SENIORII TULCENI

Revista Asociaţiei „Seniori în acţiune” – ISSN: 2457 – 3639, Nr.17, An 5

Cicerone CIOBANU “Sfântul bălţilor”

SSE
EPPT
TEEM
MBBR
RIIE
E 22001199
 SENIORII TULCENI

Revista Asociaţiei „SENIORI ÎN ACŢIUNE”

Iulie, august,septembrie - 2019 (Anul V) Nr. 17 100 pagini
ISSN 2457 - 3639
Apare sub egida Asociaţiei „Seniori în acţiune” Tulcea

COLEGIUL DE REDACŢIE: Din cuprins

Director: - Tania NICOLESCU Editorial: Gheorghe ŞEITAN-3
Redactor şef: - Mihalea DUMITRU, Tănase
CARAŞCA Proză: Tănase CARAŞCA-8, Carol
Redactori: Olimpiu VLADIMIROV, Carol FELDMAN-15, Ştefan ZĂVOIU-16, Paul
FELDMAN Aurica MIHALCEA, Nicolae SÂRBU-23, Elena NETCU-27,34, Silvia
RĂDULESCU, Gheorghe ŞEITAN, Dumitru LUCHIAN-38, Angela DUMBRAVĂ-40,70, Ion
VÂLCU, Cornelia CALIGA, Eugen ŞERBAN TROFIN-43, Tania NICOLESCU-46, Dan
Tehnoredactare: Mihalea DUMITRU IVAN-65, Viorel CREŢU-84
La acest număr au colaborat: Tania NICOLESCU,
Gheorghe ŞEITAN, Lucreţia TIŢA, Constantin Versuri: Mircea Marcel PETCU-19,72
BEJENARU, Paul SÂRBU, Olga GRIGOROV, Victor Constantin BEJENARU-22, Paul SÂRBU-33,
H. BAUMANN, Marian DOPCEA, Ştefan ZĂVOIU, Ioan GHEORGHIŢĂ-37,45, Olga GRIGOROV-
Elena NETCU, Ion TROFIN, Angela DUMBRAVĂ, 43, Maftei VLADIMIR-53,54, Marian
Mircea Marcel PETCU, Cornelia CALIGA, Mihai DOPCEA-59, Lucreţia TIŢA-64, Elena NETCU-
TATU, Nicoleta PETCU, Rodica ANGHEL, Gheorghe 69, Tania NICOLESCU-73, Nicu CIOACĂ-74,
RĂDULESCU, Nicolae C. ARITON, Laurian Olimpiu VLADIMIROV-98
COLCER, Silvia LUCHIAN, Viorel CREŢU, Marioara
CALENIC, Ananie IVANOV, Ioan GHEORGHIŢĂ,
Medicale: Dr. Cornelia CALIGA-36, Dr.
Dan IVAN, Nicu CIOCĂ, Aurel ENICĂ, Gheorghe
Marioara CALENIC-52, Dr. Rodica ANGHEL-
BĂISAN
75, Dr. Dumitru VÂLCU-77, dr. Mihai TATU,
Revista „Seniorii tulceni” poate fi citită şi pe:
dr. Nicoleta PETCU-88
https://www.facebook.com/seniori.actiune.9
www.senioriinactiune.blog.ro
File de istorie: Victor H. BAUMANN-10,55,
Email: senioriinactiune 50@gmail.com
Nicolae ARITON-20, Nicolae RĂDULESCU-
ADRESA: Str. Isaccei, Nr. 12
30, Ananie IVANOV-60
TULCEA
Telefon: 0742061726 – Director
Umor: Iosif COLCER-83, Aurel ENICĂ-87,
0742024448 – Redactor şef
Gheorghe BĂISAN-87,
În numele libertăţii absolute de exprimare,
Interviu: Tania NICOLESCU Ion TUTUNEA-4
autorii răspund în mod direct de conţinutul
Cronică literară: Mihaela-Evelina
materialelor publicate. Redacţia revistei îşi rezervă
CERNĂŢEANU-41
dreptul de a selecta materialele trimise pentru a fi
Cronică de artă: Gheorghe ȘEITAN-96
publicate şi de a exclude textele care fac referiri
Utile: Laurian COLCER-21
discriminatorii, nu sunt argumentate sau nu
păstrează o tonalitate decentă, mai ales pentru
Fotografii:
temele cu iz politic, social şi religios.
Dan BANDACU, Valeriu LEONOV -50
Petru ŞOLCĂ-51,99, Mihalea DUMITRU-26,
Acest număr a fost cofinanțat de către 29,37, 51, 54, 99

Desene în cărbune Gherasim MAXIM-64

Coperta 1 Cicerone CIOBANU, “Sfântul bălţilor”
în cadrul sesiunii de finanțări Coperta 3 ACŢIUNILE SENIORILOR
nerambursabile pe anul 2019 Coperta 4 Valeriu LEONOV, “Trepte”

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 2

 SENIORII TULCENI

Editorial
UN NOU BUST A FOST DEZVELIT ÎN ROTONDA MINORITĂȚILOR
Gheorghe ŞEITAN
Nu demult, un nou bust a fost dezvelit în Rotonda Minorităților din municipiu Tulcea, cel al
scriitorului bulgar Gheorghi Rakovski. El se adaugă celor patru busturi deja existente: Serghei
Esenin (rus), Mustafa Kemal Ataturk (turc), Taras Șevcenko (ucrainean) și Nikos Kazantzakis
(grec). Ideea de a avea fiecare din cele 14 etnii din nordul dobrogean câte un bust al unei
personalități care să-i reprezinte din punct de vedere al etnicității este una europeană și de toată
lauda iar în logica celor întâmplate sunt de așteptat astfel de monumente şi din partea celorlalte
nouă naționalități conlocuitoare. Au mai rămas să dezvelească statui-bust comunitățile de armeni,
tătari, italieni, germani, evrei, macedoneni, romi și ceilalți până la numărul de 14 cum se recunoaște
oficial. De aici încolo este treaba primăriei și consilierilor locali să decidă un alt spațiu al Rotondei
Personalităților pentru că, pe de o parte amplasamentul actual, flancat într-o parte de stradă și în alta
de zidul unei clădiri este impropriu, pe de altă parte nu va mai fi loc suficient pentru a pune în
valoare 14 statui și a crea ambientul peisagistic adecvat monumentelor. Adică să fie spațiu suficient
la ocazii comemorative pentru ca o anume delegație sosită pentru a depune o floare ori a asculta un
cuvântare să nu fie nevoită a se imparte în două, corespunzător celor două trotuare ale străzii
Isaccea, așa cum s-a întâmplat în această primavară la Zilele Taras Șevcenko. Nu spunem mai multe
credem că am fost suficient de înțeleși. Revenind la bustul lui Gheorghi Rakovski este necesar să
informăm tulcenii cine a fost personalitatea bulgară care a îmbogățit Rotonda Personalităților din
municipiul Tulcea pentru că începând din vara anului 2019 el face parte din peisajul urbei în care
trăim.
Gheorghe Rakovski (n. 2 aprilie 1821-d. 9 octombrie 1867) cunoscut prin numele său
grecesc Gheorghi Sava Rakovski iar ca bulgar Sabi Stoikov Popovich a fost un revolutionar și un
scriitor bulgar, luptător pentru eliberarea Bulgariei de sub dominația otomană. În calitate de scriitor,
cea mai cunoscută carte a sa este ,,Călător prin codru”(1853-1856), o lucrare ideologică, un poem
epic scris în timp ce se ascundea prin păduri pentru a evita arestarea sa de către turci. El descrie
situația oprimantă a poporului bulgar cât și despre haiducii bulgari care luptau pentru libertate,
sperând într-o renaștere națională. Se spune că aici se unesc întreaga ideologie, speranțele și
credințele poporului bulgar la acea vreme. O altă lucrare literară, Gorki Patnik (Călător prin munți)
a rămas incompletă și într-un limbaj arhaic greu de citit și pentru bulgarii de astăzi, dar care la
vremea respective a influențat societatea în sensul aprinderii scânteii revoluționare. Gheorghe
Rakovski a studiat civilizația indiană anticipând cu mult timp înainte eliberarea Indiei de sub
dominația britanică. Deși crescut în tradiția culturii grecești el a fost atras de cultura și literatura
Indiei, traducând parțial Ramayana – epopeea hindusă antică. Sub influența curentelor indo-
europene ale vremii a crezut că sursa tuturor civilizațiilor se află în India. De fapt, sub aspect
cultural personalitatea sa este mult mai complexă: poet, istoric, etnograf, numismat, diplomat,
folklorist, lingvist. Ca revoluţionar și naţionalist bulgar s-a format de la vârste fragede. A urmat o
școală mănăstirească iar în 1837 a studiat la Colegiul Ortodox Grec din Istambul. A fost condamnat
la moarte (1841) datorită implicării în planuri revoluționare contra turcilor, dar a reușit să fugă în
Franța. S-a întors în țară și a fost din nou arestat (1845), fiind eliberat în 1848. În timpul războiului
ruso-turc din Crimeia (1853-1856) a creat o societate secretă având drept scop ajutorarea trupelor
rusești, fiind iarăși arestat. Începând cu 1861 a călătorit prin Europa căutând sprijin pentru țara sa și
recrutând tineri animați de aceleași idealuri-lupta contra otomanilor. Într-un cuvânt s-a afirmat ca
fondator al Mișcării Bulgare de Eliberare Națională. În scopul coordonării rezistenţei armate,
Rakovski şi urmaşii săi au înfiinţat Comitetul Central al Revoluţiei din Bulgaria. Grupări armate
bulgare create sub influenţa ideologiei rakovskiene au luptat fără succes în Bulgaria. Nu a apucat
să-şi vadă visul împlinit murind de tuberculoză la Bucureşti în 1867 întrucât Bulgaria avea să se
proclame ca stat independent de abia la 22 septembrie 1908

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 3

 SENIORII
Ion Tutunea - HERCINICUL
Tania NICOLESCU
Interviu cu poetul Ion Tutunea, din volumul
”Puzzle” - 2011
Motto: „Un ţipăt incandescent sunt pictat iluzoriu
pe pânza văzduhului cu gânduri înspinate plantate
într-o învingătoare tristeţe”
Sânge Nocturn
„ …o luntre de teama ancorează în speranţa
nesigură încremenită pe lespede şi cade
spasmodic un clopot de cântec”
Pluteşte cuvântul
Puţini îşi mai amintesc cu exactitate când a
apărut în peisajul Tulcei aceasta figura aparte
chiar şi pentru această localitate obişnuită de
secole cu diversitatea, însă se pare că mai ales
începând cu anii 2000, a devenit nelipsit de la
manifestările cultural artistice ale oraşului.
Personal, l-am zărit pentru prima data în urmă
cu câţiva ani. Mărunt de statura, rubicond (pe
atunci) cu o barbă stufoasa care-i acoperea în
mare parte obrazul şi cu o voce puternica, ce
făcea ca ochii trecătorilor să se întoarcă spre el,
discuta cu o persoana în Piaţa Civică. O cruce
uriaşă care ieşea în evidenţă peste negrul
îmbrăcămintei îi acoperea ca o platoşă pieptul.
Am aflat că era poetul Tutunea Ion. Hercinicul
- aşa cum se recomanda el multora.
De ce Hercinicul? Pentru că – avea să-mi
răspundă el nedumeririi – se considera într-un
anume fel „hrănit” de seva acestor atât de vechi
munţi şi pentru că îşi dorea ca asemenea
acestora, în pofida anilor care treceau peste el,
să nu se încovoaie şi să rămână la fel ca ei,
„semeţ”, în picioare. Cu timpul, am început să
observ faptul că şi felul în care se îmbrăca
părea să fie pentru el – voluntar sau involuntar
- un mod de a transmite celorlalţi stările sale
sufleteşti; nu spunea direct cum se simte, dar
putea să vadă (şi să înţeleagă) toată lumea.
Extrapola şi la acest nivel modul său atât de
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
sugestiv de comunicare. Şi părea să
stăpânească foarte bine acest alfabet - pentru
mulţi secret - de culori, de sunete, de gesturi,
semne şi simboluri, pe care le convertea apoi în
metaforele ce păreau să curgă nestăvilite,
precum o ploaie torenţială în poeziile sale, o
adevărată odisee a căutării de sine şi a locului
său în lume: ”Arcuşuri de vânturi pe strune
solare împrăştie duhul bălţii înceţoşate pe
reptila drumului tutuniu şerpuitor printre sălcii
plângătoare căscând scorburi precum suspine
putregăite / Treceam îngropând răsărituri sub
pleoape / Egretele silabiseau începutul luminii
precum triste ţipete ale oglinzii apei înspre
cerul încă nedezvelit nedezvăluit”. Trecând
prin lume cu sufletul mereu „nevindecat de
albastrul chinuit înspre inevitabila înnoptare”
îşi ascundea vulnerabilitatea de „trup
transparent de zâmbet ciuntit” sub armura ce
„îşi creşte solzii zalelor pe dinăuntru”, ceea ce-l
făcea mai puţin accesibil înţelegerii celorlalţi.
Singurul sprijin pe care-l recunoaşte şi-l
acceptă, este cel divin: „când pământul fluieră-
n trestii ca-n flaute supt lumânări de castani
înstelaţi alb pe câmpuri domesticite unde
răsună prin sângeriul de maci precum din nişte
insule roşii numai adierea cuvântului Tău -
Adevăr grăiesc vouă - şi chipul îşi înfloreşte
din amarul sacrificiului doar zâmbete şi
lumină”. Identificându-se cu modelul arhetipal
Cristic :”Iertaţi-mă sunt înfiat de Domnul
nemuririi de-aceea Lumea doar prin mine
plânge…”, îşi descoperă puterea de a renaşte
din efemer şi de a găsi în aparentul nonsens,
sensul existenţei sale: „nespovedit cum rup
tăcerea şi umplu biserica şi văzduhul cu
sângele meu care este cuvântul / Tăria mea este
simţirea că nefiind exist pretutindeni dintr-o
fântână pre mine însumi mă izvorăsc şi pe
frunte dungi îmi taie lama amurgului şi
curcubeul în vise păstrat ca într-o raclă fără
pereţi unde locuiesc dreptcredincioasele mele
gândiri”(Născut din ploi). Pentru veşnicie legat
de spaţiul mirific al copilăriei sale, pe care-l
numeşte „o sfântă harababură de culori numai
dumnezeieşti ţâşnite la fiecare pas de pământ
devenit imaginea înălţării – Delta – altar
imperial statornicind renăscarea destăinuită în
asfinţit feciorelnic de plânset
marin…”(Liniştitoare jeluire), va simţi şi va
auzi mereu, nu doar pe orga trestiilor ci şi în
4
 SENIORII
adâncul său, acest adevărat cântec de sirenă ce
răsună din însăşi fibra fiinţei sale: „prin sângele
meu bolta începe să cânte cu note de sălcii prin
sălbatică frumuseţea pădurii şi stelele sunt
litere de foc prin care citesc nemărginirea chiar
dacă sufletul meu este uneori un infirm
mergând braţ la braţ cu Dumnezeu
preschimbându-mă în limba clopotului
universului”(Valuri stârnite), pentru a încânta
sufletul cititorului cu versurile sale: ”scrise cu
rouă de suflet în concertul pontic unde delfinii
scriu semne ciudate peste pieliţa apei crispate
când pescăruşii sunt igliţe albe şi cos văzduhul
cu oglinda întunecată”(Sonată în amurg).
Tania Nicolescu - Sunteţi o persoana care iese
cu uşurinţă în evidenţă în orice grup de oameni,
însă cu toate acestea, puţini sunt cei care vă
cunosc. Dacă ar fi să vă prezentaţi cititorilor
revistei succint, uzând doar de afirmaţia „eu
sunt”, ce aţi dori să afle ei despre
dumneavoastră?
Ion Tutunea – În primul rând sunt un om ca
toţi oamenii, un om simplu, care ştie că
menirea lui este să scrie despre ceilalţi privind
omul prin el. Sunt foarte retras… aparent uşor
sociabil, dar mă dezvălui destul de greu; aşa am
fost de mic copil, un singuratic căruia totuşi îi
place să fie prezent în mijlocul oamenilor…
pentru că nu-mi place să vorbesc despre mine
decât prin ceea ce scriu. Însă în ceea ce scriu
întotdeauna mă implic total; în acel moment
nici nu mai exist, sunt risipit, sunt cu totul în
tot ce scriu, în bucata de viaţă căreia îi dau de
fapt viaţă.
TN - Care este cea mai timpurie şi totodată cea
mai vie amintire din copilărie?
IT - Da, mi-am petrecut copilăria la Sulina;
eram şi atunci singuratic şi nu-mi plăcea să mă
joc cu copiii. Stăteam foarte retras şi mă jucam
de unul singur…
TN – Vă jucaţi de-a...?
IT – De-a războiul! Ţin minte că făceam fel şi
fel de tabere, de maşinuţe, tancuri, războiul era
început de fiecare dată de partea adversă, iar
eu eram ascuns după nişte dealuri, dar eram cel
ce trebuia să câştige întotdeauna… Şi ieşeam
învingător, însă printr-o pace care nu se lăsa
prea mult aşteptată, nu erau cu prea multe
crime… se băteau, se băteau taberele între ele,
dar cădeau la înţelegere şi ajungeau la o
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
prietenie… de fapt scopul războiului chiar
acesta era… să se ajungă la o prietenie
câştigată prin război, de fapt, aşa cum îmi place
şi acum… îmi place duelul de idei care este
benefic pentru ca tu să ajungi să fii tu însuţi.
TN - Despre părinţi ce ne puteţi spune? Ce
relaţii aţi avut cu ei? Cu care din ei, acum peste
ani, credeţi că vă asemănaţi mai mult?
IT – Cu nici unul ! Abia pe la 52 de ani am
aflat că eu sunt adoptat. Mereu simţeam o
reţinere faţă de ei… nu le-am spus tată şi
mamă, ci Baronul şi Baroniţa (ştiam pe atunci
despre baronul Munchausen). Până la 15 ani
devorasem toată biblioteca Casei Armate din
Sulina. Am primit chiar şi o insignă pentru
aceasta şi o diplomă... Bătrânul a fost medic
militar la Sulina, apoi a fost mutat la Tulcea, pe
când intram în clasa a VIII. Clasele VIII-XI le-
am făcut la Liceul 2, prin transfer de la Liceul
1, unde avusesem dificultăţi cu profesoara de
latină. Iar mama, fusese soră medicală, dar nu o
lăsase bătrânul să mai profeseze. De ea am fost
mai apropiat.
Până la 4-5 ani nici nu ştiam să vorbesc
româneşte; am învăţat la şcoala elementară din
Sfântu Gheorghe, unde (m-au cam păcălit) m-
au înscris întâi cu creionul în catalog şi apoi la
şapte ani a trebuit să repetat clasa, deşi învăţam
foarte bine. După liceu, am urmat Facultatea de
Drept din Bucureşti - unde se spunea că se intra
doar cu pile - şi am dat admitere fără ştirea
părinţilor, doar pentru a le demonstra ce pot.
Am intrat cu bursă, am terminat cu bursă. În
liceu am început să public pentru prima dată;
întâi în Dobrogea Nouă, apoi în Scânteia
Tineretului…publicam mult în liceu. Vera
Lungu de la Dobrogea Nouă mi-a publicat
chiar şi un profil literar. La facultate, am fost
ultima promoţie cu studii de cinci ani. Şi pentru
că am terminat cu zece, am avut posibilitatea să
aleg şi am ales Bucureştiul. Eram deja căsătorit
şi aveam doi copii când am terminat facultatea.
Pe soţia mea am cunoscut-o ca bibliotecară –
nu reuşise de prima dată la facultate - în satul
bunicii materne Gropşani din Oltenia. Acolo
obişnuiam să mă duc în fiecare vacanţă, pentru
că trebuia să o ajut pe bunica – ea era oarba şi
surdă de la 28 de ani printr-un accident stupid;
purtând coşul pe obranic – un fel de covrig
făcut din cârpe întărite cu sârmă ca să aibă
coşul purtat pe cap stabilitate. A prins-o ploaia
5
 SENIORII
şi cum avea sodă caustică în coş, i s-a scurs
peste urechi şi ochi...
Natalia, aşa o chema pe fata care avea să-mi
devină soţie, a intrat şi ea la facultate în
sesiunea de toamnă, tot cu bursă şi ne-am
căsătorit, deşi mă jurasem să nu mă însor până
pe la treizeci de ani. Abia prin anul trei am
putut să locuim împreună, pentru că noi nu
aparţineam de aceeaşi facultate. Şi ea a
terminat tot cu media zece. Apoi, am rămas în
Bucureşti la un institut militarizat de cercetări
componente electronice ca jurist consult până
în 1985/86, când soţia mea care împlinea 38 de
ani, a decedat… Cancer. După decesul soţiei,
în 1986 am plecat în Italia… Nu mai făceam
faţă stresului de la serviciu, nu mai dădeam
randament…am făcut depresie grava. am fost
internat… La serviciu eram deja evitat şi nu mi
se mai dădea nimic la semnat… Iar copiii au
rămas în grija baronilor… as vrea sa trec peste
asta…
TN – Şi cum aţi ajuns în Italia?
IT - În Italia am ajuns fiind la cenaclul Nicolae
Labiş condus pe atunci de Eugen Barbu.
Aveam un grupaj de versuri – în acea perioadă
nu scriam elegii ci sonate … devenisem un
hamletian… şi în 1969 l-am cunoscut pe
Eugenio Montale care venise să-şi lanseze o
carte acolo, la Casa Scriitorilor şi când mi-am
citit şi eu poeziile, i-au plăcut; cred că erau cam
în stilul lui… şi fiindcă i-a plăcut cum scriu, m-
a invitat să vin pe la el în Milano când voi avea
ocazia. Aşa că atunci când am plecat în Italia,
m-am dus direct la el (de fapt, la fiul sau,
pentru că el între timp decedase) şi am
colaborat la Corriere de la Serra. Am fost ajutat
şi cu o garsonieră în care mi-am deschis un
birou de avocatură pe teme de succesiune.
Cunoşteam limba italiana aproape bine şi pe
parcurs m-am perfecţionat. Şi tot aici mi-am
cunoscut şi actuala soţie.
TN - Fiecare om primeşte de la părinţii sau
uneori tutorii săi, o zestre ereditară şi
educaţională. Că este mare sau mica, de voie
sau de nevoie, atunci când vine vremea, orice
tânăr şi-o ia în primire şi pleacă pe drumul
vieţii cu ea. Dumneavoastră cum consideraţi
că a fost… talantul primit? Şi cum credeţi că l-
aţi utilizat?
IT – …Numai de la Baronul am învăţat ceva.
El a vrut de fapt să înfieze o fată, am aflat prea
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
târziu, la 52 de ani. M-a îndemnat într-adevăr
să scriu… păcat că nu-i plăcea deloc muzica
simfonica şi că era rigid, avea multe reguli…
de fapt ei ţineau la mine foarte mult, însă ca la
un bibelou şi nu-mi plăcea deloc asta, dar erau
şi foarte severi; de exemplu, eu nu am stat cu ei
la masa pana la 14 ani – nu se cuvenea. El a
fost cel care m-a iniţiat şi m-a provocat să
dezleg cuvinte încrucişate, ceea ce m-a ajutat
mai târziu, m-a îndemnat să citesc multă
istorie, geografie, m-a învăţat şi
astronomie…Fiind plecat cu vapoarele, când se
întorcea mă lua şi îmi arata toate constelaţiile,
iar de Ziua Marinei mă lua cu dragorul pe
mare. M-a învăţat să fiu aspru ca un marinar.
Mama însă, mă considera un fel de păpuşă a ei
şi până în clasa I-a m-a purtat cu rochiţe şi
spielhosen. Preferam să stau singur şi să citesc,
să scriu... În clasa a patra am scris şi am pus în
scena o piesă de teatru. Se bucurau părinţii că
stăteam şi citeam, scriam şi nu mă duceam să
fac prostii…
TN - Nu trebuie să mai întreb dacă sunteţi un
om credincios, pentru că acea cruce pe care o
purtaţi pe piept stă mărturie fără echivoc, însă
aş dori să ştiu când şi cum s-a produs
apropierea de credinţă.
IT – Da, eu de mic am fost credincios. Şi
aveam un conflict permanent cu baronul pe
tema asta. Eu împreună cu un prieten, mă mai
duceam şi la Biserică la slujbe, ascultam şi
muzică religioasă. El însă, voia să-mi insufle
ideea că nu există Dumnezeu. Nu ştiu cât de
ateu era el cu adevărat, dar mi-a părut tare
parşiv, pentru că la bătrâneţe şi mai ales când s-
a îmbolnăvit – a devenit epitropul bisericii şi a
spus:” lasă că o fi şi Dumnezeu bun la ceva”…
Nu ştiu cum de am devenit eu credincios. Poate
pentru că eram printre lipoveni şi ei sunt foarte
credincioşi; cred că nu există popor mai
credincios ca ruşii lipoveni. Iar crucea am
început să o port cam în urma cu 11 ani, când,
după o discuţie cu Baroniţa care mă chema la
Gropşani să rămân acolo, că acolo este
pământul familiei, iar eu nu mă simţeam deloc
legat de locurile acela şi mai degrabă mă
duceam în pădure unde era un râu. I-am spus că
pe mine nu mă leagă nimic acolo, pământul
acela… dacă nu avea o baltă, nu simţeam că-mi
aparţine. Mi-a spus să mă duc la lipovenii mei,
6
 SENIORII
că sunt lipovean ca ei… Atunci mi-a confirmat
că ea este mama …care m-a crescut.
TN – Deci purtarea crucii a însemnat o
afirmarea a identităţii?
IT - Da. Şi sunt şi membru la Comunitatea
Ruşilor Lipoveni.
TN - Aţi scris mult; poezie, proza, reportaje…
Totuşi se pare că sunteţi mai ataşat de poezie,
de jocul cu metafora. Ce înseamnă poezia
pentru dumneavoastră?
IT - Poezia a fost prima dragoste. Şi aici a avut
un aport tot baronul, care obişnuia să îmi dea
un cuvânt, apoi două, în joacă, apoi îmi cerea o
propoziţie care să rimeze şi aşa, ceea ce a
început ca o joacă, a devenit o necesitate.
Simţeam că nu trăiesc dacă nu vorbesc în
versuri. Simţeam de pe atunci că poezia este în
mine.
TN - Primul volum de versuri când l-aţi
publicat?
IT - În 1971, la editura Eminescu –„ Vina
culorilor”.
TN - Ce anume vă stimulează creativitatea, ce
stări, momente, situaţii?
IT – Îndeosebi noaptea… nu dorm până pe la
patru… uite, acum tocmai am terminat 30 de
poezii, le-am scris cu mâna stângă; prima data
nici mie nu mi-a plăcut cum am reuşit să le
scriu, apoi le-am transcris… pentru că nu-mi
place să scriu la maşina de scris sau calculator.
TN - Aţi activat în cadrul multor cenacluri
literare. V-a ajutat frecventarea cenaclurilor
literare să vă formaţi ca scriitor? Aici în Tulcea
din câte ştiu, nu există cenaclu literar. Care
credeţi că ar putea fi motivul? Îi resimţiţi lipsa?
Ce ar însemna pentru cei care scriu un cenaclu
literar ?
IT – Da, a existat iniţial cenaclul Panait
Cerna… pe când eram student. A mai existat şi
cenaclul Cafeneaua Literara înfiinţat după anul
2000 şi care a funcţionat cam doi ani. Reuşisem
să atragem şi pictorii şi actorii, era un program
bun, cu expoziţii de pictură, cu vernisaje,
citeam poeziile unor poeţi acum dispăruţi
dintre noi, Nichita şi Petre Lazăr… Nu a
rezistat… Comportamentul unora, al altora…
TN – Pe dumneavoastră v-a ajutat frecventarea
cenaclurilor literare să vă formaţi ca scriitor?
IT – Cred că da. În primul rând critica primită
încă de la primele poezii, din partea ziarelor la
care trimiteam spre publicare. Încă de pe când
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
eram elev în clasa a patra şi trimiteam la
Scânteia Pionierului, îmi răspundeau cu
scrisori de încurajare şi mă îndemnau să citesc
mai multă poezie contemporană, ceea ce m-a
îndârjit şi m-a făcut să renunţ pentru o perioadă
la scris şi să citesc cam vreme de şase luni,
poezia contemporană. Cenaclul este o pepinieră
de dezvoltare a talentului. Eu am învăţat multe
la cenaclu. În Bucureşti, pe când eram student,
am avut ocazia să îi cunosc pe Nichita
Stănescu, pe Adrian Păunescu… am fost
apreciat în cenaclul Nicolae Labiş, am reţinut
observaţiile pe care mi le-au făcut în legătură
cu rimele, care ar fi fost de dorit să nu fie facile
aşa că am început să caut acele cuvinte
neaşteptate… ca până la urmă să mă surprind
pe mine însumi… Uneori, parcă nu-mi vine să
cred că eu sunt cel ce a scris unele dintre
poezii.
TN- Până la această vârstă, aţi parcurs un drum
lung prin viaţă, presărat uneori cu nemulţumiri,
cu eşecuri, sau cu bucurii, cu realizări. A
existat totuşi un moment de cumpănă în urmă
cu câteva luni… Aţi fost patru zile în comă,
însă până la urmă, v-aţi întors printre noi.
Acest... răgaz, această pauză de tot ce însemnă
cotidian, v-a făcut să vedeţi viaţa cu alţi ochi?
IT – …Pentru prima dată am simţit că pot să
mor şi mi-a fost frică... Simţeam că nu am
terminat tot ce am de făcut... Am o carte de
proză care stă să apară - romanul meu - este
autobiografică. Acolo este toata viaţa mea şi
trebuie să o reiau… a fost scrisă din greu; am
rescris-o deja de trei patru ori, pentru că simt că
trebuie să fie ieşită din comun… după cum şi
viaţa mea a fost ieşită din comun. Romanul
trebuie să reflecte în aceeaşi măsură
personalitatea eroului… cam neînţeles, de fapt
aşa cum sunt eu. Sunt puţini cei care îmi
înţeleg poezia. Mulţi spun că le place cum
scriu, că poezia are imagini, dar… că nu o
înţeleg. Şi eu trebuie să le explic că există o
cheie care de cele mai multe ori se regăseşte în
titlu şi că tot ce o învăluie este artificiu.
TN – Aţi scris şapte volume de elegii…
IT – Şapte, este cifra mea. De fapt am început
să lucrez la volumul al nouălea de elegii(cel de-
al optulea nu este încă tipărit). Dar de cifra
şapte se leagă tot, inclusiv naşterea mea. Sunt
născut pe 7 iulie, pe şapte este Sfântul Ion, sunt
şapte minuni, şapte arte… totul este pe şapte,
7
 SENIORII
culoarea violet (preferata) este capătul
culorilor… rogvaivul are tot şapte culori, lumea
este făcuta în şapte zile…
TN – Proiectele de viitor?
IT – Voi continua să scriu. În primul rând
trebuie să termin romanul care a avut mai
PLOTONERUL
Tănase CARAŞCA
Pe la începutul anilor şaptezeci din
secolul trecut, aproape de Măcin, echipa de
control la care participam îşi făcea datoria într-
un centru comunal important, de câteva zile.
Din colectiv făcea parte şi primarul comunei
respective şi în acea seară ne-a invitat la o masă
pregătită acasă la el, de coana primăreasă.
Toate bune şi la locul lor, că unde se pot
dezbate cel mai curat şi vorba aceea, fără
perdea, unde se pot afla dar şi dosi multe şi
mărunte, decât în jurul unei mese bogate şi
stropite din belşug cu băuturi alese, că satul era
unul vestit pentru podgoriile sale. Şeful acelui
colectiv de control era procurorul Paul, un om
respectat, în tot judeţul, dar şi apreciat pentru
calităţile lui de petrecăreţ, om care ţinea la
chefuri întinse, pline de momente distractive
unde era asigurată calitatea bunei dispoziţii
pentru toţi participanţii. Procurorul Paul era
aşezat de regulă în capul mesei şi din acea
poziţie asigura buna dispoziţie,
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
multe titluri, dar până la urmă a rămas la
„Întoarcerea în noi”, ca să spun cu acest titlu
totul şi să nu-l mai numesc autobiografic. Va fi
un roman autoanalitic – o clarificare a luptei cu
mine însumi pentru a ajunge la lumină.
dar şi privirile care mai mereu îl îmbrăcau în
prea plinuri de admiraţie ce se citeau în
privirile admiratoarelor de orice vârste. Nu le
lăsa să se supere, era amabil cu toate, iar dacă
simţea ceva de domeniul atracţiei fizice, avea
grijă să rezolve problemele în aşa fel încât să
nu se supere nimeni, dar nici să producă
nemulţumiri.
Pe scurt, putem spune că procurorul Paul era un
om de lume şi el trăia şi muncea pentru binele
şi prosperitatea poporului său. Un om ca toţi
oamenii, ar spune toţi cei care l-au cunoscut.
Petrecerea organizată de primar s-a
întins mult şi după miezul nopţii, ducându-se
spre ora 3 a zilei următoare, dar şeful nostru,
procurorul încă nu dădea semne de oboseală.
Toţi ceilalţi invitaţi s-au strecurat şi dormeau
de mult în paturile lor conjugale, doar noi,
primarul şi soţia lui moţăiam pe lângă
procurorul chefliu care nu dădea semne de
oboseală.
-Şefu, mai e puţin şi se face dimineaţă,
mâine mai avem treabă…i-a şoptit Mihu,
colegul nostru de echipă. Toată lumea a plecat,
noi mai stăm?
-Bătrâne, ce crezi că eu am orbit? Văd
că au plecat toţi, acum o să plecăm şi noi, dar
nu puteam să mă amestec cu somnoroşii. Îmi
boţesc firma, ce naiba?!
Pe la trei şi jumătate, şeful nostru ne-a
dat îngăduinţa să ne ridicăm, apoi s-a ridicat şi
el, a mai tras un pahar de fetească regală(ce
dacă era comunist?) şi în sfârşit a dat semnalul
de retragere, după ce l-a sfătuit pe primar, cum
să-i înveţe pe cei ce urmau să fie verificaţi/
controlaţi, să se pună la punct cu ceea ce urma
să fie verificat. Eh, formalităţi!!!!
Spre ora patru dimineaţă am ajuns în
camera oficială a primăriei unde ne aştepta pe
tustrei un pat mare, încăpător, în care dormisem
deja câteva nopţi şi ne simţisem bine înghesuiţi
unu-ntr-altul, având în vedere că era toamna
târziu, spre iarnă, iar godinul neîntreţinut, se
8
 SENIORII
răcise de mult. Ne-am întins în pat ca şi în alte
nopţi, Mihu la perete, eu la mijloc şi şeful la
margine. Când ne culcuşeam fiecare mai bine
să ne încălzim, am auzit uşa de la hol
deschizându-se, câţiva paşi şi imediat, uşa de la
camera noastră dată de perete şi becul din
tavan s-a aprins orbindu-ne. Ca la o comandă
toţi trei ne-am ridicat în şezut, cu privirile
neliniştite spre bărbatul destul de bine legat
care pătrunsese în camera de oaspeţi a
primăriei, fără nici o invitaţie.
-Bună, a tunat omul cu glas puternic,
probabil crezând că mai doarme cineva.
-Neaţa, a răspuns Paul frecându-se la
ochi. Cine eşti dumneata? a întrebat el vizibil
iritat şi cu glas uşor ameninţător.
-Eu sunt paznicul de noapte al primăriei,
numele meu e Paraschiv, s-a prezentat
oaspetele nocturn regulamentar. Voi cine
sunteţi?
Dar deodată, parcă trezit din somn, a
făcut ochii mari, chiar speriaţi şi cu degetul
arătător al mâinii drepte fixat înspre cel care îl
întrebase, cu vocea înmuiată şi oarecum
temătoare:
-Dumnevoastră… Dumneavoastră nu
sunteţi d-l procuror Paul?
-Ba da, răspunse şeful mai uman după
ce a înţeles că i-a fost descoperită identitatea.
-Să trăiţi, salută paznicul Paraschiv, să
trăiţi dom’ procuror, ce mă bucur că vă cunosc
aşa în faţă… Dar dumnealui cine este? făcu nea
Paraschiv ochii mari, arătând spre mine.
-Dumnealui este căpitan şi şeful…
conspirativ îmi făcu cu ochiul.
-Să trăiţi tovarăşe căpitan şi nea
Paraschiv îmi scutură mâna cu putere
ostăşească.
-Dar dumnealui de la perete, cine este?
continuă nea Paraschiv curios să-şi cunoască
toţi interlocutorii.
Fără să mai aştepte să fie prezentat cu
cine ştie ce grad, Mihu a vrut să mai
echilibreze ştafeta funcţiilor ierarhice şi cu
modestie şi-a dus mâna dreaptă cu două degete
desfăcute pe umăr, dar nevenindu-i în cap pe
moment care este funcţia militară marcată pe
epolet cu două stele, şi-a proptit degetele în
umăr şi a rostit:
-Io-s de’ăla cu două şi îşi tot împingea
degetele în umăr.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
-Plotoner, spuse nea Paraschiv luminat
deodată de bucuria descifrării tainei celor două
semne imaginare de pe epoletul şi el imaginar,
arătate de degetele colegului nostru de pat.
-Plutonier, întări Mihu convingător ca
să scape de calvarul interogatoriului.
-Dom’ procuror, tov. căpitan, s-a
adresat nea Paraschiv celor doi mai mari în
grad ignorându-l total din acel moment pe
„plotonerul” Mihu prea mic în grad că să-l ia în
seamă, am adus aici pe hol un bidonaş de trei
kile cu vin nou, buuun! Am plăcerea să vă
servesc cu un vin de-al meu natural…o
bunătate, staţi aşa!
Nu a mai stat pe gânduri, nu a aşteptat
acceptul, s-a repezit în hol şi imediat a apărut
cu un bidon din material plastic de trei litri,
plin cu vin şi cu un ton tăios care semăna a
ordin milităresc, i s-a adresat „plotonerului
Mihu”:
-Plotoner, scoal’de-acolo repede,
toarnă în pahare şi serveşte-i pe d-nii procuror
şi căpitan. Executarea!
Mihu, fără să aştepte alte ordine, intrând
în joc exact ca o ordonanţă supusă, a sărit
imediat din pat, a luat tava şi a umplut trei
pahare pe care le-a întins cu supunere către
„superiori”, dar şi către nea Paraschiv,
vizitatorul nocturn.
Era un vin într-adevăr bun şi după o
pauză nea Paraschiv a ordonat din nou:
-Plotoner, toarnă!
Plutonerul n-avea ce face, turna în
pahare, apoi lua poziţia ordonanţei supuse, se
retrăgea într-un colţ şi aştepta disciplinat
ordine.
-Nea Paraschive, m-am adresat eu în
calitate de „căpitan”, zic să-i dăm voie şi
plutonierului să bea un pahar cu noi că om e şi
el!
-Da, dar numai unul, că ăştia…ştiţi cum
sunt, dacă le permiţi sar peste cal. E mai bine
să-l ţii la respect, a continuat el ca un reproş.
Plotoneru-i plotoner, tovarăşi, apoi întorcându-
se spre Mihu: Numai un pahar plotoner!
Mihu a luat un pahar (credea că în
spatele plotoneriatului scapă de supliciul
consumului de vin pe burta plină, în buza
dimineţii), l-a umplut şi l-a băut.
Trebuie să precizez că nea Paraschiv nu
era treaz când a pătruns în camera de oaspeţi a
9
 SENIORII
primăriei, dar a avut o revelaţie în urma
consumului primului bidonaş de vin natural din
podgoria proprie şi a vrut să cunoască personal
oaspeţii de ocazie ai comunei lui.
Ne-a cunoscut bine, până spre ora cinci
dimineaţă, când de fapt el îşi încheia serviciul
de noapte şi trebuia să plece acasă.
-Plotoner, toarnă, atât mai spunea nea
Paraschiv pe care noi l-am suportat totuşi şi l-
am lăsat să-şi facă mendrele în voie.
Şi totuşi, nea Paraschiv, om cu limite,
văzând că nouă ni se închid ochii, şi-a fixat
atenţia pe „plotoner” şi i-a ordonat:
-Plotoner, de ce dormi? Nu vezi că
dumnealor au paharele goale? Toarnă!!!!
-Nea Paraschive, nu mai merge, suntem
şi noi obosiţi, avem azi destulă treabă, am vrea
să dormim măcar două ore se rugă procurorul.
-Da? Mă lăsaţi singur, cu bidonul gol!
Sunteţi obosiţi…Bineeeeee, vă las acum, dar
mâine, adică azi, s-a corectat el, la masa de
prânz vă aştept. Am tăiat porcul şi n-am cu cine
să-l mănânc. Veniţi, pronunţă nea Paraschiv cu
un gest larg schiţat din mână, ca şi cum s-ar fi
adresat unei mari adunări. Veniţi să-mi vedeţi
copiii, ce deştepţi sunt, dar nu sunt premianţi,
HANATUL CRIMEII
dr. Victor H BAUMANN
(fragment din romanul
„Io, Lisandru. Întâmplări din tinerețea unui
cavaler moldo-vlah, povestite de el însuși”)
Când am pătruns în Crimeea, ni s-a deschis
în fața ochilor o altă lume. Treceam prin câmpii
mănoase, bune de cultivat, pășuni cu iarbă
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
că tat-su e numai paznic. Ştiu şi verbul şi
declinaţia şi ablativul…ştiu de toate, am copii
deştepţi, dar nu e drept că nu le dă premii. Ştiu
şi cântece patriotice…ştiu de toate, mai încercă
nea Paraschiv să ne convingă, dar rămăsese
doar cu Mihu „plotonerul” lui, să stabilească
ultimele detalii că noi, ceilalţi doi adormisem,
predând ştafeta.
Am simţit când s-a stins lumina, semn
că nea Paraschiv, în sfârşit, ne dăduse liber la
somn. Era prea târziu, sau mai bine zis
devreme, că deja trebuia să ne sculăm şi să ne
reluăm treaba pentru care ne aflam acolo.
Nu ne-am dus la nea Paraschiv acasă,
aşa cum îi promisese Mihu ca să scape de el,
dar seara, în holul camerei de oaspeţi am găsit
un bidonaş de trei litri cu vin şi un pachet cu
tochitură sleită, jumeri, câteva fâşii de şorici şi
un lebăr de un metru, semn că omul avea
intenţii serioase, dar probabil că a rămas
profund dezamăgit şi cu porcul parţial
nemâncat, datorită neseriozităţii „plotonereşti”.
Noroc că în aceeaşi zi ne-am terminat treaba în
localitatea respectivă şi am plecat, că cine ştie
ce îl mai aştepta pe sărmanul „plotoner”.
grasă în care pășteau numeroase herghelii de
cai, dealuri acoperite de păduri și munți cum
numai la noi, în Moldova, mai văzurăm. Din
loc în loc răsăreau cătune și sate bine
gospodărite care oglindeau o existență pașnică,
asigurată de puterea militară a tătarilor
crîmleni.
Am ajuns la Solkhat, cetatea de scaun a
hanatului, într-o dimineață însorită de
septembrie, când sclipeau mărgăritare pe
vegetația abundentă din vecinătatea cetății și
pământul părea că respiră în adierea unui
vânticel călduț, bucurându-se de lumina
dumnezeiască de pe cerul curat și albastru.
În drum spre poarta mare a cetății, boier
Vlaicu, nefiind la curent cu cunoștințele mele,
și binevoitor, așa cum fusese în toate
împrejurările întâmpinate pe parcursul celor
aproape două săptămâni împreună, îmi dădu
câteva informații binevenite, despre Hanatul
Crimeii:‒ Pe când Crimeea aparținea Hoardei
10
 SENIORII
de Aur, această capitală a hanilor Ghiray fusese
reședința unui emir, care guverna peninsula în
numele hanilor cingizhanizi, denumită Salagic,
acum Solkhat. După desprinderea teritoriilor
apusene ale marelui Hanat tătar la 1430, și
transformarea lor într-un stat independent la
1441, sub conducerea lui Haci Ghiray, capitala
Crimeii a devenit una din cele mai importante
cetăți ale tătarilor.
Hanul Ghiray
Tatăl actualului han a transformat
Solkhatul în principalul centru economic și
cultural din nordul Mării Negre și nu numai.
Rivalitatea dintre cele două hanate tătărești a
devenit cu timpul proverbială, și nu mai există
cale de întoarcere. Hanatul Crimeii, prin
numeroasele porturi din sudul peninsulei și de pe
coastele Mării de Azov, dar în special cu ajutorul
genovezilor din Caffa, controlează comerțul din
Marea Neagră. După căderea orașului
Constantinopol, aceasta a atras după sine
rivalitatea noului imperiu al osmanlîilor, clădit
pe vechiul Bizanț, stat care a supus până acum
toate porturile anatoliene de pe coasta sudică a
Mării Negre și-și îndreaptă privirile spre nord.
Iată de ce Moldova și Hanatul Crimeei încearcă
să se apropie, cât nu este prea târziu.
Boierul tăcu, căci ajunsesem în dreptul
cetății.
Intrând pe poarta cetății, am rămas
impresionat de aspectul orașului, de ulițele
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
pietruite și curate, cu șanțuri laterale de
scurgere a apelor din ploi și din casele
localnicilor, în gropi adânci săpate în pantă.
Casele, construite pe temelii din piatră, cu
pereții căptușiți cu scânduri fierte în ulei, și
așezate în solzi de pește, pentru a nu lăsa apa să
pătrundă prin ele, se înșiruiau de-a lungul
acestor ulițe, care duceau toate spre palatul
hanului. Acesta se afla în vecinătatea unei
geamii, cum nu mai văzusem până atunci,
zidită cu marmură și porfire, și cu mai multe
minarete ascuțite îndreptate spre cer. În spatele
geamiei, dar nu foarte departe, se aflau băile
publice, hammam-ul, și numeroase clădiri, care
mai de care mai fastuoase, toate rivalizând cu
palatul imperial. Tradiția bizantină și influența
italiană își lăsaseră urmele peste tot, dar mai
ales, în construcția palatului, cu cele două părți
ale sale: una pentru han și cealaltă pentru
harem.
Pe când nu mă mai săturam, privind
minunatele imagini ale acestei așezări
necunoscute mie, ne-au ieșit în întâmpinare doi
bărbați care, după ceata de slujitori însoțitori,
păreau să aibă o importanță deosebită.
Cel mai în vârstă era îmbrăcat cu o haină
lungă și largă din postav închis la culoare, sub
care se observa gulerul alb și discret al
ișkolmek-ului, cămașa de în purtată de mai toți
tătarii înstăriți. Capul îi era acoperit de fes. Era
înalt, iar sprâncenele și barba ascuțită purtau
promoroaca vremii, despre care știu astăzi,
când scriu aceste rânduri, că nu iartă pe nimeni.
De sub sprâncenele stufoase ne priveau doi
ochi negri, iscoditori.
Al doilea personaj părea un înalt militar. Și
așa era! Purta o haină scurtă fără mâneci, din
stofă de lână, un fel de suman îmblănit peste
cămașa albă strânsă la mijloc de cunoscutul
qușaq, centura folosită pentru portul sabiei și al
pumnalelor. Era de statură potrivită, dar corpul
masiv se sprijinea pe două picioare scurte,
îndoite ca la toți călăreții din stepă, acoperite de
pantaloni largi de culoarea frunzelor ruginii ale
toamnei. Era încălțat cu cizme scurte din piele
moale, închise la culoare.
Personajul, care părea să fie în floarea
vârstei, avea capul acoperit de qalpaq, o
căciulă mare și rotundă din blană, iar figura era
marcată de o mustață neagră și lungă care-i
11
 SENIORII
atârna de-o parte și de cealaltă a gurii cu buze
subțiri.
‒ Ochii ni se bucură la vederea Domniilor
Voastre! Suntem fericiți că ați ajuns cu bine în
cetatea preaslăvitului nostru Han, Mengli
Ghiray, Allah să-i dea viață lungă!
Cu toate că tâlmaciul nostru Iusuf își făcea
datoria, eram încântat să văd că invățăturile pe
care acesta le făcuse cu tinerii din anturajul
domnitorului și la recomandarea acestuia, cu
privire la însușirea limbii tătărești, în cazul meu
dăduseră rezultate, deoarece pricepusem
aproape tot ce spusese bătrânul.
‒ Eu sunt muftiul Amir și sunt însoțit de
beiul Dayan din clanul nobililor Barin, mare
comandant al ceambulurilor (unități militare –
n.a.) din Crimeea. Domnia Ta trebuie să fii
Boier Vlaicu, vărul Măriei Sale Ștefan,
Voievodul Moldovei, Allah să-i dea sănătate!
Și-l văd alături pe boier Zbierea Stolnicul, o
cunoștință mai veche de-a noastră! Pe tinerii
boieri care Vă însoțesc îi vom cunoaște mai
târziu. Deoarece în astă seară Vă veți înfățișa
Marelui Han al Crimeii, Vă voi conduce acum
la „casa de oaspeți”, pentru a Vă lăsa timp de
odihnă și de pregătire.
Ne-am despărțit în dreptul intrării,
făcându-ne reciproc plecăciunile cuvenite.
„Casa de oaspeți” se afla în vecinătatea
clădirilor fastuoase din jurul Palatului, dar
destul de departe de acesta, în imediata
apropiere a unei medresse, unde copiii
deprindeau învățăturile Coranului.
Această clădire, în care urma să rămânem
peste noapte și în zilele următoare, avea intrare
înaltă, la capătul unei scări amenajate din
scânduri groase, care dădea într-o tindă largă,
acoperită și mobilată cu două măsuțe joase și
câteva scăunele din lemn.
În interior, dintr-o încăpere centrală,
aflată în dreptul intrării, se putea intra în spațiul
destinat odihnei, alcătuit din patru încăperi
spațioase, dar înșiruite, legate între ele. De
partea cealaltă a încăperii centrale, spațiile erau
rezervate pentru pregătirea și servirea
bucatelor, pentru baie și nevoi curente.
La dispoziția noastră se aflau trei bărbați și
patru femei care ne așteptaseră în fața clădirii,
urându-ne viață lungă și fericită întru slava lui
Alah și a Profetului său.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Nu eram suficient de obosiți, ca să ne
gândim la odihnă, în schimb baia ne atrăgea pe
toți.
Trebuie să amintesc aici că baia tătarilor a
împrumutat de la bizantini efectul aburilor,
bazinul central și masajul.
Astfel, de comun acord și într-o ordine
ierarhică binecunoscută, vreme de câteva ore
ne-am bucurat de acest dar neprețuit.
Când am ieșit din baie eram parcă alți
oameni. Toată oboseala drumului dispăruse ca
prin vis și toți eram dornici să cunoaștem
orașul. Boier Vlaicu l-a chemat la el pe șeful
slujitorilor, cerându-i un om care ar putea să ne
conducă prin cetate.
Imediat s-a prezentat cel mai tânăr dintre
cei trei tătari, al cărui nume era Șefik. De la el
am aflat că muftiul se gândise la acestă
plimbare și-l însărcinase pe el, pe Șefik,
absolvent al Seminarului teologic musulman
din Solkhat, să ne îndrume și să ne arate
frumusețile capitalei.
Tânărul era un bărbat chipeș, care nu
semăna a tătar. Potrivit de înalt, avea o ținută
mândră care contrasta cu figura sa blândă,
închisă la culoare, cu ochii mari, căprui,
sclipitori și gura cărnoasă, pitită sub o
mustăcioară bine întreținută.
Era îmbrăcat destul de elegant, cu cămașa
albă de bumbac legată la mijloc cu șnur, peste
pantaloni. Deasupra, avea o haină din piele, cu
mâneci lungi, iar pe cap purta bonetă, după
obiceiul talienilor.
‒ Din păcate, timpul pe care-l mai avem la
dispoziție nu ne va permite astăzi această
plimbare, interveni stolnicul Zbierea. Ca unul
care trecui pe aici, știu acest lucru. Acum
suntem la mijlocul zilei, urmează masa, un pic
de adihnă și apoi trebuie să ne pregătim pentru
întâlnirea din astă seară cu hanul Crimeii!
Boier Vlaicu dădu din cap aprobativ, iar pe
figura lui Șefik am observat un zâmbet șters.
Stolnicul vorbise rumânește și încercă să
transmită și tătarului cele spuse dar, după ce-și
termină traducerea, tânărul ni se adresă într-o
rumână destul de acceptabilă:
‒ Provin din neamul beylor Qipceaq, de
veche origine cumană, care cândva au stăpânit
cetatea căreia i-au dat numele de Alba, de la
limanul Nistrului. Instrucția mea nu s-a limitat
la Coran! Am fost instruit de profesori
12
 SENIORII
genovezi și greci, dar și de instructori ruși și
valahi, de la care am deprins și limbile vorbite
de aceștia. Ar fi o mare onoare pentru mine ca,
pe tot timpul petrecut împreună, să vorbim
rumânește.
Din acel moment l-am îndrăgit pe Șefik!
Boier Vlaicu l-a invitat la masă, dorind să
afle cât mai multe despre obiceiurile de la
curtea hanului și, în general despre obiceiurile
tătarilor.
În sala unde se servea masa, cei doi
bărbați, despre care am aflat de la Șefik că sunt
îngrijitorii casei de oaspeți, au trecut pe la
fiecare dintre noi cu lighenașe metalice cu apă
în care ne-am muiat mâinile și le-am șters apoi
cu petice mari, albe și curate din bumbac. Șefik
a rostit un verset din Coran în limba arabă,
după care femeile au început să servească.
Au adus mai întâi platouri cu pâine din
făină de grâu, apoi boluri cu supă fierbinte de
pește cu legume, numită shulpa, după care,
bucăți de pulpă și de piept de berbec fierte cu
orez și rumenite în grăsime împreună cu ceapă
tocată, morcovi și varză murată, bine condi-
mentate. În cupe mari din argint s-a turnat
quas, o băutură fără alcool, din făină de orez
fermentat și malț, după care s-a servit o
plăcintă umplută cu carne tocată, specifică
bucătăriei tătărești, numită șuberek.
Discuțiile care au avut loc în timpul
ospățului l-au ridicat mult pe Șefik în ochii
noștri. Inteligent și amabil, se dovedea un
perfect cunoscător al numeroaselor probleme
cu care noi îl îmboldeam și, la care el dădea
răspunsuri bine cântărite, exprimate cu
modestia caracteristică unui om cultivat.
Cu toate că ne săturaserăm, masa servită la
prânz mi s-a părut simplă, gândindu-mă la
numeroasele feluri de mâncare pregătite de
gospodinele noastre pentru oaspeți.
Întrebându-l pe Șefik dacă a mai participat
la mese oferite unor străini de vază, căci noi
reprezentam Moldova, acesta, înțelegând
despre ce este vorba, cu același zâmbet care îl
însoțea mereu, mi-a răspuns scurt, dar
convingător:
‒ Moderația este stilul de viață al tătarilor!
Tătarii de rând nu mănâncă pâine din făină de
grâu și nici nu beau quas în cupe de argint!
*
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Conform ceremonialului Curții, Mengli
Ghiray ne-a primit în audiență, după apusul
soarelui, după săvârșirea rugăciunii de seară.
Era îmbrăcat cu brocarduri roșii și ruginii,
peste tunica din mătase galbenă cu garnituri
verzi.
În „sala tronului” se afla și muftiul Amir,
împreună cu cei patru șefi ai clanurilor nobile
din familiile Șirin, Barin, Argin și Qipceaq,
care participau alături de han la conducerea
statului crîmlean.
Sala era pardosită cu mozaicuri
geometrizate, iar pereții erau pictați cu motive
florale și cu texte din Coran. Nimic nu era
exagerat, totul stătea sub semnul moderației!
După cuvintele protocolare rostite de
boierul Vlaicu și traduse de tâlmaciul Iusuf,
noi, tinerii însoțitori ai soliei, am înmânat
hanului darurile voievodului nostru.
Bun cunoscător al situației politice din
vecinătatea statului său, din țări ca Rusia,
Litvania și Polonia, prin care colindase înainte
de a câștiga tronul, Mengli Ghiray ne-a dat de
înțeles că dorea întărirea acestora, pentru a-și
asigura spatele în fața tendințelor tot mai
agresive ale osmanlîilor. Mulțumindu-ne pentru
darurile aduse și înțelegând rostul acestei
întrevederi, hanul se adresă boierului Vlaicu:
‒ Domnia Ta, boier Vlaicu, ca rudă
apropiată a prietenului nostru Ștefan Voievod,
transmite-i că înțelegerea noastră nu stă într-un
petec de hârtie, ci în sângele pe care îl vom
vărsa împreună pentru a ne apăra de neaveniți.
Am înțelegere scrisă cu Kazimir, regele
Poloniei și mare cneaz al Litvaniei, cu care
sunteți în relații de bună vecinătate, dar eu îi
cunosc pe polonezi și am mai multă încredere
în voi. Nu știm însă cât vom mai putea rezista
presiunilor tot mai mari și mai îndrăznețe din
partea sultanului Muhamed. Căci nici
genovezii nu mai au puterea de altădată. Iar în
privința Principatului Theodoro, Paleologii se
mențin încă datorită nouă, dar nu ne pot ajuta,
în cazul unui puternic atac armat din partea
otomanilor. Și, dacă cetățile genoveze vor
cădea, noi trebuie să acceptăm condițiile
impuse de sultan! Speranța noastră, ca și a
prietenului nostru, Ștefan al Moldovei, se
îndreaptă spre țările din apusul Europei. Allah
akbar (Dumnezeu e mare – n.n.)! Dar încă
nimic nu se mișcă!
13
 SENIORII
Acum, când scriu aceste rânduri, încerc
să-i dau dreptate hanului și să-i iert toate
samavolniciile și trădările de mai târziu,
gândindu-mă că el era totuși un străin, dar
domnii valahi, puși pe tron de Vodă Ștefan
pentru a-l sprijini contra osmanlîilor, erau
rumâni ca și noi și l-au trădat la fel de josnic ca
și tătarii crîmleni.
Cât timp a trecut, Doamne, de atunci! Mi-a
rămas în minte anul 6983 (=1475 d.Hr.) care, a
început cu marea victorie de la Vaslui, dar s-a
terminat cu înfrângerea genovezilor și tătarilor
din Crimeea. Sute de moldoveni au fost
masacrați la Caffa și la castelul Theodoro, unde
au pierit ultimii Paleologi, principii Alexandru
și Isaac de Mangop, frații domniței Maria.
Mengli Ghiray a trebuit să se supună
sultanului, să întoarcă armele împotriva
aliaților săi și acesta l-a protejat, menținând
autonomia statului crîmlean.
Câte necazuri, lupte cu turcii, cu tătarii și
leșii, victorii și înfrângeri și iarăși victorii, căci
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Ștefan și-a înscris nemurirea în epopeea
moldavă, obligându-i pe sultani să se oprească
la Dunăre ...
Revin la solia la care am participat atunci.
Muftiul, care stătea în picioare, în stânga
hanului, se aplecă ușor spre acesta.
‒ Da, da! Desigur! Stolnicul Zbierea, care
m-a vizitat cu ceva vreme în urmă, mi-a făcut
cunoscută intenția fratelui nostru Ștefan de a se
recăsători cu principesa Maria, fiica bunului
nostru prieten și vecin, Alexios de Mangop,
suveranul principatului Theodoro. A fost o
mare plăcere pentru mine să transmit această
dorință familiei princiare. Vă voi da însoțitori
și sper ca solia Domniilor Voastre să se bucure
de bunăvoința acesteia!
Deocamdată, în seara aceasta sunteți
oaspeții mei!
Ospățul oferit de hanul Ghiray era un
adevărat spec-tacol, însoțit de fermecătoare și
incitante dansuri orientale.
14
 SENIORII
CANDELA VECHE
Carol FELDMAN
Mi-e tare, tare greu să scriu din nou
despre cineva drag care ne-a părăsit...
La vârsta noastră acest lucru devine din
ce în ce mai des... Acum câteva zile, în ajun de
Paște, i-am sunat la telefon unei bune prietene
încă din liceu, Aurica. Ea trăiește în orașul meu
natal, singură și tare bolnavă. Are o femeie care
o îngrijește. Rămasă văduvă de câțiva ani –
soțul ei, Cornel, un băiat tare de suflet, îmi
fusese coleg de școală și prieten bun (dovedit!)
de-o viață - Aurica, pe care-o vizitez de fiecare
dată când vin la Tulcea, este un om tare, tare
lovit de soartă. Și singurul lor copil, Luminița
(!), e măritată și cu copii, plecată de mult în
Italia, își vizitează cam rar mama... Aurica se
mișcă cu mare greutate... Și (oh, Doamne!) de
câte ori sunt la ea, îmi arată câteva din cărțile
mele, pe care le ține lângă ea și le recitește...
Dacă reușesc astfel să-i aduc – aleasă de ea –
vreo alinare, mulțumesc Ție – Doamne!
I-am sunat bunei mele prietene să-i
transmit urări de sărbători. Mi-a răspuns femeia
care o îngrijește: "Aurica e pe moarte"... (Din
nou "albul" devine "negru"…). E cumplită
această îmbinare dureroasă, nedorită, dar... A
doua zi am primit și inevitabila veste că Aurica
a murit. S-a stins definitiv... Zic – "definitiv",
căci ea, sărmana, era într-un fel, stinsă mai
demult... În urmă cu ani, fiind la Tulcea, l-am
rugat pe Cornel să-mi cumpere niște candele
pentru a le aprinde la cimitirul unde-i vizitez pe
cei apropiați plecați departe... Prietenul meu
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
mi-a adus niște candele mai mici, dar și una
mai mare, pe care am văzut, pe căpăcelul de
tablă, o cruce. Firește că nu i-am spus
binevoitorului meu prieten, nimic, însă, dintr-
un bigotism elementar, nevinovat, nu am
aprins această luminiță cu însemne creștine pe
vreunul din mormintele din cimitirul evreiesc .
Având însă un sentiment de pietate față de
acest mic simbol al credinței, un obiect chiar
frumos făcut, am luat candela ceasta cu mine în
Israel. Și am păstrat-o (nu la vedere) aproape
vreo 20 de ani. Așa... fără să mă gândesc
vreodată să o folosesc...
Și iată că, acum trei zile, primind trista
veste a stingerii Auricăi în prima zi de Paște –
într-adevăr, ca o mântuire – vrând să aprind o
lumânare pentru sufletul ei , mi-am amintit
(după atâta vreme!) de candela creștină pe care
o aveam de la Cornel, pe care-o păstram într-un
dulap, cu un anumit naiv sentiment de
sfințenie!... Pentru a câta oară repet: nimic nu e
întâmplător? Nimic nu e întâmplător. Candela
cu nevinovăție primită de la mult regretatul
meu prieten, și-a așteptat menirea, venirea
vremii întru luminarea sufletului iubitei lui
soții. Suflet care s-a alăturat acum sufletului
său... Și arde – mă uit acum cu ochii înlăcrimați
la ea – la mine în casă. În casa în care trăiesc și
eu durerea pierderii luminii sufletului meu...
Betty le-a fost și ea prietenă. Arde această
veche candelă, a cărei poveste v-am povestit-o,
arde de trei zile... Mi-e tare, tare greu să scriu
aceste rânduri... O fac, impulsionat de
adevărate simțăminte, ecou al adevăratei
prietenii... O fac, simțind chemarea sufletului
de a le dărui, Auricăi și lui Cornel, pe care i-am
iubit frățește zeci de ani, o pagină din cartea
mea de credință, "Camera (noastră)
obscură"…Cât trăiesc, mai trăiesc și morții mei
cu mine! În mine! În sufletul meu!
15
 SENIORII
CARANFILII ÎN BASARABIA
(Fragment din romanul „CARAMFILII”)
Ştefan ZĂVOIU
De câteva zile toată suflarea din şcoală,
elevi şi dascăli, ba, mai mult, întreaga
comunitate sătească, sta sub ameninţarea unei
anunţate inspecţii şcolare efectuate de
reprezentanţii învăţământului din Cahul şi, se
spunea, cu o sporită teamă, având în
componenţă revizorul şcolar din Chişinău şi
chiar reprezentanţi ai Ministerului Instrucţiunii
Publice de la Bucureşti... Ce să caute revizorii
şcolari tocmai aici, în acest sat mărginaş al
Basarabiei? De ce nu inspectează şcolile din
zona centrală şi vin tocmai aici, unde în afară
de o şcoală prăpădită şi câţiva dascăli mai
mult sau mai puţin inimoşi şi de câţiva şcolari,
mulţi dintre ei bilingvi, nu au ce vedea?...îşi
spuneau autorităţile locului şi, desigur,
directorul instituţiei şcolare.
Fu numită de urgenţă o comisie care să
pregătească inspecţia. Directorul, temător şi
direct interesat în reuşita inspecţiei, convocă în
grabă consiliul şcolii şi îl însărcină pe Caranfil
să pregătească în amănunt toate documentele
şcolii, inclusiv, se înţelege, pe cele pe care
trebuia să le întocmească şi să le aibă el, ca şef
al instituţiei. Argumentul era de bun simţ:
Marine, tu ai terminat de curând şcoala, ştii
bine care sunt cerinţele şi priorităţile
învăţământului românesc. Trebuie să mă ajuţi
la clarificarea evidenţei copiilor şi a
progresului lor şcolar. De rest mă voi ocupa
eu; mai am câteva documente vechi, ale fostei
conduceri, să văd ce mai pot prelua de acolo...
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Directorul avu grijă să mai numească şi un alt
dascăl care să urmărească „tranziţia” de la
învăţământul de inspiraţie ruso-sovietică spre
cel românesc... Îşi aminti că strânsese toate
cărţile în limba rusă, inclusiv traducerile din
rusă în română ale unor autori mai mult sau
mai puţin importanţi şi se gândi că revizorul
din Chişinău, cu nume şi prenume ruseşti, nu
va fi tocmai încântat de separarea făţişă şi
brutală a celor două culturi şi de aceea încercă
o soluţie de compromis: Vedeţi ce mai puteţi
alege din cărţile ruseşti puse deoparte,
îndeosebi traducerile din autorii ruşi clasici iar
pe celelalte le aşezaţi în ultimile rafturi, din
spate, aşa încât să nu fim acuzaţi de un
separatism total şi excesiv... Şi ar mai fi ceva,
adăugă îngândurat directorul: poate rescriem
citatul acela din Macarenko, traducându-l din
rusă în română... Caranfil fu împotriva ideii, i
se părea că şcoala se pregăteşte mai degrabă
pentru un control de la Moscova şi încercă să-l
convingă pe director cu argumente mai degrabă
emoţionale decât pragmatice: Domnilor,
suntem, totuşi, în ceea ce numim România,
România Mare; parcă ne-am pregăti de o
invazie rusească în cultura şi învăţământul
românesc!...
La clasele mici învăţătorii încercau să
repare ce se mai putea repara; manualele
româneşti păreau uneori prea dificile pentru
şcolari şi chiar pentru dascăli, unele texte
conţineau cuvinte şi expresii care trebuiau
„traduse” de mai multe ori: din română în rusă,
apoi în graiul moldovenesc şi, de aici, în
româna literară atât de greu de cucerit... S-au
refăcut planificările activităţilor şcolare, au fost
(re)corectate caietele de teme ale şcolarilor şi
dascălii aşteptau neliniştiţi să vadă ce efect
avea să aibă asupra inspectorilor roşul care
însoţea fiecare rând din compunerile şi
exerciţiile date pentru acasă. Primarul trecea, şi
el, zilnic, pe la şcoală şi, din comportamentul
contradictoriu, din bâlbâiala cu care îşi însoţea
fiecare vorbă, fiecare gest, reieşea, fără tăgadă,
că, de reuşita acestei inspecţii depindea, cine
ştie, menţinerea lui în această funcţie pentru
care nu avea decât vagi înclinaţii: Aveţi grijă să
iasă bine, e prima vizită a românilor în satul
nostru, trebuie să fim uniţi!...
Marin primi, de asemenea, misiunea de
a reactiva formaţia artistică a şcolii pentru
16
 SENIORII
situaţia în care inspectorii ar fi voit să vadă şi
această latură, artistică, a activităţii copiilor şi
dascălilor lor. Introduse în noua variantă de
program câteva cântece despre ţară şi rege dar
şi câteva piese muzicale ruseşti, aşa, pentru
orice eventualitate...
În linii mari, pregătirile se apropiau de
sfârşit; mai rămânea problema refacerii unei
părţi din gardul şcolii pe unde intrau adesea
animalele slobode şi gâştele gureşe ale
vecinilor precum şi văruirea unor spaţii expuse
mai mult circulaţiei celor mici: holul central şi
intrarea din spate a elevilor. Caranfil insistă să
se refacă şi firma şcolii ce trecuse prin atâtea
schimbări de conţinut şi formă încât păstra,
încă, la o privire mai atentă, urme ale vechilor
realităţi politice şi administratice. Timpul până
la inspecţie se scurtase, însă, îngrijorător, astfel
încât nu se putuse face decât revopsirea vechii
firme care, paradoxal, accentuă şi mai mult
senzaţia de provizorat...
De la primărie începuseră să ajungă în
şcoală veşti contradictorii care îi debusolă şi
mai mult pe dascăli: ba că inspecţia s-a amânat,
ba că revizorii nu mai ajung până la Burlăcelu,
ba că aceştia îşi vor încheia activitatea în
reşedinţa de judeţ, la Cahul. Directorul începu
chiar să regrete investiţiile morale şi materiale
făcute, dascălii începură şi ei s-o lase mai
moale cu instrucţia şcolară iar părinţii, chiar şi
ei, răsuflară uşuraţi: nu mai trebuia să le
procure odraslelor lor rechizite noi şi nici haine
mai îngrijite. Toată lumea dădea impresia că a
trecut cu bine peste un mare pericol, prin
simplul fapt că acesta nu s-a produs...
Atmosfera de mulţumire indusă de
revocarea anunţatei inspecţii fu, însă, pe
neaşteptate, întreruptă, într-una din zile, spre
sfârşitul programului de şcoală de femeia de
serviciu care, trebăluind cu mătura în mână
prin curte şcolii, văzu apropiindu-se în faţa
porţii mari de la intrare o maşină veche dar
încăpătoare din care coborâră câţiva bărbaţi
îmbrăcaţi orăşeneşte, cu costume şi cravată, doi
dintre ei ţinând în măini genţi încăpătoare, nu
tocmai noi, nici ele. Şoferul, un bărbat tuciuriu
cu mustaţă căzăcească rămase pe loc; ridică în
grabă capota înfierbântată a motorului şi începu
să meşterească la maşina care făcuse, cu
siguranţă, războiul civil de partea albilor...
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Vine inspecţia, vine inspecţia! apucă să
spună, pe nerăsuflate, femeia deschizând
intempestiv uşa clasei în care se afla directorul.
Acesta nu apucă să scoată nici o vorbă; privi pe
fereastră şi-i văzu pe cei trei bărbaţi care
intraseră, deja, în curtea şcolii, apropiindu-se
de intrarea principală. Se opriră în faţa uşii şi
priviră, la invitaţia unuia dintre ei, firma
proaspăt vopsită a şcolii. Părură mulţumiţi şi-l
primiră cu bunăvoinţă pe directorul care ieşi să-
i întâmpine, încercând să le adreseze
tradiţionale urări de bun venit. Lasă, lasă, nu te
formaliza! Ştim că ne-aţi aşteptat zilele trecute
dar iată că tot am trecut pe la voi, chiar dacă
ne grăbim. Trebuie până deseară să ajungem
la Chişinău şi nu ştim dacă maşina asta cu
care am venit ne poate duce până acolo.
Directorul îi invită în cancelaria şcolii
care ţinea loc şi de cabinetul directorului.
Femeia de serviciu, obişnuită cu astfel de
situaţii, intră în clasa părăsită de director şi-i
puse pe şcolari să cânte din piesele învăţate la
şcoală. Copiii atâta aşteptară: începură, singuri,
într-o ordine numai de ei ştiută, toate cântecele
învăţate, ca şi când învăţătorul era în clasă şi le
dirija repertoriul...
Musafirii se interesară de încadrarea
şcolii, de situaţia materială a familiilor copiilor,
de procentele, pe etnii, ale locuitorilor satului.
Aruncară, în grabă şi destul de formal, ochii pe
condica de prezenţă a cadrelor, trecură cu
vederea lipsa unor înscrisuri privind lecţiile
predate în zilele din urmă şi cerură să viziteze
câteva săli de clasă, chiar dacă învăţătorul de
serviciu anunţă, prin bătăi de clopot, încheierea
programului. Zăboviră mai mult în clasa
învăţătorului celui nou despre care aflară că
venise prin repartiţie din Regat, din proprie
iniţiativă. Unuia dintre inspectori i se păru
cunoscută figura dascălului brunet şi slăbuţ şi-l
întrebă cu siguranţa celui care descoperă o
cunoştinţă veche: Nu eşti dumneata acela care
cu aproape doi ani în urmă, la Galaţi, ai cerut
comisiei de repartiţie să vii în Basarabia? La
răspunsul afirmativ al lui Caranfil care-l
recunoscu la rându-i, pe reprezentantul
Ministerului Instrucţiunii Publice ce asistase la
repartzarea absolvenţilor Şcolii Normale
gălăţene, inspectorul îi strânse mâna cu sinceră
prietenie şi-l întrebă cum s-a acomodat în acest
spaţiu geografic, ce greutăţi întâmpină şi care-i
17
 SENIORII
sunt planurile de viitor. Caranfil stătu o clipă
pe gânduri şi se întrebă dacă întrebările
inspectorului trebuie să primească răspunsul
dorit de acesta sau dacă poate să fie deschis cu
acesta şi să-şi exprime toate neîmplinirile sale,
toate aşteptările care i se refuzau sistematic,
toate dorurile faţă de spaţiul natal de care s-a
îndepărtat din proprie opţiune. Ar fi vrut să-i
spună tot adevărul, că altfel şi-a imaginat
munca sa de dascăl, că altele erau aşteptările
adolescentului cucerit de lecţiile de istorie
naţională, de prelegerile patriotice ale
profesorilor, de exaltările dovedite inutile în
faţa unor realităţi care trec dincolo de noi, ca
şenilele de tanc peste trupurile fără viaţă ale
celor învinşi. Îi apăru, brusc, în fracţiuni de
secundă, una din întrebările dureroase ale
”găzdoiului” său legată de beneficiile care nu
se văd ale „lichirii” Basarabiei cu Regatul...;
omul se întreba, pe bună dreptate, unde sunt
acele beneficii presupuse de revenirea la Patria-
mamă, ca şi când faptul că şcoala, prin
introducerea limbii şi spiritului românesc în
educarea copiilor ar fi fost un lucru lipsit de
importanţă, fără urmări palpabile şi imediate în
viaţa lui şi a consătenilor săi. Toate acestea îi
trecură ca un fulger prin minte, n-avu vreme să-
şi formuleze răspunsurile la întrebările
numeroase ce-i fuseră puse de ministeriabil.
Reprezentantul ministerului nici nu aşteptă, de
altfel, răspunsurile, se vedea că întrebările lui
erau mai degrabă retorice. Nici dialogul cu
micii şcolari nu se dovedi mai productiv deşi
inspectorii se străduiau să se facă înţeleşi prin
întrebări simple pe care învăţătorul clasei le
intuise în timpul pregătirii inspecţiei: Care este
capitala României? Când s-a realizat unirea
Basarabiei cu România? Care este limba
noastră maternă? Dar cea oficială?
Dificultăţile au apărut atunci când a trebuit să
se explice diferenţa dintre limba maternă şi cea
oficială, dintre limba română şi cea...
moldovenească; nici cei interogaţi, nici cei care
au întrebat n-au găsit calea unor abordări clare,
aşa că problema a rămas oarecum în suspensie.
Inspectorilor li s-a părut, desigur, că nu era
momentul sau că era destul de dificil să se
explice celor din clasa a doua noţiunile de
limbă oficială şi maternă aşa că, oarecum jenaţi
că n-au găsit calea de a-şi accesibiliza
întrebările, au cerut copiilor să-şi demonstreze
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
virtuţile lor muzicale. Aici elevii lui Caranfil
erau tari! Începură să cânte înainte ca
învăţătorul să le facă semnul ştiut; versuri
patriotice de adâncă forţă mobilizatoare se
revărsau în întreaga şcoală ca o chemare la o
lupta aşteptată împotriva unui inamic nedefinit.
Când copiii ajunseră la chemarea „Treceţi
batalioane române Carpaţii!...", inspectorii au
părăsit în glorie sala de clasă, aliniaţi, parcă,
asemenea unui grup de infanterişti care au în
faţă o redută ce trebuie cu orice preţ cucerită...
Inspecţia sau ceea ce ar fi trebuit să fie
inspecţia se termina cum, de fapt, începuse:
brusc, fără formalităţile aşteptate de gazde, fără
ca aceştia să aibă sentimentul că activitatea lor
a fost, într-un fel sau altul, „preţăluită” de
inspectori. Aceştia n-avură timp să asiste la
lecţii, n-au controlat documentele dascălilor şi
nici pe cele ale directorului. Primarul nici n-a
ştiut de vizita inspectorilor, de unde şi revolta,
de altfel inutilă, a acestuia: Cum e posibil ca
primarul să nu fie anunţat de prezenţa în
localitatea pe care o reprezintă a unor
guvernanţi de la centru? Tuna în stânga şi-n
dreapta asupra desconsiderării funcţiei şi misiei
sale, ajungând să îl regrete pe fostul director,
rusofilul destituit în anii din urmă, pe vremea
căruia altfel se desfăşurau controalele de la
centru: ce entuziasm patriotic, ce steaguri şi
cântece patriotice, ce vodcă, ce romantism
revoluţionar...
18
 SENIORII TULCENI

Mircea Marcel PETCU CHIPUL TĂU …

Te simt tot mai aproape de mine,

îți aud pașii urmându-mă
mă întorc să te caut, nu te văd
și-mi dau seama câtă nevoie am de tine.

Gândurile au început să mi se așeze

în ritmul inimii, îți simt parfumul,
plutesc simțindu-te, aud zgomotul
pe care-l faci în inima mea.
Mi-a rămas întipărit chipul tău fermecător,
îl am în fața ochilor.
Cred că voi rămâne cu acest tablou
până la sfârșitul vieții.
POVESTE DE IUBIRE
ÎNCOTRO
Hai vino, iubire,
ascultă povestea inimii mele, Se-nchid mugurii zilei,
așează-te aici lângă mine pierdută e speranța
sub salcia pletoasă ce ascunde că luna poate trece
esențele gândului meu peste câmpii pustii,
împrăștiate în ceața nopții … e frig și viscol încă,
Săgețile ochilor mei te urmăresc când inima îmi bate
brăzdându-ți amintirile înnoptate mai repede ca timpul
în argintul apelor. ce curge printre ape,
Oglinda cerului multiplică e limpede ursita,
cristalul feței tale, mă duce către stele
safirele ochilor tăi îngână o rugăciune, și-n liniștea deplină...
pe buzele tale fine mă învelești cu ele,
flutură zâmbetul melodios al vieții, în mugurii speranței,
inima ta bate vestind la viața de apoi
vâlvătaia dragostei eterne. stă luna care cântă
Eu, pierdut în nemărginirea povestirii, gândindu-se la noi,
adun rătăcind printre nori mi-e teamă de tăcere
silabele rostite în amurgul vieții mi-e teamă de o vorbă,
și împrăștiate de țipătul păsărilor mi-e teamă chiar de mine...
în nemărginirea pământului, Ce-o fi în întuneric ?
alcătuind povestea noastră de iubire. Crâmpeiul de speranță
îmbracă al meu trup,
când este întuneric
încotro s-o apuc?
Hai, vino Doamne lângă mine
trimite-mi îngerul cel bun,
să îmi îndrume pașii
spre locul cel mai bun,
și-aici pierdut de lume,
în marea Ta grădină
să pot trăi din nou
și să n-am nicio vină!

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 19

 SENIORII
TULCEA, PRIMA NAVĂ DE
PASAGERI
Nicolae ARITON
Un articol în care încercăm să dezvoltăm
subiectul începuturilor navigației pe Dunărea
de Jos a navelor de pasageri. Aceasta a
început oficial în anul 1834, dar cu perioade
lungi de timp în care călătoriile erau
suspendate din cauza războaielor sau
neînțelegerilor cu Rusia, care primise în
administrare canalul Sulina, cu obligația de a-l
menține deschis pentru navigație. În principiu,
călătoria era împărțită în două segmente:
Viena-Galați și Galați-Constantinopol, cu
două nave diferite, una pentru fluviu, mai mică
și capabilă să treacă peste stâncile de la
Porțile de Fier și a doua, mai mare, pentru
navigația pe Marea Neagră. S-ar părea că
erau însă perioade în care era nevoie de o a
treia navă, pentru al treilea segment de
navigație, între Porțile de Fier și Galați, în
unele intervale de timp, din cauza nivelului
scăzut al Dunării, trecerea stâncilor fiind
imposibilă, pasagerii trecând pe uscat, pentru
a fi reîmbarcați. Cu toate aceste impedimente,
navigația de pasageri s-a dezvoltat constant,
contribuind la dezvoltarea orașelor Galați și
Tulcea.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Prima navă de pasageri, care a circulat pe
Dunăre, via Tulcea, a fost Franz I (Ferdinand
I), în anul 1834, aparținând companiei austrice
DDSG, înființată în anul 1829 de doi englezi.
În scurt timp, compania austriacă, cu
nume imposibil de pronunțat:
Donaudampfschiffahrtsgesellschaft, adică într-
o engleză mai pământeană: Danube Steamboat
Shipping Company, primește din partea
austriecilor monopolul transportului de
pasageri pe Dunăre, între Viena și
Constantinopol (denumirea de Istanbul a
primit-o oficial abia în 1930).
Călătoria era alcătuită din două părți
distincte: Viena-Galați și Galați-
Constantinopol, via Tulcea. Prima parte dura 8-
10 zile și era efectuată cu nava cu aburi Argo
(Argus), a doua parte dura 3 zile, dacă Marea
Neagră era liniștită, și se călătorea cu o altă
navă cu aburi, capabilă să navigheze și pe
Mare, cu numele de Franz I (Ferdinand I).
Traseul navei era Galați-Tulcea-Sulina-Varna-
Constantinopol, cu stație la Tulcea, la ducere și
oprire pe timp de noapte la drumul de
întoarcere de la Constantinopol. Dovadă că
Tulcea era un punct important al piroscafului
cu pasageri este faptul că în orașul nostru s-a
construit frumoasa clădire de mai jos, care era
sediul Donaudampfschiffahrtsgesellschaft
(DDSG). Imaginea este din anii 1900, clădirea
fiind distrusă în timpul bombardamentelor din
Primul Război Mondial, când mai mult de
jumătate din clădirile Tulcei au fost dărâmate.
În prima fază, am considerat că cel puțin unul
din catarge era prevăzut cu velatură, pentru a
spori viteza de croazieră atunci când nava
prindea un vânt bun, privind însă schița de mai
jos, reiese că acestea erau menite doar pentru
pavilion.
Timonierul și timona piroscafului arătau ca
în detaliul de mai jos, fapt care ne pune pe
20
 SENIORII
gânduri privind siguranța pasagerilor
îmbarcație pe navă. Nu există însă nici un
document privind eșuarea vreunei nave DDSG.
Dar nici impresii scrise, cu laude, la
condițiile minunate de călătorie.
După cum se poate observa în imaginea de
mai sus, călătorii se adăposteau, pe parcursul
celor trei zile de călătorie, sub copertina
subțire, din pânză, aflată la pupa navei. Acolo
unde se simțea cel mai bine și fumul de
cărbune provenit din cuptoarele motorului cu
aburi.
Imaginile cu nava Franz I provin din presa
occidentală a anilor 1830-1850. Imaginea
clădirii DDSG este o ilustrată editată la
începutul secolului al XX-lea.
SCURTATURI ÎN WINDOWS
Laurian COLCER, profesor la
Liceul Teoretic “Ion Creangă" Tulcea
Am să tratez aici problema scurtăturilor de
la tastatură (keyboard shortcuts).
Notația ”tasta1 + tasta2” înseamnă că ținând
apăsată tasta 1 apăsăm și tasta 2.
Există printre aplicațiile următoare unele care
nu pot fi făcute decât cu tastatura. Așa că
Atenție! Ţinerea apăsată unei taste ceva mai
mult are ca efect repetarea acelui caracter.
Dacă vreţi să săriţi dintr-un program în
altul, ţineţi apăsată tasta ALT și apăsaţi TAB-
ul de câteva ori. Veţi vedea că pe ecran se vor
perinda toate aplicaţiile care rulează în acel
moment şi pe care le vedeţi şi în bara de sarcini
taskbar.
Pentru a închide o aplicație (fereastră)
utilizăm combinația ALT+F4.
Vreţi să "scurt-circuitaţi" minimizarea tuturor
ferestrelor deschise ca să ajungeţi la mult-
doritul desktop? Apăsaţi tastele Windows şi D
sau Windows+M. Combinația Windows +
SHIFT+M va restaura toate ferestrele.
Windows+E (de la Explore) vă va duce în
Windows Explorer.
Anularea unei sarcini: încercați ESC. Pentru
afişarea meniului Start: tasta Windows sau
CTRL+ESC.
Afişarea meniului sistem al unei ferestre:
ALT+SPAŢIU.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Ortografia numelor de navă diferă în funcție
de sursă: Franz I (Ferdinand I), Argo (Argus)
etc
.
Crearea unei scurtături la obiectul selectat,
inclusiv la un document sau un program din
meniul All Programs, se poate face cu
CTRL+SHIFT + tragerea cu mouse-ul.
Redenumirea unui item selectat: F2,
căutarea unui folder sau fişier: F3 sau
Windows+F
Cut (decuparea elementului sau textului
selectat) CTRL+X
Copy (copierea elementului sau textului
selectat) CTRL+C
Paste (lipirea elementului sau textului
selectat) CTRL+V
Mouse? Ce nevoie avem? Puteţi să faceţi clic-
dreapta pe itemul selectat şi fără mouse,
Shift-F10.
Pentru a şterge ceva selectat apăsaţi
DELETE, pentru ştergerea directă fără a
trimite în Recycle Bin: SHIFT+DELETE.
ENTER execută comanda exprimată de
butonul activ în orice program / aplicație.
BACKSPACE deschide folderul părinte într-
un dosar sau în casetele de dialog Save As sau
Open.
F1: Help.
21
 SENIORII
Constantin BEJENARU
BALADA LUI MAHMUD WAGNER
STRUNGARINI
Crescut doar de mama lui,
Divorţată şi obosită
De cele trei servicii
Pe care le are-n Berlin
Pentru a susţine
Cheltuielile familiei,
Mahmud Wagner Strungarini
Se manifestă vehement împotriva
Mediului educaţional
În care studiază.
Astfel că, pe zi ce trece
Comportamentul său devine
Din ce în ce mai bizar:
Refuză să participe
La orele mixte de înot
Pentru că sunt „împotriva religiei sale”,
Contestă educaţia sexuală predată
Şi cere interzicerea bikinilor
Din motive religioase enunţate-n Coran;
Intră într-un soi de transă mistică
Şi-ncepe să se considere profet-
vindecător
Primul său discipol fiind Iusuf Rusen,
Colegul şchiop, izolat social
Şi nedumerit în ceea ce priveşte
Preferinţele-i sexuale;
Transformă Coranul
Într-un instrument de judecată
A celor de jur-împrejur
Cărora le răspunde la întrebări
Cu sure (versete) prin care-şi
Susţine cu vehemenţă
Ideile religioase.
Inocenţa şi luciditatea sa
Se transformă cu timpul
În teribilismul rebel
Al unui fanatic religios
A cărui privire agresivă
Reflectă doar Allahul pedepsitor.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
La ţărmul răzbunării,
La adăpostul stâncii Coranului
Mahmud Wagner Strungarini
Este cel care aruncă „Piatra”,
„Martirul” care nu se sacrifică,
Ci sacrifică sute de semeni
În numele lui Allah,
Crezându-se nemuritor precum El.
ICOANA MEMORIEI COMUNE
(in memoriam Valentin Şerbu, Ştefan
Mihalcea, Gavrilă Rus, Ştefan Romeo
Ghioc, Olimpiu Vladimirov)
Treceţi rogu-vă,
din când în când pe la cimitir,
ca să vedeţi câţi vii din Tulcea
veghează somnul celor morţi,
cum îngrijesc mormintele
şi cât de îndureraţi sunt
de pierderea celor apropiaţi,
vegheaţi de pietre stelare
pe care sunt încrustate
formele cele mai populare
ale epigrafiei funerare!
un cimitir este o filă de istorie,
o icoană a memoriei comune,
a atitudinii faţă de patria
de sub pământuri;
un cimitir „vorbeşte” despre cultură,
moralitate,
despre credinţa strămoşilor şi felul
în care ştim şi dorim
să cinstim memoria înaintaşilor.
au nu spunea Eminescu că
întâia dintre virtuţile omului
este Pietatea?...
treceţi rogu-vă,
din când în când pe la cimitir!
BALADA RIMEI TĂIATE-N DOUĂ
(Poetului T. Caraşca)
Legănat pe valurile existenţei
În „Corabia beată”
A lui Rimbaud,
Numai Poetul
Este fericit în nefericirea sa
Precum o rimă rară
Tăiată în două.
22
 SENIORII
CAŢAVEICA
Paul SÂRBU
Pe vaporul care ducea „pasagerii” de la
Tulcea în Deltă, Pachiana a venit tiptil,
furişându-se-n spatele Mariei şi punându-i
degetele la ochi, ca să ghicească cine e. Apoi a
început s-o sărute şi s-o îmbrăţişeze, spunând:
― Mie-mi pare bine că te-ai îmbrăcat în
caţaveica de la bunica mea! Parc-ai fi chiar
bunică-mea, mai ales când te privesc din
spate!... Aceeaşi statură!... Cu caţaveica asta
era îmbrăcată şi când a murit…Avea TBC, dar
făcuse şi cancer la plămâni…Fuma mereu
pipă…
― Aoleeu! spuse Maria…gândind: „De-aia şi-a
pierdut papucii şi a luat-o aghiuţă la el, în
chinuri groaznice!... Că putrezea carnea pe ea,
de vie, că n-o lua nici moartea!... Toată viaţa a
umblat numai cu vrăji şi descântece! Angela
mi-a dat caţaveica fără să-mi spună a cui e!
„Nu contează de la cine e! S-o porţi
sănătoasă!”
― Eu îi dădusem caţaveica Angelei, ca să i-o
dea mamă-si! Cum ai ajuns de o porţi tu!?mai
întrebă Pachiana. „Aşadar, n-a vrut s-o dea mă-
si, că e „de la o farmazoană fermecătoare”-
gândi Maria. Mi-a dat-o mie, ca să se alipească
de mine toate nenorocirile!” Când a coborât din
vapor, Maria nu s-a mai îmbrăcat cu caţaveica,
deşi era frig de primăvară timpurie, căci abia
arseseră oamenii în sat momâia de paie a iernii,
ca să plece cu gerul, cu bolile şi cu toate relele
ei… Nici când a urcat în barca ce ducea
oamenii în satul lor, deşi era curent şi începuse
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
să plouă, n-a mai îmbrăcat-o, cu toate că
Pachiana a întrebat-o mirată de ce nu ia
caţaveica-n spinare, căci se putea îmbolnăvi...
Maria ar fi vrut să arunce scurteica din piele de
oaie chiar în apă, ca s-o ducă Dunărea cât mai
departe, dar îi era ruşine să n-o vadă nepoata
răposatei, care se uita la ea, nedumerită...
Totuşi, ploaia măruntă se înteţea, era moină şi
pâclă, ca în zilele de toamnă, iar curentul făcut
de barcazul cu motor, tot mai rece... Ajunsă la
pontonul din sat, Maria era deja bolnavă.
Venise udă până la piele şi avea febră. Până
dimineaţa îi clănţăneau dinţii, avea fierbinţeală,
mama-sa i-a pus ventuze, a frecţionat-o şi i-a
pus o legătură de sare încinsă pe piept… Dar
nu atât răceala pe care o căpătase o chinuia, cât,
mai ales, faptul că umblase îmbrăcată în
caţaveica de oaie pe care o purtase vrăjitoarea
moartă! Era convinsă că acest vestmânt era
impregnat de vrăji şi spirite rele, că nu
întâmplător i se dăduse această caţaveică, ci era
un blestem care căzuse asupra ei, pentru că-l
părăsise pe fiul acesteia, Ignat, cu ani în urmă,
înainte de a se despărţi de Badiu...
Abia acum îşi dădea seama că, de câte
ori se îmbrăcase în caţaveica aceea, simţea un
fior, o nelinişte, fără să-şi dea seama de ce!
Dacă se culca cu capul pe ea, avea vise urâte şi
i se părea că în căptuşeală se mişcă ceva! Cu
toate astea, simţise o atracţie neînţeleasă şi nu
putea s-o lepede de pe ea, o purta pretutindeni.
Fără îndoială, era o „făcătură” a fostei ei
soacre, ca să se răzbune pe ea, pentru că-l
părăsise pe Ignat, în trecut… Auzind toate
aceste „nerozii”, tatăl Mariei, Melente, a
azvârlit caţaveica-n foc, în cuptorul mare de
pământ, în timp ce Maria bolea încă în pat.
Atunci s-a auzit o bufnitură, uşa s-a deschis şi,
scârţâind din ţâţâni, s-a trântit cu atâta putere
de perete, încât s-au spart geamurile, făcându-
se cioburi, ca şi când un duh necurat, întărâtat
şi răzbunător fugise, furios, dintre flăcări!
Maria s-a sculat, cu ochii cât cepele, şi a
întrebat ce s-a-ntâmplat.
― Dracu` ştie! S-o fi pornit vântul din senin...
O fi vreun vârtej!...
Dar, când a aflat ce făcuse Melente, Maria a
început să ţipe, speriată:
― Nu trebuia s-o zvârli în foc, taică!... Trebuia
să-i deznodăm toate firele încâlcite de pe la
cusături, să vedem ce farmece erau în
23
 SENIORII
căptuşeală... Şi pe urmă trebuia îngropată la
răscruce de drumuri, sub lună nouă, ca să se
risipească urgisirea... Ia vezi ce-a mai rămas
din ea...
Melente a luat cociorba şi a tras afară, pe gura
vetrei, ce mai rămăsese din caţaveică... Nu
mică i-a fost mirarea când, într-un colţ al
căptuşelii a văzut capul unui şarpe ars pe
jumătate... Ba şi ceva ce părea o gheară de la
un picior de pisică...
― A dracu` hodoroagă! mormăi Melente. Nu
degeaba o cotonogea, o păruia şi-o scărmăna
Axinte când trăia, că umbla numai cu obroceli
şi afurisenii, tartoriţă smintită!...
După ce şi-a revenit din bolire, Maria cu soră-
sa Sinica s-au hotărât să meargă la o vrăjitoare
vestită, ca să dezlege vraja ce fusese aruncată
asupra ei... Ele credeau că, din cauză că-i
fusese „legată cununia”, Maria „Se mărita, se
dezmărita, \ Numai oameni răi găsea!”...
Au luat cu ele într-o traistă ce mai rămăsese din
caţaveica arsă, ca s-o ducă vestitei
descântătoare, Anghelina, din Congaz, spre
cercetare şi dezlegare de făcături... Au plecat
pe jos, cu câte un băţ în mână, să se apere de
şerpi. Ajungând lângă o livadă de caise şi
piersici, au dat o sticlă de rachiu paznicului –
toţi făceau la fel! – ca să le lase să rupă o târnă
de fructe, să aibă ce să mănânce pe drum. „Nea
Pantilie”, a luat sticla şi le-a sfătuit să nu
culeagă de pe deal, că acolo sunt vipere!...
Totuşi, pe deal se vedeau nişte piersici mari şi
rumene „de-ţi lăsa gura apă!” Fetele s-au gândit
că paznicul le-a spus aşa, ca să le sperie, să nu
culeagă din cele frumoase. S-au urcat pe deal şi
au rupt o târnă plină cu piersici şi caise, din
cele mai rumene şi cu picăţele!...
― Hai să plecăm! Ajunge, că n-o să le putem
căra, spuse Maria.
Dar chiar atunci, o viperă a sărit asupra ei, care,
abia a reuşit să ridice târna cu fructe, să se
apere: rămăsese cu colţii înfipţi în pânza
traistei, şi atunci au văzut-o bine, o clipită: avea
zig-zaguri pe spate, coada scurtă şi un V pe
frunte: era, fără îndoială, o viperă!... Fetele au
aruncat traista cu fructe cu şarpe cu tot şi au
rupt-o la fugă, mâncând pământul, de le
sfârâiau călcâiele!... Paznicul, care degustase
din sticla cu rachiu, le privea râzând cu poftă:
― Eu v-am spus!... Au plecat mai departe,
flămânde, spunând:
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
― Avea dreptate, al dracu`!... Nu l-am
crezut!...
Pentru că aveau de străbătut mai multe sate
până la vrăjitoarea Anghelina, l-au rugat pe
Larion, un bătrânel cumsecade din satul lor,
care tocmai trecea pe acolo cu căruţá cu cai, să
le ia şi pe ele o bucată din drum. Fetele s-au
urcat şi au mers, tot povestind ce păţiseră în
livadă. Trecând prin marginea unei păduri, caii
lui Larion au început să necheze, s-au ridicat în
două picioare. Dar Larion i-a şfichiuit cu
biciuşca şi aceştia au pornit ca o vijelie înainte.
Apoi, căruţaşul i-a oprit.
― O fi fost vreun duh rău! Caii simt! a spus
Sinica.
Larion a coborât şi s-a dus pe urmele căruţei să
cerceteze. A văzut că rămăsese o „viperă de
pământ” tăiată în două de roţile căruţei care
trecuseră peste ea! Cele două jumătăţi
însângerate ale târâtoarei, încă se mai
zbăteau…
― Parcă e o făcătură! Peste tot, dăm numai de
vipere!... spuse Maria.
În apropiere de Congaz, Larion avea alt drum
de urmat şi le-a lăsat pe fete pe jos, spunându-
le:
― Ori ocoliţi pe drumeagul ăla, ca să ajungeţi
în Congaz, ori o luaţi de-a dreptul prin râpă!...
Fetele s-au hotărât că, mai bine să treacă prin
prăpastie, ca să ajungă mai repede, de-a
dreptul...
Când scoborau, Maria a văzut un şarpe într-o
tufă şi, panicată, a început să ţipe: „Viperă!” A
rupt-o la sănătoasa, s-a împiedicat de un ciot şi
s-a rostogolit până aproape de fundul râpei,
unde s-a agăţat de nişte rădăcini ieşite din
pământ, urlând. Sinica s-a dus şi a ridicat-o,
Maria avea piciorul drept sucit, era julită la
genunchi şi la coate. Cu greu a sprijinit-o să
iasă pe marginea cealaltă. Se mai opreau şi mai
strigau după ajutor, dar nimeni nu apărea. Când
au reuşit să iasă din gropan, era apusul soarelui.
Abia atunci au întâlnit un sătean:
― Bună seara!...
― Bună seara!
― Vrem să ajungem la baba Anghelina...
― A, vreţi să-i pună piciorul la loc! E mare
meşteră la aşezat oasele la locul lor!... Treceţi
podeţul ăla, peste gârlă – în coliba aia dintre
salcâmi... Maria şchiopăta, sprijinită de umărul
Sinicăi, când au ajuns în faţa porţii babei
24
 SENIORII
Anghelina, care le aştepta, de parcă ştia
dinainte că vin...
― Nu trebuia s-o luaţi prin surpătura aia, e
plină de vipere!... „Cred că au anunţat-o „ăia”!
gândeau fetele, amândouă la fel.
― Ştiu de ce-aţi venit!... Dar, să vedem ce-o să
pot face!... Picioruşul o să ţi-l vindec, dar
soarta, nu ştiu dacă voi putea să ţi-o întorc...
Fetele, tresărind, au întors uimite capul, una
spre alta, au intrat în coliba de lut, s-au aşezat
pe un pat cu paie, lângă o ferestruică de numai
două palme, prin care abia răzbătea lumina
lunii care răsărea. Maria a deschis traista cu ce
mai rămăsese din caţaveica arsă. Baba a aprins
o lumânare de seu şi a spus:
― Hm… Cap de viperă! ca să li se pară
tuturora că eşti rea ca o viperă şi să fugă de
tine, cu toate că ai un suflet bun!... Şi o gheară
de mâţă, ca să ai soartă de pisică, să schimbi
mereu bărbaţii, ca pisica motanii, şi să nu rămâi
statornică cu niciunul! Uite şi o coajă dintr-un
ou de cuc, prin care ţi s-a menit să rămâi mereu
singurică precum cucul, să nu poţi să-ţi faci un
cuib al tău şi să n-ai noroc să-ţi creşti puiul!...
O să ţi-l crească alţii... Ţi s-au legat cununiile,
fetiţo!... Ţi s-au închis cărările! O să vedem
dacă mai e ceva de făcut!... Mare greşeală că ai
voştri au aruncat caţaveica în foc! Altfel, eu ţi-
aş fi întors soarta... Dar aşa... „copilaşii” mei
nu vor să intre în foc pentru tine, căci se vor
frige, şi se vor răzbuna apoi pe mine, şi mă vor
omorî în chinuri, dacă le voi da să
îndeplinească astfel de munci!... Dar o să
încerc, să vedem ce s-o putea face în noaptea
asta.. Însă, mai întâi de toate, vin la baba să-ţi
aşeze piciorul la loc, că uite, ţi s-a umflat
glezna!...
Bătrâna i-a răsucit şi i-a aşezat oasele la loc.
Maria ţipa. Apoi i-a înfăşurat piciorul cu foi de
varză şi frunze de pătlagină şi de nuc, a spus
nişte descântece, şi i-a legat glezna cu sfori de
cânepă şi i-a spus să stea întinsă pe patul cu
saltea de paie, în cealaltă odaie, că e mai bine
să nu vadă ce se va petrece în acea noapte, să
nu-şi tulbure sufletul!... În schimb, pe Sinica a
pus-o la trebăluit...
Au ieşit amândouă afară, şi bătrâna i-a dat
sarcină să facă găuri dese în pământ, cu un fier
gros care se folosea atunci când se răsădeau
joardele de viţă. Apoi au turnat motorină în
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
găuri, au presărat paie şi au dat foc. Amurgea.
Flăcările se întinseseră pe pământ, în grajd.
Din găurile făcute au ieşit sâsâind şi sărind spre
gardul de stuf vreo trei vipere, două au scăpat
în cealaltă parte a gardului, dar pe a treia, baba
a prins-o cu băţul anume făcut, care avea la
capăt un crăcan în formă de V, apoi a apucat-o
cu degetele de gât! Târâtoarea i se încolăcea
babei de mână, dar a zvârlit-o-ntr-un sac de
cânepă, pe care l-a legat la gură, ca să nu mai
poată ieşi!
Pe urmă, Sinica a stins focul cu apă scoasă cu o
ciutură de lemn din fântâna cu cumpănă, din
bătătură. Apoi, bătrâna s-a dus şi a adus din
cămară un ou de cuc, verde, pistruiat, pe care-l
găsise în pod, într-un cuib de mierlă, şi-l pusese
deoparte, ştiind că va veni vremea când îi va fi
de folos. Pe urmă, în sacul în care avea vipera,
care zvâcnea mereu din coadă, a băgat şi oul de
cuc. Apoi a ademenit una din pisicile ei negre,
a dezlegat gura sacului şi a vârât-o peste viperă
şi ou, legând gura sacului la loc. Pisica mieuna
sinistru, strident, simţind şarpele care se
încolăcea pe ea. Bătrâna a legat sacul la gură şi
a pus-o pe Sinica, speriată de moarte, să
aprindă focul la cuptorul mare, de pământ.
Mieunăturile, a discordie şi a dihonie între
animalele din sac, îngrozeau pe oricine.
Sinicăi îi sărea inima când auzea sâsâiturile,
pufniturile şi animozitatea drăcească din sac, şi
începu să se închine şi să murmure o rugăciune.
Dar vrăjitoarea se răsti la ea:
― La mine în ogradă şi în colibă, să nu vă-
nchinaţi, că vă pun pe goană! Aţi auzit?!
„Copiilor” mei nu le place semnul crucii!...
― Da, mătuşico!... îngăimă suspinând Sinica,
tremurând ca varga.
Baba o puse pe Sinica să aprindă focul, cu
găteje uscate, în cuptorul „orb” de afară. Când
pălălaia era mai mare şi limbile flăcărilor
ieşeau ameninţătoare afară pe gura cuptorului,
bătrâna începu să boscorodească nişte
descântece păgâne, numai de ea ştiute, privind
undeva înspre Steaua Polară, spre Carul mare
de pe cerul noptatic. Apoi, luă sacul cu mâţa şi
vipera, se învârti pe călcâi, şi, în timp ce
animalele scoteau sunete înfiorătoare, le azvârli
în mijlocul flăcărilor, peste jeratic!
Felina scoase un ţiuit metalic, prelung, aproape
ca o sirenă, şi atât de tăios, de se auzi în toată
mahalaua, şi, când flăcările arseseră pânza
25
 SENIORII
sacului, mâţa ţâşni, ca o săgeată, cu o pală pe
spate, dar şi cu şarpele încolăcit pe gât, făcând
nişte salturi uriaşe, de câţiva metri prin curte,
apoi, dintr-o mişcare fulgerătoare fu pe gard,
după care sfârâi într-o băltoacă din mijlocul
drumului, tăvălindu-se, rostogolindu-se prin
nisip, până i se stinse flacăra de pe blană, după
care, mieunând sinistru, demonic, dispăru ca un
vârtej înspre pădure... Sinica leşină şi căzu. Dar
baba aruncă o copaie cu lături peste ea şi fata
se trezi:
― Vreau acasă!!...
― Am voit să-i aduc soră-tii soarta înapoi!...
Dar n-am putut!... Hai acum la culcare, că acuşi
cântă cocoşul şi trebuie să plecaţi!...
Cu noaptea-n cap, baba Anghelina i-a spus
Mariei:
― Docico, îmi pare rău! Glezna ţi-am pus-o la
loc, acum poţi să calci cu picioruşul, dar n-am
putut să-ţi dezleg blestemul care ţi-a legat
soarta!... Dar şi părinţii tăi sunt de vină că au
aruncat caţaveica-n foc! Dacă veneaţi cu ea
întreagă, la mine, atunci dezlegam !... Acum nu
pot să-mi trimit „copilaşii” în mijlocul
flăcărilor!... Am încercat, dar n-am reuşit,
docico!...
Vipera, care are otravă în ea, ţi-a înghiţit
sufletul care acum e pe lumea cealaltă... Dar şi
soră-ta a văzut cum vipera din sac, trimisă de
mine, în loc să se ducă pe lumea cealaltă, cu
sarcină să-ţi aducă sufletul înapoi, a ieşit afară,
preferând să scape în această lume, cu viaţă:
căci în ea am pus spiritul unuia dintre cei care
mă slujesc pe mine! La fel am făcut şi cu mâţa!
Am pus sufletul unui dimon într-însa! Dar
acestea au refuzat să treacă prin flăcări spre
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
lumea subpământeană!... Târâtoarea s-a
încolăcită de grumazul pisicii şi au scăpat
împreună, refuzând să treacă hotarul vieţii şi
să-ţi aducă sufletul înapoi, de acolo! zbughind-
o-nspre pădure, în lumea aceasta!... Acum, tu
arăţi ca o femeie vie, dar ai sufletul dus din
lumea aceasta!... Trupul tău este aici, dar
sufletul tău se chinuie în lumea subpământeană
a umbrelor duse!... Şi mai ai încă de îndurat
mult, fata mea!...
Numai soarta de cuc ţi-am întors-o, că oul s-a
prefăcut în cenuşă, şi nu vei mai fi mereu
singură, fără cuib, şi vei putea să-ţi creşti puiul,
pe care-l vei avea mai târziu, după ce se va
desface făcătura de la sine, când i se împlineşte
sorocul...
― Şi când va fi asta, mătuşă?!... întrebă Maria.
― Mai ai de îndurat, fata mea vreo cinş`pe
ani!... Pe urmă o să te cununi şi tu, tot cu un
rusnac de-al tău şi o să ai un copil... Dar n-o să
stai mult nici cu ăsta, căci va cădea în legea
beţiei şi te vei despărţi şi de el!...
Bătrâna părea stoarsă de puteri. Maria a vrut
să-i plătească pentru cât a robotit întreaga
noapte pentru ea, să-i „întoarcă soarta”, dar
baba Anghelina a zis:
― Nu-ţi iau niciun ban! N-am putut să fac
nimic să te ajut... Nu pot să-mi oblig
„copilaşii” să treacă prin focul iadului pentru
tine, că, pe urmă, mă ţin ei pe mine în chinuri şi
mă lipsesc de dreptul de a muri şi de a-mi găsi
liniştea în pământ... Îmi pare rău, mai ai de
pătimit pe lumea asta din cauza celor care ţi-au
rupt şi reînnodat firele vieţii...
26
 SENIORII
WEEKEND LA FÂNTÂNA CU ULUC
Elena NETCU
Şoseaua şerpuită care te duce de la
Tulcea la Isaccea era pe timpul verii o
splendoare. De aceea, cei mai mulţi turişti care
veneau de pretutindeni, preferau să parcurgă
drumul pe partea dinspre Dunăre, admirând
nesfârşitele lanuri de stuf, dar şi maiestoasele
sălcii bătrâne, mărginind cele două maluri până
departe în zare. Milenarul orăşel Isaccea îşi
răsfira casele într-o asimetrie generoasă de-a
lungul Dunării până spre pădurea ascunsă după
dealuri îmbrăcate în arbuşti sălbăticiţi de
vreme.
Iubeam apa, pădurea, balta, păsările,
liniştea şi singurătatea locului.
Isaccea, dar mai ales Suhatul, locul acela
mărginaş, uitat parcă de lume, este mirajul
copilăriei mele, cu miresmele câmpului, cu
aromele bălţii, ale pădurii de tei, cu zborul
infinit al păsărilor spre apus, cu fâlfâitul lor
greoi de aripi.
În faţa casei mele din Suhatul legendar, se
află fântâna cu uluc, veche de peste o sută de
ani. Localnicii spuneau că este izvodită de
Ştefan Florea, străbunicul meu.
Acum este a nimănui, n-o mai revendică
nimeni, dar se adună aici localnicii, turiştii,
drumeţii de pe aiurea şi se desfată cu apa ei
limpede şi rece din izvorul care şerpuieşte în
adâncul pădurii din apropiere. Pare a fi licoarea
începutului de lume, plină de lumină şi
încărcată de strălucirea stelelor noaptea.
Colindam împrejurimile. Ieşeam pe poartă
încet, ca şi cum m-aş fi furişat, trecând dincolo
de şosea, spre câmp. Apucam pe cărăruia ce
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
ducea spre crângul plin de flori nemuritoare, de
creasta cocoşului, sulfină, floarea ţigăncii,
traista ciobanului, flori galbene ale căror nume
nu le ştiam, unele violete, altele albastre ca
piatra de safir, toate într-un amestec fascinant,
iar eu în mijlocul lor!
Admiram şirurile de sălcii ce se întindeau
de-a lungul Dunării. Şoseaua se ondula printre
plopii foşnitori, ascunzând ici şi colo câte o
casă.
Pe partea stângă a şoselei o altă întindere
de dealuri golaşe şi o mirişte mărginită de
pâlcuri de copaci, de unde începea pădurea.
Când ajungeam aici mă cuprindea o stare
ciudată şi îmi imaginam că-mi retrăiesc
copilăria îndepărtată. Mă ascundeam parcă
după copacul din fundul grădinii, un nuc bătrân
de când lumea, cu un trunchi voluminos încât
nu mă mai eram de găsit. Uneori rămâneam
acolo ore în şir, neştiută de nimeni, singură cu
gândurile mele. Un smochin de lângă gard îşi
răsfira crengile încărcate de fructe coapte, îmi
era de ajuns să-mi astâmpăr foamea.
De mult, pe vreme bunicilor mei, Isaccea
mai păstra încă un parfum oriental. Cel mai
mult mă atrăgea mahalaua turceasă unde trăiau,
nu numai turci, ci şi tătari. Prin ceaţa vremii se
ivea faţada unei case cu geamlâcuri curbate,
maronii, spoită cu sineală, un fel de var
amestecat cu mult albastru. Aşa îşi văruiau
tătăroaicele şi turcoaicele casele sau poate că
aşa le-au primit moştenire din vechime.
Mahalaua turcească zăcea în arşiţa soarelui.
Erau povârnişuri multe care ascundeau un ceair
imens, numit Trei Fântâni, de unde se vedeau
mai bine, în depărtare, dealuri golaşe, cu pietriş
măcinat de vânturi şi ploi, cu vegetaţie uscată,
cu pâlcuri arse de mărăciniş şi întinderi de
oţetari roşietici. Pe partea opusă a oraşului, spre
Dunăre trona un deal pietros care ulterior a
devenit carieră de piatră. Deasupra carieriei
erau înşirate case tătărăşti şi turceşti. Şi acolo
erau povârnişuri pe care ne căţăram în căutare
de bănuţi şi pietricele colorate.
Acest spaţiu poartă legende de demult
peste care s-au suprapus altele, dar ele rămân
ascunse în adâncuri de istorie, în straturi
pecetluite în timp, zăcând încă în pământ,
neştiute de noi încă. Bănuim doar că mai sunt
multe de descoperit. Poate de aceea călcăm cu
smerenie pe drumul de deasupra carieirei,
27
 SENIORII
pentru că acolo au trecut şi au trăit tătari, turci,
cerchezi şi mulţi alţii, toţi au dus cu sine
povestea neamului lor.. Numai memoria
istoriei mai şterge praful timpului şi ne
dezvăluie adevărul. Imaginaţia noastră îl
îmbracă în poveste.
Într-una din aceste căsuţe, o vedeam ieşind
parcă, pe Mucherem, o tătăroaică frumoasă, cu
forme robuste, peste care se ondulau falduri
mari de mătăsuri în tonuri dulci, roz şi mov.
Îmi aduc aminte că s-a luat după mine. Eu m-
am ascuns după o movilă îmbrăcată cu iarbă,
dar scobită de alţi copii în căutare de pietricele.
M-a prins de mână şi m-a scos din
ascunzătoarea mea vremelnică:
—Ce faci aici, micuţo?”
—Eu...am venit cu coşuleţul să adun
pietricele!
—Dar de unde vii, copilă?
—Vin de la fântâna cu uluc. Mă cheamă
Elenuţa
Mă uitam la tanti Mucherem, o cunoştem
bine, pentru că duminica ne vindea acadele.
Acum eram speriată. Avea o voce gâjâită,
grosă, de parcă ar fi vorbit dintr-un butoi. Toţi
copiii fugeau de ea.
Eram firavă, împlinisem nouă ani, dar
păream mai mică. Îmi sprijineam mânuţele de
marginile colţuroase ale unei stânci ce sta să se
prăvălească.
—Fii atentă, copilă, că o iei la vale, te duci
de-a rostogolul în oţetarii ăia şi acolo sunt şerpi
mari, veninoşi. Chiar ieri, Ibrahim, trecând cu
asinii pe acolo, era să calce pe unul încolăcit în
drum. Noroc că l-a văzut din timp şi i-a zdrobit
capul c-un pietroi pe care l-a găsit la
îndemână”
Îmi tremurau picioarele, coşuleţul mi-a
căzut din mână, dar nu s-a răsturnat.
—Uite câte pietricele colorate, uite câte
am aici!” mă lăudam eu, dezvelindu-mi
comoara ascunsă în coşuleţul meu fermecat. Te
rog să nu mi le iei!
—Ce să fac eu cu gigele tale, doamne-
apără-mă! Nu te speria, fătuco, nu-ţi fac nimic!
Mă prinse de mânuţă şi mă scoase dintre
scaieţi, apoi îmi arătă cărarea care ducea la
cişmea.
—Vrei să mergi cu mine la cişmea?
—Merg, tanti, dar vreau să ajung acasă, la
fântâna cu uluc.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
—Lasă că te duce Ibrahim acasă. Nu mai
umbla aiurea pe coclauri, că sunt şi oameni răi,
sunt câini, cine ştie ce rău îţi pot face!
Tanti Mucherem îl văzu pe Ibrahim,
bărbatul ei, care-şi fuma liniştit ciubucul, în
timp ce asinii făceau amiaza, dormitând lângă
un gard de nuiele. Lângă cişmea se rânduiau
femei cu cobiliţe în care erau agăţate căldări
mari arămii cu fundul rotunjit.
Se opreau sacale care duceau apă în tot
satul pe bani, făceau o afacere din apa rece de
izvor. Femeile păstrau obiceiul de a-şi ascunde
faţa într-un feregeac din muselină. Erau ţigănci
guralive, sporovăind întruna până le venea
rândul la apă. Altele purtau basmale cu
mahmudele, sub care se ascundeau multe
codiţe subţiri, împletite cu bănuţi galbeni
găuriţi, atârnând din loc în loc, sporindu-le
frumuseţea. Erau frumos gătite cu bluze sau cu
semizeturi din blondură, cu ilic şi şalvari, în
culori vii, ca florile de mai, predominând
trandafiriul, apoi verde, mov, roz, violet.
De partea cealaltă a cişmelei, lângă un
salcâm, un bătrân cu şalvari portocalii, încins
cu un brâu lat de culoare grena-închis, cânta
dintr-o ţibulcă un cântec trist, ca un geamăt.
Părea o rugăciune, femeile se plecau,
înclinându-şi capul a smerenie. În toată valea
se împrăştiau acordurile dulci, molcome,
tărăgănate, purtate de vântul uscat până dincolo
de canarale…
Am pus mâna la ochi, de parcă aş fi
vrut să ascund perdeaua nevăzută, umbrele
amintirilor, semnele trecutului.
Apoi mă trezii din reverie şi-mi aruncai
ochii la fântâna cu uluc din stradă, fântâna
copilăriei mele. În jurul ei se ţese toată
povestea. Pentru că ea a rămas aici
dintotdeauna. Oamenii au venit, au sorbit din
apa ei rece, ţâşnind din adânc, apoi au plecat
mai departe cu sufletul răcorit.
O privesc acum ca un dar al
pământului, are cântecul ei, ecoul vibrează din
când în când, când vreun localnic îi dă bineţe,
privind apa fremătând de izvoarele miscătoare,
care aleargă pe sub pământ neobosite.
Sunt zile când fântâna este asaltată de
mulţi isăcceni şi drumeţi de pe aiurea. Toţi se
înghesuie la rând la apă. Butoaie de plastic de
toate culorile erau aliniate în căruţe. O bătrână
venise cu un singur butoi într-un cărucior pe
28
 SENIORII TULCENI

care-l trăgea greoi, hurducăindu-l pe cele două apei în nuanţe de verzui, toate se îngemănau,
trepte ale fântânii. Deodată butoiul, plin cu apă, compunând un copleşitor tablou.
se rostogoli în drum, capacul şubred sări cât Priveam acum balta, devenită de curând
acolo, iar apa se vărsă într-o clipă în praf. un fel de păşune. Nimic din vegetaţia
—Arză-i-ar focul, că de patru ani ne luxuriantă de deltă de altădată, doar câteva
amăgesc că ne trag canalizare, mai pupă ei vot ochiuri de apă străluceau undeva spre Dunăre.
de la mine la sfântu' aşteaptă – se răţoi bătrâna Un singur canal mărginit de sălcii curgea de-a
către cei prezenţi, de parcă ei ar fi fost vinovaţi. lungul Dunării, în rest teren agricol, întindere
—Taci, bre, că primarul ne-a promis că în de mărăciniş, păpuriş răzleţ, pâlcuri-pâlcuri,
curând vom avea canalizare. Tânărul o ajută pe zone întinse de pământ crăpat, în zilele toride
bătrână, încercând s-o împace. de vară. Şi totuşi aşa cum era ea, ciuntită de
O priveam cu milă, aş fi vrut s-o ajut, dar mâna omului, balta îşi avea farmecul ei, era
câţiva bărbaţi îi aşezară din nou butoiul, încă plină de viaţă. Veneau vara turişti la
scoaseră repede apă cu braţele lor vânjoase, pescuit, toamna la vânătoare, veneau cu
apoi o liniştiră pe bătrână: maşinile, îşi instalau corturile în locuri umbrite
—Lasă, tuşă Ioană, că la toamnă cică de vreo salcie , iar după câteva zile plecau.
avem apă…
—Da, aşa a crezut şi mama că va avea
lumină electrică, dar a murit săraca exact cu
trei luni înainte de „minune”, n-a apucat
Revoluţia din '89.
—Cică au forat la Begu şi-au dat de apă
bună, iar noi ăştia din Suhat vom avea primii
apă, suntem la margine, uitaţi de lume, dar s-ar
putea la apă să fim primii.
—Să dea Dumnezeu, dar eu unul nu cred,
A!... da! dacă ar avea şi ei ceva profit, să-şi
facă ei întâi plinul, da! poate că ne-ar da apă şi
nouă, aşa ca la chiori, o dată pe săptămână,
după cum am auzit că păţesc ăia de la Trei
Fântâni. Acolo unde era apăraia de pe lume, au
ajuns oamenii să pună butoaie la streaşină să le
umple cu apă de ploaie.
Tudoriţa lui Nenu găsi rezolvarea
urgent:
—Beţi şi voi apă minerală, uite ăsta al lui
Chiper a deschis un bufet aici, sub nasul nostru
– spuse ea cu glas piţigăiat.
—C-oi fi prost să dau banii pe apă, mai
bine beau o bere – îşi dădu cu părerea
Marinică.
Săracii oameni, nu-i de ajuns că trudeau
pământul, mai au şi grija apei, ce e mai rău
decât să n-ai apă?
Ziua a trecut pe nesimţite, soarele
scăpăta spre apus.
Pentru mine balta însemna bucuria
privitului. Răsăritul şi apusul, legănatul
trestiilor, unduirea valurilor, reflexele galben-
roşiatice ale soarelui, oglinda fremătătoare a

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 29

 SENIORII
DOAMNA ÎN ALB DE LA NOVIODUNUM
Nicolae RĂDULESCU
Într-o zi frumoasă de vară, cu soare, cu
lumină, cu liniște, ne îndreptam cu ”pasagerul”
spre Noviodunum. Petrecusem, împreună cu
familia, câteva zile la Sulina. Deși poposisem
la soare răsare pentru sfânta odihnă pe drept
cuvenită, ne făcusem timp și pentru a vizita
acele locuri prezente aievea în cărțile lui Jean
Bart. Printre altele, am vizitat farul, bisericile
diferitelor religii și culte, clădirile Comisiei
Europene a Dunării, celebrele localuri din
Europolis și mai ales cimitirul, pe care l-am
suspus unei riguroase radiografii etnografice. O
adevărată carte de enciclopedie a vremurilor
trecute. Fiindcă în cimitirul din Sulina ”strigă
prezent toate neamurile lumii!”.Fără să
exagerez, mărturisesc că eram prins în mrejele
unei visări, mă urmărea gândul că vom
descoperi și sanctuarul unde-și găsise loc de
odihnă și frumoasa dar nefericita Evantia. Dar
Evantia, pagină de farmec a mitologiei Sulina –
parcă zeiță consângeană cu eroul care-și găsise
odihna în ”Insula cea albă”1 nu s-a prezentat la
apel. O deziluzie pe care, ce-i drept, o
prevăzusem.
Așadar, ne aflam în drum spre casă.
”Corabia” era supraetajată, astfel că de sus te
desfătai privind acea apă limpede și lină,
cufundată parcă într-o baltă de verdeață. Parcă
te aflai într-o zonă geografică cu climat dulce și
vegetație luxuriantă – un adevărat paradis!
După ce am admirat frumusețea vie a
1
Eroul din ”Insula cea Albă” - Leuche, în limba greacă
veche. Este vorba de Insula Șerpilor unde, conform
mitologiei grecești, a fost înmormântat de către mama sa,
Zeița Tetis, eroul Războiului Troian, Achile.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
paradisului verde, ne-am retras în salonul
destul de întins și foarte puțin aglomerat.
Domnea o pace absolută. Fiica noastră, un pui
de om de vreo opt ani, rămăsese afară la
balustradă să admire, încă, acea frescă a naturii
care te fascina. În acele momente s-a apropiat
de fetișcană o doamnă – la vremea aceea o
tovarășă, care să fi avut 45-47 de ani. Se vedea
că era o persoană cu ținută distinsă, cu educație
și plinî de demnitate, care-și conservase bine o
parte a tinereții. Era îmbrăcată într-o rochie
albă – imaculată. Distinsei persoane i-a atras
atenția ființa aceea liniștită, care scruta zarea și
aduna în ochii ei mari frumusețea creată de
Dumnezeu. Parcă împinsă de instinct, doamna
în cauză a intrat în dialog cu fiica noastră. A
întrebat-o unde merge. Aflând că va coborî la
Noviodunum, persoana a devenit imediat
deosebit de curioasă și interesată, mai ales că
pe pieptul bluzei, copila purta sigla ”CL: FL:
MY”2.
A întrebat-o dacă la Noviodunum, nu
departe de monumentul eroilor, pe o străduță
care urcă și are pe latura dreaptă o biserică, știe
ea o casă în care se intră urcând o scară, cu un
număr de trepte pe care nu-l mai ține minte, cu
grădiniță, cu ogradă. Fetișcana i-a răspuns
foarte calm și sigur că ea cunoaște acea casă.
Doamna în Alb, parcă electrizată și încărcată de
emoție s-a interesat cine locuiește în casa
despre care discutau.
- Acolo locuim noi, i-a răspuns fiica
noastră.
- Daaa? A exclamat mirată Doamna în Alb
și a continuat: dar părinții tăi, tatăl tău, cine
este și cu ce se ocupă?
- Tatăl meu este directorul Liceului din
Noviodunum.
Răspunsul a fost rostit calm și cu intonație
de mătase, fapt pe care Doamna în Alb ni l-a
relatat ulterior. Surprinsă și plăcut
impresionată, Doamna în Alb a îmbrățișat
inofensivă ființă și a întrebat-o dacă părinții ei
sunt pe vapor. Și a adus-o în cabină, unde ne
aflam noi. Până la Noviodunum mai aveam de
zăbovit încă vreo trei-patru ore bune, așa că s-a
convorbit cu intensitate, cu interes, cu multă
sinceritate. De la început ne-a atras atenția că
2
CL.FL.MY: sigla Flotei Romane staționate la
Noviodunum – Classis Flavia Moesyca.
30
 SENIORII
distinsa doamnă folosea un ton șoptit, parcă de
taină. Mai târziu aveam să înțelegem care era
motivul acelui ton cvasi-conspirativ. În sfârșit,
noua companioană de la noi multe lucruri nu
avea de aflat. Câteva informații, totuși, i-am
strecurat. Astfel, i-am explicat că am reușit
printr-un artificiu să trecem clădirea în care
locuiam în patrimoniul Liceului, ceea ce ne-a
permis să asigurăm renovarea și întreținerea
imobilului, că incinta este funcțională pentru că
s-a construit un garaj, un atelier, s-a introdus
instalație pentru apă potabilă, etc. Ne-a
mulțumit cu recunoștință pentru că nu am lăsat
clădirea să intre în proces de degradare și s-a
arătat fericită că locuința, casa de care o legau
– spunea dumneaei, multiple fire sentimentale,
pentru care uitarea nu putea avea efect, se afla
în bună conservare. Noi încă nu aflasem care
erau acele multiple fire sentimentale care o
legau de exoticul Noviodunum și nici cine era
interlocutoarea noastră. În continuare s-a
interesat de vecinii locuinței apoi de toate
fostele cadre didactice, desigur, înaintea tuturor
de domnișoara Lelia Avrigeanu și de domnul
Coloianu, care atunci se aflau încă în viață, de
starea bisericii, despre starea geamiei și a
comunității turce etc. Dar cine era distinsa
Doamnă în Alb? Ne-a explicat dumneaei.
Dânsa era nepoata proprietarilor casei –
familia Barbăneagră. Așadar, șoapta în care se
exprima se datora faptului că vărul său,
regizorul Paul Barbăneagră ”ne mai deranja”
câteodată noaptea când ascultam postul Europa
Liberă, faptă socotită eretică la vremea aceea.
Am înțeles că domnia sa era un fel de persona
non grata în Noviodunum și se temea să
viziteze localitatea de care o ardea un dor
profund și unde încă avea rude. După câte îmi
amintesc se înrudea cu familia Mitrofan –
doamna respectivă în vremea evocată lucrând
în serviciul administrativ al liceului. Mergând
pe unda apei, adâncindu-ne în discuție, treptat,
treptat am alunecat în păcatul frumos al
constituirii unui fel de comuniune sufletească
pe fundalul căreia comunicarea a fost liberă,
neîngrădită, afectivă. Ne-a povestit cum, copilă
și adolescentă fiind, a locuit cu familia în
Basarabia, la Reni, unde tatăl său era demnitar
al statului și că – lucrând la primărie avea
autoritate și influență, stări de fapt pe care le
folosea în slujba comunității. De aceea era bine
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
văzut, respectat și îndrăgit atât de români cât și
de alogeni, cu care se afla în deplină armonie.
Există la Reni, spunea Doamna în Alb, un
nucleu foarte unit al notabililor, adică al
slujbașilor de la primărie, ai bisericii, ai școlii,
ai comercianților, ai gărilor fluvială și
feroviară, ai militarilor, ai băncii, ai
dispensarului uman etc. De-a lungul anilor, nu
fuseseră surprinse momente de fractură socială
sau etnică între diferitele părți ale comunității,
foarte apropiată și unită prin interese, prin
sentimente de camaraderie, de integritate
morală, de respect și într-ajutorare, mai ales că
existau și familii mixte. Era adevărat că mai
străbătea peste vreme ecoul îndepărtat al acelei
neliniști iscate în anul de foc 1924, în cadrul
căruia se detașaseră alogenii. Totul părea însă,
spunea dumneaei, de domeniul trecutului, că
praful uitării acoperise acel seism despre care
nu-și mai amintea nimeni, sau poate că unii nu
voiau să se afle că nu se uitase totul. În sânul
comunității orășenești un rol însemnat îl jucau,
cum era și firesc, preotul român și cei trei
feciori ai săi, foarte respectați în urbe, cu
autoritate și multă influență. Unul dintre băieții
preotului era învățător, foarte apreciat, mai ales
că știa bine și limba rusă, fapt care-l ajuta să-i
învețe și pe copii. De aceea, multe lecții le
făcea în limba rusă, ne spunea Doamna în Alb.
De altfel, și preotul, în timpul liturghiei
introducea unele versete în limba rusă,
motivând că limba rusă este limbă sfântă. Avea
dumnealui o singură nemulțumire și anume că
biserica noastră își rânduise, chiar din anul
1924 – ritualul după ”calendarul papistaș”, cum
îl numea dumnealui. Dar, părintele, ca un
adevărat sfânt, foarte ascultat și respectat,
pentru că-și păstorea cu evlavie și dreaptă
credință turma, de marile sărbători creștinești –
de Crăciun, de Anul Nou, de Bobotează oficia
slujba și pe rit pravoslavnic, desigur în limba
rusă. Până într-o zi, când – lovitură de trăsnet,
la primărie și la Legiunea de jandarmi a sosit
vestea de necrezut – Basarabia intra în
componența Imperiului de la Răsărit!
Administrația românească și toți locuitorii care
doreau trebuiau să se îmbarce foarte urgent, cu
puțin bagaj, pe mijloacele fluviale puse la
dispoziție pentru a trece Dunărea, sau cu trenul
pus deja pe peron pentru a porni spre Galați.
Afluiau oamenii de pretutindeni, din oraș și din
31
 SENIORII
zonă, producându-se o adevărată stare de
panică și de disperare. Ba, erau unii care nu se
îndurau să-și abandoneze agoniseala de-o viață,
să scindeze familii, dar teama de ciuma
bolșevică era prea mare. Era ordin ferm să se
bată în timp prelungit clopotele de la biserică,
dar preotul n-a permis, motivând că cei săraci
rămân pe loc iar dumnealui are datoria să nu-i
părăsească, ci doar să-i păstorească.
Se petrecea ceva ciudat cu preotul și cu fii
săi. Sfinția sa a dat o altfel de alarmă și a
concentrat rapid, chiar în curtea bisericii o
anumită categorie de oameni, o gloată amorfă,
mai mult alogeni, deosebit de receptivi, de
parcă erau pregătiți pentru declanșarea
evenimentului. Gloata a devenit fulgerător
irascibilă, violentă și plină de ostilitate față de
cei care se pregăteau să treacă în Patrie. Făceau
zarvă mare autointitulându-se ”comitet de
autoapărare”. Apoi turma, în frunte cu cel ce-o
păstorea și cu fii acestuia, îmbrăcați în rubaște
de mătase, cu brasarde roșii, cu chipiuri
muscălești, cu flamuri bolșevice și cu portretul
lui Stalin(în fond și el tot preot de meserie), au
ieșit în centrul civic făcând agitație împotriva
imperialiștilor români și preamărind regimul
bolșevic și pe marele conducător. Turma intrase
în delir, spiritul gregar se dezlănțuise. Familia
Doamnei în Alb, surprinsă pe drumul ce ducea
la debarcader, prietenă cu familia preotului
până în ziua precedentă, a fost agresată,
insultată, jefuită, scuipată, umilită.
- Nicio milă față de asupritorii poporului
moldovean! - răcneau fii preotului.
Vestea actelor de samavolnicie și de
barbarie bolșevică ce arsese mocnit până în
ziua aceea și care explodase în incendiu, a
ajuns la campania de jandarmi aflată la
debarcader. Soldații s-au întors pentru a-i
proteja pe urgisiți. Dar preotul și ai lui au sărit
la bătaie. Unul dintre feciorii lui a vrut să-i
smulgă arma unui soldat, pe care l-a și lovit.
Acesta mai mult speriat, i-a spintecat pântecele
cu baionete, dându-i intestinele afară. După ce
s-au tras focuri de armă în aer, gloata s-a
împrăștiat. Preotul a rămas, s-a aplecat
înmărmurit asupra feciorului pe care l-a
îmbrățișat. Dar acesta intrase deja în noaptea
neagră a agoniei. A sosit în fugă și preoteasa
care jelea cu disperare, ca orice mamă care-și
pierde feciorul drag. Compania de jandarmi a
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
făcut un fel de cordon, protejând evacuarea
prăpădiților de imperialiști. În jurul preotului și
a feciorului care-și dădea sufletul s-a regrupat
turma care până atunci, în mare taină, fusese
activată și ținută în stare de iritare bolșevică.
Împreună cu distinsa doamnă, am tras
concluzia că era vorba de o gravă și regretabilă
rătăcire, încheiată tragic și greu pedepsită de
Dumnezeu. Doamna în Alb și-a amintit și ne-a
povestit cum, după exod au revenit și s-au
restabilit la Noviodunum unde-și aveau
obârșia, iar în toamna anului 1941 tatăl
dumneaei a vizitat orășelul de peste Dunăre,
unde a găsit totul schimbat în rău. Despre
oameni și despre faptele acestora a primit
informații de la niște fini rămași în localitate.
După plecarea din vara lui 1940 a urmat o
adevărată urgie, pe de o parte răfuieli și jafuri,
pe de altă parte manifestații bolșevice. Astfel,
înmormântarea tânărului ”căzut în luptă” s-a
transformat într-o manifestație antiimperialistă,
s-au ținut cuvântări, s-au lansat amenințări, s-
au făcut jurăminte. În sfârșit, au fost alese
organele provizorii de conducere din care făcea
parte și preotul. Apoi, la începutul lui iulie(6
iulie, n.n) conducerea a luat parte la marea
manifestație de la Chișinău, unde s-a desfășurat
parada Armatei Roșii. Veniseră zile bune în
care se sorbea ”vin de ambră” din cupa
victoriei. Dar, minunile n-au ținut mult,fiindcă
la 2 august 1940, Buceagul, adică sudul
Basarabiei, a intrat în componența Ucrainei. S-
au ales noile organe de conducere din care
preotul nu mai făcea parte. Apoi s-a aplicat
noua legislație bolșevică în virtutea căreia a
fost declarat culac și din câte aflase, fusese
urcat în temuta ”mașină neagră” și trimis, se
presupunea, dincolo de Urali unde, ce-i drept,
existau mase întinse de suflete creștinești care
aveau nevoie de preoți. Nu s-a mai auzit nimic
despre el. Doamna în Alb, deosebit de fluidă în
vorbire, aproape că nu s-a oprit din povestirea
acelor trăiri deosebit de triste. Întreaga epopee
a curs ca apa Dunării. Am constat continuu că
din sufletul său zbuciumat străbătea și-i marca
chipul o tristețe împinsă până la suferință. Am
intrat și eu în dialog. M-am interesat dacă
preotul din poveste slujea la biserica din Reni
dinainte de 1917 și mi-a răspuns afirmativ. Mi-
a mai completat apoi că în parohia respectivă
Țara trimisese în timp, mai mulți preoți, dar
32
 SENIORII TULCENI

niciunul n-a putut conviețui și conlucra cu
preotul veteran. Mi-am exprimat opinia că în
relațiile dintre oameni apar câteodată și
sentimente negative, de natură politică mai
ales, care pot degenera în ură și vrăjmășie.
Doamna mi-a replicat că povestea de la Reni
era de natură inversă, pe care avea s-o
deslușească mai târziu, la Noviodunum.Era
vorba de invidie și poftă de supremație, de
sentimente și scopuri care nu puteau fi
împlinite decât prin luptă politică vulgară,
împinse până la eludarea însușirilor de omenie.
- Dar ce s-a întâmplat la Noviodunum, am
întrebat curios.
- Domnule, după fuga de la Reni, familia
mea a revenit la Noviodunum unde ne era
obârșia. Treptat, treptat am găsit liniștea atât de
necesară deși gândul și imaginația, adesea,
treceau peste fluviu în partea opusă. Ba, chiar
odată s-a petrecut o întâmplare nostimă – un
cârd de gâște au trecut Dunărea, la noi. Ne-a
cuprins nostalgia, le-am primit cu dragoste.
Împreună cu colegii mei am prins o gâscă și i-
am legat de gât un plic din piele, prin care
transmiteam binețe celor din Aliobrix. Au,
atunci am fost străfulgerat de un gând frumos.
Să declanșez o campanie de corespondență
între elevii din Noviodunum și cei din Aliobrix.
Prima a scris fiica noastră și a intrat în
comunicare scrisă cu fiica unui profesor. Se
numea Liuba, avea o soră la Kiev, învăța
alfabetul latin la orele de limbă franceză. Se
cunoștea că nu se exprima ușor în limba
străbună, deoarece conținutul nu evolua în
narațiune. Această realitate reieșea și din
cuprinsul celorlalte scrisori. De aceea am
propus diriginților să intensificăm campania de
corespondență. Așa s-a făcut că zilnic soseau la
Liceu o mulțime de scrisori.
(urmarea în numărul 18)

Paul SÂRBU glumind, puţin jenaţi,

această cârpă
LUNA LA LETEA cu care-am frecat podelele
Un lan de floarea-soarelui ,,epocii de aur”,
s-a întors după lună. fără ca măcar
O bătrână mătură curtea... să o fi spălat
Bătrânul, din lotcă de sânge!...
îşi aruncă undiţa printre nuferi.
Vitele nu s-au întors de la păşune,
deşi e miezul nopţii, FLUTURI DE NOAPTE
crezând că e încă ziuă.
Cormoranii Fluturi de noapte
încă mai prind peştişori atraşi şi înecaţi
scufundându-se pe fundul apei! de luna
Dar în orăcăitul broaştelor postumă
se distinge clar, cântând, cucuveaua – oglindită
semn că, totuşi, aici nu este ,,raiul” pe pământ! pentru fiecare
în alt loc!
CÂRPA Dar nimeni nu vede
În muzeul salba de aur
cu false statui şi nici ninsoarea de fluturi
care încă mai aplaudă de la gâtul
şi ovaţionează postum lacului!...
îngenuncheate
pe socluri, (din volumul ”Amintirile unui salcâm desfrunzit”
lăsăm ed. Tracus Arte - 2018)
moştenire,

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 33

 SENIORII
POVESTEA NEDEIEI
Elena NETCU
Capitolul l (fragment)
În dimineaţa asta, m-am trezit cu o durere
cumplită de cap, după un coşmar de care nu
mai scap de la o vreme. Îmi revine obsesiv
aceeaşi imagine. Singură pe muchia unui deal.
Dealul îmi era cunoscut. De acolo se vedea
Trivale despre care măicuţa mi-a povestit de
mai multe ori. Acolo îmi este sufletul, pentru
că este locul de baştină al bunicilor mei. Când
mă gândesc la rădăcinile mele, îmi spun că sunt
munteancă din Trivale. Poate de aceea, aproape
în toate visele mele de noapte mă văd în acest
spaţiu sacru şi de multe ori de-a lungul vieţii
m-am raportat la el. Acum e ca un paradis
pierdut pentru măicuţa mea pe care destinul a
adus-o aici la gurile Dunării, în Tulcea. Dar
Trivale revine obsesiv în visele mele de noapte.
Se făcea că priveam în jos într-o vale care nu se
mai termina. Erau cărărui, ondulându-se într-
un adânc fără fund. Scrutând întunericul am
distins, de fapt, că pe acele cărărui mişuna o
puzderie de şerpi. Erau de toate felurile şi
încercau să urce spre mine, dar nu reuşeau
pentru că cineva din adânc îi trăgea în jos. Se
auzeau şuierături din toate părţile. Îmi era
cumplit de frig şi aveam impresia că şerpii
aceia veninoşi mă vor răpune. Am dat să mă
ridic, dar în spatele meu câţiva bărbaţi
întindeau o frânghie, ameninţându-mă. .” Ai
grijă, Nedeia, dacă nu ţii cont de regulile vieţii,
ajungi o pradă în mâinile noastre. Oamenii nu
sunt aşa cum îi vezi tu. Priveşte încă o dată în
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
prăpastie! Te vor lăsa să-ţi vii de hac singură!
Vei fi propriul tău duşman, pentru că eşti
făcută să te risipeşti pentru alţii. La tine nu te
vei gândi niciodată!”
M-am smuls cu greu din somnul acesta
zbuciumat. Am luat un calmant, dar nu-mi
ieşea din cap coşmarul. Ştiu că băiatul meu are
de dat un examen greu. Ştiam că se confruntă
cu o serie de probleme.
Toate trăirile mele le-am pus pe seama
necazurilor de care Dan nu mai scapă. Am
sunat-o pe Irina să bem o cafea împreună. Este
draga mea surioară. Când era mică voia să se
facă actriţă. Se tot fâţâia în faţa oglinzi şi se
visa pe scenă. Tata îi spunea că are gărgăuni în
cap şi că şi o să-i iasă. . Şi i-au ieşit! S-a făcut
chimistă. Mie mi-a plăcut medicina. Nu voi
renunţa niciodată la pacienţii mei. Am cu ei o
relaţie specială. Nu le sunt numai medic de
familie. Toţi s-au legat sufleteşte de mine şi
simt că le prelungesc viaţa, dincolo de reţetele
uzuale. Cu Irina mă sfătuiesc ori de câte ori îmi
este greu. O s-o invit la mine şi voi petrece cu
ea weekend-ul acesta. Simt nevoia să-mi pun
gândurile în ordine. Am trecut prin atâtea, dar
se pare că o iau de la capăt cu aceleaşi poveri
pe care le-am dus în spate o viaţă. Poate Irina
mă va ajuta să scap de acest balast pe care-l
port în suflet. E mai greu decât un păcat. Un
gând îmi sfredeleşte creierul. “Ce poate fi mai
greu de dus, Nedeia, decât păcatul?”Oare toată
viaţa mea a însemnat ispăşirea unui păcat? Al
cui? Al meu, al strămoşilor mei? Sau poate
ursitoarele n-au putut să-mi dăruiască chiar
totul la naştere! Am citit mult despre asta. Am
început să cred că studiile privind destinul sunt
multe şi toate, puse cap la cap, dovedesc
inteligenţa umană. De ce să nu cred atunci că e
posibil ca noi să trăim mai multe vieţi. Greşim
într-o viaţă? Dumnezeu ne trimite pe pământ să
ne înălţăm sau să coborâm în infern?
Dar ce-i cu mine? Mintea mea o ia razna?
Cât adevăr este în ceea ce gândesc? Am trăit
oare cum se cuvine?
Se aude soneria. Cred c-a venit Irina. Sar
să-i deschid.
—Of, Irina, surioara mea, cât te aştept! Mă
bucur c-ai venit astăzi! Nu mă simt în apele
mele. Intră. Cafeaua e gata.
—Nedeia, nu te obosi! Trebuie să te refaci!
34
 SENIORII
—Aşa este, Irina, dar nu se mai termină
problemele mele. Îmi ziceam mereu că după
plecarea băieţilor la casele lor, voi avea timp şi
pentru mine, dar. uite că grijile sunt şi mai
mari.
—Spune-mi, surioară dragă, ce te doare?
—Nu mă simt bine în ultima vreme. Am
coşmaruri, stări de anxietate. Irina, nu pot
scăpa de trecut. Am sentimentul că de acolo
mi-a venit tot răul. Undeva am greşit, Irina! Îmi
pun întrebări la care n-am nici un răspuns.
Unde am greşit? Ce-ar fi trebuit să fac? Ar fi
fost viaţa mea altfel?
—Nu vei scăpa de toate astea decât
vorbind despre trecut. Cu cât îl ascunzi acolo în
adâncul sufletului tău, cu atât sapă nemilos şi
nu te vei elibera niciodată!
—Un gând nu-mi dă pace, Irina! Un gând
care s-a cuibărit în mine în ultima vreme. De
ce-am pornit cu stângul în viaţă?
—Ştiu la ce referi, draga mea! Tu ai
excelat totdeauna în toate. Ai strălucit printre
toţi colegii tăi de liceu, pentru că erai specială,
aveai un farmec şi o inteligenţă deopotrivă care
te situau deasupra tuturor. La toate astea se mai
adăugau ambiţia şi dorinţa ta de a fi cea mai
bună.
—Pentru toate astea, trebuie să le
mulţumesc părinţilor mei. Mama a fost
desăvârşită, iar tatăl meu ne iubea atât de mult,
încât această iubire devenise posesivă, ne cerea
să fim perfecte în tot ce facem, să nu ne abatem
cu nici un milimetru de la regulile lui şi, crede-
mă, erau foarte dure, iar el era aspru cu noi, pe
cât de iubitor. Din acest punct de vedere cred c-
am primit o educaţie mult prea dură, sub
semnul nu face asta, nu e bine, ce-o să spună
lumea etc…. Trebuia să mă conformez pentru
că, altfel, toate oalele se spărgeau în capul
mamei, or măicuţa mea nu merita asta.
—Ei, Nedeia, aici este problema! Cred că
această rigiditate, ca să nu-i spun constrângere,
a făcut din noi nişte fete vulnerabile şi mult
prea sensibile şi emotive. Cel puţin, tu ai trăit
emoţional şi nu raţional. Asta nu e rău până la
un moment dat, dar cred că te-ai sacrificat, în
loc să te iubeşti pe tine. Şi de aici vin toate
suferinţele tale.
—Şi tu eşti la fel de dură cu mine. Irina?
Eu am iubit cu toată fiinţa mea! Eu mi-am
asumat tot ce-am făcut, pentru că m-am
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
implicat şi n-am renunţat uşor, eram în stare să
merg până la capăt, chiar dacă vedeam cum îmi
fac rău singură. Însă am devenit o jucărie a
destinului datorită fragilităţii mele. Credeam tot
ce mi se spunea şi nu simţeam niciodată
pericolul.
—Aşa erai atunci, draga mea. Dar viaţa ta
a dovedit cât ai fost de puternică şi de
luptătoare în acelaşi timp. Vrei să povesteşti de
la început despre tine ca să scapi de acest balast
al trecutului, cum îl numeşti tu?
—Aş face-o, dacă aş şti că m-aş elibera, că
mi-ar da împăcare, că băieţii mei, dragii mei
băieţi în care am învestit totul ca să-i văd şi pe
ei undeva sus, m-ar înţelege, m-ar preţui şi m-
ar păstra în suflet ca pe o comoară!
—Eu cred că oricum te vor păstra în suflet
ca fiinţa cea mai dragă, pentru că faptele tale
vorbesc mai mult decât rănile trecutului despre
care numai tu ştii că există.
—Poate că nu i-am protejat destul.
—N-ai ştiut cum s-o faci, în primul rând n-
ai ştiut să te protejezi tu însăţi de rău. N-ai avut
puterea să fugi şi să nu te mai uiţi în urmă,
decât foarte greu, cu preţul sănătăţii. O să te
las, Nedeia , să te gândeşti la tot ce-am
discutat. Poate c-ar trebui să-ţi derulezi firul
vieţii, reconstituind faptele cu ochiul adultului.
La vârsta asta, după cincizeci de ani, vezi mai
bine cauzele şi înţelegi la alt nivel. Nu te
judeca prea aspru, draga mea!
Am tăcut. O priveam cu recunoştinţă.
Conversaţia noastră m-a făcut să privesc
lucrurile cu mai multă înţelegere. Acum nu mai
aveam ce pierde, era prea târziu s-o iau de la
capăt, dar măcar mi-aş găsi liniştea. Am trăit
mereu într-o mare frământare, griji de tot felul
care dădeau năvală în viaţa mea şi la care
trebuia să fac faţă.
Irina a primit un telefon, s-a scuzat că este
aşteptată acasă.
—Nedeia, îmi pare rău, dar sunt nevoită să
plec. Mă aşteaptă Lali. Este jos cu maşina. Te
sărut. Ne auzim la telefon. Ai grijă de tine!
Am condus-o până jos la scară pentru că
voiam să-l văd pe Lali şi să-l salut.
Lali se apropie de mine, îmi ridică bărbia
ca unui copil şi-mi spuse blând.
—Când vin data viitoare, vreau să găsesec
o altă Nedeie, puternică şi eliberată de trecut!
35
 SENIORII
Scoate-ţi gărgăunii din cap. A trecut vremea
când credeai că tot ce zboară se mănâncă!
—O să fac tot ce pot să scap de tot
balastul trecutului meu. Voi urma schema de
tratament şi mă voi întrema. O să dorm cât mai
mult. Aşa mi-a spus medicul meu, dar şi
părintele pe care Dumnezeu mi l-a trimis în
cămăruţa aia din spital. O să dorm..,Am nevoie
de odihnă!
M-am întors în apartament. Eram
singură şi aveam pe masă câteva folii de
pastile. Venisem cu un teanc de analize, de
radiografii, de cutii şi cutuioare, folii cu pastile
APA SURSĂ OPTIMĂ DE
HIDRATARE
Dr. Cornelia CALIGA
Apa este o componentă esențială a
corpului uman este ”matricea vieții”. Deși în
țesuturi și organe este distribuită diferit, rolurile
apei sunt atât de importante, încât în absența ei
nu se poate supraviețui decât o foarte scurtă
perioadă de timp, moartea organismului uman
survenind în cca.5-6 zile. Concentrația apei în
organism depinde de:
 vârstă(vârsta tânără = cantitate mai
mare de apă)
 gradul de adipozitate(țesutul gras
conține aproximativ 30% apă, iar cel slab
72%).
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
şi pastiluţe. Eram acum pacienta vieţii mele
zbuciumate!
Am mâncat ceva şi mi-am luat porţia de
pilule. M-am întins în pat. Trebuie să dorm.
Irina şi Lali au dreptate. Mă detaşez de trecut
gândindu-mă la el ca şi cum n-ar fi al meu. Să
mă văd pe mine însămi la douăzeci de ani, la
patruzeci şi poate şi-n prezent. Să descopăr o
Nedeie adolescentă, una îndrăgostită, cu păcate
omeneşti, şi una matură şi responsabilă. Toate
aceste ipostaze aş vrea să-mi justifice viaţa fără
să caut vinovaţi în ceilalţi, pentru că am înţeles
un lucru de-a lungul carierei mele de medic:
suntem ceea ce gândim.
Organismul uman produce el însuși apă
prin metabolism, dar cea mai mare parte a
necesarului hidric provine din aportul zilnic de
lichide și alimente. Aceasta se referă la ingestia
de lichide ca atare dar și la ingestia de alimente
cu conținut ridicat de apă.
MECANISMELE REGLATORII ALE
INGESTIEI DE APĂ:
În ultimii ani s-a vorbit mult despre
importanța hidratării adecvate, mai ales pentru
că stilul modern de viață, cu ore lungi de
activitate sedentară determină ca multe
persoane să uite să se hidrateze corespunzător,
ajungând ca la finalul zilei să nu fi ingerat
necesarul de lichide. Dacă în cazul activității
fizice intense, senzația de sete este pregnantă,
în cazul activității sedentare setea nu ține pasul
cu necesarul de apă al organismului.
Mecanismele care reglează ingestia de apă sunt
foarte complexe. Studiile arată că informația de
a bea apă pornește de la receptorii care
urmăresc volumul fiecărei celule și de la
volumul compartimentului extracelular, în mod
special a țesuturilor din regiunea orofaringeană.
Dar controlul setei este mult mai complex. Un
rol important îl are și concentrația de săruri din
sânge - în mod special sodiul – și de asemenea
și tensiunea arterială.
Sunt patru tipuri de semnale care
stimulează senzația de sete:
 concentrația sodiului și potasiului din
sânge detectată de receptorii cerebrali
 creșterea nivelului unor hormoni
36
 SENIORII
 încărcătura de ioni de sodiu de la
nivelul sucurilor digestive
 scăderea volumului de sânge detectat de
receptorii din inimă.
Din nefericire și în acest domeniu, viața
modernă a intervenit în mod negativ și a dus la
modificarea aportului de lichide necesare
hidratării cu o multitudine de băuturi care sunt
comercializate drept hidratante dar care sunt
foarte nocive contribuind mai degrabă la
epidemia de obezitate care afectează deja toate
țările și continentele. Astfel, unii uită că o
importantă achiziție a societății civilizate este
accesul general la apă potabilă, apă care
conform normelor îndeplinește toate condițiile
de salubritate. Însă pentru multe persoane apa
nu mai este atrăgătoare din punct de vedere
organoleptic.
CU CE NE HIDRATĂM?
Am întâlnit în practica medicală
numeroase persoane care afirmă că pur și
simplu nu pot să bea apă și că preferă ceaiurile
și cel mai adesea sucurile naturale și băuturile
răcoritoare sau chiar băuturi alcoolizate. Dar,
toate aceste lichide vin cu un număr destul de
mare de calorii datorită zahărului sau
siropurilor și fructozei pe care o au în
compoziție. Multe persoane nu realizează că
astfel aportul caloric este foarte mare mare, iar
organismul nu are nevoie de așa ceva. Studiile
au arătat în mod clar că acest aport caloric mare
reprezintă un factor de risc pentru obezitate,
inclusiv la copii. Efectele sunt chiar mai
complexe și duc la apariția unor boli precum:
ficatul gras nonalcoolic, diabet, sindromul
metablic, boli cardiovasculare, etc. Industria
alimentară vine cu alte oferte, precum
răcoritoarele fără zahăr, însă îndulcite cu
îndulcitori calorigeni de tipul zaharinei,
aspartamului, etc, însă nici aceste lichide nu
sunt foarte utile pentru organism.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Recomandarea este că hidratarea corectă
se face cu apă.
Apa este un miracol fără calorii. Numai
apa trebuie să poată fi pe termen lung agentul
nostru de hidratare, indiferent de vârstă sau sex.
Acesteia îi pot fi aduse mici ameliorări
organoleptice cum ar fi puțină zeamă de lămâie
sau alte fructe aromate, mentă sau ghimbir. Un
aport corespunzător de apă zilnic, previne
instalarea unor afecțiuni supărătoare și greu de
tratat precum:
 litiaza renală (pietre la rinichi)
 infecții urinare
 constipația cronică
 guta
 stările de deshidratare, etc.
Apa de la rețeaua de apă, cea de la filtru
sau apa minerală, hidratează corect organismul
Ion GHEORGHIȚĂ
CINE ?...
Când dragostea mea va răsări-n grădină -
Floare a iubirii din copilărie
Cine oare, doamne, îmi va curge lină,
Cărui timp măiastru îi voi fi solie ?
Cu petale roze - gând răsfrânt pe gene
Cu un trup subţire cât un fir de mac
Cine oare , doamne, lângă mine-ar cerne
Clipe- aşa mărunte din întinsul veac ?
Dragostea mea toată va intra-n pământ
Numai eu simţi-voi soarele pios
Pe la tălpi şi glezne - sacru legământ
Cine oare, doamne, va doini frumos ?
37
 SENIORII
LUȚĂ PARMAC
Silvia LUCHIAN
Fragment din romanul în lucru Iernitele
primăveri
(continuare din numărul 16 al revistei)
Îi lăsă apoi pe Mala și pe Murgu să
comunice între ei prin limbajul negrăit al cailor
și se îndreptă spre bucătărie, sperând că o va
găsi acolo pe Aniutca. Încă nu apăruse, dar
Săndel, care era prezent peste tot, parcă îi ghici
gândurile.
- După câte știu eu, ea trebuia să-i ducă
la ponton pe mătușa sa și pe Sașa, după care să
plece la biserica ei lipovenească, la slujba de
dimineață. O să apară ea mai târziu, fiți fără
grijă. Mulțumit și de data asta de informații,
Tăsică rămase în loc și începu să își facă
planuri în legătură cu Aniutca. Oare ce mai
putea face pentru a-i da încredere în el? Își
aruncă apoi privirea spre stradă de unde se
auzeau voci. O mașină mică era în așteptare.
Ceva îi stârni curiozitatea. Acolo, ceva se
întâmpla... Informațiile veniră repede.
- Nu știți cine-i acolo? Hm! Tanti Nela
stă de vorbă cu un om, cu mașină nouă,
frumoasă, scumpă și cu bani mulți...
Tăsică îl privi pe Săndel cu o oarecare
neîncredere, dar copilul puse o mână în șold,
iar cu cealaltă gesticulă, vrând să pară cât mai
serios și de luat în seamă.
- Pe cuvântul meu de onoare că vă spun
adevărul! Ce Dumnezeu, suntem oameni...
Dar nici nu termină bine băiatul ce avea
de spus, că Tăsică și ajunse în stradă. În peisaj,
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
îi apăru și de astă dată, serviabila Nela,
proțăpită în poarta conacului, hlizindu-se și
glumind cu nimeni altul decât cu Luță Parmac.
„La ora asta!? De unde l-o ști și p-ăsta?”, se
întrebă Tăsică, după care se repezi acolo ca un
erete. Fără nicio vorbă, Nela o zbughi și o luă
prin spatele conacului, pentru a se duce, poate,
în camera ei.
- Nu înțeleg..., părea contrariat și în
același timp revoltat de ceva, Tăsică.
- Dar cu ce te-am supărat...? făcu pe
nevinovatul omul în chestiune.
- Ascultă, locul ei este nu oriunde, iar tu
trebuie să înțelegi un lucru. Aici există niște
reguli pe care trebuie să le respecți. Îți place
herghelia? Bun...Doar nu vii aici pentru orice
iapă din fermă, să-ți fie clar!
Luță păru dezamăgit și, mai ales,
dezarmat.
- Îmi pare rău că...
- Lasă asta...! Dacă tot vrei să faci o
faptă bună, du-te la Gore Miclăuș și adu-l și pe
el, acolo, sub mal, pe la prânz. Mi-a promis că
vine, dar știi cum este el, și-apoi mai vreau să-i
mai schimb gândurile. Dacă refuză, dă-mi un
telefon. Luță nu mai spuse nimic și porni în
goană mașina spre oraș.
Tăsică rămase în loc, gândindu-se cum
s-o abordeze pe Aniutca atunci când va apărea.
Parcă nu mai avea răbdare. Era bine, ori nu, el
voia să-i vorbească, să repare ceea ce,
împotriva voinței sale, stricase, dar din salonul
mare al conacului, se auziră din nou pianul și
vocea înaltă, de soprană, a Liei. Trilurile ei
începură din nou să se înalțe și să se reverse.
„Ei poftim! Asta nu poate să tacă măcar azi?”,
gândi Tăsică și își abandonă îndată hotărârea de
a o mai aștepta pe Aniutca. Plecă apoi la
treburile sale prin fermă pentru ca mai târziu, în
jurul prânzului, să ajungă sub mal, unde își
dăduse întâlnire cu Gore.
***
O amiază călduroasă și de astă dată,
chiar fierbinte, cu puțin vânt, dar nu și cea mai
potrivită pentru pescuit. După ploile din zilele
trecute, apa era încă rece, agitată și tulbure.
Pretutindeni se simțea un aer proaspăt de baltă
și de buruieni de leac. Pe sub mal, se auzeau
voci. Câteva păreau cunoscute. Erau deja
prezenți acolo: Gicu Palade, moș Pavel Huluba
și, bineînțeles, Titel Bălănoiu. Câțiva tineri,
38
 SENIORII
după un mal abrupt, pescuiau, ori, mai degrabă,
se distrau. Tăsică își alese o potecă și coborî
spre baltă. Se auzea la tot pasul fâșâit de stuf și
clipocit de apă. De data asta, numărul
pescarilor era mai restrâns. Îi răspunseră toți la
salut. Intâlni și zâmbetul gingival al lui Titel
Bălănoiu. Nu-l bucura mult întâlnirea cu el, dar
nici nu-l deranja prea tare, chiar dacă nu va
trece mult timp și va arunca peste el cuvinte
jignitoare. Își căută un loc, ceva mai departe.
- Nu acolo, că se rupe malul cu tine, îl
avertiză Titel, sperând să îl aducă mai departe
de el.
- Nu-i nimic, îmi găsesc eu ceva mai
potrivit...și își aruncă privirea sus, pe mal.
Se auzea un huruit de mașină. Sosiseră
Luță Parmac și Gore Miclăuș. Ca de obicei, și
de data asta, Luță era cu părul geluit și
îmbrăcat nepotrivit, în haine scumpe. În
schimb, avea o mulinetă, mândria oricărui
pescar, numai că nu oricine putea avea așa
ceva.
- M-a costat o avere..., se lăudă el.
- N-o să rămână niciun pește în balta
asta, rânji de invidie Titel Bălănoiu.
- Ei, voi mai lăsa câțiva pești de prăsilă
și îți voi da și ție ceva din captura mea, îi
răspunse Luță după ce se pregătea pentru marea
lovitură a vieții sale, pe malul gârlei. Tăcut,
Gore Miclăuș își alese un loc mai liniștit. Doar
aruncă nada și prinse o roșioară, spre uimirea
celorlalți. Dar zâmbetul lor se șterse îndată
când Gore scoase peștele din cârlig și îi dădu
înapoi drumul.
- Nu se poate..., spuseseră mai mulți
deodată.
- Ce e ăsta, domnule, pescuit sportiv? fu
nelămurit și Gicu Palade.
- Hei..., da’ ai uitat să-l pupi înainte de
a-i da drumul, nu reuși să tacă Titel Bălănoiu.
- Să nu-l mai aduceți p-ăsta pe-aici,
strigară câțiva tineri, dezamăgiți, dar și
revoltați de gestul acestui ciudat, nou-venit
pentru ei. Dar Gore Miclăuș nu tăcu nici el și
ripostă îndată:
- E cineva atât de hămesit și disperat de
foame?
- Da, ne distram și noi, domnule..., se
justifică unul dintre tineri.
- Omorând pești..., se revoltă Gore.
- Da, ce-oi mânca la tine-acasă, omule?
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
- Grăunțe...!? mai strigă altul.
Tăsică abandonă îndată locul pe care și-
l alesese cu grijă și veni alături de Gore. Își
dădu deja seama că nu ăsta ar fi fost cel mai
prielnic loc unde să-l fi invitat. Luță își
schimbă și el locul, venind mai aproape de ei.
Urmă apoi o pauză de tăcere stânjenitoare,
după care pescarii amatori își reluară vechile
obiceiuri, bune ori rele.
- Nu prea mai vii pe-aici, domnule
Tăsică Păstrugă, sparse liniștea Titel Bălănoiu,
strigând de la o distanță remarcabil de mare.
- Ești cam scump la vedere, continuă
Titel, ai prea multă treabă pe la cantina fermei
și nu văd să fii un gurmand, după cum arăți.
- Tăsică, ce are, mă, ăsta cu tine?
întrebă revoltat Luță.
- Hm...Nu numai femeile vorbesc mult.
- Păi, și el tot o femeie este.
- Și...cum merge a doua facultate? Hai,
spune..., acum ești cineva, ai mână liberă să
faci tot ce vrei, mai strigă Titel, stăpânindu-se
să nu plângă de ciudă.Tăsică se stăpâni și el să
nu-i răspundă, dar Luță simțea că ia foc.
- Mă, să știi că ăsta e invidios pe tine.
Am simțit eu asta și altădată, dar nu chiar ca
acum.
- Nu-l băga în seamă!
Dar Titel nu se opri și continuă să-l
șicaneze și să-l provoace pe Tăsică.
Sună bine: domnul inginer zootehnist
Tăsică Păstrugă și viitor economist la ferma
Romanești, unde ocupă mai multe funcții. Mie
mi-ajunge o facultate. Am una și bună. Nu
vreau să impresionez pe nimeni...
- Mie nu-mi trebuie niciuna, se adresă
plenar și Luță, eu am școala vieții. Mi-ajunge.
Am bani să-mi cumpăr ce diplomă vreau și s-o
afișez ca alți neisprăviți în perete. La ce bun?
Ai fi mai deștept? Să știi un lucru: nu oricui îi
este hărăzit să învețe carte. Eu, recunosc, nu le-
am avut cu învățătura. De ce să încurc
lucrurile? Tu, de exemplu, le încurci...
- Nu trebuia să-i spui asta, șopti Tăsică.
- Lasă, nu regreta. Poate nu știi, înainte
de a veni tu în fermă, a vrut el să lucreze acolo.
Conu’ Iordache nu l-a plăcut, iar când a aflat că
urma să vii tu acolo, a început să-ți bage
strâmbe: că nu ți-ai terminat studiile, că ești
incapabil, neserios și că ai fost la balamuc și
39
 SENIORII
mănăstire. Băiatul suferă mult că lucrezi
acolo...
- Coșmarul lui!! spuse Tăsică, după
care, zâmbind, îi spuse lui Gore:
- E simpatic...
- Cine?!
-Luță... Parmac...
-Hm... Luță! Luță e un ipocrit
minunat...
DESPRE SFATURI ȘI POVEȚE
Angela DUMBRAVA
Să vorbesc despre sfaturi și povețe îmi
este foarte ușor. Am multe de povestit pentru
că am avut un povățuitor în bunica mea! Pot să
spun că am avut sfaturi, să zic așa, specializate.
Nu, să nu credeți că avea studii. Bunica era o
femeie de la țară, dar avea acea deșteptăciune
nativă. Sfaturile ei erau simple, dar se potriveau
pe termen lung.
Povața ei venea oricând, oriunde, în
grădină, între oameni, atunci când credea că
trebuie să aflu despre ceva. Îmi vorbea de
vreme, când o să plouă, de ce, cum o să fie anul
și câte, câte. Parcă o văd în fața ochilor. Avea
întotdeauna o nuielușă subțire, cu care îmi arăta
câte ceva și îmi explica. Vezi cutare...
Într-o zi, în timp ce mergeam prin
grădină, am văzut un șarpe într-o tufă. Mi l-a
arătat cu bățul și mi-a spus așa:
- Când o să fii mare, o să te căsătorești, și
poate o să ai necazuri și nu ai cui să le spui.
Poți să-i spui și șarpelui. El o să te asculte, iar
tu o să te liniștești și nu o să știe nimeni de
supărarea ta.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Tăsică făcu ochii mari. Nelămurit și
mirat, vru să-l întrebe ceva, dar renunță. Gore
părea prea tăcut și ursuz și asta îl îngrijora pe
Tăsică. De aceea hotărâ să își mai petreacă
ceva timp alături de el, dar în altă parte.
-Te mai rog ceva, se adresă el lui Luță,
pornește mașina și lasă-ne pe noi la „Boema”.
Avem o treabă...
Pe moment nu am înțeles. Chiar m-a
amuzat gândul căsătoriei. Mi se părea un drum
lung. Dar în timp am înțeles ce sfat prețios mi-a
dat.
Altădată, tot în grădină, am auzit o
broscuță orăcăind sfâșiitor. Bunica repede a
lovit cu bățul în tufa de unde se auzea orăcăitul,
și atunci am văzut că din tufă a ieșit târâș un
șarpe.
- Am salvat broscuța. Să știi că atunci
când vom avea un necaz, broscuța ne va ajuta.
A rupt o bucățică din nuielușă și mi-a
dat-o, spunând:
- Când o să ai nevoie de broscuță, să-i
spui bețișorului.
A fost talismanul meu norocos, care a
aflat multe de la mine. Și, culmea, pentru că am
crezut, toate treceau așa cum au venit.
Altădată, mi-a arătat cuibul în care își
clocea ouăle o rândunică.
- Niciodată să nu strici un cuib de pasăre
pentru că vei fi blestemată să ai pistrui.
Și mi-a dat exemplu pe Luca, vecinul
nostru cu pistrui. Se pare că așa era el din
naștere, dar niciodată nu puneam sfaturile
bunicii la îndoială.
Multe m-a învățat bunica. Să mă rog, să
respect bătrânii, să nu mint, să nu pârăsc și
întotdeauna să-i ajut pe toți cei care au nevoie
de ajutor.
Sfaturile și povețele bunicii veneau ca o
învățătură, nu ca o pedeapsă. Așa era bunica
mea, o sfătoasă, iar eu, nepoata ei, o moștenesc
pentru că am avut o bună profesoară. Darul
bunicii pentru mine a fost harul ei și aplecarea
cu bunătate către oameni, animale, plante,
natură ... într-un cuvânt pentru ... Frumos!
Cu dragoste ... din copilăria mea!
40
 SENIORII
O VIAȚĂ, O POVESTE, UN DESTIN
(Elena Netcu, Povestea unui legionar – cronică
de carte)
Mihaela-Evelina CERNĂŢEANU
Nu poți, având romanul în mână, să nu
afirmi precum personajul cărții: Mătușă, prea
repede treci peste tot. Eu vreau detalii, vreau
povestea...
Istoria este o poveste, dar atunci când
trăiești în mijlocul faptelor, fiecare individ are
povestea lui și sunt atâtea istorii câte
individualități.
Cartea Elenei Netcu, Povestea unui
legionar descrie, folosind tehnica povestirii în
ramă, destinul personajului Miron Adăscăliței,
relatat prin intermediul analepsei narative de
către fiica sa, Mina, născută în închisoare în
perioada activării mișcării legionare în
România. Din povestea mătușii sale, Igor
Stepaniuk , personajul principal, este fascinat
de destinul celui care a fost în realitate
Corneliu Zelea Codreanu. Viziunea este una
subiectivă, Mina amintindu-si perfect fraze,
cuvinte, dialoguri, întâmplări pe care tatăl ei le-
a trăit din momentul când mișcarea legionară a
prins viață, până la moartea comandantului
mișcării, Corneliu Zelea Codreanu. Ca erou ce
a trăit în mijlocul evenimentelor, Miron
Adăscăliței trăiește drama prăbușirii idealului
legionar care pledase pentru ridicarea poporului
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
prin credință. Astfel, personajele devin, pe
rând, tipuri umane ale căror destine au fost
modelate sub influența regimului politic.
Dincolo de adevărul istoric, cartea vorbește
despre credința într-un ideal, despre lupta
fiecărui individ pentru a evolua în spiritul
propriului crez și despre dărâmarea iluziilor
sub apăsarea tragică a politicului. Pentru că
romanul are la bază studiul temeinic a diverse
documente istorice, impresionant este spiritul
dramatic al doamnei Elena Netcu prin al cărei
condei prind viață figuri memorabile precum
Nicolae Iorga, Armand Călinescu, A.C. Cuza,
regele Carol al II-lea, Iuliu Maniu și alții... Din
momentul în care tatăl își începe povestea, se
perindă prin fața cititorului o întreagă istorie.
Autoarea ne introduce pe de-a dreptul în
mijlocul evenimentelor surprinzând caractere
dar și tensiunea și atmosfera unei epoci tulbure.
Cartea este absolut realistă și, citind-o,
asiști ca în fața ecranului dintr-un cinematograf
la o serie de scene de un puternic impact
emoțional: nunta, procesul și asasinarea lui
Corneliu Zelea Codreanu, scena uciderii
primului-ministru I. G. Duca în gara Sinaia,
moartea tragică a lui Mihai Stelescu care, pe
când se afla internat în Spitalul Brâncovenesc
din București este împușcat cu câteva zeci de
focuri de armă, uciderea prefectului poliției,
Constantin Manciu, etc. Toate acestea sunt
scoase la lumină în această carte pentru a
evidenția destinul unei generații care a trăit o
dramă, care a crescut într-un ideal: acela de a-și
păstra valorile naționale și a menține ceea ce
este moral și creștin la nivelul colectivității.
Cele două personaje ale cărții reprezintă
două tipuri umane, surprinse în ipostaze
diferite: Corneliu Zelea Codreanu este tipul
tânărului cu inițiativă, dornic de a schimba
ordinea în ceea ce privește socialul și politicul
și Miron Adăscăliței, tipul celui care este
entuziasmat de noile idei, dar până la limita
supraviețuirii. Corneliu Zelea Codreanu afirmă:
Miroane, vreau să fac din Iași orașul visurilor
mele dacă voi reuși să-mi pun în aplicare
ideile. Am planuri mari, Miroane! […] De-
acum ne-am ales drumul. Vom lupta contra
bolșevismului care a invadat țara. Îi vom
atrage de partea noastră pe cei mai buni
români. Căci noi, Miroane, trebuie să salvăm
neamul de la pieire. […] Cred în forța mea de
41
 SENIORII TULCENI

a instaura o nouă ordine! Ca replică la aceste […] am scris un scenariu pe care am început
avânturi îndrăznețe, un personaj rezoneur în să-l învăț pe de rost. Vreau să trăiesc. Vreau
text, tatăl lui Miron Adăscăliței îi răspunde: să-mi văd copiii. Vreau să-mi duc viața mai
Puterea e mai presus de Dumnezeu, băiete! departe fără să fiu legionar. Vreau să nu mai
Ești tânăr și nu știi câte orgolii, câte ambiții, fiu hăituit. Mă dezic de toate ideile legionare!
câte interese sunt în joc! Cui îi pasă că voi Nu mai cred că noi, legionarii, vom schimba
vreți binele națiunii? […] Nu-ți dai seama în ce lumea! […] Simt nedreptatea ce ni se face.
te bagi? Întotdeauna să fugi de grupuri, căci Adunați ca niște vite în incinta închisorii, loviți
au tendința să acționeze ca o turmă și, ferească cu patul puștii, împinși, umiliți, tratați fără
Dumnezeu de furia mulțimii! Într-un dialog cu respect. Am 35 de ani și doi copii care vor
același tată, Corneliu Zelea Codreanu exclamă: crește fără tată. De ce? Pentru că vrem o țară
Numai cu gesturi extreme vom stârpi răul, fără hoți, fără corupți, fără trădători? După
domnule! Și răspunsul vine ca o sentință ce se acestea, rămâne ca noi, după ce vom citi cartea
va dovedi până la final și adevărată: E inutil să să judecăm atât binele cât și răul și să ne facem
te contrazic, dar știi tu povestea cu răsturnatul singuri o părere. Cartea este doar un punct de
munților. Eu, poate n-o să mai trăiesc, dar plecare în a ne studia istoria. Pentru că, fie că
Golgota pe care vrei să urici, tinere avocat, e vrem, fie că nu, această filă din istoria
abruptă și chiar imposibil de urcat. Te agăți cu poporului nostru s-a scris, aceste fapte s-au
disperare, scormoni pământul cu unghiile, vrei întâmplat și au lăsat semne. Și din ea trebuie să
să ajungi sus, dar e greu de crezut dacă vei învățăm că un om nu poate acționa la voia
vedea cerul! întâmplării sau după bunul său plac, ci este
De cealaltă parte sunt surprinse constrâns de politic și de social. Și acest lucru
gândurile și crezul lui Miron Adăscăliței, un îl spune tot Miron Adăscăliței fiicei sale: Noi
om cu temeri, cu nemulțumiri, care-și eram actorii, iar în culise, în spatele nostru, se
recunoaște slăbiciunile: Trebuie să recunosc , trăgeau sforile. În final putem doar să spunem
sunt mai fragil decât el. Deși aveam credință, că, citind cartea, învățăm o parte din istorie.
deși știam că scopul Mișcării Legionare era de
a păstra românismul, uneori instinctul de
conservare era mai puternic și-mi venea să
abandonez! Mă revoltam, mi se părea că va fi
inutil, va fi zadarnic tot ce încercam să facem.
În subconștient îmi ziceam: Gata cu Mișcarea!
Vreau să fiu liber, să nu mai fiu cu frica în sân
că mă vor aresta! Nu eram mulțumit de mine.
Nu puteam nega faptul că, în sinea mea, eram
un inconsecvent și mă lăsam copleșit de emoție
ca o muiere! Într-o discuție cu soția sa care
trebuia să nască, pe când se aflau în închisoare,
aceasta îi spune: Nu voi suferi, dragul meu!
Sunt puternică! Educația legionară mă ajută să
trec peste toate. Iar el îi răspunde: Pe mine nu,
Agapia! Mă simt slab și simt c-am să cedez.
Am coșmaruri și tremură inima în mine că nu
vom apuca să ne mai creștem copiii împreună.
Ce ne facem? Cum ieșim din iadul ăsta?
Astfel, pentru a se salva și a ieși din închisoare,
Miron Adăscăliței decide să simuleze nebunia:

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 42

 SENIORII
Olga GRIGOROV
ADUN TĂCERILE PIERDUTE
Mereu prin lume călătoare,
Admir șiraguri de lumini,
Străbat văzduhul, vântul, marea,
Nu mă opresc. N-am rădăcini.
Colind prin locuri neștiute,
Respir în răsărit de zi,
Adun tăcerile pierdute,
Nu le găsesc, pe unde-or fi?
Le-am rătăcit pe câmpul vieții,
Îmi zic în gând: fă primul pas,
Trecut-au anii tinereții
Oprește-te măcar un ceas!
LUMEA VISELOR
Gândul şi-a luat zborul
spre înaltul cerului albastru,
strecurându-se printre stele strălucitoare.
A picurat stropi de lumină
în izvoarele cristaline ale ochilor,
s-a apropiat de lună şi i-a şoptit:
INCREDIBIL, DAR ADEVĂRAT
Ion TROFIN
De două zile umblam la dibuit un cerb
lopătar, care nu se lăsa prins în cursă pentru
nimic în lume. Boncănitul era în toi, iar luptele
dintre pretendenţi erau foarte aprige, încleştate.
Domnul Vali Ş., vânător împătimit, cu
patalama la mână pentru împuşcat un cerb
lopătar cu trofeu, nici el nu se dădea bătut
pentru nimic în lume.
Vroia cu tot efortul depus să extragă
trofeul mult râvnit, să adauge la panoplia lui de
invidiat, încă un trofeu de cerb lopătar pe care-l
visa de mult. După atâta umblet prin pădure ne
făcusem o imagine a situaţiei din teren, a
cârdurilor de ciute cu masculii lor,. Iar după
tonalitatea boncănitului ştiam deja în ce zonă
sunt fericiţii cerbi.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
„Însoţeşte-mă prin lumea viselor...”
„Caută-ți de drum,
lumea viselor aparţine nopţii,
regina întunericului şi a neantului”,
i-a răspuns o pală de vânt pribeag.
O linişte apăsătoare
s-a aşternu printre norii obosiţi.
REÎNNOIREA
Ascultam în tăcere pământul.
Respira profund.
Căutam în această linişte de pace
Un strop de verde
Pentru inima mea.
Glasul nerostit al ierbii crude
îmi şopti discret:
Descalţă-te şi păşeşte prin roua luminii,
Îmbrăţişează copacul dorinţelor,
Brodeză gândurile în iedera ce urcă spre cer,
Prinde boarea de vânt,
Trimite-n eter cântul florilor,
Schimbă tăcerea în foşnet,
Adună visele în clepsidra timpului,
Oglindeşte-te în primăvara sufletului.
În oaza de linişte,
Lângă rădăcina copacului înalt,
Am simţit Reînnoirea.
Inima a primit un imbold nou,
Speranţa.
Printre aceştia se aflau şi dintre cei
lăturalnici care şi ei încercau să boncăne cu
gândul de a putea agăţa ceva, că doar şi ei sunt
masculi..
Toţi trei parcurgem pădurea Secarului, din
zona Bordeiul lui Assan, Piatra Roşie, cu
pădure rară şi unde am localizat un cârd de
ciute, unsprezece bucăţi pentru care un cerb
lopătar se dădea în spectacol. Folosind mersul
pisicii, ne apropiem tiptil de un cârd, eu cu
binoclul urmăream masculul, dar şi ciuta care
sta de gardă, şi folosindu-ne de vânt reuşim să
ne apropiem cam la 150- 200 m.
Ne oprim fiecare după câte un arbore şi
privim, eu prin binoclu, d-l. Vali prin luneta de
la armă urmărind un cerb lopătar frumos, cam
de 7-8 ani. El avea coarnele aproximativ
simetrice cu lopeţile având un colorit maroniu
43
 SENIORII
cu vârfurile galben cerat spre alb strălucitor,
dovadă că au fost folosite îndelung în luptele
cu alţi împricinaţi ce i-au stat în cale. Lopeţile
aveau lungime dar şi vârfurile răsfirate. Ţinea
capul mai mult pe spate, iar de sub burta ce
cândva fusese albă atârna o pensulă care prin
coloritul ei dovedea că a fost folosită cu mult
spor asupra iubitelor sale, iar mirosul său
specific se simţea în toată pădurea.
Masculul îşi dovedea puterea şi prin
boncănitul său, acesta era puternic, gutural, ca
un bariton într-un cor. Boncănitul său se
deosebea de al celorlalţi cerbi care-i
răspundeau la cântecul său prenupţial. Toată
pădurea era un cor al cerbilor lopătari.
Ciutele din cârd păreau liniştite, garda încă
nu ne simţise. Unele păşteau, altele mai tinere
jucau, ţopăiau încoace, încolo, dar nu se
depărtau prea mult de surate şi iubit.
Când cerbul se oprea din boncănit,
adulmeca o ciută, o mirosea, apoi cu trupul său
viril se împlânta-n ciuta cuprinsă de fiorul
dragostei, după care cobora şi iarăşi relua
ritualul său.
D-l Vali se uita la mine întrebător: ce să
facă?, eu îi fac semn cu mâna că poate să tragă
dar să se ducă mai în faţă, că eu stau pe loc şi
urmăresc mişcarea şi ţinta sa cerbul în
momentul focului. Mai mult de 20-25 de metri
nu a putut să înainteze, s-a oprit, garda cred că
la simţit, dar nu era sigură, stătea cu urechile
ciulite, le pendula, avea gâtul întins la maxim,
sucind capul într-o parte şi alta. Dacă vântul nu
ar fi fost din faţă, totul s-ar fi terminat acum,
dar aşa...există avantaje şi dezavantaje.
Îl văd pe vânător punând arma la ochi
urmărind a prinde vânatul în poziţia ideală, la
piept, dar cerbul nu stă pe loc, mişcă continuu.
Stă un pic, este în profil, o bubuitură puternică,
cerbul sare-n sus, dovadă că a marcat focul şi
cade trăznit.
Ciutele fug înnebunite care încotro văd cu
ochii, rupând cârdul în două. Apoi, linişte
deplină, în toată zona nu mai boncănea nici un
cerb, doar undeva hăt.... departe 2-3 cerbii
păreau nestingheriţi. A fost ca un moment de
reculegere faţă de maiestatea sa, cerbul
împuşcat.
Mă scol de jos, plecând grăbit spre dl.
Vasile. Ajung la el , privindu-i faţa mirată, de
fericire. El se uita la mine privind-mă cu ochii
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
mari, parcă întrebându-se: „ Dom’ Nelu, oare
chiar a căzut ?”. Mergem la animalul răpus în
timp ce caut o ramură cu frunze de gorun, pe
care să i-o pun la pălăria lui frumoasă cu boruri
mari lăsate pe urechi. Scot cuţitul meu de
vânătoare, amintire de tatăl meu, un vânător
împătimit, tai o ramură firavă de gorun, o dau
prin sângele proaspăt ce încă mai curgea şi i-o
înmânez pe lama cuţitului, cu vârful spre mine.
Îmi scot pălăria în faţa trupului căzut, cu
respect şi evalvie faţă de el exprim: „Măi
Gigele, eu te-am crescut de şase ani apărându-
te de duşmanii tăi atât cât am putut eu. Acum
te rog frumos iertă-mă. Eu te-am trădat î-mi
pare rău, dar asta-i soarta voastră”. Am
lăcrimat ştergându-mi lacrima cu mâna dreaptă
apoi îmi revin.
Ne uităm de sânge să vedem unde a fost
lovit, îl întoarcem, nimic dar cerbul dădu
semne de viaţă, mişcă. D-l.Vali, zice, că o să-i
dea un foc, eu îl opresc spunându-i că este prea
aproape şi că o să-l facă zob, şi o să-i tai eu
gâtul că şi aşa este pe ducă.
Scot cuţitul pun mâna pe lopata dreaptă
după cum era trântit să-i aplic lovitura dar..!, în
acest moment cerbul se zbate, eu dau drumul la
corn, el se ridică pe picioarele din faţă, mai
greu pe cele din spate, se scoală, scutură din
cap, şi pleacă bălăngănindu-se ca un beţiv
notoriu, şi pe aici ţi-e cărarea.
Vânătorul avea arma descărcată, până a
încărcat-o din nou cerbul s-a depărtat de noi.
Fugim după el, încercăm să ne apropiem de el.
Cu primul foc nu a fost lovit, dar cel de al
doilea l-a prins în plin şi căzu în sfârşit.
Peste pădure se lăsa noaptea cea care
încerca să acapareze totul, numai că peste
trupul cerbului se lăsase cu puţin timp mai
înainte. Din arbori cădeau frunze policrome
dovadă că ultima brumă şi-a spus cuvântul, iar
vântul care şerpuia printre arbori le făcea să
foşnească.
Am marcat locul cu o ramură de gorun, şi
ne dăm seama că s-a întunecat, şi trebuie să
târâm cerbul până la cabană.
În cabană era cald şi îmbietor, la un pahar
de pălincă servită lângă şemineul, în care focul
mocnea liniştit. Acolo am rememorat cele trăite
şi văzute în ultimele zile.
44
 SENIORII
Ioan GHEORGHIŢĂ
TE ÎNTREB...
Punctul acesta
De unde tot curg sentimente
Amestecate, liniare sau verticale
E locul în care m-am născut,
Nimeni n-ar vrea să mă vadă
Plutind pe un orizont de minuni,
Pe o pânză a solitudinii,
Numai tu, curata mea Dunăre,
Ce-n braţele mele adormi
Îmi vorbeşti susurându-ţi valurile
Peste ochii mei, peste tălpile mele subţiate
De-atâta umblet prin lume,
Te întreb despre lopătarii vioi :
Cuiburile lor sunt la fel de calde,
La fel de rotunde ?...
Glasul tău mi se alungeşte-n timpane
De parcă m-ai întreba :
Tu când mai vii pe acasă,
Sărbătorile au trecut demult...
Şi din adâncuri sălciile pletoase
Zboară ca păsările înstelate
Pe cerul nesfârşit, rectiliniu, sărat ...
Anul V Nr. 17
TULCENI
TOAMNA ...
Din mine însumi
Cad frunzele toamna,
Privesc cum se-nfioară
Şi-ntocmai simt arşiţe
Alene îmi coboară,
Îmi urcă- zbor de nimfă
Prin clipele albastre, ruginii
Cu mlădioase voci de romaniţe,
Ating aroma dintre anotimpuri
Cu-ntreaga mea fiinţă şi nectar
Strâng lângă suflet şi pudoarea,
Iubirea merelor, gutuilor, licoarea
Cu zâmbete prelungi, înalte, ascuţite
Rotunde sau zemoase
Ce- ncântă din ulcioarele prea rase,
Strâng lângă mine un focar
De gusturi tandre, de curcubee pline,
Cu dragostea împrumutată de la tine
Strâng în noian din mine câteodată
Tot ce-am agonisit în inima curată
Din mine însumi
Fiindcă eu sunt toamna ta
Sau toamna mea,
O toamnă cum n-am fost eu niciodată...
ÎNTINDE MÂNA...
Întinde mâna către răsărit
Să strângi în podul palmei dimineaţa
Pentr-o secundă doar să simţi cum viaţa
E-un porumbel cu aripi de zenit
Şi mângâie magnoliile toate
Crescute ca pe şesuri printre munţi
Fă între dragoste şi ură punţi
Din nesfârşitele cântări imaculate,
Din gânduri fă-mi coloane infinite
Cu cleşte de lumină printre foale
Ascultă glasul fericirii tale
Ca un ecou de voci binevenite,
Întinde mâna, uită de apus
Şi-atinge cu buricul degetelor noaptea
Pentr-o vecie doar s-aprinzi în cartea
Înveşmântării o flacără de sus...
septembrie 2019 45
 SENIORII
CUI PE CUI
din vol. „Pagini arse”
Tania NICOLESCU
Ploua. Cerul îngreunat de atâta cenuşiu, se
scurgea cu vâscozitatea unei melase reci în
stropi lâncezi şi lunecând peste zidurilor
oraşului, se contopea până la identitate cu ele.
Doar clefăitul paşilor prin zăpada îmbibată de
apă şi al pneurilor ce treceau împroşcând cu
puzderie de stropi murdari trecătorii, tulbura
liniştea dimineţii mohorâte de decembrie. În
jur, nimic nu mai vestea ca altădată, apropierea
sărbătorilor de iarnă. Vitrinele etalau aceeaşi
marfă ieftină şi de proastă calitate, spre care
privirile trecătorilor cu chipuri inexpresive,
rareori se mai aţinteau. Luminiţele zecilor de
beculeţe decorative, deşi aprinse încă de la
începutul lunii de către unii comercianţi şi
municipalitate, în speranţa de a mai anima
atmosfera generală cu sclipirea lor rece, nu mai
reuşeau să creeze decât o impresie de straniu şi
artificialitate. Părea că o lume demult moartă
era însufleţită cu cinism, prin mişcări mecanice
dirijate de sforile unui nevăzut şi macabru
păpuşar. Revenită după o călătorie – un
adevărat tur de forţă pentru vârsta ei - de
câteva zile prin ţară, Eliza se îndreptă spre
poşta din apropiere, pentru a rezolva prima
sarcină a zilei, aceea de a trimite unei prietene
o adeverinţă, printr-o scrisoare cu confirmare
de primire. Noaptea care trecuse, nu reuşise
însă să o refacă îndeajuns, aşa că încă îşi mai
simţea capul parcă plutind în pâclă. Îi solicită
funcţionarei un plic, completă adresa, apoi se
apropie de ghişeu pregătindu-şi portofelul
pentru a achita contravaloarea expediţiei.
Funcţionara îi atrase atenţia, solicitându-i să
completeze şi formularul pentru confirmarea de
primire. Eliza dădu din cap în semn afirmativ,
scuzându-şi omisiunea cu un zâmbet adresat
atât funcţionarei pe care dealtfel o cunoştea, cât
şi sieşi; doar nu era pentru prima dată când
trimitea o astfel de scrisoare, însă senzaţia de
buimăceală – efect al oboselii cumulate - încă
nu-i dispăruse şi observa cu îngrijorare că îi
afectează serios capacitatea de concentrare. Şi
în timp ce se străduia să se concentreze spre a
completa fără nici o eroare adresele pe
confirmarea de primire oferită de funcţionară,
în oficiul poştal mai intraseră încă două
persoane; o fată şi un bărbat tânăr.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Le aruncase doar o scurtă privire şi
continuase să scrie. Când terminase de
completat rubricile confirmării, fata, care era
prima la ghişeu, tocmai se pregătea să plece. În
spatele ei, tânărul ce părea să aibă doar puţin
peste treizeci de ani, după cum apreciase Eliza,
tocmai se pregătea să-i întindă funcţionarei o
factură. Ajunsă odată cu el în faţa ghişeului, îi
spuse – ca pe o scuză şi o rugăminte implicită -
că a mai stat o dată la rând, dar că a mai trebuit
să completeze ceva... şi îi întinse funcţionarei
confirmarea completată, concomitent cu
tânărul, care părea să nu-i fi luat în seamă
rugămintea. Însă funcţionara, dându-i prioritate
Elizei, îi preluă întâi acesteia, hârtia întinsă. În
clipa următoare, vocea tânărului se făcu auzită:
- Sigur, mereu bătrânii – spuse el
accentuând cu răutate şi dispreţ cuvântul – se
bagă în faţă şi pe urmă au pretenţii şi spun că
tinerii sunt nesimţiţi. Eliza care simţea doar o
imensă oboseală sub al cărei efect anestezic,
nici dacă ar fi explodat în apropiere o bombă
nu ar fi tresărit, îl privi cu coada ochiului fără
să întoarcă măcar capul şi observându-i figura
– oh, Doamne, de ce oare majoritatea acestor
„tineri”, parcă sunt croiţi după un calapod, au
atât de mulţi ţestele rase, cefele groase, feţele
inexpresive şi privirile vide – îi răspunse
printre buzele aproape strânse, străduindu-se să
menţină un ton neutru:
- Unii...
- Ce, unii! – explodă vocea tânărului.
Mereu îi vezi cum se strecoară în faţă, mereu ei
au drepturi şi noi trebuie să stăm după ei...
De data asta, Eliza se răsuci spre el şi
privindu-l ţintă drept în ochi, începu să turuie
pe nerăsuflate:
- Ştii ceva, „tinere”? Unii se nasc de-a
dreptul bătrâni. Şi sunt atât de mulţi cei ca ei...
Îi recunoşti după inflexibilitatea tipic
„bătrânească”, îi vezi înţepeniţi în paradigme –
ce te holbezi aşa, poate măcar prin dex online
ştii să cauţi - convinşi că tot ce trebuie să fie
făcut pentru ca lucrurile să meargă mai bine,
este demolarea, raderea totala a tot ce înseamnă
trecut, chiar dacă n-au habar nici ce şi nici cum
să reconstruiască în loc. Fireşte că din punctul
lor de vedere, alte experienţe, alte nevoi sau
sentimente decât cele personale, trebuie
ignorate... Deviza acestor...”tineri” nu este
46
 SENIORII
nimic altceva, decât acel narcisic și răcnit: EU,
EU, EU şi numai EU!
- Aveţi dreptate, se auzi de dincolo de
ghişeu vocea funcţionarei care zâmbind, tocmai
îi întindea chitanţa şi restul de la suma primită.
Tinerelul, pus în faţa acestei neaşteptate
avalanşe verbale şi a alianţei tacite, îşi
strânsese buzele întinzându-i în tăcere
funcţionarei, factura. Eliza o salută pe aceasta
şi fără a-i mai arunca o privire „tânărului”,
părăsi oficiul poştal îndreptându-se spre bancă.
Uff... iarăşi ambele trotuare erau ocupate de
maşinile parcate şi pentru a ajunge la vreuna
din bănci, trebuia să treacă pe stradă, oprindu-
se de câte ori auzea vreo maşină venind din
spate, pentru a evita să fie acroşată. Încă îşi mai
amintea cum în toamna trecută, prinzând o
porţiune de trotuar neocupată, urcase pe el şi îşi
continuase drumul cufundată ca de obicei în
propriile gânduri. Nu auzise deloc – era
adevărat că odată cu vârsta şi auzul îi mai
slăbise la urechea afectată cândva de o rebelă
otită supurantă – şi nici nu observase nimic,
până când sub ochii ei - ce păreau să fie mereu
în căutarea unui fir călăuzitor desenat pe
trotuar, probabil prin bunăvoinţa vreunei zâne
bune – apăruse brusc, portbagajul unei maşini.
Mai apucase să întindă reflex mâinile în faţă, să
simtă o izbitură în palme şi apoi maşina, ca
printr-o minune, se oprise. Rămăsese buimacă
un moment, privindu-şi palma pe care pielea
crăpase puţin, lăsând să se prelingă un firicel de
sânge. Şi doar cu câteva zile mai înainte, fusese
gata, gata, să fie izbită de maşina unei şoferiţe
care ieşea cu spatele dintr-o parcare, fără să se
asigure că drumul este liber. Deja începuse să-
şi facă gânduri în legătură cu ceea ce ar mai
putea urma să i se mai întâmple cât de curând...
Şoferul coborâse şi fără a-i arunca Elizei nicio
privire, examinse roţile maşinii, apoi încuiase
portiera. Eliza mai făcuse mecanic vreo câţiva
paşi buni în direcţia spre care se îndrepta
iniţial, apoi, simţind cum uluielii îi luase locul
o revoltă arzătoare, se oprise şi scotocindu-se
în geantă după un carneţel, se întorsese spre
maşină începând să-i noteze numărul, chiar sub
privirea tânărului şofer care de data aceasta
părea să o fi observat. Ca şi cum ar fi fost
contrariat, se îndreptase spre ea să o întrebe cu
o iritare prost mascată în nedumerire, dacă a
păţit ceva.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
- Din fericire, nu - îi răspunsese ea cu o
voce de gheaţă. Doar că locul acestei maşini nu
este pe trotuar. Apoi, întorcându-i spatele îşi
continuse drumul spre bancă. Abia după câţiva
paşi reuşise să se mai dezmeticească şi să se
întrebe cum de nu-şi amintise că ar fi putut
fotografia cu telefonul, numărul maşinii... Dar,
peste un sfert de oră când se reîntorsese, nici
urmă de maşină pe trotuar. Totuşi, se gândise să
reclame situaţia parcarilor ilegale, celor
responsabili cu circulaţia în oraş, nu pentru că
fusese ea prejudiciată material cu ceva şi nici
pentru că ar fi dorit amendarea acelui şofer, ci
în speranţa că cei responsabili, vor lua unele
măsuri pentru ca situaţiile să nu se mai repete.
Poate... Întradevăr, după ce aşteptase un timp
ca să se termine pauza de masă a... domnului
fără nume de la biroul de circulaţie, acesta o
primise şi o întrebase destul de plictisit – doar
îi întrerupsese siesta - ce anume doreşte,
despăgubire sau ce altceva... Aha, dorea să nu
mai fie parcate maşinile pe trotuare... O privise
lung, cu o sclipire de ironie pe care şi-o
camuflă nu îndeajuns de repede pe sub gene.
OK – spusese el vizibil plictisit - se vor face
verificări. Ştia cumva numărul maşinii? Şi cu
aceasta, întrevederea naivului bun simţ cu
atotputernica legalitate şi ordine, luase sfârşit.
Şi fireşte că maşinile din zonă continuaseră să
fie parcate fără nicio jenă direct pe trotuare,
pietonilor rămânându-le doar carosabilul. Sigur
că se puteau întâmpla accidente, dar cine ar fi
putut să spună că este de vină şoferul – altul
decât cel cu maşina parcată - dacă pietonul era
cel în culpă, pentru că trecea printr-un loc
nepermis? Eliza observase de ani buni, cum
grija pentru proprietate, devenise principala
preocupare asupra căreia se focusa conştiinţa
multor oameni. Îi putea observa mai ales vara,
când cu atâta grijă – aproape religiozitate – îşi
”bibileau” maşinile. Era evident pentru oricine
că ele deveniseră cu timpul, ca dealtfel orice
însemna proprietate, echivalentul imaginii de
sine. Orice altă noţiune, orice alt verb, pălea în
faţa atotputernicei şi omniprezentei mantre
„am”. Ea era cea care înclina balanţa dreptăţii,
a valorizării, ea ajunsese treptat să creeze noi
concepte sau chiar să le modifice pe cele vechi
de când lumea. Parcă mai ieri auzise pentru
prima dată, varianta Legii lui Ohm, la început
ca pe o glumiţă, apoi tot mai în serios: „eşti om
47
 SENIORII
cu mine, sunt om cu tine”. Acum, era aproape
imposibil pentru oricine ar fi privit în jur, să nu
observe cum, cu toate că se spunea că toţi
oamenii au fost creaţi egali şi au aceleaşi
drepturi în faţa legii, unii ajunseseră cu
adevărat să fie cu mult mai egali decât alţii. Şi
aceasta se vedea şi se simţea nu doar din
atitudini, ci se afirma fără nicio jenă, pe faţă,
cuvintele fiind însoţite de acel inevitabil şi
slinos rânjet sardonic. Mulţi ajunseseră să se
considere oameni, adică aparţinând speţei
umane, mai ales dacă acumulările lor materiale
deveneau impresionante, iar pe ceilalţi îi
considerau ca aparţinând... altor specii.
Neadaptaţii noilor vremuri... inferiorii...
toleraţii... Îşi aminti vorbele amuzate ale acelei
cunoştinţe care, după ce-i ascultase
nedumeririle, o întrebase: „Abia acum te-ai
trezit? Nu ştii că nimic – de la romani încoace -
nu s-a schimbat în conştiinţa oamenilor? Diferă
doar, tehnologia...”. Şi câtă dreptate avea, îşi
spuse Eliza, croindu-şi cu dificultate drum
printre maşinile parcate deja pe două rânduri.
Reuşi să se strecoare şi apoi îşi scutură iritată
urma de murdărie rămasă pe mâneca dreaptă a
hainei cu care atinsese portiera unei maşini, tot
încercând să evite oglinda retrovizoare a
celeilalte. Grija pentru maşină înaintea oricărei
griji elementare faţă de om – reveni gândul - şi
simţi că sufletul i se umple de dezgust. Şi ce-ar
fi - îi veni în minte - dacă ar face rost de nişte
acid şi strecurându-se pe înserate, pe porţiunile
înguste abia circulabile dintre ele, le-ar stropi
caroseria? Azi una, mâine alta, poimâine... şi
uite aşa vor avea de lucru şi atelierele de
tinichigerie, astfel că ea ar contribui chiar
indirect, la creşterea PIB-ului – să nu mai
spună unii şi alţii că pensionarii parazitează
bugetul statului - şi poate cu timpul, babuinilor
cu smartphone le va trece până la urmă prin cap
că ar fi mai ieftin să îşi parcheze maşina într-un
alt loc, chiar dacă ceva mai departe de uşa, sau
balconul locuinţei proprii. Gândul o amuză
pentru moment.
Totuşi, pline de iritare, gândurile
continuau să i se înşire ca piesele pe o tablă de
şah, înaintând nerăbdătoare şi conturându-i tot
mai clar situaţia care o nemulţumea... Morbul
acesta al lăcomiei şi narcisismului care devora
umanitatea, cum reuşea el să se strecoare
neobservat, chiar pe căile cele mai cunoscute;
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
văzul şi auzul. Al celor... orbi şi surzi. Se opri
la trecerea de pietoni aşteptând să treacă şirul
de maşini ce părea că nu se mai sfârşeşte. Pe
lângă bordură, un adevărat pârâu de noroi şi
gunoaie, se scurgea şi el grăbit la vale. Privirea
i se întoarse dezgustată în altă parte. „Te-ai
gândit vreodată, că niciun animal nu produce
atâta gunoi cât produce omul?” - o întrebase
odată prietena sa. Şi Eliza constatase că avea
dreptate. Şi dacă ar fi fost vorba doar de
gunoiul material, îşi duse ea gândul mai
departe. De fapt, răul, răutatea secretată de
narcisism şi egoism, a fost boala dintotdeauna a
omenirii... Şi la fel ca omul care-şi poate tolera
doar până la o anumită limită microbii şi
paraziţii, după care cedează şi se îmbolnăveşte,
societatea este un organism cu microbii şi
paraziţii săi, pe care dacă îi ignoră şi-i lasă să
se dezvolte, aceştia o vor copleşi până la urmă.
Şi asta se şi întâmplase deja. Uite-aşa, revenim
la clasicul „Ce-i de făcut?” – îi zâmbi Eliza
amar, gândului. Începuse de câtva timp să
înţeleagă că boala responsabilă de starea de rău
a celor mulţi, întâlnea mecanisme de apărare
mai slabe, ceea ce făcea să fie mai dificil de
detectat, că ea se ascundea sub simptome
generale nespecifice, dar care trebuiau să
poarte totuşi un nume, pentru ca pietrele
revoltei să poată avea o ţintă. Şi de aceea, boala
aceasta căreia mulţi evitau să-i pronunţe
numele real, a fost numită pe rând, capitalism,
imperialism, apoi socialism, comunism, i s-a
spus de stânga, apoi de dreapta sau de centru...
pentru că, nu-i așa, pisicii moarte îi stă bine
întotdeauna în grădina comunală şi nu în cea
proprie... Totuşi, toate aceste sisteme aveau
ceva în comun; ceva ce nu părea să fi fost luat
destul în seamă. Şi probabil că aceast fapt nu
era o întâmplare, ci un mecanism de apărare
bine pus la punct de către cei ce ar fi putut fi
direct vizaţi. Căci sistemele erau alcătuite din
oameni concreţi, între care se ascundeau cu
atâta abilitate, cei ce rareori erau corect
identificaţi; neoamenii.
Cu timpul, Eliza învăţase totuşi să
identifice această subspecie şi avusese ocazia
să o vadă şi acţionând. Luneca slinos şi insidios
pe lângă puternicii zilei, se strecura cu iuţeala
carcalacului prin orice nişă posibilă şi apoi,
abia căţărată cu o treaptă mai sus, apăsa cu
toată forţa tălpii sale - de multe ori de primă
48
 SENIORII
generaţie încălţată şi aparent alfabetizată, prin
cumpărarea de diplome - pe grumazul oricui i-
ar fi putut deveni o stavilă în ascensiune.
Asemenea carcalacului, care în pofida
strălucirii chitinei sale, inspira greaţă celui care
îl privea, această extrem de agresivă
subspecie... umană, ce-şi tot etala pe ecranele
televizoarelor ţinutele de mii de euro, avea
ceva anume imprimat pe figură, ca un fel de
întunecime, care îi crea mereu Elizei impresia,
că priveşte persoane nespălate. Şi acele gesturi
parcă mereu neliniştite, cu care cei aparţinând
subspeciei îşi tot arajau în faţa camerelor de
luat vederi nodul cravatei, îşi tot netezeau
involuntar haina, o îndreptau, de parca ar fi
verificat în permanenţă că sunt totuşi
înveşmântaţi şi că de nicăieri nu se va auzi
chicotind cineva, ceva... despre vreun împărat
gol...
Ca şi carcalacul, subspecia avea o
capacitate remarcabilă de a infesta cu rapiditate
locurile în care reuşea să pătrundă – de obicei
cele care conţineau sursele de hrană şi căldură -
reuşea să formeze adevărate colonii şi avea o
imunitate cu totul specială faţă de orice
încercare de deratizare. Decât să te chinui cu
tot felul de substanţe ca să deratizezi o
suprafaţă infestată de carcalaci, mai bine îi dai
foc... sau o arunci în aer – trase Eliza o primă
concluzie. Da... dar cum să faci rost de
explozibil? Unde să îl găseşti? Păi, dacă dai o
căutare pe google, imediat „urechile
internetului” se ciulesc şi vor cataloga de îndată
cautarea drept premeditare a unui act de
terorism. Nu, nu sunt şanse, oftă Eliza
dezamăgită. Totuşi, în faţa unui şuvoi parcă
fără sfârşit de carcalaci maronii, începi să te
simţi atât de îngrozit şi neputincios, ca în faţa
invaziei unei specii extraterestre. Cum să nu
simți că începi să te sufoci de atâta greaţă... Şi
la acest gând, involuntar i se contractaseră
muşchii feţei. Inspiră adânc căutând să se
relaxeze şi îşi aminti că în urmă cu câţiva ani,
auzise la un colocviu cum un conferenţiar de
psihiatrie spusese că expresia „greaţă” traduce
de fapt spaima şi le exemplificase cele
afirmate; „greaţa” de şarpe. Adică frica,
spaima. Iar spaima, paralizează, te lasă fără aer,
este astmatiformă... face să-ţi treacă până şi
cheful de viaţă... Totuşi... mintea Elizei
continua să caute cu încăpăţânare soluţia. Ştia
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
că în orice boală, acolo unde mijloacele
tradiţionale au dau greş, au existat şi au
funcţionat cu succes din vremuri imemoriale,
metodele alternative. Continua să butoneze
tastele calculatorului, tot căutând informaţii
despre carcalaci. Şi iată, pe când se aştepta mai
puţin, descoperi pe un site, leacul tusei şi al
astmului – Blatta orientalis. Scria acolo...
uluitor... - se mai uită odată ca să se asigure că
nu nimerise din greşeală pe un site de bancuri -
că poţi să prinzi şi să fierbi un carcalac sau să îl
macerezi în alcool şi obţii un leac extrem de
eficient pentru astm. Ce interesant!! Citi
articolul, îl reluă, privi pagina site-ului
îndelung, aproape delectându-se. Aşadar,să-l
prinzi, să-l... Aha! deci o soluţie ar fi până la
urmă; fie şi unul câte unul... Îşi aminti cum în
studenţie, pe când locuia la cămin, observase că
atunci când omora câţiva carcalaci şi nu-i
arunca imediat la gunoi, ceilalţi, când dădeau
de rămăşiţele strivite ale răposatului, deveneau
mai prudenţi şi începeau chiar să ocolească
măcar pentru un timp scurt, zona. Oare cum ar
reacţiona un carcalac, văzându-şi confratele
legănându-se în macerat? – se întrebă Eliza.
De fapt, cum ar reacţiona în faţa unui act
homeopatic, pentru că în acest caz nu se mai
putea vorbi de terorism; căci a vindeca boala
unui organism conform principiului „cui pe cui
se scoate”, administrându-i în diluţii variate,
exact ceea ce i-a cauzat boala, era de fapt un
act terapeutic. Mda, trebuia să recunoască;
natura a fost mereu înţeleaptă şi cum „nimic nu
se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se
transformă”, omul trebuie doar să se gândească
mai atent la ce, cu ce şi mai ales cum s-ar putea
face. Pentru că a trăi, înseamnă până la urmă, a
acţiona. Evident, cântărind atent câştigurile şi
pierderile. Eliza medită un timp; mai avea ea
ceva de pierdut? Un surâs amar îi însoţi gândul.
Apoi privirile îi reveniră atente asupra
articolului şi se înseninară. Aşadar, uite că şi
carcalacii sunt buni la ceva... Deci carcalac pe
carcalac se scoate... Rămâne problema diluţiei.
Înaltă sau joasă? Cele joase, acţionau la nivel
fizic, cele înalte, la nivel psihic. Cu acest gând
se duse la culcare şi din pat, butonă un timp
telecomanda. Ştiri... Iar ştiri... Privi chipurile
agitate şi îndârjite ale celor din Fâşia Gaza,
apoi în scurt timp, adormi profund. Găsise
soluţia problemei. Şi mai era şi mâine o zi.
49
 SENIORII TULCENI

Foto: Dan BANDACU

Foto: Valeriu LEONOV

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 50

 SENIORII TULCENI

Foto: Petru ŞOLCĂ

Foto: Mihalea DUMITRU

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 51

 SENIORII
TUBERCULOZA ȘI PROBLEMELE CU
CARE NE CONFRUNTĂM
Dr. Marioara CALENIC
Tuberculoza este o boală infecţioasă
cauzată de o bacterie (Mycobacterium
tuberculosis), care afectează mai ales plamanii,
dar poate afecta şi alte organe şi sisteme ale
organismului uman. Tuberculoza pulmonară
este o boală contagioasă care se transmite prin
aer, de la o persoana bolnavă la persoanele cu
care vine în contact direct. Transmiterea pe
cale aeriană a Bacilului Koch, este favorizată
prin tuse cu expectoraţie şi strănut. O persoană
care inhalează BK odată cu aerul inspirat, se
infectează.
Trecerea de la starea de infecţie la boală
depinde de mai mulţi factori, unul din cei mai
importanţi fiind rezistenţa organismului
infectat. Simptomele mai frecvente ale bolii
sunt: tusea, astenia fizică, febra, subfebrilităţile,
transpiraţiile nocturne, scăderea în greutate,
mai rar durerile toracice şi hemoptizia).
Deoarece simptomele se instalează treptat şi nu
au intensitate mare, pacientii ajung târziu să fie
diagnosticaţi. De aceea, riscul de transmitere a
infecţiei creşte cu cât depistarea este mai
tardivă. Un bolnav de tuberculoză pulmonară
infectează în medie 10 – 15 persoane, din care
cel puţin unul va face tuberculoză în perioada
următoare (luni sau ani de zile). Tuberculoza
este o boală gravă dar care se poate vindeca cu
un tratament corect şi complet dacă este
depistată la timp. Prin Programul Naţional de
Control al Tuberculozei toţi bolnavii de
tuberculoză beneficiază de investigaţii şi
tratament gratuit.
Ţara noastră se afla în continuare pe
primul loc în ceea ce priveste incidenţa globală
prin tuberculoză, între ţările din Uniunea
Europeană.
Pentru a ameliora situaţia existentă,
adică de a limita răspandirea infecţiei şi
îmbolnavirilor prin tuberculoză, este nevoie de
măsuri de preventie şi de acţiuni de depistare
activă a tuberculozei pulmonare. Prevenţia se
face prin vaccinarea BCG a copiilor la naştere.
Acţiunile de depistare activă a tuberculozei
trebuie să se orienteze spre grupurile
vulnerabile ale populaţiei. în acest sens, sunt
vizate grupurile la risc: deţinuţii, persoanele
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
fară adapost, utilizatorii de droguri injectabile
şi persoanele sărace din mediul rural şi urban.
Sunt necesare mai multe informaţii despre
tuberculoza pe care să le ofere Dispensarele
TBC teritoriale dar şi medicii de familie.
Educaţia pentru sănătate trebuie să se orienteze
astfel încât să informeze în primul rând
pacienţii cu tuberculoză şi familiile lor. Dar
este util să se desfaşoare acţiuni de informare şi
pentru populaţia generală.
Pentru a fi eficiente, informaţiile trebuie
adaptate la segmente specifice de public şi puse
la dispoziţie prin mai multe canale. Numai
personalul care îşi desfasoară activitatea în
cadrul reţelei de tuberculoză, nu este suficient
să desfasoare acţiuni de sănătate privind
tuberculoza. Din experienţa noastră, în anii
trecuţi am organizat şi desfăşurat asemenea
acţiuni numite caravane, în mediul rural, în
toate comunele din judeţul Tulcea.
Au fost comune în care oamenii au fost
interesaţi de subiect şi au participat activ. Dar,
au fost şi locuri în care oamenii au fost chiar
indiferenţi. Oricum, aceste acţiuni de educaţie
pentru sănătate trebuie să aibe continuitate
pentru a fi eficiente. Numai o caravană
organizată la câţiva ani, este total insuficientă.
Un rol important il au medicii de familie, cei
care furnizează majoritatea serviciilor de
asistenţă medicală primară. Medicii de familie
împreună cu asistenţii medicali au atribuţii în
ceea ce priveşte depistarea suspecţilor de
tuberculoză, identificarea contacţilor şi
continuarea tratamentului. Medicul de familie,
asistenţii medicali de la dispensarul teritorial,
împreună cu reprezentanţii autorităţilor locale
ar trebui să se ocupe de starea de sănătate a
locuitorilor din zona arondată.
Implicarea societăţtii civile în controlul
tuberculozei este limitat. În trecut au existat
initiative coordonate de ONG-uri, dar aceste
activităţi au depins de finanţarea externă. Odată
52
 SENIORII TULCENI

sistată finanţarea externă multe proiecte s-au
oprit. În ultimul timp au luat naştere asociaţii
de pacienţi care sunt convingători pentru că au
trăit drama îmbolnavirii prin tuberculoză. De
curând, s-au publicat normele metodologice
privind organizarea şi funcţionarea activităţii
de asistenţă medicală comunitară. Potrivit
acestor norme, asistenţii medicali comunitari şi
mediatorii sanitari au atribuţii legate şi de
activitaţile din cadrul Programului Naţional de
Tuberculoză.
Tratamentul eficient al tuberculozei
presupune mai mult decat intervenţii medicale
pentru că tuberculoza este o boală cu implicaţii
sociale. Asigurarea unor rezultate pozitive la
tratament necesită implementarea unor strategii
centrate pe pacient. De exemplu, folosirea de
lucrători voluntari pentru a asigura tratamentul
sub directa observare la domiciliul pacientului,
pentru educaţie, stimulente şi ajutoare. Prin
Programele Finanţate de la Fondul Global, ţara
noastră a utilizat o serie de strategii de
stimulare şi aderenţă, cu rezultate pozitive.
Asigurarea unui nivel ridicat de conştientizare
în interiorul comunităţilor în ceea ce priveşte
sănătatea în general şi tuberculoza, poate ajuta
comunităţile şi pacinţii expuşi riscului, să
recunoască simptomele de tuberculoză şi să
solicite consult medical la timp.

Maftei VLADIMIR
Iar din lotca părăsită
Doi ochi negri se deschid.
Un rățoi burtos, timid
Măcăie și-ntr-o clipită

Tuști în apă; se scufunda.

Ochii mei îl urmăresc
Într-un mediu pitoresc.
Ce imagine profundă.

Pești, brotaci râioși și plini,

Larve, raci și forme sumbre
Se zăresc ca niște umbre
Prinse-n lanțul de ciulini.

Străpungând al apei scut,

SCÂNTEI DE SOARE Mii de trestii foșnitoare
Se înalta către soare
Primele scântei de soare Din adâncul așternut.
Printre ramuri strălucesc
Și un cântec pescăresc Doua grații plutitoare
Se aude-n depărtare Lin dansează în duet
Ca-n fantasticul balet.
Nuferi albi căzuți din stele, Delta-i inundata-n soare.
Îngâmfați privesc natura
Savurând domol căldura Un broscoi care-a zăcut
În șiraguri de mărgele Pe un plaur, se trezește
Și orăcăie prostește.
Într-o salcie pletoasă Încă-o zi a început.
Printre frunze se zărește
Un lăstun ce-și pregătește
Puișorii pentru masă.

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 53

 SENIORII
Maftei VLADIMIR
SECRETUL LUNII
Când soarele-şi întoarce faţa şi se aruncă-n
eleşteu
Şi flăcări roşii se revarsă din mâinile lui
Prometeu,
Pe dealurile-ncoronate de tufe verzi, se lasă
seara
Iar printre umbre alungite al nopţii val ş-întinde
gheara.
Găinile anevoios şi chicotind merg la culcare
Un greiere micuţ şi verde bodoganeşte prin
răzoare
O primă stea din carul mare... e prima roată de
la car
Îşi face runda triumfală pe şcena bolţii de
cristal.
De după deal apare Luna în straie albe,
mătăsoase
Şi stingherită se îndreaptă în josul străzii, către
case.
Se-opreşte-o clipă şi priveşte spre satul care
adormit
Arată ca un loc din basme la somnul veşnic
osândit.
Sare părleazul mlădioasă şi pe cărarea-
ntunecată
Îşi face drum către fereastra la care creşte o
muşcată.
Deschide geamul, se strecoară printre perdelele
de in
Şi intră-n camera în care se odihneşte un străin.
Îl mângâie tandru pe tâmple şi îl trezeşte cu-n
sărut
Apoi se lasă goală toată alunecând în aşternut.
Nu e străin de el căci Luna, a fost şi-azinoapte-
n luminiş
Şi încă-o noapte înainte să se iubească pe furiş.
Învăluindu-i corpul suplu ca o păstaie pe arac,
Ca pasărea ce pe o creangă îşi ţese cuibul în
copac
Se contopeşte în iubire cu şoapte şi-unduiri
discrete
E-un singur trup în loc de două şi, mii de stele
pe perete.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
O briză rece se înfoaie şi-alungă noaptea către
vest.
Iar stelele de pe perete se-ntorc în carul lor
celest.
Grabită, Luna se ridica şi, ca un fulg de păpădie
Se-ndreaptă iute către casă. E Luna, fata lui
Ilie.
DESPRE STELE
Printre stelele ce noaptea ţintuiesc al bolţii vad
Sunt şi unele defecte, care se desprind şi cad.
Cele care cad pe dealuri se prefac în licurici
Şi învăluie cărarea într-un nor de stele mici.
Altele plutesc pe valuri luminând ca un altar.
Se întorc apoi la ţărmuri, prinse-n plase de-un
pescar.
O steluţă fără nume lunecă de pe cearceaf
Şi la marginea pădurii cade… şi se face praf.
Praf de stele se răsfira prin copacii arămii
Ce-şi arată mândrii mușchii starului de miazăzi
Mai la vale de colină, pe o şură lângă sat
Patru mici scântei de iris aţintesc ceru-nstelat
Şi se-ntreabă, mână-mână, dacă steaua
căzătoare
Le va-ndeplini dorinţa. Vor un pui. Apoi o
floare
Nouă luni şi toate pline şi-ncă noua au trecut
Fructul magic de la stele rând pe rând s-a
desfăcut
Si dorinţa prinde viaţă. Doi copii cu ochi de
mure
Luminaţi de-o stea micuță ce-a căzut lângă
pădure.
54
 SENIORII TULCENI

CIVILIZAȚIA MEGALITICĂ
Dr.Victor.H. BAUMANN
Un aspect aparte al epocii neolitice îl constituie civilizația megalitică, ale cărei realizări
arhitecturale cu caracter funerar, legat de cultul morților3, reprezintă până în ziua de astăzi încă o
enigmă din istoria omenirii.4
Civilizația megalitică, caracteristică zonei occidentale a Mării Mediterane (Insulele Baleare,
Sardinia, Sicilia, Peninsula Iberică) și Occidentului european (Franța, Anglia, Irlanda, nordul
germaniei și regiunile scandinave), ete definită de monumentele megalitice construite diniceib
blocuri de piatră de mari dimensiuni, cioplite, fără o formă precisă și, fără suprefețe șlefuite.
Cele mai vechi construcții de acest fel din zona mediteraneeană, au fost datate la jumătatea
mil. al IV-lea a.Chr., iar cele din Europa occidentală dăinuiesc până în jurul anului 800 a.Chr., până
la sfârșitul epocii bronzului vest și nord european5.
Alineament de menhire în Suedia
Tipul cel mai simplu de monument
megalitic este menhirul care, în dialect
breton înseamnă „piatră înaltă”. Menhirul
este un bloc din piatră cioplită, plantat
vertical, majoritatea cu o înălțime de 3 până
la 6 metri, cu excepții care ajung până la 12
metri. Cel mai mare menhir se află în
reiunea Bretagne din nordul Franței. Acesta
are o înălțime de 23,50 m și cântărește 310
tone.
Destinația precisă a menhirelor este
controversată dar, funcția lor legată de cultul
morților pare indubitabilă. Sunt plasate de obicei în apropierea mormintelor, semnificând locurile
unde veneau să se așeze spiritele strămoșilor.
Uneori sunt dispuși în aliniamente de câțiva kilometri, cu distanțe egale între ei.. Celebru
este alineamentul de la Carnac, din Bretagne, cu
3000 de menhiri, reuniți în trei grupuri de 10 până
la 13 șiruri de menhiri, terminate într-un semicerc.

Dolmen din sudul Franței (Aveyron)

Cele mai caracteristice monumente

megalitice sunt dolmenii, definind în dialectul
breton „mese de piatră”. Legați de cultul
strămoșilor, dolmenii reprezintă tipul cel mai
simplu și mai vechi de construcție megalitică
edificată.
Un dolmen este realizat dintr-o lespede
gigantică, cântărind între 60 și 300 tone, așezată pe două sau mai multe blocuri verticale și, care se
constituie într-o cameră sepulcrală acoperită.
De obicei, dolmenul reprezintă mormântul unui șef sau, al unei personalități de a cărei
cinstire era condiționată soarta comunității tribale, credință păstrată în legendele comunităților
locale. Numărul dolmenilor cunoscuți este foarte mare, în Franța de exemplu, apropiindu-se de cifra
de 4500.

3
Berciu, D. 1967, La izvoarele istoriei, București, 163.
4
În această lucrare s-au folosit și imagini de pe internet (Civilizatia Megalitica decembrie 12, 2012 Bogdan
civilizatie, constructie, cromlech, dolmen, megaliti, menhir, monument megalitic, omenire)
5
Drimba, O. 1984, Istoria culturii și civilizației 1, București, 46.

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 55

 SENIORII TULCENI

Blocurile de piatră ale dolmenilor erau adeseori decorate cu picturi sau cu ornamente
gravate, reprezentând triunghiuri, zig-zag-uri, cercuri concentrice, arcuri de cerc, linii vălurite,
spirale, sau stele ca în Spania.
Se întâlnesc tipuri diferite de dolmeni :
‒ cu o singură sau cu mai multe încăperi;
‒ galerie acoperită cu sau fără coridor de acces;
‒ cu coridor principal și coridoare secundare spre încăperi anexe;
‒ acoperit cu lespede sau cu o cupolă falsă, condtrită prin suprapunerea unor pietre plate,
așezate progresiv, în retragere.
Cromleh-ul definește complexul de menhiri așezați în cerc („loc în cerc”, în bretonă), întâlnit
în special în Bretagne și în sudul Angliei. Uneori în centrul cromleh-ului este plantat un menhir.
Destinația acestor complexe megalitice este încă, controversată !
Unele ipoteze susțin existența unui mormânt colectiv, în interiorul cromleh-ului, altele,
existența unor locuri cu caracter cultual unde, aveau loc adunări ocazionate de săvârșire a unor
ritualuri. S-ar putea să fi fost o zonă sacră, reprezentativă pentru toate activitățile cultuale a unor
mari colectivități care, de altfel au contribuit împreună la edificatea acestor monumente.
În Anglia, acest tip de monument megalitic poartă denumirea de henge și, este întodeauna
situat într-o arie circulară cu diametrul curins între 45 și 520 m, delimitată de un șanț.
Monumentele de tip henge conțin și morminte, fiind alcătuite din cercuri de blocuri de piatră
(Stonehenge) sau stâlpi de lemn (Woodhenge).
Cel mai impresionant cromlech din câte s-au păstrat până în prezent, unic în lume din punc
de vedere arhitectonic, este cel de la Stonehenge, din sudul Angliei6.

Ansamblul megalitic de la Stonehenge (reconstituire ipotetică), apud Berciu 1967

6
Drimba 1984, 48-49

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 56

 SENIORII TULCENI

Planurile ansamblului megalitic, apud Cick Damadian

Întregul complex a fost conceput în centrul unui val de pământ gigantic, circular, cu
diametrul de peste 11 km, cu o singură intrare de unde o suprafață dreaptă, lungă de 2,7 km și lată
de 91 m duce spre centrul ansamblului, în jurul căruia se află un comprex de necropole tumulare.
Ansamblul funerar se compune din 110 menhiri de dimensiuni diferite, dispuși în patru
cercuri concentrice. Incinta sacră este marcată de un val de pământ, în interior, 56 de gropi cu
oseminte umane și cenușă de la incinerații sunt dispuse pe conturul unui cerc perfect, fiind probabil
la origine gropile menhirilor exteriori. Urmează două cercuri concentrice de blocuri monolitice: cel
exterior cu d= 28 m din gresie terțiară unite prin lintouri și alcătuind trilitoane; al doilea cerc cu d=
22,50 m este compus din 40 de blocuri de dolerit (rocă bazaltică erupti.
Este impresionant faptul că blocurile ansamblului de la Stonehenge au fost aduse de la mari
distanțe: gresia de la 40 km, iar „pietrele albastre” de dolerit de la 217 km în linie dreaptă.
Construirea ansamblului s-a desfășurat în timp,
între anii 2750 – 1900 a.Chr.7
Conform părerii unanime, funcția
religioasă a imensului monument era legată de
cultul soarelui și de cel al defuncților, sanctuarul
fiind orientat astfel, încât răsăritul soarelui apare
în direcția axei drumului de acces spre interior.
Arheologii englezi îi atribuie și o funcție cu
caracter astronomic.
Grandoarea și solemna arhitectură a
complexului Stonehenge crează un cadru de
mare efect, al unui sanctuar în care se desfășurau
practicile cultice ale omului epocii neolitice. Aici
sunt materializate pentru prima dată în istoria
civilizației principiile fundamentale ale
arhitecturii:
‒delimitatrea unui spațiu interior;
‒opoziția dintre părțile purtătoare (blocurile verticale) și părțile purtate (lintourile);
‒principiul ordinei, al ritmului și cel al simetriei.
În acestă formă arhitectonică primară se prefigurează principiul alternării coloanelor și
raporturile lor cu antablamentul8. De altfel, monumentele megalitice, unele contemporane sau chiar

7
Drimba 1984, apud E.Hadingham 1975. În acest sens, vezi Cik Damadian, Semiotica spațiului. Stonehenge.
Introducere la semantică

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 57

 SENIORII TULCENI

anterioare primelor temple din Mesopotamia și Egipt, marchează începutul arhitecturii

monumentale.Constructorii epocii neolitice se aflau în posesia noțiunilor de centru, cerc, axă, ritm
etc. care vor rămâne definitiv la baza arhitecturii.
Revenind la mormintele megalitice, numărul
acestora din vestul și nordul Europei se ridică la
aproape 50.000. Cel mai impresionant este dolmenul
Menga din Andaluzia, lung de 25,40 m, lat de 6,50 m
și înalt de 3,30 metri, construit din 31 de blocuri.
Lespedea care închide accesul din coridor în camera
funerară este lungă de 12 m, lată de 6 m și groasă de
2 metri. Dolmenul era acoperit de o movilă (tumulus)
cu diametrul de 50 metri.

Dolmenul din Menga (Andaluzia)

Una din marile enigme ale monumentelor

megalitice se referă la ciudatele semne incizate pe blocurile de piatră, cum este cazul celebrului
monument Table de marchand, de pe teritoriul Franței, împodobit cu imaginea unui soare care
poate fi văzută numai între orele 16-17 după-amiază, sub incidența unei anumite lumini solare, în
restul timpului fiind cu neputință de observat. Spre deosebire de arta magdalenienilor, de tipul celor
de la Altamira, se pare că aici nu avem de-a face cu metafore plastice săpate în piatră, ci cu
embleme ale unei gândiri simbolice. Suntem în stadiul simbolic al gândirii omului primitiv și
reprezentarea acestora face ca ele să rămână în continuare pentru noi, o enigmă!9
Deosebit de interesante sunt și templele megalitice din Malta. Cele 30 de monumente au fost
construite în jurul anului 3000 a.Chr. de o populație venită în mileniul IV a.Chr din Sicilia. Noii
veniți au dedicat astfel de sanctuare din piatră strămoșilor. Templele au păstrat în interior
numeroase artefacte: vase din lut ars, decorate prin incizie, statui și statuete din calcar și terracota,
cele mai importante fiind cele feminine. De o factură artistică remarcabilă este Venus din Malta din
terracota și Femeie șezând din calcar,
ambele din localitatea Hagar Qin. Într-un
templu din Tarxien s-a găsit jumătatea
superioară a unei statui feminine care,
întreagă ar fi avut 2,70 metri înălțime, fiind
cea mai veche statuie monumentală din
lume, cunoscută până acum. Majoritatea
reprezintă preoți și preotese redate cu forme
anatomice exagerate.10
În insulele din Mediterana apuseană
se întâlnesc construcții conice ciudate, cu
ziduri „oarbe”groase de 2,50 m din pietre
brute, așezate fără mortar,
Talayot din ins.Maiorca înalte până la
20 metri, etajate, cu
încăperi suprapuse. Cunoscute cu
numele de talyot, sau nuraghi cele din Sardinia, numărul lor de 6500 de monumente megalitice este
impresionant, relevând o civilizație legată de cultul străbunilor, cu adânci înscrisuri în preistorie.

8
Drimba 1984, 50.
9
Tănase,Al. 1984, O istorie a culturii în capodopere, vol 1, București, 106.
10
Drimba 1984, 52.

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 58

 SENIORII
Marian DOPCEA
O BĂTRÂNEȚE SENINĂ
N-am făcut bine, n-am făcut rău:Eu am trăit,
Domnule dragă, dincolo de bine și de rău.
Din pensia modestă, de călău,
o bere după masă îmi permit -
Dacă vrei să mai vorbim, seară de seară,
mă găsești aici, la grădina de vară.
CERȘETORI
unul și altul
în soarele de aprilie –
bubele străzii.
POATE CĂ S-AR FI PUTUT
Pe nesimțite ne-am făcut din lume
bârlog, ne-am culcușit cârtitori, ne-am trezit
cu ochii tot mai speriați de lumină țipând
că Dumnezeu a murit.
Acum când noi suntem aceia care
va trebui să murim, de vagi păreri de rău ne
lăsămîncercați:
Poate că s-ar fi putut trăi și altfel
decât în bârlog, decât cu mârâituri...
VIU
Și ce-aș putea în nesfârșirea sfântă
Să-nsemn fără-ncântare și iubire?
De-i amăgire tot ce mă încântă
Eu însumi nu-s de cât o amăgire
Să port îmi place pasul și visarea
Printre arini, pe lângă limpezi ape
aievea-mi par și norul și cărarea
Și trupul care-abia mă mai încape
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Deschis nădejdii sufletu-mi zvâcnește
Ca pasărea când o îmbie vântul;
Se-aprinde, se înalță, se uimește
Și cade-n glod, apoi, mințit nătângul
În jocul aparențelor înscriu
Și semnul meu de om întreg: Sunt viu!
TIMPUL
Timpul vierme roade-ncet
carnea mea de biet poet
mușcă timpul șarpe-adânc
pieptul meu sub umăr stâng;
timpul pasăre tot zboară
sub seninul cer de vară:
și mă-ncântă și mă cheamă
și mă-nvață să n-am teamă.
Îl urmez zâmbind vrăjit
uitând tot ce-am pătimit;
uitând răni și mușcături
zbor cu el peste păduri.
CEAS DE OCTOMBRIE
Împurpurat asfințitul de toamnă,
mă cheamă-ntre câmpuri, la marginea satului,
unde liniștea câtă – cum aș putea,
nesocotindu-l, să plec?
Numai că vocile celor care de mult
s-au dus dintre noi se fac încet auzite
tocmai acolo - ca un bocet de îngeri
ca foșnetul ierbii.
Și rămân s-ascult pe cei dragi tânguindu-se
ceasuri în șir și mi-e carnea mai rece
decât apa susurând domol între pietre -
și mi-e sufletul freamăt.
Ca o altă lumină-ntunericul cade
vaierul subpământean amestecându-l cu noaptea
într-un cântec de laudă – și mă las în genunchi
cutremurat.
59
 SENIORII
OLEKSANDR RYABININ-SKLYAREVSKYI
SFÂRȘITUL SICIEI DUNĂRENE
DE LA DUNAVĂȚ1)(A)
Traducere din limba ucraineană: (2019)
Ananie IVANOV
continuare din numărul trecut
Partea a III-a
Ultima zi a Siciei dunărene
Într-o zi de primavera, pe 9 mai 1828,
Sicia și-a încheiat viața sa.
Ultima zi a Siciei dunărene prezuintă
toate aspectele unei lovituri de stat (coup
d’etat): nimeni nu știa în ajun și nici nu
prevedea o asemenea întorsătură, în afara de
însuși otaman-coșovyi; cu acesta au ieșit în
largul mării mai întâi numai oamenii din satul
Dunavăț (Raia), după care au plecat până și
zaporojenii din Karaorman (situat la 20 de
verste de Koș)1). În acea zi nu a fost prezent în
Sicie dragomanul turc (traducătorul oficial –
n.tr.). Faptul că împreună cu coșovyi plecau
femeile și copiii din Dunavăț ne
probeazămomentul rupturii: din Sicie nu se
pleca în expediție militară: Gladkyi (ultimul
otoman-coșovyi al Siciei de la Dunavăț. A se
vedea Nota din ediția trecută – n.tr.) nu-i mai
păcălea pe cozaci printr-o expediție, chipurile,
spre Adrianopol, în vederea transportării
bunurilor, cum considera F.K.Vovk2), iar după
acesta, socotea la fel și O.Y.Efymenko3); din
Sicie se pleca cu intenția hotărâtă de a se trece
pe malul rusesc al Dunării.
Ziua de 9 mai 1828 nu a fost aleasă
întămplâtor: era ziua onomasticăa împărtului
Nikolay I, fiind , în același timp, și o zi
apropiată de trecerea armatei ruse peste Dunăre
în dreptul localității Satunou (localitate situată
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
în raionul Reni, Ucraina – n.tr.). Locul
trecerii în apropierea Satunou nu l-a ales și nici
nu l-a găsit Gladkyi, cum, în mod eronat, scrie
fiul lui, biograful; locul respectiv fiind indicat
cu mult timp înaintea datei de 9 mai, iar
Liprandi a scris chiar un proiect în ideea
construirii unui pod în acea zonă4). Ultimele
relații ale lui Gladkyi cu Liprandi (a se vedea
Nota din ediția precedentă) datează din 2
aprilie 1828, deci cu o lună până la data trecerii
efective5).Putem admite că în convorbirile sale
secrete, Gladkyi ar fi sfătuit cu privire la locul
din apropierea valului lui Traian, însă nu avem
documente certe în legătură cu această
aserțiune.
Despre sosirea lui Gladkyi împreună cu
Koșul său se povestește în corespondența din
ziarul local, care descria carantina la care
fuseseră supuși noii-veniți, în următorul mod:
Zaporojenii veniseră dinspre mare la Vâlkovo
pe data de 11 mai6). La Kilia au sosit în aceiași
zi, 11 mai, în jurul orei 16:00, cu 68 de bărci.
Guvernatorul Katargi scrie: Coșovyi Gladkyi a
venit cu 11 zaporojeni și atunci comandantul
brațului Kilia, Korobka, l-a trimis spre Izamil,
iar pe cei 10 oameni i-a reținut la Bazargik spre
înștiințarea acelor zaporojeni care îi urmau
asupra faptului că nu există nici un pericol ( din
partea autorităților rusești). Astfel, au mai sosit
61 de bărci, în care se aflau circa 700 de
suflete, împreună cu femei și copii.
În corespondența poliției orășenești din
Kilia către guvernator descrie evenimentul cu
totul neașteptat pentru locuitorii orașului Kilia,
care în jurul orei 4 după amiază, în ziua de 11
mai, au văzut o întreagă flotilă zaporojană, care
plutea în susul Dunării, ținându-se aproape de
malul nordic. Bunciukul, steagurile și oameni
înarmați au creat o impresie de neuitat. Că erau
martorii unui fapt neașteptat, acceptau cu toții,
căci foarte mulți dintre locuitori se considerau
având origini în Zaporojie. La Vâlkovo, Kilia,
Izamail, chiar de la începutul stabilirii
autorității rusești în ținut (anul 1812), o parte
dintre orășeni avea chiar oficial denumirea de
”Societatea orășenească malorusă”. În
documente foarte des se întâlneau oameni cu
”denumire zaporojană”.
Vestea privind trecerea Koșului a zburat
pe toată câmpia Bugeakului. Zaporojenii au
ajuns cu bărcile lor la Izamail. Carantina din
60
 SENIORII
Izmail consemnează faptul că în noaptea de 13
mai, în jurul miezului nopții, au sosit otamanul-
coșovyi Osyp Gladkyi, venind în bărci pe
brațul Kilia, 10 zaporojeni, având cu ei 2
bunciukuri (înseman al autorității
otamanului-coșovyi – n.tr.) și 3 steaguri ale
Siciei zaporojene turcești. El a declarat că în
urma lui vin din Sicie zaporojenă încă 1.000 de
suflete.
Conducătorul armatei a 2-a, kneazul
Witteinstein, îi comunica pe 14 mai general-
guvernatorul novorus, Voronțov:
”Am primit azi informarea din partea
comandantului orașului Izamail, general-
maior Tucikov I., în privința faptul că
otamanul-coșovyi al Siciei Zaporojene,
împreună cu otamanii, pisarii, osaulii,
biserica, însemnele puterii și 1.000 de cozaci,
a trecut Dunărea de partea noastră,
exprimând supunere față de tronul
Împăratului Rus. Această situație trebuie să
aibă consecințe cu totul favorabile și având în
vedere aceasta, i-am recomandat general-
maiorului Tucikov să se preocupe de
asigurarea tuturor strămutaților amintiți cu
cele dorite și să ia legătură cu conducerea
carantinei pentru ca termenul, stabilit pentru
cei veniți de peste Dunăre, să fie suportabil în
cel mai bun mod posibil. Vă rog să-i
transmiteți general-maiorului Tucikov să
acționeze cu străduință în privința primirii
acestor primi strămutați, pentru ca și alții să
le urmeze exemplul”7).
Se vede clar cât de satisfăcută era
comenduirea militară superioară rusă de
trecerea lui coșovyi împreună cu conducătorii
și însemnele puterii (bunciukuri, steaguri,
ștampile, firmanul sultanului de confirmare în
funcție a lui coșovyi). Sub aspect juridic, Sicia
a trecut de partea Rusiei, iar numărul relativ
mic al zaporojenilor încă nu zdruncina vechea
legendă cu privire la numărul lor mare aflați
peste Dunăre. Situația reală a Siciei dunărene
de la acea vreme nu era încă de deplin înțeleasă
de Wintteistein.
Trecerea armatei ruse peste Dunăre
lângă Satunou trebuia să se efectueze pe data
de 27 mai. În ziua de 26 mai, 40 de bărci
zaporojene cu 218 zaporojeni au părăsit
carantina în jurul orei 7 seara și au ieșit în
dreptul trecerii de la Satunou. Ei aveau în
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
vedere să iasă la această acțiune împreună cu
400 de soldați din regimentul de vânătoare din
corpul lui Rudzevici. Operațiunea a început
avându-i în frunte pe zaporojeni.
Zaporojenii, avându-l pe coșovyi, erau
în efectiv de 233 de oameni, socotindu-i și pe
cei 15 zaporojeni care veniseră pe data de 26
mai din Karaorman, ceilalți 578 au rămas în
carantina din Izamil până la data de 8 iunie.
A.O.Skalkovskyi scrie despre audiența
lui coșovyi și a delegației zaporojene, care
avusese loc pe data de 20 mai la împărat8).
Documentele nu amintesc despre acest
eveniment, însă P.Tucikov, în calitate de
participant, relatează despre primirea delegației
imediat după bătălia pe Dunăre lângă Satunou,
fapt petrecut pe malul turcesc în ziua de 27
mai9). E posibil ca O.M.Gladkyi să fi avut o
audiență separată, petrecută în realitate pe data
de 20 mai.
F.Vovk10) și P.Korolenko11) aduc
informații, culese din timpul cercetării
etnografice, despre răzbunarea cruntă a
autorităților turcești asupra acelor zaporojeni,
rămași în delta Dunării. În documente, însă,
vedem o cu totul altă imagine. Sicia a fost arsă,
fără îndoială, de turci, întrucât zaporojenii, din
precauție, n-ar fi dat ei înșiși foc Siciei în ziua
de 9 mai. Satul Dunavățu Mare (Raia) a rămas
întreg, cu toate casele, cu grânele pe câmp și
viile neatinse până la revenirea Koșului de pe
malul stâng al Dunării12). Pe data de 26 mai, la
Izmail mai sosesc 13 bărci cu zaporojeni,
având 33 de suflete, cu bunurile lor, cu femei și
copii, din care 15 erau înarmați13). Satul
Karaorman, după toate aparențele, nu a suferit
nici el, iar pe 27 mai, turcii au pierdut malul
Dunării din dreptul Satunou, iar curând pierd și
Tulcea. Ei nu mai aveau timp să caute și să
distrugă satele zaporojene din delta Dunării.
Documentele amintesc în două rânduri
despre soarta zaporojenilor din cadrul
detașamentului de cavalerie, care făcea parte
din armata turcă, dislocată la Silistra. În anul
1830, adică la doi ani după trecerea de la 9 mai
1828, Gladkyi îi scrie comandantului de armată
Dibici. La Silistra, detașamentul zaporojan
număra 603 oameni. După trădarea Koșului,
guvernul turc a expediat detașamentul la
Constantinopol. La început zaporojenii s-au
aflat sub paza turcilor. Pe durata anului 1829 au
61
 SENIORII
suferit de lipsa hranei și atunci mulți au murit
de foame, iar 65 de oameni, în perioada 1829 –
1830 au reușit să evadeze și să se unească cu
Koșul. În anul 1830, la Constantinopol au
rămas 263 de oameni, în acest mod se poate
constata că 280 de oameni fie au murit de
foame, fie n-au ajuns la Koș, murind ori
împrăștiindu-se. Gladkyi solicita să se aplice
mijloace diplomatice pe lângă Poarta în
vederea revenirii ultimilor zaporojeni, iar
ambasadorul rus a făcut demersuri reale în
acest sens14).
Ultima zi a Siciei dunărene de la
Dunavăț, conform documentelor, nu are un
caracter dramatic. Zaporojenii s-au așezat în
liniște în bărci, prin brațul Sf.Gheorghe au ieșit
la mare, neîntâlnind nici un turc, căci aceștia
nici nu se aflau în aceste locuri. În noaptea spre
10 mai și întreaga zi de 10 mai au urmat
direcția spre nord, plutind de-a lungul malului
estic a insulei Letea spre Vâlkovo, ieșind, în
sfârșit în apele brațului Kilia a Dunării.
Turcii au ars în Sicie curenii goale, însă
toate aceste informații sunt numai legende. Un
lucru este cert, și anume acela că la mijlocul
verii 1828, când Koș dorea să revină la
Kyslyts, pe vechile locuri, clădirile din Sicie nu
mai existau și el trebuia să se întoarcă la
Dunavățu Mare.
Pe data de 3 iunie 1828, zaporojenii au
fost numiți sub forma Detașamentului cozacilor
dunăreni, fiindu-le dat steagul cu înscrisul de
onoare despre serviciile aduse în ziua de 27
mai. Din acel moment, într-adevăr, ei se
numesc astfel în toate documentele oficiale,
însă, faptic, steagul respectiv l-au obținut d-
abia în anul 1831, în cadrul unei împrejurări
despre care scria chiar Gladkyi în raportul său
din data de 3 martie 1831 către locțiitorul lui
Voronțov, generalul Krasovskyi15).
În ziua de 3 iunie, șeful Marelui Stat-
Major, Dibici, comunica generalului Inzov în
legătură cu acest ordin. Inzov a reținut
respectiva hârtie o săptămână. În acest timp,
Gladkyi a mers la Brăila, iar conducerea
Detașamentului cozacilor dunăreni și otamanul
numit era vechiul coșovyi Myhailo Huba, care
îi ținea locul. El era neștiutor de carte, iar S.Z
Pysarenko, numit la dispoziția lui Gladkyi, îl
însoțea pe acesta la Brăila. Huba a obținut din
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
partea lui Inzov o asemenea scrisoare, datată cu
10 iunie sub nr. 715.
”Șeful Marelui Stat-Major, generalul
Dibici, m-a informat prin nr.271 din 3 iunie că
dumnealui acceptă acordarea denumirii
Detașamentul cozacilor dunăreni și să le ofere
staegul cu înscrisul pentru curajul și
străduința arătată la trecerea Dunării în anul
1828”.
După cum s-a exprimat Gladkyi în
scrisoarea sa către Krasovskyi, Huba era omul
fără știința de carte, nu știa ordinea rusă și
însemnătatea deosebită a hârtiilor oficiale. Din
aceste motive, el nu doar că nu a făcut
cunoștință cozacilor despre ordinul dat, dar nici
singur nu a citit, a pus ordinul primit în
buzunarul pantalonilor și… l-a scos peste trei
ani, când fiind la Kairo, pe Nipru, în martie
1831 l-a predat lui Gladkyi.
Gladkyi nici nu a auzit timp de trei ani
despre acest steag, iar Dibici nu a întrebat
niciodată de el. Această anecdotă s-a dezlegat
prin aceea că Krasnovskyi a scris despre ea în
scrisoarea sa din data de 16 martie 1831 către
ministrul de război, contele Cernișov.
Gladkyi însuși a primit faptic mai
devreme recunoașterea oficială a serviciilor
aduse încă din data de 27 mai 1828. În actul
oficial al ordinului Sf. Gheorghe16) din 1
ianuarie 1830 se amintește și de trecerea
zaporojenilor din Turcia și serviciul militar din
27 mai la trecerea Dunării.
În mod nemijlocit, de trecerea din 27
mai este legată și chestiunea privind înnoirea
armatei Bugeacului de la Ust-Dunaisk. Se
înțelege cât de bucuroși erau zaporojenii de la
Ust-Dunaisk de sosirea celor de peste Dunăre.
Ei năzuiau să se unească cu aceștia din urmă
chiar aici, pe stepele Bugeacului. Ziua
sfârșitului Siciei dunărene de la Dunavăț o
priveau ca o zi al unității, Care să fi fost cauza
nereușitei în realizarea acestei mult așteptatei zi
a unității pe Dunăre după 9 mai? În ziua de 6
iulie 1828, general-guvernatorul Voronțov, a
dat ordin palatului fiscal basarabian să anunțe
pe foștii zaporojeni din Bugeac despre
acceptarea rugăminții deputaților lor privind
formarea a două regimente de cozaci dunăreni
În schița ordinului a fost eliminat asemenea
punct:
62
 SENIORII
”Înălțimea sa a dispus, de asemenea,
să admită anunțarea cozacilor respectivi că, la
terminarea războiului, ei pot să se așeze pe
Dunăre, împreună cu cozacii zaporojeni, în
cadrul a două regimente sau, dacă aceasta va
fi dorința lor, să se întoarcă la Marea
Neagră17).
Deputații cozacilor au avut în vedere
tocmai acest punct, din care vedem că
Voronțov a făcut cunoscut acest punct
deputaților.
V.F.Vovk18), iar după el și
O.Y.Efimenko19), din cercetările etnografice ale
primului, consideră că obstacolul unității
zaporojenilor îl reprezenta însuși Ostap
Gladkyi, care avea în vedere o armată de sine-
stătătoare, al cărei otaman să fie chiar el. De
aceea , el nu dorea unitatea cu cei din armata
Mării Negre, și chiar cu zaporojenii din
Bugeac. Documentele existente fac dovadă în
acest sens.
Așa sau altfel,nu s-a întâmplat după
cum s-au așteptat și ziua de 9 mai nu a fost
începutul unirii foștilor zaporojeni. Gladkyi a
fost ”ridicat” de Nikolai I la rang de colonel și,
de aceea, se temea de faptul unirii a trei
regimente (unul de peste Dunăre și două din
Bugeac), căci prin aceasta se putea întâmpla ca
peste ele să fie numit în funcție de otaman un
altul cu rang superior. Foarte aproape de adevăr
se află în această chestiune cercetările
etnografice ale lui Vovk, iar după el, și cele ale
lui Efimenko. Ultima zi a Siciei dunărene de la
Dunavăț are trăsăturile unei lovituri de stat în
avantajul lui coșovyi Ostap Gladkyi însuși, și
nicidecum în folosul zaporojenilor, care doar îl
urmau.
Când vine vorba de a căuta pe acela care
l-a ajutat în relațiile secrete ale Koșului de
peste Dunăre cu șeful comenduirii armatei ruse
pe Dunăre în primăvara anului 1828, atunci
putem scotoci documentele vremii, care ne
relevă următoarele. În legătură cu relațiile
zaporojenilor basarebeni cu cei de peste
Dunăre ne stă mărturie corespondența lui
Voronțov. Saveliy Cerneavskyi a obținut chiar
o medalie. Cerneavskyi i se plângea lui
Voronțov pentru faptul i se aduc mulțumiri lui
Ciornobaev pentru legăturile acestuia cu Koș,
și nu lui însuși. Zaporojenii de peste Dunăre
veneau la Izmail aproape în fiecare zi, unde
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
vindeau peștele lor. Șeful orașului Izamial era
Serghiy Tucikov, care în anul 1828 încheia
proiectul formării miliției zaporojene pentru
situația când armata rusă va trece Dunărea. Din
documente nu putem constata momentul când
Gladkyi a început discuția cu autoritățile ruse
în legătură cu acordul și trecerea cozacilor de
sub comanda sa de partea Rusiei. El însuși
afirmă că nu a adus nici un fel de documente de
la Koș, nefiind nici măcar o listă cu toți
zaporojenii care l-au însoțit. La fel s-a petrecut
și din partea rusă, căci nu a rămas nimic, în
afara unor aluzii, despre care am amintit deja
mai sus și din ceea ce a rămas scris în jurnalul
de călătorie spre Sicia de peste Dunăre al
adjutantului Marelui Stat-Major al armatei a 2-
a, Muhanov.
NOTE:
1) Arhiva general-guvernatorului al Novorosiei, regiunea Basarabia,
anul 1828, dosar Nr.7
2) F.Kondratovici, Sicia dunăreană de la Dunavăț
3) O.Efimenko, Istoria poporului ucrainean, vol.II, Kharkiv, anul 1922,
pag.120
4) Arhiva general-guvernatorului al Novorosiei, partea secretă, anul
1828, dosar Nr.27
5) Ibidem, anul 1828, dosar Nr.49
6) Arhiva general-guvernatorului al Novorosiei, regiunea Basarabia,
anul 1828, dosar Nr.7
7) Ibidem, dosar nr.7
8) Istoria Siciei Noi, vol.III (anul 1886), pag.234
9) Amintirile lui P.A.Tucikov, ”Russkaya starina”, anul 1881,cartea a
XI-a
10) Sicia dunăreană de la Dunavăț, ”Kievska starina”, anul 1883
11) ”Azovienii”, ”Kiecska starina, anul 1891
12) Arhiva general-guvernatorului al Novorosiei, regiunea Basarabia,
anul 1828, dosar Nr.7
13) Ibidem
14) Ibidem
15) Arhiva general-guvernatorului al Novorosiei, regiunea Basarabia,
anul 1828, dosar Nr.7
16) Prof. Dmytro Yavornyțkyi, Otamanul- coșovyi O.M.Gladkyi,
”Ediția jubiliarăa A.Ș.U în cinstea acad. M.S.Grușevskyi, vol.I.
pag.303
17) Arhiva general-guvernatorului al Novorosiei, partea militară
(Arhiva istoriei ținutului Odesa), anul 1828, Dosar Nr.9
18) ) F.Kondratovici, Sicia dunăreană de la Dunavăț
19) O.Efimenko, Istoria poporului ucrainean, vol.II, Kharkiv, anul
1922, pag.120
20) N.Epancin, Schițe de război, anul 1829, vol.I
63
 SENIORII TULCENI

Lucreţia TIŢA ÎNCOTRO POPOR??

Copii –s unii nepăsători,
guvernanţi-s mai toţi trădători,
indolenţi, parşivi
din clanţă agresivi...
Înţelepciunea când va veni
cu cinstea pentru toţi?
Pământul a fost a priori
a tracilor buni şi copţi
la minte.
Un popor cuminte
ce a devenit în timp ?
Prădat de hoţi în răstimp
ÎN NUMELE LUI DUMNEZEU ! Şi în răspăr vieţuiesc
indivizi ce ţărâna nu o iubesc.
Cine eşti pentru Dumnezeu vreau să ştiu?
Sunt venetici întunecaţi
Conştientizează până nu e târziu !
de lăcomie bulbucaţi!
Viaţa e aşa cum e fără critică.
Atenţia e esenţială care va să zică !
PAROXISM
Gramatica schimbării e a faptelor. Emoţiile pe care le generezi
Când vorbe sunt repetări ştiute deja. în fiecare zi când exagerezi
Spui doar ce ai nou. Ce a fost cândva îmi rămân în gât.
nu mai e în urma treptelor
Uneori te porţi urât.
parcurse, Am primit intense lovituri
a clipelor duse în convingeri, lecturi
în neant. cred necesare.
neimportant ! Parcă nu mă mai doare
în suflet
să aştept
lumina înţeleasă
şi cumva aleasă.
E un nou început
pentru drumul meu.
Vreau altceva ce nu e greu.
Uliţă în satul Letea Să mă bucur de ce am făcut !

Desene de Gherasim MAXIM

(fost învăţător la Şcoala Letea)

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 64

 SENIORII TULCENI

Dan IVAN
Fragmente din romanul MILA 23
editura Nemira colecția n’autor coordonată
de Eli Bădică

La Mila 23 am ajuns pe seară.

Întâmpinat de doamna asistentă, ne-am grăbit
către dispensar ca să facem „predarea“. Ea
urma să plece a doua zi dimineață, la 6:30.
Iarna şi primăvara, din două în două zile,
Pasagerul mic pornea cu noaptea-n cap către
Crişan, ca să ajungă acolo înaintea vasului
mare ce urca de la Sulina către Tulcea şi Galați.
La lumina a două lămpi cu gaz:
– Ştiți, se mai oprește curentul din când
în când.
Văzusem asta și în Tulcea, și în
București, nu era ceva nou.Dar nu ştiam încă ce
înseamnă „din când în când“. Eroul Națiunii, în
strategia lui teribilistă, mimând disidența față
de sovietici, a reușit la sfârșitul anilor ’70 să
facă România membru FMI şi partener al
Băncii Mondiale. Speranța lui? Împrumuturi cu
dobânzi mici care să finanțeze proiectele sale
mărețe: canalul Dunăre-Marea Neagră, centrul
civic al Bucureștiului şi multe,multe fabrici şi
uzine. Împrumuturi au fost, vreo zece miliarde fiica mea, care împlinise cinci luni. În
de dolari. Dar dobânzile au fost uriașe pentru o alimentară se mai găseau doar vestiții fulgi de
țară ca România: 7-8%. Când şi-a dat seama ce creveți vietnamezi şi borcane vechi de măsline
prostie făcuse, era prea târziu. România a intrat umplute cu gogoşar. Eram pe atunci medic într-
în 1982 în incapacitate de plată. Era prima oară o comună din Vrancea, foarte apreciat de săteni
după cincizeci de ani, prima oară după Marea şi totuși nu reuşeam să cumpăr un pui nici
Criză Economică din 1929-1933. Din ’82, a măcar oferind un sfert din salariul meu, adică
început calvarul României: furios, Ceaușescu a şapte sute de lei. Altfel, oficial, un kilogram de
decis să plătească întreaga datorie în nouă ani carne costa, dacă ar fi fost de găsit, patruzeci de
în loc de douăzeci și cinci. Așa că tot ce se lei. De fapt, nu prețul era problema. Țăranii îmi
putea vinde – carne, lapte, brânză, ouă (toată spuneau în lacrimi:
capra cu trei iezi), cereale, fructe, legume, – Nu am, domnu’ doctor, credeți-mă pe
materii prime precum lemn, cărbune, petrol, cuvânt, ne iau ăștia totul din bătătură.
gaze, electricitate – trebuia să meargă la export. Datoria României a fost plătită în nouă
Şi a mers. De aici până la raționalizări n-a mai ani și achitarea ultimelor tranșe în martie-
fost decât un pas. Au apărut cartelele pentru aprilie 1989 a fost anunțată cu surle și trâmbițe.
zahăr, ulei, pâine, carne, benzină. Orașe întregi Raționalizările, frigul și întunericul, însă, nu au
au fost cufundate în beznă și frig. dispărut. Fiul Patriei, da, el era luminat! Şi mai
Din anii studenției, îmi aduc aminte că avea treabă multă: nu terminase blestematul
făceam bășcălie cu amicii mei la cârciumă Canal, Casa Poporului, Centrala Nucleară de la
pentru că, în fiecare zi de luni, toate Cernavodă, Circurile Foamei, și probabil
restaurantele serveau exclusiv preparate din gândea că oamenii abia s-au obișnuit cu
carne de pui. Ni se părea o blasfemie! Cât de lipsurile. Numai Casa Poporului singură avea
greșit! Cât de fals! Cât de naivi eram! Peste să coste cât toate împrumuturile la un loc. Vivat
doar câțiva ani, căutam disperat un pui pentru

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 65

 SENIORII
națiune! Dacă mai poți… Înapoi la lămpile cu
gaz din Mila:
– Domnule doctor, vă e frică de
șobolani? Pentru că pe aici cam sunt.
– Îmi e silă, dar frică nu...
Clădirea dispensarului fusese demult o
micuță cherhana şi aparținuse unui grec pripăşit
cine ştie cum prin părțile astea. În spate era
curtea aprozarului, iar lateral, un drumeag
prăfuit și Dunărea. În față, drumeagul se lățea
lăsând pe stânga un mic golf, locul de unde
aveam să pornesc în multe expediții
marinăreşti. Din aceeași clădire făcea parte și
poșta, cu două încăperi amărâte lipite de
dormitorul dispensarului. Nea Petrică, poștașul,
nu mai ieșea să mă cheme, ci bătea cu pumnul
în zid:
– Domnu’ doctor, la telefon! Vă caută
Bucureștiul!
Poşta avea singurul telefon din sat. Ca
să vorbesc cu tatăl meu, legătura se făcea cu
centrala din Crișan, apoi cu cea din Tulcea,
apoi cea din București și, în sfârșit, numărul
dorit. Asta după cincisprezece-douăzeci de
minute de așteptare. Ce să vorbești din
încăperea de patru metri pe patru, din spatele
unei tejghele la care mai așteptau înghesuiți
opt-nouă oameni? Era ceva ca în filmele
italienești ale anilor ’50:
– Liniște, că vorbește domnu’ doctor!
Toata lumea din încăpere încremenea
amuțită cu ochii la mine.
– Alo, bună, tată!
– Bună, ce faci? Totul e în regulă? Cum
o duci?
– Totul e în regulă, mulțumesc.
– Ai tot ce-ți trebuie?
– Tot, tot!
Când închideam , oamenii își reluau
larma obișnuită
***
Când am ajuns la Mila 23, era inundație.
Nu una cu viituri, ruperi de diguri sau ieșiri
tumultuoase din matcă. Nivelul apei urcase
încet, preț de câteva săptămâni, și acoperise
mare parte dintre grădinile și ulițele satului
vechi. Ulițe, de fapt, nu erau prea multe,
majoritatea caselor vechi vopsite în albastru
siniliu şi alb erau aliniate de-a lungul apei.
Orice val mai serios făcut de ambarcațiuni risca
să ajungă în casele de la mal. De la micul
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
debarcader, uscatul înșira pe câțiva metri
piscicola, alimentara, școala, aprozarul,
dispensarul împreună cu poșta și, bineînțeles,
în centrul lor, piatra de temelie: cârciuma. Cu
excepția bisericii, toate punctele importante. În
rest, apă și iar apă, până la genunchi sau mai
adâncă, de străbătut desigur cu cizma sau cu
lotca. Excepție făcea platforma cu casele ei noi,
o ridicătură artificială de pământ și nisip,
construită după marile inundații din ’70 și ’75.
Până la construirea platformei şi a unui brâu de
piatră de-a lungul satului, în fiecare primăvară,
casele erau inundate, iar apa ajungea până la
ferestre şi rămânea aşa timp de câteva luni.
Dunărea Albastră. Dunărea veche chiar
era albastră. La fel și lacurile de-a stânga și de-
a dreapta ei. Din aprilie, căldura începea să
ridice algele şi apa se mai închidea la culoare,
iar pe canalele mai mici se înverzea ca un
smarald tulbure. Spre vară, stuful unduit din ce
în ce mai des de valuri şi de barcazuri ițea şi el
din apa scăzută gingii albite şi rădăcini
învolburate.
Eu învățasem să vâslesc în Cișmigiu și
în Herăstrău. Cu „stilul“ de acolo: o vâslă în
apă, una în aer – un fel de amestecat în două
oale orizontale –, apoi invers și tot așa, ca un
mini-vaporaș cu zbaturi. La dispensar o aveam
pe Aksinia, angajată cu jumătate de normă pe
post de barcagiu și femeie de serviciu. Avea o
față de peşte, fără expresie, ochi sticloși și
decolorați. Vorbea monosilabic şi ceva mai
mult decât un peşte. I-ai fi dat oricât între 35 și
55 de ani. Vorba prietenului meu Maltopol:
Nu-i frumoasă, da-i bătrână! Cum să stai în
barcă, iar o femeie să tragă la rame în locul tău,
ca să te plimbi tu dintr-un loc în altul? Aşa că
vâsleam de unul singur. Nu aveam mulți nou-
născuți sau sugari de vizitat, doar zece-
cincisprezece, dar distanțele dintre ei erau
destul de mari, mai ales pentru unul venit de pe
Herăstrău. Din cele trei bărci pe care le avea
dispensarul pe inventar, nu se mai găsea decât
una, gălbejită din fibră de sticlă. Cam lată și
cam ușoară, cădea imediat pradă vântului
neobosit. Ştiți cum se spune în deltă, vântul
bate doar de două ori pe an: şase luni dintr-o
parte, şase luni din cealaltă. Ei, acum, când să
vâslesc şi eu, bătea din cealaltă. Când plecam
cu barca, împingeam cu o ramă în mal, ca să
mă desprind. Vântul bătea însă așa de tare, că,
66
 SENIORII
până să mă așez eu pe locul vâslașului, barca
era din nou lipită de mal. Şi tot așa, căznit, de
câteva ori, până când mârțoaga de plastic
plutea în sfârșit mai în larg. După luni bune,
vorbind cu codanele din sat, îmi povesteau cum
se adunau stol, ascunse în spatele gardului de la
cherhana:
– Haideți, că a ieșit doctorishka să usuce
ramele!
Din mijlocul apei, concentrat la vâsle,
cu vântul în urechi, nu auzeam râsetele lor
năstrușnice. După un an, vâsleam ca unul de-ai
lor. La fel de mult, la fel de tare, cu vâslele
mişcându-se aproape paralel cu apa. Când
acostam, în urma bărcii venea un mic val, ca la
șalupe. Primul la care am văzut valul ăsta făcut
de lotcă era un pescar tare ca stânca, plin de
viață și de vorbe de duh: tatăl lui Ivan
Patzaichin. Vicol Patzaichin era pescar fruntaș,
adică avea lună de lună cea mai mare captură
de peşte. În epoca aia, un pescar din Mila 23
preda zilnic la cherhana între 1000 și 1200 de
kilograme de pește. Trei ani mai târziu,
cantitatea scăzuse la 3-400 de kilograme.
Oamenii nu-şi opreau pentru ei decât de-un
borș. Însă Marele Cârmaci îşi băgase nasul și în
Deltă. După vizitele prin Asia, visa bezmetic la
orezării. Orezării în Deltă! Îi și vedeam pe
vânjoşii pescari stând cu fundul în sus și cu
capul în nămol pentru trei fire de orez. Mă
gândeam la Kolea Heroi, obligat să lucreze
într-o orezărie; ar fi murit cu ei de gât. Blond și
cu ochii albaștri, Kolea era un voinic înalt și
chipeș. Se îmbăta rar şi, cunoscându-şi forța
herculeană, se retrăgea spre casă înainte să
înceapă vreo dispută. Însurat cu Aniuta, cea
mai frumoasă femeie din Mila 23, Kolea își
moștenea porecla de la o luptă subacvatică pe
viață și pe moarte dusă cu un pan de 120 de
kilograme. Sub privirile îngrozite ale
tovarășilor săi de pescuit, Kolea a zăbovit sub
apă minute în șir şi a învins monstrul tăindu-i
cumplitele buze cu un simplu cuțit de pescar.
Cel mai mare pește pe care îl văzusem cu ochii
mei era un somn de 80 de kilograme; fusese
ademenit cu un ceaun de mămăligă la suprafața
apei şi străpuns apoi de harpoanele a trei bărci
pescărești. Întins în praful din fața aprozarului,
în gura lui încăpea fără probleme cizma, cu tot
cu carâmb. Încercam să mi-l închipui pe Kolea
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Heroi luptând cu o dihanie şi mai mare. Un
erou.
Către sfârşitul anilor ’80, localitățile de
pe malurile brațului Sulina cădeau încet, încet,
conform planului, pradă unei ciume centrifuge:
cu cât mai aproape de oraș, cu atât mai repede
venea suferința: defrișări, incendierea stufului,
îndiguiri, desecări. Operațiunea „bobul de
orez“şi politica ei de îndiguire fără noimă a
distrus peştele şi frumusețile din zona
Partizani, apoi în Maliuc şi se apropia cu pași
repezi de Gorgova şi de inima Deltei.
Orezării n-au mai apucat să facă.
***
Spălatul pe mâini.
Lipovenii din Mila 23 sunt numiți și
„staroveri“, pentru statornicia lor la vechile
obiceiuri ortodoxe. „Starover“ în rusă asta și
înseamnă, „vechi credincios“. Dacă îi întrebai
pe ei, primii lipoveni veniseră aici pe vremea
lui Petru cel Mare, care i-a obligat să-şi radă
bărbile. De fapt, prigoana începuse înainte de
domnia lui Petru cel Mare, când patriarhul
Nikon al Rusiei a aliniat practicile ortodoxe
rusești la cele greceşti. Cu sabie și sânge, s-au
impus schimbări de obiceiuri care azi ar putea
părea minore şi ridicole: închinatul cu trei
degete – și nu cu două –, botezul prin stropire –
iar nu prin scufundare –, crucea lui Iisus din
două lemne – și nu din trei. Staroverii au fost
anatemizați, torturați, satele le-au fost arse,
bisericile dărâmate, iar cei care au scăpat cu
viață au pornit către granițele Imperiului și
dincolo de ele. Aşa că rasul bărbilor sau straiele
europene impuse de Petru cel Mare au fost doar
picătura care a umplut paharul pentru cei care
nu fugiseră deja. Când am ajuns eu, bărboși nu
mai erau mulți în Mila 23, şi nici evlavioşi.
Barbă adevărată mai aveau doar preotul şi
puținii bătrâni ai satului. Alții, câțiva, umblau
neraşi sâmbăta şi duminica, în semn de respect
pentru slujbe. Majoritatea lipovenilor erau
neraşi, dar fără motive religioase. Câțiva
bătrâni își mai aminteau de vremuri nu de mult
trecute și de botezul în apele Dunării, lângă
biserica veche. Acum aveau scăldătoarea din
biserica nouă, ridicată şi sfințită cu doar doi ani
înainte să ajung eu. La Mila 23, slujbele erau
citite de preot sau de unul dintre cei doi-trei
copii care buchiseau slavona veche. Cristi,
vâslaşul meu de rezervă de pe lacul Ligheanca,
67
 SENIORII
era unul dintre ei. Fonetic se descurca foarte
bine, mi-a mărturisit, cu înțelesul cuvintelor
vechi, însă, mergea mai greu.
Spălatul pe mâini e un obicei care există
în multe regiuni ale țării, la botez sau la nuntă.
Nașii se spală pe mâini cu apa turnată de
părinții celui botezat. Lipovenii au un ritual
asemănător, dar la naşterea copilului. Moașa
sau cel care aduce copilul pe lume se spală pe
mâini cu apă turnată de părinți; la sfârșit, se
primesc în dar săpunul, prosopul și un mic
cadou. Când am fost chemat să asist nașterea
primului nepot al preotului, până să ajung eu,
deși am făcut doar cinci minute până la fața
locului, copilul venise deja pe lume, ajutat de
moașa satului. Părintele, în vârstă şi cu o barbă
impunătoare, a stăruit să nu mai chem vasul-
ambulanță, Sanitarul. De regulă, plodul era
luat, cu mama cu tot, la maternitatea din
Tulcea, pentru siguranța primelor zile de viață
şi lăuzie. Am acceptat rugămintea preotului,
ştiind că în cazul ăsta copilul va fi bine îngrijit
acasă.
A doua zi dimineață, a urmat spălatul pe
mâini – pentru mine şi pentru moaşă. Cum la
naştere nu participasem, eu eram probabil
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
invitat pentru favoarea lăsării la vatră. O slujbă
în rusa veche, citită dintr-un ceaslov vechi, cu
scoarțe de-argint; apoi spălatul efectiv, iar, la
sfârşit, primirea săpunului și a prosopului. Le-
am primit din respect pentru obiceiuri. Dar
când a venit rândul cadoului, preoteasa m-a
condus într-o cameră alăturată:
– Domnu’ doctor, ăsta e al
dumneavoastră, a zis și mi-a arătat un ditamai
ligheanul, absolut imens, plin vârf cu monede
de 3 și de 5 lei.
Era o avere, ştiam de pe vremea când
economiseam, în mod socialist, monede în
sticla de lapte. Cum ar fi fost să defilez cu
ligheanul cu bani pe ulițele satului? Ca Dănilă
Prepeleac, așa.
– Mulțumesc, dar nu e nevoie!
Crezând că ezit din cauza greutății:
– O trimiteți pe Aksinia și vi-l aduce ea.
– Chiar nu e cazul!
Acuma, lui Scaraoțchi i-aș fi dat și eu cu
o bâtă peste cap, ca în poveste, dar era departe,
în București, şi bine, bine păzit! Cât despre
comoara de aluminiu din lighean, evident, a
rămas la coana preoteasă.
68
 SENIORII
Elena NETCU
PESCUITOR FĂRĂ HOTAR
Iau cu mine năvodul de aur şi-l arunc peste ape
Până la a treia strigare a pescuitorului de scoici
şi balene...
Cum unduieşte apa ademenind sirene...!
Cum clipoceşte valul muşcând din mal alene...!
Eu sunt pescuitor fără hotar aşteptând prada
Până când iarna mă va încremeni în cristale de
argint
Printre secundele mele tîrzii, nemaigăsindu-te
Printre anotimpuri...
CAVALERUL CUVINTELOR
Ascultă cum plânge pământul
Năvălind peste trupuri firave de flori
Ascultă cum frunzele cad resemnate
Cum roata dinţată a orei trece peste noi.
Îmi sfarm gândurile de osânda toamnei.
Necruţătoarele ploi şterg fără regrete urmele.
Rămâi, rămâi încă un anotimp să fii prizonierul
tăcerii!
Vine cavalerul cuvintelor cu două torţe
Înfipte în cumpăna gândului
Mărşăluind din nou prin anotimpuri cu dureri
de facere
Aşteptându-ne sentinţa.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
GALOPÂND ÎN JARUL CUVINTELOR
Se tot depărta călăreţul
Sprijinit de coama vremii cavaler fără glorie
Luând în fugă jarul cuvintelor:
—Dă-mi mie, călăreţule armura ta de foc,
Lasă-mi sabia ta neînvinsă
Pentru această luptă fără de sfârşit
Galopând cuvintele prin vânturi şi ploi
Râvnind doar câteva vreascuri pentru frigul din
mine.
DRUMUL SPRE APUS
Am desprins din ram o frunză fără voia ei
Dar câte în lumea asta se rup, se şterg şi se uită,
Cum se sting cărbuni pe vatră, cum ard clipele
în noi
Ieri focul ardea pe câmpuri, azi e scrum spălat
de ploi
Ieri apusul devenise doar o dungă vineţie,
Azi priveşti cum răsăritul luminează pe câmpie
Am cules din ram un fruct, nu mai ştiu a câta
oară,
S-a supus zemos şi dulce, amărui cu-arome tari
Azi nu e, gol e uarăşi pomul, singuratic şi
pustiu
Vântul doar mai bate-n ramuri, amintindu-i că
e viu
Numai eu trec printre lucruri, le măsor, le-atârn
de timp
Înveliş fără de noimă, doar trecut fără de
nimb…
Dar din toate câte sunt, numai sufletul rămâne
Să atârne de cuvânt…
Steaua mea fără de nume o s-o ascund în
infinit…
69
 SENIORII
Angela DUMBRAVĂ
PRIN OCHII MAMEI L-AM CUNOSCUT
PE TATA
Povestește mama că s-au trezit într-o
duminică cu o căruță la poarta bunicului. Din
căruță a coborât o pereche de oameni mai în
vârstă. Se vedea că erau părinții. O familie
tânără cu un băiețel și un tânăr stingher, liniștit
și sfios care au întrebat dacă la poarta unde s-au
oprit locuiește familia Barbu Gheorghe. După
obiceiul locului, au fost invitați în curte, apoi în
casă și abia atunci bunicul i-a întrebat ce caută
și cine sunt. Cu privire blândă și voce caldă, cel
mai în vârstă bărbat a început să spună cine
sunt, de unde sunt de loc și de ce au venit.
„Eu sunt Iftim”, și arătând spre femeia
negruță a spus: „Și aceasta este Matroana,
nevasta mea, iar el este Dumitru, cel mai mare
băiat al meu cu nevasta lui Ioana și Iordan,
țâncul lor. Tânărul acela voinic și rușinos este
Vasea. Pentru el am venit aici la
dumneavoastră. Noi venim din satul Vulturu, la
o aruncătură de băț de aici și”, glumeț a spus:
„valurile Dunării ne-au șoptit că în satul vostru
sunt fete frumoase, dar mai ales în casa aceasta.
Sunt și vesele și harnice. Băiatul acesta cu care
am venit aici asta caută. I-a venit și lui vremea
să se așeze la casa lui și să-și ia zborul din
cuibul casei.”
Atunci bunicul a mulțumit pentru vizită și
pentru onoarea de a le intra în casă. A spus:
„Am două fete, una mai mică și una mai mare
de măritat. Celelalte sunt încă niște copilițe, că
m-a ajutat Dumnezeu să fiu un om bogat”, și cu
o voce puternică le-a chemat în casă pe fetele
care stăteau pitite și curioase în camera de-
alături. „Aceasta este Ivana și aceasta este
Miluța, dintre ele doar Miluța este de măritat.”
Mama își arunca ochii pe furiș spre băiatul
înalt, subțirel, cu niște ochi albaștri și cinstiți, a
văzut că și el se uita la ea mai pe ocolite și între
ei deja se făcuse acea punte, cum spunea mama
„începuse să ne bată inima la fel”. Adevărul
este că mamei îi mai venise în pețit o familie
din Nufăru, dar mama nu și nu, și n-a fost chip
s-o mărite. Bunica spunea: „O să rămâi fată
bătrână și o să te mărite babele cine știe cu ce
vădan sau vreun burlac pretențios!” Bunicul,
care ținea mult la mama, nu s-a luat după
bunica și i-a spus: „Lasă fata în pace, Ioano, că
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
ce-i al ei, e pus deoparte!” După ce au fost
ospătați cu cele mai gustoase mâncăruri care se
găseau întotdeauna în casa bunicii și făcute
chiar de fata care trebuia să se mărite, asta ca să
vadă băiatul cât de harnică și pricepută este! Se
uitau la mama, nu numai pețitorul, dar și soacra
care o măsura din ochi cât de voinică este.
După ce au cinstit câte un păhărel, au bătut
palma, s-au înțeles, dar și-au dat un răgaz de
două săptămâni ca să aibă timp să pregătească
logodna urmând ca mama să meargă la ei ca
noră în casă. Toate acestea fără să-i întrebe și
pe tinerii timizi de la masa lor care își aruncau
de zor ocheade pe furiș. Inima însă a hotărât
DA. În cursul săptămânii au stabilit ca tinerii să
meargă la Tulcea să cumpere cele necesare și
chiar dacă se făcuseră vorbele, nu i-au lăsat să
plece singuri, ci însoțiți de sora mai mare a
mamei, căsătorită, Ștefana, căci zicea bunica
„gura lumii nici pământul n-o astupă” și este
mai bine să nu se dea ocazie la discuții.
În dimineața hotărâtă a spus mama:
„Vasea a venit cu barca până la noi și de-acasă
am plecat la Ceatal de unde luam vaporul. Ne-
am urcat pe punte și parcă nu îmi găseam locul.
Mă uitam la el. Era frumos și avea o frunte
înaltă așa ca a ta, mamă! Era înalt și subțirel,
avea părul cârlionțat, blond spre castaniu și
când se uita la mine, parcă mă uitam la un cer
senin în zi de sărbătoare! Am văzut că și el se
uita zâmbind la mine, însă sora Fănica nu ne
pierdea din ochi ca să nu facem ceva care să
dea apă la moară satului și să ne bage într-o
belea. Când am ajuns în Tulcea am plecat
direct în piață, unde găseam de toate. Mi-a spus
să-mi cumpăr de îmbrăcat ce vreau și ce-mi
place ca să fiu cea mai frumoasă mireasă. Nu s-
a zgârcit la bani!
M-am gândit să-mi cumpăr o rochie cum
nu am văzut la nicio fată din sat. Să spun drept,
mă cam săturasem de rochiile cusute, țesute,
brodate de mâna noastră și ca să fiu altfel mi-
am cumpărat o rochie de diftină înflorată, o
pereche de opincuțe, un batic din stambă cu
flori, un șir de mărgele colorate și o pereche de
cercei roșii ca focul. Vasea era tare darnic, avea
la brâu o curea lată și acolo la mijlocul lui ținea
banii. I-a cumpărat și surorii Fănica o pereche
de cercei și tare s-a mai bucurat că nimeni nu i-
a cumpărat un cadou așa degeaba. După ce ne-a
cumpărat nouă, și-a luat și pentru el o bască, o
70
 SENIORII
cămașă, o pereche de pantaloni și o pereche de
pantofi care semănau cu opincile, atunci la
modă și obosiți am plecat la piață să mâncăm.
Mirosurile de la mici, cârnăciori, pește, gogoși
te făceau să înghiți în sec. Ne-am oprit la o
masă și el s-a dus la rând cu o tavă și a
cumpărat de toate să ne liniștim foamea. A luat
pentru fiecare și câte o halbă mare de bragă. Aș
fi mâncat și cu ochii la cât eram de flămândă,
dar îmi era rușine! Dacă îmi vede dinții sau
dacă o să pleoscăi… Nu am putut să mănânc
nimic. Sora mea mânca de se băteau turcii la
gura ei, ba chiar a mâncat și porția mea, cu
toate că mie îmi scăpărau ochii și de foame ,dar
și de supărare pe ea că nu s-a gândit să-mi ia
mâncarea acasă. Am plecat acasă cu
cumpărăturile și Vasea a luat barca și a plecat
la ai lui. Când le-am arătat ce-am cumpărat,
bunică-ta ca o vulturoaică a sărit la mine:
- Asta-i rochie cu care să te îmbraci?! Sau
vrei să ne faci de râs într-un sat străin?! Și tu,
Fănico, ai fost cu ochii legați, mai ales că
băiatul v-a dat bani destui! Nu, o să te îmbraci
cu o rochie din in cu model, pe cap îți pui
brobodița brodată… Poți să încalți opincuțele și
să te gătești cu mărgelele și cerceii, a spus
mama hotărât.
- Iar tu, Fănico, că ești cea mai mare soră,
o să te îmbraci cu rochia de diftină care ți-a
plăcut atât de mult, a continuat ea.” Și
povestește mama că:
„Multă vreme i-am ținut ciudă soră-mi că
s-a îmbrăcat cu prima mea rochie cumpărată de
logodnicul meu!
Ai mei au început să se pregătească de
logodnă! Mâncare, nu vă mai spun câte
bunătăți, iar casa, cu atâtea fete, strălucea de
curățenie. Eu”, spunea mama, „nu prea le-am
fost de ajutor, parcă călcam în străchini, nu-mi
ardea de nimic. Mă gândeam doar la el și la
ochii lui albaștri și la cum o fi prima noapte de
care mă cam speriase sora mea. Nu mi-a
povestit prea multe, dar râzînd a spus:
- Lasă c-o să vezi tu!
Și așteptam nerăbdătoare să văd ce mi se
întâmplă! Ceilalți m-au lăsat cu ale mele și își
vedeau de treburi. Bunicul a mers la Ada
Marinescu și a tocmit lăutar și toboșar. Erau și
în sat, dar voiau unii cărora li se dusese vestea,
mai ales tata, care voia pentru mine să fie ceva
de fală. Au trimis prin sat pe unchiul Alexe să
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
anunțe evenimentul cu o ploscă cu vin în
sănătatea tinerilor. Fiecare se interesa, mai ales
mamele de fete, care erau cele mai curioase.
- Se mărită Miluța. De unde-i băiatul?
- A, este de a lui Iftim! Îl știu, sunt oameni
buni.
Și în ziua logondei, îmi amintesc, mamă,
parcă-i acum. Era o zi frumoasă și încă de
dimineață, muzica se auzea din curtea noastră
în tot satul. Eu, gătită și emoționată, mă uitam
la surorile mele, mătușile, unchii, gătiți și cu
voie bună. Tata și prietenii lui fumau o țigară
pe prispa casei și se gândeau la vremurile
trecute. Mama și cumnatele ei nu mai pridideau
de treburi să așeze masa, să primească lumea
care venea, să răspundă la urările vecinilor.
Sora Ivana era următoarea din casă care trebuia
să se mărite și era cea care punea buchete și
batiste băieților și fetelor. Trebuia să se facă
cunoscută într-un fel, mai ales că ne intrau în
curte băieți din alt sat și era un moment potrivit
ca lumea să vadă cât este de frumoasă! Și în
toiul pregătirilor, de la vale se auzeau tropote
de cai cu căruțe pline de nuntași care chiuiau,
de ți se ridica părul în sus. Erau prietenii lui
Vasea, frații, vecini, prieteni, rude, nași. Caii
erau gătiți, oamenii îmbrăcați cu cele mai
frumoase haine, mâncarea gustoasă, muzica te
sălta în sus chiar fără să vrei și eu la prima horă
cu tatăl tău. Mamă, ne-am luat din dragoste să
știi.Îl pierdeam din ochi, mamă! Era tare
frumos și bun, dar când râdea zici că aveai
soarele lângă tine. A fost o logodnă de pomină,
dar se însera și trebuia să plecăm spre casa
mirelui. Acum să te ții plânsete: mama,
surorile, vecinele. Chiar și tata avea ochii
umeziți. Eram ajutorul lui! Și, ca să le treacă de
dorul meu, au prelungit petrecerea până pe la
12 noaptea. Trebuia să se discute de-a fir-a-păr
cum a fost, ce au adus rudele mirelui, cum era
îmbrăcată cutare, dar cutare, dacă fetele din
satul nostru sunt mai frumoase decât cele de-
acolo… Eu am plecat cu ai lui în căruța în care
erau părinții lui și Vasea și parcă nu îmi era
frică de nimic, mamă, lângă el. Se înserase și se
lăsase frigul. Vasea mi-a pus pe umeri pieptarul
lui și m-am încălzit toată de fericire și bucurie.
Am trecut cu bărcile de la Vaideei la Vulturu și
am ajuns acasă. Nu prea am văzut cum era casa
pe din afară, dar când am intrat în casă am
văzut o masă joasă lungă și cu scăunele mici.
71
 SENIORII
Într-o clipă, masa s-a umplut cu bunătăți, sticle
de vin și au închinat un pahar în sănătatea
noastră, apoi au început să hroiască (să cânte
rusește) pe toate vocile. Cumnata mai mare a
lui Vasea, țața Ioana, ne-a dus în casa ei și ne-a
lăsat acolo singuri. Dimineață, un alai de femei
chiuind au intrat peste noi și bucuroase că le-
am cinstit familia, m-au luat pe sus la Vasea
acasă și acolo au început să ne facă daruri. Au
făcut rachiu roșu și toată săptămâna au
petrecut, dar s-au gândit și la ai mei și au trimis
în sat cămașa și rachiu roșu ca să vadă și satul
ce fată curată sunt. Atunci să fii fată mare era o
cinste și o onoare pentru familia care te-a
crescut și pentru cea în care intrai. Mă
acomodam greu în familia tatălui tău, vorbeau
haholește și de când eram la ei încercau să
vorbească și românește ca să înțeleg și eu, dar
ieșea mai mult pocit și abia înțelegeam. Îmi era
rușine să mănânc și tatăl tău îmi aducea
mâncare pe furiș în cameră. Eram foarte iubită
pentru că nu întorceam vorba înapoi, eram
harnică și pricepută la mâncare, mai ales la
plăcinte că o întreceam și pe soacră-mea.
Bunică-ta mă ruga să mănânc, în felul ei:
- Ioi, Ioi, devocika, mănâncă!
Și dacă a văzut că nu mănânc, ca să mă
facă să înțeleg ce o să pățesc, mi-a spus pe
șleau în românește:
- Ai să crăpi!”
Ce nu știa băbica era că mama mânca
noaptea când se culcau toți, mâncarea pe care i-
o aducea tata. Au stat toată iarna acolo, dar
aproape în fiecare duminică se duceau acasă la
bunica. Mamei îi era dor de frații, surorile și
satul unde a copilărit. În primăvara următoare,
după ce s-au sfătuit cum este mai bine, au
plecat să locuiască în satul mamei. La început
au locuit la bunica, apoi din banii pe care îi
aveau strânși de la nuntă și-au cumpărat un loc
de casă peste Dunăre în satul Ilganii de Sus.
Până în toamnă, cu ajutorul clăcii, aveau casa
gata și mai ales că mama mă aștepta pe mine.
Tata era un om tare bun. O iubea pe mama și
nu prea o mai lăsa să lucreze mult sau să stea în
picioare. O ocrotea, mai ales de când aștepta
copil. O încingea la mijloc cu un brâu să nu
răcească, îi făcea toate poftele și îi lua treaba
din mână ca să lucreze cât mai puțin. Tata lucra
atunci la făcut panere, coșuri, rogojini,
ambalaje din răchită și papură. Le lucra acasă și
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
mama îl ajuta. Din asta trăiau. În sat era un
depozit, Evereu îi spunea, unde primitor era un
sătean, care primea de la fiecare ce lucra. Îi
nota pe un caiet și în funcție de câte bucăți
făceau sau cum erau lucrate, la sfârșitul lunii
primeau bani. Pentru două guri, el și mama mai
făceau rost de un pește de la bunica, cei din
satul tatălui le aduceau ulei, făină, brânză, așa
că bănuții lor primiți îi strângeau pentru botez.
„Dar săracul nu a apucat să te vadă pentru că o
simplă pișcătură de la o insectă în baltă l-a
doborât la pământ ca secerat pe omul meu ca
un brad”, și după atâția ani, am văzut-o pe
mama ștergându-și ochii pe furiș și uitându-se
în ochii mei ca să mă convingă, mi-a spus: „Să
știi mamă, că ai venit din dragoste!” „Păcat că
nu a trăit să te vadă și el!” Și a continuat mama
cu o voce tristă și parcă venită de undeva din
înțelepciunea bătrânilor: „Cine trăiește crește,
cine moare putrezește!”
Mircea Marcel PETCU
TU
Când te-am văzut erai o simplă floare
cu un polen necunoscut, dorit,
nu aveai aripi să te înalți spre soare,
nici ochi n-aveai să vezi ce-ai întâlnit.
Te-ai așezat pe cerul sufletului meu
ca un crâmpei de muzică cerească
m-ai îmbrăcat cu propriu-ți curcubeu,
inima mi-ai făcut să-nmugurească …
Cum te privesc, cum te alint
ești toată freamăt, bucurie,
în inima ce o credeam de piatră
ești tu acum, cea mai frumoasă fată!
CHIPUL TĂU …
Te simt tot mai aproape de mine,
îți aud pașii urmându-mă
mă întorc să te caut, nu te văd
și-mi dau seama câtă nevoie am de tine.
Gândurile au început să mi se așeze
în ritmul inimii, îți simt parfumul,
plutesc simțindu-te, aud zgomotul
pe care-l faci în inima mea.
Mi-a rămas întipărit chipul tău fermecător,
îl am în fața ochilor.
Cred că voi rămâne cu acest tablou
până la sfârșitul vieții.
72
 SENIORII TULCENI

Tania NICOLESCU să le-înțelegi

să le vorbești
așa ca și cum
privindu-le
zâmbindu-le
aici și acum
te-ai recunoaște – în toate - pe tine
poate într-un demult
poate-ntr-un azi
poate-ntr-un cândva.

****
Cu timpul
redevii copilul
POATE ce răsfoiește uimit
în jurnalul de zi al cerului
Poate-ntr-o zi cronica și horoscopul curgerii
când - mai mult sau mai puțin lente-
orbit de strălucirea fierbinte-a luminii în neant
ce lâncezește plictisită scrise cu semne încifrate în nebuloasa norilor
privind la jocul nebunesc al zilelor cu ochi plini de speranță
ascunse-n filele de calendar întârzii asupra instantaneelor
- mereu aceleași totuși mereu altfel - - desigur în gri cenușiu sau violet -
și agasat de interminabilul hip-hop ale tărâmului de vis
de secunde și ore - deloc îndepărtat -
te vei opri prin care cât de curând
lăsându-ți gândul să se-ncolăcească cu pași de fum
ca să te-mbie iar și iar vei călători
- pe limba biblicului - și suspini plin de nostaligia
cu ispita speranței că timpului trecut
o-ssssă și o-sssssă-n regatul de vise sau poate de nerăbdarea neliniștită
- pe fir de paiang cu care aștepți să-l întâlnești
presărat cu safire de rouă - pe cel încă nenăscut
și ascultând cu și mai mare luare-aminte până când
susurătorul o-ssssă o-ssssă observi deodată cu coada ochiului
scăpa-vei din palme povara cum așezat pe zidul scund de piatră
- balon cu iluzii tixit - - ce doar se preface a păzi bătrânul nuc
ce se va înălța grăbit de lăcomia trecătorilor -
tot mai sus și mai sus soarele își legănă lungile-i picioare strecurate
către țara modestului printre ramuri
poate. într-o parte sau alta
REGNUL după cum vântul sprințar mișcă în joacă
frunzișul umbros
Regn mineral
și te privește cu zâmbetul său luminos
vegetal
de-ți înlăcrimează ochii
animal
de parc-ar vrea să-și spună
uneori uman
nu mai visa
și-n toate un abur subtil
și prinde-te în joc cât
poate – spun unii - că-i licăr divin
încă strălucesc și-s
primordial
lângă tine.
altfel cum de-ai putea
.
pe toate să le asculți

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 73

 SENIORII TULCENI

Nicu CIOACĂ BALADA IOANIȘ

(POEMA DRAGOSTEI)

Pe Ioaniș în sus fluier cînta

Ecoul firav de stînci se lovea
Mioarele n-aveau timp de nimic.
Micul cioban cînta din fluieru-i mic.
Ioaniș poiana pictată cu flori
Asculta fremătînd ecou de miori,
Se crispa, cînd mai joasele stînci
Ricoșau ecouri adînci.
─ Eu iubesc!!! Striga ciobănașul
Și ecoul pierea în valea cu tei.
OM BUN, OM RĂU ȘI… Pictată cu flori Ioaniș poiana
Zîmbea arătînd chipul ei.
Omul bun iubește ─ Doar chipul Ioanei mai poate reda…
Dar nu profund Striga ciobănașul spre hău
Pentru că bunătatea nu este compatibilă cu ─ Iar viață acestui ecou…
profunzimea. Ioană!!! Ce vuiet prin tei
Definiția fiind dată, Ioaniș poiana pictată cu flori
Cercetați-vă, Asculta petrecută de stranii fiori…
Dar cu îngăduință și în șoaptă, ─ Ioană!!! Nu-s florile flori
Să nu v-audă dușmanii. Nici nu-i ecou cînt de miori
Patima vîntului vuiet firav;
Omul rău, Stîncile-i dau ecoul mai grav.
E zgîrcit în iubire
Și circumspect cu iubirile din jur. În sus pe Ioaniș fluier cînta
Opțiunea lui e iadul Mioarele flori pășteau liniștit
Și iadul e patria lui prezentă și viitoare. Din valea cu tei venea asfințit
Frecvent politician. Ioana din vale cu patimi striga;

După lecturarea definiției ─ Ioane!!! Mi-s teii prea surzi

Puteți striga în gura mare cine sînteți. Nu aud cînd te rog și te strig
"Dar nu e tot"!!!... Vor spune unii. Să-mi trimiți un ecou de miori
"Absolut! " Și-o poiană Ioaniș cu flori…

Cei ce iubesc profund, pătimaș, Fluier cu dor pe Ioaniș cînta

Uitînd că în jur e o lume, Mioarele flori rumegau
Că-i ziuă și noapte, Micul cioban la Ioana visa
Că zilnic Soarele-apune, Valea cu tei, de Ioana vorbea…
Că Cerul e sus,
Că Pămîntul e jos… Ioaniș! Ioane! Ioană!
E-o mică fractură din lume. Baladă cu trei sau cu doi;
Nu sînt răi și nici buni. Am lacrimi în flori pe poiană,
Ei sînt ceea ce sînt; Ecouri pe stînci
O vale cu tei
Durere de viață, epitaf de mormînt, zîmbet de Și-o tinerețe păscută de oi.
fată, vuet de vînt, Le țin în sipet, pentru voi.
Sau aripi măiastre de cînt…
Deci, eu sînt…

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 74

 SENIORII
CUM PUTEŢI INFLUENŢA ÎN
BINE REZULTATUL VIZITEI CU
COPILUL LA MEDIC
Dr. Rodica ANGHEL
Înaintea vizitei programaţi-vă vizita din
timp
Intotdeauna veniţi cu programare!
Excepţie: atunci când medicul va solicita altfel.
Spuneţi foarte clar care este motivul
pentru care solicitaţi programare în vederea
aprecierii duratei vizitei şi urgenţei. Este
neplăcut sa faceţi presiuni asupra programului
medicului în situaţii care nu sunt urgente. Când
apar aspecte noi care vă ingrjoreaza, luaţi
măsuri din timp, comunicaţi cu medicul şi nu
asteptaţi până când acestea devin dificil de
rezolvat. Evitaţi să puneţi copilul şi personalul
medical în situaţii de risc.
Atunci când copilul prezintă semne
neobişnuite, descrieţi-le pentru ca personalul să
facă pregatirile necesare pentru primirea
situaţiei de urgenţa.
Asiguraţi-vă că persoana care vine la
consultaţie cunoaste istoricul medical al
copilului
Luaţi cu dumneavoastră documentele
medicale (recente) referitoare la bolile
copilului.
Sunt multe informaţii relevante despre
sănătatea copilului pe care numai cineva care l-
a îngrijit atent le ştie: modificari de ultima oră,
istoric de vaccinare, alimentaţie acum şi în
trecut, mediul în care traieste, istoricul de boli
al copilului, alergii, tratamente curente sau
încheiate... Aceste informaţii pot fi esenţiale în
stabilirea diagnosţicului şi a tratamentului de
urmat. Deciziile luate în lipsa lor pot pune în
pericol viaţa copilului.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Prezentaţi-vă la cabinet cu cardul de
sănătate al unuia dintre parinţi.
Respectaţi timpul medicului şi al celorlalţi
pacienţi aflaţi în suferinta
Planificaţi-vă să ajungeţi cu circa 10
minute mai devreme. Nu mai mult! în tarzierile
pot pune în dificultate atat medicul şi
personalul, cât şi pe ceilalţi pacienţi care au
venit la timp. Acestea pot afecta durata şi
calitatea consultaţiei, aspect care ar trebui să vă
intereseze în mod direct fiind vorba de
sănătatea copilului dumneavoastra. Anunţaţi
din timp dacă nu mai veniţi sau dacă, în mod
excepţional, întarziaţi, astfel medicul va putea
ajuta alţi copii care au nevoie de el.
Faceţi o lista cu cele mai importante aspecte
pe care doriţi să le discutaţi la vizită
Odata intraţi la medic, oamenii tind să
uite o parte dintre motivele pentru care s-au
prezentat. Asta poate provoca în final
nemulţumire, fară să menţionam faptul că lipsa
unora dintre informaţii poate duce la un
diagnostic eronat sau un tratament mai puţin
potrivit, ceea ce poate fi periculos pentru
sănătatea copilului. Fiţi rezonabili totuşi,
limitaţi-vă la 5 dintre cele mai arzătoare
lucruri. Nu vă uitaţi lista acasă. Explicaţi-i
copilului scopul vizitei la medic şi încurajaţi
copilul (mai mare) să expună singur
problemele către medic; nu intrerupeţi dialogul
lor.
Contribuiţi la un climat civilizat în sala de
asteptare
Incurajaţi-vă copilul să fie disciplinat în
sala de asteptare (să nu facă zgomot, să nu
strice ceva şi să nu-i deranjeze pe ceilalţi
pacienţi). Aduceţi dacă puteţi jucaria preferată
sau lectura preferată că să îl ţineţi ocupat pe
durata aşteptării. Faceţi curat în urma copilului
dumneavoastră ca şi cum aţi fi în vizită în casa
medicului. Incurajaţi un comportament
politicos faşa de personalul medical sau la
adresa altor pacienţi. Fiţi eleganţi în dialogul cu
personalul medicului, sunt situaţii când aceştia
pot ajuta mai mult decât medicul însuşi. Toate
acestea generează calm şi încredere.
Luaţi măsuri în situaţiile în care copilul
dumneavoastră prezintă risc contagios
Este destul de posibil să asteptaţi
împreuna cu alţi pacienţi, unii cu imunitate
75
 SENIORII
scăzută cum ar fi, de exemplu, sugarii sau
femeile gravide. Când copilul dumneavoastră
prezintă semne de boală contagioasă (febră,
secreţii nazale, lacrimare, erupţii pe piele),
prezenţa lui poate fi un risc pentru cei din jur.
Discutaţi despre asta cu personalul cabinetului
atunci când vă programaţi şi neapărat înainte de
a intra în sala de aşteptare.
Acceptaţi faptul că sugarii, gravidele,
contagioşii şi urgentele au pioritate
În cele mai multe situaţii probabil că nu
aţi vrea să schimbaţi locul cu ei. Arătaţi
înţelegere faţă de suferinţa altora şi respectaţi
totuşi pacienţii care prezintă semne vizibile de
suferinţă, chiar dacă sunteţi programat înaintea
lor.
Asiguraţi-vă că micul pacient este spălat şi
curat îmbracat
Medicilor le place să îngijească pacienţi
care au grijă la randul lor de ei inşişi. Ei percep
vindecarea ca o muncă în echipa. Procedând
aşa, ajutaţi medicul să consulte cu o mai mare
plăcere ducând la o satisfacţie crescută în urma
consultaţiei. În cazul sugarilor, asguraţi-vă că
aveţi scutece de schimb şi mijloacele de igienă
potrivite. Respectarea tuturor aspectelor expuse
până acum contribuie la definirea atitudinii
copilului dumneavoastră faţă de sănătate, un
aspect esenţial pentru tot restul vieţii sale.
In timpul vizitei concentraţi-vă să
comunicaţi cât mai clar cu medicul
Spuneţi foarte clar pentu ce aţi venit şi
ce vă îngijorează. Medicii gândesc în baza
faptelor şi a datelor exacte: ce s-a întâmplat,
când anume, în ce ordine au apărut anumite
semne, ce aţi făcut în mod concret până atunci,
cât a fost temperatura, ce şi cât a mâncat
copilul... Medicii ştiu că şi emoţiile
dumneavoastră sunt importante, dar ele nu
ajuta la stabilirea diagnosticului. Faceţi un efort
şi stăpaniţi-vă emoţiile. Nu interveniţi atunci
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
când discută cu copilul! Adăugaţi la finalul
dialogului medicului cu copilul aspectele care
credeţi că au ramas nediscutate.
Nu ascundeţi numic medicului şi nu spuneţi
lucruri care nu sunt reale
Pe unii parinţii, sentimentul de vinovaţie
îi îndeamnă să prezinte realitatea uşor
deformată (de exemplu ascund din
circumsţantele care ar fi putut duce la
îmbolnavire, modul în care au urmat
recomandările anterioare, aspecte legate de
alimentaţie, igienă sau violenţă în familie). Fiţi
constienţi că, dacă veţi proceda aşa, expuneţi la
riscuri majore sănătatea copilului care ar putea
trage şi mai multe probleme şi remuscări pe
viitor.
Clarificaţi toate aspectele relevante legate de
diagnostic, tratament şi evoluţie
Puneţi întrebari lămuritoare. Spuneţi
atunci când nu intelegeţi. Dacă nici la cea de-a
doua explicaţie nu întelegeţi, întrebaţi unde vă
puteţi informa. Luaţi NOTIŢE în ceea ce
priveşte tratamentul. Menţionaţi dificultaţile
legate de urmarea tratamentului propus (costul
tratamentului, modalitate de administrare...).
Cel mai bun tratament din lume va avea
rezultate submediocre dacă nu este urmat
(corespunzător).
Ajutaţi la menţinerea unei atmosfere de
lucru destinsă şi pozitivă
Medicul dumneavoastră vede zilnic 30-
40 de pacienţi. O stare de încordare poate
contribui la scăderea atenţiei pe durata
consultaţiei respective, ceea ce poate pune la
risc sănătatea copilului dumneavoastră, prin
deteriorarea climatului de încredere şi lucru în
echipă necesar succesului terapeutic. În plus,
poate duce la risipă de timp şi la alterare de
dispoziţie, putând dăuna consultaţiilor
următorilor pacienţi care au nevoie de medic la
fel de mult ca şi dumneavoastră.
După vizită urmaţi întocmai tratamentul
prescris
În cazul în care în mod obiectiv nu
puteţi urma întocmai tratamentul prescris
informaţi medicul cu privire la motivele care vă
împiedică pentru a vă recomanda o soluţie de
rezervă. De exemplu, tratamentul cu antibiotice
TREBUIE urmat riguuros până în ultima zi
prescrisă, şi nu doar până la ameliorarea
76
 SENIORII
semnelor şi simptomelor. Întreruperea
prematură a tratamentului cu antibiotice este
periculoasă pentru sănătatea copilului şi a celor
din jurul său.
Păstraţi legătura cu medicul în privinţa
progresului realizat
Dacă v-a trimis la un alt specialist,
comunicaţi-i rezultatul consultaţiei şi aduceţi-i
scrisoarea medicală. La fel şi în cazul
investigaţiilor recomandate. Dacă tratamentul
nu evoluează în direcţia asteptată sau apar
reacţii adverse, luaţi legătura cu el şi
împărtaşiţi-i ultimele noutaţi. În acest fel afla şi
el despre rata de succes a tratamentelor
prescrise şi poate interveni din timp atunci când
situaţia o cere. Va şti mai mult despre micul
PRIMUL AJUTOR ÎN ACCIDENTELE
CASNICE. PROTEJAREA COPIILOR
CONTRA ACCIDENTELOR CASNICE
Dr. Dumitru VÂLCU
. scări. Nu lăsa copilul nesupravegheat niciun
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
pacient data viitoare şi va oferi un tratament
mai potrivit.
Spuneţi „multumesc!” Atunci când sunteţi
încantat(ă) de ajutorul primit
Ţineţi legătura cu medicul şi explicaţi-i
ce s-a întamplat în urma intervenţiei anterioare.
Acest lucru duce la crearea unui climat de
încredere şi respect. Satisfacţia şi semnificaţia
muncii bine făcute îl vor determina să se
pregatească în continuare pentru a se dărui
profesiei şi pacienţilor săi.
Este acceptabil să cautaţi şi o a doua
opinie
Chiar dacă aveţi încredere în medicul
dumneavoastră. Medicina nu este despre alb
sau negru, ci mai degrabă despre a înţelege
multe nuanţe de gri. Atunci când miza este
mare, nu ar trebui să fie nicio supărare dacă
mai întrebaţi pe cineva înainte de a lua o
decizie importantă. Medicul dumneavoastră nu
ar trebui să se supere. Excepţie: poate
urgenţele.
NU UITAŢI Obiectivul dumneavoastră
este să obţineţi rezultatul maxim al priceperii şi
interesului medicului pentru sănătatea copilului
dumneavoastră.
Materialul a fost elaborat în cadrul
proiectului iniţiat de AREPMF şi „Cine eşti TU
doctore?” sprijinit de LabormedAlvogen.
Accidentul casnic este orice eveniment
neintenționat și neașteptat care produce răni
sau pierderi de vieți omenești sau pierderi
materiale. Cele mai grave accidente au loc în
bucătărie și pe scări. Există pericole potențiale
în fiecare casă, cum ar fi apa fierbinte,
substanțele chimice de uz casnic, șemineele și
obiectele ascuțite, diverse substanțe sau chiar
simple monede sau alte obiecte mici ce pot fi
înghițite. Unul dintre principalele motive
pentru care copiii sub trei ani ajung la camera
de gardă este accidentul casnic. Copiii prezintă
cel mai mare risc de a suferi accidente casnice
deoarece își petrec o mare parte a timpului
acasă. Căderea reprezintă unul dintre cele mai
des întâlnite cazuri, majoritatea implicând
împiedicări, căderi între două nivele sau pe
moment într-un obiect aflat la înălțime (de
77
 SENIORII
exemplu: scăunel de masă, pat). Evită să așezi
obiecte pe pervaz, iar dacă ai scări,
construiește-i celui mic o ușiță care îl va
împiedică să ajungă la scări și îi va oferi mai
multă siguranță.
O altă modalitate prin care se pot răni este
prin arsuri. Băuturile extrem de fierbinți, apa
fierbinte din baie, cuptorul, fierul de călcat,
țigările, chibriturile și brichetele nu ar trebui să
fie în preajma copilului tău în niciun moment.
Învață-l de la o vârstă fragedă despre pericolele
la care se expune atunci când se apropie de foc
și supraveghează-l permanent. Folosirea sticlei
a dus și ea la producerea multor accidente.
Dacă se întâmplă să spargeți un obiect din
sticlă, curățați rapid și aruncați resturile la
gunoi. De asemenea, otrăvirea este o altă
modalitate prin care cei mici pot fi afectați cu
ușurință. Toate medicamentele, produsele de
curățenie și cosmeticele conțin substanțe care
pot dăuna grav sănătății, iar copiii pot fi atrași
de ambalajul colorat al acestora. Țineți pastilele
și substanțele chimice departe de ochii lor și
închideți cu lacătul dulapul în care se află
acestea. Mai mult, un pericol îl reprezintă și
sufocarea cu pungi sau înecarea cu jucării mici,
alune sau bijuterii. Bebelușii sunt foarte curioși
și obișnuiesc să introducă diverse obiecte în
gură. Alegeți jucării potrivite pentru vârsta lor
și nu lăsați obiectele de mici dimensiuni în
preajmă. Accidentele casnice rămân pe primul
loc, ca morbiditate şi mortalitate la copii.
Cauzele lor sunt diferite de la vârstă la vârstă,
şi le vom trece în revistă pe cele care sunt cele
mai frecvente, precum şi ce trebuie să facem în
astfel de situaţii.
Copilul pasager într-un automobil
Deşi legislaţia în vigoare prevede ca
aceştia să circule cu centuri de siguranţă şi în
scăunele speciale, totuşi mulţi părinţi nu
respectă aceste prevederi. Cu toate acestea, s-a
dovedit că utilizarea lor scade mult riscul
accidentelor mortale, la copiii pasageri.
Bicicleta
Este unul din mijloacele de joacă cel mai
des utilizat de către copiii cu vârsta de peste 5
ani. Trebuie să promovăm utilizarea căştilor de
protecţie, care reduc substanţial riscul de
traumatisme craniene. De exemplu, în ţările
occidentale, unde s-a implementat politica de
protecţie a copiilor care merg cu bicicleta, acest
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
lucru s-a dovedit cu prisosinţă. Totodată,
utilizarea şi crearea unor noi piste şi trasee
speciale pentru biciclişti, reduce riscul
accidentelor.
Înecul
Constituie o cauză importantă de deces,
mai ales în ţările în care clima caldă permite
construirea piscinelor în curte. Înecul poate
surveni însă şi la domiciliu, în căzile adânci de
baie sau în piscinele din plastic, unde copilul
rămâne nesupravegheat. La posesorii de piscine
se recomandă ca acestea să fie închise, şi mai
ales să nu se lase copiii nesupravegheaţi în
preajma lor.
Accidentele de la tarã
Sunt destul de frecvente, mai ales pe
timpul verii, când copiii sunt în vacanţă la
bunici. Acolo întâlnesc animale, unelte şi
utilaje specifice agriculturii etc. Cele mai
frecvente accidente sunt: căzăturile,
traumatismele la nivel ocular, sau leziunile date
de animale. Caii, de asemenea, pot produce
accidente grave copiilor lăsaţi nesupravegheaţi.
Focul
Este o cauză de morbiditate şi mortalitate
importantă, mai ales toamna şi iarna când mulţi
oameni fac încă foc cu lemne, neavând hornuri
corespunzătoare. Cel mai adesea, copiii sunt
găsiţi decedaţi în somn, prin inhalare de
monoxid de carbon. Prin urmare, casele ar
trebui să beneficieze de o aerisire adecvată
pentru gazele toxice; detectoarele de fum şi de
gaz ar trebui instalate ca o prioritate pe
perioadele reci, pentru a preveni accidentele.
Arsura cu lichide fierbinți
Deşi ca număr au cunoscut o scădere,
totuşi nu au dispărut cu desăvârşire. Ele sunt
dureroase, dificil de tratat, necesită perioade
lungi de spitalizare, cu cicatrici ce necesită
repetate intervenţii chirurgicale. S-a constatat
că cel mai adesea copilul nesupravegheat cade
într-un vas cu apă sau într-un lichid fierbinte .
În cele mai multe bucătării, se încălzesc
lichidele la peste 60 de grade, ceea ce duce la
apariţia unor arsuri, în aproximativ 10 secunde.
Sufocarea și strangularea
Apare mai ales la consumul de alune, nuci,
seminţe, ori prin joaca cu pungi de plastic şi cu
diverse jucării alcătuite din piese mici, ce pot fi
aspirate. Prevenţia acestui tip de accidente se
face prin: achiziţionarea doar a jucăriilor
78
 SENIORII
adecvate vârstei copilului, evitarea obiectelor
mici, lăsate la îndemâna copilului, respectarea
diversificării corecte a alimentaţiei şi a
consumului acesteia, în funcţie de vârstă.
Intoxicațiile
Sunt comune copiilor sub 5 ani, lăsaţi
nesupravegheaţi, care au în preajma lor
flacoane de medicamente cel mai adesea, dar şi
produse casnice de curăţat, produse de îngrijire
a plantelor etc. timp de câteva zile. În ceea ce
priveşte insecticidele şi pesticidele, ingestia
acestora determină leziuni grave, ce pot duce la
deces.
Căderile de la etaj
Chiar dacă sunt mai rare, acest tip de
accident poate fi mortal. Se supraveghează
mereu copilul.
Arsurile solare
Apar în sezonul cald. Prevenţia lor se
realizează utilizând creme de protecţie solară
cu factor de protecţie înalt (50 şi 60), şi indirect
prin expunerea la soare doar în intervalul 9 –
11 şi după ora 16. Copiii vor fi protejaţi şi prin
purtarea pălărioarelor de soare şi a hainelor de
culoare deschisă.
Accidentele la locul de joacã
Pot apare în orice moment şi reprezintă 1
până la 2 % din totalul accidentelor.
Suprafeţele protejate cu plastic şi derivaţi ai
acestuia, precum şi barele de protecţie au
scăzut riscul accidentelor. Copiii trebuie
învăţaţi să se respecte şi să se protejeze unii pe
alţii iar cei mici să se joace doar supravegheati
de un adult.
Primul ajutor în cazul plăgilor:
Principii:
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
 Se curata rana, se acoperă cu un bandaj
și se încearcă oprirea sângerării;
 Se previne întreruperea circulației;
 Se transporta copilul de urgenta la
medic sau la spital.
Tăieturi ușoare, superficiale:
 Curățați plaga cu apa, eventual cu apa
oxigenata care are rolul de a scoate corpii
străini mici sau mizeria din profunzime;
 Ajutați-vă de o penseta pentru a scoate
bucățile de sticla sau pietriș, de exemplu.
 Aplicați apoi un dezinfectant local cu
ajutorul unei comprese sterile (nu folosiți vata
care se destramă și se lipește de plagă).
 Marginile deschise ale tăieturii trebuie
să fie puse cap la cap, înainte de acoperirea
plăgii cu un bandaj sau comprese. Aplicați un
pansament până ce se formează o crusta. Apoi
lăsați plaga să se cicatrizeze în aer liber. Nu
puneți substanțe grase (unguente) în rana.
Tăieturi adânci, grave:
 Acoperiți rana și opriți sângerarea cu
ajutorul unui pansament compresiv!
 Dacă tăietura este mare și trebuie să fie
tratată de medic, persoana care acorda primul
ajutor trebuie să aplice un bandaj curat. De
obicei, se acoperă cu o compresa sterila. Este
important ca nimeni să nu atingă interiorul
compresei cu degetele. Sângele, impuritățile,
fragmentele de corpi străini nu se îndepărtează,
deoarece aceasta poate provoca o sângerare și
mai mare, crescând pericolul infectării.
 Ca bandaj, folosiți fașa. Bandajele
trebuie să fie aplicate solid și sigur, dar nu prea
strâns, ca să nu pună în pericol circulația
sângelui.
 Puneți bandajul compresiv sau de
susținere peste tăietură, în funcție de tipul rănii.
 Preveniți întreruperea circulației prin
oprirea hemoragiei, culcarea copilului pe spate
cu picioarele ridicate ( pozitia Trendeleburg),
pentru ca o cantitate mai mare de sânge să
rămână spre organele vitale ale corpului.
 Transportați copilul accidentat la spital
sau alertați ambulanța!
Bandajarea
 Înainte de a aplica un bandaj, trebuie să
știți care este funcția lui. Multe persoane aplică
bandajul numai pentru a acoperi aspectul
79
 SENIORII
neplăcut al unei plăgii. Un bandaj are
următoarele funcții:
 protejarea împotriva infecțiilor:
bandajul pe rană;
 oprirea hemoragiei: bandaje
compresive;
 protejarea tăieturilor: bandaje de
susținere.
Bandajul pentru răni / tăieturi:
 Este format din 2 părți: o parte
interioara și una exterioară. Bandajul interior
trebuie să fie curat și să acopere toată suprafața
tăieturii, pentru a o proteja de impurități.
 Compresele sterile sunt bune, în special
ca bandaje interioare.
 În cazuri de urgență, se poate folosi o
batistă curată. O compresa simpla, fixată cu o
rola de tifon, este bandajul folosit în mod
obișnuit.
 Un bandaj exterior funcționează ca un
suport pentru bandajele interioare. La fel de
bine se poate folosi o bandă elastica sau un
bandaj elastic.
Bandajul compresiv:
 Se folosește pentru o tăietură adâncă ce
produce o hemoragie serioasă.
 Acoperiți tăietura cu bandaje curate.
Așezați un obiect care să exercite presiune
(piatra, o bucata de lemn sau ideal o fașă de
tifon întreagă) pe bandajul de deasupra rănii.
Asigurați bandajul printr-o acoperire circulară.
 Așezați copilul într-o poziție ridicată.
Apăsați bandajul. În cazul unei hemoragii, un
bandaj exterior este așezat ca un bandaj
compresiv. Acest bandaj exterior nu este
neapărat necesar să fie steril.
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Bandajul de susținere:
 Acest bandaj trebuie să protejeze zona
afectata de traume externe (ex. o mână
fracturată). Astfel, se vor reduce durerea și
complicațiile. O ban
dă elastică este foarte funcțională ca bandaj de
susținere (se găsesc de cumpărat în farmacii).
 O rană a mâinii se bandajează aplicând
o compresă pe mână și o rolă în palma.
 Mâna este susținută prin așezarea
antebrațului într-o eșarfă. Brațul trebuie să fie
ridicat în poziția diagonală.
Primul ajutor în caz de arsuri
Primul ajutor în cazul arsurilor termice
a) Dacă arsurile termice sunt superficiale,
primul ajutor consta în:
 introducerea imediată a părții arse în
apă rece, pentru a ușura durerea, a reduce
inflamarea și bășicarea și pentru a preveni
lezarea ulterioară a țesuturilor. Dacă acest lucru
nu este posibil, aplicați pe zona arsurii
îmbrăcăminte curată, umezită în apă rece sau în
alcool;
 îndepărtarea imediata a oricărei surse de
presiune asupra zonei arse (inele, brățări,
îmbrăcăminte sau încălțăminte), înainte de
apariția inflamării;
 acoperirea arsurii cu pansament curat,
lipsit de scame, preferabil steril.
ATENȚIE!
Nu se aplica loțiuni, alifii sau pansamente
murdare.
Nu se sparg bășicile.
Nu se respiră și nu se tușește peste arsuri.
Nu se pipăie zona arsă.
Nu se îndepărtează îmbrăcămintea lipită
de zona arsă.
b) Dacă arsurile termice sunt grave,
solicitați ajutorul ambulanței, iar primul ajutor
constă numai în:
80
 SENIORII
 controlarea respirației victimei și, dacă
este necesar, aplicarea respirației artificiale;
 acoperirea zonei arse cu un pansament
curat, preferabil steril și fără scame;
 aplicarea tratamentului pentru șoc;
 asigurarea transportării victimei la
spital.
Primul ajutor în cazul arsurilor chimice
Arsurile produse de substanțe chimice
corozive, precum acizii tari sau bazele, sunt
întotdeauna grave, deoarece aceste substanțe
chimice continua să "ardă" cât timp rămân pe
piele. Toată lumea are în casă produse de
curățat pe baza de acizi .Pentru a diminua
efectele lor corozive, îndepărtați imediat
substanțele chimice. Acționați astfel:
 Spălați imediat cu apă rece din
abundență zona arsă, pentru a îndepărta
substanțele chimice. Continuați spălarea zonei
arse și în timpul îndepărtării îmbrăcăminții,
până la îndepărtarea completă a substanțelor
chimice.
 Dacă este vorba despre substanțe
chimice uscate precum varul, atunci acestea
trebuie îndepărtate rapid prin periere ușoară cu
comprese uscate, înainte de a spăla cu apa rece.
 După îndepărtarea prin spălare a
substanțelor chimice, continuați primul ajutor
ca pentru arsura termică.
 Acoperiți arsura cu un pansament curat
și solicitați ajutorul medicului.
ATENȚIE!
Când acordați primul ajutor în caz de
arsuri chimice, nu utilizați agenți chimici
neutralizanți, precum oțet, sifon sau alcool, fără
avizul medicului.
Primul ajutor în cazul arsurilor
electrice
Arsurile produse de curentul electric pot fi
mai serioase decât par la prima vedere. Trecând
prin corp, curentul electric poate determina
oprirea funcționării inimii sau a respirației;
persoana electrocutată poate fi aruncata violent,
ceea ce duce la fracturi sau luxații.
ATENȚIE!
Prima manevră pe care trebuie să o
efectueze salvatorul este scoaterea
accidentatului de sub acțiunea curentului
electric dar fără a se pune el în pericol. În acest
sens se oprește curentul sau se scoate victima
cu ajutorul unei unelte uscate ce nu conduce
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
curentul electric. În cazul în care se
suspicionează trauma, nu se mișca victima. Se
apelează 112 și se cere ajutorul ambulanței.
Acționați astfel:
 Controlați respirația și aplicați respirația
artificială, dacă este necesar.
 Controlați circulația sângelui și aplicați
resuscitarea cardio-respiratorie, dacă pulsul nu
este sesizabil și dacă sunteți antrenat pentru
reanimarea cardio-respiratorie.
 Dacă respirația și circulația sunt reluate,
atunci:
 acordați primul ajutor pentru arsuri,
acoperindu-le cu un pansament uscat și curat;
 imobilizați fracturile și luxațiile, dacă
este cazul;
 solicitați intervenția medicului.
Primul ajutor în caz de traumatisme:
În cazul traumatismelor casnice ușoare(
traumatism prin cădere de la înălțime mică,
lovire accidentală de diverse obiecte nu
impun o conduita speciala . Contuzia
reprezintă modificarea structurala și
funcțională a țesuturilor produsă în urma
unui traumatism închis, care nu compromite
integritatea tegumentelor și mucoaselor. În
urma unei contuzii poate apare:
 o echimoza (vânătaie): când o contuzie
superficială determină lezarea vaselor
sangvine subcutanate, determinând
modificarea culorii pielii: la început este
roșie, apoi devine brună, albastră, verde,
galbenă și apoi își recapătă culoarea în 14-
21 de zile
 un hematom: o acumulare de sânge într-
un spațiu ca urmare a lezării unor vase de
sânge mai mari.
În cazul unei contuzii, aplicarea unei pungi
cu gheață(sau o sticlă cu apa rece) pe zona
afectată, poate reduce întinderea leziunii.
Traumatismul poate fi combinat și cu o plagă
tăiată sau cu o escoriație. În cazul unui
traumatism ce implica fracturi ale membrelor,
primul ajutor consta în imobilizarea fracturii cu
ajutorul a doua obiecte dure destul de lungi
pentru a cuprinde 2 articulații. Obiectele pot fi
2 scândurele spre exemplu.
Se bandajează și se duce victima la spital.
În cazul traumatismelor grave ce pot pune în
pericol viața, primul ajutor consta în apelarea
de urgență a sistemului 112 . La trauma severă,
81
 SENIORII
trebuie avută în vedere și o posibilă fractură de
coloană cervicală. De aceea: mobilizarea
victimei se face numai dacă există un pericol
iminent: incendiu, prăbușire a clădirii etc. și
atunci se va face cu imobilizarea coloanei
cervicale cu mâna; acolo unde există, se va
proteja coloana cervicală printr-un guler
cervical.
- în cadrul manevrelor de evaluare
primară, nu se va face hiperextensia capului, ci
doar subluxatia mandibulei.
Primul ajutor în cazul obstrucțiilor cu
corp strain (manevra Heimlich)
Obstrucția căilor respiratorii cu un corp
străin este un eveniment care poate pune viața
în pericol. În cele mai multe cazuri este vorba
despre aspirarea unui corp străin în timpul
meselor și din acest motiv, de obicei, există
martori ai evenimentului care pot acționa.
Semnele și simptomele pot varia în funcție de
gradul de obstrucție a căilor respiratorii:
pacienții cu obstrucție completă a căilor
respiratorii - necesită îngrijire medicală
imediată – de obicei nu pot vorbi sau respira. În
cazul pacienților care vorbesc, tușesc și respiră
vorbim de obstrucție parțială. Scopul primului
ajutor este de a elimina obstacolul și de a
asigura deplasarea de urgență la spital în
cazurile grave. Utilizarea manevrei Heimlich
poate salva viața victimelor cu obstrucție
completă a căilor respiratorii, dar situația
fiecărei victime trebuie evaluată cu atenție
deoarece utilizarea acestei manevre la pacienții
cu obstrucție parțială poate produce obstrucție
completă. În cazul obstrucțiilor ușoare (victima
vorbește, tușește, respiră) încurajați victima să
tușească și eliminați orice obstacol vizibil din
gură. În cazul obstrucțiilor severe dacă victima
e conștientă:
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
 sprijiniți cu o mâna partea de sus a
corpului și ajutați victima să se aplece cât mai
în față apoi aplicați până la 5 lovituri bruște pe
spate, între omoplați, verificând la fiecare
lovitură dacă obstacolul a fost eliminat –
scopul este eliminarea obstacolului înainte de a
aplica toate cele 5 lovituri.
 dacă cele 5 lovituri nu eliberează căile
respiratorii, aplicați până la cinci compresiuni
abdominale – poziționați-vă în spatele victimei,
ajutați-o să se aplece cât mai mult în fața, apoi
puneți-vă ambele brațe în jurul părții superioare
a corpului. Plasați pumnul între ombilic și
capătul sternului și prindeți-l ferm cu cealaltă
mână apoi efectuați până la cinci mișcări bruște
spre interior și în sus (manevra Heimlich).
 dacă obstacolul nu s-a eliminat, continuați
alternând cele cinci lovituri cu cinci
compresiuni abdominale și verificați cavitatea
bucală după fiecare pas.
 dacă obstacolul tot nu s-a eliminat,
apelați 112 și continuați până la sosirea
ambulanței sau până victima își pierde
conștiența; dacă victima își pierde conștiența și
nu mai respiră începeți manevrele de
resuscitare cardiorespiratorie.
Concluzie:
Pentru a evita accidentele casnice rețineți:
 Nu gătiți și nu manevrați recipiente
conținând alimente sau băuturi fierbinți cu
copilul în brate.Verificați cu atenție
temperatura apei pentru baie
 Nu lăsați copilul(mic) în bucătărie în
timp ce gătiți(evitați astfel riscul de arsura
și/sau tăiere)
 Nu lăsați pe jos sau la îndemâna copilului
vase ce conțin lichide fierbinți.
 Nu lăsați aparate electrocasnice
fierbinți(fier de călcat, placa de păr) în locuri
accesibile copiilor.
 Protejați și securizați sursele de curent
electric, dacă se află la înălțimea copiilor.
 Pe timp de vară, nu lăsați copiii să
meargă desculți; există pericolul de arsură din
cauza asfaltului încins, sau de producerea de
plăgi prin tăiere sau înțepare(cuie, cioburi, alte
obiecte ascuțite)
 Copiii trebuie să stea la distanta de sursele
de încălzire (sobe, calorifere, reșouri, cuptoare,
etc.)
82
 SENIORII
 Nu lăsați copiii să aprindă singuri focul,
mai ales când trebuie folosite substanțe
inflamabile pentru aceasta activitate.
 Explicați-le copiilor mai mari despre
riscurile la care se supun, atât în casă, cât și în
Iosif COLCER
din volumul “Poezii”,
ed. Harvia, 2007
Revelion ‘992
E vârsta o povară
Numai pentru bolnavi
Cu suflete de ceară
Ai suferinței sclavi.
Dar el, Păcală-al nostru,
Cu traista-i șugubeață,
La vârsta jumătate,
Întreg, e numai viață!
Să nu ne mire dară
Că Anul Nou anume
Dori să și-l petreacă
La...Televiziune.
Știa că oameni veseli
Și fete cu talent
Vor forfoti pe-acolo
O noapte, permanent.
Așa și fu. Of, Doamne,
Cum s-a mai bucurat
Copiii buni pe scenă
Când veseli au zburdat;
Și Dem... cu zâmbet unic
Și Jean cu ochi abil
Cu tuciurie față
Și suflet de copil,
Și Puiu ... Deșucheatul
Anul V Nr. 17
TULCENI
exterior; atenție sporită pentru riscul de
incendiu sau de electrocutare cu surse de înaltă
tensiune (de exemplu, urcarea pe tren, care
poate avea drept consecință arsuri extinse,
foarte grave, potențial mortale).
Și Stela ca o stea
Ce blândă-n veselie
Ne-mbată inima.
Tamara ce ne-ndeamnă
Frumosul a iubi
Și Arșinel-Voinicul
Perfect în “travesti”.
Se bucura Păcală
Alăturea de noi
Căci el ne e aproape
La bine și nevoi.
Porni apoi parada
De sâni și coapse tari,
De busturi muzeale
Mici, mijlocii și mari;
O tinerețe nudă
Scăpată din infern
Își etala instinctul
Primatului etern.
Abuz de dans în salturi;
Și unduiri carnale
Cu zeci de fese goale
Mărșăluind agale.
În lungi minete, ore,
În văzu-ntregii țări,
Înfățișa dovada
Unei nerușinări,
Cum rar văzu Păcală
Mai mare și sfruntată!
Își zise dus pe gânduri
Cu inima-ntristată:
“Lichele mari ajuns-au
Și la Televiziune
Scăpate din cutia
Pandorei cum s-ar spune;
Dar să uităm o clipă
Necazuri cu toptanul
Și să sperăm că Arta
Va triumfa… la Anul!”
septembrie 2019 83
 SENIORII
TUNELUL
PARTEA a II - a
Viorel CREŢU
Trenul trecea peste un pod, zgomotul
diferit de la joantele căii ferate spunea asta. ,,
Știu că e greu de crezut, de înțeles. Am să vă
povestesc, avem timp destul, încă două ore
până când ajungem în tunel sau, așa cum cred
eu, în portal. Da, cuvântul vine de la ,,poartă”,
o trecere dintr-un spațiu delimitat în altul la fel,
sau poate nu, limitat. Dar, să încep cu
începutul..., da, în 1904 am intrat în tunel
împreună cu Ignat, așa e, venisem de la
București și ardeam de nerăbdare să văd
străpungerea. Muncitorii, mai toți, dormeau
duși, băuseră de bucurie sau, mă rog, din
obișnuință. Cert e că, la ora aia, nu era nimeni
pe acolo. Ne-am aprins lămpașele și am
intrat..., după prima sută de metri am perceput
ceva ca un vuiet, am pus asta pe seama
curentului de aer. Însă..., apoi..., lumina,
bruscă, ireală, imensă, aproape materială, cum
să ,,simți” altfel lumina decât cu ochii?
Normal, o frică puternică mă năpădii, m-am
uitat în jur dar..., nu vedeam nimic, nici pe
Vasile, nici tunelul, nici pământul de sub
picioare, nimic! Acel vuiet creștea.., și am
simțit cum eul meu e absorbit din corpul
material și aruncat ca într-un vârtej și apoi...,
nimic, habar n-am cât, doar certitudinea că
timpul nu avea valoare, însemnătate...”. Își
aprinse pipa și trase un fum, cu sete, deși părea
liniștit, îi dete de gândit celuilalt, cum să
vorbești despre așa ceva fără nici o urmă de
emoție?
,,Chiar nu vă pot spune mai multe despre
acel moment..., nu știu cât a durat, poate câteva
secunde, câțiva ani, noțiunea de timp nu
contează, timpul nu mai contează, de fapt,
datorită evoluției ulterioare a faptelor, habar n-
am ce înțelegere mai am asupra acestei noțiuni,
de timp...., nu vreau să vă încarc cu prea
multe..., treaba stă cam așa, prima dată, când
am devenit din nou conștient de mine, eram un
copil. Născut pe 27 iulie, în Birkenfeld, undeva
în Bavaria. Cu trecerea zilelor aveam senzația,
stranie la început, dar apoi din ce în ce mai
prezentă, mai normală, de ,,deja-vu”, că mai
trăisem aceste clipe, aceste zile. Iar această
senzație a devenit aproape certitudine, la
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
școală. Știam ce avea să se predea, știam, parcă
de când lumea, și matematică și fizică și
chimie, am știut și când am întâlnit-o pe Greta,
pentru prima dată, că am iubit-o, că o iubesc,
că avea să fie soția mea. Da, începeam să-mi
amintesc TOTUL! Înțelegeți? Încă nu asociam
această senzație cu cele petrecute în tunelul din
România.”
Țigara îi arse degetele. Deși vorbele
domnului de pe bancheta din față i se păreau
aberante, un sentiment ciudat îl făcea să fie
atent, absorbit de cele auzite.
,, A urmat facultatea tehnică din Berlin,
absolvită, normal, cu ,,Magna Cume Laude”,
căsătoria cu Greta, primul copil, detașarea pe
șantierul tunelului. Și, din nou, noaptea de 29
februarie 1904, Și iar am intrat în tunel, cu
Ignat, și iar am apărut, conștient, născut pe 27
iulie 1876, tot în Birkenfeld, din aceiași părinți,
părinți pe care, de altfel, îi iubesc enorm. Și
totul se relua..., numai că de această dată
conștientizarea repetitivității era mai rapidă, se
producea mai ,,curat”...
- Am înțeles..., vreți să spuneți că ați trăit
aceiași viață, în același timp, asta chiar nu am
cum să cred, e o aberație!
,, Un singur moment, la primele
întâmplări, nu putea fi depășit..., deși îmi
aduceam aminte aproape tot din viețile
anterioare, în acea zi, de 29 februarie, aveam
un lapsus general. Chiar nu puteam să-mi
amintesc de cele petrecute în tunel și astfel,
cădeam, din nou, în altă viață, în altă
repetiție..., apropo, nu-i așa că nu puteți să vă
aduceți aminte, acum, cine sunteți, de unde
veniți, unde mergeți, de ce mergeți acolo? Aș
putea pune pariu că sunteți la primele treceri
prin portal...”
Omul avea dreptate. Mintea căuta cu
febrilitate răspunsuri la întrebările celui din fața
sa. Și, mirat, constată că nu putea să dea nici un
răspuns, măcar parțial, la toate cele.
- Aveți dreptate..., n-am..., nu po..., nu-mi
aduc aminte...
- Stați liniștit, cred că e un fel de
,,protecție” a cuiva sau a ,,ceva” împotriva
încercărilor de de schimba, catastrofal poate,
un echilibru, un firesc al ordinii...
,,Și totuși..., abia la a cincea viață am avut
experiența completă, a convingerii că repetam,
mereu și mereu, aceiași istorie. Abia atunci
84
 SENIORII
întrebările au început să curgă. Cum e posibil?
Nu există timp? Nu există o liniaritate a
timpului? Nu există un început, un sfârșit?
Apropo, în ortodoxie e o vorbă..., ,,Dumnezeu,
cel fără de început și fără de sfârșit.” Ce rost
are această repetiție? Vă spun, sincer, că habar
n-am și nici nu am cătat un răspuns. Atunci, la
a cincea experiență am refuzat să merg în tunel
cu Ignat. El s-a dus și..., dus a fost! Intrigat, am
decis să rămânem în România și să fiu atent la
cele petrecute în tunel, odată la 4 ani, tocmai în
noaptea de 29 februarie. Și așa am ținut
evidența celor petrecute cu Bisoceanu, cu
Rusu, cu trenul local de marfă și cu indicativul
militar rusesc din 1952. Nu v-am spus că ne-
am schimbat numele de familie, am luat
cetățenie română și eu și Greta, locuiam în
București și până în august 1944 am predat la
Universitate. Copiii s-au stabilit și ei tot pe aici.
La venirea rușilor treburile au fost puțin mai
complicate, originea noastră ne-a creat
dificultăți însă autoritățile române au insistat să
nu fim deportați, firește, nu m-au mai lăsat la
catedră, aveam o vârstă... În 1952, după cele
petrecute cu trenul militar rusesc, am cerut,
pentru că ancheta pornise și Pogrîșchin era aici,
să vorbesc cu el. Mi s-a dat voie, eram, oricum,
cel care supervizase construcția tunelului. Am
stat de vorbă între patru ochi și i-am povestit
totul. Normal, nu m-a crezut și atunci i-am
propus să ne vedem pe 29 februarie 1956, să
luăm un tren de noapte până la Fundata, să
coborâm și apoi, chiar la miezul nopții, să
trecem prin tunel. M-am bucurat enorm să-l
văd, în seara aceea, intrând în compartiment, cu
cele două valize, de parcă pleca pe un drum de
unde s-ar fi putut întoarce. Era nerăbdător,
numai că viscolul și zăpada ne-au pus liniștea
la încercare. Am crezut că n-o să ajungem
dar..., tocmai la fix, am trecut prin tunel exact
la miezul nopții...”
Nu a fost nevoie de nimic mai mult. Dintr-
o dată imaginile îi reveneau. Noaptea, gara,
crivățul, becul de la marginea clădirii, confuzia
se risipeau și rămâneau doar compartimentul de
fumători și bărbatul în costumul cu carouri fine
și pipa ,,Dunhill”..., și el, Alexei Pogrâșchin.
Se destinse. Se lăsă pe spătarul fotoliului.
- Mulțumesc, Werner.
- Adică..., ai trecut? Acum, ști?
- Da, știu..., cred că e a patra oară când...
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
- Nu. A cincea. La a patra nu ai reușit să
elimini acea stare de non-prezență în realitate.
Primele dăți te-am lăsat în pace, chiar m-am
mutat în alt compartiment. Se uită la ceas, două
minute trecute de ora 23.
- De aia nu aveam chef să citesc articolele.
Le știam deja, normal, le-am scris eu. Spune-
mi, Werner, se schimbă ceva acum?
- În mare parte, nu. Începi tot de acolo dar
cu un ,,bagaj” mai consistent și, important, mai
devreme. Cred, Alexei, că astfel putem înțelege
precocitatea unor genii ale muzicii, Mozart, de
exemplu, sau pictori sau ingineri, conducători
de state și oști, firește, mă gândesc la
Alexandru Macedon...
- Păi tu crezi că au descoperit și ei un
astfel de portal, cum îi spui tu?
- Poate, altfel nu-mi explic. Sau poate că și
moartea naturală e un astfel de portal, că mori
și apoi te naști aidoma. Poate că nu rămâi cu
atâtea amintiri, poate rămâi doar cu esența
anterioarelor experiențe. Prea mulți de ,,poate”,
sincer, habar n-am, Alexei, de ce și cum. Și nici
nu cred că ar fi bine. Mă gândesc cum s-ar
comporta geniile rele ale istoriei dacă după
fiecare ,,trecere”, s-ar întoarce și mai ticăloși, și
mai însetați de crime...
- Adică Hitler, Stalin...
- Și mulți, mulți alții. Da. Probabil.
Ușa compartimentului se deschise brusc.
Era șeful de tren. Privea fix, nu scoase o vorbă.
Nici ei. Omul închise încet, era vădit buimac.
- Apropierea de clipa și locul din tunel
produce astfel de non-existență, ai trecut și tu și
eu prin asta...
- Mda..., stau și mă întreb..., acum, după
toate aceste vieți.., nu ești tentat să
experimentezi și o trecere ,,normală”?
- Adică?
- Adică, să mori normal și să vezi ce se
petrece.
- Hmmm, ai aceiași tentație care m-a
încercat mai ales după moartea Gretei. A
suferit de cancer și s-a stins acum 14 ani. Apoi
mi-am dat seama, de trei cicluri am început să
studiez și medicina, ca să zic așa, am tot timpul
din lume să caut un medicament, o soluție la
boala asta...
Viscolul se potolise. Ba, dintre nori, luna
se făcea simțită, lumina ei, difuză, plângea
peste troienele de zăpadă. Zgomotul sacadat ale
85
 SENIORII
roților peste joantele de legătură, constant,
înfundat.
- Și mecanicii de pe locomotivă? Cum
de...
- Înțeleg. Da, suntem inconștienți dar
continuăm să facem totul mecanic, mă refer la
ce am fost învățați. Ai văzut la șeful de tren....
Iar asta se manifestă doar la cei ce trec prin
portal, acum.
- Ai dreptate..., sunt cazuri în care, toată
viața facem asta..., și, totuși. Revin, nu ești
interesat de..., moartea clasică?
- Deocamdată, nu. Nu știu, poate cândva,
poate când o să ma plictisesc de cele
întâmplate, când nu voi mai avea ce să încerc,
să descopăr..., poate, însă la câte sunt de știut,
despre mine, despre tot, care este
ADEVĂRUL, ce rost avem, cine SUNTEM,
nu, nu, mai am multe de experimentat! Și, apoi,
nu-mi doresc să pierd acest câștig concret pe o
încercare cu final incert. Repet, deocamdată.
Trenul încetini, apoi trecerea peste macaze
și oprirea din stație.
- Suntem în Fundata..., parcă stăm 12
minute...
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
- Da, Alexei. Acum îți aduci aminte
perfect...
Se sculă de pe fotoliu și ieși pe culoar,
apoi, la capătul vagonului, deschise ușa. Gerul
îl atinse. Își scoase pachetul de țigări, aprinse
una și coborî pe peronul stației, năpădit de
zăpadă. Doar o lumină slabă, din biroul
impiegatului de mișcare. Trase un fum...,
mintea alerga în toate gândurile, precum vântul
schimbător. Singura emoție ce creștea, bucurie
că-și va revedea părinții, pe fratele Igor, ucis pe
front, că Mașenka îi va surde iar, acolo, pe
malul Volgăi..., că nu o să mai facă greșeala aia
de la școală..., și nici nu o să mintă când...
Se întoarse în compartiment.
- Două minute... La revedere, Werner!
- La revedere, Alexei!
Trenul, după un fluier scurt, se puse în
mișcare.
- Alexei...
- Da, Werner.
- Data viitoare nu m-ai trage de valizele
alea. Vezi că nu au nici un rost.
- Da, Werner. Acum văd.
Tunelul....
86
 SENIORII TULCENI

Aurel ENICĂ METAMORFOZĂ(unui rinocerizat)

(din volumul ”Solitudine) Deprinderi multe-a cumulat
Discipolul cel nărăvit,
Prin noul mentor adulat:
La-nfulecat, la trândăvit,
Stacanele la răsturnat,
La reverie, lălăit...
Un otova, cu cap ... pătrat!
ANALIZA(unuia cu doctorat)

Un doctorat și-a dobândit,

Urmări firești, înălțătoare,
Un titlu – astăzi pângărit.
Prin site deschis – cotcodăcit,
Deprofesionalizare
Plus – minusuri... financiare!

METAMORFOZĂ Gheorghe BĂISAN

IMPRESIE PE PLAJĂ
Întâmplător picat pe-un post,
Nici gând de test – ca ăla prost, Pe plaja mării, ca pe scene,
E Gâlgâială – Mârlănilă, Se plimbă languros, agale,
(Azi boss, ajuns normal prin pilă), Sirene pe jumate goale,
Grețos, de ți se face silă! Ce peste ani vor fi balene.
PROMISIUNILE GUVERNULUI
REALITATE
La taxe vom avea scutiri,
Gândind la ce aleși să pun ștampilă Să mai uităm şi noi ce-i greul;
Pe buletin, firesc îmi plâng de milă, Vor fi şi multe ieftiniri…
Dorind ca omul, pic de bunăstare Au început deja cu leul.
Aici, în astă lume trecătoare...
LA DESPĂRŢIRE
Speranța biata – ultima ce... moare!
De lacrimi ochii i se-îneacă
”INDEZIRABIL” Când face semn cu mâna dreaptă
Acelui care tocmai pleacă,
Când nulitatea-i sus la cârmuire,
Cu gând la cel ce o aşteaptă.
Dublată și de-o crasă nesimțire,
Tu, antipod, ești de nesuportat: POVAŢĂ PĂRINTEASCĂ
Nu dai pe gât paharele-n neștire, Văzând că plodul are “draci”,
N-ai lua nici șpăgi... urgent de-nlăturat! I-au spus părinţii vehement:
-Ai grijă ce vorbeşti şi faci,
CÂRDĂȘIE(unor... ”împăcați”)
Că-aicea nu e Parlament !
Se combăteau, se înjurau, REPUTAŢIA UNUI MAGISTRAT
Prin teleshow se măscăreau,
Și-acum, uitând ”băieții” tot, Acest distins judecător,
Mai, mai, că s-ar pupa pe bot; A fost numit de-ai săi colegi
Mobilul – os de ros prin... vot! Cu epitetul de “schior”,
Că face slalom printre legi.

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 87

 SENIORII
DEMENȚA – ÎNTRE A ÎNVĂȚA SĂ
TRĂIEȘTI CU EA ȘI GROAZA DE
DEZASTRU
(continuare din nr. 16)
Dr. Mihai TATU, Nicoleta PETCU
(Sp. Militar Constanţa)
După ce s-a publicat prima parte a
articolului despre demenţă a apărut o întrebare:
dacă eu cred în ceea ce am scris?. Normal că eu
cred, nu pentru că eu am scris ci pentru faptul
că ceea ce am scris sunt rezultatele multor
studii a neurobiologilor, neurologilor,
biologilor, psihiatrilor care sunt preocupaţi de
neurobiologia demenţei şi a îmbătrânirii. Nu
pot nega nici faptul că urmărirea clinică a
multora dintre pacienţii mei cu tulburări de
memorie m-au dus la concluzii care pot
concorda cu multe studii internaţionale. Nu este
normal să uiţi. Nu este normal să uiţi la nicio
vârstă. Nu este normal să ne batem joc de
creierul nostru la nicio etapă a vieţii (şi aşa
scurtă cum este ea). Studiile de neurobiologie
acreditează ideea c-ar trebui să avem grijă de
creierul nostru de la 40 ani: dar ce-i stricat până
la 40 nu se mai pune?. Alte studii acreditează
ideea ca ar trebui să avem grijă de creier de la
25 ani pentru că atunci s-ar definitiva evoluţia
creierului ( este adevărat că în cea mai mare
parte oamenii s-au născut la termen, fiind
dezvoltaţi normal, numai că substanţa cerebrală
se naşte imatură, definitivând dezvoltarea până
la 24-25 ani.). Da, dar... cum ai trăit până la 25
ani? Actualmente a apărut o alimentaţie
specială formată din chimicale (tot un fel de
gunoi biologic) plăcută la gust dar toxică
biologic pentru organism, care lezează biologic
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
creierul înainte de 25 ani. Chiar din copilărie,
din momentul în care începe diversificarea
alimentaţiei, hiper bogată în zaharuri,
cumpărată chiar din farmacii la recomandarea,
de multe ori, a medicilor. Dar sistemul nervos
al fătului în perioada intrauterină şi al
bebeluşului are capacităţi de învăţare şi
senzoriale foarte extinse precum şi o memorie
implicită. Calitatea vieţii intrauterine
programează individul la o susceptibilitate
mare de boli coronariene, diabet, obezitate, atac
vascular şi alte boli. Stimulii de mediu
reglementează activitatea genelor. Şi atunci...
atunci ar trebui avut grijă de creier din perioada
intrauterină şi până la 99,99 ani şi peste.
Merge?
Dacă totuşi demenţa ar fi un mecanism
de apărare a creierului faţă de atacul continuu
al inflamaţiei, toxicelor şi, nu în ultimă
instanţă, a deficitului nutriţional cronic, am
putea să face ceva pentru blocarea acestui
proces în vederea reducerii riscului de boală?
Mai mult descrierea acestor deficite ale
memoriei, nu sunt invenţii personale ci ele se
regăsesc în tratate de medicină, în DSM
5(diagnostic statistic medical - elaborat de
Asociaţia Americană de Psihiatrie), se regăsesc
în CIM 10 (codul internaţional al maladiilor-
elaborat de OMS valabil inclusiv în România),
în multiple studii internaţionale, numai că nu
prea au fost luate în seamă de mulţi medici. De
obicei medicii tratează simptomele pe care le
identifică, dar nu vindecă bolile cronice care
apar. Nu mai merg în analiza de profunzime
biochimică a problemelor din afecţiunile avute
de om. Nu este greu de gândit în profunzime,
dar biochimia a fost predată în primul an de
facultate şi se uită după ce ai dat examenul şi ai
promovat în anul următor. La fel fiziologia şi
fiziopatologia... Se spune că pentru a face din
ştiinţă o pasiune este nevoie de curiozitate, de
observaţie atentă, de înregistrarea riguroasă a
datelor, precum şi a corelaţiilor dintre date. Nu
trebuie uitat nici de modestia de a învăţa din
experienţa înaintaşilor tăi, precum şi un pic de
scepticism şi deschidere , pentru a putea să
respingi anumite idei şi credinţe care nu sunt
confirmate de fapte.
Am fost întrebat ce investigaţii pot fi
făcute pentru depistarea problemelor care duc
în final la demenţă?. Cei care se consideră cu o
88
 SENIORII
anumită vulnerabilitate (persoanele care au
avut un membru de familie de grad unu sau
secundar, cu demenţă poate moşteni o
vulnerabilitate de a face demenţa) ar fi indicată
dozarea markerilor pentru demenţă, adică
dozarea genelor pentru apolipoproteina E2, 3,şi
4, dar şi a presenilinei sau markerii pentru
proteina tau. Numai că nu trebuie intrat în
panică chiar dacă ai o vulnerabilitate genetică,
deoarece nu este obligator să faci neapărat
demenţa, dacă nu modifici genele prin acţiunea
factorilor de mediu (pe undeva este vorba doar
de epigenetică atunci când stimulăm genele
pentru întâlnirea de grad înalt cu demenţa).
Mai poate fi efectuată tomografia
retiniană pentru placa de amiloid, precum şi
investigaţia radioimagistică a creierului care
poate să descrie nivelul leziunilor cerebrale. Şi
mai bine ar fi dacă se fac şi măsurătorile
leziunilor şi-n special al hipocampului (zona de
memorie). Având în vedere faptul că demenţa
este totuşi consecinţa unor fenomene
inflamatorii ale membranei neuronale
(membrana este cea mai importantă structură a
celulei fiind poarta de intrare a celulei, a
diferitor produse care merg să mobilizeze
genele pentru determinarea proteinelor
reglatorii să-şi desfăşoare activitate. Dacă
poarta este închisă pentru substanţele toxice şi
deschisă numai pentru produsele fiziologice
evoluţia nu poate fi decât bună spre ideală.
Contează de noi, cei care ne considerăm
atotştiutori, să ne face binele sau rău asupra
creierului pe care-l moştenim), precum şi a
multiplilor factori care perturbă integrarea de
receptori-dependenţă ( este vorba de legătura
privind informţiile pe care diferite nutrimente
le face nucleului şi ADN nuclear, precum şi a
celui mitocondrial). În acest sens se impune
dozare de homocisteina (este un marker pentru
inflamaţie şi pentru factorii care susţin
sinapsele. Dar este un marker nu numai pentru
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
demenţă ci şi pentru bolile cardiovasculare,
accidentul vascular cerebral şi pentru unele
forme de cancer. Aşa că este mult mai
importantă pentru segmentul de viaţă cuprinsă
între 40-99 ani. Un lucru pe care mulţi medici
îl neglijează efectuând doar bateria de analize
uzuale.
Normal aceasta ar trebui să nu depăşească
6 micromoli pe litru. Cu cât creşte mai mult
homocisteina cu atât se atrofiază hipocampul
(centrul memoriei). (Homocisteina se formează
din aminoacidul metionina prin consumul de
alimente bogate în acesta: arahide, carnea de
miel, carne de viţel, brânzeturi fermentate,
lactate, fasole, carne de curcan, peşte, fructe de
mare, ouă, soia etc. În organism metionina este
transformată în homocisteina şi apoi
retransformată în metionină sau cisteină. În
hora aceasta metabolică participă vitamina
B12, vitamina B6, acidul folic (vitamina B9) şi
aminoacidul betaina.). Dacă în orgnism ai
cantităţile normale ale participanţilor la
această horă nivelul de homocisteina rămâne
normal şi este convenabil vaselor de sânge şi
hipocampului (centrul memorizării). Dacă
participanţii sunt în deficit determină creşterea
şi acumularea homocisteinei cu agresiune pe
vasele de sânge şi creier. Rezultă că trebuie
dozat vitamina B12 cu valori optime de 700
pg/ml (500-1500pg/ml), vitamina B6 60-
100mcg/ml, acid folic 10-25 ng/ml.
Pentru contracararea creşterii
homocisteinei este bine de luat vitamine B6,
B12, acid folic, vitamina B2, zinc şi tri-metil-
glicina. De asemenea, creşte consumul de peşte
bogat în omega 3 şi de ulei de peşte, precum şi
nucile, seminţele de chia, de in, de dovleac, de
floarea soarelui etc.
89
 SENIORII
Dar, multe legume, fructele colorate,
plante aromatice şi condimentele- au o cantitate
mare de antioxidanţi. Sunt de ales cuişoarele,
rozmarin, cimbru, pătrunjel, murele, afinele,
broccoli, dovleacul de iarnă, morcovii,
scorţişoara, varza Kale, muştarul, varza roşie,
cartofii dulci, roşiile, curcuma , ceai (nu cafea),
ciocolată neagră. Alimente bogate în folaţi de
consumat ar fi fasole, linte, fructe, legume cu
frunze verzi. Şi atenţie!!!... Cafeaua şi
alcoolul, cresc nivelul de homocisteină din corp
la toţi oamenii. Ia în calcul să slăbeşti dacă eşti
supraponderal, să eviţi stresul , alcoolul şi
fumatul.
Una din cauzele principale ale demenţei
(nu sunt foarte multe cauze: doar... peste 50) ar
fi rezistenţa la insulină, diabetul zaharat şi
obezitatea prin multiplii produşi proinflamatori
pe care îi produce ( vorba românească grasă şi
frumoasă şi devreme acasă, dar cu structură de
dinozaur; adică persoană mare cu creierul mic,
supus dispariţiei!!!). Organismul uman nu este
adaptat să proceseze mai mult de 15
(cincisprezece) grame de zahăr pe zi (o băutură
aşa numită răcoritoare are între 40-100 g în
funcţie de dimensiunea acesteia). Alimentaţia
„modernă” aduce foarte multe zaharuri simple,
prin cereale dulci, băuturi răcoritoare,
ciocolată, bomboane, iaurturi dulci şi să nu
uităm pâinea care şi ea are zahăr. Toate
alimentele albe (făină, cartof, orez, produse de
patiserie) duc la creşterea rapidă a glucozei în
sânge, declanşează brusc hipersecreţie de
insulină pentru consumul glucozei (glucoza în
cantitate mare este toxică pentru organism),
numai că după un timp celulele devin
insensibile la inundaţia constantă cu insulină
determinând rezistenţă la insulină. Aceasta
determină obezitate, sindrom metabolic, diabet
de îngrăşare, dar din nefericire determină şi
demenţă de tip Alzheimer. Semnalele insulinei
sunt unele dintre cele mai importante semnale
pentru supravieţuirea neuronilor. Dar aceste
semnale se tocesc dacă insulina inundă de
durată neuronii. (apa este esenţială pentru viaţă
dar dacă se produce o inundaţie de durată este
un pic mai mult dăunătoare. Aşa este şi cu
insulina) Nu trebuie uitat că organismul vrea să
se apere şi încearcă să distrugă insulina în
exces. Partea proastă este că enzima care
inactivează insulina este aceeași cu cea care
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
inactivează betaamiloidul care induce leziunile
neuronale. Atunci când enzima este ocupată cu
insulina în exces, scapă betaamiloidul car se
distrează rupând legăturile dintre neuroni (lipsa
memoriei, a inteligenței, a deciziilor etc.) şi-n
ultimă instanţă pune umărul la distrugerea
neuronului. Dar ca să nu fie prea negativ totul,
vine şi partea „optimistă” a deciziilor
metabolice declanşate de supraalimentarea cu
zahăr: produşii de glicozilare avansată
(mitocondria şi celula în procesul de fosforilare
oxidativă nu mai poate degrada toată glucoza la
apă, bioxid de carbon şi energie-ATP, ci rezultă
anumiţi produşi intermediari pe care, pentru
apărare, celula îi cuplează cu proteine şi sau
lipide formând glicoproteine şi lipoproteine,
care nu mai suportă transformare, devenind un
fel de rugină şi blochează membranele interne
de la celulă şi nucleu. De aici apar proteine
diferite pentru sistemul imunitar cu dezvoltarea
de anticorpi faţă de acestea determinând
inflamaţia. Dar mecanismul de inflamaţie este
dat şi de faptul că aceşti produşi de glicozilare
avansată se leagă de receptori speciali şi
declanşează același proces.
Mai mult, acești produşi duc la
formarea de radicali liberi care distrug
membrana nucleară, mitocondriile şi nucleul şi
astfel se pregăteşte de un parastas neuronal. Şi
ca să termin într-un optimism debordant, aceşti
produşi mai „fac un lucru de calitate”:
permeabilizează bariera hematoencefalică
determinând liberul schimb economic dintre
creier şi produsele de proastă calitate care pot
pătrunde în creier producând multiple
modificări imunitare în el. Însă rezistenţa la
insulina este asociată şi cu o incidenţă crescută
de moarte celulară (apoptoză) dar şi cu leziuni
ale tecii de mielină a nervilor periferici
producând polineuropatia diabetică. Şi ca să fie
şi mai plăcut, grăsimea viscerală (cea de la
abdomenul crescut), determină producerea
marcată a citokinelor proinflamatorii,
amplificînd astfel inflamaţia din sânge şi creier,
reprezentând astfel un factor important pentru
multe afectiuni autoimune, a dezvoltării
aterosclerozei, a chisturilor ovariene la femei
implicit a inferilităţii, creşterea părului facial la
femei, apariţia de disfuncţii erectile precum şi
scăderea secreţiei de testosteron.
90
 SENIORII
Câteva strategii privind reechilibrarea
metabolismului glucidic:
 elimină zahărul şi carbohidraţii
rafinaţi din alimentaţie şi consumă proteine şi
grăsimi sănătoase (preferabil vegetale) la
fiecare masă (carbohidraţii rafinaţi se găsesc în
alimentele procesate de culoare albă: făina cu
derivatele inventate de om ale ei care atrag
mult mai ales că omul îi adaugă zahăr, sare,
grăsimi trans – mai trebuie şi tămâie şi
lumânări şi se asigură de intre în altă etapă a
existenţei- cartof, orezul alb, zahăr etc);
 dacă ai lucrat mult la corpul tău şi ai
devenit supraponderal sau obez fă o muncă
voluntară pentru tine şi slăbeşte ;
 fă exerciţii fizice regulat.
Reinventează mersul pe jos care nu este scump
şi pentru care poţi lua şi decoraţie pentru
inventator (cel puţin 15 000 paşi pe zi);
 ia în calcul suplimente alimentare de
tip crom, acid alfa-lipoic, Coenzima Q10,
Curcumina, L-carnitina, scorţişoara;
Nu vă fie jenă şi acceptaţi să mergeţi la
un medic care ştie ce trebuie făcut pentru
diabet, prediabet şi obezitate pentru că s-ar
putea să fie nevoie şi de alte tratamente.
Normal, insulina ar trebui să fie sub
4,5microUI/ml, hemoglobina glicozilată sub
5,6%, iar glicemia între 70-90mg/dl. Mai poate
fi calculat şi indicele de rezistenţă la insulină,
precum şi dozarea zincului, cuprului, cromului.
Din nefericire îmbătrânirea
organismului nu scuteşte sistemul imunitar.
Inflamaţia cronică perturbă şi mai mult
sistemul imunitar. Cercetătorii au demonstrat
existenţa , în această perioadă a îmbătrânirii a
unor dezechilibre între celulele imune efectoare
şi cele supresoare, balanţa înclinându-se în
favoarea celor care suprimă sistemul imunitar,
ceea ce duce la părăsirea apărării organismului
faţă de invazia externă prin scăderea
anticorpilor. Creierul suferă o uzură proprie şi
sistemul imunitar este cel care se ocupă de
repararea lui şi restabilirea echilibrului
funcţional. Celulele imune ale înţelepciunii
sunt necesare pentru împiedicarea deteriorării
creierului odată cu înaintarea în viaţă. Celulele
imune comunică cu creierul prin plexurile
coroide (formaţiune care este formată dintr-o
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
aglomerare de vase de sânge situat la graniţa
dintre sistemul vascular şi substanţa cerebrală.
Plexul coroid acţionează ca un centru de
comandă pentru celulele imune, unele dintre
ele controlând la distanţă funcţii ale creierului
din afară sistemului neuronal, livrând anumite
molecule prin membrană. Rolul plexului coroid
în economia organismului este de a menţine
sub control funcţionarea creierului de-a lungul
vieţii. Filtrează din sânge componentele
necesare pentru menţinerea creierului sănătos
formând lichidul cefalorahidian care reprezintă
mediul lichid din care se hrănesc neuronii şi-n
care sunt deversate produsele metabolice.
Plexul coroid mai este şi un organ imunologic
activ , care sesizează necesităţile creierului, iar
cu celulele imune din el îşi permite să producă
compuşii necesari pentru susţinerea de la
distanţă a sănătăţii şi activităţii creierului. Nu
trebuie uitat faptul că acest plex este o poartă
de intrare şi de selecţie pentru celulele imune
care pot pătrunde şi sprijină repararea
sistemului nervos. Problema este că o dată cu
înaintarea în vârstă, această poartă este supusă
unor schimbări care reflectă modificările din
sistemul imunitar şi modificări ale creierului.
Studiile arată că un sistem imunitar
îmbătrânit duce la declin cognitiv. Dacă în
tinereţe timusul (organ specializat în
producerea de anticorpi prin fabricarea
continua de limfocite T) reînoieşte continuu
limfocitele T, iar „celulele imune ale
înţelepciunii” se acumulează în organism şi se
recrutează celule pentru a merge la graniţa
cerebrală, o dată cu îmbătrânirea „celulele
imune de memorie”, din care fac parte şi
celulele înţelepciunii se acumulează mult mai
mult în organism, numai că ele sunt
restricţionate de celulele imune supresoare
determinând ca la graniţa cu creierul să nu mai
ajungă suficiente celule imunitare lăsând loc
liber invadatorilor să atace creierul.
Nu trebuie uitat faptul că celulele de
grăsime, pe care le-ai acumulat şi le ţii la
păstrare sub tegumentele de la coapse şi pe
lângă organele interne, produc factori
citokimici proinflamatori, însă cea mai
frecventă cauză de sindrom inflamator îl
prezintă rezistenţa la insulină şi sindromul
metabolic. Dar alături vine şi sensibilitatea la
anumite substanţe toxice alimentare precum
91
 SENIORII
zahărul şi glutenul, la fel şi cazeina din lapte şi
produsele lactate. De multe ori nivelul crescut
al al proteinei C reactive denotă o stare
infecţioasă cronică ascunsă ( de luat în calcul
sinuzitele cronice, igiena dentară deficitară etc)
Cum poate fi identificată starea
inflamatorie a creierului, îmbătrânirea şi riscul
demenţei?. Prin dozarea de : Proteina C
reactivă: care este secretată de ficat în cazul
unei stări inflamatorii. Dacă este mai mare de
0,9mg/dl va trebui identificată sursa inflamaţiei
care poate fi ingestia de zahăr peste limita
suportată bine de organism, dar şi a multor
tipuri de carbohidraţi simpli consumaţi, a
grăsimilor hidrogenate sau trans, a spus că nu este nici o problemă, analizele fiind
permeabilităţii intestinale (atenţie colonul
iritabil), a sensibilităţii la gluten sau cazeină, şi
nu în ultimă instanţă a unei igiene dentare
deficitare sau toxinelor din alimentaţie sau
mediu. Este bine de luat măsurile de reparare a
inflamaţiilor cînd proteina C reactivă este
crescută. Concomitent trebuie dozate proteinele
totale cu raportul dintre albumină şi globulina
care ar trebui să fie de cel puţin 1,8.
Interleukina – 6 (sub 3 pg/ml şi facorul
de necroză tumorală ( TNFα) sub 6 pg/ml este
iarăşi un element de identificat pentru
inflamaţie. Nu trebuie uitat raportul omega
6/omega 3 de la nivelul hematiilor: (omega 6
este proinflamator, iar omega 3 este
antiinflamator) normal între 0,5-3.
Strategii pentru reducerea nivelului
proteinei C reactive: renunţă la fumat; dietă
cu efecte antiinflamatorii bogate în sulf
(familia verzei, ridichi etc); de redus nivelul de
stres şi asigurarea unui somn de calitate de
minimun 8 ore; redu nivelul de kilograme al
corpului tău; redu sedentarismul cu activitate
fizică zilnică (iarăşi mersul pe jos 45 min pe zi
este benefic); şi da, consumă alimente bogate
în omega 3 antiinflamator şi renunţă la
consumul crescut de grăsimi omega 6 cu efect
proinflamator.
Una din investigaţiile importante este
vitamina D. Activitatea redusă a acestei
vitamine se corelează cu deficitul cognitiv.
Vitamina D joacă un rol esenţial în ceea ce
priveşte funcţiile cognitive de bază, inclusiv
învăţarea şi alcătuirea amintirilor. Stimulează
sistemul imunitar pentru îndepărtarea
betaamiloidului toxic din creier, activează
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
receptorii de pe neuronii aflaţi în zonele
adiacente asociate cu reglarea
comportamentului şi protejează creierul printr-
o acţiune antioxidantă şi antiinflamatorie.
Surpriza cea mai mare pe care am avut-o este
faptul că din multitudinea de persoane
investigate la aceast capitol nu am găsit nici o
persoană cu nivel optim, toţi încadrându-se
între insuficienţă şi carenţă la vitamina D
(surpriza mea a fost când una dintre persoane,
este adevărat că este tânără, prezenta
homocisteina crescută, acidul folic foarte
scăzut iar vitamina D la nivel de insuficienţă,
numai că medicul care a verificat analizele i-a
normale!?!). Românului nu-i mai place Soarele
pentru reîncărcarea bateriilor cu vitamina D.
De remarcat că un nivel redus de vitamina D nu
este riscant numai pentru demenţă ci este
implicat şi-n obezitate, depresie, afecţiuni
cardiace, cancer, tulburări imunitare, psihoze,
tulburări cognitive dar creşte şi riscul de
decese. Studiile arată că atunci când nivelul de
vitamină este scăzut , hormonul leptina(este
secretat de stratul adipos care anunţă
hipotalamusul că există rezerva energetică
suficientă pentru supravieţuire şi determina
starea de saţietate), nu prea mai funcţionează
eficient şi riscul de îngrăşare este de partea
deficientului vitaminic.
Motivul pentru care a crescut enorm de
mult numărul de persoane cu deficit de
vitamina D este determinat de soluţiile de
protecţie solară pe care le folosesc oamenii să
nu cumva să se producă leziuni pe piele de la
Soare, mai ales că deasupra României sunt
frecvent explozii solare şi este risc de cancer.
(probabil că în zonele tropicale şi sahariene în
dreptul Soarelui sunt plantate filtre de absorbţie
a undelor ultraviolete!!!). Mai mult pe timpul
zilelor însorite lumea mai stă frecvent mai mult
în casă la televizor şi internet. Nimeni nu te
obligă să stai la soare brusc, în miezul zilelor
toride, dar dacă ai începe progresiv dimineaţa
şi seara, cum ar fi... Gândiţi-vă că persoana
bronzată arată mai tânără , mai frumoasă, mai
atrăgătoare, mai sănătoasă faţă de cea care este
ofilită de la statul în afara surselor de raze
ultraviolete (poate că preferă bronzarea iarna la
zăpadă şi ger. Cine ştie! Culmea este că
92
 SENIORII
vitamina D protejează pielea împotriva
cancerului de piele...
Feritina (ideal între 15 – 100ng/ml.
Prezenţa feritinei peste limita superioară este
asociată cu inflamaţia şi rezistenţa la insulină.
Nivelul scăzut este asociat cu anemia, energie
deficitară şi senzaţia de oboseală, sindromul
picioarelor neliniştite, sindromul deficitului de
atenţie.
Testosteronul seric liber şi total care
dacă este scăzut ( atât la femei cât şi la bărbaţi)
este asociat cu demenţă tip Alzheimer,
obezitate, depresie, afecţiuni cardiovasculare,
libidou scăzut, senzaţie de oboseală. În timpul
somnului testosteronul stimulează hormonii de
creştere care repară creierul.
Normal la bărbaţi testosteronul total
este cuprins între 280-800ng/dl (optim între
500-800ng/dl) iar cel liber între 7,2-24 ng/ml
(optim între 12-24 ng/dl). La femei total este
cuprins între 6-82 ng/dl (optim 40-82 ng/dl) şi
cel liber între 0-2,2ng/dl (optim 1-2,2ng/dl).
Pentru optimizare în mod natural va trebui
eliminat zahărul şi carbohidraţii rafinaţi din
alimentaţie, şi de efectuat exerciţii fizice
,inclusiv cu greutăţi sau de a lua legătura cu un
medic care să cunoască să administreze
hormoni bioechivalenţi.
Estrogenul şi progesteronul sunt doi
hormoni implicaţi în demenţă. Estrogenul se
leagă la membrană de receptorul specific şi
activează o enzimă (alfa secretaza) care
secţionează proteina precursoare de amiloid
trimisă la periferia membanei neuronului de
gena specifică pentru apărarea celulei, de aşa
natură în care se formează două proteine mai
mici alfa amiloidul solubil (sAAMα) şi αCTF
care susţin sinapsele şi integritatea neuronului.
De aici urmează studii care arată că femeile
care au intervenţii chirurgicale cu eliminarea
ovarelor, înainte de 40 ani au o şansă mai mare
de a dezvolta demenţa.
Cortizolul, pregnenolonul şi
dehidroepiandrosteronul sunt hormoni
implicaţi mult în memorizare. Creşterea
cortizolului în reacţiile de stres duc la
deteriorarea hipocampului (vrei să trăieşti bine?
Mai evită totuşi stresul). Pregnenolonul susţine
memoria şi protejează neuronii.
Dacă nu v-aţi plictisit citind despre atât
de multe investigaţii de făcut, imaginaţi-vă că
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
de obicei medicii nn prea investighează nivelul
zincului şi a cuprului în corp cu toate că se
cunoaşte faptul că prea mult cupru este asociat
cu demenţa. Asocierea cu prea puţin zinc se
face legătura cu îmbătrânirea şi cu demenţ de
tip Alzheimer, mai ales că persoanele cu o
cantitate mică de zinc sunt mai sensibili la
prezenţa mercurului în corp şi la micotoxine.
Zincul face parte din circa 300 proteine şi nu
face radicali liberi toxici faţă de cupru care
participă activ la formarea de radicali liberi. Ca
să nu rămâneţi cu probleme anxioase (chiar s-
au panicat oamenii când au văzut că au zincul
scăzut) bucuraţi-vă, cei care au deficit de zinc
pentru că, la fel ca şi tine, mai sunt pe lume
încă cca două miliarde de oameni. Luaţi în
calcul faptul că deficitul de zinc duce la
demenţă şi prin faptul că zincul este esenţial
pentru sinteza, depozitarea şi eliminarea de
insulină, iar carenţa lui (scăderea) duce la
proasta semnalizare la insulină implicată în
mecanismul demenţei (oricum nu am văzut
recomandarea dozării lui nici la o persoană cu
diabet zaharat. A nu se uita că populaţia
abuzează de aşa numite pansamente gastrice
pentru protejarea stomacului dacă înghite sau
nu medicamente: utilizarea abuzivă a acestora
determina proasta absorbţie a zincului din
alimente cu consecinţele „placute” de a face
diabet sau o mică demenţă!). Bomboana de pe
colivă vine şi prin faptul că deficitul de zinc
determină producerea de autoanticorpi care este
o sursă de inflamaţie; creşte stresul oxidativ şi
precipită procesul de îmbătrânire. Mai mult
diminuează mult semnalizarea hormonală şi a
neurotransmiţătorilor cerebrali, şi, ca să nu ne
plictisim, se distrează şi creşte sensibilitatea la
toxine, iar toate aceste sunt implicate în
demenţa Alzheimer şi- deficitul cognitiv minor.
Este un pic important acest element, nu?. Este
bine de ştiut că cele două elemente- cupru şi
zincul-ar trebui să fie în echlibru raportul lor să
atingă idealul de 1. La dozare cele două
elemente ar trebui normal să fie de 100 mcg/dl.
Este greu de diagnosticat deficitul
cognitiv!!!... Normal ar mai fi de identificat
cantitatea de magneziu, seleniu, metalele grele,
însă mi se pare mai important să mă opresc la
câteva dezastre pe care le facem, să admitem
din necunoştinţă de cauză, prin condamnarea
unor substanțe din organism pentru că așa am
93
 SENIORII
fost învățați (greşit) de sistemul academic. Este
vorba, printre altele, de investigarea
colesterolului, care în multe medii medicale
este condamnat la distrugere, pentru că a fost
condamnat de Asociaţia Americană de
Cardiologie considerându-l inamicul public
numărul 1 pentru problemele cardiace care
apar, neluându-se în calcul, dezastrul pe care-l
producem în organism prin distrugerea lui.
Ca să-mi exprim doar părerea aici
(numai că eu sunt o persoană minusculă în
domeniul medical şi nu numai, care poate să-şi
exprime o părere dar care nu este şi de
urmat!!!), distrugerea colesterolului prin
administrarea de statine este o mare eroare
deoarece, acesta este sintetizat de ficat la
comanda unei gene situate pe cromozomul 19,
care este activată tocmai de reducerea cantităţii
de colesterol din organism.
Ori cu cât este mai mic nivelul de
colesterol cu atât de mult este activată gena
care comandă sinteza lui şi astfel se ajunge la
un cerc vicios. Mai mult degradarea
colesterolului de către statine se face prin
inhibarea unor enzime din celula hepatică
numai că, statina nu acţionează ţintit doar pe
celulele care sintetizează colesterol din ficat, ci
şi pe toate celulele organismului acţionând
inclusiv pe mitocondrii cu distrugerea
sistemului energetic al celulei. Beneficiile
statinelor, după studiile care au impus folosirea
lor pentru inimă este doar de 0,3%, pe când
reacţiile adverse merge până la 15-40%. Facem
o treabă bună, nu? - care impune scăderea
colesterolului, dar, produci deteriorarea
muşchilor, a neuronilor, a hormoilor sexuali şi-
i laşi pe oameni fără bucuria de a avea o relaţie
sexuală (de fapt la ce-i mai trebuie relaţie
intimă când mai are şi probleme de
ateroscleroză!. Mai modern se vrea
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
introducerea statinelor profilactic la copii cu
obezitate nu de alta, dar trebuie distruşi
oamenii încă din copilărie ca indivizi
biologici.). De luat în seamă că, colesterolul
este o moleculă lipidică care joacă un rol vital
în viaţa omului. Pentru exemplificare
colesterolul este precursorul vitaminei D strict
necesare creierului, sistemului osos şi practic
întregului organism, este precursorul
serotoninei neuromediator implicat în depresie
( am găsit pacienţi depresiv sever cu colesterol
de 86 sau de 96 şi care aveau în tratament de
durată statine chiar dacă nu se impuneau dar
profilactic medicii au prescris medicaţia pentru
toată viaţa.) De asemenea, colesterolul este
implicat în sinteza de săruri biliare strict
necesare unei digestii de calitate, a hormonilor
steroizi, numai că ceea ce este deosebit de
important este dat de faptul că este parte
esenţială a membranelor tuturor celulelor din
organism. Practic colesterolul este crucial
pentru supravieţuirea noastră. Nu-l mai
distrugeţi prin folosirea statinelor. El este cel
care merge să repare leziunile din procesele
inflmatorii ale organismului. Studiile actuale
asupra membranelor celulare şi neuronale arată
importanţa colesterolului pentru menţinerea
structurii celulare determinând rezistenţa
membranei. Mai mult studii deosebite arată că
vinovat de producerea aterosclerozei ar fi
histamina şi nu colesterolul.
Ce-ar fi să nu mai fie socotit
colesterolul ca un ticălos redutabil bun numai
pentru distrugere, când el este apărătorul fidel
al organismului, câinele de pază,. Imaginaţi-vă
că 36% din totalul colesterolului este în creier.
În mod surprinzător, un nivel scăzut de
colesterol este asociat cu deficitul cognitiv uşor
şi cu depresia. Mai mult atunci când nivelul de
colesterol este sub 150 există riscul de a avea
atrofie corticală. Concluzia: chiar nu este bine
să ai colesterolul scăzut sub 150 precum şi
particulele înrudite. Este adevărat că prin
campania mediatică majoră de distrugere a
colesterolului, creşte profitul firmelor de
medicamente, dar parcă este prea „frumos” ca
oamenii să sufere pentru ei... Câteva strategii
pentru menţinerea colesterolului în limitele
normalităţii fără folosirea de chimicale: renunţă
la adaosul de zahăr şi carbohidraţi simpli
rafinaţi din pâine, prăjituri, produse de
94
 SENIORII
panificaţie, grăsimi trans sau hidrogenate,
alcool (cel mai periculos este totuşi berea),
sucuri etc, slăbeşte dacă eşti supraponderal,.
Măreşte aportul de legume, consumă
mai multe alimente cu fibre solubile, consumă
alimente bogate în omega-3, şi din nou
descoperă mersul pe jos şi fă exerciţii fizice
regulat, iar dacă eşti fumător- renunţă. Dozarea
vitaminei E şi B1 sunt esenţiale deoarece dacă
vitamina E este importantă pentru protecţia
membranei faţă de radicalii liberi, atunci
vitamina B1 este esenţială pentru formarea
memoriei (degradarea acestei vitamine este
produsă prin: abuzul de etanol, de ceai, cafea şi
peştele crud. Normal vitamina E 12-20mcg/ml,
B1 serică este de 20-30nmol/l. Se impune
investigarea celor două bariere pe care le are
omul: cea intestinală şi cea hematoencefalică.
Bariera intestinală este dată de ocludina
care menţine fixate celulele la nivelul mucoasei
intestinale menţinând mâncarea în intestin. Dar
tractul gastrointestinal poate avea scurgeri
interne prin sensibilitatea la gluten (o proteină
lipicioasă din grâu dar şi adaugată de om în
multiple alimente de la iaurt la unt, margarină
şi sosuri diferite, precum şi-n multe cosmetice),
pesticidele din multe alimente animale sau
vegetale restante, a consumului de alcool,
cafea, băuturi ”răcoritoare”, stresul cronic,
candidozei (candida este hrănită şi dezvoltată
în tubul digestiv de consumul de zahăr şi
lapte), medicamente precum aspirina (este dată
ca tratament cronic pentru protecţia sistemului
vascular neglijând perturbarea barierei
intestinale) şi acetaminofenul (cu efect
antiinflamator). Odată inflamată mucoasa
intestinală creşte porositatea vilozitară
permiţând pătrunderea în sânge a multor
particule străine pentru care sistemul imunitar
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
declanşează apărarea producând anticorpi,
numai că sistemul imunitar declanşează sinteza
de anticorpi şi pentru celulele normale unde
găseşte proteine străine lipite declanşând astfel
procesul autoimun (aşa se întâmplă la scleroza
multiplă, tiroidita autoimună, lupusul, dar şi
demenţa dacă inflamaţia este cronică). Pentru
identificarea permeabilităţii intestinale pot fi
examinate zonulina, ocludina şi anticorpii
lipopolizaharidici. Normal nu trebuie să avem
prezenţi aceşti autoanticorpi. Pentru
identificarea funcţiei mitocondriale cel mai
bine este excluderea substanţelor chimice care
distrug mitocondriile de tipul: statinelor,
antibiotice, alcool, L-DOPA din tratamentu
bolii Parkinson, aspirina, acetaminofen
(antireumatismal), ibuprofen şi alte
antiinflamatorii înrudite mult folosite de
oameni mai ales că se eliberează fără
prescripţie medicală, cocaină, metamfetamină
etc.
Cred că am reuşit să satisfac şi cele mai
pretenţioase solicitări pentru identificarea unor
cauze care determină deficitul cognitiv. Este
mai bine să se meargă ţintit după analiza
clinică a posibililor motivaţii. Chiar nu trebuie
să ne speriem pentru multitudinea
investigaţiilor. Dacă ducem o viaţă corectă fără
abuzul faţă de gunoiele alimentare
comercializate cu nonşalanţă de toate
magazinele, şi selectăm produsele organice fără
toxicitate, ne permitem să mai renunţăm la
sedentarism şi să folosim picioarele pentru
funcţia dată omului de a se deplasa(atenţie
mare folosirea de durată a mijloacelor de
deplasare auto va duce la dispariţia picioarelor
din structura actuală a omului, şi consecinţele
estetice vor fi mari: nu mai poţi admira picioare
frumoase!!!). Dacă mai şi citim cărţi în
detrimentul internetului, televizorului, tabletei
avem toate şansele să ne respectăm creierul şi
să menţinem frumuseţea sinapselor şi a
neuronilor integre. De noi depinde. Sper că v-
am spus o poveste(poate fi apreciată şi
ştiinţifică) frumoasă ca o pledoarie pentru
mintea pe care o avem, în ideea menţinerii unei
vieţi plăcute până la adânci bătrâneţe, dacă nu
mori până atunci din cauza unor accidente.
O viaţă plăcută tuturor.
95
 SENIORII
Gheorghe ȘEITAN
FILIP IVLI TIMOFEI-ULTIMUL
ARTIST CARE MAI PICTEAZĂ ÎN
AER LIBER
Duminică, 11 august 2019, la Casa Colecțiilor-
Avramide din Tulcea a avut loc vernisajul
Expoziției de pictură intitulată ,,Itinerariul unei
vieți artistice pe meleaguri europene”
aparținând artistului plastic rus-lipovean Filip
Ivli Timofei, un proiect realizat cu sprijinul
Comunității Rușilor Lipoveni din România și a
Institutului de Cercetări Eco-Muzeale ,,Gavrilă
Simion” Tulcea. Au fost de față și au vorbit
despre biografia autorului și despre lucrările
expuse Adrian Ampleev- deputat din partea
minorităților naționale în Parlamentul
României, Constantin Hogea- primarul
municipiului Tulcea, Natalia Neuman-
președinta C.R.L. Tulcea, Adrian Pal- pictor,
profesor și critic de artă și desigur, autorul. În
sală s-au aflat printre alții Paul Tocanie-șeful
Secției Complex Muzeal Patrimoniu Cultural
din cadrul ICEm Tulcea, Mircea Petcu-
președinte al Asociației Scriitorilor Tulceni
Aegyssus, prof. Mihai Marinache, alți oameni
de cultură, muzeografi, artiști plastici, publicul
provenit în mare parte dintre etnicii ruși-
lipoveni dar nu numai.
Se cuvine a fi menționat și faptul că din
implicarea efectivă a CRL Tulcea în
organizarea expoziției a rezultat tipărirea la
tipografia couminității din București, a unui
micro-album color în condiții grafice deosebite,
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
cu reproducerea celor mai reprezentative opere
ale expozantului, însoțite de datele biografice.
Redăm în cele ce urmează o sinteză a ideilor
exprimate de cei care au vorbit la vernisaj.
Rușii-lipoveni se mândresc cu Filip Ivli
Timofei
Natalia Neuman : Minoritatea rușilor lipoveni
sprijină prin toate mijloacele care-i stau la
îndemână, arta și pe artiști. Astăzi avem
bucuria și onoarea să vernisăm expoziția
,,Itinerariul unei vieți artistice pe meleagurile
europene”, cu o temă interesantă, realizată la
cote artistice cu adevărat europene. Noi ne
mândrim cu Filip Ivli Timofei, un lipovean din
Sarichioi, născut și crescut aici, îl felicităm
pentru întreaga sa activitate artistică și îi dorim
succes în continuare.
M-au impresionat tablourile inspirate din
locurile natale
Adrian Ampleev: Este o încântare să particip
astăzi la vernisajul expoziției personale a
concetățeanului nostru Filip Ivli Timofei,
provenind din Sarichioi, o comună a etnicilor
ruși-lipoveni. Pictorul Timofei ne prezintă
tablourile realizate în mare parte în drumurile
lui europene, dar cele care m-au impresionat pe
mine cel mai mult sunt tablourile ce pun în
evidență frumusețea locurilor natale,
frumusețea Dobrogei, a județului nostru, a
satului Sarichioi, a lacului Razelm.
Iată că aceste opere ajung acum pe simezele
tulcene după ce au avut un pracurs european
pentru că m-am uitat în biografia lui
F.I.Timofei, a expus în Franța și Italia și în alte
96
 SENIORII
state, fiind apreciat. Arta sa, începând de
dinainte de 1990 când a avut prima expoziție și
până astăzi s-a tot perfecționat pe drumul
desăvârșirii și noi avem astăzi bucuria de a-i
admira tablourile.Comunitatea rușilor-lipoveni
promovează valorile sale nu doar din sfera
artistică ci din toate domeniile –economic,
social, cultural-artistic, sportiv.Il felicit pe
autor și doresc să mulțumesc ICEM Tulcea
pentru faptul de a ne fi pus la dispoziție sala de
expunere.
Picturile lui Ivli ne dau speranță și optimism
Constantin Hogea: Mă consider un apropiat al
comunității rușilor-lipoveni de aceea am
răspuns cu plăcere invitației făcute de a fi
prezent la această manifestare artistică. Filip
Ivli Timofei prin lucrările sale vine să
completeze zestrea artistică cu care
comunitatea rușilor–lipoveni se prezintă în
lume, nu doar în județ sau în țară ci în toată
Europa.Artistul merită întreaga noastră prețuire
prin faptul că face cunoscut zonele pitorești ale
României, evident zona de baștină cu
localitatea Sarichioi aflându-se printre temele
sale predilecte. Tablourile sale sunt optimiste și
arată dragostea artistului față de natură,
sentimente ce ni se transmit și nouă privindu-
le. Aș spune, metaforic vorbind,că artistul
reușește să transforme griul zilnic în culori
extrem de frumoase pentru a ne face să iubim
natura, a ne da speranță și optimism, a iubi
frumoasul și pe bunul Dumnezeu. Îl felicităm
pe Filip Ivli Timofei, felicităm și comunitatea
pentru că sprijină astfel de artiști.
Unul dintre puținii artiști din România și
din lume care pictează în plein-air
Anul V Nr. 17 septembrie 2019
TULCENI
Adrian Pal: Nu sunt dintr-o pură întâmplare
aici, m-am cunoscut cu Filip Ivli Timofei la
prima expoziție personală, apoi de-a lungul
anilor la expozițiile organizate la Tulcea, i-am
urmărit evoluția. În 1987 notam, printre altele
că tânărul Filip Ivli Timofei este talentat,
preocupat pentru culoare, unele probleme sunt
deja rezolvate-unele sunt în faza de căutare. De
atunci, din 1987 au urmat alte și alte expoziții,
între timp el și arta sa au trecut granițele
României la propriu vorbind, încât dacă aș fi
să-l parafrazez pe marele poet Tudor Arghezi,
ultimele trei decenii de creație ale artistului le-
am putea intitula ,,Cu șevaletul prin Europa”.
La începuturile sale a fost un apropiat al
maestrului Gasser Gunter – Forst, chiar a
existat o frumoasă prietenie între acești doi
creatori, dar a avut și alți doi mari maeștri la
Școala populară de Artă- pe Mihai Vatamanu și
bătrânul Ioan Duman, un bun povestitor, legat
de artă și de culoare. Primele afirmări în Tulcea
sunt legate și de activitatea sa în cadrul
Cenaclului de Artă condus la vreme aceea de
Jean Duță, într-o perioadă în care expozițiile se
țineau la Sala Dacia. Adevărata sa afirmare s-a
produs în Franța și Italia, dar și în alte state,
mai nou în Anglia, unde a obținut titluri și
recunoașteri, evident pe fondul unei evoluții
artistice și a unui caracter puternic în stare să
înfrunte multe vicisitudini care vor fi existat
deși autorul nu ne-o spune explicit. Iată că anii
au trecut, sunt mai bine de trei decenii de la
prima expoziție, peste artiștii care expuneau
atunci s-au așternut anii, Rotonda de la Sala
Dacia este și ea o ruină, dar Filip Ivli Timofei
se întoarce acasă mereu tânăr în spirit și în
putere de creație. Intrând astăzi în expoziție,
nu-mi venea să cred că lucrările de pe simeze
sunt ale lui Filip Ivli Timofei ! Au dispărut
tonurile de gri prăfuit din lucrările de altădată
pentrua face loc luminii și căldurii din Franța
sau poate din Spania ori Italia. Este o evoluție
certă, se poate observa aici un mare admirator
al impresioniștilor cu influențe din Pissaro și
Sisley. Expoziția ,,Itinerariul unei vieți artistice
pe meleagurile europene” este o expoziție
mare, trebuie să revenim și să privim de câteva
ori pentru a o înțelege pe deplin, fiecare dintre
tablouri având calitățile lui. Pe simeze pot fi
văzute foarte multe peisaje din multe zone,
inclusiv din Sarichioi, naturi statice, în special
97
 SENIORII TULCENI

buchete de flori și chiar un nud. Sunt oameni

care apar în peisaj cum e acea frumoasă lucrare
Domul din Milano în care personajele apar
foarte multe pe stradă, exact ca în genul
artiștilor impresioniști din perioada respectivă
care vroiau să creeze impresia de forfotă, de
mișcare, în contrast cu peisajul static foarte
frumos din spate. Tot ca și impresioniștii, Filip
Ivli Timofei preferă să picteze în aer liber, fiind
unul dintre puținii pictori din România și din
lume care mai au curajul să picteze în plein-air.
Tot ceea ce vedeți pe simeze în această
expoziție este pictat în plein-air. A trecut prin
toată Europa, dar a știut unde să se oprească
pentru a picta iar ceea ce crează el este foarte
plăcut ochiului. De la griurile prăfuite din Olimpiu VLADIMIROV
prima perioadă vedeți că a ajuns la niște culori 9 ianuarie 1942 – 12 august 2017
de contrast-calde și reci- care-și dau mâna și
crează atmosfera care te duce cu gândul că RUGĂ
acolo, undeva, în fața acelui peisaj, în urmă cu Adună-mi, Doamne munții într-un pumn,
niște ani s-a aflat Filip Ivli Timofei împreună Clepsidra se-ntoarce. E ultima oară;
cu șevaletul său. Sunt lucrări care plac inimii, Un soare străin mă-nsoțește la drum
indiferent unde ar fi expuse eu cred că plac. Lăsându-mi pe chip, paloare de ceară
Impresionismul este curentul care l-a dominat
până acum, dar vreau să spun că prin Adună-mi, Doamne, marea într-o palmă,
introducerea negrului în compoziție se apropie Mă întreb pe care țărm ciudat alerg;
puțin de expresionism. Este câteodată, destul Printre lumini de faruri prinse-n salbă
de dur, dispare liniștea interioară și apare Fiorul laudelor nu am să-l culeg
zbuciumul. Unele lucrări sunt legate și de post-
impresionism, adică de neo-impresionism, de Adună-mi Doamne, vântul lângă vânt,
pointilism pe care le introduce în unele (Furtuna-și fierbe mânia pustie!)
compoziții de la cap la coadă. Îl felicit pe Filip Ca ruga-mi să poarte trecută-n cuvânt
Ivli Timofei pentru puterea dovedită de a trece Destinul umilelor bărci de hârtie.
peste greutăți, pentru abnegația, perseverența și
sinceritatea față de pictură și mă bucur să îl E-O TRECERE
avem astăzi printre noi cu lucrări deosebite. Trecem prin tunele de timp fiecare
Schimbăm macaze, ne-orbesc semafoare,
Un pictor complex Nimeni nu urcă, nimeni nu coboară,
Berti Naiman : Filip Ivli Timofei este un pictor Nimeni nu atinge persoanele de ceară.
complex în care se combină mai multe tendințe
și curente artistice. Artistul a suprins în Privirea și auzul se pierd.Ne latră
lucrările sale locurile natale, case, ape, fântâni, Prin gări, coșmarele negre de piatră;
delta și toate aceste elemente ale lumii printre Visând la bariere sfărâmate
care a trăit. Mi-au atras atenția în mod deosebit Iubim doar bucuriile ciudate.
florile. Privind tablourile acestei expoziții
plecăm de aici mai buni, mai optimiști și cu E-o trecere prin inima luminii
înțelegerea că în lumea contemporană atât de Din care cresc și ies în lume crinii;
frământată este loc și pentru frumos. Plutim pe-un cer de tristă sărbătoare:
La capăt de tunel, lumina moare!

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 98

 SENIORII TULCENI

ACTIVITĂŢILE SENIORILOR
Excursie în Delta Dunării
Tulcea - Chilia Veche – Schitul Sf. Atanasie –Mila 23 – Tulcea

Fotografii Mihalea DUMITRU şi Petru ŞOLCĂ

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 99

 SENIORII TULCENI

Trepte
Valeriu LEONOV

Anul V Nr. 17 septembrie 2019 100