp, lucrurile au avut drumul lor şi în ce priveşte haibunul. S-a
admis, în timp, că varietatea, modul diferit de a accepta/ scrie haibun sunt
definitorii şi chiar, în anumite limite, dorit. Dar, ca şi în cazul haiku şi al
altor genuri poetice japoneze, nu trebuie uitate „regulile” (unii le numesc
„restricţii”) care, în timp, au comportat varii discuţii. Dar s-a căzut de acord că
un haibun e o combinaţie/ îmbinare între „haiku şi secvenţe de proză haiku”,
că modul în care cele două se îmbină dau forţa textului; dacă secvenţele de
proză sunt menite să faciliteze, adâncească înţelesurile poemului, poemele
trebuie să confere o mai mare „energie” (Nobuyuki Yuasa) prozei.
Azi se scrie haibun diferit de felul în care o făcea Bashō. Ca şi haiku,
şi genul haibun, „ieşind în lume”, a suportat unele modificări de percepţie/
concepţie. De pildă Bruce Ross (în textul numit North American Versions of
Haiku, publicat în Modern Haiku, Winter-Spring 1997) scria că în haibun
„sintaxa e dominată de imagistică”, în timp ce, dacă analizăm spusele lui
Paul Conneally4 (fost editor la secţiunea haibun a World Haiku Review),
conchidem că în engleză haibunul îşi are propria definiţie/ propriul drum,
desigur în legătură cu ce înseamnă în japoneză.
Unii cred că trebuie păstrată tenta umoristică care definea haikai, alţii
admit şi alte variante –putem vedea acest fapt şi în definirea pe care o dă
genului haibun The Haiku Society of America5.
Problema definiţiilor/ încadrărilor, deşi exista, nu era atât de strictă la
început. Sigur, Bashō nu putea şti ce va urma. Urmărind evoluţiile, în timp,
se constată că, date fiind şi tendinţele de „abatere” de la ce era considerată
„forma iniţială”, propusă de Bashō, s-a ajuns şi la nevoia de precizare mai
clară/ detaliată. Cu atât mai mult azi, sub „presiunea” diverselor „tendinţe”.
De pildă, între altele, amintim că sâmbătă 15 decembrie 2007, Haibun Today
10396 www.oglindaliterara.ro
publica o „antologie a definiţiilor haibun”, care relevă şi diversitatea de
„nuanţe” în înţelegere/ abordare.
Makoto Ueda, în Matsuo Bashō, Tokyo, Twayne Publishers, 1970
(remarca şi că poetul ar trebui recunoscut şi pentru „strălucitoarele” sale
eseuri şi paginile de critică) scrie: „Se poate spune că haibun e proză haiku,
sau proză scrisă în spiritul haiku”, adăugând apoi că „atunci când se referă
la operele lui Bashō, termenul se referă de obicei la scurte fragmente de
proză ocazionale”. Cât priveşte diferenţierea de un eseu, Ueda spune că
„un răspuns care vine imediat în minte” e că un haibun „de regulă (deşi nu
necesarmente) se sfârşeşte cu un haiku”.
William J. Higginson6 scria: „Like haiku, haibun begins in the
everyday events of the author’s life These events occur as minute particulars
of object, person, place, action.” Ne oprim mai mult, asupra acestei definiţii,
şi a altor aspecte relevate în cartea lui Higginson. Fraza citată e la pagina
221; să o vedem în context: „Ca şi haiku, haibun începe în evenimentele
de fiecare zi din viaţa autorului.” Şi, apoi, după ce remarcă acea „clipă”
în care autorul vede obiectele, persoanele ş.a., scrie: „recunoaşte că aceste
evenimente sunt conectate cu altele în maşina timpului şi literaturii, şi ţes un
pattern demonstrând această conexiune. Şi, dacă scrierea e să fie cu adevărat
haibun, autorul face aceasta cu o frapantă economie a limbajului, fără nici
o gramatică nenecesară, astfel încât fiecare cuvânt să poarte bogate mlădiţe
de înţelesuri”.
Şi în alte locuri din carte scrie despre ce ar fi un haibun – astfel, de
exemplu, la pagina 11: „…cu aproximaţie [în original - roughly] ar putea fi
tradus drept proză haiku”. Şi, mai sintetic, la pagina 211, sunt enumerate
„caracteristicile haibun”:
„1. scris în proză, finalizat de obicei cu unul sau mai multe haiku
2. Scurt.
3. Cu sintaxă abreviată; grammar words, uneori chiar şi verbele sunt
omise.
4. Fără explicaţii ale haiku; legătura dintre proză şi haiku este adesea
ca şi legătura din renga
5. imagistic; cu relativ puţine abstractizări şi generalizări.
6. obiectiv; scriitorul este cumva detaşat, menţine o distanţă estetică,
chiar şi când se descrie pe sine.
7. umoristic; chiar şi seriozitatea şi frumuseţea sunt preocuparea
î
scriitorului, un haibun relevă de obicei o atingere fină.”
Nobuyuki Yuasa scria în Blithe Spirit (vol. 10, nr. 3, septembrie 2000)
că azi „haibun înseamnă orice tip de scriere despre orice subiect, atâta timp
cât este în spiritul haiku.” Apoi adăuga că natura haibun e determinată „în
funcţie de ce înţelegeţi prin spiritul haiku”, şi arăta care sunt, în viziunea
sa, diferenţele între cum vedeau haiku Bashō ori Shiki, şi mai ales, care
____________________
1 The Monkey’s Straw Raincoat, trad. Earl Miner & Hiroko Odagiri, 1981.
2 Barnhill, D.L., The journals of Matsuo Bashō. An introduction, în Bashō’s
Haiku: Selected Poetry of Matsuo Bashō. Albany: State University of New York Press,
2004, dar şi Bashō’s Journey: The Literary Prose of Matsuo Bashō. Albany: State
University of New York Press, 2005.
3 O versiune – în Bashō’s journey: the literary prose of Matsuo Bashō,
translated and with an introduction by D.L. Barnhill, State Univ. of New York, 2005,
p. 13-23.
4 „Prose that has many of the characteristics associated with haiku-present
tense (and shifts of tense though predominant voice ‚present’), imagistic, shortened
or interesting syntax, joining words such as ‚and’ limited maybe, a sense of ‚being
there’, descriptions of places people met and above all ‚brevity’. The haiku... should
link to the prose but is not a direct carry on from the prose telling some of what has
already been said…”.
5 HSA Definitions Web site: “A haibun is a terse, relatively short prose
poem in the haikai style, usually including both lightly humorous and more serious
elements. A haibun usually ends with a haiku. Most haibun range from well under
100 words to 200 or 300. Some longer haibun may contain a few haiku interspersed
between sections of prose. In haibun the connections between the prose and any
included haiku may not be immediately obvious, or the haiku may deepen the tone,
or take the work in a new direction, recasting the meaning of the foregoing prose,
much as a stanza in a linked-verse poem revises the meaning of the previous verse…
The word „haibun” is sometimes applied to longer works, such as the memoirs,
diaries, or travel writings of haiku poets, though technically they are parts of the
separate and much older genres of journal and travel literature”.
6 W.J. Higginson, Penny Harter, The haiku handbook: how to write, share,
and teach haiku, Kodansha International Printing, Tokyo, Japan, 1985.
 MASA LUI CARAGIALE
Ion Ionescu- Bucovu
Adesea scriitorii se întâlneau la Dragosloveni vara, sub răcoarea
bolții de vie, la conacul lui Vlahuță. De fapt în casa lui Vlahuță, Caragiale
era un subiect permanent. O telegramă sosită de la Berlin de la Caragiale,
îl ruga pe Vlahuță să-i cumpere o masă de scris, voia să scrie în liniște.
Vorba poetului: „Cu perdelele lăsate/ Șed la masa mea de scris…
Doamna Vlahuță, gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără
rezerve a lui Vlahuță și a prietenilor acestuia, se grăbi să-i cumpere masa
lui Caragiale, o masă albă de brad ( deși masa a fost de tei), pe sufletul
dramaturgului.
Caragiale sosi de la Berlin la Dragosloveni cu o mare poftă de
scris. Voia să mai scrie o piesă de teatru (Titircă sotirescu et copa.) dorința
aceasta îl stîpânea atât de tiranic, încâi le spunea unor confrați că piesa
e gata. Aici era liniște, putea să se concentreze. N-apucă însă să scrie
decât un rând și călimara cu cerneală se răsturnă, pătând mândrețea de
scândură netedă și albă. Atunci maestrul se sculă repede și supărat, n-a
mai scris nimic. I-a fugit toată inspirația. I s-a părut că e un semn rău. Ca
să se răzbune, luă tocul și scrise: „Toate meseriile necurate lasă pete.”
Când se adunară toți ai casei, începură să râdă. Caragiale rămase
trist și își ceru scuze. De atunci toți scriitorii care se ospătau la acestă
masă, în diferite ocazii au lăsat câte o amintire. Unii au lăsat câteva
rânduri, alții numai o iscălitură, pictorii, printre care și Grigorescu, câte
o schiță.
Șt. O. Iosif a scris:
e legătura între proză şi haiku. („In good haibun, the prose deepens the
understanding of the poetry, and the poetry gives greater energy to the prose.
The relationship is like that between the moon and the earth: each makes the
other more beautiful.”).
Jim Norton7 subliniază caracterul autobiografic al genului haibun,
cum trebuie să se completeze proza (concisă) cu haiku, economia de cuvinte
ş.a..
În România s-a scris haibun după 1990, racordat într-o măsură
tendinţelor de pe plan internaţional (cu accent pe spaţiul de limbă engleză
relativ la trend, dar nu numai). Au apărut câteva cărţi în care autorii au
inserat şi haibun, volume numai de haibun, antologii (bună parte amintite în
rubrica „Biblioteca haiku”, din revista Poezia, Iaşi)8. Au scris texte haibun/
tip haibun o serie de autori, după ştiinţa mea, până prin 2013, aproape
patruzeci9. Prima carte dedicată exclusiv de haibun, publicată la noi, după
câte ştiu, este Culoarea tăcerii9. Prima antologie în totalitate de haibun
publicată în România: Umbre în Lumină. A doua, Fiica stelelor. Haibun
din album, realizată de Cornelia Atanasiu, a apărut în 2009, cuprinde texte
semnate de 19 autori români (incluzând-o şi pe Utta Siegrid König, născută
în Germania, care locuieşte la Piatra Neamţ). Ambele cuprind texte de
concepţii diferite, cu număr diferit de poeme şi abordări formale/ tehnice
variate.
Aşadar, prima antologie de haibun apărută în România, Umbre în
Lumină, reuneşte 33 de autori, români (Cornelia Atanasiu, Corneliu Atanasiu,
Nicolae Atanasiu, Jules Cohn Botea, Ioana Bud, M. Chelaru, Şerban Codrin,
Magdalena Dale, Emilia Dumitrescu, Adina Enăchescu, Ion Faiter, Petre
Flueraşu, Ion Găbudean, Florin Grigoriu, Stela Moise, Vasile Moldovan,
Alexandra Flora Munteanu, Radu Patrichi, Alexandru Pătrulescu, Dumitru
Radu, Ana Ruse, Cristina Rusu, Constantin Stroe, Mircea Teculescu,
Maria Tirenescu, Ana Udrea, Laura Văceanu) şi străini (Angelee Deodhar,
Mohamed Frakfruddin, Bruce Ross, Zinovy Vayman, Quendryth Young).
Genul haibun, părăsind Japonia, a suportat unele modificări de
percepţie/ concepţie. Ca şi la haiku, sunt varii discuţii, de la susţinerea a ceea
ce era acesta iniţial, până la acceptarea discutării/ modificării unor reguli,
acceptarea sau nu a păstrării verbului mai ales la timpul prezent, lungimea
textului, număr de poeme din haibun ş.a.. Un autor prezent în antologie,
Bruce Ross (în textul numit North American Versions of Haiku, publicat în
Modern Haiku, Winter-Spring 1997) scria că în haibun „sintaxa e dominată
de imagistică”. Analizând ce scria Paul Conneally (fost editor la secţiunea
haibun al World Haiku Review), conchidem că gemul haibun în engleză îşi
are propria definiţie/ propriul drum, desigur în legătură cu ce înseamnă în
japoneză. Unii cred că trebuie păstrată tenta umoristică care definea haikai,
alţii admit şi alte variante.
În cuvântul înainte la această antologie, Vasile Moldovan face un
scurt istoric al acestui gen, arată câţiva din paşii pe care i-a făcut în lume (cu
pătrunderea pe internet) şi, mai ales, în România.
Este evidentă varietatea/ mobilitatea în timp, funcţie de loc/ limbă
(păstrându-se parte din elementele definitorii/ linia tradiţională, într-o formă
sau alta), a genului haibun. În felul ei, şi această antologie ilustrează acest
fapt. Sunt haibunuri cu 1, 2 şi 3 poeme haiku inserate, în diferite locuri din
text. Unele texte sunt scurte, cu un poem (Şerban Codrin, Angelee Deodhar,
Ion Găbudean ş.a.), altele medii, altele mai lungi. Interesant e cum aleg
www.oglindaliterara.ro
„O pată nu-i un lucru tocmai mare
Când te numești maestrul Caragiale;
Și soarele le are pe-ale sale,
Dar pentru-aceea tot rămâne soare.”
Octavian Goga a lăsat o reflecție: „Picăturile de cerneală pe
masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte.”(din
memorie) „Petele de cerneală pe masa unui scriitor sunt picăturile de
sânge pe arena unei lupte”
Jean Bart a exclamat în versuri:
O pată! S-a găsit o pată
Unui maestru nepătat,
„O pată!”-strigă răutatea
Și toți s-o vad-au alergat;
Domol, domol, iubiții mei,
Nu vă grăbiți la răfuială.
Căci e…o pată de cerneală
Pe masa lui de tei.”
Sunt o mulțime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui
Caragiale, Alexandru Vlahuță, a păstrat-o cu sfințemie. Ea a rămas ca o
amintire scumpă marelui dispărut.
De atunci, această masă tronează la loc de cinste în muzeul memorial
Vlahuță de la Dragosloveni, numindu-se masa lui Caragiale.
( din relatările lui Victor Eftimiu)
autorii să accepte sau nu unele reguli/ felul de a scrie haibun – de pildă
timpul verbelor, scurtimea/ lungimea propoziţiilor, felul în care e redat
(mai mult/ mai puţin) elementul aluziv. Temele/ subiectele alese sunt şi ele
variate, de la diverse stări de spirit la amintiri, secvenţe de viaţă, impresii de
călătorie (Jules Cohn Botea), imagini sau chiar secvenţe de o anvergură mai
largă, dar redate mai mult sau mai puţin concis, sau un mixtum compositum
care cuprinde şi aspecte de cvasi-dizertaţie teoretică (Cornelia Atanasiu) ori
paralele între locuri şi stări diferite (Nicolae Atanasiu) ş.a..
Aceste creaţii au generat, firesc, şi unele discuţii. Dincolo de posibilele
aspecte asupra cărora mai trebuie muncit, spun creatorii de la noi (mare parte
ţinând de aspecte tehnice, care pot fi remediate), cred că apariţia unei astfel
de antologii la noi, relevând nu doar diversitatea de stiluri/ opinii, moduri de
a înţelege/ practica acest gen de creaţie, este de interes.
Umbre în Lumină/ Shades in Light, antologie de haibun, cuvânt
înainte (Calea spre interior) de Vasile Moldovan, ediţie bilingvă română
engleză, editori: Magdalena Dale, Ana Ruse, Laura Văceanu, Editura
Boldaş, Constanţa, 2007, 96 p.
__________________________
7 Într-o recenzie la Wedge of Light, în “Blithe Spirit”, V10, N3, Sept 2000.
8 O bibliografie, fără pretenţia de exhaustivitate, reflectată şi în „Biblioteca
haiku”, revista „Poezia”, Iaşi – volume de haibun: primul, din România, integral de
haibun – M. Chelaru, Cristina Rusu, Culoarea tăcerii, haibun, Iaşi, 2008, 58 p.;
Dumitru Ene-Zărneşti, Simfonia anotimpurilor/ Season’s Symphony, proză scurtă
(haibun), versiunea engleză: Carmen-Laura Baltă, Constanţa, 2009, 116 p.; Volume
care cuprind şi haibun: Laura Văceanu, Memoria clipei/ The Memory of While,
ediţie română-engleză (versiunea engleză: Alexandra Flora Munteanu), ilustraţii:
Maria Ciurea, Constanţa, 2003; Ion Codrescu – Oaspete străin/ A Foreign Guest,
haiku, rengay, haibun şi renku, Constanţa, 2000; Vocile muntelui/ Mountain Voices,
prefaţă: Susumu Takiguchi, Introducere: H.F. Noyes, Editura AMI-Net International
Press, Oxford, Anglia, 2000; Dumitru Ene-Zărneşti, Gânduri haijine/ Pensées Zen,
Zen thoughts, prefaţă: Radu Patrichi, versiunea franceză: Elena Roşioru, versiunea
engleză: Mădălin Roşioru, coperta, ilustraţii: Florin Petru, Constanţa, 2007; Stela
Moise, Numai azurul/ Only the blue, miniaturi lirice, prefaţă şi versiunea engleză:
Alexandra Flora Munteanu, Constanţa, 2002, 174 p.; Siluete pe fiord/ Silhouettes on
the fiord, cuvânt înainte şi versiunea engleză: Alexandra Flora Munteanu, Constanţa,
2005, 72 p. Ilustraţiile ambelor volume aparţin autoarei; Valentin Nicoliţov, De
la un poem la altul. haiku, haibun, haiga, versiunea engleză: Alexandra Flora
Munteanu, Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Denise Rotaru, versiunea franceză:
Paula Romanescu, grafica pentru haiga: Alexandra Ivoylova, Bulgaria, Bucureşti,
2008, 144 p; Ana Ruse, Efigii ale clipei/ Le effigi dell’attimo, haiku, tanka, haibun,
versiunea în limba italiană: Iurie Bojonca, prefaţă: Vasile Moldovan, desene – Ina
Burduţă, Nina Vizireanu, Constanţa 2008, 80 p.; Cornelia Atanasiu, Alb şi negru,
haiku-haiga – fotohaiku – haibun, cu traduceri în limbile engleză (Alexandra Flora
Munteanu, Daniel Florin Onea) şi japoneză (Ana Maria Florescu), prefaţă (Cuvânt
pentru început – Vasile Moldovan), 2008, 112 p.; Clelia Ifrim, Oglindă de piatră,
oglindă de apă/ Stone Mirror, Water Mirror, Constanţa, 2009, 54 p. etc.
9 E posibil ca numărul acestora să fi crescut între timp. Amintim parte din
aceste nume: Cornelia Atanasiu, Nicolae Atanasiu, Lucia Amarandei, Ioana Bud, M.
Chelaru, Ion Codrescu, Şerban Codrin, Jules Cohn Botea, Magdalena Dale, Emilia
Dumitrescu, Adina Enăchescu, Dumitru Ene-Zărneşti, Ion Faiter, Petre Flueraşu, Ion
Găbudean, Florin Grigoriu, Graţiela Groza Clelia Ifrim, Stela Moise, Manuela Miga,
Vasile Moldovan, Alexandra Flora Munteanu, Valentin Nicoliţov, Mara Paraschiv,
Radu Patrichi, Alexandru Pătrulescu, Dumitru Radu, Ana Ruse, Cristina Rusu,
Constantin Stroe, Mircea Teculescu, Maria Tirenescu, Ana Udrea, Laura Văceanu
ş.a.
10 M. Chelaru, Cristina Rusu, Culoarea tăcerii, haibun, Iaşi, 2008.
10397
 Autocenzura sau ceea ce ne lipseşte
Ovidiu Ghidirmic
Mă simt nevoit să mă repet şi să mă întorc la un microeseu mai
vechi, Reversul libertăţii, din volumul al doilea al cărţii mele Pro Domo
(Editura Scrisul Românesc, 2013) în care avansam ideea că Libertatea
– problema capitală a istoriei şi a vieţii sociale – nu este o zeiţă fără pată
şi trebuie să ne-o închipuim ca pe o medalie cu două feţe, cu aversul şi
reversul ei. De fapt, nu numai libertatea, ci toate lucrurile şi fenomenele
acestei lumi pot fi privite ca o medalie cu două feţe, cu aversul şi reversul
lor. Dar noi suntem îmbibaţi de prejudecăţi şi de păreri preconcepute,
ca buretele de apă. Nu cunoaştem bine istoria universală şi nici istoria
naţională şi nu vrem să învăţăm nimic din ele.
Aşa se face că, până mai deunăzi, noi nu vedeam decât o faţă a
libertăţii, cea luminoasă, aversul ei, care ni se refuzase de atâta amar de
vreme. Libertatea devenise, pentru noi, o obsesie, un ideal şi o aspiraţie,
cel mai înalt ideal şi cea mai puternică aspiraţie, pentru care eram în stare
să ne sacrificăm şi viaţa. Şi unii dintre noi chiar şi-au sacrificat-o!
Cealaltă faţă a libertăţii, reversul ei, ni s-a dezvăluit treptat, după
1990, când am putut constata că libertatea nu are numai o faţă luminoasă,
graţioasă, ci şi una întunecată şi dizgraţioasă, chiar grotescă.
După ani de-a rândul, în care libertatea ne-a fost îngrădită, am
trecut brusc, dintr-o dată, la o libertate fără limite, care a degenerat repede
în haos şi anarhie. Ne-a fost dat, astfel, să trăim, de la o vreme, drama
sau tragedia libertăţii, căci libertatea poate deveni, la un moment dat, o şi
mai grea povară, decât absenţa ei, atâta timp cât această libertate nu este
conştientizată şi asumată, responsabilizator.
Aceasta este drama României de astăzi, o dramă a libertăţii
neasumate şi neconştientizate, neresponsabilizate.
Tema libertăţii de exprimare nu poate fi ruptă de tema libertăţii în
general, care nu poate fi bine înţeleasă decât dintr-o perspectivă mitologică
şi filosofică, iar pentru aceasta trebuie să facem un recurs la mitologia
greacă.
La vechii greci, Ananke era zeiţa necesităţii universale,
personificarea constrângerii absolute, văzută ca o frână indispensabilă,
ca un obstacol ineluctabil în calea voinţei, ca o limitare a libertăţii şi a
mişcării. În gândirea antropocentrică a vechilor greci nu exista libertate
fără constrângere, care era reprezentată de Lege. Nemesis, fiica lui Ananke,
era zeiţa răzbunării şi a justiţiei divine, care juca un rol de restabilire a
echilibrului lumii. Deviza ei, înscrisă pe templul de la Delfi, era măsura:
,,Nimic prea mult’’. Depăşirea măsurii atrăgea pedeapsa divină.
Între Ananke şi Nemesis poate fi fixat întreg statutul libertăţii în
gândirea vechilor greci, ale căror idei au trecut la romani. Lucian Blaga
avea perfectă dreptate când spunea, în Trilogia culturii, că vechii greci au
fost cuceriţi numai sub raport militar de romani, dar i-au cucerit spiritual pe
aceştia.
Una dintre funcţiile cele mai importante exercitate de Ananke
este cenzura (latinescul censura – control). Ananke efectua – se poate
spune aşa – o cenzură cosmică. După cum acelaşi Lucian Blaga vorbea,
în cadrul sistemului său filosofic, de o ,,cenzură transcendentă’’, pe care
10398 www.oglindaliterara.ro
o instituie Marele Anonim (metafora blagiană pentru divinitate) pentru a
opri cunoaşterea paradisiacă.
Deci există cenzură şi la un nivel mai înalt, nu numai politic, ca
să facem o glumă metafizică.
Nu există libertate spontană. Libertatea junglei este numai
pentru animale. G. Călinescu spunea, într-una din tabletele sale din
Gâlceava înţeleptului cu lumea, o frază memorabilă, de o mare vigoare şi
expresivitate: ,,Cine deschide cuşca urangutanului are o stranie idee de
libertate’’.
Nu există decât libertate trecută prin conştiinţă.
Cenzura este impusă în istorie de regimurile totalitare, de dreapta
sau de stânga, de regimurile extremiste.
Subiectul dezbaterii De la cenzură la autocenzură este vast şi
nu se limitează numai la libertatea de exprimare, la libertatea cuvântului, ci
se referă la toate actele şi la întregul comportament uman.
Imediat după 1990, cenzura politică a regimului totalitar
comunist, exercitată de Direcţia Presei (n.b. care fusese desfiinţată
oficial, ca instituţie, încă din 1982!) a căzut, a fost suprimată. Se părea
că intrăm într-o epocă luminoasă şi de durată a libertăţii normale a presei
şi a tipăriturilor şi a mass-media, dar n-a fost aşa. Odată cu libertatea de
exprimare necenzurată, cealaltă faţă, întunecată, dizgraţioasă şi grotescă a
libertăţii, reversul ei, a început să-şi spună din plin cuvântul.
A început să se manifeste, mai întâi, subcultura, siluirea limbii
române în fel şi chip. Stricătorii de limbă s-au înmulţit mai mult ca oricând.
Abuzul de neologisme, în special de anglicisme, este ca la el acasă. Eugen
Simion avea dreptate când afirma, în Fragmente critice, că am ajuns
să folosim, în mass-media, un jargon ciudat: ,,romgleza’’. ,,Beţia de
cuvinte’’, pe care o ostraciza, la vremea lui, Titu Maiorescu, la ora actuală
face ravagii în presa noastră aşa-zis culturală.
Ca şi cum toate acestea n-ar fi suficiente şi ca tot acest spectacol
jalnic să fie cât mai complet, limbajul trivial şi pornografic a câştigat
pretutindeni, nu numai în mass-media, dar şi în literatură, tot mai mult
teren. Şi toate acestea, în numele libertăţii de exprimare!
Ce este de făcut? A dispărut cenzura, dar ne-a rămas ceva mult
mai important: autocenzura, care nu poate dispărea niciodată, definitiv,
pentru că este strâns legată de condiţia umană şi se află în conştiinţa noastră.
Socrate vorbea despre un demon al său, despre un spirit (gr.
,,daimon’’ – spirit) ce acţiona ca o frână morală care îl oprea de la faptele
rele şi ca o voce interioară ce-i şoptea cum să reacţioneze în anumite
împrejurări ale vieţii. Aceasta este autocenzura, o frână morală interioară,
un simţ al măsurii şi al bunei cuviinţe, conform devizei: ,,Nimic prea
mult’’, înscrisă pe templul de la Delfi, alături de o altă maximă nu mai
puţin celebră: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi!’’. Autocunoaşterea este o
premisă a libertăţii, iar autocenzura este un autocontrol, o consecinţă a
autocunoaşterii.
Autocenzura este chiar esenţa democraţiei, ceea ce ne lipseşte cel
mai mult la ora actuală. De aceea suntem atât de departe, deocamdată, de
democraţie, pentru că nu ne cunoaştem atât de bine pe noi înşine şi n-avem
frână morală şi autocontrol.
Totul depinde de gradul de cultură al unei naţiuni, pentru că numai cultura
ne poate elibera. Numai prin cultură putem deveni liberi cu adevărat.
..//..
Cenaclul „Duiliu Zamfirescu” Focşani - grupa seniorilor
 Revistele româneşti din Spania
înainte de anul 1989
Citeam recent un material 1954-1962 și 1972-1990. Director: Aron
despre Comunitatea Românilor din Cotrus. Redactori: Traian Popescu si N.
Spania înainte de 1989, mai precis S. Govora. A fost una dintre   revistele
un comunicat apărut în anul 1965 cunoscute de cultură romaneasca din Exil
în revista Țara și Exilul, Nr.4-5, și a numarat diverși colaboratori de-a
Februarie-Martie 1965: “Comunitatea lungul timpului: Pamfil Seicaru, C. Xeni,
Românilor din Spania, care si-a Nicolae Novac, Dr. Faust Bradescu,
câstigat de multa vreme o faima bine Toader Ioras, St. Georgescu-Olenin, Sava
meritata prin activitatea ei neobosita in Garleanu, I. G. Dimitriu, V. Buescu, Ion Tolescu, Filon Verca, Serafim
serviciul cauzei românesti, si-a reînoit Bratocea, Dr. Alexandru Suga, Romeo Bran, Dr. Ovidiu Vuia, Nicolae
Comitetul de Conducere la alegerile Rosca, Sever Manuceanu, Dr. Ana Maria-Marin, Ion Jovin, Prof. Univ.
generale cari s’au tinut in ziua de 31 Stan M. Popescu, Radu Budisteanu, Prof. Univ. Dumitru Paulescu, Vintila
Ianbarie 1965, la Madrid: Presedinte Horia, Alexandru Moraru, Ovidiu Ionescu, Printul Mihail Sturdza, Ioan
George Demetrescu. Vice-Presedinti: Mirea, Demetrius Leonties, G-ral Platon Chirnoaga, Prof. Univ. Eugen
Radu Ghenea si Nicolae Rosca. Lozovan si multi altii. A aparut in limbile: romana, franceza si engleza.
Secretar General Ilie Sturdza. Casier  
Gelu Vlaşin Ion Bozosan. Membri: Dna Elena REVISTA FAPTA
Porfireanu-Beneyto, Dan Geblescu,
Traian Popescu, Petre Sorici, Radu Revista fapta a avut
Enescu, Tuliu Basiu. Cenzori: Nicolae Opris, Francisco Galea si Mihai o apariție sporadică în două
Nicolaescu…” etape: 1956-1958 și 1963-
Inspirat de acest text am avut curiozitatea să realizez o scurtă 1964. Revista Fapta a fost
documentare despre revistele românești apărute în Spania înainte de 1989. co-fondată de Horia Stamatu
Nu este o documentare științifică și nici pe departe completă ci doar o care între anii 1951 si 1961
analiză succintă cu privire la revistele românești apărute în Spania înainte trăieste în Spania, unde co-
de 1989. fondează de asemenea și
  revista „Libertatea Românească”. Horia Stamatu s-a născut la 9 septembrie
REVISTA DESTIN 1912 în Vălenii de Munte, județul Prahova. Urmează cursurile primare
în orășelul natal, apoi Liceul Militar și Facultatea de Litere și Filosofie a
Destin este o revistă de cultură Universității din București.  Debutează la revista „Floarea de Foc” condusă
românească care a fost publicată de Sandu Tudor. Este prof. suplinitor la Liceul „Cantemir Vodă” din
la Madrid, în Spania în perioada București (1936-1937), iar în următorii doi ani redactor la „Enciclopedia
1951-1972 de către românii aflați României”. Părăsește țara, în 1941, ajungand în Germania în lagărul de la
în exil. Revista l-a avut ca director Buchenwald (1942-1944). În 1945 se stabilește la Freiburg unde urmeaza
de-a lungul întregii sale existențe pe studii de filosofie având profesor pe Max Muller, discipolul lui Heidegger.
George Uscătescu. Publicația a apărut Ocupă funcția de lector de limba română la catedra lui Hugo Friedrich
sub formă de caiete, având o apariție (1946-1948). Pentru doi ani locuiește la Paris. Aici conduce secția literară
neîntreruptă timp de 20 de ani. Coperta caietelor era de culoare roșie, în a Institutului Român de Cercetari de pe lângă Sorbona, fiind și unul din
timp ce titlul revistei era de culoare galbenă, cele două culori regăsindu- fondatorii lui, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugene Ionesco. Se
se pe steagul Spaniei. Revista era subintitulată ,,Revistă de cultură stabilește pentru restul vieții la Freiburg. Înițial revista „FAPTA” apăruse
românească” și reunea, sub conducerea lui George Uscătescu, un grup de la Freiburg (Germania) și îl avea director editor pe Mihail Fotin Enescu și
scriitori, care creștea de la un număr la altul al revistei. În aceasta revistă redactor pe Radu Negoiescu și Horia Stamatu cu subtitlul „Foaie de lupta
au publicat personalități din diferite domenii, cum ar fi oameni de știință, romaneasca pentru ziua de azi si de maine”.
critici literari, scriitori, nu numai din exilul spaniol, ci din întreaga lume:  
Grigore Cugler, N.I. Herescu, Alexandru Ciorănescu, Aurel Răuță, Paul REVISTA LIBERTATEA ROMÂNEASCĂ
Miron, Virgil Ierunca, Ștefan Lupașcu, Alexandru Busuioceanu, Monica
Lovinescu, Basil Munteanu, Pamfil Șeicaru, Nicu Caranica, Ștefan Baciu, „ L I B E RTAT E A
Horia Stamatu, Vintilă Horia, Mircea Eliade etc. ROMÂNEASCĂ” (Revista de
Primul număr al revistei a apărut în luna iunie a anului 1951. gând și acțiune românească)
Redacția revistei se afla pe strada Melendez Valdes, nr. 59, Madrid/ l-a avut redactor pe Horia
Spania, după cum reiese din adresa tipărită pe coperta interioară a revistei. Stamatu. Garant: Mihai Fotin
,,Destin” cuprindea mai multe rubrici precum: ,,Studii” ale scriitorilor Enescu. iar primul număr a
români aflați în exil, ,,Note”, ,,Comentarii”, ,,Documente” în legătură apărut la 1 Mai 1952 la Madrid,
cu diverse teme și ,,Bibliografie românească” sau ,,Marginalia”. Aici se Spania. Începând cu numărul
regăsesc scurte recenzii ale scriitorilor români din exil (Spania), care 4, revista apare lunar până în
erau făcute articolelor, cărților sau publicațiilor apărute în afara granițelor 1955.   Printre colaboratori:
României sau erau prezentate evenimentele culturale ce se desfășurau în Octavian Buhociu, Alexandru
exil. Totodată, la secțiunea ,,Publicații românești primite”, sunt menționate Randa, Gheorghe Bumbesti, D.
cărțile și revistele românești sosite pe adresa redacției din țară, dar mai ales Anastase s.a.
de la românii care au publicat în țările în care s-au stabilit. Sub titlul ,,Cărți  
românești în Spania”, apar enumerate cărțile scriitorilor români tipărite REVISTA ȚARA ȘI EXILUL
de ,,Asociația Hispano-Română” din Salamanca, sub îngrijirea lui Aurel
Răuță. Din redacția revistei ,,Destin” făceau parte: I.D.G. Coterlan, Vintilă „TARA SI EXILUL” (Curier Informativ al Miscarii Legionare)
Horia, C.I. Popovici, Aurel Răuță, Nicolae Mariția și Vasile Uscătescu. Director: Gheorghe Costea. Primul număr a apărut în anul 1964 la Madrid
Paginile revistei ,,Destin” au reușit să cuprindă importante studii, pe strada General Mola,
eseuri și articole pe teme de cultură românească și europeană, probleme 277.- 34-D,-  MADRID-16.
artistice, istorice, juridice, literare, politice, filosofice, filologice, dar Depósito Legal - M.3655 -
și fragmente de proză, inclusiv poezii și memorii. Din cele 16 caiete, 1965 - OFICINA AUXILIAR -
două dintre ele au fost dedicate unor evenimente importante din istoria Montera, 20. A fost considerată
României precum: 100 de ani de la Unirea Principatelor Române din 1859, una dintre publicațiile cele mai
respectiv 50 de ani de la Marea Unire din 1918. Iar un caiet i-a fost dedicat însemnate apărute în lumea
poetului Mihai Eminescu, ,,Destin” având ca subtitlu ,,Închinare lui Mihai Exilului la care Horia Sima și-a
Eminescu”. adus aportul masiv, „TARA SI
  EXILUL” se constituie într-o
REVISTA CARPAȚII bază de date de interes major,
referitoare atât la sfera Exilului
Carpații a fost o revistă de orientare legionară. Primul număr a apărut cât și la cea din țară în perioadă
în anul 1954 la Madrid. Revista ,,Carpații” a avut două etape de apariție: respectivă. 
www.oglindaliterara.ro 10399
 O CONDAMNARE CE TREBUIE
DESFIINŢATĂ DE JUSTIŢIE
Hancă Eugen
Am aflat de Mircea Vulcănescu, căci despre condamnarea acestuia
este vorba, din revista CRITERION pe a cărei copertă fotografia lui apărea
alături de cele a lui Mircea Eliade, Petru Comarnescu şi Constantin Noica.
Faptul că a fost economist, filosof, sociolog şi profesor de etică punea
în evidenţă un profil profesional asemănător cu cel a lui Adam Smith. Fiind
şi eu de profesie economist am fost interesat de opera lui dar ceea ce a
stârnit admiraţia mea au fost realizările cu totul excepţionale în calitate de
economist pe timpul războiului.
Faptul că pentru această activitate a fost condamnat ca solidar la crime
de război m-a determinat să aflu cum s-a produs o asemenea aberaţie. Pentru
că nu am văzut să apară în activitatea lui fapte care să-i aducă asemenea
acuzaţie mă situează şi pe mine în rândul acelora care cer reabilitarea lui
juridică prin desfiinţarea sentinţei în urmă căreia s-a produs moarte lui în
temniţă.
Fiind conştient că o asemenea cerere necesită probe temeinice am
început să analizez ceea ce condamnatul a prezentat în faţa celor care au
hotărât o asemenea enormitate. Din aceste analize a rezultat fapte concrete
care mi-au permis să-l prezent pe Mircea Vulcănescu ca un model cu totul
remarcabil în materialul : „ Forţele exercitate de modele în formare etică şi
morală” aflat pe site „euhanca”.
Acest material porneşte de la ideea că de fapt Mircea Vulcănescu a
fost un luptător antifascist după cum urmează:
Prin activitatea lui a adus în Banca Naţională de la nemţi cantitatea de
242 tone aur. Nu am găsit nicăieri menţionat faptul că acest lucru reprezintă
o imobilizare de resurse financiare stringent necesare pentru producţia de
război nazistă.
Din punct de vedere economic, şi asta o spun ca economist, sursa
acestei cantităţii rezultă din sabotarea maşinii de război germane. Această
maşină de război nu avea surse valutare şi singura ei modalitate de a plăti
pentru materialele necesare industriei de război era aurul.
Prin imobilizarea acestei cantităţii de aur în seifurile Băncii Naţionale
a fost diminuată producţia de război a Germaniei.
Cu alte cuvinte prin acest „sabotaj” Mircea Vulcănescu a fost un
adevărat partizan în spatele frontului duşman şi nu poate fi făcut vinovat
dezastrul ţării sau de crime de război sau împotriva umanităţii potrivit
Legilor 312/1945, 455/1946 şi 291/1947. Pentru această faptă trebuia
decorat.
Dar întrucât întreaga învinuire care i se aduce are la bază: invidie,
duşmănie şi ură, autohtonă, fără influenţă estică, care duhneşte şi acum şi va
mai duhni încă mulţi ani, acest aspect, al sabotări nazismului nu a fost luat în
considerare, deşi, aspectul pozitiv a fost apreciat de procurori. Dar procesul
a fost pus în mişcare de om care era lipsit de valori etice. Lipsa valorilor îl
transformă pe om într-un individ nociv pentru societate, iar individul fără
valori etice îşi va impune dominaţia asupra celor slabi.
Tactica de a demola practicată de indivizi de mai sus este simplă.
Se scot în relief numai defectele, viciile şi se ignoră intenţionat eventuale
merite.
Această metodă utilizată în proces rezultă din următoarele:
Consiliul de Miniştri s-a folosit de competenţa lui Mircea Vulcănescu:
„ Cinstita Curte va înţelege, poate, nedumerirea mea, amintindu-şi,
din cele declarate ei de un martor, că această aprobare pornea de la aceiaşi
oameni care, cu câteva zile înainte, socotiseră, lucru chibzuit pentru ei şi
folositor pentru ţară, să mă cheme şi să mă consulte, ca tehnician, asupra
răspunsurilor de dat, în numele ţării, la scaunul cel mare care avea să
hotărască soarta păcii. Ba chiar, îşi însuşiseră părerile modeste izvorâte din
judecata mea şi râvna mea pentru ţară”
După cum se constată acuzatul a acţionat în folosul ţării.
Apoi avem contradicţiile care apar evident în toate cazurile în care se
condamnă un nevinovat.
„ O asemenea nedumerire încerc acum, în faţa învinuire ce mă apasă.
Pentru că actul de acuzare – mărturia penei robite a domnului
Procuror general – spune una, pe când faptele dovedite la instrucţie, în
cercetările încheiate de domnul Procuror al Cabinetelor anchetelor, spun cu
totul altceva.
Şi pentru că, în susţinerile lor orale, mărturie a cuvântului lor
slobod, domnii procurori spun, iarăşi, fiecare altceva, şi amândoi lucruri
deosebite de cele ce-au spus altă dată, cu privire la acelaşi fapte.”
Aceste contradicţii m-au determinat să caut prevederi legislative
temeinice pentru a susţine pe baze juridice reabilitarea juridică a lui Mircea
Vulcănescu şi desfiinţarea sentinţei pe care a primit-o.
Am căutat să văd din textul apărării pe ce se bazează această punere
în mişcare a invidiei şi uri realizată de acuzator, şi am găsit următoarele: „ şi
10400 www.oglindaliterara.ro
să fiu eu pus să răspund pentru fapte pe care nu le-am făcut eu, prin deducţie,
pentru o solidaritate a mea cu toate faptele – auziţi, Onorată Curte, pentru
„toate” faptele trecu tei guvernări”. Iar în altă parte în acelaşi document se
arată: „ Am intrat în guvern din ordin”.
Este evident că a lucra ca urmare a unui ordin nu are nimic comun
cu solidaritatea. Ordinul de a executa este de fapt o constrângere şi pentru
militari este o cerinţă de prim rang a armatei cerută celor chemaţi în cadrul
ei.
Acţiunea de sabotaj de mai sus dovedeşte că nu există această
solidaritate şi acelaşi lucru rezultă şi întreaga apărare expusă. Dar afirmaţia
şi realitatea că a intrat în guvern prin ordin schimbă total aspectul procesul
mergându-se până la învinuirea „ Onoratei Curţi” de acte criminale.
Mircea Vulcănescu putea să fie judecat numai de o instanţă militară
el fiind ofiţer în Divizia a XX – a din Alba Iulia. Ordinul în armată nu se
discută şi trebuie executat potrivit cerinţelor lui. Acolo te duci unde primeşti
ordin, în cazul nostru, ca secretar de stat în Ministerul Finanţelor a executat
un ordin.
Şi pentru că fiecărui timp istoric îi corespunde o paradigmă un
concept un mod de interpretare a realităţii, dat de ansamblul ideilor şi a
cadrului legislativ din acel moment, să începem cu prezentarea celei mai
reprezentative baze legale a acelei perioade respectiv Constituţia.
Art. 5 …Nimeni nu se poate socoti dezlegat de îndatoririle sale civile
ori militare publice sau particulare, pe temeiul credinţei sale religioase sau
de orice altfel.
Art. 78 Puterea judecătorească nu are căderea să judece actele de
guvernământ precum şi acele de comandament cu caracter militar.
Art. 88. – Toţi cetăţenii români sunt datori a face parte din unul din
elementele oştirii, conform legilor.
Dacă se invocă eventual dictatură prevederile de mai sus devin
draconice.
Reglementările de mai sus nu au suferit modificări în esenţa lor până
acum şi după cu se cunoaşte Mircea Vulcănescu a fost ofiţer în rezervă şi
trebuia să se supună următoarelor reglementări militare.
„Codul Justiţiei Militare
În timp de pace sunt justiţiabili de Consiliile de război
Orice individ care se găseşte în armată în puterea legii recrutării, sau
în orice alt mod de angajare, după cum urmează.
Ofiţerii în rezervă, când sunt chemaţi la arme
În timp de război, sunt justiţiabili de Curţile marţiale.
Toţi justiţiabili de Consiliile de Război din timp de pace potrivit celor
de mai sus:
Cei care se găsesc în orice serviciu al Armatei, sub orice formă,
denumire, însărcinare, prestare de serviciu sau altele asemenea”.
Din cele de mai sus rezultă că el era obligat să primească însărcinarea
pe care a avut-o pe timpul războiului. Din acest punct de vedere el trebuia să
tras individual la răspundere de justiţia militară pentru faptele sale şi nu să
i se aplice principiul responsabilităţii colective. Chiar şi în justiţia militară
se aplică principiul responsabilităţii individuale ca în orice justiţie. El nu a
fost aplicat în cazul lui Mircea Vulcănescu de Înalta Curte care la judecat.
Potrivit statului pe care îl avea în armată nesupunerea era pedepsită.
În condiţiile legale de la acea vreme expuse mai sus cei care l-au
judecat în acel proces apar în următoarea situaţie din Codul Penal din acea
vreme:
„Cod Penal
Art. 108 Se vor pedepsi cu degradare civică:
î
1. Judecătorii, procurorii şi substituţii lor, ofiţeri de poliţie, care
se vor fi amestecat în exerciţiul drepturilor puterii legiuitoare, sau prin
reglemente care cuprind dispoziţii legiuitoare, sau poprind ori suspendând
executarea uneia sau mai multor legi, sau deliberând asupra de a şti dacă
legile trebuie a fi publicate sau executate”.
Din prevederea legală de mai sus rezultă clar că instanţa nu a luat
în considerare faptul că judecarea unui militar face obiectul unei instanţei
militare. Ca urmare acestui fapt toţi cei din instanţă sunt condamnaţi la
degradare civică.
În baza prevederilor legale de mai sus putem afirma că Mircea
Vulcănescu a făcut închisoare fără să fie vinovat şi condamnarea a fost
făcut de judecători degradaţi civic.
Pentru a aprecia care sunt în timp de război consecinţa a nesupunerii
militarului sau a părăsirii postului recomand să fie citite paginile 241- 244
din cartea „ ADIO, ARME de Ernest Hemingway autor laureat a premiului
Pulitzer şi a Premiului Nobel. Cele descrise acolo se petrece în orice armată
din lume în timp de război.
 Consider că justiţia actuală de România este cel puţin tot atât de
înţeleaptă ca cea din perioada comunistă care nu a ezitat să corecteze erorile
judiciare.
În această situaţie a fost medicul „fără de arginţi” al „săracilor” mare
poet, prozator de prim rang dramaturg şi romancier Vasile Voiculescu.
Justiţia la reabilitat pe fostul deţinut după 4 ani de la moartea sa. Prin adresa
nr.4444/68 Procuratura Generală a Republicii Socialiste România aduce
la cunoştinţa familiei că „ Plenul Tribunalului Suprem a desfiinţat sentinţa
aşa că toate consecinţele acestei sentinţe au încetat. Motivul „reabilitării”?
eroare judiciară.
Trebuie să menţionez în sprijinul acestui demers că urmare a activităţii
lui Mircea Vulcănescu Germania a rămas cu o datorie faţă de România
de 1,126 Reichmark. Această datorie a rezultat în baza Acordului pentru
Reglementare Plăţilor din 1936 acord care nu cade sub incidenţa Tratatului
de Pace de la Paris care prevede că România nu renunţă la pretenţii rezultând
din contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939 precum
şi drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată.
Datoria actuală de 19,5 miliarde EURO pe care Germania o are faţă
de România rezultă din suma iniţială, de mai sus şi dobânda capitalizată
până acum.
Din punct de vedere istoric premierii românii Brătianu şi Averescu
au negociat aproape şase ani cu Germania pentru suma de aproximativ 5
miliarde Reichmark. Germania nu era dispusă să plătească nimic României.
Ministru de externe al Germaniei, Gustav Stresemann s-a arătat dispus de
a – textual – „omorî” acea datorie a Germaniei faţă de România cu bani,
solicitând ambasadorului de la Bucureşti să identifice cercuri „interesate”
din care ar putea, contra unei plăţi, abandona problema.
Situaţia de acum exclude o asemenea modalitate de a „omorî”
datoria fiind vorba de două ţări din Comunitatea Europeană. După cum se
cunoaşte pentru intrarea noastră în Comunitatea Europeană aceasta în frunte
cu Germania a pretins să fie plătită o datorie imensă a României către o
companie suedeză, lucru care s-a făcut. Este firesc ca Germania acum să
facă acelaşi lucru cu datoria faţă de România.
Am expus aspectul pentru că cel care a asigurat ca această datorie
să se menţină a fost Mircea Vulcănescu lucru care exclude învinuirea de
vinovăţie pentru dezastrul ţării. Aşa cum rezultă din declaraţia confirmată
de procurori: „ Şi pe deasupra, nemţii ne-au mai rămas şi datori în balanţa
totală a schimburilor în R.M.
Trebuie să vă atrag atenţia că scurtul mesaj lăsat de Mircea Vulcănescu
„ Să nu ne răzbunaţi” reflectă că acesta era la un nivel avansat de înţelepciune
prin care se dovedeşte că ştia ceea ce cercetarea experimentală a dovedit
ulterior. Această cunoaştere este dovedită şi din următorul citat din apărare:
„ Dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a
lumii nevăzute, sfarmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele
acelei dreptăţi pe care sunteţi puşi să o apăraţi şi fără de care nu e posibilă
convieţuirea pământească”.
Prin acest citat se poate afirma că Mircea Vulcănescu ştia de existenţa
a ceea ce Sheldrake Rupert a numit câmp morfogenetic. El are şi alte
denumiri de aceea se mai spune şi un misterios factor de interacţiune, ce
nu poate redus la proprietăţile diferiţilor indivizi, este mereu prezent în
colectivităţile umane.
De altfel în Talmud găsim următoarele referiri asupra justiţiei:
„ Prin urmare, cei care trebuiau să administreze justiţia aveau o
răspundere mare, căci de ei depindea soarta întregii comunităţii. „ Un
judecător care nu procedează cu echitate pricinuieşte îndepărtarea şehinei
din comunitate”. Sau „ Dacă vedeţi o generaţie lovită de multe tulburări,
Remember: Ion Negoiţescu
(10 august 1921-4 martie 1993)
Preluând creator teme, motive şi modalităţi lirice specifice modernismului,
Ion Negoiţescu a realizat o scriitură ce tinde spre ermetism, cu rarefieri se sensuri
ce-i dau acesteia valori semantice evidente. Subtil, plin de rigori, poetul Ion
Negoiţescu cifrează „edificiul abscons” (Mallarmé) al poeziei. Cu nostalgie şi
cu tonul grav al meditaţiei, creând o anume atmosferă, profilul fiinţei iubite se
profilează precum într-o nouă Cântare a Cântărilor modernă,contemporană în
care toată – epica – iubirii se reflectă în sufletul, în reacţiile poetului, confesându-
se cu toate câte îl frământă, în cadenţe melodioase ca într-o convorbire intimă.
Pentru Ion Negoiţescu poezia cum şi critica literară, de altfel, a fost o problemă
de cunoaştere şi de destin. Viziunea predominantă este desigur – Critica Literară.
Ion Negoiţescu şi-a literaturizat „blestemul”, „damnarea”, lăsând să se înţeleagă
că se chinuie mai puţin decât îi place să se ştie că se chinuie. Confruntarea ideilor
şi opoziţia unor momente diferite ale experienţei de viaţă, i-au permis poetului să
închege compoziţii de o mare profunzime, iar – procesul – de înnobilare a versului
său să nu înceteze datorită receptivităţii statornice la idei şi evenimente.
www.oglindaliterara.ro
cercetaţii pe judecători: toate necazurile care apar pe lume sunt pricinuite
numai de ei”
În acesta privinţă potrivit fizicianului David Bohm „ Trecutul este
activ în prezent ca un fel de ordine implicită”.
Cercetarea practică şi experimentală a pornit de la datele statistice
privind infracţionalitatea ca urmare a actului de justiţie care formează un
câmp de dominanţă specific.
Un astfel de câmp este cel format de injustiţie şi care se manifestă
prin ură şi răzbunare. Acumularea de furie interioară poate pune în rezonanţă
pe alţi ca să atace verbal sau fizic
Şi cum un câmp de dominanţă înaltă îşi exercită influenţa asupra
celor slabe acesta are puterea de a acţiona în anumite medii. Manifestarea
acestui câmp se face prin rezonanţă aşa cum ne dovedeşte cele zece forme
de manifestare ale acesteia enunţate de Ştefan Odobleja.
Injustiţia produce manifestări negative pentru că creierul nostru este
de două ori mai repede activat de emoţiile negative decât de cale pozitive.
Este cunoscută nocivitatea pentru creier a informaţiilor negative. El se
modelează anatomic şi funcţional la genul dominat de informaţie care i
se oferă. Personalitatea, caracterul şi comportamentul vor purta amprenta
informaţiei pe care o prelucrăm. Energia noastră este acolo unde ne
trimitem gândul
S-a dovedit că acest câmp este produsul unor erori în justiţie pe baza
probelor testelor ADN şi a stărilor psihologice ale martorilor. Astfel, s-a
dovedit că procentajul de eroare în depoziţia martorilor oculari în procese
este de 50%. Memoria şi aducerea aminte nu vin din realitate ci din percepţia
noastră din momentul respectiv. Mai mult s-a dovedit că procurorii ascund
probe pentru a obţine condamnarea.
Cu alte cuvinte prin amputarea recunoaşterii drepturilor omului
interior, complement al drepturilor omului exterior, se pot produce cele mai
rele derive.
Pentru că s-a dovedit existenţa „misteriosului simţ
al dreptului” ca un sistem de reacţii determinate în mod genetic şi care
ne fac să acţionăm împotriva comportamentului asociat al unor indivizi.
Substratul este că ceea ce gândim, acel ceva atragem, gândul are un substrat
morfogenetic o matrice energetică. Astfel se răspândesc ruminaţiile care
sunt rumegarea unor idei obsedante. Ele se transmit în mediu dar sunt
dăunătoare şi pentru indivizi.
Toate aspectele, ale cercetării expuse mai sus sunt concentrate în
scurtul mesaj a lui Mircea Vulcănescu. Dacă avocatul Hurmuz Aznavoriah
a declarat la proces că: „un popor îşi macină elitele, implicit renunţă la
istorie”, eu pot afirma că Mircea Vulcănescu era capabil să ajungă la noi în
ţară la rezultatele cercetărilor de mai sus.
Singura forţă care se poate opune impulsului unui câmp morfogenetic
este impulsului altui câmp. În cazul nostru anularea actului juridic pe care
l-am dovedit abuziv va diminua acest câmp.
În concluzie cele expuse mai sus dovedeşte că condamnarea lui
Mircea Vulcănescu nu numai că nu are nici un temei faptele lui dovedesc
netemeinicia ei dar această condamnare a fost făcută de o instanţă care nu
avea dreptul să-l judece în calitatea lui de militar chemat la ordin.
Acest demers al meu nu pot să-l trimit decât la două parchete din
Suceava şi eventual o justiţie din Bucureşti pentru că mi s-a interzis accesul
la justiţie pentru că am făcut cunoscut faptul că sistemul gulag de la noi
este dăunător pentru societatea civilă. Această interdicţie este aprobată şi
de Consiliul Superior al Magistraturii. În aceste condiţii sunt nevoit să-l
trimit cei la care am găsit adrese mail în speranţa că se va găsi cineva să
promoveze mai temeinic reabilitarea juridică a lui Mircea Vulcănescu.
Victor Sterom
Teoria culorilor
acest roz albastru portocaliu bântuit
încă de la focul începutul spre
solidaritatea poroasă de la sfârşit compactă şi
de voinţa policrom oarbă de-a fi cenuşiu
(teoria culorilor sfidând gândul omului de
ştiinţă pe numele său Johann Wolfgang von
Geothe:spectrul curcubeului şi păunului
se descompun şi se recompun sub foarte dulcele sur)
cum îl port în trupul meu prea
material şi prea chinuindu-mă diafan
ca şi cum văzutul şi nevăzutul ar vrea
printr-însul ceva sfâşiat în unduitor de reîmpărţit
10401
 O restituire necesară
Camelia Zăbavă
Editura Muzeului Literaturii Române a publicat la sfârşitul anului
trecut o carte1 (în două volume) care aduce în atenţia cititorului român
de pretutindeni personalitatea şi activitatea unui important intelectual din
exilul românesc, Mircea Popescu.
Numele său este, din nefericire, foarte puţin cunoscut în ţară.
Motivele sunt multiple, dar trebuie amintite în primul rând cele datorate
cenzurii din perioada comunistă, precum şi curioasa reticenţă cu care este
privită – astăzi – literatura scrisă în exil de către o parte a criticii literare.
Este vorba, printre altele, aşa cum afirmă în studiul introductiv cei doi
autori ai ediţiei, Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, de o „mistificare” şi o
gravă „ocultare a memoriei”. În introducerea la amplul studiu introductiv,
acesta fiind în bună parte şi o pledoarie pentru restituirea valorilor culturii
româneşti, autorii precizează că „violentul atac pe care totalitarismul
comunist – prin ideologie şi teroare – îl declanşa asupra memoriei (atât a
celei colective cât şi a celei individuale) punea în acţiune un teribil appareil
sanglant de la destruction, o industrie de falsificare a conştiinţei şi deturnare
a realităţii, o fabrică de opinie publică şi un despotism dezlănţuite asupra
mentalului, o monstruoasă tehnologie de mutilare a
minţii, de pustiire a sufletelor, un demers deliberat de
distrugere sistematică a imaginii omului despre sine,
despre ceilalţi şi – în principal – despre spiritualitatea
naţională. Se miza astfel, cu evidentă premeditare, pe
o cât mai profundă (şi definitivă!) amuţire a gândului,
a interiorităţii şi implicit pe o totală dizolvare a
fizionomiei identitare a unei naţiuni.”
Volumul întâi al acestei importante apariţii
editoriale restituie cititorilor de astăzi o parte însemnată
din articolele publicate în presa exilului românesc de
către Mircea Popescu, precum şi personalitatea acestui
„cărturar, ziarist şi conştiinţă”, cum îl caracterizase
Virgil Ierunca. Figura scriitorului şi jurnalistului de
la Roma se conturează din unghiuri variate, portretele
pe care nenumăraţii săi prieteni şi admiratori – de la
Ştefan Baciu la Monica Lovinescu, de la M. Eliade la
Vintilă Horia, de la V. Ierunca la Dinu Adameşteanu –
le publicau în revista Limite în 1975, cu tristul prilej
al trecerii sale premature în moarte, scot în evidenţă
calitatea sa umană şi intelectuală.
Născut în 1919 la Fieni, decedat în 1975 la
Roma, M. Popescu a fost un foarte apreciat italienist (a studiat limba
italiană cu G. Călinescu), dar şi un promotor al culturii române în diaspora
pentru cititorii de limbă italiană. După o bursă pentru continuarea studiilor
de la secţia italiană a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din
Bucureşti, acordată în 1940 de Institutul Italian de Cultură, el se stabileşte
în Italia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Acolo a condus Secţia
română a postului de radio Roma, a lucrat ca funcţionar la Preşedinţia
Consiliului de Miniştri din Roma, până în 1972, apoi ca asistent titular de
filologie romanică la Catedra de română a Universităţii de Stat din Roma
(din 1972). O activitate susţinută a dus ca secretar al „Societăţii Academice
Române”, dar în special ca redactor al prestigioasei „Reviste a Scriitorilor
Români”, o publicaţie a „tuturor tendinţelor culturale şi estetice din exil”.
Articolele reproduse în ediţia de faţă au fost publicate în diverse
reviste ale exilului – Revista Scriitorilor Români, Ethos, Fiinţa Românească,
Cuvântul în exil, România, Caiete de dor – şi sunt foarte variate ca tematică
– de la portrete: „In memoriam (Al. Busuioceanu, N.I. Herescu, Aron
Cotruş)” la recenzii: „Virgil Ierunca – Româneşte” ori „Ofrandă, poezii
din închisori”, de la prezentarea unor personalităţi ca „Ramiro Ortiz
(1879-1947)” ori „L. M. Arcade” la studii mai ample ca „Nicolae Iorga şi
problema armânească”.
Volumul al doilea va trezi, cu siguranţă, interesul cercetătorilor, dar
şi al oricărui cititor dornic să cunoască aspecte din viaţa unor mari scriitori
români care au trăit departe de ţară. Acest volum cuprinde un set important
de scrisori inedite, trimise, în timp, lui Mircea Popescu de către unii dintre
personalităţile de notorietate ale exilului românesc – Mircea Eliade, Virgil
Ierunca, Dinu Adameşteanu, Horia stamatu, Ştefan Baciu, Vintilă Horia, G.
Uscătescu ş.a.
Importanţa acestei corespondenţe pentru istoria literaturii române
10402 www.oglindaliterara.ro
este de netăgăduit.
Pentru confirmare vom cita câteva fragmente. Astfel, în 1958, George
Uscătescu îi scrie de la Madrid: „... pregătim un număr comemorativ al
Unirei, la „Destin”. Numărul va trebui lansat în Ianuarie 1959, aşa încât
trebuie să fie gata înainte de sfârşitul anului în curs. Am făcut apel la
Comnen, B.Munteanu, Eliade, Brăiloiu, Busuioceanu etc. Acelaşi apel
ţi-l adresez şi ţie convins că nici de data aceasta colaborarea ta nu ne va
lipsi. M-am gândit că ai putea prezenta o sinteză a raporturilor culturale
româneşti cu Vestul, nu numai sub aspectul receptiv, dar şi la proiecte
propuse. Ce zici ? Dacă eşti de acord, sau dacă ai o altă sugestie, scrie-mi
repede, te rog.” (s.a.)
În 1962, Th. Onciulescu îi scria, de asemenea, printre altele: „Am fost
în Germania de l-am văzut pe Monseniorul Bârlea. Am vorbit împreună
despre toate: congres, revistă, publicaţii, etc. El va fi în Italia, la Albano,
prin 1 – 15 august, ca să-l vadă pe M. Eliade. Ne vom vedea şi atunci, căci
noi vom fi în periodul acela la Soprabolzano. Participanţii la congres din
Germania au primit deocamdată vreo 2000 de DM,
mai au nevoie de alte două mii, pe care speră să le
obţină. În acelaşi timp, filiala din Germania a obţinut
o sumă de 10.000 DM pentru publicaţii, pentru
secţia de istorie. Din motive tehnice şi financiare,
această publicaţie se va tipări la Roma, sau în altă
parte în Italia. M-a întrebat Mons. ce facem noi cu
volumul nostru, i-am răspuns că deocamdată nu ne-
am decis ce vom face. Dânsul va pleca la finea lui
iulie la Londra ca să ia contact cu cei de-acolo în
vederea congresului. Atât despre Societate.” Este
vorba despre Societatea Academică Română (SAR),
la care Onciulescu era casier, iar M. Popescu a avut
un rol însemnat, aşa cum subliniase şi V. Ierunca:
„Graţie lui Mircea Popescu, Societatea Academică
Română s-a putut menţine în misiunea ei de a servi
valorile româneşti în ciuda zguduirilor de tot felul”
(v. Ierunca, Subiect şi predicat, 1993, p. 58).
Pe tot parcursul articolelor şi scrisorilor, autorii
aduc un plus de informaţie prin note şi comentarii
ample referitoare la viaţa şi activitatea celor care
semenează scrisorile, dar şi la evenimente şi locuri
amintite în mesajele primite de Mircea Popescu.
Cei doi cercetători au început, de fapt, să întreprindă cu această ediţie
ceea ce îndemnase în 1975 Mircea Eliade: „Prietenii vor avea grija să
adune într-un volum măcar o parte din aceste studii și articole…”
Aşteptăm ca această activitate de restituire să continue. Şi aceasta
deoarece, aşa cum scria Horia Stamatu (tot în Limite, în 1975), „elogiul
omului de cultură este ușor de făcut. Dar mai importantă decât elogiile
este recunoștința pe care trebue s-o aibă toți Românii față de o necontenită
jertfă închinată culturii și implicit libertății românești, timp de treizeci de
ani.” (s.a.)
Fie şi numai din scurta prezentare de mai sus, precum şi din
fragmentele de scrisori, este cât se poate de evident că cele două volume
editate de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu vor trezi interesul criticilor
literari români, dar şi al studenţilor şi masteranzilor de la facultăţile de
jurnalism, activitatea de ziarist a lui Mircea Popescu putând fi receptată ca
un model de probitate, talent şi conştiinţă.
__________________________
1 Mircea Popescu – un cărturar, un ziarist, o conştiinţă. Ediţie
îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Mihaela Albu şi Dan
Anghelescu, ed. MNLR, 2013. O Prefaţă în care activitatea lui M. Popescu
este văzută într-un cadru mai larg al celei întreprinse de intelectualii români
din exil, fiind totodată analizată situaţia politică şi culturală a timpului
este semnată de reputatul profesor şi cercetător Sorin Alexandrescu. Un
portret zugrăvit cu dragoste şi cu ştiinţa mânuirii cuvântului i-l va dedica
în încheiere dna Simona Coleş-Popescu, soţia unuia dintre fiii lui Mircea
Popescu.

Limba Română în Israel
Lucian-Zeev HERŞCOVICI
Ziua Limbii Române m-a făcut să mă gândesc la o temă relativ
puţin prezentată în publicaţii: situaţia limbii române în Israel.
Intelectuali români consideră pe vorbitorii de română din Israel ca
pe o parte a Diasporei româneşti, deşi observă un anumit specific.
Naţionalişti evrei vorbesc despre ei ca despre ceva diferit, o parte a
poporului evreu şi nu a poporului român, deşi recunosc faptul că în
Israel există o pluralitate de limbi, cel puţin în mod temporar. Unii,
extremişti, merg mai departe afirmând că urează tuturor limbilor
vorbite în Israel (inclusiv limbii române) să dispară cât mai curând, să
fie înlocuite de limba ebraică, după principiul uniformist: ”un popor,
o limbă”. Nu pot accepta această concepţie extremistă şi totodată
vulgară, primejdioasă gândirii intelectuale contemporane: dacă ea a
avut un rol în perioada ”războiului limbilor”, contribuind la renaşterea
limbii ebraice ca limbă vorbită, astăzi ea este complect depăşită.
Dreptul fiecărui om să vorbească orice limbă vrea, în primul
rând limba lui maternă. Nimic nu poate răsuna mai frumos decât
în limba neuitată a mamei. Şi adaug: patria unui scriitor este limba
în care gândeşte, vorbeşte şi scrie. Indiferent cărei etnii şi religii
aparţine, indiferent în ce ţară locuieşte. Nu numai atât: este dreptul
lui nu numai să păstreze şi să cultive limba lui maternă, ci să o şi
transmită copiilor şi nepoţilor săi. Aceştia vor putea astfel nu numai să
o folosească, ci şi să păstreze cultura părinţilor şi bunicilor, care este
o parte a propriei lor culturi, alături de cultura ţării în care locuiesc.
Identificarea lingvistică şi culturală dublă este importantă, în special
în perioada contemporană, în care oameni au trecut - şi trec – dintr-o
ţară într-alta. ”Străine, noi locuim o singură patrie, lumea”, spunea un
filosof grec. Plurilingvismul este important totdeauna. Îmi amintesc
un proverb latin, pe care îl traduc: ”Câte limbi vorbeşti, de atâtea ori
eşti om”.
Numărul actual al vorbitorilor de limba română în Israel este
apreciat la circa 200.000 persoane. Nimeni nu cunoaşte numărul lor
exact: desigur, această cifră include şi persoane care înţeleg limba
română în mod parţial, fără a putea să o vorbească în mod curent. În
urmă cu câteva decenii, se afirma că numărul evreilor din România
imigraţi în Israel ar fi fost de circa 400.000 persoane. Cifră neoficială
şi aproximativă, neverificabilă, vehiculată de activişti politici din
interese diferite, dar care, în mod relativ, arată numărul imigranţilor
evrei din România în Israel şi răspândirea limbii române în această
ţară. Dar limba română există şi este folosită în ”Ereţ Israel”, respectiv
în ”Ţara Sfântă” sau ”Palestina” încă din perioada otomană. Nu ştim
dacă vizitatorii şi imigranţii evrei din Moldova şi Valahia în Palestina
în secolele 16-18 şi în prima jumătate a secolului al 19-lea vorbeau
limba română între ei, dar nu este exclus ca unii să o fi cunoscut,
după cum nu este exclus ca printre călugării creştini de la mănăstirile
închinate Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim să fi fost şi
vorbitori de română, care să fi folosit această limbă pentru a comunica
între ei.
Ceea ce ştim cu precizie este că limba română a fost folosită în
”Ereţ Israel” în ultimele decenii ale secolului al 19-lea, odată cu prima
imigrare modernă a evreilor din România în această ţară. Dovadă este
prezenţa unor scrisori în limba română, unele trimise din România,
altele din coloniile evreieşti populate de evrei din România (Rosh
Pinah, Samarin/Zikhron Yaakov, Rishon-le-Zion) în arhiva şcolii
agricole ”Mikveh Israel” de lângă Yaffo. Asemenea scrisori erau
trimise de părinţii elevilor ”români” directorului acestei şcoli. Şcoala
agricolă ”Mikveh Israel” a fost întemeiată în anul 1870 de către
organizaţia ”Alliance Israélite Universelle”, iar coloniile agricole
menţionate au fost întemeiate de evrei din România în anul 1882.
În eseul ”Două măsuri” (1898), scriitorul Moise RONETTI-
ROMAN povesteşte despre doi dintre aceşti agricultori evrei din
Palestina, tată şi fiu, la circa 16 ani după instalarea în această ţară,
veniţi la expoziţia agricolă de la Berlin. Cei doi erau îmbrăcaţi
turceşte, dar vorbeau între ei pe româneşte şi s-au arătat bucuroşi să
afle ce este nou în România, cu care se identificau. Desigur că şi elevii
şcolii ”Mikveh Israel” originari din România vorbeau româneşte
între ei, precum şi cu unii dintre profesori, de asemenea originari din
România. Unul dintre directorii şcolii, Samuel Loupo (1902-1913),
originar din Rusciuc, era vorbitor de română. Nu numai că a primit
scrisori în această limbă, dar a vorbit în  limba română cu liderul
evreimii române, doctorul Adolphe Stern, în cursul vizitei acestuia în
www.oglindaliterara.ro
Palestina în anul 1913. În memoriile sale, Adolphe Stern povesteşte şi
despre doi elevi ai şcolii agricole ”Mikveh Israel”, care i s-au adresat
în limba română într-una din coloniile agricole din Palestina, unde
veniseră să petreacă sărbătoarea de Pesach (Paştele evreiesc). Faptul
i-a produs atât mirare, cât şi bucurie. Trebuie să menţionăm şi influenţa
folclorului românesc în rândul populaţiei evreieşti din Palestina,
transmisă tot prin intermediul acestor imigranţi, de exemplul dansul
”Hora”, care a păstrat acest nume, precum şi pătrunderea unor cuvinte
româneşti în limba ebraică modernă.
Limba română a continuat să fie folosită de imigranţi evrei în
Palestina în perioada mandatului britanic. Numărul evreilor români
imigraţi în Palestina a crescut. A fost întemeiată şi o asociaţie a
evreilor originari din România (respectiv din toate provinciile din
România Mare), ”Hithachduth Oley Romanyah” (=Uniunea Olimilor/
Imigranţilor Evrei din România în Ereţ Israel). Mărturii interesante
despre folosirea limbii române în rândul imigranţilor evrei români
din Palestina mandatară apar şi în scrieri literare, precum romanul
”Mesia poate să aștepte” de I. Ludo (publicat de el în România în anul
1934 după o vizită în Palestina mandatară), precum şi în memoriile
actorului N. Stroe, intitulate ”Alo!!! Vă povestește Stroe”, apărute
la Tel Aviv în anul 1978 (autorul vizitase Palestina mandatară în
cadrul unui turneu teatral, iar trupa în care era membru prezentase
spectacole în limba română la Tel Aviv şi Haifa în anii 30). Camera
de Comerţ Româno-Palestiniană a editat două publicaţii cu caracter
economic în limba română, ”Buletinul Camerei de Comerţ Româno-
Palestiniană” (1934-1938) şi ”Informatorul” (1937). Aceste două
publicaţii au apărut la Bucureşti, dar au fost difuzate şi în Palestina.
În mod paralel, la Haifa a apărut revista economică în limba română
”Palestina: organ independent de informaţiuni, pentru strângerea
relaţiunilor comerciale şi financiare dintre România şi Palestina”, în
două numere, în anul 1935. În mod paralel, a fost construită Biserica
Ortodoxă Română la Ierusalim, care a funcţionat (şi funcţionează) ca
reprezentanţă a Patriarhiei României în Ţara Sfântă şi cămin pentru
pelerinii creştini ortodocşi români veniţi în vizită la Locurile Sfinte.
În timpul celui de al doilea război mondial, clădirea ei a fost ocupată
de autorităţile mandatare britanice, fiind folosită de postul de radio
BBC pentru transmiterea programelor în limba română.
Astăzi există un aşezământ românesc creştin şi la Jericho, pe
teritoriul Autonomiei Palestiniene. Cu această ocazie menţionăm
prezenţa unor vizitatori români creştini în Palestina, în secolul al 19-
lea şi prima jumătate a secolului al 20-lea. Unii dintre ei au venit în
ţara Sfântă ca pelerini dornici să se roage la Locurile Sfinte, să facă
hagialâc şi să capete titlul de ”hagiu”, iar alţii atraşi de miracolul
Orientului. Desigur, aceşti oameni au vorbit limba română cu unii
dintre interlocutorii lor locali. Printre aceşti călători au fost şi scriitori
importanţi, care au scris asupra călătoriei lor, în limba română,
precum Dimitrie Bolintineanu (”Călătorie în Palestina şi Egipt”), Gala
Galaction (”Scrisori către Simforoza”, scrise chiar în Țara Sfântă),
Dumitru Stăniloaie, Vasile Stanciu, Alexandru Sahia. Menţionăm
și întemeierea unui consulat românesc în Palestina mandatară, la
Ierusalim. Unul dintre consulii români care au funcţionat în acest oraş,
Marcu Beza, a publicat două cărţi, ”Pe tărâmuri biblice” (1934) şi
”Urme româneşti în Orient” (1935), care oferă mărturii asupra limbii
şi culturii române în Palestina. La sfârşitul perioadei mandatare, o
delegaţie parlamentară română în care erau membri – printre alţii –
C. I. Parhon, Gala Galaction, Elisabeta Luca, A. Dascălu a vizitat
Palestina, fiind primită de lideri sionişti de stânga ai populaţiei
evreieşti, printre care Aharon Cohen, basarabean care a vorbit cu ei
în limba română. El povesteşte despre acest lucru în memoriile lui,
scrise în limba ebraică. Tot spre sfârşitul perioadei mandatare, în anul
1947, organizaţia ”Hithachduth Oley Romanyah” a început să publice
un buletin bilingv în ebraică şi română, intitulat ”Buletin informativ”,
destinat noilor imigranţi, al căror număr crescuse.
Vorbind despre pelerini români la Locurile Sfinte, trebuie să
menţionăm faptul că în anii 70 Biserica Ortodoxă Română din Ierusalim
a publicat o revistă, ”Învierea”, iar astăzi, când numărul turiştilor-
pelerini români a crescut şi vizitează bazarul arab din Ierusalim, unii
negustori arabi au învăţat o românească minimală necesară comerţului
de  târguială. Am observat acest lucru în mai multe rânduri, atunci
când am condus prieteni prin Oraşul Vechi al Ierusalimului.
După întemeierea statului Israel (1948), numărul imigranţilor
evrei originari din România a crescut simţitor în mod treptat. Un val
î
de imigranţi a fost la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50 ; alt
val la sfârşitul anilor 50 şi prima jumătate a anilor 60; un al treilea
val în anii 70-80. Aceste valuri de imigranţi au dus la extinderea
folosirii limbii române. Printre imigranţi erau mulţi evrei românizaţi
lingvistic, între ei fiind ziarişti, scriitori, artişti, istorici, medici,
10403
ingineri, profesori, rabini. Unii dintre aceşti oameni au continuat să
scrie în limba română. Statul Israel însuşi a fost interesat în dialog cu
noii imigranţi în limba vorbită de aceştia, în unele cazuri româna fiind
unica limbă vorbită de ei în mod curent.
Au apărut numeroase publicaţii în limba română, de la cotidiene
şi reviste literare până la publicaţii oficiale propagandistice de stat
prezentatoare ale ţării şi reviste sau broşuri publicate de partide
politice. Au apărut numeroase cărţi de literatură beletristică, atât
proză, cât şi poezie şi teatru. De asemenea, au apărut lucrări de istorie
a evreilor din România, unele în limba română, altele în limba ebraică,
dar folosind bibliografie în limba română. De asemenea, au apărut
dicţionare româno-ebraice şi ebraico-române, iar unele cărţi religioase
(de rugăciune) cu traducere în limba română au fost reeditate.
Imigranţii evrei din România învăţau limba ebraică cu explicaţii în
limba lor de bază, româna. A fost făcută chiar o afirmaţie că în Israel
apare – în medie – o carte în limba română pe săptămână. Nu vrem să
ne referim la această afirmaţie pe care nu o putem verifica. ”Carte”
putea fi o simplă broşură politică, religioasă sau memorială la decesul
cuiva, plătită de familie, sau un ghid local destinat imigranţilor
în căutare de lucru, în câteva zeci de pagini, uneori chiar bilingvă
română-ebraică sau română-idiş. Cu toate acestea, apăreau şi romane,
volume de poezii, cărţi care tratau teme de istorie şi memorialistică.
Din cauza izolării de România a comunităţii imigranţilor,
limba română din Israel a devenit o limbă stagnantă, la fel ca şi alte
limbi vorbite de originari din alte ţări, păstrând un caracter arhaic şi
introducând neologisme din limba ebraică, unele dintre ele cuvinte
internaţionale ebraizate. Contactul cu limba română vorbită şi scrisă
din România era redus din motive politice. În privinţa operelor literare
publicate în Israel, multe dintre ele reflectau teme evreieşti sau general-
iudaice, teme evreo-române şi teme israeliene. Aceste cărţi nu puteau
pătrunde în România, ca şi cărţile publicate de românii din Diaspora.
Din aceste motive, a fost creat un nou termen, ”literatura israeliană
de limba română”. Termenul a fost propus de scriitoarea ebraică Anda
Amir (originară din Basarabia) şi de scriitorul şi documentaristul
istoric (”istoriograful”) Israel Bar-Avi (1915-1974), care se numise
Doré Wertenstein în România şi întemeiase Cenaclul Literar ”Menora”
la Ierusalim. Acest cenaclu, care a publicat numeroase cărţi şi broşuri,
precum şi un buletin informativ, a funcţionat în perioada 1958-1974,
până la decesul fondatorului lui. La începutul anilor 60 a funcţionat
şi editura ”Montăureanu”, care a publicat atât cărţi originale în limba
română, cât şi traduceri din diferite limbi, care nu puteau apărea în
România comunistă. Difuzarea cărţilor în limba română era făcută de
librăriile ”Lepac” din Tel Aviv şi ”Haiflepac” de la Haifa: era vorba în
special despre cărţi importate din România, dar şi despre unele cărţi
publicate în Israel.
Termenul ”scriitori israelieni de limba română” avea un carácter
parţial apologetic, de scuză şi regret: sunt scriitori israelieni, care
tratează teme israeliene, dar nu se pot exprima în limba ebraică şi
atunci nu le rămâne decât să scrie în limba lor maternă, româna.
În anul 1973 a fost întemeiată ”Asociaţia Scriitorilor Israelieni de
Limba Română” (ASILR), condusă de poetul Shaul Carmel, până
la încetarea lui din viaţă, în anul 2011. Această asociaţie continuă
să funcţioneze şi în prezent, sub conducerea scriitorului G. Mosari
(=Mosari Goldenberg). Dintre numeroasele ziare apărute în anii
50-70 în limba română, menționăm cotidianul ”Viaţa noastră” şi
săptămânalul ”Adeverul” (de fapt ”Adevărul”, dar care păstra tradiţia
titlului renumitului cotidian românesc interbelic); ele au rezistat
câteva zeci de ani. Ulterior s-a remarcat lunarul ”Minimum”, redactat
de scriitorul Alexandru Mirodan până la încetarea lui din viaţă.
Dintre istoricii şi documentariştii care au scris în limba română în
Israel menţionăm pe Theodor Loewenstein-Lavi, Eliezer Ilan (=Lazăr
Rosenbaum), David Şafran (foşti arestaţi politici sionişti în România),
Dora Litani, Bela Vago, Simon Schafferman. La Tel Aviv a fost
întemeiată ”Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din
România”, condusă de istoricul şi scriitorul Şlomo Leibovici-Laiş,
precum şi ”Asociaţia Mutuală a Israelienilor Originari din România”,
care şi-a propus întemeierea unui muzeu de istorie al evreimii române
în Israel. Unele opere ale unor scriitori israelieni de limba română, ca
şi ale unor scriitori evrei din România şi ale unor scriitori români au
fost traduse în limba ebraică. Printre traducătorii literari din română
în ebraică s-au remarcat Abraham B. Joffe, Ezra Fleischer (anterior
arestat politic sionist în România, ulterior profesor de literatură ebraică
medievală la Universitatea din Ierusalim) şi, mai recent, Yotham
Reuveni. La Biblioteca Naţională a Israelului, precum şi la Centrul
pentru Studierea Evreimii Române din cadrul Universităţii Ebraice,
la Ierusalim, sunt păstrate numeroase cărţi în limba română (apărute
în Israel, în România şi în alte ţări în Diaspora românească), precum
10404 www.oglindaliterara.ro
şi traduceri ebraice ale unor cărţi româneşti, ca şi unele manuscrise
româneşti şi cărţi de istorie a evreilor din România şi a României, în
limba ebraică, dar bazate pe bibliografie şi izvoare în limba română.
Situaţia limbii române în Israel s-a schimbat în bine după
revoluţia din România din luna decembrie 1989. Porţile României
intelectuale s-au redeschis în faţa scriitorilor din Diaspora românească,
printre care şi cei din Israel. Unii scriitori de limba română au început
să publice cărţi în România, precum şi să colaboreze la reviste din
această ţară. Scriitori ca Leon Volovici, Shaul Carmel, Alexandru
Sever, Iosef Eugen Campus, Alexandru Mirodan, Iţhac Schechter
(=Igor Şerbu), Marius Mircu, Otto Starck, Bianca Marcovici, Luiza
Carol, Madeleine Davidsohn, Baruch Tercatin, Costel Safirman, Carol
Feldman, Şlomo David, Rodica Grindea, G. Mosari, Getta Berghoff,
Josef Wasserman şi alţii au reintrat în circuitul literaturii române. Ei
au fost reintroduşi în istoria literaturiii române, din care fuseseră şterşi
deoarece emigraseră din România în perioada comunistă. Istoricul
Jean Ancel şi cercetătorul Cabalei, profeorul Moshe Idel, au devenit
cunoscuţi în România. Au fost şi cazuri de scriitori şi istorici emigraţi
în Israel care au revenit în România.
Prezenţa unui număr mare de lucrători români în Israel, ca şi
a unor salariaţi şi oameni de afaceri israelieni în România, a unor
studenţi şi cercetători români în Israel şi a unor studenţi şi cercetători
israelieni în România, a unor turişti numeroşi, precum şi prezenţa
unor trupe de teatru şi a unor actori români pe scenele israeliene şi
a unor oameni de teatru israelieni în România a influenţat asupra
folosirii limbii române şi a culturii române în Israel. O importanţă
mare are existenţa Institutului Cultural Român (ICR) la Tel Aviv,
acest Institut contribuind mult la păstrarea limbii şi culturii române
în Israel. Mai mult decât atât: limba română a început să fie studiată
sub auspiciile acestui Institut în cadrul Universităţilor din Tel Aviv
şi Ierusalim, bineînţeles în funcţie de numărul studenţilor, uneori
cu intermitenţe. A fost publicat şi un ghid de conversaţie ebraic-
român destinat israelienilor interesaţi să înveţe limba română, de
subsemnatul, la editura Zack din Ierusalim. În prezent, în Israel apare
un ziar săptămânal în limba română (”Jurnalul săptămânii”, editat
de Doina Meiseles), câteva reviste-magazin săptămânale în limba
română (”Expres magazin”, ”Revista familiei”, ”Revista mea”), un
lunar (”Maximum”, cu adresă dublă, la Tel Aviv şi la Bucureşti, editat
de Teşu Solomovici), o revistă de spiritualitate indiană (”Chemarea”,
editată de Viorica Weissman şi difuzată atât în Israel, cât şi în
România), o revistă literară, ”Izvoare”, organ al Asociaţiei Scriitorilor
Israelieni de Limba Română, precum şi câteva ziare locale în limba
română, printre care cele publicate la Beer Sheba şi la Natzereth Illit.
Desigur, despre unele reviste se poate spune - vorba lui Caragiale
– ”apare când poate”. Dar putem menţiona şi existenţa unei edituri
de cărţi în limba română, ”Editura Familia”, la Rishon-le-Zion,
condusă de Dragoş Nelersa, precum şi a unei emisiuni de radio zilnice
în limba română, de 15 minute, în cadrul postului de radio de stat
”Kol Israel”, secţia ”Radio Reka” (în limbi străine, destinat integrării
imigranţilor). Mult timp, programul în limba română a fost condus
de ziaristul Noam Jaffe; astăzi este condus de ziariştii Yoni Tuvya şi
Yael Bat Yosef. Nu trebuie trecute cu vederea nici conferinţele publice
în limba română, organizate la Tel Aviv, Ierusalim şi Haifa în cadrul
Cercurilor Culturale existente, precum şi în cadrul organizaţiei Bene
Berith. Printre conferenţiarii cunoscuţi, oameni de cultură, litere şi
ştiinţă vorbitori de limba română s-a aflat şi profesorul universitar
Moshe Idel, specialist de talie mondială în mistica iudaică. Trebuie
menţionată şi contribuţia unor autori israelieni în publicaţii româneşti
electronice, pe Internet, precum şi posibiltatea vizionării unor
programe româneşti de televiziune prin cabluri. Din păcate numai
pentru o perioadă scurtă a funcţionat şi un program săptămânal de
televiziune israeliană în limba română – o jumătate de oră – redactat
de ziaristul Sergiu Klein.
Poziţia limbii române în Israel a fost prezentată recent într-un
studiu scris de subsemnatul, publicat de profesorul universitar Marina
Cap-Bun în volumul ”Studiile româneşti în lume în 2008”.
Ce va urma ? Desigur, este o întrebare. Populaţia israeliană vorbitoare
de limba română este în curs de îmbătrânire. Este un proces natural.
Totuşi, ar putea fi făcute eforturi pentru păstrarea şi promovarea limbii
şi culturii române în această ţară. Poate că o soluţie ar fi atragerea
spre acest domeniu a generaţiei a doua şi a treia a originarilor din
România. Pentru ca limba română să nu fie uitată, nici contribuţia
scriitorilor evrei la literatura română de-a lungul generaţiilor. Poate
că ar fi necesare mai multe cursuri de limba română, precum şi burse
tinerilor interesaţi. Să sperăm: ceva se va putea face şi va reuşi.
Note de lectură

Doi poeţi la maturitate

Surpriza lunii august al anului 2014 a venit din partea octogenarului Hristache Lungu din
Focşani şi a mai tânărului său coleg Virgil Ursu-Munceleanu.
Îmi permit să-i anunţ dimpreună, pentru că fac laolaltă o poezie de un lirism aparte, cu un
pertinent mesaj naţional şi social cum arareori mai găsim în poezia acestui început de mileniu.
În Cartea inimii, scoasă la editura Rafet, poetul Hristache Lungu
este de departe nu numai un prieten al lui Labiş şi coleg cu majoritatea
cincizeciştilor, dar şi un demn continuator în maniera de lucru a generaţiei
Gheorghe Neagu
sale.
În Era să cred … scoasă la editura Salonului Literar, poetul Virgil doi poeţi când este vorba de o societate atinsă de un
Ursu-Munceleanu este la fel de pătruns de forma clasică de rostuire a putregai ce cu greu se poate eradica.
discursului poetic. Interesant că şi domnul Ursu ca şi domnul Lungu Beneficiez de norocul de a-i fi cunoscut pe
recunosc pe deplin apartenenţa la acelaşi mare poet Nicolae Labiş. fiecare în parte şi de a le fi adus în suflet o rază
În fapt domnul Ursu îi dedică poezia Un de lumină dăruită verbului în sine şi atitudinii
geamăt din umbră, iar domnul Lungu îi dedică moralizatoare atât de necesare în ultima vreme.
poezia Prietenului meu Labiş, încă din 1956. Sigur, că s-ar putea reproşa poeziei acestor
Pot să constat că ambii autori mulţumesc doi autori că este de pe vremea anilor’50. Dar ce
cu recunoştinţă editorilor: domnul Lungu lui folos am avea, dacă am înăbuşi exprimarea plină de
Constantin Marafet iar domnul Ursu lui Culiţă har al celor doi poeţi?
Uşurelu. Sunt convins că volumele acestea vor avea
De fapt, cred că aceşti poeţi nu şi-ar fi tipărit volumul dacă editorii mai mulţi cititori decât un volum al generaţiei
nu s-ar fi implicat profund în procesul tipăririi. douămiiste. După cum cred că sunt puţine publicaţii,
Dacă mă uit în ambele volume, epigrama se simte la ea acasă. Tot care ar acorda spaţiul genului de poezie practicat de
ca o notă comună este discursul protestatar bine rostuit, care merge la aceşti minunaţi condeieri vrânceni.
sufletul cititorului. De pildă, la poetul H.Lungu, poemele Lătrăii de la Tăcuţi în templul lor de fildeş şi unul şi
pagina 73, Azi conduc ţara crocodilii de la p.77, La moară la Târţa Pârţa, celălalt, au contribuit la menţinerea jarului trăirii
pag. 83 sunt în deplină armonie şi mesaj cu versurile poetului Virgil Ursu- sentimentului naţional românesc, cu o discreţie
Munceleanu din „Boul şi viţeii”, pag.9, Tiraniadă p. 31, etc. onorantă care dau deopotrivă şi demnitate dar şi
Sunt convins că autorii nu se cunosc între ei, dar ce bine se împleteşte răzvrătirea celor lumină poemelor din aceste volume.

Stanley PATOOTY Jr. prezintă:

DIN RELATĂRILE UNUI ROMÂN STABILIT ÎN AMERICA

– DESPRE SECRETELE N.I.D.N.
O COMANDĂ DE PIZZA ÎN 2013...
Clientul: Alo, bună ziua, doresc să comand două pizza.
Telefonista: Mulţumim că aţi sunat la Pizza Hut. Puteţi să-mi daţi
numărul dvs. de identitate (NIDN - national ID number), domnule?
Clientul: Numărul meu de identitate naţională... da, un moment.
6102049998-45-54610.
Telefonista: Mulţumesc, dle X. Văd că locuiţi la1742 Meadowland
Drive şi aveţi tel. 494-2366. Telefonul dvs. de la serviciu la Lincoln
Insurance este 745-2302 iar numărul de celular este 266-2566. Adresa de
e-mail este
http://us.mc318.mail.yahoo.com/mc/
compose?to=xson123%40home.net
Corect?
Clientul: Mmda.. Da’ de unde aveţi toate informaţiile mele?
Telefonista: Suntem legaţi, că orice companie, de HSS.
Clientul: HSS, ce drăcovenie mai este şi asta?
Telefonista: Suntem legaţi electronic de Homeland Security System,
domnule.
Clientul: (oftând) Asta e. Vreau să comand două pizza... specială
„All-Meat”.
Telefonista: Nu cred că este o idee prea bună, domnule!
Clientul: Cum adică? Este vreo problemă cu pizza cu carne?
Telefonista: Domnule, analizele dvs. medicale arata că aveţi
tensiunea arterială crescută şi un colesterol destul de mare. Conform
dosarului medical, compania de asigurări nu vă permite alegerea pizzei
cu carne.
Clientul: Ceee? Şi atunci ce-mi recomanzi?
Telefonista: Aţi putea încerca Pizza cu Soia care are procentul de
grăsimi foarte scăzut. Ar trebui să vă placă.
Clientul: Ce te face să crezi că o să-mi placă?
Telefonista: Ei bine, văd aici pe monitor că săptămâna trecută aţi
fost la bibliotecă şi aţi citit o carte de Reţete Culinare cu Soia.
www.oglindaliterara.ro
Clientul: Bine, bine. Dă-mi atunci două pizza mărime medie pentru
familie.
Telefonista: Da, mărimea este potrivită pt. dvs., soţie şi cei patru
copii, iar ceea ce rămâne puteţi să daţi celor doi câini. Totalul dvs. este
$49.99.
Clientul: (strigând în casă) Nevastă, adu-mi te rog credit cardul!
Telefonista: Îmi pare rău domnule, dar trebuie să plătiţi cash. Credit
cardul dvs. este blocat pentru depăşirea limitei.
Clientul: Dau o fugă la o maşină ATM şi voi scoate nişte bani înainte
să ajungă pizza la mine la uşă..
Telefonista: Îmi pare rău domnule, dar nici asta nu va fi posibil. Văd
aici că nu aveţi nici un ban în contul dvs.
Clientul: Da, bine, n-are nimic. Trimite pizzele şi găsesc eu nişte
bani în casa până ajunge. În cât timp îmi vine pizza?
Telefonista: Suntem puţin în întârziere, aş zice cam 45 de minute.
Dacă vă grăbiţi, puteţi veni dvs. până aici să ridicaţi personal comanda,
după ce faceţi rost de bani. Pe de altă parte, este puţin mai jenant să căraţi
pizza pe motocicletă.
Clientul - Da de unde ştii că merg cu motocicleta?
Telefonista: Păi scrie aici la informaţii despre vehicol. Aţi avut o
maşină care vi-a fost luată de compania de împrumut pentru că nu aţi plătit
la timp. Alături scrie că Harley-ul dvs. este cu plata la zi şi în plus i-aţi
umplut aseară rezervorul cu benzină.
Clientul: % # & *...
Telefonista: V-aş sfătui să fiţi atent cu vocabularul ca să nu o
păţiţi din nou. Văd că aţi fost arestat pentru că aţi înjurat un poliţist, apoi
judecătorul cu care v-aţi certat v-a dat 90 zile de puşcărie. Văd că de-abia
v-aţi întors în societate de câteva zile şi asta este prima pizza pe care o
comandaţi.
Clientul: (fără cuvinte)
Telefonista: Mai doriţi altceva, domnule?
Clientul: Da, am un cupon pentru o sticlă de 2 litri de Cola, gratis.
Telefonista: Îmi pare rău, dar trebuie să citiţi mai bine. Pe cupon şi
în reclama noastră scrie că persoanele care suferă de diabet nu se califica...
10405
 POEZIE

VICTOR STEROM când voi muri va ninge cu petale

de trandafiri peste iubirea mea MARINA RALUCA BACIU
şi va ploua cu lacrimile tale
peste ţărâna umedă şi grea
Spiralele Umbre
eu voi păşi pe un covor de stele
Mi s-a topit clipa în mâna tu vei rămâne-n urmă tot mai tristă Am păşit într-un loc
dreaptă şi mă voi pierde-n nopţile rebele unde lumina venea din
ţinând deasupra capului cum dorul se ascunde-ntr-o batistă firul ierbii
depărtarea.
Şi se înălţa ca un sărut
Acum plouă cu umbre de când voi muri va bate-n catedrală
stele un clopot spânzurat de-o amintire către pupilele mele,
peste crucea mea în şi va rămâne casa noastră goală Încălzindu-mi ochii.
flăcări. ca un poem de dragoste subţire...
O gâză cât o biserică Sub pietre se ascundeau şoapte mute şi
numără cutele gurii mele strigând Curcubeu sterpe,
iar dedesubt sunt valurile. Şi mult mai jos mormintele stelelor.
atâţia nori Îţi jur pe sfintele versuri pătate pe cer,
Ca strigătul pe munte sunt. dansând
în jurul Că era acolo un foc ce-ţi sublimează
Dincolo de mine duhurile din vitralii… venele
meu
Un fum de plumb topit aud, cred că Ca-n ploaie o ploaie de vară.
şi tu
întoarcerea mea se-adună-n destrămare. râzând Pe cand îi respiram dorinţa,
precum un Un el s-a ridicat dintre noi
Am lovit vraja gleznei tale curcubeu...
Şi-am dus-o în munţi lângă roua veşnică Şi cuşma-i lucea ca un diamant pe
Imaginea tăcută a fântânii mi-acoperă viaţa, Singur
fruntea-i tare.
Văzduh neprihănit aud continuu Îmi spunea să tot merg în jos pe râu,
luminându-mi crucea singur Să-i beau cumpătat lacrimile
sub care sunt de-o veşnicie… într-o gară Ca să mă simt vie.
tristă N-am ştiut ce să-i mai spun,
Împing cu respiraţia şoptită ca un Rugile mele deveniseră aspre şi reci,
Valurile întunecatei mări. ceferist Lupii mă-ncercuiseră
Pregătisem un salt care să-mi aducă aminte manevrant
fluturând Cu gâtul lung ca un strigăt de zeu.
c-am fost pe pământ o durere subţire
cum este raza fulgerului căzut în iarbă. o batistă...
Sunt el cum am fost şi ieri,
Valurile curg din mâna mea către lumi diferite Tăcere Cuşma-mi străluce pe frunte,
lumină în jucăriile degetelor, Urlu /din gâtul meu lung către lună,
umbre de îngeri care mă strigă şi mă caută atâta tăcere Când munţii mă înghit uşor,
încât Ca pe un lup muribund, pe coama nopţii
dinspre viaţă spre moarte.
pe bolta
înstelată de la firul ierbii.
Aud apropierea ceţii înotând ţărmurile se aud
în dulcea absenţă. îngerii Fotosinteză
Nici nu-mi dau seama cum trec prin mine furându-şi
veacurile… unii altora Soarele aleargă pe şosea înarmat cu
câte un torţe reci şi feţe senine,
Prin întuneric văd sunete de violoncel sărut...
rostogolindu-se ca umbrele vântului Cărări aprinse, înghiţite cu tot cu călători,
pe sub zăpadă… Prin noaptea beată Pe mine ma cruta cruţat ca pe o scânteie
nevinovată.
aleargă fluturii prin noaptea mută Eram şi eu pe cărare
ION VASIU când stelele cu luna se sărută Spre el, alergând ca un pui de lumină.
Şi cântam căutând un cer nebun ca mine.
aleargă insomniile prin oase Cântam şi m-am făcut un foton de iubire.
Să ştii... şi curg încet poemele frumoase

să ştii iubita mea că te aleargă supărarea despletită Felinar

anunţ şi se ascunde-n scorburi de răchită
când voi intra în visul tău Verdele mi-a îmbătat ochii de la cât m-am
desculţ aleargă totu-n jurul meu deodată purtat în cârca munţilor
când cântă greierii prin noaptea beată... Să caut stele.
să ştii că-ntr-un poem o Fără glas, mă îndrept
să te strig Sfat părintesc
când de singurătate-mi -copiilor mei- Oarbă pe o pajişte cu pietre,
este frig Cum tu te pozezi pe toate stâncile pustii.
când numele-mi va fi Parcă eşti un soare ce şi-a risipit razele.
să ştii iubita mea că o să plâng doar amintire M-ai muşcat de mână
într-un amurg sălbatic şi nătâng când peste poezia mea şi mi-ai lăsat ca venin,
vor creşte flori un strop de lumină.
să ştii că-ntr-un târziu o să te rog această carte
Am vrut să caut noapte.
îngenuncheat precum un inorog răsfoiţi-o uneori
lăsând ca visul meu Tocmai când tu mi-ai răsărit
să ştii că într-un vers vreau să m-ascund prin voi Din pustiul de verde.
cum mă ascund sub sânul tău rotund... să mai respire...
Dragoste

10406 www.oglindaliterara.ro

Date noi despre peregrinările și prietenii din
sud ai Poetului:
STAN V. CRISTEA
Eminescu și Teleormanul
Ediția a III-a, revăzută și adăugită
Craiova, Editura Aius Print Ed, 2014
Stan V.Cristea perseverează
ca iubitor al literaturii, istoriograf,
biograf, cercetător al culturii naționale,
în relație cu spațiul sudului românesc,
descoperind cu fiecare ediție lucruri
noi și interesante despre legăturile
marelui poet cu Teleormanul.
În comparație cu ediția a II-a
(326 p.), aceasta este mai voluminoasă
(590 p., din care XXIV cu ilustrații),
dezvoltarea temelor urmând capitolele
și bibliografia.
De ce „Eminescu și
Teleormanul”? Prefața cărții s-a
Corneliu Vasile păstrat, cu mici modificări în frază.
Totuși, rămân 9 capitole din 10,
capitolul 2, „Întâlnirile lui Eminescu
cu tineri din Teleorman”, devenind parte a capitolului „Trecerile lui
Eminescu prin Teleorman”, ceea ce este firesc. Rămân 30 de pagini față
de 26, la capitolul 1.
Capitolul 2, „Eminescu și teleormănenii”, de la 29, ajunge la 35
pagini. Capitolul 3, „Teleormanul și opera poetică a lui Eminescu”, de la 4
la 7 pagini. Capitolul 4, „Culegerile de folclor ale lui Eminescu”, rămâne
la 6 pagini. Capitolul 5, „Teleormănenii și publicistica lui Eminescu”, de
la 58 la 69 pagini. Capitolul 6, „Teleormanul
în publicistica lui Eminescu”, de la 22 la 26
de pagini. Capitolul 7, „Eminescu și prețuitorii
(adăgați acum și exegeții) săi din Teleorman”,
de la 41 la pagini la 74 , mai apar Constantin
Dominte la traducători, Elena Liliana Popescu la
editori, pe lângă cei 12 din ediția 1 și mai mulți
exegeți noi: Stelian Vasilescu, Gh.Burcescu,
C.Dominte, C.Marinescu, Răzvan Theodorescu,
Artur Silvestri, Marin Tarangul, Florea Ghiță,
Stan V.Cristea, Nedelea Tiu, I.Bitoleanu, Stelian
Ceampuru, Ana Dobre, Anișoara Anghel Mija,
Giana-Maria-Cristina Picioruș. Capitolul 8,
„Alte gesturi de prețuire a lui Eminescu – de
la 16 pagini la 28. Capitolul 9, „Prețuirea lui
Eminescu în județul Teleorman”, de la 13 la
14 pagini. Capitolul „Ce înscrie Telormanul
în patrimoniul Eminescu” – tot 3 pagini.
Notele biobibliografice – de la 81 la 78 pagini.
Bibliografia – de la 9 la 19 pagini. Indicii – de
la 19 la 38 pagini.
Îmbogățirea ultimelor capitole înseamnă
includerea mai multor autori și opere aparținând
temei volumului. Întrucât am mai publicat o
recenzie, la ediția anterioară, nu vom relua
textul respectiv, ci vom evidenția ideile unor
exegeți care au fost incluși în ediția a III-a.
Astfel, Stelian Vasilescu (1927-2003),
originar din Alexandria, fost secretar de redacție și redactor la revista
„Familia” din Oradea, sub al cărei frontispiciu, la Budapesta, debutase
Mihai Eminescu, prezentat călduros de Iosif Vulcan, întreține cultul pentru
poet și scrie piesa dramatică „Eminescu, student la Viena (2000). Stan
V.Cristea prezintă personajele piesei, acțiunea și amintește reprezentarea
ei pe scenele teatrelor și la Radio România.Stelian Vasilescu a publicat
numeroase articole despre debutul marelui poet, cu opiniile lui Eminescu
despre repertoriul teatral al vremii sale, s-a ocupat de centenarul veronica
Micle și a îngrijit un volum din publicistica lui Iosif Vulcan.
www.oglindaliterara.ro
Elena Liliana Popescu, născută în anul 1948 la Turnu Măgurele,
poetă, eseistă și traducătoare, îngrijește și scrie prefața unei ediții
bilingve a poeziei eminesciene, „Clar de lună. Luar” (2006), traducerea
în portugheză de Luciano Maia. Observă profunzimea și deosebita
muzicalitate a versurilor scrise de Eminescu.
Marin Tarangul (1938-2010), poet, eseist și filozof cu rădăcini în
Teleorman, a publicat, în afara unor articole, lucrarea „Intrarea în infinit
sau dimensiunea lui Eminescu” (1992), conținând trei eseuri, unde afirmă
că mânia poetului este determinată de nemernicia contemporanilor săi și
susține că legenda și mitul Eminescu presupun o exagerare, creată pentru
a ne ascunde în spatele ei și a o împinge înainte – paradigmă a creației.
Trei direcții interferează în poezia eminesciană: „regimul cantităților”,
„străbaterea adâncurilor” și „figura infinitului”. Condiția umană și
estetica eminesciană sunt analizate pornind da la textele „Odă (în metru
antic)” și de la un sonet.
Stelian Ceampuru,profesor, eseist, cercetător, născut în anul 1938,
a scris mai multe eseuri pe tema creației lirice eminesciene, în capitolul
1Glose eminesciene”, din volumul „Valențe literare. Studii și eseuri”
(2011), vizând dacismul, metafora, izvoarele folclorice, miturile și
viziunea poetică.
Autorul ediției, cercetătorul Stan V.Cristea, născut în anul 1950
la Sfințești, Teleorman, pe lângă această lucrare, a publicat numeroase
studii, eseuri, recenzii și articole despre anul Eminescu 2000, despre
relațiile poetului cu filozofia românească, europeană sau indiană, despre
facsimilarea caietelor eminesciene, despre perioada studenției, despre
muza inspiratoare Veronica Micle, sugerând, după foarte multă muncă de
cercetare, cea mai aplicată imagine a unui Eminescu prezent în peisajul
cultural, literar, teatral și comunicațional al sudului, implicit prezent în
conștiința cititorului român, ca și a omului simplu.
Constantin Dominte (1944-2006) , lingvist, istoric literar și
traducător, a tradus poezia eminesciană în esperanto, îngrijind antologii, a
scris prefețe și articole în reviste din străinătate, despre numele Eminovici
– Eminescu, rime și cuvinte rare, ritm, grafie, silabație, ca un competent
comentator al textului eminescian.
Florea Ghiță, născut în satul Slăvești, Teleorman, în anul 1931,
istoric literar , se ocupă, în volumul „Epoca marilor clasici”(2002)
de marile teme ale scrierilor eminesciene:
sentimentul istoriei, poezia iubirii și naturii,
mitologia, poezia și proza filozofică – în
general studiate ca atare în liceu - , conchizând
că Eminescu este un scriitor total, cu un spirit
dinamic, demiurgic și vizionar.
Un aspect aparte înregistrat de cercetătorul
Stn V.Cristea este evocarea poetului de către alți
scriitori: Alexandru Depărățeanu, Șt.O.Iosif,
Gala Galaction, Zaharia Stancu, Miron Radu
Paraschivescu, Calistrat Hogaș, Hortensia
Papadat Bengescu (în romanul pierdut,
„Străina”), în muzică, în artele plastice și în arta
fotografică.
„Ce înscrie Teleormanul în patrimoniul
Eminescu” este titlul capitolului final, unde se
subliniază faptul că, până în anul 1989, nu erau
cunoscute legăturile lui Eminescu cu această
zonă, pe unde a trecut cel puțin de două ori, în
anul 1867 cu trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale
și în anul 1868 cu trupa Mihail Pascaly. Poetul a
avut strânse legături cu oameni din Teleorman,
a fost influențat tematic și folcloric, a reflectat
starea socială a sudului românesc în publicistica
sa. Există , până în prezent,în Teleorman, sau
în alte spații culturale unde activează cărturari
din acestă frumoasă și bogată zonă culturală
a României, numeroase și valoroase contribuții, între care aceasta, la
exegeza eminesciană, traduceri, articole de presă și cărți, omagiindu-l pe
cel care a lăsat taine biografice și de interpretare a textelor.
Stan V.Cristea a conceput o vastă lucrare, cu aspecte inedite, mai
multe de la o ediție la alta, o carte de mare interes pentru elevi, studenți,
cărturari, profesori și cercetători români și străini interesați de viața și
opera celui mai important poet al nostru, abordând subiectul din punctul
de vedere al zonei sudului, ridicată astfel la elevarea culturală națională
și universală.
10407
 VASILE BURLUI - un autor precum oracolul: vorbeşte
doar când are ceva de spus
Fără teama de a greşi, pot spune
c-am citit tot ce a publicat poetul Vasile
BURLUI, din convingerea că nu l-am
descoperit aşa cum este întrutotul,
fiecare din cele zece volume de până
acum consolidându-mi doar ideea
că avem de-a face cu un maestru al
nostagiei, tristeţii, spaimelor generate
de inexplicabila trecere a timpului.
Fiecare pagină din VIA DOLOROSA,
de aceea, este un popas al memoriei
pe anevoioasa cale a unei Golgote
spirituale, de parcă Veşnicia se poate
repara. În cazul lui, muzele se pun la
Pompiliu Comșa taclale vorbind despre poeme ghilotină,
despre faptul că doar sărutările îşi vor
mai aminti despre noi sau că revelaţiile
prinse în poeme vor fi sau nu confirmate. Multe teme pot fi considerate
artă poetică, ori boabă de rouă în care se oglindeşte întregul, observând
vangoghian, cum se ţese o mitologie proprie în acest veac de
singurătate, tranşând poezia ca într-un abator în care aleargă
fantome. Sunt şi poeme ample, cu amprentă pregnant
clasică, de natură eseniană., rostogolindu-se în groapa
comună a paradisului. Vasile BURLUI îşi poartă poemele
precum nişte cicatrici, pozând în om care ştie să tacă frumos,
să asculte şi să dăruiască mai departe ceea ce numim, atât
de superficiali, neatenţi şi grăbiţi, Splendoarea şi Tragedia
Fiinţei. Dumnezeu uită mereu pe raft ceva, drumul vieţii
fiind în acest ultim volum al său, unul al patimilor dintr-o
”ireparabilă trecere”. Are bucurii puţine, comparativ cu
nostalgiile care-i sunt nenumărate: ”S-au risipit iubirile
pe rând/Plecate-n ţara cu astrale orhidee,/Le mai păstrăm
în lacrimă şi gând/Când rătăcim pe Calea Lactee” (Ploi
la malul mării) Între genetic şi apocaliptic este marcată o
poetică a intervalului, de aceea tot ce-i iese de sub peniţă
devine o combinaţie de bucurie şi uimire, aşa cum întâlnim
doar la poeţii veritabili. Limbajul este readus la originea lui
stupefiantă. Pare că nici nu găsim psihologie sau meditaţie
psihologizantă. Circul obişnuit al interiorităţii este înlocuit, aşa cum bine
observa în prefaţă distinsul critic literar ieşean Iulian POPESCU, de un
sistem autopoietic, care nu poate funcţiona în afara unei relaţii dialectice
între ordine şi dezordine: ”Ne liniştim în ceasul de noapte întârziat/Dând
peste cap licoarea fiartă-n oală,/Aflând că spaimele ce crud ne-au scuturat/
Erau în noi, iar bătătura-i goală” (Viscol). Mizele celor 57 poeme din
cuprins se regăsesc din plin într-o zonă indistinctă, în care interioritatea
SECRETUL ZILEI DE NAŞTERE
Anatol Basarab
(urmare din numărul anterior)
6. Familistii Personalitate: Intelegatori, sociabili si generosi, cei nascuti
pe 6 sunt fericiti cand pun umarul la fericirea altora, in special a familiei. Vor
urmari calea de mijloc, armonia. Sunt corecti, de incredere si sar in ajutorul
semenilor. Stiu sa-i ingrijeasca, sa-i trateze, sa-i aline, si incurajeze. Au virtuti
medicale sau terapeutice. Au simt estetic, imaginativ si artistic. Bunastarea si
linistea caminului raman insa telurile lor majore.  spectaculoase. Au simtul afacerilor si al banului. Asocierile le lasa adesea un
Defecte:  Sunt oscilanti, au inertie, sentimente extreme si vulnerabile,
credulitate, slabiciune in fata rugamintilor, laudelor si linguselilor.  Defecte: Tendinte dominatoare sau extremiste, nerabdare, impulsivitate.
Dragoste: Au sentimente puternice si sunt foarte tandri. Pot avea mai
multe relatii, dar, cand gasesc omul potrivit, isi gasesc tihna si echilibrul. Stiu
sa-si faca partenerul fericit.  Dragoste:  Pentru ei, pasiunea e la ordinea zilei. Au un mare apetit
7. Inteleptii Personalitate: Capabili de o perceptie profunda si analitica,
cei nascuti pe 7 sunt inclinati spre cultura, spiritualitate, filozofie, stiinta si
10408 www.oglindaliterara.ro
se manifestă fulgurant şi inconsistent. Suntem purtaţi într-un univers
lent, subteran şi colcăitor, aflat de asemenea la limita dintre neînsufleţit
şi conştient. Nu e o lume aurorală, ca la Nichita, o lume dureroasă în
înmugurirea ei, este mai degrabă unda limpede a unui Styx liniştit, în
care imaginile curg dintr-un timp pierdut, poetul intrând în iarna anilor
cu nostalgia unor trecute primăveri. Gândurile îi sunt bântuite de îngeri şi
demoni, ajutându-l parcă să treacă, odată cu noi, barierele suferinţei: ”Mă
iartă Doamne, dacă nu mă împac cu Tine,/Dar sufletul mi-e plin de lacrimi
grele/…/Aş vrea să mă acoperi cu candida aripă,/Ştiind că dintre toţi Tu
m-ai iubit mai mult!” (Între cei şi pământ). Cartea firii pare închisă, ceasul
Timpului pare să se fi oprit, dar tentaţia contopirii finale cu Universul îi dă
ghes, ca şi în volumele anterioare, laolaltă cu mai vechea dorinţă de evadare
şi empatia cu universal galactic. O notă de inedit dă includerea în volum a
poemei ”Hoinar galactic” scrisă la malul Dunării, cu ocazia lansării operei
sale la Biblioteca ”V.A.Urechia”, în faţa unei asistenţe record, dar şi a altora
8 creaţii, dedicate în majoritate unor gălăţeni, concitadini ai autorului, care
nu numai că nu-şi uită, ci mai mult îşi înnobilează originile. Fireşte se pune
şi întrebarea firească dacă i se poate reproşa ceva creaţiilor din acest ultim
volum al unui autor extrem de inteligent, stăpân pe mijloacele sale şi, nu în
ultimul rând, un autor care, precum oracolul, vorbeşte doar
când are ceva de spus. Poate doar tristeţea absenţei spaţiului
familial care oferă siguranţă, echilibru şi armonie interioară,
aşa cum sugera Virgil CARIANOPOL într-una din poeziile
sale: ”Când vrei să vezi prin timpul ce desparte/Şi nu mai
poţi străbate de desiş/Închide ochii şi-ai să vezi departe/
Ce nu mai poţi vedea cu ei deschişi”. Idealul reprezintă o
valoare morală, înaltă, în jurul căreia se desfăşoară multă
pasiune, este o condiţie a echilibrului psihic, care ne dă
impulsul de a ne autodepăşi. În numele acestei valori, dorim
să transformăm realitatea, aşa încât idealul va deveni o
fabuloasă pârghie a schimbării. Nimic măreţ nu se poate face
în lipsa unui ideal, el reprezintă totodată marca identităţii
umane.
Țin să-i mulţumesc, în final, lui Vasile BURLUI pentru
această nouă lectură minunată, care mi-a sugerat un citat din
Voltaire: ”Poezia este muzica sufletului şi, mai presus de
toate, a sufletelor mari şi sensibile”. Muzica şi poezia fac
viaţa oamenilor mai frumoasă. Poeziile sale au dulceaţă şi
fineţe, cântec şi adiere. Asta pentru că ştie să îmbrace poemele cu cuvinte
frumoase. Ca de obicei, poezia lui, sensibilă, dar atât de conţinută, este
o meditaţie profundă asupra destinului uman, o dureroasă şi vindecătoare
asumare a ceea ce suntem.
• Vasile BURLUI, ”VIA DOLOROSA”, Editura Apollonia IaşI,
2014, 135 pag.
tehnica. Ii atrag misterele, lucrurile oculte... Dispun de vaste facultati mentale,
au spirit de observatie si o intuitie deosebit de dezvoltata.. Prefera sa lucreze
singuri si duc la bun sfarsit ceea ce incep. Introvertiti, meditativi si uneori
enigmatici, au totusi un caracter puternic si plin de curaj. 
Defecte: Egocentrism, obstinatie, orgoliu si faptul ca-si exteriorizeaza
greu sentimentele, ceea ce le poate aduce neajunsuri relationale. 
Dragoste:  Isi traiesc intens emotiile, dar nu le dau frau liber, si ii
considera pe cei care o fac drept labili sau imaturi. Distanti, exigenti, critici si
crispati, isi reduc singuri sansele de fericire afectiva. 
8. Businessmenii  Personalitate:  Avand o personalitate de anvergura,
ambitioasa si plina de forta, cei nascuti pe data de 8 detesta mediocritatea.
Nu se tem de nimic, au initiativa, talent organizatoric, putere de munca,
sunt competitivi si originali. Isi folosesc inzestrarea nativa pentru a porni pe
cont propriu, pentru a fauri si dezvolta, de cele mai multe ori cu rezultate
gust amar. 
Sansele irosite, lipsa de scrupule, greseala de a risca gratuit ceea ce au construit
sau acumulat se razbuna, sau aduc esecuri. 
sexual, se inflacareaza repede, se daruiesc total, dar le trece repede. Magnetici
si fascinanti, cuceresc fara efort. 
(continuare în nr. viitor)
 Ana Blandiana şi deconstrucţia canonului. Poezia
interzisă din perioada comunistă
Motto: “Ura poate fi combustibilul
istoriei, dar numai dragostea poate fi
combustibilul poeziei.”
(Ana Blandiana)1
Într-o epocă postceauşistă,
a democraţiei2, în care libertatea
exprimării se manifestă pretutindeni,
a discuta despre literatura interzisă
de dinainte de ‘89 a rămas încă un
subiect controversat. Există, desigur,
numeroase publicaţii care fac treceri în
revistă ale titlurilor de carte cenzurată
Alina – Iuliana în perioada comunistă3, există aprecieri
Popescu şi atacuri verbale cu referire la acea
perioadă, există nostalgii, există ironie
şi dezgust, dar nu există cercetare
literară propriu-zisă, care să vizeze textele vremii aceleia. Se cunoaşte,
fireşte, aversiunea pe care mesajul acelor scrieri o exprima faţă de regimul
comunist, dar, oare în ce termeni era îmbrăcat acest mesaj? Lipsa de interes,
sau preferinţa de a lăsa în penumbră acest subiect ar avea ca unică justificare
încredinţarea cum că, în afară de culoarea politică ce o aducea conţinutul
acelor scrieri, lipseşte o retorică specifică, demnă de a face obiectul unui
studiu de cercetare textuală.
Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze poezia cenzurată a Anei
Blandiana, având în vizor identificarea unei retorici specifice textului poetic
interzis, prin comparaţie cu poezia Generaţiei ’60 (1960 – 1980), urmărind
dacă, dincolo de un dezgust exprimat făţiş pentru o anumită ideologie, mai
exista şi altceva: un nou limbaj, imagini artistice, intelectualism, filozofie,
prozodie specifică etc. Pledăm pentru cultură, în termeni neutri, fără intenţia
de a veni în apărarea sau în condamnarea poeziei cenzurate. Obiectul
cercetării noastre îl constituie, în principiu, retorica textelor interzise. Istoria
sau ideologia vremii intervin doar ca o completare a acestei cercetări, în
vederea atingerii într-o notă cât mai complexă a obiectivului propus.
„Un intelectual are datoria să se implice în felul lui, fiecare în felul
său.”, afirma Octavian Paler, într-un interviu postdecembrist, acordat
revistei „Orizont”4, încurajând astfel evadarea din letargia indiferenţei faţă
de aproape. Este teoria salvării naţiunii prin cultură. Implicarea activă a
omului de cultură în re – educarea şi însănătoşirea maselor condamnate
beznei intelectuale. Re-umanizarea – cum ar spune Dan C. Mihăilescu5 -
care trebuie să fie sinonimă cu definiţia culturii.
Principala calitate a culturii este aceea de a fi inaccesibilă celor
neiniţiaţi. Este principiul pe care mizează Ştefan Augustin Doinaş, în
celebrul său discurs6, prin care dezaprobă revoluţia culturală, impusă prin
„tezele din iulie 1971” ale lui Nicolae Ceauşescu7. Astfel, în rafinata sa
pledoarie, care devine un mod de intimidare intelectuală, „distant, glacial,
poetul a citit un text de principii, redactat în termeni sobri şi severi, fără
niciun punct de contact cu tonul şi limbajul discursurillor oficiale.
Ascultându-l, pe N. Ceauşescu îl apucase parcă o bruscă şi chinuitoare
durere de dinţi.
Grimasa îl trăda. N. Ceauşescu se simţea sfidat, dispreţuit, călcat în
picioare de intelectualismul biciuitor al intervenţiei lui Doinaş, probabil nici
nu înţelegea toate cuvintele, erau multe neologisme, multe abstracţiuni, idei
şi nu ideologie formulată propagandistic, o sintaxă violent contranstantă cu
adipoasele construcţii ale limbii activistice. Lui N. Ceauşescu nu-i scăpa
însă cu siguranţă sensul profund al acestui discurs ce ignora, trufaş, locul
unde era ţinut, la Comitetul Central, în faţa puterii supreme [...]8
Limbajul intelectualizat devine subversiv prin însuşi ermetismul său.
Panica, îmbibată cu o ruşine interiorizată, atinge apogeul, în ciuda ecartului
numeric între întelectuali şi ne – intelectuali (desigur, în favoarea celor din
urmă!).
Legitimând, în mod obiectiv, o anumită realitate, poezia
anticomunistă dă, totuşi, impresia că este o poezie care trimite la un spaţiu
al nimănui, haotic şi absurd, fără un sistem de repere bine delimitat, un
spaţiu al vidului cultural, al absenţei corespondenţelor şi al oricărui punct
de referinţă. Perspectiva de abordare este lipsită de orice emoţie, find una
masculină, rece, în încercarea ei de a fi obiectivă, mizându-se aproape
exacerbat pe autenticitatea actului relatării. Anulând orice trimitere la un
lirism înduioşător, mesajul ei este centrat pe o reproducere cât mai lucidită
a evenimentelor derulate în epoca ceauşistă.
Când vorbim despre Ana Blandiana şi despre poezia acesteia, este
necesar să o punem în strânsă legătură cu ideea de neomodernism şi de
deconstrucţie a canonului, ca idee novatoare pe care poezia acesteia o
aduce, în rândul generaţiei ’60. Poezia neomodernistă este o poezie, prin
excelenţă, a deconstrucţiei. Startul schimbării îl dă, însă, în mod evident,
modernismul propriu-zis, care aduce, în primul rând, un nou limbaj.
www.oglindaliterara.ro
Poezia Anei Blandiana, în ansamblul său, este „o sugestie de
sfinţenie”9, are să atenţioneze criticul literar Alex Ştefănescu. Ana
Blandiana îşi grupează poeziile în volume sugestive, prin titlu şi
tematică, care îi marchează fiecare treaptă a vieţii, cu toate trăirile,
sentimentele, pasiunile, emoţiile. Începe cu entuzismul şi exuberanţa
tinereţii, în Persoana întâia plural, unde Descântecul de ploaie este plin de
prospeţimea, voioşia, candoarea şi misterul tinereţii:
„Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,/ Înnebunitele ploi şi ploile
calme,/ Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei,/ Ploile proaspete
şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,/ iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,/
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor înaltă,/ Îmi place să le rup firele şi
să umblu cu ele în dinţi,/ Să ameţească, privindu-mă, astfel, bărbaţii.”10
Ploaia devine mai mult decât un laitmotiv al acestui poem, un
personaj, al cărui nume se pare ca poeta nu se mai plictiseşte să-l pronunţe.
Îl şopteşte, îl strigă şi îl repetă sub toate formele posibile, înnobilându-l, de
fiecare dată, cu sensuri noi. Ploile, la feminin, plural, nu sunt numai femeile
– deşi ele par a fi obiectul de referire al poetei, care face un superb periplu
de le general la individual, de la ele la ea, care este însăşi Ana Blandiana.
Ploile sunt oamenii aceia, tineri, exuberanţi în suflet. „Răspunde-mi,
răspunde-mi, cine-s mai frumoşi: oamenii, ploaia?”, pare să se afle pe
aceeaşi linie semiotică, iar voioşia, dorinţa jocului, care apare manifestată şi
într-un alt poem al aceluiaşi ciclu, este încărcată cu expresionismul blagian
î
din Vreau să joc.
„Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,/ Iubiţii
mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,/ Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă
____________________
1 “Acolada”, nr. 13/ 2008, art. Interviul „Acoladei”: Ana Blandiana, realizat
de Ion Zubaşcu, p. 13 – 14. Vorbind despre „salvarea lumii prin poezie”, Ana
Blandiana îşi mărturiseşte, încă o dată, propriul crez poetic, conform căruia: „Mult
înainte de a ajunge o formă de comunicare, poezia este o formă de exprimare.
Exprimarea unor adevăruri, pe care, de altfel, nu le înţelegeam întotdeauna, care
veneau adesea de deasupra mea”. Apare, totuşi, şi neliniştea acesteia în legătură
cu literatura viitorului, din cauza descoperirii faptului că: „împletirea binelui cu
frumosul, kalokagathia, care a stat la baza culturii europene, de la Grecia Anticã
încoace, e tot mai mult înlocuitã de o realitate esteticã nãscutã din împletirea rãului cu
urâtul. Ceea ce nu poate decât sã mã înspãimânte, nu numai pentru cã, în felul acesta,
poezia dispare, ci şi pentru cã dispare izvorul ei, iubirea. Ura poate fi combustibilul
istoriei, dar numai dragostea poate fi combustibilul poeziei”. (Ibidem, p. 14).
2 Democraţie, s. f. formă de organizare politică a societății care proclamă
principiul deținerii puterii de către popor. (< fr. démocratie, gr. Demokratia < demos
“popor”, kratos “putere”).
Cf. [MDN] Marele dicționar de neologisme, Florin Marcu, Bucureşti, Editura
Saeculum, 2000.
3 O remarcabilă astfel de carte, în literatura mondială, ar fi: Nicholas J.
Karolides, Margaret Bald, Dawn B. Sova, 100 de cărţi interzise. O istorie a cenzurii
în literatura mondială, Traducere: Daniel Duma, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007,
unde toate cele 100 de cărţi sunt împărţite în grupuri de câte 25, delimitându-se
astfel patru secţiuni: 1. literatura cenzurată din motive politice (Principele; Coliba
unchiului Tom; Doctor Jivago; Pe frontul de vest, nimic nou; Ferma animalelor;
Abatorul cinci etc.); 2. literatura cenzurată din motive religioase (Biblia; Coranul;
Talmudul; Oliver Twist; Rosu si negru; Versetele satanice etc.); 3. literatura
cenzurată din motive sexuale (1001 de nopţi; Decameronul; Doamna Bovary;
Amantul doamnei Chatterley; Ulise; Lolita etc.); 4. literatura cenzurată din
motive sociale (Povestiri din Canterbury; Aventurile lui Huckleberry Finn; De
veghe în lanul de secară; Portocala mecanică; Zbor deasupra unui cuib de cuci
etc.). Tuturor celor 100 de cărţi li se face un rezumat şi un istoric al cenzurii la care
au fost supuse. În literatura română, cartea cea mai cunoscută care cuprinde titlurile
cărţilor cenzurate, Publicaţii interzise, Bucureşti, SNEAG Dacia Traiană, 1964, care
conţine lista integrală a cărţilor apărute şi interzise în acea perioadă, cu titluri sortate
în ordine alfabetică.
4 “Orizont”, nr. 17/ 1993, art. A spera, a-ţi aminti, interviu cu Octavian Paler,
realizat de Veronica Balaj, cu prilejul lansării în Timişoara a cărţii Don Quijote în
Est, 6 august 1993, p. 14.
5 Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceauşism, !, Memorialistica
sau trecutul ca re – umanizare,
Iaşi, Editura Polirom, 2004.
6 Este vorba despre unul dintre discursurile scriitorilor, prin care aceştia se
opuneau revoluţiei culturale ceauşiste, printr-o serie de pledoarii ţinute chiar în faţa
preşedintelui PCR. Discursul este consemnat de Mircea Iorgulescu şi reprodus de
Alex Ştefănescu Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti,
Editura Maşina de Scris, 2005, p. 821 – 822, Refuzul revoluţiei culturale.
7 „reluate şi dezvoltate la Plenara CC al PCR din 5 noiembrie, acelaşi
an.”Ibidem, p. 821.
8 Ibidem, p. 821 – 822.
9 Ştefănescu, Istoria, p. 397, Ana Blandiana.
10 Ana Blandiana, Persoana întâia plural, pref. de Nicolae Manoescu,
Bucureşti, EPL, col. „Luceafărul”, 1964.
10409
vântul în bezne,/ Dansului meu i-e vântul ecou.// (...) Lăsaţi ploaia să mă
îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,/ Iubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi
-/ Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,/ Părul meu nu s-a zbătut
niciodată-n noroi!”11
În celelalte volume, entuziasmul începe să se estompeze încet – încet,
dar totuşi rămâne ceva: naturaleţea. „Ce anume ne place la Ana Blandiana?
Cel mai mult ne place că ea se înfăţişează dezarmată în faţa publicului,
în faţa ironicului public de azi. Această vulnerabilitate dă o sugestie de
sfinţenie (evocându-l pe sfântul Francisc d’Assisi, care s- a dus cu mâinile
goale în căutarea lupului feroce) şi paralizează spiritul critic al cititorilor(...)
Personajul liric din poezia Anei Blandiana este o fată îmbrăcată în alb,
fără poDoabe, desculţă, care vorbeşte simplu şi cu un fel de resemnare
tragică.”12 Această fată este însăşi Ana Blandiana. Chiar devenită matură,
ea îşi păstrează sufletul şi dorinţa de a mai fi lăsată printre copii.
„Ştiu, puritatea nu rodeşte,/ Fecioarele nu nasc copii,/ E marea
lege-a maculării/ Tributul pentru a trăi.// Albaştri fluturi cresc omizi,/
Cresc fructe florilor în jur,/ Zăpada-i albă neatinsă/ Pământul cald este
impur.// Neprihănit eterul doarme, /Văzduhul viu e de microbi,/ Poţi dacă
vrei să nu te naşti,/ Dar dacă eşti te şi îngropi.//
E fericit cuvântu-n gând,/ Rostit, urechea îl defăimă,/ Spre care o
să mă aplec/ Din talgere - vis mut sau faimă?// Între tăcere şi păcat/ Ce-o
să aleg - cirezi sau lotuşi?/ O, drama de-a muri de alb/ Sau moartea de-a
învinge totuşi...//”13
Această poezie este ceea ce Alex Ştefănesu numeşte poezie de
idei, “care nu se aseamănă prin nimic cu ideologizarea forţată din timpul
comunismului, care a creat o formă de aversiune împotriva oricărei forme
de lirism reflexiv, considerat aproape prin consens impur şi inautentic.
Ana Blandiana reabilitază instantaneu genul, promovându-l pur şi simplu,
fără să-şi ia măsuri de precauţie. Aşa cum alţi poeţi visează sau plâng
sau îşi declară dragostea, ea gândeşte la scenă deschisă. Gândeşte firesc,
în felul în care respiră. Nu îşi ia o poză de iniţiată, nu se înfăţişează ca
o preoteasă a adevărurilor inaccesibile altora, nu vorbeşte sibilnic, ca să
mărească impresia de profunzime. Reflectează şi atât. Ideile din poezia ei
au o nuditate de statui antice.”14
Şi, dacă, “orice metaforă este, în chip esenţial o personificare,
pe toate treptele dezvoltării lor, oamenii n-au cunoscut cu adevărat
decât ceea ce au putut produce ei înşişi. A cunoaşte un lucru înseamnă
a-l putea produce din propria ta spontaneitate. A cunoaşte înseamnă a
te naşte împreună cu obiectul cunoaşterii, va spune Paul Claudel, care
descompune în chip semnificativ cuvântul, scriind co – naissance.”15
Comunismul, din păcate, tăia elanul cunoaşterii, prin masacrarea culturii.
Influenţa “greţos – malefică” (Alex Ştefănescu) a acestei ideologii tulbură
şi poezia Anei Blandiana, prin cenzura şi interzicerea de a publica.
“Am fost cunoscută ca poet interzis, înainte de a fi cunoscută ca poet”,
mărturiseşte aceasta, care fusese cenzurată încă de la debut, din 1959,
pentru poezia Originalitate, din revista “Tribuna” de la Cluj. Apoi pentru
textele din “Amfiteatru”.
Revista “Amfiteatru” (1984):
“Un întreg popor/ Nenăscut încă/ Dar condamnat la naştere,/
Foetus lângă foetus,/ Un întreg popor/ Care n-aude, nu vede, nu înţelege,/
Dar înaintează/ Prin trupuri zvârcolite de femei,/ Prin sânge de mame/
Neîntrebate.”16
Retorica este diferită de tot ce scrisese poeta până atunci. Nu mai
este exuberanţă, entuziasm, ritmul este rapid, tonul grav, acuzator.
Versurile par a fi nişte dictoane, în mare parte eliptice de predicat.
Puţinele verbe existente sunt la prezentul continuu. Ca în ştiinţă. Poeta
nu minte. Redă în cel mai autentic mod posibil, dar şi în cel mai liric,
realitatea. Conţinutul e destul de explicit, deşi e alegoric. Aversiunea faţă
de dictatură este, însă, deşi manifestată direct, total dezarmat. Decreţeii
sunt copiii sau adulţii din aeastă poezie, care s-au ivit pe lume, fără să
aibă dreptul la explicaţii. Versurile sunt scurte, lapidare, dar, cu toate astea,
chiar este literatură în această poezie. Prea multă literatură, dar la fel de
multă realitate. Deranjează mesajul, din păcate, adevărul. Fiecare negaţie,
încărcată de un semantism al compasiunii pentru omenirea forţată să
suporte ideologia impusă, este urmată de o propoziţie adverstivă. Aceasta
conţine ideea de obligaţie. Ideologizarea forţată este redată prin lexeme
de tipul: condamnat, n-aude, nu vede, nu înţelege, dar înaintează, mame
neîntrebate. Este ceea ce Ştefănescu numea un lirism reflexiv (vezi ILRC,
Ştefănescu).
Transfigurarea adulţilor în copii, din această poezie, este subminată
de acel terifiant tot, în care trăiesc frunze, cuvinte, lacrimi.
Totul: “Frunze, cuvinte, lacrimi,/ cutii de chibrituri, pisici,/ tramvaie
câteodată, cozi la făină,/ gărgăriţe, sticle goale, discursuri,/ imagini lungite
de televizor,/ gândaci de Colorado, benzină,/ steguleţe, portrete cunoscute,/
Cupa Campionilor Europeni,/ maşini cu butelii, mere refuzate la export,/
ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,/ întâmpinări la aeroport, cico,
batoane,/ Salam Bucureşti, iaurt dietetic,/ ţigănci cu kenturi, ouă de
Crevedia,/ zvonuri, serialul de sâmbătă seara,/ cafea cu înlocuitori,/ lupta
popoarelor pentru pace, coruri,/ producţia la hectar, Gerovital, aniversări,/
compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,/ vin de regiune superior,
adidaşi,/ bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,/ peşte oceanic, Cântarea
10410 www.oglindaliterara.ro
României,/ totul.”17
Despre acest poem, ne relatează Alex Ştefănescu că “a fost transcris
de mâinile a mii şi mii de necunoscuţi, cunoscând astfel o mare circulaţie,
dar şi mai curios - şi mai înduioşător - este faptul că a fost completat cu
numeroase alte mostre de existenţă cotidiană de către diverşi anonimi,
astfel încât s-a transformat până la urmă într-o imensă jalbă colectivă,
într-un inventar al urâţeniei, în care erau obligaţi să trăiască douăzeci
şi trei de milioane de oameni. Poeta a devenit atunci, pe neaşteptate, o
Jeanne d’Arc a noastră. Până şi azi mai sunt unii care vor să o ardă pe
rug”18, constată criticul cu amărăciune.
O superbă creaţie aproape în stil postmodern. Decupaj din realitate,
dar totodată, şi colaj de sentimente, frânturi de idei, de gânduri, de suflet
zdrobit de uscăciunea unei societăţi fără suflu. Poezie cu iz de propagandă
anti – ceauşistă, cu iz de strigăt de ajutor, de salvare. Se simte disperarea în
această înşiruire. Nu este nimic frapant, nu este nimic subiectiv. Tonul este
prea impersonal şi, totuşi, atât de individualizat. Un individual extins la
proporţii de general. Dacă n-ar fi virgulele, am avea senzaţia că poeta scrie
fără să respire, ca într-un vis, din care încearcă să redea fiecare imagine,
cu teama de a nu pierde nimic din vedere. Este imaginea unei lumi, în
cuvinte. În cuvinte care ucid, din păcate. Şi asta pentru că oamenii sunt,
văzuţi metaforic ca nişte plante, se tem sau sunt prea laşi să se revolte:
„Noi, plantele,/ Nu suntem ferite/ Nici de boală,/ Nici de nebunie/
(N-aţi văzut niciodată/ O plantă/ Înnebunită,/ Încercând să intre/ Cu
mugurii în pământ?),/ Nici de foame,/ Nici de frică/ (N-aţi văzut niciodată/
O tulpină galbenă/ Încolăcindu-se printre gratii?)./ Singurul lucru/ De care
suntem ferite/ (Sau poate private)/ E fuga.”
Desigur, apare şi sarcasmul, care trezeşte şi mai tare mâhnirea
scietăţii. Observăm în toate aceste poezii versuri scurte. Care exprimă totul.
Parcă fiecare cuvânt este subliniat, ca şi cum i-ar atrage atenţia cititorului
să ia bine aminte la el. Pentru că fiecare cuvânt este plin de semnificaţii.
Este ca un strigăt. Şi mai au ceva comun aceste poezii. Aliteraţiile şi
asonanţele. Dar cele sumbre, cele închise şi dure: „Noi, plantele,/ Nu
suntem ferite/ Nici de boală,/ Nici de nebunie/ (N-aţi văzut niciodată/ O
plantă/ Înnebunită....?”
Tonul este mai mult decât grav, este apocaliptic.
„Eu cred că suntem un popor vegetal,/ De unde altfel liniştea/ În care
aşteptăm desfrunzirea?/ De unde curajul/ De-a ne da drumul pe toboganul
somnului/ Până aproape de moarte,/ Cu siguranţa/ Că vom mai fi în stare
să ne naştem/ Din nou?/ Eu cred că suntem un popor vegetal-/ Cine-a văzut
vreodată/ Un copac revoltându-se?”
Afirmaţia conform căreia „poezia este limbaj nu a adus întregul
bine pe care ar fi trebuit să-l producă, din cauză că a fost luată ad litteram;
dimpotrivă, efectul ei negativ s-a manifestat prin dubla eroare de a
studia limbajul cu aerul că te referi la poezie sau, invers, că, rămânând
în perimetrul poetic, poţi asuma limbajul drept obiect.”19 Poezia este,
în primul rând, idee, care, concepută într-o anumită formă, devine stil.
Limbajul este instrument personalizat, care devine astfel stil, distanţându-
se de latura materială şi apropiindu-se de cea ideatică, însă trebuie tratat,
mai întâi, ca instrument. Să vedem analogia între limbă şi limbaj, pe care
o propune Crişu Dascălu: „Limba îşi conservă condiţia de material al
poeziei, cu precizarea că ea poate fi implicată în obiectul estetic numai
printr-o deformare în raport cu ipostaza ei de instrument al comunicării
obişnuite, adică prin modificarea ei, în aşa fel şi într-atât încât, asigurând
funcţionarea textului, ea să supravieţuiască şi în calitate de limbă. Aşadar,
deformare (din punct de vedere lingvistic) şi conformare (din perspectiva
operei). Conformitatea stratului lingvistic cu opera nu trebuie interpretată
drept adecvarea formei la conţinut, ci ca anticipare a complexităţii de către
o linearitate, mişcare ce constituie însuşi limbajul poetic: o limbă pe cale de
a deveni operă. Cu alte cuvinte, limbajul poetic nu mai este limbă, fără a fi
devenit încă operă. El este procesualitate ameninţată, la limita ei inferioară,
de confundarea cu limba ( pe care o neagă) şi, la limita, superioară, de
confundarea cu opera (de care este negat).”20
(continuare în nr. viitor)
11 Ibidem, Dans în ploaie.
12 Ştefănescu, Istoria, p. 397, Ana Blandiana.
13 Ana Blandiana, Călcâiul vulnerbail, Bucureşti, EPL, 1996.
14 Ştefănescu, Istoria, p. 398, Ana Blandiana.
15 Tudor Vianu, Despre stil şi artă literară, Bucureşti, Editura Tineretului,
1957.
16 Revista “Amfiteatru”, 1984, Cruciada copiilor.
17 Ibidem, Totul.
18 Ştefănescu, Istoria, p. 400, Ana Blandiana.
19 Crişu Dascălu, Dialectica limbajului poetic, Timişoara, Editura Facla,
1986, p. 9, „Aşa se face că adeseori eseurile dedicate, în intenţie, limbajului poetic
se dovedesc a fi, de fapt, comentarii asupra poeziei, tot astfel cum nu o dată exegeza
poeziei eşuează în goale consideraţii despre limbă. În ciuda progresului cantitativ
înregistrat de cercetările întreprinse în această privinţă, definirea termenilor
respectivi este încă nesatisfăcătoare atât în ceea ce priveşte clarificarea relaţiilor
dintre realităţile pe care le denumesc, cât şi în privinţa unei mai potrivite interpretări
a poeziei ca ansamblu de opere”.
20 Ibidem, p. 18 – 19.
 Don Isaac
Abravanel
Isaac Abravanel a fost ultimul
mare învăţat al evreilor spanioli,
înainte de izgonirea acestora din
ţara care le-a fost timp de secole
o patrie. S-a născut la Lisabona,
în regatul Portugaliei, în anul
1437, tatăl său fiind trezorierul
curţii regale. Bunicul era originar
din Spania, dar a fost nevoit să
se refugieze din cauza prigoanei
începute deja în secolul XIV. La
vârsta de douăzeci de ani scrie
Boris Marian prima lucrare, „Cununa celor
bătrâni”, totodată participând la
viaţa politică a ţării. După câţiva
ani este numit ministru al finanţelor, de către regele Alfonso al
V-lea. Începe, în 1472 o lucrare care îi va consacra numele în
istoria literaturii iudaice, un comentariu la Deuteronom. Odată cu
urcarea pe tron a regelui Joao al II-lea,
Abravanel este nevoit să fugă din Portugalia, fiind acuzat, se pare,
pe nedrept, de participare la un complot condus de prietenul său,
principele de Braganza, care dorea tronul. Se stabileşte la Toledo,
în Castilia, de unde îi scrie noului rege al Portugaliei să permită
venirea familie sale, dar averea i-a fost confiscată. În 1481 este
numit ministru al finanţelor în Spania. Regele Ferdinand vede
în Abravanel un salavator al veniturilor casei regale, pentru a
continua războiul cu maurii din Granada. Drept „mulţumire”
pentru importantele contribuţii ale evreilor la civilizaţia Spaniei,
regii Ferdinand şi Isabela, la presiunea Inchiziţiei, semnează
păgubitorul edict de expulzare a evreilor, în 1492, sub motivul că
aceştia refuză convertirea. Lui Abravanel i se acordă o dispensă,
dar el preferă exilul. Trei sute de mii de evrei se risipesc în Ţările
de Jos, în imperiul otoman, în Africa, Italia, devenind utili în
acele zone.
Abravanel ajunge în regatul Neapolelui. Aici finalizează
redactarea celor două „Cărţi ale regilor”, după ce la Toledo
scrisese comentariile la Iehosua (Iesua), la Judecători şi la
Samuel. Regele Neapolelui îi încredinţează conducerea finanţelor,
până când Franţa ocupă acest regat. Abravanel se refugiază la
Messina, apoi revine la Neapole, după plecarea francezilor, îşi
continuă comentariile la Deuteronom şi la Hagada pascală.
În 1503 se află la Veneţia, unde este însărcinat cu conducerea
unor tratative cu Portugalia pentru reglementarea comerţului cu
mirodenii. Definitivează comentariile la Cărţile lui Moise (Tora
sau Pentateuhul) şi la opera lui Maimonide, marele savant de la
începutul mileniului doi. Moare în 1508, în vârsta de 71 de ani,
după o viaţă plină de peripeţii, dar şi de realizări însemnate.
Este demn de reţinut şi de recitit răspunsul său adresat suveranilor
spanioli după semnarea Edictului de expulzare a evreilor, un
răspuns demn şi înţelept, o mostră de gândire a unui vizionar. El
a prevăzut decăderea Spaniei, care a suferit circa patru secole un
regres, după plecarea unor valoroşi oameni din domeniul economic
şi cultural. El scrie - „Tragedia este şi mai mare, când Regele şi
Regina Castiliei şi Aragonului, îşi fac gloria prin expulzarea unui
popor binevoitor, blând şi nevinovat. Nu pot înţelege cum fiecare
evreu - bărbat, femeie, copil - poate să prezinte o ameninţare
împotriva religiei catolice”. Replica nu a venit niciodată, iar ceea
ce s-a petrecut până în zilele noastre nu dovedeşte decât că istoria
nu se învaţă din propriile lecţii.
www.oglindaliterara.ro
SCHIŢE UMORISTICE (3)
– SIMŢUL UMORULUI
Dentistul Kleinergrois se trezi
sâmbătă dimineaţa cu un sentiment
de deplină satisfacţie. E adevărat
că se culcase în ajun niţeluş mai
târziu, dar apucase să doarmă
neîntors. În plus, câştigase la remi,
nu contează cât, dar îl făcuse praf de
data asta pe nesuferitul ăla de Aron
Plotchemaher. Un tip încrezut,
obişnuit să câştige întotdeauna...
Şi nu-i ieşea din cap o anecdotă
povestită nu mai ştia de cine, după
ce făcuse trei palete la rând, ultima
dată cu jokerul întors. Ce mai
anecdota! Cum naiba să nu fii bine
dispus... O să i-o spună lui Menaşe neapărat. Menaşe e un tip cu simţul
umorului..
Aşa că se spală în fugă pe ochi şi, cu gândul că o să bea o cafeluţă la
Menaşe, urca un etaj şi bătu la uşa vecinului. Menaşe îi deschise, dar era
evident că nu avea chef de musafiri. Avea un obraz bărbierit şi unul plin
de spumă..
- Ascultă o poantă grozavă, începu deja să râdă Kleinergrois. Un
israelian se duce la o casă deocheata la Roma şi îi spune madamei...
- Ia loc o clipă, îl întrerupse Menaşe, să-mi termin treaba în baie.
- Hai că vin după tine, spuse Kleinergrois vesel. Vreau, îi zice
madamei, o fată care să fie...
- Scuză-mă, îl cenzura Menaşe, dar băiatul se spala pe dinţi şi nu aş
vrea să... Poate vii mai târziu!
Kleinergrois se trezi pe palier, cam nedumerit. Oamenii nu mai au
simţul umorului, se gândi. Şi sună, maşinal, la uşa lui Boris Israelovici
Glazpapier.
- Intră, intră, îl pofti gazda cu jumătate de gură. Ce faci?
- Am venit să-ţi povestesc o anecdotă, spuse vesel dentistul. Un
israelian se duce la Roma şi intră la o casă de toleranţă...
- La Roma nici nu sunt case din astea, opină gazda. M-am interesat.
Au fost odată, înainte de Musolini, dar le-au desfiinţat.
- Nu contează, se încăpăţâna Kleinergrois. E un banc.
- Cum nu contează!? Rămase pe poziţie Boris Israelovici. Dacă le-
au desfiinţat înseamnă că nu există. Nu-mi veni mie cu gogoşi...
Kleinergrois bătu în retragere, pretexta că se grăbeşte şi ieşi, convins
că a greşit. Cui se apucă el să povestească o glumă? Unui fost activist
sindical, lipsit de simţul umorului? Sună la Eliahu Iliescu. Asta e un
românaş de-al nostru, se gândi, un băiat care ştie ce-i o glumă, nu un cap
pătrat care, dacă îl scoţi din ale lui, face stop cerebral. Îi deschise doamna
Iliescu. Era în capot şi cu un prunc în braţe. De poale se ţinea zdravăn o
mogâldeaţă de vreo patru ani. Dentistul nici nu apucă să deschidă gura,
pentru că se trezi înconjurat de câţiva plozi care-i cereau ciocolată.
- Ei, fire-ar să fie, spuse scuzându-se. Nu m-am gândit la ciocolată,
eu am venit numai să-i spun lui Eli un banc.
- Eliiiii, strigă femeia. A venit vecinul să ne povestească ceva.
Strânge rufele şi vino. Hai copii, staţi cuminţi şi nenea o să vă spună o
poveste.
Kleinergrois, cu puţin efort reuşi într-o jumătate de oră să
povestească „Capra cu trei iez”i şi să se vadă plecat. E clar, se gândi, viaţa
e dură, nimănui nu-i mai arde de distracţii, oamenii şi-au pierdut simţul
umorului. Intră trist în propriul lui apartment.
- Pe unde umbli, domnule? Auzi o voce bine dispusă. Te aştept de
peste o oră, nici măcar soţia matale nu ştia unde ai dispărut.
Simon Seinerovici şedea în fotoliu şi se delecta cu o cafea.
- Ce eşti aşa de supărat? Hai să-ţi spun o anecdotă, să te înveselesc.
Dar lui Kleinergrois nu-i mai ardea de nici o glumă...
10411
 POEZIE
spre să-mi ajungă mie întunericul
Petre Don niciunde,
căci toate locurile din Univers
și ai încerca să uiți tot
ca să cred
sunt ocupate, arăcan de mine. într-un nou început
Lamă samba dream
Uimire
Țin lama cu îndârjire. porii se închid altfel cu merchandise no.5
Apăs vena din care Și iată (urlu), minutul are bot de tapir
ies scântei. Încerc tu ești tot aspirând secundele dintre pantofi și roți
din nou. ce mă mai poate trupul tău e o simfonie de stringuri
Degeaba! uimi. același cuvânt cu milioane de adn-uri
O, stârvurile multicolore de pe sambadrom
probabil că și această dansează rumba rânjind
lamă dar nici nu observ
îmi numără bine,
până și aerul, trebuie să ajungi acolo
dezamăgirile. să atingi climaxul macerării
brusc,
ai afla că dincolo nu e nimic
Bacovia trece pe plan-secund. abia când întorci capul
ploaia de confetti
Și-avea ochii Notație va sigila straturile de nisipuri mișcătoare
atât de albaștri și ramurile verzi îndoindu-se sub pasărea
încât cerul Păsările paradisului
se rușina iubesc zborul
și pentru plăcerea mai târziu poți veni
în fața privirii o să-ți povestească
lui de-a mângâia cu aripile
cerul ochilor tăi. că ligeros
și era atât de trist erau dulci și tari
încât sălciile
îi dădeau Se face seară
doar un gând urât te-ar ajuta
întâietate să termini în același timp cu ea
când dorea Mă urăsc vecinii, ultimele șapte minute necesare de
să-și umezească ticăi prea tare, nonsens
buzele. răsuflarea mea e un agonic tsunami când spiralele duble dansează bolero
(în mintea furnicilor),
Euthanasie soneria mi-a amuțit, anul acesta suntem singuri în tribune
nu mai sună la ușa mea decât cerșetorul la carnavalul din rio
(omologul meu) și cel cu cheltuielile. aplaudăm frenetic
Jarul din pieptu-mi scobit îmi spui atâtea nimicuri la ureche
arde. Dorm cu ușa descuiată
ca să poată intra recuperatorii privindu-mă-n față
Sensul iubire m-a părăsit îngustezi apoi cerul
pentru un drac de sens-păpădie. de cadavre
spre coada ochiului
Îmi picură în sânge și prietenul meu de doi ani, amânând nostalgia lui tarkowski
petale de otrăvitor-crin. să mă tragă de barbă. către alt februarie venețian
Încurc înțelesurile, Se face seară.
nu am nici o scăpare, Mă duc să descui ușa.
doctore!
Provoacă-mi, odată, parșive,
Eugenia Rada IoniTA
euthanasia... LAUR Numai puţin
Puterea poetului
necro inc. Atâta farmec în ninsoarea
stilată
Gândul celui nenumit încât norii agăţaţi de
aleargă pâcla tenebrelor. nu pot fi donator universal
dar aș vrea să-mi îngeri
Sălbăticiunea albastră lasă umbra lunii în dungă
prelevați visele
din el când voi intra în iubire Plutiri ne neînţelese
caută purul odihnă, clinică gânduri
pururi negăsind-o. sparg imensitatea de
În tăcerea furtunilor ar fi ca o folie albastră pe secunde
respirația sa un ecran alb-negru un lotus numai,
sparge lentile. brațele voastre – ogive fluorescente chinul ce undele îl poartă.
degetele smulgând Sărbătoare
Costumul un tril fiecărei sinapse
La marginea lumii, bunicile noastre
Stau întins pe pat și citesc Biblia la nu poți înțelege splendoarea ierbii înmoaie colaci învârtiţi,
întâmplare, dacă o privești de sus aşază la vatră oale de lut,
la început se înverzesc genunchii lacrimile lor taie brazde adânci
popi în negru, ca niște arbitri corupți sângele devine sevă în perfuzie
îmi amintesc de costumul meu de mire, pe mijloc de obraz.
din ea picături de plastic încins Amurgul cerne liniştit violete
aproape cad în matrițe se aşteaptă în prag copii şi nepoţi…
ros de molii, stau pe pat, zic ca într-o raclă te recompun
și vreau să fiu bun, ca Iosif care și-a iertat aceeași înălțime Povara
frații, părul tuns băiețește
deși ăștia erau niște derbedei vocea un fagure de albine sălbatice Printre spaţii siderale
și brusc mă trece un fior de plăcere când degetele lungi de preoteasă egipteană floare se jeleşte-n noapte,
mă gândesc umbra ta unduind aerul morţii plâng dar nu-i auzi,
cât de bine-mi va sta înveșmântat în labiile zvâcnind rugul chinului în flăcări
costumul de mire, precum branhiile se despică în mii de limbi.
întins ca un nesimțit în sicriul care plutește Iar în jur comete albastre
și nu ai mai respira rugăciuni închise în rază.

10412 www.oglindaliterara.ro
 File dintr-o istorie anecdotică a teatrului românesc
(flash-uri nearanjate cronologic, axiologic, ori afectiv)
1973. L-am cunoscut, la Restaurantul Casei Scriitorilor din 1972. La Institut (IATC),
București, pe marele om de teatru N. Carandino. A făcut publicistică de vine marele actor și regizor sovietic
clasă, a tradus piese importante, a scris vreo patru cărți de valoare, una Iuri Zavadski. Noi nu știam cine
din ele – De la Electra, la Dama cu camelii – fiind memorabilă; adevărat e, dar profesorul nostru Dimiu,
manual de actorie pe care studenții-actori, vai!, nu-l vor deschide vreodată. în numai trei minute, îi ridică un
Carandino era un boier al teatrului nostru, care ca orice domn, fusese închis monument: deci, mergem, alături de
de comuniști, apoi i s-a stabilit domiciliu forțat prin Bărăgan, în fine, cvasi/ anul trei actorie, să-l ascultăm (prin
reabilitat, ajunsese secretar literar la teatrul de păpuși din Brăila. De-acolo translator, firește).
a revenit în Capitală, reluîndu-și amicițiile, rubricile și viața de seară. Ușa sălii de clasă unde
Eram un copil, față de el; îl admiram pentru forța de a lupta, ne strînseserăm se deschide și
pentru ambiție, pentru cultură și eleganță. Îl salutam respectuos, sincer, apare idolul teatrului rus: înalt, cu
cînd ajungeam la restaurantul de pe Calea Victoriei, și-n care nelipsit, la chelie parțială și părul alb, distins
prima masă din colț cum deschideai frumoasa ușă a localului, stătea Eugen și conștient de admirația pe care-o
Jebeleanu, sobru, panicat de gîndul că iar se vor îmbăta boemii și vor veni stîrnește oriunde apare. Îl ascultăm
la masa lui, să-i ceară socoteală pentru te miri ce. cu interes (mai ales noi, cei cinci
Acest N.C. mai era un infatigabil admirator al sexului frumos. de la regie-teatru). Numai că la Bogdan Ulmu
Într-o seară, cînd eram la masă cu o prietenă, frumoasă foc!, mă trezesc cu un moment dat, două „gîște” de la
NC la masă, venit să-i ofere tinerei mele companioane un trandafir, fiindcă, actorie, se trezesc rîzînd ca proastele.
a spus, „frumusețea trebuie omagiată oriunde apare” (citez din memorie, Oaspetele se oprește
evident). Mîndru m-am mai simțit în seara aceea! din vorbit, le privește cu dispreț, se-nroșește și...părăsește clasa, în mod
Dar trec lunile și, într-o dimineață, la Galați, ieșit din cameră să năucitor și ne-diplomatic. Iese scandal în facultate, profesorii urlă (Moni
mă duc la bucătărie (era un apartament cu trei camere, al teatrului, în care Ghelerter, mai ales), fetele –altfel frumoase! - plîng...
locuiau trei doamne artiste; la una din ele, înnoptasem), îl văd ieșind de la Important este că l-am văzut, de-aproape, pe marele Zavadski!...
actrița C.B. pe...N. Carandino. Ne-am privit uluiți (nu ne venea să credem, 1991. La Teatrul Mic, o premieră cu un text german, montat de
niciunaia, că ne întîlnim taman acolo!); s-a fîstîcit și a schițat un semn de Vlad Mugur. Urmărind ce se petrece pe scenă, deodată, îmi intră-n nări un
exgerată amiciție, ieșind grăbit. plăcut, dar neadecvat miros de friptură. Mai ales că era un spectacol tragic,
După asta, am aflat că marele Carandino făcuse o pasiune pentru nu Scrisoarea...lui Ciulei.
mai tînăra actriță și că de ani de zile venea la Galați, s-o vadă pe scenă, ori Ies pe hol să văd ce se petrece; acolo dau peste Dan Micu
acasă. Frumos! Cine știe să iubească, la orice vîrstă, nu trăiește degeaba... (directorul teatrului) care coboară grăbit la subsol (unde era bufetul) și urlă
După 89, Carandino a revenit în stafful Partidului Țărănist; a isteric la niște actori ebrietați care frigeau ceva. Incredibil, nu?!
murit la timp însă, pentru a nu asista la decăderea istoricului partid...

Fernando Botero - sau lângă numeroase cariere de marmură. Munca lui devine recunoscută , căutată
şi expusă în toată lumea. După anii 80 Botero preferă sa facă sculptură care
se aseamănă picturilor sale. În 1973 se mută la Paris cu Cecilia Zambrano.

Cultul obezităţii extreme Cei doi au un fiu Pedro, mort într-un accident rutier la numai 5 ani. 

Obsesia obezităţii 

Adrian Grauenfels Admirator al deformaţiei voite, întâlnită la Pierro de la Francesca

şi la Picasso, ea devine la Botero referenţa , standardul unei noi estetici şi
Fernando Botero - sau Cultul obezităţii frumuseţi găsită în obezitate. 
extreme  Botero expune o operă eclectică, influenţat de expresionism şi abstract
dar dezvoltă în timp un stil personal, în care personajele sunt ca niste păpuşi
1932 - Se naşte Fernando Botero - Pictor, de gumă umflate într-o obezitate exagerată.  După cum explică scriitorul
sculptor, caricaturist, portretist Columbian.  Vargas Llosa anatomia excesivă nu degradează ci este un rafnament al unor
La 12 ani capătă instrucţie de matador persoane în carne şi oase , finite plastice care populează o lume a lor , a
în paralel cu şcoala normală. Să nu ne mirăm formelor şi a culorilor. 
că primele sale picturi sunt inspirate de arena Stilul sau numit situaţional include naturi moarte şi peisaje populate
cu tauri. La numai 16 ani prezintă picturi de personaje care se aseamănă. Se pictează pe sine ca bărbat sau femeie, în
înregiunea să natală Medellin. Avea un caracter poziţii sau situaţii uneori bizare. Seturile au şi ele umor, au maliţie, satirizând
rebel, protestatar şi este expluzat din şcoală momentele vieţii sau ridicolul unor personaje de proporţii exagerate plasate
când produce vâlvă cu un articol scris pentru în aspectele banalului cotidian. 
un ziar local în care laudă cu entuziasm non- Botero explică înclinaţia să spre obez astfel: „Un artist este atras de de
conformismul artei lui Picasso. Discuţia despre importanţa distorsiunii a fost anumite forme fără să ştie cauza. Adopţi o poziţie, mai mult intuitiv, mai târziu
privită de autorităţi că fiiind obscenă.  e posibil să găseştiraţiunea acestei alegeri. Devine convins că exagerarea
Artistul se mută la Bogota şi acolo cunoaşte avangarda locală , crema proporţiilor este esenţa artei sale, probabil influenţat de exuberanţa natrurala
inteligenţei , pictori care se întâlneau la Cafeneaua „Automatică”.  a Columbienilor şi a Columbiei, o ţară condusă de o mare doză de exagerare “
La numai câteva luni de la sosire Botero deschide o după cum o vedem descrisă în romanele lui Garcia Marquez. 
expoziţie solo. Cu banii câştigaţi din vânzarea tablourilor O altă direcţie a fost parodierea marilor maeştrii care
îşi permite să călătorească în Europa. A studiat la Madrid, i-a adus o internaţională celebritate şi recunoaştere. Botero
la muzeul Prado şi a cercetat frescele lui Giotto la Florenţa rămâne un pictor original şi neafiliat vreunei mişcăriartistice.
în Italia. Se mută la Paris că să studieze operele Luvrului. Mai toate pânzele sale au accente satirice, umor, ne amuză şi
Dar partea importantă a experienţei sale o capătă în Italia. ne pun pe gânduri la graniţa fină dintre real, suprarealism şi
În 1956 se însoară cu Gloria Zea şi se mută cu proaspăta imaginar. Este inteligenţă şi înţelepciune în munca sa care a
soţie în Mexico unde întâlneşte arta lui Diego Rivera. Stilul rămas nealterată timp de câteva decade. 
lui Rivera , opulenţa lui Ingres, îl determină în alegerea În anul 2005 Botero capătă un mare ecou internaţional
drumului sau artistic.  după expunerea în Europa a seriei de tablouri Abu Ghraib,
În 1956 expune la New York, faima lui creşte şi la picturi care denunţă abuzurile americanilor în deţinerea
numai 26 de ani este numit profesor de pictură la universitatea prizonierilor în timpul  războiului cu Iraqul. Aceste tablouri
din Bogota. Din anii 60 trăieşte la NY şi se separă de Gloria nu au fost vândute ci donate muzeelor. Botero este expus azi
Zea. La NY întâlneşte ostilitate din partea criticii care era în în marile capitale, parcuri şi muzee din Europa şi America.
marea majoritate de formaţie expresionistă. Schimbarea se Îl găsim la Roma, Londra, Ierusalim sau Madrid în statui
produce în anul 1961 când muzeul MOMA cumpără faimoasa care ne surprind şi produc zâmbete, ele induc nevoia a
sa replică pentru “Mona Lisa la 12 ani”.   În următorii ani fi fotografiate prin bucuria şi mirarea estetica indusă,
Botero oscilează între Columbia, Europa şi NY. Din 1983 adrenalina oricărei arte .
începe să producă sculpturi. Locuia în Italia la Pietrasanta

www.oglindaliterara.ro 10413
 FENOMENUL FILONULUI FRANCEZ ŞI Pe de-altă parte orice investigaţie modernă
a operei literare a lui Alexandru Macedonski nu

GERMAN ÎN LITERATURA ROMÂNĂ poate ignora, în conceperea demersului critic,

necesara sa dublă raportare la istoria literară,
adică atât în raport cu momentul contemporan
(MACEDONSKI, GOETHE, EMINESCU) din evoluţia liricii româneşti, cât şi faţă de starea
existentă în dezvoltarea poeziei mondiale. Ca
La 74 de ani Johann Wolfgang Goethe se îndrăgosteşte de o şi în cazul lui Eminescu, evaloarea specificităţii
tânără de 19 ani, cerând-o în căsătorie, dar, îi despărţeau prejudecăţi liricii macedonskiene rămâne imposibilă în
de ordin moral, realitatea senectuţii şi apoi refuzul părinţilor ei. afara unor perspective complexe, anvergura
Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru, în septembrie 1823, poetul deschiderii orizontului critic trebuind să respecte
n-ar fi scris şi tulburătoarea sa „Elegia de la Marienbad”, care este specificitatea profundă a operei analizate, de o
un zguduitor „cântec al dorului şi al renunţării” (Tudor Vianu). monumentalitate indiscutabilă în ambele cazuri.
Acest poem este o creaţie de vârf al liricii goetheene, şi în acelaşi Poet de talie naţională, Macedonski nu poate fi
timp operă de referinţă a literaturii universale, poemul exprimând înţeles şi explicat decât din perspectiva literaturii
tragedia unui spirit care a mizat totul pe câştigarea conflictului române ca fenomen al literaturii universale.
cu timpul. Poetul povesteşte mai târziu că prima formă a scris.o Formaţia franceză a poetului Macedonski,
imediat după plecarea din Marienbad pe drum, din popas în popas, realitate tot atât de indiscutabilă ca şi opoziţia
până seara a scris întregul poem. sa faţă de junimism, nu reprezintă, în contextual
Un sentiment asemănător, al „dorului şi renunţării”, este literaturii române, un fapt izolat. Orientarea
exprimat în literatura română de către Mihai Eminescu în „Odă” literaturii române spre o Europă francofonă poate
Al Florin Ţene (în metro antic), fiind una din cele mai cutremurătoare poezii fi constatată încă înainte de paşoptism, fereastră
scrise în literatura română. Investigaţia comparată poate da seamă deschisă spre Franţa îngăduind de multă vreme
şi de goetheanismul scriitorului român, atât de teoretizat la noi, de scriitorilor români nu numai contemplarea
la studiul lui H. Sanielevici, din „Noua revistă română” (nr.3, 1900), până la cărţile lui Ion Roman, experienţelor sale fundamentale (clasicism,
din 1981, ori Zoe Dumitrescu Buşuleanga, în 1986, dedicate relaţiilor lui Eminescu cu literatura romantism etc.), ci şi contactul cu valorile
germană. Elegia lui Goethe debutează sub semnul descoperirii iubirii pământene cu aceea divină, literare la care cultura franceză făcea referinţă
în geografia unui cosmos îngheţat, ce oferă însă graniţa permanenţei. Acest poem a fost scris pe o (clasicismul greco-latin, literatura Renaşterii
hârtie specială, încadrată într-o ramă de marochin roşu. Şi i-a fost dăruită de Goethe lui Eckermann, italiene, romantismul englez).
la 16 noiembrie 1823, ca o lectură de taină. Spre deosebire de poetul german Odă (în metro antic ), De la faimosul „Scrieţi, băieţi, numai
tipărită în ediţia Maiorescu din 1883, dezvoltată dintr-o proiectată odă pentru Napoleoan, concepută scrieţi!”, al lui Heliade, trecând prin opera lui
la Berlin, prin 1873-1874, atacă problema morţii din unghiul de vedere al juvenilităţii triumfătoare, Grigore Alexandrescu, literatura română pre-
înţeleasă ca vârstă statuară a omului. Starea de asceză interioară, decurgând din dialogul exclusiv cu eminesciană face dovada unei febrile căutări
un cer al stelelor fixe, dă sentimentul deplinătăţii fiinţei, al înţelegerii sinelui. Omul edenic al Odei nu a modernităţii pe cale mai variate register, fără
este un innocent, după cum nu este nici întruchiparea unei conştiinţe in nuce. Măreţia sa, eminamente preocuparea de a adânci cercetarea resorturilor
romantic, rezultă dintr-un titanism asumat, din trăirea unei vocaţii: „Nu credeam să-nvăţ a muri expresive ale formelor literare la nivel structural,
vreoadată: Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători la steaua Singurătăţii”. acolo unde obţiunea pentru un stil înseamnă
Vulnerabilitatea sa în ordine existenţială nu ţine de imposibilitatea concretizării în spirit, ca la Goethe, absorbţia sa ca forma mentis.
ci de reactivitatea la o formă aparte de maculare- suferinţa „dureros de dulce“. În perioada aceea, literatura pre-
Frumoasa operă eminesciană „Odă” (în metru antic) exprimă, într-o formă sintetică, sui generis eminesciană - până pe la 1870, în mare măsură
câteva din trăsăturile de bază ale creativităţii sale genială. Este forma în principal de o înţelegere una a Munteniei şi a Moldovei – „provine” din
a discursului literar drept logos esenţial, situaţie în raport cu care ideea de pretext se atomizează, Franţa. Iar sensul care se cuvine dat verbului
deoarece poezia emană din străfundurile conştiinţei. Numai într-o astfel de perspectivă devine limpede utilizat aici se desluşeşte cu maximă claritate
cum „Oda”, în comparaţie cu „Elegia” lui Goethe, trăieşte în alt spaţiu ideatic şi oferă alte soluţii dacă raportăm nevoia de literatură, ca fapt
pentru aceeaşi temă, a „dorului şi renunţării”. Foame de real şi dorinţă de eternizare a efemerului, pe cultural, la nevoia timpului pentru obiecte
de o parte, utopia titanică a geniului liber, pe de alta. aparţinând lumii concrete. Folosind cuvintele lui
Descoperim prea puţine lucruri comune între „Odă” şi „Elegie”. De unde şi constatarea unei Roland Barthes, vom constata că apariţia unor
la fel de puţin plauzibile înrâuriri a creaţiei scriitorului german asupra operei eminesciene. Goethe noi nevoi este indisolubil legată de admiterea, ca
era un bun teoretician al conceptului de lectură universală şi al celui de literatură ocazională: „Toate soluţie, e exact acelor modalităţi de a le obţine
poeziile mele sunt poezii ocazionale, inspirate din realitate şi avându-şi rădăcina în realitate. Nu pun şi pune la ADĂPOST, CA VALORI, PE CARE
nici un preţ pe poeziile plăsmuite”. Poetul german acorda realităţii calitatea de cheie şi de primum SOCIETATEA LE-A DESCOPERIT ŞI LE-A
movens al lumii ficţionale, incapacitatea de a te „supune la obiect” fiind o tară iar puterea de a FETIŞIZAT ÎN ACEEAŞI PERIOADĂ.
răspunde impulsului dat de viaţă suprema calitate a sensibilităţii creatoare. Pentru Eminescu literatura Aşezarea experienţei franceze în adâncimea
ocazională aproape n-a existat, iar raportul între ficţiune şi realitate se rezolva prin conceperea creaţiei expresivităţii, acolo unde se desluşeşte resursele
artistice ca expresie a dramelor conştiinţei.Pentru Goethe, moartea spiritului însemna pierderea forţei motivaţionale ale adevăratului stil, reprezintă
de a privi viaţa, pentru Eminescu, perspectiva sa era dovada omniprezentă a nimincniciei eforturilor doar o opţiune în cadrul suitei de exigenţe ale
umane şi, în acelaşi timp, garanţia izbăvirii de suferinţă. unui timp şi ale unei epoci.
Macedonski rămâne însă tributar, în
chip esenţial, unei viziuni paşoptiste, de
extracţie heliadescă, a raporturilor literare.
Într-o perioadă în care poezia eminesciană
ilustra strălucit modul în care etapele pot fi
arse din direcţia unei beletristici funcţionale,
prin progresiva abandonare a straiului inutil,
Macedonski se complace în imitaţii facile ale
unor modele presupus ilustre, practica eufonia, se
încăpăţânează să demonstreze genialitatea unor
lucrări pe care nu le remarcă nimeni, îşi traduce
şi îşi public la Paris opera în jurul cărora face
mult zgomot, pândind disperat reacţia criticilor
la modă.
Dacă acest univers al lui Macedonski n-ar
fi străbătut de falia unui dezechilibru major,
care-l transformă pe poet din mostră de inadaptat
în victimă tragică. Fiindcă în spatele cuvintelor
incriminate se ascunde un alt tip de sensibilitate
Cenaclul „Duiliu Zamfirescu” Focşani - aripa tânără
decât cel eminescian.

10414 www.oglindaliterara.ro
 UN ROMAN ISTORIC ÎN CALIGRAFIA
UNUI HAIJIN VALAH
Vestitul autor de micropoeme-
haiku – din Dacia (de România), până-n
India, Australia şi Japonia (după un
debut de haijin matur, chiar în autorizat-
bucureşteana revistă a lui Florin Vasiliu,
Haiku, nr. 2 / 1990, avându-şi roadele
de-aproape un deceniu împetalate
în primul său volum de „tristihuri
creştine în spirit haiku“, Via Dolorosa
– Bucureşti, Editura Fiat Lux, 1998
–, debut editorial ce fu urmat de alte
valoroase micropoeme-haiku „de
direcţie zonală“, cu circuit asigurat şi în
spaţiul anglofon: Faţa nevăzută a lunii /
Ion Pachia- The Moon’s Unseen Face – Bucureşti,
Tatomirescu Editura Semne, 2001; Arca lui Noe
/ Noah’s Ark, Târgu-Mureş, Editura
Ambasador, 2003; Ikebana, Bucureşti,
Editura Orion, 2005; etc.) –, Vasile Moldovan (născut în aleasa zodie a
Gemenilor, la 20 iunie 1949, în localitatea Şopteriu, din judeţul Bistriţa-
Năsăud, cu copilărie, studii elementare şi gimnaziale, între anii 1956 şi
1963, pe meleagul natal, cu studii liceale la Teaca de Bistriţa-Năsăud, între
anii 1963 şi 1966, încheiate / bacalaureate în anul şcolar 1966 – 1967, la
Colegiul Militar Ştefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc, cu Şcoala
Superioară de Ofiţeri Activi Nicolae Bălcescu din Sibiu absolvită în anul
1970, după care, între anii 1975 – 1979, frecventează cursurile Facultăţii
de Jurnalistică – Universitatea din Bucureşti, încununându-le, în anii 1995
şi 1996, printr-un Curs Postuniversitar de Jurnalistică şi
Ştiinţele Comunicării, funcţionând până la pensionare
ca jurnalist / publicist la gazetele militare Grănicerul
şi Apărarea Patriei – revistă ce, după Revoluţia Valahă
Anticomunistă din Decembrie 1989, devine, potrivit modei
anotimpurilor post-decembriste, Observatorul militar),
surprinde Distinsul Receptor de proză, cu un interesant
roman de factură istorică, Descăunarea (2014)*, ce stă sub
un „polivalent“ motto paremiologic-valah (prin analogie
/ „substituţie“ după „etalonul“ lansat de marele scriitor
poliedric, Dumitru Radu Popescu: din folcloricul circuit
valahofon, Apa trece pietrele rămân, devine – la autorul
primei capodopere romaneşti a paradoxismului, «F», din
anul 1969, prin „substituţia“ pietre – bivoli, Apa trece bivolii
rămân, ceea ce face să se iţească la haijin-romancierul din
„radiografierea“ noastră, întru îmbogăţirea paremiologic-
valahă de registru înalt / cult, dar printr-o dublă substituţie,
apă – domnie / domnii şi piatră / pietre – scaun / scaune-ale-
regalităţii), Domniile trec / scaunele rămân –, roman a cărui
acţiune – dinspre revoluţionarismul Paşoptist / re-Unionist al unor puternice
personalităţi istorice de nobili eroi-masoni din Principatele Valahe al Daciei
Nord-Dunărene (Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan
Cuza, Mihail Kogălniceanu ş. a.) „principate“ aflate între roţile dinţate ale
celor trei imperii evmezice şi burgheze, Imperiul Otoman / Turc, Imperiul
Habsburgic (redenumit, din 1867, Austro-Ungar) şi Imperiul Ţarist / Rus
–, în temeiul unei acribioase documentări, reconstituie anotimpurile „unei
vremi excepţionale“ pentru Valahimea de pe segmentul temporal marcat
de anul 1849 (luna mai), al al exilului fruntaşilor revoluţionari-paşoptişti
din Iaşi, al „desţărării“ a treisprezece lideri valahi ai «mişcării celor o mie
de la Hotelul Central din Iaşi» (p. 5, evident, în rememorarea, în „oglinda
retrovizoare“ a eroului central), şi de anul 1866 (11 / 23 februarie), an al
„loviturii de stat“ (cf. cap. Lovitura de palat , pp. 197 – 200), adică anul
„descăunării“ / „abdicării“ şi al „exilării“ prim-conducătorului nostru de
„stat modern“, Alexandru Ioan Cuza, făuritorul celei de-a VIII-a re-Uniri
parţiale a Valahimii, de la 24 Ianuarie 1859 (mai exact spus, a re-Unirii
Principatului Valah al Moldovei cu Principatul Valah al Munteniei, între
hotarele anticei Dacii), în statul naţional al României, nu al Daciei, cum
era firesc (pentru că „imperialii“ – ca dintotdeauna, „de la Roma citire“ –
n-au permis ca statul nostru naţional să-şi poarte strămoşescul nume, Dacia,
aşa cum doreau: Kogălniceanu, Bălcescu, Cuza, Alecsandri ş. a., după cum
atestă existenţa organului de presă pregătitor de re-Unire, Dacia literară,
încă din 1840, şi nici Principatele Unite ale Valahilor, desigur, spre a nu se
trezi conştiinţa naţional-valahă).
Admirabila „materie sensibilă“ a romanului istoric de factură „clasic-
de-modernă“ (adică fără „analiză de tip proustian“, dar şi fără a cădea în
„celebre fluvialităţi“, aidoma celei romantic-sadoveniene din «Fraţii Jderi»,
în trei volume apărute în anii 1935, 1936 şi 1942, ori a celei realist-
www.oglindaliterara.ro
camilpetresciene, din «Un om între oameni», în cinci volume, apărute între
anii 1953 şi 1957, în ciuda proletkultismului stalinist-paukerist ce „a
masacrat“ / „holocaustat“ excelenta intelectualitate / scriitorime din
România, cea formată în epoca interbelică, spre a se impune „omul nou“,
„comunistul“, homo sovieticus, în ultimă instanţă), Descăunarea, de Vasile
Moldovan, se structurează cu „exactitate“ / „economie“ de haijin, după
toate rigorile „omniscientei“ naratologii istoric-veridice, în douăzeci şi
nouă de capitole, purtătoare de titluri sintetic-grăitoare: Desţărarea (cu
„deschidere“ romanescă, prin gândurile din oglinda „retrovizoare“,
„paşoptistă“, a eroului central, Alecu / Alexandru Ioan Cuza, polarizate de
exilul de mai-1849, din Iaşi, a celor 13 lideri ai mişcării revoluţionar-
burgheze, „hăituiţi“ de Agia lui Mihail / Mihalache Sturza, născut la Iaşi, în
24 aprilie  1794 – mort în 8 mai  1884,  la Paris, fost „rege“ / „domn“
al  statului medieval-valah al Moldovei,  din  aprilie 1834 şi până în iunie
1849: «Cum se învârte roata lumii ! Atât de repede încât nu-i mai vezi
spiţele. [...] Era pe la începutul anului 1849. Visele îndrăzneţe ale căuzaşilor,
din rândul cărora făcea parte şi Alecu, sfârşiseră într-un coşmar. Mişcarea
celor o mie de la Hotelul Central din Iaşi se stinsese ca un foc de paie.
Treisprezece dintre animatorii mişcării s-au văzut nevoiţi să ia [...] cruntul
drum al exilului, al desţărării»; celelalte „secvenţe“ de retrovizoare gânduri
ţin de segmentul temporal în care eroul central, „coborând treptele Palatului
Administrativ“, ca «nou pârcălab de Galaţi», fixează momentul sosirii în
vestitul oraş dunărean a lui Grigore Alexandru Ghica / Grigore Ghica al
V-lea, «cel din urmă domn al Moldovei» – p. 5 –, născut în Botoşani, în anul
1807 – mort în 24 august 1857, la Paris, fost domn al Moldovei în două
rânduri: mai 1849 – octombrie 1853 şi octombrie 1854 – 3 iunie 1856;
vestita-i familie boieresc-fanariotă dăduse Valahimii «şapte domni,
împreună cu cel de faţă» – p. 7; unul „dintre cei şapte“,
Grigore Ghica al III-lea, a fost decapitat, la ordinul Porţii de
Istambul, pentru că „a avut îndrăzneala de a deplânge în
mod public“ vânzarea nordului Moldovei – provincia, adică
dacica „ţară de râuri / munţi“, Bucovina, de către Imperiul
Otoman, la „un preţ“ derizoriu, Imperiului Habsburgic;
«cel care îi urma pe scaun [lui Mihail / Mihalache Sturza] se
afla, iată, pe iahtul luxos, care urma să ridice peste două
ceasuri ancora şi să se îndrepte, trecând pe una din gurile
Dunării, spre Galaţi, unde avea să debarce cu numeroasa lui
suită, la fel de avidă de tărire şi de bani, ca şi cea care fusese
nevoită să se retragă...» – p. 6), Priveghiul (cu o „reînviere“
a atmosferei de „priveghi-petrecere“ cu cartofori-băutori,
adică, în litera romanului, cu «jocul de cărţi, înjurături fără
adresă, bârfă măruntă [...], ceşti de porţelan, chinezeşti, cu
cafea aburindă, stacane din sticlă de Murano, pline cu vin
de Bordeaux, scrumiere de argint, farfurii întinse, de
porţelan franţuzesc, înflorate cu simţ artistic, doldora de
gustări reci şi calde – totul semăna cu o petrecere deşănţată, nu cu un
priveghi...» – p. 16 sq. –, din noaptea de 24 august 1857, a morţii lui Grigore
Alexandru Ghica şi din ziua / noaptea de 25 august, de dinaintea
înmormântării sale de la Paris, priveghi la care asistă şi Elena Cuza, cu
aproape toate atributele „personajului catadioptru / reflector“: «În faţa
reşedinţei prinţului, simţi că i se taie picioarele. Cineva arborase la poartă
tricolorul românesc în bernă. Deci nu putea fi vorba de moartea doamnei
Leroi. [...] În salonul larg şi luminos, Grigore Alexandru Ghica Vodă
repausa pe o canapea Louis XIV. Aşa vroise distinsa văduvă.» – p. 15 sq.),
În audienţă la Napoleon (unde-i vorba despre celebrul medic militar francez
stabilit în Valahime, Carol Davilla, ce – acompaniat de Elena Cuza – merge
în audienţă la Versailles, la Napoleon al III-lea, cel ce „promulgă“, «prin
înalt Decret, asimilarea Şcolii [...] de Medicină din Bucureşti cu şcolile
secundare de medicină şi farmacie din Franţa», p. 28), Din nou acasă
(capitol ce surprinde pe Alecu / Alexandru Ioan Cuza, vizitându-şi, pe-o
ploaie deasă, casa părintească, unde se mai afla doar bătrâna-i mamă,
Sultana Cuza, pe care „o dureau grumajii“, tot uitându-se pe «drumul
Galaţilor», tot sperând să-i vină odorul ca un „ghinerar“ «cu galoane-
nflorate» – p. 34), Lecţia de anatomie (din care aflăm că «lui Alexandru îi
făcea o deosebită plăcere să discute cu mama lui chestiuni politice; n-a avut
parte să pună ţara la cale cu tatăl său; când trăia el, Alexandru era prea tânăr
ca să-l intereseze asemenea treburi; [...] tâlcul politicii îl deprinsese la Paris;
plecase hotărât să se întoarcă medic, dar lecţia de anatomie „pe viu“ [...] l-a
dat gata» – p. 36; fiindcă „lecţia de anatomie“ se făcea „în realitate“, pe
î
cadavru; şi Alecu „leşină“ – ceea ce-l determină să renunţe la Facultatea de
Medicină şi să urmeze cursurile Facultăţii de Drept), Scara din vis (un vis al
mamei, cu un Alecu / Alexandru voinic, ce încerca să ajungă la rodul din
„creştetul“ marelui nuc bătrân de-acasă – Axis Mundi Dac-Vallahorum –,
înnădind / „unind“ scara «de la podul casei» cu «scara de la fânar», urcând
10415
şi tot culegând nucile, dar, în ultimă instanţă, spre a ajunge la cele din vârf,
cere ajutor mamei sale ca să-i aducă şi cea de-a treia scară – în sacră
simbolistică întru re-Unirea celor trei Principate / State Evmezic-Valahe din
Dacia Nord-Dunăreană, „vis“ aproape bimilenar al Pelasgimii > Valahimii
din Dacia lui Burebista / Regalian), Voia Providenţei (e un capitol al
ascensiunii eroului central pe treptele „uneori abrupte“, până-n vârful
piramidei sociale, graţie vrerii Providenţei: 1. «făcuse politică în ’48 dintr-o
pornire lăuntrică; fusese luat de valul revoluţiei»; 2. «întâlnirea cu totul
întâmplătoare de la Istambul, a prinţului Grigore Alexandru Ghica, a fost
pesemne voia Providenţei; după instalarea în domnie, el i-a trimis mesager
în taină cu sfatul să se întoarcă discret, fără zarvă, ca să nu atragă atenţia
neprietenilor; şi de cum s-a întors, l-a repus imediat în drepturi; pentru
început, în funcţii modeste şi mai depărtate de cetatea de scaun, ca să nu-l
ia la ochi prigonitorii săi; după mazilirea domnitorului, Cuza vroise să
renunţe la cariera administrativă»; despre Grigore Alexandru Ghica,
documentele spun că ar fi cumpărat de la „imperiali“ tronul Moldovei,
„pentru a doua oară“, prin octombrie 1854, cu un milion şapte sute cincizeci
de mii de galbeni / franci de aur; la plecarea ex-„regelui“ / domnitorului din
portul Galaţi, spre Paris, Grigore Alexandru Ghica a predat „în taină“ lui
Alexandru Ioan Cuza «registrul cu prescripţiile pentru [re-]Unire» – p. 42
sq.; 3. «i-a surâs norocul; şi în dragoste, şi în carieră; [...] în numai şase luni,
parcursese o carieră strălucită, trecând prin toate gradele: de la sublocotenent
[...] până la colonel» – p. 44), Balotajul (în „panoul central“ al acestui
capitol, sunt pe cale de „auto-portretizare“ două personaje colective în mare
înfruntare „electivă“; pe de o parte a „baricadei“, Partida Naţională, cu 33
de deputaţi, «al cărei cuvânt de ordine era [re-]Unirea», şi, de cealaltă parte,
Tabăra „Statu-Quo“-ului, alcătuită din 22 deputaţi „oscilând electiv“ între
Mihalache Sturdza ce domnise în Moldova între anii 1834 – 1849, v. supra,
fost domnitor ce, «pentru a-şi scoate fiul din cursa princiară [...], invocase
faptul că beizadea Grigore slujise în armata otomană cu numele de Muhlis-
Paşa, având gradul de general de divizie» – p. 45), Lovitura de teatru
(„fixează eroina-catadioptru“, Elena Cuza, «într-o seară de iarnă, în casele
bătrâneşti ale familiei Rossetti Solescu din Iaşi»; recent întoarsă din Italia,
«cu vaporul şi cu trenul» – pe tot drumul fiind însoţită de imaginea lui
Garibaldi, „capul politic“ din Roma acelei vremi, ce-i atrăsese atenţia,
îndeosebi prin aserţiunea «Aveţi, sunt sigur, un Garibaldi al dumneavoastră»,
p. 47 – Elena Cuza se arată mândră de soţul ei, pe care «dorea cu ardoare
să-l vadă înălţat la rangul de hatman; cu acest gând, pare-se, aprinde
«candelabrul cel mare, cu 12 braţe de argint», pentru fraţii rosetteşti şi
pentru invitaţii lor la îmbelşugata cină; discuţiile de la masă sunt focalizate
«pe un singur subiect [...]: cine urma să fie ales domn?»; Alexandru Ioan
Cuza se arată plictisit de discuţia despre alegeri şi pleacă la teatru),
Maratonul alegerilor (în „panoul central“ al acestui capitol se află scena
electorală valah-moldavă cu o serie de puternice personalităţi politice ale
anotimpurilor din „ajunul re-Unirii“: Vasile Alecsandri, Al. Beldiman,
Lascăr Catargiu, Costache Negri, Constantin Hurmuzaki, Mihail
Kogălniceanu, Petrache Mavrogheni, Lascăr Rosetti ş. a., între care şi N.
Pisoschi, cel ce propune ca Alexandru Ioan Cuza să fie Domn), În culmea
gloriei (este „capitol de punct culminant-romanesc“, „polifocalizat“ pe
ceremonialul de învestire, pe discursul lui Kogălniceanu la înălţarea lui
Alexandru Ioan Cuza în „tronul Moldovei lui Ştefan cel Mare“, pe discursul
lui Cuza, pe inspectarea cazarmei de la Copou, pe epistola mitropolitului
Nifon prin care Al. I. Cuza este anunţat că a fost ales şi domn al Munteniei
[«Azi, 24 Ianuarie 1859, la şase ore seara, Adunarea Electivă din Valachia,
procedând conform Constituţiei, a ales pe Alteţa Voastră, în unanimitate, ca
Domn», p. 80], fiind invitat «să ia guvernarea Ţării», pe sosirea Delegaţiei
din Muntenia, «alcătuită din Nicolae Golescu, C. A. Rosetti, Ioan Emanoil
Florecu, Scarlat Cretzulescu, Barbu Slătineanu şi episcopul de Argeş» – p.
81 –, la Cabinetul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza; etc.), Valiza de lemn
(e un capitol dedicat pregătirii voinicului Vasile Barbălată spre a se înrola în
din armata naţională), Marşul forţat (oglindeşte „fuziunea“ celor două
armate ale Principatelor Unite Valahe, Moldova şi Muntenia, într-o singură
armată a statului modern al României: «Ordinul era limpede. Aveau de
străbătut în marş forţat jumătate din Moldova şi un sfert din Muntenia», p.
103 sq.), Maiorul de protocol („urmăreşte“ inspecţia făcută de Alexandru
Ioan Cuza, comandantul suprem al armatei României, «în tabăra de la
Floreşti-Prahova», în obiectiv fiind «unităţile de elită»), Focul din tabără (e
„consacrat“ stingerii realist-simbolice a unui puternic incendiu la tabăra
militară din Floreşti-Prahova: «La trei zile după venirea Domnitorului în
tabără», când «s-a dat alarma; nu alarma de exerciţiu, nici cea de luptă, ci
una pentru stingerea incendiilor» – p. 123), Laxativul vienez (redă şi „o faţă
nastratinească“ a medicului Armatei României, francezul Carol Davilla – ce
convinge Instanţa Bucureşreană de la Tribunalul Mare să-l elibereze din
lanţuri pe medicul acuzat pe nedrept de malpraxis, Fialla; deputatul Ioan
Cantacuzino chemase la moşia-i pe medicul Fialla spre a-i trata «de
constipaţie cronică» o rudă apropiată; medicul îi prescrie «apă laxativă
vieneză»; «la scurt timp după ce a băut din laxativ, nepotul de văr de cuscru
a dat ochii peste cap»; pentru judecarea medicului Fialla este chemat la
Tribunal vestitul medic militar, Carol Davilla, şi i se înmânează drept „corp
delict“ «un flacon golit pe jumătate» – p. 139 –, cu apa / laxativul vienez;
Davilla examinează „flaconul“, «destupă apoi sticluţa», „o duce la nas,
inspiră, îşi dă capul pe spate, duce flaconul la gură“ «şi cât ai zice peşte»,
„soarbe întregul conţinut“, întorcându-se şi spunând către „onorata instanţă“:
10416 www.oglindaliterara.ro
«–Apă de Viena, domnilor. Apă laxativă. Priviţi la mine, n-am nici pe dracu
!»; imediat după judecată, Carol Davilla se reîntoarce în Tabăra Militară de
la Floreşti-Prahova), Manevră în dublă partidă (îşi îndreaptă „obiectivul“, în
22 august 1859, la Floreşti-Prahova, într-adevăr, asupra „manevrelor
militare în dublă partidă“), În drum la Constantinopol (este capitolul
consacrat pregătirii vizitei la Istambul, în capitala Imperiului Turc, a
„regelui“ / „Domnului“ Alexandru Ioan Cuza al României, «în vederea
recunoaşterii [sale şi a statului României] de către sultanul Abdul Medgid»;
„dubla alegere“ a lui Al. I. Cuza la conducerea Principatelor Valahe, atât în
Moldova cât şi în Muntenia, deranjase foarte tare pe imperialii de Istambul,
pentru că şi aceste „principate“ fuseseră câteva secole sub dominaţie
otomană» – p. 150; apoi „obiectivul romanesc se îndreaptă“ asupra călătoriei
cu vaporul, de la Galaţi până în Bosfor şi primirii «pe care sultanul [Abdul
Medgid Han] a făcut-o Domnului Cuza şi suitei sale [...], peste aşteptări» –
p. 155), Răul de mare („eternizează“ mai întâi pe coala de hârtie ca spuma
Mării Negre „uimirile“ / „reacţiile“ sergentului Vasile Barbălată, a
camaradului său, Mihai Mailat ş. a., la „răul de mare“ care i-a încercat «pe
corveta Balcan», la reîntoarcerea din Imperiul Otoman / Bosfor în România;
apoi: vizita la Iaşi a lui Alexandru Ioan Cuza, discursul ţinut de Domnul
României în faţa Adunării Guvernanţilor Moldovei etc.), Dragoste la prima
vedere (relevă: profunda „iubire la prima vedere“ a medicului colonel,
Caroll Davilla, faţă de tânăra Ana / Anica Racoviţă, nepoata prietenilor săi,
fraţii Golescu; acceptarea de către Davilla, în vârstă de 33 de ani, a provocării
la duel a unui locotenent, Apostolescu, în etate de 22 de ani, «un snob, un
înfumurat; în loc să-i păstreze recunoştinţă pentru faptul că l-a tratat fără
cusur, şi încă de-o boală lumească, o boală care nu face cinste nici măcar
unui cavaler, darămite unui tânăr însurăţel, se apucase să curteze surorile de
caritate; doar a încercat să-i atragă atenţia, că ţâfnosului pacient i-a sărit
ţandăra.» – p. 172; pregătirea pentru duel a lui Davilla, luând în taină „lecţii
de tras cu pistolul“; şi testamentul vestitului medic de dinainte de a se angaja
într-un „secret duel al onoarei“), Duelul (priveşte „disputa de moarte“:
Davilla – Apostolescu; «duelul a fost adjudecat» de Carol Davilla), Atentatul
(se referă, între altele, la „moartea năpraznică“, „la împuşcarea în cap“ a
primului-ministru» al României, Barbu Catargiu, la 8 iunie 1862), Lovitura
de palat (acest capitol de „accelerare spre deznodământ“ reflectă „zâzania
dintre regele / Domnul României, Alexandru Ioan Cuza şi Guvern“, din
cauza «Proiectului Legii rurale depus pe banca Parlamentului în primăvara
lui ’64» – p. 197 –, când «Mihail Kogălniceanu aruncă Decretul de Dizolvare
pe masa preşedintelui Adunării Deputaţilor şi strigă cât îl ţinură puterile:
„Domnilor, Adunarea e dizolvată!“» – p. 199), Plebiscitul (arată o „stare de
spirit“ a voinţei Valahimii din tânăra Românie de după „dizolvarea Adunării
Parlamentului“; rezultatele „plebiscitului“ sunt în favoarea Domnului
României, Alexandru Ioan Cuza, anunţate sărbătoresc-naţional la Mitropolie,
«spre sfârşitul zilei de 10 mai ’64» – p. 204), Singurătatea tronului (rămâne
capitolul „însingurării lui Cuza“ mai ales, prin faptul că, «la 26 ianuarie
1865, Kogălniceanu îşi prezintă demisia», p. 212), Băi de plante (e un
capitol în care se relevă faptul că, „profitându-se de plecarea „regelui“ /
Domnului României pentru nişte băi de plante“, politicienii opoziţiei
„reduse la tăcere“, „spionii sub acoperire“, ziariştii, negustorii şi alte
categorii sociale „îşi fac de cap“; «primăria Bucureştilor interzisese
tejghetarilor să-şi mai vândă produsele pe motive de sistematizare; ca
răspuns la măsura autorităţilor, sute de comersanţi au luat cu asalt primăria,
au spart uşile şi ferestrele şi au aruncat toată hârţogăria [ ...] în Dâmboviţa;
generalul Emanoil Florescu n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să
ordone fără crâcnire armatei să tragă în mulţime» – p. 213), Partida de
pocher (în „limitele verosimilului“, înfăţişează eroul central jucând „un
pătimaş-strategic pocher“ cu «grupul statuar» de cartofori „solemn-
înconjurători“, în vreme ce, prin ferestrele „încăperii cu mese pentru jocuri
de cărţi“, se aud împuşcături, mişcări „de gărzi“, de „brigăzi ale trădării“
etc.), Ultima noapte de dragoste (este „capitolul de deznodământ“ dedicat
„ultimei nopţi de iubire“ dintre Alexandru Ioan Cuza şi prinţesa Maria
Catargiu-Obrenovici, noapte în care «căpitanul Costiescu» şi un grup «de
şase sau şapte bărbaţi în uniformă», „înarmaţi până-n dinţi“, la 23 februarie
1866, dau buzna în dormitorul din Palatul Domnesc, obligând pe Alexandru
Ioan Cuza să semneze actul abdicării) şi Ieşirea de serviciu (fireşte, capitol
„de închidere romanescă“, relevând „un prizonier“, Alexandru Ioan Cuza,
scos din Palatul Domnesc pe uşa „amploiaţilor mărunţi şi a slugilor“, urcat
apoi într-o berlină şi trimis în exil, chiar din statul modern întemeiat de el,
România, după cum încă se mai ştie, în Heidelberg-Germania, unde şi-a
aflat obştescul sfârşit la 15 mai 1873).
În „tipologia“ clasic-veridică din Descăunarea, de Vasile Moldovan,
se disting atât personaje construite „filimoneşte“ (ca, de exemplu, nu noua
„Veneră orientală“, cum ar fi zis, mai mult ca sigur, Nicolae Filimon, ci
zeiţa-Afrodită / zeiţa-Venus de Bucureşti, ultima iubită a lui Alecu, prinţesa
Maria Catargiu-Obrenovici, ori „tânâr-electrizanta“ Ana Racoviţă, adică
„Anica doctorului Davilla“ ş. a.), dar şi în umbra de fidelitate a istoriei
Valahimii (îndeosebi, cele „cu centrul constructiv-gravitaţional aflat sub
celebre discursuri, ca, de pildă, eroul central, Alecu / Alexandru Ioan Cuza,
Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri ş. a.), cât şi câteva „personaje-
crochiuri“ în manieră călinesciană (ca „parizianca“ doamnă Leroi, o
«mahalagioacă sadea» ş. a.).
(continuare în nr. viitor)
 Gândirea filozofică europeană
Europa, o deosebire superioară a Rusiei faţă de
Occident. La toţi cei amintiţi se remarcă iubirea
faţă de slavism, faţă de rasa slavă, pasiunea

despre spaţiul slav pentru geniul slav. Astfel, Rusia cuprinde în sine
toate posibilităţile unei dezvoltări de cultură
epocală, cultură care în cele din urmă va putea
prin ea însăşi să cucerească Europa întreagă.
N. Danilevski despre Rusia şi Occident; Kirievski care este unul dintre întemeietorii
O. Spengler despre „Apusul Europei”; slavofilismului precizează câteva dintre cele mai
V. Shubart despre idealul slav în „Europa şi sufletul importante deosebiri dintre Rusia şi Occident:
Asiei”; „În Occident domină ştiinţa, în Rusia domină
N. Berdiaev despre criza culturii moderne; credinţa. În Occident domină critica, în Rusia
I.Ilin despre fundamentele culturii creştine; domină tradiţia. În Occident domină Biserica
E. Cioran şi Yanko Yanev despre relaţia Orient-Occident. romano-catolică şi protestantismul, în Rusia
domină Biserica ortodoxă… Catolicismul caută
Lucrarea de faţă scoate în evidenţă o parte dintre concepţiile să înţeleagă cu raţiunea conţinutul revelaţiei,
filozofilor europeni şi emigranţi despre relaţia dintre spaţiul slav adevărul ei absolut. Spre deosebire de catolicism,
şi Occident. Lucrările autorilor: N. Danilevski, O. Spengler, ortodoxismul caută să înţeleagă absolutul
V. Shubart, N. Berdiaev, I. Ilin, E. Cioran, Y. Yanev, N. Crainic adevărului revelat nu prin raţiune, ci prin directă
ne vorbesc despre rolul Rusiei, caracterul mesianic al acesteia, pătrundere mistică.”6 Pin aceasta s-ar rezuma
diferenţele dintre occidentali şi slavi, problemele omului modern una dintre marile diferenţe dintre cele două lumi.
Aliona Munteanu şi dispariţia treptată a spiritualităţii, dezvoltarea artificială şi forţată „Pentru Kirievski, cultura occidentală reprezintă
a Rusiei, nevoia primordială a educarii poporului rus în spiritul ceva iremediabil corupt.”7 Deci, raţionalismul
caracterului naţional spiritual. N. Danilevski critică intelighenţia Bisericii occidentale se bazează pe scolastică. Iar
rusă care este atrasă de Occident, nesimţind identitatea lumii slave, preocupaţi fiind de credinţele „din scolastică, după Kirievski, se trage marele
intelighenţiei europene; O. Spengler reliefează faptul că mult disputata criză a culturii occidentale rău care zace la baza culturii europene”.8 Omul
constă în schimbarea valorilor odată cu apariţia în Occident a nihilismului; V.Shubart scrie despre occidental, catolic este condus de raţionalismul
menirea Rusiei de a recupera sufletul omului - anume Rusia deţine acele forţe pe care Europa le-a scolastic, spre deosebire de „omul ortodox care
irosit sau le-a autodistrus; Yanko Yanev considera spaţiul slav – spaţiu ales de Dumnezeu care se cugetă în mod pasiv, prin mistică, prin credinţa
deosebeşte în mod radical de Occident; N. Crainic accentuează că Rusia, sub influenţa curentului de adevărului absolut”.9 Se poate observa că în
occidentalizare a urmat un fenomen de preudo-morfoză; N. Berdiaev vrea să ne aducă la cunoştinţă că timp ce occidentalii privesc Răsăritul faţă de
Rusia este un teren nevalorificat pe care trebuie să se construiască o cultură şi o civilizaţie occidentală, Occident sub raportul civilizaţiei materialiste,
iar I.Ilin ne enumeră căile adevărate care duc la renaşterea Rusiei. slavofilii privesc acest raport în special din punct
Scrisă în 1869, lucrarea lui N. Danilevski, “Rusia şi Europa”, a dat naştere unor discuţii aprinse de vedere religios. Pentru adepţii slavofilismului,
în legătură cu aceasta. Autorul emite bine cunoscuta teorie a tipurilor cultural-istorice, împărţind Occidentul va apărea întotdeauna sub forma
popoarele în două categorii: popoare neistorice, care reprezintă laturi moarte pentru dezvoltarea creştinismului alterat şi deteriorat.
societăţii, şi popoarele istorice, care sunt în măsură să formeze tipuri cultural-istorice originale.
Conform scriitorului, din ultima categorie fac parte 13 civilizaţii din întreaga istorie (egipteană, (continuare în nr. viitor)
asiro-babiloniană, evreiască, grecească, romană ş.a) care au fost create printr-o îmbinare specifică ______________
a patru elemente fundamentare (religios, cultural, politic şi social-economic). O parte dintre aceste 1 „С этой болезнью сознания и борется
civilizaţii şi-au încheiat existenţa, iar altele se găsesc într-una dintre etapele sale de dezvoltare. Данилевский, здесь лежит главный пафос его книги, и
Rusia, în concepţia lui Danilevski, ar avea rolul de a forma tipul cultural-istoric al popoarelor slave. этим он всегда был и останется дорог тем, кто живет
той же интуицией, тем же убеждением в своеобразии
Orice tip cultural-istoric are patru etape de dezvoltare (excepţie face cazul în care nu dispare printr-o русской культуры» - В.В. Зеньковский
moarte violentă): etapa inconştientă sau nivelul materialului etnografic, etapa constituirii statale, 2 Н. Данилевский:„…Европа не только нечто
etapa înfloririi civilizaţiei şi etapa degradării acestuia, semnificând în acelaşi timp stadiile apariţiei, нам чуждое, но даже враждебное, что её интересы
dezvoltării şi decăderii elitei (clasei guvernamentale). Cultura slavă se află încă în perioada de formare. не только не могут быть нашими интересами, но в
большинстве случаев прямо им противоположны…
Danilevski scrie că nu este absolut obligatoriu ca toate statele şi popoarele să parcurgă în drumul său Если невозможно и вредно устранить себя от
de dezvoltare aceleaşi etape, precum iobăgia, feudalismul, capitalismul ş.a. европейских дел, то весьма возможно, полезно и даже
În cartea sa, Danilevski nu scrie despre criza culturii europene, acest aspect nu pare să-l необходимо смотреть на эти дела всегда и постоянно с
preocupe. El mai degrabă suferă din cauza faptului că intelighenţia rusă este atrasă de Occident, нашей особой русской точки зрения…”
nesimţind identitatea lumii slave preocupaţi fiind de credinţele intelighenţiei europene, care ar 3 И.А. Ильин о Шубарте в 1940 году в
эмиграции: «Мы, русские, читаем эту книгу не без
reprezenta, după părerea lor, forţa salvatoare a întregii culturi europene. V. Zenikovski scrie că волнения: во-первых, – мы узнаем во многих чертах
„Danilevski luptă împotriva acestei conştiinţe bolnave; în aceasta constă patosul primordial al cărţii мессианского человека действительно наши русские
sale şi prin acest lucru el a fost şi va rămâne drag tuturor celor care trăiesc cu aceeaşi intuiţie şi национальные черты; во-вторых, – мы впервые видим,
convingere în identitatea culturii ruse”.1 În ceea ce constă relaţiile dintre Rusia şi Occident, Danilevski чтобы западный европеец открыл свои глаза и верно
увидел нас, не для того, чтобы презрительно или
scrie că: „Europa nu numai că ne este nouă străină, dar ne este şi ostilă, interesele ei nu numai că nu ненавистно отзываться о нашем народе, а для того,
pot fi şi interesele noastre, însă în majoritatea cazurilor sunt direct opuse lor… Dacă este imposibil şi чтобы сказать о нас (если и без полного понимания),
dăunător să ne îndepărtăm de treburile europene, atunci destul de probabil, va fi util şi chiar necesar то все же с любовью к нам и с верою в нас; в-третьих,
să privim întotdeauna şi continuu aceste chestiuni din punctul nostru de vedere specific rusesc.”2 – будущее, которое он нам сулит – и позвольте сказать
Acesta este motivul pentru care Dostoievski a numit lucrarea autorului „Cartea de căpătâi a fiecărui прямо – в которое мало кто из нас не верит, хотя бы
смутно, хотя бы предчувствием или мечтой, – это
rus” («настольной книгой каждого русского»). Prin urmare, Europa de Vest este ostilă Rusiei şi будущее в высочайшей степени радостно, светло и
slavenismului, de aceea este necesară construirea unei solidarităţi ale popoarelor slave împotriva ответственно”.
tendinţelor Occidentului de a distruge, supune sau de ai asimila pe slavi. 4 В. Шубарт, „Европа и душа Востока”:
După părerea lui I. Ilin, nu există în Occident o carte asemănătoare cu cea al lui V. Shubart «Запад подарил человечеству самые совершенные
виды техники, государственности и связи, но лишил
despre Rusia în ceea ce priveşte simpatia sinceră pentru poporul rus. Lucrarea „Europa şi sufletul его души. Задача России в том, чтобы вернуть
Asiei” este considerată a fi obiectivă întrucât nu a fost scrisă de un rus, ci de un străin care a văzut душу человеку. Именно Россия обладает теми
lucrurile detaşat, neimplicat. V. Shubart scrie despre caracterul mesianic al omului, trăsătură în care силами, которые Европа утратила или разрушила
s-au regăsit ruşii citind cartea lui, prezicându-le astfel un viitor promiţător, ceea ce le conferă ruşilor в себе... Россия – единственная страна, которая
o anumită emoţie şi bucurie că se scrie despre ei cu simpatie şi dragoste şi nu cu ură şi dispreţ.3 V. способна спасти Европу... Русский обладает (...) теми
душевными предпосылками, которых сегодня нет ни у
Shubart scrie că „Occidentul a dăruit omenirii cele mai sofisticate tehnologii, forme de guvernământ şi кого из европейских народов...»
de comunicaţie, însă a lăsat-o fără de suflet. Menirea Rusiei este de a recupera sufletul omului. Anume 5 В. Шубарт, „Европа и душа Востока”:
Rusia deţine acele forţe pe care Europa le-a irosit sau le-a autodistrus… Rusia este unicul stat capabil «...русские имеют самую глубокую по сути и
să salveze Europa… Rusul deţine (…) acele premise spirituale care nu pot fi găsite astăzi la nici всеобъемлющую национальную идею – идею
спасения человечества».
unul dintre popoarele europene…4 Shubart este de părere că „ruşii deţin cea mai profundă în esenţă 6 Nichifor Crainic, “Dostoievski şi creştinismul
şi atotcuprinzătoare idee naţională – ideea mântuirii umanităţii.5 Într-un mod similar, Yanko Yanev rus”, cap. Slavofiliştii, pag. 74.
considera spaţiul slav – spaţiu ales de Dumnezeu care se deosebeşte în mod radical de Occident. Ca 7 Ibidem
şi V. Shubart şi I.Ilin, Yanko Yanev simte o mare dragoste şi respect pentru spaţiul rus, amintind de 8 Ibidem
9 Ibidem, pag. 75.
slavofilişti, tradiţionaliştii culturii ruseşti. El consideră că Rusia reprezintă ceva cu totul deosebit de
www.oglindaliterara.ro 10417
 RĂZBOIUL RECE, RELIGIOS, 2014
Drepturile omului occidental sunt
inacceptabile pentru clerul ortodox.
Democraţia de tip Westminster şi
autonomia individului sunt păcate,
pentru că preamăreşte egoismul şi pun
la îndoială atutputernicia Celui de Sus
asupra vieţii. Contractul, concurenţa,
motorul vieţii economice moderne,
lezează dragostea dintre fraţi, sunt
păcate. Bisericile ortodoxe, în primul
rând clerul pravoslavnic, sunt din
punct de vedere sociologic etno-religii
creştinizate, care celebrează unitatea
de nezdruncinat dintre neam, rit şi glia
Viorel Roman strămoşească.
Cine nu-i ortodox, nu-i român(!),
spunea Nae Ionescu, ideologul Legiunii
Arhangelului Mihail. Ortodoxo-comuniştii au fost mai consecvenţi, au
lichidat Biserica unită cu Roma din Transilvania şi au reorientat cu baioneta
2.000 de biserici spre Moscova. O revenire la normalitate e mai dificilă
decât s-a crezut.
În războiul religios al jugoslavilor, clerul sârb îndemna la luptă împotriva
catolicilor şi musulmanilor. Aşa au venit la luptă şi sute de tineri greci şi
ruşi. Şi fără un apel, la anexarea Crimeii au venit şi volutarii sârbi. Armata
Ortodoxă din Ucraina de est luptă acum împotriva catolicilor (fasciştilor?!)
din vest. Război Rece, religios. La comemorarea a o şuta de ani de la
izbugnirea primului război mondial Chestiunea Orientală e din nou la
ordinea zilei.
1914 expansiunea austriecilor catolici spre sârbii, alianţa turco-germană
(calea ferată spre Bagdad) erau inacceptabile atât pentru panslavism,
panortodocsism, cât şi pentru interesele anglo-franceze. Ocuparea
Constantinopolului de către ruşi era indiscutabilă!
Cine moşteneşte Imperiul Roman de Răsărit, Bizantin, Otoman? Această
Acad. Grigore Moisil - panseuri, cugetari
Academician (adevarat!), Profesor (real!), MARE Matematician,
iar restul, mai jos... 
 
“Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil.” - Motto!
 
• O anecdotă în care nici ascultătorii, nici povestitorii, nu
înţeleg ce se întâmplă, se numeşte roman psihologic.
• Cea mai mare schimbare ce se va petrece în Ministerul
Învăţământului va fi atunci când nu se va schimba nimic.
• Dragostea e o poveste în care femeile cinstite se comportă
precum cocotele, iar cocotele se comportă ca femeile cinstite.
• Mariajul e singura scăpare pentru un bărbat fără succese şi
pentru o femeie cu prea multe.
• Duşmanii se recrutează dintre prieteni.
• Când îmbătrâneşti, nu mai ai inimă, ai cord.
• Un lucru improvizat trebuie foarte bine regizat.
• Ni se cere să facem ştiinţă productivă şi producţie ştiinţifică.
Ar fi mai bine dacă am reuşi să facem ştiinţă ştiinţifică şi producţie
productivă.
La o şedinţă la Academie:  Moisil, către un meteorolog:
Un geolog: Eu am făcut nu ştiu câţi km toată vara şi am făcut
două lucrări.
Un chimist: Eu am stat toată vara închis în cei 40 m2 ai laboratorului
şi am făcut 4 lucrări.
Moisil: Eu am stat toată vara întins pe pat şi am elaborat Teoria
10418 www.oglindaliterara.ro
Chestiune se pune din anul 1774, când ţarul rus din a treia Romă devenea
patronul ortodocşilor din Imperiul turco-musulman. El se consideră şi
astăzi succesoarea sultanilor. Occidentalii vor refacerea unităţii creştine, nu
amânarea ei, cum se pare că vor pravoslavnicii. Fericitul papă Ioan Paul II
nu a fost primit la Moscova sau Belgrad, iar la Bucureşti oferta sa de dialog
e şi azi neglijată cu consecinţe grave pentru cea mai săracă ţară din UE.
Conflicte religiose au generat războaie mondiale. Anglo-saxonii sunt
mereu învingători şi azi jandarm mondial. A urmat apoi un Război Rece
religios între ortodoxo-comunişti şi occidentali. Dacă până în 1989 există
totuşi speranţa refacerii unităţii creştine la demontarea Cortinei de Fier şi
rezolvării implicite a Chestiunii Orientale, din acest an, se pare, că totul o
ia de la început.
Rusia lui Vladimir Putin, urmaşul împăraţilor romani de răsărit, sultanilor,
intervine în războiul din Siria, anexează Crimeea, sprijină Armata
Ortodocsa, începe un război vamal. Toate acestea readuc în mod paradoxal
în conştiinţa tuturora imperativul refacerii unităţii creştine. Occidentalii,
că de obicei, au interese divergente până ajunge funia la păr. Până atunci
musulmanii profita de dihonia din lumea creştină şi aspiră la refacerea
Califatului, a Imperiului islamic. Tema merită toată atenţia, dar ar depăşi
cadrul acestor câteva remarci pe marginea conflictului religios al creştinilor
în vederea refacerii unităţii.
Toată speranţa lumii creştine, care s-a transformat într-o lehamite generală
după anul de gratie1989, se pune acuma şi în est şi vest în Marele şi Sfântul
Sinod Panortodox de la Constantinopol/Istanbul 2016. Concepţia după care
religiile sunt paşnice este un aspect a impocriziei anglo-mozaice, „Political
Correctness”, sau a ateismului primitiv şi psicho-speculatiilor de tot felul.
Partea pozitivă a vremurilor noastre este legată de existenţa unui armament
nuclear sofisticat, care fac un război al marilor puteri, ca în secolele trecute,
greu de imaginat. Pe de altă parte, până la refacerea unităţii creştine,
conflictele religiose locale vor fi la ordinea zilei, între: israeliţi-palestinieni;
sunniţi-şiiţi; catolici-ortodocşi; catolici-musulmani; budişti-musulmani;
confucianişti-tibetani-musulmani; hinduşi-musulmani etc.
mecanismelor automate.
•Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil.
– Domnule profesor, credeţi în vise?
- Sigur, dragă! Să vezi: acu’ câtăva vreme am visat că devenisem
academician, că eram în aulă şi prezidam o şedinţă. Şi când m-am
trezit, într-adevăr eram academician, eram în aulă şi prezidam o
şedinţă. 
•– Îl cunosc bine pe cutare. Moisil: E bine să cunoşti bine pe
cineva. Dacă-l cunoşti foarte bine, e rău.
•Despre un matematician: Este mare în matematică, prin
erorile pe care le face.
•Scaunele prezidenţiale sunt periculoase: au un microb care se
urcă la cap.
•Profesorul Moisil, la 65 de ani, după ce şi-a scrântit
piciorul: Ştiam că la vârsta mea te scrânteşti la cap, nu la picior.
•La şedinţa de Consiliu profesoral în vederea titularizării, prof.
Ştefan Procopiu a votat contra numirii lui Moisil, „candidatul fiind
prea tânăr” pentru a ocupa postul de profesor. - E un defect de care
mă corectez în fiecare zi, a replicat Moisil.
- Cu ce probabilitate daţi prognoza timpului?
- Cu cel mult 40%, domnule profesor.
- Atunci de ce nu spuneţi pe dos, că aveţi şanse de 60%!
(continuare în nr. viitor)
 DESLUŞIREA DESTINELOR
UMANE ÎN ROMANELE
„PUTEREA DESTINULUI”
ŞI „DINCOLO DE TIMP”
DE RODICA ELENA LUPU
Eliza Roha Rodica Elena LUPU (Pseudonim literar
Roena Woolf). Poet, eseist, romancier, jurnalist
literar, promotor cultural, editor. Născută în
Odată cu publicarea volumelor „Puterea destinului”, editat la prestigioasa Editură ANAMAROL, Războieni-Cetate, judeţul Alba. Licenţiată
Bucureşti, 2013 şi „Dincolo de timp”, editura Fundaţia Academia Dacoromână „Tempus DacoRomânia în Drept, doctor honoris causa Academia
Com Terra”, 2012, doamna Rodica Elena Lupu punctează o nouă reuşită, un nou tablou de ansamblu Dacoromână, Administrator Ed. ANAMAROL,
în palmaresul său literar. Bucureşti. Apare în: Who is Who, „Enciclopedia
Pentru orice observator ce se opreşte din fuga nestăpânită a vieţii, meditând pentru o clipă la Personalităţilor din România”, „Enciclopedia
pregnanţa simptomatologică a omenirii, devine acut sentimentul că mileniul trei va intra într-o zonă a Academiei Dacoromâne” ș.a. Membru: Uniunea
spiritualizării, nu numai ca modalitate de existenţă dar şi din punctul de vedere al capacităţii societăţii Scriitorilor din România; Uniunea Compozitorilor
de a se scutura de impurităţi printr-un proces de autocurăţire, practic printr-o atitudine hotărâtoare și Muzicologilor din România – ADA; GEMA -
chiar şi a celor neimplicaţi direct. Acestă atitudine devine evidentă cu fiecare pagină citită din cele Gesellschaft fur Musikalische Auffuhrungs – Und
două volume, „Puterea destinului” sau „Dincolo de timp”. Mechanische Vervielfaltigungsrechte, Berlin;
S-a întâmplat ca mai întâi să cunosc, şi să mă impresioneze, personalitatea scriitoarei, autoare ARA - Academia Româno-Americană; UNIFERO
a nu mai puţin de 65 de cărţi! adică mai multe decât anii de viaţă ai domniei sale, o perseverentă - Uniunea Femeilor Române; Academia
căutătoare de talente literare şi director al prestigioasei edituri ANAMAROL, care înaintea acestei Dacoromână; Asociaţia Scriitorilor de Limba
deveniri a bătut ţara în lung şi-n lat în calitate de redutabil inspector financiar. Iată omul! Română, Canada; ASLA - Academia de Stiinţă
Posesoare de temeinice studii economice şi juridice, combinând exactitatea cifrelor cu Literatură şi Arte ş.a... Debut literar cu poezia
aplicarea corectitudinii, doamna Rodica Elena Lupu şi-a format un rarisim cod al judecăţilor de „Clipa!”, 1980, Cluj Napoca
valoare sublimat în literatură sub forma unui laser puternic ce pătrunde în adâncimile structurilor de Volume publicate:
categorii diferite, psihice, umane şi sociale, desfăcând răul ori binele unei societăţi aflate în derivă, Romane: „Eterna povestre”, „Glasul inimii”,
nu în scop vindicativ ori pentru o simplă etalare ci ca formă de luptă împotriva carenţelor unei lumi „Timpul judecă şi plăteşte”, „Mâna destinului”,
aplecată pe o pantă greşită. „Miracolul vieţii”, „O umbră din trecut”, „Lucky”,
În „Puterea destinului”, pe parcursul unei productive dramatizări a acţiunii, adică 148 de „Mister”, „Iubire, tu”, „Clipe în doi”, „Parfumul
pagini aproape în exclusivitate de dialoguri, aflându-ne astfel în faţa unui scenariu inedit, uşor de dragostei”, „Eterna poveste” „Beyond Time” (lb.
parcurs, stârnind curiozitatea următoarei file, autoarea biciuieşte fără milă moravurile unei societăţi engleză), „Dincolo de timp”, “Jocul de-a viaţa”,
imunde. Cu un condei straşnic mânuit, în prima parte a cărţii – cu vizibilă tentă de intrigă poliţistă - “Puterea destinului”.
ne introduce în lumea suburbană a înţelegerii de fond sau mai bine-zis a neînţelegerii între membrii Proză scurtă, eseuri:
unei familii. Relaţia soţ-soţie, părinţi-copii, fraţi-surori, socri-gineri, dar şi aceea de bărbat-femeie Colecţia „Tainele mării nu se cunosc de
din punctul de vedere al supremaţiei este cu succes reprezentată de personajele cărţii şi acţiunile pe mal”: ”Vis împlinit”, „O clipă de rătăcire”,
lor. Soţia împovărată de grijile inerente ale unei căsnicii - serviciu, copii – nu mai poate răspunde „Unde eşti”, „De ce oare?”, Problemă de familie”,
romantismului de început şi soţul, neglijat, îşi găseşte aleanul în braţele alteia din anturaj. Este „Viviana”, „Campionul”, “Lume multă, oameni
punctul de pornire a unui comportament deviant, ocazie cu care autoarea îşi intră, cum s-ar zice, în puţini”.
atribuţii, conducând firele scriiturii, dezvăluind astfel, fără cruţare, tarele unei societăţi cu apucături Carte de călătorie 2001-2004:
sicofante şi criminale, de nivel epidermic: superficialitate, necinste, corupţie, infidelitate, care duc „Vacanţe, vacanţe, Drumuri printre amintiri”,
la neîncredere, crime nesăbuite, boală, intrigi, delaţiuni, intervenţia justiţiei. Niciunul din personaje vol. I şi II; Vacanţe, vacanţe... Românie, plai de
nu este pozitiv şi totuşi, în desfăşurarea abrazivă a întâmplărilor din viaţa acestei mici comunităţi, dor”.
cu toate relele, neînţelegerile şi natura diferită a intereselor, scriitoarea găseşte modalitatea firească, Cărţi pentru copii:
lipsită de ostentaţie, de a aduna apele resurselor de bine, parcă de nicăieri venite, parcă dintotdeauna „Poezii pentru copii”, „Alfabetul poveştilor”,
aflate în subconştientul colectiv, învingând într-un sfârşit adevărul şi puterea justiţiară într-o formulă „Numărăm şi poezii învăţăm”, „Alfabetul
subtil echivocă, lăsând în grija viitorului alte provocări… poeziilor”, „Plai de dor”, „Prietenia”.
Partea a doua, tot sub formă de scenariu, ne aduce în lumea subţire a intelectualilor şi oamenilor Poezie:
de afaceri dintr-un spaţiu provincial. Personajele sunt de altă factură umană, cel puţin la nivelul „Clipa”, „Voi trăi...Clipa”, „Dar”, „Cu în-ce-
pretenţiilor, în realitate aflate într-o derivă endemică. Treptat, cu aceeaşi îndemânare, doamna Rodica ti-ni-to-rul”, „Cât mai e vreme”, „Autoportret”,
Elena Lupu devoalează neîmpliniri, infidelităţi, duplicităţi, slăbiciuni de caracter, componente ale „Haos” „Între anotimpuri”; „Regăsire” (română-
unei gândiri egoiste şi superficiale, ale unei existenţe lipsite de idealuri din sânul unor familii aflate maghiată), „Autoportret - Selbstportrat” (română-
în pragul falimentului moral şi material. Şi totuşi… personajele găsesc resursele, parcă ajutate de germană), „Clipa – The moment” (română-
întâmplare, să-şi adune forţele, să se aleagă apele cele bune de apele cele rele. engleză), “Autoportret - Autoportrait” (română-
* franceză)„Cât mai e vreme - ¿Cuanto tiempo
Romanul „Dincolo de timp”, de factură clasică, se înscrie în alt registru, exclusivist, al lumii queda?” (română-spaniolă), „Clipa – Il momento”
intelectuale (de medici) şi al oamenilor de afaceri din industria cosmetică din oraşul Cluj, unde, însă, (română-italiană), “Mirajul vieţii”, “Dor şi Gând”.
omenescul are aceleaşi manifestări izvorâte din calităţi şi defecte. Ca-ntr-un joc de biliard, interesele
şi, mai ales, sentimentele se ciocnesc, bila cea albă, exponenta calităţilor fără apărare în faţa răului, o filosofie curată şi adevărată despre valorile
căzând în hăul sinuciderii. Acţiunea se desfăşoară într-o normalitate absolută, faptele derulându-se imuabile ale omenescului ce au guvernat
una după alta şi reclamându-se una pe alta. Într-o societate aşezată, a cutumelor stratificate, cum este dintotdeauna societatea, eludarea lor conducând
aceea din inima Transilvaniei, iresponsabila nestatornicie amoroasă a doctorului Luca declanşează la sancţiuni în plan personal. Scriitoarea Rodica
jocul vieţii şi al morţii, aruncând „dincolo de timp” destine nevinovate, cum ar fi al soţiei credincioase, Elena Lupu are predilectă înclinaţie către
al copilului încă nenăscut dorit de concubină, declanşând un turbion de trăiri şi răsturnări de situaţii, desluşirea destinelor umane, şi nu doar reflexivă,
cu impact major, pentru ca apoi, apele să se aşeze într-o statornicie a firescului, fiecare personaj ci implicându-se şi manevrând sforile faptelor,
primindu-şi plata. O pagină impresionantă, demnă de reţinut prin candoare dar şi realism, este aceea în trăilor, acţiunilor, tratându-le diferit, după
care scriitoarea aduce în prim-planul povestirii pe tânăra şi atrăgătoarea Alma. Însingurată, îndurerată valoarea lor morală, într-o trepidantă şi firească
de pierderea mamei, debusolată, aflată la vârsta delicată a căutării sinelui, Alma trece examenul desfăşurare, creând personaje-tipologii, într-o
maturităţii printr-o experienţă dură dar, departe de a o macula, o proiectează pe o coordonată a abordare stilistică adecvată.
asumării responsabilităţii unui drum drept şi frumos, fără compromisuri. O scriitoare adevărată, prolifică, ale cărei
Dincolo de timp şi dincolo de acţiunea ce nu îţi permite să laşi cartea din mână, se înfiripează cărţi sunt căutate, citite şi aşteptate. Felicitări!

www.oglindaliterara.ro 10419
 “PILULE AMARE”
Dumitru Anghel
Domnul profesor Jenică Chiriac este un boem, cu tabieturi
boiereşti de intelectual rasat, care a fost învăţat de mic, de pe când
era elev silitor, premiant I, cu coroniţă, că oamenii, fiinţe superioare,
trebuie să fie cinstiţi, corecţi, să se poarte frumos, să nu mintă, să nu
fure, să-şi asculte părinţii şi apoi, mare şi la casa lui, cu nevastă şi
copii, să-şi organizeze viaţa după cele zece porunci creştin-ortodoxe.
Din aceste considerente şi din alte câteva, cartea „Pilule amare”,
Editura „Danubius”, Brăila, 2008, 180 de pagini, alături de alte două
volume: „Sertarul cu amintiri” şi „Cioburi de oglinzi”, este opţiunea
unui moralist de secol XXI, profund ca un Coral de Bach şi spiritual-
vivace ca un pizzicato de Paganinni, deşi a împrumutat nonşalant
tânguirile balcanice, şugubeţe uneori, din „Povestea vorbei” lui
Anton Pann, ori s-a apropiat de... „Gâlceava Înţeleptului” domnitor al
Moldovei, enciclopedistul Dimitrie Cantemir.
Parcă nu i-ar fi străin nici „perdaful” aforismelor „Despre
educaţie” ale lui Jean Jacques Rousseau, nici ironia „subţire” a
„Provincialelor” lui Blaise Pascal şi nici eleganţa etică şi morală a
„Jurnalului” semnat de Tudor Vianu. Parcă! Deşi mă încearcă mai
degrabă gândul de a-i recunoaşte domnului Jenică Chiriac valenţe
de creator, onest şi original, care imprimă
experienţelor sale subiective o ritualică de fapt
de viaţă spre o turnură ispitită să anuleze clişeele.
Şi, chiar o face cu o simplitate dezarmantă,
printr-un adaos de efecte de-o expresivitate
involuntară şi-un descriptivism minuţios până la
forţarea firescului, care mă face să-l bănuiesc,
fără să-l condamn, de-o plăcere... perversă a
speculaţiei.
Poate fi şi-o impresie de primă lectură a
„Pilulelor amare”, „crochiuri” cu un pronunţat
caracter publicistic, selectate din rubrica
săptămânală, cu acelaşi titlu, din ziarul brăilean
„Brăila”, „reţete” etice cu un puternic caracter
moralizator de fin observator al vieţii sociale
şi politice româneşti contemporane, cu toate
„tarele”, mofturile şi hachiţele unei parcă fără
sfârşit perioadă de tranziţie după Revoluţia din
Decembrie 1989.
Volumul de proză scurtă „Pilule amare”
este structurat tematic pe opt capitole:
Capitolul I este cel mai dens şi a dat titlul
cărţii; următoarele se numesc „D’ale şcolii”,
„Reflecţii de cititor”, „Anecdote şi nu numai”,
„Despre necuvântătoare”, „Întâmplări cazone”,
„Amintiri rurale” şi „Interviuri”.
Capitolul I, „Pilule amare” adună 38
de secvenţe epice moralizatoare, cu caracter
educativ, manifest, capitol deschis de... „pilula” „Fiului meu”, ca
o „cartă a buneicuviinţe” şi a unei educaţii pe măsură, cu verbul şi
vorba blândă părintească înmuiată în aghiazmatarul credinţei ortodoxe
şi textura învăţămintelor biblice, un adevărat decalog, ca nişte zece
porunci, cu uşoare adieri de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul
său Teodosie”, din documentele de început ale literaturii religioase
şi istorice, de la „Cazania” lui Varlaam şi „Psaltirea în versuri” a lui
Dosoftei, mitropoliţii înţelepţi şi talentaţi ai Moldovei; sau „Letopiseţul
Ţării Moldovei”, semnat cu litere chirilice de cronicarii Grigore
Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce: „Este momentul, fiul meu, să
discerni între bine şi rău, să alegi un drum plăcut lui Dumnezeu!”
(Op. cit., pag. 19); îl sfătuieşte părinteşte profesorul Jenică Chiriac
pe fiul său... „Teodosie al II-lea”, când asistă crucindu-se la deriva în
care a apucat-o şcoala românească contemporană şi neputinţa familiei
tradiţionale de a-şi educa odraslele.
„Pilulează” domnul prof. Jenică Chiriac, după expresia hâtră
a unui alt profesor brăilean, domnul Anastase Popescu; „pilulează”
lăudând uneori, elogiind alteori comportamente şi sentimente
omeneşti pozitive: iubirea maternă, iubirea paternă, iubirea filială,
dar şi dragostea idilică a fetişcanei cu ochi albaştri şi vise frumoase;
prietenia („Ce frumos şi nobil sună! Ca un clopoţel de argint, ca
zurgălăii de la sania lui Moş Crăciun”, pag. 20, textul „Prietenie”),
binele dezinteresat, gesturile elegante, amabilitatea, etc., etc.
Dar şi „Pilule amare” ale gesturilor malefice, cum le numeşte
autorul, toate relele din comportamentul negativ al oamenilor, de la
răutatea gratuită la vulgaritatea şi insolenţa unor gesturi şi atitudini;
ocara strigată în gura mare şi cu spume la gură; înjurăturile, gesturile
10420 www.oglindaliterara.ro
obscene, golănia, de pe stradă, din autobuze şi tramvaie, de pe
stadioane şi din sălile de teatru, din sala de clasă şi din... biserică!
(„Pilula” se numeşte „Libertate sau libertinaj”, pag. 35).
O interesantă metamorfoză semantică a suferit cuvântul
„şmecher”, dincolo de sensul iniţial, primar, uşor nevinovat, de o
simpatie nedisimulată, pentru că domnul Jenică Chiriac îi descoperă
noi sensuri şi încearcă să-i găsească şi explicaţia social-morală a
polisemantismului agresiv căpătat.
În capitolul II, „D’ale şcolii”, ca o parafrază după celebrul „D’ale
carnavalului”, de I.L. Caragiale, vajnicul profesor Jenică Chiriac,
cadru didactic, obişnuit cu disciplina elevilor cu număr matricol şi
costum, scrie despre Şcoală, care este acum în derivă şi-n prag de...
„înecare ca ţiganu’ la mal”, sau de colaps, din motive de indisciplină,
„jemanfiş” profesional şi modele de cocalari şi piţipoance! Parcă s-ar
şi face că nu vede dezastrul din Învăţământul românesc contemporan,
în ciuda înclinaţiei sale genetice spre normalitate etică şi morală, şi,
altruist, binecrescut, educat şi cu cei şapte ani de-acasă, se opreşte aici
la doar... câteva modele: „Învăţătoarea, cartea şi prototipul de pedagog
de excepţie din generaţia Reformei revoluţionare a unui Ministru al
Învăţământului – Spiru Haret – şi la „ora de
dirigenţie”, model de educaţie şi de instrucţie
morală eşuat în desuetudine, înlocuită cu...
mare succes de show-urile de la Televiziunile
de ultimă generaţie şi emisiunile unor Cătălin
Măruţă, Simona Gherghe sau Dan Negru.
Capitolul III, „Reflecţii de cititor”, se
păstrează în nota de moralitate a întregului
volum, cu doar trei intervenţii tematice: „Nu
siluiţi limba română”, „Quo Vadis, Domine”, şi
„Bietul Ioanide”, sau drama „bietului cititor” pe
note discordante şi cu arpegii din „Arta fugii”
din muzica cu program a unui cantor, pe clape
de orgă preclasică, cu frica lui Dumnezeu!?
Capitolul IV, „Anecdote şi nu numai”,
deşi păstrează structura standard, adică
povesteşte întâmplări insolite, în care absurdul
face legea!, se detaşează printr-o poantă finală
menită să provoace râsul interlocutorului, numai
că domnul Jenică Chiriac, cozeur fin, modifică
rolul poantei finale şi din banalul haz scoate tot
o morală, ca să nu se dezmintă!?
La început, chiar le asimilam cu celebrele
bancuri, şi parfumul lor balcanic, dar se fixau
pe întâmplări reale, petrecute prin autobuze, pe
stradă, în piaţă, iar moralistul Jenică Chiriac le
dă drumul... pe piaţa educaţiei şi a regulilor de
bună purtare.
Capitolul V, „Despre necuvântătoare”, cu ceva mai multe
„pilule”, vreo opt, dintr-un univers tematic, din care am reţinut mai
ales nedumeriri şi reacţii pe măsură. Las cititorii să le sesizeze...,
pentru că autorul are propria variantă, darwinistă, parcă, de elucidare
a Creaţiei universale, când tratează, ca de la egal la egal, şi elefanţii, şi
furnicile, şi caii, ca şi pe „zdreanţă / cel cu ochii de faianţă” al poetului
Tudor Arghezi.
Capitolul VI, „Întâmplări cazone”, are vreo nouă crochiuri
cazone, pe calapodul celebrului „Moş Teacă”, din care rezultă că
soldatul Jenică Chiriac a făcut armata la Infanterie şi a gustat din
toate... „ticurile” şi fandoselile importante ale caporalilor, sergenţilor
şi plutonierilor, o întreagă tevatură de regulamente, reguli, ordine şi
umilinţe stupide, stupide, stupide, din care... „locotenentul de rezervă”
Jenică a rămas cu un singur tic, disciplina!?
Penultimul capitol, al VIII-lea, „Amintiri rurale”, vreo nouă
povestioare, vine din zona ironică a lui George Topârceanu cu
„Locuinţa mea de vară / E la ţară /, acolo unde „Nu există berărie,
nici regie / Doar un hoţ de cârciumar / Care are marfă proastă / Şi-o
nevastă, ce se ţine cu-n jandar’”.
Ultimul capitol, al VII-lea, „Interviuri”, atacă, în piano forte, o
lume morală, o lume model, producătoare de morală, lumea dascălilor
de şcoală românească performantă şi cinstită. Dialogul domnului
profesor Jenică Chiriac se poartă cu modele didactice verificate
de timp: Gheorghe Gorincu, Nicolae Furtună, Maria Nistor, Petre
Dobrotă, interviuri publicate în revista „Vocea a III-a”, editată de
Clubul Seniorilor din Învăţământ.

IonuT Luis Popa
Ieșirea dintre cuvinte
În spatele zidului
vremurilor se schimbă
poarta
care stă mereu închisă
nu dă posibilitatea ochilor
curioși
să pătrundă necunoscutul
este păzită de umbre.
Acolo se decide
când trebuie să apară Soarele
când are voie Luna să se odihnească
când Diaconul poate să mai plângă
poziția Luceafărului pe cer
sau ce culori poate să cumpere
Pictorul pentru curcubeu.
Sfinții și îngerii joacă șah
cei care mută pionii
cel mai bine
pot să ierte păcatele muritorilor
Regele și Regina nu există
locul lor este gol
de când au fost trimiși în exil
de propriul popor.
Copacii stau la umbra florilor
nu au voie să crească
firele de rouă își caută iarba
păsările cântă aceeași partitură
doar bancă celor doi
nu s-a schimbat
este tot acolo
în parcul dintre blocuri.
Poetul
ignoră necunoscutul
din spatele zidului
clădindu-și propria realitate
cărămidă peste cărmidă
salvându-și,
astfel,
ieșirea dintre cuvinte.
O nouă viață
I intenție de-a evada.
În capătul străzii
m-am împiedicat de semnul stop
când voi nu ați fost atenți
l-am înlocuit
acum
este cedează trecerea
în momentul în care
ea
va trece prin dreptul meu
imediat o să-l schimb
în drum cu prioritate.
Am toate actele necesare.
II
Două scaune, o masă și o țigară aprinsă
noi doi și lumina stinsă
ne fumăm în liniște amorul.
POEZIE
se naște chipul tău
Două scaune, o masă
noi doi și lumina aprinsă
sugerându-mi că merită
să te aștept
amorul s-a terminat o viață întreagă.
dar începem altul.
RELIGIA MEA
Două scaune
Cu mâna pe inimă
noi doi am curajul să jur că
față în față
visarea este religia mea
ne privim iar, speranţele – rugăciunile
trecerea timpului pe chip.
pe care le fac
în orice zi sau noapte
Noi doi. zâmbindu-i cerului...
Un suflet pur rosteşte
III mai persuasiv
Am citit într-o carte Amin!
că o dată la 100 de ani
plouă invers EROUL
de la pământ spre cer
Sorb din paharul visurilor verzi
și chiar așa este. doar eu pot auzi îngerii cum predică
despre dragoste și fericire
Azi păstrez pe buze aroma clipelor inefabile
ne-am ascuns mintea mea e o lume de taine pe care
amândoi o poate înțelege doar cavalerul îndrăgostit
în aceeași picătură care a străbătut infinitul albastru
pentru a ne ridica logodindu-și inima cu necuvintele
spre o nouă viață. din pântecul speranței se naște
întotdeauna un erou.
Sebastian GOLOMOZ Alina-Gabriela TELEGAN
PRIZONIERUL IUBIRII Mă-ntreb...
Astăzi, am redevenit eu Și-ai vrut să uiți...
i-am trântit ușa în nas Mă-ntreb... ți-e bine?
tristeții Cu ultima lopată de
mi-am trimis ochii în pământ
concediu Mi-e rostul îngropat, cu
înot într-o simfonie de gând, la tine.
gânduri
stiloul meu are o infinită Mă-ntreb...de ploi, mai
rezervă de visare știi?
speranțele îmi masează umerii Mai știi să reconstitui chip de ploaie plânsă?
împovărați de singurătate și
Mă-ntreb, din multe ore câte-ți sunt pustii,
îmi fac semnul crucii
pe fruntea creponată Și câte ți se bat în tâmplă ca de-o „fostă„?
visul și somnul au dat cărțile pe față
amândoi și-au propus să mă răpească Mă-ntreb, la ceasuri fixe de mai știi,
pe mine mă amuză eforturile lor Să capeți gânduri „de-cu-toamnă„
știind că altcineva le-a luat-o înainte Și rar, la pas, să treci, să vii,
eu sunt prizonierul iubirii și Să-ți cadă, poate, grele și amare lacrimi,
n-am nici cea mai mică În stânga, deopotrivă-n dreapta-ți palmă.
Mă-ntreb...ți-e dor cu urme, ca și mie,
TĂCERE ELOCVENTĂ De luni și luni, de parcă-s luni de toamnă?
Mă-ntreb mereu, vreodat’ de-ai să mai vii,
într-un suflet aripile Și răni să-mi știi,
mi-au zburat către tine Cu iunie, cu aripă, cu vară...
ferm convinse că ar şti
răspunsul la orice întrebare Tu, să mă ierți
dacă în ochii tăi ar vedea
lumina interioară Tu, să mă ierți că n-are loc uitarea,
însă, ei le-au frânt Așa, ca un proces pe care l-ai fi vrut uitat.
printr-o tăcere elocventă. Din nenorocul ăsta care se petrece-n lume,
Atât să am, mi-a mai fost dat...
TE AȘTEPT Să n-am uitări, să duc cu mine tot,
În loc de viață, doar zile fără de noroc.
Înjunghiat de dorul tău Tu, să mă ierți că-ți caut chipul,
sufletul îmi varsă lacrimi
Cu lupa neuitării mele,
pe buzele colii albe
sărutate de ochii-mi visători Tu, să mă ierți,
Așa mi-e visul...
tandră atingere ce-mi oprește respirația
din cuvintele mele nespuse De n-ai fi tu, visuri, n-ar fi nici ele...
www.oglindaliterara.ro 10421
 Brâncoveanu altfel
Vizita la mănăstirea Râmnic
(1705): călătorie de plăcere sau
promovarea imaginii domniei?
În această toamnă se încheie lucrările cuprinse în proiectul de restaurare
și conservare care vizează „Fosta mănăstire Râmnicu Sărat” monument istoric
categoria A, identificat anterior şi înscris în Lista Monumentelor Istorice 2010
sub cod BZ-II-a-A-02463, cunoscut şi sub numele de Complexul brâncove-
nesc Râmnicu Sărat, care va cuprinde în final Biserica cu hramul Adormirea
Maicii Domnului, bolta domnească și chiliile fostei mănăstiri care adăpostesc
acum Muzeul Municipal Rm. Sărat.
În acest context, când se încheie o parte a istoriei acestor edificii, prin
definitivarea lucrărilor de restaurare și readucere la vederea publică a înfățișării
inițiale a ultimelor sale părți, chiliile foștilor călugări, considerăm necesar să
reluăm o serie de aspecte legate de menționarea în cronicile brâncovenești
a acestor locuri: fie a lucrărilor de zidire și de împodobire a mănăstirii, fie a
unor oameni de-ai locului, apropiați de vodă Brâncoveanu. Logofătul Radu
Greceanu este cel care menționează în „Începătura istoriii vieții luminatului
și preacreștinului domnului Țării Rumînești, Io Constandin Brîncoveanu Ba-
sarab-Voievod, dă cînd Dumnezeu cu domniia l-au încoronat, pentru vremile
și întîmplările ce în pămîntul acesta în zilele mării sale s-au întîmplat”� în-
ceputurile lucrărilor, dar și pe unii dintre „căpitanii” voievodului din Râmnic.
În capitolul 40, „Pentru zidiri ce au făcut măria sa și alte lucruri care
le-au săvîrșit într-acest an”, este menționată definitivarea zidirii Mănăstirii
de la Rîmnic. Să citim încă o dată cele scrise de Radu Greceanu: „Într-acest
an al optulea den domniia mării sale s-au săvîrșit și mănăstirea care au făcut
măria sa la tîrgul Rîmnicului, unde să proslăvește Adormirea născătoarei de
Dumnezeu stăpînei noastre, care iar din pajiște și din temelie o au zidit îm-
preună cu unchiul mării sale, Mihai Cantacuzino, vel spătar, însă mănăstire
mare și cuvioasă, cu chilii de piiatră și cetate împrejur. Pentru că fiind și în loc
ca acela de iaste în calea oștilor, și mai mult a tătarilor, drept aceia, măria sa
pus-au nevoință dinpreună cu unchiul mării sale ce s-au zis mai sus, de o au
făcut cu tărie, ca multora scăpare și apărare să fie; care cu mile întărind-o și
cu toate cum să cade, înpodobind-o, la sfînta și dumnezeiască mănăstire de la
muntele Sinai o au închinat, spre vecinica pomenire.”1
Să ne oprim asupra câtorva aspecte din textul citat.
Este menționat aici „al optulea an den domniia mării sale”. Ținând sea-
ma că domnia lui Constantin Brâncoveanu a început odată cu moartea lui
Șerban Cantacuzino la 28 octombrie 1688, al optulea an este 1696. În conti-
nuare se stabilește clar că în acest an „s-au săvîrșit și mănăstirea care au făcut
măria sa la tîrgul Rîmnicului”, adică se încheie zidirea locașului respectiv,
„unde să proslăvește Adormirea născătoarei de Dumnezeu stăpînei noastre”,
cu hramul Adormirea Maicii Domnului, celebrat pe 15 august. Expresiile fo-
losite de Radu Greceanu „care iar din pajiște și din temelie o au zidit” și,
mai departe: „însă mănăstire mare și cuvioasă, cu chilii de piiatră și cetate
împrejur”, oferă câteva indicii asupra anteriorității acestui loc. Este eviden-
tă ridicarea mănăstirii „din temelii”, nu din pământ gol, ceea ce presupune
existența unei/unor temelii de la alte construcții anterioare. A doua parte, aceea
care caracterizează mănăstirea, oferă indicii care întăresc presupunerea anteri-
oară. Cuvântul „însă” creează o dihotomie și o clasificare a construcțiilor care
au fost ridicate pe acest loc, fenomen perceput clar de către Radu Greceanu
și contemporanii săi, prin prezența concretă la fața locului și luarea de contact
cu urmele unor construcții anterioare. Noile zidiri: mănăstirea este „mănăstire
mare și cuvioasă”, iar chiliile sunt „ de piiatră” și împrejurul mănăstirii este
ridicată o adevărată „cetate”.Se oferă și explicația importanței acordată de
către Brâncoveanu întăririi mănăstirii, care „fiind și în loc ca acela de iaste în
calea oștilor, și mai mult a tătarilor, drept aceia, măria sa pus-au nevoință din-
preună cu unchiul mării sale […], de o au făcut cu tărie, ca multora scăpare și
apărare să fie”. Rolul mănăstirii este clar atribuit de către Radu Greceanu, de-
sigur pe urma adevăratelor scopuri stabilite de către Brâncoveanu: închinăciu-
ne, dar și apărare pentru aceia care erau surprinși de raidurile armatelor străine,
cu trimitere directă la tătarii din Crimeea. Ideea de „nevoință”, (greutate), pe
care domnul a dovedit-o, împreună cu vel spătarul Mihail Cantacuzino, un-
chiul său, se leagă de cheltuielile mari necesare pentru zidirea mănăstirii. Fap-
tul că a fost ridicată această mănăstire, cu ziduri groase ca de cetate, în această
zonă de trecere dinspre Moldova spre Țara Românească, dinspre Bugeac spre
Câmpia Română și chiar Transilvania, pe vechiul drum al Brașovului, relevă
importanța strategică, mai mare considerăm noi, decât aceea religioasă, deloc
nesemnificativă. De altfel Radu Greceanu avea să adauge imediat despre acest
rost al mănăstirii, Brâncoveanu „cu mile întărind-o și cu toate cum să cade,
înpodobind-o”, oferind loc de rugăciune locuitorilor din târg și împrejurimi.
Importanța ei religioasă este dovedită și de legarea acestui locaș de cult de
locurile închinate: „la sfînta și dumnezeiască mănăstire de la muntele Sinai
o au închinat, spre vecinica pomenire”, a ctitorilor, dar și a credincioșilor de
10422 www.oglindaliterara.ro
aici. Dar, deşi anul ctitoririi este 1697,
domnul Constantin Brâncoveanu nu
avea să vadă această mănăstire decât
în 1705. Apare firesc întrebarea, de ce
abia atunci? Şi apare a doua întrebare
derivată din prima: de ce atunci? Ne
vom strădui să răspundem la aceste în-
trebări urmărind şi interpretând infor-
maţiile din celelalte texte rămase de la
Radu Greceanu.
În capitolul 72 al aceleiași lu-
crări, unde logofătul notează drept
titlu explicativ: „Pentru mergerea
măriei sale lui Constandin vodă de la
Târgoviște până la Rîmnic mănăstirea,
umblându tot în ospețe pre la case- Petrache Plopeanu
le boierilor”, ca și în capitolul 11 din
Anonimul brâncovenesc sau Istoria de
taină, atribuită tot lui Radu Greceanu, este prezentată vizita pe care o face
domnul împreună cu boierii și curtea sa, la Mănăstirea de la Râmnicu Sărat.
Ce scrie Radu Greceanu, mai întâi în „Istoria domniei lui Constantin
Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1704)” : „Văzând măriia sa că dăspre
Poartă iaste liniște și banii încă la mirie ce ceruse den haraci să dădese […].
Cunoscând că iaste vremea preumblării, răcorindu-se și vremea, așa bine au
socotit și în ospețe pre la casele boiarilor spre Sărata au mersu, pre la Măr-
ginenii mănăstirii întâiu, apoi la Mărginenii lui vel spătar, Filipeştii de Pădu-
re, Măgurenii, Filipeştii de la Praova umblând, spre Scăiani au mersu. Şi de
acolo la Sărata. Și de acolo și până la Rîmnec la mănăstire, unde măriia sa
împreună cu Mihaiu Cantacuzino vel spatar făcuse, și de cînd să zidise și să
înfrumusețase cu toate podoabele, atît cele denlăuntru ale mănăstirii, cît și cu
cele după-nprejur chilii și altele, vreme măriia sa nu mai avusese să vază pînă
acum, cînd Dumnezeu această liniștire dăspre Poartă adusese. Căruia vremea
îndămînă dînd, au mers și pînă la Rîmnic, cum ziși, unde în zioa dă Înălțarea
sfintei cruci, la 14 ale lui septembrie, acolo au fost, veselindu-se cu toți boiarii
mării sale. Într-acea zi au dat slavă și mulțumită lui Dumnezeu, iar a doao zi
dânsu // dă dimineață purcegînd, au mers înapoi iar la Sărata”2.
În capitolul 11 al Istoriei de taină, la al cărui început Radu Greceanu
scrie: „Aicea însemnezu că avînd domnul ceva răsuflu și cunoscînd puțină
liniște dăspre Poartă, făcînd și sfînta mănăstire a Rîmnecului și 2 pivnițe dă
piatră la Sărata, s-au îndemnat denpreună cu toată boierimea și cu casa mării
sale și au mersu tocmai pînă acolo dă le-au văzut”, există următorul text refe-
ritor la mănăstirea de la Râmnicu Sărat: „// La 25 ale lui avgust viind călărași
de la Țarigrad scriia boiarii domnului cum că să află Poarta în mare liniște.
Deci domnul înțelegînd, fiind și vreme frumoasă dă preumblare și mai vîrtos
că dă cînd zidise măriia sa sfînta mănăstire Rîmnecul niciodată nu mersese
să o vază și pentru aceia mai mult, iar și ca să să primble, gătitu-se-au și la
zi întîi a lui septembrie, denpreună cu toată casa mării sale și cu toată boieri-
mea, au purces den Tîrgoviște. Și fiind rugat dă boiarii ce să afla în Praova ca
să meargă pă la satele lor, măriia sa, ca un domn blînd și înțelept, priimind,
au mers întîi la Mărginenii lui Mihai Cantacuzino vel spătar, // unde făcîndu-i
frumos și minunat ospăț, s-au sculat dă au mersu și au masul la Filipeștii lui
Constandin Cantacuzino, stolnicul. Şi au fost şi a doao zi, dă prânzu, iar după
prânzu, în diseară, s-au sculat şi au mersu la Filipeștii Tomii Cantacizino vel
postelnic şi au făcut şi a doao zi prânzul acolo. Și dă acolo au mersu la Mă-
gurenii lui Șerban Cantacuzino biv vel paharnic, ospătându-l şi acolo foarte
frumos. Și de acolo au mersu la Scăiani, la viile mării sale, unde șezînd vreo
5-6 zile, văzând şi pivniţa ce făcuse acolo la vii şi lăsând şi izbod şi măsură ca
să să facă case, s-au sculat şi au mersu la viile mării sale la Șchei și de acolo
la Sărata Dă la Sărata iarăşi pă ospăţ la satele gineriului mării sale Neculae
postelnicul Ruset, care-i dădese dă zestre, anume Fundenii şi Fureştii. Și de
acolo rugîndu-l Mănăilă vel șătrar ca să meargă și la satul lui, la Mărăci-
neni, să-l ospeteze, măriia sa numaidecît au fost bucuros şi au mersu. Unde
făcându-i Mănăilă vel şătrar ospăţ foarte frumos, s-au sculat și dă acolo şi
au mersu la sfînta mănăstire la Rîmnec. Deci după ce au văzut și sfînta mă-
năstire, s-au învîrtejit iarăși pă la viile mării sale Sărata i Șcheii şi dă acolo
luând în jos, au venit la satul Tomii Cantacuzino vel postelnic, Bercenii. Unde
numai prânzul făcând, sculatu-se-au şi au mers // la satul giniriului mării sale,
Şerban vel stolnec, la Tătărani. Şi acolo pentru a să să odihnească măriia sa
, au făcut oturac 2 zile, ospătându-se foarte frumos, iar a treia zi sculându-se,
mers-au pă la satul Negoeştii lui Pană vel comis, unde numai prâmzul făcând,
iar masul iarăşi la satul gineriului mării sale, Şerban vel stolnec la Corneşti.
Şi a doao zi cu fericire au intrat în scaunul Târgoviştii, la 5 ale lui octomvrie;
unde după ce au sosit, început-au măriia sa iarăşi a căuta cu nevoinţă toate
lucrurile şi trebile ţării. Plinitu-se-au cu fericire şi anul al 17 den domniia
mării sale la octomkvrie 29.”3.
(continuare în nr. viitor)
___________________________
1 XXX, Cronicari munteni, ed. îngrijită de Mihail Gregorian, studiu introductiv de
Eugen Stănescu, II Radu Greceanu, Anonimul brâncovenesc, Ed pentru literatură,
Buc., 1961.
2 Radu logofăt Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu
voievod (1688-1704), ediția Aurora Ilieş), Bucureşti, 1970, p. 116.
3 Ibidem, p. 155.
 Ciprian Porumbescu în vizită la Deși i se părea, în momente de euforie,
că este sănătos, boala lui Ciprian își arăta mereu

Giuseppe Verdi colții.
“La întoarcerea de la Verdi, porni o ploaie
cu furtună, marea era foarte agitată, vântul rece și
umed”[5], iar artistul de la Stupca s-a îmbolnăvit
Paul Leu de-a binelea, încât “medicul a fost de câte două
ori pe zi la mine“, se tânguia Ciprian celor de la
Îndată după concertul improvizat ad-hoc la țărmul Mediteranei, Ciprian, obosit de emoții și Stupca.
eforturi, în uralele ascultătorilor ocazionali, s-a îndreptat spre hotel. La mai bine de o lună,  de la fericitul
Mergând agale deodată s-a simțit încadrat de doi italieni care începură a-i vorbi ba pe italienește, eveniment, Porumbescu scria lui Iraclie și
ba pe franțuzește, spunând că se bucură a cunoaște un frate și încă un muzician din colonia română Mărioarei că Verdi s-a purtat cu el “cum nu se
de răsărit. poate mai amabil. Îmi venea să cad în genunchi
Apoi mă întrebară, povestea Ciprian, Mărioarei, de n-aș dori să înaintea lui“.[6].
merg să văd pe maestrul Verdi, care locuiește nu departe de Genova”[1]. Cu cele două călăuze cei-au facilitat calea
Cei doi spectatori de la concertul ad-hoc de pe promenada spre Giuseppe Verdi, Ciprian Porumbescu s-a
mediteraneană erau Marco Sala și Arrigo Boito. Primul e poet, al doilea împrietenit și a colaborat pe tot timpul șederii
compozitor. sale în Italia.
În discuțiile avute cei doi italieni La 23 ianuarie, Marco Sala, vecin de
îi spuseră muzicianului din Carpați că camera la hotelul Vittoria, i-a trimis lui Ciprian
Verdi și-a exprimat dorința, în repetate un întreg maldăr de note, splendide cântece
rânduri, de a afla cât mai multe despre populare italiene, iar la 25 ianuarie, dimineața, îi
muzica românilor și-l întreabă dacă nu mai dăruiește “încă un caiet de cântece siciliene“,
dorește să-l întâlnească pe proeminentul după cum rezultă din Tagebuch-ul său.
reprezentant al teatrului liric european. Timp de mai multe zile, cei doi au
La rândul său, Ciprian îi răspunde: cântat împreună la pianul din incinta hotelului,
“- Prea bucuros m-aș duce la Ciprian Porumbescu fragmente de cântece
vestitul maestru și chiar, pentru mine ar populare italiene și
fi o nespusă, o mare fericire de a vedea pe siciliene.
maestrul compozitor!”[2]. Fiind fin psiholog,
A doua zi, 13 decembrie 1882, Boito și Sala au plecat la Verdi cu un ascuțit spirit de
pentru a-l anunța că la Nervi se “află un muzician român de departe, observație, Porumbescu
din Bucovina. știa să descifreze din
Giuseppe Verdi Pe la orele unsprezece se întoarseră și aflându-mă promenând pe vorbe, comportament și
malul mării, îmi spuseră, cu aerul cel mai vesel, că Verdi e fericit de cele înfățișarea celor cu care
ce a auzit de la ei și că m-ar primi cu cea mai mare bucurie (…). venea în contact, ceea ce
Grăbii acasă, mă îmbrăcai, dejunai cu Boito și Sala și plecarăm la Verdi”[3], preciza Ciprian avea caracteristic.
într-o scrisoare din 3 ianuarie 1882, publicată în Familia nr.30, din 5 august 1888, p. 338, adresată Lui Arrigo
celor de la Stupca. Boito,autorul operetelor Arrigo Boito
“Ne-am dus la mare, unde aștepta o barcă, în care am trecut pe o scândură. În două ore am fost Mefistofele, Nerone și (1842 – 1918)
la Genua, de unde, cu o birjă, încurând am ajuns la vila lui Verdi. libretistul compozițiilor lui
Doi servitori stăteau la intrare, al treilea la ușă, pe care o deschise cu o adâncă închinăciune și Verdi: Otello și Falstaff, prin câteva amănunte
cu cuvântul: semnificative, îi conturează următorul portret:
-Aprego! Adică poftim. Compozitorul și literatul italian era “un om
Verdi, încă slab, ședea, în salon, într-un fotoliu și de departe îmi zise, în limba franceză: înalt, cu un mers puțin obosit și aplecat.
-Iartă, domnule și june amice, că nu Avea o pieptănătură simplă cu cărare la
mă scol, sunt încă ceva bolnav, dar foarte mă mijloc, brun, cu ochelari pince-nez, mustață,
bucur! și întinzându-mi amândouă mâini, se o față puțin inteligentă,dar cu o trăsătură de
uită lung la mine, apoi zice cu bucurie vădită: blândețe, bunătate și, ași zice,durere.
-Ah! Tip romanic, foarte mă bucur! Nu părea la înfățișare artist și mai puțin
Am auzit aseară de la dumnealor, foarte mă un artist italian, care sunt atât de mândri și
bucur! aroganți.
Un fecior ne dete și nouă fotolii, iar El este și poet și-a scris singur textele
Verdi, tot cu ochii țintă la mine, mă întrebă, muzicale. O operă, Nerone, se pare că în curând
mai întâi, de unde sunt ce slujbă am, ce boală va fi terminată și reprezentată pe scenă”[7].
m-a adus încoace și altele. Apoi mă întrebă Despre vizita făcută la Verdi, în urma
despre români, despre aflarea lor în toate contactului nemijlocit cu membrii familiei Boito
părțile, pe unde locuesc și, în sfârșit despre și cu Marco Sala, Ciprian a început să adune
muzica lor. folclor muzical italian și spaniol pentru a se
Răspunzându-i la toate, el mă întreabă documentași a-l studia. Pe cele mai realizate din
din ce instrumente cânt. I-am răspuns că din Casa lui Giuseppe Verdi punct de vedere muzical, artistul de la Stupca
vioară și clavir. intenționa să le interpreteze cu iubitorii de
-O, zise Verdi, cântecele romanice, muzică populară de la poalele Tâmpei.
după firea lor, pe vioară se potrivesc! Fii bun, te rog, acolo pe pian e o vioară, cântă un cântec La 1/13 februarie 1883, Ciprian avea
românesc, să-l aud! pregătită, în acest scop, o mapă. “Am lucrat, în
Eram, se înțelege, nu numai mișcat văzându-mă înaintea lui Verdi, dar să și cânt înaintea lui, timpul din urmă, multișor, pentru Mapa mea
parcă nu mă simțeam în putere. muzicală și am niște piese italiene și spaniole
După ce mi-am mai împrospătat și am prins curaj, am cântat Doina. foarte frumoase cu care, la întoarcerea mea în
M-am uitat de câteva ori la bătrânul maestru și l-am văzut cu ochii ațintiți asupra mea. Când am Brașov o să-i surprind pe muzicienii noștri”[8],
isprăvit de cântat el a ziscătră Boit: scria lui Lazăr Năstasi.
î

-Mare lucru, cântecul acesta nu mi-i cunoscut, dar toată gama lui o simțesc și o pricep! Menționăm că la acea data artistul român
Mi s-a părut că bătrânul vrea să se scoale și să vie la mine. Eu am pășit spre dânsul. El iar mi-a avea gata un cor bărbătesc, intitulat Cântec
întins amândouă mâinile și strângându-le pe ale mele, îmi zise cu suflet mișcat: Sicilian pe versuri de Vasile Alecsandri.
-Da, frați ne sunteți! Atestatul că suntem frați vi l-am auzit acum!”[4]. La Nervi, împreună cu Boito și Sala,
Vizita la Giuseppe Verdi l-a impresionat profund pe Ciprian iar imaginea compozitorului italian Porumbescu cânta potpuriul din Crainou, iar
l-a urmărit multă vreme. colaboratorilor săi le-a făcut cadou câte o copie
www.oglindaliterara.ro 10423
 Tabăra internaţională de jurnalism, 2014
La tabăra internaţională de
jurnalism, patronată de M(inisterul)
T(ineretului) (şi) S(portului) şi D(ireţia)
J(udeţeană) (pentru) T(ineret) Iaşi,
derulată în pitorescul decor naturist
de la Muncel, între 7-13 iulie a. c.
au participat aprox. 80 de cursanţi,
liceeni din Iaşi, Paşcani, Tg. Frumos,
Timişoara, Bacău, Craiova, Gorj şi
Teleorman, studenţi, masteranzi şi
doctoranzi din Iaşi, Chişinău, Cahul
etc., mulţi dintre aceştia deja iniţiaţi în
tainele publicisticiii.
Iulian Bitoleanu
Sub privirile vigilente ale unui
profesionist ca Vasile Enuţă (alias
“Bazil”) – redactor-şef la Antena 1 Iaşi,
tinerii pasionaţi de mass-media au derulat un program încărcat dar agreabil
cu 3 obiective ferme:
1) Realizarea unei publicaţii de 4 pagini, „Puls”, de către 6 echipaje
cu temele: Sport, Eveniment, Cancan, Socal, Cultură, Politică;
2) Dialoguri imaginare cu o personalitate;
3) Concursul de
discusuri – oficiale, sobre,
hazlii, familiare, ironice, libere,
neconvenţionale
A existat şi o partitură
teoretică riguroasă asigurată
de jolly-jockerul „Bazil”, apoi
de jurnalistul de teren Răzvan
Cojocaru (TVR Iaşi)…
Tipărirea a şase ziare pline
de nerv, veridice, a presupus o
reală o cumpănire a cuvântului
scris, o frazare cizelată, cu
fotografii inspirate, grăitoare,
o drămuire a mijloacelor de
expresie, excluzând redundanţa,
truismele şi excesele stilistice.
A doua activitate a revelat
fantezia, inteligenţa şi capacitatea juvenililor gazetari de a surprinde
esenţialul, iar competiţia ultimă a evidenţiat capacitatea de a capta auditoriul
prin alocuţiuni sobre, acide, „mai colorate” lexical, simulând plauzibile
tipologii de oratori, de politicieni („ieftini”)…
Dincolo de cele trei acţiuni mediatice, au mai fost concepute câteva
momente de „respiro”: o excursie în culturala şi seculara citadelă moldavă
Iaşi, cu descinderi la studiouri de televiziune şi vizitarea unor obiective
turistice şi artistice, un Karaoke şi „Miss Muncel 2014”.
În viziunea subsemnatului, din lista remarcaţilor nu puteau lipsi
basarabeanul Ilie Ciorchină (doctorand în Geografia Ecnomică) –
responsabil cu „disciplina muncii”, Petronela Ailona (absolventă a Univ.
de Arte „G. Enescu” Iaşi), Ema Iordache (Jurnalistică, Iaşi, anul al II-
lea), Alexandra Cantemir (Iaşi), Andreea Onofrei (Timişoara), Georgiana
Troncan (Paşcani), Ana Ahmet (Craiova), Cezar Roşu (Iaşi), Eduard Agapia
(Paşcani)…
Ca semn al importanţei Taberei de Jurnalism, la festivitatea de
inaugurare au fost prezente personalităţi din Iaşi, precum şi secretarul de
stat din MTS, Vasile Câtea, cel care a contribuit la impunerea şahului drept
disciplină şcolară.

din horele sale compuse pentru operetă, primind în schimb Cântece Menționăm că la Muzeul din Suceava nu am găsit cărțile de vizită ale
populare siciliene, napolitane, lombarde și spaniole, în șase volume. Boito și Sala, cum s-a afirmat, nu demult, în presă.
Întâlnirea lui Porumbescu cu Giuseppe Verdi nu a fost una
accidentală, deoarece proeminentul reprezentant [1] Ciprian Porumbescu către Iraclie și
al teatrului liric italian “a arătat, de mai multe Mărioara Porumbescu, scrisoare din Nervi, 3
ori, arzătoarea dorință de a asculta cântece ianuarie 1883, publicată în C. Porumbescu,
naționale ale românilor, care se trag de la vechile Călătoria și petrecerea la Nervi (încheiere),
colonii ale împăratului Traian”[9]. în Familia, anul XXIV, nr. 30, din 24/iulie/3
Așa se explică de ce mulți reprezentanți august 1888, p. 338.
ai muzicii și folclorului românesc, ca Haricleia [2] Ciprian Porumbescu, Ibidem.
Darclee, Ciprian Porumbescu, violoncelistul [3] Ciprian Porumbescu, Ibidem.
George Murgu, folcloristul Dimitrie Vulpescu [4] Mihai GR. Poslușnicu ,Ciprian
și alții s-au bucurat de ospitalitatea marelui PorumbescuEditura Cartea Românească,
compozitor Verdi. 1926., p. 55-57.
Întâlnirea dintre Verdi și Porumbescu [5] Ciprian Porumbescu, Tagebuch,
a fost pusă la îndoială de mulți amatori în ale 22 februarie 1883, Fondul documentar al
cercetării din ultima sută de ani. Muzeului Suceava.
Aproape că nu există în istoria muzicologiei [6] Ciprian Porumbescu către Iraclie și
române fapt mai controversat ca acest eveniment Mărioarea Porumbescu, scrisoare din 3 ianuarie
de seamă din viața compozitorilor de la noi. 1883, publicată în C. Porumbescu, Călătoria
Astăzi, sunt cunoscute suficiente mărturii și petrecerea la Nervi (încheiere), în Familia,
irefutabile, care atestă cu minuțiozitate pregătirea anul XXIV, nr. 30, din 24/iulie/3 august 1888,
și întâlnirea cu Giuseppe Verdi a lui Ciprian p. 338.
Porumbescu, cum ar fi manuscrisele epistolelor [7] Ciprian Porumbescu, Tagebuch,
trimise lui Năstasi, la Brașov, corespondența 22 februarie 1883, Fondul documentar al
lui Ciprian cu familia, informațiile răspândite Muzeului Suceava,
de Gazeta Bucovinei sau Familia, scrisorile [8] Ciprian Porumbescu către L. Năstasi,
rămase de la C. Morariu, Vasile Halip, prieteni și scrisoare din 13 februarie 1883, Colecția
colegi ai compozitorului, amintirile surorii sale Muzeului Suceava, inv. Nr.2363.
etc. [9] Mihai Gr..Poslușnicu, op.cit. P. 54.

10424 www.oglindaliterara.ro
 APROAPE TRANSĂ, VASILCA
Traian Vasilcău, Sfeșnic în rugăciune, Notograf, Chișinău

(Vasilca).Textul are un caracter agrar sau narează povestea

judecății lui „Siva” sau alte teme profane, încheindu-se cu urări
tradiționale. Obiceiul este pe cale de dispariție. Melodiile pot fi
grupate în două tipuri: a. asemănătoare cu colinda, din punct de
vedere ritmic și melodic, b. melodii cu formă mai dezvoltată, în
formă ternară* sau pătrată, ritm regulat, cu preferință pentru modul
(I, 5) mixolidic și ionic (mai rar hexacordii lidice sau eolice).
George Anca

Rupându-mi piciorul stâng, am intrat în două
transe și ceva – o scenometrie a operei lui Puși Dinulescu,
o versiune după The Rime of the Ancient Mariner de
Samuel Taylor Coleridge și, ceva-ceva, cunoștința cu
Vasilca, îm persoana lui Traian Vasilcău, pseudonimic,
Traianus. Am mai și citit tragedii de Seneca, traduse de
Traian Diaconescu, Viața lui Don Quijote și Sancho de
Miguel de Unamuno, în românește de Ileana Bucurenciu
și Grigore Dima, Filocalia – Maxim Mărturisitorul,
Despre diferite locuri grele din sfânta Scriptură în
traducerea lui Dumitru Stăniloae, Metafizica moravurilor
de Imanuel Kant, traducere de Rodica Croitoru, Sfeșnic
în rugăciune de Traian Vasilcău ...
Trubaduresc, Traian Vasilcău arborează
Sfeșnic în rugăciune, alternat cu fermecătoare (if) vers-
versatilitate prin forme recurente nu doar cult-naiv-
retorice: poem-cuvânt-psalm-închinare-simfopoem-
cântec-elegie-clinchet-blestem-bocet. Unele dintre
acestea sunt dedicate: Virgil Șerbu Cisteian, Nicolae
Jelescu, Dorin Chirtoacă, Artur Silvestri, Ana Maria
Tupan, Grigore Vieru.
Febril-felibru, doinind cu jele de pelerin, steag de-nsingurare -
să-și uite schitul crinilor psaltirea -, arghezian: Tot crezând că am de toate
/ Am ajuns să n-am nici moarte; /Doamne, mult ce mi-i rușine / C-avui trai
de mărăcine, / Iubind pe fieștecine / Ca să mă iubească nime. - bacovian:
Ningea apocaliptic în cetate, / Nici pârtii nu erau, ningea mereu, / Când
patru mierle-n dolii îmbrăcate / M-au dus în cuibul lor din Dumnezeu. -
păunescist: Iubito, ce-amiroși a primăvară, / Noi suntem
condamnați să fim o țară – vierian: Deschide geamul,
a-nflorit Vieru. - mult folcloric, neoșezătoresc, retro-
patriotic, vates metric anecdotic și totuși în transă-
crochiu-cu-Picu-Pătruț, altfel ultramodern arhaic
basarabean, vates madrigalist în psalmi.
Mor și-nviu ca o colindă (Vasilca?).
Rușinea de-a fi comunist nu-l prinde, / Râde
prin somn, despot analfabet, / Și-ncrucișându-și mâinile
pe piept / Mai are-un gând cum să ne poată vinde //
Țarului prim, Rusiei răpitoare / Cu mare-alai, pe veci,
fără recurs! / Să revenim în gheare noi de urs, / Profund
surâzători, fără-ncetare...
Blestem actual: Foaie verde, noroc n-are /
Soarta mea ce-n van o port / Țara noastră-i de vânzare, /
Țara noastră-i de export. // S-ar da primului ce are / Bani
în pungă, vajnic lord, / Ca o țară de vânzare, / Ca o țară
de export. // Ce n-aș da să fiu cel care / Cumpra-o-aș de
tot? // Să nu fie de vânzare, / Să nu fie de export! // Ca
să spuneți fiecare // Fieărui lord netot: // N-avem țară de
vânzare, // N-avem țară de export!
Manifest veșnic actual: Care popor? Nrgânditoare plebe,
/ Care-a iubit o clipă și-a uitat, / Un trib civilizat, modernizat, / În care
dorul desfrânării fierbe. // Care popor? incultă iobăgime, / Râvnind prin
contrabandă chilipir. / De mendrele-i nu se mai miră nime. / Care popor?
Divinizat martir, // La care ne-nchinăm – c-așa se cere, / Pe care-l venerăm,
dar fără dor. / Popor ce-a fost în ireale ere / Și nu mai e deloc. Care popor?

www.oglindaliterara.ro 10425
 Divanul ad-hoc din Moldova 1857
(text preluat din revista Albina,, Revista Enciclopedică populară; duminică, 4 octombrie, 1898;
ortografie actualizată, conform normelor ortografice ale Academiei Române).
Petre Răşcanu
Chestiunea era în adevăr gravă. În cele mai triste epoci din trecutul nostru,
autonomia noastră a fost pururi respectată: întotdeauna am avut libertate deplină în
a ne organiza şi a ne da legile necesare. Nici Rusia nu îndrăznise a ne răpi pe faţă
acest drept. Şi Tratatul de la Paris nimicea cu totul autonomia noastră.
Un firman turcesc convocase Divanul ad-hoc şi fixase condiţiile de alegere
şi eligibilitate; o Comisiune Europeană avea să asculte dorinţele românilor şi să
facă cercetări la faţa locului. Această Comisiune avea să trimită la Paris rezultatul
investigaţiunilor sale şi după art. 25 din Tratat: «Înţelegerea finală cu puterea
suverană va fi consfinţită printr-o convenţie, încheiată la Paris între Înaltele Puteri
contractuale; şi un Hatişerif, conform cu stipulaţiile convenţiei, va institui definitiv
organizarea Provinciilor, puse de acum înainte sub garanţia colectivă a tuturor
Puterilor subscriitoare».
Prin urmare era lucru hotărât: organizarea definitivă a Principatelor avea să
se facă de către străini la Paris.
Această nimicire a autonomiei a împărţit pe românii patrioţi în tabere
deosebite. Heliade şi cu prietenii săi s-a declarat de la început contra Divanului
ad-hoc «Divan de porunceală», cum îi zicea el, care lovea în drepturile românilor,
cum nu se lovise niciodată până atunci. Divanul ad-hoc din Muntenia a hotărât ca
Adunarea să se mulţumească a vota „cele patru puncte”, împreună cu un Memoriu
justificativ şi a se feri de exprimarea de dorinţe, care ar fi îndreptăţit pe străini a
se amesteca în organizarea lăuntrică a ţărilor. Chiar C.Cretzulescu, un moderat, a
numit „greşeala Moldovenilor”, hotărârea acestora de a se ocupa şi cu alte dorinţe.
Când s-a cetit în Adunarea Moldovei raportul lui Manolachi Costachi,
Hurmuzachi a combătut propunerea. După ce arată că Partida Naţională a înscris
în programa sa că « înainte de toate să stăruim şi să cerem de la dreptatea
providenţială a Europei ca existenţa naţională şi autonomia să ni se respecte,
precum în drit, aşa şi în faptă», el continuă:
«Adunarea ad-hoc a adoptat şi a consacrat programul nostru.
Ce ni se propune astăzi? Ni se propune să rostim şi dorinţe atingătoare
de organizarea dinlăuntru a Principatelor, sau, cu alte cuvinte, ni se propune
dezbinarea de la fraţii noştri de peste Milcov, loviri în autonomia Principatelor,
abatere de la programul nostru.
Ni se zice că rostind numai dorinţe despre organizarea dinăuntru, nu jignim
autonomia, căci nu facem legi. Dar eu întreb: dacă Congresul viitor n-ar încuviinţa
vreuna din bazele ce am propune, unde este neatârnarea guvernului naţional, unde
e deplina libertate de legislaţie – autonomia – ce ni s-a garantat prin Tratatul de
la Paris? Mai întreb încă: dacă fraţii noştri de peste Milcov n-ar primi vreuna din
bazele ce am propune, unde este Unirea Principatelor?
Ni se mai zice că Tratatul de la Paris şi firmanul de convocare a Divanului
ad-hoc cer revizia statutelor şi a legilor care astăzi sunt în vigoare şi eu ştiu aceasta,
dar mai ştiu şi alta: ştiu că numai chestiunile politice au provocat războiul oriental;
numai chestiunea Unirii Principatelor şi numai chestiunea aceasta, a fost cauza
convocării divanurilor ad-hoc.
Dovadă protocoalele Congresului de la Paris No. VI, VII şi VIII.
Interpretarea unui tratat ca şi interpretarea unei legi, trebuie să se facă aşa ca un
articol să nu fie în contrazicere cu un alt articol.
Acei însă care pretind, că Divanul ad-hoc este chemat a face şi revizia
statutelor şi a legilor atingătoare de organizarea dinăuntru, zic cu alte cuvinte,
că Tratatul de la Paris cuprinde în sine contrazicere, adică că el într-un articol
a recunoscut şi prin alt articol a sfărâmat autonomia Principatelor. Domnilor,
nu pentru că aşezămintele pompierilor sau ale eforiilor sunt defectuoase s-au
convocat Divanurile ad-hoc; ci, o repet, numai pentru chestia politică, pentru
chestia protectoratului, sub a cărui înrâurire s-a făcut Regulamentul Organic.
Socotinţa mea dar este: 1) Să rostim înainte de toate dorinţele ţării asupra
chestiunilor politice de interes general, din care unele sunt chiar înscrise în
programul nostru; 2) Să punem în aplicare dorinţa Unirii, lucrând în înţelegere cu
fraţii noştri de peste Milcov; şi 3) Să nu jignim singuri autonomia noastră, ci să se
respecte şi în faptă.»
Raportorul Manolachi Costachi a răspuns lui Hurmuzachi prin cuvintele
următoare:
„Domnilor, voiesc a vă convinge că ar fi primejdios pentru viitorul cauzei
noastre de a mărgini lucrurile noastre în votul din 7 a lunii. Daţi-mi voie să mă
explic. Sunt cinci ani de abia, domnilor, cine nu-şi aduce aminte că naţionalitatea
română se găsea respinsă în întunericul veacurilor; existenţa noastră politică
într-o stare atât de îndoielnică; atât de nestatornică, încât mai ne lipsea scânteia
de nădejde ca să fi putut întrevedea în curând o prefacere fericită. După un crunt
război între puterile cele mai mari a lumii, ele au încheiat Tratatul de la Paris.
„Insuflaţi de gânduri mărinimoase pentru noi, ele au hotărât întrunirea
Adunării de faţă pentru ca ţara să-şi poată rosti dorinţele asupra viitoarei sale
organizaţiuni. Spre acest sfârşit ne găsim noi astăzi întruniţi; şi să nu uităm,
Domnilor, că până ieri încă exersarea acestui dril ne era ameninţată.
„Ştiţi prea bine luptele ce a urmat până la întrunirea noastră de faţă. Mai
era să fim lipsiţi de binefacerile păcii; glasul cel adevărat al ţării se găsea în
primejdie de a fi înăduşit. Până ieri însă, întindeam o mână rugătoare către acele
10426 www.oglindaliterara.ro
puteri, ca să ne fie liber de a rosti în puterea acelui Tratat şi astăzi, Domnilor, să nu
mai ştim nimic de firmanul izvorât din el?
Vă întreb, Domnilor: ce ne-ar putea face astfel de cutezători, astfel de
nepăsători? Unii dintre noi pun înainte votul din 7 octombrie şi sunt de părere
că acel vot ne-ar putea scuti pe noi de la mai departe îndeplinire a mandatului
prescris nouă prin Tratatul de la Paris. Mare greşeală, Domnilor. Adevărul este:
noi am votat Unirea, am votat Autonomia. Dar, Unirea, Domnilor, pe care avem
bună nădejde că puterile ne-o vor încuviinţa, credeţi poate, că puterile ne-o dau,
numai pentru că o cerem? Consideraţiunea cea mai mare, care va domni în
sfatul puterilor, va fi, de bună seamă, că o aşa combinare va răspunde interesului
general al Europei. Nu suntem dar noi datori a ne rosti asupra bazelor viitorului
stat, ca să încredinţăm pe Europa că constituirea sa va fi în adevăr de un interes
european? Dar ni se mai zice încă că am jigni autonomia ţării. Cu bună seamă
şi că eu nu sunt mai puţin gelos de autonomia şi de drepturile ţării noastre. Dar,
vă întreb, unde există astăzi acea autonomie? Ea se găseşte scrisă în capitulaţia
noastră, consfinţită prin Tratatul de la Paris. Dar în faptă Domnilor, însuşi
caracterul acestui Divan nu este oare cea mai vădită dovadă că acel drit încă nu
este realizat? Precum o lege, Domnilor, deşi făcută de puterea legiuitoare nu-şi
are încă lucrarea sa, până ce nu va fi promulgată prin organul competent, astfel
şi principiul autonomiei noastre, înscris în capitulaţii, consfinţit prin Tratatul de
la Paris; nu va fi realizat până când Puterile din nou întrunite, nu vor proclama
libera întrebuinţare a autonomiei noastre.
„Încă odată, Domnilor, singura bază legală a existenţei acestei Adunări este
Tratatul de la Paris şi Firmanul. Le-om părăsi acestea? Nu mai suntem nimic.
Ne-am trage asupră-ne, nu numai răspunderea către alegătorii noştri, dar şi reaua
cuvântare a urmaşilor noştri. Vă conjur dar, Domnilor, să rămânem statornici în
calea pe care am pornit, căci numai legalitatea ne poate asigura un viitor fericit.
Nimeni nu vă îndeamnă de a vă ocupa cu facere de legi, sau de-a intra cu de-a
amănuntul în deosebitele chestiuni; ci numai de a vă aşterne bazele de un interes
general.
Sfârşind, daţi-mi voie de a vă aduce aminte sfaturile unui om însemnat, care
ni le-au adresat cu mai multă autoritate decât mine, şi care ne-au dat îndestule
dovezi că ne voiesc binele. El a zis: să ne purtăm astfel ca să dăm arme prietenilor
noştri de a ne apăra; iar nu arme duşmanilor noştri, spre a ne combate.
La sfârşit, Kogălniceanu pune cestiunea pe adevăratul ei tărâm.
Cu greşeală s-a zis că Tratatul de la Paris ne cere a ne rosti numai asupra
chestiunii politice. Instrucţiunile date de Congres Comisiunii din Bucureşti,
arată că avem a ne rosti şi asupra organizării ţării. Iată însă şi cuvintele acelor
instrucţiuni: « Comisiunea îşi va pune deosebita sa atenţie asupra reformelor ce se
cer de statutele şi regulamentele în fiinţă; ea va studia starea financiară, aşezarea
birului, relaţiunilor clerului cu administraţiunea, starea mănăstirilor, sistemul
militar, ş.a.m.d.
Europa ne-a recunoscut autonomia, însă înainte ca ea să se hotărască de
a primi sub garanţia sa, Europa este în toată dreptatea de a cere să cunoască
şi bazele ce voim a da viitoarei noastre organizaţiuni politice şi sociale; căci
numai organizându-ne ca stat european, ca societate europeană, Puterile se vor
învoi de a ne întinde mâna. De vom vroi, dimpotrivă, a ne constitui ori ca stat
chinezesc, ori ca republică socială, să fim siguri că Europa se va ţine departe de
noi. Aceea ce se pretinde de la noi, s-a pretins şi de la Belgia şi de la Grecia.
Aşadar, Domnilor, încă odată să lăsăm utopiile, să arătăm Europei că noi nu avem
a fi nici China, nici republică; însă voim a fi o societate europeană; voim şi ţinem
la toate condiţiunile unei societăţi în cale de progres; voim libertatea conştiinţei;
voim egalitatea înaintea legii; voim respectul individului, al domiciliului şi al
proprietăţii. Manifestând asemenea principii, care astăzi formează bazele tuturor
societăţilor Europei, putem noi avea frică, că Adunarea ad-hoc din ţara soră, deşi
lucrând îndeosebi de noi, ar putea rosti alte şi contradictorii principii? Nu. asta
nu se poate. Putem presupune un minut că în secolul XIX, poate o Adunare, sau
în Moldova sau în Ţara Românească, să conteste unul măcar din acele 12 puncte
aşternute de Comisiune.
De aceea, Domnilor, să păşim înainte fără nicio frică, fără grijă, că altele ar
fi dorinţele Adunării din Iaşi şi altele ar fi principiile cele mari ale fiecărei societăţi
moderne, contradicţiune în rostirea dorinţelor nu poate fi. Negreşit că mai nimerit,
că poate şi mai logic ar fi fost, ca Adunările să lucreze împreună; însă trebuie să
ne supunem unei legi mai presus de noi. Legea aceasta este Tratatul de la Paris.
Legea aceasta este nevoia de a aduce cu o oră mai înainte dorinţele noastre pe
masa Congresului»
Discursurile lui Manolachi Costachi şi ale lui Kgălniceanu au luminat pe
deplin Adunarea, care a şi ales două comisiuni pentru dezvoltarea „şirului de
î
chestiuni generale”. Prima comisiune s-a alcătuit din Lascăr Catargiu, Manolache
Costachi, Mavrogheni, Panu, Rallet, V. Sturdza şi C. Hurmuzachi; iar în a doua
s-au ales: Kogălniceanu, Cozadini, D.Miclescu, Mălinescu, Rolla, Fotia şi Hrisanti.
Şi Adunarea din Moldova a lucrat înţelept.
Tratatul de la Paris hotărâse că organizarea definitivă avea să se facă de
către reprezentanţii celor şapte Puteri. Era o lovitură dată Autonomiei noastre.
 Melanj discursiv – scenă şi
face din imagistica finală a prozei Vioricăi Hagianu
un act al responsabilităţii estetic-existenţiale, precum
şi o încercare, definitorie, de a sensibiliza o fiinţă,
ce se remodelează, prin rememorare şi artificiu al

înscenare în proza
frici - „o frică puternică dusă până la paroxism care
o paraliza”. Astfel, se concentrează un alt mod de „a
fi” al iluziei şi transcendenţei, un sentiment marcat
de irumperea în trăire a fiorului tragic, o tragedie

Vioricăi Hagianu
a vocaţiei şi a căderii, nu în trecut, ci într-un viitor
neidentificat, nesondat, un viitor al fatalităţii, anunţate
şi aşteptate: „Andrada s-a retras în biroul ei din spital
şi a plâns, lacrimi mari îi curgeau din ochi. Primele ei
lacrimi. Pierduse darul vindecării, nu mai era ‹‹fata de
piatră›› şi vocea ei tămăduitoare. S-a simţit obosită şi
(urmare din numărul anterior) s-a întins pe canapeaua din birou, orice amintire din
viaţa ei îi provoca un sentiment, emoţiile atâtor trăiri
o copleşeau. Moartea lui Nick, a lui Costa îi sfâşiau
Scena şi înscenarea sunt, la Viorica Hagianu, modele ale carnea. Dorul şi iubirea pentru ei, pentru toţi, o lăsau
reprezentării, ale imaginarului ce se conturează în ceea ce bătrânul Costa fără aer, nu mai putea să respire. Frica şi disperarea
identifică drept „o raţiune liniştită”, este, de fapt, o transcendere spre că Marck ar putea muri o paralizau. O durea fiecare
o altă condiţie, nu himerică, nu iluzorie, ci este o croşetare in absentia celulă a corpului ei, dizolvat acum în senzaţii intense.
a artei ficţionalizate, a comprehensiunii unor logici ce se subsumează Era ameţită de caruselul sentimentelor.”
melanjului ad-hoc dintre „tristia sensibilă” şi matricea guvernată de Proza Vioricăi Hagianu din Vocea fetei de
proiectul fetei fără trăiri, de apropieri ori depărtări de uman, de acel piatră se concentrează într-un demers al scenei, prin
tragic al situaţionalului: „Darul tămăduirii pe care îl ai, îl păstrezi doar viziunea obiectivă de simulare, mimetică şi gestică,
cu sacrificiul de sine, puisor, chiar tu esti zertfa, spuse el nervos şi trist. în organicitatea fecundităţii receptive. Aşadar,
Esti ‹‹fata de piatră›› si ai darul vindecării cu vocea ta, doar dacă poate individualitatea estetică marchează sfârşitul, într-o
să schimbe situaţia si atunci, în momentul în care piatra se va sparge, vei familiaritate aşteptată de la început, pentru că punerea
avea sentimente, dar vei pierde darul.” Discursul prozastic se modelează în abis presupune, pe de-o parte, act al simbolisticii,
prin care se atrage în interior, în spaţiul fără
Petru Hamat în jurul comuniunii dintre alter şi eu, este o comunicare pe calea undelor,
ce se rostuiesc prin accesul la matricea materială, la actul sublim, nu sentimente/trăiri, pe de altă parte, se produce un flux
al pierderii vocii, ci la acela al identităţii, al individualităţii, anume, se de rememorare, prin fragilitatea şi efemeritatea fiinţei
realizează o reducere la fragilitatea fiinţei umane, la acel abscons al neprevăzutului. „Fata de piatră” şi vocea ei umane. Înscenarea discursivă propune extincţia, prin
nu sunt decât actanţi ai unei deziluzionări ce se consumă în substanţa vie a „mişcării haotice”, a destinului ce se argumentarea şi aspectualitatea modelării în interiorul
refuză prin ruptura de firul Ariadnei, devenind singular, potrivnic sciziunii în alteritate: „Noi nu puteam anticipa discursului a provocării unei aşteptate şi anunţate
toate consecinţele intervenţiilor genetice, prea multe variabile, nu se poate fără zertfă… Prima dată când vei morţi, fapt care se realizează prin sentimentul erotic,
simţi ceva, orice, vei pierde toaaate particularităţile care fac vocea ta specială, vindecătoare. Nu am descoperit mereu ascuns, ce pare a coordona întreaga strategie a
mecanismele chimice, energetice la nivel celular, de acolo pleacă totul, sunt limitat si mă enervează asta, dar prozei spre final. Naraţiunea intuieşte nu numai iluzia
lucrez… .” A simţi este actul sublim al abisalităţii, în care Andrada va cădea datorită motivaţiei de ascensiune trăirii, ci însăşi trăirea lui Daniko, „şeful spitalului”,
şi de intuiţie ale altui model, este acea lipsă de justificare a rolului estetic şi artistic ce nu se supune mutaţiei care înţelege, abia după moartea Andradei, efectul
existenţiale, pentru că sentimentul este covârşitor prin însăşi trăirea acestuia în paradigma umană, în variabila experimentului bătrânului Costa, secretul acestuia
darului tămăduitor din vocea Andradei, „imaterială asemenea spiritului”. era legat, nu de calcule şi predicţii, ci era legat de
Funcţia eterogenă a spiritului Andradei desemnează o stare internă de restrângere la un act al intangibilului, jertfă, de acel spiritus tutelar al fiinţării paradoxale
pentru că fiinţa de piatră nu se ghidează după o ordine prestabilită, ci se proiectează într-o ordine figurală, - nuntirea cu himera eternă şi tanatică. Pierdea vocii
paradigmatică, o neînţelegere a propriei situaţii/a materialităţii ce guvernează universul şi artificiul estetic al divine echivalează cu moartea, cu tragicul existenţial
înscenării. Globul de cristal ce părea a proteja fata fără sentimente era încă sub incidenţa altei reprezentări, aceea al condiţiei umane, ceea ce face din naraţiunea
în care nu se cunosc coordonatele existenţiale, nici stereotipii, este acea structură ce nu se explică prin efemer, Vioricăi Hagianu un continuum ireversibil este
ci prin vindecare fizică şi psihică. Fără depresii, tristeţi ori frustrări, „fata cu vocea de piatră” părea predestinată acea comprehensiune a revenirii la doxa spirituală,
unui viitor al probabilităţii, al unei subtile nuanţe, ce se încadrează într-un topos al mijlocirii imaginare, prin la finalitate şi la ermetismul, mai de fiecare dată,
„trecerea spre nefiinţă”, aşadar, jocurile acestea rămâneau în orizontul „undelor sonore binefăcătoare”, tocmai înglobat într-un tot unitar, din care transpar realitatea
pentru a creiona un scenariu, în care timpul „curgea egal, treceau anii, fără nici o variaţie”, totul într-un registru „atât de fragilă”, precum şi despărţirea, definitivă,
al discreţiei, ce intuieşte materia organică a reprezentării, viaţa şi perpetuarea regiei înscenate, teatrul cotidian al de irevocabila stare tensională, provocată de „fata
viforului şi derulării evenimentelor: „Andrada şi-a continuat viaţa în aceleaşi coordonate şi după moartea tatălui de piatră”, prin sentiment şi trăire, prin scindare
ei, fără să schimbe nimic. Studia tot timpul. A preluat toată aparatura din laboratorul lui Costa, bătrânul i-o lăsase şi împlinire, în extincţie, a rolului său regizoral:
moştenire, împreună cu toate bunurile lui. Trăia singură, se întâlnea cu oamenii pentru a-i vindeca. Straniu, părea „Strângea în braţe trupul rigid al fetei, îl legăna ca pe
protejată de un glob de cristal. Era intangibilă fizic, dar şi mental. Ea singură pe scenă le cânta sau le vorbea al unui copil mic. Ce ironie, părea atât de puternică,
oamenilor, iar ei erau disperaţi să se vindece. Paradoxal, undele sonore binefăcătoare emise de Andrada, prin dar în realitate era atât de fragilă, trebuia să se despartă
vocea ei atât de caldă şi electrizantă, proveneau din ‹‹fata de piatră›› fără sentimente, fără emoţii.” definitiv de ‹‹fata de piatră››, pe care toţi o crezuseră
Scenariul lumilor fictive sfârşeşte în tragismul situaţional al experimentului „fetei cu vocea de piatră”, nemuritoare.” Iată, o scenă despre fiinţare, în condiţia
astfel, momentul, prin care se marchează primele trăiri, primele sentimente ale Andradei, înseamnă ruptura, sine qua non a imaginaţiei, o scenetă despre fiinţa
definitivă, de insensibil şi pătrunderea în percepţie şi reprezentare, în sentimentul ce pare a cuprinde fiinţa de umană, fragilă şi intuitivă, aşadar, un paradox al
până atunci intangibilă, nereflexivă. Atacul asupra Andradei, soldat cu rănirea gravă a lui Marck, „umbra ei”, mutaţiei gândirii!

Românii nu puteau face decât două lucruri: ori să ne declare că sunt recunoscători
Puterilor şi să primească acest Tratat cu toate urmările lui, declarând de la început
că se vor supune convenţiunii de organizare a Principatelor, aşa cum avea să se
facă la Paris; ori să protesteze în contra călcării Autonomiei Ţărilor, să protesteze
contra Tratatului şi să declare, de la început, că nu vor primi şi nu vor aplica în ţara
lor o organizare impusă de către străini. Dacă nimeni, afară poate de agenţii Turciei
şi Austriei, nu era de părerea din urmă, atunci era lucru înţelept că Adunările să
arate Comisiunii din Bucureşti trista realitate, să propună îmbunătăţirile de introdus,
să o lumineze pe deplin, pentru ca reprezentanţii Puterilor în viitorul Congres să
se rotească în deplină cunoştinţă de cauză, pentru ca să nu se mai întâmple ca în
Protocolul din 11 februarie 1856 din Constantinopole. Nu credem că Divanul ad-
hoc din Moldova a făcut „o greşeală” când, cu mare curaj, şi-a luat sarcina de a
arăta Puterilor dorinţele ei asupra viitoarei organizări a Principatelor.
Am zis cuvântul „curaj” şi-l menţin.
Sunt lucruri de care nu s-au vorbit în Adunarea din Moldova şi care s-au
atins numai în treacăt în cea din Muntenia.
Românii voiau să se arate strâns uniţi înaintea Europei; voiau ca dorinţele
celor două Adunări să se exprime în unanimitate. Această unanimitate se putea
dobândi când era vorba de a exprima numai dorinţe politice. „Cele Patru Puncte
s-au votat de către toţi în Bucureşti, Vodă Bibescu s pronunţat un discurs foarte
patriotic pentru Unire. În Moldova numai doi au votat contra. Niciun deputat nu
www.oglindaliterara.ro
mai voia întoarcerea la trecut cu toate mizeriile lui.
Dar dacă intrau în dezbaterea cestiunilor de organizare internă, atunci lucrul
se schimbă. Erau cestiuni arzătoare. Enumăr câteva: „rolul boierimii în Adunările
legiuitoare”, „drepturile electorale”, „averile mănăstireşti”, „condiţionarea
străinilor”, şi mai presus de toate, „ cestiunea reglementării raporturilor dintre
proprietari şi ţărani” etc, cestiuni asupra cărora Comisiunea din Bucureşti aşteaptă
o lumină şi o soluţionare din partea Adunărilor. Cum să se dezbată asemenea
cestiuni într-o Adunare în care erau faţă în faţă Goleştii, Brătienii şi Rosetti de o
parte, foştii Domnitori Bibescu şi Ştirbei, beizadelele C. şi D. Ghica, Oteteleşanu şi
N.Lahovari, de cealaltă? Divanul din Muntenia s-a temut de dezbinări, de şedinţe
furtunoase, şi a decis a nu se ocupa de ele.
Moldovenii au fost mai îndrăzneţi.
Mai era încă o cestiune foarte gravă. Duşmanii Partidei Naţionale acuzau
pe deputaţi că sunt republicani, că sunt comunişti, că sunt descreieraţi „duşmani
ai religiei şi ai proprietăţii” şi poliţia lui Vogoridi avea întotdeauna câteva sute de
haimanale, gata a se arunca asupra Adunării, sprijinite de armata guvernului, pentru
apărarea „religiei şi a proprietăţii”
Adunarea nu putea lăsa un asemenea prepus asupra membrilor săi. Cu
curajul pe care-l dă conştiinţa senină şi dragostea de patrie, Divanul ad-hoc din
Moldova îşi continuă lucrările.
10427
 ^ ^
barbu lazareanu cu privire la eminescu
(urmare din numărul anterior)
III. Dicţionarul de rime
Şedinţa de la 25 ianuarie 1902 a Academiei
Române a fost în întregime consacrată unor
comunicări cu privire la diverse daruri făcute acestei
instituţiuni. Şaptesprezece documente istorice ale
profesorului B. Iorgulescu din Buzău, cincizeci de
exemplare din raport asupra participării României
la Expoziţia universală din Paris (1900) de Dimitrie
C. Ollănescu, două reliefuri în ghips datorite
sculptorului Rothgopf din Berlin şi înfăţişând podul
„Carol I” peste Dunăre palatul Ateneului, fascicole
şi volume de dr. Gustav Weigand asupra lucrărilor
Seminarului românesc din Lipsca şi altele, au fost
înregistrate atunci fără comentarii sau, cum s-ar
zice, cu tacită aprobare şi cu entuziasm reţinut.
Dar „viile mulţumiri ale Academiei” au
izbucnit atunci prin graiul lui P.S. Aurelian – sub
a cărui „preşedinţă” (adică preşedinţie) s-a ţinut
adunarea – când s-a dat cetire următoarei scrisori
din partea lui Titu Maiorescu:
„De la Mihail Eminescu posed – dăruite mie
de dânsul în diferite ocaziuni – multe manuscrise,
parte poezii, publicate, parte încercări, fragmente
şi variante de poezii nepublicate, parte studii,
traduceri şi articole în proză.
„Toate aceste manuscripte, aşa cum se află:
în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante,
vi le trimit alăturat şi le dăruiesc la rândul meu
Academiei Române, pentru a servi celor ce se vor
ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra
vieţii şi activităţii marelui vieţii şi activităţii marelui
nostru poet”.
Între manuscriptele lui Eminescu se află şi
un „dicţionar de rime” în şase caiete înregistrate
la secţia Mss. A Academiei Române, la numerele
2265,2271,2272,2273,2274 şi 2275.
Cercetarea acestui Dicţionar (sau mai bine
zis vast proiect de dicţionar) de rime, e interesantă
din nenumărate puncte de vedere. Îţi arată, în primul
rând munca la care s-a dedat Eminescu pentru
a nu sâcâi urechea cu platitudini şi cu bâzâieli;
vezi, deocamdată, din simpla răsfoire a celor şase
caiete, cum capul din care, tumultuos şi tragic,
aveau să ţâşnească şi în care aveau să se împreune
formidabile viziuni şi gândiri – sălăşluia totuşi, pe
alocuri, un surprinzător spirit al metodei. Şi găsirile
lui (les trouvailles) începi să ţi le explici nu numai
ca nişte revelaţii, ci şi ca rezultate ale voinţei şi
răbdării. Poetul orânduia, poetul subdiviza. Dăruia,
prin simpla apropiere de termeni şi exresiuni,
dezlegare unor greu înnodate firi etimologice şi
sintactice; deschidea, prin fulgerătoare îngemănări,
drumuri nouă şi pentru aflarea cărora s-ar fi cuvenit
altminteri lungi dezbateri gramaticale.
Şirul lung de rime din unele coloane te
face să mai vezi şi bogăţia de vocabular ce era în
mintea-i profundă ca genunea.
1. Cetind dicţionarul de rime, ai, din capul
locului, surprinderi agreabile de regăsire. Ai, întâi,
variante ale rimelor eminesciene: prubă-înşurubă;
caracăl-înşfacă-l; popli-dropii; ambii-Senegambii;
shcieun-împreun; scroafă-filozofică; pildă-
Brunhildă; desculţii-destul ţi-i; am fiert-o-Berto; un
vierme-s – Hermes…
Şi te afli ca-ntre cunoscuţi (en pays de
connaissance), când la foaia 61 a caietului I ceteşti
următorul articol de Lege:
„Formaţii de rime se pot face cu pronumele
scurtate şi cu timpii compuşi inverşi (forme vechi),
astfel de ex.:
Opri-l-o?
copilo
Venus de Millo
Sibilo
10428
opri-l-va?
Silva
căde-s-or
profesorf
vesel
lese-l
mari-s
Amaris
copile-s
Amirilis
subţiri-s
Tomiris5
II. Găseşti apoi atenţiunea dată consonantei
de sprijin6), de care ştiai că şcoala poetică a
„Convorbirilor literare”, nu s-a prea sinchisit şi
că ea a fost grija de căpetenie, până la o vreme, a
„Literatorului”, în special a lui Boniface Florescu
şi Alexandru Macedonski. Iată, bunăoară, cum la
diviziunea ada, Eminescu subgrupează termenii
în căprării după consonanta (şi pe alocuri, după
vocala) ce precede vocala intonată de unde începe
rima:
Cada, tocada, arcada,
Iada, Iliada, mitriada, gireada,
Lada, Helada,
Grămada, pomada, armata,
Nada, Grenada, canonada, Canada,
Coada, noada, roada, şoada
Troada,
Zăpada, spada:
Rada, parada, şarada, ograda, tirada, strada,
estrada.
III. Unele din prestigioasele rime de
odinioară le duce mult, mult mai departe. Era o
pregătire pentru genul badin? Ori fabuloasa şi
haotica năvală de chipuri şi reprezentări cerea o
nouă sfărâmare a „ţarcurilor”?
Vorba e că temerităţi şi gigantice sclipiri de
virtuozitate, pe care le bănuiam ca fiind numai ale
poeziei posteminesciene şi ale bunilor mânuitori
de concetti, parodii, cronici rimate şi scheciuri,
le-ntâlnim în dicţionarul de rime, luxuriant, al lui
Eminescu.
În ce priveşte numele proprii, el răscoleşte
toată geografia, întreaga istorie antică, medie şi
contemporană şi stările civile de pretutindeni şi
toate rasele de pe glob; şi alcătuie rimele cele mai
cosmopolite. Pentru un răspunzător rimant la am
tras-o, aleargă la Tasso şi la Cimborasso. Pentru sul
recurge la nume franceze, latine şi semitice: Raou,
Tibull, Catull, Strul (Srul) şi Şmul.
De dragul unor nume proprii, el utilizează
unisoanele, care presupun aceeaşi sau aproape
aceeaşi rostire dar o altfel de scriere (Poetica le şi
numeşte rime pentru urechi, nu pentru ochi). Pe
distrugă-l îl alătură de Kugel; pe lese-l de Stoessel;
pe Babel de înjgheabă-l.
Mai mult: pentru cuvintele pierderi,
răpuneri, ascuteri, el a pluralitzat câte un nume de
fluviu, de poet, de reformator: Herderi, Duneri,
Luteri, ca să dea ceea ce Anghel Demetriescu a
numit ruperea cu metrica de copil şi ieşirea din
făgaşul răzbătut al formelor demodate: „El sfărâmă
acele tipare învechite, aproape primitive, găsi
combinaţii şi apropieri îndrăzneţe de sunete şi dete
urechii româneşti agremente acustice, neaşteptate,
ciudate, bizare, în orice caz nouă”.
Fiindcă e vorba de eterogenitatea rimei,
e bine să amintim nu numai împerecherile a
giorno – Livorno şi alandala – ab ovo ad mala în
care expresiile italiene şi latine au ieşit din sfera
idiotismelor locale şi au devenit oarecum mondiale;
www.oglindaliterara.ro
dar întrebuinţarea rimelor: rablă cu „animablşe”
şi şarla cu „parla”, în care cuvintele străine sunt
ghilemetizate de Eminescu, conştient că punerea lor
în circulaţie este une gageure.
IV. Rimele între „ai” şi „il” ale lui Eminescu
Cercul Botoşănenilor a ales ziua
arhanghelilor Mihail şi Gavril pentru pelerinajul
anual la mormântul lui M. Eminescu.
Am dat aici numai iniţiala numelui de botez
al poetului, pentru că între biografii lui este o mică
neîmpăcare. Unii îi scriu numele Mihail, alţii Mihai.
„Numele carele s-au dat pruncului”
căminarului Gheorghe Eminovici şi al soţiei sale
Ralu (Raluca) din satul Ipoteşti – prunc născut la
Botoşani în ziua de 15 Ghenari 1850 a fost: Mihail.
Lucrul acesta îl spune limpede extrasul registrului
pentru naştere dat la iveală de Corneliu Botez în
Omagiu lui Mihail Eminescu tipărit de comitetul
comemorării din Galaţi la 1909. De către ştiutorii
de slove chirilice, faptul se şi poate controla din
cetirea copiei fotografice a acestui act de naştere,
publicat în „Monografia Botoşanilor” alcătuită de
Artur Gorovei.
Cei care pronunţă „Mihai” numele poetului,
ar trebui – scriindu-l - să adauge un u mut final. În
unul din caietele dicţionarului său de rime, care se
află în Biblioteca Academiei Române – şi anume
în manuscriptul nr.2271, la foaia 96 – Eminescu
înşiră vocabulele cu rima „ai”. Toate substantivele
terminate în acest diftong, el le triftongbează:
„aiu”: toate, de la ceaiu până la pospaiu şi vătraiu.
Printre ele se află şi numele Mihaiu.
Singură luna Mai se încheia fără u semison.
Şi el îi alătură, spre deosebire, pe celălalt maiu fără
de majusculă, probabil maiul cu sensul de ficat şi
cu cel de bătător de rufe ude, de caldarâmuri, de
pari; maiul casapilor, al spălătoreselor, rotarilor,
dogarilor, pietrarilor. Nu al bucolicilor, în genul lui
Delille!
Numele acestui poet descriptiv francez,
Eminescu îl va încadra în lunga înşiruire a
cuvintelor cu rima masculină terminată în il şi care
ocupă o coloană şi un sfert din fila 115 a caietului
academic2265. Acolo numele „Mihail” se va găsi
în tovărăşia altor nume: Till(Buhoglindă), Cyrill,
inventatorul cu Metodiu, al buchilor sloveneşti; şi
în campania monosilabei compus şi bogate: zi-l!
după cum, într-alt manuscris (înregistrat sub no.
2237), „Mihail” se va găsi lângă Rafail şi Israil,
pentru vocala de sprijin (a) care precede la tustrele
silaba accentuată finală şi, deci, rimantă.
V. Haşdeu şi Eminescu
Directorul liceului B.P.Haşdeu din Chişinău,
d. Liviu Marian, a publicat în 19276 printre alte
scrieri despre patronul instituţiei pe care o conduce,
o broşură de 23 de pagină, scoasă în tipografia
eparhială Cartea Românească din Chişinău. Titlul
broşurii e: B.P. Haşdeu şi M. Eminescu7.
Şi acest studiu ne arată calităţile eruditului
Liviu Marian: scrupulozitatea în culegerea şi în
transcrierea materialului şi o lipsă de parcimonie în
darea la iveală a detaliilor. Mai este, după aceea, şi
grija în disecarea „minuţiilor”.
Cu toată meticulozitatea ce caracterizează
munca literară a d-lui Liviu Marian, - migală în
strângerea la un loc şi reliefarea incidentelor şi
accesoriilor – iată, însă, că una din acele omiteri
care fac un fel de vid într-o lucrare, se observă în
broşura de faţă.
Omiterea despre care pomenesc aici (şi care
a făcut ca o parte din încheierea acestui studiu al
d-lui L. Marian să nu fie ceea ce se cuvenea să
fie) constă din necitarea şi necomentarea unui
însemnat reportagiu tipărit în Epoca de acum 35
de ani. Ospăta într-o zi de cireşar a anului 1897 în
castelul Iulia Haşdeu, reporterul gazetei lui Nicu
Filipescu alcătui atunci câteva „note fugitive asupra
emoţiunii profunde ce-a simţit acolo” note cărora li
s-a dat loc în numerele de la 27, 28 şi 29 iunie şi 1
iulie 1897 din acel ziar.
(continuare în nr. viitor)
 NOSTALGII EVANESCENTE
Volumul Teodorei Moţet, Șansa
, ne propune o adevărată avalanşă de
sintagme profund poetice situate în
siajul eclectismului, cu vădite nuanţe
din exteriorul banalei realităţi. Iată
un puţin obişnuit elan al cuvintelor,
defilare parcă descinsă dintr-o pânză
semnată de Victor Brauner: „cuvinte în
alb şi negru cuvinte curcubeu/ evantai
coadă de păun cuvinte terne/ cuvinte
de carnaval ceremonioase/ aşteptând
să vadă cascada Urlătoarea/ cuvinte cu
fuste lungi cuvinte bronzate/ luptând cu
vulcani noroioşi/ cuvinte ascunzându-
şi creştetul în nisip/ cuvinte cu gât de
Octavian Mihalcea girafă cu salbe/ de ceţuri de o duioşie
imensă/ aproape tăcute fără a fi iubite/
închise de trei veacuri în ghioc/ cuvinte
rostite de Eminescu/ mânuind linguriţa de argint”. Planuri auctoriale
interşanjabile animă poemul ce dă şi titlul volumului, „Șansa”, asigurând
un deosebit fior al complexităţii. Fiinţarea mult în afara uzualului duce la
permanenta blamare venită din partea mundanelor limitări, ce abdică de la
salvatoarea funcţie a imaginaţiei: „nu a fost an să nu i se spună/ nebună
dar de ce? are două/ fuste înguste are greutăţi papagal/
hainele au miros de mangal/ e inundaţie intră în canal
e iarnă/ apără plante cu respirarea ta/ până unde se
poate înainta du-te tu/ fă tu până unde se poate imagina/
plutesc pe rochia mea pe patul/ de foi scrise cu dantelă
albastră/ sihastră poluarea sparge încăperea/ rimă
perfectă durerea cuvânt/ fardat meseria adevărului se
uită/ treptat privesc la noi/ oameni vii fără har ca nişte
cutii/ şi clipa ultimă de ar fi/ o flutur ca pe o victorie/
trăire pătimaşă intensă călătorie/ pe o rază de soare „
. Temele romantice sau evanescenţele simboliste sunt
numai cîteva elemente detectabile aici. Decorativul
poetic camuflează o problematică a profunzimii.
Cuvintele sunt foarte percutante, apropiindu-se de vibraţii speciale,
revelatorii. Determinări multiple, metaforizante, cumva în stilul promovat
la noi de suprarealitatea lui Ilarie Voronca, versurile Teodorei Moţet creează
imagini turbionare ce au forţa de a impresiona. Fiorul nostalgic, detectabil
adeseori, aduce inefabilul tuşelor levantine. Textul urmează fluidele căi
benigne ale evadării în imaginar: „orice viziune te ascunde de/ ruşinoase
convenţii nu tot ce e/ nou e rău să dai viaţă unor plante/ să ghiceşti parfumul
lor de a/ doua zi să te înrudeşti cu brazii/ cu frumuseţea inimii să ocroteşti/
spitale”. Cuvântul, axis mundi al acestui poem, arată că poate provoca puţin
bănuite deplasări spre cele mai îndepărtate graniţe ale Fiinţei. Iată a mostră
devoţional-panteistă: „alerg tare/ sărutând pământul cu tălpi/ îngheţate
umbra ta mă/ urmează/ ploaia umple urmele de cerbi/ spre izvor/ alerg prin
văzul meu”. Pentru că „în locuri neaşteptate se găsesc comori”, ineditul ia
valori hipertrofiate. Postmodernitatea alcătuirii poemului „Șansa” justifică
varietatea introspectărilor critice. Pe parcurs, se impune acuta asumare a
individualităţii, împreună cu toate consecinţele, chiar şi negative, ce vor
decurge de aici. Ecourile avangardei, ingenioase jocuri pline de mister,
susţin esenţa versurilor:”eu te ascult discursul se/ încheie în orice cheie/
pe sofa doarme cheia fa/ şi Sapho şi ea cheia sol/ coboară la subsol/
acum e iarnă şi o pasăre/ neagră parcă se naşte din creangă”. Pe lina
perenului Ars Longa, Vita Brevis, avem aici altă sentinţă greu contestabilă:
„viaţa îi pune un minus în arta ei”. Figura poetului de la Borca, Aurel
Dumitraşcu, beneficiază de o glisantă descriere într-un registru care
îmbină subtil sfera thanatică şi seraficul. Un amplu nimb cu tentă vizionară
veghează constant „Șansa” Teodorei Moţet. Și proza poetică din volum
comportă semnalmentele dorinţei de evaziune oriunde în afara acestei
lumi.Senzaţia determinărilor succesive marchează aceste serpentinate
drumuri ale imaginaţiei, unde sinesteziile evidenţiază multiplicitatea
paradoxurilor estetice. Putem apropia unele pagini de percutantul cadru
oniric din Zenobia lui Gellu Naum: „Mă minunează fântâna orizontală prin
care trece trenul, aşa este: au venit aici toate fântânile şi cele vechi şi cele
noi cu piatră şi locul a fost acoperit cu grijă. Aici ca la o masă rotundă
sub care doarme apa jucau table tineri care nu au reuşit la facultate. Un
trandafir care a stat sub ciment a reuşit să înflorească iar. Am păstrat
această întâmplare ca pe o taină dar bucuria a început
să mă aprindă , să mă lumineze şi mergând pe cărarea
ce trecea direct prin gazon mi-am imaginat că sunt în
satul meu.” O muzicalitate cultă însoţeşte desfăşurările
interioare ce vizează cu asiduitate recuperarea timpului.
Căteodată e abordată şi vibraţia expresionistă, subliniind
dificultatea încercărilor existenţiale. Rod al metafizicei
rezonanţe universale, „nervii trăiseră fioruri tragice
profunde şi arterele rămăseseră acordate la acestea în
frecvenţa deosebită a evenimentelor negative pe care
le traversase.” Echilibrul e datorat ipostazierilor cumva
apropiate sensibilităţii art nouveau: „Baloane de săpun
cu fum în ele. Aspiri fum, apoi umfli balonul înmuiat
în lichidul special pregătit. Au o viteză mare în cădere. Un băiat desculţ
şi-a îndreptat degetele de la picioare în sus, balonul i le-a atins aşa ca o
apă caldă, a spus el, şi apoi fumul s-a răspândit ca un animal greoi. Sunt
Gulliver. Piciorul meu atinge un nor.” Sinuozităţi acvatice asigură parcursul
acestor întâmplări din irealitatea imediată. În plin val funambulesc, nu
poate fi eludat, totuşi, traiul obişnuit: „Trăieşte viaţa intens, mai târziu o
vei trăi cu lumânarea redusă la minimum.” Reunind o varietate de fantasme
estetizante, cu certă valoare, cartea Teodorei Moţet reliefează faţete multă
vreme ocultate, care locuiesc acum un extrem de adecvat peisaj sincretic.
Simţim foarte aproape inefabilul legilor visului. Astfel, „Toate acestea
lucesc. Lucesc înalt. Lucesc mut. Lucesc.”

• 1. Cu dragostea omori timpul, cu timpul comis şase greşeli, una e de prisos.

omori dragostea.
• 2. Răzbunarea e dulce şi nu are calorii.
• 3. Dacă n-ai ce face, fă-o în altă parte.
• 4. Când bărbatul are o situaţie proastă,
caută o femeie. Când situaţia se îmbunătăţeşte,
mai caută una.
• 5. În dictatură, cineva te foloseşte cum
vrea. În democraţie, ai dreptul să-l alegi pe cel
care o să te folosească aşa cum vrea el.
• 6. Dacă soţia nu vorbeşte dimineaţa cu tine,
înseamnă că beţia de aseară ţi-a reuşit.
• 7. Mai rău decât un prost leneş e un prost
cu iniţiativă.
• 8. M-au urmărit multe gânduri profunde,
dar am fost întotdeauna mai iute decât ele.
• 9. Întâmplarea e inevitabilul apărut din
senin.
• 10. Dacă şeful e idiot, lasă-l s-o afle de la
altul.
• 11. În orice căsnicie, cineva are întotdeauna
dreptate, iar bărbatul niciodată.
• 12. Nu-i greu să te laşi de băut, greu e să
înţelegi de ce trebuie să te laşi de băut.
• 13. Oamenii cu bani sunt de două feluri:
apăraţi de poliţie ori căutaţi de poliţie.
AFORISME
şugubeţe
• 14. Şi în casa de nebuni există vecini.
• 15. Oricât te-ai strădui, cineva va munci
mai puţin decât tine şi va câştiga mai mult.
• 16. Nu salarile-s mici, lunile sunt prea
lungi.
• 17. Când iubeşti cu adevărat, nici măcar
bigudiurile nu te mai sperie.
• 18. Principala problemă a omului e că el
singur îşi creează probleme.
• 19. Dacă nu ai griji şi duşmani, e posibil să
nu te fi născut.
• 20. Cine munceşte toată ziua nu mai are
timp să câştige.
• 21. Viaţa e liniuţa dintre data naşterii şi
data morţii.
• 22. Sărăcia nu se vindecă. A dovedit-o
medicina fără plată.
• 23. Dacă într-un cuvânt de cinci litere ai
www.oglindaliterara.ro
• 24. Un adult e omul care nu mai creşte în
înălţime şi începe să crească în lăţime şi grosime.
• 25. Prietenii pot fi şi falşi, duşmanii sunt
întotdeauna autentici.
• 26. Nu-ţi băga în cap toate fleacurile,
fiindcă nu-ţi mai rămâne loc pentru prostie.
• 27. Un optimist este un om insuficient
informat.
28. Femeile fac din nimic trei lucruri: salate,
coafuri şi drame.
• 29. Uneori, când începi să frânezi, nu te
mai poţi opri din frânat.
• 30. Dacă la o întrebare îţi răspunde un
filozof, nu mai înţelegi ce-ai întrebat.
• 31. A doua căsnicie e victoria speranţei
asupra experienţei.
• 32. Nu-i deloc greu să combini neplăcutul
cu inutilul. E doar o chestiunede tradiţie.
• 33. Logica este ştiinţa care îi permite
bărbatului să nu înţeleagă femeia.
• 34. Pe oaspete, oricât de bine l-ai hrăni, tot
se îmbată.
• 35. Votca băută cu măsură e bună în orice
cantităţi.
10429

LAZAR MAGU
Flotanţi în flotaţie
În parcul vechi al
marelui oraş,
un pom firav e-ncolăcit
de-o vie ...
Îmi pare că e Eva, încă
vie,
prinsă-n strânsoarea
şarpelui trufaş.
Trec călători pe lângă şi trec peste
acest moment al propriei istorii,
uitând că tot ce intră-n jocul morii
sfârşeşte-n dinţii pietrelor funeste.
Oraş fetid, constrinctor, enervat,
privirea ta acidă ne îngheaţă.
Oferi întâi promisiuni de viaţă
şi-apoi ne devorezi, înfometat.
Meseni am fost la prânzul din Eden,
la cină, azi, meniul noi suntem.
Salvarea prin lectură
E cerul, tot, o coală de hârtie
şi-asupra ei, stă aplecat Poetul ...
Îşi scrie, migălind cu sârg, sonetul,
la un pahar cu ceai de păpădie.
C-o mână ţine luna – călimara ...
Cealaltă mână scrie-n veci involtă.
De-atâta scris, ard litere pe boltă,
iar pe pământ, ca tren, circulă gara.
O nefirească ordine se leagă –
un pământean i-a dat cândva în cărţi
Poetului şi i-a citit din hărţi
că viaţa va cădea la pat, bolnavă.
Şi cine va citi atunci ce scrie
Poetul, rezemat de poezie?
Pe lângă plopi, fără de soţ
E seară gri, de Anul Nou.
Se-opresc zarafii din negoţ,
când Veronica, prin Copou,
se rătăceşte, fără soţ.
Luceferesc în geamuri stele
iar cerul e-o vitrină spartă.
Soldaţi din lumea cealaltă
aruncă peste şanţ gamele.
Petreceri curg în casa Ghica:
lachei, notabili, mizantropi.
Îmbujorată, Veronica
păzeşte turmele de plopi.
Îi numără, îi socoteşte –
Eminul–plop şi azi lipseşte.
Zăpada lumea tencuieşte ...
10430
POEZIE
Eugen DEUTSCH
LOVE STORY…
FĂRĂ HAPPY-END
Stăteau alene-n barul,
De lângă o stupină,
Un trântor şi-o albină;
Le povestea ţânţarul:
„Iubeam o viespe fină;
Veneam la ea cu darul
Dar… n-am sorbit nectarul
Crezând că e virgină.
Amoru-a fost platonic,
Apoi… am vrut să ies pe
Fereastră când – sardonic –
Un bărzăun mi-a spus că
Neprihănita viespe
De fapt e… rea de muscă!!”
JOCURI ACVATICE
Trei morse iscusite
Curtate de delfini,
Simpatici şi blajini.
Păreau ademenite.
Cum nişte duri rechini
Au vrut să le invite
La dans, descumpănite,
Fugiră spre vecini.
Vrând a păstra secretul
În tainica lagună
Lăsară… alfabetul
Şi-apoi, cu mult umor se
Deciseră-mpreună
Să scrie-n… codul morse!
TALENTATUL CĂRĂBUŞ
Un vesel cărăbuş
Evolua în zbor,
În magicul decor
Din frunze de scoruş.
Se învârtea uşor
Şi se juca ghiduş,
Extrem de jucăuş,
Precum un brav actor.
Aplaudat de fani –
Un jder, un sconcs şi-un biber –
Ar vrea să… facă bani,
Visând, lâng-o artistă
Pe-o scenă-n aer liber
Un teatru de revista!
LOVE STORY (II)
O elegantă porumbiţă
Zâmbea spre-o jună turturică
Ce ţopăia pe-o rămurică
Dând graţioasă din codiţă;
Deşi era cam mărunţică,
Se unduia ca o domniţă
Şi-i promitea chiar o guriţă
Desigur, de nu are frică…
Urmă o dragoste fierbinte,
Cu fantezie şi metodă,
www.oglindaliterara.ro
Dorind cu zel să se alinte
Căci au aflat citind în DEX
C-aşa perechi sunt azi la modă…
Adică de acelaşi sex!
SPP… ÎN JUNGLĂ
Un leopard
A angajat
Un leu rasat
Ca body-guard.
El, îngâmfat
Şi… cumulard
Ceru un card
Nelimitat.
Dar… „bossu”-a zis
Că e demis,
Deci scos din grilă,
Şi, spre-a-l contra,
Va angaja
Chiar o gorilă!
COCOŞATELE DIN ARCĂ
Balena cu cocoaşă ce-notase
Pe lâng-o mare… de nisip văzuse
Pe ţărm cămile cocoşate duse,
De un arab în straie de mătase,
Spre-o oază verde şi mirată-şi spuse:
„Cocoaşele acestea-s arătoase
Dar noi le-avem pe cele mai frumoase!”
În consecinţă, mândră, le propuse
Să ceară şi arabului părerea.
Acesta, diplomat, făr’ de eschive
Îşi prezentă, cu tact, aprecierea,
Desigur plină de înţelepciune:
„Cocoaşele ce-mi par mai atractive
Sunt, fără dubii, falnicele dune!”
Dominique Iordache
hai să ne vedem ( de ale
noastre)
stau în vacanță și mă uit
pe geam
strada vine de departe
mi se -ncolăcește după
gât 
pe ea se plimbă utilaje îmi
vine să râd mă gâdilă
îmi pun mâinile pe marginile ferestrei
și strig
afară se prăbușește iarna
și un stâlp de telegraf
scoate limba și eu scot limba
vreau să fii aici si să scoți și tu limba
să formăm un triunghi
noi baza tu să zici bază
uită-te atent sunt un țurțure
mă topesc și mă întind
pe covor
nu mi-ați zis că țurțure nu are ce căuta aici
adică sunt
și mă topesc
și mă întind 

Cum mâncau românii ?
(urmare din numărul anterior)
Iar la maturitate, ţăranii continuau să mănânce puţin şi prost:
„Mâncare proastă, nesuculentă şi puţină în comparaţie cu munca
excesivă a ţeranului nostru” caracterizează starea de lucruri din judeţul Gorj,
în vreme ce prea rar se vorbeşte de bine despre regimul alimentar al sătenilor,
de pildă în judeţul Ialomiţa, unde, se spune, „Ţeranii se hrănesc substanţial
cu pesce, brânzeturi şi carne.”
O observaţie interesantă
o prilejuieşte analiza modului
de alimentaţie în judeţul
Olt, unde, după ce constată
că aici „Hrana e săracă, mai
mult vegetală” şi insistă ca
locuitorii “să fie luminaţi prin
şcoale asupra îmbunătăţirii
hranei”, dr. Crăiniceanu afirmă
că locuitorii „sunt vegetariani,
pentru că prepararea bucatelor
e ast-fel mai uşoară.” Interesant -  nu? - prin comparaţie cu mentalitatea de
azi, cel puţin la oraşe, unde lumea consideră că e mai greu să găteşti de post
şi că tot cu nişte carne rezolvi problema mesei mai repede.
Pentru dr. Crăiniceanu, chestiunea posturilor impuse
de biserică era o preocupare importantă; în opinia sa,
numeroasele zile de post (peste jumătate din zilele anului)
şi mai ales lunga perioadă de post din primăvară (Postul
Mare) contribuiau mult la starea de malnutriţie a ţăranilor.
” S-a remarcat de către mulţi medici români că, ţeranul
postind, se hrănesce rău tocmai pe timpul când are cea mai
grea muncă a câmpului, pe postul Pascelui; şi iarna, cînd
nu lucrează mai nimica, mănâncă mai bine. Mai toţi au
cerut modificarea felului de postire. O cer şi eu, cu toate
că sciu greutăţile ce sunt de preîntâmpinat... [...] Azi, ca să
ne ţinem de lumea civilisată, se cer forţe multe, se cere o
producţiune înzecită faţă de secolii trecuţi, şi prin urmare
ţeranul trebuie pus pe cale de a-şi putea reculege aceste
forţe.”
Cât de multe s-au făcut în acest sens, cam ştim din
istorie; anii care au urmat publicării lucrării au adus prea puţine îmbunătăţiri
acestei stări de fapt.
 
La începutul veacului XX
Să sărim peste două decenii, ajungând la mărturia unei alte cărţi-
document:”Din bucătăria ţăranului român.” Autorul, învăţătorul de ţară
Mihai Lupescu, pe care pasiunea pentru etnografie l-a făcut să devină unul
dintre cei mai valoroşi cercetători în acest domeniu, a prezentat aeceastă
lucrare, în 1916, Academiei Române, spre a fi publicată. Muncise la ea peste
20 de ani, publicând iniţial, încă din 1898, fragmente în revista Şezătoarea,
iar în cele din urmăă apucându-se să alcătuiască un volum. Din motive pe
care azi nu le mai ştim, lucrarea nu a fost tipărită la vremea respectuvă, ci
a rămas în manuscris în biblioteca Academiei Române, fiind editată pentru
prima oară abia în anul 2000. Este o carte extraordinară, pentru cercetători
ca şi pentru simplul curios;  adevărată fereastră prin care putem privi de-a
dreptul în bucătăria ţărănească de la începutul veacului XX, cu vatra şi plita
ei, cu oalele şi blidele şi cu mâncărurile ce se găteau acolo.
E încă multă sărăcie în această bucătărie; în carte sunt descrise destule
mâncăruri făcute din resturile cele mai amărâte ori din alimente ieftine,
sărăcăcioase, nişte bucate calice care te fac să te gândeşti cu milă nespusă la
bieţii oameni care mâncau aşa zile în şir, ani la rând.
“Geandra e mâncarea săracilor. Ea se obişnuieşte mai mult în regiunea
muntoasă şi în Moldova de Sus, şi se face aşa: se ie  hrincă  (o bucată de
mămăligă rece), se taie felii, se prăjeşte pe-amândouă părţile pe jaratec, fiind
preserate cu sare, şi apoi se dumică (se mărunţeleşte) într-o strachină. Peste
ea se toarnă apă rece şi sare, se mestecă bine şi-apoi se mânâncă.” Cum s-ar
zice, un fel de friptură de mămăligă cu sos de apă sărată...
“Poşirca e terciul făcut din poamele fierte, din care s-a scos ţuica, ce
se mânâncă în unele părţi cu mămăligă.”
“Şuşoiu se pregăteşte aşa: în apă fierbinte se bagă pâne mărunt tăiată,
sare şi brânză; oamenii săraci o fac şi fără brânză.”
“Titirim cu apă rece  se face din fărâmăturile de mămăligă rece şi
www.oglindaliterara.ro
apă din botă; se mestecă de se face treci, pe care-l mânâncă omul lihnit de
foame.”
Mai sunt şi alte asemenea descrieri şi reţete, care arată că mulţi
locuitori ai satelor trăiau încă la limita subzistenţei.
Şi totuşi, în imaginea de ansamblu începe să se întrezărească un pic de
progres; simplu fapt că se vorbeşte şi despre mâncăruri bune, îmbelşugate
(chiar dacă ele nu erau pentru fiecare zi), că se pomenesc alimente noi, că se
vorbeşte despre oameni gospodari şi cu dare de mână ca şi cum s-ar fi găsit
din aceştia în fiecare sat, arată că nivelul de trai creştea încet-încet.
Deosebirile dintre sat şi oraş se ştergeau treptat, un proces care
continuă şi azi. În bucatele ţărăneşti începeau să se amestece produse exotice;
ţăranii le cunoşteau, le foloseau (în măsura în care îşi puteau permite), doar
că, neputându-le cultiva ei înşişi, le cumpărau - ca şi orăşenii - “din târg” sau
“de la dughene”, cum spune Mihai Lupescu.
“Frunza de dafin se pune în unele mâncări; se cumpără din târg.”
“Ienibaharul se cumpără din târg şi se pune în cârnaţi.”
Şi tot aşa piperul, scorţişoara, măslinele, lămâile şi portocalele; e
surprinzătoare informaţia că ţăranii cumpărau, pentru copii, portocale, la
vremea  când aceste fructe erau -  e drept, în ţările mai nordice ale Europei -
delicatese destul de rar gustate, la sărbătorile de iarnă.
(Pesemne nici la noi, la sate, nu şi le permitea oricine, ci doar sătenii
cu dare de mână şi mai umblaţi pe la oraş.)
Cei mulţi şi lipsiţi se mulţumeau cu bucate simple, în mare măsură
legume ieftine şi cereale, căci lactatele şi mai ales carnea nu erau la îndemâna
oricui şi oricând. Brânza cu smântână era o mâncare prea scumpă pentru a
fi mâncată în zile obişnuite, aşa rezultă din afirmaţia: “Ea se mânâncă în
dumineci şi serbători...”, iar carnea de pasăre, friptă, apare
aproape ca o mâncare de lux, gustată doar la ocazii speciale.
“Găina umplută  e cea mai aleasă mâncare
ţărănească; ea se face la cumătrii, mese mari şi pentru
aşteptarea drăguţilor.” 
Una dintre cele mai ciudate descoperiri este
menţionarea in carte, ca mâncăruri banale, a unor alimente
care azi pur şi simplu nu se mai mănâncă în popor; de
ce, nu ştie nimeni, dar chiar nu se mai mănâncă în mod
obişnuit. Ca exemplu, melcii şi scoicile:
“Cobelcii, colbecii, melcii  se mânâncă fierţi ori
fripţi. (...) Ei ies primăvara după o ploiţă; se culeg şi se
fierb. Carnea lor fiartă se mânâncă cu mujdei, lepădîndu-se
ăpartea verde. Unii săteni, după ce-i fierb, îi pun pe ţiglă
şi-i frig, mâncându-i cu mujdei. În jud. Teleorman, cobelcii
se toacă, se pun cu orez, se ung cu untdelemn şi se dau în
masă.”
Într-un singur paragraf, trei reţete cu melci! Şi nu reiese deloc că
ar fi altceva decât o mâncare
obişnuită.
Scoicile, la fel:
“Scoicele  se găsesc în
apele mâloase de la şes şi în
nisipurile râurilor, asemenea,
prin iazuri şi bălţi mari. Ele se
prind cu mâna, cu volocul ş.a.
Scoicile se fierb şi carnea lor se
mânâncă cu mujdei, ori friptă pe
cărbuni ori în ţiglă, cu sare ori
salamură. În Teleorman se zice saramurică de scoici.”
Cum de-au ajuns bucate ţărăneşti - pe atunci soluţii ieftine de sporire
a aportului de proteine - să se transforme în mâncăruri pretenţioase, exotice
şi de lux? E o enigmă culturală.
De-a lungul a sute de pagini, într-o limbă cu uşor parfum arhaic,
plină de cuvinte rare, azi ieşite din uz - căci şi mâncărurile, obiectele ori
obiceiruile pe care le denumeau au ieşit din viaţa noastră - cartea lui Mihai
Lupescu e  o adevărată comoară - unul dintre cele mai preţioase documente
de istorie a vieţii domestice din câte avem.
Dar, dacă aşa mâncau ţăranii, cum mâncau orăşenii, în această
ţară încă prea puţin urbanizată, cum erau Principatele Unite, despre care
se vorbeşte predominant în ambele cărţi pe care le-am menţionat (deşi în
amândouă se găsesc şi informaţii despre românii din Ardeal, pe atunci încă
parte din Imperiul Austro-Ungar)?
î
Destui dintre locuitorii oraşelor nu mâncau cu mult mai bine decât
ţăranii; spre deosebire de aceştia, cumpărau o mare parte din alimente, iar
dacă aveau o stare materială modestă, se mulţumeau cu puţină carne, cu
peşte - pe vremea aceea mai ieftin decât azi -, pe care le adăugau alimentaţiei
în care predominau, de asemenea, alimentele de origine vegetală, mai ales
10431
 ANATOL E. BAKONSKI- SUMAR BIOGRAFIC:
Gheorghe Apetroae Sibiu
Anatol E. Baconski -- poet, eseist, prozator, publicist şi traducător-
de orientare literară neoexpresionistă . S-a născut la Hotin, în comuna
Cofa, la 16 iunie 1925 . Urmează liceul la Chişinău şi la Râmnicu
Vâlcea, iar cursurile Facultăţii de Drept, la Universitatea din Cluj-
Napoca. Debut literar, cu poezie, la Cluj, în ziarul “Tribuna nouă”,
în anul 1950. A fost redactorul şef al revistei “ Almanahul literar”,
devenită ”Steaua”, poezia sa, apropiindu-se , în această perioadă,
de poetica realismului socialist… La Congresul scriitorilor, din 1956,
respinge ideile dogmatice ale proletcultiştilor, iar scrierile sale iau
o orientare modernist europeană. Ne situăm în orizontul deschis al
poetului dezinvolt, dispus la refuzul oricărui canon şi la desuietudine
şi la violarea dogmelor rigide în creaţie, fie şi suprarealiste, într-o
ofensivă antimetaforică, unde “ transpare amestecul de ritualitate
enigmatică şi senzualitate sublimată, de sensibilitate profundă şi
expresia ei cvasi- preţioasă, filigranată”( Mircea Braga,Prefaţă la
“Fluxul memoriei”… A tradus din lirica universală, din Salvadore
Quasimodo, Carl Sandburg, Arthur Lundkvist şi este autorul volumului
de traduceri “Panorama poeziei universale”, 1972… Poezia lui Anatol
E. Baconski este cuprinsă în cele 8 volume antume, întitulate: Copiii
din Valea Arieşului, 1951; Cântece de zi şi de noapte, 1954; Două
poeme, 1956; Fluxul memoriei, 1957; Dincolo de iarnă, 1957; Imn
către zorii de Zi, 1962; Fiul risipitor, 1964; Cadavre în vid, 1969 , o
carte a orizontului meschin şi al suferinţei şi într-un volum postum,
moralizator, intitulat “Corabia lui Sebastian”,considerat un jurnal
al peregrinărilor dezinvolte, dar şi agonice, în mirajul existenţial-
poetic…. Mai interesant , dintre volumele sale de poezie, pare a fi
volumul retrospectiv, antologic, intitulat ”Fluxul memoriei”, 1967..,
din care voi reda părţi din poemul “Drumuri în vânt”,: “ // Drumuri
, văd drumuri în vânt/ …/ încrucişându-se-n câmp, alergându-se…./
veşnic în vânt gâturi lungi de cocor cenuşiu / şi de palid flamingo --
reţele, reţele se -- ntind,/…/ le-am urmat totdeauna cu patimă oarbă
/…/ adesea fără să ştiu unde duc- / …/ viaţa mea toată n-a fost /
decât o răscruce de drumuri şi creştetul meu / n-a purtat niciodată alt
nimb / decât orizontul / câteodată pe vreme de vânt, mă gândesc / că
nenumăratele drumuri pe care-am umblat / se vor întoarce-ntr-o noapte
la mine / sugrumându-mă , ca pe Laokoon şerpii- / poate că-aş merita
o asemenea soartă / de vreme ce paşilor mei le-a fost dragă / eterna
derivă /…// , aici vântul , o metaforă, căpătă o valoare simbolistică…
De reţinut este şi caracterizarea realizată de Eugen Simion, cu privire
la personalitatea literară a lui A. E. Bakonski, şi pe care o voi reda ,
parţial, în continuare: “ În viaţa literară postbelică , agitată şi pestriţă,
Bakonski părea un aristrocrat manierat şi rece , având în gesturile lui
studiate un aer de nobleţe recent căpătată. Chipul avea o frumuseţe
romantică, iar eleganţa lui vestimentară devenise celebră. Prelungea
, într-o epocă proletariană, felul, specific secolului trecut, de a fi poet:
unea în comportamentul lui neobişnuit extravaganţa unui dandy
cu melancholia profundă a unui artist de tip nervalian” Poetul este
pentru cei care ţineau posturile după tipic.
Treptat, însă, mai cu seamă în păturile mai înstărite ale populaţiei
urbane, începeau să îşi facă apariţia un nou tip de gospodină şi un nou tip
de bucătărie. În şcolile de fete se predau cursuri de gospodărie, existând
cadre didactice cu studii de profil şi şi diplome corespunzătoare. Printre
ele, doamne cu diplome luate la şcoli din străinătate încep să publice cărţi
de bucate şi de menaj a căror influenţă începe să modifice treptat felul de
a găti al româncelor din Regat, făcându-se simţită înrâurirea unor modele
occidentale.
Un singur exemplu: În 1902, Ecaterina Dr. S. Comşa, absolventă a
Institutului Damen-Stift din Viena, publica „BUNA MENAJERĂ” sau
„CARTE DE BUCATE”, cu subtitlul: Cea mai practică şi mai bogată din
toate cărţile de bucate scrise până azi în limba română.
Are peste 1000 de reţete - numărul lor a tot sporit, pe măsură ce cartea
era reeditată (au fost cel puţin 9 ediţii, semn că lucrarea era preţuită şi cerută).
Găsim în ea un amestec interesant de bucătărie românească tradiţională (cu
sarmale de post, ciorbă de potroace, cozonaci moldoveneşti, ardei umpluţi,
uneori un pic mai răsfăţată, alăturând celor mai ieftine frunze de primăvară
10432 www.oglindaliterara.ro
un estet al melancoliei, iar identificarea sa e subterană , evidentă în
eluviul osmozei pe palierul veşnicei frământări, agitări, şi chiar în
ritmul hidrodinamic al valurilor( Elegia I)… Îi semnifică starea de
nelinişte poemul său, intitulat “Sonet negru”, din ciclul “Cadavre
în vid”, şi pe care încercăm să-l redăm, în continuare: “// Ce să vă
caut, ce să vă mai cânt?/ Somnul pustiu, pădure străvrzie,/ nopţíle
ard, şi fiecare zi e / o ţară unde nu-mi găsesc mormânt, // Pe ochiul
mare pleoapa mea târzie / coboară-ntunecată. Nimbul sfânt / al stelei
celei mari declină-n vânt. / fantome-nsângerate-ncep să-nvie.// Singur
rămas visezi printer făclii / cai negri, câmpuri moarte, umbre vii, / şi nu
mai eşti în stare să le numeri…/ Şi capete , tăiate odinioară, / se-ntorc
de undeva ca o povară / ce ţi-a fost dat s-o porţi mereu pe umeri.// ..
Ca prozator, se evidentiază prin direcţia estetizant- barocă, reflexivă,
individualizată prin localizarea genuină a floului spiritual osianic,
evident în antologia de povestiri antumă, 1967, intitulată “ Echinoxul
nebunilor şi alte povestiri” şi în “Scrieri”, ediţie postumă, 1990,
în romanul “ Biserica Neagră”… Ca eseist şi publicist, se remarcă
prin comentarii de literatură universală contemporană, expuse în:
“Colocviul critic, 1957; “Meridiane”. Pagini despre literatură
universală contemporană”, 1965 şi în “Remembăr”,vol.I-II, 1968…
Stilistica sa, evident expresionistă în discurs, exprimă sensibilitate, iar
din punct de vedere a structurii metaforice, este imaginativă, evidentă
prin cultivarea genurilor rafinate (pastelul) şi prin tonalităţile delicate.
Erotica discursului elegiac este, în acelaş timp, existenţial- meditativă,
densă şi entropic manifestă, spectacular- grotescă, percutantă prin
sindinamica succesiunii de măşti, în poezia pamfletară… Este distins
, pentru recunoaşterea facturii axiologice a creaţiilor sale literare şi
literal-epistemologice, ca aport la literatura română contemporană,
cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1969,1972). Decedează
în Bucureşti, in timpul cutremurului catastrofal din 4 martie, 1977 ,
aflându-se in vizită, împreună cu scriitorul, criticul şi istoricul literar
Mihai Gafița şi cu soţiile lor, la poeta Veronica Porumbacu si soţul
acesteia, criticul Mihai Petroveanu…
BIBLIOGRAFIE:
- Baconscki,A.,E.,Fluxul memoriei,Ed. Minerva, Bucureşti,1987,
Ediţie îngrijită, prefaţă şi cronologie de M.Braga;
- Baconsky, Anatol, Wikipendia, encyclopedia liberă, 2014;
- Bucşa Ion, Capotă, Teodor, Cinezan, Vladimir ş.a. , Literatua
Română, Crestomaţie de critică şi Istorie Literară, Editura Dacia Cluj-
Napoca, 1983;
- Braga, Mircea, Istoria literară ca pretext, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1982;
- Apetroae, Gheorghe , Despre Mircea Ivănescu, “Radical”,
nr.1212, anul 1994;
- Gafiţa, Mihai, referate.com, M. Gafiţa, biografia, 2014.
şi oarece cărniţă, precum în mâncarea de măcriş sau ştevie cu carne) cu
noutăţi apusene, precum “torta de Berlin” ori “ştrudelul de Tyrol”, risotto,
unt de vanilie; uneori explicit străine, precum “tocătură de carne de viţel
pregătită franţuzeşte” ori “sos spaniol”.
Era un demers care, privit dintr-o perspectivă de ansamblu, se înscria
într-un proces intens şi amplu: europenizarea României, despre care deja
se vorbea mult încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. În primele
decenii ale secolului XX, globalizarea era încă departe (de noi), dar
desprinderea de Orient şi înaintarea culturală spre Occident erau fenomene
reale şi foarte active, iar alături de modă, arhitectură şi arte plastice, cultura
culinară românească reflecta viu aceste transformări.
Ce a mai rămas din felul de a mânca al românilor de acum 100 de
ani? Cu bune şi cu rele, prefacerile în acest domeniu oglindesc mersul lumii
în această sută de ani. Ne-am schimbat mult, în multe privinţe, iar regretele
nu-şi au întotdeauna rostul: nu tot ceea ce obişnuiau strămoşii noştri acum
un veac, în materie de alimentaţie, era neapărat bun şi sănătos. Noi ştim azi
mai multe decât ştiau ei despre hrană, iar cunoaşterea ar trebui să ne ajute să
discernem şi să păstrăm (doar) ceea ce merită păstrat.

FORMAREA
POPORULUI
ROMÂN
Mă gândesc, din când în când, la formarea noastră. Ca popor.
Ce se întâmplă oare de nu ne încadrăm în nicio schemă? Civilizată!
De parcă am fi venit de pe lună, deşi suntem aici dintotdeauna! Chiar
dinaintea venirii noastre! După cum susţin unii. Dacii, cei mai... dacii
au făcut, dacii au dres! Despre daci, observ că unii ştiu mai multe decât
însuşi dacii!
Ce aflăm din documente? Din textul de pe inscripţia de la
Dionysopolis şi de la Iordanes&Co, aflăm că sub Burebista, ajutat de
marele preot Deceneu, s-a format primul stat geto-dac. Pe teritoriul
dintre Carpaţii Păduroşi - Nistru - Munţii Balcani - Marea Neagră.
Regatul lui Burebista era recunoscut la anul 49 î.H. de Pompei, consul
sine collega, însărcinat să apere Republica Romană. Dar şi dictatorul
Cezar, care aruncase zarurile la trecerea Rubiconului, râvnea la Dacia.
Interesant, Burebista îşi termină misiunea pământeană, fiind
asasinat în acelaşi an, 44 î.H., ca şi Cezar!? Statul geto-dac se va
destrăma în 4, apoi în 5 regate. Nucleul statal se menţine în zona
munţilor Şureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus şi
Coryllus. Decebal aduce, la apogeu, statul centralizat dac, reajustat
teritorial (Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul şi sudul Moldovei).
În davele sale exista o civilizaţie misterioasă şi în zilele noastre.
Calendare astronomice de mare precizie, energii neconvenţionale,
medicină holistică... Toate au stârnit curiozitatea romanilor. Inclusiv
zăcămintele de la Roşia Montană!
Începe o perioadă grea pentru daci. Urmare şi a faptului că unii,
treceau deseori Dunărea. După una, după alta! În trei războaie grele,
dacii şi-au demonstrat vitejia. Recunoscută prin înălţarea columnei
din buricul Romei imperiale. Se pare că învingătorii nu au capturat
tot tezaurul dac! Unii îl caută şi-n zilele noastre pe la Sarmisegetuza
Regia, dar şi la Sarmisegetuza Ulpia! Mai o brăţară, mai un coson…
Pe scurt, Dacia este băgată (cum se repetă istoria!) în prima
Uniune Europeană (5 milioane de km2). Funcţională sute de ani (limbă
oficială, monedă unică, Pax Romana, mă rog, tot tacâmul). Conform
directivelor şi normelor stabilite. Detalii în vol. 67-68 din Romaika (80
de cărţi) scrise de Lucius Claudius Cassius Dio, Columna lui Traian
(124 de scene), a cărei copie, realizată în 1930, a ajuns pe maluri
dâmboviţene, la Muzeul Naţional de Istorie, în 1967! Şi mii de alte
cărţi. De specialitate sau beletristică.
Decăderea morală a celor de la Roma, centrul conducător al
primei uniuni, îşi spune, încet-încet, cuvântul. În ce ne priveşte,
începând cu anul 271, romanii joacă alba-neagra cu migratorii, până
când ne-au lăsat pe mâna goţilor şi rubedeniilor lor: vizigoţi, taifali,
vandali, gepizi. Toţi au practicat, intens, turismul de primăvară-toamnă.
De toate felurile. Uneori şi iarna. Din Banat până la Marea Neagră.
Istoricii consemnează trecerea şi rămânerea, peste băştinaşii
plaiurilor mioritice, a tot felul de migratori: goţii până în secolul al IV-
lea, hunii prin sec. al IV-lea, mai spre sfârşit, gepizii flanează în secolul
următor, avarii în secolul al VI-lea, urmează slavii, vinşi ungurii prin
sec. al IX-lea, pecenegii, cumanii, uzii şi alanii în secolele X - XII şi
tătarii în secolul al XIII-lea... Toţi alogenii au lăsat urmaşi prin casele
aborigenilor. Amintiri. Basme. Obiceiuri. Poporul se tot reinventează
după fiecare val.
Nu cresc bine primele generaţii de goto-vizi-tai-van-gep-romano-
daci şi apar hunii. Prin 376. Migratori de origine mongolă. Nu-i
confundaţi cu ungurii! Hanul Karaton rămâne un nume de referinţă
prin incursiunile repetate prin ţinuturile Traciei. Avarii, verişorii lor, nu
se lasă mai prejos. Îşi pun şi ei amprentele genetice prin zonă. Sosirea
slavilor duce aproape la înlocuirea identităţii cultural-religioase,
fondul lexical autohton împrumutând, pe veci, mii de cuvinte (14,17%
din totalul celor cca 50.000 de cuvinte existente în DLRM). Ungurii,
împinşi dintre Don şi Nipru de alţi migratori, găsesc teritoriul străvechii
Dacii ocupat şi se stabilesc, prin 896, în Panonia. Nu s-au mulţumit
www.oglindaliterara.ro
cu noile meleaguri şi au forţat
calea spre Apus. Numai că Otto cel
Mare i-a retrimis, în 955, definitiv
în pusta cunoscută. De atunci
ştim cam ce-au făcut. Obiceiul de
a migra dându-le, adesori, ifose
imperialiste.
Cumanii, antemergătorii
turcilor, îi înlătură pe pecenegi,
care ne-au vânturat locurile şi
casele ani buni. Preluăm din limba
lor, pe parcursul a mai multor
secole, zeci de cuvinte. Luând de
la noi alte obiceiuri. Cumanii, da, Sergiu Găbureac
da, cumanii!, au intrat pe la femeile
autohtonilor vreo câteva secole. Ei
rămân un popor interesant. Puţin cercetat, Muntenia era cunoscută prin
sec. al XIII-lea sub numele de Cumania, cu multiple toponime, negate,
ca origine, de unii lexicologi, trecute la „de origine necunoscută”. Pe
această linie genetică vine Nadia Comăneci?! Pi buni!
Pe la 1300 vin, din neantul asiatic, tătarii, la fel de puşi pe
harţă continuă. Refrişează Europa cu sângele lor năvalnic şi creează
pagini de epopee în zilele marelui Ştefan prin luptele care pe care.
Pentru moldoveni. Cum eram aici de secole i-am liniştit şi pe aceştia.
Plăcându-le mult locurile, fetele şi vinul, unii n-au mai plecat în veac.
Cu turcii, însă, nu ne-a mers. Dacă până atunci, migratorii ne refrişau
o sută-două de ani, „colaborarea” cu turcii a durat peste 400 de ani, la
concurenţă cu influenţele slavă, evreiască, poloneză, ţigănească (romii
au apărut mult mai târziu), austriacă...
Mari specialişti afirmă că formarea poporului roman era încheiată
la retragerea aureliană. Dacă romanii, ne-au educat doar vreo sută şi
ceva de ani, şi doar pe o părticică a teritoriului locuit de daci, lăsând
urme adânci, mă întreb, ceilalţi chiar nu au contribuit cu nimic? Când
peste noi au stat atâtea seminţii! Le-am suportat cu stoicism. Şi nu un
an-doi, ci, fiecare, decenii întregi. Sau secole. Doar aşa se explică de ce
poporul român, 28 de milioane, rezultat din acest amestec continuu de
influenţe şi gene, este atât de special. Inteligent şi prost, cinstit şi hoţ,
optimist şi fatalist, cinic şi sensibil, harnic şi leneş, credul şi cârcotaş...
Alte detalii în vizionarul Herodot cu Istoriile sale: „Geţii (cărora
romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.
(cartea a IV-a) „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă
ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea
mea, de neînfrînt”. „Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se
înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”. „La ei, la traci, trîndăvia este un
lucru foarte ales, în vreme ce munca cîmpului e îndeletnicirea cea mai
umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel
de viaţă”. „La traci există următoarea rînduială: îşi vînd copiii pentru
a fi duşi peste hotare”. (cartea a V-a). Orice asemănarea cu realitatea e
pur întâmplătoare! Mă cam îndoiesc că suntem urmaşii dacilor, înfrăţiţi
cu romanii!
„Noi de la Râm ne tragem!” a zis cronicarul. Ce ştia bietul pe
atunci? Pentru mine, formarea poporului român nu s-a încheiat. Mi-am
dat seama de lucrul acesta după scăparea la libertatea postdecembristă.
Când am luat, cu o repeziciune demnă de o populaţie şi nu de un popor,
comportamente, obiceiuri, cuvinte de pe alte meridiane şi paralele. Se
dovedeşte, o dată în plus, apetitul teribil al indigenilor spre limbile
străine. Brânză, barză, varză, fiind rostite, cu mândrie patriotică,
doar pe la sărbători. Ne-am îmbogăţit cu trend, cool, training, O.K...
adăugate la hoţie, mişto, şpagă, mită, viol... implementate obsesiv de
tembelviziuni! Am renunţat, după cele trei cântări ale cocoşului, la cele
strămoşeşti. Totu-i de vânzare! Am uitat să scriem cu ă, â, î, ş, ţ. Litere
ale alfabetului roman. Pardon, român!
*
Toate bune!?!
Ai nevoie de o informaţie?
Mică, mică? O rezolvăm împreună.
Trimite mai departe! Mulţumiri! Să se vadă! Ne-am eliberat de
frică!
-------------------------------------------------
Bucureşti
sâmbătă, 14 decembrie 2013
10433
RECENZIE epic, fluxul narativ, dialogurile cu tentă de gen dramatic, deşi incitante şi
actuale, rămâne un mozaic compoziţional, pentru că se constituie într-un
veritabil demers spiritual, pe care autorul îl converteşte în etic şi artistic,
CONFESIUNILE UNUI sugerând doar aleatoriu încadrarea într-o religie a spiritului, fără ritualica
incomodă, altfel!? Registrul narativ se află într-un permanent crescendo

RATAT afectiv, iar formula literară este una de dedublare a evenimentelor

povestite printr-un transfer temporal şi o mutaţie geografică biografice,
deşi întâmplările sunt de o acută, strictă actualitate: criza economică,
cauzele acestei recesiuni prelungite, cu direcţionare spre vinovaţii virtuali,
de Vasi IRIMIA consecinţele, victimele, ori soarta unui popor, a unei ţări aflată sub o tiranie
prelungită, apoi a unei democraţii originale şi prost înţeleasă şi a unei
Dumitru Anghel tranziţii nesfârşite spre ceva ideal, aproape de utopic.
Există în cartea lui Vasi Irimia o tectonică a întâmplărilor şi, mai
ales, a atitudini sale faţă de evenimente, faţă de oameni
Cartea prozatorului Vasi Irimia este orchestrată
şi faptele lor, ca şi un mod cu totul halucinant de a-şi
pe un laitmotiv al ÎNCEPUTULUI, între nelinişti ale
explica acele cauze şi reacţiile faţă de ele, totul învăluit
derutei, ale incertitudinii şi al drumului găsit, al căii
într-o spiritualitate mai degrabă incomodă decât posibil
spre ACASĂ, un loc al percepţiei filosofice native,
explicită.
ca şi al spiritualităţii ca şansă de echilibru. Şi, în
De pildă, amintirile din copilărie încep din stadiu
ciuda unei severe ironii autopersiflante chiar din titlu,
de placentă, iar contactul cu lumea, la naştere, pare doar
CONFESIUNILE UNUI RATAT – opere complete –
un fragment de acceptare de destin controlat, programat,
Editura Zeit, Brăila, 2011, 184 de pagini, se constituie
fără posibilitate de revoltă…, deşi ceremonialul
epic ca o intenţie abia voalată a autorului de a-şi proteja
botezului, după practicile neortodoxe, primitive şi
sensibilitatea şi sufletul în derivă, în căutarea absolutului.
neigienice ale scufundării în apa rece a cristelniţei sau
Sunt confesiuni absolut atipice, construite pe un aparent
cu risc crescut de sufocare a pruncului din nepricepere
jurnal intim, deşi toţi ştiu că memoriile sunt scrise cu
duhovnicească, sunt cu totul repudiate. Se pare apoi
dorinţa nemărturisită de a fi făcute publice, iar Vasi
că doar copilăria unică, inconştientă şi lipsită de griji,
Irimia gustă şi el arogant şi naiv de sincer din preaplinul
reprezintă momentul pur, celest, nevinovat: Cred sincer
unei posibile alternative convenabile. Mimând detaşarea
orice li se spune, fără a se complica, în a căuta să
de toate cele povestite, autorul confesiunilor îşi asigură
înţeleagă, un univers unic, irepetabil, incomparabil…
un alter ego complice, dar involuntar găseşte formula
Apoi, adolescenţa, tumultuoasă, imprevizibilă,
elegantă prin care convinge să-i fie citite frustrările,
definitorie, mai ales când... Te îndrăgosteşti de o femeie:
rătăcirile, încercările de a afla răspuns la întrebările,
Din acel moment, dacă îţi zâmbeşte, totul se luminează
dilemele existenţiale, împlinirile, tristeţile, bucuriile,
în viaţa ta, care anunţă tinereţea, un risc asumat dar
şansele, ratate sau valorificate, şi o face nonşalant, evitând orice ripostă
inconştient prin consecinţe, în alternative posibile: credinţă şi tăgadă,
posibilă…
adevăr şi minciună, fapt de viaţă şi atitudinea faţă de el, blând sau brutal
Simetria şi rigoarea domină structura cărţii, construită pe o constantă
etc. Şi, cea mai importantă rămâne maturitatea, surprinzătoare, avântată,
semantic-lexicală, Înainte de început, pentru Introducere, cu alte subcapitole:
dilematică, mai ales dilematică, între realitate biologică, universală, şi
Un nou început, Cel mai bun început, Acel dulce început, Un început cu
banalul cotidian, chiar cu note de vulgaritate şi în afara oricărei spiritualităţi,
dubii, Un început ratat, Începutul căutării, Un început cel puţin curios,
a oricărei religii, nu una bigotă, ci una raţională, atât cât e posibil, între
Un început nebun, Un început halucinant, Un început bizar, Un început
mister divin şi acceptare inconştientă, între reflecţii de acces spre absolut
dificil, Un început promiţător, Începutul unei prea frumoase prietenii şi Un
şi nimicul rece, comun.
alt nou început, final de carte, ca o speranţă, ca o concluzie, care justifică
Chiar structura cărţii prozatorului Vasi Irimia se află în afara oricăror
semnificaţia spirituală a Dedicaţiei de pe prima pagină a volumului: Aceluia
formule epice consacrate, conferindu-i o benefică originalitate, deoarece se
care, nu ştiu cum, dar, până la urmă, mă va duce ACASĂ.
recompune canonic pe o fundamentală spirituală, din care irump contraste
Câte un moto, ca un verset, ca un memento spiritual, uneori ca o
de fapte obişnuite, cu implicaţii de roman poliţist, şi exorcism spiritual
litanie, când descurajantă, când ceremonioasă şi gravă, asemenea unei
atingând sublimul; ori fapte de Istorie de ieri şi de azi alternând cu un
sarabande preclasice sau a unui Coral de Bach, este pus la Introducere:
tip de habotnicie simplă, populară, naivă, ca epitafurile de pe crucile din
Fascinat, priveam prin ochii lui, şi la Capitolul narativ: Stai nemişcat şi vei
Cimitirul Vesel de la Săpânţa: - E foarte simplu. Nu trebuie decât să-l alegi
şti că eu sunt Dumnezeu.
pe Domnul Iisus ca Mântuitor personal.
Tehnica literară a prozatorului Vasi Irimia este derutantă, atipică,
În ciuda titlului ireverenţios, volumul de proză Confesiunile unui
spuneam mai sus, pentru că… plonjează din sfere înalte, atrăgătoare şi
ratat se constituie într-un succes real, pe care Vasi Irimia sigur nu-l
incitante, într-un comun de-o actualitate frustră, de pagină de ziar. Pretextul
ratează…

ÎN LOC DE BIBLIOPOLIS
Petre Scutelnicu –
„Îmblânzitorul de iluzii”
Ca şi poet cauţi idealul.
Nu te pripi să tragi concluzii!
Cheamă atunci când te ia
valul,
Pe-„Îmblânzitorul de iluzii”!
George Vlaicu – „Iluzii...
aluzii”
Gheorghe
Citesc... să îl cunosc puţin
Suchoverschi Pe analistul de „... Aluzii”.
La personaje nu mă-nchin,
Fiindcă... nu îmi fac iluzii.
Florin Mitel – „Acuz cu
putere”
Procuror fără man’ere,
Patriot, poet deplin,
Când acuzi cu-aşa putere,
Cere-un hap contra leşin!
„Supliment de existenţă”
- Spiridon Popescu
Muzei, muzicalitate
Ceri poemelor – cadenţă!
Iar de la divinitate,
„Supliment de existenţă”!
„Zarva – larva, fuduliile
mele mintale”
- Constantin Ciubotaru
Fiecare-avem în minte,
Punţi de vis spre veşnicii
Şi idei, drept zăcăminte...
Numai tu, doar „fudulii”!
„Clipa îndoielii” – Viorel
Dinescu
Tot mai crezi şi speri, creştine,
Şi te-nchini... (în dorul Lelii)!
Până când Mefisto vine
Şi-ţi dă „Clipa îndoielii”!

10434 www.oglindaliterara.ro
 UN ATEU ÎN ȚARA NOTE DE LECTURĂ
SFÂNTĂ Dorel Vidraşcu
De Paul Louis Lampert, Editura Soarele Carpaţilor, Michaela Al.
e-Literatura, 2014 Orescu, Editura Amurg Sentimental,
Bucureşti, 261 pagini. Cu împătimire de
arheolog, prin siturile livrești ale istoriei
Conotațiile de ordin religios ale titlului,nu dacilor, agonisind o documentare de
înseamnă câtuși de puțin o carte moralizatoare,o invidiat, având baza într-o bibliografie
pledoarie pro sau contra unei opțiuni științifică atent și bine aleasă, autoarea
spirituale;este,pur și simplu,o carte de călătorie
într-un spațiu geografic bine conturat,dar totodată ne pune între palme o carte fascinantă și
o incursiune în propriul eu,în propriile trăiri și benefică despre istoria și civilizația dacică.
impresii-așa cum se cuvine a fi orice călătorie
în spațiu și timp.Călătoria a avut loc la începutul
anilor 90,când ingenuitatea,uimirea,admirația Cămaşa de noapte, Viorel Gongu,
față de ceea ce,pentru alții înseamnă firescul Editura Topoexim, Bucureşti, 2013, 127
cotidian,se manifestau plenar din partea pagini. Un buchet de proze scurte cu
călătorului trăit,până atunci,într-o lume a valoare de poem, o incitantă retrospectivă
șabloanelor,a restricțiilor de tot felul,de care în copilărie, cu semnificative reverberații
devenea conștient abia acum,când i se oferea
Carmen Focșa termen de comparație . în prezentul plin de incertitudini și
Prima localitate prezentată în carte este amărăciuni. Un prozator poet, un poet
Haifa-denumită de autor,printr-o inspirată prozator, una și aceeași persoană în
metaforă,”...un Goliat cu picioarele în apă și capul în nori”.Urmează Carmel,”...replica tumultul imediatului tulburător.
ebraică la Olimpul grec”,Rishon Le Zion(Rișon Le Țion),”...un oraș născut ca și fata
morgana,din nisip și imaginație”,apoi Zefat-unde apariția,după multă vreme-a primilor
fulgi de zăpadă,îi oferă călătorului prilejul de a avea ”...revelația omului-copil la scară de Tăiere de aripi, Constantin
masă”,Teverya(Tveria),”...un oraș pe cât de vechi,pe atât de nou”,Betleem-a cărui vizitare Mironescu, Editura Amurg Sentimental,
coincide cu sărbătoarea Crăciunului-prilej Bucureşti, 111 pagini. Poetul își strunește
de a constata că ”...permisivitatea religioasă
a Israelului este,fără îndoială,o dovadă de lira în acorduri rezonante în și pentru
democrație și de inteligență”,Nazaret-despre cetate, dorind să-i fie exponentul, dar și
numele căruia aflăm că înseamnă,atât în arabă liantul, prin gândurile și poemele sale,
cât și în ebraică,același lucru:”Gardianul”. ecouri ale celor mulți, la fel de pătimiți și
Fiecare loc vizitat își are istoria sa,pe care împătimiți precum autorul însuși. Aripile
călătorul nu o ignoră,dimpotrivă,se oprește pot fi tăiate, dar ele renasc din seva și prin
asupra semnificației datelor înscrise în voința poetului.
documente,date care particularizează locul
dar îi și conferă sensuri mai mult sau mai puțin Am uitat să vă spun..., Alexandru
cunoscute.Trimiterile frecvente la numeroase
legende a căror semnificație se regăsește Ciocioi, Editura Granada, Bucureşti,
în locurile vizitate,alternarea narațiunii cu 2013, 170 pagini. Mereu uită Al. Ciocioi
dialogul real sau imaginar,asigură dinamica să ne spună câte ceva din multele, foarte
lecturii acestei cărți. multele sale izvorâri de armonii poetice
Încărcătura emoțională maximă în imagini răvășitor de luminoase și
există în special acolo unde,indirect,autorul surprinzătoare, îmbietoare la zboruri
explică titlul cărții,în accepțiunea căreia,a niciodată suficient de sus pentru a fi
fi ateu nu presupune,așa cum frecvent alintate de adierea suficienței. Poetul
se crede,negarea divinității,ci,în cazul de continuu mai are de spus câte ceva
față,regândirea,reinterpretarea noțiunii.
”Este o vorbă goală că Dumnezeu despre mai înaltul visurilor sale, despre
este unul și același pentru toți.Dumnezeul mai înaltul gândurilor noastre.
armatei opuse este altul decât Dumnezeul armatei mele.Preoții armatei opuse se roagă la
dumnezeul lor să mă omoare,să mă distrugă,să mă cotropească,iar preoții armatei mele Între ochii mei şi rai, Iacob
fac exact același lucru,opunând un dumnezeu altui dumnezeu.Dumnezeu este nevoia de Voichiţoniu, Printing Center, Bucureşti,
Dumnezeu.Nevoia fiind personală și Dumnezeu este personal.Dumnezeu-vulgarizând 2014, 73 pagini. Poezia voichițoniană e
puțin-este ca în jocul acela în care arunci o minge în perete,ca să ți se întoarcă înapoi.” ca un fluviu în continuă abundență întru
Ultimul capitol al cărții,”Întrebări și ipoteze”,vizează o sferă largă a preocupărilor slăvirea iubirii ridicată la rang de religie
de ordin politic,religios,dezvăluind astfel intenția nemărturisită a autorului de a ne pentru EA, femeia fără de care existența
invita,prin cartea sa,la cunoaștere și autocunoaștere.Călătoria care a născut această
carte este una inițiatică,o călătorie prin care,cel care a parcurs-o și-a adăugat sieși un noastră nu ar avea nicio motivație. Femeia
plus de forță spirituală,și-a aprofundat experiența de viață,dovedind,printre altele,așa pe care poetul o înnobilează cu bijuteriile
cum dealtfel arată și în epilogul cărții,că”Nimeni nu e mai interesat de religie decât sale orfice o întâlnește în drumurile sale,
un ateu...Fiindcă starea de ateu este mai activă decât aceea de credincios.Eu îmi pun între Piața Romană și până la nisipurile
întrebări,credinciosul,nu.” egeene sau oriunde îl poartă credinciosul
Pe lângă întrebările pe care ar trebui să ni le punem noi înșine,cartea oferă o lectură său Pegas. O, Voichițoniule, Voichițoniule, unde îți ții ascunsă
care poate răspunde nevoilor afective și intelectuale ale tuturor categoriilor de cititori. comoara din care ne picuri, cu parcimonie, boabele de rouă
ale Poeziei filigranate în atâtea bijuterii?

www.oglindaliterara.ro 10435