SENIORII TULCENI

Revista Asociaţiei „Seniori în acţiune” – ISSN:2457 – 3639, Nr.15(An V)

Martie 2019

1
 Revista Asociaţiei „SENIORI ÎN ACŢIUNE”
Ianuarie, februarie, martie 2019 (Anul V) Nr.15 72 pagini
ISSN 2457 - 3639
Apare sub egida Asociaţiei „Seniori în acţiune” Tulcea
Editor: Asociaţia „Seniori în acţiune” Tulcea şi Ed. Opanis Galaţi
DIN CUPRINS:
COLEGIUL DE REDACŢIE: Poezie:

Director: - Tania Nicolescu Proză:

Sfaturi pentru noi :
*Sănătate-
Redactor şef: - Tănase Caraşca
*Timp liber-
Cronică de carte:
Redactori: Olimpiu Vladimirov, Aurica Mihalcea,
Nicolae Rădulescu, Gheorghe Şeitan, Dumitru Vâlcu, Poveştile Tulcei:
Floarea Calenic, Cornelia Caliga, Eugen Şerban
Personalităţi:
Tehnoredactare: Tănase Caraşca
Istorie:
La acest număr au colaborat: Remember:

Cronică literară:

Mapamond:

Debut:
Revista „Seniorii tulceni” poate fi citită şi pe Diverse:
https://www.facebook.com/seniori.actiune.9
Editorial: Gheorghe Şeitan--3
Email: senioriinactiune 50@gmail.com
Coperta I: – Spre cherhana – Cicerone Ciobanu
Telefon: 0742061726 – Director Coperta IV:
0745031931 – Redactor şef
ADRESA: Str. Portului, Nr. 32, Sc.B, Ap.15
TULCEA

În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii

răspund în mod direct de conţinutul materialelor
publicate. Redacţia revistei îşi rezervă dreptul de
a selecta materialele trimise pentru a fi publicate
şi de a exclude textele care fac referiri
discriminatorii, nu sunt argumentate sau nu
păstrează o tonalitate decentă, mai ales pentru
temele cu iz politic, social şi religios.

www.senioriinactiune.blog.ro

2
 E d i t o r i a l – DESPRE BABA DOCHIA ȘI ZILELE BABELOR DIN LUNA MARTIE
n continuarea celor spuse anul trecut despre Mărțișor și cele două culori complementare care îl conțin

Î , roșu și alb, mai trebuie să adăugăm faptul că ghiocelul, floarea care răsare din mustul zăpezii, este
întotdeauna în vocabularul românilor, la genul masculin datorită culorii sale ( albe). Dar o floare roșie,
obligatoriu complementară în șnurul Mărțișorului, se află în legenda Babei Dochia unde natura feminină a
personajelor este cât se poate de evidentă.
,,Se spune că Baba Dochia avea o noră pe care o năpăstuia des, potrivit eternului conflict dintre soția
fiului și soacră. Când a fost ziua de 1 martie, deci pe o vreme încă rece, a trimis-o la râu cu lână neagră
să o spele până va deveni albă. Tânăra femeie s-a supus deși apa râului era greu de suportat și îi înghețau
mâinile muncind fără nici o nădejde că va izbândi să prefacă negrul în alb. În aceste momente de cumpănă
apare o divinitate ajutătoare ( Sfânta Vineri, Isus, Mărțișor) care-i oferă fetei o floare de culoare roșie,
spunându-i să spele lâna cu ea. Fata i-a mulțumit, a pus floarea în apă și a continuat să spele lâna
izbândind de data aceasta să schimbe culoarea lânii și să îndeplinească astfel sarcina primită.”
Să remarcăm că deși are calitatea de noră textele nu ezită să o numească pe eroină, tânăra fată, și că luată în
ansamblu, legenda prezintă o atmosferă maritală arhaică prin trimiterea la timpuri îndepărtate când
căsătoriile se producea la vârste extrem de fragede. Paragraful în care primește o floare roșie cu care să spele
lâna neagră trebuie citit în cheie simbolică cu trimitere directă la procesele biologice ce au loc în corpul
femeii odată pe lună și care sunt o garanție a fertilității și perpetuării speciei, iar culorile sunt reprezentative.
Cine i-ar fi putut da floarea roșie, fetei ? Potrivit informaților de care dispunem, zeul Ares, corespondentul
grec pentru divinitatea romană Marte, era venerat și ca ,,zeu al femeilor”(Anna Ferrari, Dicționar de
mitologie greacă și romană, Ed.Polirom, 2003, pg. 93). Or Marte al romanilor este Mărțișor la geți pentru că
ei aveau o aplecare către diminutivare, mângâind cuvintele.
,,Văzând floarea roșie din părul fetei Baba Dochia socotind că a sosit primăvara, a plecat cu oile, sau
caprele la munte, îmbrăcată cu nouă cojoace; vremea a început să se încălzească și plouând zilnic, Baba
Dochia și-a lepădat câte un cojoc, până când, în ultima zi , un îngheț brusc a degerat-o, lăsând-o în chip de
stană de piatră pe munte, împreună cu turma.”
Victor Kernbach o socotește pe Baba Dochia o semidivinitate meteorologică, purtătoare a prognozelor
populare asupra schimbării vremii. Mai important este faptul că Baba Dochia reface drumul sufletului în
călătoria prin ceruri când, la fiecare graniță, el trebuie să renunțe la câte un înveliș. Finalul - transformarea în
stană de piatră semnifică trecerea în nemanifestare până la viitorul ciclu cosmic. Nașterea din piatră este
atotprezentă în folclorul românilor și altor neamuri iar transformarea în stană se află în basmele românilor cu
același înțeles : o entitate nu moare ci doar nu se manifestă, ea împietrește. Creatorul antic al acestei legende
a fost un inițiat care stăpânea termenii cu care opera : Baba Dochia semnifică încremenirea forțelor iernii,
viscolului, gerurilor, codrului fără frunze, ogoarelor fără culturi și tot ceea ce înseamnă iarnă. Ea face loc
astfel fetei cu floarea roșie, o Măya getică care se aplică nu doar speciei umane ci întregului cosmos.
Atunci când se discută despre Baba Dochia, adesea este pomenit George Călinescu care în monumentala sa
Istorie a literaturii române de la origini și până în prezent scria despre cele patru mituri de sorginte folclorică
care au constituit puncte de plecare a oricărui scriitor național : Traian și Dochia, Miorița, Meșterul Manole
și Sburătorul. Într-un poem lirico-epic, Gheorghe Asachi o transforma în fiica lui Decebal (Dakia) de care ,
chipurile se îndrăgostise Împăratul Traian, iar culegătorii de colinde din Transilvania botezau o ciuta vânată
cu numele de Ana Dokiana și pe vânător Traian Voinicul, într-o vreme când rigorile consemnării tradițiilor
orale nu erau bine precizate iar teoriile romantice ghidau din umbră astfel de activități. De la 1941 când a
apărut lucrarea amintită au trecut 78 de ani și astăzi dispunem de mai multe informații pentru a afirma că
mitul Traian și Dochia este de sorginte cărturărească și nu are nici o valoare folclorică și cu atât mai puțin ar
putea explica geneza românilor. Asta nu înseamnă că legenda unui astfel de personaj nu ar fi existat în
folclor și că nu merită să discutăm despre fondul său mitico-legendar, dezbrăcându-l de mistificări și
exagerări. Încă B.P. Hașdeu arăta că numele eroinei a fost preluat din calendarul bizantin creștin-ortodox
care serbează la 1 martie pe mucenița Evdochia fără nici o legătură cu Baba de care ne reamintim în fiecare
an la început de martie, ceea ce anulează din start acele valori etnogenetice cu care a fost gratulată respectiva
legendă.
Gheorghe ŞEITAN

3
 SIESTE TULCENE
Nicolae C. ARITON
n mod cert, Tulcea de odinioară era cu totul altfel
Î de cea de astăzi. Clădiri, străzi, oameni și chiar
Dunărea, luând în considerație doar viteza de
curgere a apei, după fiecare oră, marele fluviu fiind
efectiv complet altul. Până și obiceiurile erau diferite
de cele din zilele noastre. Astfel, în frumosul nostru
oraș, până în jurul anului 1975, toate magazinele, în
majoritatea cazurilor fostele prăvălii de dinainte de
naționalizarea din 1950, în care vindeau încă o parte
din foștii patroni, programul de funcționare era 8,00-
12,00 și 16,00-20,00, astfel, la prânz, toată activitatea
comercială a orașului înceta pentru o bine meritată
pauză, în care comersanții mergeau acasă pentru a
prânzi și se odihni. Obiceiul a început să dispară o
dată cu apariția marilor fabrici și combinate cu
activitatea în 2 sau 3 schimburi, program după care și
orarul magazinelor trebuia aliniat, pentru a satisface
nevoile noii clase muncitoare.
Specialiștii spun că nu era vorba despre
nimic special, doar un soi de siesta dobrogean-
tulceană, care se putea întâlni și în alte orașe
românești, mai ales în cele sudice și chiar în
București, drept dovadă scrierile de epocă, cu
apreciatul repaus de la orele prânzului. În mod clar,
în spațiul românesc și cel tulcean, obiceiul siestei a
fost introdus de greci, mai întâi prin domnitorii
fanarioți iar mai târziu de negustori, ultimii
răspândind practica siestei la aproape toate păturile
sociale. Ce este interesant și de-a dreptul misterios
este faptul că denumirea iubitei pauze nu are rădăcini
în limba greacă, ci în limba spaniolă, via limba
franceză. Rădăcinile spaniole ale siestei sunt în
limba latină, „hora sexta” (ora a șasea, după mersul
soarelui, cu sublinierea că ziua romană era împărțită
în doar 12 ore), care reprezenta miezul zilei, sau
amiaza. O explicație pentru faptul că denumirea în
limba greacă a siestei nu a prins în onomastica
mondială este faptul că grecii i-au dat o denumire
simplă, pragmatică și banală, numind-o
„mesimerianós ýpnos”, adică „somnul de amiază”,
occidentalii având nevoie dacă nu de un nume mai
științific, cel puțin cu rezonanțe antice.
Tehnic (adică științific), siesta reprezintă
repausul din timpul zilei și și nu este, așa cum se
crede, o chestiune de digestie, o somnolență după
prânz, doctorul Bruno Comby (în cartea sa „Elogiu
siestei”)[1] susține că „Pare mai degrabă un ritm
biologic înnăscut... siesta pare a fi programată
genetic”. Ce poate fi mai plăcut pentru un practicant
al siestei decât să citească aceste rânduri în care se
explică doct că plăcerea vinovată a lenevirii de la
orele prânzului este o chestie adânc înfiptă în
genomul uman. Mai ales, că în în țările mai din nord
ale Occidentului, siesta este văzută ca un lux, un timp
furat muncii sau altor activități utile, iar cei care o
practică sunt stigmatizați ca leneși incurabili. Pentru
fanii siestei, cât și pentru dușmani, aceasta poate fi
categorisită în trei feluri, după timpul de execuție:
Micro-siesta – calculată undeva sub cinci minute,
practicanții de siestă nici nu o iau în calcul,
considerând-o un fel de simulacru, un fel de fast-food
al siestei adevărate;
Siesta-putere – este cuprinsă între 10 și 30
minute și specialiștii sunt îndrăgostiți de aceasta,
poate și pentru faptul că este la mijlocul distanței
dintre lene și remediu. Științific este o scurtă perioadă
de somn care se termină înainte de a intra în ciclu de
4
somn profund, având ca efect revitalizarea dintr-o
starea de somnolență care apare natural după amiaza.
Siesta-putere induce energie și crește capacitatea de
muncă, de concentrare și eficacitate. Practicarea
acestui tip de siestă necesită o oarecare dexteritate și
ceva antrenament. În primul rând, trebuie să fii atent
la semnalele trimise de creier și să nu lupți contra
stări de somnolență. Dacă condițiile o permit, după
primele semne, trebuie să găsești o poziție cât de cât
stabilă care să-ți permită diminuarea tonusului
muscular și să împiedice „căderea” capului. Cu puțin
antrenament, este posibil să se doarmă câteva minute
bune, fără nici un fel de probleme. Dacă ai „scăpat
caii”, cum se spune în popor, și ai intrat în faza de Între timp, lucrurile s-au mai schimbat în
somn profund, efectul va fi exact invers: senzație de frumosul nostru oraș: clădirile vechi, cu prăvălii la
oboseală, dezorientare etc. Din ce în ce mai multe parter, închise la orele prânzului, pentru o siestă bine
corporații au început să înțeleagă avantajele siestei- meritată, au fost demolate. Străzile liniștite cu piatră
putere, tolerând (încurajând) angajaților câte o repriză cubică au fost excavate, strămutate sau acoperite cu
scurtă, la orele prânzului. În plus, siesta-putere asfalt, sacagii sau vânzători de iaurt, ce-și strigau
permite câștigarea de timp, o oră-două de somn mai molcom marfa, fiind înlocuiți cu șoferi grăbiți și
puțin pe timp de noapte. mașinile lor gălăgioase. Aproape nimeni nu-și mai
Siesta-regală – este cea cu o durată de cel face siesta, nici măcar comercianții care își țin
puțin o oră, se spune că nu a fost niciodată la magazinele deschise și duminica, toată lumea
îndemâna oricui, fiind mai mult un obicei al preferând în locul relaxării boeme o ceașcă de cafea
aristocrației. Trebuie să recunoaștem însă cu mândrie, tare, care să-ți accelereze mintea și mai tare, viața
că tulcenii noștri au fost vrednici practicanți ai noastră părând un film artistic plictisitor derulat cu
siestei-regale încă din cele mai vechi timpuri, mai viteza x16.
ales pe timp de vară, când căldura caniculară făcea
aproape imposibilă orice activitate fizică. La orele
prânzului însuși pescarii și hamalii din port erau regi, Imagine1-schiță cu Tulcea veche (centrul cu
odihnindu-se o oră-două, pentru a relua muncă după bazarul) realizată de maestrul Constantin Găvenea,
ce borșul de pește, preparat pe malul Dunării și vipia perioada 1960. La orele prânzului, oamenii dispăreau ca
zilei se mai domolea puțin. O siestă-regală, efectuată prin farmec, prăvăliile bazarului se închideau iar piața din
cu simț de răspundere, într-o după amiază liniștită, fața coloanelor devenea pustie, totul în contul unei
face mai mult decât o leneveală în pat, de dimineață binemeritate sieste;
(așa numita „dimineață grasă”) în care predomină magine2-tabloul „Siesta”, pictor Vincent van
Gogh;
somnul paradoxal (în care visăm) în detrimentul
Imagine3-fotografie cu Tulcea veche, perioada
somnului profund (cel cu adevărat odihnitor). 1950, siesta era încă „activă”, la ora prânzului, oamenii
O parte din poporul grec, după unele surse, se retrăgeau pentru „somnul de frumusețe” al siestei;
inventatorii incontestabili ai siestei, a participat, în Imagine4-tabloul „The Siesta”, pictor
urmă cu câțiva ani, la un studiu științific asupra Frederick Arthur Bridgman.
siestei, din care s-a desprins concluzia că o siestă de
jumătate de oră, aplicată de cel puțin 3 ori pe
săptămână, scade de 3 ori riscul de a deceda în urma
unei maladii coronariene (siesta anulând o parte din
stresul cotidian care este cauza principală a bolilor
cardio-vasculare).
Și artiștii tulceni știau să profite de o siestă
bine aplicată, aceasta facilita, printre altele, o scădere
a tensiuni psihice, golea creierul, repozând spiritul și
ajuta la o ordonare a ideilor, generând o stare de bine
și vitalitate. Nu mai adăugăm faptul, că aceasta
ameliora concentrarea, memorizarea și te făcea mult
mai creativ.

5

Nicolae RĂDULESCU
EROUL NECUNOSCUT
lorificarea eroilor căzuţi în luptă era
G ridicată la mare cinstire încă din
antichitate când ritualurile se împleteau cu
scenele mitologice, invocându-se nemurirea , viaţa
fericită rezervată eroilor în Câmpiile Elizee sau în
Walhala.
În epoca medievală ritualurile celor căzuţi în luptă
au fost completate cu ode şi legende ditirambice,
dintre care amintim Cântecul lui Roland, Cântecul
Cidului, Cântecul Nibelungilor, Cântecul oastei lui
Igor. La români, cea mai cunoscută epopee a fost cea
a lui Gelu care a fost perpetuată oral şi apoi cântată în
versuri de George Coşbuc.
În vremurile mai apropiate de noi, cinstirea eroilor
s-a făcut cu multă simţire, cu mult respect. De fapt,
mai toate popoarele şi-au cinstit eroii după ritualuri
care ţineau seamă şi de datinile lor proprii.
Astfel au fost ridicate sanctuare şi monumente, au
fost înălţate ode de glorificare, au fost dedicate zile
speciale acelora care şi-au jertfit viaţa.
După primul război mondial, fiindcă Franţa îşi
jertfise 1.400.000 fii pe teatrele de luptă, a dedicat
acestora o zi de cinstire – 10 Noiembrie, care
simbolizează sfârşitul suferinţei şi zorile victoriei. Şi
s-a luat hotărârea ridicării unui monument conferit cu
forţa de simbol „Soldatului Necunoscut”.
Evenimentul s-a desfăşurat la data de 10 Noiembrie
1920 când a avut loc ceremonialul reînhumării
„Soldatului Necunoscut” sub Arcul de Triumf din
Paris.
Apoi şi alte ţări învingătoare sau învinse au preluat
exemplul şi au ridicat monumente de cinstire pentru
cei care şi-au jertfit viaţa în lupta pentru patrie.
Printre neamurile care şi-au venerat cu demnitate
eroii s-a aflat şi ţara noastră. Şi s-a stabilit să se
dedice o zi de comemorare a eroilor – ziua Înălţării
Domnului, zi sfântă, în care trebuia să fie cinstit şi
preamărit cu forţă de simbol „Eroul Necunoscut”.
Ritualul dedicat „Eroului Necunoscut” s-a derulat
astfel:
Luni 17 Mai 1923 pe platoul din faţa Mausoleului
de la Mărăşeşti au fost depuse nouă sicrie în care se
aflau osemintele soldaţilor căzuţi în luptă şi rămaşi
neidentificaţi;
 În hemiciclul celor nouă sicrie a fost adus copilul
orfan, Amilcar C. Săndulescu, care a alergat spre
unul din sicrie şi a strigat „Acesta e tatăl meu”. În
acest mod a fost desemnat acela care avea să
simbolizeze „Eroul Necunoscut” al neamului nostru.
Marţi 18 Mai – ora 7, în gara Mărăşeşti, a avut loc
„Ceremonia îmbarcării”:
 Episcopul militar de Alba Iulia, oficiază slujba
religioasă;
 Sicriul este acoperit cu drapelul Patriei;
 Trenul care poartă sicriul cu osemintele „Eroului
Necunoscut”, porneşte spre Bucureşti;
 Cortegiul este însoţit de o gardă de onoare formată
din cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazu comandat de
generalul Alexandru Gherculescu;
 Până la Bucureşti, trenul opreşte în toate gările unde
este întâmpinat de autorităţi şi de mulţime;
 În frunte se află văduvele cu copiii lor şi foştii
combatanţi de la Mărăşti, Mărăşeşti, şi Oituz;
 Întâmpinarea de face cu tăcere, cu lacrimi, cu flori,
cu demnitate, cu omagii, cu lumânări aprinse;
Miercuri 19 Mai – orele 16. Trenul ajunge la
Bucureşti unde este întâmpinat de Familia regală;
 Fanfara intonează Imnul sacru, compus ad-hoc de
locotenentul colonel Vlăduţă;
 Sicriul Soldatului Necunoscut este aşezat pe un afet
de tun şi tras de opt cai;
 La orele 17, cortegiul condus de Principele
Moştenitor Carol, porneşte spre Mănăstirea Mihai
Vodă;
 Este urmat itinerariul Calea Griviţei, Calea
Victoriei, Bd. Elisabeta, Principele Mircea;
 Patru avioane străbat văzduhul aducând salutul
aviatorilor;
 Când cortegiul trece prin faţa Cercului Militar este
întâmpinat de studenţi, care îngenunchează;
 La orele 18, cortegiul ajunge la Mănăstirea Mihai
Vodă;
 Mitropolitul primat Miron Cristea, oficiază slujba
de glorificare a „Eroului Necunoscut”.
Joi, 20 Mai, orele 11,40 – când este ziua Înălţării
Domnului, care a devenit de atunci „Ziua Eroilor”,
cortegiul ajunge în Parcul Carol;
 Este întâmpinat de Familia Regală, de membrii
guvernului, de diplomaţii acreditaţi la Bucureşti, de
ofiţeri români şi străini, de mulţime;
 Se trag 101 salve de tun;
 Sicriul este coborât în mormânt;
6
 Pe lespedea care acoperă mormântul a fost aşezată o
placă de marmură cu inscripţia: „Aici doarme fericit
întru Domnul, Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă
în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe
oasele lui odihneşte pământul României întregite.
1916-1919.
Regele Ferdinand ridică imn de slavă Soldatului
Necunoscut, simbol al sutelor de mii de fii ai Ţării,
care şi-au jertfit viaţa pentru făurirea României Mari.
După 1923, fiindcă aproape toate localităţile ţării
contribuiseră la „jertfa de sânge” pentru făurirea
Românei Mari, s-au constituit comitete locale de
iniţiativă care au ridicat monumente dedicate eroilor
locali. În judeţul Tulcea, monumente de cinstire a
eroilor din primul război mondial au fost ridicate în
majoritatea localităţilor. Pe placa de onoare a acestor
monumente sunt încrustate numele acelora care şi-au
jertfit viaţa pentru Patrie.
În perioada interbelică monumentul Soldatului
Necunoscut aşezat în Parcul Carol a fost loc de
reculegere, de cinstire şi de pelerinaj. Dar după
război a fost cufundat în uitare. Şi – în anul 1959 a
fost îmbarcat la tren şi trimis înapoi la Mărăşeşti.
Se cuvine să rostim o cugetare a poporului japonez_
„Acel popor care nu-şi cinsteşte eroii, va pieri în
dezonoare”.
Laudă acelora care şi-au adus aminte de eroii
neamului nostru românesc!
P O E Ţ I T U L C E N I
Ştefan DUMITRESCU
IMNUL TINERILOR CARE S-AU
JERTFIT PENTRU ŢARĂ !
La baza veacului acesta,
Asemeni unui Dom urcând,
Nu vedeţi oasele acelor tineri,
Ca nişte furci pe dealul ţării sfânt !
Şi cum se duc asemeni unor coruri,
Printr-o ninsoare mare aiurând,
Şi cum lumină ei ninsoarea aceea,
Ca o amiază a lumii mai curând !
Şi cum cântarea lor cuprinde lumea,
Şi munţii ei înalţi ca un veşmânt,
Şi nu mai ştim de nu-i o nebunie,
Ori sărbătoarea lumii pe pământ !
Şi patriile cum se-nseninează,
De acele oase galbene pe rând,
Ale părinţilor care se duc spre moarte,
Într-o cântare veşnic delirând !
ÎNCĂ UN IMN
Când vremea-i antică în câmpiile vieţii
imnuire e lumea aceasta întreagă
de pe muntele păcii în patemi ţi-înalţ
încă un imn ţie ţara mea dragă.
Încotro patria mea pură se duce
pe-a lumii câmpie pe marea ei albă
naşterea mea în poienele-i fie
încă un imn ţie ţara mea dragă.
Când vremea cea albă din veci se coboară
Şi steaua cea naltă pe boltă aleargă
Cuvântul meu ultim pe buze-mi va fi
Încă un imn ţie ţara mea dragă.
Şi toate vor fi cum fi-va să fie
în ceasul când toate încep să se-aleagă
inima mea în lumină va fi
încă un imn şie ţara mea dragă.
Dar stele pe boltă se-nalţă albind
Luminând lumea şi valea ei largă
Din văile lumii eu îţi înalţ
Încă un imn ţie ţara mea dragă !
7
 lucruri noi: să mă urc în pom, să alerg cu picioarele
goale prin iarbă, să mănânc pe ascuns zahăr, să mă
cațăr pe gard ca să văd totul de sus, să dau cu piatra
în cățelul care mă mârâia sau să iau pisica de coadă.
Poate ar fi trebuit să mă lași să mă zgârie pisica, să
cad de pe gard sau chiar să mă muște cățelul, dar tu
alergai într-un suflet la mine de pe unde erai ca să mă
liniștești și să vezi cu ochii tăi ce s-a întâmplat sau să
mă dojenești. De ce te temeai atunci nu înțelegeam,
dar am înțeles mai târziu când eram și eu mamă.
Îți amintești de diminețile noastre când mă
bucuram că prima ființă pe care-o vedeam când
deschideam ochii erai tu și începeam jocul nostru: mă
Angela DUMBRAVĂ întrebai în joacă și un pic speriată de răspunsul pe
care ți-l dau… „Cât mă iubești?”, iar eu cu mâinile
DE VORBĂ CU MAMA ridicate în sus îți spuneam chiar peltic: „’tâta!”, în
traducere acum „Te iubesc de la pământ până la cer!”
Să știi, mamă, că am păstrat acest joc și când aveam
-am trezit în dimineața aceasta cu chef

M de vorbă și nu cu oricine. Doar eu cu

tine, mamă!
Poate mi-ar fi fost mai ușor să-ți trimit un
mesaj, un sms sau să-ți dau un telefon așa cum fac de
și eu fiica mea.
Dacă vrei să știi acum, cel mai mult mi-au
plăcut primăverile când eram doar noi două, singure
în căsuța noastră mică de peste Dunăre. Totuși îmi
amintesc că nu prea râdeai cât aș fi vrut eu, dar
obicei, dar eu am rămas încă de modă veche, mamă,
înțelegeam toate grijile, teama fără temei și
și vreau să stăm de vorbă față-n față, să-ți văd ochii și
nesiguranța să nu mi se întâmple nimic rău. Îmi
luminițele din ei sclipind de bucurie când ne
amintesc că erai mai mult îngrijorată și cu inima cât
depănăm amintirile.
un purice și știam că iubirea ta pentru mine era fără
Deci, dragă mamă, așază-te comod în
margini, însă grijile nu te lăsau să dai drumul la
fotoliul cel mare, portocaliu, care este doar al tău! E
bucuriile din inimă …Știi, mamă, că mi-ar fi plăcut
drept că l-ai primit mai târziu. E mai comod, dar e
să fii mai puțin îngrijorată și să mă lași mai liberă: să
modern și tu întotdeauna ai fost în pas cu noul! Dar,
alerg cât vreau toată ziua cât mă țineau picioarele, să
dacă mă întrebi pe mine, să știi că mi-ar fi plăcut mai
mănânc cât voiam și să nu îți văd frica în ochi la cea
mult să stăm pe patul acela strâmt, din bucătăria de
mai mică supărare. Aș fi vrut chiar să alergi cu mine,
iarnă în care ne înghesuiam toți și tu nu știai cum să
să râzi din orice și să te bucuri odată cu mine. ...Și
ne mai răsfeți pe fiecare. Uite, doar când mi-am
acum, după mult timp, pot să-ți spun că nu eram
amintit de patul nostru vechi, am și plecat cu gândul
supărată nici atunci când meritam câte o mică
la vremurile acelea!
pedeapsă pentru că știam că inima ta era plină de
Eu sunt fetița aceea care ți-am umplut ochii
iubire pentru mine, dar grijile nu te lăsau să dai frâu
și inima de bucurie prima dată. Sunt prima ta fiică,
liber inimii să se bucure. Să știi, mamă, că mi-au
mamă! Copilul de-atunci, care de-abia mă ridicasem
plăcut și pălmițele tale luate când nici nu mă
în picioare „copăcel” cum spuneai tu și mă
așteptam. Cum aș fi crescut mare ca să ajung
împiedicam de lucrurile din casă ținându-mă de
adolescenta de mai târziu?!
poalele rochiei tale ca să nu cad. Se întâmpla să mai
...Da, mamă, acum te-am înțeles. Știu că nu
și cad. Plângeam speriată cu mâinile ridicate spre
aș fi simțit niciodată atâtea dacă nu erai puțin mai
tine, dar mă lăsai acolo și am înțeles de ce. Ca să
aspră cu mine. Ce m-aș și făcut dacă nu îmi puneai
învăț să mă ridic singură.
bariere?
Te făceai că mă cerți și că ești supărată pe
Poate nu aș fi dat examen la liceu și nu aș fi
mine, dar ochii tăi spuneau altceva. Și copilul simte
cunoscut altă lume din afara satului. Poate nici nu aș
asta întotdeauna. De fapt, mamă, ție îți sălta inima în
fi învățat să visez cu ochii deschiși la gândurile
piept de bucurie că sunt puiul tău! Și m-ai certat de
timide sau năvalnice care-mi dădeau târcoale așa din
multe ori, însă nu am cum să fac o socoteală precisă
senin sau să râd și să merg cu picioarele goale prin
în atâția ani, dar eram atât de mică și de curioasă să
ploaie, fără să mă gândesc măcar o clipă că pot să
văd, să simt și să învăț. Cum aș fi putut altfel?
răcesc, să dansez singură la lumina lunii și să aștept
Știu și am simțit de mică cât m-ai iubit!
ca să văd pescarii plecând pe baltă... Să fiu rebelă și
Voiai să fiu prima, cea mai frumoasă, cea mai bună,
în același timp supusă, puternică și imediat
dar aveam și eu dorințele mele și îmi plăcea să încerc
neajutorată, pătimașă sau timidă, să mă revolt din

8
orice și imediat să-mi pară rău. Să simt că zbor de
fericită sau să fiu tristă din nimic și apoi să râd iar din
toată inima. Să merg de mână cu cel pe care credeam
că îmi place și doar peste câteva zile să mă bucur de
alți ochi. Sau să nu-mi iasă jocul în care îmi ghiceam
iubirea, să-mi ascund sentimentele și să mă prefac că
sunt bine și să mă cert cu tine în gând pentru orice
fleac cu care nu erai de acord. …Să plâng pentru că
așa mi-a venit și să nu știu de ce. Să-mi tresalte inima
când trecea pe lângă mine cel căruia încă nu-i
arătasem că-l iubesc. Să urăsc și imediat să iubesc
aceleași lucruri și aceeași idee cu care înainte nu
eram de-acord. ... Și nu aș fi putut toate acestea,
mamă, dacă tu nu știai cum să mă liniștești și să mă
aduci cu vorbe bune sau cu cuvinte mai aspre înapoi
la „boii mei”.
Ce bine, mamă, că astăzi ne-am făcut timp
să vorbim! Pot să-ți spun, mamă, cu mâna pe inimă
că nu am ținut niciodată supărare pe tine prea mult
chiar dacă în gândul meu atunci ziceam „lasă, că-ți
vine și ție roaga la mine”. Dar acum înțeleg tot ce mi
s-a întâmplat atunci și știu că de cele mai multe ori
m-ai sfătuit și m-ai oprit din ce voiam să fac pentru
că tu considerai că nu se cădea. Altfel cum ajungeam
tânăra ajunsă educatoare în sat, iubită și respectată de
săteni că sunt una de-a lor, în care aveau încredere să-
și dea copiii la carte. Sau cum altfel aș fi fost dorită și
iubită de băieți, dacă nu mă îndemnai cu sfaturile
tale: să fiu bună, iubitoare, respectuoasă și înțeleaptă.
Cum aș fi ajuns să știu ce vreau și ce să fac atunci
când trebuie și să am cuibul meu alături de cel pe
care-l iubesc sau cum aș fi ajuns mamă așa ca tine. Și
fie vorba între noi, ca mamă sunt leită tu, sunt ca o
picătură din tine, mă supăr și mă port cu fiica mea așa
ca tine, mamă!
Draga mea mamă, știi că uneori îmi este
greu când mă uit la tine, dar mai ales când îți privesc
mâinile pe furiș. Le văd atât de muncite și
îmbătrânite, dar crede-mă, când te iau de mână le
simt puternice, calde și moi ca o catifea de cea mai
bună calitate, ca atunci când mă luai cu tine peste tot
și parcă simt în ele mirosul acela de plăcinte, pâine
caldă pe care ni le făceai cu atâta dragoste sau blânde
când mă mângâiai. ...Curios însă este că acum nu îmi
mai amintesc usturimea pălmițelor care îmi corectau
câte o purtare. …Știi, mamă, că de multe ori îmi vine
să mă arunc în brațele tale și să mă culcușesc acolo ca
într-un leagăn și să-ți mai povestesc câte ceva de care
îmi este teamă și nu știu ce să fac, dar mă gândesc că
sunt și eu mamă și nu ar trebui să-mi arăt temerile
față de nimeni și dacă în timpul acesta fiica mea are
nevoie ca s-o iau în brațe… unde m-ar găsi? …Și
atunci, mamă, îmi îndrept spatele și îmi iau fața aceea
de bucurie, după care pot să îmi ascund toate
neliniștile și gri-jile cu care nu vreau să te împovărez
și pe tine, mamă, că știu că le vei lua ca și când ar fi
ale tale.
Mai bine, hai să mai stăm la taifas ca
altădată și să vorbim de-ale noastre, doar de bine. Îți
amintești, mamă, de-atunci „când… sau când eram…
știi ce am făcut și ce mi-ai spus”.
Dragă mamă, acum am început să
îmbătrânim împreună și uite câți ghiocei am în păr…
parcă tu ai mai puțini… acum ești mai liniștită și ești
mai fericită, și ca bunică ești de nota 10, iar eu sunt
ca tine altădată. Parcă ne-am schimbat rolurile. Eu
prinsă în goana vieții, iar tu, mamă, blândă și senină
ca un copil. Tot ce îmi doresc acum este să închid în
inima mea, ferecate, toate fricile și spaimele noastre
și să te strâng în brațe alături de fiica mea și să-ți
promit că ne vom avea întotdeauna una pe cealaltă
atât cât vor dura dragostea și veșnicia.
Și… draga mea, îți mulțumesc pentru
frumusețea și tăria ta cu care știai să mă ridici, pentru
visurile în care m-ai făcut să cred, pentru darul pe
care mi l-ai dat ca să pot spune în cuvinte simple ce
gândesc și ce simt. Și cel mai mult îți mulțumesc că
m-ai lăsat să greșesc ca apoi să mă ridic mai
puternică, să iubesc oamenii așa cum sunt și îți
mulțumesc mult de tot pentru aripile nevăzute cu care
m-ai înzestrat ca să zbor spre visurile mele și să văd,
să povestesc tot ce am trăit așa cum le-am simțit și să
le trec… Prin ochii mei!
Cu drag și cu multă căldură, te îmbrățișez
cu dragoste eu, fiica ta cea mare!
DECALOGUL TĂCERII
Romeo Ioan ROŞIIANU
1.Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros!
2. Taci, atunci când ai vorbit destul!
3. Taci, până când îţi vine rândul să vorbeşti!
4. Taci, atunci când eşti provocat!
5. Taci, când eşti nervos şi iritabil!
6. Taci, când intri în biserică, pentru ca
Dumnezeu să-ţi poată vorbi!
7. Taci, când pleci de la biserică, pentru ca
Duhul Sfânt să poată imprima în mintea ta
lucrurile pe care le-ai auzit!
8. Taci, când eşti ispitit să bârfeşti!
9. Taci, când eşti ispitit să critici!
10. Taci, cât să ai timp să gândeşti înainte de a
vorbi!
9
 DE DRAGOBETE
Mircea Marcel PETCU

D ragobetele - O zi a iubirii, pasiunii,

încrederii adevărului despre puterea
dragostei ...dăruiește, fă ca cel de lângă
tine să simtă fiorul vieții adevărate, a iubirii pătimașe
ce nu are nevoie de explicații... trăieşte-cântă-
dăruieşte-speră... iubește!.
Fericirea, ca o fată zburdalnică, aleargă de la
Lucica IANCU unul la altul, făcându-ne viața un cântec. Inimile
noastre flămânde s-au unit formând un tot, un tot
Cuvinte pentru MAMA feeric....
Dacă iubești cu adevărat, nu lăsa să treacă un
minut, o zi fără să te gândești la Omul iubit sau fără

C
red că nu i-am spus niciodată mamei mele să-i spui, să-i scrii ceea ce simți pentru el. Doar așa
că o iubesc. I-am luat flori și mici cadouri poți fi fericit....
cu diferite ocazii, am îmbrățișat-o de Nu uita, porți iubirea în inimă - iar fericirea în
fiecare dată când ne-am revăzut, i-am spus ce am pe propriile mâini. Nu le da drumul...
suflet și am plâns când am mâhnit-o. Dar nu țin minte Fără dragoste, viața nu merită trăită.
să-i fi spus vreodată: ”Mamă, te iubesc!”. Poate să se
fi întâmplat asta, cândva, când eram la grădiniță și Aproape de inima mea
încă fredonam de 8 Martie: ” De ziua ta mămico, în
dar ți-am adus inima...” Dar, amintirile din acea
Cum să te iau cu mine
perioadă deja au ajuns ușor amestecate și difuze...
şi să te ascund de lume?
Este lesne de ghicit că nici mama mea nu era dintre
Vreau să te am aproape
aceia care-și exprimă ușor afecțiunea și la fel de ușor
de-i zi sau noapte,
de ghicit este că niciuna dintre noi nu se va schimba
de-i cald sau frig,
tocmai acum. Și-n preajma lui 8 Marie, încă oscilez
de plâng sau râd.
între un buchet de ghiocei și cele două cuvinte, atât
Să-mi fii alături,
de simple:TE IUBESC!
când vreau, să te pot săruta,
când mi-e frig, să mă învelesc
MAMEI
cu tine,
când vreau să te iubesc
Această poezie mi-a spus-o cândva un domn, Nea
să mă iubești şi tu,
Cioacă, faianțarul, în urmă cu vreo zece-
şi-ţi promit că n-am să mă satur
cincisprezece ani. Și el o știa din tinerețe.
niciodată
şi n-am să zic...
Era aici și nu-i
,,nu mai vreau"!
Văd numai șorțul agățat în cui
Cred că s-a dus să zică, ce n-a zis
Sau, s-o fi dus să vadă, ce n-a văzut, în vis
O fi pe undeva, pe-aici
Văd urma pașilor ei, mici
Sau, s-o fi contopit cu zarea
Că-i simt aproape răsuflarea.
M-auzi? Răspunde-mi că-i târziu
Tăcută nu ești, că te știu
Sau cred că te știam...
Se poate...
Dar nu te văd, deși te simt
În toate

 .

10
 SATUL ROMÂNESC , CHEIA POEŢI TULCENI
INŢELEGERII IDENTITĂŢII NOASTRE Tița VASILE
“A trăi în sat înseamnă a trăi în zariştea cosmică
şi în conştiinţa unui destin emanate din TRECEM PRIN TIMP
veşnicie” ( Lucian Blaga)
Ion STERPU Uităm asta mereu, ne lamentăm,
Ni se pare că avem drepturi majore
iserica Ortodoxă Română, cu aleasă

B înţelepciune a declarat anul 2019 „Anul

Omagial al Satului Românesc”.
Începuturile noastre identitare sunt în sat împreună cu
biserica, preotul –învăţător şi şcoala. Profesorul dr.
Pe care le merităm,
Ne consolăm cu idei minore.

Viaţa e scurtă, conversaţiile

sunt lungi, aiuritoare. Terminaţiile
Corneliu Bucur în Conferinţa de la Palatul Patriarhiei anilor sunt mai scurte.
din 12 noiembrie 2018 spunea că „ceea ce ne-a Părul albeşte repede pe unde
fundamentat nouă, românilor, dimensiu-
nea existenţială a satului românesc şi a sistemului de poate. Oglinda ochii ni-i scoate
valori pe care le-a generat satul şi le-a adus în dar nu conştientizăm că pentru
contemporaneitate, după mii de ani, a fost această acea imagine a dat roade
copilărie care a germinat structuri fundamentaliste şi Frica de pe dinăuntru
definitorii pentru modul de a fi a ţăranului român şi al
poporului român în extenso, cea mai importantă fiind Vine lumina şi întunericul
armonia şi simbioza perfectă cu natura Divinizată”. pe chip. Tumenicul nu ajută
Satul de azi, fracturat primeşte statornicie şi fiind o amăgire mută.
comunicare spirituală de la Biserica satului. Satul
îmbătrânit, împuţinat în tineri va supravieţui prin IUBIRE MATURĂ
reîntoarcerea „diasporei” cu rădăcini rurale. Prin Legea morală e în noi,
diasporă şi cei care au rămas, satul se poate reinventa Cerul înstelat e deasupra noastră
la condiţiile istorice . Toate satele caută să păstreze dar nu ştiu ce e rânduit de acasă.
legătura de dragoste cu fii satelor care au plecat. Rugăciunea ne va fi mântuit de nevoi.
Satele româneşti nu au lipsă de „reînviere”, ele sunt
vii.(Gabriela Zamora, în dialog cu istoricul Alexan- Dar nu considerăm necesar
dru Nemoianu-Lumina 14 ianuarie 2019, pag. 4). să ne rugăm. E timp în zadar
Fac un îndemn şi un legământ deopotriva, ca noi zic unii că în biblie nu scrie
cei care am avut o copilărie minunata în satul să ne închinăm. Nu e erezie
Niculiţel ( cu existenţă bilenară) descris admirabil de
către Ion Ionescu de la Brad( Excursiune agricolă în la modă mai mare ca invidia
Dobrogea), Mihail Sadoveanu (Prevelişti dobrogene) ce macină lumea. Perfidia
, Gala Galaction, Karl Peters, şi mulţi călători străini , e la putere, domină
să ne aducem contribuţia la revitalizarea culturală şi dar va veni vremea când se termină.
materială a Niculiţelului.
Noi, generaţia cu peste 60 ani de existenţă avem Paradoxal atenţia purifică
obligaţia să refacem istoria satului Niculiţel de acolo aerul din jur. Mirifică
de unde a fost întreruptă brutal de către colec- e natura ce va renaşte
tivizarea bolşevică şi de către acei activişti de partid până în sfânta zi de paşte.
străini de ceea ce însemna edificiul rural niculiţean.
Începutul îl facem prin construirea TROIŢEI – Stâlpii MI-AM TRĂIT DUREREA
Recunoştinţei pe care să o dedicăm memoriei Am învăţat atâtea lecţii…
înaintaşilor noştri mocani, dicieni, basarabeni. învăţ încă în fiecare zi.
Aşa să ne ajute Dumnezeu! Am avut unele pretenţii
la cei apropiaţi, exagerate

sau unele atitudini tolerante.

Vreau pace. A lâncezi
e momentul uneori. Aberante
au fost alergăturile fără a gândi.

11

Tania NICOLESCU
DESCÂNTECUL AMIEZILOR
a şi când ar fi răsfoit filele unei cărţi, iarna
C îşi risipise cu repeziciune zilele una după
alta, şi, alternanţa de lumină a celor
însorite, secondată de cenuşiul umbrelor celor
înnorate, dăduse ochiului impresia unei lunecări
vertiginoase, printr-un interminabil tunel de metrou.
Şi totuşi, fără nicio teamă, încă imediat după Crăciun,
mugurii tufei de liliac de la colţul blocului începuseră
încet, încet – ca nişte melci ce încercau cu prudenţă
să-şi scoată corniţele - să se mărească. Se opreau din
creştere la fiece lapoviţă sau ger, dar de îndată ce
vremea se mai înmuia, reîncepeau cu încăpăţânare să
crească, de parcă ar fi ştiut ei ceva, ce numai oamenii
păreau să nu fi aflat. Curând, guguştiucii începură din
nou să-şi brodeze motivul molcom al cântecului lor
peste tăcerea rece a dimineţilor şi, în scurtă vreme,
scatiii începură să le ţină isonul. Smaranda trase
adânc în piept aerul reavăn şi mutându-şi greutatea pe
celălalt picior, aruncă o privire nerăbdătoare spre
panoul electronic ce afişa ordinea venirii în staţie a
autobuzelor. Fireşte, pe el din nou totul era complet
aiurea, pentru că timpii afişaţi, pe care îi observase la
venirea în staţie şi care atunci păreau a fi în scădere,
tocmai se suciseră şi indicau contrariul. Se foi un
timp cu nemulţumire în susul şi-n josul staţiei, aşa
cum făceau şi celelalte trei, patru persoane care
aşteptau ca şi ea, fiindcă dacă ar fi stat pe loc, ar fi
pătruns-o umezeala. Privi din nou în direcţia dinspre
care aştepta mijlocul de transport. Niciunul, dar, către
staţie se mai îndreptau două persoane. Îi recunoscu
imediat pe cei doi, pe care nu-i mai văzuse din
toamnă.
Filiform, cu vârsta aparentă de circa şaizeci
de ani sau poate chiar peste, târa după sine, ţinând-o
strâns de un cot, pe femeia slăbănoagă cu genunchii
veşnic flexaţi, care înainta cu paşi mărunţi, târşiţi,
şchiopătând uşor din şoldul stâng. Faţa-i inexpresivă,
cu tenul palid şi încă tânăr, făcea dificilă aprecierea
vârstei, iar postura aceea a ei, cu spinarea mereu
curbată şi genunchii îndoiţi şi înţepeniţi, atrăgea
imediat privirea care, rămânea captivă în
contemplarea a ceea ce, în ansamblu, părea a
întruchipa o ciudată cifră doi, ce se mişca hilar pe
trotuar, de parcă ar fi fost ataşată de invizibile schiuri,
pe care înainta printr-o inabilă alunecare. Nu-şi
vorbeau, însă uneori, cine era atent, putea auzi
scurtele comenzi pe care bărbatul i le dădea femeii,
de a se aşeza, de a se opri, de a se ridica de pe banca
pe care tocmai se aşezase să se odihnească,
asemănându-se în acele momente cu un fetus uriaş,
încremenit într-o tensionată aşteptare. Scurtele şi
ininteligibilele ei răspunsuri guturale de refuz, sau
poate de nemulţumire, nu erau deloc luate în seamă
de acesta. Şi de fiecare dată, revederea celor doi,
departe de a-i stârni admiraţia pentru aparenta
abnegaţie de care părea a da dovadă bărbatul faţă de
însoţitoarea lui, o indispunea pe Smaranda. Privindu-
i, avea mereu o inexplicabilă şi neplăcută senzaţie de
a fi – dincolo de toate aparenţele - martora
neputincioasă a unei scene de prizonierat. Şi căutând
s-o evite, îşi mută privirea de la cei doi, spre oţetarul
roşu din staţie, a cărui frumuseţe îi tăia respiraţia, mai
ales atunci când venea toamna şi coroana acestuia
părea că ia foc, iar fructele sale conice, îi dădeau
aspectul festiv al unui pom de crăciun cu totul aparte.
Şi-apoi, încântarea ploii line de frunze pălite, sau a
dansului lor haotic, atunci când luate de vânt, pluteau
într-un ultim zbor spre pământ... Cum de poate fi atât
de frumoasă natura până-n ultima clipă – se întrebă
ea – iar omul, pe măsură ce devine doar o „veştedă
frunză” te face de cele mai multe ori să îţi întorci
capul... Cu privirea aţintită asupra oţetarului, al cărui
trunchi se înălţase binişor de când îl observase pentru
întâia oară, se gândi la câte ar mai fi putut el să fie
martor, în răstimpul de când prinsese rădăcini în
staţie. Printre ramurile salciei din apropiere, ce se
umpluseră de mâţişori pufoşi, galben-verzui, un
vrăbioi oprit din zbor, ciripea cu sârg, fără
întrerupere, de parcă nimic altceva n-ar mai fi existat
pe lume, în afară de el. În sfârşit, se apropia
autobuzul. Bărbatul trase repede după el femeia şi
apoi, împingând-o de la spate, o introduse cu
dexteritate pe uşa din mijloc a maşinii, ca pe o
veritabilă păpuşă gonflabilă. „Bunul samaritean şi
soţia sa, probabil în sfârşit, perfectă ” – îşi auzi
gândul plin de dezgust Smaranda şi se grăbi să aleagă
o altă uşă pentru a urca în autobuz. Apoi, printre
ceilalţi călători, nu-i mai văzu.
Se aşeză şi încercând să se relaxeze, privi
prin geam spre cerul pe care, norii de toate formele şi
culorile lunecau într-un neaşteptat joc de lumini şi
umbre.” Bine că s-au oprit ploile – auzi ea în spatele
său – că tare m-am mai săturat de ele. Parcă n-ai
nicio vlagă atunci când plouă... Am fost şi la sat şi
acolo, parcă şi pământul s-a zbârcit de-atâta apă. Da’,
când răsare soarele, ce mai, e altă viaţă. Şi să vezi
cum de la zi la zi creşte ceea ce ai semănat...”. „Da, şi
12
mie îmi place să stau să mă uit cum rodeşte pământul,
când mă mai duc pe la mama să o ajut, că stă la curte
şi-i este greu cu munca acum, la bătrâneţe. Şi chiar
dacă nu e mare lucru ce am semănat acolo, mă simt
totuşi tare fericită când toate încep să se înalţe” îi
răspunse altcineva. „ Şi mie, şi mie îmi place mult
soarele, bunico!” – se auzi glasul ca de clopoţel al
unei fetiţe „Sigur draga mea, el ne încălzeşte, ne dă
energie, fără el n-am putea trăi – îi răspunse aceasta
cu duioşie. Razele astrului amintit, reuşiseră pentru
moment să străpungă fuioarele norilor şi să pună
stăpânire pe peticul de cer azuriu. Şi lumina pe care-o
risipeau cu generozitate, crea o atmosferă care, îi
dădea Smarandei acea senzaţie de „deja vu”, pe care
în ultima vreme o retrăia din ce în ce mai des, cu o
nelinişte crescândă. Era un simţământ pe care cu greu
şi l-ar fi putut explica în cuvinte. Simţea ceva
nedefinit, ca şi cum... de parcă nu trecuseră ani, ci
doar câteva ore, sau ca şi cum, pentru câteva secunde,
fără de voie, se teleportase într-un timp al cărui miros
îl cunoştea atât de bine şi din care simţea că fără nicio
îndoială, face parte, numai că... trebuia doar să-şi
închidă ochii pentru a scăpa de neplăcuta şi
ameţitoarea senzaţie de a se fi trezit într-un joc de
neînţeles, în care doar decorurile fuseseră schimbate,
dar că în spatele lor, aştepta intactă, aceeaşi realitate a
ei, aşa cum o ştia dintotdeauna. Însă ochii refuzau să
se închidă şi tot cercetau, încercând să înţeleagă ceva
din noul decor, învăluit în aceeaşi lumină de atunci,
sau, aproape la fel ca atunci, cândva, de parcă timpul
uitând să mai curgă ar fi încremenit. Cu toate acestea,
simţea că totul era atât de... altfel.
Înaintea staţiei la care ar fi trebuit să
coboare, în autobuz urcă cu greu, ţinându-se de bară,
o femeie, căreia Smaranda îi putea da cu uşurinţă o
vârstă situată lejer, undeva la peste şaptezeci de ani.
Oftând adânc, ca şi cum s-ar fi simţit despovărată de
ceva, aruncă o privire scurtă în jur şi rămase în
picioare ţinându-se de bara de lângă uşă. Smaranda se
ridică grăbită de pe scaun şi-i oferi locul său, dar,
spre marea sa mirare, se văzu refuzată. Insistă,
argumentând că ea urma să coboare la prima staţie,
însă femeia continua să persiste în refuzul său. După
puţin timp, semn că-i observase nedumerirea, se
apropie uşor de Smaranda care rămăsese în picioare
şi-i spuse încet la ureche, lăsând-o fără reacţie:
„Mulţumesc, însă nu mă pot aşeza, pentru că m-am
scăpat pe mine”. Pentru câteva secunde, Smarandei i
se păru că nu-i înţelege cuvintele. Apoi îşi reveni şi
dând din cap a înţelegere, îi zâmbi femeii, cu speranţa
ca zâmbetul ei, să nu i se pară acesteia, deplasat.
Coborând din autobuz, se îndreptă spre
strada care, urcând în pantă, ducea către vechea piaţă
a Sfatului. De-o parte şi alta a străzii, aceleaşi clădiri
vechi de zeci de ani, doar ici-colo recent zugrăvite,
înghesuite unele într-altele ca nişte bunicuţe ce se ţin
de mână ca să traverseze pe la semafor, dădeau
impresia că timpul uitase să mai treacă şi pe-acolo, ca
să le avertizeze despre sosirea altor vremuri, venetice.
În vitrinele înguste, erau înghesuite mărfuri ce nu
reuşeau să mai atragă privirile. Încă nehotărâtă încă
dacă să intre sau nu, în vreun magazin, Smaranda
ajunse în piaţa Sfatului. Pe băncile din jurul turnului,
puhoi de lume. Oameni mulţi, aşezaţi unii lângă alţii
dar fără a părea că se şi văd, ca nişte vrăbii sorindu-se
în razele primăvăratice ce-i învăluiau deopotrivă pe
toţi, fără alegere. Rumoare, glasuri de copii, un du-te
–vino pe lângă tarabele cu ispititoarele produse eco
şi, acolo sus, năframa azurie a cerului, agăţată de
vârful muntelui. Pentru câteva clipe, Smaranda
rămase nemişcată urmărind cu vădită curiozitate
lunecarea norilor răzleţi pe cer, felul în care aproape
imperceptibil, îşi modificau formele, nuanţele. Se
întrebase uneori, cum ar fi fost de-ar fi putut străbate
cerul, plutind alături de nori, aşa, ca o pasăre.
Fascinaţia aceasta pentru nori, o avea din copilărie,
însă, rareori îşi mai amintise în ultimul timp să mai
ridice capul spre cer. Poate că forţa gravitaţională a
pământului devenise cu timpul prea puternică pentru
ea, trăgându-i pleoapele, colţurile gurii, visele, în
jos... Cândva, mama îi povestise cum, pe când avea
cu puţin peste un an, cobora din pătuţ dis-de-
dimineaţă şi ridicându-se pe vârful picioarelor la
marginea patului lor, gângurea şi râdea cu gura până
la urechi, de reuşea să-i trezească. De parcă-n felul ei,
ar fi putut avea pe atunci un soi de înţelepciune, ce şi-
ar fi dorit să le transmită şi lor, că nicio clipă a unei
zile, a luminii ce-i este dată omului, n-ar trebui
irosită.
Un stol de porumbei se ridică în zbor şi
fâlfâitul puternic al aripilor lor, păru să o trezească pe
Smaranda din reverie. Lumina soarelui poleia totul în
jur şi pentru o clipă, îi păru că recunoaşte în jur, ceva
din atmosfera unei sărbători cunoscute. Doar pentru o
clipă... Pentru că totuşi, din mijlocul acelui decor atât
de animat, simţea că lipseşte ceva. Privirea i se
reîntorcea iscoditoare, încercând să se lămurească.
Umbrele câtorva nori atinseră trecător ochiurile de
geam prăfuite ale ferestrelor de la etajele vechilor
clădiri – după toate aparenţele nelocuite –
imprimându-le un aer de tristeţe şi Smarandei i se
păru pentru o fracţiune de secundă, cu tot zgomotul
din jur, că rătăceşte într-un tărâm pustiit şi părăsit de
sute de ani, în care mai răsună doar ecoul... absenţei.
Absenţa cui, sau a ce anume, nu putea încă să-şi
răspundă. Şi totuşi, continuând să privească atentă
faţadele vechilor clădiri, râul de oamenii ce se
scurgea monoton în susul şi-n josul străzii
comerciale, începu să-şi dea seama că ceea ce vedea,
se asemăna cu o fotografie veche, îngălbenită de
vreme, cu marginile scorojite, căreia nu-i mai vedea
utilitatea. Era doar o imagine a pulberii; trecute şi
13
viitoare. Încet, înţelegerea prindea contur: ceea ce-i
lipsea cu adevărat realităţii pe care o tocmai o
contempla, era... magia. Magia dorinţei, descântecul
speranţei. Cum de nu îşi dăduse seama până atunci
că, numai acestea puteau să dea culoare şi chiar viaţă,
lucrurilor? Şi-acum, unde, în ce colţ al lumii se
ascunseseră? Îşi simţi mâinile - adânc băgate în
buzunare – înlemnite şi reci ca gheaţa. Nu găsi
răspunsul. Păşind fără grabă, ca şi cum ar fi obosit
dintr-odată, se întoarse către tarabele cu produse de
casă, pe lângă care roiau pofticioşii. Se hotărâse să-i
cumpere Iolandei ciocolată de casă şi o bucată de
tort. Ştia că-i plac foarte mult dulciurile şi chiar dacă
doctorii i le interziseseră, ea nu renunţase cu totul la
ele, aşa că, ori de câte ori o vizita, se grăbea să-i ofere
şi ei câteva fursecuri, trufe de ciocolată sau îngheţată,
din care, fireşte, se delecta şi ea. Uneori, zâmbind
uşor a falsă dezvinovăţire, Iolanda-i spunea: „bunica
mea, care se săturase de regimul pe care îl ţinuse
aproape toată viaţa, avea o vorbă: că dacă tot îi este
scris să moară, atunci, măcar să moară sătulă”.
Amintirea vorbelor Iolandei, o făcu să se oprească în
dreptul unui supermarket, gându-se că ar face bine să
intre pentru a-şi cumpăra sortimentul de cafea
preferat şi, pentru că a doua zi era sâmbătă – deci, zi
de gătit – să caute un file de crap, cu care, spera că nu
va pierde prea mult timp prin bucătărie. Erau atâtea
altele, mai importante, de făcut. Rămăsese şi aşa în
urmă cu cititul şi apoi, avea termen pentru a preda
ultimul articol, la revista la care colabora.
Termină destul de repede cu tot ce avea de
cumpărat şi se îndreptă spre casă. Nu era prea
aglomerat. Femeia din faţa sa, ajunsese în faţa
casierei şi o putea vedea din profil. Trecută bine de
cincizeci de ani, era îmbrăcată într-o haină scurtă,
destul de uzată şi decolorată, dintr-o piele groasă –
probabil de porc - şi purta bine îndesată pe cap, o
şapcă de doc de culoare incertă. Fiind trasă bine spre
faţă, de parcă ar fi încercat să-şi ascundă sub borul ei
ochii, i se dezgolise toată ceafa, lăsând la vedere
părul de un bej-gălbui, scurt, zburlit şi aspru. Ca de
mistreţ – gândi neplăcut impresionată Smaranda.
Proptită temeinic pe picioarele-i solide pe care
plesnea o pereche de blugi roşi de-atâta purtare,
femeia prelua cu mare atenție de casieră produsele
achiziţionate, pe care le introducea fără grabă, dar cu
gesturi îndemânatice, într-o uriaşă sacoşă de pânză.
Pe bandă, încă în aşteptare, două tăviţe cu inimioare
fragede de pui, o legătură de sparanghel şi o cutioară
de plastic ce părea a conţine o adevărată bijuterie
vegetală: ciuşti galbene, verzi şi roşii, cărora însă,
casiera nu le găsea deloc preţul, aşa că femeia, după
ce le mai aruncă o privire plină de infinită părere de
rău, se hotărî până la urmă să renunţe la ele. Era şi
timpul, pentru că pe Smaranda o exaspera acest tip de
adevărat ritual, săvârşit de către unii oameni la casele
de marcat. Păreau a se agăţa de aceste momente care,
deveneau probabil pentru ei, adevăraţi marcatori
existenţiali: „cumpăr, deci exist”. În sfârşit, respirând
uşurată, se văzu afară şi se grăbi să ia un taxi către
casă.
Cum mai trecuse vremea peste toate... Parcă
mai ieri se cunoscuse cu Iolanda. Se întâlniseră la lift.
Smaranda, ajunsese târziu acasă şi coborând din taxi,
constatase că sacoşele pe care şi le descărcase din
portbagajul maşinii, păreau dintr-odată prea multe,
chiar şi pentru distanţa scurtă pe care o avea de
parcurs pe casa scării, până la lift. Stătea oarecum
încurcată în drum, gândindu-se că atunci când făcuse
cumpărăturile, nu apreciase corect numărul sacoşelor
şi greutatea lor. Şi asta se întâmpla pentru că, de
obicei avea prea puţin timp liber, aşa că încerca pe
cât posibil, să rezolve problema aprovizionării, cu cât
mai puţine drumuri. Pe când se opintea să se
echilibreze cu ele în mâini, din întuneric, pe alee,
apăruse cu un căţeluş în lesă, Iolanda. Amabilă,
femeia pe care atunci o vedea pentru prima dată, se
oferise să o ajute să-şi care sacoşele până la lift, dar,
spre surprinderea sa, intrase şi ea în lift. Apoi, când
Smaranda alesese butonul cu numărul etajului,
aceasta îi zâmbise şi-i spusese: „se pare că suntem
vecine; eu m-am mutat astăzi aici”. Uimită,
Smaranda înţelesese că era noua locatară, ce se
mutase în apartamentul alăturat de al său, pe care
vecinii de dinainte îl vânduseră, ca să se mute
undeva, într-un sat din apropiere, în casa părintească,
acolo unde - sperau ei - le-ar fi devenit traiul, dacă nu
mai uşor, măcar mai confortabil, în raport cu
veniturile. După ce ajunseră pe palier, Iolanda îi
mulţumi şi se gândi să o invite pe noua ei vecină la
cină. Aşa, află că Iolanda era singură, că se
pensionase de curând şi că locuia doar cu Toto, micul
ei caniche.
Rămăsese singură, după ce unica sa fiică,
plecată de ani buni din ţară, căzuse victimă unui
incident armat în Norvegia, ţara pe care o crezuse
sigură, departe de a fi expusă atacurilor teroriste.
După ce o înmormântase, Smaranda trecuse din ce în
ce mai rar pe la mormânt.”Nu simt că o regăsesc
acolo, sub petecul acela de pământ, care mie, nu-mi
spune nimic. Mai degrabă o regăsesc în amintirile
mele. Însă îngrijesc locul, mai degrabă pentru
prietenii pe care i-a avut aici. Poate că lor, acest loc le
mai poate păstra amintirea ei”, spusese Iolanda într-o
zi, pe când amândouă veniseră în cimitir pentru a
împlini rânduiala datinilor legate de Paştele blajinilor.
Atunci, Iolanda plantase repede câţiva butaşi de
trandafiri, îi stropise şi se ridicase gata de plecare.
Întâlnind privirea întrebătoare a Smarandei, îi
spusese, fără a mai zâmbi ca de obicei: „Ştii, nu poţi
înota de două ori în aceeaşi apă a râului. Ea trece, dar
este gata să te primească dacă îţi doreşti, mereu
14
înnoită... Detest jelaniile. Trecutul, cu siguranţă nu se
mai poate întoarce ca să pot face ceva pentru a-l
îndrepta, iar ce este, este. Aşa că, hai să mergem să
bem o cafea în centru şi să ne odihnim puţin. Îmi
place să privesc şi să ascult rumoarea vieţii, chiar
dacă uneori, am trista impresie că ea curge de la un
timp, mai degrabă pe lângă mine... fără mine... apoi,
când mă gândesc la faptul că într-o oarecare măsură
aceasta depinde şi de mine, mă împac cu gândul, şi-
mi spun că, dacă mă incomodează ceva, trebuie să mă
străduiesc şi eu puţin, pentru a se schimba ceva în
ecuaţie”.
Şi începuse prin a-şi vinde căsuţa de la
poalele muntelui, unde visase că-şi va creşte peste ani
nepoţii şi se mutase la bloc, devenind vecina
Smarandei. Dacă avusese sau nu, un soţ, Smaranda
nu aflase, pentru că despre el nu vorbea niciodată. Ca
şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Şi îi respectase
tăcerea. Poate tocmai de aceea şi rămăseseră prietene.
Iolanda nu suporta să fie iscodită de nimeni sau, să
fie presată cu tot felul de obligaţii, cu toate că ori de
câte ori observa că cineva are nevoie de vreun ajutor,
i-l oferea din proprie iniţiativă atunci când îi stătea în
putinţă. După mutare, continuase să trăiască retrasă,
făcând lungi plimbări zilnice, împreună cu Toto al ei,
vizitându-şi uneori prietenele pe care şi le făcuse în
timpul serviciului – lucrase la contabilitate într-o
uzină ce-şi restrânsese activitatea şi care, la câţiva ani
după pensionarea ei, îşi închisese porţile. Era
întotdeauna la curent cu tot ce se deschidea nou în
oraş, ştia unde aduc târgoveţii cele mai bune
brânzeturi, unde s-a deschis o nouă expoziţie de
haine, de flori, sau unde are loc ultimul vernisaj de
artă. Acasă, îşi făcuse din balcon o adevărată mini
seră de orhidee în toate culorile, pe care le îngrijea cu
multă răbdare, oferindu-i sfaturi pertinente şi
Smarandei. Părea a nu se grăbi niciodată atunci când
făcea ceva, întrucât considera că, era mai importantă
calitatea, decât săvârşirea lucrului, în sine. Şi mereu o
surprindea pe Smaranda cu câte ceva nou.
Într-o zi, îi arătă acesteia nişte broşuri cu modele şi
schiţe pentru pictură pe sticlă, care mai de care mai
interesante şi câteva vaze simple, pe care urma să
transpună modelele. „Uite ce mi-am achiziţionat azi!
M-am gândit să-mi ofer în sfârşit, timp şi pentru ceva
ce mi-ar fi plăcut să fac mai demult, dar mereu am
considerat că nu este momentul potrivit, pentru că
întotdeauna interveneau alte şi alte priorităţi... Ţie,
care dintre modele ţi se pare mai interesant?”.
Surprinsă, Smaranda le răsfoi şi recunoscând că-i este
cam greu să decidă între atâtea modele frumoase,
alese până la urmă două dintre ele. „Nu crezi totuşi,
că va fi destul de greu să deprinzi tehnica şi să le
realizezi?” – o întrebase ea. Iolanda râsese: „ Păi, nu
tot o mână de om le-a făcut? Atunci, de ce nu le-ar
putea face şi alta?” Şi peste două săptămâni, îi bătuse
la uşă aducându-i în dar o vază de sticlă, pictată cu
flori de lalele. Cu timpul însă, mai ales în perioadele
friguroase, Iolanda trebuise să renunţe la lungile
plimbări prin oraş, pentru că, durerile articulare
cronicizate, deveniseră tot mai sâcâitoare. Avea şi
zile, mai ales iarna, când era nevoită să rămână în
casă, pentru a nu risca o entorsă şi atunci, se aşeza în
balansoarul din dreptul ferestrei de la balcon, pe care
o deschidea, ca să presare resturi de pâine pe pervaz,
aşteptând să sosească porumbeii. Şi aproape imediat,
de parcă s-ar fi auzit de undeva vreun semnal,
începea freamătul de aripi şi porumbeii plonjau în
zbor de pe terasa blocului turn, pe pervazul îngust,
unde, fără a se sfii de privirile Iolandei pe chipul
căreia înflorea o lumină, începeau să ciugulească,
uguind plini de mulţumire.
Odată, surprinzând privirea plină de
dezaprobare a Smarandei care, era de părere că
„păsările astea aduc doar mizerie în locul în care se
înmulțesc” –spusese aceasta făcând aluzie la
geamurile ce trebuiau mai des spălate și apoi râsese
împăciuitore: „ Nu ştiu dacă tu te-ai gândit până
acum la asta, dar eu cred, că în fiecare om, viaţa sapă
ca într-un lut, un gol, mai mult sau mai puţin adânc.
Şi fireşte, acesta, prin natura sa, va tinde să se umple.
Cu ce anume, asta cred că depinde de atenţia sau de
strădania fiecăruia. Eu nu mă pricep prea bine cum,
sau ce anume ar fi mai bine să fac, dar ei – arătă ea
spre porumbei – privirile lor încrezătoare, sunt pentru
mine, tot ceea ce mă face să zâmbesc atunci când mă
trezesc dimineaţa şi-i aud la geam. Şi atunci, toate
celelalte mici inconveniente, nu mă mai deranjează
atât”.Şi nu se plângea niciodată, chiar dacă pe raftul
de medicamente, numărul acestora sporea de la an la
an, fără a părea că aduc vreo ameliorare a sănătăţii
Iolandei.
După un incident soldat cu claxoane
prelungite şi înjurătura înăbuşită a taximetristului
pentru „golanul şi nemernicul” care-i tăiase calea fără
a mai acorda prioritate, taxiul ajunse cu bine şi
Smaranda se grăbi să sune la uşa Iolandei pentru a-i
aduce veşti de prin oraş şi bineînţeles, delicioasa felie
de tort. Timpul care trecea până când aceasta îi
răspundea şi îi deschidea uşa, crescuse de-a lungul
anilor, Iolanda nemaiputându-se mişca cu vioiciunea
de altădată. Amintindu-şi de vertijurile tot mai
frecvente de care aceasta se plânsese în ultima vreme,
Smaranda aştepta răbdătoare, nu însă fără a resimţi o
uşoară îngrijorare. Ca de fiecare dată, firea sa
prăpăstioasă şi nerăbdătoare, mai scăpa de sub
control câte un firicel de gând, ce începea imediat să-
i brodeze pe canavaua imaginaţiei, câte un scenariu în
nuanţe de negru sau gri. Dar, cu o oarecare
încetineală, uşa se deschise totuşi şi de această dată şi
pe chipul Iolandei ce se ivi în cadrul ei, se înfiripă un
zâmbet de bucurie. „Hai, vino, vino să vezi! Dar să te
15
apropii încet, ca să nu-i sperii”.Şi ajungând cu
Smaranda lângă balansoar, întinse degetul arătător
către fereastră. Ridicat în lumina aurie a amiezii,
degetul subţire al Iolandei, ca într-un descântec, părea
că-şi pierde contururile, se estompează şi căpătând o
tentă semi-transparentă, devenea penelul care, picta
hulubii care se plimbau ţanţoşi de-a lungul
pervazului, dintr-un capăt într-altul, aşteptând
momentul în care fereastra se va deschide. Şi la fiece
pas pe care-l făceau, îşi legănau capul înainte şi
înapoi, ca şi cum ar fi ciugulit bob cu bob, particulele
aurii din care părea a fi alcătuită lumina. Nedumerită,
Smaranda întrebă: „Şi ce e... de văzut?”. „Tu chiar nu
observi? Ia privește mai atentă! Uite-i cum, parcă
fiecare poartă în jurul gâtului, câte un colan. De parcă
întregul curcubeul li s-a întipărit pe pene! – exclamă
Iolanda plină de încântare, ca şi cum, ar fi asistat la
un miracol. Abia atunci observă şi Smaranda,
frumuseţea. Dar, mai presus de orice, putu să vadă
faţa transfigurată de bucurie a Iolandei, aşa cum
rareori îi mai fusese dat să o vadă. Şi amândouă,
prinse de magia amiezii, rămaseră tăcute, privind
porumbeii.
În următorul an, către primăvară, Iolanda
murise. O găsiseră după două zile, când Smaranda,
îngrijorată de faptul că nu mai primise niciun semn
de la ea şi nici răspunsuri la apelurile ei telefonice,
alertase vecinii. Stătea ca de obicei acolo, în
balansoar, ca şi cum ar fi adormit pe neaşteptate. Se
stinsese liniştită, ascultând uguitul porumbeilor ce-i
băteau cu aripile în geam. Pe buze, încă mai păstra o
urmă uşoară de zâmbet, de parcă în ultima ei clipă, ar
fi primit de undeva, o neaşteptată şi fericită veste.
P O E Ţ I T U L C E N I
Marian DOPCEA
CITITOR
Cu Gregor Samsa am trăit coşmarul
Metamorfozei bruşte-ntr-un gândac,
Înghesuindu-mi sufletul, hoinarul,
În odăiţa strâmtă ca-ntr-un sac.
Prin holuri mucede am tot umblat
Cuprins de îndoieli şi de angoase.
Cum Iosef K învins de un păcat
Cumplit, cu rădăcini misterioase.
Biet arpentor am fost apoi, năimit
De castelanul pururi nevăzut.
Patibulare chipuri s-au ivit
În drumul meu, cu aer cunoscut –
Şi lumea ne-am făcut-o împreună
Întunecată, doar. Nici rea, nici bună.
VENIŢI PRIETENI!
Miros bătrân, de noapte răscolită
În rituri vechi şi aprige, spurcate
De vâlvele adâncurilor toate,
Ori numai de vreo urmă de copită…
Convoiul duhurilor necurate
În vesel zbânţ erotic se agită.
O zână desfrânată se mărită
Cu-n trol – şi vorbele neruşinate
Îmbujorează chipuri parcă scoase
Din bestiarii vechi şi insolite.
Nu-i loc pentru făpturile sfioase,
Ceas nu e – pentru minţile smerite.
Veniţi, prieteni! Zorile lăptoase
Abia se scurg din ugere – obrintite.
PAN
Cu coarne, ochelari şi ţăcălie
Îşi târâie copita pe trotuar
Bătrânu Pan, profesor de chimie
La dragul nost’ colegiu secular.
Ai lui s-au dus demult – şi nu-i mai ştie –
Şi pulsul parcă-i bate tot mai rar…
Cu coarne, ochelari şi ţăcălie
Îşi târâie copita pe trotuar.
N-ai bănui, în carnea-i pământie,
Vreo adiere de gând rău măcar –
Ci poftele făptura îi sfâşie
Şi-n vis obscen se prăvăleşte iar –
Cu coarne, ochelari şi ţăcălie.
16
 P O E Ţ I T U L C E N I N-am mai iubit iubirea uitată-n colţ la fiert
Ca pe-o esenţă crudă de droguri sau tutun
Arunc pahare pline de vodcă doar să-i iert
Pe toţi cei care mă privesc ca pe un faun bun,

Aş vrea să ştiu ce-nseamnă tot ce văd,

Tot ce aud prin cârciumi sau ziare,
Dar mi-au luat şi orele zălod
Ce-mi biciuie privirile şi doare,

Aş vrea să scriu pe case sau pe iarbă

Că banii nu-s decât nefericiri şi rele
Ioan GHEORGHIŢĂ Dar ne-au crescut în plete şi în barbă
De vagabonzi stelari călcând pe stele,
VIAŢA E UN JOC...
Şi nu mai vreau ca străzile să plângă
Viaţa e un joc al dracului de straniu Şi nici să râdă nu mai vreau copacii
Chiar dacă te-ascunzi după un gram de zăpadă, Doar trandafirii albaştri ce trăiesc pe lângă
Chiar dacă fumezi zi de zi marijuana, Amarnice speranţe ce ni le dau ei, dracii,
Astăzi eşti fericit, mâine mai trist,
Astăzi eşti mai sărac, mâine mult mai sărac N-am mai pierdut demult aşa un an
Şi rămâi cu un strop de speranţe-n priviri, Sărac şi plin cu deziluzii doar,
Viaţa-şi urmează drumul prestabilit, calendaristic M-am resemnat c-o viaţă de golan
Şi se-nvârte dramatic ca ruleta rusească Şi c-o para găsită-n buzunar...
Şi ne-acuză nedrept, ne condamnă absurd
La tăcere, migrare, ne condamnă-n secret AMINTIRE
La uitare şi totuşi la mai multă durere,
Viaţa e o repetiţie, o secundă mereu aceeaşi, un dar, Îmi amintesc
Când iese din uz îl arunci la coşul de gunoi că imaginaţia mea
Şi-i citeşti nostalgia-n priviri, o cam luase razna,
Parcă ar râde de tot ce se-ntâmplă cu tine, parcă ar intrase pur şi simplu
plânge, într-un răsărit de magnolii –
Viaţa e o agendă nescrisă parfum îndepărtat
În care mai întâlnim câte-un dram de iubire cât o sferă de linişti
Mai retrăim câte-un vis nebunesc, profunde, iluminoase –
Mai derulăm vreo scenetă reală şi că îmi prindeam cuvintele
Purtată de vânturi prin galactice lumi suprapuse între palmele făcute foale,
Filă cu filă numărând zilele, destinele, le rostogoleam
Numărând suflete la nesfârşit, în cărbunii încinşi
Viaţa e un joc al dracului de straniu, până deveneau mai ascultătoare
O anecdotă despre tine însuţi şi mai aproape
Cu dorinţa de a pregăti un final de ceea ce gândeam,
Deosebit sau aproape decent, tot în jurul meu
Un desfăşurător de imagini trăite de mii de ori dar se întindea
uitate într-o expresie neînţeleasă
Şi care ne biciuie gândul cu aceeaşi întrebare cu sunete şi litere
Ce urmează ? plimbându-se printre astre
Viaţa e un joc al dracului de straniu... ca şi când ar fi vrut să vorbească,
ca şi când ar fi vrut să-mi cutremure axa
N-AM MAI PIERDUT... pe care-mi sprijineam îndoielile,
pe care-mi sprijineam vederea…
N-am mai pierdut demult aşa un an
Sărac şi plin cu deziluzii doar,
M-am resemnat c-o viaţă de golan
Şi c-o para găsită-n buzunar,

17

S F A R U R I M E D I C A L E
FĂ-ŢI UN PLAN
DE ÎMBĂTRÂNIRE RESPECTÂND
CEASUL BIOLOGIC
Dr.Mihai TATU (Tulcea)
Dr.Nicoleta PETCU(Spitalul Militar Constanţa)
Există un ceas al îmbătrânirii care
controlează evoluţia fiinţelor vii de la stadiul de
celulă şi până la cea de senescenţă. Principalul sediu
de control şi comandă pentru aceste procese ar fi
hipotalamusul. Modificările genetice şi structurile
cerebrale hipotalamice par a fi responsabile de
procesele de îmbătrânire. Aceste programe
controlează homeostazia şi o adaptează pentru fiecare
etapă în parte.
Dar procesul îmbătrânirii poate fi întârziat.
Deşi există informaţii ştiinţifice, mai ales din ultimii
30-35 ani, privind acest proces, prea puţine au fost
traduse în practici medicale datorită faptului că
oamenii în general şi personalul medical, în
particular, neglijează aceste descoperii, uneori fără
să-şi de-a seama, alteori din gândirea convenţională
dată de pregătirea profesională rigidă câştigată. Şi
este un lucru de „calitate” pentru că aşa îşi pierd viaţa
pe care o are mai devreme, când ar fi putut să trăiască
mai mult şi cu o calitate mai bună. Dreptul fiecăruia
de a decide.
Există mai multe procese care concură la
îmbătrânire: doar optsprezece, care ar fi trebuit şi
putut să fie cunoscute de populaţie şi-n special de
personalul medical actual. Pe scurt acestea ar fi:
inflamaţia cronică a organismului, glicarea glucidelor
în surplus, reducerea reacţiilor de metilare la nivelul
ADN-ului, calcificarea excesivă la nivelul sistemului
vascular prin deficite nutriţionale deosebite şi radicali
liberi în exces, carenţa de enzime digestive,
dezechilibrele enzimatice, mutaţiile ADN-lui,
dezechilibrul acizilor graşi cu predominenţa celor
omega 6 sau grăsimile hidrogenate şi trans, disfuncţia
imunitară, deteriorarea mitocondrială – uzina
energetică a celulei, pierderea sensibilităţii la insulina
şi leptină mai ales consecinţa obezităţii şi a
diabetului, scăderea densităţii osoase mai ales prin
deficitele de vitamina D şi sărurilor din organism
printr-o alimentaţie deficitară nutriţional, şi stresul
oxidativ.
Dar să analizăm ceasul îmbătrânirii şi să vedem
dacă şi unde greşim.
Accelerarea ritmului ceasului central al
îmbătrânirii ar putea fi schematic structurat astfel:
stresul psihofizic de durată îmbogăţit la ora actuală
de civilizaţie şi dorinţa de bunuri de „calitate” prin
chimicalizarea extremă a vieţii, excesul caloric
utilizat cu nonşalanţă de la cele mai mici vârste (ce
dolofan este copilul mic pe care-l îndopăm
considerând că astfel este sănătos şi frumos!) şi până
la bătrâneţe (ne deranjează faptul că bătrânii nu mai
mănâncă mult, că scad în greutate. Mai mult am găsit
mulţi oameni care erau fericiţi “că în sfârşit se simt
bine pentru că mănâncă mai mult şi a luat şi în
greutate”. Ca o relatare să fie coerentă este bine de
prezentat cu date reale modul cum este înţeleasă
relaţia exces caloric - obezitate – starea de bine:o
persoană feminină din sala de aşteptare discuta
despre surplusul de kilograme pe care le avea de
talia: mă bucur că am o greutate mare pentru că are
pe ce pune mâna şi soţul... dar ca naiba, că nu prea
pune mâna pe mine când vine acasă). De asemenea,
scăderea toleranţei la glucoză care vine la pachet cu
excesul caloric de durată, implicit obezitatea, (grasă
şi frumoasă din clasa dinozaurilor mari şi cu un creier
mic!) accelerează procesul de îmbătrânire. Mergând
mai departe, iniţial apare excesul de insulină generat
în mod primordial de consumul excesiv de zahăr şi
derivatele lui din alimentaţia modernă actuală care
determină pe parcurs o rezistenţă la insulină cu
repercursiuni majore pe mitocondria celulară, cu
apariţia radicalilor liberi şi “ruginirea” membranelor
neuronilor urmată de sinuciderea celulei. Fericire
curată!. ( totdeauna consumul de zahăr rafinat se
absoarbe rapid printr-un intestin permeabil,
stimulează rapid pancreasul pentru o creştere a
producţiei de insulină în vederea restabilirii
echilibrului glicemic în corp. Primul lucru pe care-l
face creierul invadat de zahăr este să comande
arderea suplimentară a lui, numai că insulina o
transformă în grăsime şi depunerea de rezervă pentru
timpuri de sărăcie, precum Pluto din desenele
animate. Dar acest proces duce în timp la îmbătrânire
celulară cu risc de diabet, inflamaţie şi de ce nu, un
pic de demenţă. Merge, nu?).
Cu cât este mai gras cu atât stratul de grăsime de pe
lângă organe secretă leptina care normal anunţă
18
creierul care este nivelul de rezervă din magazie şi
astfel, teoretic, creierul ar trebui să nu mai facă
rezerve. Vestea proastă este că în timp creierul nu
mai recunoaşte leptina care devine astfel ca şi
insulina supuse unui proces de nerecunoaştere a lor şi
atunci se tot încarcă depozitele depăşind capacităţile
de înmagazinare. Concomitent scad nivelurile
neurotransmiţătorilor din hipotalamus care reduce
astfel stimularea hipofizei şi a comenzilor hormonale
periferice.
Progresiv scade melatonina, hormonul
somnului, cu perturbarea lui, individul petrecând
mult timp cu ochii pe pereţi de parcă ar admira
exponate deosebite din mari muzee ale lumii. Şi nu în
ultimă instanţă creşterea cantităţii de radicali liberi
generate de metabolismul precar pe care-l avem , de
perturbarea homeostaziei prin comportamentul
distructiv alimentar, stresant al societăţii actuale spre
un viitor luminos pe lumea cealaltă.
Am putea oare să scădem ritmul central al
îmbătrânirii?
Categoric da. Da prin rezolvarea
problemelor care accelerează ritmul ceasului central
al îmbătrânirii. Astfel se impune creşterea rezistenţei
la stres. Învăţarea termenului “şi ce dacă”. Mulţi
trăiesc într-un stres continuu aşteptând să moară mai
devreme, considerând probabil că nu va mai găsi loc
pentru înhumare. Eroare; mai sunt locuri, şi mai sunt
şi alte metode. Se grăbesc. Unde se grăbesc ?.
Fericirea este mai preferabilă stresului , nefericirii pe
care o căutăm şi o ducem cu noi ca pe o dulce durere
sufletească. Ranchiuna, orgoliile, tristeţea, frica,
timiditatea, ruşinea, culpabilitatea, sunt factori majori
ai procesului de îmbătrânire.
O privire de ansamblu asupra agenţilor
streori care acţionează asupra omului poate fi
clasificaţi în: fizici ( sunt cei care induc un
disconfort fizic forţând organismul să se adapteze -
zgomote, vibraţii, efort fizic prelungit, bolile,
traumatismele, radiaţiile, hemoragiile externe etc),
chimic ( precum sunt noxele chimice, toxice pentru
organism, care pot induce si stres psihic când sunt
percepute ca o ameninţare pentru sănătatea
organismului.), biologici ( îmbătrânirea, agenţi
infecţioşi (virusuri, bacterii), factori traumatici,
vasculari) şi nu în ultimă instanţă streorii psihologici
( stimuli cu semnificaţie nocivă, interpretaţi subiectiv
de psihicul uman la nivelul operaţiilor gândirii).
Menţinerea unei greutăţi ideale (care este
idealul, cum ajungem la el?). Aşa este, dar în
societatea actuală, cu hiperproducţie alimentară în
care omul nu prea mai aleargă mult să-şi procure
carburantul necesar vieţii reuşind să-l procure fără
prea mult efort din galantare, consumă din ce în ce
mai mult şi mai concentrat, numai că creierul lui a
rămas acelaşi organ vechi, cuplat pe modulul
supravieţuirii, el fiind administratorul fidel al
corpului care vrea să asigure integritatea energetică a
organismului. Din nefericire creierul nu ştie că eşti
obez. Lui îi plăcea aşa. Nu-i place să fii slab.
Determină să caute rezerve pe care le depune sub
piele, pe la fese, abdomen şi foarte frecvent, în jurul
organelor interne. Încearcă prin toate metodele să
menţină capacitatea de supravieţuire constantă numai
că omul a descoperit zahărul, supraproducţia, a
descoperit comoditatea (de multe ori mulţi consumă
enorm de multă energie butonând doar telecomanda
de la un televizor aşezat fiind comod într-un fotoliu,
nu de alta dar a făcut rost cu greu de un strat de
grăsime confortabil şi ar fi păcat să-l piardă. Şi mai
mult pierde energia “lingând”de durată display de la
telefon sau tabletă. Se dezvoltă astfel o condiţie fizică
ieşită din comun, mai ales că perturbă şi declanşarea
melatoninei care ar fi bună pentru un somn
odihnitor.(este mult de spus despre greutate. Poate
altă dată.)
Creşterea toleranţei la glucoză implică pe
de o parte arderea ei judicioasă în carburatorul
bilogic- muşchiul- (din condiţia fizică de calitate din
trecutul îndepărtat, am redus mult motoarele prin
descoperirile civilizaţiei actuale astfel că şi pentru
dusul gunoiului menajer din apartament la container
folosim maşina. Ce păcat că nu s-a identificat o
posibilitate de a folosi maşina chiar din dormitor ca
să nu mai coborâm până în parcare! Culmea este că s-
a desfiinţat mersul pe jos care nu costă mult. Este
corect: dacă mergi pe jos s-ar putea să transpiri şi
trebuie folosită batista - dar nu se mai utilizează
batistele, sunt obiecte învechite. S-ar putea să
contractezi un microb din atmosferă pentru că mai
merg şi alţii pe jos. Risc de boală. Cine ştie?. Culmea
este că m-ai şi slăbeşti câte un pic, ţi se mai face şi
foame... chiar este greu să mergi pe jos!... Numai
riscuri inutile!.). Mai mult dacă vrei să creşti
toleranţa la glucoză trebuie să te dezveţi de caloriile
goale date de zahăr, făină, bere şi alcool. Ar trebui să
reînveţi să mănânci corect alimente vegetale,
alimente complete cu toate principiile alimentare.
Oricum salata cea mai bună este porcul (cu sau fără
structură africană!). Fără prăjituri hiperdulci care
blochează senzaţia de saţietate, pe de o parte şi
somnul dacă este consumată seara, pe de altă parte şi
să înveţi utilizarea alimentelor cu multe fibre care au
şi calitatea de a scădea glucoză şi “teribilul”
colesterol(produs biologic strict necesar organismu-
lui, investit cu calităţi sumbre de mulţi profesionişti
medicali şi nu numai, pe care încearcă cu obstinenţă
să-l distrugă considerându-l vinovat de accidentele
vasculare din corp cu infarct sau paralizii. Ce mari
erori medicale asumate din necunoaştere şi din
manipularea producătorilor de medicamente pentru
profit, o folosim. Realitatea este că cel care este
19
vinovat de problemele aterosclerotice şi de
accidentele vasculare este totuşi zahărul cu derivaţii
pe care-i consumăm. Dulce inconştienţă!...) .
Eliberarea optimală de insulină pentru
prevenirea îmbătrânirii este de preferat să fie educată
practic din copilărie. Cum? Simplu, reducând
stimularea copiilor prin consumul de alimente dulci
produsă prin suplimentarea zahărului în dieta zilnică.
Copii şi nu numai ei, preferă cola, fanta, soluţiile
hiperdulci cu titlu de răcoritoare (nu ştiu mecanismul
prin care aceste băuturi răcoresc organismul. Probabil
prin producţia de tămâie folosită ca mirodenie la un
moment dat!
Nivel adecvat de neurotransmiţători hipotalamici
Acidul gama amino butiric, glutamatul,
adrenalina serotonina, melatonina, hypocretin,
adenozina reprezintă principalii neuromediatori
implicaţi în geneza ritmurilor cerebrale şi a somnului
normal, toate fiind implicate în ritmul îmbătrânirii. Ei
pot fi menţinuţi la nivel normal tocmai prin modul de
viaţă şi alimentaţie pe care ar trebui să le menţinem
îm parametri
Nivel optim de melatonină este reglat de
intensitatea luminoasă din mediu. Scăderea cantităţii
de lumină induce somnul prin creşterea cantităţii de
melatonină cerebrală. Ea nu este stocată de nici o
structură astfel că o dată cu lăsarea întunericului în
mediu se declanşează secreţia care trece direct în
torentul circulator. Totdeauna melatonina induce
somnul normal dacă nu există activare a structurilor
antagoniste care să inducă o creştere a activităţii
fizice sau / şi psihice. Din această cauză omul ar
trebui să meargă la culcare fără gânduri, fără surse de
lumină sau zgomot ( televizor, telefon, internet,
muzică, lumini de veghe etc). Un somn normal, de
calitate duce la reducerea vitezei de instalare a
îmbătrânirii, mai ales dacă “regimul” este urmat din
mica copilărie şi menţinut constant până la 99 ani. De
obicei omul renunţă la somn mult mai repede decât la
anumite activităţi. Preferă să urmărească o
telenovelă, să meargă la restaurant, să-şi facă de lucru
prin casă, să socializeze oricum numai în detrimentul
somnului. Mai mult dimineaţa intră în alertă rapid
pentru a se pregăti pentru o nouă rundă de activităţi,
alertând organismul cu multe sisteme de stres sonor,
declanşând alerta organismului, a sistemelor
neuronale care duc la uzura organismului.
Nu uitaţi că somnul este o stare fiziologică
periodică, reversibilă, caracterizată prin inactivitatea
somatică şi abolirea relativă şi temporală a
conştiinţei, consecinţă atât a unei deaferentări
nervoase, cât mai ales a intervenţiei active a unor
mecanisme neuro-umorale complexe. Este o
suspendare plăcută şi reversibilă a interacţiunii
senzorio-motorii cu mediul înconjurător, obişnuit
asociată cu poziţia culcată şi imobilitate.
Nevoia de somn pentru supravieţuire este ca şi apa,
mâncarea şi sexul. Dar nevoia de somn le depăşeşte
pe toate deoarece creierul ne duce pur şi simplu la
culcare, în ciuda tuturor eforturilor pe care le facem
pentru a ţine somnul deoparte.
Adormirea contează foarte mult. Ea trebuie
privită în corelaţie foarte strânsă cu anumite ritualuri
proprii fiecărui individ: decorul camerei, patul,
cearceafurile, climatul familial optim cu ajutorul
cărora se simt la adăpost faţă de pericolele iminente.
Respectarea acestor ritualuri favorizează starea de
bine, de linişte, de abandon psihic, de dezinteres care
este o condiţiei pregătitoare somnului. Dar somnul
mai poate fi influenţat şi de factorii de mediu:
ionizarea mediului (ionii negativi au acţiune
sedativă), razele cosmice ( ele scad durata somnului -
atenţie la aparatura modernă de tipul televizor,
tablete , calculator , telefon, alte surse de tip leduri
mai ales de culoare albastră), vânturile şi câmpurile
electromagnetice care determină insomnie. Diferite
radiaţii şi zgomotele duc la creşterea serotoninei şi
scăderea noradrenalinei (neurosecreţii) care
determină creşterea duratei somnului lent şi tulburări
ale somnului din perioada paradoxală de somn cu
vise.
De obicei persoanele în vârstă raportează
frecvent o calitate slabă a somnului, cu insomnie
mult mai frecventă decât tânărul. De obicei , o data
cu procesul de îmbătrânire începe şi bilanţul pe care
şi-l face multă lume privind trecutul lor apoi analiza
predilectă a viitorului sumbru care vine declanşând
fricile de viitor, care perturbă mult somnul şi
declanşând frecvent neurohormonii cu neuromedi-
atorii stresului care induce practic un cerc vicios al
stării de “bine” cu accentuare îmbătrânirii. Mai mult
tinerii îşi impun mai mult să nu doarmă pe timp de
noapte (probabil din această cauză s-a inventat
curentul, discotecile şi pierderea timpului
noaptea...). La un stres moderat adulţii în vârstă
sănătoşi prezintă niveluri mai ridicate a cortizolului
în sânge ceea ce duce la perturbări ale somnului,
determinând o calitate mai slabă, cu perioade mai
lungi de veghe precum şi perioade mai lungi
petrecute în primele stadii ale somnului.
20
 Scăderea radicalilor liberi. Radicalii liberi
sunt substanțe chimice instabile provenite din
procesele metabolice ale organismului supraturat,
care încearcă permanent să devină stabile. Pentru a
deveni stabili radicalii liberi încearcă să „fure” un
electron de la o altă substanţă din apropiere
transformând-o astfel într-un alt radical liber şi astfel
blocând funcţionarea normală a ei.
Din nefericire la ora actuală toţi trăim într-
un mediu toxic. Nu contează unde trăim sau cât de
atenți suntem, nu putem evita substanțele toxice din
mediul înconjurător. Acestea sunt prezente în aerul
pe care îl respirăm, în mâncare și apă și în celelalte
lucruri ce ne înconjoară. Factori de mediu cum ar fi
poluarea, radiațiile, fumatul și pesticidele pot produce
radicali liberi.
Radicalii liberi sunt produși continuu de
organism atunci când se produce energie și când
suntem expuși anumitor substanțe poluante cum ar fi
fumul de țigară, alcoolul sau pesticidele, alimentele
procesate, grăsimile trans, multitudinea de E-uri din
alimentele conservate, etc. Numai că organismul are
sisteme naturale de apărare asupra acestor radicali
deoarece ei ar putea distruge foarte repede toate
celulele organismului uman.
Din nefericire radicalii liberi sunt
răspunzători de creșterea riscului de îmbătrânirea
celulelor și deci de îmbătrânirea întregului organism
dar şi riscul de a determina apariţia multor boli cro-
nice mai ales prin fenomenul de inflamaţie cronică.
Şi cu toate acestea radicalii liberi ne ajută să
producem energie și să luptăm cu infecțiile, numai că
atunci când sunt în exces, aceștia produc îmbătrânirea
prematură a celulelor. Ei joacă un rol important
pentru apărarea organismului prin distrugerea
viruşilor şi a microbilor, anihilând unele substanţe
toxice şi neutralizând toxinele. Dar efectele
dăunătoare ale radicalilor liberi sunt ţinute sub
control de enzimele create în acest scop. Omul ar
trebui să înveţe de la natură mecanismul cumpătării.
În marea majoritate a cazurilor oxidarea nutrienţilor
şi a produşilor suplimentari în exces în organism
determină un proces de ruginire a membranelor şi
celulelor noastre asemănător cu ruginirea fierului.
Îmbătrânirea este un proces biologic determinat de
proporţia în care radicalii liberi distrug celulele,
afectează ţesuturile şi împiedică funcţiile vitale.
Bolile şi stările degenerative asociate cu îmbătrânirea
şi atribuite radicalilor liberi includ ateroscleroza,
hipertensiunea arterială, demenţa Alzheimer, bolile
de inimă, bolile degenerative, cancerul, cataracta,
glaucomul, pierderea memoriei, pielea ridată şi
leziunile de lipofuscină ( petele bătrâneţii).
Actualmente au crescut sursele artificiale noi de
radicali liberi, depăşind mecanismele de apărare a
organismului: radiaţiile nucleare, razele X,
microundele, metalele toxice (aluminiu, cadmiul din
apă), poluarea atmosferică, aditivii alimentari, fumul
de ţigară, gazele de eşapament, uleiurile vegetale
hidrogenate, multitudinea de cosmetice, alcoolul etc.
Care ar fi efectele radicalilor liberi asupra
organismului?
Radicalii liberi alterează ADN-ul și ARN-ul
din celule pin legarea la lanțurile de ADN și astfel
viitoarele lanțuri de ADN vor conține mutații și astfel
se vor multiplica celule nesănătoase. În alte cazuri
radicalii liberi pot modifica ADN-ul astfel încât
celulele să se multiplice la nesfârșit și foarte rapid. Ei
pot altera structura proteinelor şi a lipidelor. Dar cel
mai cunoscut efect al radicalilor liberi este alterarea
membranelor celulare printr-un proces numit
peroxidarea lipidelor. Principala țintă a radicalilor
sunt acizii grași nesaturați aflați normal la nivelul
membranelor celulare. Prin peroxidare membranele
devin mai rigide, mai hipofuncţionale, le scade
activitatea enzimelor de la acest nivel, în acest fel se
alterează permeabilitatea membranelor, implicit a
receptorilor prezenţi pe membrane. Dar radicalii
liberi pot ataca direct și proteinele membranare
producând schimbări în structură și implicit în
activitatea membranelor celulare.
Şi atunci cum ne putem proteja de acțiunea
radicalilor liberi?
Viața pe pământ a evoluat în prezența
oxigenului și a altor surse de radicali liberi deci a
trebuit să se adapteze și să facă față atacului
permanent al radicalilor liberi. Antioxidanții sunt
substanțele ce pot limita cantitatea de radicali liberi
din organism și efectele acestora asupra lui.
Antioxidanții îi găsiți în toate legumele și fructele
cunoscute. Cele mai bogate în unităţi antioxidant sunt
fructele de pădure intens colorate, precum afinele,
murele, zmeura, coacăzele, iar cele mai bogate surse
de substanţe antioxidante sun găsite în prunele
uscate, însă, practic toate vegetalele sun dotate cu
activitate antioxidantă. rămâne doar de consumat.
Însă la omul modern cele mai bune salate utilizate
sun cele din carnea de porc eventual atins de pesta
porcină! Adevărul este că şi carnea este acceptată de
creer numai că a luat o turnură specială actualmente
prin consumul excesiv în detrimentul alimentelor
naturale vegetale. Oricum dacă nu-ţi place să
consumi vegetale şi-ţi permiţi, poţi consuma
suplimente nutritive din farmacii care oricum sunt
procesate şi condensate. Ajută şi ele nu numai la
sănătate dar şi la profitul mazor al producătorilor.
Este bine de consumat alimente bogate în minerale şi
vitamine. Aici mai poate fi încadrat şi reducerea
stresului mental şi emoţional pentru reducerea
stresului oxdativ, relaxarea reducând mult impactul
radicalilor liberi.
21
Spre satisfacerea curiozităţii ştiinţifice îndrăznesc să
amintesc doar unele din mirodeniile folosite pentru
reducerea radicalilor liberi şi care pot fi folosiţi: -
curry reduce posibilitatea formării plăcilor de amiloid
din demenţa Alzheimer, şofranul are un efect
antidepresiv, salvia îmbunătăţeşte memoria, pe când
scorţişoara îmbunătăţeşte memoria şi reglează
glicemia implicit reduce poftele. De asemenea
busuiocul este un puternic antioxidant care
îmbunătăţeşte circulaţia sanguină atât la inimă cât şi
la creier, are proprietăţi antiinflamatorii şi protejează
creerul pentru demenţă, iar cimbrul creşte prezenţa
acizilor omega 3 la creier. Nu trebuie uitat usturoiul
cu efect antitumoral şi pentru îmbunătăţirea
circulaţiei sanguine de la creer, iar ghimbirul pe care-
l găsim şi la noi ar duce la creşterea inteligenţei cu
efect bun pentru boala Parkinson şi care ca bonus mai
are şi efect pe cefalee. Merge nu ?
La urmă am rezervat dreptul major pentru
efectele produse de cacao, care este unul din cele mai
bogate condimente în flavonoli, fitonutrienţi care
protejează inima în multe moduri. Pot neutraliza
radicalii liberi care distrug celulele, prezervă
membranele celulare, protejează ADN-ul, previne
formarea plăcilor de aterom, îmbunătăţeşte circulaţia
coronariană, reduc presiunea sanguină şi împiedică
formarea trombilor prin degradarea lor de trombocite.
Dar tot flavonele protejează celulele endoteliale care
produc acidul nitric care relaxea-ză, dilată vasele,
blochează aderenţa trombicitelor împiedicând
formarea trobilor vasculari. Tot el reglează insulina
preîntâmpinând rezistenţa la insulină. Însă unele
studii acordă flavonelor din cacao, capacitatea de a
distruge celulele canceroase la începutul procesului
tumoral. Merge?
Poate altă dată detaliem aceste procese
alimentare şi toxice asupra organismului şi
fenomenul îmbătrânirii. Dar cine vrea să rămână
tânăr?
Pe altădată.
SPONDILOZA CERVICALĂ-
SIMPTOME, CAUZE, PREVENIRE,
TRATAMENT
Dr. Cornelia CALIGA
pondiloza cervicală, numită şi artrita
S gâtului, se referă la toate modificările ce
apar în zona gâtului odată cu trecerea
timpului. Este o suferinţă a persoanelor vârstnice,
deşi sunt şi tineri care au aceasta boală, datorită unor
modificări ale vertebrelor, discurilor intervertebrale,
ligamentelor, muşchilor regiunii cervicale.
Conform unor statistici, 85% dintre oamenii trecuţi
de 60 de ani, au spondiloză cervicală. Odată cu
înaintarea în vârstă, are loc degenerarea discurilor
intervrtebrale, care induce o serie de modificări ale
structurilor înconjurătoare, formarea de osteofite
(excrescente osoase ale vertebrelor), contracturi
musculare şi iritaţii sau chiar leziuni ale nervilor, în
funcţie de anumiţi factori de risc, care sunt:
 predispoziţia genetică: acesta explică de ce
în anumite familii sunt mai mulţi membrii care suferă
de spondiloză cervicală, pe când în alte familii nu se
cunoaşte această boală.
 fumatul. Studiile evidenţiază că în rândurile
fumătorilor frecvenţa spondilozei cervicale este mult
mai mare.
 suprasolicitarea coloanei vertebrale în
timpul unor mişcări bruşte, repetate, ridicări de
greutăţi, care pun o presiune mare pe coloana
vertebrală, muşchi şi ligamente, şi duc la modificări
ale posturii şi compresii pe nervii din această zonă.
CAUZE:
 accidentele din zona gatului. Orice accident
de genul unei căzături, accidente de maşină, lovituri
puternice, etc., pot favoriza procesele de
degenerescenţă locală, cauzând spondiloza.
 rigiditatea constituţională a ligamentelor
care constituie legături puternice, ce conectează
vertebrele şi care în mod normal au anumită
elasticitate, permiţând mişcările capului şi gâtului.
 „deshidratarea“ discurilor intervertebrale,
care au rol important în amortizarea şocurilor ce pot
avea loc în timpul ridicării de greutăţi, mişcărilor
bruşte şi a altor activităţi de suprasolicitare ale
coloanei vertebrale.
 hernierea (deplasarea) discurilor interverte-
brale, care aplică o presiune anormală asupra
măduvei spinării şi asupra nervilor din regiune,
producând durere, senzaţie de amorţeală şi chiar
paralizie.
 apariţia osteofitelor. Aceşti „pinteni“ ţin de
corpul vertebral şi presează pe anumite zone
producând contractură musculară, rigiditate şi dureri
insuportabile.
SIMPTOMELE SPODILOZEI CERVICALE
 dureri în zona posterioară a gâtului,
agravate de mişcări.
 dureri la nivelul membrelor superioare şi
omoplatului.


rigiditatea gâtului.
înţepături şi amorţeli la nivelul gâtului şi
membrelor superioare.
 vertij (ameţeli).
 dureri la nivelul globilor oculari.
 tulburări de echilibru.
22
 dureri de cap, chiar migrenă şi în cazuri
grave chiar sincopă (pierderea cunoştinţei).
La examenul clinic se constată limitarea mişcărilor
gâtului, imposibilitatea de a efectua mişcări de flexie,
extensie şi laterale sau de rotaţie. Dacă apar
complicaţii datorate compresiei pe nervi sau măduva
spinării, se instalează modificări de sensibilitate la
nivelul membrelor superioare, dureri acute, hipo- sau
chiar hiperestezie.
DIAGNOSTICUL SPONDILOZEI
CERVICALE
Se face în multe cazuri prin examen clinic şi o
radiografie simplă a coloanei vertebrale cervicale.
Radiografia poate evidenţia o modificare a posturii,
constând în micşorarea curburii cervicale a coloanei
şi poate sugera compresia pe nervi, prezenţa
osteofitelor şi modificări ale corpurilor vertebrale şi
discurilor intervertebrale, etc. Atunci când se
suspicionează o afecţiune mai gravă se continuă
investigaţiile cu CT sau RMN, investigaţii care oferă
informaţii amănunţite despre coloana cervicală şi
structurile învecinate. După caz, se efectuează analize
de sânge, indiferent de vârstă (pentru a exclude alte
boli).
TRATAMENTUL SPONDILOZEI
CERVICALE
Fiind o afecţiune cronică, cu perioade de acutizare,
tratamentul este destul de complex şi impune
următoarele:
 controlul permanent şi corectarea posturii în
timpul activităţilor zilnice: acasă, la locul de muncă,
în timpul desfăşurării activităţilor sportive sau
activităţilor casnice care suprasolicită coloana
vertebrală.
 atenţie la poziţia de dormit. Se recomandă o
singură pernă de bună calitate, eventual ortopedică.
S-a constatat că poziţia ideală de dormit este culcat
pe o parte, cu genunchii îndoiţi şi cu o pernă mică
între genunchi.
 exerciţiile fizice zilnice, corect conduse de
un kinetoterapeut specializat sunt foarte importante
nu numai pentru prevenirea complicaţiilor, ci şi
pentru menţinerea elasticităţii ligamentelor,
musculaturii şi îmbunătăţirea posturii, relaxării
musculare şi implicit ameliorarea durerii.
 sunt foarte utile exerciţiile de Yoga şi
Pilates.
 şedinţe de fizioterapie şi balneologie la cel
puţin 6 luni, la recomandarea medicului.
 terapii alternative ca acupunctura,
presopunctura şi masajul sunt de un real folos.
 şi nu în ultimul rând – dar numai la
recomandarea medicului - medicamente care să
combată durerea, contractura musculară şi inflamarea
locală, după caz.
PREVENIREA SPONDILOZEI CERVICALE
Aceasta implică un anumit stil de viaţă şi consta în:
 efectuarea de exerciţii fizice regulate şi
corect conduse, mişcare. Studiile au demonstrat că
oamenii care merg zilnic pe jos suferă mai puţin de
această boală. Ieşiţi din casă, chiar fără motiv!
 controlul posturii. O poziţie corectă a
corpului - fără stat sau mers „cocoşat“ şi cu gâtul
prea aplecat în faţă. Umerii traşi în spate şi spre jos şi
capul ridicat!
 este bine să înveţi cum să ridici corect
greutăţile, pentru a evita suprasolicitarea coloanei
vertebrale. (foarte utile sunt informaţiile de pe
Youtube!);
 un rol important îl are menţinerea unei
greutăţi corporale corespunzătoare. Studiile au
constatat că la persoanele obeze coloana vertebrală
este suprasolicitată, apar vicii de postură şi este
favorizată instalarea spondilozei cervicale;
 evitare eforturilor şi mişcărilor bruşte şi
repetate.
 evitarea traumatismelor şi accidentelor de
orice fel;
 poziţia corectă a gâtului şi corpului în
timpul somnului;
 practicare terapiilor alternative, utile şi ca
prevenţie a apariţiei spondilozei, mai ales la
persoanele cu predispoziţie;
 suplimentele alimentare şi a remediilor din
plante pot fi utile, dar numai la recomandarea
medicului, deoarece, chiar dacă sunt din plante, pot
avea efecte adverse să pot interacţiona cu alte
medicamente pe care pacientul la are pe schema
terapeutică, în cadrul altor boli.
În concluzie: spondiloza cervicală este
degenerescenţa cronică a vertebrelor şi discurilor
intervertebrale, legată de vârstă. Ea nu ridică, de cele
mai multe ori, probleme din punct de vedere al
prognosticului, însă în unele cazuri pot surveni
complicaţii. Diagnosticul se pune uşor, prin examen
clinic şi radiografia simplă a regiunii coloanei
cervicale. Tratamentul este fixat de medic şi specific
fiecărui caz. Stilul de viaţă şi prevenţia este însă
acelaşi, indiferent de cauza şi impune atenţie şi
perseverenţă din partea pacientului, de cele mai multe
ori vârstnic.
23

Dr. Rodica ANGHEL
EXAMINAREA PERIODICĂ
A SUGARULUI ŞI COPILULUI MIC
FACTOR IMPORTANT ÎN
PROFILAXIA STARII DE SANATATE
e la naştere pana la vârsta de 4 ani,
D creşterea şi dezvoltarea copilului este
caracterizată de schimbări rapide şi
importante. În această perioadă se pun bazele
dezvoltării somatice, neuropsihice si
comportamentale, care influenţează dezvoltarea
ulterioară.
OBIECTIVELE EXAMINARII PERIODICE
A SUGARULUI SI COPILULUI MIC
 Evaluarea creşterii somatice şi a dezvoltării
neuropsihice şi afective;
 Depistarea întârzierilor de creştere şi a
deficienţelor somatice, senzoriale, mintale, a
predispoziţiilor de îmbolnăvire;
 Stabilirea conduitei de îngrijire a copilului
depistat cu deficienţe.
RITMUL DE SUPRAVEGHERE ŞI
EXAMENELE DE BILANŢ LA COPIL
 la externarea din maternitate;
 la 2, 4, 6, 9, 12, 18 luni;
 la 2, 3, 4 ani
ELEMENTELE DE SCREENING
ALE DEZVOLTĂRII SUGARULUI ŞI
COPILULUI MIC
 Anamneza si examen clinic;
 Greutate, talie, perimetru cranian, fontanela,
dentiţie, determinare indice ponderal, nutriţional,
IMC;
 Dezvoltarea neuropsihică (atenţie deosebită
la prematur, dismatur, copil cu Apgar sub 8, suferinţă
perinatală);
 Depistarea semnelor clinice de rahitism;
 Depistarea semnelor clinice de anemie;
 Testarea auzului;
 Testarea văzului;
 Imunizările obligatorii.
FACTORII DE RISC IN PERIOADA DE
SUGAR SI COPIL MIC
 Prematuri dismaturi;
 Infecţii virale;
 Boli genetice;
 Malformaţii congenitale;
 Traumatisme obstetricale
 Apgar sub 8, incompatibilitate Rh si grup,
icter prelungit;
 Malnutriţie protein calorică;
 Rahitism;
 Anemie;
 Alimentaţie artificială precoce;
 Probleme psihosociale (se va colabora cu
DGASPC, primăria, organisme neguvernamentale).
EXAMINAREA IN SFERA O.R.L.
 Examinarea anatomica: - la nivel nazal


-la nivel orofaringian;
- la nivelul urechii;
Examinarea funcţiei auditive;
Testarea acuităţii auditive (aparat cu
otoemisiuni acustice) la copiii cu risc:
 nou-născuţi prematuri;
 copii cu suferinţă la naştere (apgar <7-8);
 copii cu infecţii repetate de căi respiratorii,
adenoidieni, otite repetate;
 vorbire întârziată după 2 ani sau cu
tulburări de pronunţie.
DEPISTAREA TULBURARILOR VIZUALE
 Se va acorda o atenţie speciala copiilor cu
risc:
 Copiii proveniţi din familii care au
prezentat de mici tulburări vizuale, strabism sau altă
patologie;
 Copiii prematuri, în special cei sub 1500 g
la naştere;
 Copiii cu patologie neonatală;
 Copiii care au necesitat oxigenoterapie
prelungită în perioada neonatală;
 Înainte de 6 luni de viaţă, copiii cu
anomalii obiective ale ochilor (asimetrie fante
palpebrale, ptoză palpebrală, conjunctivită trenantă,
microoftalmie, exoftalmie etc.);
 După 6 luni, orice copil cu strabism va fi
trimis la oftalmolog;
 La 2 ½ - 3 ani acuitatea vizuală poate fi
determinată, dar între 3–4 ani, copii cooperează mai
bine;
 La 6-7 ani şi la pubertate ar fi bine să se
verifice acuitatea vizuală mai ales în contextul
utilizării în exces a calculatoarelor, televizorului,
telefoanelor etc.
24
 PROFILAXIA ENCEFALOPATIEI  Fenilcetonuriei;
PROVOCATA DE BOLI METABOLICE  Hipotiroidismului congenital
Se fac determinări de la naştere, pentru
depistarea:

VACCINARILE OBLIGATORII

Vârsta recomandată Vaccin

primele 24 de ore de viata Hep B
Vaccinare impotriva Hepatitei B
(in maternitate)
2-7 zile BCG vaccin de tip Calmette Guerin (în maternitate)
2 luni Vaccin hexavalent diftero-tetano-pertussis acelular-
poliomielitic-Haemophilus B hepatitic B
(DTPa-VPI-Hib-Hep B)
Vaccin pneumococic conjugat *
- se face la medicul de familie
4 luni Vaccin hexavalent diftero-tetano-pertussis acelular-
poliomielitic-Haemophilus B hepatitic B
(DTPa-VPI-Hib-Hep B)
Vaccin pneumococic conjugat *
- se face la medicul de familie
11 luni Vaccin hexavalent
Vaccin diftero-tetano-pertussis acelular-poliomielitic-
Haemophilus B hepatitic B
(DTPa-VPI-Hib-Hep B)
Vaccin pneumococic conjugat *
- se face la medicul de familie
12 luni Vaccin rujeolic-rubeolic-oreion
(ROR)
- se face la medicul de familie
5 ani Vaccin rujeolic-rubeolic-oreion
(ROR)
- se face la medicul de familie (rapel 2)
Vaccin tetravalent
diftero-tetano-pertussis acelular-poliomielitic
6 ani
( DTPa-VPI)
- se face la medicul de familie
Vaccin diftero-tetanic pentru adulti/ vaccin diftero-tetano-
14 ani pertussis acelular
- se face la medicul de familie

25
 produceau chiar un fel de vin, prin fermentarea în
apă a boabelor uscate. Originea cafelei se pare de
altfel că ar fi o zonă a Etiopiei numită Kaffa, de
unde se răspândeşte în Arabia, Yemen şi Egipt. Un
motiv ar fi similitudinile fonetice, dar o altă teorie
sugerează că ar fi vorba despre originea cuvântului
în arabescul ”quahwek”, care înseamnă chiar
”stimulent”.
În Europa cafeaua ajunge prin portul
Veneţia, nodul comercial cu negustorii arabi.
Popularitatea şi-o câştigă în momentul în care este
oferită ca alternativă la băuturile reci. Mulţi europeni
Dr. Dumitru VÂLCU deprind acest obicei în timpul călătoriilor. În secolul
al XVII-lea, când olandezii domină comerţul naval,
se introduce cultivarea la scară largă în Indonezia,
CAFEAUA Java, Sumatra, Sulawesi şi Bali. Odată ce francezii
aduc o plantă de cafea în Martinica, cafeaua ajunge
Mic istoric al cafelei: şi în America Latină. Motivul pentru care Brazilia
este astăzi cea mai mare producătoare de cafea este o

S boală care s-a răspândit în culturile asiatice în

avurosul stimulent are o istorie la fel de
bogată ca gustul care l-a consacrat. secolul al XIX-lea, care le-a compromis. Cât despre
Triburile autohtone din Africa măcinau Africa, plantatorii britanici reintroduc cultivarea sa
boabele nedecorticate şi amestecau pasta cu aici, după primul război mondial.
grăsime animală până ce obţineau nişte bile În 1453 cafeaua este adusă la
pe care le consumau războinicii. Efectul Constantinopol unde este deschisă prima cafenea din
lume. Totodată legea turcească permite femeii să
stimulator al cafelei a fost asociat de multe
divorţeze dacă soţul său nu îi aduce zilnic raţia de
ori cu un anumit extaz religios, practicat de cafea. Un episod interesant se consumă în 1511,
vraci şi preoţi. când Khair Beg, un guvernator corupt din Mecca,
O legendă de pe la 1400 ne relatează cum un vrea să interzică băutura pe motiv că poporul i se
păstor pe nume Khaldi a remarcat vioiciunea împotriveşte din cauza ei. Sultanul însă, care
caprelor din turma sa după ce acestea au consumat consideră băutura sacră, ordonă uciderea
fructele roşii dintr-un tufiş sălbatic. El însuşi gustă guvernatorului. Cafeaua, declarată băutură permisă
fructul şi se simte revigorat. Nişte călugări, văzându- creştinilor de către Papa Clementin al VIII-lea, este
l dansând cu caprele, fierb misticele boabe pentru a-i adoptată de Europa în momentul în care se deschide
ajuta să stea treji noaptea pentru ceremonii. O altă prima cafenea la Veneţia, în 1645, urmată de una în
poveste ne spune că un derviş a fost exilat în deşert.
Pe când mergea fără ţel, o voce îi şopteşte să
consume fructul, pe care încearcă în zadar să-l
înmoaie în apă. Bând pur şi simplu lichidul, crede că
este un semn de la Allah că a supravieţuit şi
recomandă tuturor reţeta.
Provincia Zemen din peninsula Arabia este
vreme îndelungată singura sursă de cafea, care se
cultivă din secolul al XV-lea. Prima referinţă la
cafea însă, dincolo de legende, o avem din secolul al
IX-lea. Boabele care ieşeau din portul yemenit
Mocha erau păzite cu mare atenţie şi nicio plantă
fertilă nu avea voia să iasă din ţară. Totuşi, pelerinii
musulmani aduc arbori de cafea în ţările lor, fiind în
curând instalate plantaţii şi în India. Cafeaua este la
început privită drept aliment şi nu băutură, iar în
Orient toate păturile sociale au acces la ea. Ca
băutură caldă este preparată din secolul al X-lea.
Renumitul tămăduitor Avicenna administra cafeaua
în chip de medicament. Din cafea etiopienii

26
 Paris, în 1672. La 1700 există chiar 2000 de cafenele
în Londra. Interesant este şi faptul că în Brazilia
industria cafelei debutează cu legătură
extraconjugală dintre colonelul brazilian Francisco
de Melo Palheta şi soţia guvernatorului francez din
Guyana, care îi trimite amantului un buchet de flori
în care ascunde nişte lăstari de arbore de cafea.
Băutura care prilejuieşte numeroase întâlniri şi
ipostaze de socializare primeşte chiar o odă din
partea lui Johann Sebastian Bach, în 1732.
Cafeaua aliment sau medicament? Ce este
cafeina?
Cafeina este un drog consumat în mod
frecvent. Se găseşte în diferite băuturi ca ceaiul
negru, cafeaua, băuturi acidulate care conţin cola şi
ciocolată. De asemenea, cafeina este adăugată şi în
compoziţia altor băuturi şi este un ingredient prezent
în unele medicamente eliberate fără reţetă, cum ar fi
cele pentru dureri de cap, răceală, alergii, antialgice
şi pilule pentru menţinerea stării de veghe.
Cca 80% din populaţia adultă consumă
cafeină şi cca 20% consumă peste 350 mg/zi –
cantitate suficientă pentru a produce dependenţă
fizică.
Ce determina conţinutul în cafeina al
unui produs?
Metoda de preparare a ceaiului sau cafelei
determină conţinutul de cafeină al băuturii. O ceaşcă
de cafea instant conţine cca 65 mg cafeină, în timp
ce cafeaua filtrată conţine cca 110 mg/ceaşcă. Ceaiul
negru şi majoritatea băuturilor răcoritoare cu cafeină
conţin cca 30-65 mg/porţie. Băuturile din ciocolată
fierbinte conţin cca 5 mg/ceaşcă, în timp ce
batoanele de ciocolată pot conţine între 10 si 40 mg
per 60 g.
Este cafeina periculoasă?
Efectele fiziologice ale cafeinei pot fi văzute
după consumarea a doar 1-3 ceşti de cafea. Raportat
la greutatea corporală, copiii cu vârsta de 1-5 ani
sunt cei mai mari consumatori de cafeină. Un copil
care bea o cutie de băutură răcoritoare cu cafeina
ingerează echivalentul a 4 ceşti de cafea pentru un
adult. Cafeina este absorbită cu uşurinţă în organism,
nivelul sangvin atingând valoarea maxima la cca. 30
minute după ingestie. Viteza eliminării ei din sânge
variază de la câteva ore la adult, la câteva zile la
nou-născut. Viteza eliminării este redusă în timpul
sarcinii şi prin folosirea anticoncepţionalelor orale.
Fumatul, pe de altă parte, pare să crească rata de
eliminare a cafeinei din corp. Din acest motiv
ingestia de cafeină ar trebui să fie mult redusă sau
eliminată complet de persoanele care încearcă să
renunţe la fumat, pentru a împiedica creşterea
nivelului cafeinei în sânge şi posibila creştere a
dorinţei după nicotină.
27
Cafeina poate produce multe efecte,
printre care:
 Creste nivelul zaharului din sânge (ceea ce dă
senzaţia unei creşteri a disponibilului de energie);
 Creşte nivelul grăsimilor sangvine;
 Creşte tensiunea arterială;
 Stimulează sistemul nervos central
(organismul nu mai resimte nevoia de odihnă);
 Bătăi cardiace neregulate;
 Creşte pierderea urinară de calciu şi magneziu
(ceea care poate avea un impact negativ pe termen
lung asupra sănătăţii osoase);
 Creşte secreţia acidă a stomacului (agravează
ulcerul gastric);
 Tremur, iritabilitate, nervozitate;
 Insomnie şi dereglarea orarului somnului;
 Anxietate şi depresie;
 Accentuează simptomele sindromului
premenstrual (SPM)
Boli cardio-vasculare
Administrarea unei doze de 1-3 ceşti de cafea
determină o creştere substanţială a tensiunii arteriale
la persoanele care nu folosesc cafea, în timp ce la
consumatorii cronici efectul este mult mai modest.
Majoritatea medicilor recomandă reducerea sau
oprirea consumului de cafea în caz de palpitaţii sau
bătăi cardiace neregulate, întrucât cafeina poate
declanşa crize de aritmii cardiace. În afară de
aceasta, un număr de studii ştiinţifice a arătat că
consumul de cafea se asociază cu prezenţa unor
niveluri crescute de colesterol şi trigliceride în
sânge. Un studiu recent a arătat că până şi folosirea
cafelei decafeinizate (peste 4 ceşti/zi) creste riscul de
boală cardiacă.
Cancer
Deşi studiile pe animale arată că de una singură
cafeina nu produce cancer, cafenia sau cafeaua par
să crească frecvenţa cu care alţi factori carcinogeni
induc tumori. Există câteva studii care au evidenţiat
o legătura între consumul de cafea şi cancerele
umane. Adventiştii care folosesc cafea au un risc
mai mare de cancer de colon şi de vezică urinară.
Consumul de cafea a fost implicat şi în cancerele
renal, ovarian şi de intestin gros, în timp ce
consumul de ceai a fost asociat cu creşterea riscului
de cancer de rect, dar nu şi de colon.
Tulburări gastro-intestinale
Cafeaua şi ceaiul reduc semnificativ absorbţia
fierului – cu 40 şi respectiv 60%. Cafeina are un
efect negativ asupra balanţei calciului, reducând
absorbţia calciului şi crescând pierderea de calciu
prin urină. De asemenea, cafeaua scade presiunea
sfincterului esofagian inferior, contribuind astfel la
apariţia pirozisului (arsuri retrosternale).
Da cafeina dependenţă?
Mulţi din cei care folosesc cu regularitate
cafeina sunt surprinşi să constate cât de greu le vine
să renunţe la ea. Dependenţa, evidenţiată de
simptomele sindromului de înţărcare, se poate
instala după numai 6-15 zile de expunere la 600 mg
sau mai mult de cafeină zilnic.
Persoanele care au devenit dependente de
cafeină se pot aştepta ca simptomele de înţărcare să
apară la 12-24 ore după ultima doză de cafeină.
Acestea diferă de la un individ la altul, dar de obicei
sunt reprezentate de dureri de cap, oboseală, apatie
şi (posibil) anxietate. De obicei aceste simptome
ating apogeul la 36 ore şi dispar la sfârşitul primei
săptămâni. Metodele de detoxificare pot varia de la
renunţarea bruscă la scăderea treptată a consumului
şi folosirea analgezicelor pentru a uşura simptomele.
Cafeina este un drog care dă dependenţă şi
folosirea lui regulată poate avea efecte necunoscute
pe termen lung. Folosirea unei substanţe chimice
pentru a te simţi bine este un comportament de risc,
care poate deschide poarta pentru folosirea altor
droguri. Întrucât cafeaua şi ceaiul conţin numeroşi
compuşi chimici în afara de cafeină, care pot
produce efecte fiziologice sau psihologice, este
recomandabilă evitarea chiar şi a băuturilor
decafeinizate.
Cafeaua - pentru unii otravă, pentru alţii
medicament
Specialiştii recomandă un consum de maximum
4 ceşti de cafea pe zi. Pentru unii este, într-adevăr,
un beneficiu în plus, iar pentru alţii un risc asumat.
Mai precis, cafeaua este incompatibilă cu o anumită
conformaţie genetică şi, de aceea, în cazul unor
persoane, creşte riscul de afecţiuni cardiovasculare,
susţin specialiştii în nutrigenomică, o nouă ramură a
studiului nutriţiei. În viitor, un banal test genetic ar
putea evidenţia cine poate bea cafea fără riscuri şi
pentru cine reprezintă un pericol obiceiul de a
consuma această băutură energizantă zi de zi.
Totul depinde de o genă specifică, numită
CYP1A2, care îi dictează ficatului să producă una
dintre aceste două enzime: fie CYP1A2 rapidă, fie
CYP1A2 lentă. În cazul persoanelor care produc
varianta rapidă a enzimei, de fiecare dată când beau
28
cafea, organismul o procesează şi elimină cafeina
într-un timp foarte scurt. Efectul metabolizării rapide
a cafeinei este o reducere a riscului de boli
cardiovasculare, desigur, în contextul unui consum
moderat de cafea. Aceasta înseamnă nu mai mult de
două-patru ceşti de cafea pe zi. Însă dacă o persoană
prezintă varianta lentă a enzimei CYP1A2,
organismul va procesa şi va elimina cafeina într-un
ritm foarte lent. Ceea ce duce, în mod logic, la
creşterea riscului de boli cardiovasculare (cafeina
rămânând un timp îndelungat în fluxul sangvin),
chiar şi în cazul unui consum redus de cafea, potrivit
specialistului american.
Tot genele dictează şi beneficiile asupra
sistemului nervos Şi în cazul legăturii dintre
consumul de cafea şi sănătatea sistemului nervos, tot
genele sunt cele care dictează. De altfel, mai multe
studii au arătat că persoanele care consumă cantităţi
moderate de cafea zi de zi au un risc mai mic de a
suferi de boala Parkinson decât cele care nu au acest
obicei. Totuşi, beneficiul nu este valabil în cazul
tuturor. Explicaţia o oferă, din nou, nutrigenomica.
O genă numită GRIN2A poate acţiona în mai multe
moduri, în funcţie de materialul genetic al fiecăruia
dintre noi. Astfel că în cazul unora, gena face din
cafea un aliat de nădejde în prevenirea bolii
Parkinson, reducând riscul cu aproximativ 60%. În
schimb, în cazul în care acţionează într-un mod
diferit, cafeaua nu devine un inamic, dar nu are
niciun efect benefic în ceea ce priveşte lupta cu
maladia Parkinson. Tot variaţiile genetice pot
explica şi: Perturbarea somnului în cazul unora
dintre consumatorii de cafea, dar nu al tuturor.
Agravarea simptomelor sindromului premenstrual
numai în cazul unora dintre femei. Creşterea
tensiunii arteriale în cazul unora.
Sporirea pericolului de a pierde sarcina tot numai în
cazul unora dintre băutoarele de cafea. Aşadar,
cafeaua, la fel ca o sumedenie de alte alimente, nu
este universal bună sau rea, subliniază prof. dr. John
Berardi. „Eu însumi m-am testat să văd dacă genetic
sunt potrivit pentru consumul de cafea şi am
constatat că pot să o beau în cantităţi moderate fără
riscuri. Totuşi, dacă ar fi să ofer părerea mea de
expert, nu aş şti exact ce să le spun pacienţilor mei
decât ceea ce fac eu. Cafeaua mă agită, mă face
irascibil şi nervos.
 VIDMA
Paul SÂRBU
-PISICA-
oi pescari se întorceau chercheliți de la
D cârciumă, pe la două după miezul nopții.
Luna plină, albăstrie, cât o damigeană cu
spirt, învăluită-n ceață. Cei doi trec pe lângă
gardurile împletite din stuf nou, ce par poleite cu
aur, protejate cu sârmă ghimpată, ca să nu le strice
vitele satului. Umbrele pomilor și ale caselor
proiectate pe uliță sunt negre precum catranul cu
care sunt unse bărcile, obosite, priponite dincolo de
dig, la gârla satului, pe sub sălcii. Norii alburii
treceau rând pe rând prin dreptul lunii. Câinii lătrau,
caii nechezau, vitele satului, unele rămase să doarmă
pe mijlocul uliței, se ridicaseră în picioare,
amușinând cu boturile în sus, tremurînd, parcă
simțind o primejdie! Bețivii lălăiau, râdeau și
povesteau cum au vânat niște mistreți, dar, mai ales
despre ,,Finica”, la care trag mai toți bărbații în
putere și-i duc pește, carne, rachiu sau tot ce poate
fiecare.
Deodată Hariton privi spre casa lui Damian și spune:
-Uite! Vezi pisica aia de pe acoperiș? Ia, fii atent!
Trifon ridică ochii și văzu o pisică neagră care se
plimba pe creasta de stuf a casei lui Damian. Dar,
această mâță părea ciudată: cu părul zbârlit, cu ochii
ațintiți fix înspre ei, arunca sclipiri pline de
răutate,iar lor li se păru că îi privește ca pe doi
șoareci, gata să sară la ei, să-i înhațe.
Trifon și Hariton rămaseră cu gurile căsca-te,
scărpinându-se-n cap: pisica merge tacticos pe
coama casei până le marginea dinspre miază-noapte,
dar nu cobora, ci, doar se întorcea aproape
militărește, făcând ,,stânga-mprejur” și venea înapoi,
până la capătul cestălalt al coamei casei, dinspre
miază-zi, privindu-i, din nou, fix, cu ochi lucioși ce
sticleau de ură, trimițând parcă fulgere verzii înspre
ei, parcă voind să-i prefacă-n scrum!
Mieună sinistru, de mai multe ori, lugubru și
amenințător,în noapte, după care iar se întoarse
tacticos, mergând până la capătul dinspre nord al
casei, după care iarăși se roti brusc, cu ochii
scânteind de răutate înspre cei doi. Aceștia, năuciți
numărară cum, de șase ori la rând, pisica neagră,
zbârlită,se tot ducea și se întorcea, în mers cadențat!
Ar fi putut să coboare pe poala casei, unde ar fi putut
sări pe crengile salcâmului din apropiere, și apoi pe
pământ. Dar mâța, parcă mai înfoiată și mai
întunecată, cu ochii tot mai veninoși, din care
țâșneau sclipiri drăcești, se întorcea de fiecare dată,
cu mersul ei tacticos, scrutându-i până-n rărunchi pe
cei doi.
Trifon se făcu spre ea: ,,Psst! Psst!”, ba aruncă și cu
câțiva bolovani, dar mâța își vedea nestingherită de
29
mersul ei soldățesc,pe coama casei, impasibilă, fără
să se sperie câtuși de puțin ba, chiar zbârlindu-se
spre ei, voind parcă să le scoată sufletele, cu
ghearele! Hariton spuse:
-Să-l trezim pe Damian! Asta nu e lucru curat! Dacă
era o pisică adevărată, obișnuită, de mult ar fi
coborât de acolo! Nu vezi că nici de pietrele
aruncate spre ea nu se sinchisește!
Cei doi începură să strige în gura mare:
-Damieneee! scoal, mă, să vezi și tu! Asta trebuie să
fie vidma care ia mana vacilor din sat!...
Cum cei doi urlau de-au început să latre, arțăgoși,
câinii-n mahala, de credeai că trezesc și morții,
Damian ieși afară-n izmene, înjurându-i, mahmur:
-Ce aveți, bă, sunteți nebuni!?V-ați troscănit și nu
lăsați lumea să-nchidă ochii? Lua-v-ar dracii-n
coarne și-n copite!
-Bă, Damiane, mai bine uită-te la tine, pe casă! Să
vezi cum pisica aia neagră, se plimbă încoace și-
ncolo! Asta nu e lucru curat! Eu cred că nu e
pisică!...
- Pentru asta mă sculați voi, mă? Trebuie să plec cu
noaptea-n cap, la pescuit, și voi nu mă lăsați să-mi
trag sufletul! Bețivanilor!...
Totuși, Damian se uită și el pe acoperiș, tresări, apoi
tuși cu înțeles, își drese glasul, ca să pronunțe cât
mai tare și clar cele ce urmează:
-Păi voi nu știți, mă, proștilor, că asta e mama? Așa
umblă ea, noaptea, preschimbată-n pisică, în câine,
în lup, în butoaie care hodorogesc pe ulițe, în roți de
căruță! că doar ați auzit și voi ce vorbește lumea prin
sat! Nici atâta lucru nu știați? după care Damian
intră în casă, trântind ușa!
Pe cei doi pescari îi trecură fiorii de gheață, și, parcă
se treziră!
Auziseră ei că baba Marta, bătrâna mamă a lui
Damian, ar fi vidmă, că umblă nopțile prefăcută-n
diferite animale sau obiecte, ba chiar păstrându-și
chipul ei de babă, umblând în cârca unor flăcăi verzi
ca bradul,cu ghearele înfipte în colțul gurii acestora,
ca o zăbală, rupându-le, de multe ori colțul buzele,
strunindu-i la dreapta ori la stânga, peste fânețe ori
mlaștini, ori păduri, dar parcă tot nu le venea să
creadă!
Acum, după cele spuse chiar de fiul ei,
Hariton și Trifon simțiră că le îngheață sângele în
vine, că li se usucă gâtlejurile, și se și întoarseră
grăbiți, la cârciumă, ca să mai bea ceva și să
povestească cele văzute, alarmându-i pe toți care
mai rămăseseră acolo, care n-aveau somn și nu voiau
să se-ntoarcă pe la colibele lor.
Nu li se păruse câtuși de puțin că Damian ar fi
glumit!
 -VIDMA-
Cu noaptea-n cap, Caion al Dumitrinei, care
se învrednicea să ducă primul vacile la pășune, căci
le mulgea înainte de răsărit, sculă tot satul în
picioare cu țipetele lui, ca ieșit din minți, anunțând
că baba Marta e moartă, legată cu sârmă ghimpată
peste gură, peste ochi, înfășurată pe după gât, peste
piept, mâini și picioare, toată plină de sânge negru,
închegat. Ciorile croncăneau, rotindu-se în jurul
stâlpului, câinii, mârâind,îi lingeau sângele de pe
mâini și picioare. Lumea țipa, îngrozită. Într-o clipă
tot satul era acolo, făcându-și cruci! Unii ziceau ca
s-o dezlege, alții că să n-o atingă până vine șeful de
post de la postul de poliție comunală, să constate
decesul și să facă fotografii.
Cei mai înverșunați strigau că trebuie s-o ardă
până rămâne cenușa, iar scrumul să-l risipească în
vânt, pe gârla satului. Sufletul ei nu trebuia să mai
aibă trup, în care să se poată întoarce, deoarece
aceste moroaice sunt, uneori, mai rele moarte, decât
vii!
Iar alții, mai economi, opinau că nu era bine
să fie arsă în întregime, deoarece ar scoate prea mult
fum de carne de om arsă, și ar fi fost și prea mare
risipă de lemne, ci era de ajuns să i se fi scos inima,
și doar aceasta trebuia prefăcută în scrum, pe care
apoi să-l bea lumea, dizolvat în apă, căci astfel toți
bolnavii de bolile fricii s-ar vindeca, după cum e
știut, din moși strămoși! Această metodă de
tămăduire niciodată nu dăduse greș, fusese verificată
mereu: oamenilor le treceau ca prin farmec toate
bolile. De pildă, dacă un duh rău intra în ei și-i ardea
în piept, acesta ieșea și se ducea pe pustii, de îndată
ce bolnavul gusta din miraculoasa cenușă cu apă
neîncepută, luată dimineața de la trei fântâni!
Doar că autoritățile, procurorii, medicii nu
cunoșteau aceste remedii, deși fuseseră transmise și
practicate din vremuri imemoriale, în taină! În
general, când se iveau astfel de situații, un sătean își
asuma riscul, numai și numai ca să-și salveze familia
ori rudele de bolile trimise de aceste arătări
subpământene! Cei bântuiți, de obicei, se înțelegeau
cu rudele mortului și, de comun acord, îl dezgropau
noaptea, beți pleavă, ca să aibă curaj, și-i scoteau
inima... Alții spuneau că era de ajuns dacă o
împușcau pe moartă cu gloanțe turnate din plumb,
drept în inimă sau numai dacă-i înfigeau un țăruș în
piept, ca să se asigure că întunecatele entități nu se
mai întorc să facă vreun rău, celor vii... Cei adunați,
dezbăteau tot felul de păreri...
Șeful de post veni cu doi sergenți. Alungară
pe toți gură-casă ce se îmbulzeau în jurul babei
Marta, făcură poze, apoi o dezlegară și o
transportară cu o căruță, acasă la Damian, unde o
depuseră pe o masă lungă, până când Horbati,
cocoșatul, care era și groparul satului, îi încropea un
30
coșciug. O echipă formată din polițiști, un procuror,
un medic legist veniră cu o barcă rapidă, de la
Tulcea, fiind vorba de o moarte suspectă și începură
cercetările. Cei doi, Trifon și Hariton fuseseră
nevoiți să recunoască ce făcuseră în acea noapte, dar
li se dădu drumul, oamenii legii refuzând să creadă
că o roată de căruță se prefăcuse în baba Marta!
Trifon și Hariton răsuflară ușurați, dar se mirară că
autoritățile sunt așa de ,,încuiate la cap” încât nu
înțelegeau un lucru așa de simplu, cum că o vidmă
se poate transforma cu ușurință în câini, pisici,
butoaie, roți și așa mai departe! Pe vremuri, se
spunea că se prefăceau și în lupi, care asmuțeau
haiticul, să atace anumiți gospodari, pe care avea
vidma pică, dar și animalele acestora.
Cei doi se simțeau vinovați de moartea babei Marta,
dar se simțeau, în același timp și un fel de eroi,
deoarece scăpaseră satul de această scorpie! Unii
erau fericiţi și îi lăudau: ,,Bravo vouă, băieți! Bine-
ați făcut!” Dar alții preziceau multe nenorociri ce
aveau să urmeze, căci duhul vidmei se va abate
asupra întregului cătun. Cercetările autorităților,
însă, își urmau cursul, fără niciun rezultat...
La înhumarea babei Marta luă parte întreg cătunul,
care comenta în fel și chip cele întâmplate, în urma
căruței trase de boi, care ducea coșciugul ,,vidmei”.
Preotul satului, Zare Vitalie, om drept și cu credință
în Dumnezeu, a refuzat să-i depună trupul în
biserică, să-i citească prohodul și s-o îngroape
creștinește, pe motiv că se ocupase în viață cu tot
felul de blestemății, că amăgise și tulburase întreg
cătunul cu magia și vrăjitoria de care se ocupase
mereu. Dar, faima babei Marta era așa de mare, încât
nici preoții din satele învecinate nu voiseră s-o
înmormânteze creștinește, invocând diferite pretexte.
Unii au prevăzut că baba se va răzbuna pe acești
preoți chiar și după moarte, când puterile ei vor fi
mai mari, pentru că lăsaseră să fie dusă la groapă ,,ca
un câine”!...
La petrecerea de înmormântare, oamenii se
desfătau, povestind toate ,,relele” pe care le făcuse
baba Marta cât trăise! Tot cătunul avea ușile și
ferestrele încuiate, de teamă ca, în trecere, sufletul
vidmei să nu intre și să-i ,,ia” cu ea!
Unii își aduceau aminte cum murise Arsene,
bărbatul Martei. într-o noapte cu lună ,,de se vedea
ca ziua”. Au plecat la prașă, pe răcoare, ca să evite
arșița din timpul zilei. La un moment dat, Marta s-a
ascuns după căruță și s-a prefăcut într-o cățea
neagră. Bărbatul a luat oiștea de la car și a lovit-o,
încât a auzit cum i-a rupt colții. Cățeaua a fugit
scheunând înspre sat. Arsene s-a întors singur acasă,
căci Marta dispăruse. A doua zi, de dimineața,
femeia a apărut cu fața zdrobită și cu dinții rupți.
Arsene, care mai avusese o mică îndoială că nu
fusese ea, acum, convins,a paralizat de frică, a fost
lovit de muțenie și nu-și mai putea mișca mâna cu
care o lovise, iar după o săptămână a murit! Aceasta
fusese ,,răzbunarea” babei Marta pentru bătaia
primită…
Despre baba Marta se mai spunea că avea un
ochi rău cu care ,,deochea” pe cine voia, privindu-l
fie cu ură, fie cu admirație! Odată, când ,,numai s-a
uitat” la un taur din cireadă, animalului a început să-
i gâlgâie sângele pe nări și pe bot și a căzut în
genunchi în mijlocul drumului, trăgând să moară.
Stăpânii abia au avut timp să vină cu o căruță, să-l
taie, acolo, în mijlocul drumului și să-l jupoaie, să-i
ia carnea...
Se mai spunea că vidma avea putere să intre în
legătură cu morții care ajungeau moroi, pe care îi
trimitea să facă ,,rele” la cine voia ea. De pildă, unu
Harasia s-a întors noaptea strigoi, și-a luat vitele,
caii, a deschis poarta mare a curții și a ieșit cu aceste
animale pe drum, mânându-le către cimitir, spre
lumea cealaltă. Când văduva acestuia, Catina, pe
care voia s-o oropsească vidma, a văzut acestea, a
fugit după el pe uliță și l-a întrebat de ce ia animalele
cu el, că acolo nu-i folosesc la nimic?de ce o lasă
săracă lipită pământului, nu are nicio milă de ea, că
au trăit o viață împreună și au făcut copii?... Dar el,
punându-i mâna de strigoi pe umăr, i-a spus: ,,Hai cu
mine! Ne mutăm acolo, împreună!” Dar femeia s-a
cutremurat de spaimă, a țipat ca să audă tot satul, s-a
descleștat cu greu de mâna lui și, spunând ,,Tatăl
nostru”, a ajuns acasă dărâmată sufletește. Ar fi vrut
să fie împreună cu fostul ei bărbat, dar nu ,,acolo”. A
alergat într-un suflet la casa parohială, l-a trezit din
somn pe preotul satului, Zare Vitalie, ca să vină, să-
i sfințească ograda și casa, să nu se mai întoarcă
duhul cel rău...
Alții povesteau că Marta mânjea porțile
oamenilor cu grăsime și îngropa niște săcuți cu fire
de păr și unghii adunate de la cei cărora voia să le
facă rău: noaptea se adunau câinii satului și se încă-
ierau la poarta respectivă, și tot așa se întâmpla și cu
bărbatul și femeia din acea casă, aveau numai certuri
și scandaluri, până se despărțeau... ori, și mai rău...
Iar când le dădea să bea apă din albia mortului, ca să
amuțească precum acesta, sau le făcea noduri pe la
căptușeala hainelor, cu ața cu care fuseseră legate
mâinile și picioarele mortului, ca să înțepenească
precum aceștia!
Marta îi învrăjbea pe cei vii cu cei morți,
trimițându-le, celor vii, bolile din cauza cărora
pieriseră cei duși! În general, morții trimiteau bolile
lor ,,în neam”, în primul rând familiilor lor!Acum
însă, va fi și mai rău, deoarece însăși vidma se va
răzbuna pe tot cătunul, pentru ceea ce-i făcuseră...
La înmormântare s-au spart, după obicei, două ulcele
deasupra gropii Martei, care o atenționau că
petrecerile ei pe lumea asta s-au sfârșit și nu mai este
31
cazul să se întoarcă, și nu s-a dat un cocoș peste
groapă, ca la ceilalți morți, ca nu cumva cântatul
acestuia s-o trezească din somnul ei cel greu, să
rămână pe veci ,,adormită în noapte”! Oamenii au
avut grijă ca umbra lor, proiectată de soare, să nu
cadă peste groapa babei, ca să nu fie trași înăuntru.
Totuși, convingerea generală era că vidmele,
licantropii, pricolicii, vârcolacii nu mureau
niciodată, orice le-ai face, ci, dimpotrivă, deveneau
și mai răzbunătoare, decât erau în timpul vieții!
Sătenii nu puteau să meargă la cimitir noaptea cu
topoare, furci, coase ori tărpane ca să le dezgroape și
să le distrugă trupul, ori prin măcel ori prin ardere,
din cauză că, așa cum, în timpul vieții se
preschimbau în diferite animale sau obiecte, la fel
făceau și în moarte, presimțind dinainte venirea
ucigașilor , ieșeau înaintea lor, preschimbate de pildă
într-un lup hulpav cu ochii lucitori, care sărea la cei
care săpau ca să o deshumeze, noaptea, și-i sfârteca
de rămâneau răniți grav ori bolnavi! Căci,
presimțind că se adună lume să-o dezgroape, vidma
ieșea din pământ, sub chip de cârtiță, de sobol, de
năpârcă ce se târa și sărea la oameni.
Era greu să identifici animalul în care se
preschimba vidma, după moarte, și era și mai greu să
prinzi acest animal în capcană, ori în laț, ori să-l
împuști, ori să-l vânezi cu câini: căci, aceștia,
simțind ,,răul” , fugeau de le scăpărau picioarele și
nu se uitau în urmă! Plus de asta, vidmele aveau
puterea de a ucide și în vis! Iar pentru victimă, fie că
venea moartea în somn, fie în starea de veghe, totuna
era! Cu atât mai greu era să identifici după moarte, o
vidmă care s-a transformat într-un obiect, de pildă,
într-o roată, într-o căpiță de fân care se mută de colo
colo, într-o groapă care-ți iese în cale pe neașteptate,
de ți se răstoarnă căruța cu boi, ori într-o mlaștină
care nu era acolo, dar în care te poți afunda, ori într-
o boală care apare din senin, ca o piatră grea ce ți se
pune pe inimă și te astupă în somn, sau într-un
coșmar care se repetă în tot felul de forme
asemănătoare, până te istovește, te răvășește și te
ucide! E ca și când ai căuta acul în carul cu fân!
Totuși, cine ar îndrăzni numai să se gândească să
ucidă o vidmă? Din pricina ei se puteau întâmpla
secete, inundații, molime, cutremure! De aceea, mai
cuminte era să-i împaci spiritul răzbunător: adică să
pedepsești vinovatul!...
Iar vinovatul: trebuia să plătească! Doar așa va
scăpa întregul sat de urgie! Toți își frământau
mintea: cum să rezolve această problemă! Altfel, toți
ar avea de suferit. Deja începuseră să li se
îmbolnăvească animalele de dalac și copiii de pojar!
Trebuia găsit vinovatul, ca duhul moroaicei să fie
împăcat și să se retragă în hăurile lumii
subpământene. Altă scăpare nu era!

 Mircea Marcel PETCU
PENTRU TINE…
S
criu pentru tine,cititorule, pentru a putea
ajunge în acel loc de unde privesc spre lume
toate dorurile tale. Citește și nu uita,sunt lângă
tine încercând să-ți deschid porțile unei lumi aproape
perfecte. Privește în jurul tău,dragul meu cititor,
poate te întrebi cine sunt. Iată răspunsul: sunt o
picătură de ploaie strivită între genele tale grele de
visuri, sunt un gând hoinar, rătăcit în părul tău,roua
dimineții târzii incendiată de soare, secunda boabă
de nisip căzând în clepsidra fără sfârșit. Sunt firul de
iarbă peste care treci acum grăbit,sunt frunza pe care
o ții acum îngândurat între degete. Sunt rază de
soare care îți mângâie privirea. Sunt ultima silabă pe
care aș dori să o rostești înainte de a visa și primul
tău gând.
Citește-mă ! Ochii tăi deschid spre mine
universuri, zâmbetul tău mă îmbată de o beție
cerească. Atingerea ta e pentru mine curcubeul.
Dacă viața mea ar fi clipa petrecută (acum)cu tine,
nu mi-aș dori o alta. O clipă: să mă privești, să îmi
zâmbești, să mă atingi, să mă înțelegi, să nu mă lași
din mână. Aș vrea să-ți dăruiesc luna de pe cer, dar...
e prea sus. Aș vrea să-ți aduc o stea... însă e prea
departe. Și ce altceva aș mai putea să-ți ofer decât
aceste rânduri ca doi ochi frumoși și un zâmbet cald
care să-ți călăuzească pașii.
Și toate acestea, cititorule, pentru că doresc
din tot sufletul să mă cunoști, să mă prețuiești și să
mă păstrezi într-un colț al ființei tale. De ce ?
Pentru că fiecare din noi trece pe lângă cineva fără și
cu umilință, uitând să-și ia rămas bun. Își îndeasă in
desagi tot ce ți-a lăsat: și bani, și gânduri, și iubire -
dacă a avut timp de ea - și pleacă, eliberat de toate,
pe lângă tine.
Așa e omul, cititorule... Acum e lângă și apoi
o zbughește afara, fără scrupule. Și pe stradă,de fapt,
ând vrei să traversezi,cineva îți dirijează trecerea
liberă. De multe ori e un polițist,dar nu tot timpul.
Vă rog, treceți, prieteni... Dincolo, veți dori să
vă întoarceți.
Cititorule, trebuie să fii ,,trecut, prezent și
viitor." Eu.... o noapte albă, o nălucă poate ? O
pădure de mâini zgâriate și sângerânde ce se întind
spre cer, spre vindecare. Sunt,de asemenea, o piatra
vorbitoare, sunt o floare ce-ți crește la picioare.
Scriu pentru.. tine...
E LINIȘTE
Ți-am cerut o rază de lună pentru că voiam să-
ți dăruiesc un fir de lumină în noapte, dar tu ai
pierdut-o în zori și fără remușcări te-ai pierdut în
întuneric.
Câtă uitare încape în noi ? Mi-ai așternut sub
32
tălpi covoare de vorbe dulci și ai plecat ușor în
noapte, afundându-te în zare ca-ntr-o oglindă. Ai
dispărut cu nepăsare, fără să vezi durerea ce mă
colindă, pentru că ochii mei umbre ale sufletului
potecă a iubirii imaculate s-au despărțit de trup cău-
tând în zare o picătură de lumină,ca un bob de rouă.
Alunec în gând, fără să cred în uitare și simt
cum îmi curg prin sânge și inimă iubiri iluzorii, fără
speranță. Dar dintre toate iluziile mele ucise, tu ai
rămas cea mai vie. Mi-aș dori să plecăm spre acel
oraș ireal ce coboară din stele, unde iubirile nu mor,
iar oamenii nu-și schimbă comportamentul.
La fel ca ieri, iubește-mă, fă-mă să înțeleg de ce luna
răsare din sufletul nostru. Vom fi ca două lacrimi
călătoare trecând neîncetat din ochi în ochi până ce
împăcarea ne va vindeca toate rănile și oglinzile
imaginare ne vor îmbătrâni.
Te-ai schimbat, eu la fel, ceva se întâmplă cu
noi, cu viețile noastre,ceva se aude prin sânge
trecând...
Ai plecat fără să-mi spui vreun cuvânt, fără
să-mi dai vreo explicație... Simt cum stropi de ploaie
se scurg din umbre ,ca și cum ar plânge pentru mine.
Acum plutesc prin lume apatic și tăcut ca un înecat
în valuri. Mai e loc în sufletul meu, dar nimeni nu
îndrăznește să-l ocupe astăzi.
E prea devreme, și, totuși, prea târziu să te
mai caut printre vise pierdute, e prea târziu să mă
arunc în infinit, e prea târziu și, totuși,prea devreme.
E liniște, e prea târziu...
PULBERE...
Te-am văzut într-o noapte... Erai una dintre
stelele ce sclipeau, dar străluceai cel mai puternic.
Am vrut să te simt, rupându-te pentru a te
cunoaște, dar aveam o vârstă prea fragedă și ți-am
dat drumul.
Ai fugit în universul creator, ai străbătut
lumea, spărgându-te în mii de bucăți.
Ai fost luată și dusă de vânt în moleculele
vieții, iar ele au dat totul peste cap, îndrăgostindu-se.
Ai trecut prin lumea celor ce vrăjesc cuvinte
și ai rămas acolo. Te-au definit și ți-au dat drumul.
Ce ești tu ? Ești fluture, ești inocentă,
puritate, surâsul dulce al unui copil, lacrimile
adulților și amărăciunea din ele.
Ai fugit și te-ai dus spre cer; Dumnezeu te-a
închis în cutia suferințelor. Am greșit eliberându-te,
dar un ciob din steaua ta mi-a luminat sufletul.
Și te-am găsit... Te-am aflat.. .Te simt..
Te iubesc...
 Răspunsul soarelui
ne vesteşte
că
Înalta Primăvară
încearcă
să ne încălzească sufletele
într-o unduire
de salcie înflorită
prevestitoare de
Înviere.

ÎNCĂ NU…

Încă n-am ajuns la

Mormântul veşniciei în
care raza trimisă
aprinde lumina
Tănase CARAŞCA lumii
ce noi o sorbim
PROHOD în fiecare zi
conştient sau nu,
Din mânăstiri se-aude-acum prohodul dar simţind-o,
Şi clopotele sus a jale bat, sau poate nu...
În cuie răstignit pe cruce Domnul Indiferent
Iisus spre slava Lui s-a ridicat. de percepţie,
ea nu se consumă
Îi plângem chipu-ncoronat cu flori, niciodată.
Amare lacrimi picură în ceară, Lespedea goală a
Iar candelele ard sclipind ninsori Sfântului Mormânt,
Pe pârtia creştină, milenară. crăpată de vreme sau...
vremuri,
În mormânt, Hristoase, pus ai fost este sufletul ce
În giulgiul alb şi pur ce chipu-ţi poartă ne mai dă o
Cu lespede de piatră pusă-n post speranţă de viaţă...
De paznic să-ţi vegheze-a nopţii soartă. Hristos a înviat!
Te-a plâns poporul, cei ce te iubeau, FERUNZĂ VERDE
Apostolii au aşteptat în taină
Miracolul în care ei credeau Salcia noastră,
Din ce le-ai spus la Cina Cea de Taină. primăvara doamnelor frunze
presate de iarna ce nu iartă
Dar, în a treia zi, sfântă minune apare de Florii ca un far
Ce au văzut-o toţi în clipa când ce călăuzeşte
Te-ai ridicat din groapă în genune omenirea
Cu viaţa pre moarte călcând. înspre mântuire.
Viaţa îşi are drumul
Hristoase, răstignit sus pe Golgotă, bătut în cuie.
De-atunci există-n conştiinţa mea Hristos a înviat
Credinţa pururi vie, poliglotă,
În mântuirea lumii, prin a Ta.

RĂSPUNS

Floarea de colţ
şi-a trimis
săgeata spre cer.

33
Foto: Tania Nicolescu

34
Foto: Valeriu Leonov

Foto: Mihalea Dumitru

35
 PRECIZĂRI
REFERITOARE LA APLICAREA
DISPOZIŢIILOR ORDONANŢEI DE
URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 114/2018
PRIVIND INSTITUIREA UNOR MĂSURI ÎN
DOMENIUL INVESTIŢIILOR PUBLICE ŞI A
UNOR MĂSURI FISCAL-BUGETARE,
MODIFICAREA ŞI COMPLE-TAREA UNOR
ACTE NORMATIVE ŞI PROROGAREA
UNOR TERMENE
Aurica MIHALCEA
1. În perioada 2019-2021 se menţin în plată la
nivelul acordat/cuvenit pentru luna decembrie
2018 următoarele drepturi:
 indemnizaţiile prevăzute de Decretul-lege
nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi
persoanelor persecutate din motive politice de
dictatura instaurată cu începere de la 6 martie
1945, precum şi celor deportate în străinătate ori
constituite în prizonieri, republicat, cu modificările
şi completările ulterioare;
 drepturile prevăzute de Legea nr. 49/1991
privind acordarea de indemnizaţii şi sporuri
invalizilor, veteranilor şi văduvelor de război, cu
modificările şi completările ulterioare, cu excepţia
drepturilor prevăzute la art. 1;
 drepturile prevăzute de Legea nr. 44/1994
privind veteranii de război, precum şi unele
drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război,
republicată, cu modificările şi completările ulteri-
oare, cu excepţia drepturilor prevăzute la art. 11;
 drepturile prevăzute de Legea nr. 49/1999
privind pensiile IVOR, cu modificările şi
completările ulterioare;
 indemnizaţiile prevăzute de O.G. nr. 105/
1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor
persecutate de către regimurile instaurate în
România cu începere de la 6 septembrie 1940 până
la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000,
cu modificările şi completările ulterioare;
 indemnizaţiile prevăzute de Legea nr.
309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor
drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar
în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii
în perioada 1950-1961, cu modificările şi
completările ulterioare;
 indemnizaţia prevăzută de Legea nr.
109/2005 privind instituirea indemnizaţiei pentru
activitatea de liber-profesionist a artiştilor
interpreţi sau executanţi din România, republicată;
- ajutor lunar pentru soţul supravieţuitor, acordat în
temeiul Legii nr. 578/2004 privind acordarea unui
36
ajutor lunar pentru soţul supravieţuitor, cu
modificările ulterioare.
2. Îndemnizaţiile stabilite în baza Legii
recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române
din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească
anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi
pentru revolta muncitorească anticomunistă din
Valea Jiului – Lupeni – august 1977 nr. 341/2004,
cu modificările şi completările ulterioare, se acordă
în cuantumul cuvenit sau aflat în plată în luna
decembrie 2018.
3. Valoarea punctului de pensie se menţine la
1.100 lei şi, începând cu 1 septembrie 2019,
valoarea punctului de pensie se majorează cu 15%
şi este de 1.265 lei.
4.Începând cu 1 ianuarie 2019, nivelul
indemnizaţiei sociale pentru pensionari, prevăzută
în O.U.G. nr. 6/2009 privind instituirea pensiei
minime garantate, aprobată prin Legea nr.
196/2009, cu modificările ulterioare, se menţine la
640 lei şi începând cu 1 septembrie 2019 se
majorează cu 10% şi este de 704 lei.
5. În anul 2019, indicele de corecţie prevăzut la art.
170 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar
de pensii publice , cu modificările şi completările
ulterioare, este de 1,20.
I. Cotele de contribuţii de asigurǎri sociale, sunt
următoarele:
• 25% datorată de către persoanele fizice care au
calitatea de angajaţi sau pentru care există obligaţia
plăţii contribuţiei de asigurări sociale;
• 4% datorată în cazul condiţiilor deosebite de
muncă, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,
cu modificările şi completările ulterioare, de către
persoanele fizice şi juridice care au calitatea de
angajatori sau sunt asimilate acestora;
• 8% datorată în cazul condiţiilor speciale de
muncă, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr.
263/2010, de către persoanele fizice şi juridice care
au calitatea de angajatori sau sunt asimilate
acestora.
Cota de contribuţie de asigurări sociale datorată de
persoanele fizice care au încheiat contract de
asigurare socială este de 25%.
Cota de contribuţie aferentă fondurilor de pensii
administrate privat este de 3,75% şi este inclusă în
cota de contribuţie de asigurări sociale datorată de
către persoanele fizice care au calitatea de angajaţi
sau pentru care există obligaţia plăţii contribuţiei
de asigurări sociale .
II. Câştigul salarial mediu brut utilizat la
fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de
stat este de:
• 4.162 lei
III. Începând cu 1 ianuarie 2019, nivelurile
minime ale venitului lunar asigurat înscris în P O E Ţ I T U L C E N I
contractul de asigurare socială, respectiv
cuantumurile contribuţiei de asigurări Olga VĂDUVA
sociale aferente acestor venituri, sunt de:
• Venit minim asigurat 2.080 lei CINE EŞTI, OMULE?
• Cuantum contribuţie 520 lei Minusculă stea în dimensiune,
IV. Valoarea punctului de pensie este de: izvor nesecat de-nţelepciune,
• 1.100 lei - 1 ianuarie – 31 august 2019; nestinsă văpaie de suferinţă,
• 1.265 lei – începând cu 1 septembrie 2019. pas măsurat spre dreaptă credinţă.
V. Indicele de corecţie pentru anul 2019 este de Noian contrastant de clipe-efemere,
1,20. plăcere-adunată, răsfrântă-n durere.
VI. Cuantumul ajutorului de deces este de: Un suflet pustiu ascuns în ungher,
• 4.162 lei - în cazul decesului asiguratului sau jertfa iubirii prin rugă la cer.
pensionarului; Noapte sau zi, speranţă-n lumină,
• 2.081 lei - în cazul decesului unui membru de ocean tulburat ori zare senină,
familie al asiguratului sau pensionarului. adânc plin de taine, suspine-adunate
VII. Indemnizaţia socială pentru pensionari regrete pierdute uitate-n păcate?
este de: Eşti plânsul tăcerii, cuvânt de-mpăcare,
• 640 lei – 1 ianuarie – 31 august 2019; supusă făptură primind alinare,
• 704 lei – începând cu 1 septembrie 2019. smerit te închină şi dă un răspuns,
VII. Indemnizaţia pentru însoţitor în cazul pornită chemare în gândul ascuns.
pensionarilor de invaliditate încadraţi în gradul La candela-aprinsă, un înger aşteaptă,
I de invaliditate este de 880 lei. să nu te opreşti, să urci încă-o treaptă
VIII. Veniturile lunare din pensii care depăşesc spre blânda iertare, e simplu, nu-i greu,
2.000 lei sunt supuse impozitării cu 10%. să fii numai tu şi doar Dumnezeu!
IX. Persoanele fizice, cu venituri din pensii,
beneficiază de asigurare în sistemul asigurărilor NUFĂR ALB
sociale de sănătate, fără plata contribuţiei de
asigurări sociale de sănătate. Aş dori să-ţi schimb destinul,
Aceste valori sunt reglementate, după caz, prin Nufăr alb, bătut de val,
următoarele acte normative: Să te răsădesc în mine,
- Legea nr. 3/2018 a bugetului asigurărilor Într-o vază de cristal.
sociale de stat pe anul 2018;
- Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, Să te-mpodobesc cu vise,
cu modificările şi completările ulterioare; Stele de mărgăritar,
- OUG nr. 114/2018 privind instituirea Ca-n legendele nescrise,
unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a Floare nimfă din altar.
unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi
completarea unor acte normative şi prorogarea Să te duc cu mine-n lume,
unor termene; Prin grădinile cu flori,
- Hotărârea nr. 937/2018 pentru stabilirea Valsul inimii să-ţi cânte
salariului de bază minim brut pe ţară garantat în Glasuri de privighetori.
plată.
Să te-nvârţi, măcar o dată,
Printre mii de dansatori,
Floare-a bălţii-nsingurată
Tu, regina mea din zori.

37

D E B U T
Gheorghe OANCEA
SULINA MAJESTOASĂ
Când ajuns-am în Sulina
Finisterul românesc
M-a cuprins melancolia
Dulcelor îndepărtări….
Lumea cea cosmopolită
Revărsată peste străzi
Îmi tot iscodea privirea
Gândurile-mi, dând dovezi
Într-un timp sinea mi-a spus:
,,Multe lucruri ai s-auzi
Oamenii acestor locuri
Stau de veghe-n faruri vechi”
Ce cohorte de corăbii!
Cu catargele în vânt,
Au cărat din tot Levantul
Mărfuri de-un măreț comerț
Seminții de limbi vorbite
Se încrucișau în port
Lumea era prietenoasă
Colț de rai pe mapamond
Porto – Franco de-altădată
Și-a lăsat amprenta-n vatră
Harthley cel reformator
Venerat ca un simbol.
M-am dus și la țărmul mării:
Să-ncerc să-i ascult trecutul
Mircea și cu Ștefan Vodă
Îndat mi-au trimis salutul
Și să văd cum valuri, tulbur
Sparg în bancuri numeroase
Deferlând prea înspumate
Peste perna nisipoasă…..
TEAMA DE EPIDEMIE
Teamă de epidemie?
Te-așteptăm, la farmacie!
Sun-o recentă reclamă
Televizată cu ramă
Mai puțină prevenire
Dar, cât mai multe buline
Avem la medicamente
Să tot faci experimente!
38
Ce frumusețe de viruși!
Stau în corpuri ca intruși
Geaba atâtea farmacii
Că ei sunt puși pe urgii
De când cu globalizarea
S-a dus și imunizarea
Miroase a pandemie
Prin slăbita Românie
Ia pastila, să fii tare!
Că-ți vine din cercetare
Să nu te mai plângi, române
Că nu e grijă de tine!.
Pastila face profitul
Tu rămâi tot amărâtul
Clopotul, iar o să bată
Cimitir…. cu poarta lată!
LUARE AMINTE
Dacă jignești țara și acest neam carpatic statornic
Ori sfidezi istoria și geografia lui
Sau trădezi ca un slugarnic interesele naționale,
Nici prin fracțiune hidraulică nu mai primești
Un gram de empatie de la nimeni.
În pământul nostru sunt stratificate suferinți,
trudiri, datini ancestre
Pe care le știe orice creștin binecuvântat
Îndemn, să se ia cunoștință, de datul nostru edenic
Pentru că în Grădina Raiului e loc numai de liniște
și iubire.
Hoarde peste hoarde ne-au tulburat tihna istorică
Împingând răbdarea noastră spre absolut,
A venit vremea când DUMNEZEU- TATĂL,
FIUL ȘI SFÂNTUL DUH
Cere imperativ: ,,Pace vouă! Iubiți-vă!”.
PRIVESC
Privesc prin casa noastră românească
Și parcă nu mai este rânduială omenească
Deschizi o ușă dai de ură, deschizi mai multe, tot
de uri
Iar în adânc istoric, strămoșii răscolesc în scânduri.
Ce v-a venit măi, frați de neam?
Au v-au prostit golani din alt mărgean!
Credeam că am scăpat de hoardele barbare
Care ne-au jefuit din toatele hotare.
Ia, mai faceți voi și Semnul Crucii
Și-alegeți drumul drept, cel al virtuții!
Deci, nu-l mai mâniați pe bunul DUMNEZEU
Și mai lăsați, în liniște, poporul meu!

INTERVIU – realizat de
Tania NICOLESCU
OAMENII ORAȘULUI –
DR.VÂLCU DUMITRU
Nicolescu Tania: - Începând cu acest număr,
revista “Seniori Tulceni” va avea o rubrică
intitulată: “ Oamenii orașului”. În ea vom prezenta
cititorilor, aspecte din viața și munca acelor
persoane care sunt reprezentative pentru orașul
nostru . Și vom începe cu dumneavoastră domnule
doctor Vâlcu Dumitru, pentru că multe dintre
momentele importante din viața concitadinilor,
depind de buna desfășurare activității din sectorul
pe care de ani buni de zile îl coordonați. Așadar, vă
rugăm să vă prezentați cititorilor revistei noastre,
domnule doctor. Ce ați dorit să afle oamenii despre
dumneavoastră?
Vâlcu Dumitru - Sunt născut la data de 17
octombrie 1950 în localitatea Lupeni, Judeţul
Hunedoara. Am absolvit studiile elementare și în
paralel, am urmat cursurile Scolii de Vioară și Arte
Plastice din Râmnicu Vâlcea. După absolvirea
liceului, am urmat o Școală Sanitară activând ca
asistent medical, timp de 2 ani, în cadrul Spitalului
Floreasca din Bucureşti. Apoi, am urmat cursurile
Facultății de Medicină din București pe care am
absolvit-o în anul 1976, cu lucrarea de licență:
“Reechilibrarea accidentaților proveniți din
accidente rutiere” – lucrare pe care am dezvoltat-o
pe tot parcursul activității medicale și pe care am
perfecționat-o cu dăruire și pasiune până în prezent.
În timpul facultății nu am lăsat deoparte nici vechea
mea pasiune - vioara, astfel că, pe parcursul anilor
de studii am făcut parte și din orchestra medicilor
care susținea concerte sub cupola Ateneului Român
alături de soliști ca Dan Grigore sau violonistul
Șerban Nichifon dar și de alți oameni de valoare. Îmi
amintesc și acum cu plăcere de acea perioadă și
vreau să vă spun că muzica a fost și a rămas una din
pasiunile mele. Înclin să cred că muzica clasică şi
medicina sunt două laturi ale alinării fiinţei umane.
Însă, cu toate că am iubit și iubesc mult muzica, într-
un final, înclinaţia mea către medicina umană a fost
totuși mai puternică și am ales cariera medicală.
Începând din anul 1996 și până în prezent, conduc
Serviciul de Ambulanță Tulcea.
NT – Și ați renunțat să cântați? Ce-ați făcut cu
vioara?
VD - Din păcate, întrucât n-am mai avut suficient
timp liber astfel încât să-mi permit și să cânt la
vioară, am donat vioara unui nepot din partea
fratelui meu, care a urmat cursurile Conservatorului
din București la secția vioară. El este cel care
continuă tradiția mea și acum cântă în cadrul
39
orhestrei medicilor, în București. Însa muzica a
rămas și va rămâne un prieten apropiat sufletului
meu, însoțindu-mă deseori, chiar și în toate
călătoriile mele. Ca un exemplu de loialitate față de
muzică, în anul 2009, când am plecat ca să particip
la Congresul de Resuscitare European de la Köln,
am luat cu mine vreo 30 de Cd-uri care m-au însoțit
pe parcursul celor câteva mii de kilometri.
NT - Nu știu câți oameni din orașul nostru n-au
auzit de dumneavoastră și nici câți sunt cei care vă
cunosc personal. Însă știu că am auzit despre
dumneavoastră multe cuvinte de laudă, în special în
ce privește capacitatea dumneavoastră de a rezona
cu cei aflați în suferință și de a le veni în ajutor în
momentele de cumpănă. Este știut că empatia este
esențială în meseria de medic, însă din păcate, ea le
lipsește multora. Ce, sau cine anume, v-a ajutat să
vă formați astfel?
VD - Am primit o educație deosebită din partea
părinților, deși nu au fost oameni cu multă carte.
Mama mea a fost casnică iar tata a fost miner. Mama
m-a educat să empatizez cu oamenii, să-i înţeleg, să
le împlinesc doleanțele și să mă străduiesc să le alin
suferința. Îi mulțumesc mamei mele pentru educația
și învățăturile pe care mi le-a oferit și pe care m-am
străduit să le pun în practică. Și n-am regretat. În
anul 208 dar și în 2010, am fost ales de către tulcenii
în mijlocul cărora trăiesc, ”Omul Anului”. Țin să le
mulțumesc pe această cale tuturor.
NT – În afară de părinți, ați mai avut și alte
modele de viață?
VD – Desigur. I-am avut ca modele și pe unii
dascăli din școala generală și din liceu iar la
facultate am avut modele deosebite în persoana unor
somități medicale româneşti și străine. Îmi amintesc
cu plăcere că, în anul 1971 sau 1972 am avut marea
ocazie de a-l asculta în Amfiteatrul Mare al
Facultății de Medicina din București pe marele
savant român, Profesor Doctor George Palade,
laureat al Premiului Nobel pentru pace care m-a
impresionat cu discursul său deosebit în ceea ce
privirea cercetarea medicală. Modele găsim și astăzi
în jurul nostru, însă oamenii care sunt prea centrați
pe propria lor persoană nu mai au ochi să le observe.
NT- Ce v-a atras spre medicină și de ce tocmai
medicina de urgență?
VD - Mi-a plăcut să practic Medicina de Urgență
încă de când am lucrat ca asistent medical la Spitalul
Floreasca București mai întâi în camera de gardă,
actualmente Unitatea de Primire Urgențe, apoi la
sala de operații ortopedie și la secția Reanimare -
după cum se numea în acea perioadă. Deci, pasiunea
pentru medicina de urgență, apăruse încă înainte de
intrarea în facultate. Sunt convins că în medicină și
mai ales în această specialitate, nu ai ce căuta daca
nu ești pasionat. Pentru a face față provocărilor
permanente, aceasta specialitate implică o luptă
continuă, deoarece minutele fac diferența între viață
și moarte. Și dacă nu ești acolo la momentul potrivit,
dacă nu ai la bază cu cunoștințe solide și nu ești
dedicat meseriei, nu vei reuși să salvezi vieți. Este
greu de descris sentimentul pe care-l poți avea atunci
când reușești să mai salvezi un om și cred că această
pasiune îmi este principala sursă de energie și
pozitivism.
NT- Care au fost consecințele alegerii acestei
meserii - pozitive sau negative - căci orice alegere
după cum știm, este urmată de consecințe?
VD: -Iniţial, când am început să profesez nu mi-am
putut imagina cam ce dificultăți mă așteptau. Însă
cu toate că această specialitate este grea, deseori
epuizantă și stresantă, mai ales pentru că muncești
sub presiunea timpului iar rezultatul muncii este
imediat, în condițiile actuale când au apărut aparate
performante care te ajută în activitate, satisfacțiile nu
întârzie să apară. Desigur, o latură foarte importantă
în activitatea noastră, este comunicarea cu pacientul
sau cu familia acestuia. Este nevoie de tact și de
cuvinte potrivite, pentru a putea explica pacientului
sau familiei, gravitatea situației. Oamenii în astfel de
situații de urgență, când viața le este în pericol sunt
speriați, de aceea este important să-i faci să înțeleagă
foarte bine ceea ce li se transmite, astfel ca lucrurile
să decurgă așa cum trebuie, iar rezultatul să fie cel
sperat și bucuria reușitei să fie pe măsură.
NT -Ce anume vi se pare dificil în activitatea
dumneavoastră, cu ce anume vă confruntați?
VD - Cel mai dificil în activitatea de urgență este
să lucrezi sau să fii nevoit să faci echipă cu oameni
care nu sunt performanți, care nu sunt dedicați
profesiei alese și care, tocmai din acest motiv, nu
sunt preocupați de perfecționarea lor. Din păcate,
mai sunt și colaboratori care practică această meserie
de nevoie, sau din rutină și fără să aibă o aplecare
către medicina de urgență.
NT- Care a fost din punctul dumneavoastră de
vedere, cel mai frumos moment din carieră?
VD – Paradoxal, cel mai frumos moment pe care l-
am trăit în cariera mea, a fost atunci când a trebuit să
intervenim după un accident nefericit, în anul 2010.
Accidentul s-a produs pe digul dinspre Zona de Est.
Atunci, am putut să văd și să înțeleg ce înseamnă
cooperarea și omenia în acțiune. Se răsturnase un
autobuz plin cu oameni și timp de 40-45 de minute,
accidentații au fost asistați și apoi transportați către
Spitalul Județean, printr-o mobilizare generală a
personalului de la SJA Tulcea, în număr de peste 50
oameni. Și toți, atât cei din schimbul de noapte cât și
cei din schimbul de zi, ajutaţi și de către colegii din
substaţia Babadag, au acționat minunat și de-a
dreptul miraculos, astfel încât nici unul dintre cei
asistați nu a decedat.
40
NT- Dar cea mai dificilă perioadă din carieră?
VD - Cea mai dificilă perioadă a fost atunci când
în anii anteriori anului 1989 erai obligat să faci
multe activități medicale cu dotări minime și în
condiții precare.
NT – Și cum ați făcut față acestei situații?
VD – Greu... Este de-a dreptul traumatizant pentru
tine ca participant în actul de salvare al unei vieți
omenești să asiști neputincios și până la urmă să
accepți – pentru că nu ai încotro, pentru că așa era
sistemul - că se poate pierde atât de ușor o viață,
doar pentru că-ți lipsește dotarea minimă. Acum,
dacă tu ca medic ești bine pregătit și dacă urmezi
protocolul elaborat de către Departamentul de
Situații de Urgență și de Inspectoratul pentru Situații
de Urgență Tulcea, șansele de a putea salva o viață
sunt considerabil mai mari.
NT - Impresia oamenilor despre cei care lucrează
în medicina de Urgență este că ei acționează ca un
mecanism bine pus la punct, dar fără vreo implicare
emoțională, doar în baza unor protocoale bine
stabilite. Așa să fie?
VD – Într-adevăr, se lucrează pe baza unor
protocoale care sunt complexe și care trebuie
respectate întocmai. Protocoalele trebuiesc executate
cu profesionalism, cu rațiune, cu răbdare și cu așa
zisul “fler”. În medicina de urgență trebuie să te
orientezi rapid și să iei decizii într-o situație foarte
dificilă în care este în pericol viața omului. Aceasta
nu înseamnă că suntem insensibili la suferința
umană, însă a te pierde cu firea în astfel de situații,
n-ar face decât să dăuneze.
NT- Pe dumneavoastră ce vă impresionează cel
mai mult în cazuistica pe care o întâlniți?
VD - Mă impresionează modul în care pacientul
sau victima – atunci când este conștientă –
cooperează cu cei care-i vin în ajutor, iar la cei
inconștienți mă impresionează modul de trecere de
la starea de inconștiență la conștiență sub acțiunea
manevrelor medicale efectuate de profesionişti.
Adică acel miracol al trecerii graniței atât de subțiri
dintre moarte și viață. Întoarcerea spre viață. Sau,
uneori... și invers.
NT – Presupun că după o astfel de muncă deseori
epuizantă și ”la foc continuu”, este nevoie poate
mai mult decât în alte activități, de timp, pentru
refacere. Reușiți să vă luați suficient timp liber? Și
dacă da, cum îl utilizați?
VD - Timp liber pot să spun ca am doar în
weekend, dacă nu sunt de gardă la ambulanță. Îmi
place să citesc reviste de specialitate dar și reviste
din diferite domenii. Mă preocupă științele viitorului
dar și istoria. Deși cred că suntem în perioada pe
care a descris-o Alvin Toffler (1928-2016) în “Şocul
viitorului”, de acum înainte, cred că putem vorbi de
un adevărat șoc al viitorului în toate domeniile de
activitate. Îmi place să ascult aproape zilnic muzica
clasică, să ascult mari pianiști și mari violoniști
interpretând capodopere ale muzicii clasice
universale. Uneori, îmi mai amintesc cu nostalgie de
activitatea mea muzicala din din timpul facultăţii de
medicină, care-mi făcea atâta plăcere... Îmi place de
asemenea să citesc biografii ale oamenilor de științe
care s-au dedicate cercetării și care de cele mai
multe ori au rămas anonimi, chiar dacă cercetările
lor au stat la baza unor mari realizări. Urmăresc și
știrile din presă, în special pe cele legate de
performanțele sportivilor romani dar și străini… și în
general, mă bucur să aflu despre reușitele românilor
noștri, nu doar cele din sport, dar și din alte domenii,
cum ar fi: IT, matematică, filologie, chimie…
NT – Așadar, să înțeleg că vă plac performanțele?
Doar ale altora, sau și personale? Sunteți așadar o
persoană căreia îi plac provocările și competiția?
VD - Performanțele profesionale, rezultă din
activitatea pe care îmi place să o desfășor zilnic. Și
desigur, îmi plac provocările și competiția. O dovadă
în plus ar fi faptul că am acceptat provocarea
Asociației ”Seniori în acțiune” de a face parte din
acest grup al seniorilor tulceni care promovează un
stil de îmbătrânire activă, participativă, implicată în
viața societății.
NT - În România, ca de altfel în întreaga Europă,
vârstnicii sunt un procent reprezentativ din
populație. Credeți că și contribuția acestora la
bunul mers la al societății este pe măsura? Și dacă
nu, ce anume ar trebui schimbat?
VD – O bună parte dintre seniori reprezintă o sursă
de experiențe și de cunoaștere pentru tineri și ar
trebui să devină modele pentru tineretul de azi. Mulți
dintre ei ar putea fi modele și pentru cei care conduc
destinele județului, sau sursa unor soluții – având în
vedere experiența lor - pentru cei care vor să găsea-
scă modalități de rezolvare a problemelor la nivelul
orașului sau județului și sperăm că timpul, va fi pen-
tru mulți dintre cei ce gândesc altfel, un sfetnic bun.
NT – Ce v-a motivat să intrați în politică și vă
întreb pentru că nu sunt prea mulți medici care aleg
să-și dedice din timpul lor politicii și pe ce criterii
ați ales partidul în care să activați?
VD - Am intrat în politică pentru a încerca
semnalarea anumitor soluții pentru ca Tulcea să
devină un oraş mai frumos, un oraş care are
posibilitatea de a oferi tulcenilor dar și turiștilor mari
obiective turistice, istorice. Sunt dezamăgit fiindcă
se construiesc mai mult blocuri, se executa în timp
scurt construcții fără a se ține cont de necesitatea de
a avea și zone verzi, spații și parcuri în care tulcenii
să se recreeze și să respire un aer curat, care, se știe,
este esențial pentru menținerea sănătății locuitorilor.
Mă deranjează faptul că promisiunile electorale ale
candidaților la primăria orașului sunt pompoase, însă
41
nu sunt realizate nici măcar în procente mici.
Suprafața optimă de zone verzi este încă
nesatisfăcătoare și încă sunt încă probleme de
poluare a aerului, a mediului înconjurător. Sunt
convins că prin voință politică, s-ar putea face mult
mai multe pentru locuitorii orașului nostru.
NT – Dar despre viitor ce gândiți? Cum credeți că
va arăta viața dumneavoastră după ce vă veți
pensiona?
VD - După pensionare, cred că voi aplica
principiul marelui violonist, muzicianul român
George Enescu, care spunea: ”să te odihnești de o
muncă prin altă muncă”. Voi continua activitatea
mea medicală atât în cadrul medicinii de urgență, dar
și în cadrul cabinetului medical. Am mai multe
proiecte - printre ele, editarea unei cărţi privitoare la
istoria medicinii tulcene - în care voi descrie viețile
unor maeștri mediciniști care au lucrat în județul
nostru și despre care astăzi, prea puțini oameni își
mai amintesc. Aș dori ca prin cartea pe care o voi
edita, să readuc în memoria tulcenilor activitatea
vechilor medici, a doctorului Stan sau Frunteș Ion, a
chirurgul Osipov, Carpinschi, a pediatrului Calenic –
a unor oameni pe care i-am cunoscut direct, cum ar
fi dr. Dumitru, dr. Georgescu Radu Tulcea - care a
fost un mentor medical excepţional, a dr.
Țarcovnicul de la Sulina despre care putem spune că
a făcut apostolat la Sulina, acolo unde, cu resurse
materiale limitate, a adus chirurgia tulceană la cel
mai înalt nivel. Poate că memoria colectivă devine
prea ușor amnezică, de aceea cred că este de datoria
noastră să-i reamintim din când în când despre acei
oameni buni, care au trăit printre noi.
CITATE DESPRE MEDICI
 Un medic adevărat nu ţine la viaţa sa mai
mult decât la cea a bolnavului (proverb coreean);
 Doctoria prelungeşte viaţa, dar moartea
răpeşte şi pe doctor (William Shakespeare);
 Alături de medici şi de medicamente,
căldura sufletească prelungeşte viaţa (D-tru Delcă);
 "Medicul trebuie deci să fie, în același
timp, un savant care iubește din tot sufletul
știința medicală, adică știința omului; să fie o
ființă care se jertfește pentru alții, până la
moarte și, în sfârșit, să fie un învățător al
omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei
(Nicolae Paulescu)
 "La niciun moment al vieții nu-și poate
spune omul: am terminat, de acum odihnă; fiindcă
odihna, în acest sens, se egalează cu evoluția închisă,
care este preludiul morții - nu o moarte materială,
dar moarte." (Grigore T. Popa)
PASTILELE LUI P. AŞTILEANU P O E Ţ I T U L C E N I
DESPRE CARTE
n aceste vremuri ale vitezei, este mereu prezentă

Î şi destul de seducătoare tentaţia degrabei

judecăţi. Întrerupem oamenii care vorbesc, ne
uităm pe telefon, schimbăm canalele de la TV sau
radio, nu prea avem răbdare. Şi de atâta ne-răbdare,
ne pomenim de tare multe ori singuri. O carte e un
minunat medicament de dezvăţ pentru aşa ceva. Iar
din perspectiva asta, cel care scrie o carte poate fi
privit ca un vindecător. Vindecător de grabă, de
superficialitate, de ne-atenţie, etc. Daca accepţi
provocarea unei cărţi poţi descoperi nuanţe ale Olimpiu VLADIMIROV
frumosului interior pe care nu le-ai văzut deşi ai
trecut poate de zeci de ori pe lângă omul care a scris- AUTOPORTRET
o. Citind cartea doamnei Tania Nicolescu, „Orbeţii” Paznic de far
poate veţi re-cunoaşte un univers de gândire şi Cu sufletul
simţire care ne arată a fi mai asemănători şi mai Înflorit lângă Dunăre,
puţin izolaţi decât credem. Şi poate, mai atenţi şi Valurile îmi adună risipa privirii,
mai înţelegători unii cu alţii, nu vom mai rătăci, aşa Fiindcă nu se întorc niciodată
... ca „orbeţii” ... Să-şi regrete repetatele treceri...
La capăt de fluviu,
MINCIUNI NE-VINOVATE Marea desculţă
u mulţi ani în urmă, lucram pe navele IPO, în Îmbrăţişând durerea fiecărui vers

C zona vest Africa. Intr-unul din voiaje am avut

la bord un cercetător de la un prestigios
institut din C-ţa sau Bucureşti, nu mai ştiu sigur,
Închisă în scoica inimii, încă.

PE CARE PIATRĂ?
care anual trimitea flotei un volum de studii Înmărmurii pe culme de senin
privitoare la modificarea obiceiurilor diferitelor Urmele propriilor paşi din alte timpuri;
specii de peşti din zonă. Cam toate concluziile Cu fiecare volum îmi cern existenţa,
acestor studii se potriveau ca nuca-n perete. Cocoşul de munte în cântecul lui ceresc
Aparent, cercetătorii ăia habar nu aveau pe ce lume Unduie anonim.
trăiesc peştii. După o vreme, printre glume Pe care piatră voi zidi
marinăreşti, cercetătorul ne-a explicat cum se Biserica mea?
ajunge la asemenea concluzii ştiinţifice: totul
începea cu raportările navelor din zonă. Datorită CERŞETORUL ACELA
planurilor şi cotelor de captură stabilite de cine ştie Mereu, ca o mobilă incomodă,
ce specialist din ministerul de resort, fiecare nava Ieşită, provocator, în drumul meu,
trebuia să prindă o anumită cantitate de peşte, altfel Cerşetorul acela şovăitor
nimeni nu-şi primea salariul. Reglementările impuse Căruia niciodată nu i-am dat bani,
de statul căreia îi aparţinea zona de pescuit Ci numai câte o ţigară,
interziceau pescuitul la o adâncime mai mică decât Şi aceea uneori scuturată.
cea stabilită de specialiştii lor(pentru protejarea Poate dorea să-mi cerşească
zonelor de reproducere şi hrănire a peştelui). Un gest de tandreţe
Problema era că la adâncimi mai mari, de cele mai În umbra privirilor stinghere.
multe ori nu se prea putea prinde peşte cu navele şi
tehnica de pescuit de care dispuneam la vremea Atent la înlocuirea grijilor,
respectivă. Aşa că, se mai trecea „gardul” însă în Una după alta,
documente era notată adâncimea reală + 50 m, să Rodind închipuiri
zicem. Într-o absenţă totală faţă de sine,
Conştient câte boli fac parte din viaţă,
Se mulţumea cu gustul amar
(Continuare în pag. 71 ) Că nici un om nu este ipocrit
În plăcerile lui.

42
ASPECTE ALE PRELUCRĂRII ȘI
CIRCULAȚIEI METALELOR ÎN
DOBROGEA ROMANĂ
Dr. V. H. BAUMANN
Mineritul și metalurgia
nformațiile transmise de Plinius Maior
I (Nat.Hist., III, 138; XXXIII, 78) și Tacitus
(Germ., 43) fac referire la faptul că romanii din
timpul Republicii, populație de agricultori,
desconsiderau practicarea mineritului, deoarece avea
efecte nocive asupra agriculturii. Cucerirea unor
teritorii cu însemnate resurse miniere a contribuit
însă la un avânt deosebit al mineritului.
Activitatea minieră presupunea cunoștințe care să
permită recunoașterea zăcămintelor, dar și
cunoștințe privind procesul de topire prin reducere,
cupelație (separarea metalului prin acțiunea focului),
sau amalgamare, așadar un nivel tehnic ridicat, în
condițiile în care uneltele obișnuite erau: ciocanul de
minier, târnăcopul, pana de lemn, os sau corn și
coșul pentru cărat minereul.
După descoperirea zăcământului, se pătrundea
adânc în stâncă, prin puțuri verticale, numite putei,
până la 200-300 metri adâncime, și prin coridoare
orizontale, numite cuniculi. Bolovanii erau
transportați și sfărâmați în afara galeriei cu ciocane
de 10-12 kilograme. Metalul extras se introducea în
cuptoare în straturi care alternau cu cele de mangal
(cărbune din lemn).
Randamentul cel mai mare în antichitatea
romană era oferit de provinciile în care populația
locală avea tradiție în exploatarea minelor. În
vremea Principatului, împăratul Hadrian, prin Lex
metalli Vipascensis, a reglementat exploatarea mine-
lor și a carierelor, care au devenit monopol de stat.
Dobrogea dispunea de minereuri modeste din
punct de vedere cantitativ și calitativ, dar suficiente
pentru nevoile locale datorită, atât repartizării lor
geografice, cât și exploatării acestora la suprafața
solului. Se extrăgea arama și fierul. Mulțumită
resurselor naturale ale ținutului istro-pontic,
prelucrarea aramei a fost posibilă cu două milenii
înainte de cucerirea romană. În epoca romană erau
cunoscute și zonele de extracție a fierului: la
Dervent, în sud; între Telița și Babadag, în nord;
între Turcoaia și Garvăn (zona Troesmis –
Dinogetia) în nord-vast; în zona centrală, la nord de
Histria și la Altîn-Tepé, la sud-vest de Babadag, și
în zona Topalu – Pantelimonul de Sus (Capidava –
Ulmetum). La mijlocul sec.I p.Chr., romanii aduc
din Thracia numeroși minieri din triburile bessi-lor,
atestați epigrafic în zona centrală a Dobrogei la:
43
Ulmetum (Pantelimonul de Sus); Sinoe, lângă
Histria; și la Ibida (Slava Rusă).
În secolul I p.Chr., Dioscorides ne-a descris
procesul topirii minereului de cupru (pirita
cupriformă) în cuptoare asemănătoare celor în care
se prepara varul. În aceste cuptoare se introduceau
cantități mari de mangal și se întreținea căldura cu
ajutorul suflantelor și a foalelor. Reducerea
minereului de cupru se făcea la o temperatură de
1100ᵒC, când arama topită se scurgea în afară.
Bronzul roman era un aliaj din aramă și cositor,
cu urme de plumb, zinc, fier, nichel și antimoniu. A
avut o largă întrebuințare, fiind folosit în egală
măsură în turnarea obiectelor casnice, a podoabelor,
a unor obiecte vestimentare, a pieselor de
harnașament și a unor bronzuri figurate și a statuilor.
Numeroase obiecte de bronz din secolele I-VII
p.Chr. au fost găsite în săpături arheologice, o parte
din ele fiind produse în ateliere locale. Producerea
armamentului era monopol de stat.
Plumbul a fost intens întrebuințat în lumea
romană. În Dobrogea era adus din minele din Grecia
și Hispania, fiind folosit mai ales la confecționarea
conductelor de apă (fistulae plumbariae), în
monetărie ca aliaj, pentru statuete, ca bile de praștie,
ponduri, cutii de medicamente, ca adeziv la lipirea
fierului pe piatră etc. Minereul de plumb (galena) se
topea în cuptoare după metode obișnuite. Romanii îl
considerau metalul cel mai potrivit în practica
funerară și în magie.
Metalurgia aurului este diferită de a altor metale,
deoarece aurul apare în stare nativă în depozite
primare (filoane sau cuiburi aurifere), sau în nisipul
aluvionar. Exploatarea acestora în antichitatea
romană a fost descrisă de Diodor din Sicilia ( III,12),
Plinius Maior (XXXII,68) și Strabon (III,2,8).
Topirea aurului, ca și a altor metale în stare nativă,
se făcea în creuzete mari din lut refractar (catina),
care erau introduse în cuptoare. Prin sfărâmare
(caementare) la o temperatură ridicată aurul se
separa de argint. Acest lucru se putea realiza și pe
cale chimică, prin procedeul amalgamării aurului cu
mercurul. Aurul, ca și argintul, era folosit la
confecționarea podoabelor și a monedelor.
Procesul de obținere a argintului și a plumbului
avea loc prin topire în cuptoare înalte, etajate, prin
cupelație. După eliminarea zgurii din zona inferioară
a cuptorului, avea loc topirea prin oxida-re,
obținându-se argintul curat și oxidul de plumb.
În Dobrogea funcționau cuptoare de reducere a
minereurilor feroase de la începutul epocii romane,
din secolele II-III p.Chr., la Histria, Ulmetum, și-n
teritoriul cetății Noviodunum, la Telița/Izvorul
Maicilor.
 La Histria au fost cercetate mai multe ateliere
(figlinae) cu instalații de reducere a minereurilor de
fier și de prelucrare a lupelor de fier obținute.
Săpăturile arheologice au scos la lumină lupe de fier
în curs de prelucrare și fragmente de creuzete cu
urme de oxizi de bronz. Minereul cel mai apropiat se
afla pe malul sudic al lacului Zmeica, în imediata
apropiere a satului vicus Quintionis, locuit de
coloniști traci, bessi recunoscuți ca buni specialiști
în prelucrarea metalelor.
La Telița/Izvorul Maicilor a fost cercetat un
aterier metalurgic alcătuit din cuptoare înșirate pe o
pantă puternic înclinată, cu instalații de prăjire,
topire și forjare a buretelui de fier rezultat. În
apropiere există o zonă cu minereuri de fier aflate la
suprafață și ușor de exploatat. Roca întrebuințată
însă, ca minereu de fier era diabazul local cu un
conținut mic de fier, ceea ce explică nevoile majore
de produse feroase ale societății rurale romane, la
sfârșitul celui de-al doilea secol p.Chr, și
dimensiunile deosebit de mari ale cuptoarelor
metalurgice din acest loc.
Trebuie să facem precizarea că, aceste cuptoare
descoperite în spațiul istro-pontic întrebuințează în
procesul tehnologic topirea minereului cu ajutorul
mangalului, a cărbunelui de lemn, într-o vatră
deschisă, folosind tirajul natural al aerului. Cele de
la Telița și de la Ulmetum probabil, erau „cuptoare
înalte”, cu vatra amenajată în panta dealului, fiind
prevăzute cu un canal acoperit cu dale de piatră și
cuvă înaltă, deschisă în direcția curenților de aer.
Numeroase descoperiri de la Histria atestă un alt
tip de instalație, „cuptorul adânc”, de dimensiuni
reduse, construit în pantă, în forma unei gropi
cilindrice căptușită cu lut și prevăzută la bază cu
canal de scurgere a zgurii, care folosea și ca gură de
tiraj.
Procedeul obținerii directe a fierului tehnic în
cuptoare simple, cunoscut încă din epoca Laténe,
continuă să fie întrebuințat și în epoca romană.
cuptoare înalte de tipul celor de la Telița sunt
cunoscute în Bavaria, în nordul Italiei și în zona
centrală a Angliei. Cuptoare adânci din epoca
romană timpurie au fost cercetate în zona Rhinului,
cele mai multe fiind prevăzute cu orificii pentru
suflante.
Reducerea minereului de fier și forjarea sa
imediată aparțineau aceluiași proces tehnologic.
Buretele de fier cu incluziuni de zgură, obținut în
cuptorul reductor, era curățat imediat de impurități
prin lovituri aplica te cu ciocanul de lemn, apoi era
fragmentat și reîncălzit în cuptorul-forje, în vederea
decarburării complete a componenților pământoși.
Fig.1. Telița/Izvorul Maicilor - „cuptoare
înalte”(apud Baumann 1980)

44

Fig. 2. Atelier roman de fierărie reprezentat pe
un sarcofag din muzeul din Aquileia
(apud Rostovţev 1973).
Pentru fasonarea fierului romanii întrebuințau în
mod curent forjarea, ciocănirea la cald, prin care se
obținea forma dorită și se modifica structura masei
fierului, mărindu-i-se omogenitatea și rezistența.
Lipirea la cald, folosirea altui metal ca liant și
nituirea erau metode cunoscute și frecvent
întrebuințate de romani. Fierarii (fabri ferarii)
folosea ca instrumentar ciocanul (malleus), nicovala
(incus), cleștele (forceps) și foalele (follis).
În epoca romană târzie (romano-bizantină, sec.
IV-VII p.Chr.) nu se cunosc în Dobrogea instalații
metalurgice, dar urme ale activităților de reducere a
minereurilor sunt semnalate de prezența unor lupe de
fier la Histria și în marile centre romane Troesmis,
Dinogetia, Noviodunum, Ulmetum, Tropaeum
Traiani, ca și de numeroase unelte, ustensile,
accesorii vestimentare, podoabe și piese de
harnașament, prelucrate din fier, bronz, aramă,
plumb și din metale prețioase, în ateliere locale
despre care avem știre cel puțin până la mijlocul
secolului al V-lea p.Chr. Descoperirea unui depozit
de unelte la Dinogetia, a unor ateliere de fierărie la
Tropaeum Traiani, la Telița pe Valea Morilor, și la
Aegyssus la începutul sec.VII p.Chr., evidențiază o
producție locală de prelucrare a metalelor,
neîntreruptă până la căderea limes-ului, a frontierei
dunărene.
Prelucrarea și circulația obiectelor metalice
Producția locală s-a dezvoltat în strânsă legătură
cu modelele și curentele artistice care circulau în
Imperiu, dar și din necesități curente, ca cele
religioase, ale spiritualității locale. Au circulat piese
finite, tipare, au fost imitate opere sculpturale clasice
și elenistice, altele au fost executate în centrele
locale ale provinciei. Cunoaștem numeroase piese,
importuri și produse locale descoperite în aproape
toate siturile arheologice romane cercetate în
teritoriul istro-pontic.
45
Durostorum (Silistra) și Tomis (Constanța) au
fost centre producătoare de produse metalice.
plumb descoperite la Durostorum indică existența
acestui centru de prelucrare a acestui metal în zonă.
Plumbul avea întrebuințări diverse, fiind folosit în
medicină, toreutică (statuete, reliefuri, oglinzi), în
aliaje, construcții etc.
Numeroase obiecte din bronz: instrumente
muzicale, podoabe și accesorii vestimentare,
candelabre, chei, opaițe, vase, statuete etc.,
descoperite în orașele grecești, în centrele romane
dunărene și în mediul rural roman, presupun o piață
locală intensă și accesibilă, atât produselor de
import, cât și celor provenite din atelierele locale.
Producerea obiectelor din bronz cerea un număr
mare de lucrători specializați/ Metalul topit (arama)
era amestecat cu cositor, zinc, turnat apoi în tipare,
șlefuit și uneori sculptat, obținându-se obiecte
valiate și atrăgătoare.
Din păcate, avem puține dovezi directe despre
practicarea acestor meșteșuguri pe teritoriul
Dobrogei, multe dintre piesele descoperite fiind
produse ale toreuticii centrelor mediteraneene din
nordul Africii, din Grecia, Thracia, Italia, sudul
Galliei, sau din atelierelor occidentale din centrul
Europei: Pannonia și Noricum. Același lucru pare
valabil și pentru produsele din metale prețioase
descoperite în siturile romane, mai ales în necropole
ca cea a cetății Beroe (Piatra Frecăței) și a cetății
Noviodunum, situate pe malul Dunării, sau în cele
de pe litoralul vest-pontic, de la Histria, Tomis și
Callatis.
Uneori s-au descoperit tipare și mici nicovale din
plumb aparținând unor ateliere de prelucrare a
bijuteriilor, care funcționau în epoca romano-
bizantină în centrele urbane de la Tropaeum Traiani
și Aegyssus, sau în complexe meșteșugărești din
mediul rural ca cel de la Telița, de pe Valea Morilor,
din teritoriul cetății Noviodunum.
Un domeniu aparte îl constituia monetăria
romană, căreia i se acorda o atenție specială.
Producția și circulația monetară, cantitatea enormă
de monede romane din aur, argint, aramă și bronz
prezentă în acest teritoriu vest-pontic, provincie de
margine a Imperiului roman, reprezintă o oglindă a
schimburilor economice intense cu celelalte zone
ale Imperiului, circulația persoanelor, a mărfurilor, a
ideilor și credințelor religioase, fenomen care a
favorizat unitatea și perenitatea sistemului economic
roman.
 2 3
1

4 5 6

8 10

7
9

11 12 13

Produse locale: 1.tipar bijuterii; 2.nicovală; 3.pond (greutate); 4,6.sape; 5.brăzdar; 7,9.chei;
8.lanț; 10, cârlig undiță; 11.cataramă;12.cheie; 13.opaiț.

46
14 15 17

16
20
18
19

21 22 23

Produse din import: 14.trepied; 15.picior

statuie; 16.statuetă Venus; 17.Bacchos;
18,19.catarame Ag; 20. situla(căldărușe);
21,22. broșe Au; 23.pandantiv Au.

47
Bibliografie
‒ Barnea, Al., Cătăniciu, I.1979, Tropaeum Traiani, I,
București.
‒ Baumann,V.H.1995, Aşezări rurale antice în zona Gurilor
Dunării. Contribuţii arheologice la cunoaşterea habitatului
rural (sec. I-IV p.Ch), în colecţia „Biblioteca Istro-
pontică”, s. Arh. (1), Tulcea.
‒ Baumann,V.H. 2005, în Aspecte privind prelucrarea şi
circulaţia metalelor în Dobrogea din preistorie până în Evul
Mediu (catalog de expoziţie, G. Jugănaru coord.), Tulcea,
41-44.
‒ Baumann,V.H. 2014, Prelucrarea fierului în officina romană
târzie de pe Valea Morilor, Telița, pct.Hogea, Peuce S.N.
12, 169-232.
‒ Pleiner, R. 1962, Stare evropske kovarstvi, Praha.
‒ Simion, G. 1986, Les bronzes figurés romains trouvés dans la
région du Bas-Danube et la question de leur origine, Akten
de 9. Tagung über antike Bronzen, 21-25 April, in Wien,
365-375.
‒ Suceveanu, Al. Barnea, Al. 1991, La Dobroudja romaine,
Bukarest.
‒Suceveanu, Rusu-Bolindeț, V. 2005, Basilica extra muros, în
Cronica Cercetărilor Arheologice din România.Campania
2004, București, p.158, 198-199.
‒ Tudor, D-tru 1976, Arheologia romană, București.
‒ Tylecote, R.F. 1962, Metallurgy in Archaeology, London.
‒ Wollmann, V. 1982, .s.v. mineritul, in Enciclopedia
civilizației romane, București, p.500-501.
‒Wollmann, V. 1996, Mineritul metalifer, extragerea sării și
carierele de piatră în Dacia romană, Cluj-Napoca.
‒ Zah, E. 1971, Exploatarea fierului în Dobrogea veche,
Pontica, 4, p.191-207.
P O E Ţ I T U L C E N I
Victor H. BAUMANN
Versuri de iarnă
Cădeau pufoși, fulgi mari
peste orașul meu !
Cearceafuri mari, de nea,
se așterneau mereu !
Și nu știam de ce, când ninge
dispare tot ce-i greu,
Dar bănuiam că Domnul
albește pământul ateu !
Când viața-aici se naște din nimic,
spre veșnicie e o punte !
Nu sparge paharul, iubite!
Prin voalul minunii transpare surâsul,
Vibrează pământul sub pașii lui Cronos... !
Iubite, nu sparge paharul cu plânsul,
Căci eu sunt aici, în purgatoriul cețos!
Nu sparge paharul din care-ai sorbit
Cu-atâta nesaț imaginea mea,
Așteaptă hazardul, destinul subit,
Și vântul, și șoapta, văzduhul de nea !
Ascultă cum cântă șuvoiul de ape,
Pădurea ce-n ritmuri divine foșnește,
Și ploaia născută din clipa de-aproape,
Când sufletul zboară și se reîntrupește !
Nu sparge paharul, iubite, și crede
Că mâine poate, vom fi împreună !
Credința, iubirea, cântate-n sonete,
Înving destinul orfeic, când se adună !
Talantul
Talantul în mijlocul templului zace ,
Și nimeni nu-l vede, de mult timp încoace !
Doar praful albește un chip de argint,
Iar soarele-l mângâie cu raze de-alint !
Hristoase, tu ai lăsat acolo talantul !
Și nimeni pe lume nu mai crede că-Naltul,
Părinte al tău și al nostru-n iubire,
Pe Pământ te-a trimis, spre a fi mântuire !
Din secoli trecuți, spre ziua de mâine,
Omul din lup transformându-se-n câine,
Urlă în noapte, cărând grea povară,
Fără să-nțeleagă lumina de-afară !
Talantul în mijlocul lumii așteaptă
Ca ea să apuce pe calea cea dreaptă,
Pășind primenită-n vechi virtuți,
Uitate până azi de cei mai mulți !

Și-n aerul rarefiat și tare,

în frig, pe lacul înghețat,
Cad din neant și-acum covoare,
peste omătul alb, imaculat !

Dar dedesubt e-un univers acvatic

cu multe vietăți mărunte.

48
.OLEKSANDR RYABININ-SKLYAREVSKYI 1861), iar în Kuban s-au stabilit definitiv rămășițele
ultimilor zaporojeni (1852).
SFÂRȘITUL SICIEI DUNĂRENE
Starea economică a Koșulu în preajma anului 1828
DE LA DUNAVĂȚ Data morții lui Koșovyi Semen Moroz poate
Traducere din limba ucraineană:Ananie IVANOV
fi considerată doar cu aproximație. În acest caz,
(2019)
trebuie, înainte de toate, să disecăm legenda de
Partea I documentele referitoare la moartea lui. F.K.Vovk
presupunea că Moroz a pierit îm bătălia navală a
incizeci de ani de luptă a căzăcimii

C zaporojene pentru continuarea existenței sale

statale și economice dincolo de Dunăre a
sfârșit prin slăbirea considerabilă a puterii proprii.
grecilor împotriva turcilor, fiind pe corabia lui
Kapudan-pașa. Acest eveniment de legendă s-a
împletiti cu moartea lui Moroz, însă, după părerea
noastră, fără a exista un temei serios în acest sens.
Ultima perioadă a vieții Koșului(B) de dincolo de
Moartea lui Kapudan-pașa datează din anul 1822, or,
Dunăre, de la moartea otamanului-koșovyi(C)
Moroz, în documentele de arhivă din anul 1825 era
Semen Moroz până la trecerea de partea Rusiei a
viu la acea vreme. A.O. Skalkovskyi ne spune cum
otamanului-koșovyi Iosip Gladkyi (D), ni se
că Iosip Gladkyi ar fi fost trimis de către colonelul
creionează din documente ca o lentă agonie a
însărcinat în expediția împotriva grecilor1). Fiul lui
căzăcimii. În această scurtă perioadă de timp, nu s-a
Gladkyi adaugă că Iosip Gladkyi s-a întors după
produs niciun eveniment remarcabil în Sicie, iar
asediul Missolungăi. Se poate observa, că
sfârșitul ei se apropia treptat și numai în ochii
informațiile respective provin din povestirea lui
străinilor aceasta s-ar fi produs, chipurile, pe
Gladkyi. Ivan Liprandi(E), însă, mărturisește în
neașteptate. Ziua de 9 mai 1828, ca moment de
două rânduri, că în grupul de 700 de zaporojeni,
cotitură istorică, când Iosip Gladkyi a părăsit Sicia
aflați în expediția pe mare din anul 1825, a fost chiar
și, împreună cu Koșul, a pornit spre supunere față de
Koșovyi Semen Moroz. Informațiile acestea au o
statul aristocratic rus, cercetători, precum A.O.
autoritate documentaristică cu nimic mai prejos, căci
Skalkovskyi și fiul lui Gladkyi, în biografia tatălui
Marele Stat Major rus a inclus în cartea sa
său coșovyi, au scris despre meritele otamanului.
amănuntul, conform căruia aceasta a fost editată în
Cercetările etnografice ale lui F.K.Vovk
anul 1827, cu mult mai devreme de data apariția
(Kondratovyci), în care se simte lipsa de documente,
cărții lui Skalkovskyi. Același lucru se întâlnește și
le urmează calea. În acest mod, cunoștințele despre 9
în corespondența lui Ivan Liprandi către general-
mai s-au lărgit, pornind de la un singur izvor –
guvernatorul Voronțov din anul 1827.
povestirile lui Iosip Gladkyi însuși, făcute lui
În toate izvoarele se precizează că, după
Skalkovskyi și fiului său, încă din vremea țarului
moartea lui Moroz, a început ultima perioadă de
Nicolae I. Ar fi fost potrivit să se verifice din
dezagregare a Siciei dunărene de la Dunavăț, de
documente, ceea ce s-a scoas la iveală dintr-un șir de
aceea această dată trebuie verificatîă și stabilită cât
dedesubturi și consecințe ale procesului cu privire la
mai aproape de adevăr.
sfârșitul Siciei. Documente arhivistice din Sicie au
După Moroz, Koșovyi a fost ales, conform
rămas suficiente despre emigrația zaporojenilor, însă
cu informațiile lui Liprandi, Litvin, iar curând a
procesul dezagregării ei se observă începând cu
devenit Koșovyi Vasyl Holovatyi, pe când, după
situația trecerii de partea Rusiei. Această ultima
datele lui Gladkyi – Koșovyi a fost Vasyl Cernyha
perioadă din viața comunității zaporojene, după
Probabil, este vorba de una și aceiași persoană.
opinia noastră, trebuie împărțită în funcție de factorii
Gladkyi juca deja, pe atunci, un rol important în
care au influențat sfârșitul Siciei dunărene de la
consiliul superior de conducere. După Moroz, ultima
Dunavăț: 1) starea economică a Koșului în preajma
fază a istoriei cozacilor dunăreni poartă în întregime
anului 1828, 2) emigrația din Sicie în timpul
trăsăturile dezintegrării. De aceea, trebuie să
războiului din Grecia din anii 1821 – 1828, 3)
stabilim momentul morții lui Koșovyi Moroz.
mișcarea pentru înființarea armatei Ust-Dunaisk din
Liprandi plasează participarea lui Moroz în
Budgeac, de pe malul stâng al Dunării și 4)
expedițiile maritime ale Turciei în anul 1825, Vovk
cercetarea vieții Koșului și evenimentelor dintre anii
leagă dispariția lui Moroz cu distrugerea corăbiei lui
1828 – 1830.
Kapudan-pașa lângă Chios. Iar emigranții dunăreni îl
Istoria azovienilor nu e decât un epilog la
amintesc pe Moroz în calitate de Koșovyi pentru
marea dramă istorică a luptei zaporojenilor cu
anul 1824. Prin urmare, Moroz a pierit pe mare nu
regimul feudal și nobiliar din Ucraina. Aproape
mai devreme de 1825. Însă legenda despre pieirea
concomitent, în Ucraina a fost abolită iobăgia (anul
acestuia împreună cu corabia lui Kapudan-pașa
(comandantul șef al flotei turce) nu corespunde

49
istoriei bătăliilor maritime purtate între Turcia și
Grecia. Istoricul grec, K. Paparigopoulos, în a sa
”Istoria nației grecești”, în temeiul unor izvoare de
prestigiu cum este ”Istoria evenimentelor maritime
în perioada anilor 1821 – 1827” a lui Jirien de la
Grabiera, ne oferă date foarte exacte: 10 martie 1822
pogromul lui Kara-Ali-pașa asupra populației
grecești din insula Chios; 6 iunie 1822 – incendiul
provocat de greci, prin care a fost distrusă corabia
lui Kara-Ali-pașa, care a condus la moartea
comandatului turc; 25 decembrie 1822 – turcii
încetează asedierea Missolungăi; 5 mai 1822 –
Reșid-pașa începe cel de-al doilea asediu al
Missolungăi; 10 aprilie 1826 – sfârșitul asediului,
când Missolunga capitulează în fața lui Ibrahim-
pașa. Din datele acestea exacte, confirmate prin noua
lucrare istorică aparținând lui Driault și L’Heritier6),
devine clar că moartea lui Moroz nu poate fi legată
de pieirea lui Kapudan-pașa (Kara-Ali-pașa).
Este posibil ca Moroz să fi mers cu grupa
maritimă zaporojeană în Marea Albă, iar legenda a
împreunat în continuare două evenimente într-un
singur nod, precum au fost moartea lui Moroz și a
lui Kara-Ali-pașa. Comanda zaporojeană, avându-l
pe Moroz în frunte, a fost lângă Missolunga alături
de armata lui Ibrahim-pașa, de unde s-au întors după
10 aprilie 1826. Adică, Moroz s-a stins din viață nu
mai devreme de prima jumătate a anului 1825 și nu
mai târziu de sfârșitul asediului Missolungăi din anul
1826. Începând cu această din urmă dată, se poate
vorbi despre ultima perioadă din viața Koșului de
dincolo de Dunăre, a anilor 1826 – 1828, și înainte
de orice alte considerațiuni, trebuie să ne oprim
asupra analizei situației sale economice. Pe timpul
asediului Missolungăi, grecul Meulis a trecut de
două ori prin blocada turcă, aducând locuitorilor
asediați diverse provizii A treia oară a fost prins, iar
cei din Missolunga au trebuit să capituleze.
Comanda zaporojeană a fost sub Missolunga și,
după cum spune și biograful lui Gladkyi, executa în
armata turcă obișnuita slujbă de apărare maritimă.
Așadar, toate aceste informații istorice ne amintesc
că Moroz însuși a murit nu lângă Chios, ci în apropi-
erea Missolungăi. În acest caz, ultima perioadă a
Koșului dunărean cuprinde doi ani: 1826 și 1828.
Războiul împotriva grecilor a ros încetul
cu încetul, însă fără oprire, puterile zaporojenilor. În
februarie 1826, Poarta solicita o nouă expediție, față
de care s-a răspuns cu trimiterea a 270 de oameni,
iar mai târziu au mai fost trimiși încă 150. Conform
cu informațiile lui Liprandi, în timpul verii anului
1826, prin firman, sultanul a mai solicitat 500 de
oameni. În anul 1827, printr-un nou firman, s-a mai
solicitat încă un număr de 1.000 de oameni, care să
fie trimiși în armata turcă. Apoi, chiar Gladkyi a
făcut proba că la începutul anului 1828 a fost trimis
50
un detașament de 600 călăreți, precum și echipaje,
însumând 250 de oameni îmbarcați în bărci.
Răscoala greacă a durat șapte ani. Noi nu suntem în
stare să socotim, din lipsă de izvoare certe, câți
zaporojeni au fost trimiși în total în cei șapte ani în
armata turcă, cu toate acestea putem să emitem
opinia că ar fi fost vorba de șapte până la zece mii de
oameni.
Între timp, emigrația împreună cu războiul
toceau forțele Koșului. În afara cărții lui Liprandi și
a corespondenței adjutantului Muhanov din Marele
Stat major al lui Wittenstein (a armatei a 2-a), noi
dispunem de încă câteva informații de arhivă cu
privire la starea Koșului dunărean din anii 1826 –
1828, în principal din corespondența netipărită a
aceluiași Ivan Liprandi, precum și o scurtă povestire,
aparținând căpitanului vasului de transport rus,
Bavionik, care a trecut prin teritoriul zaporojenilor la
sfârșitul anului 1827, când vasul lui a naufragiat
lângă brațul Sulina.
Așezările zaporojene din acea vreme pot fi
împărțite în două părți diferite:
 terenuri în stăpânirea directă a Koșului –
erau toate insulele deltei Dunării și a părții din
Dobrogea, între brațul Sf.Gheorghe și lacul Hasan;
 așezările zaporojenilor din Dobrogea, situate
între Dunăre și râul Tașaul, unde se foloseau de
extrateritorialitate, îi aparțineau Koșului, însă
pământul se afla sub stăpânirea turcească, iar
zaporojenii erau amestecați cu moldoveni, bulgari,
greci și nekrasovieni.
Delta Dunării era un loc bogat pentru
pescuit. Pe primul loc era insula Sf.Gheorghe.
Descrierea acestei insule a fost făcută încă de pe
vremea stăpânirii rusești, în anul 1836. Aici avem
informații despre împărțirea suprafețelor:
Bălți……………………. 72.136 deseatine
Teren arabil …………. 4.353 deseatine
Teren impropriu ptr. a fi arabil (fânețe) 7.712 ”
Pădure de stejar (materiale de constr.și bărci) 1086
Pădure de arini și salcii 858 ” se folosește ca
Tufișuri ……………… 634 ”
fâneață pentru 32 de lacuri și 4
limanuri…………. 4.168 ” animale
______________________________
Total …………. 97.950 deseatine
Insula Ceatal, conform cu opisul din anul
18361) are o suprafață de 24.340 deseatine, din care
5.208 deseatine pădure. Pe insula Ceatal există 29 de
lacuri și 3 limanuri Aici există piatră plată pentru
construcții.
Insula Letea are suprafață de 84.300
deseatine, în principal acoperită de bălți2). În
apropierea ruinelor Chiliei Vechi era o pădure de
stejari, în suprafață de circa 500 deseatine. Insula
Drakonilor, între Dunavăț și Marea Neagră nu are
inventar, însă conține aceleași bogății ca și cele
descrise anterior, suprafața ei atingând 35.000
deseatine. În acest chip, suprafața de aproximativ
250 mii, în majoritatea lor - bălțile de pescuit -, îi
aparțineau nemijlocit Koșului.
Așezările umane din deltă, consemnate
documentar, sunt doar cele precizate în continuare:
Sicia de la Dunavăț, satele Dunavățu Mare sau
Rosia, situată lângă Sicie, Karahurman pe insula
Sf.Iuriy (adică Sf.Gheorghe), Katyrlez, situat la
gurile brațului cu același nume și Sulina, la gurile
brațului Sulina.
Despre Sicie sau Dunavățu Mic, Liprandi
scrie că odinioară avea o populație de 10.000
oameni, însă era înscrisă de Koș cu un număr de
40.000 oameni. Anul 1826, însă, a depopulat Sicia,
după cum mărturisesc și emigranții, din cauza
războiului cu Grecia din perioada anilor 1821 –
1827, precum și din cauza neîncetatelor solicitări ale
Porții în privința efectuării expedițiilor militare, ceea
ce a provocat emigrarea populației pe malul rusesc
al Dunării. În anul 1826, Sicia a fort împrejmuită cu
un val de pământ și un șanț uscat. Construcțiile
interioare erau alcătuite din Palanka lui coșovyi, 40
(după Liprandi) sau 60 (după mărturia emigrantului
Ceanana) de curenii și biserică. Liprandi amintește și
de cârciumă.
Căpitanul de vas Bavionik vizitează în luna
decembrie 1827 satul Karahurman și ne furnizează
următoarele informații: satul este împrăștiat prin
pădure, are circa 60 de case, locuiesc ucraineni, care
l-au primit plăcut aceștia fiind preocupați de
nesiguranța din cauza războiului. În raiaua
Dunavățului, Bavionik numără 200 case de
zaporojeni familiști. În continuare, pe drum, el a
văzut Byștevty (Bektepe) și Pryslav, situat pe
Dunăre. Informațiile lui Ivan Liprandi se deosebesc
cu puțin față de cele amintite mai sus: în Dunavăț,
Liprandi numără 150 de case, numai că el adaugă și
mulți zaporojeni, în afara celor prezentați deja, care
locuiesc pe litoralul Mării Negre, pe malurile
limanurilor, pe insulele deltei Dunării și pe malul
lacului Hasan-Baba. Pe brațele Letea, Ceatal și Sf.
Iuriy sunt răspândiți peste tot zaporojenii. În
conformitate cu Convenția încheiată între Rusia și
Turcia, chiar dacă insulele Ceatal și Letea nu puteau
fi ocupate cu așezări, iar Chilia veche era distrusă, în
anul 1823.
Agricultura în deltă exista, în principal, sub
forma gospodăriilor auxiliare, baza o constituia
pescuitul. Emigrantul din Sicie, în anul 1824, Oleksa
Melnicenko, spune că în Dunavățu Mare oamenii se
ocupau cu agricultura în timpul verii, iar primăvara
și iarna prindeau pește.
Bogăția în pește era mare. Pe Letea prindeau,
în principal, scrumbia. Pe brațul Chilia se prindea
51
foarte bine scrumbia în dreptul lui Vâlkovo și a
Chiliei Vechi. În zona Ceatal, scrumbia se prindea în
dreptul lui Izmail, iar în bălțile și limanurile Letei și
ale Ceatalului se ascundeau: știuca, crap, caras,
biban. Pe limanuri se prindea, în principal, șalău.
Malurile Mării Negre ale insulei Sf.Iuriy se slăveau
prin cantitățile mari de scrumbie grasă. Între
Katyrlez și gurile brațului Sf.Iuriy se prindea nisetru,
morun, cega, somn și păstruga. Din numărul total de
lacuri din respectiva regiune, pescarii încercau să
folosească în timpul verii numai 8, restul de 24
lacuri aveau maluri mlăștinoase, și atunci pescuitul
în aceste lacuri se practica doar iarna3). Pescuitul era
organizat atât sub formă de artil, cât și sub forma de
zăvoade particulare.
Iosip Gladkyi, înaintea trecerii Koșului de
partea Rusiei, iar ceva mai târziu, după trecerea
armatei ruse dincolo de Dunăre, s-a preocupat
pentru obținerea permisiunii de a strămuta Koșul din
Iglița (lângă Izmail) din nou pe vechile locuri ale
zaporojenilor de dincolo de Dunăre, unde cozacii
”aveau pâinea pe câmp, struguri în vii și zăvoade de
pescuit”. O formă larg răspândită a economiei lor
erau artiluri. Curenia era, ea însăși, o formă a
gospodăriilor bazată pe artil din cadrul Siciei.
Curenia avea gospodăria comună și proprietatea
obștească, cum mărturisește A.O. Skalkovskyi după
cuvintele lui Koșovyi însuși, Iosip Gladkyi. Michail
Ceaikovskyi, a mai prins încă, în anul1841, pe
Dunăre, forma de artil a gospodăriei printre urmașii
zaporojenilor. În acest fel, la Zaporijia dunăreană,
până la sfârșitul ei, funcționau aceleași forme de
gospodărie, cum le știm din vremurile de existență a
Siciilor de pe Nipru, după cum rezultă din cercetările
efectuate de A.O.Skalkovskyi, D.I. Yavornyțkyi și
M.E. Slabcenko.
Peștele era vândut la Galați, Izmail, Reni,
Kilia și în porturile turcești de pe malul Mării Negre
până la Achioli. Specii de pește de dimensiuni mici
erau valorificate în porturile dunărene. Scrumbia se
livra și la Constantinopol. Comerțul cu peștele nu
reclama de la zaporojeni efectuarea de drumuri
maritime lungi. De obicei, ei doar transportau
peștele cu bărcile în porturile dunărene. Mai departe,
spre Odesa, Constantimopol și chiar Trieste, o
transporta numeroasa flotă a vaselor cu pânze. În
principal, flota această aparținea negustorilor greci și
căpitanilor de vase, care cumpărau de le zaporojeni
cantitățile de pește. Pentru perioada de dinaintea
războiului cu Grecia dintre anii 1821 – 1828
(răscoala greacă), pe mare și în porturi nu constituia
o problemă negoțul cu pește, însă în timpul acelui
război, cei mai importanți clienți ai zaporojenilor în
cumpărarea peștelui, grecii, erau implicați în
desfășurarea războiului. Din această cauză, starea
negoțului maritim cu pește s-a stricat considerabil.
 Scrumbia era specia cea mai importantă de
pește. Cantitățile cele mai mari se prindeau pe brațul
Sulina, precum și în dreptul localităților Izamail,
Reni și Vâlkovo de pe brațul Chilia. Sezonul cel mai
potrivit pentru prinderea scrumbiei se considera a fi
cel cuprins între a doua jumătate a lunii aprilie până
la jumătatea lunii mai. Sărarea scrumbiei în regiunea
Dunării de Jos era, în general, de așa fel, încât făcea
ca scrumbiile astfel sărate să fie cotate pe piață la un
preț cu mult mai mic decât cele sărate după modul
de lucru olandez, și consta din următoarele
operațiuni: din scrumbie se scotea, mai întâi,
grăsimea, după care se proceda la sărarea cu sarea de
piatră, pe care o cumpărau la Galați, de obicei cu 2
lei pudul. Sarea de lac era considerată neprielnică
pentru sărarea pentru o durată mai mare de timp.
Grăsimea constituia un articol separat de vânzare,
fiind folosită, de regulă, pentru pregătirea mâncării.
Butoaiele pentru scrumbie se cumpărau de
la Galați. Acolo locuiau și zaporojenii care făceau
butoaie. Dintr-o anume afacere, aflăm că doi
bondari-zaporojeni trăiau la Galați în anul 1821. Și
Kolomyieț îl numește pe Iosip Gladkyi bondar, iar
acesta chiar trăia la Galați în perioada anului 1821,
iar Kolomyieț își amintește cu ce se ocupa acesta
până să vină la Sicia de la Dunavăț.
În afara informațiilor lui Liprandi, dispunem
de informații și din alte surse cât de departe
ajungeau scrumbiile de Dunăre: în anul 1824,
căpitanul de vas, grecul Kastro, umbla cu corabia sa
cu pânze din Dunăre până-n Trieste. Acest drum îl
făcea în mod obișnuit și în anii anteriori. Emigranții
înșiși, zaporojenii, își aminteau de Marea Albă
(Arhipelagul), căci le era bine cunoscută nu doar
datorită expediției la Chios. Denumirea de ”Marea
Albă” a fost luată de la denumirea turcă ”Biaza
Denis”, preluată, desigur, din limba turcilor din
Constantinopol. Relațiile comerciale dintre Dunăre
și Marea Albă au decăzut considerabil datorită
răscoalei grecești. Insula Chios, cu orașele sale
comerciale Chios și Kasandra, juca un rol deosebit
în comerțul maritim dintre Marea Neagră și
Arhipelag, până când armata lui Ibrahim-pașa nu a
distrus, în anul 1823, aceste bogate centre
comerciale grecești. Consecința acestor distrugeri s-
a repercutat asupra scăderii comerțului dunărean în
perioada anilor 1823 – 1828. Zaporojenii îi
compătimeau pe greci pentru pierderile suferite de
către aceștia la Chios și Kasandra, prin aceea că,
vedeau singuri urmările amare pentru propria lor
viață. Răscoala greacă din anul 1821 a devenit o
piedică în viața zaporojenilor nu numai din punct de
vedere militar, prin numeroasele solicitări de
expediții comune cu armata turcă, dar se repercuta
greu și asupra stării economice, întrucât se constituia
într-o piedică majoră în domeniul pescuitului și a
52
cumpărării de butoaie, sare și scule, precum și
vânzării peștelui.
Emigrația dincolo de Dunăre dintre anii
1821 – 1828, cuprinde aproape 90% dintre
emigranții-zaporojeni din delta Dunării (satele
Dunavăț, Karaorman, Sicia însăși), iar printre
emigranți vedem un număr redus de agricultori din
Dobrogea: în stare nesigură se simțeau, în primul
rând, pescarii-zaporojeni, nicidecum țăranii.
Înrăutățirea stării de lucruri în pescuit și negoțul cu
pește în anii 1821 – 1828, a condus la scăderea
câștigurilor zaporojenilor și atunci ei s-au raportat
favorabil în privința agitației pentru trecerea de
partea Rusiei.
După pește, al doilea articol al activității
economice zaporojene, desfășurate pe insula Sf.Iuriy
(Sf.Gheorghe – n.tr.) era oieritul. Inventarul din
anul 1837 îl cuprinde și se declară că la o populație
de 2.000 de oameni, se aflau mai mult de 20.000 de
oi1). În perioada existenței Koșului, numărul oilor
era cu mult mai mare, însă nu avem date statistice
concrete, în afara de faptul că în anul 1830, când
Koșul se strămuta de la Dunăre spre Marea de Azov,
zaporojenii au luat cu sine 500 de oi și 2.000 de
animale cornute mari. Lucratul pământului și
creșterea viței de vie sunt amintite în anul 1828 de
însuși Gladkyi. Același lucru îl observă și Bavionik
în anul 1927 la Karaorman.
Se cuvine să adăugăm la inventarul
insulelor deltei Dunării câteva informații despre
navigația comercială măruntă din deltă. Sulina (în
original: Sulin – n.tr.) era un mic port, dar, uneori,
aici se adunau până la 200 de nave cu pânze, care-și
așteptau vântul prielnic. Până la 3.000 de
ambarcațiuni treceau anual prin brațul Sulina,
venind dinspre mare în amonte. Turcii au instalat
lângă Sulina o baterie, țineau aici până la 60 de
soldați-tunari, în rest, nimic nu a mai observat aici
Bavionik ca fiind demne de consemnat, când a trecut
prin Sulina, la sfârșitul anului 1827. Zaporojenii erau
adevărații gospodari ai deltei Dunării.
(va urma)
 P O E Ţ I T U L C E N I

Ioana BORZEA Florică VASILE

DRAGOBETE CRONICĂ ACTUALĂ

E un zeu autohton; Când ţara noastră îşi punea antetul,
Un Eros, un Cupidon Dând undă verde primului stegar,
De pe plaiurile noastre, Acesta demara cu trioletul:
Zân frumos, iubit de fete „Penibil, derizoriu şi vulgar”.
Şi se cheamă Dragobete.
Săgetează cu privirea, Au vrut întâi ca să ne demonstreze
De trezeşte-n om iubirea. Cum e puterea fluxului gregar
Şi-apoi au început s-administreze
Dragobete, Dragobete, Penibil, derizoriu şi vulgar.
Nu te mai lega de fete
La cules de ghiocei, Au hotărât să pună preşedinte
Toporaşi şi brebenei. Să fie om ales şi temerar.
L-au pus, dar a condus ca mai’nainte
Le alergi prin codrul verde Penibil, derizoriu şi vulgar.
Şi nu le dai de loc pace.
Lasă că şi lor le place! A spus că lichidează sărăcia,
Să scape omul de un trai amar
Tu te joci de-a alergatul Şi ne-au păzit „sărmanii” avuţia
Şi de-a prinsul Penibil, derizoriu şi vulgar.
Şi de-a sărutatul
Cu tot dinadinsul. Ne-au garantat că vor stârpi minciuna,
Ai pus ochii pe o fată, Că adevărul va fi sol stelar,
Nu scapă nesărutată. Dar lâncezesc şi ne promit întruna
Penibil, derizoriu şi vulgar.
Fata dragă
Tot aleargă. Parlamentarul, doct în şmecherie,
Nu-i dai pace, L-au înălţat spunându-i „demnitar”,
Dar îi place Iar el s-a achitat de datorie
Mai că fuge, mai că stă Penibil, derizoriu şi vulgar.
Şi se lasă-mbrăţişată.
Mai că vrea, Oportunistul, vrând numai putere,
Mai că nu vrea, Îşi pune cuşma bietului hoinar
Se lasă şi sărutată. Şi hârciogeşte bruma de avere
Apoi fuge. Penibil, derizoriu şi vulgar.
Dragobete n-o ajunge.
Zânule de Românie, La noi, democraţia se importă,
O mai prinzi la cununie. E jalnică, dar cel mai greu calvar
E mult mai grav, că obştea se comportă
Dragobete, Penibil, derizoriu şi vulgar.
Măi băiete,
Ai ales-o dintre fete. Mergând la braţ cu lumea interlopă,
De n-apuci s-o faci nevastă, Amplificând năravul secular,
La anu’ pe vremea astă, ne va percepe-ntreaga Europă
La culesul florilor Penibil, derizoriu şi vulgar.
O aleargă alt fecior,
Că-n fiecare flăcău Acesta a fost datul, să rămână
E un Dragobete. Pecetea dăltuită în Fanar,
Şi-n fiecare codană Să se boteze naţia română
E o Cosânzeană. Penibil, derizoriu şi vulgar.
 
53

R E M E M B E R
Gheorghe BUCUR
GHEORGHE DASCĂLU –
PERSONALITATE CULTURALĂ
MARCANTĂ DIN JUDEȚUL NOSTRU
acă profesorul Gheorghe Dascălu ar fi trăit
D și astăzi, ar fi împlinit anul acesta 80 de ani.
Destinul a vrut altfel; este, însă, un prilej de
a scoate din uitare și a duce în prezent figura
luminoasă a acestei personalități de excepție.
Gorjan de origine, a fost legat în întreaga lui
activitate profesională de localitatea Babadag
(județul Tulcea), orașul de adopție, până la sfârșitul
(în anul 2.000) a unei vieți prea scurte (63 de ani)
pentru câte ar fi putut încă face. Dar și așa,
realizările nu sunt puține.
Iată câteva date despre formarea lui. Născut
pe 15 august 1938, în comuna Stejari, județul Gorj,
este cel de-al doilea din cei șapte copii ai lui
Constantin și ai Victoriei, oameni simpli, harnici și
buni gospodari. În familia acestor țărani gorjeni, a
căpătat o solidă educație în spiritual moralei
tradiționale românești.
După primele clase urmate în localitatea
natală, în anul 1952, trecând un examen sever, a fost
admis, împreună cu încă trei colegi, la Școala
Pedagogică de Băieți din Târgu-Jiu. Pentru o școală
gimnazială rurală era o realizare importantă. Dascălu
Gheorghe era dintre elevii performanți ai clasei.
Unul dintre prietenii de atunci, Constantin
Ungureanu, îi face un sugestiv portret: „Colegul
nostru, Gheorghe Dascălu, era un băiat înalt cu ochii
albaștri, cu trăsături armonioase ale feței, cu părul
castaniu, bogat, ușor buclat în frunte. Dotat cu o
inteligență scăpărătoare, dublată de o voință
puternică, perfect educată, deși învăța la toate
materiile, era considerat „matematicianul” clasei.
54
Dând dovadă de solicitudine și mărinimie, venea în
sprijinul colegilor care îl consultau asupra modului
de rezolvare a unor probleme mai ales de aritmetică
și de multe ori înțelegeau mai bine explicațiile
acestuia decât ale profesorului.” După desființarea
Școlii Pedagogice din Târgu-Jiu, în 1955, elevii
clasei s-au despărțit, iar Gh. Dascălu ajunge la
București.
După absolvirea Facultății de Filologie la
Universitatea din București, cu note foarte mari, a
fost repartizat la Liceul din orașul Babadag, județul
Tulcea, unde și-a desfășurat activitatea. Nu după
mult timp, fiindu-i remarcată calitatea acțiunilor, a
fost promovat ca inspector școlar, dar, apoi, întors
la catedră, ca director, liceul beneficiază timp de 11
ani, între 1990-2000, de o conducere de excepție.
Sub directoratul dânsului școala câștigă în prestigiu
și, datorită demersurilor făcute la oficialitățile
ministeriale și județene, obține ca liceul să capete
numele marelui cărturar Dimitrie Cantemir.
Se pare că numele de „dascălu” i-a fost un
predestinat. Eminent profesor, inteligent, cu o vastă
cultură, cu o știință rară de a comunica și de a
convinge, orele la clasă erau adevărate lecții de
viață. Spirit lucid, preocupat de perfecționarea
învățământului, în genere, și de problemele de
didactică a colaborat la revistele de profil la nivel
național – Gazeta Învățământului și Tribuna Școlii,
la revistele Societății de Științe Filologice (Limbă și
literatură și Limbă și literatură română), la
prestigioasa revistă Lumea, sau la ziarele locale
tulcene cu articole interesante, incitante, cu opinii
originale și soluții practice.
După `89, Gh. Dascălu se impune și în
ipostaza de creator literar, publicând două
impresionante volume: Pe Golgota tăcerii (Editura
Edicop, București, 1993) – poezii și Stropi de gând
(Editura Romfel, București, 1995) – aforisme.
Chiar de la debut se dovedește un poet stăpân pe
mijloacele de expresie, deși se găsesc diverse
influențe din Arghezi, Macedonski sau Minulescu,
căutate expres de autor (mai ales, după Arghezi),
căci ele corespundeau unei atitudini fundamentale de
condamnare, virulentă și acidă, a realităților din
epoca totalitarismului. Dedicația – „Fraților mei,
Ilie și Nicolae, prigoniți, hărțuiți, torturați și
întemnițați pentru demnitatea și înalta lor atitudine
civică. Expulzați apoi în mod sălbatic, din propria
lor țară.” dezvăluie viziunea protestatară, sarcastic-
amară și acuzatoare la adresa comunismului. Pe
Golgota tăcerii este un volum, care cuprinde, ceea
ce s-a numit, „literatură de sertar” (scris între 1979 și
1989), care nu putea fi nu publicată, ci nici
dezvăluită. De aici și sugestivul titlu găsit: suferința,
cât un munte (Golgota, munte biblic simbolic al
durerii), determinată de obligația tăcerii. Prepoziția
„pe” din titlu precizează poziția de „încadrat” în
acest univers a autorului. Textul de început, care dă
și titlul volumului, este scris la persoana întâi,
devenind justificativ:
„Dacă prin coaja vremii cuvântul nu-mi răzbate,
De ce mi l-ai dat, Doamne, cu vârf și pe-ndesate?
Mut, poate că fântâna din mine-ar fi secat
Și limba negrăită nu m-ar fi sângerat.
Așa, mi-ai dat povara cuvântului nespus,
Pe Golgota tăcerii s-o duc spre piscuri, sus
Să-mi cadă-apoi prin hăuri în sufletu-mi captiv,
Să tot reiau urcușul sărmanului Sisif,
În deznădejdi , atâtea, ca frunzele-ntr-un crâng…
Mi-ai s-ascult în taină tăcerile cum plâng.”
Tema „tăcerii” este insistent prezentată în
volum, cuprinzând mai multe texte, de mare tensiune
dramatică: Fructele tăcerii, Lumina tăcerii,
Cardiopatia tăcerii, Organul tăcerii, Limba-n care
știi să taci, Conjugare în delir ș.a., așezate chiar în
partea lui de început. Problema opresiunii
(Libertățile mele), a suferinței neamului (Destinul
românului), megalomania conducătorilor (Omagiu),
beția puterii (Dar nu suport tiranul), condiția
dramatică de existență a românului (Destinul
românului): „Că românu-n țara lui / Este-n urma
orșicui…”). Cu ecouri din Eminescu, O Doină pe-
ntuneric ilustrează situația dramatică a omului
simplu: „De la margine de mare / Pân` la vârfuri de
Carpați / „De la Nistru pân la Tisa” / Gem românii-
ndurerați”. Un blestem (Plesne de blestem)
valorifică, îngroșând, limbajul incisiv arghezian.
În contrast cu suferința locuitorilor, apare
imaginea unei țări frumoase, bogate (Relief
românesc, Zăcăminte de flori, Iarna, Minunea
florilor de tei). Dintr-o adâncă și caldă trăire a
sentimentului patriotic se întrupează versuri în
formula odei înălțată țării: Țară, Țară de basm. În
Patria, într-o suită de definiții poetice prin imagini
concrete, sunt ilustrate trăsături generale abstracte,
într-o superioară înțelegere a conceptului: „Patria-i
ochiul deschis spre Zenit, / Prin care privim să bem
Necuprinsul; / Patria-i fluviul de veșnică viață, / Cu-
n cap în Geneză și altu-n Nemoarte, / Pământ ce
vorbește-n adâncuri o limbă / Și-n vie pe cei ce-au
grăit-o…” Frumoase și sugestive poeme sunt
dedicate unor valori culturale naționale perene:
meșterului Manole, lui Eminescu sau Labiș.
Dramatismul condiției lui Manole în timp
este evocat în versuri de largă respirație:
„De veacuri ți se cântă minunea-nfricoșată
Și secolii se miră minunea cum arată.
De veacuri se aude, tânguitor și stins,
Glasul celei ce zidul în temelii l-a prins.
De veacuri stai de strajă zidirii și visării,
Azur dând suferinței și-n piept tumultul mării.
De veacuri ți se plânge destinu-ncununat
55
Cu lauri de lumină și-n spini însângerat.”
Lauda faptelor meșterului este făcută dintr-o
perspectivă inedită, interesantă, propusă de autor:
„Și totuși eu nu pentru ce-ai împlinit te-admir
De-ai fi bătut zidirea și-n piatră de safir.
Te-a înălțat credința cu care-ai început
De-atâtea ori lăcașu-n ruine prefăcut
Dând OMULUI vecie prin MAREA ÎMPLINIRE
Zidită din aprinsa și veșnica pornire.”
Într-o ingenioasă argumentare, autorul
susține că „Eminescu / n-a avut nicio proprietate
imobilă / decât un tei”, care devenit motiv-simbol în
panteonul spiritual național, a fost donat „încă din
timpul misterioasei sale tinereți / sufletului
poporului român.” (Teiul lui Eminescu)
Pe Nicolae Labiș îl definește subtil, folosind
imagini din poezia acestuia:
„Ai ars în para unui ev aprins,
Cântându-i bucuriile și-avântul,
Trăsnit de soartă, prea devreme stins,
Ți-ai rostuit totuși frumos cuvântul.”
Simțindu-se fie „un Prometeu înlănțuit”
(Între două stări), fie „izvorul de sub stâncă”
(Autoportret), are conștiința efemerității ființei
(„Sunt, Doamne, nici o clipă-n timpul Tău / Un fir
de praf rătăcitor prin hău” – Autoportret); are ca
ideal, greu de atins însă, să scrie cartea vieții (Vis),
căci poezia este „flacără sacră” (Ars poetica), prin
care omul biruie timpul.
Parcă presimțind că acest timp îi este limitat,
„arde” etapele vârstei creației și peste doi ani publică
un volum de aforisme, act pe care îl face omul, de
obicei, la vârste înaintate, după ce și-a exprimat în
scris în diverse cărți felurite opinii și idealuri. Dacă,
prin diversitatea tematică, volumul din 1993 era, în
fond, o expresie, sinteză, în formă concentrată a
bogăției universului său sufletesc, acum, realizează
excelentele cugetări. De altfel, era un om cu
experiență complexă de viață, ajuns la vârsta
maturității (58 de ani), cu o minte limpede și o
înțelegere adâncă a vieții, omului, societății și
universului.
Stropi de gând este o lucrare amplă, de 310
p. După un pertinent Cuvânt înainte al prof. univ. dr.
Serafim Duicu, O scrisoare primului meu editor
Nicolae Rusali a autorului, cuprinsul este organizat
în două părți inegale: I. STROPI DE GÂND –
AFORISME și II. STROPI DE GÂND DINTR-O
PROZĂ PICURÂND.
Prima constituie substanța cărții și conține sute de
aforisme în cele 65 de mici capitole, organizate
tematic în ordine alfabetică, implicând o multitudine
de aspecte și probleme. O semnificativă și
ingenioasă definiție este găsită chiar aforismului:
„Aforismul este fulgerul minții”. Adâncimea
cugetării și capacitatea de sintetizare a observației de
viață, îmbracă formă sugestivă prin folosirea unor
procedee artistice ca metafora, paralela, enumerarea P O E Ţ I T U L C E N I
de sinonime parțiale, jocul de cuvinte, antiteza etc.
Înclinația către meditație din primul volum se Constantin BEJENARU
cristalizează acum în adevărate perle filosofice.
Maximele, cugetările conțin impresionante ÎNDEMN MESIANIC (Cititorilor mei)
învățături de viață: „Adevărul este un cristal cu o Tăiaţi Graţiile şi dărâmaţi
mie de fețe care nu pot fi văzute dintr-odată de un Zidurile Închisorii Sociale;
singur om”, „Hainele minciunii sunt strălucitoare, Simţiţi în carnea voastră
ale adevărului sunt simple”, „Nu mi-e frică de lege, Palma lui Dumnezeu
ci de interpretarea ei.” „Cărțile se pot încuia cu Ce vă ridică din celulele pământeşti
lăcate, ideile nu.”, „Demnitatea muncii este dată de La o Măreţia a Binelui care
sensul ei”, „Adevăratul prost nu e prostul, ci acela Vă înalţă aproape de-al şaptelea cer;
care se ia după prost” Lăsaţi Sinele Lăuntric, Sacru, Etern –
Multe sunt formulate în forma unor definiții ŞARPELE ÎNŢELEPCIUNII –
concentrate: „Idealul este coloana infinitului ce Să vă poarte fiinţa şi conştiinţa
trece prin noi”, „Viața, deși este drumul spre Până la cele mai îndepărtate
moarte, este totuși singura fericire”, „Iubirea este Margini ale Timpului şi Spaţiului,
stropul divin din ființa noastră”. Alteori, au formă Nemărginindu-vă şi…
exclamativă („Ce mic e omul, dar ce mare e opera Nu în ultimul rând,
lui!”) sau o structură enumerativă de sinonime Strângeţi la piept
parțiale, care diferențiază expresiv situațiile: Rogu-vă-n genunchi cu smerenie,
„Înțeleptul are cap, căpățânosul – căpățână, iar Aceste « versuri cuantice » -
prostul țeastă”. Uneori se concepe un enunț Suflarea vieţii mele către voi!
restrictiv cu scopul evidențierii unei situații speciale, AMIN.
cu semnificație majoră însă, ca în patriotica
surprinzătoare cugetare: „Dumnezeu a vorbit în ODĂ POETULUI NEPERECHE
limba română prin Eminescu”. Eşti flacără şi umbră şi-mi tremuri lung pe zid,
Dedicată mamei, Partea a doua, incluzând o Vreau să Te prind, Te scuturi, eşti plutitor fluid,
„scurtă călătorie printre oltenii” săi, dezvăluie Aici-mi tresari sub pleoape şi-aici-mi surâzi din
bogăția spirituală a acestor oameni. Educația primită Stea,
din copilărie, ca și prietenul său, regretatul Cezar Oriunde merg prin Ţară eu dau de urma Ta.
Calenic, alt de excepție om al școlii tulcene, în
spiritul moralei tradiționale țărănești, i-a asigurat o
viziune adâncă asupra vieții și o înțelegere Adesea în miez de noapte, de-mi vii prin somn,
superioară a omului, a societății, a mersului istoriei mă tem,
noastre, precum și înalte principii morale, credința în Iar când îmi pieri din vise înfrigurat Te chem
Dumnezeu, în cinste, dreptate adevăr, în marile Zbori înger, prin odaie, Arhanghele Mihaie în
valori ale omenescului. Dublate de o inteligență trupul meu fior
ieșită din comun, de nobile trăsături de caracter și Şi-n zori de zi cazi rouă pe ochii-mi plini de dor.
talent, acestea au constituit temelia pe care s-au
putut cristaliza în aforisme extraordinarele sale Divinu-ţi chip mi-apare din ape şi oglinzi
cugetări. Şi tainic îmi şopteşte: -„Încearcă să mă prinzi”.
Probabil, mai avea multe de spus, dar, și în Nepătruns ca Venus Te-ascunzi în univers,
cazul lui, „timpul nu a mai avut răbdare”. Strălucitor
Ne scalzi în unde-astrale şi ne dezmierzi în vers.
și profund, om de caracter, cu o înaltă concepție
despre viaţă, cu subtile și multiple posibilități de
comunicare artistică, Gheorghe Dascălu rămâne în Eşti flacără şi umbră şi-mi tremuri pe podea,
cultura județului nostru nu numai ca o importantă Aici-mi tresari sub pleoape şi-aici-mi surâzi din
personalitate a învățământului tulcean, dar și ca un Stea;
remarcabil poet al atitudinii și al cugetării filosofice. Eşti pat de Cer, eşti Taină, eşti cernere de vremi,
Poet fără pereche ce spre mai mult-Excelsior! –
ne-ndemni…


56
 O TULCE A ARMONIEI ETNICE-
RUȘII LIPOVENI
Gheorghe ŞEITAN
P e data de 14 ianuarie 1990 s-a constituit ca
organizație etnică , Comunitatea Rușilor
Lipoveni din România (CRLR) iar pe 12
februarie 1990 s-a emis Hotărârea Judecătorească de
înființarea asociației ca personalitate juridică. În
baza acestui fapt 12 februarie a fost declarată ca
fiind Ziua Comunității Rușilor Lipoveni din
România. Mai trebuie spus că Guvernul român a
recunoscut Cultul creștin ortodox de rit vechi - cultul
rușilor lipoveni prin Legea nr. 728, promulgate de
Regele Mihai și publicată în Monitorul oficial nr.
212 din 10 septembrie 1946.
UN CENTRU CULTURAL ULTRAMODERN
Rușii lipoveni din Tulcea dispun de un
Centru Cultural, o clădire modernă situate pe str.
Victoriei din municipiu și care din 31 ianuarie 2016
a primit numele ,,Vicol Ivanov” – unul din cei care
au pus bazele comunității din Tulcea. Aici se află și
sediul organizației, biroul parlamentarului Adrian
Ampleev, biblioteca și sala de festivități care nu
odată a găzduit manifestări culturale ale altor etnii .
Înființarea acestui centru cultural a produs o
schimbare în percepția colectivă a rușilor lipoveni,
le-a dat mai multă încredere în valorile lor. Prin
deschiderea către multiculturalitate, față de celelalte
minorități conlocuitoare, am putea spune chiar o
colaborare multietnică, rușii lipoveni au câștigat
stima administrației locale și a întregii populații
tulcene indiferent de etnia aparținătoare. Aici am
găsit-o pe profesoara Natalia Neuman (Romanov),
președinta a CRL Tulcea, sufletul și inima acestei
organizații, unul din acei intelectuali respectați și
prețuiți care, aflat acum la vremea anilor de pensie,
își dedică tot timpul și energiile de care dispune
pentru mai binele comunității din care face parte. De
la prof. Natalia Neuman am aflat o sumedenie de
aspecte despre structura organizatorică, activitățile
cultural-educative pe care le desfășoară organizația,
tradițiile și obiceiurile rușilor lipoveni, religia și isto-
ricul sosirii pe aceste meleaguri, așa încât putem
spune că cea mai mare parte a celor scrise aici a re-
zultat în urma unei prelungite discuții cu domnia-sa.
COMUNITATEA RUȘILOR LIPOVENI DIN
TULCEA ÎN CIFRE ȘI DATE
În județul Tulcea trăiesc 10.342 ruși
lipoveni, adică o pondere de 91 la sută din populația
de ruși lipoveni la nivelul țării. Municipiul Tulcea se
află pe locul al cincilea , cu 1738 ruși lipoveni,
având înaintea sa Sarichioiul -2328, Carcaliu-2068,
57
Ghindărești (județ Constanța) – 186 și Brăila -1940.
Prin urmare, rezultă că o mare parte a acestei etnii
(încă) se mai află în localitățile din deltă. Din cele 35
de sucursale ale CRLR, 10 se află pe teritoriul
județului nostru : Tulcea, Sarichioi, Jurilovca, Slava
Cercheză, Carcaliu, Mahmudia, Mila 23, Sfiștovca,
Periprava, Sulina. Activitățile specifice comunității,
probleme ale limbii și tradițiilor sunt dezbătute în
două organe de presă editate de CRLR: ,,Zorile” –
gazetă bilingvă cu apariție lunară din noiembrie
1990 (București) și ,,Kitej-Grad” – revistă de
cultură, bilingvă, cu apariție lunară din octombrie
1998 (Iași).
RUȘI LIPOVENI ÎN PARLAMENTUL
ROMÂNIEI. DE DOUĂ LUNI CRL TULCEA
ARE O NOUĂ CONDUCERE.
Comunitatea a trimis în Parlamentul
României reprezentanți în fiecare dintre legislaturile
de după trecerea în 1989 la noul regim democratic,
fie din partea minorității, fie desemnați să candideze
din partea partidelor politice : jurist Echim Andrei,
ing.Petru Suhov, prof. univ. dr. Feodor Chirilă, ist.
Sevastian Fenoghen, ec. Miron Ignat și, din anul
2018, ing. Adrian Ampleev.
Adrian Ampleev a fost din 2004 președinte
al CRL Tulcea, a îndeplinit o vreme și funcția de
vice-primar al municipiului Tulcea. După validarea
sa ca deputat pe 12 septembrie 2018 declara pentru
gazeta ,,Zorile” : ,,scopul activității mele legislative
este afirmarea drepturilor legitime ale etnicilor ruși
lipoveni și apărarea intereselor comunității noastre
în actele normative dezbătute în Parlament,
urmărind, totodată, stabilitatea politică a țării”. Mai
trebuie să adăugăm că pe 9 decembrie 2018 a avut
loc adunarea generală de dare de seamă și alegeri
pentru funcția de președinte al comunității și pentru
cea de membru în comitetul de conducere la care au
participat 155 de votanți-membri. Noul comitet de
conducere are astfel următoarea componență :
Președinte al CRL Tulcea – prof. Natalia Neuman;
vicepreședinte –Claudia Chirilă Ciotic; secretar-
Trofim Artamon; membri : Tamara Alistarh, Bucioc
Liuba, Alexandra Dumitrică, Nistor Valentina,
Nicușor Ivanov, Cornel Ditcov. Adunarea s-a
desfășurat în prezența deputatului Adrian Ampleev,
a prof. univ. dr. Feodor Chirilă și a altor importante
personalităţi ale comunității. Prof. Natalia Neuman a
ținut să declare: ,, Acum avem un nou comitet ales,
majoritate tineri, ce constituie schimbul de mâine și
cu care sperăm să realizăm activități de promovare a
zestrei noastre culturale, a tradițiilor noastre. Avem
în planul nostru realizarea unei monografii a
comunității noastre, a unui muzeu, pentru care deja
am început să adunăm diferite obiecte, documente,
fotografii, tot ce poate arăta viața rușilor lipoveni ce
au trăit pe meleagurile tulcene”.
PRIN ACTIVITATEA ARTISTICĂ,
PĂSTRAREA IDENTITĂȚII ETNICE
În cadrul eforturilor pentru păstrarea
identității etnice în cadrul CRL Tulcea au luat ființă
două formații de dansuri specifice – unul pentru
copii și al doilea pentru tineri, numite Solovei și
Molodțî sub îndrumarea maestrului coregraf Roman
Jora. Aici ar trebui să deschidem o paranteză pentru
reliefa personalitatea acestui rus lipovean care și-a
dedicat întreaga sa viață dansului popular. S-a născut
pe 7 octombrie 1934, în Jurilovca, judeţul Tulcea.
După absolvirea Scolii Pedagogice cu limba de
predare rusa din Bucureşti, a fost învăţător in
localităţile Borduşani, judeţul Ialomiţa, Sarichioi si
Jurilovca, judeţul Tulcea, apoi instructor-coregraf la
Casa Raionala de Cultura din Babadag, judeţul
Tulcea. In anul 1968 s-a transferat ca referent la
Centrul Judeţean de Conservare si Valorificare a
Tradiţiei si Creaţiei Populare din Tulcea, unde a
activat până la pensionare. El este rusul lipovean
care i-a învățat pe români și toate celelalte etnii
conlocuitoare, propriile lor dansuri; a fost maestrul
coregraf al ansamblului folcloric ,,Baladele Deltei”,
autor de cărți de specialitate, a pregătit numeroase
ansambluri folclorice. Grupul vocal ,,Lotka” este
pregătit și condus de prof. Natalia Neuman și are, de
asemenea o bogată activitate. Transcriem aici
componența sa: Amelian Mihaela, Bucioc Liuba,
Buzoeanu Ana, Ciotic Claudia, Graciov Daria, Ignat
Feodosia, Ivanov Finica, Ivanov Pelaghia, Lazăr
Anisea, Macarov Olimpia, Mitan Ana, Nistor
Valentina, Saraev Elena, Ursaru Olimpia, noile
membre Cozma Lidia și Pituh Dusea. Începând din
anul acesta s-au alăturat și vocile bărbătești ale
domnilor: Ablai Leonid, Amelian Mihail, Artamon
Trofim, Ivanov Nicușor, și Macarov Vladimir.
Formațiile artistice lipovenești au obținut numeroase
premii la diferite concursuri, dovada fiind o întreagă
galerie a diplomelor ce poate fi văzută în cadrul
centrului cultural
ELEVUL IOAN AMPLEEV- MENȚIUNE LA
OLIMPIADA INTERNAȚIONALĂ DE
LIMBA RUSĂ
Un important concurs destinat cunoașterii
istoriei și a tradițiilor rușilor lipoveni la Tulcea
La etapa finală a Olimpiadei Internaționale
de Limbă Rusă, desfășurată la Moscova în perioada
3-8 decembrie 2018 au participat peste 120 de elevi
din 34 de țări iar la etapele preliminarii s-au
prezentat peste 1600 elevi din 40 de țări. Concursul
a constat în trei probe obligatorii, proba orală cu
subiecte despre cultură și civilizație rusă, care a
58
inclus și un studiu de caz pe o temă data, proba
scrisă și redactarea unui eseu pe o temă data. Din
Tulcea, au participat 4 elevi, dar s-au calificat pentru
etapa finală de la Moscova doar Ioan Ampleev. În
urma rezultatelor, elevul Ioan Ampleev de la Liceul
Teoretic ,,Grigore Moisil” din Tulcea a fost răsplătit
cu Mențiune. Profesoara Tamara Alistarh avea să
declare pentru una dintre publicațiile centrale ale
etniei : ,,Munca depusă în cei 5 ani de olimpiade
naționale la care Ioan Ampleev a fost mereu
premiant, a fost acum încununată și cu un succes
internaţional. Îl felicit din toată inima și-i urez
succes la examenul de bacalaureat. Sunt extreme de
mândră de elevul meu”. Motive justificate de
mândrie sunt și din partea prof. Natalia Neuman
(Romanov) care i-a fost elevului profesoară de limbă
rusă în ciclurile primar și gimnazial. De altfel,
președinta asociației, prof. Natalia Neuman ne-a
relatat că anul acesta Tulcea va fi gazda primei ediții
a unui important concurs destinat elevilor : ,,În
organizarea CRLR –Sucursala Tulcea, Departamen-
tul pentru Relații interetnice din cadrul Guvernului
României, Ministerul Învățământului și Inspectora-
tului Școlar Județean Tulcea în perioada 7-9 martie
2019, la Tulcea se va tine faza finală a primei ediții a
,,Concursului de istorie și tradiții ale rușilor
lipoveni”. Pot să vă mai spun că în aceste zile se
desfășoară etapele județene în toată țara care vor
alege participanții la marea finală. Pe data de 9
martie la Palatul Elevilor din municipiu Tulcea vom
anunța rezultatele, vom înmâna diplomele și vom
avea și un spectacol.”
CONTRIBUȚIA ETNICILOR RUȘI LIPOVENI
LA RĂZBOIUL DE REÎNTREGIRE
Cu ocazia Centenarului Marii Uniri, din
inițiativa președintelui CRLR, Silviu Feodor, cu
sprijinul financiar al Comunităților Rușilor Lipoveni
din România și al Departamentului pentru Relații
Interetnice - Guvernul României s-a editat broșura
,,Centenarul Marii Uniri-Etnicii ruși lipoveni” din
care aflăm aspecte mai puțin cunoscute până în
prezent și ne referim în mod deosebit la participarea
lipovenilor pe frontul primului război mondial :
,,Eroismul etnicilor pentru libertatea și prosperitatea
României nu a fost în zadar, jertfa lor o cinstim și o
prețuim” scrie printre altele,președintele CRLR,
Silviu Feodor în cuvântul introductiv. Remarcăm în
mod deosebit amplul articol al prof. univ. dr. Feodor
Chirilă ,originar din Carcaliu, intitulat ,,Marea
Unire. Contribuția etniei rușilor lipoveni la
dezvoltarea României” unde se precizează : ,,Atât în
Războiul de Independență de la 1877-1878, cât și
cele două războaie Mondiale, rușii lipoveni și-au
adus obolul de peste 1000 de suflete pentru apărarea
pământului care i-a primit cu atâta dragoste. Printre
cei căzuți în primul război mondial pe frontul de la
Mărășești se regăsesc și bunicii mei, soldatul Nichita
Chirilă ( din partea tatălui meu) și soldatul Ason
Vasilisca (din partea mamei mele) din regimentul 78
infanterie. Poate că de aceea , atât în Bucovina, cât și
în Moldova, Muntenia și Imperiul Otoman, rușii
lipoveni s-au bucurat de cea mai largă toleranță,
obținând anumite privilegii. Toleranța autorităților și
a românilor simpli era maximă, între români și ruși
lipoveni nefiind cunoscute în istorie conflicte de nici
un fel”(pg.35). Deosebit de interesante sunt și
articolele și studiile semnate de ceilalți autori:
Alexandr Varona(Primul război mondial și Marea
Unire), Palaghia Radion (Frontul de est al primului
război mondial în memoria rușilor lipoveni), Pavel
Tudose (Cetățenii ruși lipoveni din Brăila și
contribuția lor la războiul de reîntregire a neamului -
1916-1918), Cerasela Dobrinescu(Situația
pescuitului practicat la Jurilovca în timpul
administrației germane, așa cum reiese dintr-un
document din anul 1917), Leonte Ivanov (Omagiu),
Sergiu Constantin Enea(Scurte considerații despre
participarea lipovenilor din Târgul Frumos la primul
război mondial), Svetlana Moldovan(Nu îi vom
uita). Pg. 19-24 sunt rezervate unei Anexe conținând
date despre 32 de cetățeni lipoveni din Brăila
decedați pe frontul războiului de întregirea neamului
(1916-1918). Broșura constituie un prețios
documentar cu nume, date, localități tulcene și din
țară, cifre concrete și fotografii ale eroilor și
monumente de cinstire, despre tributul de sânge al
lipovenilor, suferințele îndurate cot la cot cu
populația majoritară și celelalte etnii.
PERSONALITĂȚI ALE RUȘILOR LIPOVENI
IVAN PATZAICHIN –
AMIRALUL CANOTAJULUI MONDIAL
Nu demult, în contextual evenimentelor
aniversare recente, Ivan Patzaichin cel mai iubit fiu
al Deltei făcea următoarea declarație : ,,M-am născut
într-o familie de ruși lipoveni și am copilărit printre
lipoveni. Toate învățăturile pe care le-am folosit în
viață au fost preluate de la ei. M-am născut și am
crescut pe malul apei, iar Delta mi-a fost ghid,
suport pentru tot ce aveam să fac pe urmă. Tradițiile,
cultura, viața celor din Deltă mi-au imprimat un
parcurs în viață de care am profitat și profit chiar și
acum. Sunt lipovean, dar sunt lipovean în România,
cea care mi-a descoperit potențialul și l-a fructificat.
La fel cum a făcut cu ceilalți 23 campioni mondiali
care provin din zona Deltei. România este cea care
mi-a oferit prilejul de a demonstra lumii întregi ce
poate face omul când singura lui posibilitate de
deplasare și hrană este barca. Nu am uitat niciodată
de unde am plecat și m-am întors cu fiecare ocazie
în Deltă să mulțumesc, cum pot, pentru tot ce mi s-a
59
oferit în acest mediu”. Sportivii ruși lipoveni au dus
cu ei culorile tricolorului pe toate meridianele lumii,
reprezentând cu cinste România iar pentru aceasta
merită tot respectul, cinstea și considerația întregii
țări. În galeria străluciților sportivi lipoveni trebuie
menționați Toma Simionov, Vasile Dîba (caiac-
canoe), Elena Fidatov-Moruzov , frații Simion și
Calistrat Cuțov(box) , Petre Astafei și Alina Astafei
(atletism)și mulți alții., precum și antrenorul Grigo-
re Ștefanov. Numele lui Ivan Patzaichin este cuno-
scut în întreaga lume , sportivul fiind decorat cu
ordinul olimpic internațional ,,Colanul de Platină”.
OAMENI DE FRUNTE AI COMUNITĂȚII
Lista celor cu care comunitatea rușilor
lipoveni din Tulcea se mândrește este cu mult mai
largă : cadre didactice : Nicolae Vicolov, Nadia
Casian, Tamara Alistarh, Marina Ampleev, Anisea
Emilian, Camelia Ivanov, Axenia Hogea; cadre
medicale : Evdochia Ampleev, Tania Niculescu;
actor : Alexandru Dunaev; sportiv : Valentin Savka;
artiști plastici : Claudia Grigore, Jeni Efimov;
architect : Prascovia Andreev; oameni de afaceri :
frații Buhai- Boris și Daniel; director al școlii de
șoferi : Ignat Sofon; preoți în parohii: Mihail
Gherasim, Ilie Oprea, Andrian Dorimente Antonov.
PROF.UNIV.DR. FEODOR CHIRILĂ
S-a născut in 1938, în com. Carcaliu, jud.
Tulcea. Urmează Şcoala Pedagogică cu limbă de
predare rusa. Licenţiat al Facultăţii de filologie,
secţia Limba şi Literatura rusă – Universitatea
Bucureşti (1960) şi a Facultăţii de limba şi literatura
româna (1969). Doctor în filologie cu teza
„Sinonimia în graiul rus din Carcaliu” (1977).
Dialectolog, metodist, lingvist, istoric. Profesor
universitar si prodecan la Facultatea de limbi si
literaturi străine – Universitatea „Spiru Haret” din
Bucureşti (din 1999). Este titular al cursurilor de
Limba si literatura rusa, Didactica limbii ruse,
Lingvistica generala, Bilingvism si interferente.
Specializat in următoarele domenii: filologie,
rusistica, lingvistica comparata, dialectologie, istoria
culturii si civilizaţiei ruse, istoria si cultura ruşilor
lipoveni din Romania, didactica limbilor străine.
Preşedinte al Comunităţii Ruşilor Lipoveni din
Romania (1995-1996). A participat cu peste 250 de
comunicări la numeroase congrese, conferinţe şi
simpozioane ştiinţifice naţionale şi internaţionale. A
elaborat peste 80 de studii de specialitate, articole,
cronici. Autor si coautor la numeroase volume,
manuale, abecedare, dicţionare, etc. A publicat, in
tara si in străinătate, peste 170 de studii şi articole de
lingvistica comparata, bilingvism, etnologie, istorie
a culturii ruse, didactica limbilor străine. Este
ctitorul învăţământului modern in limba maternă al
etniei ruşilor lipoveni din România.
DESPRE IVAN EVSEEV ȘI VICOL IVANOV
De câțiva ani, mai precis din 31 ianuarie
2016, Centrul Cultural al Rușilor Lipoveni din
Tulcea, numit la înființarea sa Centrul Multietnic
Tulcea are și o denumire care îl personalizează –
,,Vicol Ivanov”, numele regretatului inspector școlar
(14 februarie 1936- 11 ianuarie 2006), membru
fondator al comunității rușilor lipoveni din Tulcea,
cadru didactic iubit și respectat nu doar de etnia
aparținătoare ci de toți tulcenii. A fost profesor de
limba rusă cu o bogată experiență, director la Liceul
,,Spiru Haret”, inspector la Inspectoratul Școlar
Județean Tulcea, consilier municipal, membru al
Asociației Caritabile ,,Lotka”, consilier al
parlamentarului Miron Ignat, s-a implicat direct în
editarea revistei școlare ,,Semeinaia gazeta”,
colaborator la periodicul ,,Zorile”, om cu suflet larg
dispus să-și ajute semenii și mai ales a îndemnat la
păstrarea tradițiilor, culturii și limbii materne a
rușilor lipoveni. Biblioteca Centrului Cultural poartă
numele unei alte personalități trecut în lumea
umbrelor – Ivan Evseev despre a cărui biografie
merită să zăbovim. Ivan Evseev S-a născut la 11
august 1937 la Tulcea, din părinţii Elisaveta si Iosif
Evseev, pescar lipovean. La Tulcea urmează studiile
elementare. Clasele liceale la Şcoala Pedagogica cu
limba de predare rusa din Bucureşti. In 1953, după
un an de studii la Institutul „Maxim Gorki”, este
trimis ca bursier al statului roman la Facultatea de
Filologie a Universităţii din Sankt Petersburg, secţia
slavistica (1960). L-a avut ca profesor pe Vladimir
Iakovlevici Propp, folclorist de renume internaţional,
strălucit reprezentant al comparativismului si al
scolii formalismului rus in literatura si poetica.
Reprezentant de seama al Comunităţii Ruşilor
Lipoveni din Romania, unul dintre fondatorii
Comunităţii Ruşilor Lipoveni din Romania si ai
periodicului bilingv „Zorile”. Lingvist, folclorist,
etnolog, traducător si critic literar, antropolog,
personalitate de mare erudiţie, care a lăsat o
valoroasa moştenire culturala: enciclopedii,
dicţionare, manuale, cursuri, culegeri de exerciţii,
recenzii, traduceri. Reputat cercetător in lingvistica,
simbologie, mitologie si etnologie, recunoscut pe
plan naţional si internaţional. A fost distins cu
Premiul Academiei Romane „Opera Omnia” pentru
merite ştiinţifice excepţionale, de către Ministerul
Educaţiei Naţionale si Consiliul National
al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior
(2000). Ordinul National „Serviciul credincios” in
grad de Cavaler conferit la propune-rea ministrului
culturii si cultelor, prin Decretul 488 din 1 iunie
2002. S-a stins din viață la 1 mai 2008 lăsând ca
60
donație o parte din cărțile sale bibliotecii Centrului
Cultural al Rușilor Lipoveni Tulcea. Conform
documentației depuse de deputatul
Andrian Ampleev, atunci președintele CRL
din Tulcea, s-a acordat numele „Ivan Evseev” unei
străzi din noul cartier „Mesteceni”.
DESPRE RELIGIA RUȘILOR LIPOVENI
La finalul discuției cu prof. Natalia Neuman
am abordat și probleme ale religiei rușilor lipoveni,
despre care am aflat lucruri interesante pe care
merită să le redăm în cele ce urmează.
Credința rușilor lipoveni staroveri din România este
creștin-ortodoxă de rit vechi, păstrată încă din timpul
creștinării oficiale a Rusiei Kievene, în anul 988 de
către cneazul Vladimir Sveatoslavici. Și în prezent
slujbele se țin în bisericile staroverilor în slavona
bisericească, iar calendarul folosit e cel iulian(
stabilit din ordinul lui Iuliu Cezar, în anul 46 î.Cr.) și
nu cel gregorian (întocmit la sfârșitul sec. al XVI-
lea, din ordinul papei Grigore al XIII-lea și adoptat
în prezent în toate țările Europei); în România, el a
fost introdus oficial în anul 1919. Din punct de
vedere confesional, al apartenenței la centrul
spiritual și al ierarhiei esclesiastice, în România
există două orientări sau două grupări religioase:
1.Staroverii de Fântâna Albă cu sediul
Mitropoliei la Brăila. Mitropolitul actual fiind Înalt
Prea Sfințitul Leontii, Arhiepiscop de Fântâna Albă,
Mitropolitul tuturor credincioșilor de rit vechi din
lume. Credincioșii de rit vechi din Rusia au un
mitropolit al lor: Arhiepiscopul de rit vechi de
Moscova și al întregii Rusii, Andrian. Biserica
Ortodoxă de Rit Vechi de Fântâna Albă, cu sediul la
Brăila, are, conform Statutului ei aprobat de
Ministerul Culturii și al Cultelor din România în
anul 2002, patru eparhii: Eparhia Brăilei și Tulcii,
de care răspunde Înalt prea Sfințitul Mitropolit
Leontii, Eparhia Slavei, păstorită de Ahiepiscopul
de Slava Flavian, Eparhia Bucovinei și Moldovei,
de care răspunde Episcopul Moldovei și al
Bucovinei Naftanail și Eparhia din afara
granițelor României, păstorită de Arhiepiscopul
Americii, Australiei și al Canadei, Sofronii.
2. Staroverii din Novozâbcov, localitate în
Federațiea Rusă, în fruntea Arhiepiscopiei de
Novozâbcov este Patriarhul Alexandr din 2002. Pe
teritoriul județului Tulcea se află două mânăstiri
ale rușilor lipoveni : la Slava Rusă, mânăstirea de
maici Vovidenie,cu hramul Intrarea Maicii
Domnului în Biserică , mânăstirea de călugări
Uspenia cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
(continuare în pag. 63)

Silvia LUCHIAN
TREDOR
n foc mocnit și prevestitor de revolte urma
U să ardă în vâlvătăi.
Ca o lumină, în noaptea minții, apăru în
mijlocul gloatei un bătrân cu barbă și cu figură de
pustnic, ținând în mână o pancartă pe care o tot agita
de zor. Își striga singur lozinca:
-Iubire, pace și frăție!
Un personaj ciudat, care parcă venea din timpuri
deja uitate și de care doar literatura mai amintește
uneori. Purta o rasă de călugăr, iar chipul său, barba
și părul alb îl făceau să semene mai degrabă cu un
sfânt din icoanele vechi, înnegrite de timp și de
fumul lumânărilor de prin biserici.
O droaie de copii ai străzii se țineau după el.
Puștii păreau să-l cunoască, să-l placă și făceau mare
zarvă, strigând cât îi țineau gura:
-Iubire băăăăăă..., frăție, pace, n-auziți!?
-Doamne miluiește, Doamne miluiește...! agita
înainte și înapoi, ca pe o cădelniță, un felinar vechi,
agățat de o frânghie, un copil de vreo doisprezece
ani.
-Nene Tredore, nene Tredore, dă-mi-o și mie s-o
țin! îi cerea câte-un prichindel pancarta bătrânului.
-Ba mie, nene Tredore, că eu ți-am cerut-o
primul! se ruga un altul.
-Mie, mie, se întreceau care mai de care copiii
dornici să țină în mână pancarta.
Pe margine, oamenii priveau, unii mirați, alții
deja obișnuiți cu spectacolul străzii și mai ales, cu
personajul parcă ieșit din paginile unei cărți sfinte.
-S-ar părea că are mulți simpatizanți în jurul său,
destui pentru a înființa și el un partid nou, își spuse
părerea un trecător, care se oprise în loc să
urmărească și el acțiunea unei scene neobișnuite.
-Nu-s decât vagabonzi, copii maidanezi pe care,
din când în când, Tredor îi miluiește cu pomenile
primite de el, la rândul său, dădu zâmbind explicații
cineva despre bătrânul ciudat și asaltat de copiii
nimănui.
-Așa ceva n-am pomenit. Nici eu și nici altcineva
nu l-a văzut vreodată mâncând. Parcă s-ar hrăni cu
aer. Din ce s-o ține că e uscat ca scândura? fu
61
nelămurită o gospodină cu sacoșa în mână, din care
ieșeau câteva fire de ceapă și de pătrunjel.
-Tredor, Tredor..., începură și alții să-l strige pe
necunoscut, cu simpatie ori în bășcălie.
Oamenii făcură cerc în jurul său și al copiilor
murdari și zdrențăroși, care păreau mulțumiți și
fericiți. Toți se visau sub cupola unui circ și păreau
că se pregătesc să vadă noi numere cu jonglerii,
sărituri și giumbușlucuri, de parcă ar fi avut nevoie
de ele pentru a-și mai descreți frunțile chinuite de
gânduri și întrebări.
Între timp, în piață, se auzeau, pe rând ori în
același timp, scandări repetate:
„Libertate, democrație!”
„NU foamei, frigului și întunericului! ”
„Vrem comunism cu față umană, nu burghezia și
regele! ”
„Trăiască FSN! ”
„Moarte țărăniștilor! ”
„Hodorogi și fără dinți, vor să fie președinți! ”
„Jos comunismul! ”
„Vrem valută, femei și distracții! ”
„Hai, și mai du-te în mă-ta Grigore! ”
Dorințe și idealuri de tot felul, zarvă, revoltă și
încăierări. Scene și scenarii, probleme diverse și
diversiuni.
În tabăra lui Tredor domnea pacea sau, cel puțin,
asta își dorea el. Cu lacrimi în ochii săi albaștri și
imens de blânzi, bătrânul recita psalmi și își scanda,
din când în când, lozinca, îndemnând norodul la
toleranță, iubire și pocăință:
-Vine sfârșitul lumii! Oameni fără Dumnezeu,
pocăiți-vă cât mai este timp! Voi vă urâți, vă certați,
vă bateți și, acolo Sus, Tatăl nostru plânge pentru
copiii lui neascultători. Oameni fără minte, iertați-vă
unii pe ceilalți, pocăiți-vă și, apoi, în genunchi, să ne
rugăm Celui de Sus pentru iertare.
-Ați auzit, băăăă..., pocăiți-vă, dare-ar boala în
voi să dea! striga unul dintre puștani.
Era Mitică Turturică, un puști de vreo
doisprezece, treisprezece ani, slab, deșirat și mai
tuciuriu de la natură sau, mai degrabă, de la lipsa
apei și a săpunului. El făcu la repezeală câteva
sărituri și salturi, căzând apoi ca mort, având grijă să
mai lase cu limbă de moarte câte ceva din
învățăturile creștine ale lui Tredor:
-Dacă nu o să vă iubiți și nu o să vă pocăiți, o să
dați de dracu, uite-așa! strigă el, luând poziția
mortului.
Ca să se distreze, ceilalți copii aduseră la
repezeală flori uscate, le puseră la capul lui Mitică
Turturică, îi înfipseră o lumânare aprinsă între
degete și începură să-l jelească:
-A murit Dumitru, a murit Dumitru...
Dar, fără a lua în seamă glumele unor copii fără
minte, cu ochii înlăcrimaţi, Tredor îşi continua
discursul:
-Fiți-vă milă măcar de voi înșivă și luați aminte:
vine sfârșitul lumii, pocăiți-vă atât cât mai e timp!
Țintuiți în piață și pe trotuar, trecătorii, la început
distrați, priveau circul, aruncând pe ascuns câte un
zâmbet amar către cel ce se socotea Trimisul lui
Dumnezeu, acolo unde se strigau și se petreceau
multe și de toate.
Dintr-o mașină luxoasă, ultimul tip, coborî,
răspândind un parfum scump, o duduie blondă, cu o
coafură înaltă, foarte fardată, pe tocuri și îmbrăcată
toată în paiete. Se pregătea să intre în sediul nu știu
cărui partid. Apariția sa stârni sentimente de plăcere,
admirație sau din contră...
-Faceți loc... E doamna Venerica... Venerica
Pârloagă, deputata de la FSN, se auzea în preajma ei.
-Amărâto!! Vine sfârșitul lumii, iar tu te-ai
îmbrăcat în luceferi și-n stele. Pocăiește-te, femeie!
veniră și spre ea îndemnurile lui Tredor.
Doamna deputat de la FSN îi aruncă o privire
piezișă, schițând o grimasă în colțul gurii și se grăbi
să iasă din gloata pestriță de pe trotuar.
Îndemnurile spre pocăință, pornite din trupul
firav al lui Tredor, răsunau din ce în ce mai tare,
răspândindu-se printre ocupanții Pieții Universității,
stârnind în același timp zâmbete acre ori amare.
-A înviat, cumva, Petrache Lupu de la Maglavit?
se auzi din mulțime o voce întrebătoare.
Discursul lui Tredor, însoțit de tărăboiul copiilor
străzii, își continua cursul și părea să curgă în
meandre de învățături și de rugăminți printre cei ce-l
văzuseră până atunci ori nu. Îl cunoscuse bine cineva
vreodată? Cine era Tredor? De unde venea el? Dar
numele său? Încetul cu încetul, câte un semn de
întrebare se lipea pe fruntea fiecăruia. Întrebările
deveniseră aproape obsesive.
-Tredor, Tredor! Și, până la urmă, cine-i Tredor?
fu întrebat domnul doctor-profesor universitar Barbu
Demetrescu-Stoenești de către fostul său student și
admirator Sandu Baldovin, pe terasa restaurantului
Flora.
-De unde numele ăsta, Tredor, domnule profesor?
-Ce pot să spun...!? L-am auzit în somn de parcă
cineva îl striga în visul meu. E un personaj învăluit
în mister, care m-a impresionat profund și care mi-a
acaparat mintea.
-În sensul bun...!?
-Încă nu știu, dar sper că da.
-V-a cucerit în așa măsură încât să vă stăpânească
și să vă urmărească pretutindeni?
-Cam așa... La început, am crezut că întâlnirile
mele cu el sunt simple coincidențe, dar, treptat, mi-
am dat seama că nimic nu poate fi întâmplător.
-Vă observă, vorbește cu dumneavoastră...?
-De văzut, cred că mă vede tot timpul, de parcă ar
fi cu ochii pe mine de la distanțe mari. Uneori, se
62
face că nu mă cunoaște, dar când vorbește cu mine,
îmi dau seama că mă știe dinainte de a mă ști eu pe
mine însumi.
-Cum a început totul? întrebă Sandu Baldovin,
din ce în ce mai interesat și absorbit de subiect.
-Visul! Strigătul acela de chemare al cuiva:
„Tredor! Tredor!” Era o voce profundă, răsuna ca un
tunet și se răspândea. Vocea aceea mi-a acaparat
mintea și a rămas în mine.
-...Și ce ați mai făcut apoi?
-Apoi, am simțit nevoia să creez un personaj
pentru o viitoare carte a mea. Un personaj după
gustul și spiritul meu. Un om, om bun, blând, cu
figură de pustnic, un fel de sfânt, de înger... Aveam
nevoie de așa ceva, într-o lume plină de minciună,
de dispreț și de ură mocnită. Oare există și cineva
care să n-aibă nevoie și de așa ceva? Eu am, și așa, a
devenit Tredor figura centrală a romanului meu
„Îngerul cu aripa frântă”.
-De ce denumirea asta? De ce i-ați frânt o aripă?
-Păcatele oamenilor, Sandule, poate și păcatele
mele l-au schilodit. Dramatic, nu!?
-Tragic!! Ce idei puteți avea! Așadar, un personaj
creat de dumneavoastră coboară dintr-un roman
fantastic în realitate, vă intră în viață și vă urmărește
peste tot. Emoționant, ba chiar aș spune că deja mă
trec fiorii..., se scutură ca de friguri Sandu Baldovin.
-De ce? Ar fi un om bun dacă și treburile ar sta
întocmai, căuta să se liniștească și pe el însuși și să-
și dea curaj Barbu Demetrescu-Stoenești.
-Spuneți-mi, domnule profesor, cum l-ați întâlnit
prima oară? Ce v-a făcut să credeți că personajul
întâlnit în rasă de călugăr ar putea fi personajul
principal al cărții dumneavoastră?
O pauză se interpuse în dialogul celor doi, timp în
care profesorul să-și clarifice gândurile. Părea
profund impresionat, ba chiar tulburat. Era clar că nu
știa cu ce anume să înceapă și cum să prindă acel fir
al gândurilor care să-l ducă la Tredor. Încercă să fie
calm, se mai adună un pic, după care începu:
-Nu știu clar când l-am întâlnit pentru prima oară.
Cred că m-a salvat dintr-o situație... L-am zărit apoi
în mai multe rânduri, câte puțin și parcă îmi lăsa
impresia că ar vrea să mă cunoască. Apărea și
dispărea pe negândite. N-am dat o importanță. Până
într-o vineri... Mergeam la facultate cu metroul. Cu
o zi înainte, scrisesem la roman. În cartea mea, eroul
meu, Tredor, era surprins de o furtună, dar și de
șuvoaiele unor ape mohorâte, învolburate și salva
viețile oamenilor din calea lor. La un moment dat, în
preajma sa, un copac falnic era secerat de o vijelie
neîndurătoare și se prăbușea la pământ, prinzându-l
sub greutatea sa pe Tredor. Cred că eram atât de
prins în acțiunea romanului, de tulburat, încât am
simțit nevoia să-mi întrerup scrisul, pentru a-l relua
ceva mai încolo. Abia noaptea, târziu, am dus mai
departe textul cu Tredor, care rămăsese captiv sub
greutatea copacului. A doua zi, în metrou, s-a așezat
pe scaun, în fața mea, un bătrân cu părul și barba
cum e colilia și îmbrăcat într-o mantie militară, cu
multe decorații în piept. Șchiopăta. Mâna dreaptă îi
era bandajată și agățată de gât cu pânză albă.
Sângele trecuse prin bandaj, iar ochii săi albaștri, de
sub sprâncenele albe și stufoase, trădau o mare
suferință. Suferință fizică ori tristețe. Mă privea
insistent, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva și
întârzia. Atunci, i-am venit în ajutor. L-am întrebat
ce s-a întâmplat. El m-a privit cu un amestec de
tristețe și revoltă, după care mi-a răspuns cu dojană:
„Mai și întrebi, după ce m-ai lăsat atâta timp acolo,
în ploaie și sub greutatea grozavă a frasinului. Ai
plecat fără să-ți pese de durerea mea, dar și de-a
altora, care aveau nevoie de mine. Abia târziu, în
noapte, ți-ai amintit de mine. Te crezi un om bun și
chiar ești, dar, fără să-ți dai seama, nu știi cât rău și
câtă suferință poți provoca altora. ”
-Împletiți bine realitatea cu fantasticul. Recunosc
sincer că mă emoționează ceea ce spuneți. Sunteți
scriitor, nu e nimic de mirare.
-Să fie numai atâta, Baldovine? fu nemulțumit
Barbu Demetrescu-Stoenești de îndoiala fostului său
student, sorbi din halba sa de bere o înghițitură, puse
ochii în jos și căzu pe gânduri.
Deodată, profesorul se ridică în picioare și dădu
impresia că ar vrea să plece. Era neliniștit și se vedea
asta. În mod repetat privea în jur și își frângea
mâinile.
Sandu Baldovin privi impresionat statura înaltă,
aproape masivă a bărbatului între două vârste, cu
părul grizonat, cu mustața și barba îngrijite. Se simți
vinovat față de profesorul său care, în ciuda
sincerității sale, nu se bucură de suficientă încredere
din partea sa. Pentru câteva clipe se simți și el
încurcat, dar îndată, prinse curaj:
-Domnule profesor, vă rog, nu plecați! Și-așa
ne vedem destul de rar. Mă interesează mult
subiectul. Sunt de-a dreptul copleșit și înclin să fiu
de aceeași părere cu dumneavoastră. Încă nu mi-ați
spus ce ați făcut apoi.
-Apoi!? Am făcut un lucru de neîngăduit
pentru profesia mea. Am coborât la prima stație, am
intrat într-o cabină telefonică și l-am sunat pe un
coleg și prieten de-al meu, Voicu Păvălache să mă
înlocuiască în ziua respectivă la catedră, spuse
profesorul în timp ce se așeză din nou pe scaun.
-Aaaaaaa! Mi-amintesc ziua aceea. S-au mirat
toți studenții. Dumneavoastră nu obișnuiți să lipsiți.
Nu ne-a bucurat întâlnirea noastră cu domnul
Păvălache. Nu ne-a plăcut niciodată modul ironic și
arogant al dumnealui de a ne trata, fu direct și sincer
fostul student.
63
-Ei, e un profesor bun. Nu l-ați înțeles voi, nu l-
ați cunoscut bine. Are mult umor.
-Mă rog, n-aș vrea să fiu nepoliticos, dar mă
interesează mai puțin domnia sa. Spuneți, mai
degrabă, ce ați mai făcut?
-L-am făcut bine pe Tredor, l-am însănătoșit
în cartea mea, iar după câteva zile, l-am zărit. Nu
mai avea nimic.
Dialogul celor doi continuă pe fondul zgomotelor
de tot felul ce venea dinspre piață. Piața
Universității. La început, teritoriul declarat „fără
comunism” deveni, în cele din urmă, un fel de
Turnul Babel, în care Dumnezeu încurcase limbile.
Era mâna Domnului sau... cineva își băgase coada.
O lume ciudată, pestriță, cu disidenți, nostalgici,
gărzi patriotice, muncitori și intelectuali, vânzătoare
de semințe și prostituate. Corturi instalate și, la fel,
se instalase o stare mizerabilă a lucrurilor.
În tot tămbălăul acela, se auzea și vocea lui Tudor
care părea a se apropia din ce în ce mai mult de
restaurantul Flora.
...„Și va veni vremea când se va ridica neam
împotriva neamului, frate împotriva fratelui, copil
împotriva părintelui, prieten împotriva prietenului”.
Bătrânul ieși din mulțime și, atras ca de un
magnet, se apropie de terasă și de masa celor doi. Îl
fixă cu ochii săi pe Barbu Demetrescu-Stoenești.
Privirea sa tăioasă îl duru pe profesor, iar Sandu
Baldovin fu cât se poate de impresionat și tulburat.
-Prietenii tăi vor țese o pânză demonică în jurul
tău și vei fi trădat de cel mai bun prieten, vorbi
apăsat Tudor, săgetându-l din nou cu privirea pe
profesorul care îndrăzni să-l întrebe aproape obsesiv:
-Dumneata!? Cum, cine, ce vrei să spui? Despre
cine vorbești, domnule??
-Prietenul tău te va înșela și te va lovi mișelește
pe la spate. Te va distruge... Slăbiciunile tale și
încrederea nemăsurată în alții te vor târî pe drumul
pierzaniei. Ai grijă! îi prezise și îl sfătui de la
distanță ciudatul bătrân cu chip de pustnic.
(Fragment din romanul în lucru „Vizitiu pe cric”)
(urmare din pag. 60)
Nu vom intra în alte detalii. Este suficient să știm că
și rușii lipoveni sunt de religie creștin ortodoxă ca și
noi, populația majoritară, românii, iar acest aspect
ne-a unit și ne unește în continuare. În acest creuzet
al minorităților care este spaţial nord-dobrogean,
rușii lipoveni sunt o adevărată comoară etnică prin
faptul că din rândurile sale s-au ridicat atâtea valori
și prin faptul că valorile sale spirituale s-au afirmat
în acest spațiu geografic românesc.
 ruşilor, iar ei nu se dezmin. Fiecare naţiune, cu
băutura ei… Prin anii ’70 din secolul XX, noi,
românii făceam un coniac apreciat în multe ţări,
pentru calitatea lui. „Mioriţa” cred că se numea şi
era prezentat în sticle de 0,5 l, 750 ml şi un litru, iar
preţul nu era ceva de speriat, să spunem că era
accesibil pentru o cinzeacă înainte de masă, cum se
obişnuieşte la noi la români.
Ştefan, căruia o să-i spunem mai pe scurt
Fani, un marinar pe o navă fluvială mai specială, a
simţit că urmează să plece cu o delegaţie de partid,
în schimb de experienţă la Ismail. Fiind o fire
Tănase CARAŞCA strângătoare, pus pe căpătuială, nu scăpa prilejul
unei asemenea ieşiri din care să nu se aleagă cu un
LA ISMAIL câştig, cât de mic. De aceea se interesa ce şi cum să
facă să-i rămână şi lui ceva din ce exista sau dacă se
zvârlitură de băţ de la noi până la Ismail, puteau face ceva miş-maşuri din care să se aleagă şi

O oraşul de pe malul stâng al braţului Chilia pe

mijlocul căruia trece o linie, pe cât de
imaginară pe atât de temută şi respectată de toţi
el cu un pospai, cât de cât. Aşa a aflat că la Ismail
„merge bine”, adică este foarte bine cotat şi căutat
coniacul „Mioriţa”şi cum la noi era la îndemână, a
mers într-o alimentara cu autoservire şi a cumpărat
riveranii. Peste acea linie, poţi doar privi de pe malul
drept, poţi să te gândeşti la ce o fi „dincolo”, dar nu şase sticle de un litru şi în timp ce ieşea din magazin
o poţi trece pentru că ea este graniţa dintre două ţări: îşi făcea socotelile: „Am dat două sute de lei pe şase
România la noi şi Ucraina la ei. A fost zona aceea sticle, dacă pe fiecare o vând cu doişpe ruble ori opt
cândva şi ea la noi şi era bine, dar a venit o perioadă lei rubla, scot cinci sute de lei. Asta înseamnă un
când au avut loc hoţii chiar mai mari decât în zilele câştig de trei sute de lei, eu zic că e ceva, nu?” şi-a
noastre şi totuşi, pentru asta nimeni n-a fost pedepsit spus Fani de data asta nu în gând, ci scăpat printre
şi nu a plătit nici despăgubiri. Poate că odată şi la o buzele alungite într-un rânjet de satisfacţie
dată, se vor face retrocedări ale bunurilor confiscate şmecherească. „Asta ar fi cam jumătate din salariul
cu anasâna de cei care cică, „ne voiau binele” şi meu dintr-o lună, ce-ar fi să prind măcar o cursă pe
atunci… Pentru că noi nu suntem aşa hrăpăreţi şi lună din care să scot banii ăştia?, a mai gândit Fani
dacă tot stăm într-un bloc cu vedere înspre Dunăre, retoric urcând scările blocului. Până în ziua plecării,
de la noi din balcon, vedem noaptea un stol de afaceristul Fani şi-a cărat sticlele la vapor, câte una,
luminiţe pe o suprafaţă întinsă de-a lungul malului câte una, ca să nu sesizeze organele că transportă
stâng al Dunării şi dacă întrebi pe oricine ce este ceva de contrabandă, că se putea întâmpla să intre în
acolo, îţi va răspunde pe loc fără ezitare, pentru că bucluc. Marfa pusă la adăpost, era inventariată cu
toată lume ştie că acolo este Ismailul românesc, dar înfrigurare la fiecare nou transport pentru că o
acum ucrainean. Un oraş obişnuit, cu oameni verificare periodică a integrităţii stocului era
normali care îşi văd de ale lor fie că sunt români, necesară şi cât mai adesea, că pe vapor erau destui
ucraineni, ruşi, găgăuzi sau de ce etnie or mai ţine pleşcari care puteau să-l ciupească sau chiar să-l
ei, oameni care trăiesc, muncesc, se înmulţesc şi jefuiască de mica avere, Doamne fereşte!
privesc şi ei uneori peste Dunăre gândind despre noi
la fel. Sunt mulţi care au rude şi prieteni de o parte
sau de alta, dar nu se pot întâlni când vrea muşchiul
lor, doar luminiţele ce se reflectă noaptea în apele
Dunării se pot îmbrăţişa în linişte şi pace după pofta
inimii fără taxe, vize şi paşapoarte. Unii de pe malul
nostru, mai recuperează din lichidul lacrimilor de
dor dintr-un pahar cu vin, dar cei de dincolo, nu se
mulţumesc doar cu atât şi se răcoresc cu un pahar
sau mai multe de vodkă. „Krepkaia” este băutura
slavului, cu ea se naşte, cu ea trăieşte şi cu ea moare
de gât sau cel mai des, cu ea în gât. Nu fac nici-un
păcat şi nu cred că cineva se va supăra pe mine, este
o certitudine că vodka este marcă înregistrată şi
recunoscută în consecinţă ca băutura preferată a

64
 A venit şi ziua mult aşteptată, când delegaţia
s-a îmbarcat pe nava specială a lui Fani, vaporul s-a
desprins de cheiul Dunării, a luat-o în amonte pe
braţul Tulcea, după jumătate de oră au cotit-o la
dreapta pe braţul Chilia şi în ceva mai mult de încă
jumătate de oră, vaporul flancat de şalupe
grănicereşti ucrainene, care aşteptau, a acostat la
Ismail. Delegaţia a fost întâmpinată de omologii din
oraşul port înfrăţit şi el la Dunărea „de dincolo” şi
după ce vama şi-a făcut datoria ceva mai superficial,
că doar partidele erau înrudite şi îşi cunoşteau
reciproc interesele înfrăţite ale ciocanului cu secera,
delegaţia a părăsit nava, cu surle şi trâmbiţe. Fani,
care a avut ceva emoţii să nu cumva să-i fie
descoperită comoara, s-a liniştit pentru o perioadă,
dar nu după mult timp a intrat în alta nouă şi
îngrijorarea a pus din nou stăpânire pe el. Se afla în
portul unui oraş străin, la capătul pasarelei era un
grănicer înarmat, cu o figură gravă, iar el avea de
scos marfa ce urma să fie comercializată. Ce-i de
făcut? Cum să procedeze? Îşi scotocea mintea isteaţă
de altfel, fără să găsească soluţia ieşirii din criza
apărută pe neaşteptate.
O atingere uşoară a balansat un pic nava lor,
semn că lângă ei a acostat un alt vapor. Fani a sărit
ca un arc, nu de grija navei ci sperând că apare ceva,
ceva care să-l ajute, să-i ofere un sprijin, un ajutor…
În prova vasului lor, tocmai făcea ultimele manevre
de acostare o navă ucraineană, iar un matroz cu un
potcap popesc pe cap tocmai introducea ochetul unei
parâme pe una din bintele pontonului de care erau
agăţaţi şi ei. Fără să stea prea mult pe gânduri, Fani
care rupea un amestec de ruso-ucraineană şi-a
atenţionat printr-o tuse mascată, dar destul ca să fie
auzit de colegul de breaslă şi atent să nu fie văzut de
grănicer:
-Gospodin, u menea est coniac, a susurat
Fani conspirativ matrozului, ceea ce într-o traducere
aproximativă ar însemna „domnule, eu am coniac” şi
a făcut un semn specific şi clar cu degetul mare care
a desenat o curbă prin aer îndreptat spre gură, ceea
ce însemna o invitaţie clară la pahar... Matrozul nu a
mai aşteptat alte semne suplimentare, a terminat de
ancorat vaporul, a dispărut pentru o clipă şi a apărut
cu comandantul şi şeful mecanic, alţi doi zdrahoni
de ucraineni, cât muntele Consul de la Izvoarele.
Pentru că pupa lor era ascunsă după prova navei
româneşti, nu a fost necesar să se ferească de
grănicer pentru că acesta nu avea vizibilitate în acea
zonă aşa că s-au strecurat toţi trei până în cabina lui
Fani.
-Să trăieşti bratuha (frăţioare) şi noi suntem
rumâni, da’ nu mai vorghim aşe ghini rumâneşti,
acu’ am dat-o pă rusăşti… Mulţănim păntru
’nvitaţâii la coneacul dumnevoastă, om be cu plăceri
un stacan.
65
Atunci a înţeles Fani proverbul „unde dai şi
unde crapă”! De fapt, el îl abordase pe matroz
sperând într-un ajutor voluntar în vederea
comercializării coniacului, dar acum era pus într-o
postură aproape fără ieşire. Vrând-nevrând, în
situaţia creată, trebuia să facă cinste musafirilor săi
aproape întâmplători. S-a dus la locul secret, a scos o
sticlă de coniac „Mioriţa” şi a privit-o lung… 5
stele, coniac de bună calitate programat să-i aducă
un câştig bun dar… „Nu-i nimic, să nu fiu zgârcit şi-
a spus Fani, le dau câte un pahar şi poate că mă ajută
ei să-l strecor afară din vapor, că după aceea mă
descurc eu… Pomană din pomană, rai se face”
gândea marinarul mângâind sticla de 1 litru, când a
dat nas în nas cu comandantul vaporului său, care
discuta cu şeful mecanic.
-Ce doseşti acolo sub veston Fani, sau ai
făcut vreo afacere cu ucrainenii? l-a abordat direct
şeful său, cunoscându-şi omul bine marfa, adică,
subordonatul.
-Păi… avem oaspeţi şi vreau să-i tratez…am
o sticlă de coniac… s-a fâstâcit Fani, care se vedea
prins încălcând regulile frontierelor de stat. Au urcat
ucrainenii de pe nava din prova noastră, eu nu i-am
invitat dar…
-Cum aşa? şi-a arcuit căpitanul sprâncenele,
vrei să intrăm în belele?
-Şefule… belea, nebelea, asta e, sunt trei şi
cel puţin unul vorbeşte româneşte, m-am trezit cu ei,
acum nu mai am ce face, am sticla asta de coniac, ce
să fac, poate contribui şi eu la întărirea prieteniei
româno-ucrainene, a mai glumit el. Veniţi să bem cu
toţii un pahar de coniac, ăia cu care am venit cred că
acum sunt deja… a vrut să spună „beţi”, dar din
prudenţă s-a abţinut.
-Fani, dacă tot au urcat pe vaporul nostru, fii
gazdă ospitalieră, invită oamenii în salon, să faci o
impresie bună că cine ştie, mâine-poimâine ne
trezim cu ei la Tulcea şi dacă vrem să fim trataţi cum
se cuvine, să începem noi…
-Am înţeles, s-a bucurat Fani văzând
bunăvoinţa comandantului său, veniţi să bem cu toţii
că până mâine când plecăm… Uite, am un coniac
bun, a arătat el sticla pe care o ţinuse dosită până
atunci.
Fani a luat-o înainte, s-a dus în cabina lui şi
a invitat oaspeţii în micul salon din dotarea navei
unde se ajungea coborând câteva trepte metalice,
direct de pe punte. Salonul avea dotările necesare
pentru protocol adică, o mică bucătărie, veselă,
pahare, iar în mijloc o masă ovală pentru 12
persoane, scaune pliante şi alte abţibilduri atârnate
pe pereţii căptuşiţi cu lemn sculptat şi lăcuit.
Oaspeţii ucraineni au pătruns în interiorul salonului
şi au admirat dotările schimbând păreri în
ucraineană, asistaţi doar de Fani. După ei a venit şi
echipajul românesc, s-au salutat şi au dat mâna
tovărăşeşte, că doar erau tovarăşi de suferinţă bătând
apele Dunării în lung, că în lat nu le permitea linia
de frontieră şi ca la un semn toţi au tras câte un
scaun şi s-au aşezat. Paharele au fost şi ele
desfăşurate corespunzător celor şase meseni şi
imediat coniacul rubiniu a umplut partea goală a
paharelor. Au ciocnit, au spus „noroc” dar şi „na
zdarove” ca să nu fie nedreptăţită partea sovietică, şi
au băut. Ai noştri mai modest, dar oaspeţii au dat
paharele peste cap şi au slobozit băutura pe gât dintr-
o sorbitură, apoi au pus paharele goale pe masă.
-Bun beutura, spuse cel ce părea a fi
comandantul, mai merge unul, să slobozâm limba
tavarişci rumuni.
A umplut Fani din nou paharele musafirilor şi a
completat în ale colegilor lui, au ciocnit din nou şi
figura s-a repetat identic. După câteva minute de la
primul pahar, timp în care au discutat banalităţi într-
o româno-ruso-ucraineană completată şi cu marea
limbă internaţională a geticii mâinilor, obrajii
ucrainenilor au început să prindă culoare, sticla s-a
golit, comandantul român a adus o pungă cu alune şi
a împărţit-o în două boluri, apoi l-a privit pe Fani şi
i-a făcut un semn care în limbajul lor marinăresc
însemna „mai adu una”. Fani a înţeles, s-a strecurat
afară din salonaş, s-a dus la locul secret şi a mai
sustras o sticlă. În drum spre salonaş iar a făcut o
socoteală şi a dat oarecum mulţumit din cap, pentru
că rezultatul era încă pe profit. Când a coborât
scările salonaşului, toţi cei din interior clemfăneau
alune încercând să se facă bine înţeleşi. Atmosfera
era acum destinsă, nimeni nu-şi mai făcea probleme
cu privire la încălcarea de către unii sau alţii a legii
frontierelor de stat, românii erau bucuroşi de oaspeţi,
ucrainenii erau fericiţi simţindu-se bine trataţi cu
coniac prima, iar grănicerul de la scară parcă
bănuitor, probabil simţind că în zona postului său de
observare se întâmpla ceva nu tocmai limpede,
privea mai des întrebându-se, ce se petrece pe nava
românească? Doar Fani era cu gândul la sticlele lui
şi făcea mereu calcule în timp ce atmosfera
prietenească dintre cele două popoare vecine şi
prietene se încingea, căpăta dimensiuni noi
promiţătoare, iar limbajul devenea după fiecare
pahar tot mai comun.
Când din a doua sticlă de coniac Fani turna
ultimele picături în paharul căpitanului ucrainean, s-
au auzit paşi pe puntea metalică a vasului şi imediat
în uşa micului salon de protocol a apărut un ofiţer cu
patru steluţe pe fiecare epolet, o caschetă pe cap cât
o cratiţă de sarmale şi un cozoroc pe măsură, sub
care era parcă sculptată într-un basorelief o figură
ameninţătoare din care ţâşneau o sumedenie de
semne de întrebare. Primul care a avut o reacţie
sărind de pe scaunul pliant, a fost căpitanul navei
66
româneşti, dar omologul ucrainean care era aşezat
chiar lângă el, l-a prins de mânecă autoritar şi l-a tras
înapoi pe scaun spunându-i şoptit:
-Stoi tavarişci, no problem, apoi i-a vorbit
ofiţerului în limba lor.
Ori aveau o înţelegere, ori se cunoşteau bine, că
acesta a păşit parcă ceva mai uman treptele de
coborâre şi-a rotit privirea pentru un inventar sumar,
a tras un scaun, a mormăit ceva ce semăna a salut,
apoi s-a aşezat ca un consumator de rând. Fani a
scos paharul cu numărul şapte, a pus mâna pe sticlă
şi dându-şi seama că recipientul e gol, a privit înspre
comandantul lui întrebător. Acesta a făcut discret
semnul ştiut de marinar şi crezând că Fani nu l-a
înţeles, l-a repetat. Fani disciplinat s-a ridicat, a urcat
liniştit treptele şi după câteva minute de aşteptare,
timp în care căpitanul ucrainean i-a explicat
ofiţerului despre ce se întâmplă cu prietenia româno-
sovietică ce tocmai începuse să se arate în toată
splendoarea ei, a apărut pe trepte cu două sticle de
coniac. Deodată ucrainenii au început să aplaude şi
au strigat în cor de trei ori parcă vorbiţi: „Bravo,
bravo, bravo!”, că nu a mai fost nevoie de nici o
traducere care să-i facă pe români să înţeleagă de ce
erau noii prieteni atât de bucuroşi şi li s-au alăturat şi
ei cu aplauze, ca să întărească bucuria generală.
Ultimul care a început să bată din palme a fost
ofiţerul care şi el şi-a arătat astfel bucuria pentru
ceea ce devenea cu fiecare sticlă o unitate tot mai
puternică în idei şi simţiri. Acum, aceste sintagme
ale prieteniei se exprimau cel mai frumos prin
mâinile lui Fani care purtau cele două sticle de
coniac „Mioriţa” şi mai era singurul care nu avea
cum să aplaude dar nici nu prea avea chef, pentru că
socotelile îi erau date peste cap şi risca să intre în
insolvenţă. Capul începuse să-i vâjie, dar a avut forţa
necesară să învârte tirbuşonul în dopul de plută al
celei de-a treia sticle şi să tragă brusc de el că la
ieşire acesta a pocnit de au tresărit reprezentanţii
ambelor ţări. A turnat în pahare, iar comandantul
român s-a ridicat şi a salutat noul venit cu un
„noroc”, apoi au ciocnit. Ca la comandă, ucrainenii
deveniţi majoritari, au dat peste cap paharele, iar
ofiţerul l-a ridicat pe al lui gol, răsucindu-l în semn
de respect şi privind cu jind la cele câteva picături ce
jucau pe fund, a oftat cu o laudă:
-Rumunski caniac…o… boje crepki, oceni
dobre! (coniac românesc…o…doamne tare, foarte
bun!), apoi l-a trântit cu zgomot pe masă.
Au umplut din nou şi au băut, iar la al treilea rând,
sticla din care s-au scurs ultimele picături a devenit
inutilă. Fani, cu părere de rău, a întins mâna să ia
tirbuşonul ca să o desfacă şi pe cealaltă, dar ofiţerul
care băuse cu atâta poftă a ridicat mâna stopând
operaţiunea în desfăşurare, a prins sticla, a băgat-o
într-un porthart ce-i era atârnat de gât, s-a ridicat şi
bătând cu palma peste pielea maronie a pronunţat
corect româneşte:
-Vama…taxa…la revedere, la Tulcea, apoi a
urcat treptele urmat de ceilalţi trei, care cu vorbe
prieteneşti înţelese sau bănuite, cu îmbrăţişări şi trei
pupături pentru fiecare din partea română s-au
despărţit cu mâinile pe sus în semn de salut din care
izvorau o multitudine de sentimente ce se vedeau cu
ochiul liber că depăşeau cu mult tradiţionala iubire
dintre cele două naţiuni.
Fani, care era totuşi cel mai treaz, deoarece
băuse foarte puţin din coniacul care era destinat să-i
aducă un beneficiu de trei sute de lei, s-a grăbit şi
fără să-i mai fie teamă, acum având relaţii la
grănicerii ucraineni, a pus într-o geantă cele două
sticle rămase, a coborât de pe vapor, iar când a
călcat pe pământul ţării vecine şi prietene, soldatul
de gardă şi-a ciocnit călcâiele cizmelor în semn de
salut, a luat o rigidă poziţie de drepţi, iar Fani i-a
zâmbit prieteneşte şi a luat-o liniştit pe şoseaua ce
ducea în oraş. A trecut de şantierul naval, apoi
printre câteva fabrici înşirate de o parte şi de alta a
străzii ce ducea înspre port, cartiere de locuinţe
sărăcăcioase, mai la urmă blocuri, mai multe biserici
fără cruci pe turle, dar asta îl interesa prea puţin pe
comerciantul care căuta un loc în care să plaseze
puţina marfă salvată de la consumul prieteniei din
port. Printre firmele scrise cu grafie chirilică greu de
descifrat, Fani a privit mai întâi prin geamurile mari,
apoi a făcut câţiva paşi înapoi şi a buchisit
„ПЕРУКАР”, iar după ce s-a gândit şi a combinat
ceea ce vedea petrecându-se în interior şi de la
noţiunea de „perucă” din limba română care are
legătură cu părul şi-a dat seama că în acel loc se află
o „Frizerie”, loc bun unde ştia el că se poate face
micul comerţ. A tras aer în piept şi a pătruns cu paşi
siguri, dar cei câţiva meseriaşi îşi vedeau de treabă,
nebăgându-l în seamă. La o măsuţă, doi la fel de
indiferenţi, jucau table, pesemne jocul internaţional
al frizerilor, iar Fani i-a fixat pe aceştia ca posibili
clienţi. S-a dus lângă măsuţă, a băgat mâna în
geantă, a apucat o sticlă de gât şi a scos-o pe
jumătate, făcând un semn cu ochiul, apoi şoptindu-le
discret:
-Rumânschi caniac.
Cei doi au abandonat zarurile în cutie, unul cu o
mustaţă stufoasă a luat sticla din mâna
comerciantului ambulant, a studiat-o discret şi a
întrebat încet ridicând privirea:
-Scolico rublei? (câte ruble?)
Fani s-a aplecat şi cu buricul degetului arătător a
desenat pe fundul cutiei tablelor cifra 15, sperând să
recupereze cât de cât ceva din pierderea cauzată de
stabilirea relaţiilor prieteneşti din port.
-Oooo, a făcu frizerul-tablagiu ochii mari
dând dezamăgit din cap, bagato! (mult!). Deseachi
67
(zece), a hotărât frizerul desfăşurându-şi degetele de
la ambele mâini aproape de ochii vânzătorului.
-Doieprezece, a desenat Fani din nou pe
fundul cutiei, sperând să scoată prin negociere măcar
cât gândise iniţial.
-Haraşo, dvanadţati (bine, doisprezece), a
mai pronunţat frizerul ucrainean, a înhăţat sticla şi a
intrat pe o uşă care ducea undeva înspre interiorul
clădirii. Fani s-a aşezat pe scăunelul eliberat de
frizerul-tablagiu-cumpărător şi prin vorbe şi semne
i-a comunicat celui rămas că este din România, că
suntem ţări prietene, dar din când în când îşi arunca
privirea spre uşa din care trebuia să apară
cumpărătorul cu rublele sovietice. După câteva
minute de aşteptare, partenerul lui de discuţie a
tresărit, i-a arătat lui Fani ceva ca un pericol ce
venea de afară şi a pronunţat făcându-i un semn
discret dar grăbit:
-Miliţia!
Fani şi-a aruncat privirea către exterior şi a tresărit.
În dreptul geamului oprise o maşină tip Volga, din
care coborâse un militar îmbrăcat în haine albastre
ceva asemănător cu miliţienii noştri de pe timpuri,
dar cu diagonala chipiului mult mai mare. A înţeles
că trebuia să dispară şi că omul din faţa lui asta vroia
să-i transmită, pentru a-l apăra de rele. Fără să mai
spună nimic, că miliţianul parcă ştiind ceva se
îndrepta spre uşa frizeriei, Fani a abandonat sticla, a
ieşit din acel spaţiu în care sperase, şi renunţând la
afacerea în derulare, a pornit înapoi pe strada pe care
venise. Era deja spre seară şi marinarul nostru
dezamăgit de modul cum gândise şi cum se derulase
istoria afacerii lui cu coniac şi-a spus în gând: „N-
am făcut nici un aliş-veriş, pe asta o beau eu, mama
mă-si de treabă, măcar să mă aleg cu ceva. Mi-a
mers ca naiba, din pagubă în pagubă şi aici mi s-a
arătat cel mai bine că socoteala de acasă nu se
potriveşte cu cea din târg. Gândind la ultima sticlă,
dar de data asta constructiv şi parcă salivând de
pofta coniacului din sticla rămasă, a ajuns în zona
apropiată fabricilor înşirate pe dreapta şi pe stânga,
când a simţit şi a auzit paşi în spate. A întors capul şi
a văzut un zdrahon de ucrainean ce cu paşi repezi se
grăbea spre zona industrială. În momentul când
omul a ajuns în dreptul lui, Fani, un om respectuos,
atent cu cei din jur, a salutat:
-Zdrastvuite! (Bună ziua).
-Dobri vecer (bună seara), l-a corectat omul
grăbit.
Aproape fără control, Fani s-a trezit vorbind fără
voia lui, cu sticla de coniac în mână:
-Celovec, rumunschi caniac?! (Omule,
coniac românesc?)
Ucraineanul s-a oprit dintr-odată şi a întrebat cât
cere pe sticlă. Fani, fără să mai negocieze, sperând
să capete măcar zece ruble să-i cumpere nevestei un
suvenir, ceva, a spus din prima:
-Deseati rublei (zece ruble), ca şi cum ar fi
vrut să scape de ultima sticlă şi să plece.
Auzind preţul avantajos pentru o sticlă de un litru,
omul s-a scotocit prin toate buzunarele, dar a găsit
doar opt ruble. A ridicat din umeri dezamăgit, dar
şi-a aruncat privirea în spate sperând că va veni
vreun coleg să-i împrumute cele două ruble, sau să
cumpere şi să consume împreună acea băutură
incitantă. Între timp, l-a lămurit pe Fani că el merge
la serviciu, era paznic de noapte la o fabrică şi
trebuia să ajungă în câteva minute să preia schimbul.
A mai privit odată de-a lungul străzi, a văzut că nu
vine nimeni, a ţintit sticla ca pe ceva scump şi la
mare preţ, apoi i-a luat-o mai mult forţat din mâna
lai Fani, i-a împins dopul în interior cu un creion, s-a
tras pe marginea şanţului, a dus sticla la gură şi a
băut cu sete gâlgâind coniacul ca pe bere. A făcut o
pauză scurtă cu ochii lipiţi de sticlă şi a dus-o din
nou la gură. După o nouă gâlgâială, sticla a rămas
goală, iar ucraineanul cu ochii ieşiţi din orbite de
efort, i-a pus vânzătorului în palma dreaptă cele opt
ruble, iar în mâna stângă sticla, s-a întors şi a plecat
spunând;
-Spasiba (mulţumesc).
Fani a privit lung în mâna dreaptă la primele şi
ultimele ruble câştigate şi zâmbind cu un strop de
dezamăgire dar şi înveselit oarecum că scăpase în
sfârşit de afacere şi-a dat o palmă zdravănă peste
frunte, gândind: „E bine, tot m-am ales cu ceva! Mai
iau un leu dacă vând sticla în ţară şi mai recuperez
ceva din cheltuieli, că aşa e comerţul”.
La scara vaporului, santinela şi-a pocnit din
nou călcâiele cu zgomot, semn de respect şi
prietenie între popoare. A doua zi, până la plecare,
Fani a dat o fugă pe drumul deja cunoscut şi i-a
cumpărat soţiei cu cele opt ruble o pereche de cercei
auriţi şi o eşarfă înflorată. Când s-a întors la vapor,
în salonul de protocol ofiţerul ucrainean, tot în
sprijinul prieteniei româno-ruse, desfăcuse o sticlă
de vodkă rusească „orighinalnaia”, din care a apucat
şi Fani un pahar, apoi s-au despărţit, deoarece în port
au apărut două maşini negre Volga, iar între ele se
strângeau în braţe şi se pupau de mama focului fix
de trei ori cei din delegaţia noastră cu ai lor, jurându-
şi prietenie veşnică.
68
P O E Ţ I T U L C E N I
Ion TUTUNEA-HERCINICUL
ÎNŞELĂTOR CURCUBEU
Pajiştea pielii păscută de armăsarii de vânt rămâne
Căptuşită cu straturi fierbinţi de fiori în răsăritul
Ierbii marine înisipate unde se zvârcolesc guvizii şi
Garizii palpitând înfriguraţi de pătrunse adâncuri
Parcă aud otrava însingurării în mine cum se
încheagă
În sevă îmbogăţită cu oarece pâlpâitoare durere
Şi-mi plugăresc în suflet tăişuri de dor încruzite
Sudoarea preschimbată în stropi de cositor
lâncezeşte în magnolia amintirii ascuns înflorită
Subt smalţul zâmbetului adăpostesc o tragedie
în frunzişul genelor efortul sufletesc se contractă
doar cuvântul se imprimă pe pergamentul memoriei
desfăşurat
precum o arcadă falsă niciodată precis dimensionată
a unui înşelător pulverizat curcubeu…
NEMULŢUMIRE
Scoici carnivore ţinute la ureche
îmi aduc vraja mării urlată aproape
neasemuit de frumoasă sângerează ziua în zvârcoliri
de guşteri şi moare pe terase de ape retrase
Schingiuitoare e limba când nu înţelegi
floarea dorinţei încolţită-n retine şi
tulpina atâtor frumoase cuvinte
de coasa atâtor nedumeriri secerată
jertfită pe altarul tăcerii cu binecuvântată pocăinţă…
Copilăreşte mă întristez când vă bucuraţi de
săvârşirea unei
fapte mârşave glorificată de nedemna voastră
micime –
mă mistuie flacăra ei viclenită şi îmi deschide
în suflet înfrunzitoare – pleoapa compătimirii
amară…
SĂ CREZI CĂ TRĂIEŞTI…
Cu fantomele nu trebuie să discuţi ci
să taci înzăuat în armura răbdării şi
să asculţi copleşit inventarul neasemuitelor lor
izbânzi
din vremuri scrumite şi ireversibile
Să crezi că trăieşti o pagină de diabolică insomnie
cu zemuirea ninsorii de cuvinte împietrită pe buze
şi cu şperaclul gândirii să încerci să pătrunzi prin
poarta înţelesului necunoscutelor cuvinte…
Pe pereţii văzduhului neştiuţi intangibili
peniţele solare desenează iguane de nouri

ÎNTOARCEREA – fragment din romanul
„PAŞI SPRE INFERN”( Romanul refugiaţilor)
ELENA NETCU
mbla zvonul prin sat că au sosit în Constanţa
U 12o de vagoane cu ajutoare pentru refugiaţii
de război. Toate au ajuns la Primărie. Ne-am
trezit cu unelte de toate felurile, hârleţe, târnăcoape,
furci, greble topoare, lăzi în care erau cuie, lăzi cu
geamuri, Doamne! ce bucurie era pe oameni când
descifrau ce scrie pe scule: Canada, adică de acolo
erau aduse. Atunci l-am văzut pe tata foarte fericit:
„Marando, mă duc la primărie că am primit un
plug.”Când l-a adus acasă, a văzut că-i unguresc,
lucru bun, trainic, a făcut treabă bună cu el. Apoi am
aflat că acele pluguri erau captură de război. Când
soldaţii români au mers după nemţi, de i-a alungat
până la Budapesta, au capturat ce-au găsit, drept
despăgubire de război. “Ce dacă e captură de
război?” îi spunea nea Ion Podaşcă lui tata, pe noi nu
ne-au distrus nemţii cu tot ce-aveam prin curte?
„Aşa este, nea Ioane, eu aveam o maşină de secerat,
marca Osborne, englezească, Am luat-o în 1913 şi
mi-am făcut treaba cu ea până în 1916, când am
plecat în refugiere. Dacă nu-mi fura hamurile
banditul ăla din Galaţi, unde ne-am adăpostit o
noapte, o luam cu mine în Moldova şi acum n-
aveam treabă!” Moş Ion Podaşcă l-a întrebat pe tata
dacă o mai are, iar tata i-a răspuns că nemţii i-au
sfărâmat-o în bucăţi, că era din fontă, au spart-o,
numai aşa, ca să facă rău, să lase prăpăd în urmă.
Atunci şi-a adus aminte moş Ion Podaşcă ce-au făcut
nemţii prin satele Dobrogei unde au lăsat numai jale
în urmă, suferinţă, bătrâni, copii, femei violate,
oameni neputincioşi, pe toţi i-au împuşcat fără milă
“ Spune tu, măi Ioniţă, ce-au avut cu sufletele alea
nevinovate?” Tata a rămas mut. Se uită la moş Ion
Podaşcă şi-l mai întrebă o dată dacă este sau nu
adevărat. “Păi am auzit, când am fost la moară, că
povestea unul din nu ştiu ce sat, parcă Ciucurova,
povestea că nemţii au adunat toate femeile din sat şi
le-au înhămat pe toate la plug să are cu ele câmpul.
Iar ei mergeau în urma lor şi le biciuiau. Cădeau
săracele pe brazdă, le împuşcau şi le lăsau acolo
pradă animalelor şi păsărilor cerului.” „Asta-i
războiul, nea Ioane! Nu mai eşti om! Oare mai
aveau suflet? O să plătească ei într-o zi!” Moş
Podaşcă se ia atunci de tata pe nevinovate: “Şi taică-
tău, să nu te superi măi, Ioniţă, s-a luat de bietul
Tudorache! A dezertat şi el ca un amărât în luptele
cu bulgarii de la Topraisar! Ei, si? Acum trebuie să-i
dăm în cap? Nu ştim noi ce înseamnă războiul? O fi
văzut moartea cu ochii, şi-o fi dat seama că e o
cauză pierdută, că nu merită. Ai văzut ce a fost
69
atunci? Au ocupat bulgarii toată Dobrogea! Ce-am
mai suferit şi de pe urma lor! Crezi că în războiul
ăsta n–au dezertat românii din armata austro-ungară?
Mulţi, măi, dar mulţi soldaţi români au luat-o la
fugă. Circulă zvonul ca vântul! Toată lumea le-a
spus” bravo lor!” Când au văzut că sunt puşi să-şi
împuşte fraţii români, spune tu, i-a lăsat pe ei inima
să tragă?” „ Eu ce vină am, moş Ioane, dacă tata este
prea legist! Cu el să nu te pui! Soldatul trebuie să fie
soldat până la sfârşit şi să-şi dea viaţa pentru ţară!
Moş Ion s-a înfuriat: „Cui îi mai pasă după aia,
Ioniţă! Lumea, se schimbă, totul se uită! Soldatul
putrezeşte în pământ! Noi îi ducem flori, că adică nu
l-am uitat! Am fost nişte jucării. Şi în faţa turcilor şi
a bulgarilor şi nemţilor! Cine ştie ce ne mai aşteaptă!
Fiindcă veni vorba de sacrificiu prostesc! Că altfel
nu pot să-i spun! Mă întorceam singur după o noapte
de luptă pe frontul de la Mărăşeşti de unde am
scăpat ca prin urechile acului. Aveam, aşa, cam vreo
trei kilometri de parcurs pe un câmp îngheţat bocnă.
Muream de foame şi de frig. Şi cum mergeam eu aşa
fără puteri şi-mi ziceam că până aici mi-a fost, văd o
tranşee în faţa mea pe care trebuia s-o trec ca să
ajung într-un sat la poalele unui deal cu puţine case,
acoperite toate de zăpadă. Când să trec tranşeea, văd
un soldat culcat pe-o parte, cu capul gol, vânăt din
cauza gerului. Era mort, cine ştie de când zăcea
acolo! Câmpul tot era minat şi trebuia să păşesc cu
grijă. Tălpile de la bocancii mei se dezlipiseră, nu
mai puteam face un pas înainte, mai ales, după ce
m–am împiedecat de o sârmă ghimpată. M-am
aplecat asupra lui şi-am început să-l buzunăresc. Îmi
venea să urlu! Uite unde am ajuns eu, om de cinzeci
de ani, trecut prin necazuri, cum am ajuns? Să mă
bucur de nişte lucruşoare ale unui biet soldat aruncat
ca un câine în tranşee de gloanţele ucigătoare! Am
găsit în rucsac două conserve şi două pâini uscate şi
îngheţate pe care le-am luat ca pe un dar
dumnezeiesc. Ce crezi că am găsit într-un buzunar
de la piept? O batistă albă cusută cu arşinel roşu şi
cu numele de Maria. Era român! Am plâns acolo
lângă acest copil nevinovat, sortit să putrezească
acolo până-n primăvară, dacă n–o da peste el vreo
haită de lupi.” L-am văzut atunci pe tata cu lacrimi
în ochi. A întors capul spre baltă, ca să nu-l văd
eu,sau poate moş Ion, apoi lăsa capul în jos ca un
vinovat: „Asta trebuia să i-o povesteşti lui tata, nene
Ioane! Ca să vadă şi el ce înseamnă să mori numai
ca să fii erou!” Moş Ion, l-a bătut pe tata pe umeri şi-
i spuse calm: ”soldatul ăla mi-a salvat viaţa. L-am
descălţat şi i-am luat bocancii noi, i-am luat
mantaua, mâncarea, tot ce-am găsit, numai batista
aia albă ca zăpada i-am lăsat-o. Era talismanul lui
dincolo de moarte!” Atunci mă văzui şi eu obligat să
mă amestec în discuţia lor. Îmi ascundeam şi eu cât
puteam lacrimile, dar eu nu făcusem războiul încă:
 -Nea Ioane, soldaţii reformaţi de generalul
Eremia Grigorescu, împreună cu ordonanţa lui, acest
sergent de ispravă, Gheorghe Dobrişan, o să ne
scoată satul din nevoi.
-Să le ajute pe văduve, sărmanele! Măi
Toadere, tu eşti încă tânăr, dar vedem şi noi cât este
de greu pentru bietele femei văduve de război. E
bine că s-a gândit Comandamentul de război şi la
ele. Să trimită soldaţii ăştia să le are câmpul şi să le
scoată din nevoi. Tata nu-şi ţinu gura şi spuse că unii
s-au instalat cu totul, au devenit stăpâni, le-au luat de
neveste. “ Şi ce e rău în asta ,măi,Ioniţă? Bine au
făcut! Şi-au găsit şi ele un sprijin! Au copii de
crescut!” Moş Ion Podaşcă se lovi peste frunte şi
spuse repede: “Stai, să vă mai spun ceva, fiindcă
veni vorba de femei văduve rămase fără sprijin.!
După ce mi-am făcut plinul cu bunătăţile acelui
tânăr soldat, am putut ajunge în sătucul ăla prăpădit.
Nu ştiu cum se numea, că n-am rămas acolo, am
plecat mai departe la gară, am mai mers încă ceva
drum. Ei, cum intru în sat, mă trezesc că-mi iese în
faţă o femeie tânără, legată cu o basma şi îmbrăcată
cu o şubă, disperată. A întins mâinile spre mine ca
să-i dau ceva de mâncare, că-i mor copiii de foame
în casă. Îşi frângea mâinile în faţa mea. Avea ochii
albaştri, roşii de plâns, nici nu mai avea lacrimi, era
slabă şi chinuită de ţi se rupea inima. Ce-am făcut?
Am scos tot din raniţă, bunătatea aia de pâine şi o
conservă şi i-am dat-o. Niciodată nu m-am simţit
mai fericit ca în acel moment. Am zis aşa în sinea
mea: „să fie de sufletul mortului! Dumnezeu să-l
ierte”. Am ajuns apoi la garnizoană şi asta a fost tot,
măi Ioniţă!”
Moş Ion Podaşcă era mai tânăr decât tata cu
vreo zece ani, dar se cam betejise, de când s-a întors
din război. El spune că dintr-o sperietură i s-a tras,
când s-a trezit în mijlocul obuzelor şi toţi camarazii
au murit sub ochii lui, numai el a scăpat. De atunci îi
tremură capul şi mâna. De-aia l-au şi reformat din
armată. Îşi ducea zilele cum putea şi mai punea umă-
rul unde nu era prea mult de ridicat, că nu prea avea
putere. Îl îmbătrânise războiul cu zece ani. Stând aşa
în şosea, se apropie de noi sergentul Gheorghe
Dobrişan. Apucai să-i spun lui nenea Ion Podaşcă:
-Uite-l pe sergent, nenea Ioane, atât de bine
l-a cazat primarul la Păuna lui Ţepeluş, încât a pus
ochii pe una dintre fetele ei, pe Aristiţa. Se fereşte el
cât poate, dar astea nu sunt lucruri să nu le poţi
observa.
-Treaba lor Ioniţă, nu mă bag! Sunt tineri şi
nu e nici un păcat!
-Ziuă bună, măi fraţilor, începu tânărul
Dobrişan cu un zâmbet sincer pe faţa lui fină cu
obraz subţire.
-Ei, sergentule, cum te simţi în satul nostru?
După cum te mişti, se pare că eşti de-al nostru.
70
-Aş vrea eu, nene, îmi place aici!
-Să ştii, sergentule, că satul ăsta a fost
năpăstuit mult cât a fost refugierea. Mai ales tifosul
ne-a secerat aproape jumătate dintre noi..
-Numai tifosul, nene? Voi nu ştiţi ce-a fost
pe front? Ia, spune, nea Ioniţă, că eşti mai mare ca
mine, unde ai făcut războiul ?
-La Vaslui, în spatele frontului.
Aprovizionam armata cu lemne! Am acţionat în gara
Talaşman, dacă ai auzit de ea.
-Păi asta-i floare la ureche! Întreabă-mă pe
mine care am fost în linia întâi!
Nenea Podaşcă interveni:
-Tinere, mă vezi? Tot din linia întâi mi se
trage! Eu am luptat cu Caluian Ghorghe, cu
Gheorghe Caragea,cu Dumitru Florea care a murit
ţinându-l pe fratele Ion în braţe, împuşcaţi cu puşca
mitralieră, şi prăvălindu-se amândoi în tranşee. În
ultima secundă am reuşit să spulber duşmanul
înainte de a ne spulbera el pe noi. Eu am rămas în
viaţa printr-o minune, dar mi-am văzut tovarăşii
sfârtecaţi de obuze. Au murit fără să mai aibă timp
să se vaite. Au rămas aşa cu ochii larg deschişi,
privind cerul! Cu braţele larg deschise de parcă ar fi
vrut să îmbrăţişeze tot din jur şi să strige că sunt
tineri şi că iubesc viaţa! Dar moartea nu i-a ascultat!
I-a luat pe toţi, iar pe mine m-a lăsat să mă chinui pe
pământ şi să port în sufletul meu aceste nenorociri la
care am fost martor!
-Te cred, nene, n-ai luptat cu mine! Poate
mai înainte sau după! Eu mi-am apărat generalul, pe
Eremia Grigorescu. M-am aşezat în faţa lui şi l-am
apărat. Ştiam ce fac, ştiam că pot muri într-o
secundă, că gestul meu m–ar costa viaţa, dar am
făcut-o pentru că aveam datoria de ostaş. Eremia
Grigorescu nu trebuia să moară, el era sufletul
nostru, fără el, am fi murit toţi. Am fost împuşcat în
umăr. De aceea mă aflu aici, alături de ceilalţi, răniţi
ca şi mine! Asta se cheamă că slujim şi noi aşa cum
putem, pe cei care au suferit de pe urma războiului.
-Înseamnă că n-ai prins momentul
Dobrişane, când Regina Maria a venit în mijlocul
nostru, într-un moment când ne simţeam pierduţi,
fără nici o speranţă. Regina ne-a încurajat cu vorbe
blânde, dar hotărâte, ca să apărăm ţara, să nu ne dăm
bătuţi, cât mai este încă o speranţă, să credem în ea!
Asta era Regina Maria! O femeie mai puternică ca
un bărbat. A venit în mijlocul nostru călare pe un cal
alb, era de o frumuseţe rară. Nu i-a fost frică de
gloanţe. Cum să nu te îmbărbătezi singur? N-am dus
nici eu războiul până la sfârşit, dar mai aud şi eu cât
de greu ne-a fost după aceea, după ce am pierdut,
după ce ostaşii noştri bravi ajunseseră să cerşească
pe străzi, că nu se mai gândea nimeni la ei.

 O STATUIE
A LUI EMINESCU ȘI LA TULCEA
Gheorghe ŞEITAN
ouă personalități ale Tulcei, primarul
D Constantin Hogea și managerul Bibliotecii
Județene, Ligia Dima, s-au pronunțat public,
cu ocazia unor manifestări despre care am relatat la
vremea respectivă, pentru o statuie a poetului
național Mihai Eminescu la Tulcea și sperăm că în
curând consiliul municipal va lua în considerare
propunerile făcute alocând și fondurile necesare
pentru acest proiect cultural. Spunem acest lucru
întrucât ideia este mai veche, dar nematerializată
până în prezent. Tulcea dispune de busturile lui
Serghei Esenin, a lui Taras Sevcenco și Nikos
Kazantzakis și este foarte bine că le are pentru
respectul față de minoritățile cu care conviețuim în
acest spațiu geografic, dar îi lipsește bustul ,măcar
bustul, dacă nu o statuie a lui Mihai Eminescu.
Adică o reprezentare care să ne amintească nouă și
viitorimii că am avut un poet de geniu și o
personalitate exponențială pentru universul
românesc. Educația se face și prin modele și prin
urmare dacă ne dorim o societate românească
viitoare mai educată decât cea prezentă este nevoie
să întreținem în memorie personalitățile
reprezentative pentru români. O fac cu destul succes
popoarele din occident mult mai dezvoltate decât
noi și ar fi cazul să-i urmăm dacă ne propunem să
devenim europeni. Comunitatea Europeană nu
înseamnă o adunare indistinctă de popoare și
neamuri ci o sumă de valori naționale diferite trăind
în colaborare, pace și armonie. Vrem respectul
Europei? Să începem prin a ne respecta mai mult pe
noi ! Revenind la posibila statuie a lui Eminescu la
Tulcea, ea se justifică și prin faptul că marele poet a
cântat în versurile sale, poate o să vă surprindă, dar
nu este nici o exagerare, cosmosul nord-dobrogean.
Să încercăm câteva explicații. El este poetul florilor
de tei : ,,Adormi-vom, troieni-va /Teiul floarea-i
peste noi,/ Și prin somn auzi-vom bucium/ De la
stânele de oi/”. Sau : ,,Adormind de armonia/
Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra
noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri/”. Eminescu, bun
cunoscător al folclorului, a cules el însuși folclor,
știa că teiul este unul dintre arborii sacri pentru
români, de aceea are și poezii ce poartă titlul acestui
măreț arbore : Făt –Frumos din tei și Povestea
teiului.Ajungând în acest punct este momentul să
arătăm că potrivit măsurătorilor științifice, cea mai
mare pădure de tei din Europa se află între
localitățile Luncavița și Rachelu. Mai departe, în
dendrologia liricii eminesciene este atot - prezent
71
nufăru : ,,Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl
încarcă/Tresărind în cercuri albe/El cutremură o
barcă/”; sau : ,, Altele pe spate-ntinse cu o mână-
noată numa,/Cu cealaltă rupând nuferi, plini de-o
luminoasă spumă.” Nufărul este floarea sacră care
semnifică renaștere, liniște sufletească,,floarea care
luminează mintea și spiritul, detașarea față de lumea
plină de suferință :,, Aşa cum o floare de lotus se
naşte din apă, creşte în apă şi se înalţă din apă pentru
a sta deasupra ei neîntinată, la fel eu m-am născut în
lume, am crescut în lume şi am învins-o, trăind
neîntinat de lume.”(Buddha).Dacă ne referim la
răspândirea acestei flori, numită și lotusul iluminării,
trebuie spus că cele mai frumoase rezervații naturale
de nuferi de la noi din țară se află în Delta Dunării.
Concluzionând, putem spune că prin cea mai mare
pădure de tei din Europa și prin cele mai întinse și
frumoase rezervații de nuferi din România, cosmosul
nord-dobrogean se află în perfectă armonie cu lirica
eminesciană. Ar mai fi și alte motive dar ne oprim
pentru a spune că o statuie a lui Eminescu la Tulcea
ar fi mai acasă decât în multe alte zone ale țării
pentru că aici sunt câteva elemente ale naturii sacre
pe care el le-a cunoscut și le-a versificat în mod
genial.
(urmare din pag.42)
Documentele mai sus pomenite se înaintau
diverselor autorităţi naţionale şi internaţionale care
erau nevoite să concluzioneze ştiinţific cum de în
zona X, specia Y, şi-a schimbat subit comportamen-
tul ancestral şi prefera cu totul alte adâncimi de
vieţuire şi hrănire. Pe lângă asta, şi structura
platoului continental s-a modificat în ultimul timp,
poate curenţii, poate eroziunea ...
Este doar o poveste auzită iar eu nu sunt în
măsură să precizez cât de adevărată este dar, ca o
posibilă concluzie şi lecţie pentru vremurile ciudate
în care trăim: multe din „aberaţiile” şi concluziile
fantasmagorice ale diverselor organe şi organisme
competente sau nu, foarte posibil să pornească de la
micile noastre scăpări si minciuni „ne-vinovate” ...

U M O R I Ş T I T U L C E N I
Gheorghe BĂISAN
Domnule preşedinte,
ă numesc Scurtu Elefterie şi locuiesc în
M blocul de pe colţ, ştiţi dumneavoastră
unde, de când cu inundarea parterului, dar
nu e adevărat că de la noi, că ţeava nu am spart-o eu,
că era roasă de şobolanii de la subsol.
Vin la dumneavoastră cu această plângere de
cetăţean responsabil şi prevăzător, că pe vecinii mei
îi doare undeva de ce se întâmplă în blocul nostru, că
sunt iresponsabili şi ascultă numai manele, de nu te
poţi odihni noaptea, că eu le bat mereu în uşă, dar nu
răspunde.
Domnule preşedinte, blocul în care locuiesc
este într-o stare de expunere la intemperii şi
cutremure din cauză că la parterul lui s-au făcut
construcţii oculte cu sprijinul făţiş şi incognito al
autorităţilor locale, care pun botul la orice peşcheş şi
şpagă şi aprobă toate porcăriile în construcţii.
Locuitorii care locuiesc la parter au vândut
clandestin apartamentele respective unor mafioţi
locali, care au spart pereţii şi au construit magazine
şi alte destinaţii, punând în pericol viaţa cetăţenilor
nevinovaţi.
Subminarea temeliei blocului pune în pericol
integralitatea noastră morală şi fizică, pentru că
există pericol eminent de prăbuşire din cauza acestor
inconştienţi, care nu s-au gândit la consecinţe şi
72
urmări. S-au tăiat pereţii şi structurile de rezistenţă
din rigips şi polistiren, pentru a se face coloane şi
arcade solide, pentru magazinul de second hand şi
frizerie. Ce nevoie avem noi de second hand că mai
este unul mai jos de noi, că mulţi s-au îmbogăţit pe
seama săracilor care se bucură de chilipiruri cu
boarfe străine, care poate avea cine ştie ce boli
venerice şi epidemii.
Şi să ştiţi domnule preşedinte că nici frizeria
ne e mai de doamne ajută, că a, fost şi eu să mă tund
acolo şi erau două fufe vopsite cu vopsele la păr şi
cu blugi strânşi pe ele, de se vedeau toate elementele
fiziologice ale corpului, de numai la tuns nu-ţi mai
era gândul, ca bărbat şi om în etate. Ş-apoi nici
dever mare nu au, că lumea este săracă şi se
bărbiereşte acasă şi se tunde odată în an, iar ele n-au
ce face toată ziua şi fumează şi beau cafele pe trepte
şi bârfesc şi se uită după trecători şi-i studiază din
cap până în tălpi de nesimţite ce sunt.
Domnule preşedinte, blocul nostru este în
mare pericol de a se dărâma, că a devenit un saţiu
nesigur de locuire de când nişte draci de copii au
desenat o bulină roşie pe el, ca să-şi bată joc de
oamenii respectabili ca mine. Şi au mai vopsit şi
pereţii cu grafitiuri apocaliptice, de se sperie babele
când trec pe acolo când merg să-şi cumpere
medicamente de la farmacia din scara de alături.
Având în vedere cele de mai sus, vă rog să
luaţi măsuri drastice şi vehemente pentru reintrarea
în siguranţă şi integritate a blocului, pentru
eventualitatea unui posibil cutremur, că aţi văzut şi
la televizor părerile unor experţi şi oameni ca
domnul Hâncu şi alţi specialişti telurici, care
ameninţă că va veni o nouă apocalipsă şi
armaghedon tectonic. Iar dacă nu se vor construi
pereţii dispăruţi din inconştienţi şi prostie, măcar să
ne dea şi nouă dividente din câştigul acestor mafioţi,
că dacă tot murim, să o facem cu punga plină.
Vă informez că l-am îndemnat să semneze şi
pe vecinul de alături, Lungu Veniamin, care m-a
înjurat de mamă şi m-a făcut tâmpit, motiv pentru
care l-am acţionat în judecată, să se înveţe minte,
măgarul naibii.
Cu stimă,
Elefterie Scurtu
P.S. Era să uit: lângă peretele blocului unde
funcţionează frizeria s-a construit o gheretă metalică
unde se vinde pâine. Să ne ferească Dumnezeu de un
cutremur, că dacă magherniţa asta se va dărâma, va
trage după ea şi blocul şi atunci va fi un dezastru
naţional şi chiar mondial.
Domnului preşedinte al asociaţiei de locatari
25, loco
(Din volumul „Haz în ţara lui Papură Vodă).
 RETROSPECTIVA LITERARĂ
TULCEANĂ 2018
Gheorghe ŞEITAN
acă ar fi să ne comparăm cu anii de dinainte
D de 1989, la Tulcea se scrie și se publică
destule cărți – poezie, proză, memorialistică,
documentare, situație rezultată pe de o parte din
faptul că eliminarea cenzurii a creat o emulație
creativă dând posibilitatea tuturor să se exprime prin
scris și mai ales că astăzi, oricine dorește și dispune
de o sumă modică, își poate tipări o carte. Așa s-a
întâmplat și în anul recent încheiat 2018.
Parafrazându-l pe George Călinescu, considerate
izolat cărțile publicate în 2018 s-ar putea să nu
însemne cine știe ce, dar însu-mate dau dimensiunea
unei culturi locale de care trebuie să ținem seamă.
Atât cât timpul și spațiul de permite redăm mai jos
lucrările tulcenilor publicate în 2018 :
POEZIE:
 Marilena Velicu, „Permanenta
întristare”, Ed.Pim , Iași. Născută la Cluj și
tulceancă prin adopție, Marilena Velicu nu se află la
prima carte. Tema principală a volumului
,,Permanenta întristare” ca și a volumelor anterioare
este iubirea.
 Violeta Croitoru, „Drumuri regăsite”,
Colecția Grai Românesc, Ed.Editgraf, Buzău
Constituie placheta de debut a poetei din Sulina
emigrantă în Italia. Autoarea demonstrează că
emigranții români sunt oameni care construiesc case,
vise și cărți. Tema predominantă o constituie dorul
de casă, schimbarea locului și existenței , dar și
întoarcerea după o absență îndelungată.
 Lucreția Tița, „Luna fascinantă”
Este cea de-a opta carte a poetei Lucreția Tița, o
creatoare aproape necunoscută în cercurile literare
locale. Prof. Elena Netcu a afirmat despre ea că
,,scrie poezie de atitudine”.
 Marian Dopcea, „Poeme de pe insula de
smarald”, Ed. Karograf, Tulcea. Volumul este
construit pe o cascadă de licențe poetice în care
paradisul sufletesc al împăcării cu sine și al odihnei
simbolizat printr-o insulă verde, este veșnic asaltată
de valurile frământărilor umane.
 Gabriela Anton, „Profesorul de
singurătate”, Cercul Literar Cluj
Placheta constituie debutul în volum al profesoarei
de limba și literatura română la Școala Gimnazială
Maliuc. Apare sub egida Cercului Literar de la Cluj-
un cenaclu on-line de poezie și proză unde s-a
afirmat. Tema centrală a cărții este după cum spune
și titlul, singurătatea.
73
 Marian Dopcea, „Căile Domnului”,
Ed.Karograf, Tulcea. Volumul conține însumarea
principalelor creații ale autorului din perioada 1970-
2018 . Membru al USR, Marian Dopcea numit și
,,poetul ascezei negre” își realizează prin acest
volum propria antologie. La sfârșitul cărții se află un
consistent capitol dedicat referințelor critice, unde
apar nume sonore ale criticii literare contemporane
( N.Manolescu, Laurențiu Ulici, I.Negoițescu,etc.).
 Pr. Gabriel Constantin, De vorbă cu
Dumnezeu, Ed. Lucas, Brăila. Părintele Gabriel
Constantin, preot-paroh la capela Spitalului Județean
Tulcea, înzestrat cu dublu har – preoțesc și poetic-
scrie o poezie religioasă menită să înalțe spiritual
laic și duhovnicesc.
 Victor Baumann, „Epistole din
purgatoriu meu”, Ed.Granada, București.
Volumul are la bază aserțiunea că perioada vieții de
dinaintea extincției constituie un purgatoriu și pe
această temă Victor Baumann își construiește
poemele : / Ne stingem toți cu un oftat,/ dar urme ce
lăsăm la întâmplare/aprind în nopțile de vis /
minuscule lumini !/ ( Ne stingem toți). Este al treilea
volum de poezie publicat de Victor Baumann, după
precedentele ,,Versuri uitate” și ,,Versuri târzii”.
 Olimpiu Vladimirov, „Tăcuta mea
credință”, Ed. Pim, Iași. Este un volum de versuri
apărut postum îngrijit de soția autorului, Aneta
Vladimirov, care a adunat poeziile lui O.Vladimirov
rămase în manuscris. Cartea are și un capitol intitulat
,,Impresii, gânduri, amintiri, evocări”, unde
semnează cei care l-au cunoscut, util istoriei literare.
 Nicolae Rusali, „Iubire cu risipă”, Ed. Ex-
Ponto Constanța. În cei 25 de ani care au trecut de
la trecerea în neființă a intelectualului tulcean
Nicolae Rusali, în cercurile literare s-a comentat
faptul că acesta a lăsat familiei câteva cărți
nepublicate. Acum, în 2018, familia s-a hotărât să le
publice, una dintre ele fiind ,,Iubire cu risipă”-
volum de poezie structurat pe capitolele sonete,
rondeluri și alte poeme. Cartea poartă girul poetului
Radu Cârneci, trecut și el între timp lumea umbrelor.
PROZĂ:
 Tănase Carașca, „Dus-Întors”, Ed.
InfoRapArt, Galați. Povestitor de cursă lungă,
Tănase Carașca se află la cel de-al nouălea volum cu
,,Dus-Întors”, o carte ce continuă seria celor
începute în creația editorială anterioară, ,,Desculț
prin urzici”. Înzestrat cu o plăcere a taifasului,
povestirile sale par a fi spuse la gura sobei, într-o
seară de iarnă.
 Angela Dumbravă, Prin ochii mei, Ed.
Aegyssus, Tulcea. După succesul pe care l-a avut cu
,, O altă copilărie, dar este a mea”, Angela
Dumbravă își continua publicarea amintirilor în
acest nou volum. Cu o prefață semnată de prof.
Floarea Calenic, romanul autobiografic ,,Prin ochii
mei” are prospețimea unei scriitoare înzestrată cu
talent narativ.
 Laura Ghioc, „Împărăția sufletului”, Ed.
Ex-Ponto, Constanța. Cea de a patra carte a Laurei
Ghioc este un roman autobiografic izvorât din
trăirile personale, fiind o prelungire a precedentei,
,,Cancerul-Golgota lumii moderne” unde exista tema
luptei cu cumplita maladie. De data aceasta autoarea
se prezintă în fața cititorilor în postură de
învingătoare.
 „Comoara din Deltă » (volum colectiv),
Ed. Vellant, București. O carte de povestiri scurte Stanisalav POPESCU
scrise de copiii din localitățile Deltei. Despre carte
prozatorul Cristian Teodorescu a afirmat că speră să SIMBIOZĂ
electrizeze cultural acest spațiu geografic dintre când pomii-s inundaţi
Dunăre și mare. Asociația Ivan Patzaichin-Mila 23 de albă floare
s-a implicat în tipărirea și lansarea cărții. le vin în braţe stoluri
 Gheorghe Băisan, „Haz în țara lui de păsări cântătoare
Papură-Vodă”, Ed. Pim, Iași. ,,Haz în țara lui şi după zile-albastre
Papură-Vodă” este un volum de proză scurtă de-alai sărbătoresc
umoristică. Cunoscut ca profesor și inspector școlar toţi pomii cântă
iar în creație literară ca epigramist, Gheorghe Băisan păsările înfloresc
se afirmă de data aceasta și în proză, ca un scriitor
viguros înzestrat cu haz. FREAMĂT DE IUBIRE
 Nicolae Rusali, „Legende dobrogene”, Ed. iubesc şi sufletu-mi în freamăt cântă
Ex-Ponto. Nicolae Rusali brodează pe o întâmplare, pe strunele viorii unei stele
construind dialoguri și personaje, într-o încercare de spre slăvi iubirea-mi pasăre se-avântă
a reconstitui Dobrogea de altădată, când aici se ca toţi atomii freneziei mele
contopeau diverse etnii balcanico-mediteraneene cu
cele slave și asiatico-migratoare ca într-un creuzet al iubesc uitând de firava-mi fiinţă
civilizațiilor. învăluit în adieri de îngeri
şi pentru-a iubirii pură biruinţă
CRITICĂ LITERARĂ: sunt gata de jertfire fără plângeri
 Gheorghe Bucur,Scriitori tulceni din
trecut și de azi. Perspective critice, Ed. Karograf, sub astrele albastre de iubire
Tulcea. Volumul constitui prima carte de critică plutesc pe raze fragede de soare
literară de sinteză din județul Tulcea. Conform şi toată-a lumii amplă strălucire
mărturisirilor făcute, autorul a dorit să constituie o o văd ţâşnind din ochii tăi de floare
imagine a contribuției scriitorilor tulceni la cultura
națională. VORBEŞTE-MI CA PLOAIA
P.S. În mod deliberat nu am inclus cărțile cu caracter vorbeşte-mi ca ploaia şi vântul
științific, monografist ori documentarist apărute la şi lasă-mă-n slăvi să te-ascult
Tulcea în 2018 care ar trebui incluse într-un alt gen să-ţi sorb cu ardoare cuvântul
de retrospectivă în care ar trebui menționate când inima-mi este tumult
lucrările lui Victor Bauman (,,File de istorie),
Nicolae Rădulescu (,,Basarabia de la cotropire până cuvântu-ţi e-o ploaie de stele
la unirea cu patria mamă”), Mihai Milian în nopţile vrajei curgând
(,,Dobrogea ca mozaic etnic”), Adrian Pal (,,Filiala şi eu mă strecor printre ele
Artiștilor Plastici Tulcea-1972-2017”), volumele rubine să strâng rând pe rând
colective dedicate centenarului (,,140 de ani de la
unirea Dobrogei cu România” publicată de Baladele e-a dragostei veche poveste
Deltei și ,,Dobrogea și Marea Unire la Centenar” ce o retrăiesc fremătând
publicată de ICM Tulcea). şi sufletu-mi umblă pe creste
de visuri prin ploaie şi vânt

74
CĂRŢI ALE SENIORILOR A P Ă R U T E ÎN A N U L 2 0 1 9

CO CONSTANTIN BEJENARU

ANTOLOGIA GÂNDULUI
– note de lectură –
Editura PIM Iaşi

75
Lipoveancă - Foto:Valeriu Leonov

76
77