FAMILIA

Revistă de cultură
Nr. 4 l aprilie 2009
Oradea
 Număr ilustrat cu
lucrări ale artistului plastic
Teofil Ştiop
Pe copertă:
Teofil Ştiop, ARS dantesca combinatoria
Picto-instalaţie; tehnică mixtă: print vectorial,
mesh & pigment
Fotograf: Petru Danci

Responsabilitatea opiniilor, ideilor şi atitudinilor exprimate în articolele publicate

în revista Familia revine exclusiv autorilor lor.

Seria a V-a REDACŢIA:

aprilie
2009 Ioan MOLDOVAN (redactor-şef)
anul 46 (147) Traian ŞTEF (redactor-şef adjunct)
Nr. 4 (521) Miron BETEG (secretar general de redacţie)
Mircea PRICĂJAN, Alexandru Seres, Ion SIMUŢ
Redactori asociaţi:
Aurel CHIRIAC, Marius MIHEŢ
FAMILIA REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA:
Oradea, Piaţa 1 Decembrie, nr. 12
REVISTĂ DE CULTURĂ
Telefon: 40-259-41.41.29; 40-770-850068
Fondator: IOSIF VULCAN
E-mail: familia@rdslink.ro
1865
(Print) I.S.S.N 1220-3149
(Online) I.S.S.N 1841-0278
Apare la Oradea www.revistafamilia.ro
TIPAR: Imprimeria de Vest, Oradea
Responsabil de număr: Revista figurează în catalogul publicaţiilor
Traian Ştef la poziţia 4213

Revista este instituţie a Consiliului Judeţean Bihor

Tehnoredactare: S.C. Pixel Media S.R.L.

 Cuprins

l Editorial
Traian Ştef – Criza cea bună 5
l Asterisc de Gheorghe Grigurcu 8
l SPMDR de Al. Cistelecan
– Altă turturea amărîtă (Elena din Ardeal) 16
l Nisipul din clepsidră
Vasile Dan – Scrisul ca exil interior 21
l Un scriitor, doi scriitori
Alex. Ştefănescu – Nichita Stănescu în câteva instantanee 23
l Atropinã de Alexandru Vlad
– Minima Dioptrica 25
l Cronica literară
Ioan Moldovan – Bucur-ii
– „Cum să descoperi frumuseţea...” 27
l Explorări de Mircea Morariu 30
l Anchetă Familia
– Mărcile identităţii româneşti - astăzi 35
l Solilocviul lui Odiseu de Traian Ştef
– Povestirea Ţiganiadei după
Ion Budai-Deleanu 59
l Un singur poem de Adrian Suciu 75
l Studii
Liana Cozea – Iluziile mistificării 76
l Proză
Gheorghe Schwartz – Despre acuzatorii mărturisitori 87
Ioan Radin – Vedere din foişor 98
l Poeme de Nicolae Prelipceanu 105
 l Poeme de Mircea Petean 111
l Interviul Familiei cu Adrian Alui Gheorghe 119
l Corespodenţe
Valentin Chifor – Al. Andriţoiu, epistolier 131
l Consemnări
Alexandru Seres – Paul Goma la Curtea veche 137
l Cartea străină
Magda Danciu – Plat(te)forma cocorilor 141
l Poeme de Pavol Janik 144
l Arte
Portofoliu – Teofil Ioan Ştiop 148
Cronica teatrală de Mircea Morariu 155
Cartea de teatru de Mircea Morariu 166
Editorial

Traian Ştef

Criza cea bună

Toată lumea este în criză, adică pe cale de a o apuca nebunia.

Nimeni nu ştie cum şi de ce, dar dintr-odată a apărut un cuvînt care
defineşte starea pe Pămînt. Ceva s-a rupt ca o coardă de vioară sau de
chitară şi lumea toată se chinuie să lege coarda oţeloasă ori se gîndeşte
cum să fabrice una nouă. A fost vorba de o mare tensiune acolo, de s-a
rupt coarda, a fost ciupită de n-a mai rezistat, ori s-a cîntat prea mult pe
o singură coardă şi n-a mai ţinut. Iar concertul nu se poate opri pentru
că în sală, sau pe stadion, sau în piaţă sunt mulţi care au plătit şi nu au
răbdare, au aşteptările lor, cele promise.
Apoi lumea noastră era, parcă, prea relaxată, prea lăbărţată în
cheltuire, prea dedată la manele şi dans oriental. Cu terorismul se cam
obişnuise, alte provocări nu prea se arătau, bani erau atîţia încît erai
îmbiat pe toate drumurile să-i iei doar cu buletinul şi să-i foloseşti. Iar
dacă noi luam un leu, americanul lua un milion. De aici a pornit şi
criza. A început să zbîrnîie coarda şi acum se rupe liţă cu liţă.
Urmarea: s-au scumpit banii. Dar ce înseamnă să se scumpească
banii în România? Dacă se scumpeşte leul, înseamnă că trebuie să dai
mai mult pe el, să-l preţăluieşti altfel înainte de a-l lăsa să se cheltuiască.
Mai întîi, trebuie să munceşti mai mult ca să-l primeşti. Pînă acuma
erai obişnuit să crească salariul nu pentru că ai muncit mai mult, ci
pentru că te-ai împrumutat mai mult şi ai cumpărat mai scump, adică
proporţional cu inflaţia şi cu gălăgia sindicală. Apoi, după ce ai banul
în palmă, trebuie să fii pregătit să-l scoţi din foc, asemeni feciorului lui
Nastratin Hogea. Nu-l mai poţi lăsa, indiferent, acolo pentru că ţi l-a dat
mama pe ascuns. Nici dacă ţi l-a dat mama bancă pe formular. Deci
vei cheltui cu mai multă precauţie şi vei investi mai cu folos. Adică vei
trece la o altă morală, una cu care a început capitalismul.
5
Traian Ştef
Tocmai în această perioadă s-a potrivit să fie prim-ministru al
guvernului României un ardelean. După ce a aruncat privirea roată
şi n-a înţeles nimic, a privit mai de aproape şi a văzut o risipă pe care
o bănuia, dar nu şi-o închipuise aevea. A zis atunci că ar trebui să se
mai taie, să se mai reducă din scheme şi din salarii, iar pe altele să le
oprească din creştere. Pe la televiziuni, comentatorii se întrebau dacă
a făcut calcule, că, adică, o tăiere aduce prea puţină economie, că,
poate, cutare tăiere în organigramă nici ea nu aduce mare folos şi
aşa mai departe, nimic nu e bine, totul e un dezastru, nu avem niciun
plan de la Bărbăteşti pînă la Inimoasa. Mie-mi place ardeleanul Emil
şi sper să nu aibă soarta (figurat vorbind, să batem în lemn) fratelui
lui Rebreanu. Cei de la Capitală nu ştiu cum se pune ban pe ban în
satul ardelean de munte şi cum dacă nu cură picură. Iar cu sporurile,
curată şmecherie, de fapt toată economia e un fel de şmecherie care
trebuie odată şi o dată descoperită în goliciunea ei. Abia atunci se va
vedea cît preţuiesc banii din buzunarul nostru. Pentru că gîndul nostru,
aşa cum e şi normal, ne îndeamnă după nevoi, nu după osteneală. Nu
suntem japonezi.
Pentru România, zic, această criză este bună. Depinde însă
de curajul politicienilor. Au acum prilejul de a încheia tranziţia, de
a lămuri ţara, în primul rînd printr-o revoluţie administrativă, de a
simplifica legislaţia şi taxările, de a preţui drept efortul creierului şi al
palmei, creaţia, efracţia şi putrefacţia. Nu e uşor, pentru că şobolănimea
a umplut subsolul cu galerii şi li se aude zvîrcolirea şi li se ghiceşte
muşcătura. Criza poate fi bună dacă n-o cumpără cineva şi pe ea ca
să ne-o vîndă cu amănuntul.
Aprilie era altădată o lună liniştită, a trecerii la ştevie şi urzici.
Cea de anul acesta e mult mai frămîntată. Se anunţă candidaturi la
preşedinţie, se prevestesc grozăvii, se fac arestări spectaculoase. Cea
mai urmărită telenovelă a fost la televiziunile de ştiri cu patimile lui
Becali. Motiv să ne întrebăm, apropos la ancheta revistei, dacă nu Gigi
Becali este marca identităţii noastre astăzi. Cîţi n-ar vrea s-ajungă ca
el? Cu palat şi slugi, cu turme de oiţe, dar şi la palat un staul să nu
uităm de unde am plecat, cu echipă de fotbal şi şomoioage de euroi în
buzunarul de la spate, cu partid în celălalt buzunar, zi de zi şi ceas de
ceas la televiziuni, plîns de popor şi adulat. Zici România şi zici Becali,
deşi Elena Udrea e mai frumoasă şi se pare că nimeni nu-i rezistă, nici
turismul. Au început să se arate şi soacrele la făcut de plăcinte cu răvaşe,
şi parcă mai degrabă l-ar dovedi soacra, în plăcinte, pe preşedintele
Băsescu decît ginerele temător, Geoană, în discurs.
Tot această lună ne-a lecuit de monarhism. Regele însuşi ascunde
coroana de oţel într-o ladă de zestre a Principesei şi ne spune că
Republica e cea mai bună monarhie pentru România, iar cel mai
6
 Criza cea bună
bune preşedinte, un Prinţ din Levant ales de popor după ce a urmărit o
căprioară pînă pe meleagurile acestea.
I-am întrebat pe mulţi ce ne mai ţine în România noastră şi n-au
răspuns din teama de a nu scăpa porumbelul, adică „nimic”. Pe scriitori
îi ţine limba română, pe tot mai puţini legea strămoşească, rîul, ramul.
Pe cei mai mulţi „rumînia”, adică un fel de iobăgie etnică. O criză a
identităţii există peste tot în Europa, dar acolo din cauza celor care vin.
La noi, se pare că va fi din cauza celor care rămîn. Nici nu avem curajul
să spunem că România este acolo unde sunt românii şi atunci nici
românii nu mai rămîn români să le producă altora crize de identitate.

7
Asterisc

Gheorghe Grigurcu

Fişele unui memorialist (5)

„Dumnezeu nu poate fi contemplat în afara unei fiinţe concrete

şi e văzut mai bine în fiinţa umană decît în oricare alta” (proverb sufit).
Să adaug oare că şi-n cea animală? Sunt neîndoios semeni care vor
înţelege că-L putem contempla şi prin mijlocirea necuvîntătoarelor pe
care le iubim…

O voluptate rafinată. Să ţii în mînă un comentariu (favorabil)

asupra scrisului tău, a cărui lectură integrală s-o amîi ori… să n-o mai
faci niciodată.

5 mai 2005. Văzut la tv filmul Vedere de ansamblu (SUA, 2003,

regia Robert Altman). Aproape în întregime un ingenios spectacol de
dans. Dansul: o combinaţie între arte mult deosebite, între muzică, cea
mai abstractă, şi plastică (aci o plastică a trupului), cea mai concretă.
O tensionată (întrucît intervine tensiunea la vedere a musculaturii)
încercare de armonizare a extremelor.

„Şi valoarea cuvîntului s-a trivializat. Problema comunicării nu

constă azi doar în faptul că se procedează la o delapidare a adevărului,
8
 Fiºele unui memorialist (5)
ci şi în faptul că proprietatea şi expresivitatea termenilor nu mai au
greutatea de altădată. În era comunistă… orice cuvînt valora destul ca
să decidă asupra vieţii sau a morţii unor oameni. Acum pot fi abordate
în scris şi subiecte foarte dificile, direct dinamitante, dar, într-un context
marcat de abundenţa informaţiilor şi de nevoia de divertisment, mai
nimeni nu se sinchiseşte de ele” (Ryszard Kapuscinski).

Scriitorule, înscenezi ceea ce crezi şi crezi ceea ce înscenezi. Care

e diferenţa?

O milă rece ca gheaţa. O iubire mîncată de teorie precum de lepră.

Nume frumos precum o prevestire favorabilă.

Un acrobat al Destinului.

Aşa cum o pasăre îşi construieşte cuibul din materiale diverse,

luate din locuri diverse, un scriitor îşi poate culege informaţiile şi
impulsurile scrisului de oriunde le poate găsi (inclusiv din almanahuri,
ziare, emisiuni audio-vizuale, reclame etc.).

„Unde va merge cel ce va fugi de la faţa lui Dumnezeu? Merge ba

într-o parte, ba în alta, asemeni celui ce caută locul fugii sale. Unde vei
merge, unde vei fugi? De vei fugi de El, fugi chiar la El. Fugi ca să I te
înfăţişezi, nu ca să I te ascunzi, ci numai să te dezvălui” (Sf.Augustin).

Cît e de greu să scrii despre lucrurile cele mai simple! Să te-aşezi

tu însuţi la treapta unor propoziţii de abecedar sufletesc! Şi cu toate
acestea de-acolo purcede scrisul tău.
9
Gheorghe Grigurcu
*

Unii oameni nu pot trăi cu adevărat decît renegaţi de o realitate

de care însă, fatalmente, nu se pot îndepărta prea mult. Indezirabili
ai preaputernicei sale domnii, trăiesc, sărmanii de ei, atît cît pot în
„irealitatea imediată”.

„Cine acceptă scopul, scuză mijloacele” (Troţki). Din păcate, asta e

deviza supremă a totalitarismelor. Dar mijloacele sfîrşesc nu doar prin
a compromite scopul, ci şi prin a-l scufunda în uitare, a-l desfiinţa. La un
moment dat, mijloacele funcţionează singure. Mijloace fără scop.

Promisiuni nebune de fericire care trec dincolo de ele însele, se

dizolvă într-o fericire fără trup, eterică. Din păcate doar în fracţiuni
infime de timp, în secunde…

Transcendenţa: o supraformă.

Neîmplinirea te conservă. Îţi dă, de la un punct, sentimentul

dulceag al unei vîrste fără vîrstă.

„Într-o ţară, ca România, care nu a cunoscut democraţia adevărată,

spiritul civic nu s-a putut forma. Românul - au spus-o şi alţii - nu are
perspectiva rezolvărilor de ansamblu; se gîndeşte cum să-şi aranjeze
treburile sale: o relaţie personală, un cadou etc. În loc de a cere socoteală
politicienilor mincinoşi (cei 15.000 de specialişti, reducerea impozitelor
etc.), românii aleg, cu capul plecat, soluţii de supravieţuire individuală,
cîteodată umilitoare. Unii pleacă să culeagă căpşuni în Spania, alţii
se angajează - ca odinioară mercenarii - să meargă în Afganistan sau
Irak. Deîndată ce au strîns suma aşteptată, vin acasă şi se integrează
unui sistem putred. Mă tem că românii sunt o naţiune obosită, sleită,
epuizată, de la care nu mai este nimic de aşteptat. Am părăsit calea
marilor fapte în istorie. Cei mai mulţi se bucură de manele sau emisiuni
10
 Fiºele unui memorialist (5)
cretine de televiziune. Cîţiva - avizi şi şmecheri - se caţără pe scara
politicii. Aşa cum evoluează lucrurile la noi, vom fi o sinteză între Africa
şi America Latină. O ţară cu adevărat europeană, categoric nu! Tinerii
noştri au de ales între manelizare, resemnare şi rinocerizare (ca în piesa
lui Eugen Ionescu), dacă nu vor face nimic pentru a impune o cotitură
în evoluţia societăţii româneşti. Istoricul priveşte, prin profesia lui, spre
trecutul pe care îl studiază. Totuşi, ca orice om, este interesat de viitor.
Mie, unuia, el îmi apare în cele mai negre culori” (Florin Constantiniu).

O dorinţă nebună: cea de-a te conserva. Adică de-a fi ceea ce eşti,

oricum. E ca şi cum ai încerca să-ţi pipăi chipul în oglindă.

De la o vreme nu mai poţi merge înainte decît sacrificîndu-te

mereu, călcînd pe propriul tău cadavru.

A pastişa: a încerca să cumperi fără a cheltui nimic.

Fanatismul ca durere obiectivă a unei convingeri, ca patos al său

impersonalizat. De unde desprinderea de sine a fanaticului,puterea sa
de-a se jertfi.

Trăind în lume, te dedublezi necontenit, parcă fără efort. Dar

efortul există şi e formidabil. Un efort intestin, care nu ţi se mărturiseşte
nici măcar ţie însuţi, deşi te consumă pînă la capăt.

Cînd scrii despre tine, spiritul îţi citează sufletul.

„Cînd ne-am schimbat mult, suntem îndemnaţi să presupunem

că am trăit mult” (Proust).
11
Gheorghe Grigurcu
*

„Pe fondul unei ploi torenţiale cu fulgere şi tunete, abătute asupra

municipiului Curtea de Argeş, un fulger şi-a descărcat întreaga
energie asupra vilei generalului Nicolae Pleşiţă, cel ce i-a urmat în
frunte fostei Direcţii de Informaţii Externe a Securităţii lui Ion Pacepa.
Incendiul, dintre cele mai violente, a ars din temelii vila generalului
Pleşiţă, distrugînd 300 m.p. de acoperiş, precum şi structura din lemn
şi zid a imobilului. Din cauza zonei izolate în care vila a fost construită,
strategic, departe de ochii lumii, autospecialelor pompierilor le-a fost
aproape imposibil să ajungă în timp util. Iar cînd au sosit la locul
accidentului nu prea au mai avut ce stinge. Extrem de interesant este
faptul că, întîmplător sau nu, în imobil se aflau însuşi generalul Pleşiţă
şi nepotul său, salvamontist de profesie. Acest fapt a făcut ca Pleşiţă
să nu cadă victimă incendiului, nepotul său salvîndu-i cumva viaţa,
anunţînd nu doar pompierii, ci şi Salvarea. Potrivit propriei declaraţii,
<<imobilul a luat foc pentru că aşa a vrut Dumnezeu, vila fiind lovită
de un fulger>>. Există însă şi speculaţii potrivit cărora la mijloc ar fi fost o
mînă criminală. Fie răzbunarea vreunui vecin, fie răzbunarea vreunui
<<coleg>>, fost sau actual agent al vreunui serviciu special. Precizăm
că generalul Nicolae Pleşiţă are un dosar pe rolul Instanţei Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, în care e judecat pentru colaborarea cu Carlos
Şacalul şi pentru poliţie politică, fiind condamnat la 9 ani închisoare,
sentinţa nefiind încă definitivă şi executorie” (România liberă, 2005).

I. Negoiţescu îmi mărturisea că a evitat să-l întîlnească pe

G.Călinescu: „Îl ştiam imprevizibil, extrem de capricios. Îmi era teamă
că s-ar fi putut comporta neconvenabil cu mine, ceea ce m-ar fi mîhnit
pentru totdeauna”.

Cinstea necinstită a împlinirii Răului, odată ce ţi l-ai asumat.

Să uiţi e o victorie sau o înfrîngere? Şi una şi alta, contopite într-un

fapt indiscernabil, misterios.

12
 Fiºele unui memorialist (5)
*

„Într-o lume în care totul devine ridicol, nimic nu poate fi ridiculizat.

Nu poţi demasca o mască” (G.K.Chesterton).

Iubirile îşi au Destinul lor, aidoma oamenilor. În cuprinsul

Destinului nostru, o iubire e ca un spectacol într-un spectacol.

La circ evoluează saltimbanci ai trupului. În literatură evoluează

saltimbanci ai sufletului.

Calomnia: „pată de ulei ce lasă urme întotdeauna” (Napoleon). În

privinţa ei, se pare că detergenţii n-au efect.

Protagonist al unui vis, doar al unui vis.

Pe la finele anilor `60, Al.Andriţoiu a compus o spirituală epigramă

pe care nu mi-o amintesc ad litteram, dar al cărei sens e următorul: e
îmbucurător faptul că se reiau relaţiile culturale între România şi Franţa;
André Malraux e aşteptat să vină la Bucureşti, iar la Paris e aşteptat să
sosească… Ion Dodu Bălan.

„Sistemele de securitate de ultimă generaţie instalate cu costuri

uriaşe pe proprietăţile familiei regale din Scoţia sunt activate zi şi
noapte de plimbările intempestive făcute de 7 raţe indiene extrem
de rapide. Arabella, Antoine, Parsley, Sage, Rose, Mary şi Thyime au
fost cumpărate de prinţul Charles pentru a lupta ecologic împotriva
dăunătorilor de pe pămînturile sale de la Balmoral, în apropiere de
Birkhall (Nord). După o serie de incidente legate de securitatea familiei
regale la Buckingham Palace şi la castelul Windsor, la Balmoral au
fost îngropaţi senzori în poteci şi peluze. Aceştia pornesc alarma de
13
Gheorghe Grigurcu
fiecare dată cînd raţele din specia alergătorii indieni, extrem de active,
traversează zona” (Adevărul, 2005).

Spaima e departe de deznădejde, deşi pare o formă a ei. E un

mod formidabil de rezistenţă.

De la un timp, doar autodiscreditarea îi dă stări de beatitudine.

Măreţia fără pereche a Destinului inconştient. Piatra, copacul,

animalul se bucură de un astfel de Destin care, spre deosebire de al
nostru, dramatic prin autoreflectare, se revarsă nemijlocit în cosmos.

„Dumnezeu nu umple decît atît cît este gol în noi” (Montherlant).

Orice model (oricît de scelerat ar fi) beneficiază de-o inocenţă

specifică. Imitatorii săi sunt totdeauna expuşi păcatului.

Noutatea se cuvine a se învechi un pic pentru a fi luată în

considerare, depăşind stupefacţia nerezonantă a primului contact.

Să recunoaştem că entuziasmul devine suspect observatorului

lucid, precum un revers al stării depresive. Ambele mărturisesc asupra
unei naturi vulnerabile.

Nu uitarea, ci speranţa e adevărata antiteză a memoriei. Dacă

memoria ne face mai bătrîni, speranţa ne întinereşte.

14
 Fiºele unui memorialist (5)
*

Evoluţia: un simulacru al perenităţii.

Erosul se spiritualizează în mai mare măsură atunci cînd nu e

împărtăşit în mod egal de ambii parteneri. Asimetria îi e prielnică.

Observaţia: o contemplaţie demonizată.

15
SPMDR*

Al. Cistelecan

Altă turturea amărîtă

(Elena din Ardeal)

Azi e, fireşte, situaţie de tot normală (deşi nu neapărat şi fericită

în toate cazurile; în unele însă, cu siguranţă) să apară cărţi pe care să
nu le bage nimeni în seamă. Sînt atît de multe încît lucrul nu e doar de
înţeles, ci şi inevitabil; ba chiar strict necesar ca igienă. Dar ca acest
lucru să se întîmple cu cărţi apărute pe la 1900 e curată ingratitudine,
dacă nu lux de mare literatură prea sătulă de sine. Şi asta indiferent
de cum vor fi fost cărţile alea; mai ales că nu puteau fi cu mult mai
proaste decît majoritatea de atunci. E drept că-i greu de închipuit
mai mare lipsă de pricepere la ale versului decît cea dovedită de
Elena din Ardeal (numele de artă al Elenei Simtion), dar măcar rîvna
i se cuvenea răsplătită. (Dacă nu şi precocitatea: Gh. Cardaş zice că
„a început să publice poezii la vîrsta de 15 ani”1). În orice caz, în 1902
strînsese un volum consistent, de aproape 100 de pagini, Stropi de rouă,
apărut la Arad, la editura „Tribuna Poporului”. Mai scoate doar, în

1
Gh. Cardaş, Poeţii şi prozatorii Ardealului pînă la Unire (1800-1918), Antologie şi studiu,
Bucureşti, Editura Universala Alcalay & co, f.a., p. 510. În Scriitori români mureşeni
(Biblioteca judeţeană, Tîrgu Mureş, 2000), Ana Cosma dă, însă, ca an al debutului, 1895
(în Vieaţa lui Vlahuţă), ceea ce ar mai reduce din precocitate, căci poeta era născută
în 1873.

*
O să mă-ntrebaţi însă: ce însemnează S.P.M.D.R.?...
- S.P.M.D.R. însemnează Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane.

16
 SPMDR
1923, un volum înghesuit (şi cu multe erori), probabil pe speze proprii,
la Editura Cartea Românească din Diciosânmărtin: Din inima ţării.
Poezii (era, la sfîrşit, profesoară la Tîrnăveni; aici şi moare în 1925). Dar
despre acesta - nimeni, nimic (menţiuni care să fi ajuns în vreo carte;
poate prin presă să fi fost, totuşi, ceva, pe undeva). Măcar despre cele
dintîi Ilarie Chendi apucase să spună că sînt nişte „poezioare” „foarte
potrivite pentru albumuri, ca dedicaţii prieteneşti”2. (Unele erau chiar
astfel de dedicaţii, semn că încă poezia „publică” nu se rupsese de cea
ocazional-intimă). Asta înainte ca E. Lovinescu să încheie definitiv, cu
o ironie crudă absolut, cariera şi posteritatea bietei poete, profitînd, ce-i
drept, de o eroare de sinceritate a poetei (sau de un exces?!) şi citînd,
cum zice el, „o strofă ce rezumă întreagă această producţie poetică”3.
Sînt, din păcate, asemenea sincerităţi de-a dreptul funeste, scăpate fără
voie de poeţi. Strofa, citată maliţios, e din poezia Regret care încheie
primul volum şi sună, fatal, aşa: „O, cît regret, că am avut/ Scăderea,/
Din cînd în cînd în cîte-un vers/ Să-mi spun durerea” (în realitate, fireşte,
poeta vrea să regrete altceva, şi anume că şi-a divulgat, prin confesiune
prea sinceră, impudică, patimile şi ceva păcate, din care cauză acum
o clevetesc toţi şi are o mulţime de duşmani; scriitura s-a dovedit însă
o trădătoare perversă absolut). Cu această menţiune lovinesciană
fatală, Elena din Ardeal dispare cu totul; atît de fără urmă încît nici
măcar cele mai ambiţioase dicţionare literare nu mai ştiu nimic de ea
(nici Dicţionarul scriitorilor români, nici Dicţionarul general al literaturii
române n-o pomenesc). E, trebuie spus, o performanţă de ingratitudine
rar atinsă de istoria şi istoriografia noastră literară. (De Elena noastră
s-au mai ocupat doar valorificatorii locali, la ocazii.)
Şi asta cu atît mai mult cu cît e nevoie de mare putere de
concentrare şi discriminare pentru a o deosebi pe Elena din Ardeal
de ardelencele mai faimoase (pe atunci, desigur). La nevoie, ascunse
printre cele ale Mariei Cunţan, să zicem, poemele ei nu s-ar deosebi
prea mult (dacă asta poate conta ca notă favorabilă). E cam aceeaşi
materie, cam aceeaşi atmosferă, cam aceleaşi teme, ba chiar şi cam
aceeaşi artă (la Elena, e drept, mai cu scăderi, cum zice singură). Pînă
la urmă, desigur, poetele au avut şi cam aceeaşi soartă (literară), deşi
pe moment aceasta a fost mai nedreaptă cu Elena.
Fireşte că, în tonul epocii, Elena nu-i decît o altă amărîtă turturea,
dar nu întotdeauna din motive de părăsire şi singurătate (deşi acestea
sînt, şi la ea, cauzele cele mai eficiente). Cîteodată e din pricină de
concurenţă prea intensă: „Pe tine toate te iubesc,/ Căci eşti frumos ca o

2
Ilarie Chendi, Scrieri, II, Ediţie, note şi comentarii de Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, Editura
Minerva, 1989, p. 338.
3
E. Lovinescu, Scrieri, IV, Istoria literaturii române contemporane, Ediţie de Eugen Simion,
Bucureşti, Editurea Minerva, 1973, p. 399.
17
Al. Cistelecan
icoană,/ Şi fetele în urma ta/ Se iau la goană” (Aş vrea să ştiu)4. Desigur,
tot cîrdul ăsta de admiratoare care se iau la „gónă” după flăcău, o fac,
pe de o parte, din cauză de merite de gigolo, dar, pe de altă parte, din
cauză mai mare, de predispoziţie naturală spre idealizare şi consacrare.
Cel puţin aşa ne rezultă, din chiar prima poezie, felul de simţire al Elenei:
pură capacitate de închinare religioasă, fervoare idolatrizantă către zeu;
din această pricină se şi cuvine distanţă între cei doi: el sus, în „ceriul cel
albastru” şi „deapururea departe”, ea jos şi dorind nimic altceva decît
„vecinic /.../ să se închine”. Iubirea devine, aşadar, din capul locului
strictă adoraţie: „Iubirea mea-i o rugăciune,/ Ce blînd se-nalţă cătră
tine/ Şi-mi cere idol sfînt şi mare:/ Tu vecinic stai în depărtare,/ De vreai
să fii iubit de mine” (Iubirea mea). Ton de devotă eminent, care nu calcă
dincolo de regula aspiraţiei şi a iubirii în tăcere, a dăruirii clandestine
şi pur spirituale (însă şi cu ceva primejdios în apropiere, care ar putea
compromite iubirea; devine de la sine că pentru Elena focul şi adoraţia
sînt întreţinute numai de absenţă; iubirea există numai ca virtualitate;
cum ar veni, numai pe net, căci şi Elena are virtuţi de anticipaţie).
Dar aceste declaraţii de strictă devoţiune fără pretenţii de răspuns nu
ţin, fireşte, mult. Iubirea pretinde replică de empatie, mai cu seamă
cînd ea se manifestă – permanent – ca foc lăuntric (iar poeta rezultă
regulat „arsă” de acest foc). Tocmai de aici porneşte şi elegia de inimă
însingurată şi rănită a Elenei, din inutilitatea jertfei, din focul nebăgat în
seamă: „Tu n-ai putut să înţelegi/ Iubirea mea, văpaie sfîntă/...// Şi toată
viaţa mea-i un foc,/ Ce arde tristă şi pustie,/ Şi versuri fără de noroc,/ Ce-
am scris, îţi sună toate ţie” (Tu n-ai putut să înţelegi). Nu trece, desigur,
mult pînă ce adoraţia incondiţionată din pornire se întoarce în reproşuri
întemeiate şi devoţiunea se preschimbă în ură rezolută, tot aşa de plină
de foc pe cît a fost şi iubirea: „Aşa-dar anii mei de lacrimi/ N-au fost
nimic; a mele visuri/ Stîrnesc în colţul gurii tale/ Surîsuri.//...// Atuncia
piei din a mea minte,/ Tu chip ce-i aminteşti făptura,/ Iar locul dragostii
cuprindă-l/ Azi ura.” (Piei!) Nici această exorcizare prin răsturnarea
sentimentelor nu ţine însă de leac, pentru că iubirea face miracole
instantanee şi o ia pe Elena pe nepregătite: „Sub farmecul privirii tale,/
O, nu-ţi pot spune, ce-am simţit,/ Dar de-aş fi fost o viorea,/ Aş fi-nflorit.”
(Lui...) O mică partitură de beatitudini nevinovate îşi face loc în erotica
Elenei, mereu pe fondul schemei de adoraţie care menţine distanţa:
„Să simt, că ceriul s-a deschis/ Într-o clipită,/ Şi răsplăteşte c-un surîs/
Pe-o umilită” (Rătăciţi...). Extazele ar veni din mai nimica, adoratoarea
nu cere mult, are o etică minimalistă a pretenţiilor („Să-ţi văd eu chipul
adorat/ De înger blînd,/ Şi să-mi rămînă săptămîni/ În al meu gînd.//
Şi ochii tăi albaştri mari/ Să fie-ai mei,/ Căci mi se pare, că-s în ceriu/
4
Citatele sînt din vol. Stropi de rouă, Tipografia „Tribuna Poporului”, Arad, 1902, dar
ortografia e adusă tacit la zi.
18
 SPMDR
Privind în ei”), dar, din nefericire, nu se întîmplă nici baremi atîta, „căci
treci în drumul tău grăbit/ Neştiutor,/ Că eu în urma ta rămîn/ Arsă de
dor” (Aş vrea...). Nefericirea devine frecvent, ca aici, din comunicare, din
receptare, dar poate veni şi din intrigi care strică mersul idilei, din vorbe
care o otrăvesc şi duc la ruptură (un fel de interferenţă maliţioasă, dar
tot în comunicare): „Şi sufletul tău frăţioare,/ A lunecat de lîngă mine,/
Iubirea, ce ne fericise,/ S-a stins, o simt atît de bine” – şi totul din pricina
unor bîrfe (S-au rupt) (ardelenecele, uitîndu-şi de sine în focul dragostei,
scapă adesea cîte-o notă psihanalizabilă; dar fără îndoială că aici e
vorba de o scăpare candidă înspre incest; carieră psihanalistă serioasă
vor deschide abia Marta Petreu şi Ruxandra Cesereanu). Nu-i multă
epică a sentimentului în eroticele Elenei iar schema adorantă iniţială e
trădată în favoarea unor scene mai domestice, dar, din nefericire, toate
ratate. Ajunge însă şi atîta pentru ca poeta să cultive, destul de harnic,
elegia „inimioarei nerăsplătite”, a inimioarei dăruite, dar neprimite:
„Nerăsplătită inimioară,/ În suferinţe fără nume,/ Te-i trece tu – cum se
petrece/ Cu tot ce-i bun în astă lume” (Nerăsplătită). Şi e şi mai destul
pentru ca poeta să vadă totul în negru şi să-şi identifice viaţa amărîtă
cu cerneala pustiirii interioare, făcînd o scriitură de decepţii: „O, ce să
pun dar pe hîrtie,/ Decît o neagră îndoială,/ Ş-aceeaşi inimă pustie,/ S-o
plîng în slove de cerneală!” (Îndoială). Ca toţi bunii romantici, şi Elena
îşi mută viaţa în liră pe care, fireşte, de necaz, vrea s-o zdrobească. Asta,
se-nţelege, din credinţa că suferinţele vin din blestemul lirei (nu altfel,
dacă-i permis, decît la Ion Mureşan), iar zdrobirea acesteia devine o
exorcizare în celălalt plan, al vieţii. Fie că vrea, fie că nu, Elena face
eminescianism orfic (desigur, cum poate): „Astăzi spînzuru-te-n cui,/
Liră fără de noroc,/ Tu te-ai spart în glasu-ţi propriu/ În avîntul tău de
foc.//...// Astăzi, cînd te văd cadavru/ Sinucis, încep a rîde/ Ca nebunii,
blăstămîndu-l,/ El, că n-a vrut a-ţi fi gîde” (Lirei mele) – aşa e, nu e cazul
de suspiciuni, am citat exact, mai mult ca să se vadă că una vrea să
scrie Elena şi alta iese, ca-n poezia sinucigaşă oferită de argument lui
Lovinescu. Păcat că scriitura n-a trădat-o mai sistematic; ar fi ieşit caz
interesant, deşi poate cam clinic, de trădare.
Cu metodă, conştient şi diligent, e urmat în cîteva piese Coşbuc (era
numaidecît de datorie), pe motive de iubire ţărănească; sună, printre
suspinuri, şi coarda naţională, în iredenţă cerută de sus: „Ascultă-ne, o,
şi pe noi,/ Şi dă-ne mila ta, Prea Bune,/ Cînd în genunchi Românii-ţi cer/
Înaltu-ţi scut pentru naţiune” (Rugăciune).
Versuri mai bărbătoase, prin temă, dar şi prin amploare (cînd nu
merg pe sprinteneala populară), umplu pînă la revărsare al doilea
volum, făcut din trei parcele. Prima e patriotică absolut, omagiind
românii triumfători în primul război şi cîntînd euforia dezrobirii şi unirii:
„Un cîntec nou s-avîntă din glia măcinată,/ În el respir’o ţară ce fost-a
19
Al. Cistelecan
apăsată./ Sbucneşte ca izvorul din stînca cea de piatră,/ Din basmul,
ce strămoşii îl depănau la vatră” (Cîntec nou)5. Poetă a neamului,
corespondentă de vitejii, Elena se dedă acum satisfacţiei de eroism,
culcînd duşmanii palancă la pămînt: „La Mărăşeşti şi la Oituz,/ Aţi fost
eroi de epopeie,/ De ploaie şi de sînge uzi/ Şi neamţul trebue să pieie.//
Bulgarului i-aţi pus coliva,/ În ţara lui pizmuitoare,/ Ce umilit de-acum
veni-va,/ Să se închine l’al vost soare.//...// Iar astăzi neamul lui Atila,/
Să strînge el pe sine-n fiară,/ Acei ce nu ştiau ce-i mila,/ Îngenunchiaţi
vă cer iertare” (Cîntaţi biruitori...). Elanul acesta de războinică, de aedă
de eroi, devine tot mai absolut şi mai înfocat: „Să tremure-n a voastre
mîni,/ Duşmanii cei ucigători, -/ Să ştie să sunteţi Români,/ Şi neam de
mari biruitori” (Soldaţilor). Fireşte, versul epopeic o îneacă ori de cîte ori
îl încearcă: „Carpaţi, voi v-aţi aprins odată şi aţi ars în flăcări uriaşe/
Şi-a voastre coaste se-mpînziră în flori de sînge pătimaşe./ Şi gloanţele
intrau în carne, cum cad pe cîmp mănoase ploi,/ Plîngea măicuţele
obidite, ce-au legănat la sîni eroi...!” etc. (Carpaţi...). E însă de admis că
nu se putea trece fără riscuri de la lirismul de inimioară părăsită la cel
de bătaie glorioasă.
„Izvorul inimii”, a doua parcelă, reia firul de inimioară, inimioară
gata să se avînte în idilă (mai ales cu sprijinul elanului din natură), dar,
din păcate, tot fără partener: „N-auzi cum ne cheam’afară,/ Din copaci
privighetoarea?/ S-asistăm la sărbătoarea,/ Nopţilor cereşti de vară!//...//
Dar nu-i nime în grădină,/ Pe cărările uitate,/ Numai inima mea bate/
Numai dorul meu suspină...!” (N-auzi cum ne cheamă). Suferinţa nu
mai e însă neîntreruptă, căci poeta mai cîntă şi de natură, caz în care
reveria devine de la sine: „Surîde pajiştea-nflorită,/ De clopoţei şi de
bujori,/ Pămîntu-i rai de fericire/ Cutrămurat de dulci fiori”. Numai că,
ce folos?!, căci în plină reverie a naturii, inima tot cu ale ei: „Svîcneşte
inima mai tare/ Şi-şi cere partea de dureri...!” (Vara). Căci inima Elenei
e programată.
Finalul e făcut din cîteva „poezii în proză”; tehnic vorbind, aşa e.

5
Din inima ţării. Poezii, Editura „Cartea Românească”, Diciosînmărtin, 1923. Corecturile
făcute de noi tacit (volumul e plin de erori de culegere).
20
Nisipul din clepsidră

Vasile Dan

Scrisul ca exil interior

Dar nu toţi scriitorii sînt singuri. Unii trăiesc, fericiţi, gregar: în

cafenele – azi pub-uri -, în destinaţii private nocturne, în confrerii (în
cenacluri), în refugii estivale. În redacţii cu fum înecăcios şi cu paharul
mereu plin. Numai că ei o fac nu spre a-şi alunga singurătatea ci,
dimpotrivă, spre a şi-o cîştiga mai cu folos. Niciunde altundeva nu-ţi
activezi mai bine vocea interioară decît într-o asemenea companie.
Nu-ţi provoci mai bine sentimentele, nu-ţi vine mai repede mintea la
cap. Acasă, în solitudine, în faţa calculatorului eşti precum în faţa unui
ochi ciudat, cu albeaţă şi cu pixeli ce te fixează. Atîrni de el ca de un
fir de aţă care de cele mai multe ori se rupe scurt cu un pocnet pe care
nici nu-l auzi. Uneori te trezeşti în altă viaţă. De fapt la viaţă. Alta decît
cea de aici care nu-i nimic altceva decît o hibernare mizerabilă. Acele
flash-uri de lumină din trezie surprind crud lumea din jurul tău, altfel
obscură, ambiguă, incoerentă, în căutare înceată de sens. Odată cu ea,
pe tine însuţi.

***

A murit Petre Stoica. Un poet rafinat cultural, subtil chiar în acest

sens, în pofida temelor mici şi prozaice cultivate. Un om cosmopolit,
de-o frumuseţe personală vetustă, aristocratică chiar în vremuri plebee.
Boem, cozeur cuceritor, altruist, mai ales altruist: rangul discret al marii
sale poezii îi permitea, cu asupra de măsură, aceasta. Vestea morţii sale
m-a cutremurat. Trăia într-o singurătate pe care el însuşi şi-o crease de
21
Vasile Dan
peste un deceniu pe graniţa unei Românii care l-a dezamăgit prea mult,
dar pe care nu o putea, cu totul, părăsi: la Jimbolia. La o aruncătură de
băţ de Arad, de mine. În ultimul timp nu mai vedea aproape deloc.
Apoi boala i s-a generalizat invadîndu-i lacomă trupul. Mă invitase,
printr-un e-mail să-l văd atîta timp cît el mai putea auzi. Mi-am propus
să o fac împreună cu tînărul Vasile Leac care are maşină. De ce am
amînat-o atîta? Regret enorm acum, dar nu mai pot da ceasul înapoi.
Sînt lucruri ireversibile pe lumea aceasta. Pe cele mai multe le ratăm cu
inconştienţă. Apoi implozia lor în inima noastră neputincioasă.

***

Am descoperit pe pagina personală web Petre Stoica ultimul

poem postat (27 iunie 2008). Iată-l:

Ceva
Acolo în grădină
printre ridichi şi foi de salată
printre cioburi de sticlă şi bulbi putreziţi
printre pietre şi pene de citezoi
într-o zi am găsi
ceva ce găseşti o singură dată în viaţă
ceva fără formă, ceva fără gust şi culoare
ceva topindu-se ca literele soarelui pe apă
ceva mai frumos decît genele iubitei
ceva cald şi dureros ca o melodie depărtată
ceva...
acolo în grădină
ceva ce găseşti o singură dată în viaţă...

22
Un scriitor, doi scriitori

Alex Ştefănescu

Nichita Stănescu în câteva instantanee

Întâlnire a lui Nichita Stănescu cu publicul la Biblioteca Munici-

pală „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti (în 1970). Poetul înaintează timid
prin mulţimea care îl aşteaptă pe coridoare. Un necunoscut, surescitat
de prezenţa în imediata lui apropiere a unei celebrităţi, îi dă un pumn
prietenesc în piept:
– Vă iubim! Vă iubim!
Pe Nichita Stănescu îl oripilează familaritatea vulgară, dar se chi-
nuieşte să zâmbească. Protestează la persoana a III-a:
– Vă rugăm, nu-l atingeţi pe poet!
Poate că acest episod are legătură cu următoarele versuri din poe-
mul Poetul ca şi soldatul (dintr-un volum apărut în 1972).
„Dar mai ales vă conjur,/ nu puneţi mâna pe poet!/ Nu, nu puneţi ni-
ciodată mâna pe poet!//...Decât numai atunci când mâna voastră/ este
subţire ca raza/ şi numai aşa mâna voastră ar putea/ să treacă prin el.”

Nichita Stănescu în vizită la mine acasă (într-un apartament de

bloc din Constanţa, în 1973) împreună cu prietenul său, Gheorghe To-
mozei („prinţul Tom”), căruia tocmai i-au apărut două cărţi: Maşinării ro-
mantice şi Muzeul ploii. Sunt prezenţi şi scriitori constănţeni: Constantin
Novac, Nicolae Motoc. Nichita Stănescu sărbătoreşte succesul lui Gheor-
ghe Tomozei, intonând un imn al învingătorului, pe care îl compune pe
măsură ce îl cântă:
„Prietenul meu a învins,/ Ca şi cum ar ninge,/ Ca şi cum ar ninge...”
Ascultăm cu toţii, fermecaţi.
23
Alex Ştefănescu
*

La Belgrad, în 1982. Nichita Stă-

nescu este sărbătorit, la un restaurant
din centrul oraşului, de o mare mulţime
de admiratori sârbi (unii dintre ei au în-
văţat limba română numai ca să îi poa-
tă citi versurile), cu prilejul primirii Pre-
miului Cununa de aur al Festivalului de
Poezie de la Struga. Sunt şi eu prezent. La
un moment dat, un chelner îi aduce po-
etului un telefon cu un fir lung, spunân-
du-i că îl caută cineva din România. Ni-
chita Stănescu ridică receptorul:
– Da, Dora.
–...
– Sunt cu prietenii.
–...
Foto: Ion Cucu – Dar n-am băut nimic.
–...
– Nu vreau să te superi, n-am băut.
Convorbirea se întrerupe. Nichita Stănescu aşează trist telefonul în
furcă.
– Ce s-a întâmplat, bătrâne? îl întreabă Adam Pusloviči. Te-a cer-
tat?
– Că m-a certat – răspunde Nichita Stănescu, pe un un ton plângă-
tor – nu-mi pare rău. Dar să mă facă ea de râs pe liniile internaţionale...

Tot în 1982. Sunt, împreună cu Domniţa, acasă la poet, în locuinţa sa

din Piaţa Amzei. Nichita Stănescu are un picior în gips şi, ori de câte ori
trebuie să noteze ceva, foloseşte gipsul ca pagină de agendă.
Ne arată colecţia de piuliţe de aramă şi, în continuare, colecţia de
fiare de călcat. La un momentan comentează un meci de fotbal pierdut
de România.
– Sunt supărat pe fotbal. Ca pedeapsă, m-am hotărât să-i spun,
timp de o lună, „botfal”.

24
Atropină

Alexandru Vlad

Minima Dioptrica

Am aflat dintr-o carte că nu se poate stabili cu precizie când au

fost inventaţi ochelarii. Oricum, dacă i-ar fi inventat un american ar
fi depus un patent la biroul de invenţii şi s-ar fi umplut de bani. Doar
că ochelarii au fost totuşi inventaţi mult mai devreme. Caligula, cu
vederea scurtă, privea luptele din arenă printr-un smarald verde. Asta
nu mă împiedică să-l văd privind incendiile şi măcelurile despre care
se spune că le patrona, aşezat comod în jeţ şi cu o pereche de ochelari
de soare, protectori. În iconografia creştină există sfinţi înfăţişaţi cum
aduc o pereche de ochelari pe tavă. În 23 februarie 1306, de la amvonul
bisericii Santa Maria Novella din Florenţa, Giordano da Rivalto din
Pisa ţine o predică prin care le reaminteşte credincioşilor că inventarea
ochelarilor, „unul din cele mai folositoare instrumente din lume”, avea
deja douăzeci de ani vechime. Ba chiar spune textual: „L-am văzut pe
omul care, înaintea oricui altcuiva, a descoperit şi a făcut o pereche de
ochelari, şi i-am vorbit.” Nimic nu se ştie despre remarcabilul inventator.
Probabil acesta a fost un contemporan al lui Giordano, un călugăr pe
nume Spina despre care s-a spus că „el făcea ochelari şi gratuit îi învăţa
şi pe alţii această artă”. O fi fost membru al breslei lucrătorilor veneţieni
în cristal (în 1301 unul din liderii acestei bresle explică procedura care
trebuie urmată de oricine „voia să facă ochelari pentru citit”. Lucrurile
rămân confuze: pe o placă funerară pe care am văzut-o în biserica
Santa Maria Magiore din Florenţa scrie, sub numele unui anume
Salvino degli Armati că este inventatorul ochelarilor şi se adaugă
„Dumnezeu să-i ierte păcatele. A. D. 1317”. Roger Bacon s-a preocupat şi
el de problemă (prin 1268), iar patru secole mai târziu Descartes încă

25
Alexandru Vlad
mai aducea laude invenţiei şi inventatorului: „Întreaga gospodărire a
vieţii noastre depinde de simţurile noastre, şi cel al văzului fiind cel mai
cuprinzător şi mai nobil dintre acestea, nu există îndoială că invenţii
care servesc să-i sporească puterea sunt printre cele mai folositoare
care pot fi” (Tratatul despre pasiuni). Dar până târziu în secolul al
patrusprezecelea ochelarii au fost un lux: aceştia erau scumpi, şi puţină
lume avea nevoie de ei din moment ce cărţile erau în posesia celor
puţini aleşi.
Dacă n-ar fi existat pe vremea lui Leonardo da Vinci, i-ar fi inven­
tat el.
Ei apar însă în picturi anterioare inventării lor, de exemplu într-o
Adormire a Maicii Domnului din secolul al unsprezecelea. Au fost
adăugaţi pur şi simplu ca să marcheze un sfânt mai înţelept, provocând
şi mai multă derută până la inventarea probelor cu carbon şi a razelor
X care puteau deconspira adăugirile.
Când mi-a spus, un vechi coleg al meu, din adolescenţă, că el
găseşte fetele cu ochelari foarte senzuale, trebuie că n-am înţeles nimic.
Am înţeles abia când l-am văzut pe el că poartă ochelari, după o mult
amânată şedinţă la oculist. Prin ochelari până şi imaginaţia cucereşte
noi teritorii.

26
Cronica literară

Ioan Moldovan

Bucur-ii

• Romulus Bucur Tot ce se scrie pe coperta a patra

• Poeme alese (1975-2005) a acestei antologii de autor – de către
• Editura Aula Nicolae Manolescu şi Ion Bogdan Lefter,
• Braşov, 2008 plus textul din susul paginii, nesemnat , ca
şi în postfaţa De la lehamite la galanterie
semnată de Al.Cistelecan – oferă destule
adevăruri despre poezia lui Romulus
Bucur, desfăşurată pe o perioadă de
30 de ani, încât să nu mai fiu nevoit să
încerc fraze analitice şi judecăţi critice
„originale”. Subscriu la cele citite fără
zăbavă. Iată, „Romulus Bucur este unul
dintre cei mai originali poeţi ai generaţiei
’80. Poezia sa, subtilă şi profundă, în
ciuda unui discurs «alb» şi «tranzitiv»,
a contribuit decisiv la schimbarea
de paradigmă din poezia română a
ultimelor decenii.” Astfel că el „constituie
un reper şi un model pentru mulţi poeţi
tineri, prin radicalitatea demersului său,
de explorare a cotidianului, de refuz al
preţiozităţii, al discursului oracular şi al
metafizicii ca «substanţă» a poeziei.” (textul nesemnat)
Desigur, „acest lirism biografic – e de părere Manolescu – ocoleşte
însă calea confesiunii.. Împrejurările personale constituie materia primă
a unei realităţi pe care poemele o folosesc tale-quale. Biografismul fiind
sentimental în poezia tradiţională, el este aşa-zicând material în cea
modernă. De aici provine aspectul granulat al poeziilor, care constau din
notaţii împrăştiate, din reziduuri de memorie. O ordine există, desigur, şi ea
este tocmai aceea a întâlnirii întâmplătoare dintre diferitele straturi (în timp
27
Ioan Moldovan
şi spaţiu) ale realităţii cotidiene. Romulus Bucur – conchide criticul – e un
caligraf al acestui trecut-prezent, pe care-l trage în crochiuri expresive.”
Despre tehnică şi filiaţii, despre tonul unitar şi mecanismul compozi­
ţional, ne lămureşte Ion Bogdan Lefter: „Bogată, gama procedeelor folosite
e totuşi «ascunsă», căci trecerile sunt extrem de fireşti şi rămâne la vedere
doar tonul unitar, curgerea limpede a versurilor, amintind simplitatea
poeziei imagiştilor şi mai ales al lui cummings.”
În fine, în postfaţa sa, Al. Cistelecan demonstrează cu brio cum
poetul, deşi „cantitativ vorbind, a scris o viaţă întreagă cam cât scrie
un optzecist standard într-un semestru” şi, „deşi în vreme ce toţi ceilalţi
optzecişti îmbătrânesc, Romulus Bucur întinereşte”. Cât despre felul cum
se produce acest miracol, cei interesaţi au la îndemână cele opt pagini
de binecuvântată postfaţă a admirabilului critic.
Date fiind acestea, scutit fiind să plictisesc cu ale mele eventualul
cititor, m-am ales cu o re-lectură liberă, desfătătoare a poeziei lui Romulus
Bucur şi cu mâna pe inimă mărturisesc: mult m-am bucurat.

„Cum să descoperi frumuseţea...”

• Gheorghe Grigurcu „Cum să descoperi/ frumuseţea

• Muzeu celor ce s-au petrecut/ în cele ce n-au fost
• Ed. Limes, colecţia Magister niciodată” este, probabil, modala din care
• Cluj-Napoca, 2008 poetul continuă să extragă seva filtrată a
poemelor sale. E de pre­supus că energia
generativă a lor este un tip de reverie, cu
totul specială, deloc somnolentă, mereu în
priza rea­lului, mereu conectată circuitelor
imagi­narului, neobosit inventivă în aso­
ciaţii şi disociaţii, extrem antrenată să
convertească realul cel mai domestic
în mesaj liric sau, invers, cogitaţia în
freamăt de realitate concret-senzuală.
Gheorghe Grigurcu întocmeşte,
dezîn­­tocmeşte, reîntocmeşte, plăsmu­ieşte
şi proiectează „materia” poeziei cu viteza
şi graţia unei inteligenţe pen­tru care
până şi timpul mort al saţi­etăţii lipsei de
sens devine prilej de in­venţie poetică.
Aria emoţională şi cea cogitativă sunt,
la Gheorghe Grigurcu, întotdeauna
28
 Cronica literară
concentrice iar cuprinderea lor este practic (adică poetic) nelimitată,
generoasă şi provocatoare.
„Locurile” poemului grigurchian nu pot fi cartografiate şi in­
ventariate o dată pentru totdeauna, ele îşi metamorfozează şi ana­
morfozează geografia (şi „istoria” fără istov: „Locuri pretutindeni locuri/
pe trup pe mascote/ pe suflet pe-arhive/ pe gazon pe cornişe/ pe
ploaie pe limfă/ pe macarale pe ziare/ pe convulsii pe căni/ pe pâine
pe indiferenţă/ pe saxofoane pe mingi/ pe elitre pe dealuri/ locuri
pretutindeni/ locuri mereu/ ascunzându-se unul de altul”.
Erudit al „tehnologiilor” funcţionării poeticului, Grigurcu nu
pregetă să ne comunice din mers, în chiar răstimpul scrierii poemului,
una sau alta dintre „legile” misterului poeziei: „Uneori poemul vorbeşte
mai mult decât poate omul vorbi/ / uneori poemul tace mai mult
decât poate omul tăcea”. Vorbirea şi tăcerea poemului, puse pe cât e
omeneşte posibil în relaţie cu pre-textele sufleteşti ale limbajului şi cu
zestrea de expresivitate a sintaxei, funcţionează în creaţia lirică a lui
Gheorghe Grigurcu cu o vioiciune, o prospeţime, o ştiinţă a ingeniosului
şi o subtilitate a speculaţiei lirice încât devin mărci ale unui stil
inconfundabil.

29
Explorări
Mircea Morariu
Perfectul acrobat- Leonte
Răutu. Măştile răului
de Vladimir Tismăneanu şi
Cristian Vasile
Editura Humanitas
Bucureşti, 2008
Într-o notă introductivă, Vladi­
mir Tismăneanu şi Cristian Vasile, au-
torii cărţii Perfectul acrobat- Leonte
Răutu. Măştile răului, apărută în anul
2008 în colecţia Istorie contempora-
30
nă a Editurii Humanitas, mărturisesc
că ideea de a redacta un volum con-
sacrat biografiei politice a lui Leonte
Răutu s-a cristalizat în anul 2006, în
timpul în care era în plină operaţie de
redactare Raportul final al Comisiei
prezidenţiale însărcinate cu anali-
za dictaturii comuniste în România.
Autorii au socotit că Leonte Răutu se
numără printre acele personaje ale
nomenclaturii comuniste care merită
o analiză specială. Hotărâtoare fiind
natura sa deopotrivă ciudată, dar şi
emblematică. Or, dacă ţinem cont de
faptul că cel supranumit în cuprinsul
cărţii, fie un fel de Jdanov, fie un Suslov
al României- să precizăm că cei doi
au fost ideologi şefi ai comunismului
în Uniunea Sovietică- a reprezentat un
exemplu atipic de supravieţuire politi-
că în contextul în care principiul „rota-
ţiei cadrelor”, obsesiv afirmat în timpul
domniei lui Nicolae Ceuaşescu, era, la
urma urmei, un mijloc prin care erau
înlăturaţi cei deveniţi incomozi pentru
liderii supremi, şi că această supravie-
ţuire a durat din1945, când Răutu s-a
întors de la Moscova, şi până la sfâr-
şitul primei jumătăţi a anului 1981,
când acesta şi-a pierdut influenţa din
pricina deciziei unora dintre mem-
bri familiei sale de a părăsi definitiv
România- e vorba despre una dintre
fiicele sale, Elena şi de soţul ei, Andrei
Coler- e limpede că avem de-a face cu
un personaj de primă mână, cel pu-

ţin interesant. Lucru devenit şi mai evi-
dent dacă reamintim, pe urmele au-
torilor cărţii, că, într-o formă sau alta,
Leonte Răutu a devenit încă din tim-
pul vieţii sale personaj literar, putând
fi identificat ca atare în romanele lui
Petru Dumitriu Incognito şi Ne întâl-
nim la judecata de apoi, scriitorul sur-
prinzând cu maximă acuitate capa-
citatea de metamorfozare a lui Leonte
Răutu care a trecut rapid de la stali-
nismul dogmatic practicat alături de
şeful său, Iosif Chişinevschi până prin
1957, la atitudinea care l-a făcut să îi
supravieţuiască acestuia. Răutu a fost
unul dintre cei din vârfurile nomencla-
turii comuniste care a mimat perfect li-
beralizarea decisă de Gheorghiu- Dej
cu începere din 1963- 1964. În scrierile
lui Petru Dumitriu, Leonte Răutu poa-
te fi cu uşurinţă identificat în perso-
najul Malvolio Leonte. Tot aşa cum a
fost identificat în personajul Valeriu
Trotuşanu din romanul Cunoaştere
de noapte al lui Alexandru Ivasiuc,
iar identificarea mergea până aco-
lo încât la 18 decembrie 1968 Nicolae
Dragoş publica în România literară un
articol care, probabil, pentru moment,
i-a provocat fiori stalinistului înfocat şi
doar aparent răspopit, articol intitulat
Te recunosc, domnule Trotuşeanu. Cum
cameleonicul Răutu a trecut extrem
de repede din slujba stalinismului în
cea a comunismului de tip naţionalist
practicat de Nicolae Ceaşescu, Eugen
Jebelanu i-a dedicat, desigur, indirect,
o poezie în volumul Hanibal. Poezia
se numeşte Perfectul acrobat, conţine
următoarele versuri extrem de sugesti-
ve- „ Perfectul acrobat este acela/ care
n-a călcat nicicând în noroi/ cel care
totdeauna este deasupra noastră/ cel
care, vinovat fiind, spune Vinovaţi sun-
teţi voi”. După cum se vede, Vladimir
Tismăneanu şi Cristian Vasile au decis
să împrumute titlul poeziei lui Eugen
Explorări
Jebeleanu pentru cartea consacrată
analizei puterii de adaptare a celui
care, şi în timpul regimului Ceauşescu,
cu toate că şi-a mai pierdut din influ-
enţă, în primul rând prin debarcarea
sa din postul de şef al propagandei,
a reuşit încă multă vreme să rămână
printre activiştii de frunte ai partidului.
Beneficiind de privilegiile de rigoare.
Să amintim, bazându-ne pe informa-
ţiile din carte, că în 1979, atunci când
către sfârşitul lucrărilor Congresului al
XII lea, bătrânul comunist Constantin
Pârvulescu l-a atacat dur pe Nicolae
Ceauşescu şi felul în care înţelegea el
comunismul, a sărit în sprijinul secre-
tarului general, dându-i, după spusele
lui Vladimir Tismăneanu, „lovitura de
graţie” contestatarului.
Cartea începe cu o reproduce-
rea textului revăzut şi adăugit al ese-
ului Perfectul acrobat. Leonte Răutu
şi măştile stalinismului românesc,
scris de Vladimir Tismăneanu şi di-
fuzat în emisiunile Departamentului
Românesc al Europei libere în prima
parte a anilor’80.Vedem din eseul lui
Vladimir Tismăneanu cum, din pozi-
ţia de ideolog şef, Răutu i-a stigmati-
zat, direct ori prin interpuşi, pe Tudor
Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu,
Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu,
Constantin Brâncuşi, P.P. Negulescu,
Mircea Florian, Dimitrie Gusti, tot la fel
cum, la ordinul său, politruci precum
N. Tertulian, Paul Georgescu, Marcel
Breazu, Ov. S. Crohmălniceanu, Savin
Bratu, Ion Vitner, Nicolae Moraru sau
Ion Vitner au declanşat campanii de-
vastatoare împotriva lui Titu Maiorescu
ori E. Lovinescu. Simptomatică pentru
felul de a fi al lui Leonte Răutu e pro-
pria lui exclamaţie- „Pe Tudor Arghezi,
care nici acum nu s-a schimbat, l-am
desfiinţat”.
Partea a doua a volumului, inti-
tulată Un Jdanov român: Leonte Răutu,
31
Mircea Morariu
arhitectul Secţiei de propagandă, e un se pare a conţine ceea ce e simptoma-
studiu la două mâini, scris de Vladimir tic pentru natura comunismului româ-
Tismăneanu şi Cristian Vasile, discuţie nesc. „Am dori să vă reamintim că în
care luminează felul în care, graţie ma- 1969, fata lui Miron Constantinescu şi-a
chiavelismului său balcanic, Leonte ucis mama, cu cuţitul de bucătărie,
Răutu a izbutit să rămână atâta amar ceea ce nu a împiedicat numirea dlui.
de ani în prima linie a activiştilor de Miron Constantinescu în funcţia de mi-
partid din România, făcând cu nonşa- nistru al educaţiei după crima menţi-
lanţă salturi mortale care i-au asigurat onată. Acelaşi Miron Constantinescu,
trecerea în tabăra şi poziţia câştigă- a cărui fată şi-a omorât mama, a fost
toare. Partea a treia, numită Răutu a numit rector al Academiei „Ştefan
fost un cinic, concepută ca o discuţie Gheorghiu”, în 1971, post din care
între aceiaşi Vladimir Tismăneanu şi Leonte Răutu a fost dat afară zece ani
Cristian Vasile, luminează şi comple- mai târziu, fiindcă copiii săi vor să ple-
tează capitolul anterior. Discuţia cu ce din România. Ce schimbare de eti-
Mihai Şora- Leonte Răutu era o legen- că şi echitate socialistă în zece ani de
dă - e edificatoare pentru apogeul ca- zile. Cu late cuvinte, în viziunea de azi
rierei de ideolog şef şi inflexibil a celui a conducerii PCR, emigrarea e o crimă
care în anii’50 a fost cenzorul „cu o ase- mai gravă decât matricidul. E şi aces-
menea acuitate a privirii, încât este im-
posibil să scapi”. Era „instanţa ultimă” Kgb-ul la putere - Siste­
care dicta totul în domeniul producţiei mul Putin
de carte.
Cred însă că cea mai relevan-
tă parte a volumului e cea consacra-
tă Documentelor. Sunt reproduse tex-
te, cuvântări, articole scrise de Leonte
Răutu între 1957 şi 1965 care îl confir-
mă chiar pe Răutu care, către sfârşitul
vieţii, după 1990, comenta- „România
comunistă a fost în întregime constru-
ită după model sovietic”. E, de aseme-
nea, reprodus editorialul scris de Noel
Bernard în august 1981 şi difuzat de
Secţia Română a postului de radio
Europa liberă la 22 august 1981, edito-
rial prilejuit de debarcarea lui Leonte
Răutu din funcţiile pe care încă le mai
deţinea, debarcare provocată de „fră-
mântările” din familia sa.
Cred că ar trebui spus că, o săp-
tămână mai târziu, în cuprinsul edito-
rialului Progres comunist, acelaşi Noel
Bernard revenea tangenţial la „ca-
zul Răutu”. A fost, cred, ultimul editori- de Thierry Wolton
al scris şi vorbit de marele gazetar la Editura Humanitas
Europa liberă. Citez din el, fiindcă mi Bucureşti, 2008
32

ta un progres… comunist, bineînţeles!”
În 2004 apărea în limba engleză
o carte a unei jurnaliste moscovite, pe
nume Anna Politkovskaia, carte ce se
chema Rusia lui Putin. În Introducerea
volumului, care a fost tradus şi în lim-
ba română şi a apărut în anul 2008
la Editura Meditaţii, autoarea lui fă-
cea următoarea precizare: „Această
carte nu face o analiză a politicii lui
Putin. Nu sunt analist politic, sunt doar
un om ca atâţia alţii din mulţimile
de oameni care trăiesc la Moscova,
Cecenia, Sankt Petersburg şi în alte lo-
curi. Aici sunt reacţiile mele emoţiona-
le, însemnările pe marginea unei vieţi
trăite în Rusia actuală. N-a venit încă
timpul să stau deoparte, aşa cum ar fi
necesar pentru a putea analiza lucru-
rile fără pasiune. Trăiesc în prezent,
notând pe hârtie ceea ce văd”.
Anna Poltikovskaia nota pe hâr-
tie ceea ce vedea şi fiindcă era co-
respondent special pentru revista ru-
sească Novaia Gazeta. La 7 octombrie
2006, trupul curajoasei jurnaliste şi
scriitoare a fost găsit în liftul blocului
unde locuia. Politkovskaia fusese îm-
puşcată în cap şi în piept cu un pis-
tol Makarov. Asasinii nu au fost iden-
tificaţi nici până azi, dar nu puţini au
fost aceia care au afirmat că moartea
ziaristei a fost un asasinat executat de
oamenii serviciile secrete ruseşti, mai
precis ai KGB- ului la ordinul celui pe
care autoarea cărţii mai sus amintite îl
numea „o sosie a lui Akaki Akakievici”,
eroul umil din Mantaua lui Gogol care
a ajuns şef de Stat, iar acum prim-
ministru, reprezentând chintesenţa
lui Lenin, Stalin, Brejnev, Andropov,
Gorbaciov sau Elţin. Putin este, în con-
cepţia Annei Politkovskaia, „un produs
al celui mai sumbru serviciu secret al
ţării” care „nu a reuşit să-şi depăşeas-
că originea şi să se poarte ca un loco-
tenent-colonel din KGB-ul sovietic”.
Explorări
Gândul m-a dus la cartea Annei
Politkovskaia pe tot cuprinsul lecturii
lucrării KGB-ul la putere, apărută în
traducere românească în anul 2008,
în seria colecţia Istorie contemporană
a Editurii Humanitas, tocmai fiindcă
mi se pare că, în multe privinţe, Thierry
Wolton, autorul ei, întăreşte tezele jur-
nalistei moscovite. Le întăreşte şi le
problematizează, fundamentându-şi
comentariile pe o destul de rezistentă
analiză de tip politologic a faptelor.
Thierry Wolton este jurnalist de
formaţie, dar este deopotrivă eseist,s
istoric şi scriitor. Wolton este de aseme-
nea profesor la École Supérieure de
Commerce din Paris, unde ţine cursuri
despre Răzvboiul Rece. Cititorii români
îi cunosc numele încă din anul 1992,
când tot la Editura Humanitas apărea
versiunea românească a lucrării sale
KGB- ul în Franţa. Wolton a mai scris
câteva cărţi consacrate teribilei poli-
ţii politice din fosta Uniune Sovietică,
apoi din Rusia care, fie că s-a chemat
astfel, fie CEKA, GPU; NKVD a dat, încă
de la înfiinţarea sa, sub conducerea
lui Felix Dzerjinski fiori ruşilor, fiind
unul dintre factorii de bază cu care
Uniunea Sovietică s-a transformat în
ceea ce Soljeniţin numea „arhipela-
gul Gulag”.
Care sunt tezele de bază ale
cărţii lui Thierry Wolton? În primul
rând că poliţia secretă din Uniunea
sovietică nu a fost deloc străină de
evenimentele din ultima parte a anu-
lui 1989. Însă planurile KGB- ului s-au
realizat ca la carte doar în România.
Că în pofida acestui eşec considera-
bil, KGB- ul nu şi-a pierdut niciodată
influenţa. Că el a controlat ce se pe-
trecea în Uniunea Sovietică şi după
1990 şi că acelaşi KGB s-a aflat în spa-
tele puciului din august 1991, care,
de fapt, nici nu a fost un puci ade-
vărat, ci unul de operetă, aproape,
33
Mircea Morariu
dacă nu cumva în totalitate ordonat
de Mihai Gorbaciov care era în cău-
tarea unei soluţii de pentru salvarea
Uniunii Sovietice, dar şi pentru pro-
pria lui supravieţuire. Că în decem-
brie 1991, când Gorbaciov şi-a anun-
ţat decizia de a demisiona căci sfâr-
şitul Imperiului era o realitate, KGB-
ul era la post. Tot la fel cum oamenii
săi au luat parte activă la ceea ce
Wolton numeşte „criminalizarea eco-
nomiei”. Chiar dacă unii ofiţeri supe-
riori din KGB nu au mai fost cadre mi-
litare active, ci au optat pentru ipos-
taze civile ce le-au adus o copleşitoa-
re îmbogăţire, ei au respectat pe mai
departe ordinele poliţiei politice care
se întărea în vreme ce Rusia devenea
tot mai puţin sigură sub conducerea
lui Boris Elţin pe care boala şi alcoolul
l-au făcut să devină repede o umbră,
34
o marionetă. De fapt, regimul lui Elţin
era putred până la cele mai înalte ni-
veluri ale sale, susţine Wolton, şi adu-
ce nenumărate dovezi în sprijinul afir-
maţiei sale.
Preluarea puterii de către Vladi­
mir Putin, căruia Elţin i-a sugerat suc-
cesiunea, a fost o operaţiune controla-
tă de KGB, cercetătorul francez zăbo-
vind îndelung asupra operaţiunilor
cu ajutorul cărora fostul ofiţer KGB a
devenit preşedinte al Rusiei, ales apa-
rent democratic. Nu s-a făcut deloc
economie de violenţă, iar violenţa a
făcut parte mereu din repertoriul regi-
mului Putin. Originele cekiste ale celui
care a prelua puterea în anul 2000 au
ajutat, scrie Thierry Wolton, „la adap-
tarea lui”. Şi deşi autoritarismul vio-
lent a lui Putin a dus la supravieţuirea
Rusiei, „această Rusie e fără viitor”..
Anchetă Familia

Care credeţi că sînt mărcile identităţii româneşti astăzi? Ce-l

mai ţine pe român, român?

Iulian Boldea

România. Identitate, alteritate, kitsch

Motto: „M-am exilat şi atîta tot. Aerul
aici îmi prieşte, sînt mulţumit cu ai
mei şi nu am ce căuta acolo, unde
linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar
munca şi talentul viţii demne de
compătimit“
I.L. Caragiale

Între calităţile morale ale fiinţei umane, decenţa, onestitatea,

bunul-simţ şi bunul-gust mi se par cele mai semnificative. Bunul-
gust presupune, între altele, un simţ înnăscut al armoniei lucrurilor,
o reprezentare autentică a frumosului, eliberată de orice prejudecăţi
şi fantasme resentimentare, un accent axiologic sigur, o percepţie
optimă a realităţii imediate. Din păcate, în România de astăzi, bunul-
gust este, de multe ori, înlocuit de prost-gust, frumosul autentic e
concurat de pseudovalorile culturale, de kitsch, de relativitatea unor
criterii ce nu ţin deloc seama de legile şi principiile frumosului. De
la poezia proastă, inexpresivă şi nereprezentativă stilistic, până la
muzica ce se adresează mai degrabă instinctelor decât sensibilităţii,
de la comportamentul agresiv al compatrioţilor la vorbirea dezlânată,
lipsită de fluenţă, de armonie şi de logică, prostul-gust ne asaltează,
în cele mai diverse şi mai malefice forme şi modalităţi. Din nefericire,
prostul-gust, kitsch-ul, subprodusele culturale şi artistice proliferează
nu doar în realitatea cotidiană, ci şi în mass-media. Televiziunile cu
înclinaţii comerciale se întrec în a propune românilor o ofertă cât
mai diversificată de astfel de subproduse: manele, filme cu calităţi
îndoielnice, emisiuni cu un aspect bizar, în care sunt urmărite viaţa,
vorbele şi faptele unor „vedete” de calibrul şi statura unor Nicolae
Guţă, Irinel Columbeanu sau Silviu Prigoană, autori de „panseuri”
35
ridicole, personaje absurde ale unei societăţi într-o nefirească ebuliţie
şi neaşezare valorică. Avea dreptate Andrei Pleşu când observa că
„România post-comunistă a fost, la toate nivelurile, invadată de kitsch,
adică de efectele arderii etapelor şi ale interferenţei brutale între lumi
ireconciliabile”. Hibridă şi neaşezată, iubitoare de larmă şi confuzie,
departe de normalitate şi de valorile autentice, România de azi ne
oferă imaginea unui spectacol politic şi social de strânsură, pripit,
imatur, improvizat, dominat de o neîncetată nevoie de scandal şi de
inadecvare a scopurilor şi mijloacelor.

O vorbă de duh a lui Mircea Badea, preluată ca motto de Ion

Cristoiu, mi se pare foarte semnificativă pentru ambianţa în care
trăiesc românii acum. Cititorul de ziare de la Antena 1 spune, aşadar,
cu aplombu-i caracteristic, următoarele: „Trăim în România, şi asta ne
ocupă tot timpul”. Nu trăim deloc într-un spaţiu lipsit de griji, atunci când
preţurile sunt tot mai mari, valoarea serviciilor creşte şi ea, iar costul vieţii
cotidiene atinge, pentru pensionari cel puţin şi, în general, pentru cei
cu venituri modeste, cote şi proporţii alarmante. E fără nicio îndoială
că traiul în România nu e deloc uşor. Şi autorităţile nu fac prea multe
eforturi ca să ni-l uşureze. În afară de certurile nesfârşite pentru putere, în
afară de dosariada intrumentată politic, de ambiţiile preşedintelui şi ale
premierului de a-şi aroga cât mai multe atuuri într-o luptă absurdă, fără
miză pentru omul de rând, ce mai putem spune că ne oferă scena politică
românească? Prea puţine soluţii se întrezăresc la orizont pentru omul de
pe stradă, lipsit întotdeauna de suport şi speranţă, cel mereu ignorat de
aleşi, cel întotdeauna supus privaţiunilor şi sacrificiilor, cel care o dată
la patru ani e chemat să-şi aleagă reprezentanţii, mereu aceiaşi, fără
speranţă aceiaşi. Trăim în România, şi nu avem timp să facem altceva,
trăim în România şi atât, trăim într-o ţară a „băieţilor deştepţi”, puţini,
şi a „fraierilor”, cei mulţi, trăim într-un sistem ticăloşit, în care interesele
transpartinice sunt la ele acasă, trăim într-o ţară aproape suprarealistă,
prin distanţa dintre vorbă şi faptă, dintre cuvânt şi realitatea pe care o
acoperă. De-aici şi brandul, la fel de suprarealist, ce a fost scornit de unii
responsabili cu imaginea României: fabulospirit. La aşa sistem politic,
aşa brand de ţară. Aşadar, cum spuneam, pe urmele lui Mircea Badea,
trăim în România, şi nu prea avem timp de altceva.

Între români şi ceilalţi reprezentanţi ai marii familii europene

există, fără îndoială, similitudini şi deosebiri, fireşti, de altfel, până
36
 Anchetă Familia
la un punct. Din această perspectivă, a distincţiilor relevante, un
tablou comparativ între cele două categorii etnice morale şi afective
este cât se poate de ilustrativ. Românul are, poate, în mult mai mare
măsură decât ceilalţi europeni, un simţ al tragicului, dar şi al băşcăliei
foarte bine dezvoltat. Uneori, cele două dimensiuni ale fiinţei sale
convieţuiesc, într-o simbioză cu totul originală. Hyperion şi Mitică (spre
a folosi o sintagmă ce apare în titlul unei cărţi a lui Laurenţiu Ulici)
sunt emblemele unei astfel de dispoziţii sufleteşti înclinate deopotrivă
spre zeflemea şi absolut. Europeanul are un simţ al proporţiilor care-i
lipseşte românului, fire dedată, cum se ştie, exceselor de viziune şi de
imagine. Europeanul are seriozitate, românul are băşcălie, europeanul
are un respect evident faţă de reguli impuse sau autoimpuse, faţă de
norme de convieţuire, românul are o ingeniozitate naturală în eludarea
legilor, normelor, regulilor. Europeanul e metodic, calculat, perseverent
în intenţiile şi demersurile sale, românul e ezitant, haotic, năvalnic şi
inconsecvent cu sine şi cu ceilalţi. Prezenţa literaturii române pe scena
culturii europene ar fi un element de incontestabilă importanţă. În viaţa
literară pariziană (şi cea europeană, în general) am fost prezenţi, prin
marii noştri exilaţi (Ionesco, Eliade, Cioran, Paul Goma, D. Ţepeneag
etc.) şi după al doilea război mondial. Cred că depinde numai de noi
să redevenim prezenţe active pe scena literară europeană, cu câteva
condiţii: să ne promovăm adevăratele valori, renunţând la cultivarea
spiritului de grup, la cumetriile literare, să fim perseverenţi în acţiunile şi
demersurile noastre, să găsim modalităţile optime de a difuza cât mai
clar şi mai eficient cultura şi literatura română în spaţiul european.

Ne vine, uneori, a crede, că trăim nu într-o singură Românie, ci

într-o înşiruire de Românii, unele vesele, altele triste, unele atroce, altele
candide. Între România reală şi imaginea ei e o discrepanţă totală.
În ce Românie trăim, de fapt? În România pe care o zărim dimineaţa
când ieşim, cu ochii cârpiţi de somn, în drum spre locul de muncă, în
România pe care o privim prin geamul unui autobuz sau în România
pe care ne-o dezvăluie gazetele de diverse nuanţe şi tonalităţi? Trăim
în România ştirilor de la ora cinci, cu crime, violuri şi scandaluri ce
par să nu înceteze niciodată, sau în România summit-ului NATO, în
România declaraţiilor politice festiviste şi belicoase sau în România
destinelor defavorizate? Trăim în România miliardarilor de carton, sau
în România celor care îşi duc viaţa de pe o zi pe alta? Trăim în România
copiilor superdotaţi sau în România copiilor bătuţi de soartă? Trăim
în România afacerilor lipsite de orice temei legal, a aranjamentelor şi
gheşeftului, sau în România bătrânilor nevoiaşi, pentru care traiul zilnic
37
devine o povară din ce în ce mai greu de suportat? Care e România
cea adevărată? Cea din imaginile emisiunilor de actualităţi, sau cea
pe care o vedem cu propriii noştri ochi? Pe ce anume să ne bazăm? Pe
simţurile noastre, pe experienţa noastră, care ne spun că există atâtea
şi atâtea neajunsuri în jur, sau pe sloganurile cu iz electoral ce au prins,
iată, din nou a răsuna, pe meleagurile patriei? Între aparenţă şi esenţă,
între a fi şi a părea, distanţa e, se pare, apreciabilă. Oricum, suficientă
pentru a spori confuzia în care ne aflăm, haosul în care ne zbatem,
dilemele din care nu putem ieşi.
*

Prin operele sale inegalabile, I.L. Caragiale a trasat, cu luciditate

şi pasiune totodată, profilul neamului său, percepându-i atât calităţile,
cât şi, mai ales, defectele, inconsecvenţele, inadecvările. Trăncăneala
fără rost, ipocrizia şi corupţia, retorica fadă a demagogiei politice,
injustiţia, lipsa de demnitate şi de talent, formele fără fond şi instituţiile
fără fundament, toate aceste vicii pe care I.L. Caragiale le regăsea la
contemporanii săi se întâlnesc, cu unele modulări sau nuanţări, şi în
zilele noastre, în parlament, pe stradă, în gazete şi studiouri de televiziune,
uneori cu asupra de măsură. Mostre ale acestei lucidităţi tăioase ne
oferă I.L. Caragiale în antologia Despre lume, artă şi neamul românesc
(îngrijită de criticul Dan C. Mihăilescu): „Noi, românii, sîntem o lume în
care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri
că cel puţin se discută foarte mult“; „Elementele de succes: măgulirea
tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă
automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia
română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul
român şcl., şcl. – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească,
lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul...“; „M-am
exilat şi atîta tot. Aerul aici îmi prieşte, sînt mulţumit cu ai mei şi nu
am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi
talentul viţii demne de compătimit“; „Multe am învăţat de cînd trăiesc
în mijlocul Europei civilizate – unde e dreptate la tribunale fiindcă
este şi pe stradă – şi între toate una mai ales, că omul trebuie să spună
europeneşte, nu greco-ţigăneşte, ceea ce crede“. Citatele sunt, cred,
ilustrative, prin sinceritatea şi ardenţa lor, pentru modul lui Caragiale
de a spune lucrurilor pe nume, de a demasca impostura, demagogia
şi necinstea unei societăţi imature şi tranzitorii, în care pasiunea ţine
adesea loc de talent iar principiile se preschimbă mereu în dileme “din
care nu se poate ieşi”.

38
 Anchetă Familia
Marian Victor Buciu

Migraţii identitare

Ascult şi citesc îndemnuri în mediile de informare publică

referitoare la subiectul identităţii. Simpozioane şi colocvii dezbat teme
identitare, ceea ce înseamnă o particularizare a temelor existenţiale.
Matei Călinescu a scris o carte profundă (numită ambiguu când studiu,
când eseu) despre identitate şi existenţă la E. Ionescu/Ionesco.
Suntem îndemnaţi cu calm sau cu limbă de moarte să ne
apărăm identitatea românească în contextul european şi mondialist.
Ni se reaminteşte faptul elementar că, de pildă, identitatea aromână e
şi ea românească. Nu aflu nimic despre identitatea megleno-română
sau istro-română. Trebuie să se scrie şi despre ele, dar nu citesc destul.
E reflectată identitatea (multi)etnică, lingvistică, socială, (multi)
culturală, literară, religioasă. În artă. Pe hartă. Identitatea exilatului ori
a emigrantului. Fireşte, identitatea umană rămâne deasupra tuturor.
Publicişti activi în diferite discursuri publice avertizează sau
exclamă până la voalarea vocilor că ni se (sin)ucide identitatea,
fiinţa toată. Şi stăm nepăsători. Noi şi guvernele. Între timp, spune
corul mediatic, ne pleacă oamenii vajnici, ni se sleiesc valorile. Într-un
cuvânt, e aproape (în sens spaţial şi modal) prăpădul.
După totalitarismul nostru de stânga, au apărut şi sporit meditaţiile
identitare. Raţiunea încearcă să domine sentimentul fiinţei etnice. E
vorba de raţiunea noastră, românească, şi de sentimentul românesc
(noician) al fiinţei. Noi ca noi sau noi ca Noica? Ne putem încă întreba.
Reflexiile se îndreaptă spre autocunoaştere. Sunt regândite, după anii
de arestare şi (di)simulare a gândirii, ideea şi realitatea identitare. Ca
prezentare sau imitaţie, ca vorbă goală sau ca fapt deplin, în tradiţie
şi actualitate. Ca identitate adevărată sau manipulată. Plurivocă şi
consensuală. Slabă (naţională) şi tare (mondială). Acum e o grozavă
(nu e singurul cuvânt ambiguu în română…) criză mondială, naţională,
regională. Ce produs ori câtime de mondialitate capeţi? Ce plus sau
scădere de naţionalitate apar? Ce ni se ia şi ce ni se dă? Cum ne mai
asemănăm şi adunăm? Să ne spună ştiinţa întreagă, să dea seama de
astfel de lucruri fiecare ştiinţă particulară…
Noi simţim foarte apropiate identitatea culturii şi discursul des­pre
cultura identităţii. Scade identitatea literaturii, creşte literatura iden­
tităţii? Profit de ocazie şi resemnalez, încă zadarnic, un fapt grav, deşi
s-ar putea să fie mai degrabă comic: criteriile criticii româneşti nu sunt
în acord cu cele majore, decisive, în context mondial. La noi criticul
carismatic de orice autoritate, naţională şi locală, spune în esenţă
acelaşi lucru. Şi anume că scriitorii noştri importanţi nu sunt cei traduşi,
39
care au avut succes de critică (primind premii importante) şi de public,
dar mai curând cei intraductibili. Exagerez puţin retoric, mult mai mult
numesc un fapt de existenţă a noastră, literară.

Iată şi o schiţă de reportaj imagologic. Un muncitor tânăr care face

decorări interioare în Franţa de patru ani crede că francezii sunt leneşi şi
nu ştiu să se distreze. Francezul după ce vine de la slujbă nu pune mâna
pe nimic. Decât pe telefon, ca să cheme vreun reparator, dacă are ceva
defectat. Francezul e leneş acasă. Iar la slujbă nu munceşte orice. Pleacă
în concediu, îţi lasă cheia casei, totul vraişte. Când se-ntoarce caută cu
degetul în ultimul colţ să nu fie un fir de praf. Iar cu distratul, de Anul Nou,
iese din casă şi stropeşte cu şampanie, altceva nu ştie să facă. Francezul
de rând. Ăla bogat se duce el pe undeva. Un singur revelion, în patru
ani, a făcut românul în Franţa. Nu-i mai trebuie. Alimentele n-au gust.
Când s-a-ntors în România, murea să-şi prăjească nişte cartofi cu salată
de roşii. La mâncare intervine o femeie. N-o cunosc, îmi închipui că e
profesoară. Să explic întâlnirea mea cu pictorul-decorator de interioare:
el mă transportă pentru o inspecţie universitară de gradul întâi. Doamna
care nu mi se pare că arată deloc bine spune că mâncarea în Occident
nu mai are gust şi acesta e un semn că vine sfârşitul lumii. Îl întreb pe
muncitorul care şi el arată, să spun astfel, destul de muncit, cum îşi făcea
treaba. Zilnic, 15 ore, fără duminică, sâmbăta era plătit dublu. Două mii
de euro pe lună. Patru sute cincizeci la chirie. Două sute pe mâncare. Doi
euro un pui la rotisor. A venit în Franţa datorită unui văr care a adunat
sute de mii de euro. Dar e aproape terminat de muncă. E sigur foarte
bolnav. S-au separat. A luat doi băieţi care vindeau ziare pe stradă.
Tot gorjeni. Nu ştiau nimic din meserie. Au plecat din Paris la Toulouse.
Muncă monotonă, ascultau la radio. Când s-a terminat cu Toulouse,
credea că se va întoarce în comuna natală. Dar a fost ales la târgul de
sclavi, ca-n filmele americane. Români şi ruşi. Ruşii munceau la negru.
Pe ei poliţia îi sălta. L-a ales un portughez cu firmă. Îi era adevărat tată.
Îi dădea maşina personală şi cecurile pe mână. Tot la el se va-ntoarce.
Şi-a făcut casă mare şi-a cumpărat un teren nou la marginea Filiaşului.
E scump. Cât un Logan. De la francezi a învăţat să nu repari, te costă mai
puţin. Francezul zice sunt prea sărac ca să cumpăr ieftin. Nicio rudă a
lui nu înţelege cum vine asta. I s-a stricat cutia de viteze de la maşină,
a calculat că dădea la service cinci milioane, a luat alta nouă cu opt.
Pe cea veche i-a cumpărat-o un văr, n-a mai mers. Francezii trăiesc mai
bine decât românii pentru că sunt pretenţioşi. Românii se mulţumesc cu
nimic. Nu cu puţin, cu nimic. Fără străini, crede el, economia franceză e
la pământ.
Elevii din Franţa sunt nişte diavoli, îmi spune telefonic o profesoară
care mi-a fost colegă de facultate şi predă într-o periferie a Parisului.
40
 Anchetă Familia
Predă numai două luni pe an. Pentru restul timpului, îşi ia concedii
medicale. Câştigă mult mai mult din traduceri. Munceşte pe rupte de
peste cincisprezece ani. Francezii sunt mult mai proşti decât noi. Da, proşti,
dar foarte mândri. Rasişti. Elevii aduc profesorii în pragul sinuciderii.
Recent a fost un caz mediatizat. L-au acuzat pe bietul om de câte şi mai
câte. Şi s-a sinucis. Elevii fac ce vor. Au tot creditul. Se leagă de orice. Ea
abia începuse să predea, într-o clasă erau trei sau patru eleve cu acelaşi
prenume. Îi era mai uşor să le spună pe numele mic. Sarah 1, Sarah 2,
Sarah 3. A doua zi vuiau faxurile de la părinţii elevelor către şcoală:
profesoara e fascistă. Diavoli care îţi mănâncă viaţa. Te termină. Lasă,
în România sunt îngeri, pe lângă cei din Franţa. A găsit oportunitatea
cu concediile şi traducerile. Are o altă boală, depresia. Trei sferturi din
francezi o au. Îi e frică de legi. Plăteşte impozitele. Dacă eşti prins, nu-ţi
mai revii. A câştigat bani mulţi, ea şi soţul francez au muncit ca nebunii.
Soţul e un om bun, un prieten adevărat. Nu l-a luat dintr-o dragoste mare.
Au călătorit, şi-au permis un restaurant de lux la sfârşit de săptămână.
Au cumpărat un al doilea apartament, într-un cartier considerat de lux,
în arondismentul…, costă acum două sute cinci zeci de mii de euro. Dar
nu-l vinde, impozitele pe vânzări au crescut imens, statul jupoaie. Dacă
obţine din România, de la universitate (ministerul nu vrea) un atestat care
să arate cum se echivalează gradele între cele două ţări, are dreptul la
traduceri mult mai bine plătite. Dacă vreţi să veniţi la Paris, există acum
curse de avion foarte ieftine, tu şi Cristina să mă anunţaţi, casa şi masa
nu vă costă nimic, n-avem ce discuta. Reţine că noi românii suntem mult,
mult mai inteligenţi decât ei. Am făcut greşeala de a nu-mi lua DEA-
ul care-mi dădea dreptul să merg la doctorat. Mi-aş face un doctorat la
Craiova, dar nu să mă-ntorc, ce poţi să faci acolo? Ştii la cât am negociat
cu TF3 un reportaj despre ceangăii din România?

E firesc ca identitatea să existe în diferenţă. Nu doar că acesta şi

acela nu sunt acelaşi, dar, o ştim de la romani (de la identitatea noastră
bazală, bazată…) că nu e acelaşi lucru dacă doi spun acelaşi lucru.
Faptul e valabil şi pentru ce-am transcris şi rescris, eliminat şi păstrat
din cele ce mi-au spus muncitorul şi profesoara.
Identitatea se moşteneşte, se adaptează în patrie şi se adoptă în
străinătate. Nu se pierde, se transformă, progresiv sau regresiv, până la
impresia alarmată şi alarmantă de dispariţie. Din realitate, identitatea
alunecă în vis compensativ sau persecutor. Visul trăieşte, moare,
renaşte. E-n toate cele adormite ori treze. E omenesc, ca greşeala. Visul
etnic, american, românesc, paraguaian... Visul politic, fascist, nazist,
comunist, capitalist…
Câte atitudini sunt faţă de România, tot atâtea Românii vor
fi. Fiecare cu România lui. Virgil Tănase a publicat în Franţa Ma
41
Roumanie. Ar putea scrie o alta intitulată Ma France. Niciodată relaţia
cu o ţară, natală sau de reşedinţă, nu este aceeaşi pentru cetăţenii ei.
O atitudine ceva mai cosmopolită ar fi un pansament identitar. Dar o
bună depeizare sau dezrădăcinare presupune existenţa unor rădăcini
cosmopolite. Ele se adâncesc într-o sintaxă culturală.

Viorel Chirilă

Ne vom putea salva numai prin cultură

Identitatea etnică este mai întâi o chestiune de destin. Te naşti

aici şi acum şi vii în lume cu o identitate etnică prin actul de voinţă
al precursorilor. Aici nu putem modifica nimic, naşterea este un fel de
cădere într-o simbolică „burtă de peşte”, vorba personajului Iona, din
piesa lui M. Sorescu. Marele „pântec” va include suita de determinisme
prin care ne definim ca indivizi unici. Din infinitatea de invariante,
la tastatura destinului s-a decis când, unde, şi cum va arăta insul
ce va popula spaţiul terestru şi pentru câtă vreme. Ne circumscriem
parametrilor decişi de factori ce se situează deasupra puterii noastre de
decizie: nume şi prenume, condiţie psiho-somatică, etnie, cadru social-
istoric, repere geografice, condiţie materială, limbă maternă, mediu
familial, aptitudini, stare de sănătate etc.
În al doilea rând identitatea etnică este şi o chestiune de opţiune.
Vine o vârstă în devenirea noastră ca indivizi sociali, când unele din
limitele impuse de destin pot fi ajustate. Avem privilegiul liberului
arbitru pentru a opta, la nivelul conştiinţei, asupra unor valori la care
să aderăm: profesie, religie, familie, forme culturale, statut social-politic
etc. Printre acestea se numără şi dimensiunea etnică.
În noul context al integrării României în U.E., fenomenul devine
accesibil pentru o mare parte din conaţionalii noştri plecaţi în bejenie
din motive, în primul rând, economice. Identitatea românească este într-
adevăr un dat definit printr-o suită de valori, multe vizibile, altele mai
puţin expuse în vitrina civilizaţiilor europene, dar şi multe anacronisme,
năravuri care ne aduc în postura de naţie de rangul al doilea. Ne place,
nu ne place – aceasta-i realitatea cu care ne confruntăm. Popoarele
europene se uită la noi chiorâş pentru că valul de emigranţi români
nu este constituit numai din masteranzi, licenţiaţi sau doctoranzi.
Delincvenţii României, fie români, fie de alte etnii, şi-au găsit un nou
spaţiu de operare în oraşele Europei, unde am exportat o cantitate
masivă de cerşetorie, prostituţie, crimă, hoţie, viol şi alte barbarii.
De aceea pentru românii aşezaţi pe alte meleaguri, ca să fie
42
 Anchetă Familia
toleraţi, renunţarea la etnie va fi singura şansă de salvare. După
două generaţii, conştiinţa rădăcinilor carpatice va rămâne amintire.
O demonstrează experienţa altor valuri de emigranţi care la a doua
generaţie au fost asimilaţi. În confruntarea dintre două civilizaţii învinge
cea mai avansată, care conferă individului prestigiu social. Cum la
nivel european, experienţa socială românească este una marginală,
cu multe reziduuri balcanice (corupţie, incompetenţă administrativă,
dispreţ faţă de munca onestă şi competentă, mentalitate provincială,
precaritate materială, improvizaţie generalizată, absenţa unei elite
social-politice şi mai ales absenţa unei perspective de remediere
apropiată a înapoierii noastre) e greu de imaginat că milioanele de
români plecaţi în lume pentru o pâine mai bună vor putea rezista
presiunii asimilaţioniste, apărându-şi specificul. Problema se pune în
egală măsură atât pentru muncitorul de rând, cât şi pentru intelectual.
Prin urmare, la adoua generaţie Petrică va fi Pietro, Pedro, Pierre sau
Patrik, cu vagi amintiri că strămoşii lui se trag de undeva din Est.
Deocamdată plecarea înseamnă salvarea din sărăcie şi şansa de a
accede la prosperitate, care acasă nu se poate imagina. Între mizeria
de acasă şi demnitatea unui trai decent afară e o păpastie ce nu poate
genera dileme. Cei plecaţi se pot considera pe bună dreptate nişte
fii izgoniţi. Patria nu a fost în stare să-i ţină acasă. Suntem o societate
dereglată, care şi-a alungat de acasă milioane de membri, din păcate
cei mai apţi de muncă. Din cei rămaşi acasă, 15 procente au pus
stăpânire pe avuţia naţională, restul se chinuie să supravieţuiască
de pe o zi pe alta. Cu o asemenea zestre nu ai cum să te lauzi în faţa
străinilor cărora le cerşeşti un loc de muncă, fie el şi unul din cele mai
umile.
Cei de-acasă vor rămâne ceea ce sunt pentru că instinctul
de conservare aici este mai puternic, suntem legaţi de identitatea
noastră mai profund decât alţii. E o încăpăţânare de secole care s-a
dovedit salvatoare. Pe de altă parte suntem un popor dionisiac, avem o
structură afectivă, suntem legaţi de locurile natale mai puternic decât
alte neamuri.
Suntem mai greu de scos din ale noastre. Când e vorba de
asimilarea noului la scara întregii societăţi o facem anevoie şi formal.
De aceea epoca formelor fără fond acuzată de T. Maiorescu devine la
noi o permanenţă. Dinamismul cultural european din ultimele două
secole ne-a găsit mereu în contratimp. Eforturile de sincronizare ale
elitei artistice şi ştiinţifice au avut ecouri superficiale la nivelul societăţii
profunde. Perioada de adaptare la modernitate aici durează de 150
de ani şi suntem tot în curs de sincronizare. De vină sunt şi răsturnările
politice de la nivel european care ne-au livrat lagărului comunist.
Ritmul lent al modernizării este ilustrat de prezenţa celor două Românii,
43
cea urbană care se apropie de lumea civilizată şi cea rurală care e
mai aproape de epoca feudală. Am avut un învăţământ eficient în
selectarea elitelor intelectuale, dar ineficient în emanciparea celor
mulţi.
Educaţia dimensiunii raţionale la noi nu aduce mutaţii
fundamentale în felul nostru de a fi. Chiar educaţi, ajungem mai
rar la seninătatea impasibilă a modelului apolinic, la o reflexivitate
lucidă, rămânem din păcate mereu pătimaşi, chiar dacă ne-am tocit
coatele pe băncile facultăţilor. S-a întâmplat nu o dată ca unii din cei
mai reprezentativi exponenţi ai cugetarii româneşti să aibă veleităţi
literare, adesea găsim în sertarele lor dovezi că au cochetat cu literatura,
că fondul afectiv a intrat în concurenţă cu cel raţional. Nu e nimic
rău în aceasta, e doar o dovadă a preeminenţei afectivităţii noastre
ca neam. Intelectualul român de marcă a fost mereu un excepţional
constructor de ansambluri ideatice, un profesionist competent, dar în
viaţa lui privată e un ins afectiv, cu apucături greu de justificat pentru
un titrat universitar.
Pus în funcţii înalte, românul nu se poate identifica raţional şi
obiectiv cu principiul pe care îl reprezintă în mecanismul puterii.
Sunt rare exemplele de identificare a acestuia cu interesul colectiv, cu
binele public, pe care să-l apere. La un moment dat a trebuit adus un
prinţ neamţ pentru a arbitra această efemeră confruntare a pasiunilor
şi subiectivismelor politice.
Cel promovat se va simţi ispitit de interesul mărunt, nu rezistă
tentaţiei de a accepta sau a face o favoare, căci are şi el un nepot, o
rudă. Dacă e profesor, îşi ajută nepotul la fraudarea bacalaureatului;
dacă e medic, mai dă un cocediu de boală fictiv; dacă este universitar,
va trece cu vederea că „studintele” e aproape analfabet, numai să
fie plicul cu verzişori; dacă manageriază afaceri, va căuta portiţe
pentru a eluda plata datoriilor către stat. Ce să mai vorbim de tagma
politicienilor de ieri şi de azi? Cu toţii desconsideră demosul care
i-a ales, văd în politică doar o şansă de a parveni şi a se îmbogăţi.
Ce ar putea să-i facă pe cei plecaţi să rămână români? În nici un
caz realităţile actuale. Poate speranţa că se vor întoarce şi că acasă
situaţia s-ar putea ameliora pentru a se putea trăi decent sau că,
întorcându-se, prezenţa lor ar putea aduce o schimbare în bine a
situaţiei. Patriotismul însă nu ţine loc de foame, nici nu remediază
sărăcia.
În altă ordine de idei, se pune întrebarea: ce atuuri ar mai
putea suscita orgoliul unui român pentru a-şi apăra identitatea  în
această nouă structură social-politică, care este U.E.? În cadrul unor
dialoguri sau dezbateri culturale s-ar putea invoca: eroismul de a fi
supravieţuit ca neam sub valurile devastatoare ale istoriei, într-un loc
44
 Anchetă Familia
ostil, neprielnic, devenit vad de trecere pentru nenumăratele migraţii
şi loc de ciocnire a intereselor marilor imperii europene şi asiatice;
conservarea religiei originare în ciuda presiunilor şi ispitelor de a trece
la alte confesiuni; privilegiul de a fi în anumite secole, pentru perioade
scurte apărători ai ortodoxiei; o relaţie mai armonioasă cu natura, cu
lumea animală sau vegetală perpetuată de dimensiunea rurală a
vieţii noastre sociale, refractară faţă de modernism; supravieţuirea
vechii culturi populare medievale; conservarea în forme particulare a
latinităţii lingvistice; racordarea fie şi tardivă la cultura europeană şi
înscrierea noastră substanţială în marile curente culturale, începând
de la romantism încoace; un mod de a fi mai deschis şi ospitalier
faţă de alteritate; o capacitate uimitoare de a tolera şi a supravieţui
în confruntare cu răul şi nedreptatea; un har creator autentic ilustrat
de câteva personalităţi de talie europeană: Eminescu, Caragiale,
Grigorescu, Brâncuşi, Enescu, Iorga, Pârvan, Blaga, Arghezi, M. Eliade,
E. Ionescu etc.
Pentru noi, cei ce rămânem aici, aceste valori sunt certitudini,
le vom putea invoca în faţa intelectualului francez sau italian. Putem
demonstra că avem de cel puţin 150 de ani o cultură autentică,
cu valori certe, la concurenţă cu elitele Europei. Am dat uneori
continentului nostru dezbinat, dar nu numai, nume de referinţă
pentru anumite epoci: N. Olahus, Neagoe Basarab, D. Cantemir, N.
Iorga, M.Eliade, E. Cioran, T. Vuia, H.Coandă, G. E. Palade etc. Câtă
vreme nu le scoatem din şcoală şi putem încă să le împărtăşim noilor
generaţii. Numai că pseudoreforma din învăţământ ameninţă să ne
arunce istoria, literatura şi scriitorii la coş. Noii absolvenţi îşi pot lua
bacalaureatul chiar fără să fi citit un roman sau o piesă de teatru. Cu
cât e mai incult junele, cu atât mai bine pentru cei care vor beneficia
de munca sa. Pentru omul de rând, ajuns printre străini, identitatea de
român s-ar putea afirma numai prin onestitate, seriozitate, competenţă
profesională, respectarea cuvântului, muncă de calitate şi mai ales
cenzurarea apucăturilor de acasă.
Adevărul este că fără un fond cultural solid, fără o conştiinţă
clară a valorilor autohtone, tânărul român plecat pe alte meleaguri
nu are cum se apăra în faţa fluxului de solicitări şi informaţii la
care este supus. Mai ales că lumea în care pătrunde îşi are valorile
structurate de mai multe secole, ierarhiile sunt certe. Ne vom putea
apăra identitatea etnică numai şi numai prin asimilarea autentică
a culturii autohtone. Dacă ne vom bagateliza valorile literare, dacă
ne vom juca de-a demitizarea presonalităţilor istorice, ne vom
desconsidera arta, fie ea şi experimentală, dar mai ales dacă nu le
vom transmite tinerei generaţii, nu avem mari şanse în lupta pentru
conservarea etnosului.
45
Vasile Dan

România mică

Răspund aici cam la a treia întrebare din micul pachet intero­

gativ. Deşi fiecare dintre întrebări, ţîşnite parcă dintr-o singură suflare,
e nu doar legitimă, ci şi imperativă în acest interval istoric românesc
contradictoriu, cumva spectaculos în sens dramatic, în care se joacă
pe muchie de cuţit „românitatea” noastră între „a fi”, aşa cum o ştim
tradiţional, şi „a nu mai fi” (eventual doar parţial), la intersecţia ori
incidenţa cu „europenitatea” mult dorită. Ecuaţie în care prima noastră
natură, cea originară, nu e nici pe departe – în toate cele – compatibilă
cu a doua, aşa cum tot strigă patrioţii de serviciu: „Noi sîntem în Europa
de peste 2000 de ani!”.
Avem tot atîtea Românii cîţi români sîntem: o bogăţie umană, ce
mai!
Aşadar, România mea. Ea este una foarte modestă, mică („România
mică”, cum s-ar zice), nu o dată nefericită şi nesigură de ea însăşi şi de
viitorul ei. Este România literară, adică România literelor române şi a
celor numiţi cu atîta tandreţe: ”scîrţa-scîrţa pe hîrtie”. E o Românie care
nu îşi uită încă limba, nu o îngroapă, „în adîncuri scufundată”. Nu e nici
„mişto”, nici „naşpa”, nici măcar „cool”. Nu-şi tratează limba maternă
ca pe o boală ereditară, eliminînd-o, prin leac intensiv, cu engleză,
franceză, spaniolă, italiană.
Poţi însă să scrii într-o limbă care parcă e pe ducă, una
cvasiabandonată de cei mai tineri vorbitori ai ei, aspiraţi de alte spaţii
lingvistice în care mulţi excelează vorbind mult mai bine decît în cea
uitată pe undeva pe acasă? Poţi, răspund eu, alături de alţi cîţiva,
numărabili, Cavaleri ai Tristei Figuri. Eu încerc să o vorbesc în public
sau în particular cu aceeaşi plăcere, aproape erotică, cu care iubeşti
pe cineva o singură dată în viaţă.
Apropo, cîţi vorbitori de limbă română credeţi că mai sînt printre
români? Jos, la mulţime, boleşte, contaminată de ignoranţă şi frivolitate
fără margini, biata română, asaltată de influenţe, rezistente, spornice şi
neplăcut mirositoare dinspre limba celei mai numeroase minorităţi din
România: şi ortoepic, şi fonetic, şi lexical. Sus, în înalta societate, dai de
romgleză ori de noua limbă de lemn, mult mai prestigioasă academic
decît cea de dinainte, comunistă, venită tocmai de la neamurile cele
bogate şi subţiri, de la Brussel. Citiţi sau măcar ascultaţi (la radio, la
televiziune) un text, o corespondenţă de acolo. Încercaţi să o traduceţi în
limba română, cea clară, tranzitivă, cu sens şi proprietatea termenilor.
Să văd dacă o să reuşiţi.
Cunosc, ca să-mi răspund singur la propria întrebare, un vorbitor
46
 Anchetă Familia
seducător de limbă română, pe care nu mă satur niciodată să-l ascult:
Andrei Pleşu. Dar cîţi mai sînt ca el?
Aşa că nici limba română nu-l „mai ţine pe român, român”. Şi
asta nu doar în Italia sau Spania, pe care le colonizăm intens de vreo
douăzeci de ani încoace. De fapt ne topim cultural în ele. E fenomenal
ce se întîmplă: refluxul, pe durată lungă, al istoriei!
A fi român, măcar la Oradea, înseamnă şi asta: a citi o româneas­
că bună în „Familia”. În această oază veche de expresie şi substanţă
nealterate conjunctural.

Gheorghe Grigurcu

România: feţe şi interfeţe

Delicat subiect, patria. Ţară relativ mică, aflată „în calea răutăţilor”,
România a cunoscut, sub semnul aprehensiunii ce se poate bănui în
mentalul său colectiv, cele două extreme ale simţămîntului de patrie,
naţionalismul exacerbat şi renegarea nu mai puţin violentă a acestuia.
Paşoptiştii, Eminescu, Iorga sunt cîteva vîrfuri ale naţionalismului
indigen, autorul Luceafărului fiind calificat cu justeţe de către I.
Negoiţescu drept un „protolegionar”. Avem a face sub pana lor cu un
romantism ce dilata imaginea ţării şi a poporului la proporţii fabuloase,
nu fără fundamentul unei critici incisive adresate prezentului, ca o
antiteză la idealizare graţie analizei adesea foarte realiste a racilelor
contemporane. Naţionalismul mitic nu era lăsat să plutească slobod în
văzduh, aidoma unui balon feeric căruia i s-ar fi desfăcut legătura cu
pămîntul, ci i se păstra o asemenea legătură permanentă sub forma unor
acute implicaţii în prezent. Revoluţionari ori misionari ai conceptului
de patrie, naţionaliştii noştri au îmbinat accepţia sa mai mult ori mai
puţin anistorică cu împlîntarea lor în istorie, ceea ce nu trebuie trecut
cu vederea. Deşi socotea că patriotismul „nu e iubirea ţărînei, ci iubirea
trecutului”, Eminescu şi-a corijat paseismul prin publicistica sa febrilă
prin care-l confrunta cu actualitatea „decăzută”, iar Bălcescu propunea
de-a dreptul în definiţia patriei tranziţia de la înţelesul de „fiinţă ideală”
la datoria locuitorilor săi, prin „identitatea intereselor, ideilor, pasiunilor
ce-i strînge şi întruneşte în apărarea unui bine comun”. O ultimă
puternică învăpăiere naţionalistă a reprezentat-o extrema dreaptă
interbelică, la care a aderat benevol floarea intelectualităţii româneşti
a epocii, de la Nae Ionescu la Mircea Eliade, Cioran, C.Noica, Mircea
Vulcănescu etc. Să subliniem că nici un intelectual român notabil nu
s-a apropiat, în acel climat de libertate, de „internaţionalismul” marxist,
47
aşa încît toate adeziunile de după ocuparea României de către Armata
Roşie se află în zona ipocriziei, interesului de carieră şi pecuniar şi, nu în
ultimul rînd, a terorii. În ultimul sfert de veac al existenţei sale, regimul
comunist a produs un surogat de naţionalism în încercarea de a-şi
asigura un sprijin de masă, în condiţiile unei crize ce nu mai putea fi
stăvilită. Artificiul său, bătător la ochi, rezulta din incompatibilitatea
dintre „internaţionalismul proletar”, pilon al ideologiei marxist-leniniste,
şi cultivarea unei conştiinţe etnice exaltate. După ce desconsiderase ori
interzisese tradiţiile culturale autohtone, cîrmuirea comunistă s-a străduit
a şi le anexa şi, mai mult decît atît, a le spori prin nu o dată fanteziste
supraevaluări şi improvizaţii ce cădeau în sarcina unei teorii introduse
ad hoc, am numit protocronismul. N-a constituit acesta decît o penibilă
caricatură a naţionalismului de la care se revendica abuziv, un ridicol
postament tricolor al sceleratei dictaturi.
La celălalt capăt al spectrului raporturilor cu ideea de patrie s-au
aşezat cîteva personalităţi cu o formaţie occidentală, care, fără a-şi blama
compatrioţii, au găsit de cuviinţă să ia în considerare cu precădere
influenţa Apusului asupra vieţii noastre culturale. Originalitatea creaţiei
româneşti li s-a părut uneori reductibilă la condiţia de simplă „colonie”
franceză. Astfel un vector, e adevărat, esenţial, al său era gonflat pînă la a
acoperi întregul ecran pe care se proiecta fenomenul în cauză. Pompiliu
Eliade şi B. Fundoianu sunt cei mai elocvenţi exponenţi ai concepţiei
„extranaţionale”, exprimate însă decent, fără un tapaj pamfletar. Tot aici
trebuie înscris, deşi la o considerabilă distanţă, E.Lovinescu, mult mai
moderat decît cei amintiţi în teza sincronismului literelor româneşti cu
cele occidentale, care s-a dedicat masiv nu numai analizei ci şi orientării
producţiei autohtone, ceea ce înseamnă un gest de încredere, nu fără a-i
circumscrie scepticismului pe tradiţionalişti şi ortodoxişti. Un caz special
e cel al lui Cioran. Exaltarea de vates neînţeles din Schimbarea la faţă
a României e neîndoios cea mai spectaculoasă expresie speculativă
a năzuinţei naţionale româneşti către un destin ce părea a i se refuza,
dar care, nu mai puţin, a alcătuit un centru de nostalgică iradiere.
După stabilirea sa la Paris, s-a produs „năpîrlirea” gînditorului care a
devenit un sceptic apatrid, declarînd: „Un homme qui se respecte n`a
pas de patrie. Une patrie, c`est de la glu”. Fapt ce l-a expus atacurilor
unor condeie din patria sa natală, unele, helas, reprezentative, ce n-au
şovăit a răspunde comenzii oficiale totalitare. Nu avem însă a face aici
cu o brutală inconsecvenţă a autorului transplantat, ci cu o detaşare
dureroasă a sa de „complexul” românesc pe care-l rescrie de astădată
nu pe portativul unui patetic deziderat ci pe cel al unei meditaţii
universaliste. Ipostaza sa cosmopolită e o „ieşire din luptă”, mai curînd
decît o şarjă împotriva insuficienţei etnice, la care continuă a se referi
sporadic, cu resignare. O cu totul altă tonalitate au dobîndit-o mai recent
48
 Anchetă Familia
unele puseuri de autostigmatizare naţională, frizînd o intempestivă „ură
de sine”. Explicabilă într-o anume măsură, precum un act de defulare
după anii de naţional-comunism indigest, o asemenea manifestare
care a atins apogeul în discursul lui H.-R.Patapievici, emisie stranie a
unui fin intelectual, trecînd în spasmodic grotesc aserţiunile senine ale
paradigmaticului Cioran, are totuşi un efect nescontat. Opuse în intenţie
tendinţei naţional-comuniste, şovine, ele nu constituie altceva decît un
şovinism invers. Pornirea încrîncenată împotriva propriei etnii nu e oare
un echivalent al xenofobiei, ca o mănuşă întoarsă pe dos?
Să punctăm acum o altă abordare a temei şi anume ceea ce
Adrian Marino, în dialog cu Sorin Antohi şi cu asentimentul mai tînărului
său interlocutor, numea „al treilea discurs”. Rejectînd atît „negarea
autohtonistă” a Occidentului cît şi „asumarea imitativă” a acestuia,
autorul Dicţionarului de idei literare pleda pentru un soi de „echilibru
între antiteze”, vorba bătrînului Heliade. Aerul e, în ciuda intenţiei
oarecum sintetice, mai curînd etnocentrist şi, în orice caz, egocentrist: „nici
autohtonişti, naţionalişti, troglodiţi, etnicişti şi aşa mai departe, nici imitatori,
discipoli eterni ai oricărui profesor francez venit aici în service civil”. N-am
putea constata în programul respectiv o mare noutate, o notă de energică
originalitate, aşa cum ar fi dorit teoreticianul literar, ci mult mai curînd
ceea ce formează de fapt o medie „sănătoasă”, recunoscută aproape de
toată lumea: „nici prea prea, nici foarte foarte”. Spiritul speculativ al lui
Adrian Marino nu e, din păcate, la înălţimea pretenţiei sale de apostolat
laic, de creare a unui curent sau a unei şcoli postiluministe, cu patentă
proprie. Dar nu alura la urma urmei rezonabilă a spuselor sale surprinde,
ci neconcordanţa cu opiniile pe care acelaşi Marino le are asupra culturii
româneşti, opinii defel complezente: „Cultura română prezintă încă mari
deficienţe, mari carenţe, mari discontinuităţi, mari discrepanţe,” întrucît
ar fi „o cultură de poeţi şi foiletonişti”, care „nu-mi dă satisfacţie”, în care
„nu mă regăsesc”. Prin extensie, orgolioasa solitudine pe care o clamează
pune în cauză întregul stat român: „Noi nu avem încă o ţară construită.
Suntem încă o ţară improvizată, o ţară încropită”. În atari circumstanţe,
n-ar putea fi ocolită o întrebare: cu o cultură atît de inconsistentă, cu o
ţară atît de precară, cum am mai putea să refuzăm ţîfnos contactul cu
„profesorul străin”, cum am mai putea justifica proiectul ambiţios al celui
de-al „treilea discurs”, care ar îngădui neamului nostru „a fi simultan
european (universal) şi român (idiomatic)”? Între „slugărnicie” şi neant,
cum am mai cuteza să ridicăm fruntea?
Aşadar naţionalism, cosmopolitism, arbitraj. La ceasul de faţă
s-ar zice că am intrat în ceea ce s-ar putea numi un postmodernism
civic, adică într-o fază a convieţuirii semiarmonioase a unor elemente
eterogene, a dominaţiei unui amestec ireductibil. Potrivit lui Jean-Luc
Nancy, întreaga lume străbate o vreme în care „primează combinatoriul
49
asupra discriminantului, contractualul asupra ierarhicului, reţeaua
asupra organismului… spaţialul asupra istoricului, spaţialul multiplu şi de-
localizat asupra unui spaţiu unitar şi concentrat”. Deci o vrie a impulsurilor
unităţii şi diversităţii. În viaţa politică şi în mass media o toleranţă (relativă)
e la ordinea zilei. Extremele au ajuns a-şi etala stridenţele îndeobşte în
publicaţii periferice. Şansele naţionalismului tradiţional par a fi scăzut
mult în favoarea „intrării în Europa”, clişeu totuşi iritant printr-o utilizare
ritualică, putînd avea la noi o amprentă retrospectivă, caragialescă. O eră
a concordiei pare a ne întîmpina, reducîndu-ne jalea (reală ori mimată)
că ne aflăm, părăsiţi de Fortuna istorică, „la Porţile Orientului”, că suntem
„ţara lui Păcală”, că aici „nimic nu se construieşte” ş.a.m.d. E oarecum
limpede că relaţiile noastre cu vecinii sunt, în această perspectivă, mai
stabile decît odinioară. E aşijderea limpede (deşi nu pentru toată lumea)
că se cuvine a respecta minorităţile etnice, nu numai în numele unor
principii de civilizaţie democratică, ci şi dintr-un considerent pragmatic
şi anume acela că doar fiind mulţumite ele vor putea fi loiale statului
român, cooperante în cuprinsul obştii comune. Dar să nu uităm şi un alt
curs al evenimentelor, contrar. Prăbuşirea comunismului în Estul Europei
a dus nu numai la punerea în lucrare a comasării continentale, ci şi la
erupţia unui naţionalism cu atîta anvergură încît harta s-a fărîmiţat sub
imperiul lor, ca un vas fragil pe care istoria l-a strîns prea tare în pumnul
său. URSS, Iugoslavia şi Cehoslovacia s-au dezmembrat, războaie etnice
au însîngerat Europa cea dornică de unitate, din Bosnia pînă-n Georgia,
din Transnistria pînă-n Cecenia. În proximitate, fundamentaliştii islamişti
agită visul lor teocratic, pîrjolitor. Ce ne mai aşteaptă oare? O integrare
europeană fără cusur, standardizată (care poate deveni aplatizantă,
ştergînd particularităţile popoarelor), ori un nou val de revendicări etnice
care se poate lăsa cu frămîntări, cu dislocări ale plăcilor statale, poate
chiar cu jertfe omeneşti? Greu, imposibil de răspuns. Aparent ferită de
marile seisme, România rămîne în expectativă, ruminînd în conştiinţa sa
tendinţele divergente ce s-ar putea eventual sedimenta într-o concepţie
culturală înnoită. Însă nu e deloc imposibil ca flacăra naţională să
reapară. Şi nu sub forme naiv-anacronice, ci la un mod sublimat spiritual,
bunăoară în sensul viziunii lui Blaga, astfel încît să nu mai socotim
„spaţiul mioritic” un concept depăşit, bun de luat peste picior, şi să ne fie
ruşine de „satul românesc” căruia fiul Lancrămului i-a închinat un elogiu
cu ecouri ce nu se pot stinge. Uniunea Europeană nu e decît un laborator
în care are loc o experienţă fără precedent. Atît entuziaştii unificării cît şi
euroscepticii au argumente de a căror dialectică se cade a ţine seama.
Mă tem că actuala birocraţie europeană nu va putea anula buletinele
de identitate spirituală ale popoarelor care-şi au viaţa lor inconfundabilă,
misterios proiectată în durată.

50
 Anchetă Familia
Doina Jela

Care credeţi că sînt mărcile identităţii româneşti actuale?

Grele întrebări, din toate punctele de vedere, practic nu ai ce
alege! Mărcile identităţii româneşti de astăzi sunt din păcate mai
toate negative. Asta pentru că atunci când spuneţi marcă vă referiţi
probabil la ceva ce este îndeobşte exterior, marcant, vizibil, care se
reţine şi care provoacă zgomot. Aşa încât ele sînt: manelele, care se
aud tare, conversaţia cu înjurături, pe mobil, în mijloacele de transport
în comun care se aude, tot tare, gunoaiele şi mizeria, care se văd şi
se miros de departe, şoselele proaste, gropile săpate şi neastupate,
şantiere începute şi abandonate, muncă făcută în dorul lelii, sănătatea
de izbelişte, bacşişul şi când vrei să ţi se răspundă la bună ziua, mafia
făcîndu-şi singură legea şi făcînd-o şi pentru noi ăştialalţi, care nu
suntem de-ai ei, dar avem neavenite impulsuri cetăţeneşti. Şi cred că
mai sunt şi alte mărci. Nici un fabulospirit, oricât de vast şi de colorat,
nu are cum să acopere acest spectacol-marcă.
Care este „visul românesc” de astăzi?
Mai că-mi vine să răspund: un coşmar. Dar presupun că
întrebarea bate în altă parte.Oricât de tare ne-am teme de personajele
carismatice din cauza caricaturii de carismă a lui Ceauşescu, şi din
cine ştie ce alte spaime obscure (vezi alarma „liberalilor” de azi faţă
de „cezarismul” preşedintelui actual al României), cred că visul unei
naţii este întotdeauna legat de o asemenea personalitate, în stare să-l
întrezărească, acest vis, să-l intuiască, să şi-l însuşească, să-l viseze el
însuşi şi să mobilizeze naţiunea spre el. Şi din acest punct de vedere,
popoarele nu au chiar des norocul unor asemenea conducători. De
cele mai multe ori, ele investesc în cîte unul cu asemenea aparenţă
şi apoi, îl lasă pe acela să facă „ce trebuie” în locul lor şi vorba lui
Kolakowski din finalul cărţii sale despre marxism, ele se culcă
seara Icar şi se trezesc dimineaţa Gregor Samsa. Rareori, totuşi, li se
întâmplă să-l aibă şi să-l şi recunoască la timp şi să-l şi investească
cu „funcţia” de a visa, nu în locul, ci în fruntea lor. Şi, cu riscul, încă
o dată, de a scandaliza, cred că preşedintele de azi al românilor, e
un personaj politic înzestrat cu o asemenea capacitate de a visa. Cu
sau fără asemenea personaje, parţial, visul românilor de a se întoarce
în Europa, s-a şi realizat. Acum nu ne-ar mai trebui decât mai multe
personaje mai prozaice, mai pragmatice, mai terne, care să nu viseze
decît cum să gospodărească ograda în locul nostru. Sau să ne oblige
cumva, pe noi, s-o gospodărim. Aşa ceva se găseşte încă şi mai greu.
Visul meu, personal, despre România, este unul complet apter. Vreau
să vină cineva care să ne facă să punem toţi mâna să o măturăm,
scuturăm, dereticăm.
51
 Cîte Românii avem? Cred că din păcate, avem atâtea Românii cîţi
români. Problema noastră e cum să facem să avem una singură.
România sau Româniile între nostalgia identităţii etnice şi oglinda
prezentului.
Înainte vreme, când nu aveai voie să ieşi din ţară şi ce zicea
şeful suprem prin trompetele lui autorizate, gen Adrian Păunescu, era şi
adevărat, complexele noastre de superioritate, cu dacii, cu romanii, cu
excelenţa noastră culturală, graţie căreia nu am căzut victime „civilizaţiei
untului”, riscau să ne facă să ne umflăm precum cozonacul împăratului.
Acum, ieşind care încotro şi unii mai şi revenind, în orice caz, comunicînd
cu cei de-acasă, naţia a căzut într-o depresie cruntă, realizând prin
comparaţie, cum stă, de fapt. Şi acum pendularea asta între nostalgia
confortului pshic de mai acum 20 de ani şi complexele de inferioritate de
azi ne epuizează aproape toate resursele. Care identitate etnică deci? Ea
e însăşi această depresie care ne secătuieşte forţele sufleteşti. Nu ne mai
rămân energii decât pentru gâlceavă, nu pentru făcut ceva.
Ce-l mai ţine pe român, român?
Chiar faptul că identitatea nu e facultativă. În America se fac la
şcoală cursuri de self esteem. Trebuie să ne spunem şi noi în fiecare
dimineaţă I am a good person şi să o si dovedim prin faptele noastre de
zi cu zi şi atunci, fiindcă tot nu avem cum să fim chirchizi sau englezi, ne
va fi ceva mai uşor să admitem că asta ne-am născut, români, şi asta
vom muri, chiar dacă plecăm în Congo, definitiv.

Gabriel Petric

Au trecut peste 100 de ani de la cartea lui D.Drăghicescu Din

psihologia poporului român, iar concluziile ei nu par nicidecum desuete:
suntem „rasă occidentală cu obiceiuri orientale”, ale cărei însuşiri stau
sub pecetea neisprăvitului şi a pasivităţii. O energie pozitivă ar fi cea
cuprinsă în idealul neatârnării, care se profilează, pe cât de ferm, în formă,
pe atât de difuz, în fond. Drăghicescu revela, de fapt, fundamentul mitic
bipolar al poporului român, întruchipat în Meşterul Manole şi Mioriţa.
Mai târziu, comentatorii au scos la lumină şi ideea de sacrificiu în creaţie
şi „creştinismul cosmic”, dar cine mai are timp de astfel de sofisticate
abstracţiuni? Rămânem latini (y compris latinii din preajma lui Heidegger)
cu năravuri orientale, est-etici, sau, vorba regretatului Laurenţiu Ulici, din
cei care visează la Eminescu, dar se comportă asemenea personajelor
lui Caragiale. Curat oximoron! A încercat N.Steinhardt să estompeze
balcanismul nostru prin virtutea creştină a iertării, dar „secretul” pe care
ni l-a dezvăluit sună a gol în vremuri post-„revoluţionare”, când există
52
 Anchetă Familia
victime dispuse să ierte, dar n-au pe cine. Că nimeni nu-şi cere iertare!
Am tresărit că sunt român, pe la începutul anilor ’90, când mă aflam
în centrul Berlinului. Mi-a răscolit identitatea naţională o înjurătură de
mamă, în pură limbă românească, care aproape a acoperit vacarmul
citadin. Recunoaşterea limbii materne m-a uns la inimă, în acel loc
străin, dar, în acelaşi timp, tonul răcnit şi contextul colocvial-bahic m-a
făcut să mă simt stingher. Parcă-l auzeam pe Stănică Raţiu – cel din toate
timpurile – proferând cu responsabilitate patriotică „să dăm, ceara mă-
sii, un Eminescu!”.
A existat întotdeauna un clivaj, la noi, între cultură şi civilizaţie, între
fond şi formă. Totalitarismul comunist a izbit în amândouă, distrugând,
în numele „omului nou” şi al colectivizării, ideea de spiritualitate şi de
comunitate/comuniune. După revolta din 1989, ne-am înfăţişat ca
o populaţie răvăşită care încerca din răsputeri să-şi amintească ce
înseamnă a fi un popor.
Ce ne caracterizează acum? Anomia! Suntem o societate care,
dincolo de erodarea sentimentului şi spiritului de solidaritate, nu-şi
găseşte rostul în fundamentele civice, în legi şi instituţii, deşi poate sclipi
prin isprăvi culturale individuale. Legea e o figură de stil în România.
Apostol Bologa, eroul lui Rebreanu, ca să-şi găsească identitatea
românească, a trebuit să-şi revizuiască ideea de cetăţean, iar apoi, sieşi
redat, să înţeleagă puterea fiinţării întru om. Noi încă nu ne-am lămurit cu
ideea de cetăţean, darămite să medităm (cel puţin la nivelul discuţiilor
interbelice) la identitatea noastră românească, europeană, planetară
sau ontologică. Iar „marele viitor” de care se înflăcăra poetul romantic
s-a transformat în „luminiţa de la capătul tunelului” (un altfel de… „viitor
luminos”).
Ce-l mai ţine pe român, român? Limba şi zestrea cultural-artistică.
Dar nu limba căznită de la televizor, a politicienilor sau maneliştilor, nici
jargonul celor de pe Mess, ci „ideea sensibilă” dintr-o pagină de Gheorghe
Crăciun sau Andrei Pleşu.

Nicolae Prelipceanu

Schimbarea lentilelor, chiar bucuria nebunilor?

De mult, în anii când eram la Cluj, un coleg îmi povestea despre

copilul său, nu demult născut, că a făcut febră şi că a chemat doctorul.
Acesta i-a spus că nu are nimic, face febră din orice, chiar dacă stă
prea aproape de sobă, pentru că nu are încă sistemul său de reglare a
temperaturii.
53
 Atunci, povestea nu m-a pus pe gânduri. Acum, amintindu-mi-o,
parcă îmi vine a spune că mulţi, prea mulţi dintre noi, românii, dar
aproape sigur şi alte etnii mai mititele sau mai deculturalizate de anii
lagărului socialist ori de altele, nu avem sistemul de reglare-apărare în
faţa influenţelor unei lumi în goană după comerţul global. N-am nimic
împotriva comerţului global, să fie la el, acolo, pe tarabă sau în zgârie-
nor, dar de ce ar trebui să nu mai spunem „loc” ci „locaţie”, de pildă,
îmi e mai greu să înţeleg. Ba, ca să fiu sincer, înţeleg, dar nu accept. La
rigoare, chiar accept, dar nu fără să protestez, aşa, în genunchi, adică
în scris. Protest cu care noi, ăştia de prin estul invadat de bolşevici, l-am
deprins atât de bine, încât e o bagatelă să-l mai repetăm o dată, şi încă
în condiţii, totuşi, mult mai favorabile opiniei. Că tot nu schimbă nimic.
Nu vreau să spun că schimbarea locului în locaţie e singurul
simptom al unei schimbări de identitate, Doamne fereşte! Sunt încă o mie,
mai mult de o mie, poate un milion de insondabile fapte şi locuţiuni care
demonstrează că identitatea noastră de români (cu un singur r!) alunecă
uşor spre altceva. Dar, poate, fiecare generaţie a mutat cumva identitatea
părinţilor săi şi, deci, şi pe cea a străbunilor săi, mai la dreapta sau mai
la stânga, după caz. În America primei jumătăţi a secolului al XIX-lea,
Tocqueville observa că fiecare generaţie e un alt popor. Acum ne cam
putem „mândri” şi noi cu asta, e drept, după aproape două sute de ani.
Dar, o primă schimbare de fond va fi fost de la tombatere la bonjurişti,
vreo zece ani mai târziu faţă de lunga plimbare a învăţatului francez prin
Lumea Nouă. Numai că, atunci, lucrurile au revenit, cel puţin din punct
de vedere cultural, la normal, la normalul dinainte, poate tocmai pentru
că nici nu prea exista cultură română consolidată, asemenea bugetului
de azi. În sensul că respectul faţă de lucrările generaţiilor anterioare a
rămas o regulă de bază a fiecărei noi generaţii. Respectul, adică, faţă
de munca acesteia, nu neapărat şi faţă de valoarea operelor produse.
Dar de la avangarde încoace, lucrurile au luat-o într-o altă direcţie, în
ultimii ani, de după schimbarea dramatică de regim, ele tăind chiar
orice legătură cu cea (direcţia) anterioară.
Citeam zilele trecute un articol al unui critic de artă, care se stupefia
de felul cum trata un mai tânăr coleg tot ceea ce produseseră nişte mari
artişti precum Ion Bitzan, Ion Nicodim, Ion Sălişteanu, ca să mă rezum
numai la câţiva Ioni pozitivi ai plasticii româneşti din anii 60, 70, 80,
90. Aceştia erau, aşa, ceva care fusese cândva, străin, opera lor nu mai
semnifica nimic, toată miza fiind pusă pe prezent. Nici o mirare nu m-a
cuprins, nu era decât un exemplu în plus faţă de ceea ce constat de vreo
zece ani şi în literatură.
Acest tip de atitudine, aş numi-o conformistă, favorizează
schimbările de identitate la fel de rapide precum acelea ale ofiţerilor
de Securitate care intrau în clădirea de lângă Biblioteca Universitară din
54
 Anchetă Familia
Bucureşti, cea incendiată nu fără motiv în seara de 22 decembrie 1989, şi
ieşeau (ofiţerii de mai sus) alţii. Dacă haina face pe om. Căci şi uniforma
este, la rigoare, tot o haină. Deşi una, nu-i aşa, reprobabilă pentru spiritele
libere.
Aşadar, dragă Traian Ştef, cine mai ştie care este identitatea
românului astăzi şi cât va supravieţui ea năvalei de hamburgeri propriu
zişi şi intelectuali, sub care rezistă numai foarte puţini. Marca românului
începe să fie tot mai neclară, cam ca imaginile în care ofiţerii de la
brigada anti-drog dau o declaraţie despre cum au surprins ei nu ştiu ce
reţea internaţională. Dar reţeaua care droghează cultural, spiritual, pe
toată lumea, de la manele la seriale tâmpe internaţionale, pe asta nu
există brigadă care să o surprindă şi să o destrame.
Nu regret dispariţia vreunei identităţi. Înseamnă că aşa i-a fost
ei dat, că până aici i-a fost ei scris să existe. Cred că şi tombaterele de
acum 150 de ani, dacă ar fi fost întrebate, ar fi răspuns la fel. Fără să
umblu cu işlic şi chestii din alea înalte pe cap, iată-mă coleg cu ei prin
veac. Numai că eu cred că lumea se uniformizează ca să mai reziste un
timp, că lumea se uniformizează ca să reziste înmulţirii fără seamăn a
oamenilor pe pământ.
Ceea ce este într-adevăr uluitor este cum a lucrat comunismul, sau
socialismul dacă preferaţi un termen mai soft (vedeţi, nici eu nu spun
„mai blând”), pentru epoca următoare, cea care, în opinia unor naivi
avea să-l nege, când, de fapt, îl continuă într-un fel. Cu faţă umană. Nu
cumva este capitalismul şi democraţia un socialism şi o dictatură cu
faţă mai umană? Sunt multe semne că e aşa, dar sunt şi multe că nu.
Aşa cum sunt multe trăsături ale identităţii româneşti care nu se pierd
nici chiar acum, când legătura istorică între generaţii e tot mai vagă, tot
mai inexistentă. Dar poate impresia asta a mea nu vine decât din faptul
că pe ochii mei au stat prea mult nişte ochelari cu anume dioptrii şi
schimbarea cu alţii, radical deosebiţi se face prea brusc, prea irevocabil.
Ceea ce mie mi se poate părea de nepătruns poate fi foarte de pătruns
pentru cei care şi-au pus ochelarii cei noi pe ochii lor proprii, neîntinaţi
(sic) de lentilele dinainte.

Liviu Ioan Stoiciu

Două vorbe

1. Dacă simplificăm lucrurile şi vorbim la general, se vede

de la o poştă că avem o Românie a clasei politice şi o Românie a
„celorlalţi” (neangajaţi politic, de regulă; în România „societatea civilă”
55
s-a instituţionalizat, nu mai contează). E valabilă această aserţiune
în toate ţările care se respectă, de fapt? N-avem de unde să luăm o
guvernare pentru o „cetate ideală”, inclusiv democraţia (prin orice
formă de guvernământ ar fi ea promovată, într-o monarhie sau într-
un regim republican) implică la conducerea ţării şi „poporului” numai
clasa politică (las la o parte dictaturile, cu evoluţie aparte, mai ales
cele militare, care suspendă constituţia). Personal, cred că România
n-are parte de conducători clarvăzători (e un blestem autohton) şi
clasa ei politică e nereprezentativă (în principal, acced în Parlament
îndeosebi „aleşi ai poporului” de proastă calitate morală, „lichele” şi
oportunişti fără scrupule; aceeaşi situaţie e recunoscută la consiliile
judeţene şi la primării sau consilii locale; mai rău e în lumea celor
„numiţi” în Guvern; un Executiv ocupat de trimişi ai grupurilor de
interese ale partidelor care sunt la putere, în exclusivitate, la centru şi în
teritoriu). Cei „independenţi”, număraţi pe degete, care intră în rândul
clasei politice, n-au nici o putere, de regulă (fiecare reprezintă un vot,
care e anulat, la o adică, de voturile adunate ale membrilor de partid
disciplinaţi ajunşi în Parlament). Partidele „care câştigă alegerile” şi
preiau puterea, având o majoritate parlamentară, taie şi spânzură la
nivelul conducerii ţării. Astfel, clasa politică aflată la putere nu are o
contrabalansare, n-are cine s-o controleze. S-a demonstrat asta şi între
anii 2006-2008, când Guvernul a fost alcătuit de două partide (PNL-
UDMR) care aveau doar 20 la sută sprijin în Parlament – şi cu toate
astea au făcut ce au dorit (e adevărat, ajutate tacit de PSD, care s-a
ferit de moţiunea de cenzură, dorind să ţină departe de putere PD-L,
devenit partid prezidenţial, şi să nu-i dea satisfacţie preşedintelui ţării,
Traian Băsescu-PD-L, acuzat de autoritarism; să ne amintim de tentativa
parlamentarilor de suspendare a lui; penibil e că azi România e condusă
de majoritatea zdrobitoare PSD-PD-L şi de „autoritaristul” Traian Băsescu,
adică taman de adversarii de până la alegerile parlamentare din 30
noiembrie 2008, neschimbându-se datele problemei). De regulă, clasa
politică aflată în opoziţie e complice cu puterea (în noul ciclu electoral,
când opoziţia de azi preia puterea, e acelaşi comportament).
2. În privinţa identităţii româneşti. Deschizându-se graniţele, e
de aşteptat să aibă loc modificări importante de mentalitate la noile
generaţii. Azi se vorbeşte de un „nou paşoptism” – ar fi interesant de
văzut dacă pe termen scurt au loc dislocări de identitate la cei plecaţi
cu anii la muncă sau cu burse „în străinătate”, de exemplu. Pe plan
intern, de la Revoluţie nu se schimbă nimic în România, din contră, se
conştientizează că identitatea noastră, recunoscută în cultură, pusă la
cale în ţară, nu e îndeajuns de originală să atragă atenţia pe plan
universal (aflaţi la răspântie de imperii cum suntem, am luat cică de
peste tot ce ne-a plăcut sau ne-a fost impus, prin ocupaţie, ba ne-am
56
 Anchetă Familia
sincronizat şi am asimilat „produsele de succes” descoperite în cărţi
traduse sau în filme, de când televiziunea a acaparat cu totul timpul
liber). Trist e că de 19 ani de când ne lăudăm că avem parte de libertate
de expresie (fără de care identitatea în sine nu se poate valorifica),
cultura în România primeşte bani publici simbolici (statul nesusţinând
nici o lege a sponsorizării care să ajute cultura pe banii „privatizaţilor”),
un jenant 0,1 din PIB (în condiţiile în care ţări aflate în situaţia noastră,
cu o mediatizare a identităţii restrânsă, acordă prin buget de stat, de
regulă, 1 la sută anual din PIB culturii). Să nu-mi spuneţi că în 2009
Institutul Cultural Român (care are obligaţia să promoveze pe bani
publici identităţile româneşti în străinătate) a primit mai mulţi bani
decât anul trecut, fiindcă nu înseamnă nimic – e promovată doar o
gaşcă (fiindcă e specific românesc să fie promovată identitatea unei
găşti; asta e o marcă a identităţii la noi, identitatea găştii), nu e nimic
de făcut (după ce se va schimba şi conducerea actuală a ICR, va fi
promovată o altă gaşcă; aşa cum a fost şi pe vremea preşedinţiei lui
Augustin Buzura). Valorile româneşti se impun „pe bune” numai în
străinătate, ai deja impresia. Identitatea românească poate fi pusă în
evidenţă numai pe piaţa concurenţială a Uniunii Europene de către
românii ce trăiesc şi creează în ţările ei, nu în România? Magda Cârneci
(director ICR la Paris, atentă la mişcările de trupe) e convinsă că au
apărut deja scriitori români „post-naţionali” (care-şi publică romanele
în Elveţia, nu mai departe, scriind şi trăind departe de România), ei
având să scoată în evidenţă identitatea noastră nativă. O fi asta soluţia,
să părăsim România, să ne regăsim identitatea românească? Fiindcă
s-a demonstrat că numai românii plecaţi din ţară au impus identitatea
românească pe plan universal. E paradoxal, dar în ţară ne relativizăm
valorile… Ce-l mai ţine pe român, român? Păi, înzestrarea cu care l-a
dotat Dumnezeu, de care însă habar nu are să profite. Rămânem oricum
ceea ce suntem, păcat că nu scoatem la suprafaţă, acasă, ceea ce ne
atribuie o semnificaţie înaltă şi o finalitate.

Andrei Zanca

După cele auzit, citite şi mai ales văzute în ultima vreme în Ţară,
nu mai cred în efectivitatea revelantă a anchetelor. Cred că este acum
rândul „tinerilor” de a se aventura în răspunsuri, de a “greşi” cum
pesemne am „greşit” şi noi pe vremea noastră. Însă răspund acestei
anchete dintr-o răsuflare şi în virtutea vechii noastre prietenii, dragă
Traian, în virtutea faptului că am fost amândoi echinoxişti, în vremuri
tare tulburi şi înconjuraţi de indivizi tot atât de tulburi, în fine, într-o lume
57
tare „confuză” să zicem, în care totuşi am fost în stare a alcătui o grupare,
nu atât de valori – căci fiecare trebuie să-şi străbată singur Calea, să-
şi găsească în cele din urmă sound-ul -, cât mai ales o grupare etică.
Există din când în când un soi de aterizare în grup de „îngeri”, în stare
a schimba, o stare de lucruri. Ei bine, eu cred că există tineri, cu o ţinută
culturală şi etică de excepţie, care ar trebui să se grupeze în sensul unei
polifonii mai ales etice, atât de necesare. Şi asta începând cu şcoala
şi terminând în diversele ei ramificaţii ulterioare. Importanţa Şcolii şi
a Modelului este covârşitoare: o şcoală este chemată să formeze mai
întâi şi mai întâi caractere şi doar „adiacent” să mijlocească cunoştiinţe.
Libertatea pentru care am suferit mulţi din noi, a fost înţeleasă nu atât
în deplina rezonanţă a acestui cuvânt, ci mai ales ca libertate spre
a... Astfel înţeleasă ea transformă omul într-un om lihnit de ceea ce
nu a avut, lucru „firesc” într-o anume tranziţie, într-o anume acoladă
evolutivă. Însă acest lucru tinde să devină o dependenţă patologică,
care cere repetabilitate şi devine insaţiabilă. Nu atât A FI cât mai ales
a avea. Sub dictatura prestaţiei şi mai apoi cea a banului se creează
o aură a unei demonii a corupţiei încă de pe băncile şcolii. O anume
erotică a corupţiei, extrem de variate sub înfăţişările ei. Este extrem de
greu să nu fii atins, să te menţii într-o anume decenţă în această formă
generală de manifestare a ei: nu joci în horă eşti eliminat, ostracizat,
izolat, trecut sub tăcere. Lucru la care puţini rezistă, fiindcă încă nu ştiu
la cine, la ce să-şi raporteze viaţa. Nu atât ce-l ţine pe român, român,
câte Românii om avea, care or fi visele identităţii româneşti actuale,
ori nostalgiile identiţăţii etnice în oglinda prezentului, ci mai ales ce-l
ţine, menţine şi face pe român să fie OM mi se pare esenţial. Căci în
fond, vorba genială a lui Caragiale: „pupat toţi Piaţa Independenţi...” Ei
se încaieră, ei se spurcă, ei se îmbrăţişează, ei îşi împart smântâna din
oală, cu condiţia ca fiecare să ajungă la lingură, măcar o dată. Sunt
însă convins, cum spuneam mai sus, de o anume calitate a timpului,
de faptul că anume escadrile au şi aterizat, însă sunt izolaţi şi-şi duc
în tăcere un drum în care lipsa poziţiei sociale refuzate sistematic şi a
precarităţii sub toate aspectele a poziţiei în care sunt ţinuţi ei în genere,
îi împiedică să se “vadă” pe sine, între ei şi să producă ruptura atât de
necesară. Apoi şi o anume aroganţă a modestiei, o anume formă de
“mândrie”, îi izolează şi mai tare. E nevoie în primul rând de Oprire şi de
o anume Smerenie, lucruri care nasc atât de necesara Iubire. Şi abia
apoi, de regăsire: de sine şi implicit între sine şi sine. Solidaritate.

58
Solilocviul lui Odiseu

Traian Ştef

Argument

De mult timp îmi propun să rescriu Ţiganiada lui Ion Budai

Deleanu, nemulţumit că această capodoperă a literaturii române
nu este evaluată aşa cum merită. Rescrierea ei în proză duce, lucru
dovedit, în primul rînd, la o mai bună punere în circulaţie. Apoi la o
nouă lectură mijlocită de „traducerea” în româna contemporană.
Cred, asemeni lui Nicolae Manolescu, că Ţiganiada este Don
Quijote al nostru. A mai făcut-o Şerban Codrin. Transpunerea lui,
însă, chiar dacă este meritorie, mizează mult pe expresivitate,
una de gen muntenesc cu inserţii din Ion Creangă. Este, totuşi, un
mare pas înainte şi cartea sa este citită mai mult decît originalul.
De această dată, „traducătorul” este un ardelean care percepe
Ţiganiada ca pe o mare operă ironică, serioasă, nu atît ca pe o
„jucăreauă”, cum autoironic se exprima autorul însuşi. E un uriaş
oximoron, înţelegere pe dos a nebuniei eroilor, o introspecţie
profundă, divinatorie. Ion Budai Deleanu este comparabil în
literatura română doar cu Eminescu şi Caragiale, dintre clasici.
Iar eu sper să mai fac un pas pentru ca, la 200 de ani de la scriere,
Ţiganiada să intre într-o nouă lumină a receptării, inclusiv peste
graniţele limbii române.

Povestirea Ţiganiadei după

Ion Budai Deleanu
Prolog

Dacă şi alte neamuri ale Europei ar fi priceput care este valoarea

scrierii artiste, preţul cuvîntului şi dulceaţa vorbirii bine întocmite, dacă
ar fi cunoscut şi înţeles adică retorica şi poezia, asemeni grecilor şi
romanilor, o, cîţi eroi ar fi fost slăviţi dintre barbari sau dintre cei ce erau
consideraţi sălbatici! Dar n-au fost oameni luminaţi în neamul lor şi în
59
Traian Ştef
vremea lor, asemenea lui Homer şi a lui Virgiliu, şi astfel i-a acoperit
pe vecie uitarea. Cine mai ştie acum de Hector, coloana de sprijin a
Troiei, sau de Ahile, tăria şi zidul grecilor, de nu s-ar fi născut cîntăreţul
Homer?
Astfel de oameni cu virtuţi înalte, luminaţi şi viteji, nu s-au născut
numai în Grecia şi la Roma. Ne mirăm însă citind despre faptele lor şi-i
slăvim pentru că Grecia şi Roma au ştiut să crească oameni pricepuţi
pînă la desăvîrşire în ale condeiului ca să-şi laude eroii. Aşa, noi,
astăzi, cunoscîndu-i doar pe aceia, sîntem uimiţi de însufleţirea lor, de
înţelepciunea lor, de bărbăţia şi alte ale lor virtuţi, fără să luăm seama
că mare parte din merite sînt ale scriitorului.
Mergînd pe firul istoriei neamului nostru românesc, începînd
cu momentul aşezării în Dacia, o, cîţi bărbaţi plini de strălucire am fi
cunoscut dacă s-ar fi aflat printre români cronicari ai faptelor acelora,
înălţîndu-i prin arta lor şi trimiţînd strănepoţilor exemple de vrednicie.
Dar în lipsa acelor scriitori, eroii căruntelor veacuri au rămas într-o
ceaţă a uitării prin care puţine raze răzbat.
Unde mai aflăm în istoria noastră eroi asemeni lui Ştefan,
principele Moldovei, sau a lui Mihai, domnul Ungrovlahiei, cărora
numai un Homer le-a lipsit pentru a fi înălţaţi peste toţi eroii omenirii?
Bucuros i-aş cînta eu acum, dacă s-ar revărrsa peste mine scîntei
din focul ceresc al muzelor. Dar dacă mă gîndesc bine, bag de seamă
că pentru asta trebuie un anumit fel de scriere, de poezie, ce se cheamă
epopee, un poet deplin şi o limbă formată. Ar fi un gest nesocotit, dar, să
cînt eu fapte eroice, cînd nici eu nu am puterea talentului şi inspiraţia
necesare şi nici limba noastră n-a ajuns la o astfel de expresivitate.
Toate mă descurajează.
Cu toate acestea, am avut pornirea de a compune această
alcătuire poetică, un fel de jucăreauă, şi cu gîndul de a introduce o
specie nouă de literatură şi de a forma un gust nou pentru poezie. Poate
astfel, din aceste scrieri mai uşoare, să înveţe tinerii noştri iubitori de
carte şi să cuteze a se înălţa spre stilul operelor ce i-au făcut nemuritori
pe Homer şi pe Virgiliu, să ajungă a-i inspira muzele acelora.
Eu, ca să spun tot adevărul, vrui să mă reped în zbor tocmai pînă
în vîrful muntelui Parnas, unde e lăcaşul muzelor, ca să mă pătrund de
armonia versului lor ceresc. Dar, precum mulţi alţii, căzui tocmai într-o
baltă unde nu auzii cîntînd decît broaştele.
Aşa stînd lucrurile, primeşte, cititorule, cu îngăduinţă, scrierea
mea, pentru că, aşa cum bine ştii, niciodată apa din baltă nu este la fel
de limpede cu aceea din fîntînă. Poate, în viitor, de voi reuşi să beau din
fîntîna curatelor surori, să crească şi puterile mele poeticeşti.

Leonachi Dianeu
60
 Solilocviul lui Odiseu
Epistolă adresată lui Mitru Perea, vestit cîntăreţ

Treizeci de ani au trecut, dragul meu Pereo, de cînd am fost silit să

mă înstrăinez de ţara mea. De-atunci am colindat multe şi felurite locuri.
Iată, pe scurt, păţaniile prin care am trecut. Ascultă şi judecă. Întîi de
toate, mintea mea zburătăcită şi necoaptă mă făcu să merg voluntar
în războiul de pe urmă al nemţilor cu turcii. Apoi, după ce s-a făcut
pace, am primit slujbă la austrieci şi am fost trimis asupra francezilor,
dar am căzut prizonier la Mantua. De acolo am fost trimis în Galia, într-
un prizonierat mai lung, unde am învăţat carte şi mai multe limbi, dar
m-am deprins şi mai bine cu armele. Aşa am fost înrolat la francezi şi,
purtîndu-mă bine, în scurtă vreme am înaintat căpitan. Aşa am ajuns
şi eu cu oastea trimisă în Egipt. Nu-ţi mai spun cu cîtă bucurie am
făcut acea călătorie, gîndindu-mă că acolo o să aflu locul de origine
al strămoşilor noştri şi neamul nostru adevărat. Mereu auzisem că de
acolo ne tragem noi, ţiganii, din Egipt, din faraonii cei slăviţi în istorie.
Dar, dragă Pereo, speranţa mea a fost zadarnică pentru că nu am
aflat nicio urmă a măririi noastre. Spre mîhnirea mea, ţiganii de acolo
erau la fel cu cei de pe la noi, tot bătuţi de soartă, tot fără rînduială, fără
dorinţa de a deprinde obiceiuri mai alese ori de a a-şi lumina mintea
cu învăţătură.
Şi pentru că eram mereu în prima linie mai la toate bătăliile, mi
s-a întîmplat o nenorocire. Un obuz de tun a trecut aşa de aproape de
mine că un picior mi s-a uscat şi am rămas invalid. De aceea am fost
eliberat din ostăşie şi de atunci sînt aici, în Egipt. Poate nu mă crezi, dar,
deşi am de toate aici, mă arde la inimă dorul de ţara în care m-am
născut şi nu pot fi liniştit. Îmi lipseşte patria mea.
Timpul mi-l petrec mai mult cîntînd. Şi am timp berechet. Sînt mai
mulţi de-ai noştri pe aici, dar unul mi-a atras atenţia. Îl cheamă Mîrza.
O să-l cunoşti, e un om ales, îşi iubeşte neamul pe care l-ar dori în rînd
cu neamurile civilizate, în bună rînduială. Am învăţat multe de la el,
dar mai ales despre originea noastră. El spune că noi sîntem din India
şi limba noastră se vorbeşte şi astăzi acolo. Dar despre asta ţi-oi scrie cu
altă ocazie.
Îţi mai spun, între altele, că şi această povestire, pe care ţi-o trimit şi
pe care am numit-o Ţiganiada, este alcătuită în mare parte din spusele
lui pentru că un strămoş al lui a fost cu turcii în Ţara Românească pe
vremea lui Vlad. Întîmplările s-au trasmis apoi din gură în gură de la
moşul lui şi de la tatăl lui şi le-a auzit şi el.
Aşa, aducîndu-mi aminte de ţara unde m-am născut, care în
multe ne-a vitregit, cîntam de-ale noastre în clipele de tristeţe. Acolo
se născu şi această scriere pe care o pusei în versuri cu gîndul la tine,
dragă Pereo, iar de va ieşi cîndva la lumină m-am gîndit să ţi-o dedic
61
Traian Ştef
pentru că pe tine te-am cunoscut ca mare cîntăreţ şi poet al vremurilor
noastre.
Primeşte astfel acest dar, din partea prietenului tău Dianeu, acest
rod al ostenelii mele pentru aducere aminte în momentele tale fericite.
Poate nu mă vei recunoaşte după acest nume, pentru că mi l-am luat în
pribegie, dar îţi voi da cheia tainei lui. Eu mă numesc acum Leon Dianeu,
sau Leonachi Dianeu. Ştii şi tu bine că pe la noi, în Moldova şi Muntenia,
toţi îşi mai adaugă un achi sau cachi, în coada numelui, după greci, ca
să sune mai fistichiu. Adică, în loc de Leonaş sau Leonuţ, ei zic Leonachi
şi celelalte. Dar să ştii că din acest nume nou al meu, Leon Dianeu, poţi
afla numele meu adevărat prin schimbarea literelor, prin anagramă.
Dacă-ţi vei aduce aminte de unul dintre cunoscuţii tăi care,
trecînd odată prin Sasreghen, unde erai atunci, a împrumutat de la
tine o cronică în manuscris, vei şti îndată cine sînt. Şi numele tău este
schimbat prin anagramă, căci nu am vrut să ştie toată lumea nici cine
este creatorul acestui poem, nici cui i-a fost dedicat. Am înţeles eu, de
cînd sînt aici, că şi tu ai ceva de bine despre ţigani şi, scriind adevărul,
l-ai supărat pe principe. El nu ne-a suferit niciodată, nu ne-a făcut niciun
bine, doar a adunat bani de la noi ca să-i dea boierilor. Oare cînd va fi
în ţara noastră un Domn care să-i iubească pe ai săi? Eu mă gîndeam
că voi auzi cît de curînd că pe tine te vor ridica Domn, dar bag de
seamă că e tot nătărăul cel vechi care împute locul sub el.
Scrie-mi, te rog, cum mai sînteţi, căci eu tot de partea voastră am
rămas, nu m-am lepădat de grupul vostru şi trudesc mai departe pentru
ideile voastre.
În ce priveşte poema aceasta a mea, adică Ţiganiada, îţi aduc
aminte că eu, învăţînd latineşte, italieneşte şi franţuzeşte, m-am îndemnat
s-o scriu ca să fac ceva asemănător cu ce am citit în aceste limbi. Am
scris-o în limba română, pentru că în limba noastră, ţigănească, nu se
poate şi puţini o înţeleg. Am numit această alcătuire poem, cum am
văzut şi la alţii, şi am amestecat în ea lucruri mai vesele, de rîs, ca să
poată fi mai bine înţeleasă şi să placă. Se găsesc într-însa şi critici la
care te poftesc să iei aminte pentru că ştiu că tu vei înţelege ce am vrut
să spun.
Despre partea istorică, din vremea lui Vlad, m-am inspirat din
scrieri bizantine, iar informaţia că Vlad i-a înarmat pe ţigani împotriva
turcilor o am şi din unele cronici munteneşti. Dar toată povestea astfel
concepută îmi aparţine şi m-am ostenit s-o trec în versuri după o
lucrare pe care am găsit-o la mănăstirea Cioara din Ardeal şi care se
potriveşte cu un pergament care s-a descoperit nu demult în mănăstirea
Zănoaga.
Cred că ţiganii noştri sînt foarte bine zugrăviţi în povestea aceasta
care se zice că ar fi fost scrisă mai întîi de Mitrofan, care ar fi fost de faţă
62
 Solilocviul lui Odiseu
la toate întîmplările, inclusiv la nunta lui Parpangel, unde a cîntat o
oraţie din care ţiganii îi vor recunoaşte cu uşurinţă pe strămoşii lor. Dar
tu ia seama că totul este o alegorie, iar prin ţigani se înţeleg şi alţii care
procedează ca ţiganii oarecînd. Cel înţelept va înţelege.
Mai trebuie să ştii, dragă Pereo, că această operă a mea nu este
furată, nici împrumutată din vreo altă limbă, ci este o creaţie nouă,
originală, românească. Aşa cum e, bună-rea, aduce un lucru nou.
Felul acesta de scrieri se numeşte comic, adică de rîs, iar în alte limbi
de mult e cunoscut. Homer însuşi, strămoşul tuturor aezilor, a compus
Bătălia şoarecilor cu broaştele. El este primul autor de astfel de poeme
înălţătoare şi neasemuite precum Iliada şi Odiseea, ca şi al unora mai
joase, mai glumeţe, cum este aceasta, a mea. După dînsul, din cîte ştiu,
Tassoni a scris în italieneşte La sechia rapita, adică Vadra răpită, iar în
vremurile noastre, un abate pe nume Casti a scris o astfel de istorisire
intitulată Li animali parlanti, adică Animalele vorbitoare. Doar că
povestea lui nu are temei istoric ca a noastră. Iar ca ţiganii să fie eroii
unei astfel de scrieri n-am mai văzut. În primul rînd că ţiganii sînt prea
puţin cunoscuţi în alte ţări europene şi n-ar avea niciun haz. În schimb
la noi, unde locuitorii trăiesc împreună cu ţiganii şi le cunosc bine firea,
nu se poate să nu fie gustată, mai ales că m-am silit să meşteşugesc
multe cuvinte în felul ţigănesc, îndeosebi atunci cînd vorbesc între ei.
Cu toate acestea, dragă Pereo, deşi toate sînt adevărate, multe nu
vor plăcea multora. Mi-ar fi fost cu neputinţă să întorc viclean cronica în
laude, ci eu aşa am găsit scris în cele două lucrări pomenite iar altele
le-am auzit din gura lui Mîrza.
În fine, să ştii că fiind eu ţigan ca şi tine, am socotit de bună cuviinţă
să scriu pentru ţiganii noştri ca să afle ei cum le-au fost strămoşii, iar
în alt moment al istoriei noastre să nu repete asemenea nebunii. Aş
fi putut scorni multe laude, fapte vitejeşti care n-au fost, cum fac unii
istorici ai altor neamuri care îi ridică în slăvi pe ai lor. Eu n-am făcut-o
pentru că iubesc adevărul.
Dacă voi vedea că este folositoare această osteneală a mea, vei
primi şi alte încercări, dar nu comice, ci serioase şi cu adevărat eroice.
Să fii sănătos!

Azi, 18 martie 1812, la Piramidă, în Egipt.

63
Traian Ştef

Ţiganiada
sau
Tabăra -Ţiganilor

Manuscrisul lui Ioan Deleanu, căci el este Leon Dianeu, a ajuns la

Mitru Perea, adică Petru Maior. Ioan Deleanu l-a urmat la Oradea Mare
şi e găzduit în aceeaşi casă cu el. A fost o mare ambiţie pentru Ioan
Deleanu, preocupat mai ales de gramatică şi luptele pentru dreptul de
natio al românilor, să scrie o astfel de epopee. Vrea să-şi citească aici
creaţia şi s-o discute mai ales cu Petru Maior. S-au adunat în Bibliotecă.
„Vezi, zice, Ţiganiada e povestea ţiganilor, aşa cum Homer a dat
numele epopeii sale, Iliada, de la Illion, adică Troia, după cum Virgiliu
şi-a numit Eneida după Eneas, regele Troiei, care după ce şi-a pierdut
cetatea şi fiul a căutat alte locuri pentru neamul său”. Petru Maior e un
mare învăţat, un istoric care cunoaşte istoriile tuturor popoarelor din
Europa. Episcopul Samuil îl adăposteşte în casa lui, nu-i trebuie multe,
decît cele obligatorii, cărţi, iar Biblioteca Episcopiei e bogată, un pat şi
o masă de scris. Lîngă el se adună şi alţii care să scrie despre originea
românilor şi a limbii lor, care discută despre scrierile vechi, copiază şi
tipăresc manuscrise şi redactează plîngeri către Împărat. Citesc, ascultă
şi dialoghează precum Socrate cu ai lui altădată. Din adunare mai fac
parte Simplissimus, Stultissimus, Musofilos, Onochefalos, Adversitus şi
alţii, toţi cu porecle cărturăreşti de vechi călugări copişti.

Cîntul I

În care Ioan Deleanu povesteşte cum Vlad îi înarmează

pe ţigani şi cum Urgia îl întărîtă pe Lucifer împotriva lor,
iar ei, luîndu-şi merinde numai pîine, pornesc voioşi de la
Flămînda spre Inimoasa.

Ioan Deleanu şi cărturarii Episcopiei se adunaseră în bibliotecă

în jurul mesei mari, rotunde. Cărţile la care lucrează, unii citind, alţii
copiindu-le, alţii pregătindu-le pentru tipar sînt închise şi bine orînduite.
Îşi împreunează mîinile povestitorul şi stă ca într-o rugăciune. Muză
care altădată i-ai dat lui Homer inspiraţia de a cînta faptele înalte ale
eroilor elini, dar şi pe cele de rîs, cum l-ai făcut cînd a înălţat imn cu
versul şi lira bătăliei şoarecilor cu broaştele, ajută-mă şi pe mine să-mi
64
 Solilocviul lui Odiseu
aduc aminte cele citite în cronici şi cele auzite de la alţii şi să povestesc
întîmplările prin care au trecut ţiganii după ce Vlad i-a eliberat din
robie, le-a dat arme de războinici şi pe cele de pe lîngă casă, topoare,
securi, ciomege, pămînturi proprii să le însămînţeze şi să-şi culeagă
roadele după munca lor, să povestesc cu meşteşug poetic cum au vrut
ei să-şi aleagă un rege şi o conducere, cum renunţară la viaţa fără griji,
cuprinşi de sentimentul vitejiei cînd îşi puseră coifurile, şi luară în mîini
armele, şi cum porniră la război împotriva armatelor păgîne, cum apoi
se porni cearta între ei, căci nu puteau sta uniţi, şi fugiră care-ncotro
lăsînd de izbelişte ţară, rege, coroană, lăsîndu-se în voia amăgirilor lui
Lucifer, el fiind întruchiparea răului ce-şi are locul în Infern, hrănindu-
se cu focul nestins, dar adesea se arată pe Pămînt să răzvrătească
lumea, pentru propria desfătare, cînd pe aceasta o umple de păcat. De
această dată, întărîtat fiind de Urgia ale cărei blesteme le împlineşte
şi văzînd ţigănimea înarmată şi însufleţită să pornească la război în
minte-i răsări gîndul draconic ca o plăcere dulce să-i învrăjbească, să-i
împrăştie în bătaie de joc.
După această invocaţie mai rămase aplecat cîteva momente.
Nehotărît era Ioan Deleanu dacă se cuvine să treacă pe hîrtie toate
aceste întîmplări sau să rămînă ele doar nişte poveşti de voie bună
la întîlnirile cărturăreşti, la hanuri sau la petrecerile cîmpeneşti. Hîrtia
suportă orice, şi pe faţă şi pe verso, şi bune şi rele, oricum dacă le va
scrie el nu înseamnă că se va găsi vreun Mecena să plătească tipărirea
şi răspîndirea lor. În acele clipe îi aduse un elogiu hîrtiei răbdătoare ce
ţine pe umerii ei toată înţelepciunea omenirii, dar şi nebunia şi prostia
multora. Aşa, o rugă să poarte în lume şi cuvintele lui, cum or fi, bune sau
rele, înţelepte sau proaste, frumoase sau urîte. Fie ce-o fi, zică fiecare ce
va voi, oricum toate-s deşarte şi nebunie, îşi aminti el vorbele lui Solomon,
convins că este fericit doar acela care învaţă să se cunoască pe sine, că
doar acela va înţelege şi firea lucrurilor. Apoi înălţă capul, roti privirea
cuprinzînd toate feţele adunate la masă, se aşeză şi începu istorisirea.
Se spune că dincolo de întunecimea de la miezul nopţii, mai
sus de văzduhul întunecat, este un loc căruia filozofii îi spun haos, un
întuneric fără margini, după elini, unde toate sînt amestecate şi într-o
neîntreruptă vrajbă, unde stihiile se războiesc fără odihnă, stihii care
au cîte un corespondent şi pe Pămînt ca să strice orice armonie. Ţara
noastră este stăpînită de o astfel de zeiţă rea, întruchipînd patimile
noastre şi nu virtuţile, îndemnînd patimile să domine şi nu virtuţile. Aici
Ioan Deleanu mărturisi că doreşte să fie mai mult poet decît orator, cum
se va întîmpla mereu, încercînd să vorbească alegoric aşa cum o fac
poeţii Antichităţii.
– Dar şi ţăranii noştri, interveni Simplissimus, nu-l pomenesc pe
Satana, ci vorbesc de Cel Rău.
65
Traian Ştef
– Pagubă de hîrtie, interveni Stultissimus, eu tot ce ai spus pînă aicea
aş rezuma în cîteva versuri ale ţiganilor noştri, fără să mai pomenim de
haos, stihii sau alte drăcovenii împrumutate din ţări străine:
Frunză verde dă săcară
Cînd ţiganii să armară
Ca să-şi pună rege-n ţară
Asemenea lor, pe-o cioară,
Să lăsară duşi de vînturi
Părăsind rege, pămînturi
Şi plecară-n ţări străine
Crezînd că aşa-i mai bine.
– Lasă, frate, interveni Simplissimus, nu te băga unde nu înţelegi,
că te faci de rîs, că dacă am judeca toţi ca tine ar trebui să cîntăm de-a
pururi frunză verde.
Povestitorul trecu puţin deranjat, dar cu înţelegere, peste întreruperi
şi reluă firul. Aşadar, acea zeiţă peste ţara noastră se cheamă Urgia. Ea
nu suferă binele, ea strică, sfarmă, spulberă. Nici tatăl şi mama nu se
pot uni sub privirile ei. Şi cum privea ea pieziş din înaltul întunecat
gloatele ţigăneşti înarmate şi pricepînd ce va urma, cum adică
aceştia vor intra într-o nouă zodie, a rînduielii asemeni tuturor naţiilor
civilizate, mai că nu leşină de mînie. Se gîndi atunci cum să-i întoarcă
de la gîndurile bune şi numaidecît încălecă o volbură înaripată şi ca o
furtună coborî în Infern iar pe unde trecea erau numai tunete şi fulgere,
toate se spulberau încît chiar diavolii fură cuprinşi de mirare văzînd o
creatură atît de mare, de iute, de năpraznică. Se înfăţişă furioasă şi fără
nicun pic de sfială înaintea lui Lucifer şi, sumeţindu-se ameninţător, i se
adresă astfel Urgia lui Lucifer, tatăl ei:
– Nu ţi-aş vorbi astfel dacă nu aş fi prima dintre odraslele tale
şi dacă ţara asta nu ar fi a ta. Ţii minte cum Zavistia cea oarbă m-a
avut cu tine cînd ai fost alungat din cer. Erai mîndru atunci şi ne-nfricat.
Acum parcă nu ai nicio grijă, nu vezi ce se întîmplă nici sus în cer nici
jos pe pămînt. Nu vezi în ce pericol e Infernul însuşi? Ieşi să vezi cum eşti
batjocorit chiar de ţigani, cum vor să-şi schimbe obiceiurile, să renunţe
la ciocane, la site, la cîntecele cu vioara, la dansul din buric şi cu ţîţele
goale şi se înarmează împotriva lui Mahomed, se sfătuiesc cum să-l
ajute pe Vlad. De-l mai laşi pe acel Vlad în pace e gata să prăpădească
toată păgînimea şi pe noi împreună cu ea. Unde va fi mărirea ta atunci
cînd toţi i se vor închina lui Dumnezeu?
Era ca un curcan îndopat, plină de ură şi de fiere de parcă smoală
s-ar fi revărsat în pîntecele ei şi pe toate le revărsă spre tatăl ei fata cea
slută, iar el mai că nu plezni de mînie parcă mii de focuri l-ar fi ars pe
dinăuntru şi abia oftă, vai, mie, apoi mai răsuflînd, parcă neştiind ce să
facă, se înălţă printre aburii de alcool şi-i răspunse:
66
 Solilocviul lui Odiseu
– Eşti fiica mea iubită şi asta e dovada credinţei tale. Dar fii
liniştită, vei vedea curînd că tatăl tău e acelaşi care odinioară a vrut
să-l doboare din Cer pe Celălalt.
Plecă Urgia mai liniştită iar Lucifer care-şi avea sălaşul în adîncul
Pămîntului îl străbătu cu iuţeala săgeţii, a vîntului, a gîndului şi ieşi în
lumea de sus ca o pară de foc urmată de un fum vînăt. Răsuflă o clipă
să-şi adune puterile pămînteşti şi apoi se gîndi cum ar face să nu fie
văzut în lumina soarelui iar el pe toate să le vadă.
– Ştia prea bine, rîse reţinut Petru Maior, că Sfîntul Ilie care umblă
cu căruţa sa de foc prin nori cînd îl vede odată-l fulgeră. Mai sînt cetele
de îngeri care-l pîndesc zburînd prin tot văzduhul.
Din aceste pricini, îşi reluă Ioan Deleanu vorbirea, luă formă
de corb şi înconjurat de o ceaţă deasă se ridică în înaltul cerului.
Ca vulturul căuta, ca vulturul înfometat ce zboară pretutindeni, pe
deasupra pădurilor, a cîmpurilor, a grădinilor străbătînd cu privirea
iute cotloane şi adăposturi doar doar va zări ceva stîrvuri sau ceva bun
de vînat. Căuta de sus, nevăzut, dar el pe toate le vedea, de la Ocean
pînă la ţinuturile tătăreşti, şi-i vedea pe toţi mîncătorii de pîine, ba şi pe
aceia cu cap de cîine...
– Pe vremea aceea erau şi căpcăuni, rupse tăcerea Petru Maior,
aşa li se spune în popor, adică mîncători de oameni sau, în limba
înţelepţilor din vechime, androfagi. Despre aceştia e vorba.
Da, reluă povestitorul, gîndindu-se la istoriile lui Herodot, care
aminteşte de existenţa lor pe aceste locuri, şi de acolo, de sus, vede
oastea lui Mahomed, cîtă frunză şi iarbă, venind să robească Valahia.
Tare se bucura în sinea lui, gîndindu-se cum să-i ajute pe credincioşii
lui Alah. Vede şi tabăra ţigănească adunată între Alba şi Flămînda,
ţiganii înarmaţi de Vlad aşteptînd poruncă încotro să se îndrepte. Erau
adunaţi din ţara întreagă, cu mic, cu mare, părăsiseră viaţa nomadă
cu gîndul că se vor aşeza într-o nouă stare, să nu mai pribegească din
loc în loc, din ţară în ţară, să nu mai fie de ocară tuturor. Se învoiseră cu
Vlad să le dea acesta locuri de moşie, să fie şi ei asemeni celorlalţi, şi
tocmai se sfătuiau cum să-şi întocmească mai bine noua rînduială.
Aici povestitorul îşi turnă apă într-o cană dintr-un vas de tablă
acoperit cu un ştergar cusut cu mîna cu un desen din cruciuliţe albe
şi negre, prilej pentru Onochefalos să se mire cum s-au nimerit aşa de
bine numele de localităţi, care lui îi spuneau că ţiganii nu erau nici
albi, nici flămînzi, ba e o glumă a poetului, într-adins căutată, o tăie
Musofilos.
– Dar înarmarea ţiganilor împotriva turcilor nu e o glumă, o dete
în serios Petru Maior. Sînt cronici care vorbesc despre asta, însă că le-ar
fi dat pămînturi nu am găsit scris. Oricum, trebuia să-i fi momit cu ceva,
să le arate vreun folos, altfel nu s-ar fi adunat şi nu ar fi luat armele
67
Traian Ştef
împotriva turcilor. Poate, cum s-a mai întîmplat de atunci încoace, tot
cu pămînturi i-a îndemnat.
Ţiganii luară în serios promisiunile şi se adunară în jurul celor mai
sfătoşi dintre ai lor. Se auzea multă şi deasă vorbă cînd luă cuvîntul
şi vorbi mai tare Drăghici, cel drag şi la bătrîneţe femeilor, continuă
plin de plăcere a povesti Ioan Deleanu. Plăcerea lui era şi aceea de a-l
imita pe bulibaşă.
– Bărbaţi buni, cît am trăit pă ahastă lume am păţît multe şi bune
şi rele. Dar vă spun drept că din toate ahele ca ş-ahasta nu am mai
văzut, că o fi drept, că o fi lucru dă şagă. Adică noi, ţiganii, s-avem
ţărişoară! Mare mirare! Unde să fim doar noi în dă noi, s-avem noi casă,
ogoară, grădini, sate, cum au alţii, mi să pare că visăz chiar cînd sînt
treaz. Nimică nu ne mai trebuie ca să trăim fericiţi. Zău nimică! Numai
că aşa mă mîncă un gînd, unul mai dă pă urmă, că acuma tare mi-ar
fi jele să mor, mă tem că n-oi ajunge doară să văd ţigănimea pusă în
rînd cu lumea. O, dulce şi dragă primăvară a zilelor mele cum ai trecut,
acuma ar hi dă trăit în lume şi cum m-ar trage hirea după cheful meu.
Luaţi aminte voi, tineri, ce vă zîce moşul Drăghici. Faceţi-vă case bune
şi locuiţi dimpreună, fiţi pururea într-o minte şi într-o voinţă, dar mai
vîrtos la vreme de nevoie. Căci dacă nu vă veţi prinde dă mînă, de nu
vă veţi iubi, înmulţi, vă va asupri limbă străină şi nu veţi avea nicio
scăpare, veţi pieri fără neam şi fără ţară. Ba veţi fi cum furăm pîn acu,
sau cum fură evreii ce n-au ţară, că hie ţara cît dă săracă, dulce-i dacă
poţi zice ahasta-i ţara mea, eu-s dă aice.
Ţiganii se adunaseră pîlc în jurul lui şi ascultau cu interes. Se
întîmpla un lucru deosebit, unul nou, era o schimbare, o revoluţie
dată de-a gata, fără morţi şi răniţi, soarta era pe mîna lor, trebuia doar
hotărîre. Şi mulţi aveau păreri. Goleman, un uriaş care bătea tabla
cu barosul şi umbla cu bustul gol, puternic şi păros, îşi făcu loc lîngă
Drăghici şi-i luă vorba din gură fără nici o introducere, cu pumnul cît
dovleacul înălţat:
– Păcat dă atîta vorbă. Întîi să luăm pămînturile, să le împărţim,
fiecare să aibă timp să are, să semene, să culeagă mălaiul, să facă
pîine, să aibă ce mînca dă azi pă mîine. Apoi, oameni buni, oare n-ar
hi mai bine să dăm nume ţării noastre, nume nou, pă cum să cuvine,
dă aici să începe rînduiala adevărată, şi între noi să facem regulă,
noi între noi ca între supuşi, că nu iaste vreun bine dacă nu stau toate
în rîndul lor. Apoi să ne facem mese, cum au toate neamurile vecine
nouă, să şedem cu jupînesele noastre la parastasuri, petreceri, ospeţe,
să închinăm cu păharele pline.
Erau pe un cîmp de toamnă, o păşune comunală cu iarba roasă.
Căruţele, în formă de dreptunghi neregulat, cu femeile şi copiii pe lîngă
ele, iar bărbaţii în cerc, la mijloc, la sfat. Nu mai ţineau seama dacă
68
 Solilocviul lui Odiseu
cel de dinainte îşi epuizase discursul, toţi aveau ceva de spus, doar îşi
hotărau destinul. Lui Goleman îi luă vorba din gură Mircea, un ţigan
mai tînăr cu mustaţa răsucită ca honvezii:
– Fraţilor, mie nu mi să pare că aveţi voi minţile aşa dă dăschise
să hotîrîţi aşa, dă la voi, cum să hie cu ţara şi cu toată organizarea.
Drept ahasta, eu vă voi spune pă scurt sfatul meu. Să alegem neşte
oameni dintre noi, mai cu minte, ştiutori dă puţînă carte, să să adune
dă o parte să să sfătuiască, să pună pă hîrtie şi cum or gîndit ei aşa să
hie. Nu apucă altă vorbă că Burda, mare cît dealul, vorbind să se audă
peste trei sate, declamă cu veselie:
– Dară pînă cînd îţi vorbi fără rost? Mămăligă, măi, brînză şi slană!
În timp ce-şi striga dorinţa, rotea mîna dreaptă pe deasupra capului ca
pentru adunarea la ospăţ. Dă-ahestea să vă sfătuiţi înainte, că voi daţi
burţii goale tot goale cuvinte. Cînd om avea ce mînca şi bea, mai lesne
om discta şi de-ahelea, dar pînă nu-i ce roade între măsele, zău, nimică
nu ajută, nici carte, nici învăţătură.
Ioan Deleanu mai răsuflă un pic. Răguşise încercînd să ridice şi
el tonul.
– Bine le-ai zugrăvit nerăbdarea, comentă Petru Maior.
– Dar nu numai ei sînt aşa, interveni şi Opositus, orice neam
necivilizat ar face la fel.
Erau curioşi cum se va sfîrsi sfatul ţiganilor, iar autorul continuă.
Era şi la ei o oarecare organizare, pe îndeletniciri. Fiecare dintre
capii meseriaşilor trebuia să-şi spună părerea, pe lîngă cei mai
apucători. Aşa se scutură enervat ciurarul Cucavel:
– Voi credeţi că iarba crudă-i grîu, că dacă ai o coadă dă săcure
în mînă aceea şi taie, hoho, nu vă răpeziţi aşa, că nu sînt toate cum
vă pare vouă. Oare ştiţi voi din care pricină vă înarmă Principele cu
ahaste arme minunate? Cine ştie ce neam păgîn s-a rădicat împotriva
lui şi atunci armele-aheste nu-s sămn bun.
Nu putu continua că ridică tonul Boroş, priceput la ibrice şi căldări.
Tot mai des îşi luau vorba din gură ca şi cum ar fi participat la nişte
alegeri ad-hoc, iar vorbitul înseamnă pricepere la noile dregătorii ale
ţărişoarei.
- Ce ne pasă nouă de toate-ahestea, întrebă tare Boroş.
Cu mîndrie rosti întrebarea, dar în glasul lui se putea înţelege şi
un pic de îngrijorare.
– Avem şi noi doauă mîini, o inimă în piept şi duh în plămîni.
Odată şi-odată tot va trebui să dăm piept cu vrăjmaşii care vor veni să
ne prade şi oşteni vom fi siliţi să fim să ne apărăm iubita ţară şi război
vom duce faţă în faţă sau unul de hărţuire. Nici atunci n-ar fi cu cale să
ne temem peste măsură că nu sîntem noi nişte dîrdălăi sau lăpădături
care să nu cuteze a sta în faţa oricărei oşti cît de îndrăzneaţă.
69
Traian Ştef
Rîseră cărturarii la auzul vitejeştilor îndemnuri ale lui Boroş. Mai
tare, Petru Maior.
– Nu prea se potrivesc astfel de cuvinte într-o cuvîntare în for, zice,
într-o adunare obştească. Cuvîntul dîrdală e folosit de ţăranii ardeleni
cînd vor să spună despre unul că e îndărătnic, încurcă-lume.
Sări ca ars Goleman, reluă Ioan Deleanu, dar n-apucă să
spună decît „toate-aheste nu plătesc o ceapă”. Lucifer ieşi din negura
întunecată şi li se arătă în chip de corb. Era pus pe rele şi farse.
Zbură de cîteva ori în jurul lor, se înălţă ca o ciocîrlie tot croncănind
şi-i trimise lui Goleman care stătea pe iarbă un găinaţ moale drept
în barbă. Sfîntul Ilie era, însă, pe aproape, într-un nor alb, şi-l trăzni
pe corb şi ţiganii văzură trăznetul ca o săgeată aprinsă ce-l nimeri
tocmai în cap. Corbul căzu ca piatra între ei, iar Lucifer fugi zbierînd
ca un nătîng, acoperindu-şi rana. Întîmplarea îi înspăimîntă pe ţigani,
albiră la faţă de frică iar Goleman nu mai apucă decît să-i tragă o
sudalmă de mamă corbului. Se făcuse linişte, îşi mai aruncau privirile
spre cer mai mult de teamă decît de curiozitate, cînd bătrînul Drăghici
suspină cu jale.
– Mult mă tem să nu fie ahastă întîmplare sămn că va să cadă pă
noi vo năpastă. Corbu-aista-i cobe rea. Ţîn minte de la tata, Guladel să-l
ierte, că dacă zboară corbul deasupra cuiva, croncăne sau să spurcă,
mare necaz va păţi. Luaţi aminte să nu-l supăraţi pă Guladel cu vorbele
voastre că poate prin arătarea asta vrea să vă dea un sămn şi să vă
ferească dă primejdie.
Drăghici era ca un vraci al cetelor ţigăneşti. Era cel mai bătrîn
şi proorocea şi bune şi rele şi toţi îl ascultau ca pe un clarvăzător şi nu
ieşeau din cuvîntul lui, cum se întîmpla şi în satele de români, în Ţara
Valahă.
– Apoi aici se complică lucrurile, interveni Onochefalos, mai
lăsîndu-l pe povestitor să-şi tragă sufletul. Cu ce era vinovat corbul
săracul să-l omoare Sfîntul Ilie? Asta mi se pare o minciună groasă. Mai
bine-l omora pe Lucifer. La care surîse Musofilos.
– Doară Lucifer e nemuritor ca toate spiritele şi aici vorbeşte un
poet într-o întruchipare poeticească.
– El este vrednic, totuşi, de încredere, se amestecă Petru Maior,
pentru că toate cele povestite de el se găsesc într-un izvor scris, în
cronica de la Cioara. Luaţi aminte cum foloseşte el şi limbajul ţiganilor,
ca să nu ştirbească ce a rămas scris şi cum în loc de Dumnezeu lasă
Guladel, pe limba lor.
Petru Maior nu putu şterge, însă, surîsul de pe chipul lui Musofilos.
Nu tot ce-i scris în cronici e tocmai adevărul, gîndi acesta, mai e şi pe
acolo puţintică fantezie. Părea că vrea să dea replica, dar se abţinu, iar
Ioan Deleanu reluă firul. Un opozant al lui Drăghici era adesea Neagul.
70
 Solilocviul lui Odiseu
Avea obiceiul să-l ironizeze pe acesta cu oarecare invidie, cu un surîs
ciudos, ca de astă dată.
– Mai lasă-ne, moş Drăghici, cu proorocirile tale şi nu ne mai
descînta ca babele care parcă vorbesc cu duhurile rele cînd şuşotesc
fără şir. Eu socotesc că mai degrabă-i a bine şi noroc cînd corbul sau
cioara să-aşează pă creştetul cuiva, că-s paseri de ale noastre, ţigăneşti.
Haideţi să mergem mai departe că pînă la Flămînda-i cale lungă.
Era trecut de amiază cînd ţiganii porniră spre un nou loc de popas.
Aveau încă merinde şi chiar pe drum se sfătuiau, fiecare îşi spunea
părerea, iar lucrul rămînea nehotărît. Înaintau ca o armată, bărbaţii
organizaţi în cete, cum li se spuneau grupelor de pedestraşi altădată,
fiecare purtînd o anume armă, iar căruţele, cu cîinele în lanţ şi cîte-o
capră asemenea, femeile şi copiii la urmă. Nu se aşezară bine pe un
nou cîmp, lîngă o fîntînă cu cumpănă şi un jgheab din lemn scobit cu
apă pentru vite, că îi întîmpină un sol al Principelui Vlad. Cu el aducea
noi căruţe încărcate cu merinde şi porunca să fie cu toţii gata de luptă,
dis-de-dimineaţă, cu armele lustruite.
A doua zi, la răsărit de soare, Principele Vlad inspectă, împreună
cu comandanţii lui, oastea ţigănească. Ţiganii dormeau prăvăliţi unii
peste alţii ca broaştele în baltă în corturile lor negre, mărunte. Atunci
dete ordin să iasă cu toţii, cu armele pregătite, dispuşi ca la paradă, în
cete, cum se spunea în acea vreme, sau plutoane, cum se spune astăzi,
şi să defileze prin faţa lui într-o revistă de front. Poetul invocă iar muza
să-i dea cuvintele potrivite pentru a cînta această purcedere la război
a oastei ţigăneşti. În frunte era Goleman cu ai săi, trei sute fără femei,
fete şi copii, toţi ciurari cu feciorii lor. Ei aveau cele mai cumplite arme,
furci şi suliţe cu vîrf ascuţit din fier forjate de ei înşişi în şatră, bune
pentru lupta de aproape, dar gata să doboare duşmanul şi la distanţă.
Aveau şi steag de luptă, pielea unei iepe cu coada albă legată într-o
prăjină, iar în vîrf o veşcă roşie de ciur din coajă de tei. În frunte erau
şi cimpoierii, cu cimpoaie din piele de capră, care impuneau ritmul
împreună cu cei care băteau în ciururi în loc de tobe. Goleman voinicul
era mîndru ca Ahile. Cu siguranţă prezenţa lui pe cîmpul de luptă nu
va fi zadarnică, de nu i se va întîmpla ceva neprevăzut. Nici nu va da
înapoi, nu va bate lela, cînd i se va termina merindea din desagă.
– Aici, interveni Petru Maior, ai folosit o expresie a ţăranilor din
Ardeal, a bate lela, adică a te preface că lucrezi bătînd mai mult din
gură. Copiii păstorilor cîntau un cîntec ce se numea lela, mai mult cu
sughiţuri, schimonosindu-se urît, cu gesturi obscene şi cuvinte ruşinoase,
în batjocură.
După, Goleman, reluă, Ioan Deleanu, urmau argintarii, cei care
umblau prin sate şi făceau inele şi alte podoabe din monezi, vreo două
sute, în frunte cu Parpangel, un flăcău frumos, cu faţa mai albă. El se
71
Traian Ştef
trăgea dintr-un neam mai ales, al lui Jundanel, dintre întemeietori,
tocmai de la Răsărit, şi parcă răsărise ca soarele. Pe vremea Împărăţiei
de la Răsărit a Ţiganilor, Jundanel era împărat, iar urmaşii lui au fost
principi, purtători de sceptru.
– Aşa scrie în cronica de la Cioara, interveni Petru Maior, şi că
pe el l-a doborît Cinghizhan, care a pustiit toată Asia, dar informaţia
asta nu am găsit-o în altă parte şi mă gîndesc că e una care să le ţină
partea ţiganilor.
Chiar dacă astăzi ţiganii au decăzut, merse mai departe Ioan
Deleanu, se spune că în acele vremuri în care Jundanel era stăpîn peste
India, era un neam luminat, iar împăratul era considerat fiul Soarelui
şi fratele Lunii şi i se închinau mulţi regi. Se spune că pe strămoşul lui
Parpangel l-a născut cea mai frumoasă ibovnică a lui Jundanel, iar pe
faţa lui Parpangel străluceşte raza de soare de atunci. Era înalt, bine făcut
şi cu un corp armonios, bun cîntăreţ la chitară şi din glas şi mare meşter
în facerea bijuteriilor. Acesta era Principele argintarilor care mergea
călare în fruntea alor lui, organizaţi în rînduri de cîte şase. Unii erau mai
dezbrăcaţi, de li se vedea pielea tuciurie sclipind ca pana de cioară.
Unii aveau buzdugane de aramă, alţii cuţite lungi, toţi bărbaţi ciolănoşi,
cu părul vîlvoi şi barba sperlită, unii cu haine lungi, alţii cu scurte, dar
toate sparte, fără mîneci. În loc de steag purtau în vîrful prăjinii o cioară
de argint cu penele răsfirate astfel încît părea că zboară bătînd din
aripile suflate cu aur, iar muzica era asigurată de drîmboaie de argint
pleznite cu degetul pe care le ţineau între dinţi şi mai zdrăngăneau
clopoţei de aramă. În al treilea rînd veneau căldărarii, uriaşi, cu bărbile
afumate, a căror forţă era de mirare prin tîrguri, şi despre care se spunea
că taie în aramă ca în şindrila de lemn şi pot răbda foame cîte trei
zile. Erau toţi călare, înarmaţi cu ciocane cu ghinturi, iar în fruntea lor
era Băliban de care toţi se temeau. Steag aveau o tipisie de aramă
din care se reflectau razele de soare peste toată oastea, iar marşul era
cadenţat cu o trompetă care mai mult răgea şi în loc de tobe băteau în
căldări. După ei, în a patra ceată treceau fierarii cu baroase mari, cei
care ardeau cărbunii şi lucrau în fierăriile cu foale de bou de unde se
sufla peste cărbunii încinşi ca să înroşească fierul pentru potcoave şi
unelte. Erau înarmaţi cu coase legate ca suliţele în nişte druguri lung
de fier, iar comandantul lor era Drăghici, mintos ca Nestor, bătrîn de se
spunea că trecuse mai multe veacuri, însă nu-i lipsea niciun dinte din
gură, era la a şaptea soţie şi încă se simţea în putere. Trei sute erau şi
ei, pedestrime voioasă şi gata de război, aveau de toate, numai banii
le lipseau. Duceau cu ei seceri, cuţite, foarfece, zale, gata să le vîndă,
cu muzica înainte, din clopote de tablă şi băteau talgere să păstreze
ritmul, iar steag era o tipsie pentru plăcinte împodobită cu zale mărunte,
sclipitoare, de oţel, atîrnată într-un băţ lung ca o frigare. În urma lor, în
72
 Solilocviul lui Odiseu
rînduri groase, lingurarii cu topoare pe umeri, bine îmbrăcaţi, cu bărbile
rase, la brîuri cu altfel de topoare, mai late, pentru cioplit, tocmai bune şi
pentru bătaie. Îi conducea Neagul, cel iubitor de dreptate, mare meşter
în cioplitul de covate, linguri, scafe, cauce, răvare, cuiere, dar care auzea
doar cu o ureche. Cîntau în fluiere, mai lin, bătînd într-o covata de lemn,
iar ca steag aveau o lopată pentru cuptoarele de pîine cu coada lungă
împodobită şi meşteşugită de priceputul Pintilie. Aici povestitorul se opri
ca înaintea unei opinteli şi respiră lung să-şi umple bine plămînii înaintea
unei noi invocaţii către muză. Reluă. Muză şi tu, Apollo, şoptiţi-mi voi
cele mai alese şi înalte cuvinte ca să zugrăvesc ceata următoare. Erau
aurarii, cei mai liberi dintre ţigani, care nu se supun nici Principelui, iar
vara, cînd se pornesc ploile la munte şi se umflă vîlcelele, ei spală aurul
din nisipul împins spre ţărmuri. În mîna dreaptă aveau suliţe lungi, iar
în stînga săbii scurte. Ştiau cum să lupte cu ele şi înfricau orice privitor.
Drept steag aveau o suliţă din aur, împodobită cu fluturi din argint, în
frunte orchestră frumos aliniată care cînta un marş din fluiere şi alăute
bătînd în tobe anume făcute. Conduşi erau de inimosul Tandaler, despre
care se spune că era atît de puternic, de curajos şi de harnic încît unii-l
defăimau că s-ar fi făcut frate cu dracul. Oastea ţigănească se încheia
cu o strînsură în rînduri groase şi dezordonate formată din cerşetori mai
mult goi, femei cu prunci în spinare, goale şi ele pe jumătate. De aceştia
se ocupa Corcodel, cel ce da în bobi, făcea vrăji şi-i înşela pe aceia care
credeau că el îi descoperă pe hoţi. Erau mîncătorii de mortăciuni, mai
ales găini aruncate de ţărani în cîte o groapă de la marginea satului
şi steag purtau o zdreanţă aninată într-o prăjină. Marşul era un muget
din coarne de bou în care suflau cu putere unii iar alţii lălăiau în gura
mare.
Comandanţii lui Vlad îi adunară ca într-o cunună, în cerc, iar el sta
călare la mijloc şi îi lăudă pentru ascultarea lor. Apoi le dete poruncă
să se îndrepte către Inimoasa.
– Înţeleg cum merge alegoria, comentă pentru prima oară
Formosus, adică se duc de la Flămînda, unde au primit bucatele, spre
Inimoasa, adică la război.
– Dar ce înseamnă asta, întrebă Onochefalos, cum adică, la
Inimoasa? ---- Păi, satul acesta există şi astăzi în Valahia, preciză
Stultissimus.
La asta, nimeni nu mai răspunse, iar Ioan Deleanu îşi continuă
povestea, un pic obosit. Tot ce am povestit pînă aici stă scris în
manuscrisele de la Cioara în care putem avea încredere. Mai mult,
se pot citi şi într-o copie a lor de la Zănoaga unde este adăugată şi
cuvîntarea lui Vlad, pe care v-o citesc într-o paranteză.
– Viteji urmaşi ai faraonilor Egiptului, mlădiţe de eroi, ascultaţi-
mă şi luaţi aminte. V-am dat pămînturi şi merinde îmbelşugată, v-am
73
Traian Ştef
dat arme de cavaleri, să se ridice şi naţia voastră în rîndul celor mari
şi lăudate, să nu mai fiţi de rîs în lume. De acum înainte veţi fi egali cu
toate neamurile mîndrei Valahii, mai ales dacă veţi arăta hărnicie şi
vă veţi apăra pămîntul de turci şi de alte limbi străine. Între Bărbăteşti
şi Inimoasa este un sat care se cheamă Spăteni. Acolo va fi tabăra
voastră şi acolo veţi aştepta poruncile mele.
La care mulţimea ţigănească răspunse într-un glas. Mulţămim
foarte Măriei Tale, mai mult pentru mălai şi slană. Ia să vie ahăia că
i-om sătura noi dă bătălie. Din toată hărmălaia ieşi în faţă Gogoman
care luă cuvîntul.
– Luminate Doamne, slăvit eşti în toată ţara şi nimeni nu-ţi calcă
vrerea. Dar să ierţi, Măria Ta, să zîce că toate drumurile sînt pline dă
tîlhari şi noi n-am vrea să avem cu dînşii sfadă, căci noi voim să trăim
cu toată lumea bine. Ne temem dară să nu ne prade cumva pă drum
vreo bandă tîlhărească. Rugămu-te doară să ne dai pază dă drum,
oşteni ce nu să tem dă moarte sau haiduci fioroşi să ne ajute în caz de
primejdie, barem vreo doauă sute.
La această minunată cerere, Principele Vlad zîmbi şi zise:
– N-aveţi teamă. Orice bandă tîlhărească înarmată va da peste
voi să n-arătaţi că v-ar fi frică şi veţi vedea că nimic nu vă vor face.
Acestea zicînd, Principele plecă, lăsîndu-i pe ţigani să străbată
drumul de la Flămînda pînă la Inimoasa.
– O cam băgarăm în teacă aicea, comentă Onochefalos.
– Eu tot am ascultat pînă acum, interveni Stultissimus, şi m-am
îndoit de multe lucruri, dar văd că de data asta poetul face pozne. Văd
că numele astea sînt inventate şi spun că dacă nu vor fi ţiganii bărbaţi
inimoşi vor fi bătuţi la spate.
– Iară despre Gogoman, se amestecă Filologos, eu cred că de la el
unii nătărăi sunt numiţi gogomani, dar poetul sau scrierile după care
a compus el această poveste au vrut să glumească pe seama ţiganilor
şi au dat aceste nume în batjocură.
– Numai un pic mai am răsuflă uşurat Ioan Deleanu şi terminăm
primul Cînt, iar apoi putem vorbi în voie. Mai vreau să vă spun că
întîmplările care urmează se găsesc în toate cărţile şi fiecare le va putea
considera adevărate, iar de nu le va crede înseamnă că şi cartea mea
minte.
Era un lucru nou pentru ei o astfel de alcătuire. Se făcea seară.
Mîine se vor reîntîlni ducpă ce, cu siguranţă, vor fi făcut multe comentarii
între ei, mai ales în doi, după cină.

74
Un singur poem

Adrian Suciu

sărut ratat

Dintre minciuni, iubirea e singura inutilă

(ca o linguriţă exactă la ceaşcă atunci când nu pui zahăr în ea);
măsura banală a lipsei de imaginaţie
-iubirea.

Vagoane de literatură doar să acopere provizoriu

puţinătatea, pateticul şi ridicolul coitului. Mulţimi de tomuri,
tratate, volume, să ne asigure că există un ceva după ori înaintea
intromisiunii.

Multe vorbe... Iar poemul e

forma de ingenuitate a unei actriţe porno care crede în Moş Crăciun.
Poemul e măreţia laptelui strivit între dinţi, pe care am cunoscut-o.
(Tata a cunoscut-o şi el, cu aceeaşi femeie).

Poemul e un sărut ratat cu o femeie trecută.

75
Studii

Liana Cozea

Iluziile mistificării

În ianuarie 1946, îşi aminteşte Annie Bentoiu, avusese loc

deschiderea oficială a cursurilor la Drept, oficiată de o mare personalitate
a lumii juridice, avocatul Istrate Micescu, profesor de drept civil, jurist erudit,
privit cu aviditate de o masă de ascultători seduşi de dificilul său „exerciţiu
de acrobaţie oratorică”. Şi deodată, a pătruns în sală „un grup dezordonat
de tineri – fete şi băieţi”, vociferând „cu braţul drept ridicat, strigând fraze
ininteligibile, dar fără îndoială ameninţătoare, insultătoare, ocări pur şi
simplu”. Le adresau profesorului şi audienţei, după care „nu prea au mai
ştiut ce să facă, poate că-i impresionase marea mulţime de ascultători
tăcuţi pe care n-o bănuiseră”1. În grupul dezordonat se aflase şi Nina
Cassian, îndeplinind o directivă a partidului, căci li se ceruse să facă „o
acţiune”, la un curs al profesorului, căci era „«o bestie moşierească»”, ceea
ce pe vremea aceea „lor aşa ceva le era de-ajuns”2. Nici în anii imediat
următori, „trezirea” ei nu avusese loc.
O destăinuire din februarie 1950 se circumscrie unei realităţi
absurd contrariante pentru toţi care au cunoscut-o, realitate ale că­rei
evenimente poartă pentru poetă marca unei catastrofe, a insu­portabilului
şi oribilului suferinţei morale. Tonul patetic, lamentaţia, încarcă însă textul
de ridicol. „Port doliu interior. Mi s-a întâmplat o catastrofă. Nici nu vreau
s-o consemnez aici pentru că nu cred că e adevărat, încă aştept să mă
trezesc din visul cel rău. Durerea mea din piept îmi ninge toate activităţile.”
Tatăl ei, „Trunti, copilul jefuit de jucării şi elanuri”, fusese exclus din partid,
cu prilejul verificărilor „într-o şedinţă nedreaptă şi brutală, insultătoare,
neaşteptată”.
Suferinţa şi persistenţa în a-şi comunica dezamăgirea, în loc să
convingă, au drept rezultat o atitudine dubitativă în faţa inteligentei,
dar evidentei răstălmăciri. „Excluderea tatălui meu n-a reprezentat nici o
1
Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1947, Ediţia a doua, Bucureşti,
Humanitas, 2007, p. 155
2
idem, ibidem, p. 156

76
 Studii
clipă, pentru mine sau el, un prilej de îngrijorare, în sensul de a nu pierde
anumite privilegii (s.n.), ci, pur şi simplu, o lovitură dată încrederii noastre
în echitatea lumii (s.n.) (alte vorbe mari!), o fisură în elanul şi devotamentul
nostru”.
Fără îndoială, compunând-şi dublul sau triplul jurnal, nu a fost
îndeajuns de abilă: punând în faţa a două sau trei oglinzi una şi aceeaşi
întâmplare, schimbarea ei de atitudine, flagrantă cum se va vedea, este
simptomatică, dar nu în a-i sublinia evoluţia în politic, cum ar dori ea, ci,
mai degrabă fluctuaţia sau inconsistenţa unei atitudini. Dacă în 1975, la
doar trei ani de la tezele din iulie şi în plină dictatură ceauşistă, ei i se pare
firesc ca în 1950 să creadă că, retrospectiv chiar, „în afara schilodirii sau a
morţii (a mea sau a celor dragi mie) nu concepeam o nenorocire mai mare
pentru mine decât să fiu exclusă din Partid”, la New York, concluzia este
radical diferită: „«catastrofa» de a fi exclus din Partid – cum i se părea în
1951 – mi-ar apărea astăzi, la începutul lui 1989, ca o adevărată eliberare
dintr-un prizonierat umilitor”.
Dar, cum această lectură critică se doreşte obiectivă şi
nepărtinitoare, este firesc şi onest să lăsăm diarista să-şi argumenteze
ambele atitudini. Excluderea din Partid, socotită o inegalabilă nenorocire,
e „dovada credinţei fanatice de care – fie şi cu intermitenţe – eram
bântuită”, oricât de „infantil, sforăitor, de ridicol chiar, sună această
afirmaţie”. Ea adaugă concesiv: „sunt convinsă că aş fi supravieţuit unei
asemenea întâmplări şi aş fi depăşit-o cu timpul, dar aş fi rămas marcată
pentru totdeauna”. „Rana” ar fi fost „mai profundă şi suferinţa mai mare
decât cea a lui Geo [Dumitrescu] şi Mihu [Dragomir]”, întrucât credinţa
aceasta i-a fost inoculată în adolescenţă, la cincisprezece ani, „la vârsta
ţesuturilor fragede şi atoate absorbtive, la primele organizări ale gândirii,
la prima constituire a criteriilor mele etice, în marea mea aspiraţie spre
exactitatea şi puritatea concepţiei mele despre lume!” Pe un asemenea
fond de credinţă ar fi resimţit o adâncă suferinţă dacă „«un for autorizat»
m-ar fi exclus din rândurile «dreptcredincioşilor», interzicându-mi accesul
la «sfintele taine» ale ritualurilor colective, într-o religie care „mai mult
decât în altele, «cel ce gândeşte singur e supus greşelii...»”. Pentru a-i
înţelege fanatismul juvenil, o întoarcere în timp lămureşte că noua
„religie politică, apostolii ei, biserica ocrotitoare (Partidul), raiul comunist”
sunt doar câteva din subiectele şi produsele „retoricii encomiastice”3 din
versurile proletcultiste. Partidul, „organizaţie politică” care funcţionează
pe principii specifice şi cu o doctrină decretată drept infailibilă, cu un loc
bine situat în viaţa ţării (şi stipulat ca definitoriu şi inatacabil în Constituţie)
ar fi şi ar rămâne o simplă organizaţie terestră dacă „nu l-ar întruchipa
pe Dumnezeu însuşi, ca şi Biserica.” Astfel, Partidul se află pretutindeni
3
Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Poezia (I) Bucureşti, Editura Fundaţiei
Pro, 2003, p. 31
77
Liana Cozea
şi în toate spre a aduce Binele. Este „spiritul împrăştiat în toate lucrurile
din natură şi din societate”. Acest „panteism partinic” va deschide „o listă
uriaşă de posibilităţi artistice fructificabile fără mare efort”4. În anii de
început ai comunismului, dar şi în timpul comunismului „florid” Partidului
îi este atribuit rolul Bisericii protectoare, ocrotitoare pentru cei defavorizaţi
de soartă. Nina Cassian se integrează din convingere, poate, la început –
dar ulterior, punând în practică un plan bine gândit – în corul creatorilor
de „producţii imnografice”, iar strădania vană de a-şi face poemele să
sune „credibil” îi inculcă un sentiment de neputinţă şi ideea abandonului
i se insinuează constant.
„Ridicolă” cum însăşi diarista îşi caracterizează atitudinea şi defel
– cum ni se pare nouă – „înduioşătoare” este dorinţa ei ca oamenii din
„zona dragostei” sau a prieteniei să fie „dacă nu comunişti, măcar slujitori
oneşti şi utili ai vremii pe care o străbăteam”. „Fericirea” era o condiţie sine
qua non, nefericirea, în „naivitatea mea impardonabilă, reprezentând
pentru mine un semn al neînţelegerii lumii, lume care mi se părea atât de
clară, al cărei ideal, chiar dacă încă neconfirmat de practică, ba uneori
chiar infirmat, era o garanţie de armonie şi plenitudine”.
În ciuda fisurării „elanului şi devotamentului”, în pofida faptului
că „i-a cam secat robinetul” inspiraţiei, şi a involuţiei, prelungită peste ani,
când trecând printr-o asemenea „criză de creaţie”, „te făceai vinovat de
lene, de evazionism, de lipsă de adeziune la regim etc.”, perseverează.
„Manevrele” rafinate ale mai marilor zilei – Leonte Răutu se afla în vârful
piramidei politrucilor – interziceau „orice elan onest, dar se evita totodată
o prea spectaculoasă prăbuşire, regie care mă obliga la un fel de destin
confuz, ca să nu zic mediocru, ca o dramă meschină”, care îi condiţionează
existenţa şi creaţia. În urma călătoriei de lucru la Roman – Bacău – Piatra
Neamţ, învaţă să aibă „mai mult spirit de răspundere”, să aibă o „conştiinţă
mai certă despre circulaţia şi influenţa posibilă” a actului ei creator, să-şi
creeze o limbă poetică adecvată clişeelor. În acest spaţiu închis şi mărginit,
preocuparea sa principală este ca strădania ei să fie verosimilă. „Am [...]
de scris un poem pentru «Scânteia»”, chiar dacă „acum iar o să-mi fie silă
să mă mai apuc de poezii. Am un dezgust aproape fizic faţă de munca
asta pe care o văd atât de dispreţuită”. „Muncă dispreţuită” şi nerăsplătită,
căci la Scânteia i se refuză poemul cu electrificarea sub cuvânt că „«nu
aduce nimic nou faţă de Baconsky». Ce mârşăvie! Baconsky publică
poezii absolut ridicole. Cât o să mai dureze farsa asta cu Baconsky = poet
genial!” Completarea de peste ani nu arată că resentimentele poetei faţă
de el s-ar fi îmblânzit. Imitând „formula cu care Baconsky îşi câştigase
marea faimă şi preţuirea organelor conducătoare ale culturii, de a crea o
poezie militantă”, Nina Cassian eşuează lamentabil, în special încercând
să copieze „stilul” celui invocat, dar invidiat, el reprezentând în opinia ei
4
idem, ibidem, p. 84
78
 Studii
„punctul cel mai de jos al poeziei proletcultiste de la noi (mai jos decât
Deşliu, Frunză)”, astfel că truda ei „s-a soldat cu cea mai mizerabilă poezie
de-a mea din epocă”.
Şi totuşi Nina Cassian este adesea un spirit loial, însufleţită de
pasiunea elucidării de sine, în cadrul acestui exacerbat narcisism al ei,
mărturisind – autojustificându-se, dar concomitent blamându-i pe alţii
– invidia, surpătoarea invidie faţă de confraţii care reuşiseră mai bine
decât ea să intre în graţiile Partidului, ale potentaţilor zilei. „Toată lumea
mă solicită la şedinţe – notează ea în martie 1950 – ca şi când aş fi cine
ştie ce pilon important, când, ce să vezi, nu sunt un «fruntaş» în literatură.
[...] Nimeni nu vrea să mă evidenţieze”.
În accese repetate de sinceritate, autoarea se anatemizează pentru
împrejurarea de a fi cunoscut şi de a se fi lăsat posedată de invi­die, de a-şi
fi întunecat seninătatea cu dorinţa de a-şi vedea recunoscute meritele. Cu
aceeaşi nealterată francheţe, în 1975 recunoaşte că „a fi fost «evidenţiat»
în perioada respectivă echivala (aproape) cu un certificat de existenţă
obiectivă. A nu fi evidenţiat însemna că Partidul nu are încredere în
tine”, iar „locul” obţinut „într-o pomenire de nume te plasa într-o ierarhie
decisă sus”. Fireşte, semnificaţia evidenţierii sau, mai curând, valenţele
şi consecinţele ei atât morale, cât şi pecuniare sau echivalate de alte
favoruri, nu sunt deloc neglijabile. „Evidenţierile mergeau paralel cu
încredinţarea de funcţii, onorifice sau nu, cu «popularizările în masă» şi cu
o serie de privilegii. În felul acesta se creau o serie de concurenţe, rivalităţi
ascunse sau declarate, invidii născătoare de «lucrături», urâţiri morale”. O
arghirofilie mascată – nu trebuie scăpată din vedere răsplata mai mult
decât substanţială pe care o primea poetul care reuşea să-şi vadă poezia
publicată în Scânteia, Contemporanul sau Flacăra, partidul fiind generos
cu ai săi condeieri – dorinţa de a călători în Occident, un loc pe o listă a
enumerării poeţilor „de talent”, iată câteva doar din motivaţiile desluşite
sau ascunse ale dorinţei/silinţei de a deveni poet „evidenţiat”. Fariseismul
fără simţul măsurii, al ei şi al altora, îmbracă haina „cinstitei” supuneri
la obiect, încât i se pare normal, acaparată de „inspiraţie”, să compună
poemul Cancerul lumii, în care „înfiera” imperialismul ale cărui state
năzuia în secret să le viziteze.
„Nu am comis gesturi reprobabile” – consideră poeta – dar a
invidiat-o pe Veronica Porumbacu pentru voiajul în Elveţia, în perioada
cât a fost „fruntaşă”, atunci când o călătorie în Occident era un eveniment
rarisim. A invidiat-o pe Ana Blandiana, când, obsedată de plecările din
ţară la care avea acces limitat, a constatat că mai tânăra poetă, la vârsta
de douăzeci şi şase de ani, vârsta ei din 1950, a văzut „datorită fericitei
conjuncturi în care a evoluat – mai multe ţări decât am văzut eu până
astăzi” şi exclamă cu năduf: „Tare sunt neînsemnată în arena publică!
Oricât aş lucra, orice aş oferi, nimeni nu se bucură!”. „Neprivilegiată” şi
79
Liana Cozea
„plină de amărăciune” râvneşte la posturi oficiale, chiar şi onorifice, în
sindromul ei de bovarism politic. Nina Cassian nu e bovarică în dragoste,
pe care o are din plin, nu e bovarică în poezie, înzestrată cu talent, în
schimb e bovarică în politic, pentru că în aceste „invidii” ale ei intra
desigur şi multă „dorinţă de afirmare”, corolar, probabil, inevitabil, spune
ea, „al tinereţii artistului”. De fapt, Nina Cassian este în plină dramă,
drama omului inteligent care îşi cunoaşte compromisurile, care îi surpă
şi îi erodează rezistenţa şi talentul şi se umple de amărăciunea de a se
vedea nerăsplătită în ciuda concesiilor incomode şi ridicole.
Cu cinism involuntar sau naivitate deliberată scrie în 1975
despre „«Codul eticii comuniste» care, oricât de ignorat sau batjocorit
de «gradele superioare»! mi-a determinat şi el ţinuta în relaţiile mele
cu mediul ambiant...” Reiese de aici, dar şi din alte pagini, că ideea de
comunism, comunismul însuşi ca doctrină ideală şi invulnerabilă, sortită
a fi viabilă în eternitate, a fost şi este compromisă de gradele inferioare
sau superioare din partid, Partidul însuşi, Partid-Pantocrator, socotit până
nu de mult biserică ocrotitoare: „constatam cu mirare şi părere de rău că
puritatea morală a componenţei organizaţiei de bază lasă de dorit –
ceea ce înseamnă că, în naivitatea mea sperasem contrariul!”. Departe
de ţară, convingerile până nu de mult ferme şi le dezavuează până la
a le înlocui cu altele, de parcă traversarea oceanului ar fi avut rolul de a
i le sancţiona sub puterea suspiciunii. „Partidul? Nu ştiu dacă e o părere
personală dar consider că partidele comuniste (şi nu Reagen sau cine
ştie ce alte forţe internaţionale) au distrus (sau compromis pentru multă
vreme) idealul comunist [...]. Însuşi cuvântul «comunism», pe care continuu
uneori să-l menţionez cu o bunăcredinţă desuetă a devenit o sonoritate
de hulă...”
Înverşunarea de a rămâne înrolată sub drapelul comunist îşi pierde
spre final sensul inteligibil, iar intenţia de a păstra neîntinat „modelul” şi
„idealul” înseamnă o autoexpunere nebănuită; în jurnalul Ninei Cassian
se amestecă oportunismul şi fariseismul de cea mai „aleasă” calitate în
contrapondere cu „naivitatea şi bunacredinţă”, treptat inconsistente.
Foarte adesea, echivocul face casă bună cu ironia, cu accentul
pus când pe o atitudine, când pe alta, se urmăreşte prin aceasta
crearea unei derute pentru a se împiedica vreo revelaţie sau o părere
concludentă. Este clară intenţia autoarei de a oferi opinii gata fabricate,
de a proceda astfel încât să i se acorde un credit absolut, de a-şi supune
publicul, aservit farmecului ei personal, pentru a i se trece cu vederea
creaţia conjuncturală. Este surprinzător că în 1977 „încă” nu se îndoia de
„viabilitatea generală a sistemului, nici de deciziile «forurilor superioare»”,
„împotrivirea” ei se limita la „atitudinea faţă de artă şi artişti, a câtorva aflaţi
în imediata mea apropiere”, pe care îşi îngăduie să-i prindă în flagrant de
nesinceritate şi să-i judece. Pe de altă parte, „cauzele rămânerii în urmă
80
 Studii
ale poeziei” sunt evidente, legate de „greşelile îndrumării”, cu precizarea
că depinde în mare măsură de „noi, scriitorii comunişti, să valorificăm ce
am câştigat, să nu facem «doi paşi înapoi»”. De teamă, din convingere,
din fariseism? consideră că nu sistemul, ci oamenii lui sunt blamabili, de
parcă sistemul, un concept absolut, ar fi putut exista în afara oamenilor.
Dacă în 1952, după ce fusese prezentă în tribună la parada de 1 Mai, scrie
în cea mai veritabilă „langue de bois”, „planul meu de muncă şi creaţie
va fi îndeplinit şi depăşit”, asemenea unui strungar harnic capabil să-şi
mărească la comandă numărul de piese de prelucrat la strungul său; în
„corectivul” de după douăzeci şi cinci de ani, constată cu tristeţe că Horea
nu mai este singur este un volum ce a reprezentat „cea mai evidentă şi
umilitoare experienţă a conformării mele la proletcultism”, iar volumul An
viu, nouă sute şi şaptesprezece nu-l poate reciti „dintr-o firească repulsie
faţă de lunga rătăcire de mine pe care mi-a impus-o proletcultismul”
(subl.m.)
„Omisă” sau „desconsiderată”, „umilită”, dezavuată de Traian
Şelmaru şi alţi politruci, are sentimentul constant „că sunt nimeni”, „Partidul
şi autorităţile mă ignoră şi mă persecută...” „Tot ce fac merge greu şi sună
artificial”, era „caznă versificată”, „mă bântuie neşansa mea în poezie plus
răceala oficialităţii”. „Crispată, dizarmonică, n-am curaj”. „Nefăcând parte
niciodată dintre scriitorii agreaţi de partid, situaţie care mă neliniştea şi
mă intrista atunci, şi care astăzi mă onorează”, în 1951 i se declanşează
„boala” a cărei incubaţie începuse încă în 1948, o criză de creaţie
datorată, subliniază explicit diarista, incapacităţii de a răspunde şi crea
pe măsură cerinţelor: „Dispăruse bucuria, ba chiar necesitatea creaţiei”;
cu încăpăţânare poeta se mortifică servindu-şi „crezul şi vocaţia”. Există o
vicleană, şi neîndoielnic – inteligentă punere în scenă, o patetică şi bine
orchestrată blamare a adversarului, dar, implicit şi o disculpare a sa atât
în ochii contemporanilor, cât şi în propriii săi ochi. Poetă dotată, însufleţită
de o sinceră şi inconturnabilă credinţă în comunism şi Partid, devotată
cauzei, creează poeme pline de exaltare, îşi clamează ataşamentul şi
suferă în neputinţa de a-şi proba sinceritatea pe care i-o pun la îndoială, nu
Partidul, ci alţi „psalmişti” sau politruci susţinători. Ei îi refuză creaţia – este
imaginea unui haos şi a unei derute care o înspăimântă şi care o plasează
într-o stare de criză. Scenariul oferit este plauzibil, cu aspecte amendabile,
dar nu emoţionează şi ceea ce se reţine este capacitatea extraordinară a
poetei de a realiza portrete în proză, de neuitat, scăpărătoare şi şocante,
obiective, chiar dacă pornite dintr-un distinct parti-pris.
Diminuarea „apetitului creator” în poezie, care o înfricoşează, se
compensează printr-o canalizare a lui spre componistică, locul poemelor e
luat în timp de sonate, concerte sau simfonii, cuvintele lesne trădătoare sunt
înlocuite cu sunete şi armonii mai puţin autodemascatoare în inefabilul
lor. În august 1977 notează: „Lipsa de aureola martiriului, interzicându-
81
Liana Cozea
mi-se, pe de altă parte, realizarea şi bucuria vocaţiei, existenţa mea din
perioada amintită urma să fie un şir de eşecuri, de veleităţi nesatisfăcute,
de perplexităţi [...]. Oricât îmi mutam energia dintr-o artă într-alta (în
pictură am rămas diletantă) insuccesele se ţineau lanţ”.
Un demonic impuls demolator îi stârneşte cititorului momentul
intersectării, hazliu, a politicului cu eroticul. În 1951, iubitul ei permanent,
Ioji, la Craiova, „a încercat să glumească pe contul lui Stalin [...] eu i-am tras
una cu dosul palmei peste gură [...], spontan, nedeliberat, am reacţionat
faţă de ceva care mă durea şi care mă lovea în ceea ce credeam, pe
drept sau pe nedrept”. Mai gravă şi vădit cameleonică îi fusese atitudinea
povestind, cu câteva luni înainte – comentariul este datat martie 1976 –
cum însoţind un poet francez prin ţară, reacţionează ambiguu, chiar şi
la douăzeci şi şase de ani de la această întâmplare, la glumele acestuia,
provocate de deşănţatul cult al personalităţii lui Stalin, în România, cu
alaiul de statui răspândite prin ţară. La întrebarea lui „«Cet homme – là en
habit militaire – qui est-ce?» Mie mi se părea acest «banc» destul de şocant
(dacă nu iconoclast) pentru un cadru de partid notoriu ca Wurmser şi
în orice caz periculos în condiţiile noastre de adâncă frică. De unde şi
omiterea lui din paginile jurnalului meu”, dar adaugă sporind echivocul:
„Las’, că-i spuneam ce hidoasă şi de ne în spiritul limbii (s.n.) e numirea
Braşovului «oraşul Stalin»”.
Bulversant şi mefient este răsfăţul poetei de a-şi dori ca Stalin, la
Congresul al XX-lea al P.C.U.S., după lansarea „unor documente importante
în materie de lingvistică”, să-şi fi demonstrat chemarea şi competenţa,
scriind ceva şi despre artă. „Nerozia” şi-o recunoaşte după aproape un
sfert de veac, dar e confuz formulată, ştiind că „frazele lapidare ca de
obicei, pe care le-ar fi rostit, ar fi devenit cuvânt de ordine, nu numai în
Uniunea Sovietică, ci şi în toate statele subordonate”. Dacă retractează,
într-o perpetuă indecizie, o face ambiguu, cu o calificare în subtext în
favoarea „tătucului” şi cu o descalificare la adresa lui Ceauşescu: „Desigur,
aserţiunile «corifeului» ar fi avut un caracter larg filosofic, el nu scria poezii
ca Nicolae Ceauşescu”.
Moartea lui Stalin a reprezentat o cumplită tulburare a apelor ideo­
logice: „Multe conştiinţe s-au întors pe dos, multe gânduri s-au răzgândit”.
Nu e cazul Ninei Cassian, ea încă va compune un poem încărcat de
tristeţe, ideea unui posibil haos prin dispariţia lui părându-i-se scuza
oportună chiar şi la un interval de un sfert de veac, iar cultul personalităţii
deşi „abrutizant şi odios” îi poate părea, din nou mistificându-se, ca izvorât
din „iniţiativa masei”. Oroarea nu întârzie să apară sub forma candorii
cinice atribuindu-i „vizatului” şi „adulatului” îngăduirea unor asemenea
„excese”, din simplul şi generosul motiv de a nu-i răpi mulţimii „un eventual
stimulent, masa având nevoie de a crede şi nu numai într-o abstracţie”.
Există în spovedania Ninei Cassian, exact formulată şi „tulburător de
82
 Studii
obi­ectivă” o clară nuanţă de vag, de indecizie. Cultul deşănţat al lui
Stalin, la care face trimitere în jurnalul unui jurnal, chiar şi după aflarea
atrocităţilor comise de strategul genial „nimicire de oameni nevinovaţi...
cultul personalităţilor” nu îi stârneşte aceleaşi resentimente ca acela al
cuplului Ceauşescu; şi este foarte greu de precizat dacă tonul evocator are
valenţe aprobatoare sau dezaprobatoare într-o retorică dificil de acceptat
şi apare îndoiala dacă nu cumva dezaprobarea faţă de „strategul ge­
nial”, Stalin, îi vine călcându-şi pe inimă. Referindu-se la filmul pe care îl
semnează împreună cu Mihu Dragomir şi Veronica Porumbacu, în 1950,
notează peste douăzeci şi cinci de ani: „Oricum, numele lui Stalin nu pu­
tea lipsi practic din nicio poezie, darmite dintr-un film (operă cu atâta răs­
pândire în masă). Devenise un act de abilitate, mai ales în cadrul unui
ar­ticol politic, includerea celor trei-patru teme cheie, la locul şi la proporţia
sta­bilită. Numele lui Stalin era invocat ultimul, ca într-o apoteoză, ca acor­
dul final al unei simfonii măreţe!”.
Şi, totuşi, „despărţirea” de Partid şi de comunism are loc într-un târ­
ziu, căci i se erodează „încrederea în «forul suprem», dar, mai ales în ones­
titatea celor ce ne conduceau, mai exact ne manevrau”.
Stupefiant este faptul că au greutate, contează, ca pentru orice
ego­latru cronic, „chinurile” ei de a nu se fi aflat în graţiile Partidului, de a fi
fost suspectată nemeritat: „o suspiciune absurdă – se confesează la 22 mai
1965 – născătoare de stări kafkiene” din care decurg „eliminările” de la o
se­rie de „drepturi elementare, afectându-mi munca, aria ei de absorbţie
şi de radiaţie”.
Egocentrică, până în cele mai neînsemnate detalii, ca notă
dominantă a unei existenţe extrem de tumultuoase, centrată însă pe cul­
tivarea propriului eu, Nina Cassian este ruptă de concretul imediat, de­
vastator şi ultragiant al anilor ’50. În septembrie al aceluiaşi an notează la­
conic „[Ioji] mi-a comunicat o veste proastă de la Craiova”. Frica se pare că
o împiedică să scrie altceva în plus, în schimb, în martie 1976, completează:
„veştile «penibile» se refereau la arestarea lui Jeni, soţul verişoarei mele
Vida. Nu am avut curajul să precizez aceasta în jurnalul originar.”
O teamă înfricoşătoare a existat în anii ’50, dar evenimentele
«penibile» (s.n.) la care se referă sunt în continuare eludate, absenţa reacţiei
la atrocităţile existente e motivată într-o abilă răsucire, comparând-o cu
ignorarea crimelor naziste de către nemţi. În 1976, scriind „obsedantul
deceniu”, pomeneşte numai în trecere de dramele din afara „gintei
noastre [...] mă refer la arestările care aveau loc, majoritatea nemotivate,
sau motivate pe criterii de luptă de clasă sau de adversitate faţă de regim,
unele de o deosebită perversitate, cruzime şi brutalitate, soldate cu vieţi
pierdute sau desfigurate”.
Dacă groaza, oribila frică de a nu-i fi descoperit jurnalul justifică
minciuna prin omisiune, faptele necomunicate, dar trăite – şi al căror
83
Liana Cozea
impact asupra diaristei este de neşters, – redau imaginea unui „eu
mutilat”. „Virtute importantă” sinceritatea este „geamul” prin care se
urmăresc faptele şi atitudinile diaristului în spaţiul cotidian şi prin care
acesta dobândeşte credibilitate.5 Or, confesiunea ei încetează de a mai fi
autentică, lipsind adevărul, pervertindu-l sau punându-l între paranteze.
O sinceritate, aposteriori, la douăzeci şi cinci sau treizeci şi cinci de ani
distanţă, riscă să stârnească neîncredere, revenirea la faptele omise poate
inculca bănuiala că primul volum al jurnalului nu a reuşit să înregistreze
decât neesenţialul, manifestările futile ale unui bovarism politic, substanţa
rămânând neconsemnată.
Autoarea îşi găseşte o scuză în aceea că ignora în mare măsură,
asemenea semenilor ei, ce se întâmpla. „Oricât ar părea de neverosimilă,
această ignoranţă am constatat-o şi în cazuri mai crase: o parte a po­
porului german a ignorat existenţa masacrelor în masă, a lagărelor de
exterminare [...]. Sunt, pesemne, realităţi de neimaginat, încât ne îndoiam
de înseşi percepţiile noastre”, în acel „timp al demnităţii” cum definea
ea cu „naivitate” discutabilă deceniul de prigoană şi remodelare. Ar
fi fost normal să se fi referit la demnitatea celor care nu au cedat şi
care au plă­tit cu viaţa sau cu libertatea neînduplecarea lor, mult mai
şocante îi păreau torturile la care erau supuşi artiştii şi produsul lor nu
numai pentru că „mă vizau direct, maltratându-mi ţesutul cel mai intim
şi mai fragil, ci şi pentru că – spre deosebire de legile politice care mă
depăşeau prin amploarea şi prin cifrul lor obscur – legile artei îmi erau
cunoscute, ele se exercitau asupra mea şi eu asupra lor, în chinuitoarea
şi desfătătoarea dialectică a creaţiei”. Este vorba de o „orbire voluntară”,
aşa-numita ei ignoranţă co­modă permiţându-i să trăiască.6 Era,
neîndoielnic, mulţumită de micile ei privilegii ca să rişte a le pierde
simpatizând cu victimele.7 În realitate nu era ignoranţă, era absenţa
dorinţei de a şti, deşi parte dintre abo­minabilele realităţi le cunoştea:
„Mihai Rădulescu, muzicologul, s-a sinucis în închisoare. Au mai murit
câţiva.” Există o statornică şi persistentă grijă la Nina Cassian de a-şi oferi
sieşi cât de multe circumstanţe atenuante, în schimb, redundante şi care,
în loc să convingă, au un efect contrar. În anii „romantici” – pe care îi
evocă în 1979, „negri şi tragici pentru sute şi mii de oameni distruşi prin
teroare fizică şi morală”, racilele care „se prezentau voalat, mai bine-zis,
erau zidite, ascunse îndărătul unor ziduri de cuvinte” pen­tru „năpăstuiţii”
care au pierit în închisori sau la Canal „nu prezentau o con­solare”; în
schimb „pentru cei care crezuseră în «comunism», sonoritatea cu­vân­
tului nefiind încă fisurată şi degradată, suita de fapte negative pe ca­re

5
cf. Eugen Simion, op. cit. vol I, p. 128
6
cf. Ţvetan Todorov, Confruntarea cu extrema. Victime, torţionari în secolul XX. Traducere
din franceză de Traian Nica, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 139
7
cf. idem, ibidem
84
 Studii
le trăiam devenea mai chinuitoare, mai inexplicabilă, mai ocultă, mai
inaccesibilă”.
În rezumat, pentru poeta cu simpatii comuniste şi plecăciuni
stânjenitoare, suferinţa celor din închisori, probabil, anticomunişti notorii,
pentru că nu-şi pierduseră iluziile, în şi despre comunism, nu avea
intensitatea celei resimţite de comuniştii autentici, care, în timp, ajung să
şi le piardă. E cinism, e nepăsare, e inconştienţă? Poate toate la un loc.
Atunci când deja soţul verişoarei sale se afla la Canal, în noiembrie 1952,
ea era preocupată, egocentrică şi egoistă, de cu totul altceva, constantând
cu tristeţe ascunsă şi trucată nepăsare că „n-am mai primit invitaţie nici la
tribună, nici la Ambasada Sovietică”; este în schimb extrem de sensibilă la
delaţiunile din rândul scriitorilor şi se află în plin complex de persecuţie,
palpită la maşinaţiunile unui Traian Şelmaru.
Redactat astfel încât să producă o impresie favorabilă, la vremea
respectivă, în eventualitatea că ochi străini i-ar citi însemnările, de unde
o teribil de clară notă de inautenticitate – ascunzându-se sub masca
femeii-copil, care se joacă cu oamenii şi nu înţelege evenimentele sau le
percepe trunchiat, jurnalul conţine, în contrapondere, însemnările tardive,
aş spune, extrem de tardive – doar diarista ar putea preciza data lor reală,
menite a o reabilita în propriii săi ochi şi în ochii cititorului. Narcisiacă
de o factură cu totul aparte, reiterând aceleaşi idei şi scuze, este atentă
totuşi la oamenii din jur, în măsura în care poltronii cu minciuna, ipocrizia
şi imoralitatea lor politică îi ating eul exacerbat şi în aceste note se află
câteva portrete excelente ale culturnicilor timpului, surprinşi în oribilul lor
nefalsificat. Ca orice poet înzestrat, Nina Cassian îşi tratează cu indolenţă
talentul de prozator, pentru că muzica, dansul, grafica exercită asupra
ei o seducţie irezistibilă. Şi totuşi portretele ei sunt captivante, au o forţă
materială, te prind şi se impun. Laconice sau luxuriante, crochiuri sau
veritabile pagini de proză, chiar veleitară fiind, ele au un impact de
neşters, vădind un talent neglijat şi neîmplinit în Confidenţe fictive. Un
„portret între stupoare şi hilaritate” este cel al lui Mihai Novicov, unul dintre
cei mai temuţi „îndrumători”. Fără să aibă „masca sumbră a lui Răutu
sau Moraru, ne chinuia jovial”. Probabil „convins că «serveşte Partidul» [...]
clovnul drapat în «băiat simpatic», «Mişa» Novicov, nu avea nicio autoritate
decât aceea investită în el de atotputernicul criminal în domeniul culturii,
Leonte Răutu...” Acesta din urmă, „eminenţa neagră”, avea „un cap frumos
de împărat roman – şi tot atât de înfricoşător. [...] Perversitatea lui depăşea
orice imaginaţie. El ştia [...] am constat că lui îi datoram antipatia de
partid, că el era baza persecuţiilor mele”. Leonte Răutu „a dominat mai
bine de un deceniu aceste fiinţe aiurite, vulnerabile, speriate şi derutate
– artiştii şi scriitorii provocând drame şi comedii, regizând glorii şi
ostracizări, paralizând moralitatea unora, activând imoralitatea altora,
cu spectaculoase şi îndelungate efectepe plan etic şi estetic [...]. Farmecul
85
Liana Cozea
personal, cultura (era un bun cunoscător al curentelor moderniste în artă),
inteligenţa rafinată şi umorul îl făceau mult mai periculos în comparaţie
cu «ajutoarele lui», sinistrul şi schematicul pînă la ridicol Nicolae Moraru,
obtuza şi rudimentara Ofelia Manole – cu o excepţie Traian Şelmaru,
care, deşi cu câteva clase mai prejos, îl imita, incercând să-i semene în
perversitate şi cruzime”. În schimb, Nicolae Moraru, despre care Jebeleanu
spunea că „poartă un ciorap negru de nailon îmbrăcat pe cap – într-
adevăr era tot timpul sumbru, justiţiar, deţinător al adevărului absolut.
[...] Puritan până în vârful unghiilor [...] – ceea ce nu l-a împiedicat, ani
mai târziu, să-şi părăsească tovarăşa de viaţă şi de luptă, Asia, cu care
avea 3 copii, să se însoare cu o tânără frumoasă şi blondă, profesoară de
franceză şi călăreaţă (e «hipistă», zicea el cu mândrie)”. E o faună politică
pe care Nina Cassian o portretizează incomparabil.
Privit mai atent, jurnalul Ninei Cassian, în articularea notelor
cotidiene şi în adnotările ulterioare, dezvăluie o ciudată, dar bine justificată
simetrie. Volumul întâi factologic, pro-comunist în îndelung invocata
ei „credulitate”, „candoare” şi „bună credinţă”, are drept corespondent
volumului al treilea, de după stabilirea definitivă în America, anicomunist,
urmare a unei „deşteptări” pe cât de dureroase, pe atât de pline de revelaţii
ale poetei şi diaristei, cu o dezăgăzuire a cuvintelor, opiniilor şi atitudinii
atunci când consemnarea se face într-o ţară liberă. Volumul al doilea,
aparţinând unei perioade, am numi-o de tranziţie, este în mare măsură
mai confensiv şi meditativ, spre final plin de aprehensiunile anilor care
se acumulează, de perspectiva vârstei a treia, de rememorări şi reveniri
la anii tineri, de întrebări fără răspunsuri şi de răspunsuri fără de întrebări
ale crizelor erotice de surpriză şi panică.
Primul volum se construieşte pe două linii, una ascendentă,
care cumulează şi acumulează încercările ei de adecvare la cerinţele
realismului socialist demonizant, cea de a doua, descendentă, marchează
diminuarea gradului de apreciere a producţiilor sale poetice şi muzicale,
în ciuda strădaniei şi compromisurilor şi întreg volumul 1948-1953, cu toate
revenirile şi completările şi adnotările din 1975-1979, 1987 acoperă o imensă
minciună în care poeta se complace şi se căzneşte să o facă plauzibilă
nu numai pentru cititor, ci şi pentru sine însăşi. Vădit anticeauşistă, dar
pro-stalinistă cu efuziuni şi entuziasme penibile şi impardonabile, Nina
Cassian îşi face o mea culpa târzie, dar şi tardivă, mizând pe neştiinţa
sau pur şi simplu pe nerozia unui cititor neinformat, neatent, incapabil
de a se desprinde de vraja farmecului ei personal – real şi incontestabil.
Ea eşuează în a-şi proba credibilitatea aglomerând argumente şi
contraargumente, mizând excesiv pe ascuţimea remarcabilă a propriului
său intelect, subminat de egolatria ei abuzivă.

(Fragment dintr-un studiu mai amplu)

86
Proză

Gheorghe Schwartz

Despre acuzatorii mărturisitori

La Avignon avea loc o făţişă luptă de rutină între rudele papei şi ale
celorlalţi demnitari francezi, pe de o parte şi între toţi aceştia şi dregătorii
conştienţi că rămânerea suveranului pontif departe de Roma va duce,
mai devreme sau mai târziu, la pierderea teritoriilor din Peninsulă, pe
de altă parte. Răscoalele neîncetate pricinuite de emisari neputincioşi
(asemenea locţiitorului papal Philippe de Cabassoles, episcopul-
cardinal de Sabina) ori prea zeloşi (precum acel căpitan al celor 10.000
de mercenari bretoni trimişi să „facă ordine” ori acel Robert din familia
de Genevois, deocamdată cardinal, în curând antipapă sub numele
Clement al VII-lea) nu reuşeau decât să menţină o prelungită stare de
încordare, multă vărsare inutilă de sânge şi nenumărate oportunităţi
economice pierdute. Grigore al XI-lea, după ce a dat dovadă de un
antitalent diplomatic ieşit din comun, fiind mult mai priceput în a
strânge în jurul său artiştii şi savanţii cei mai importanţi, a trebuit să
cedeze. Până la urmă, prorocirile Sfintei Brigida a Suediei şi insistenţele
Sfintei Clara, venită special de la Florenţa – unde s-au adunat cei mai
importanţi şi cei mai puternici duşmani ai papei – l-au determinat să
se întoarcă la Roma, încheind astfel „Captivitatea Babiloneană” de la
Avignon.
Însă, încă înainte de a se îmbarca, papa l-a mai primit, cel puţin o
dată, pe Exorcist. A fost aceea o întâlnire resimţită ca extrem de neplăcută
de ambele părţi, totuşi o întâlnire care a trebuit să aibă loc. Grigore
n-a uitat de prima audienţă, iar Al Şaptezeci şi treilea îl considera pe
papă drept o copie nereuşită a majorităţii predecesorilor săi. Iată ce ne
povesteşte Locatus: „El (Al Şaptezeci şi treilea – nota scribului) spunea:
- Nici un papă din ultimele veacuri n-a izbutit să rămână el însuşi.
Fiecare a încercat să-şi imite predecesorii, care nici ei n-au fost mai
breji. De la papii Formosus, Romanus şi Landon, n-a mai existat unul
care să îndrăznească să-şi ia un nume originar. Ce înseamnă asta? Că

87
Gheorghe Schwartz
nici unul n-a fost el însuşi, că nici unul n-a avut curajul să se poarte
asemenea locţiitorului lui Isus pe pământ.
- Ce ştii tu despre Landon?, ar fi fost tânărul întrebat de către
ierarhii consternaţi. Despre Formosus nici să-şi amintească nu cutezau.
- Landon din Sabina va reveni! La fel şi martiriul lui Formosus! îi
ameninţă el, în loc de alt răspuns. Dar, până atunci, este demn de cercetat
ce a căutat fiecare papă în moştenirea predecesorilor al căror nume l-a
preluat. Pentru că o asemenea alegere nu poate fi întâmplătoare.
- Mulţi dintre suveranii pontifi cu acelaşi nume s-au deosebit
categoric între ei şi ca evlavie, şi ca har de a conduce creştinătatea,
i-au replicat iarăşi aceia.
- Asta pentru că oamenii văd ceea ce pot şi nu ceea ce este, iar
papii s-au dovedit cu prisosinţă că nu sunt decât oameni.
Cardinalii l-au privit consternaţi şi au răsuflat uşuraţi la încheierea
audienţei. Mai ales că tânărul monah mirosea şi mai puternic a hoit.”1
De ar fi să credem că asemenea dialoguri au avut loc, este lesne
de priceput de ce Exorcistul n-a fost pe placul ierarhilor, doar talentul lui
extraordinar „de a scoate cu ochii şi cu glasul mâlul adânc ascuns în
tainiţele sufletelor celor mai păcătoase” fiind considerat un instrument
atât de valoros încât să nu fie indicat a fi înlăturat. Prorocirea „revenirii
martiriului lui Formosus” se va adeveri. În ceea ce-l privea pe acel
aproape total uitat papă Lando(n), supravieţuind doar prin numele
său singular, însă nu şi prin vreo faptă de ţinut minte, Al Şaptezeci
şi treilea îl cita des şi insinua că ştie mai multe decât ceilalţi despre
titularul acelui pontificat de doar jumătate de an. Ba mai mult, acelaşi
Locatus povesteşte că Exorcistul spunea, cu vocea sa ieşită parcă din
adâncurile pământului, că papa Lando era acela ce-i transmitea cele
mai importante indicii despre oamenii pe care-i făcea atât de uşor să
se dea de gol. („Îţi şopteşte el acele adevăruri?” „Nu, el nu are cum să-mi
şoptească, el face mult mai mult, mă învaţă să trag concluzii. Oamenii
se trădează prin fiecare gest, prin fiecare gând pronunţat ori doar
schiţat. Acele semne se pierd îndeobşte în van. Lando ne-a învăţat să le
descifrăm şi să le dăm sensul real.”2)
În audienţa în care Grigore, înainte de a se îmbarca pentru Italia,
l-a primit pe Exorcist, al Şaptezeci şi treilea l-a prevenit pe suveranul pontif
aflat între ciocan şi nicovală că drumul acela, pe care nu şi-l doreşte, îl
1
Scena relatată de Locatus este evident apocrifă. Asta, în primul rând, pentru că Al
Şaptezeci şi treilea n-a excelat niciodată în elocvenţă, vorbele, ieşindu-i parcă din
adâncurile unui alt tărâm, dădeau impresia că sunt urmarea unui mare efort din
partea celui ce le rostea cu atâtea smucituri. Dimpotrivă, arta Exorcistului era să-i facă
să fie convingători – cel mai des împotriva lor înşişi! – tocmai pe cei cărora ochii şi
glasul lui le pătrundea în adâncuri.
2
Explicaţia aceasta ar trebui să elimine părerea că, printre armele sale, fiul Bizantinului
ar fi folosit hipnoza: altele erau instrumentele sale – ochii şi vocea sfredel.
88
 Proză
va sfârşi în lumea asta şi-i va da cale liberă pentru posteritate.
- Nu vrea să plece, dar va pleca; va muri în curând, dar va trăi
pentru că a repus tripla coroană la Roma; îi e atât de teamă, încât va
acţiona, mormăi Exorcistul, de parcă i-ar fi dat raportul unui personaj
aflat de faţă, dar nevăzut de ceilalţi. Exorcistul n-avea veleităţi de
proroc, el „doar tălmăcea ceea ce înţelegea din spusele extrase de la
celălalt şi rostea cu voce tare vorbele papilor originari”. Însă, totodată,
el se folosea şi de o armă despre care puţină lume ştia: calendarul
magic, pe care, de-l atingeai, se înroşea până la culoarea focului data
în care vei muri, dată care s-a dovedit că nimeni n-o putea schimba. A
cunoscut papa Grigore această armă? După cum vom vedea, da.
Iniţial, ca de obicei, tânărul a stat în faţa papei tăcut şi cu faţa
plecată, într-o tăcere ce părea să fie veşnică. Era felul său de a-l obliga
pe celălalt să înceapă să vorbească. Apoi, ridicându-şi brusc privirea,
îl prindea în plasa sa de păianjen. Iar când celălalt se oprea din vorbit,
îşi punea în valoare şi vocea, iniţial un mormăit venind din adâncuri,
o interogaţie obligând la un răspuns. Grigore, amintindu-şi de multe
ori de acea scenă, trebuia să-şi recunoască faptul că într-adevăr a
plecat fără nici o plăcere din pestriţul Avignon, oază binefăcătoare de
rafinament şi linişte.

Aşadar, trebuind să se supună tuturor insistenţelor, papa a

părăsit, în septembrie 1376, „Captivitatea Babiloniană” de la Avignon,
îndreptându-se spre Marsilia, de unde s-a îmbarcat pentru Genova. A
fost o hotărâre extremă, pe care cei ce l-au considerat (şi continuă să-l
considere) un papă şovăielnic şi neputincios politic nu ştiu s-o explice.
Calul pe care a încălecat n-a vrut să pornească, însuşi tatăl papei s-a
culcat pe pragul ieşirii din palat spre a-l implora astfel să rămână, în
vreme ce rudele sale cele mai apropiate boceau ca la mort3, iar slujitorii
au scăpat de trei ori din mână cufărul cu odăjdiile de paradă. Totul
se opunea părăsirii confortabilului palat de la Avignon de către cel
ce avea să fie ultimul papă francez. Ce i-a dat „acelui om şovăielnic”
puterea de a părăsi comoditatea lentorii latenţei pentru o plecare atât
de riscantă, trecând peste nişte semne care i-ar fi făcut pe alţii mult mai
hotărâţi să se răzgândească? De data asta nu Locatus, ci Manuscrisul
Gr. 203 este cel ce relatează o altă întâmplare cu Exorcistul, întâmplare
strâns legată de plecarea lui Grigore al XI-lea din Avignon.
Aici este momentul de a spune că scribul este mai mult decât
mirat de cele ce s-au întâmplat. Pentru că la (ultima?) întrevedere cu
papa, înainte de a părăsi acesta Avignon spre a se întoarce în Cetatea
Papilor, dar nu la Lateran, ci la Vatican, adică întoarcerea nefiind
3
Or se ştie că Grigore al XI-lea a fost mai mult decât legat de neamurile sale, cărora,
rând pe rând, le-a oferit titlurile cele mai înalte.
89
Gheorghe Schwartz
simplă întoarcere, Exorcistul i-ar fi spus cu vocea sa stranie - adică
deşi înceată, totuşi cutremurătoare - şi fixându-l cu ochii privind parcă
din altă lume: „Ucenicii l-au rugat pe Iisus să le spună cum li se va
arăta sfârşitul, iar Mântuitorul le-a răspuns că ei, care au cunoscut
începutul, n-au de ce întreba de sfârşit. Şi le-a spus Iisus că acolo unde
este începutul acolo este şi sfârşitul, binecuvântat fiind cel ce şi-a luat
locul de la început, întrucât el va afla sfârşitul, dar nu va cunoaşte
moartea”. Numai că avem aici un citat din „Evanghelia după Toma”
(18, 36, 9-17), or „Evanghelia după Toma” nu face parte dintre textele la
care să se refere un papă în al doilea mileniu de după Christos. Doar
că Grigore al XI-lea a fost mai mult cunoscător de cuvinte decât de
fapte, iar posteritatea l-a răsplătit, cuvintele fiind adesea mai rezistente
în timp decât diplomaţia vremelnică. La Roma, nepotul cardinalului
Albornoz, pe care l-am cunoscut mai devreme - Gomez Albornoz - va
fi poate cel mai eficient trimis al papei şi, în calitate de regent, va
reuşi să-l readucă pe Grigore la Vatican. Însă nici Gomez Albornoz
nu va reuşi să-l menţină multă vreme acolo şi suveranul pontif se va
refugia la Agnani. Când, în sfârşit, se va ajunge la perspectivele unui
compromis, mai ales că şeful florentinilor ostili va trece de partea sa,
papa va muri aproape pe neaşteptate. Iată, profeţia Sfintei Brigita, se
spunea, s-a împlinit: „Dacă va mai părăsi Oraşul Sfânt, papa va muri”.
Şi, într-adevăr, a murit înainte de a se putea reîntoarce. Dar să revenim
la Exorcist şi la Evanghelia după Toma: „Acolo unde este începutul
acolo este şi sfârşitul, binecuvântat fiind cel ce şi-a luat locul de la
început, întrucât el va afla sfârşitul, dar nu va cunoaşte moartea”. Al
Şaptezeci şi treilea l-ar fi prevenit în acea discuţie de pomină, că deşi
papa nu şi-a luat locul de la început, i se mai dă o şansă. „Iar Grigore
nu a folosit această şansă, nici după ce a ştiut şi a ajuns acolo unde ar
fi trebuit să-şi ia locul de la început. Aşa că este firesc [ca Grigore] să-şi
fi cunoscut moartea”. Aceasta este o remarcă a lui Gomez Albornoz, cel
ce a fost martor la pomenita audienţă de taină. Or, mirarea scribului de
acolo provine: cum de a fost preluat un citat tocmai dintr-o evanghelie
necanonică? Răspunsul vine tot din jurnalul lui Gomez Albornoz: „Iar
călugărul acela l-a fi ajutat, cu vocea şi cu ochii săi lipsiţi de milă,
pe Sfântul Părinte să afle ceea ce a fost îngropat adânc în mlaştina
nisipului uitării4”.
Numai că lucrurile nu se opresc aici: în Manuscrisul Gr. 203, amintit
şi el mai sus, există un amplu citat considerat a fi provenit de la Exorcist
şi conţinând un fel de crez după care s-ar fi condus Al Şaptezeci şi treilea:
”Evanghelia Adevărului este o bucurie pentru cei care au primit harul
4
„Nisipul uitării” poate fi mai mult decât o metaforă, dacă ne gândim la deşertul unde
au fost găsite atâtea manuscrise ascunse cu multe veacuri în urmă. Dar poate că nu
este vorba, ca de atâtea ori, decât despre o concluzie forţată de scrib.
90
 Proză
cunoaşterii Sale, de la Tatăl Adevărului, prin puterea Cuvântului ce a
emanat din Pleroma, ce este întru gândul şi mintea Tatălui, cel care este
Cuvântul căruia i se spune <Mântuitor> [acesta] fiind numele lucrării
făcute spre a împlini răscumpărarea celor ce erau ignoranţi cu privire
la Tatăl, întrucât cuvântul Evangheliei înseamnă vestirea nădejdii care
se descoperă celor ce îl caută5”. Nu faptul că a fost cineva care, dându-
se călugăr dominican – sau poate chiar fiind călugăr dominican - şi-a
justificat viaţa printr-un asemenea text este lucrul care-l miră pe scrib,
mai ales că rândurile acestea pot fi într-adevăr un îndemn pentru o
lucrare de o viaţă6. Ceea ce-l miră pe scrib este de unde a cunoscut
Al Şaptezeci şi treilea manuscrisul „Evanghelia Adevărului”, scriere
gnostică, descoperită în depozitul de manuscrise de la Nag Hammadi
în 1945..., adică aproape şase veacuri şi jumătate după trecerea prin
lume a Exorcistului. Să fi circulat „texte condamnate” printre anumite
cercuri din evul mediu, în Renaştere? Să fi parcurs asemenea înscrisuri
chiar şi un călugăr dominican atât de ferm în convingerile sale? Scribul
se miră, însă se fereşte de orice concluzie. Care nu s-ar putea baza
decât pe simple speculaţii. Cert este doar că se ştie că „Evanghelia
Adevărului” a fost descoperită în depozitul de manuscrise de la Nag
Hammadi abia în 1945…

Al Şaptezeci şi treilea nu l-a urmat pe Grigore în Italia. Oricât ar

părea de ciudat, ierarhii şi demnitarii de origine franceză şi-l doreau mai
departe alături de ei, drept instrument excelent de aflare a adevărurilor
cele mai ascunse din adâncurile oamenilor. Or, printre oameni se
găsesc şi nenumăraţi păcătoşi… Aşa că s-a stabilit un fel de înţelegere,
niciodată pusă în cuvinte rostite ori scrise, cum că Exorcistul va afla prin
forţa irezistibilă a muncii unite a vocii şi privirii sale lucrurile pe care
unii nu le-ar spune nici sub cea mai straşnică tortură, obligându-l pe
cel ce va mărturisi s-o facă până şi în faţa investigatorilor bisericii; iar,
drept plată, autorităţile îi vor asigura călugărului dominican protecţie,
scutindu-l de neplăcerile inevitabile pentru un om total lipsit de carismă,
stânjenitor, incomod, chiar înspăimântător. Garantându-i viaţa. Pe cât a
ştiut Bizantinul să se facă simpatic, fără a depune eforturi în acest scop,
pe atât se dovedea fiul său de puţin plăcut celor din jur. Dar amândoi, şi
tatăl şi băiatul său, se impuneau de la primele contacte şi nu lăsau prea
repede uitarea să-i acopere. Exorcistul a rămas în amintirile individuale
ale contemporanilor, precum şi în memoria colectivă, drept un personaj
uscăţiv, tăcut, iscoditor, mirosind mai ales în timpul investigaţiilor

5
După Evanghelii gnostice, editura Harald, Bucureşti, fără an, traducere, studii
introductive şi note de Anton Toth, p. 31.
6
Scribul îl lasă pe bunul şi răbdătorul cititor să găsească în linişte tălmăcirea
respectivului crez în faptele fiului Bizantinului.
91
Gheorghe Schwartz
sale a hoit7, privind mereu din umbră, dar mai toată vremea prezent.
(Tocmai venind din niciunde, posedând o voce şi nişte ochi imposibil
de ignorat…) De aici, probabil, şi senzaţia neplăcută că individul făcea
parte dintr-o cu totul altă lume, el conducându-se după alte reguli şi
părând a avea alte satisfacţii şi priorităţi. Şi mesajele sale erau stranii, şi
puţinele cuvintele cu care le învelea. La toate astea se adăuga şi faptul
că – deşi devenit o figură cunoscută de oricine în Avignon -, nimeni n-a
aflat unde locuieşte cu adevărat, şi cu toate astea „se ştia” despre chilia
sa că nu conţine nici cel mai mic obiect personal. Şi nici vreun prieten
sau vreun cunoscut cu care să obişnuiască să-şi împartă vremea nu era
ştiut, dacă facem abstracţie de negustorul Ţipor, or acela, în calitatea
lui de evreu, nu era de luat în seamă. Desigur, oamenii nici nu puneau
prea multe întrebări, Exorcistul n-a fost niciodată un subiect de discuţii
nici în public, nici în particular, nefiindu-i nimănui plăcut să-l aibă în
preajmă, nici măcar în vorbe. Aşa că nu-i de mirare că fiul Bizantinului
a putut să-şi păstreze intact misterul. O teamă nedefinită îl înconjura
asemenea unui zid pe lângă care simţi că e mai bine să nu te plimbi,
întrucât oricând din partea cealaltă, din partea necunoscută, putea
să te pască o înfricoşătoare primejdie. (Într-un fel, Al Şaptezeci şi treilea
îşi perpetua originea: răspândea în jur aceeaşi teamă profundă, ca şi
Hanul Bufonului din spatele zidurilor înalte, din care provenea.)

Scribul a avut din nou un noroc pe cât de extraordinar, pe atât

de nemeritat: însemnările lui Locatus, ale Fratelui Serenius, precum
şi Manuscrisul Gr. 203, ni s-au păstrat sub forma unor foi răzleţe,
amestecate în cutii adăpostind cu totul alte scrieri. Dacă ar fi trebuit
să caute filele lipsă într-un morman infinit de opusuri, câte se găsesc
la Ferme zu Chiuso sau la Lerines, şansele de a reuni acele pagini în
succesiunea lor originară ar fi fost poate de unul la câteva sute de
milioane. Într-o variantă optimistă… S-a întâmplat, însă, ca scribul să
caute cu totul altceva la Lerines, după ce a scormonit printre rafturile
impecabil de curate ale mănăstirii din Alpi8. Dând întâmplător de
câteva foi, de asemenea ascunse printre altele fără nici o legătură
cu ele, scribul şi-a adus aminte de unele nume şi, după o vreme, şi-a
amintit şi că le-a întâlnit şi la Ferme zu Chiuso. Alăturând cele trei surse,
a dat de un text ce se completa logic, conţinând date inestimabile
7
Mai ales în timpul investigaţiilor sale, „preluând răul din sufletele celor ce mărturiseau”
(Locatus).
8
A rămas un mister pentru toţi puţinii fericiţi cărora li s-a îngăduit să coboare în cele
două imense pivniţe suprapuse, modul cum au reuşit, timp de atâtea secole, fraţii
bibliotecari să ferească incunabulele de ciuperci şi de praf. Cine are privilegiul de a
intra acolo va da de o ordine şi de o curăţenie de farmacie, precum şi de o temperatură
constantă, fără a fi folosite sofisticatele mijloace tehnice moderne. Este un secret –
alături de atâtea alte secrete – ale acelui loc binecuvântat de Dumnezeu.
92
 Proză
pentru perioada pontificatului lui Grigore al XI-lea. Deşi nici după
asamblarea atât de dificilă a componentelor găsite, împrăştiate la
o asemenea distanţă unele de altele, materialul nu este complet, el
prezintă, totuşi nenumărate fapte nude, unele inedite (Manuscrisul Gr.
203), o alcătuire de citate din documente oficiale (Locatus), precum
şi foarte multe anecdote, multe extrem de picante (Fratele Serenius).
Scribul recunoaşte că, ştiindu-şi forţele extrem de mărginite, el caută
cât caută date, le înghesuie asemenea unei cârtiţe în vizuina sa9, după
care selectează - mai superficial sau mai conştiincios - ceea ce a găsit.
Mai mult ca sigur că, deseori, ignoră însemnări esenţiale, aflate chiar
sub ochii săi, în favoarea unor amănunte mult mai puţin semnificative,
dar mai acoperite de sclipici, aşa cum şi copiii neştiutori, având încă
simţurile şi judecata abia în formare, se bucură de lucrurile strălucitoare,
asimilându-le lucrurilor cu adevărat valoroase. Din nenumăratele surse
posibile, pe baza unei selecţii atât de subiective, pentru fiecare destin
el alege doar câteva date. În cazul Exorcistului, sursele preferate rămân
Manuscrisele Gr. 203, „Lotus” şi cel întitulat „Artiştii dreptăţii”, corpul
de documente strâns de Locatus şi anecdotele din cronica Fratelui
Serenius.

Al Şaptezeci şi treilea a rămas la Avignon şi, o vreme, a fost

însărcinat tot doar cu mici tranzacţii pe la băncile din localitate. Era
o formă de protecţie aceasta, gândeau prelaţii, iar în limbajul de azi
am spune că Exorcistul opera pentru mandanţii săi ca un ofiţer sub
acoperire. Şi opera cu hărnicie şi cu folos. Doar că, în felul acesta, într-o
comunitate totuşi limitată, adevărata-i preocupare n-a mai putut fi
tăinuită multă vreme. Aşa că pasul următor a fost ridicarea sa la
demnitatea de diacon şi detaşarea pe lângă cardinalul Cienzio10,
rămas şi el la Avignon, după plecarea papei.
Problema principală a lui Cienzio era că, în vremurile acelea
atât de grele, când confruntările cu englezii păreau să facă parte din
trecerea firească a timpului, odată cu moartea lui Grigore, Franţa se va
găsi şi fără sprijinul atât de important al unui suveran pontif. Iar de la
9
Şi modul de depozitare a notiţelor scribului s-a transformat radical, chiar dacă scurta
viaţă pe care scribul o merită reprezintă doar un procent din trecerea Celor O Sută. La
început, scribul s-a folosit de cerneală, apoi de pix, după care a utilizat maşina de scris,
care parcă i-a devenit o a treia sa mână. Ajuns la Al Cinzeci şi unulea, calculatorul
a devenit parte a propriei sale anatomii. Scribul nu poate decât să spere că, ajuns la
liman, după ce ar fi descris şi viaţa Celui de Al O Sutălea, nu va fi deturnat de o nouă
minune a tehnicii, o minune pe care astăzi încă nici n-ar putea s-o bănuiască.
10
Cardinalul Cienzio, originar din Umbria, a fost o figură ciudată la Avignon. Om de
o vastă cultură, deşi italian, el a făcut parte din partida prelaţilor francezi, mai ales
că a trăit multă vreme la Paris, unde a şi predat la Universitate teologia. A murit în
împrejurări neelucidate, fiind găsit ucis în dormitorul său, probabil omorât de cei ce
l-au considerat un spion roman printre ierarhii francezi.
93
Gheorghe Schwartz
italieni e greu să te aştepţi la ceva anume, italienii – cu toate certurile
dintre ei – se unesc atunci când interesele comune le-o cer. Italienii
sunt când cu Dumnezeu, când cu puterea lumească, ei sunt când cu
papa, când cu împăratul, când cu amândoi în acelaşi timp, însă de
fapt cu nici unul, repeta chiar şi prelatul el însuşi italian. Iar vorbele
exprimate de Exorcist – ca fiind venite de la enigmaticul papă Landon
– îl confirmau şi ele.
Avertismentul lui Cienzio avea să se confirme foarte curând, când,
la moartea lui Grigore, cardinalii electori au trecut prin mari primejdii
din partea populaţiei romane, care a cutezat chiar să năvălească
peste ei, la zvonul că ar fi fost ales un nou papă care să nu fi fost italian.
Încât cei şaisprezece cardinali aflaţi la Roma la moartea lui Grigore,
deşi erau în majoritate absolută francezi (nouă dintre ei, faţă de doar
patru italieni), s-au văzut siliţi să numească un peninsular, pe care
l-au găsit în arhiepiscopul de Bari, care devenea, sub numele Urban
al VI-lea, ultimul papă ales din afara colegiului cardinalilor. Presiunea
romanilor a fost atât de mare şi fiindcă noul suveran pontif nu era de
faţă şi, deci, n-a putut fi prezentat mulţimii isterizate, motiv suficient
pentru cardinalii electori să treacă prin mari pericole.
Între timp, la Avignon, Exorcistul îşi vedea nestingherit de treaba
sa. El se orienta ţintit spre unul sau spre altul dintre cei pe care dădea
impresia că nu-i întâlnea niciodată întâmplător. Exorcistul ne este descris
de către Manuscrisul Gr 203 drept un „păianjen veninos sub înfăţişare
de om: el acosta şi fixa cu privirea, după care îşi înţepa victimele cu
vorba mai ascuţită decât orice ac. Ajuns în pânza sa, nimeni nu mai
reuşea să-i scape”. Numai că acum devenise o figură prea cunoscută
pentru ca lumea să nu se ferească de el: toţi suntem păcătoşi, nimeni
dintre noi nu este curat ca lacrima, aşa că nu există om pe lumea asta
care să nu ascundă fapte şi gânduri, fapte ori doar gânduri pe care le
purtăm adânc îngropate în străfundurile fiinţei noastre vremelnice şi
care ne-ar putea supune la cele mai diferite interpretări nefavorabile.
Lumea pur şi simplu a ajuns să fugă din preajma Celui de Al Şaptezeci
şi treilea: o vreme, căutând pretexte spre a se îndepărta (de frică să
nu se incrimineze doar prin simplul fapt de a evita ostentativ „maşina
adevărului” care devenise fiul Bizantinului), apoi, fără să-i mai pese cuiva
despre ceea ce s-ar putea crede în legătură cu acest comportament. Aşa
că apariţia uscăţivului călugăr (pe deasupra acompaniat prea des de
evreul Ţipor) reuşea să golească instantaneu o piaţă aglomerată sau o
tavernă plină de muşterii. Cienzio a trebuit să constate realitatea, faptul
că acela care avea cu adevărat un păcat mare de ascuns „va fugi ca
dracul de tămâie la vederea Exorcistului”11. Nu că ar fi început să cadă
11
După cum repetă şi Locatus: „Nicicând parcă nu s-a potrivit mai bine expresia decât
în acest caz”.
94
 Proză
mai puţine victime în plasa Celui de Al Şaptezeci şi treilea – Exorcistul
fiind insistent -, doar că acelea pe care le mai prindea erau tot mai
puţin importante pentru biserică.
Cardinalul a încercat, din nou, să-l trimită pe Al Şaptezeci şi
treilea la Roma, unde nu era cunoscut şi de unde „maşina adevărului”
ar fi putut aduce numeroase informaţii în legătură cu intenţiile atât
de schimbătoare ale personajelor din jurul Vaticanului. Dar, în ciuda
oricăror insistenţe şi chiar a unor ameninţări extrem de concrete,
Exorcistul a refuzat iar să părăsească comunitatea rămasă la Avignon.
(Circula o legendă în legătură cu aceasta: se spunea că sinistrul
personaj – despre care nimeni nu ştia unde locuieşte, unde doarme –
ar duce o viaţă plină de ubicuitate, el făcându-şi apariţia în acelaşi
timp te miri în ce loc. Chiar şi la Roma individul şi-ar fi făcut veacul,
povestea un prelat tocmai întors din misiune şi care pretindea că ar fi
stat cu el de vorbă sub zidurile castelului Sant’ Angelo. Drept argument
al acestui mit legat de Exorcist ar fi fost folosit tocmai faptul că, de aveai
nevoie de el, nu-l puteai chema niciodată, neştiind de unde să-l iei. Iar
un alt martor, citat de Locatus, pretindea că o dată, întâlnindu-l pe Al
Şaptezeci şi treilea într-o străduţă întunecoasă, s-ar fi împiedicat de un
bolovan şi ar fi căzut peste sinistrul călugăr, pe care abia atunci l-ar
fi recunoscut în beznă: uscăţivul personaj nu avea un corp material,
mâna pe care a căzut acel martor intrând în trupul Exorcistului, mai
bine zis în aparenţa aceea de trup. Cine să conteste acea întâmplare?
Nimeni nu putea susţine că l-ar fi atins vreodată pe Al Şaptezeci şi
treilea.) Exorcistul n-a vrut să plece din Avignon, serviciile pe care le
aducea mandanţilor săi era tot mai nesemnificative, biserica unde
fusese numit diacon rămase pustie.
Drept consecinţă, situaţia Exorcistului devenea tot mai nesigură:
nemaiaducând servicii, devenea el însuşi vulnerabil, iar vechea
adversitate generalizată împotriva sa putea să-i fie oricând fatală.
Ceea ce părea atât de evident nu l-a făcut şi pe cel în cauză să-şi ia
măsuri de siguranţă, astfel încât a fost arestat sub învinuirea de a fi
deturnat o sumă de bani pe vremea cât a fost comisionar la o bancă
a negustorilor din Siena şi că scrisoarea de recomandare cu care ar
fi venit la Avignon din partea abatelui de la biserica Saint Julien din
Tours n-ar fi fost decât un fals. Însă nici duşmanii săi nu au calculat toate
consecinţele, aşa că, în timpul anchetei, tocmai cel ce-i lua interogatoriul
a fost şi cel ce a început să mărturisească amănunte extrem de delicate
despre sine, amănunte consemnate fidel de grefier. Rând pe rând, trei
anchetatori succesivi au păţit acelaşi lucru, ajungând ei înşişi acuzaţi.
Încât cei ce se aflau în spatele întregii poveşti, cei care deveniseră
conştienţi de pericolul ca „maşina adevărului” să devină dintr-o armă
de atac un pericol pentru propria identitate, au hotărât să scurteze
95
Gheorghe Schwartz
procedurile, înlocuind exerciţiul clasic printr-un protocol redactat în
lipsa împricinaţilor. (Alături de Al Şaptezeci şi treilea fiind inculpate,
drept complici, încă două persoane, printre care şi evreul Ţipor, învinuit
că ar fi ajutat să facă să dispară banii deturnaţi de Exorcist.) Totuşi, cei
trei n-au pătimit prea multe, dacă e să ignorăm spaima oricui aflat
într-o asemenea situaţie, ei au fost condamnaţi la detenţie pe viaţă,
însă au dispărut din temniţă, fără să se facă vreodată caz de acest
lucru. Populaţia nici n-a aflat că osândiţii nu se mai aflau în închisoare.
Pentru populaţia din Avignon, cazul era închis: lumea era mulţumită
că nesuferitul personaj, un pericol mereu activ pentru oricine, nu mai
era de întâlnit, vestea condamnării sale venind ca o uşurare generală,
nimeni nemaidorind să şi-l amintească.
Ciudat este doar modul cum de a putut scribul să descopere
că osândiţii nu şi-au ispăşit pedepsele şi că au fugit - fiind lăsaţi să
fugă. Manuscrisul Gr. 203 spune că Al Şaptezeci şi treilea ar fi fost făcut
nevăzut pentru că ar fi ameninţat că are ascunse notiţe cu mărturisiri
extrem de compromiţătoare pentru foarte mulţi puternici ai zilei şi că,
dacă nu e lăsat să plece, le va scoate la iveală prin nişte „prieteni foarte
apropiaţi”, care nu aşteaptă decât un semnal în acest sens. Fratele
Serenius fabulează, în stilu-i caracteristic, amintind de darul ubicuităţii
atât de prezent la Exorcist, fapt ce făcea imposibilă reţinerea lui în orice
locaţie. Amintitul manuscris „Artiştii dreptăţii” pare cel mai apropiat de
adevăr: el se întreabă de ce a fost condamnat la temniţă şi nu executat
Al Şaptezeci şi treilea, fiul Bizantinului? Că acesta dispunea de un
document compromiţător suficient de puternic pentru a putea fi folosit
pentru şantaj i se pare puţin plauzibil, existând suficiente posibilităţi de
a face pe cineva dispărut fără a face public acel lucru, de pildă, spune
autorul aceluiaşi manuscris, pretinzând că omul a fost trimis într-o
misiune secretă şi păstrând această variantă până ce complicii săi
descumpăniţi n-ar mai vedea rostul de a scoate dovezile lor la lumină.
În „Artiştii dreptăţii” se bănuieşte că Exorcistul ar fi fost pus la păstrat şi
nu omorât, din pricină că era oricând posibil să fie din nou nevoie de
abilităţile sale de excepţie. Dar, atunci, de ce să fi fost lăsat să fugă?
Ipoteza după care cardinalul Cienzio, protectorul oficial al uscăţivului
diacon, aşa cum aminteşte Locatus, ar fi intrat într-un conflict tot mai
greu de gestionat cu omologii săi francezi, toate suspiciunile adunate
împotrivă-i începând să dea în clocot - motiv pentru care Cienzio l-ar
fi ascuns pe Exorcist drept arma sa personală, în caz de nevoie -, ar fi
plauzibilă, numai că nici ea nu explică de ce l-ar fi lăsat cardinalul pe
Al Şaptezeci şi treilea să plece atât de departe de el, din moment ce
avea aşa mare trebuinţă să şi-l ştie aproape.
Şi iată ce a mai descoperit scribul în legătură cu acel moment
crucial din viaţa personajului său: Al Şaptezeci şi treilea, după ce s-a
96
 Proză
îndreptat, la început, spre Paris, ar fi pătruns în Hanul Bufonului, de
unde, după o vreme, ar fi plecat spre răsărit, tocmai în Enigma Europei,
refăcând astfel itinerarul tatălui său, pe care nu a ajuns să-l cunoască.
De ce acest traseu? Cea mai la îndemână explicaţie care s-a ivit în
mintea scribului a fost aceea că Exorcistul ar fi căutat ceva. Dar ce
anume?
În copilărie, Al Şaptezeci şi treilea a fost educat după principiul
că un copil trebuie să sufere pentru a se putea obişnui cu viaţa asta.
El a fost supus la numeroase experienţe „care i-au insuflat energie”. A
venit el înapoi spre a repeta scenariul şi pentru a se încărca din nou
cu energie? Numai că Al Şaptezeci şi treilea n-a fost deloc epuizat de
încercările prin care tocmai a trecut. Altceva a căutat el, altceva ce nu
se găsea nici pe Montmartre, dar, de bună seamă, ceva despre care fiul
Bizantinului ştia că există. Ceva ce i s-a povestit drept provenind de la
tatăl său, dacă fiul n-a ezitat să întreprindă un drum atât de lung până
peste regatul maghiar. Ajuns la acest punct, scribul n-a ştiut încă să
meargă mai departe.

Fragment din romanul Cei o

sută – Secretul Florenţa, în curs
de apariţie la editura Curtea
Veche.

97
Proză

Ioan Radin

Vedere din foişor

„Dormi soldate, dormi în pace, ţara grănicer te face!” – am auzit,
prin somn. După care a urmat un crâncen şi irezistibil „Deş-tep-taaa-
rrrea!” şi a început perioada de instruire.
Deşteptarea – cu noaptea-n cap!
Direcţia – câmpul de instrucţie de la marginea oraşului: „cu cântec
înainteee, mrş!”, auzeam în fiecare dimineaţă, iar bocancii cu care
fusesem încălţat mă strângeau al naibii, mai degrabă aş fi plâns, dar
ordinul era clar. Şi, ba erau gaze, ba avioanele inamice ne survolau şi ne
făceam una cu pământul; ba era „podul minat” şi treceam dincolo prin
apele mlăştinoase ale pârâului care colecta toate zoaiele oraşului. Iar
câmpul de instrucţie îl străbăteam ba „târâş înainte!” ba „salt înainte!”
Asta am învăţat temeinic: târâş înainte – salt înainte.
Ce-i drept, lucrând zilnic la condiţia fizică, devenisem nu numai
deosebit de rezistent la alergătură, dar şi nemaipomenit de iute: făceam
suta de metri în 11”!
Nu e uşor, la început. Cu timpul, însă, toate astea devin floare la
ureche.
Iar adevărata instruire e pe graniţă. Pe fâşie. Când trebuie, de
pildă, să stai îngropat în locaşul de pândă nopţi întregi, singur, fie
ploaie fie vânt, cu urechea la pământ, să auzi paşii furişaţi, să te ţii tare
la toate foşnetele, la uguitul lugubru al vietăţilor nopţii, până însuţi devii
nictalop: să vezi, dacă ai noroc, umbrele, mogâldeţele care încearcă
să se furişeze peste fâşia arată; şi, mai trebuie să umbli nopţi la rând
cu feştila (în jargonul graniţei: mijloc de iluminat, rudimentar, alcătuit
dintr-o stinghie lungă de vreo doi metri, la capătul căreia se fixează, în
cuie, o conservă umplută cu şomoioage de cârpe îmbibate în motorină;
când pleci în rond îi dai foc şi la lumina ei cercetezi arătura, atent la
urmele de trecere…) de-a lungul fâşiei de arătură neagră; pentru ca,
în cele din urmă, după ce ţi-ai însuşit toate aceste taine, să urci sus, în

98
 Proză
foişor, în zorii zilei, să admiri apariţia maiestuoasă a cerbului, ca turnat
în bronz: în fiecare dimineaţă, îşi face plimbarea de înviorare chiar
pe fâşia de cernoziom; să te umpli de invidie urmărind belşugul de
libertate al păsărilor care trec graniţa ca şi cum aceasta nici n-ar exista;
să stai acolo, în vântul rece dinspre pustă, până încep să te usture ochii
şi-ţi dau lacrimile. Dar, după ce lacrimile ţi-au spălat ochii, cu vederea
mai pătrunzătoare, să poţi sonda această pustă în toată profunzimea
ei.
Ori, eu unul îmi exersasem vederea în veghea de noapte:
bunăoară, odată, după ce-am dârdâit în câmp, sub ploaia care ţârâia
de câteva zile, - locaşul de pândă devenise o baltă cleioasă - spre zori,
la ieşirea din rond, în drum spre pichet, am observat albind ceva sub
boscheţi. Tufele erau destul de departe, la început crezusem, sperasem,
că am dat de un „liberator” (un infractor prins însemna pentru grănicer
cel puţin cinci zile de permisie!). Apropiindu-mă, însă, cu prudenţă,
somând, cerând parola, cu glonţul pe ţeavă, am văzut că nu e vorba
decât de nişte ciuperci: un pâlc întreg, o mâglă de şampinioane, unele
deja mari, cu pălărie amplă, altele ca nişte bulbi albi, abia mijind din
pământ; nu-mi imaginasem vreodată că vreo vietate oarecare poate
creşte cu atâta rapiditate: seara, când preluasem schimbul, sunt sigur
că nimic, absolut nimic nu mişca sub acei boscheţi (ce-i drept, păscuse
prin prejmă, cu o zi înainte, un cârd de vaci!): cercetasem zona cu
maximă atenţie, fiind un loc tocmai bun pentru a pune la cale trecerea
peste graniţă. Descoperirea m-a întristat mai mult decât m-a bucurat:
mă ocoliseră iarăşi cele câteva zile de permisie, dar mă puteam
bucura de roadele pământului ce mi-au răsărit în cale. Bineînţeles,
am adunat ciupercile cu grijă, am răscolit pământul din preajmă cu
pumnalul din dotare, n-a rămas nici un bulb ascuns, a trebuit să desfac
foaia de cort (împotriva regulamentului!) ca să le pot transporta. Am
alergat mâncând pământul la popotă, încă nu se dăduse deşteptarea
şi, împreună cu bucătarul pichetului, am pus la cale un adevărat ospăţ.
Dar, scurt şi frugal! Rapid, să nu se trezească superiorii.
Şi, tot timpul în acea dimineaţă, şi zile întregi după aceea, o aveam
în ochi pe bunica de la ţară, toată în negru, cu broboada neagră,
ţuguiată, în cap: umblă în faţa mea, în pâcla ce plutea unduindu-se,
albicioasă, în zorii zorilor, întinsă cât vezi cu ochii peste izlaz; din când
în când se apleacă şi, din mers, culege ciupercile albe, cu pălării deja
impozante. Eu îi calc pe urme, cu grijă, să nu strivesc vreun bulb pe care
ea nu-l luase în seamă şi le adun pe cele ascunse în iarba încă plină
de rouă.

Iar, într-o bună dimineaţă, mi-a venit, în sfârşit, rândul să urc sus,
în foişor. Mă bucurasem că ultima zi a perioadei de instruire mă prinde
99
Ioan Radin
chiar acolo, sus; apoi, în tot timpul cât am stat la graniţă, în pază, am
mai urcat deseori în foişor. Dar acea primă întâlnire cu foişorul nu o voi
uita niciodată.
Eram în schimbul doi, de la ora zece. Soarele încălzea deja binişor.
Drumul peste câmp, prin ierburile încă aromind sub rouă, printre florile
de câmp smălţuite în toate culorile curcubeului, prin pâcla ce plutea
unduindu-se, tot mai subtilă, dispersându-se tot mai rapid în aerul
tot mai cald, a fost ca o recompensă pentru toate nopţile de veghe
în locaşurile din pustă. Umblam vioi, pe cărăruia îngustă, săpată de
bocancii grănicerilor, ţistuiam unul din marşurile învăţate la frontieră,
aşteptând să mă întâlnesc cu cel pe care trebuia să-l schimb: de obicei,
cel din foişor vedea când îi vine schimbul şi cobora imediat, pornea
ceva mai devreme. Dar se întâmpla şi altfel: cei care urcau în zorii zilei
sus, când încă era întuneric şi răcoare, dârdâind în briza dimineţii,
cădeau răpuşi, după două-trei ceasuri de veghe grea, sub căldura
soarelui tânăr.
Ceea ce se va fi întâmplat şi acum, mi-am zis când, ajuns la
baza foişorului, mai întâi m-am împiedicat în ghetele celui de sus iar
apoi, ridicând privirea, am văzut picioarele descălţate, atârnând pe
platforma foişorului de la genunchi în jos.
- Deşşş-tep-taa-rea, soldat! – mi-am strigat schimbul - te-a răzbit
căldura, de te-ai descălţat în voie?
Trebuie că doarme adânc, mi-am zis, de vreme ce codobatura
aceea, sau ce-o fi fost, stătea liniştită pe stinghia balustradei din jurul
platformei.
Am început să urc, tropăind pe scările metalice, doar-doar mă voi
face auzit.
Codobatura, sau ce-o fi fost, speriată poate de tropăiala mea, a
zbughit-o în zbor unduit.
- Trezeşte-te, răcane, că trec nuntaşii cu fanfara peste frontieră! –
am mai strigat, ajuns aproape de platformă. – Auzi? Cu fanfara!
Schimbul meu, însă, era treaz. Ochii, larg deschişi, scrutau zarea
pustei, zâmbetul blând îi lumina chipul, ca al unui tânăr grănicer care
descoperise o urmă proaspătă şi se bucură de pe-acum pentru zilele
de permisie (am privit într-acolo, să văd ce-l fascinase: nimic, cerul gol,
zarea pustie; ceva o fi fost, dar s-a dus.).
Iar camaradul, care tocmai se întorsese cu o zi în urmă din permisie
(soţia îi născuse un fiu), avea în braţe, sprijinită de piept, iubita lui ZB, cu
pat rabatabil, a cărei gură îi săruta încă inima. Sângele, prins de mult
în crusta rubinului, clipea spre soare.
Asta a fost ultima zi a perioadei de instruire.

100
 Proză

Nopţi de glorie

În chilioara aceea de 2.30/2/4.80. (4.80 era înălţimea – după unele

considerente, adâncimea) am trăit câţiva ani de pomină. Dacă am
adunat în viaţa asta un sac de amintiri pentru zilele negre, cele mai multe
şi mai năstruşnice din această perioadă le am. Eram tânăr şi entuziast
şi iubitor. Da, iubitor neostoit şi imparţial: nu stam să aleg! Nu, nu eram
iubeţ, eram iubitor: în fiecare nouă cunoştinţă găseam ceva frumos, ceva
demn de preţuit. Aveam inima deschisă şi primitoare. Şi, de bună seamă,
nici naivitatea nu-mi lipsea. Da, au fost ani de cuceriri fără precedent.
Ani pe care i-am inaugurat fulminant, cu prima mea iubită din
acel oraş: A. Şi a fost o noapte de glorie.
Ne-am iubit până spre zori, nesăţioşi, harnici, muncitori, exaltaţi,
acaparând minuţios centimetru cu centimetru teritoriile celuilalt: toate
câmpiile, dealurile şi munţii, apele şi pădurile şi peşterile şi prăpăstiile,
toate pământurile. Şi cerul.

A. mă speria cu iniţiativele ei temerare: a fost prima femeie pe

care am cunoscut-o cu adevărat, prima femeie adevărată pe care am
cunoscut-o: Femeia.
Era profesoară. Iar când venea la mine spunea: „am venit pentru
meditaţie”.
Şi mai spunea că, în ce-o priveşte, stau într-o chilioară ideală: n-am
cum să-i scap de-aici! Aşa şi era: după ce intrai, nu mai puteai face nici
măcar un pas în lături. Puteai să mergi de la uşă până la peretele din
faţă, cu un oberliht imediat sub plafon, şi înapoi. Puteai să te învârţi în
jurul tău, şi-atât. Aveam o masă, un scaun, un culcuş (nu pot să-i spun pat)
şi-un raft cu cărţi. Şi, pe deasupra, uşa se deschidea spre interior! Două
persoane, aici, însemna suprapopulare. Să nu se înţeleagă, însă, că aici
domnea dezmăţul! Nu, nu! Aici am lucrat poate mai mult ca oricând. Fie
lucram la masă, cu faţa la perete; fie zăceam, pe spate, în pat, de unde
priveam cerul în direct, prin oberlihtul cât un ecran tv. ceva mai mare. În
alb-negru, ce-i drept, pentru că aşa erau vremurile, era un tv. de început:
simplu şi sobru, iar imaginile erau pe viu.
Chilioara în care locuiam era, de fapt, a treia parte dintr-o încăpere
somptuoasă cândva, în care au locuit domni mari, adevăraţi. Stăpânul
casei, strâmtorat de la o vreme, parcelase în trei cămăruţe una din marile
odăi; mai câştiga şi el ceva luând în chirie tineri ca mine, care nu-i făceau
probleme: pe timpul zilei abia dacă dădeam pe-acasă, rareori. Noaptea,
însă, când stăpânul dormea, cum cred, trăiam cu-adevărat: mai ales în
orele de meditaţie, cu A.
101
Ioan Radin
Da, a fost o noapte de pomină. Iată:
Spre zori zăcem sleiţi, vlăguiţi, fumăm ca în scenele postcoitale din
filmele colorate, de duzină, şi privim pe ecranul oberlihtului cum stelele
se sting una câte una. Inele de fum alb, concentrice, plutesc deasupra
noastră, până sub plafon. Înghesuiţi unul în celălalt, cu trupurile strâns
lipite de menghina pătucului prea îngust pentru două persoane. Şi
tăcem îndelung. Pentru că nici nu mai e nimic de spus. Şi nici nu mai
avem alte cuvinte.
Deodată, pe A. o trece un frison. Tremură toată, stinge în pripă
ţigara.
- Ştii că ninge! – şopteşte, cuprinsă parcă de groază, ridicându-se
în coate. Fii atent! Fii atent!
Îmi pun ochelarii: imaginile se limpezesc. Pe ecranul oberlihtului,
abia vizibil, se cern umbrele negre ale fulgilor: când şi când, câte
unul se lipeşte de sticlă şi atunci pare alb, câteva clipe, până când
se topeşte, încet, brăzdând treptat albeaţa de praf fin, insesizabil altfel,
depus peste vară pe geam.
Cu un chiot ascuţit, strident, pornind parcă la luptă, A. se smulge
de lângă mine, trânteşte uşa de perete, aleargă aşa, desculţă, goală
puşcă, pe hol, smulge uşa dinspre curte, sare peste cele trei trepte de
la intrare, aterizează în mijlocul zăpezii deja ajunsă la glezne şi, ţiuind
în continuare -iiii- începe să se învârtă, cu braţele înălţate spre cer, să
ţopăie, să tropăie, încercând să prindă fulgii pe limbă, dar fulgii, umbre
pufoase, negre, se topesc încă înainte de a se aşeza pe limbă: pesemne
A. varsă flăcări pe gură.
Dezmeticit din dulcea moleşeală de aerul rece, tăios, năvălit în
odaie, mă reped şi eu pe hol, sar peste trepte, o iau în braţe şi alerg cu
ea în casă: tremurăm, de frig, de bucurie. De groază.
- N-o să mai dorm noaptea asta – îmi gâfâie la ureche – iar
dimineaţa am ore.
Ne îmbrăcăm în pripă, - Iute-iute, să nu se oprească zăpezile! – mă
zoreşte A. – şi pornim val-vârtej la vale, valsăm cu vălurile viscolului,
strada e în pantă şi mai mult ne tăvălim decât alergăm, zăpada ne
înghite deja până la glezne, aşteptaserăm zile lungi să ningă, prima
zăpadă, iar acum nu ninge, acum se prăvălesc, se prăbuşesc uriaşe
perdele de fulgi uriaşi, nemaivăzuţi, totul e un uriaş vârtej, iar cerul e
negru şi greu, e plin de zăpezi epocale, şi nu mai avem de ce ne teme,
o să ningă până în zori, şi mâine şi-n zilele ce urmează, până la sfârşitul
zilelor.
- N-am mai prins aşa o viscolire din copilărie – strig, deşi pe străzi
e o linişte deplină.
- Nici eu – strigă şi A., dar nu strigăm pentru a ne auzi mai bine, ci
strigăm de bucurie. Şi ne bulgărim şi ne alergăm şi ne rostogolim până
102
 Proză
la poalele deluşorului pe care locuiam eu atunci.
- Am ajuns – îmi şopteşte, gâfâind, şi mă trage sub portalul intrării.
E rumenă toată şi proaspătă, ca două jumătăţi de rodie sunt obrajii ei.
Ne sărutăm lung, ne adulmecăm: mirosul de zăpadă ne-a împrospătat,
ne-a întinerit. Ne despărţim greu. Abia când auzim orologiul din colţul
străzii, de patru ori, stins, ca şi cum ar veni de dincolo, din amintire.
Apoi începe să foşnească din nou acea linişte mormântală în care
omătul a cufundat totul, foşnesc fulgii, cum foşneşte nisipul presărat pe
coala abia scrisă, se aude forfota lor, nu mai au loc unul de altul, nu
mai vezi nimic în jur.
- Să-ţi faci rost de-un pat mai încăpător, să nu mai cad din el când
mi-e lumea mai dragă! – îmi mai şopteşte, apoi dispare pe scări în sus.
Trec drumul, aştept. Fereastra ei e chiar deasupra intrării. Lumina
explodează orbitor şi, dând perdeaua la o parte, A. se lipeşte de geam,
cu braţele desfăcute, ca pentru a mă îmbrăţişa, cu sânii turtiţi, cu
sfârcurile strivite de sticla rece a ferestrei, cu părul despletit, goală-goluţă
(când a şi apucat să se dezbrace!). Începe să-şi unduiască braţele, ca
nişte aripi, plutesc - vrea să-mi spună, şi o imit, adică şi eu plutesc. Apoi,
lipindu-şi palmele ca pentru rugăciune, le duce într-o parte, îşi aşterne
capul pe ele – noapte bună, mi-a schiţat din buze. Noapte bună!

Revăd totul, cu încetinitorul, ca un film de scurt metraj. Film mut.

Cuvintele sunt de prisos. După ce A. a dispărut din cadru, lumina s-a
stins, şi am pornit pe drumul de întoarcere. De coborât, coborâsem uşor,
val-vârtej, acum trebuia să urc, mă opinteam din greu, alunecam des,
mai şi cădeam, paltonul mi-era tot mai greu, de sus se prăvălea fără
contenire, mă cuprindea panica, mă şi vedeam, de undeva de sus,
din înalturi, - minuscul punctuleţ negru, biată gânganie zbătându-
se în imensitatea albă, mă vedeam îngropat sub noianul care părea
de nestăvilit. Şi deodată m-am pomenit în faţa casei, cu poarta larg
deschisă în faţa mea: plecaserăm în trombă. Visul urât se terminase.
Ultimii paşi i-am alergat, mă simţeam uşor ca un fulg, am sărit dintr-una
cele trei trepte, m-am strecurat prin gang. Am găsit, pe bâjbâite, uşiţa
chiliei mele, pe bâjbâite am dat de comutator, am apăsat. Lumina –
gata să mă orbească! A trebuit să închid o clipă ochii. Apoi, privirea mi-a
căzut, instinctiv, poate, pe aşternutul rămas în devălmăşie: în mijlocul
cearşafului alb, mototolit pe-alocuri, trona un păianjen enorm, pufos, cu
tentacule puternice, păroase, răsfirate hulpav în jurul prăzii sale – pata
aceea vâscoasă, cleioasă, acel amestec de principii, încă umedă, în care
îşi înfipsese cu nădejde trompa. Priveam perplex: iată unde se duce toată
noaptea noastră de iubire, noapte de extaze, iată unde ajunge sămânţa
noastră de viaţă. Dihania sorbea transportată, nici nu se clintea, nici o
clipă n-a deranjat-o lumina, părea decisă să absoarbă totul.
103
Ioan Radin
M-am aşezat tiptil pe scaun, hotărât să observ totul până la sfârşit,
fără să intervin, fără să mai fac o mişcare. Şi s-a hrănit mult timp încă,
ignorându-mi prezenţa, imobil, preocupat de seva hrănitoare. Şi după
ce s-a ghiftuit bine, deodată, calm şi uşor, imponderabil, a dispărut
sus, căţărându-se fulgerător pe firul nevăzut pe care, de bună seamă,
coborâse. În absenţa mea.

A fost cea mai plină noapte a mea, în acea chilioară: cu-adevărat,

o noapte de glorie.

104
Poeme

Nicolae Prelipceanu

La pierderea speranţei

Arta, spuse ea. Asta, spuse el. Nici asta, nici arta, le răspunse al
treilea.
Priviră în jur. Erau singuri. Nişte cuci. Nişte matracuci, răspunse al
treilea. Se băgă în vorbă şi al patrulea, care nu putea fi altcineva decât
ecoul. Dar ecoul spuselor altcuiva, care nu se auzeau până la ei, pentru
că nici unul dintre cuvintele pe care le repeta el nu fuseseră rostite de ei.
Aleatoriu, se auzi de undeva, din spatele lor. Se întoarseră. Priviră. Nu era
nimeni prin preajmă. Atunci să plecăm. Mai bine să plecăm. Da, da, da.
Astfel îşi treceau ei, unul altuia, ziua de marţi, 1991, vara. Lacul stătea
pe loc, râul curgea leneş, de parcă şi el ar fi fost lac.
Aici ne vom îneca într-o bună zi, rosti ea visătoare.
Aici, aici, aici.
Dar ecoul nu găsi de cuviinţă să le răspundă, nu găsi de cuviinţă
să se amestece în vorbă, sau, poate, îl lăsaseră în urmă, departe, la
marginea vizibilului.
Şi de ce te-ai îneca, dacă trece vremea ta.
Păi, tocmai de aceea.
Nu te poţi îneca, nu poţi să dispari decât în propria ta vreme, ai ieşit,
la revedere, nu se mai poate, nu mai poţi nici măcar să te spânzuri.
Aşadar, mi-am pierdut orice speranţă. N-am ştiut, mi-aş fi lăsat-o
afa­ră, când am intrat. Şi apoi, când ar fi trecut vremea mea şi m-aş fi tre­zit
brusc în afara ei, aş fi regăsit-o cu siguranţă, că doar am lăsat-o afară.
Da, dar ştii şi tu că e criză mare de speranţe, aşa că slabă speranţă
ca una, lăsată fără supraveghere pe-afară, să nu tenteze vreun trecător
pe-acolo şi acesta să nu şi-o însuşească pe dată.
105
 Je suis totalement démuni.
Dar o mumie vie tot mai ai şansa să fii şi încă în foarte scurtă
vreme.
Mă voi usca la focul speranţei mele pierdute şi luate, furate, ca să o
spun pe a dreaptă, de cine ştie cine.
Voi fi solidar cu tine, ne vom perpeli împreună la focul stins al acelei
speranţe dispărute fără urmă, îi vom lua urma şi o vom regăsi, vom fi
fericiţi în afara vremii noastre veninoase…psalmodie el, urmărit cu atenţie
de ea, în tăcere.
Şi toate acestea unde se vor petrece, cu cine, când? veni, de undeva
de sus, întrebarea. Mai bine zis le căzu pe cap, în cap, sub formă de ploaie,
deloc de aur, deloc bine mirositoare, deloc.
O dată şi o dată o să fim. Aici se termină prima poveste şi începe
cea de a doua, pe care ar fi mai bine să o lăsăm pe altădată, altădată,
altădată.

după masă târziu

după masă târziu când totul nu mai e ca înainte

mă gândesc şi eu cu o slabă intensitate să mor
eliberând fâşia nu prea mare de pământ pe care
de obicei îmi întind umbra sau dacă se poate spune aşa
retrocedând-o altcuiva cu un act de proprietate mai tare

mi s-a părut o clipă şi mie că mi-e dată cu acte în regulă

dar ele s-au dovedit în timp a fi false
azi nici nu le mai am le-am dat foc odată cu toată valiza
cu care călătorisem până atunci
arătând pe la vămi paşaportul
fals şi el
primit cu pompă demult

acum începuturile mele s-au îndepărtat de ţărmul

pe care cred că am ajuns
pe măsură ce mă apropiam de această îndepărtare
totul devenea mai tulbure mult mai neclar
decât păruse a fi fost iniţial

după masă târziu când nimic nu mai e ca înainte

sunt poate fără să ştiu
de mult în Triunghiul Bermudelor
106
 alfabetul groazei

ooo spuse el fără glas rotunjindu-se pe dinăuntru de trei ori

uuu i-a răspuns ecoul deschis numai în partea de sus
astfel încă de ieri eram şi noi doi împreună
ecoul pe urmele căruia mă târam cu greutatea mea în spinare
şi cu greutatea mea de pe dinăuntru inelele mele
am ajuns şi respir uşurat
de aici nu se mai vede nimic deci e bine sunt singur
nici ecoul nu mai trăieşte pe-aici îmi spun repede
să nu cumva să învie pe neaşteptate
dar dacă nu se vede atunci nici nu se aude şi ecoul
nu mai poate străbate de atâta stră-densitate
vocalele s-au şters
doar câteva consoane stângace mai veghează
la căpătâiul meu adormit parcă pentru totdeauna

Ion de la gară

nu-mi amintesc de la ce gară era Ion şi nici unde îşi făcea veacul
său pe care i-l umpluseră saltimbancii şi irozii
am trecut prin prea multe în viaţa mea ca să-mi mai pot aduce
aminte
poate Ion de la gară trăia în gara Cluj
nu-mi vine să cred că numele lui e o traducere a lui Jean de la gare
din gara Verdun
de altădată

ceea ce e sigur este că Ion de la gară scria poezii

nu se ştie dacă acolo în gară sau într-un loc secret al lui
dar la gară le spunea în gura mare cam aşa cum facem noi acum
atâta doar că Ion de la gară nu fusese niciodată purtat cu trenul
regal
confiscat de comunişti şi redat de urmaşii lor familiei regale şi apoi
patriei recunoscătoare
el nici nu ştia de existenţa acelui tren
iar dacă mă lăsaţi să presupun în continuare atunci
eu nici nu cred că el a călătorit vreodată cu vreun tren
nici măcar la manevre

107
poeziile lui nu erau ca ale noastre dar nici ca ale altora
ele nu semănau cu nimic din ceea ce îndeobşte e cunoscut
nici comportarea lui nu semăna cu comportarea noastră
el era prostul gării sau poate chiar prostul oraşului
şi ce poate să facă mai bine un prost decât să scrie poezii
uite aşa una după alta cam cum împuşca Buffalo Bill porumbeii
degeaba
în celebra poezie a poetului cu litere mici
în fond împuşca şi el acolo cuvintele care i se păreau mai potrivite
şi mai frumoase căci Ion de la gară nu evoluase încă
până la mucegaiuri şi noroi
cât despre sex ce să mai vorbim
şi-l arăta el ce-i drept uneori domnişoarelor
dar numai aşa ca să le sperie cu mărimea lui colosală
nu-i trecea prin cap să şi-l pună în versuri şi probabil nici în practică

Ion de la gară a fost un poet adevărat

chiar dacă nu a publicat nici un rând la viaţa lui şi poeziile au murit
o dată cu el
modelul unic pe care noi nu-l vom putea atinge niciodată
oricât ne-am zbiera prin gările patriei fără alegere poeziile
nu-i aşa doamnelor şi domnilor şi domnişoarelor care i-aţi văzut sexul
din greşeală şi v-aţi speriat (vai de mine e cât o pisică)
îmi pare atât de rău că nu l-aţi cunoscut şi că nimeni
nu-şi mai aduce aminte de el
şi că nici eu nu mai ştiu dacă a existat sau e numai o iluzie frumoasă
de-a mea ca atâtea altele

aş da oricât să-i găsesc versurile aş da tot ce am scris şi încă ceva

pe deasupra să mai pot citi o prostie scrisă de el
pe lângă marile prostii canonice şi necanonice
pe care viaţa mea mi le pune zilnic în faţă
unadouătreipatrucinci doar aşa
ca să-l uit pe Ion de la gară şi scrierile lui alese
cenzurate numai de vreun călător milos care-i dădea o bucată de
pâine întrerupând pentru câteva minute fluxul creaţiei

cu legăturica pe ochi

zi de zi călcat sub roţile automobilelor de teren

sub urletele boxelor date la maximum
108
aşa înaintez eu spre viitorul
meu
luminos pe care mi-l anunţaseră alţii
încă de când eram un mic copilaş

nu mai întreb dacă anul acesta

au înflorit bujorii sau salcâmii
dacă mierlele negre îmi cântă a moarte
le înţeleg
o oglindă se pune pe ochii mei
dar şi pe ai lor
şi ele şi eu ne uităm înăuntru

vezi bine îţi spune orbul că toate se mişcă

nici în tine sângele nu stă locului
încă
auzi ce-ţi trece prin cap numai dacă taci
clamează cel născut fără auz

dar mie mi s-a închis gura de mult

mi s-a pus semnul crucii pe ochi
degeaba credeam eu cu câteva rânduri mai sus
că mă uit înăuntru
nu era decât întunericul crucii definitive

poate mierlele da ele să-şi vadă

fiinţa pe dinăuntru
eu am fost antrenat altfel
să văd viitorul luminos

adică un fel de întuneric etern

din care clipeşte rar
ochiul mort al lui Lenin
ba pot să zic şi-al lui Marx şi-al lui Iosif Visarionovici
şi-al iubitului de toţi descreieraţii lumii
Che Guevara

iubiţi-i băieţi şi fete pe aceştia

cum îţi iubeşti căluşul strâns în dinţi
cum îţi contempli cu ochii închişi
legătura neagră de pe ochi
bezna dinăuntrul tău să ştii
poate fi o creaţie a lor
109
 dar tu ai stins luminiţele pe rând
una câte una şi două câte două
aşa îţi trebuie
şi în fond
nici crucea asta nu e
decât tot o oglindă
în care
însă
nu te vezi tu
ci acela care ţi-a şters umbra

110
Poeme

Mircea Petean

Voilà
pentru Ion Simuţ

la ce bun poeţii?
la ce bun poeţii mai ales în vremuri de post – posdecembriste
postideologice postdemocratice postmoderne post-

eu cred c-ar trebui puşi să facă şi ei realmente ceva

să producă bunuri folositoare tuturor iar nu texte
care nu trebuiesc nimănui

pe măsură ce înaintează în vârstä

bătrânul orator se împuţinează şi se ascute

ei ei dar ce-ai cu ei
te ştiam un admirator al poeziei
un declamator pătimaş
un fin degustător

şi am rămas dar a bătut ceasul pragmatismului

treceţi la acţiune domnilor de dincoace
şi de dincolo de Carpaţi
destul aţi dormit amânat aşteptat
destul aţi clocit tândălit şi visat
destul
voilà

111
 ei ei dar ce-ai cu ei
lasă-i în pace lasă-i să scrie
în fond nu se dedau la alte prostii
ce dacă măzgălesc hârtia ce dacă publică şi ei acolo
o carte pe banii lor ori mai degrabă pe banii nu-ştiu-cui

tocmai asta e că-n loc să facă bani îi toacă

şi ce dacă se mai strâng laolaltă şi ard o beţie

asta nu dăunează câtuşi de puţin corpului social
că bine zici nu dăunează câtuşi de puţin corpului social dar lor le
cauzează
şi te mai miri că pier ca muştele cu zile
la urma urmei mai devreme sau mai târziu renunţă
ei înşişi se retrag care la mănăstire
care pe listele electorale ale vreunui partid
care la vreun ziar care la vreun cămin cultural
care într-o sectă religioasă care într-o lojă masonică
ori între zidurile groase ale unei înalte tăceri

ba nu c-ar trebui strânşi

ăştia şi ţiganii ar trebui exterminaţi
voilà
apropo dar tu ce mai faci

eu – zic – de câteva zile şi nopţi în şir mă uit la un fag

prăbuşit între ferigi
cum se răsuceşte pe partea ailaltă
dezvăluind pielea solzoasă a unui animal preistoric
cum face sforţări uriaşe să se ridice în două labe
pământul pârâie din toate încheieturile
pădurea se clatină podurile vibrează
tăblăria lumii vuieşte
ochii crapă nervii plesnesc trupuri sângerează
se sparg timpane se despică ţeste
prin crăpături noaptea pătrunde adânc în creieri

Doamne ajută-mă că-s om bătrân şi cu copil de ţâţă –

şopteşte în barbă bătrânul exterminator – dii boală –
urlă apoi din rărunchi la singurul cal rămas dintr-o potenţială
herghelie
şi acela un cal de furat
roteşte biciul deasupra capului
112
ochii roşii se rotesc deasupra grădinii de legume şi zarzavaturi
aflată în plin proces de maturizare
şi
înainte de a dispare definitiv
zice –

Eşti bolnav?

Nu, sunt liber.

Voilà.

De tăbliţe de lut ars regăsite

nopţile sunt pete de grăsime în supa zilei

iar visele sunt umbre scămoase pe cerul nopţii

metafora este o pasăre de noapte răstignită

pe crucea muntelui iar imaginaţia este o târfă

cât despre metafizică s-o lăsăm celor ce-au livrat-o

vanitoşilor vizionari bâlbâiţi şi vicioşi
alţii decât noii taumaturgi
vindecători în masă de toate relele trupului
inimii şi spiritului

iată de ce viaţa mea a schimbat o călătorie interplanetară

pe-un schimb de vizite

mă întâlnesc la răstimpuri cu o bufniţă

o râşniţă şi o cârtiţă
mă grăbesc să le dau întâietate
încercând să ocolesc astfel prăpădul

Poetul faţă în faţă cu sine însuşi

singură singurătatea muntelui

poate fi comparată cu propria singurătate
dar – ce ştii tu despre munte
şi – ce ştii tu despre singurătate
113
 deci nebunaticele fete de altădată
azi umplu biblioteca municipală cu fum
cu abureli şi cu mirabila lor conversaţie
dar – ce ştii tu despre fete
şi – ce ştii tu despre arta conversaţiei

aşadar ofensiva lirică a bulbucilor de munte

s-a soldat cu câştigarea marelui premiu
care constă dintr-un dispozitiv inutilizabil
festivitatea va avea loc în aula Casei Ploii
şi în prezenţ unui trimis al Poemei înseşi
dar – ce ştii tu despre bulbucii de munte
şi – ce ştii tu despre Poema

prin urmare dacă norii joşi s-ar fi mişcat

cu o sprinteneală tipic olteană
atunci aş fi bătut şi eu drumurile Europii
Asiei Australiei şi ale celor trei Americi
dar –ce ştii tu despre nori
şi – ce ştii tu despre olteni

carevasăzică ziua e pe sfârşite

muntele la locul lui
biblioteca închisă
festivitatea încheiată
singurătatea împărţită
drumurile pustii
frunzişul verde pisica pe acoperiş
duhul regretatului Ippolit Ippolitâci conchide –

Până acum n-ai fost însurat şi ai fost singur.

De acum eşti însurat şi veţi fi doi.

În limb

un glonţ rătăcit/ une balle errée

în tâmpla înotătorului
care face pluta în apele agitate ale literaturii
fără să realizeze importanţa acelui clou dintr-o întrebare
care nu părea să se refere la ceva anume

114
era un ce neutru impersonal
fără nici un fel de importanţă
precum cearta dintre istoricul literar
şi istoricul de meserie – auzi dom’le ce trufie să pretinzi că ai cinci secole
de literatură în degetul mic –
care nici măcar n-a fost ceartă
deoarece primul a ripostat foarte vag

une balle errée/ un glonţ rătăcit

Ce vânt vă seceră oare? – suna întrebarea

dar nimeni nu se grăbea să dea un răspuns
căci toată lumea se credea în limb

Vaca patriarhală

vast ca amfiteatrul Universităţii

şi încăpător ca un hangar
ori mai bine ca o hală industrială dezafectată
grajdul
cu un singur vieţuitor
vreau să spun vieţuitoare
ţinând cont că facem referire la vaca patriarhală

două căni de lapte proaspăt muls

băut dimineaţa pe rouă şi seara înainte de culcare –
urmele de spumă strălucesc intens înainte ca mustăţile
să fie sugativate cu dosul palmei utilizat în chip de tampon – constituie
singura hrană materială
iar rugăciunile de peste zi împreună cu cele de peste noapte constituie
singura hrană spirituală
a Preafericitului

fânul putrezeşte-n căpiţe

iarba troscotul şi bălăriile au năpădit drumul
pe care n-a mai călcat picior de muritor
din ziua-n care Preafericitul s-a îmbolnăvit de colită
iar văcarul – izolat într-un şopron ros de intemperii –
nu s-a mai deplasat conform cutumei o dată pe zi la oraş

la miezul nopţii a venit îngerul şi a zis:

115
„De ce nu mulgi tu vaca până la ultima picătură?”
„Dacă atâta bea Preafericitul
atâta mi-ajunge şi mie – netrebnicul –
şi de mai mult n-am nevoie.”
„Au nu vezi tu că îi sleiesc puterile îi seacă ugerul
şi-i gata să orbească?”
„Dacă atâta bea Preafericitul
atâta mi-ajunge şi mie – netrebnicul –
şi de mai mult n-am nevoie.”
„Au nu-ţi dai tu seama că zilele-i sunt numărate
şi asta înseamnă pieirea ta?”
„Dacă atâta bea Preafericitul
atâta mi-ajunge şi mie – netrebnicul –
şi de mai mult n-am nevoie.”

în raportul său iconomul a lăsat scris următoarele:

“Am găsit grajdul în paragină

şopronul ros cu totul de cari şi de intemperii
iar gardul prăbuşit peste puzderia de bălării
în ieslea năruită albeau oasele vrednicului nostru văcar
iar în duşumele erau întipărite – şi la vederea teribilei parafe am rostit
în grabă Tatăl nostru – urmele de copite ale vacii noastre patriarhale
şi erau tuspatru în formă de cruce
am găsit de asemenea lanţul – din fier cromat – rămas intact” –

încheia iconomul succintul dar sugestivul său raport

Scroafa comunistă

aţi auzit?
au sacrificat scroafa comunistă
şi au atârnat-o în pod
în chip de hălci de slănină şi de carne
trecute prin ocnă şi prin afumătoare
şi de sfori de cârnaţi şi de caltaboşi
acoperiţi regulamentar cu perdele de fum

după 15 ani de la Marea Lovitură

lumea e plină de purceii ei
doar fusese mamă eroină şi se bucurase
116
de toate avantajele ce decurg din aceasta
chiar dacă îndurase foamea şi setea

vai de trei ori vai scroafa comunistă are cuţitul

în grumaz
sângele se scurge şiroaie iar purceii din ultima generaţie expiază în
uriaşul pîntec matern despicat cu dibăcie de meşterul măcelar

ascunde-i degrabă să nu-i vadă mă-ta – bubuie cuvintele Tatălui

în urechile lui poetului
cu gesturi de somnambul acesta îi vâră pe toţi unsprezece
într-un sac de plastic şi se duce cu ei în marginea grădinii
acolo îi iartă – hrană pentru câini

vinovat pentru toate crimele şi fărădelegile alor săi

nici o pedeapsă nu e prea mare
viaţă în umilinţă smerenie şi căinţă
va ispăşi în toate zilele vieţii sale
– câte i-au mai rămas –
o vină care nu-i aparţine

Primele trei secunde ale universului

gerul şfichiuie siluete de femei şi bărbaţi

cu nuiaua de sânger le atinge şi pe loc dumnealor
nu’ş’cum se face de rămân grele
în vreme ce dânşii se umplu de beteşuguri

gerul nu are pic de discernământ

câtă vreme nu distinge între un autor de nota zece
şi unul de rând ba – culmea – tratează genialitatea
ca pe o buturugă crăcănată
printre picioarele căreia copiii se joacă de-a baba oarba
îmbrăcaţi în costume de marineri

anii mei anii mei ce-am făcut cu ei

anii mei s-au bulucit ca berbecii în uşa astei zile
sfâşiată de fierăstraie mecanice
şi pansată cu prima zăpadă căci ninge molcom rarefiat ardeleneşte

117
 moartea nu poate fi altceva decât o simplă trecere
un pas dincolo şi apoi… şi apoi ce… eventual… de ce nu…
o nimicitoare lumină –
un bob de rouă ars de o flacără orbitoare

citesc poemele unui prieten de odinioară

citesc şi printre rânduri disting imaginea
celui dispărut sub pojghiţa cuvintelor –
de o claritate demenţială
e ca şi cum m-aş uita la stele prin burlan
şi m-ar pironi sorbul întunecat al unei găuri negre

curând voi sfârşi toate astea

curând toate astea fi-vor cenuşă
vagoane de cenuşă aruncată din avion
peste calotele glaciare

atunci voi porni pe jos în turul oraşului

atunci voi reconstitui pentru uz personal
primele trei secunde ale universului

Şi de entuziasm … textul se alese

scrie dragul moşului scrie
scrie dar nu te pripi
nu te grăbi să dai la tipar
numai aşa putea-vei amâna
doar amâna ruşinea
unui comentar anonim
semnat de-un cronicar
care face slalom pe-un munte de texte
acoperit de veşnice zăpezi

bucură-te suflete bucură-te

lasă-te-mpins ca de-un tainic resort
sus-jos-sus până aproape de tavan
cum îţi plăcea să te joci de mult
în casa dinainte pe divan

aşează-te-apoi cuminte într-un colţ

bate în capul zăbavei un bolţ
ia cutia magică şi arcuşul din cui
şi trage-i una fir’ar a dracului
118
Interviul Familiei

cu Adrian Alui Gheorghe

Mă simt în provincia mea literară ca

spectatorul de la circ

Dragă Nicolae Băciuţ, ca să schimbăm acum întîia oară mouse-ul în

condei şi monitorul în călimară, străbunii noştri mult au asudat, de asta
vezi cît text s-a adunat? Şi asta pentru că am schimbat puţin formula
interviului obişnuit, la fiecare întrebare am mers pe două, trei variante
de răspuns: răspunsul scurt, răspunsul mediu şi răspunsul lung. După
inspiraţie, din respect pentru cetitorii mai mult sau mai puţin grăbiţi.
Deci.

„Dacă un cetăţean român poate face dovada că a citit trei, patru cărţi
de poezie pe zi, poate să primească (un) cincizeci la sută la pensie, un
bonus pentru susţinerea literaturii naţionale prin lectură”

- Eşti un scriitor în ofensivă, pe baricade, cum se zice? Ce ai schimba

în viaţa scriitorilor din România, în aşa fel încît scrisul lor să le poată
asigura supravieţuirea?
Varianta scurtă: - Aş schimba România…!
Varianta medie: - Dacă scriitorul este lăsat să scrie, supravieţuieşte din
inerţie, ca mai tot poporul (român) care nici nu moare, nici nu trăieşte,
nici nu dispare, nici nu sporeşte...!
Varianta lungă: Scriitorul român, dragă Nicolae Băciuţ, este produsul
propriului efort, al unui context de factori, de curenţi sub aripi, de efuziuni
119
cu Adrian Alui Gheorghe
şi renunţări mioritice, de generozităţi publice etc. E mare (sau mic)
scriitorul în ţara, în limba lui? Atîta i-a dat voie să crească duhul limbii,
aspiraţia, rîvna cetitoare. Dacă eroul e produsul contextelor sociale şi
istorice, autorul este produsul contextelor cetitoare şi... anistorice. De
asta, pot să zic fără să risc să-mi tai microfonul, că noi nu avem scriitori
care să supravieţuiască din scris, noi avem scriitori care supravieţuiesc
prin scris. Care e diferenţa dintre din şi prin? Ca diferenţa dintre Titus
Popovici şi Nicolae Breban, dintre Dan Deşliu şi Nichita Stănescu, dintre
Dinu Săraru şi Nicolae Steinhardt...! Adică diferenţa dintre autorlîc şi
scriitorie, vorba lui Agopian, dintre izmeneală ideologică şi cheltuirea
cu voluptate a vieţii proprii dar şi a vieţii celorlalţi, cei care sînt dispuşi
să se recunoască de aceeaşi limbă şi naţionalitate cu tine. Dar am,
dragă Nicolae Băciuţ, soluţia pentru salvarea culturii române vii...! În
Parlamentul României ar fi trebuit promovată o lege care să stimuleze
financiar nu scriitorii, ci cititorii. Cititorii de poezie, să zicem. Adică,
dacă un cetăţean român poate face dovada că a citit trei, patru cărţi
de poezie pe zi, şi asta zi de zi, cu consecvenţă, poate să primească
un cincizeci la sută la pensie, un bonus pentru susţinerea literaturii
naţionale prin... lectură. Efortul financiar al ţării ar fi unul nu foarte
însemnat, cam la nivelul cheltuielilor de întreţinere a autostrăzilor din
România şi aici mă refer la cele care nu există. Asta ar duce la tiraje
mari, de sute de mii de exemplare, care ar face rentabilă meseria de
scriitor. Că nu bucata de pîine e problema, pentru scriitorul român, ci
lipsa cititorului. Că, vorba cuiva: degeaba alergi minunat, degeaba
treci primul linia de sosire, dacă nu pariază nimeni pe tine.
Pe scriitorul român, în acest moment, pare să nu mai parieze
nimeni: nici sistemul de educaţie, nici clasa politică, nici responsabilii
cu viaţa spiritului, nici armata, nici securitatea care nu mai există...! Dar
să nu fim aşa de prăpăstioşi: românul nu mai pariază nici pe propria
soartă acum, nici pe ziua de mîine, nici pe istoria mai veche sau mai
nouă, nici pe limbă, nici pe credinţă. Ca să-ţi dau şi o veste bună, ca să
vezi că şi capra vecinului e bearcă, pot să-ţi spun că şi actorul român
supravieţuieşte cu greu din reclame şi prezenţe pe la televiziuni de doi
lei, că merge prost cinematografia, că pictorii îşi vînd între ei tablourile
ca să dea impresia că mai vînd cîte ceva, că muzica românească nouă
e deja un truism, că nu mai intră nimeni în muzee, că filateliştii îşi înghit
timbrele, că numismaţii au dat la topit colecţiile... etc. Te anunţ oficial,
acum, aici, la această oră, că trăim, (iarăşi) dragă Nicolae Băciuţ, o nouă
etapă a istoriei noastre: noua mare migraţie de pe teritoriul carpato-
dunăreano-pontic, dinspre Modernitate spre Primitivism! Apare, totuşi,
o dificultate, formulată de un polonez, Jerzy Lec, cîndva: încercăm să
ne întoarcem în peşteri, dar n-o să mai încăpem, pentru că sîntem prea
mulţi.
120
 Interviul Familiei
- Ce preţ crezi că pune societatea românească pe scriitorii ei? Ce
reproşuri ai face tu condiţiei de scriitor român? Care sunt aşteptările
tale de la această condiţie?
Varianta scurtă: - Cîţi bani dă societatea românescă pe scriitorii ei? Doi
bani! Cam pe atîta se preţuieşte şi se vinde şi scriitorul român în ţara lui.
Varianta medie: - O societate care nu îşi apără limba şi literatura,
creativitatea şi istoria, cultura şi bătătura, mîncarea şi băutura,
bătrîneţea şi tinereţea, credinţa şi „neamul nevoii”, de care vorbea
Eminescu, e o societate depusă deloc marţial pe ceea ce se numeşte, în
limbaj academic, chituci. Sau catafalc?
Varianta lungă: - Hai să dau glas la zece reproşuri (cam arbitrare) pe
care le-aş face eu condiţiei de scriitor român. Poate că sînt prea multe
zece? Poate să mai fie loc pentru încă pe atîtea...!?
1. Scriitorul român, de la Scorylo încoace, s-a crezut prea mult un Messia
şi prea puţin un făcător de poveşti.
2. Modelul romantic, al poetului ales de muze să tragă la nesfîrşit
de strunele unei ipotetice harpe, a rămas în mentalul colectiv şi a fost
perpetuat de sensibilii profesori de română care nu prea au predat
obiectul de studiu elevilor, ci l-au interpretat în faţa lor cu leşinurile de
rigoare.
3. Scriitorul a trebuit să fie, prea adesea în istorie, în societate, în
familie şi (un) cetăţean model, pentru că cetăţenii care ar fi trebuit să
fie „model” se ocupau de chestii mult prea domestice, între care hoţia,
urmărirea şi delaţionarea vecinului, beţia, minciuna, haiducia, ca să
numesc doar cîteva dintre distracţii, îi luau mai tot timpul.
4. Scriitorul român nu pare dispus să rateze (nici) un amănunt din
ceea ce face, chiar dacă preţul este ratarea întregii sale cariere.
5. Ratarea mioritică este o sumă a îndoielilor personale şi
colective.
6. Scriitorul român nu este scriitor neamţ sau francez; asta pentru
că atunci cînd e scriitor neamţ sau francez nu mai vrea să fie scriitor
român.
7. Îi reproşez că nu vrea să fie „de consum”.
8. Îi reproşez labilitatea ideologică.
9. Îi reproşez adaptabilitatea la orice terasă cu privire spre raiurile
de ocazie.
10. Îi (mai) reproşez, generic, faptul că nu-şi reproşează el însuşi
niciodată nimic.

„Nu există un dialog în sînul generaţiei, ci o mulţime de monologuri.

Să fie semnul maturizării generaţiei? Sau al unui nou tip de autism,
propriu societăţii noastre, în general?”

121
cu Adrian Alui Gheorghe
- Ai pornit la drum în vîrtejul optzecist? Ce-a mai rămas din acest
fenomen? Ce îi lipseşte generaţiei `80, ce îi prisoseşte? Cine crezi că a
confirmat investiţia de speranţă şi cine a rămas de …căruţă?
Varianta scurtă: - Optzecismul este aerul condiţionat (proaspăt)
al literaturii române din ultimele decenii de dinainte şi de după
apocalipticul an 2000.
Varianta medie: - Generaţia `80 este cea mai prost citită generaţie
literară din literatura română. Generaţia `80 are atîtea individualităţi
deştepte care se chinuie să supravieţuiască într-o lume culturală extrem
de incoerentă.
Şi aici fac o paranteză mai largă...! Ce ar fi (iarăşi dragă Nicolae
Băciuţ) să facem un export de poeţi români optzecişti în Zimbabwe,
acolo unde nu a apărut încă varianta generaţiei literare `80? Sau
în Arabia Saudită? Petrol contra poezie, de exemplu. Ministerule de
externe ai legătura! Cum ţi-ar sta ţie, Nicolae Băciuţ, de exemplu, să fii
poet naţional în Botswana? Ai rescrie imnul, le-ai descoperi „Mioriţa”
lor... Vorba lui A. Păunescu: „Să aruncăm cu poeţi în ţările sărace...”. Dar
mă opresc, te-ai prins, cred, că glumeam.
Varianta lungă: - Ceea ce lipseşte Generaţiei `80 este exact ceea ce
ar trebui să o recomande: critica literară şi istoria literară care să o
explice, să o integreze...! Deşi au apărut multe cărţi de cronici, de critică
literară, secvenţiale sau îndrăzneţe, excesive sau minimalizatoare, nu
a apărut nici o carte despre (această) generaţie, o istorie completă şi
corectă, cinstită şi credibilă, mai ales că această generaţie este aproape
„clasicizată”. Regretaţii Radu G. Ţeposu şi Laurenţiu Ulici au avut cele
mai bune intenţii şi probabil că ar fi fost diagnosticienii cei mai corecţi,
cei mai apropiaţi de „duhul” generaţiei...! Sîntem la apogeul afirmării
generaţiei, deja ar trebui să avem o mulţime de cărţi, de studii, de istorii
mai mult sau mai puţin complete...! Istoriile conjuncturale semnate de
Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Cornel Ungureanu, Ion Simuţ, Eugen
Negrici, Ioan Holban, Marian Popa, Al. Cistelecan sau, mai nou, chiar
Nicolae Manolescu, ca să numesc doar pe cîţiva critici care îmi vin acum
în minte, nu au făcut decît să fractureze, fiecare în felul ei (lui), generaţia
`80. Generaţia optzeci este, din acest punct de vedere, o generaţie
aproape orfană. Se face (un) caz de (din) Mircea Cărtărescu? El e ca un
copil al străzii salvat de la condiţia lui precară, pe care societatea îl dă
ca un exemplu perpetuu, ca să-şi rezolve problema morală. Cărtărescu
este, să ne înţelegem, un scriitor bun. Dar nu e o excepţie, aşa cum vor
unii, cîţiva, să-l acrediteze. Dacă aş fi Cărtărescu – lucru pe care sincer
nu mi-l doresc, deoarece fiecare îşi găseşte, la un moment dat, confortul
în propria piele – n-aş accepta condiţia aceasta de vedetă (scuzaţi
expresia!) formolizată în „elogii ultime”. Dragă Mircea Cărtărescu, dacă
te simţi în stare dă şi tu o singură dată o replică criticilor oportunişti...!
122
 Interviul Familiei
O literatură care se recomandă (este recomandată de specialiştii
ei!) doar prin cîteva excepţii, e o literatură (extrem de) minoră. Asta
sîntem? Probabil. Excepţiile sînt receptate ca „exotisme” şi plac celor
care colecţionează rarităţi, culturile coerente generează respect.
Mai este (şi) cealaltă perspectivă... Dacă literatura română
este un Titanic care s-a lovit de aisbergul literaturii europene, după
„accidentul” din decembrie 1989, atunci luăm de bună varianta „scapă
cine poate”!

- Ce ţi-a dat şi ce ţi-a luat provincia literară? Ce pietre stau legate de

gîtul scriitorului din provincie?
Varianta scurtă: - Mi-a dat totul, mi-a luat totul.
Varianta medie: - Mă simt, în provincia mea literară, ca spectatorul de
la circ, aşezat confortabil în scaun, dar care vede toate trucurile pe care
le practică artistul în arenă. Rîde plîngînd de tot ceea ce vede.
Varianta lungă: - Trebuie să ne trecem-petrecem undeva viaţa asta, în
căutarea uneia mai bune...! Am văzut, prea adesea, că scriitorul din
Bucureşti se uită cu oarece milă la scriitorul din provincie, compăti­min­
du-i neputinţa de a lăsa fundul său de lume în care vieţuieşte, ca să se
stabilească acolo unde freamătă buricul societăţii noastre. Ar trebui să
parez şi să zic că am auzit o chemare a pămîntului, a locului, că buricul
lumii e sub talpa mea etc. etc. Cred că am rămas în Piatra Neamţ din
comoditate. Din laşitate. Din neatenţie. Datorită conjuncturilor. Şi (încă)
un secret: am rămas la Piatra Neamţ (şi) de teama cutremurului din
data de... psssst!... care va zgudui Bucureştiul! Na, am spus-o, deşi voiam
să o recunosc după eveniment...!

- Cum apreciezi modul în care ajunge scriitorul contemporan român

la cititorii săi? Ce crezi despre editorii lui, despre promotorii lui de
imagine?
Varianta scurtă: - Scriitorul contemporan român nu ajunge la cititorii
săi, deoarece nu prea ştie pe unde îi mai sînt cititorii.
Varianta medie: Scriitorii fac ce pot, editorii fac ce pot, cititorii fac ce
pot. Dar de bine de rău o ducem bine, vorba cuiva. Dacă scriitorul
contemporan român ajunge, în final, la ipoteticul său cititor, descoperă
că acesta tocmai a renunţat la cetit, sau nu s-a apucat vreodată, convins
de lume şi conjuncturi să se ocupe cu altceva. Cititorul contemporan
român şi-a luat o pauză de cîteva zeci de ani şi se uită la televizor.
Varianta lungă: - Propunem, în condiţiile în care literatura română s-a
regionalizat, s-a enclavizat, din cauza unei proaste circulaţii a cărţilor,
din cauza creerii unor mici republici în jurul unor mici–mari baroni
scriitori locali, a unor reviste literare tot mai “localiste”, realizarea unui
campionat naţional de literatură pe structura campionatului naţional
123
cu Adrian Alui Gheorghe
de fotbal, de exemplu. Am putea propune diviziile A, B, C, D, plus „divizia”
judeţeană. Campionatul trebuie să se desfăşoare anual, cu arbitri care
ar putea fi chiar juriul naţional de la Uniunea Scriitorilor, ales pe mai
mulţi ani (20? 30?). Trecerea de la o divizie la alta se va putea face prin
concurs, adică după un fel de meciuri literare. De exemplu Şerban
Foarţă din Timişoara contra Emil Brumaru din Iaşi; Ion Mureşan din
Cluj contra Liviu Ioan Stoiciu din Bucureşti; Breban contra Agopian;
Ruxandra Cesereanu contra Constantin Stan; Cassian Maria Spiridon
contra Robert Şerban; Ioana Dinulescu contra Gellu Dorian; Cristian
Simionescu contra Adrian Popescu etc. Se pot da probe scrise. La proză,
de exemplu, se dă un titlu la întîmplare, să zicem “Aşa s-a călit oţelul”
(sau “Aşa s-a oţetit căţelul”, dacă e să supralicităm în ton suprarealist).
Sau rescrierea “Baltagului”...! Cine scrie cel mai bine, promovează sau
rămîne în divizie… Atenţie la blaturi! Nu vor fi neglijate campionatele
feminine şi cele de tineret. Sînt permise şi transferurile, cumpărarea de
scriitori de către o echipă, regiune etc. Toate astea vor fi stimulative,
pentru că toată viaţa scriitorul trebuie să lupte să nu mai scrie. Dacă
reuşeşte e bine, dacă nu, să-şi suporte condiţia…

„Eu am să mă adresez Oficiului pentru Protecţia Consumatorului, ca

să verifice şi sectorul acesta, al poeziei. Că prea adesea suntem duşi
de nas de autori, de editori, de critici, de vînzători. Pe noi, cititorii, cine
ne apără?”

- Cine mai citeşte, de ce mai citeşte azi literatură română contemporană?

Dar poezie cine mai citeşte? Care mai e rolul criticii literare între mediator
şi moderator de lectură?
Varianta scurtă: - Cui are cultură i se va mai da, cui nu are i se va mai
lua...!, vorba psalmistului. N-o să i se ia cultură, bineînţeles, că nu-i de
unde, dar i se va lua ceva din libertate, din şansele de evoluţie socială,
din independenţă...!
Varianta lungă: - Nu ştiu dacă ai fost vreodată într-o prăvălie cu poezii…!
Eu am fost, de asta am să fac o relatare de la faţa locului! E ca în oricare
prăvălie, marfă, expusă sau nu, colorată, aromată, împachetată...
Poezie la butoi, poezie în baloturi mari, en gros, en detail. Sînt şi variante
atipice: pudră de poezie, parfum de poezie, tinctură de poezie. Am stat
în prăvălie, într-un colţ, uitîndu-mă, cică, la o etichetă de pe un borcan
cu poezie din import, ceva intens colorat, dar de fapt priveam spre
clienţii care se învîrteau în jurul tarabei la care se vînd poezii.
Lume de toată mîna, marfă de toată mîna. O gospodină
împovărată cu trei sacoşe mari, cred că venea de la piaţă, îşi consultă
o listă şi cere fără să mai iscodească rafturile din faţă, semn că era o
clientă veche:
124
 Interviul Familiei
- Vreau trei legături de poezie optzecistă, dar să fie mai proaspătă...
Data trecută mi-aţi dat mai mult vrejuri, fierb greu, arunc mult, nu-i nici
o afacere...! Aveţi cumva şi nişte rondeluri? Da...? A, sînt franţuzeşti... Da,
împachetaţi-mi două bucăţi. Prospătură? A, un Dan Sociu...? Un Dan
Coman? Un Komartin? Puneţi-mi cîte o sută de grame din fiecare,
să încerc... A, nu, Gălăţanu nu vreau, am luat data trecută juma` de
kilogram, mai am şi acum la frigider, mai fac cîte o tartină seara cînd
mă uit la televizor, la “Din dragoste”...! Ce aveţi aici? A, Marta Petreu...!
Daţi-mi numai să gust, de poftă.
Un tip mai agitat se bagă peste femeia care îl priveşte cu un rictus
de durere interioară, gata să spună: “Ce lipsă de manieră la tineretul din
ziua de azi!”. Dar nu spune nimic. Individul îl interpelează pe vînzător:
- Aţi avut ceva Ion Mureşan? Am auzit că au mai scos o şarjă de
Ion Mureşan...!
- Nu, zice vînzătorul. N-am...! E posibil să fi apărut, da` ăştia nu
distribuie judicios marfa. Ce-i bun bagă de multe ori numai la Parlament,
la învîrtiţii ăia... Care nici nu citesc, că cititul slăbeşte, cică. Da, uite, am
nişte Angela Marinescu, proaspătă, „Întîmplări derizorii de sfîrşit”, care
a primit şi premiul Uniunii Scriitorilor, recentuţ…
- Da…? Daţi-mi două…!
- Da` bine, domnule, mie de ce nu mi-ai recomandat-o? Dai marfa
pe sub mînă, la pile? Vreau şi eu două Angela Marinescu…! Şi ţine cont
că am fost înaintea domnului…
Vînzătorul era în încurcătură: avea doar trei bucăţi…! Şi ca să
scoată un oareş`ce profit din această cerere neaşteptată de poezie
Angela Marinescu, spuse băţos:
- Angela Marinescu se dă numai la pachet cu altă carte… Să zicem
cu …
- Ba n-ai să mă obligi să cumpăr nu ştiu ce versificator minor şi
penibil, speculantule! îi strigă bărbatul. Eu am să mă adresez Oficiului
pentru Protecţia Consumatorului, ca să verifice şi sectorul acesta, al
poeziei. Că prea adesea suntem duşi de nas de autori, de editori, de
critici, de vînzători. Pe noi, cititorii, cine ne apără?
Bărbatul se enervase. Şi poate că pe bună dreptate. Dar îl
înţelegeam şi pe bietul vînzător care se chinuia şi el să scape de marfa
proastă de pe stoc. Că avea o mulţime.
Între timp au mai intrat în prăvălie vreo cîteva fetişcane, se vedea
că abia acum dăduseră de gustul poeziei, că se uitau la rafturi cu
ingenuitatea fiinţelor care bănuie că absolutul n-are limite, dar tot ele
speră că ar avea. Una luă „Şobolanul Bosch” al lui Lucian Vasiliu de pe
raft şi începu să-l pipăie, se uită la copertă, se uită la poză, întrebă de
preţ. Nu era scump, îl duse la piept şi îl lipi de sîni. Era o imagine destul
de duioasă. Alta, mai ruşinoasă, se uita la un Gellu Dorian, un „Eranos”
125
cu Adrian Alui Gheorghe
apărut la Junimea, observă barba poetului în poză, chicoti şi îi dădu
un ghiont colegei din preajmă. Alta se lipi de un Nichita Danilov pe
care îl răsfoia cu degetele tremurînde, se vedea că nu era obişnuită
cu poezia dar se străduia să o înţeleagă. Bine că încerca, bine că nu
se temea de poezie, de abisurile ei, despre care mai auzise bîrfindu-se
printre fete. Altă fată încerca, hazos, să ascundă „Celălalt peşte”, a lui
Ioan Moldovan, sub bluziţă, da` ori „celălalt peşte” era viu, ori inima
îi bătea prea tare, că bluziţa se mişca spasmodic...! Oricum, în mîinile
pufoase ale fetişcanelor poeţii păreau extrem de fragili, păreau că se
risipesc filă cu filă.
O bătrînă se învîrti o vreme pe lîngă vitrină, se uită prin geam
înăuntru, era clar că nu vedea nimic după cum îşi mijea ochii. Apoi
intră. Părea să fie o profă învechită, care a învechit la rîndul ei multe
generaţii de consumatori de poezie:
- Aveţi cumva ceva Minulescu? Sau vreun Arghezi? Sau vreun
Stănescu?
- Da, distinsă doamnă…!, zise amabil vînzătorul. Avem la butoi, mai
în fund…!
- Cum mai merge Eminescu azi, domnule?
- E ca zăcămîntul de fluturi, doamnă. Cînd umbli la un filon
Eminescu fluturii dau din aripi iute, iute şi te mai răcoreşti…!
- Bine zis…! Uite, o vecină de-a mea a luat nişte poezie douămiistă,
preambalată şi şi-a declanşat o alergie de toată frumuseţea. Cică
poezia asta de acum e plină de euri, mai ceva decît produsele fast-
food… Bagă „euri” ca să pară mai făţoasă, mai fiţoasă, bagă arome,
bagă tot felul de porcării. Că te apuci să citeşti şi numai vezi că te umfli,
că îţi apar bube pe corp, că transpiri… Cu sănătatea nu te joci. Doamne,
fereşte! ….
N-am mai stat să ascult, deja începuseră să vorbească despre
„istoria lui Ştefănescu”, intrau în bucătăria literaturii, a poeziei, îşi dădeau
gusturile la ascuţit, aşa că am luat şi eu ceva de pe raft, la întîmplare,
să nu par pe acolo vreun încurcă lume, vreun încurcă versuri. Şi am
ieşit...

“Prin anii ’60, ’70,’80 motoarele poeziei duduiau în România. Se scria

cu spor, mult pe stoc, cooperativele poetice raportau de zor, lunar,
trimestrial, anual, realizările. Era bine, dar era loc şi de mai bine, să
recunoaştem...!”

- Mai urmăreşti revistele literare? Nu te sperie inflaţia acestora? Unii

spun că se scrie mai mult decât se citeşte? Cine sunt în criză, scriitorii
sau cititorii? Cine e în tranziţie? Sau n-avem nici o criză, nici o tranziţie,
fiecare continuă ce-a început?!
126
 Interviul Familiei
Varianta scurtă: - Avem reviste după cîtă hîrtie există disponibilă pentru
această cauză.
Varianta medie: - Sînt o mulţime de reviste „de cultură” care nu conţin
cultură nici cît publicaţiile numite „Cancan”, „Hustler”, „Click” sau
„Playboy”...! Mediocritatea agresivă din cultură e, de fapt, un act de
libidinoşenie care trece nepedepsit.
Varianta lungă: - Prin anii ’60, ’70,’80 motoarele literaturii duduiau
în România. Se scria cu spor, mult pe stoc, “cooperativele poetice”
raportau de zor, lunar, trimestrial, anual, realizările. Era bine, dar era loc
şi de mai bine, să recunoaştem...! Prestigiul poetului (scriitorului) părea
că se apropiase simţitor (şi ameninţător) de cel al activistului, de cel
al ideologului...! De aceea activistul şi ideologul se ocupau serios de
producţia de poezie (literatură), o controlau, o sortau, o etichetau după
care îi dădeau “bun de consum”. Şi aici, altfel decît la producţia de
mărfuri industriale, ce era “sub stas” mergea la export, ce era de calitate
“extra” rămînea în ţară. Poporul avea poezie “de poezie”, din acest
motiv n-ar fi trebuit să iasă niciodată în stradă...! După Revoluţie însă
cooperativele poetice s-au cam perimat. Marile combinate poetice s-au
închis, poeţii s-au retras în manufacturi. Scriu şi acum, dar rezultatele
şi mizele nu par să mai fie aceleaşi. Europa ia căpşunari, ia zidari, ia
faianţari-mozaicari, ia tinichigii etc., însă ia mai puţini poeţi...! Se scrie
“pentru intern”. Marfa circulă însă (prea) zonal, dacă te duci într-un
magazin (de profil) din ţară şi ceri “poezie de Galaţi”, “poezie de Satu
Mare”, “poezie de Cluj” ş.a.m.d., vînzătoarea te va privi neputincioasă...

- Ce mai poate însemna azi, pentru scriitorul român, „gloria”?

Varianta scurtă: - Spuneam şi altă dată, calchiind un titlu de film din
perioada concentraţionară, că în societatea noastră gloria nu cîntă, ci
zbiară…!
Varianta lungă: - Avînd în vedere că, în ultima vreme, critica noastră
literară a devenit leneşă, că rămîn multe cărţi necomentate, că de
multe ori demersurile critice sînt formale, superficiale şi nu exprimă cu
adevărat spiritul cărţilor, vrem să introducem sintagma de “autocritică
literară”, o încercare de a-l convinge pe autor să scrie (el însuşi!) despre
propria operă. În acest fel sînt eliminate dubiile asupra valorii cărţilor,
vor fi eliminate polemicile autor – critic care de multe ori tocesc
nervi, sentimente, prietenii. Dacă demersul nostru va avea ecourile
scontate, vom putea realiza şi “o istorie adevărată a literaturii române
contemporane” (sau o „istorie autocritică a literaturii române”, care
să-l concureze pe Nicolae Manolescu, chiar!) în care fiecare autor îşi
va comenta opera aşa cum îi place, cum i-ar plăcea să fie comentat,
fiecare se va situa pe raftul de bibliotecă pe care crede de cuviinţă că
merită să stea.
127
cu Adrian Alui Gheorghe
- Cum vezi relaţia dintre scriitor şi politică? De ce-ar face politică
scriitorul? De ce n-ar trebui să facă?
Variantă unică: - Relaţia dintre scriitor şi politică este una considerată
ruşinoasă. Sau imorală? Cînd intră şi iese din politică scriitorul român
se uită pe furiş, în dreapta sau în stînga, apoi nu mai recunoaşte că a
fost pe acolo…! După părerea mea, însă, participarea la politică este un
semn de maturitate, aşa cum ne-au învăţat grecii, latinii. Probabil că nu
avem „o clasă scriitoare” coaptă la acest nivel. Scîrba faţă de politică a
scriitorului român de azi a făcut ca în frunte să ajungă indivizi cărora
le e scîrbă de literatura română de azi, de dintotdeauna.

- Ce şi-ar reproşa Adrian Alui Gheorghe ca scriitor? Are „datorii”

neachitate?
- Am datorii la bancă, la întreţinere, la prieteni...! Nu am datorii în
literatură, pentru că n-am încheiat nici un contract cu nimeni, niciodată.
Am o datorie faţă de Dumnezeu, mi-a dat talantul spre cheltuială, spre
risipire, uneori habar nu am pe ce l-am dat, în ce condiţii l-am schimbat
în mărunţiş...! Poate că l-am sporit, dar nu am ţinut o contabilitate exactă,
balanţa şi bilanţul se depun, mult mai tîrziu, la biroul decontări de la
Direcţia Talanţi a Judecăţii de Apoi. Am nişte datorii, poate, faţă de
mine însumi, cel care m-am creditat în copilărie, în adolescenţă cu ceva
curaj, cu ceva iluzii. Mă străduiesc să mă achit, faţă de mine însumi,
în fiecare zi, deşi îmi rămîn dator de fiecare dată. Mă trec pe caiet, la
datornicii solvabili, a doua zi o iau de la capăt. La final o să ajung
la un pact convenabil, tragem linie, calculăm cîştigurile, pierderile,
penalităţile. Trăim.

„Ceva e retrograd în noi, un conformism, o inerţie, o lene. Nu putem

sări prea lesne peste umbra noastră”

- Acum cîteva întrebări blitz, la care aştept răspunsuri asemenea. Ai

superstiţii literare?
- Dacă îmi taie calea un critic literar, sigur îl paşte ghinionul. Dacă mai
are şi o pisică neagră în braţe, brusc fac alergie la părul de pisică.

- Cum ar trebui să iasă scriitorul român în lume?

- Lumea scriitorului român începe de la propria poartă. Ca să-şi facă
simţită prezenţa în lume, în primul rînd trebuie să dea bună ziua. Trebuie
să fie un „bună ziua” dat cu cît mai mult talent, să ne înţelegem.

- Crezi că ştie Europa ceea ce trebuie despre literatura română?

- Nici România nu ştie ceea ce trebuie despre literatura română...! Pînă
la Europa te mănîncă sfinţii autohtoni.
128
 Interviul Familiei
- Ai avut ghinioane literare?
- Da, am cetit multe cărţi proaste pînă am dat de cele bune.

- Ce le-ai reproşa criticilor tăi?

- Ce aş reproşa criticii româneşti, în general? O oarecare lipsă de
imaginaţie!

- Crezi în ierarhii literare?

- În lipsa ierarhiilor mediocratura intoxică spaţiul cultural public. Acum,
de exemplu, ideea de ierarhie pe bază de valoare este tulbure, pentru că
în spaţiul cultural s-au întîlnit, creind un vîrtej, literaturile din comunism,
postcomunism, din tranziţie, din aspiraţia spre globalizare etc.

-.„Administrezi” cultura unui judeţ. Sau ar trebui s-o faci. Poate fi

administrată cultura? Cine ar trebui s-o facă?
- Am să zic şi eu ceea ce spunea, prin `90, Andrei Pleşu: Cultura, ca să
supravieţuiască, trebuie lăsată în pace. Eu asta fac.

- Eşti norocos? Ştii numerele cîştigătoare de la loto?Ce înseamnă noroc

în literatură?
- Ştiu numerele de la loto, deşi n-am cîştigat niciodată. Mizaţi, de exemplu,
pe numerele 7, 44, 2, 27, 5, 4. Sînt o parte din cifrele numărului meu de
telefon. Cîndva vor ieşi, cu siguranţă şi vă vor îmbogăţi nemăsurat. În
literatură norocul e să fii citit de cine trebuie, cînd trebuie. Sau să fii prezent
în faţa mesei de scris în seara în care muza îşi face timp pentru tine.

- Crezi în progres literar? În progres, în general?

- Cînd s-a „inventat” mersul biped au fost o mulţime de mergători pe
patru labe care au protestat, care au spus că mersul în două „extremităţi”
va slăbi constituţia individului, va provoca ameţeli, dureri de cap,
de coadă, va slăbi vigilenţa, puterea de apărare, de alergare. Aşa
s-a întîmplat şi cînd au apărut roata, căruţa. Apoi au apărut proteste
cînd a fost descoperită maşina, apoi trenul. Ceva e retrograd în noi,
un conformism, o inerţie, o lene. Nu putem sări prea lesne peste umbra
noastră. Dacă reuşim uneori, e un semn de lehamite, de generozitate
poate, al umbrei care se lasă călcată în picioare.

- Cum apreciezi receptarea poeziei în lumea contemporană, la noi sau

aiurea?
- Americanii au trimis în cosmos mesaje în capsule metalice, sau
mesaje sonore sau mesaje luminoase, în ideea că la un moment dat
cineva le va recepţiona. Activitatea e plină de speranţă. Aşa e şi poetul.
Trimite mesaje învăluite în cuvinte, comprimate în cărţi, urlate adesea,
129
cu Adrian Alui Gheorghe
dar dacă nu le recepţionează nimeni, asta nu înseamnă că poetul nu
există; nu există receptorul, poate. Sau receptorul e afon. În acest sens
îmi amintesc o schiţă cetită, cîndva, într-o revistă oarecare. Dimineata
sună îndelung telefonul lui John, care zăcea mahmur în pat, după o
beţie cruntă. John se ridică încet, copăcel, ajunge la telefon. Ridică
receptorul. De la celălalt capăt o voce uşor metalizată îi spune, într-o
engleză chinuită: - Domnule să nu închizi, eu sunt din Constelaţia
Andromeda, după şapte ani lumină de eforturi şi calcule, am reuşit să
iau legătura cu prima fiinţă din Calea Lactee… Este formidabil, trebuie
să comunicăm, rapid, să nu se întrerupă legătura, vă rog să-mi precizaţi
cîteva lucruri despre atmosfera de pe planeta dvs, despre compoziţia
chimică a…! John, mahmurul, s-a sprijinit de perete, şi-a masat puţin
fruntea şi i-a şuierat printre dinţi celui care îl deranjase aşa de matinal:
- După ce că eşti beat, mai eşti şi schizofrenic…! Du-te-n măta, de beţivan!
Şi i-a trîntit telefonul. La celălalt capăt, „andromedul” şi-a smuls părul
verde din cap de furie.
Aşa şi poetul, care tot trimite mesaje spre o lume mahmură, uneori
proastă, alteori indiferentă...!

- O caracterizare a naţiei noastre, în cîteva cuvinte...!

- Sîntem o naţie de flecari...! Nu e de ajuns această definiţie? Atunci
să continuu... Dacă Dinescu, Cristoiu, C.T. Popescu, Stelian Tănase, Dan
Diaconescu şi alţii care şi-au asumat rolul de comentatori ai orice şi
oricînd ar sta la televizor toată ziua, populaţia nu s-ar mai duce la
muncă. Ce să mai lucrezi? Nu vezi ce vremuri de rahat trăim? Că aşa
zic ăştia la televizor…! Sau vorba lui Nicanor Parra: „Credem că sîntem o
ţară şi adevărul e că de abia sîntem un peisaj”.

- Ce părere ai despre premiul Nobel? De ce nu avem în România un

premiu Nobel?
- În perioada comunistă, mai fiecare cetăţean român, ca să cumpere
ceva de mîncare, să supravieţuiască, trebuia să stea la coadă la
alimentara. Ca să prindă rînd mergea de cu noaptea şi îşi lăsa sacoşa
la coadă şi el îşi căuta de alte treburi. Dimineaţa era un spectacol al
sacoşelor lipite de zid, aşteptînd să se umple cu ceva, cu orice... Aşa şi
fiecare literat român, debutant sau clasicizat, ar trebui să-şi lase sacoşa
la coadă, în faţa Academiei Suedeze. Cînd o să ne vină rîndul, o să-l
luăm. Totul e să nu se (mai) dea pe sub mînă...!

31 ianuarie 2009
A provocat şi consemnat: Nicolae Băciuţ

130
Corespodenţe

Valentin Chifor

Al. Andriţoiu, epistolier

În lotul corespondenţei rămasă de la T. Blajovici, epistolier

infatigabil, am descoperit o singură scrisoare pe care i-a adresat-o
poetul Al. Andriţoiu. Ea se păstrează în fondul de manuscrise al
Bibliotecii Judeţene „Gheorghe Şincai” Bihor. Traian Blajovici (1919-
1988) a fost profesor, director al Liceului ”Emanuil Gojdu” iar ca
lingvist a făcut o carieră universitară la Institutul pedagogic Oradea,
instituţia de învăţămînt superior care lua fiinţă în 1963. În ultima parte
a activităţii sale, ca director al Bibliotecii Judeţene Bihor a iniţiat
întâlniri cu personalităţi literare, culturale precum Ovidiu Papadima,
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Aug. Z. N. Pop, N.Carandino, G. Sbârcea,
Paul Everac, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Augustin Buzura, Gabriel
Ţepelea, Ion Zamfirescu etc. Emitentul scrisorii, Al. Andriţoiu (1929-
1996), care versifica cu facilitate în orice condiţii, pe orice colţ de
masă, pe un simplu petic de hîrtie (vor ieşi cîndva la iveală multe
poezii ocazionale, intimiste, azi în colecţii particulare) nu excela în
arta epistolieră, nici nu agrea genul („Orice sînt gata să fac, numai
să nu scriu scrisori...”), încît ceda acest atribut prietenului său Blajovici
(„...tu, în schimb, ai o artă epistolară demnă de invidiat, o spun foarte
serios...”). Cândva, într-o discuţie despre oameni, cărţi, idei, Andriţoiu l-a
calificat pe prietenul său ca fiind un Petre Dulfu bihorean, pentru certa
lui facondă de povestitor savuros, hâtru. Scrisoarea lui Sandu, cum i se
spunea în intimitate lui Andriţoiu, este expresia unui gest confratern,
decis de colocvialitate („Îţi scriu scrisoarea asta numai din dragoste şi
amuzament...), provenind de la poetul care devenea, în 1965, redactor şef
al noii serii a revistei “Familia” (proiect cultural admirabil) şi îl cooptase
în colegiul redacţional, printre alţii, pe Traian Blajovici, personalitate
intelectuală a locului, care nu s-a strămutat pe alte meleaguri, precum
Mircea Maliţa, G.Ţepelea sau Marius Sala, bunăoară. Îi lega pe cei doi
nu doar provenienţa geografică (bihoreni amîndoi, Andriţoiu născut la
Vaşcău, Blajovici la Inand), ci îndeosebi cultul prieteniei, spiritul ludic,

131
Familia
plăcerea taifasului îndelung la frecventele libaţii în care se complăcea
poetul-orfevru (vinul şi femeia au fost stimulii creaţiei acestui trubadur
modern). Epistola, nedatată (după indiciile din text – pregătirea
numărului 100 al revistei „Familia” -, ea a fost expediată în anul 1972)
fixează ceva din climatul epocii (anii `70), curba unor raporturi
interumane (ostilităţi, suspiciuni) iscate de profilul poetului hedonist,
prieten cu Traian Blajovici, vărul liderului comunist Petre Blajovici (prim-
secretar al Comitetului judeţean de partid Bihor), dar, mai important,
conţine pasaje confesive, autobiografice: recunoaşterea condiţiei sale
de „poet român, iubitor de neam şi de ţară, comunist în sensul modest şi
tulburător al cuvîntului”, semnalarea tutelajului arghezian în ordinea
expresivităţii limbajului, unele aspecte ale muncii redacţionale la
„Familia” etc. Poetul nu-şi ascunde originea modestă, simpatiile politice,
aderenţa la comunism prin moştenire familială etc., care explică
derapajul proletcultist al începuturilor lui literare. Paradoxal este doar
faptul că el nu vede dimensiunea compromisului, a complicităţii
vinovate la care se expunea cu o anume inconştienţă venind din bună
credinţă. Scrisoarea relevă, nu mai puţin, prin seria referinţelor culturale
diverse, buna sa formaţie umanistă (a absolvit liceul „Samuil Vulcan”
din Beiuş şi Facultatea de filologie a universităţii clujene), livrescul
filtrat de melancolie salvînd în fapt lirismul său de cert rafinament
senzual. Împotriva opoziţiei unor culturnici ai vremii, Andriţoiu, boem
incorigibil, avea conştiinţa supravieţuirii în postumitate prin creaţie - o
afirmă tranşant în text. Scrisoarea aceasta este emblematică pentru
figura spiritului generos, magnanim a lui Andriţoiu, adevărat boier al
sufletului, congener cu Traian Blajovici. Cu toată mefienţa poetului faţă
de această speţă scripturală, epistola adresată lui Blajovici („Scrisoarea
asta către tine este o dulce excepţie...”) este o mică bijuterie a genului
epistolar. Ea ne oferă cîteva linii definitorii ale poetului: un Andriţoiu
convivial, afectuos, ca între prieteni, ştiind să glumească, rînd pe rînd
grav-responsabil, paternel, superior ironic, nu mai puţin goliardic. În
publicarea scrisorii am respectat ortografia emitentului. Există în text
doar cîteva cuvinte indescifrabile, fapt semnalat de noi prin croşete.

Domnule Coleg,
Dragă Traian (şi decebal)

Îmbătrînind încetul cu încetul aplecat pe hîrtia albă (care-şi

apără golul ca-n Mallarmé), scrisoarea ta m-a bucurat ca un copil şi,
ca la un resort, mi-am adus aminte cum, cu mulţi ani în urmă, cînd
eram mult mai tineri amîndoi şi cînd tu erai director de liceu şi de
132
 Corespodenţe
internat la Gojdu, un elev a venit
să-ţi ceară învoire în oraş iar tu i-ai
răspuns aşa:
- Mă, io te las, dar să nu bei şi
să nu dohăneşti.
Pe urmă am plecat şi noi,
dar să bem şi să dohănim, cum
îi stă bine ardeleanului care se
respectă. Cum ziceam, de atunci
sunt ani, toată Oradea ştie că
ne place amîndurora şpriţul dar
că suntem domni (chiar domni
colegi), numai Bedea s-a trezit a
treia zi după Scripturi şi, ceea ce
e încă mai paradoxal, ne-a făcut
beţi cînd nu eram. Subtextul e
clar: noi, toţi oamenii lui Petrică1
trebuim compromişi ca să se
vadă cît de bine era înainte, pe
vremea nu prea îndepărtată, cînd naţionalităţile conlocuitoare aveau
pîinea şi cuţitul. Mai ales cuţitul. De fapt, după ce i-am prins eu (cu
Viorel Ştrengaru) pe Kormanski şi pe Bedea făcînd, la telefon, aluzii
răutăcioase la noua conducere judeţeană. Bedea nu mai are ochi să
mă vadă. Aşa că pe mine nu pe tine, mă pîndeşte el. Numai că după
un sfert de veac de literatura comunistă şi după ce am fost trecut în
dicţionarul enciclopedic, domnul Bedea, odrasla jidanului comersant
din Arad are un singur drept şi anume acela de a mă săruta în cur (să
mă ierte domnul, cum zice ardeleanul). M-am spurcat şi eu la gură ca
Arghezi în umbra căruia am stat şi-am înflorit.
Îţi scriu asta numai din dragoste şi amuzament că şi aşa peste
o zi - două plec la Oradea (cu nevasta!) şi tare mi-e că o să ajung eu
înaintea scrisorii. Dar trebuie să-ţi răspund, aşa zapăcit şi lăbărţat cum
scriu eu; tu, în schimb, ai o artă epistolară demnă de invidiat, o spun
foarte serios; nevastă-mea zice că pînă şi scrisul ţi-e rafinat, abia atins
de vîrful stiloului, ca la oamenii rasaţi. Eu în schimb, în arta epistolară
sunt ca Mutu’ care cară sacii la moara lui Medrea din Ginta. Orice
sînt gata să fac, numai să nu scriu scrisori, deşi un savant, mi se pare
că Mommsen, spune că cea mai valoroasă parte o operei lui Cicero
sunt scrisorile sale. De fapt toate tristele şi ponticele lui Ovidiu sunt
scrisori către nevastă şi amici, de aceea le-am şi scris cu minuscule,
ele nefiind titluri de carte ci serie genială de scrisori. Cît despre mine,
dacă am să crăp într-o bună zi şi o să-mi scrie Bedea necrologul în
„Răcnetul Carpaţilor” te asigur că din scrisorile mele nu se va alege
133
Familia
mare lucru: cu excepţia celor din adolescenţă (cînd eram amurez) mai
toate sunt telegrafice şi terne. Scrisoarea asta către tine este o dulce
excepţie, pentrucă îmi dau bine seama că, în afară de-a citi scrisori,
nu mai poţi face nimic (aşa cum mi-a spus şi doamna). Fac haz de
necaz. În fond nu mă simt prea bine, lucrez mult prea mult, la patru
cărţi deodată. Abia una o predau mîine de cu dimineaţă; e vorba de
o culegere masivă din toate cărţile mele,2 de la Ţara moţilor încoace,
până la zi, e vorba de vreo 400-500 de pagini, ca se vadă că am fost
pe tot parcursul, indiferent de seismele politice-guvernamentale, un
poet român, iubitor de neam şi de ţară, comunist în sensul modest şi
tulburător al cuvîntului. Şi am speranţa că voi fi aşa pînă la capăt. Am
să trimit această carte, cu dedicaţie, tuturor duşmanilor mei din Bihor,
români, maghiari, germani şi de-alte neamuri, numai aşa ca să le fac o
”plăcere” deosebită şi să vadă că în literatură, ca şi în politică, se stă de
vorbă cu cărţile pe masă şi nu cu pistoalele pe masă. Că tot de noi se
leagă, deşi taică-meu la Vaşcău are exact atîta avere cît a avut taică-
tău în Inand şi, în niciun caz n-a avut prăvălie la Arad ca Goldemberg,
Haimovici, Bedea sau cum dracu l-o fi chemînd (întreabă-l pe Lică
Bologan că ştie el!).
Încolo, bună pace. Aseară au fost la mine Marius Sala3 cu
nevasta şi Liliana.4 L-am întrebat pe Sala dacă a terminat articolul
despre bunicul său, folcloristul Vasile Sala; el mi-a spus că l-a terminat
şi că-l trimite lui Traian Blajovici. Fireşte la auzul acestui nume Liliana
a tresărit ca pînă la urmă, spre buna surpriză, Marius să ne spună că
Şeful, pe cînd era secretar la Vaşcău a locuit la ei, la poştă (tatăl lui
Marius a fost comunist, dar a urmat porcăria aceea cu deportările în
timpul […], - ştii tu!) şi, mai mult chiar, Marius să o cunoască pe Liliana
pe ne-ve, din spusele foştilor ei profesori, ca pe-o studentă excepţională.
M-am bucurat şi eu şi Aura, îţi închipui, şi, cum de faţă se afla şi fiul meu
Mihai i-am atras atenţia că dacă nu va fi şi el la fel, şomajul intelectual
îl aşteaptă. Reţin acest fragment frumos pentrucă Liliana a plecat abia
de o oră. Că e o fată serioasă, nu contează prea mult, fete serioase sunt
multe, ele muncesc, îşi cîştigă cinstit o bucată de pîine etc. Frumos este
că Liliana gîndeşte cu maturitate şi chibzuinţă, - cu modestie (lucru
rar în constelaţia ştabilor) şi are ambiţia de a învaţă alte limbi străine
(acum e pusă pe italiană), virtute molipsitoare că deja Mihai şi-a dat
cuvîntul de onoare că şi el se pune pe franceză şi rusă.
Liliana (revin la ea nu din adulaţie pentru şef că doar nu m-o
face academician) mi-a adus două proiecte de articole succinte
despre două cărţi franceze reputate. Destul de bine concepute pentru
vîrsta ei. Are tot timpul să se perfecţioneze. Vreau ca începînd cu nr. 1oo
al noii serii, revista Familia să publice scurte, foarte scurte fişe despre
cărţile apărute în principalele limbi de pe mapamond. În numărul 100
134
 Corespodenţe
(deci cel din Decembrie a.c.), vom da aşadar cele două articole despre
proza franceză, două despre cărţile ruse (Tatiana Nicolescu) şi două
despre literatura maghiară (din anya ország, dea-le sfîntul dumnezeu
ce le doresc eu şi tata!) - urmînd ca în numerele viitoare să continuăm
pe alte meridiane. Rubrica este economicoasă (prin spaţiu), utilă (prin
informare) şi diplomatică prin felul în care ambasadele tuturor ţărilor
acreditate la Bucureşti urmăresc cu legitim interes ecoul culturii lor
în presa României socialiste. Primim, la redacţie, prin poştă (gratis)
colte cu cărţi şi reviste din ţările civilizate ale lumii, or, nu este această
gentileţe o îmbiere de-a le consema în revistă? Eu cred că da.
Şi fiind vorba de numărul 100, pe care-l vom scoate în 28 de pagini
(cele 4 pagini de reclamă transformîndu-le în pagini de cultură), ar
fi bine ca şi tu să-ţi axezi articolul pe tema foarte generală (şi deloc
constrîngătoare): 100 de luni de dezbateri lingvistice şi filologice.
Scurt şi concis. Nu ca un bilanţ, ci ca un eseu. Şi, dacă îmi îngăduieşti
un sfat, ca o jubilare, ca o bucurie că putem face cultură în toate
compartimnetele, ca într-un tablou de [...] al lui Mendelejev, dar român!
Îl vei scrie acest articol singur. Chiar scris cu Marius Sala, va trebui să-l
iscăleşti tot singur, Marius avînd continuarea filologică a judeţelor ţării
şi în plus, articolul despre bunicul său Vasile Sala. Ori, îţi dai seama
că trei iscălituri într-un număr festiv... sunt ca trei kile de vin băute sub
nasul responsabilului de la cadre. (Tu să citeşti cadre şi nu vadre, căci
cadrele sunt pentru chin iar vadrele pentru vin, deşi Vaida este om
frumos şi cumsecade).

Dragă Traian (şi nu şi Decebal),

Cred că dela facerea mea n-am scris o carte aşa de lungă. Trebuia
dealtfel s-o încep după tipicul nostru: „Aflaţi despre mine că sunt bine
şi sănătos care sănătate v-o doresc şi dumneavoastră dela mine şi
dela bunul dumnezeu”. Sau, în timpul războiului, cu replici amare ca
în Năpasta: „Dar la voi cum mai e, acolo pe front?” Ca soldatul, ca Ion,
să răspundă lapidar şi amar: „Bogdaproste, e bine”. Şi, în subsidiar, ne
ucidem unii pe alţii şi nimic mai mult.
Lung ca o zi de post, acest efluviu epistolar tu mi-l vei ierta, dar
uneori suntem atît de singuri, atît de asurziţi de tăceri încît scărţîitul
peniţei devine muzică de desfătare precum acul pe placa de patefon.
Mîine-pomîine te văd. Şi o să bem un vin la Hotelul Partidului, dar
numai sub nasul lui Bedea (Bercovici), că numai aşa va fi mai gustos.
Şi mai duios.
Pînă atunci te îmbrăţişez. Sărut mîinile crainicei care-ţi rosteşte
radio-jurnalul în serile cînd vii cîntînd De-ar fi mîndra-n deal la
cruce!, cele mai sincere şi mai de bine urări odraslelor tale de lină şi
135
Familia
disciplinată educaţie dăscălească, iar pe tine te sărut, întinerind, ca
pe vremea în care, director de liceu şi internat, un elev ţi-a cerut învoire
în oraş iar tu i-ai răspuns ardeleneşte:
- Mă, io te las, dar să nu bei şi să nu dohăneşti.
Pentru care iscălesc de bună voie şi nesilit de nimeni,
Sandu
P.S
Trimit poezia pentru Gaudeamus, scrisă cu sînge (de cinci luni
n-am scris un vers). Tot ce am publicat e din rezerva sertarelor. O fac
pentru tine. Însă cu drag).

Note:
1
Petre Blajovici (1922-2004), văr cu Traian Blajovici. Om politic, primsecretar al Comitetului
judeţean de partid Bihor. Pumn de fier în mănuşă de catifea, Petre Blajovici a intrat, la
un moment dat, în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu.
2
Antologia de autor pe care o pregătea Al.Andriţoiu a apărut sub titlul Avram Iancu,
Bucureşti, 1972.
3
Marius Sala (n.1932, Vaşcău, jud. Bihor, de unde provine şi Al. Andriţoiu), lingvist, romanist
de reputaţie internaţională, vicepreşedinte al Academiei Române. Academicianul de
azi provine dintr-o familie cu bune tradiţii culturale, bunicul său, Vasile Sala (preot,
folclorist) fiind un intelectual bihorean important al vremii sale.
4
Liliana Blajovici, fiica lui Petre Blajovici. Carieră universitară – lector univ. dr. la catedra
de limbi moderne a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Bucureşti.

136
Consemnări

Alexandru Seres

Paul Goma la Curtea veche

• Paul Goma Tocmai când părea să fi fost exilat

• Infarct chiar şi din spaţiul editorial românesc,
• Editura Curtea veche în urma nesfârşitelor sale acuze, reluate
• Bucureşti, 2008 în multiple ocazii, la adresa unora dintre
cei mai apreciaţi şi stimabili corifei ai
literelor de strictă contemporaneitate (la
care se adaugă un scandal prilejuit de
acuzaţii de antisemitism), Paul Goma se
întoarce şi se (re)răzbună. După ce, în
ultimul timp, cărţile sale au apărut doar
la edituri mai puţin prestigioase, iată că
Editura Curtea veche a lansat, la Târgul
de carte Gaudeamus din toamna trecu­
tă, o serie de autor, compusă pentru înce­
put din trei cărţi ce poartă semnătura sa.
Ar fi fost poate mai mult remarcată de
nu era Istoria critică a literaturii române,
care a acaparat mai toată atenţia
publicului. Dintre cele trei cărţi, Infarct,
Gherla – Lăteşti şi Adameva, doar prima
este inedită; ce-i drept, Gherla conţine şi
un fragment autobiografic neterminat,
despre domiciliul forţat din Bărăgan, iar
Adameva, care a mai apărut în 1995, la
editura Loreley, a rămas, după spusele autorului, nedistribuită.
Infarct e o „ficţie realistă”, ceea ce nu lămureşte deloc cititorul
dacă e cumva o scriere autobiografică, un soi de jurnal, sau Doamne
fereşte, roman. Oricât şi-ar boteza Goma producţiile sale drept ficţiuni
(după cum se poate constata şi pe site-ul său „webistic”), ele diferă, în
ultimul timp, prea puţin de opera sa memorialistico-jurnalieră. Ceea
137
Alexandru Seres
• Paul Goma ce fusese odată spus – şi respus – în
• Gherla – Lăteşti Jurnalele apărute la Nemira, şi-apoi în
• Editura Curtea veche celelalte care au urmat, e din nou pus
• Bucureşti, 2008 pe tapet, recapitulat şi esenţializat, ca
în Infarct, sub o formulă care a devenit
de un timp încoace proprie lui Goma.
Pretextul cărţii e descoperirea că soţia
autorului, Ana-Maria, ar fi avut, cândva,
un infarct; Goma îşi caută la rându-i
posibile motive de infarct în decursul
existenţei sale, trecând în revistă trădările
prietenilor, dezamăgirile prilejuite de
confraţi, nedreptăţile la care a fost supus.
Nimic nou sub soare pentru cititorul care
a parcurs Scrisorile întredeschise sau
Jurnalele de la Nemira. Decât poate,
abia întrezărită printre rânduri, îndoiala
că, în privinţa unora dintre „victimele”
lui Goma, atacurile sale au fost, poate,
exagerate. Şi recunoaşterea faptului că,
din prea multă preocupare de sine (sub
pretextul impunerii adevărului propriu),
autorul s-a înecat cu sine însuşi. Ceea ce
nu-l împiedică să-şi continue acuzaţiile,
cercetând fiecare prilej în care s-a simţit trădat, renegat şi alungat.
Ce nu poate uita-ierta Goma? Lui Manolescu, interviul luat lui Ion
Iliescu; lui Liiceanu, că a dat la topit Culoarea curcubeului; lui Marin
Sorescu, că a distrus plumburile la Garda inversă; că, în 1970, i s-a luat
dreptul de a publica iar în 1977, că a fost exclus din Uniunea Scriitorilor -
în tăcerea vinovată a scriitorimii. Şi, în general, oricine nu este de acord
cu poziţia sa, cu adevărul său, are de suportat reproşurile, acuzele şi,
în unele cazuri, injuriile sale. Motiv pentru care Goma a ajuns din nou,
ca înainte de 1977, să fie singur împotriva tuturor. Şi să i se nege, ca
în vremurile odioase, talentul. Jurnalele sale, percepute drept un atac
samavolnic la tot ce are mai valoros literatura românească la ora
prezentă, au obnubilat cu totul virtuţile literare ale unor cărţi ca Din
calidor, Gherla, Arta refugii sau Sabina, născând resentiment, revoltă şi
chiar furie. Cine este Paul Goma să dea de pământ cu crema scriitorimii
române, să acuze în dreapta şi în stânga, cu o virulenţă ce provoacă
oroare? Cine îi dă dreptul să facă scandal, să judece, să ridice piatra?
Chiar aşa, cu ce drept îşi permite Goma să fie chiar şi nedrept?
Meritele sale literare or fi ele chiar aşa de mari încât să-şi fi câştigat
un statut de autoritate fără drept de apel pe câmpul de bătălie al
138
 Consemnări
• Paul Goma orgoliilor literare? Desigur că nu. E
• Adameva cumva un iluminat, aflat în posesia
• Editura Curtea veche adevărului absolut? Nici pe atât. Pe de
• Bucureşti, 2008 altă parte, a fost cumva singurul literat
care a îndrăznit să se opună regimului
comunist, spunând fără ocolişuri tot ce
avea de spus? Asta, cam da. Şi atunci?
Nu cumva acest lucru îi dă un avantaj
asupra celorlalţi, care au rezistat eroic –
tăcând? Nu şi-a câştigat el o autoritate
morală în virtutea căreia poate să
spună orice pofteşte, de câte ori are
chef şi oricum îi vine pe limbă? Şi de ce
n-ar ţine acum cu dinţii de adevărul lui,
împotriva tuturor, din moment ce nimeni
(sau aproape) nu i-a stat alături atunci
când adevărul nu era rostit decât de
puţini - şi doar în şoaptă?
Oricât ar părea unora că, în fond,
Goma nu face altceva decât să-şi cultive
vanitatea, cu o bolnăvicioasă insistenţă,
reluând mereu aceleaşi istorii, variaţiuni
nesfârşite pe acelaşi subiect - propria
sa persoană, cărţile sale din ultima vreme, jurnale sau pseudojurnale
deghizate în pretinse ficţionalizări, sunt tot atâtea mărturii ale unei
încăpăţânări neobosite de a nu face niciun fel de concesii celorlalţi.
Goma e vehement, necruţător şi injust pentru că, dacă ar avea puterea
de a fi înţelegător faţă de slăbiciunile celorlalţi, şi-ar anula propriul
destin.
Amestecul de ficţiune, jurnal, memorialistică, reluarea unor
episoade din viaţa sa, pare să fi devenit o modalitate proprie de a face
literatură. Că nu e deloc sigur că avem de-a face cu literatură propriu-
zisă o arată nu doar mefienţa criticilor - chiar autorul are intervenţii
autoreferenţiale în textele sale, ca de pildă în Adameva, unde constată
că nu-i mai convine formula consacrată a ficţiunii, încercând să-şi
justifice reluările obsesive ale unor situaţii din lumea reală, în special
din mediul literar, prin pretenţia că a inventat o nouă „formulă”. Ba chiar,
la un moment dat, Goma se întreabă de-a dreptul: „Fac eu literatură
au ba?”. Şi odată cu el, se întreabă şi cititorul, intrigat că citeşte un
„roman” ale cărui situaţii şi personaje le cunoaşte prea bine din viaţa
reală, că asistă la nesfârşite polemizări, servite sub formă de monolog
auctorial, ba cu Monica Lovinescu, ba cu Nicolae Manolescu sau
Gabriela Adameşteanu. Că nu prea duce nicăieri „ficţia” asta realistă,
139
Alexandru Seres
o simte nu doar cititorul, dar şi autorul, care dă semne că a ajuns la
capăt – nu la capătul puterilor, căci pare că ar putea continua în acest
fel la nesfârşit – ci la capătul operei sale. O şi spune în Infarct (şi n-am
avea motive să nu-l credem): „Aceasta este ultima carte. O simt cu toată
carnea, cu oasele, toate, cu măruntaiul întreg. Titlul are să-i fie adânc
adevărat. Se zice că infartus (fără c) înseamnă astupare a ceva care
nu trebuie astupat. Eu i-aş zice: înecare (sufocare). Eventual cu propria
limbă, întoarsă ca la epileptici. Ca la boxeurii puşi KO. Te îneci – cu tine
însuţi – şi gata.”
Rămâne de văzut dacă editura Curtea veche va continua această
serie de autor, începută în toamna anului trecut. Şi dacă, odată trecut
valul resentimentar al contemporanilor, opera lui Goma va putea fi
privită la rece, arătându-se drept ceea ce este: mărturia unui om asupra
unei epoci, depusă cu o sinceritate de care puţini au fost capabili.

140
Cartea străină

Magda Danciu

Plat(te)forma cocorilor

Este un fapt unanim admis că ştiinţa este parte a contextului

cultural care îi facilitează evoluţia şi dezvoltarea, că atât ştiinţa cât şi
cultura dau imaginea generală a lumii, susţinând dialogul cu natura şi
structurile umane într-o dinamică aproape echilibrată. De asemenea,
s-a demonstrat existenţa unei legături statornice între ştiinţă şi filosofie,
în momentul când ambele se apleacă asupra unor probleme comune,
cum ar fi relaţia dintre fiinţă şi devenire, dintre permanenţă şi schimbare,
sau chestiunea timpului şi configurarea continuumului spaţiu-timp,
explorarea naturii realităţii, şi nu în ultimul rând, reconsiderarea şi
reevaluarea conceptelor tradiţionale de adevăr, bine, frumos, etc.
În ultimele decenii s-a identificat o accentuată tendinţă de
democratizare a discursului ştiinţific printr-un act de complementaritate
cu artele, în exemplul nostru, cu literatura, mulţi autori transformându-se
într-un fel de mediatori între teorie şi experienţă (vezi Michel de Certeau,
1984: 69) prin procesul elaborat de redimensionarea literarităţii unui
text.
Un asemenea experiment este încercat în cartea lui Richard Powers
Cel care cheamă ecoul, apărută în Statele Unite (The Echo Maker) în 2006,
şi în România în 2008, la Editura Polirom, devreme ce autorul a decis
să încorporeze modalităţi diferite de operare cu epicul, dizolvându-l
în favoarea cognitivului prin absorbţia repetată a elementelor
paraliterare, să spunem, de tipul politică, ecologie, feminism, ştiinţe
exacte (neurologie cognitivă sau bio-geografie) într-un efort evident
de activare a marginii în crearea unei noi paradigme de creativitate.
Aici textul literar se derulează caleidoscopic, oferind alternativ secţiuni
de clasice „momente ale subiectului”, de psihanaliză specializată, de
reportaj, de demersuri ştiinţifice - sindromul Capgras detectat la Mark
Schluter ca urmare a accidentului de circulaţie care îl pune în centrul
romanului –, de elemente de geografie a spaţiului real de adunare a co­

141
Magda Danciu
corilor pe râul Platte din Nebraska, de psi­
hologie animală – observaţii perti­nen­te
asupra comportamentului păsărilor din
„aglomeratele oraşe păsăreşti” (Powers,
2008: 127) – sau de biologie şi biochi­mie
– monitorizarea tratamentului de recu­
perare al lui Mark în spitalul Bunul Sama­
ritean din Kearney.
Deşi romanul se structurează în
cinci părţi care recompun, prin titlurile
lor, textul biletului descoperit de Karin
pe noptiera fratelui ei accidentat („ Sunt
Nimeni,/dar în Noaptea Asta, pe North
Line Road,/ DUMNEZEU m-a îndrumat la
tine/ca să Trăieşti/şi să aduci şi tu înapoi
pe altcineva), elementele complementare
din carte gravitează, pe diferite orbite, în
jurul parabolei despre cocori:

„Iepurele a vrut să ajungă la lună(...). Cocorul i-a promis că o să-l

ajute(...). Greutatea Iepurelui a lungit picioarele Cocorului şi a umplut
de sânge lăbuţele Iepurelui (...) Aşa s-a ales Cocorul cu picioarele sale
lungi şi cu capul sângeriu (...) O femeie din tribul Cherokee era curtată
atât de Colibri, cât şi de Cocor” care câştigă întrecerea „în jurul lumii cu
rivalul său, dar femeia tot îl respinse. Oamenii îl venerau cu toţii pe Cocor,
marele orator. Acolo unde se adunau cocorii, vorbele lor se auzeau de
la multe leghe depărtare. Aztecii îşi spuneau Poporul Cocorilor. Unul
dintre clanurile Anishinaabe a primit numele cocorilor – Ajijak sau
Businassee - Cei-care-cheamă-ecoul. Cocorii erau conducători, voci
care-i chemau pe toţi oamenii laolaltă.”(Powers, 2008: 233-234)

În opinia mea, Richard Powers ajunge o asemenea voce care

adună aici oameni/personaje pe care le angrenează într-o mişcare
precisă, determinată în spaţiu şi timp, care îşi îndeplinesc misiunea şi
pe urmă „zboară” pe drumul învăţat înapoi la punctul lor iniţial – o
casă, un cămin, un râu, o stare -, asemenea cocorilor care refac anual
miile de kilometri spre „cuiburile din amintirea lor” (Powers, 2008: 10).
Autorul atribuie personajelor sale roluri de purtătoare de concepte
sau ideologii: bunăoară, Mark şi prietenul său David sunt ecologiştii
care se dedică protejării zonei de imigraţie a cocorilor, ale căror destine
se împletesc cu ritualul cocorilor în termeni de determinare concretă
(vezi accidentul lui Mark sau aventura romantică dintre David şi
Karin); dr. Gerald Weber şi soţia sa, Sylvie, sunt cercetători în domeniul
142
 Cartea străină
neurologiei şi lansează proiectele lor profesionale în cotidian, ducându-
şi teoriile „pe teren”, cu aplicaţie la un caz anume, petrecut la sute de
kilometri de ei, un caz care poate consolida (sau nu) cercetările lor de-o
viaţă, dând răspunsurile pe care le aşteaptă, sau, dimpotrivă, creând
alte întrebări şi provocări. Personajele feminine cu greutate – Karin şi
Barbara – expun şi susţin concepte de ambiguitate identitară (soră sau
impostoare?, respectiv, îngrijitoare la spital sau ziaristă de investigaţie
sub acoperire?), de schizofrenie a subiectivităţii, atât de comune culturii
postmoderne (vezi Vincent B.Leitch, 1996: 156).
Mărturisesc că romanul lui Richard Powers, corect tradus de
Iulia Gorzo, bună cunoscătoare a literaturii de limbă engleză şi abilă
mânuitoare a termenilor de specialitate utilizaţi de autor, este genul de
scriitură care mă atrage în acest moment pentru că este o provocare
„delicioasă” a intelectului prin aceste juxtapuneri de registre şi prin
subtilul amestec (inter)textual folosit, drept pentru care îl aşez alături de
cărţile lui Michael Cunningham, Ion Manolescu, Marina Warner – ca
să numesc doar câteva dintre preferinţele mele mai recente.

Bibliografie

De Certeau, Michel. 1984. The Practice of Everyday Life. London:

University of California Press
Leitch, Vincent, B. 1996. Postmodernism – Local Effects, Global
Flows. Albany: State University of New York Press
Powers, Richard. 2008. Cel care cheamă ecoul. Iaşi: Polirom

143
Poeme

Pavol Janik

Pavol Janik, născut în 1956 la Bratislava, unde a studiat dramaturgia

(teatru, film, scenariu) la Academia de Arte ale Spectacolului. A
lucrat la Ministerul Culturii, în media şi în publicitate. În 1998 a
devenit secretarul Societăţii Scriitorilor Slovaci, al cărei preşedinte
a fost ales în 2003. Poet şi dramaturg, autor a 15 volume, i s-au
decernat numeroase premii pentru creaţia sa. A călătorit mult şi a
fost tradus în străinătate.

Teatrul vieţii

Viaţa ce nu-i altceva decât teatru –

o astfel de viaţă suntem mereu dornici s-o jucăm.
Dacă-n clipa asta îţi vine-o idee nostimă,
pune-ţi repede pe tine costumul de clovn.

Viaţa dă cu noi, penduluri, prin tină,

prin bălţi. Că nu-i nicicând ca odinioară,
iată un adevăr mereu valabil.

Timpul, pahar plin ochi,

până se revarsă, e-n noi,
cei ce păşim pe tocuri,
dornici să ne cunoaştem fiinţa din adânc.

Iar în final, desigur, moartea dă şah mat.

Merită totuşi să joci,
bucură-te că măcar ai existat.
Pe scenă viaţa a găsit o oglindă –
şi-n ea învie-n fiecare noapte.
Dacă-i amăgitor ceva în teatru,
să ne mutăm în vremi străvechi.
144
 Îngerii se recunosc după aripi
(Părinţilor mei)

În vitrinele-adăpostite în suflet
tremură amintirile de sticlă.

La capătul tăcerii s-auzi

cum ultima ploaie din an
îşi dictează în şoaptă
neînţeleasa telegramă.
Doi îngeri trişti
se jeluie-n lumina lunii.

Epuizat, se prăbuşeşte râul, odată

cu duhul muritor al apei lui, afund.

Simt în vine mercur,

după explozia sângelui –
în sine-mi
îngeri supersonici se înalţă din moarte

în mintea-mi îşi pornesc

motoarele asurzitoare,
iar după ce au decolat
se lasă o linişte profundă,
întretăiată, poate, doar
de căderea unor perle pe podea.

Mărturisirea matinală
a lacrimilor reci mă-ngheaţă,
la rădăcina ochilor tot mai tomnatici.

New York

Din oglinda culcată

a golfului liniştit,
săgeţile unui oraş numai unghiuri
străpung cerul înstelat.

În marea lămpilor aprinse,

vioaie bărci iubitoare de flirt
tremură-n chip minunat
145
 pe rochia ta de seară
cu motive-n relief.

Devenim brusc de negăsit,

pierdute ace-n labirintul
foliilor lucitoare.

Unele lucruri le luăm în cheie personală –

limuzine decapotabile,
veveriţe năpârlite în Central Park,
trupul de metal al libertăţii moarte.

În New York e-ntuneric mai tot timpul.

Dar bezna strălucitoare se luminează.
Luciul flamboaiant al megalopolisului
scrie mesajul lui Einstein
despre viteza luminii,
în fiecare seară, pe suprafaţa
scânteietoare-a apei.

Şi iarăşi, când se-apropie amurgul,

ecranul argintiu al cerului newyorkez
revarsă-n trombe sânge hollywoodian.

Până unde se-ntinde imperiul de sticlă şi marmură?

Şi ce ţintă oare şi-au ales
rachetele suple-ale zgârie-norilor?
Dumnezeu îşi cumpără un hot-dog
la capătul unei străzi
cu şaizeci de magazine.

Dumnezeu e-un negru

îndrăgostit de cenuşiul
betonului. El a ivit soarele
într-o cutie de carton,
din cel mai nou soi de sclav.

Uimire

Întind apa
în care te-ai oglindit.
Scot un ţipăt,
146
ca nu cumva
să se reverse.

Prin răsuflarea mea

îţi vorbesc,
până ce străluceşti
de-atâta gheaţă,
ca-n rafale
puternice de aer.

Tremuri întruna
sub amorţita pojghiţă,
scaperi o clipă afund,
încât o nouă zi văd cum răsare,
aprinsă numai din tine.

Kosovo

Un Goethe de hârtie
arzând în flăcări
se roagă-n sârbeşte
pentru patru sute
de copii morţi

În ochiul de piatră-al lui Schiller

luceşte-o lacrimă de mercur.

Ţiganii au un bocet
pentru o mică nimfă de-a lor
de pe fundul Mării Adriatice.
Sângele
e colorat în irezistibilul
vineţiu al înserării,
din care cad scânteieri şi lumini,
ploi iuţi de mai,
să hrănească pământul rănit.

Prezentare şi traduceri
de Simona-Grazia Dima

147
Portofoliu

Teofil Ioan Ştiop

1977 – 28 august, s-a născut în Huedin, judeţul Cluj

Studii:
1995 – A absolvit Liceul de Artă Oradea
2000 – A absolvit Facultatea de Arte Vizuale Oradea, Secţia
Pedagogia Artei
2004 – A absolvit Facultatea de Ştiinte Socio-Umane, Secţia
Filosofie

Loc de muncă:
– Lector Universitar al Facultăţii de Arte Vizuale Oradea

Expoziţii de grup:
1997 – Festivalul “Student fest”, Muzeul Banatului, Timişoara;
– “Lumina”, Galeria Mercur, Oradea;
1998 – Festivalul “Student fest” Galeria Bastion, Timişoara;
– “Micul Print”, Spatiu neconvenţional, Satu Mare;
1999 – Festivalul “Student fest”, Sala sporturilor, Timişoara;
– “Ars Varadinii”, Szentendre, Ungaria;
2000 – “Babel XX”, Galeria Cetăţii, Oradea;
– “Arca”, Galeria Cetatii, Oradea;
2002 – Salonul de primăvară, Aula Magna a Universităţii din
Oradea;
– Salonul Municipal de Artă, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea;
2003 – “Festum Varadinum”, Galeria Tibor Erno, Oradea;
– Bienala de desen, Arad, Galeria Delta;
2004 – “Art Expo”, Debrecin, Ungaria;
2005 – “Art Universitaria”, Oradea;
2006 – “Inter-art”, Aiud;
– “Impact”, Cluj, Galeria U.A.P.;
– “International painting trienal of Carpathian region”,
Polonia, Ungaria, Slovenia, România;
2008 – “Utopii contemporane”, Timişoara;
148
 Portofoliu
Expoziţii personale:
2003 – “Caleidoscopul Himeric”, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea;
2009 – “ARS dantesca combinatoria”, Moara Răsăritului, Oradea;

Expoziţia: ARS dantesca combinatoria

„Geometria secretă” a picto-instalaţiei ARS dantesca combi­

natoria este desăvârşită stilistic de autorul ei, Teofil Ioan Ştiop,
prin valorizarea plastică a reprezentărilor grafice ce consacră în
acelaşi plan – respectând astfel o soluţie compoziţională specifică
artei bizantine: bidimensionalitatea – simboluri moştenite de la
civilizaţia păgână şi de la aceea creştină deopotrivă, dar şi prin
valorizarea delicată şi subtilă a tonalităţilor cromatice. Sunt rezolvări
compoziţionale şi picturale rezultate din pragmatismul de care
a dat dovadă creatorul, pragmatism izvorât şi din exploatarea
hipertextualităţii plastice a operei literare datorate lui Dante Alighieri,
care contribuie la relevarea logică a traseului labirintic conţinut de
punerile în pagină, cu o conotaţie iniţiatică, dar şi la relaţionarea
ideatică a celor trei paliere ce alcătuiesc ansamblul compoziţiilor
corespondente părţilor poemului ce l-a inspirat (Infern, Purgatoriu,
Paradis).
Dinamica descoperirii structurii intime a lucrării este mult
limpezită şi prin introducerea unui vector (săgeata) şi prin folosirea
unui pigment (fumul) care, pe de o parte, în cazul celui dintâi semn,
are rostul de a orienta, fără echivoc, sensul legăturilor din interiorul
lumii închipuite de Teofil Ştiop, acordând celui care intră în contact
cu acesta şansa accederii la o experienţă pământeană sau cosmică
purificatoare, din perspectiva trăirilor personale, şi care, pe de altă
parte, în cazul celei de a doua componente, acordă privitorului
posibilitatea de a deveni părtaş activ la construcţia şi deconstrucţia
demersului estetic plăsmuit de Teofil Ioan Ştiop.
Jucându-se, din punct de vedere semantic cu o parte a titlului
proiectului picto-intalaţiei (ARS), Teofil Ştiop va deduce o triadă cu
multiple conotaţii (ARS, SAR, RAR). Pe care, desigur, o va imagina în
relaţie cu forma Muntelui Purgatoriului, dar îi va da şi alte înţelesuri.
Dimensiunea palimsestică a textului dantesc este aplicată cu multă
originalitate propriului demers poetico-ideologic care, la rândul lui,
declanşează, în cadrele stricte ale itinerarului întru frumos şi în cele
ale argumentelor teoretico-filosofice, propuse de Teofil Ioan Ştiop,
149
Teofil Ioan Ştiop
un dialog asupra destinului uman, purtat în lumi paralele, unde
sufletele, prin abandonare asumată, pot atinge mult căutata stare de
beatitudine.

Aurel Chiriac

Postmodern ca atitudine, pur şi simplu contemporan ca modali­tate

de exprimare, Teofil Ioan Ştiop ne invită să pătrundem într-un spaţiu ale
cărui coordonate sunt gândite cu logica şi minuţiozitatea unui maestru
de ceremonii. Convins fiind că „hibridul” defineşte atât statutul imaginii
contemporane cât şi omul recent şi cultura contemporană într-un sens
larg, artistul deschide în faţa noastră adevărate pliuri spaţio-temporale
în care, printr-un joc aparent fără sfârşit al palimpsestelor, imaginea se
descompune şi se recompune, iar odată cu ea şi realităţile multiple care
se suprapun între noi şi cel care este pentru Teofil Ioan Ştiop călăuză,
erou şi pretext al acestei incursiuni în contemporan: divinul Dante. Miza
proiectului picto – instalaţie ARS dantesca combinatoria se consumă
undeva în acest spaţiu al lumilor stratificate, în intervalul/cercul pe care
privitorul/participant/actor este chemat să-l închidă, semantizându-l şi
în acest mod, inevitabil, autosemantizându-se.

Ştefan Gaie

150
 ARS dantesca combinatoria
Picto-instalaţie; tehnică mixtă: print vectorial, mesh
& pigment

Foto: Petru Danci
Foto: Petru Danci
Cronica teatrală
Mircea Morariu
Demoazelele la teatru
MOLTO, GRAN’ IMPRESSIONE- scenariu de
Romulus Vulpescu după texte de Costa-
che Faca, Matei Millo, Costache Caragiali;
Teatrul Naţional din Bucureşti; Regia- Dan
Tudor; Scenografia- Florinela Popescu-
Fărcăşanu; Muzica- Vlad Creţu; Mişcarea
scenică- Florin Fieroiu; Cu- Mircea Albu-
lescu, Ileana Stana Ionescu, Tomi Cristin,
Magda Catone, Ovidiu Cuncea, Ileana
Olteanu, Ilinca Goia, Monica Davidescu,
Andrei Duban, Armand Calotă, Răzvan
Oprea, Raluca Petra, Oana Vânătoru, Oro-
del Olaru, Eduard Adam, Afrodita Andro-
ne, Silviu Oltean; Data reprezentaţiei- 28
ianuarie 2009
Excelentul caiet de sală în-
tocmit de Andrei Marinescu pentru
spectacolul Molto, gran’ impressione
(de remarcat nu doar prezentarea
grafică, ci şi calitatea şi bogăţia in-
formaţiei), conţine un preambul da-
torat directorului general al Teatrului
Naţional din Bucureşti, actorul Ion
Caramitru, preambul din care spicu-
iesc- „ Cred cu obstinaţie în vocaţia
Teatrului Naţional de a întreţine viu
interesul asupra evoluţiei dramatur-
giei româneşti. Scrise acum sau mai
demult, textele care au contribuit sau
contribuie la devenirea teatrului ro-
mânesc sunt repere ale spiritualităţii
noastre. Cred în permanenta redes-
coperire şi reteatralizare a teatrului
şi, de asemenea, în capacitatea artiş-
tilor de a se supune experimentului
creator. … Teatru noi cu piese vechi
este programul de statornice ambiţii
ale direcţiunii mele”.
Tocmai pentru a continua pro-
gramul în cauză, Naţionalul bucureş-
tean s-a adresat poetului Romulus Vul-
pescu, binecunoscut tuturor pentru
admiraţia sa constantă pentru „slova
veche şi înţeleaptă” şi arhaicele bu-
coave, pentru supleţea cu care mâ-
nuieşte limba de odinioară, pentru
felul în care ştie să o facă accesibilă
fără a-i afecta farmecul. Lui Romulus
Vulpescu îi revenea misia de a reali-
za scenariul dramatic pentru specta-
colul Molto, gran’ impressione bazat,
în principal, pe O repetiţie moldove-
nească de Costache Caragiali (1844)
şi Franţuzitele, scrisă de Constantin
Faca în 1833, reprezentată cu succes
doi ani mai târziu cu titlul Comodia
vremii şi tipărită sub numele cu care
e mai bine cunoscută de Heliade Ră-
dulescu, târziu, în 1860. Acestor texte
li se asociază fragmente din scrieri-
le lui Matei Millo, dar şi celebrul în-
demn întru păstrarea teatrului româ-
nesc cu mult elan scris de Ienăchiţă
155
Mircea Morariu
Văcărescu. Fiecare text, fiecare parte
din scenariul realizat de Romulus
Vulpescu are parfumul unor vremuri
romantic- naive, cu pasiuni mari, ex-
primate uşor teatral(izat) (lucrul apa-
re ca atare şi în spectacol), necazul e
însă că părţile rămân părţi şi nu se
coagulează într-un ansamblu care
să funcţioneze ca atare. Dramaturgia
pe care ar fi trebuit să se fundamen-
teze spectacolul semnat regizoral de
Dan Tudor e lacunară, firavă, exact
la capitolul coerenţă, pe module. La
fel şi montarea. Îmbinările sunt stră-
vezii, adezivii de slabă calitate.
Neîndoielnic, scrierile lui Faca,
ale lui Costache Caragiali ori ale lui
Matei Millo sunt timide la capitolul
valoare literar -dramaturgică. Sunt,
mai curând, produsul voinţei decât
al putirinţei de a scrie cu adevărat
ceea ce se cheamă literatură drama-
tică. Ele s-au născut din dorinţa no-
bilă de a face auzită pe scenele de
teatru româneşti şi limba română, nu
doar italiana, franceza ori germana.
Inutil, aşadar, să recurgem la subter-
fugii, speculaţii ori exagerări pentru
a descoperi cine ştie ce virtuţi acestor
încercări datorate primilor noştri dra-
maturgi. Inutil, deci, sa mai persistăm
în iluzie. E cât se poate de clar că ele
au apărut într-un anume context, în-
tr-o literatură marcată, aşa după cum
arată Eugen Negrici în şocanta lui
carte Iluziile literaturii române (Edi-
tura Cartea Românească, Bucureşti,
2008), de întârzieri şi defazării, de
recuperări şi de activări tardive. Ele
sunt produsul a ceea ce ne place să
numim „romantismul românesc”, mai
mult sau mai puţin (din păcate, mai
puţin) racordat esteticeşte roman-
tismului european, occidental. Ide-
ologic, racordurile au fost ceva mai
puternice. La vremea romantismului,
mai peste tot în Europa se reafirma
156
puternic spiritul naţional, dorinţa de
individualitate. Nimeni nu se gân-
dea atunci la Uniunea Europeană,
iar a acuza acum scrierile vremii ori
spectacolul lui Dan Tudor de naţiona-
lism mi se pare teribil de deplasat. De
inadecvat.
Altele sunt reproşurile care se
pot face montării ale cărei carenţe îşi
află originea în debilitatea drama-
turgiei. Actorii spun textul cu patos,
joacă asemenea, cântă cânticelele
compuse de Vlad Creţu în spiritul
unor vremuri demult apuse, dar şi
cu detaşare comică. În distribuţie se
regăsesc interpreţi din toate genera-
ţiile, de la veteranii Mircea Albules-
cu şi Ileana Stana Ionescu, la tinerii
sau foarte tinerii Monica Davidescu,
Ilinca Goia, Ileana Olteanu, Răzvan
Oprea, Eduard Adam, fără a-i uita pe
Tomi Cristin, pe Magda Catone ori pe
Armand Calotă. Se vede că publicul
se bucură să îi revadă, e cât se poate
de limpede că şi lor, dar şi colegilor
lor le face plăcere să se reîntâlneas-
că cu spectatorii care nu rămân de-
loc reci la farmecul începutului dra-
maturgiei româneşti. Carevasăzică,
punct ochit, punct lovit! Că impresia
de suprafaţă trebuia dublată şi de
una mai de profunzime e sigur. Că
de acest lucru se cuvenea să se ocu-
pe mai serios atât Romulus Vulpescu
cât şi Dan Tudor e încă şi mai sigur.
Dan Tudor a lucrat bine pe bucăţi,
dar i-a scăpat ansamblul. Nu e o scu-
ză, e o constatare. Şi invenţia comică
putea fi mai bogată. Nu sunt tocmai
încântat de costumele în culori tari,
violente, imaginate de Florilena Po-
pescu- Fărcăşanu. Decorul e minimal,
aşa încât de el nu prea pot spune ni-
mic. Nici de rău, şi nici de bine. Dar
că nu am ce spune nu e oare cumva
de rău?

Preeminenţa scenografiei
FURTUNA de William Shakespeare; Tea-
trul Mic din Bucureşti; Traducerea- Ioana
Ieronim; Regia- Cătălina Buzoianu; Sce-
nografia- Dragoş Buhagiar; Mişcarea sce-
nică- Mălina Andrei; Muzica originală şi
video- Tom Brânduş; Ligh design- Iulian
Băltăţescu; Cu- Mihai Dinvale, Valeria Se-
ciu, Rodica Negrea, Filip Ristovski, Irina
Rădulescu, Liliana Pană, Dorin Andone,
Papil Panduru, Ion Lupu, Petre Moraru,
Alin Mihalache, Alexandru Gâtstrâmb,
Julieta Ghiga Szöni, Domniţa Constanti-
niu, Valentina Popa, Iolanda Covaci, Cla-
udia Prec, Sandra Mavhima, Viorel Coja-
nu; Data reprezentaţiei- 30 ianuarie 2009
Furtuna- scria Haig Acterian în
monografia sa Shakespeare (Editura
Ararat, Bucureşti, 1995- este un sfârşit
al poeziei, un delicat testament poe-
tic, o despărţire. Dramaturgul lasă po-
etului sarcina unei despărţiri pentru
totdeauna de regi, nebuni, zei, zeiţe,
principi, beţivi, soldaţi, vrăjitori, ţă-
rani, spirite bune şi rele, oameni cin-
stiţi şi necinstiţi, rătăcitori prin lume şi
oameni cuminţi”. Haig spunea toate
acestea după ce scria că Furtuna
este „o privire peste furtuna întregii
(…) creaţii (shakespeariene), peste na-
ufragiul corabiei sale de rege (a lui
Shakespeare- n.m. M.M.) Piesa a fost
reprezentată la Curte, la 1 noiembrie
1611 şi din nou în iarna 1612-1613. Cer-
cetând izvoarele, aflăm că Furtuna a
ajuns inexplicabil de târziu în peisa-
jul teatral românesc. De abia în 1912,
Universul literar publica fragmente
din text, traducerea fiindu-i datorată
lui D. Nanu. Piesa a fost cunoscută
în întregime doar în 1940, iar primul
spectacol cu textul îndeobşte soco-
tit a fi „testamentul lui Shakespeare”
a fost realizat în anul 1957, la Teatrul
Naţional din Bucureşti. El „n-a dăinu-
Cronica teatrală
it, în pofida frumoaselor rostiri”, scria
Valentin Silvestru. Mira Iosif îl socotea
a fi fost unul „fără urmări” O altă pre-
mieră, înfăptuită la Teatrul Naţional
din Timişoara, gândită ca un omagiu
menit să marcheze împlinirea a 25 de
ani de la înfiinţarea instituţiei, a avut,
după spusele lui Valentin Silvestru,
„un ecou mat”. George Banu scria în
România literară că regizorul Ioan
Taub „are discursul clar” şi că „frumu-
seţea reprezentaţiei e remarcabilă”.
Natalia Stancu mărturisea în Tribuna
că a fost interesată de „plastica spec-
tacolului”, dar şi de cea a grupurilor
şi de „rezolvările de mişcare scenică”,
iar Valentin Silvestru nota în aceeaşi
revistă că „Furtuna timişoreană este
un spectacol de o reală fineţe exteri-
oară. Înţeleg prin aceasta remarca-
bila frumuseţe a tot ce este vizual”.
Montarea de atunci a fost punctul
de maxim interes al festivităţilor pri-
lejuite de acordarea titlului de Teatru
Naţional instituţiei care, până atunci,
se numise „Teatrul Matei Millo”. (cf.
Mariana Voicu- Istoria Teatrului Na-
ţional „Mihai Eminescu” Timişoara-
1945- 2006, Editura Brumar, Timişoara,
2006).
Neîndoielnic, cel mai izbutit
spectacol cu Furtuna a fost cel dato-
rat lui Liviu Ciulei, realizat de Teatrul
„Bulandra”, în stagiunea 1978- 1979.
„Semnătura lui Liviu Ciulei pe acest
spectacol e aurită”, conchidea Va-
lentin Silvestru în cronica scrisă pen-
tru România literară şi antologată
în volumul Ora 19, 30 (Editura Emi-
nescu, Bucureşti, 1984). Furtuna a fost,
de fapt, ultima mare montare durată
de marele regizor în România de sub
comunism şi, cum nimeni, nu pre-
vedea atunci sfârşitul acestuia, iar
Ciulei pleca să îşi continue cariera
în Statele Unite, nu exclud ca şi el să
îşi fi imaginat spectacolul asemenea
157
Mircea Morariu
unei despărţiri, aşa cum numai un
mare artist poate să conceapă. Viaţa
a vrut să văd spectacolul cu pricina
târziu, la o distanţă considerabilă de
la data premierei. George Constantin
se retrăsese din rolul Prospero în care
se spune că a fost „magnific”, locul i-a
fost luat de Petre Gheorghiu care, la
rândul său, mi s-a părut a avea o evo-
luţie exemplară. Deşi au trecut ani
buni de la momentul cu pricina mi-i
amintesc perfect pe Victor Rebengiuc
în Caliban, pe Florian Pittiş în Ariel,
pe Mariana Mihuţ în Miranda şi pe
Ion Caramitru în Ferdinand,, pe Şte-
fan Bănică în Trinculo şi pe Mircea
Diaconu în Stephano, pe Fory Etterle
în Alonso. Un actor al „Bulandrei” - e
vorba despre Gheorghe Ghiţulescu-
a avut excelenta ideea de a scrie o
carte despre spectacolul acesta eve-
niment (Furtuna – testamentul lui
Shakespeare, Editura Eminescu, Bu-
cureşti, 1985), punând în valoare ex-
perienţa sa de asistent de regie.
La Teatrul de Stat din Oradea,
pe atunci foarte tânărul regizor Tudor
Chirilă a montat un spectacol destul
de bogat vizual, dar cenuşiu în sen-
suri, în stagiunea 1992- 1993 (premi-
era a avut loc pe 2 octombrie 1992),
confirmându-i, poate, pe cei ce cred
că textul lui Shakespeare poate fi în-
ţeles cu adevărat doar la bătrâneţe.
Mărturisesc că am aşteptat cu
emoţie premiera Teatrului Mic din Bu-
cureşti. O emoţie justificată nu doar
de interesul strict profesional cu care
e de aşteptat fiecare nou spectacol.
Regizoarea Cătălina Buzoianu îmi
spusese cu ceva timp în urmă, pe vre-
mea când lucram la Cartea cu Gina
Patrichi, că a avut revelaţia sensului
profund al textului shakespearian,
a ceea ce se cheamă „mesajul” lui,
după seara de 31 ianuarie 1994, adi-
că după ce la Gala UNITER, când
158
marii actriţe cu care colaborase ex-
celent în câteva spectacole (dacă ar
fi să amintesc doar Hedda Gabler,
Interviu sau Dimineaţa pierdută) i
se decernase Premiul de excelenţă.
Suferindă, Gina Patrichi a avut totuşi
puterea de a apărea, pentru ultima
oară, demnă, în faţa colegilor ei, a
spectatorilor, de a le adresa câteva
cuvinte şi de a-şi încheia impresio-
nanta intervenţie cu vorbele pe care
le rosteşte către finalul piesei Prospe-
ro. „Noi suntem plămada din care
sunt făcute visele şi scurta noastră
viaţă se întregeşte prin somn”. Cătăli-
na Buzoianu mi-a mai spus că inten-
ţionează să îi dedice spectacolul cu
Furtuna exact Ginei Patrichi. De altfel,
în caietul de sală al montării de la
Teatrul Mic, regizoarea recunoaşte
că i-a încredinţat Valeriei Seciu, inter-
preta Spiritului mamei, rostirea cele-
brelor versuri. „Am dat această voce
actriţei- emblemă a trecerii mele prin
teatru, Valeria Seciu. Iar spectacolul
este dedicat Ginei Patrichi, pentru că
ea a spus atât de bine acest text, îna-
inte de a părăsi scena orgoliilor noas-
tre absurde. Pentru că ştia ce spune.
Şi, într-un fel, Teatrului Mic de altăda-
tă, cu nostalgia adevărurilor spuse în
mărunta lui cochilie”. „Suntem făcuţi
din substanţa viselor, iar mărunta
noastră viaţă e înconjurată de somn”,
rosteşte de mai multe ori personajul
interpretat de Valeria Seciu. E de pre-
cizat că spectacolul de la Teatrul Mic
se slujeşte de o traducere nouă, mai
dură, mai abrazivă, decât cele da-
torate lui Radu Nichita Rapaport ori
Ninei Cassian, de care s-a servit, bu-
năoară, montarea din 1978 a lui Liviu
Ciulei. Noua traducere, semnată de
Ioana Ieronim e nu doar foarte bună,
ci şi mult mai în conformitate cu in-
tenţiile vizibile ori numai aproximate
ale montării de acum.

De fapt, aflăm către sfârşit că
nu am făcut decât să asistăm la un
spectacol de teatru regizat de Pros-
pero, iar această decizie a Cătălinei
Buzoianu pare a-l contrazice pe Haig
Acterian. Regizoarea a făcut astfel în-
cât în spectacolul său poetul îi trans-
feră nu dramaturgului, ci regizorului
şi, mai cu seamă spectatorului, (Spiri-
tul Mamei e cel mai atent spectator
a ceea ce se petrece pe Insula lui
Prospero) sarcina sublinierii despăr-
ţirii. Prospero, cel mai adesea mulţu-
mitor, dar niciodată cu strălucire in-
terpretat de Mihai Dinvale, şi Spiritul
Mamei se află nu doar pe scenă, ci
şi în sală. Scena se prelungeşte mult
către primele rânduri rezervate spec-
tatorilor, iar o pasarelă face legătura
dintre scenă şi sală. Valeriei Seciu i
se cere, însă nu tocmai inspirat, să
parcurgă respectiva pasarelă, ex-
trem de îngustă de altfel, operaţiune
riscantă, care îi produce un evident
disconfort actriţei. Altminteri, decorul
conceput de Dragoş Buhagiar, e co-
pleşitor. E compus din opt panouri cu
virtuţi reflectorizante. Iar graţie pro-
iecţiilor video datorate lui Tom Brân-
duş, panourile în cauză zămislesc
nenumărate spaţii- marea, o pădure,
ambientul insulei lui Prospero, locul
în care s-au adăpostit adversarii săi,
erupţiile vulcanilor, ş.a.m.d. Dragoş
Buhagiar, completat de Tom Brânduş,
se dovedeşte, din nou, un dublu al lui
Prospero care asociază dimensiunilor
clasice ale artei sale câştigurile dato-
rate procedurilor multimedia. Lui Tom
Brânduş i se datorează şi muzica de
scenă. La început, cheia operei bufe
în care e concepută aceasta nedu-
mereşte într-o oarecare măsură, dar
secvenţa în genul comediilor balet
ca şi formula de final în care ni se
dezvăluie supratema montării sunt
lămuritoare. Rodica Negrea face un
Cronica teatrală
rol excelent în Ariel, Irina Rădulescu
în Miranda are prospeţimea cerută
de personaj, Filip Ristovski nu mi se
pare deloc, dar deloc, un Ferdinand
posibil.Uneori, evoluţia sa se situează
în vecinătatea ridicolului. Păcat. Din
nefericire, şi celelalte roluri sunt tare
imprecis desenate, actorii şi evoluţiile
lor părând copleşiţi de oferta vizuală
extrem de generoasă a scenografiei.
Iar de vină nu sunt nici Dragoş Buha-
giar, nici Tom Brînduş, ci tocmai acto-
rii în cauză care ar fi trebuit să caute
şi să găsească împreună cu regizoa-
rea soluţiile potrivite ca evoluţiile lor
să nu fie anodine.
Dacă formula de spectacol şi
supratema stabilită pentru piesă- tea-
trul în teatru- sunt limpezite, mai in-
cert precizată apare ideea forţă a pie-
sei, aceea a înfruntării pe viaţă şi pe
moarte dintre raţiune şi săl­băticie. Si
aceasta fiindcă Toma Cuzin, interpre-
tul lui Caliban, are o evoluţie mai mult
decât modestă. În sens rău, desigur.
Şi cu consecinţe asemenea. Urmărin-
du-i pe Alin Mihalache şi pe Alexan-
dru Gâtstrâmb nu am putut decât să
îmi amintesc ce buni au fost odată în
respectivele roluri ale beţivilor, Ştefan
Bănică şi Mircea Diaconu. Lucru care
numai semn bun nu poate fi.
În prima parte, montarea e pre-
ponderent plictisitoare, nu „decolea-
ză”, cum se zice. În partea a doua lu-
crurile sunt mult ameliorate. Nu însă
şi suficient. Scenei de teatru în teatru
îi lipseşte conturul, drept pentru care
ea reuşeşte deloc să compenseze de-
ficitul de umor al montării. Ştiu, sunt
comentatori care nu admit deloc că
Furtuna e, printre altele, şi comedie,
un text în care se aude inegalabilul
râs shakespearian. În spectacolul de
la Teatrul Mic el e greu perceptibil.
Minus care numai în favoarea spec-
tacolului nu poate fi.
159
Mircea Morariu
Fertilă ambiguitate
UMBRE DE LUMINĂ- Un spectacol de Phi-
lippe Tréhet ; Teatrul „Odeon” din Bucureşti
şi Fundaţia perfoRM; One- Man Show cu-
Răzvan Mazilu Muzica- Jean- Jacques
Shcmidely; Video- Ronan Legendre : Costu-
me- Doina Levintza; Light design- Grégoire
Deforges; Cu participarea sopranei- Anne
Laure Savigny; Data reprezentaţiei- 1 fe-
bruarie 2009
Cu ani în urmă, când comen-
tam tot în paginile Familiei, imper-
fectul dar fermecătorul spectacol cu
Portretul lui Dorian Gray, regizat la
Teatrul „Odeon” de Dragoş Galgoţiu,
atrăgeam atenţia asupra excepţiona-
lei evoluţii actoriceşti, în rolul titular,
a dansatorului Răzvan Mazilu. Insis-
tam atunci asupra scenei de apogeu
a spectacolului, cea în care Dorian
Gray, înveşmântat impecabil, cu viole-
te de Parma la rever, îşi făcea apariţia
într-un salon monden şi asupra felului
în care interpretul rolului grada fieca-
re pas al personajului, creând astfel o
atmosferă senzaţională, amplificând
misterul, stranietatea eroului.
Mi-am amintit de evoluţia de
atunci a lui Răzvan Mazilu, despre
efectul pe care a avut-o ea asupra
mea, ca spectator, despre ceea ce am
scris despre toate acestea nu din do-
rinţa ori vanitatea autocitării, ci pen-
tru că aptitudinile aceluiaşi artist de
a crea o lume prin convergenţa diver-
selor componente ale talentului său
ieşit din comun s-au mai verificat o
dată în one -man show- ul Umbre de
lumină, care figurează din toamna
anului trecut în repertoriul Teatrului
„Odeon”, one-man show care demon-
strează iarăşi nu doar calităţile sale
de balerin. Nu aş fi îndrăznit să scriu
despre spectacol dacă aceste calităţi,
despre care sunt mai îndreptăţiţi să
160
se pronunţe cei calificaţi în arta dan-
sului, nu ar fi fost din nou dublate de
cele actoriceşti. Neîndoielnic, însuşi
genul teatrului dans pe care îl cultivă
cu asiduitate Răzvan Mazilu – la îm-
pământenirea căruia în România ar-
tistul însuşi a avut rolul decisiv – pre-
supune talent actoricesc, capacitatea
de a face astfel încât nu doar corpul
celui care dansează să se adreseze
spectatorilor, ci încă ceva, un ceva că-
ruia foarte adesea e foarte greu să îi
găseşti echivalent în cuvinte. Prin evo-
luţia sa din spectacolul de la „Odeon”,
Răzvan Mazilu confirmă harul său ie-
şit cu totul special de a zămisli ambi-
guităţi superioare, validând în acest
chip ambiguitatea fundamentală pe
care cred că construită dramaturgia
iongenioasă a spectacolului lui Phi-
lippe Tréhet, întru împlinirea căruia
concura de asemenea muzica da-
torată lui Jean- Jacques Schmidely,
efectele vizuale imaginate de Ronan
Legendre, costumele Doinei Levintza
şi participarea sopranei Anne Laure
Savigny.
Prin forţa de semnificare a cor-
pului său, a mimicii sale, dar şi a vocii
care rosteşte ceea ce s-ar putea numi
copertele verbale ale spectacolului,
Răzvan Mazilu, singur în scenă, ne
spune, sau, mai curând, scrie în lim-
baj teatral, o superbă, o copleşitoare,
o intens umană, o pasională poves-
te despre cuplu. Despre felul în care
ideea de cuplu, în afara căreia nu ar
putea fi imaginată omenirea, dar nici
Lumea, Cosmosul, rămâne o perma-
nenţă, chiar şi atunci când o moarte,
o absenţă de cine ştie ce accident al
vieţii provocată, se prelungeşte în uni-
citate, în solitutidine, în durere. Indife-
rent de ceea ce ar fi, în pofida apa-
renţelor, unu nu poate însemna decât
doi, existenţa bărbatului e imposibil
de conceput fără aceea a femeii. Indi-

ferent dacă femeia înseamnă origine
a vieţii, ori o iubită pe vecie pierdută.
Acest doi fiinţează dincolo de viaţă
ori de moarte, de realitatea palpabilă
a existenţei, de concretul prezenţei ori
al absenţei. Există întotdeauna certi-
tudinea că însăşi goana vieţii e condi-
ţionată, dincolo de contingent, de ide-
ea esenţială a unui doi. O idee care
e implicită din chiar momentul zero
al existenţei, ce condiţionează acel
moment zero şi care se precizează în
forme dintre cele mai felurite, mai sur-
prinzătoare, mai enigmatice, în toate
momentele viitoare care îi sunt date
fiinţei. Într-o proiecţie video în care tru-
pul gol al balerinului apare murdărit,
cu murdăria superioră a placentei
sângerii originare ar putea fi identifi-
cată secvenţa- cheie a spectacolului,
cea căreia i se conferă pe mai depar-
te dezvoltări în aşa fel gândite încât
spectatorul e provocat să îmbogăţeas-
că, să completeze cu propriile sale ex-
perienţe, cu ceea ce e pasionalitatea
lui, matricea fundamental ambiguă
şi prin aceasta zămislitoare de sensuri
a spectacolului. Un spectacol despre
naştere şi moarte, despre dragoste şi
pasiune, despre concret şi neant, des-
pre real şi memorie, despre diferenţă
şi unitate. Mai e Umbre de lumină şi o
poveste despre libertate şi închisoare
ca elemente antagonice fără de care
nu ar putea fi imaginată pasiunea.
De unde recursul la alte secvenţe vi-
deo cu trimitere la tango, prin excelen-
ţă un dans al contopirii contrariilor, al
umanului, dans al regăsirii, al ruperii,
al speranţei, al disperării, al unicităţii
complice a două fiinţe umane.
Iar felul în care balerinul Răz-
van Mazilu şi colaboratorii săi scriu
pe scenă această poveste, lăsându-i,
cum spuneam, intactă şi proaspătă
ambiguitatea fundamentală, e cople-
şitor.
Cronica teatrală
Absenţa
AUTO- DA-FE de Tennessee Williams; Tra-
ducerea- Ioana Ieronim; Teatrul Naţional
„Radu Stanca” din Sibiu; Regia- Theodor-
Cristian Popescu; Scenografia, light de-
sign & video – Andu Dumitrescu; Coregra-
fia- Florin Fieroiu; Muzica & sound design-
Vlaicu Golcea; Cu- Dana Taloş, Cătălin
Pătru, Adrian Matioc, Vlad Robaş, Anca
Pitaru, Mihai Alexandru, Simina Contraş,
Viorel Raţă, Ofelia Popii, Florin Coşuleţ;
Data reprezentaţiei- 2 martie 2009
Auto-dafé e primul spectacol de
Theodor-Cristian Popescu pe care îl
văd după revenirea în ţară a regizoru-
lui, după o şedere a sa ceva mai înde-
lungată în America de Nord, respectiv
în Statele Unite şi în Canada. Realizat
la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din
Sibiu, Au- to-dafé e, în realitate, a doua
montare a directorului de scenă după
reîntoarcere, numai că pe cea dintâi,
regizată la Teatrul Metropolis din Bu-
cureşti, intitulată Femeia din trecut,
nu am izbutit să o văd atât din vina
mea cât şi din pricina capricioasei lui
programări. Nu pot aşadar decât să
sper că înscenarea de la Metropolis e
mai izbutită decât cea sibiană, care
mi s-a părut de o incredibilă banali-
tate, în totală contradicţie cu tot ceea
ce ştiam ori îmi reaminteam despre
felul în care înţelegea Theodor Cris-
tian Popescu regia de teatru. Înainte
de a fi luat drumul străinătăţii, el nu a
realizat doar capodopere. I-a fost dat
să cunoască, pe atunci tânărului ar-
tist, atât gustul succesului cât şi pe cel
al eşecului. Casa evantai, după piesa
lui Marin Sorescu, spectacol montat
la Teatrul „Bulandra” a fost un eşec
absolut, cu atât mai greu de supor-
tat cu cât el s-a produs într-una dintre
cele mai reprezentative instituţii de
spectacole din ţară. Theodor-Cristian
161
Mircea Morariu
Popescu a semnat şi spectacole ce
au provocat senzaţie, reacţii adverse,
nervoase, ş.a.m.d., venite dinspre tot
felul de feţe cucernice care nu prea
acceptă zicerea potrivit nimic din
ceea ce este omenesc nu ne poate fi
străin. Theodor- Cristian Popescu are,
aşadar, pe fişa sa de creaţie specta-
cole bune şi proaste, dar şi spectacole
non- conformiste. Ceea ce e, la urma
urmei, normal. Numai spectacole ba-
nale nu avea, însă, iată, „recuperea-
ză” acum în chip nedorit odată cu
această montare ce are drept suport
dramaturgic trei piese scurte ale lui
Tennessee Willimas, excelent traduse
de Ioana Ieronim.
Vedem în Auto- da- fé oameni
disperaţi, chinuiţi, victime ale unor
gesturi extreme pe care le comit ei în-
şişi. Un tânăr îşi dă foc sieşi, mamei lui
şi vechii case în care locuiesc amân-
doi, cuprins de furie în faţa incapa-
cităţii sale de a-şi depăşi propria pu-
doare maladivă stimulată de mamă.
Un plasator de la un cinematograf
sordid şi deocheat, de puţine vreme
căsătorit şi recent devenit tată, reali-
zează pe nepusă masă că s-a trans-
format într-un un om murdar după
anii de serviciu petrecuţi în acel loc
de periferie. Un cuplu se autodevoră,
iar femeia îşi ucide iubitul în faţa im-
posibilităţii regăsirii iubirii pierdute.
Scenografia lui Andu Dumitres-
cu e, cum se spune, inventivă şi func-
ţională, dar şi complexă şi extrem de
adecvată în cazul primelor două sec-
venţe ale spectacolului, copleşitoare
în cazul celei de-a treia, numai că
exact în acest din urmă caz ea nu se
mai află tocmai în consens cu ceea
ce se întâmplă pe scenă. Mai corect
spus, se prezintă drept o construcţie
masivă care parcă îşi ajunge sieşi.
Mişcarea scenică imaginată de Florin
Fieroiu salvează felul în care adusă
162
pe scenă piesa Vorbeşte-mi ca ploaia
şi lasă-mă să te ascult. Muzica de sce-
nă şi întregul concept sonor datorat
lui Vlaicu Golcea mi se par potrivite.
Actorii Dana Taloş şi Cătălin Pătru se
descurcă singuri atât cât pot, însă pu-
tinţa le e limitată, în prima piesă din
spectacol (Autodafe), din partea me-
diană l-am reţinut pe Adrian Matioc,
în Vorbeşte -.mi ca ploaia şi lasă-mă
să te ascult Ofelia Popii şi Florin Co-
şuleţ urmează exemplul colegilor lor
din Autodafe. Se întâmplă toate astea
fiindcă regizorul spectacolului lipseş-
te cu desăvârşire, pare a fi dat bir cu
fugiţii, lăsându-şi de izbelişte colabo-
ratorii.
Dar cum speranţa moare ulti-
ma, nădăjduiesc că el e cât se poate
de prezent, şi prezent cu folos, în Fe-
meia din trecut. Şi că în viitorul său
spectacol, pe care Theodor- Cristian
Popescu îl va realiza tot pe scena sibi-
ană, directorul de scenă va deveni vi-
zibil cu atât mai mult cu cât regizorul
vrea să monteze Opinia publică, dar
într-un mod care să amintească, dar
să se şi detaşeze polemic de chipul
agitatoric- mincinos în care piesa cu
pricina era pusă în scenă în perioada
comunistă.
Stranii vise şi întâmplări trăite
REMEMBER după Mateiu I. Caragiale:
Tea­trul Naţional „Mihai Eminescu” din
Timi­şoara; Regia, coregrafia, costume şi
colajul muzical din lucrări de Richard
Wagner- Răzvan Mazilu; Decoruri şi vi-
deo- Dionisis Christofilogiannis; Sound
design- Vlaicu Golcea; Light design- Flori-
an Putere; Cu- Răzvan Mazilu şi Ion Rizea;
Data premierei- 7 martie 2009
Surprinzător de bogată, dar şi
de contradictorie bibliografia criti-
că ce i-a fost consacrată lui Mateiu I.

Caragiale. Atât bogăţia cât şi diver-
sitatea opiniilor sunt, fireşte, un semn
de normalitate, numai că ele apar în
spaţiul unei cercetări literare despre
care voci din ce în ce mai insisten-
te spun că ar fi fost marcate excesiv
(ca un blestem!) de celebra Istorie a
literaturii române de la origini până
în prezent a lui G. Călinescu, lucrare
care a contribuit decisiv la instituirea
a ceea ce lui Eugen Negrici (cf. Iluziile
literaturii române, Editura Cartea Ro-
mânească, Bucureşti, 2008) i se par a
fi însemne ale „misticii definitivului”.
Despre cea mai cunoscută scriere a
lui Mateiu I. Caragiale, Craii de Cur-
tea- Veche, G. Călinescu a simţit cum
nu se poate mai bine că nu e nicide-
cum un roman, dar, pe de altă parte,
a judecat-o în conformitate cu criteri-
ile generice ale acestuia. Aşa încât,
„divinul critic” a edictat că e vorba
despre o „povestire dezlânată”, dar şi
„stângace”, „târâtă”, ori „mult prea chi-
nuită”. Naraţiunea e „o compunere”,
cam „lipsită de compoziţiune”, adă-
uga el. Cu toate acestea, Călinescu
recunoştea „farmecul indefinit” dar
şi „savoarea ciudată a cărţii”. Camil
Petrescu aprecia răutăcios Craii de
Curtea- Veche drept „o carte puţinti-
că, dar excelentă”. Cu toate acestea,
într-un top 10 al romanului românesc
din secolul al XX lea, top publicat în
Observator cultural şi realizat în anul
2001, Craii ocupă locul 1.
Dispunem, după cum spu-
neam, de o bogată bibliografie „ma-
teină”, lui Şerban Cioculescu, princi-
palul exeget mai vechi al scriitorului,
alăturându-i- se, mai aproape de noi,
Ovidiu Cotruş (cf. Opera lui Mateiu I.
Caragiale, Editura Minerva, Bucureşti,
1977), Alexandru George, care a scris
propria lui monografie (cf. Mateiu I.
Caragiale, Editura Minerva, Bucureşti,
1981) cu scopul declarat de a polemi-
Cronica teatrală
za cu Ovidiu Cotruş, sau Ion Vartic (cf.
Clanul Caragiale, Biblioteca Apostrof,
Cluj, 2002). Ion Vartic, bunăoară, îl so-
coteşte pe Mateiu Caragiale un fel
de Barbey d’Aurevilly întârziat prin
Balcani, iar Adriana Babeţi (cf. Dan-
diysmul- O istorie, Editura Polirom,
Iaşi, 2004) observă că „cele mai multe
analogii îl trimit pe Mateiu I. Caragia-
le în plină ficţiune: el e asemuit când
lui Des Esseintes, când propriilor per-
sonaje, printr-un joc nesigur, în care
graniţele dintre real şi închipuit sunt
trecute adesea, păgubitor şi incorect”.
Pentru Adriana Babeţi, fiul nelegitim
al lui I.L. Caragiale este „cu siguran-
ţă, cel mai important dandy- scriitor
român” dar şi „singurul care intră
aproape cu totul în canoanele spe-
ciei”. Despre Mateiu Caragiale mai
avem pagini valoroase datorate lui
Barbu Cioculescu, lui N. Steinhardt,
lui Alexandru Paleologu. Dar şi altele
mai puţin inspirate.
Cum niciodată fiul nelegitim al
lui I.L. Caragiale nu a scris vreo piesă
de teatru, dar nici un scenariu drama-
tic după Remember, mi se pare nepo-
trivit şi abuziv să ni se spună, aşa cum
o face caietul-program şi, dacă nu
mă înşel şi afişul, că spectacolul omo-
nim al Teatrului Naţional „Mihai Emi-
nescu” din Timişoara ar fi de Mateiu I.
Caragiale. E vorba despre un scena-
riu dramatic după scrierea mateină,
un scenariu căruia, deşi i se pot adu-
ce unele reproşuri, i se potriveşte to-
tuşi calificativul de reuşit. Un scenariu
care e deopotrivă unul al operei, dar
şi al bibliografiei acesteia, ceea ce
în cazul de faţă mi se pare un punct
câştigat. A fi un scenariu al operei e,
după cum bine se ştie, o condiţie sine
qua non a reuşitei. A fi un scenariu al
bibliografiei operei e, în cazul în spe-
ţă, un semn de adecvare, fie şi numai
pentru motivul că scrierii îi este defi-
163
Mircea Morariu
nitoriu caracterul livresc. Indiferent
că numim Remember nuvelă, aşa
cum au făcut Perpessicius sau Tudor
Vianu, sau povestire, aşa cum a califi-
cat-o Vladimir Streinu, livrescul operei
e indiscutabil, iar el e conservat, fără
a deveni deranjant, în spectacol. Însă,
şi aici cred că se află încă unul din-
tre atu-urile scenariului, cu abilitate,
livrescul, cu profesionalism dar şi cu
artă valorificat în montare, nu e sta-
vilă în calea receptării. Iar dacă, din-
tr-un motiv sau altul tu, spectator, nu
ai parcurs opera literară, cu atât mai
puţin comentariile critice dedicate ei,
nu se insinuează nici un impediment
major în urmărirea spectacolului de
teatru- dans pe care l-a generat ea.
Avem de-a face, aşadar, cu o recepta-
re care implică, desigur, niveluri, dar
al cărei nivel primar are meritul de a
fi foarte bine mobilat ideatic, vizual,
estetic, artistic. Ceea ce nu e deloc pu-
ţin lucru. Scenariul se individualizea-
ză printr-o o claritate, o limpezime a
relatării care îi asigură funcţionarea
independentă, fără ca prin aceasta
să fie afectat în vreun fel, nici un mo-
ment, caracterul de mister modern al
scrierii mateine. Am mai multe motive
să bănuiesc că scenariul cu pricina
îi e datorat lui Răzvan Mazilu (care
apare pe afiş în calitate de regizor, in-
terpret al rolului Aubrey de Vere, autor
al costumelor, dar şi al colajului mu-
zical din lucrări de Richard Wagner).
Ele, motivele, ţin de stilul montării, dar
şi de antecedentele artistului. Dacă
dramaturgia spectacolului chiar îi
aparţine, Răzvan Mazilu nu prea are
de ce să se ruşineze de ea.
Ion Vartic opina că, „fără a
avea complexitatea inextricabilă a
Crailor de Curtea- Veche, povestirea
Remember, adevărată artă poetică,
reprezintă punctul cel mai de sus al
esteticii mateine. Plasată într-un ca-
164
dru cosmopolit (Berlinul începutului
de veac), acţiunea, învăluită într-o at-
mosferă occidentală, cu aluzii livreşti
şi mondene, se leagă de aspectele
cele mai subtile ale decadentismu-
lui european”. Toate astea transpar
în spectacolul a cărui dramaturgie
subliniază remarcabil caracterul ex-
tra- ordinar al întâmplărilor pe care
le reconvoacă, la graniţa dintre vis şi
realitate, memoria personajului nara-
tor. Montarea instituie, încă din prima
secvenţă, o ambiguitate fertilă, pro-
vocatoare a întrebării - de fapt, cine
evocă pe cine? Nu cumva, văzându-l
la început pe De Vere dormind, totul,
ideea însăşi de povestire se asimilea-
ză visului? „Sunt vise ce parcă le-am
trăit cândva şi undeva, precum sunt
lucruri vieţuite despre care ne între-
băm dacă n-au fost vis”. Lipsa de cla-
rificare e apanajul visului, iar oniricul
e una dintre matricile montării.
Condiţia însăşi a martorului, a
naratorului e una ambiguă, tot la fel
cum e una ezitantă. Personajul Ma-
tei e un martor încercat de îndoială,
de porniri admirative în faţa specta-
colului somptuos al apariţiilor atent
studiate ale lui Aubrey de Vere căruia
Răzvan Mazilu îi surprinde admirabil
calitatea de podoabă a omenirii, dar
şi stranietatea, şi satanismul, şi natura
sa artistă, şi însuşirea de natură arti-
ficioasă. Recursul la impetuozitatea
muzicii wagneriene nu înseamnă
doar un argument în favoarea dra-
matismului faptelor. Desigur, drama-
tismul acestora, caracterul lor ieşit din
comun explică multe. Laşitatea nara-
torului, teama de a nu fi fost implicat
în cine ştie ce poveste tenebroasă, iar,
mai apoi, dorinţa lui fundamentală,
aceea ca reveria şi rememorarea să
nu fie plătite cu preţul ieşirii de sub
pecetea tainei, sunt lucruri foarte
bine subliniate de interpretarea pe

care i-o dă personajului Ion Rizea, că-
ruia i-aş reproşa totuşi o anume preci-
pitare a rostirii, explicabilă, probabil,
prin emoţiile premierei. „Tema nuve-
lei- scria Nicolae Manolescu în Istoria
critică a literaturii române- 5 secole
de literatură, Editura Paralela 45, Pi-
teşti, 2008) – nu e legată de taina lui
Aubrey, ci de dorinţa naratorului de a
o lăsa neelucidată”.
Cred că a fost cum nu se poate
mai inspirată decizia semnatarului
scenariului, dar şi a regizorului spec-
tacolului- acesta e, indubitabil, Răz-
van Mazilu- de a nu face din narator
personajul principal, de a nu ceda
în faţa presiunii egotismului matein,
dar şi de a păstra dreapta cumpănă
a confesiunii fără de care nu ar fi fost
posibilă evidenţierea stranietăţii lui
Aubrey de Vere. Interpretului persona-
jului îi reuşeşte de minune să arate că
acesta trăieşte „afară de orice lume”,
asta însemnând şi că trăieşte pe mai
multe planuri ceea ce îi întăreşte aerul
de irealitate. Momentul în care Aubrey
Cronica teatrală
de Vere- până mai ieri un straniu al di-
urnului- apare înveşmântat în rochie,
insinuându-se ca un nebun al noctur-
nului, asemenea unei lebede negre
rănite, e unul antologic. Nu trebuie să
ai prea multe cunoştinţe de coregrafie
pentru a sesiza asta şi pentru a aplau-
da performanţa interpretului. Iar sec-
venţa menţionată intră în relaţie cu
cele filmate în care personajul nu se
înfăţişeaza fie albăstrindu-şi buzele
şi corpul, fie parcă autotorturându- se
într-un examen medical ciudat. Iarăşi
ciudat. Îmbinarea dintre secvenţele
live şi cele filmate e extrem de izbuti-
tă, potenţând jocul şi alternanţa din-
tre realism şi vis care, la urma urmei,
dă substanţă şi farmec povestirii ma-
teine. Aubrey de Vere- Răzvan Mazilu
se plasează într-un vertigiu voluptuos,
făcut din trăiri şocante. Care ne sunt
transmise nouă, spectatorilor, deopo-
trivă graţie luminilor din spectacol
semnate de Dionisiss Christofilogian-
nis, dar şi sound- design-ului semnat
de Vlaicu Golcea.
165
Cartea de teatru

Mircea Morariu

formare, dar care, evident, se numără

În căutarea spaţiului
pierdut
de Octavian Saiu
Cred că Octavian Saiu e unul
dintre tinerii cercetători ai fenome-
nului teatral ce are toate datele de a
fi considerat o personalitate încă în
166
printre cei ce deja contează. Cadru
didactic la Catedra de Teatrologie a
Facultăţii de Teatru din UNATC, inte-
ligent, cu un spirit mereu deschis spre
nou, dotat cu o inteligenţă speculati-
vă ieşită din comun, care mai trebuie
câteodată strunită aşa cum se cuvine
spre a dobândi şi rigoare, dornic să
intre în posesia informaţiei de ultimă
oră, să o interpreteze şi să o valorifi-
ce, cunoscător de limbi străine, dotat
şi cu un nedezminţit farmec personal
care are, orice s-ar spune, rolul său
atunci când e vorba despre cercetă-
torii teatrului, dar şi în accesul în lu-
mea academică ce nu mai e demult
cea a şoarecilor de bibliotecă, Octa-
vian Saiu a profitat cu folos de câte-
va stagii profesionale desfăşurate în
spaţii geografice care îl depăşesc pe
cel european. A văzut spectacole şi a
zăbovit în biblioteci, fiind preocupat
preponderent de lucrările de ultima
oră. Iar cartea În căutarea spaţiului
pierdut, apărută în anul 2008 la Editu-
ra Nemira din Bucureşti, reprezentând
debutul editorial al cercetătorului,
e relevantă pentru toate aceste atu-
uri. Mai relevantă, mai cu seamă în
prima sa parte (cea mai consistentă,
de altminteri), pentru ceea ce a citit
Octavian Saiu, decât pentru ceea ce

a văzut cu propriii săi ochi. Dar cum
în ultima vreme mulţi dintre cei care
scriu despre teatru au cam uitat dru-
mul bibliotecilor, dându-şi cu părerea
pe pipăite, impresionist, dar şi cât se
poate de agresiv, socotesc caracterul
preponderent livresc al cărţii lui Octa-
vian Saiu o calitate. Dacă referinţele
bibliografice ar fi fost indicate în spirit
ceva mai riguros academic, ar fi fost
încă şi mai bine. Chiar obligatoriu.
Despre rolul şi funcţiile spaţiu-
lui în spectacolul de teatru s-a scris
i­mens, Bibliografia selectivă de la
sfâr­şitul volumului reprezentând doar
o mică parte din ceea ce am cre­dinţa
că a citit, consultat, fişat Octa­vian
Saiu. În res­pectiva bi­bliogra­fie predo-
mină, cum spuneam, titlurile de ulti-
mă oră, oricum recente, preponderent
din spaţiul anglofon. Sunt însă con-
vins că tânărul meu coleg a parcurs
şi ceea ce se cheamă „bibliografia
clasică”, nu i-a lăsat deoparte nici pe
cercetătorii români, un loc de frunte
revenindu-i celebrei cercetări Modali-
tatea estetică a teatrului, cu care Ca-
mil Petrescu îşi uimea contemporanii
încă în 1937. Căci, deşi la acea vreme
pare-se că încă nu se inventase con-
ceptul de pragmatică, Camil Petrescu
avea revelaţia rolului spectatorului
întru precizarea conceptului însuşi de
spectacol. „Spaţiul teatral- scrie Octa-
vian Saiu în capitolul introductiv al
cărţii, capitol ce poartă însuşi numele
volumului, dar şi subtitlul extrem de
grăitor La început a fost spaţiul- e o re-
alitate carteziană: perceptibilă şi mă-
surabilă. Dar este, totodată, o metaforă
a lumilor care se întâlnesc, un soi de
paradigmă imaginară. Mai mult, un
spaţiu se metamorfozează în perma-
nenţă, de la o clipă la alta, căci acu-
mulează energiile umane vii, care îl
locuiesc şi îl animă. E instabil, suferă
modificări de substanţă şi îşi remode-
Cartea de teatru
lează structura într-un spectacol- de la
început către sfârşit, de la o reprezen-
tare la alta. Îşi renaşte propria mate-
rie. Spaţiul fix e moarte, pentru o artă
în care mişcările invizibile ale sufle-
tului şi mişcările vizibile ale corpului
înseamnă totul. … Spaţiul teatral- con-
tinuă cercetătorul- pentru a fi pătruns,
trebuie trăit”. Iar în ceea ce ar însem-
na trăirea spaţiului teatral intervine
relaţia deloc de tip antagonic, nici­
decum de esenţă dihotomică dintre
spaţiul scenic şi spaţiul spectatorului.
Or, cartea lui Octavian Saiu priveşte
cele două spaţii ambiţionând să de-
termine mai puţin ceea ce le separă,
cât, mai curând şi programatic, ce le
apropie. Din perspectiva a ceea ce eu
numeam cândva efectul de spectacol,
înţeles ca rezultat, ca punct terminus
al unei relaţii care se străduieşte, se
doreşte şi devine convergentă doar în
cazul spectacolului cu adevărat bun.
Cercetătorul ia anumite distanţe, ade-
sea cu intenţii polemice, faţă de semi-
otică, eu aş spune că o face faţă de un
an anume fel de semiotică, adică faţă
de acea ştiinţă a semnelor de premier
âge, care a făcut abstracţie de spec-
tator, uitând în chip fatal că spectato-
rul însuşi este semn. Un semn genera-
tor de semne, care se manifestă prin
ceea ce Camil Petrescu numea tăceri
active, echivalentul a ceea ce semio-
ticieni ceva mai înţelepţi şi pregătiţi
să facă saltul către pragmatică au
numit semn zero. Cred că are dreptate
autorul cărţii atunci când scrie că „ori-
ce analiză a teatrului, a spaţiului tea-
tral, ca sistem de semne, certifică rolul
de observator detaşat al spectatorului,
instanţă ce judecă şi descifrează com-
ponentele vizuale, verbale, dinamice
şi scenice ale unui produs scenic finit”.
Dar- şi nuanţarea mi se pare cum nu
se poate mai potrivită- „Spaţiul teatral
înseamnă, în primul rând, unitatea
167
Mircea Morariu
dintre microcosmul actorului şi cel al
spectatorului, iar tentaţia unui privi-
tor de a se desprinde de cadrul său
spaţial pentru a-l analiza este, fie şi
ca ipoteză de lucru, o zădărnicie. Spa-
ţiul scenic poate fi oricând supus unei
analize semiotice. Dar spaţiul teatral,
ca sinteză între lumea scenei şi uni-
versul spectatorului, rămâne mereu în
afara metodelor laborios exacte ale
semioticii”. În ultimă analiză, teatrul
se relevă – unde altundeva?- decât
în spaţiul în care se naşte. Aşa încât
orice nouă revoluţie teatrală- iar isto-
ria teatrului e, la urma urmei, o însu-
mare de revoluţii cu impact divers şi
cu consecinţe mai mult sau mai pu-
ţin şi durabile, şi efective- nu se poate
produce făcând abstracţie de recon-
siderarea spaţiului teatral. Ce altce-
va a făcut Artaud, bunăoară, atunci
când a plănuit revoluţia sa decât să
regândească spaţiul teatral după un
model, cel al teatrului văzut în Bali?
Şi exemplele ar putea continua. Prin
urmare, în cartea În căutarea spaţiu-
lui pierdut, Octavian Saiu scrie ceea
ce s-ar putea numi o istorie a teatru-
lui universal. Numai că nu o mai face
din perspectiva clasică şi limitativă a
textului dramatic, chiar dacă şi aces-
ta se cuvine luat în seamă căci şi el
asigură condiţiile revoluţiei teatrale,
ci din perspectiva metamorfozelor, re-
proiectărilor, reconsiderărilor spaţiu-
lui şi a modificărilor interacţiunilor cu
spectatorul, a antagonismelor, com-
plementarităţilor şi complicităţilor pe
care le presupun atare operaţii.
Cartea e în primele sale 300 de
pagini un curs universitar mai puţin
rigid, mai puţin canonic. Ea devine
168
cu adevărat interesantă – şi aici tre-
buie căutat cuantumul său de origi-
nalitate – în ultimele sale optzeci de
pagini, cele în care autorul investi-
ghează Spaţiul teatral românesc din
perspectiva creaţiei a trei dintre cei
mai percutanţi, mai interesanţi şi mai
iconoclaşti regizori români de azi-
Victor Ioan Frunză, Silviu Purcărete şi
Radu Afrim. Cusurgiu cum sunt, nu
pot să nu observ că criteriul istoric pe
care l-a adoptat autorul ar fi impus o
altă ordine, dar micul „abuz” comis
de cercetător are un impact aproape
lipsit de importanţă. Ceva mai impor-
tant şi de amendat e că aici, în aces-
te pagini ale cărţii, Octavian Saiu
nu comentează acele spectacole în
care creatorii menţionaţi au adus
contribuţii semnificative la cerceta-
rea creatoare a conceptului de spaţiu
teatral. Cu toate acestea… Subscriu la
ideea exprimată de mai tânărul meu
coleg, în conformitate cu care „fără
nici o reticenţă, se poate susţine că
Frunză, Purcărete şi Afrim sunt regi-
zori europeni, în aceeaşi măsură în
care toţi marii regizori europeni îşi pot
revendica o asemenea identitate”. Iar
teatrologul român se slujeşte cu folos
de ceea ce se cheamă adecvare în-
tru identificarea şi precizarea chipu-
lui în care s-a exercitat şi continuă să
se exercite europenitatea lor. Paginile
pe care însuşi Octavian Saiu le soco-
teşte „într-un mod mai profund perso-
nal decât toate de până aici mărturii
de spectator, filtrate prin examenul
conştiinţei sincere al unei memorii şo-
văielnice” fac ca lucrarea lui Octavi-
an Saiu să intereseze şi pe cei trecuţi
de vârsta studenţiei.