OGLINDA

Coperta: Pictură de Pino Daeni & Vladimir Volegov

literara
În acest număr:

Adi Sfintes Isabela Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
Adriana Moscicki Vasiliu-Scraba şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare
şi Editurilor din România (APLER) şi Associazio-
Alensis De Nobilis Iulia Maria Iosif ne della Stampa Estera din Italia, membru fon-
Alice Nicolae Lilia Vasile dator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din
Armina Flavia Adam Europa (ARPE)
Lina Codreanu
Aurel Contu Liviu Comşia Editată de:
Aureliu Goci Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani
Liviu Pendefunda cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea
Bogdan C. Dogaru
Lucian- Zeev
Bogdan Ulmu REDACŢIA:
Carl Michael Herşcovici Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu
Maria Andreea Senior editori: Liviu Pendefunda, Theodor Codreanu,
Bellman Adrian Dinu Rachieru, Laurian Stănchescu, Florentin
Cezar Ivănescu Bocsa Popescu, Liviu Comşia.
Maria Sava Secretar literar: Ştefania Oproescu
Constanţa Cornilă Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu,
Corneliu Vasile Mariana Vicky Constantin Miu, Virginia Bogdan, Laurenţiu Măgureanu,
Petrache Plopeanu.
Cristina Bîndiu Vârtosu Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca,
Deac Suzana Marin Ifrim Mihaela Albu, Marlena Lica Masala.
Denisa Lepădatu Foto: C. Răduc
Marius Chelaru Administraţie: Mircea Ghintuială
Dumitru Anghel Mihai Eminescu Tehnoredactare: Adrian Mirodone
Eugen Evu Mioara Bahna Culegere: Ionica Dobre
Fănuş Neagu Mony Constantin
Flora Brovina OGLINDA LITERARĂ o puteţi pro-
Muhammed cura şi descărca de pe site-ul
Florentin Popescu
Bahadirhan www.oglindaliterara.ro unde aflaţi
Florentin
Smarandache Dinçaslan şi modalităţile de abonare.
Florina Dinu N.Georgescu Materialele se trimit numai în format electronic,
George Petrovai Nerva Hodoş cu diacritice, la :

George Popa Nicolae Steinhardt E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com

Georgeta Resteman Nina Voiculescu gheorgheandreineagu@gmail.com
Gheorghe Buzatu Oana Dugan gheorgheaneagu@gmail.com
Gheorghe Neagu Petrache Plopeanu
Corectura nu se face la redacţie.
Héctor Martinez Petre Barbu
Sanz ADRESA REDACŢIEI:
Petru Ababii Str. Alexandru Golescu,
Igor Ursenco Puiu Raducan Nr. 76 bis, Focşani,
Ioan Mazilu Radu Enache Jud. Vrancea
Crângaşu Raluca Bâra-Iacob Mobil: 0722-284430
Ioan Toderiţă 0749188333
Spiridon Popescu ISSN 1583-1647
Ioana Pârvulescu
Ştefania Oproescu Revista se poate procura de la sediul re-
Ion Coja
Ion Ionescu-Bucovu Theodor Codreanu dacţiei şi de la chioşcul Muzeului Litera-
Ion P.Tatomirescu Tudor Cicu turii Române Bucureşti şi sediile filialelor
Ion Popescu- Veronica Serban Uniunii Scriitorilor din România.
Brădiceni Victor Mihăilescu
În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund
Ionel Bitoleanu Victor Sterom în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub
Ionel Necula Virgil Stan semnătura proprie.

10098 www.oglindaliterara.ro
 EDITORIAL
Expansiunea frivolităților
„De obicei, oamenii zăpăciți de zvonuri nu sunt în stare să judece”
Somadeva Suri, călugăr italian, sec X

Am tot mai acut sentimentul că strădaniile înaintașilor noștri de a

ne lăsa o limbă și o conștiință, sunt obturarte în prezent de zbuciumul
răvășitor al mijloacelor media de comunicare. Informații neverificate
sau special inventate, imagini și cuvinte, reclame și tentații ieftine, duc
un război dur, însângerând granița spre tărâmul edenic al gândului. Da,
time is money. Iar lupta pentru bani, mai mult ca oricând ne devorează
timpul și ne tulbură mințile.
Ştefania Oproescu

Să zicem că vrei să te scoli dimineața,
să bei cafeaua în timp ce citești „Gazeta”.
Adică, vrei la fel ca în toate timpurile, să afli
ce se petrece în jurul tău. Gazeta, se „deschide”
acum mai mult pe internet. Care internet,
trebuie să recunoaștem, are părțile lui bune, în
sensul modului rapid de informare din orice
zonă a globului.
„Nu știu alții cum sunt”, vorba hâtrului
moldovean, dar știu, mai bine zis văd amarnic
de bine, cum suntem noi. Este suficient un click
pe o știre, că te trezești invadat din toate laturile
ecranului de reclame care se suprapun, pe unele
poți să le alungi, altele nu pleacă decât când vor
ele sau deloc. Până ajungi la o știre, s-a terminat
cafeaua, cu tot cu răbdarea ta. Ajungi în sfârșit,
citești câteva rânduri, după care ești trimis
pentru continuare la o altă publicație. Deschizi
și o iei de la început cu dansul, vin reclamele și
se înmulțesc precum gândacii de bucătărie.
Chiar a fost o vreme, când, dintr-o
fereastră laterală, un gândac te îndemna să-l
urmărești. Nu l-am urmărit, nu știu ce vroia.
Într-o zi, am tresărit când, m-a izbit din difuzor
un strigăt disperat: Maamaaaa ! Strigătul s-a
repetat și, a urmat, bineînțeles, o reclamă. Mai
este iată, loc de mai rău. Acuma, fie și-așa,
până la urmă; „dacă vrei cu adevărat poți”, că
tot vorbim de reclame. Dar, mai este un dar. Nu
vorbesc de presa tabloidă, pe care nu înțeleg
cine și cum o mai suportă. Deși, recoltăm ce-
am cultivat în ultima vreme. Însă și presa care
se vrea serioasă, numită pe bună dreptate de
Liviu Papuc „presa de toată mâna”, atunci
când comentează știrea cu nemaipomenita
descoperire a fotografiei lui Ion Creangă,
numind-o „o fanfaronadă de cea mai joasă
speță”, această presă, fără nicio jenă afișează
titluri care provoacă indigestie. O invazie de
cuvinte menite să atragă atenția, sub care apar
texte goale de conținut. Cu regret redau câteva,
doar ca să se înțeleagă despre ce este vorba:
Halucinant, Terifiant, Înfiorător, Stupefiant,
Uluitor, Îngrozitor, Incredibil, Cumplit,
Fantastic, Dezastru, Panică, Profeție șocantă…
Cuvântul Șoc nu mai satisface, apare triplat: „Nu știu alții cum
Șoc! Șoc !Șoc! sunt”, vorba hâtrului
Nu le deschizi. Bine ! Există însă riscul moldovean, dar știu, mai
ca generația care vine din urmă, să se educe bine zis văd amarnic de
în acest gen de lectură. Nu mai vorbim de bine, cum suntem noi.
rafinamente, de mesaje subliminale, ci de Este suficient un click
agresarea în mod direct a receptorului. Vedem pe o știre, că te trezești
cum violența coboară spre vârste tot mai invadat din toate laturile
mici. O fi vreo legătură? N-o fi ? Manifestul ecranului de reclame
către români lansat recent de prof. acad. Dinu
care se suprapun, pe
C. Giurescu, punctează între alte îngrijorări
și problema educației. Mai controlăm oare unele poți să le alungi,
educația ? altele nu pleacă decât
Afară de cuvintele „alese”, culese cu tot când vor ele sau deloc.
dinadinsul din dicționarul nostru cu scopul de Până ajungi la o știre,
a amplifica dezordinea, limba noastră mai este s-a terminat cafeaua,
perforată și de cuvinte de import sau limbaj cu tot cu răbdarea ta.
internaut, cu prescurtări cărora trebuie să le Ajungi în sfârșit, citești
cunoști cheia. Poate n-o fi treaba noastră ci a câteva rânduri, după
generațiilor viitoare. Însă, prea adevărată pare care ești trimis pentru
zicerea lui Somadeva Suri. Această invazie continuare la o altă
a frivolităților perturbă energiile pozitive. publicație. Deschizi și
Atunci, era vorba despre zvonuri. Acum sunt o iei de la început cu
realități. dansul, vin reclamele
Revin la o carte despre care am mai și se înmulțesc precum
vorbit. Cuvânt împreună despre rostirea gândacii de bucătărie.
românească a lui Constantin Noica. Spune
autorul în prefață: „Dar ne suntem datori nouă,
ca purtători ai limbii acesteia și lucrători în ea.
Până ce va veni ceasul de judecată al limbilor
în care e despicată lumea, noi gândim și creăm
în cuvintele noastre, încă”. Acest încă e ca o
ghilotină. Mă înfrigurează. Bănuia filosoful
ceva?
În tableta de weekend nr. 62 a lui
Sergiu Găbureac, sub titlul Cum ajuns Casa
Poporului – Casa Hoților, autorul amendează
cei 70 de ani însumați din „doctrina totalitară
și lichelismul postdecembrist. Atenționează
că: „Analfabetismul a luat proporții de masă.
Aproape jumătate din populația României nu
mai înțelege corect un mesaj simplu”. Tableta
merita alăturată tuturor afișelor electorale. Dar,
nu vorbim oare degeaba ? „Când cu zgomote
deșarte/ vreme trece, vreme vine”/?

www.oglindaliterara.ro 10099
 8828. Chiar şi spaţiul tridimensional este
NUMERE ÎN LABIRINT 1 creaţia timpului.
8829. Impresia stranie că filosoful de la
I. IANUARIE – DECEMBRIE, 1986 Königsberg mereu se fereşte de ceva, mereu
îl ocoleşte, cu o acută intensitate a gândului. E
chiar problema problemelor – lucrul în sine.
8830. Angheluş adus la spitalul din Huşi,
(urmare din numărul anterior) semn că nu au ce să-i mai facă. Diagnosticul:
neoplasm hepatic secundar cu metastază
8804. Pentru întâia oară în istoria Europei Kant a plasat, cerebrală generalizată. Afluenţă de vizitatori.
convingător, ştiinţa în rândul valorilor umane. De ce atunci nu a Are tot mai dese momente de pierdere a
fost abolită şi schisma ştiinţă-artă? contactului cu realitatea.
8805. Toate simţurile au un ce comun: reflexia. Există 8831. Privind spectacolul morţii, îţi piere
materie doar ca reflexie. Fiinţa trece în existenţă ca reflexie. cheful de a-i atribui atâtea înmiresmate cununi
8806. Eroarea comună de a confunda reflexia cu simpla pe care le-au imaginat poeţii şi filosofii. Singură
îndoire. Orice reflexie este întreire. Acest fapt l-a înţeles, în chip viaţa rămâne minunea. Pe care n-ai cum o preţui
genial, deci divin, creştinismul primitiv prin dogma Sfintei Treimi. dacă n-ai învăţat ce este moartea. A învăţa să
8807. Descoperirea şi proclamarea triadei nu duce la mori, cum spune Eminescu, înseamnă să înveţi
desluşirea întreirii. De aceea, triada a premers creştinismului. De cu adevărat să trăieşti.
ce triada n-a ajuns la Treime? Fiindcă în orice triadă ne seduce 8832. Nu afectele exacerbate dau preţ
diada. Act clar de narcisism, vorba lui Ion Barbu. vieţii, ci dobândirea liniştii, semn al sănătăţii
Theodor Codreanu 8808. 20 mai. Aerul e mai suportabil, dar solul este ultima şi puterii creatoare. Ceea ce au tot mai puţin
victimă şi cea mai importantă a radioactivităţii. Nimeni nu ştie contemporanii noştri.
care-i situaţia reală. De spaimă, mai multe zile la rând vacile au 8833. Liviu Pendefunda face demersuri
fost mulse şi laptele aruncat. Ne dăm seama de grozăvia faptului? Dar statul n-a vrut să piardă nici de pe lângă fiica mai mare a poetului, Carmen, să
astă dată. Se spune că laptele a fost transformat în telemea spre a fi vândută, mai târziu, populaţiei, în devină executor testamentar al manuscriselor
speranţa că radiaţiile scad. Oricum, elita nu va consuma decât produse de import. şi corespondenţei prietenului său. Rămâne
8809. Categoriile filosofice – ipostaze ale oglindirii. Ele ţin de structura diadică a fiinţei-ca- promisiunea, lăudabilă, de valorificare editorială
fiinţare şi de aceea riscă să rămână antinomii netransfigurate. a manuscriselor. Părerea mea e că manuscrisele
8810. Filosofii (dar nu numai ei) au adus diverse explicaţii posibilităţii intercomunicării lui Angheluş ar trebui să rămână familiei sau
umane. Unii s-au iluzionat cu perfecta adecvare a lucrurilor la conştiinţă, alţii au căutat existenţa unui să fie donate Bibliotecii din Huşi. Dar va prima
spirit universal care cunoaşte în fiece om, izvor, după Kant, al conştiinţei în genere, pe când alţii au farmecul personal al lui Liviu, căruia Carmen
pronosticat relativismul simţurilor şi, deci, imposibilitatea comunicării adecvate etc. Dar dacă omul nu-i va putea rezista. El vorbeşte de o „prietenie
adună în sine toate virtualităţile universului, fiind, adică, o oglindă totalizantă a lui, este firesc ca orice astrală”, mai presus de cele pământeşti, care
fiinţează să găsească ecouri în nenumăratele conştiinţe umane şi, totodată, să nu le găsească, dacă ar legitima intrarea în posesia averii spirituale
împrejurările o impun. angheluşene. Dea Domnul să fie aşa!
8811. Trebuie să recunosc că sunt din alt timp. De aceea, nici nu-mi pot influenţa în vreun fel 8834. Marii gânditori au depăşit, de
contemporanii. fiecare dată, limitele logicii timpului lor. Chiar
8812. Din nou, ca martor, la procesul lui Angheluş cu fosta soţie. O măcinare de forţe psihice şi Aristotel nu este, peste tot, prizonierul logicii
de câţiva ani buni la aceşti oameni. Toate ar fi cum ar fi, dar Angheluş e într-o stare din ce în ce mai aristotelice.
gravă a sănătăţii. La un ultim control medical, a mai fost depistat şi cu diabet. O familie din care se 8835. Deşi Kant a mânuit cu extraordinară
alege praful. Toate i-au surâs, la un moment dat, lui Andi. Vălul mayei, ar spune indianul. Angheluş fineţe logica antinomiilor, el a fost captiv al
devine din ce în ce mai mult un „personaj” tragic. logicii noncontradicţiei, ratând transfigurarea
8813. Îmi întrerup lucrul pentru o lectură a pieselor lui Eugen Lumezianu. Sunt cum le şade lor. De aici eşecul său în faţa lucrului în sine.
mai bine: acceptabile. 8836. Conştiinţa în genere crede a salva
8814. Adevărata problemă filosofică nu e cauza mişcării (altminteri, şi aceasta rămasă limitele conştiinţei individuale. Adevărul e
nesoluţionată), ci ceea ce se opune mişcării şi o atenuează, pentru ca universul şi viaţa să fi devenit că natura croieşte minţi cu diverse grade de
posibile. acuitate şi cu cât o minte este mai neîntinată,
8815. Cele mai multe opere premiate sau lăudate sunt nişte clişee nedevelopate. Abia developate cu atât posibilităţile cunoaşterii sunt mai mari,
îşi arată faţa. apropiindu-se de exigenţele conştiinţei în genere.
8816. Fiecare dintre noi are vârsta universului. Geniul este o asemenea apropiere. Schopenhauer
8817. Nu e de imaginat ceva mai plin decât vidul. Şi totuşi o mică „defecţiune” încearcă să-l nu greşea atribuindu-i domeniul reprezentării,
golească, scoţându-l, adică, din sine însuşi spre a rămâne în sine: reflexia în oglindă. Oamenii au ratat de minţile comune. Cum omul modern este
înţeles că Narcis e prada unui viciu. din ce în ce mai „poluat”, şi acuitatea conştiinţei
8818. Cei vechi aveau dreptate: tăria şi longevitatea unui popor stau în moralitatea lui. sale se întinează. De aici marele pericol al
8819. Luxul este opusul bogăţiei unui popor. De aceea, luxul sărăceşte şi devine groapa dispariţiei geniului, ceea ce va echivala cu
popoarelor. degenerarea şi dispariţia speciei umane, în pofida
8820. Ce-i de făcut cu Andi Angheluş? E într-o stare fizică şi psihică din ce în ce mai alarmantă. aparenţelor unui progres fără limite. Altminteri,
Există chiar bănuiala de cancer la colon, nemaivorbind de ficat. Cât de voinic şi cât de fragil a devenit în ochii noului curent cultural, postmodernismul,
poetul! conceptul de geniu s-a devalorizat. Noroc că
8821. 24 iunie. Ieri, drum la Iaşi cu directorul Gheorghe Hoha, la Spitalul Sf. Spiridon, unde există biblioteci şi computere în stare să stocheze
este internat Angheluş, la clinica profesorului Strat, etajul I, rezerva 7. Nu mi-am închipuit că un om enorme cantităţi de informaţie.
de vitalitatea lui poate să ajungă o epavă în agonie, într-un timp record, după explozia de la Cernobâl, 8837. Cu cât în artă se-nmulţesc
care, am intuiţia, i-a grăbit degradarea. Ochiul încearcă să refuze zguduitoarea realitate. Cancerul i-a „profesioniştii”, cu atât sunt pe cale să dispară
atacat violent ficatul şi pancreasul. Zilele lui Andi sunt numărate. L-am văzut înstrăinat, stins, apatic, geniile.
încercând să-şi păstreze demnitatea, ceea ce mi se pare ca venind dintr-o forţă lăuntrică pe care puţini 8839. În sport, există controlul anti-doping.
o au în faţa morţii. Poate e şi un dram de speranţă în faţa „imposibilei întoarceri”. Moartea a venit la În artă, nu poate fi impus, dar asta nu înseamnă că
el hoţeşte, găsindu-l nepregătit, comiţând o nedreptate revoltătoare. falsele performanţe, obţinute în transă, nu trebuie
8822. Este un fleac ca omenirea să fie oprită de la dezastru. Şi totuşi civilizaţiile dispar dintr-un sancţionate de critică.
fleac. 8840. Kant face un îndelungat efort de a
8823. Kant cere efort îndelungat pentru a fi pătruns. Poate şi din cauza interpretărilor kantiene elimina problema ontologică a intermediarelor
grăbite să apere, de fiecare dată, pe alt Kant decât cel real. platoniciene. Şi o face coborând Ideea din
î

8824. Un gând pierdut şi „reîntors” nu mai este niciodată acelaşi. empireu în raţionalitatea conştiinţei în genere.
8825. Kant a cioplit antinomiile, iar Hegel le-a pus la treabă. 8841. Kant rămâne, probabil, cel mai dificil
8826. Lucrul în sine kantian nu este o idee. De aceea, Kant a putut fi răstălmăcit. filosof al lumii, scăpând de ispita prolixităţii
8827. O moarte nu este decât opera unui exces de viaţă. hegeliene. Pe cât de obscur este apriorismul

10100 www.oglindaliterara.ro
raţiunii pure, pe atât de benefic în consecinţe s-a
dovedit.
8842. Izbânda lui Kant este a minţii
neîntinate de droguri.
8843. Kant nu-şi face nici o iluzie. Totul
trece prin cenzura raţiunii pure. Dacă nu cumva
aceasta este marea lui iluzie.
8844. Pentru Kant, cunoaştere adecvată
a lucrurilor nu există decât în măsura în care
lucrurile nu sunt decât reprezentări, opere
ale raţiunii. În atare privinţă, el face parte
din categoria rară a sfărâmătorilor de iluzii:
Copernic, Darwin, Marx, Freud.
8845. Unul dintre cei mai inteligenţi
continuatori ai lui Kant, în secolul nostru, este
Gaston Bachelard. În plus, are claritatea specifică
spiritului francez.
8846. Numai conştiinţa ignoranţei proprii
– spune Kant – provoacă, inevitabil, căutarea
adevărului.
8847. Cocoloşirea copiilor este cel mai
mare rău pe care-l pot face părinţii. Din nefericire,
această meteahnă pseudo-umanistă se infiltrează
tot mai mult şi-n învăţământul modern.
8848. Dar dacă s-a făcut prea mare zarvă
în jurul lui Kant?
8849. Izolarea raţiunii de corp, de simţuri,
poate fi o mare seducţie, dar asta n-o împiedică
să fie profund eronată.
8850. Kant are toate viciile gândirii
europene. El pătrunde în ontologic dinspre
gnoseologic. De altfel, marele său merit ţine
de teoria cunoaşterii. Paradoxal, căci de la el
purcede agnosticismul care a dus la înfundătura
pozitivismului comtean.
8851. Salutar efortul lui Schopenhauer de
a duce o mică transfuzie de gândire orientală în
kantianism. Schopenhauer are seducţia artistului
care-şi armează bine cenzura stilistică. Scriitura
lui Kant e a unui sfinx imposibil de clintit.
Schopenhauer, în schimb, dă frâu liber umorilor,
sufletul său vibrează muzical, se îndoieşte până
la cel mai negru pesimism, deşi se străduieşte, la
rându-i, să pară stăpân desăvârşit pe uneltele sale.
Nu mă miră că Eminescu l-a abandonat pe Kant,
preferându-l, în cele din urmă, pe Schopenhauer.
Kant e numai raţiune pură, Schopenhauer e şi
suflet.
8852. În felul său, Schopenhauer riscă
să iasă din filosofie, să eşueze într-un moralist
strălucitor, ca în aforisme, deşi, în realitate,
marele moralist rămâne Kant.
8853. Minunea pe care a înfăptuit-o Kant
în istoria filosofiei e de a fi ridicat rigoarea
imperativului categoric la rang de onto-
gnoseologie. Este măsura revanşei sale în faţa
neputinţei de accede la noumen. Dumnezeu
substituit cu imperativul categoric. Dar nu cumva
e „riscul” întoarcerii la tabla legilor lui Moise?
8854. Dacă ne gândim bine, nu altceva
făcuse Platon, urmat de stoici. Doar că aceştia
încă mai păstrau aroma Binelui coroborat cu
Frumosul, ca supremă înţelepciune (sophía).
În schimb, la Kant, totul e distilat până la a nu
mai rămâne nici un „ingredient”. Înţelepciunea
devine atât de înalt speculativă, încât atinge
cota cea mai de sus a impersonalităţii, vecină cu
obscuritatea. De aici stilul său puţin ispititor, care
dă atâta bătaie de cap cititorilor şi comentatorilor.
8855. Nimic mai străin de Ideea
platoniciană decât lucrul în sine, deşi descinde
de acolo. Altminteri, i s-a reproşat lui Kant că,
prin noumen, a făcut concesie materialismului. Şi
totuşi lucrul în sine este de neatins, de necunoscut,
pe când Platon are optimismul cunoaşterii Ideii.
8856. E ceva enigmatic în „neutralismul”
kantian. Poate că enigma e descifrabilă în ontologia oglinzii, pe care Kant a respins-o cu atâta hotărâre,
dar, în fond, aprofundând-o inegalabil.
8857. Kant a dat atâta bătaie de cap întrucât gândeşte simultan în două planuri de referinţă,
ceea ce e deja o depăşire a logicii aristotelice. Şi totuşi, la fiecare pas, el încearcă răbdător să se dezică
de orice contradicţie. El nu a ieşit din Aristotel, dar de înţeles nu mai poate fi înţeles prin logica
Stagiritului.
8858. Desigur, nu încape contradicţie, fiindcă el judecă pe rând în referenţialul fenomenalului şi
al inteligibilului. Însă jocul alternanţei de oglinzi a derutat şi poate duce la disperarea de a-l acuza de
confuzie, de stil greoi etc. În fapt, nici Kant nu putea prevedea efectele acestui dans filosofic, în ciuda
extraordinarei rigori în măsurarea paşilor făcuţi.
8859. Un geniu ca Eminescu a înţeles repede jocul alternanţelor kantiene. A profitat admirabil,
depăşindu-şi maestrul prin câteva intuiţii. În primul rând, el abandonează iluzia kantiană că nu putem
cunoaşte prin simţuri. Eminescu a înţeles intermediarul-oglindă dintre conştiinţa individuală şi
conştiinţa în genere.
8860. Kant a ştiut să ne înveţe a privi în două oglinzi deodată. De ce să-l învinuim pentru
eşecul nostru de a nu-l fi putut a-l urmări până la capăt? Urmaşii au continuat să privească pe rând
în oglinzi, întrucât mintea obişnuită e croită astfel. Nu e de mirare că unii au redus kantianismul la
transcendental, alţii la transcendent.
8861. Mi-au trebuit aproape cincisprezece ani ca să înţeleg Critica raţiunii pure. Am evitat,
astfel, dezamăgirea ultimă.
8862. Tinerii părinţi nu sunt pregătiţi să crească şi să înţeleagă copiii. E nevoie de răbdarea
bunicilor, care au dobândit geniul înţelegerii şi al iubirii.
8863. C. Antoniade e de părere că lucrul în sine i-a fost total inutil lui Kant în Critica raţiunii
pure, folosul rămânând pentru Critica raţiunii practice, fără de care nu s-ar fi născut imperativul
categoric. În ce sens? Asta presupune că noumen-ul are deja atributele perfecţiunii incoruptibile. Dar
asta nu e întoarcere la Ideea lui Platon? Lucrul în sine ar dicta raţiunii practice legea morală. Nu se
abate Kant de la agnosticism? Dacă nu cunoşti lucrul în sine, cum poţi şti ce-i util şi ce-i inutil pentru
cele trei Critici? Limpede e că fără noumen nu există kantianism.
8864. Despre artistul care se dedă plăcerilor: iubeşte mai mult moartea decât arta.
8865. Cafeaua este ca îngrăşămintele chimice pentru pământ: dă câţiva ani roade din abundenţă,
deşi cu gust artificial, dar, până la urmă, secătuieşte puterile spiritului.
8866. Duminică, 20 iulie 1986. Abia ajuns la Murfatlar cu familia, la fratele Dumitru, de unde
trebuie să mergem la Jupiter, am primit telefon de la Huşi că s-a stins năprasnic Ion Alex. Angheluş. A
murit sâmbătă, 19 iulie, la ora 4. În acel ceas, eram în acceleratul de Mangalia.
8867. 21 iulie. Las pe Lina şi pe copii să plece la Jupiter, iar eu mă întorc la Huşi pentru
înmormântare, răvăşit peste poate.
8868. 22 iulie, marţi. Ultimul drum al lui Andi. În cortegiul funerar, rude, prieteni, numeroşi
huşeni. Stranietatea de nepătruns a trupului lipsit de viaţă. În drum spre cimitir, s-a pornit o ploaie
torenţială cum n-a mai fost demult în Huşi. Şi ne-am adus aminte că în ultimele clipe de luciditate şi-a
dorit o astfel de ploaie la înmormântare. Angheluş era, într-adevăr, „un om al pădurii şi al apelor”, cum
se autodefineşte într-o poem. Nu l-am văzut niciodată purtând umbrelă. Avea o bucurie nestăvilită să
meargă prin ploaie fără umbrelă. A avut această bucurie şi la ultima plecare. Şi ce ironie! În chiar ziua
înmormântării avea un nou termen la judecătorie cu Odorica, fosta nevastă. Cum se vede, viaţa i-a fost
încărcată până în ultima clipă.
8869. În Sistemul naturii, D’Holbach face afirmaţia, caracteristică pentru materialismul
veacului său, că gândirea este un produs al creierului. Ar fi avut dreptate dacă ar fi gândit simultan:
creierul este un produs al gândirii.
8870. Aţi băgat de seamă că superlativul relativ absolutizează, pe când superlativul absolut
relativizează? Afirmaţia „cel mai mare poet” are iz de dogmă, pe câtă vreme „un poet foarte mare”
lasă locul şi altora „foarte mari”.
8871. Spaţiul şi timpul pot fi gândite separat, deşi sunt inseparabile. Le putem separa la 0
absolut.
8872. Noul Roman Francez a dus obiectivitatea până la ultimele consecinţe: adică până la a nu
mai fi obiectivitate.
8873. Gumele lui Alain Robbe-Grillet e un roman ingenios, bine construit, dar oedipianismul
lui Wallas are o doză de artificiu inerent oricărui policier. Finalul romanului pune pe gânduri, ceea ce
nu-i puţin lucru, însă n-are mai nimic din forţa tragediei antice.
8874. Tot ce e măreţ şi profund e la un pas de ridicol. Aşa se şi cuvine, pentru ca măreţia să nu
fie accesibilă oricui.
8875. Destinul este totuşi o aruncare de zar. Omul joacă, zarul decide. Însă nu chiar la întâmplare.
8876. 8 august. Izolaţi de restul lumii la Soveja, unde am mas de vreo săptămână. Aici am
încheiat capitolul început la Jupiter, din noua mea carte despre Ontologia oglinzii. De două zile nu
mai lucrez. În schimb, am citit Gumele lui Robbe-Grillet şi Husarul de pe acoperiş, de Jean Giono.
8877. Decid în favoarea lui Giono, care nu ignoră pulsaţia vieţii. Husarul de pe acoperiş e un
labirint-coşmar al iniţierii, în care Angelo Pardi urmează, cu o seninătate regală noul fir al Ariadnei,
care se întâmplă să coincidă cu acela al Paulinei.
8878. Cred că răutatea anunţă întotdeauna o alterare a unui organ intern, alterare presimţită întâi
de creier.
8879. Ontologia, gnoseologia şi logica, Sfânta Treime a unei gândiri complete. Desăvârşirea:
adunarea lor într-un tot dinamic.
8880. 12 august. De la Soveja la Mândreşti, Galaţi. E o secetă năbuşitoare aici. Au pierit bălţile
şi iazurile de altădată. Omul se mândreşte, ca un criminal, că este „cuceritor” al naturii, pustiind totul
în cale.
8881. Vidul este virtualitate pură, oglindă. Ieşirea din vid cere limita (peras). Or, oglinda este
simultan vid şi limită, infinit şi finit.
(continuare în nr. viitor)
www.oglindaliterara.ro 10101
 Limba Română
din România în perioada comunistă. Istoricul Jean Ancel şi cercetătorul
Cabalei, profeorul Moshe Idel, au devenit cunoscuţi în România. Au
fost şi cazuri de scriitori şi istorici emigraţi în Israel care au revenit în

în Israel
Lucian- Zeev Herşcovici (Israel)
(urmare din numărul anterior)
Termenul ”scriitori israelieni de limba română” avea un carácter
parţial apologetic, de scuză şi regret: sunt scriitori israelieni, care
tratează teme israeliene, dar nu se pot exprima în limba ebraică şi atunci
nu le rămâne decât să scrie în limba lor maternă, româna. În anul 1973
a fost întemeiată ”Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limba Română”
(ASILR), condusă de poetul Shaul Carmel, până la încetarea lui din
viaţă, în anul 2011. Această asociaţie continuă să funcţioneze şi în
prezent, sub conducerea scriitorului G. Mosari (=Mosari Goldenberg).
Dintre numeroasele ziare apărute în anii 50-70 în limba română,
menționăm cotidianul ”Viaţa noastră” şi săptămânalul ”Adeverul” (de
fapt ”Adevărul”, dar care păstra tradiţia titlului renumitului cotidian
românesc interbelic); ele au rezistat câteva zeci de ani. Ulterior s-a
remarcat lunarul ”Minimum”, redactat de scriitorul Alexandru Mirodan
până la încetarea lui din viaţă. Dintre istoricii şi documentariştii care au
scris în limba română în Israel menţionăm pe Theodor Loewenstein-Lavi,
Eliezer Ilan (=Lazăr Rosenbaum), David  Şafran (foşti arestaţi politici
sionişti în România), Dora Litani, Bela Vago, Simon Schafferman. La Tel
Aviv a fost întemeiată ”Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari
din România”, condusă de istoricul şi scriitorul Şlomo Leibovici-Laiş,
precum şi ”Asociaţia Mutuală a Israelienilor Originari din România”,
care şi-a propus întemeierea unui muzeu de istorie al evreimii române
în Israel. Unele opere ale unor scriitori israelieni de limba română, ca şi
ale unor scriitori evrei din România şi ale unor scriitori români au fost
traduse în limba ebraică. Printre traducătorii literari din română în ebraică
s-au remarcat Abraham B. Joffe, Ezra Fleischer (anterior arestat politic
sionist în România, ulterior profesor de literatură ebraică medievală
la Universitatea din Ierusalim) şi, mai recent, Yotham Reuveni. La
Biblioteca Naţională a Israelului, precum şi la Centrul pentru Studierea
Evreimii Române din cadrul Universităţii Ebraice, la Ierusalim, sunt
păstrate numeroase cărţi în limba română (apărute în Israel, în România
şi în alte ţări în Diaspora românească), precum şi traduceri ebraice ale
unor cărţi româneşti, ca şi unele manuscrise româneşti şi cărţi de istorie
a evreilor din România şi a României, în limba ebraică, dar bazate pe
bibliografie şi izvoare în limba română.
Situaţia limbii române în Israel s-a schimbat în bine după revoluţia
din România din luna decembrie 1989. Porţile României intelectuale
s-au redeschis în faţa scriitorilor din Diaspora românească, printre care
şi cei din Israel. Unii scriitori de limba română au început să publice
cărţi în România, precum şi să colaboreze la reviste din această ţară.
Scriitori ca Leon Volovici, Shaul Carmel, Alexandru Sever, Iosef
Eugen Campus, Alexandru Mirodan, Iţhac Schechter (=Igor Şerbu),
Marius Mircu, Otto Starck, Bianca Marcovici, Luiza Carol, Madeleine
Davidsohn, Baruch Tercatin, Costel Safirman, Carol Feldman, Şlomo
David, Rodica Grindea, G. Mosari, Getta Berghoff, Josef Wasserman şi
alţii au reintrat în circuitul literaturii române. Ei au fost reintroduşi în
istoria literaturiii române, din care fuseseră şterşi deoarece emigraseră
România.
Prezenţa unui număr mare de lucrători români în Israel, ca şi a
unor salariaţi şi oameni de afaceri israelieni în România, a unor studenţi
şi cercetători români în Israel şi a unor studenţi şi cercetători israelieni
în România, a unor turişti numeroşi, precum şi prezenţa unor trupe de
teatru şi a unor actori români pe scenele israeliene şi a unor oameni
de teatru israelieni în România a influenţat asupra folosirii limbii
române şi a culturii române în Israel. O importanţă mare are existenţa
Institutului Cultural Român (ICR) la Tel Aviv, acest Institut contribuind
mult la păstrarea limbii şi culturii române în Israel. Mai mult decât atât:
limba română a început să fie studiată sub auspiciile acestui Institut în
cadrul Universităţilor din Tel Aviv şi Ierusalim, bineînţeles în funcţie de
numărul studenţilor, uneori cu intermitenţe. A fost publicat şi un ghid de
conversaţie ebraic-român destinat israelienilor interesaţi să înveţe limba
română, de subsemnatul, la editura Zack din Ierusalim. În prezent, în
Israel apare un ziar săptămânal în limba română (”Jurnalul săptămânii”,
editat de Doina Meiseles), câteva reviste-magazin săptămânale în limba
română (”Expres magazin”, ”Revista familiei”, ”Revista mea”), un lunar
(”Maximum”, cu adresă dublă, la Tel Aviv şi la Bucureşti, editat de Teşu
Solomovici), o revistă de spiritualitate indiană (”Chemarea”, editată de
Viorica Weissman şi difuzată atât în Israel, cât şi în România), o revistă
literară, ”Izvoare”, organ al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba
Română, precum şi câteva ziare locale în limba română, printre care cele
publicate la Beer Sheba şi la Natzereth Illit. Desigur, despre unele reviste
se poate spune - vorba lui Caragiale – ”apare când poate”. Dar putem
menţiona şi existenţa unei edituri de cărţi în limba română, ”Editura
Familia”, la Rishon-le-Zion, condusă de Dragoş Nelersa, precum şi a
unei emisiuni de radio zilnice în limba română, de 15 minute, în cadrul
postului de radio de stat ”Kol Israel”, secţia ”Radio Reka” (în limbi
străine, destinat integrării imigranţilor). Mult timp, programul în limba
română a fost condus de ziaristul Noam Jaffe; astăzi este condus de
ziariştii Yoni Tuvya şi Yael Bat Yosef. Nu trebuie trecute cu vederea nici
conferinţele publice în limba română, organizate la Tel Aviv, Ierusalim
şi Haifa în cadrul Cercurilor Culturale existente, precum şi în cadrul
organizaţiei  Bene Berith. Printre conferenţiarii cunoscuţi, oameni de
cultură, litere şi ştiinţă vorbitori de limba română s-a aflat şi profesorul
universitar Moshe Idel, specialist de talie mondială în mistica iudaică.
Trebuie menţionată şi contribuţia unor autori israelieni în publicaţii
româneşti electronice, pe Internet, precum şi posibiltatea vizionării unor
programe româneşti de televiziune prin cabluri. Din păcate numai pentru
o perioadă scurtă a funcţionat şi un program săptămânal de televiziune
israeliană în limba română – o jumătate de oră – redactat de ziaristul
Sergiu Klein.
Poziţia limbii române în Israel a fost prezentată recent într-un
studiu scris de subsemnatul, publicat de profesorul universitar Marina
Cap-Bun în volumul ”Studiile româneşti în lume în 2008”.
Ce va urma ? Desigur, este o întrebare. Populaţia israeliană
vorbitoare de limba română este în curs de îmbătrânire. Este un proces
natural. Totuşi, ar putea fi făcute eforturi pentru păstrarea şi promovarea
limbii şi culturii române în această ţară. Poate că o soluţie ar fi atragerea
spre acest domeniu a generaţiei a doua şi a treia a originarilor din
România. Pentru ca limba română să nu fie uitată, nici contribuţia
scriitorilor evrei la literatura română de-a lungul generaţiilor. Poate că ar
fi necesare mai multe cursuri de limba română, precum şi burse tinerilor
interesaţi. Să sperăm: ceva se va putea face şi va reuşi.

De ce se bat potcoave cailor?

Daca pãmântul se învârteste, cum de nu
cãdem de pe el?
-Nu se învârteste decât Pãmântul, asfaltul
nu se învârteste. (6 ani)
-Pãmântul este rotund. Noi nu cãdem de
pe el, pentru ca strãzile sunt drepte, ele nu sunt
rotunde. (8 ani)
-Pãmântul are forma rotunda, noi nu cãdem
de pe el, ca noi nu mergem acolo unde se face
el rotund. (7 ani)
Ce este Biblia?
Biblia este o carte lãsatã de Dumnezeu, ca
sa se afle despre viitor. In ea scrie ca vor fi douã
(urmare din numărul anterior)
rãzboaie mondiale si amândouã vor fi câstigate
de cãtre  romani si chiar asa s-a si întâmplat. (6
ani)
Ce este acela un secret?
-Secretul este atunci când nu trebuie sa stie
militia. (6 ani)
-Secretul este un om, care ii spune secretar
de partid. (6 ani)
La ce foloseste steagul?
Steagul foloseste, ca atunci când veneau
turcii peste noi, ei nu stiau peste ce tara veneau
si atunci noi le arãtam steagul si dupã aia ei
stiau. (7 ani)
De ce ne spãlam cu sãpun?
Noi ne spãlam, ca sa dam sãpun în ochi la
microbi. (5 ani)
Ce este injectia?
-Injectia foloseste ca sa moara microbii.
Serul ala are în el otrava de microbi. Serul se
duce la tot roiul de microbi, ei zic ca aia e carne
si mãnâncã si moare. (8 ani)

10102 www.oglindaliterara.ro
 Căci va fi casa mea”
Eneida fantasmelor Ultimul vers
stingerea cu viaţa, printr-un
împacă

– o invitaţie la un
perpetuum mobile universal.
Poezia care dă titlul cărţii
“Eneida fantasmelor” antrenează
spectacol poetic cititorul la meditaţie invitându-l
într-un “abur” poetic aparte, ca un
spectacol.
Poezia identificată cu un “Un sărut adus umanităţii”, poate şi
“Umbra-mi receptor de
va fi reflectată întotdeauna de sufletul omenesc în toatele etapele
neiertat
existenţei, de la naştere, până la amurg…
Suflând petale alb-argintii
Marina Raluca BACIU, cu volumul “Eneida fantasmelor”
spre ceruri
apărut la editura Armonii culturale, aduce un plus al imaginilor
poetice de multe ori originale, imagini ce o definesc ca pe o iubitoare
… Constanţa Cornilă
Pe vremea când aerul era
de emoţii şi suspans specifice vârstei sale. Poezia oglindeşte
diafan
fragezimea dragostei, natura cu evantaiul său ciclic, meditaţia
Cu galben eminescian
uneori surprinzătoare; toate acestea reuşind să creioneze acel cumul
Din lan se înalţă spre zare
inedit al tristeţii şi bucuriei deopotrivă.
Iat-o floare”
Lectorul parcurge cu plăcere poezia Ralucăi BACIU, se
(pag. 30)
încarcă cu o energie ermetică şi de ce nu, imperativă; un exemplu
Astfel “Eneida fantasmelor” devine un mit în urma unei
edificator este tabloul selenar, pictural, cu un suflu tânăr:
călătorii în rai, pe căi valorice, în pofida stingerii spirituale rămân
“Luna îşi sărută mirele
conservate de umbră, de gând, de univers, e lucru ştiut. Vorbind
Pe care şi-l schimbă în fiecare noapte
despre dragoste, conturul ei apare în forme diferite, metamorfozate
Cu o altă stea.
într-o permanentă mişcarea sufletului, uneori neînţeles de trup.
Infidelă lună, şi somnul
“Decorul
Mi l-a furat.”
Cabană veche pictată în arome de creion.
(Amurg pag. 10)
În aerul ce nu cunoaşte oxigenul
Dragostea lunii se prelungeşte în sufletul poetei, care nu mai
… Aşteptam să mă resuscitezi.”
are apetit pentru odihnă.
(Resuscitare pag. 51)
Pentru Raluca Baciu copilăria devine un
Viaţa însăşi cu episodul dragostei înşelătoare
laitmotiv bine conturat, motivat de un suflet de
pare un inevitabil joc de sah cu inevitabilul învins
artist al cuvântului şi al imaginii grafice.
şi învingător.
“Mâine e ziua în care plâng
“Şi tu aştepţi să mă întorc la tine
Înzecit cu lacrimi de argint
Cu pete de sânge, călcată de cabalinul advers
Uitând de mine, uitând de tine
Şi te aştepţi să te mai iubesc
Copilărie”
După ce mai demult ai jurat că-ţi protejezi
(Copilărie în lacrimi pag. 23)
regina”
Despărţirea de copilărie devine un preludiu
(Şah pag. 52)
al adolescenţei care presupune o inocentă
Testamentul pentru viaţă ar putea rivaliza cu
circumspectă.
poezia însăşi în care râsul şi plânsul conturează o
“Cântec de leagăn printre ruine.
prezenţă discretă a iubirii.
Încerc să dorm
“Voi renaşte din suferinţă
Copilăria mă trezeşte”
Îmbrăcată în versuri
(Somn dulce)
Şi-mi voi face din lacrimi
Îmbrăţişând versul alb, poeta se simte liberă
Hohote de râs”
în spaţiul poetic respirând aerul răcoritor al unei
(Testament pentru viaţă pag. 75)
permanente dimineţi.
Nu pot trece peste “Palma ceasului” care vine
În “Curcubeu paginat” se întrevede fiorul
cu un delicat avertisment ce-l aduce pe cel iubit
sentimentului pur al adolescentei ce-şi apără fiinţa
într-un prezent apropiat, pregătit pentru unire.
de “Hoţul de inimi”
“Dar ai uitat că în ceas eram eu,
“Hoţul de inimi
fereşte-te,
Are doar carte de colora.
căci am păstrat prezentul
Roşul e inima furată de proprii săi ochi
pentru tine”
Galbenul e suferinţa o simte
(pag. 76)
Albul e inima sa
Ultima poezie “Chemare” (pag. 80) e ca o plutire serafică a
Care aparţine altuia”
unui înger în care s-a cuibărit însăşi poeta, care devine în final, doar
(pag. 27)
un imperativ.
Alegând subiecte simple la prima vedere, Raluca Baciu ştie să
“Vino
le facă mai profunde, filozofând pe marginea lor:
În lipsa zâmbetului,
“A fost odată şi încă tot mai este”
Mi s-au răcit şi respiraţia şi strigătul
(pag. 28)
Atât de rece…
“Când lumea se va termina
Nu te mai pot chema
va mai exista
Doar vino!”
într-o stea
Volumul de debut “Eneida fantasmelor” semnat de Marina
şi va lumina ani”
Raluca Baciu devine o coroană de stele pusă pe fruntea autoarei
…
reflectând o lumină atât de necesară pentru calea pe care a ales-o.
“Algă
Îi doresc succes şi uşi deschise spre cât mai inedite imagini
verdea mea!
poetice! Drumul nu e uşor şi nu lipsit de capcane (nu e obligatoriu).
Molipseşte-mă de viaţă-n zâmbete
Succes!
Şi treci în stea

www.oglindaliterara.ro 10103
 Canada văzută de aproape
De regulă, nu obişnuiesc să fac asemenea gesturi literare. Dar, autorul volumului de faţă,
îmi este drag fie şi numai pentru că ne-am tocit coatele în aceeaşi clasă de liceu, fiind legaţi de
multe şi felurite întâmplări, mai mult sau mai puţin existente în amintirea noastră târzie.
Sunt convins că, orice prezentare a volumului poate fi rodul acestor legături adolescentine.
Iată de ce am în vedere că, în orice prefaţă se încearcă o punere în valoare a lucrării şi nu o judecată.
Îmi este greu să vorbesc despre volumul domnului Tit Tihon. Trebuie să-i spun domn pentru
că aşa şi este. A excelat dintotdeauna în arta ştiinţelor exacte şi, întotdeauna sub învelişul de
matematician valoros exista o karmă de visător. Stau mărturie încercările sale de a tipări reviste,
bineînţeles cu caracter ştiinţific, ce nu i-au adus întotdeauna o încununare a strădaniilor sale Gheorghe Neagu
romantice. I-au adus însă simpatia adolescentină a tinerilor din liceul Roman Vodă. Am văzut acest
lucru de facto, participând la unul din congresele sale de sofistică avansată, la care au participat de strângerea gunoiului sau mărimea nisipului
chiar cercetători de mare anvergură din domeniul ştiinţelor astrale, dacă se poate spune şi aşa. de pe marginea piscinelor. Ca om politic –
Trăiesc şi astăzi sub impresia entuziasmului, ce plutea deasupra participanţilor ca o aură, de
pentru că după ştiinţa mea profesorul a fost şi
la dascăl la elev. De aceea, nu mă surprinde că volumul începe cu dezvăluirea unor date despre
Canada, prin grija domnului Andrei Hâncu. Treptat, autorul îşi pune amprenta asupra paginilor ce om politic în urbea romaşcană – nu se poate
urmează acestor mizanscene, dezvăluindu-ne furtunos cu o frescă a cascadei Niagara, pe care o abţine să nu spună cu jale „de două mii de ani
simţi cum palpită sub condeiul autorului. Talazurile cascadei trec peste orice oprelişti de limbaj, nu s-a făcut nimic …” Interesantă parabola
captivând cititorul înlăuntrul naraţiunii. grătarului făcut pe pajiştea canadiană unde
Şi brusc, autorul ne duce pe uscat, atenţionându-ne că în Canada nu se fumează nici măcar mirosul – acelaşi, adună şi pe canadieni aidoma
pe stradă. Şi cum îi stă bine unui profesor cu îndelungate state de serviciu în slujba elevului, românilor gata de socializare în jurul deja
domnul Titt Tihon ne invită în lumea şcolii canadiene cu un prim insert. Aflăm astfel că statul celebrilor mici recunoscuţi până şi de Uniunea
îi împrumută pe elevi pentru a-şi plăti studiile, pentru că toate şcolile sunt private. Statul are Europeană. Spre cinstea lui, găsim pentru
doar şcoli pentru toţi tinerii cu probleme speciale. Nici nu nu-ţi vine a crede că un student la
stomatologie a muncit în toate zilele facultăţii adunând odată cu diploma şi o casă proprietate prima dată un orar destul de cuprinzător al
personală. De fapt, proprietatea personală este destul de rară elevului canadian, după cum găsim şi elemente
în conceptul canadian. Dar să nu anticipăm. de viaţă ale copilului canadian până la detaliu.
Mai aflăm că un profesor are un salariu de la o sută de mii Nimic nu-i scapă autorului. Ne vorbeşte până
la o sută cincizeci de mii dolari pe an. Iar meditaţiile îi costă pe şi despre facerea pâinii de casă şi despre
elevi între o sută până la o sută cincizeci de dolari. Şi ne mai programele televiziunilor. În capitolul „Nu
spune domnul profesor că, exigenţa din şcoli este foarte mare, daţi firimituri pescăruşilor” descrie un picnic
elevul putând fi exmatriculat cu foarte multă uşurinţă chiar şi ciudat, terminat din nefericire cu amendarea
după două abateri. Entuziasmul pe care autorul o are faţă de
autorului. Parcă prea multă severitate! Nu mă
asemenea severitate, mă face să mă întreb, dacă nu cumva a
uitat de năstruşniciile, pe care le făceam adeseori împreună: mai miră alienarea unor suflete supuse mereu
de la fumatul în WC, unde ne prindea profesorul Cojocaru şi unor rigori aproape cazone. Dar poanta cu
până la firele de păr alb pe care i le scoteam doamnei diriginte pescăruşii, mie cel puţin mi s-a părut hazoasă.
Apăteanu, în anii devenirii noastre intelectuale. În alte capitole, aflu că o aripioară costă
Sincer, nu împărtăşesc entuziasmul autorului faţă de 2,5 dolari, că se folosesc lingurile de lemn
asemenea severitate. Dar sunt cu totul de acord cu sloganul: şi se acordă mare atenţie obiectelor de unică
„Ştii, promovezi, nu ştii, înveţi până ştii”. Dar aş adăuga şi folosinţă. Interesant este finalul acestei cărţi
bani,adică plăteşti orice corigenţă până când iei nota care ţi unde autorul îşi anagramează numele în Nioth
se cuvine. Şi, se pare că în Canada, notele se dau corect, fără
de parcă n-am şti că este vorba tot despre
sistemul lui nenea Iancu valabil şi astăzi în România.
Urmează un capitol de prezentare a Canadei in extenso Tihon matematicianul. Pornit parcă spre a
de pe internet, pregătind cititorul pentru emoţia revederii. Se ne îmbunătăţi pe noi cititorii şi cu o zestre
pare că autorul este sincer atunci când îşi întâlneşte familia după care a tânjit cu adevărat. Nu mă materială, domnul Nioth ne dă o formulă de
miră când găseşte de cuviinţă să aştearnă în pagină impresii personale despre viaţa canadiană îmbogăţire la jocurile de noroc. Sincer, am
semnalându-ne cu năduf că taxa pe valoarea adăugată este doar între nouă şi treisprezece procente. sărit peste acest capitol; mi-a ajuns îmbogăţirea
Ca o curiozitate aflăm că primul ministru îşi alege senatorii din cele patru partide existente în spirituală dată cu largheţe sufletului meu
mai toate provinciile cu capitale de sine stătătoare. Şi tot ca o particularitate este şi faptul că pierdut în viaţa canadiană, unde nu prea cred
senatorii pot lucra până la 75 de ani. De altfel domnul Tihon ne dă imaginile siglelor şi drapelelor că o să mai ajung vreodată. Iată de ce se cuvine
provinciilor, fără să precizeze dacă avem de-a face cu un stat confederativ sau nu. Dar parcă mai
are importanţă? Un capitol special este rezervat oraşului Toronto, unde plurilingvismul este la să preţuim genul acesta de exprimare literară,
el acasă. Interesante sunt şi fotografiile puse la dispoziţia cititorului, după cum interesantă este pentru că, prin ochii autorului suntem părtaşi
şi remarca de fin observator al autorului cu privire la faptul că la televiziune se face reclamă la toate desfăşurările sale pe marele întinderi
specială pentru copii. Domnul Tihon nu se zgârceşte cu informaţii legate de campania electorală, canadiene. Iar atunci când autorul o face şi cu
de strângerea elegantă a fecalelor canine, ajungându-se până la un studiu comparativ legat de umor, cititorul nu are decât de câştigat. Umorul
preţul ţigărilor. Dar n-am să dezvălui din toate paginile şi capitolele, chiar toate informaţiile şi am lui Titt Tihon este trist poate şi pentru faptul că
să vă las plăcerea de a descoperiri atunci când veţi trece cu privirea peste paginile bogat ilustrate. autorul este nevoit să se întoarcă la realitatea
Şi pentru ca autorul nu poate trăi multă vreme departe de misia sa de dascăl, întâlnim din nou românească, purtând în suflet experienţa
date referitoare la relaţiile interumane, ce se nasc în mod firesc între instituţia şcolii şi societate.
canadiană.
Aşa aflăm că părinţii plătesc pentru copii taxa de participare a odraslelor la una, două competiţii,
chiar dacă ei nu vor participa la niciuna. M-am oprit acestui sistem de susţinere a activităţilor Cititorul va fi mai puţin răpus de farmecul
competiţionale, pentru că tare l-aş fi vrut şi la noi. Un demers auctorial interesant este acela prin care vieţii canadiene, fie şi prin faptul că autorul a
domnul Tihon ne descrie o zi canadiană, unde după zgomotul intens de autovehicule ce se aude la fost pe post de filtru selector în periplul acestei
ora şapte, se stinge treptat încât la ora nouă se mai aude doar zgomotul maşinii de tuns iarba, urmat peregrinări.
în etape de curăţirea spaţiilor verzi. „Totul pare pustiu, totul pare părăsit, spune autorul, în jurul Cartea este interesantă, stilul este alert,
orei 12. Apoi ne introduce în viaţa blocului cu 16 scări şi 320 de apartamente a câte 1 – 2 camere, iar pamfletul din când în când transpare prin
unde seara se aprind luminile la toate ferestrele, până la orele 23. Sunt interesante şi amănuntele rigoarea matematicianului aşezat la masa de
legate de dotările hoteliere din incinta apartamentelor, după cum sunt interesante şi datele legate scris.

10104 www.oglindaliterara.ro
 2 lei Spiriduşul
3 lei Drăcuşorul
VRĂBII-FLUTURE
Umbra zilelor de-atunci nu mai e
perfectibilă. Şi totuşi mă recunosc în ele. Iulie,
Bunica Tasica şade pe o carpetă scoasă-n
curte, cu coatele sprijinite pe două scăunele,
mănâncă smochine tescuite şi numără urşi, adică
tălmăceşte vise. Alături, îngenuchiată în praf,
dada Măcrina care, noaptea, a visat unşpe îngeri
scăldând unşpe mânji albi în vadul Dunării mici.
- Măcrino, pe tine, as-noapte, te-au lătrat
câinii. Eu n-am văzut mânz alb din tinereţe, şi
tu, hop, dintr-odată cu unşpe! Păi nu sunt unşpe
mânji albi în toată câmpia! Da-n vis, merge.
Deci, mânji albi, scăldaţi de îngeri de vei visa
înseamnă că intră în portul Brăila vasul cu
măsline greceşti.
Dada Măcrina e năpădită de o bucurie
năvalnică. Pe vasul ăla lucrează un marinar grec
cu care s-a avut bine, mai demult. De fiecare
dată, când vine la Brăila, grecul îi aduce răşină
de mestecat.
În dreapta bunicii, pe o rogojină, eu bat un
pachet de cărţi de joc şi-ncerc să-mi servesc o
chintă regală. Nu izbutesc, o iau de la capăt şi,
plin de speranţă, muşc din aerul cald ca dintr-un
fagure. În iulie, suculenţa luminii atinge punctul
din care ţâşnesc rebeliunile. O lumină grea,
argintie şi foarte gustoasă pluteşte în coroanele
celor trei mesteceni sub care ne-am adăpostit,
singurii din sat, dacă nu chiar din câmpie. Nişte
copaci minunaţi mestecenii, dar, în comparaţie
N
cu salcâmii, se lasă prea uşor învinşi de viaţă.
Trag o carte. Valetul de treflă.
I
- Mamaie, cu cine seamănă grăsanul ăsta?
- Cu frate-tu mai mic, cu George. Auzi,
Măcrino, ieri l-a suit pe frate-su în spinarea
câinelui, i-a legat picioarele cu o sfoară şi a luat
câinele la bice, vrând să-l facă să se strecoare, cu
povară cu tot, printr-o spărtură a gardului livezii.
- Am plătit: m-a croit bunicul cu cârja de
frasin.
În clipa aia apare frate-meu, George. Este
el, de la gât şi până la călcâie, dar capul nu i se
vede. Capul e ascuns într-o oală cu toartă.
- Mă, strigă mamaia, scoate capul din
oală, zevzecule!
- Nu pot. L-am vârât în oală, ca să mi se
dogească vocea şi acum nu mai pot să-l scot.
- Te ajut eu.
Părăsesc pachetul de cărţi, îl iau de mână
pe George şi-l duc lângă peretele casei. Miroase
a caş întins pe acoperiş ca să-l dospească
soarele. Caşul, înconjurat de mănunchiuri de
mărar, are culoarea aluatului pentru cozonaci
când îl frământă mama cu braţele goale. Peste o
săptămână o s-avem făină nouă.
- Lasă gâtul moale! îl sfătuiesc pe George
şi, brusc, îl izbesc cu capul de perete.
Oala se face ţăndări, fruntea lui George
sângerează, dar el râde şi nu-mi dă voie să fărâm
şi buza oalei care i-a rămas zgardă de gât. Cedez,
cu gândul cine ştie, poate mai încolo-l duc în
lesă.
Mă întorc la cărţi şi trag din pachet un
popă. Tot de treflă. Îl aşez, la distanţă de-o
palmă, în dreapta valetului – locul dintre ei îi este
destinat damei, nu? – şi încep să râd: George, la
spatele dadei Măcrina, închipuie, călcând pe loc,
mersul ei de femeie şchioapă.
- Ce-i cu tine? se răsteşte bunica. Te
bucuri ca şi cum ai fi spart un rând de geamuri
din trupul şcolii.
- Am văzut o vrabie-fluture.
- De-atâta căldură, zice dada Măcrina,
omul căpiază ca oaia! şi scoate din buzunarul
fără fund al şorţului negru o sticlă de lichior de
coacăze.
- Bogdaproste! zice mamaia, iar dada
Măcrina, care nu mă are la lingurică, pentru că
i-am aşezat două lumânări aprinse la cap, când
am găsit-o dormind în ci-mitir, nu scapă prilejul
să mă beştelească.
- Băiatul ăsta, zice, e soi rău. Alaltăieri,
oamenii care treieră grâu la batoza din spatele
viei lui Lascu-sanitarul l-au trimis cu căruţa la
Dunărea Mică să le-aducă un butoi cu apă de
băut. S-a întors vârât până la gât în butoi. Dacă
puneam mâna pe el...
- Tărăboiul, mamaie, încerc eu să schimb
T
cârma, s-a iscat când au dat de George stând
ghemuit pe fundul butoiului şi jucându-se c-o
I
ştiucă.
- George! strigă mamaia, cu mânie
prefăcută, căci George-i e mai drag decât mine.
D
- Nu m-au prins în butoi, mamaie, nu te
speria!
Şi-ncepe să se-mbrobodească în vorbe
E
nepereche, pe care eu le ascult, plin de încântare,
ca pe nişte unde de sunet fermecat. (Şi nici o
adiere nu însufleţeşte căldura!).
Şi George:
- Tocmai când se pregătea să mă înşface
de ceafă şi să mă tragă afară de u-rechi fata
lui Neculai Branga, sluga dracului, soarele a
schimbat în aburi vreo trei căldări de apă rămasă
pe fundul butoiului şi aburul m-a ridicat într-un
nor.
Între timp, eu aşez dama de treflă între
valet şi popă. Dama asta e fata care-a curs într-o
luntre, pe Dunărea mică, mânând spre Tulcea,
la vânzare, cincizeci de butoaie pe care oamenii
din satul ei le înecaseră în marginea fluviului,
pentru ca apele să le cureţe de mirosul de varză
acră. Bunicul, care pe atunci era tânăr, a azvârlit
cangea, a tras luntrea la mal, a suit-o pe fată pe
un snop de grâu şi-a dus snopul în casă.
- Tot urcându-mă eu la cer, se laudă
George, mi-am julit genunchii pe treptele
norului.
Năuceală! Ameţeli! Peste lume, stigmatul
pelinului. Bat cu deştul cartonul cu chipul popii
şi zic:
- Seamănă nemaipomenit cu bunicul. A
fost hoţ în tinereţile lui bunicul?
- Cel mai mare! Hoţul hoţilor!
- Şi de ce nu-l arestau?
- Nu-i lăsam eu să-l bage la temniţă. Cu
toate că şi pe mine mă furase.
- Nu-i lăsai, se amestecă George, fiindcă te
ducea la baluri. Cum era la un bal, pe vremuri,
mamaie?
- La bal, oricare băiat care vrea să te invite
la dans se înclina în faţa ta şi zicea: ”poftim o
floare, domnişoară”. Şi din mână-i ţâşnea o
floare pe care n-o avusese acolo.
- Unde-o ţinea?
- Nicăieri.
www.oglindaliterara.ro
Fănuş Neagu
- Şi atunci?
- Nu mai puneţi atâtea întrebări, sare dada
Măcrina, c-o s-ajungeţi spioni, vai de capul
vostru! Sau măcar unul din voi o s-ajungă. E-he,
ce-o să vă mai ţiuie gloanţele pe la urechi!
George, care n-o suferă pe dada Măcrina
din ziua când l-a pârât pe Aliuţă Panait-ţiganul
pescarilor că le dijmuieşte, noaptea, vârşele
înecate în baltă, iar ăştia, făcând pândă, l-au
prins şi l-au îndopat cu peşte crud, de-a zăcut
ţiganul trei zile pe moarte, nechează tremurat
şi începu să cânte fudul, cântecul cu care se
ameţeau Fusulache, Şterpelache şi Vili Gâtilici,
elevi la un liceu din Brăila şi vecinii noştri:
Păi, în gură c-o ţigară,
Să tragi chiulul pe la gară,
Păi, asta-i viaţa de elev...
- Încetează! se răsteşte mamaia şi dă-te
mai aproape să văd dacă nu miroşi a tutun.
Gura unui copil care a mâncat vreo zece
pere din cele vreo câteva sute strânse în lăzi,
pentru vânzare, e un complot al miresmelor.
Bunica îl sărută, lăsându-i în creştet o pată
uleioasă de lichior de coacăze.
- Mamaie, rosteşte George, fericit ca-
nşelat-o, azi dimineaţă am întrebat o salcie: cum
ţi-a venit în gând să te faci salcie, fetiţo?
- Şi ea ce ţi-a răspuns?
- N-a găsit timp să-mi răspundă, fiindcă
sunt prea scund. Cu Petruş le place lor să
vorbească.
- Răbdare, o să te lungeşti şi tu în curând.
George surâde bucuros, ca şi cum s-ar fi
suit cu adevărat la ceruri şi s-ar fi întors de-acolo
cu un sac plin cu ştiuci şi cu un braţ de cimbru
violet, care-i mâncarea spiriduşilor.
Tăcere albă. Se aude numai sfârâitul
deştelor mele, căutând după asul de treflă.
Căldura, pulsând flexibil, a mistuit parcă toată
vlaga din noi. Capul meu e al unei vrăbii-fluture
în care fierbe o bâlbâială încâlcită: zilele astea
de vară, năucitoare, se duc grămadă într-o altă
vară, necunoscută nouă! Oare ce le-or fi spunând
despre noi oamenilor cuprinşi în vara aia de
neatins cu viaţa?
- Poveşti! rosteşte mamaia, care, fără nici
o îndoială, e vrăjitoare.
Deodată, din linia cu mori a satului se
porni o adiere cu miros amar de lişiţă friptă
(se îmbuibau ticăloşii de morari). Păducelul
din fundul curţii, slut, strâmb, ţepos, chipul
decepţiei, în două vorbe, colcăia de vrăbii-
fluture. Zăpuşeala ne sorbise toate simţurile şi
intrasem într-o părăsire confuză. În această zi ca
un puf de piersică, zeii mărunţi ai câmpiei, cei cu
geniul lacrimei, uneltiră să ne dăruiască un ceas
de viaţă măgulitoare.
(continuare în nr. viitor)
10105

Georgeta RESTEMAN
DE-AR FI...
De-ar fi să mă
descopăr dintr-o urmă
De lujer smuls din
rădăcini şi rupt
Când gândurile-n
tâmpla clipei scurmă
Şi-nnoadă-n franjuri
visul întrerupt
De-ar fi ca să mă nasc din nou, din
doruri
De tânără fecioară-n miez de vară
Cu jar de maci în suflet, cu onoruri
De lied-uri lin şoptite de-o vioară
Aş şti s-adun din unduirea ierbii
Doar adierea blândului zefir
Privind la râu cum se adapă cerbii
Să-nlătur spini din rug de trandafir
Înmiresmat, în sângeriu veşmânt
De taine prinse-n trena nopţii slute
Apoi să-mi iau tainul din cuvânt
Îngenunchind în clipele durute
Pe lacrimi reci din roua dimineţii
Cu pumnii strânşi dar sufletul deschis
Strivind în gând amărăciunea vieţii
Dar pribegind prin colţul meu de vis...
MI-E DOR
Mi-e dor de-un colţ de ţară, liniştit,
De tinda-n care m-am simţit copil
De floarea de salcâm, de fân cosit
Prin care-ades’ mă furişam tiptil
Spre râu... unde visam la nesfârşit
La câte, Doamne, nu visam atunci
Mi-e dor de satul meu cel primenit
De roua munţilor, de maci din lunci
De umbra deasă, mărul de la drum
Şi de alunul drag, lângă fântână
Mi-e dor... atât! În jur e numai scrum
Mi-e gândul la măicuţa mea bătrănă
Ce stă la poartă şi-şi aşteaptă pruncii
Nu i-a văzut demult...inima-i plânge
„Din gard s-au rupt încet, încet ulucii...”
Îşi zice-n gând şi mâinile îşi frânge.
Măicuţă dragă, chiar plecaţi în lume
Noi te purtăm în suflet cu mândrie
În munţi cerniţi sau mările cu spume
Căci rupţi am fost de astă tristă glie
Muncim, pribegi, străini, fără simbrie
De la cicoii noi ce ne-o pângăresc
Ne este dor de-o altă Românie
De adevăr şi suflet românesc!
10106
POEZIE
armina FLAVIA ADAM Adi Sfintes
LANURI DUMNEZEU
VENEA SPRE MINE
Lanuri de cocori îmi taie ŞCHIOPĂTÂND
ale cerului oceane. Dumnezeu venea spre
Dintre toate, biciul ploii mine şchiopătând
îmi izbeşte carnea udă,
deşi nu stabilisem  timpul
Timpul nonşalant mă când
strigă dintr-un vis de să ne vedem să-i spun ce
baracudă, am de spus
Năpădind suflarea stearpă, cu-ale despre păsări mirări
dezertări şi apus
verdelui liane. Pe umăr avea un sac fără toarte
din care curgea un fir de lumină
Nici nu ştiu, sub umbra vieţii, când am  pietrele se dădeau la o parte
rătăcit cuvinte, greierii se ascundeau  în sulfină
Unde le-am lăsat să-și ţipe somnul Răsăritul se prelungea părea nesfârşit
încrustat în brumă... Dumnezeu păşea desculţ  prin nisip
parcă El crease lumea în alt sens
Port în mine stropi de piatră, pescăruşi pe-aici se zbenguie zeii unui alt Univers
sculptaţi din humă, iar copiii Lui au devenit mesageri  ciudaţi
Zborul lor îmi plouă-n palme vraja cu ochi de fiare de suflete emasculaţi
soarelui fierbinte. şi l-am văzut pe Dumnezeu nefericit
m-a privit lung neînţeles dezamăgit
Am uitat să leg de clipe turla morţii Într-un târziu m-a îmbrăţişat  ca pe-un frate
pământie, pietrele au strigat şi s-au dat la o parte
a întins între noi nevăzutul  amurg
S-o îngrop în crâng de apă, printre şi a plecat Dumnezeu  şchiopătând
degete să-mi scape,
Pumnul ce-a crescut din ploaie, capul
şarpelui să-l crape,
Să picteze peste inimi muguri de COMISARU
copilărie.
Sunt o cetate
Mă trezesc în prag de vară, cu cireşe-mi
ninge-n plete, Sunt o cetate invechită
Am dormit, a câta oară, veacurile unui de vreme
înger, Şi mă prăbuşesc zid
Timpul şi-a-nlemnit durerea pe o ramură cu zid
de sânger- De secole carnea-mi
Inima i-au ciugulit-o puii galbeni de infloreşte prin vene
sticlete. Şi mi-e sufletul
scufundat în vid
Am dormit un veac sau zece, moartea nu
mai ştiu s-o număr, De o vreme încoace picioarele nu le mai
Mă preschimb în ploi albastre, vieţii simt
Am rămas răstignit pe-o stânca
netezindu-i drumul,
Trupul mi-e sfartecat de timp
De ţi-am fost cândva minune, iartă-mă, Şi arcaşii,spre mine săgeţile-şi aruncă
rămas-a scrumul-
Doar tăcerea marmorată stropi mi-aruncă Într-un moment al învierii
peste umăr.
Sunt omul care zideşte
RONDELUL VIEŢII gânduri efemere
şi pe umerii căruia
E viaţa toată o-ntâmplare noaptea naşte vise întruchipate
Sau ne-am născut că ne-a fost scris sunt omul care şi-a zidit
Şi-n basmul nostru circumscris iubirea pe cea mai înaltă
Ne ţinem gândul sub tipare? culme a mântuirii
Când cernem clipa-n contemplare, Sunt doar un om
Traseul nostru nu-i decis... ce-şi duce crucea vieţii
pe drumul Golgotei
E viaţa toată o-ntâmplare,
Sau ne-am născut că ne-a fost scris? într-un moment al invierii
Sunt singur pierdut
Ne-ascundem după măşti hilare,
În cercul strâmt şi prea concis, în palmele vremii
Zâmbind a toamnă, imprecis,
şi nu aud cântecul
maicii în surdină
Cu visu-n prag de mutilare. cântat în pântecele
Nu-i viaţa toată o-ntâmplare!
cerului
www.oglindaliterara.ro
 Norman Manea în România
Angela Baciu
Am avut marea onoare si bucurie sa fiu prezenta duminica Suceava), este scriitor si om de cultura nascut in Romania, evreu
18 mai, ora 11.00 in Sala Mica a Teatrului National Bucuresti care traieste in Statele Unite ale Americii, unul dintre cei mai
(TNB) la o noua editie a Conferintelor Teatrului National, in apreciaţi si cunoscuti   prozatori şi eseişti români, profesor de
cadrul carora au loc din doua in doua saptamani prelegeri ale unor literatură europeană şi „writer in residence” la Bard College, New
personalitati marcante ale culturii romane, temele fiind diferite, York.
scotand in evidenta valoarea si cultura literaturii si poporului De la debutul din 1966 şi pînă în 1986, cînd a plecat din
roman. ţară, a publicat 10 volume, fiind distins cu Premiul Asociaţiei
In aceasta editie, invitatul special a fost cunoscutul scriitor Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi Premiul Uniunii Scriitorilor
Norman Manea. Domnia Sa a sustinut o conferinta pe tema (1984, anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste).
“Limba exilata”, pornind de la volumul “Plicuri si portrete”, În 1992 a primit Bursa Guggenheim şi Premiul MacArthur, în
editia a II-a, revazuta si adaugita, carte aparuta recent la Editura 1993 Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul
Polirom. acordării distincţiei de „Literary Lion” al bibliotecii, în 2002 i s-a
In prima parte, autorul a citit pasaje memorabile din cartea
sa, a vorbit despre exil, trauma, limba, re-nastere spirituala,
prietenii literare, etape si perioade dramatice din viata sa.
In partea a doua a avut loc un interesant dialog cu publicul,
adresand intrebari: Magda Carneci, Angela Baciu, Radu
F.Alexandru, Marius Ghilezan, urmati de mai multi medici si
iubitori de literatura  aflati in sala. Temele dezbatute au fost legate
de anii copilariei, nostalgii si emotii, perioada de la Falticeni,
despre exil, rabdarea si puterea de a rezista, despre schimbari si
timpuri, despre religii si singuratate.
Fireste, a urmat o sedinta de autografe si fotografii.
Intalnirea cu publicul de la Teatrul National incheie, de fapt,
turneul scriitorului Norman Manea in Romania (turneu ce a avut
loc in perioada 30 aprilie – 18 mai 2014).
O intalnire plina de istorie, captivanta si emotionanta.

Norman Manea  (n. 1936 in Suceava, Judetul interbelic

atribuit Premiul internaţional de literatură Nonino pentru „Opera

omnia”, iar în 2006, Premiul Médicis Étranger pentru Întoarcerea
huliganului.
În 2010 a primit distincţia „Commandeur dans l’Ordre
des Arts et des Lettres” din partea guvernului francez, iar în
2011, prestigiosul premiu literar Nelly Sachs. În 2012, Uniunea
Scriitorilor din România i-a decernat Premiul Naţional pentru
Literatură.
La Editura Polirom a publicat: Întoarcerea huliganului (ed.
I, 2003; ed. a II-a, 2006, 2008, 2011), Plicuri şi portrete (ed. I,
2004), Fericirea obligatorie (ed. a II-a, 2005, 2011), Despre
Clovni: Dictatorul şi Artistul (ed. a II-a, 2005; ed. a III-a, 2013),
Anii de ucenicie ai lui August Prostul (ed. a II-a, 2005, 2010),
Plicul negru (ed. a IV-a, 2007, 2010), Sertarele exilului. Dialog
cu Leon Volovici (2008), Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul
Bellow (2008), Vorbind pietrei (2008), Atrium (ed. a II-a, 2008),
Variante la un autoportret (2008), Vizuina (ed. I, 2009; ed. a II-
a, 2010), Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian (2010),
Cuvinte din exil (împreună cu Hannes Stein, 2011), Captivi (ed.
a II-a, 2011), Cartea fiului (ed. a II-a, 2012) şi Zilele şi jocul (ed.
a II-a, 2012).
Este unul dintre cei mai tradusi romancieri  romani, fiind
considerat totodata unul din marii scriitori romani din exil.
Bucuresti, 18 mai 2014

www.oglindaliterara.ro 10107
 HORIA GÂRBEA
SAU
SPIRITUL CLASIC DINCOLO DE FRONTIERA ABSURDULUI
După dispariţia lui Marin
Sorescu şi a lui Ion Băeşu, după
momentul mai mult stresant decât
evoluţionist denumit „revoluţie”,
după ce scriitori de mâna a treia au
plecat la Hollywood iar Paul Everac
s-a retras în munţi, dramaturgia
românească - şi aşa genul cel mai
sărac din literatura actuală - a
devenit aproape inexistentă. S-a
reinventat la Paris, cu mare ecou,
Matei Vişniec, plecat de aici ca
Aureliu Goci prozator, şi s-au întors pe plaiuri
mioritice nişte scriitori apatrizi,
care nu au mai rupt gura târgurilor
dâmboviţene. În degringolada climatului favorizant, ar fi fost
momentul şi unui schimb de generaţii, care, însă, nu s-a mai produs,
între diferite categorii de pensionari.
După atâtea experienţe, se poate vedea şi mai clar că noi
nu avem - sau avem numai cazuri excepţionale - dramaturgi,
dramaturgi pur şi simplu, ci scriitori polivalenţi, dintre care unii,
fără condeie ruginite, se încearcă şi în textul teatral.Poeţi, prozatori,
publicişti, chiar şi critici literari se încearcă şi în dramaturgie,
pentru că teatrul activează instant mecanismul notorietăţii. Ca să
scrii teatru trebuie să fii „om de teatru”, să deţii o funcţie, de la
director la pompier sau portar, să baţi coridoarele şi să fumezi la
intersecţiile sediilor cunoscute. Dramaturgul este personajul cel mai
străin de teatru, pentru că protagonistul teatrului rămâne actorul.
Actorul, nu autorul textului, actorul, martirizat şi marketizat, care
umple scena cu fizicul lui ultrapopularizat, este personajul principal
al instituţiei teatrului. Autorul textului - fără de care, cel puţin , de
la Commedia dell Arte şi până astăzi, teatrul nu ar fi posibil - este
cel mai puţin vizibil actant al spectacolului, deşi omul absolut al
teatrului- Shakespeare - care era şi regizor, şi actor, şi scenograf,
se prezenta la sfârşitul spectacolului drept autor al textului nescris
încă.
Pentru orice critic atent şi performant devine imediat evident
că dramaturgia înseamnă vocaţia originară a lui Horia Gârbea,
poliscriptor postmodern care scrie, deopotrivă - ierarhia preferinţelor
nu e secretă şi se poate constata prin cantitatea biografică - proză,
critică, poezie, fără teamă că abundenţa diversităţii ar putea genera
suspiciunea facilităţii, cel mai bun exemplu fiind volumul „Divorţ
în direct” (editura Palimpsest, 2006).
Spirit lucid, dominat de inteligenţă („inteligenţă” provenind
de la „intellegere” - „a înţelege”), Horia Gârbea înţelege profund
relaţiile conexiunile, interferenţele care apar între diferitele genuri,
specii, formule, tehnici literare şi le amestecă, le distilează, le
resemnifică într-o creaţie nouă.
Formula personală e o subtilă „ars combinatoria” în care
domină principiile decompoziţiei şi reconstrucţiei postmoderniste,
exercitate cu ironie albă şi sarcasm dezvăluind umorul negru
şi spiritul ludic auctorial. Filosofia gratuităţii stă în repetiţia
disarmonică şi entropică, care nu este o spargere a stereotipurilor, ci
o reutilizare ironică şi mimetică a tehnicii dramatice a absurdului,
pentru că se poate face literatură originală tricotând ori bricolând
clişee, convenţii şi structuri conformiste.
Textul literar este un modul alcătuit din mai multe componente,
aşa cum istoriografia postmodernă regrupează şi alambichează
diverse micro-istorii oferind o „creaţie” în care nu se mai elucideată
componentele.
Regula civismului se subînţelege, iar textele reci, scuturate
de orice sentimentalitate, produc o emisiune scripturală parcă
10108 www.oglindaliterara.ro
rezultată după glaciaţiune. Textul, epurat de sentimente, ca şi de
prejudecata „rădăcinilor” străluceşte în soare ca un lucru nou-nouţ
construit perfect, inginereşte, dar oricum, respectând ceea ce s-a
legiferat în postmodernism: „…emoţia este dincolo de aritmetică”
(E.E.Cumming).
Leonida XXI este un vârf al inventivităţii scripturale, o
„piesă” revoluţionară, un metatext dramaturgic; scris la 150 de ani
de la naşterea lui I.L.Caragiale pentru revista Drama la solicitarea
directorului acesteia, Mircea Ghiţulescu, acesta se constituie în
exclusivitate din replici aparţinând lui Nenea Iancu. Evident,
creativitatea auctorială mizează preponderent pe conştiinţa de critic
teatral, pe abilitatea de a identifica, defini şi manipula arhetipurile
teatrului caragialesc.
Procedeul de a concentra întregul univers dramatic sau chiar
dramaturgic al operei lui Caragiale nu e un lucru nou. Marin Preda
a alcătuit o ediţie a operei adunând la un loc toate piesele de teatru,
dar şi proza specifică, schiţele bazate pe dialog şi monologurile
cu aparent de dizertaţie epică. Iată însă cum sunt prezentate
„Personajele” din Leonida XXI: „Leonida (care ia toate
înfăţişările omului aşezat şi conformist din Caragiale - Dumitrache,
Farfuridi etc. dar şi pentru momente scurte, altele). Tipologic
este însă „majoritar” Leonida. Efimiţa (care ia toate înfăţişările
matroanei din Caragiale: Veta, o Zoe mai vârstnică, Tarsiţa văduva
etc.) Rică Venturiano ( care ia înfăţişările tineretului „progresist”
din Caragiale, precum Coriolan Drăgănescu, Leonică, Leonida
Condeescu, Lt. Mişu, Tipătescu, dar şi Chiriac sau Coriolan
devenit procuror etc).
Grupul de agitaţie -Poporul/Boborul în toată diversitatea de
vârste, sexe, profesii, numeros cât îşi permite teatrul cu director,
plasatoare şi maşinişti cu tot. Acesta poate fi substituit şi prin efect
sonor, holograme sau altfel.”
„Însănătoşirea de ei înşişi” este obsesia şi tema din Bolnavul
încercuit, un mic dialog dramatic, performant în evaziunea
onomastică şi delirul în cuplu. Toate indicaţiile autorului se reduc
la „Personajele: El şi Ea. Locul şi timpul: în locuinţa lor, oricând”.
Originalitatea textelor lui Horia Gârbea constă în faptul că
împacă spiritul teatrului absurdului cu rădăcinile lui clasice, sau,
altfel spus, mediază sau reconciliază între Eugene Ionesco şi
Caragiale-Tatăl. Un spirit de o „rinocerizare” în masă a tuturor
personajelor. Mai mult, într-un fel de mişcare browniană, dramatică,
protagoniştii se metamorfozează grotesc, fac rocada identităţilor,
îşi contaminează discursurile cunoscute.
Autorul, face avangardă teatrală cu materialul clasicilor şi
mai mult decât atât, invită cititorul performant să colaboreze, să
adauge sau să elimine replici din partitura clasică.
Principala facultate cognitivă a autorului rămâne luciditatea
dar, cum spunea Camil Petrescu, „câtă luciditate, atâta dramă”.
E vorba de drama autorului din text şi a autorului insinuat uneori
ca personaj. Categoria sa tipologică este foarte rară ca poligraf şi
poliscriptor în zona exclusivă a ficţionalului. Trebuie adăugat că
Horia Gârbea trece peste exeperineţe ca şi Eugene Ionesco, ca şi
Matei Vişniec sau Teodor Mazilu, care conexau absurdismul la
vechea şi (eterna) sursă, Caragiale. În raport cu nenea Iancu, textele
nu reprezintă o re-scriere, o reformulare, ci, până la un punct, un
sequel, cum se zice la Hollywood, o urmare cu mixajul personajelor
şi redistribuirea tipologiilor specifice.
De fapt, „textele pentru teatru” sunt, ca să spunem aşa,
o „coproducţie” între critică, proză şi poezie - genurile pe
care individual Horia Gârbea le cultivă superperformant, cu
entuziasmul inteligenţei. Este un fel de program asumat care
promovează sincronismul estetic al genurilor literare, nu neapărat
cu intenţionalitate experimentală sau de avangardă explicită.

PRAF DE PURICI
Era pe 28 iunie, îmi amintesc précis, data o stiu de la orele de istorie,
ziua in care ruşii ne luaseră Basarabia. Anul nu-l mai ţin minte, oricum
la vre-o doi, trei de la loviluţie, că aşa-mi place mie să-i zic. Lăsasem
baltă facultatea şi mă bătea gândul să o tai in Occident. Făcusem déjà de
câteva ori Turcia, să strâng ceva parai, dar acum eram in pană de inspiraţie
şi frecam mandurul printre cohortele de ruşi care îşi scoseseră marfa
la vânzare in Piaţa Gorbaciov, undeva la marginea oraşului meu natal.
Simţind ocazia de a se pricopsi, edilii acestuia, imprejmuiseră locul cu
un gard de plasă, puseseră câteva mese de beton şi il botezaseră mai nou
Bazar cum auziseră ei că se spune la turcaleţii din Istanbul. Acum ruşii
plăteau taxă
să vândă, noi plăteam taxă să intrăm şi afacerea mergea ca pe roate.
-Bă, ăştia ne ocupă a doua oară, i-am dat un cot lu’ Gipsy, prietenul
meu de bagabonţeală, ca pe vremea lui Molotov. Ăla cred că nici nu m-a
auzit, i se invârteau ochii in cap ca un girofar, abia astepta sa se amestece
in mulţime şi să facă ţapţarap.
- E nasol nenică, i-am auzit vocea ingrijorată, ăştia ne-au băgat la
ţarc, dacă mă prinde vreunu’ cu jula, nici nu mai pot să mă uşchesc.
Cu ăsta făcusem impreună şcoala generală, era chiar ţigan, dar mai
albit, de la mine din cartier. Ştiam cu ce se ocupă, da’ nu-mi păsa. Lăsase de
câteva ori câte o geantă plină, cu fermoarul trasin garsoniera mea.Venea-
pleca, după cum îl tăia capul dar cât timp nu-mi lipsea nimic şi găseam pe
masă câte o sticloanţă de Stolicinaia, lăsată ca amintire, mă durea în pix.
Era mai către prânz, începuse să ne potopească zăduful şi lumea
toropită incepuse să se tragă la umbra celor câţiva salcâmi piperniciţi
sau pe lângă ziduri. Venise un autocar cu ucrainieni, pe tarabe apăruse
proaspătură, pături mongoleze şi ceva electronică din ţările baltice, şi
oamenii se mai invioraseră. Gipsy dispăruse şi el prin vecini la ciordeală.
Rămas singur, am decis că venise momentul să-mi exercit
puţinele cunoştinţele de rusă, pe care profii mă obligaseră să le deprind,
mai mult cu sila, in liceu.
Nu departe de mine două hazeaice trupeşe , rumene-n obraji ,
aşezaseră de ochii lumii pe o Pravdă hărtănită, nişte fleacuri, vreo două
vaze de porţelan, câteva discuri de vinil, o matrioska si cam atât . Una
dintre ele cea mai tânără şi mai frumoasă, s-a uitat atentă împrejur, a băgat
mâna în sân, a scos o punguţă dolofană de piele din care a extras o pereche
de cercei filigranaţi pe care cea vârstnică a ajutat-o să şi-i prindă la urechi.
Tăşcuţa rămăsese la vedere , ţinută strâns la piept. Ştiam acum care era
adevărata lor marfă , şi-o clipă am regretat, că Gipsy nu era pe aproape, să
încercăm să dăm un tun. Oricum nu voiam sa pierd ocazia.
M-am apropiat agale, să nu atrag atenţia, am luat la întâmplare un
disc de pe care John Lenon mă privea curios prin ochelari, apoi am intrebat
de-a dreptul:
-Zoloto esti?
-Daaaa esti, mi-a confirmat cea cu cerceii, intorcându-şi capul
mândră ca să îi admir, haroşâi zoloto, paisprezece karate a desenat ea cu
degetul cifra in podul palmei.
-Skoliko? am vrut să incep tocmeala. Când mi-au spus primul preţ,
mi-am dat seama că marfa nu era de mine, astea ori stiau să ceara sau
chiar aveau aur de calitate. Am dat şi eu un preţ, la vrăjeală, m-au refuzat
de două ori energic, niet, niet, şi am dat să plec, când am simţit o atingere
uşoară in dreptul cotului. M-am
intors rapid, asta ar fi fost culmea,
să fie cineva care sa incerce să mă
„opereze” tocmai pe mine.
Alături, privindu-mă candid,
cu ochii săi de un albastru-spălăcit,
de sub basmaua inflorată, era o
băbuţă.
-Maică, mi-a prins ea, braţul
gol cu mâna ei bătătorită de munca
pământului, iartă-mă rogu-te, da
văd că ştii ruseşte. Intreabă-le pe
’mnealor, dacă nu au praf de purici,
că m-au omorât blestemaţii.
Am rămas cu gura căscată,
la orice mă aşteptam să mă intrebe,
numai la asta nu. Am dat să neg, imi
Mony Constantin
venea să şi râd , iaca na, ce-i trece
babii ăsteia prin cap să cumpere, dar
ca din senin mi-am văzut prietenul in apropiere , cu o pătură mare în braţe,
pe care sigur o „imprumutase” de undeva. Mi-a facut uşor semn cu capul
să continui, şi s-a apropiat de rusoaice. Am inteles că le pusese gând rău şi
eu trebuia să-i fiu un fel de paravan.
-Hai maică nu intrebi,m-a rugat iar băbuţa. Atunci mi-a venit ideea:
-Mamaie, de ce dai matale banii pe prostii şi nu faci ca bunica -mea.
Mata esti de la ţară, tre’să ai pe acasă nişte chicuş?
-Am cum să nu, s-a lăudat ea incântată, da spirt, nu-i bun?
- Nuu, musai chicuş, că-i mai tare.Cam o juma’ de litru. Spirtu-i
bun pentru puricii de la oraş, cei de la sat sânt mai vânjoşi. Iei apoi o bucată
de cărămidă de aia roşie, că se vede mai bine şi o fărâmi, până se face
mică de tot, aproape praf şi o amesteci cu chicuşul intr-o sticlă. Pui după
trebuinţă, depinde de cât de mulţi purici ai.
M-am uitat, cu coada ochiului si l-am văzut pe Gipsy tocmindu-se.
Avea un sul de verzişori la vedere în mână, numai cei de-deasupra erau
buni, restul de abureală traşi la xerox. Lângă mine se opriseră doi curioşi,
aşa că m-am grabit sa termin. Mămăica aştepta şi ea „reţeta”cu mâna pusă
la gură.
-Seara când te culci, agiţi umplutura bine, te dai pe tot corpul cu
chicuş şi te bagi în pat. Puricii se îmbată, se iau la bătaie cu bucătile de
cărămidă,îşi sparg capul şi mor.
M-am oprit din povestit râzând. Cei doi gură cască, au inceput să
râdă şi ei inveseliţi, numai bătrânica se uita prostită, la mine.
-Maică, şi-a făcut ea o cruce mare cât o zi de post, mă uit la tine că
eşti om tânăr şi cu carte şi te-ai găsit să-ţi baţi joc de mine, fimeie bătrână
şi fără şcoală. Apăi ruşine săţi fie!
S-a indepărtat bolborosind. Locul se golise.Râdeam incă, atunci,când
le-am auzit pe rusoaice ţipând ascutit:
-Ţapţarap, miliţia,ţapţarap.!
Am ştiut imediat ce se întâmplase.In loc să plătească, Gipsy le
aruncase pătura in cap, smulsese pe bâjbâite punga şi o rupsese la fugă.
Am auzit un fluierat, începea să se strângă lumea, aşa că mi-am
aprins o ţigară şi am dat-o cotită spre ieşire. Dintr-o boxă, pusă la maxim,
cele două”Andrele” mă persiflau de la distanţă:
Moşule ce tânăr eşti...
1 iulie Focsani, prima variantă.

Amintiri din
comunism

www.oglindaliterara.ro 10109

JE EST UN AUTRE:
Scriitori, intrigi si sfori de Ioana Pârvulescu
Nu e nici un secret că Liviu Rebreanu a fost unul dintre rarii scriitori
interbelici care trăia - foarte bine - din scris. în jurnalul său de maturitate
(1927-1935*) preocupările financiare apar numai prin exceptie, în timp ce
la ceilalti exceptia este atunci cînd acestea nu apar. De altfel si datoriile lui
sînt datorii de om bogat, care nu-si face griji pentru cîteva sute sau pentru
cîteva mii de lei, ca semenii săi cu mai putin succes de librărie. în timp ce
Camil Petrescu se plînge, în 1929, că «abia a scos de la editură 5.000 de
lei», iar în 1931, desi publicase deja un roman bun, trebuie să amîne plata
apei care era de 333 de lei, pe Rebreanu, în aceeasi perioadă, editurile se
bat, cu avansuri enorme si cu oferte menite să le asigure exclusivitatea.
în 1932, anul Răscoalei, băncile (Rebreanu lucrează cu mai multe) nu
ezită să-i împrumute sume cu patru-cinci zerouri. Aristide Blank, spune o
consemnare din octombrie 1931, i-a dat pe loc 100.000 de lei si a fost «de
o amabilitate fără pereche». Scriitorul are automobil si sofer, lucru care nu
trece neremarcat. în 1934-35, casa lui de la tară se transformă într-o adevărată
fermă: găini si un cocos Susex, gîste, curci si curcani, porci Mangalita si
York, vite, porumb, dovleci, lucernă pentru animale, vită-de-vie, alese flori
ornamentale. Ca amănunt anecdotic e de remarcat că Rebreanu tine, pe
la 50 de ani, împreună cu Fanny, si un regim de slăbire, de altfel foarte
confortabil (nu e însă primul scriitor român care are o asemenea preocupare:
Maiorescu îl precedă). Pe lîngă succesul financiar, prozatorul are succes de
public si succes social. Cărtile lui, cu tiraje de 10.000 de exemplare si două-
trei editii succesive, se vînd în numai cîteva luni. Primeste premiul cel mai
important al Academiei, Năsturel-Herescu, Premiul National si este propus
chiar pentru Premiul Nobel. Pe lîngă această ultimă perspectivă, multele
functii oficiale care i se oferă si pe care le acceptă după destule rugăminti
aproape că nu mai contează. Aceasta este persoana publică Liviu Rebreanu.
îndărătul fatadei se află însă un om fără prieteni. Pentru colegii de breaslă
reprezintă «o functie»: cînd Presedintele SSR, cînd seful Directiei Educatiei
Poporului si protejatul lui Maniu, cînd Directorul Teatrului National. La
usa si la telefonul lui Rebreanu se dau asalturi permanente, interesate, iar
în gazete se dau atacuri periodice, «dezinteresate». Omul de succes trebuie
folosit si distrus.
Am o sumedenie atît de mare de dusmani, cum nici nu-mi dau seama.
în realitate as putea zice că n-am decît dusmani si toti numai din pricină că
am ajuns într-o situatie morală si materială atît de înaltă, încît îi supără pe
toti... Nu-i de făcut nimic. Ar trebui să nu mai scriu, să nu mai am nici un
succes, ca să multumesc pe amicii mei. Plăcerea asta însă mi-e imposibil să
le-o fac. (Duminică, 7 septemvre 1930 [Valea Mare]).
Rebreanu si-a creat mari dusmănii ca director al Teatrului National.
în preajma lui 1930 era una dintre functiile cele mai rîvnite în lumea
scriitoricească de la noi. De omul care conducea cel mai important teatru
din Bucuresti depindeau destine. Să fii jucat la National aducea faimă, bani,
dragoste. între războaie mai toti marii nostri scriitori (inclusiv Rebreanu),
precum si o seamă de condeieri mărunti au scris piese de teatru, îngropate
definitiv astăzi. Pînă si bancherul Aristide Blank si-a încercat talentele
literare scriind o piesă pe care i-a dat-o lui Rebreanu să o citească. Dar
importanta teatrului tinea si de viata personală a scriitorilor, căci mai toti
erau legati sufleteste de cîte o actrită: Leny Caler e iubită de Sebastian,
Nelly e sotia lui Ion Vinea, sotia lui Eftimiu e actrită, Victor Ion Popa se
va căsători cu Maria Mohor, actrită la National, Rebreanu însusi e căsătorit
cu o fostă actrită, Fanny Rădulescu. Chiar înteleptul si în genere obiectivul
Galaction e implicat, prin fiica lui Elena, actrită, în intrigile teatrale, si
supărat foc pe Rebreanu - e drept, la al doilea directorat al acestuia, în
1941. «Amici si cititori ai mei, pe cari vă văd ascunsi în amfiteatrul tainic al
viitorului - scrie Galaction cu o mînie pe cît de naivă, pe atît de autentică -
aflati că prietenul si colegul meu, scriitorul meu Liviu Rebreanu, m-a jignit,
în fiica mea, cum nu m-a jignit nimeni, de cînd sunt cine sunt!» Cauza este
o promisiune neonorată, că fata lui va obtine un rol într-o piesă.
Nici în anii ‘30 situatia nu era mai bună. Jurnalul consemnează
tesătura deasă de sfori care se trag de către toată lumea încă înainte de
propunerea noului director al teatrului. Contracandidatul principal este
Victor Eftimiu, autorul poemului dramatic însir’te mărgărite si un vesnic
pretendent la functii, iar Minulescu, si el autor dramatic din cînd în cînd,
pare sustinătorul principal al lui Rebreanu. După ce, la sfîrsitul unui soi
de tragi-comedie, Rebreanu obtine totusi postul, cînd nu si-o mai dorea
deloc, încep adevăratele probleme: manuscrise de citit si de ajustat (autorii
acceptau orice, doar să fie jucati), interventii pentru rolul lui X sau Y, lupte
de culise. Unul dintre multele scandaluri o are în centru pe Leny Caler, la
premiera piesei franceze Amorul veghează. Actrita, în plină ascensiune, nu
făcea parte din trupa Nationalului, dar Rebreanu o distribuise totusi într-un
rol. înaintea premierei e avertizat că studentii (?) vor protesta, apoi zvonul e
dezmintit. Totusi, la intrarea actritei în scenă, un individ de la parter strigă:
«Afară jidanca de la National» si sînt aruncate «fiole cu gaze puturoase». Se
10110 www.oglindaliterara.ro
creează o mică învălmăseală la care
directorul teatrului, care recunoaste
în jurnal că n-a fost prea viteaz,
se retrage strategic într-o încăpere
alăturată. Episodul devine subiect
de senzatie în ziare: «Scandalul se
întinde. Circulă zvonul că autorii
morali ar fi P...I...[text degradat în
manuscris]. Niculae Gherant, Victor
Eftimiu, Corneliu Moldovanu etc.
Directorul Sigurantei îmi spune că
si Eftimiu. [...] Froda [sotul actritei,
n.m.]se agită. Leny asemenea.
Kiritescu ar profita să iasă el director.
[...] Suspend reprezentatiile duminecă
si luni. Celelalte le garantează Ioana Pârvulescu
ministrul si politia. Azi primesc o
scrisoare în care mă amenintă cu
devastarea casei si împuscarea. Am trimis-o Sigurantei. în familie agitatie.»
(Miercuri, 26 decemvre 1929).
Adevăratul scandal pe care îl are de înfruntat Rebreanu în anii ‘30 îl
vizează însă direct si este pornit de gazetari în frunte cu Seicaru si Crainic.
Este vorba de scoaterea la iveală a unor episoade nefericite din tineretea
lui Rebreanu si de publicarea amprentelor scriitorului, luate dintr-un dosar
penal. în jurnal justificarea (reluată partial apoi în Spovedanii) este dată încă
din 1930: «Parcă as avea crime în trecutul meu! De cînd tot vreau să-l scriu
odată întocmai cum a fost, mărunt, neînsemnat pentru cei d-afară; o sărmană
neglijentă de băiat tînăr, pedepsită si ispăsită, vai, atît de cumplit. Pentru că
am pierdut vreo mie de coroane, am cunoscut demisia din armată, darea în
judecată, arestarea aici si patru luni de asteptare la Văcăresti, extrădarea si
expulzarea, trei săptămîni de închisoare preventivă la Gyula, care au fost
socotite expirate cu preventia - si apoi, pata groaznică pentru toată viata,
teama permanentă că mi se va arunca în public rusinea...» (Luni, 19 mai
1930). Desi nu-l doboară, aceste lovituri îl fac vulnerabil: impresionează
la acest om puternic (impunea si ca statură) consemnarea momentelor de
teamă si emotie: cînd prezidează una dintre adunările scriitorilor are bătăi
de inimă să nu se iste iarăsi corul acuzelor, să nu fie din nou tinta atacurilor.
Viata publică si zbuciumul mare pentru lucruri mici îl împiedică
pe prozator de la scris (cum se stie, Rebreanu scria greu si aproape numai
noaptea). Jurnalul său, adesea telegrafic si continînd numai zgura zilei, este
si un orar al orelor pierdute cu zeci de obligatii: discutii cu autori, editori,
traducători ai romanelor sale, turneuri de conferinte în tară, emisiuni la
radio, implicarea în consolidarea Radiodifuziunii, a cinematografiei, a
departamentului educatiei si al artelor (cîteva primiri la Carol al II-lea sînt
consemnate în detaliu). Societatea Scriitorilor - cu banchete si aniversări,
cu vizite ale unor oaspeti străini, cu inaugurări si probleme omagiale
(monumentul Săulescu de la Predeal), cu orgolii de scriitori si cu premii
anuale - înghite putinul timp rămas. Din fericire, ideea că trebuie să scrie
si că are un talent care nu trebuie irosit îi dă prozatorului tăria să se smulgă
periodic din vîrtejul nimicurilor si să-si pună pe hîrtie romanele pe care mai
întîi le purta în minte. Pe lîngă toate acestea, Rebreanu a mai găsit răgazul
să înfiinteze, în 1932, o revistă: România literară.
Seara telefon de la Camil Petrescu. Iată cum vede el redactia:
Sebastian, cărtile; Eugen Ionescu poezia; Cicerone Teodorescu, teatrul;
Jebeleanu, revistele; Andrei Tudor, muzica. Pentru rest vom mai vorbi
mîine la 12 1/2, la «Corso» (Joi 28 ianuarie 1932).
Camil Petrescu notează în treacăt, în jurnalul său, că i-a ajutat pe tineri
să se afirme, pentru ca apoi să fie părăsit de toti. însemnările lui Rebreanu
confirmă acest lucru. într-adevăr, Camil Petrescu reuseste să-i impună
viitorului director un grup de tineri prea putin formati si afirmati, abia
trecuti de 20 de ani, la care se vor adăuga, ceva mai tîrziu, Octav Sulutiu,
Ion I. Cantacuzino si caricaturistul Neagu (Rădulescu). Eugen Ionescu, de
pildă, avea 22 de ani cînd i se încredintează rubrica de poezie; el însusi
abia debutase ca poet, cu volumul Elegii pentru fiinte mici, care apăruse
de vreo lună. Rebreanu si Camil Petrescu, căruia directorul României
literare îi acordă calitatea de prieten sigur, stabilesc regulile nescrise ale
revistei: va fi o revistă a tinerilor, cu conditia ca acestia să respecte cîteva
tabu-uri: Goga, Arghezi, Sorbul (prieten apropiat cu familia Rebreanu)
si, desigur «Camil si eu». Criticii deja importanti, Lovinescu, Pompiliu
Constantinescu si Călinescu se arată bucurosi să colaboreze la revista
tinerilor. Există si o strategie de atac, care vizează «punerea la punct» a
tuturor colaboratorilor Gîndirii, mai ales Cezar Petrescu (un alt scriitor cu
urias succes de librărie între războaie), Nichifor Crainic (vesnicul adversar
si nu întotdeauna «ortodox» al lui Rebreanu), Dianu, Dragnea si chiar Blaga
sau Gib Mihăescu. Viata literară pune probleme României literare încă din
faza de proiect. Despre Liviu Rebreanu la sfîrsitul anilor ‘30, în episodul
următor.
* Liviu Rebreanu, Jurnal, I, Text ales si stabilit, studiu introductiv
de Puia Florica Rebreanu. Addenda, note si comentarii de Niculae Gheran,
Editura Minerva, 1984.
 Dan Siderman – adieri de gând
Cu vreo trei ani în urmă, când am aflat că dr. Dan Siderman scrie,
nu am fost deloc surprinsă, prezenţa medicilor (chiar mari specialişti, ca în
cazul de faţă) printre scriitori nemaifiind de mult ieşită din comun, destui
confraţi ai Domniei Sale alegând să trăiască (şi) astfel starea de catharsis.
De aceea, volumul de versuri Şoapte de iubire – Editura SemnE, Bucureşti,
2013, cu o Prefaţă semnată de Iulian Neacşu – nu trebuie văzut decât ca
un exerciţiu de normalitate, într-o lume care pare a face eforturi obstinate
să evină anormală.
În cartea de faţă, Dan Siderman aduce crâmpeie de suflet în care,
în mod cât se poate de firesc, iubirea e suverană. Scrise în vers liber,
majoritatea poemelor care alcătuiesc volumul traduc în imagini artistice,
în primul rând, eterna dramă – de care sunt conştiente mai ales spiritele
hipersensibile – a incompatibilităţii dintre aspiraţie şi posibilitate şi, de
aceea, totul e receptat ca fiind superlativ: visul e prea frumos, chiar dacă
somnul, prea urât, încât, în acest context, până şi sufletul e prea strâmt
şi, percepând, în consecinţă, invincibilitatea zădărniciei, până şi gesturile
îndrăgostiului au conturul iluziei: Din piatra spumelor de mare /Voi
construi palate, iar din nisip, /Statui şi diamante.
Pendulând între secvenţele timpului, duşmanul cel mai de emult al
omului, poetul remarcă, la fel ca şi alţi semeni, inadecvarea acestuia la
ritmul lăuntric, al sufletului: Ce poate fi mâine, / Când astăzi este prea
devreme, / Şi mâine prea târziu...,căutând, în van, răgaz pentru iubire,
când Răcoarea sufletului a secat în visuri şi se simte rănit definitiv de
nepăsarea zilei care trece, trece...
Antidotul la tot marasmul contondent pe
care-l identifică poetul e strigătul-certitudine te
iubesc şi, luându-l ca punct de plecare, în versurile
sale, făureşte scenarii, atestate de prezenţa
propoziţiilor circumstanţiale condiţionale şi
a verbelor la condiţional-optativ: Dacă într-o
dimineaţă /Te-aş invita la dans...; dacă părul ţi-e
răvăşit, /Leagă-l cu un fir de vânt...
Poezia lui Dan Siderman mixează, adeseori,
ecouri neoromantice, simboliste, creând un
imaginar poetic rafinat, nimbat însă de astrul
zilei, când Soarele îţi atingea ogiva / De pămînt,
de braţele mele ori când Verdele frunzelor s-a
topit, totul traducând dorinţa de a transpune în
vers un univers lăuntric din care lasă la vedere
florile adormite-n culori şi prea mult albastru,
fundalul manifestărilor îndrăgostitului, care, într-
un elan sentimental, promite: Şi nu uita, voi fi
punctual, /La a cincea rază de soare, şi-i dezvăluie tandru iubitei că ochii-
mi asfinţeau peste / Ochii şi buzele tale /Care se închideau ca o geană /
De soare.
Fiind consacrată aproape
exclusiv dragostei, poezia lui Dan
Siderman înglobează aproape tot
ce e reprezentativ pentru câmpul
semantic al sentimentului: visuri,
renunţări, temeri, iertări, amintiri,
gânduri răvăşite în buchet, amăgiri,
rugăminţi, promisiuni, mângâieri etc.,
iar dacă toate acestea – şi încă altele
– nu sunt suficiente pentru a cuprinde
preaplinul sufletesc, poetul mai are
o speranţă: Mă rog umil pentru o
altă viaţă / În care să încep doar cu
iertarea, /Dar niciodată, niciodată
renunţarea.
Accentele meditativ-nostalgice
sporesc în volum, cu fiecare nou Mioara Bahna
poem adăugat, până când, în final,
reiterând celebrul titlu proustian, În
căutarea timpului pierdut, în cea mai amplă confesiune din carte, poetul
construieşte o imagine alegorică a vieţii, ca târg de ani, din care, de pe
tarabele tocite şi murdare, se pot cumpăra, la preţuri infernale, vârste,
investiţie zadarnică şi aceasta, până când, într-o zi, / Un muritor de rând va
reuşi /Să ţină-n loc pământul în drumul lui prin
galaxii, încât să dispară speranţa sau regretul, odată
cu viitorul şi cu trecutul care le nasc.
După cum menţionam la începutul acestor
rânduri, actul scrisului este pentru Dan Siderman o
formă de împlinire spirituală şi, implicit, o continuă
tentativă de autocunoaştere, începută discret, cartea
fiind dată la tipar cu timiditatea omului care este
obişnuit să înfăptuiască totul cu temeinicie, dar
demonstrând că trăirea autentică, asociată cu
sinceritatea constituie factori sine qua non de care
are nevoie talentul artistic spre a putea ieşi la iveală,
mai ales când cel care scrie nu aface acest lucru
pentru a se afirma, ci, pur şi simplu, pentru a ieşi
din sine, spre a le oferi apropiaţilor, în primul rând,
posibilitatea de a accede la zone ale gândului său,
probabil, nebănuite. Aşa se pot înţelege şi cuvintele
doctorului-poet de pe coperta a patra a cărţii, unde
mărturiseşte, în legătură cu volumul său de versuri:
Voiam să-i spun doar / Carte fără nume, / Poveşti, răstălmăciri, /Joc de
cuvinte şi fraze uzuale. / Este însă şi bucuria unei împliniri, /Este iluzia
că, totuşi, poţi iubi / Şi cheia unui suflet pe care-l poţi descoperi.

Frate, frate, totul era numai strigăte

Pablo Neruda Sare de vânzare, aglomerare de

pâine palpitând,
Pieţele din cartierul meu Arguelles
(1904-1973) Cu statuia sa ca o călimară palidă
între pereţi,
Uleiul ajungea în polonice,
Pe numele său adevărat Nefteli Ricardo Basoalte, în 1924 publică O profundă palpitare de picioare şi
primele douăzeci de poeme cu pseudonimul Pablo Neruda. Cunoaşte mâini umplea străzile
o faimă deosebită în 3 ipostaze semnificative: 1. ca poet al dragostei cu Metrii, litrii, esenţe tari ale vieţii,
cele douăzeci de poeme; 2. ca poet al distrugerilor cu volumul – Reşedinţă peşte îngrămădit,
pe pământ – şi 3. ca poet şi om politic începând cu „Spania în inimă” Totalitatea acoperişurilor sub
(1937) şi mai ales în „Cântarea generală” (1950). Publică numeroase alte soarele rece în care
volume cu care ia diferite premii: Premiul municipal al literaturii din Chile Săgeata oboseşte
(1944); Premiul naţional pentru literatură (1945); Premiul Lenin pentru Delirant fildeş fin de cartofi, roşii,
pace (1953) şi altele, culminând cu Premiul Nobel pentru literatură (1971). Care se repetă până la mare… Victor Sterom
Pablo Neruda s-a bucurat de aprecieri înalte din partea confraţilor, mai
ales din partea marelui poet spaniol Federico Garcia Lorca, cum şi din Şi într-o dimineaţă totul ardea
partea poeţilor Alberti, Alexandro, Leon Fillipe, Miguel Hernandez odată Şi într-o dimineaţă rugurile ţâşneau Vipere pe care viperele le-ar urî
cu descoperirea profundei sale vocaţii de poet şi mai ales de om. În fine, din pământ Oameni, la voi am văzut sângele
cuvântul în poemele sale, capătă înălţimea şi lumina spiritului, intensitatea Devorând oamenii. Spaniei
şi persuasivitatea critică exuberanţa cognitivă şi ritmul tuturor speranţelor. Sculându-se pentru a se aduna
Iar de atunci, pulbere Într-un singur val de mândrie şi
Iar de atunci, de atunci sânge, cuţite
Explic câteva lucruri Casa mea se numea casa florilor! Bandiţi cu avioane, bandiţi cu inele Generali, trădătorilor, priviţi …
Acea casă cu crini şi copii şi turcoaze Casa mea moartă, priviţi Spania
O să vă povestesc tot ceea ce mi se Râul îţi aminteşti? Veneau pe cer să omoare copii, ruptă…
întâmplă Îţi aminteşti Rafael, Federico, Iar pe străzi sângele copiilor curgea Din fiecare casă moartă
Locuim într-un cartier din Madrid Îţi aminteşti de sub pământ? Pur şi simplu cu sânge de copil. Va ţâşni metal arzând în loc de flori
Cu clopote, cu ceasuri, cu pomi, Îţi aminteşti de casa mea cu Va ţâşni Spania.
În care se vedea chipul uscat al balcoane Şacal pe care şacalul l-ar respinge, Care vor găsi într-o zi locul inimii.
Castiliei Când lumina de iunie sufoca florile Pietre pe care ciulinul uscat le-ar
Ca un ocean de piele. în gura ta? muşca scuipând, Traducere: Alexandru Ciocioi

www.oglindaliterara.ro 10111
 Cu pasul, sufletul şi cartea prin Dobrogea
Pentru acest număr al revistei „Oglinda literară” am ales să prezentăm succint
cărţi ale unor autori născuţi în Dobrogea, unii trăitori aici toată viaţa, alţii, din varii
motive, plecaţi pe alte meleaguri.
Domnişoara 1
Dincolo de a căuta vinovăţii, de a încerca să explicăm
dorinţa de a sta în altă ţară decât cea în care te naşti, a judeca
„contextul istoric”, impactul/ rolul „istoriei imediate”, nu
trebuie uitat că mulţi scriitori de limbă română/ născuţi în
România, vieţuiesc azi în alte ţări. În Israel, tărâm mângâiat
de răsuflarea lui Dumnezeu, se scrie în ebraică, dar şi în
română, ladino, rusă ş.a. În Ţara Sfântă sunt cca. 500.000
de evrei, adică aproximativ 10% din populaţie, veniţi din
România.
Unul dintre aceştia este Carol Feldman, actor, regizor,
conferenţiar, publicist şi scriitor, născut la Tulcea. Pentru
locuitorii zonei, pentru cei care cunosc oraşul, poate fi cu atât mai mult o lectură
interesantă prin felul în care transpare atmosfera, felul în care arătau atunci locurile.
În romanul Domnişoara autorul reuşeşte să reînvie în sufletul cititorului
atmosfera acestui oraş al României în preajma şi în timpul celor trei dictaturi succesive
(carlistă, legionară, antonesciană), când treburile nu erau tocmai limpezi şi oamenii
încercau să rămână în continuare oameni, să iubească, să fie prieteni, să înţeleagă ce li
se întâmplă, dacă se putea. Azi poate sunt greu de înţeles, fie şi empatic, pentru cei care
nu au trăit acele vremuri, aceste drame, căci, nu-i aşa, am devenit mai… „occidentali”,
măcar în a „interpreta” totul prin „înlăturarea asperităţilor” „incomode”, confirmând,
parcă, ce scria Voltaire: cu trecerea timpului adevărul se diluează.
Ei bine, pentru autor nu este aşa. Domnişoara este un roman de atmosferă dar
şi de introspecţie, în care oraşul, cu oamenii, întâmplările, dramele şi bucuriile lui pare
a fi un loc deosebit. La început, oamenii cred că nu-i poate atinge uraganul din jur (pe
care o vreme parcă îl simţeau numai prin zvonuri, calea prin care pătrundeau, mai cu
seamă, „ştirile” „din afară”), într-atât li se păreau de statornice toate. Este şi o cronică
a oraşului. O galerie impresionantă de personaje, unele creionate atent, altele abia
schiţate, dar credibile, re-trezesc parcă la viaţă lumea tulceană de atunci – începând cu
familia lui Motl Herşcovici, în care se naşte Tina, personajul central, Şulem Goldman,
Dinu legionarul, doctorul Schwartz, „nemţoaica” Matilda, moaşa Maria, Florică,
ucenicul, apoi asociatul lui Motl, Sorin Feingold ş.a. ne apropie de acest loc rămas,
parcă, într-un straniu illo tempore.
Carol Feldman a construit o carte în care Tina este menită a fi personajul
principal, dar la fel de bine oraşul ar putea avea acest rol. Este un roman al unor
caractere, unor timpuri grele, un roman care convinge, odată în plus, că se scrie
frumos, se scrie bine în limba română şi în afara României.
Carol Feldman, Domnişoara, roman, Editura Cronica, Iaşi, 2007, 422 p.
Omul din cutia neagră
„Să îl catalogăm/ analizăm pe Ionuţ Caragea (de loc
din Constanţa) în funcţie de faptul că trăieşte în Canada (să
spunem, ca „poet al exilului”) ar fi dificil, din mai multe
puncte de vedere, dincolo de conotaţia strictă a cuvântului
exilat. Probabil cel mai semnificativ ar fi că „înstrăinarea”
este în poezia lui altceva – „convertită” mai ales într-un
anume fel de a percepe pe „a fi departe” sau „a fi singur”
(„numai singurătatea îţi poate aduce profund împlinirea”)”.
(Spuneam toate acestea când autorul vieţuia peste Ocean.
Acum s-a reîntors în ţară.)
Este greu să definim poezia lui punând faţă în faţă
modul cum se scrie în România (a pornit pe calea poeziei –
despre care spunea, de pildă, că „e o trecere de pietoni între viaţă şi moarte” publicând
constant pe net, în contact permanent cu site-urile de poezie românească), ori că s-a
„adaptat”, acceptând/ adoptând ce înseamnă tematica, felul de a scrie în Canada
sau, extinzând, America de Nord (tendinţe/ trenduri ş.a.). Deşi sunt elemente care îl
apropie de acest spaţiu, cu preocupările/ angoasele lui (suferinţa/ singurătatea/ lipsa
de comunicare/ o doză de superficialitate a relaţiilor, în oarecare măsură alienarea
şa.), acest fapt este destul de puţin vizibil, atât în ce priveşte construcţia poetică, cât şi
maniera de alcătuire a tropilor.
Poate cel mai bine s-a definit pe sine şi creaţia lui în versurile: „nu voi uita
mama întindea rufe pe sârmă/ au rămas doar cârligele familia mea/ şi-au luat cu toţii
hainele au plecat/ fără să lase nici măcar un petec”, dar şi în „m-am născut pe Google/
am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume căreia probabil
trebuia să-i spun Mamă”.
În loc de încheiere (amintind că, se poate spune, a pornit să-şi definească un
drum întru vers, pe care îi dorim să-l afle curând), păstrăm imaginea a trei direcţii, trei
poli între care pot să graviteze căutările/ versul lui: viaţa, femeia, fericirea: 1. „viaţa
este ca un joc de cărţi/ în care-ţi licitezi anii/ mizând pe nişte atuuri/ şi cel puţin o
strigare/ dar până la urmă totul depinde/ numai de cel care face cărţile”; 2. „nu poţi
privi niciodată/ în universul interior al unei femei/ acolo unde dumnezeu/ se joacă
mereu de-a v-aţi ascunselea”; 3. „fericirea este gaura cheii/ prin care tragi cu ochiul/ la
ceea ce numai visul poate atinge”.
10112 www.oglindaliterara.ro
Ionuţ Caragea, Omul din cutia neagră,
versuri, prefaţă: M. Chelaru, postfaţă:
Adrian Erbiceanu, Editura Fides, Iaşi,
2007, 96 p.
Un Dicţionar de mitologie slavă
Ilie Danilov, autor cu origini
tulcene, a pornit de la ideea de a „acoperi
principalele repere ale mitologiei slave”, Marius Chelaru
domeniu care, în general, este mai puţin
familiar cititorului român.
Cartea începe cu o introducere intitulată „Mitologia
slavă sau plăsmuirile metafori ce ale omului primitiv”.
Autorul invită cititorul la o călătorie în istoria triburilor slave
(cu direcţiile lor de expansiune, răspândire), din vremurile
în care credinţa lor era politeistă, apoi a încercărilor de
unificare a ruşilor sub sceptrul marelui cneaz al Kievului,
Vladimir Sveatoslavici, care a dorit să creeze un „panteon
slav comun”. Acestea au eşuat (şi datorită lipsei de unitate
a acestor credinţe populare). În anul 988, cneazul, a ordonat
creştinarea ruşilor, mai cu voie, mai cu forţa, conştient fiind
că religia poate fi un element de bază al coeziunii pe care o
dorea.
În finalul acestei părţi introductive, înainte de începutul
dicţionarului propriu-zis, Ilie Danilov analizează câteva
dintre miturile/ credinţele populare slave, panteonul slav cu cele „cinci niveluri”, de la
zei la nimfe, vampiri, vrăjitoare ori titani ş.a.
Articolele din dicţionar, spune autorul, cuprind atât „biografiile imaginare sau
funcţiile îndeplinite în mitologia slavă de divinităţile ori personajele legendare”, cât şi
mituri/ simboluri care se pot întâlni, în variante diferite, la mai multe popoare.
Ilie Danilov, Dicţionar de mitologie slavă, Editura Polirom, Iaşi, 2007, 288 p.
cetăţeanul nimeni
Editura Tipo Moldova a lansat de ceva timp
un proiect interesant care presupune publicarea, în
colecţia Opera Omnia, a unui număr semnificativ de
autori români contemporani de poezie.
Discutând cu editorul, am înţeles că ideea este
de a oferi cititorului un cât mai cuprinzător tablou al
poeziei române contemporane, aşa cum este el, poate
şi nu foarte strict legată de „culoarele” stabilite de
critica de specialitate.
Semnalăm una dintre cărţile apărute în această
serie, antologia lui Sorin Roşca, cetăţeanul nimeni.
Antologia cuprinde poeme din volumele: iubirea în rostogolire, cetăţeanul nimeni,
şoaptă de pulbere, stele de pâslă, şi o secţiune de grupaje de micropoeme şi haiku,
în versiunile română şi engleză, traduse de Oana şi Eduard Rosentzveig, Alexandra
Flora Munteanu.
Sorin Roşca este un poet căruia îi place muzicalitatea, construieşte „lumi” în
poemele sale, în care realul merge la pas cu visul, iubirea cu veşnicia, între versuri
despre nelinişte, nostalgie, tristeţe, căutare/ aşteptare etc..
Desenează în imagini din cuvinte, lăsându-se purtat de valul metaforelor,
poeme despre iubire, despre frumos, despre prieteni, într-un univers al său, colorat în
nuanţele emoţiei, ale frumosului, şi, uneori, ale ironiei.
Încheiem cu un fragment din poemul cetăţeanul nimeni: „Mi-am decupat
dintr-un vis aripi surîzătoare,/ sînt cetăţeanul nimeni/ în zbor razant,/ Liber mereu/ cad
prin umbra mea lacomă/ cum m-aş întoarce-n pîntecul mamei/ din care-am fost plecat
odată/ să adîncesc singurătatea din Levant”.
Sorin Roşca, cetăţeanul nimeni, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 296 p.
Poemele iubirii
Unul dintre marii poeţi ai literaturii turce este Yûnus Emre (1240/1241-
1320/1321).
Considerat fondatorul liricii anatoliene de expresie turcă, şi prototip al poetului
prin excelenţă, a fost o personalitate emblematică, cu viaţa învăluită în legendă. Se
consideră că a iniţiat un curent poetic cu profunde implicaţii în spaţiul de limbă turcă,
î
folosind o limbă foarte muzicală, identică cu cea vernaculară vorbită de populaţia
oğuzo-turcmenă în Anatolia secolelor XIII-XIV. Creaţiile lui s-au păstrat doar prin
intermediul cópiilor – mă refer la un dîvân (antologie de poezie), în care sunt inserate,
__________________________
1
Variante ale tuturor acestor texte au fost publicate iniţial fie în română
numai în, fie şi în română şi turcă ori engleză, în cazul altora, în „Convorbiri
literare”, „Cronica”, „Kadō”, Review of Euro-Asiatic Poetry, Poetic Culture
and Spirituality” etc.
 Florii cu iz de Festival al Scrumbiei
Delicii de Casă
Florii şi un Festival al Scrumbiei
mai anemic decât în alţi ani, ba chiar
şi o ameninţare, mai zvonită prin
presa locală, mai evidentă, deja, din
manifestările prezente, că la anul care
vine…
O expoziţie culinară pe care o
degustai numai cu privirile, asupra
căreia organizatorii au pus caraulă
să nu cumva să o vernisezi şi cu
papilele gustative, (că pesemne, alţii
nu mai aveau ce vernisa după!...) o
mare de oameni dornică, la fel ca în
Oana Dugan alţi ani, să guste minunile prezentate
pe câteva nivele, sub egida Primăriei
Municipiului Galaţi, a UE şi a unui
nisetru umplut, ce trona fără pic de
ruşine, cu un rânjet specific speciei
şi clasei sale de „hrăpitoare”. În
atare condiţii, pe viitor, oameni buni,
filmaţi-o şi puneţi-o pe plasme 3D, ca
virtualul să fie complet!
Desigur, atracţia, spre care au
fost pohtite şi „gurile flămânde” ale
poporului sau „maselor populoase”,
doritoare de o îmbucătură „pă
gratiz”, că „doar tot din banii noştri
e totul făcut, maică”, au constituit-o
concursurile de bucătărit – amatori (viitori bucătari) şi profesionişti. Numai
că, de unde nu e, nici Dumnezeu nu
cere, dar se pare că nici nu dă, şi mai
o pălmuţă ştearsă de Necuratul în
ziua Floriilor, mai o scăpare majoră a
organizatorilor, concursul ce trebuia
să ia maul degustătorilor de ocazie a
dat-o-n bară, curentul electric (sursa
focului sacru la care să se perpelească
delicatesele profesioniştilor) căzând
iremediabil taman spre finalul
concursului de gătit. Intenţia nobilă a
organizatorilor, (ca să nu mai punem
la socoteală cheltuiala – cuptoare cu plite suprapuse, cratiţe Peterhoff,
spatule din lemn de calitate superioară sau chiar bambus, dar produse
ARO! – să faci din rahat bici şi nu alta!) a surescitat la maximum nervii
bucătarilor.
Dacă nu pe ai celor în devenire, cel puţin pe cei ai profesioniştilor, care
din start şi-au văzut visele culinare năruindu-se sub calitatea îndoielnică a
produselor şi a ustensilelor. Noroc că fiecare şi-a adus „la purtător” „lada cu
scule” de calitate superioară, din care să irumpă măiestria. Şi i-am văzut la
lucru, titiriţi, migăloşi, serioşi şi nefericiţi într-un final, când desertul nu s-a
mai închegat, peştele nu s-a mai fript, legumele nu s-au „mai tras” şi totul
era mai să se năruie şi când doar echipele feminine au fost „gata” cu toate,
fără nici un fel de explicaţie, poeme ale diverşilor epigoni. A
scris şi un tratat cu tentă didactică, în genul care se practică în
epocă, şi în spaţiul arabo-persan, numit Risaletü ’n-Nushyye
(Cartea poveţelor), pentru că acest titlu apare în versurile
de început. În versiunea stabilită de Mustafa Tatçi poemul
cuprinde circa 600 de distihuri.
În 1991 apărea la noi Yûnus Emre, Güldeste;
„traducerea şi adaptarea” în versuri fiind semnată de către de
Enver Mahmut, Nedret Mahmut şi Liliana Botez – cei care
au ales titlul în română Poemele iubirii –, prefaţa: Namîk
Kemal Zeybek, şi studiul „Viaţa şi personalitatea poetului”
de Sevgi-Ayvaz Gökdemir. În 2004 Nedret Mahmut şi Enver
Mamut publică volumul Yunus Emre, poetul iubirii.
Structura cărţii: 1. Povestea copilăriei, 2. Poetul iubirii, 3. Litanii. Ilahiler,
Postfaţă, indice de nume şi glosar.
Despre viaţa lui Yunus Emre se ştiu puţine. Mai mult a scris despre alţii,
vorbind despre sine mai mult printre rânduri. Din versurile lui ne dăm seama că s-a
întâlnit cu Jalaluddin Rumî (Celâleddin/ Gelaledin Rumî) în anul 1273. În textul din
ediţia apărută la Kriterion, Sevgi Ayvaz Gökdemir scrie că, din poemele lui, pare că
poetul a fost instruit, ar fi studiat araba, persana, ştiinţa şi istoria islamului, probabil şi
în Konya, un mare centru cultural/ ştiinţific atunci. Deci e posibil să se fi întâlnit cu
Rumî.
www.oglindaliterara.ro
că deh, nu-i aşa că dacă nu crea
Dumnezeu femeia, Adam masculul
murea de foame?... Garantat ar fi
murit, fiindcă atunci când căzuse
curentul, doar echipele feminine
montau platourile, aranjau mesele cu
petale de flori (că doar sunt Floriile,
ne-au spus „şefele” (femininul de la
„Chef!” luaţi aminte!) de la Gossip
- cuisine française! – şi aşa au şi
gătit, după tipicul bucătăriei-regină
a Apusului! – cu boules de neige ca
final al unei mese de peşte cu borş
de influenţă deltaică la început, crap dunărean cu legume en plat principal
şi o scordolea de toată frumuseţea balcanică în entrée.
Personal mi-a părut rău de „băieţii” de la Union Jack. Cei mai
dotaţi din punct de vedere al „sculelor” (când şi le-au pregătit, la începutul
concursului, am avut deja înaintea ochilor imaginea examenului lui Louis
de Funès pentru postul de „adjutant
chef” din Jandarmul se însoară!). Cu
idei pe măsura lor, aceştia şi-au văzut
(ca mai toate echipele, de altfel)
osteneala dusă de râpă când curentul
nu a mai încălzit nici măcar la nivel
de „călâu” fundul tigăilor, lăsându-i
cu buza umflată şi deznădejdea în
colţurile ochilor. Păcat de tarta cu
mere, ciocolată şi căpşuni. Însă
ideile (pentru cine a ştiut să vadă)
au fost abundente, cu mere coapte în
aluat fin, cu deserturi de choux à la
crème pe pat de ciocolată şi crème patissière, la unii, cu un delicios quatre
quarts cu morcov la maeştrii de la Viva, servit cu un coulis de căpşuni şi o
decoraţie de caramel, că doar, nu-i aşa, la Porţile
Levantului, cofeturile frânce să trăiască!
Şi a luat maul gurilor jinduinde paella
cu fructe de mare (prea fierte, chiar şi pentru
ideea de gust! – aici deja-l aud pe simpaticul
Ismail zicându-mi „Siktir!”) a lui „Crazy chef”
Nicki de la Dunărea. Om cu inimă la fel mare
ca şi făptura lui, Chef Nick a dat reţeta tuturor
celor care au gustat minunea culinară a Spaniei,
gătită, însă, din păcate, într-o tigaie românească
din fontă de aluminiu, cu bordul prea înalt, pe
un foc care numai nu a caramelizat „ les sucs
de cuisson”, dar în care s-au lăfăit ardeii, ceapa,
orezul şi şofranul din abundenţă, aducând un strop de Mediterană pe malul
stâng al Dunării.
Scrumbii perpelindu-se la grătare, de la 10 la 15 lei bucata, în ţiple
de aluminiu, pentru a nu scoate fum abundent, mici balcanici rumenindu-
se frenetic, ca în post, la capetele unui târg al distracţiei şi al unui bâlci al
deşertăciunilor!
Pohtă mare! (de viaţa românească şi de Neamul Nevoii!)
Poate pentru că se ştiu atât de puţine despre poet, Nedret Mahmut şi Enver
Mamut încep volumul cu o naraţiunea romanţată despre copilăria lui, încheiată cu
unele consideraţii. Cei doi descriu pe bunicul poetului cum îi povesteşte despre
plecarea de pe meleagurile strămoşeşti, după ce au cerut sfatul lui Ahmed Yesevi1,
sosirea în Turcia, pe atunci în Imperiul Selgiucid. Cei doi autori/ traducători ai
poemelor, povestind despre copilăria poetului, şi-au dorit să re-creeze atmosfera
acelor vremuri, felul de a fi, de a gândi, cu obiceiurile, deprinderile oamenilor.
Despre poezia lui Yûnus Emre s-a scris şi în Turcia, şi în alte ţări, subliniindu-
se diferitele aspecte ale creaţiei sale, felul în care sunt şi azi cântate de popor, faptul
că reprezintă o epocă, unul dintre momentele fundamentale ale existenţei şi devenirii
poporului turc, culturii acestuia.
Avem aşadar, încă o carte în limba română despre un mare poet, Yunus Emre,
care cuprinde şi poeme din opera sa.
Nedret Mahmut, Enver Mamut, Yunus Emre, poetul iubirii, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2004, 186 p.
______________________
Hoca Ahmet Yesevî (? - 1166); poet mistic, întemeietorul unei secte care-i
poartă numele. S-a născut în oraşul Saydam. Orfan de la 7 ani, el şi sora
lui s-au stabilit la Yese, capitala hanatului Oğuz. A studiat la Buhara, atunci
centru cultural şi ştiinţific, apoi a revenit la Yese, unde a stat până la sfârşitul
vieţii. Doctrina lui a ajuns până în Dobrogea.
10113

RECENZIE
PRIMĂVARA FĂRĂ
SIGILIU
Volumul de versuri „Primăvara
fără sigiliu”, Editura InfoRapArt,
Galaţi, 2013, 88 de pagini, semnat de
poeta Denisa Lepădatu, adună 75 de
poeme, fără vreo repartizare tematică pe
capitole, unitare însă printr-un timbru
uşor enigmatic, autentic prin imaginaţia
febrilă şi-un lirism cristalizat, gata, gata
să plesnească de o tensiune lăuntrică,
echilibrat de o veselie lucidă şi un plus
de graţie, gestionate şi împlinite artistic
de poetă, care nu are nici 12 ani.
Într-adevăr, Denisa Lepădatu, un
copil-poet, scrie versuri sau proză într-
un fel de transă nativă, necenzurată
Dumitru Anghel de rigori şi norme de vreun fel,
exprimându-se pe sine printr-un dialog
cu lumea din jur, cu generaţia sa, pe
portative de adaptare la un univers
ipotetic, şi-şi pliază exercţiul liric şi artistic pe un ludic manifest, de-o
seriozitate şi gravitate, care parcă i-ar anula aura de naivitate şi puritate, cu
trimitere spre un tip de suspiciune şi mirări mai mult de circumstanţă decât
de… „luare în serios”!
Rămâne, aşadar, un autor de literatură, care n-a depăşit pragul
copilăriei, dar are toate datele creatorului de frumos artistic în domeniu,
dintr-un impuls primar, uşor inconştient, suav şi ardent, direcţionat spre
performanţă, din motive şi cauzalităţi, pe care probabil nici nu şi le explică,
dar o face cu graţia şi puterea de convingere a celebrului personaj al lui
Molière, care nu ştia… că face proză!
Denisa Lepădatu provoacă nedumeriri, pune
întrebări, produce suspiciuni de tot felul dar şi o necesară
acceptare a sufletului său impetuos şi cald, deşi parcă nici
n-ar fi foarte preocupată de ceea ce spun oamenii mari
despre ea, deoarece curăţenia sufletească, nevoia de joc,
ludic, gândurile senine şi o mare, mare bucurie de a spune
că există, că trăieşte şi că scrie proză şi poezie este destul!
Parcă ar încerca-o un fel de… orgoliu bine temperat
şi îşi acceptă „povara” succesului ca pe un premiu I cu
coroniţă şi cu aplauze la scenă deschisă, deoarece tânăra
poetesă s-a obişnuit cu ideea succesului încă de la debutul
publicistic, proză scurtă şi poezie, din revista „Boema”,
august 2012, urmat de colaborări la revistele literare
„Oglinda literară”, „Dunărea de Jos”, „Axis Libri”,
„Ateneu”, „Cafeneaua Literară” şi „Conexiuni” (revistă
on-line, New York), şi i-au adus o salbă impresionantă de
premii şi medalii la Concursurile de creaţie literară, din ţară
şi străinătate (Italia).
Debutul editorial se produce rapid şi convingător cu
volumul „Şoapte de catifea”, Editura InfoRapArt, Galaţi, septembrie 2012,
proză scurtă, urmat la scurt timp de o carte de versuri, „Şoapte esenţiale”,
în martie 2013, la aceeaşi editură, şi, peste câteva luni, în mai 2013, o carte
de proză, „Vampirii din poveste”, în colaborare cu mentorul său cultural,
scriitorul Petre Rău.
Cu „Primăvara fără sigiliu”, o carte de versuri fluente, cu o
somptuoasă muzică lăuntrică, Denisa Lepădatu se fixează pe dialogul cu
muza elegiei, Erato, şi a poeziei, Polymnie, iar un prim reper liric este
Cronos, ca o fixaţie a fiinţării sale, a ivirii sale pe Pământ, un timp guvernat
de o autosugestie sentimentală: „guri din văzduh / muşcă / din ziua aceasta
/ flămânde / sărută / minute şi ore / netrăite încă” („Prin ochii răsăritului de
viaţă”, pag. 7).
Un existenţialism timpuriu, precoce şi tulburător, cu întrebări
deconcertante, de o anume crispare şi, mai ales, cu răspunsuri venite din
universul miraculos al jucăriilor, al păpuşilor: „întrebările mele nerostite
/ erau atât de multe”, toate acestea capătă dimensiunea unor dileme grave
pentru un răsfăţ al vârstei: „aşezându-se lângă visele albe / … / îndemnându-
le / să accepte alintul / … / cu zâmbete diafane / de licurici” („Păpuşile
întrebărilor mele”, pag. 9).
Pe canavaua Timpului, pe un sentimentalism melodios şi în acordurile
unui Preludiu la pian de Rahmaninov, ca un spectacol cu adieri de poezie
şi un voluptos experiment stilistic, al unor sentimente, care dau buzna
„în toate ungherele inimii”, poeta constată, cu uimiri în afara oricăror
forme de demitizare, „că sunt invitată / la un bal mascat”, unde „mi-aşez
10114 www.oglindaliterara.ro
pliurile fustiţei / (…că doar nu are decât... aproape 12 ani!) şi-alerg să nu
întârzii / la petrecere / ţin în palmă / emoţia sau / doar invitaţia” („Balul
sentimentelor”, pag. 12).
Idealurile de toate nuanţele şi de toate speranţele, pe care le nutreşte
poeta, se află sub semnul benefic al nemuririi poetului nepereche, într-o
perioadă nefastă a Şcolii româneşti contemporane, când Vasile Alecsandri,
Mihai Eminescu, Ion Creangă, Marin Preda, Zaharia Stancu sau Mihail
Sadoveanu abia dacă mai au loc în „programele şcolare”. Într-o poezie
cu dedicaţie, „lui Mihai Eminescu”, poeta afirmă: „mă sfătuieşte azi / teiul
îmbrăţişat de amintiri / să nu uit / când voi creşte / s-ascult poemele de dor /
revărsate / peste nopţile / când luceafărul / ţesea / eternitatea” („Ai sculptat
nemurirea”, pag. 13). Iar „Lecţia de bunătate” (pag. 17) reprezintă cea mai
onestă, mai pertinentă şi mai elegantă atitudine programatică în materie
de poezie, o veritabilă „ars poetica”, cu sugestii morale, de etică a artei
literare, sculptate în cuvinte, ca în faţa unei instanţe judecătoreşti sau a unei
Divinităţi a artei cu viziuni mai luminoase: „am învăţat să fiu bună / fără să
iau notiţe / … / mi-am aşezat visele / în cuiburi de vulturi / … / să-mi urc
sufletul la cer / şi să strig / … sunt a voastră pentru că / mi-am făcut lecţiile”
mai ales că poeta, de nici 12 ani, poate da şi altfel de lecţii multor condeieri
de toate capacităţile şi de toate ifosele…
Există în poezia Denisei Lepădatu o stranie, o inexplicabilă influenţă
de mixaj… sentimental, de parcă cineva, din afară, i-ar controla gândurile,
sentimentele, atitudinile, reacţiile artistice şi le-ar deturna spre o…
maturitate… uşor nelalocul ei şi i-ar răvăşi toată fiinţă ei de copil cuminte
şi talentat, determinând-o să-şi plieze atitudinea, elegantă şi respectuoasă,
pe un exerciţiu poetic, prin care îşi exibă aprehensiunile de tot felul, ca să
găsească o cale de drenaj, de comunicare şi de conciliere: „pictează-mi /
umbra / pe oglinda timpului / să afli / cu ochii închişi apoi / unde sunt / …
/ caută-mă / în duioşia / sufletului / atinge-mi gândul / şi vino / să-ţi arăt /
jocul / răsfăţului” („Umbra mea pe oglinda timpului”, pag. 33).
S-ar putea vorbi şi de o poezie de dragoste în lirica Denisei Lepădatu,
deşi mi se pare că ar trebui să iau în consideraţie doar impresia, aserţiunea
că sentimentul real este mai aproape de fascinaţie decât de pasiune şi să
reţin pe acest palier tematic doar exerciţii de lectură, de calitate, evidente
influenţe livreşti, puse în pagină ca un joc de-a adolescenţa rebelă: „Te-am
văzut / plimbându-te / prin sufletul / meu / păşeai încet / să nu-mi strici /
tulburarea” („Te-am văzut”, pag. 41).
Şi chiar înclin să-mi dau dreptate, pendulând între manierism şi
pitoresc intelectual ori între ludic ironic şi graţie savuroasă, acceptând
punctul de vedere al poetesei-copil: „pe cerul visurilor mele / încolţesc
priviri / jucăuşe / de copii ghiocei / prinşi în inimioare
rătăcite /… / pitite / între iluzii / diafane” („Copiii ghiocei”,
pag. 43). Îmi iau măsuri pentru imixtiunea riscantă, făcându-
mi mea culpa, şi accept replica Denisei: „am înmuiat peniţa
în iubire / şi-am scris fără să-mi fie teamă / că cineva nu-mi
va înţelege scrisul” („Am scris fără teamă”, pag. 54).
Există în poezia din volumul „Primăvara fără sigiliu”
o magie a lucrurilor neîmplinite, nevenite din vreun orizont
al cunoaşterii, încât singura soluţie, unica poziţie, ultima
decizie alunecă spre nonadeziune: „când se deschide cerul /
m-ascund în spatele nopţii / scriu fricii mesaj”, ca un refuz
al unui destin nemeritat, iar salvarea vine din alternanţa
eşecului nopţii cu izbânda dimineţii, ca un început de drum
al speranţei revigorate: „împingându-mi dorinţele / spre
scobitura necioplită / a dimineţii” („Noaptea ielelor”, pag.
58).
Îşi menţine opţional speranţa dinspre temporal
(noaptea – dimneaţa) spre dimensiuni spaţiale, direcţionate
spre puncte cardinale ale unor izbânzi posibile, dorite,
sperate: „prinde-mi aripile / între poemele / scuturate / din copacul / trăirilor
/ … / spre răsăritul / cuminte / al călătoriei / mele” („Răsăritul călătoriei
mele”, pag. 60).
Şi, ca „totul să poarte un nume”, un destin împlinit dintr-o soartă
visată mai mult decât predestinată, pe fondul optimist către un drum lung
şi o cale întinsă de iluzii: „cresc anii / în mine / făcându-mă / să tresar / în
/ fiecare zi / … / şi / oferindu-mi / iluzii / din poemele / inocenţei” („Cum
îmi petrec destinul”, pag. 63).
Dar şi un poem autoportret, un poem-curriculum vitae, ca o ars
poetica, incredibil de orgolios, de matur, ca o sfidare a nerăbdării, ca un
protest al unei anatomii tumultuoase: „mi-am desfăcut aripile / înălţându-
mă / puţin câte puţin”, apoi, cu încrâncenarea unui foc mistuitor: „fără
să vreau / am strivit cu un genunchi / o floare şi-am plâns”, după care
„…într-o zi am primit o scrisoare / de la două frunze”, ca simbol vegetal
al reînvierii şi al împlinirilor, pentru ca „să ne naştem din nou / pe altă
planetă” („Reîntâlnirea”, pag. 66), ca o magie a idealului împlinit.
La cei 12 ani ai săi, Denisa Lepădatu parcă ar avea încă vreo alţi 12 de
experienţă de viaţă, şi de experienţă literară, poezie şi proză, şi declară ritos,
matur, cu convingeri ferme şi „cu mâna pe inimă!”: „odihneşte-te inimă / să-
nţeleg / de ce zâmbetele / înflorite / ale primăverii / pot colora / veşnicia / când
voi afla / îţi voi scrie / un gând / prins / în coada unui / zmeu înălţat / deasupra
/ viselor ocrotite…” („Odihneşte-te inimă”, pag. 68), ca nişte agasante capricii
de copil răsfăţat şi o demonstraţie de inteligenţă, pe partitura unor Capricii de
Paganini la limita de avarie a unei corzi de vioară.
 bun prieten al lui Mihai (sau Mihail, cum scrie N. Iorga) Eminescu,

A fi cinic!
dar foarte puţini cunosc jignirea de moarte adusă iubirii marelui poet,
Veronica Micle, ca şi cinismul condamnabil faţă de fiul său, Mateiu
I. Caragiale şi, evident, nici mama lui Mateiu (Maria Constantinescu,
fostă femeie de serviciu) nefiind ocolită de astfel de umilinţe din
partea celui care i-a fost... ce oare?... „Nenea Iancu” îşi punea cele
mai mari speranţe în cei doi fii ai săi, dar... iepurele sare unde vrea el
(urmare din numărul anterior) (!). Nu, pe „Nenea Iancu” nu-l putem înnobila înfigându-i la butonieră
floarea violetă a cinismului pur. Cinismul d-sale, dacă era (a fost)
Cam după, aproape, două ţinea (ţine) de cel mai glacial cinism, totul izvorât din umorile propriei
veacuri, îl avem pe Pietro Aretino d-sale persoane, dură şi vindicativă. La gestul făcut cândva de Mihai
(1492-1556), supranumit „Il flagello Eminescu, de a-şi dărui fularul unui biet cerşetor într-o noapte de
dei principi” (biciul principilor). În iarnă grea, prietenul I.L. Caragiale, într-un elegant palton cu guler de
afară de opera diversă, există cele lutru şi căciulă de astrahan, ar fi sărit să oprească gestul „prostesc” al
şapte volume de scrisori, în care ni poetului ori, poate, să râdă...homeric (!).
se revelează ca un cinic pur şi critic „Nenea Iancu” îşi dosea cinismul sub un fel îndoielnic de
acerb al decăderii moravurilor. „comme il faut!”. Faptul că acesta depăşea cu mult limitele cinicului îl
Un alt cinic de mare anvergură elimină din această categorie, înălţându-l (sau coborându-l) în miezul
în istoria Italiei a rămas Niccoló şcolii lui Diogene din Sinope.
Machiavelli (1469-1527). Ca istoric Pentru a ne întoarce, după această prezentare (sumară) a tipului
îl avem cu „Istoriile Florentine”, de cinic, la completarea şi finalul acestui eseu succint dorim să
Ioan M. Crângaşu ca literat (dramaturg) îl avem cu reiterăm sensibilitatea pe care cinicul şi-o ferecă în spirit şi numai
„Mandragora” (Mătrăguna), iar ca acolo, şi doar în intimitate descătuşând-o, „stând de vorbă” cu ea,
politician de geniu se prezintă în consfătuindu-se cu argumente reciproce, nu rareori rămânând peste
„Il Princepe” (Princepele). Această lucrare l-a situat printre cei mai noapte fără să-şi... vorbească!
profunzi cinici ai Evropei, dar francezii, în mijlocul cărora a trăit Cinicul, din lehamite, dar şi din plăcerea (şi necesitatea)
mulţi ani ca trimis al Republicii Florenţa la curtea regelui Franţei, colocviilor cu sine însuşi, din pasiunea lecturilor din Cicero
François al II-lea (1515-1547), au scornit substantivul comun („Filipicelor”, „Catinliarelor”), din Machiavelli („Il Princepe”), din
„machiavellism”, după numele florentinului care le cam stătea în gât. Monsieur de Voltaire („Corespondenţa”) sau mai ştiu eu care (poate
După cum recunoaşte majoritatea exegeţilor evropeneşti, marea lui Swift, Gogol, Wilde, Show...), din rudele sale spirituale şi tipologice
dragoste pentru patria mumă, Republica Florentină, ca şi pentru Italia (neposedând, poate, altele...), se înviorează, capătă „sânge” şi, fiind
(despre care spunea, încă de pe atunci, cât de necesară i-ar fi unitatea); rar văzut în public, însă des la concerte sau spectacole de teatru clasic,
mijloacele diplomatice folosite cu briantă inteligenţă în apărarea îşi desfăşoară firul vieţii în linişte exterioară şi nelinişte interioară.
intereselor patriei sale l-au determinat, în prezenţa stranierilor, să Din nefericire, cinicul nu este un creator, fiind spontan,
folosească mijloace la marginea... cinismului, caracterizat de francezi capacitatea sa de creaţie se comprimă într-o observaţie sau replică de
ca... „machiavellic”. profundă (sau mai puţină...) rezonanţă, având, parcă, deviza: „trăieşte
Istoria, anecdotică sau nu, ne prezintă două personaje sau clipa!”
personalităţi intrate în legendă: Giovanni Giacomo Casanova În public (nu prea numeros) el se amuză şi se întristează, fiind
(de Seignal), 1725-1798), şi spaniolul Don Juan. Pe când primul o fiinţă care trăieşte în bună vecinătate cu această stare, tristeţea, cu
beneficiază de o existenţă reală, cel de al doilea, Don Juan (Tenorio) coborâri în cavele tragicului. Cinicul pare a fi desprins din minunatul
este progenitura literară a lui Tirso de Molina (1583-1648), cu unele vers eminescian: „Totu-i praf, lumea-i cum este şi ca dânsa suntem
fapte care ar putea atesta existenţa fizică a eroului, şi anume, cf. noi”.
Cronicii din Sevilla, care vorbeşte despre el, Don Juan Tenorio, ca Trebuie să recunosc că nu întotdeauna cinicul se simte bine în
ucigaş al comandantului acestui oraş pentru a-i răpi fiica. Don Juan propria-i piele, dar, neavând alta la schimb, se resemnează printr-o
(Tenorio) a devenit supereroul unui Moliére, Mozart, Byron... Este autoapostrofare... cinică!
tipul curtezanului bogat, mândru, uşuratic şi fără scrupule, aşadar un De aceea, cinicul pur este izolat; cel vulgar este aplaudat!
demn urmaş al lui Diogene din Sinope.
Nu putem ocoli şcoala românească (nu filosofică) de cinism.
Avem la dispoziţie suficiente modele literare de necontestat,
modele de cinici puri, ca şi cele de cinici mordanţi (pentru a folosi
un eufemism, dar, dacă pentru însuşi semenul său, omul este lup, de
ce nu ar fi hienă pentru o altă fiinţă?). Printre cei puri, îl avem pe
omul şi scriitorul Nicolae Filimon, ca şi pe contemporanul său, Anton
Pann („fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb...”), pe Ion Budai Deleanu,
Pantazi Ghica şi Leon Donici, pe Mateiu I. Caragiale şi pe Ion Marin
Sadoveanu şi însuşi Ion Creangă, în romantismul „Amintirilor” sale,
povestitor... băsmos, care, la întrunirile „Junimii”, arunca câte un
neaoşi dubiu, producând o oarecare nelinişte printre P.P. Carp & Co.,
dar fericindu-l pe „bădiţa Mihai”.
Faptul că majoritatea celor de mai sus au „produs” tipuri de
cinici lipsiţi de scrupule, de la Dinu Păturică la Pirgu, trecând
prin Iancu Urmatecu (dar nelipsindu-ne de Lică trubaduru’ al H.P.
Bengescu), aceştia şi-au „depăşit” condiţia de cinic (după preceptele
lui Antisthenes), fiind, pur şi simplu, nişte lichele care insuflă o
groasă lehamite.
Ion Luca Caragiale (om pe care poetul Ion Barbu îl dispreţuieşte
din rărunchi) este sensibil de „expus”. Comediograful era un personaj
extrem de greu de mulţumit, un egoist, un avar şi un vindicativ.
Sarcasmul său, în public, era virulent, fiind anturat şi „cinstit” de
persoane mai mult sau mai puţin cunoscute, cu scopul (naiv) de a-i
„dilua” veninul; ori, după antipatii şi simpatii, a fi satisfăcuţi, ca apoi
să poată colporta... caragialismele!
Noi, românii, atât de încântaţi de a ne vedea „în carne şi oase”
pe scândura numită scenă, am jubilat de la bun început la comediile
lui Nenea Iancu, precum şi la nenumăratele replici, apariţii, jonglerii
verbale atribuite (şi în creştere...) domniei sale, plăcându-ne chiar să
ne confundăm cu personajele comediografului. Este necesar de adus
aminte, sau de revelat, celor care nu ştiau că orice popor de pe această
planetă, Terra, îşi are miticii, tipăteştii, joiţicele ad jusdem farinae,
altfel nu ar mai fi existat Moliére, Gogol ş.a. Amintiri din comunism
Toată lumea (românească) ştie că I.L. Caragiale a fost cel mai

www.oglindaliterara.ro 10115
Paradigme - „Suntem prea aproape de Rusia si prea
departe de Dumnezeu!”
Semnat la Moscova pe 4 iulie
2003, „Tratatul privind relaţiile
prieteneşti şi de cooperare” dintre
ţara noastră şi Federaţia Rusă,
numit generic şi “Tratatul politic de
bază”, a fost adus spre ratificare în
Senatul României, pe 3 noiembrie în
acelaşi an. Cu o săptămană în urmă,
pe 27 octombrie 2003, la dejunul de
lucru pe care Ion Iliescu l-a avut la
Washington cu secretarul Apărării
SUA, Donald Rumsfeld, dintr-o
„greşeală de protocol”, în dreptul
preţedintelui României era înfipt pe
masă, steagul Rusiei, amănunt care
Gh. Buzatu    nu a scăpat presei. „Acest moment va
avea o implicaţie deosebită asupra
viitorului relaţiilor româno-ruse”,
aprecia Ministrul de Externe. Revista
„22″ titra în stilul „Scânteia” anilor ‘50: „Normalizarea relaţiilor
cu Moscova”, ignorând esenţialul, pentru a fi pe placul succesorilor
K.G.B.: Basarabia, Bucovina, Maramureşul istoric, Ţinutul Herţa,
Insula Şerpilor, Tezaurul României, drepturile românilor din România
mică şi teritoriile ocupate de U.R.S.S., consecinţele Tratatului Hitler-
Stalin, cu toate fuseseră expediate într-o „anexă” a Tratatului. Nu
întâmplător, la şedinţa din Senat, votarea fusese lăsată ultima, pentru
ca discuţia pe marginea documentelor de la Moscova să ocupe un timp
strict limitat. Singurul care s-a ridicat la tribuna Senatului pentru a salva
onoarea României şi a oferi o magistrală lecţie de istorie trepăduşilor
Moscovei - în ciuda hărţuielii neîncetate a acestora - a fost senatorul si
istoricul Gheorghe Buzatu. Neobositul profesor luptător pentru adevăr
a reprodus acest pasaj important din istoria recentă a României într-
una dintre cele mai recente lucrări ale sale: „Paradigme ale Tragediei
Basarabiei”. Publicăm stenograma unei incitante dar triste confruntări
cu trecutul, prezentul şi viitorul nostru, aceasta reamintind poziţia
geopolitică a României: „Suntem prea aproape de Rusia şi prea departe
de Dumnezeu!”
Dezbateri pe marginea Tratatului Româno-Rus
- Şedinta Senatului din 3 noiembrie 2003 -
Ghiorghi Prisăcaru: Venim să vă informăm că în şedinţa din
16 septembrie, Comisia pentru politică externă a Senatului a luat în
dezbatere proiectul de lege, iar în urma examinării proiectului de lege,
membrii comisiei au apreciat că prin semnarea acestui tratat de către
preşedinţii celor două ţări, după un îndelungat şi laborios proces de
negociere, se creează cadrul juridic de natură a garanta normalizarea şi
relansarea relaţiilor româno-ruse, intrarea acestora într-o nouă etapă după
un deceniu de stagnare. Asigurând un cadru politic favorabil, tratatul
pune bazele unei cooperări deschise şi constructive româno-ruse în toate
domeniile de interes comun, atât în cadru bilateral, cât şi în cadru regional
şi internaţional. Document fundamental al cooperării bilaterale, tratatul
reprezintă, totodată, din punct de vedere politic un pas important pentru
abordarea şi configurarea unor relaţii noi, într-o lume în transformare,
între România şi Federaţia Rusă. Probleme sensibile cum sunt sistemele
de alianţă, sistemele de valori şi opţiunea comună pentru modernizare prin
asimilarea valorilor europene îşi găsesc în cuprinsul tratatului o expresie
modernă, în consens cu evoluţiile pe plan internaţional. De altfel, domnul
ministru de externe, domnul Geoană, s-a referit pe larg la aceste aspecte.
Aş dori să vă mai informez că membrii comisiei au salutat voinţa politică
de care au dat dovadă guvernele de la Bucureşti şi Moscova pentru
soluţionarea unor probleme care împiedicau normalizarea relaţiilor
românoruse şi au apreciat că atât prevederile tratatului, cât mai ales
declaraţia comună reprezintă o formulă echilibrată, de compromis, care
permite găsirea unui răspuns politic modern, pragmatic la problemele
trecutului. Consiliul Legislativ a avizat favorabil proiectul de lege.
S-au primit avize favorabile din partea Comisiei juridice, de numiri,
disciplină, imunităţi şi validări şi a Comisiei economice. Doresc să vă
mai informez, totodată, că tratatul şi declaraţia politică au fost puse la
dispoziţia Comisiilor pentru politică externă, a presei şi a societăţii, în
general, imediat după semnarea acestora. Luând în consideraţie cele de
mai sus, Comisia pentru politică externă a hotărât cu majoritate de voturi
şi unul împotrivă avizarea favorabilă, fără amendamente, a proiectului de
act normativ şi propune ca acesta să fie supus spre dezbatere şi adoptare
plenului Senatului. Vă mulţumesc.
Doru Ioan Tărăcilă: Vă mulţumesc, domnule senator. Stimaţi
colegi, declar deschise dezbaterile generale. Vă rog să exprimaţi punctul
10116 www.oglindaliterara.ro
de vedere al grupurilor parlamentare. Grupul parlamentar P.S.D. Domnul
senator Prisăcaru, aveţi cuvântul.
Ghiorghi Prisăcaru: Domnule preşedinte de şedinţă, Domnule
ministru al afacerilor externe, Stimaţi colegi, Stimate colege, Doamnelor
şi domnilor, Ca urmare a negocierilor politico-diplomatice care au durat
peste 10 ani, la 4 iulie anul curent, preşedinţii Ion Iliescu şi Vladimir
Putin au semnat la Moscova Tratatul politic de bază dintre România şi
Federaţia Rusă. Azi ne revine nouă, senatorilor, răspunderea de a ratifica
acest important document internaţional. Subliniez de la bun început
că Grupul P.S.D. din Senat va vota pentru ratificarea Tratatului, cu
convingerea că acesta serveşte intereselor de perspectivă a celor două
ţări, colaborării şi stabilităţii în zonă. Desigur, poate fi pusă o întrebare.
De ce un Tratat politic de bază cu Federaţia Rusă? Sunt necesare mai
multe răspunsuri. În primul rând, pentru că relaţiile româno-ruse se aflau
de mai mulţi ani într-o stare nefirească, la un nivel extrem de scăzut, şi
aceasta în condiţiile în care viaţa internaţională a fost dezideologizată,
fiind dominată de pragmatism. Relaţiile româno-ruse erau în prea mare
măsură grevate de trecut, un trecut în care au existat deopotrivă şi
lucruri bune, şi rele, cu inerente suişuri şi coborşuri. Semnarea tratatului
reprezintă o expresie a dorinţei de proiectare a unei noi imagini a relaţiilor
dintre România şi Rusia, depşindu-se numeroase inerţii şi prejudecăţi,
manifestate de ambele părţi, care au viciat normalizarea şi dezvoltarea
acestora. În aceste condiţii, noi trebuie să pornim de la realitate, de la ceea
ce reprezintă Rusia în zilele noastre şi de la locul României într-o viitoare
Românie unită şi parte a alianţei transatlantice. Rusia este pe cale să iasă
întărită dintr-un deceniu de dezordine, ca urmare a căderii comunismului
şi dizolvării Imperiului sovietic. Rusia redevine un actor stabil şi fiabil
al echilibrului la scară mondială, este o putere nucleară impresionantă,
membru fondator al Naţiunilor Unite şi membru permanent al Consiliului
de Securitate, dar mai ales este posesoarea unor imense resurse naturale
spre care se îndreaptă cu interes marii giganţi economici. Nu încape
îndoială că „Era Putin” marchează stabilizarea vieţii economice ruseşti
şi afirmarea Rusiei într-o nouă dinamică pe plan internaţional. Nimeni
nu-şi poate permite azi să ignore Rusia, inclusiv România, a cărei istorie
este legată de evoluţiile în plan politic ale marelui vecin de la răsărit,
chiar dacă este ceva mai îndepărtat. De aceea, prin semnarea tratatului
cu Rusia, România a dovedit că este în măsură s-şi asume cu demnitate
şi curaj trecutul, dar să privească şi în perspectivă. În convorbirile de
la Moscova, preşedintele Putin afirma că: „Negocierile pentru semnarea
tratatului s-au prelungit nu numai datorită clarificării unor aspecte
tehnice, ci a fost nevoie - spunea el - şi de crearea condiţiilor politice
necesare”. Într-adevăr, putem afirma cu certitudine că în ultima perioadă
relaţiile politice, schimburile la nivel guvernamental, conlucrarea pe plan
internaţional la ONU, Consiliul Europei şi OSCE s-au dezvoltat continuu.
Nu putem omite faptul că şi relaţiile pe linie parlamentară, ramarcabil
de active, au contribuit şi la crearea unui nou climat politic, favorabil
desfşurării cu succes a negocierilor pentru semnarea tratatului. În al
doilea rând, soluţiile convenite în tratat pentru reflectarea unor momente
dificile din istoria relaţiilor bilaterale, precum Pactul Ribbentrop-
Molotov, din 23 august 1939, şi crearea Comisiei comune româno-ruse
asupra tezaurului românesc, dar şi posibilitatea fiecărei ţări de a-şi realiza
propriile angajamente de securitate dovedesc voinţa politică, pentru ca
prin eforturi comune să fie puse bazele unor noi relaţii între România
şi Rusia. Aceste probleme au împiedicat parafarea tratatului în 1995
cu prilejul prezenţei la Bucureşti a ministrului rus din acea perioadă,
Evgheni Primakov. Partidele parlamentare au considerat atunci că este
inacceptabil ca problematica tezaurului şi a Pactului Ribbentrop-Molotov
să nu-şi găsească reflectarea într-o formă convenabilă ambelor părţi într-
un document bilateral. La rândul său, Rusia a refuzat pur şi simplu să facă
referire la acestea. De aceea, între 1996-2000 discuţiile au fost complet
blocate. Este meritul factorului politic, dar şi al diplomaţiei că s-a găsit, în
final, o formulă care satisface ambele părţi, respectiv Declaraţia comună
semnată de miniştrii de externe Mircea Geoană şi Igor Ivanov şi care
reprezintă un document politic onest anexat tratatului. Celor care critică
tratatul le evoc spusele unui diplomat englez, şi anume: „În politica
externă, o ţară nu face ceea ce vrea, ci doar ceea ce poate”. Oricum,
vă reamintesc, stimaţi colegi, că România a fost ultimul stat din Europa
Centrală şi de Est care a semnat un asemenea tratat cu Federaţia Rusă.
Vă mai reamintesc, totodată, că înaintea parafării tratatului, Preşedintele
României, domnul Ion Iliescu, a avut o consultare cu liderii partidelor
politice parlamentare, care şi-au dat acordul la textul acestui tratat. Abia
ulterior acestei consultări tratatul a fost parafat la Bucureşti de miniştrii
î
de externe şi apoi a fost semnat la Moscova.
Doamnelor şi domnilor senatori, Revoluţia din Decembrie 1989 a
marcat o reorientare de fond a politicii externe româneşti. Ţara noastră
şi-a exprimat opţiunea ireversibilă nu numai pentru valorile democratice,
ci şi pentru structurile europene şi euroatlantice. Aceasta înseamnă
o orientare clară spre Vest, spre valorile democratice occidentale. Dar
într-o perioadă în care trebuia să dezideologizăm relaţiile bilaterale
pentru a fi în pas cu vremea, cu evoluţiile din planul vieţii internaţionale,
mulţi ani după Revoluţia din Decembrie, acestea au fost ideologizate şi
politizate. În aceste condiţii, am pierdut imensa piaţă rusească în care
România exporta o mare varietate de bunuri. Nu ştim dacă acest lucru
s-a întâmplat numai din cauza noastră, din cauza ambelor părţi sau,
poate, din cauza altora care ne-au dat pur şi simplu la o parte. Cert este
că România trebuie să recupereze această pierdere şi încrederea noastră
este că semnarea Tratatului politic de bază va deschide şi perspectiva
dezvoltării relaţiilor economice, va stimula refacerea legăturilor dintre
agenţii economici din cele două ţări. În convorbirile de la Moscova dintre
cei doi preşedinţi, ca şi în discuţiile Preşedintelui Iliescu cu premierul
Kasianov au fost relevate pe larg perspectivele pentru relansarea
schimburilor economice. Subiectul a fost abordat în mod concret şi
de oamenii de afaceri care l-au însoţit pe Preşedintele Ion Iliescu şi cu
prilejul Forumului oamenilor de afaceri desfşurat la Moscova. Aşadar,
ne exprimăm convingerea că tratatul va exprima şi un salt în ceea ce
priveşte relaţiile pe linie economică, inclusiv între judeţele din România
şi regiunile Federaţiei Ruse, care dispun de o largă autonomie economică.
Îmi exprim încrederea că România va fi în măsură să fructifice aceste
noi oportunităţi, iar P.S.D.-ul este decis să fructifice aceste posibilităţi.
În încheiere, doresc să felicit echipa de negociatori care a finalizat
textul tratatului şi care ne-a pus la dispoziţie un document echilibrat pe
deplin acceptabil. Se ştie clar că, în mod tradiţional, europenii au definit
diplomaţia ca fiind „arta de a echilibra câştigurile şi costurile”. Într-o
negociere nu poţi aduce atingere intereselor naţionale, dar nici nu poţi
avea numai cştiguri, punându-l pe partener în situaţia de a fi perdant.
De aceea, Tratatul cu Rusia este încă o confirmare a spuselor fostului
secretar de stat american, Kissinger, precum că „Diplomaţia este arta de a
concilia divergenţele”. Vă invit, aşadar, onoraţi colegi senatori, să votaţi
în favoarea ratificării tratatului. Vă mulţumesc. (Aplauze
din partea Grupului parlamentar P.S.D.)
Doru Ioan Tărăcilă: Vă mulţumesc, domnule
senator. Îl invit la tribună pe domnul senator Gheorghe
Buzatu. Aveţi cuvântul, domnule senator.
Gheorghe Buzatu: Vă mulţumesc, domnule
preşedinte. Doamnelor şi domnilor senatori, am ascultat
cu deosebit interes ultima parte a expunerii domnului
ministru de externe, Excelenţa Sa domnul Mircea
Geoană, şi, de asemenea, intervenţia colegului nostru,
senatorul Ghiorghi Prisăcaru. Documentul care se supune
atenţiei noastre astăzi este foarte interesant, eu l-aş numi
cardinal pentru definirea relaţiilor externe ale României.
Este oarecum surprinzător faptul - dar asta este ordinea
pe care noi o aprobăm la început de şedinţă -, că acest
document este supus atenţiei noastre, aşa, la un sfârşit de
şedinţă, trebuind să mergem mai repede, trebuind să fie
aprobat astăzi sau data viitoare şi trebuind ca discuţiile
să fie, într-un fel, comprimate. Cu toate acestea, având
în vedere importanţa materiei, cred că acest document
merită mai multă înţelegere din partea noastră, merită
o dezbatere ceva mai largă şi nu cred că această jumătate de oră care
ne-a mai rămas este suficientă pentru studiul atent al acestui document. O
primă constatare. Am în faţă documentul primit la casetă. Deci, mai mult
decât scrie în ordinea de zi, este Legea pentru ratificarea Tratatului de
către Camera Deputaţilor şi Senatului. O primă surpriză este următoarea
(citez din text): „Parlamentul României adoptă prezenta lege. Art. 1 - Se
ratifică Tratatul privind relaţiile prieteneşti şi Art. 2 - Declaraţia comună a
miniştrilor afacerilor externe.” Deşi în expunerea de motive se precizează
un lucru cât se poate de clar, că această declaraţie, din punct de vedere
juridic, nu reprezintă o anexă a tratatului... Atunci de ce este inclusă în
acest proiect de lege? Pentru că aici este şi eficienţa hotărâtoare, radicală,
cardinală, a acestui proiect de lege. De vreme ce Tratatul privind relaţiile
prieteneşti conţine prevederi - în articolele sale, 19 sau 20, câte sunt aici -
care pot fi întâlnite în orice documente de această natură, ei bine, această
Declaraţie comună, semnată tot la 4 iulie anul acesta la Moscova, ridică
importante probleme referitoare la trecut, la prezent şi la viitor. Orice
am spune noi, este greu de crezut că Federaţia Rusă, din momentul în
care s-a semnat tratatul, îşi va schimba politica. De 300 de ani politica
Rusiei a fost şi va rămâne aceeaşi. Ne gândim la ce va fi Rusia democrată
de mâine. Rămâne de văzut, dar marile puteri, aşa cum a explicat foarte
bine un cunoscut om politic britanic, „nu au sentimente, ci ele au numai
interese”. Şi mie îmi este foarte greu să cred că din acest moment, din 4
iulie, dintr-o dată, Rusia îşi schimbă politica faţă de România. Eu cred
că în vederea semnării tratatului la 4 iulie - şi a declaraţiei la care m-am
referit - în primul rând, era bine ca Rusia să fi dat dovadă de nişte acte de
bunăvoinţă faţă de România. Spre exemplu, mă gândesc că Rusia a tratat
cu atâta indiferenţă situaţia celor trei camarazi ai senatorului Ilaşcu, care
au fost arestaţi încă în 1992 şi sunt deţinuţi în „Republica” Transnistreană.
Cum este posibil? Fiindcă noi cunoaştem cuvântul decisiv pe care îl are
Rusia în a determina o atitudine clară a „guvernului” de la Tiraspol în
problema respectivă. Din alt punct de vedere, Rusia nu şi-a precizat
atitudinea foarte clară în ceea ce priveşte relaţiile cu Basarabia, Republica
www.oglindaliterara.ro
Moldova, cum i se spune în mod oficial. Ea este prezentă pretutindeni,
acolo este implicată în toate acţiunile pe care le desfşoară Chişinăul şi,
totuşi, dacă vedeţi dumneavoastră, firele - ceea ce s-a constatat şi în
declaraţiile politice de astăzi - sunt toate canalizate de guvernanţii actuali
de la Chişinău spre Bucureşti. România este vinovată de cutare situaţie,
de cutare gest, acum şi de fondurile culturale care/cum sunt orientate sau
ar trebui orientate, pe viitor, spre Chişinău şi aşa mai departe... Toate
acestea în momentul când ştim sigur că jocul, acolo, îl face Rusia. Dar,
aici, nici nu trebuie argumente prea multe, pentru că vorbesc realităţile
înseşi. Este vorba şi de realităţi istorice care sunt constatate în zeci şi zeci
de lucrări ştiinţifice. Nu mă refer la lucrările care aparţin unor geografi şi
istorici români, mă refer la cele care sunt datorate unor reputaţi specialişti
străini şi care încă includ acest spaţiu în spaţiul rusesc.
Avem vreo declaraţie a Rusiei din care să rezulte, anume, că
Moscova se leapădă, - ăsta e termenul - totuşi, de statul moldovenesc,
de Republica Moldova? Nu avem. Rusia este - mă rog, orice comparaţie
şchioapătă - este prezentă, dar ea nu se amestecă. Ştiţi dumneavoastră cum
stă situaţia... S-a obţinut ceva concret în această privinţă? Nu s-a obţinut
nimic! Ruşii sunt foarte atenţi în ceea ce priveşte circulaţia şi manevrarea
documentelor lor, pentru a explica politica lor faţă de România, în
ansamblu, şi faţă de Basarabia, în special. Ca unul care am avut ocazia
să studiez, imediat după ce s-au deschis arhivele foste sovietice, în
1992,1993,1994, în arhivele de la Moscova ale Ministerului de Externe,
am fost printre primii cercetători străini care intrau acolo, căci până
atunci numai istoricii sovietici intrau. Ei acum au devenit istorici ruşi. Ei
bine, acele documente au un circuit anume, şi, acolo unde este vorba de
drepturile şi interesele româneşti, ele sunt canalizate într-un fel... Dar nu
asta prezintă interes acum, ci prezintă interes că totdeauna, de-a lungul
celor 300 de ani, de la Petru cel Mare şi până astăzi, orice acţiune a Rusiei
s-a făcut potrivit unor directive cât se poate de clare, de concrete. Au fost
cărţulii, cărţi de culoare, să le spunem, pentru studiul diplomaţilor ruşi
şi sovietici în interiorul Centralei. Un exemplu cred că
este bine venit în această privinţă. Politica URSS, politica
Rusiei sovietice - URSS a apărut în 1924 - de la 1917 până
la 1940 s-a concretizat şi promovat după o broşură scrisă
pentru necesităţile Ministerului de Externe - pe atunci se
chema Comisariatul Poporului pentru Relaţiile Externe -
scrisă de Cristian Rakovski, un revoluţionar bulgar, care
a stat în România, iar la 1917 a plecat în Ucraina şi apoi
la Moscova şi s-a numărat printre cei care au decis soarta
politicii externe sovietice în sud-estul Europei şi vizavi
de România, îndeosebi, până când el însuşi avea să fie
arestat...
Doru Ioan Tărăcilă: Domnule profesor, vă rog să
limitaţi expunerea.
Gheorghe Buzatu: Da, bineînţeles, doar nu am
timpul limitat de vreun regulament în această privinţă...
Doru Ioan Tărăcilă: Văd că vă referiţi la Rusia
sovietică şi la altele. Vă rog să limitaţi expunerea.
Gheorghe Buzatu: Dar nu trebuie să pornim de
la origini? Vreţi să ajung la sfârşit dintr-o dată? Vreţi,
domnule, vorbeam mai devreme, la declaraţii politice,
despre fostele regulamente. Vreţi un simplu „Da” sau „Nu”?
Doru Ioan Tărăcilă: Nu. Vrem punctul de vedere al grupului
parlamentar. Pe acesta îl ascultăm. Vă rog.
Gheorghe Buzatu: Nu uitaţi că un vechi Regulament al Senatului
indica - m-am referit la Regulamentul din 1925 - că, din momentul în
care... doar azi am vorbit şi văd că degeaba se face apel la documentele
noastre din trecut. Din momentul, deci, în care un preşedinte de şedinţă
- se preciza în Regulamentul de la 1925 - se implică într-o discuţie, după
aceea el ar trebui să părăsească fotoliul prezidenţial.
Doru Ioan Tărăcilă: Nu aţi fost foarte atent ce aţi prezentat,
domnule profesor. Aţi prezentat...
Gheorghe Buzatu: Eu vă rog să nu fiu întrerupt.
Doru Ioan Tărăcilă: Aţi prezentat cazul când îşi expune punctul
de vedere. Eu v-am ascultat cu multă atenţie. Eu v-am spus numai, tehnic,
să limitaţi expunerea.
Gheorghe Buzatu: Da, dar este foarte interesant. Interesant,
pentru dumneavoastră intervenţiile „tehnice” nu cuprind puncte de
vedere, cu toate că lucrurile stau exact pe dos. Puteţi demonstra, cumva,
contrariul? Revin însă: Fiind vorba de relaţiile româno-ruse şi sovietice,
oricând trecutul este foarte interesant. Dovadă este că şi această anexă -
Declaraţie comună, cum îi ziceţi - tot la trecut se referă. Deci, o discutăm
sau nu o discutăm? Abia am intrat în problemă, domnule preşedinte.
(Râsete în sală.) Păi, atunci, să ne precizăm atitudinea: nu puneţi la vot
cât timp trebuie să vorbesc despre ea?...
Doru Ioan Tărăcilă: Într-un timp rezonabil. Dumneavoastră aţi
epuizat până în acest moment 20 de minute.
Gheorghe Buzatu: Un timp rezonabil înseamnă cel puţin o oră la
această problemă. O oră începând de aici încolo. (Râsete în sală.) Să ştiţi,
domnule preşedinte, că nu m-aţi determinat să pierd firul expunerii.
Doru Ioan Tărăcilă: Sunt convins de asta şi nu asta am intenţionat.
Gheorghe Buzatu: Deci, fiind vorba de politica Rusiei...
(continuare în nr. viitor)
10117

SPIRIDON POPESCU
Artă poetică
Nu sunt normal, iubito:
Deşi cunosc prea bine
Ce riscuri presupune
Sportul acesta dur,
Tot nu mă pot abţine
Şi,-uimind pe cei din jur,
Mă urc în Dumnezeu
Şi sar în mine.
Şi cum lăuntrul meu
M-am aruncat în mine îmbrăcat,
Fără să ştiu ce lac adânc e-n mine –
Puteam fi tras la fund şi înecat
De nu-notam, probabil, foarte bine.
Lacul acesta îmi părea ciudat,
Nu pricepeam deloc de unde vine;
Abia târziu aflai cum s-a format:
Plouase peste lume cu suspine.
Şi, cum lăuntrul meu era mai jos
Decât lăuntrurile-nvecinate,
În el s-au adunat, vijelios,
Toate pâraiele învolburate.
Aproape sonet
Ajunsă-n pragul morţii, tristeţea mea mi-a
spus:
„De vrei să-ţi meargă bine-n poezie
Fereşte-te cât poţi de bucurie,
Căci pe acolo versuri bune nu-s”.
Am încercat să o privesc de „sus”
Şi să ignor povaţa ei târzie,
Dar, când văzui că slova mi-i lălâie,
Şi-ntre poeţi sunt doar un biet intrus
Mă mâniai. Şi-n marea mea trufie
Mă răzbunai cumplit pe bucurie,
Trăgând cu puşca-n ea ca-ntr-un fazan.
Nu cred c-o răpuneam (fir-ar să fie!)
De nu mă ajuta, cu dibăcie,
Şi ea: tristeţea unui prunc orfan.
Priviţi, această ghilotină
Priviţi, această ghilotină
de azi încolo e a voastră.
V-o dăruiesc (conform sentinţei)
spre-a mă ghilotina mereu;
M-am condamnat atât de aspru,
să poată zilnic să se vadă
Că nu e nici măcar o pată
de roşu, în lăuntrul meu.
Dacă va obosi călăul
aduceţi altul, cât mai grabnic,
Să nu se piardă nici o clipă,
căci timpu-i preţios, ştiţi bine,
Iar de se va toci vreodată
oţelul, vă implor, prieteni:
Nu daţi decret de graţiere –
decapitaţi-mă cu mine!
Blestemul soarelui
10118
POEZIE
NINA VOICULESCU
Poarta crucii
Când mă gândesc de câte ori
Mi-a băut roua de pe flori Mă voi întoarce acolo unde
Şi m-a lăsat râurile au ochi,
Cu movul trandafirului însetat, Unde pădurile-şi piaptănă
Parcă îmi vine părul cu degetele aspre…
Să uit de ruşine
Şi, cu tot năduful, Îmi ţin în palme bunicii, ei
Să strig, să răsune văzduhul: plâng sub ştergare de in,
Mă zidesc ca o cruce lipită de talpa porţii ─
„Neisprăvitul, Acolo zăresc paşii lor trecând dincolo…
Nu i-ar mai asfinţi răsăritul!…”
Casa bătrână nu mai avea loc decât pentru
Stau peste drum de mine doi ─
Mama şi tata,
Stau peste drum de mine,
Încă sunt, încă mă mai numesc copil…
dar n-am bătut o dată,
la sclifositul ăsta
de peste drum, în poartă – Voi face parte mereu din poarta aceea de
cruce.
chiar de-am avut nevoie
de ajutor, mai bine
am apelat la alţii, Strigăt
străini, decât la mine.
A rece de stâncă mă strânge
Baladă Şi-a apă de munte mă spală,
Mă doare piciorul de talpa
Ce ai, Doamne, nu ţi-e bine, Bătută în piatra amară,
Ce-ţi freci îngerii de mine?
Că-mi lăsară pe veşmânt Îmi vine a susur,
Numai scame de duh sfânt, Îmi vine a piatră să sec,
De mă râde lumea-n sat Să scutur a frunze
Că-s de-un veac neperiat. Şi-a ger să culeg,
Dacă nu ai altă treabă A strigăt din pieptul
Vinde mere la tarabă, Văzduhului sterp!
Nu le ţine-oprite-n pom
Să-ţi baţi joc de bietul om! În oglindă
Nemuritorul Pe chipul meu drumurile se duc şi vin,
Altele nu se mai întorc niciodată…
Uneori se-ntâmpla să mor ca un câine, Rămâne privirea, dincolo de culori ─
Alteori închideam ochii semeţ, ca un leu,
Încât două echipe de gropari trebuiau Ea nu cunoaşte numărul anilor mei.
Să stea la dispoziţia cadavrului meu.
Nelinişte
Până la urmă obştea a aflat
De-această grea risipă de gropari M-am trezit eu, s-a trezit şi durerea
Şi, plină de invidie,-a-nceput
(Somnul mă făcuse s-o uit),
Să mă reclame zilnic la cei mari.
Întotdeauna rana din suflet poartă un nume
Şefii, văzând atâtea reclamaţii,
(Şi bănuind câte-or mai fi pe drum) Dacă nu poate fi rostit, roade adânc.
Să nu îşi pună-n cap întreg regatul
M-au pedepsit să nu mai mor nicicum. Lacrimă cerul
Şi cum mergea spre casă Lacrimă cerul ─
Îngânându-mă, vântul
...Şi, cum mergea spre casă, Se spulberă…
smuls din melancolie, Oh, cum se scutură
Poetul se întoarse, Şi ultima rugă de verde!
deodată, spre soţie: Pământul nu vede
Ce negură-i talpa?
„Iubito, ţine cheia Cum, marea nu simte
şi du-te înainte, Ce rană-i e sarea?
Să nu stea pe la uşă Cum geme adâncul
aducerile-aminte – Să-şi nască iertarea...
Eu mă aşez (luai leafa)
la rândul ăsta, poate, Lacrimă cerul ─
Apuc şi eu (de poftă) Se spulberă marea.
un kilogram de moarte”.
www.oglindaliterara.ro
 TEAMA DE ADEVAR
Întrucât nu purtăm, aici, discuţii
medicale ci ne interesează mai ales
„anamneza documentelor”  – şi mai
ales a celor privitoare la felul morţii
lui Eminescu, nu putem încheia acest
demers decât pe aceeaşi cale a istoriei
literare. Şi dacă Iorga este „istoricul
cu două capete” – cum îl numea Marin
Preda (având în vedere şi aspectul
fizic al savantului) – la Iorga ne vom
opri. Printre studiile, conferinţele,
antologiile, ediţiile ori sintezele
dedicate de către savant lui Mihai
Eminescu există una în colaborare
N.Georgescu cu  intelectualul francez Septime
Gorceix „Anthologie de la littérature
roumaine des origines au XX-e sièecle.
Ttraduction et extrait des principaux poètes et prosateurs. Introduction
historique et notices par N. Iorga et Septime Gorceix”, Librairie Delagrave,
1920. Din această antologie s-au extras poeziile lui Eminescu, 10 la număr,
şi au fost publicate cu introducerea traducătorului şi istoricului la Editura
Fides din Iaşi, în anul 2000,  într-o ediţie critică de D-na Petruţa Spânu:
„Mihail Eminescu: Poezii / Poèmes, Cuvânt înainte: Septime Gorceix.
Selecţie, traducere şi prefaţă: Nicolae Iorga, Septime Gorceix. Postfaţă,
note, traducerea Cuvântului înainte şi a Prefeţei: Petruţa Spânu”,
Fides,2ooo.  Este o carte actuală scoasă cu prilejul „Anului Eminescu” – şi
cităm, în traducerea editoarei, ce spune Septime Gorceix despre elaborarea
ei în anul 1919: „Fiind prizonier de război framncez /de/ pe frontul de la
Verdun,  după două evadări spre Elveţia  nu reuşii altceva decât să devin
prizonier austriac. Atunci mi-a venit ideea să caut o salvare spre Răsărit.
După ce am străbătut, împreună cu un prieten, Austria şi Ungaria, am
ajuns, în luna mai 1918, la graniţa românească dinspre apus. Dar reţeaua
posturilor germane de rechiziţionare acoperea Muntenia ca o adevărată
pânză de păianjen: numai datorită minunatului devotament al ţăranilor
români am putut trece în Moldova liberă. În cursul şederii mele la iaşi
am acceptat cu mare bucurie propunerea domnului N.Iorga,  profesor
la Universitatea din Bucureşti,   care m-a invitat să pregătesc împreună
cu el o Antologie a literaturii române: găseam astfel prilejul să-mi achit
întrucâtva datoria de recunoştinţă pe care o aveam faţă de această ţară
care mă adăpostise, aşa cum un marinar salvat de la furtună închină un
umil ex-voto.
Distinsul şi eruditul meu colaborator, ale cărui lucrări despre istoria
şi literatura română sunt de o mare autoritate, putea alege judicios din
producţia istorică şi literară a ţării sale. Contribuţia mea critică urma să
fie de-a îndepărta fragmentele pe care publicul francez le-ar fi gustat sau
le-ar fi înţeles mai greu.”
Ne interesează, desigur, notiţa despre viaţa lui Mihai Eminescu –
şi mai ales finalul, cu partea privitoare la boala poetului. Este informaţia
sintetică pe care o dă N.Iorga (vezi pagina de titlu: lui îi aparţin aceste
„notices” traduse de S.Gorceix) – publicului francez.  Redăm traducerea
D-nei Petruţa Spânu: „… Viaţa lui a fost grea şi întunecată: lovit de o
boală necruţătoare, după fiecare cură era înspăimântat de recidivă şi, pe
lângă toate acestea, era chinuit şi de grijile băneşti. În 1889 a fost internat
într-un sanatoriu. Într-un scurt studiu consacrat lui Eminescu, domnul
Alexandru Vlahuţă a povestit o vizită dureroasă pe care i-a făcut-o în acea
perioadă.” Urmează fragmentul pe care l-am redat şi noi, din „Curentul
Eminescu” de Al. Vlahuţă (care, în 1920, era foarte activ: întemeiase încă
din  1919 ziarul „Dacia”, unul dintre primele periodice importante de după
război, şi devenise persoană publică respectată). După citat (care se încheie
cu ultimul vers din Satira IV), continuă: „Câtăva vreme mai târziu, geniul
martir murea tragfic, cu craniul zdrobit de piatra aruncată de un nebun,
tovarăşul său de suferinţă.” Textul original: „Quelque temps après, le
génie martyr périssait tragiquement, le crâane broyé à coups de pavé par
un fou, son compagnon d’infortune.” Doamna Petruţa Spânu traduce à
coups de pavé prin piatra aruncată,  gândindu-se, probabil, la pietricica
aruncată în mai către capul  bolnavului, cea care i-a făcut erizipelul vindecat
între timp. În realitate, pluralul à coups de pave indică lovituri repetate de
cărămidă (sau piatră de pavaj, pătrată). Printr-o traducere ambiguă, dânsa
vrea să păstreze tradiţia noastră întemeiată pe G.Călinescu – dar textul aflat
în juxtă n-o susţine. Ca în atâtea alte cazuri, discutate sau nu în cuprinsul
acestei cărţi, adevărul sperie, biografii, editorii, comentatorii intră în panică
şi încearcă să se agaţe de „tradiţie”. Este, însă, o tradiţie nouă – care a
www.oglindaliterara.ro
întrerupt tradiţia cea adevărată. Pe scurt: Nicolae Iorga şi generaţia sa ştiau
şi scriau aşa cum vedem. Mai sus am aflat că şi alţi intelectuali, între care
Mircea Eliade, Rosa del Conte ari Al. Gregorian, vor rămâne la convingerea
că Eminescu a fost ucis de piatra din 15 iunie…
Am avut ocazia, relativ recent, mulţumită D-lui Radu Băieşu, să
comentez pentru revista „Manuscriptum” a Muzeuilui Literaturii Române
câteva „minute” întocmite în urma şedinţelor de la Societatea Scriitorilor
Români din 1947, puţin înainte ca aceasta să se transforme în Uniunea
Scriitorilor Români. Între acestea se află şi minuta şedinţei din 23
decembrie 1947 (mss.30064 MNLR) despre destituirea lui Victor Eftimiu
din funcţia de Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. Redau pasajul
care interesează, poate, aici :
„… Domnul Zaharia Stancu cere lămuriri cu privire la modul cum
s-a desfăşurat ultima şedinţă a Societăţii, deoarece domnia sa a primit
reclamaţiuni asupra modului de a se comporta al domnului Eftimiu, care
a conferenţiat cu acest prilej.      Dl. Călugăru arată că domnul Eftimiu a
încercat să dea orientări cu caracter personal, în opoziţie cu cele stabilite
de Comitetul Societăţii. Domnul Eftimiu a înfăţişat pe Caragiale altfel
decât a fost marele critic al burgheziei. Vorbitorul a amintit mereu de fugă,
care contrazice spiritul politic şi social al vremii actuale. După conferinţă,
care a durat o oră şi jumătate, domnul Eftimiu a citat şi conţinutul unei
cărţi întregi, depăşind limita unei conferinţe obişnuite.
Dl. Popescu-Puţuri confirmă cele spuse de domnul Călugăru,
domnia sa participând la discuţiile ce s-au produs şi asistând la conferinţa
domnului Eftimiu. Caragiale şi Eminescu au fost descrişi în culori cu
totul defavorabile. Este un fapt grav pentru educaţia tineretului. Imaginea
lui Slavici a fost bagatelizată. Dl. I. Popescu-Puţuri arată că atitudinea
domnului Eftimiu nu cadrează cu situaţia sa de Preşedinte al S.S.R. şi
propune să se tragă concluziile necesare, retrăgând funcţia de preşedinte
acordată domnului Eftimiu.
Dl. M. Celarianu arată că faptul a fost remarcat şi de Comitetul
Uniunii şi, deci, şi de Comnfederaţie. Grupul Confederaţiei a prezentat o
moţiune pe care reprezentanţii S.S.R. au acceptat-o în şedinţă şi în care s-a
formulat atitudinea democratică pe care urmează s-o aibă Societatea, care
face parte din Uniune. Uniunea şi Confederaţia nu admit ca la conferinţele
S.S.R. să se prezinte elemente fasciste a căror activitate a fost dăunătoarer
democraţiei şi pentru care se dă astăzi o luptă la care S.S.R. este obligată
să participe. Uniunea cere să aibă siguranţa că astfel de cazuri nu se vor
mai întâmpla.
Dl. Perpessicius spune că din cele relatate de domnii Ion Călugăru
şi Ion Popescu-Puţuri rezultă că cele afirmate au un caracter criticabil, iar
propunerile ce se fac au un caracter grav. Propune ca măsurile ce se vor
lua să se amâne până când domnul Eftimiu va fi de faţă, spre a se explica.
Domnul C.Theodorescu se uneşte cu dommnul Perpessicius în
propunerea ca soluiţia să se dea în prezenţa domnului Ertimiu.
Părintele Galaction spune că cele arătate de ceilalţi vorbitori sunt
fapte foarte grave. E de părere ca sentinţa să se pronunţe în prezenţa
domnului Eftimiu.
Dl. N.D.Cocea spune că e preferabil ca numai d. Eftimiu să tragă
concluzia necesară.
Dl. Novicov spune că hotărârea comitetului trebuie să reprezinte
garanţia că lucrurile nu se vor mai repeta. Societatea are răspunderea, iar
la judecată se va ţine seamă de tot ceea ce priveşte interesele Societăţii.
Dl. Dinu Borodi spune că, juridic,  hotărârea ca soluţiunea să se dea
în prezenţa domnului Eftimiu e justă. Se va ţine o şedinţă – marţi la ora 12.
Dl. Popescu-Puţuri arată că faţă de cele petrecute în acest caz
domnul Eftimiu nu mai poate fi preşedintele S.S.R.
Dl. Cocea propune ca o comisie condusă din N.D.Cocea, părintele
Galaction şi Zaharia Stancu să propună domnului Eftimiu în prealabil să
înlesnească soluţionarea cazului.”
Nu se regăseşte minuta şedinţei de marţi ora 12, ştim că Victor
Eftimiu şi-a dat demisia  (rămânând preşedinte de omnoare al S.S.R.) iar
Zaharia Stanci i-a luat locul, iar despre „interesele Societăţii”  ştim, de
asemenea, că erau materiale: înlesniri financiare şi de altă natură pentru
membrii ei.
În acest sistem de matrioşe instituţionale, înţelegem că SSR era
mai întâi integrată în Uniunea Sindicatelor Artiştilor şi Gazetarilor, care,
la rândul ei, făcea parte din Confederaţia Generală a Muncii – desigur,
integrată şi aceasta mai sus -  şi tot astfel. În şedinţa din 29 august 1947,
de pildă, Victor Eftimiu anunţă că D-na Cantacuzino doreşte să doneze
„muzicanţilor şi scriitorilor” castelul din Teţcani – pentru că acest castel
urmează, oricum, a fi atribuit Uniunii. Aceasta, Uniunea aşadar, cere un
î
referat din partea Societăţii pentru a-l susţine mai sus la autorităţi. S.S.R.
nu-şi putea susţine de una singură cauza, avea nevoie de această pârghie
intermediară. Tot prin intermediul  Uniunii, reprezentată de Marcel
Breslaşu şi Novicov, se discută donaţia de 220.000 m.p. în Băneasa a lui
10119
Aristide Blank  către S.S.R.:  marele bancher pune clauză la donaţie, în
sensul că pe terenul respectiv să se construiască locuinţe pentru  memmbrii
S.S.R. – şi cel puţin 20 dintre acestea să fie ridicate până la 18 septembrie
1948.   I se aduc mulţumiri, donaţia se primeşte, Doru Borodi face un
referat detaliat – dar dl. Aristide Blank este rugat să mai aştepte până la
noi reglementări. Sfântul „Aşteaptă” i-a patronat, desigur, şi pe scriitori…
sau nu avem  noi acces la catagrafie (printre cei care au avut case în zona
Băneasa, probabil pe acest teren, a devenit de notorietate cazul lui Geo
Dumitrescu, ameninţat cu demolarea în anii ’80).Totuşi, S.S.R. poate avea
şi iniţiative administrative personale, cum ar fi intervenţia directă, prin
memorii, la ministrul finanţelor pentru achitarea pensiilor membrilor ei.
Este adesea rugat M.Sadoveanu să rezolve personal chestiuni de natură
financiară.
În rest, în aceste şedinţe de comitet se fac propuneri ca dreptul de
autor să includă şi textele scriitorilor puse în manuale didactice, ca hârtia
să fie repartizată pe scriittori, nu pe edituri, ca S.S.R. să poată controla
tirajul manualelor didactice,etc. Pentru toate acestea se constituie comisii
şi comitete. Vedem că Perpessicius face o frumoasă figură, cerând un trai
decent pentru scriitori, onorarii cuviincioase,etc.
O realizare importantă a S.S.R. în acest an o reprezintă unirea cu  crimă fizică în faţa unor criminali morali ai culturii? Acceptăm că a fost
Asociaţia Scriitorilor Maghiari, prin includerea lor în sânul Societăţii.
În şedinţa din 30 septembrie 1947 Zaharia Stancu  ţine să menţioneze
că această unire  se face cu bucurie de ambele părţi. Termenii discuţiei
sunt aceiaşi din discursul lui Franyo Zoltan ţinut la mormântul lui Mihai
Eminescu în data de 29 octombrie 1926 (vezi în cartea de faţă).  Exemplul
va fi urmat de scriitorii de limbă idiş şi de cei de limbă bulgară.
Se poate vorbi şi de o integrare ideologică a scriitorilor în această
perioadă, dar  e dificil de analizat. De principiu, ei acceptă cam totul
fără mari discuţii – emblematic fiind rezumatul cuvântulului lui Victor
Eftimiu din 29 august 1947: „să se facă adresă către ARLUS în sensul ca
Societatea să fie integrată în toate demonstraţiile ce se vor face în această
fază” (pentru săptămâna prieteniei româno-sovietice, 1-7 noiembrie
1947). Mari discuţii ideologice nu se poartă în S.S.R. – ci mai sus, în
cadrul Uniunii – şi, de la 8 februarie 1948, în oficiosul Uniunii care va
fi revista „Flacăra” şi pe care Novicov o impune tuturor spre lectură încă
din  30 decembrie 1947 („ roagă membrii noului comitet să  urmărească
revista Flacăra, a Uniunii”). Ceea ce li se cere membrilor Societăţii este
să accepte că s-au născut din nou, să uite trecutul „pătat”, să evite ce e
discutabil în biografiile marilor înaintaşi, să accepte o linie progresistă a
educaţiei tineretului, să-şi sporească rândurile cu scriitori tineri… Ideologii
sunt încă în băncile şcolilor de partid, vor apărea ceva mai târziu; bătrânii
care  populează aceste documente cer cu deosebire lucruri practice – şi
gândesc încă în limitele bunei cuviinţe faţă de învingătorii de la răsărit ai
războiului mondial. Semnificativă este, în acest sens,  această judecare a
lui Victor Eftimiu în lipsă (se vorbeşte de „sentinţă”) : pentru o conferinţă
publică unde se exprima foarte liber despre Caragiale, Eminescu şi Slavici
– preşedintelui S.S.R. i se cere nici mai mult nici mai puţin decât să
demisioneze din funcţie
Trebuie amintit, totuşi, pentru (mica?) glorie a acestei lumi
scriitoriceşti în bulversare, că Victor Eftimiu va rămâne preşedinte de
onoare al S.S.R. – şi apoi al Uniunii Scriitorilor din România – până la
moarte (1972). Exista o onoare scriitoricească ce străbătea fiorii apropierii
acesteia forţate de proletcultism, de direcţiile şi canalele iminentei reviste
„Flacăra” (seria 1948-1951), de gheţarii estului victorios.
Când spune că în privinţa lui Eminescu lucrurile sunt discutabile
(subliniat în text), blândul Perpessicius îşi face iluzii că asemenea lucruri
Poezie suedeză: Jan Martenson
Victor Sterom
Poet şi prozator, critic literar prezent cu cronici în diferite ziare şi reviste
din Spania, născut în 1944) a publicat mai multe cărţi de poezie şi proză. Numesc
doar câteva dintre acestea: Versuri acum (1968); Între noi (1969); Timpul cu
Emilia (1982). Atât cât ajunge lumina (1976) iar în 1982 îi apare romanul
Despărţiţii.
În unicul poem ales pentru publicare – Timpul cu Emilia – readuce în
memoria afectivă sensul originar al poeziei care se confruntă cu „cântecul”
într-un sincretism unde sunetele ating sferele înalte ale cognitivului ori sinelui
vieţii emoţional cum şi ale înălţării spirituale. Meditativă, elegiacă, dar mai ales
confesivă, substanţa acestui poem-fluviu e plin ochi de întâmplări verosimile, de
amintiri nostalgice, de viziuni atitudinale – toate încorporate cu talent şi acuitate
stilistică în fluxul axial al textului liric. Poemul din care voi cita doar un fragment,
este deschis, firesc, aproape epic. Poetul Jan Martenson ocoleşte cuvântul şlefuit
şi ambiguu, principala preocupare a lui fiind aceea de a transmite un mesaj
10120 www.oglindaliterara.ro
mai pot fi discutate în zorii comunismului. De fapt, acum se întemeiază
tradiţia nouă ( subliniem, pentru că este o contradicţie în termeni, despre
tradiţie se vorbeşte la timpul trecut, nu la viitor…) care ne domină şi astăzi.
Va urma centenarul din 1950 al naşterii lui Eminescu – unde se vor stabili
reguli pentru receptarea vieţii şi operei poetului.! Nici G. Călinescu, nici I.
E. Torouţiu – nici Perpessicius însuşi n-au fost cultivaţi la acest centenar
când s-a lansat sintagma „naş Eminescu” (traducere din ruseşte, „Eminescu
al nostru”)
E trist de câte ori trebuie să apelăm la arhive pentru a spune adevărul.
Va fi nevoie,  probabil, să căutăm şi conferinţa în discuţie a lui Victor
Eftimiu, şi cartea pe care o citează el hors concurs, şi şedinţa în care este
discutat şi destituit (făcut să-şi dea demisia).  Desigur, toate se găsesc şi vor
ieşi cândva la iveală. În loc să ne spună adevărul, însă, aceste documente
ar trebui să-l întărească, pentru că noi avem adevărul de la Iorga şi ceilalţi
care „discutau” liber în vremea lor chestiunea morţii lui Eminescu. Sau ele,
aceste documente, ar trebui, poate, să ne spună un alt adevăr, mai general:
că Revoluţia de la 1989 n-a ajuns, încă, la instituţii şi mentalităţi. Înţelegem
că scriitorimea de după 1944 a fost obligată să-l prezinte pe Eminescu după
directive şi  după „interesele” ei de breaslă. Cum să mai vorbeşti despre o
vorba de un sacrificiu al poetului, că el a fost sacrificat în numele noii
educaţii, necesară şi aceasta, care trebuia să anime tineretul, să-l menţină în
creativitate. Nu e uşor să fii ţară învinsă de război şi totuşi să menţii suflul
vital, creator, în rândul generaţiilor tinere.
Ceea ce nu este de înţeles, însă, este acest lucru simplu: de ce nu
ne asumăm sacrificiul resimţit, atunci, ca necesar, al lui Eminescu?  Cu o
interogaţie rece: se poate vorbi de un sacrificiu inconştient?  Neasumat –
carevasăzică: el nu există.
Observam, în „A doua viaţă a lui Eminescu”, faptul că împrejurările
lui 28 iunie 1883 cu declararea publică a bolii lui Eminescu au fost trecute
cu vederea după primul război mondial: bucuria Marii Uniri a făcut să se
uite că şi Eminescu a luptat pentru acest ideal; el a fost sacrificat pentru
menajarea susceptibilităţilor celor învinşi de război. Dl. Theodor Codreanu
vorbeşte cu îndreptăţire de „Dubla sacrificare a lui Eminescu” – în timpul
vieţii lui şi în timpul vieţii noastre. A vieţii noastre continue oarecum,
pentru că, iată, după al doilea război mondial s-a uitat încă ceva în ceea
ce-l priveşte, şi anume chiar felul morţii lui. Cu tristeţe se poate observa că
după Revoluiţia din 1989 (eu continui  să scriu cu majuscule, păstrându-
mi speranţa) se uită galopant chiar opera lui Eminescu, se minimalizează
viaţa şi opera sa şi se ignoră ştiinţa numită eminescologie. În ordine mai
larg culturală, asta ar însemna că sacrificările succesive de acest fel nu sunt
primite – ori că sunt recunoscute public drept ceea ce au vrut învingătorii
de moment să fie: simple puneri la punct, revizuiri, readaptări la intersele
clipei, chipuri ale lui „naş Eminescu”, etc. Nu înseamnă că încă ne simţim
învinşi? Am rămas încă  fiii celor învinşi? Suntem urmaşii lui Victor
Eftimiu – sau ai lui Novicov? – Desigur, este vorba de un „noi” simbolic,
acoperind mai ales sfera elitelor culturale şi politice. „Noi” ceilalţi, care
trăim şi simţim cum ni se dă, regăsim în sufletele noastre  adevărul sensibil
– iar în lumea raţională din afară vedem o ţesătură cu logică şchioapă care-l
înfăşoară autoritar altfel.
Şi de aceea adevărul devine marcă a subiectivităţii, zicere necesară
pentru salvare a fiecăruia dintre noi. Dixi et salvavi animam meam.
- See more at: http://www.ziaristionline.ro/2011/01/16/nae-
georgescu-teama-de-adevar-boala-si-moartea-lui-eminescu-ultimul-
cuvant-cartea-trecerii-xii/#sthash.4eW6VTSm.dpuf
credibil şi cât se poate de limpede.
TIMPUL CU EMILIA
În timp ce mama ta
Zăcea de ore în şir Într-o altă încăpere
La transfuzie Pe când ne murise copilul
Aşteptându-ţi sosirea Chiar înainte de a se naşte.
Soarele cădea printre copacii
Desfrunziţi Acum inima ta
î
Din faţa ferestrei. Bate alături
De durerile mamei tale
Am mai fost aici Doar stau în afara cercului vostru
De partea cealaltă a zidului Cu acea stângăcie
 BUGETUL ROMÂNIEI ŞI DREPTUL DE A ÎNJURA
Mihai Eminescu
Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice
e înjurătura. Cînd argumentele adversarului sînt
prea tari încît nu poţi întîmpina nimic la ele, laşi
obiectul în discuţie cu totul de o parte şi, atribuindu-i
adversarului intenţiuni şi vederi cu totul străine
obiectului, îl numeşte cînd trădător, cînd calomniator,
cu un cuvînt tot ce-ţi vine la-ndemînă.
Se-nţelege că, prin o asemenea manieră de
a discuta, înlocuindu-se argumentele prin aserţiuni
gratuite, numai scopul discuţiei, luminarea, nu se
îndeplineşte.
Am voi să ne-nţelegem odată cu adversarii
noştri în această privinţă pe faţă şi limpede.
Dreptul de-a înjura - daca rezultă din ceva,
cestiune asupra căreia nu insistăm - nu poate rezulta
decît din dovada că adversarul e un mişel în ceea ce
priveşte caracterul lui. Căci erorile sale de cugetare,
lipsa sa de judecată, defectele minţii dau cel mult
dreptul la satiră şi ironie, nu la înjurătură. Cînd cineva
scrie rău, de exemplu, e ridicol, cînd plagiază e de
defăimat; în cazul întîi spiritul său e de vină şi spiritul
e totdeuna moraliceşte nevinovat, în al doilea caracterul său e de vină
şi numai acesta e supus judecăţii fie a legilor morale, fie a acelor penale
pozitive.
Este însă în discuţia afacerilor publice vorba măcar despre calităţile
morale ale caracterului adversarului, mai ales cînd el e în opoziţie?
De zece zile „Românul” continuă zilnic invectivele sale la adresa
opoziţiei.
Aceşti oameni n-au cel mai mic patriotism, nici chiar simţămîntul
pudoarei.
Necredinţa în naţiune i-a făcut să piarză şi simţămîntul naţional şi
chiar ruşinea etc. etc...
E evident că toate epitetele acestea, cari se repet zilnic, cată să ne
lase foarte indiferenţi, pentru că în sine sînt indiferente. E indiferent pentru
obiectul în discuţie daca adversarul este antinaţional, fără patriotism, lipsit
de pudoare, pentru că toate aceste escelente calităţi nu au nici o influenţă
asupra afacerilor publice şi ar avea numai atunci cînd ar fi la guvern.
Încolo, am declarat-o de atîtea ori că partidul conservator nu are un interes
imediat, constrîngător, de-a veni la putere şi că toată lupta lui e îndreptată în
contra falsificării regimului constituţional şi gravelor neajunsuri morale şi
materiale cari rezultă din sistemul amăgirii şi presiunii. Schimbaţi sistemul
şi n-avem nimic cu oamenii.
Că sînt o mulţime de liberali-naţionali cari n-ar fi în stare nici de-a
înţelege o schimbare de sistem în senzul aplicării oneste a Constituţiei e
o împrejurare care le-ar strica lor individual, nu însă ideilor liberale sau
instituţiunilor. Aşadar nici din punctul de vedere al actualităţii, nici dintr-
acela al viitorului partidului liberal calităţile sau defectele conservatorilor
nu sînt obiect al discuţiunii. Actele partidului roşu şi al guvernului său
sînt însă neapărat obiecte ale discuţiunii publice, de vreme ce nu se fac
decît în socoteala poporului întreg, cu paguba sau cu cîştigul lui şi, daca
argumentaţiunea noastră în privirea lor e exactă, puţin importă cine sîntem,
de merităm sau nu calificaţiunile „Românului” căci, oricare ar fi intenţia
cu care scriem, argumentele în sine nu au nici un amestec cu acea intenţie
şi pot fi combătute prin argumente; şi un argument solid e mai tare decît o
mie de oameni.
Aşadar cu argumente vom veni.
Au prorocit - zice „Românul” despre noi - ruina finanţelor şi, de
Pe care doar bărbaţii o trăiesc Cădeau prin tăcere
La întâlnirea cu viaţa. Ca nişte fulgi de zăpadă.
Câteva zile mai târziu Aşa ai venit tu pe lume
După o încercare neizbutită Micuţă şi suavă Sara Emilia
De naştere În vârstă de şapte minute
Suflarea fătului abia se-auzea Într-un incubator pe roţi
Eu ţineam mâna mamei tale Mâini pricepute
Care zăcea în pat Te-au spălat
Printre coridoare şi lifturi. Înainte de a te aşeza
În pătucul de sticlă.
Uşa se trântea mereu
În faţa sălii de operaţie. Eşti atât de mică
Şi totuşi atât de mare.
Clipele mai lungi
Decât cei doisprezece ani ai noştri Stăteam singuri
De căsnicie De câteva ore
www.oglindaliterara.ro
patru ani, partida liberală n-a făcut împrumuturi, n-a
pus nici un impozit. 
Într-adevăr am prorocit şi prorocim încă
compromiterea finanţelor României. Dar să admitem,
pentru un moment, că prorocirea noastră e o calomnie
şi aserţiunea ,,Românului” un adevăr. Se ştie că
adevărul n-are frică de cercetare, căci, cu cît mai mult
îl priveşti, cu atîta mai limpede iese la suprafaţă. De
aceea să ne înţelegem asupra termenilor şi să cercetăm
aserţiunea ziarului guvernamental.
Ce este un împrumut?
E un contract în scris sau verbal cu care primeşti
de la cineva bani sau orice alte valori, cu îndatorirea
de-a înapoia cele luate cu sau fără dobîndă.
Statul era dator creditorilor săi sume în
numărătoare. În loc de-a le plăti însă peşin el emite
pentru 26.260.000 bilete ipotecare, deci el a luat de
la fiece detentor al unei asemenea hîrtii echivalentul
în numerar, îndatorindu-se de-a plăti acel numerar
atunci cînd va vinde moşiile ipotecate. Deci, pînă în
momentul în care acele bunuri vor fi vîndute şi biletele
ipotecare retrase, pînă în momentul ce tranzacţiunea va fi consumată, aceste
bilete reprezintă un împrumut de 26.260.000. Dar e dobînda mare, dar e
mică, împrumutul rămîne împrumut, chiar dac-ar fi fără de nici o dobândă.
E însă îndeajuns acest singur caz pentru ca aserţiunea generală a
„Românului” „partita liberale n-a făcut nici un împrumut” să fie falsă.
Acum să ne întrebăm ce este un impozit ?
Impozit se numesc sumele ce le plăteşte cetăţeanul pentru a subveni
la (subvenționa n.n.) sarcinele publice.
S-au urcat taxele postale cu 50%, s-au urcat taxele judecătoreşti,
s-au impus o taxă de 5 la sută asupra salarelor, s-au sporit preţul biletelor
drumului de fier etc.; aceste taxe sînt sume plătite de cetăţeni pentru a
subveni la sarcinele publice, deci impozite.
Prin urmare aserţiunea „Românului” că „partita” n-a impus dări nouă
e falsă, căci ajunge un singur exemplu în contrariu spre a o răsturna.
Împrumuturi directe, făţişe, prin anume convenţie cu persoana Y sau
X n-au făcut; precum n-au impus nici dări directe nouă. Dar împrumuturi
deghizate şi dări indirecte destule.  [...].
Asemenea, în anul 1880 se vor afecta 6.862.432 bilete ipotecare
pentru acoperirea deficitului, deci iarăşi o cheltuială reală care nu
corespunde cu nici un venit real al statului.
Şi, cu toate acestea, „Românul” pretinde necontenit că bugetele se
acopăr fără deficite şi fără împrumuturi.
Deturnarea biletelor ipotecare de la adevăratul lor scop: plata
datoriei flotante, şi întrebuinţarea lor pentru plata de dobînzi la datorii
oculte şi pentru cheltuieli ordinare ale bugetului poate avea drept rezultat
un adevărat dezastru financiar.
Datele noastre sînt luate după însuşi raportul d-lui E. Costinescu,
raportor al comisiei Camerei şi redactor al „Românului”, deci, întru cît
priveşte pe guvernamentali cel puţin, exactitatea cifrelor nu poate fi
contestată din parte-le. Iar mistificaţiunile acelui raport se impun la prima
vedere fără un studiu amănunţit. Cu toate acestea calculele noastre, făcute
după situaţiuni mai vechi, co[i]ncid în ce priveşte numerele rotunde cu
însuşi lucrările comisiei bugetare.
Nu sîntem în drept de-a retrimite „Românului” invectivele ce ni le-a
adresat în discuţia aceasta?
[TIMPUL, 29 martie 1880]
Tu poate că te mirai Nu s-a putut face nimic.
Ce loc ciudat o fi şi acesta
Fără perete proteguitor pentru piele. Şi eu văd
Acum când mâinile tale
Curând au adus-o şi pe mama ta Se prind cu putere
Scuturată de frisoane De degetul meu mic
De pe buzele ei învineţite Ce tainică lumină
Dispăruse şi graiul. Ai adus tu
Odată cu tine
Când te-a auzit ţipând În lume.
A deschis ochii
Fără să ştie ce s-a-ntâmplat. Învaţă-ne să trăim, Sara Emilia,
Învaţă-ne adevărul,
O femeie care-şi pierduse copilul Învaţă-ne cum să ne deschidem ochii
Plângea isteric Şi să ne minunăm
Când te-a văzut în cameră De înţelepciunea ta.
Mama ta pierduse până atunci doi
copii (traducere: Ion Miloş)
10121
 Însemnele şi semnificaţiile, în
„Poeţi după plac” - de Lucian Gruia
Un critic literar îmi spunea
odată că un poet, de altfel, nu
evoluează, îşi dovedeşte vocaţia, se
descoperă treptat şi, pe măsură ce îşi
formează o conştiinţă profesională, se
afirmă cu toată puterea talentului său.
Dacă aş fi fost mulţumit, cât de cât,
m-aş fi oprit, aici, de a mai citi cele
spuse de ceilalţi critici. Dar, cum
drumul dinspre poezie spre cititor
trece atât de aproape de suflarea
Creatorului, încât nu te mai întrebi ce
caută criticul - „îngerul acela nebun”
(după o sintagmă cioraniană), cu
Tudor Cicu flaşneta sufletului gata să-ţi destăinuie
fericirea acestor „trecători prin o altă
viaţă”, în vreme ce dialoghează cu
zeii, am continuat să citesc, în continuare, critică. Procedeul de a
„interveni” cu judecata lor cuviincioasă ori decizia pertinentă, în corecţia
înţelegerii unui poet sau prozator oarecare, îi conferă lectorului prilejul
de a transfera şi cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi
imaginaţie. O astfel de lectură mi-a prilejuit Lucian Gruia cu volumul
critic „Poeţi, după plac (începând cu Nichita)”, apărut la Editura Rafet
şi încununat cu premiul „Victor Frunză” la Festivalul Titel Constantinescu,
2013. Lucian Gruia e acel critic care nu crede în intervenţia pe text a
elementului raţional de cunoaştere în poezie dar, înclină să puncteze
imagistica poetică din versurile citate ca pe anumite simboluri cu funcţii
de gândire şi, orice sistematizare a lor, e menită să ducă la interpretări din
cele mai interesante. Astfel aflăm din interpretările criticului, că Nichita
Stănescu „construieşte, mai mult în joacă, <<lumi simultane>> şi
iluzorii”. „De altfel – întăreşte criticul - , imagini picturale găsim la tot
pasul în poezia lui Nichita, îndeosebi din registrul suprarealist”. Ca, mai
apoi, să ne vorbească despre „sfera în trei plane paralele cuprinzând:
numerele, cuvintele şi necuvintele”. Trecerea de la un microcosmos al
numerelor la universul uman „o fac tocmai cuvintele, care aprofundează
semnificaţia numerelor”, iar „tărâmul necuvintelor se instaurează în
golul neexprimat de cuvinte şi care este chiar cel al esenţelor. Necuvintele
nu pot fi numite”. Dacă n-ar fi redat, imediat, o strofă din poezia lui
Nichita: „Mai puţin decât a fi – EPICA MAGNA”, am fi dat din umeri a
„aşa o fi!”. Fericit alese, aceste versuri ne sugerează (dar şi au – nota
bene) cam tot ceea ce susţine Lucian Gruia despre Nichita: imagini
picturale deosebite, cuvintele, numerele (o arcă… două…), şi necuvintele
(„numele meu” –nenumitul -). Despre Cezar Ivănescu, criticul spune că
„este un solitar ca atitudine şi expresie” (putem să nu fim de acord?); că
„a imaginat o operă poetică monumentală – Muzeonul său liric”, iar „în
templu tronează „Moarteamănăstăreaţă” – întrucât – „Muzeonul se
identifică spiritual cu cetatea ideală <<La Baad>>”. Nu ne era străină
poezia lui Cezar Ivănescu cum nu credeam că „două lucruri sunt eterne
în universul poetului: Moartea şi Sufletul”. Dar, dacă aşa spune criticul?
Încercând să surprindă, în poezia celor asupra cărora se pronunţă,
specificul gândirii poetice şi natura filosofiei „aparte”, criticul apelează
la reperele sale referenţiale: gândirea indiană, de la imnurile vedice la
variantele yoga, teoria reîncarnării în doctrina Samkhia-Karika,
scepticismul cioranian, istoria religiilor a lui Mircea Eliade,
transmodernismul lui Theodor Codreanu ori „armonia lumii” din
filosofia lui Lao Zi. Astfel, evidenţiază (spre deosebire de doctrinele
indiene) aplecarea poetului Cezar Ivănescu asupra „trupului”, pe care „îl
cântă dureros şi nostalgic în doinele-i de adâncă frumuseţe şi crudă
gingăşie”. Chintesenţa doinei cezarivănesciene stă (spune criticul) în
„sufletul reţinut o clipă în corp <<ca un fruct lacom>> (care) se reîntoarce
în Moartea nemuritoare”. După ce recitim poezia „Doina” (p.15),
spunem : Q.E.D. Elementele poeziei cezarivănesciene (ca şi „Doina”
redată integral), sunt aceleaşi: sângele, trupul, şi sufletul comparat cu cel
al pomului ameninţat de secure şi cerşit cu „îngăduinţă” unui anumit
Timp care să mai amâne Moartea. Lucian Gruia e foarte atent cu
afirmaţiile sale când spune, că cele patru tare ale poeziei cezarivănesciene
sunt: originalitatea gândirii, a stilului, tehnica desăvârşită şi muzicalitatea
10122 www.oglindaliterara.ro
impecabilă a versurilor. La Grigore Vieru... poezia „începe dincolo de
cuvinte” (!) şi că, „trei simboluri majore domină lirica lui”. Adică: patria,
mama şi limba română. Nu ne dumirim de ce „tăcerea viereană” este
complementară celei brâncuşiene! E cale lungă de la aşa zisa „tăcere” (că
unora le dau lacrimile ascultându-i vresurile lui Grigore Vieru şi, (da!) -
tăcerea „pasărei măiastre” din fiecare lucrare brâncuşiană. Despre Ion
Stratan aflăm că „se considera un expresionist devreme” şi că, în urma
lui a rămas „Casa părăsită”. Radu Săplăcan „reprezintă pentru oricine o
provocare”. Nu ştiam (despre poet) că ar fi fost un orator colosal „un fel
de Petre Ţuţea postmodernist”. Gabriel Stănescu îi pare „o picătură de
mercur (cu greutate, care va să zică) care experimentează continuu fără
a se putea linişti vreodată”. (Dar, vorba între noi, poate cineva să-i
liniştească pe poeţi?). Daniel Corbu „scrie o poezie sapienţială în versuri
atât de ample, încât nu mai încap între coperţile cărţii şi se răspândesc în
încăpere”. Interesantă viziune! Situată între postmodernism şi
neomodernism (spune criticul), în peisajul poeziei actuale „el însuşi
apare monadic, umplut (sic!) cu seninătate mioritică, gravitate detaşată
şi, mai ales, cu întrebări fără răspuns”. Urmează la rând, George
Vulturescu şi Gellu Dorian, doi poeţi asupra cărăra m-am aplecat şi eu,
în parodiile mele. George Vulturescu „scrie exaltat, pătimaş, disperat”.
Iar „imaginile (din poeme) au o cruzime specifică, expresionistă, onirică,
suprarealistă”. Eu îl percepusem ca pe un poet, hieratic, subtil-ironic,
concis în exprimare, un retoric distins. Poate mă înşelam?! Gellu Dorian
„absoarbe cotidianul prin toţi porii şi apoi restituie, prin emanaţiile
propriului spirit, fiinţele dorite/visate/invocate”. Să-l fi influenţat, în
judecată, teoria lui Mircea Eliade privind „drumul spre centru”? Că,
pornind de aici, criticul afirmă cu tărie că „întreaga poezie a lui Gellu
Dorian reprezintă o călătorie absurdă, o căutare zadarnică a unui centru
care nu se găseşte nicăieri”. Mie mi s-a părut un poet îndrăgostit de
poezia „vastei stepe ruseşti” a lui Esenin şi, ca apostol al confesiunii,
după elegiile lui Rilke. Dar, de ce n-am fi de acord şi cu Lucian Gruia?
Păi, iată, suntem! Urmează a fi luaţi în „vizorul” criticului, poeţii:
Cassian Maria Spiridon „teoretician al poieticii”, un apropiat de „tipul
cioranian de locuire să-i zicem inautentică”, Nichita Danilov „un rafinat
dezgustător al teoriilor orientale şi esoterice pe care le introduce cu umor
delicat în cotidian”. Poezia lui Horia Gârbea „se încadrează
posmodernismului” - (constructivismul lui Gârbea –spune criticul –
„ţine de elaborarea arhitectonică a poemelor ample, alegorice”). Una
peste alta, H.G. este şi „realist în detalii şi idealist în concepte”. Pe Horia
Bădescu îl vede „glosând uneori pe spaimele lui Radu Stanca”, iar pe
Florin Dochia, devenit „captivul operei-monadă”. Criticul se apleacă şi
asupra poeţilor: Ion Pop, Simona Grazia Dima, Mircea Bârsilă, Mircea
Petean, Ion Cristofor, Victoria Milescu, Eugen Evu, Ion Evu, Mihai
Pascaru, Theodor Damian. În scurte eseuri despre poezia acestora,
judecata lui Lucian Gruia dă scisului său nota metafizică sau reflexia
onirică a ideii. Pretutindeni însă, e însoţit de crezul său: poeţii îmbogăţesc
universul prin lumile imaginare create. Şi, îşi încheie cartea „Poeţi, după
plac”, cu mai cunoscutul (nouă, buzoienilor) poet: Constantin Marafet.
Poetul buzoian îi apare ca „un baladist mitopoetizant, modern, un
trubadur”. Apoi, ca şi Mircea Micu, Tudor Cicu etc..., îi remarcă poetului
„jocul savant al rimelor, aliteraţiilor, asocierea cuvintelor rezonante
ciudat”, cât şi faptul că poeziei îi „conferă muzicalitate” uneori „în
descendenţă barbiană”. În plus, îi remarcă poetului actul justiţiar, de
„contestatat” şi cheia „transmodernistă”: „mă duce cu gândul la etapele
lirice arse /parcurse de poet în volumele sale, de la trubadurul medieval
la bardul modern, de la postmodernul pârât la transmodernistul
cercetător”. Vedeţi, n-am suflat (pe parcursul acestui eseu) mai nimic
despre Heidegger – cel amintit de critic, într-o scurtă prezentare – pe
coperta a IV-a. Fiindcă „în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei” din
care a răsărit fiecare poet comentat de Lucian Gruia, nu imaginile
convertite în idei îl legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia
de a prezenta oikumenicos (în sens de universal) spiritul, fiinţa celui
analizat. Ceea ce-i apropie, aproape pe toţi, în accepţiunea criticului este:
atmosfera, misterul căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina
rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.
 Metacritica lui Nicolae Manolescu
Eseu de Ion Popescu-Brădiceni
1. Execuţii: la pian sau pe eşafod?
Am citit, şi răscitit, şi metacitit, şi
transcitit, ierta-ţi fie ironia marsupială „Istoria
critică...” a domnului Nicolae Manolescu în
căutarea dimensiunii metacritice.[1]
Un dicţionar ne trimite explicit la două
înţelesuri al termenului de metacritic: 1. „care
urmează perioadei critice a unei boli” (sic!);
2. „critică a criticii”. Prima accepţiune am
împrumutat-o de la francezi (métacritique);
cea de-a doua ne-a parvenit de la germani
(Metakritik). Prefixul meta- înseamnă fie
„dincolo de”, „după” (spaţial şi temporal) fie
„modificare”, „transpoziţie”, „transfer”; dar
în chimie înseamnă „polimer”, în fizică şi
matematică „asemănător cu baza”; grecescul
meta- se traduce prin „cu”, „după, lângă”.
Metaarta este, la rându-i, discursul
artei despre artă; aici lucrurile se complică
oarecum căci discursul e de fapt metadiscurs
iar metadiscursul trebuie receptat ca realizare
concretă a metalimbajului care şi el este, vai, o
meta-limbă.
Nu mai continuu cu aceste hermeneuteme,
de uz curent, şi intru ex abrupto în problematica
acestui articol – precizez – aplicat şi necesar prin
ambiţioasa-i opţiune de a face lumină în atât de
„disperatul” caz „Manolescu”.
Dar e, realmente, un caz? Aceasta este
întrebarea! Omul a încercat şi el ceva, ce s-avem
cu Dânsul?! Că i-a ieşit sau nu – asta e o altă
treabă (importantă la ordinea zilei?; da şi nu
prea). Disperarea de-a fi ratat rămâne!
xxx
Primul înţeles pe care îl dau metacriticii
lui Nicolae Manolescu provine din străvechiul
„meta-” grecesc. I se întâmplă mereu criticului
fenomenul de transferenţialitate. Mai mereu,
comentariul se transformă în nevinovată (?)
metapovestire, fermecătoare, instructivă.
Psihanalitic, această violare a intimităţii vreunui
poet sau prozator, dramaturg sau eseist, această
temă care transcende istoricul şi criticul trădează
nostalgia literarurului autentic (a se citi: propriu-
zis).
„Boala” manolesciană este tocmai suita
de excese transferenţiale, dar e una benefică, nu
paranoică, ci metanoică; această excesivitate,
transmodernă, în definitiv, îl salvează. Deşi nu
s-a autoprogramat la literaturitate, a căzut în ea,
s-a fost lăsat ispitit de ea ca de o „dulce poruncă”
divino-umană.
Astfel că „istoria sa critică...”, dar şi
„Temele”, conţin o galerie a „sufletelor moarte”
şi reînviate de pana sa inteligentă, ironică atunci
când e cazul şi perseverent meta-narativă mai tot
timpul.
Intertextualitatea se metamorfozează
în interreferenţialitate, iar Nicolae Manolescu
va călca pe urmele lui Paul Ricoeur din „La
métaphore vive”.[2] Modelul ştiinţific se topeşte
precum ceara la metodologia focului interior
în discurs preponderent literar şi – de ce nu?
– metaliterar. Contează prin urmare nu atât
referentul cât fabula continuă, alegoria lărgită la
nivelul global al textului. Corelativ, opera poetică
luată ca un tot proiectează o lume şi o metalume.
Tot aşa cum sensul aparent al unui text
alegoric se estompează pentru a trimite la o
semnificaţie secundă, la fel referentul prim,
caracteristic pentru limbajul descriptiv, uzual,
este anulat în textul literar spre a face vizibil
un referent secund care asemenea modelului
ştiinţific are capacitatea de a redescrie realitatea.
Astfel imaginea realităţii obţinută prin
acest transfer de limbaj, constituie ceea ce s-ar
putea numi referent atât pentru modelul ştiinţific
cât şi pentru reţeaua metaforico-metonimică
a operei literare şi metaliterare, critice şi
metacritice.
xxx
Am încercat să descâlcesc chestiunea celor
două mâini. Nicolae Manolescu, ca şi înaintaşu-i
ilustru George Călinescu, creează puncte de
vedere din care să iasă structuri şi metastructuri
acceptabile.[3]
Cum adică... „acceptabile”? Calificativul
e pe invers, pe negativ, şi împăienjenit într-un
soi de nesiguranţă epistemologică, şi aceasta
din pricina tensiunii dintre istoric şi estetic (sic!)
ori din cauza... orgoliului neînfrânat al istoriei,
căreia failibilă (flexibilă) critica îi opune selecţia,
uneori drastică, nedreaptă ori chiar totalmente în
eroare dacă nu, vai, „profund” ofensatoare, căci
în capul lui N.M. pe harta României literare sunt
pete albe: Gorjul de pildă; şi acest aspect n-am
cum naiba să i-l trec cu vederea; nu de alta, dar
nu-mi stă în obicei.
În trecere, să aruncăm o privire asupra
prefeţei, postfeţei şi epilogului „Istoriei
critice...”. [4]
În cele trei pseudostudii (n-au aparat...
critic, ce să fac?!) N.M. se pierde în nimicuri
diacronice ori sincronice, în amendări ale
protocronismului, luări la mişto ale literaturii
„vechi” (în slavonă, greacă şi latină) şi ale celor
care s-au ocupat de ea etc.
Interdisciplinaritatea reprezintă un
progres, dar N.M. rămâne cu nostalgia
esteticului. Uluitoare autodeterminare,
incredibilă, aiuritoare. Păi, esteticul nu ţine de
trista moştenire a regimului popularo-socialisto-
comunist dintre anii 1945-1990?
Asemenea „cercuri vicioase” devin
exasperante, caragialeşti şi tot escamontându-
le ajungi să-ţi iei câmpii. Nicolae Manolescu
nu şi-i ia şi rezistă dârz, pe poziţie, graţie...
hermeneuticii şi, de acum înainte, îmi place de
Domnia-Sa. Cam ca-n vremurile bune, când
ne conversam ceasuri întregi, la aceeaşi masă
politizată de Dânsul (era preşedintele P.A.C.), cu
Doru Strâmbulescu, Ion Pecie, Ştefan Augustin
Doinaş, Ştefan Radoff, Gheorghe Gorun ş.a.
Istoricul literar redevine cititor, iar cititorul
îl poartă în sine. Opera literară e mai degrabă o
partitură care îţi oferă posibilitatea mai multor
execuţii (la pian? sau pe eşafod?). Prin urmare,
problema e delicată rău: trebuie să cunoşti toate
tipurile de execuţii din diferite epoci.
Cantonat în H.R. Jauss, didactic peste
poate, Nicolae Manolescu se leapădă repede
de acesta şi reflectează pe bună-dreptate: opera
nouă se opune celei de consum prin distanţa faţă
de orizontul de aşteptare, dar nu e deloc sigur că,
în acest caz, măsurăm cu adevărat o valoare şi nu
doar un succes momentan. Nu cumva există, în
fiecare epocă, mai multe orizonturi de aşteptare?
Sigur că există şi în acest caz monumentalitatea
şi grandoarea operei lui M. Cărtărescu se
relativizează, ca orice lucru în postmodernism.
Ba şi a lui M. Eminescu, şi a lui Nichita Stănescu,
şi a...
Note bibliografice:
1. Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură; ed. Paralela 45, Piteşti
2008.
2. Paul Ricoeur: Metafora vie; trad. de Irina Mavrodin; ed. Univers, Bucureşti, 1984.
3. Vezi George Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent; edit. şi prefaţă de Al. Piru;
ed. Minerva, Bucureşti, 1985.
4. Nicolae Manolescu, Op. cit.
5. Serge Doubrovsky: De ce noua critică? Critică şi obiectivitate; trad. de Dolores Toma; stud. introd. de
Romul Munteanu; ed. Univers, Bucureşti, 1977.
6. Idem, ibidem, pag. 282.
www.oglindaliterara.ro
Stop umorilor scandalizatoare!
2. Relaţia criticii cu literatura
Dimensiunea metacritică urmează celei
critice. Atunci ce este critica? Serge Doubrovsky
mă lămureşte că „o critică demnă de numele
ei începe prin a fi o autocritică”. Pe plan
epistemologic, critica determină un tip particular
de praxis şi nu de cunoaştere, fiind existenţială.
Iar singurul temei posibil al parmanenţei artei
„este transistoricitatea structurilor existenţiale”.
„Pe scurt, tot ce putem cere şi trebuie să cerem
unei critici adevărate este să fie o semantică
filosofică”. Destinul conjugat al criticii şi
filosofiei nu poate fi escamontat. Critica literară
şi filosofia fac parte, implicit sau explicit, din
ideologia produsă de fiecare epocă; a nu avea
ideologie este şi asta o formă de ideologie:
pozitivismul. O reflecţie aprofundată asupra
literaturii este sau de ordin filozofic, sau nu are
nici o valoare.[5]
Dar metacriticul începe să se afirme de când
eul natural a cedat locul eului cultural, dar s-a şi
metamorfozat în eu metacultural. Angajându-se
în scrierea... scriitorului, criticul comite inerent
o metascriere. Aşadar, o critică autentică este o
ramură particulară a literaturii, care are literatura
drept subiect. În mod foarte exact, criticul este
un (meta)scriitor. Scrierea sa secundă nu poate
fi denunţată ca gen literar minor ori ca literatură
parazită. Dimpotrivă relaţia criticii cu literatura
nu este din exterior (în numele canoanelor
estetice, de pildă) ci una internă. „Dacă există
alteritate, aceasta este de tipul alter-ego-ului:
angajării totale a scriitorului în încercarea lui de
a se mântui prin limbaj îi corespunde angajarea
totală a criticului într-o încercare similară... Ca
orice scriitor, criticul trebuie să-şi creeze mai întâi
propriul său limbaj, într-un raport de înţelegere
direct şi intim cu opera-mamă, dar guvernat de
legi interne”.[6] La ora actuală, critica trebuie să
integreze în discursul său vocabulele reflecţiei
(adică pe acelea ale filozofiei contemporane şi
ale diverselor ştiinţe umane).
Prin urmare, îmi continuu pledoaria
pro domo, limbajul critic nu poate fi nici unul
obişnuit, nici literar propriu-zis, nici filozofic
şi nici pur ştiinţific; ireductibil din principiu la
toate aceste diverse limbaje, el trebuie totuşi să
inventeze o sinteză a lor. Din această cauză –
conchide acelaşi Serge Doubrovsky – limbajul
critic este un limbaj bastard, baroc, straniu,
arătându-şi, în transutilitate, propria frumuseţe.
Nicolae Manolescu aspiră şi dânsul, la
o gândire dialectică. Ambiţionează ca analiza
imanentă a sensului să ajungă deci la un sens
imanent al analizei. Visează (e un reveur
incurabil) ca opera sa critică şi metacritică să
fie pentru cititor o formă de înţelegere de sine,
după cum opera literară era o imagine a propriei
sale condiţii. Prin comentariul pe care criticul
îl face operei au(c)toriale, cititorul ar trebui să
descopere o înţelegere a omului înţeleasă de o
altă înţelegere, care se va prezenta pentru el ca
inteligibilitate pe care epoca lui o dă trecutului şi
prezentului omului.
(continuare în nr. viitor)
10123
 ION BARBU:
Categorii abisale matematice
(urmare din numărul anterior)
Poezia Barbiliană poartă - în structura ei - călătoriile în spirit
matematic sublimal ale poetului.
Spirit acumulat în fântânile sinelui individual din extazul unei
vieţi sentimentale, ştiinţifice, istorice, matematice, care îl urmăreşte pe
iubitorul de raţiuni pure la fiecare, în fiecare, aventură în cuvânt.
Profundul pelerinaj în „Academia timpului”, vieţuirii lui,
într-o Europă răvăşită de războaie naţionaliste, şovine, într-o ţară
călcată în picioare din iraţiune, din instinct mamiferic statal, poetul îşi
ascetizează mânia pe evidenţe, pe spontaneitate, pe judecăţi infantile,
gregare, apelând la raţiune pură, invocând raţiunea salvatoare, în
amvoanele lirei zdrobită de propria-i dezrobire, poezia clasică. Poezia
dulce- negrăitoare de adevăr. Poezia echilibrului static al epitetului
încruntat teatral, mimat conjunctural, în oraţii şi retorici lacrimogene.
Nimic nu este mai neconvingător în poezie, ca respiraţia cardiacă
a Cuvântului Spontan, a Necuvântului- hazard.
Barbu, Ion Dan Barbilian, face ordine atât în „respiraţia
altora” cât şi în „inspiraţia lor” de a frumos rosti în rime despre nimic,
de a fi fost victimă de-o clipă ale „frumos-ondulării vorbei în dinţi, pe
limbă, în timpanele surde ale literaturii de bulevard, de promenadă,
de eternă sus-pi-ciune exegetică. Şi nu i-a fost uşor. Şi nu-i uşor,
trecând prin trei vârste de gândire matematică, să dovedeşti altora că
numai copilăria – de exemplu, este raţiune infinitezimală, că numai
adolescenţa – un alt exemplu, este o algebră abstractă, că viaţa
însăşi este o ecuaţie transcendentă cu soluţii în altă lume. Suma lor,
suma acestor vârste, este de tip integral, limită a însumărilor finite,
cuadratură a neantului fiinţei scufundate în neant.
Era nevoie de o astfel de întâmplare în literatura românească,
plină de „semănături” şi „asemănări” estetice, de - până la urmă
– credinţă excesivă în melancolie existenţială, nu în agonie, delir,
salt, metafizic din existenţă, prin efluviile sublimale, protuberante,
ale abisului raţiunilor apriorice, ale ideilor, etnii – matematice
transtemporale „Întâmplarea răsăritului” este determinată de
„împrejurări” crepusculare, de „conjectura” timpului oprit să vadă
lumea cu ochi spălaţi de întuneric, dilataţi pe întuneric.
Bursa din Germania îi înlesneşte cercetări matematice în
domeniul „Teoriei numerelor” al cărui maestru era Landau, prieten cu
Ţiţeica.
„Teorie a numărului”, care se va găsi în poezia Barbiliană,
discret, în număr, în numărare, în numărabilitate, ca aspiraţie la
continuu, ca relaţie inductivă dintre un infinit mai mare și unul mai
mic fiind numărul numerelor naturale decât alef-zero - infinitul numit
şi puterea continuului fracţiilor pozitive subunitare. Toată viaţa de
student bursier îl apropie de geometria axiomatică a lui Hilbert, şi ea
prezentă (vom vedea unde!) în „poematică – problematică barbiliană”.
Geometria axiomatică îl ademeneşte pe poet în noi atitudini faţă
de fundamentarea ideii ca noţiune, în mulţimi de idei structurate
ca elemente fundamentale ale geometriei spiritului, ale geometriei
abstractului discret. Incidenţa, (grupul de axiome) văzută de Hilbert
ca relaţie între puncte (pe dreaptă şi în plan) este fascinantă prin
logica, prin determinismul interior şi exterior logic al edificării formei
spaţiului real, cel în care poţi exista fără măsură, fără noţiunea de
„distanţă”, cum n-ai fi putut exista în spaţiul Euclidian, în care echerul
şi compasul ţin loc de metru etalon.
Iată: I1: Există pe o dreaptă cel puţin două puncte distincte I2:
prin două puncte distincte trece cel puţin o dreaptă, etc.
Fără asemănare în frumuseţe, în interpretare, în cum poate fi
„străbătut” planul, este Axioma lui Push care, mai aproape de formă
literară este: „Dacă o dreaptă intră într-un triunghi printr-o latură, atunci
ea (trebuie) să iasă din triunghi printr-una din celelalte două”
Evident, ar fi putut să nu iasă din triunghi. Ori să fi ieşit dedublată,
prin două „locuri” diferite. Iată cum fantasma iraţionalului pluteşte - în
matematică – asupra realului. Cum abstractul este aură a concretului
raţionalizat, supus raţiunii.
Barbu avea să cunoască aceste punţi de salt în poezie, într-o nouă
poezie, desprinzându-se de cantonare în garnizoana rigorii inflexibile
10124 www.oglindaliterara.ro
(amatematice) tocmai prin
trădarea conţinutului ei încruntat,
în favoarea paradigmelor ei,
paradigmelor interpretării lumii
prin ea.
Pe străfulgerul matematicii,
cunoştinţelor matema- tice, poţi
concepe, deci, un nou Neant,
mai multe
Neanturi, pentru o fiinţă
unică ori invers, mai multe fiinţe
în dispută pentru un singur,
insuficient, Neant. Aşa îşi începe
viaţa de poet matematicianul Ion
Barbu. Voi încerca să îl „prind” Ioan Toderiţă
în această „postură” de „rob”
al sublimalului conştiinţei lui
ştiinţifice.
Relaţiile dintre genuri proxime, dintre noţiuni primare ori noţiuni
„capabile” de diferenţiere specifică,
„se petrec” în timp, într-un timp veşnic la pândă în mişcare.
În poezia „Elan”, noţiunile primare (care nu au gen proxim)
îndoire, unduire sfârşesc versurile 1 şi 4 din întâiul catren: „Sunt
numai o verigă din marea îndoire
/…./ Fragilă unitatea mi-e pieritoare; dar / Un roi de
existenţe din moartea mea răsar / Şi-adevăratul nume, ce port, e:
unduire /”. Îndoire, unduire, întindere, foc, apă, sunt stări şi elemente
primare, idei – noţiuni primare, izvorâte din fenomenal. Acestea adună
„diferenţierea” unor noţiuni – posesoare de gen proxim şi diferenţă
specifică: „Fragilă unitatea – unitatea fragilă, existenţa din moarte,
adevăratul nume (gen proxim) ce port (diferenţă specifică).
În poezia „Lava” , fiecare viers este strict ordonat morfologic:
subiect, predicat, complement metaforic, (cu sublimal noţiunea –
idee proximă, diferenţiată specific) circumstanţial şi metaforic: „Te-
năbuşeai în pâcla încinsei atmosfere (noţ. prim.) O! tu, noian de lavă
(gen proxim diferenţiat) ce aveai să fii pământul (trop metaforic).
Făptură (S) nu sunase (P) din trimbiţi de cratere (trop met.) Nu
fulgerase (S-P), în noaptea ta, cuvântul…”(noţ. prim.)
După cum vedeţi şi în acest catren, versurile 1, 4 sfârşesc cu
noţiunile primare: atmosferă, cuvântul, însă, ponderal, în versul
2, tropul–metaforic „ce-avea să fii pământul”, se încheie cu
„pământul”, cu un nou element primar.
Ritmul, prozodia acestor poezii, ridicate în cugetul
nostru neiubitor de sublimal ştiinţific, doritor de dulce şi caldă iluzie
necugetătoare, mai mult ori mai puţin vizibilă, sunt translaţii induse
de lecturi (în original) ale poeziei franceze, trans-inducţie, din nou, de
tip abisal.
Iată un catren din Panteism:
Vom coborî spre calda, impudica Cybelă Pe care flori de fildeş
ori umed putregai Îşi înfrăţesc de-a valma teluricul lor trai
Şi-i vom cuprinde coapsa, fecundă, de femelă.
Catren scris în 14,13,13,14 silabe.
Iată un catren din Angoasă de Stéphane Mallarmé:
Cer patului tău somnul cel fără vise-n trâmbe
Plutind, a remuşcare, sub mătăsosu-i cort
Pe care-l dormi răpusă de jurăminte strâmbe
Tu ce cunoşti Neantul, mai bine ca un mort
Catren scris în 14,13,14,14 silabe
Detalii desenate prin circumstanţialele – la Barbu – de loc, de
dublu loc + dublă circumstanţă directă: „Vom coborî spre calda Cybelă/
pe care flori de fildeş ori umed mucegai…”, iar la Mallarmé, de dublă
modală-cauzală: „plutind, a remuşcare sub mătăsosu-i cort/ pe care-l
dormi răpusă de jurăminte strâmbe”.
 Ion P.Tatomirescu FLORINA DINU Aurel ConTu
URZICAREA DE Gând 1 Consolare
SINE CU COADA  
ACROSTIH Înainte de toate  umbra mea dispăruse, vai, deodată
A fost cuvântul, ( se dizintegrase nevăzută ca un atom )
Şi ca literă de lege degeaba strigasem şi bătusem din poartă
Autoepigramă Îşi zic: TE IUBESC! în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
Demult, mi s-a Gând 2 umblând fără om
încredinţat o ramă –  
şi-am atârnat-o printre Visul – nota mea de plată bătrânii spuneau că umbrele-şi însoţeau
stele, jos-de-sus, după fiecare zi trupurile în peregrinările lor
crezând că printr-o grea. ( încoresetate de-o voinţă supremă)
„bună“ epigramă dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
Gând 3 şi-atunci, mă întreb, cum dracu’ să ies
în ramă eu ajung... Dar văd că nu-s –
din această dilemă?
că-n ea e altul, cel mai pre(a)-supus...! Viaţa – mersul pe bicicletă  
mereu în faţă simplu, fără să priveşti înapoi
Autodialectică dar niciodată ( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă)
în spate. dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
Râu dulce n-ai fi-n mare, amândoi
că-mbraci solzii de sare; Ploaia de ce n-am încăpea acum… într-o umbră?
sirenele te-ntrec –  
Mărgele mari şi mici E=mc²
eşti parte din întreg, pe faţa ta, curg lin.  
întregul tău e-n parte – Inima mă întreabă  Nu zic că ştiu pentru cine
dac-râu-pârâul sănătos, dacă le putem da uitării. bat clopotele
fiu fluviului frumos, Te privesc, mâine
de mare stai departe...! îşi zâmbesc, asta ţine de teoria
iar vocea interioară relativităţii restrânse
Autoparodie cu Ciber-Pegas mă îndeamnă cum ar zice Eistein
să-ţi sărut dar ieri m-am întâlnit
obrazul brăzdat cu un schelet
Am cal supersonic, de rasă, de ploaia ochilor. jovial
face sărituri peste casă, peste munţi, peste Dar dragostea mea, care se agăţase de-o vrabie
naţii, e inundată nici nu ştii, omule,
peste rifturi, peste baobabi-constelaţii...! de ploaia aceasta. îmi zice,
Calul meu are părul alb, ochii roşii, cât de bine mă simt
copitele lui emană raze infraroşii, Sunt milionar în afara cărnii
merge pe orizontală, pe verticală,
peste Pacific face doar o escală...! Sunt milionar de gânduri,
Nu bea, nu mănâncă, e paşnic, vise şi idei.
Bogat… şi n-am făcut avere, VICTOR STEROM
am, cum se zice, „cal straşnic...!“ cu ce strâng, de când mă ştiu.
Poeţii cu cai vă pot spune mai mult – Pe geana visului dintâi, Oglinzi de timp
de-aceea-s dispus să-i ascult: am pus lumina zâmbetului meu,
„Calu-mi cu aripile flintelor fericirea şi tristeţea, uneori eram
galopează pe zidul cuvintelor – mângâierea şi durerea, mai singur decât
amprentele copitelor pe consoane de fân, lacrima şi alinarea, singurătatea însăşi;
chiar după taifun, aprinse rămân...“; „Eu ziua de ieri şi pe cea de mâine.
n-am Ducipal – Viaţa mea-i cu bune şi rele, alteori eram
dar avere, pe lume, mai mare nu-i copacul din inima pădurii.
ar fi fost prea banal...!“; „Am Ciber-Pegas decât sclipirea gândului.
– un cal
supersonic – sfânt cal...!“ locul amurgului
îl statornicisem

Lilia VASILE
lângă o salcie.
Acrostih abia atunci chemam înapoi
întâmplările
...ca epigramă dedicată „secretei“ Ana ...Ploaia! şi le făceam oglinzi de timp.
a lui Manole, genialul constructor
de faguri-mânăstiri din Dacia. de la această distanţă
Azi am trimis vântul … să
rup în dinţi
Atomii, în stupine, te imbrățișeze, toate amenzile lumii…
N-au frică de albine – să-ti fure fiecare zâmbet,
Au do(a)r de „concubine“... să te urmeze. Rana tuturor
Văntul m-a ascultat
CALIGRAFII PE FRUNZELE ALBELOR mereu acest întuneric,
Şi azi, în plus … mi-a această memorie
URZICI DE SUB ASPERSOARE
săpată
POLITICE adus şi parfumul tău. în umbra unei greşeli
DINTRE VERZE DE PARIS După, a venit şi ploaia geloasă pe vânt, întreabă:
Şi mi-a spus că ar putea şi ea
De pe capul statuii lui Lenin Să te mângâie cu picăturile ei … cine este cel care a fugit
ce oricum cad şi se pierd în pământ. cu taina pe umeri,
Corbului de luni, 7 aprilie 1980, ce Aşa că, fiecare picătură de ploaie ce te cu enigma în suflet,
s-aşază şi face un istoric iaurt-găinaţ pe cu misterul vraişte,
atinge,
chelia de bronz a statuii lui Lenin (22 IV cu rana tuturor
E o lacrima de-a mea, care pe obrazul tău bătută
1870 – 21 I 1924), de la Casa Scânteii*.
se stinge… în cuie de opt…

www.oglindaliterara.ro 10125
 Lectia
, despre omenie
Dedicat celor doi mari dispăruţi
din viaţa sa, soţului şi fiicei, ultimul
roman al doamnei Ileana Vulpescu
pune faţă în faţă două realităţi ale
existenţei umane: normalitatea, aşa
cum o percepem noi, şi nebunia, sau
mai exact anormalitatea. Cele două
realităţi sunt abordate şi analizate atât
la nivel individual, cât mai ales la nivel
social. Concluzia – amară, de altfel – se
reflectă în titlul romanului Noi, doamnă
doctor, cînd o să murim?, interogaţie
ce sugerează nevoia de linişte,
de împăcare, de trecere într-o altă
dimensiune unde nedreptatea, durerea,
boala, nefericirea, lipsa de empatie nu-
Cristina Bîndiu şi au locul.
Firul narativ, sinuos, urmăreşte
destinele a două doctoriţe, Antonina
Miulescu şi Mioara Văleanu, ale căror drumuri prin viaţă se intersectează cu
prilejul repartiţiei la un spital de psihiatrie, departe de Bucureşti. Structurile
lor interioare îşi găsesc numitorul comun în încercarea de a micşora
suferinţa bolnavilor cu orice preţ, în atitudinea faţă de viaţă şi familie, faţă
de oameni, ceea ce va pune bazele unei prietenii pe viaţă. Nu este singurul
caz, de altfel, în romanele doamnei Vulpescu, când personajele principale,
de o calitate umană deosebită, au şansa de a lega prietenii pe care timpul
şi societatea nu reuşesc să le distrugă. Pare să fie răsplata pe care viaţa le-o
oferă pentru curajul cu care înfruntă amărăciunea, nedreptatea, lipsa de
împlinire pe plan personal.
Instanţele narative alternează, astfel că acelaşi eveniment, sau acelaşi
personaj este prezentat din perspective diferite, imaginea devenind mai
completă, dar şi mai complexă din punct de vedere al sugestiilor.
Una din realităţile prezentate în roman este spitalul de psihiatrie de la
„Cuca-Măcăii” – după cum se autoironizează Antonina când este întrebată
unde lucrează. Găsit într-o reală paragină de cele două doctoriţe, este adus
la stadiul de locuibil în aşa fel încât cei care-l populează să-şi poată păstra
o urmă de demnitate umană. Pentru a reuşi acest lucru, Antonina Miulescu
trebuie mai întâi să schimbe mentalităţi, deoarece atât cei care lucrează
la spital, cât şi cei de la centru pe care doctoriţa îi bombardează efectiv cu
cereri de materiale au faţă de pacienţii de la psihiatrie o atitudine departe
de cea normală, considerând că, odată declaraţi irecuperabili, nu mai
aveau dreptul la o viaţă decentă. Zbătându–se să le asigure condiţii de viaţă
umane, doctoriţa demonstrează, odată în plus, că omenia nu a dispărut încă
CRONICA LUNII APRILIE
SUB TUTELA CREŞTINĂTĂŢII
Mariana Vicky Vârtosu
Prin tradiţie, luna aprilie este cel mai adesea reprezentanta celei mai
mari sărbători creştineşti: Paştele/Învierea Domnului. Nu, nu voi continua
pe această temă, este doar un mod de a spune că, aprilie ne-a prilejuit
lansarea cărţii scriitorului Ioan Dumitru Denciu ,,Creştinătate ,, - carte în
subiect cu marea sărbătoare a creştinătăţii. Cartea a văzut lumina tiparului
la finele anului 2013 la Editura Editgraph/Buzău. De fapt, prezentarea a
fost făcută în cadrul unui eveniment special, ,,Săptămâna, Şcoala altfel,,-
organizat de prof. şi poetul Petrache Plopeanu, care şi-a propus să
prezinte elevilor râmniceni o parte dintre scriitorii vrânceni(vecini şi
prieteni). Astfel, alături de Gheorghe Andrei Neagu, Ştefania Oproescu,
Nina Elena Plopeanu, Elena Stroe-Otavă, Petre Abeaboeru, Mariana
Vicky Vârtosu, Mioara Bahna(una dintre gazde) a fost şi scriitorul Ioan
Dumitru Denciu şi cartea sa, Creştinătate - vedetele zilei. Spun acest lucru
deoarece în după-amiza aceleeaşi zile scriitorul Ioan Dumitru Denciu,
cunoscut în lumea literelor cu pseudonimul de lord Denciu, a fost sărbătorit
şi la Focşani, în sala de lectură a Bibliotecii jud.Duiliu Zamfirescu, unde
s-a lansat ,,Creştinătate,,.Despre carte şi autor au vorbit scriitorii Gheorghe
Andrei Neagu (un discurs scris,recent publicat în revista Oglinda literară)
scriitorul şi biblitecarul Gabriel Funica, (fost alev al autorului aniversat),
Ştefania Oproescu şi, alţi câţiva vorbitori(care, au vorbit despre carte. Luna
aprilie şi constantul Sf.Gheorghe(23 ale lunii) - patronul bibliotecarilor a
prilejuit un alt eveniment: sărbătorirea zilei internaţionale a bibliotecarilor,
prilej cu care Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu, prin reprezentantul
ei, dr.Teodora Fântânaru (şi al purtătorului de cuvânt, Cristina Olaru) şi-a
propus reluarea mai vechiului proiect, acela de a-şi sărbători scriitorii(şi
colaboratorii) născuţi în fiecare lună din an. În aprilie, fiind şi în nume
10126 www.oglindaliterara.ro
de pe pământ.
În acelaşi context, cazurile pe care le găseşte descrise soţul Antoninei
într-un carneţel rătăcit printre lucrurile lui după divorţ, pun sub semnul
întrebării concepţia obişnuită despre normal şi anormal şi aduc sub lupă
atitudini faţă de viaţă, faţă de oameni, faţă de istorie. Merită amintit cazul
Smarandei Vlădeanu, doctor biochimist, care vorbeşte cu extratereştrii,
fiind însă în afara perioadelor de transă o persoană echilibrată, inteligentă
şi muncitoare. La fel, cel al scriitorului S.M. a cărui viaţă interioară are de
suferit atunci când descoperă că propriul copil, pe care-l iubea ca pe ochii
din cap, nu e de fapt al lui. Nu în ultimul rând, cazul femeii de 42 de ani
ucisă în bătaie de soţul ei care, salvată de doctori în urma unei încercări de
a-şi curma zilele, se roagă cu disperare de doctoriţă: Doamna, domnişoara
doctoră, faceţi-mi măcar matale ceva să mor, că nu mai pot, nu mai pot.
Acelaşi semn al întrebării îl ridică şi oamenii care-şi trăiesc viaţa
departe de un spital de psihiatrie: soţul Mioarei care nu ezită să sugrume
un pui de pisică în faţa propriilor copii, îngrijitorii de la spital care dau
mâncare opărită bolnavilor ca aceştia să o arunce iar ei s-o poată duce
acasă, cei care îi internează pe bătrâni la psihiatrie, doar pentru că le-a
trecut vremea şi nu pentru că ar avea nevoie de vreun tratament, cei care
votează exmatricularea din Facultatea de arhitectură a unui student valoros
doar pentru că nu-şi trecuse în autobiografie că avea un bunic condamnat
la muncă la canal (un bunic a cărui singură vină fusese că nu reuşise să facă
pământul să rodească atât cât ceruse partidul!).
Şi astfel, din secvenţe cutremurătoare se construieşte imaginea unei
societăţi bolnave, în care latura umană a indivizilor pare să ajungă pe cale
de dispariţie. E o lume ale cărei coordonate sunt tristeţea, dezamăgirea,
lipsa de empatie faţă de semeni, nedreptatea, boala.
Cu toate acestea, există şi secvenţe care pledează în favoarea
oamenilor şi a umanităţii. Abţinerea lui Miron la votul de excludere a
lui Florin de la facultate, gestul ţiganilor de a aduce în fiecare an câte o
coroană de flori la statuia lui Mihail, Kogălniceanu pe care-l considerau
dezrobitorul lor, recunoştinţa unora din persoanele care trec prin viaţa
celor două personaje sunt doar câteva dintre acestea. Iar dincolo de ele,
dragostea şi prietenia vin ca argumente supreme în favoarea pământenilor.
Doar că, aşa cum se întâmplă în mai toate romanele doamnei Vulpescu,
deşi prietenia şi dragostea sunt de o frumuseţe şi o intensitate aproape
nepământene şi sunt… pe viaţă, deasupra lor, mai ales deasupra iubirii
zboară duhul neîmplinirii. Persoana iubită e întâlnită prea târziu, când
legături puternice o ţin legată de altcineva, legături trainice născute din
respect, din recunoaşterea valorii celuilalt… Iar iubirea se transformă
într-un fier înroşit care arde, lăsând urme eterne… Prietenia este sfâşiată
de trecerea dincolo a unuia dintre cei implicaţi… Durerea pare singura
dimensiune care aspiră la eternitate.
Iar într-o asemenea lume, există încă oameni care cred că La om totul
trebuie să fie frumos, de la haine până la suflet. Poate pentru că ştiu că nu
sunt nemuritori, că vor trece într-o altă dimensiune atunci când or să fie
locuri , şi vor ca trecerea să le fie lină.
cu sfântul-protector, a fost sărbătorit scriitorul Gheorghe Andrei Neagu.
Câteva date personale, câteva citate din operă, dar mai ales întâlnirea
cu cititorii, au fost punctele programului, au conturat portretul live al
scriitorului. Dintre cititori s-au remarcat două cititoare(talentate) care au
devenit membre ale cenaclului Duiliu Zamfirescu:Mădălina şi Nicoleta
Mocanu. La ultima întâlnire a lunii aprilie, poetul Petrache Plopeanu ne-a
informat câte ceva ,,Despre nevoile intrinseci,,. Piesă de teatru? Ar putea
fi...Tehnicizată? Ar putea...Place, nu place...Să nu tragem concluzii. Textul
trebuie citit pe-ndelete.,,O piesă tragică şi a absurdului,,- acolo ar putea
fi încadrat textul, a spus Elena Stroe-Otavă. .Şi, dacă a stârnit comentarii
interminabile, e de bine, se poate spune, chiar dacă nu tot ce pune Petrache
Plopeanu pe hârtie este perfect. Mai curând perfectibil!(să nu vă imaginaţi
nicio clipă că am scăpat de cârcotaşi!). Aşa că, Patrache Plopeanu , obişnuit
cu critica constructivă, a citit şi poezie. Metoda titlului din interiorul
textului, a la manier... Poezie de dragul poeziei? Există acest risc? Vom
vedea...Atenţia cu care a fost urmărit înseamnă ceva!...a fost mai mult
decât grăitoare, atenţia cu care a fost urmărit firul narativ al textelor.Luna
aprilie, în cadrul Săptămâna - şcoala altfel a mai găzduit un eveniment:
Colegiul Naţional Unirea, printre alte evenimente culturale, a strecurat pe
la orele 14,din primele zile ale săptămânii (când lumea sus-pusă e deja
obosită, plictisită) lansarea cărţii de poezie ,,Eneida fantasmelor,, semnată
de Marina Raluca Baciu, elevă clasa aIX-a acestui colegiu. Am menţionat
acest eveniment, ca fiind cel din urmă...fiind de fapt, cel dintâi! Felicitări,
Marina Raluca Baciu, colegii tăi de cenaclu vor fi mereu alături de tine, te
vor susţine şi preţui aşa cum meriţi. Lângă tine a fost (va fi!) şi dna prof.
Daniela Plăiaşu. Ţi-a fost alături şi, a împărţit emoţiile cu tine. Cu noi.
 Între ”momente şi schiţe”, roman
şi povestirea moralizatoare
Aureliu GOCI
Dorin Ivan, Călător în constelaţia rătăciţilor, Opera omnia, Editura
Tipo-Moldova
Autor a 18 cărţi, cu o prezenţă impresionantă în publicistică din
aproximativ ultimul sfert de secol, d-l Dorin Ivan, cu o operă care are
câteva titluri interesante, e un autor despre care mărturisesc că nu am auzit
până în acest context favorizant. Unele titluri sunt atât de ofertante, încât în
acest moment, aş lăsa totul la o parte, pentru a citi de exemplu, Duhovnicul
Mareşalului şi alte povestiri. Deasemenea am fost impresionat şi de câteva
personalităţi care au scris şi comentat cărţile sale. Argument suprem, aş
vrea să scrie şi despre cărţile mele.
Însă adevărata vocaţie a d-lui Dorin Ivan este epica de mici
dimensiuni, pentru ”momente şi schiţe” sau, mai exact, pentru povestiri
abreviate cu morală explicită. Autorul intuieşte felia de realitate convertibilă
în text literar, ştie să contureze un personaj din puţine cuvinte şi acţiuni, şi,
mai ales, are abilităţi narative să dezvolte o acţiune până la
momentul concluziv, când personajele dispar singure din
acţiune, iar naraţiunea nu mai admite puncte de dezvoltare
şi se încheie, finalizată unitar şi coerent.
D-l Dorin Ivan se dovedeşte un autor complex,
prozator şi eseist, desprins uşor din acţiunea publicistică
pe care a practicat-o cu toate implicarile cotididianului.
Prozele sale sunt desprinse dintr-o realitate certă şi dintr-o
perioadă, astăzi, istoricizată şi dovedesc o cunoaştere
temeinică a epocii şi a mediilor sociale, asumându-şi
tipoligia socială şi confruntările inevitabile ale timpului.
Proza sa abordează cele mai noi subiecte posibile,
unele complet inedite, ca istorioare marginale despre
Cloşca cu puii de aur sau cele despre boala HIV sau
povestiri moralizatoare ca cele despre Familia Paradis ori
dulăul Nero. Toate textele încep cu un fel de ”dizertaţie”
generală despre natura subiectului, apoi urmează plonjarea
în acţiune şi dezvoltarea narativă şi identificarea tipologică
a caracterelor.
Cele 20 de ”naraţiuni”(termeul autorului) realizează
starea de ”mimesis”, prin comprimarea, extensiunea şi
combinarea unor elemente din realitate, ridicate la rangul de construcţii
ficţionale, un sâmbure din cotidianul autorului pătrunde în conştiinţa
combinativă şi deformantă, intrând în malaxorul tradiţiilor epice, în şi
specificul psihic auctorial, în ”forma mentis” care acordă un grad specific
şi un model scriptural inconfundabil.
www.oglindaliterara.ro
De obicei, autorii de proză scurtă nu fac decât să obscurizeze
inaptitudinea pentru roman, care rămâne un proiect utopic pentru mulţi
veleitari, romanul fiind şi pentru practicaţii altor genuri literare un fel de
absolut al scriiturii.
Evident, nu este cazul d-lui Dorin Ivan care revine la proza scurtă
după realizări strălucite în zona ”genului proteic”. De altfel, bibliografia sa
este impresionantă, titluiri acaparante pe care personal nu le-am văzut nici
în librării, nici în biblioteci.
D-l Dorin Ivan şi-a construit o operă remarcabilă-cel puţin aşa arată
bibiografia-, dar observ cam neîngrijită, cam haotică, în afara unui proiect
unitar şi structurant.
Proza sa este ”natural” abreviată prin evoluţia naraţiunii, textul se
încheie când acţiunea nu mai are puncte de dezvoltare unitare şi coerente.
Interesantă rămâne galeria de personaje-autorul are instinct
tipologic-în care remarc acel caracter pentru care, orice moment din viata
face referinţă la o situaţie din întâmplările sale petrecute
pe front. Interesantă este poziţia Naratorului în Naraţiune,
favorabilă textualizării deschise:un ziarist aflat pe teren în
curs de documentare, permeabil tuturor informaţiilor, un
adevărat agent al comunicării. Dacă adaugăm şi interesul
marcat al autorului pentru istorie şi politică remarcăm
evoluţia ”naturală” de la simplu reporter de teren la
analistul cu intuiţii antropologice, putem contura anvergura
personalităţii.
Subiectele sunt extrase dintr-o realitate revolută,
iar tehnicile narative ale autorului sunt complexe şi
imprevizibile. autorul fabulează între golurile istoriei reale
pe care o sintetizează, o rafinează şi îi atrage o semnificaţie
moralizatoare.
Opera tipărită până acum rămâne impresionantă prin
cantitate şi diversitate, încât este de mirare că autorul atât
de dedicat scrisului, nu s-a interesat şi de propria condiţie
de scriitor.
Un scriitor adevărat şi îndeajuns de autodefinit pentru
a primi recunoaşterea colegilor de condei, ar fi trebuit să fie
mai aproape de propria operă.
Cred sincer că opera sa chiar ar merita un studiu amănunţit, exins, dar
cine ar fi putut parcurge toate cărţile sale tipărite, în majoritate ,la edituri
provinciale, fără o difuzare adecvată. Desigur niciodată nu este prea târziu,
dar autorul riscă să fie receptat numai din perspective parţiale.
Amintiri din
comunism
10127
 O PERSPECTIVĂ MODERNĂ ASUPRA
UNUI FENOMEN VECHI DE CÂND LUMEA
Radu Enache
Cercetările doamnei dr. Daniela
Gîfu deschid o poartă către un drum
nou pentru literatura de specialitate
din România. Comunicarea politică
şi campanile electorale au făcut, încă
din anii ’90, obiectul a numeroase
cărţi, care apar, de atunci, într-un ritm
din ce în ce mai susţinut, confirmând,
astfel, interesul profesioniştilor, dar şi
al publicului larg, pentru un domeniu
monopolizat, în vremea comunismului,
de mânuitorii celebrei „limbi de lemn”.
Dintre aceste apariţii, unele s-au înscris
în genul „document” – jurnalistic sau
istoric – , altele au avut un pronunţat caracter memorialistic. În sfârşit,
îmbucurător de multe, în special în ultimii ani, s-au constituit într-un
corp de lucrări propriu-zis ştiinţifice, fiind rezultatul unor cercetări
obiective, sistematice şi riguroase.
Cartea pe care o aveţi în faţă impresionează de la prima vedere
prin ceea ce am putea numi ispita exhaustivităţii. Autoarea nu s-a
mulţumit să prezinte sec metoda şi aparatul de lucru pe care le propune
în urma unor ani buni de cercetare, ci s-a străduit să ofere cititorilor
o vastă privire de ansamblu asupra temeiurilor comunicării politice,
în general, şi ale discursului politic, în particular. Lectorul are în faţă
o abordare globală, comprehensivă şi comparativă a rostului, rolului,
scopurilor şi metodelor comunicării politice în lumea contemporană.
În acest peisaj general, analiza de conţinut propusă de autoare este
un instrument deopotrivă de orientare şi de ordonare a domeniului.
După câte ştim, în spaţiul românesc, până la cercetările dr. Gîfu, nu
a fost abordată chestiunea laturii cantitative a analizei semantice a
discursului politic. Acesta este un prim merit al lucrării, merit deloc
de neglijat, având în vedere că analiza de conţinut, deşi întemeiată cu
destul timp în urmă (Osgood, 1959), presupune o metodologie şi un
aparat de lucru extrem de laborioase, evitate sau, în cel mai bun caz,
simplificate, chiar şi în ţări cu tradiţie în cercetarea comunicării politice
şi care alocă resurse consistente în acest domeniu.
Un al doilea merit al lucrării – şi, probabil, cel mai însemnat –
este efortul autoarei de a elabora un aparat de analiză original, adaptat
nu numai limbii române, ci şi unui anumit spirit care domină viaţa
politică actuală din ţara noastră. Ceea ce ar putea părea la prima vedere
o simplă adaptare a unui program conceput în Statele Unite este, de
fapt, un produs original, care a evoluat foarte departe de modelul său
american. Este rodul unei munci titanice, susţinută şi de pregătirea
de bază a autoarei (absolventă a Facultăţii de Fizică a Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, din Iaşi), dar şi de o implicare activă în zona
publică, experienţă care i-a permis nuanţarea adecvată şi temeinică a
categoriilor semantice propuse în aparatul analitic.
Al treilea merit evident al lucrării este deschiderea către utilitatea
practică. Dincolo de originalitatea abordării interdisciplinare, o
premieră teoretică, dr. Gîfu ne arată că metoda propusă de domnia sa
este şi (relativ) uşor de aplicat practic. Este un merit deloc de neglijat,
cu atât mai mult cu cât parcurgem o perioadă în care voci importante
ale opiniei publice acuză, mai mult sau mai puţin subiectiv, o degradare
majoră atât a formei, cât şi a fondului discursului politic din ţara
noastră. Orice metodă cantitativă permite comparaţii pe baze obiective
10128 www.oglindaliterara.ro
între diverse fenomene sau procese. Metoda cercetată de către autoare
va permite compararea discursurilor şi textelor politice. În ce fel va
schimba acest demers calitatea politicii şi a politicienilor? E, bineînţeles,
dificil de anticipat! Păstrând, fireşte, proporţiile, putem să ne amintim
că toate descoperirile ştiinţifice care au fost aplicate practice au generat
schimbări – mai mici sau mai mari – şi în comportamentul de zi cu zi al
oamenilor. Un „scanner de discursuri”, aşa cum ar putea fi caracterizată
metoda pusă la punct de Daniela Gîfu, va contribui, în mod sigur, la o
mai bună (auto)disciplină a politicienilor.
Ajunşi în acest punct, merită să facem un comentariu asupra
titlului – inspirat! – al volumului de faţă. Turnul Babel al discursului
politic se prăbuşeşte cam la fiecare sfârşit de mandat, dar construcţia
este reluată – cu o tenacitate sisifică – odată cu fiecare nouă campanie
electorală. Iar titlul ne sugerează două posibile cauze ale prăbuşirilor:
şi consistenţa cărămizilor, dar şi (ne)priceperea zidarilor.
Pentru toate aceste lucruri, „Temeliile Turnului Babel” este o
carte a cărei publicare la Editura Academiei este un demers important
atât pentru comunitatea ştiinţifică din ţara noastră, cât şi pentru
societatea românească, în general.
BANCUL ZODIEI
Rac
Un pas in fata si doi inapoi – este expresia caracteristica pentru
cei din zodia racului.
Politia il opreste pe Ion.
- Cetatene, esti beat?
- Nu, de ce? se mira Ion.
- Atunci de ce mergi cu masina si inainte si inapoi?
- Pai... am mancat niste raci!
 
Leu
Leii sunt foarte pasionali si vulcanici, cu un simt al proprietatii
foarte bine dezvoltat. Mandri din fire, cred ca totul li se cuvine si ar
fi foarte fericiti daca ar avea pe cineva care sa munceasca in locul lor.
Toti elevii scriu cu asiduitate la lucrarea “Ce as face daca
as fi patron?”. Unul singur, copilul Leu, sta cu mainile la piept si
mediteaza.
- Marinescule, tu nu scrii?
- Nu, domnule profesor, astept sa-mi vina secretara.
 
Fecioara
Ele sunt exact asa cum le vezi. Inocente, cuminti si foarte
familiste.
O tipa, in zodia Fecioarei, la aprozar:
-Aveti cartofi?
-Da, sigur! Cat doriti?
-5 Kg, va rog, dar fiecare cartof impachetat separat.
Vanzatorul, uimit, ii indeplineste dorinta clientei...
-Portocale aveti?
-Da. Cat doriti?
-6 Kg, dar la fel, fiecare portocala impachetata separat...
Asa ceva nu era posibil!! In ciuda bazdacilor pe care ii avea,
vanzatorul asculta rugamintea clientei care acum se uita pe rafturile
magazinului. Dupa un timp spuse:
-Ce este aceea alba de acolo?
-Fasole...Da, da nu-i de vanzare!!!
 
(va urma)

În lumea dezmostenitilor
Mahalaua este lumea colorată ca un tablou impresionist, dar profund
creatoare. (Este destul dacă amintim că Petre Ispirescu a ascultat aici,
pe uliţele înguste şi în casele improvizate, acele basme inegalabile, care
concentrează întregul sistem de gândire metafizică şi bogăţia simţirii
unui neam întreg). Este locul unde dezmoşteniţii sorţii se adună într-un
loc în care iluzia ţine locul realităţii, unde visul face suportabil destinul,
unde sentimentele iau forme violente, unde amintirile trece fiinţa dintr-o
dimensiune a timpului în alta cu o uşurinţă impresionantă. O vreme, înţeles
ca loc al pierzaniei, marginea oraşului promitea o altă existenţă ţăranului
scos din cultura sa sau meseriaşului inovator ignorat de lume sau, în sfârşit,
visătorului care nu se putea adapta schimbărilor brutale ale societăţii.
Scriitorul român a descoperit relativ târziu această lume cu
personajele ei uluitoare care ne demonstrau că cel mai frumos lucru din
lume e corpul omenesc, dar cel mai înspăimântător e mintea lui. De la
G.M. Zamfirescu, cu izul romantic, duios, până la cruzimea spectaculoasă
a personajelor lui Eugen Barbu, literatura română s-a apropiat curioasă
de această lume pestriţă, profundă şi mereu revoltată împotriva destinului
şi a societăţii care sufocă fiinţa omenească, în loc s-o creeze. Violenţa
sentimentelor, cruzimea faptelor, sadismul destinului înmuiase spiritul
scriitorului şi distrugea comoditatea cititorului. Societatea bănuia că se
află faţă în faţă cu personalităţi accentuate, profunde, care au puterea să
schimbe ordinea consacrată.
Deşi mahalaua, cu întreaga ei cultură, a continuat să evolueze,
scriitorul nostru a păstrat distanţa, ca să zicem aşa, pentru că sub aparenta
mizerie strălucitoare se afla cuibărită esenţa umană în concentraţie
maximă. Or, chiar şi cititorul ar avea rezerve nerecunoscându-se în cultura
marginilor.
Dar, iată, lumea „borfaşilor” continuă să existe. Desigur, sub
alte forme şi după alte canoane. Secolul al XXI-lea şi-a pus amprenta,
postmodernismul i-a modificat percepţia şi accepţia. Ne-o spune scriitorul
Cristian Meleşteu în romanul său „Revoluţia borfaşilor” (Ed. Tracus Arte,
Bucureşti, 2013), care reface acest loc după ce istoria a trecut viforoasă peste
români. În linii mari, scriitorul reţine clasicul comportament infracţional
ca expresie a nepăsării societăţii care ignoră individul cu necesităţile şi
calităţile lui. Stereotipul copilului dotat, înzestrat cu calităţi intelectuale
şi sentimentale care depăşesc media, părăsit de familia săracă şi de lumea
ignorantă este folosit de scriitor fără rezerve şi fără preconcepţii. Dar îl
dezvoltă pe punctele de sprijin ale fiinţei din începutul de veac. Tase, zis
Treflă, îşi sprijină jocul de cărţi pe savante calcule matematice. Aşadar,
nu este un ignorant, ci se înscrie în direcţia evoluţiei generale a lumii.
Ionică Calculici (cacofonia e implicită) este obsedat de calculator; banda
are propriul avocat, Vicinius, pasionat, evident, de istoria Romei unde s-a
inventat dreptul ca să pondereze infracţiunea; escrocheriile sunt organizate
pe principii economice, pe cunoaşterea psihologiei umane pe care le
exploatează firma „SC Iliuţă Numerologul şi Astrologul SRL” (ironia
vizibilă), adică în consonanţă cu „lumea oficială”. Sunt borfaşii, altfel spus,
instruiţi, care citesc poezii de Eminescu sau Bacovia şi simt arta poetică
cum alţii n-o simt, se emoţionează şi se entuziasmează până la lacrimi, cred
că acolo, în poem, se află şi o parte din sufletul lor, din aspiraţiile lor.
Infracţiunile sunt cele cunoscute, de la cerşetorie la prostituţie. Pare
că legea morală este desfiinţată cu
totul. Există, însă, o altă moralitate
care intră în concurenţă cu ceea
ce, de obicei, acceptăm noi ca lege
morală. Tase, cu banii câştigaţi din
infracţiuni, construieşte un bloc
pentru dezmoşteniţii ajunşi în stradă
cu mâna întinsă. Cu banii „murdari”,
Tase construieşte şi un Sanatoriu
TBC în satul săi natal, concurând
astfel autoritatea statului. Mai mult,
senatorul William Donatelo Laptegros
(nu cred că mai trebuie comentată
ironia usturătoare) este arestat pentru
corupţie. În timp ce „mascaţii” scoteau Liviu Comşia
din vila senatorului agoniseala, un
năpăstuit din bandă comentează:
„Acesta borfaş, nu noi! Dacă adunăm tot ce am furat noi de o viaţă, nu
facem la un loc cât ăsta…”. Nu poţi să nu te întrebi: A cui morală este cea
adevărată?
Borfaşul e un sentimental. Tase însuşi e în stare să lăcrimeze ori
de câte ori află de durerea unui semen. Între vis şi realitate, între fapta
condamnabilă şi fapta creştină, destinul personajelor este supus legilor
morale. Norocul îi ridică, blestemul îi doboară. Iubirea lui Tase pentru
Getuţa, prostituată, respectul pentru „femeia lui”, respectarea ierarhiilor
pregătesc finalul căţii prin care Vifora, bunica lui Tase, îi transferă satul ca
vatră a valorilor supreme. Scena finală a cărţii este spectaculoasă când o
lume e jucată la cărţi, adică intră în posesie prin noroc, prin jocul hazardului,
care destramă lumea aceea temeinic orânduită când comunismul aduce
civilizaţia urbană la poalele muntelui, iar urmaşilor le este ruşine de proprii
părinţi. Borfaşul găseşte ieşirea imposibilei întoarceri.
Scriitorul Cristian Meleşteu izbuteşte să (re)creeze lumea aceasta
fascinantă. Nici o tehnică literară nu este ignorată. De la descrierea care
fixează naraţiunea în spaţiu şi timp (începutul secolului, în România
postdecembristă), până la analiza psihologică, textul întemeiază povestirea.
Portretist desăvârşit, scriitorul populează tabloul lumii din margine cu
personaje de acest fel: „Un început de cocoaşă şi o poziţie nefirească,
aproape ghemuită, pe care o lua când stătea jos, nu te lăsau să ghiceşti
cât de înalt e şi, dacă ăl vedeai ridicat, credeai că e alt om, poate fratele
mai mare al celui pe care-l zărisei pe scaun. Deşi scump, costumul de pe
el nu-i dădea un aer de eleganţă, părea mereu că-l stinghereşte şi, deseori,
dădea din umărul drept, ca şi cum i s-ar fi părut că prin mişcarea asta ridică
mâneca inegală…”.
Aceste personaje visează, plâng, suferă cu fiecare scenă care se
consumă. Până aproape de final unde, pentru o clipă, naraţiunea scapă
autorului din mână. Scenele cu Zaraza sunt confuze, iar heppy-end-ul
asemănător unei telenovele. Sfârşitul povestirii, de asemenea, scapă de sub
dominaţia scriitorului, dramatismul scade, anulat de sugestia că Tase se
întoarce la Geta, prostituata onorabilă, doamna de companie cu pruncul, ca
într-un film american. Aş fi preferat zgomotul infernal al halbei de bere spart
în capul societăţii, cum îndemna Caragiale. Dar, una peste alta, romanul lui
Cristian Meleşteu reduce în atenţie o lume uitată pe care mersul vremurilor
încearcă s-o ţină prizonieră prin canalizările marilor oraşe.

A MURIT DRAMATURGUL
GEORGE ASTALOŞ
Eugen Evu
Dramaturgul, poetul şi prozatorul George Astaloş a murit luni (28 aprilie 2014) la vârsta de
80 de ani. Piesele marelui dramaturg, care a fost şi redactor-şef al publicaţiei ”Nouvelle Europe”
din 1972, au fost jucate în toate marile teatre din străinătate, iar cărţile sale au fost traduse cu
regularitate în Europa Occidentală şi America de Nord.
Bucureşteanul născut în data de 4 octombrie 1933, a devenit cetăţean francez în 1976 şi a
fost inclus în numeroase antologii de piese de teatru şi de poezie în Europa şi peste Ocean, fiind
considerat de acelaşi calibru ca Samuel Beckett, ori Eugen Ionesco.
În vara anului trecut a fost onorat cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, în
Franţa, una dintre cele mai prestigioase decoraţii culturale acordate de autorităţilor de la Paris, iar
în 2011 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. În ultimii ani de viaţă a trăit, alături
de soţia sa, Hélène, aproape de Parcul Cişmigiu.

www.oglindaliterara.ro 10129
 Amintirea poetului Virgil Carianopol
L-am cunoscut pe Virgil lingvistică, culturală şi istorică.
Carianopol (n.Caracal, 29 martie 1908 Mai târziu, împreună cu soţia
– m.Bucureşti, 6 aprilie 1984), cu mea, l-am vizitat în strada Mierlei, nr.15,
prilejul deselor vizite pe care le făcea în din Bucureşti, aproape de Dorobanţi şi
oraşul natal, unde se întâlnea cu tinerii de Șoseaua Ștefan cel Mare. Doamna
care încercau să se afirme cu scrierile Elena (Lily) Carianopol ne-a tratat cu
lor, între care mă aflam şi eu. Mai prăjituri făcute de mâna ei, nemaipomenit
aveam avantajul urmării aceluiaşi liceu, de gustoase, iar poetul mi-a oferit
„Ioniţă Asan”, cel mai vechi şi cel mai cărţile lui dinaine de război, salvate din
bun din fostul judeţ Romanaţi. bombardament de soţia sa, căreia i-a dedicat
Pe scena Teatrului Naţional, un cele mai multe volume. Mi-am făcut câteva
monument de arhitectură care seamănă însemnări, însă nu le-am luat cu mine, de
cu teatrele din marile oraşe Cluj şi teamă să nu le pierd, în călătoria cu trenul.
Iaşi, poetul era dispus să răspundă la Am fost surprins să aflu, după ce
Corneliu Vasile întrebări, fără să se plângă de soarta deja ştiam că ascendenţa scriitorului este
sa, găsind câte un cuvânt de încurajare pe Valea Oltului, la Izbiceni, că soţia era
pentru fiecare, faţă de alţi scriitori din originară din localitatea Fălcoiu, de pe
zonă, mai zgârciţi cu laudele şi cu sfaturile. Nicio vorbă despre suferinţele malul Olteţului inferior, fiind înrudită cu bunica mea maternă.
îndurate, în perioada postbelică stalinistă, când a fost deţinut la Periprava, După ce am absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din
sub pretextul unor opţiuni politice din tinereţe. După anul 1989, această Bucureşti, frecventată un timp, şi de poet, ca „student extraordinar” (adică
realitate a fost dezvăluită de jurnalistul Constantin Dumitrache, şi el nu era obligat să dea examene, doar audient), m-am hotărât să redactez o
dispărut, într-un periodic local. lucrare de diplomă cu tema poeziei contemporane, astfel că m-am ocupat
Ceea ce m-a surprins, la prima de versurile lui Virgil Carianopol. M-am bucurat de o deplină atenţie şi
întâlnire cu poetul, a fost faptul că colaborare din partea celui care, la o
vorbea foarte încet, cerându-mi şi mie vârstă a teribilismului, îşi intitulase o
acelaşi lucru, deşi nu era nici un secret carte chiar cu numele său, apoi câştigase
un dialog cu scriitorul, pe scenă, în premiul Societăţii Scriitorilor Români cu
văzul lumii. Anii petrecuţi la închisoare cartea „Scrisori către plante” (1937).
îi inoculaseră o frică de a vorbi, unii A debutat cu volumul de versuri
din cercul său apropiat afirmând că „Flori de spin ” (1931), iar până la
deetenţia îl schimbase într-un ins tăcut, dispariţia sa a publicat cca douăzeci de
reţinut, cu frică de a se exprima cu voce cărţi, încheind cu „Scară la cer” (1983).
tare. Postum, i-au apărut câteva antologii,
Altă împrejurare a fost întâlnirea unele îngrijite de nepoata sa de frate,
sa cu elevii unei modeste şcoli Virginia Carianopol. Sunt volume de
gimnaziale, la invitaţia unui învăţător versuri, amintiri despre alţi scriitori cu
iubitor de literatură. Eram însoţit care a venit în contact, proză şi poezii
de câţiva elevi care citeau şi chiar dedicate copiilor. Literatura sa a fost
începuseră să compună scurte poezii, comparată cu scrierile unor autori români
precum şi de soţia şi de fiica mea, aflată la vârsta când copiii au o maximă însufleţiţi de ideea patriotică, unele
drăgălăşenie, adică la vreo trei sau patru anişori. Cu acel prilej, mi-am dat poezii devenind foarte cunoscute prin
seama că Virgil Carianopol iubea enorm copiii, cu care Dumnezeu nu îl asocierea unor linii melodice de succes,
înzestrase, lor dedicându-le poezii şi cărţi de proză istorică. La scurt timp fiind interpretate de cântăreţi populari, iar
după această şezătoare literară, poetul mi-a trimis o poezie, dedicată fiului scrierile pentru copii fiind apreciate de aceştia şi introduse în manualele
şi fiicei mele, pe care o păstrez şi acum. şcolare.
Corespondenţa mea cu poetul a relevat că este o fire sensibilă, atentă Nu voi încheia fără a menţiona extraordinara modestie a scriitorului,
la schimbările generaţiilor, naturii, regretând satele şi orăşelele Olteniei contrazicând cunoscutul dicton „Genus irritabile vates” (Scriitorii sunt firi
natale, cu târguri, bâlciuri şi evenimente specifice de natură folclorică, supărăcioase).

Amintiri din
comunism

10130 www.oglindaliterara.ro
 Lumina din adâncul clopotului
(urmare din numărul anterior)
Căutarea simbolurilor arhetipale nu este alceva decât înţelegerea faptului
că Dumnezeu a aşezat în noi un templu cu un înalt nivel de cunoaştere. Aici
se duc marile lupte şi se încearcă descoperirea luminii. Templul din exterior
există în noi şi dimensiunea lui nu este cu nimic mai prejos decât al primului. El
face parte din atemporalitate. Cel mai greu lucru este însă să treci de pragurile
impuse artificial de lumea contemporană. Contemplarea şi meditaţia rămân
să descopere inteligenţa divină aflată dintru început în noi. Desigur el pare
un concept metafizic. Cine cunoaşte funcţiile integrate ale creierului în trup,
schimbul energetic dintre acesta şi cel universal, ştie că undeva există cheia matii
cunoaşteri pe care şi-au dorit-o şi au dobândit-o înţelepţii, sfinţii, profeţii, uneori
luând calea revelată de îngeri înspre tronurile divine, acolo unde arcul reflex
cosmic divin se intrică cu cel spiritual.
2.
“Când ai 10 paşi de făcut,
9 paşi sunt jumătatea drumului”
(proverb chinez)
Am scris adeseori că iubirea este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor,
matricea universului întreg. Doar datorită ei, iniţiatului i se poate revela îngerul,
doar graţie acestei compliniri poate deveni un fel de stăpân absolut al lumii,
capabil a se substitui marilor elemente sau chiar a le recrea. Mai mult decât o
simplă dovadă de reflectare a Unului în multiplu, iubirea este adevăratul rod
al luminii spiritului, de care, cum au remarcat şi cei ce m’au citit, nu încetez
niciodată să mă las călăuzit. În Biblioteca Profetului, în care este invocat, prin
ricoşeu, unul dintre miturile cele mai interesante care au înfierbântat imaginaţia
artistică a umanităţii, cel al cărţii de origine sacră, în-semn al forţei demiurgice,
dar şi al accesibilizării cunoaşterii de către umanitatea care a sperat întotdeauna
să co-participe la marile taine ale universului, am încercat să asimilez, absolutul.
Una dintre căile de acces este tocmai cartea sfântă, Cartea lui Raziel (Sefer
Raziel), Cartea secretelor (Sefer ha-Razim). Am folosit, după cum sesizează
Emanuela Ilie5, o primă cheie interpretativă a macrotextului, cu apariţia nu foarte
frecventă, dar emblematică pentru miza hermeneutică, a motivului bibliotecii,
cu varianta carte - Biblioteca Sacră aflată-n Labirint. Revin aici cu avertismentul
asupra dificultăţii tale, dragă frate, călător alături de mine pe acest drum, de a te
avânta, fără o pregătire eficientă, pe calea iniţierii reprezentate de acest spaţiu
virtual, un labirint al cunoaşterii: „Desfac foile aproape lipite ale cărţilor:
murdărie, jeg, cerneală…; cu greu se desfac. Sunt ori prea citite, ori nedesfăcute
niciodată. Oricine sugerează iniţierea este tentat să evoce labirintul bibliotecii.
Sau pădurea. […] Un singur lucru mi-e teamă: când citeşti mai mult decât poţi
spune ori mintea ţi se’neacă ori te-ai rătăcit deja în pădure6.” Pădurea ca loc
întunecos şi impenetrabil vederii este recipientul necunoscutului şi misteriosului
asemenea adâncului apelor şi mării. Pentru neaveniţi, aidoma reprezentării
silvestre, cartea universului întreg rămâne la contemplaţia frumuseţii pădurii,
cu sentimentul de teamă în faţa necunoscutului, dar este impenetrabilă vederii
superficiale, reprezentând misterul accesibil doar iniţiaţilor. Scriam atunci, nu
fără o undă de jale în suflet că „într’un colţ de pădure zace pentru totdeauna
nisipul. E tot ce-a rămas din filele rupte ale faliilor distruse de oameni. E scrierea
Profetului proscris. Fiecare grăunte de nisip ar putea fi holografic întregul. Sau
poate de acolo începe un alt univers.”
În literatura esoterică apare credinţa implicită asupra conştienţei ce
aparţine de cel mai adânc nivel al cunoaşterii, separat de trupul uman. Alteori
ea este asociată creierului, aşa cum sufletului îi este inima, dar în acelaşi timp
fără o dependenţă totală de acesta. Mai precis, rosicrucienii analizează ştiinţific
legăturile intrinseci ale conştienţei faţă de creier, trup sau mediul înconjurător.
Misterul acesteia rămâne astfel raţiunea credinţelor şi speculaţiilor secolelor şi
chiar mileniilor omenirii. Academic vorbind, ce fenomen extraordinar din pubct
de vedere antropologic este conştienţa7, un element cunoscut, cu o identitate bine
precizată în sensul sinelui versus restul universului! Ce minunată este utilizarea
ei prin liberă voinţă, prin liberă gândire, fără dogme, ordonând informaţiile
hermeneutic în ajutorul destinului! Şi, în ciuda tuturor realizărilor, nu cunoaştem
dintru totul, splendoarea şi identitatea înălţării spiritului nostru...
Confuză şi aluzivă în procesele alchimiei am întâlnit o personalitate
distictă, precum era Toth sau Hermes Trismegistus. Asociat lui Hermes,
mercurul rămâne un simbol unic, agent universal al transmutaţiilor, asociat
pietrei filosofale sau elixirului vieţii, opus adeseori sulfului, întâlnit în construcţia
metafizică a lui Paracelsus8. Recurgând la teosofia practică a Helleney Blavastky,
ideologia asimilată şi dusă într’o misterioasă filosofie semnată de Rudolf
Steiner, mă întorc la retortele metalurgiei arabe şi ale alchimiştilor medievali
care au dat strălucire spiritualităţii în plenitutidea aspectului său simbolic unui
www.oglindaliterara.ro
act de referinţă care a condus fizica spre
abstract. Iniţierea mistică avea astfel
premizele ce puteau explica călătorului
prin clopot, în labirint, dezlegarea tainei
care îl frământa. O fiinţă dedublată
între activ şi pasiv este omul numit
bărbat şi femeie, soare şi lună. În faţa
cosmosului el oscilează între planurile
fizic şi metafizic, informat din scrierile
esoterice că universul este divizat
teoretic între macro şi micro-cosmos,
noi aparţinând celui din urmă. Totul însă
este scăldat de Sufletul Universal, ceea
ce se reflectă în tot prin oricât de mică ar
fi lucrarea efectuată de noi, o manifestare Liviu Pendefunda
parţială a întregului. De unde concluzia
existenţei sufletului nostru reprezentând
partea asociată trupului format din atomi şi constanta lor vibraţie sub puterea
energiei spiritului ce acţionează în universul material. Oricum am denumi aceste
noţiuni ele aparţin fenomenului existenţei, viaţa. Posesia sufletului uman nu
este singulară, mai ales că suntem însoţiţi de multe alte forţe ce animă corpul
uman. Tot ce include aceste calităţi, inclusiv inteligenţa şi conştienţa sunt
datorate Creaţiei. Ce putem avea noi din atotcunoaşterea întregului, personalizat
fiecăruia, este voinţa şi puterea de a accede către perfecţiune este căutarea şi
aviditatea de a utiliza mănunchiul de chei pe care îl avem la dispoziţie.
Înţelepciunea absolută spre care avem acces, spre care trebuie să tindem
ţine de imperfecţiunile sufletului numite păcat sau căderea omului (asemănătoare
celei a îngerilor) care, orice s’ar spune în cărţile sfinte, nu ne interzic cunoaşterea
ci chiar ne îndeamnă să împingem microcosmosul către esenţa divină, conştienţa
universală pe care am analizat-o în diferite prelegeri. Totalitatea cunoştinţelor şi
experienţelor ne sunt la dispoziţie şi căile de accedere ne sunt deschise, chiar
dacă trebuie să demonstrăm calităţile şi puritatea intenţiilor noastre. Marea
lucrare alchimică permite iniţiatului deschiderea porţilor ascunse şi inaccesibile
ale conştienţei universale, numite prozaic mintea lui Dumnezeu. Prin obţinerea
unei conexiuni în peşteră, în fântână, cum se exprimau filosofii antici, el poate
încorpora adevărurile eterne. Alfabetul cunoaşterii spre care aspirăm să’l urcăm
pe scara infinitului ne poate aparţine descoperindu-ne pe noi înşine9 sursei
întregii existenţe.
Această dualitate a planurilor arhitecturale prin care Creatorul a zămislit
lumea noastră însoţeşte evoluţia ei cosmică şi deci pe fiecare dintre noi în parte.
Puterile constructive relevate de alchimia spirituală este o cale de căutare, de
perfecţionare către piatra filosofală. Agentul fizic de transformare atinge nivelul
metafizic ca un catalizator mistic pentru un illuminat10. Conceptul de raison
d’étre ne plasează în structura metafizică paracelsiană analizată şi dezvoltată în
numerosele prelegeri dăruite ţie, companion al meu în biblioteca profetului11.
Din structura celor cinci esenţe, cele patru elemente clasice (pământ, aer,
apă şi foc) ne oprim la cele trei principii (sulf, mercur şi sare) care se supun
triunghiului fundamental, o manifestare perfectă a comuniunii polarităţii opuse,
triada, treimea, trei într’unul singur. La Paracelsus ea porneşte de la binomul
sulf-mercur (accesând teoriile greco-egiptene şi arabe, care preiau învăţături
ancestrale pierdute în obscuritatea istoriei), bărbat-femeie, un nivel alchimic
fizic, considerându-le seminţe ale metalelor. Calităţile lor integrate metafizic
sunt descrise în nunta alchimică ce conduce la obţinerea pietrei filosofale. Sulful
reprezintă soarele şi este legat de elementul foc, în timp ce mercurul este legat
de lună şi apă. Ele conduc la formarea pietrei. În gândirea hermetică soarele
este tatăl ei, luna este mama, vântul, vaporii interacţiunilor dintre apă şi aer -
etapa distilării prin care se induce formarea oului filosofic (moartea trupului şi
renaşterea energiei vitale capabile să anime celulele), o îngrijeşte ca pe o sămânţă
iar pământul o hrăneşte şi o aduce la maturitate. Paracelsus adaugă al treilea
principiu, sarea. Sulful – sufletul devine cauza structurii, substanţă, combustibil,
agent de creştere. Mercurul – spirit, vapori şi fluid, penetrează sferele înalte, iar
sarea – trup realizează unitatea materiei dându-i stabilitate. Tuturor celor şapte
metale li se atribuie originea în aceste trei principii care reprezintă în final o
singură esenţă. Sufletul este, deci, intermedierea între şi spirit. Arta a reprezentat
calea de exprimare cea mai lesnicioasă, cuvântul abstract nu putea fi transmis
decât iniţiaţilor. Arta plastică a reprezentat defularea iniţiaţilor către posteritate,
din lumea spirituală către cea profană.
î
E arta gând, cuvânt sau ce-i
când în poiana milenară stau la sfat
şi se confruntă
cerbul şi licorna? Oare pot
10131
 .Număram primii miei,
INFLORIRI număram primele berze prin ierburi.
  Ţigănci purtau coşuri cu
zambile,narcise demne şi lăcrimioare
Au înflorit portocalii.Tot aerul e otrăvit! strînse bine în aţă albă de papiotă.
 De m aş gândi la un” pom al vieţii” aş alege un portocal.Întotdeauna Dar eu aşteptam apariţia bilelor
se întâmplă ceva în ramurile lui:fructele sînt pârguite şi mor atârnate cu rotude şi verzi... Se iveau timide în
capul în jos. vârful lujerului,se înroşeau oleacă  la
Uneori păsări nebunatice se îmbată cu sucul lor dulce şi lipicios. capătul frunzelor şi apoi explodau cu
Inflorescenţe stau buchet în vârful nuielelor  svelte ,ici colo petalele s au neruşinare în tutu de dantelă, culoare
scuturat şi dezvelesc căpăţîna goală a fructului în devenire! şi miros: bujorii!!
Viaţă şi moarte pe un ram,veselie şi tristeţe şi aromă profundă ,grea Toată copilăria m au însoţit
în căldura zilei ce zgândăre nara, urcă în om şi se înfige în creier ca un bujorii. Curţile erau pline şi femeile îi
piron! culegeau cu respect şi durere.
Au înflorit  portocalii ! În noapte stoluri mari de cocori se jelesc peste Bujorii se culeg aproape Adriana Moscicki
livezi şi aripi gri fâlfăie spre nord. deschişi căci trupul lor delicat îşi
Pe dealuri toate frunzele zemoase şi rebele se sucesc,încet,încet şi, scutură  splendoarea de fuste şi
din frumuseţea lor obraznică, nu mai rămân decît spini şi uscătură! rămâne pistil gol, întristat, singuratic.
Unde sînt macii ispititori?Şi stânjeneii plapinzi?Şi toată adunătură Şi dintre bujori îmi zâmbesc chipuri de oameni ce au fost, obraji de
de floricele mici, albe ,roz ,albastre ruşinoase? femei ce au trecut prin lume şi mâna lor m a mângâiat sau dojenit.
Doar crizantemele sălbatice mai acoperă pământul cu voal galben şi Da,bujori erau tufe în grădinile copilăriei mele! tufe comune în ochii
pregătesc ochiul spre vara aridă,pustie în ocrul gol ... multora, misterioase în ochii mei. Şi florile lor roteau petale aşa cum păunii
Îmi amintesc primăveri muiate în verde .Pe nuiele se hlizeau mîțișori rotesc cozi în neruşinare:senzuale şi ademenitoare...
şi puful lor trecut pe obraz era  mângâiere  de catfea. Primăvară stă căţărată acum într un portocal şi n inima mea un bujor
Şi mîțișori de plopi cu ciucuri atârnaţi ca epoleţii unui general desface petale!Spre nord trec cocori jeluind!
mândru.Tufe năclăite în galben ţipau de departe” heiiii, e primăvăra!”...
şi verde nesfârşit.

O CRONICĂ MICĂ PENTRU O
CARTE MARE: “MUSCELENII ” !
Rar mi-a fost dat să văd
o desfăşurare epică, la scriitorii
contemporani, mai decisă decât cea
a buzoianului Titi Damian. Poate, cu
excepţia lui Nicolae Breban nimeni
nu a demonstrat atâta tenacitate în
arhitectura scrisului. Începând cu
romanul de debut, “Fagul” (2005),
continuând cu “Umbra” (2008) şi
“Norul” (2011), iată-l pe Titi Damian
ajuns la trilogia “Muscelenii”. Trei
volume însumând 1107 pagini, scrise
într-o cadenţă constantă, denotând un
echilibru inclusiv cantitativ al fiecăruia
Marin Ifrim în parte. Într-o prefaţă generoasă,
onestă, semnată de Florentin Popescu,
el însuşi originar dintr-o zonă apropiată
locului în care se desfăşoară acţiunea romanului, se spune cam tot ce se putea
despre această trilogie. Florentin Popescu are viziunea cadrului general,
a locului şi faptelor, fiind un fin cunoscător al tadiţiilor şi obiceiurilor,
al vieţii la munte în genere. Am găsit în această prefaţă toate trimiterile
posibile şi onorante la alţi scriitori români cu care Titi Damian ar avea câte
ceva în comun. De fapt, toate aceste trimiteri inevitabile sunt în avantajul
autorului, scrisul acestuia păstrându-şi originalitatea, prospeţimea, AND-
ul. Profesorul de limba şi literatura română, după vreo patru decenii de
activitate la catedră, timp în care, cu siguranţă, a predat elevilor literatura
celor la care face trimitere Florentin Popescu ( Slavici, Rebreanu, Duiliu
Zamfirescu, Marin Preda etc.) a devenit, cu fiecare oră trecută, iniţiat în
mecanismele inefabile ale romanului românesc clasic. Personal, nu-l văd
pe autor cu nimic mai prejos decât înaintaşii săi, dimpotrivă, descendenţa
sa literară fiind un atu cu termen de garanţie nelimitat. Chiar se observă,
pe alocuri, o anumită detaşare a acestuia faţă de tematica romanului, totul
fiind descris cu pedanterie şi obiectivitate, iar atunci când e cazul, cu
sarcasm şi ironie subtile, neletale. Mult mai analitic decât Marin Preda,
autorul reuşeşte o vastă, cutremurătoare şi categorică evocare a vieţii din
satul natal. Memoria acestuia, sentimentul autenticităţii, experienţa şi
acumulările profesionale de-o viaţă, calitatea ireproşabilă a limbii române,
utilizarea acesteia cu o sacralitate care provoacă fiori şi respect, ne impun,
oricât de indiferenţi am fi, unul dintre primii mari prozatori români, poate
primul, dintre cei apăruţi după dispariţia lui Marin Preda. De fapt, ca să fim
sinceri până la capăt, în literatura actuală nu există decât doi autori ieşiţi
din serie. Unul e Varujan Vosganian, celălalt nu poate fi altul decât Titi
Damian! Cu tot respectul unui cititor… de neînduplecat.

să iasă din pădure pe când ei, planete precum petalele unei flor în centrul căreia tronează figura androginului
arcaşii cu fulgere-aurite cred generator de anthropos. În alte lucrări ale aceluiaşi autor apar suplimentar şi două
că soarele şi luna au plecat triunghiuri ce imaginează lucrarea spirituală şi cea fizică alchimice. În triunghiul
şi sarea presărată de la nuntă primordial este mereu prezentă pasărea Phoenix, piatra filosofală. Androginul
a ars şi s’a evaporat? ţine în mâna sa coasa şi compasul, în-semnul victoriei sale asupra morţii şi vieţii.
De-am judeca în taină, nu e loc Deci iatâ-ne ieşind din pădure. Acum ştim, s-ar putea să avem chiar douăsprezece
o piatră sau un ou să afle unde nu’i chei. Piatra embrionică, perfectă prin cub ne conduce spre Mercur, agentul de
nici apă, nici foc, transmutare a naturii noastre empirice în anthroposul prezent. Forţa vitală a vieţii
iar sulful şi mercurul şi-au topit este dăruită inteligenţei prin acest mediator. Alchimiştii au încercat să deschidă
iubirea care să triumfe, cântec de aed cartea tainelor cu cheile obţinute prin iniţiere. Ce este tangibil din toate acestea,
prin lume alungat hai-hui. mă veţi întreba. Totul, dar abia pe acea treaptă care conduce sufletul din trup să
întâlnească spiritul. Conştienţa universală este mereu trează în noi. Caracterul
Apa şi focul au proprietăţi multiple de transmutaţie, mai ales că agentul şi personalitatea se şlefuiesc pe altarul cunoaşterii. Şi, Doamne, câte chei ai tu !
viu, acel mercur primordial, interpretat de Maier12 ca ţinând caduceul în ____________________
mâna stîngă în timp ce Hermes îl poartă în mâna dreaptă, grafica dedublând 6 Biblioteca Profetului, Ed. Junimea, 2005
natura mercurului. Interpretând că sulful şi mercurul primordial sunt părinţii 7 sper că nu mai este cazul să separ semantic conştienţa de conştiinţă şi cunoştinţă !
mercurului filosofal. Basilius Valentinus13 descrie în cartea sa Cele douăsprezece 8 Paracelsus, Tria Prima
9 Cunoaşte-te pe tine însuţi !
chei, ideia prteluată şi de Maier14 a mandalei unde Mercurius aşezat între două 10 a nu se confunda cu illuminaţii timpurilor moderne, care poate nici nu au atins în
aripi ce’i asigură ascensiunea ţine două caducee, flancat de soare şi lună şi de visurile lor conştienţa universală.
două personaje, transformate într’o altă reprezentare prin lună şi şapte picături 11 Al treilea clopot, Timpul, 2009
de apă şi respectiv de soare împreună cu o sferă de foc. Pe coloana centrală 12 Michael Maier, Atalanta fugiens
13 Alchimist german din secolul al XV-lea
a acestor gravuri, aşezată pe pământ, există principiile tria prima, cele şapte 14 Michael Maier, Tripus Aureus, 1618

10132 www.oglindaliterara.ro
 Cenaclul Flacăra sfârşitul unui mit
Ce a însemnat cenaclul Flacăra,
condus de poetul Adrian Păunescu
într-o anumită perioadă de profundă
malignizare ideologică, nu-şi mai
amintesc decât cei trecuţi în vârsta
senectuţii. Cu firea sa expansivă şi cu
personalitatea sa debordantă poetul
de la Bârca chiar făce din spectacolele
sale itinerante adevărate evenimente
culturale. Când într-o localitate relativ
mică, precum Tecuciul, Bârladul,
Huşii, Lugojul, Botoşanii etc.,
descindeau 30-40 de animatori, mulţi
dintre ei cu virtuţi artistice evidente,
Ionel Necula evenimentul trezea urbea din letargie,
din platitudine, din lâncezeală.
Cel mai adesea, spectacolele
se ţineau pe stadionul localităţii, dar şi acesta devenea insuficient pentru
numărul mare de interesaţi. Printre locuitorii urbei se producea o agitaţie
nevrotică – se puneau în mişcare cunoştinţele şi relaţiile pentru procurarea
unor locuri mai bune, se isca o zarvă neobişnuită pentru patriarhalitatea
localităţii, iar bursa zvonurilor creştea cu o octavă. Căteva zile înainte şi
alte câteva zile după spectacol, evenimentul monopoliza conţinutul tuturor
bârfelor din oraş.
M-am gândit mult – şi atunci când fenomenul ţinea trează atenţia
publică, şi după ce mişcarea a eşuat la Ploieşti – cum se explică imensa
audienţă de care se bucurau întâmplările cenaclului printre tineri, dar şi
printre vârstnici şi intelectuali de bună condiţie cărturărească. Nu cred că
răspunsul este greu de găsit. In primul rând era personalitatea fosforescentă
a poetului, care fascina prin spontaneitatea lui ductilă, prin capacitatea de a
improviza şi prin aptitudinea de a antrena publicul, de a-l face co-participant
la spectacol. In al doilea rând era calitatea indiscutabilă a celor mai mulţi
dintre actanţii antrenaţi în spectacol. Ducu Bertzi, Valeriu Penişoară,
Vali Sterian Vasile Şeicaru şi mulţi alţii au rămas şi în conştiinţa publică
ulterioară ca nişte artişti asutentici, cu valenţe interpretative indiscutabile.
In al treilea rând era caracterul oarecum inedit şi ieşit din tipicul obişnuit al
manifestărilor culturale. Spectatorii se simţeau liberi, intrau în joc, cântau,
scandau şi aplaudau cu o frenezie neobişnuită ceea ce le sugera mentorul.
Şi Păunescu, şi acţiunile pe care le iniţia căpătau proporţii de mit
şi mulţi credeau că va fi greu să iasă, sau să fie scos din atenţia publică.
Greu, dar nu imposibil. A eşuat la Ploieşti în ziua de 15 iunie 1985, datorită
unor împrejurări, despre care, în lipsa unui document public, s-a vorbit
mai mult în surdină. Despre ce a fost vorba am aflat dintr-un document
securistic depistat întâmplător în arhivele CNSAS şi cred că publicarea lui,
după aproape trei decenii de tăcere, nu este lipsit de importanţă.
Este vorba de o notă întocmită la 19 iunie 1985, la cererea
ministrului Homoştean, căruia i s-a şi transmis de îndată prin telex. Iată
cuprinsul ei. Din datele şi informaţiile obţinute rezultă că în diferite medii
de persoane continuă să se facă comentarii negative, privind spectacolele
artistice prezentate de cenaclul Flacăra în judeţul Prahova şi la adresa
poetului Adrian Păunescu, conducătorul acestuia.
Astfel, de către unele cadre didactice şi factori educaţionali se
apreciază că deşi pretinde educarea patriotică revoluţionară a tineretului,
în ultima perioadă activitatea Cenaclului Flacăra a adus deservicii
sistemului educaţional din ţara noastră, deoarece a încurajat la unii tineri
liberalismul excesiv, indisciplina şi imoralitatea.
Se afirmă că prelungirea spectacolelor până la ore târzii din
noapte afectează participarea unor tineri în ziua următoare la procesul de
învăţământ şi de producţie, prin faptul că aceştia, fie că absentează, fie că
au capacitatea de muncă diminuată.
De asemenea, se comentează că rolul educativ al activităţii
Cenaclului a scăzut ca urmare a atitudinii poetului Adrian Păunescu care
încercând să se erijeze în singurul educator competent al tinerei generaţii,
foloseşte orice mijloace şi metode de a-şi atrage tineretul de partea sa şi în
acelaşi timp subminează autoritatea şi prestigiul factorilor educaţionali,
cărora uneori le-a adus chiar jugniri în public.
In rândul oamenilor muncii din instituţiile de artă-cultură se critică
calitatea necorespunzătoare a actului de cultură promovat în cadrul
Cenaclului Flacăra, în raport cu veniturile şi le însuşesc membrii acestuia.
In cercul său de relaţii poetul Adrian Păunescu şi-a manifestat
îngrijorarea în legătură cu consecinţele evenimentului petrecut pe
www.oglindaliterara.ro
stadionul Petrolul din Ploieşti, în ziua de 15.VI.1985, fiind preocupat să
ajungă la conducerea superioară de partid.
Totodată, este interesat să cunoască comentariile care se fac la
adresa sa şi rezultatul verificărilor întreprinse de organele de partid şi de
stat.
Unii dintre membrii Cenaclului Flacăra sunt nemulţumiţi de faptul
că Adrian Păunescu îşi însuşeşte pe nedrept o parte din retribuţia lor.
Astfel, se fac afirmaţii că cel în cauză încasează personal întreaga
sumă de bani reprezentând retribuţiile membrilor Cenaclului – în medie
575 lei de spectacol pentru fiecare – după ce aceştia semnează statul de
plată. Sub pretextul aplicării unor penalizări pentru indisciplină, întârzieri
de la program, greşeli de interpretare artistică, realizarea de convorbiri
telefonice, etc., Adrian Păunescu reţine între 100-300 lei de spectacol de la
fiecare membru al cenaclului, exceptându-i însă pe cei doi fii ai săi.
In acest mod, deşi el nu apare în statul de plată, pentru a putea
susţine în faţa opiniei publice că activitatea sa în cadrul Cenaclului este
voluntară şi neretribuită, totuşi realizează venituri substanţiale.
Comentariile negative la adresa poetului Adrian Păunescu sunt
amplificate şi de prezenţa, în ultima perioadă, la activitatea Cenaclului, a
tatălui său, despre care se discută că a fost membru legionar.
In discuţiile purtate referitor la evenimentul din seara zilei de
15.VI.1985, tatăl poetului a încercat să-l disculpe de orice vină pe
Adrian Păunescu şi să atribuie în exclusivitate răspunderea în sarcina
organizatorilor, respectiv a organelor de partid şi UTC.
Nota nu poartă nici un antet sau o semnătură, poartă doar
consemnarea secret, data de 19.VI.1985 şi nr.02997. Pe colţul din stânga
sus al primei pagini de raport se rezoluţionează, de către un căpitan al cărui
nume nu-i descifrabil, că s-a prezentat tovarăşului ministru Homoştean prin
telex, la Direcţia I-a.Ataşat acestei note era Tabelul nominal cu victimele
înregistrate în urma evenimentului de la stadionul Petrolul din Ploieşti din
data de 15.06.1985. Tabelul conţine 28 de poziţii şi, curios, 12 din victimile
înregistrate sunt tinere de vârstă şcolară. Nu se specifică dacă termenul de
victimă desemnează morţii sau şi persoanele traumatizate. Il reproducem şi
noi în ideea că fiecare sfârşit de an şcolar (15 iunie) constituie şi un prtilej
de rememorare a acelui eveniment dureros cu nişte tineri nevinovaţi în
prim-plan, cărora în loc de cântece patriotice li s-au psalmodiat troparele.
1. Dirzeanu Mariana, născută la 28.08.1969 în Puchenii Mari, fiica
lui Stelian şi Gherghina, domiciliată în com. Puchenii Mari, jud Prahova
2. Burcea Constantina, născută la 21.05.1964 în Bărcăneşti, fiica lui
Pavel şi Georgeta, domiciliată în com. Bărcăneşti, jud. Prahova.
3. Stan Roza, născută la 01.05.1955 în Sirna, fiica lui Lixandru şi
Maria, domiciliată în com. Sirna, jud. Prahova.
4. Stere Elena, născută la 02.07.1967, fiica lui Ilie şi Steliana,
domiciliată în com. Valea Călugărească, jud. Prahova.
5. Pică Polixenia,născută la 28.04.1966, fiica lui Ion şi Ioana,
domiciliată în Ploieşti, str. Cibinului, bl.3, ap.4.
6. Pal Ancuţa, născută la 27.09.1969 în Ploieşti, fiica lui Gheorghe
şi Mariana, domiciliată în Ploieşti, str. Crişan nr.20A, BL.157, AP.36
7. Vasile Florin, născut la 19.05.1971 în Ploieşti, fiul lui Radu şi
Elena, domiciliat în Ploieşti, str, Diana nr.6.
8. Grigore Ion, născut la 26.12.1960 în Berceni, fiul lui Dumitru şi
Niculina, domiciliat în com. Berceni, jud. Prahova, sat… (indescifrabil)
9. Dogarul Tudorel, născut la 08.05.1970 în Ploieşti, fiul luiu
Gheorghe şi Niculina, domiciliat în Blejoi, jud. Prahova.
10. Răducanu Florin, născut la 10.12.1961 în Fulga, fiul lui
Constantin şi Ioana, domiciliat în Ploieşti, str. Stejarului, nr.25
11. Marcu Ovidiu, născut la 15.07.1967 în Ploieşti, fiul lui Constantin
şi Maria, domiciliat în Ploieşti, str. Cibinului bl. A3, ap.33
12. Matei Ion, născut la 09.04.1969 în Oradea, fiul lui Vasile şi
Maria, domiciliat în com. Brazi, str. Băteşti, jud. Prahova.
13. Dobre Costel, domiciliat în Podenii Noi, jud. Prahova
14. Dobre Laurenţiu, domiciliat în Ploieşti, str. Arinului nr.46
15. Ivan Gheorghe, născut la 15.09.1967 în Târgşoru Vechi, fiul lui
Nicolaie şi Aurelia, domiciliat în Târgşoru Vechi, jud. Pravova
16. Simion Costel, născut la 10.07.1967 în Târgşorul Vechi, fiul lui
Petre şi Elena, domiciliat în Târgşoru Vechi, jud. Prahova.
î
17. Negoiţă Valeria, născută la 30.12.1967 în Brazi, fiica lui Petre şi
Elena,domiciliată în com. Brazi
18. Ghiciu Daniela, are 17 ani, domiciliată în str. Găgeri, nr.92
19. Grămadă Wilson, 19 ani, domiciliat în Ploieşti, str. Gloriei, bl C.
10133
 O polemică necunoscută: Vasile Alecsandri versus Puşkin
Cei doi poeți nu au fost
contemporani. Când poetul rus
murea, destul de tînăr, așa cum a
murit, poetul român abia își încerca
puterile cu primele versificări,
devenite cu timpul poezii, multe
nemuritoare. Despre frumusețea de
caracter a boierului moldovean sunt
multe de spus, a rămas de poveste,
adică face parte din legendele
neamului românesc.Iată că azi
putem să mai adăugăm una, anume
replica pe care poetul moldovean
i-a dat-o marelui poet rus Pușkin.
Ion Coja Replică, căci, din păcate, nu a
putut să se nască o polemică între
cei doi, ar fi fost interesantă…Cu
toate acestea, și cu ajutorul unul basarabean de mare ispravă, putem
imagina o polemică între cei doi, polemică declanșată de texte
semnate de Pușkin și pe care, unul ca mine, nu le-a avut niciodată
sub ochi! Și nici n-am știut de ele… Răposatul G. C. Nicolescu,
profesorul și decanul studenției noastre, care avea un cult pentru
Vasile Alecsandri, s-a ferit să ne spună vreo vorbă despre acest episod
din prestația exemplară a poetului „veșnic tînăr și ferice”, episod care
pune în lumină esența relațiilor bilaterale dintre cele două lumi…
Deh, nu rima cu angajamentul luat de Dan Deșliu în numele tuturor
românilor: Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor Cu poporul sovietic
eliberator…
Bănuiesc că mai sunt câțiva care, ca și mine, n-au cunoscut
această veritabilă aversiune pe care a avut-o Pușkin față de români,
în ipostaza acestora de moldoveni… Știam că a trăit o vreme la
Chișinău, că a avut acolo niște aventuri galante, o poveste cu Şalul
etc., adică „aspecte” plăcute pentru amintirea vestitului exil și poet…
Dar că n-a știut să prețuiască ospitalitatea moldovenească și și-a dat
arama pe față, de exponent obraznic și înfumurat al imperialismului
țarist, care se închipuia civilizator al popoarelor cotropite, n-am știut!
Ca și în cazul lui Petöfi…
Mai grav este că n-am cunoscut replica lui Alecsandri, replică
boierească: o preluăm odată cu un text interesant care circulă la
Chișinău. Din păcate nu am putut afla numele autorului. Îi strângem
mâna frățește și cu  recunoștință:
De ce Pushkin nu merită nici stradă, nici monument în
orașul Chișinău
Nu subminez sau pun la indoiala deloc valoarea si aportul acestui
poet in literatura rusa si cea universala.
Nici macar nu vreau sa ma refer la faptul ca, incercand sa fiu
obiectiv, l-as clasa pe Eminescu si opera acestuia cu cateva trepte mai
sus decat Pushkin. Nu pentru ca a scris in limba mea materna.
Si nici nu am sa remarc ironia faptului ca cel mai mare poet rus
a fost de fapt, negru :). Da, da, comentati ca, de fapt nu el, ci bunelul-
strabunelul sau era negru. Tot negru ramane! :)) Sunt aproape sigur
ca in portretele sale pe care le vedem acum culoarea tenului este
putin… adaptata:).
Poezia de  mai jos, semnata de marele maestru Pushkin este
motivul din care acesta nu merita sa fie cinstit de orasul Chisinau
20. Dan Camelia, născută la 27.o7.1968 în Brazi, fiica lui Constantin
şi Maria, domiciliată în Negoeşti, com. Brazi, decedată
21. Muşat Gheorghe, născut la20.XI.1949 ÎN Ciorani, fiul lui
Gheorghe şi Dumitra, domiciliat în Ploieşti, str. Sabinelor bl.6 sc.B, AP.31
22. Micu Constantin, n. 1953, sudor, Intreprinderea Foraj Ploieşti
Total=27 persoane, din care 8 neidentificate (5 în stare gravă şi 3
decedate)
Total decedaţi =5
Total accidentaţi 22 din care 3 în stare gravă
Tabelul mai continuă cu încă 6 nume, a căror identitate a fost stabilită
aproximativ şi schematic.
23. Păun Laurenţiu, 15 ani, Pl, str. Izvoare nr.62
24. Apostol Viorel, Bucov
10134 www.oglindaliterara.ro
si locuitorii sai, de orice etnie, daca acestia isi iubesc orasul in care
s-au nascut si traiesc. Pentru ca este o diferenta. Pentru ca Pushkin a
scuipat in Chisinau si in fata locuitorilor Chisinaului. La fel cum in
Vladikavkaz, Osetia de Nord, Federatia Rusa, nu ai sa gasesti vreun
monument sau strada in cinstea lui Lermontov (care scrisese odata
ca “daca vrei sa il obijduiesti pe un caucazian, numeste-l osetin –
если хочешь обидеть кавказсца, назови его осетином”). Sa ne
gandim, fiecare pentru noi, pentru ce merite locuitorii unui oras ii
dedica unui om distins o strada in numele acestuia, sau ii edifica un
monument pentru a-l comemora… Nu vreau sa elaborez aici, insa, la
sigur nu pentru ceea, ce a facut Pushkin pentru Chisinau.
Nu ma bag sub degetele celor, care ar arata spre mine,
invinuindu-ma de rusofobie cand stau pe aceasta pozitie. Pur si
simplu acest Pushkin nu a cinstit si chiar a urat orasul in care se afla,
unde era primit ca mare oaspete. Da, era deportat aici si da, sunt sigur
ca, ca si acum, Chisinaul nu era nici atunci centrul civilizatiei. Mai
ales in comparatie cu un oras atat de frumos ca Sankt Petersburgul
(doar imi imaginez orasul asta pe timpurile Rusiei Tariste – tot ce
e mai frumos in el si s-a pastrat pana in timpurile noastre, era deja
prezent, iar blocurile sovietice si alte urme ale Uniunii, ce uratesc si
insuresc acum orasul, nici sa fie in proiect). E vorba de respect, pana
la urma, fata de oamenii care te primesc “cu paine si sare” drept mare
oaspete si locurile, care te adapostesc. Respect, de care Pushkin nu
a dat nici o dovada, nici macar nu s-a straduit. Cum ar fi “omenie”
in rusa in sensul pe care il am in vedere cand spun acest cuvant in
contextul dat? Nustiu, insa nici человечность, nici гуманность nu
e…
Si noi ce facem? Ii punem monument in centrul Aleii Clasicilor
– acolo, unde bustul lui Eminescu e doar printre multe altele (de
asemeni pretioase, dealtfel). Ii daruim o strada ultracentrala, care
uneste Universitatea de Stat, Academia de Studii Economice si
Guvernul cu cateva ministere ale acestuia in cladiri separate  - o
strada chiar simbolica, deci…
Poezia asta am gasit-o intamplator, cand rasfoiam prin clasa a
8-a opera lui Pushkin in 3 volume – cartile alea rosii, care cam fiecare
a 3-a familie sovietica ar fi trebuit sa le aiba… Versurile de mai jos
au fost scrise sa insulte – orasul, oamenii, obiceiurile. Are chiar tente
rasiste (poetul referindu-se cu un dispret la evreii localnici)…
Parerea mea este ca, individul respectiv merita si un pumn intre
coarne dupa asa poezie :).
In replica, Vasile Alecsandri i-a dedicat si el cateva versuri:
 
Fiind mai negru ca tiganii
Ce-ai tot cersit la noi cu anii,
Tu, cel primit cu dor de sus
Nici bogdaproste nu ne-ai spus.
 
Cu dar de pâine si de sare,
Cu vin din beciul nostru mare
Te-am ospatat. Iar tu în zori
Râzând, te-ai scârnavit în flori.
 
Apoi prin codri de milenii
Ai tot umblat de dragul lelii.
Ei, vezi atunci? Pun mâna-n foc:
Tu n-ai fost cal arab, ci PORC!
25. Stere Raluca, 17 ani, Pl. Str. Andrei Mureşanu, bl.R1
26. Golescu Georgeta,
27. Anghel Ioana 17 ani, Brazi, sat Negoeşti
28. Iordache Vasilica, 17 ani, com. (ilizibil)
Acesta e documentul. L-am depistat într-un volum tematic alcătuit
de salariaţii CNSAS-lui în dorinţa de a veni în întâmpinarea cercetătorilor
interesaţi de problemele de cultură. Aşa a sfârşit o instituţie excentrică,
care dădea în foc de extravaganţele unui poet cu abilităţi de tribun, dornic
să mânuiască mase mari de oameni, să se manifeste public şi cu toată
clocotirea interioară nestăpânită. A fost sfârşitul unui mit, a unei legende şi
a unui poet - în egală măsură adulat şi contestat, care n-a ştiut niciodată ce
este modestia şi discreţia.
 Începuturile tipografiei
în ţara românească1
Nerva Hodoş
(text preluat din revista Convorbiri literare nr. 1, Bucureşti, 1 ianuarie
1902)
În volumele precedente ale Almanahului tipografic s-au publicat sub titlul
general de Spicuiri din trecutul tipografiei, două fragmente dintr-o lucrare mai
întinsă asupra imprimeriei, care cuprinde câteva afirmări cam precipitate relative
la introducerea acestei arte în Ţara Românească.]
Autorul acestor articole ajunge la concluzia că ea n-a putut pătrunde la noi
decât în secolul XVII, sub domnia lui Matei Basarab – şi că toate celelalte cărţi
din secolul precedent s-au tipărit la Veneţia,la Braşov sau aiurea, în niciun caz în
Ţara Românească.
Studierea împrejurărilor în care se dezvoltă tipografia slavonească
în Europa în general, în secolul XV şi la începutul secolului XVI, precum şi
examinarea mai de aproape a producţiunilor tipografice de origine românească de
la începutul secolului XVI, poate să ne conducă la alte concluziuni.
De aceea, profitând de invitarea amabilă de a scrie ceva pentru cititorii
Almanahului tipografic, îmi propun a arăta în rândurile ce urmează, că nu este
exclusă posibilitatea că încă de la începutul secolului XVI, şi anume între anii
1508-1512, să fi funcţionat o tipografie în Ţara Românească, fără a mai vorbi de
anii 1545-47, când existenţa ei este pe deplin dovedită.
***
Cele mai vechi tipărituri de origine românească, după cunoştinţele noastre
bibliografice de până astăzi, sunt următoarele trei cărţi destinate serviciului
bisericesc:
1. Un Liturghier slavonesc, a cărui tipărire se începe în vremea lui Radu
cel Mare şi din porunca lui şi se termină sub Mihnea cel Rău în 10 noiembrie
7016(1508).
Această carte, ca mai toate tipăriturile slavo-române din secolul XVI, n-are
titlu. La sfârşitul ei se află un Epilog, care sună astfel în traducere românească:
„S-a început această sfântă carte numită Liturghie după porunca
Domnitorului Io Radu Voievod, să-i fie lui vecinica pomenire.
„Şi s-a săvârşit această carte din porunca întru Hristos Dumnezeu bine
credinciosului şi de Dumnezeu păzitului şi prea luminatului Domnitor Io Mihnea
marele Voievod a toată Ţara Românească şi a părţilor de peste Dunăre, fiul
marelui Io Vlad Voievod, în anul dintâi al Domniei sale; ostenindu-se şi smeritul
monah şi preot Macarie. În anul 7016, crugul soarelui 16, al lunii 5, indiction 11,
luna noiembrie 10 zile”.
2. Un Octoih slavonesc, tipărit de acelaşi Macarie, din porunca lui Vlad vv,,
în anul 7018(1510); şi în fine
3. Un Evanghelier slavonesc, tipărit iarăşi de Macarie, din porunca lui
Basarab vv. (Neagoe), în anul 1512. Epilogul acestui Evangheliar se termină cu
cuvintele:
„Cu porunca Domnului Io Basarab marele voievod, eu întru Hristos rob
călugărul Macarie am ostenit întru aceasta şi am săvârşit această carte în anul 7020,
crugul soarelui 20, al lunii 9, indictionul 14, luna lui iunie 25 zile”2
Ştirile ce puteam extrage din aceste epiloguri sunt singurele informaţiuni
contimporane pe care le avem până acum asupra acestor cărţi.
Din ele rezultă că toate aceste cărţi au fost tipărite de Macarie, din porunca
deosebiţilor Domnitori care s-au succedat de la Radu cel Mare până la Basarab vv.
(Neagoe), adică între anii 1508 şi 1512.
Unde au fost însă atelierele în care s-au tipărit, nu ni se spune şi de aceea va
trebui să aruncăm o privire repede asupra tipografiilor chirilice care funcţionau în
tot cuprinsul Europei la acea epocă.
***
Primele cărţi tipărite cu litere chirilice apar în Cracovia în anul 1491, ca o
întreprindere comercială a unui librar din Augsigurg, Johann Haller, cu scopul de a
le desface printre ruteni şi români3 .
Tipograful era tot un german Swaybold Frank sau Swietopolk Fiol, iar
literele fuseseră gravate de un artist din Braunschweig, anume Rudolf Borsdorf.
Un asociat la această întreprindere pare a fi fost un cetăţean cracovian cu numele
Turzo, după cum rezultă dintr-o hotărâre a arhiepiscopului local, prin care se
desfiinţează această întreprindere4 , în acelaşi an 1491.
Cu caractere glagolitice se tipărise mai înainte şi anume în 1483, un
Liturghier pentru croaţii ce ţineau de biserica catolică, probabil în Veneţia. Şi tot cu
caractere glagolitice crede Kopitar că a fost tipărit şi Ciasoslovăţul sloveno-sârb,
tipărit de Andrea Toresano de Asola, cunoscutul tipograf din Veneţia, şi care apare
în 13 martie 1493. Singurul exemplar care a fost în Biblioteca Consiliului Comunal
din Nürnberg a dispărut, încât nu se poate şti dacă a fost tipărit cu glagolitice, sau
cu cirilice, după cum cred alţi slavişti5.
Cu siguranţă însă se ştie că o tipografie a funcţionat în Muntenegru, la
Cetinje. Aici s-au tipărit trei cărţi: un Octoih, partea I (1494), o Psaltire(1495) şi
un Molitvenic (nu se ştie în ce an). Din aceste cărţi, numai Psaltirea are indicaţia
locului de tipar. Din faptul însă că literele, iniţialele şi ornamentele sunt identice,
iar în epilog să repetă aceleaşi nume proprii, s-a dedus că şi Octoihul s-a tipărit tot
la Cetinje6 şi probabil tot acolo şi Molitvenicul, din care s-au păstrat numai câteva
www.oglindaliterara.ro
fragmente. Toate aceste tipărituri se datorează unui călugăr cu numele Macarie.
S-a susţinut, pe baza unor tradiţiuni, că încă mai înainte, Ivan Crnojevic,
fondatorul mănăstirii din Cetinje (1484), ar fi clădit în Obod o casă pentru tipografie
şi că ar fi însărcinat pe fiul său să procure caracterele tipografice din Veneţia7. Această
tradiţie însă n-are nicio bază istorică. Gândul de a stabili o tipografie în mănăstirea
pe care o zidise poate să-l fi avut Ivan, dar cărţile care se cunosc până acum vorbesc
numai de fiul său Gheorghe, care se intitulează Domn de Zeta8.
De unde s-a procurat materialul tipografic, nu se spune, dar se poate presupune
că din Veneţia, cu care domnitorii de atunci ai Muntenegrului din familia Crnojevic
întreţineau strânse legături.
Tot de-acolo trebuie să fi învăţat meşteşugul tipografiei şi călugărul Macarie,
cu toate că nu se poate determina în ce împrejurări. Din prefeţele şi epilogurile
primelor două cărţi reiese că acest Macarie era mai mult decât un simplu culegător
tipograf şi anume organizatorul şi conducătorul ei şi probabil gravor sau turnător de
litere9.
Gheorghe Crnojevic este silit să-şi părăsească ţara în1496, adică îndată după
tipărirea Psaltirii, gonit de fratele său Ştefan cu ajutorul turcilor şi se refugiază la
Veneţia pentru a începe o viaţă furtunoasă10.
Nu se ştie dacă Macarie l-a urmat în acest exil. E mai probabil însă că acest
prim atelier tipografic al slavilor de sud a fost risipit şi tipografia nu mai apare în
Muntenegru decât în sec. XIX11.
***
Acestea sunt tipografiile slavone care au funcţionat în secolul XV (1483-
1496) şi dacă lăsăm la o parte tipăriturile de origine românească, tipografia nu mai
apare decât în1517 la Praga, în 1519 la Veneţia (Bojidar Vukovici) şi în 1529 la Vilna.
Prin urmare este firesc să ne punem întrebare: oare n-a fost în ţară chiar
atelierul tipografic din care au ieşit Liturghierul de la 1508, Octoihul de la 1512 şi
Evanghelia de la 1512?
O dovadă directă nu avem până acum. Dar nu trebuie să ne grăbim să
respingem o ipoteză care nu este în contradicţie cu niciun fapt istoric cunoscut şi care,
pe de altă parte, poate singura explică alte fapte cunoscute.
Mai întâi de toate nu trebuie să ne închipuim atelierele tipografice ale timpului
după cele ce vedem acum. Instrumentele necesare la tipărit erau mult mai simple,
ocupau un spaţiu mult mai restrâns decât astăzi, aşa încât transportul lor şi montarea
unui atelier se putea face mai cu uşurinţă decât s-ar crede: un număr oarecare de
litere şi câteva tampoane, o putea monta un tâmplar, iată aproape tot materialul care
constituia un atelier tipografic şi mai ales un atelier tipografic destinat să tipărească
câteva cărţi, pe care un domn pios avea să le împartă în dar bisericilor din ţară şi nu
un atelier care-şi propune să tipărească cărţi pentru negoţ.
Dacă Liturghierul sau Evanghelia noastră ar fi fost tipărite într-un astfel de
atelier,în Veneţia sau aiurea, proprietarul acestei tipografii şi-ar fi arătat numele,
fie pentru a-şi atrage clientela pentru alte comande, fie pentru a arăta de unde se
pot procura asemenea cărţi. Astfel Ciaslovul de la Veneţia din 1493 se citeşte în
slavoneşte această notiţă: Hunc (sic) breviarum impressit magister Andreas de
Thoresanis de Asula, die 13 marcij 149312. Lipsa acestei indicaţiuni este explicabilă
dacă ne închipuim atelierul aşezat în vreo mănăstire sau chiar într-un oraş, unde se
tipărea exclusiv numai pentru domni Psaltirea muntenegreană, tipărită din ordinul lui
Gheorghe Crnojevic în 1495, nu are însemnat locul tipăririi. Acesta se deduce prin
analogie, după cum am văzut.
Examinând apoi de aproape epilogul Liturghierului le la 1508, mai putem
observa următoarele:
Dacă Liturghierul ar fi fost comandat în locurile depărtate, în care ar fi putut
exista tipografii în această epocă, această comandă s-ar fi executat întocmai, cu notiţa
finală cu tot şi nu s-ar fi menţionat într-însa un fapt care se petrece în timpul tipăririi
acestei cărţi, aşa zicând sub ochii tipografului, adică moartea lui Radu cel Mare.
Menţionarea acestui fapt devine explicabilă dacă ne închipuim pe executorul
acestei impresiuni în ţară, asistând la acest eveniment.
În sfârşit faptul că Macarie tipăreşte trei cărţi deosebite sub patru domni
deosebiţi, în intervalul relativ scurt de la 1508 la 1512, încă constituie o dovadă că
atelierul său a fost în ţară. Căci ar fi greu de admis, mai ales în domniile furtunoase
şi de scurtă durată ale lui Mihnea şi Vlad, ca să fi găsit vreme pentru a se confirma
mai întâi, apoi pentru a se face alte asemenea comande, la aceeaşi persoană, în locuri
depărtate. Pe când din contra, dacă tipograful era în ţară, putea stărui el însuşi pentru
tipărirea acestor cărţi, lucru care ar fi cerut mult timp şi foarte multă stăruinţă, cu greu
de explicat, dacă acest tipograf ar fi fost aiurea.
Prin urmare, putem să admitem, fără teamă de a greşi, că o tipografie a existat
în Ţara Românească la începutul secolului XVI-lea.
Unde a fost această tipografie şi cine este acel ieromonah Macarie, această
cercetare o vom face cu altă ocaziune.
__________________
1
Reproducem acest articol din Almanahul tipografic pe 1902. Chestiunea
începuturilor tipografiei la noi e tratată în el cu deplină competenţă şi soluţiunea
dată ei ni se pare cea mai bună (I.B.)
2
Bianu şi Hodoş, Bibl. Rom. Veche 1, 6 şi urm.
3
Jagic, Der erste cetinjer Kirchendruck (Viena 1894, p.1.
4
Picot, Coup d’oeil sur l’histoire de la Typographie dans les pays roumains au
XVI siècle, Paris 1895, p.7.
5
Dobrowski, Instit. (ed. II, Viena 1852) XXXV şi 793; Kopitar, Gramm. 387;
Safarik, Gesch., I, 173 şi III, 251.
6
Jagie, Op. Cit.
7
Hopf, în Ersch şi Grüber, Realencyklopädie.
8
Jagic, Op. Cit.
9
Ibid.
10
Miklosich, Die serbischen Dynasten Crnojevic, Sitzungsber.CXII.
11
Tomanovic,Die erste slavisch-cyrillische Buchdruckerei, în Centralbl. F.
Bibliothekswesen, XVII (1900), 429.
12
Heine, Repertorium, 3833.
10135
 ANATOMIE DE PLOAIE
Volumul de versuri „Anatomie
de ploaie”, Editura NICO, Târgu-
Mureş, 2013, 232 de pagini, însumează
207 de poeme, din care rezultă „că în
toată coloratura axiologică (tematică
şi prozodică) este pusă în lumină arta
poetică a unui copil care şi-a depăşit
cu mult condiţia”, după afirmaţiile
Dumitru Anghel din prefaţă ale scriitorului Nicolae
Băciuţ, care s-a îngrijit de apariţia
cărţii de debut editorial a tinerei poete
Cristina Terente, elevă la un prestigios colegiu din Brăila. Cu o distribuţie
aleatorie în paginaţie şi fără o încadrare pe capitole tematice, poemele din
„Anatomie de ploaie” au uneori importante, relevante datări calendaristice,
pe parcursul anilor 2011-2013, cu un reper biografic aniversar, 13 mai, ziua
de naştere a poetei Cristina Terente.
Volumul se deschide cu poemul „A mai trecut încă unul”, adică încă
un an de la naşterea poetei, datat 12 mai 2011, ora 22, şi „Chiar de mai sunt
două ore, în mintea mea / Al treisprezecelea an a început să crească” (Op.
cit., pag. 7), iar urarea pe care şi-o face, ca un vis adolescentin, este: „Să
spere doar iubire / Iubirea unui om neinventat / Cu ochii de culoarea mării /
Care nu mai apare” (Ibidem), deşi nu-şi face iluzii, doar speră: „Poate stă-n
spatele meu, în adierea vântului primăvaratic / Dar nu; e doar umbra idilică
a lunii” (Ibidem).
Alte poeme se detaşează prin caracterul intim şi mesajul respectuos
al dedicaţiilor pentru mentorii săi spirituali, poeţii Ana Blandiana, Nicolae
Băciuţ şi dr. Gabriela Vasiliu, profesoara de literatură română din şcoala
gimnazială; ori pentru personalităţi din lumea culturală şi artistică: Paulo
Coelho, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Nichifor Crainic, George
Bacovia, poeţi; Bujor Macrin, actor; Dan Moldoveanu, poet şi actor.
Nu lipsesc din repertoriul prozodic al Cristinei Terente nici motto-
urile din Biblie, din spusele lui Iisus sau Sf. Apostol Luca ori din limba
engleză, deşi uneori într-o pastă uşor preţioasă şi excesiv simbolică, dar
anulată de versul suav şi ardent, de-o sinceritate cuceritoare al poetei. Nici
nu-i de mirare, pentru că poeta este un copil frumos şi talentat, sensibil şi
serios, chiar prea sensibil şi prea serios pentru cei 15 ani ai săi, care ştie
sau doar intuieşte că harul său, talentul său stau sub o umbrelă conceptuală
surprinzător de elaborată la vârsta sa, dar scrie poezie cu o graţie elegantă
şi naivă de joc ludic şi o ritualică gravă, pe sonorităţile unui Coral de Bach.
Nu există, spuneam mai sus, o structură pe capitole tematice dar parcă
ceva, ceva simetrie şi-a dorit poeta, ori poate editura, pentru că poemele
sunt repartizate în ordine alfabetică, nu neapărat riguroasă: primele opt
poezii au titlul cu litera A, iar spre final, două poeme sunt caligrafiate cu
litera Z…
Poemul „Anatomie de ploaie”, care dă şi titlul volumului, este
„cartea de vizită”, paşaportul poetic al Cristinei Terente, C.N.P.-ul artistic,
pecetea personalităţii sale în clocot, raportate altruist la o identificare totală
cu lumea în care trăieşte şi cu care împarte şi bune, şi rele: „Când cad din
cerul stelelor mele, / Lacrimile de ploaie sunt curate, calde / Pe pământ,
după ce se zdrobesc / Pe pustiul de asfalt / Devin murdare exact ca păcatele
oamenilor / Ce trăiesc pe pământ” (Op. cit., pag. 10).
Dar, parcă-şi protejează individualitatea, singularul, eu-l său
sentimental şi personalizat cu nostalgii de adolescentă care se desparte,
nu fără regrete, de lumea mirifică, miraculoasă a copilăriei: „Un tărâm
fantastic, prezidat de flori, / Un colaj de îngeri – blânzi şi bălăiori - /
… / Zumzet de copil, zâne, fantezie, / … / Basme nevisate, un «a fost
odată» / Altă lume…” (Altă lume”, pag. 13). Introvertită, timidă şi cu
gesturi derutante, la limita confuziei în relaţiile cu necunoscuţii, poeta
adolescentă… ascunde, protejează inconştient tocmai ceea ce are mai de
preţ în personalitatea sa – sensibilitate, educaţie nobiliară sufletească şi
o nedisimulată dragoste de oameni; de oamenii pentru care are un punct
de vedere pozitiv, părinţii săi, idolii săi artistici, Ana Blandiana şi Nicolae
Băciuţ, prietena sa Irina, şi o risipă de gânduri bune pentru tot ceea ce
înseamnă bucuria de a dărui: „Nu mă pot imagina, nu pot rezista, / Mă pierd
pe un drum plin de îmbrăţişări calde” („Doar atât”, pag. 15).
Copilul Cristina „se joacă de-a viaţa…”, cu păpuşi de pluş, pe care
le pune să gândească şi să-i răstălmăcească dilemele şi tot noianul de
nelinişti: „devenim evanescenţe ale lumii / Vânt prin stele, / În pletele unei
lumi profane din copilărie” („Distrugem clipa”, pag. 16), şi „se răţoieşte”
agresiv, cu un arţag de copil răsfăţat la tot felul de nelinişti şi la incerte repere
ale drumului către sine: „De ce nu mă laşi să fac pace cu mine însămi? / De
ce te-ai restrâns în mine / Şi în neputinţa mea de a fi / Lasă-mă… / Dispari
10136 www.oglindaliterara.ro
de Cristina TERENTE
şi lasă-mă…” („Dispari”, pag. 17).
La cei 15 ani ai săi, Cristina,
poeta Cristina Terente, se tot întreabă,
matur, justiţiar şi cu dreptul de a
primi răspunsuri răspicate la toate
nedumeririle, toate dilemele sale
existenţiale, de parcă viaţa ei s-ar fi
derulat într-un registru minor, delicat,
de fantasme infantile: „De ce aş lăsa
luminile ochilor mei să piară? / De
ce? Nu am motiv / … / De ce începe
să ningă în clipe de deznădejde?” („De
ce?”, pag. 21), şi, până la urmă, nelămurită, nemulţumită, sictirită de-
atâtea neputinţe ale oamenilor mari, care-ar fi putut s-o lămurească, strigă
disperată: „Lasă-mă să strig ca o nebună…” (Ibidem).
Poeta Cristina Terente trăieşte, încă, la parametrii unui sentimentalism
melodios şi uşor artificializat, în universul cald, ocrotitor al unei copilării
fericite, de care parcă nu s-ar despărţi niciodată, şi-şi pliază exerciţiul poetic
pe o realitate nostalgică, de vis frumos: „Se vede lateral şi un pat roz, mic,
/ Ursuleţii de pluş mai visează în el. / Alături de mine, care încerc să-mi fac
loc / În cuibul jocului de-a copilăria…” („Cuibul jocului de-a copilăria”,
pag. 24); ba chiar are, la 15 ani de la naştere, tot felul de încercări, de
experimente dintr-un univers fastuos: „Ascult cântecul mut al unei amintiri
/ Şi privesc prezentul ca şi cum n-ar fi al meu, / Ca şi cum ar aparţine unei
lumi trecute, / Unei cugetări lăsate în urmă” („Cucerită de trecut”, pag. 25),
şi, ca să nu existe nici un dubiu, perorează convingător: „Vreau să merg mai
departe, / Dar sunt cucerită de trecut” (Ibidem).
Există în cartea „Anatomie de ploaie” şi o poezie de dragoste, de
dragoste suavă, angelică, de o senzualitate stăpânită, ca din vremea unor
Petrarca sau Dante, Alecsandri, Coşbuc sau Eminescu, o lirică neîntinată,
neatinsă de exhibiţionismul erotic al poeziei deochiate, provocată de
imbolduri primare biologice, necontrolate de educaţie şi rigori morale ale
unor poetese contemporane, de care Cristina Terente se detaşează deliberat,
elegant: „De ce tremuri? / De ce albastrul dintre noi / Se întunecă şi se
luminează / Fără să ştie, fără să-i pese…” („Albastrul dintre noi”, pag. 14).
Într-un poem autoportret, „Nu exist”, poeta, personaj liric introvertit,
de-o sinceritate frustră, proiectată într-o oglindă a sufletului său, cu o
consecvenţă imposibil de perturbat, îşi reprimă drastic orice tendinţă de
narcisism: „Nu m-am văzut niciodată / Cine sunt? / Sunt un om pe care
l-am văzut în poze, / În oglinzi mincinoase care reflectau ce spun alţii / Şi
de care am auzit de câteva ori vorbindu-se, / Dar eu nu mă cunosc” („Op.
cit., pag. 107).
Deşi, într-un alt poem, „Non-binele”, are o orgolioasă părere despre
generaţia sa, una potentă, într-o perspectivă multiplă şi ipotetică: „Pentru
că noi suntem aceia care nu trebuie să facă bine degeaba / Şi, dacă n-am
mai fi noi, atunci cine?! / Noi… noi suntem totul!” (Op. cit., pag. 110).
Într-o epocă în care cartea, de la „Psaltirea în versuri” a
mitropolitului-poet încoace, cuvântul scris de mână sau de tipar pe hârtie,
cu copertă frumoasă şi cu desene viu colorate, pierde teren şi-abia-şi mai
găseşte loc în biblioteca de familie, mobilier demodat şi desuet, pe care
acum se lăfăie doar… kitchurile-bibelouri aduse din călătorii prin ţări
exotice; cartea, simbol al culturii temeinice, îşi găseşte loc în preocupările
adolescentei Cristina Terenter, îmn poemul „Mă zămislesc într-o carte”,
inspirat de motto-ul mentorului său artistic, poetul Nicolae Băciuţ: „Sărut
stânga, sărut dreapta, / Care ţin drept cruce cartea”: „Vreau ca faţa mea
să fie o carte / O carte de bibliotecă, / Pentru care să schimb o dată pe lună
coperta / O carte de versuri sau poate de proză” (Op. cit., pag. 120); crezul
său cultural: „O să mă nasc dintr-o carte / După chipul şi asemănarea ei”
Iibidem).
Cum spuneam la începutul recenziei la cartea „Anatomie de ploaie”,
primul poem, „A mai trecut încă unul”, datat 12 mai 2011, ora 22, era
scris în preziua zilei de naştere, 13 mai, iar spre sfârşitul volumului,
poemul „Ultimele numere”, scris chiar în ziua de naştere, este un sensibil
remember-simbol al unei maturităţi parcă venită prea repede: „Am fost
plecată / Nimeni nu a schimbat data la calendar / Azi e deja 14; nu a fost
niciodată 13 / Eu am tot 13 ani şi am mai învins şi anul acesta timpul / Aş
fi vrut să nu ştie nimeni că am crescut / Şi toţi să mă ţină minte la 13 ani
până la sfârşitul veacului / 12, 13, 14… Încotro te îndrepţi, copilule mare?”
(Op. cit., pag. 196).
La mulţi ani, domnişoară Poetă! Şi la mai multe cărţi…
 Cârciuma filosofică „La UŢâ”
Aflaseră că este student mai târziu,
nu-i interesaseră însă la ce facultate şi ce
anume studiază el acolo. Nici el, ameţit
de viscol şi aproape îngheţat, nu îşi arăta-
se disponibilitatea de a adăuga mai multe
amănunte la ceea ce ei obţinuseră de la el,
era foarte clar că mai avea puţin şi îngheţa.
Oamenii aceia, nici ţărani, nici orăşeni, sau
cel puţin el nu mai era capabil, în starea în
care era, să discearnă clar cărei categorii
sociale sau profesionale îi aparţineau, se
arătaseră şi nu prea, surprinşi de arătarea
aceea – „arătarea aceea” era el – ghemuită
în zăpadă şi care era pe punctul de a ador-
Petrache Plopeanu mi definitiv şi îl săltaseră după câteva vor-
be rostite între ei când l-au văzut:
„— Altu’ dom’ Vasile, auzise el mai
întâi, prin perna aceea nesfârşită de fulgi, ce naiba o fi cu ei, n-au minte nici cât o
găină, să pleci pe o aşa vreme e moarte curată dacă nu ştii drumurile”. Răspunsul,
dacă o fi fost vreunul, se pierdu în urletul viscolului.
Acum, stând înfofolit îşi amintea că cei doi bărbaţi îl săltaseră mai mult pe
sus, picioarele lui refuzând să-l ajute, amorţite deja, şi-l urcaseră ca pe un balot
într-o căruţă transformată acum la vreme de iarnă în sanie. Îl acoperiseră cu un
cojoc miţos, se miră instinctiv cu mintea golită de alte întrebări savante sau răs-
punsuri la îndemână, „unde au găsit ei aşa ceva?” şi-i întinseseră o sticlă cu ceva
lichid în ea.
„— Haide flăcăule, ia aici şi trage un gât zdravăn din Blaga asta”. Luă
instinctiv sticla şi ducând-o la gură înghiţi de două trei ori. Simţi un foc zdravăn
cuprinzându-i gâtul, respiraţia i se împotmoli, nu putea nici să tuşească nici să
scuipe, deja lichidul i se scursese în jos pe esofag şi-l simţea în stomac unde se
aprinse un alt foc.
„— E tare nu? zise cel care îi dăduse sticla, stai liniştit câteva secunde până
ce gâtul o să poată din nou să se dilate. Asta este prima reacţie a unui neobişnuit
cu Blaga noastră” şi se întoarse zâmbind spre celălalt bărbat..
„— Da dom’ Vasile, mare adevăr ai grăit, după un gât de blaga nu-ţi mai
trebuie nici un medicament, nici pat, nici femeie, sănătate curată mai ales pă gerul
acesta. Haide băieţi”, spuse către cai, mişcând din dârlogi.
Studentul, în acel moment încă nu le spusese că este student, asta avea să
se întâmple puţin mai târziu, după ce avea să se dezmorţească şi după încă vreo
două trei gâturi de „blaga”, bea cu prudenţă, dar se pare că deja oarecum faringele
şi esofagul lui se obişnuiseră cu băutura şi ajunsese să aibă chiar chef de vorbă.
Şi cei doi bărbaţi, pe care încă nu reuşise să-i clasifice într-o anumită categorie, se
cinsteau odată cu el, dar în timp ce el începea deja să se ameţească, ei nu dădeau
semn că s-ar fi schimbat ceva în vorba şi gesturile lor.
Au scos mai apoi o bucată de şuncă cu foarte multă slănină pe ea, don’
Vasile a scos şi un briceag curios din teşchereaua de la brâu şi a tăiat pentru fiecare
câte o bucată bună de şuncă cu carne şi un strat gros de slănină, înmânând-o fără
multe cuvinte studentului, acum ştiau că este student şi vizitiului.
„— Ia tinere ca să ai ce da băuturii de ros şi să mai prinzi un pic de putere.
Hai că nu mai avem mult şi ajungem imediat la Cârciuma filozofică”. Printre cle-
făituri, printre înghiţituri de şuncă şi gâturi de „blaga” câteva nedumeriri începeau
să prindă contur: de ce îi spuneau băuturii „blaga”, o fi vreun localnic producător
al acestei licori dată naibii şi ce o fi cu această „Cârciumă filozofică” pe care
dom’ Vasile abia o amintise? Nu era străin de semnificaţiile acestor cuvinte chiar
dacă domeniul său era unul tehnic, mai precis telecomunicaţii „telefoane, da, da”,
apreciase dom’ Vasile atoateştiutor. Costin, aşa spusese în sfârşit studentul că îl
cheamă, încercase să adauge şi alte lămuriri, dar băutura îl topise aproape cu totul
şi deşi vedea foarte clar cuvintele în mintea sa, acestea refuzau să iasă de pe buzele
sale trunchiate, deformate în limbajul unui beţiv notoriu. „Doamne, se gândi, cred
că m-am îmbătat şi încă zdravăn” şi se lăsă păgubaş.
Vizitiul, sau aparentul vizitiu îi atrase atenţia lui dom’ Vasile.
„— Tinerelul nostru a luat-o serios pe ulei, cred că acum nu-i mai trebuie
decât un somn bun la dom’ Uţă şi mîine o să fie ca nou.
„— Domnu’ Uţă o să aibă clientelă suficientă pentru un simpozion sadea,
râse zgomotos dom’ Vasile, cei trei tineri de aseară, pensionarii ăia de acum două
zile, grupul de ciobani de la firmă, ăia de la cablu, care nu se mai dau plecaţi de
o săptămână…”.
„ — Plus ai noştri de care nu mai scapă orice-ar face, he, he”, concluzionă
râzând mânzeşte vizitiul, parcă mândru de tot ceea ce se petrecea.
Costin moţăia încălzit sub cojocul miţos mirosind a oaie şi lapte, cu foa-
mea ostoită şi cu gândurile liniştite de „blaga”. Din când în când tresărea la râse-
tele zgomotoase ale celor doi de pe capra saniei, sau când vizitiul îşi îndemna caii
www.oglindaliterara.ro
să mărească trapul şi se chinuia să întrebe de ce blaga, de ce cârciuma filozofică
şi într-un final adormi. Aşa că nu ştiu când ajunse la dom’ Uţă, nu simţi cum este
luat din sanie, doar auzi ca prin vis cum cineva spunea rupându-se de atâta râs,
„încă un participant la simpozion, bre dom’ Uţă, fire-ai dumneata să fii că o să ne
înnebuneşti pe toţi cu filozofia asta a dumitale”; fusese aşezat undeva în spaţiul
deja înghesuit al cârciumii, după ce dom’ Vasile dădu lămuririle necesare. O cer-
gă groasă îl acoperi pe studentul aşezat pe o saltea groasă despre care dimineaţa
avea să afle că era plină cu ierburi de munte, de aceea fusese aşa de aromată şi-l
odihnise atât de bine. Se trezise din când în când, ameţit, dar o ameţeală plăcută
fără dureri de cap, aşa cum avea când mai trăgea o băută zdravănă cu zurbagii de
colegi de la cămin, pentru a se duce la veceu, cineva îl lămurise unde este toaleta,
dar revenind se aşezase din nou pe salteaua caldă, sub cergă şi dulcea torpoare îl
lua din nou în braţele ei.
Până să adoarmă din nou, urechile sale erau martorele unor lucruri care îl
nedumereau mult, însă pe care şi le propunea spre rezolvare a doua zi. Întreaga
încăpere frumos ornată cu crenguţe de brad, cu ghirlande din aceleaşi rămurele
de brad, dar şi cu o cergă ce făcea înconjurul întregii cârciumi pe care vedea cu
uimire diferite chipuri, iniţial a crezut că sunt pictate, dar dimineaţa avea să-şi
dea seama că erau ţesute, era plină de oameni care – şi aici Costin chiar nu mai
înţelegea nimic – parcă erau adunaţi la o ….o adunare, o sesiune de comunicări
şi referate, cum participa şi el cu diferite prilejuri la facultate – altă comparaţie
nu putea face -, şi care analizau o serie de texte, filozofice, i se părea lui Costin.
Ceea ce-l intriga şi mai mult era faptul că toţi cei care vorbeau nu aveau
alura unor conferenţiari, a unor intelectuali obişnuiţi cu travaliul unei asemenea
acţiuni ci păreau simpli ţărani, lucrători la diferite servicii din localitate sau cei mai
spilcuiţi, turişti. Frecvent câte unul striga puternic, „încă un Wittgenstein dom’
Uţă” sau „mai toarnă un Democrit dom’ profesor”, ori „ce bun este Hegel ăsta
dom’le”. Asculta din colţul său, acoperit cu cerga cea groasă, mai adormea, dar
era trezit din când în când de valurile de râsete ale „simpozioniştilor”.
Cineva citea, se cunoştea clar că face acest lucru şi că nu prea este obişnuit,
după poticnelile la fiecare cuvânt pronunţat.
„ — Dar… ce… sunt, prinurmare… prin urmare?... un lucru… care…
cugetă… ce… este… ace… aces… acesta… Semn de întrebare. Ce este acesta?...
unul.. ce.. se… în.. îndo… îndoieşte… înţe-le-ge… aaaafir afirmă… nea-gă…
voieşte… nu vo-ieşte”……. După câteva clipe de tăcere lectorul rosti cu năduf:
„ Hai dom’ Uţă, hai bre dom’ Uţă, ce Dumnezeu, mi-ai dat ceva prea greu azi,
păcatele mele, pentru mintea mea bătrână. Auzi colea, darcesuntprinurmareunlu-
crucarecugetă ce esteacestaunul ce se îndoieşteînţelegeafirmăneagă voieştenuvo-
ieşte… Hai, te rog, dă-mi ceva mai uşor bre omule că-mi arde gâtlejul, ce Dum-
nezeu”. Se auzi un glas baritonal, de om cu carte, un obişnuit al cuvântului, Costin
avea să afle a doua zi că era patronul cârciumii, dom’ Uţă: „– Nu pot moşule, nu
pot, zău, mi-ar sări toţi în cap, n-am ce face, spune şi dumneata ceva acolo despre
ce ai citit şi-ţi iei cinzeaca de Descartes… De, ce să-ţi fac, dacă te-ai nărăvit la
francez! Acum rabdă şi vorbeşte, hai că aşteaptă lumea să te audă… Moşulică se
uită rătăcit la ceilalţi, încercă să zică ceva, dar se lăsă păgubaş şi reluă foaia de pe
care citise.
„— Hai mă taică, mai făcu o încercare, dar dom’ Uţă îi arătă foaia… Uf,
păcatele mele, altădată mă taică luam şi eu câte o cinzeacă fără să mă pună cineva
să buchisesc filofofie”
„ — Filozofie moşule şi nu te obligă nimeni să citeşti sau să spui ceva, da’
dacă vrei să bei aproape pe degeaba, trebuie să te supui şi să ne spui ce gândeşti
matale despre ce ai citit. Moşul se uită din nou pe foaie în timp ce ceilalţi îşi sor-
beau veseli băuturile, făcându-i moşului parcă în necaz. „– Ei las’ că vă văd eu
când oţi vrea voi un Marcu!
„— Marx moşule, strigă un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani cu salope-
ta-uniformă de la cablu pe el, Marx, ăla care a făcut comunismu’”.
„— Ce mi-e Marcu, ce mi-e Marx, tot un drac… vă văd eu mă feciori…”.
„— Hai moşule că se-ncălzeşte Descartes, ce faci, ne vorbeşti sau nu?”,
zise ridicând tonul amuzat dom’Uţă. După câteva clipe moş Petrache, Costin au-
zise cum îl cheamă pe moşulică, începu să vorbească.
„— Păi de, io cuget mă, da’ nu sunt un lucru mă, io mă mişc mă… ce, aţi
văzut vreodată vreun lucru mişcându-se el, aşa singur? Mă Vanghele, tu ţi-ai luat
Loganu’ ala pă motorină… Ce mă el se mişcă singur? Nu mă, tu trebuie să-i pui
motorină şi dacă nu mai ai bani, că-i dai pe toţi aici, pă Hăgăl, pă Eraclit, pă, pă, pă
Berg Son tu nu mai ai cum să mai cumperi motorină pentru Logan şi el mă, nu se
mişcă fără motorină, da’ tu te mişti şi fără motorină şi fără curent şi fără…” „– Stai
bre ce tot spui acolo, sări Vanghele hohotind, ce eu ca să mă mişc nu trebe să iau
la bord niscaiva Hegăl, Heraclit sau Bergson, ă? Ce deosebire este între Loganu’
meu şi mine? Amândoi ca să o facem pe nebunii trebuie să gâlgâim ceva”.
(continuare în nr. viitor)
10137

Podul de origami
Victor Mihăilescu
Luni, 3 februarie 2014, Sala Atelier a Facultății de Arte din Galați a
găzduit un eveniment de excepție, asupra căruia merită zăbovit și reflectat.
În cadrul acestui eveniment au avut loc cel puțin două premiere naționale,
pe care le voi prezenta separat, așa cum de altfel trebuie procedat.
Prima este spectacolul de teatru ”E frumos ce-mi place mie!”,
montat de regizorul, scriitorul și profesorul Bogdan Ulmu, spectacol ce a
contat ca examen al primului semestru din programul de studii masterale
cu specializarea ”Teatru Muzical”, masterat pe care Facultatea de Arte
gălățeanăîl desfășoară în colaborare cu Academia Centrală de Dramă din
Beijing.
Compozițional, spectacolul alcătuiește o țesătură paradoxală,
lucrată cu măiestrie de bijutier. Pe de o parte, există o elaborată prezență
a mijloacelor expresive – jocul, mișcarea, dansul, cântul, costumele
populare. Pe de cealaltă, o elaborată lipsă a lor – decorul, eclerajul, tehnica
de scenă. Combinația – economie de mijloace, ar zice aveniții domeniului,
înșelându-se - este de fapt o stratagemă stilizată care pulverizează
dimensiunile spațiale și temporale ale acțiunii, devenită astfel un pretext,
un preambul fantastic pentru o incursiune nostalgică, impresionistă, prin
teatrul folcloric românesc. Grație textelor lui George Călinescu, excelent
alese, acțiunea baleiază de la iroziși călușari, până la feciorul de împărat
căruia i se făgăduiește idilica ”jumătate de împărăție”, de la pilde spirituale
până la metehne cu damf de rubiniu (cum altminteri decât flancate muzical
de Maria Tănase și a sa ”Bun e vinul ghiurghiuliu”), de la fabuloasa
poveste a brezaiei până la inițiaticul itinerar întru însurătoare. Peste toate
episoadele plutește un umor fin, bine dozat, în concordanță cu posibilitățile
textului și ale actorilor, genul de umor specific unei povești spuse cu poftă,
cu bună dispoziție.Nu există neapărat o cronologie a acestor momente,
după cum nu există nici o legătură sesizabilă între ele, alta decât ludica
continuitate sau apariție a unor personaje dintr-o poveste în alta. Însă
exact această incongruență plasează întreaga construcție dramatică într-
un tablou mișcător, într-o ”toamnă aurie, demult”, marca illo tempore-ului
sadovenian. Ceea ce nu e nici pe departe întâmplător – același Călinescu
scria despre Mihail Sadoveanu ca ”are realismul lui Balzac și melancolia
unui romantic”. Este, în mare măsură, rezumatul spectacolului.
Crucialul merit al compoziției scenice este că face acest lucru fără
să-și declare o funcție documentaristă, lăsând spectacolul să respire un aer
teatral și nu literar. Pe care îl respiră, nu glumă! Spectacolul are un suflu
bine cadențat, actorii se schimbă la fiecare scenă, momentele de text au un
tempo asemănător cu muzica populară care le precede sau le urmează (și
care acționează deopotrivă ca declanșator sau ca plasă de siguranță pentru
fragmentele dialogate), acțiunea fiecărui moment are grijă să cuprindă
întreg spațiul de joc (realmente solictant pentru actori, însă de mare efect
pentru public – impresia este că actorii joacă pe o scenă de dimensiuni
considerabile), iar dansurile încinse la răstimpuri fac o savuroasă atmosferă.
Surpriza cea mare este că, pe lângă cele descrise, actorii cântă! Este
vorba, în definitiv, de un spectacol gândit pentru un masterat de teatru
muzical, așa că performanțele vocale nu puteau fi omise. Ar fi fost însă o
greșeală ca tocmai din acest motiv, ele să fi fost supralicitate și decupate
în stil musical, ca interludii, cuplete sau aparté-uri. Din fericire, nu s-a
căzut în facila ispită, iar momentele muzicale s-au integrat excelent în
economia unui spectacol cu tensiunea energetică a muzicii folclorice, nu a
intermezzo-ului de tip musical.
Și totuși, de ce este această reprezentație unică? Pentru că este prima
încercare de gen, cel puțin în învățămîntul teatral universitar național.
Îndrăznesc să extind afirmația la nivelul întregului domeniu artistic teatral
românesc, cu riscul de rigoare. Dincolo de acest motiv, spectacolul e unic
nu doar ca rezultat al unui demers, ci și ca produs artistic în sine, ca triumf
a ceva ce ar fi putut să fie și din fericire nu este. Ar fi putut să emane un
simbolism religios condescendent, ar fi putut să devină un elogiu ieftin
al ”fibrei” românești, ar fi putut să fie un manifest patriotard infantil, ar
fi putut să fie o bășcălie zglobie sau o fatalistă tragedie melodramatică,
scăldată într-o moralitate ambiguă și într-un misticism profund inoportun.
Spre lauda celor implicați, nu este nimic din toate acestea, ci un spectacol
cântat în cheia sol a teatrului, umorul, un spectacol care își definește propriul
gen, unde deocamdată nu are concurență: feeria folclorică românească,
updatată....
10138 www.oglindaliterara.ro
*
Cea de-a doua premieră națională este programul de masterat care a
debutat în toamna lui 2013 la Facultatea de Arte din Galați și care a făcut
posibil apariția spectacolului ”E frumos ce-mi place mie!”. Acest masterat,
întins pe doi ani și care, cum spuneam, este desfășurat în colaborare cu
Academia Centrală de Dramă din Beijing, presupune, pe lângă pregătirea
de bază (care include și un modul de pregătire în limba chineză), patru
luni de deplasare în China pentru studenții români, pentru a studia ”la
fața locului” chestiuni specifice teatrului muzical. Nici aici n-o să insist
în zona desfășurării tehnice, ci o să încerc să aduc câteva lămuriri despre
însemnătatea acestui masterat pentru învățământul teatral universitar din
România.
În acest sistem nu există noțiunea de bun cultural teatral. Există
noțiunea de produs teatral, condensat, în cele mai fericite cazuri, sub forma
unui spectacol care marchează finalizarea studiilor (de licență sau masterale)
și care este jucat de câteva ori maximum, într-o simbolistică și o filosofie a
șansei – de cele mai multe ori, se ia în considerare că pentru câțiva dintre
participanții la un astfel de spectacol (mă refer, evident, la studenții-actori)
poate fi singura dată când urcă pe o scenă și performează în regim semi-
profesionist. Și cam atât. Nu există vreo strategie reglatoare a inflației de
absolvenți în domeniu (numărul anual de licențiați în teatru îl depășește cu
mult pe cel al locurilor disponibile în instituțiile oficiale), nu există vreun
plan structurat și etapizat care să le ofere tinerilor actori o șansă reală de
integrare pe piața de profil și nu există nici descriptori de performanță în
educația teatrală care să genereze statistici relevante în domeniu. Instituțiile
de învățămînt sunt, astfel, exonerate de orice răspundere, școlind artiști
care își sprijină activitatea ulterioară pe organizări de proiecte într-o
platformă concurențială directă, individuală, care fluctuează în funcție de
indici mai cu seamă economici, decât culturali. Din teoria pedagogului Ion
Cojar, învățământul teatral a împrumutat conceptul de ”etapă de lucru”,
conform căruia orice tentativă artistică, oricât de elaborată, nu este un
produs finit, ci urmează să sufere modificări la fiecare reluare. Admirabilă
fecunditatea ideii în resorturile și mecanismele procesului de învățământ,
însă egalmente periculoasă, folosindu-se nepermis de mult ca paravan
pentru proverbiala descurcăreală de moment sau pentru a cataloga teatrul
ca artă a contingentului, deopotrivă spasmodică și imprevizibilă, care
nu poate pune la dispoziție un sistem de evaluare precis. Ca orice artă,
teatrul (incluzându-l și pe cel studențesc) are reguli, canoane și standarde
de performanță conform cărora produsul efectiv (spectacol, reprezentație,
performance, oricum ar fi numit) poate fi judecat, comentat, evaluat,
indiferent de poziționarea astrelor în momentul desfășurării lui.
Acest program de studii aduce o schimbare fundamentală în acest
sens. În timp, dacă va beneficia de continuitate și dacă va câștiga susținere,
ar putea fi un real game-changer într-un domeniu aflat de bună vreme
în criză, recunoscută sau nu. Marele beneficiu al acestui masterat este
un rezultat final cu o identitate proprie, un bun cultural, adică un produs
cultural care nu doar există, ci este și valorificat. Iar această valorificare
nu are loc în sisteme competiționale (care inoculează ideea de supremație,
de exclusivitate), ci într-o nesperată transgresare a granițelor culturale
prilejuită de un schimb de experiență cu o potențialitate explozivă, cel între
România și China. Este oferită, în premieră, posibilitatea de a valorifica
un astfel de produs cultural nu doar sub aspect financiar – un astfel de
spectacol, cum a fost cel care a încheiat activitatea studenților gălățeni
după un prim semestru poate deveni oricând o carte de vizită, un brand
național incomparabil, mai onest decât șiretlicurile de marketing denumite
pompos ”campanii de promovare națională”. Șansa pe care o au acești
studenți, de a-și prezenta eforturile creative unui alt public, de a colabora
în sens artistic și teatral cu profesioniști de altă naționalitate este unul din
motivele pentru care românii și-au asumat riscurile aderării la comunități
multinaționale și multiculturale. Posibilitatea oferită acestor tineri, de
a-și valorifica cunoștințele dintr-un anumit domeniu, într-o manieră
organizată, controlată, sistematizată, sub protectorat instituțional și cu
beneficii concrete pentru ambele părți, probabilitatea de a stabili ulterioare
colaborări sau proiecte comune și întreg lanțul de beneficii care pot urma
din acestea, conturează o etapă revoluționară în învățământul universitar
artistic românesc. Iar această etapă poate începe la Galați. Felicitări deci,
profesorului Corneliu Dumitriu, inițiatorul acestui temerar proiect, precum
și tuturor studenților implicați în acest spectacol: Daniel Făt, Alin Costea,
Gabi Enache, Nicu Trandafir, Ioana Decianu, Geta Nedelcu, Maria Dănăilă,
Dan Radu, Daniela Enache, Elena Belciu, Claudia Iancu, Carmina Ilie.
Închei cu aceeași dilemă, care mă frământă din ce în ce mai serios: nu
știu câtă lume (de astă dată, nu doar dintre gălățeni) are suficientă viziune
cât să înțeleagă dimensiunea celor descrise mai sus. Spre binele nostru, al
tuturor, sper să existe cât mai mulți.
 Acest exil spiritual
.
De curând am putut răsfoi cartea sa “Antologie de poeme
2006-2012”, publicată la editura Fides din Iaşi în 2013, şi să extrag din

continuu
ea poemul în întregime paradoxist „Să fii poet” pentru volumul 11 al
seriei paradoxismului. Versurile sale sunt, într-un grad mai mare sau mai
mic, exponente ale oximoronelor, ale zbaterilor interne, ale solitudinii şi
exilului. Fiindcă Ionuţ face parte din tagma noastră, a celor cu mai multe
Florentin Smarandache ţări, sau cu nici una!... pătura socială a emigranţilor. Exilat de două ori!...
mai întâi în Canada, la Montréal (2003-2011), apoi în… România, unde
locuieşte şi scrie astăzi (la Oradea).
Poetul Ionuţ Caragea Nihilism în ideile sale: „viaţa este zero, la puterea doi / şi rămîne
zero, nuli suntem şi noi” („Eu la pătrat”, pag. 15). Inutilitate: „sîngele
Nu sunt primul care să remarce stilul paradoxist al poetului Ionuţ curge-n vene degeaba, sufletul meu e o pală de vînt” („Pot să?”, pag. 165).
Caragea, membru de onoare al Asociaţiei Paradoxiste Internaţionale – Introspecţie: „uneori urăsc lumea / pentru că există fără mine / uneori
colaborator la volumul 6 al Antologiei Paradoxiste Internaţionale (antologie mă urăsc / pentru că exist fără lume” („Prizonier”, pag. 77). Şi obsesia
ajunsă în prezent la volumul 10, timp de două decenii: 1993-2013), în înstrăinării: „Exil în camera de veghe, / Exil în starea hibernală, / Exil la
care îi este publicat poemul de mari dimensini „Analfabetism literar” miile de leghe, / Exil în groapa comunală” („Exil”, pag. 147).
(52 strofe în care autorul, la fiecare două strofe, foloseşte o singură literă Ca stil, repetiţia, din câteva poeme, îmi aminteşte de volumul
pentru începutul tuturor cuvintelor, cu excepţia strofei finale), şi evidenţiat La Baad, al lui Cezar Ivănescu: „să fii romantic şi să fii un martir, / să fii
de Universitatea din New Mexico – Gallup, pentru merite culturale. apatic şi să fii în delir, să fii ruşinea încercată pe dos, să fii degeaba şi să
Alţi scriitori au întrezărit talentul său. Precum Cezarina Adamescu, care fii cu folos” („Să fii poet”,
vorbeşte despre paradoxul pag. 194).
din poezia „Ceva din mine Încheiem cu aceste
caută ceva” în revista Agero versuri memorabile ale
din Stuttgart (recenzie din autorului: „aceasta este
9 mai 2009), iar Prof. Dr. viaţa, un veni, vidi, vici, / o
Constantin Miu desprinde scurtă nebunie cu dragoste
antinomiile autorului din şi vicii” („Festina Lente”,
poemele „Marea singurătate pag. 102). Şi cu maxima
a zborului”, „Cer fără scări” latină: Poeta nascitur, non
şi „Guru amnezic” (recenzii fit (Poetul este înnăscut, nu
publicate în revista făcut).
Sferaonline la 9 august
2009 şi 13 decembrie 2009)

Poeme paradoxiste din volumul “Antologie Bine că există ceva care caută ceva.
de poeme 2006-2012, autor Ionuţ Caragea Ceva din mine caută suferinţa, ceva caută
alinarea.
Bine că există lacrima.
Să fii poet Ceva din mine caută fericirea.
Bine că există speranţa.
să fii romantic şi să fii un martir, Ceva din mine caută agonia, ceva caută extazul.
să fii apatic şi să fii în delir, Bine că mai pot să respir.
să fii ruşinea încercată pe dos, Ceva din mine îl caută pe Dumnezeu,
să fii degeaba şi să fii cu folos. ceva îl caută pe diavol.
Bine că am în cine să cred şi de cine să mă
să fii pervers din exces de pudoare, lovesc.
să fii timid şi să dai din picioare, Ceva din mine caută uitarea, ceva caută
să fii creştin şi să-njuri dumnezeii, amintirea.
să fii dorinţa şi chinul femeii. şi rămîne punctul, singur şi uimit Bine că mai există visele.
Ceva din mine caută o secundă, ceva caută un
să fii ascet şi să umbli prin lume, viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă minut,
să fii sărac şi cu multe volume, şi rămîne moartea... singură, rigidă Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o
să fii iubit şi să fii împotrivă, lună,
să fii frumos şi urît deopotrivă. viaţa este zero, zero absolut Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,
la puterea doi, un necunoscut Ceva caută mereu ceva.
să fii nebun şi să-ţi simţi nebunia,
să fii damnat şi să speri veşnicia, viaţa e un calcul – simplu – cum sînt Eu Guru amnezic
să fii bolnav şi să vrei să te doară, însă Eu² = Dumnezeu
să fii poet şi poeţii să moară. secundele s-au adunat într-o sectă
Ceva din mine caută ceva condusă de un guru
Eu la pătrat amnezic
Ceva din mine caută singurătatea, ceva caută
viaţa este zero, la puterea doi oamenii. traficant de nisip
şi rămîne zero, nuli sîntem şi noi Bine că am ce alege. în spaţiul îngust
Ceva din mine caută lumina, ceva caută al clepsidrei
viaţa-i primul număr, împărţit la doi întunericul.
rămîne jumate, restul la gunoi Bine că pot arde, bine că mă pot stinge. secundele s-au adunat
Ceva din mine caută liniştea, ceva caută larma. ca morţii-n cimitir
viaţa-i radicalul din divinitate Bine că există cuvîntul. aşteptînd numărătoarea
şi rămîn doar sfinţii fără de păcate Ceva din mine caută moartea, ceva caută inversă
nemurirea.
viaţa este sfera, cercul şi pătratul Bine că există cerul. degeaba
scotocind prin toate, aflăm rezultatul Ceva din mine caută ceva din tine.
Bine că există iubirea. o nouă istorie începe
viaţa e triunghiul, dreptele catete Ceva din mine caută adevărul, ceva caută istoria clepsidrei
şi rămîne unghiul fără epitete minciuna. pe jumătate plină
Bine că există cugetul. de lăcomia unui guru amnezic
viaţa e obtuză, pînă-n infinit Ceva din mine caută totul, ceva caută nimicul. ................................

www.oglindaliterara.ro 10139

PUIU RADUCAN
BOLTA RECE
După douazeci de ani,
iată-mă ajuns din nou,
cu un ram din crângul
Mării,
la Iaşi, pe deal, în
Copou.
Ca-n univers părăsit,
am luat calea … robilor,
cu-n om, în amurguri calde,
pe-o colină-a Iaşilor.
Alergând în paşi de abur,
cu femeia … fără nume,
mă scald în ochiuri de rouă,
şi văd frumoasa minune …,
ce-n prag năpădit de vreme,
peste care omul trece,
să bea vinul din pocale,
colo-n Iaşi, la Bolta Rece ...,
unde-n tainice unghere,
Duhul Junimii veghează,
şi-n ritm de sonete calde,
murgul lui Ştefan, nechează ...
Mai pică o frunză grea,
ziua vine …, timpul trece,
Oooo, Doamne, ce aş mai vrea,
să beau vin, la Bolta Rece!
Să mă urc pe cerul lumii,
care trece …, se petrece,
Luna-şi dezgolească sânii,
când beau vin, la Bolta Rece.
Şi când crucea-ntr-un genunchi
se roagă … la ora zece,
să mai beau un chil’ de vin,
cu-n om drag, la Bolta Rece …
…………………………………
Iar mai cade-o frunză grea,
timpul vine …, ziua trece
Doamne, Sfinte, ce-aş mai bea,
un vin bun, la Bolta Rece!
Plânge inima-n rărunchi,
văd la ceas cum timpul trece,
du-mă, Doamne-n dulce târg,
c-o doamnă …, la Bolta Rece!
ANII DE CRIN …
În setea de cântec a nopţii când cireşii copţi
ai Ţepeştiului mă cheamă, gândurile-mi fug
pe alei alături de vântul nebun.
Crucile se roagă-n genunchi spre cuiburile
de vis, iar toamna vieţi-mi pletele-şi desface
să curgă întru şlefuirea lespezilor de pe
mormintele crude, de unde apoi lăcrimează
peste coamele statuilor vii.
..............................
10140
POEZIE
Alensis De Nobilis
Saturnalii
Ard catapetesme în amieze,
Se mai coc iluzii sub umbrare,
Evadǎm din calmele asceze
Sǎ ne pregǎtim de sǎrbǎtoare.
Înǎlţǎm litanii spre înalturi,
Ne-nfruptǎm din ape de luminǎ
Sǎ dansǎm ca-n anticele rituri
Celebrînd pǎcatu’ curs în tinǎ.
Cînd, tîrziu, ospeţe stau sǎ-nceapǎ,
Într-un dans sǎlbatic de bacante,
Focuri pe pǎmînt, în cer, pe apǎ,
Se aprind în albe hierofante.
Înecaţi în rîuri reci de vin,
Istoviţi tanatic de orgie,
Zǎcem beţi ca-ntr-un profan amin
De delir, pǎcat şi poezie.
Iar tîrziu, în ceas etern, vecia
Ne ridicǎ-n umbre, îngeri stranii,
Sǎ ne ierte parcǎ erezia
Ce o sǎvîrşirǎm noi golanii...
Înfiorare
În tăcerea albă curge-un glas în sânge,
Ancestrale treceri între om şi lup;
Când e lună plină, haita-n cerc se
strânge
Dansând colţii-n aer pânǎ când se rup
Pânzele tăcerii de pe-ntinderi arse
De Apocalipsa ce în vis începe;
Sus, la cetăţuie, triburile parşe
Urlă fantomatic, călărind otrepe.
A-nceput mareea, în fiinţe cântă
Dor de ducă orfic, ucigaş şi sumbru,
Iar fecioare goale delirând descântă
Mugurii de sfîrcuri peste corn de
zimbru.
Vraja serii urcă izbucniri de sevă
Înspre vechi nelinişti care cheamă-n rut,
Sburători sar ziduri cu parfum de Evă
Ce aşteaptă clipa cu un nod în gât.
Peste ape, reci, şerpi dansează-n
smârcuri
Şuierând la lună peste dinţi, lucid;
Pruncii printre vise cheamă lapte-n
sfârcuri,
Iară cucuvele stau clipind pe zid...
Când cetatea doarme, circulă miasme,
Duhuri rătacite merg pe-acoperişe;
Peste neguri orbii îmblânzesc fantasme
Şi-n fiinţe, tainic, răul se furişe.
www.oglindaliterara.ro
MARIA ANDREEA BOCSA
Cadou
Buun...
ți-ai pregătit mânușile și
creanga cu lauri,
poți pleca în Antarctica...
Azi te trimit eu
și nu aștept confirmare
de primire din partea
nimănui,
căci știi și tu bine... te trimit departe.
Poți să ieși din viața mea
la fel de sfios cum ai și intrat,
e aceeași ușă, pe care scrie: Împinge!
Dar nu uita să lași totul la mine...
nu meriți amintiri,
nici măcar șoapte de amor,
sau măcar otravă...
până și otrava pălește-n fața ta...
Nu mă lua drept o ființă dură
din cauza acestui mic cadou...
e prea puțin pentru ce însemni tu pentru
mine!
Mi-e jale...tare jale când știu
că brațele mele te-au cuprins odată
și poate e totuși bine, căci, fir-ar să fie,
acum știu ce tare si adânc știi tu ca să mă
zgârii,
să mă ridici și-apoi să îmi spragi țeasta de
asfalt.
Te-am cunoscut, acum, deși târziu,
mai bine decât înainte,
dar cum puteam să te cunosc când știi atât
de bine jocul de cuvinte?
Cum rămâne cu dragele momente??
le iau cu mine toate...
când îți vei dori să-ți amintești ceva,
amintește-ți doar de gura ta înveninată
care mi-a făcut fracturi deschise,
ți-ar plăcea să vezi cum răsar din inima mea
mii de oase fracturate?
sau ti-ar fi scârbă să mai privești ceva ce
odată ti-a adus fericire prin cuvinte?
știu că așa ar fi....îți intuiesc răspunsul,
de aceea nu te las să vorbești...
oricum vorbești ciudat...
și nu te-aș înțelege...
Poți pleca, suflete pereche,
în Antarctica...mi-ar plăcea să-ți știu gura
inghețată de durerea amintirii....
Meniri prin colțuri de străzi
Care dintre voi, poeților, și-a rătăcit
menirea??
Nu vă ascundeți! acum e prea târziu,
căci am văzut-o la colțul străzii cum bocea...
Haideți, care o să recunoască??
Știu că e unul dintre voi...
Pe TINE te-am văzut pe strada cu pricina,
chiar ieri seară...
mergeai alene și purtai o pălărie de epocă,
cu pipa în gură, 
pe de-a dreptul un poet,
nu cumva ți-a căzut menirea pe asfalt??
Pe TINE te-am văzut acolo cam pe la ora 3,
cât de ciudat...exact cu o oră înainte s-o
găsesc!
...............................
 „Patima care se cheamă scris”
Ştefania Oproescu
De obicei, primim urări de sărbători. Cât mai multe în ultima
vreme, prin simplificarea manoperei. Alegi o formulă comună, dai click
pe agenda electronică și gata. Eu am primit anul acesta de Paști, o carte.
Într-un plic, pe care adresa era scrisă de mână, cu un autograf purtând
aceeași amprentă, de la un autor pe care nu-l cunosc direct și care nu
mă cunoaște direct. Marginalii la o absență, Ioan F. Pop, (Galaxia
Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2014). O fi întâmplare, o fi doar un nor, trecut
dintr-o privire în alta ”.Oricum ar fi, întâmplarea s-a petrecut în această
lume și mi-a amplificat sentimentul binelui care ne învăluie
mai mult ca oricând în prejma Tainelor. „Eu nu citesc, ci
devorez cărțile”, spune autorul. Îndrăznind să mă numesc
și eu un cititor, de data aceasta nu am devorat cartea din
simplul motiv că exista pericolul să mă devoreze ea pe
mine. Scrierea, alcătuită din texte de întinderi diferite,
necesită pauze de respirație. Nu sunt cronicar. Precizez
că întreprinderea mea este doar un semnal la o lectură,
care se încadrează cel mai bine în cuvintele autorului:
„Citirea unor cărți deșteaptă în mine un fel de vacuum, mă
transformă, pe parcursul unor zile întregi, într-o umbră.
Ele mă umplu de zădărnicie și angoase care la dislocă pe
ale mele, făcându-le ridicole”. Este și cazul cărții de față.
În nevoia mea de a citi, există adesea dorința de a relua
lecturi în întregul lor sau doar fragmente din cărți care
m-au purtat într-o lume paralelă, alcătuită nu din materie,
ci din cuvinte.
În ce mă privește, cartea aceasta nu începe, nu
se termină și poate fi deschisă oriunde. Fiecare text este doar o parte
„dintre paranteze”. Poate fi luată drept însoțitor la drum greu, la fel cum
personajul lui Charles Frazier, Inman, a purtat în raniță Călătoriile lui
Bartram, carte cu ajutorul căreia își alina disperările și își alimenta visul.
„M-am născut cu obsesia unei așteptări goale, … pe care am
încercat să o umplu cu umbrele cititului și scrisului. Toată această
nerăbdare mi-a dat un rost chiar la limita în care acesta se poate pierde”.
• AFORISME • AFORISME • AFORISME • AFORISME • AFORISME • AFORISME •
• Mi-ar plăcea enorm să mă îmbăt numai cu fericire, dar nu mai
am unde să torn atâta în mine.
• Unii sunt stăpâni, alţii sclavi. Din ce în ce mai puţin loc să te
strecori.
• Ciobănaşul mioritic nu va mai avea nici măcar o oaie căreia
să-i lase testamentul.
• Tăcerea doare pentru că nu e înţeleasă.
• Legislaţia în cultură suferă de două boli: deficitul de
reglementare şi excesul de reglementare.
• Decât pesimist şi să am dreptate, mai bine optimist şi să nu
am.
• Măgarul nu se mai bate mai nou cu leul, ci stă în poiană şi
admiră o grămadă de alţi măgari care trec cu sau fără jeep-uri.
• Cârciumă – loc în care poporul român e foarte cinstit.
• Calul poate fi cavaler numai când se urcă pe o iapă.
• Cel mai tare mă tem de curvele din noi.
• Pentru ca o blondă să râdă sâmbăta, îi spui o glumă miercuri.
• Cel mai trist este când nimicul se transformă în nimicnicie.
• Turistul piroman şi-a dat foc la valiză.
• Şpriţ – îl începi cu curaj şi nu-l termini niciodată cu demnitate.
• Dacă ar mai veni Iisus o dată, popii ar fi primii care l-ar răstigni
din nou. Ca să nu le strice jocurile.
• Ce gândesc un optimist şi un pesimist despre criza economică
mondială? Primul: vom ajunge cu toţii să cerşim. Al doilea: De la
cine?
• O să ne ducem dracului. Dar important e să nu ne ducem în
următorii 50 de ani ai mei.
• Doar românii îşi iau pământ pe Lună. Asta pentru că nu vor
www.oglindaliterara.ro
În „însingurarea” recunoscută, îl putem numi pe autor, Cititorul de
gânduri. Pentru că această carte nu poate fi povestită, doar degustată în
înghițituri mici, cedez tentației de a-i da mai degrabă cuvântul autorului,
fără pretenția că am selectat esența.
„Am atîtea întrebări de spus, încît nu cred că aș încăpea cu ele pe
lumea cealaltă. Tot ar rămîne cîteva care nu ar trece vama. În schimb,
cu cîteva răspunsuri aș vrea să vin neapărat înapoi, chiar și în mod
fraudulos”.
Pentru că poezia îmi ține și mie uneori de cald,
aduc în text una din cele mai frumoase definiții care
onorează genul: „Poezia e cuvîntul din ziua a șaptea.
Cuvînt care cultivă odihna oricărei neliniști. Poezia e o
neștiință dumnezeiască”.
Modestia, dar nu modestia de fațadă, ci aceea
profundă, a lucrătorului, este adesea mărturisită din
gând prin cuvânt „Din lucrător al cerului devin, pe zi
ce trece doar un ziler al pămîntului. Mă simt uneori
în situația celui care, de atîta alergat, nu mai știe să
meargă. Șchiopătează în zbor.”
Gravitând pe aceeași orbită cu filosofii care-l
acompaniază în demersul său, considerând că:
„Filosofia este proba de haltere a spiritului ”, îl găsesc
adesea în aproprierea lui L. Wittgenstein, un alt modest
care își supune propozițiile propriei evaluări, sperând
să facă uneori, „o tăietură la momentul potrivit.”
Tăieturile lui Ioan F. Pop decupează viața dintr-o
„întîmplare numită impropriu lume”. Tocmai de aceea, aleg pentru final
un alt citat care cuprinde câtă sălbăticie, tot atât sublim: „Merită să trăim
în această lume chiar dacă am plăti acest fapt cu veșnicia iadului. Nu
există pedeapsă pe măsura privilegiului de a fi văzut lumea. Existența
m-ar interesa, în disperarea ei, chiar și sub formă de larvă.”
Până acolo, meritul cărții lui Ioan F. Pop este, cred, acela că face
Tăcerea să tresară.
să-l muncească.
• Cu gripa asta păcătoasă, porcii au început deja să se roage
să prindă Crăciunul.
• Un mut îi spune prin semne unui surd: ne urmăreşte un orb!
• Cel mai scurt banc rasist: albul mută şi câştigă.
• Tohan – localitate cu bicicletă pe care oricum ai asambla-o,
iese tot mitralieră.
• Doctorul ne învaţă că fumatul nu afectează gândirea. Cine
gândeşte, nu fumează.
• După ce câştigă la loto un milion de euro, un poliţist îşi
cumpără o intersecţie şi se privatizează.
• Libertatea presei – privilegiu de care se bucură un ziarist la
ieşirea din închisoare.
• Diferenţa dintre o bancă de investiţii şi o pizza? Cea de-a doua
mai poate hrăni o familie.
• Ce diferenţă este între o oglindă şi o blondă? Oglinda reflectă
fără să vorbească, pe când blonda vorbeşte fără să reflecteze.
• Mucoasă – posibilă purtătoare de SIDA, în jur de 16 ani.
• Arta – minciuna care dezvăluie adevărul.
• Aparenţele înşeală şi cea mai ascuţită inteligenţă.
• Am pierdut ceva, să fie de bine cui îl găseşte. Chiar dacă
uneori e viaţa mea.
• În noile poveşti de dragoste lupului nu-i place numai poziţia
capră, ci şi poziţiile oaie, miel sau ied.
• Dacă vrei ca soţia să te asculte când vorbeşti, vorbeşte cu
altă femeie.
• Eşti inteligent dacă nu crezi decât jumătate din ceea ce auzi.
Eşti înţelept dacă ştii care jumătate.
10141
 Călători clandestini
să nu cad de pe locul meu incomod. Braica şi ea
alerga în spatele meu legănându-şi coada veselă
nevoie mare. Ne apropiam de satul Moşneni, la
şase kilometri de comuna noastră, când a ieşit
Virgil Stan luna dintre nori şi tata a observat că nu este singur
pornit la drum, ci însoţit şi de căţelusă.
Lampa cu petrol atârnată de cuiul bătut în peretele casei lângă capul patului în care dormeau A oprit căruţa, s-a dat jos şi cu biciul a
părinţii, ardea cu flacără mică afumând sticla. Eu în patul alăturat mă prefăceam că dorm, să pot încercat să alunge căţeaua, să o întoarcă din
asculta discuţia lor. Mi s-a părut că pun ceva la cale şi că se fereau de mine. Aşa credeam eu în mintea drum, dar de unde. Căţeaua se îndepărta câţiva
mea de copil. Nu aveam mai mult de nouă-zece ani în acea vreme. Ei şuşoteau că aşa erau învăţati metri şi se oprea privindu-l cu ochii ei mari şi
ţăranii să vorbească când intrau în pat, pe şoptite. Vorbele lor le desluşeam destul de greu. Mi-am întrebători. Când tata se întorcea spre căruţă
adus aminte că în timpul zilei când mă jucam cu cercul prin curte cu vecinul meu Petrică, mai mic cu revenea şi ea în apropiere. Aşa m-a descoperit şi
un an decât mine, l-am văzut pe tata tot cărând în braţe saci din pânză de cânepă ţesută de mama la pe mine ascuns lângă căruţă, tremurând în frigul
război, spre magazia unde ţineau bucatele (cerealele). Nu ştiam ce are de gând să facă şi nici nu am dimineţii răcoroase a sfârşitului de septembrie.
dat importanţă la ce făcea el prin magazie, fiind preocupat să nu-mi cadă cercul din sârmă, dacă nu ne Numai o asemenea surpriză nu şi-ar fi
chema să ţinem de gura sacului eu pe o parte, Petrică pe cealaltă, cât el turna cu baniţa în sac (o baniţă dorit. Înapoi nu avea cum să se mai întoarcă. Mi-a
egal cu 12,5 kilograme de cereale) grâul luat din hambar. A încărcat câţiva saci cu grâu şi alţi saci cu tras câteva la fund şi alte scatoalce după ceafă,
orz şi cu porumb şi i-a apropiat de uşa magaziei, după ce i-a legat la gură cu o sfoară groasă din câlţi plus înjurăturile de rigoare şi m-a luat de o mână
de cânepă răsucită de bunica pe răscitor. şi un picior şi m-a aruncat în căruţă peste sacii cu
Tata cultiva câţiva zeci de metri pătraţi cu cânepă şi cu in pentru nevoile gospodăreşti. Când bucate. Atunci nu a mai spus nimic nici căţeluşei.
plantele ajungeau la maturitate le tăia cu secera, le lega în snopi şi apoi băga snopii în apa lacului din A înţeles că de fapt căţeluşa, o maidaneză de talie
marginea comunei la topit, adică la putrezirea părţii lemnoase. mică, bălţată cu alb şi negru, cu urechile clăpăuge
După vreo două săptămâni aducea acasă snopii aflaţi în putrefacţie şi începea prelucrarea lor şi picioarele scurte, s-a luat mai mult după mine
prin meliţare, adică prin trecerea printr-un dispozitiv format din două scânduri bătute la capetele a doi decât după căruţă. M-a acoperit cu o haină de a
ţăruşi înfipţi adânc în pământ să nu se mişte, printre care intra o alta scândură care rupea tulpinele sa şi tot înjurând pe înfundate, a dat bice cailor
aşezate pe meliţă până partea lemnoasă se sfărâma şi se scutura, rămânând doar fibra. Atunci intra în plini de năduşeală din cauza greutăţii căruţei şi a
acţiune bunica, mama tatălui, sau mama, care treceau fuiorul printr-un alt dispozitiv format din multe efortului depus.
cuie lungi şi ascuţite, bătute unul lângă celălalt la înălţime egală într-o bucată de dulap, care scămoşa Ajunşi la gradinile de la Zarguzon, în
fuiorul. Am văzut mai târziu aşa ceva când am fost la un circ ambulant, dar dulapul era mai mare apropierea oraşului Techirghiol, tata a tras căruţa
şi mai lung şi se aşeza un fachir cu spatele pe cuiele ascuţite. Femeile spuneau că dărăcesc fuiorul. la fântâna cu cumpănă şi a adăpat caii, lasându-i
Urma torsul şi ţesutul la război iarna, când nu aveau prea multe activităţi prin curte. Din pânza din să se mai odihnească vreo jumătate de ceas. Tot
cânepă realizată, mama sau bunica coseau saci, iar din pânza din in făceau ştergare sau material pentru mai erau vreo douăzeci de kilometri până la obor.
cămăşi de zi sau de noapte. Pe cele de noapte coseau cu fir de arnici diferite desene florale sa fie cât Dimineaţa, când zorile au început să
mai frumoase, iar la gât ataşau şnururi cu ciucurei la capete. mijească de ziuă, m-am trezit şi eu din somnul
Cum spuneam, mă prefăceam că dorm să văd ce pun la cale ăi bătrâni. Aşa le spuneam noi ce m-a furat în hurducăiala căruţii. La ferestrele
copii, cu toate că tata nu depăşea cincizeci de ani şi mama patruzeci şi cinci. caselor pe lângă care treceam, a început să
- La ce oră zici că pleci? îl întrebă în şoaptă mama pe tata se aprindă becurile. Aici nu mai era ca la ţară,
stând în pat mai mult pe întuneric, pregătiţi pentru culcare, lampa fiind cum ziceam cu fitilul iluminarea cu lampa cu petrol şi fitil din bumbac.
doar pâlpâind să nu se stingă. Prin curţi se auzeau câinii lătrând, simţind
- Păi zic pe la două să fiu plecat. Până ajung la Constanţa durează drumul vreo patru ore şi ceva prezenţa căţelei noastre, care s-a vârât cu coada
cu căruţa. Sunt peste treizeci şi cinci de kilometri. între picioare sub căruţă şi mergea în ritmul
- Crezi că ai să reuşeşti să obţii un preţ bun? Să nu baţi drumul de pomană. Avem nevoie de cailor.
bani, dar nici pe degeaba să ne dăm agoniseala de un an nu putem. Ştii că a venit iar Ionel Beleaua Când am ajuns la Obor care se afla în
- perceptorul, că nu am plătit dările la primărie. De fapt îl chema Ionel Şerban dar lumea îi spuneau centrul Constanţei, se luminase bine. Tata s-a
Beleaua că îl considera o mare belea pe capul omului cu adunatul dărilor către Stat, din ce în ce mai orientat şi a tras căruţa pe o stradă unde mai erau
înpovărătoare. şi alţi ţărani veniţi cu cereale sau alte produse
- Dă-l în ceara mă-sii că-i vom plăti. De-aia merg tocmai la Constanţa. Sper să vând ceva şi la agricole spre vânzare. A deshămat caii, i-a frecat
un preţ mai bun. Poate merge mai bine ca la obor la Mangalia. Ai văzut şi tu. Ţiganii vor să-ţi ia munca bine cu un şomoiog de fân, i-a acoperit cu saci
mai pe degeaba dar vând tinichele lor cât nu face. Numai să te păcălească fi-le-ar mama lor a dracului goi pentru a nu face aprindere la plămâni din
de borâturi, spuse tata cu obidă. cauză că erau uzi de transpiraţie şi apoi a pus
În mintea mea s-a înfiripat imediat dorul de aventură. Ce-ar fi să merg şi eu la Constanţa? Nu zăblăul cu grăunţe în capătul oiştei să mânânce
am fost niciodată, aşa că am să mă strecor din pat fără să observe părinţii preocupaţi cu pregătirile până v-a reuşi el să vândă ceva din sacii plini.
plecării, mă voi îmbrăca şi ţuşti peste gard să mă atârn de oiştea căruţii în spate până voi ieşi din sat. Din vârful căruţei unde eram eu cocoţat
Odată gata planul stabilit, imediat am adormit dar aveam un somn iepureşte, la primul zgomot se vedeau tiribombele viu colorate aşteptând
să mă pot trezi. clienţii. Erau tot felul de corturi având pânza
Cum am simţit mişcare prin cameră şi pe ăi bătrâni părăsind odaia, cum şi eu zbughio din colorată în culori stridente, reprezentând scene
pat. Am căutat repede în lada cu haine ceva mai acătării, hainele pe care le îmbrăcam de obicei când de lupte tătăreşti, femei cu şerpi atârnaţi de gât şi
mergeam la biserică că de, ajungeam la oraş şi cu ele la subţioară, pe uşa din faţa casei m-am ascuns multe desene de acest gen, unul mai grotesc decât
sub trandafiri. Aveam eu un loc unde mă piteam în Săptămâna Mare a Paştelui, să-mi mănânc oule altul. Undeva pe o construcţie metalică cilindrică
vopsite de mama. Imediat cum umplea copaia pentru aluatul de pâine sau coşul din nuiele de alun, cu înaltă de vreo cinci - şase metri şi cu o platformă
ouă de toate culorile, cum dădeam iama prin ele când nu era atentă la năzdrăvăniile mele. Doar nu era în jurul ei la partea superioară, exista la intrare
să aştept încă două - trei zile până venea Paştele. o reclamă mare pe care scria ZIDUL MORŢII
Ieşit afară din casă, îmi zăream părinţii în lumina lunii cum în liniştea nopţii cărau sacii de la având desenat un motociclist cum se urca pe
magazie la căruţă şi îi încărcau. Din când în când câte un câine buimac spărgea acea tăcere tainică a pereţii metalici.
nopţii cu lătratul lor răguşit. Caii erau înhămaţi la căruţă şi fornăiau scoţând aburi pe nări. Cum m-am Dimineaţă răcoroasă dar cu cer senin la
îmbrăcat, m-am şi ascuns după cuptor să nu mă simtă părinţii şi imediat ce tata a ieşit pe poartă cu Constanţa, gălăgie, misiţi care tot cercetau preţul
căruţa, iar mama a închis poarta la loc intrând în casă, pe aci ţi-e drumul, ţuşti peste gardul de piatră la cereale, gură cască şi multă lume cu sau fără
şi direct pe oişte. Zdruncinăturile căruţei pe glodul uliţei desfundate, nu prea îmi conveneau, dar nu treabă prin obor. Era duminică, zi de târg şi multă
aveam ce face dacă doream să văd oraşul. Din când în când din cauză că mă durea fundul de la lemnul lume sosită din toată regiunea. Tata mi-a spus pe
noduros al oiştei, mai mergeam pe jos când caii erau la pas. La un moment dat văd că se zăreşte o un ton fără echivoc.
mogâldeaţă mişunând în spatele căruţei. Am bănuit că este un câine şi cât pe aci să sar în căruţă de - Tu-ţi ceara mă-tii, poate dispari de lângă
frica câinelui şi să-mi desconspir prezenţa. Am văzut că mogâldeaţa se gudura la picioarele mele şi căruţă, să te mai caut şi prin furnicarul ăsta de
imediat am înţeles că de fapt era Braica, căţeaua noastră, care şi ea s-a luat după căruţă ca şi mine, fără lume.
î

acordul stăpânului. Circulam amândoi clandestin în spatele căruţei încărcate. Eu eram cu ochii numai pe tiribombe şi
Peste puţin timp am depăşit perimetrul comunei şi cum am ieşit la drum de câmp, tata a dat bice pe intrarea de la „Zidul morţii” unde se auzea o
cailor să meargă la trap. Drumul era uşor în pantă, cobora spre lacul de la marginea comunei, acolo motocicletă turată de scotea un fum şi un zgomot
unde topea tata cânepa şi inul. Eu mai departe mă ţineam cu mânuţele prinse de fundătoarea căruţei de ziceai că nu-i numai una ci câteva. Curioşii

10142 www.oglindaliterara.ro
 Relatia mea speciala
poftă, incontinent, de a trebuit să dau
pauză...
Tot ea avea o scenă în

cu actoria care mă prindea cu minciuna și-mi

arunca-n cap, chipurile, niște cutii
de conserve, nedeschise. De-obicei,
Am colaborat, ca regizor, în cei 40 de ani de lucru în circa 30 încerca să mă menajeze. La premieră
de teatre, cu vreo 400 de actori. De la veterani ai scenelor prin care-am însă, prima conservă am primit-o-n
trecut, la studenți/actori; de la comedienii de tip vechi, la cei moderni, frunte, iar a doua-n coaste. Pe a treia
nonconformiști; de la histrioni agreabili, cu care se lucra minunat, la unii a reușit s-o arunce, Slavă Domnului,
imposibili, schizofrenizați de roluri și relații cu partenerii/managerii. Am peste umărul meu stîng...
iubit circa zece actrițe și am urît cam tot pe-atîtea. Fiind un veritabil magnet
Dar cel mai interesant a fost faptul că eu însumi am jucat, în al accidentelor, la o altă reprezentație
cîteva montări profesioniste. Nu prea multe, dar suficiente ca să știu cum a mîncat compot de gutui (recuzită
e. Am jucat nu fiindcă îmi doream neapărat să fac și actorie, ci fiindcă, în consumabilă!) cu...detergent de Bogdan Ulmu
momentul respectiv, nu era altă soluție: dacă nu jucam eu, reprezentația nu vase. La cîteva replici chiar scotea
se ținea. Sau premiera nu ar mai fi ieșit. Și un director de teatru cu vechime clăbuci, spre uimirea celor din scenă
m-a învățat că nu e bine să trimiți publicul acasă, fiindcă-l pierzi. Cred că (recuziterul spălase farfuria, dar omisese s-o mai și clătească!). În fine, la
avea dreptate... unul dintre spectacole se simțea rău și, la pauză, a cerut o pastilă pentru
Voi vorbi doar despre ultima reprezentație în care am apărut pe durere de cap. Același recuziter (greu de înțeles) prompt, ia dat pilula. Era
scenă: A sosit trăsura domnului, după Feydeau. Un spectacol de public, Xanax! Ultimul act l-a jucat au ralenti, durînd cu 15 minute mai mult...
o comedie bine scrisă, o trupă care juca excelent. Se rîdea cam la două Dar și colegul nostru de scenă, interpretul lui Moricet, a pățit ceva oarecum
minute, ceea ce-nseamnă că merita efortul... nostim: la premieră trebuia să aibe o scenă cu un actor mai tînăr, care ca
Aveam și noi, pe scenă, motive diferite să ne amuzăm: la o să scape de el îl lovea cu o floare. Floarea însă era din plastic dur și după
repetiție, actrița din rol principal (Leontine) a vrut să se-așeze pe scaun, cîteva lovituri trase cu forță, actorul nostru s-a trezit că sîngerează.
dar scaunul era ...cam la 30 de centimetri mai la dreapta. Este o actriță E bine să fii și actor: cunoști viața secretă a spectacolelor, nu?!...
ciudată: rîde la accidente. Cînd s-a văzut pe jos a început să hohotească cu

după ce plăteau biletul de 3 lei cât scria pe pancardă, se înghesuiau pe vârsta aceea.
marginea zidului de tablă. Curiozitatea mea nu avea margini. Cum să fac - Bine dar să nu pleci de lângă mine, mă atenţionă el.
să văd şi eu ce se întâmplă în interiorul cutiei din tablă de aplaudau aşa de - Nu plec nene.
tare spectatorii? Am ajuns la intrarea cilindrului de unde zgomotul făcut de motocicleta
Nu aveam curajul să-i spun tatălui că m-aş duce şi eu. Soarele era turată era asurzitor şi fumul îţi tăia respiraţia din cauza mirosului puternic
urcat la vreo doua suliţe cum o tot auzeam pe mama că zice când o întrebai de benzină şi ulei. Instalaţi sus pe podina din jurul cilindrului metalic, am
cât este ora şi a început să dogorească. Fiind prea cald acum după frigul de văzut o motocicletă normală fără aripi de protecţie şi un motociclist echipat
dimineaţă, am luat un sac gol şi l-am întins lângă căţelusă sub căruţă unde într-un costum cum nu am mai văzut pe la ţară, cu cască pe cap şi ochelari
m-am cuibărit şi eu. La un moment dat am adormit. M-a trezit tata care mă mari din plastic pe ochi.
invita la masă. În afara pâinii şi a bucăţii de brânză de oaie din traistă, s-a Pasarela era plină de curioşi printre care se mai zăreau şi alte capete
dus şi a cumpărat şi zece mici de la un grătar, plus o halbă cu bere pentru el curioase de ţânci ca mine. Bărbatul echipat aşa de caraghios cum mi se
şi o cană cu bragă pentru mine. Gândeam eu că dacă tata face o asemenea părea mie, s-a urcat în şeaua motocicletei sale şi cu motorul turat începu
risipă, înseamnă că a vândut ceva din cereale. Când m-am uitat în căruţă să se învârtească în jurul cilindrului metalic, când la un moment dat s-a
erau mai mult de jumătate dintre saci vânduţi. urcat cu motocicleta pe perete şi a început să se învârtească cu viteză în
Cum am fost martor la discuţia dintre părinţi cu o noapte în urmă, am jurul cilindrului. M-am speriat aşa de tare de era să o tai la fugă, nu cumva
îngăimat şi eu o întrebare nevinovată: să iasă din cilindru şi să ne accidenteze. Nu s-a întâmplat aşa. După câteva
- Ai vândut bine tăticule? ture aproape de vârful cilindrului la mai puţin de un metru uneori de noi, a
- Cât să-i plătim lui Beleaua am luat, dar ne mai trebuiesc şi pentru început să coboare tot învârtindu-se pe pereţii metalici, până a ajuns la bază
alte cheltuieli. Poate vând şi restul. unde a şi oprit în aplauzele asistenţei înmărmurite de teamă şi uimire. Totul
- Tată, te rog, mă laşi şi pe mine să mă dau în tiribombă? Nu m-am nu cred că a durat mai mult de cinci-şase minute.
mai dat de când se monta la Turtoi aproape de Paşte scrânciobul de-l Abia aşteptam să ajung la căruţă să-i povestesc tatălui meu ce am
învârtea cu calul şi dădeai un ou pe tură. văzut. Bineînţeles că iar m-am lipit de câteva înjurături şi una după ceafă
- Poate te rătăceşti şi nu mai ştii să vii înapoi. Şi aşa cred că o găsesc că nu l-am ascultat dar ce mai conta? Am văzut zidul morţii şi aveam ce să
pe mă-ta moartă de inimă când o vedea că nici tu şi nici căţeaua nu sunteţi povestesc prietenilor mei de joacă.
acasă. Sper să bănuiască că ai plecat după mine. Tata terminase de vândut sacii cu ceriale, cumpărase vreo doi-trei
- Nu mă rătăcesc tăticule că se vede „Zidul morţii” şi ştiu unde este bolovani mari de sare pentru oi şi vaci şi alte cumpărături necesare în casă
căruţa noastră. după indicaţiile mamei.
- Bine, ia un leu şi ai grijă ce faci, poate cazi din el. Urcaţi în căruţa acum goală, caii mergeau parcă mai veseli. Erau
- Nu cad că m-am mai dat şi eram mai mic. mâncaţi şi bine odihniţi. Când am ajuns prin cartierul abatorului, o haită de
- Ai grijă că de nu, pun joarda pe curul tău de nu te mai scapă nimeni câini s-a luat după Braica noastră şi aceasta speriată s-a repezit în fugă pe
din mâna mea cât sunt de pornit pe tine. o stradă din apropiere îndepărtându-se de căruţă. Oricât a încercat tata să o
Cum am primit leul, pe acii ţi-e drumul, direct la leagănele care se readucă lângă căruţă, aceasta nu a mai apărut, aşa că am plecat fără ea spre
învârteau de zor. Norocul meu că preţul era doar cincizeci de bani, deci casă. Eu plângeam de zor şi tot mă uitam să-mi văd căţeluşa revenind în
puteam să mă dau şi în barcă, un leagăn sub formă de barcă agăţată de o spatele căruţei. Nu s-a mai întors.
bară metalică şi-ţi făceai singur avânt. Seara târziu am ajuns şi noi acasă. Când m-a văzut mama în căruţă
Cum am terminat cele două ture şi banii, am fugit direct la zidul lângă tata s-a făcut că nu-i supărată dar cum am coborât şi am venit voios
morţii să mă strecor printre spectatori şi să văd ce se întâmplă aşa de la ea să-i povestesc ce am văzut, m-a luat de o mână şi cu o joardă găsită
interesant în interiorul cilindrului metalic. prin apropiere, m-a luat la încins de urlam ca din gură de şarpe de durere.
Văzând un cetăţeam mai vârstic l-am rugat să mă bage şi pe mine. O asemenea bătaie nu am mai mâncat până atunci şi nici după aceea. Mi-a
Pe pasarelă era un afiş pe care scria : “Copii sub 8 ani însoţiţi de părinţi - rămas bine întipărită în minte. Poate dacă nu mă bătea aşa de tare, nici nu-
intrarea gratuită”. mi mai aminteam acum de prima mea plimbare clandestină la oraş. Nu ştiu
- Nene, mă iei şi pe mine? ce o fi fost în sufletul ei stând atâtea ore în incertitudine, ne ştiind când şi
- Dar cu cine eşti măi prichiciule aici? mă luă el la întrebări pe un unde am dispărut. Braica s-a întors acasă după vreo săptămână, flămândă
ton mai răţoit. şi jerpelită, ca un câine de pripas, dar dupa câteva zile fiind bine hrănită
- Cu tata dar a rămas la căruţă. şi îngrijită şi-a revenit. Aceasta a fost prima mea aventură când am plecat
- Păi nu ai mai mult de 8 ani? mă descusu el înainte. într-o plimbare clandestină la oraş.
- Nu, sunt doar clasa întâi. Nu vedeţi că sunt mărunt? minţii eu cu Mangalia - 8 feb. 2011
seninătate, cu toate că eram clasa a treia. Eram foarte mic de statură pentru
www.oglindaliterara.ro 10143

ÎN ASCUNZIŞUL LUI
BARUCH ELRON
Héctor Martinez Sanz
Prima mea carte suprarealistă a fost „Alice în Ţara Minunilor”.
Primul pictor suprarealist: Salvador Dali. A doua carte suprarealistă
a fost „Poveste fără sfârşit”. Al doilea pictor: Onik Sahakian. A
treia carte a fost “Odiseea”. Cel de al treilea pictor: Baruch Elron.
Poate că sună simplist, dar personaje de genul pălărierului nebun
donat de Carroll umanităţii sunt, din punctul meu de vedere, unice
şi fundamentale pentru a înţelege această lume
prin care, câteodată, se pierd artiştii şi scriitorii.
Spun „lume” şi greşesc. Ar trebuie să spun „lumi”,
deoarece fiecare dintre ei îşi creează propria lumea,
cu personajele, peisajele şi legendele ei. Este posibil
să îi unim pe toţi într-un întreg numit „Fantezie”,
pe care ni l-a lăsat moştenire Ende, unde orice este
posibil prin puterea voinţei.
A intra în lumea creată de Baruch Elron
înseamnă a primi o gură de aer proaspăt, o răsuflare
de viaţă şi o senzaţie de libertate. Universul său,
guvernat de o natura feminină şi senzuală, maternă
şi frumoasă, păşeşte din minune în minune. Nu sunt,
bineînţeles, Alice, şi, totuşi, contemplând aceste
opere cred că înţeleg ceea ce a simţit ea când a
intrat pe ascuns, o intrusă involuntară şi curioasă,
în ascunzişul întârziatului iepure în vestă şi jachetă,
frenetic şi cu ceas la buzunar. Dacă m-aş întâlni cu
un asemenea specimen şi eu l-aş urma fără vreo urmă de ezitare.
De fapt, chiar l-am întâlnit şi l-am urmat. M-a condus la Baruch
Elron. Şi acolo există un pălărier nebun care polemizează pe tema
timpului şi miroase cu burta în jos flori ofilite. Fiinţe ciudate se ivesc
la fiecare colţ, de la foarfeci zburătoare la femei-lebede, de la ochi
de vulturi la lumânări umane care îşi consumă timpul, topind ceara
corpurilor lor până când se sting, mai devreme sau mai târziu. Printre
copacii unui parc călăreşte un straniu Don Quijote şi un încă şi mai
straniu Sancho Panza. Ciudat de tineri şi cu trăsături deloc spaniole,
poartă ca lance o furcă ţărănească, apăraţi de eterna moară de vânt
cu semnul Reginei de Inimă pe poartă sa. Jumătăţi de fiinţe se pierd
în propriile umbre, care se dizolvă la rândul lor, lăsând doar nişte
cizme, lebede pline de tentaţie şi promiscuitate, care ating graniţa a
ceea ce este „corect poetic”, viori şi trompete antropomorfice care
sunt complet autonome.
Ne putem gândi că aceste lumi nu sunt reale, nu exista şi nu
au nimic de a face cu lumea noastră, a cotidianului. Totuşi, ceea
ce Baruch Elron ne arată este că, de fapt, sunt mult mai mulţi
pălărieri nebuni printre noi decât acolo, în Fantezie. Moştenirea
simbolistă este palpabilă în pictura sa; Elron extrage în mod liric
secretele care, mai mult decât a fi ascunse, de fapt nu vrem să le
observam, misterele care aparţin mai mult lumii de aici decât celei
de dincolo. In mod alegoric, prin metafore succesive, se apropie de
ceea ce Moréas numea „idées primordiales” ale spiritului. Trebuie să
subliniem, totuşi, că Elron nu se închide în ermetismul francezilor.
Mai degrabă, sare către oniric, către libera asociere de elemente
unde se figurează un spaţiu de sens, o intenţionalitate dată ivelii prin
explozii de lumină care ne atrag atenţia şi pe care le putem interpreta
printr-un inconştient interpretativ şi nu prin conştiinţa oarbă cu care
trăim în fiecare zi.
In existenţa cotidiană, credem, fără a avea dreptate, ca drumul
cel mai scurt între două puncte este linia dreaptă. Dar, de câte ori
nu am avut nevoie de trasarea unei curbe, de un ocoliş? Pictura lui
Baruch Elron ne ia de mână şi ne trage în afară a ceea ce numim
„realitate” cu scopul de a ne aduce exact în realitatea – fără ghilimele
– pe care nu am numit-o niciodată şi care a fost mereu staţia noastră
de destinaţie. Mergem de la „real” la minunat, ultimul fiind doar
lentila prin care descoperim realul. In America Latină, i-au dat
numele de realism-minunat, de Realism Magic.
Aşa cum se întâmplă cu magia care ne atrage cel mai mult,
10144 www.oglindaliterara.ro
fundamentale sunt mâinile. Acesta este unul din motivele principale.
Mâinile care ating şi simt, care mângâie şi strâng, care modelează
materia, scriu, sculptează şi pictează, sunt aripile noastre, simbolul
voinţei creatoare. Aceste lucruri le predau eu elevilor mei, la ora
de filosofie, când se vorbeşte despre procesul de antropogeneză şi
dezvoltarea evolutivă a omului: premiul stării noastre bipede, de a ne
ţine pe două picioare a fost faptul că, astfel, ne-am eliberat mâinile
pentru a putea crea. Baruch Elron oferă un autentic omagiu valorii
mâinilor, ajungând până la efectul metonimic de a substitui figurile
cu extremităţile lor, mâinile fiind, de multe ori, singura referinţă
umana care apare în faţa ochilor noştri. De atâtea ori ni s-a spus că
ochii sunt oglinda sufletului, iar acum ne dam seama că, de fapt, sunt
mâinile cele care exprima cel mai bine sufletul şi nu doar îl reflectă.
Ele compun, interpretează li susţin instrumentele muzicale într-un
concert fără sfârşit de corzi şi de vânt, dedicat naturii.
Este vorba de o natură care înfloreşte, se extinde în pictură cu
forme feminine pline de senzualitate, cu miez înmugurat înăuntrul
şi în afara fiinţei omeneşti, femei de spumă marină
cu plete înflorite în care sălăşluiesc libelule, sirene
cu harpe sub apă. Seria „Cele 4 Anotimpuri”,
strălucire exotică şi erotică, narează etapele vieţii:
colorată primăvară, exuberantă, purtătoare a vieţii;
vara cea caldă îmbracată doar în albastru marin,
toamna care începe să acopere corpul, etalandu-şi
plină de mândrie mărul muşcat şi ascuns în mână;
iarna, alba şi îmbătrânită, rece şi ingenuă, cu figura
pictorului care se autoportretizează la picioarele ei.
Natura se schimbă, dar nu îşi pierde din frumuseţe
sub pensulele lui Baruch Elron. Alături de ea,
demoniacul pictor care le portretizează şi ceasurile
în mersul lor cu neputinţă de întrerupt, cu excepţia
verii, unde totul rămâne instantaneu împietrit.
Vorbim de un pictor evreu, pentru care textele
sfinte şi frumoasa Ţară a Israelului nu puteau
rămâne în afara mitologiei. Moise coboară din
Sinai pe motocicletă, poartă căşti sau doar un şal,
pentru a-i găsi pe adoratorii de bivoli de aur – banii – văzându-şi
de treburile lor pe quads. Timpul trece, drumurile se schimbă, însă
Tablele nu pot să o facă deoarece sunt eterne, divine, pentru orice
timp, pentru sfârşitul timpurilor. Moise, aparatorul lor, la fel.
In alte ocazii, rămânem indiferenţi sub o umbrelă, ocupaţi
cu dragostea, pe fondul potopului, cu autoportret în primul plan,
care distruge totul în jur. Adam şi Eva îşi acoperă părţile intime
cu bancnote. Vedem Turnul Babel mergând pe mai multe picioare
care, în mod sigur, nu ştiu unde se îndreaptă. De data aceasta, nu
va pieri din cauza limbilor. Iona este transformat într-un scafandru
de submarin târât de valuri pe o plajă, în timp ce faimoasa balenă
se îndepărtează. Şi, nu în ultimul rând, Israel! Cu străzile, pieţele,
pasajele sale, văzute prin ferestre vechi cu geamuri sparte.
Cei care nu văd arta în universul nostru, cei care cred că magia
nu este folositoare – şi nu mă găsesc printre ei - , fără a vedea că magia
este de fapt cea care ne aduce la realitate, se pot desfăta cu o serie
de opere de pură natură în mişcare, de peisaje impresioniste, unde
păsări-foarfeci redevin păsări, rândunici sau sticleţi, unde copacii se
replantează în pământ şi florile cresc în pustiuri. Cel puţin, aceştia
vor admira măiestria lui Baruch Elron, în faţeta sa cea mai realistă şi
până la urmă vor capitula în faţa unui pictor care călătoreşte dintr-o
parte în alta, de la Fantezie la Realitate şi de la Realitate la Fantezie,
pictorul care îşi are casa pe fiecare ţărm al râului vieţii.
-----------------------------------
BIOGRAFIE: BARUCH ELRON
Baruch Elron s-a născut în 1934 la Bucureşti. In 1954, continua
pasiunea mamei sale pentru artă şi începe să studieze la Institutul
de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, avându-i
ca profesori pe maeştrii Corneliu Baba, Ciucurencu, Steriadi,
Schweitzer - Cumpăna la pictură, şi Kazar şi Yosef Molnar la grafică.
In anii studenţiei, fiind  foarte apreciat, a fost trimis la
Moscova, Praga, Budapesta. Deja în 1958, obţinea premiul pentru
excelenţă al expoziţiei de la Sao Paulo, Brazilia şi, un an mai târziu,
premiul Festivalului Tineretului, la Moscova. In Europa, a studiat 
î
ore şi zile în şir, în marile muzee, fiecare trăsătură de  penel a marilor
maeştri, pentru a-şi însuşi  tehnica lor.
După terminarea facultăţii s-a lansat în grafică, făcând ilustraţii
de carte şi lucrări publicitare. In 1960, obţinea premiul pentru
  Steinhardt: “ACUM ştiu că orice ură …”
Parintele Nicolae Steinhardt
“Lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus!”
“…Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el
începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce
s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în
viciul său.
Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu
trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia
înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea
ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră
încît ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face
aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate
răsturna în abisul înfricoşător al patimilor
sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează
cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea
vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se
usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie,
dacă sufletul nu este pregătit să primească
reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot
ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie daca
nu avem smerenie, va urma a se întoarce către
aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti,
foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o
să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea
o să simtă mirosurile cele mai apetisante
chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare,
înebunită de frustrare, să compenseze lipsa
ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu
posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie,
de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe
asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul
frustrării o confirmă.
Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei
chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt
date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma
în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu
trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita
este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne
nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei
te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul
vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă
ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă
gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi
l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte
există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care
nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei
bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne ,
poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi
inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o
relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un
sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată.
O dragoste respinsă. Grăsimea este
profesorul grasului. Viciul este profesorul
viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există
profesori mai severi decît viciile şi
incapacităţle noastre.
Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice
aversiune, orice ţinere de minte a răului,
orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere,
bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu
oamenii care nu e la nivelul graţiei şi
gingăşiei unui menuet de Mozart… este un
păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura,
alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice
dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am
aflat şi eu…“

ilustraţie de carte la Festivalul de carte de la Dresda. Anul 1963

avea să însemne o nouă plecare şi o noua ţară, de data aceasta, cea
definitivă, Israel. In 1966, a avut prima expoziţie la Tel Aviv, după
care începe şirul lung de expoziţii în toată lumea. Un an mai tarziu
deja expunea la New York, în 69 la Montreal, Toronto. In 1974 -75
participă la Târgul International de Arta din Dusseldorf şi din Koln.
Intre 1976 – 1983, are mai multe expoziţii personale în Germania,
la Koln, Essen, Frankfurt, la Muzeul de Artă Solingen, la Muzeul
Gustav Lubke Hamm, la diverse galerii şi mai multe muzee germane.
Pe lângă Germania, este prezent şi în Franţa, Olanda, Austria,
Italia, Belgia. In anii 1980-2000 expune mult în Israel, la cele mai
prestigioase instituţii de artă din ţară, dar şi în SUA, Croaţia, Côte
d’Ivoire, Paris, Bruxeles. Anul 1998 aduce un triumf personal, în
ţara naşterii sale, prima sa expoziţie în Romania, la Sala Radio, sub
auspiciile Ministerului Culturii. In acelaşi an, Israel îi oferă Premiul
Jubileu pentru activitate artistică şi culturală. In 2000, artistului i
se oferă Premiul special de Fondul Iancolovici, din Haifa. Opere
semnate Elron există în nenumarate muzee şi colecţii particulare din
întreaga lume.
In 2006, Baruch Elron se stinge din viaţă, însă opera artistului
continuă să emoţioneze publicul prin expoziţiile postume organizate
în Israel, Monaco, Franţa, ultima participare având loc în cadrul
expoziţiei colective Spirit of Art, din Londra, în martie 2011.
In România, la Iaşi, în 2010, are loc cea de a doua expoziţie
Elron. În catalogul expoziţiei poetul Adi Cristi semnalează o notă
amară: „Baruch Elron lasă soţiei sale un mesaj testamentar prin care
îşi exprimă dorinţa ca tablourile înfăţişând cele patru anotimpuri
să fie donate României, şi nu muzeului Luvru care îşi exprimase
dorinţa de ale achiziţiona pentru o sumă fabuloasă. După moartea
artistului, cele patru anotimpuri continuă să împlinească atmosfera
locuinţei văduvei Lydia Elron, în timp ce autorităţile române nu
reuşesc să găsească o modalitate de preluare a donaţiei de la Tel Amintiri din comunism
Aviv. No comment!!”

www.oglindaliterara.ro 10145
 mereu îngenuncheat, mereu cotropit, mereu

SOLIEde Viorel DINESCU

furat: „- Şi-azi ca şi-altădată / Vin duşmanii
gloată / Mă-nconjoară lupii / Îmi furară stupii
/ Aurul din munte, / Vitele cornute, / Aurul din
lanuri / Icoana din geamuri” (pag. 25). Mai
găsim, în cartea-poem „Solie” un surprinzător
şi inspirat amalgam de mituri istorice, religioase
Noua carte de literatură lirică semnată de scriitorul Viorel sau laice cu acelaşi motiv dublu, ilustraţie-idee
DINESCU, „SOLIE”, Editura „Fundaţia Scrisului Românesc”, Craiova, poetică, cu care scriitorul Viorel Dinescu îşi
2013, 56 de pagini, este construită pe secvenţe ilustrativ-poetice din asigură o meritată aură de poet patriot, în ciuda
eposul popular, grefată pe structura prozodică, muzicalitatea, ritmul, rima demonetizării nemeritate a acestei calităţi umane,
şi tot pitorescul artistic al baladei-etalon din folclorul românesc. Domnul hotărât să demonstreze contemporanilor, sictiriţi
Viorel Dinescu, poet modern de secol XXI, a preluat motivul dramatic de atâta lâncezeală patriotică şi avânt modernist,
al „pretextului morţii baciului moldovean” din balada culeasă de Alecu că echilibrul şi stabilitatea în toate vin tot din
Russo de la un cioban din Soveja, preluată şi stilizată de Vasile Alecsandri, dragostea de ţară, pentru ca să nu mai fie nevoit
„acel rege-al poeziei, veşnic tânăr şi ferice”, păstrându-i semnificaţia cineva „Să ceară-ndurare / La Zeul cel Mare”
şi transferând-o metaforic ca o Solie a Istoriei zbuciumate a poporului (pag. 35).
român, pe care a reîmprospătat-o într-o lirică arzătoare şi profundă cu Poemul-serial „Solie” păstrează o decentă
nota de individualitate a modernului. paralelă şi o respectuoasă similitudine cu eposul
Volumul de versuri „Solie”, a XVII-a carte din palmaresul editorial epico-liric al baladei „Mioriţa”, chiar dacă
al scriitorului de la mal de Dunăre, marchează o stabilitate stilistică şi, mai poetul Viorel Dinescu deturnează dramatismul,
ales, o apetenţă absolut originală pentru gama portativelor sale literare, pe limitat la mitul folcloric al „pretextului morţii
Dumitru Anghel un diapazon mereu nuanţat, întotdeauna îmbogăţit şi diversificat tematic, baciului moldovean” spre coordonate istorice
încă de la debutul editorial cu placheta de lirică „Ora ideală”, la Editura fundamentale, şi ele din istoria poporului român
Cartea Românească, Bucureşti, 1983. de ieri şi de azi: „Dar la focul viu al pietrei / Se
Au urmat, într-o perspectivă multiplă şi convingătoare, în tonalităţi vivace sau prestocantabile de ridică Ion al Petrei” (pag. 43) şi „Că acei flăcăi /
condeier talentat şi original, alte şi alte cărţi: „O altă nuanţă a revoluţiei”, versuri, Editura „Albatros”, 1983; Bravi ca nişte zmei / Sunt copiii mei / Şi nepoţi
„Ecuaţii albastre”, versuri, titlu-metaforă pentru profesorul de matematică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984; de-ai tăi” (pag. 45).
„Etape”, versuri, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1990; „Armistiţii literare”, eseuri, Editura Porto-Franco, Galaţi, Ilustraţia (pag. 46) cu desenul coregrafic
1992; „Ontologia cristalului”, versuri, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994; „Eros-Anteros”, versuri, Editura al Căluşarilor, un veritabil brand artistic al
Porto-Franco, Galaţi, 1996; „Grădini suspendate”, versuri, Editura Edit-Press, Galaţi, 1998; „Călăuze arhaice”, folclorului românesc, este potenţată liric cu
versuri, Editura Edit-Press, Galaţi, 1999; „Fronde”, proză, Editura Arionda, Galaţi, 2000; „Zeii de pământ”, incantaţii ritualice ca-n balada „Mioriţa”, într-o
versuri, Editura Arionda, Galaţi, 2001; „Confluenţe”, eseuri, Editura Arionda, Galaţi, 2002; „Asimptota”, cucernică solemnitate liturgică venită dinspre
versuri, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2004; „Arhipelag stelar”, versuri, Editura Fundaţia Scrisul legenda „Mănăstirea Argeşului”: „Sunt solii
Românesc, Craiova, 2006; „Zidul cu privighetori”, versuri, Editura Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2009; viteze / Neamul să-l salveze” (pag. 47). O tevatură
„101 poeme”, Editura Biodova, Bucureşti, 2010; „Dialoguri socratice”, interviuri, Editura Axis Libri, Galaţi, lirică şi ceremonială, care încheie volumul de
2010; „Om virtual”, versuri, Editura Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2010. versuri „Solie”, ca un testament sentimental, al
Domnul Viorel Dinescu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Republica Moldova şi Ucraina. baciului moldovean sau al Meşterului Manole, pe
„SOLIE” este titlul-metaforă al unui poem unic, alcătuit din structuri prozodice inegale ca număr de acordurile grave din „Clavecinul bine temperat”
versuri, întrerupte de 23 de ilustraţii, fragmente din basoreliefuri, sugestii de Columnă din perioada de glorie a de J.S. Bach: „Şi e bine să se ştie / Că pentru a
Imperiului Roman, cu imagini multiplicate de strămoşi din Dacia eroică, din care parcă ar lipsi doar celebra şi noastră glie / Vom trimite iar solie! / Solie după
misterioasa pecete de identitate, „Decebalus per Scorillo”. solie… / … / Solie după solie!”
„Solie”, o mitologie lirică săpată în piatra sculpturilor antice şi în verbul divin al (pag. 53).
„Mioriţei”, „perlă” a creaţiei populare, pe care poetul Viorel Dinescu a… transhumat-o de pe „Solie” este o altă carte
colinele molcome ale Vrancei până în unda vijelioasă a Dunării de Jos, în ritmul de granit al de succes a unui poet care a
limbii române, cu parfum de arhaic stilizat şi în armonia sonoră a monorimei populare: „Şi e dovedit talent şi competenţe
bine să se ştie / Că pentru a noastră glie / Vom trimite iar solie! / Solie după Solie… / Solie scriitoriceşti, cu o lirică de
după solie!...” (pag. 53). o acută apartenenţă la noul
„Solie”, o metaforă-simbol, trimisă cu intenţia declarată a unei continuităţi culturale, val de poezie românească,
brodată orgolios pe canavaua generoasă a câtorva mituri fundamentale din flclorul românesc: profund elaborată, care parcă
„Jertfa pentru creaţie”, din legenda „Mănăstirea Argeşului”; „jertfa ritualică” pentru zeul nu s-ar acorda cu versificaţia
dacic Zamolxe (cu mult înainte de jertfa fecioarelor aztece, ofrandă Zeului Soare); ca şi al din creaţia populară, dar Viorel
jertfei baciului moldovean; mitul creştin al Maicii Domnului şi, doar intuit, mitul zburătorului, Dinescu propune şi convinge,
cunoscut mai ales din varianta cultă a poemului semnat de Ion Heliade Rădulescu. Există şi prin nonagresiune artistică, cu
o programatică simbioză ideatică între ilustraţiile de pe o pagină şi textul liric de pe cealaltă; partituri prozodice retro, parcă
sunt cuvinte săpate în duritatea semantică a limbii române, convertită stilistic în argumente în ciuda excesului de lirică
istorice ori mesaje de fapte prezente, actuale, într-o alchimie inspirată de real şi fabulaţie, cu o licenţioasă şi voit indecentă
perspectivă multiplă şi ipotetică în egală măsură. din poezia de azi. Versificaţia,
Poet de secol XXI, poet modern cu veleităţi de promotor şi model de prozodie de ultimă aparent naivă a metricii
generaţie, din celelalte cărţi ale sale, Viorel Dinescu se întoarce la dolcele stil arhaic al baladelor populare, îi înlesneşte poetului
sau al doinelor de dor, de jale, de haiducie şi de răzbunare dintr-o altruistă şi respectuoasă Viorel Dinescu o… terapie de
atitudine pentru valorile tradiţionale culturale, fără să-şi pună în cumpănă stilul, maniera, gena poetică, a sa în patriotism, cam căzut în desuetudine în ultima
exclusivitate. vreme, şi-i dă posibilitatea să parcurgă în câteva
Viorel Dinescu este îndeajuns de orgolios, ca să-şi protejeze EU-l liric şi să nu plătească tributul modelelor versuri de factură populară pagini de cronică
standard, din perspectiva personalităţii sale în clocot! „Solie” este un volum de versuri de sorginte „mioritică”, mai veche şi mai nouă, cu nonşalanţa elegantă a
cu valenţele unui pretext editorial, insolit şi de-un altruism artistic frizând eleganţa de… „sânge albastru” a unui unui menestrel romantic de altădată. Este mantia
poet modern. cuminte şi de sărbătoare a sufletului unui poet
„Solia” se deschide ca o… „uvertură” la lecţia de Istorie cu chipul ilustrului strămoş săpat în munte: original şi talentat.
„La salonul de piatră, / La stânca fulgerată” (pag. 8-9); şi cu scena din Columnă, pe care sunt dăltuite în granit Domnul Viorel Dinescu, Omul, adept
scene de luptă: „Păi, popor că se-adunară / Toţi în mână cu topoară” (pag. 10-11); adevărate lecţii de eroism şi al Zeului Ianus, este imprevizibil, cu gesturi
de dragoste de glie strămoşească: „Cu ghioage şi furci în mână / Măre că se adunară / … / Să-nveţe să moară / studiate de impact în Agora; n-are niciun fel de
Pentru-un cap de ţară” (pag. 12-13). Ca un laitmotiv, mistic şi în egală măsură tradiţional, Maica Domnului şi inhibiţii şi face afirmaţii tranşante; nu-şi cere
„măicuţa bătrână / cu brâul de lână”, din balada „Mioriţa”, sunt convertite istoric în predestinare şi soartă la voia scuze când... „sare calul!”, dar este şarmant, cu
necesităţii şi întâmplării: „Plânge şi suspină / Maică de lumină, / Floare de grădină” (pag. 14-15). morgă elegantă, şi pare liniştit în orice ipostază.
Dincolo de toate legendele, epopeele şi miturile, care vorbesc despre nedreptăţile unei Istorii, necontrolată Primeşte aplauze şi le acceptă în linişte, pentru că
şi brutală, poporul român a tot fost, când învins, când sacrificat, întotdeauna nedreptăţit, de la Decebal încoace: ştie că le merită… Din aceste motive şi din multe
„De când sunt pe lume / Haite păgâne / Toate mă-mpresoară / Pâinea mi-o luară / Fiii că-mi legară” (pag. 22-23) alte câteva, care-i asigură o meritată şi interesantă
şi până la exodul dureros şi cu consecinţe pe termen lung al românilor de azi într-o Europă fără graniţe dar la fel carismă, scriitorul Viorel Dinescu este un nume
de urâtă şi de rea: „Alţii că-mi plecară / Dincolo de ţară / De se-nstrăinară” (Ibidem). cu o autoritate bine temperată în lumea literară
Există în „Solia” domnului Viorel Dinescu o adevărată obsesie a neşansei istorice a neamului său, românească de azi.

10146 www.oglindaliterara.ro
 Câţi bani au câştigat
scriitorii români din
opera lor? Top 10
Raluca Bâra-Iacob, Petre Barbu
(urmare din numărul anterior)
LOCUL 9: DINU SĂRARU
Romanul care i-a asigurat lui Dinu Săraru consacrarea este „Nişte
ţărani”, apărut la Editura Eminescu, în 1974. De la lansare şi până acum,
romanul a cunoscut 14 ediţii (dintre care şase au apărut înainte de 1989).
Editarea în Colecţia „Biblioteca pentru toţi” i-a asigurat volumului un
tiraj de 100.000 de exemplare. Pentru toate romanele sale apărute înainte
de 1989, Dinu Săraru a fost plătit „onorabil, fiind încadrat la maximum,
ţinându-se cont de tirajul cărţilor mele”, mărturiseşte scriitorul. „Acest
maximum reprezenta onorariul pentru coala de autor (20 pagini),
echivalentul salariului meu lunar la Teatrul Mic”, spune Dinu Săraru
(79 de ani). Salariul său ca director la Teatrul Mic, în anii ‘80, era de
5.000 de lei pe lună. „Forbes” a calculat onorariul lui Dinu Săraru pentru
debutul său ca romancier, cu „Nişte ţărani”, la 52.000 lei, echivalentul
a 3.500 de dolari la valoarea anului 1974. Romanul a fost ecranizat în
regia lui Mircea Daneliuc, sub titlul „Vânătoarea de vulpi” (1980). Dinu
Săraru ţine să precizeze că apariţiile sale editoriale (inclusiv onorariile)
din toată cariera sa nu au fost influenţate de funcţiile pe care le-a deţinut:
director la Teatrul Mic, la Teatrul Naţional din Bucureşti sau director în
Radiodifuziunea Română.
Din onorariul pentru un roman, înainte de Revoluţie, un scriitor
de succes putea cumpăra nu numai o maşină Dacia (60.000 de lei), ci
putea şi trăi cel puţin onorabil din scris. Dinu Săraru, în casa sa din
apropierea Bisericii Sf. Elefterie, vorbeşte cu admiraţie despre scriitorii
români care au trăit din scris: Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Camil
Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu. „Eu n-am avut curajul să stau
acasă şi să scriu. Mi-a făcut plăcere să fiu şi slujbaş”, precizează Săraru,
scenaristul filmelor „Dragostea şi revoluţia”, „Clipa” şi „Ticăloşii”.
Dinu Săraru a continuat să scrie şi după 1990. Făcând o
comparaţie cu onorariile de dinainte de Revoluţie, Dinu Săraru nu poate
să nu observe că, în socialism, era plătit „mult mai onorabil”. El este
dezamăgit de banii primiţi pentru „Ciocoii noi cu bodyguard”. „N-a
fost plătit nici pe jumătate din cât aş fi crezut eu că merita după succes
şi după ediţii, dar şi după meritul de a se fi făcut şi după el un film,
«Ticăloşii»”, declară Săraru.
În cariera sa, romancierul şi dramaturgul a fost recompensat cu
mai multe premii. Cel mai valoros este Premiul Academiei pentru „Nişte
ţărani”. Valoarea acestuia a fost de 5.000 de lei. După mai bine de 30 de
ani, un alt roman al său, „Ciocoii noi cu bodyguard”, primeşte premiul
Radiodifuziunii Române, unul dintre puţinele premii literare care a
constat şi în bani, nu numai într-o diplomă.
Dinu Săraru este sigur că banii pot aduce fericirea unui scriitor.
„Deocamdată, nu în România”, conchide autorul romanului „Nişte
ţărani”.
LOCUL 10: RADU PARASCHIVESCU
Radu Paraschivescu (50 de ani) este singurul scriitor din topul
„Forbes” care a debutat după Revoluţie, în anul 2000, pe o piaţă editorială
reglată de cerere şi ofertă. Debutul său a fost romanul „Efemeriada”
(Editura Libra). Paraschivescu n-a beneficiat nici de onorariile atribuite
pentru numărul de coli scrise şi nici de plata în avans. Iar despre tirajele
de zeci de mii de exemplare nici n-a putut fi vorba, cel puţin până în
anul 2006, când a dat lovitura, la Editura Humanitas, cu „Ghidul
nesimţitului”. Cartea a fost vândută în 51.000 de exemplare. Pentru
succesul editorial din 2006, Paraschivescu a devenit autor al Humanitas
şi, în acelaşi timp, câştigător al primelor venituri consistente din scris
(potrivit calculelor „Forbes”, aproximativ 40.000 de dolari în cei patru
ani şi jumătate). „Cronicile favorabile sunt un pansament pentru scriitor,
dar o cronică nu îţi asigură coşul zilnic”, explică Radu Paraschivescu,
pe un ton jovial. Nu se laudă cu banii câştigaţi din scris, dar consideră
că aceştia întreţin o relaţie de normalitate între autor şi editor. „Încă mai
există refrenul editorului «Zi mersi că apari la noi!». Este o abordare
www.oglindaliterara.ro
haiducească, stupidă şi ilegală”, comentează scriitorul. Pe prima carte
a primit echivalentul a 500 de dolari în zilele noastre, iar pe a doua
carte - „Balul fantomelor” (RAO, 2000), nu a văzut niciun ban până la
reeditarea din 2009 de la Humanitas.
Radu Paraschivescu nu este „full-time writer». Primul pas în
lumea editorială l-a făcut în 1992, ca traducător. De-atunci, a tradus
65 de titluri. Adunate în timp, la o medie de 2,5 euro/pagină (tarife
incomparabil mai mici faţă de alte pieţe europene, unde pagina tradusă
poate depăşi 25 de euro), câştigurile din traduceri s-au ridicat la
aproximativ 50.000 de euro. Acum nu mai are timp de traduceri, dar
îşi permite să-şi aleagă, uneori, câte un scriitor preferat. În schimb, îşi
completează veniturile cu joburile din televiziune şi din presa scrisă
(cărţile îi aduc aproximativ 40% din venituri). Are noroc când vine
vorba de bani: „Cred că este o mare şansă să trăieşti 20 de ani în care să
nu baţi tu la uşa nimănui, şi să te caute alţii”.
Nu-şi gestionează conservator veniturile. „Nu sunt un om
chivernisit, sunt şi generos, ce câştig - cheltuiesc. Totul este investit
în turism”, spune Radu Paraschivescu. Din scris cărţi a văzut, recent,
Portugalia. Este mulţumit că poate câştiga atât cât să-şi poată satisface
aceste „capricii”. Nu are „organ pentru bursă” şi recunoaşte, zâmbind,
că nu şi-ar fi încheiat nici măcar o poliţă de asigurare dacă n-ar fi fost
insistenţele soţiei. „Eu sunt omul care scrie, şi atât. Şi câtă vreme ceea
ce scriu se vinde sunt tare bucuros!”, spune scriitorul.
Toate titlurile apărute la Humanitas au trecut uşor de borna de
3.000 de exemplare, astfel că, până acum, s-au adunat, pentru cele nouă
romane, 95.500 de exemplare. În funcţie de vânzări, primeşte 7% sau
10% din total. Nu a negociat niciodată. „Nu pot negocia. Poate fi o
comoditate din partea mea, mai ales că sunt, ca zodie, Leu. Cred că sunt
un Leu trecut prin Circul Roman”, glumeşte Radu Paraschivescu.
CEL MAI DE SUCCES DRAMATURG ROMÂN: MATEI
VIŞNIEC
Piesele lui Matei Vişniec (55 de ani) au fost jucate în peste 30 de
ţări, din România până în Japonia, din Elveţia până în SUA. Majoritatea
dramaturgiei sale a fost editată în Franţa şi în România. Stabilit din
1987 în Franţa, Matei Vişniec este cel mai valoros dramaturg român
contemporan. Până în 1989, Vişniec a fost interzis de regimul comunist.
Dar imediat după Revoluţie, regizorii şi directorii de teatre din România
s-au năpustit asupra pieselor lui, pe bună dreptate, numărul de premiere
în ţară depăşind cifra de 50.
Totuși, Vişniec n-a rămas prizonierul dramaturgiei. Anul trecut, la
Editura Cartea Românească, i-a apărut romanul „Domnul K. Eliberat».
Şi tot în 2010, revista „Observator Cultural» i-a nominalizat romanul
„Sindromul de panică în oraşul luminilor» în topul celor mai bune cărţi
ale anului. În privinţa banilor, Matei Vişniec se consideră „destul de
aerian». „Nu mi-am întrebat niciodată editorii câte exemplare au vândut
din cărţile mele», spune Vişniec. A fost surprins, de pildă, când cei de
la Humanitas l-au anunţat că au vândut 831 de exemplare din volumul
de piese „Maşinăria Cehov». (Se ştie, dramaturgia publicată în volum
este greu vandabilă.)
Prima izbândă financiară a lui Matei Vişniec în România a trăit-o
în adolescenţă (15 ani), când a primit suma de 2.138 de lei (ce memorie!)
pentru poeme publicate în cinci ediţii ale revistei „Luceafărul». Banii
i-a ridicat, însoţit de tatăl său, de la casieria Uniunii Scriitorilor - o mare
onoare! Prima victorie financiară în Franţa a scriitorului s-a petrecut în
urmă cu 15 ani, când şi-a cumpărat din banii economisiţi din drepturile
de autor un automobil nou, marca Suzuki Baleno (brand dispărut azi de
pe piaţă).
Cea mai jucată piesă este „Istoria comunismului povestită pentru
bolnavii mintal». Piesa a cunoscut montări la teatre din România, SUA,
Franţa, Italia, Ungaria şi Germania. „Îmi este imposibil să ştiu câţi bani
mi-a adus o piesă», afirmă scriitorul.
În România, în general, teatrele plătesc un avans autorilor
contemporani pe care-i montează şi procente negociabile din valoarea
vânzărilor de bilete pe stagiune. Avansurile pe care le plătesc teatrele
autorilor rar depăşesc 1.000 de euro. Matei Vişniec - după cum îl
caracterizează unele voci din lumea teatrului - nu solici-tă onorarii mai
mari de 1.500 de euro pe piesă montată în România. În ţară, Vişniec nu
are un agent care să-l reprezinte. „Totuşi, le spun directorilor de teatru
să-mi propună o sumă care să-i onoreze.» În schimb, el are un agent
literar în Germania.
I-am cerut lui Vişniec să-şi definească relaţia lui cu banii,
folosindu-se de comportamentul unui animal. „Aş compara banii pe
care i-am câştigat cu o pisică: au venit când au vrut ei, au plecat când au
vrut ei şi s-au alintat de mine cât au vrut ei».
10147
 Eliade și detractorii lui
sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior
Motto: «Desinfectarea culturii/
de paraziții metafizici/ dau pâinii
tot mai mult/ un gust de spital și
pușcărie» (Horia Stamatu, Jurnal
1977).
Trăim într-o lume a tarabei în
care orice incult, liber a reproduce
inepțiile liderilor de opinie
prefabricată, se vrea recunoscut
drept autor al unor remarcabile
Isabela Vasiliu- originalități. Să vedem însă ce este
Scraba cu libertatea de a reproduce inepții.
După ciuntirea țării (1), la
vremea când se instaurase barbaria
sovietică și când invadatorul n-a ezitat să distrugă volumul tipărit
despre cultura românească (al cincilea din Enciclopedia României,
coordonat de Mircea Vulcănescu și Dan Botta, vezi vol. D. Botta,
Limite și alte eseuri, Ed. Crater, Bucuresti, 1996, prefață de Al.
Paleologu, p. 359) scoțând totodată din circuit peste 8 500 de titluri
(marea majoritate a valorilor culturale din perioada interbelică),
«libertatea de gândire» a însemnat (de pildă) repetarea ideii că
Mircea Eliade trebuie neapărat scos din cultura românească. Desigur
nu numai el. Lista alcătuită în toamna anului 1944 de I. Vitner (2) pe
tema scriitorilor «morți la 23 august1944» cuprinde mai toate vârfurile
spiritualității interbelice. «Libertatea» de a repeta ideea scoaterii
gândirii eliadești din patrimoniul cultural român si-a asumat-o mai
apoi „marxistul” N. Tertulian când scria despre non-valoarea operelor
lui Mircea Eliade. Nici comunistul Alexandru Mirodan nu s-a lăsat
mai prejos, când, în articolul Ceva despre analfabetism („România
literară”, 4 oct.1946), ținea să arate că l-ar fi depășit cu mult pe
istoricul religiilor care preda la Paris fiind prețuit de lumea academică
occidentală, pentru lucrarea despre Yoga și pentru toate studiile
apărute în reviste de specialitate.
Același tip de «libertate» l-am revăzut în 2006 la două vedete
“culturale”. Un modest recenzent, care probabil n-a fost nicicând în
stare să ducă la bun la sfârșit lectura vreunei cărți filozofice, se întreba
cu-n scrâșnet abia camuflat, dacă «adulația» pentru opera științifică
(3) a lui Mircea Eliade n-ar putea fi o «formă de castrare» (Ovidiu
Șimonca în „Observatorul Cultural”). Un altul nota într-un articol din
„Dilema Veche” (25 aug. 2006) că fostul suplinitor al profesorului
Nae Ionescu fusese până la plecarea din țară un fel de nimeni: «Până
în 1944 Mircea Eliade nu era decât autorul unei serii de cărticele
descriptive și a câtorva romane care, așa cum admite chiar el, erau
scrise pentru un public de domnișoare» (Cătălin Avramescu). Intr-o
atare afirmație, partea de argumentare prin «așa cum admite chiar el»
este nulă, întrucât scriitorii sînt extrem de rar mulțumiți de propriile
opere.
Interesant în cântărirea operei prin raportarea la autor este
desigur un alt aspect, care nu putea fi pus în lumină de un om de rând.
Pornind de la observația lui Aristotel după care cauza păstrează în
sine un plus față de efectele ei, Mihai Eminescu meditează la creația
artistică și la «cauza» ei, ajungând la concluzia că opera de artă ar fi o
emanație parțială a comorilor spirituale definitorii pentru adevăratul
artist: «Ce respect trebuie să avem așadar înaintea bogăției spirituale
a lui Michel Angelo, Goethe, Beethoven ș. a., când ne gândim cât
de însemnate sînt deja cele ce au dat la lumină, care nu reprezintă
decât incomplet totalitatea spirituală a acelor oameni » scrie poetul
(Eminescu, mss. 2290).
Dar să vedem ce este cu zisele «cărticele descriptive» publicate
de cel considerat în perioada interbelică vârful unei generații de
scriitori ale căror opere n-au putut fi (pentru vecie) înmormântate după
23 august 1944: Dan Botta, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Eugen
Ionescu, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Sorin Pavel, Petre Tuțea,
10148 www.oglindaliterara.ro
G. Racoveanu, Paul Sterian, Vasile Posteucă, Horia Stamatu, George
Brătianu, Petru Comarnescu, Stelian Mateescu, Al. Ciorănescu, etc.
După ocuparea țării, în teroarea ideologică instalată atunci, Mircea
Eliade a fost complet interzis, pentru ca după un sfert de secol (când
mediile academice occidentale nu mai pridideau a-l onora cu cele mai
însemnate distincții), să-i fie editate cu greu o foarte mică parte din
scrieri. Asemenea barbarie - vag spoită cu puținele editări sau re-editări
de opere eliadești în perioada comunistă (când oficialii au refuzat
constituirea unui FOND „ELIADE” din donația sa de carte) -, a ieșit
de sub spoială în post-comunism prin „Dilema veche” (aug 2006) în
felul mai sus citat, și prin organizarea la București - la douăzeci de
ani de la moartea lui Eliade, si nu cu prilejul sărbătoririi centenarului
nașterii «celui mai mare istoric al religiilor din sec.XX» (ceea ce ar
fi însemnat o amânare cu vreo 3 luni) -, unui colocviu internațional
cu o secțiune „Mircea Eliade” reunind referirile inchizitoriale
întru desființarea operei unui savant care a dormit ani de zile 3 ore
pe noapte, scriind si citind mai mult de 16 ore pe zi. Manifestarea
internațională din septembrie 2006 organizată de nepotul lui Leonte
Răutu cu bani de la buget a oferit, fără nici un dubiu, modelul oficial
de receptare a lui Eliade, neschimbat de zeci de ani, mai precis din
anii când istoricul religiilor era condamnat în lipsă, alături de Eugen
Ionescu, Vintilă Horia, Cioran, etc. În asemenea context ideatic, lui
Cătălin Avramescu i s-a părut cât se poate de oportun să disprețuiască
exact volumele de eseuri (despre care Alexandru Paleologu zicea
că sînt „formidabile”) interzise de cenzura comunistă care uza de
același rechizitoriu la adresa filozofului religiilor. Iată „cărticelele
descriptive” desconsiderate de Cătălin Avramescu în 2006 (an în care
președintele Băsescu a distribuit onoruri specialiștilor americani în
Eliade): Solilocvii (1932), Oceanografie (1934), Alchimie asiatică
(1935), Yoga (1936), Cosmologie si alchimie babiloniană (1937),
cele trei volume ale revistei „Zamolxis”, Metalurgy, magic and
Alchemy (1938), Fragmentarium (1939), Mitul reintegrării (1942),
Insula lui Euthanasius (1943), Comentarii la legenda Meșterul
Manole (1943), Os Romenos, latine do Oriente (1943) si Ensaios
luso-romenos (1943).
Puse ceva mai limpede în pagină, lucrurile nu sînt tocmai
favorabile celor care după 1990 n-au fost în stare să producă nimic
pentru sporirea valorilor culturii românești, dar în schimb s-au
găsit să-l judece pe Eliade și să-i minimalizeze scrieri dense de
gândire filozofică, cu «libertatea» de a prelua neputințele ideatice
ale proletcultiștilor trâmbițate prin cărți de necitit. In al doilea rând,
fiindcă ambii jurnaliști au lăsat să se întrevadă în articolele lor
nestrămutata dorință de a perpetua idiosincraziile lui Zigu Ornea,
bătrânul dilematic (de tristă amintire) care, pe când avea 28 de
ani, n-a ezitat să-i deschidă lui Noica porțile pușcăriei (4). Spre a
supraviețui căderii comunismului, una din formele pe care le-a
îmbrăcat cenzura atotputernică înainte și după 1990 - prin menținerea
monopolului asupra mass mediei și prin perpetuarea «hegemoniei
establishmentului comunist» (5) în domeniul ideologiei -, a fost
larga mediatizare (prin Editura «Fundația Culturală Română») a
neadevărurilor istorice despre anii treizeci confecționate în 1995
de turnătorul Zigu Ornea (1930-2000), invocate obligatoriu în teze
de doctorat sau în mass-media ori de câte ori este vorba de Mircea
Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Horia Stamatu, Vintilă
Horia, Cioran, Eugen Ionescu, etc.
Dacă în România orice incult a fost mereu încurajat să
disprețuiască gândirea eliadescă la care nu are acces, nu e mai puțin
adevărat că filozoful religiilor a avut în Occident cititori pe măsura
sa. De pildă, când i-a apărut la Payot Tratatul de istoria religiilor
(1949), unde religiozitatea fusese înfățișată ca o realitate originară,
ireductibilă la formele sub care se manifestă, momentul a fost
socotit ca „marcând o dată importantă în istoria științei religiilor”
î
(J. Danielou). Pe lângă admirația suscitată de originala interpretare
sacrală a hierofaniilor, lui Eliade i-au fost apreciate „cunoașterea
extraordinar de largă a literaturii istorico-religioase și aleasa lui
sensibilitate religioasă, dublată de un vizibil contact cu religiozitatea
indiană” (R. Pettazzoni).
Prin anii șaizeci, cititorilor săi din Occident nu le-a scăpat
noutatea înterpretării lui Faust (prin ideea unei simpatii reciproce
dintre Spiritul creator și spiritul negator) propusă în Méphistophélès
et l’Androgyne (Paris, 1962), interpretare care adâncea o pespectivă
schițată deja în Mitul reintegrării (București, 1943). Dar dincolo
de justa (în Occident) sau injusta (în „lagărul comunist”) apreciere
a „îngemănării erudiției cu înțelegerea intuitivă a gândirii mistice”
(Luc Guerin) din studiile lui Eliade, interesant ne pare însuși faptul
că, în răfuiala unui incult oarecare cu un spirit superior, se poate
întrezări „credința în progres” a omului de rând, croit pe calapodul
personajului Wagner din Faust-ul lui Goethe.
Dispus a bate pasul pe loc prin lenea unei gândiri înclinată să
preia și să ducă mai departe măruntele idei la care are acces, omul
de rând crede în progres. El are alergie la genii, așezându-se pe sine
mai presus decât oamenii mari ai trecutului, mândru de avantajul
de a fi fost născut după ei. Personajul Wagner este prototipul celor
vrăjiți de mitul progresului. Goethe știa bine că gândirea înaintașilor
rămâne pentru mulți o carte “cu șapte peceți”. De aceea îl pune
pe Faust (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae
Ionescu, în rev. „Cervantes”, Bucuresti, dec. 2012, pp.128-131,
http://www.scribd.com/doc/176939301/Isabela-Vasiliu-Scraba-
Despre-Faustul-lui-Nae-Ionescu-conferin%C5%A3%C4%83-de-
la-Salonul-c%C4%83r%C5%A3ii-Hotel-Decebal-Bac%C4%83u-
28-sept-2012 , sau înregistrarea video http://www.youtube.com/
watch?v=we8dUIgk2ck a conferinței din 28 sept. 2012 de la Bacău)
să-l ia peste picior pe Wagner care, crezând în progres, se credea la
distanțe astrale de înțelepții de odinioară.
Aprofundând ideea inaccesibilității celor scrise de oamenii
aleși, Goethe arată (celor ce au ochi de văzut) că transmiterea
cunoașterii de-a lungul timpului devine problematică, scrierile fiind
asemenea unor oglinzi. După efortul de citire nu se ajunge -cum cred
cei naivi- la sensul intenționat de autor. Din oglinda cărții, cititorului
mărunt nu-i va apărea nicând strălucitorul spirit ascuns între coperțile
tomului ce a străbătut veacurile. Lui i se va arăta, ca-ntr-o oglindă,
propriul chip: „Was ihr den Geist der Zeiten heisst,/ Das ist im
Grund der Herren eigner Geist,/ In dem die Zeiten sich bespiegeln”.
(Lucian Blaga : „Ce voi numiți al vremurilor duh/ E numai duhul
dumneavoastră/ În care vremurile se-oglindesc”.
Goethe nu-i uită nici pe inculții la care oglindirea celor citite
este atât de jalnic deformată, încât îți vine s-o iei la goană, după ce
arunci o singură privire („Da ist’s denn wahrlich oft ein Jammer! /
Man läuft euch bei dem ersten Blick davon”).
Dar conversația lui Faust cu Wagner dezvăluie și felul
cunoașterii pecetluite cu șapte peceți: „Puținii care au știut ceva
și cari au fost destul de nebuni de nu și-au închis inima lor plină
ci au dezvăluit prostimei gândul și vedeniile lor, au fost, de când
lumea, răstigniți sau arși pe rug” (traducere de Iosif Nădejde, 1938,
citită probabil de liceeanul Costache Oprișan, vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al cogito-ului cartezian,
în rev. Tribuna, Cluj-Napoca, nr. 254/2013, p. 22, sau http://www.
scribd.com/doc/173015860/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-Anton-
Dumitriu-ca-interpret-al-%E2%80%9CCogito%E2%80%9D-ului-
cartezian ). Cum vedem, cunoașterea “pecetluită” ar fi cunoașterea
filozofică (indicată prin numele filozofului Giordano Bruno, ars pe rug
la Roma în 1600) si acea învățătură pe care a vrut să o împărtășească
altora «Cel răstignit pe cruce».
După Eminescu, «poeții, filozofii unei națiuni presupun în
cântec și cuget înălțimile cerului». Dar ce înseamnă într-o cultură
disprețuitoare a operelor eliadești «înălțimile cerului» ? Nimic altceva
decât «obscurantism» și «poncife misticoide» (Ovidiu Șimonca
despre Eliade). În opiniile de împrumut ale lui Cătălin Avramescu -
vedeta culturală care uită de ghilimelele când preia inepții „oficiale”
-, a gândi la cele divine, echivalează cu «intenția declarată de a forța
o întoarcere a culturii europene la păgânismul pre-creștin» ( rev.
„Dilema veche” din 25 aug.2006).
Mircea Eliade era de părere că “Dumnezeu nu și-a întors
dragostea de la om”. Doar oamenii îl lasă pe Dumnezeu singur.
«Capacitatea omului de a fi liber și creator prin credință, dacă ar fi
www.oglindaliterara.ro
folosită, ar duce la veșnica reînoire a Cosmosului, la regenerarea
tuturor făpturilor, adică la abolirea istoriei și la instaurarea timpului
aceluia, (illud tempore), prorocit de Isaia », scria hermeneutul
religiilor (vezi M. Eliade, Când omul era creator, în rev. „Indreptar”,
München, martie 1950).
Note și comentarii marginale:
1. Ne referim la a doua ciuntire a țării. Prima, cea din 1940 care
a urmat înțelegerii între Hitler și Stalin a smuls din trupul României
o jumătate de Ardeal, Cadrilaterul, Bucovina de Nord si Basarabia.
A doua ciuntire, de după Yalta anului 1945 a răpit din nou Bucovina
de Nord si Basarabia pe care românii le dobândiseră în războiul lor
împotriva rușilor cotropitori care imediat după ocuparea provinciilor
românești și-au început deportările în Siberia si uciderile masive
pentru a dez-româniza teritoriile ocupate. Despre barbaria popoarelor
puse pe cotropirea de noi teritorii, Mihai Eminescu scria la modul
general că «în întunericul nedreptății și a barbariei, toate națiunile își
sînt egale în abrutizare».
2. vezi Marin Nițescu (1925-1989), Sub zodia proletcultismului,
Bucuresti, 1995, p. 49.
3. Recenzia lui Ovidiu Șimonca este scrisă în stilul vehement și
obtuz al vremurilor cînd în cultura ideologizată linia oficială era trasată
de Leonte Răutu (tatăl Ancăi Oroveanu, directoare a Colegiului Noua
Europă), preluând în răbufniri inchizitoriale tot năduful torționarilor
ce nu l-au putut băga pe Eliade în închisoare ca să împărtășească
soarta lui Mircea Vulcănescu (bătut la sânge, până și-a dat obștescul
sfârșit în pușcărie, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa
individualizării în personajul anchetatoarei din romanul eliadesc Pe
Strada Mântuleasa, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 251 /2013,
pp. 20-21, sau http://www.scribd.com/doc/221193220/Isabela-
Vasiliu-Scraba-EliadeMantuleasa ). Repetând inepții vehiculate mai
bine de jumătate de secol, recenzia este “stearpă si convențională”
ca si dosarul cu rezultatele cercetărilor lui Fl. Turcanu, dosar tradus
în germană sub titlul «Im Gefängnis der Geschichte» (ce evocă
regretul agenților NKVD, gen Nikolschi, care au ratat ocazia de a-l
întemnița pe marele istoric al religiilor). Despre această excesiv de
lăudată carte am scris în vol. : Isabela Vasiliu Scraba, Propedeutică
la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 91-99, sau http://www.scribd.com/
doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-AlxDragomir-propedeutica .
4. vezi C. Noica în vizorul Securității, documente din Arhiva
CNSAS publicate de rev. „Obsevatorul Cultural” nr. 20 (277) din
14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din
Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine
l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007. Z.
Orenstein/Ornea , care dăduse pe ascuns Securității o copie a scrierii
noiciene, a fost înaintat în funcția de «îndrumător» la Centrala
librăriilor. O notă a sursei «Serban» (Pavel Apostol) a oferit această
indirectă informație de răsplătire a redactorului turnător. Manuscrisul
«Fenomenologiei spiritului de Hegel» istorisită de Constantin Noica»,
- pentru care Noica a fost arestat pe 8 dec. 1958, a fost publicat la Paris
în 1962 pe când filozoful se afla în închisoare. Există si o traducere în
engleză a cărții, făcută de Ion Podea, profesor de istorie si redactor la
BBC. Tot atunci fostul asistent al lui Blaga, Zevedei Barbu (profesor
universitar la Glasgow), împreună cu Mabel, soția istoricului Grigore
Nandriș (fratele Aniței Nandriș-Cudla, autoarea extraordinarului
volum memorialistic 20 de ani în Siberia), au lucrat la traducerea
Jurnalului de idei (1944), ultima carte publicată de Noica la vremea
libertății de gândire care făcuse posibile atâtea capodopere de gând
românesc. Volumul Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel,
apărut la Cartea românească în 1980 este cenzurat de toate referirile
la om ca «ființă căutătoare de Dumnezeu» (p.106 din mss.) sau la
religie ca «împlinire a spiritului» (ibid.), așadar o carte ciuntită de
tot ce semnalase turnătorul Pavel Apostol că ar fi fost «anticomunist
și mistic» în manuscrisul furnizat de Zigu Orenstein celor plătiți din
bugetul țării ca să nu slăbească nici o clipă teroarea ideologică și
teroarea „polițienească” a Securității.
5.v. Ion Varlam, Pseudo-România: Conspirarea deconspirării,
Editura Vog, Bucuresti, 2004.
Sursa: http://isabelavs.blogspot.com
10149
A: TOMA –sau cum a pătruns proletcultismul în literatura română
Cine și-a făcut studiile liceeale prin
1950 a avut ocazia să învețe despre poezia
lui A. Toma, unul din cei mai înverșunați
proletcultiști ai poeziei românești. Născut la
Urziceni în 1875 și mort în 1954, „ poetul ”
, A. Toma a deschis larg porțile realismului
socialist în literatura română, dispunând de o
toată autoritate a  partidului comunist pentru a
îndruma tinerii scriitori spre noua linie literară,
venită de la Moscova. Tot el a fost câinele
credincios care turna la securitate orice formă
literară care se abătea de la doctrina partidului.
Așa s-a întâmplat și cu Nicolae Labiș după
ce a publicat„Albatrosul ucis”, fiind expus
„oprobiului public” și luat în colimatorul
securității.
Ion Ionescu-Bucovu  La  începuturi, îndrumat de Constantin
Dobrogeanu Gherea și bucurându-se de
aprecierile lui Caragiale cu care se lăuda,
poezia lui epigonică, alegându-și modele saturate din seva dragostei de viață, așa zisa
„poezie proletară”, care cânta avântul clasei muncitoare, aducea o tonalitate nouă în
lirica proletară. Pseudonimul literar de Alexandru Toma a fost ales chiar de Ion Luca
Caragiale, în 1896, cu prilejul publicării unui poem în revista „Epoca literară”.   În
1919 a salutat în versuri avântate marea revoluție socialistă din octombrie, în 1932 a
devenit membru al partidului comunist, introducând printre primii realismul socialist
în literatură română.
  Ce era realismul socialist? Realismul socialist  reprezintă
doctrina  comunistă  oficială proclamată în  1932  de Comitetul central al  Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice, privind stilul și conținutul obligatoriu al creațiilor din
domeniul literaturii, artelor plastice și muzicii, directive care mai târziu - după cel de-
al doilea război mondial - au devenit obligatorii în întregul lagăr al țărilor comuniste
satelite ale Uniunii Sovietice. În anul 1934, la congresul Uniunii scriitorilor din Uniunea
Sovietică, Andrei Jdanov, membru al Biroului politic al PC al URSS, ține o cuvântare
prin care definește trăsăturile esențiale ale realismului socialist, de aici înainte singura
formă de literatură admisă în Uniunea Sovietică. Așa cum reiese din statutul Uniunii
scriitorilor adoptat la acest congres, artistul trebuie să realizeze o „reprezentare istorică
adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei revoluționară... în conformitate cu
sarcina transformărilor ideologice în mintea oamenilor și educării oamenilor muncii în
spiritul socialismului.” Astfel, operele artistice trebuie să fie destinate maselor populare,
pentru a le educa în spiritul comunist. Caracteristic pentru realismul socialist este așa
numitul „erou pozitiv”, care - prin comportamentul său - trebuie să fie modelul „omului
de tip nou”, cetățeanului societății comuniste.
Cunoscut pentru vederile sale  comuniste  și pentru introducerea  realismului
socialist și a stalinismului în literatura română[5], în 1948 A. Toma a fost ales membru
titular al Academiei Române.[6]. Pictorul Jean Steriadi l-a imortalizat pe pânză într-un
tablou numit „Academicianul A. Toma”. Ce ironie a soartei!
  Stalinismul  cultural, între  1948  și1956, distruge vechiul sistem românesc de
valori și instituțiile culturale corespunzătoare, propunând-și realizarea omului „de tip
nou”, după trăsăturile sovietice. Ca și în politică sau economie, stalinismul cultural
s-a impus prin forță, legăturile intelectualilor cu țările din vest au fost complet
întrerupte,Academia Română  și asociațiile profesionale cu tradiție ca  Societatea
Scriitorilor Români sau Societatea compozitorilor români au fost desființate și înlocuite
cu unele noi, din care personalitățile care nu erau agreate de noul sistem au fost înlăturate.
În 1948 s-a tipărit un catalog de 522 de pagini, cuprinzând aproximativ 8.000 de titluri
de cărți și reviste interzise, care au fost scoase din bibliotecile publice și din manualele
școlare. Operele unui număr de autori sunt interzise în întregime:Radu Gyr, Octavian
Goga, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu etc. În cazul literaturii și culturii universale,
lista interdicțiilor este imensă: Platon, Spinoza, Nietzsche, Bergson, Edgar oe, Gide etc
.După  al Doilea Război Mondial A. Toma   a fost director la Editura de Stat
pentru Literatură și Artă (ESPLA), publicând scriitori minori intrați în grația partidului
comunist sau opere ale scriitorilor ruși.[4]
Unele poezii “realiste” ale lui A. Toma, porneau de la o știre publicată în
ziarul Scânteia, din care închega iute, indiferent la inadvertențe, un scurt poem în care
faptele sunt conduse și reordonate după nevoia artistică a poetului, într-o flagrantă
ignorare a veridicului.
În poezia La inaugurarea librăriei Cartea Rusă, publicată în revista „Veac nou“
din 10 ianuarie 1945, A. Toma celebra înființarea Editurii și Librăriei ARLUS-Cartea
Rusă (decembrie 1944, respectiv ianuarie 1945) drept un act civilizator major.[9]
Vladimir Tismăneanu  relatează o întâmplare la care a fost martoră jurnalista
Tita Chiper: la o vizită a lui A. Toma la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai
Eminescu”, prin 1953, acesta se bătea cu pumnul în piept atunci când invoca „poemele
antifasciste” pe care le-ar fi compus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La
întrebarea unui tânar poet despre cum ajungeau acele versuri în rândul poporului, A.
Toma a replicat scurt: „Tavarășe, eu nu eram sinucigaș. Le țineam ascunse în sticluțe
de Urodonal”[10].
La o săptămână după dispariția lui Iosif Vissarionovici Stalin, în pagina a doua
a ediției din 13 martie 1953 a ziarului Scânteia, Alexandru Toma (devenit celebru
cu versurile “imperialist american/căde-ți-ar bomba-n ocean!”) a publicat o altă
“capodoperă” literară: Viață dați stalinistului gând![11] care se încheia cu versurile:
Fii ai muncii, noi azi, sub cernitul drapel
10150 www.oglindaliterara.ro
Al partidului nostru, — înălțăm jurământ
Să dăm iureș prin crâncene stăvili spre țel —
Cu acelaș avânt stalinist neînfrânt!
 Toma, ca poet de cabinet, va porni, ca atatia altii in epoca, de la o știre publicată in
Scânteia pentru a inchega iute, indiferent la inadvertente, un scurt poem in care faptele
sunt conduse și reordonate dupa nevoia artistica a poetului intr-o flagranta ignorare a
veridicului.
Alexandru Toma este autorul poemului “Silvester Andrei salveaza abatajul”.
Alături de “Lazăr de la Rusca” a lui Dan Desliu, este una din cele mai reprezentative
poezii “de tip nou”, așa cum era dorita a fi poezia in «noul regim». In afara de povestea
versificata a minerului Silvester Andrei, A. Toma s-a mai remarcat printr-o adaptare
dupa calapodul vremurilor a unor poezii scrise la timpul lor de Mihai Eminescu,
precum «Glossa» ori «Dintre sute de catarge». A mai scris versuri pentru copii, reunite
in volumele «Suna ghiocel, suna clopotel» si «Piuici si fratii lui mai mici».
 Minerul Boganici Neculai si vagonetarul Silvester Andrei, «fruntași in intrecerea
socialista» si buni fârtati, nu apucă să se bucure de roada bogata/frontul bogat de carbune
a noului abataj, ca sunt surprinși de o surpare a bolții. Trupul lui Boganici este prins sub
bolovani: «Deodata, o ploaie de năruitura / Porni din inalt, si cura cu ură, / Tot mai larg
căsca moartea lacoma-i gura, / Tot mai crunt iși scrâșneste deasupra-le colții, / Cu trosnet
prăvale și un stâlp, propta bolții -/ Trup tânar, minere, sub greu-i tu pici / - Tu n-o sa mai
bocăni pe-aici Boganici.» Primul gand al lui Silvester e sa fuga, «dar un geamat-cuțit
crunt in piept l-a muscat: / «Geme-un om, un tovaras, lasi sa piara-un fartat?».Constiinta
de clasa invinge si, o data decizia luata, in sapte versuri expeditive se va consuma ceac-
pac, intr-o frenezie a verbelor actiunii, o celebra pagina de eroism socialist, comparabila,
prin viteza a consumarii deznodamantului, cu cele ale lui Bolintineanu: «Inșfacă trei
scânduri, inșfacă securea - / Lucrează in friguri, lunatic, aiurea - / Sub grindina morții din
acoperiș, / Iute, doua cruciș, stâlp a treia proptiș, / Și peste o clipa, inima-i tipă: / Salvat,
abatajul! - grindina stete! / Ai luptat, ai invins, ai fost om, mai baiete.»
În „Marea preluare” viziunea revoluției se apropie de în limbaj trivial de o
vulgaritate jalnică :
„Odesa, Crimeea..
Și acasă, pruncii, femeia, Păduchii foamea. Munca...
Pe când încuietorii bucatelor
Purtătorii păcatelor,
Mai marii,- măcelarii-
Lor huzurul, untul, șunca,
Șampania...
Paștele și grijania!...
Așa! Cu gura plină de ură
Înjură!”
Poezia „Partidului” îi încoronează opera, aducând un omagiu solemn partidului
comunist:
„Când stavili până-n cer ne cresc în cale,
Noi, comuniștii, nu cunoaștem jale :
Proptim largi umeri, toți- rostim PARTID-
Cad munți de fier, căi dalbe se deschid.//
Azi când ne creștia fi a tot stăpâni,
Bem crezul tău ca flacără-n plămâni.
Turnând nădejde, dragoste, mândrie,
În munca dezrobită pe vecie
..............................................
Căci omul nou nu-idornic doar de spor :
I-ai prins aripi și-i sufli vânt de zbor,
Și-și cere liber largul pământesc
Căci aripile cresc
și cresc, şi cresc...”
Într-o luptă acerbă cu marele poet Tudor Arghezi, fiul său, Sorin Toma, care i-a
continuat „opera” a scris celebrul articol „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” în
care-l cobora pe Arghezi în infern și-și ura tatăl spre înaltele culmi ale poeziei.
„Sorin Toma a invocat nu doar faptul că l-a scris la comandă politică, ci şi lacunele
sale de cultură literară. [...] Ceea ce nega categoric era opinia generalizată că voise să-l
dărâme pe Arghezi, pentru a-l impune ca poet naţional pe tatăl său, A. Toma.” 
Iată o declarație a lui Sorin Toma:
„În primul rând, tata nu trebuia reabilitat, nu avea de ce. Nu se punea această
chestiune. Iar articolul meu, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, nu numai că
a fost scris cu acordul partidului, dar a fost o sarcină de partid, care venea de sus de
tot. În volumul memorialistic Privind înapoi, p. 330-331, am explicat pe larg acest caz:
„Sarcina de a scrie articolul şi indicaţiile corespunzătoare le-am primit direct de la Iosif
Chişinevschi, membru al CC al PMR, şi nu prin intermediul lui Leonte Răutu, şeful
Secţiei de Propagandă şi Cultură, prin care, în mod obişnuit, se ţinea legătura cu Scânteia.
Chiar acest fapt era de natură să-mi sugereze importanţa ce i se acorda articolului. / Pe
întreg parcursul elaborării lui, Chişinevschi a fost singura mea legătură. El a subliniat că
îmi transmitea indicaţiile conducerii partidului şi că iniţiativa a avut-o «însuşi tovarăşul
Dej». De altfel, în etapele următoare, el s-a referit la conducerea partidului «şi» la
Gheorghiu- Dej. Am înţeles că au fost consultaţi şi alţi membri ai conducerii (mi-a atras
atenţia şi vocabularul lui, oarecum deosebit, mai rafinat decât cel pe care Chişinevschi
îl folosea în mod obişnuit).
Am scris acest articol pentru tânăra generație de intelectuali pentru a lua cunoștință
de aventura prin care a trecut literatura română între anii 1950- și cu mici retușuri până
în 1989, sub regimul comunist.
 POEZIE
iar când aţi plecat la drum, niciun pas de- ASTFEL 1
Iulia Maria Iosif al tău nu lăsa vreo urmă,
deşi purtai atâtea cuvinte la tine! Suntem pe cont propriu
Am găsit foaia de hârtie, sub soare, pe Lipiţi de lună
Netoamnă birou, Literă lângă literă
fără să mă uit la umbrele de pe ea pe care Înghesuite - până la sufocare
Le-au ruginit aripile îngerilor, le făcea perdeaua neştiutoare, Fără identitate
din clopotniţa bisericii, şi am tăcut, Doar date în cifre
da, pentru că nu vroiam să vorbesc despre Asemănătoare caprelor negre
îngerii aceia înfriguraţi, tine, parcă nu eram eu. La fel de indulgente - pe cerul gurii
ce numără pere galbene, noaptea Am ieşit pe alei, Oricărui animal de pradă.
şi-s insomniaci, m-am plimbat peste tot
pentru prima dată, de atâţia ani, şi pentru prima dată, de atâţia ani, ASTFEL 2
le-au ruginit aripile, în locul copacilor eram om, fără să caut nimic
mi-era frig, fără să-mi amintesc de Iulie Eşti tu mai înalt 
şi toamna nu mai vine... fluturând cu copii decât mine?
ascunşi de caniculă, cu un deget de praf
Le-au obosit ochii oamenilor sau de muşcatele acoperite de in, fin aşezat
de pe strazi, eram eu, fără să-mi fie dor de tine de ironia egalităţii.
de atâta ceaţă,
încât nu mai caută şi toamna nu mă crede... ASTFEL 3
nici struguri verzi, nici frezii neînflorite,
pentru a se amăgi, Prăpăd de vorbe 
se mulţumesc să găsească drumul spre
casă,
dora de mircea îndantelate la metru
rostogolesc imaginea
ori spre vreun magazin de pe o stradă până la marginea versului
DA!
neştiută, mai presus de el
pentru prima dată, de atâţia ani, Jocul
Ne pierdem Timpul obosind la capătul ochiului
ies pe uşa casei şi a magazinului găsit
în buzunare un vis.
fire de tutun
şi toamna nu-i aşteaptă...
mărunţit anume
Am ieşit pe alei
şi m-am plimbat printre bănci fără nicio
să-l pierzi
printre degete dan petrut camui
împodobite 
frunză
şi nu căutam struguri verzi,
de domnul sfârșitul timpului
ceasornicar.
nici frezii neînflorite, parcă nu eram om.
M-am plimbat printre case cu porţi deschise sunt atât de obosit nu mai știu să
APRIL/IUBITO
şi fără flori la geamuri,
iubesc
şi nu mi-aminteam de perdele din in
fluturând neprinse de mâinile copiilor
peste toate câte le avem socotesc pe degete ca la școală
Magie! numărul zilelor
ce se jucau în dimineţi mult mai adormite
o faci pe fir de mătase
decât ei, se prind în memorie
plimbându-mi capul,uşor/elegant
nici de muşcatele roşii din Iulie, insomniace spaimele acelea de care fug din
precum îngerii, parcă nu mi-era frig.
M-am întors acasă şi am căutat o foaie de
Fii atent fragilule! copilărie
joacă cinstit verbul
hârtie, trecutul mamei
mai liniştit
la fel de liniştită ca şi atunci când găseam
să-mi desfac visul în două mi-a chemat niște umbre rostind
apusul de soare
să-mi taie frica-n bucăţi. formula apei
puţin mai la dreapta de tâmpla mea,
şi-l priveam, ca şi când aş fi sperat să te
când se umple de pești
POVESTE (una spun/alta înţelegi)
poată vedea în ochii mei
şi-i vorbeam ca şi când aş fi crezut cu tot alunec printre ceilalți
Pe altă lungime de undă
sufletul meu recunosc vântul pus la uscat
cu nervii întinşi pisiceşte
că într-o găsire obişnuită în care mă voi pe vârful unui munte pribeag învăț
nu auzi
apropia de fereastră şi voi
miaul despachetat pe tarabă să răspund prin focuri
începe să-i vorbesc ştiind că mă aude până
nu vezi conștiința hotărăște ce imagini trebuie
dincolo de seară,
peştele irizând Polul Nord
îl voi vedea dându-se la o parte, pentru ca să privesc
culori în ton,asortate
tu să ai suficient întuneric, cu partea dreaptă a minții înțeleg
solicitante suflete
să te recunosc,
spunându-mi că te-a văzut în după-amiază
pe umărul meu. frecvența
pe o alee  pe care mulți o consideră sunet
?
cu multe case,
ce aveau ferestre închise şi ideră kaki voi crește puternic până în ziua când
Care vis pe care-l ai
şi împreună aţi descoperit că toate cuvintele
îţi mănâncă din palmă nemurirea va fi ca o piatră scăpată din
mele,
domesticit şi vărgat? mâini
pe care apusul le purta după el, pentru că
strâns în pumn într-o mare sintetică nu aud
n-avea unde să le lase,
culcat pe o margine
ţi se potriveau, le găsiseşi loc dincolo de sarea
neînceput dar răsfirat
pupilă, face valuri în pâine
trezind rând pe rând
dincolo de inimă, numai tu poţi să ai un loc,
degetele din somn...
dincolo de inimă,
tai și vor curge
www.oglindaliterara.ro 10151
 Iubiri fluide
O nobilă faptă culturală împlinită este
editarea colecţiei de poezie contemporană
– „Opera omnia”, realizată la Iaşi de Aurel
Ştefanachi, colecţie care dă posibilitatea
creatorilor să aducă în faţa cititorului buchete
poetice memorabile. Este şi cazul scriitorului
vrâncean Gheorghe Neagu, autor al volumului
Arşiţa din ploi (Iaşi, Ed. Tipo Moldova, 2011).
Selecţia poeziilor a fost, cred, la libera alegere
a autorului, aşa că intenţia de culegere ori
de antologie îi aparţine. Ceea ce cititorului îi
pare exhaustiv reflectă, în realitate, o selecţie
responsabilă a autorului
Trecând cu privirea peste titlurile unor
volume şi creaţii, se observă dintru început,
apetitul autorului pentru tehnica oximoronică.
Spre exemplu, titlul cărţilor/poemelor Nunta
neagră, Lumina cernită, Frigul iubirii, Lacrima
iubirii ori numeroasele broderii stilistice
ale aceleiaşi categorii din construcţiile: „lac
incendiat”, „lumină cernită”, „în negura
luminii”, „să ardă lacrimi”. Dubla metafora din
titlul volumului în discuţie, Arşiţa din ploi, este
roditoare în semnificaţii. Necruţătoarea arşiţă e
dorul fără putinţa de finalizare, căci desfoliază,
secătuieşte speranţa şi generează agonii amare
(„Când arşiţa rupe din noi”, Arşiţa), în timp ce
ploaia e fecundă visului de dragoste şi înviorează
prefirând fiori de împlinire.
Chiar dacă nu pare un
florilegiu tematic, cred că axa
cărţii se sprijină pe motivul
singurătăţii erotice. Există în
literatură un mod special de a data
o anumită stare. De obicei, eroticul
corespunde tinereţii. Ei, bine, la
Gheorghe Neagu starea nu poate
fi prinsă în parametri cronotopici,
fiind perpetuă. Atunci, acolo,
dintotdeauna, ubicuu. Frecvente
adieri neo-romantice, arare cu
inserţii meditative fac vizibilă
confesiunea lirică a celui bântuit
de fantoşa unei iubiri de mai
demult, care nu disperă nici o clipă; el se simte
doar înfrânt, căci sentimentul ivit în tinereţe
(„Mă regăseşti cuminte/ în primăvara vieţii,/ ca
de atâtea ori/ în zori” – De atâtea ori) durează
până când îşi surprinde „firul de păr” obosit
şi albit de-atâta aşteptare (Senectute). Uitând
să moară, precum cireşii (Vinovăţii), şi-ar
dori s-o pornească din nou de la capătul vieţii
(„Imaginează-ţi că am murit/ Într-un început
de existenţă nouă” – Dune), reintegrându-se
circuitului naturii: „Iarba moale mă-nfăşoară-n/
Giulgiu vegetal, curat” (Lacul).
Cartea nu are o structură premeditată, însă
în prima parte este relevabilă întrepătrunderea
eu-noi – natură, cu definiri fulgurante din
care iubirea nu moare niciodată. Cel puţin
tergiversarea, aşteptarea, dorul şi visul de
dragoste par eterne, subsumate speranţei.
Exteriorizarea planului interior face ca vântul,
cerul, marea, florile, cerul, norii etc. să
consoneze, prin antropomorfizare, cu vibrarea
erotică, accentuând stările şi amânând ratarea
împlinirii erotice. Osmoza cu natura e relevabilă
pe palierul vegetal („Parcul plânge. În tulpini,/
Unduindu-şi veşmântul/ Te aşteaptă să alini/
Lacrima, când fuge vântul”, Parcul), acvatic
(„Cu cine să-mi usuc de ploi/ durerea gândului în
doi?”, Marea de cuvinte) sau fenomenal („Pe cer,
sufocaţi de lumină/ mor nouri în vânt”, Arşiţa;
„S-a năpustit pe stradă, ziua / şi s-a oprit la poarta
mea,/ să-şi plângă iar lumina/ care murise-n
10152
urma ta”, Ziua). Şi totuşi, universul ne-lumesc
pare zădărnicit sub amplitudinea eroticului.
În partea a doua a cărţii lui Gheorghe
Neagu, fiorul unui sfârşit nedefinit îşi dilată
percepţia în evocarea imaginii mamei (Scrisoare
de dincolo, Mama, Vis) ori a tatălui (Amintiri,
Tata, Crucea):
„O cât aş vrea
Să-ncalec orizontul
Şi să spun mamei:
Uite cum luminează cerul pământul!”
(Vis)
ori: „De când mă ştiu
Am vrut să semăn cu tata
Mare, puternic, căpos
Plin de furtună-n priviri
Şi de arome plăcute în palme…” (Tata)
Disipat în toată cartea, încărcat de
simbolistică lirică, sentimentul „trecerii” e
perceput dureros de solitarul înamorat: „Oh,
timpul nemilos mă poartă/ Spre ţărmuri reci”
(Treceri). Extensia acestei percepţii până la
utopia sfârşitului îi prilejuieşte stări meditative
în stilul tradiţionalistului Ion Pillat:
„Dang, dang, bang
Sună clopotul satului
De câteva sute de ani
Însoţind trecerea bunilor
Şi străbunilor
Dinspre nicăieri spre
undeva…” (Trecere).
Deliberat, aproape cu un fel
cioranian de a se vedea pierind,
nostalgicul, să zicem, se „sfârşeşte
amar”, coborând „verdele-n bernă”,
simţind dureros „vântul prelins
sinistru pe sub geam”. În dez-
ordinea interioară, sentimentele
par răsturnate, bulversare ce duce
la o redimensionare a viselor, a
cerului, a sentimentelor. Să fie doar
o ipoteză de suprafaţă? Nicicum, se
ordonează după lumină totul:
„Mai trece o lună, un an,
mai trece un zbor, o lumină,
speranţa-nfloreşte pe ram,” (Lumină
cernită);
„E tristă viaţa ca lumina
Topită-n asfinţit/ (…)/
Priveşte cerul!
Ne dăruie lumina
Aceluiaşi sfârşit.” (Cerul)
Timpul se materializează în forma fluidă
şi luminoasă a iubitei care animă ludicul nupţial
– „secunda-i lumină când treci” (Seminţe) – ,
încât cei doi sunt, frânturi din lumină: „Când
noaptea-începea să miroasă a zori,/ (…)/ Eram
lumina” (Lacrima); „Nu-i nici o urmă de lumină/
Pe coridoarele tăcerii” (Aniversare); „Oare vom
putea fi, atât de femeie,/ Eu atât de copac preaplin
de lumină?” (Dilema).
Bolnav de dor, sufletul unicului „personaj”
se oglindeşte în cel al fiinţei iubite, trăieşte, se
află într-o planare spiralată în preajma iubitei ori
a amintirii iubirii. Deşi incompatibili, cuplul se
vrea coagulat din două entităţi, barem tangenţial,
dintr-un el şi o ea, într-un adamic Noi:
„Ne-am întâlnit din nou.
Tu, noaptea înstelată,
Eu, cerul plumburiu...
Şi-n ochii tăi de fată
M-am prăbuşit de viu.”
Aici, „prăbuşirea” înseamnă, sacrificiul
adorant, topirea în celălalt, în timp ce în poemul
Distanţe e percepută ca pieire în neant:
www.oglindaliterara.ro
Lina Codreanu
„…mi se pare că mă prăbuşesc
Undeva fără de sfârşit?”
Înăbuşit de explozia erotică, limbajul
se supune cuminte, chiar dacă uneori muşcă
din imagini lirice prepaşoptiste, eminesciene,
bacoviene ori nichitastănesciene. Pe alocuri,
stilul pare a fi redundant prin uzitarea unui lexic
care pivotează limitat pe axa iubirii (de pildă,
frecvenţa şi contextele în care apare cuvântul
„lacrimă”). Altfel, abordarea alternantă a
versului liber cu cel clasic face sprinten condeiul
iar prin capacitatea de nuanţare şi adecvare
neomoderniste completează portretul spiritual al
poetului Gheorghe Neagu.
Cum e un visător incurabil, eul liric devine
un „erou” al propriului ideal de ne-fericire.
Autodefinirile sunt frecvente, prinse în felurite
sintagme stilizate liric, din care spicuim: „sunt
un copac cu braţele uscate”, „devin un fluviu”,
„sunt anotimp”, „sunt pasărea cu pliscul rupt”,
„sunt val rătăcit de furtună”, „eu sunt plânsul”,
„sunt ultima toamnă” ş.a.
Tot atât de nuanţată este figura femeii
dragi, prinsă nu atât prin volutele dinlăuntrul
fiinţei, cât prin trăsăturile din afară. Surprinzând
jocul dragostei, poetul Gheorghe Neagu
creionează doar sumare linii ale feminităţii,
creând delicate crochiuri literare. Elementele
care-l fascinează sunt puţine, dar definitorii:
ochii, gura, părul, arcuirea trupului. Iată, de
pildă, felurimea ochilor/privirii: „ochi de jar”,
„zăpada din priviri”, „ochi negri, trişti şi goi”,
„ploaia ochilor tăi”, „ochii fulgerau sălbatec”
etc. ori nuanţările referitoare la gura femeii
dorite: „gura ta de pară”, „buzele roşii ca macii”,
„grâul presărat/ cu macii rubinii,/ aidoma buzelor
tale”, „macii sărutărilor tale” etc.
În economia cărţii, un loc dominator
revine baladei liricizate Nunta neagră, care
ilustrează melodios şi polifonic eşuarea erotică.
Eposul ondulant despre o fascinantă dragoste
are împletiri lirico-dramatice. Apropierile de
cuplu, încărcate cu inocenţa şi suflul vitalităţii,
dau drumul unor sentimente năvalnice, care
fluidizează în îmbrăţişări, săruturi, contopire
cu natura, departe de convenţiile prestabilite de
alţii. Regăsesc aici sonorităţi meditativ-tragice
dintr-un celebru fir baladesc – nunta ne-nuntită
din eposul barbian Riga Crypto şi lapona Enigel.
Aplecarea nestăvilită spre nostalgie a
căutătorului de iubire, nu absolvă Poetul în a-şi
cunoaşte şi asuma destinul de creator de artă.
Tocmai de aceea, drept concluzie, citez această
testamentară ars poetica, situată de Gheorghe
Neagu, poate premeditat, către finele cărţii Arşiţa
din ploi:
„Când mi se vor închide ochii
vor mai fi rămas înlăuntru
suficiente cuvinte prizoniere
pe care nu pot să le uit...
Tot aşa cum astăzi am strivit
Cuvintele-ntre pleoape grele.” (Cuvinte).
 O carte care n-a avut zile
Aurică Simion
- „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române
din august 1944» -
Cititorul va desprinde, fără dificultate, motivele pentru care, în
cele ce urmează, ne-am propus să stăruim asupra unui reputat istoric al
generaţiei mele şi asupra loviturii de stat de la 23 august 1944: 28 de ani
de la moartea lui Aurica Simion şi 68 de ani de la răsturnarea regimului
Maresalului Ion Antonescu, eveniment căruia regretatul meu coleg i-a
consacrat, în 1979, o carte stralucită, care a provocat furtună în rîndurile
Securităţii de la Bucureşti.
În vara anului 1979, era prin august, a apărut o carte care avea să
stârneasca intense dezbateri în rândurile istoricilor şi cititorilor, în genere,
iar - după cum se va vedea - şi la nivelul oficialităţilor, al Securităţii şi
Ministerului de Interne. Era vorba de lucrarea unui istoric deja consacrat,
Aurică Simion, dar căruia volumul „Preliminarii politico-diplomatice ale
insurecţiei române din august 1944”[1], i-a adus un spor de prestigiu greu
de imaginat în epoca. Şi asta pentru că, de-abia apărut şi difuzat numai
în câteva judeţe ale ţării, volumul menţionat a fost retras
de pe piaţă şi, imediat apoi, „topit»... Lucru neobişnuit şi,
mai cu seamă, nepermis, autorul, cu toate ca era angajat la
Institutul de Istorie al Partidului din Capitală, publicase o
carte în care era sintetizată istoria actului de la 23 august
1944. Nimic neobişnuit, se va spune, numai că Aurică
Simion realizase... un alt 23 august, în care P.C.R. nu mai
avea un rol precumpănitor, partidele „istorice» apăreau în
altă lumină, iar personajele-cheie ale loviturii de stat (regele
Mihai, Lucreţiu Pătrăşcanu, C.I.C. Bratianu, dar, mai cu
seama, Mareşalul Antonescu şi Iuliu Maniu) erau surprinse,
în temeiul unei analize atente şi obiective, relevându-se
exclusiv acţiunile lor, în contextul evenimentelor prezentate,
care au fost. Iată de ce, oricine apucase să cumpere
cartea, realizase o achiziţie pretioasă, se dotase cu o carte
„scumpă», oricum extrem de solicitată! Cum, la Iaşi fiind,
am avut şansa să-mi procur un volum din Preliminarii...,
pe care aveam ulterior să obtin şi un autograf al autorului,
m-am preocupat să-l recenzez. Am notat, despre autor şi
carte, cele ce trebuiau şi ce credeam, indiferent de ceea ce
se petrecuse cu cartea, povestea ei fiind binecunoscută de-acum opiniei
publice, istoricilor îndeosebi. Astfel, în prestigiosul „Anuar al Institutului
de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol» din Iaşi[2] am examinat cartea,
reţinând între altele că „...autorul realizează o adevarată istorie a anilor
1940-1944, în care sinteza se lasă - si nu întâmplator - dominată de analiza,
de o analiză atentă şi necesară, mai ales că numeroase şi controversate
aspecte sunt elucidate pentru prima dată, acum. Nu putem intra în detaliile
demonstraţiilor autorului..., însă nu putem omite că Aurică Simion
contribuie decisiv la precizarea caracterului regimului antonescian, a
naturii şi evoluţiei raporturilor româno-germane între 1940 si 1944, a
participării ţării la războiul mondial. De asemenea, surprind prin noutate
capitolele referitoare la tentativele României de a se desprinde de Axă şi la
cauzele eşecului lor... Per ansamblu, lucrarea lui A. Simion este o reuşită
deplină. Ea constituie o contribuţie decisivă spre realizarea necesarei istorii
complete şi veridice a României în epoca celui de-Al Doilea Război Mondial.
A. Simion a dovedit în chip strălucit, în ultima instanţă, că istoriografia
noastră dispune de excelente resurse, care pot şi trebuie să fie folosite
www.oglindaliterara.ro
pentru împlinirea condiţiei esenţiale
a studiilor istorice - aflarea şi
afirmarea adevărului istoric integral
asupra faptelor trecutului. Din
toate punctele de vedere, lucrarea
a marcat un eveniment pentru
istoriografia epocii contemporane
româneşti, motiv pentru care, atât
autorul, cât şi Editura Dacia din
Cluj-Napoca, merită cele mai
sincere felicitări»[3] Destinul,
necruţător, peste puţini ani, în 1984,
l-a răpit pe Aurică Simion, în plină
putere creatoare, obştei istoricilor
români. În necrologul pe care l-am
încredinţat, de asemenea, Anuarului Gh. Buzatu  
Institutului de Istorie şi Arheologie
A. D. Xenopol din Iaşi[4], am
revenit asupra meritelor şi semnificaţiilor istoriografice ale Preliminariilor...
din 1979; citez sub acest raport: „Preliminariile..., pe care
le-am recenzat în momentul în care era nevoie, se constituie
un model, impunându-se de la început între operele de
referinţă ale istoriografiei naţionale contemporane,
abordând probleme controversate şi dovedindu-se ele însele
controversabile, din chiar clipa apariţiei lor... Astazi [2012],
în perspectiva timpului, lucrarea ne apare şi temeinic
documentată. Cititorul cunoaşte aceasta şi Preliminariile...
lui Aurică Simion, aidoma cărţilor lui N. Iorga sau
Constantin C. Giurescu, s-au citit şi se citesc cu interes nu
numai în centrele ştiinţifice din ţară sau din strainătate, ci
şi în cătune...»[5].
Cât priveste Omul, am consemnat în final: „L-am
cunoscut pe Aurică Simion şi ne-am împrietenit pe datş.
Nu ne-am declarat-o niciodatş. O fşcusem prin consens.
Am participat împreunş la diverse manifestşri ştiinţifice
interne şi internaţionale. Autorul Preliminariilor... nu s-a
dezminţit nicicând. M-au surprins reţinerea şi timiditatea
lui. Să fi bănuit oare, încă de prin 1980, tainele destinului
său, să fi fost manifestările bolii necruţătoare care l-a rapit familiei, breslei
istoricilor şi cititorilor admiratori, în plină putere creatoare? Pentru mine
a fost şi a rămas Domnu› Aurică. În luna mai 1984, la Bucureşti fiind, l-am
invitat la Iaşi pentru un simpozion; m-a refuzat elegant. Îmi dau seama
ca ştia. Mi-a încredinţat diverse contribuţii pentru Anuarul Institutului
de Istorie şi Arheologie din Iaşi, ca şi pentru volumul colectiv Actul de la
23 august 1944 în context internaţional, volum apărut în august 1984 şi
cuprinzând un larg studiu realizat în colaborare. Astazi, acest volum, ca şi
toate cărţile lui Aurică Simion, îşi urmează drumul lor, în lipsa autorului
lor, plecat nedrept de repede şi brutal dintre noi»[6]
---------------------------------------------------------------------
[1] Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, 510 pagini
[2] t. XVIII/1981, p. 798
[3] Ibidem
[4] t. XXII, partea a II-a, 1985, p. 1011-1012
[5] Ibidem
[6] Ibidem, p.1012
Amintiri din
comunism
10153
 Algoritme noi ale integralei filozofice
eminesciene
„Suflet slav fără dimensiunea
infinităţii, adică fără esenţialul
sufletului slav, acasta părem câte odată
să avem. Facem de pildă confesiuni pe
care nimeni nu ni le cere” spunea Noica
regretând parcă lipsa infinităţii slave în
structura fiinţei româneşti. (M. Cimpoi
„Spre un nou Eminescu” p. 10.)
Fiinţa românească îşi
desfăşoară conţinutul, dimpotrivă,
într-o dimensiune mult mai limitată
comparativ cu cel slav. Tocmai de aceia
ea face „confesiuni pe care nimeni
nu” i „le cere”. Nu poate exista un
Petru Ababii cosmos integrator creat de un Demiurg
Sărac. Prin „infinitul eminescian” ca
stare şi parte a Cosmosului integrator,
Eminescu este parte a unui Demiurg „bogat”. „Infinitul eminescian” va
conţine inevitabil câte ceva din „dimensiuni(le) străine” spiritului său -
componente şi ele ale Cosmosului integrator
Anume această determinantă a „infinitului eminescian” - esenţă a
infinităţii sufletului său î-l şi face pe Eminescu antiheghelian. ”Infinitul
eminescian” ca parte din „Cosmosul integrator” î-l integrează pe poet în
Demiurgul bogat prin El, devenind în definitiv Hiperionul din Lucafărul.
Sufletul românesc al lui Eminescu nu are o dimensiune a infinităţii
asemănătoare sufletului slav după cum crede Noica. (S. un nou E. M
Cimpoi p.10).
Omul dac (sufletul românesc) posedă o dimensiune, care converge
într-un centru nuclear plasat în profunzimea intimităţii fiinţei sale.
Dimensiunea lui fracturată în acest nucleu nu este în stare să menţină
laolaltă energiile acumulate în el, din care cauză, asemenea lavei unui
vulcan, ele răzbat spre suprafaţă prin răbufniri, care nu sunt provocate de
careva posibile forţe opresive venite din afară. Aceste eliberări de energie
şi reprezintă acele „confesiuni pe care nimeni nu ni le cere”.
Dacă sufletul slav urmează încă a parcurge spre un centru traseele
inverse expansiunii, care iar putea coagula energiile, atunci sufletul dac
(românesc) a rămas în sine suficient de mult pentru a se şti în centrul său,
chiar de la începuturile dăinuirii sale. Iată încă de ce sufletul românesc face
confesiuni fără ca acestea să fie solicitate.
Sufletul dac îşi conştientizează existenţa într-o dimensiune finită - cel
slav - în una nedefinită. Aceasta este marea deosebire dintre dimensiunile
expansive ale sufletului slav şi cele intensiv-intrinsece ale sufletului
românesc.
Ca purtător al sufletului dac şi ca individualitate cu un arhetip
arhicomplex (arhiconcentrat), Eminescu a îmbinat multe din caracteristicile
(dimensiunile) proprii sufletelor altor neamuri: german, slav, elen şi altele.
Genialitatea expresiei creative a lui Eminescu stă sub semnul substanţei
acestei materii multidimensionale a fiinţei sale absorbită de natura sa din
seva cosmopolită a mai multor popoare.
Conţinutul spiritului său s-a revărsat peste marginile lăcaşului lui,
luând forma unei vitalităţi creative prin excelenţă romantică. Ceia ce ar fi
putut fi dezvăluit lumii de mai multe spirite poetice a putut fi redat de unul
singur - spiritul eminescian.
De aceea nu poate exista un Cosmos integrator creat de un
Dumnezeu „sărac”, care să determine un număr infinit de dimensiuni
sufleteşti umane. Prin „infinitul eminescian” ca stare a părţii care este din
Cosmosul integrator, Eminescu devine parte a unui Demiurg bogat. În
esenţă „infinitul eminescian” îl face pe Eminescu antihegelian. „Cosmosul
integrator” îl integrează în Demiurgul „bogat”, astfel devenind Hiperionul
din Luceafărul.
Prin aureola spirituală pe care şi-a creat-o ca parte a unui Demiurg
bogat, Eminescu este heghelian, dar prin sine încoronat de acastă aureolă,
el este antiheghelian, la fel cum ca univers „dimensionat” de nemarginile
aureolei sale sufleteşti este heghelian, iar ca univers limitat de intimitatea
fiinţei sale - este antiheghelian, adică însăşi Eminescu
Însăşi Eu-l Hegel a fost heghelian prin aureola spirituală pe care şi-a
creat-o, şi a fost Heghel prin intimitatea Eu-lui – Hegel. În acest sens orice
creaţie a lui Dumnezeu este dumnezeiască prin ceia ce are dumnezeiesc -
spiritul (raţiunea ei pură), şi este însăşi acastă creaţie (individ) prin ceia ce
este ea ca sine (intimitate) şi diferă de esenţa dumnezeiască ca fiinţă. În
10154 www.oglindaliterara.ro
felul acesta orice fiinţă umană este în primul rând ceia prin ce este creaţie
a Divinităţii, şi apoi ceia ce este fapt în sine (lucru în sine) condiţionat de
comportamentul a ceia ce este creaţie a Ei
Astfel Eu-l Eminescu a fost tot atât de antiheghelian pe cât Eu-l (felul
de a fi hegelian) Hegel a fost prin comportamentul său străin „substanţei”
sufletului Hegel.
Părerea Rozei de-l Conta că „concepţia circulării timpului î-l
încadrează pe Eminescu într-o spiritualitate elenistică şi nu creştină „ (S. un
nou E. p. 29) este îndoielnică. Timpul creştinului nu este „rectiliniu” după
cum susţine ea, dar prin „deschiderea către dincolo” şi parcurgerea stării de
dincolo împreună cu timpul existenţial de dincoace de această „deschidere
de dincolo” formează timpul creştin adevărat - timpul sferic.
Căci, ca fiinţă fiul lui Dumnezeu - Iisus, a venit din timpul de dincolo
de această „deschidere”, care este un timp dumnezeiesc adus de Dumnezeu
în lumea existenşială pe care Roza de-l Conte o percepe antrenată în
parcurgerea unui timp rectiliniu. Or, timpul existenţial socotit rectiliniu
împreună cu timpul de dincolo pe care-l ocupă (parcurge) Divinitatea
formează două jumătăţi a circuitului (stării) Absolutului (Universului).
Prin urmare timpul eminescian nu este elenic, dar unul creştin. Acest
lucru este dovedit de însăşi versurile lui Eminescu aduse de R. de-l C. ca
confirmare a părerii sale : /Şi timp şi spaţiu de-ar peri / În văi de întuneric
Ele din nou ar răsări / Ca să ne-nvârte sferic. / „În văi de întuneric”
este pentru fiinţa umană acel abis (timpul de dincolo), care aparţine lui
Dumnezeu (Raţiunii Supreme), şi care numai pentru această fiinţă apare
ca „întuneric” - pentru Divinitate, constituind lumina eternă de unde şi din
care a coborât Iisus. Iar prin semnificaţia cuvintelor „Ele din nou ar răsări„
se înţelege timpul şi spaţiul existenţial uman, care împreună alcătuiesc
timpul „rectiliniu” (numai teoretic rectiliniu el fiind, de fapt, practic un
timp circular) al creştinului, acesta fiind şi timpul în care sa coborât Iisus
şi pe care R. de-l C. î-l detaşează de timpul universal, considerându-l în
întregime rectiliniu.
Împreună cu spaţiul şi cu materia structurată din spaţiu, timpul
ca exprimare unică a acestora deci, nu este rectiliniu, ci unul sferic.
Astfel conceptul sferic al timpului î-l încadrează pe Eminescu nu într-o
spiritualitate elenistă, ci în una creştină.
Timpul fiinţial eminescian este un timp al spiritualităţii creştine, căci
spiritul lui Eminescu se găsea deopotrivă şi în existenţă ca fiinţă precum şi
peste „deschiderea către dincolo” ca spirt creştin. Oare conceptul creştin al
timpului face din acesta o stare care se diferenţiază, condiţionându-se, ca
atare, prin două substări antagoniste? Căci, iată ce spune R. de-l. C.: „Dacă
filozofia ar fi fost creştină concepţia despre timp, care este fundamentală
pentru fiecare gânditor ar fi fost diferită”. Diferită oare de al altor gânditori
a căror concepţie R. de-l. C. o crede aceiaşi, adică tot necreştină? Acasta ar
însemna, că nici unul din gânditorii lumii nu a fost creştin odată ce toţi nu
au putut avea o concepţie creştină despre timp deşi mulţi dintre ei au făcut
filozofie.
Ori, prin citatul din Eminescu adus ca exemplu de cercetătoare se
poate spune cu fermitate, că poetul a fost în esenţa sa creştin, iar timpul său
fiinţial a fost la fel creştin - lucru care ne-ar impune să credem că Eminescu
s-ar fi aflat în opoziţie faţă de toţi aceşti gânditori. Dar, de fapt, toate
concepţiile despre timp ale tuturor gânditorilor au fost creştine, chiar dacă
ei nu au conştientizat întotdeauna acest lucru. Aceştea sau aflat în mişcarea
lor spre adevăr pe traseul diferitor segmente ale circuitului timpului sferic,
fără a înţelege întotdeauna că timpul pe care îl trăiesc are această formă. Şi
în definitiv oare timpul creştin nu vine din timpul Etern? De unde să devină
el liniar, chiar şi într-un cuget, care nu concepe pînă la capăt fenomenul ca
atare, atâta timp cât el este un produs totuşi a unei conştiinţe creştine (fiinţe
creştine).
„Timpul încercării” „devenirii a ceia ce trebuie să devină omul”
nu se deschide spre timpul apocaliptic, dar spre timpul Etern. Nu are de
unde să apară timpul apocaliptic, odată ce acest lucru presupune abolirea
timpului existenţial venit din cel veşnic considerat inexistent?
Aşa numitul timp apocaliptic este de fapt veşnic. Altfel „eonul” nu ar
avea un element de raportare „avon”, care ar face din el ceia ce este ca atare
- un timp al lumii. Deci, timpul nu ne duce după cum crede R. de-l C. „către
praful revelaţiei”, dar în chiar această revelaţie ca Raţiune Pură - Absolut.
Şi prin urmare „acolo” nu „se opreşte gândirea”, ci devine pură - Raţiune
Pură - Idee Absolută.
(continuare în nr. viitor)
 LITERATURA PE MUCHIE DE CUTIT
Nu există om responsabil care Poate doar mai ipocrit şi mai bisericos, dacă nu pretutindeni, măcar în ţări
în întreaga lui viaţă să nu participe din precum România, care în van îşi fac iluzii că au scăpat pentru totdeauna de
toate puterile ce i-au fost dăruite de bolşevism...
Creator la tranşarea conflictului dintre *
bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, Când vorbim de literatura pe muchie de cuţit, nu putem să nu-l avem
dintre just şi injust. De ce? Pentru în vedere pe Boris Vian, acest straniu şi surprinzător scriitor francez (născut
că omul, aşa păcătos şi ticălos cum în 1920, mort în 1959), care în volumul de povestiri apărut în anul 2007 în
ne este înfăţişat de întreaga istorie a Colecţia “Cotidianul”, cu titlul Blues pentru o pisică neagră – căci despre
credinţelor şi a existenţei sale, până în aceste povestiri se va face vorbire în continuare, construieşte o lume unde
clipa de faţă se dovedeşte a fi singurul totul devine cert şi coerent, dar nimic din ce se întâmplă în ea nu pare a fi
filtru real şi activ al conceptelor mai posibil în lumea noastră de zi cu zi.
sus amintite din fragmentul de Cosmos Fireşte, fiecare scriitor îşi construieşte propria sa lume în interiorul
accesibil cunoaşterii umane, altfel spus operei zămislite, lume populată cu personaje mai mult sau mai puţin
doar el este posesorul acelui inefabil individualizate, care îşi acoperă goliciunea cu veşmintele stilului său şi-şi
şi ultrasensibil instrument numit mişcă trupurile pe coordonatele gândirii sale.
George Petrovai conştiinţă, graţie căreia el se străduieşte Dacă printr-o lectură atentă izbutim să ne plasăm în interiorul
să încline balanţa faptelor sale mai sistemului tridimensional (concepţii-personaje-stil) al povestirilor lui
degrabă spre bine decât spre rău, mai Boris Vian, atunci lesne vom deduce că ele se situează la intersecţia dintre
cu tragere de inimă spre adevăr decât spre minciună, mai curând spre just literatura absurdului (André Malraux, Albert Camus, dar mai ales Franz
decât spre injust. Kafka) şi literatura (lumea) nonsensului promovată de Lewis Carroll în
E drept că nu întotdeauna omul a fost capabil să discerne cu claritate celebrele lui basme cu Alice.
şi precizie între noţiunile polare ce-i jalonează existenţa: fie din pricina unei Două argumente vin în sprijinul afirmaţiei de mai sus:
intenţionate carenţe de creaţie (el nu putea fi conceput perfect, adică fără 1)Literatura absurdului este o reflectare la nivel artistic a ideilor şi
ezitări şi îndoieli, pentru că într-o asemenea variantă nu mai era om, ci ar situaţiilor absurde în care se complace omenirea, ca urmare a distorsiunilor
fi dobândit chipul şi aura divinităţii!), fie din pricina relativităţii noţiunilor moral-spirituale suferite de ea după cele două conflagraţii mondiale. De
polare mai sus amintite, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi altminteri, nu-i greu de dedus (spre exemplu din opera lui Franz Kafka,
răul, de pildă, se transformă deseori în contrariul lor, fie dintr-o mie de alte ori din cea a lui Robert Musil) că lumea interbelică se prezenta simţitor
motive care contribuie la configurarea omului căutător, îndeosebi a acelui schimbată în comparaţie cu cea de dinaintea primului război mondial, pentru
om fără Dumnezeu, despre care gânditorul Petre Ţuţea opina că “este un ca supravieţuitorii celei de-a doua conflagraţii să fie radical schimbaţi faţă
animal raţional ce vine de nicăieri şi merge niciunde”. de cum au fost ei înşişi în perioada interbelică.
Iată cauza pentru care încă din cele mai vechi timpuri omul scormonitor Desigur, diferenţele dintre scriitori, în general dintre artişti, se
şi atât de neştiutor, respectiv omul raţional şi atât de neîncrezător şi-a căutat datorează nu doar gravităţii şi profunzimii ideilor dezbătute, fapt care
aliaţi şi protectori, pe scurt şi-a căutat alinarea şi izbăvirea în infinitatea decurge în exclusivitate din zestrea culturală a respectivilor, ci ea este dată
tăcută şi neliniştitoare a transcendenţei. Astfel că, până la trasarea drumului în chiar mai mare măsură de stilul pe care aceştia şi-l formează. Cum stilul
anevoios ce urcă ameţitor spre Marele Tot al religiilor monoteiste şi este produsul de excepţie al graţiei divine şi el merge mână-n mână cu
universaliste, din disperarea şi nevoia aprigă a omului arhaic de comunicare instinctul limbii, formelor, culorilor sau al sunetelor, iată că el se constituie
cu extramundanul s-au născut acele prodigioase şi irepetabile mitologii ale în distinctiva amprentă a înzestrării native a artistului.
tuturor popoarelor antice cu misiune civilizatoare (sumerieni, egipteni, Andra Matzal, cea care semnează scurta prezentare biografică a lui
asiro-babilonieni, fenicieni, chinezi, indieni, greci, romani), care dacă n-au Boris Vian, ne spune că în povestiri acesta “îmbină ca într-un laborator
avut puterea să-i convingă pe urmaşii tot mai sceptici ai izvoditorilor lor savant sarcasmul şi ludicul, cruzimea şi inocenţa, toate acestea printr-un
în legătură cu supremaţia şi infailibilitatea zeilor, în schimb au puterea ca continuu joc de limbaj a cărui frenezie aminteşte de ritmurile de jazz...”
acuma, în creştinescul secol 21, să ne farmece cu debordanta lor fantezie şi (Fac precizarea că autorul a colaborat cu diverse formaţii de jazz, alături de
bogăţie de imagini... care a participat la multe turnee ca trompetist.)
Drept este că nici marile religii monoteiste nu i-au adus omului Înarmaţi cu aceste date despre autor, avem de-acum capacitatea să
liniştea sufletească şi mult aşteptata eliberare din chinurile îndoielii, privim cu o relativă detaşare notaţiile sale cinice din povestirea Furnicile
chiar dacă pentru întemeierea şi răspândirea creştinismului, mai apoi a de genul următor: “Mina nu lăsase din el decât bucăţi greu de manevrat...”;
islamismului, adepţii lor de voie şi nevoie au contribuit cu atâtea jertfe sau: “Am sfârşit prin a ne debarasa şi de al treilea tanc încărcând o puşcă
umane, cum nici prin gând nu le-ar fi trecut celor mai cruzi zei păgâni să antitanc cu pudră de strănutat, iar cei din interior s-au dat într-atât cu capul
pretindă de la închinătorii lor. de blindaj că n-am mai scos decât cadavre. Doar conductorul trăia, dar
Dimpotrivă, dacă avem în vedere pustiitoarele războaie purtate fie îşi prinsese capul în volan şi nu mai putuse să-l scoată, aşa că în loc să
pentru afirmarea întâietăţii credinţei (cruciadele, războaiele dintre catolici distrugem tancul care nu avea nimic, am tăiat capul tipului”.
şi protestanţi), fie pentru apărarea credinţei (războaiele cu turcii), şi dacă Nici celelalte povestiri nu duc lipsă de scene încărcate cu cruzime.
mai avem în vedere rugurile inchizitoriale ce au străluminat sute de ani Astfel, personajul Jacques Thejardin din Racul îşi taie capul cu un cuţit
Europa prea catolică, atunci putem spune că da, civilizaţia se datorează mare, iar Figurantul din povestirea cu acelaşi nume “luă un cui gros şi
teocraţiei, adevărata organizatoare a Europei şi prin ea a celei mai mari ruginit, îl înghiţi şi astfel muri în cel de-al douăzeci şi doilea an al său”.
părţi din lumea noastră, dar mai putem spune că neliniştile omului nu s-au 2) Cel de-al doilea argument ne este pus la îndemână de povestirea
micşorat, cu toate că el a înţeles din spusele înţelepţilor şi din predicile Blues pentru o pisică neagră. În ea ni se prezintă nu doar “un motan teribil
teologilor că mai presus de binele hedonic sau cirenaic (cel creat în secolul de mare, cu ochii galbeni şi o mustaţă à la Guillaume al II-lea”, ci şi înzestrat
al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene) şi mai presus de utilitarismul cu darul vorbirii, ceea ce de îndată ne duce cu gândul la isteaţa Pisicuţă-
cantitativist al lui Bentham se situează binele moral, adică binele suprem. Cheshire a lui Lewis Carroll şi – de ce nu? – la uriaşul motan Behemoth din
De ce suprem? Deoarece un asemenea bine presupune unitatea fondului şi senzaţionalul roman Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov.
a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desăvârşirea continuă Dar motanul lui Boris Vian nu are doar darul vorbirii, ci şi pe cel al
(ca de pildă renunţarea la anumite plăceri vinovate) cu conştiinţa binelui – beţiei, slăbiciune care-i provoacă moartea după ce “a băut ca un spart” o
forma subiectivă adecvată. mare cantitate de coniac.
De menţionat că ceea ce n-a reuşit să facă biserica în perioada ei De precizat că limbajul utilizat de autor este simplu şi direct, adeseori
de tristă glorie din Evul Mediu, când împotriva ereticilor şi vrăjitoarelor chiar repezit, doar pe ici-pe colo el înfăţişându-se confuz până la nonsens:
desfăşura un vast arsenal de urmărire, întemniţare şi nimicire (de la tortura “Atunci timpul încetă în sfârşit să mai treacă” (Ceaţa); respectiv: “La zece
uşoară până la arderea pe rug), a reuşit mult mai bine arta cu mijloacele ei kilometri de după-amiază” (Gâsca albastră).
specifice de a ilumina, sugestiona, sensibiliza şi converti sufletele însetate Cât priveşte personajele, ei bine, acestea sunt prezentate cititorilor
de bine, frumos şi adevăr. doar prin câteva tuşe, aplicate cel mai adesea în băşcălie, bunăoară aşa ca
Căci iată ce pune Shakespeare (această ultimă catedrală gotică din “blonda script-girl mijlocie, destul de ştearsă, cu o expresie translucidă”
secolul al XVI-lea, cum îl preamăreşte Victor Hugo) în gura bufonului din povestirea Figurantul. Din motive pe care autorul nu consideră că este
regelui Lear: “Înţelepciune şi prostia se ţin de mână pe muchia de cuţit”! necesar să ni le facă cunoscute, el plimbă personajul zis Majorul prin mai
Adevăr întru totul valabil atât pentru frământatul secol 20, cu cele două multe povestiri (Şoseaua pustie, Gâsca albastră, Figurantul), descriindu-l
pustiitoare războaie mondiale, cât şi în acest prim deceniu al secolului 21, cu un cocteil de umor şi cruzime după cum urmează: “Îşi extirpă ochiul
cu efectele poluării mult mai devastatoare decât toate actele teroriste la un de sticlă din orbita corespunzătoare, îl lustrui cu grijă cu colţul batistei,
loc, secol care – în pofida prezicerilor lui André Malraux – se încăpăţânează scuipând deasupra, şi îl întinse câinelui care refuză să facă schimb”.
să fie, cu toate că nu-i cu nimic mai religios decât secolele anterioare.
www.oglindaliterara.ro 10155
 Petru Dumitriu şi „negrul” său de Ion Vartic
Cîteodată manuscrisele nu ard
Apariţia Cronicii de familie
a produs în epocă o mare vîlvă. La
nivelul bîrfei literare, a ieşit imediat
zvonul despre paternitatea multiplă
a romanului. S-a spus, în culise, că
o asemenea operă masivă e, în mod
normal, produsul unui scriitor matur,
cu multă experienţă de viaţă şi mult
exerciţiu literar. În consecinţă, în ciuda
uimitoarei lui precocităţi creatoare,
tînărul Petru Dumitriu n-ar fi autorul
Cronicii sau, în orice caz, nu singurul
Maria Sava autor. Intrigat oricum de relaţiile umane
şi literare la fel de ambigue dintre Petru
Dumitriu, Henriette-Yvonne Stahl şi Ion
Vinea, mediul cultural a lansat ideea că, alături de tînărul autor, Cronica mai
are doi coautori taciţi. Fapt cu atît mai verosimil cu cît, în perioada genezei
şi scrierii romanului, Henriette-Yvonne Stahl şi Ion Vinea nu aveau drept de
semnătură şi, deci, puteau deveni „negrii” lui Petru Dumitriu. După fuga lui
Dumitriu în Occident, serviciile Securităţii au alimentat şi amplificat zvonul
paternităţii multiple a Cronicii, consolidîndu-l. Ecourile lui persistă pînă azi,
fără ca problema paternităţii romanului să fi fost încă supusă unei analize
serioase.
Avînd unele afinităţi, Dumitriu-Stahl-Vinea au format un trio insolit,
comparabil, într-o anume măsură, cu trioul Bioy Casares-Silvina Ocampo-
Borges. Dar, dacă ultimul s-a cristalizat în condiţii de libertate şi transparenţă,
primul s-a ţesut din complicităţi clandestine, cu aspecte extraliterare
tenebroase. O triadă incitantă pentru cercetare. De aceea, atunci cînd m-am
documentat pentru articolul despre Petru Dumitriu, ce urma să apară în
Dicţionarul scriitorilor români (II, 1998), am recitit în paralel şi opera celor
doi prezumtivi coautori ai Cronicii. Cum tocmai apăruse volumul al doilea
al Operelor (1995) lui Vinea, ce conţine proza lui scurtă, l-am citit cu scop
detectivist. Una dintre proze, scrisă într-o manieră neobişnuită pentru scriitor,
Sus pe luciul Dunării, şi publicată direct după dactilograma din arhiva lui
Vinea, mi s-a părut, în mod ciudat, cunoscută. Mi se părea că seamănă cu
fragmentul prozastic Învăţătură de minte al lui Dumitriu, pe care nu l-am
uitat întrucît mă intrigase, căci apărea într-un moment cînd prozatorul îşi
schimbase maniera de a scrie şi era preocupat numai de Colecţia de Biografii,
Autobiografii şi Memorii contemporane, din care dădea la tipar, în reviste,
parte după parte. Or, Învăţătură de minte te trimitea înapoi înspre perioada
bruioanelor şi a genezei Cronicii de familie. În fine: am început să recitesc
Învăţătură de minte şi, din prima clipă, am avut confirmarea: textul lui
Dumitriu şi acela al lui Vinea erau practic identice.
Proza semnată de Petru Dumitriu, Învăţătură de minte (Fragment),
a apărut în Viaţa Românească (XII, nr. 1-2, ian.-febr. 1959). Aceea atribuită
lui Ion Vinea, Sus pe luciul Dunării, a fost publicată postum, fără nici o
precizare, nici măcar cu semnalarea că e inedită, în Steaua (XVIII, nr. 7,
iulie 1967). Diferenţa principală: textul atribuit lui Ion Vinea conţine numai
două capitole şi se întrerupe brusc. Acela semnat de Dumitriu are încă cinci
capitole (deci, în total, şapte), iar capitolul al doilea, brusc suspendat la
Vinea, mai continuă aici încă cincizeci şi şapte de rînduri, avînd încheiere de
paragraf. Titlurile nuvelei - cu subiect rural localizat în epoca fanariotă - îşi
au, ambele, explicaţia în text. Astfel, pentru titlul dat de Dumitriu, e replica
unui personaj: „Acuma te-ai învăţat minte în vecii vecilor!” (din capitolul
trei) şi, apoi, chiar sintagma titulară „învăţătură de minte” detectabilă în
capitolul patru. Interesant că, pentru titlul conferit lui Vinea, cheia se află
în capitolele trei, şase şi şapte, adică în trei din cele absente în dactilograma
aflată în arhiva autorului Lunatecilor: „... o şaică mare cu pînza în trei
colţuri călătorea în jos pe luciul Dunării”, după cum, în finalul fragmentului
prozastic, acţiunea e localizată, succesiv, „în josul apei” şi „în susul apei”.
Avem două variante, Sus pe luciul Dunării şi Învăţătură de minte,
ale aceluiaşi text, în general cu minime deosebiri. Cîteva exemple din debutul
nuvelei: Vinea, Opere, p. 243, r. 4-5: „ochi albaştri, de un albastru foarte
deschis” - Dumitriu, Viaţa Românească, p. 33, r. 2: „ochi de un albastru
foarte deschis”; Vinea, p. 243, r. 29: „oamenilor în etate” - Dumitriu, p. 33,
r. 18: „oamenilor vechi”; Vinea, p. 244, r. 31: „dac-ar fi fugit” - Dumitriu,
p. 33, r. 7-8: „dac-ar fi fugit de zapciu, cum îi spuneam eu”; Vinea, p. 244,
r. 40: „îl chemară afară, îl luară între ei şi-l duseră” - Dumitriu, p. 34, r.
15: „îl chemară afară, dar nu-l găsiră”. Acest ultim citat din textul lui
Dumitriu are sensul contrar celui din citatul scos din varianta lui Vinea. Asta
10156 www.oglindaliterara.ro
pentru că, începînd cu rîndul 16 de la pagina 34, în capitolul întîi existent
în Viaţa Românească, urmează aproape patru pagini ce nu se regăsesc în
dactilograma din arhiva lui Vinea. Ce e revelator în aceste patru pagini?
Un anume pasaj. Acela în care recunoaştem imediat un leit-motiv specific
atît lui Petru Dumitriu, cît şi eroilor săi: fascinaţia cerului gol, substitut al
transcendentului absent: „... se uita la cer. Se uita în adîncimea lui nesfîrşită
şi se întreba în chip nedesluşit: oare o fi o boltă tare cu smalţ strălucitor,
sau o apă, sau mai degrabă un gol, în care poţi pătrunde fără oprire şi fără
margine, înaintînd în acea neţărmurire, înaintînd mereu, în vecii vecilor?
Cînd se gîndea aşa, îi venea ameţeală; de parcă în loc să zacă pe spate cu
ochii la cer, ar fi plutit cu braţele întinse, ca o pasăre, deasupra unei genuni
albastre, uriaşe, ţinut deasupra ei de nimic, de vînt, de aer (...) ... nu se vede
nimic decît un gol albastru, străfunduri fără ţărm, prin care şuieră vînturi
nevăzute şi neauzite”.
De la pagina 37, rîndul 44, din varianta lui Dumitriu, şi de la pagina
244, rîndul 41, din varianta Vinea, cele două texte redevin, în mare, identice.
Dezvăluind doar, din cînd în cînd, mici variaţiuni stilistice pe aceeaşi temă.
Ca de pildă: Vinea, p. 245, r. 38-39: „pe ăsta nu l-a făcut un armăsar cu o
iapă, ci cu vîntul!” - Dumitriu, p. 38, r. 23: „pe ăsta nu l-a făcut iapă cu
armăsar, ci o iapă cu un vînt turbat!”; Vinea, p. 248, r. 20-21: „... flăcăului
celui zdrenţăros” - Dumitriu, p. 40, r. 5: „...flăcăului. În cămaşă de cînepă şi
iţari de dimie rupţi în genunchi, încins cu un brîu lat”; Vinea, p. 248, r. 25-27:
„Un muşchi zvîcni pe obrazul boierului: biciul şuieră prin aer cu un pocnet
uscat şi-l plezni pe flăcău peste obraz” - Dumitriu, p. 40, r. 10: „Boierul
tresări, înălţă iute gîrbaciul şi-l plezni pe flăcău peste obraz”; Vinea, p. 249,
r. 34-35: „}ine-ţi gura, rumâne! strigă ameninţător Iordachi” - Dumitriu, p.
40, r. 43-44: „Panaioti îi arse o palmă peste gură: - Nu-i tăia vorba boierului,
mă!”; Vinea, p. 253, r. 17-18: „Trecură ceasuri. Se sfîrşea după-amiaza şi
se răspîndea pe cer o înserare viorie. Se făcea frig” - Dumitriu, p. 43, r. 14:
„Se răspîndea pe cer o înserare viorie. Se făcea mai răcoare” ş.a. Diferenţe
flagrante există, însă, la un moment dat, în construcţia dialogului. Replici
discursive, molatice, arhaizate, din varianta Vinea (pp. 248-249) devin, în
varianta Dumitriu (p. 40), scurte, repezi, cu nerv. În fine, localizarea precisă
din textul atribuit lui Vinea („... lumina soarelui acelei zile de toamnă cu cer
senin şi vînt rece a anului 1779”) ajunge difuză în textul semnat de Dumitriu
(„... în lumina soarelui acelei zile de sfîrşit de vară din o mie şapte sute şi nu
ştiu cît”), ca să redevină precisă în capitolul al treilea: „se aude că divanul
Franţei l-a judecat şi l-a tăiat pe craiul franţuzesc, împreună cu tot neamul
lui, şi cu crăiasa, care-i erea soră lui Leopoldus, împăratul nemţesc”. Ceea ce
înseamnă că e vorba de sfîrşitul anului 1793.
Nuvela - ce prezintă felul cum o comunitate ţărănească de pe moşia
lui Andronic Cozianul „a fugit spre Dunăre” vrînd „să se pribegească” - pare
a fi scrisă cu gîndul de a umple golurile temporale dintre întîia atestare a
neamului Cozienilor şi epoca modernă în care el evoluează în Cronică de
familie. Primele două capitole, existente în ambele variante, demarează
greoi, sînt cam simpliste, cu registru minor. În mod curios, dacă, ipotetic,
acceptăm ideea coautorilor, nuvela începe să devină interesantă doar în
capitolele ulterioare, aflate numai în varianta Dumitriu, unde, treptat, acţiunea
capătă un ritm epic real, tot mai accelerat. Ochiului de prozator îi convine,
în chip evident să arunce, cu naturaleţe, o privire rapidă peste „cîmpurile
şi maidanele dimprejurul oraşului”, să înainteze, prin „îngrămădeala” de
ţărani, mahalagii, negustori şi călători, „spre inima oraşului”, pătrunzînd pe
Podul Tîrgului de Afară şi ajungînd „pe lîngă surpăturile înalte ale Curţii
Vechi”, mişunînd, printre milogi şi calici, „pe uliţe lungi şi întortocheate, în
care prăvăliile stăteau lipite una lîngă alta” ş.a.m.d. Ultimele două capitole
aduc o deschidere perspectivică remarcabilă, cu final tipic pentru Dumitriu.
Un anume sentiment spaţial şi o anume viziune spaţială, ieşite din peisajul
său originar, natal, devenit suportul metafizicii lui specifice: transcendentul
absent, revelat de un cer nesfîrşit şi gol, căruia îi corespunde cîmpia
nesfîrşită şi goală. Într-o singurătate absolută, omul stă „în faţa unei cîmpii
albe: Dunărea”, iar „de jur împrejur pînă hăt departe nu era nimic şi nimeni”,
„după cum curat şi pustiu era cerul” deasupra. De asemenea, un anume tip
de comparaţii: „Vîntul acesta nou era tăios şi răsunător, cîntînd ca dintr-o
harfă de fier” sau „pămîntul tare ca fierul” e propriu celui care, în întreaga
lui operă, a cristalizat, voit, o Vîrstă de Fier.
Cele şapte capitole existente conturează un fel de primă parte a nuvelei,
întreruptă în plin mister epic. Cred că Petru Dumitriu a renunţat s-o mai
încheie fiindcă, între timp, a decis că Davida trebuie să fie, pe bună dreptate,
î
debutul emblematic al Cronicii de familie. Întrebarea e de ce a publicat,
totuşi, Învăţătură de minte la începutul lui 1959, cînd, în anii ‚58-’59, dă la
tipar numai „biografii contemporane”? Sînt posibile măcar trei răspunsuri.
Primul: descriind în aceste „biografii” Bucureştiul periferic, poate că şi-a
 PROBA DE FOC A ROMANCIERULUI
În peisajul atât de bogat şi de
variat al literaturii noastre actuale
există prozatori care n-au ieşit în
public decât în romane, vocaţia (sau
poate ambiţia lor) fiind aceea de a
se manifesta pe spaţii largi, unde
libertatea de construcţie, de viziune,
de conturare a unei (unor) suite de
personaje este, cum se ştie, mult mai
mare (practic nelimitată) decât în
cazul nuvelei sau schiţei.
Până nu demult am avut
impresia că în această categorie de
Florentin Popescu autori se înscrie şi d-na Doina Popa,
care a debutat în 1969 cu o schiţă
(sub girul lui Fănuş Neagu), după
care a apărut editorial cu mai multe romane (Apelul de seară, 1985;
Sfânta tinereţe, 1998; Dragostea vine de-a valma, 2001; Rugăciunea
de iertăciune, 2008; Pasărea cerului, 2012), autoarea bucurându-se, în
genere, de aprecieri critice favorabile.
Discretă, mult şi nejustificat de discretă dacă raportăm acest
comportament la realizările literare ale d-sale, d-na Doina Popa apare,
iată, cu un volum de proze scurte, reunite sub titlul Himera cu sfeşnic
aprins (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2013), carte cu care autoarea a
câştigat concursul “Titel Constantinescu”, iniţiat de editura amintită.
Printr-o notă de la finele culegerii suntem avertizaţi că avem a
face cu “o suită de proze scurte scrise de-a lungul anilor”.
Aşa stând lucrurile, ne-am întrebat dacă nu cumva este vorba de
texte uitate sau lăsate intenţionat de autoare prin sertarele biroului său
de lucru (poate cu intenţia de a reveni asupra lor, ori poate din dorinţa
de a se mai dospi şi a fi citite mai târziu cu un ochi mai rece şi mai
obiectiv decât la data când au fost elaborate).Tot ce e posibil.
Fiind, aşadar, scrise la date diferite (“de-a lungul anilor”) era şi
firesc ca textele din recentul volum să nu fie unitare nici ca tematică şi
nici ca scriitură, altfel spus să nu li se poată găsi o notă comună.
Şi totuşi în carte există un “ce” care unifică într-un fel textele.
E vorba de ceea ce cu un cuvânt încetăţenit în critică, poate fi numit
“universul” explorat de autoare.
Fără a fi spectaculoase ca acţiune, schiţele d-nei Doina Popa sunt
inspirate din medii sociale contemporane, proprii am spune clasei de
mijloc (şi nu numai). Personajele d-sale sunt fie funcţionari la unele
firme (Himera cu sfeşnic aprins), fie tineri abia ieşiţi din adolescenţă
(Dragoste provincială), sau debusolaţi, fără idealuri precise (Vară
pribeagă), inşi trecuţi de prima tinereţe şi care caută (şi găsesc!)
adus aminte de această nuvelă, ce abundă în asemenea descripţii. Al doilea:
în anii ‚58-’59 el îşi proiecta, foarte meticulos, evadarea în Occident; poate
că, publicînd nuvela, voia să se asigure că lasă o probă despre schiţele şi
intenţiile sale referitoare la Cronică. În fine, al treilea răspuns, vulgar,
dar verosimil şi el: demis din funcţia de director al Editurii de Stat pentru
Literatură şi Artă, e silit, de la sfîrşitul lui ‚58, să se întreţină din ce publică.
Întrebarea cea mai incitantă e, însă, alta: de ce se află primele două
capitole ale nuvelei şi în arhiva lui Ion Vinea? Iată, mai întîi, ce ne spune
editoarea scriitorului, Elena Zaharia-Filipaş, în nota ei asupra volumului al
doilea de Opere: „Manuscrisul 16557 conţine dactilograma nuvelei Sus pe
luciul Dunării şi un reportaj”. Presupun că reportajul este al lui Vinea; de
aici ar reieşi că şi varianta primă a nuvelei îi aparţine tot lui: altfel, ce să
caute în mapa lui? Numai că acest fapt nu constituie deloc o probă irefutabilă
a paternităţii nuvelei sau, mă rog, a celor două capitole de început de proză.
Dar, dacă am accepta totuşi ipoteza aceasta, din ea ar decurge următoarele:
1. mai întîi, coautorii au creionat oral toată povestea, dovadă că titlul, Sus
pe luciul Dunării, reflectă nuvela în întregul ei; procedeul ar semăna cu cel
consacrat de Borges şi Bioy Casares; 2. Vinea s-a apucat s-o scrie primul,
abandonînd-o după primele două capitole, deoarece strictul realism social
nu-i este propriu; 3. Dumitriu a revizuit aceste capitole, a mai adăugat
cinci, încheind prima parte a nuvelei. Nu putem evita, însă, o ipoteză care
le anulează pe cele anterioare: pur şi simplu, Dumitriu i-a dat lui Vinea
dactilograma, cu intenţia ca acesta s-o citească pentru a-i face observaţii; din
diverse motive, poetul nu i-a mai restituit manuscrisul. Acest fapt ar putea,
www.oglindaliterara.ro
modele de succes în viaţă (Un dram de noroc), fie chiar bătrâni văduvi
dornici să-şi refacă viaţa (Ploi torenţiale), fie aventuriere amatoare de
relaţii se­xuale la întâmplare (Compotul de vişine).
Pe canavaua relaţiei bărbat-femeie, autoarea din Himerei cu
sfeşnic aprins reuşeşte să creioneze portrete, scene şi momente
sugestive şi în bună parte convingătoare dintr-o lume imediată,
dându-i cititorului senzaţia că el însuşi cunoaşte foarte bine mediile,
mentalităţile şi chiar comportamentul personajelor.
Factologic, în chip direct ori numai sugerat personajele d-nei
Doina Popa impresionează prin dorinţa lor de a-şi atinge idealul (de
cele mai multe ori de natură sentimentală), dar mai ales prin eşecul pe
care îl trăiesc. Sugestivă în acest sens este chiar schiţa care dă titlul
volumului, unde un funcţionar se îndrăgosteşte de cine nu trebuie,
contruindu-şi fel de fel de vise în legătură cu o persoană întâlnită
întâmplător, căreia îi face o seamă de servicii şi până la urmă rămâne
deziluzionat când află că aceea nu numai că nu-i răspunde aşteptărilor,
ci, mai mult, dispare fără urmă din viaţa lui. Radiografia unui alt eşec
sentimental, dar şi social este făcută şi în Vară pribeagă sau în Negru
de fum. Sub o formă sau alta aci, ca şi în alte locuri, eşecul (fie că e
vorba de persoane singure, fie căsătorite, însă nefericite în căsnicie)
pare a fi elementul pe care d-na Doina Popa îşi foca­lizează atenţia.
Între ceea ce vor personajele mele, pare a ne spune autoarea, şi ceea ce
le rezervă destinul este aproape întotdeauna o contradicţie. De aici şi
dramele lor, mai mari sau mai mici. De aici şi nefericirile lor şi întregul
convoi de frământări sufleteşti.
Fină observatoare a vieţii şi bun psiholog, autoarea din această
carte surprinde mişcările sufleteşti până în cele mai mici articulaţii ale
lor şi – ceea ce este mai important! – are capacitatea de a le sugera
lectorului prin amănunte de comportament (gesturi, replici aparent
banale) ce concură, până la urmă, la identificarea unor stări, trăiri etc.
Asta nu este la îndemâna oricui, ci numai a celor care au o certă vocaţie
de prozator. Experienţa literară anterioară a d-nei Doina Popescu şi-a
spus şi aci cuvântul. Din acest punct de vedere schiţele, în ansamblul
lor nu sunt un experiment, un exerciţiu, o pregătire a uneltelor în
vederea scrierii unor viitoare romane, cum poate ne-am fi aşteptat, ci
reale împliniri, proze care rezistă/pot rezista celor mai aspre critici.
Ar mai fi adăugat că autoarea deţine pe deplin şi arta limbajului,
adecvându-l personajelor şi mediilor pe care le descrie. Un limbaj
fluent, fără stridenţe, nelipsit pe alocuri de ironie amară şi de umor –
virtuţi care sporesc valoarea volumului.
Cu Himera cu sfeşnic aprins proza noastră înregistrează un
succes ce trebuie salutat ca atare.
2 februarie 2014
eventual, explica de ce Vinea a salvat dactilograma de la distrugere. Căci
arhiva lui poartă urmele gestului distructiv al creatorului. Or, manuscrisul
nuvelei e, în mod misterios, legat de acest gest. Iată starea dactilogramei,
descrisă de Elena Zaharia-Filipaş: „Paginile sînt arse de jur împrejur, ceea
ce indică intenţia autorului de a distruge textul. (...) Corectări autografe cu
creionul au fost făcute mai tîrziu, (...) căci se vede intenţia autorului de a
recupera textul prin rescrierea unor cuvinte care au fost parţial sau total
arse”. Nu e, însă, singurul manuscris scos din flăcări; pagini din romanul
Venin de mai, de pildă, au fost recuperate după ce aproape fuseseră mistuite
de flăcări, căci, aşa cum ne semnala încă acum patruzeci de ani Constandina
Brezu, Vinea „şi-a supus propria arhivă celei mai necruţătoare selecţii
posibile: autodafeul (fapt petrecut între 1960-1964; n-am putut detecta cu
precizie data)”. La prima vedere, pare că scriitorul a făcut doar o epurare
critică şi estetică a textelor sale. Dar, în continuare, Constandina Brezu
- autoarea unui fişier al postumelor lui Vinea - sugerează mai mult decît
putea spune direct la acea dată: „Ce temeri l-au împins să facă acest act?”
şi apoi: „...se poate pune întrebarea: oare numai întîmplarea face ca şi acest
roman (n.n.: Venin de mai) să aibă un manuscris original incomplet? Există
pagini dactilografiate, cu corecturile autorului, ca şi pagini salvate din foc,
cu marginile arse”. În ciuda formulărilor criptice, o sugestie clară iese, cred,
la suprafaţă, ca untdelemnul deasupra apei: „autodafeul” lui Vinea n-a fost
estetic, ci de altă natură.
(continuare în nr. viitor)
10157
 TRADUCERI
În venele ei umflate timpul trecu Poate că nu-i rece moartea; răceala aceasta,
dară,
Flora Brovina În tăcerea buzelor închise
Câte basme frumoase se ascund Decât zăpezi ce cat’ poetul mai defunctă-i
Iar în ochi nedescris;
Cât de adânc Femeie, destul! Nu mai plânge, zarea e-n jale-
Poezie albaneză din Cât de adânc doarme trecutul amară
Kosova Tăcut Trup neînsufleţit de înger orice fulg – tu i-ai
În portretul bătrânei ucis!
MĂ VOR CHEMA
FLUTURE COPILUL CU BALOANE Cât tu vei căta mâhnită, cu priviri înceţoşate
(Do të më quajnë fluture) (Fëmija me ballona) La şerpuite străzi ce-oraşul balcan îţi va arăta
Ţara mea e sub zăpezi de moarte pline,-
Dacă ai şti monotonia Primul s-a înţepat – el a devenit palid nvârtoşate.
nopţilor lungi Al doilea s-a spart – el s-a înroşit Spre care Făurar deschide braţele fereastra ta?
Cu care poveste mă mai Al treilea s-a rupt – el a plâns
adormi Traducere din limba turcă: Mălina Iorga
Cu bucăţi rupte în mână
Dacă ai şti setea mea nestinsă Copilul a alergat spre undeva
Cu care fluviu mi-ai spăla scrumul?

Dacă ai şti sensul oricărui lucru

Iar un trecător nici n-a înţeles Carl Michael Bellman
Plânsul din povestea despre baloane
Denumirea lucrurilor din jurul meu Şi copilul cu ochii legaţi în depărtare Amaryllas
M-ai denumi fluture Traducere de Baki Ymeri
Sus, Amaryllis! Pui, trezitu-ni-l-a,
CA FLOARE MĂ PĂSTREZI
(Si lule më ruan) Muhammed BahadIrhan Timp lin dă fila.
Aer pur.
Mă ţii ca pe o floare în mână Curcubeu har,
Dar eu sunt piatră Femeia în veşminte negre raze altar
dungat țintar
Mă ţii pe ca o pasăre „Nu toţi oameni-s la fel, frate, văi și păduri.
Menţinând zborul meu Unii mişei, alţii viteji,
Însă fiecare nădăjduieşte că după moartea-i, Amaryllis, nu-mi da voie să te îndrept
O femeie frumoasă în veşminte negre arald de pace lui Neptun la piept.
Dar eu sunt vânt
Va plânge deasupra mormântului său.” Domnul somnului nu mai are-adept
IEI ROUĂ MEA în ochii tăi, în supine, în conjur.
(Merre vesën time) Ramiz Rövşen
Vino la pește – uite harta,
Când afară plouă Gustând desfătarea de a nu cunoaşte
stricăciunea niciodată Momentul e gata,
Lasă-mă ca un copil Vino cu mine!
Să ascult „Mâna-i a mea, fusta a ta”1, flutur-o, vopseşte-n
Basmul tău despre ploi negru lumea toată Pune-ți flanela,
(Picăturile Întreg văzduhu-mi înfăşoară cu fusta-ţi, al plasa și vela
Şuvoiul morţii acoperământ… lancela,
Şi fluviul) și, cu bine!
Când afară plouă Urechea ţi-o pleacă la glasul ce răsună din
îndepărtatul nord Trezește-te, Amaryllo pui, trezește -
Cu mâna încet nu mă lăsa fără companie peștește!
Îmi iei roua ochilor Negrul tău veşmânt să însoţească al glasului
Înainte să iau calea ploii melodios acord Printre delfini și sirene nudește,
Şi să danseze pentru fericirea dezlegării mele acum cu bărcuța om stropi dulbine.
ÎN CAMERĂ de pământ…
(Në dhomë) Ia-ți bețele pescare, plase, papă!
De sânge însetaţii voievozi negrul ţi-l lăsară
amintire De zi se crapă -
În cameră hai degrab’!
În această oră târzie Paradă neagră-purpurie devină dansul tău în
Multe lucruri dorm învârtire Pui cuminte
În visele lor de miazănoapte Şi fă-mă aşadar să uit ce palid e al morţii mele ține minte,
Tu obosit îţi odihneşti oasele legământ… mă dezminte
1
Metaforă utilizată în poezia persană. „Mâna” vila crab?
O lampă palidă luminează simbolizează îndrăgostitul, iar „fusta” iubita, Să mergem la o apă cu prund,
Prieten nedespărţit de a cărei dragoste se agaţă. sau într-acolo pe verde sund,
Noaptea târziu
Când gândurile hoinăresc Fereastra unde iubirea noastră aliați scufund’,
Când cauţi ceva că Tirsis le-a vorbit ca lui Ahab!
Noaptea târziu „de poţi găsi, un fulg defunct adu-mi”
În liniştea camerei tale Atilla Ilhan Atunci, sari în barcă, amândoi cântând,
iubirea surâzând
Într-o cameră -Ca un îndărătnic sloi e-n drum zăpada veche-
ntinsă- la sânul nost’.
Lampă doresc să fiu
Lumină ca să mă aşez În fiecare fulg care pluteşte pari şi tu să cazi; Eol adie,
Lângă tine să fiu De a cărui Făurar suflare fost-ai tu atinsă când umblă ție
Iar tu... De-ţi este frig, deşi odaia, soba, inima ţi-s în brațe să-nvie,
Doresc să fii calzi... eu sunt la post.
Insomnia mea Ferice pe-ale oceanului furioase unde,
O rană ştearsă pe zarea-aducătoare de zăpadă,
Lăsată de privirea ta spre neştiut, plină de dor. încă în brațele tale, nu pot ascunde
PORTRETUL BĂTRĂNEI
(Portrei i plakës) Nu din pervaz se scurseră, ci din ochii-ţi; să se cum moartea în inimă te caută unde...
vadă Cântați, sirene, și dați-mi un rost!
În ridurile ei E limpede, din tremurul de ţurţuri înduioşător…
Anii Versiune de George Anca

10158 www.oglindaliterara.ro
 CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ
Ilenei Mălăncioiu
Ce plăcut e să te manifeşti în presă,
encomiastic... scriind despre prieteni... într-o
perspectivă angelică cu inima curată... Ce
odios, din contra, să te apuci să spui lucruri
neplăcute, gen perimat, şi asta tocmai la o dată
sfîntă, 15 ianuarie... Cînd s-a născut Eminescu,
adică „teroristul“ Eminescu, aşa cum îi zicea
un poet de mîna a doua, de azi, poetul.
Ce înţelege Smerdiakov din logica
fără de Dumnezeu a halucinantului Ivan
Karamazov?
Ai văzut, iubită prietenă, la telé,
filmul după „Fraţii Karamazov“? În rolul
lui Smerdiakov juca un actor înalt, grăsuliu,
Cezar Ivănescu genul „garcon“, neisprăvit. În fond ar fi putut
juca şi rolul lui Hamlet, scena duelului, în
Shakespeare, ne lasă să înţelegem că Hamlet
era şi el destul de „împlinit“, asuda repede... sudori de moarte.
A fi Hamlet ori Smerdiakov, nu grăsimea decide, nu grăsimea de pe trup, ci
aceea de pe inimă şi de pe creier. Şi mai rămîne ceva decisiv cu ce ochi priveşti
făptura Tatălui, Creatorului.
Cum prea bine ştii, noi, în epoca modernă, nu prea am avut „majestăţi“,
iar cele care au fost, au fost fie de împrumut, fie de teatru... comédii... Se cam
puteau leza „majestăţile“, la noi, căci bravul popor simţea cum devine cazul cu
majestatea. De aceea cred că expresia franţuzească de „lese-majesté“ nu şi-a făcut
plinul la noi.
Majestatea, sacrală, pentru noi, românii epocii moderne s-a întrupat în fiinţa
unui poet: Mihai Eminescu. Sfînt şi martir, întemeietor şi Părinte, Majestate!
Ei bine, crima de „lese-Eminescu“ s-a cam repetat în istoria noastră
culturală... Nici nu mă gîndesc să vorbesc de ce i-au făcut cît a fost în viaţă, nu,
asta îi priveşte numai pe universitarii plurilingvi care exmatriculează poeţii din
facultăţi... Nici nu vreau să-l numesc pe Macedonski cel care după Eminescu se
exprima atît de greoi în limba română.
Mă gîndesc doar la imbecilitatea unei epoci care îl „apropia“ pe Al. Vlahuţă
de Eminescu... sau la epoca în care rînduri-rînduri, fii ai „plebei proletare“ aspirau
şi rămîneau fixaţi un timp în postura ridicolă şi infamantă de „naş Eminescu“!
Am observat, mai nou, că imediat ce o oareşicare situaţie de criză a poeziei
se iveşte, se iveşte şi exegetul clamatoriu: „În persoana lui Ion Puşcuţă avem
un nou Eminescu!“ Cînd exegetul absentează de la sarcina sa rituală, se găseşte
poetul care se „apropie“ singur de Eminescu, precum columba de fecioară. Mai
este o modă, ridicolă între toate, cînd poetul ne promite să-l facă harcea-parcea pe
Eminescu, care, e ştiut, ne terorizează, ba ne stabileşte şi tirajele.
Dar se pare că şi în această chestiune zarea luminii se arată... Iată a apărut
volumul VII al Operei.
Dar nu pentru asta am scris rîndurile de faţă, iubită prietenă, admirabilă
poetă şi cunoscătoare ca puţini alţii în materie de Dostoievski... sigur că Eminescu
nu poate fi „lezat“ fiind un absolut.
Şi totuşi reluînd mica noastră dramă profană... Cînd scrie despre Eminescu,
Arghezi e aproape bolnav de spaimă, simte pînă şi culpa de a-i rosti numele. În
timp ce toţi ceilalţi „apropiaţi“ au aerul ca s-au bucurat de o intimitate matricială
cu Eminescu. Ceea ce rămîne revelatoriu în economia Perfecţiunii Lumii, e
tocmai faptul straniu că pedeapsa absolută pentru toţi aceşti „apropiaţi“ luciferici
ca paianjenii de casă, e conţinută imuabil în însăşi actul lor. Nu actul în sine îi
califică, actul probează doar esenţa a ceea ce erau cu adevărat, cu toţii, avortoni,
nulităţi fiinţiale... Mulţi ţin treaba asta în ei multă vreme, se abţin, dar cînd nu se
mai supraveghează le iese pe gură cu impudoarea organicului.
Să ne bucurăm, iubită prietenă, că la 15 ianuarie s-a născut Mihai Eminescu,
în majestate!
Iar dacă te afli la Botoşani la această dată, desigur, nu vei citi decît versuri
de El, să-ţi umple inima, şi nimic altceva, nici chiar rugăciunea argheziană,
Arghezi însuşi pare un poet ca toţi alţii pe lîngă El, tronînd în pura-i majestate...
Cezar IVĂNESCU, Crimă şi pedeapsă (Luceafărul, 10 ianuarie 1978)
***
Documente video:
http://www.youtube.com/user/CEZARIVANESCUTV#p/u/7/_zMXKy2qN_A
http://www.youtube.com/user/CEZARIVANESCUTV#p/u/23/wNE79qbVVjo
http://www.youtube.com/user/CEZARIVANESCUTV#p/u/16/rViizvnLKrM
http://www.youtube.com/user/CEZARIVANESCUTV#p/f/4/aMHgkmgPGiU
www.oglindaliterara.ro
EMINESCU SI ROMÂNII DIN
MORAVIA, MACEDONIA,
SERBIA
Ionel Bitoleanu
Câţi dintre ziariştii de astăzi investighează într-o succesiune
de articole soata romanilor din Moravia, Macedonia, Serbia? Iată că
după 1870, un gazetar se documenta până în cele mai mici detalii, cu o
competenţă inegalabilă, dacăsemna un articol pe teme economice, politice,
istorice, lingvistice, culturale…
A fi acribios însemna a parcurge tomuri şi tomuri de specialitate, a fi
la urent cu presa străină şi recentele apariţii editoriale din străinătate..
Pus la punct cu statistică şi geografia europeană, gazetarul consideră
că spre finele secolului trecut trăiau, apox. 1.5 milioane de români în afara
hotarelor ţării, disipaţi prin Moravia, Macedonia, Serbia…: “…începând de
la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas
cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în
Macedonia, şi Tesalia, în Pind şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia
până sub zidurile Atenei, apoi, dincolo de Tisa, începând cu toată regiunea
Daciei traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odessa şi de Kiev”1.
Practic în toată Europa orientală pot fi reperate “bucăţi din naţionalitatea
românească”2. Românii din Moravia şi-au pierdut- o spune cu regret
Eminescu – limba şi şi-au păstrat obiceiurile.3 Documentatul publicist face
lumină în polemica dintre publicaţiile: “ Messager de Wienne”, “Vulturul”
din Ploieşti şi “Telegraful” sibian, pe tema inexistenţei românilor în sudul
Dunării.
În argumentaţia- i filologică şi istorică, pro continuitate, fie şi amară,
jurnalistul îi convoacă pe Theophylact, Cedrenus4, ce îi menţionau pe
valahi în Balcani la 579, 976, şi secolul al XI- lea…
Într-adevăr, populaţia românescă, cândva majoritară, va fi asimilată
de naţionalităţile conlocuitoare. Lucid, Eminescu militează pentru aspiraţii
minimale, dar realiste, posibile de transpus în faptă: libertatea bisericească
şi scolastică. Din lucrarea lui Al. Pencovici, “Despre românii din Macedonia
şi muntele Athos”, 1885, şi din cercetările lui Apostol Mărgărit, inspector
al şcolilor româneşti din Imperiul Otoman, publicistul a cules o mulţime de
date. De pildă, relativ la Serbia, două aspecte merită semnalate: că românii
reprezintau a şasea parte ( 127 545 locuitori) şi că soldaţii români aflaţi sub
steag sârbesc au luptat cu palid elan în războiul din 1876-1877.5
Conştient că recuperarea acestor oaze de românime ţine de domeniul
utopiei gazetarul s-ar mulţumi şi cu reducerea asperităţilor interetnice: “
Nu unirea cu România o vrea cineva, ci concordia deplină între albaneji,
turci şi macedo- români”6.
Subestimarea rolului românilor la porţile Răsăritului beligerant,
corelat cu supraestimarea potenţialului militar al grecilor ( subiectul cărţii
francezului J.P Edmond– “ La station du Levant”) îl încrâncenează din
nou pe Eminescu care delimitează meritele culturale şi istorice ale grecilor
în diacronie, de ofensele – puţine la număr – aduse neamului nostru, prin
părintele Nifon ( sec. al XV-lea ), creator de disensiune între taberele
boiereşti, Despot Vodă cel trădător şi Ipsilante7, motiv al înfrângerii
mişcării revoluţionare a lui Tudor în 1821. A doua jumătate a secolului
burghez a marcat infiltarea nefastă a grecilor până în vârful piramidei
politice din Muntenia.
Nu au fost omişi nici românii bănăţeni8 , nici cei dobrogeni9, care
prilejuiesc cuvinte triste şi de îmbărbătare. Este deplânsă soarta Dobrogei
aflată secole de-a rândul sub stăpânirea turcească, regiune care odată cu
redobândirea independenţei, se va redresa pe toate planurile. Un punct de
vedere nu prea luminos este formulat despre Muntenia , cuib al veneticilor
bulgari, greci, al intrigilor şi invidiei.
Dacă idealul reîntregirii patriei la 1870-1885 părea un vis,
pragmaticul jurnalist nădăjduieşte ca românii din afara României trebuie
să rămână uniţi în vederea dobândirii de drepturi egale cu naţionalitatea
avantajată a priori.10
_______________________
1. Un cuvânt la vreme, în “Curierul de Iaşi”, nr. 131, 1 decembrie 1876.
2.Românii Peninsulei Balcanice, în “Timpul”, 26 septembrie 1878, Opere,
vol. IX, p. 276
3 Românii din Moravia, în “Curierul de Iasi”,nr. 120, 3 dmMartie 1876.
4 Un cuvânt la vreme, în “Curierul de Iasi”, nr. 131, 1 decembrie 1876,
p.3, Opere. vol. IX, p. 276
5 Românii din Serbia şi războiul turco- roman, în “Curierul de Iaşi”, 11
Iulie 1876.
6“Timpul”, VII, nr. 100, 5 mai 1883, p.2, Opere vol.XIII, p.296
7 Francia, “Curierul de Iaşi”, nr. 112, 12 octombrie 1876, Opere vol. IX,
p.227
8 Situaţia din Banat, în“Timpul”, 14 octombrie 1882
9 De-o seamă de vreme, “Timpul”, nr. 168, 2 august 1878, P.1-2, Op.
vol.X, p. 88
10 Să facem un congres, “ Federaţiunea”, 5/ 17 aprilie 1870
10159
 Feţele alétheii*
George Popa
Eu văd cum zeiţa scoate cu timpul toate la lumină.
Archilochus
În viaţa noastră pot avea loc unele potriviri aparent neaşteptate,
semnificând fie conjuncţii, fie compensarea unui fapt care, din raţiuni ce ne
scapă, se cerea în mod necesar reparat. „În cer şi pe pământ sunt mai multe
lucruri decât în filozofia ta”, îi spune Hamlet lui Horaţio.
În 193…, în clasa a II-a la seminarul din Roman – au avut loc
următoarele evenimente. La teza de latină din trimestrul II, profesorul
Vasile Bâlu, ne-a dat de tradus un text din latină în română. Mi s-a părut că
nu am să pot face traducerea corect, m-a prins o panică, şi tot ce am scris
era pătat de lacrimi căzute abundent pe pagini.
Când profesorul ne-a adus tezele, rezultatul pe care ni l-a anunţat
a fost următorul: toată clasa, afară de mine şi un coleg, obţinuse note de
patru. Colegul meu avea şapte, iar pe teza mea profesorul scrisese oblic,
mare cât pagina: „Se trece pe curat, nu se scrie dobitoceşte ca tine. De
aceea vei avea nota scăzută cu două puncte”. Nota înscrisă era opt.
În contextul creat - al dublei denivelări - al tezei în raport cu celelalte
teze şi al notării punitive faţă de valoarea lucrării, prof. Bâlu s-a apropiat de
banca în care mă aflam şi a ţinut să mă mustre pe un ton ce părea amestecat
cu părere de rău: „Numărul zece este numărul ordinei perfecte, a spus un
mare gânditor grec, Pitagora. Ai grijă să nu mai păcătuieşti faţă de el”.
Deoarece înainte de teză mă plânsesem că încă nu suntem pregătiţi şi
acuzasem şeful clasei că se grăbise cu fixarea datei când urma să susţinem
lucrarea trimestrială, dar eu luasem totuşi o notă atât de mare, considerându-
mă în consecinţă „fariseu”, a urmat împotrivă-mi o „revoltă” a colegilor.
Astfel, la finele lecţiei, după ce ni se comunicase de către prof. de
latină notele de la teze, când am deschis uşa ca să ies din clasă, am auzit
dintr-odată în spatele meu un huo prelung, iar când, mi-am întors capul, am
văzut gurile deschise ale unui adevărat cor, ce amintea „corul miriapodic”
care-mi răpise premiul I în clasa II-a primară - (episod relatat în cartea: V.
Diaconu - George Popa Homo universalis, 2012). Căci există în viaţa unor
destine fenomene semnificative - o formă de intersecţie ce se poate repeta,
punând faţă în faţă singularitatea cu un plural disonant axiologic.
Având în vedere pericolul care părea că se crease, drept măsură de
siguranţă, doi colegi, cei mai înalţi şi pe care îi ajutam la unele obiecte -
unul cu nume de apostol, celălalt cu numele unui mare părinte bisericesc
– mă însoţeau în afara orelor de clasă.
În următorii şase ani de seminar, am avut alţi doi profesori la
limba latină. Dar subliniez că prof. Vasile Bâlu era o mare excepţie - un
incomparabil didact, un pasionat; el m-a făcut să îndrăgesc latina. În
aceeaşi măsură, era foarte exigent şi sever.
* definiţie pentru conceptul de adevăr, creată de cel mai inteligent popor al
După diploma de seminar, toamna, patru colegi de la seminar am
susţinut bacalaureatul la liceul din Roman, alături de alţi candidaţi ai
liceului respectiv.
La teze primisem : 9 la l. română, 9 la l. franceză şi 10 la latină. La
limba latină, profesorul examinator s-a întâmplat să fie acelaşi Vasile Bâlu,
CITATE & FRAZE CELEBRE
• Nu intrati in marile complexe cu sotia. (Freud)
• Am picat la ţanc! (Aurel Vlaicu)
Tabloul lui Repin este lipsit de simboluri.. (Mendeleev)
Intr-un triunghi conjugal, ipotenuza este iubita la patrat. (Pitagora)
Cand pun mana pe un roman bun, nu-l las pana nu-l termin... (Cleopatra)
Cartea mea de capatai este «Dupa douazeci de ani». (Silviu Brucan)
Ma duc sa ma caut. ( Fiul ratacitor)
Astept Ziua Recunostintei. (Penes Curcanul)
Ce mica-i lumea! (Gulliver in tara piticilor)
Nu-mi fac planuri de viitor. (Nostradamus)
Toti oamenii de valoare au zburat din Romania. (Henri Coanda)
10160 www.oglindaliterara.ro
care pe atunci preda la liceul „Unirea” din Focşani şi care, bine înţeles,
uitase de elevul din urmă cu şapte ani.
În decursul desfăşurării probelor, la l. română am vorbit despre
Luceafărul lui Eminescu şi am făcut unele referiri la filozofia lui Kant şi
Schopenhauer, încât prof. de filozofie nu mi-a mai pus nici o întrebare,
şi mi-a dat nota maximă. La franceză am vorbit despre viaţa şi opera lui
Victor Hugo şi despre prozodia poeziei franceze, primind nota 9. Celelalte
probe orale - istorie, geografie, şt. naturale, latină - s-au desfăşurat în
atmosfera pozitivă creată de examinarea la cele două limbi, alături de
rezultatele cunoscute din teze.
În timp ce erau examinaţi ceilalţi trei colegi seminarişti, am observat
că prof. de latină şi profesoara de ştiinţe naturale mă priveau oarecum
semnificativ, neştiind care ar putea fi înţelesul.
Imediat după ce s-a terminat examenul, fiind foarte obosit, am plecat
acasă, fără să mă mai interesez de rezultat. Un coleg mi-a scris la câteva
zile, anunţându-mă că promovasem bacalaureatul primul, cu media 9.10.
A urmat marea surpriză : după două săptămâni, în gara Mărăşeşti,
m-am întâlnit întâmplător cu prof. de latină. Acesta m-a întrebat dacă nu
am fost mirat de media de promovare aparent relativ mai mică, având în
vedere notele luate la diversele probe.
I-am spus că, în adevăr, mi-a trecut prin minte vag acest lucru. Dar
că eram atât de epuizat, încât acest fapt nu mai avea pentru mine nici o
importanţă. Important că trecusem acel examen, pe atunci destul de dificil.
Atunci prof. Vasile Bâlu, mi-a spus următoarele : „D-ta ştii cât ţi-a
pus prof. de română la oral ? Şase !”
Am rămas stupefiat: „Cum a fost posibil ?” „Da, domnule, pentru că
prof. de română voia sa scoată pe primul loc un anumit absolvent favorit.
Or, atunci, a continuat prof. Bâlu, văzând grava nedreptate, eu împreună
cu d-na de la ştiinţe naturale, am schimbat nota şase în opt. Mai mult nu
puteam face. Prof. de română nu a observat modificarea. Iar la plecare, le-
am spus că la acel liceu niciodată nu voi mai veni la un bacalaureat. Pentru
că eu înţeleg să mă rugaţi să ajut eventual un concurent mai slab, dar nu să
luăm meritul cuiva pe care nu-l cunoaştem”.
Am rămas uluit. Dacă nu mă întâlneam, absolut prin hazard, cu
strălucitul profesor, nu aşi fi ştiut niciodată cele petrecute la bacalaureatul
respectiv.
Astfel, la acel bacalaureat a avut loc un act de justiţie unic. Un
exemplu moral greu imaginabil.
*
Foarte târziu, după zeci de ani, când mi-am dat seama de acele
potriviri din viaţă aparent inexplicabile, m-am gândit că, poate, cele două
puncte dăruite la bacalaureat erau punctele - de asemenea două - scăzute la
teza din clasa II-a de seminar de către acelaşi profesor de latină, de foarte
luminoasă amintire…
Ca atare, trei „potriviri de stele” s-au petrecut în acest complex de
fapte. Ele sunt reale. Au existat.
*
Grecii numeau adevărul alétheia, adică „ne-uitare”. Extraordinară
antichităţii, şi fără de a cărui cultură, noi am fi acum în urmă cu 2000 de
ani !
„Ne-uitare” în memoria justiţiei cosmice, a adevărului peren !
___________________________________________
* La Grecii antici, cuvântul „adevăr” – alétheia - însemna ne-uitare.
De fapt, la ţară eu n-am vară, ci un văr. (George Toparceanu)
Vrem sa ne pastram limba si portul. (un constantean - R Mazare)
Ca orice om, am fost si eu la strâmtoare. (Magellan)
Marile cuceriri le-am facut in moteluri. (Gingis-Han)
Eu stau, tu stai, el stă. (Imnul de stat)
Ostenii mei, astazi avem exercitii de tragere. (Vlad Tepes )
Americanii s-au obisnuit cu insula in coasta.. (Fidel Castro)
Am ajuns in America pentru ca m-a trimis nevasta dupa cartofi.
(Cristofor Columb)
Forma mea de protest este demonstratia. (Pitagora)
 Prin cârciumile de altădată
Alice Nicolae
„La trei sarmale”, „Leul și cârnatul”, „La trei chiftele”, „La trei lulele”, „La
doi lei”, „Ochiul lui Dumnezeu”, „Groapa Dulce”, „Bodega Boilor”, „Falcă de
Măgar”, „Marița Borțoasa”, „La trei ochi sub plapumă”
Am străbătut bulevardul din centrul orașului aburit de căldură și m-am
oprit la intrarea în bloc, așa cum ne-am înțeles. Maestrul coboară, îmi deschide
și mă conduce, cu gentilețe, în apartamentul ticsit de lucruri. Biografii, portrete,
povești din vremuri trecute, cu parfumul și farmecul lor. Ne oprim în birou. O
încăpere mică, cu geamurile acoperite de jaluzele, o floare, un fotoliu și micul
taburet pe care maestrul mă invită să îl trag mai aproape: „Așază-te lângă mine! Îți
arăt și fotografii și așa putem să vorbim amândoi. Vezi?” – îmi arată maestrul spre
bulevardul umbrit de copaci și sufocat de automobile – „primul tramvai cu cai din
București mergea de la Gara de Nord până aici, la mine, la Pache Protopopescu.
Al dolea tramvai mergea de la Obor la Gara de Nord”. Privirea se întoarce din
bulevardul de-acum spre fotografiile, cărțile și tăieturile din ziare de altădată,
împrăștiate pe birou. De-aici încep amintirile, mai vechi sau mai noi.
Maestrul Viorel Cosma este cel alături de care am pornit prin lumea boemă
a Bucureștiului anilor ’30, prin cârciumioare, hanuri și bodegi.
În această primăvară, Viorel Cosma a împlinit 90 de ani. Este unul dintre
cei mai importanți muzicologi, lexicografi si critici muzicali din România. La
începutul lunii iulie, a primit Ordinul Na- țional „Steaua României” în grad de
Cavaler, pentru toată activitatea lui. Aceasta este doar o ultimă recunoaștere a
muncii de o viață.
„Ultima oară am intrat într-o cârciumioară la o aniversare. De curând! Am
fost cu colegii de la Conservator și am ascultat un taraf de lăutari. Dar trebuie să
vă spun că am o listă, din 1942, a tuturor restaurantelor din București. Erau peste
62. Toate cu muzică! În listă era trecut patronul restaurantului și cel care conducea
orchestra. Vă dați seama! Astăzi în câte mai cântă o orchestră?”
La începutul secolului al XIX-lea, Bucureștiul era renumit pentru două
lucruri: avea cele mai multe biserici și mănăstiri din Europa, dar – pentru că
era înconjurat de vii – avea și cele mai multe cârciumi, restaurante și hanuri cu
muzică.
Restaurantele și cârciumile Bucureștiului se deschideau, de-obicei, în zone
ușor accesibile, la capetele tramvaielor sau în zona centrală. Așa că „dacă de la
Ochiul lui Dumnezeu si Groapa Dulce puteai ajunge ușor, cu tramvaiul ajungeai
și la bodega „Boilor” sau la bodega „Falcă de Măgar”. La cotitură de drum, puteai
face o haltă la „Marița Borțoasa”. Iar la miezul nopții ajungeai, cu siguranță, la
cârciumioara „La trei ochi sub plapumă”. Săracii se pricopseau cu un zaibăr și-o
zmeurică la cele mai ieftine localuri: La trei sarmale, Leul și cârnatul, La trei
chiftele, La trei lulele, La doi lei. Marii lăutari, de fapt aparțineau marilor dinastii.
Erau Ochialbi, Dinicu, Ciolac, Buică, Iordăchescu, Moțoi, Busuioc. Sunt doar
câțiva dintre cei care cântau și încântau serile Bucureștiului”. Pe toți, de la 1930
încoace, i-a cunoscut maestrul Viorel Cosma. Și despre toți a vorbit în lucrările pe
care le-a scris despre lăutarii Bucureștiului de-a lungul anilor.
Despre muzica lăutarilor a vorbit mult și Enescu. Era o muzică pe care
o aprecia, din care s-a inspirat și a cărei importanță nu a ezitat să o recunoască.
„De-altfel, Enescu i-a încurajat și i-a ajutat personal să plece în turnee. Și chiar
i-a sprijinit pe unii dintre ei să-și facă studiile în străinătate” – povestește maestrul
Viorel Cosma. „Unul este profesorul de vioară de la Conservator, Vasile Filip. El
a fost descoperit și sprijinit de Enescu. L-a descoperit într-un cinematograf. Vasile
Filip, pe atunci un tânăr de șaptesprezece ani, cânta muzica la un film mut. O
interpretare care l-a impresionat pe Enescu.”
Lumea despre care a scris și pe care a cunoscut-o și maestrul Viorel Cosma,
este o lume în care pasiunea pentru muzică s-a transmis din generație în generație.
Unele gesturi au rămas să fie povestite tinerilor. „De pildă, unul dintre lăutari a
ajuns tocmai la șahul Persiei. După ce a ascultat taraful, acesta l-a invitat la Palat
și a vrut să-i dea cadou o mașină. {i la Paris la fel. Lăutarul, Cristache Ciolac –
pentru că despre el e vorba – nu a acceptat. Am vorbit și cu cei din familia lui
George Ochialbi. Ei plecau cu toată familia, cu cei 15 copii, și-mi povesteau cât
de apreciați erau de chiar țarul Rusiei. Și astea nu sunt povești!”
Cartierul, Strada, Cimitirul
Lăutarii aveau cartierul lor, strada lor și cimitirul lor. „Cartierul era în zona
Lipscani- cartierul Scaune. Strada lor era strada Speranței – cea care iese din Calea
Moșilor la Statuia Rosetti. Acolo era casa lui Dinicu, în jurul căreia stăteau doar
lăutari. Iar când mureau, se duceau la cimitir la Pătrunjel – cimitirul Reînvierea”.
Viorel Cosma a mers frecvent in Cimitir. E singurul loc unde găsea
numele reale ale lăutarilor și datele lor de naștere. Pentru că ei erau cunoscuți
mai mult după porecle, transmise cu umor de la unul la altul. „Când am început
să scriu cele trei cărți despre lăutari, unii nu știau să-mi spună numele lor real. Îi
intrebam: cum te cheamă? Păi, pe mine mă cheamă Marin Buzatu! Sau Angheluș
Cocoșatu! Era și Ionică Frumosu›, Marin Ciupitu›, Grigore Măslină, Lenuța
www.oglindaliterara.ro
Creața, Fănică Chioru. Poreclele lor atrăgeau clientela la fel cum o făceau și
numele restaurantelor la care cântau în Bucureștiul interbelic!” Erau restaurantele
Leul și cârnatu’, Trei sarmale, Trei lulele, La ciobanul vesel, La Nae Sacâz zis
Sperie-Pește, La Tache Zbanghiu, La șapte șvabi. Acesta era peisajul micilor
cârciumioare, pe la începutul secolului XIX – până prin anii ’50, când au dispărut.
Unele erau restaurante de capăt de linie, altele erau mai boierești, dar toate aveau
un farmec aparte și lumea mergea frecvent acolo.
Și mai erau hanurile epocii, care au început să apară la sfârșit de secol
XVIII. „Toate hanurile erau legate de podurile Bucureștiului: Podul Mogoșoaia,
Podul Târgului de Afară, Podul Calicilor. La hanuri ajungeau, de fapt, cei care
veneau să-și vândă marfa în București. Acolo se descărcau carele și se lăsau caii
sau boii. Și apoi, negustorii porneau cu ce aduceau pentru vânzare în centru. Acolo
dormeau și negustori și ospătari, veniți cu toții din provincie, la muncă grea”.
Dintre toate, a mai supraviețuit vremurilor doar Hanul lui Manuc.
Lăutarii erau plătiți, în general, pentru fiecare seară. Aveau „forme libere
de angajament”. Singurii care erau plătiți cu leafă erau cei cu angajamente ferme,
adică cei cinci-șase lăutari permanenți, care alcătuiau taraful restaurantului.
„Guriștii” cântau la două, trei, chiar patru restaurante pe noapte, ca să facă bani.
„De pildă, pe Maria Tănase am prins-o odată, la un An Nou și am întrebat-o: „măi
Mario, tu la câte restaurante cânți în noaptea asta? „ „Păi nu știu, întreabă-l pe
acordeonist, că el știe mai bine. Dar sunt peste paisprezece restaurante! „ Pur și
simplu acordeonistul stătea pe bancheta din spate a mașinii, în față era „Doamna”
– cum îi spuneam noi toți Mariei Tănase – și în stânga șoferul. Mergeau la
restaurant. La Cina de exemplu. Cânta jumătate de oră, și mergeau mai departe.
Și tot așa, o noapte întreagă!” Dar ca Maria Tănase erau puțini. Mai erau Cristian
Vasile, Titi Botez, Jean Moscopol sau Zavaidoc. Și ei cântau la câteva restaurante,
iar unii aveau chiar angajamente serioase. De pildă, Titi Botez era un tenor foarte
bun și cânta în trupa lui Constantin Tănase, la Cărăbuș. Maria Tănase a cântat
și la operetă, la Teatrul Alhambra, în trupa lui Nicolae Vlădoianu. „Cântau de la
muzică ușoară, la muzică populară și cultă. Dar, la vremea respectivă, cel mai mult
atrăgea romanța. Pentru că treceau pe la mese. Venea violonistul sau cobzarul la
masa ta, băgai mâna în portofel, scoteai două sute, și îți cânta la ureche. Toată
lumea întorcea capul spre masa la care cântau lăutarii. Iar tu erai vedetă pentru că
ți se cânta la ureche ce voiai!”
Nunți, botezuri și înmormântări
Repertoriul lăutarilor era fix. Cântau circa o sută de melodii, pe care le
învățau de pe la cinci – șase ani, când intrau în meserie. Atunci învățau și textul și
melodia. „Până pe la treisprezece ani erau la vioara a doua și știau doar acordurile.
După paisprezece ani aveau un repertoriu de patruzeci de melodii și incepeau să
plece, alături de familie, în turnee. Și așa ajungeau, când plecau în străinătate, să
facă orchestre de la 18 până la 25 de persoane.” Cântau, în primul rând, repertoriul
tradițional. Erau la nunți, botezuri și înmormântări. La nuntă, de exemplu, era
obligatoriu să cânte „Hora miresei” . La cântecele tradiționale se adăugau apoi
celebrele cântece de lume ale lui Anton Pann, cântece care aveau și izul mahalalei,
dar și un umor deosebit, fără să fie triviale. E o decență care, din păcate, s-a
pierdut”.
La Iordache – inventatorul mititeilor
Cel mai renumit restaurant al Bucureștiului de secol XIX a fost restaurantul
lui Iordache, un restaurant foarte căutat până pe la 1948, aflat chiar în inima
târgului, pe strada Covaci, colț cu {elari. Odinioară, acolo fusese o grădină
făcută de meșteri italieni, chemați de Constantin Brâncoveanu. „La Iordache
se duceau toți gurmanzii bucureșteni, pentru că era vestit pentru tuslamaua și
paceaua de berbec cu sos de oțet, cu ou, varză cu carne, ghiveci măcelăresc, dar
mai ales…micii” – îmi povestește cu poftă maestrul Viorel Cosma, de parcă în
fața noastră se și înșiră mesele pline de mușterii, pofticioși la farfuriile aburinde,
acompaniate de muzica lăutarilor pricepuți. „Acolo, se spune, au apărut pentru
prima dată celebrii mititei și fleicile la grătar. Dar pe la nea Radu, care conducea
grătarul și restaurantul, au trecut cei mai cunoscuți lăutari ai epocii. „Acolo au
cântat Barbu Ciolac, Sava Pădureanu, marele țambalist Lică Ștefănescu. Acolo
a cântat vestitul naist Angheluș Dinicu – cel care a scris și a cântat în întreaga
lume Ciocârlia, preluată apoi de Enescu, în Rapsodiile sale”. În strada Covaci ,
povestește maestrul Viorel Cosma, se spunea că „nu există alinare decât cu vinul
de la Iordache și arcușul lui Cristache „ (Cristache Ciolacu).
Maestrul Viorel Cosma închide cărțile și mă privește iscoditor. „Să mai vii
și altădată! Să mai povestim!”
http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/prin-carciumile-de-
altadata-102790
10161
 Andrei Makine – Femeia care aştepta
Deac Suzana
Andrei Makine s-a impus în literatura franceză după imensul
succes internaţional al celui de-al patrulea roman, Testamentul
francez, multipremiat şi tradus prompt în peste treizeci de limbi.
Născut în Siberia, în 1957, Andrei Makine, după studii de lb şi lit
franceză, emigrează în occident, la Paris, în 1987. A publicat până
acum nouă romane: Fiica unui erou al U. Sovietice, Confesiunea
unui stegar destituit, Pe vremea fluviului Amur, Testamentul
francez, Crima Olăi Arbelina, Recviem pentru Est, Muzica unei
vieţi, Pământul şi cerul lui J. Dorme şi Femeia care aştepta (2004).
Naratorul romanului împărtăşeşte în anii 70 decepţiile şi
speranţele disidenţei în reuniuni semiclandestine. Plecat în regiunea
Arhanghelsk, pe malul Mării Albe, pentru un reportaj despre
obiceiurile locale, el descoperă ruinele marelui vis colectivist,
dar şi germenii prăbuşirii imperiului. Personajul cel mai pregnant
în acest ţinut de dincolo de timp este Vera, o Penelopă prizonier
jurământului faţă de iubitul care nu s-a mai întors din al doilea
război mondial. Între Vera, care abandonase o strălucită carieră
universitară, şi narator se leagă o relaţie pură şi luminoasă, al cărei
imbold este chiar aşteptarea celuilalt.
Vocile sfidau ferestrele negre ale blocurilor, somnul tuturor
acelor ”sclavi” ai regimului, laşii care nu îndrăzneau să strige ca
noi, să-şi urle scârba. Şi care, prin resemnarea lor, consolidau
societatea penitenciară în care trăiam. Erau duşmanii noştri.
Era tonul sarcastic obişnuit din cercul nostru de intelectuali
contestatari... Un gen de umor care ne producea un real confort
mental, pentru că ne plasa deasupra grămezii.
Pe o parte vedem naratorul, de 26 de ani, care se bucură de
respectul bâtrânelor dintr-un sat muşcat de frig şi ploi, văduve de
război, văzând în el un intelectual venit de la oraş şi interesându-se
de obiceiurile lor, iar pe de altă parte, o vedem pe Vera, cu 46 de ani
ai săi, o femeie zveltă, atrăgătoare şi puternică, aşteptând de treizeci
de ani, adică de o viaţă, soldatul de pe front care îi promisese iubire
eternă la vârsta de 16 ani.
Naratorul, plin de sentimente amestecate faţă de ea, simte
când admiraţie pentru puterea ei de stâncă de neclintit, când gelozie.
Observă chiar şi locul preferat al Verei din casă, capătul unei bănci
cu vedere prin geam la râspântie şi marginea pădurii, unde putea
zări cel mai repede orice siluetă umană, ivită în zare. Adică o
viaţă programată, setată pe aşteptare. Iar bărbatul, naratorul, într-o
descărcare de invidie şi nervi, mută banca din loc, schimbând
constelaţia mobilelor din odaie. Parcă astfel ai putea schimba soarta.
Dar incredibila aşteptare de treizeci de ani (eu aveam
douăzeci şi şapte) se dovedea prea masivă, prea indiscutabilă
pentru a fi transformată într-o dezbatere morală. Da, era o
aşteptare prea lungă pentru un roman, prea dureros de adevărată.
La un anumit grad de epuizare, îmi aminteam eu, realitatea
încetează să mai fie alcătuită din lucruri şi devine cuvânt. La
un anumit grad de suferinţă durerea ne lasă să vedem pe deplin
frumuseţea imediată a fiecărei clipe.
Dragostea asta, înrădăcinată de mult în viaţa de zi
cu zi, făcuse deci casă bună cu restul: primirea bătrânelor
supravieţuitoare, frumuseţea nocturnă a lacului. Şi chiar şi cu
aşteptarea unui ”soldat”. Fiindcă Vera ştia foarte bine că el nu se
va mai întoarce. Liniştea pe care o oferea bătrânelor singuratice,
propria ei singurătate, luminozitatea clipelor pe care le trăisem
împreună pe insulă şi... plăcerea aceea, în aşternutul patului mare
– numai în visurile mele un astfel de amestec părea imposibil.
Bărbatul (naratorul) observă şi nişte cărţi rătăcite pe rafturile
bibliotecii ca să se lămurească până la urmă că acele tratate
filologice erau îndreptăţite să se afle acolo, tema lor constituind teza
de doctorat al Verei. Din nou admiraţie dar şi mister, cum a reuşit
Vera să abandoneze o carieră de profesor universitar? Simţeam că
nu trăiesc, spune atunci ea foarte simplu, şi de aceea m-am întors
în satul meu.
De fapt, cântărirea valorii mele umane nu era, pentru
10162 www.oglindaliterara.ro
ele, (bătrânele satului, văduve de război) decât un mod de a
se apropia de o contradicţie pe care niciuna nu îndrăznea
să o numească. Lumea lor construită pe cultul victimelor
războiului s-ar fi prăbuşit dacă ar fi aflat că fidelitatea Verei
faţă de soldatul ei a fost spulberată de o nouă iubire şi totuşi
ca femei ce suferiseră atâta vreme de singurătate, nu-i
puteau dori decât să fie iubită, chiar cu riscul de a cădea
victimă a unui amor intempestiv, târziu, împotriva datinilor - 
o dragoste care ar putea să o salveze şi să o piardă în acelaşi
timp... Dragostea e ca viitura de primăvară, spunea Katerina,
nu i te poţi împotrivi. Chiar dacă acum e toamnă.... Ele ştiau
ce înseamnă bărbaţii care plecau de acasă şi dispăreau pe
veci în fumul gros al războiului, bărbaţi plini de răni care se
întorceau să moară pe malul lacului.
Este ceva extrem de simplu în femeia aceasta complicată,
ceva ce îl atrage, îl obsedează pe bărbat, ceva de care îi e frică să
descopere, ceva pe care ar vrea să cucerească. Clipa intimităţii
şi a unei simetrii spirituale, vântul care vrea să smulgă geamul
din loc, lumina roşie a focului din căminul încins îi aduc
laolaltă în patul cel mare cu aşternuturi albe. Dar cucerirea este
iluzorie, fiind doar carnală, spiritul nu este doborât, acaparat,
înţeles în adâncime.
Ne era teamă unul de altul. Sau, mai bine zis, ne
temeam unul pentru celălalt. Femeia aceea, sigură pe sine, a
dispărut chiar de la primele îmbrăţişări. Nu ştia cine e ea în
dragoste. Un trup de femeie matură, cu lipsa de experienţă a
unei adolescente. Apoi o vehemeneţă musculoasă, agresivă,
impunându-şi propriul ritm în actul plăcerii. Şi, din nou,
aproape absentă, cu resemnarea unei persoane adormite, cu
capul dat pe spate, cu ochii închişi, muşcându-şi cu putere
buzele... Până la urmă am reuşit să uit cine era acea femeie.
Iar când mi-am adus aminte, plăcerea devenea de nesuportat
din cauza senzaţiei de sacrilegiu şi de teribilă banalitate
carnală.
Între timp din ziare se află de existenţa soldatului reîntors
la viaţă, dar la viaţa din Moscova, plin de decoraţii şi de atenţia
femeilor, suferind de lipsa bărbaţilor, dispăruţi de pe scena
istoriei în fumurile ireversibile ale războiului.
Dintr-un obscur tânăr colhoznic, a devenit un glorios
apărător al patriei, dintr-un troglodit condamnat să rămână,
ca un sclav, ţn cătunul din Nord, iată-l acum purat pe braţe
în capitala unde medaliile îi deschid porţile Universităţii, îi
asigură o carieră şi îi şetrg cu buretele trecutul lui de mujic.
Trecutul acesta este singurul lucru de care se teme. Când s-a
şntors de la Berlin la Moscova, avăzut, în drumul său, satele
belaruse şi ruseşti devastate, locuite de umbre ţnfometate,
de ologi şi de copii rahitici. orice, numai asta nu! Vrea să
rămână între învingători... Moscova, un drog irezistibil al
noutăţii, un zgândăritor fabulos al ispitelor. Nu, nu a uitat,
pur şi simplu nu a mai avut timp să-şi aducă aminte.
Bărbatul, adică naratorul, atunci, a crezut că această
femeie aflând despre existenţa soldatului reîntors din război
dar care n-a căutat-o niciodată deşi ea l-a aşteptat treizeci de
ani, ducând o viaţă austeră dar fără pată, se va agăţa de el ca
unica şansă, cu Iubirea femeilor cărora le trece vremea. Dar,
nu, această femeie, de dincolo de timpuri, afişează o atitudine
surprinzător de elegantă şi-l duce cu barca la mal ca să prindă
cât mai repede un tren spre oraş, ştiind încotro se îndreaptă el.
Ea rămâne aceeaşi femeie demnă şi după ce află din ziare
că soldatul aşteptat de ea de treizeci de ani, iubitul adolescent,
de 18 ani, s-a întors între cei vii din Moscova dar niciodată la
ea acasă.
Citind cartea, ţi se întipăreşte ceva în minte... dar nici
sufletul nu tace
 O unitate specială a Serviciului Secret al Armatei:
Biroul Statistic Militar Focşani-Odobeşti
Birourile Statistice Militare erau voluntar rus în Armata Germană, şi un alt individ cu numele de Carol, de origine
organe informative ale Marelui Stat Major ceh, de asemenea voluntar în Armata Germană. Faptul nu a putut face obiectul
al Armatei Române din interiorul ţării, unei anchete penale dat fiind naționalitatea infractorilor, cât mai ales lipsa probei
plasate din perioada interbelică în cele mai testimoniale.
importante oraşe-centre politice, social- Pe baza informațiilor primite de la „agentul 50” Biroul Statistic Militar
economice şi culturale. Se ocupau de Chişinău (acum cu sediul în Focşani) trimitea Poliției Focşani nota contrainformativă
identificarea şi supravegherea activităţii nr. 51/19 mai 1944: Suntem informați că la cârciuma lui Miron Popescu din acest
indivizilor consideraţi suspecţi şi periculoşi oraş, Strada Gărei, noaptea se adună mai mulți indivizi din acest oraş, într-o
siguranţei Statului. Erau preocupate cameră lăturalnică unde, sub pretext că sunt în vizită la patron, discută diferite
de problema legionară, comunistă, de chestiuni. Printre aceştia este şi individul Mihăilescu D. Nițu şi alții despre care se
activitatea partidelor politice care ar fi adus spune că ar avea cazier la Dvs. ca comunişti.
Bogdan C. Dogaru un regim schimbat în ţară pe linie politică şi Semnalându-vă cele de mai sus, am onoarea a vă ruga să binevoiți a dispune
specială, activitatea politică a muncitorilor măsurile ce veți crede de cuviință.
în fabrici, activitatea minorităţilor, în special a iredentei bulgare, maghiare şi În urma verificărilor efectuate de Poliția de Siguranță Focşani nu s-a
ucrainene, şi de contraspionajul intern (identificarea şi anihilarea spionilor trimişi constatat nicio activitate suspectă, iar cei vizați nu făceau parte din vreo organizație
în România de statele inamice). comunistă3. Numitul Popescu Miron are hotel chiar în apropierea gării care este în
Birourile Statistice Militare erau în  subordinea  directă a Secţiei a II-a permanentă supraveghere din partea organelor noastre de la Gara Focşani.
a Marelui Stat Major şi erau astfel denumite pentru a camufla atribuţiile de Starea de spirit a militarilor români din Regimentul 10 Infanterie a constituit
urmărire a elementelor care lucrau contra siguranţei Statului de atunci. o preocupare deosebită pentru Biroul Statistic Militar Focşani. Referitor la
Iniţial, astfel de birouri au existat alimentație şi igienă4, un material informativ
doar la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, iar ulterior şi din 18 mai primit de la Poliția Focşani menționa
la  Chişinău. Ca organ militar de informaţii că un soldat concentrat la Detaşamentul nr. 128
în Basarabia interbelică, activa  Centrul de Infanterie Fortificații îşi expirmase nemulțumirea
Informaţii „B”, care culegea informaţii că de trei săptămâni la cazan nu li s-a servit
despre Uniunea Sovietică şi potenţialul ei decât borş de cartofi, iahnie de fasole şi urzici
militar. Însă, după eliberarea Basarabiei din cu mămăligă. Acelaşi militar menționa că au fost
vara anului 1941, acest Centru s-a deplasat aduşi din regiunile evacuate două subcentre de
împreună cu Armata a IV-a română pe front, premilitari pentru camuflarea cazematelor care
fiind suplinit în Basarabia de Biroul Statistic la fel sunt hrăniți din (care) cauză mulți dintre
Militar  Chişinău, condus de lt.-colonelul ei fug şi spun că mai bine rămâneau acasă că
V. Nicolau. În activitatea sa, Biroul Statistic poate nu erau aşa de chinuiți şi plini de paraziți,
Militar Chişinău a colaborat cu Centrul nr. 2 deoarece la ei nu au decât un singur schimb de
Informaţii „Chişinău” al S.S.I. şi cu Centrele rufărie.
de Informaţii ale Marelui Stat Major aflate pe La 22 mai 1944, Biroul Siguranței din
front. Focşani informa5 unitatea specială de informații a Armatei că în comuna Mândreşti
La 29 martie 1944, când sovieticii erau pe cale să invadeze Basarabia, se află un Detaşament de Fortificații 106 din Regimentul 10 Infanterie. Ostaşilor din
Secţia a II-a a Marelui Stat Major a indicat direcţia de retragere şi noile sectoare această unitate nu li s-a dat pâine fiindcă aşa a voit comandantul lor ca pedeapsă,
de activitate ale organelor sale informative şi contrainformative. Axul de deplasare atunci toți ostaşii au făcut grevă de a nu lua masa până nu li se dă pâinea, printre
pe timpul operaţiunilor pentru Biroul Statistic Militar Chişinău era: Chişinău-Huşi- ei se vorbea că aşa vor face şi pe front când vor primi ordin să atace pe inamic, ei
Bârlad-Focşani. Rezidenţa Iaşi a Biroului trecea în subordinele Centrului „B”. să lase armele jos şi să se predea inamicului.
După retragerea din Basarabia, Biroul Statistic Militar Chişinău a ajuns la Într-o altă notă informativă6, cu aceeaşi dată, se consemna că ostaşii de
Focşani, instalându-şi sediul într-un imobil din Strada I. C. Brătianu nr. 12. Biroul la cazematele de pe linia Focşani se aflau în imposibilitatea de a se adăposti în
trebuia să asigure acţiunea contrainformativă în zona fortificaţiilor de la Vest de Prut şi interiorul lor atunci când se trage un număr de cartuşe - se preciza nr. de 5000 - din
în zona din spatele frontului, până la linia Râmnicu Sărat inclusiv. Pentru executarea cauza gazelor provocate de acele cartuşe care provoacă toxine.
misiunii Biroul Statistic Militar Focşani (fost Chişinău) a primit în subordine câte O descoperire interesantă care a atras atenția organelor de informații
un  subbirou  contrainformativ  la Bârlad şi Bacău, şi  Subcentrul  Informativ Nr. polițieneşti şi militare a fost făcută, la 19 iunie 1944, de soldații care făceau de
21 Galaţi1. pază la Consumul Militar din Focşani, Strada Napoleon al II-lea, colț cu Mihail
Biroul Statistic Militar din Focşani trimitea note contrainformative Birourilor Kogălniceanu7. Vis-a-vis de respectivul obiectiv militar, într-o grădină unde
de Siguranță din cadrul Chesturii de Poliție Focşani şi Comisariatelor de Poliție din funcționase în trecut cinematograful de vară a fost depistat un beci vechi, părăsit. În
Adjud, Panciu şi Odobeşti precum şi Legiunii de Jandarmi Putna. Acestea, la rândul procesul-verbal încheiat la 21 iunie 1944 de comisarul ajutor Vrânceanu Ion de la
lor, trimiteau Biroului note informative. Biroul Siguranței se menționa că în acel beci, cu un mic orificiu de intrare, s-a găsit
Valorificând o sursă2 provenită de la „informatorul 2”, Biroul Siguranței un registru, una ştampilă comercială cu date, o sticlă cu țuică, una cu vin, două
raporta Biroului Statistic Militar Focşani că în seara zilei de 10 mai 1944, în lanterne, un toc de revolver rusesc şi una lădiță, care obiecte au fost ridicate de
jurul orelor 21, în incinta imobilului din Str. Muncitori nr. 5, doi indivizi suspecți către Biroul Statistic Militar Focşani încă din ziu de 19 iunie a.c., deoarece acesta
îmbrăcați în uniformă germană au adus injurii Mareşalului Antonescu şi au declarat a fost anunțat de către şeful Consumului Militar.
că România „este jidănită”. Transportându-mă la Biroul Statistic Militar Focşani şi prezentându-mă
Cercetările făcute ulterior au stabilit că indivizii se numeau Senin Leonida, (continuare în nr. viitor)

www.oglindaliterara.ro 10163