SENIORII TULCENI

Revista Asociaţiei „Seniori în acţiune” – ISSN:2457 – 3639, Nr.16, An 5

IIU
UNNIIE
E 22001199
 Revista Asociaţiei „SENIORI ÎN ACŢIUNE”
Aprilie, mai, iunie - 2019 (Anul V) Nr.16 84 pagini
ISSN 2457 - 3639
Apare sub egida Asociaţiei „Seniori în acţiune” Tulcea
Editor: Asociaţia „Seniori în acţiune” Tulcea şi Ed. Opanis Galaţii

COLEGIUL DE REDACŢIE: DIN CUPRINS:

Director: - Tania Nicolescu
Redactor şef: - Mihalea Dumitru, Tănase Caraşca
Redactori: Olimpiu Vladimirov, Carol Feldman
Aurica Mihalcea, Nicolae Rădulescu, Gheorghe
Şeitan, Dumitru Vâlcu, Cornelia Caliga, Eugen
Şerban, Axinia Iancu
Tehnoredactare: Mihalea DUMITRU
La acest număr au colaborat: Tănase CARAŞCA,
Lucreţia TIŢA, C-tin BEJENARU, Paul SÂRBU, Olga
VĂDUVA, Victor H. BAUMANN, Marian DOPCEA,
Elena NETCU, Ion TROFIN, Angela DUMBRAVĂ,
Tania NICOLESCU, Cornelia CALIGA, Mihai TATU,
Nicoleta PETCU, Rodica ANGHEL, Aurelia PENEA,
Cătălin RĂDULESCU, Gheorghe BUCUR, Gheorghe
ŞEITAN, Nicolae C. ARITON, Laurian COLCER,
Bery NEUMANN, Carol FELDMAN Silvia
Cronică de carte
LUCHIAN, Ştefan ZĂVOIU, Paul RADU, Viorel
Tănase CARAŞCA - 58, Nastasia SAVIN - 62
CREŢU, Nicuşor VULPE, Nastasia SAVIN, Gigel
SAMOILĂ, Marioara CALENIC, Berty NEUMANN,
Muzica Beethoven de Gigel SAMOILĂ - 28
Ananie IVANOV, Gheorghe OANCEA
Revista „Seniorii tulceni” poate fi citită şi pe
https://www.facebook.com/seniori.actiune.9
www.senioriinactiune.blog.ro
Email: senioriinactiune 50@gmail.com
ADRESA: Str. Isaccei, Nr. 12
TULCEA
Telefon: 0742061726 – Director
0742024448 – Redactor şef
În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii
răspund în mod direct de conţinutul materialelor
publicate. Redacţia revistei îşi rezervă dreptul de
a selecta materialele trimise pentru a fi publicate
şi de a exclude textele care fac referiri
discriminatorii, nu sunt argumentate sau nu
păstrează o tonalitate decentă, mai ales pentru
temele cu iz politic, social şi religios.
Proză
Tănase CARAŞCA -4, Tania NICOLESCU - 9,
Paul SÂRBU - 11, Silvia LUCHIAN - 14, Ştefan
ZĂVOIU - 16, Paul RADU - 18, Tania NICOLESCU -
21, Carol FELDMAN - 24, Angela DUMBRAVĂ -
25, Constantin BEJENARU .42, Viorel CREŢU - 44
Poezie
Ion TROFIM - 26, , Nicu CIOACĂ - 27, Paul SÂRBU
- 28, Marian DOPCEA - 49, Dr. Victor H BAUMANN
- 49, Tița LUCREȚIA - 50, Ioana BORZEA - 51, Tania
NICOLESCU - 52, Paul SÂRBU - 61, Nicuşor
VULPE – 68
Debut
Laurian COLCER - 82
Sfaturi medicale
Dr. Cornelia CALIGA - 72, Dr. Marioara CALENIC -
73, Dr. Rodica ANGHEL - 74, Dr. Mihai TATU,
Nicoleta PETCU - 76
In memoria
Gheorghe BUCUR - 7, Berty NEUMANN - 7
Istorie
Dr. Victor H. Baumann – 32, Dr. Victor H. Baumann -
33, Nicolae C. ARITON - 37, Ananie IVANOV - 39
Călătorii
Gheorghe OANCEA - 29, Tania NICOLESCU - 53
Fotografii
Dan BANDACU, Adriana ŞEITAN - 8
Valeriu LEONOV, Mihalea DUMITRU - 43
Editorial Gheorghe ȘEITAN - 3
Coperta1 Cicerone CIOBANU, “Cântec de plecare”

Coperta 3 ACŢIUNILE SENIORILOR

Coperta 4 Valeriu LEONOV, “Barcă pe Razelm”

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 2

Editorial
24 MAI ZIUA EUROPEANĂ A PARCURILOR

Pe 24 mai 2019, am sărbătorit Ziua Europeană a Parcurilor Naționale, sărbătoare desfășurată

sub sloganul Our Natural Treasures/ Comorile Noastre Naturale, o deviză prin care s-a urmărit
evidențierea patrimoniului natural al ariilor protejate – socotite ca fiind adevărate comori de
importanță națională, europeană și planetară de care ar trebui să avem grijă. Spunem ar trebui
deoarece din mass-media în special cea socială (facebook) ne vin știri care ar trebui să ne
îngrijoreze: ,,Vor fi tăiate păduri seculare din Parcul Național Semenic” (Ziare.com), ,,Afacerea
lemnului din Parcul Național Retezat” (Jurnalism Independent), ,,Pădure distrusă în Parcul Național
Domogled - Vale Cernei” (Agent Green), ,,Parcul Național Munții Rodnei sub amenințarea securii”
(Bistrițeanul), ,,Cancerul a cuprins și Parcul Național Călimani” (Agent Green), ,,Cum se defrișează
,,legal” în pădurile virgine din România” (Digi 24), ,,Masacru în Munții Banatului! Jumătate din
Parcul Național Semenic - Cheile Carașului, tăiat la propunerea Romsilva, cu complicitatea
ministrului mediului” (Press de Banat). De toate aceste ilegalități este acuzată Romsilva- instituția
care administrează parcurile naționale și naturale ale României, deci cea care ar trebui să apere
aceste parcuri de distrugere. Și nu este vorba doar de defrișări de arbori ci și de invazia de
microhidrocentrale aflate în diferite stadii de execuție care distrug albiile râurilor de munte și bagă
pe țeavă ultimele ape sălbatice din Europa. Pentru ce ? Pentru câțiva KW-ați, un flec dacă ne
raportăm la consumul energetic național, obținut însă în schimbul unor dezastre ecologice majore și
a perturbării iremediabile a habitatelor montane. Anul acesta presa anunța că lucrările hidroelectrice
din defileul Jiului ar putea fi reluate pentru a băga pe o conductă de câțiva metri, Jiul, ceea ce ar
duce la distrugerea Parcului Național Defileul Jiului (Realitatea de Hunedoara). Ideea pare o
bazaconie dacă n-ar fi o mare prostie Nu vorbim de o investiție privată ci de una a Hidroelectrica
care aparține statului român. Tot mai des aflăm din presă de atacuri ale urșilor sau intrarea lor în
orașe (v. Brașov) pentru că li s-a defrișat casa acestor animale – pădurea. Vânătorii cer să li se
permită să-i împuște pentru că, chipurile s-ar fi înmulțit. Uite cum s-au înmulțit brusc ei urșii ,exact
după ce firmele lui Verestoy Attila, supranumit ,,Drujba lui Dumnezeu” au ras pădurile din
Harghita și Covasna!.Situația ne amintește de confruntarea dură dintre oameni și elefanți din țările
tropicale ca rezultat al defrișării pădurilor și înființarea de terenuri agricole. Ceva nu este în regulă
nici la Romsilva nici la Ministerul Mediului. Să ne amintim cum în urmă cu câțiva ani, la un talk-
show televizat având ca temă exploatarea de la Roșia Montană, reprezentantul Ministerului
Mediului vorbea de parcă ar fi fost avocatul corporației miniere și nu plătit de statul român să apere
natura. Nu o spunem doar noi, sunt concluziile unui Raport întocmit de IUCN - Uniunea
Internațioală pentru Conservarea Naturii și Euronatur- care arată că în parcurile naționale românești
nu se respectă recomandările cu privire la 75 la sută suprafață strict protejată în care nu este
permisă exploatarea de nici un fel (Adevărul de Reșița). Anul trecut Agent Green anunța că
Romsilva abandonează 4 parcuri naționale și naturale pentru că statul român a rămas fără păduri și
în consecință, regia nu mai poate face profit din vânzarea de lemn. (Păun Gabriel, președinte Agent
Green). Așadar, mai întâi profitul din copacii tăiați și după aceea protejarea naturii, când prioritățile
ar trebui să fie invers. Se discută despre retrocedări abuzive și defrișări ilegale, despre lăcomie și
prostie în timp ce Romsilva împreună cu Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate ne flutură
deviza ,,Comorile Noastre Naturale”, cu prilejul zilei de 24 Mai. Nu cred că avem motive să
sărbătorim. Dimpotrivă s-ar cere analiză critică, capete tăiate și măsuri organizatorice radicale.
Soluția nu este decât una singură: dacă instituțiile abilitate (Romsilva, Ministerul Mediului, Garda
de Mediu, etc) nu pot sau nu vor să aibă grijă de Parcurile Naționale atunci să li se ia din
administrare aceste valori de patrimoniu național și european și să fie încredințate altora. Mai există
în România destui oameni capabili, cu onoare și demnitate și în același timp iubitori de natură.

Gheorghe ȘEITAN

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 3

 Mămarea Prozatori tulceni
Tănase CARAŞCA
Dacă interesul jocurilor noastre
copilăreşti ne aflau prin curtea casei sau pe
maidanul pe care ne făceam veacul de cele
mai multe ori, cu ochii noştri cărora nu le
scăpa nici o mişcare, o zăream pe Mămarea
coborând cărăruia de pe lutăria galbenă de
peste valea prin care trecea firişorul de apă ce
se scurge de la fântâni.Văzând agitaţia de
peste vale, ea încetinea pasul, îşi ducea mâna
cozoroc deasupra ochilor şi cerceta curtea şi
împrejurimile pentru a ne descoperi. Care o
vedea primul striga cât îl ţineau bojocii
zbughind-o spre fântâni pentru a-i ieşi primul
în întâmpinare:
- Mămareaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!
Ne repezeam cu toţii într-o goană nebună
de ne scăpărau picioarele pe urmele primului
plecat şi încercam care mai de care să
ajungem primul, să-i pupăm dreapta, să-i
luăm Mămarei bocceaua din mână şi apoi,
după ce ne pupa pe frunte, să o petrecem spre
casă gălăgioşi, bucuroşi şi fericiţi. Ştiam că ne
aduce în nelipsita-i boccea agăţată pe un băţ şi
aruncată pe umăr, bunătăţi făcute de ea, sau
fructe: plăcinţele, nalangâte, brânzoaice sau
cherdele umplute cu brânză, jumeri sau
ierburi, scovergi bine rumenite, gogoşi,
uscăţele împletite ca nişte opturi, colăcei,
cozonac uscat încă de la Paști şi nuci, mere,
pere sau moşmuli din copacul ce-l avea
unchiul Mitică fratele mamei în curtea sa din
mahalaua Mamuru a Niculiţelului. În
extrasezon ne aducea mai ales fructe uscate,
gutui, struguri şi moşmuli puse pentru a
rezista în podul casei sau în butoaie cu grâu,
la temperaturi constante. Ne bucuram, o
informam despre noutăţi, unele din ele
copilării de-ale noastre, neinteresante, dar pe
care Mămarea le asculta părând tare
nerăbdătoare să afle cât mai multe şi uneori
ne punea întrebări suplimentare, doar ca să ne
arate că spusele noastre erau ştiri importante
pentru ea.
Mămarea era bunica mamei noastre şi
noi copii am preluat acest apelativ de la ea.
Nici în ziua de azi nu ştiu cum o chema cu
adevărat, pentru că sigur, avea şi ea un nume,
dar asta ne interesa pe noi prea puţin la
vremea respectivă. Toţi patru fraţii eram
mărunţei, diferenţa dintre noi nefiind una
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
sem
nifi
cati
vă,
ca
Mă
mar
ea
să facă delimitări de vârstă. Ea avea pe atunci,
când mi-o amintesc eu, venerabila vârstă de
102 ani. Da, 102 ani pe care-i purta cu
smerenie, dar şi cu mândria omului care a
văzut şi a trecut prin multe la viaţa lui.
Trecuse prin greutăţi ale vieţii greu de
imaginat: stăpânirea otomană, Războiul de
Independenţă din 1877-78, prin cele două
războaie mondiale cu toate ororile şi lipsurile
provocate de nemţi, bulgari, ruşi, iar acum
ajunsese să trăiască şi în comunism şi să guste
din amarul sărăciilor postbelice ale noului
regim impus cu forţa de puterile lumii.
Începuse colectivizarea Dobrogei, care trebuia
să creeze un precedent pentru celelalte spaţii
româneşti, să le arate cât de benefică este
schimbarea proprietăţii la care ţăranii nu
voiau să renunţe nicicum. Mămarea scăpase
de această grijă a pământului, pentru că după
ce a murit soţul ei, tatăl bunicii mele, ea a
împărţit totul în mod egal celor şase copii
aflaţi în viaţă, devenind liberă în mişcări,
plecând pe la fii, fiice, nepoţi şi nepoate, când
şi cum îi venea ei cheful. Aşa ne trezeam cu
ea, spre bucuria noastră, îndeosebi vara când
mama avea mult de lucru, iar ea îi venea în
ajutor. Pica pe neanunţate, iar bucuria noastră
era pe măsura surprizei adevărate.
Cu o zi înainte îşi pregătea bocceaua, îi
spunea bunicii că pleacă la Teliţa la nepoată,
iar bunica, unde avea domiciliul fixat, nu era
niciodată împotrivă, ştiind că mama are
nevoie de ajutorul pe care Mămarea i-l oferea
necondiţionat şi cu dragostea-i nemăsurată. Se
scula dis-de-dimineaţă, se îmbrăca, îşi încălţa
opincile uşoare ca fulgul, trecea pe la Fântâna
Zmeului unde îşi umplea o sticluţă cu apă
rece, se oprea în Mamuru la unchiul Mitică
unde striga peste gard şi cerea „niscai poame
pentru copii”, iar din poarta lui, urca panta
pietroasă până la „Bătace” deasupra satului.
Totdeauna se oprea aici şi îmbrăţişa cu
4
privirea mândrul sat de gospodari rămas în Cum intra în bucătăria de vară, Mămarea
vale, apoi o lua la pas pe poteca bătută şi nu se debarasa de boccea sau ce mai avea asupra
se oprea preţ de 7 kilometri, traversând ei, se ducea repede în casă şi se schimba cu
pădurea până la Teliţa. Se oprea „ca să-mi ceva d’ale mamei, apoi se întorcea şi
trag sufletul” la cabana lui moş Anghel Soare aprindea focul. Punea o oală de apă pe foc la
care se afla cam la mijlocul distanţei, schimba încălzit, şi ne spăla pe rând într-o albie scobită
cu cabanierul pustnic câteva vorbe, atât cât într-un trunchi de tei. Era iute în mişcări,
moşul îşi răsucea o ţigară din ziar umplută cu mâinile i se plimbau pe trupurile noastre
tabac şi o duhănea, după care îşi lua la fragede cu săpunul care făcea clăbuc, apoi ne
revedere spunând un „Doamne ajută” şi îşi clătea cu altă apă călduţă şi ne schimba în
vedea de drum. Rareori mai făcea câte un haine curate pe care le ştia aşezate în raftul
popas scurt şi asta numai dacă zărea cu ochii-i din tinda casei. Câteodată, când ne găsea plini
ageri niscaiva ciuperci, fructe pădureţe, flori de ţărână peste tot, ne certa blând:
de pădure sau orice altceva care ar fi fost util - Mă chisnovatule, unde ai găsit atâta
într-o gospodărie. Niciodată nu venea cu ţărână mă, şi în cur ţi-a intrat
mâna goală! De multe ori, pe un umăr ducea neastâmpăratule! Dă şi chicioarele ălea
agăţată într-un băţ bocceaua, iar pe celălalt, o văruite cu de toate pe ele să le dăm o faţă.
legătură de vreascuri pe care o echilibra şi - Picioarele Mămareo, aşa se zice! o
sprijinea cu capătul băţului trecut prin boccea. corectam noi contrariaţi de schilodirea
Străbătea acea distanţă cam într-o oră şi evidentă a ceea ce ştiam.
jumătate cu uşurinţa unui tânăr învăţat cu - Bine. Aşa să le spuneţi voi, pe mine nu
mersul pe jos. Şi asta la 102 ani… mă mai învăţaţi să spun ca voi, răspundea ea
Era înaltă, uscăţivă, foarte puţin adusă de văzându-şi de treabă înainte cu un zâmbet
spate, aproape dreaptă, cu paşii siguri şi binevoitor care pe noi nu ne lămurea, dar nu
mersul apăsat, ca un om în floarea vârstei. mai lungeam vorba cerându-i socoteală pentru
Părul înspicat cu ghioceii încă îmbobociţi ca ceea ce ni se părea a fi schilodire a vorbirii.
un om în floarea vârstei, pieptănătura linsă Să te speli bine pă chept şi pă grumaz, că pă
sub baticul sau berta de culoare închisă schinare o să te frec eu, continua ea parcă să
petrecută pe sub bărbie şi legată la spate, ne facă în ciudă cu bună intenţie..
privirea limpede, nasul un pic adus, cu nările - Mămareo… rămâneam cu vorba în gură
largi, parcă adulmecând întruna aerul, gura că replica venea imediat:
arcuită şi zâmbitoare cu buzele întredeschise - Ştiu, ştiu, voi sunteţi mai deştepţi decât
care creau senzaţia că erau gata să rostească în găina, ştiţi multe. Eu mă’ copii sunt de modă
orice moment cuvinte de bine, faţa luminoasă veche şi nu pot să mă dedau la ale voastre. Pe
şi blândă, ne transmiteau nouă o stare de bine mine aşa m-a învăţat mama mea şi aşa ’oi grăi
care se manifesta într-o veselie ce se făcea până ’oi închide ochii.
simţită în toată mahalaua. Îmbrăcămintea ei, - De ce Mamareo, nu poţi să spui piept
uşoară vara când venea la noi, croită, cusută, sau spinare?
călcată şi îmbogăţită cu găteli de mână, era - Pe mine aşa m-a învăţat mama mea, ne
simplă, curată, îngrijită şi frumos mirositoare, răspundea ea frecându-ne pe spinare cu
iar puţinul alb contrasta cu bogăţia negrului palmele-i aspre. Voi să vorbiţi aşa cum aţi
care dădea senzaţia de senectute nefracţionată. învăţat de la mă-ta şi de la tac-tu, eu rămân cu
Şorţul negru, alb sau înflorat cu dantelării vorbele mele. Nu mă mai schimb eu mă’
discrete, era elementul care îi dădea Mămarei copii, că nu mai am timp.
măreţia unei domniţe văzute prin cărţile Nu înţelegeam noi ce înseamnă „nu mai
noastre de poveşti pregătite de mama pentru am timp”, dar nu o sâcâiam cu întrebările ca
când vom ajunge să buchisim literele. să n-o supărăm.
Mirosea frumos Mămarea a busuioc, După ce termina treaba cu îmbăiatul,
cimbrişor sau levănţică şi din unicul buzunar Mămarea desfăcea bocceaua pe care noi o
al şorţului ei, de multe ori se iţea câte un vârf pândeam cu nerăbdare, şi scotea din ea
de plantă veştedă sau uscată care împrăştia bunătăţile aduse. Ne învăţase o rugăciune pe
discret în jur arome care ne provoca nouă care ne punea să o spunem înainte de masă.
bucurii ascunse pe care nu le puteam explica. Ne alinia în faţa icoanei atârnată pe peretele
dinspre răsărit şi în cor, trebuia să rostim în
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 5
acelaşi timp, ce ne învăţase ea. Rugăciunea o bunică nepoata de obicei, a privit-o lung în
era una cunoscută şi suna cam aşa: „Doamne, ochi, cu mâinile pe umerii nemişcaţi, apoi şi-a
Doamne ceresc tată, noi pe Tine Te iubim…” scos un pieptene dintr-un aliaj inoxidabil sub
dar noi o învăţasem papagaliceşte, fără a da formă de semilună din partea din spate a
un sens logic cuvintelor şi în cor, sacadat şi capului şi i l-a înfipt în părul adunat într-un
repezit, cu ochii la bunătăţile înşirate rosteam: coculeţ. Niciodată nu am înţeles semnificaţia
Doane, Doane cerestate, no’ pe Tine Te acestui gest ce semăna a ritual, dar ştiu că
’ubim…”. Totul repezit, rostogolit şi aproape mama a purtat acel pieptene atât cât a trăit,
fără sens, dar Mămarea era mulţumită că am înfipt în părul ei strâns la spate sub baticul
învăţat şi că ne supunem fără crâcnire care nu-i lipsea niciodată. Era un obiect pe
regulilor impuse de ea. După ce ne încheiam care îl preţuia mult chiar şi atunci când mai
rugăciunea, ne închinam, apoi mâncam cu mulţi dinţi s-au rupt, pieptenele devenind ştirb
poftă tot ce ne împărţea, eram fericiţi, iar pe ca un bătrân cu lipsuri dentare. Mereu spunea
chipul blând al Mămarei se citea mulţumirea cu mândrie: „Îl am de la Mămarea”! Ţinea la
şi bucuria împlinirii. De multe ori scotea din el ca la o amuletă care asigura o garanţie a
bocceluţă câte un borcănel cu miere de albine binelui. Tot de la ea am aflat multe lucruri în
şi ne ungea produsele din cocă îndulcindu-le legătură cu Mămarea, printre ele şi istoria
şi făcându-le astfel mult mai gustoase. Pentru acelui obiect care ne stârnea curiozitatea şi
a nu irosi bunătatea de miere, folosea la uns o nedumerirea utilizării lui permanente.
pană de gâscă pe care o plimba tacticos pe Aceste vizite inopinate pe care Mămarea
deasupra cocăturii după ce o muia în produsul ni le făcea, erau un mare ajutor pentru mama,
melifer, sub ochii noştri nerăbdători care ne ocupată până peste cap cu treburile casei şi cu
aşteptam rândul atenţi, să nu cumva să fie munca aproape zilnică la câmp. Bunica ei ştia
încurcată ordinea firească. Se mai iscau ce are de făcut fără să o întrebe, nu o bătea la
certuri şi reproşuri, dar erau repede stinse de cap cu întrebări prea multe, iar mama îşi
Mămarea care nu pierdea niciodată ordinea vedea liniştită de treburile câmpului, ştiind că
distribuirii raţiilor. noi suntem pe mâini bune. Aşa am cunoscut-o
Ghiftuiţi după ospăţ, ne culca să ne noi copiii pe Mămarea şi ne-am bucurat de ea.
odihnim. Cred că şi ea îşi permitea un ceas de A mai venit pe la noi încă vreo doi ani,
odihnă după atâta drum străbătut pe jos şi după care a răcit, a făcut o dublă pneumonie
ordinea administrativă pe care o impunea în şi în primăvară i-a trimis vorbă mamei să vină
micul nostru grup familial. Noi nu eram urgent la Niculiţel. A doua zi dimineaţă,
obişnuiţi cu somnul de prânz, dar respectam mama m-a sculat pe mine cu noaptea în cap,
ceea ce ne spunea Mămarea că trebuie făcut şi m-a îmbrăcat în timp ce eu încă mai moţăiam
chiar trăgeam câte un pui de somn sănătos. şi împreună am plecat prin pădure la
După amiază, Mămarea gătea. Cred că Niculiţel. Când am ajuns, bunica ne-a dus în
ştia pe unde ţinea mama alimentele că se camera bătrânei, iar mama a început să
descurca din orice situaţie, făcea de mâncare, plângă, înţelegând că bănuiala ei s-a adeverit.
apoi se apuca de ordine prin curte şi prin casă. Spre deosebire de mine care nu mi-am dat
Ca o albină, urdinea peste tot şi aşeza seama ce se întâmplă, mama a înţeles
lucrurile aşa cum ştia ea că trebuie să fie. Asta chemarea aceea ce nu prevestea nimic bun, că
îl cam deranja câteodată pe tata că se trezea că bunicii ei îi sunt zilele pe sfârşite. O lumânare
un anume lucru nu este la locul lui, dar aprinsă şi înfiptă într-un căuş din lemn plin cu
niciodată nu o repezea pe Mămarea. O întreba grâu veghea muribunda care la vederea
calm dacă ştie cumva de „cutare” lucru, iar ea noastră a avut o tresărire, a ridicat încet o
îi răspundea prompt, sau de multe ori se ducea mână vlăguită pe care mama a prins-o şi a
şi venea cu acel „ceva” şi i-l dădea tatei. sărutat-o stropind-o cu lacrimi. Bunica stătea
Mama o iubea pe Mămarea, crescuse lângă ea în pragul uşii cu lacrimi în ochi şi cu un colţ
şi o ştia bine. Bunica ei sau Mămarea aşa cum al ciumberului negru ţinându-l apăsat pe gură.
îi spunea, s-a aflat lângă ea de când s-a Din când în când ducea acel colţ la ochi şi îşi
născut, a crescut şi s-a învăţat cu mirosul ei ştergea lacrimile. Eu, simţind momentul
încă de mică şi până s-a măritat cu tata. încărcat de dramatismul clipei, am început să
Atunci, Mămarea a strâns-o tare în braţe plâng şi printre sughiţuri am îngăimat doar
pentru prima oară, altfel decât îşi îmbrăţişează atât:
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 6
 - Mămareeeee… şi vocea mi s-a stins
într-un oftat profund care exprima suferinţa
provocată de încărcătura momentului pe care
nu sunt sigur că o realizam în totalitate sau îi
înţelegeam gravitatea, dar tabloul era prea
sumbru ca să nu mă afecteze. Cu un surâs
Doliu în lumea scriitorilor și a
personalităților din județul Tulcea
”Aegyssus”, Asociația Scriitorilor din
Județul Tulcea, anunță cu durere trecerea
neșteptată în neființă în ziua de 28.04.2019, în
urma unui nefericit accident, a remarcabilului
scriitor tulcean TANASE CARAȘCA, la
vârsta de 69 de ani. Deși de profesie
economist, admirator încă din anii studenției
al Cenaclului ”Flacăra”, și-a manifestat
talentul literar, de timpuriu. Poet, prozator și
eseist, înzestrat cu o excepțională vocație
artistică, atât în poezia și în proza umoristică,
în care, cu o adâncă și subtilă înțelegere a
vieții, a dezvăluit într-un registru critic aparte,
cu o atitudine de superioară înțelegere și
bunăvoință față de defecte umane.
Forța verbului inspirat ales era dublată
de o atitudine profund optimistă. Romanele
sale au dezvăluit cu talent universul satului
tulcean, cu tradițiile și obiceiurile specifice,
vârsta fericită a copilăriei chiar dacă băiatul
calcă ”desculț prin urzici”, ori drame
existențiale profunde pe tema iubirii, notate în
formule moderne.Publicist (redactor–șef al
revistei ”Seniorii Tulceni”și secretar general
de redacție al revistei Asociației ”Aegyssus”
a Scriitorilor din Județul Tulcea - ”Steaua
Dobrogei”, în noua serie), Tănase Carașca a
fost o prezență activă și competentă în cadrul
principalelor manifestări cultural-literare din
ultimii ani, aducând acestora valoare și
prestigiu.Un suflet deschis, mereu disponibil
să ajute, să îndrume, să dea un sfat, Tănase
Carașca a fost un familist convins, un om
etic, un prieten pe care te puteai baza, plin de
înțelegere și bunăvoință. Pierderea lui ne
umple sufletul de durere.Ne exprimăm
compasiunea pentru familia îndurerată.
”Dragă scriitorule, și dragă prietene, ne vei
lipsi enorm”.
Dumnezeu să te odihnească în pace!
Gheorghe BUCUR
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
afişat pe faţa-i inundată de suferinţă,
Mămarea a avut puterea să-şi facă o cruce,
după care a lăsat mâna pe plapumă, a oftat
prelung şi s-a stins. Avea 105 ani împliniţi.
Dumnezeu s-o odihnească în pace!
În memoria lui Tănase Carașca
A fost chemat în rai să scrie poezii și
proză pentru sfinți și îngeri domnul Tănase
Carașca. A plecat așa, pe nepusă masă, acel
Topârceanu al tărâmurilor dobrogene.
Comparația nu este forțată, ci bine meritată.
Tănase Carașca, la fel ca și autorul
„Baladelor vesele și triste”, avea o ușurință în
elaborarea versului. La el se simțea că rima
vine de la sine pentru a îmbrăca și îmbina un
vers melodios ce curgea ca o apă limpede,
câteodată lină, câteodată vijelioasă. Spre
onoarea sa, nu a cochetat niciodată cu poezia
filozofică, cea care vrea să epateze și care
totuși nu spune nimic. Avea scrisul său un
umor fin și sănătos, aidoma autorului
„Minunilor Sfântului Sisoe”.
Se simțea în opera sa originalitatea și
sinceritatea celor puse pe hârtie la fel cum
autorul „Baladei chiriașului grăbit” a descris
aievea cele trăite în campania din Bulgaria și
în perioada prizonieratului. Tănase Carașca a
fost un om deosebit, caracterizat de o
modestie maladivă, cu toate că avea destule
motive să fie altfel. Pentru că muzele nu l-au
ocolit și chiar l-au iubit, cărțile sale se citesc
și se recitesc cu plăcere, aducând cu ele un
mesaj de împăcare cu toți oamenii luați așa
cum sunt ei. În calitatea de redactor șef,
alături de directorul Tania Nicolescu, a reușit
să facă din paginile revistei „Seniorii tulceni”
o publicație de prestigiu și de referință în
peisajul cultural tulcean și nu numai. Una din
marile realizări ale acestei publicații este că a
reușit să inspire multora curajul de a scrie și a
publica. Redactorul șef Tănase Carașca a dat
revistei la care a lucrat cu mare dăruire o
ținută artistică de mare clasă. Pentru tot ce a
făcut în frumoasa-i viață îi mulțumesc și mă
aplec în fața amintirii sale.
Să-i fie țărâna ușoară! Nu-l voi uita
niciodată.
Berty NEUMAN
7
Foto Dan BANDACU

Foto: Adriana ŞEITAN

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 8

 Prozatori tulceni
EL
Fragment din volumul Puzzle(2011).
Tania NICOLESCU
După recreaţie – anunţase doamna învăţătoare –
urma o oră foarte interesantă; avea să le
dezvăluie taina ploii. Mai precis, aveau să afle
de ce plouă. Ana ieşi din clasă oarecum
nedumerită, îndreptându-se spre zidul încălzit
de soarele începutului de primăvară. Oare ce
taină voia să le dezvăluie învăţătoarea, când
oricine ştia că nu este nici o taină; doar norii
sunt cei ce aduc ploaia. Se sprijini de zid
lăsându-se mângâiată de razele călduţe şi atunci
începu incredibilul. Fetele se strânseseră toate
în cerc şi…
- Doamne-Doamne aduce ploaia, Doamne-
Doamne aduce ploaia, cântau şi totodată
chicoteau, părând a fi la curent cu acest secret al
lui Polichinelle pe care doar Ana nu-l ştia. Iar
ele, savurând cu anticipaţie nota bună pe care
învăţătoarea, plăcut surprinsă de cunoştinţele de
care urmau să dea dovadă la ora de geografie,
le-o va pune în catalog, chicoteau, cântau,
ţopăiau fericite ca nişte vrăbii şi îşi băteau
palmele de parcă ar fi fost nişte majorete
bucuroase pentru victoria echipei favorite. Erau,
din fericire, atât de preocupate de a-şi savura
propria lor satisfacţie, încât nu au putut remarca
atitudinea rezervată a Anei, care le privea toată
manifestarea fără să-şi dezlipească nicio
secundă privirea de la ele, în timp ce în suflet,
dădea o adevărată bătălie cu sine. Cum să
reacţioneze? Ce să facă? Era pur şi simplu
siderată văzând cum într-o fracţiune de secundă,
toate adevărurile pe care se baza lumea ei, se
năruiau lăsând-o fără nici un punct de sprijin.
Nu ştia ce simte; stupoare, ruşine, revoltă…
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
Era ca şi cum, dintr-un motiv neînţeles, fără să
îşi dea seama, şi-ar fi făcut toate temele greşit şi
acum învăţătoarea i-ar fi rupt toate foile din
caiet în văzul întregii clase. Şi ar fi dorit să
devină dintr-o dată mică, mică, o furnică să
devină, să dispară din raza vizuală a celorlalţi,
dar era conştientă că nu se poate, aşa că alese să
afişeze o mină neutră, neimplicată în veselia
celorlalte. Şi cu strângere de inimă, după
clinchetul clopoţelului, se strecură tăcută în
clasă, pregătită de data aceasta să primească
lovitura finală – confirmarea din partea
învăţătoarei că nu norii, ci… el, acest
necunoscut despre care până atunci auzise doar
aşa, în treacăt, aduce ploaia. Pentru prima dată
în viaţă, gândul i se îndrepta spre părinţi cu
uluită neîncredere. Se simţea pentru prima dată
vulnerabilă, datorită lor… Cum adică, ei nu
ştiau ceea ce toţi ceilalţi copii ştiau atât de bine?
Pentru că, la câtă siguranţă vădeau în vorbele,
în afirmaţiile lor, toţi… Nu, sigur nu se puteau
înşela chiar aşa, cu toţii. Clasa părea dintr-o
dată mai mică. Părea că spaţiul întreg fusese
umplut până la refuz de un nor invizibil de
nefericire, strivind-o sub apăsarea sa. Ana nu-şi
putea ridica privirile de pe pupitru spre chipul
învăţătoarei, aşteptând apatică, confirmarea. Şi
dintr-o dată… chiar nu-i venea să creadă!
Învăţătoarea tocmai spunea ceva despre nori şi
despre cum se formează fulgerele şi ploile pe
care ea le iubea… Nu, nu pomenea deloc de
Doamne-Doamne, nu spunea nici că este, nici
că nu este, dar iată, tocmai repeta că ploile vin
cu norii. Şi-atât. De data aceasta, întreaga clasă
tăcea. Ana privi cu coada ochiului spre ceilalţi
şi le percepu, în nemişcarea corpului, stupoarea
pe care o resimţise şi ea mai devreme, în
recreaţie. Înţelegea cum se simt şi de aceea nici
măcar un zâmbet fugar nu îi lumina acum faţa.
Simţea doar o imensă uşurare; nu fusese minţită
de părinţi. Nu, nu era ea de râsul clasei. Dar nici
să râdă de ceilalţi nu putea. Doar cu puţin mai
înainte se simţise şi ea atât de pierdută, când
toate reperele ei despre lume şi despre părinţi se
năruiseră sub ploaia aceea de râsete fericite…
După această oră nu-şi mai amintea ca cineva
din clasă să mai aducă vorba nici măcar aşa, în
treacăt, despre... EL. Cu toate acestea, cel
necunoscut avea să-i mai iasă indirect în cale şi
să o pună pe gânduri de multe ori. Mai precis,
9
avea să întâlnească reacţiile oamenilor faţă de
ceea ce spuneau ei că îl reprezintă, reacţii care îi
provocau uneori zâmbete condescendente,
alteori nedumerire, nesiguranţă şi teamă. În
vacanţa care a urmat acelui an şcolar, a mers la
bunici şi fratele ei mai mic. Zilele se scurgeau
una după alta, vesele şi fără griji. Într-una din
ele, Ana îşi dădu dintr-o dată seama că fratele
ei, care de obicei se juca de unul singur, nu se
mai zăreşte pe nicăieri, prin curte. Şi nici
bunica. Doar străbunica robotea pe la bucătărie,
însă răspunsul ei la întrebarea Anei, a sunat ca
un mormăit neclar care nu a lămurit-o cu nimic.
Într-un târziu, a venit şi bunica împreună cu
fratele, care a răspuns întrebărilor ei doar cu un
scurt: ”am fost în oraş”. Era prea intrigată
pentru a mai manifesta şi gelozie pentru că ea
fusese exclusă de la plimbarea prin oraş, ceea ce
ar fi însemnat desigur şi o ocazie de a căpăta
dulciuri, însă nereuşind să obţină o explicaţie
satisfăcătoare, plecă să se joace şi cu timpul,
evenimentul ar fi fost dat uitării. Sau mai bine
zis, ar fi putut fi dat uitării, dacă bunica,
pesemne foarte bucuroasă de ceea ce reuşise să
facă, nu mai rezistă să ţină secretul, aşa că i-l
destăinui şi Anei, după ce întâi, o rugă să îi
promită că nu i-l va spune niciodată tatălui ei.
Surprinsă de o aşa rugăminte, Ana a acceptat
condiţia.
- L-am botezat! spuse pe nerăsuflate bunica. Şi
era în glasul ei o notă de triumf, însă în acelaşi
timp, clipirea ochilor neliniştiţi, îi trădau
îngrijorarea. Pentru că făcuse ceea ce credea ea
că este bine, dar acest bine însemna ceva cu
care tata – fiul ei - nu era deloc de acord. Pentru
moment, această teamă a bunicii faţă de reacţia
pe care tatăl ei ar fi putut să o manifeste la
aflarea acestei veşti, nu o impresionă. Era cu
mult mai curioasă să afle în ce constase botezul,
aşa că îi ceru bunicii amănunte. Ar fi dorit de
fapt, să fie lămurită cu privire la rostul acestui
obicei, despre care ştia, vag, ceva. Dar ceea ce
afla acum de la bunica, nu o lămurea mai mult.
Ceea ce îi povestea ea, despre cum fratele ei
stătuse în picioare într-un fel de ceaunel iar
popa îi turnase apa în cap, părea doar ceva
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
amuzant. Probabil mult mai frumos fusese la
botezul ei, când cu acordul tacit al mamei, ce nu
voia să se pună rău cu soacra, aceasta, profitând
de faptul că tata era plecat la garnizoană, o
dusese în taină la biserică, unde o botezase. Şi-i
povestise odată – după ce furia tatălui la aflarea
acestei veşti se mai domolise – cum avusese
grijă să îi pună în scăldătoare flori, zahăr şi
altele, despre care Ana nu-şi mai amintea. Îşi
amintea doar de zâmbetul ei interior, pentru că
nu ar fi îndrăznit pentru nimic în lume să-şi
supere bunica râzându-i în faţă, când se gândise
că parcă o scăldase, de parcă ar fi fost un pui,
într-un fel de ciorbă. Şi atunci, de ce era nevoie
să se facă aşa un mare secret doar dintr-atâta?
De ce s-ar fi supărat tata pentru astfel de
nimicuri? Atenţia i se reîntorcea din nou asupra
acestei frici pe care bunica o avea faţă de tata.
Odată, pe când ei, copiii, se apropiaseră mai
mult de mal, aplecându-se curioşi să vadă cât
mai de aproape curgerea apelor ce păreau că
închid taine sub jocul undelor întunecate,
bunica văzându-i, începuse să strige la ei şi
frângându-şi a îngrijorare mâi-nile să se
lamenteze că dacă li s-ar întâmpla ceva, tata cu
siguranţă că ar împuşca-o. Cu toate că
înţelesese că bunica exagerează, totuşi nu-şi
putuse reţine un fior, văzându-şi tatăl descris în
această lumină, când de fapt, el, ca şi mama,
ţinea doar foarte mult la respectarea unor reguli.
Aceste temeri ale bunicii, cărora Ana nu le
găsea nici o explicaţie, făceau să i se strecoare
insidios în minte ceva, ca o întrebare cu
contururi neclare, de consistenţa fumului. Dacă
bunica îl avea pe EL, cel care o călăuzea, cel
căruia i se închina cu pioşenie în fiecare seară,
dacă el era atoateştiutor şi atotputernic, dacă el
era adevărul şi calea, atunci cum, cum putea să
se teamă ea de tata, cel ale cărui păreri erau
total greşite, din punctul ei de vedere? Şi
negăsind răspunsuri satisfăcătoare la
neliniştitoarele întrebări, Ana ieşea din galeriile
gândurilor sale în care, puse faţă în faţă, se
confruntau cele două portrete pe care le
contemplase până atunci cu ochii minţii şi se
reîntorcea la joacă.
10
Păianjenii Prozatori tulceni
Paul Sârbu
Garip, „veneticul”, afumă ieşirile unei
vizuini de vulpe, la rădăcina unui mare frasin de
baltă, din Hasmacul Lupilor. Făcu fumar din
baligă uscată de vacă, presărată cu ţipirig şi
ardei iute. Aşteptă la pândă cu o ghioagă.
Dinăun-tru, fumul alb, înecăcios şi înţepător,
scoase afară, chelălăind, trei pui de vulpe,
zbârliţi şi speriaţi, tuşind. Dar Garip îi lăsă,
fiind prea mici. Aşteptând în continuare cu
parul pregătit, îşi aminti cum unii braconieri din
sat băteau lăbuţele puilor în cuie, chiar pe
tulpina copacilor. Aceştia răstigniţi, însângeraţi,
scheunau de durere până mureau sau până
venea cumătra la ei, din adâncurile pădurii, iar
oamenii o împuşcau. Insă Garip n-avu inima
asta! Se vedea că nu e din partea locului! De
asta se-ntorcea mai totdeauna fără vânat!
Crezând că animalul nu e în văgăună, îşi pierdu
răbdarea. Când vru să plece, dinăuntru dădu
buzna afară şi vulpea, cu pala aprinsă în spate,
urlând. Omul sări după ea cu parul, fiara se
împletici bocind ca şi când ar fi avut glas de
om, apoi se rostogoli pe nisipul dunei,
stingându-şi flacăra, după care o zbughi,
scâncind schimonosit, cu puii după ea, prin
hăţişurile de cătină. Omul se depărtă mormăind
supărat. Se vedea că nu se pricepea să întindă
laţuri şi capcane şi că instinctul lui de vânător se
stinsese.
Din urmă, o scânteie ce mocnise la
rădăcină, aprinse frasinul. Pădurarii băgară de
seamă la timp, observând departe o funie de
fum. Dădură fuga cu caii şi stinseră incendiul,
înainte să facă pagube. În tulpina frasinului se
vedea doar o scorbură din tăciune, mare cât un
stat de om, dar copacul rămase în picioare.
După trei săptămâni fură găsite vulpi moarte în
pădure, apoi mistreţi şi câini sălbatici. Pădurarii
duseră probe la Sulina, apoi, cei de aici, mai
departe, la laboratoarele din Bucureşti, care
trimiseră rezultatele analizelor: molimă de
antrax printre jivinele pădurii, care, probabil se
va extinde şi-n sat. Urmă seceta. Luni în şir
arşiţa chinui mintea sătenilor. Nisipurile Deltei
ardeau ca jarul. Cartoful se uscă. Porumbul
rămase pitic. Oamenii adânciră fântânile, care
secaseră. Pe gârla satului mai licărea un fir de
apă, ce se vărsa în ghiolul secat pe margini.
Peştele murea asfixiat de căldură, în mâl.
Oamenii, goi, pe fundul lacului, plini de nămol
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
ca nişte porci tăvăliţi în mocirlă, adunau în
coşuri peştii încă vii. Numai după ochi îi mai
puteai recunoaşte, altfel arătau toţi ca nişte
mogâldeţe de noroi. Se uscau toate recoltele şi
foamea bătea la uşă. Lumea observa cu groază
cum norii făceau un ocol şi treceau pe lângă
satul nostru. Uneori cerul era un capac de azur
deasupra, în timp ce, jur împrejur, spre toate
părţile orizontului se vedeau nori grei de ploaie.
Părea un blestem!
Bietul părinte Zare Vitalie scoase poporul
pe mlaştinile uscate. Citi slujbe şi îndemnă la
pocăinţă. Certă femeile care făceau avorturi
nemărturisite şi bărbaţii ce beau prea mult spirt,
îi iertă şi îi chemă pe toţi la credinţă.
Paparudele, îmbrăcate pe pielea goală numai cu
straie ţesute din ierburi de baltă şi licheni, fură
udate cu găleţile de apă din gârlă. Bărbaţii
făcură „Caloianul”, om din lut, la marginea
gârlei. Îi puseră o cruce sfinţită în mâna de
pământ clisos, îl împodobiră cu puţinele flori de
baltă găsite şi toţi cântară în jurul lui şi se
rugară să se ducă la cer, la Dumnezeu, să
dezlege ploile „cum le curg lacrămile!” După
care statuia fu aruncată în gârlă, risipită de firul
de apă curgător. Dar, ca un făcut, nu numai că
nu trecu seceta, dar veniră şi alte nenorociri:
vitele, porcii şi caii începură să moară de dalac.
Buba neagră lovea animalele cu repeziciune:
doar în câteva ceasuri înţepeneau şi mureau pe
câmp. Oamenii le îngropau pe câmpuri, după ce
le înveleau în sodă caustică sau le ardeau cu
benzină. Statul începu să vaccineze animalele
sănătoase. O parte din caii şi vitele care trăiau
în semisălbăticie pe grinduri şi în păduri fură
prinse de văcarii ce umblau călări şi vaccinate.
În zadar bunul preot ceru şi mai multă pocăinţă!
Buba neagră se întindea şi apăru şi la oameni.
Un avion cu doctori americani veni în Deltă şi
fură vaccinaţi copiii până la cincisprezece ani.
Şalupa salvării din Tulcea îi luă pe cei suspecţi
de antrax la spitalul judeţean. Un mânz bolnav,
muşcă, din galop, un viţel. Oamenii fură
îndemnaţi de afişe puse pretutindeni de primar,
să nu mai mănânce carne de nici un fel, timp de
trei luni. Pe pieţele din Deltă fu oprită
comercializarea acesteia. Dar legume nu se
făcură, peşte era tot mai puţin. Muriră primii
doi oameni. Lumea începu să cârtească. Nimeni
nu mai da pe la biserică. Vreo câţiva se duseră
la vrăjitoarea satului, Tecla, cerându-i să facă
vrăji, doar-doar s-o întâmpla ceva.
11
 Despre aceasta se spunea că e vidmă,
adică se preface noaptea în lup, pisică, vulpe ori
câine turbat şi aduce nenorociri oamenilor, dacă
nu e ascultată. Uneori se preschimbă în diferite
obiecte: roţi de căruţă, butoaie ce se rostogolesc
pe uliţe. Alteori nu i se văd decât ghetele
mergând în urma oamenilor, căci ştie să treacă
în lumea umbrelor. Cei curajoşi o pot zări în
nopţile cu lună nouă, când se înnoiesc
farmecele, în cimitir, scormonind nisipul
mormintelor şi scoţând cuie ruginite din
coşciuge ori chiar oasele răposaţilor, ale
ibovnicelor ori duşmanilor acelora care o
plăteau să facă vrăji. Oamenii n-o chemau în
ajutor decât când erau la mare ananghie sau
când voiau să se răzbune, cazuri în care eşti
gata să-ţi vinzi şi sufletul. De data asta s-a
întâmplat ceva nemaiauzit: Tecla le-a spus
oamenilor că nu-i poate ajuta cu nimic! Prin
vrăji chemase spiritele morţilor şi aflase cauza
tuturor acestor nenorociri: străinul, veneticul
Garip! Tocmai în acel frasin de baltă ars de
Garip, din neştiinţă, îşi găsise sălaş sufletul
celui care fusese ars de viu în coliba lui
pescărească de către braconieri: Sofronie. Nu s-
a ştiut niciodată exact cine a dat foc acestui
pescar ce trăia retras de lume, ca un sfânt, pe
malul Ghiolului Nebun. Din el n-au mai fost
găsite decât nişte opinci din piele de porc
mistreţ, şi acelea arse. Se spunea că în
mormanul de cenuşă al colibei, câinii enoţi
scurmaseră şi-i trăseseră oasele prin stufărişuri
şi păduri. Iar Tecla, convocând spiritele
răposaţilor, aflase că tocmai în trunchiul acelui
frasin de baltă mereu umed, răcoros, se aciuase
sufletul lui, rămas fără mormânt. Garip îi
dăduse foc a doua oară, tulburându-l şi făcându-
l să se răzbune pe toată lumea! Spiritul lui
Sofronie, care trăise cu blândeţe, iubind
păianjenii, cu care se înţelegea de minune, căci
în coliba lui se aciuaseră cu sutele, de toate
felurile, fără ca vreunul să-i facă vreun rău, el
dându-i deoparte cu bunătate, fără să-i
strivească, acum se înfuriase pe nedreptăţile pe
care le suferise din partea oamenilor. În faţa lui,
Tecla nu avea nici o putere. Ar fi putut ea foarte
bine, ca şi în alte dăţi, să aducă ploaia, să
prăjească şerpii apelor într-un cazan, să bată un
sac de broaşte cu o nuia sau să ude, la nevoie
chiar cu sângele din vinele ei rădăcina
frasinului, ca să-l îmbuneze pe răzvrătitul ce
gonea norii în alte părţi, dar acesta acum
hălăduia pretutindeni, aprindea casele din stuf,
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
trimitea stăncuţele cu tăciuni roşii în cioc şi în
gheare, incendiind din loc în loc satul ori
pădurea, gonind vulpile, mistreţii, pisicile
sălbatice ori enoţii ca toate aceste fiare bolnave
să răspândească molima printre oameni. La
auzul acestor „nebunii”, orăşeanul Garip râse,
spunând că, pesemne, vidma de Tecla fusese
vulpea prăjită de el în scorbură şi chiar ea
răspândea dalacul şi, în consecinţă, ea trebuie
vânată de săteni! Nu văzuseră ei că baba avea
un obraz ars? Deşi Garip spunea că înţelege
prea bine motivul pentru care Tecla îndrugă
astfel de poveşti de adormit copii! El, Garip
rămăsese şomer la Galaţi, îşi vânduse
apartamentul şi hotărâse să cumpere o casă şi
pământ în mijlocul Deltei unde să trăiască
liniştit, pescuind şi vânând. Aşa îşi închipuise el
viaţa la ţară, în mijlocul naturii: liniştită şi
fericită, ca în eden! De unde era să ştie el că
luase chiar grădina roditoare pe care o folosise
ani în şir chiar vrăjitoarea Tecla, şi care i-ar fi
revenit chiar ei drept moştenire de la fratele
acesteia din Tulcea, căci aici nimeni altcineva
nu s-ar fi încumetat să o cumpere. Garip
deschisese ziarul la „Mica publicitate”, la
„Vânzări-Cumpărări”, întocmise actele la
notariatul din Tulcea cu fratele Teclei şi plătise
cinstit. I se păruse chilipir! Ce-i păsa lui de
prostiile astea cu vrăjitoare, de duhul apelor ori
al pădurilor ori de sufletul bietului Sofronie? El
ştia că fusese dat afară de la combinatul
sidelurgic şi că, de n-ar fi venit aici, ar fi crăpat
de foame! Aici însă, căzuseră pe capul lui
seceta, incendiile, dalacul… Nu putea înţelege
toate astea!... Oamenii spuneau că la vreme
grea, cineva trebuia să plătească! De ce să
plătească el?! Dar ceva trebuia făcut! Antraxul
se răspândea. Dăduse şi statul ceva acolo pentru
a pune stavilă bubei negre… Fuseseră vaccinate
animalele domestice, primăria puse de
împuşcară câinii vagabonzi, fu pusă otravă
pentru şoareci şi şobolani… Crematoriul
construit de curând, pentru incinerarea
animalelor bolnave, ardea zi şi noapte la Tulcea.
Dar toate aceste măsuri nu numai că nu stopară
molima – zilnic se anunţa la radio, televizor ori
scria prin ziare, că numărul celor bolnavi era în
creştere. Elicopterele armatei ori ale Crucii
Roşii zburau pe deasupra grindurilor ori
mlaştinilor, soldaţii coborau pe scările din funii
ale acestora şi-i legau fedeleş pe cei ce nu voiau
să se prezinte de bună voie la doctor şi care erau
suspecţi, ducându-i la spitalul din Tulcea.
12
 Apa era tot mai puţină şi oamenii
îndemnaţi să o fiarbă.
În vremuri grele oamenii judecă altfel
decât în vremuri bune! Lumea spunea că numai
de aici, din satul de unde începuse molima,
trebuia să vină scăparea! Sătenii erau împărţiţi
în două tabere: unii ar fi vrut să fie gonită Tecla,
alţii Garip. Sau amândoi.
Nenorocitul de Garip, auzind ici şi colo
frânturi de zvonuri, blesteme şi ameninţări, nu
ştia ce să mai facă. De aceea, tot gândindu-se,
făcu cel mai nepotrivit lucru pe care l-ar fi putut
face în această situaţie: sfidând pe toată lumea,
se duse în pădure, plăti frasinul cu pricina
pădurarului, apoi îl tăie cu drujba, îl aduse
acasă, după care-l despică bucată cu bucată şi-l
stivui într-o magazie, pentru iarnă. Acest lucru
mânie atât de mult pe săteni, încât nimeni nu-i
mai dădu „Bună ziua!” Toţi îl ocoleau şi în
acest moment balanţa vinovăţiei se înclină în
partea lui. Tecla, ştiind ce se întâmplă în astfel
de cazuri, căci nu o dată îi arsese casa ori fusese
bătută în trecut, nu mai ieşea deloc în sat, ca s-o
uite oarecum lumea, să nu mai atragă nimănui
atenţia asupra ei. Nici măcar vrăji plătite nu mai
făcea. Irina, femeia lui Garip, ce căpătase boală
de nervi din cauza izolării, a obiceiurilor şi a
lumii pe care n-o înţelegea, plângea mereu şi-i
spunea bărbatului să vândă casa şi să plece. Dar
Garip socotea bine că nimeni n-ar fi avut
curajul s-o cumpere, şi chiar de-ar face-o, nu le-
ar fi ajuns banii să ia alta în alte părţi, deoarece
numai aici, în mijlocul Deltei sunt casele aşa de
ieftine, din pricina izolării. Totuşi, Tecla trimise
vorbă că vrea s-o cumpere chiar ea, la un preţ
destul de bun. Garip i-a trimis răspuns că nu
face afaceri cu vrăjitoare şi că, dacă mai erau
obiceiurile vechi, chiar el ar fi aprins focul
rugului, ca s-o „prăjească” pe Tecla, de vie!
Trecu încă o lună. Fără speranţă. Lumea se
ofilea. În ciuda măsurilor luate, cei internaţi la
spitalul judeţean, cu bube negre, depăşiră cifra o
sută. Muriră şi mai multe animale. Seceta uscă
gârla satului, de puteai merge cu căruţa prin
albie. Ghiolul ajunse o băltoacă în care mureau
somnii şi ţiparii în mâl. În ciuda interdicţiei,
oamenii înfometaţi tăiau animalele ajunse, şi
aşa, doar piele şi os. În mijlocul Deltei nu mai
era apă. Aşa ceva nu se mai întâmplase
niciodată, din câte îşi aduceau aminte bătrânii.
Unii câştigau bine vânzând apă, adusă în sacale,
de la Dunăre, de la zeci de kilometri. Carnea era
„răsfiartă până cădea de pe os”. Toate măsurile
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
luate se dovediseră zadarnice. Trebuia făcut
ceva ca să nu piară satul.
Brusc se adunară nori negri, o mare răcoare
bătu în feţele uscate ale oamenilor şi ploaia îi
făcu pe toţi fericiţi! Nu era Crăciun ori Paşti ori
hramul bisericii, dar ţipetele de bucurie făcură
să tresară întreg cătunul. Unii trăgeau cu puşti,
alţii cu bice, alţii alergau şi ţipau cu furcile în
sus şi cu ţepoaiele de scos fânul, ca să gonească
spiritul rău, unii îl împingeau în înserarea ce se
lăsase, cu torţele aprinse spre ghiolul secat, să
se ducă pe pustii! Trebuia alungat oricum un
rău, poate inexistent, dar adânc înrădăcinat în
mintea multora. Parcă acum începeau cu toţii o
nouă viaţă, parcă începea un an roditor, cu nori
umflaţi de ploaie. Toată această sarabandă ţinu
până spre dimineaţa pe uliţele satului. Într-o
astfel de zi cu moină şi început de ger, preotul
Zare Vitalie chemă din nou la speranţă şi
credinţă, merse din casă în casă. Le spuse la toţi
că se dusese cu dascălul şi sfinţise locul în care
trăise sihăstrit Sofronie, citise acolo îndelung
Sfânta Scriptură, pentru liniştirea sufletului
acestuia. Dar el, preotul, nu credea că Sofronie
avusese vreo legătură cu nenorocirile din satul
nostru. Preotul umblă din casă-n casă, adunând
şi ceva bani de la cei care mai aveau ceva,
pentru repararea acoperişului sfântului locaş.
Sfinţia sa nu deschisese niciodată uşa sau poarta
Teclei, spunând că umblă cu necuratul şi că,
oricare preot va fi fiind, dacă va muri el, nici
unul nu-i va face slujbă de înmormântare când
îi va veni şi ei ceasul, şi că va fi îngropată fără
nici o ceremonie, precum câinii… Dar Tecla
parcă intrase în pământ. Preotul ajunse şi la casa
uitată de toţi, a lui Garip. Văzură câinele
acestuia mort în lanţ, poate de sete, acoperit pe
jumătate cu pânze de păianjen. Obloanele casei
nu erau închise, iar pe ferestre se vedeau glastre
cu flori pe jumătate uscate. Înţeleseră că ceva
nu era în ordine. Se mai adunară câţiva săteni,
chemară poliţia şi intrară, spărgând uşa. O
duhoare de cadavru îi izbi pe toţi. Garip zăcea
pe jos, în pijamale, cu o mână întinsă spre
pragul uşii, cu degetele înţesate de pânze de
păianjen. Irina, în pat, cu ochi sticloşi, deschişi.
Amândoi morţii aveau pânze de păianjen peste
faţă, piept, între picioare. Garip era înfăşurat de
mai multe ori şi arăta mai curând ca un uriaş
cocon al unui vierme de mătase. Poliţistul văzu
ieşind de sub bărbia lui un păianjen negru, mare
cât o nucă, cu picioarele de zece ori mai mari.
Îşi făcură cruce. Toţi recunoscură acea specie
13
rară, mai veninoasă decât o viperă, ce trăieşte
numai în Delta Dunării, cunoscută de toţi sub
denumirea de „Văduva neagră”. Dintre sânii
femeii văzură ieşind un astfel de păianjen-
femelă, ce purta în spinare zeci de alţi pui
minusculi. Şeful de post făcu poze,
interzicându-le celorlalţi să mai intre în odaie,
până venea procuratura. Mai aruncară încă o
privire şi observară că întreaga cămară era
întreţesută de plase – pe la colţuri, pe sub
scaune, mese, cuiere, pe sub pat. Era ciudat să
se adune într-o singură cameră atâţia astfel de
păianjeni şi să-i ucidă, probabil, într-o singură
Prozatori tulceni
Luță Parmac
Extras din romanul în lucru Iernitele Primăveri
Silvia LUCHIAN
O mașină neagră, ultimul tip, venea în
trombă și se opri brusc în poarta conacului. Din
ea coborî un tânăr la vreo treizeci de ani, cu
părul blond-șaten, dat din abundență cu gel, cu
un trup subțire, dar nu și atletic, îmbrăcat în
haine scumpe și nu tocmai potrivite. La prima
vedere, omul părea un tip autosuficient, cam
arogant, cu gesturi și discursuri de bravadă. În
realitate, omul știa să se facă și plăcut. Și
reușea...
Din întâlnirile lor prin oraș ori pe la
herghelie, Tăsică nu aflase prea multe lucruri
despre el. Nici lui și nici altora nu le era clar cu
se ocupa Luță Parmac. Poate nici el însuși nu
știa prea bine. Cu toate astea, învârtea banii ca
la manivelă, iar ei ieșeau de undeva, grămadă.
Prin târg se zvonea că taică-su avea nu-știu-ce
mari afaceri prin capitală. Câștiga suficient de
mult, iar el, fiul risipitor, își mâna mândru
mașina lui nouă și bengoasă, cu cea mai mare
viteză, neocolind băltoacele și împroșcând cu
noroiul proaspăt pereții clădirilor, vitrinele și
amărăștenii de pe stradă.
Un optimist incurabil și întotdeauna
entuziasmat de ceea ce face. Luță era și propriul
său administrator.
Uneori, mânat de sentimente stupide, el nu
avea opreliști când voia să obțină ceva. Și-i
mergea...
În privința relațiilor, Luță lega repede
prietenii și le desfăcea tot atât de repede.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
noapte. Toţi îşi amintiră atunci de prietenia
pescarului Sofronie cu păianjenii, care nu-i
făcuseră niciodată vreun rău, în sihăstria lui.
Dar nimeni nu spuse nici o vorbă. Ieşiră afară
şi, în curte, printre crengile frasinului adus din
pădure, văzură din nou o urzeală încâlcită de
plase. Dar afară ploua, lumea era salvată – şi
asta era important! Sătenii puseră mână de la
mână şi făcură slujbe şi apoi parastase celor doi
venetici pe care nu-i plânse nimeni. Casa
acestora rămase de izbelişte şi, nu după mult
timp, Tecla o cumpără de la primărie, pe nimic.
Cu femeile, lucrurile stăteau altfel. Într-un
fel, priceput în iubiri ascunse și subterane, era
întotdeauna pus la punct cu ultimile noutăți
despre infidelități și povești de budoar. Gurile-
rele vorbeau despre el ca despre un Casanova
modern. Din pricina lui, multe neveste își
pierduseră mințile și, tot din pricina lui, multe
fete se nuntiseră pe minciună și necumințenie.
Mare cuceritor al femeilor, Luță făcea un
titlu de glorie din asta. Deseori, pleca la
vânătoare. Avea metodele sale. Și-i reușea...Își
alegea cu precizie victimele: femei singure și
fără noroc în dragoste, femei fără minte, femei
fără rușine, unele măritate cu bătrâni bogați și
nătângi, iar altele cu bărbați plecați de acasă
pentru multă vreme. Și, în felul acesta, Luță
incendia pe rând inimi, cucerind parcă redută
după redută. Spre deosebire de alții, lui nu-i
plăcea jocul de-a inimile frânte. Ba din contră,
își păstra, atât cât se putea, fiecare cucerire ca
pe-o pradă de război.
Acesta era Luță Parmac, un iubitor al
simțurilor ce nu se lăsa niciodată înălțat
spiritual, care, ca și alți prieteni de teapa sa, nu
făcea coadă la bibliotecă și nici la librărie să-și
cumpere vreo carte. În schimb, era nelipsit prin
14
locuri prielnice pentru pileală și zbenguială. Și
nici nu părea el omul care să se vindece
vreodată de metehnele sale.
Cu ce a reușit el să-l cucerească pe Tăsică
Păstrugă, administratorul de la Romanești, încă
nu se știe.
Luță reușea uneori să-i surprindă pe
oameni, ajutându-i și scăpându-i de belele.
Poate că Tăsică nu a avut atâta nevoie de
serviciile sale, dar ajutorul dat vreunei familii
sărmane cu certitudine l-a impresionat.
Altminteri, cei doi nu prea aveau multe în
comun.
Tăsică simțea uneori o latură sordidă a
personalității sale, dar respingea ideea că Luță
n-ar fi și uman și generos sau chiar altruist.
Uneori era chiar simpatic. Ca și în dimineața cu
pricina.
-Bună ziua, chiar dacă-i rece și mohorâtă!
salută el din mers.
Îi strânse apoi mâna distinsului său prieten
și i-o sărută pe cea a Liei, fără a mai aștepta să
fie prezentat. Nu se mai repezi, ca de obicei, cu
complimente și glumițe. Așadar, față de noua
cunoștință fu mai mult decât politicos și serios.
Politețea nu era virtutea sa cea mai de preț,
dar știa că la prima gafă, Tăsică îi va pune
embargou și nu va mai călca vreodată pe acolo.
- Ia spune-mi, ce vânt te-aduce pe-aici?
întrebă, ușor ironic, administratorul fermei.
- Asta mă întrebam și eu. În America, toate
taifunurile și vânturile rele poartă nume de
femei. Eu m-am gândit la unuʼ de bărbat fără
minte: Titel Bălănoiu. El m-a trimis să te întreb
dacă ești disponibil să mergi la pescuit. Tu știi
că băiatul nu are multe în cap, dar nici nu-i
trebuie. I-am spus că voi trece pe la tine și m-a
rugat să-ți fac această propunere.
- Mâine, s-ar putea...Poate s-or mai risipi
norii și s-o schimba timpul.
- Să sperăm...
- Altceva...!? E timp de când nu te-am mai
văzut. Cu ce te mai ocupi?
- Cu tot felul de treburi, chestii, pricini,
socoteli...
- Să înțeleg că ești o persoană mereu
ocupată și solicitată.
- Foarte...Da pentru tine sunt totdeauna
disponibil. Ca și acum. M-am gândit că pe
timpul ăsta vei fi și tu liber pentru un pahar de
vorbă. Știu un loc foarte mișto în oraș. Fac
cinste...
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
- Mulțumesc! Altădată... Deja i-am promis
lui Gore Miclăuș că îi voi face o vizită.
- E-n regulă. Atunci, poate te duc până
acolo. Ți se mai odihnește și ție calul.
- Cred că ar fi o idee bună...
- Hai, pregătește-te. Între timp, eu am să
repar aici o chestie...
Grăbit, ca de obicei, Luță îl luă cam repede
pe administratorul fermei. De data asta, Tăsică
fu bucuros. Și apoi, nu era pentru prima oară,
când, la nevoie, se trezea cu el alături. Era
foarte săritor, fapt dovedit și mai apoi, când, în
calea lor, pe o ulicioară, întâmpinară un
obstacol. O grămadă mare de lemne, trântită în
drum și înșiruită, iar o bătrână se căznea să și le
ducă în curte. Luță ar fi putut să întoarcă mașina
și s-o ia pe o altă stradă, dar el coborî repede,
dădu telefon după telefon, fluieră de câteva ori
și, în cinci minute, apărură câțiva inși, îmbrăcați
mai sărăcăcios.
- Hai, repede, cărați-i femeii lemnele în
curte, aranjați-i-le acolo unde vă arată ea și
peste două ore vă aștept la cârciuma lui nea
Firică pentru niște mici și bere. Pe deasupra, vă
mai dau și bani de buzunar.
Încă o dată, Luță avea să-l impresioneze pe
administratorul de la Romanești, care rămase în
mașină și privea mirat. Gesturile lui păreau
obișnuite, spontane și nu unele de fațadă.
Încrezători în promisiunile barosanului,
care, altădată, se ținuse de cuvânt, oamenii
cărară repede femeii lemnele în curte. Urma să
le stivuiască undeva, la adăpost.
Luță trecu și el nestingherit mai departe, cu
mașina lui nouă.
- Bieții de ei! Parcă înainte nu erau așa
mulți. Unii au luat-o la vale din pricina lor, alții
din pricina altora. Trăiesc din te-miri-ce și
dorm...
- Peste tot și nicăieri..., duse Tăsică ideea
mai departe.
- Deh, de unii știu pe unde dorm. D-aia îi și
adun uneori să-i pun la treabă când e vorba de
salahoreală. Eu, recunosc, o duc bine, dar parcă
nu-mi cade bine mâncarea în stomac, atunci
când văd atâta suferință. Vai de lume! oftă el și
mână mașina, de data asta mai încet, pentru a se
bucura mai mult de prezența lui Tăsică
Păstrugă, acest personaj aproape intangibil,
inaccesibil și deja intrat în gura lumii sau în
legendele locului.
Afară, vântul se înteți și câteva tunete
asurzitoare care, mai devreme, abia de se
15
auzeau, urmate de un trăsnet, făcură geamurile
să zăngăne.
- Iar se strică vremea, făcu o constatare
Tăsică.
Și nu trecu mult timp că ploaia se puse. O
ploaie albastră și rece începu să biciuiască
parbrizul și să scalde asfaltul.
- O fi terminat băieții...? Voi trece pe-acolo
să văd ce-au făcut și îi voi aștepta la cârciuma
lui nea Micu. Cine-i mai primește pe amărâții
ăștia?
Tăsică oftă prelung și-i fugi gândul repede
mai departe. Simțea cum vin iar negurile și
încercările. Doar nu se putea amăgi închizând
ochii în fața adevărului. N-avea cum să se
împace cu ideea că, acum, altă societate avea să
aducă atâtea necazuri.
Deasupra, un cer bolnav, parcă prevestea
lucruri neplăcute ce aveau să vină.
- Gata, domnule! Asta a fost. Ai ajuns la
destinație, acolo unde ai vrut, pe
Strada...Miracolelor. Mâine, dacă se schimbă
vremea, ne adunăm acolo, sub mal. Până
atunci...am de rezolvat niște chestii..., mai spuse
Luță, după care porni mașina spre marginea
orașului, pentru a ajunge la cârciuma „La Micu
privatizat”, unde avea să rezerve o masă mai
mare pentru cinci muncitori de ocazie.

Prozatori tulceni

Inundaţiile în Balta Brăilei

Fragnent din romanul CARANFILII

Ştefan ZĂVOIU

Apele fluviului ameninţau, din nou, să se

reverse peste sat... Oamenii urmăreau cu
înfrigurare şi cu teamă cotele apelor Dunării ţipete ale pescăruşilor de baltă care, parcă mai
transmise zilnic la radio iar Caranfil, singurul mult decât în alte dăţi, se treziră speriaţi şi-şi
din sat care avea un aparat de radio vechi, începură concertul strident şi ameninţător...
nemţesc, cu acumulatori ce trebuiau mereu Vine Bălaia! A rupt Volga!! În crepusculul
încărcaţi la Brăila, era întrebat de săteni: Domn'
dimineţii vorbele lui Postole Frusineanu îi
văţător, ce mai spune la radio, vine Dunărea, treziră pe vecini. Marin Caranfil ieşi şi el din
vine? iar învăţătorul, care-şi nota zilnic, într-un
„cancelarie”, în pijamalele lui cu dungi albastre;
caiet, cotele apelor, de la izvoare până la Tulcea
privi spre japşa din faţa casei Frusinenilor şi
şi Sulina, la vărsarea în mare, le dădea pricepu: apele Dunării rupseseră micul dig din
informaţii precise, inclusiv previziunile pentru capătul zavalului pe care localnicii, ştiau ei de
perioada următoare, urmărind propagarea ce, îl numeau, mai în glumă, mai în serios...
viiturii în fiecare localitate dunăreană. OameniiVolga! Apele tulburi năvăliră în zona cea mai
se obişnuiră demult cu inundaţiile, aproape că levulnerabilă a satului şi pătrunseră în micul
aşteptau în fiecare primăvară dar acum părea că zaval, ameninţând, pentru început, partea
Dunărea e mult mai ameninţătoare ca-n alţi ani. dinspre cimitir a satului, până spre limba de
Zamfir Dragu, delegatul satului, primar pământ a Furnicarului, locuit de oamenii cei
neîncoronat dar respectat de săteni, scoase mai necăjiţi ai Titcovului. Prin spărtura făcută,
oamenii la marginea satului cu lopeţi şi apele tulburi ale fluviului dezlănţuit urla vijelios
cazmale: Adânciţi şanţurile şi înălţaţi digurile!;
dislocând, la intervale scurte, bucăţi din malul
poate scăpăm... Adevărul era că aşa zisele cleios de pământ galben împrejmuit, inutil, de
diguri erau, de fapt, nişte valuri diforme de fascine din nuiele lungi, de salcie. Pericolul
pământ bătătorit, de câteva zeci de centimetri, părea mai mare ca-n alte dăţi, astfel că riveranii
utile doar în cazul unor viituri minore. din zonă veniră cu ce avură la îndemână să
...Dimineaţa unei primăveri îndoielnice de oprească năvala apelor. Trudă zadarnică! Apa
aprilie... Satul, încă sub zodia unei nopţi intra în sat pe porţiuni din ce în ce mai largi
friguroase, aştepta cântatul cocoşilor şi primeleducând cu ea trunchiuri de copaci scoşi din
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 16
malurile din amonte ale fluviului, mici
construcţii gospodăreşti ale celor deja inundaţi,
bărci vechi smulse de prin samalâcurile
sătenilor, animale şi păsări care n-apucaseră să
fie ridicate pe pomustelele înalte pe care erau
ridicate casele. A rupt Volga! A rupt Volga! Ne-
nconjoară Bălaia! era strigătul de maximă
disperare al sătenilor care trecea din casă în
casă. Nimic, însă, nu mai putea opri furia
dezlănţuită a apelor care cuprinseră, acum, satul
din ambele părţi căci, dinspre cotul Maicanului
şi al cherhanalei de la marginea nordică a
satului, alte şuvoaie nesfârşite de apă ameninţau
mica aşezare, unindu-se cu apele care
inundaseră, deja, cealaltă jumătate a micii
aşezări dunărene. Nu mai era nimic de făcut!
Casele ridicate pe pomustelele de pământ
bătătorit nu erau, încă, în pericol. Curţile şi
grădinile oamenilor se umpleau,însă, încet-
încet, de apă; gospodarii îşi suiră în grabă
animalele sub ferestrele caselor privind cu
disperare resemnată furia apelor. Dacă viitura
mai continua trebuia să-şi ridice în poduri
calabalâcul din case şi să se refugieze în satul
de peste Dunăre, cetate mândră şi inexpugnabilă
aşezată pe dealurile dobrogene...
Învăţătorul îşi vedea de programul lui de
şcoală ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Copiii care locuiau în prejma şcolii erau căraţi
în spinare, la şcoală şi înapoi, de părinţii lor; cei
mai de departe lăsară bărcile la apă şi-i
strângeau, de pe ulițe, pe cei ai căror părinţi nu
se putură învrednici să-şi cumpere o barcă.
Dimineaţa, devreme, uliţele principale erau
dominate de strigătele – de altfel, vesele – ale
celor din bărci: Ştefane, vino repede!, Mariţo,
hai că întârziem şi ne ceartă domnu'!... şi cei
mici, cu ghizdanele de cârpă deasupra capului,
se urcau în bărcile încărcate de nevinovată
veselie... Din când în când, în faţa
debarcaderului improvizat din faţa şcolii sosea,
cu pluta improvizată din papură şi stuf,
împingând din greu la ghionder, câte un copil
mai neajutorat...( „A veni cu pluta” de undeva,
avea, în acei ani, conotaţii concrete, nimeni nu
avea predispoziţii pentru vorbirea metaforică...)
În casa familiei Vlad din Peceneaga,
domnea o atmosferă de îngrijorare şi de
speranţă. Bătrânii Radu şi Eufrosina aveau o
familie numeroasă: patru fete de măritat şi doi
băieţi, din care numai cel mare, Nicolae, se
însurase, în Brăila, cu o fată venită de undeva,
din Basarabia, găgăuză, de origine, spuneau
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
gurile rele, spre disperarea bătrânilor care au
acceptat cu greu căsătoria fiului celui mai mare
cu o străină pe ai cărei părinţi nu aveau să-i
cunoască niciodată. Bruneta mărunţică vorbea
cu accent străin româneşte dar era harnică şi
suspect de credincioasă. Se ocupa cu ceea ce s-
ar fi putut numi „comerţul de frontieră”...
Aducea, din Basarabia, mărfuri de negăsit în
Brăila şi le vindea la suprapreţ prin satele
dobrogene de dincolo de Dunăre. În preajma
marilor sărbători religioase vindea ţăranilor
drojdie pentru plămada cozonacilor, vopsea de
ouă şi chiar obiecte mai scumpe: ceasuri bune,
ruseşti, articole de îmbrăcăminte şi chiar inele şi
verighete din aur curat pentru cei cu pretenţii
sporite şi bani mai mulţi... Altminteri, nu se
alegea cu mare lucru din trocul pe care-l
practica, acceptând, adesea, în schimbul
mărfurilor, ouă şi păsări de curte, damigene cu
vin sau câte-o baniţă de grăunţe pe care avea să
le revândă, cu fereală, în pieţele brăilene...
Bătrânii ar fi vrut altă noră pentru feciorul
cel mare, băiat bun de pus la rană dar care nu
acceptase în ruptul capului să practice muncile
grele ale câmpului. Plecase de mic la oraş, mai
întâi ca băiat de prăvălie, apoi luă un debit de
ţigări şi, în cele din urmă, fu angajat într-unul
din restaurantele cunoscute de pe strada Regală
unde poposeau, adesea, consătenii din
Dobrogea, veniţi cu treburi la oraş. Hai să luăm
o bere la 'nea Nicu Vlad! era îndemnul pe care
şi-l făceau aproape de fiecare dată cei care
urcau din port spre centrul oraşului, dincolo de
ceasul impunător şi de statuia împăratului
Traian, încremenit în bronz cu o mână pe
creştetele unor copii şi cu cealaltă ţintind o
direcţie vagă, greu de definit...
Posibila căsătorie a Mariei Vlad cu
învăţătorul din baltă stârni tot felul de atitudini
şi sentimente, atât printre băltăreţii din Titcov
cât şi printre fetele de măritat din Peceneaga
pentru care învăţătorul cel tânăr de peste
Dunăre, prezenţă activă la balurile săptămânale
şi la slujbele religioase de duminică, era o
partidă deloc de neglijat. Caranfil se pare că
tranşase definitiv soarta mariajului său într-o
sâmbătă când făcu în aşa fel încât Maria-Miţa
să câştige titlul de regină a balului, statut de
mare onoare printre fetele din sat pentru a cărui
materializare Marin făcu mari eforturi, căci
voturile secrete nu erau uşor de obţinut...
Maria ştia că se bucură de simpatia
consătenilor săi, şi, desigur, şi a lui Caranfil, dar
17
rămase de-a dreptul impresionată de numărul
mare de voturi ce-i reveniră şi pricepu că
tânărul învăţător îşi adusese contribuţia lui la
onoarea de a dansa, singură cu admiratorul său,
valsul de onoare al reginei balului...
De atunci, lucrurile părură că se îndreaptă
definitiv spre căsătoria celor doi; Marin îşi
vizită de mai multe ori viitorii socri care-l
acceptară oarecum fără rezerve, cu atât mai
mult cu cât acesta se făcu repede îndrăgit de
fraţii şi surorile fetei. Cu Constantin, fratele mai
mic al Mariei, se împrietenise, de fapt, cu mult
mai înainte de eveniment, învăţătorul îi
promisese chiar că-l va cununa, dacă va fi să
ajungă cumnaţi...
Doar zvonurile despre războiul ce ameninţa
să înceapă întuneca existenţa oamenilor din
satele ce mărgineau traseul sinuos al bătrânului
fluviu. Cei mai în vârstă aveau, încă, în minte,
războiul cel mare de la „nouă sute şaiş'pe”;
rănile trupului şi cele sufleteşti încă mai
sângerau, mocnit, în casele celor care continuau
să-și plângă morţii de pe fronturi îndepărtate,
Prozatori tulceni
Paul RADU
Fragmente din volumul MEMORII
Soarta poate fi și învinsă, când nu renunți la
luptă!
(la 45 de ani distanță)
CAPITOLUL III
Într-o dimineață de vară toți lucrătorii
fuseseră convocați, de către șeful lor, pentru o
ședință extraordinară cu reprezentanți ai
eșalonului superior instituției din care făceau
parte. Urmau să se comunice importante
probleme de interes general. Cu toții s-au strâns
în sală, în așteptarea sosirii șefilor și începerea
ședinței. Domnea o atmosferă apăsătoare, chiar
dacă aveau loc diverse discuții între ei.
Presimțeau că aveau să primească vești deloc
grozave. După aproximativ un sfert de oră și-au
făcut apariția trei comisari șefi, cunoscuți de
către toți, de la eșalon, împreună cu șeful direct
al celor din sală.
- Stimați colegi, avem onoarea să avem în
mijlocul nostru ofițeri din cadrul conducerii
inspectoratului care au venit pentru a ne face
comunicări importante pentru noi toți. La
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
intrate de-acum în legende iar pomelnicele încă
mai chemau pronia cerească să-i ierte pe cei
morţi fără creştinească lumânare...
...Nici neamul Caranfililor nu trăia în afara
acestor realităţi. Moş Marincea şi bătrâna lui
soţie ascultau cu nelinişte zvonurile din târgul
Brăilei privitoare la încorporările ce se
preconizau; de altfel feciorii lui fuseseră, deja,
chemaţi în concentrări succesive şi păreau că-şi
acceptă cu resemnare statutul de apărători ai
unor valori şi realităţi naţionale nu tocmai
clare... Vârsta înaintată a bătrânilor Caranfili,
războiul ce le ameninţa existenţa îi făcură pe
aceştia să trimită mereu semnale la Titcov, la
feciorul-învăţător prin care îi cereau să se
hotărască mai repede cu căsătoria, cu atât mai
mult cu cât îşi cunoscuseră posibila noră din
satul de pe malul dobrogean al Dunării. Dacă
nu, îşi avertiză Caranfil feciorul, îţi găsesc eu
aici, în Gropeni, o fată bună de măritat; am
câteva soluţii...
finalul expunerilor domniilor sunteți invitați să
puneți orice fel de întrebări lămuritoare. Pentru
început îl rog pe adjunctul șefului
inspectoratului să i-a cuvântul! încheie șeful
direct introducerea și se așeză pe scaun, alături
de cei trei. Expresia feței îi era plină de
îngrijorare, teamă, bulversare. Atenția audienței
din sală era captată la maximum când șeful s-a
oprit din vorbit. În sală nu se auzea nici măcar o
răsuflare, doar bâzâitul unei viespi intrate chiar
atunci pe una din ferestrele deschise.
- Dragi colegi ne face plăcere că ne
reîntâlnim, ca de fiecare dată, numai că acum
nu ne place ceea ce trebuie să vă aducem la
cunoștință. Ca să nu lungim vorba am să trec la
subiect.
După cum bine știți traversăm, alături de
Europa întreagă, o perioadă de criză economică
severă. În acest context guvernul a adoptat o
lege pentru reducerea cheltuielilor și încadrarea
în bugetul anual alocat. Pe baza acestei legi s-a
trecut la luarea măsurilor de restructurare și
reorganizare a ministerelor, inclusiv a celui din
care facem noi parte. Pentru îndeplinirea acestor
măsuri a fost emis un ordin al ministrului prin
care se radiază din statul de organizare al
inspectoratului general un număr de 1500
posturi. Totodată a fost emisă și Metodologia de
18
aplicare a acestui ordin. Din cadrul
inspectoratului nostru vor fi disponibilizate 140
de persoane. Acum dau cuvântul șefului
biroului Management Resurse Umane care vă
va prezenta, punctual, cu precădere
Metodologia aplicării ordinului ministrului cu
privire la disponibilizările din cadrul
inspectoratului și mai ales din cadrul subunității
pe care dumneavoastră o încadrați la acest
moment. Vă mulțumesc pentru atenție! sfârși
scurt prezentarea adjunctul șefului de
inspectorat.
- Stimații mei colegi, voi încerca să fiu cât
mai concis în prezentarea problematicii! Din
cadrul inspectoratului nostru vor fi radiate un
număr de 130 posturi de agent și 10 posturi de
ofițer . Subunitatea din care faceți parte este cea
mai favorizată, dacă putem spune așa, are cel
mai mic număr de posturi radiate față de
celelalte componente ale inspectoratului. Este
vorba despre cinci posturi de agent. Datorită
acestui fapt toți agenții de aici veți susține un
concurs pentru ocuparea funcțiilor rămase în
stat, iar la finalul acestuia, pe baza rezultatelor
obținute, ultimii cinci clasați vor trebui să ne
părăsească. Bibliografia necesară, modul de
desfășurare și datele susținerii examenului vor
fi comunicate în maximum două săptămâni. De
mâine și până la reîncadrarea în stat a
personalului promovat la examen, cu toții
suntem puși la dispoziție, dar cu beneficierea
tuturor drepturilor cuvenite în funcție de postul
pe care îl ocupă fiecare la acest moment. În ce
privește corpul ofițerilor numai unul singur de
aici va trebui să plece. Situația dumnealui este
neplăcută deoarece toate funcțiile, similare celei
pe care o ocupă acum, au fost radiate din statele
întregului minister. Acesta împreună cu alți
nouă ofițeri din inspectorat ne vor părăsi fără a
avea posibilitatea de a da examen pentru
ocuparea altor funcții.
Cu regret trebuie să anunț că domnul
subcomisar Raul R. este cel ce va părăsi
colectivul acesta. Sunt conștient că acum,
pentru colegul nostru, nu există cuvinte care să
poată exprima părerile noastre sincere de rău
pentru pierderea unui profesionist și onorabil
ofițer de carieră. Îi vom sprijini pe cei ce vor
pleca pentru a beneficia rapid de ajutorul social
pe perioada de timp și valorile stabilite, în
funcție de vechimea pe care fiecare o are până
acum în structurile noastre, în conformitate cu
prevederile legale. Veți beneficia de sprijin
privind includerea în programe de reconversie
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
profesională prin care veți putea participa la
cursuri de calificare în alte profesii ale căror
costuri vor fi suportate de către minister, în
următoarele șase luni de la ieșirea din sistem.
Cu toții veți rămâne puși la dispoziție timp de
trei luni, cu toate drepturile bănești aferente, cu
posibilitatea de prelungire pe încă trei luni
numai cu aprobarea ministrului. Cei care vor
pleca vor primi preavize de încetare a
raporturilor de serviciu înainte cu treizeci de
zile. Orice informație de noutate ce va apare, pe
această temă, vă va fi adusă imediat la
cunoștință prin grija șefului dumneavoastră
direct. Acum vă dau posibilitatea de a vă
consulta și de a pune întrebări! încheie șeful
personalului.
În sală, imediat, s-a pornit o rumoare de
voci scăzute. Cei din sală erau surescitați și
discutau între ei. La un moment dat unul din
agenți întrebă cu voce tare:
- În ce va consta examenul, ce probe va
trebui să susținem?
- Conform proiectului metodologiei privind
desfășurarea concursului se vor susține, în
principiu, o probă scrisă și interviu. Dacă vor
rămâne ambele probe sau dacă va fi doar cea
scrisă veți fi informați în timp util! veni
răspunsul concis al șefului personalului.
Un alt agent întrebă:
- Ce va cuprinde bibliografia pentru
examen și când ne va fi comunicată? Trebuie să
se țină seama că timpul este destul de scurt și
este necesar un minim timp de pregătire!
- Da, bibliografia cuprinde legile, ordinele
și dispozițiile ce reglementează activitatea
ministerului și cu precădere a specialității
dumneavoastră. Aceasta va fi comunicată cu cel
puțin 30 de zile înainte de perioada în care se va
stabili desfășurarea probelor de examen. În cel
mai scurt timp ni se va trimite de la minister și
Metodologia despre care v-am pomenit mai
devreme. În cuprinsul ei vor fi prevăzute toate
detaliile privind organizarea și desfășurarea
concursului.
**
Pe timpul ședinței Raul a fost atent la cele
expuse și discutate în sală, fără a scoate un
sunet. Din clipa în care și-a auzit numele ca
făcând parte din cei ce vor pleca fără alt drept
de repunere pe o altă funcție, se pierdu în
tumultul de gânduri ce-i cotropiră mintea.
Întreaga viață îi trecu rapid prin fața ochilor:
copilăria, experiențele trăite ca elev,
19
evenimentele și momentele din viața-i tuturor bugetarilor cu peste 30%. Atunci au fost
sentimentală și familială, evoluția sa nevoiți să renunțe la mașina ce o luaseră în
profesională, toate până la cel moment. leasing cu nici doi ani înainte. Soția lucra de
Amintirile se derulau într-o viteză amețitoare, vreo patru ani, în același loc cu el, ca agent.
cu o claritate acută și cu durere sfâșietoare în Crunta lovitură însă a primit-o Raul din partea
suflet. După mai mult de trei decenii, de când primei iubiri a vieții sale, meseria ce o îndrăgea
îmbrăcase uniforma s-a trezit că statul, căruia îidin fragedă copilărie. Își iubea profesia atât de
dedicase întreaga sa viață, i-a dăruit a treia mult încât nu puține au fost momentele în care a
cizmă în fund cu zece ani înaintea pensionării pus-o pe primul loc, înaintea familiei. Acum,
sale de drept. La nici cincizeci de ani, vârstă, împotriva voinței sale, trebuia să renunțe la
era încă tânăr și în putere să-și continue dragostea sa de o viață. Simțea că viața lui va
meseria. Numai că guvernanții momentului le- lua sfârșit, că soarta hărăzită de acum înainte îi
au rupt brusc aripile, încă viguroase, atât lui cât
este total potrivnică. Trăsăturile feței îi erau
și altora chiar mai tineri eliminându-i ca pe împietrite, nu se puteau citi pe chip trăirile-i
niște zdrențe nefolositoare după zeci de ani în intense.
slujba de asigurare a ordinii și siguranței Brusc, zgomotul scaunelor din sală îl
statului. treziră din adâncul gândurilor sale anunțându-l
În sală discuțiile au mai continuat, dar Raulcă întrunirea luase sfârșit și observă ieșirea
deja se detașase din acea atmosferă. amfitrionilor ședinței. Se ridică încet, din
Conștientiza întorsătura din viața sa, deducea instinct își aranjă ținuta și porni agale către ușă.
efectele ei în viitorul apropiat, dar nu-i venea să
O căută cu privirea pe soție, printre colegii ce
creadă că este real ceea ce urma a se întâmpla. deja părăseau sala și discutau aprins despre
Avea o familie întemeiată, un băiat la facultate viitorul, deloc luminos, ce li se întrezărea. Nu o
și o fată la liceu. Realiza faptul că această găsi, așa că ieși pe ușă și coborî în fața clădirii
schimbare neașteptată din viața sa își va pune unde își aprinse o țigară, în așteptarea soției de
pregnant amprenta și asupra viitorului copiilor, a i se alătura în curte. După ce termină cea dea
cel puțin din punct de vedere mintal și doua țigară, “sudată” de prima, își făcu apariția
emoțional, în mod special fetei căreia abia de și soția care îl luă de mână și începu să-i
acum încolo îi creșteau aripile pentru zborul în vorbească, după ce mai întâi aprinse și ea o
viață. Băiatul, din prima căsătorie, locuia cu țigară:
mama sa într-un oraș la malul mării și pe lângă - Nu trebuie să-țí faci probleme, tati! Vom
studenție el și muncea. Din liceu a fost nevoit sătrece și peste asta. Ofițerii din conducerea
lucreze ca barman, ospătar, șef de sală, DJ în inspectoratului, ce au fost la ședință, vor
diferite restaurante și cluburi. Sprijinul financiar
face tot ceea ce pot să te sprijine, măcar moral
lunar, primit de la Raul, nu era de ajuns în în ceea ce privește trecerea cât mai nestresantă
condițiile în care mama băiatului nu avea prin etapele următoare până la ieșirea ta în
serviciu de mai bine de cincisprezece ani. De rezervă, chiar și după aceea. Cum au ieșit din
când rămăsese fără loc de muncă femeia a dat și sală, i-am urmat până la ușa șefului nostru.
în patima plăcerii date de licorile lui Bahus, Șeful personalului m-a observat și m-a invitat în
peste lenea și trufia ce o caracterizau. De atunci,
birou, împreună cu ei. De cum s-a închis ușa
ea și fiul ei, trăiau din ajutorul lunar și din biroului șeful nostru a izbucnit absolut intrigat:
puținul aport adus de către părinții și sora ei, “ - Cum dracului s-a ajuns în situațía asta de
cea din urmă fiind stabilită în Italia. El își iubea
rahat, sistemul să se descotorosească într-un
ambii copii, dar parcă avea ceva mai special mod atât de execrabil , culmea, tocmai de ofițeri
pentru Deea, fata din a doua căsătorie și aceasta profesioniști, de carieră și rămân cu ofițerii
se datora prezenței ei permanente în viața lui de veniți din sursă externă care creează mereu
zi cu zi. Copiii, din mame diferite, semănau probleme? O spun, cu mâna pe inimă, asta-i
extraordinar de mult între ei. Se deosebeau prin ceva strigător la cer! Omul acesta, după o viață
diferența de înălțime, fata fiind mai înaltă, și de carieră, se trezește acum că este azvârlit fără
prin existența a câtorva pistrui pe fața băiatului.
a-i putea fi adusă vreo vină, doar aceea că nu a
Pentru familia lui Raul era a doua lovitură mai absolvit și o altă facultate! Doamne, unde s-
primită, în ultimul an și jumătate, de la mai a ajuns?” Asta a fost reacția lui. Șeful
marii sistemului din care făceau parte el și soțiapersonalului m-a asigurat că tu, având o
actuală. Prima a constat în tăierea salariilor vechime destul de mare ca ofițer, ai
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 20
posibilitatea chiar de a ieși anticipat la pensie, la
fel ca alți doi ofițeri din inspectorat aflați în
aceeași situație. Măcar nu vei avea gustul amar
de a fi muncit în zadar atâția ani la statul ăsta
ticăloșit! Știu că ți-ai sacrificat copilăria,
tinerețea, ți-ai dăruit din tot sufletul toți acești
ani meseriei îmbrățișate. Fără tăgadă, tu ești și
vei rămâne grănicerul din tată în fiu, vajnic
apărător al frontierelor. Pe deasupra ai avut
marea surpriză ca și nebuna ta nevastă să se
îndrăgostească și de meseria ta, nu numai de
tine, uite așa îți rămâne continuatoarea în
profesie. Până și a ta fată se pare că ar dori , pe
viitor, să îmbrățișeze același job. Fii bucuros și
onorat că pleci cu fruntea sus și nepătat, că ți-ai
servit țara cu demnitate și loialitate. Cred că
acum ți-a fost sortit să fii lăsat “la vatră”, să poți
să te odihnești, să trăiești viața liniștit, să le spui
povești nepoților ținându-i pe genunchi, în timp
ce ei de barbă cu veselie tot te vor trage. Știu că
mai aveai două visuri pentru care timp nu ai
avut să le realizezi! Vei putea acum chiar
memoriile să ți le scrii precum și pe mama ta
naturală să o găsești. Fruntea sus, ai mai trecut
prin clipe grele în viața ta și nu te-au dărâmat.
Eu și fata suntem lângă tine, ești al nostru și nu
vrem să fii nefericit. Împreună vom trece cu
ușurință peste asta.Vom fi încântate și
bucuroase că vei avea mult timp efectiv dedicat
nouă, nu vom mai fi puse în situația de a-ți simți
lipsa și a-ți duce dorul. E timpul să iei o pauză
și să mă lași, de acum, pe mine să fiu noul stâlp
al casei. Destul tu ai fost vioara întâi în
întreținerea familiei. Lasă-mă să devin pionul
principal în călăuzirea, pe mai departe, a
“găștii” noastre. Viața noastră a fost și va
rămâne frumoasă. Hai să ne bucurăm de ea în
Prozatori tulceni
Tăblițele
Fragment din volumul PAGINI ARSE 2013
Tania NICOLESCU
-Bună! Ce faci? Tot grăbită, tot grăbită?” –
auzi deodată răsunând chiar în dreptul ei, vocea
Georgetei şi vălul opac ce părea de obicei să
plutească peste tot şi toate, lăsând-o pe Irina
mai degrabă să ghicească siluetele care se
scurgeau pe lângă ea pe trotuar cât să nu se
lovească de ele, se rupse brusc. Fără să se mai
mire deloc pentru că nu o observase încă de
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
continuare la intensitate maximă. Nu uita ce ți-a
spus fata ta și anume că pe lângă faptul că îi ești
tată, tu ești eroul ei în viață. Și pentru mine ești
la fel, eroul fără de care noi nu ne-am vedea
altfel trăind. Hai, lasă fața asta de “ curcă
plouată” și înseninează-ți privirea, hai să trăim
noul răsărit de soare de pe strada noastră! Uită-
te în jur, puțin le pasă celorlalți de tine, unora
nu le pasă nici de ceea ce li se întâmplă chiar
lor, lucrează aici doar pentru că pot câștiga un
salariu mai bunicel și nu pentru că s-ar da în
vânt sau că iubesc nespus ceea ce fac. Puțini au
rămas din “greii” meseriei, care păzesc cu trup
și suflet granițele țării! Tu ești unul dintre ei și
vei rămâne cu sufletul și după moarte. Hai să
mergem acasă că ne așteaptă fata, ne liniștim și
vom vedea apoi ce punem la cale ca să ieșim și
din asta la liman! Nici Dumnezeu n-o să ne lase
de izbeliște. Știi zicala “un șut în fund, un pas
înainte”! încheie soția lui Raul aruncând mucul
celei de-a doua țigări, în scrumiera de tablă de
lângă ea.
Tăcut, Raul porni alături de consoarta sa.
Ieșiră pe poartă și se îndreptară spre casă. La
rugămintea lui Raul, pe drum, se opriră la un
restaurant. El vroia să bea o cafea, să încerce să
se liniștească cât de cât, să nu apară în fața fetei
sale atât de răvășit sufletește. După cafea bău
chiar și o bere, crezând astfel că îi va fi mai
ușor să dea ochii cu “Bubulina” lor și să-i
spună, într-un mod cât mai detașat ce avea să se
întâmple cu eroul ei în viitorul apropiat. Cât au
stat pe terasa reastaurantului, Raul a fost tăcut,
doar își încuviința perechea în planurile de
viitor pe care aceasta i le expunea și răspundea
uneori la întrebările a doi colegi ce stăteau cu ei
la masă.
departe - căci aşa îi era felul, mai degrabă să
umble cu capul în nori, gândindu-se la ale ei,
decât să privească în jur – Irina se opri. În faţa
ei, zâmbitoare, stătea Georgeta, scotocind-o
curioasă cu privirea. “Tocmai conversaţiile la
botul calului îmi lipseau”, bombăni în gând
Irina, căreia îi displăceau atât de mult
amabilităţile forţate şi în general tot ceea ce se
putea numi “dans social”. Şi când se gândea la
această expresie, avea în vedere acel simulacru
de interes care depăşea elementara politeţe şi pe
care unii se străduiau – şi uneori le putea citi
chiar pe feţe cât de mândri sunt de propria
performanţă - să îl mimeze faţă de persoane a
21
căror viaţă, gânduri sau soartă, îi lăsau dealtfel,
cu totul indiferenţi. Odată, râsese cu o prietenă
de-a ei pe seama insistenţei cu care acest gen de
oameni se băgau în sufletul tuturor, scotocind,
tatonând, întrebând şi apoi răscolind, chiar dacă
deseori, nu ştiau de fapt, ce caută să afle: “Aştia
manifestă o adevărată conduită preventivă;
chiar dacă nu ştiu ce ar putea afla, sau ce ar
putea găsi tot răscolind, este totuşi bine, din
punctul lor de vedere să afle cât mai multe
despre x sau y; cine ştie la ce le-ar putea folosi
altora şi implicit lor, vreodată. Îşi fac aşadar
“provizii”, adică vara car, iarna sanie… poate
că or fi rămas destui şomeri de la revoluţie
încoace, însă dacă şi-au păstrat “bunele
obiceiuri” acelea de a scotoci şi a aduna
cuvinte, gesturi, bârfe, au toate şansele să fie
reciclaţi”, dacă încă n-au fost. Căci nu se putea
şti la ce, sau cui i-ar putea folosi ceea ce-ar avea
ei de vânzare. Şi-apoi, te bagă ei în seamă, ce
dacă nu ai tu nevoie şi după aceea, când nici nu
te aştepţi, năvălesc nepoftiţi în viaţa ta şi tu, de,
te simţi, ce să faci, aşa că de voie, de nevoie,
măcar din politeţe tot răspunzi solicitărilor lor”
– spusese Adina.
- Mda… aşa-i… dar uneori, asta mă face să
simt că am probabil un suflet de poet şi de
aceea poate îmi reamintesc de versurile unui
rus… ceva despre scâşnetele dinţilor de fier ai
lupului şi încep să înţeleg cum este şi cu trăirea
asta… poetică” – râsese Irina.
Oprită în faţa Georgetei, dar stând ca pe
ghimpi, Irina îi răspunse scurt:
- Ce să fac, bine. Era răspunsul care nu
spunea nimic mai mult decât că interlocutoarea
îşi doreşte doar să nu pară lipsită de politeţe.
Însă Georgeta se prefăcu a nu înţelege această
indirectă invitaţie de neîncepere a oricărei
discuţii.
- Şi, altceva?” continuă să o scotocească
vocea ei ascuţită ca un cioc de găină. Mai scrii?
- Mda...” Irina îi răspundea laconic,
urmărind fără interes cu privirea, trecătorii rari
la acea oră a zilei. Se pregătea să se scuze că se
grăbeşte şi să plece. Şi tocmai atunci, vocea
Georgetei adăugă pe un ton plin de înţelegere: -
Bine că ţi-ai găsit şi tu o ocupaţie…”. Sub
privirea uimit-ironică a Irinei, se corectă
oarecum, adăugând:
- Adică, faci ceva care-ţi place şi cu care…
îţi umpli timpul. Mă bucur pentru tine. Sufocării
pline de indignare pe o resimţise la auzul
expresiei “îţi umpli timpul”, îi luă locul repede,
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
prudenţa. Pentru că dincolo de cuvinte, Irina
ghicise deja dorinţa Georgetei de a se lamenta
puţin de poziţia sa de “nedreptăţită” într-un fel
sau altul, de viaţă, de ceasul rău, de… nici nu
mai conta ce, şi asta însemna că era în pericolul
imediat de a deveni captivă şi de a zăbovi în
preajma ei minute bune, pentru a-i asculta
lamentaţiile. Şi nu-şi dorea pentru nimic în
lume asta. Cu atât mai mult, cu cât îi ştia
obiceiul de a se plânge tuturor de viaţa ei, doar
pentru a nu da cumva prilejul unora, sau altora,
să o invidieze, sau poate, cine ştie, să apeleze
cumva la ajutorul ei pentru ceva. Aşa că îi
zâmbi – ah, muşchii ăştia atât de rigizi nu învaţă
odată să se modeleze într-un zâmbet cât de cât
convingător – se mustră în gând şi motivând că
se grăbeşte, porni în mers alert spre centrul
oraşului.
Mergea fără vreo ţintă anume, cufundată în
propriile sale gânduri. Ştia de fapt ce o iritase în
acea expresie aruncată aparent la întâmplare şi
cu toate că nu era pentru prima dată când se
întâlnea cu astfel de atitudini, încă i se păreau
inacceptabile şi nu reuşise să le trateze cu
indiferenţă. Dealtfel, nu demult, o cunoştinţă,
Voica, cu care îi făcea plăcere să se mai
întâlnească uneori – şi căreia îi citise plăcut
surprinsă proza – îi povestise despre ceea ce îi
spusese şi ei, tocmai acea persoană pe care o
considera ca fiindu-i prietenă. Pentru că
prietena i se tot plângea mereu Voicăi că este
foarte obosită de nepoţii săi, aceasta,
neînţelegând că sub lamentaţii se ascundea
aşteptarea celeilalte de a fi gratificată fie chiar
şi printr-o laudă formal, pentru tot ceea ce
făcea, o sfătuise să mai facă o mică pauză şi să
nu se mai istovească atâta cu nepoţii. Dar
replica pe care o auzise, o lăsase fără cuvinte:
- Ei da, crezi că toată lumea poate fi atât de
egoistă ca tine şi să se ţină departe de greutăţile
familiei, doar ca să scrie… Doar sentimentul
subconştient de vinovăţie că nu-şi poate ajuta -
aşa cum şi-ar fi dorit - fiica, asumându-şi
responsabilitatea de a se ocupa de nepoţi,
întrucât era bolnavă de inimă, o făcuse pe Voica
să tacă. - Are şi ea greutăţi… Într-un fel, o
înţeleg… dacă aş fi putut, probabil că m-aş fi
ocupat şi eu de nepoţi, îşi scuzase ea cumva,
prietena. Apoi, adăugase:
- Cândva i-am dat să citescă ce am scris şi
nici n-o să-ţi vină să crezi ce mi-a răspuns când
am întrebat-o ce părere are despre scrierile
mele. Şi răspunzând privirilor Irinei, Voica
22
zâmbi reproducând vorbele prietenei: “Am citit
eu, da… ei, scrii şi tu… ca Sadoveanu ăla…”.
Râseseră amândouă. Ajunsese şi Voica
precum…”ăla”.
Paşii o purtaseră pe Irina până la faleză. Se
opri privind un timp pescăruşii care pluteau în
voia valurilor, le urmări zborul între ape şi cer.
Nimic nu părea să le tulbure chiotul triumfător
care le însoţea zborul. Se gândi că dacă ar fi
pictat un tablou cu pescăruşi în zbor pe
deasupra valurilor zbuciumate, l-ar fi intitulat
pur şi simplu: “Viaţa” Un zâmbet îi lumină faţa.
Începuse să picure şi vântul se înteţise. Se
îndreptă spre centru cu gândul de a intra la
ceainărie. Un ceai fierbinte de lămâie era tot ce
îşi dorea în acel moment. În drum, traversând
piaţa civică observă printre trecători o siluetă
cunoscută. Era Elena.
- Încotro, aşa grăbită?”- o acostă Irina.
- Ah, nici nu te observasem. Uite - spuse
Elena arătându-i sacoşa plină – am făcut piaţa
ca să nu mă mai ies şi mâine; aş vrea să
lenevesc puţin în pat, dimineaţa.
- Ai citit ce ţi-am trimis pe e-mail?
- Da, am citit şi mi-a plăcut; spui frumos ce
spui, dar… cum să mă exprim… cuvintele… nu
sunt chiar pe înţelesul tuturor, frazele sunt cam
lungi şi eu am reluat uneori fraza… poate că ar
fi mai bine să scrii mai pe -nţelesul tuturor.
Altfel, este cam greu să îţi urmărească cineva
ideile. Şi aşa nu prea citeşte lumea, dacă
oamenii mai dau şi peste cuvinte sau expresii ca
să spun aşa, nepopulare, care le sunt mai greu
accesibile…. Irina rămase pentru un moment
derutată.
- Păi… să înţeleg că ar trebui să scriu cam
tot aşa ca la emisiunile de televiziune, urmărind
doar ratingul? Şi să am în vedere doar gustul, ca
să nu spun capacitatea de înţelegere a
publicului? Nuuuu… mai degrabă îmi asum
riscul de a scrie pentru cei puţini care mă pot
înţelege. Oricum, nu o să schimb eu lumea cu
cărţile mele; cu atât mai mult, cu cât a vedea
astăzi pe cineva cu o altă carte în mână decât
cea absolut necesară profesiei sale, pare să
devină pe zi ce trece, un adevărat miracol. Şi,
după tine, cum ar trebui să scriu, gen… tăbliţele
de la Tărtăria? Să le desenez poate ideograme,
și acelea doar două, trei pe un centimetru pătrat
ca să nu le obosesc creierii în efortul făcut cu
descifrarea lor?!?.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
- Păi… asta este părerea mea, tu faci cum
crezi; acum plec, că uite, deja m-am udat la
picioare. Pe mâine!
- Da, mâine…. Irina încă iritată după scurta
discuţie, mai făcu câţiva paşi în direcţia
ceainăriei, apoi răzgândindu-se se îndreptă cu
paşi repezi spre prima staţie de autobus. Pe
drum, urmărind absentă peisajul cotidian se
întrebă câtă dreptate putea avea Elena în ceea
ce-i spusese. De fapt, îi spusese să scrie într-un
limbaj concis şi mai ales uzual. Şi totuşi, ce
însemna pentru ea, limbajul uzual? Să fie cel pe
care-l înţelegea bunica, sau, cel de net - se
amuză gândul interior – un adevărat michiduţă -
ispitindu-i imaginaţia. Cum imaginea unei cărţi
scrise pe bob de orez nu credea că ar mai putea
tenta pe cineva obişnuit să i se servească
informaţia deja gata mestecată, sau poate chiar
şi digerată, o împinse deoparte. Să scrii scurt şi
pe înţelesut tuturor… reveniră gândurile sale la
discuţia anterioară. Adică mai puţine idei, doar
un draft cum se spune acum, sau, mai puţine
cuvinte şi de ce nu, poate mai puţine vocale,
prinse avânt gândul, că doar ele sunt un fel de
umplutură, pe când consoanele deţin scheletul,
realitatea exprimată de idei… vocalele, da, ar
putea exprima emoţiile, afectele. Hmmm, chiar
aşa, cum ar putea să arate o astfel de lectură pe
înţelesul tuturor? Să zicem, un dialog între două
personaje, X şi Y. Să presupunem că X este ea
şi Y este el – deja încep să mă pricep la
ideograme… Şi X este nemulţumită, deci:
“Eeeeei!”, iar Y încă nu doreşte să se deranjeze
pentru a remedia deficienţa care o
nemulţumeşte pe X, deci: “Mmmmrrrr!” aşa că
urmează doar un “Iiiiiiii” parcă fără început şi
sfârşit care declanşează un “Tz tz tz”, urmează
din rărunchi de un alt “Iiiiiii”şi apoi replica ”fk”
- ce bine că o altă limbă poate exprima mai uşor
ceea ce limba maternă n-ar îndrăzni, se gândi
Irina, căutând o continuare pentru scenariu.
Aşadar, după doar o pauză repede acoperită de
un “Ooooooo” şi după un plictisit “wow”, Y se
decide să arate cât este de util, deci “ok” urmat
de un “Aaaaaa!”- U-ul ar putea fi agăţat de A,
în altă scenetă, deci finalul ei ar fi….? Irina
rămăsese încă indecisă în privinţa finalului,
când autobuzul sosit în staţie frână,
deschizându-şi larg, uşile.
23
 Prozatori tulceni
Gânduri răzlețe
Carol FELDMAN
Lipsă, pentru că e... în plus?
Cred că aproape fiecare om vrea să traiască
mult. Firește – mult și bine. Dar... O, acest "dar"
are un câmp de desfășurare aproape nelimitat…
Folosesc cuvântul "aproape", căci el mă ajută să
nu-mi iau în întregime răspunderea pentru
aprecierea cantitativă a subiectelor pe care le
abordez… Și dacă Cel de Sus face – așa cum a
făcut-o cu mine – să ajungem la vârsta
senectuții, așa zisa vârstă a întelepciunii
(judecând după legile scrise și nescrise ale
vieții, atunci când privim prin "camera ei
obscură" la trecut), tot nu vedem cu totii la fel ,
chiar uitându-ne la aceleași imagini… ; chiar
văzând, ajutati de proiectorul gândirii (sau
tocmai datorită lui), multe, multe imagini în
culori comune, și unele în culori doar pe
întelesul unora/unuia… Adică, e vorba atunci
de ceea ce nu aparține întelegerii colective. Aici
intervine individualitatea, personalitatea.
Elemente cu însusiri morale ce aparțin unei
singure persoane. Ele sunt determinate de
trăirea și simțirea individului în sine. Chiar dacă
uneori contravin părerilor sau aprecierilor
altora…
Deci – direct la chestiune: bătrânețea în
general, oricum am privi-o, e dorită – mai mult
indirect decât direct – ca fiind expresia lungirii
vieții, știind totuși că incumbă probleme…
Probleme nu ușoare, cu care fiecare se măsoară
cum poate și cât poate, la timpul potrivit.
Potrivit de soarta. La aceasta constatare se mai
adaugă adesea, ca element de "acompaniament"
nedorit - atitudinea celor din preajma noastră,
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
față de noi, cei cu părul înzăpezit sau total
dispărut. Mă refer la atitudinea celor mai tineri
ca noi, față de noi. Care, de multe ori, de prea
multe ori, este o
atitudine de desconsiderare. Ea se manifestă
conștient sau mai puțin conștient în cadrul
societății în care trăim, ajungând chiar până la
cadrul familial. Generând chiar durerosul
sentiment de ofensă, de reală jignire. Parcă
simțim "vina" că am depășit "limitele vârstei";
pe care, de fapt nimeni – în afara vointei Lui –
nu le poate stabili. Chiar și consultațiile
medicale, fără intenții rele, câteodată, prin felul
concluziilor, ne fac să nu ne simtim prea… cu
bună dispoziție…
Resemnarea pe care medicii ne-o administrează
ca mijloc de "liniștire", nu ne prea linișteste.
Auzim mereu după consultații concluzia -
"vârsta". Care înseamnă – "asta este!". Ei, vă
întreb: Crește speranța, devenim mai optimiști,
ne simțim mai sănătoși auzind mereu acest
"refren"?
Dacă suntem încă conștienți faptic, dacă
simțim că mai avem ce da vieții, de ce trebuie
să fie atâția factori înconjurători care ne
necăjesc cu atitudinea lor față de noi, care parca
ar glasui că longevitatea e un defect, o lipsa?
Da, sunt – din păcate – nu puțini cei ce se
comportă astfel față de cei ce aparțin vârstei a
treia. Să-i "învățăm carte" pe cei care nu au față
de noi o comportare corespunzatoare? Cum?
Poate să le spunem ca la școală: "Scrieți de un
milion de ori - Bătrânețea nu-i nici boală, nici
o rușine. E o cinste! Cinstiți-o!" Fără prea
multe încercări de morală la capitolul despre
care vorbesc, amintindu-mi cuvintele înțelepte
ale bunicului meu – "Ori nu e necesar, ori nu
ajută", încerc și eu cu o mică butadă – în formă
de dialog - să închei cele câteva spuse pe tema
vârstei "de aur":
- Curios! Cum poate fi considerat ceva ca
fiind o lipsă, atunci când e… în plus? (E vorba
de cei câțiva ani "în plus"…). La care "realiștii"
îmi pot replica:
- Și ce e prea mult, e de prisos!
Cu speranță, cred că trebuie să spunem (cei
"implicați") – ÎNCĂ NU!
P.S. TOTU-I RELATIV!
24
Bunica ioana și bătrânețea
Angela DUMBRAVĂ
Prozatori tulceni
Și încet-încet, bunica mea dragă începea să
îmbătrânească, se făcea tot mai mică și ușor adusă
de spate. Avea și acum după ea bastonul pe care i-
l dăruisem, cel pe care-l cumpărasem din prima
mea tabără, care înlocuia bețișorul pe care îl avea
întotdeauna cu ea și cu care îmi arăta câte ceva ca
să învăț când eram mică. Purta nelipsitul șorț
înflorat peste halatul din diftină, galoșii negri din
cauciuc care o ajutau să se descurce prin noroaiele
primăverii și toamnei, iar pe cap, la fel ca
altădată, gearurile ei, dar cele închise la culoare.
Pe cele colorate le dăruise fiicelor ei, nurorilor. Și
eu am fost norocoasă să primesc unul cu flori
grena pe care-l păstrez și astăzi, printre lucrurile
mele de suflet. Doar ochii bunicii nu se
schimbaseră niciun pic, ba chiar parcă erau mai
buni și blânzi. Când te uitai în ei, puteai să
înțelegi câte văzuse în viață, cât iubise lumea, dar
mai ales copiii pe care îi ajutase să vină pe lume.
Acum vorbea mai puțin, dar te privea mai mult.
Nu prea mai mergea prin sat, ar fi trebuit să
meargă în baston și bunicii nu-i prea plăcea să fie
văzută așa. Doar seara sau duminicile ieșea la
poartă, unde se strângeau ca de obicei vecinele,
dar mai ales tinerele care se mai sfătuiau cu ea
despre copii sau îi aduceau și pe ei, să le pună
bunica mâna fierbinte pe locul dureros. Și parcă le
lua cu mâna orice suferință! În alte zile, după ce
termina treaba prin curte, stătea la poartă și privea
lumea care trecea la deal sau la vale și își mai
clătea ochii care nu prea mai vedeau bine, cu
fetele și băieții, femeile și bărbații de pe drum. În
timpul zilei, își găsea de treabă, ba cu una, ba cu
alta. Se gospodărea singură.
Avea în curte cam tot ce-i trebuia: câteva
găinușe de la care aduna în fiecare zi într-un coș
câte cinci-șase ouă proaspete, un porc în cocină pe
care-l creștea de mic cu porumb din grădina ei sau
cu mâncarea care mai rămânea. Ce-i mai trebuia
prin casă îi aduceau fiicele ei, lapte, brânză,
smântână, pește. Și parcă o văd cum primea
darurile, cu o mare timiditate și mulțumea cu atâta
căldură. Socotea alimentele primite ca pe niște
daruri, nu ca pe o datorie, de la copii către mama
lor. Bunica încă își păstra obiceiul și la bătrânețe
să-și primească toată familia la masa de Crăciun.
Cu timpul se făcuse mai sfioasă, nu mai ieșea prea
mult prin sat, doar foarte rar trecea pe la fiecare
fiică sau fiu, toți cu casele în sat, ca să ne vadă.
Parcă o văd când ajungea la noi. Ne
îmbrățișa pe toți, scotea câteva bomboane din
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
buzunarul șorțului
colorat și ne dăruia
fiecăruia, se așeza
într-un colț al mesei,
se uita la toți și ne
mângăia cu privirea.
Mama, după ce o
ospețea, o ruga să
rămână la noi
noaptea, dar bunica
refuza întotdeauna și
spunea că cel mai bine se simte în cuibul ei, stătea
câteva ore și spre seară pleca spre casa ei. Era
salutată cu respect de toți oamenii pe lângă casele
pe unde trecea, o mai invitau pe o bancă să-i dea
un pahar cu apă, câte o tănără îi făcea un pachețel,
așa că bunica ajungea acasă de parcă ar fi venit de
la cumpărături.
Cu bunica rămăsesem în aceeași relație bună
și, când am mai crescut, chiar și după ce m-am
căsătorit, era singura în fața căreia mă puteam
deschide. Camera în care dormeam când eram
mică, mă aștepta și de fiecare dată când îmi
veneau „uiurile” adolescenței, aveam acolo la
bunica tot ce-mi trebuia să înnoptez. Mă și văd
culcușindu-mă în patul primitor și odihnitor, lângă
bunica, și plângându-mă, cel mai mult de mama
cu care mă contraziceam tot timpul și din orice.
Bunica, liniștită, mă întreba de ce ne-am certat și
eu, sigură că aveam dreptate, îi povesteam tot ce
se întâmplase: că nu mă lasă să mă îmbrac cum
vreau eu, vrea să mă îmbrac doar cu rochiile care-
i plăceau ei, să nu vorbesc cu fata sau băiatul lui
cutare, că mă duc prea de multe ori la uliță, că nu
mă uit la băiatul care-i place mamei și se găseau
motive nenumărate, puteam să vorbesc despre
asta minute în șir. Bunica mă asculta ca o
profesoară, mă aproba de multe ori sau îmi spunea
să fiu mai atentă cum îmi aleg prietenii, pe de altă
parte o apăra și pe mama, spunându-mi că și
mama are dreptatea ei.
- Îți vrea binele, bunică, de asta face așa!
Și nu știu cum, dar tot ce-mi zicea, făcea ca
în următoarea clipă să-mi treacă supărarea! După
ce vorbeam, bunica scotea din cămară bunătățile,
pe care le punea pe masă. Îmi amintesc că
niciodată de la bunica nu lipsea turta dulce. Eu
cred că bunica știa că-mi place mult. Mama mă
lăsa cu bunica, mai ales că era bătrână și era bine
să doarmă cu cineva. Eram, cum spuneau toți,
mâna dreaptă a ei. Mă lăsa să o ajut și la
curățenie, nu-i plăcea să vină nimeni altcineva. Eu
cunoșteam casa bunicii ca-n palmă, aveam grijă
de lucrurile ei ca de obiectele unui muzeu. Fiecare
batistă, prosoape din în țesute la războiul de țesut,
25
mănunchiuri de busuioc, cărți de rugăciuni,
descântecele pe care bunica le spunea în anumite
situații, scrise pe câte o foaie de hârtie îngălbenită
chiar de mâna ei cu litere mari și nesigure să le
învățăm și noi, brobodițe, basmale, șorțuri, pe
toate le împachetam și le găseam loc în dulapul
bunicii din lemn masiv din stejar. Apoi treceam în
tinda care ținea loc și de bucătăria de iarnă,
scoteam vasele în curte, căram apă de la Dunăre
cu două găleți, puneam apa într-un lighean mare
și începeam să spăl și să frec cratițele cu cenușa
scoasă din sobă. După ce le lustruiam, le clăteam
cu multă apă, le puneam la soare să se usuce și
apoi puteam să mă oglindesc în ele!
Bunica se uita la mine cu atâta dragoste și, ca
să fie lângă mine să mai vorbim, spăla rufele la
mână într-o albie cu săpun de casă cu miros de
izmă, le punea la uscat și până seara le punea la
locul lor. Între timp bunica punea la dospit o cocă
făcută pe loc cu turtițe din mălai, mai spăla între
timp și când se ridica coca, se ștergea pe mâini și
pregătea cât ai bate din palme niște turte fragede
și gustoase umplute cu varză, cu cartofi, cu
brânză, cu gem, de te lingeai pe degete. Ne
așezam la masă la răcoare în șopronul de vară,
unde bunica avea o plită, o masă cu două băncuțe
de o parte și alta a mesei și un dulap în care ținea
câteva pahare, căni, castroane, farfurii din lut,
linguri și furculițe. După masă, ne odihneam într-
un polog, care ne ferea de arșița soarelui.Și acolo
ațipeam și mă lăsam legănată de vorbele bunicii,
pe care abia le mai auzeam…
- Bunică, să știi că nimeni nu este mai
aproape de sufletul unui copil decât mama și să
știi că și maică-ta era așa ca tine… Dar vezi ce
gospodină a ieșit din ea? Odihnită, mă trezeam cu
alte gânduri și abia așteptam să vină mama să
vadă ce harnică am fost. Dar mama, ca o
boieroaică, se învârtea prin toate părțile să vadă ce
am făcut și după ce se uita peste tot, mai
bombănea câte ceva.
- Uite, aici în colțul acesta ai lăsat o grămadă
de gunoi nestrâns sau vrei să punem sare peste el,
ca să nu se strice! Cu asta, mama mă dădea din
nou peste cap și iar mi se înfoia chica și-i
spuneam mamei apăsat:
- Altădată vino și fă mata treaba!
Tot bunica era cea care ne împăca și iar îmi
veneau gândurile cele bune. Când am ajuns în sat
educatoare, bunica era mai mult în grija mea. Cu
toate că avea atâția copii în sat, mie îmi plăcea să-
i fac proviziile de alimente pe lună și îi cumpăram
de la magazinul alimentar tot ce credeam că-i
trebuie. Altădată îi cumpăram încălțăminte de
toamnă și iarnă potrivite pentru noroaiele și
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
zăpezile din sat. Se purtau atunci galoșii îmblăniți.
Mătușile și unchii mă lăudau la copiii lor ce bună
sunt cu bunica și prin asta îmi atrăsesem destule
vorbe din partea verișorilor și verișoarelor mele.
În fiecare zi când mă întorceam de la grădiniță,
mă opream la bunica, îi aduceam apă de băut de la
Dunăre. Dacă era iarnă îi făceam surcele și
aduceam lemne în casă. Se bucura să stau cu ea la
masă, mânca și ea mai cu poftă și orice punea pe
masă mi se părea cea mai bună mâncare. În acea
perioadă eram în vorbă cu băiatul cu ochi verzi,
dar ascundeam asta de mama. Bunica era cea care
știa totul și cu care vorbeam aproape tot, ba chiar
într-o duminică l-am adus pe prietenul meu să îl
prezint bunicii și atunci bunica, cu ochii ei
frumoși și buni, după ce l-a ascultat și ne-a privit
pe amândoi, mi-a spus:
- Bunică, acest băiat este perechea ta! De
unde a știut bunica, nu știu... Dar așa a fost!
Mândrie şi extaz
Poeţi tulceni
Ion TROFIM
Varianta a-2-a.
Privesc Caraimanul şi crucea-i sfântă.
Îmbrăcat cu molizi, şi-n mantie albă.
Cu nouri albi de aburi mari şi pufoşi
Ce lunecă încet urcând uşor pe stânci.
Vârf măreţ cu multe văii şi creste albe.
Mulţi au îndrăznit pe tine să meargă.
Crezând doar ei că vor reuşi să ajungă,
Cu tot efortul lor, la crucea ta cea sfântă.
Măreaţă stâncă cu creste şi văii dalbe.
De strajă tu stai şi priveşti spre vale.
Înalt, semeţ stai mereu albit în culme.
Privind la toţi cei care stau sub tine.
Din vârful tău cobor măreaţă stâncă,
Pe un fir de cablu alunecând la vale.
Eu plec de aici la mare lăsând-n urmă,
Un vârf măreţ cu frumuseţea-i dalbă
26
Nicu CIOACĂ
M-am născut la 28.03.1951 ȋn satul
GRECI, la poalele ŢUŢUIATULUI,
bătătorindu-i cărările și nu numai, pȋnă ȋn
adolescență, după care pornind apoi spre
orașe. Mai departe, despre mine, vă spun
ȋn versuri:
Viu
Ţin minte. M-am născut viu.
Cu braţele mele tăiam orizontul felii,
Din priviri alungam pesimismu-n stihii
Şi visam și vream multe.
Măricel, călcam ȋn picioare tăpșane,
Stȋnci răsturnam ȋn delir peste vale,
Din flori ȋmpleteam cununi diafane
Şi eram viu, și-aveam viața ȋn cale.
Crescȋnd, conjugam bine verbul “a face”,
Îl conjug și acum, mai cu rost,
Viul din mine este și-a fost
Şi mă mișc ca un viu și ȋmi place.
Mă gȋndesc … să mor viu.
Să-mi adun visele toate-n sicriu,
Să m-asigur c-am vrut şi-am făcut …
Şi doar atunci, m-oi preface ȋn lut.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
Poeţi tulceni
Poveste
(părinților mei!)
Și sună clopotele-n vale,
Cu iz de flori, glas de mioare,
Și trece-un nor mai greu de ploaie;
"Hai Mițo! Vino în odaie! "
Cînd ai venit mi-erai vecină,
Frumoasă și fricoasă, o divină,
Și pletele-ți cădeau codane –
"Să te-nsori cu mine, mă Iordane! "
Și am venit și noi pe-aici,
Care mai mari, care mai mici,
Ținîndu-ne de fustele mămicii,
Căci fuste nu purtau tăticii.
Și clopotele răsunau în vînt,
Mioarele cîntau un cînt,
Nori grei veneau peste văpaie –
"Iordane! Vezi că vine ploaie! "
Și-au mai căzut și frunzele din tei
Și-au mai trecut și anii peste ei
Și tîmplele le-au mai albit –
"Iordane! am îmbătrînit! "
"Copiii noștri-s mari și-s bine
Și nu-s așa, un nu știu cine.
Și dacă mor să știi că-i vrere,
A morții vieți, care-o cere.
Și mori și tu după o vreme
Și mori încet și nu te teme –
Copiii nu ne vor uita.
În focul minții lor arzînd,
E viața mea și-a ta."
27
 Muzică nu are nevoie de o descriere a ei, ea se descrie
Câteva cuvinte despre Imperialul lui prin procedeele artistice folosite astfel încât
auditoriul să rezoneze precum compozitorul
Beethoven într-un mediu firesc ce sparge barierele
Gigel SAMOILĂ
temporale. Practic, timpul se concentrează într-
„Muzica este un timp sonor”
un singur punct pe care mental îl putem numi
.. Emil Cioran
timpul zero de la care a pornit totul
Născut în 1870, a avut o copilarie nu foarte
(expansiunea Universului, cronologia
fericită,.. cu un tată alcoolic şi o mamă
evenimentelor) şi tocmai de aici derivă şi
sensibilă, a dovedit de mic înclinaţii muzicale
unicitatea şi diafanul compoziţiei. Beethoven a
pe care acelaşi tată alcoolic a încercat să le
fost un neliniştit, a fost un bulgăre incandescent
expună şi exploateze ca şi în cazul tatălui lui
de creaţie, a compus fără să audă, pentru cei
Mozart, punându-l pe micul Ludwig să
mulţi care nu l-au acceptat în cercurile lor şi
interpreteze diverse partituri în locuri
care s-a întors în anul 1827 de unde a venit, din
frecventate de protibendada epocii. Odată ajuns
Eternitate, unde geniul rămâne aşa cum spune
la vârsta adolescenţei, Beethoven merge la
poetul „nemuritor şi rece”.
Viena unde ia lecţii de pian cu deja Poeţi tulceni
recunoscutul Mozart. Moartea mamei îl face să
părăsească Viena aici revenind peste câţiva ani Paul SÂRBU
când îşi va continua studiul pianului cu un alt Amintirile unui salcâm desfrunzit
renumit compozitor al vremii Joseph Mândrie Străinul
Haydn.După. Biografii şi criticii muzicali ai Ca un tren care face naveta
marelui compozitor spun că perioada creaţiei între moarte şi viaţă –
Sub lumina
acestuia s-ar îmaparţi în trei mari perioade: unui bec ce se clatină
speranţa!
prima perioada între 1790 - 1802 cuprinde în gară
Am putea merge amândoi
compoziţiile din tinereţe ale marelui compozitor în adierea brizei,
fără să ne-ntâlnim
care sunt scrise în manieră clasică asemănătoare străinul
pe şinele paralele,
a rămas
lui Haydn sau Mozart; şi am putea să murim
împietrit
cea de a doua perioadă de creaţie ar fi de durerea despărţirii
pe peron
aproximativ între anii 1807 – 1812 numită şi pe linia ferată.
cu o lacrimă pe obraz.
„perioada eroică” în care a compus Simfonia a Avem nervi de statui
O batistă
3-a „Eroica” precum şi Concertele pentru pian ce zâmbesc
flutură
şi orchestră nr.4 şi nr. 5 supranumit simulând
la fereastra
„Imperialul”; viaţa..
vagonului
cea de a treia perioadă de creaţie este specială, . care se pierde
din 1813 Beethoven compune ceea ce simte în zare.
neimpus de comenzi speciale „Simfonia a 9-a” Sub lună
şi Missa Solemnis , lucrări distincte care aparţin marea –
unui alt curent muzical, modernismul. fum verde
În acest articol aş vrea să spun câteva bătut de vânt...
cuvinte despre o lucrare scrisă în cea de a doua
perioadă a sa de creaţie. Este considerată cea
Nucile
mai valoroasă compoziţie din paleta concertelor De la o vreme
pentru pian, este vorba de Concertul nr. 5 n-am mai putut ajunge la crengi.
pentru pian şi orchestră denumit şi „Imperialul”. Şi atunci miezul
Spre ruşinea mea am ascultat-o de nenumărate a început să crească la loc,
ori la intervale mari de timp dar la ultima parcă mai dulce
ascultare ce s-a întâmplat acum vreo trei luni de în cojile aruncate sub masă!
zile, la finalul lucrării, necunoscându-i titulatura Dar aceste nuci
am gândit că opera este „Imperială”. O legătură nu le-am mai putut sparge
mentală între simţirea mea din momentul niciodată
încheierii lucrării şi titulatura pusă acum 200 de
ani de autor s-a produs. Asta, zic eu, pentru că o
adevărată capodoperă în orice domeniu artistic
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 28
Cu microbuzul și trenul prin
Prozatori tulceni
postrevoluție
Gheorghe OANCEA
La sfârșitul lunii martie, anul acesta, am
făcut o călătorie spre satul natal, situat într-o
zonă colinară a Podișului Getic, aproximativ la
mijlocul distanței liniare dintre Drobeta Turnu
Severin și Craiova, unde moștenesc de la
părinți, o casă bătrânească.
Deplasarea încorpora și ceva trist, întrucât
urma să iau parte și la un eveniment dureros -
trecerea la repaosul vecinic a celui mai bun
prieten al meu, om de o blândețe, bunătate
mesianică și altruism, cum rar se poate vedea
într-o viață de om. Starea mea, vorbind în plan
psiho-somatic, era una predominant
interiorizată , mai puțin expusă comunicării cu
cei din jur. Până la București am călătorit cu un
microbuz al unei societăți de transport,
respectabile. Înainte de a ajunge la Slobozia, în
Bărăganul Ialomiței, șoferul a oprit la un popas
turistic izolat, pe unde cam ,,sufla vântul”,
întrucât nu prea erau clienți de consumație.
Repede, mi-am dat seama și din ce cauză –
odată, că era prea matinal când am oprit noi, și
în al doilea rând, prețurile care te dădeau pe
spate. Am intrat în local, mai mult să fac
mișcare și să cumpăr o sticluță de apă minerală
,,Borsec”.
- Bună dimineața!, aș dori un borviz de
Borsec la jumătate de litru, m-am adresat
barmaniței – o femeie mărunțică și plăcută
vederii.
- Luați dumneavoastră, de la vitrina
alăturată, sunt sortimente mai multe, găsiți ce
doriți! - îmi răspunde. Am deschis vitrina, am
scrutat puțin prețurile și spre surpriza mea, toată
apa minerală la jumătate de litru era la același
preț: 5 lei sticluța. Am achitat produsul
cumpărat, am ieșit afară și repede mi-a plesnit
gândul la a face un calcul matematic: 10 lei litru
de apă minerală. Cam mult mi-am zis, într-o
țară ca România, cu cea mai mare producție de
apă minerală din Europa! Dacă am fi fost, pe
undeva, printre ergurile și oazele Saharei, mai
ziceai… dar, într-o țară care nu duce lipsa de
apă e greu să accepți așa ceva și mi s-a părut
sfidător.
După scurtul popas făcut, la puțin timp,
șoferul a cârmit stânga din volan pentru
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
a se înțepa în Del Sole-ul românesc.
Autostrada aceasta, ar fi o binefacere pentru
turismul helio- marin, dar nici până acum, nu
are toate serviciile puse la punct. În perimetrul
județului Ilfov, câțiva kilometri din ea au fost
făcuți din plăci de beton, care nu au fost bine
îmbinate. Așa că, această secțiune este una cu
zdruncinături și zgomot, plină de disconfort,
care îți alungă turistul străin , aflat fie în tranzit,
fie pentru un sejur sau o afacere. Pentru un
bolnav, cu o operație proaspăt făcută, e greu de
suportat acest drum, ca să nu mai vorbim de
șoferi, care înjură de mama focului, fiindcă din
cauza trepidațiilor induse, pot fi afectate atât
suspensia cât și aparatura de bord a mașinilor. A
urmat stresul din București, un oraș sufocat de
trafic, care nu-și va reveni curând din această
agonie. Aproximativ 40 minute au trecut în
București, până a ajunge la stația finală. Un
cetățean disperat din mașină, care avea un
proces la Tribunalul Municipal București, a
implorat pur și simplu șoferul să oprească la
Piața Unirii, pentru a fi prezent la timp în
instanță. Șoferul însă, avea regulile lui rutiere și
i-a spus că nu poate opri. Nu mi s-a părut o
poziție fair - play, totuși oameni suntem, și
avem nevoie unii de alții, mai ales în situații
extreme.
Am ajuns în fine , la stația finală din strada
Fluviului, mi-am luat bagajele, cam grele, și m-
am îndreptat spre un taxi. Până la Gara de Nord,
unde doream să ajung, pe scurtătură, sunt cam
800 m. În locul unde mă aflam erau vreo patru
taxiuri. Lângă mine, o ardeleancă, trecută de 60
de ani, m-a întrebat precipitat dacă merg spre
Gara de Nord. I-am răspuns că da. Mai avea 30
minute până la plecarea trenului spre Cluj-
Napoca și a gândit că dacă mergem împreună
este mai în siguranță și că plătim taxiul fifty -
fifty. Cât am stat de vorbă cu ea, nu mai
rămăsese decât un taxi.
- Bună ziua!, sunteți liber?, intervievez eu
pe ultimul taximetrist din proximitatea noastră.
29
 - Unde vreți să ajungeți ?, îmi răspunde o
voce fermă, tăioasă.
- La Gara de Nord.
- Puneți, bagajele în spate și urcați!
În câteva minute am ajuns la gară, dar în
mașină a fost o duhoare de tutun de mi-a tăiat
răsuflarea. Oportuniști versați, cu o bună
psihologie asupra călătorilor, destui taximetriștii
din București, se comportă cam necivilizat.
Cum nici nu prea aveam timp la dispoziție,
deoarece trebuia să prindem legăturile spre
Craiova, respectiv spre Cluj- Napoca, am trecut
peste micile obrăznicii ale taximetristului,
împreună cu doamna din Ardeal.
La despărțire, în gară, stimabila doamnă a
zis:
- Nu am văzut prea multe lucruri schimbate
la regățenii noștri din sudul țării! Drum bun
domnule!
- Mai rău este doamnă!, îi spun. Năravul
fanariot încă mustește pe Cheiul Dâmboviței!
Dar, să nu disperăm, Soarele răsare tot de la
București. Călătorie plăcută!.
După despărțire m-am așezat la coadă și
am primit un bilet cu loc la vagonul 2. Mulțumit
că nu am stat mult la rând și mai ales că am
prins loc, eram emoționat și nerăbdător să urc în
tren pentru a doua parte a călătoriei mele.
Trebuie să mărturisesc că nu mai călătorisem cu
trenul de 25 de ani. Ca atare așteptam să văd un
altfel de tren, vagoane mai silențioase, ceva
modernitate în transportul feroviar, dar m-am
înșelat. Gara de Nord nu avea nimic schimbat în
veșmântul ei, ba chiar mai multă uzură fizică,
față de anii studenției mele, când foloseam,
aproape exclusiv, trenul ca mijloc de transport.
La linii și pe peroane o lume mai rară, trenuri
ciuntite ca lungime, cu 2-4 vagoane după ele și
prost întreținute, locomotive îmbătrânite,
curățenie… lasă-mă să te las. Suficiente și
peremtorii argumente care - mi întăreau
convingerea că drumul de fier al României a
intrat în paragină. După multă caznă, semn că a
fost ceva în neregulă prin triaj, trenul a fost
garat la linia 2. Imediat, după ce călătorii au
urcat în cele două vagoane cu nivel suprapus,
la ora din grafic trenul a pornit. Călători de
toate vârstele și semințiile profesionale, inclusiv
pensionari populau habitatul vagoanelor.
Înfățișarea călătorilor, per ansamblu, definea
parcă o lume rurală, puțin relaxată, destul de
încordată, ici-acolo, ușor distonantă. Lângă
mine s-au așezat patru tineri, toți cu blugii
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
găuriți sau mai bine zis zdrențuiți - două fete și
doi băieți, cam de vârsta majoratului sau ceva
prin apropiere, cu plus sau minus.
Pe diagonală față de mine, stătea un domn
cu părul sur, fizionomie de intelectual și cu un
ager spirit de observație,după cum decanta cu
privirea, ceea ce vedea în tren. Pe traseu avea
să-mi spună că a făcut Facultatea de Construcții
și că a terminat un liceu de prestigiu din
Craiova - ,,Frații Buzești”. Grupul de tineri era
vocal, toți având în urechi căști la care ascultau
muzică trasă din niște telefoane mobile
performante. Judecând după coeficientul lor
comportamental de centrifugare, păreau
rockeriști. Nici nu am ieșit bine din Gara de
Nord, că la o smucitură a trenului ce ne-a
clătinat toate măruntaiele toracelor, din cauza
inerției, jumătate din cafeaua tânărului de vis-a
vis, ținută într-un pahar de plastic, a fost
proiectată pe pantalonii mei.
- Băi, Pokemanule!, așa se ține paharul, eu
ce mai beau?!, îi reproșează celălalt camarad
din grup.
Fetele au izbucnit în râs, iar eu cu tristețele
mele interioare, plin de gânduri, dar totuși în
virtutea unui reflex de autoapărare, mi-am scos
batista și am șters lichidul proaspăt împrăștiat
pe mine. Peste vreo 5 minute, una din fete a
așezat pe genunchi, pe o revistă, niște salam
tăiat felii și o pâine, semn că le era foame. După
ce au consumat salamul cu un miros puternic și
difuz în tot vagonul, cealaltă fată, a scos dintr-o
pungă de plastic, o ditamai sticlă de Coca–Cola
la 2,5 litri. Au plimbat sticla de la unul la altul
și după mai multe înghițituri, au terminat-o.
Deodată ușa vagonului se deschide brusc și
se aude:
- Biletele la control, vă rugăm!. Tânărul
care părea liderul grupului a fost primul care a
întins documentele de călătorie la control.
- Unde mergeți voi, măi, copii ai aiurelii?!,
spune controlorul.
- Ne luați la mișto?!, replică tânărul.
- Trebuia să luați trenul de Brașov, de la
linia 3, nu să urcați în cel de Craiova de la linia
2. Nu mai am cum să opresc trenul!.
Coborâți repede că urmează Stația Videle
și de acolo vă puteți întoarce la București. Aș
putea să vă dau și o amendă, altădată să căscați
ochii mai bine pe unde mergeți!. Buimaci, cei
patru tineri, născuți parcă în aceeași zodie a
zăpăcelii și certamente fără cei șapte ani de
acasă în traistă, au coborât val- vârtej din tren la
30
stația recomandată de controlor. După plecarea
acestora, domnul inginer de ,,Frații Buzești” m-
a ținut într-un dialog continuu până la Craiova.
- Ai văzut domnule, ce lipsă de orientare în
spațiu aveau acești tineri?. Noroc că a venit
controlorul la timp, căci altfel ajungeau pe la
Craiova!, deschide dialogul inginerul.
- Da . Niște tineri cu un comportament
grupal ciudat, care nu aveau nici cele mai
elementare cunoștințe de geografie. În mentalul
lor, nu era fixată nici un fel de hartă a țării, nu
cunoșteau poziția geografică a marilor orașe, nu
aveau simțul diurn al orientării în spațiu cu
ajutorul Soarelui și al punctelor cardinale. Dacă
știau puțină geografie își dădeau seama că spre
Brașov trenul se deplasa spre nord, iar spre
Craiova în direcția vest.
Aceștia sunt tinerii care stau toată ziua cu
capul în telefoane și nu mai judecă deloc. Pe de
altă parte nici prea multă geografie nu mai
există prin planurile de învățământ. Multe ore
au fost scoase. Iată, rezultatul!.
- Sau măcar puteau citi pe plăcuțele de la
vagoane, în ce direcție o lua trenul. Dar aveți
dreptate, nu aveau cunoștințe de geografie
aplicată.
Din când în când mai aruncam câte o
privire pe fereastra murdară a vagonului să văd
cum mai este lucrat pământul Câmpiei Române,
cum arată gările și localitățile prin care treceam.
Peste tot gările arătau trist, la multe din ele abia
se mai vedea denumirea din cauza ploilor și
vânturilor, dar mai ales a neglijenței. Lucrătorul
feroviar de serviciu, de odinioară, care stătea
drepți cu paleta feroviară în sus, în sens de salut
și că totul e în regulă la trecerea trenurilor,
lipsea cu desăvârșire. În triaje, plantele ruderale
năpădesc calea ferată din ce în ce mai ruginită și
prost întreținută. Câte un muncitor ici - colo, cu
hârlețul și târnăcopul în mână, făcea câte o
cârpitură care în gândirea lui se numea
întreținere. Aspect jalnic de lumea a treia,
africană sau sud - americană. Cineva ar trebui
să răspundă pentru acest dezastru aproape total
al căii ferate române! Mă întrebam în gând,
când se vor amenaja și la noi căi ferate ca în
Japonia (Shinkansen), China (Maglevurile) sau
în Franța- TGV-iurile.
Am niște imagini uluitoare cu cel mai nou
tren japonez SHIKI- SHIMA, destinat exclusiv
excursiilor. Dispune de vagoane restaurant
super-luxoase, vagon pentru consultații
medicale, vagon pentru audiții muzicale,
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
vagoane de dormit, vagoane cu baie și duș etc.
Personalul angajat are o ținută ca după
Neckermann. În timp ce derulam în minte astfel
de imagini, a intervenit din nou domnul inginer:
- Nu mai avem nici mijloace feroviare. Am
distrus uzina de locomotive ,,Electroputere,, de
la Craiova, la fel întreprinderile de vagoane de
la Caracal, Drobeta Turnu Severin, din Reșița și
am închis combinatul metalurgic de la Călărași
unde produceam șina de cale ferată.
- Probabil, că din cauza aceasta trenurile au
vagoane și locomotive puține!
- Sigur că da, nu mai avem parc de
vagoane și locomotive care să satisfacă
necesarul. Să le cumperi din străinătate ar costa
enorm! A mai rămas întreprinderea ,,Vagonul”
din Arad, dar nu face față.
Timpul a trecut pe nesimțite și la un
moment dat trenul își încetinește foarte mult
viteza.
- Vedeți, hăul acesta de vale, domnule?!
Știți ce s-a întâmplat aici?, mă întreabă
inginerul.
- Cred că da, știu. Suntem la Cârcea,
deasupra văii Tesluiului, unde în urmă cu
câteva luni a deraiat un tren cu vagoane -
cisternă, care transporta produse chimice.
- Da, putea să fie o tragedie de proporții,
dacă era un tren de călători.
Într-adevăr, acolo este un vârtop de vale
amețitor, care trebuie monitorizat permanent.
Am făcut o rugăciune în gând, să trecem cu
bine acest loc periculos. În sfârșit am ajuns și la
Craiova cu o întârziere de 35 minute. Mi-am
luat rămas bun de la domnul inginer, un
partener de dialog de toată isprava, om cult cu
experiență de viață și bun patriot. Urma a treia
parte a călătoriei mele - drumul spre satul natal,
unde aveam să petrec clipe sfâșietor de
dureroase.
31
 File de istorie
Dr. Victor H BAUMANN
Io, Lisandru.
Întâmplări din tinerețea unui cavaler moldo-
vlah, povestite de el însuși
Fragment din roman
După ce l-am cunoscut pe Andrei și povestea
manuscrisului, am aflat că acesta fusese donat
de doamna Filip colecției de documente a
facultății ieșene și, a fost folosit de cei trei
studenți în lucrările de licență și de masterat.
Dar publicarea integrală a documentului, cu
traducere și comentariu, nu fusese făcută.
Citind apoi manuscrisul, cu ajutorul doamnei
Anastasia Filip căreia nu găsesc suficiente
cuvinte pentru a-i mulțumi, și cu asentimentul
Domniei Sale, am propus o nouă traducere,
modernizată și ușor romanțată.
Această variantă modernă a manuscrisului,
realizată de doamna Filip, mi-a sugerat forma
literară a romanului, intitulat „Io, Lisandru” pe
care, îl prezint în continuare cititorilor.
În roman am introdus, în afară de prima foaie a
manuscrisului, cuvinte și expresii specifice
moldo-venilor căci, la vremea aceea textul a
fost gândit în grai autohton, înainte de a fi scris
în slavonește.
Fiind vorba de aventurile unui tânăr cavaler din
oastea domnească a voievodului Ștefan cel
Mare, am adăugat romanului subtitlul
„Întâmplări din tinerețea unui cavaler moldo-
vlah, povestite de el însuși”.
Io, Lisandru !
Începutu-am deșiratul amintirilor în postul
Sfinților apostoli Petru și Pavel, la anul 7044
de la facerea lumii, 1536 de la nașterea
Mântuitorului, în vremea domniei voievodului
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
Petru, feciorul marelui Ștefan Vodă și al
Răreșoaei.
Io, Alexandru, fiul boierului Iliaș Hâncu, fostam
unul din „voinicii” Voievodului Ștefan al
Moldovei, cunoscut ca boier Lisandru.
Născut în zodia racului, fac în ceastă vară o
groază de ani. Dumnezeu mi-o dat o viață
îndelungată, cu multe întâmplări, cu bucurii și
necazuri, ca la toți rumânii, în ceste vremuri.
Amu, vreau ca să știți că cele scrise de mine în
ceastă carte la bătrânețe sunt adevărate,
întrucât pre multe dintre ele le-am păstrat în
minte, de-a lungul anilor. Dar voi înșira numa
câteva din întâmplările foarte dragi mie, din
primii ani ai tinereții mele încărcate de
zbucium, de speranțe și împliniri, din vremea
Măritului Ștefan Voievod.
Și iarăși vă spun Vouă, celor care veți ceti cele
povestite de mine că, după trecerea lui Ștefan
Vodă în lumea celor fericiți, puterea osmanlâilor
o crescut atât de mult încât, înconjurându-ne,
am ajuns la cheremul lor.
•
Tătuca a luptat mulți ani în slujba mărețului
Iancu de la Hunedoara, de-i spun aiștia amu
„Hunyad”, fiind căpitanul detașamentelor de
rumâni din oastea cestuia. Așa se face că și-o
găsit nevastă tocmai la Killi, pe malul Dunării,
pe mămuța Maria, fiica unui bogat negustor de
pește, Staicu, și a Neguței, din cetatea apărată o
vreme de trupele ardeleanului. A murit alături
de acesta, sub zidurile Bălgrad-ului sârbesc în
vara anului 1456 d.Hr.. Mămuța învățase carte
în școala taliană din Killi, aflată în mânăstirea
ridicată de călugării papistași cu banii
neguțătorilor genovezi, care stăpâniseră cetatea.
Ea știa să scrie și să cetească latinește,
talienește și grecește și, având din naștere
ușurință în deprinderea graiurilor străinești, a
învățat cu ajutorul lui tătuca, slavonește și
ungurește.
„Tobă de carte”, cum o alinta tătuca, nu s-a lăsat
până când plozii ei, adică eu și soru-mea
geamănă, Ilinca, nu am deprins slovele latinești
și slavonești. Ceste învățături ne-au ajutat mai
târziu să ne însușim și alte graiuri. În anul 1457
d.Hr., mămuța, împreună cu noi, copiii, l-a
urmat în Moldova pe tânărul principe Ștefan, de
24 de ani, unicul fecior al Voievodului Bogdan,
ucis mișelește de fratele său Petru Aron.
Împreună cu detașamentele de valahi munteni și
moldoveni care luptaseră sub comanda lui
tătuca, Ștefan a devenit Vodă, încins cu brâu și
32
cu porfir pe Câmpia Direptății, după alungarea
unchiului său.
Acesta s-o pripășit întâi în Polonia și apoi în
Ardeal, sub ocrotitoarea coroană maghiară care,
pe vremea când Iancu, regent al Ungariei,
schimbase domnii din cele două scaune valahe,
urmărea să aibă voievozi prieteni și loiali,
împotriva otomanilor. Dar, într-o țară hăituită
din toate părțile de unguri, leși, tătari și turci, și
trădată de proprii boieri, pentru voievodul
Moldovei existau numai două ispite: ori să-și
plece capul, ori să se împotrivească, îmbinând
lupta cu diplomația. Și ... Ștefan a ales !
A înlăturat în forță pe boierii trădători, precum
făcuse și prietenul său din pribegie, Vlad
Basarab în Valahia dunăreană, poroclit de
dușmani Țepeș, pentru asprimea sa. A încheiat
pace cu leșii, și i-a zdrobit pe tătari, apoi pe
turci la Podul Înalt în anul 6974 de la facerea
File de istorie
Cultură getică și civilizație romană la
Gurile Dunării
Dr. Victor H. BAUMANN
Putem afirma în prezent că, în zona istro-
pontică, civilizația romană s-a suprapus celei
getice autohtone, influențând prin procesul de
romanizare cultura tradițională a acesteia.
Numeroase elemente tradiționale ale acestei
culturi au continuat însă, să străbată secolele.
Vom evidenția câteva aspecte ale acestui
fenomen, apelând la cele mai interesante situri
arheologice cercetate în teritoriul cetății
Noviodunum, din nordul Dobrogei, cele situate
pe Valea Teliței și, în primul rând: așezarea
getică din punctul Amza, situată la NE de
localitatea Telița și officina de prelucrare a
ceramicii, stabiliment din secolul al IV-lea
p.Chr. situat pe Valea Morilor, în locul numit
Hogea, din vecinătatea de SV a localității
respective.
Surprinzând evoluţia satul autohton
romanizat la Telița/Amza în sec. IV p.Chr.,
observăm că schimbările s-au datorat mai
multor factori, cel mai important fiind
concentrarea proprietăţii, cu toate implicaţiile
de natură social-economică care au însoţit şi au
urmat acestui fenomen.
Cercetările arheologice au evidențiat
prezența unor întinse așezări rurale autohtone,
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
lumii (=1465, de la nașterea Mântuitorului),
dovedindu-și talentul de mare strateg.
Abia împlinisem 20 de ani când Ștefan Vodă m-
o chemat la oaste și am intrat înlăuntru
pâlcurilor de „voinici” care alcătuiau oastea
domnească. Nu mă laud, dar cred că eram făcut
pentru a fi oștean. Eram înalt, chipeș, bine
clădit, învățat cu greutățile, cu exercițiile fizice
și cu slovele. Învățasem cu mămuța și cu padre
Inocentiu, călugăr franciscan venit din Ardeal,
limba latină și graiul talienilor, mă descurcam
bine în graiurile săcuilor și sașilor și începusem
să-l deprind pe cel al tătarilor. Mămuța îmi
spunea uneori că semăn cu tătuca, și cred că așa
era, dar deprinderea cu ușurință a graiurilor i-o
datoram ! Foarte repede, am fost remarcat de
mai marii oștirii și de Vodă. Eram cinstit și loial
ca și tătuca, și așa am rămas toată viața.
specifice epocii romane târzii, mai precis
secolului IV p.Chr. și în alte locuri: la sud de
localitatea Sarichioi, în punctul Sărătura și în
apropiere de localitatea Izvoarele, la poalele
Dealului Consul. În sec.al IV-lea p.Chr., aceste
așezări capătă înfățișarea unor sate mari,
nefortificate, cu gospodării risipite pe o întinsă
suprafaţă de teren; în cazul așezării de la Amza,
cu edificii publice, civile și de cult, care
concentrează viața comunității.
În conformitate cu definiţia dată de V.
Pârvan acestui tip de aşezare, am fi în faţa unui
derivat al pagus-ului din epoca romanităţii
timpurii („…tip de așezare risipită total opusă
categoriei urbane” -Vulpe 1968, 200). Oficial pagus
semnifica administrativ o subdiviziune rurală a
unui teritoriu urban, iar locuitorii acesteia,
numiţi pagani, formau un grup social, religios,
administrativ. Pagus reprezenta un organism
distinct şi viabil, cu divinităţi proprii, cu altare
şi monumente, cu patroni-protectori etc. (Saglio,
s.v. Pagus, pagani).
Imaginea satului de pe valea Amzei
evidenţiază fenomenul de stratificare socială
petrecut şi în lumea comunităţilor indigene.
Arheologic, avem în vedere mai ales structura
diferită a aşezării romane târzii, cu gospodării
situate la intervale neregulate, probabil
deservite de un personal auxiliar compus din
două-trei familii/gospodărie, posibil urmaşe ale
33
familiilor de geți, pauperizate în urma „marii
crize” a secolului al III-lea p.Chr.
Supuşi la plata impozitului capitatio-iugatio,
pagani – posesori de mici terenuri agricole –
ajung să depindă cu timpul, de protecţia marilor
proprietari de pământuri (patrocinium vicorum –
vezi Suceveanu 1998, 110 – cf. Laffi 1966), aflaţi şi-n
cetatea Noviodunum, de pe malul Dunării. (Vezi
Popescu 2002, 156; Suceveanu, Barnea 1991, 222;
Sâmpetru 1994, 18-75).
Situată în zona limes-ului dunărean, aşezarea de
la Amza era dependentă de cetatea
Noviodunum, comunitatea fiind supusă
regimului de adtributio (plata dărilor). Sătenii
aveau statut de peregrini, și locuiau într-o
aşezare deschisă, fără drept de cetate.
Autonomia lor administrativă este limitată la
dreptul de a-şi alege magistraţii, iar cea
economică, la dreptul de a practica comerţul.
Deţin terenuri în afara zonei împrejmuite
cadastral, locuri nearpentate oficial - extra
clusa loca sau loca relicta (Chouquer, Favory, 2006.
În Cadastrul de la Arausio, aceste locuri sunt denumite
„terenuri mărginaşe” – cf. Piganiol 1962, 53-62).
Ca şi la Teliţa, aceste aspecte trebuie să fi fost
valabile pentru majoritatea satelor autohtone,
cel puţin în cazul celor investigate în sudul
Dobrogei, la Bugeac–Valea lui Marinciu, lângă
Durostorum (Scorpan 1969, 43-79), şi în nordul
Dobrogei, la Frecăţei (Baumann 1991, 109-116) şi
Revărsarea–Cotul Tichileşti (Baumann 1995,
227-268) din teritoriul noviodunens, și la
Sarichioi–Sărătura (Baumann 1995, 174-226), în
teritoriul argamens de pe litoralul vestic al
Pontului Euxin.
Evoluţia lor este însă diferită, de la caz la caz.
La Bugeac–Valea lui Marinciu şi la
Revărsarea–Cotul Tichileşti, satele dispar spre
sfârşitul secolului al II-lea, nu atât datorită
distrugerilor provocate de invazia costobocilor
care, evident, a pustiit teritoriile din apropierea
Dunării (vezi, în acest sens, situaţia villae-lor rusticae
din zona localităţii Niculiţel- Capaclia şi Niculiţel-nord–
Baumann 1983, 94 şi 106 – dar şi nivelul de distrugeri de
la sfârşitul secolului II p.Chr. care marchează, în
aşezarea de pe valea Amzei, trecerea de la prima la cea
de-a doua fază constructivă –Baumann 1995, 27, 28, 38),
cât, mai ales neputinţei comunităţilor locale de
a se menţine în condiţiile unui regim al
proprietăţii defavorizant pentru autohtoni, hrana
acestora fiind procurată în principal de pe
terenul limitat din vatra satului. (În condiţiile geo-
climatice ale Dobrogei şi ale agro-tehnologiei antice,
recoltele obţinute nu satisfăceau nevoile de hrană ale
sătenilor).
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
Rămân satele care s-au integrat mai rapid şi
mai temeinic în circuitul de valori al lumii
romane, în special în economia teritoriului şi
implicit a provinciei de la Dunărea de Jos unde
s-au găsit soluţii de redresare şi de relansare
economică, alături şi în paralel cu fermele
rurale din vecinătate.
Prin aceasta, epoca Severilor (sfârșitul secolului II
– primul pătrar al secolului III p.Chr.) se relevă, atât
axiomatic cât şi arheologic, ca o perioadă de
reviriment în evoluţia acestor aşezăminte rurale,
și asistăm la reluarea procesului de romanizare
într-un context nou, marcat de ridicarea la rang
de municipium a celor mai importante centre
urbane romane din zona Gurilor Dunării –
Troesmis și Noviodunum, concomitent cu
întărirea rolului armatei în plan administrativ.
Pe Valea Amzei, în extremitatea de nord a
aşezării, la sfârşitul secolului al II-lea
funcţionau cuptoare romane de mari dimensiuni
destinate arderii materialelor de construcţie,
reflectând din partea comunităţii locale
necesităţi sporite de materiale ceramice, într-o
perioadă intens constructivă. În aceeaşi
perioadă, pentru prevenirea recoltelor slabe din
anii secetoşi este construită de către şi în folosul
întregii comunităţi clădirea unui horreum, gen
de construcţie destinată depozitării cerealelor şi
a altor produse alimentare (Duval, Popovič 1977,
72). Şi, ca dovadă a desfășurării procesului de
romanizare a comunităţii de pe Valea Amzei,
este edificat un sanctuar destinat cultului eroilor
mântuitori şi ocrotitori ai satelor, Cavalerului
Trac şi lui Hercules, fenomen care reflectă
grefarea unor noi concepţii religioase pe fondul
intim, afectiv al autohtonilor.
Descoperirile arheologice demonstrează că, în
aşezările rurale de pe valea Teliţei şi din
împrejurimi, economia era axată pe meşteşuguri
legate în special de prelucrarea uneltelor din fier
şi a ceramicii, pe creşterea animalelor, pe
comerţ, şi mai puţin pe cultivarea plantelor, fără
să uităm culturile de viţă-de-vie.
Cantitatea mare de monede din perioada
cuprinsă între sfârşitul sec. al III-lea şi ultimul
pătrar al sec IV p.Chr., descoperită în aşezarea
de la Amza, evidenţiază participarea efectivă a
acesteia la circuitul economic al teritoriului
noviodunens. Fenomenul este explicabil şi
datorită poziţiei strategice a așezării, care
facilita importante schimburi comerciale şi
menţinea bunăstarea membrilor comunităţii
(vezi, Velikov 1962, 35, care punctează fenomenul
34
dezvoltării siturilor rurale situate pe/sau în apropierea „ceea ce se întâmplă realmente într-un mare
principalelor artere de comunicaţie). număr de cazuri”( Blaga 1987, 319-320, 323).
În sec. al IV-lea observăm o bună Se poate afirma că, cercetările arheologice
convieţuire a fermierilor de pe valea Teliţei cu efectuate în siturile rurale din nordul Dobrogei
pagani-i din întinsele aşezări rurale, ca aceea de confirmă păreri mai vechi, conform cărora
pe valea Amzei. Se pare că în epoca populația autohtonă din vechiul spațiu de
Dominatului, denumirea de pagani s-a extins în locuire al geto-dacilor continuă să acorde o
mediul rural. atenție deosebită manifestărilor antice, cu
Pe îndepărtatul rusticus paganus, istoricul caracter magic-religios.
francez Jacques Le Goff îl vede legat spiritual Un prim aspect are în vedere străvechiul
„de vechile superstiții țărănești cât și de cult al vetrei (Vulcănescu 1987, 109) care
păgânismul organizat, instituționalizat al religiei continuă, și la începutul epocii romane târzii, să
romane” (Le Goff 1986, 210). Dacă se are în se bucure de atenția deosebită a locuitorilor din
vedere adevărul istoric evidențiat de I. I. Russu mediul rural ( Bichir 1973, 140-145; Bichir 1984, 82,
în Religia geto-dacilor, conform căruia geto- În mod deosebit, vezi teza de doctorat a Marianei Marcu,
dacii alcătuiau „un popor de țărani și păstori Populația daco-romană din sud-estul Transilvaniei în
trăind în formă apropiată de natură”, nu se poate secolul al IV-lea, București, 1980). Amplasată în
nega fenomenul păstrării unor vechi credințe mijlocul locuințelor sau în spații deschise, vatra
locale sub haina romană a numeroaselor întâlnită în sec. IV p.Chr. în siturile arheologice
divinități, în special agreste, larg răspândite în de la Gurile Dunării păstrează aceeași formă și
spațiul istro-pontic. ( Amintim, în acest sens, sistem constructiv ca străvechea vatră a geto-
interpretatio Romana și sincretismul religios, fenomene dacilor. Menținerea ei în condiții optime de
destul de frecvente în lumea satelor, mai ales din sec. III funcționare, demonstrată de urmele de lipitură
p.Chr. – cf. Cumont 1909; Macrea 1969; Baumann
1980, 289-290; Baumann 1991 a, 117-120; Baumann
repetată, are un dublu caracter, utilitar și
1995, 49-50; Baumann 2006, 225-242; Bărbulescu 2001, magico-religios.
245).
Un astfel de exemplu îl constituie cultul lui
Silvanus și cultul eroilor, Hercules și Cavalerul
Trac, întâlnite în teritoriul cetății Noviodunum.
Zeu arhaic în mitologia romană, Silvanus a
fost aşezat printre geniile protectoare ale vieţii
rurale. Pădurea a fost cadrul viu în care, într-un
trecut primordial, s-au desfăşurat acţiunile
acestui personaj mitic, erou eliberator. Primii şi
cei mai fervenţi adoratori, au fost ţăranii.
Aceştia i-au asimilat sincretistic, în provinciile
romane, personaje divine locale, i-au impus o
înfăţişare asemănătoare lor, de ţăran îmbrăcat
cu tunică şi mantie închisă la gât, cu bonetă pe
cap, purtând în mână cosorul de pădurar (falx
silvatica ).
Și la Gurile Dunării țăranii romanizați
continuau să fie dominați în epoca romană
târzie, de păgânismul culturii tradiționale (Le
Goff 1986, 211, folosește expresia „structuri
țărănești subiacente dotate cu o mare rezistență
la schimbări”, făcând trimitere, în nota 32, la
André Varagnac 1948, Civilisation
traditionnelle, et genres de vie, Paris).
Credințele populare sunt determinante în În ferma de la Telița–La Pod au fost
viața locuitorilor satelor romanizate din Sciția descoperite două vetre în interiorul clădirii
Mică. Lucian Blaga considera că, aceste principale. Cea de-a treia vatră se afla în spațiul
credințe, cu înfățișarea lor magică, exprimă - deschis, destinat unui cuptor de ars material
ceramic. De mici proporții (1,00 × 0,70 m),
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 35
vatra era plasată în peretele nordic al gropii de
alimentare a cuptorului, fiind pardosită cu
material tegular (Baumann 1984, 53 și 464, Pl.VII/2).
Cercetarea complexului de olărit din
punctul Hogea, de la Telița–Valea Morilor, a
prilejuit, în 1989, descoperirea unei vetre
asemănătoare în apropierea cuptorului nr. 2, și-
n aceeași poziție față de acesta (Baumann 1995,
297, Pl. VIII), ca și în cazul vetrei din punctul La
Pod, relevând caracterul ritualic al acestora.
Vetre cu caracter „ritual” sunt cunoscute în
multe stațiuni getice din sec. II a.Chr. – III
p.Chr. : Popești pe Argeș (Vulpe 1967, 231-232);
Mătăsaru din Câmpia Română (Bichir 1984, 10-11,
pl. IV); Revărsarea–Cotul Tichilești pe malul
dobrogean al Dunării (Baumann 1995, 238, pl. XII/2;
VII/1-2 ).
Când vatra devenea inpracticabilă, ca
urmare a unor incidente sau evenimente
speciale, sau, pur și simplu datorită nevoii de a
construi una nouă, după dezafectare, părțile ei
componente erau păstrate și apoi depuse în
partea de sus a gropilor reziduale.
În complexul meștegugăresc de la Hogea,
de pe Valea Morilor, și, mai ales, în marile
așezări autohtone de la Telița/Amza și
Sarichioi/Sărătura, s-au descoperit gropi
menajere cu numeroase fragmente de vetre în
asociere cu bucăți de lutuială provenite din
locuințele distruse și dezafectate la sfârșitul sec.
al III-lea p.Chr. (Baumann 1995, 44, 183).
Uneori vatra era ascunsă, pentru a fi încorporată unei noi
locuințe. În clădirea fermei din punctul Pomăsita, din
nord-estul Teliței, o lespede de piatră, descoperită la
nivelul ultimei faze de locuire, mas-ca, realmente, o vatră
rectangulară în perfectă stare de funcționare. În scopul
conservării, fusese încon-jurată cu fragmente de tegulae,
iar suprafața de ardere, pe care se păstrase stratul de
cenușă cu cărbunii stinși, era acoperită de alte țigle
fragmentare (Baumann 1979, 197-203). Perfecta
conservare a acestei vetre trebuie să fi avut un caracter
ritual, în sensul funcționării sale ca altar domestic.
Este cunoscută, și în cazul de față evidentă, relația intimă
dintre vatră și locuință. Străvechiul cult solar al focului și
al vetrei (vezi Gimbutas 1989, 242, pentru vechimea
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
indo-europeană a acestuia. Grecii ionieni, creatori ai
Heladicului mijlociu, au adus cu ei o serie de elemente
culturale, specifice zonei bazinului danubian, printre
care: acoperișul în două ape și încăperile încălzite cu
vetre- apud Drimba 1984, 494 ) asociază în mod natural
căminului familial credinței magico-religioase, care
continuă să străbată epoca romană.
Aceste lucruri, socotite sacre, erau privite prin prizma
sentimentului religios. Or, una din funcțiile ideii magice
este cea religioasă (Blaga 1987, 332-335). Cea mai
cunoscută ipoteză asupra acestor practici cu caracter
ritual din mediul rural, evidențiază conținutul lor magic,
urmare a perpetuării din timpuri preistorice a cultului
solar al focului, prin extindere, al vetrei și al locuinței.
Descoperirile de gropi rituale în siturile
rurale din nordul Dobrogei, cu cadavre mutilate,
în mare parte, schelete lipsite de conexiuni
anatomice, depuse direct în pământ, reprezintă
un alt aspect al menținerii unor străvechi
practici cu caracter magic-religios.
Astfel de înmormântări rituale sunt
cunoscute la Gurile Dunării, încă din prima
epocă a fierului, în aria culturii Babadag (vezi
Ailincăi, Topoleanu 2003, 46-47) și sunt întâlnite
apoi în așezările geto-dacilor din epoca Latѐne-
clasică (cf. Sârbu 1987, 180; Sârbu 1993, 40, 52).
În groapa G-19 din zona nordică a așezării
de la Sarichioi/ Sărătura s-au aflat resturile
bulversate ale unui schelet uman, de sex
feminin, cu craniul plasat la NV( Baumann 1995,
183; Baumann 1998, 259, nota 68). În zona
cuptorului nr. 1 din ferma de la Telița–La Pod,
lipită de marginea răsăriteană a gropii de
depozitare a bombardelor arse, a fost
descoperită o groapă ovală, cu pereții drepți,
adâncă de 0,86 m, la baza căreia se aflau depuse
resturile unui schelet uman, într-o poziție
nefirească. Lipsa unor părți din schelet și a
conexiunilor anatomice, evidențiază o înhumare
secundară cu caracter ritual, într-o groapă care
avusese inițial, o altă funcționalitate.
(Va urma)
36
 Banii calpi și tulcenii… File de istorie

Nicolae C. ARITON

Unul din semnele că lucrurile nu mergeau bine în Împărăția Sultanului, precum și în sangeacul
Tulcei, pe la 1870, era faptul că era mare încâlceală cu banii otomani. Înalta Poartă bătea monedă și
veghea cu vigilență cursul oficial
impus, ce trebuia respectat cu strictețe
de către zarafi, acești comercianți de
bani. Imperiul era însă uriaș și
problemele economice și politice pe
măsură. Astfel, otomanii, sub
influența englezilor, înlocuiseră
galbenul cu lira de aur, alcătuită din
100 de kuruși, cărora oamenii le mai
spuneau piaștrii sau aspri, așa cum se
numiseră principalele monede, aflate în circulație, de-a lungul timpului. Pe lângă aceștia, prin
Imperiu mai circulau zeci de monede de aur, din întreaga lume, pentru care exista un curs de schimb
impus de Sultan, dar arareori respectat, cu toate că pedepsele erau crunte.
În Tulcea, aflată la marginea Imperiului Otoman, cu România, Rusia și Balcanii în coaste, plus
Comisia Europeană a Dunării și o adevărată hoardă de comercianți din întreaga Europă, circulația
banilor stătea chiar mai rău decât la Constantinopol, din cauza calpuzanilor care erau în frumosul
nostru oraș ca la ei acasă. Trebuie doar să specificăm că Tulcea nu era cine știe ce sediu al
falsificatorilor de bani, numiți calpuzani în Imperiul Otoman, ci era mai mult un fel de poartă de
intrare a banilor calpi, profitându-se de comerțul intens și de sutele (în unii ani chiar mii) de
bastimente care plecau și veneau în port.
Banii falși puși în circulație de către falsificatori erau de trei feluri: amestecați, ușori sau cu
scriptura prefăcută. În prima categorie intrau banii în care aurul era „spurcat” cu alte metale
inferioare, în a doua categorie erau monedele care nu ajungeau la „cumpănă”, adică la greutatea
etalon al monedei respective, fiind mai ușoare, iar a treia, erau monedele care respectau primele
două criterii de compoziție și greutate, dar erau „bătute” neoficial și, deci, inscripționate fals de
către calpuzani.

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 37

 Toate acestea erau pedepsite de
către Cadiul orașului cu
condamnarea la moarte prin
decapitare și arderea corpului
făptașului. În plus, acestuia i se
confisca întreaga avere și casa în
care se înfăptuise calpuzanlâcul.
Dacă era persoană avută și cu
trecere la otomanii de la Konak,
pedeapsa putea fi mai ușoară,
respectiv tăierea mâinii drepte (uneori, chiar a ambelor), închisoare pe o perioadă nedeterminată de
timp sau, dacă reușea să plaseze niște peșcheșuri consistente acolo unde trebuie, uneori chiar la
Constantinopol, pedeapsa să fie doar o bătaie zdravănă, la tălpi, în public.
Calpuzanii monedelor din aur erau bănuiți a fi chiar cei care lucrau în monetăria imperială
otomană și care pentru a-și rotunji veniturile apelau la calpuzanlâc, prin așa numită tehnică fourée,
care consta în aplicarea unei folii de aur peste un miez de cupru. Cei mai renumiți falsificatori de
monede erau însă venețienii, a căror tehnică era impecabilă, de
multe ori monedele lor fiind mai frumoase decât originalele,
tehnica favorită a acestora fiind amestecul aurului cu alte
metale, de obicei, în proporții care nu depășeau 30 de procente,
astfel încât falsurile erau greu de depistat și de multe ori acești
bani calpi circulau aproape oficial, în paralel cu cei adevărați.
Falsificarea kurușilor (piaștrilor) cu valoare mai mică era
specialitatea breslașilor brașoveni, cunoscuți ca meșteri
pricepuți în tot ce însemna produse manufacturiere ale
timpului. Există informații că aceste monede falsificate de
brașoveni, numite de multe ori și brașovence (cu posibila
origine a cuvântului „brașoave”, ca o variantă a „minciunii”),
se vindeau prin portul Tulcei cu banița, pentru cei interesați.
Din când în când, în vasta rețea de calpuzani mai intra și
câte un țigan fierar, viclean și hoț, dornic de înavuțire și de trai otoman cu harem, șerbet și
narghilea. Aceștia se mulțumeau să falsifice parale și lescăi, subdiviziuni ale kurușului, fabricate
din cupru, falsurilor fiind simple parale de tinichea.

1. calp, fals, în limba turcă, referitor la bani.

2. calpuzan, falsificator de bani, în limba turcă.
3. calpuzanlâc, falsificare de bani, în limba turcă.
4. Konak, denumirea dată de tulceni Palatului Pașei, sediul guvernatorului otoman al sangeacului
Tulcea, până la 1878, astăzi, Muzeul de Artă Tulcea.
5. piastru, kuruș, moneda curentă în Imperiul Otoman, inițial s-a numit aspru (denumire moștenită din
Imperiul Bizantin), apoi piastru, apoi kuruș, în vorbirea curentă, otomanii foloseau toți termenii.
6. para, subdiviziune a unui kuruș, acesta având 40 de parale, 1 para avea 2 lescăi.
7. imaginile reprezintă: un zaraf în timpul serviciului, monedă de aur de 100 de kuruși, monedă de 40 de
parale, Sultanul Mahmud al II-lea, sub care circulau monedele respective.

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 38

Sfârșitul Siciei Dunărene De La Dunavăț1)(A)
Traducere din limba ucraineană: Ananie IVANOV (2019)
Din corespondeța diplomatică cu autoritățile
ținutului rusesc, pașa de Tulcea, Yunus-pașa,
pentru perioada anilor 1818 – 1828, constatăm
că insulele Ceatal și Letea au fost puternic
populate de pescarii zaporojeni, neluând în
considerație interzicerea stabilită prin
6)
Convenția din anul 1818 . Populația
zaporojeană de pe insula Letea era de veche
proveniență. Știri despre popularea insulei
Vâlkovo sunt date în documentele rusești încă
din anul 17777). Din acel an, avem și știrea
despre cei patru deputați din rândul șefilor
zaporojeni care au mers la sultan8), și anume:
din partea cureniei Irklievsk – Maxym
Pidrucinoho și Fedir Vycocina, din partea
cureniei Poltavsk – Ihnat Ciornyi, din partea
cureniei Leușkisk – Makar Tovstyi9). După care
urmează încercarea, în opinia autorului, privind
înființarea Siciei la Karaorman și strămutarea,
ceva mai târziu, a populației pe Dunăre, între
Brăila și Galați. Certă, din informațiile acestea,
este numai drumul emigrației zaporojene după
distrugerea Siciei de pe Nipru: s-au așezat, mai
întâi, pe insula Letea, apoi a urmat insula Sf.
Iuriy, după care, mai târziu, colonizarea a urmat
calea în susul Dunării, în căutarea peștelui. Pe
insula Letea, și până în anul 1828, au fost
resturi mici din această colonizare, sub forma
așezărilor împrăștiate pe malurile lacurilor,
limanurilor și a gârlelor.
Prima hartă a deltei Dunării a fost făcută în
timpul expediției ruse în respectiva regiune din
anul 1790, condusă de de-Ribaca, cu
participarea cozacilor armatei Mării Negre. De
această hartă s-a folosit în anul 1832 general-
guverantorul Novorusiei, Voronțov, când a
apărut chestiunea inventarului insulelor și
înființarea liniei de carantină de-a lungul
brațului Sulina10). Aceiași hartă a constituit
materialul principal, în baza căreia a fost
întocmit textul Tratatului de la Adrianopol,
semnat în anul 1829. Cu alte cuvinte, turcii nu
știau brațele Dunării și nu dispuneau de hărți
concrete până la călătoria în acesată parte a
imperiului a instructorilor germani, în frunte cu
Moltke11). Zaporojenii erau și loțmani în deltă.
Popularea zaporojenilor prin Dobrogea nu are
date statistice complete. Liprandi face
următoarele precizări în anul 1826:
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
File de istorie
Ozaclia (în dreptul portului Galați) 60 case
Sarycasuv (aflat pe drumul de la Sicie spre
Babadag) 70 case
Ciukurova (pădurea Babadag) 20 case
Iglița (în susul Dunării de la Măcin) 50 case
În anul 1827, Bavionik mai adaugă:
Beștevte ( Beștepe) 50 case
Pryslav cu mai mult de 100 case
Până la statistica lui Liprandi și Bavionik, au
apărut localități care erau situate în apropierea
Siciei de la Dunavăț; în Dobrogra și așezările
de-a lungul Dunării, între Silistra și Hârșova, ei
n-au văzut. Turcii apreciau că ei pot aduna în
primăvara anului 1828 din Dobrogea și
Moldova circa 3.500 de zaporojeni1). Din speța
privind familia zaporojeană a lui Maxim
Hlubokyi aflăm că acesta, adică Maxim
Hlubokyi avea în primăvara anului 1828 o
moară pe râul Tamaul, situat la circa 50 de
verste de la Sicie2). În satul Dauci trăia
zaporojeanul Zahar Prokopenko cu familia3).
Ambele rubedenii s-au alăturat Koșului în anul
1829. În luna iulie 1829 prin satele ținutului
Babadag erau căutați 6 neamuri de zaporojeni și
2 fugari, evadați cândva din Kilia rusă4). Sava
Kucerenko, emigrant în anul 1824, făcea
dovada locului lui de naștere în familia
zaporojeană din orășelul Babadag, în anul 1794,
prin urmare colonizarea Dobrogei avea un
trecut destul de vechi. Vovk a găsit urmele
colonizării vechi zaporojene în satele Pirlyțya
(azi localitatea Victoria, jud. Tulcea- n.tr.)
Muruhil, Otara Tulcei, Ciflik (este vorba de
mănăstirea Cilik-Dere – n.tr.), Telița,
Mahmudtepe5). În Ciflik erau două mănăstiri –
una de bărbați și una de femei. Fondarea
mănăstirilor a fost făcută de Afanasie
Lisovenko. Vovk socotește că acest fapt s-ar fi
petrecut după anul 1828, însă din documente
aflăm despre ieșirea împreună cu Koș, dincolo
de Dunăre, în anul 1830, a 16 călugări și 10
călugărițe, dintre care 6 călugări și 5 călugărițe
trec curând Dunărea înapoi și întreaga istorie a
lui Lisovenko se fixează pentru perioada anilor
1828 – 1880.
Mănăstirile ne sunt interesante, întrucât în ele se
desfășura agitația din partea agenților preoțimii
grecești de pe Muntele Athos și a episcopului
39
din Chișinău, Dumitrie Sulima, împotriva
participării zaporojenilor în exepediția armatei
turcești asupra grecilor. Originea lui Afanasie
Lisovenko din Vâlkovo și aflarea lui pe
Muntele Athos amintea de legăturile acelei
agitații cu locurile care se situau în afara Siciei.
Numele arhimandriților – grecul Filaret și a
unui anume Pamfil, slujitorul lui Sulima, se
pomenelte în documentele din ajunul sfârșitului
Siciei. În acest mod, mănăstirile din acea vreme
favorizau distrugerea Siciei.
Mai trebuie remarcată și colonizarea
zaporojeană între Silistra și Hârșova.
Împuternicirea lui Pidlisețkyi de către
Mihelson, de a aduna cozaci zaporojeni din
Moldova și Valahia în nul 1807, amintește de
această colonizare6). Starea acesteaia pentru
anul 1828 nu se reflectă, din păcate, în
documente. În timpul dezordinilor din anul
1805 și distrugerea de către ieniceri și
nekrasovieni a Seimenilor, iar apoi trecerea
Koșului în perioada anilor 1805 – 1828 la
Dunavăț7) au făcut din localitățile zaporojene
din regiunea Silistra și Hârșova un colț mut al
țării zaporojene. Acest colțișor, în ultima
perioadă a vieții de dincolo de Dunăre, a jucat
un rol minor. În Galați, zaporojenii aveau relații
comerciale foarte strânse cu negustorii greci și
cu proprietari de prăvălii. La începutul răscoalei
grecești, se înțelege, aceste relații erau subordo-
nate unor anumitor influențe. Biograful lui
Gladkyi, adică, fiul lui, pomenește de serviciul
tatălui său la negustorul grec din Galați, până la
venirea lui în Sicie1). Aceasta s-a întâmplat în
jurul anului 1821. Kolomyieț îl numește pe
Gladkyi cu acel nume, cu care acesta a venit în
Sicie: Bondar, și remarcă legăturile lui
negustorii greci2), care cumpărau, de obicei,
peștele de la zaporojeni. În documentele relative
la răscoala grecească, găsim o știre interesantă,
care coinicde cu cele din sursele pomenite3).
Negustorul grec din Reni, Pandeli Stavropoulo,
scrie către comitetul de sprijin al prizonierilor
greci din Chios, Kasandra și Sidoniu, despre
evenimentele de la Galați. În anul 1821, la
începutul izbucnirii răscoalei grecești din
Moldova, turcii au adus un pod plutitor la
Galați, prin care să se treacă peste râul Siret.
Podul respectiv avea o importanță strategică,
însă turcii îl păzeau degeaba, căci Stavropoulo a
încheiat la Reni o înțelegere cu 12 zaporojeni,
ca aceștia să distrugă podul, iar pontoanele, din
care era făcut, să le ia cu ei. Printre acești
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
zaporojeni, doi aveau numele de Bondar.
Stavropoulo dădea 3.000 de lei, dacă
zaporojenii ard podul și atacă santinela turcă.
Stavropoulo a arătat o proclamație, venită,
chipurile, din partea guvernului rus, scrisă în
limba greacă, cu privire la lupta cu musulmani
și scrisori din partea mitropolitului grec de la
Iași, cât și din partea episcopului rus de la
Chișinău (Dimitrie Sulima). El le amintea
zaporojenilor că 700 de greci înarmați răsculați,
ar fi intrat deja, chipurile, în Galați. Zaporojenii
au împrăștiat santinela turcă, podul l-au
incendiat, iar cei 3.000 de lei nu le-au obținut de
la Stavropoulo și nici răsculați n-au văzut la
Galați. Atunci s-au adresat către comitetul grec
pentru a obține banii promiși. Comitetul s-a
ascuns în spatele autorității rusești de la Reni,
iar zaporojenii, natural, au vândut până și
bărcile de la pod. Orașul Galați se considera un
loc potrivit pentru adunarea lor. În mărturiile
lor, emigranții din anul 1824, amintesc de două
nașteri în aceste locuri: Petro Savcenko, născut
în anul 1765 și Ivan Donciuk – în anul 17844).
Pe 2 aprilie 1828, agentul rus scrie general-
guvernatorului Voronțov, că Koșovyi (Gladkyi)
a obținut firman de la sultan ”despre recrutarea
din Moldova și Valahia”5), ceea ce înseamnă că
aceste așezări zaporojene făceau parte din
structura Koșului în anul 1828.
Printre cozacii, care au plecat în Rusia
împreună cu Gladkyi în anul 1828, întâlnim
zaporojeni din prin părțile Silistrei, însă vedem
că unii zaporojeni veneau din partea turcă și se
uneau cu ai lor în timpul asediului Silistrei din
anul 1828. În general, Gladkyi nu a izbutit să-i
adune pe toți cei din Dobrogea și din Silistra,
dar poate nici nu a vrut, așteptându-se să
întâmpine din partea agricultorilor o opoziție
certă în privința trecerii de partea Rusiei.
Zaporojenii livrau armatei turce două tipuri de
luptători: călărimea și echipaje maritime de pe
ceaici. Călărimea se forma, în principal, în
Dobrogea, iar echipajele maritime în delta
Dunării. În ajunul sfârșitului Siciei, adică la
începutul anului 1828, ei au expediat un
regiment călare format din 603 oameni și
echipaje maritime din 250 bărbați. Despre
agricultură și creșterea viței de vie amintește
Koșovyi Iosip Gladkyi în corespondența avută
cu generalul Inzov, în iulie 18286).
Zaporojenii din Dobrogea, ca și cei de
pe insulele deltei Dunării, nu plăteau nici un
impozit către Poarta1). Chestiunile judecătorești
40
din satele locuite de ei le rezolva rada
(adunarea), iar cei nemulțumiți apelau la
autoritaea lui Koșovyi2). Lupulescu (Vovk), în
cercetările sale etnografice remarcă de
asemenea că ”raia” (populată de agricultori
zaporojeni) era subordonată Koșului, iar acesta
îndeplinea rolul de intermediar în relațiile cu
guvernul turc. În continuare, el numește
instanțele judecătorești – curenie, koș, rada3).
Din mărturiile emigranților, se vede că toți
agricultorii și pescarii zaporojeni plăteau
”dijma” cureniei (a zecea parte din venit). Cum
se împărțea suma aceasta – nu avem informații
certe. Liprandi precizează că Poarta (în anul
1828) dădea fiecărei curenii câte 300 de lei (170
karboave) și câte 2.000 oka ( 6.000 de funți) de
făină. Anterior, spune el, Poarta dădea anual
câte 200 de lei și 1.400 de oka, însă în acel an
(1826), Koșovyi a mers la Constantinopol și a
obținut firman privind creșterea respectivelor
sume de lei și cantități de făină. Pe toată
perioadă răscoalei grecești, dijma s-a redus
simțitor din cauza lipsei zaporojenilor, care au
fost chemați sub arme și a micșorării veniturilor
din ocupațiile de bază.
La conducerea Koșului luau parte toți
zaporojeni, atât cei care locuiau în Sicie, cât și
agricultori. Liprandi observă: când în Koș se
aduce firmanul sultanului de particiapre la
război, pentru alegerea celor care vor pleca,
erau adunați cozaci familiști din 13 sate.
Lupulecu (Vovk) precizează instanțele
judecătorești – curenie, koșul, rada. Emigranții
fac mărturie privind dijma plătită cureniei. În
aces mod, curenia este alcătuită atât din cei care
trăiau în Sicie, cât și din agricultori și pescari.
Curenia îi cuprindea și pe cei care trăiau în
Sicie, cât și pe aceia din deltă, de pe insule,
precum și cei împrăștiați prin Dobrogea. De
aceea, trebuie să considerăm centre de
conducere a activității economice curenia și
koș. Despre gospodăria cureniei putem spune
câteva cuvinte. Dijma, spezele Porții și artilurile
cureniei formau veniturile cureniei. Care era
mărimea veniturilor obținute de curenie, pe care
aceasta o dădea Koșului, nu putem găsi în
documente. Liprandi precizează profitul
Koșului din arenda pentru cârciuma de la Sicia
dunăreană de la Dunavăț, și anume: anual,
arenda furniza 40 mii de lei (22 mii de
karboave). Kolomyieț amintește de înțelegerile
otamanului-koșovyi Gladkyi cu negustorii greci
în privința vânzării peștelui. Un anume venit era
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
asigurat lui Koșovyi din această activitate.
Documentele de arhivă nu oferă vreo informație
referitoare le sumele de bani. Nu se cunosc nici
cheltuielile Koșului. Nucleul organizatoric al
activității economice era, în general, curenia. În
privința cheltuielilor de război nu avem date din
nici un document. Liprandi face remarca că
zaporojenii erau aproape toți înarmați, însă, în
caz de război, ei obțineau armament din partea
Porții, iar după terminarea războiului, Poarta le
lua armamentul înapoi. Este vorba de puști și
tunuri. Forma de conducere din ultimii ani a
Siciei dunărene de la Dunavăț, rămânea,
conform obiceiului, aceiași de dinainte.
Koșovyi conducea în înțelegere cu rada șefilor
(formată din adunarea șefilor de curenii și
șefilor militari). Dintre cei care formau șefimea
militară, Liprandi, în anul 1826, îi numără pe
osavul și pysar (secretar); tot acolo îl numește și
pe dragoman4). Funcția de suddya (judecător) a
dispărut demult din organizarea Siciei.
Emigranții își amintesc, de asemenea, numai
despre judecarea persoanelor cu funcții.
Skalkovskyi subliniază adunarea secretă ”a
celor mai buni șefi și a otamanilor de curenii”
din ajunul trecerii Siciei din anuln 18285).
Biograful lui Gladkyi, fiul lui, amintește despre
agitația lui Gladkyi printre otamani în favoarea
trecerii de partea Rusiei6). Importanța
dragomanului nu se distinge prin nimic, decât
prin aceea că acorda vize de pe pașaport. Nici
Skalkovskyi, nici fiul-biograf, nici chiar
Gladkyi nu amintește în documentele de arhivă
ce s-a întâmplat cu dragomanul în momentul
trecerii Siciei de partea Rusiei în data de 9 mai
1828. La întrebarea aceasta răspunde
documentul de arhivă din anii 1830. În ultimii
ani, dragomanul a fost ayanul turc Husein-
Efendi. El doar elibera zaporojenilor vize de pe
teskere (pașaport), având din această operațiune
un câștig anume. Locuia la Tulcea și nu se băga
în afacerile Koșului. După război, el continua să
elibereze vize foștilor zaporojeni, care își
desfășurau activitățile lor pe insula Sf. Iuriy,
până în anul 18371). Koșovyi vorbește numai
limba ucraineană – adaugă Liprandi.
Reprezentatul guvernului turc se limita la
câștigul obținut în portofelul lui pentru
consultațiile prestate și, în afara traducerilor
firmanelor, nu mai făcea nimic altceva. Pe
durata unei junătăți de an, firmanele privind
războiul se trimiteau la Koș, după știința lui
Liprandi, de cinci ori: în jurul datei de 3.IX.1827,
41
pe data 30.X.1827, pe data de 24.XI.1827, pe verificate, nu e observă nici un control deosebit din partea
20.XII.1827 și pe data de 2.IV.1828 2) . Între Koș și Poarta, Porții.
se pare, realții de cancelarie erau rare. În documentele - va urma –
1)
”Russkaya Starina”, 1881, nr.februarie;
2)
F. Kondratovici, Sicia dunăreană de la Dunavăț.
3)
Arhiva gen.-guvernat. din Novorusia, reg. Basarabia, 1828, Dosar nr.7. ”Despre subscripția privind răscumpărarea
prizonierilor din Chios”.
4)
Arhiva gen.-guvernat. din Novorusia, 1824, Dosar nr.138.
5)
Arhiva gen.-guvernat. din Novorusia, partea secretă, 1827, Dosar nr.49.
6)
Arhiva gen.-guvernat. din Novorusia, reg. Basarabia, 1828, Dosar nr.7.
7)
Liprandi.
8)
Ibidem
1)
Arhiva gen.-guvernat. din Novorusia, reg. Basarabia, 1839, Dosar nr.26.
2)
Arhiva gen.-guvernat. din Novorusia, partea secretă, 1827, Dosar nr.49.

NOTELE TRADUCĂTORULUI:
Centrul administrativ și militar al căzăcimii zaporojene. Se consideră că prima Sicie a fost fondată în sec. al XIV-lea pe
insula Hortyția, de pe cursul mijlociu al Niprului, situată în aval de vestitele praguri. Organul suprem al Siciei era rada,
la care aveau dreptul de participare și alegere, toți cei prezenți în tabără, fără excepții. Conducerea executivă a Siciei era
exercitată de otamanul-koșovyi, al cărui mandat era de 1 an, putând fi reales tot pentru 1 an. Merită să fie semanalat
aspectul că primirea în rândurile căzăcimii zaporojene se făcea fără a se ține cont de naționalitatea și religia
candidaților, care, însă, trebuiau să îmbrățișeze credința ortodoxă. În interiorul Siciei nu era permisă prezența niciunei
femei. Sicia își schimba deseori propria reședința, ultima dintre acestea era situată pe afluentul Niprului, de pe cursul
inferior al acestuia, numit Pidpilnyi, unde s-a și petrecut asediul taberei de către oastea rusă condusă de generalul
Tekelia. Ultima dintre Siciile din istoria cozacilor zaporojeni a fost în județul nostru, la Dunavăț, de unde și denumirea
de Sicie dunăreană de la Dunavăț. Așezarea ei, propriu-zisă, s-a făcut din inițiativa Porții, pe rămășițele fostei cetăți
genoveze, care, însă, după dispariția acestei structuri, datorită trecerii otamanului-koșovyi, Iosip Gladkyi, de partea
Rusiei, a devenit satul Dunavățu de Sus.
Tabără căzăcească, înconjurată de un gard înalt, format din bușteni ascuțiți la vârf.De foarte multe ori, în lucrările
despre cozacii zaporojeni, înțelesul de ”Koș” se suprapune cu acela de ”Sicie”.
Funție supremă în Sicie. Alegerea sa se făcea o dată pe an, în ziua Sfintei sărbători a Acoperământului Maicii
Domnului, ocrotitoarea cozacilor zaporojeni, de unde și hramul bisericii din incinta Siciei. În cea zi, după sfânta
liturghie și servirea mesei, se proceda la ceremonia dezbaterii calităților otamanului-koșovyi. În cazul că acestea erau
susceptibile de o nouă alegere a titularului, atunci cei prezenți, dintre care mulți făceau parte din categoria sărmanilor
Siciei, confirmau votul lor favorabil prin auncarea căciulilor.

Constantin BEJENARU
Ars poetica Poeţi tulceni

Când scriu Elegie cuantică

Mă adresez Universului
Și sper ca Dumnezeu - În memoriam Bogorodea Gheorghe -
Să-mi răspundă la ”poșta redacției” Îmi fac veacul la ”Mortul vesel”
”Deocamdată nu, Cârciuma din nordul Tulcei
Însă nădăjduiți și Unde de dragul picolițelor hiperboreene
Mai trimiteți!” Înfloresc aventuri erotico-sânziene
Precum în basmele nord-dobrogene
Povestite de frumoasa Frizeriță-zeiță
Care alaltăieri a înnebunit,
În timp ce pieptăna
Barba unui localnic Karl Marx răspopit
Cu ”Cheia” - săpunul
Proletarilor de pretutindeni
Săpunit – săpunit – săpunit...

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 42

Foto Valeriu LEONOV

Foto: Mihalea DUMITRU

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 43

 Prozatori tulceni
Tunelul
Viorel CREŢU
Noapte. Crivățul. Auzea șuieratul lui pe la
o crăpătură. Se adunase zăpadă între cele două
ferestre, tocurile putrede cu vopseaua scorojită
pluteau peste ani, rumegate de trecerea
timpului. Afară, undeva în dreapta, doar un bec,
departe, își răsfrângea lumina printre fulgii
amețiți de furia vântului. Se chinuia să vadă,
parcă îl usturau ochii, parcă o durere prin tot îl
chinuia mocnit. O cameră goală, cu două bănci
de lemn și-n colț o sobă de teracotă moartă de
mult, fără ușă, cu două cahle urnite la colț,
aproape să cadă. Întuneric. Și frig. Își pipăi
hainele. Un pachet de țigări, un chibrit, un bilet
de tren. Astea le știa. În rest... nu știa cine e,
unde e și când e. Nimic, nimic, de parcă acum
se trezise. Doar atât, țigări, chibrit, bilet de tren.
Deschise ușa. Valurile de fulgi pătrunseră.
Nimic, pustiu, nimeni. Doar becul de pe stâlpul
din dreapta care lumina..., nimic. Se întoarse în
cameră, scoase o țigară, pachetul era aproape
plin, și o aprinse. Primul fum. Vroia să
gândească, vroia amintiri. Nimic. Încă un fum.
Nimic. Până când jarul îl arse la degete. Auzi
venind ceva, de undeva. Zgomotul creștea și nu
înțelegea. Trenul, fără oprire, îl sperie..., dar îi
și aduse primul fulger de amintire. Da, avea
ceva, cu un tren, cu niște fețe de oameni, cu o
lumină palidă de compartiment afumat și un om
în vârstă, într-un costum în carouri fine, care
stătea în fața lui. Își încruntă fruntea, încercând
că sape mai mult. Amintirea dispăru, ca un vis
risipit. Ciudat, dar nu îl încerca nici un
sentiment, nici frică, nici deznădejde, nici
măcar curiozitatea de a deschide ușa și de a
vedea dincolo de stâlpul cu becul anemic din
dreapta. Simțea doar frigul care se strecura pe
sub cojocul strâns. Își ridică gulerul, se așeză pe
o bancă, lângă sobă. Mai trecu un tren,
întunecat, fără nici o lumină, sau poate nu văzu
luminile din cauza valurilor de zăpadă
spulberată. Își sprijini capul de soba rece și
poate că ațipi. Unii spun că sunt suficiente
câteva minute de somn ca să ai vise ce pot
îmbrăca, idee, ore întregi de viață. Sau poate că,
la fel de posibil, nu ai nici un fel de imagini, pur
și simplu dormi, te deconectezi de toate, ca un
fel de semimoarte. Dar ce e moartea? Tresări.
Scârțâitul ușii și izbirea ei violentă de vântul
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
puternic. Se ridică și închise. Rămase în dreptul
ușii și simți nevoia de o altă țigară. O aprinse și
trase câteva fumuri, grele și lungi, de parcă
vroia înapoi amintirile. Nu terminase, ținea
țigara palmată, ieși afară să simtă măcar
șfichiuirea vântului și gheața fulgilor de zăpadă.
Câteva minute, poate. Doar becul anemic se
încăpățâna să rămână singura certitudine. Făcu
câțiva pași într-acolo..., unde era locul lui?
Unde era? Era la fel de lipsit de voință precum
fulgii de zăpadă, nu știa de ce se uită încolo, de
ce merge spre... Un gâfâit de departe, sacadat,
scăpat printre mugetele crivățului. Își încordă
simțurile. Un tren? Parcă, da, un tren..., poate ar
fi oprit. Se trase către zidul clădirii, linia părea
să fie la mai puțin de cinci metri. Un negru, din
negrul nopții, desprins cu fuioare de zăpadă
rostogolită, locomotiva pătrundea prin sulurile
troienite, fără lumini în față. Trenul nu
încetinea, nu. Primul vagon, ferestre întunecate,
al doilea, al treilea..., și undeva, la mijloc, o
singură fereastră luminată și..., văzu, se văzu și
în fața lui omul cu costumul în carouri mici și
deasupra lui, în plasa de bagaje, cele două
valize, amintirile reveniră ca o lovitură de
berbec, aproape le simți fizic, dureroase chiar,
da, valiza aceea maro, din imitație, un maro
închis, cu o curea pe mijloc..., și cea din carton
presat, cu colțurile metalice, ,, Mergeți
departe?”, ,,Până la capăt.”, da , omul citea o
carte deși lumina din compartiment era slabă, n-
ai fi zis. Era cald, își întinse picioarele, ciudat,
mersese mult, pe jos dar nu le simți ca pe niște
sloiuri de gheață inutile. Chiar alergase, cu
valizele bălăbănind, era ultimul tren, cel de
noapte, îl preferase fiind, de obicei, cu mai
puțini călători, de fapt chiar gara era aproape
goală, băuse o cafea la bodegă, nu numărase
mai mult de cinci oameni fantomatici pe
peroanele albite de viscol. Alergase inutil,
trenul avea întârziere chiar de la plecare.
Explicabil, dacă luăm în considerare viscolul
abătut, cu o furie ieșită din comun, peste țară, la
sfârșitul lui februarie. Ninsese, în alți ani, și prin
martie, la fel de puternic, de se blocase tot
traficul feroviar, de mașini nici nu mai era
vorba, cu greu pe drumurile înfundate de omăt
mai răsărea câte o sanie trasă de cai. Spera ca de
data asta să nu fie așa de grav. Trebuia să
ajungă la.... Unde trebuia să ajungă? Când
trenul fu tras la peron avea deja 40 de minute
întârziere. Zăbovi să termine țigara, ferit de
44
vântul tăios după un stâlp al copertinei unui inginer german, Werner von Trautman...,
peronului. Personalul feroviar, zorit de vreme și tânăr, până în 30 de ani, venise cu familia lui,
întârziere, patrula pe lângă tren în pregătirile soția și cele două fetițe. Cam toate căile ferate
necesare. Urcă în al treilea vagon și alese de la vremea aia se făceau cu nemți, calea
compartimentul de la mijloc în care era, deja, ferată, clădirile erau apanajul lor. Pe 29
omul în costumul cu carouri fine. Nu fu februarie 1904 a avut loc străpungerea, deși au
deranjat, trenul era gol, de ce oare să intri într-
început din ambele capete s-au întâlnit la
un compartiment unde mai era cineva? Urcă milimetru, nu a fost nevoie de nici un retuș.
valizele în plasa de bagaje și se așeză la Werner era la București, când s-a întors era deja
fereastră, mergea cu spatele, nu conta, trecut de orele 23. Nu a avut răbdare, l-a luat pe
important că era cald. După alte 15 minute dirigintele de șantier și a intrat în tunel. De
trenul se puse în mișcare, scurt, cu un icnet. ,,-atunci nu i-a mai văzut nimeni.” Făcu o pauză și
Fumați?” O întrebare de protocol, doar era îți aprinse pipa. Câteva fumuri umpluseră
compartiment de fumători, se simțea asta și din compartimentul cu o aromă plăcută, fină.
mirosul impregnat, nu trebuia să cauți neapărat Evident tutun de calitate. ,,- S-a produs ceva
semnele permisive. ,,-Da. Fumez. Cred că prea agitație, au fost căutați zile întregi, peste tot, la
mult..., uneori.” Bărbatul își puse cartea de o neamuri, prin munți, prin văi. Familiile și-au
parte. ,,- N-aș vrea să par indiscret..., unde făcut bagajele și s-au întors în Germania. Cazul
mergeți?” Chiar așa..., unde mergea? Încerca a fost uitat, clasat. Nu exista nici măcar un
să-și aducă aminte, aproape că transpira din indiciu care să explice dispariția celor doi
cauza efortului. Se întoarse spre clădirea oameni. Nimic.”. Trenul opri în scrâșnetul
cufundată în întuneric. Nu înțelegea cum era saboților. Beznă de negru afară, doar viscolul
posibil..., poate că vedeniile sunt mai reale în care mișca ușor vagonul. Nu avea nici o reținere
anumite circumstanțe. Îi era foame? Îi era sete? față de povestea spusă de vecinul de
Habar n-avea, doar... compartiment, singura impresie, parcă era
,,- Și de ce CHIAR astăzi? Era absolut venită din paginile lui Eliade, din literatura lui
necesar? Și de ce cu trenul ACESTA?” Simți un fantastică. Dar, doar atât, o poveste. ,,- Nu-i așa
fior de neliniște, întrebările poate păreau că nu ma credeți?”. Zâmbind misterios, se ridică
normale, era, în schimb ceva ciudat în și luă o servietă din piele din plasa mică de
tonalitatea vocii celui din fața lui. ,,- Trebuie să
bagaje, aproape nouă sau bine întreținută, din
fiu mâine... (Unde?), am ales trenul ăsta pentru care extrase câteva hârtii. ,,-Iată o poză de
că am mai fost cu el, e noapte, e liber...” . ,,- atunci, în gura tunelului, Werner e chiar în
Mda...”. Evident, răspunsul nu îl mulțumea. Își mijloc, pe primul rând, iar în dreapta lui e
reluă lectura din cartea așezată, mai devreme, dirigintele, un român, Vasile Ignat. Și aici e un
de o parte. Nu, e clar! Ceva din privirea, din ziar, singurul de altfel, din 3 martie, care a scris
glasul lui, era în neregulă. Scoase o țigară, mai lapidar despre eveniment.” Luă hârtiile întinse.
avea patru în pachetul ăsta, bine că își luase dinFotografia, îngălbenită de trecerea anilor, ziarul
gară. Încerca să se uite pe geam, lumina palidă a aproape putred. Într-adevăr, pe pagina trei era
compartimentului nu străpungea decât la un mic articol care descria laconic și care se
vălătucii de ninsoare spulberați de vânt și de încheia clasic cu ,, Cercetările vor continua.” Își
viteza trenului. Abia după un timp văzu aprinse și el o țigară. Acum chiar începea să-și
imaginea reflectată a celuilalt care îl privea pună întrebări. ,,-De unde aveți astea? După
atent. Se întoarse încet, spre el. ,,- Cunoașteți atâția ani, nu cred că se găsesc la chioșcul de
poveștile despre tunelul de la kilometrul 123 + ziare din colț...” Omul din față își scutură pipa,
400? Tunelul prin care trebuie să trecem cam o curăți și-o puse la loc în cutiuța cu motive
peste 3 ore?”. ,,- Nu. Ce povești? Cred că am fine. ,,- După exact 12 ani, în seara de 29
trecut de câteva ori prin el, cred că n-are mai februarie 1916, la cele două posturi de pază din
mult de patru sute de metri...”. ,,- Patru sute capetele tunelului, la orele 19.00, intrau de
douăzeci și trei.” Părea vorba unui expert, a muncă doi colegi, Gheorghe Agafiței și Ilie
cuiva care știa ce spune... Își scoase, dintr-un Bisoceanu. După ultimul tren trecut, pe la orele
buzunar interior o cutie, frumoasă, cu motive 22.30, Agafiței îl cheamă prin telefonul local pe
fine, aurii. Din ea extrase tacticos o pipă, un Bisoceanu să mănânce împreună. Era un lucru
,,Dunhill”, pe care începu să o umple cu tutun. înpământenit, oamenii se vizitau uzual,
,,- Lucrarea, începută în 1902 sub conducerea parcurgeau tunelul și stăteau un timp împreună.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 45
După convorbirea telefonică nimeni nu a mai Adânca, stația din celălalt capăt al tunelului,
auzit ceva de Bisoceanu. Alarma a fost dată de prima în sensul de mers. Era trecut de ora 23,
Agafiței la o oră, timp în care la telefonul din 50 când s-au pus în mișcare. La 00.03 au intrat
celălalt capăt nu a răspuns nimeni. Omul a în tunel conform înscrisurilor de la postul de
declarat că i-a fost frică să intre în tunel pentru
pază nr. 1. În douăzeci de minute a fost făcută
că toate luminile erau stinse..., a fost anchetatprima sesizare de paznicul de la postul 2. Trenul
trei luni, în arestul poliției. Nimic, nici o urmă
nu ieșise din tunel deși timpul de mers nu
de Bisoceanu...” Autoritățile nu au insistat mai depășea trei minute. Impiegatul din Fundata
mult, erau vremuri tulburi.” Ușa
aviză organele superioare și se deplasează cu un
compartimentului fu dată în lături: acar către tunel de unde îl preia și pe paznicul
- Bună seara! Biletele dumneavoastră la de la postul 1. În jurul orei unu și douăzeci,
control, vă rog! intră toți în tunel și parcurg distanța până în
Era șeful de tren, parcă obosit, parcă celălalt capăt, cu felinarele în mâini. Nimic.
plictisit. Își scoaseră biletele, omul la costum Deși au crezut că trenul trecuse, află cu stupoare
dintr-un portofel la fel de elegant ca și celelalte
de la celălalt paznic că..., nu, nu trecuse localul
lucruri personale. El, din buzunarul de la piept,de marfă! Se dă alarma. Dimineață apar la fața
de acolo unde îl pusese la casa de bilete din locului organele de cercetare feroviară, poliția și
gară. Până și casiera părea plictisită de viață la
ceva mai târziu, cei de la Siguranță. Anchetele
ora târzie din noapte. au durat zile-n șir. Mecanicul de locomotivă
- Am mai scos ceva din întârziere, sau... avea un frate, mai mic de vârstă, care lucra ca
- Noo, ba chiar am mai pus vreo douăzeci reporter la ,,Universul”. Așa a aflat toată lumea
de minute.. de evenimentele produse la tunelul de la
- A! Bun! Perfect! kilometrul 123+400, omul a ,,săpat” și la
Se uită încurcat la cel din fața lui. celelalte două cazuri de dispariție, tratate
Afirmația vecinului de compartiment suna total superficial. Acum, însă, era vorba de un tren
anapoda în condiții normale. Cum să fie perfect întreg și de șase oameni dispăruți fără urmă.
că trenul are întârziere? Dar..., dacă e să ia înÎntr-un final au fost trimiși la fața locului
considerare cele petrecute de când s-a urcat în specialiști, oameni de știință. Locul, tunelul, a
tren, nimic n-ar mai trebui să-l mire. Șeful de fost trecut prin ,,strecurătoare”, măsurat cu
tren se retrase închizând atent ușa. Sau poate instrumentele vremii. Era un loc absolut
prea plictisit. ,,- Să presupun că aveți poze și cu
normal, nimic nu dădea de bănuit. Oamenii au
Bisoceanu?” ,,- Nu, din păcate, la casa lui, ridicat din umeri. Mai mult, în nopțile
femeia se recăsătorise și aruncase poza de la următoare au reconstituit de câteva ori parcursul
nuntă, singura de altfel. Explicabil, nu se cade trenului, la orele la care se produsese
să dispari fără urmă și să lași în urma ta un copil
evenimentul. De fiecare dată trenul ajungea în
mic și femeia cu o gospodărie destul de mare. celălalt capăt al tunelului fără nici un
Se presupunea că omul își luase lumea-n cap. impediment, fără ca ceva demn de semnalat să
Unii vorbeau că fusese omorât de Agafiței, dea loc interpretărilor. În presă vorbele au
alții... În condițiile date orice scenariu era continuat să curgă pentru o vreme după care s-
posibil. Însă, cu adevărat ciudat și faptul care a
au stins. A existat, totuși, o încercare de a lega
dat de gândit serios despre tunelul de la evenimentele tocmai de noaptea de 29 februarie
kilometrul 123+400 a fost evenimentul produs spre 1 martie, însă fără o explicație pertinentă,
cu trenul de marfă 4. 321 din noaptea lui 29 liniștitoare.” ,,- Presupun că aveți dovezi și
februarie 1936...” ,,- Iar 29 februarie?” ,,- despre acest caz...” ,, - În anul 1940, tot în
Hmmm, deja ați sesizat asta! Da, 29 februarie. noaptea lui 29 februarie, tunelul avea paza
Un tren local de marfă, adică o locomotivă, suplimentată cu militari, pe lângă personalul
cinci vagoane, pendula între stații. În seara feroviar. În capătul dinspre Fundata era de
aceea luase o încărcătură de grâu, în saci, pentru
gardă Gheorghiță Rusu, militar concentrat, se
a fi dusă la moara din Dimiana. La stația din apropia de 45 de ani și probabil de aceea fusese
Fundata se schimbaseră și oamenii de pe repartizat la paza obiectivelor importante.
locomotivă și cei trei din partida de manevră și Stăteau de vorbă, el și paznicul feroviar...,
frânarul de la urma trenului. În total, șase despre război, despre ce era pe acasă. Imediat
oameni. După ce au terminat de manevrat și după miezul nopții, poate un minut, două, lui
compus trenul au primit cale liberă spre Gheorghiță i se pare că vede niște lumini
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 46
ciudate venind din tunel, lumini ca ale unor Pogrâșchin era un vizionar, una din mințile
fulgere îndepărtate. Îi spune asta lui Marin născute prea devreme. A venit în România și
Ionaș, feroviarul, își ia pușca și intră în tunel.timp de doi ani a transformat tunelul în loc de
Peste aproximativ jumătate de oră, intrigat de studiu. Camioane întregi de echipament au fost
lipsa soldatului, Marin pleacă după el. Ajutat de aduse. A fost cel care s-a opus dinamitării
lumina felinarului îl găsește căzut jos, ghemuit, tunelului, a fost cel care a studiat și cercetat,
aproape cu genunchii la gură, la nici 50 de metri măcar scriptic, toate evenimentele petrecute. A
de gura tunelului. Fugi la cabină și sună în dat asigurările necesare că tunelul poate fi
stație, la impiegat. Acesta raportă mai departe șiexploatat fără probleme după cei doi ani de
în cam o oră apar câțiva ofițeri și o ambulanță experimente. S-a întors în Rusia și a publicat
militară. Rusu e transportat la spital. Acolo, la ideile sale despre cele întâmplate, fără mențiuni
mai puțin de o oră, se trezește plângând ca un directe despre evenimentele petrecute la tunelul
copil mic. Toate încercările de a comunica cu de la kilometrul 123+400. Cele scrise au fost
acesta sunt sortite eșecului. Militarul refuză publicate și la noi, în revista ,,Știință și
hrana și continuă să plângă isteric până când tehnică”, pe parcursul a patru numere. Scoase
unei asistente îi vine ideea de a-i da lapte, într-o
din servieta de lângă el revistele și le întinse
cană. Încearcă să bea, dar se îneacă, asistenta celui din față. ,,- Aveți aici articolele
fuge la maternitate și aduce o sticlă cu biberon respective..., dacă vă interesează...” ,,-D...da,
din care Rusu trage vârtos. După câteva sticle se sigur!” Luă revistele și în timp ce omul în
satură și adoarme. Scenariul se repetă la câteva costumul cu carouri fine se acupa de umplerea
ore, iar și iar. Evident, omul avea un pipei, căută primul număr, din ordinea
comportament de nou născut. Din păcate, după cronologică, iar la pagina 5 dădu peste articolul
două săptămâni, Rusu este găsit mort, fără nici respectiv. Își aprinse și el o țigară, trase două
un fel de explicație veridică asupra decesului. fumuri și citi:
* ,,UNIVERS SINGULAR SAU...
Datorită războiului evenimentul este dat Avem un sistem de legi, care țin de fizică,
repede uitării...”. Își scoase din nou cutiuța care
matematică, chimie, biologie, pe care le
adăpostea pipa ,,Dunhill”. ,,- Istoriile, dacă s-au
cunoaștem încă de pe băncile școlilor și cu care,
petrecut după cum spuneți, sunt șocante. Mintea majoritatea dintre noi, înțelegem cum
mea încearcă să caute o explicație logică la cele funcționează lumea aceasta. Ne este suficient,
afirmate numai că nivelul meu de înțelegere nu iar dacă apare pe undeva, oriunde pe pământ, un
poate trece de anumite limite...” ,,- Normal, de loc, un fenomen, un eveniment care prin
altfel. Suntem crescuți limitativ. Mai întâi manifestări contrazice ce știm, unii ridică scurt
părinții, apoi profesorii, până și biserica ne din umeri, apreciază senzaționalul pentru câteva
învață că avem niște limite, numai că toți se momente și trec mai departe. Sunt câțiva care
axează doar pe latura materială a existenței ajung să-și pună întrebări, să încerce să
care, da, este limitată de efemer. Iar efemerul neînțeleagă, să cunoască de ce s-a petrecut ce s-a
duce la disperare și la acte care decurg din petrecut, să treacă dincolo de legile deja scrise
disperare. Lăcomia, mândria și chiar și să încerce noi sensuri și direcții de cercetare.
complacerea în ignoranță pleacă și ele din asta. Se spune că Leonardo Da Vinci era un
O! Dar e mult de vorbit! Săă..., ne întoarcem la adolescent obișnuit, fără înclinații științifice sau
poveștile despre tunel...” ,,-Păi mai sunt? Eu, artistice ieșite din comun chiar dacă era
unul, aș fi dinamitat locul ăla și aș fi dus caleaucenicul lui Andrea del Verrocchio. Într-o zi, în
ferată prin alt loc.” ,,-Mmmm, chiar asta a fost plimbările lui din jurul Florenței, descoperă o
ideea după cele petrecute cu indicativul militar peșteră în care intră, curios. Deși i se pare că a
rusesc din 29 februarie 1952!” ,,-Aha, iar 29 zăbovit mai puțin de o oră, la înapoiere i se
februarie, iar după 12 ani!”,,-Exact! Un tren, cu spune că a lipsit mai bine de zece zile! Încep
două locomotive, 12 vagoane, 6 angajați CFR și doi ani, apoi, în care Leonardo aproape că
48 de soldați ruși. Dispăruți cu totul, în condiții
,,dispare” din documentele vremii, nu găsim
aproape identice cu cele petrecute în 1928. Vă nimic despre ce a făcut, nimic concret. Brusc, în
dați seama ce a însemnat asta. Scandal 1478, activitatea lui erupe. Acoperă, cu un spirit
diplomatic, acuzații de sabotaj. Tensiunea ar fi ieșit din comun, tot ce înseamnă un pictor,
atins cote alarmante dacă nu ar fi intervenit un sculptor, arhitect, muzician, om de știință,
cercetător rus de la ,,Lomonosov”. Alexei matematician, inginer, inventator, anatomist,
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 47
geolog, cartograf, botanist, și scriitor. Ajunge să
fie considerat una dintre cele mai strălucite
minți din lume. Ulterior, peste ani, Da Vinci
scrie despre experiența din peșteră, fără multe
detalii. Însă însemnătatea momentelor petrecute
acolo răzbate din cele așternute pe hârtie lăsând,
totuși, multe semne de întrebare pentru cel setos
de înțelegere. Ce s-a întâmplat acolo, fără
îndoială, a fost de o însemnătate majoră pentru
tânarul Leonardo. Nu putem decât specula....”
Scrâșnet de frâne. Trenul se opri. Lăsă revista
alături, pe banchetă și încercă să se uite afară.
Am oprit la Baldovinești. Stăm 15 minute,
se pune apă la locomotivă și facem cruce cu un
tren de marfă.
Se uită lung la cel din fața sa. De unde știa
astea? Simțea un fel de teamă, firavă emoție,
care se insinua, poate că era doar noaptea,
viscolul, poveștile.
- Nu, nu sunt povești, pare absurd dar nu
sunt, chiar s-a întâmplat asta cu DaVinci. Dar
explicațiile simple, de genul unei operații
aritmetice, nu există. Personal cred că e vorba
de o formă de inteligență universală, existentă
dincolo de marginile noastre fizice, materiale,
aș zice de un fel de energie inteligentă care
guvernează, într-un echilibru perfect, existența
întregii materii. Uneori, unii oameni, în locuri
permise, se pot ,,conecta” la această Inteligență.
E de discutat..., dar faptul că energia
guvernează exprimările materiei..., e Încercă să-și amintească, câteva clipe, apoi își
indubitabil. De fapt, logic, chiar și acest tren,
această măsuță, geamul, deși par solide, întregi,
nu sunt decât o formă de exprimare a energiei.
Când au descoperit molecula oamenii au spus
că e ultima chestie, solidă, brută, apoi au văzut
atomul care, apropo, deborda de energie, am
avut bombele nucleare, avem, acum centrale
electrice. Au zis la fel, că e brutul. Ei bine, au
văzut că are nucleu în jurul căruia roiesc
electronii, ciudată asemănarea cu sistemul solar,
bun, se pare că nucleul e ultima particulă. L-au
,,spart” și au văzut că nu e așa, încă se ,,sapă”.
Cert este că avem ,,ceva” dar, apoi, acel ceva se
dovedește a fi tot compus din altceva, alte
particule, unite prin ceva, să zicem gol, dar care
gol nu e decât, zic eu, energie pură. Am un
prieten care e de părere că această energie
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
inteligentă sau inteligență energetică, dacă
doriți, are propriul său ADN după care se
autoclădește. Lavoisier a avut dreptate: "Nimic
nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se
transformă." Părea că viscolul a obosit. Privi pe
geam, din stânga o urmă de lumină, probabil de
la Biroul de Mișcare, în rest, noapte, fulgi de
zăpadă. Se uită la ceasul de la mână. Se oprise,
încercă să-i întoarcă arcul dar era la refuz.
Zdruncină din mână. Nimic.
,, E nouă și aproape un sfert..., nu mai
merge? Ceasul...”
,,Da, nu știu ce are....”
Omul în costumul cu careuri fine își scoase
din nou pipa.
,,Hm, timpul..., o noțiune abstractă, bănuită
dar niciodată găsită. Nu e ciudat că ne raportăm
la ceva atât de necunoscut la urma urmei?
Apropo, în numărul următor al revistei,
Pogrâșchin aduce vorba atât despre timp, spune
că s-ar putea să nici nu bănuim că suntem
prizonierii unei false percepții...”
,, Nu prea am chef să mai citesc. Deja
cuvintele dumneavoastră mă încurcă, de unde
chestia asta cu tunelul și cu ciudățeniile
petrecute..., sincer, nu știu ce să cred....”
,, Mă iertați.., dar cum vă cheamă?”
Aprinse pipa.
Un fulger de durere îi străpunse fruntea,
prin interior. Chiar așa.., care era numele lui?
pipăi haina în dreptul buzunarului de la piept,
acolo unde, de obicei, era portofelul.
,,Ah! Ce necuviință! Mă iertați! Eu sunt...
(pauză lungă, apoi ceva hârșit..)
,,Poftim?!”
,,Werner. Werner Von Trautman.”
Nu-și putea explica sentimentul de uimire.
Gândurile ca o furtună..., poveștile sunt povești,
poate false, îndoiala exista și atunci de ce
uimire? De unde?
,,Vă bateți joc de mine?”
Cel din fața lui trase câteva fumuri din pipă
apoi se uită la ceasul său de la mână. Trenul,
după un fluierat lung, se puse în mișcare.
,, Exact la fix! Să-mi bat joc? Nu, doar
încerc să înțeleg de ce și cum...”
48
Marian DOPCEA
Pânza
În sângele meu- lumea și în oase
Și-n carnea repede putrezitoare
Zadarnic râdeți – stele fioroase,
Iluzie sunteți, munte și soare!
Doar trupul meu vă leagănă, sfioase
Duhuri, de viață încă doritoare…
În sângele meu- lumea și în oase
Și-n carnea repede putrezitoare.
Vrăjita pânză-a Mayei se tot coase-
Veștmânt vieții celei trecătoare,
Mi-s clipele tot mai nesățioase,
Mi-e timpul tot mai van- și mă tot doare
Ninsori
Vă cerneți lin, zăpezi vindecătoare!
Clădiți a lumii veche mânăstire-
Să-i vină harul, iar, și izbăvire
Să-i fie, greu, noianul de uitare
Ninsorile fără sfârșit, polare,
Sugrume tropicele- cimitire
Lăsând în urmă, de ghețari, menhire
Sfidând veciile lunecătoare.
Dr. Victor H BAUMANN
În lumea plină de idei
În lumea plină de idei,
Dar fără viitor,
Pigmei, ateii și mișeii,
S-au cocoțat pe nori !
În lumea plină de idei,
Dar fără un trecut,
Mulțimi de răi și derbedei
Se noroiesc în lut !
Anul V Nr. 16
Poeţi tulceni
Eu
Străbat , la pas, pustietăți haine
Scrutând întinderile nisipoase
fără nădejdi, fără păreri de rău:
spunându-mi că e bine..
încrâncenându-mă să cred că-i bine
că totul e așa – cum se cuvine…
Cântec târziu
Bradule, bradule, fratele meu
Trestie, trestie, tu, sora mea,
Tare departe-i, azi , Dumnezeu,
Tare mi-e, astăzi, țărâna grea!
Spița-mi bizară, poate de zmeu,
Brusc își arată firea cea rea-
Bradule, bradule, fratele meu,
Trestie, trestie, tu, sora mea!
Spurcă-n jur totul hulpavul eu,
Pâlpâie-n beznă micuța-mi stea
Tot mai cu silă și tot mai greu-
Sora lumină nu mă mai vrea
Bradule, bradule, fratele meu!
Poeţi tulceni
În lumea plină de idei
Ne zbatem în nevoi,
Biștarii numeroși sunt grei,
Căci leii-îs euroi !
În lumea plină de idei
Și de meschinării,
Nu mai e loc de epopei,
Ci numai de prostii !
În lumea plină de idei
Nu mai există mit,
Legende, basmele cu zmei
Reale-au devenit !
În lumea plină de idei,
Prezentu-i nesfârșit,
E pesărat cu porumbei
Pe-asfaltul părăsit !
SENIORII TULCENI 49
 Poeţi tulceni
Tița LUCREȚIA

Răbdare și perseverență

Cafea,cântec de cocoș, soare pe geam

ticăitul ceasului pe care îl am
în urmă cu zece minute,
vânt calm – e tabloul dimineții tăcute.

Este puțină ceață ridicată

din rouă.
Cât ne este necesar nouă
pentru o viață curată?

Iubire necondiționată
și lumină adevărată
să avem în suflete. Alergări Răcoare în iunie
după comparații sau chemări
spre sensul din noi? Se aud câinii în surdină,
pe cer luna e plină,
Ne plângem de nevoi... broaștele au concert,
frunzele încep să cadă... eu văd viitorul incert!
Atenție; e toamnă, să se vadă!
Gândul zboară la tine mereu,
Sfârșit de octombrie ești la distanță, e greu
mie sau ție?
A înflorit liliacul! Emoții sunt o mie!
De supărare săracul
că e poluare De tandrețe.
și crizantema e mare! Te-am ținut de mână cu acuratețe,
până când
Adie puțin vântul, poți să iei viața în mâini curând?
natura e verde ca gândul
curat, Mizeria umană
Nu a plouat...
Domnul Honore a numit – comedia umană
Roșiile cherry își văd de ciclul lor, dar în timp societatea sărmană
înfloresc, se coc de zor, a trecut prin etape diverse de evoluție.
trandafirii au bobocii rari Acum e parțial în involuție.
frunzele de nuc s-au îngălbenit hilar...
Se promovează non-valori
care creează furori
prin incultură.
Ei dau doar aiurea din gură.

Vom depăși cumva această perioadă

care pare o urâtă butadă.
E necesară o recapacitare
și a relațiilor umane reinventare!

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 50

 Poeţi tulceni

Ioana BORZEA Oul cel mai tare

Antiteză E Sfântul Paște la creștini

După masa de sărbătoare
Vorbe rele Toți copiii din vecini
vorbe grele Am făcut o adunare
sunt gunoi Ouă roșii să ciocnim.
ieșit din noi.
Sunt vorbe bube De la-nceput ne-am înțeles
ieșite din hrube, Să nu fie cu supărare:
din suflet mic Cine iese-nvingător
de om de nimic, Să-și ciocnească oul tare
ca bolovanii, De-a lui frunte,
ca să strivească, Să fie hazul mai mare.
ca șobolanii,
să otrăvească. Nicușor s-a cam codit.
La față s-a înroșit
Iar vorba bună Ca oul din mâna lui.
e raza de lună, Dac-ar fi avut alt ou
e raza de soare, L-ar fi schimbat negreșit.
petală de floare,
e boabă de perlă Învingător a ieșit,
privighetoare Dar învingător învins
și cântec de mierlă, Și-a ciocnit oul în frunte
și ciocârlie Așa cum s-a convenit.
vara-n tărie.
E îndemn sfânt Și-a făcut pe frunte semn;
în Liturghie. S-a ales cu un cucui.
Oul său roșu de lemn
Nu vorba ce tună S-a-ntors împotriva lui.
ci vorba cea bună
îi leagă pe semeni
de-aceea s-o semeni!
Să fie vioara
și cântec ce zboară.
S-alunge durere
în clipele grele
și să șteargă lacrima
să vindece inima.

Fă cutățenie în tine!

Privește adânc în sufletul tău

Să vezi ce este bine și ce este rău!
Aruncă tot ce nu e bine!
Fă curățenie în tine
Să-ncapă bunul Dumnezeu!

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 51

 Poeţi tulceni
Tania NICOLESCU
Stropi din vis

Și-apusul îmi însângeră privirea

când frunzele ce cad pe rând Rugă
foșnesc în clipa cât nemărginirea
de unde vin
și-n care voi pleca-n curând.
Și dintr-o dată mă trezesc cu dimineața asta
* respirându-mi în fereastră
Azi iar mă pierd în somn iscodindu-mă cu ochi curioși
ca-ntr-o ninsoare numărându-mi atentă pe riduri
ce-alunecă pe netede tăceri cu degetele-i de lumină
și mă visez cum zbor în stol de păsări anii
vestind gălăgios întristările
noi primăveri. și bucuriile
până când
* râzând încerc să o dau la o parte
Cad stropii grei de ploaie pe pervaz - fă-mi te rog loc – îi spun
cu sunet stins de tamburine să mă mai pot prelinge cu tine
ce parcă-n urmă cu mai multe vieți peste marginea cercevelei
au răsunat atât de viu și-n mine ca să ne pierdem împreună
în abisul acesta de lumină strălucitoare
cad iarăși stropii ploii pe pervaz ce dezghioacă precum lama de cuțit
și-ascult cum trece doar ecoul lor prin mine sâmburul alb al bucuriei
ca printr-un artefact uitat la mal de a fi
de valurile mării adormite din crusta uitării.
sub ochiul plumburiu al cerului
departe-n larg. Roz

* Privesc printre gene

Pojghița de zăpadă a somnului cum primăvara unduieşte
s-a topit instantaneu agăţându-şi noile motive vegetale
sub fierbințeala sunetului ascuțit de cupola cerului senin
înfipt cu iuțeala icului în ritmul bâzâitului monoton
în trunchiul subțire al visului prăbușit de freză stomatologică
fără vreun scâncet ce-mi invadează
peste băltoaca tulbure și rece-a dimineții cu insistenţa discursului electoral
străfundurile creierului
doar ramurile subțiri iritându-mă
de pe care toate păsările nopții-au zburat ameţindu-mă
speriate şi totuşi
se oglindesc în apa rece tremurând înfiorate vocea ei persuasivă
ca și cum încă care-mi promite
le-ar mai auzi cântare. că îmi va permite să mai muşc o dată
din zgârciul sleit al feliei de viaţă
îmi colorează dintr-o dată dimineaţa
în splendida nuanţă rozalie
a speranţei.

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 52

 Impresii de călătorie
ale cărui valuri se unduiau pretutindeni
Excursiile seniorilor încântându-ne privirea și curățenia desăvârșită
Tania NICOLESCU din jur.
Neîncrezători, încercam să ”vânăm” prin
Cu toate că în acest an căldura primăverii s-a geamurile microbuzului, peturile și gunoaiele
lăsat cam mult așteptată, de multe ori pe care eram obișnuiți să le vedem aruncate
ascunzându-se pe sub cenușiul norilor pretutindeni, dar nu le-am văzut.
posomorâți, gata parcă în orice clipă să înmoaie Satele, cu căsuțe modeste – n-am observat pe
dorința multora de a călători, până la urmă și-a nicăieri genul ostentativ de palat cu etaj și
făcut totuși simțită prezența. Și cum călătorului coloane - erau situate în general departe de
îi stă bine cu drumul, ne-am grăbit să pornim în șosea și ocrotite de liziere verzi. Până și iarba
excursie, sperând că vremea cea capricioasă va
ține totuși cu noi și nu ne va sabota călătoria. Și
s-a dovedit până la urmă, că pe cei îndrăzneți
norocul îi ajută, astfel că sumbrele prognoze
meteorologice ce anunțau cod roșu de furtuni și
ploi, s-au dovedit a fi pentru noi, doar niște
baloane de săpun. Traseul Tulcea, București,
Lovech, Sofia, Chuipletevo, Burgas, Nessebar,
Balcik, Kaliakra - de aproximativ 1500 de km -
care a fost ales în ideea de a putea obține
instantanee fotografice inedite, a fost parcurs în
patru zile. Sigur, uneori, așa cum se spune,
socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din
târg și cu părere de rău, pentru că nu am știut
localizarea exactă a Palatului Evksinograd și
nici că intrarea pe domeniul acestuia se poate
doar pe baza de programare, am ratat vizitarea
acestuia, ca dealtfel și a Pădurii de piatră și a
mănăstirii Aladja, care cu siguranță i-ar fi
interesat pe cei pasionați de fotografie.
Cum excursiile noastre sunt organizate doar pe
baza activității câtorva voluntari, sperăm că în
timp, prin implicarea mai multor persoane în
organizarea excursiilor – căci, se spune, unde-s
doi, puterea crește - și prin dobândirea unei de pe marginea șoselelor – de-a lungul cărora pe
experiențe – omul din greșeli învață, nu-i așa? kilometri întregi erau înălțați parazăpezi pentru
a preveni înzăpezirea pe timpul iarnii – era
cosită și adunată cu grijă în saci. Așadar, la unii,
se poate! Primul obiectiv la care am ajuns, a
fost Peștera Devetashka, ce se află pe malul de
est al râului Osam, în apropierea orașului
Lovech. Impresionantă, peștera se aseamănă cu
o grotă imensă, a cărei înălțime variază de la 60
la 100 de metri și se extinde după circa 40 m,
formând o hală spațioasă de 2.400 metri pătrați
care este luminată prin mai multe deschideri
mari în tavan, care permit să pătrundă lumina
zilei. Se spune că este locuită de lilieci, însă am
văzut doar porumbei care-și făcuseră cuiburile
– aceste mici neajunsuri să poată fi eliminate. prin nenumăratele scobituri din tavanului
Ceea ce ne-a impresionat pe toți pe parcursul peșterii. După ce am fotografiat-o, ne-am
călătoriei în Bulgaria, a fost oceanul de verdeață
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 53
îndreptat către orășelul din apropiere, Lovech, o
fostă fortăreață romană – ale cărei ziduri groase
străjuiesc și acum de pe deal orașul - este numit
orașul liliecilor, datorită numărului
mare de tufe de liliac răspândite pe
teritoriul său. Pe vremuri, a fost un
important centru comercial al
Bulgariei. Un obiectiv deosebit, pe
care n-am vrut să-l ratăm, a fost
podul acoperit – singurul din
Bulgaria și al doilea din Balcani pe
lângă podul Galata din Istambul.
Acesta, a fost construit pe la sfârșitul
secolului XIX, și adăpostea pe
atunci cca.64 de prăvălii, care au ars
în anul 1925. Apoi a fost reconstruit
și mărit și pe lângă un restaurant și
cafenele, adăpostește și câteva
magazine. Amatorii de suveniruri pot
găsi acolo săpunuri, creme,
parfumuri cu esență de trandafiri.
Spre seară, ne-am îndreptat către Sofia unde
urma să ne cazăm. Dar... nicio fericire nu este
perfectă. Ajunși la cazare, am constatat că nu
aveam toate camerele rezervate. ”Cineva”, se
pare că anulase o rezervare pentru două
persoane. Aveam deja 18 persoane cazate când
am aflat aceasta. Era seară, eram obosiți, dar doi
dintre noi, printre care și șoferul, nu aveau
cameră. Pe când cei ”rămași pe baricade”,
continuam să insistăm asupra faptului că este o
greșeală și arătam recepționerei vaucherele pe
care le aveam, iată că au mai apărut două
rezervări anulate.
Acum, teoretic, patru persoane nu aveau
cameră. Și deodată, pe când încă nu ne
dumiriserăm asupra situației și minutarele
ceasului se învârteau în jurul orei 22, holul
hotelului s-a umplut de chinezi. Totuși nu au
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
stat prea mult pe acolo și în ordinea care-i
caracterizează s-au îndreptat spre lifturi. Atunci
s-a făcut ”lumină” și înțelegând că nu aveam
nicio șansă de a mai primi vreo cameră, n-am
avut încotro și am făcut chetă pentru cei doi
rămași fără cazare, care au fost trimiși – ce
amabil a devenit personalul de la recepție! - să
se cazeze contra cost, la alt hotel(la cca. 14 km
mai departe). Omul... măsură a tuturor
lucrurilor... Nu ne mai rămânea altceva, decât
să rezolvăm problema la întoarcere, pe cale
administrativă.
A doua zi, am pornit către centrul Sofiei,
urmând să găsim Palatul de Justiție, de unde,
potrivit informației găsite pe internet, am fi
putut lua un autocar cu care să facem un tur
gratuit al orașului. Taximetriștii locali ne-au
furnizat informația locului exact de unde se
poate face acest tur.
Cum până la ora plecării mai era timp, am
putut vizita – cei ce au dorit aceasta – Catedrala
Alexander Nevski ridicată în 1912 – cea mai
mare biserică din Balcani după cea din Belgrad.
Având o clopotniță de 53 de metri și 53 de
clopote ea poate adăposti până la 5000 de
persoane. În apropierea ei se află Biserica
Sfânta Sofia, datând din vremea lui Iustinian.
Până să ajungem la catedrală, am putut vizita și
Biserica Sfântul Nicolae, o adevărată bijuterie
arhitecturală realizată în secolul XIII și în
subsolul căreia se află mormântul Sfântului
Serafim, Făcătorul de minuni al Sofiei. Turul
orașului pe care ne așteptam să-l facem conform
informației de pe net, gratuit, n-a fost gratuit. Și
dacă ne gândim mai bine, nici măcar tur al
orașului nu s-a putut numi, ci mai degrabă o
scurtă învârtire în jurul ”buricului” orașului.
54
Am pornit din spatele catedralei Nevski, am
văzut Podul cu lei, Palatul și grădina regală,
Parlamentul, stadionul orașului, statuia lui Vasil
Levski, unul din eroii poporului bulgar, zona
Universității și până să ne dăm seama, ne-am
reîntors în punctul de plecare, după care am
mers să luăm prânzul la restaurantul cu specific
rusesc din fața bisericii Sfântul Nicolae.
Cum timp mai aveam și nu doream să îl
pierdem obosindu-ne prin diverse magazine, am
hotărât să mergem pe muntele Vitosha. Am
ajuns până-n sătucul Ciuipletevo. Părea să fie potrivit ca să putem prinde vaporul spre insula
un sat de vacanță, aproape pustiu la ora la care Sfânta Anastasia, care este situată la 4 mile sud-
am ajuns. Nici măcar câinii nu lătrau. Dincolo est de Burgas.
Insula Sfânta Anastasia este singura insulă a
Bulgariei care găzduiește o biserică. Acest lăcaș
a făcut parte dintr-un ansamblu monahal care a
existat acolo încă din sec. XV. Arsă de câteva
ori, atacată de pirați în căutare de comori,
mănăstirea a suferit deteriorări, reparații și
extinderi succesive, dăinuind până în 1923 când
a fost transformată într-o închisoare. Istoricul
locului consemnează faptul că 132 de deținuți

de podețul aruncat peste râul populat cu

păstrăvi, se putea merge aproximativ cinci
kilometri până spre vârful muntelui, însă o
asemenea aventură ar fi depășit puterile fizice
ale multora dintre noi, aflați la al șaselea sau al
șaptelea deceniu al vieții, așa că am renunțat
mulțumindu-ne să ne odihnim sau să să facem
scurte incursiuni urcând către bisericuța
construită în 1860, închisă cu lacăt și păzită din
apropiere de un câine ce s-a mulțumit doar să ne
au fost exilați pe Insula Sfânta Anastasia, 43
cerceteze cu o privire mirată.
dintre ei reușind să evadeze. După acest
Totuși, satul nu era cu desăvârșire părăsit și
eveniment insula și-a căpătat numele de Insula
intrând în vorbă cu un localnic ce-și făcea de
Bolșevicilor. Biserica de piatră, înălțată în sec.
lucru prin grădină, acesta a ținut să spună că
XV-XVI, este mică, dar foarte solidă. Are o
bulgarii sunt prieteni cu vecinii lor, rușii și
singură turlă, scundă, iar în jurul pereților, la
românii Și ca să dovedească că știe ceva despre
exterior, sunt mese și bănci de lemn. În prezent,
România a adăugat că cei din sat o apreciază pe
la biserica din insulă nu se mai oficiază slujbe,
Kovesi, ”care o să ne ducă în Europa!”.
dar - la cerere, și cu angajarea unui preot pentru
Mulțumiți că suntem cunoscuți pentru lupta
ceremonie, biserica poate fi folosită gratuit
anticorupție chiar și-n acest sătuc ce părea
pentru cununii sau botezuri. Farul de pe Insula
decupat dintr-un alt timp, ne-am întors la hotel,
Sfânta Anastasia datează din 1914 și nu este
de unde am mai făcut fotografii prin
primul construit aici. Pe un stâlp de metal înalt
împrejurimi.
de 40 metri, o companie franceză a ridicat
În dimineața următoare, am plecat către
primul far în anul1889. În fostele chilii
Burgas,cel de-al patrulea oraș bulgărec – ca
mănăstirești s-a amenajat de curând un muzeu
mărime – renunțând să mai vizităm și
modern. La întoarcerea cu vaporul am văzut
Plovdivul, pentru a ne putea sosi la timpul
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 55
delfinii făcând salturi în apă, iar în depărtare,
am surprins cu aparatele de fotografiat o furtună
care din fericire nu s-a îndreptat spre micul
nostru vaporaș.
Cum timpul ne presa, ne-am îndreptat apoi către
Nessebar unde aveam cazarea - care a decursde
această dată fără probleme - și apoi ne-am
grăbit să vedem Nessebarul noaptea și să
căutăm o terasă unde să luăm cina. Întâlnirea cu
Nessebarul, chiar și pentru cei care l-au mai
vizitat, a fost o reală încântare. Nessebar este
unul dintre cele mai vechi orașe din Europa,
construit pe vechile ruine ale așezării trace
Mesambria.
A fost denumit „Melsambria”, adică „orașul lui
Melsa”, probabil întemeietorul așezării, și a fost
dat de greci atunci când au colonizat așezarea în
anul 510 î.Hr.. Apoi, a purtat denumirea de
„Mesambria”. În 1956 orașul a fost proclamat
rezervație arhitecturală și arheologică. Ruinele
antice ale zidurilor fortificate, cu porți, care
datează din secolele III-IV, bisericile din
secolele V-VI, cele păstrate din secolele X-XI,
din perioada medievală și cele 60 de case din
perioada renașterii dau orașului și în prezent o
atmosferă cu totul specială. Legendele spun că
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
în timpul existenței sale, în Nessebar au existat
peste 40 de biserici.
În prezent există însă date certe doar pentru 26
dintre ele. Din secolul al XI-lea numele slav de
Nessebar a fost folosit în locul numelui de
Mesambria. Cât despre comercianții pe care-i
întâlnești la tot pasul, se poate spune că sunt
vânzători înnăscuți. Chiar dacă n-ai nevoie de
nimic, tot nu reușești să pleci fără să cumperi
măcar câteva nimicuri. Cu greu am reușit să ne
adunăm cu toții pentru a reuși să plecăm la ora
convenită.
Următoarea escală era prevăzută la Palatul
Evksinograd cu renumitul său parc de 800 ha,
situat în apropierea orașului Sf. Constantin și
Elena. Dar, când l-am găsit(trecusem deja de
drumul spre Pădurea de Piatră și mănăstirea
Aladja) era necesară programarea prealabilă.
Am mers mai departe spre Balcik, unde cei ce
nu văzuseră Palatul Reginei Maria au putut să-l
viziteze.
Regina Maria a fost un excelent diplomat și prin
vizitele sale în străinătate a făcut cunoscută
România, ţara sa de adopţie şi interesele ei.
După venirea la putere a lui Carol al II-lea, în
1930, rolul acesteia în viaţa publică a fost
marginalizat. La scurt timp a fost obligată să se
autoexileze la Balcic (pe atunci în România),
unde anturajul său era strict supravegheat şi
unde i s-a interzis orice implicare politică.
Despre castelul Reginei se poate spune că
începuturile acestuia se leagă de cea de a doua
vizită a reginei în Balcic, în 1924, la insistențele
pictorului Alexandru Satmari. Probabil că
acesta cunoștea bine zona, deoarece Balcicul
era vizitat în aceea perioadă de cei mai
importanți pictori ai timpului, acest loc, parte de
paradis, îmbinând arbori seculari, mori de
piatră, cascade și susurul mării. Stabilirea
Reginei va atrage numeroși burghezi care vor
56
 sfârşit de lume”) dovedind astfel vechimea
prezenţei getice pe acele meleaguri, din secolele
IV î.Hr, până la mijlocul sec. I d.Hr., când
teritoriul a fost ocupat de romani.
Aceştia au făcut din aşezare un important centru
comercial, cu trei porturi, l-au numit Akra şi l-
au integrat în provincia Scythia Minor.

construi un număr mare de vile și va transforma

Balcikul în stațiune. Un an mai târziu acestei
vizite începea construcția domeniului de la
Balcic, Regina îndrăgostindu-se pur si simplu
de oraș. Palatul numit “Cuibul Liniștit” a fost
realizat de arhitecții Augustino și Amerigo din
Italia, împreună cu grădinile realizate de Jules
Inaccesibilitatea locului a făcut încă din
Jeannin din Elveția, care a îmbinat armonios
antichitate din ea o mare fortăreaţă, fiind a doua
noua grădina în tot peisajul existent aici și pe
cetate importantă la Marea Neagră, după Tomis.
care Regina a cerut imperios să nu se strice
nimic. Construcția s-a terminat în 1936, după 11
Fortăreaţa a fost folosită de traci, apoi succesiv
ani de lucru. Atracția principală a fost și este
de către romani, bizantini şi bulgari.
parcul, devenit astăzi o grădină botanică.
O legendă spune că la un moment dat, aici, în
Clădirea principală este o extravagantă
această fortăreaţă, şi-a adăpostit bogăţiile
“coexistență” dintre un minaret musulman și o
Lisimah, succesorul lui Alexandru cel Mare,
capelă creştină, ilustrând perfect felul de a fi al
macedoneanul. Se spune că grecii au redenumit-
Reginei Maria.
o Kali Akra denumirea însemnând „bun
adăpost” (ca adăpost faţă de vânturile din nord-
est), denumire păstrată până în epoca
bizantină şi preluată de turci sub
forma Celigra.Între anii 1913-1916 și 1918-
1940, capul a făcut parte din județul Caliacra-
România
Fotografii: Tania Nicolescu
Mihaela Tatiana Dumitru(2,4)

Înainte de a ne întoarce acasă, în compensare

pentru obiectivele pierdute, am mers către
Capul Kaliacra. Denumirea Kaliakra înseamna
"Frumosul Cap" datorita culorii sale rosii, data
de calciu care este acolo prezent. În secolul IV a
fost construita aici o cetate care în antichitatea a
slujit ca mânastire.
Pe vremea triburilor trace (geţii sudici) aici se Spre Insula Sfânta Anastasia
ridica o cetate a „terizilor” („teri – Z”, sau
„Oamenii pământului care au trecut printr-un
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 57
 Cronică de carte
Tănase CARAŞCA
Olga Văduva
Dunăre,
vals al iubirii
Din nesfârşitul tumult al apelor, din flora
şi fauna atât de bogată în viaţă, din înaltul
cerului albastru ce se reflectă în adâncul apelor
în care mişună vietăţile acvatice, din arealul
câinelui enot, al şacalului (mai nou), al
mistreţului şi cailor sălbatici, oamenii deltei,
stăpânii tuturor acestor inestimabile bogăţii,
produc valori perene care erup ca nişte gheizere
în lumea apelor veşnice. Vedem că delta nu mai
este un spaţiu închis, anost, lipsit de surse şi
rezerve şi dacă înaintaşi ca Jean Bart prin
„Europolis”-ul secolului trecut dădea un ton de
speranţe viitoare, continuat de un Paul Sârbu,
poet al sfârşitului, dar şi al noului început de
mileniu, dacă vorbim de stupul campionilor
vâslelor al cărui vârf de lance este neîntrecutul
Ivan Paţaichin, intrăm în inima deltei,
localitatea Mila 23, emblemă a ceea ce
cuprinde spaţiul dobrogean dintre cele trei
braţe ale Dunării.
Olga Văduva, născută Grigorov, la 23
august 1953 în orașul Tulcea, descendentă a
unor familii din Mila 23 și Crișan a rămas
strâns legată de aceste locuri mirifice pe care
le-a cunoscut și le-a iubit din primii ani ai
copilăriei. Cu o sensibilitate profundă și
aplecare spre receptarea frumosului revârsat
din belsug peste un colț de rai, cu sufletul
înnobilat de IUBIREA față de CREAȚIE și
CREATOR, poeta ne convinge încă de la debut,
că a primit harul unui autentic talent nativ,
revelat însă la vârsta maturității depline.
Cele două volume publicate „Vis spre
înălţimi”( Editura Sf. Nicolae, Brăila, 2013) şi
„Pod peste gânduri”(Editura Editgraph,
Buzău, 2014)- volum de poezie în ediţie
bilingvă româno-italiană, traducător Luca
Cipolla), au fost un început de bun augur, un
ram dintr-un pom al binelui şi frumosului care
promite o perenitate bogată a rodului
poetic.Paşii sănătoşi ai Olgăi Văduva au lăsat
semne materializate în colaborări fructuoase la
diferite publicaţii de literatură şi artă de răsunet
naţional şi internaţional, dintre care enumerăm:
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
Boema-Galaţi, Cronos-Constanţa, Steaua
Dobrogei şi Seniorii tulceni-Tulcea,
Orizonturile Bucuriei- Buzău, Scriviamo-Italia,
Odysseo-Italia etc. A participat la o serie de
manifestări, concursuri internaţionale, fiind
răsplătită cu câteva premii care o onorează:
Premiul III la Concursul internaţional de
poezie, Madrid-Spania 2015;
Premiul II la Concursul de poezie „Poesis”
Italia, 2017;
Premiul de excelenţă şi Trofeul „Grai
Românesc la porţile deltei”, Tulcea, 2017;
Premiul II la Concursul Internaţional „Il
canto delle Muse”, Bellizzi, Italia, 2017;
Premiul Mesopotamia, Belgrad, 2018;
Menţiune de Onoare la Ediţia a IV-a a
Concursului de poezie Internaţională „Gocce di
memoria”, Taranto, Italia, 2018.
Noul volum de versuri „Dunăre, vals al
iubirii”, ne introduce în arealul deltaic
convingându-ne, dacă mai era nevoie, că
talentul, imaginaţia şi capacitatea de creaţie a
Olgăi Văduva a răspuns aşteptărilor şi a
zămislit prin tablouri încărcate cu policromia
rezultată din cuvinte bine lucrate şi tescuite
prin canalele creaţiei poetice urcând pe o nouă
treaptă şi demonstrând publicului că iubirea are
atât de multe variante de răspuns, iar canalul
cel mai liber de trecere în simfonia muzicii
sufletului este poezia. Rezultatul este o paletă
largă de imagini realizate cu talent şi har liric a
Deltei Dunării cu oameni, sentimente, trăiri,
natură, preocupări, dezamăgiri, aşteptări, toate
ieşite de sub peniţa productivă şi pătrunzătoare
a distinsei poete. În cele 72 poeme cuprinse în
volum, poetei nu-i scapă nimic din elementele
care compun universul mirific al deltei în
esenţa lui: om-natură şi relaţia acestora cu
puterea divină, cu Dumnezeu, stăpânul şi
coordonatorul unui complex existenţial.
Dunărea, laitmotivul creator al acestor
locuri unice, este prezentă aproape în toate
poemele Olgăi Grigorov, el, fluviul, fiind inima
din care pleacă arterele care alimentează viaţa.
Cântată în vers clasic sau alb, Dunărea apare în
aceleaşi culori vii, în care se regăsesc bucurii şi
necazuri, reuşite şi eşecuri, dorinţe şi renunţări,
realizări şi dezamăgiri, toate într-o iubire la
cele mai înalte vibraţii şi simţiri ale percepţiei
omului trăitor în interiorul acestor miraje
încrustate în versuri admirabile: „Dunăre, ai
plâns cu mine,/ Din izvor pân’ la vărsare. /
Lacrima ţi se cuvine, / Ai purtat-o pân’ la mare
58
// Astăzi glasul se-nfioară / Când o barcă mai
vâsleşte, / Trec rapidele-n viteză…/ Oare cin’ te
mai iubeşte?”(Dunăre, vals al iubirii). Pe
lângă ataşamentul implementat prin naştere în
gena autoarei pentru apa sfântă şi dătătoare de
viaţă, simţim şi regretul provocat de
pătrunderea modernului care tulbură liniştea
întregului sistem de valori creat de natură:
„Aud plânsul şi neliniştea, / nu mai dăinuieşte
în miracolul de altădată. / Motoarele bărcilor
au redus la minim / clipele de meditaţie şi
profundă gândire”.(Delta Dunării).Tot în
acest „festival” al tendinţei născătoare de a
provoca acţiuni distrugătoare a naturii fără nici
un discernământ, se înscrie şi poemul
„Recviem”: „Eu am văzut pădurile cum mor, /
De lună şi de stele luminate / Şi sigur, nu le
pasă tuturor / De plânsul lor către eternitate //
Eu am văzut copac însângerat, / Răpus de o
secure argintie, Un pin semeţ, de lume adorat /
Acum, un recviem în poezie”.
Marea, sora mai mare sau de ce nu, mama,
cea care îşi adună pruncii pe care i-a zămislit la
pieptul ei şi le hotărăşte destinul, este prezentă
lângă fiica ei cea mare, Dunărea, pentru a
împărţi binele şi răul în acelaşi context şi în
aceeaşi măsură: Marea îngână vechea ei
legendă, / murmură şi revarsă spuma cenuşie /
spre ţărmul pustiu. / Simt că mă legăn odată cu
valul, / urmele paşilor lăsate pe nisip / au
dispărut…// Dintr-o dată, zarea s-a umplut de
aripi, / lebede şi pescăruşi gălăgioşi au albit
cerul, / iar braţele mele le-a cuprins pe toate”
(Scoica adâncului).
Natura este elementul esenţial cu bucuriile
şi durerile ei abisale care nasc întrebări
lăuntrice scoase la lumina culorilor vii sau
sumbre, în funcţie de încărcătura sufletească
transpusă în versurile închinate cu mărinimie.
Emblematic mi se pare a fi poemul „Metafora
durerii” din care citez: „Te-am regăsit colţ de
rai, / după mulţi ani, / în tăcerea verde de
smarald, / mai frumos, mai plin de viaţă, / mai
luminos / Te-am atins în treacăt cu mâna, / iar
picăturile apei tale nemuritoare / s-au prelins
printre degetele mele înverzite / de mătasea
broaştei. / Miracolul naturii şi-a / lăsat
amprenta pe palma mea”. Mătasea broaştei, o
plantă acvatică întâlnită în toate apele
pământului, o plantă inofensivă, dar inutilă şi
deranjantă mai ales pentru oamenii trăitori între
ape (pescarii), tocmai ea a avut capacitatea de a
se „implementa” în spiritul poetic al Olgăi
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
Grigorov, pentru ca impulsul deltaic să fie
resimţit ca o permanenţă de neînlăturat.
Din această categorie a poemelor nu putea
lipsi nufărul, stuful, salcia, plopul, lebăda,
cocorul, cormoranul, pelicanul și caii sălbatici!
Regina apelor, nufărul, floarea atât de îndrăgită
şi cântată de poeţi, cea care ne încântă privirea
cu albul ei imaculat şi galbenul ce atrage
irezistibil insectele avide de polen, este
preferata poetei, cea care îi transmite optimism
fiind „Floare nimfă de altar” în stare să
transforme orice în bine: „Să te duc cu mine-n
lume, / Prin grădinile cu flori, / Valsul inimii
să-ţi cânte / Glasuri de privighetori./ Să te-
nvârţi măcar odată,/ Printre mii de dansatori,/
Floare-a bălţii-nsingurată / Tu, regina mea din
zori”. (Nufăr alb). Peştele, bogăţia materială a
deltei, peştele, cel care într-o simbioză perfectă
cu aerul şi apa, constituie seva vieţii de aici,
aliment care, ca şi pâinea sau mămăliga, nu
lipseşte niciodată de pe masa oamenilor acestor
locuri, este subiectul incontestabil cel mai des
întâlnit nu numai în specialităţile culinare ale
zonei, dar şi în poezia scrisă cu atâta dragoste
de poetă. Toate soiurile piscicole sunt „gustate”
în poezia Olgăi Grigorov: ştiuca, şalăul, crapul,
chiar şi neînsemnatul oblete argintiu, sunt
soiuri prezente în versuri. Emblematic şi de un
farmec aparte în prezentarea unui colţ de rai
deltaic, mi se pare a fi „În aşteptarea reginei
bălţii, Zolotuşca – (Peştişorul auriu), un
tablou viu colorat cu un puternic impact al
esteticului emanat din înalturi şi până în
adâncurile abisale, aşteptând o altă minune care
trebuie să apară din imensitatea divinului ce
respiră prin toţi porii deltei: „Răsăritu-i lin,
contopit în soare,/ Adieri de vânt, zi de
sărbătoare,/ Balta-şi pregăteşte covoarele moi /
Din mătasea broaştei şi plante de soi. / Salcia
divină se roagă la cer / Să vină cocorii… să nu
fie ger. / Stuful maiestuos îşi scutură puful, /
Iarăşi a răcit. L-a cuprins năduful! / Ciulinii
acvatici afară-au ieşit,/ Au primit prosoape şi
s-au primenit. / Stânjenelul apei, galben de
şofran, / Se pudrează-n taină, după paravan. /
Scena-i pregătită pe-un plaur uşor,/ Lebedele
albe, au sosit în zbor…/ Graţiosul nufăr se lasă
aşteptat / Nu-şi găseşte fracul. Tare-i supărat. /
Barza-i fericită. Are microfon / Se uită la
broaşte, să le dea un ton, / Fiecare cântă, cum
le este dat / Note diferite de oac-oac, oac-oac! /
Răsună cântarea, totu-i pregătit, / Unde e
regina? De ce n-a venit? / Vestea o aduce
59
blândul pelican,/ N-a putut s-ajungă, vine
peste-un an”. Ce tablou minunat! Ce lipseşte
din acest complex completat de atâtea elemente
vii care dau senzaţia unui tablou polivalent şi
bine conturat? Lipseşte totuşi „Zolotuşca –
peştişorul auriu” un peştişor de aur care face
minuni îndeplinind trei dorinţe pescarului
milos. De fapt, nici nu mai e nevoie de alte
minuni, în afara celor izvorâte din însăși ceea
ce reprezintă în toată complexitatea sa Delta
Dunării zugrăvită în această poezie.
Amintirile sunt un alt grupaj de poeme
închinate satului natal, oamenilor, trăitori ai
acestor locuri unde viaţa nu beneficiază de cele
mai înalte standarde, dimpotrivă, condiţiile
aspre, vremurile potrivnice, posibilităţile
limitate, dar şi indiferenţa celor care sunt rupţi
de destinele acestor oameni, sunt tot atâtea
elemente care dau o notă de disconfort celor
care fac tot posibilul şi cred că şi viaţa lor va
căpăta valenţe noi pentru a simţi efectele
noului. Ca o emblemă răscolitoare a
amintirilor, mi se pare a fi poemul
„Samovarul” obiect folosit de ruşii lipoveni la
prepararea ceaiului: „O frumuseţe ruginită / mă
implora să-l scot afară,/ să-l fac din nou să
strălucească,/ mai important ca altă oară. /
Aroma ceaiului fierbinte / ne încălzea
odinioară,/ nu pot descrie în cuvinte / mirajul
iernii de afară!”. Nu puteau lipsi din aceste
amintiri „Mama”, persoană care i-a marcat
viaţa şi faţă de care are o mare recunoştinţă:
„Te-ai dus şi ai luat cu tine / O parte din inima
mea,/ Un mărţişor ţi se cuvine, / Şnurul iubirii
şi o stea”. „Deda(Bunicul”), o altă figură
luminoasă rămasă încrustată cu rădăcini adânci
în memoria poetei, amintire vie, plină de
farmecul copilăriei şi dureroasă prin pierderea
ireversibilă aşa cum este datul la tot ceea ce
este viu: „Privesc fotografia şi lacrimi se
preling,/ Mi-e dor de tine deda, durerea, cum s-
o sting? / Îmi amintesc aievea, erai înalt,
bărbos, / Un lipovean puternic, glumeţ şi
sănătos // Trăgeai uşor la rame şi mă priveai
tăcut, / M-am ridicat în barcă, am vrut să te
sărut,/ Ai smuls un nufăr alb, din balta
amorţită, / Tăcerea a prins glas, mi-ai spus: Fii
fericită!”. Bunicul, ca şi mama, sunt bucuria şi
regretul acumulate într-o floare de nufăr care şi
ea, la rândul ei este trecătoare. Anotimpurile
sunt prezentate de poetă, fiecare cu slava sa şi
înţelese în dimensiunile fireşti ale
întrepătrunderii realului palpabil, al mugurelui
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
din primăvară, al frunzei din vară, al bogăţiei
de culori ale toamnei şi purităţii fulgilor de nea
care ne învăluie iarna în mantia lor argintie şi
strălucitoare. Poate că cele patru anotimpuri în
simbioză cu bucuriile şi dramele naturii
deltaice sunt cele mai frecvente în poezia Olgăi
Văduva, poeta, precum Topârceanu, le închină
„pe rând la toate câte-o strofă lirică”. Este
adevărat că unele dintre anotimpuri cum ar fi
toamna şi iarna, au o frecvenţă mult mai
accentuată, trăirile clipei creând spaţiu mai vast
simţirilor şi trăirilor vârstei. Sunt semnificative
titluri ca:”Sunt iarna dorită”, „Anotimp
pierdut”, „Anotimp”, „Aripa frântă din
vis”, „Am primenit”, „E toamnă iar”, „Vis
de iarnă”, „Vreau”, „Lumea zăpezii”,
Cuprinde-mă iarnă”, Bun rămas
primăvară”, Ghiocelul” şi altele. Primăvara,
anotimpul reînvierii naturii şi al speranţei:
„Lângă rădăcina copacului înalt,/ Am simţit
Reînvierea./ Inima a primit un imbold nou ,/
Speranţa” (Reînnoirea) sau „Peste răsăritul
răsfrânt în apă, / s-au scurs picături de lacrimi,
nestemate ale iubirii. / Sufletul meu vibrând ca
o ramură de salcie, / a primit acordurile
bucuriei şi dragostei de viaţă” (Salcia). Vara,
anotimpul contrastelor, al verdelui intens, dar şi
al uscăciunii al căldurilor toride când atmosfera
îţi joacă feste făcând valurile unei „fata
morgana” al dorinţei de răcoare, dar şi al
ploilor torenţiale, cu tunete şi fulgere
administrate din carul de foc al Sfântului Ilie
Tesviteanul, vara teiului şi cucutei, dar şi a
cireşelor, caiselor şi corcoduşelor. Pentru Olga
Văduva vara este anotimpul iubirii: „Născând-
mă în vara toridă,/ Am alergat prin deşertul
fierbinte / M-am copt în vatra lanului de grâu,/
în rotirea razelor de soare şi aramă de mirişti. /
Sădindu-mă lângă maci purpurii / Inima a
primit iubirea înflăcărată” (Născându-mă).
Toamna, anotimpul bogatelor roade ale naturii,
nu poate fi desprinsă din contextul vieţii
omului.Ea este inclusă în vârsta acestuia,
roadele ei fiind culese la maturitate deplină.
„O clipă s-a oprit, chiar mi-a zâmbit uşor,/
Sublimă revedere, nimic întâmplător // M-a
fermecat pe loc, s-a-nfiripat un gând,/ Să plec
cu toamna-n lume, oriunde şi curând,/ Urmând
ritmul săltat, vioi al inimii,/ Cascada de
culoare, cu valuri arămii”(Cromatica
făptură). Iarna, sora mai târzie a toamnei, este
anotimpul cel mai des întâlnit în versurile
poetei Olga Văduva, pentru că ea este cea care
60
lasă urmele cele mai adânci în natură, dar şi în
conştiinţa oamenilor: „M-am trezit la poarta
basmului./ Lebede albe, contopite cu albul
zăpezii,/ căutau adierea albă a sufletului meu./
Lacrimile au topit promoroaca,/ soarele ne-a
mângâiat prietenos./ Am cântat, am dansat /
printre ţurţuri… coloane nesfârşite”(Vraja
visului) sau „Fantasma argintie / inundă
natura / Privesc cum încinge pământul / cu-o
salbă de stele-ngheţate”(Sunt iarna dorită).
Poeta Olga Văduva este o creştină ortodoxă
convinsă, autentică şi pentru că biserica este
locul unde îşi găseşte liniştea interioară care îi
dă forţa să-şi materializeze credinţa prin poeme
în care speră că omul este cel ce alege izbăvirea
în faţa creatorului lumii, dăltuiește texte cu
puternice aplecări spre lumea necunoscută
unde „nu există nici durere nici suspin”.
Lipovenii, în general sunt o categorie de
oameni ultracredincioşi, ei avându-l pe
Dumnezeu drept nădejdea atotstăpânitoare şi
salvatoare a ceea ce este pământesc şi este
rânduit să se nască, să crească, să se dezvolte,
ca apoi să plece pe o abscisă descrescătoare şi
în final să moară: „Dumnezeu este în noi şi în
toate”este deviza poetei care în 2018 a fost
investită cu funcţia de preşedinte al ASCIOR-
Filiala Tulcea(Asociaţia pentru Civilizaţia
Ortodoxă), organizaţie nonprofit care se ocupă
de educarea oamenilor, dar în special a
tineretului în spiritul religiei creştine. Sigur că,
în aceste condiţii, în poeziile Olgăi Văduva
întâlnim adesea teme religioase. În relaţia om-
divinitate, în poemul „Cine eşti omule?”,
poeta îşi pune întrebarea, la care găseşte
răspunsuri: „Minusculă stea în dimensiune,/
izvor nesecat de-nţelepciune,/ nestinsă văpaie
de suferinţă,/ pas născut spre dreapta credinţă
// La candela-aprinsă, un înger aşteaptă,/ să nu
te opreşti, să urci înc-o treaptă / spre blânda
iertare, e simplu, nu-i greu,/ să fii numai tu şi
doar Dumnezeu” sau „Vrăjită de lacrima
gândului,/ mi-am adăpat sufletul cu dorinţe,
dar mai ales cu rugăciuni / încrustate în
freamătul / trupului meu.(Golful de lumină);
sau Doamne, auzi rugăciunea mea?/ Văpaia îl
mistuie pe aproapele meu./ Nu ne lipsi de
bunătatea Ta… / Un tunet urmat de o ploaie /
purificatoare,/ Binecuvântă pământul ars de
patimi”(Pustnicul). Iubirea izvorâtă din
conştiinţa poetei Olga Văduva după cum am
prezentat-o până în acest punct, este
direcţionată spre natura atât de largvoitoare a
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
libertăţii Deltei Dunării, locul care îi răscoleşte
memoria, amintirile, pe care, la rândul ei, le
împarte cu mărinimie îndrăgostiţilor de muza
universală a frumosului, poezia. Iubirea pentru
locurile natale a crescut odată cu poeta şi, cum
era normal, patriotismul, dragostea de neamul
românesc şi de glia străbună şi-au făcut loc în
gândirea creatoare prin poezii ca „Am semnat
un pact cu ţara” în care spune: „Am semnat
un pact cu ŢARA,/ Cu pământul strămoşesc, /
Să port TRICOLORU-n suflet, / Să-l respect şi
să-l iubesc.”, sau poemul „Urare pentru
România” în care poeta declară: „Am revărsat
culorile tricolorului în suflet,/ Roşul mi-a atins
inima însângerată,/ Galbenul s-a scurs din
soarele arzător al cerului,/ Albastrul mării a
trimis valurile spre ţărmul / gliei sfinte”.
Aşadar, poezia Olgăi Văduva este o creaţie
viguroasă, născută din dragostea nemărginită
pentru Dunăre și deltă, locul unde a văzut
lumina zilei, a crescut, s-a dezvoltat şi unde
rădăcinile binelui s-au împlântat puternic în cea
care peste ani va sta „La sfat cu gândul meu”
spunând: „În inima-mi deşartă a poposit,/ S-a
aşezat la sfat cu gândul meu,/ Spunându-mi c-a
trimis-o Dumnezeu / La suflet să mi se aşeze
lin,/ Credinţa să-nsoţească al meu destin”.
Aşa cum am mai afirmat, cartea poetei
Olga Văduva este o frescă vie a mirificei Delte
a Dunării şi o recomand cu căldură cititorilor
de pretutindeni.
Poeţi tulceni
Paul SÂRBU
Amintirile unui salcâm desfrunzit
Corbii
Simt cuvintele
ca pe nişte corbi
cu ciocul împlântat
în inima mea,
hrănindu-se
noapte de noapte
cu sângele meu,
crescând
ca într-un cuib,
bine încălziţi, ocrotiţi,
întărindu-şi aripile,
apoi înălţându-se înspre stele
cu încă o parte din viaţa mea…
61
 Cronică de carte Romanul Exilaţii are o tematică actuală,
fiindcă omul contemporan, aflat sub semnul
Nastasia SAVIN căutării, este un dezrădăcinat care trăieşte în
mai multe timpuri şi spaţii deodată. În acest
Elena Netcu– sens, cartea Elenei Netcu rezistă unei critici
arhetipale, fiindcă există o structura de
un roman al exilului adâncime a romanului din care înţelegem că
eroii plecaţi în lume îşi caută rădăcinile, matca
pe care nu o poate nimeni înlocui. Cartea este
După ce a scris mai multe cărţi de
construită asemenea unui edificiu, din patru
versuri: Amforă în Necuprins, 2005; Ritual,
pereţi-capitole: Evadarea, În vârtejul destinului,
2007; Puiul Moţ, 2010; Cavalerul cuvintelor,
La răscrucea vieţii şi Emigranţi în Franţa, la
2011, Isprăvile motanului haţ, 2011; Verde
care se adaugă Epilogul, un acoperiş necesar nu
pelin, 2012; Vânzător de amintiri, 2016 şi
numai consolidării structurii, ci şi completării
romanele: Umbrele din valea rece, 2013;
destinului exilaţilor. Cei doi naratori, Ana
Lenka, 2010; Povestea unui legionar, 2016;
Muşat şi Emil Bratu, trăiesc amara şi potenţiala
Legenda emirului Nogai,2017, Elena Netcu îşi
degradanta experienţă a emigraţiei, într-un Paris
continuă demersul publicistic printr-un nou
al reveriilor livreşti, dar care apare cu totul
roman,Exilaţii, apărut la editura ieşeană PIM, în
altfel pentru pribegii lipsiţi de orice perspectivă,
2019, având în pregătire şi o carte despre
aflaţi în situaţia-limită a supravieţuirii. Din
Primul Război Mondial, Paşi spre infern.
primul capitol, aflăm că Emil Bratu, student la
Autoarea face parte dintre scriitorii care trăiesc
drept, a fost arestat în 1986, din pricina unui
un exil exterior, fiind izolată undeva pe malul
neprieten, Sabin, care, din invidie, a înscenat
Dunării, la Isaccea, asemenea lui Marian
totul, fiind acuzat pe nedrept pentru trafic de
Dopcea, prefaţatorul romanului, ori lui Paul
droguri, deţinere de valută şi pe motive politice.
Sârbu, care locuieşte la Letea, în inima Deltei,
Emil Bratu este arestat împreună cu Ion
ori ca mulţi alţii care s-au autoexilat şi resimt
Chilianu şi Mircea Ivascencu, însă aceştia
binefacerile exilului interior, atât de necesar
reuşesc să evadeze din închisoarea de la
creatorului, care îşi construieşte în tihnă
Periprava, cu câteva luni înainte de a le expira
propriile lumi fictive. Elena Netcu, fostă
pedeapsa, în preajma evenimentelor din
profesoară de limba română, o împătimită a
decembrie '89. Se descrie atmosfera carcerală,
scrisului, îşi editează cărţile din pensie, în tiraje
unde călăii dispuneau după bunul plac de soarta
confidenţiale, dăruindu-le prietenilor, în acest
deţinuţilor, bătându-i, ţinându-i în frig, în foame
fel am avut şi eu bucuria de a primi şi de a citi
şi în teroare, supunându-i la cele mai grele
cu sufletul la gură cel mai recent roman, care
cazne. ,,Ei, nu găsim noi, tovarăşe comandant,
m-a captivat şi nu l-am mai putut lăsa din mâini
un motiv?, se întreabă un călău, care tot el
de cât la ultima filă, când s-a făcut dimineaţă.
răspunde: Spunem că a înjurat partidul în
Pe parcursul lecturii îmi aduceam aminte de
timpul anchetei, îl declarăm element turbulent
romanul Îmblânzitorul de lupi, scris de Bujor
şi gata! Îi punem pe ăia din închisoare să
Nedelcovici (publicat iniţial la Editura Albatros,
declare ce le dictăm noi şi lucrurile sunt
în 1991, tradus de Alain Paruit, Le dompteur de
aranjate. Ne spălăm pe mâini şi ne vedem de
loups, EditionsActes Sud, Franţa, 1994), în care
treabă, chiar vom fi decoraţi pentru cât am fost
este prezentată aceeaşi dramă a exilului, a
de vigilenţi!”1 Comandantul închisorii era
tenebrelor psihicului uman, în care tot un
chemat de superiori la raport la Bucureşti, de
personaj pribeag, Ana Antohie, nu reuşeşte să-şi
unde se întorcea tot mai abătut. În acele
găsească locul în lume. Eroina Elenei Netcu
condiţii, oamenii îşi găseau reazem în evocarea
este tot o Ană, Ana Muşat, care devine vocea
satului natal, de aceea Valea Mare şi Crucea,
homodiegetică a romanului de la care aflăm
cele două toponime din Dobrogea, capătă
suferinţele nomazilor moderni care nu găsesc
conotaţii sacre. Odată cu evadarea, aflaţi în
ieşirea din hăţişurile şi profunzimea jocului
jocul destinului, ei ajung, fără voie, la
destinului celor care îşi trăiesc apocalipsa zilnic,
Bucureşti. Emil Bratu o salvează pe Ana Muşat,
arzând pe altarul sacrificiului de sine pentru a
supravieţui umilinţelor la care au fost supuşi.
1Elena Netcu, Exilaţii, Iaşi, Editura PIM, 2019, p. 21.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 62
aflată inconştientă printre cadavrele din morgă.
Naratoarea apelează la tehnica naturalistă
pentru a prezenta atmosfera din decembrie
1989: ,,Totul se întunecă în jurul meu. De sus,
din cer, pogorî o ploaie de fulgere şi tunete
care mă azvârli ca un bumerang într-o cameră
albă cu un iz îmbâcsit. Lângă mine se înşirau
trupuri înţepenite, bărbaţi, femei, bătrâni şi
câţiva copii în poziţii nefireşti, claie peste
grămadă. Simţii că-mi îngheaţă inima. Sângele
închegat îmi năclăise hainele, încercai să mă
smulg din grămada de cadavre, împingând cu
picioarele şi târându-mă cu singura mână pe
care o simţeam vie: ,,Doamne, unde sunt?” Mă
izbeam de trupuri aproape îngheţate peste care
treceam înmărmurit de frică”.2 Tânăra din
Constanţa, care stătuse o noapte printre cadavre,
a fost salvată dintre morţii şi răniţii de la morgă.
Cel care o găsise mărturiseşte că Ana era
descoperirea lui, ,,miracolul reînvierii,” simţind
că ea este o ,,aleasă”. Aflăm că securiştii au
ordonat împuşcarea mai multor oameni pentru
că ,,Revoluţia are nevoie de victime”. Dacă
pentru tineri, Revoluţia însemna libertatea, un
bătrân, care era în spital, devine o voce
gnomică, anticipând soarta viitorilor exilaţi:
,,Nu vă bucuraţi, copii! Nu vă bucuraţi, căci
greul de acum începe! Ce ştiţi voi? Nimic! Vreţi
să demolaţi totul! Aţi început cu Ceauşescu!
Bine, bine, a murit! Dar oare a fost strivit tot
răul? Şi el a vrut să demoleze tot! Şi a reuşit!
Bisericile noastre de secole au fost întoarse cu
buldozerul, dar voi veţi putea întoarce o
societate cu buldozerul? Vă întreb! Aveţi şi voi
de gând să-i urmaţi exemplul? Nu vă bucuraţi,
că nimeni nu ştie ce ne aşteaptă! C-o fi bine, c-
o fi rău, numai Dumnezeu ştie! Ce-am făcut? L-
am împuşcat în ziua de Crăciun! Cine ştie ce
pedeapsă ne aşteaptă de acum încolo!”3
Înţeleptul le oferă tinerilor o ,,lecţie de istorie”,
din care înţelegem că avem nevoie de bătrâni.
,,Dar unde sunt ei? Şi ce fel de bătrâni să
alegem noi ca societatea să-şi găsească drumul
adevărat? Cine oare ne va conduce?... Oare cel
care a dat ordin să se tragă în civili, în oameni
nevinovaţi?”, sunt interogaţiile retorice care
dezvăluie adevărul despre evenimentele din ’89,
când capitala ,,devenise un cimitir”, iar mamele
îşi jeleau morţii şi răniţii.
2Ibidem, p. 38-39.
3Ibidem, p. 55.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
Vieţile celor doi, ,,revoluţionari” fără voie,
se desfăşoară oarecum în paralel: după ce se
vindecă, tânăra doctoriţă pleacă la Paris, unde
încearcă să fie un bun stomatolog, iar Emil
Bratu îşi va încheia studiile universitare şi o va
găsi pe cea salvată, în final, pentru a-şi uni
destinele. Ana emigrează pentru că fusese
hărţuită încă din facultate de un profesor, însă
pentru că nu i-a răspuns avansurilor, a simţit
consecinţele, ea a fost repartizată într-un sat,
unde nu avea nici cele mai elementare condiţii
pentru a practica stomatologia, fiind umilită de
reprezentanţii partidului comunist. Capitolul În
vârtejul destinului descrie experienţa
traumatizantă prin care trece românca la Paris,
unde constată marea diferenţă dintre vis şi
realitate: nu i se recunoaşte diploma, ajunge să
lucreze la o clinică unde şeful Vaillards,
specialist în ortodonţie, îi condiţionează cariera,
cerându-i reporturi intime. Fiindcă îi refuză cu
demnitate avansurile, este nevoită să treacă prin
toate etapele degradante: să doarmă prin
parcuri, să caute salvarea pe lângă o fundaţie de
pe lângă biserică, unde preotul catolic Chardon
îi ajuta pe mulţi exilaţi, oameni neajutoraţi, fără
adăpost sau rămaşi pe drumuri. ,,Sunt emigrantă
sau exilată? Mă aflu pe un pământ care îmi
fuge de sub picioare, sunt pe un nisip mişcător
şi mă cufund încet, încet… M-aş fi înălţat, dar
mă simt ca un fluture strivit, ca o pasăre
bolnavă, umilă făptură venită de departe cu
sufletul plin de speranţe! Mă simt exilată într-
un deşert mişcător. Pentru prima dată mi se
revela semnificaţia de exil interior. Mă simţeam
izgonită, aruncată într-un pustiu, fără cer
deasupra mea. Rămăsei lângă fereastră,
urmărind coborâşul obosit al soarelui asemeni
sufletului meu, risipindu-se în culorile sumbre
ale amurgului. I-am respins avansurile lui
Vaillards, dar prin el mă respingea Parisul ca
pe o străină, îmi cerea să-l părăsesc, de parcă
m-aş fi aruncat într-o furtună de nisip”,4 se
confesează tânăra, simţind disperarea şi gura de
infern care o înghite. Acolo o întâlneşte pe
puternica şi ambiţioasa Lia care îşi povesteşte
că l-a bătut pe Vaillards, scăpând din cuşca lui.
Lia îşi dorea răzbunarea, şi-a impus să-i
falimenteze clinica, să o cumpere şi să o
transforme în Centru cultural român de
promovare a fotografiei şi artei populare
româneşti. Pentru a-şi atinge scopul, a ajutat-o
4Ibidem, p. 80-81.
63
pe Ana, i-a plătit facultatea. Lia îşi dorea
cetăţenia franceză cu orice preţ, de aceea a făcut
un compromis, s-a căsătorit cu Omar, un
musulman, venit din Egipt, pe care nu îl iubea.
Cea care venise în Franţa cu vreo câţiva ani
înainte de '89 a plecat din orgoliu, eşuase într-o
căsnicie şi a vrut să-i demonstreze soţului că
poate deveni o femeie de succes. ,,A vrut să mă
ţină la cratiţă. Nu m-a lăsat să profesez nici
măcar o zi. Mă acuza de toate păcatele
pământului şi mă bătea în fiecare zi. Salvarea a
fost să plec din ţară, pentru că mă ameninţa
mereu că mă va omorî aşa cum a făcut cu
celelalte două soţii. Am aflat apoi că era
schizofrenic. Am plecat într-o excursie şi nu m-
am mai întors”, sunt cuvintele Liei Luncanu
prin care îşi sintetizează soarta. Căsnicia cu
nepotrivitul soţ Omar, incult şi beţiv, va fi un alt
coşmar: ea va fi bătută de socru, legată, umilită,
şantajată cu răpirea fetiţei, ajungând să moară
printre străini. În capitolul Emigranţi în Franţa,
se prezintă Parisul, o capitală europeană extrem
de aglomerată, murdară seara: ,,Parcurile sunt
presărate peste tot cu excremente de câini şi
pisici, o mizerie pe care un om civilizat cu greu
ar accepta-o. Şi totuşi, dimineaţa, totul era lună,
o curăţenie exemplară, numai că seara aceeaşi
privelişte dezolantă!”, spune Ana Muşat. Ea
afirmă că ,,oraşul visurilor” sale este unul al
antitezelor: ziua este curat, iar seara, la metrou,
este infernal, cu îmbrânceli, exclamaţii,
ameninţări. „Ei, poftim, Ano, bucura-te c-ai
plecat din România! Ai fugit de dracu şi-ai dat
peste ta 'c-su!”, sunt alte cugetări de sorginte
populară ale tinerei instruite, care nu mai
suporta situaţia dilematică. Ana este umilită de
o colegă de serviciu pentru că este exilată, de
aceea este nevoită să ceară ajutorul şefului ei,
precizând: ,,Am plâns pentru prima dată de
când eram în Franţa cu atâta amar, încât
simţeam în piept o sfârşeală, o epuizare, o stare
de neputinţă. Mă simţeam copleşită de umilinţă.
În acel moment îmi puneam sufletul pe tavă în
faţa unui om care putea să-mi fie tată. I-am
destăinuit tot ce-am pătimit în ţara mea şi care
a fost mobilul pentru care am venit în Franţa.”5
Ea i-a spus că a venit la Paris ca să aibă şansa
de a-şi practica meseria de stomatolog pe care o
iubeşte, pentru că în acel moment în România
,,se surpă valorile, e o tranziţie care anulează
esenţa umană, e o goană nebună după bani, e o
5Ibidem, p. 144.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
distrugere totală a trecutului, o ruinare a tot ce
s-a construit.” Cu greu, a reuşit să-şi accepte
condiţia de (auto)exilat, pentru că simţea că nu
mai are rădăcini în acest oraş al contrastelor, al
aparenţelor înşelătoare. Reflecţiile Anei sunt
profunde: „Cu cât intri în miezul lucrurilor şi
vezi umbrele, vezi feţele albe şi negre, vezi
urâtul şi frumosul, fără de care nu se poate
compune întregul, atunci îţi dai seama că totul
pe lumea asta este un amestec de lumini şi
umbre şi că, de fapt, ceea ce contează este
unghiul din care priveşti lucrurile, este lumina
care ţi se revelează şi care te face fericit. Dar şi
asta ţine cât străluceşte soarele pe cer, după
care se aşterne întunericul cu tenebrele lui”.6
Ana trece prin situaţii extreme, simte că exilul e
un blestem, precizând ,,Peste câteva luni fac
treizeci şi unu de ani şi trăiesc într-o ţară care
nu este a mea, într-un loc care nu-mi este
familiar. N-am oameni dragi lângă mine, mă
simt ca o floare într-o glastră cu un pământ
neprielnic. Sufletul îmi este gol, ca şi cum aş fi
rămas pe un peron pustiu, după plecarea
trenului cu Emil cu tot. N-o să-l mai văd
niciodată!”7 Peste câtva timp, Emil, iubitul său,
vine la Paris cu o expoziţie de fotografie prin
care arată lumii România profundă, cu toate
frumuseţile ei. Află că Emil are proiecte mari
prin care promovează imaginea României în
străinătate, colaborând cu prietenul său, Ion
Chilianu, cu o Asociaţie din Japonia la un
album ,,Delta Dunării în imagini”. Aflându-se
prin Cartierul Latin, românii aseamănă locurile
cu Lipscaniul bucureştean.
Venirea iubitului la Paris este salvarea
Anei din hăţişurile viselor urâte şi ale realităţii
negre. ,,Parisul nu m-a vindecat, ba dimpotrivă
mi-a adâncit rănile pe care le purtam cu mine
din România! Nu poţi înţelege depărtarea de
ţară decât dacă trăieşti cu acuitate
însingurarea pe care o aduce distanţa asta
ameţitoare de zici că te afli la capătul lumii…
Exilul nu se percepe aici ca o nevoie de
împlinire, ci e cu mult mai profund. El este în
suflet şi macină încet aşa cum un val muşcă
mărunt din el însuşi, adâncindu-şi golul. Am
sentimentul că sunt un suflet suspendat în vid!...
Am venit în Franţa ca la pomul lăudat,”
recunoaşte Ana, care se simţea o străină, ca o
,,pasăre ţâşnind din colivie cu dorul de a
6Ibidem, p. 150.
7Ibidem, p. 157.
64
cuprinde infinitul”. Emil îi redă încrederea în
libertatea, în ,,libertatea de a iubi lumina, de a
iubi aerul, de a iubi bucuria unui sărut”. Dacă
Ana reuşeşte să se salveze prin iubire, Lia se va
prăbuşi iremediabil din cauza compromisului.
După ce fusese bătută, i-a fost ruşine de starea
ei, de viaţa ei, de aceea, Lia nu voia să audă de
nimeni şi de nimic. ,,Mă întrebam câte femei
românce care trăiesc în Franţa sau în orice ţară
din Occident, trec prin aceeaşi dramă prin care
trece Lia. Este trist să trăieşti cu iluzia libertăţii,
plecând în altă ţară. Această femeie frumoasă, o
dată ajunsă pe acest tărâm al tuturor
posibilităţilor, să trăiască ca-ntr-un năvod,
prinsă într-o plasă ca o biată vietate, zbătându-
se să iasă din acest hăţiş al morţii.N-am mai
văzut-o pe Lia multă vreme. Aşteptam să vină
Emil. N-am vrut să trec pe la Salonul de artă
fotografică. Din moment ce nu mi-a răspuns la
telefon, înseamnă că preferă să-şi piardă
urma”,8 sunt alte gânduri ale personajului-
reflector Ana. Naratoarea este convinsă că unii
exilaţi aduc cu ei practicile tribale care
ameninţă valorile tradiţionale ale Franţei, o ţară
care a contribuit la realizarea tradiţiei culturale
europene. Exilaţii inadaptaţi sunt victime ale
unor neoameni, de aceea ,,cad în năvodul
disperării şi a renunţării la viaţă”. ,,De multe
ori mă gândesc ce s-ar fi ales de mine dacă Lia
nu-mi întindea o mână de ajutor, m-a salvat din
hăţişul unei păduri ostile pline de liane care m-
ar fi strangulat ca pe o muscă într-o pânză de
păianjen. Ce mă tulbură acum?”, se întreabă
Ana, gândindu-se la întâlnirea cu Emil. În
aceste condiţii, meditează asupra singurătăţii
surghiunitului, asupra incertitudinii ca stare a
exilatului. Visele Anei, relevante pentru
fantasticul de tip oniric, sunt sugestive pentru a
înţelege dorinţa de împlinire. Ea îl visează pe
Emil: între zidurile catedralei Notre Dame, un
templu al nunţii care va pecetlui iubirea lor,
făcând-o eternă. ,,Va fi taina noastră, aici, în
singurătatea acestui lăcaş!” Quasimodo,
cocoşatul, îi binecuvântează: ,,Să fie pentru
iubirea voastră, legaţi pe veci prin această apă
sfinţită!” Visul acesta premonitoriu avea să
vestească venirea lui Emil cu zece autocare de
români: ,,Ansambluri folclorice, parada portului
popular din toate provinciile româneşti, artă
fotografică, imagini cu cele mai pitoreşti locuri
din ţară, cu alte cuvinte a venit cu România,
8Ibidem, p. 186.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
,,frumoasă şi fascinantă”. Emil a adus tot
tezaurul folcloric, solişti de renume, lăutari
vestiţi, vor fi trei zile de Românie sublimă sau
cum ar spune Cioran „o Românie proiectată în
absolut”!”9
Exilaţii poate fi şi un roman al studiilor
culturale, al înţelegerii etniilor. Aflăm că tânăra
Ana Muşat are trăsături atipice pentru o
româncă, este o asiatică, de aceea, ea trebuie să-
şi declare apartenenţa la zona multiculturală
dobrogeană, unde locuiesc mai multe etnii:
,,Vine dintr-o zonă unde există un amestec de
neamuri. Acolo trăiesc turci, tătari, ruşi
lipoveni, aromâni, dar toţi trăiesc în România
într-o armonie totală.”10 StrăbunicaAnei era
tătăroaică. ,,Au răpit-o soldaţii români când au
luptat în Crimeea şi-au adus-o în Dobrogea. Pe
atunci tătarii erau ucişi pe capete din ordinul
lui Stalin. Soldaţii români îi mai făceau scăpaţi
pe sărmanii tătari. Printre ei erau şi fetele
tătăroaice de-o frumuseţe rară. S-au îndurat de
ele şi le-au adus în Dobrogea”,11 se destăinuie
Ana. Referirile la cutumele, la ,,regulile
musulmanilor”, sunt poate prea exagerate, cu
aluzii xenofobe şi incorecte politic, însă acestea
nu sunt decât gândurile personajelor. Aflăm că
Lia spune despre socri că respectă ,,foarte mult
tradiţiile”: femeile musulmanilor sunt supuse,
considerate psihopate, maltratate, ,,socrul meu
m-a legat de picior cu un lanţ. Vine zilnic la
mine şi mă face criminală”, spune Lia, afirmând
că primul născut al musulmanilor ,,nu are nicio
valoare”, putând fi sacrificat. De aceea, ea, care
fusese drogată cu ierburi halucinogene, aflată în
gheare morţii, crede că şi fetiţa fusese abuzată
de Omer. Parisul este descris ca un spaţiu
multietnic ,,are ceva special şi din alt punct de
vedere, este invadat de marocani, tunisieni şi
algerieni”. Dintre alte surprize neplăcute sunt şi
cerşetorii ţigani de origine română care îşi
dispută locurile din faţa bisericilor etc. ,,Eram
de şapte ani în Franţa, vedeam pe stradă zeci
de români de toate categoriile, hoinărind pe
străzi. Mulţi erau rromi, îşi căutau loc de cerşit,
se mutau de colo-colo, îmi era jenă, pentru că-i
auzeam vorbind între ei româneşte, dar cerşeau
în limba franceză. Prost să fii şi tot îţi dădeai
seama că nu e francez. Erau alungaţi, dar apoi
se strângeau din nou ca muştele. Am asistat
9Ibidem, p. 198.
10Ibidem, p. 73.
11Ibidem, p. 48.
65
indignată la o bătaie între doi cerşetori care îşi
disputau locul în faţa unei biserici. După ce s-
au împins şi înjurat ca la uşa cortului, unuia i-a
căzut piciorul de lemn care s-a rostogolit pe
scările bisericii, iar el cobora în fugă treptele
să-şi recupereze piciorul spre hazul
trecătorilor. Se opreau ciorchine în jurul lor şi
huiduiau. îmi venea să urlu. Asta-i România? În
nici un caz! Câţi ani vor trece să ne câştigăm
demnitatea în Europa?”, se întreabă Ana
Muşat.12 Întoarcerea la tradiţiile autentice
înseamnă refacerea legăturilor fireşti, specifice
culturii europene. Nu în zadar, autoarea îşi
sfârşeşte capitolul al patrulea, Emigranţi în
Franţa, cu prezentarea obiceiurilor româneşti,
un patrimoniu milenar care constituie nu numai
România profundă, ci şi esenţa Europei
culturale. Agitaţia de pe Bulevardul Saint
Germain, uralele şi aplauzele, sloganul: „Vive
la Roumanie!”poate fi parafrazat prin ,,Vive l’
Europe!”. ,,Se auzea muzică populară
românească, acordeoane şi fluiere, viori,
ţambal, toată orchestra se afla într-un car
alegoric unde flutura drapelul românesc.
Veneau românii triumfal în sunet de fanfară şi
eram mândră de asta. Mi-au dat lacrimile, se
auzeau mereu aplauze însoţitede scandări
„Vive la Roumanie!” Asta e ţara mea! Spaţiul
imens din La Place de l'Etoile se umplu de
români în costume populare. Se îndreptau spre
scena imensă, urcând în ritmul muzicii până la
ultimul dansator. Atunci au început elegant
Ciuleandra dintr-o zvâcnire a unei viori, în
timp ce unul câte unul intra în horă lent, apoi
din ce în ce mai repede până s-a încins dansul
ameţitor cu strigături… Ca la o comandă în
faţa scenei apăru Gheorghe Zamfir cu naiul lui
fermecat, după el intră taraful Haidouk, apoi
nelipsiţii căluşari, moldovenii cu bătuta lor
îndrăcită, încât mulţi spectatori intrau şi ei în
joc, în această nebunie, copiii ţopăiau şi ei în
legea lor pe margine, femei, bărbaţi ţineau
ritmul cu piciorul, nu văzusem asta în viaţa
mea. Pe rând îşi făcură apariţia solişti de
renume ale folclorului nostru într-un regal de
voci minunate, voci de aur ale muzicii
româneşti, de fiecare dată urmau aplauzele
îndelungi, iar mie îmi curgeau lacrimile,
tremuram de emoţie. Şase ani am stat departe
de tumultul muzicii ţării mele. Pentru prima
dată descopeream şi înţelegeam de ce francezii
12Ibidem, p. 187.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
ne iubesc, simţeam în acel moment ataşamentul
lor pentru noi. Trei ore de spectacol în aer
liber, trei ore costumul românesc a strălucit sub
luminile Parisului. Artiştii au coborât de pe
scenă sub aplauzele fulminante ale
13
spectatorilor.” Am inserat un citat mai lung
pentru a evidenţia bucuria unui exilat care
fusese umilit atunci când şi-a întâlnit
conaţionalii care promovează ,,ieşirea României
în lume.”,,Poate şi lecţia pe care neamul nostru
o dă Europei pentru a ne arăta adevărata
esenţă. Despre noi trebuie să se ştie prin ce
avem mai bun, Ana, nu prin faptele lichelelor
care au invadat Europa după chilipiruri,
indiferent de ce etnie ar fi. Nu judeci un popor
până nu-l cunoşti în profunzime”, este o altă
idee a cărţii preluată din conferinţele şi
volumele lui Dan Puric. (Într-adevăr, puţini
străini sau români ştiu că, printre valorile
româneşti aflate pe lista elementelor de
patrimoniu cultural al UNESCO (United
NationsEducational, Scientificand Cultural
Organization), alături de Ritualul Căluşului
(2005), Doina (2009), Ceramica tradiţională de
Horezu (2012) şi Jocul fecioresc din România
(2015), este inclus şi Ritualul Colindatului de
ceată bărbătească din România şi Republica
Moldova (2013). Cu siguranţă, însă cu toţii
cunoaştem ce imagine urâtă ne fac unii
conaţionali care cerşesc, jefuiesc, vând droguri,
comit crime prin Occident). Din cauza valurilor
de emigranţi, Franţa se schimbă. În acest sens,
protagoniştii romanului recunosc că ,,Franţa nu
mai e ce-a fost! E o invazie de musulmani
aproape ilogică. Nu ştiu care este raţiunea
acestei năpustiri asupra Europei, că nu putem
spune că e raiul pe pământ în tot Occidentul. N-
am să înţeleg de ce tocmai în inima culturii,
cum e Parisul, se întâmplă asta! N-am nimic cu
ei, dar vin cu gânduri ostile. Au o altă
civilizaţie, ne spulberă frumuseţea sufletelor,
începând de la invadarea spaţiului public în
sensul fizic al cuvântului, până la întinarea
credinţei noastre ancestrale. Şi suntem abia la
început, ce va fi mai încolo, trebuie doar să
bănuim.”14Eroii sunt siguri că Franţa a ajuns
cea mai deschisă ţară în ceea ce priveşte exodul
de emigranţi, adunând puhoi de pribegi din
toate colţurile lumii, cei care cred că acolo ,,e
raiul pe pământ”, însă de multe ori este doar
13Ibidem, p. 200-201.
14Ibidem, p. 204.
66
,,un miraj eşuat”, aşa cum s-a întâmplat cu al
Liei, care a dus o viaţă grea atât în Franţa, cât şi
în Tunisia, unde a fost obligată să-şi urmeze
soţul. Ana Muşat şi Emil Bratu, cei doi
îndrăgostiţi, optează să se întoarcă acasă, unde
îşi vor uni soarta, în inima Dobrogei, la Valea
Mare. ,,Vreau ca povestea să se petreacă în
România visurilor noastre, pentru că acolo ne
sunt rădăcinile. Ţi se pare poate un romantism
depăşit, dar eu cred încă în esenţa tradiţiilor
noastre, cred în iubirea adevărată şi nu de
convenienţă. Ceea ce nu porneşte din suflet, nu
rezistă! Va fi suflat de vântul deşertului”,15 sunt
gândurile lui Emil, ale celui care vine să o
aducă acasă pe aleasa inimii sale. Exilaţii ating
mai multe probleme: cele morale şi etice, a
Binelui a Răului, a esenţei şi a aparenţei privind
viziunea asupra Parisului, o metropolă a
luminii, dar care ascunde multe umbre, capcane
pe care noii migranţi cu greu le pot evita.
Dincolo de adaptare şi inadaptare, dincolo de
adevăr şi minciună, aventură şi suspans,
tematica Erosului şi a Thanatosului este cea
care îl face pe lector să citească romanul ca pe o
poveste a împlinii iubirii absolute. Numai
dragostea curată este cea care salvează lumea.
Scenele întâlnirii cuplului adamic, jurămintele
de iubire, dar şi reveriile Anei îi pot sensibiliza
pe mulţi cititori făcându-i să descopere
conotaţiile sacre ale iubirii. Nostalgia locurilor
natale, porunca nescrisă a inimii, căutarea
,,României profunde” îi fac pe protagonişti să se
întoarcă acasă, pentru unii pribegi, însă exilul
este o pedeapsă şi un blestem. Ana Muşat şi
Emil Bratu îşi vor uni destinele în Dobrogea, la
Crucea, o localitate situată pe Valea Mare, cele
două toponime având sensuri sacre şi
salvatoare; după ce eroii şi-au purtat singuri
crucea, ei revin la Centru, chemaţi de nostalgia
originilor (termenul lui Mircea Eliade) şi vor
purta o singură cruce. Centrul crucii uneşte totul
şi arată calea adevăratei libertăţi spirituale. Fără
de cruce, ca reper esenţial, asistăm la toate
confuziile prin care trec exilaţii. Crucea nu este
doar o localitate, ci acceptarea drumului crucii
şi a metanoei, a iubirii, al întâlnirii într-o
,,structură absolută”, în centrul ei, al extensiei
orizontale cu verticalitatea. Centrul crucii,
văzute ca sferă, coincide cu locul conştiinţei,
15Ibidem, p. 209.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
susţinea Vintilă Horia,16 care a valorificat în
mod inedit experienţa exilului în cartea saDieu
est né en exil. ,,Crucea devine astfel
instrumentul capabil să dea naştere omului nou,
despărţit de ură, adică de imposibilitatea de a fi
universal şi de reconciliere cu Dumnezeu,”
continuă Vintilă Horia. Numai înţelegerea
Golgotei ne deschide uşile noii cunoaşteri, a
iniţierii ,,făcând din Istoria universală o istorie
a mântuirii, o nouă naştere a Creaţiei prin
om”, afirmă Vintilă Horia.Pietroiul şlefuit de
lângă Cheile Dobrogei, unde se aşezau ciobanii
secole la rând, constituie un simbol al
reîntoarcerii la creştinismul apostolic
propovăduit de primii exilaţi, în cazul nostru, de
SF. Apostol Andrei. Piatra simbolică o regăsim
în numele Sfântului Petru, simbol al
întemeierii,valorificat de autoare şi în romanul
Paşi spre infern, un centru sacru spre care
tânjesc deportaţii. ,,Nimic nu se compară cu
locul unde te-ai născut! Vine Paştele, vreau să
miros iarba, aici în inima Dobrogei, la Cheile
stâncoase! Amintirile copilăriei mele sunt în
Podişul Dobrogei, lângă formele acelea
miraculoase de corali străvechi ca nişte
fantome! Ele ascund legendele trecutului. De
câte ori mergeam acolo, intram în poveste”,17
sunt mărturisirile celui care se va reîntoarce la
centru.
Iubirea dintre Ana Muşat şi Emil Bratu are
un final fericit, pentru că cei doi fac parte din
categoria artiştilor, care, cu greu, reuşesc să se
întoarcă din exilul dezumanizant; ei se sustrag
din cotidianul sumbru al ,,Oraşului Luminilor”,
înţeleg că numai spiritualitatea şi cultura, aceste
valori autentice, pot salva omul şi pot asigura
dăinuirea unui popor. Nu acelaşi sfârşit îl au şi
damnaţii ca Lia, o eroină aparent puternică,
iniţial, dar devenită victimă din cauza unui şir
incredibil de nenorociri, care a făcut-o să intre
în mlaştina aneantizării şi a pierderii de sine,
resimţind tot răul migraţiei, cu tot ce implică el,
până ce ,,cancerul” exilului a omorât-o. Singurii
care au reuşit să se salveze din mlaştina
disperării şi a dezontologizării sunt artiştii şi
copiii Liei, care vor respecta ultima dorinţa a
mamei şi se vor întoarce în România, însă, din
cauza incertitudinii unei ţări aflate într-o
continuă tranziţie spre Nicăieri, prăpastia dintre
16Crucea, prefaţată de Radu Preda, Editura Vremea,
2017, p. 19.
17Exilaţii, p. 127.
67
săraci şi bogaţi devine tot mai mare, iar, în acest
abis al deznădăjduirii, tinerii riscă să repete
greşelile părinţilor, să devină victime ale Bolnăvicioasă sete de a ști rodea în mine
traficanţilor de droguri, ale psihopaţilor şi ale Ca marea cea turbată în stâncă.
unor prejudecăţi, cutume care datează din epoci Și mă încovoiam în fața neputinței.
Și mă durea... că nu știam de unde a venit.
imemoriale, dar care pun în pericol drepturile
societăţii democratice ale Europei creştine. ,,Murim
De fapt nu știu nici unde stă...
pe pământ românesc. Murim cu speranţa că după
Și totuși el parcă e aici sau peste tot,
noi se va ridica o altă generaţie care va limpezi
Sau poate stă în floarea ce o iei zâmbind.
lucrurile, care va aduce ţara în normalitate, dacă
Nu !... nu stă în casa aia pierdut în multe gânduri,
mai putem vorbi de aşa ceva într-o lume nebună”,
Ar fi prea trist... sau poate cine știe ?
sunt cuvintele Anei, a eroului-reflector din Exilaţii.
O fi chiar aburul câmpiei !
Iar ca o confirmare a nădejdii este legământul iubirii
Ridicat în zori la zâmbetul de soare.
din vis în catedrala Notre Dame, dar şi din realitate,
de pe ,,podul iubirilor veşnice”, unde cei doi
Dar dacă e un zeu ? Bun al păcii al fericirii
pecetluiesc prietenia şi iubirea prinzând un lacăt pe
Nu- nu e, căci zeii au murit,
podul de pe malul Senei. Poate că ar trebui spus
I-am îngropat de mult în file de legendă.
,,cum curge liniştită, calmă, limpede şi lină, Sena,
aşa să rămână paşnică Europa, tot mai tulburată de
Nimeni ! Nu știe unde a plecat.
valurile de migranţi care schimbă structurile
Știu doar că a plecat într-o noapte cu stele,
milenare ale Europei creştine şi profunde. Poate că
Cu foarte multe stele de parca ar fi fost zi
lacătul înseamnă întoarcerea la tradiţiile europene,
Și totuși lumina lor nu destrăma ci întărea misterul
ancorarea în reperele sacre, fără de care nu putem
Mai știu că a luat cu el puțin din toate din noi...
înainta. Totuşi, cu toate luminile şi umbrele, Parisul
Și că era trist când a plecat-parca-venise zâmbind,
continuă să atragă şi să-i fascineze pe toţi, fiind un
Trist că pe pământ sunt de toate și totuși nu știm să
nucleu de civilizaţie pe care nimeni şi nimic nu-l
trăim
poate ignora”, susţine naratoarea, ideea exprimată şi
Că nu știm să fim oameni cu oameni,
de Lucian Boia, în Hégémonie ou déclin de la
Că avem mult soare și îl întunecăm,
France? LesBelles Lettres, 2009, varianta în limba
Trist, că la noi e multă, multă viață
română Franţa, hegemonie sau declin? în
Și Erupe-n jerbe floarea de durere
traducerea lui Emanoil Marcu, Editura Humanitas,
Și mă înconvoi în fața neputinței
Bucureşti, 2012. Franţa, mai ales capital ţării, se
Și mă doare gândul că:
confruntă însă cu un deficit de imagine, nu din
Nimeni! nu știe de unde a venit,
cauza că este în căutarea unor modele ideologice,
Nici cine e și unde a stat.
literare, artistice, ci pentru că, din cauza migraţiei,
Și nimeni! ... nu știe unde a plecat...
se schimbă până şi formele vieţii cotidiene. Elena
totuși... o ucidem...
Netcu reuşeşte să demonstreze că exilul, ca probă
iniţiatică, presupune perpetua oscilare între centru şi
margine, eterna confruntare la toate nivelurile, fiind
şi testul esenţial al rezistenţei morale şi spirituale a
eului aflat în derivă. Romanul Exilaţii este actual,
întrucât drama exilaţilor este o temă mult discutată
de către toţi, de la oamenii de rând, care aleg singuri
surghiunul, fascinaţi de mirajul banului, până la
politicienii şi economiştii, care asistă neputincioşi la
asaltul estului spre vest şi al vestului spre oriunde,
formând un bâlci al dezrădăcinaţilor şi al
deşertăciunii.

Nicuşor VULPE
Nimeni nu știe

Nimeni ! nu știe de unde a venit.

Știu... doar că m-am trezit cu el
Tablou de Nicuşor VULPE
Drept în față,real ca spațiul nesfârșit.
Și mă chema spre el, prin spaimă și mister.

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 68


Sfaturi medicale
MITURI DESPRE DIETE, SLĂBIT
ȘI CÂT DE SĂNĂTOASE SUNT
Dr. Dumitru VÂLCU
Ghicitoarea menita să ne dezvaluie care sunt
elementele din dieta noastra în măsură să ne
dăuneze și care sunt cele benefice, devine din ce
în ce mai dificilă pe zi ce trece, chiar și pentru
oamenii de știință sau specialiștii în materie.
Motivul care se află în spatele acestei
intreprinderi curajoase este pe de o parte
alimentat la rândul său de transformarile pe care
le înregistrează modul nostru de viata în epoca
modernă și de graba cu care ne alegem hrana,
iar pe de alta parte, de însăși „materia primă”.
Dieta și miturile sale – cât de sănătoase sunt
sfaturile nutriționiștilor
Anumiți „guru” ai dietologiei moderne (da,
exista deja un termen special pentru asta) ne
sfătuiesc să mâncăm puțin și des, în timp ce alții
susțin că e mai înțelept și mai sănătos să
„sărim” una din mesele principale; există și cei
ce ce afirmă că organismul are nevoie de tot
felul de alimente, așadar că e bine să mâncăm
tot ce vrem și doar atunci când ne e foame, dar
nu lipsesc din peisaj dietologii ce condamnă
aspru grăsimile, zahărul, excesul de sare,
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
cafeaua, alcoolul, carbohidratii, ba chiar și
lactatele după o anumită vârstă… O formulă în
măsură să ne asigure atât menținerea sănătății
cât și o talie de invidiat fără să înregistrăm
efecte metabolice negative, pare să constituie
însă un soi de cimilitură complicată, ce-și
regăsește rețeta personalizată pentru fiecare
dintre noi, în funcție de temperament, trăsături
genetice, gen, vârstă, anamneză și multe alte
caracteristici personale.
Neștiința, nepăsarea și uitarea – formula
unei bombe cu efect întârziat
Cele mai vechi și mai eficiente recomandări
referitoare la modul în care omul ar trebui să se
hrănească se regăsesc în cărțile sfinte ale tuturor
popoarelor lumii – nu există religie în care să nu
se precizeze ce și cum trebuie să mănânce
credincioșii. Dar poate că avertizarea cea mai
plină de tâlc pe care un sfânt a adresat-o
vreodată muritorilor de rând este cea rostită de
Sfântul Marcu Ascetul, când se referea la
„neștiință, nepăsare și uitare”, desi aceste trei
năravuri erau descrise la modul general drept
„cei trei coloși ai pacatului”. Corelându-ne la
argumentul dietelor și la recomandările
nutriționiștilor moderni, am putea spune că azi
avem de-a face cu o veritabilă bomba cu efect
întârziat: în 2014, peste 20 de milioane de
adolescenți americani erau obezi – chiar și
micuții cu vârste între 3 și 7 ani, care nu puteau
fi acuzați de alegeri proaste în materie de hrană
se îngrășau într-un ritm înfricoșător. Fenomenul
a căpătat treptat conotații îngrijorătoare, deși
măsurile adoptate oficial sunt departe de a
rezolva situația – din punct de vedere legal,
obezitatea e socotită un factor invalidant, dar nu
e văzută precum o boala, desi nu rareori are
efecte letale. Interesant este faptul că obezitatea
tinde să urmeze o curbă ascendentă chiar și în
țările în curs de dezvoltare, precum Botswana
sau Africa de Sud, spre exemplu, unde aproape
jumatate din populația feminină e clinic obeză,
69
în timp ce cu numai 30 de ani în urmă aveam
de-a face cu milioane de persoane moarte de
foame…
Medici, dogme și diete: reversul ignoranței
Profesioniștii dietologi nu fac altceva decât
să se contrazică și să se critice unii pe alții când
vine vorba despre eficiența rețetelor pe care le
recomandă, așadar nu ne surpinde că puține
sunt acele studii și proiecte colaborative de larg
spectru, în măsură să obțina fonduri serioase
pentru a înregistra rezultate pozitiv-
constructive. Lucrarile de specialitate sunt mai
mult de natură observațională, impestrițate cu
erori și aberații, motiv pentru care puțini sunt
cei dispuși să le urmeze recomandările – multe
diete se bazează pe o viziune tradițională sau
restrânsă, sau chiar pe sfaturile unor veritabili
sarlatani, ceea ce poate face mai mult rău decât
bine. Piesa care lipsește din puzzle este tocmai
aceea în măsură să explice de ce anumite
persoane pot manca orice și oricât fără să se
îngrașe, în timp ce alții par să puna pe ei chiar și
după ce dau pe gât o cană cu apa. Este vorba
despre o nouă abordare a subiectului ce tratează
hrana omului modern, privind-o nu ca pe un
agregat de componente macronutriente care
furnizeaza energie(proteine, grăsimi,
carbohidrati etc), ci ca un element în măsura să
ne transforme viața.
Hrana noastră de zi cu zi – sisteme de
interacțiune și căi de acces
Pe durata procesului nutritiv, corpul
omenesc prezintă o anatomie neurala a
asimilarii, bazată pe structurile nervoase care
intervin în materie de senzații: poftă, căutare,
alegere, înghițire și metabolism.În realitate
există trei sub-sisteme care interacționează
pentru regularizarea consumului de hrană solidă
și lichidă:
 Sistemul echilibrului energetic;
 Sistemul plăcerii;
 Sistemul emoțiilor și stressului.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
Toate trei, aflate în strânsă legatură,
guvernează actul mâncatului și băutului(sau
reținerea de la acesta), fără ca să ne dăm seama
prea bine în ce mod se petrec lucrurile. Primele
noastre reacții în fața alimentelor sosesc de pe
urma simțurilor – văzul, mirosul, gustul,
pipăitul și chiar auzul în anumite cazuri – căi de
acces pentru stimuli în măsură să ne producă
pofta de mâncare. Omul este dotat din naștere
cu o abilitate aparte, în măsură să-i semnaleze
care sunt componentele lumii alimentare față de
care trebuie să manifeste precauție, dar „vocea
interioară” devine tot mai rar ascultată pe
măsură ce înaintăm în vârstă. Partea plină a
paharului constă însă în faptul că omul învață
rapid din greșelile proprii, dar si din cele ale
semenilor săi, astfel încât e în măsură să-și
reorganizeze preferințele alimentare în funcție
de ceea ce-i face bine cu adevărat – chestiune
de voință.
Un slalom între adevăr și aberație – mituri
de destrămat
Conceptul potrivit căruia cea mai bună dieta
este cea ce tine de bunul simț elementar e menit
să câștige tot mai mult teren în tărâmul
oamenilor de știință care se dedică proiectelor
nutriționiste personalizate. Regimurile
alimentare restrictive care promit rezultate
incredibile în timp scurt – regăsite în număr
impresionant în Universul Web și nu numai –
nu au un fundament științific și nu se
concretizează în nimic satisfăcător, ba
dimpotrivă – nu puține sunt cazurile în care
kilogramele în plus tind să se înmulțească în loc
să se reducă. Diete miraculoase nu există nici
împotriva celulitei și nici pentru grăsimile
localizate, deși mulți așa-zisi specialiști susțin
contrariul. E ca si cum am pretinde că am
descoperit „rețeta fericirii”, „rețeta succesului”,
„rețeta iubirii” sau „rețeta nemuririi”. Modelul
recomandat de către comunitatea știintifică și de
către Organizația Mondială a sănătății este cel
al Dietei Mediteraneene, care propune o
alimentație variată și echilibrată fără să promită
miracole, ci rezultate pozitive în timp: o viață
mai bună și mai lungă, creșterea fertilității,
îmbunătățirea stării de spirit și numeroase alte
beneficii pentru organism(reducerea bolilor
cardiovasculare, a diabetului și anumitor forme
de cancer de pildă). Nu este nevoie să ne
îndopăm cu integratori alimentari pentru a arde
grasimile şi a drena lichidele – astfel de
70
„scurtaturi” produc neajunsuri pe termen lung,
dependență și nu în ultimul rând, subțiază
considerabil portofelul. Nu întotdeuna ceea ce e
„natural” e și „inofensiv” – dietele care se
bazează pe produse de slăbit rapid nu permit
individului să-și mențină silueta dobândită într-
un interval relativ scurt, ci îl împing într-o
extremă din care va ricoșa ulterior spre polul
opus. În altă ordine de idei, se poate afirma că
„nimic nu e toxic, dar orice poate fi toxic” –
depinde doar de doză. Dietele care ne sugerează
să eliminam unul sau mai multe alimente, nu
reprezintă justa stradă pentru a slăbi fără
probleme, întrucât determină o serie întreagă de
carențe nutriționale ale căror consecințe sunt
dificil de prevăzut.
Nu este câtuși de putțn adevărat că pâinea
îngrașă dacă e consumată în catități rezonabile
și nici că grăsimile dăunează grav sănătății dacă
le utilizăm cu înțelepciune.
Fructele conțin zahăr, dar asta nu înseamnă
că nu putem să le consumăm, deși mulți susțin
că ne fac rău, mai ales după mesele principale –
o idee pe cât de năstrușnică pe atât de riscantă,
având în vedere că poate atrage dupa sine grave
constipații, balonari și alte efecte negative
pentru organism.
Intoleranța alimentară – e cazul să ne
îngrijorăm?
Singurele intoleranțe alimentare care se
bucură de o validitate științifică, sunt cele la
lactoziu și glutine – ambele diagnosticabile cu
ajutorul examenelor hematochimice și
instrumentale prevăzute de medic.Toate
celelalte pretinse teste de intoleranță alimentară
sunt absurde și lipsite de jusțe argumente
stiintifice – de pe urma acestora pot rezulta
variate „alergii” la alimente din cele mai
inofensive, recomandându-se aliminarea unor
surse energetice și nutriționale importante
pentru organism. În aceste cazuri nu slăbim
pentru că ne „dezintoxicăm”, ci pentru că se
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
urmează o cale incoerentă, restrictivă și
dezechilibrată de hrănire – aceeași care
determină cu timpul, așa-numitul efect „yo-yo”
(ciclicitate în greutate).
Deși în teorie e simplu de obținut cea mai
rapida cale de a slăbi, socotind faptul că unica
schemă de urmat este cea a reducerii caloriilor,
însuși corpul nostru este cel ce ne avertizează
atunci când exageram. Nu există „greutate
ideala”, ci doar una „sănătoasă”, specifică
fiecăruia dintre noi – pe care avem datoria de a
ne strădui să o menținem cât mai mult timp cu
putință, pentru a ne bucura de o bătrânețe
senină, chiar dacă acest lucru nu se află
întotdeauna în directă corespondență cu factorul
estetic. Potrivit studiilor de specialitate, în
termeni matematici, obiectivul realistic asociat
unui proces de slăbire „sănătos” trebuie să se
încadreze în limita a 10% din „valoarea
inițială”, pentru a putea fi corelat unor notabile
beneficii din punct de vedere al stării de
sănătate.Și nu în ultimul rând, rămâne să
învățăm cum se realizează un slalom eficient
printre uriașele interese economice ale
producătorilor și distribuitorilor de alimente,
frecvent dispuși să promoveze calități imaginare
ale anumitor produse comercializate, în
detrimentul sănătății consumatorilor.
Mituri despre alimentație
„Pâinea îngrașă”
Mit. Pâinea este un element esențial al
alimentației mediteraneene și, împreună cu alte
alimente bogate în amidon, cum ar fi pastele,
orezul și cerealele, este consumată zilnic.
Trebuie să avem grijă să nu o consumăm în
exces cu alte alimente. Pâinea, mai ales cea
integrală, care are la fel de multe calorii ca
pâinea albă, are vitamina B și fibre vegetale,
care sunt esențiale pentru funcționarea optimă a
organismului nostru.
„Persoanele cu valori ridicate de colesterol
nu trebuie să consume ouă”
Mit. Ouale reprezintă o sursă excepțională
de proteine cu o valoare biologică ridicată și de
vitaminele B12, B2, D, dar și de colesterol.
Când sunt consumate responsabil, nu există nici
un motiv să fie excluse din alimentație.
Adolescenții sănătoși, cu valori normale ale
colesterolului, pot consuma până la 4 ouă pe
săptămână. Dacă aveți colesterolul crescut,
indiferent din ce motiv, 2 ouă pe săptămână
sunt suficiente.
71
 „Zahărul brun are mai puține calorii decât
zaharul alb”
Mit. Zahărul brun are același număr de
calorii ca zahărul alb. Ce îl face superior este
faptul că acesta conține anumite substanțe
nutritive esențiale, cum ar fi calciul, magneziul,
potasiul și sodiul.
„Uleiurile vegetale au mai puține calorii
decât uleiul de măsline”
Mit. Uleiul de măsline are același număr de
grăsimi(de ex. unt). Diferența dintre uleiul
de măsline și alte uleiuri, se referă la valoarea
sa nutritivă, deoarece este bogat în vitamina E și
multe alte substanțe antioxidante.
Sfaturi medicale
Vertijul
Dr. Cornelia CALIGA
Verijul este iluzia de rotație a corpului și a
obiectelor din jur și în majoritatea cazurilor este
însoțit de transpirații, paloare și vărsături.
Prezența vertijului indică o suferință a
aparatului vestibular. Acesta, face parte din
urechea internă și este alcătuit din: trei canale
semicirculare dispuse în trei planuri și sunt
responsabile de echilibrul în timpul mișcării:
crește ampulare unde se află receptorii
responsabili de rotirea capului.
nervul vestibular și cohlear care preiau
informațiile și le transmit centrilor de la nivelul
creierului.
otolitele care sunt formațiuni ce asigură
echilibrul static. Ele conțin cristale de săruri de
carbonat de calciu.
Toate aceste structuri conțin endolimfă, un gel
care se mișcă odată cu mișcările capului iar
cristalele de săruri de carbonat de calciu au rol
în recepționarea informației de mișcare, pe care
o transformăîn impuls nervos și o transmit
creierului care dă comenzile pentru echilibru.
Am făcut aceste precizări cu privire la structura
complexă a aparatului vestibular, pentru a se
putea înțelege mai bine multitudinea și
complexitatea cauzelor ce pot provoca
modificări patologice manifestate clinic prin
amețeli și tulburări de echilibru. Menținerea
echilibrului este un proces extrem de complex
care implică participarea unor structuri
senzoriale și motorii atât periferice(urechea
internă) cât și centrale(de la nivelul creierului).
Cauzele tulburărilor de echilibru sunt:
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
„Produsele light nu au calorii și reprezintă
soluția la problema obezității”
Mit. Produsele slabe nu rezolvă problema
obezității. Acestea pot fi folosite pentru a
înlocui alte alimente cu multe grăsimi, ajutând
astfel la pierderea în greutate. Cel mai sănătos
mod de a slabi este de a-ți limita aportul caloric
zilnic și de a adopta o activitate fizică
sănătoasă. Reține că nu există alimente „bune”
sau „rele” care ne „îngrașă”, și nici alimente
care „slăbesc”. Există obiceiuri alimentare bune
și proaste. Alimentația ideală se bazează pe
piramida alimentației și include diverși
nutrienți.
afecțiuni cerebrale precum accidentul vascular,
tumori, infecții precum abcesele cerebrale,
meningo-encefalite, etc.
boli ale nervilor periferici precum radiculite sau
nevrite.
Tulburări de la nivelul componentelor urechii.
Trebuie specificat faptul că de regulă,
tulburarea de echilibru nu este o boală ci un
simptom în cadrul unor afecțiuni cu multiple
cauze. Vertijul poate apărea în combinație cu
alte simptome precum vărsăturile, durerile de
cap, țiuiturile în urechi, tulburări de vorbire,
nistagmusul(mișcări involuntare ale ochilor)
senzație de plutire, etc. Până la anumite limite
vertijul poate fi fiziologic în următoarele
situații:
mișcări bruște ale capului, ridicare bruscă
încazul unor tulburări vizuale
în cadrul ” răului de mișcare” sau ”răului de
înălțime”.
Vertijul apare și în cazul unor leziuni ale urechii
interne, ale nervului VIII sau în cazul unor
leziuni cerebrale. Există și vertije de origine
psihică(în cadrul unor boli psihice). Vertijul se
poate instala pe fond de oboseală, stres,
scăderea glicemiei, oscilații ale tensiunii
arteriale, diabet, atacuri de panică în unele cure
de slăbire. Vertijul apare și în modificări ale
otolitelor care nu mai informează corect creierul
despre poziția capului și a gâtului. Aceasta are
loc în afecțiuni ale coloanei vertebrale precum
scolioza, spondiloza, boli ale tendoanelor,
spondiloza cervicală. Vertijul poate fi și o
tulburare secundară administrării unor
medicamente precum antibioticele
(streptomicină, Kanamicină, Gentamicină) mai
ales dacă este vorba de o doză mare și
tratamentul este de lungă durată. Poate provoca
72
vertij și cafeina, antiinflamatoarele non steroide,
aspirina, etc. În aceste situații, întreruperea
tratamentului medicamentos este măsura care
duce la dispariția simptomului. Infecțiile sunt
frecvent însoțite de vertij. Astfel se întâmplă în
gripă, amigdalite, faringite, otite, etc. Unele boli
ale creierului precum tumorile, leziunile
vasculare, insuficiența vertebro-bazilară,
scleroza multiplă, pot fi însoțite de vertij.
Vertijul psihogen însoțește frecvent afecțiuni
psihice precum atacul de panică, epilepsia,
psihozele. Multitudinea cauzelor vertijului ne
face să înțelegem dificultatea stabilirii
diagnosticului corect, ceea ce impune un
examen clinic amănunțit și investigații de
laborator și de specialitate multiple precum
examenul ORL, oftalmologic, cardiologic,
neurologic, computer tomograf sau RMN, etc.
Despre poluarea atmosferică şi riscul de
apariţie a bolilor respiratorii
Dr. Marioara CALENIC
Poluarea atmosferică este considerată
alături de fumat, printre cei mai importanţi
factori favorizanţi în apariţia bolilor respiratorii.
Particulele care trebuie luate în considerare
au dimensiuni între 0,1-2,5 . Pe de alta parte, încalzirea globală va
Unele particule sunt emise din surse
specifice sau ajung în atmosferă în urma unor
reacţii chimice complicate. Perticulele pot
proveni din industrie, incendiile de pădure,
activitaăţi casnice, incineratoare, trafic auto.
Studiile efectuate în ultimul timp au
constatat ca există legatură între simptomele
respiratorii şi diversi poluanţi atmosferici.
S-a dovedit că există o relaţie directă între
simptomele respiratorii ale unor boli obstructive
cronice şi zonele urbane cu trafic auto ridicat la
care se asociază poluarea din industria
petrochimică.
S-a observat în ultimii ani o schimbare în
profilul poluanţilor atmosferici, prin creşterea
celor care rezultă din traficul auto.
Majoritatea studiilor sunt axate pe efectele
poluanţilor asupra copiilor, deoarece 80% din
alveolele pulmonare se formează după naştere
şi plămanii se dezvoltă în adolescenţă.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
Odată depistată cauza se poate fixa și
tratamentul.
Tratament: Vertijul periferic, de regulă nu are
nevoie de tratament specific. El dispare fără
medicație. Vertijul paroxistic(apărut brusc) are
nevoie de proceduri speciale cu rol de a orienta
corect otolitele. Ca o concluzie trebuie să
specific că, tratamentul vertijului depinde de
cauza care l-a determinat și de cele mai multe
ori este strict personalizat.Oricare ar fi
tratamentul medicamentos, acesta trebuie să fie
completat cu un regim igieno-dietetic de
scădere a aportului de sare, de renunțare la
alcool și la fumat. Se impune monitorizarea
tensiunii arteriale și precauții la administrarea
anumitor medicamente care ar putea accentua
sau provoca vertijul. Este exclusă
automedicamentația.
Sfaturi medicale
Activitaţile fizice în aer liber, adesea se
combină cu hiperventilaţia şi poate fi un
mecanism prin care poluarea atmosferică să
determine dezvoltarea unor afecţiuni
respiratorii.
In ţările dezvoltate s-au luat o serie de
măsuri de reducere al nivelului poluanţilor, dar
ele sunt încă sub limitele cerute de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii.
creşte nivelul de ozon în timpul verii şi va
creşte nivelul poluanţilor rezultaţi în urma
incendiilor de pădure.
Tot în timpul verii se asociază emisiile
rezultate din folosirea excesivă a aerului
condiţionat.
Peste 300.000 de morţi premature pe an
sunt atribuite particulelor poluante, mai ales în
urma incendiilor de pădure.
Efectele poluarii pot determina astm
bronsic, BPOC (Bronhopneumopatie
obstructivă cronica) şi cancer pulmonar.
Expunerea pe termen lung la aceşti factori
duce la apariţia de simptome respiratorii,
favorizează apariţia infecţiilor respiratorii,
crizelor de astm bronşic la copii, BPOC şi
cancer pulmonar la adulţi.
BPOC este o afecţiune frecventă la adulţi.
în prezent este a 4-a cauza de deces în lume.
Principalul factor favorizant al acestei afecţiuni
este fumatul.
73
 În ceea ce priveşte mediul înconjurator, s-a
observant că în zonele industriale nivelul de
poluare are legatură cu fluctuaţiile climatice.
Exacesbarile BPOC sunt mai frecvente
iarna datorită interferenţei infecţiilor virale dar
şi a poluanţilor din atmosferă.
O atenţie deosebită trebuie acordată
legăturii între emisiile motoarelor diesel şi
BPOC. Cele mai importante componente ale
fazei gazoase din emisiile motorului diesel sunt
CO, CO2, NO, NO2, aldehide, SO2, hidrocarburi
aromatice.
Există o serie de simptome şi anume tusea
şi expectoraţia cronică, fără o evidenta tulburare
a functiei respiratorii, initial.
Riscul de apariţie a cancerului pulmonar
este mult mai mare dacă se asociază fumatul şi
expunerea la noxele respiratorii de la locul de
muncă.
Majoritatea studiilor epidemiologice facute
pe noi născuţi, au confirmat existenţa unui risc
de apariţie a bronşitelor asmatiforme şi rinitei
alergice în zonele unde nivelul poluării
atmosferice este peste norme.
Sfaturi medicale
MUȘCĂTURA ȘI ÎNȚEPĂTURA DE INSECTE
Având în vedere că este primavară, foarte des ne confruntam cu consecințele mușcăturilor și
înțepăturilor de insecte. Vă prezentăm alăturat un protocol privind conduita în aceste situații.
Este un articol publicat în “Protocoale de diagnostic și tratament în Pediatrie” ediția 2019..
Definiție
Simptomatologia produsă dupa
mușcătura sau înțepătura unor insecte: gândaci,
furnici, țânțari, muște, păianjeni, albine, viespi,
căpuse. Zone de risc: parc, pajiște sau
pădure.Majoritatea înțepăturilor și mușcăturilor
de insecte se produc primăvara și vara.
Semne și simptome:
1. Simptomatologia depinde de sensibilitatea
individuală;
2. Reacție locală: eritem, edem, durere, prurit
(situația cea mai frecventa);
3. Reacții alergice:
 urticarie;
 șoc anafilactic;
 manifestări respiratorii (tuse, edemul
limbii, dispnee, wheezing);
4. Infectie bacteriana (boala Lyme), parazitara
(malaria) sau virala (Zika).
Explorări diagnostice:
 de cele mai multe ori nu sunt necesare;
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
Este clar că sunt necesare măsuri de
reducere a emisiilor toxice care poluează
atmosfera.
Un mesaj important despre relaţia dintre
poluare şi bolile respiratorii este constatarea
faptului că peste 50% din populaţia urbană este
expusă la nivele semnificative ale poluanţilor.
Aceasta este datorată faptului că ei locuiesc
aproape de artere de circulaţie pe care trec
zilnic mii de maşini. Aceasta poate duce la
aparariţia de noi cazuri de astm bronşic la copii
şi de boli pulmonare şi cardiovasculare cronice
la adulţi şi persoane în varsta de peste 65 de ani.
Tot mai multe voci din lumea medicală şi
nu numai se fac auzite şi cer factorilor de
decizie să se ia măsuri urgente de îmbunătăţire
a condiţiilor de viaţa şi muncă. Pe termen lung,
grija faţă de mediu prin reducerea surselor de
poluare (din oraşe, transport, energie, industrie,
construcţii, încălzirea locuinţelor) va reduce
riscul de apariţie a unor boli grave atât la copii
cât şi la adulţi.
Bibliografie: Revista “Pneumologia”.
conf. Dr. Laura Dracea
 în caz de reacție anafilactică:
monitorizarea funcțiilor vitale și
investigații suplimentare în funcție de
afectarea organică.
Conduita terapeutică
Tratament preventiv
Desensibilizare specifică, dacă este
dovedită sensibilizarea.
Măsuri pentru reducerea riscului:
74
 se vor evita ariile mai dens populate de către
insecte (zone cu depozitări de gunoaie,
bazine cu apă stagnantă, alimente
neacoperite, grădini cu flori înflorite);
 în zonele de risc (parc, pajiște sau pădure):
 îmbracaminte care să acopere în intregime
membrele superioare și
 inferioare (pantalonii lungi și bluzele cu
maneci lungi); se evită hainele largi, deorece
în ele se pot prinde cu ușurință insectele;
 se evită hainele colorate cu modele florale;
 nu se umblă desculț, evită încălțămintea
decupată (sandale).
 evitarea parfumurilor florale tari și a
săpunurilor parfumate, deoarece acestea
atrag insectele;
 evitarea proximității florilor parfumate,
înflorite, pomilor cu fructe dulci, mai ales în
sezonul de polenizare;
 evitarea unei atitudini agresive față de
insecte, în condițiile în care acestea atacă
copilul (îndepartare prin mișcari violente,
bruște); aceste manevre pot “provoca”
insectele.
Folosirea insecticidelor se recomandă în
general la copilul peste 2-6 luni: DEET (N, N-
diethyl-m-toluamide) în diverse sprayuri
comerciale, în concentratii de 10-30%
(concentratiile mai mari au efecte superioare);
se vor folosi o dată pe zi; seara se spala cu apa
și săpun.
Antihistaminicele administrate în scop
profilactic nu sunt eficiente.
Tratament curativ
Tratament simptomatic:  peste 20 de întepături de insectă la copilul
 comprese reci sau punga cu gheață pe locul
întepăturii pentru 15-20 de minute, se
poate repeta aplicația în urmatoarele 6 ore;
 la înțepaturile de viespe, albină: se
îndepărtează acul prin zgâriere cu unghia
(nu compresie) sau cu ajutorul unei bucăți
de leucoplast aplicate pe locul întepăturii,
care va fi extrasă brusc;
 unguente antihistaminice (Fenistil) sau alte
aplicații antipruriginoase (soluție
mentolată);
 antiinflamatoare (nurofen), antihistaminice
orale;
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
 plaga infectată: toaletă chirurgicală și
antibioticoterapie sistemică.
Tratamentul anafilaxiei:
 se anunță serviciul de ambulanță;
 Adrenalina 1/1.000 im:
 administrată în zona externa a coapsei,
chiar și prin haine;
 doza: sub 6 ani 0,15 ml; 6-12 ani 0,3
ml; peste 12 ani 0,5 ml;
 Epipen (seringi preîncărcate cu doza
unică de adrenalina:<15 kg 0,1 ml; 15-30
kg 0,15 mg; >30 kg 0,3 mg);
 Benadryl sau alt antihistaminic oral.
Tratamentul șocului anafilactic – aceleași
măsuri precum în anafilaxie, la care se adaugă:
 linie venoasă;
 oxigenoterapie;
 decubit dorsal cu membrele inferioare
ușor ridicate;
 tratamentul hipotensiunii arteriale.
Se solicită ambulanța sau medicul în
urmatoarele situatii:
 dificultate în respirație, wheezing;
 disfonie, tuse cu debut brusc;
 disfagie, vorbire incoerentă;
 reacție anafilactică anterioară la aceeași
insectă;
 trezire dificila;
 confuzie;
 redoare de ceafă;
 elemente urticariene extinse;
sub varsta de 1 an.
Se solicită o nouă evaluare medicală în
urmatoarele situații:
 copilul nu se simte bine;
 durerea nu cedează dupa 24 de ore de
tratament;
 reapare eritemul în jurul înțepăturii la 48
de ore după accident;
 extinderea zonei inflamate.
Dr. Anghel Rodica, medic primar pediatru
75

Demenţa - între a învăţa să trăieşti cu ea şi groaza de dezastru
Dr. Tatu Mihai, Petcu Nicoleta ( Sp. Militar Constanţa)
Cândva, prin anul 1989 am fost pus să
prezint medicilor pentru secundariat şi celor
veniţi la cursuri pentru specializare la fostul
spital Gheorghe Marinescu - actualul Obregia
din Bucureşti, un caz clinic privind demenţa. La
ora respectivă spitalul avea cca 2000 paturi. Am
căutat împreună cu medicul care m-a format ca
psihiatru, cca 2 săptămâni ca să găsim un caz
pentru prezentare şi n-am găsit în tot spitalul.
Spre surpriza noastră, un alt profesor şi-a adus
aminte că avea un caz deosebit la domiciliu,
care era numai bun de prezentat, aşa că a avut
amabilitatea să ni-l aducă de acasă (imaginaţi-
vă raritatea cazurilor la anii respectivi). După
instrumentarea lui, în prezenţa a cca 80-100
medici, celebrul profesor Predescu (de departe
foarte bine pregătit profesional în demenţe şi
gerontologie) a reuşit să ne facă să înţelegem cu
ce ”se mănâncă” această afecţiune, dar tot nu a
reuşit să ne prezinte de calitate motivaţia pentru
care începe să se deterioreze mintea omului. La
ora respectivă se cunoştea foarte puţin despre
teoriile privind neurodegenerescenţa, mai ales
că nu prea aveam cum să studiem literatură de
specialitate, nu era internet, iar despre articole
sau cărţi de specialitate nici nu se punea
problema pentru că era un mare curaj pentru cel
care le făcea rost. Au trecut mulţi ani până am
reuşit să găsesc patologie de specialitate
(actualmente apar 2-5 cazuri zilnic, aduşi atunci
când nu se mai poate face mare lucru). Dacă am
fi un pic mai atenţi – mă refer la familie, la
fiecare în parte, dar şi la medici – am putea
depista mult mai multe persoane cu această
teribilă afecţiune a creierului de timpuriu şi s-ar
putea lua măsurile de rigoare pentru
conservarea memoriei, intelectului, capacităţii
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
Sfaturi medicale
decizionale a persoanei. Este adevărat că mai
trebuie şi să te mai şi pregăteşti în acest sens. Ai
de unde acum.). Următorul caz l-am depistat
prin 2 000 când am fost chemat să văd soţia
unui fost medic din Tulcea care prezenta o
simptomatologia tipică pantru demenţa
Alzheimer. Am încercat atunci să institui
tratament de specialitate cu celebrul Aricept
(medicament nou introdus la noi, în terapia
acestei boli temute), care la ora aceea se elibera
pe un program de sănătate introdus prin
Ministerul Sănătăţii şi care se elibera cu
aprobarea directorului de spital. Spre surpriza
mea - care m-a marcat deosebit - am fost
refuzat, considerând că „ decât să cheltuim
banii pe acest tratament la o persoană
bătrână(!!!) mai bine îi cheltuim la tineri care au
viaţă înainte”. Aceasta era mentalitatea unui
director privind persoanele în vârstă (credeam
că dacă era soţia unui medic va schimba cu ceva
decizia, dar degeaba). Şi acest director mai era
şi medic care probabil s-a bucurat când a reuşit
să depună un anumit jurământ. Oricum nu
conta, pentru că jurământul era din epoca antică
şi de demult...! Aveam o speranţă deosebită
faţă de terapia cu această moleculă (după toate
studiile citite care ridicau în slavă performanţele
lui), dar progresiv m-am dezumflat. Deoarece,
nu există medicaţie privind vindecarea acestei
afecţiuni. Oare? Diferenţa care ne desparte de
celelalte fiinţe necuvîntătoare este dată de
capacitatea omului de a lua decizii. Acesta este
şi motivul pentru care s-a dezvoltat şi lobul
prefrontal, acesta-i motivul pe care -l avem prin
dezvoltarea neocortexului cea mai nouă parte a
creierului şi ne-a făcut să ne identificăm ca
homo sapiens. Deciziile pe care le luăm sunt
procesate tocmai de creierul care suferă cel mai
mult o data cu neurodegenerarea.
Timpul a trecut, rănile s-au vindecat
(oare?) şi am început identificarea motivelor
care determină bulversarea minţii în procesul de
demenţiere cu identificarea unor cauze care au
apărut şi în spaţiul ponto-dunărean, dezvoltând
o patologie centrată pe uitare. Şi au început
identificarea din ce în ce a mai multor cazuri.
De ce aşa de multe cazuri? Mulţi medici,
neurologi, psihiatri şi nu numai, consideră că nu
sunt atât de multe cazuri - probabil că erau şi
sunt scoase de mine din vârful... calculatorului.
76
Dar realitatea contrazice mult modul lor de
gândire. Numărul de cazuri depistate sunt în
creştere continuă. De multe ori, am fost surprins
neplăcut de stadiile deosebit de avansate ale
cazurilor aduse de familie, uitate de ei şi medici
să se agraveze, pentru că „dacă este în vârstă
este normal să şi uite”. Nu nu este normal să
uităm. Nu. Nu este normal să nu ne mai aducem
aminte unde suntem, câţi ani avem, în ce dată
suntem, cine sunt persoanele cu care discutăm
etc. Cu cât depistăm mai precoce afecţiunea şi
cauzele care mai pot fi remediate, cu atât avem
şansa să prelungim calitatea vieţii unui om şi a
familiei lui (să nu uităm că toţi îmbătrânim
chiar dacă suntem împăraţi, regi, oameni de
ştiinţă, profesori, doctori, muncitori sau oricine
am fi; nu contează veniturile sau statutul
social). Avem un loc asigurat undeva în pământ.
Nimeni nu rămâne nemuritor. Paradoxul este că
actualmente prelungim viaţa, dar nu prin
tinereţe ci prin perioada bătrâneţii, când uzura
corpului este mare dar şi când dorinţa de viaţă,
de a te bucura de ea, de cei din anturajul tău,
este din ce în ce mai profundă.Genele noastre
ne-au dat un creier care se poate conecta la
mediul fizic şi social. Oamenii din jur, din
cultura noastră, menţin acel mediu prin
conceptele lor şi ne ajută să trăim în mediul
respectiv, transmiţând acele concepte de la
creierul lor la al nostru şi apoi noi transmitem
acele concepte mai departe, la generaţiile
viitoare. Rezultă că este nevoie de mai mult
decât un creier uman pentru a crea o minte
umană. Dar creierul este programat pentru
amăgire: prin predicţii continue, trăim într-o
lume creată de noi care se verifică prin
confruntarea cu lumea senzorială.
Ceea ce este şi mai fabulos, creierul nu
prezice doar viitorul: el îşi poate imagina
viitorul oricând doreşte. Astfel, omul poate dacă
vrea, să accepte sau nu realităţile care pot veni.
El, de obicei trăieşte cu speranţa că lor nu i se
poate întâmpla nimic, şi atunci îşi bate joc de
neuronii, de legăturile lui neuronale, de creierul
lui, cât mai mult posibil, din tinereţe şi până la
bătrâneţe. (Un caz deosebit m-a făcut să mă
gândesc mult dacă să accept provocarea
neuronilor mei de a scrie acest “articol“ - aceste
aberaţii ale mele: cu puţini ani din urmă, am
avut “ghinionul” să vină la consultaţie la
cabinetul meu, o femeie dintr-un orăşel
dobrogean cu solicitarea de a-i administra ceva
pentru că a început să uite din ce în ce mai mult.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
Initial, uita pentru ce s-a deplasat din bucătărie
în alt loc din casă, apoi, a început să nu mai facă
corect mancarea pe care o pregătea de o viaţă –
nu avea decât 67 ani-, a început să uite feţele
oamenilor, valoarea banilor, consecutiv a
început să-i fie frică să nu greşească. Am reuşit
să-i administrez o schema de tratament ca
pentru o tulburare cognitive moderată- testele
psihologice administrate arătau acest lucru
realizand 18 puncte din 30. Mai mult,
investigaţia tomografică preciza o atrofie –
scăderea dimensiunii creierului- în lobii frontali
bilateral- responsabili cu inteligenţe, deciziile,
cu judecata, capacitatea de a lua hotărâri
zilnice-, atrofie parietală- responsabilă cu
orientare spaţială, şi bineînţeles atrofie
temporală- locul unde se procesează
informaţiile pentru înmagazinarea lor în
procesul de memorizare. Sub tratamentul
prescris, am reuşit în cca 3-4 luni să aduc
femeia să se descurce bine, dispăruse anxietate,
îşi reamintea foarte bine multe lucruri. Testarea
psihologică s-a ridicat la 26 din30 puncte. Totul
bine, numai că am avut o mare surpriză. La un
moment dat a venit un bărbat care, cu o alură de
mascul feroce, si care considera că are drepturi
faţă de femeie recomandându-se “soţul
doamnei, adică soţia mea”. A început să pună
probleme; de ce am stabilit diagnosticul de
demenţă că ea nu are aşa ceva (ce mult contează
în România că foarte multă lume fără studii,
”ştie” să stabilească diagnostic de fineţe, iar un
medic cu o vechime considerăbilă şi care mai şi
citeşte neurobiologie nu mai ştie să pună un
diagnostic). Prin acest articol îmi cer scuze că
nu m-am pregătit mai bine pentru minunea asta
de psihiatrie. Oricum nu mai contează, pentru
că probabil nu va ajunge să citeascu un articol
de revistă fiind preocupat mai mult de
telenovele, sau şi mai mult, de bârfele din
cartier). Nu mai pun în discuţie modul de
adresare. Cert este, că a preluat cazul “soţiei
lui” şi a plecat la un alt medic, care bineânţeles
că nu a luat în calcul evoluţia sub tratament. A
modificat schema de tratament, neconsiderând
că s-ar putea totuşi să fie demenţă şi a trimis
cazul acasă, spre satisfacţia celui mai bun şi
special prieten pe care l-a avut femeia o lungă
perioadă, din momentul în care a avut proasta
inspiraţie să spună “da” la starea civilă. Supriză
neplăcută am avut-o după cca 5 luni când a
venit într-o stare de deteriorare severă – de data
aceasta testarea psihologică efectuată arăta un
77
scor de 12 din 30, nu mai recunoştea multe
lucruri, era însoţită de soră sa care mi-a povestit
că “fostul ei prieten din tinereţe” nu mai este
“actulul ei soţ” pentru că a divorţat un pic,
deoarece lui “îi trebuie o femeie normală nu o
dementă”. Nu a relizat specimenul homo
sapiens mascul, că practic cel care a distrus-o
este el şi cu medicul care a întrerupt tratamentul
prescris anterior şi care ameliorase mult starea
ei. Oricum, după cca 2 ani, a reuşit femeia să
moară un pic vindecându-se definitiv de
demenţă. Ignoranţa profesională a unor medici,
concomitant cu ignoranţa nativă a unor oameni,
poate duce la asemenea dezastre “naturale”).
În cutia noastră craniană avem cca 100
miliarde de neuroni, care fiecare se poate lega
de alţi 10 000 de neuroni, realizând fabuloasa
sumă de cca o mie de miliarde de legături (adică
1 000 000 000 000 000 sinapse) (legătura dintre
neuroni se cheamă sinapsă). Dar avem şi
neuroni care poate face cca 50 000 de sinapse.
Este mult. Foarte mult. Şi totuşi, de ce am fost
dotaţi cu această fantastică modalitate de
legătură interneuronală?. Este bine de ştiut că
fiecare senzaţie pe care o avem, fiecare gând,
fiecare acţiune voluntară sau involuntară, dar şi
fiecare amintire, decizie, creaţie, înşelătorie
comisă, distracţie, fiecare act de credinţă (nu
contează cărui cult aparţii), fiecare act de
terorism sau de tandreţe, de iubire romantică
sau nu, de conflict familial sau de iubire de la
vecini, fiecare păcat sau act de bunăvoinţă etc,
îşi au originea în aceste conexiuni prin care
comunică între ele celulele cerebrale. Orice
gând care trece prin mintea unui individ,
indiferent că este copil sau are 99 ani, orice
capacitate decizională luată indiferent dacă eşti
împărat, rege, preşedinte, premier, politician sau
„boschetar” sunt rezultatul semnalelor
transmise prin sinapsă de la un neuron la altul
printr-un circuit special care, la rândul lui, face
parte dintr-o reţea, până ajungi să vorbeşti (de
unul singur sau când eşti în public, întrebat sau
nu) sau să te deplasezi, sau să faci un gest real
care să exprime ceea ce este în creierul tău.
Imaginaţi-vă că legăturile interneurale încep
din mica copilărie şi cresc foarte mult până la
adolescenţă de aşa natură, încât un adolescent
are un număr dublu de sinapse faţă de adult.
Dar structura genetică, determină după această
perioadă, să se întărească anumite circuite şi să
reducă numărul de sinapse. Pe la 25 ani începe
să-i vină mintea la cap tânărului prin reducerea
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
numărului de sinapse şi structurarea reţelelor
(atunci iertaţi-i pe copii pentru că realizează
târziu greşelile făcute şi nu le fac intenţionat.
Aşa le dictează creierul lor nematurizat!).
Groaza de demenţă (boala) Alzheimer, pune
stăpânire din ce în ce mai mult pe persoanele de
peste 60 ani şi chiar mai devreme. După ce
tratezi o multitudine de oameni cu teribilul
diagnostic, şi când vezi starea pacienţilor aduşi
de familii într-un stadiu de decrepitudine
psihică (de multe ori mă întreb cum de i-au ţinut
la „naftalină” până acum fără să facă nimic
pentru ei, şi mă tracasează expresia „am crezut
că este normal să uiţi fiind bătrân”) te apucă
frica să nu devii şi tu ca ei. Este o vorbă: „ de ce
îţi este teamă, nu scapi”. Decât aşa.... Decât aşa,
mai bine ai face „prostia” să previi apariţia
demenţei, ca să nu ajungi în situaţia de a deveni
o povară pentru tine şi pentru cei din jur. Multe
boli sunt fatale. Viața este fatală terminându-se
prin moarte. Dar demența este mai mult decât
fatală, pentru că mulţi ani înainte de a te întâlni
cu doamna sexy îmbrăcată în negru şi cu coasa
după ea - nu s-a modernizat deloc, a rămas tot
cu un instrument rudimentar coasa, folosită doar
de agricultori!!!. Asta nu a intrat în era
digitală...), le răpeşte oamenilor demnitatea,
umanitatea, capacitatea de a fi independent, de a
te autoîngriji şi mai mult, terorizează familiile,
memoria de durată a lor, afectivitatea lor,
dezvoltându-le o stare de frică de a nu moşteni
la rândul lor, problemele pacienţilor. Dispar
amintirile pacienţilor, care nu mai pot să
realizeze cu cine discută, chiar dacă sunt
partenerii lor de o viață, copiii, persoanele
apropiate lor, dispare capacitatea de a gândi, de
a se descurca, de a lua decizii corecte pentru a
trăi o viaţă completă şi independentă - toate
dispar progresiv, pentru a nu-şi mai recunoaşte
trecutul, lumea , apropiaţii şi, de ce nu, pe sine.
Şi ca să fie şi mai bine, la ora actuală nu avem
nici un remediu pentru vindecarea acestei
afecţiuni, chiar dacă s-au descoperit
mecanismele de producere a bolii.
Cum ne dăm seama că alunecăm pe o pantă
lină, deteriorartivă a minţii noastre, spre hăul
dezastrului impus de demenţă? Nerecunoaşterea
facială: de obicei multă lume începe după 40
ani să prezinte dificultatea de a recunoaşte şi de
a-şi aminti chipuri pe care de multe ori le pune
pe seama oboselii sau a unei incapacităţi de
învăţare şi nu le dă importanţa cuvenită. Nu este
normal să uiţi. De multe ori apare scăderea
78
clarităţii mentale mai ales după-amiază pe care
iarăşi le considerăm consecinţa oboselii
acumulate dimineaţa. Acuzele privind
dificultatea de a citi, de a se concentra de a-şi
aduce aminte, uneori chiar de la o pagină la alta.
Dacă mai şi lucrezi sau eşti cu un grup, începe
să apară reducerea implicării în discuţii cu cei
din jur, ai impresia că nu mai ai prea multe de
spus, față de modul cum te desfășurai în urmă
cu un an doi. Dar începe să scadă interesul
pentru a citi (dar cine mai citeşte la ora actuală
odată cu digitalizarea vieţii: copii preferă să
”lingă” telefonul, tableta, internetul scăzând
capacitatea dezvoltării rezervei cognitive
puternic- nu contează), incapacitatea de a se
implica în conversaţii complexe, incapacitatea
de a mai urmări filme cu intrigi complexe care
devin obositoare şi atunci apare dorinţa expresă
de a închide ochii.
Concomitent, poate apărea scăderea
capacităţii de a-şi aminti ce-a citit sau a auzit
recent, începând să uite ce trebuie să facă,
merge după un lucru, uită pentru ce , stă să-şi
aducă aminte şi reuşeşte după un timp. Aceste
sunt luate ca fiind preocupări pentru un alt
lucru, este normal (ireal) să mai şi uiţi, uită şi
oameni mai tineri sau şi mai deştepţi ca mine
(mare eroare de gândire şi interpretare-
neglijenţă crasă). Începe să scadă bagajul
noţional, vocabularul pe care-l foloseşte, începe
să facă efort de a-şi aduce aminte expresii,
cuvinte, care nu sunt sesizabile de anturaj.
Concomitent greşesc cuvintele, încep să le
folosească complet greşit, ceea ce de obicei nu
iau în considerare. Apare scăderea vitezei de
procesare, scade viteza de a gândi considerând
că nu poate prinde ideea de la început, motiv
pentru care solicită repetarea solicitărilor.
Ceea ce începe să deranjeze şi să accepte
că are probleme este dat de creşterea anxietăţii
pentru efectuarea unor activităţi pe care până
atunci le făcea cu plăcere, ceea ce determină o
stare de stress puternică asupra individului.
Persoana implicată, devine anxioasă şi stresată
că nu mai poate ţine ritmul cu tot ce se întâmplă
în viaţa ei. Uită numere de telefon, uită să mai
meargă la o întâlnire, începe să folosească
agende pentru a-şi nota ce trebuie să facă. Încep
să apară probleme de somn, cu trezire frecventă
din somn, readormire dificilă de lungă durată,
somn neodihnitor pentru a doua zi, când începe
să se simtă mai obosită şi atunci apare tendinţa
de a fura un pic de somn în cursul zilei. Începe
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
să uite cuvintele dintr-o limbă străină pe care
avea impresia că o deţinea până atunci. De fapt,
destructurarea memoriei începe de la uitarea
limbii străine faţă de limba maternă, uitarea
rapidă a numelor proprii faţă de substantivele
comune care dispar ultimile, uită datele recente
faţă de cele înmagazinate în trecut. În mod
deliberat creierul a ales să conserve funcţiile
vitale în detrimentul capacităţilor cognitive-
memorie, înţelegere, gândire, imaginaţie,
conştiinţă, decizii pe care le ia- asigurând astfel
doar supravieţuirea prin orice metode. Şi totul
porneşte de la proteina precursoare de amiloid,
care primeşte sau nu informaţii de la receptorii-
dependenţi, că în creier sunt suficienţi hormoni,
vitamine, molecule sau substanţe nutritive
pentru susţinerea legăturilor dintre neuroni
precum şi a neuronilor ca atare şi formarea de
amintiri noi. Misiunea cea mai importantă a
creierului este aceea de a prezice necesarul
energetic al corpului pentru a rămâne în viaţă şi
sănătos. El vrea oricând să repare tot ce
agresăm, inconştient, integritatea lui prin stress,
agresiune fizică, substanţe toxice sau
nutriţionale. Reţeaua interoceptivă a creierului
face predicţii despre corp, testează rezultateale
simulărilor confruntându-le cu informaţiile
senzoriale transmise de corp şi actualizează
modelul pe care creierul îl are despre corp în
lumea înconjurătoare. Este bine ca profesionişti,
să ştim ce vrea creierul de la om, pentru om. De
multe ori aud medici care se îndoiesc de
numărul mare de demenţe diagnosticate precum
şi de faptul că momentul debutului afecţiunii
este de cel puţin 20-30 ani înainte de a se
prezenta la un cabinet cu tulburări severe.
Cercetările neurobiologice acreditează debutul
tulburării cognitive în jurul vârstei de 40 ani,
când omul ar trebui să-şi îngrijească mai bine
creierul, să-şi facă investigaţiile de rigoare
pentru a preveni declinul cognitiv. Ori,
actualmente, se discută despre deficitul cognitiv
sesizabil care se încadrează totuşi în limitele
normalului după testele psihologice efectuate.
Ca să înţelegem ideea, unui individ inteligent,
care-şi dă seama că a început să uite, i se spune
că testele sunt normale la data când le-a
efectuat, însă nu se ţine seama de capacitatea
avută anterior, pentru că „normalul” actual
reprezintă totuşi un declin în comparaţie cu
abilităţile psihice anterioare. Dacă s-ar face
tomogafia şi/sau examenul lichidului
cefalorahidian ar depista unele anomalii, iar
79
dacă s-ar face RMN s-ar depista scăderea
dimensiunii unor zone din creier. Mai mult, s-ar
putea efectua testele genetice pentru depistarea
apolipoproteinei E (genele implicate foarte
frecvent în demenţă şi care ar putea să te facă
mai atent cu mintea ta). De obicei, acest deficit
durează numai vreo 10 ani până la evoluţia spre
al doilea stadiu, cel de deficit cognitiv uşor. În
acest interval s-ar putea interveni eficace pentru
revenirea memoriei la normal, dacă fiecare
medic şi om implicat ar lua în calcul această
posibilitate şi măcar ar îndrăzni să gândească
spre un asemenea diagnostic. Numai că ce nu se
vede, nu contează. Mai mult de atât, prea puţine
persoane cu titlul de medic, gândesc să mai facă
şi profilaxie primară! După deficitul sesizabil
urmează deficitul minor, în care memoria,
vorbirea, abilitatea de a face calcule,
organizarea, abilitatea de planificare încep să
devină anormale, chiar dacă persoana poate să-
şi desfăşoare normal activităţile zilnice. Acest
deficit poate să stagneze şi să nu-şi de-a
întâlnire cu Alzheimer, numai că la mulţi
oameni, mai ales la cei la care deficitul de
memorie face parte dominantă din deficitul
cognitiv, boala Alzheimer va apare în decurs de
câţiva ani. Şi finalul care loveşte psihicul
deosebit de dur (atat la pacient, cât, mai ales la
aparţinători) îl reprezintă teribila boală
Alzheimer, în care, de obicei diagnosticul este
sugerat de simptomele pacientului, care includ
deficitul major al memoriei precum şi deficitul
cognitiv atât de sever şi care se agravează până
când pacientul nu mai ştie abilităţile uzuale de
tipul spălat, îmbrăcatul sau mancatul singur. (de
multe ori rămâne cu mâncare în gură neştiind să
mai mestece, iar unii din pacienţii puternic
afectaţi se mai hrănesc doar cu biberonul!) Ce
putem totuşi face? Ne putem modifica funcţia
creierului în aşa fel, încât să activăm mai mult
acele zone care netezesc drumul către libertatea
faţă de traume şi emoţii distructive, negative,
ceea ce permite să folosim genele pentru
sănătate, longevitate chiar şi pentru iluminare?.
Putem. Mai trebuie să şi vrem să ne schimbăm
stilul de viaţă şi de alimentaţie, după care să
dezvoltăm noi căi neuronale. Cine determină
totuşi această afecţiune? Cum de ajungem să ne
pierdem mintea? Ce este totuşi această
afecţiune de care se tem oamenii după o
anumită vârstă? Demenţa practic este o
tulburare care apare ca reacţie de protecţie a
creierului. Ea apare când nu mai reuşeşte
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
creierul să funcţioneze aşa cum trebuie.
Creierul reacţionează cum trebuie la o injurie
apărându-se, respingând ameninţarea şi
continuând să funcţioneze foarte bine. Problema
apare atunci când ameninţările sunt de durată
(cronice în terminologia medicală), multiple,
continue şi intense. Dacă se întâmplă acest
lucru, creierul activează sistemul de apărare tot
cronic, de durată, intens şi continuu astfel încât
mecanismele de protecţie se inversează, făcând
mai mult rău decât bine. Practic, creierul
încearcă să se protejeze faţă de trei ameninţări
metabolice şi toxice: 1) inflamaţia (din cauza
alimentaţiei, infecţiilor, stresului şi altor cauze),
2) scăderea şi lipsa de substanţe nutritive
complete, a hormonilor şi altor substanţe
naturale de susţinere a creierului şi 3) substanţe
toxice precum metale (mercur, aluminiu,
cadmiu etc) şi biotoxine (de la mucegai sau
microbi). Practic, cum reacţionează creierul?
Studiile actuale afirmă că boala este
determinată de acumularea în creier a unei plăci
lipicioase proteice determinate de beta amiloid
care distruge legăturile dintre neuroni precum şi
neuronii ca atare. Cum de apare beta amiloidul?
Pentru apărarea ei, celula nervoasă produce o
proteină numită proteina precursoare de
amiloid care este un receptor-dependenţă şi
care se lipeşte de neuroni în special în
apropierea sinapselor. Ea este un receptor
alcătuit din 695 de aminoacizi. După ce
neuronul secretă această proteină de apărare
este tăiată prin nişte foarfeci speciali (proteaze).
Depinde în ce zonă este tăiată şi în câte
secvenţe. Dacă este tăiată doar în două,
fragmentele apărute au rol de dezvoltarea
numărului de sinapse, de întărire a neuronului.
Practic, după ce nucleul secretă proteina
precursoare de amiloid aceasta iese din celulă
parţial în care partea C este în celulă iar parte N
iese liberă în afara celulei. Urmează acţiunea
unei α secretaze (o enzimă specială) care taie
precursorul lângă membrana exterioară formând
două alte peptide: un fragment solubil numitα-
PPA şi unul mai mic de 83 de aminoacizi care
rămâne incorporat în membrană până când este
şi el scindat de oaltă enzimă (ϒ secretază)
producând alte două peptide mai mici p3 şi p7
care nu sunt toxice. Este bine. Dar dacă se
„distrează” şi taie în trei locuri anume duce la
apariţia a patru peptide (oligomeri): sAPPβ, J
caspaza, C31 şi beta-amiloidul. Aici o enzimă
diferită numită β-secretază taie proteina
80
precursoare de amiloid la o distanţă un pic mai
mare de membrană formând două peptide- un
fragment solubil care se numeşte β-PPA şi unul
mai mic format din 91 de aminoacizi şi care
rămâne prins în membrană pînă când se ascute
din nou foarfecii şi este tăiat de o enzimă (ϒ-
secretază) eliberănd trei betalipoproteine de căte
40, 42 şi 43 aminoacizi şi care sunt
„amiloidogei” (în special cel cu 42 aminoacizi).
Practic, ultimul este cel mai toxic pentru creier.
Ultimile trei formează practic placa de amiloid
distrugând celulele nervoase. Deşi nu este un
proces înţeles cum trebuie, beta-amiloidul
iniţial este netoxic pentru creier având
proprietăţi antioxidante, se leagă şi inactivează
ionii metalici ajunşi în neuroni, pot regla
transportul de colesterol şi poate fi implica în
repararea vaselor de sânge, ca un fel de agent de
etanşeizare acolo unde apar leziuni sau pierderi,
protejând astfel creierul de leziuni acute.
Teoretic, demenţa este o afecţiune în care se
formează plăci de beta-amiloid toxice care se
depun cerebral şi care în final provoacă
distrugerea difuză a neuronilor. Practic este o
tulburare a sintezei excesive de beta-amiloid
sau o indepărtare insuficientă a acestei proteine
minuscule. Procesul este mult mai complicat
pentru specialişti. Anumite anomalii genetice
pot conduce la sinteza unei proteine precursoare
de amiloid modificate, care atunci când este
procesată, printr-o reacţie inflamatorie cronică,
de durată, implică enzima β-secretaza care
produce peptide mai mici şi care sunt deosebit
de toxice şi care se acumulează şi formează
plăci mai mari care distrug neuronul. La început
conglomeratul de amiloid şi ghemul de
neurofibrile format pot influenţa funcţionarea
sinapsei şi efectele neurotransmiţătorilor
implicaţi în procesul de memorare (acetilcolina,
NAMD etc), fracţia cea mai periculoasă este cel
format din 42 aminoacizi care declanşează
evenimente nedorite de tipul răspunsului
inflamator, activarea microgliilor şi astrocitelor
(sunt celule de susţinere a neuronilor), cu
eliberarea de substanţe toxice de tipul
citochinelor şi a radicalilor liberi. Toate aceste
evenimente chimice declanşează formarea de
ghemuri de neurofibrile (filamente proteice ce
susţin forma neuronilor precum şi funcţia lor)
prin alterarea unor kinaze speciale şi
fosfatazelor cu hiperfosforilarea proteinei tau şi
transformarea microtuburilor din neuroni
(numai cateva milioane pentru fiecare neuron)
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
formând ghemurile. Şi ca să nu se termine totul
în coadă de peşte, fracţia de amiloid 42 prin
disfuncţia sinapsei, disfuncţia neuronului prin
ghemurile pe care le face duc la moartea
neuronului care se întinde difuz lent progresiv,
şi care determină atrofia corticală care implică
imposibilitatea desfăşurării vieţii psihice
normale. (partea de genetică o voi detalia
ulterior)
Stresul cronic provoacă leziuni (prin
cortizol) hipocampului, structura neuronală
specializată pentru procesarea memoriei dar şi
în refacerea neuronilor, aici existând celulele
stem ale creierului. Ori pentru asigurarea
protecţiei împotriva leziunilor acestei structuri
va trebui schimbat pragul hipocampului. După
stresul cronic normal este crescută secreţia de
cortizol care afectează hipocampul. Dar
producţia de cortizol creşte cu vârsta , iar
nivelul de producţie a cortizolului ulterior unui
eveniment stresant creşte la fel o dată cu vârsta.
Ceea ce este uimitor este faptul că managerul
principal al glandelor suprarenale care secretă
printre altele cortizolul s-a dovedit a fi tocmai
hipocampul. El este cel care controlează
producţia de cortizol de către suprarenală astfel
tăindu-şi craca de sub picioare, determinând
propria lui soartă, adică distrugerea. Odată
afectat, hipocampul îşi pierde capacitatea de a
funcţiona optim şi dă comanda de a produce în
exces cortizol. Cel mai bine ar fi să fie resetat
pragul hipocampului care a fost programat de
timpuriu în viaţă. Traumele psihice de la vârste
fragede duc la creşterea sensibilităţii
hipocampului la cortizol stabilind astfel, cadrul
ideal pentru un declin continuu al funcţiei
hipocampului la maturitate, ceea ce inhibă
capacitatea de a reacţiona în moduri noi faţă de
diferite evenimente din viaţă. Chiar dacă pragul
de control al producţie de cortizol de
suprarenale a fost determinat genetic, acesta
poate fi resetat de orice experienţă de viaţă,
pozitivă sau negativă, avută din copilărie şi din
perioada maturităţii. Cum de se ajunge totuşi la
deterioarea mare a legăturilor interneurale, şi
sau la moarte neuronilor bulversând astfel
reţelele neuronale? În neuroni avem nişte
formaţiuni minuscule, derivate din bacteriile
ancestrale care asigură funcţionarea normală a
celulei. Acestea sunt mitocondriile care au
ADN mitocondrial propriu cu o genă deosebită
- gena sinucigaşă şi care mai face ceva: acceptă
să se sinucidă altruist pentru buna funcţionare a
81
celulei. Acest ADN, dacă consideră că procesul
inflamator agresiv major care se adresează
celulei, depăşeşte capacitatea de apărare, anunţă
printr-o proteină specială ADN din nucleul
celulei că invadatorul a depăşit starea de
apărare, barajele biologice stabilite genetic şi a
venit momentul ca celula să moară un pic, nu de
alta, dar trebuie protejat organul pentru viitor.
Iar dacă fenomenul continua, creierul ia decizia
pe de o parte de apărare, iar dacă nu mai poate,
începe să modifice o proteină de apărare
eliberând printre altele un grup redus de
aminoacizi care atacă celula nervoasă. Funcţia
mitocondriilor este de a asigura energia care să
permită celulelor noastre să funcţioneze,
transformând glucoză provenită din mâncare în
prezenţa oxigenului respirat în ATP (adenozit
trifosfat – molecula energetică- un fel de baterie
folosită de celulă). Numai că multe substanţe pe
care le folosim distrug mitocondriile precum
antibioticele, statinele hiperfolosite actualmente
de populaţie prin recomandarea primită cu mare
uşurinţă, de la medici şi nu numai şi cu
recomandarea de a fi luată tot timpul vieţii (!),
alcoolul, L-DOPA folosită pentru boala
Parkinson, antiinflamatoriile nesteroidiene în
care un loc aparte îl are aspirina folosită ca
antiinflamator pentru inflamaţii dar şi în
cardiologie fiind prescrisă cvasipermanent. Dar
şi ibuprofenul (celebrul Paduden recomandat
pentru stări gripale şi dureri diferite atat de
medici cât şi de reclamele din massmedia, şi
toate medicamentele înrudite. Nu trebuie uitat
DEBUT
Laurian COLCER
Dragoste
Adio, iubire efemeră
Adio, fluture de-o zi
Nu te va putea zidi
Nici o pictură sau sculptură
Zâmbet cald, ție ți-aș dedica viața întreagă
Dacă ar mai avea vreun sens altfel.
Mă-nclin în fața ta și-mi scot pălăria
Zeiță ești, sau înger
Cu chipul tău de stea?
Defectele îmi par calități
Vremea rea se transormă în vreme bună
Tristețea în bucurie.
Un păr curat, frumos și lung de fată
Ca-n paradis s-ajung.
Promisiune de floare și zâmbet.
Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI
cocaina, metamfetaminele, medicamentele
pentru SIDA (azidotimidina), acetaminofenul
etc. dar mai există şi gena ApoE4. Toate distrug
mitocondriile.
Factorii de risc pentru demenţa în stadiile
presinaptice (înainte de a ajunge la medic,
marea majoritate a oamenilor consideră că este
o normalitate să mai şi uiţi, concepţie pe care o
au, din păcate şi mulţi profesionişti cu studii
speciale din medicină), care ar putea accelera
evoluţia sau ar creşte probabilitatea de a merge
spre o demenţă, includ depresia prost tratată sau
chiar netratată (să nu uităm că mulţi, din frica
de a nu fi etichetat cu o tulburare psihică refuză
să solicite ajutor de specialitate), diabetul de tip
2 a adultului (este în creştere şi la noi, mai ales
prin stilul de viaţă prost pe care l-am copiat din
afară), persoanele care din punct de vedere
genetic au prezent genotipul ApoE4 (de aici
apare necesitatea de identificare a markerului
mai ales la cei care au în familie sau au avut
persoane cu demenţă), şi boala vasculară şi-n
special embolia cerebrală.
- Va urma.....
(unii poate considera acest ”va urma”, ca
antrenare a minţii la curiozitate, nu de alta, dar să
poată procura revista şi-n numărul următor. Nu
sunt decât legături neuronale din mintea fiecăruia
care gândeşte cu creierul lui. Am luat hotărârea de
trunchiere a articolului pentru că mai este mult de
spus şi nu se poate ocupa spaţiu extins. Şi aşa tot
am ocupat prea mult.)
Vieții
Pădure fastuoasă de munte
Izvor nesecat cu flori multe
Melange melancolic de vară
Piară neghina să piară!
Viața e o floare
Abstinență și splendoare
Albastru cu roșu
Îmi apare-n cale
Vacanțe și tragedii
Fluture blând cu aripi fragile
Îmi oferi oportunități false
Zbor fericit roz și violet
Dar și confortul timpului cu el însuși
Și mult mai rar al sufletului cu el însuși.
82
ACTIVITĂŢILE SENIORILOR

Plantare de copaci la Bididia

Conferinţa internaţională - Cazacii dunăreni - origini şi coabitare

Lansări de carte la Isaccea

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 83

Foto: Valeriu LEONOV

Anul V Nr. 16 SENIORII TULCENI 84