SENIORII TULCENI

Revista Asociaţiei „Seniori în acţiune” – ISSN: 2457 – 3639, Nr.18, An 5

Cicerone CIOBANU "Cântec de plecare"

NOIEMBRIE 2019
 S E N I O R I I T U L C E N I

Revista Asociaţiei „SENIORI ÎN ACŢIUNE”

octombrie, noiembrie, decembrie - 2019 (Anul V) Nr. 18 100 pagini
ISSN 2457 - 3639
Apare sub egida Asociaţiei „Seniori în acţiune” Tulcea
COLEGIUL DE REDACŢIE: Din cuprins:
Director: - Tania NICOLESCU Editorial:-3
Redactor şef: - Mihalea DUMITRU, Tănase
CARAŞCA Proză: Victor BAUMANN-56 Viorel CREŢU-66
Viorel DIMA-94 Angela DUMBRAVĂ-92 Ioan
Redactori: Olimpiu VLADIMIROV, Carol GHEORGHIŢĂ-73 Silvia LUCHIAN-75 Elena
FELDMAN Aurica MIHALCEA, Nicolae NETCU-48 Tania NICOLESCU-46,70 Nicolae
RĂDULESCU, Gheorghe ŞEITAN, Dumitru RĂDULESCU-13 Paul SÂRBU-8 Ion TROFIN-
VÂLCU, Cornelia CALIGA 26,87 Ştefan ZĂVOIU-35
Tehnoredactare: Mihalea DUMITRU Versuri: Gina BAFANE-17 Victor BAUMANN-
La acest număr au colaborat: Tania NICOLESCU, 65 Constantin BEJENARU-33 Ioana BORZEA-14
Gheorghe ŞEITAN, Lucreţia TIŢA, Constantin Nicu CIOACĂ-82 Marian DOPCEA-16 Ioan
BEJENARU, Paul SÂRBU, Victor H. BAUMANN, GHEORGHIŢĂ-43 Mihail HANCERENCU-32,
Marian DOPCEA, Ştefan ZĂVOIU, Elena NETCU, Ion Vladimir MATFEI-81 Elena NETCU-15 Tania
TROFIN, Angela DUMBRAVĂ, Mircea Marcel NICOLESCU-64 Gheorghe OANCEA-7,33,53,65
PETCU, Mihai TATU, Nicoleta PETCU, Rodica Mircea Marcel PETCU-25,52 Paul SÂRBU-34
ANGHEL, Gheorghe RĂDULESCU, Nicolae C. Lucreţia TIŢA-89
ARITON, Laurian COLCER, Silvia LUCHIAN, Viorel
CREŢU, Marioara CALENIC, Ananie IVANOV, Ioan Medicale: dr. Rodica ANGHEL-45, dr. Marioara
GHEORGHIŢĂ, Nicu CIOCĂ, Aurel ENICĂ, CALENIC-37 dr. Mihai TATU, dr. Nicoleta
Gheorghe BĂISAN, Gina BAFANE, Mihail PETCU-18 dr. Dumitru VÂLCU-79
HAMCERENCU, pr. Felix NECULAI Opinii: Gheorghe ŞEITAN- 6
Revista „Seniorii tulceni” poate fi citită şi pe:
File de istorie: Nicolae ARITON-83 Victor H.
https://www.facebook.com/seniori.actiune.9
BAUMANN-27 Viorel DIMA-31, Ananie
www.senioriinactiune.blog.ro IVANOV-77
E-mail: senioriinactiune50@gmail.com
dumitru.isjtl@gmail.com Jurnal de călătorie: Tania NICOLESCU-96
ADRESA: Str. Isaccei, Nr. 12 U3A Galaţi-39 Mihaela POPA-42
TULCEA Umor: Gheorghe BĂISAN-44 Aurel ENICĂ-7
Telefon: 0742061726 – Director Mihai MOLEŞAG-69
0742024448 – Redactor şef Cronică literară: Marian DOPCEA-54
În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii Pr. Felix NECULAI-63
răspund în mod direct de conţinutul materialelor
Cronică de artă: Paul SÂRBU-90
publicate. Redacţia revistei îşi rezervă dreptul de a
selecta materialele trimise pentru a fi publicate şi Utile: Laurian COLCER-38
de a exclude textele care fac referiri Activităţile seniorilor:-4, 86, 99
discriminatorii, nu sunt argumentate sau nu
Fotografii:
păstrează o tonalitate decentă, mai ales pentru
Dan BANDACU-50 Valeriu LEONOV -50
temele cu iz politic, social şi religios. Mihalea DUMITRU-51 Adriana ŞEITAN-51
Desene: Gherasim MAXIM-12,90,91
Acest număr a fost cofinanțat de către Coperta 1 Cicerone CIOBANU, “ Cântec de plecare”
Coperta 3 ACŢIUNILE SENIORILOR
Coperta 4 Valeriu LEONOV, “Femei din Izvoarele”
în cadrul sesiunii de finanțări
nerambursabile pe anul 2019 Editura: Editgrapf Buzău

Noiembrie 2019 2 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
GOLDEN GATE AL ROMÂNIEI PRINDE CONTUR
Podul peste Dunăre Tulcea-Brăila prinde
contur. Deja a fost supranumit de mass-media
Golden Gate –ul românesc prin comparație cu
Golden Gate Bridge din California – cel mai
fotografiat pod din lume, cu care seamănă
întrucâtva, dacă ne luăm după machetă. Este
cea mai complexă lucrare de suprastructură a
României de după 1989, iar din punct de
vedere financiar costurile întregii investiții se
ridică la aproximativ jumătate de miliard de
euro – fonduri europene, dar sunt semne că
această cifră va fi depășită la final. Este o
lucrare de utilitate publică de interes national
denumită în acte ,,Podul suspendat peste
Dunăre în zona Brăila”, deși mai corect ar fi
fost ,,în zona Brăila-Jijila”, dar ce mai contează
dacă se face. Lungimea sa totală va fi de
aproape 2 kilometri (1,974,30 m) dintre care
489,65 m deschidere laterală pe malul dinspre
Bărila, iar 364,65 m deschiderea de pe malul
tulcean. Va fi un pod suspendat cu o deschidere
centrală de 1.120 metri. Și într-o parte a
malului și în cealaltă vor fi construite câte un
viaduct de acces, fiecare având o lungime de
câte 110 metri. Înălțimea podului va fi de 38 de
metri iar lățimea de 31,70 metri. Spre
comparație, podul Anghel Saligny se află la 30
de metri deasupra apelor. Va avea două benzi
pe sens de câte 3,5 metri fiecare pentru
autovehicole, plus două benzi adiționale pentru
trafic pietonal, biciclete și întreținere, trotuare
de 2,8 metri lățime pe fiecare sens. Va fi
susținut de cabluri suspendate de două turnuri
înalte de 192 metri ce se vor construi pe cele
două maluri ale Dunării. O serie de alte pasaje
și podețe vor fi construite pe lungimea traseului
pregătitor intrării pe podul propiu-zis. Va exista
și un drum de legătură cu Măcinul în lungime
de 4,3 km. După ce va fi construit se va număra
printre primele cinci poduri din Europa ca
deschidere centrală. Contractul pentru
proiectarea și execuție a fost semnat la 15
ianuarie 2018 între CNAIR și o firmă asociată
Astaldi și IHI Infrastructure Systems Co., mai
pe înțeles între o firmă italiană și una japoneză.
Prima factură a fost emisă în data de 23 iulie
2018, iar ordinul de începere pentru faza de
proiectare a fost emis în primul trimestru al
anului 2018. Proiectul este planificat a se
Noiembrie 2019
T U L C E N I
Editorial
finalize la 31 decembrie 2023. Comunicatele
venite din partea Ministerului Transportului
arată că lucrările se află în grafic, pe șantier
lucrându-se non-stop, 24 de ore din 24. Se
lucrează, acest lucru reiese nu doar din
comunicatele oficiale ci și din fotografii și
filmările cu drone la fața locului. Toate
confecțiile metalice ale podului se vor realiza
pe șantierele navale din Tulcea și Brăila. Deși
podul propiu-zis va fi lung de 2 km, șantierul
se va întinde pe 23 de kilometri. Pe 21
decembrie 2018 s-a dat ordinal de începere a
execuției după ce a fost aprobat proiectul tehnic
și s-au obținut toate autorizațiile necesare.
Începând cu iarna 2018-2019, s-au făcut
defrișările și s-au încheiat lucrările pentru
descărcarea de sarcini arheologice, deminări și
s-au făcut drumurile de acces (de șantier).
Începând cu martie 2019 italienii de la Astaldi
a început efectiv lucrările de constructie la
amplasamentele picioarelor podului. Conform
estimărilor constructorului, lucrările de
turnarea fundațiilor de la cele două turnuri vor
fi terminate în ianuarie-februarie 2020. Ca fapt
divers, cercetarea arheologică realizată pe
malul tulcean de arheologii de la ICEM Tulcea
a scos în evidență 100 de amenajări funerare și
de habitat concentrate pe o suprafață de 3.500
m.p. Este vorba de o necropolă de inhumație
din epoca timpurie a bronzului, dar și vestigii
din perioada romană-timpurie. Din punct de
vedere al oportunității doar cine n-a traversat
cu bacul la Brăila ori Galați ar putea spune că
nu este util. Podul va fluidiza traficul și va
scurta trecerea unui autovehicol peste Dunăre
cu o aproximativ o oră și jumătate. Podul este
foarte important pentru că va lega Moldova și
Muntenia de Dobrogea și figurează ca parte a
drumului expres Buzău-Brăila-Tulcea.
Senior editor
3 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
PROIECTUL ,,SCRISURI ȘI
ÎNSCRISURI ALE SENIORILOR
TULCENI”
lansarea revistei Seniorii tulceni – nr. 17
Vineri, 13 septembrie, 2019, începând
cu orele 17,30, la Casa Colecțiilor (Avramide)
din Tulcea-str. Progresului nr 32, a avut loc
lansarea celui de-al 17-lea număr al revistei
Seniorii Tulceni, revistă editată de Asociația
Seniori în acțiune din Tulcea, un număr special
apărut ca urmare a punerii în aplicare a
Proiectului ,,Scrisuri și înscrisuri ale seniorilor
tulceni”.Facem precizarea că ONG-ul ”Seniori
în acțiune” a participat la concursul de selecție
a proiectelor organizat de Consiliul Județean
Tulcea-sesiunea 2019, din cadrul Programului
Activități Cultural-Educative pentru activități
non-profit de interes județean, pentru ca în
final să obțină câștig de cauză.
Numărul 17al revistei SENIORII TULCENI
Proiectul se intitulează Scrisuri și
înscrisuri ale seniorilor tulceni, valoarea lui
este de 19.597 lei din care 17.430 reprezintă
finanțarea de la bugetul statului restul fiind din
fonduri proprii și a avut ca partener Institutul
de Cercetări Eco-Muzeale Gavrilă Simion
Tulcea. Scopul proiectului este organizarea
Noiembrie 2019
T U L C E N I
unor evenimente culturale, care vor spori
informarea cetăţenilor în domenii de interes
pentru problematica seniorilor, cum ar fi
promovarea unui mod de viaţă activă,
încurajarea învăţării permanente – esenţiale în
prevenirea efectelor distructive ale îmbătrânirii,
precum şi promovarea realizărilor culturale ale
seniorilor oraşului şi judeţului.
Cu fondurile obținute vor fi realizate
două apariții ale revistei Seniorii tulceni,
respectiv septembrie – pentru trim. III,
noiembrie-decembrie – pentru trim. IV, care vor
constitui atât un mijloc de informare, cât şi o
tribună de exprimare pentru seniorii de diferite
etnii în domeniul istoric, cultural, turistic,
ecologic, medical, social.
Lansarea revistei la Casa Avramide
La lansare au participat și au vorbit
despre revistă și despre acțiunile specifice
desfășurate de ONG-ul Seniori în acțiune
Nicolae Felix-consilier episcopal, Dima Ligia –
director al Bibliotecii Județene ”Panait Cerna”,
Tania Nicolescu- director al revistei, Victor
Bauman – istoric, cetățean de onoare al orașului
Tulcea, prof. Mircea Petcu – președinte al
asociației scriitorilor tulceni, Mihalea Dumitru-
redactor-șef.
Pr. Nicolae Felix și Dima Ligia
În sală s-au aflat prof. Petru Șolcă, prof.
Nicolae Rădulescu, , Cornelia Caliga-medic și
alți intelectuali și oameni de cultură,
colaboratori ai revistei sau doar simpli cititori,
4 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

membri ai asociației, dar nu numai, în general Întreaga asistență a păstrat un moment de

persoane aflate la vârsta seniorală pe care
revista i-a adunat la un loc.
reculegere pentru colaboratorii și fostul redactor
șef al revistei, trecuți nu demult în neființă.
Oamenii sunt trecători, dar urmele pașilor lor
prin această lume, pot dăinui. O mențiune
specială pentru prezența în sală a unui grup de
cititori ai revistei sosiți din Galați, pentru a
participa și a împărtăși celor de față și din
experiența proiectului implementat în județul
vecin, numit ,,Universitatea de vârsta a treia” - o
adevărată revoluție culturală care a apărut de
câteva decenii în majoritatea societăților
dezvoltate. Pe când și la noi?

Carmen Simionescu distribuind oaspeților revista

După cuvântul de binecuvântare transmis
de pr. Nicolae Felix din partea P.S. Visarion-
episcop al Episcopiei Tulcei, Tania Nicolescu a
prezentat auditoriului informații despre revista
care, aflată în al cincilea an de existență și-a
dovedit utilitatea și ”a crescut” de la an atât din
punct de vedere cantitativ (ca paginație și tiraj)
cât și calitativ, atrăgând colaborarea multor
persoane vârstnice care au înțeles că revista este Grupul U3A Galați
un gest de generozitate al vârstnicilor către
semenii lor, o tribună de la care își pot face auzit
glasul, își pot împărtăși cunoașterea,
experiențele și creațiile.
Revista ”Seniorii Tulceni” este contribuția
seniorilor care înțeleg că educația continuă este
o bună pregătire pentru etapa vârstei a treia,
când, pentru a compensa regresul trupului
trebuie acordată o mult mai mare atenție minții
și sufletului.

Grup de membrii ai asociației ”Seniori în acțiune”

Fotografii Mihalea Dumitru și Petru Șolcă

Redacția revistei Seniorii tulceni

Parteneri:

Mircea Marcel Petcu și Victor H Baumann

Noiembrie 2019 5 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
Opinii
DESPRE BALAURI
Gheorghe ȘEITAN
Nici nu se uscase cerneala pe articolul-
documentar despre balaurul dobrogean când
aflu că în satul tulcean numit Peceneaga a
apărut un astfel de exemplar record față de
toatele datele existente până acum căci, ni se
spune, avea în jur de 3 metri și 20 de kilograme
(de fapt era o rudă de-a sa, dolichophis
caspius). Scriem avea pentru că în fața apariției
acestei minuni a naturii și o relicvă faunistică
despre care citim prin cărți de specialitate,
țăranii n-au găsit nimic mai bun de făcut decât
să se năpustească asupra lui cu cazmalele și să-
l ucidă. Apoi l-au agățat și s-au fotografiat
alături să vadă tot facebook-istul ce mari viteji
sunt în Pecineaga și ce victorie au câștigat în
lupta cu balaurul, demnă de multe like-uri. Nici
o remușcare față de faptul că au ucis un animal
ocrotit de lege și un exemplar superb, nici o
teamă că ar putea fi sancționați, mai mult
fotografia a ajuns pe saituri de socializare fără
nici un comentariu dezaprobator. Pe cine să
dăm vina față de cele întâmplate? Cea mai
comodă explicație este lipsa de informare pe
fondul unei culturi generale inexistentă la o
comunitate pentru care idealurie vieții sunt
legate doar de burtă, adică micii, berea,
manelele și sexul. Explicația aceasta ne-a fost
sugerată de o altă fotografie asemănătoare în
planul relației defectuase om-natură, apărută,
concidență, tot în aceste zile pe internet: un
grup de tineri pe un vârf de munte, purtând în
mână buchete din cea mai interzisă floare din
lume, ocrotită prin lege românească de 80 de
Noiembrie 2019
T U L C E N I
ani - floarea de colț. Aproape nu-ți vine să crezi
că în societatea informatică de astăzi există
atâta lipsă de educație și informare. O societate
în care este omniprezent internetul, telefonia
mobilă, tabletele, televiziunile și radiourile,
presa scrisă și online, cu atâtea ONG-uri,
asociații și fundații, festivaluri și concerte, nu
mai punem la socoteală familia, școala și
biserica cu care ar fi trebuit să începem
enumerarea - nu reușeșete să-și informeze și să-
și educe corect și la timp cetățenii iar acest
lucru pare de neînțeles. Nu cumva doar se
mimează actul educativ? Nu cumva ne lipsesc
educatorii ori ne-ar trebui cursuri pentru
educarea educatorilor? Și cum s-a ajuns în
acest ev mediu al conștiinței individuale iar
degradarea din punct de vedere al moralității se
continuă încât dacă societatea nu se trezește
vom ajunge la nivelul grotei? Între jefuirea
muntelui de cea mai frumoasă podoabă a sa,
floarea de colț, uciderea cu cazmalele a celui
mai mare exemplar din dolichophis caspius și
crima de la Caracal e o strânsă legătură –
mentalitatea omului de grotă gata să calce pe
cadavre, la propriu și la figurat, prostia
agresivă, criminală, a oamenilor mărginiți
centrați doar pe nivelul burții și al sexului.
Nimic elevat, nimic spiritual, nimic omenesc.
Ce au avut cu dolichophis caspius, numit
eufemistic (altă prostie) Șarpele cel Rău? Ia să
vedem ce făcea animalul în momentele de
dinainte ca țăranii să sară cu cazmalele asupra
lui? Se afla într-un cuptor din curtea unei
gospodării. Nu atacase pe nimeni, nu mâncase
nici o orătanie din acea curte căci altfel ni s-ar
fi spus. Poate că pândea șoareci și șobolani una
dintre prăzile favorite a Balaurului Dobrogean,
dar și a Șarpelui cel Rău. Nu ataca omul,
dimpotrivă se ascundea, dovadă că s-au chinuit
mult să-l scoată din acel cuptor. Ce mai film ar
fi făcut producătorii de la Discovery Science!
O planetă întreagă ar fi văzut întâmplarea de la
Pecineaga prezentată ca o poveste în care
ultimul balaur vine din preistorie în curtea unui
țăran, nu se știe cum de a ajuns aici, mare
enigmă, dar gospodarul, țăran cu frica lui
Dumnezeu și care mai știe câte ceva de la
ONG-urile pentru salvarea animalelor pe cale
de dispariție, văzând ce dar de neprețuit are în
curte, anunță autoritățile locale și cele de
mediu, dă telefon la 112(?!), vine cine trebuie
și în final, prin mijloace persuasive, șarpele
6 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
uriaș, admirat și filmat din toate unghiurile,
este ghidat pentru a lua drumul către stepa
dobrogeană unde-i este locul. Care 112, o să
mă întrebați, când toată suflarea românească a
aflat despre crimele din Caracal ? Care ONG-
uri și câți fluturași de popularizarea legii au
împrăștiat în comunele limitrofe habitatului
Balaurului Dobrogean și Șarpelui cel Rău ? Și
dacă totuși acestea lipsesc, dar ar fi existat un
dram de omenie și de respect pe care orice
individ cu bun simț trebuie să-l manifeste față
de orice creatură lăsată de Dumnezeu pe
pământ și tot nu s-ar fi ajuns la crimele umane
Gheorghe OANCEA
RUGĂ SOARELUI
În galacticul drum spiralat
Minune divină împrăștii
Și-alături de tine pulsează
Magnifice roiuri de aștri
Din splendidul foc arzător
Izvor de căldură și viață
Trimite-mi portiței de zbucium
O rază să-mi intre prin oase
În casa înstăpânitei dureri
Aștept… tămăduirea cea mare
Lumină și lină și sfântă
Alungă ce-a strâns în adâncu-mi, răbdarea
Privind peste ape, pământuri și codrii
Îmbrățișează-mă blând și pe mine
Și totu-mi sărută să piară
Mai e până cer rânduială la humă.
Noiembrie 2019
T U L C E N I
și ecologice de care am vorbit. N-a existat și la
o mare parte dintre indivizii societății
românești contemporane nu există. Aceasta
este tragedia. De aici ar trebui începută
reconstrucția, de la schimbarea centrului de
greutate și de interes de la burtă la cap și de la
cap la inimă. Pentru că așa cum vedem și în
fotografii, între burta criminalului din Caracal
și cea a ucigașului de șerpi ocrotiți din
Pecineaga nici o deosebire. Prostia agresiva-
iată balaurul interior al ființei umane, pe el
trebui să-l ucidem și nu șarpele relicvă a naturii
ocrotit de lege și de datini.
Aurel ENICĂ
ADAPTARE
unui permanent profitor
S-a contrazis cu fiecare,
Negându-l și pe Dumnezeu
Pentru arginți; un fariseu,
Azi-poleit cu bunăstare,
Dar tot ”ilustră”... nonvaloare!
ALINIERE
De-abia de-un an pensionat,
Și-i azi cu glasul subțiat,
Târându-și tălpile ca moșul
Trecând-fără să simtă ... roșul!
COTIDIAN
Rod ciolanele ”dulăii”
Primii la-nșfăcat ei, răii;
”Azoricii” haimanale,
Intonează osanale,
Vrând chiolhane, bacanale,
Ca pomeni ... electorale!
VÂRSTA A TREIA
Pensia-i adusă;
Taxe, întreținere,
Telefon, reținere,
Cablu, fiică, ginere,
Hapuri spre menținere... iat-o ca și... dusă.
7 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
NUNTA
Paul SÂRBU
Nistor ajunsese cu gabara care transporta
maldăre de stuf din Deltă, până la Tulcea...
Acolo se îndrăgosti fulgerător de Leandra, o
ţigăncuşă mărunţică, cu talie de viespe, cu ochii
ce pâlpâiau ca doi tăciuni albaştri şi părul
ânvălătucit, precum şerpii gorgonelor, de o
frumuseţe nemaivăzută, parcă venită din alte
lumi... Cum de şi ea răspunsese chemărilor lui
Nistor, care nu era decât „un pui de hahol”
oarecare, bălan şi pistruiat, cu ochii mari, de un
albastru spălăcit, sălbăticit prin Deltă, care
privea pe toată lumea cu un fel de teamă,
rămânea un mister!... Flăcăul, cu sufletul
înrobit de vise cu rusalce, venise împreună cu
viitoarea lui mireasă în satul lui izolat de lume,
din mijlocul Deltei, Letea. Părinţii lui, Şlura şi
Melanca, văzând o astfel de frumuseţe
neasemuită, ca în basme, nevenindu-le nici lor
să creadă de „captura” pe care o făcuse fiul lor
molan din fire, rămăseseră nedumeriţi şi
fermecaţi şi ei şi începură pregătirile pentru
nunta care fusese deja fixată cu socrii mici, şi
care trebuia să aibă loc foarte repede, numai
peste o săptămână... Mireasa ţinea morţiş să
rămână fată mare până la cununie... Părinţii lui
Nistor, Şlura şi Melanca, tocmiră bucătărese,
arvuniră formaţia din sat: Barteş la acordeon,
Vanicioc la harmoşcă, dar şi „solo”, Bleneţ la o
tobă mare cât un butoi, cu care scula şi morţii
din groapă! Şlura se repezi cu barcazul până la
Sulina, luând şi pe cei doi tineri cu el, de unde
şi cumpărară verighete, rochie de mireasă şi
costum de ginere, lumânări de cununie,
coroniţa miresei, cadouri pentru naşii care
Noiembrie 2019
T U L C E N I
trebuiau să vină dintre rudele miresei, băuturi
fine, fructe, mezeluri şi toate cele trebuincioase
de care mai aveau nevoie. Femeile din sat,
coordonate şi comandate de Melanca, curăţau
cartofi pentru friptură, tocau varză pe care o
pregăteau la cuptorul mare, rusesc, cu carne de
mistreţ... Fraţii lui Nistor aduseseră şi o barcă
plină cu crapi pe care trebuia să-i facă la
proţap...
Toţi erau ocupaţi cu pregătirile şi nimeni
nu pregeta să laude frumuseţea miresei cu
pielea arămie şi mică de statură, care-i
fermecase şi-i desfăta pe toţi, stârnind invidie
între toţi bărbaţii care spuneau că norocul e
chior şi dăduse peste Nistor, un biet pescar...
Totuşi, rudele miresei veniseră abia sâmbătă
seara, când aveau pretenţia ca, tot Şlura cu
Melanca să organizeze ceremonia numită
„mărgele”, ce marca trecerea miresei de la
starea de fată, la cea de nevastă... cu toate că,
după tradiţie, această „nuntă a miresei”, fără
dar, cum i se mai spunea, era pregătită de
părinţii fetei, de socrii mici. „Ţiganii”
străluceau în şalvari de mătase, albaştri, roşii
sau verzi, cu brâu cusut cu pietre scumpe şi
bluze înflorate, ţigăncile erau „ca nişte doamne
de la oraş” „pline de aur şi de argint, acoperite
cu salbe şi brăţări, în rochiile lor colo-rate,
ţesute cu fire de aur, de-ţi luau ochii, şi poşete
bătute cu pietre scumpe”.
Niciodată nu se mai văzuse în acest cătun izolat
de lume, atâta fast şi o mireasă atât de
frumoasă!... Cu toate astea, soacra mare,
Melanca, clevetea „şuşo-tea”, spunând
cumetrelor: „Aţi văzut?!... N-au adus nimic!...
Au venit cu mâna-n cur! Noi ne-am spetit două
săptămâni, taie danac, taie porc, fă cârnaţi,
caltaboş, tobă, slănină! Iar ei, nimic! Nici
măcar cozonaci! Trebuie să coacem tot noi
cozonacii la Marusea, că nu mai e cuptor pe
8 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
care să nu-l fi încins, în toată mahalaua...
Ţigăncile aveau alte rochii sâmbătă seara, alte
rochii duminică dimineaţa şi altele „de-ţi luau
ochii”, la masa mare, duminică noaptea... Ele
dansau turceşte „din buric”, iar ţiganii îşi
băteau palma la carâmb şi chiuiau îndrăciţi şi
jucau cazaciocul, mai bine decât ei... . Mireasa,
Leandra, nu îmbrăcase rochia cumpărată de
socri, pe motiv că era prea ieftină, ci o rochie
adusă de naşi, cu pietre scumpe şi cu o trenă
lungă, din fire de argint, încât părea mai
degrabă o cometă cu „trena-i de stele” pe care o
târa în valuri sclipitoare...
„Ţăranii” din mijlocul Deltei nu mai
văzuseră aşa ceva niciodată, rămăseseră cu
gurile căscate şi nu încetau să se minuneze,
scărpinându-se-n cap şi plesnindu-şi buzele cu
o ciudată veneraţie, chiuind cu o sălbatică
admiraţie!... Dar oaspeţii au stăruit să se dea
darul mai repede, pe la ora nouă seara, deşi
obiceiul în sat era să se strige darul după
miezul nopţii, după ce se fura şi se răscumpăra
mireasa, iar sătenii să petreacă până
dimineaţa...
Ţiganii lăutari scoseseră scripca, cântau
îndrăcit, curgeau râuri de vin şi rachiu gălbui şi
roşu, ceea ce simboliza neprihănirea miresei,
toată lumea era ameţită de băutură şi de muzica
lăutărească a oaspeţilor, care-i făcuseră de
ruşine pe muzicanţii satului... Naşul mare
pusese sume nebuneşti „la bătaie” şi salbe grele
din bani de aur pe care le dărui tinerilor! Numai
din darurile acestora şi-ar fi putut cumpăra
tinerii o casă!...
Toţi şuieraseră uimiţi: „ţiganii au ridicat
masa”, adică dăruiseră de zece ori mai mulţi
bani decât era rânduiala în sat, umilindu-i şi
obligându-i pe oamenii din Deltă să-şi
scotocească buzunarele sau să alerge disperaţi
Noiembrie 2019
T U L C E N I
să se-mprumute unii la alţii, ca să nu se facă de
râs în faţa bogă-tanilor de ţigani... Mireasa avea
un şorţ brodat, cu un buzunar foarte mare în
care aduna banii şi aurul de pe tipsie... deşi în
sat obiceiul era să strângă socrii mari darul...
Dar ca să nu fie ceartă, Şlura şi Melanca au
lăsat această bucurie norei lor, Leandra... Nistor
„nici nu sufla”, era doar fericit că găsise o
mireasă de-o aşa frumuseţe şi abia aştepta „s-o
guste”... De fapt, Leandra avea o anumită
putere prin frumuseţea ei, ca o lege a naturii
căreia nu i te puteai opune, prin care-i subjuga
pe toţi! Niciun muritor nu i se putea
împotrivi!... Când s-a terminat darul, naşii,
mireasa şi toate rudele ei s-au închis în camera
în care-şi ţineau lucrurile, valizele, poşetele,
hainele, ca să numere banii şi să socotească
aurul... Nici măcar lui Nistor nu i s-a îngăduit
să fie de faţă, să asiste la număratul banilor,
careva îmbrâncindu-l afară: „Du-te, bă, că eşti
beat!... ” şi, Nistor, ruşinat, s-a întors în cort, la
nuntaşii care petreceau. După un ceas, nimeni
nu ieşea din odaie ca să anunţe ce sumă
strânseseră tinerii, astfel că, Melanca l-a
îndemnat de Nistor: ― Du-te mă, şi vezi ce fac
ăia acolo!... Şovăind, Nistor a bătut la uşă, dar
pesemne că nu auzeau, aşa că a apăsat pe
clanţăşi a intrat...
După un timp, Nistor s-a întors alb ca
varul şi, călcând uşor, ca o stafie lividă, a mai
făcut câţiva paşi şi a leşinat, prăbuşindu-se în
bătătură, în faţa cortului cu nuntaşi... Unii s-au
repezit la mire ca să-i dea palme şi să-l
stropească cu apă, ca să-şi revină, alţii au dat
fuga în odaia oaspeţilor, să vadă ce se petrece...
Înăuntru: nimeni şi nimic. Odaia goală,
fereastra închisă!... Parcă totul fusese un vis,
parcă nu existaseră niciodată, nici mireasa cea
frumoasă, nici ţiganii... „Ţăranii au început să
se scarpine-n cap, să caşte gura şi să se-nchine!
Unul s-a apropiat de fereastră, a băgat de seamă
că nu era cârligul pus pe dinăuntru, a împins
rama geamului şi a deschis-o. S-a uitat afară în
noapte: nici ţipenie. A spus tare, clătinând din
cap: „S-au uşchit ţiganii!... Măă, oameni buni!
Nici mireasă, nici nuntaşi!... Nimeni! S-au
uşchit cu banii...” Nistor „o mânca din ochi” în
orice clipă. Doar atunci a scăpat-o, când
număra banii... ”Dar cum era cu putinţă „să
dispară” cu toţii, deodată?! Pesemne că
avuseseră transportul asigurat, poate o navă
particulară pregătită dinainte... Veniseră cu
9 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
transportul în comun „ca să nu bată la ochi”,
sâmbătă seara, de la vaporul de Periprava, prin
Pădurea Letea, dar de aici nu puteau pleca
înapoi la Tulcea, decât, cel mai devreme, marţi
dimineaţa, căci vaporul de „pasageri”, în Deltă
circula doar de trei ori pe săptămână... Nu se
gândise nimeni că era posibil să-i aştepte vreun
barcaz cu motor, vreo şalupă silenţioasă, pe
vreun canal din apropierea satului!... Să fugă pe
întuneric?!... „Dracul, când n-are ce face, îşi
cântăreşte coada! De data asta, se pare că şi-a
cântărit punga cu bani de la masa mare!”
glumeau unii. „A zburat păsărica!” observau
alţii, mucaliţi. Nimeni nu se gândise, deoarece
nimănui nu-i venise în cap vreun motiv pentru
care toţi nuntaşii din partea miresei puteau să
piară ca fumul! Asta nu se mai întâmplase
niciodată!... „Ce sat de oameni proşti!” spuneau
alţii. Au pornit de îndată tractoarele din cătun,
înspre Periprava, înspre Cardon, înspre
Sfiştofca... Poate află ceva pe acolo, poate i-a
văzut careva... După un ceas s-au întors: „Parcă
s-a căscat pământul şi i-a înghiţit!... Nicio
urmă!... ” Niciun sătean nu avea vreo barcă
rapidă, cu motor puternic, să pornească în
urmărirea lor, toţi aveau doar lotci şi trăgeau la
rame, cu braţele! Nu avea niciun rost să-i caute
doar cu barca pescărească!... După marea
veselie de la nuntă, acum parcă erau la
înmormântare!... Muzicanţii şi-au luat
instrumentele şi au plecat înjurând, că şi ei
trebuiau plătiţi tot din banii strânşi de la dar,
aşa cum se tocmiseră. Şlura cheltuise tot ce
avea, ba se şi împrumutase prin tot satul, de era
dator vândut... Nuntaşii se împrăştiaseră pe
uliţe, supăraţi, făcând tot felul de presupuneri,
mirându-se şi minunându-se de cele întâmplate,
neînţelegând cum fusese cu putinţă să păcă-
lească un sat întreg!... Doar mirelui, năucit, nu-
i părea rău nici de cheltuieli, nici de datoriile
părinţilor, nici de bogatul dar care pierise ca
prin farmec, ci rămăsese tâmp, cu mintea fixată
numai la mireasa pe care „nici n-o gustase” şi
care părea venită din stele, căci, pe pământ, nu
se putea naşte o astfel de frumuseţe... Ochii,
doi tăciuni albaştri, aprinşi, care-l sfredeleau şi
în somn şi treaz!... Dezamăgiţi, socrii mari au
spus că nu mai au putere să strângă mesele, le
lasă aşa, să se ospăteze cine vrea, sarmalele,
friptura, ca să nu rămână să se strice le-au
împărţit la cei care au ajutat la nuntă şi la
oamenii mai săraci. De ciudă şi năduf, cei care
Noiembrie 2019
T U L C E N I
rămăseseră, au golit bu-toiul cu vin până
dimineaţa, tot minunându-se şi înjurând... A
doua zi, luni, oamenii au început să demonteze
cortul, să care mesele, băncile, farfuriile,
cratiţele, lingurile, furculiţele pe care le
împrumutaseră din tot satul, să le ducă înapoi...
Dacă n-ar fi existat cortul şi actele de căsătorie
semnate la primărie, ar fi crezut că totul nu
fusese decât o vrăjitorie ţigănească... Nici
mireasa nu părea reală, mulţi spuseseră că era
mult prea frumoasă „pentru un buhai de baltă”,
cum era Nistor!
Marţi dimineaţa, Şlura cu un frate al lui,
cât un urs, şi cu fiul, Nistor, au plecat la Tulcea
cu „pasagerul”şi apoi, de acolo, cu „rata”, până
la Niculiţel, unde locuia „şatra”, adică rudele
miresei... Acolo au fost întâmpinaţi cu mare
bucurie şi primiţi foarte bine, ca nişte rude
dragi, întâmpinaţi cu căldură şi ospitalitate...
Explicaţia lor a fost că: „Cineva a deocheat-o
pe mireasă, era să moară şi, de aceea au plecat
în grabă, ca să o ducă la o vrăjitoarea
descântătoare... Banii, desigur, sunt toţi, şi au
rămas la mireasă... Sunt ai tinerilor căsă-
toriţi!... După ce se vindecă fata, ori se întorc
acolo, ori îşi fac o casă frumoasă aici... Ea nu
doreşte acolo, în izolarea Deltei, dar noi i-am
spus: „Şi acolo sunt oameni gospodari, pescari
vânjoşi! Nuferi... Pelicani... E un loc plăcut de
trăit acolo, în natură!...” „Dar de ce nu ne-aţi
spus şi nouă?!... De ce n-aţi plecat pe uşă, ci pe
fereastră?!...” a întrebat Şlura. ― Dacă acel
nuntaş care avea „ochi răi” ar mai fi deocheat-o
încă o dată, Leandra ar fi murit! Nici nu şi-au
revenit din halucinantul răspuns, că „pirandele”
au şi-nceput să chiuie de bucurie că au venit
mirele cu socrul mare, s-au grăbit şi au întins
mese îmbelşugate, au răsărit ca din pământ şi
lăutarii cu scripca, vinul spumega în căni şi s-a
încins o petrecere de pomină, în cinstirea
oaspeţilor... Şlura şi cu frate-său erau „dansaţi”
de ţigăncile care-i „învârteau şi care „dansau
din buric” şi le turnau în pahare! O zi şi o
noapte, fără să doarmă, au chefuit şi apoi
ţiganii i-au condus pe musafiri cu mare fală, cu
lăutari şi cântece, într-o maşină a lor, chiuind
tot drumul, până la vaporul care pleca spre
Deltă... Nistor a rămas cu mireasa. Când au
ajuns în satul lor izolat din mijlocul Deltei,
Şlura şi frate-său, încă turmentaţi, au liniştit pe
toată lumea, spunând că totul e bine:
10 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
― Nistor a rămas acolo, cu mireasa,
banii sunt la tineri, ea încă e fermecată, poate
încă nu i-a trecut deochiatul... De aceea au şi
plecat ei repede... Cine ştie ce hahol ori
lipovean cu ochi otrăviţi a deocheat-o, că de
frumoasă, era dată dracu’ de frumoasă!n-aveţi
ce să mai ziceţi, aţi văzut-o şi voi!...
― Bă, aţi înnebunit, v-au fermecat
ţigăncile alea şi pe voi, v-aţi întors cu capetele
între picioare?!... Dar cu ce-au plecat, mă, de-
aici?! S-au prefăcut în stol ciori şi au zburat
noaptea?!... a intrebat, furibundă, Melanca.
― Uite, asta n-am întrebat!... a spus
Şlura, scărpinându-se-n cap.
― Păi, dacă vouă v-au dat câteva pahare
şi v-au tremurat pirandele alea ţâţele pe sub
nas, v-au luat minţile, ce era să mai
întrebaţi?!... Proşti!... Proşti! s-a oţărât
Melanca.
― E totul bine... Ne-au primit cu braţele
deschise!... Ne-au omenit... Stai liniştită,
femeie!... Să n-ai nicio grijă... Băiatul acum e
fericit cu femeia lui!... Au dormit amândoi în
aceeaşi cameră, vopsită în roz, cu perdele roz,
cu trandafiri în glastre!...
― Da` banii unde sunt?! I-aţi adus?!
― Au rămas la tineri!... Chiar Nistor mi-
a spus: „Tată, banii rămân la noi! Îi păstrează
Leandra!... Suntem cununaţi! Pentru noi i-au
dăruit nuntaşii!... ”
― Păi, aşchia nu sare departe de
trunchi!... Proşti! Proşti! Să vedem de unde o
să dai datoriile! O să prinzi peşte cinci ani de
acum înainte, ca să le-achiţi!... şi-a pus
Melanca mâinile-n cap, de ciudă. După numai
o săptămână s-a întors Nistor, livid, scofâlcit –
slăbise cât într-un an, de nu-l mai cunoşteai!
Avea şi un bandaj mare la mâna dreaptă! Când
l-a văzut Melanca, întâi a-ncremenit de spaimă,
apoi a-nceput să-l căineze:
― Vai, ce-ai păţit, băiatul mamei?!... Te-
au nenorocit câinii de străini!... După ce l-au
descusut, i-au pus felurite întrebări, n-a fost
chip să scoată de la el vreo vorbă: parcă
suferise un şoc şi amuţise!...
* putea fi adevărat ce vedea. Ţiganii se tânguiau
Abia după şapte ani, Nistor avea să
povestească cele întâmplate! Mireasa nu mai
părea deloc bolnavă, iar deocheată nici atât,
după plecarea socrului Şlura şi a fratelui
acestuia „Ursul”. Leandra i-a spus clar, în faţă,
lui Nistor, să plece în Deltă, în satul lui, că ea
Noiembrie 2019
T U L C E N I
nu-l vrea!... Atunci, Nistor ceruse partea lui din
banii de dar de la masa mare. Dar vreo patru-
cinci ţigani, fără vorbă multă, îl apucaseră de
mâini şi de picioare şi îl aruncaseră într-o
fântână adâncă, cu ghizdul larg, noaptea...
Speriat de moarte, el, care era din Deltă, ieşise
la suprafaţa apei şi înotase, ca o broască de
baltă, strigând disperat după ajutor. Numai
după ce le promisese celor de sus că nu mai
cere niciun ban, coborâseră ciutura, de care se
agăţase şi, tot ei, învârtiseră roata mare de lemn
şi-l scoseseră afară, mai mult mort decât viu...
În următoarea zi, el trebuia să ia rata spre
Tulcea, şi, crezând că, faţă de lume, în staţia de
autobuz, nu-i vor face nimic, îl pusese dracu`
să le şuiere ţiganilor la ureche că va anunţa
miliţia ca i-au furat banii de la nuntă... Atunci,
unul dintre ei i-a şi pus lama cuţitului în coastă,
camuflat de alţi doi, şi l-au adus înapoi la
maşina lor, râzând şi chicotind, veseli, ca nişte
prieteni care se întorc de la cârciumă... Au
demarat în trombă, tot cântând şi chiuind...
Acasă însă, în numai cinci minute, patru ţigani
l-au dus pe sus într-o magazie, i-au pus mâna
dreaptă pe un butuc şi, unul din ei, cu o bardă,
i-a tăiat patru degete, lăsându-i doar
arătătorul... În timp ce sângele îi ţâşnea din
mână, iar Nistor mugea de durere, socru-său,
Filimon, un ţigan mustăcios şi gras, l-a
întrebat: „Mai vrei bani, ginere?! Te mai duci la
miliţie?!... ” După care, Nistor şi-a pierdut
cunoştinţa... Ţiganii au sărit, i-au legat un
garou, ca să nu se mai scurgă de sânge. Nistor
îşi revenise din leşin. A văzut cum, cu mare
alai, ţigăncile jelind tot drumul, l-au dus cu
maşina lor la spitalul din Tulcea, văicărindu-se
toţi, spunând că, din greşeală, el şi-a tăiat
degetele la un circular cu care tăia lemne... Toţi
erau martori, toţi se rugau de doctor „ca de
bunul Dumnezeu” să-l facă bine pe ginerele lor
drag, care „era în luna de miere”! Cea mai
îndurerată, plângând şi tăvălindu-se pe jos de
durere, de ţi se rupea inima, era chiar mireasa,
Leandra. Nistor credea că are vedenii, că i-or fi
dat vreo fiertură de ciupercă otrăvitoare, că nu
pe holul şi prin curtea spitalului. Se cazaseră în
curte, unde întinseseră nişte corturi şi unde
făcuseră focurile ca să pârpălească nişte găini,
dar şi în camera bolnavului, ca să fie aproape
de el şi să-l îngri-jească! Lui Nistor nu-i venea
să creadă: erau aşa de mulţi în jurul lui, cu
11 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
atâtea flori, de parcă murise! Şi toţi îi dăruiau,
când erau asistentele de faţă, portocale, banane,
struguri, muşchi ţigănesc, cârnaţi afumaţi, pe
care tot ei le „haleau” apoi!... Nistor credea că
şi-a pierdut minţile! . „Pirandele” îl pupau şi-l
mângâiau cu dragoste. A doua zi, mai mult ca
să scape de „şatră”, doctorul, după ce l-a cusut
şi l-a bandajat şi i-a dat o mulţime de
medicamente, l-a şi externat, spunându-i că se
poate vindeca şi acasă. Pansamentul putea să i-l
schimbe şi asistenta din sat. Dacă rudele lui
neştiutoare i-au fi adus şi cele patru degete,
poate că, dacă l-ar fi trimis în Capitală, medicii
de acolo ar fi reuşit să le sutureze la loc...
Mulţumind, pupând mâinile şi picioarele
doctorului şi băgându-i bani în buzunar, ţiganii
şi-au luat ginerele ca pe un odor nepreţuit şi l-
au condus la vaporul care pleca spre Deltă.
Atunci, socrul mic, Filimon, vesel, l-a întrebat,
zâmbind, mişcându-şi mustăţile:
― Mai vrei bani, ginere? ― Nuuu! a
răspuns Nistor înspăimântat.
― Bagă de seamă, dacă declari ceva la
miliţie, şi-n gură de şerpe te găbuim! Şi atunci
nu mai ai tu norocul să rămâi doar fără deşte!
Kaput!― a făcut un semn la gât, ce însemna
că-i vor lua căpăţâna. Nistor a dat din cap,
uluit, în semn că a înţeles!... Atunci, fericiţi şi
gălăgioşi, ţiganii s-au rugat de pontonier să-i
lase să-şi conducă ginerele, care abia se
externase din spital, până înăuntrul vaporului,
căci ei se întorceau, doar îl petreceau, să-şi ia
rămas bun de la el! După ce l-au aşezat pe
scaun, ţiganii au dat mâna cu el, chiar cu mâna
bandajată, strângându-l nu prea tare, astfel că
ginerele abia îşi stăpânea lacrimile de durere.
Desen de Gherasim MAXIM
Noiembrie 2019
T U L C E N I
Iar „pirandele” l-au pupat toate, pe rând, ca să
vadă şi ceilalţi pasageri care mergeau în Deltă
ce mult îl iubesc! Una dintre pirande i-a luat şi
punga cu medicamente, în timp ce-l pupa şi-l
îmbrăţişa drăgăstos. Cum tocmai suna sirena de
plecare „şatra” a coborât. Cea mai îndurerată şi
nefericită era Leandra, care plângea cu lacrimi
adevărate! Abia au reuşit ceilalţi s-o desprindă
de Nistor, luând-o cu forţa, pe sus, căci pleca
vaporul... Nistor a rămas „blocat”! De fapt, de
atunci a „amuţit”. N-a putut să îngaime nimic
nici pe vapor, nici în remorca în care se
întorcea în cătun, deşi toţi îi puneau tot felul de
întrebări... Dar Nistor n-a ieşit din starea de şoc
şi de muţenie mai bine de o lună, timp în care
răspundea într-un limbaj nearticulat...
S-a retras la coliba lui pescărească din
stuf, aflată la câteva mile de sat şi sta acolo,
singur, pescuia şi punea capcane la sălbăticiuni.
Şi-a oblojit mâna cu buru-ieni. Când s-a
vindecat, putea să tragă la rame, să întindă
plasele în apă, folosindu-se doar de degetul cel
mare. După câteva săptămâni de la întoarcerea
lui în Deltă primise „citaţie de divorţ” de la
tribunalul din Tulcea. Dar nu mai voia să audă
nici de mireasă, nici de tribunal... Aşa că
„divorţul” s-a pronunţat în lipsa lui... Mult mai
târziu avea să afle întâmplător că Leandra mai
divorţase de şapte ori, şi, de fiecare dată,
divorţul se pronunţase „în lipsa soţilor... ”, în
afara cazului celui de al şaselea bărbat al ei, de
care se despărţise prin decesul misterios al
acestuia... Până când s-a sesizat procuratura
„din oficiu”, şi a început cercetările... Dar a
venit revoluţia şi „şatra” a migrat în alte ţări, în
străinătate, pierzându-şi urma...
12 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

DOAMNA ÎN ALB dacă colegul său mai vârstnic și ceilalți urgisiți

Nicolae RĂDULESCU se află în lagăr. De bună seamă, voia să ducă
- continuare din numărul 17 – vești familiilor atât de îngrijorate. Pe un ton
extrem de amical și convingător, temnicierul a
liniștit-o comunicându-i că sigur nu se află
acolo, că n-a auzit de numele lor. Dar, la scurt
timp, în primăvara anului 1962 s-a încheiat
colectivizarea agriculturii și autoritățile
comuniste, în anul 1964 au emis un act de
clemență. După șapte ani de cumplită
opresiune, învățătorul Sechila a fost eliberat.
Ofițerul temnicier i-a comunicat tinerei
învățătoare că deținutul despre care cerea
informații a plecat acasă. Supremă, fericită
surpriză! Așa cum am mai relatat, drept
În sfârșit, Doamna în Alb și-a transferat
răsplată, fostul deținut l-a iertat pe cel care l-a
povestirea la Noviodunum. Venise vremea când
trimis la temniță și – ca o încununare a
bolșevismul se revărsa și asupra patriei noastre.
sufletului său creștinesc, l-a condus pe drumul
Și a început campania de colectivizare în fața
fără întoarcere. Trista epopee apare ca o punere
căreia țăranii au opus rezistență și chiar au
în scenă a conflictului dramatic dintre
ripostat în localitățile nord dobrogene. A urmat
nemuritorii Jean Valjan și Javert, personaje
represiune, operă condusă cu fermitate de o
însuflețite și oferite ca model posterității de
tânără căpetenie a Partidului, care a ordonat
geniul lui Victor Hugo.
arestări. Printre victime s-a aflat și un suflet
Reîntorcându-ne la evocarea întâlnirii cu
drag Doamnei în Alb, deși acel suflet nu avea
Doamna în Alb, mi-amintesc că, atunci când
nici o legătură cu răzmerița, mai ales că știa
convorbirea se apropia de sfârșit, i-am adresat
bine cu reacționau bolșevicii. Pe când erau duși
invitația de a fi câteva zile oaspetele nostru în
doi câte doi de un ofițer de securitate, acesta le-
orășelul de care o legau resorturi nevăzute,
a destăinuit numele celor doi delatori care
nedestăinuite. Nu mi-a răspuns printr-un refuz,
întocmiseră listele. Învățătorul Sechila, cu care
ci mi-a explicat că i-ar fi imposibil să mai calce
făcea pereche a cerut să se facă o confruntare.
pe frumoasele cărări ale tinereții.
Din întâmplare, peste ani, am avut
Parcă uimit de trista epopee expusă de
datoria ca pe unul din cei doi sicofanți să-l
Doamna în Alb, nu mi-a venit nici ideea s-o rog
conduc pe drumul fără întoarcere. Eram
să-mi comunice adresa. Din discuție, aflasem
împreună cu învățătorul Sechila, care spunea cu
doar că locuiește la Sibiu. Oricum, lecția de
o intonație ridicată că în acel moment i-a iertat
viață pe care mi-a prezentat-o Doamna în Alb
toate păcatele. Al doilea trădător, de fapt Talpa
mi-a fost spre luare aminte! Între timp, corabia
Iadului, ridicat în rang, a dus o viață dulce încă
s-a apropiat de Noviodunum și ne-am luat
multă vreme. Știri despre acele întâmplări am
rămas bun. Doamna în Alb avea ochii în
mai obținut și din alte surse.
lacrimi. Ne-a condus fixându-și locul la
Astfel, am aflat că o tânără învățătoare a
balustrada navei de unde avea orizont deschis
fost poftită să-i conducă pe securiștii cu
către debarcader și spre frumosul și exoticul
înfățișarea pașnică și elegantă la clasa unde
Noviodunum. Apoi nava a fluierat prelung și a
oficia învățătorul Sechila. Acesta se afla în
pornit. Doamna în Alb care rămăsese fixata la
mijlocul elevilor săi, aplecat să-i îndrume și să
balustradă, ridicată în vârful picioarelor, agita
le lumineze sufletele. N-a mai apucat să-și
mâna în semn de adio.Din ce în ce contururile
termine lecția! Prin forța destinului, în anii
sale se transfigurau și aveam senzația că spre
următori, tânăra învățătoare și-a continuat
orizontul îndepărtat corabia ducea acea ființă
activitatea într-o localitate din România. Un fel
căreia i-a dat viață Jean Bart – frumoasa, dar
de insulă a sclavilor! Și dumneaei, suflet
nefericita Evantia. Ne-am trezit din visare și
sensibil și nobil, l-a rugat pe unul dintre ofițerii
am pornit încet și tăcut spre casă. Ne întorceam
SS(Securitatea Statului, n.n) să-i destăinuie
din concediu parcă mai obosiți, cu sufletul
Noiembrie 2019 13 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
încărcat și marcat de trista epopee. Peste ani am
adunat date, știri nu numai despr orășelul Reni
ci despre întreaga Basarabie. Sunt în măsură,
acum, să redau informații apărute în literatura
istorică.
Astfel, despre Reni se dă de știre că
atunci când a pornit ultima navă spre Patrie au
fost împușcați doi marinari români, au urmat
încăierări sângeroase, ca de altfel în întreaga
Basarabie, de aceea armata a IV-a a primit
ordin să ia măsuri de protejare a populației. Pe
linia strategică Reni-Galați acționa Regimentul
46 infanterie, care a fost atăcat de alogenii
bolșevizați. Unitatea a ripostat și cităm: ”La
Reni au fost incidente grave... între evreii care
împușcaseră doi marinari români și
autoritățile militare românești. Evreii purtau
brasarde roșii. Au fost împușcați 15-20
teroriști... evrei comuniști.” Literatura istorică
descrie și marea manifestație care a vut loc în
ziua de 6 iulie 1940 la Cișinău, la care a
participat și Comitetul provizoriu de la Reni.
La manifestație, din partea Moscovei au
participat Hrusciov, Mehlis – călăul Basarabiei
și mareșalul Timoșenko, ucrainean din sudul
Basarabiei, localitatea Furmanca, apropiat al lui
Stalin din vremea războiului civil, avansat la
gradul de mareșal cu trei zile înainte,
comandant al trupelor sovietice care, la 17
septembrie 1939 au invadat partea de est a
Poloniei, comandat al trupelor care la 19
noiembrie 1939 au declanșat războiul – fără
Ioana BORZEA
ÎMBĂTRÂNIND, ÎNTINERESC
E-un moment aniversar;
Primesc încă un an în dar.
Acum, de ani eu sunt bogată,
Și tot de ani împovărată.
Călătoresc cu anii-n cârcă.
Ei, coborându-mă, mă urcă.
Mulțumesc Tatălui Ceresc,
Că-mbătrânid în trupul greu
Întineresc în Dumnezeu.
Noiembrie 2019
T U L C E N I
glorie, împotriva Finlandei, comisar al apărării
(ministru) în anii 1940-1941, comandant al
grupului de armate care în toamna anului 1941
apărau Moscova, înlocuit în octombrie 1941 cu
un comandant mai capabil – generalul Ghe. C.
Jukov. Este știut că marii comandanți ruși
fuseseră executați în anii 1937-1938 din
ordinul lui Stalin. La tribună, în spatele
mareșalului, se afla fratele său, țăran analfabet
din Furmanca. Scopul? Propaganda în favoarea
regimului sovietic și împotriva României.
Evdent – antiteză propagandistică bolșevică. La
marea demonstrație au fost prezente toate
comitetele bolșevice din orașe și reprezentanții
tuturor etniilor, evident cea românească fiind
pusă în stare de inferioritate. Au defilat
batalioane ale Armatei Roșii, apoi un batalion
al NKVD-ului(KGB) și un batalion SS
Tottenkoph(cap de mort) care se afla în schimb
de experiență, prevăzându-se în program și
vizitarea unor gulaguri. Știrea a fost transmisă
de un activist evreu, aflat la tribuna oficială,
care spumega de furie! Detașamentele SS
Tottenkoph care formau și cordoane de onoare
împreună cu camarazii de la NKVD, erau
echipate în elegantele și vestitele uniforme
Mussfarbe(culoarea șoarecelui) – precizează
literatura istorică. Și cine erau cei care defilau
la brațete cu soldații SS? Simplu – erau acei
alogeni care mai fac și astăzi gura mare, din
America până dincolo de Prut. Aceasta a fost
povetea Doamnei în Alb de la Noviodunum.
SĂ NE IERTĂM
Te rog din suflet, Tată,
Dă-mi inimă curată
Și lesne iertătoare!
Tu fă să am răbdare,
Să nu răspund la rău cu rău,
Mereu să pot ierta, mereu.
Și ce-am greșit, Tu iartă!
Când voi muri lumii de-aici,
Să fiu cu lumea împăcată
Mă iartă, Doamne, iartă!
14 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

Elena NETCU
FĂRĂ ÎNTOARCERE
Iau ca punct de reper
cărarea şerpuită
Care urcă spre cer
Este cea mai adevărată cale
Şi cea mai sigură
Drumul acesta e fără de popas
ca o inimă care bate
ca un nou răsărit de soare.
E o întâmplare că plec,
rătăcindu-mă în zborul cocorilor toamna.
Gândurile mele trecătoare
FILOZOF LA MARGINEA TIMPULUI
purtându-mă spre apus, Căutam piatra filozofală
după cum se roteşte soarele, Ca să-mi pun ordine în gânduri
ajung la tine făcute bucăţi. Se învălmăşeau cu cât treceau
Tu le aşezi cu migală pe tava lunii Secundele prin mine
Iubirea se coace precum strugurii, Ca nişte săbii lungi.
Dar e prea târziu să degustăm secundele, Îmi venea să strig” om la apă“!
Căci vin ploile toamnei Dar îmi pierise graiul
Să şteargă urmele Privind prezentul cum se împotmoleşte
de pe aceeaşi cărare şerpuită Şi-mi sapă groapa la marginea drumului.
unde tu mă tot aştepţi Se tot vorbeşte de preaplinul din cimitire!
pentru un alt răsărit. În sfârşit, avem şi noi ceva din belşug: mai
multe gropi!
POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT Suntem bogaţi cu un cimitir mai mult!
Filozoful se aştepta
Prin învălmăşeala ierburilor Să fie îngropat la marginea Timpului
Hărţuite de razele soarelui Ca să ne apere secundele
Doar un biet fir de iarbă se visează veşnic. De surparea prezentului.
Se ascunde neştiut de nimeni în pământ Ecce homo!
Acoperit de coaja protectoare
Ca o piatră de mormânt.
Pentru această râvnire a lui
Eu îl iubeam total.
Celelalte buruieni se năpusteau de-a valma
peste el
Dar aşa strivit cum era îşi păstra în rădăcini
Visul încolţirii
M-aş prinde şi eu în această poveste fără
sfârşit,
Privindu-i starea de nenăscut,
Dar ştiu că, inevitabil intru şi eu în păcat
Şi nu pot să-mi ascund povara înmuguririi.
Cine mă aruncă în anotimpuri
Ca să arăt lumii agoniseala sufletului meu de-o
viaţă?
Tu, firule de iarbă, ţine-mi şi mie rând
Când va fi să ajungi veşnic!
Foto: Mihalea DUMITRU

Noiembrie 2019 15 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

Marian DOPCEA BĂTRÂN – PE ÎNSERAT

Minunea care fost-am oarecând
S-a isprăvit... Cu ochii în pâmânt,
Cu-auzul spart și risipit în vânt,
Izbindu-mă de toate câte sunt
Îmi port făptura spre culcuș, gemând.
ATLANTIC
- față și revers -
albastru-nsetat de albastru –
cerul și apa
logodindu-se-n zare –
sub privirea senină a Domnului,
binevoitoare
* *
*
cum apa, valuri, valuri se frământă
POET
în chinu-i fără de-nceput și fără
sfârșit – cum ceru-și poartă norii
Uneori:
bezmetic într-o parte sau într-alta –
când parcă începi
pe țărm un pescăruș (aproape putred!)
să înțelegi
a vieții noimă în răspăr mi-arată.
* *
și te retragi *
înspăimântat cochilii spălate de apă –
de Chipul Cumplit dând plajei un straniu – nțeles...
al Domnului. doar urmele pașilor valul
deocamdată le șterge
Uneori: Cimitire
când te uimești
(ca prostul?!) Nici un semn, nici o dovadă, nici o amintire:
Trupurile-s pustii cimitire
și o imensă bucurie Prin care-și poartă umbra blestemată
îți inundă Copilăria moartă, câteodată…
ființa –
Să nu te atingi de carnea-i scămoșată:
(dar astfel de clipe, Te-oi preschimba-n cenușă dintr-odată!
prietene,
sunt foarte rare)! DOARE

ITER MAGICUM Se sparge ora- ca o bubă coaptă-

Mâzgă și sânge, vis și sudoare,
Cer și pământ, crini și duhori –
Strecurându-ne printre orori
Descoperim că viața cam doare.
Răni puroinde pe mâini și picioare,
Scurte popasuri – arareori...
Din zori în seară, din seară-n zori:
Mâzgă și sânge, vis și sudoare.
Și-mproașcă-n jur miasme.Veșnicia
Se scaldă-n aburi sulfuroși, trimite
Vești fără noimă celor ce asemeni
Mie și ție, frate cititor,
Își poartă umbra prin amiezi vâscoase,
Își țipă disperarea printre case
În care ceilalți râd, iubesc sau mor...
și asta doare, frate cititor!

Noiembrie 2019 16 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

Gina BAFANE
Aş vrea sa fiu un strop de rouă
VIAŢA CĂPRIOAREI Iar tu ... petala unui crin
Liniştea pădurii era nesfârşită, De s-ar atinge amândouă
Întregul codru parcă-n aşteptare. Vor curge lacrimi de pelin .
Splendoarea verdelui de vară fusese regăsită
Locuitorii pădurii făceau o cărare, Dacă acum ţi-aş fi o umbră
Să poată străbate pădurea ca o taină. Pas cu pas te-aş însoţi,
Căutându-ş culcuş în loc de haină, Şi înoaptea cea mai sumbră
Convieţuiau în înţelegere, aveau şi dialog, Neîncetat ne vom iubi !
Iepuri, lupi, şerpi, căprioare ş-un hârciog.
Ei umblau din zori în noapte, CE SUNT EU?
Făra vorbe, multe şoapte.
Ceru-i cu multă lumină, Ce sunt eu fără tine?
Când veveriţa se-nchină. Sunt valul înspumat
Şi devine mai senin, Ce legănat de veacuri
Atunci când şi eu mă-nchin. De mare stă legat.
Dar în a codrului splendoare,
Lânga un vânator, căprioara plânge. Şi lacrima se preface
Întregul farmec cu ea moare. În picături de ploaie
Când glonţul o străpunge-n sânge Ce-nsemn eu fără tine
Liniştea pădurii o ajunge. Căci ochii-mi curg şiroaie

O, SOARE Ce sunt eu făra tine?

O, soare ce încălzeşti cu putere pămâtul, Un cer înnourat
De ce când te-ascunzi apare iar vântul? Ce-n noaptea fără stele
De ce când te-ascunzi colo sus pe sub nori, Plânge neîncetat.
Nu mai luceşti şi mă trec mii de fiori?
Eu fără tine ce-s ?
Se apropie ziua când nu te-oi vedea de pe Pămant, Sahara pustiită
Şi-acea eclipsă care vine, ne va despărţi de tine, Pădure tot mai tristă
Cât vom fi în întuneric, doar Dumnezeu poate şti, De frunze părăsită.
Până când din nou pe cer, tu soare vei răsări.
Norul cel negru să-l alung aş vrea, Eu fără tine, nu exist,
Numai tu să luceşti mii de ani de-ai putea. Îmi dai puteri depline ,
În urma întunericului ce va urma, În universul acesta trist
Mai multă credinţa din cer vom lua. Când tu eşti lângă mine!
O, soare frumos de pe bolta cerească,
AS VREA
Eu dacă aş fi un fulg de nea
Iar tu...pământ în lung şi-n lat
Ne-am întâlni sub clar de stea
Şi ne-om iubi neîncetat.

Iar tu ... de vei dori să fiu

Ca soarele de-a pururi treaz
Să-mi încălzeşti cei doi ochi vii
Să-mi curgă lacrimi pe obraz.

Foto: Mihalea DUMITRU

Noiembrie 2019 17 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
Mihai TATU -medic, Nicoleta PETCU -
medic psihiatru
Nu vrei să-ţi îndeplineşti toate dorinţele de
pe lista cu lucruri pe care ţi-ai dori să le faci
înainte de a muri?
Pentru obţinerea unui succes benefic în
demenţă, se impune diagnosticarea precoce,
acceptul persoanei că are o astfel de problemă,
şi nu în ultimă instanţă comunicarea cu
persoanele implicate în proces – medic,
familie, comunitate.
Pentru a beneficia de un diagnostic
precoce se impune schimbarea mentalităţii că
toată lumea uită odată cu înaintarea în vârstă,
că este ceva normal să şi uiţi etc. Nu este real.
Nu este normal să uiţi. Da poţi să dai tu uitării
anumite lucruri care te deranjau, poți ierta şi
uita anumite „traume” pe care le-ai suportat
înainte. Nu uitaţi că orice circuit neuronal
nefolosit o perioadă lungă de timp se
dezactivează. Ce nu este folosit se pierde.
Normal, în destructurarea memoriei întâi se
pierd achiziţiile din vocabularul limbilor străine
apoi limba maternă; întâi se pierd numele
proprii şi apoi numele comune. Dar nu este
normal să uităm nici măcar după ce crezi că ai
îmbătrânit. De la început scopul creierului este
să rămână activ, la muncă şi societate,
menţinând activ omul perioade de timp
crescute. Marea majoritate renunţă la acest
principiu cât mai devreme, considerând că
astfel profită prin odihnă. Se fraudează pe sine
cât mai rapid posibil. Termini o şcoală şi nu
mai vrei să mai studiezi, „doar m-am chinuit
destul şi am dreptul la odihnă”. Munceşti într-
un serviciu o perioadă şi nu mai vrei decât să te
odihneşti profund de durată (ai tot timpul când
te întâlneşti cu sf. Petru şi faci cunoştinţă de
Noiembrie 2019
T U L C E N I
durată, chiar te împrieteneşti cu el...). Nu te
grăbi.
Tratarea demenţei depinde de stadiul în
care ai fost diagnosticat. La ora actuală se
discută de tulburarea cognitivă incipientă,
stadiu ideal pentru ranversarea simptomelor
demenţei. Din nefericire marea majoritate a
medicilor de specialitate nu iau în calcul acest
stadiu din varii motive: necunoaşterea
simptomelor, neglijenţă, sau pur şi simplu
ignoră stadiile incipiente aşteptând să apară
simptomele severe, pentru un diagnostic
complet moment în care nu prea mai poţi face
nimic. Mai mult este dificil de a face şi
profilaxie. Este pierdere de timp...
Dar scopul medicului şi nu numai, este
de a menţine individul activ în familie,
societate, la muncă, de a-i păstra creierul activ
o perioadă cât mai lungă de timp. Toată lumea
se teme de demenţă, mai ales că multă lume a
avut de a face cu persoane care şi-au pierdut
mintea... dar nimeni nu prea face ceva pentru
evitarea ei. O aşteaptă cu speranţa ori că vine
mai târziu, ori că este la vecini şi nu mai trece
şi pe la ușa ta!
Deunezi a venit aparţinătorul unuei
persoane atinse de tulburare căruia i s-a
prescris o schemă, şi la care, culmea era că
mergea bine, dispărând tulburările cognitive,
dar care nu a acceptat diagnosticul şi atunci a
mers la un alt medic de specialiate şi care a
convins pacientul că nu are asemenea tulburare
şi normal că a schimbat tratamentul.
Aparţinătorul era fericit că a înşelat pacientul
că are altă boală şi l-a făcut să urmeze un alt
tratament complet diferit pentru tulburarea pe
care o are, îndepărtând astfel momentul
adevărului. Este dreptul omului să facă ce vrea
cu sănătatea lui. Aparţinătorul consideră că o
astfel de „înşelătorie” este cu rezultate de
durată, de viitor (cu ce drept ascunde detalii
despre sănătatea altuia, şi de ce nu-i dă dreptul
la o stare de bine şi pentru mai târziu?).
Sentinţa o vor lua în câţiva ani când, din
nefericire, va lua amploare tulburarea
cognitivă, se vor accentua deficitele neuronale
de aşa măsură încât nici incantaţiile cu tămâie
nu mai fac mare lucru; doar coliva mai rezolvă
agresiunea imunităţii asupra creierului. Este
oricum un succes. Bun medic!!! Satisfacţie
deplină la aparţinători şi la pacient...
18 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
Ce-ar fi dacă familia şi pacientul
diagnosticat, ar primi informaţii detaliate de la
început despre afecţiune, dacă ar înţelege că
oricum demenţa este un fenomen autoimun,
declanşat prin multitudinea de dezordini
produse de el de lungă durată din viaţa lui, şi ar
primi şi informaţii cum ar trebui continuată
viaţa mai departe. Este adevărat că fiecare
consideră că ştie ce trebuie să facă. Mulţi
consideră implacabilă genetica, moştenirea
familială ca fiind un dat pe care nu-l mai pot
depăşi. Eroare mare. Vulnerabilitatea genetică,
moştenirea pe care crezi că o ai, nu acţionează
decât atunci când activezi genele respective
prin comportamentul tău alimentar, social,
toxic, etc. şi atunci ranversarea tulburărilor
incipiente şi moderate poate fi realizată cu
succes, dacă evităm inflamaţia, toxicele,
deficitul nutriţional, modul de viaţă trepidant
etc. Nu toată lumea are spectrul groazei de
demenţă asupra lui. Este bine de luat în calcul
următoarele aspecte petrecute în viaţa ta pentru
a încerca să-ţi schimbi viaţa:
Ai peste 45 ani şi atunci este bine să se
cunoască trecutul tău legat de parametriii care
ar putea fi implicaţi în procesul autoimun
adică: ai suferit vreodată lovituri în cap sau ai
practicat sporturi speciale cu lovituri la cap?.
Acestea te-au lăsat inconştient diferite perioade
de timp? (nu uita că masa cerebrală este închisă
în cutia craniană care are destule proieminenţe
osoase şi care pot leza creierul în caz de
traumatisme chiar minore de tipul căderii pe
ghiață etc). În timpul vieţii tale ai făcut
vreodată anestezie generală (există o anumită
toxicitate asupra creierului a diferitor
anestezice), sau nu este lipsit de importanţă
prezenţa diferitor plombe cu amalgam de
mercur(plombele dentare cu amalgam de
mercur emit vapori de mercur anorganic toxic
pentru creier) ori dacă ai consumat de durată
peşte cu mercur(multe din conservele cu ton,
sau consumul de peşte „bătrân” mare. NB nu
prea avem tipul acesta de peşti prin ţară!!!).
Fii preocupat de tulburările de memorie
dacă eşti sau ai fost consumator de alcool, cola,
tutun, cafea simplu sau cu lapte, dar şi abuzul
de dulciuri. Toate au capacităţi inflamatorii în
corp, pe de o parte perturbând bariera
intestinală, pe de altă parte acţionând pe bariera
hematoencefalică, perturbă mult sistemul
Noiembrie 2019
T U L C E N I
vascular cu scăderea perfuziei cerebrale şi,
normal, atac asupra celulei nervoase.
Actualmente asistăm la creşterea
consumului de multiple medicamente(mai ales
cele care au acţiune asupra creierului de tipul
benzodiazepine – am descoperit persoane care
consumă diazepam, rivotril, xanax, anxiar de
cel puţin 15-20ani!- dar şi anumite
antidepresive, medicamente pentru
hipertensiunea arterială, statinele date fără
discernământ cu anii, eventual pentru toată
viaţa (am găsit bilete de ieşire din spital
inclusiv de la clinici universitare, care
recomandă tratament permanent!), considerând
că astfel se previne ateroscleroza (de întrebat
dacă statinele vindecă ateroscleroza şi câte
cazuri de accidente vasculare sau infarcte au
fost vindecate sub statine sau dacă nu cumva a
precipitat cumpărarea de cereale integrale de
tipul grâului pentru colivă. De obicei aceasta
este un pic eco!) care nu este determinată decât
de zahăr, medicamente pentru gastrite – foarte
multă lume primeşte ca bonus, pentru
deteriorare cognitivă celebrele pansamente
gastrice de talia omezului, nexium, controloc
etc pentru perioade foarte lungi de timp chiar
dacă nu este nevoie(cade bine la factorul
impresie personală dacă recomanzi şi un
pansament gastric pentru protecţia
stomacului!!!); de multe ori se consideră eronat
că aceste sunt protectori gastrici pentru
medicamentele consumate- mare eroare
medicamentele care ar ataca mucoasa gastrică
nu se mai cheamă medicamente deoarece ele
fac rău organismului. Mai mult dacă prin
absurd sunt produse antiinflamatorii care ar
eroda mucoasa gastrică ar putea fi utilizate
anumite substanţe pentru protecţie doar pentru
perioada cât se utilizează antiinflamatorii). Aici
accentuez un pic pe abuzul la modă asupra
medicamentelor contra colesterolului –
statinele – pe care mulţi medici le prescriu
„pentru toată viaţa” pe care o are pacientul(ce-
ar fi dacă medicul ar înghiţi el statine pentru
toată viaţa să vadă cu ce se confruntă
pacientul...). În urmă cu ceva ani (1978) s-a
făcut un studiu comandat de firma de
medicamente care a descoperit şi inventat
aceste statine, rezultatele fiind incerte în sensul
că doar un procent de cca 0,16 % era cu
rezultate benefice şi nu mai puţin de 64% erau
reacţii adverse. Cu toate acestea, neglijând
19 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
avertismentul biologilor care nu considera
colesterolul vinovat de bolile cardiovasculare,
l-au lansat pe piaţă şi l-au impus în tratamentul
aterosclerozei şi a bolilor de inimă. Doar...
până acum nu a fost vindecată ateroscleroza, nu
a fost vindecată boala de inimă, nu a fost
vindecat cu statine infarctul miocardic şi multă
lume a apelat, sub tratament cu statine la
serviciile funerale din diferite state. Este o
problemă: orice celula din corp are nevoie de
colesterol pentru funcţionare. Nu trebuie
distrus. Realizaţi că cca 36% din colesterol este
în creier!. Colesterolul face ca membrana care
protejează neuronul să fie funcţională, să
permită schimbul între mediile celulare şi
extracelulare, dar tot colesterolul este cel care
reuşeşte să ajute creierul împotriva factorilor
inflamatori pe care, cu plăcere, îi avem şi-i
producem permanent. Tot el este indispensabil
pentru formarea de anticorpi, vitamina D,
sărurile biliare, apărarea împotriva
inflamaţiilor(el repară inflamaţia şi din această
cauză organismul stimulează producţia pentru
reparare nu pentru a fi distrusă), dar şi pentru
formarea hormonilor sexualităţii (nu ştiu cine
dă dreptul unui medic sau firmă de
medicamente, să reducă după vârsta de 45-ani,
capacitatea şi plăcerea sexuală a omului?). De
fapt ei au dreptate: la ce-i mai trebuie omului
sexualitate după această vârstă... ajunge cât a
avut până atunci... nu-i mai trebuie pentru că
oricum uită, nu?. A fost în tinereţe... Chiar aşa,
la ce-i mai trebuie. Mai bine consumă statine şi
se uită la filme să-şi aducă aminte cum era...
dar nu uitați că orice nu se folosește se
atrofiază, se pierde, se usucă... Ăăă...nu prea
merge, nu ?)
 Precauţie mare la obezitate, boli
cardiovasculare şi diabet zaharat, afecţiuni care
pot precipitat tulburarea de memorie(despre
obezitate se cunoaşte că merge concomitent cu
atrofie corticală, motiv de îngrijorare).
 Atenţie la somn- insomnia de durată
precum şi pierderea somnului social prin
distracţii nocturne, perturbă mult curăţenia
cerebrală pentru că aceasta se produce noaptea
în timpul somnului cu vise când se activează
mecanismele implicate în managementul
igienic eliminând produşii de metabolism
cerebral, concomitent fiind stimulaţi factorii de
creştere neuronali).
Noiembrie 2019
T U L C E N I
 Realizaţi că din 1960 şi mai accentuat
din 1990 la noi a crescut consumul de zahăr,
grăsimi de proastă calitate sub formă de uleiuri
modificate(trans sau hidrogenate), au crescut
numărul de aditivi alimentari care au
transformat mâncarea de calitate în gunoaie
alimentare plăcute la gust dar nu şi creierului şi
sistemului metabolic. Au crescut numărul şi
cantitatea băuturilor alimentare răcoritoare
fabricate de diferite întreprinderi(probabil şi-n
epoca de piatră oamenii cavernelor se răcoreau
cu o cola eventual light, sau cu red bull înainte
de a avea o viaţă intimă sau dimineaţa când
pornea la plimbare... eventual şi o cafea
expresso sau chiar simplă cu mult zahăr!... sau
poate că aşa va fi şi pe lumea cealaltă... nu ştiu,
nu am fost pe acolo. Mai vedem de viitor.),
ceea ce a dus la accentuarea atacului inflamator
pe creier(şi nu numai), la atacul asupra barierei
intestinale, asupra sistemului metabolic,
asupra insulinei, leptinei, grelinei, cortizolului
etc.
Ar mai fi multe de adăugat, dar apare o
întrebare: ce facem, cum putem reduce
impactul cu aceste leziuni insidioase din creier
pentru a continua să te bucuri de o viaţă
normală, frumoasă, aşa cum o vrei şi o meriţi?
Cu cât începem mai devreme să avem grijă de
creierul nostru, cu atât avem şansa să ne
revenim mai repede şi mai complet la starea de
normalitate. Atenţie la faptul că simptomele
tulburării cognitive sunt cu apariţie insiduasă
dar persistente, care durează ani de zile în care
tu neglijezi sau chiar ignori „lapsusurile” care
apar şi ne dăm seama că apare o problemă
serioasă atunci când nu se prea mai poate face
mare lucru. În primul rând este bine să ne
schimbăm opinia privind această tulburare. Să
ne schimbăm opinia privind uitarea. Repet: nu
este normal să uiţi nici după 99 ani. Pentru
aceasta este normal să schimbăm stilul de viaţă
pe care l-ai dus până atunci când apare
20 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
tulburarea cognitivă incipientă şi să nu ne mai
batem joc de creierul care este închis în cutia
craniană( de ce natura a închis creierul în cutia
craniană şi nu l-a pus undeva prin abdomen. Ar
fi fost mai simplu pentru o depresie sau o
anxietate; te scărpinai pe burtă sau gâdilai un
pic o anumită zonă şi scăpai de disconfortul
produs. Da, dar apărea o problemă deosebită:
dacă aveai gaze pe unde le mai scoteai pentru
că erau închise în cutia craniană şi era riscul de
explozie. Cine ştie? Oricum este mai natural să
fie creierul în cutia craniană să ne protejeze pe
noi.)
Realizaţi că cel mai important organ pe
care-l avem este creierul. El reprezintă mintea
conştientă şi toate amintirile pe care le avem,
reprezintă forţa şi senzaţiile care ne dau
calitatea de fiinţe umane. De aici rezidă faptul
că cea mai mare tragedie este, pentru oricine,
pierderea amintirilor, aceasta fiind practic, cea
mai mare şi mai preţioasă avere pe care o
avem. Ea trebuie apărată şi dezvoltată. Este a
ta.
Paradoxal creierul respectă aceeaşi lege
ca şi muşchiul: cu cât este mai folosit cu atât se
dezvoltă mai mult. Folosiţi creierul cât mai
mult pentru a acumula mai multe informaţii ca
să aveți de unde pierde. Cum se face acest
lucru? Prin studiu, prin citit oricum nu prin
manipulat telefonul. Dar în afară, există
programe speciale pentru dezvoltarea
abilităţilor intelectuale pe internet, numai că
marea majoritate dintre noi preferăm jocurile
sau cel mult bârfa pe reţelele aşa numite de
socializare. Ce-ar fi dacă am redescoperi
plăcerea de a citi literatură sau cărţi diferite.
Ce-ar fi dacă după 40 ani începem să învăţăm
o limbă străină dificilă...
În precedentele articole am încercat să
explic cum vine treaba cu neurodegenerescenţa
din tulburarea cognitivă, care ar fi cauzele
producerii lor. Ei bine, rezolvăm cauzele şi
reparăm gardurile stricate sau ţigla de pe casă
pentru a nu ploua înăuntru. Se poate. Este la
îndemână fiecăruia, dacă se trezeşte şi vrea să
facă un pic de efort să accepte schimbarea. Aş
îndrăzni să incit un pic la schimbarea stilului şi
produselor alimentare pe care le consumăm,
chiar dacă lumea s-ar putea să fie deranjată de
stilul de prezentare.
Noiembrie 2019
T U L C E N I
Înainte de ajunge medic, ca orice copil de
ţară am crescut un pic vacile ducându-le la
păscut. Spre surpriza mea şi a multor persoane,
ele mâncau doar ce le plăcea lor alegând, ca
vaca, numai ierburi sănătoase. Ce deştepte erau
pentru că mâncau „ecologic”. Omul mănâncă
conform reclamelor de la televizăr. Gândeşte cu
stomacul la ce fel de alimente consumă. Vaca,
proastă cum era considerată, nu bea decât apă.
Mă îndoiescă că ar fi consumat cola, fanta, red
bull sau vodkă, rachiuri diferite sau chiar bere.
Omul ,deosebit de inteligent, le consumă cu
plăcere de mici copii. Cine are oare mai mult
creier funcţional în cazul de faţă.
Este adevărat că există şi demenţa vacii
nebune, dar asta a fost determinată tot de
inteligenţa umană prin stimularea vacii să
consume alimente infestate cu prionii specifici
afecţiunii. Avantaj omul! Şi atunci analizând
comportamentul animalic, ar trebui să încercăm
să schimbăm stilul de alimentaţie folosind
produsele neprelucrate, fără adaosuri de
conservare. Să incercăm să schimbăm
alimentaţia hiperbogată în carbohidraţi simpli
(zaharuri cu impact major pe pancreas-insulină-
diabet-inflamaţie-creier- demenţă), să încercăm
să stimulăm un pic, pentru ca ficatul să
declanşeze procesul cetocetozic (adică să
secrete corpii cetonici – acetoacetat, acetonă şi
beta-hidroxibutiratul- ) din metabolismul
grăsimilor pe care le avem din belşug pe la
fese, abdomenului dizgrațios care te face cu
graviditate aberantă la bărbaţi dar şi la femei,
etc(vedeţi beta-hidroxibutiratul face să crească
secreţia de factorul de creştere derivat din
creier -BDNF- care susţin neuronii şi sinapsele.
Pentru procesul cetozic este benefic postul
alimentar efectuat zilnic cel puţin 12-13 ore şi
care este uşor de realizat - renunţă la a mai
mâncă de la orele 18-19 până a doua zi în jurul
orei 7 când poţi întrerupe postul cu un pahar de
21 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
apă, eventual, cu lămâie. Se poate. Mai mult, se
poate realiza acest proces cetozic dacă eviţi
alimentele pe bază de carbohidraţi simpli
precum zahărul, pâinea noastră cea de toate
zilele, şi toate produsele făcute din făină albă,
cartofi, orezul alb, alcoolul de toate categoriile,
băuturile răcoritoare (nu ştiu cum poate cineva
crede că răcoreşte organismul pentru că efectul
este tocmai invers), alimentele procesate
industrial cu multe grăsimi trans sau
hidrogenate(omul nu este un utilaj agricol la
care să foloseşti uleiuri denaturate pentru a
scădea uzura pieselor), a marii palete de
prăjituri, dulciuri, ciocolată etc.
Este bine să se consume alimente cu
grăsimi care au trigliceride cu lanţ mediu sau
grăsimi nesaturate precum uleiul de măsline,
avocado, palmier roşu, cocos sau chiar nucile
pentru stimularea şi menţinerii procesului
cetozic. Aceste produse ne fac să trecem de la
arderea produselor cu cifră octanică foarte
mare care determină rezistenţa la insulină-
diabet- Alzheimer- la arderea de grăsimi care
îmbunătăţesc sensibilitatea la insulină. Dar
dacă ai trece şi la descoperirea efortului fizic, la
trecerea mersului pe jos, ce mult ţi-ai ajuta
creierul. Încercaţi şi faceţi un experiment
pentru 3-6 luni şi vedeţi beneficiile(cineva mi-a
spus că nu ştie ce să facă pentru că îi este
foame tocmai când să adoarmă, moment în care
se scoală şi mănâncă rapid doar dulciuri după
care se culcă şi adoarme). Este ideal pentru
perturbarea creierului, deoarece zahărul duce la
stimularea de insulină până la cer şi mai
departe, care îţi perturbă somnul pentru că
zahărul şi insulina perturbă somnul de calitate,
dar inflamează membranele neurale şi mai
aduci o ţiglă spartă la mansardă. Merge, nu?
Dar dacă ar lua o lingură de ulei de cocos şi l-ar
plimba prin gură – oricum nu a mai făcut nici
un fel de activitate fizică toată ziua, măcar atât
efort să facă: să plimbe uleiul prin gură – care
reuşeşte să blocheze pofta de dulce. Încercaţi.
Mergem mai departe; este bine de pus
accentul pe vegetale în alimentaţia noastră.
Imaginaţi-vă ce reuşeau să manânce şi cum se
comporta omul în epoca de piatră( din punct de
vedere genetic nu suntem cu nimic mai diferiți
faţă de ei). Mutanţii genetici i-am câştigat în
timp prin dezastrele învăţate, neglijând natura.
Omul vrea să schimbe natura cum vor unii
indivizi. Eroare. Ne modifică pe noi. Hai să ne
Noiembrie 2019
T U L C E N I
imaginăm un pic comportamentul unei familii
din epoca de piatră. După o zi de alergătură
pentru procurarea celor necesare, mâncau ceea
ce au găsit de la frunze, rădăcini, gândaci,
moluşte peşti sau chiar animale, beau probabil
apă din râuri apoi se aşezau comozi în
„fotoliu” din sufragerie pe malul apei, şi se
uitau la tv admirând probabil stelele (romantic ,
nu?) sau se înghesuiau unii în alţii pentru a-şi
conserva căldura. Unii poate că aveau şi o
plapumă pentru a se întinde cât le permiteau
ea... visau ce visau (probabil la artiştii din
filmele vizualizate) se trezeau dimineaţă la
răsăritul soarelui (oricum nu puneau soneria să
sune, nici de la ceas nici de la telefon )
mergeau la baie probabil într-un tufiş după care
reuşeau să se spele cu apă caldă numai bună
din râul din apropiere. Apoi, pregăteau micul
dejun mâncând resturile de la ospăţul din seara
trecută sau pregăteau ceva în fugă smulgând
nişte verdeţuri din natură(nu mergeau să-şi facă
cafea şi nici nu mulgea vaca din galantar pentru
amestecul inflamator din cafea!) după care,
mulţumiţi, plecau la serviciu pentru
identificarea unor alimente pentru ziua ce
urma(nu făceau rate să-și cumpere frigider,
aragaz, sau televizor). Se distrau cu cola, fanta
şi alte chimicale alimentare. Practic nu ştiau ce
este bun şi ce este bine pentru ei(noi ştim). La
ora actuală am uitat de vegetale. Ele aduc toate
principiile alimentare necesare funcţionării
optime a organismului. Poate fi folosită şi
carnea de la animalele fără tratamente cu
antibiotice sau crescute artificial.
Este bine să fie consumate fructele
multiplu colorate în amestec pentru creşterea
puterii antioxidante.(cele mai bune fructe sunt
cele sălbatice din pădure, de tipul afinelor,
mure, zmeură, dar pot fi consumate şi roşiile,
avocado, lămâile etc. Ele aduc multă fibră și
repară permeabilitatea intestinală, aduc
22 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
vitamine, enzime, substanţe asemănătoare
hormonilor.
De evitat pe cât posibil carbohidraţii
simpli(zahăr şi derivatele zahărului chiar
zaharina, zahărul de ştevie, agave etc. este
permisă doar mierea şi riboză -zahărul din
acizii nucleici-), grăsimile hidrogenate
(margarina, uleiurile vegetale puternic
încălzite) şi lipsa fibrelor(multă lume consumă
acele băuturi răcoritoare care reuşesc să
acidifieze mediul intern, dar aduc doar calorii
goale, biciuind organismul. Partea proastă este
dată de faptul că produc dezastru în timp şi nu
realizezi ce faci). Evită pe cât posibil glutenul
din derivatele de grâu sau din produsele
contaminate de om precum şi laptele(da, laptele
care îţi aduce proteine inflamatorii pentru om,
pentru intestine care declanşează permeabilitate
intestinală, inflamaţie şi care induce la fel
inflamaţie şi la creier. Omul este singurul
animal care consumă lapte şi după înţărcare. Şi
mai bine, îl consumă pasteurizat, pentru că aşa
au specificat procesatorii ca să-şi vândă
produsele. Experienţele arată că viţeii hrăniţi cu
lapte pasteurizat mureau un pic după 40 zile de
supt din biberon. Omul contină să consume.
Mă întreb dacă oamenii fac parte din categoria
viţeilor, mieilor, iezilor, de consumă lapte?).
Pentru detoxifierea organismului, pentru
alcalinizarea mediului intern este bine de
consumat coriandru, legumele crucifere(toate
tipurile de varză, conopidă, broccoli, gulii,
ridichi, păpădie, salată, hrean), ghimbir,
usturoi, ceapă, avocado, ulei de măsline etc. Nu
uita consumul de peşte autohton care are mult
acizi graşi omega 3, sau uleiul de peşte din
farmacii. Nu sunt de lăsat deoparte alimentele
cu rol probiotic şi prebiotic de tipul murăturilor
de toate categoriile şi verzei murate care repară
tubul digestiv.
Nu în ultimă alegere, suplimentele
alimentare care sunt eficace pentru repararea
sistemului energetic celular fiind implicate
inclusiv în memorie. Accentuez pe următoarele
produse: vitaminele din complexul B, vitamina
D, amestecul acid folic/vitamina B12, vitamina
B6, pentru reglarea homocisteinei, vitamina C,
vitamina E, vitamina K, resveratrolul(care
stimulează sirtuinele necesare menţinerii
tinereţii si care poate fi luat concentrat ca atare
din farmacii sau stimularea sirtuinelor poate fi
făcută şi prin consumul plantelor, fructelor.
Noiembrie 2019
T U L C E N I
Astfel este stimulat de resveratrol care se
găseşte în: suc de struguri roşii, afine şi
coacăze negre, merişor, suc de rodii, pudră de
cacao şi de vişine. Ceaiul verde are
epigalocatechină-3-galat(EGCG), turmericul
are curcumina, ceapa, mai ales roşie şi cu sucul
de mere au quercetina, pasta de tomate –
calcone, iar căpşunii au fisetin). Pentru
menţinerea şi dezvoltarea sinapselor este bună
citicolina. Voi accentu mai mult asupra a
pirolopirolin quinona (PQQ), coenzimei Q10,
asupra L-carnitine şi a curcuminei.
Mitocondria este “motorul” care
alimenteaza și controlează funcționarea celulei.
Ea este centrala energetică a celulei, dar tot ea
prin ADN-ul mitocondrial anunţă sistemul
genetic din nucleu de starea energetică a lor.
PQQ este o coenzimă care nu poate fi
sintetizata de organism fiind astfel definită ca
nutrient esențial ce trebuie adus prin
suplimentare. PQQ activează 3 molecule
semnal care conduc la formarea spontană de
noi mitocondrii în celule: PQQ activează
expresia PCG-1, un master regulator care
mobilizează raspunsul celular la diferiti
declansatori /stimuli externi. Stimulează în
mod direct genele care promovează
proliferarea, creşterea şi respiraţia celulară.
Efecte pozitive se înregistrează în functionarea
celulelor din toate organele. PQQ declanşează
proteina semnal CREB care stimulează crearea
de noi mitocondrii. Tot PQQ reglează o
proteină semnal numita DJ-1 implicată în
funcţionarea şi supravieţuirea celulei (aşa
numită genă sinucigaşă care anunţă altruist
nucleulcă trebuie să se sinucidă pentru a păstra
funcţională celula). S-a demonstrat că DJ-1
previne moartea celulei cauzată de stresul
oxidativ intens indus de factori interni sau
externi. Dar studiile continuă astfel că şansa
descoperirii altor calităţi ale produsului sunt de
aşteptat.
Ceea ce este şi mai promiţător pentru
menţinerea funcţionării celulei este reprezentat
că protejeaza mitocondria împotriva stresului
oxidativ (care produce mulţi radicali liberi
toxici), ci promovează generarea spontană de
mitocondrii noi în celulele îmbătrânite. Acesta
este un important efect anti-îmbătrânire. În
acest sens este de precizat că PQQ protejeaza
celulele din creier și sistemul nervos contra
deteriorării mitocondriei în cazurile de
23 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
îmbătrânire, boli degenerative, demență senilă,
Alzheimer, Parkinson, scleroză multipla,
scleroză laterală amitrofică, diabet. Contribuie
astfel la încetinirea procesului de îmbătrânire
celulară. Prin generarea de noi mitocondrii
măreşte nivelul de energie celulară necesară
proceselor metabolice și utilizării căilor de
semnalizare moleculară. Concomitent, conferă
protecţie pentru ADN-ul mitocondriei
conducând la o funcţionare optima. Celulele
sistemului nervos au nevoie de un nivel adecvat
de energie. PQQ are o contribuție majoră
pentru buna funcționare a sistemului nervos
central, în special pentru concentrare, logică,
memorie, dar și pentru sănătatea mielinei(care
protejează nervii). PQQ are o contribuție
majoră pentru diviziunea celulară care este o
mare consumatoare de energie celulară. În
același timp PQQ îmbunătățește răspunsul
sistemului imunitar.
L-Carnitina - este un derivat de
aminoacid care se găsește în mod natural și
care, adeseori, este administrat ca supliment
pentru scăderea în greutate. Ea joaca un rol
crucial în producția de energie, prin faptul ca
transporta acizii grași în mitocondriile celulelor
din corpul nostru.
Coenzimei Q10- este necesară în
dezvoltarea și buna funcționare a tuturor
celulelor vii, coenzima Q10 este produsă în
mod natural de organism. Exista nu mai puțin
de 10 tipuri de coenzima Q, însă numai Q10, se
afla în structura celulelor umane. Acționează la
nivel mitocondrial fiind implicată în ciclul
metabolic de formare a energiei, dar are şi rol
antioxidant reducând radicalii liberi din celulă
protejând astfel funcționarea ei. Organismul
uman produce însă o cantitate suficientă de
coenzima Q10 numai până la vârsta de 30 de
ani. După această vârsta, producția de CoQ10
scade progresiv. De asemenea, în cazul
persoanelor care suferă de carențe de vitamine,
producția de coenzima Q10 poate să scadă.
Fenomenul este însoțit de o mulțime de
probleme de sănătate, printre care îmbătrânirea
prematura. Tocmai de aceea, un regim
alimentar echilibrat este foarte important la
orice vârsta. La nevoie și la recomandarea
medicului, nivelul de CoQ10 din organism
poate fi crescut prin administrarea de
suplimente alimentare. Alimente bogate în
Noiembrie 2019
T U L C E N I
CoQ10: se găsește mai ales în carnea de vită
sau în organe precum inima, ficatul și rinichii.
Carnea de pește, în special sardinele sau
tonul, este o sursa buna de CoQ10, la fel și
uleiul de soia, alunele, spanacul sau broccoli.
Vestea proastă este că prin preparare termică
îndelungata, coenzima Q10 devine inactivă. Şi
atunci este bine să fie consumate vegetalele
care nu necesită prelucrare termică. CoQ10
joaca un rol primordial în sinteza de ATP (n.r.
adenozin trifosfat - un compus implicat în
transferul de energie dintre celule). ATP este un
compus de care au nevoie toate celulele din
organism pentru a-și îndeplini funcțiile astfel
că prin administrare de coenzimă beneficiază
creierul, inima, ochii, pielea, ficatul, sistemul
imunitare precum şi procesul sexualităţii. Este
bine de ştiut că persoanele care acceptă
tratament cu statine ar trebui să consume
concomitent 100 mg de coenzimă pentru că
statina inactivează această coenzimă şi atacă
sistemul mitocondrial. Este bine de cerut
medicilor să prescrie concomitent coenzima
Q10 cu statinele administrate.
Curucumina - ajută la îmbunătățirea
memoriei . Totodată, cercetătorii cred că
efectele antiinflamatorii ale curcuminei pot
proteja creierul împotriva bolilor degenerative
si pot preveni apariția bolii Alzheimer. Mai
mult curcumina previne formarea cheagurilor
de sânge îmbunătăţind circulația sanguină
prevenind astfel accidentele vasculare
cerebrale, tromboza venoasa profundă sau
embolismul pulmonar; se poate scăpa astfel de
medicamentele date pentru „fluidizarea”
sângelui cu risc major de accidente severe de
tipul hemoragiilor care ar declanşa tocmai
accidentul vascular pentru care era dat să-l
preîntâmpine. Tot curcumina scade
colesterolul „rău” prin reducerea inflamaţiei
ceea ce te scapă de statinele prescrise cu mare
largheţe de sistemul medical academic. Mai
24 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

mult, îmbunătățește procesul de detoxificare - peste stările de stress(ar fi bine să înţelegi şi să

datorita proprietăților antioxidante, curcumina
ajută la menținerea sănătății organismului și
stimulează enzimele care combat radicalii
liberi, responsabili pentru deteriorarea celulelor
și a ADN-ului. Ea reglează nivelul de zahar din
sânge - conform studiilor, curcumina reduce
nivelul de glucoză din sânge și creşte secreția
de insulina a pancreasului. Din această cauză,
suplimentele pe bază de curcumină pot preveni
apariția diabetului de tip 2 şi secundar
modificările pe creier concomitente acestuia.
Dar s-a constatat că are proprietăți
anticancerigene prin faptul că substanța activă
curcumina, poate bloca activitatea celulelor
tumorale, prevenind astfel apariția mai multor
tipuri de cancer, precum cancerul de piele,
pancreatic, mamar sau pulmonar.
Este prea mult dacă la aceste schimbări
alimentare şi suplimentării cu diferite produse
aş mai recomanda plimbarea pentru cel puţin
45 minute zilnic măcar pentru 5 zile pe
săptămână sau de a continua antrenamentul
creierului cât mai mult posibil. Şi dacă faci
acest lucru şi-ţi rezervi o perioadă acceptabilă
de 7-8 ore pentru un somn normal şi ai învăţa şi
să te respecţi trecând cu mai multă uşurinţă
accepţi termenul „şi ce dacă”) toate ar prelungi
tinereţea, ar reduce şansa de a merge pe drumul
descendent lejer al pierderii minţii. Costă, dar
merită să te bucuri în viaţă de multe.
Dacă crezi că este grea provocarea pe
care am îndrăznit să o scriu prin rândurile
acestea, ar fi bine să meditezi şi să te focalizezi
asupra lucrurilor importante pentru tine: te
simţi bine?¨, îţi doreşti o viaţă de lungă durată
şi plină de vitalitate până la final? Nu vrei să
petreci mai mulţi ani cu familia ta? Nu ai vrea
să îţi aduci mai mult timp contribuţia la bunul
mers al comunităţii în care trăieşti? Nu vrei să-
ţi îndeplineşti toate dorinţele de pe lista cu
lucruri pe care ţi-ai dori să le faci înainte de a
muri? Nu vrei să-ţi vezi nepoţii sau strănepoţii
cum cresc, cum ajung la şcoală, să-i vezi la o
nuntă a lor, să participi la împlinirea lor socială,
să-i vezi de mici cum se joacă, să mergeți
împreună la plimbare prin oraş, la cinema, la
spectacole? Nu ţi-ar plăcea să faci sex până la
90 ani? Sau să ai o afacere de durată? Nu ai
vrea să te plimbi pur şi simplu prin natură cu
cineva drag ţie? Etc. Poţi zâmbi şi poți să mai
adaugi şi alte lucruri pentru care merită să
menţii comoara minţii tale intactă, în creier.

Mircea Marcel PETCU

din negura ce în timp simt cum
POVESTE mă-nconjoară se-ndrăgostesc
simt ochii tăi și-lumea asta
Se-ascunde soarele cum strălucesc schimbătoare
în nori și-n inimă care merg braț la braț
și simt cum chipul mă doare fără de teamă
îmi îngheață, îmi pare că zorii ea unduioasă...el
de dorul tău nu se ivesc, semeț
văd nimic sunt sângerii ori cum ni se pare
iar trupul tot îl simt sunt albaștri când
de gheață, dar lăcrimează inima bate nebunește
doar inima o mai ne-ncetat, pentru
aud chiar de e nor sau un petec de poveste
cum cântă-n ritmul dacă plouă iar inima în cântul
ei nebun, povestea mea-i fericit
nici gândul nu mi-l povestea lor, spune
mai ascult cum povestea minunată
pentru că totul e Dunărea și muntele a ei și-a
în fum, în floare omului iubit.

Noiembrie 2019 25 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

Moş Gherase Timp de trei săptămâni, Paraschiva parcă

Ion TROFIN înnebunise, nu mai avusese linişte sufletească,
nici ziua nici noaptea. Nu după mult timp trecu
şi ea la cele veşnice. Copilul cel mic Dinu a
fost crescut şi îndrumat în viaţă de Gheorghe.

Versuri ale unor cântece pe care le-a învăţat

nepotul Costel Iacob de la unchiul Gheorghe.
*
,,Munte, munte, brad stufos,
Mai apleacă-ţi vârfu-n jos.
Să-mi văd casa şi averea,
Copilaşii şi muierea.
Din Ardeal, zona Bran, Sâmbăta de Sus, Copilaşii întreb de mine.
Făgăraş şi altele ţinuturi au coborât cu oile mai Mamă, taica când mai vine?
mulţi mocani. Parte din ei s-au aşezat şi pe O veni azi, o veni mâine.
meleaguri topologene. Printre aceştia s-a aflat Doar Dumnezeu o ştie. …
şi unul cu numele: Ion Iacob zis Gherase. Acest Tăticul nostru când venea,
nume îl preluase de la tatăl său care rămase El bomboane ne-aducea.
acasă în Ardeal. Cu timpul a devenit poreclă Şi-n cânt el ne povestea
pentru copiii şi nepoţii lor. Doar vorbe bune spunea.
Moşul cu soţia lui au avut 6 copii: Pot să fie taţi şi-o mie,
Gheorghe, Nicuţă, Marta (căsătorită cu Ion Ca tăticul nostru bun nu este”
Dumitru, fost pădurar), Constantin zis Dinu *
(născut în 1911), Elena (căsătorită cu Gheorghe „Colo-n vale la cişmea,
Fulga ) şi Mariţa (căsătorită cu Voinescu). Spăla mama şi plângea.
În 1917 moşul Ion Gherase locuia în C-a plecat tata-n război.
Topolog, pe uliţa unde au avut case Dinu şi Am rămas săraci şi goi.
Gheorghe. Fără plug şi fără boi.
Ca urmare a prigoanei create de turcii din Fără car şi fără oi...”
zonă, românii ascundeau fetele în coşare, în *
fânare, în podul caselor. În una din zile au venit
„Asta-i lelea care-o vezi.
turcii şi la casa lui cu gândul parşiv de a pune
Care ne făcea scovergi.
mâna pe fete să le siluiască. Tatăl s-a opus
Îi spuneam că sunt moi.
agresorilor turci cu forţa unei măciuci şi a unui
Lasă mă, c-am pus unt de vaci
câine care rămase acasă. Băieţii Gheorghe şi
Eu i-am spus că sunt tari!
Nicuţă se aflau cu oile în pădure, luaseră cu ei
Auzi mă, ai să mănânci.
doi din cei trei câini.
După ce ţâţă ţi-oi da să sugi….”
Cei patru zdrahoni turci l-au dovedit pe
bietul om, ucigându-i câinele care s-a luptat şi *
el cu intruşii. În ograda plină de praf, Ion zăcea „Măi bădiţă, mândru crai.
plin de sânge. S-a zbătut, a răcnit, timp în care Tu doar o vacă şi o oiţă ai.
turcii l-au târât la tăietorul de lemne tăindu-i Te crezi că eşti mândru crai.
gâtul. La chimir, nu ai nici o leţcaie.
Din coşarul cu fân, Paraschiva văzu toată Te-am aşteptat sub nucul bătrân
tărăşenia. După ce turcii plecară, aceasta ieşi cu Dar m-am convins că nu eşti bun.
fetele şi cu Dinu ţipând, bocea moartea celui ce De dragoste, de strâns în braţe.
fusese stâlpul casei. Acesta zăcea decapitat cu Tremurai când ai pus mâna pe mine.
sângele împroşcat peste tot. Dorind, să ajungi unde vreau eu…!”

Noiembrie 2019 26 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
Cultură getică și civilizație romană la
Gurile Dunării
Dr. Victor H BAUMANN
- continuare din nr. 16 -
II
În 1984, în complexul meșteșugăresc de
pe Valea Morilor, din punctul Hogea, a fost
descoperit un obiect de o importanță și o
valoare excepțională. Piesa a fost găsită în
pavilionul sudic al stabilimentului, rezervat
„locuinței proprietarului” (Baumann 1995, 280-
281). Era căzută lângă un altar scund, proptit de
peretele de sud al unei încăperi, în dreapta
intrării, împreună cu fragmentele arse ale unor
oale de tip borcan, lucrate cu mâna. Oale-
borcan, asemănătoare celor de la Hogea, din
sec. IV p.Chr., s-au descoperit și-n alte situri
pe Valea Teliței: în ferma La Pod și în
așezarea de la Amza (vezi, Baumann 1983, 192, cat.
19, fig. 54/5; Baumann 2000, 202, locuința L-12).
Altarul scund, construit din pietre legate
cu pământ, avea platforma pătrată, acoperită
cu fragmente de tegulae.( espre altarele geților ,
Vulcănescu 19 7, 1 0-1 1, amintește un studiu al său
din 197 -Aspetti di civilizazzione e di cultura getica nell
opera d vidio, publicat în Acta Conventus omnium
Ovidianis studiis fovendis, București, 15- 22, în care,
referindu-se la interesul lui Ovidius pentru ambientul
mitic al geților, evidențiază și faptul că poetul
pomenește altarele scunde ale acestora).
Obiectul, confecționat din lut, înfățișează
capul, acoperit de o glugă sau de o bonetă,
gâtul și partea superioară a bustului unui idol
antropomorf. Figura plată, ovală a idolului, cu
nasul acvilin, bărbia împinsă înainte și ochii
proeminenți, oftalmici, este dominată de lipsa
gurii. Tehnica, maniera de execuție prin
modelare manuală a argilei grosiere și
realizarea plastică a figurii, sunt de veche
tradiție geto-dacică. Arderea incompletă și
Noiembrie 2019
T U L C E N I
netezirea cu grijă a suprafeței de culoare negru-
brună, au imprimat statuetei aspectul unui
fragment de vatră fățuită.
Ocupându-se de astfel de creații ale
mediului autohton și considerându-le
reprezentări ale unor practici magic-religioase,
V. Sârbu aprecia apariția lor „ca o resurecție
plastică a unor credințe magico-religioase la un
anumit stadiu de dezvoltare a vieții spirituale”.
Sârbu afirma totodată că, atât vechimea,
tipologia, cât și aria de răspândire, sunt
concludente pentru originea lor locală. Desigur,
Sârbu avea în vedere, în primul rând micile
statuete antropomorfe, larg răspândite în prima
și a doua epocă a fierului în lumea traco-geto-
dacă, al căror conținut magic este indubitabil
(vezi, în acest sens, prezentarea figurinelor
antropomorfe din cele două „truse” descoperite la
Babadag, cu comentariile autorului - Jugănaru 200 ,
75-90).
Însă, singurele descoperiri de pe teritoriul
României cu care piesa de pe Valea Morilor
prezintă asemănări stilistice, sunt statuetele
antropomorfe din groapa rituală de la
Cârlomănești de Buzău, publicate de Mircea
Babeș în 1977 ( Babeş 1977, sqq., fig. 2 - Gr. 65,
sec I a.Chr)., cu toate că le desparte o jumătate
de mileniu. Atât la Cârlomănești cât și la
Telița, avem de aface cu „idoli fără gură”, cu
toate că sunt total diferite contextele
arheologice ale celor două descoperiri.
Cap de idol descoperit la Cârlomânești, Buzău
În cazul piesei descoperite la Hogea, ne
raliem poziției lui M. Gramatopol, pentru care,
redarea bărbiei figurinelor de la Cârlomănești
este aidoma detaliilor respective pe plăcile
getice de la Letnița (Bulgaria), iar nasul acvilin
poate fi văzut și pe aversul monedei de tip
Jiblea pandacic, din sec. IV-III a.Chr.
(Gramatopol 1982 a, 103, 107-117).
Pentru Gramatopol, populațiile traco-
dacice, din marea familie a neamurilor indo-
27 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

europene, aveau o gândire mitică prin care, Piesa de pe Valea Morilor este însă, un
orice lucru se autodefinea printr-o dublă unicat al plasticii traco-geto-dacice, rezultat al
valoare. În aceste societăți artistul pare un sincretismului religios, cu adânci semnificații
„meșteșugar înțelept” care creează obiecte, în istorice. Produs al mediului autohton getic de la
același timp cu valoare materială și valoare de Gurile Dunării, descoperit într-un stabiliment
simbol (ca obiecte de cunoaștere). Claude Levi- arizanal care produce ceramică romană
Strauss considera că societățile cu mod de utilitară, el își găsește analogii, tocmai în zona
gândire mitic se găsesc la jumătatea drumului de NE a Mării Negre, în Regatul Bosporan
între gândirea magică și cunoașterea științifică (Kruglikova 1970, 100, 108, fig. 2, pl.50-51), acolo
(Levi-Strauss 1970, 164; Levi-Strauss 1978, 220), iar unde, informațiile istorice și arheologice
Romulus Vulcănescu vedea mitologia la plasează în mileniul I a.Chr., limita răsăriteană
jumătatea drumului între magie și religie a marelui neam al tracilor (vezi Baumann 2009, cu
(Vulcănescu 19 7, 10 ). bibliografia).
Idolii masculini de la Cârlomănești, în În zona de nord a stabilimentului de la
special cei reprezentați „călare” (Babeș 1977, Telița - Valea Morilor, destinată ptoducției
340), par a sugera caracterul războinic al unei artizanale, a fost găsită o figurină de lut,
divinități autohtone, întâlnită iconografic în asemănătoare numeroaselor figurine de origine
epoca Latѐne, pe piesele de la Agighiol, de la locală. Figurina de la Telița are cap de pasăre,
Letnița, pe paharul din argint din colecția reprezentând probabil „imaginea aviformă a
Severeanu (Gramatopol 1982, 107, pl. 24/e, f; sufletului și a strămoșului”, ceea ce
25/ b, d; 27/ a,b; 50/b), ca și pe aplicile-falere accentuează caracterul său magic. „ Acest mit
din tezaurul dacic de argint de la Surcea, unde al sufletului-pasăre conține în germen toată
sunt asociate grifonului și motivului vegetal. metafizica autonomiei și libertății spirituale a
Această iconografie a fost trensmisă apoi, prin omului” aprecia Mircea Eliade (M. Eliade 1977,
filieră elenă, Eroului Cavaler (Trac) din epoca Yoga. Immortalité et Liberté, Paris, Payot, 2 ; apud
romană (Sanie 1981, 210-211). De simbolistica Evseev 1994, 129).
acestei divinități, încă insuficient cunoscută, se
leagă cultul străbunilor, al „sufletelor
nemuritoare” ,conținut cultual perpetuat în
epoca romană
(apud Sanie 1981 b, 174-195. Calul, ca simbol al
imortalității, evocă apoteoza și eroizarea defunctului -
Sanie 1981 a, 210 ).
Conținutul magic al idolilor de la
Cârlomănești, rezultantă a unei gândiri mitice
străvechi, simbolizează întradevăr, ceea ce M.
Loth definea în 1928 „tăcerea morților” (Cf.
Deonna 1931, 229) . Arborele (pomul vieții),
șarpele (păzitorul) și altarul (jertfelnicul) din
iconografia Cavalerului Trac, împreună cu
acesta, reprezentat călare, alcătuiesc o imagine
unică în simbolistica nemuririi (Bărbulescu
2001, 275-276. În special, defuncții eroizați erau
astfel figurați. Cf. Florescu, R. 1980, s.v. erou , în
Florescu, R.,Daicoviciu, H., Roșu, L., icționar
enciclopedic de artă veche a României, București,
149)., concepție și creație cultuală a geților
dunăreni din teritoriile moesice (Pippidi,
dD.M.1976, s.v. Silvanus, icţionar de istorie veche a
României, Bucureşti, 323-324; Petolescu, C.C. 1994, Altarul de la Traian, jud.Tulcea
s.v. Cavalerul trac, în Preda, C., Enciclopedia Prezența acestei piese în officina de pe
Arheologiei și Istoriei Vechi a României, 1 ( AC ), Valea Morilor are o importanță aparte, în
București, 267). contextul menținerii, în sec. al IV-lea p.Chr., a

Noiembrie 2019 28 ANUL V NR. 18

 S E N I O R
practicilor magico-religioase în mediul rural al
zonei. După părerea noastră, astfel de obiecte
erau produse la comandă, pentru pagani din
teritoriu. Aceștia le împărțeau, ne spune
Evseev, în zilele de pomenire a morților, pentru
a fi păstrate sau chiar purtate ca talisman,
șănțuirea din jurul gâtului fiind un indiciu al
prinderii lor cu o curelușă.
Elementul etnic autohton își face simțită
prezența în stabilimentul de pe Valea Morilor,
atât prin ceramică, cât și prin numeroase alte
obiecte și produse de factură locală (vezi, în
acest sens, Baumann 1995, 269-431).
Dintre acestea, menționăm o aplică
rotundă din fier forjat și trefilat (MIA Tl, inv.
43.337), piesă de harnașament alcătuită dintr-o
verigă decorată în centru cu doi balauri
încolăciți, unul dintre ei, cu cap de lup,
devorându-l pe celălalt. Cei doi monștri aflați
în luptă sunt prinși de verigă prin opt piciorușe
sudate. Piesa prezintă interes, în măsura în care
capul de lup reprezintă un însemn totemic dacic
(Eliade 1980, 30-32 - acii și lupii ), iar
reprezentarea spiralică a dragonului pe aplica
de la Hogea este întrucâtva asemănătoare
decorului spiralic, alcătuit din frunze de acant
terminate cu capete de lupi cu gurile deschise,
sculptat pe friza de sub metopele
monumentului triumfal de la Adamclisi. În
acest caz, avem de-a face cu încă una din
mărturiile arheologice care evidențiază
perenitatea tradițiilor autohtone (tradiție
totemică - cf. Kernbach 1980, s.v. Likantropie,
311), cel puțin până la începutul noului ev
creștin.
Figurina de la Telița (MIA Tulcea, inv.38.381)
Noiembrie 2019
I I T U L C E N I
Vechilor credinţe ale geţilor, legate de
cultul străbunilor, al sufletelor nemuritoare
(vezi cultul Eroului-Cavaler), li se adăugă în
epoca romană conceptul religios al mântuirii.
În condiţiile pătrunderii timpurii a ideilor
paleocreştine, noile concepţii eschatologice
pregătesc comunitatea rustică pentru marele
salt în spiritualitatea creştină a secolului al IV-
lea p.Chr.
Adoptarea creștinismului de către
populația satelor romanizate reflectă unul
dintre cele mai complexe fanomene istorice
petrecute în plan spiritual.
În zona istro-pontică, și, în special a
limes-ului nord-scythic, unde pătura țărănească
era puternică, cultura populară era, așa cum
arătam mai sus, deosebit de activă (vezi și Le
Goff 1986, 2, 10-11, 15-16). În aceste ținuturi,
cultura ecleziastică a trebuit să se înscrie în
cadrele culturii populare, fapt relevat
arheologic de descoperirea unei biserici sătești,
din prima jumătate a sec.al IV-lea p.Chr., în
așezarea de la Telița–Amza, o excepțională
creație a mediului romanic autohton, destinată
răspândirii noii credințe (Baumann 2004
(2005), 64-70, fig. 10-11; Baumann 2015, 97-
102). Prezenţa bazilicii de la Teliţa/Amza, într-
o aşezare rurală de geţi romanizaţi, evidenţiază
desfăşurarea fenomenului de constituire a
parohiilor rurale încă din prima jumătate a
secolului al IV-lea p.Chr., în teritoriile în care
creştinismul înregistrase o ascensiune rapidă
(cf. Zugravu 1997, 244). În cazul de faţă,
suntem în faţa celui mai timpuriu lăcaş de cult
parohial creştin din spaţiul românesc la care
întâlnim tinda cu pridvor, elemente derivate
din arhitectura populară autohtonă. Tinda şi
pridvorul, derivate din polată şi prispă sunt
elemente de arhitectură geto-dacică, perpetuate
la autohtonii din epoca romană şi transmise
arhitecturii populare româneşti (Vlăduţiu
1975,159-160).
Limitându-ne doar la aspectele de mai
sus, nu putem să nu observăm fenomenul de
interculturație care se desfășoară selectiv la
Gurile Dunării, geții autohtoni păstrându-și în
cea mai mare parte tradițiile seculare ale
culturii, în special în plan spiritual, ceea ce le
permit trecerea cu ușurință de la cultul
străbunilor la cel al eroilor și apoi la mântuirea
și nemurirea creștină.
29 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

Însemne totemice dacice, pe o aplică descoperită în

officina de pe Valea Morilor ( b-sec. IV p.Chr.) și pe friza
de sub metopele monumentului triumfal de la Adamclisi (a-
apud Vulcănescu 1987 - începutul s.II p.Chr.).
Ceramică autohtonă cu decor imprimat, incizat şi
lustruit – Teliţa–Amza, sec. II p.C

Edificiul parohial creștin din așezarea autohtonă de
la Telița – Amza
Ceramică locală lucrată cu mâna şi la roată – Teliţa–
Amza, sec. II-IV p.Chr.
Bibliografie
Ailincăi, S., Topoleanu, Fl. 2003, Noi complexe cu oseminte
umane în așezarea de tip Babadag de la Niculiţel-Cornet, Peuce, S.N
1, 46-47
Babeș , M, 1977, Statuetele geto-dace de la Cârlomănești,
SCIVA, 3, 319-352.
Baumann, V. H. 1983, Ferma romană din obrogea, Tulcea.
Baumann, V. H. 1995, Aşezări rurale antice în zona gurilor
unării. Contribuţii arheologice
la cunoaşterea habitatului rural (sec. I-IV p.Chr.), BiblIP-A 1,
Tulcea.
Baumann, V. H. 2003b, Noi săpături de salvare în aşezarea
rurală antică de la Teliţa-Amza, Peuce, S.N. 1 (14), 155-232.
Baumann, V. H. 2004 (2005), Sângele martirilor, Constanţa
(București); 2015 (Constanța)
Baumann, V.H. 2007, Edificiile publice din așezarea romană
de la Telița–Amza, jud.Tulcea, Peuce, S.N. 5, 187-204 .
Baumann, V.H. 2007- Note referitoare la istoria veche a
teritoriilor nord şi vest-pontice, în Zanoci , A., Arnăut, T., Băț, M. (
eds. ), Studia Archeologiae et Historiae Antiquae. Doctissimo viro
Scientiarum Archeologiae et Historiae Ion Niculiță, anno
septuagesimo aetatis suae, dedicatur, Chişinău, 285–29.
Bărbulescu, M. 1984, Interferenţe spirituale în acia
romană, Cluj Napoca.
Bărbulescu, M. 2001, Viaţa rurală în obrogea romană (sec.
I-III p.Chr), în Biblioteca Tomitana 3, Constanţa.
Bărbulescu, M. 2001, Viaţa rurală în obrogea romană (sec.
I-IIIp. Chr.), Constanţa.
Chouquer,G., Favory, F. 2006, icţionar de termeni şi
expresii gromatice (trad. Marius Alexianu), Iaşi.
Deonna, W. 1931, Les figures humaines sans bouche , în Rev.
Archéologiques ( Paris ), t.33, 219-232.
Drimba, O. 1984, Istoria culturii, I, București.
Eliade, M. 1949, Le Mythe de l’Eternel Retour, Paris.
Eliade, M. 1981, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, Bucureşti.
Jugănaru , G. 2003, Coroplastica în cultura Babadag, Peuce, S.N. 1,
75-90.
Kernbach, V. 1989, s.v. Silvanus, icţionar de mitologie generală,
Bucureşti, 341.
Kruglikova, I.T. 1970, Terakoty iz selskih poselenii europeiscoi ceasti
bosporskovo gosudarstvo, în Arheologia SSSR, G 1-(Terakoty
Severnovo Pricernomoria), Moskva, 100 sqq.
Laffi.,U. 1966, Adtributio e contributio. Problemi del
Pârvan, V. 1913, Cetatea Ulmetum (II), în AARMSI 30.
Piganiol, A. l962, Les documents cadastraux de la colonie romaine
d’ range, în Gallia,Supplément XVI, Paris, 53-62.
Saglio, Ed. (Daramberg, Ch.) 1877-1929, s.v. pagus, pagani, în
Dictionnaire des antiquites greques et romaines, Paris

Noiembrie 2019 30 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
Sanie, S., 1981a, Plastica şi unele aspecte ale cultelor şi credinţelor
geto-dacice, în Studii dacice, Cluj, 174-195.
Sârbu, V.1987, Figurinele antropomorfe traco-geto-dacice din prima
și a doua epocă a fierului, Istros 5, 91-157.
Seston, W. 1946, Diocletian et la Tetrarchie, Paris.
Smith, J.-T. l997, Roman Villas. A Study in Social Structure, London
and New York.
Suceveanu 1977, Viața economică în obrogea romană, secolele I-III
e.n., București.
Suceveanu, Al. 1982 , s.v. pagus, în Tudor, D., Enciclopedia
Civilizației romane, București, 560.
Tulcea a avut aeroport cu 30 de decolări/zi!
Viorel DIMA
După încheierea celui de-al doilea război
mondial, s-a pus problema amenajării în partea
de est a oraşului Tulcea a unui aeroport. Prin
grija autorităţilor de atunci, Lacul Zagăn a fost
desecat şi îndiguit pentru a fi ferit de
revărsările Dunării.
Aici, în 1945, s-a amenajat o pistă de
decolare/aterizare destinată avioanelor mici
care transportau, pentru prima dată, bolnavi din
Delta Dunării, specialişti în exploatarea
stufului şi în piscicultura. Era perioada când
din patru oameni unul era bolnav de malarie,
întrucât solicitările au crescut (cu ajutorul
avioanelor utilitare se distrugeau ţânţarii
anofeli, se transporta tot mai multă marfă), la
dispoziţia aeroportului s-au pus două avioane
ce făceau legătura cu oraşele Galaţi şi
Constanţa. După 1951, pe aeroport au început
să aterizeze avioane din ce în ce mai mari şi
mai multe, motiv pentru care a luat fiinţă la
Tulcea, „Transporturile aeriene româno-
sovietice” (TARS). Pe relaţiile Tulcea-
Bucureşti, Tulcea-Constanţa şi retur zburau
avioane LI-2, iar spre Galaţi avioane AN-2.
Transportul mărfurilor (peşte, icre, materiale de
pescărie, împletituri din papură şi stuf, puiet de
Noiembrie 2019
T U L C E N I
Suceveanu, Al. 1998, Fântânele. Contribuţii la studiul vieţii rurale în
obrogea romană, Bucureşti.
Suceveanu, Al., Barnea, Al. 1991, La Dobroudja romaine, Bucureşti.
Tchalenko, G. 1955, Villages antiques de la Syrie du Nord, Paris.
Velkov,V. 1962, Les campagnes et la population rurale en Thrace aux
IVe-VIe s., în Byzantino-Bulgarico, I, Sofia.
Vulpe, R., Barnea, I. 1968, Din istoria Dobrogei, 2, București.
Zugravu, N. 1997, Geneza creştinismului popular al românilor,
Bucureşti.
peşte din R.P. Chineză şi din deltă) a crescut
atât de mult încât zilnic 25-30 de avioane
decolau spre direcţiile amintite!
Într-un scurt istoric al Aeroportului
Tulcea sunt menţionate mai multe tipuri de
avioane care au zburat în urmă cu 50 de ani:
Fisler, Stork, Aero-45 şi apoi PO 2, AR -813,
IAR - 817, IAR - 818, MR - 2 şi LI - 2 (cel mai
mare dintre toate). Iar piloţii care s-au
evidenţiat în acele timpuri au fost: N.
Ratconschi, V. Petcu, I. Chiorăscu, V.
Pogoreanu, I. Lupu şi E. Bănică. Şi astăzi se
mai poate vedea aeroportul de odinioară, în
apropierea fostei Fabrici de conserve de
legume şi fructe, iar în clădire funcţionează un
cămin de bătrâni.
31 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

Mihail HANCERENCU
Piciorul iambului iar fredonează,
Tot melosul în aer risipește
Cu buclele de îngeri dirijează
Sonetul, lumea firii cucerește.

Nisipuri mișcătoare de narcise

Mă trec în lumea pastelată-n vise.

MAI NINGE IAR O TOAMNĂ

Rugina-n frunze intră la plimbare

În carul tras de patru boi, preferă,
Iar melcii osiilor pun unsoare,
Mie inima-n gogoașă prizonieră.

Când rândunelele își sparg în ciocuri

* Șampania, cu cântece-n familii
La început a fost un vers Şi-n înșirarea flotei trec pe locuri,
lumină pentru întunericul Plimbărilor pe străzi le pun cochilii.
luminii lumii.
În luptă crengile pe baricade,
APĂSÂND PE ULTIMA CLAPĂ DE ORGĂ Înalță vântului unirea-n glasuri.
În părul tău mare, Încerc să-mi sprijin dreapta-n gol îmi cade,
eu ți-am prins cu agrafe de pescăruși Tot singur obosit despic talazuri.
țipete albe.
Pe malul Dunării-n ștergar de brumă,
ÎN URMĂRIREA TROFEULUI Cinstește dimineața cu o pâine.
Iubito! Sărutul tău, În aburii plutind tu eşti o glumă,
e vânătorul ce în astă seară Căci zorii voi trezi tot singur mâine.
a rătăcit în ograda mea,
cu câinii fugărind un cerb din pădure Vai! I-au căzut trei dinți de lapte brumii,
și mi-a tulburat liniștea. Gutuilor cobor aroma fină
În geamul meu spre bucuria lumii
ÎNMOI PANA ÎN SÂNGELE Dar tu nu ești să le-mprumuți lumină.
CUVINTELOR
Luptând cu versul, voi fi poate cândva Gătită, ploaia rece la oglindă
un pumn de oase, albind onorabil Și-a pus laleaua neagră la ureche
câmpul de luptă al Poeziei. Toți strugurii butoaie-îmbată-n tindă;
Mai singuri, ochii stau în nopți de veghe.
COCORI DE GER VÂSLESC
NEMĂRGINIREA Muncite palme-n pragul iernii-n sate,
Cocori de ger vâslesc nemărginirea Cu nunți și-aștern odihna lor în miere.
Să cuibărească primăvara-n mine. Smochinele își dau în gură coate,
Marchiza iernii-și culcă prigonirea, -Am zis eu primăverii revedere?!
Și-a scos peruca de tristeți hermine.
Ies cerbii gheții noaptea prin ninsoare
Un ghiocel de liniște-ndrăznește! Și coarnele garoafe de lumină:
Dar îl topesc în gura-nveninată. Răstoarnă-n geamuri, prin transfigurare,
Pe față merii-mi trag cavalerște Mireasa în mătase cristalină.
Mănuși de provocare imaculată. (16 ianuarie 1983)

Noiembrie 2019 32 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

Constantin BEJENARU Gheorghe OANCEA

CÂND SCRIU
DOCTORUL DIN MINE
Când scriu
Sunt cel mai mare zeu În viața fiecărui om, oricât ar fi de tare
Și-n capul meu stă UNIVERSU-ntreg Își face loc într-un cotlon o boală…oarecare
Ca să dezleg, să leg Și cum plutești în barca vieții, cu bune și cu
Sau să-nțeleg rele
Eternitatea – cel mai pur întreg Poți fi lovit de valuri triste, când nu te-aștepți,
la cele!
OCHIUL POETULUI
- Lui Eminescu - Un prieten drag, cu sfat divin, trimisa-mi
Ochiul Poetului poezie
Asemeni diamantului Și-am înturnat în eul meu, această rit-rimie:
perfect șlefuit, ,,Pelerini prin lume între nu și da
permite razelor Fiecare suflet are rana sa !
Harului Dumnezeiesc Fii cu gânduri bune și să crezi mereu
Să străbată vrăjite Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!”
Transparența sa cristalină. Prin spitale multe , oamenii perindă
Ochiul Poetului limpede precum Căutând cu patimi ziua cea smerită
Privirea condorului peste Clipa vindecării, de dureri exprese
Nemărginitele zări În cântări alese, peste timp reverse
Se desprinde visător-curgător-interior, Dumnezeul nostru, când ne-a zămislit
De lumea de aici În chimie pură ne-a blagoslovit!
Și caută nemurirea
Pe parcursul vieții, însă noi uităm
În lumea de Dincolo
Mecanismul vieții în ritmul suprem!
Smintind Timpul și
Spațiul dintr-un trecut viitor Ia, de la natură, suflete curat!
Într-un zbor excelsior – excelsior – excelsior... Tot ce-ți face bine, fără de păcat!
Mai există boală și pur naturală
BALADA PICĂTURII DE PLOAIE
Ca-i făcut exces.. așa, dintr-o fală!
Doar picătura de ploie Dar vorba-nțeleaptă trecută prin fapte
Mărturisește că serile de toamnă Spune clar, măi frate:,, Cui pe cui se scoate!”
Sunt cele în care tratamentul cu De-ai gândi așa, ar fi mult mai bine
Serotonină are efect optim de-ndată; Și-ar lucra sfințit chimia din tine:
Doar picătura de ploaie ,,Fii, cu gânduri bune și să crezi mereu
Mege orbește înainte
Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!~
Până la capăt
Și nu se mai întoarce-n
Potop niciodată.

Noiembrie 2019 33 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

Paul SÂRBU
CUVINTELE
cum ţi-aş fi pus viaţa:
Sunt precum o călimară cu sânge, iar tu ai lăsat-o nedeschisă
înting peniţa în creier, până i s-au îngălbenit filele de singurătate,
în gât, până în inimă, până când au început să se scurgă literele din ea
de acolo scot cuvintele ca nişte picături de sânge din braţul unui
– versurile se înalţă ca nişte lilieci sinucigaş care şi-a tăiat venele cu vârful unei
de parcă sufletul mi-ar ieşi din trup peniţe!
şi ar zbura înspre ea,
Un alt fir ce picură-n clepsidră
noaptea,
e, poate, timpul în care tu erai alături de mine,
mă scurg de cuvinte,
în coliba din Deltă,
ca un sinucigaş
când toate anotimpurile păreau la fel de
până când cerneala se termină,
frumoase, chiar dacă afară, bătea viscolu-n
până când mă cuprinde
noapte!...
infarctul realităţii,
dimineaţa, şi moartea Un fir de nisip în clepsidră
se apropie de masa mea de scris e, poate, zâmbetul tău
şi-mi face transfuzie din sângele ei negru, care mi-a luminat trecutul
şi eu continui să scriu şi care încă-mi mai fulgeră amintirile!...
cu litere Braille,
căutând-o în întunericul acestei lumi... Un fir
e, poate, soarele care nu se opreşte-n loc
CLEPSIDRA la durerea despărţirii oamenilor,
Clepsidra universul de nisip e surd şi orb!
se scurge constant şi rece, Un alt fir ce picură-n clepsidră
fără viaţă, e, poate, închipuirea mea
nimeni nu ştie care te plăsmuieşte şi azi,
dacă un fir de nisip cu atâta îndârjire, încât,
reprezintă un răsărit uneori, pari mai reală
ori un apus: decât ai fost
nisipul picură constant, fără viaţă! – şi, pentru câteva clipe
Un fir din clepsidră nu mai sunt singur!
e, poate, drumul tăinuit, Şi poate că, acum,
ştiut numai de noi doi, doar închipuirea mea îndârjită
drumul nostru, mă mai ţine în viaţă!
pe care am ajuns unul la celălalt!...
Ultimul fir de nisip
Un fir din clepsidră e, poate, iluzia absurdă
e, poate, teama noastră de la-nceput că ne-ntâlnim, din nou, în amintire,
că noaptea ne simte, cu adevărat,
că stelele sunt precum ochii lui Argus, sub un salcâm înflorit, sub lună,
că apa, copacii, pietrişul ca pe vremuri!
au urechile ciulite,
că nu suntem doar noi amândoi, Şi-aş vrea
cum am crezut, să nu mai întorc
ci întreg universul ne ştie păcatul!... clepsidra de pe etajeră,
de lângă un pahar însângerat,
Un fir din clepsidră pe margine, de rujul tău:
e, poate, cartea mea de versuri clepsidra care se-ntunecă mereu...
pe care ţi-am pus-o-n palmă

Noiembrie 2019 34 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
Un destin asumat: primirea în partid
(Fragment din romanul „CARANFILII”)
Ştefan ZĂVOIU
...În micuţa cancelarie a şcolii, directorul,
un învăţător mărunţel şi negricios, becher
convins, strânse, pentru un scurt consiliu
profesoral, între cele două schimburi ale
programului, toate cadrele didactice pentru a-l
prezenta pe noul profesor de română. În
cuvântul său directorul vorbi, pe un ton oficial,
despre bucuria de a avea un cadru calificat
pentru una din cele mai importante discipline
şcolare şi făcu o scurtă prezentare a lui
Caranfil, despre a cărui familie se vedea că ştie
multe: Tovarăşul Caranfil face parte dintr-o
familie de dascăli; tatăl său este învăţător şi
director al unei şcoli din raionul nostru iar
fratele şi sora sa sunt, de asemenea, cadre
didactice. Sunt convins că prezenţa sa ca
profesor titular la şcoala noastră va aduce un
plus de calitate procesului de instrucţie şi
educaţie!...
Nucu avu bucuria să-şi regăsească câţiva
foşti colegi de liceu care funcţionau ca
profesori pentru alte discipline, aşa că nu se
simţi deloc stingher în această şcoală cu mulţi
copii care învăţau în două schimburi. A venit un
învăţător nou! era vestea care timp de câteva
zile ţinea trează vigilenţa şi curiozitatea multor
părinţi. Pentru ei, orice cadru didactic era
„învăţător”, fiindcă, nu-i aşa, el îi invaţă carte
pe copii; Nucu trecu repede peste criza de
orgoliu de a nu-i fi recunoscută calitatea de
profesor şi se dărui cum putea mai bine
profesiei în care se calificase. La numai câteva
săptămâni fu chemat la Comitetul comunal de
partid şi i se aduse la cunoştinţă că „organul de
Noiembrie 2019
T U L C E N I
partid” local hotărâse, asta dacă şi el acceptă
această onoare, să-l propună candidat de partid,
un fel de „ucenicie” la locul de muncă, urmată
de confirmarea propriu-zisă în faţa biroului
Comitetului raional. Caranfil, fu, într-un fel,
măgulit de propunerea făcută dar gândul că
tatăl său, care se apropia de vârsta pensionării,
nu a cerut niciodată să intre în partid, ba, mai
mult, avusese destul de suferit pentru poziţia sa
cel puţin neutră faţă de politica ultimelor
decenii îl făcu să aibă ezitări exprimate voalat
prin aceea că abia a venit în comunitate, că
trebuie să mai capete experienţă, ş.a.m.d. Ce
experienţă, tovarăşu’ profesor, noi deja te
cunoaştem, îţi cunoaştem şi familia, avem
referinţe favorabile, ce experienţă îţi mai
trebuie? De altfel noi nu prea avem intelectuali
în organizaţia noastră, cu excepţia medicului
veterinar şi a inginerului nostru de la C.A.P.!
Şi, pentru a fi mai convingător, secretarul
Comitetului comunal îl informă că, de altfel, a
şi înaintat propunerea la raion, trebuie numai să
fie semnată adeziunea. Şi Nucu o semnă
amintindu-şi cum „arsese etapele” pentru a fi
primit mai devreme decât o cereau
regulamentele în organizaţia de pionieri, ce
mult insistase la tatăl său să intervină la
comandanta de unitate pentru a primi cravata
roşie încă din clasa a doua, la vârsta de şapte
ani... Şi-şi mai aminti cum ceruse, într-o vară,
să îl primească în U.T.M., nemaiavănd răbdare
să aştepte începutul cursurilor liceale unde,
cine ştie, altele erau rigorile, altele pretenţiile...
Iată că şi acum avea „şansa” să intre în partid
şi, lucru ciudat, tatăl său chiar îl încurajase în
acest sens, socotind, desigur, că aceasta ar
putea fi un pas hotărâtor spre împlinirea
profesională şi civică a fiului său...
...Peste câteva săptămâni Caranfil fu
anunţat să se prezinte la Comtetul raional de
partid pentru confirmare, sugerându-i-se să
studieze temeinic statutul şi celelalte
documente de partid: teze, cuvântări
ş.c.l.,ș.c.l.... Ajunse în micul oraş de la Dunăre
mai devreme decât ora la care trebuia să se
prezinte la sediul Comitetului raional, aşa că
folosi prilejul spre a revedea locurile în care îşi
petrecuse aproape toată copilăria şi
adolescenţa... Revăzu şcoala veche de pe strada
care încă se numea „Olga Bancic”, clădirea cu
etaj de pe aceeaşi stradă în care fusese
internatul de tristă amintire, străbătu străduţele
35 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
ce duceaau spre „teren”, micul stadion al
oraşului în care văzuse atâtea meciuri cu echipa
de fotbal „Arrubium”, revăzu, cu strângere de
inimă, locuinţele foştilor profesori Ţăranu,
Haralambie... Zăbovi mai mult în dreptul vilei
fostului prim-secretar şi-şi aminti de petrecerea
dată de Katy, fiica acestuia şi colegă de clasă,
la majorat... Nu simţi nici o bucurie; înregistră,
pur şi simplu, imaginile atât de familiare ale
anilor de şcoală cu sentimentul revederii unor
spaţii în care trăise tot felul de realităţi ce-i
marcase intrarea în maturitate... Sediul
Comitetului raional fiinţa într-o clădire nouă,
destul de spaţioasă, în centrul oraşului, peste
drum de cinematograf. Fu invitat să aştepte
într-o încăpere mică, împreună cu alţi
candidaţi, veniţi de prin satele din împrejurimi.
Din când în când o duduie blondă cu părul
împletit într-un coc impunător scotea capul pe
uşa ce da spre sala de şedinţe şi rostea, cu o
autoritate care îi venea bine, numele celor ce
urmau să intre pentru confirmare. Într-un târziu
Nucu îşi auzi numele şi pătrunse în sala
impunătoare, cu o masă lungă, acoperită cu
postav verde. În faţa mesei celei lungi, o alta,
mai mică, un fel de birou, era încărcată cu
vrafuri de dosare între care, impunător dar cam
plictisit şi, probabil, obosit, deja, de efortul de
până atunci, stătea inexpresiv cel bănuit a fi
primul secretar de partid. Nucu îşi dădu seama
că tocmai îi răsfoieşte dosarul personal fiindcă
fu interpelat de îndată ce se aşeză, stingher, la
masa inutil de lungă. Cu ochelarii pe nas,
primul secretar citi, parcă mai mult pentru sine:
Tovarăşul Caranfil, de profesie-profesor,
titular la şcoala...din părinţii Marin şi Maria,
domiciliat în..., studii... Se opri din citit şi-l
privi în ochi pe candidat după care îl întrebă ce
politică a făcut şi face tatăl său, ce avere au
avut şi au părinţii. Nucu nu se aşteptase la
asemenea întrebări dar îi răspunse că părinţii nu
au făcut politică iar tatăl său nu este membru de
partid. Ştim, ştim asta... Tatăl dumitale nu este
cel implicat în ruperea cererilor de intrare în
colectiv în satul acela, din baltă... cum îi
zice...Titcov? Întrebarea îl descumpăni şi mai
mult pe Nucu; îi răspunse pe un ton evaziv că
era copil pe atunci şi că nu ştia de problemele
pe care le-ar fi avut tatăl său dar că, din câte îşi
amintea din cele povestite ulterior de învăţător,
acesta şi-a clarificat situaţia în urma anchetelor
ce s-au făcut. Mă rog, mă rog... făcu cel din
Noiembrie 2019
T U L C E N I
capul mesei, cu aliura celui care cunoaşte, de
fapt, problemele, n-are nevoie de răspunsul lui.
Urmară câteva întrebări din statutul partidului
la care Caranfil răspunse fără ezitare: cotizaţia
reprezintă legătura dintre membrul de partid şi
partidul propriu-zis, forumul suprem de
conducere este congresul partidului etc., etc. Să
intre următorul! făcu, mulţumit, primul
secretar şi-i întinse o mână flască ce aştepta să
fie strânsă de candidat. Bine, tovarăşu’
Caranfil, vezi ce faci cu educaţia copiilor la
şcoală, avem mari pretenţii de la dumneata!
Descătuşat de emoţiile şi neliniştile ce-l
bântuiră până atunci, Nucu se îndreptă spre aşa
zisa autogară din preajma geamiei şi se opri la
bodega din colţ spre a mânca ceva. Era locul
arhicunoscut de toţi cei care veneau cu vaporul
din satele dunărene din amonte şi care se
opreau aici să se răcorească cu o bere ori să se
încălzească cu un vin alături de micii care,
paradoxal, nu erau deloc mici... Ceru, după
obiceiul locului, câţiva mici şi o halbă de bere,
apoi încă una...Răcoarea pe care o simţi la
început se transformă într-o căldură leneşă şi
plăcută; o dulce nepăsare i se strecură în suflet
iar corpul aderă de îndată la această stare care
aproape îi periclită posibilitatea de a prinde
autobuzul hodorogit condus de şoferul a cărui
fiică era în clasa ce-i fusese repartizată ca
diriginte. Poftiţi, tovarăşu’ diriginte, staţi aici
lângă fereastră! se oferi şoferul să-l ajute şi-i
făcu loc pe scaunul din spatele său de unde
putu admira nu numai peisajul arhicunoscut ci
şi ceafa transpirată, vineţie a şoferului
îndatoritor...
Colegii de şcoală îl primiră ca pe un fel
de erou al muncii socialiste; îl felicitară cu
sinceritate şi cu o invidie bine mascată şi se
invitară, reciproc, la o mică petrecere dată în
biroul directorului căminului cultural, urmând
ca fiecare să-şi aducă partea de contribuţie, în
bani, pentru cei proveniţi din alte localităţi sau
în produse, pentru localnicii care aveau
propriile gospodării... De fapt „chermeza” era o
practică aproape încetăţenită la fiecare sfârşit
de săptămână când profesorii – calificaţi sau nu
– se strângeau într-una din sălile căminului
cultural şi „socializau” până târziu, în noapte...
36 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
CE ESTE MAI IMPORTANT?
Marioara CALENIC
Spunem că nimic nu este mai important
decat viaţa şi sănătatea. Dar avem grijă de noi?
In calitate de medici, dorim să ajutam cât
mai mulţi pacienţi care se adresează serviciilor
de sănătate. Din păcate, o bună parte dintre ei
ajung la medic când boala este avansată.
La orice prezentare în cabinetul medical
încercăm să stabilim diagnosticul de boală,
corect şi cât mai curând.
Printre obligaţiile noastre, un rol
important îl are educaţia pentru sănătate.
Astfel este necesară consilierea antifumat,
deoarece fumatul este un factor favorizant al
multor afectiuni grave respiratorii dar şi cu alte
localizări.
Una dintre afecţiunile bronhopulmonare
cronice a cărei factor favorizant este fumatul, o
reprezintă BPOC (bronhopneumopatia
obstructivă cronică). În afara recomandărilor
de tratament, foarte importantă este luarea de
măsuri preventive faţa de factori care pot
complica evoluţia bolii pâna la deces.
Recomandarea noastră este de vaccinare
antigripală anual şi antipneumococică
periodic.
Vaccinul polizaharidic pneumococic
ramâne singura metodă eficientă de protecţie,
ţinand cont că boala nu oferă imunitate post
infecţie.
Pneumonia cu pneumococ poate avea
evoluţie gravă spre deces la persoanele cu risc
înalt de îmbolnavire (grupe de vârstă extreme,
patologii cronice, comorbidităţi).
O afecţiune frecvent întalnită la grupe de
vârstă tot mai mici, este cancerul, cu orice
localizare.
Deşi cauzele directe ale cancerului nu
sunt pe deplin cunoscute, se estimează că în
peste 20% din cazuri aceasta are o etiologie
infecţioasă.
Infecţia este o cauză importantă de
morbiditate şi mortalitate în cancer datorită
imunosupresiei date de boala în sine sau de
chimioterapie, radioterapie şi imunoterapie.
In ultimii ani au apărut vaccinuri
îimpotriva cancerului ca parte a imunoterapiei.
Vaccinarea în cancer este profilactică şi
curativă. Vaccinarea profilactică are scopul de
Noiembrie 2019
T U L C E N I
a preveni apariţia unor infecţii la bolnavii cu
cancer. Astfel, sunt indicate vaccinarea
sezonieră antigripală, antipneumococică şi
antizosteriană.
Vaccinarea curativă în cancer a facut
paşi importanţi odată cu aprobarea vaccinului
pentru cancerul de prostată metastatic.
Vaccinarea antigripală este metoda
principală de preventive a gripei, administrarea
vaccinului inactivat fiind sigură şi bine
tolerată. Durata protecţiei post vaccinare poate
fi mai scurtă în condiţii de imunosupresie.
Gripa este responsabilă de rate importante de
imbolnavire şi deces la pacienţii cu imunitate
scazută (pacienţi cu infecţii HIV, pacienţi cu
transplant de celule stem sau organe solide,
terapii cu agenţi biologici sau corticoterapie,
de asemenea la categoriile speciale de
populaţie (copiii sub 5 ani, femeile gravide,
vârstnicii peste 65 de ani şi cei
institutionalizaţi).
La aceste grupuri, gripa se asociază cu
un risc mai mare de pneumonii bacteriene,
spitalizare şi decese mai frecvente.
România are cea mai mare rată a
mortalitaţii din Uniunea Europeană la copiii
sub 5 ani.
O cauză importantă a mortalităţii la
copiii mici sunt bolile infecţioase.
În prezent există 29 de afecţiuni
prevenibile prin vaccinare. Astfel sunt :
tuberculoza, hepatita A, hepatita B, difteria,
tetanosul, tusea convulsivă, poliomelita, boli
produse de Haemophilus influenzae tip b,
gastroenterită cu rotavirus, boala
pneumococică, rujeola, rubeola, oreionul,
varicela.
Toate bolile enumerate pot da
complicaţii:
- hepatita B - poate duce la insuficienţă
hepatică şi cancer hepatic;
37 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
- tuberculoza - poate afecta meningele,
astfel apare meningita TBC care poate evolua
grav până la deces;
- tusea convulsivă – se poate complica cu
afectarea creierului, pneumonie şi deces;
- poliomelita – poate evolua cu paralizii
şi deces;
- boala pneumococică – poate evolua
grav cu septicemie, meningită şi deces.
Există vaccinuri care nu se fac în toate
ţările civilizate din UE, cum este BCG-ul.
Aceasta se întamplă deoarece incidenţa prin
tuberculoză ţn populaţia generală din acele ţări
nu este semnificativă.
Scurtături" pentru aplicaţii Microsoft Office
Laurian COLCER
Pentru a insera un paragraf nou apăsăm
tasta ENTER, pentru a insera o linie nouă în
cadrul aceluiași paragraf vom apăsa combinația
SHIFT + ENTER.
Depasarea în text cu tastatura: peste un
cuvânt CTRL+săgeată dreapta / stânga; peste
un rând CTRL+săgeată jos sau săgeată sus;
până la începutul / sfărșitul liniei
CTRL+Home / End; dacă vrei să vezi cum
arată sfârşitul unui document sau al unei
pagini, nu trebuie decât să apeşi CTRL-End,
iar ca să revii la început CTRL-Home. Daca
vrei să mergi din paragraf în paragraf, apasă
CTRL şi apoi oricare dintre săgeţile sus sau
jos.
Dacă vrei să ajungi din nou în locul unde ai
fost adineauri, apasă SHIFT+F5.
Selectare cuvânt: dublu click pe cuvânt.
Noiembrie 2019
T U L C E N I
Multe familii tinere au plecat din
România în vestul Europei pentru un trai mai
bun. Copiii născuţi în acele ţări nu sunt
vaccinaţi împotriva tuberculozei.
În ultimul timp, deoarece unii dintre
aceşti tineri revin în ţară, s-a luat decizia, la
nivel de Ministerul Sanatăţii, de vaccinare
BCG la copiii născuţi în afara ţării cu vârsta de
pâna la 4 ani.
În concluzie dispunem de mijloace
eficiente care să ne protejeze de boli grave şi
trebuie să avem încredere în vaccinurile
existente şi în vaccinare.
Selectare: literă cu literă Shift+săgeţi;
Selectare totală: CTRL+A. Pentru a selecta o
regiune neîntreruptă de text sau imagini etc.
putem da click pe început, apăsăm tasta SHIFT
apoi dăm click pe sfârșitul textului.
Dacă dorim să selectăm mai multe porțiuni
de text în același timp, selectăm prima
porțiune, apăsăm CTRL și selectăm a doua
porțiune și așa mai departe. Combinațiile de
taste din acest pargraf se aplică și la selectarea
dosarelor (folderelor) și a fișierelor.
Dacă vrem să selectăm tot textul de la cursor
până la sfârșitul documentului fără a aștepta
minute în șir la un document mai lung
apăsăm combinația Shift + Ctrl + End. Analog,
pentru a selecta tot textul de la cursor până la
începutul documentului apăsăm Shift + Ctrl +
Home.
Pentru a găsi (find) un text anume apăsăm
combinația de taste CTRL + F, iar pentru a
căuta și a înlocui un text cu altul, combinația
CTRL + H.
În PowerPoint, pentru pornirea expunerii de
diapozitive de la început apăsă F5, iar pentru
pornirea expunerii de diapozitive de la
diapozitivul curent apăsăm SHIFT + F5.
Pentru a închide un document fără a închide
aplicația (fereastra) ca și pentru a închide o
pagină în cadrul aceluiași navigator
(browser) utilizăm combinația de taste
CTRL+F4.
Ctrl-S pentru salvarea documentului.
Repetați ultima acțiune (F4):
38 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
U3A
POVESTEA PRIMULUI “EL CAMINO”
ROMÂNESC - DRUMUL PUTNEI
MOTTO:
A călători la tinereţe face parte din educaţie,
la bătrâneţe din experienţă” Francis Bacon
Toate poveștile încep cu: A FOST O DATĂ.
Povestea noastră începe cu: ACUM S-A
ÎNTÂMPLAT
O persoană inimoasă DOAMNA
PROFESOR VIOLETA PUȘCAȘU, a înființat
Universitatea Vârstei A Treia(U3A), alți
oameni dornici de cunoaștere și comunicare au
venit la cursuri și conferințe. Ce înseamnă să fii
călător pentru lumea contemporană? Ce
înseamnă să-ți alegi un drum al tău(EL
CAMINO)? Pentru contemporani,
PELERINAJ El CAMINO însemnă nu numai o
destinație religioasă ci mai mult: tradiție,
civilizatie şi cultură. Ideea unei calatorii(“EL
Camino”), a apărut în urma unei conferințe
ținută de domnul profesor Ion Nicolae în cadrul
programului “Conferinței U3A” din 15 martie
2018 și a prelegerilor de la orele de turism ale
doamnei profesor Violeta Pușcașu. Fascinați de
fotografii, întamplari vesele și triste, legende,
istorie, ne-am pus întrebarea: ”oare noi avem
forța unei asemenea încercări? și care sunt
etapele de pregătire?” Suntem un grup de
temerari, colegi la UNIVERSITATEA
VÂRSTEI A TREIA “U3a”, El Camino
(GALAȚI- PUTNA în perioada 18 IUNIE - 4
IULIE) ne-a chemat și asta a fost tot. Înaintea
unui pelerinaj ai nevoie de o pregătire
complexă, fizică și organizatorică, pentru că
odată ce te-ai molipsit de El Camino indirect
începe lupta cu inerția, cu vremea nefavorabilă
și cu alte piedici. Trebuie doar să vrei cu
adevărat .
Într-o zi de 13 octombrie 2018 s-a născut
clubul “DRUMEȚI DE VÂRSTA A 3-A”,
D.D.V.3, zi norocoasă pentru noi, când în sala
de curs au rămas, nu trei ci 32 de colegi, grupul
membrilor fondatori, având ca lider pe
optimistul și inimosul Mihai Marin. Acesta ne-
a dat informații legate de trasee, echipamente,
Noiembrie 2019
T U L C E N I
amendate uneori de participanți, acestea
urmând să fie conturate de un grup denumit de
drept cam pompos “Consiliul Director” în
concepția noastră. S-au stabilit sarcinile
fiecărui membru: insigna, imnul, codul de
conduită al pelerinului, variante de traseu. Am
stabilit 15 variante. Am stabilit să începem
pregatirea, cu mici drumeții de weekend, în
jurul orasului Galați, pentru a ne testa. În
fiecare sfârșit de săptămână am parcurs câte 20
de km, în județul Galați, atunci formându-se
nucleul grupului, care va participa la drumul
Putnei. Pentru a definitiva traseul, mănăstirile
la care vom înopta, am mers cu o mașină, în
două etape câte două zile, discutând cu stareți,
despre posibilități de cazare, număr de
persoane care pot fi primite, condiții. Pe baza
acestor informații s-a stabilit traseul și
programul, drumul urmând să fie parcurs pe
jos, dar însoțiti de o mașină pentru bagaje și
odihna pelerinilor aflați în situații limită. S-a
stabilit că traseul va fi parcurs în 23 de zile în
perioada 10 iunie - 2 iulie, pentru a participa la
slujba închinată cinstirii și pomenirii
SFÂNTULUI VOIEVOD ȘTEFAN CEL
MARE, la 515 ani de la trecerea la cele sfinte.
Am pornit la drum ca un călător, nu un turist.
Am dorit să încercăm lucruri noi, să întâlnim
oameni noi, să ne uităm mai departe de ceea ce
se află în fața ochilor noștri, pentru a înțelege
minunata lume în care trăim.
TRASEUL GALAȚI-PUTNA
Luni 10 iunie
În Catedrala Arhierească a orașului
Galați Înalt Preasfințitul Casian Crăciun
Arhiepiscopul Dunării de Jos ne-a dat
binecuvantarea și am făcut primii pași spre
biserica SFÂNTUL ȘTEFAN cel MARE din
Galați, participând la o slujbă specială pentru
pelerini. În fiecare zi vom număra km parcurși,
transformați în pași. Deși modest, prima zi a
debutat cu 11979 pași parcurși de cele 23 de
pelerine.
39 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
Marţi 11 iunie - Manastirea Vladimirești -
mănăstire de măicuțe
Cei 16 pelerini au parcurs pe jos 16,61 de km
convertiți în 25298 paşi. Am vizitat mănăstirea,
atelierul de tâmplarie, ne-am rugat, alături de
măicuțe. Mănăstirea are o poveste: Bătrânii
locului povestesc că pe aceste meleaguri a
existat în timpurile trecute o mănăstire de
călugări greci, stabiliţi pe pământ românesc.
Starețul Ghimnazie a asistat neputincios la
masacrarea soborului său de către turci, după
care a fost el însuși decapitat.
Cu ocazia săpăturilor pentru fundație au
fost dezgropate oseminte ce susţin realitatea
istorică a legendei. Relicvele călugarilor
martiri, curățate şi spălate, au fost îngropate la
piciorul mesei Sfântului Altar de vară
Miercuri 12 iunie - Mănăstirea Cudalbi
„Nașterea Maicii Domnului” Darul lui
Dumnezeu
Mii de flori de toate culorile, brazi
argintii, viţă-de-vie respiră pace şi liniştire a
inimii, luminând ca o făclie aerul răcorit de
stropii de ploaie. Este începutul drumului și ne
rătăcim prin lanurile de grâ, și într-un final, pe
o caldură de foc, ajungem la Mănăstire. Aici,
Noiembrie 2019
T U L C E N I
ne întâmpină stavrofora Mariani Popa, care,
uimită de drumeții obosiți și prafuiți, ne invită
la prășit la vie. Am promis că vom veni la
cules. Obosiți și flămânzi, suntem ospătați cu o
masă îmbelșugată și un pat curat în care am
dormit fără vise. Cifrele zilei: 36513 pași,
echivalentul a 24,76 km.
Joi 13 iunie - Mănăstirea Carlomănești
După liturghie și un mic dejun copios, ne
îndreptăm spre Mănăstirea Carlomănești
De-a lungul istoriei sale, întinsă pe mai
bine de o jumătate de mileniu, aşezământul
monahal de la Cârlomăneşti a fost în
numeroase rânduri, distrus de trăsnet, ars de
păgâni sau prădat de bandele de jefuitori. Prima
atestare documentară a unei aşezări sihăstreşti
în aceste locuri provine din anul 1445 şi a ajuns
la public mulţumită eforturilor istoricului Paul
Păltănea, în volumul „Vechi locaşuri de cult şi
viaţa bisericească în sudul Moldovei până în
anul 1864”
Din bucatele călugărilor cu ajutorul
studentelor gospodine s-a încropit un prânz cu
lapte, branză și ouă proaspete, alături de o
mămăligă aurie. După slujba de vecernie,
poveştile ieromonahului Nicodim, ne amintesc
de copilărie, când ascultam emisiunea ”noapte
bună copii”. Cifrele zilei 26854 paşi, adică
17,66 km. Ca de obicei, socoteala de acasă nu
se potrivește cu cea din târg și în ziua a cincea,
trebuie să schimbăm traseul, deoarece am fost
anunțați că la Mănăstirea Adam nu putem
poposi, stareța fiind la spital. Deci cap –compas
și…
Vineri 14 iunie ajungem la Mănăstirea
Grăjdeni.
Numele de Grăjdeni vine de la grajdurile
care adăposteau caii Poștei. Aici obișnuia să
poposească și Petru Rareș, în drumul lui cu
carele de pește, de la Galați la Suceava.
Legenda locului spune că, într-un an, trecând
40 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
cu carele de la Galați spre Suceava, a dormit
sub un copac din pădurea Grajdeni (pe atunci
nu exista satul) și a avut un vis foarte frumos,
în care cele două dealuri din față erau de aur și
i se închinau lui, iar din gura îi ieșea un roi de
albine.
Ajuns aproape de locul pe care astăzi se afla
gara Crasna, este întampinat de o solie de
calăreţi domneşti de la Suceava, care-i aduc
vestea că Divanul domnesc şi Mitropolitul țării
l-au ales Domn. Ajungând cu adevarat Domn, a
hotărât că în locul unde a avut visul cel frumos
să ridice o biserică. Bisericuţa lui Petru Rares a
durat pană în anul 1711, când a fost incendiată
de tătari. Din aceasta a scăpat numai un
pomelnic al domnitorului în limba slavonă și o
icoană cu chipul Maicii Domnului.
Am parcurs 18,72 de km, adică 28,293
paşi.
Sâmbătă 15 iunie, după liturghie și un
mic dejun copios, făcut special pentru drumeți,
am pornit spre Mănăstirea Bujoreni.
Drumul este lung peste deal, dar
povestind, nu am observat că suntem în vârf de
deal, de unde vedem mănăstirea Grăjdeni, care
ne salută cu cântecul noilor clopote. Pe drum,
suntem ajunși din urmă de un tânăr , care
poartă o vioară . Aflăm astfel că sunt și oameni
plini de suflet ,care își dăruiesc puținul timp
liber, altora .Este cazul unui profesor de muzică
din Bârlad, care se ocupă de copiii talentați.
Dar călătorie fără peripeții nu există, și prin
potopul unei ploi cu tunete și trăsnete, ajungem
la Mănăstirea Bujoreni. Aici vom sta 2 zile;
duminică este zi de odihnă.
În frumoasa poiană a Bujorenilor, în
inima pădurii, se află mânăstirea. În cele mai
multe zile ale anului, mânăstirea Bujoreni e
acoperită de linişte. Doar în zilele marilor
sărbători religioase creştine şi la slujbele de
duminică sunt sute de oameni care poposesc
Noiembrie 2019
T U L C E N I
acolo. Turiştii pot intra fără sfială chiar dacă nu
va fi nimeni să-i întâmpine. Dacă le e foame e
suficient să ceară pentru a fi serviţi cu bucatele
simple din bucătăria mânăstirii. Compoturile şi
dulceţurile făcute acolo stau pe masă, iar
bucatele calde vor sosi îndată. Ca în toate
mânăstirile creştin-ortodoxe, drumeţii sunt
primiţi şi găzduiţi fără a da nimic în schimb. O
lumânare aprinsă sau un pomelnic lăsat în
biserica mânăstirii e suficient.
Pentru a putea parcurge firul legendelor
și istoriilor povestite din tradiția locului,
purtate din gură în gură de-a lungul vremii
despre acest așezămînt monahal – Mănăstirea
Bujoreni sau “Schitul Măgarului”, trebuie să
cunoaștem epoca de glorie a celor doi mari
domni Alexandru cel Bun și Ştefan cel Mare.
Oameni de seamă ai istoriei medievale, care au
marcat epoca atât cultural cât şi religios, dar şi
politic în istoria Principatelor Româneşti. Iată
deci, numărul mare de ctitorii ale acestor
voievozi muşatini, au dovedit încă o dată
rădăcina credinţei creştine pe vechi vetre de
sihăstrie moldovenească în aceste locuri.
Duminica 16 iunie
Astăzi este sărbătoare mare, Pogorârea
Sfântului Duh, (Rusaliile sau Cinzecimea), la
slujba specială se adună foarte mulți enoriași.
Ne îmbrăcăm cu tricourile, pe care sunt
inscripționate, harta drumului și emblemă
pelerinajului-melcul-stârnind uimire, admirație.
Participăm la slujba care se ține afară, în cadrul
mirific al mănăstirii din pădure. În noua
biserică, părintele Ioan este ghidul nostru,
povestitorul legendelor și istoriei locului.
Studentele harnice ajută la servirea mesei în
trapeză pentru cei 200 de enoriași. Nici
studenții nu stau deoparte, fiind răsplătiți cu un
prânz alături de călugări. La miezul nopții
participăm la slujba mezonoptica, fascinantă cu
cor și efecte de umbră și lumini, un adevărat
spectacol sub un clar de lună magic. Dormim
foarte puțin, dar dimineață participăm la slujbă,
mâncăm obișnuitul mic dejun și ne despărțim
de călugării, care ne-au omenit cu atât dăruire.
În această minunată zi am parcurs 11921 pași ,
adică 7,58 km.
Niciodată nu poți pleca dintr-un astfel de
loc nerăsplătit. Iei cu tine ceva din sfințenia
locului, o dorință inexplicabilă de a reveni, dar
și o bucurie unică, pe care, nemotivat simți
pornirea să o împărtășești și altora. Este
41 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
bucuria pe care și noi am primit-o din har și
prin lucrarea de față dorim s-o împărtășim.
Luni 17 iunie, a opta zi de călătorie.
Plecăm spre mănăstirea Alexandru Vlahuță.
Deoarece distanță este foarte mare, o parte din
drum îl parcurgem cu o mașină, iar restul de 20
km ne dezmorţim picioarele. Drumul este
DAR DIN DAR
Mihaela POPA
Gânduri din drumeția Galați-Putna
Cu ani în urmă, am primit în dar un
calendar de la o tânăra care vizitase o serie de
mănăstiri din jurul Bucureștiului. Intitulase
calendarul ”Pelerinaj, dar din har”, motivând că
niciodată nu poți pleca din locurile sfinte,
nerăsplătit; iei cu tine ceva din sfințenia lor și
primești din Har, o bucurie unică pe care
dorești s-o împărtăşeşti și altora.
Cu un sentiment asemănător, m-am
întors eu din pelerinajul ”Drumul Putnei”,
organizat în acesta vară, pe jos, timp de 23 de
zile(10 iunie-2 iulie).O performanță-premieră a
clubului de Turism D.D.V.3(DRUMEȚ DE
VÂRSTĂ A3-A) student seniori
U3A(UNIVERSITATEA VÂRSTEI A unde am trecut, la munte, la deal, la şes, în sate
TREIA), din cadrul Universității Dunărea de
Jos Galați.
M-am gândit să încerc și eu, în scris-așa
cum pot să împărtășesc, și altora, bucurii și
înălţări sufletești prilejuite de întâlnirea cu
lăcășuri sfinte, cu locuri și cu oameni din
pelerinajul meu de 11 zile (11 iunie-2 iulie).
Soțul meu și cu mine ne-am atașat grupului de
pelerine U3A de la jumătatea drumului Galați-
Putna, de la Piatra Neamț. Planul nostru inițial
era să întâlnim grupul acolo și mergem
împreună pe jos, la câteva mănăstiri prevăzute
pe hartă; iar după 3-4 zile, să ne retragem. Îmi
era frică și nu aveam încredere că pot rezista
mai multe zile… Numai că “socoteala de acasă
nu se potrivește cu cea din târg”; și după doar o
zi de mers, mi-am dat seama că un astfel de
pelerinaj este o experiență unică pe care nu
trebuie s-o lăsăm să treacă pe lângă noi. Chiar
ca pelerine cu jumătate de normă, noi credem
Noiembrie 2019
T U L C E N I
stărjuit de duzi, din care ne înfruptăm la fel ca
în copilărie. Parcurgem 17,67 km, adică 27730
pași ajungem la noua mănăstire din satul
marelui poet. Mănăstire frumoasă, bine
gospadarita, înecată în trandafiri. Biserica este
neterminată, dar cu mândrie călugării ne
prezintă noutăți în arhitectură .
(va urma)
că ne-am descurcat binișor, țînând cont că
suntem cei mai vârstnici din grup.
Acum, când știu cât de multe am văzut,
am înțeles, am simțit și am învățat din acesta
lecție de viață. Mă consider o norocoasă și le
sunt recunoascătoare tuturor celor care au făcut
posibil pelerinajul, cu ajutorul lui Dumnezeu,
desigur. Locurile sfinte - schituri, chili de
sihaștri, mănăstiri - unele adânc ascunse de
păduri, altele monumente de arhitectură
înscrise pe lista patrimoniului cultural
U.N.E.S.C.O mi-au arătat cât de puternică este
credința în Dumnezeu. Ctitoriile marilor
domnitori și boieri moldoveni, printre care și
cele ale marelui Voievod Ștefan cel Mare și
Sfânt mi-au arătat cât de puternică este
smerenia oamenilor cu adevărat mari. Peisajele
de o rară frumusețe pe care le-am admirat pe
și orașe mi-au arătat cât de bogată în frumuseți
este țara noastră. Aerul proaspăt și curat din
pădurile regiunilor istorice Moldova și
Bucovina, azi județele Neamț și Suceava-mi-au
oxigenat plămânii, mi-au redat sănătatea
tinereții. Iar oamenii simpli și modești,
păstrători ai credinței și tradiției străbune sau
creatori de artă populară autentică mi-au arătat
frumusețea morală a poporului român și
bogăția lor culturală. Și, tot cee ace am trăit în
cele 11 zile de pelerinaj alături de colegi-
deveniți prieteni mi-au dat o stare de spirit
binecuvântată, m-a făcut mai încrezătoare în
puterile mele, mai tânără sufletește, mai bună.
Sunt multe lucruri de povestit și multe
bucurii de împărtășit. Pentru moment, mă
opresc însă, cu speranța că atât cât am scris,
deocamdată este sufficient cât să redea esență
“Drumului Putnei” și influența sa binefăcătoare
asupra mea și cred că și asupra celorlalți.
42 ANUL V NR. 18
 S E N I O R
Ioan GHEORGHIŢĂ
CÂT O ZI DIN VIAŢĂ...
Când mâncam roşii în gară cumpărate
Din piaţa mare din Saloniki
Numai eu ştiu ce gust amar mai aveau,
Pâinea mi se părea din cauciuc
De-ăla din coajă de copac fierbinte,
Şi-mi părea rău că nu pot să-mi desfac
Conservele de peşte,
Calamar cu măsline, castraveţi tăiaţi în rondele
Şi ardei puţin pipărat
Cumpărate-n dolari, împrumutaţi
De la cumnatu’ care lucrase-n San Sebastiano
Câteva luni ca marinar,
Aveau etichete de fabricaţie
Pe care scria Fabrica de Conserve Sulina,
Oamenii mă priveau curioşi
Parcă ştiau că mi-e foame,
Am urmat şinele de tramvai
Că nu aveam bilet de călătorie
Şi simţeam că mă cuprinde somnul
Tot mergând aşa de zile întregi,
Mă gândeam că am paşaportul la mine,
Viza o cumpărasem de la Ambasadă
Printr-un prieten
Cu o mie cinci sute de dolari,
Aşa că puteam fi liniştit
Două săptămâni de zile,
Era aproape noapte şi luminile împrejur
Jucau ca-ntr-un bal mascat...
Am intrat privind înainte
Pe o uşă vopsită-n albastru
Pe care scria Pensiune în limba engleză
Noiembrie 2019
I I T U L C E N I
Şi m-am bucurat
Că cel de la Recepţie vorbea cursiv româneşte,
(mi-a spus apoi că e grec din Brăila, venit aici
Cu mulţi ani înainte de Revoluţie),
Am plătit pe cinci zile, cinş’pe dolari pe noapte
( fiindcă, zicea el, aşa este regula pe-aici, să
plăteşti înainte pentru cel puţin cinci zile),
Treptele din lemn scârţâiau, mâncate de carii
Şi era sumbru şi mucegaiul plutea
Ca o minge imensă şi neîncăpătoare,
Noaptea a trecut destul de repede
Uitându-mă pe acele ceasornicului,
Stăpungând cu ochii deschişi tavanul
Plin de griji şi îndoieli
Până când am coborât la Recepţie
Să-l mai întreb pe Vasilis
Despre vreun job oarecare...
În faţa mea era un altul cu faţa pătrată,
Cu pielea vârstată,
Şi mi-a spus, mai mult prin semne,
Că la ora zece trebuie să plec,
Că am plătit doar pentru o zi
Şi că Vasilis este de azi în concediu...
NU UITA...
Nu uita niciodată când pleci
La drum câteva lucruri să-ţi iei,
Dragostea, şi credinţa şi surâsul
Şi încrederea-n şiragul de chei,
Căci paşii te vor purta conştienţi
În grele capcane – labirint în delir,
Nu uita dragostea nu se vinde în cenţi
Ci păstreaz-o la piept, în chimir...
Uneori vei fi ademenit, încercat
Să dai graiul şi iubirea de daci...
Nu uita că din brânci pe picioare-ai plecat
Să ţii stele pe umeri, să ţii câmpuri de maci...
Nu uita niciodată privirea din ochi,
Din straie, din locul acela nebun
Al copilăriei, în care de deochi
Te-ai vindecat c-o frunză de alun,
Lacrima ta va rămâne în urmă şi-apoi
Mai nimic într-o zi fără ştire,
Poate că te-or scălda mii de ploi
Cu imensă iubire...
43 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

Gheorghe BĂISAN
“Antrenoare de paraşutism”
Nu-ncape loc de speculaţii,
E-o antrenoare pricepută,
Că-i sar de la balcon bărbaţii
Şi goi şi fără paraşută !

La moartea unui sărac

Când în sicriu, pe buza gropii,
Îl ia la sine providenţa,
La capul lui plâng numai popii,
Că nu le iese…pasienţa.

Soţia ofiţerului
Uşurinţă Cu soţul ei lipsit complet de “vână”
Pentru-o aventură, A procedat în nu ştiu care mod,
Contra cost, fireşte, Că n-a trecut decât o săptămână
Faci o “lipitură” Şi-a dat milităria jos din pod.
Cât ai zice…peşte.
Unui medic “riguros” Balada “Mioriţa” actualizată
Când domnul doctor intră-n tură, Iar de-o fi să mor
Respectă riguros tipicul: În câmp de mohor,
Îşi pune mască pe figură Să le spui curat
Şi-n buzunar îşi pune plicul. Că-s…asigurat !
Ispita de pe plajă
Când trece pe nisip aproape goală, Fiţi rezonabili
Bărbaţii fascinaţi întorc privirea. Tânjesc românii tot mai trişti
Bătrânii stau culcaţi, cu amintirea, Să aibă lefuri, pensii mari…
La tineri, creşte pulsul şi…se scoală. Dar hai să fim şi realişti,
Nu toţi pot fi parlamentari !
Soţia unui arbitru
Urmându-şi clasicele scheme, Moda topless pe plajă
Crezând că poate-l stimulează, Când văd ce bine sunt dotate,
Se tot frământă-n pat şi geme; Prin minte-mi trece-un gând fugar:
El e convins că…simulează. Mai fă-mă, Doamne, de se poate,
Fusta, între tendinţă şi dorinţă Măcar o zi să fiu…sugar !
Întrucât restricţii nu-s,
Fusta urcă tot mai sus. Efectele bunei purtări
Eu, cum sunt mai scrupulos, Când el a vrut să “ciripească”,
Vreau s-o dau îndată jos ! I-au spus mai marii “ciocu' mic” !
I-a ascultat, n-a zis nimic
Ciudăţenie Şi poate-acum să “ciugulească”.
Cu o tipă oarecare
Mi se-ntâmplă-un fapt ciudat: Stripteuza
Chiar de nu merg la culcare, Având bikinii laţi cât sfoara,
Mă trezesc la dânsa-n pat ! Se mişcă-n ritm oriental,
Specialist Că imediat se-ncinge bara…
Având calificare 'naltă La toţi bărbaţii din local !
De când lucra prin ţări străine,
“Deschide”-un lanţ de magazine…
Doar c-un şperaclu şi o daltă.

Noiembrie 2019 44 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
TRAUMATISMELE ŞI
INTOXICATIILE ACCIDENTALE
Rodica ANGHEL
Leziunile superficiale care nu sângerează
foarte mult necesită consult medical şi
supraveghere. În această situaţie, se recomandă
îngrijirea plăgii prin spălare cu apă şi săpun la
început, apoi aplicare de dezinfectant (betadină,
rivanol, spirt medicinal). După curăţarea plăgii, se
aplică pansament steril sau, dacă leziunile sunt
mici, un leucoplast.
În cazul leziunilor profunde sau extinse prin
tăiere sau înţepare se pune compresă sterilă şi va fi
consultat medicul. Momentul nu trebuie amânat,
pentru că plaga se poate suprainfecta (uneori plaga
necesită suturare cât mai rapid). Dacă rana
sângerează mult, se va aplica un garou (cordon,
faşă) un pic mai sus de leziune sau se va
comprima vasul sanguin cu mâna. Atenţie la
plăgile tetanigene – în prezent, sunt copii care nu
sunt vaccinati corespunzător.
Impactul la nivelul mâinilor, picioarelor,
poate genera fracturi. În această situaţie, ar trebui
imobilizat membrul respectiv cu o atelă sau fixat
pe o suprafaţă tare, pâna ajunge la spital.
Copiii sunt predispuşi la accidentări, iar
traumatismul cranio-cerebral este extrem de
frecvent. În această situaţie, prezentarea la camera
de gardă este esenţială. Dacă medicul constată
însa că traumatismul nu este grav, el poate decide
ca un copil poate fi îngrijit acasă.
Cu toate acestea, medicii atrag atenţia că,
ocazional, în ciuda unui tratament corect situaţia
pacientului se poate agrava. De aceea, mai jos
sunt recomandarile specialiştilor în privinţa
îngrijirii unui copil care a suferit o comoţie
cerebrală minoră.
Noiembrie 2019 45
T U L C E N I
Dacă un copil prezintă orice alt nou
simptom sau dacă simptomele lui durează mai
mult decât aţi fost informat de către medic,
adresaţi-vă medicului de familie/specialist sau
reveniţi imediat în Serviciul de Urgenta.
RECOMANDĂRI PENTRU PARINŢI ŞI BUNICI
(material elaborat de Departamentul pentru
Situaţii de Urgenţă)
Traumatism cranio-cerebral minor
(comoţia cerebrală) la copii
Mergeţi de urgenţă la medic. Dacă doctorul
care v-a consultat a considerat că acest traumatism
cranian poate fi urmărit în siguranţă la domiciliu,
atunci trebuie să aveţi în vedere urmatoărele
măsuri:
• Păstraţi legătura cu medicul de
familie/pediatru;
• În primele 24 de ore copilul trebuie
supravegheat cu atenţie;
• Copilul poate dormi, dar trebuie trezit la
fiecare 3 ore pentru a verifica dacă este
conştient, vorbirea, dacă recunoaşte anturajul,
dacă prezintă durere de cap;
• Se poate administra Paracetamol pentru
durerea de cap, în conformitate cu
recomandările medicului;
• A NU se administra: Ibuprofen, Naproxen
sau Aspirină, pentru că acestea pot determina
creşterea sângerării şi echimoze;
• Copilul are nevoie de repaus fizic şi psihic:
fără telefon, tabletă, TV, jocuri video, muzică
sau teme şcolare;
• Copilul va sta în casă;
• Dieta este uşoară: cantitati mici de
alimente ar fi indicate la fiecare masă;
• Consultaţi medicul de familie pentru
recomandări de activitate. Reluarea
activitaţilor se va face treptat.
Sunaţi medicul de familie/pediatru sau
întoarceţi-vă imediat în Serviciul de Urgenţă
dacă starea copilului se agravează sau dacă:
• Apare o schimbare în comportament sau
orice comportament neobişnuit;
• Copilul este neobişnuit de somnolent sau
nu poate fi trezit cu usurinţă;
• Copilul este confuz (nu ştie numele sau,
unde se află) şi este incoerent în vorbire;
• Se constată agravarea ameţelii sau mers
dificil;
ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
• Prezintă mai mult de 3 vărsături sau
vărsături care apar la mai mult de 8 ore de la
traumă;
• Apar tulburări de vedere sau diplopia
(vedere dublă);
• Apare sângerare sau scurgerea unui lichid
apos din urechi sau nas;
• Apar convulsii, pierderea cunoştinţei sau
mişcări necontrolate ale unor anumite părţi
ale corpului;
• Se agraveazăa durerea de cap.
LUMINA
in volumul „Puzzle”, 2011
Tania NICOLESCU
Cărarea făcută de roţile căruţelor,
traversa câmpul drept înainte, ca apoi să se
oprească nehotărâtă, părând că nu mai ştie
încotro să se îndrepte, acolo unde cerul se
îngemăna cu pământul, formând un fel de zid
subţire dar de nepătruns, pe linia orizontului.
Caii înaintau agale, de parcă ar fi ştiut că au tot
timpul înaintea lor şi nu au de ce să se
grăbească. Nu erau la fel cu acei cai pe care îi
văzuse în copilărie, în curtea cazărmii militare,
robuşti, cu pielea lucioasă, perfect întinsă pe
crupele puternice, cărora le jucau muşchii,
parcă abia aşteptând să stârnească uimire prin
etalarea forţei lor, ci doar doi căluţi mărunţei,
de culoare şargă, care trăgeau căruţa fără a se
grăbi, ca doi bătrânei pedanţi ieşiţi la plimbare,
fornăind pe nări din când în când şi plesnindu-
şi fără convingere crupele cu coada. Adulţii
schimbau puţine vorbe între ei, preferând să
rămână adânciţi în gândurile lor. Sprijinită de
marginea de lemn abia dată la rindea a căruţei
Noiembrie 2019 46
T U L C E N I
În caz de intoxicatii, se solicită salvarea.
Se pot solicita informaţii de la Clinica
Grigore Alexandrescu Bucureşti, prin serviciul
TOXAPEL la numărul de telefon 021210 2 2.
La acest număr pot apela familia, persoanele din
jur.
În caz de urgenţe medicale se poate apela la
orice oră: PEDITEL Cluj – număr de telefon
1791;
ALO-PEDI Cluj – număr de telefon
0364917.
ce se legăna uşor în mers, Zina privea printre
gene, întinderea aceea aurie a lanurilor de grâu
şi secară care mărginea de-o parte şi alta
drumeagul de pământ bătătorit şi crăpat de atâta
soare. Deşi încă dimineaţă, aerul mirosea intens
a pământ încins. Liniştea adâncă, era întreruptă
doar de zumzetul miilor de gâze, invizibile
totuşi în acea orbitoare lumină, care curgea de
pretutindeni, inundând pământul şi întrupându-
se în licăriri roşii, albastre, aurii, de maci,
albăstrele şi spice. Şi îi părea că însăşi ea,
lumina, zumzăie încet, tolănită printre spicele
ce-şi plecau capetele spre pământ, într-o
mişcare de ascultare atentă. În surdină, tropotul
ritmic al copitelor, răsuna calm şi profund,
venind parcă de undeva din adânc, de sub
scoarţa pământului, ca o bătaie de inimă...
Era în primele zile de vacanţă şi tata
împreună cu câţiva prieteni, mergeau la stupina
de care se ocupau în timpul lor liber, ca să
recolteze mierea de coriandru amestecat cu
rapiţă, al cărei gust, deşi ei îi plăcea foarte mult
dulcele, îi părea totuşi cam înecăcios. Dar
pentru că i se păruse ispititoare o plimbare cu
căruţa la câmp, insistase pe lângă tata să o ia şi
pe ea. Drumul înainta prin lumină, fără să pară
că se va sfârşi. I se părea că oricât s-ar fi
învârtit roţile căruţei, spaţiul şi timpul nu se
urneau din loc. Doar câmpul auriu, avea o
uşoară mişcare de rotaţie, ca şi cum ar fi fost
numai un motocel ce leagănă abia perceptibil,
aşa cum stă el, aninat cu un fir subţire şi
aproape invizibil de soare. Şi începea să aibă
senzaţia reconfortantă, că acolo, sau dincolo,
sau oriunde în altă parte, nu putea însemna
decât, aici. Şi că aici, însemna, acasă. Şi
începea să se simtă ca fiind una cu acest aici, la
fel ca lanul de grâu pe lângă care tocmai
ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
treceau, la fel ca macii cu petalele tremurând
uşor în aburul cald al pământului, la fel ca
lumina ce nu mai contenea să curgă, peste tot,
peste toate. Nu s-ar fi mirat deloc, dacă ar fi
văzut dintr-o dată, că picioarele îi cresc direct
din pământ…
Totuşi, îi plăcea mult mai mult să-şi
piardă privirile în înaltul cerului, să vadă cum
din necuprinsul lui, apar şi dispar incredibile
făpturi răsucite-n vălătuci de nori, care uneori
păreau că se apropie curioşi de pământ… Şi cu
capul lăsat pe spate, privea cum păsările
săgetau văzduhul, până când ochii începeau să-
i lăcrimeze de atâta lumină. Înaintau pe un
drum ce nu avea sfârşit… Şi totuşi, la capătul
lanului de porumb ce se înălţase deja până
genunchii unui om, drumul coti spre stânga şi
acolo, deja sosiţi, ceilalţi stupari amatori îi
aşteptau pregătind centrifuga. Zina sări din
căruţă inspectând cu priviri curioase locul,
stupii de lemn aşezaţi pe rânduri şi grupuri
distincte, ca nişte plutoane disciplinate,
adăpătorile pentru albine, făcute din anvelope
uzate de tractor, tăiate în jumătate şi în care
erau aşezate crenguţe ce pluteau pe apă, pentru
ca albinelor, să le fie mai uşor să-şi potolească
setea. La urdinişuri era forfotă mare. Unele
albine aterizau din zbor cu sacii de pe pi-
cioruşe plini cu polen, altele ieşeau din stup şi
după o scurtă ezitare îşi ridicau în văzduh
aripioarele transparente, îndreptându-se iute
spre locurile doar de ele ştiute. Atâta forfotă şi
totuşi atâta tihnă, atâta împăcare. Părea că
fiecare celulă a universului, funcţionează fără
greş, fiecare dintre ele ştiind ce are de făcut şi
coordonându-se impecabil cu celelalte.
Tulpinile drepte de păpuşoi, tăcute ca
santinelele cu puşca pe umăr, străjuiau foşnind
arar din frunze, toată această forfotă. După un
timp, zumzetului de albine, i se alătură ca într-o
orchestră şi uruitul molcom al centrifugii şi
prin deschizătura ei îngustă, începea să curgă
tot mai gros, şuvoiul de miere translucidă,
auriu-roşcată, de parcă tot soarele se topise şi
acum curgea, umplând ghium după ghium. Se
auzi strigată şi întoarse capul. Tata, o privea
zâmbind şi îi întindea o bucată de fagure
descăpăcit. Bucata aceea fragilă, în care
degetele se imprimau atât de uşor dacă apăsai
puţin mai tare, era plină de cămăruţe în care
strălucea lichidul auriu şi dulce. Muşcă din ea
cu grijă, căutând să nu i se prelingă mierea pe
Noiembrie 2019
T U L C E N I
bărbie şi mestecând din fagure, privea cum din
centrifugă continuă să se scurgă mierea şi odată
cu ea, din când în când şi câte o albină moartă.
Probabil descoperind locul în care tot dispăreau
ramele, încercase să recupereze câte ceva şi
până la urmă, sfârşise înecată în acel - pentru
ea – adevărat ocean de miere. Măcar avuseseră
parte de o moarte… dulce – îşi spuse Zina dusă
pe gânduri. Le privea cum zboară bâzâind prin
preajmă, aurii, cu aripi translucide ca lumina.
Fiinţe din lumină… Atât de mici, trăiesc atât de
puţin şi totuşi privind rodul adunat de ele
numai până la începutul verii, înţelegea de câtă
muncă fără răgaz era nevoie. Iar rezultatul
muncii lor, era atât de dulce. Munca lor, munca
stuparilor, a cofetarilor… nu-şi mai amintea de
o altă muncă, al cărei rezultat să fie dulce,
aşadar, plăcut. Îşi privi mâinile devenite
lipicioase de la miere şi luând apă dintr-un
bidon le spălă îndelung, privindu-le cu atenţie.
Ele, ce vor fi în stare să facă?
Soarele ajunsese demult în crucea cerului
şi era atât de cald, încât aerul părea că tremură
în depărtare ca şi cum voaluri până atunci
invizibile se legănau mişcate de un vânticel,
care din păcate nu reuşea să ajungă şi peste
umerii ei încinşi. Zina îşi ridică palma dreaptă
în dreptul ochilor, încercând să zărească
soarele. Şi atunci, în acea lumină strălucitoare,
îşi văzu degetele, cum devenin aproape
transparente şi uşor colorate în trandafiriu.
Păreau că aparţin altei fiinţe. Le privi o clipă
uimită, apoi zâmbi. Acum ştia; era şi ea… din
lumină.
Foto: Mihalea DUMITRU
47 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
LEGENDA LUI MOŞ STAVILAR
Elena NETCU
Ne-am aşezat confortabil pe cea mai
înaltă movilă a Tabiei şi am început să-i spun
Dariei povestea lui moş Stavilar şi a Suhatului
meu.
“În partea asta mărginaşă a oraşului
Isaccea, numită Suhat, trăiau de mult trei
bătrâni sfătoşi care nu prea se înghiţeau între ei
din cauza unor supărări mai vechi, din tinereţe.
S-au încăierat la horă de la fete. Nu că le-ar fi
plăcut vreo fată în mod special, dar numai aşa
ca să strice vorbele. O luau pe fată din mijlocul
horei, o dansau cât o dansau, apoi o scoteau din
horă şi o trimiteau acasă. Şi de aici începea tot
bâlciul.
În clăcile lungi de iarnă, la pănuşatul
tutunului sau curăţatul porumbului, când îi
ascultai cum povesteau şi ce trăsnăi le ieşeau
din gură, ţi se făcea părul măciucă. Şi toate
aceste poveşti aveau la rândul lor nu ştiu câte
variante. Nu ştiai pe care s-o iei de bună. Ţi-am
tot spus de moş Stavilar. Era haios, să ştii!
Avea un dar al lui de-ai băga pe oameni în
ceaţă. Îi aburea, le împuia capul cu tot felul de
fantasmagorii, iar ei, sărmanii, singuri, aici, la
margine de lume, credeau toate poveştile lui
Moş Stavilar. Eram mică pe atunci. Eu credeam
cel mai mult ce povestea el. Îi sorbeam
cuvintele. Mama mă lăsa să cred. Creşteam cu
poveştile lui şi viaţa era mai frumoasă! Uite,
ascultă cum începea povestea, după ce se aşeza
comod pe iarbă, cu picioarele depărtate şi cu o
ulcică de vin în faţă. În jurul lui, bătrânii din
Suhat: “Măi oameni buni, începea moş
Stavilar, aici pe locul ăsta unde stăm noi
acuma, au fost păduri întinse şi dese de fagi şi
de stejari, păduri încâlcite rău de tot, că, dacă
Noiembrie 2019
T U L C E N I
apucai să intri şi te avântai în adânc, nu mai
ieşeai de acolo, cât îi hăul! ri te sfâşiau
fiarele sălbatice, ori, dacă aveai noroc, ieşeai
pe partea ailaltă de pădure, cine ştie pe unde.
Ajungeai în sat după câţiva ani ca vai de tine,
de nu te mai cunoşteau oamenii decât după
ochi.” Moş Talpău era mai molatic de felul lui
şi mai credul, dar nu era prost, o făcea pe
prostul, dar îi prindea bine, pentru că pe el nu-l
înjura nimeni, nu se certa cu nimeni, nu invidia
pe nimeni. Din acest motiv, moş Gheorghe
Bălan era oprit mereu de moş Stavilar pentru că
făcuse din el cel mai bun ascultător. Nu-l
contrazicea niciodată. Numai că moş Stavilar,
hâtru de felul lui, îl şi lua în băşcălie în sinea
lui:” Ete-al-dracului cum mă crede, blegul!”
La rândul lui, moş Talpău se prindea în joc şi
începea şi el: “Ce vorbeşti, domnule! începea
cu vocea lui groasă şi moş Talpău la râmdul
lui: cică pe la unăre treceau hoardele de
vandali, de goţi, vizigoţi. Apoi au v enit
alanii,apoi tătarii. Ei, ăştia din urmă ar fi dat
foc la tot ce întâlneau în cale. Ardeau pădurile
cu lunile, cât era vara de lungă, pârjol nu
alta!”
Moş Stavilar rămânea cu gura căscată,
nu-şi închipuia că Talpău ăsta ştie mai bine ca
el. Ba chiar a început să-l priveasvcă cu
respect: „Măi, Talpău, tu nu eşti prost! Câte
clase ai mă?” Omul îi aruncă o privire
încruntată:“Câte clase am? a’ ce, măi, te-am
întrecut pe tine? N-am, măi, nici o clasă! Eşti
mulţumit?” Moş Stavilar tăcea, dar tot nu-i
venea a crede, însă tăcea mai mult din
diplomaţie. îi era teamă să nu-şi piardă
interlocutorul. Destul că moş Gheorghe Bălan
povestea mai tacticos şi chiar gesticula, lăsa
impresia că e cel mai deştept. Era sfătos, era
înţelept, un bun ascultător şi-i arăta un mare
respect lui moş Stavilar pentru că era cel mai
bătrân. Avea vreo optzeci de ani şi nu uita
nimic, toţi rămâneau uimiţi şi se întrebau de
unde le mai scoate. Când a murit moş Stavilar,
toţi l-au întors pe toate părţile ca să se convingă
că e mort. Îi făceau baia mortului şi râdeau de
bietul moş, dar o făceau înadins că doar-doar s-
o trezi mortul. Degeaba. A apucat moşul să
deschidă un ochi mare şi se uita fix la cel mai
mic, Nichita, ăsta era tatăl meu, pricăjit şi slab
de-l bătea vântul. Îl chemase mai mult să ţină
săpunul. Când l-au văzut pe mort cu ochiul
mare, deschis, au înţepenit. Pricăjitul de
48 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
Nichita îi închide ochiul şi strigă: “Stai
cuminte, moşulică, ce, n-ai murit? ori te joci cu
noi? Încă n-ai ajuns dincolo şi-o faci pe
nebunu’?”
Ceilalţi s-au dat îndărăt şi s-au
îngrămădit la uşă. “Mă, e mort sau ce?”
Nichita agita săpunul şi-l freca de zor: “E
dus! Gata! Nu vă mai blegiţi, fraţilor! E de-al
nostru. A vrut şi el să ne mai vadă o dată, ce
mare scofală!...
—Cam astea sunt amintirile mele despre
moşnegii din copilăria mea. Drept să spun,
Daria, nici unul nu m-a impresionat mai mult
ca moş Stavilar. Venea la noi se aşeza lângă
sobă şi începea: „Ehei, aici sub casa voastră, ar
fi un tunel care merge până în măruntaiele
Tabíei. Se spune că acolo se ascundeau
sărmanii oameni din calea duşmanilor care ne
călcau ţara, dar se zice că au fost făcute de turci
şi cărau pe acolo grâne care mergeau la
Istambul. Nici n-aveţi idee câte bunătăţi cărau!
Dar mai înainte de turci, ehei, chiar înainte de
Hristos, totul era la cheremul soldaţilor romani.
Au fost şi ăştia aici stăpâni! Se urcau pe Tabíe,
ca să-şi simtă puterea, să aibă totul sub control.
Se zice că dealul ăsta era de două ori mai înalt
decât se vede acum, dar cu timpul a intrat în
pământ din cauza vechimii sau a apelor...”
Tatăl meu se uita la el cu ochii holbaţi de
parcă ar fi văzut în faţa ochilor tot ce povestea
moş Stavilar. “Ce vorbeşti, moş Stavilar? Aşa a
fost?” Moşul se uita la tata ca la un copil
neştiutor: „Aşa a fost! Aici erau munţi şi încă
ce munţi! Că şi fundul mării tot dintr-un munte
s-a ivit.
Tatăl meu, care pricepuse că moşul are
chef de povestit, îi stârnea: “Eu nu te contrazic,
moş Stavilar, că prea le zici cu foc!”
„Eu am petrecut multe la viaţa mea! Am
făcut războiul la Mărăşeşti, eram, Doamne-
Doamne, ce falnic mai eram, că intram în nemţi
ca-n brânză! „ Tata începu să râdă: “ Ai, bre
moş Stavilar ; treci de una la alta, sari peste
veacuri, treci prin ele, le amesteci, mă crezi
chiar prost?” Ofensat, moşul se cam fâstâcise:
Măi, blegulule, n-am vrut să-mi mai răcesc
gura cu tine, am vrut s-o iau mai dincoace, din
vremea mea, când am luptat în război, asta
fiindcă veni vorba! M-ai înţeles , măi? Eu ştiu
care-i treaba cu poveştile astea, nu le uit eu aşa
uşor!” “Mai luptă şi acum, dacă mai poţi!” îl
încerca tata, mai mult aşa ca să-l fiarbă aşa fără
Noiembrie 2019
T U L C E N I
apă. “Fost-ai lele cât ai fost!” Apoi tăcu şi se
uită la tata cu nişte ochi, încât bietul tata tăcu
mâlc. Zâmbea pe sub mustaţă moş Stavilar,
lipindu-se cu spatele de sobă. Mama scotea de
la cuptor o plăcintă cu brînză, o punea pe masă
şi în toată bucătăria noastră se împrăştia un
miros de plăcintă de-ţi lăsa gura apă. Moş
Stavilar lua scăunelul şi se aşeza lângă măsuţa
din mijlocul camerei şi se înfrupta cu poftă din
plăcinta aburindă. Apoi bea un pahar de vin
roşu şi începea: „Cum ziceam, se cocoţau
turcii, tătarii, ehei câte naţii n-au mai trecut
prin Suhatul ăsta! se cocoţau pe Tabie şi de
acolo îşi făceau toată treaba, vedeau totul ca-n
palmă! Cărau toate bogăţiile de la noi, de se
speteau soldaţii romani, călăreţii turci, sclavii
pe care-i adunau tătarii de pe unde cucereau, că
nu-i omorau chiar pe toţi! Ne-au luat tot cine
ce-a vrut!...Tata se uita la el cu admiraţie: “ Da’
multe naţii au trecut, bre, pe aici!
—Ai şi tu, Elenuţă, o ţinere de minte, că
mă uimeşti. Numai bunica era aşa! Cred că
semeni cu ea.
—Daria dragă, cred că aveam pe atunci
vreo zece ani şi-i sorbeam cuvintele bătrânului.
Îmi ziceam în sinea mea că, odată, o să verific
asta de prin cărţi. N-am mai verificat, oricâtă
istorie am învăţat! Dar poveştile nu le-am uitat
nici acum. Parcă-l aud pe moş Stavilar: “Voi
credeţi că şi Dunărea asta a noastră a fost
numai atât cât o vedeţi voi acum? Era mai lată
şi cu mai multă apă şi avea legătură cu un braţ
care trecea prin Suhat şi ieşea tocmai departe la
zeci de kilometri şi se întâlnea cu celelate braţe
răsfirate precum nişte degete şi se aruncau în
marea cea mare. Aceste drumuri nesfârşite de
ape duceau cu ele în adânc poveşti, destine,
dureri şi cântece sfâşietoare, dar Dumnezeu are
grijă să nu-i cunoaştem chiar toată lucrarea lui.
Se zice că şi acum ar fi un bazin în adânc cu
mai multă apă decât ar avea Dunărea la un loc
cu braţe cu tot. Ce spuneţi de asta?” „Aia e
rezerva lui Dumnezeu!” intervenea mama care
se lăuda că citeşte Biblia şi că mai ştie şi ea
câte ceva. Ba chiar ţinu să-i arate lui moş
Stavilar că nici ea nu e mai prejos.„O fi rezerva
noastră de apă în caz de secetă. Voi credeţi că
Dumnezeu nu se gândeşte la noi? Toate sunt
făcute cu socoteală!
49 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

Foto: Valeriu LEONOV

Fotografia a obţinut premiul II la concursul „Păsari în zbor” – Pentax Forums

Foto: Dan BANDACU

Noiembrie 2019 50 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

Foto: Mihalea DUMITRU

Foto: Adriana ŞEITAN

Noiembrie 2019 51 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

Mircea Marcel PETCU și echilibrul pământesc,

două mure roșii, parfumate devine doar... un dor de ducă.
și îmbietoare Iubire-ai fost și ești și-n stele,
în care se simte un vânt solar plin de mândrie
parfumul nu- ntoarce ziua așteptată,
inconfundabil rugina vieții... luminează.
al sărutului
fără sfârșit ÎNTRE DOUĂ LUMI...
te așteaptă. Ferestrele nefirești ale
Simt tremurul bărbiei mării
și aroma trupului se deschid către inima
fierbinte, sculptat mea
ce strigă, aducând din largul
O NOUĂ LUME... își strigă numele... lumii
iar el, numele, frumusețea poeziei
Crizanteme, lăcrămioare, purtat de vânt
floare de nu mă uita sufletului...
te copleșește, undeva la marginea
toate te cucerește, lunii,
alcătuiesc buchetul te acaparează, stau stelele inimii
ce te compune... te transformă mele
poezia mea. în mantia care aleargă să lumineze
Zâmbetul deschide nevăzută
o lume nouă, azurul
a iubirii magice frumoșilor tăi ochi
părul ce poate jucăuși,
ca spiculumed fi recunoscută zâmbetul fin, larg, face ca
în bătaia vântului doar
tremură poarta inimii
de îngerii protectori să se deschidă brusc
în jurul ai
cefei nedete și fine lăsând
vieții și dragostei. soarele inimii tale
sărutând Crizanteme, lăcrămioare,
urechile mici și roșii să pătrundă
floare de nu mă uita în sufletul meu plin
de emoție, toate alcătuiesc
de care se leagănă de tine
buchetul unde cuvintele scrise pe
fericiți ce te compune...
doi cerceluși nisipul fierbinte
poezia mea. îmbracă aripile pescărușilor
ce încadrează
ovalul feței DE DUCĂ... care
ca două flori duc spre imensitatea
Lăsați să se treacă clipa cerului
de nu mă uita.
să curgă timpul nostru, declarația mea de iubire
Fruntea netedă
să ardă soarele pe cer către
umbrită
și să-ți cuprind mijlocul. Universul dragostei.
de un breton alintat
M-apropii cu sfială iar
are zbateri firești,
de trupu-ți de zeiță,
două poienițe
un cântec nou să ascultăm
conturează minunății
plini de credință și dorință.
ochi ce luminează
S-ar spune că e sfânt norocul,
fără încetare
că-n viață totu-i rătăcire
această grădină
eu îmi repet în gând mereu,
iubitoare
că totu-n viață e... iubire.
ce te face
Dar vine-o clipă-n orice viață
să tremuri...,
când clopotele bat îndungă Foto: Mihalea DUMITRU

Noiembrie 2019 52 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

Gheorghe OANCEA
DEMOCRAȚIE DE TELEVIZOR
Mi se pare că, ”democrația” asta de la noi, fără bun simț,
A ajuns o sluțenie - un soi de toane hibridizate
Împingând vârtos țara, în preacâșul derivei…..
Rar, se mai înțelege om cu om, suntem cu fața la Babel
Și iubirea rămâne mai mult în Sfânta Scriptură, pomenită în liturghii.
Ne suspectăm unii pe alții, atât de meticulos și ranchiunos
De parcă am fi niște ființe ciudate, himerice…
E atâta dihonie de jur împrejur, încât, nici Pământul nu ne mai rabdă!
DOAMNE, să ne fi pierdut mințile cu toții?!
Spun unii că, libertatea cea adevărată…..
Este ca fiecare să facă ce vrea și cum vrea
Că ne-am săturat de tiparele tradiționale.
Niște capricioase de la o televiziune, cărora abia li se vedeau ochii prin rimel
Perorau că statul în confort și bunăstarea sunt nocive
Că nu vom progresa decât prin singurătate,
Promovând chiar și singurătatea în cuplu, și că….
Numai dacă suntem sfâșiați de răni interioare
Ne putem întâlni cu esența noastră-
Numai dacă ești rănit, poți lupta cu viața!
Iată, ce mesaje ne ofereau, formatatele astea, din puțul facultății lor!
Mă rugam la divinitate, să nu le asculte tinerii, care sunt cei mai ușor de înturnat.
Mă întrebam în același timp, cum de li se permit asemenea debordații
Chiar, nu mai există reguli și esență morală în această țară?!
Tot o țineau torențial că, singurătatea e cel mai bun medicament
Că suferința este aducătoarea de calea cea dreaptă
Și că ce ne-am face noi, dacă nu am avea dificultăți mari în viață?!
Am mai ști să luăm sabia în mână?!
Încurajau să ne retragem cât mai mult în interiorul nostru
Pentru a învăța cât mai bine durerea vieții.
Așadar, nici o rază de optimism pentru tineri,
Ci, doar o trimitere a lor în suferință, în dureri multiplicate, în timiditate, în izolare
După ce au terminat elucubrațiile, greu de suportat, am zis:
DOAMNE, dă-le minte mai multă și îndreaptă-le rătăcirea,
Până nu este prea târziu! Amin!

Noiembrie 2019 53 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
Cavaleria moldo-vlahă
Marian DOPCEA
Recenzia romanului „Io, Lisandru” de Victor H.
Baumann
Nebănuite valenţe dezvăluie, în ultimii
ani, personalitatea lui Victor Baumann,
arheolog binecunoscut în mediile de
specialitate din ţară şi internaţionale.
„Exploada”, la începutul anilor 70 ai
veacului trecut, descoperirea criptei martirilor
de la Niculiţel – care avea să dea o nouă
perspectivă cercetării istoriei Bisericii pe
teritoriul României. Conducător al săpăturilor
de aici Victor Baumann avea să publice
„Sângele martirilor”, carte de căpîtâi în
arheologia ultimelor decenii.
Cercetările ulterioare, realizate pe
parcursul a peste patruzeci de ani, au consolidat
un renume binemeritat. În 2016, însă,
arheologul surprinde cu un volum de „Versuri
târzii”(Editura Granada) care, urmat de
„Versuri uitate” şi „Epistole din purgatoriul
meu”(aceeaşi editură), atestă un liric format,
înclinat spre melancolie şi meditaţie. Nu voi
stărui asupra petului – căci mi-am propus să
comentez, în paginile acestea, proza domniei
sale. Voi cita, totuţi câteva versuri – spre a te
convinge, cititorule, de înzestrarea
târzielnicului poet care consideră vârsta
crepusculară drept „purgatoriul” impus
fiecăruia dintre cei ce o ating.
Aşadar: „Încerc, cu mintea încă senină /
Veşmântul să-l scutur de alba zăpadă, / Şi-ncet
mă apropii de-albastra lumină / A nopţii ce
poate acuma să cadă” şi încă: „Ne stingem toţi
cu un oftat, / dar urme ce lăsăm la întâmplare /
aprind în nopţile de vis / minuscule lumini”.
Nuvela „Sfârşit de mileniu”(Editura
Granada, Bucureşti, 2017) certifică talentul de
prozator de ficţiune al arheologului „cercetător
Noiembrie 2019
T U L C E N I
al mediului roman istro-pontic”. Acţiunea,
plasată în anul 28 î.H. are în centru doi tineri
Bithidia (fiica regelui din Genucla, Zyraxes) şi
Skiles, fiul regelui tiraget Senthes. „Istorie” a
unei călătorii, nuvela pune sub semnul
destinului împlinirea unei iubiri înmugurite în
versuri tulburi, când ameninţarea Romei face
tot mai nesigură supraveţuirea neamurilor
străvechi, traco-getice ori scitice. „Tradiţia „
prozei noastre de inspiraţie istorică impunea şi
aventura şi eroismul, înfuntarea săbiilor şi
securilor. Nimic din toate acestea la Victor
Baumann.
Cartea are meritul de a urmări(credibil
istoric) – existenţa unei elite, obişnuite cu
gândirea liberă. Bithidia nu are nimic din
„fecioarele” convenţionale ce populează
romanele cu daci din „epoca de aur”.
Educată mai curând ca o prinţesă din
regatele elenistice decât ca o „barbară” Bithidia
atestă calităţile unei clase politice rafinate,
capabile a-şi urmări ţelurile cu fineţe
diplomatică remarcabilă – chiar dacă sortită,
datorită contextului istoric nefavorabil,
eşecului.
Nu am nici o îndoială că această
experienţă nuvelistică a constituit pentru Victor
Baumann o treaptă necesară către abordarea
genului(deci mai complex) dificil al romanului.
Acesta a venit în 2019, se numeşte „Io,
Lisandru” şi a apărut la editura Pim(Iaşi). Are
şi un subtitlu amplu şi edificator „întâmplări
din tinereţea unui cavaler moldo-vlah, povestite
de el însuşi”.
Medievalitatea valahă – ca evocare – a
impus, cum spuneam, o tradiţie narativă
(preponderent romantică – în reuşitele ei),
clişeistică în „produsele” de rând. „Cavalerul”
şi „cavaleria” cam lipsesc în întreg Orientul şi
prezenţa termenului în subtitlu pare a sugera o
intenţie polemică a proaspătului romancier.
Cartea e precedată de două pertinente
texte hermeneutice semnate de Floarea Calenic
şi Ernesto Mihăilescu. Comentariile celor doi
vizează în special temele considerate de aceştia
reprezentative pentru viziunea romancierului:
Dragostea, „mai puternică decât moartea” –şi
condiţia morală a eroismului. Evident că dată
fiind complexitatea genului prefaţatorii au în
vedere şi alte aspecte – şi la fel de evident că
scurtele mele însemnări se vor complementare
textelor susnumite...
54 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
Nostalgic se cuvine a remarca posibila
filiaţie romantică prin recursul la motivele
manuscrisului găsit, străinului ce descoperă
insolitul unei societăţi, călătoriei şi ospăţului.
Sadoveanu e de citat, desigur – şi de menţionat
este osârdia autorului de a se sustrage
influienţei acestuia.
Exotismul şi perspectiva istorică etalată
de personaje ţin de originalitatea demersului
romanesc al lui Baumann.
Cea mai întinsă parte a acţiunii se
desfăşoară în afara graniţelor Moldovei
(Crimeea, Genova, Gruzia) „scena epică” fiind
populată, pe lângă moldovlahi, de cumani,
tătari, italieni...
Pentru cititorul de cultură medie(cum mă
consider şi eu) cartea d-lui Baumann e un
adevărat regal informaţional(cu un bonus pe
lângă farmecul epic). Auzisem, desigur de
ipoteza că Basarabii intemeietori ar fi de
origine cumană, dar parcă nu-mi venea să cred,
preferând misterul pierderii lor în timp şi lume.
Romancierul „cercetător al spaţiului istro-
pontic” are darul de a fi convingător într-un
text straniu erotic – în care „principele” cuman
Sefik, transformat datorită vicisitudinilor
istoriei într-un comun „bei” tătar joacă un rol
important „călăuzindu-l” pe Lisandru în spaţii
riverane Pontului Euxin, lăsându-se călăuzit de
personajul titular pe meleagurile Moldovei
înţelept ocârmuită de Ştefan(cel Mare şi Sfânt
peste nişte decenii). Tătarii înşişi sunt
diferiţi(totuşi) de invadatorii sălbateci din
secolul XIII. Proaspăt islamizaţi au părăsit
barbara civilizaţie a călăreţului de stepă(după
modelul Gingis) sedentarizându-se, construind
o civilizaţie originală, fermecătoare în felul ei.
E vorba de tătarii din Hanatul Crimeii.
Nimic din şarja imagologică a „barbariei”
în această secvenţă noneroică a unui ritual
diplomatic: „Sala era pardosită cu mozaicuri
geometrizate, iar pereţii erau pictaţi cu motive
florale şi texte din Coran. Nimic nu era
exagerat, totul stătea sub semnul moderaţiei.
După cuvintele protocolare rostite de boierul
Vlaicu şi traduse de tâlmaciul Iusuf, noi, tinerii
însoţitori ai soliei, am înmânat hanului darurile
voievodului nostru.”
Pentru deplină înţelegere: Lisandru, fiul
unui boier din Huşi, căpetenie în corpul
„voinicilor” lui Ştefan, pleacă în căutarea
iubitei, răpită de tătarii de la Volga(cu acordul
Noiembrie 2019
T U L C E N I
voievodului, desigur, plecarea). Ca topos epic
recunoaştem aici unirea Jderilor pe urmele lui
Nicolaieş Albu, în Polonia – dar faptul acesta
nu afectează senzaţia de (totuși) prospeţime...
Pentru Lisandru – poliglot, cititor al
istoricilor latini, lumea din jurul Mării Negre se
deschide fără dificultate. Nu mai puţin
educat(în sensul erudiţiei de tip reascentist)
este Sefik. Fiecare dintre cei doi parcurge un
drum iniţiatic – fără a se pune vreo clipă
problema unei superiorităţi(culturale la modul
general, religioase, etnice). Nu altfel e situaţia
fetelor – ipoteză credibilă în egală măsură în
care e şi imposibilă: Ilinca e nu doar o
„amazoană” ci şi o halucinată a ştiinţei
(parafrazându-l, eu, pe Arghezi).
Desfătarea culuinară – mai puţin ritualică
decât la Sadoveanu – impune o impresionantă
listă de bucate, semn incontestabil al bogăţiei
tărâmului în care „rumânia” pare a fi depăşit
înţelesurile vechi de „pălmăşie” – în favoarea
celor etnice: Pe masă tronau numeroase feluri
de mâncare, pregătite numai din peşte de
Dunăre: icre aurii de ştiucă, icre negre de
morun, ciorbă de peşte, cu bucăţi mari de
somn, ştiucă şi crap...” – şi „inventarul”
continuă: ouă umplute, chiftele din peşte tocat,
crap la cuptor, - ţuică, vin alb şi roşu, pâine
caldă, din făină de grâu.
Seninătatea păcii garantează siguranţa
noroadelor iar semnul bogăţiei conferă
locuitorilor demnitate şi clarviziune. „Exoticul”
Sefik, înţelege repede, odată ajuns în Moldova,
care sunt perspectivele acesteia. „Lecţia” lui
pare desprinsă dintr-un tratat modern de istorie
medievală: „Turcii pot fi opriţi la Dunăre de
voi valahii aşa cum străbunii voştri, geţii şi
dacii, i-au oprit pe romani. Şi chiar dacă va
trebui să plătiţi birul vasalităţii, pentru a vă
păstra libertatea, Dunărea va rămâne hotarul
dintre lumea musulmană şi lumea creştină a
Europei. Noi nu avem o Dunăre care să ne
slveze şi chiar dacă turcii nu ne vor înrobi de la
început, fiind musulmani ca şi noi, vom ajunge
cu timpul slugile lor.”
Această percepere modernă a istoriei este
caracteristică şi lui Lisandru şi, fireşte marelui
Voievod Ştefan. Tânărului „voinic” regele
Kazimir îi pare demn de laudă. Drept care
acesta se bucură de un portret favorabil.
Voievodul, însă, pare a fi de altă părere. O
55 ANUL V NR. 18
 S E N I O R
retorică bazată pe interogaţii dă consistenţă
epică acestui portret(vezi pag. 237).
Pe litoralul Gruziei
Dr. Victor H BAUMANN
(fragment din romanul Io,Lisandru. Întâmplări
din tinerețea unui cavaler moldo-vlah,
povestite de el însuși)
Târziu, spre noapte, când orizontul
sângera și umbra corabiei tăia urmele
înspumate ale apei întunecate, am putut
observa câteva luminițe slabe în depărtare, pe
malul unde urma să ajungem.
Corabia a încetinit și s-a oprit. Lângă noi
au apărut de neunde, jupânul Ruben împreună
cu cei doi comercianți, Iohannes și Aristotel, și
cu Alexie, șeful echipajului.
‒ Am ajuns cu bine până aici! Înainte de
a coborî pe țărm, să mâncăm mai întâi și să
discutăm! Vorbise Iohannes și toți am fost de
acord.
‒ Să mergem atunci în salonul nostru,
sună invitația lui Șefik! Noi am mâncat câte
ceva, dar desigur că acest lucru nu ne va
împiedeca să continuam împreună masa, în
timp ce vom stabili planul de viitor.
‒ Am aflat de la marinarii mei, dar știam
și eu, că teritoriul aflat la sud de Colchida a fost
cucerit de turci acum câțiva ani, după căderea
Trapezuntului bizantin, de care aparținuse
înainte, ne informă Alexie. Tot de la ei știu că
zona poate fi nesigură uneori, datorită
ciocnirilor dintre unitățile militare otomane și
Noiembrie 2019
I I T U L C E N I
Romanul domnului Baumann mi se pare
dintre acelea care se citesc uşor şi se uită foarte
greu.
cele ale hanului persan, Uzun-Hassan, când
principele Guriei devine neputincios!
‒ Trebuie să evităm, cu orice preț,
contactul cu aceste unități militare. Indiferent
de culoarea lor, ne pot împiedeca în a ne duce
planul la bun sfârșit, zise jupânul Ruben,
adresându-se apoi celor doi negustori genovezi:
‒ Oricum, la început, numai noi,
negustorii, putem ajunge la jupân Grigori, căci,
atât eu, cât și jupânul Aristotel îl cunoaștem
destul de bine. Ceilalți veți rămâne pe corabie!
Și, întrucât nu știm încă unde îl putem găsi, am
avea nevoie de un însoțitor, care să ne poată
apăra la primejdie, dar să fie și omul de
legătură, când va trebui să vă chemăm pe toți
și, mai ales pe Domnia Ta, boier Lisandru,
singurul care o poți recunoaște pe domniță!
După un moment de liniște, Emin se
adresă lui Șefik:
‒ Stăpâne! Cu binecuvântarea Domniei
Tale și a tatălui meu, te rog să încuviințezi
plecarea mea alături de acești oameni de treabă,
pentru a fi de ajutor și lor și celor rămași pe
corabie.
Ușor surprins de cuvintele lui Emin,
Șefik îi răspunse că se dorea ca noi, cei veniți
din hanat pentru această treabă, să acționăm
împreună. Își dădu seama însă că situația în
care ne aflam, îndreptățea planul jupânului
Ruben. La fel gândeam și eu și împreună cu
Taca, toți trei am căzut de acord.
Nu am dormit în noaptea aceea, iar Șefik
și Taca au rămas tăcuți, lângă mine, pe coverta
corăbiei.
Impresionanta imensitate a cerului pictat
cu nenumărate globuri de argint care se
reflectau, prin neștiute și negândite căi, în
valurile mișcătoare ale mării, îmi dădea curaj și
mă făcea să mă simt încrezător în destinul meu.
Le-am mărturisit celor doi aceste
impresii, iar acum, când scriu, vă mărturisesc
Vouă, cei care veți izbuti cândva să cetiți
povestea mea adevărată că, niciodată nu am
mai văzut de atunci, o boltă înstelată atât de
aproape, încât părea că se va prăbuși în mare.
Mi-am adus aminte că, de fiecare dată, natura a
56 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
fost prietenoasă cu mine și binevoitoare
scopului urmărit.
Mi se făcuse frig, dar Taca ne adusese
între timp mantiile căptușite cu blană, pe care
le cumpăraserăm în târgul de la Vosporo. Ne
puse alături câte o carafă de vin roșu și apoi
ceru voie să se retragă. Dintr-odată, gândurile
mi s-au îndreptat spre Huși unde, la fel
obișnuia să facă mămuța, când rămâneam
împreună cu Ilinca seara, la taifas, în pridvorul
casei! Și mi se făcu un dor nebun de mămuța și
de Ilinca, pe care nu le văzusem de la începutul
verii.
Trebuia să-i povestesc lui Șefik despre
familia mea, așa cum el și beyul Orman, mai
înainte, mă socotiseră demn de a cunoaște o
mare parte din povestea familiei lor. De altfel,
aveam timp destul!
‒ Dragul meu prieten Șefik, dă-mi voie
să-ți spun așa, și, crede-mă, mă onorează
prietenia dumitale! Nu am simțit niciodată ce
simt acum! Pentru că niciodată nu am
cunoscut pe cineva ca dumneata care,
îmbrățișându-mi cauza, să-și pună mintea,
sufletul, averea și, la nevoie, sunt sigur și viața,
numai pentru a fi alături de mine! De aceea,
înainte de a întâmpina cele rânduite de
Dumnezeu, destinelor noastre, aș vrea să mă
destăinui, să mă cunoști, după cum și dumneata
și tatăl dumitale mi-ați acordat încredere, fără
să știți ceva despre mine!
N-am pregetat să încep cu întâmplări din
copilărie, de pe când îl așteptam pe tătuca în
curticica micuță a casei din marginea
Făgărașului, apoi adolescența cu școlitul, pe
lângă biserici și mânăstiri din Moldova, aprig
urmărit și completat acasă de către mămuța.
Apoi serviciul în pâlcurile de „voinici” ale lui
Vodă Ștefan.
Șefik, care mă urmărea cu atenție, a vrut
să știe ce sunt acele „pâlcuri de voinici”!
I-am explicat că, spre deosebire de
unitățile militare ale mercenarilor și de cetele
înarmate ale boierilor sau de ceambulurile
beylor tătari, Ștefan Voievod a pus bazele unei
oștiri regulate de cavaleri, în slujba țării, pe ai
cărei oșteni i-a numit „voinici” sau „viteji”.
‒ Din 1467 am luptat în toate bătăliile
purtate de Ștefan Voievod. Am fost rănit la
Baia și de sănătatea mea s-a ocupat Maricica,
vară-mea din partea lui tătuca ! O știam din
copilărie și ne jucasem împreună, dar când am
Noiembrie 2019
T U L C E N I
revăzut-o, după ani, inima mi s-a rupt în două,
în așteptarea clipei în care vom fi numai noi
doi! Suntem veri dar nu ne-am gândit vreodată
că săvârșim un păcat și cred că despărțirea de
acum este o încercare la care suntem puși
amândoi, înainte de a ne va uni pe veci!
Am tăcut, deoarece mi se umpluseră
ochii de lacrimi și începusem să mă înduioșez
singur de situația mea. Rușinat, m-am scuturat
ca să-mi revin, și am reluat povestirea.
‒ Nu am avut frați. Domnia Ta, prietene
Șefik, vei fi de acum înainte, fratele meu! Soru-
mea geamănă m-a urmat pretutindeni și s-a
obișnuit cu toate îndeletnicirile mele. Se
îmbracă bărbătește, atunci când mă urmează la
antrenamente, călărește mai bine decât mine și
trage cu arcul din goana calului, mănuiește
sabia și aruncă la peste 20 de pași pumnalul la
țintă. Este frumoasă ca un înger și puternică ca
un bărbat. Mămuța e necăjită, spunând că, așa,
îi va trece vârsta măritișului. Are ca și mine 23
de ani, dar nici nu se gândește să se așeze la
casa ei, cu toate îndemnurile mămuței. Vrea să-
și făurească singură soarta și crede că încă nu
și-a întâlnit perechea. Deocamdată, și mai ales
când eu sunt foarte ocupat, Ilinca are grijă de
întreaga gospodărie, scutind-o pe mămuța de
multe necazuri.
‒ E mai frumoasă decât Maricica?
Întrebarea lui Șefik, cu dublu înțeles, mă
prinsese cu garda jos, așa că, zâmbetului său, a
trebuit să-i răspund cu sinceritate.
‒ Cu Maricica este altceva! N-am crezut
niciodată că mă voi îndrăgosti de vară-mea, de
fătuca cu care jucam „țintar” în copilărie și cu
care mă ciondăneam de fiecare dată, când se
sfârșea jocul, indiferent de cine câștiga! Dar s-
a întâmplat! Și, când mi-am dat seama, era prea
târziu, căci inima îmi crescuse mare cât o pâine
de grâu moldovenesc și eram fericit, chiar și
atunci când mă gândeam numai la ea. Și ea
simțea la fel! Timiditatea feciorelnică și rușinea
dispăruseră, nimic nu rezistase iubirii! Cînd
eram singuri, îmi sărea de gât și mă săruta în
neștire!
Tușa Varvara a observat că între noi
apăruse un seniment nou, o atracție diferită de
cea de rudenie, și încercase să intervină, dar era
prea târziu. M-ai întrebat care dintre cele două
tinere din viața mea este mai frumoasă? Sunt
frumoase amândouă, nu pentru că eu le iubesc,
ci pentru că așa le-a lăsat Dumnezeu pe
57 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
pământ! Sunt blonde amândouă, dar Ilinca are
ochii ca pădurea înverzită în soarele primăverii,
iar Maricica, ca albăstrelele. Ilinca este
mărunțică și iute, Maricica este năltuță și mai
domoală. Și una și cealaltă au boiul modelat
parcă în lumea zânelor, iar obrajii le sunt ca
petalele de trandafir! În afara gospodăriei,
Ilinca se pricepe să mănuiască armele, Maricica
a învățat să oblojească oamenii.
Una este mai frumoasă decât cealaltă,
dar eu nu știu care, căci fiecare este frumoasă
în felul ei și sentimentul meu de dragoste față
de ele este diferit și se manifestă diferit!
Am tăcut, respectând și tăcerea
prietenului meu, căzut pe gânduri!
Începea să se lumineze! Se vedea,
departe în zare, țârmul golfului, ca o funie
groasă, arcuită, inundată de fâșia lată a
orizontului de jăratec!
Și, parcă dintr-odată, totul a devenit
lumină: țârmul cu numeroase case, într-o mare
de verdeață, apa mării în nuanțe de albastru și
verde, cerul limpezit în aerul toamnei și discul
uriaș al soarelui victorios, din care țâșneau
flăcări de lumină.
Am murmurat:
‒ Doamne, mare este puterea Ta! Îți
mulțumim pentru această dimineață divină și te
rugăm să ne ajuți ca și până acum!
O barcă se desprinse de corabie și Emin
ne făcu semn cu mâna, înainte de a apuca
vâslele. Barca înainta încet, dar, după un timp a
devenit un obiect mic care se pierdea în lumina
orbitoare a dimineții.
Noiembrie 2019
T U L C E N I
‒ Cu plecăciune urez Domniilor Voastre
să vă bucurați de această dimineață iubită de
Allah, cel mare și puternic! N-ați dormit toată
noaptea, carafele cu vin sunt pline, așa că v-am
pregătit un ceai fierbinte și câteva bucățele de
pastramă de oaie, tăvălite în ulei fierbinte cu
usturoi, care vă așteaptă jos, în salon!
Apucând cele două carafe cu vin, Taca ne
făcu semn să coborâm pe scară, apoi ne urmă.
Păstrase pentru noi zâmbetul, ca o mască care
nu se împăca cu mustățile sale și ne-am dat
seama că era îngrijorat.
În timpul mesei, Taca a urcat pe covertă,
lăsându-ne singuri. Dintr-un impuls ne-am uitat
unul la celălalt și, parcă înțeleși, am izbucnit
amândoi, în același timp:
‒ Trebuie să mergem și noi!
‒ Nu putem aștepta, căci pierdem prea
mult timp! Numai eu o cunosc pe Maricica, iar
fără dumneata, Șefik, nu poate fi răscumpărată.
‒ Și apoi, nu vom putea ține legătura cu
ei, dacă întâmplător toți vor fi prinși, adăugă
Șefik. Să-l chemăm pe Tana, să ne pregătească
de plecare și să-l anunțăm pe cel lăsat la
comandă de kir Alexie despre acest lucru.
Așa a început marea nostră aventură! Ne-
am trezit în barcă, nerăbdători să ajungem cât
mai repede la țârm. Nu știam încă ce va urma,
dar urmăream cu coada ochiului zâmbetul larg
și cinstit al jupânului Taca, și eram mulțumiți.
Am tras barca pe mal, într-un golfuleț,
mai depărtișor de localitatea pe care o văzusem
de pe corabie, unde trebuie să fi ajuns
neguțătorii noștri.
Locul era fermecător! O mare întindere
de nisip auriu contrasta într-o parte cu verdele
transparent al apei și, în cealaltă parte, cu
verdele închis al vegetației. Și mare ne-a fost
satisfacția de a merge prin această vegetație
care era numai viță-de-vie pe rod, cu ciorchini
mari de struguri negri, copți și parfumați, din
care ne-am înfruptat cu poftă.
Mi-am adus aminte de via noastră de la
Huși, de zilele când mămuța ne lua, pe mine și
pe Ilinca, la cules, de mesele bogate și de
horele pe care le încingeau tinerii culegători,
după ce se termina treaba.
---------------------------------------
În marginea localității, de-o parte și de
cealaltă a drumului, se întindeau vii bătrâne, cu
trunchiuri groase, înnegrite de vreme, dar
îngrijite și pline de rod.
58 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
Numeroși culegători încărcau panere
mari cu struguri ale căror boabe pocneau,
lăsând urme sângerii pe șorțurile lor. Se pare că
făceau cu plăcere această treabă căci glumeau,
râdeau și se bucurau, într-o limbă pe care noi
nu o înțelegeam.
Șefik a încercat să intre în vorbă cu cei
din apropierea drumului, folosind graiul
genovez. Câteva fetișcane au început să râdă,
dar nimeni nu i-a răspuns. Dumnezeu a fost
însă cu noi, și în momentul acela!
Întrebând, plin de admirație, ale cui sunt
viile, am primit răspunsul într-un grai
asemănător celui genovez, pe care l-am bănuit
a fi venețian, de la o femeie care tocmai își
ridicase pe cap un paner plin cu ciorchini :
‒ Ale lui segñor Gregorie ! Sunteți străini
și, se vede că n-ați mai fost pe la noi, dar să
știți că este cel mai bogat negustor din Rioni.
Are corăbii ancorate în port, iar altele colindă
prin alte porturi. Proprietățile lui se întind până
hăt–departe, la poalele munților. Face comerț,
mai ales cu struguri și cu vin, căci vinurile
noastre, ale gruzinilor, sunt renumite. Ani de
zile sunt păstrate în vase mari de lut, bine
astupate și, pe măsură ce se învechesc, devin
tot mai bune!
‒ Ai dreptate, sigñora! Suntem negustori
străini, veniți de departe, și-l căutăm pentru
niște afaceri, pe segñor Gregorie. Poate puteți
să ne spuneți și unde îl putem găsi mai ușor?
‒ Așteptați aici, să deșert mai întâi
panerul acesta!
Am așteptat cu răbdare întoarcerea
femeii, uitându-ne unul la celălalt, fără să ne
vină a crede ceea ce se întâmpla. După un timp,
am văzut-o venind spre noi, împreună cu un
bărbat mai în vârstă.
‒ Eu sunt Ana și el este Gogi, bărbatul
meu, care, ca și mine, cunoaște graiul venețian.
Satul nostru se află pe proprietatea lui segñor
Gregorie, dar suntem oameni liberi și, în afara
acestor zile, când trebuie să-i culegem via,
muncim la o familie de negustori venețieni din
Rioni. Dacă vreți să vă întâlniți cu segñor
Gregorie, Gogi vă poate duce până la el.
Segñor Gregorie este venit din Armenia
și s-a așezat aici, după ce și-a luat femeie din
satul nostru. A făcut avere din vânzarea
strugurilor în târgurile Hoardei și a vinului
către venețieni. Dar, cu toată bogăția, trăiește
modest și a rămas apropiat de oameni. Copiii
Noiembrie 2019
T U L C E N I
se ocupă de corăbii! Dar și-au făcut familii prin
alte porturi și vin rar pe aici, cu toate că mama
lor este bolnavă. Ce să faci? Așa-s copiii!
Ne-am luat rămas bun de la Ana,
băgându-i în buzunar câțiva arginți, drept
mulțumire.
Cele auzite m-au făcut fericit! Mi-au
crescut speranțele! Nu m-am putut abține și i-
am împărtășit lui Șefik starea mea de bine. I-
am spus lui Gogi că nu vrem să mai trecem
prin oraș. A înțeles și ne-a condus prin
marginea localității, până a ajuns în dreptul
unei case mari cu etaj, cu zidărie din piatră,
acoperită cu olane, cu tindă la intrare și balcon
pe toate laturile.
Clădirea se afla pe un deal, în marginea
răsăriteană a orașului, în mijlocul unei grădini
cu flori și pomi fructiferi.
I-am mulțumit lui Gogi, dându-i, ca și
soției sale, mai mulți arginți, după care, acesta
ne-a părăsit mulțumit.
Mulțumiți eram toți! Ne aflam în fața
porții și, pe când ne gândeam cum să începem
discuția cu segñor Gregorie, în partea
răsăriteană a balconului, exact în dreptul
nostru, au ieșit două femei, cu capetele
acoperite de marame: una mai mărunțică,
sprijinită de alta mai înaltă.
N-au apucat să se așeze când, fără voia
mea, mi-au scăpat cuvintele: Maricica, fătucă
dragă! Amândouă și-au întors brusc privirile
spre poartă.
Cea înaltă s-a prăbușit, târând-o în cădere
și pe cealaltă. Din fericire, aceasta din urmă a
putut să-și cheme slugile, care n-au întârziat să
apară și să le așeze pe scaune pe cele două
femei, încercând să o readucă în simțiri pe
aceea care leșinase.
Pentru noi, timpul parcă încremenise!
Ne-am dezmeticit în momentul când femeia în
vârstă, care chemase slugile în ajutor și care
părea a fi stăpâna casei, părăsea în grabă
balconul împreună cu celalaltă femeie, arătând
cu mâna spre poartă unui slujitor înarmat care
se ivise în balcon, gest însoțit de cuvinte pe
care nu le-am înțeles. Peste câteva minute,
câțiva slujitori înarmați au apărut în dreptul
nostru. Bărbatul din balcon ne vorbi în grai
venețian:
‒ În lipsa stăpânului, stăpâna nu primește
pe nimeni! Vă rog să vă îndepărtați de poartă!
59 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
‒ Dacă nu știi când se întoarce, măcar
spune-ne unde îl putem găsi, căci venim de
departe și timpul nostru este măsurat!
Vorbele mele îl puse pe gânduri pe
slujitor și spre norocul nostru ne oferi o
informație de cea mai mare importanță.
‒ Stăpânul a plecat spre port împreună cu
câțiva negustori străini care, ca și Domniile
Voastre, l-au căutat de dimineață, lăsând vorbă
să nu dăm voie nimănui să intre pe poartă, în
lipsa Domniei Sale!
‒ Dar noi avem treabă și cu stăpâna
dumitale! Dacă nu-ți este prea greu, transmite-i
că suntem trimișii Hanului Crimeii, să
îndreptăm o greșeală a hazardului!
La vorbele lui Șefik, bărbatul făcu ochii
mai, apoi începu să râdă.
‒ Puteți să veniți și din partea Principelui
Guriei, fără voia stăpânului nu puteți face
nimic!
Spunând aceste cuvinte, intră în casă,
împreună cu ceilalți. Am început să strig tare,
în rumânește:
‒ Maricica, sunt eu, Lisandru! Dacă ești
într-adevăr tu, cea pe care am văzut-o în
balcon, să știi că am venit după tine! Fă tot
posibilul să ne primească Doamna, ca să ne
putem vedea!
Am așteptat în zadar un răspuns. Peste
locuință s-a așternut tăcerea. Și cum nu puteam
da buzna înlăuntru, din cele două ispite care ne
stăteau la îndemână: căutarea neguțătorilor și
așteptarea lui segñor Gregorie, am ales-o pe
ultima.
Și bine am făcut, căci stăpânul casei s-a
întors pentru masa de prânz, însoțit de
negustorii noștri cărora, atunci când ne-au
văzut, nu le venea să creadă.
Ne-au informat că Emin și kir Alexie au
rămas în port, urmând, conform planului
stabilit, să ne cheme de pe corabie.
Nu mai era timp de pierdut, așa că Taca a
cerut voie să plece, pentru a lua legătura cu ei.
Segñor Gregorie i-a pus la dispoziție un cal,
pentru a ajunge cât mai repede în port.
Amu, e musai în ceastă carte, să vă spun
cum arăta stăpânul casei!
De statură potrivită, segñor Gregorie era
un bătrânel roșcovan, rotofei, cu obrajii rumeni,
semn că se împăca bine cu produsele viilor
sale. Avea o privire blândă și era îmbrăcat în
haine venețiene prețioase, dar care nu-i stăteau
Noiembrie 2019
T U L C E N I
prea bine : bonetă pe cap, manta căptușită,
tunică cu guler ridicat, pantalon-ciorap, ghete
cu botul lat.
După ce s-au făcut prezentările, am fost
invitați în casă, într-o încăpere mare unde
slugile, înșirate pe două rânduri, în spatele unei
mese lungi, așezate pe mijloc, așteptau
poruncile stăpânului.
Am fost invitați la masă și, fiindu-ne
foame, nu am refuzat, așa încât, fără să știm că
acesta era un obicei localnic care nu putea fi
încălcat, l-am bucurat pe stăpânul casei, care a
devenit binevoitor cu noi.
S-au servit mâncăruri scăzute cu sosuri
dulci, și carne friptă cu garnituri diverse din
legume proaspete, toate stropite cu vin negru și
dulce, iar la sfârșit miezuri de nuci în sirop de
struguri.
Eram flămânzi și plini de speranță, așa că
am mâncat tot ce ni s-a adus la masă, fără să
știm că și acesta era un obicei respectat de cei
din partea locului.
În timpul mesei, au sosit din port și
ceilalți: Taca și Emin, împreună cu kir Alexie,
pe care așișderea, stăpânul casei i-a invitat
alăturea de noi.
Eram mirat că nicio femeie nu s-a arătat
privirilor noastre. Așa că trebuia să luam taurul
de coarne, dar nu știam cum să începem. I-am
făcut semn jupânului Ruben să vorbească, ca
unul care îl cunoștea bine pe stăpânul casei.
‒ Aș vrea să știți, începu acesta, că
segñor Grigori nu crede că roaba cumpărată în
târgul de la Sarai este valahă, deoarece, atunci
când a cumpărat-o vorbea în limba leșilor cu
celelalte roabe, iar aici se înțelege cu ea în grai
venețian!
A trebuit să povestesc ce se întâmplase
înainte de reîntoarcerea lor. Am spus că leșinul
din balcon ar putea fi motivat de sperietura
provocată de strigătul meu și tocmai de aceea
era important să o văd pe roabă.
‒ Domnia Ta, segñore, trebuie să știi că
am făcut drumul acesta lung, până aici, din
porunca Măriei Sale, Ștefan Voievod al
Moldovei, iar prezența prințului tătar Șefik
Qipceq alături de mine este dovada interesului
purtat de Mengli Ghyrai, Hanul Crimeii, în
rezolvarea acestei probleme!
Căzut pe gânduri, segñor Gregorie se uită
lung la Șefik, apoi i se adresă direct:
60 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
‒ Domnia Ta spui că vii din Solkhat și
reprezinți autoritatea hanului Ghiray?
Răspunzând afirmativ, Șefik întrebă:
‒ Există vreo îndoială în aceasă privință?
‒ Cred că nu! Dar îmi aduc aminte că, în
tinerețe, am cunoscut în Caffa o sigñorita care
îți semăna și care era îndrăgostită de un tânăr
falnic de origine cumană, venit la studii!
‒ Dacă tânăra se numea Stefania, iar
falnicul cuman răspundea la numele Orman,
atunci îi cunoști și pe părinții mei! E o poveste
pe care nu cred că e momentul să o depăn
acum!
Întorcând capul spre noi, jupânul începu
să povestească:
‒ Aș vrea să știți și Domniile Voastre că
tânăra pe care ați văzut-o în balcon, împreună
cu soția mea, nu este roabă, deoarece am
eliberat-o imediat după ce am cumpărat-o. Eu
nu folosesc și n-am folosit vreodată robi în casa
mea.
Tânăra este ruteancă și o cheamă
Marusea. Am cumpărat-o, pentru că se pricepe
la oblojeli, iar soția mea, care bolește de mulți
ani, are nevoie de o astfel de femeie. Și, trebuie
să vă mărturisesc că până acum Tamara, acesta
e numele soției, este mulțumită de priceperea
fetei. Este adevărat că, de când este aici, nu am
întrebat-o niciodată de familia ei, și nici nu știu
ce i-o fi spus Tamarei.
Tamara este dintr-un sat aflat la poalele
Munților Caucaz, la vreo două ore depărtare, în
galopul calului. Este gruzină, dar eu sunt
armean. Când a fost vorba să ne luăm, familia
ei o trimitea la „sfatul femeilor”unde, conform
tradițiilor locale, urma să se vadă dacă era
fecioară. Nici eu și nici Tamara nu am acceptat
acest lucru, ceea ce a dus la ruperea oricăror
relații cu familia ei. A trebuit să ne croim
singuri viața și Dumnezeu ne-a ajutat!
Tamara a crescut trei băieți dar, din
păcate, fete n-am avut, cu toate că în familiie
noastre avem surori.
Ultima naștere a fost grea și de atunci
Tamara s-a betegit. Am tot căutat s-o fac bine
prin doftori, dar degeaba. Până acum, nu a
suportat în preajma ei femei care s-o însoțească
și să o ajute la nevoie. Marusea parcă este fiică-
sa. O s-o chem imediat ..., iertare cer Domniilor
Voastre, dar trebuie întâi să vorbesc cu soția!
Scurta poveste a jupânului Gregorie ne-a
pus pe gânduri. Inima îmi spunea totuși că fata
Noiembrie 2019
T U L C E N I
din balcon era draga mea Maricica! Dar, de ce
mințise? Ce ascundea? Ce se întâmplase cu ea?
În așteptare, inima începu să-mi bată atât
de tare, de parcă aveam iarăși „rău de mare”.
Șefik îmi întinse o cană cu apă, din care am
sorbit și m-am stropit pe față. Mi se părea că
timpul se scurge foarte încet, iar eu nu puteam
ieși din starea aceea de rău.
După o perioadă lungă de timp, în care
nimeni nu mai îndrăznea să vorbească,
negustorul a intrat în încăpere, însoțit de trei
tinere femei, cu părul strâns sub maramă. S-au
oprit în dreptul intrării și jupân Gregorie m-a
întrebat:
‒ Care din cele trei îți pare cunoscută?
M-am apropiat de ele, dar niciuna nu era
Maricica mea, ceea ce l-a făcut pe negustor să
zâmbească.
‒ Ma, questa donna?
În încăpere își făcu intrarea o tânără
înaltă, îmbrăcată după moda venețiană, cu
rochie decoltată, fixată pe talie, largă cu
pliseuri și lungă în partea de jos. Ca și celelalte,
avea părul stâns, legat la spate. Eram cât pe ce
să greșesc, dacă tânăra n-ar fi zâmbit!
‒ Fătucă, tu ești! Și-n acel moment m-am
tezit în brațe cu Maricica, gata-gata să cădem
jos, amândoi! Ne curgeau lacrimi de bucurie și
parcă nu ne mai venea să ne desprindem!
Amu, când scriu, amintindu-mi clipa
ceia, sunt fericit că încă pot păstra în mine
icoana din tinerețe a iubitei mele. În mod sigur,
imaginea noastră de atunci, de tineri înlănțuiți
de viforul dragostei, era mai grăitoare decât
cuvintele.
Segñor Gregorie se repezi spre intrare
unde soția sa Tamara, care venise împreună cu
Maricica și pe care nu o observase nimeni până
atunci, plângea. O luă de braț și o conduse în
odăile sale de la etaj, de unde s-a întors după o
bună bucată de timp, în care Maricica ne-a
povestit ce se întâmplase cu ea.
Invazia tătarilor a avut loc într-o
duminică spre orele prânzului. Maricica,
împreună cu o slujnică, se afla la besearecă și
slujba era pe sfârșite, când au năvălit înlăuntru
tătarii. Au luat cu sila femeile, au tăiat bărbații
aflați în calea lor și au dat foc la besearecă.
Ceambulul condus de Taner, un nepot al
hanului Mamai, s-a îndreptat apoi spre sudul
Poloniei, de unde a luat alte prăzi bogate și
numeroși robi.
61 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
‒ Tătarii ne-au târât zile și nopți
flămânzi, prin locuri pustiite, mlăștinoase,
peste mai multe râuri și fluvii.
Ca să facă rost de mâncare pentru ei și
pentru animale, atacau satele rușilor cărora,
după ce îi despuiau de merinde, le ardeau
casele. Peste apele mari, tătarii au trecut
femeile cu ajutorul unor cătrune (varietate de
dovlecei cu corp sferic și gât lunguieț, curățați
de miez și uscați la soare-n.a.) pe care le
luaseră cu ei, de la sătenii ruși, dar și așa,
acestea fiind puține, multe femei s-au înecat,
printre care și Anica, slujnica mea, Dumnezeu
s-o ierte! Dar au pierit și mulți bărbați, care nu
știau să înoate!
Ochii Maricicăi înotau în lacrimi, iar eu
le ștergeam, sorbindu-i-le cu săruturi!
‒ Aproape trei săptămâni a ținut acest
drum al Golgotei, până am ajuns la Sarai.
Acolo am intrat imediat pe mâna unor
negustori de robi care au plătit bani buni lui
Taner.
De la domnul Gregorie, am aflat că acești
bani intră în visteria Marelui Han. Dumnezeu
să-l pedepsească pe el și pe toți oamenii lui,
pentru faptele lor!
De la un astfel de negustor m-a cumpărat
domnul Gregorie, îmbrăcându-mă imediat cu
haine noi, ale mele fiind zdrențuite și murdare.
Din acel moment s-a purtat cu mine ca un
părinte.
Venind încoace, Domnia Sa mi-a povestit
despre doamna Tamara, dându-mi de înțeles și
motivul pentru care a întrebat, înainte de a mă
cumpăra, dacă mă pricep la doftoricit.
Din câte știi și dumneata, Lisandre, am
învățat de la mămuca să cunosc buruienile de
leac care pot fi folosite la nevoie, cu apă fiartă,
îndulcită, sau uscate și apoi fărâmate până
ajung un praf care se amestecă cu miere de
albine sau cu ulei de măsline! Toate acestea
sunt folositoare în dureri de cap, de piept, de
burtă, în supărări și în lipsă de somn, dar și
pentru lovituri, umflături și răni deschise.
Cu toate necazurile mele, datorate
situației în care mă aflam, când a fost să mă
întâlnesc cu Doamna, ne-am plăcut amândouă
Noiembrie 2019
T U L C E N I
de la prima vedere, și am început să ne vorbim
ca și cum ne cunoșteam de multă vreme.
Poate n-ai să crezi, ce-ți spun acum,
Lisandre, dar amândouă credem că am mai
fost împreună, într-o altă viață! Și, cu toate că
numai de puțin timp suntem nedespărțite,
plecarea mea acuma va fi pentru dumneaei o
pierdere foarte dureroasă!
‒ Fătucă dragă, îmi spui niște lucruri care
mă îngrozesc! Îți cunosc sufletul, dar nu-i
momentul și nici locul să-l împarți, fiind vorba
de dragostea noastră, de părinții și prietenii
noștri și de țara noastră! Dumneata trebuie să te
întorci acasă!
Vezi oamenii aceștia, care au venit
împreună cu mine și care m-au ajutat să te
găsesc? Trei sunt cumani, unul este evreu, doi
sunt greci și unul este genovez. Ei au renunțat
la viața lor, unindu-și destinele cu destinul meu
și au crezut în mine și laolaltă cu mine, că te
vom găsi! Și acest fapt este un miracol al
Dumnezeului din ceruri și trebuie să-l primim
cu smerenie, ca dar din partea Lui!
Discuția noastră purtată în grai
moldovenesc era înțeleasă numai de Șefik și de
jupânul Ruben. Acesta din urmă traducea și
celorlalți ce i se părea mai deosebit în vorbele
noastre. Așa că, segñor Gregorie auzise
probabil ultimele mele cuvinte, traduse de
evreu, căci înțepenise în pragul intrării.
Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor
62 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
O carte pentru pelerinajul
sufletului în lume
Pr. Felix Neculai
,,Ne-ai făcut pentru Tine oamne.
Și neliniștit este sufletul meu până nu-și va afla
odihna întru Tine.”
Fericitul Augustin
,,Plânsurile unui pelerin” ne îndeamnă
gândurile să zboare în acelaşi timp spre Egeria,
pelerina care a vizitat Ierusalimul în primele
secole, spre Plânsurile Sf. Efrem Sirul, dar cel
mai mult ne cutremură fiinţa, fiindcă ne aduc
aminte, prin poemele pline de căutări
existenţiale, de Fericitul Augustin, cel care în
urmă cu peste 1500 de ani mărturisea: ,,Ne-ai
făcut pentru Tine oamne. Și neliniștit este
sufletul meu până nu-și va afla odihna întru
Tine.”
Aceeaşi nelinişte interioară, nestinsă de
nicio plăcere omenească, încearcă permanent
sufletele atrase spre sfinţenie, pentru care
iubirea, nădejdea, iertarea, credinţa, îndoiala,
certitudinea, bucuria, deznădejdea, lacrimile,
taina, Crucea şi Învierea, sunt forme creştine
ale foamei şi setei duhovniceşti după
Dumnezeu.
Dumnezeu este Cel căutat, Cel dorit, Cel
aşteptat să apară în viaţă, ca o rază de lumină
ce poate să împrăştie întunericul păcatelor, iar
credinţa în puterea regeneratoare a virtuţii
iubirii care ,,nu cade niciodată”, îl face pe
pelerin să-şi înnoiască puterile sufleteşti
curăţite prin baia Tainei Spovedaniei şi
luminate prin Taina Împărtăşaniei.
Orice om este pelerinul din această lume
spre cea de dincolo, care conştient de
întunecimile vieţii sale, cere cu credinţă lumina
Domnului, singura ce-i poate arăta calea cea
Noiembrie 2019
T U L C E N I
dreaptă. El vrea permanent noi aripi îngereşti,
care pot să îl înalţe spre cerul dorit din adâncul
fiinţei, pentru că ,,aripile” omeneşti primite din
Creaţie s-au întinat atât de mult cu întunericul
şi mirosul cel greu al păcatelor proprii, iar
modalitatea de dobândire a lor este
dintotdeauna cea prescrisă de Mântuitorul
Hristos: postul şi rugăciunea.
Ele sunt mijloacele de curățire şi
înnobilare a vieţii creştine, pe care le
recomandăm şi noi astăzi tuturor celor ce vor
să cunoască pe Dumnezeu şi mai ales să
trăiască în El şi pentru El.
În acelaşi timp, pentru a cunoaşte pe
Dumnezeu, creştinul are nevoie de îndrumători,
de părinţi duhovniceşti, pe care autoarea, din
experienţa de fiică duhovnicească, ni-i face
cunoscuţi în diferite ipostaze ale vieții creștine.
Poeziile şi evocările sfinte şi sfinţitoare
ale autoarei Camelia Cuzub sunt pline de o
mare sensibilitate creştină şi străbătute de un
dor de desăvârşire, nepotolit de nimic omenesc.
Citindu-le ai impresia că atunci când le-a scris
a avut în inimă, mai întâi, îndemnul
Mântuitorului ,,Fiți, dar, voi desăvârșiți,
precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este”
(Matei 5,48), iar în al doilea rând sentimentul
de dăruire, ele nefiind scrise în mod egoist,
doar pentru ea, ci pentru orice creştin care
caută să atingă ţelul vieţii creştine, care este
dobândirea Sfântului Duh.
Felicităm autoarea pentru acest volum de
poezie creştină, apărut în septembrie 2019 la
Tulcea, care mărturiseşte lumii de astăzi
adevărurile eterne ale credinţei şi îl
recomandăm tuturor celor care se îndreptă spre
Dumnezeu ,,cu frică, cu credinţă şi cu
dragoste.”
63 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

Tania NICOLESCU FURTUNA

Din scrinul cu amintiri
Vuieşte marea-nvolburată, la ceartă luându-se
cu vântul
NATURĂ
Spinări de valuri arcuieşte şi-n spume-nneacă
Îşi cerne timpul pulberea de aur tot pământul
alunecând pe razele de soare Loveşte-n ţărm şi hohoteşte şi zgârie
se pierde iarăşi cerul în înalturi nisipul moale
şi umbra mică sub copaci tresare, Cu ghearele-i de scoici tăioase şi de mărgean -
iar vântul obosit de hoinărit sclipiri stelare
a adormit acolo în câmpie Înmoaie norii grei de ape şi fulgerelor ţine
mişcând în vis un fir de păpădie piept
pe care-aleargă-un gândăcel de malahit. Prăvale, tună, biciuieşte, tot ce în cale-i mai stă
drept
MÂINILE TALE
Se zbuciumă şi urlă-ntruna, înfricoşând
tot ce e viu
Mâinile tale, ca nişte urechi de iepure
Numai fregata o înfruntă privind-o-n ochi
tresar neliniştite, speriate; se tem să fie
până târziu
mângâiate
Cînd obosită şi-nciudată iar se retrage clipocind
Mâinile tale, ca nişte urechi de iepure Şi-ncet şi molcom se transformă-n
se mişcă-ntruna, sunt agitate; n-au timp să fie Oglinda lunii de argint.
mângâiate
Mâinile tale, ca nişte urechi de iepure
se trag la spate; şi rămân acolo pentru mine- CLIPE
acum străine.
Tic-tac, toc, tic
Au uitat să mângâie şi să aline. Tic-tac, toc, tic
Ascult sunetul ceasului şi zgomotul nopţii
TRECERE care-mi bate-n geam cu un sunet peltic
Tic-tac, toc, tic
Încă odată, anul coada de păun şi-a rotit Cum sună clipele când cad rând pe rând
şi a-nceput să ningă liniştit Tic, tac…tic
cu fulgi pufoşi şi moi ca şi uitarea Întâi cea prezentă şi neiertătoare
pe chipul tău cu fir de gând urzit Apoi următoarea, tot neiubitoare
în inima-mi de răbdătoare Penelopă De parcă doar una ar fi
ce încă surâdea visând necontenit. Formându-l pe astăzi, acum şi aici
Şi-ncerc, dacă pot, să evit
NOSTALGIE Tot ce nu-mi place şi mi-e nesuferit
Jucând şotron între ce-a fost sau ce va fi
Cum curg apele timpului la vale Cândva, mîine, sau poate-ntr-o altă zi
De parcă mii de herghelii, dansându-şi Tic-tac, toc, tic
crupele rotunde Toooc… tic
se-avântă în galop peste câmpii. Şi-nţeleg dintr-o dată, legănată de sunetul mic
Că inima mea a-nceput iar să bată
De-a valma duc cu ele-amestecate Liniştită, încrezătoare
tulburi torente de nefericiri Caldă şi surâzătoare
Tristeţile gălbui şi-nveninate Tac, toc, tic…tic
părerile de rău că nu mai vii Blândă e clipa aceasta şi-am s-adorm
Ascultă ! N-auzi? Acum
Cântă ciocârlii! Un pic.

Noiembrie 2019 64 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

Dr. Victor H BAUMANN Gheorghe OANCEA

PĂDUREA VORBEȘTE REGINEI MARIA

Vlăstar de ducesă din spiță de țar
Adun din scorburi uitate de vreme Prințesă distinsă prin sânge patern
Plăpânde mlădițe de ierburi perene! Ajunsa-ți coroana pe al nost hotar
În vremuri când țara gemea de amar!
Mirosuri gingașe, de flori de pădure
Răsuflă din lemnul tăiat de secure, Iar Nando al tău solemn, ne jura
Și răzbat prin efluvii de putrede frunze! Ortodox -Credință în trup și în suflet
Prin sunet de clopot românul vibra,
Gândaci, târâtoare și mici buburuze, O țară întreagă, știați ce dorea!
Trăitoare-n minuscule case burgheze
Se-adapă cu boabe de rouă obeze! Din arcul carpatic un strigăt tuna
Ardealul, e inima țării!
Miliarde de șoapte îmi inundă auzul, Un plânset milenar preumbla
Pădurea vorbește cu glia străveche Rămas moștenire din vatra de sânge
În graiuri eterne, fără pereche! Voi, majestăți, regi de credință
Ați înțeles ce lacrimi curgeau
Și simt chemări mângâietoare firii Venind dint-o matcă-n durere adâncă…
În zorii speranței și-ai izbăvirii! Și toți așteptau cu nerabdă- o sfântă și mare
poruncă
DORINȚĂ
Și frontul de luptă acoperă ȚARA….
Nu îți doresc Tranșeea soldatului fierbea de un crez
Să treci tăcut prin viață, Îndemnul Coroanei putere îi da
Căci moartea e asemeni! Să sfarme în țăndări pe cei ne-ocupa!
Și nici satingi sublimul,
Purtat de veșnicie Din zbaterea voastră sublimă
Pe bolțile-i de cremeni! Ieșit-a o mândră și mare UNIRE
De-a pururi din suflet de nație pură
Mi-ar fi plăcut Fie-vă numele…. neștears-amintire!
Să porți mereu
La bine și la rău Iar visul regesc din țărmuri de Balcic
Strălucitoarea stea Întins peste ape de - argint ale mării
Cu-nsemnele dreptății! Să fie un semn al iubirii supreme
Un cântec doinit în liniști eterne…
Să fii al tuturor,
Cărbune-n bezna grea,
Lumină a destinelor,
În paradisul grădinilor!

Foto: Mihalea DUMITRU

Noiembrie 2019 65 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
ÎN RĂSCRUCI
Viorel CREȚU
Cald. Cuptor, nu alta! Și doar ce
trecuseră de primele zile ale lui decembrie, mai
erau destule până la Crăciun....
- Părinteee! Ești acas’?
Era a lui Zăbavă. Transpirat, leoarcă nu
alta, murdar, praful dus de vânt se lipise de el,
se amestecase cu sudoarea corpului și
pângărise cămașa cu pete cenușii. Se dete mai
la umbra salcâmului de lângă gardul casei
parohiale.
- Zi, bre, ești acas’?
Părintele era în grădină, săpa straturile de
roșii, păzit de arșița sorelui sub o pălărie de
paie, ruptă, mușcată parcă de șoareci.
- Care ești, mă? Care-i treaba?
- Haide, bre, c-o mai ieșit unu’, stă
mahmur, lângă cruce..., Vasile a lu’ Zăbavă
sunt. Cre’ că e Rusu ăsta, nu prea se vede
scrisu’...
Își făcu semnul crucii și sprijini sapa de
cireșul plin de fructe încă necoapte. După cum,
în ianuarie mâncau cireșe, destule, multe
mergeau la rachie, plouase destul în lunile din
urmă ca să nu mai zică de zăpezile din iulie...
- Stai o țâră, să-mi iau straiele și crucea.
Vezi de Gheorghe, cre’ că e la biserică, s-aducă
agheazma și cădelnița. Doamne, iartă-mă!
Vasile se duse. Nimeni, nicăieri....
Acum..., nu-și mai aduceau aminte când
se întâmplase. Cei mai bătrâni spuneau că era,
unu’, a lu’ Manole, băuse la cărciumă toată
ziua, nu că se întâmplase, era zilnic beat, de
dimineață până seara, la șapte era primul la
masa soioasă din fața bombei, aștepta,
tremurând, să deschidă. Trăgea orice, alcool să
fie. Acasă doar femeia muncea. Robotea,
săraca, și la câmp și-n grădină, făcea de
mâncare, avea grijă de ăia micii, doi băieței, de
patru și doi ani. Și-ntr-o seară, nimeni nu știe
de ce, a lu’ Manole i-a omorât, și pe copii și pe
nevastă. Cu un cuțit cu care femeia tocase
zarzavatul pentru o zeamă. Trezit, brusc, din
nebunie și beție, vru să fugă, ieși în uliță și-o
luă spre Țânculești. La marginea Răscrucilor
era o troiță veche. Acoperișul, din șindrilă,
stătea într-o rână, putred, peste pereții la fel de
mâncați de timp, apă și vânturi. A lu’ Manole
se opri acolo, probabil, pentru că, a doua zi l-au
Noiembrie 2019
T U L C E N I
găsit mort, cu mâinile lângă crucea troiței.
Orbi, sătenii nu băgară de seamă. Crucea fusese
răsturnată, vârful ei era înfipt în pământ... Și de
atunci, așa zic bâtrănii, totul se întoarse cu
curu-n sus, totul o lua de la sfârșit și se termina
cu începutul...
Schimbările începură, după ăi mai în
vărstă, la trei zile după ce-i îngropară p-ai lu
Manole. Mai întâi, apăru Sica, nevastă-sa, de
mână cu copii, murdari toți de țărână, din
creștet până-n tălpi. Când îi zăriră, oamenii
înebuniră de-a binelea, fugeau ca de dracu,
țipau, alergau..., ce să vezi? La câteva ore, tușa
Floarea, ce se dusese la cimitir, că-și tămâie
zilnic răposatu, dădu nas în nasu cu criminalu,
ședea la poartă și se uita-n stânga și-n dreapta,
năuc, picat din cer parcă. Scăpă din mână
tămâieru și sacoșa cu de-ale pomenii și se
scăpă și pe ea. Păi, ce? E ușor să vezi mortu viu
de-a binelea, pe picoarele lui? Vestea se duse
ca fulgerul. Polițistul, sora medicală de la circă,
primarul, preotul, toți, ciopor în fața bisericii.
N-au avut ce să facă. Încet, morții se întorceau
la casa lor, pe cine să întrebi? Ce să faci?
Curios, telefoanele nu mai mergeau, astea erau
moarte de-a binelea. Nici o mașină nu mai voia
să pornească, din hotarele satului nu puteau
ieși, caii săreau, dădeau înapoi, nici să-i frigi cu
fierul încins nu înaintau. Iar oamenii..., îi apuca
o leșuială, cădeau lați, de era nevoie să vină
alții, să-i tragă de craci, înapoi, în sat. Era ca o
barieră nevăzută. Iar asta se petrecea prin
noiembrie, la început. Pe mijloc de toamnă, să
zicem... Numai că, la câteva zile se întoarse
acasă și răposatul tușii Floarea, la fel, murdar
de pământ, tăcut, pierdut. Iar copchilu Licăi,
măritată cu Nae Croitoru, dispăru într-o noapte,
avea doar o săptămână..., Lica se trezi
dimineață, borțoasă ca-n nouă luni..., ce să
mai? Erau zăpăciți de tot oamenii! Unde mai
pui că în loc să cadă brumele alea groase,
vremea prinse a se încălzi, pe la mijloc de lună
copacii înfloriră, a doua oară anul ăla. Și se tot
încălzi, că de Ignat...., ce să taie porcii? Erau ca
la mijloc de mai, cu iarbă groasă, cu gâze, cu
albine ce zburau la flori. Se strica carnea, n-
aveai cum!
Marea problemă era alta! Vinul din
butoaie se făcu tot apă, din cazanele de rachie
curgea tot așa, apă curată, cristalină, la
cârciumă nu mai era nimic, din sticlele de
66 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
bere..., tot apă. Urgie, nu alta! Nu aveau cum să
facă, nu aveau cum să aducă. Crunt!
Din zilele alea nimeni nu mai știa prea
multe. Sau, poate, nu mai voiau să-și aducă
aminte. Schimbările fuseseră atât de dramatice
încât mulți dintre răscruceni intraseră în
depresie, dacă depresie se pot numi dracii ăia,
care te apucă când intri în sevrajul produs de
lipsa alcoolului sau tutunului. Da, da, și a
tutunului, pentru că mașinile cu mărfuri nu mai
veniră în sat, nu ajumgeau, nu puteau sau nu
mai voiau șoferii să vină. Rămăseseră fără de
nici unele, adică de facilitățile dedulcitoare ale,
onor, civilizației moderne. Rând pe rând cele
trei magazine închiseră, ce să mai vinzi?
Oamenii le transformară în magazii. Singură,
cârciuma lui Stere, mai avea și-acum mușterii,
e drept, blazați, consumau un fel de sirop, nu
știa nimeni din ce-l făcea crâșmarul, îndoit cu
apă, e drept, rece, din fântână. Stăteau la vorbe,
vechi obicei de pe vremea în care băutura era
din belșug. În zilele din urmă nici bani nu mai
erau, ce să faci cu ei? Stere dădea siropul pe
gratis, de dragul vremurilor apuse și al
oamenilor care veneau, spre seară doar, la
taclale. Uitai să vă spui, la o vreme după
întâmplarea cu ai lui Manole, le pică și
curentul, deci..., ce să facă omul, seara?
Au zis că sunt blestemați. Toată lumea, în
păr, era la biserică. Trăgeau de preot, să facă
sfințiri, maslu, să citească Molitfele Sfântului
Vasile cel Mare..., însă nimic nu se întâmplă.
Morții înviau, bătrânii întinereau, copiii intrau
în mă-sa când le venea sorocul. De pe niciunde,
apăreau fii și ficele satului, se întorceau nevoit,
de parcă-i trăgea ața. Erau singurii de puteau
intra la hotar. Și doar câțiva, venetici, care au
putut pleca. Anotimpurile se suciseră și ele.
Totul, nu de parcă venea sfârșitul lumii ci
începutul ei!
Nici vrăjitoarele, nici ghicitoarele satului
n-au putut face mai mult. Își dădeau cu părerea,
așa semăna ce ziceau ele. Cu o părere, nimic
concret. Oricum, în primele zile, după năuceala
generală, oamenii încercară să o ia de la capăt.
Dincolo de uimire și senzaționalul
întâmplărilor stătea foamea. Fără curent
electric, fără butelii de aragaz, fără gaz la
lampă, trebuiau să-și aducă aminte cum se
făcea. Și-și aduceau. Lucrau pământul, asta
aveau voie, creșteau păsări, mai mult sălbatice,
că nu erau grâne destule, culegeau poamele și
Noiembrie 2019
T U L C E N I
legumele, eh, ca acum sute de ani. A! Și încă
ceva. Bărbații deveniră neputincioși în fața
muierilor. La început, când aveau draci că nu
mai era de băut și de fumat, unii, după tradiția
stămoșească, au încercat să-și verse amarul pe
neveste. Fără excepție au luat toți bătaie până s-
au cumințit și din cuvântul femeii n-au mai
ieșit. Spălau și rufe, la izvor, aveau grijă de
copiii care deveneau din ce în ce mai
neajutorați, făceau mâncare, coceau pâine când
aveau ceva făină. Numai la cârciumă aveau
voie, seara, că și femeile se adunau pe la clăci.
Trecură anii. Se resemnaseră. Ce fuse
senzațional se transformase în normalitate dar,
pe undeva,ascuns, rămasese gândul răsturnării
vieții.
Cam așa stăteau lucrurile. Acum era cald,
prea cald, ziceau unii, găseau motiv să se
tânguie, le era dor de-o secetă, acum ploua la
două-trei zile, se făceau toate, parcă-n ciudă,
munceau de dimineață până seara.
Se întorceau de la cimitir, îl citiseră pe al
lui Rusu, murise la 52 de ani, tânăr, să fi fost
acum 14 ani. Unuia, revenit, îi erau necesare
cam două-trei zile ca să-și recapete memoria.
- Părinte, eu din ce mai știu, Rusu parcă
n-a avut muiere...
- N-a avut, mă, nu. Stătea în casa alor lui,
cam făr de căpătâi, Doamne, iartă-mă! Nu-l
dădea hărnicia afar din casă...
- Păi. Și-l lăsăm acolo? La cimitir?
- Acu..., ce-ai vrea? Ia-l acasă.., își
revine, până diseară e-n bătătură.
Mergeau agale, de ce să se grăbească. Pe
uliță nu era nimeni la ora aia. Cum deteră colțul
și intrară pe la Coleașă, văzură muierile la
poartă la ai lui Simion.
- Da ce faceți acilea? întrebă părintele,
mai mult să se bage-n seamă.
- Sărut mâna, părinte. Iaca, Ilinca și-o
strâns bărbatu de gât. Nu mai mișcă.
- Eh! Las, că peste trei zile mișcă iar. Da
să-l bage-n groapă...
- Și ce, bre? Dacă nu-l bagă nu mai
mișcă? răspunse Rădița lu Tămăioagă.
- Mișcă, mișcă, da e belbeteag mai multe
zile după aia..., hai, rămâneți cu Dumnezeu!
- Doamne ajută, părinte!
Apăruse într-o seară, venea pe ulița mare,
desculț, cu un cămeșoi atârnând spre genunchi,
pletos, cu barbă, tot părul negru de parcă era
cănit. Tras la față, însă tânăr, 30 spre 35 de ani,
67 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
ziceau. Parcă dinspre Văleni venea. Se opri în
fața cârciumii, se uită la bărbații de acolo, intră,
timid, se duse la tejghea, parcă încurcat de
toate cele. Stere îi întinse o stacană cu siropul
rece. Tânărul o luă și se așeză la o masă liberă
din capătul prispei. Ceilalți îl priveau pe șest.
- Al cui o fi? Eu nu-l știu...
- Da’ ce crezi, că el știe? Așa sunt ăștia,
de vin înapoi. Îs la fel de năuci ca morții
înviați.
Nu l-au mai băgat în seamă. Stătea acolo,
la masă. Nici când au plecat spre casele lor nu
au văzut că tânărul era tot acolo. A doua zi,
când Palade veni la Stere, îl zări la aceiași
masă. De parcă stătu acolo de când apăruse.
- Stere, ce-i cu ăsta, mă? Rămase toată
noaptea acilea?
- Nu, mă. A plecat la puțin timp după voi.
O luă pe la Nicu, spre pădure, în sus. Habar n-
am un’ s-a dus. N-a scos o vorbă..
Încet, bărbații se adunară pe la mese.
Rupți de muncă, își luau porția de libertate.
Dinică apăru și el cu ceva înfășurat într-un
ștergar.
- Stereee, ai, mă, niște hârtie?
- Da’, la ce-ți trebuie? Scri f-o depeșă sau
dai acatist la biserică?
- Nu, bă! Am uscat tutunu, băăăăă! Dă-
ncoace, să răsucim niște penale!
Dintr-o dată, bărbații redeveniră ei înșiși.
Dinică făcu câteva..., ceva ce aducea a țigări și
începură să tragă din ele, pe rând, adică poștă.
Tușeau, nu mai erau obișnuiți. Râdeau, fără un
motiv, nici nu aveau nevoie, fumau, asta era tot
ce conta, se simțeau ca-n vremurile normale. A
lu’ Cocoloș începu să și cânte, era bun, le zicea
și la nunțile care, acum erau, de fapt, despărțiri.
Tinerii, după ani de căsnicie, se întorceau la
hoinăreală.
De fapt, în sat nu mai exista moarte.
Chiar dacă mai apărea câte unul, cum fu cu
bărbatul Ilincăi, după trei zile învia. Popa nici
nu mai cânta slujbele de îngropăciune, nici el
nu mai știa cum, când și de ce la mai făcea pe
celelalte, numai dacă-l chemau oamenii, așa, să
fie..., nici nu băgaseră de seamă că, exceptând
anotimpurile, totul era la fel, găinile se ouau,
cădeau cloțe, făceau pui, la fel animalele din
gospodărie, câini, pisici, oile sau vacile. An
după an, anormalitatea devenise normalitate...
- Nu vă supărați...., îmi dați și mie să trag
un fum?
Noiembrie 2019
T U L C E N I
Era tânărul, nimeni nu sesizase când se
ridicase de la masa lui și se apropiase. Tăcură
brusc. Cocoloș nu mai cânta, rămase cu notele-
n gât. Ceilalți făcură fețe-fețe, nedumeriți,
încurcați. După câteva clipe, Dinică îi întinse
penala din care trăgea el. Tânărul o luă, o privi
și apoi trase un fum lung, adânc, până-n toți
bojocii. Expiră încet, în rotocoale.
- E bun...., dar am un fel de iarbă, cred că
dacă o combinăm cu tutunul o să iasă ceva mai
bun. Pot să vă arăt? Fac eu una.
Nedumerirea dispărea încet, ca o ceață.
Cineva îi dete un scaun, tânărul se așeză, scose
dintr-un buzunar al cămeșoiului ceva, păreau
bobițe, rupse o bucată de hărtie, frământă niște
tutun, adăugă puțin din bobișele alea și răsuci
țigara. O aprinse de la alta, pe care o fuma
Palade. Trase două fumuri și o dete celui din
dreapta. Apoi, fiecare... după o tură simțiră
ceva ce nu mai simțiră de mult, o amețeală
dulce, ca după o stacană de vin sau mai multe
halbe de bere..
- Băi..., ce rahat mai e și asta?
- Nu vă fie teamă, nu o să...
- Ce teamă, bă? E bună rău!
Se dezlegau, din nou, limbile. Seara
cădea încet, bărbații reveniră în vremuri apuse.
Stere aprinse opaițele de pe la mese și
mai aduse niște stacane cu sirop.
- Auzi bă, țâcă..., da’ de-al cui ești? Că
nimeni nu știe.
Tânărul nu răspunse imediat. Mai trase
un fum,
- N..., nu știu..., de parcă, atunci când am
intrat în sat, mi s-au șters toate aminitirile...
- Hai, lăsă, așa e la început. O să-ți revi
tu. Da’..., noaptea, noaptea unde stai? Și de
mâncat, de unde? Îți dă cineva?
Evident, întrebările îl încurcau.
- Băi, ia lăsați băiatu-n pace! Vreți voi să
le știți pe toate...., ia uite Cocoloș, vezi că vine
muierea după tine!
Așa era, din negura uliții se făcu ivită
nevastă-sa. De când cu schimbarea ordinii,
bărbaților le era din ce în ce mai greu să pară
coioși. Mai ridicau voce, mai se certau, dar
dacă era vorba să se ia la bătaie, fugeau. Lăsau
muierea să se astâmpere, să-i treacă dracii,
lunecau curioși pe lângă garduri și abia când o
vedeau în ale ei intrau, tiptil, în curte. Se spălau
și se băgau direct în pat. Scăpau.
68 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
- Haidi, mă, acas, că se răcește mâncarea.
Făcui mămăligă și-acu e pietroi! Nu-ți mai
ajunge vorba! Staaați ciorchine la cârciumă...,
ce să zic! Hai, scoală!
Cocoloș se ridică, vru să facă doi pași,
da’ parcă era beat! Unul înainte, unul într-o
parte. Nevastă-sa, crucită. Nu înțelegea...
-Ce-ai, mă? Cu ce dracu’ te-mbătași? De
unde beutură? Stereeee...., te puse necuratu’...,
de unde ai? Oamenii erau încurcați dar muți.
Nu voiau să zică. Îi scoase tot Dinică.
- Lasă-l, fă. Că de când a venit s-a plâns.
O fi obosit, l-ai stors de vlagă!
Îi pufniră râsul. Mai pe-nfundate.
- Hai sictir! Vezi-ți d-ale tele c-acu’ te
bag în gura Frusinii!
Dinică, piatră, brusc. Știa și el de frica
nevestii. Femeia îl apucă pe Cocoloș de subbraț
Mihai MOLEȘAG
MEDICALĂ
Când un doctor mai de vază
Vrei să-ţi umble-n măruntaie,
Dânsul nu te operează
Până când nu te jupoaie.
CAMPANIE ELECTORALĂ
Vorbe goale cu grămada
Pe un banner cât e strada,
Ca să vezi cam cum arată
O minciună gogonată.
Noiembrie 2019
T U L C E N I
și se pierdură, cătinel, pe uliță, la vale.
Tăcerea se lăsa grea la mesele bărbaților.
Nu mai aveau chef. Erau răscoliți. Stere
ștergea, inutil, tejgheaua. Departe, un câine urla
a morțiu.
- Ce naiba l-a apucat și p- ăsta? Că nu
mai moare nimeni p-n sat... Haideți, mă, acas,
că-i târziu.
Bărbații se ridicară, încet, de pe scaune.
La căzuseră-n călcâie fumurile din țigări. O
luară care-n cotro. Tânărul mai stete o țâră, își
strănse cămeșoiul mai pe el.
- O seară bună, domnule!
- Să dea Domnul.
Noptea stăpânea. Cântau greierii. În
decembrie, mai era o săptămână până-n ajun.
Așa zicea părintele.
INSCRIPŢIE
Din locul cu lumină şi verdeaţă
Iubito, gânduri bune îţi trimit,
Căci stau şi eu aici mai liniştit
Atâta vreme cât te ştiu în viaţă…
ADMIRAȚIE REȚINUTĂ
În faţa mea stau un băiat şi-o fată;
Sunt minunaţi şi îi admir, fireşte,
Căci frumuseţea fetei mă îmbată…
(Iar corpul lui atletic …mă trezeşte !)
DEŞTEPTAREA ROMÂNIEI
Eşti astăzi subiect de comentarii,
Română naţiune, scuză-mi tonul,
Dar cum să te deştepţi când demnitarii
Îţi sună deşteptarea …cu trombonul!?
SCENARIU BIBLIC
Adam, strămoşul nostru, cel văduvit de-o coastă,
Privea la Doamne-Doamne cum îi făcea nevastă
Şi în structura-i vie, el, proaspăt conceputul,
Simţi cum, dintr.o dată i se-ntăreşte lutul
69 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

FILMUL NOPŢII ÎNCĂ privind pe fereastră, ca şi cum ar fi putut vedea

NESFÂRŞITE jocul de iele al gândurilor sale prin întuneric.
Tania NICOLESCU Uneori acest joc părea să aibă un acompaniament
de fundal, presărat cu frânturi de melodii, reţinute
de capriciozitatea memoriei sale. Aşa obişnuia să
se cufunde într-o stare de relaxare şi de aceea evita
- afişând de obicei o expresie impenetrabilă -
insistenţa oricărei priviri ce ar fi dorit să i se facă
observată şi astfel să o incite la vorbă. Uneori, mai
asculta pentru puţin timp flecăreala celorlalţi şi
apoi plictisită, se retrăgea pe propriile tărâmuri,
devenind imună la tot ce i-ar fi putut consuma
inutil energia, pe care aproape fiecare zi petrecută
pe acest tărâm pe care se născuse, i-o devora cu o
incredibilă lăcomie. Măcar acum, în ultimii ani de
când televiziunea devenise „liberă”, seara, înainte
Iarna lui 2000. Trenul de noapte care
de a adormi, mai privea la întâmplare uneori câte
făcea legătura nordului Dobrogei cu
un film întreg, alteori doar câteva secvenţe, în care
îndepărtata capitală, îşi făcea anevoie
eroii – pozitivi sau negativi - erau decimaţi cu
intrarea în gară, încă şuierând din când în
dezinvoltura cu care se împuşcă iepurii şi apoi cu
când, după un drum de aproape şapte ore…
un sentiment de detaşare, cădea într-un adevărat
Drumul traversase lunga noapte presărată cu
somn de plumb, fără vise. Unde şi cum se
halte şi gări abia sesizabile în lumina slabă a
pierduseră vremurile acelea în care somnul îi era
becurilor. Mai degrabă erau ghicite după
presărat de petele de culoare ale viselor şi chiar de
opintelile cu care trenul pornea şi oprea în
muzica pe care o „compunea” în timpul somnului?
staţii, lovindu-şi cu zgomot sec, tampoanele.
Nu găsise răspuns şi nici nu-l mai căuta.
Un miros îmbâcsit de fum de ţigară,
„Cum, mai poţi să şi dormi după scenele
amestecat uneori şi cu un iz incert, ceva
alea de groază?” – o mai întreba cu o notă de
între mirosul de zgură şi cel de cojoace
oripilare în glas, câte o prietenă căreia uneori îi
umede de oaie, încă la modă, umplea
povestea râzând, despre nou descoperita ei „reţetă
vagoanele şi treptat, ameţea călătorii ale
infailibilă” pentru somn. Iar Ştefania, îi răspundea
căror vorbe, la început un veritabil vacarm
încercând să-şi compună o mină veselă, că de la un
de turn babel, se ostoiau, transformându-se
timp, nimic nu i se mai părea îngrozitor pe lumea
întâi într-un zumzet surd, după care se
asta şi nimic altceva nu o mai putea face să tresară,
înstăpânea tăcerea. Nesfârşite păreau
în afară de cuvintele „taxe şi impozite”, pe care
minutele şi orele monotonului monolog al
noul stat, adică „ei”, proaspeţii procopsiţi ai zilelor,
roţilor pe şine. Unul după altul, călătorii
le impuneau proştilor care munceau. Că doar zicală
picau într-un soi de letargie, întreruptă
bătrânească era că tot în boul care trage, să dai.
uneori de câte un sforăit gros, din care doar
Sau, mai adăuga ea, „dacă ar fi să exprim altfel
cei ce coborau pe parcurs mai ieşeau,
situaţia, o să spun că din vremuri străvechi, la daci,
întredeschizând câte un ochi vigilent şi
fiii cei mai buni au fost întotdeauna jertfiţi lui
încercând zadarnic să se lămurească în
Zamolxe, pentru ca ... ceilalţi, să poată trăi în
privinţa gării în care staţiona pentru câteva
voie”. Iar călătoria pe care o făcea acum, în plină
minute, trenul. Ceilalţi, mai aruncau în acest
iarnă, era tot pentru a-şi depune actele şi taxele
timp câte o privire spre bagaje – să nu
necesare pentru obţinerea dreptului de a putea
cumva să fie luate “din greşeală” de alţii - şi
munci. Deh, dacă în loc să facă o şcoală
apoi recădeau în moţăiala rareori întreruptă
profesională şi să câştige sume impresionante fără
de controlorii de bilete, atenţi mai ales la
niciun impozit, muncind la negru ca zugrav, sau
semnalele de mediere, care le rotunjeau
instalator, sau coafeză, făcuse o facultate... Aşa că
până la sfârşitul călătoriei buzunarele.
îşi pusese deoparte în geanta gri, cu aspect de
Ştefania îşi rezemase capul de
servietă şcolară dar cu o curea lungă ce-i permitea
spătarul scaunului îmbrăcat în vinilin,
să o poarte pe umăr, pentru a avea mîinile libere –
Noiembrie 2019 70 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
doar mâinile sunt făcute pentru a căra
greutăţi – un plic alb, cu suma nesară pentru
plata taxelor. În buzunărelul interior, mai
avea doar suma pe care o socotise suficientă
pentru a-şi procura biletul de întoarcere, cele
câteva bilete de troleu şi ceva de mâncat pe
ziua respectivă. Prin întunericul dimineţii de
iarnă, se zăreau deja luminile oraşului. După
câteva şuierături prelungi, trenul începuse să
încetinească. Şi cum ultimele clipe înainte
de oprirea în staţia terminus, păreau tuturor
călătorilor mai lungi decât erau în realitate,
se stârnise rumoare şi mulţi dintre ei, deja se
înghesuiau aproape strivindu-se unii pe alţii,
în încercarea de-a ieşi cu toţi de-a valma pe
culoar, oameni şi bagaje, de parcă s-ar fi
străduit să nu piardă startul unei competiţii.
Ştefania coborî fără grabă pe peron şi
se îndreptă spre ieşirea din faţă a gării, acolo
unde ştia că opreşte troleul de care avea
nevoie pentru a ajunge la instituţie. Nu era
aglomerat şi nici nu trebuise să-i aştepte
prea mult, sosirea în staţie. I se păruse că
este ultima care urcă în troleu şi şoferul
părea că priveşte spre ea ca să ştie când să
închidă uşa. Numai că, atunci când ajunsese
cu ambele picioare pe prima treaptă a
troleului, simţise ceva. Nu ar fi putut să
descrie senzaţia, dar privise instinctiv spre
geantă şi constatase că aceasta nu mai era
închisă. Inspectându-i imediat interiorul,
constatase siderată că plicul alb – biet sol al
păcii între omul de rând şi… stat - nu mai
era în interior. Când ridicase privirea uluită,
alături de ea, cu spatele lipit de uşa troleului
- care din acest motiv nu se mai putea
închide – şi cu mâinile trase la spate, stătea
un zdrahon tânăr, cu tenul smead. Înţelesese
imediat şi i se adresase cu voce fermă: “mi-
ai furat banii; dă-mi-i înapoi!”. Tânărul –
ţigan după înfăţişare - după ce mai întâi
schiţase o vagă urmă de mirare, văzându-se
înfruntat de o femeie care abia îi ajungea la
piept, o privi cu nepăsare, fără a se mai
deranja să îi răspundă ceva. Stefania
continua să îl acuze, ştiind din cărţile
poliţiste sau poate din filme, că hoţii nu
acţionează niciodată singuri şi că mâinile lui
duse la spate, nu însemnau altceva decât că
dăduse prada mai departe, unui complice în
acel moment nevăzut. Neobţinând nicio
reacţie din partea lui, se adresă atunci
Noiembrie 2019
T U L C E N I
şoferului, rugându-l să o ajute să îl ducă pe hoţ la
poliţie. Acesta însă, bătuse imediat în retragere,
afirmând că el trebuie să fie “în grafic” aşa că
trebuie să plece la timp din staţie. La doar câţiva
metri mai departe de troleu, staţionau câţiva
taximetrişti, cărora Ştefania li se adresă folosind
formula încetăţenită pe care o tot auzise pe la
televizor, aceea de “oameni buni” şi îi rugă şi pe
aceştia să o ajute. Însă nimeni nu părea să fi auzit
ceva, deşi de privit, priveau. Între timp, partenerul
tânărului, mult mai prizărit şi mai jerpelit, se
apropiase şi sub ochii ei, descheia hainele
tânărului, care până atunci, nu făcuse nimic altceva
decât să coboare de pe treapta troleului – ceea ce
reflex făcuse şi Ştefania – lăsând troleul să-şi
continue traseul. Cel mai prizărit, îi tot spunea
Ştefaniei îndemnând-o să privească: “uite tanti, că
nu are nimic!”. Dar ea nu se lăsa convinsă şi-n
momentul în care cei doi îi întoarseră spatele
îndreptându-se pe lângă coloanele impunătoare ale
gării spre intrarea laterală, îi urmă, chiar dacă nu
ştia în acel moment unde va ajunge. Când a trecut
şi de ultima coloană, în faţa ei, un grup întreg se
adunase ciorchine şi imediat zărise mâinile
negricioase care rupseseră plicul alb şi numărau
febril, cu o dexteritate de care nu i-ar fi crezut
capabili… banii ei. Ştia - adunase cu greu suma –
că erau doar hârtii de o sută şi de cincizeci. Se
îndreptase hotărâtă spre ei, cu un calm pe care nu
şi-l recunoştea. După ce îi aruncase o privire, cel ce
părea a fi şeful grupului, se îndreptase și el către
ea. Odată cu el, se grăbise să se apropie şi făptaşul
şi înainte de a apuca „şeful” să-i spună ceva
Ştefaniei, cu o voce scăzută dar plină de furie, o
ameninţă că îşi va şterge şişul de ea. Deşi auzea
clar ceea ce i se spunea, nimic nu tresărea în
interiorul ei. Ca şi cum dintr-odată, nu mai
înţelegea limba în care i se vorbea. Şeful grupului o
privise lung şi după o clipă îi întinsese o parte din
bani. Ştefania îi luase şi ca şi cum ar fi fost la
cumpărături într-un supermarket, începuse să îi
numere tacticos. Era... doar jumătate din suma
avută. Aşa că ridicând privirea, îl întrebă cu o voce
ce îi sună străină: ”şi, restul?”. Şeful, pe care acum
îl putea observa cu atenţie aşa cum stăteau faţă în
faţă – era de statură medie şi avea pomeţi tipici
tătarilor. Scuipând în jos cu năduf, îi răspunse
enervat:” adică eu te ajut şi-ţi dau o parte din bani
şi tu îi vrei pe toţi?!?” şi întorcându-i spatele,
împreună cu tot grupul se îndreptă spre cealaltă
intrare a gării. Rămasă singură, Ştefania parcă se
trezise dintr-un somn lung. Deşi începea să o
71 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
cuprindă furia, înţelegea că nu are rost să
mai urmeze grupul. Abia acum, vorbele
tânărului ţigan îi reveneau în minte şi
începeau să capete înţeles. Da, ar fi putut să
o înjunghie acolo pe loc, sau pur şi simplu
să o taie pe faţă – idée care, curios, o înfioră
mai mult decât prima - şi nimeni, dar
absolut nimeni nu i-ar fi sărit în ajutor, chiar
dacă ar fi avut posibilitatea să observe ce se
întâmplă. Însă locul în care se aciuise
strategic grupul, era într-un unghi mai dificil
de observat – şi dacă cineva, prin absurd –
ar fi vrut să-i sară în ajutor, ar fi trebuit să
traverseze în goană intersecţia largă, intens
circulată. Revenind la intrarea principală a
gării, întrebă la întâmplare pe cineva, unde
este secţia de poliţie feroviară. Atât îi venise
în minte. Ajunsă acolo, sub privirile lipsite
de orice interes ale celor doi poliţişti, îşi
spuse pe scurt povestea. Aceştia, după un
schimb scurt de priviri, o îndrumaseră spre
secţia de sector a poliţiei. Se luminase deja
de ziuă. Ştefania păşea ezitând pe o străduţă
necunoscută, căutând din ochi un indiciu
care ar fi putut să o ajute să găsească adresa.
Un bătrânel cu o voce firavă, îi arătă
clădirea ponosită a secţiei. I se părea că
traversează un labirint. În sfârşit, cineva care
se recomandase a fi căpitan, după ce îşi
înăbuşi un căscat – era doar aşa de
dimineaţă - îi oferi un loc pe un scaun şi
după ce ascultă ceea ce avea ea de spus, îi
întinsese o coală de hârtie îndemnând-o să
îşi scrie reclamaţia. Abia acum îşi simţise
degetele contractate ca într-un spasm care
făcea să-i tremure mâna, ce părea că şi-ar fi
dorit să refuze să scrie ceva, pe coala
întinsă.
Poate şi pentru că ceva imperceptibil
în atitudinea lui, o anumită expresie fugară
ce-i trecuse peste faţă atunci când ea îi
făcuse portretul şefului hoţilor, o făcuse pe
Ştefania să simtă că nu-i vorbeşte despre o
persoană necunoscută. Şi contrar aşteptărilor
sale, acesta nici nu-şi notă semnalmentele
descriese. Cât despre amprentele pe care ea
se aştepta să fie prelevate de pe geanta nici
vorbă. I se explicase că materialul din care
era confecţionată geanta ei, acesta… nu era
Noiembrie 2019
T U L C E N I
perfect neted şi ca atare nici nu se putea pune
problema ca acestea să poată fi corect prelevate.
Aşadar nu ar fi putut ajuta deloc la identificare, o
lămurise el. În schimb, fusese invitată – şi totul îi
părea atât de ilogic - să i se ia ei amprentele, ca să
poată fi deosebite de… ale hoţului… Cum?!?
Ştefania asculta fără să mai poată reacţiona. Ca şi
cum ar fi privit un film. Detaşată. Învăţase, tot
privind secvenţele sângeroase din filme, să rămână
mereu conştientă, că ceea ce vede, este doar o
peliculă iar pelicula, nu este totuna cu realitatea. Şi
cu toate că se străduia să păstreze distanţa de ceea
ce tocmai trăia, abia acum începea să resimtă
postura neputincioasă de victimă. Un alt tinerel –
subordonatul - o privise uşor amuzat şi având aerul
că abia se abţine să nu râdă, îi înmuiase pe rând
degetele într-o tuşieră şi apoi i le imprimase pe un
colţ de hârtie, ce părea abia rupt din nu se ştie ce.
Nici vorbă de acel formular pentru amprente. Apoi,
“formalităţile “ fiind îndeplinite, Ştefania părăsi
clădirea secţiei de poliţie cu promisiunea fermă,
făcută aproape peste umăr de căpitanul ce se zorea
să ajungă să-şi savureze cafeaua de dimineaţă, că...
o să… Niciodată nu a primit vreun răspuns la
sesizarea făcută. Dealtfel, la câteva zile după
eveniment, tot comparând în mintea sa
comportamentul celui care îşi câştiga existenţa
furând, cu al celui ce “muncea cinstit” pentru banii
primiţi de la stat, începuse să nu mai aibă niciun
dubiu cu privire la aplicabilitatea acelei zicalei
despre câinii şi lupii care se aseamănă, în ceea ce
privea comparaţia poliţiştilor cu hoţii. Şi chiar într-
un fel curios, începuse să-l simpatizeze pe şeful
hoţilor… măcar pentru că el nu o ironizase, chiar
dacă înţelegea că suma restituită fusese, mai
degrabă pedeapsa aplicată celui ce furase inabil,
dându-se de gol. La scurt timp după aceea,
întâmplarea a făcut ca însăşi mama ministrului de
interne să fie la rândul ei, jefuită. Zarvă mare,
televiziunile repetau ceas de ceas ştirea… în scurt
timp, vajnica poliţie îşi făcuse datoria şi cei
vinovaţi fuseseră prinşi. Populaţia putea răsufla
uşurată; se dovedea în sfârşit, existenţa acelor
oameni ai legii capabili şi incoruptibili - precum
comisarul Cattani - care veghează şi acţionează
“neabătut”, întru respectarea liniştii şi ordinii ţării,
pentru ca ea să poată ajunge pe “noi culmi de
glorii”.
72 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
În lungile zile de vară...
Ioan GHEORGHIŢĂ
Glugile de papură uscată, făcute din
maldăre având circumferinţa de 1,20 cm, erau
înşiruite pe Grindul Strâmbelor în apropiere de
Pochina Mică nu departe de Pochina Mare,
două rămăşiţe de piatră, doi dinţi de munţi ce
se iţeau spre cer aducând aminte de milenarii
Hercinici, glugi aşezate asimetric lângă sălciile
bătrâne şi singuratice, scorburoase din care
zburau ţinţilechi neliniştiţi prin frunzele şi
florile violete puternic-mirositoare ale izmei
sălbatice. Oamenii supravieţuiau aici odată cu
aceste două vestigii seculare, însă existenţa lor
era strâns legată de fauna acestor locuri, de
flora atât de necesară unui echilibru biologic
aproape perfect.
Când în anii ”70, apele îşi ieşiseră din
matcă acoperind întreaga localitate în şuvoaie
nemaivăzute, Pochina Mare a fost loc de
cimitir, de veci pentru trupurile neînsufleţite,
purtate în dube mari cu patruzeci de crivace la
care trăgeau neîncetat bărbaţi puternici din
patru perechi de lopeţi pe care se prelingea
neîncetat, până la cujbe, apa limpede în stropi
mari şi limpezi ca nişte lacrimi ale durerii...
Acolo a fost înmormântată tuşa Veta a lu’
Negrea împreună cu moşu ei, atunci când
amândoi au fost prinşi în flăcări în toiul
nopţii... A sărit satul, au sărit toţi oamenii care
erau în apropiere cu găleţile pline cu apă, cu
trupurile goale până la brâu, însă flăcările
lacome au înghiţit tot, acoperişul din stuf uscat,
toate cele trei camere făcute din paiantă, au ars
icoanele ortodoxe la care se închinau de zeci de
ani, plângeau femeile, plângeau copiii în
Noiembrie 2019
T U L C E N I
lumina lunii după douăsprezece noaptea...au
mers toţi atunci în toiul nopţii la biserica din
lemn păstorită de popa Ionescu şi s-au rugat, au
înconjurat biserica în genunchi de trei ori şi au
plâns...
Partea sud-estică avea o înălţime
aproximativă de 150 de metri fiind extrem de
abruptă, aproape inaccesibilă, cu stânci teşite
ce se iţeau spre cer fiind îmbrăţişată, la bază, de
stuful şi papura ghiolului, de plutniţa deasă din
care ieşeau bujorii galbeni sau nuferii albi ca
nişte pete ale purităţii... era numită Valea
Dracilor, nimeni nu se încumeta să urce pe
această latură înfiorătoare a insulei...De la nord
spre vestul Pochinei Mari, piatra era dispusă
în linii concentrice, lunecând lin în jos până
intra în apa liniştită a bălţii nesfârşite formând
o plajă sclipitoare în care saura dar şi bucăţi de
piatră roşietică mai mici sau mai mari, ascuţite,
melci sau scoici uscate de soarele arzător, nu
permiteau oricui să se aventureze în această
lume necunoscută... Ici-colo, în cinuri smolite,
înnegrite de catranul întărit până la chisc şi
înzestrate cu ispoluri confecţionate din lemn,
stăteau neclintiţi ca nişte statui ale bălţilor
oameni cu undiţele îndreptate spre ochiurile de
apă limpezi, în care brădişul din adâncimi dar
şi plutniţa deasă de la suprafaţă fuseseră
dinainte curăţate... Norii albi, fumurii curgeau
într-o direcţie haotică, intrând, parcă, în
vălurele jucăuşe, strălucitoare ce se loveau
unele de altele, dispărând apoi în partea opusă a
ghiolului...
Între Glăiţa Mare şi Glăiţa Mică, doi
afluenţi ce uneau Ghiolul Mare de Cluciu,
trona Pochina Mică, această rămăşiţă a
Munţilor Hercinici ce dăduse oamenilor din
împrejurimi atâta material necesar
construcţiilor de locuinţe, drumuri sau chiar
pentru garduri... Piatra de culoare roşie, uşor
sfărâmicioasă era folosită deseori la diferite
întrebuinţări... mult mai mică decât sora ei, ca
înălţime, această vestigie milenară amintea de
timpuri imemoriale, pline de istorie. Intrarea în
ghiol de pe grindul presărat cu diferite flori
galbene, violete, albe nu prea înalte continuând
cu tufele de pălămidă, scaieţi, coada
şoricelului, sau rugii înalţi plini de mure negre
dulci-acrişoare se făcea printr-un vad limpede
în care erau ancorate dubele pescarilor lipoveni
veniţi aici din Carcaliu, un vad ce semăna a
tunel întunecos străjuit pe ambele părţi de sălcii
73 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
pletoase cu vârfurile unite, îmbrăţişate,
formând o boltă din ramurile lor viguroase
acoperind cerul, acesta era Vadul Pădurii
Înalte, sau Vadul Pădurii Lui Crăciun, o
pădure semănând cu cele din poveşti, cu sălcii
cu trunchiuri înalte şi drepte ca lumânarea,
sălcii cum numai aici vedeai, în acest rai
pământesc în care trăiau în linişte şi armonie
atâtea vieţuitoare ale pământului şi apelor!...La
fiecare atingere a lopeţilor de suprafaţa apei,
săreau neliniştiţi caraşii, parcă deranjaţi de
trecerea bărcilor, şi odată cu ieşirea din acest
tunel se deschidea în faţă maiestuoasa.
Pochina Mare înconjurată de ape ca o
mânăstire în singurătatea valurilor, în mijlocul
ghiolului, iar în stânga şi dreapta vadului la
marginea pădurii erau bâtlanii cu ciocuri lungi
înghiţind peşti mari şi vioi, lebedele dând din
aripele albe ca laptele sau cocostârcii păşind rar
printre tulpinele de bujori...Foltanele de papură
şi trestie se întindeau pe distanţe destul de mari
lăsând loc aventurierilor să treacă nestingheriţi
într-un alt ghiol la fel de întins, Ghiolul
Racului, ce se termina la poalele dealului
Revărsarea, puţin înspre Tichileşti. În lungile
zile de vară, Niky alerga prin pădurea de sălcii,
nu departe de poala Buciumului urmând cu
stoicism Gârla Brăilei ce se vărsa în Fundata,
apă adâncă cu anafoare ce învârteau valuri
după valuri ca şi cum ar fi venit din
adâncuri...adâncurile propriei fiinţe în care
fierbeau de ani şi ani sufletele celor rămaşi aici
întru eternitate...îi povestise moş Prichivez că
acesta era drumul caicurilor turceşti ce veneau
tocmai din inima Brăilei cu tinerele ostatice din
Moldova şi Ţara Românească, cu bani şi
giuvaieruri, cufere pline de aur luând drumul
Isaccei, şi de-acolo mai departe spre Stambul...
Aici, la Fundata stăteau ascunşi oştenii
moldoveni trimişi de domnitor cu sarcina de a
recupera tot ce se putea recupera...sau se
reuneau grupuri de haiduci pentru a smulge din
mâinile necredincioşilor plocoanele strânse la
raiaua turcească pentru a ajunge departe, în
inima Imperiului...
Fundata, un loc cu nume predestinat, o
apă întinsă şi lată ce tăia grindul în două pe
suprafaţa căreia se putea citi, uneori, pe aici nu
Noiembrie 2019
T U L C E N I
se trece, o apă îndoită cu sânge, înroşită cu
suflete nevinovate, cu dorinţe îndeplinite sau
neîndeplinite, o apă care curgea din secoli în
secoli unind două ghioluri, al Buciumului
doinind cu jale, cu dor, cu haiducie şi cel al
Racului ce tăia întreaga deltă înspre Isaccea...
Cu ochii mari şi rotunzi, Niky privea spre
vârfurile rogozului – săgeţi ce-i străpungeau
mintea privind înspre norii albi, fumurii ce
păreau că se prăvălesc înspre valurile cuminţi
ale apei...Îşi amintea de zilele petrecute la
Mânăstirea Cocoşu cu puţin timp în urmă,
când şcoala fusese inundată în totalitate şi
trebuia să continue anul şcolar în timpul verii.
Era în clasa a III - a şi începuse să se
obişnuiască cu dom’ Popoiu, cu domnu’ Grosu
sau cu doamna acestuia, toată lumea o cunoştea
ca fiind doamna Groasa, o femeie scundă,
puţin aplecată de spate, cu părul argintiu ce
purta mereu în mână o nuia lungă cu care
obişnuia să-i atingă pe cei ce nu o ascultau...
Dom’ Popoiu, om bătrân, venit parcă din
poveştile lui Creangă, un învăţător ce semăna a
popă cu îmbrăcămintea de culoare neagră,
soioasă, haine ce-i atârnau pe trupul mare şi
gras, păşind încet, apăsător pe podeau clasei
îmbibată cu motorină... Citea rar din abecedar,
apăsând pe fiecare silabă, întrebând apoi, la
sfârşitul paragrafului pe fiecare elev dacă a
înţeles ceva sau care este personajul
povestirii...se supăra gesticulând atunci când
cineva nu răspundea corect spunând că
personajul nostru este ăl cu paie, ăl cu fân, ăl
cu mămăliga-n sân...şi se apleca uşor înspre cel
ce era intervievat.
Acolo, la mânăstire fusese amenajată o
clasă cu bănci din lemn şi cu o tablă neagră
sprijinită pe două scânduri de brad, era o
cameră destul de spaţioasă cu ferestrele înalte,
rotunde în partea de sus, acoperite cu perdele
brodate de mână fiind înghesuiţi aici cei din
primele clase, apoi ceilalţi din a 3-a cu a 4-a,
însă bucuria mare era atunci când ieşeau în faţa
mânăstirei, puţin înspre stânga gardului ce
împrejmuia lăcaşul, făcând un cerc şi aşezaţi pe
iarbă cu cărţile pe genunchi urmărind
indicaţiile Doamnei...
74 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
Patima verde
Silvia LUCHIAN
Extras din romanul
Amintiri cu parfum de canara
Dormii până seara. Nea Mărin trebăluia
prin curte. Începu să amurgească. Îi propusei să
ieșim pe undeva, pe-aici, pe-aproape, pe
canara.
O luarăm prin spatele casei lui Maiaram,
fiica lui Mengher Garabet, acum locuită de
Gică, unul din băieții lui Marin Trăistaru.
Priveam cu nostalgie, gândindu-mă că fiecare
casă ascunde câte o taină. În fiecare casă s-au
născut copii, s-au făcut botezuri, căsătorii și
nunți, au murit oameni. Destinul le-a hărăzit
oamenilor mai multe sau mai puține necazuri,
pe unii împingându-i spre amărăciuni
cunoscute, altele necunoscute sau abia bănuite.
Coborâm canaraua până la cea mai adâncă
fântână, cu cea mai limpede și cea mai bună
apă. Mi-aduc aminte că pe acolo erau casele lui
Nicolae Pologea. Acum nu mai este nimic,
decât piatră și vegetație săracă.
-Pe vremea turcilor și tătarilor, aici, în
locul ăsta, era o geamie, rupse tăcerea nea
Mărin.
Gândul meu porni undeva, spre vremuri
apuse demult. Se răcorise și era plăcut. Urcăm
încetișor canaraua. Nea Mărin îmi prezintă
istoria fiecărui loc, a fiecărei case.
Ajunși deasupra canaralei, ne oprim în
dreptul unei case, văruită în alb, solidă, cu o
arhitectură simplă, tradițională și cu nelipsita-i
aplecătoare. O curte pustie, cam fără pomi.
-Acum e pustie de tot și casa, spuse nea
Mărin. Aici au stat alde Marea, Stela
Noiembrie 2019
T U L C E N I
croitoreasa, dacă ți-o aduci aminte, a locuit
ultima oară cu bărbatu-su, Niculae Sava.
Știam câte ceva despre familia asta și
despre neamurile lor. În sat, se vorbea despre
unele întâmplări teribile, rar întâlnite. În casa
asta, fusesem când eram mic, cu mama, care-și
făcea rochiile la tanti Stela, croitoreasa.
Tanti Stela era guralivă, glumeață și foarte
îndrăzneață. Rămăsese în casa părintească să
aibă grijă de maică-sa, baba Suna, soră cu
Bălașa a lui Radu Surugiu.
La ei în casă se vorbea foarte tare pentru
că mai toți erau surzi. În afară de Stela, care
”le-auzea pe toate„. Baba Suna și fii-sa,
Marioara, erau surde de tot, că atunci când
vorbeau, doar mișcau buzele, nemaifăcând apel
la corzile vocale.
Tanti Stela era în contrast izbitor cu
austeritatea ce domnea în casă și în familia ei.
Îmi amintesc că pereții erau acoperiți cu multe
fotografii și cu peisaje marine, tablouri făcute
de un prieten, cam așa ceva, al lui Ionel, fratele
ei mai mare, în drumul lor, de la Marsilia spre
țară. Terenul, acolo, e foarte stâncos, deci tanti
Stela își semăna și își planta de toate în grădina
ei din vale. Am rămas surprins că nici oțetarii,
atât de răspândiți în zonă, nu erau în curtea ei.
Nu creșteau sau poate nici nu-i plăceau.
Oricum, tanti Stela croitoreasa și clientele sale
animau atmosfera austeră a locului. Era
drăcoasă tare, femeia asta, glumea tot timpul,
spunea bancuri, folosea expresii triviale.
Aborda cu ușurință orice subiect, ocolind unul:
frații ei. Vorbea rareori, codificat și numai cu
apropiații ce prezentau mare încredere.
Neamurile apropiate, mai ales Surugiii,
vorbeau și ele în șoaptă. Georgică Surugiu
interzisese cu desăvârșire comentarea acestui
subiect în familia lui.
Eu știam unele lucruri, dar voiam să aflu și
altele. Nea Mărin îmi ghici gândurile și începu
să-mi prezinte istoria acestei familii.
-Alde Marea ăștia au venit din Ardeal. La
început, au venit moș Ghiure Marea cu nevasta
lui, Iulcea. Vorbeau ungurește. Avură doi băieți
și o fată. În casa asta, au stat cu Iordan, băiatul
lor mai mare și cu Suna, nora lor, una din fetele
lui Ilie Gonțilă. Iordan și Suna avură patru
băieți și trei fete. Dintre ăști toți, Mitruș,
Marioara și Jana au fost mai potoliți. În rest,
toți au fost niște dezlănțuiți, ca și tatăl lor, moș
Iordan. Așa multe lacrimi a vărsat baba Suna,
75 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
că ar fi putut umple toată balta asta cu ele. În
vremea aceea, patima legionară cuprinsese ca o
molimă intelectualii și oameni simpli, dar, mai
ales, tinerii, care, unii, deși nu pricepeau multe,
îmbrăcau cămașa verde, legionară.
-Erau fascinați de ținuta și cântecele lor,
adăugai eu.
-Exact! accentuă nea Mărin. Deci,
începând cu Ionel și până la Stela, toți ăștia
patru făcură parte din Legiune.
-Și, numai ei au fost implicați în politica
legionară în satul ăsta? întrebai eu.
-Ei, au mai fost: Petrică a lui Ion Surugiu,
Marin Ceaușu, Petrică a lui Florea Surugiu și
alții, dar ăștia erau importanți. Dar cei mai
cunoscuți în zona asta a Dobrogei, poate și în
toată Dobrogea, erau frații Ionel și Gică Marea.
Și erau deștepți. Ionel, cel mai mare făcu și o
facultate de drept. Mulți îi admirau pe alde
Marea ăștia. Ar fi vrut frații Marea să îl atragă
în Legiune și pe vărul lor, Georgică Surugiu,
dar Georgică nu fu interesat de niciun fel de
politică.
-Tanti Stela a făcut parte și ea din
Legiune? întrebai eu.
-Că i se potrivea stilului ei bățos,
milităros.
-Nu sunt sigur, dar îi cunoaștem părerile.
Se cam băga în toate, că era dracuʼ gol. Dracuʼ
gol, accentuă ideea nea Mărin.
-Mai știu că îmbrăca uneori cămașa verde
și saluta ca legionarii.
-Dar ca om, cum era ea?
-Ca om, era cumsecade, simpatică, uneori
darnică, prezentabilă, cam alunecoasă și cam
șmecheră. Cunoștea o meserie ca lumea, era
croitoreasă de lux. În rest, cum îți spusei: era
dracuʼ gol. Oamenii din sat își dădeau fetele să
le învețe meserie, plăteau bine. Le învăța Stela
pe toate, dar și le armânea bine prin casă și prin
curte ca și pe clientele nerăbdătoare să se
înnoiască. Avea Stela stive mari și de
materiale, că era foarte solicitată de femeile din
sat și nu numai. Veneau și de la Măgura, și de
la Căscioarele și de la Viroaga. Mirosea frumos
în casa ei: a materiale noi și a măghiran. Era
curată, se îmbrăca frumos și se înnoia des. Se
cam uitau bărbații după ea, mai ales ăia de la
primărie. Da și ea după ei. Se mărită un pic cu
Pascu al lui Scrieciu și avu cu el un băiat. După
ce se despărți de Pascu, dădu băiatul să îl
crească Mitruș, frate-su, care n-avea copii și
Noiembrie 2019
T U L C E N I
care întocmai ca Ionel și Gică se mutase la
Constanța. Da, îl dădu lui frate-su, că ea avea
treabă. Și acum, scuză-mă că-ți spun. Stela avu
o viață tumultuoasă. Trecu ceva timp și, în cele
din urmă, deveni ibovnica lui Niculae Sava,
fostul primar, care avea nevastă și trei copii
măricei.
-Nu-mi place deloc ce aud. Păcat!
-De, mă băiete! Se supărară și ai ei. Plânse
baba Suna, o certă, o rugă. Degeaba. Stela făcu
așa cum îi plăcu. Îl aduse într-o noapte pe
Niculae la ea acasă, în pat și se ”înveli„ cu el și
cu el rămase. Plăti Niculae pensie alimentară.
Stela le făcea din când în când rochii fetelor,
dar degeaba. Copiii, mai ales ei, sumțiră golul
lăsat de tatăl lor. Înainte de a muri, când era ea
bolnavă, Stela îi arătă Marioarei lui Georgică
Surugiu toate tăieturile făcute de doctori la
operații și-i spuse cu lacrimi în ochi: ”Uite,
Marioară, astea-s blestemele nevestei și
copiilor lui Niculae. I-am spus și popii că îmi
pare rău pentru ce-am făcut, că eu am trăit bine
cu Niculae, dar copiii n-au trăit bine cu tatăl
lor„. Dumnezeu s-o ierte! Că numai Dumnezeu
are dreptul s-o judece, spuse posomorât nea
Mărin al lui Prăjeală.
-Dumnezeu s-o ierte! spun și eu. Dar
neamurile, neamurile ei, ce părere aveau despre
treaba asta?
-Neamurile!? Și Surugiii și Dumitreștii și
alde Gonțilă erau chiaburiți, iar comuniștii le
impuseseră fel de fel de restricții pentru că
refuzau să intre în colectiv. Și nu aveau dreptul
s-o judece atâta, mai ales Surugiii, mai ales
Bălașa, sora mă-sii, care prea râdea de ea. Când
aveau nevoie să rezolve vreo problemă,
neamurile, mai ales baba Bălașa, veneau la
Stela și o rugau cu lacrimi în ochi să le rezolve
ea. Stela se lăsa înduplecată și intra în acțiune.
Îi atrăgea în mrejele ei pe toți, acolo unde era
nevoie. Îi cam manipula pe toți Stela că avea
farmec. Farmec aveau și frații ei, mai ales Gică
și Ionel, care erau un fel de idoli ai legionarilor.
La vremea aceea, legionarii îmbrăcau des
cămășile verzi, cu cureaua în diagonală și
strânsă la mijloc, pe la petreceri și sărbători.
Erau foarte cuprinși de patima aceea ”verde„,
foarte convinși de ideile lor și mândri. Nu
puteai să te pui cu ei, să te contrazici. Își cântau
cu însuflețire cântecele lor și salutau ca
fasciștii, așa cu mâna întinsă oblic, sus. Erau
foarte naționaliști și nu-i aveau ”la pipotă„ pe
76 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
evrei. Era atunci și o perioadă tulbure, cu
Antonescu la guvernare. Carol al II-lea era un
rege cam, cam...
-Cam instabil! punctai eu.
OLEKSANDR RYABININ-SKLYAREVSKYI
SFÂRȘITUL SICIEI DUNĂRENE DE LA
DUNAVĂȚ1)(A)
Traducere din limba ucraineană
Ananie IVANOV (2019)
Partea III
- continuare din numărul trecut -
Trecerea Siciei zaporojene de la Turcia la Rusia
Koșul de pe Dunăre între anii 1828 - 1830
Când vine vorba de a căuta pe acela care
l-a ajutat în relațiile secrete ale Koșului de
peste Dunăre cu șeful comenduirii armatei ruse
pe Dunăre în primăvara anului 1828, atunci
putem scotoci documentele vremii, care ne
relevă următoarele. În legătură cu relațiile
zaporojenilor basarabeni cu cei de peste
Dunăre ne stă mărturie corespondența lui
Voronțov. Saveliy Cerneavskyi a obținut chiar
o medalie. Cerneavskyi i se plângea lui
Voronțov pentru faptul i se aduc mulțumiri lui
Ciornobaev pentru legăturile acestuia cu Koș,
și nu lui însuși. Zaporojenii de peste Dunăre
veneau la Izmail aproape în fiecare zi, unde
vindeau peștele lor. Șeful orașului Izamial era
Serghiy Tucikov, care în anul 1828 încheia
proiectul formării miliției zaporojene pentru
situația când armata rusă va trece Dunărea. Din
documente nu putem constata momentul când
Gladkyi a început discuția cu autoritățile ruse
în legătură cu acordul și trecerea cozacilor de
sub comanda sa de partea Rusiei. El însuși
afirmă că nu a adus nici un fel de documente de
la Koș, nefiind nici măcar o listă cu toți
zaporojenii care l-au însoțit. La fel s-a petrecut
și din partea rusă, căci nu a rămas nimic, în
Noiembrie 2019
T U L C E N I
-Așa, cam instabil! Cam instabil și în
politică, dar și în viața personală. Știi, povestea
cu duduia năbădăioasă, Lupeasca...
afara unor aluzii, despre care am amintit deja
mai sus și din ceea ce a rămas scris în jurnalul
de călătorie spre Sicia de peste Dunăre al
adjutantului Marelui Stat-Major al armatei a 2-
a, Muhanov1).
Din data de 27 mai, în afara de numirea
lui Osyp Hladkyi în grad de colonel al armatei
ruse, nu a rămas nimic documentar.
Zaporojenii își continuă dreptul lor obișnuit de
a se uni Armata zaporojeană, avândul pe
Hladkyi drept otaman-coșovyi. Ei formează un
regiment din 5 sotnii, însă conducerea
regimentului a fost anunțată u junătate de an
mai târziu (5 decembrie). Hladkyi invocă
onoarea de a fi obținut permisiunea Împăratului
Nikolai, acordată pe 27 mai, în sensul primirii
în armata sa a foștilor zaporojeni și dreptul de a
se numi Armata zaporojeană. La acea vreme,
zaporojenii erau foarte utili armatei ruse în
vederea trecereii acesteia peste Dunăre. Cozacii
știau foarte bine fluviul, care îi reținea armata
rusă. Astfel că pe 27 mai s-a și efectuat trecerea
fluviului cu ajutorul zaporojenilor. Ei au trecut
Dunărea trecuseră înaintea oricăror militari
ruși, ocupând malul stâng. Când, în luna iunie,
întreaga armata rusă a trecut Dunărea, așezările
vechi ale zaporojenilor s-au unit împreună cu
Koș. Numai locul fostei Sicii de la Dunavăț
turcii i-a dat foc în jurul datei de 9 mai.
În luna iunie apare chestiunea privind
formarea Armatei cozacilor dunăreni din toți
zaporojenii aflați pe Dunăre, însă aspectul
acesta puterea de la St.Petersburg i-a dat o altă
turnură. Nikolai I a întărit ordinul privind
formarea din foștii cozaci ust-dunăreni din
Bugeac Armata cozacilor dunăreni din 2
regimente. Atunci, desigur, avea întâietate
proiectul Armatei dunărene, alcătuite din toți
zaporojeni. Pe data de 8 iulie, Voronțov scrie
ordinul către Palatul fiscal din Basarabia de a-i
readuce pe toți coloniștii zaporojeni în rândul
cozacilor, iar în ordinul lui merită sublinierea
unui alineat interesant:
”Înălțimea Sa a considerat necesar să
declare pe cozacii numiți mai sus, că aceștia,
la terminarea războiului,pot să se așeze pe
77 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
unăre, împreună cu cozacii zaporojeniîn
componența a două regimente ori, dacă
aceasta le va fi voința, să obțină încuviințarea
să revină pe vechile locuri din regiunea Mării
Negre”2).
Cauza consta în aceea că autoritățile,
folosindu-se de diverse situații militare,
urmăreau să-i folosească pe zaporojeni pe
Dunăre, însă fără a le crește importanța
acestora în regiunea de operațiuni. În cursul
lunii iulie, proiectul a fost abandonat definitiv.
Pe data de 11 iulie, Marele Stat-Major în
corespondența sa cu Voronțov, transmite
interdicția Împăratului Nikolai I, care se afala
încă în rândul armatei sale, de se întreprinde
unirea zaporojenilor: ”cozacii zaporojeni,
trecuți de partea noastră de dincolo de
unăre, nu trebuie să intre în componența
foștilor cozaci din Bugeac”3).
În ziua de 29 iunie, în tabăra de pe lângă
Bazargic, Osyp Hladkyi obține permisiunea de
a pleca spre Kuban în vederea analizării stării
terenului din apropierea Anapei unde să se
așeze, ulterior, zaporojenii. Atunci apăruse și
ideea formării Armatei cozăceștide dincolo de
Kuban. Sub semnătura șefului Marelui Stat-
Major, Dibici, în documentul emis, Hladkyi era
numit coșovyi al cozacilor zaporojeni și că
scopul vizitei sale constă tocmai în observarea
locului din preajma Anapei ori a insulei Kara-
Kuban pentru încartiruirea armatei, care avea
să obțină și denumirea de dincolo de Kuban
((în original Zakubanske – n.tr.). Osyp
Hladkyi, împreună cu armata sa, încorporată în
oștirea rusă, a slujit ”cu râvnă și energic”4), se
preciza în acel document.
Hladkyi l-a desemnat în locul său drept
coșovyi prin ordin pe renumitul cozac din
Bugeac, Osyl Huba. În vara anului 1828, kișul
se afla în satul Kyslyțya, de pe malul stâng al
Dunării, după care a fost mutat la Raya; în
Kyslyțya rămănând până în toamnă doar
conducerea regimentului.
Osyp Hladkyi merge prin Odesa. În acest
oraș, le își alătură câțiva zaporojeni, plecați de
la Sicie în anii 1823, 1825 și 1826 (în total, în
cursul celor două popasuri la Odesa petrecute
în lunile iulie și octombrie, Hladkyi a emis 66
de certificate unor asemenea zaporojeni). În
vremea aceea, în regiunea Kuban bântui ciuma.
Principalul comandant al Armatei Caucazului,
Paskevici, nu a fost de acord cu așezarea
Noiembrie 2019
T U L C E N I
zaporojenilor la sud de râul Kuban, căci pe firul
acestui râu tocmai trecea linia carantinei. În
aceste condiții, Hladkyi pleacă din Kuban spre
Kerci, unde zaporojeniii care emigraseră încă
din anul 1821, și-au exprimt voința lor de a se
uni cu Koșul. Aici Hladkyi se întâlnește ci 125
dintre foștii săi camarazi din Sicie. Acești au
ales trei deputați – Serbyna, Kosovskyi și
Voycenko, care să facă demersuri în vederea
reunificării; familiile acestora urmând să stea la
Kerci. Hladkyi a analizat pământurile și
cătunele de pe lângă Kerci ale foștilor săi
tovarăși de luptă, adresând rugăminți către
Voronțov în sensul sprijinirii în vederea
obținerii de terenuri pentru armata sa în
preajma localității Kerci, iar pe cozaci să-i
unească cu Koșul.
Pe durata șederii lui Hladkyi în Kuban, în
Basarabia Huba a intrat în conflict cu
autoritățile și cu moșierii. Biroul statului din
Basarabia i se plânge lui Voronțov pe data de
13 august: Conducerea plasei Hagikursk al
județului Izmail l-a exepediat pe data de 22
iulie spre Izmail, sub arest, pe țăranul din
Kysluțya, Hryțko Vdovycenko spre a fi
prezentat la instanța locală. Vdovicenko nu a
plătit obligațiile sale fiscale pentru anuii 1826 –
1828. ”Cozacii zaporojeni, sosiți sub ocrotirea
statului rus și aflați în satul Kyslyțyasub
protecția lui coșovyi prin ordin Huba și
diacon5), venind cu alți câțiva cozaci, l-au luat
forțat pe Vdovycenkoși, trecându-l cu bărcile
peste unăre. Vdovycenko era deja înscris pe
lista de revizii din anul 1824 sub nr.6, iar cu un
an în urmă a fugit iarăși, în prezent fiind
înscris în rândul cozacilor dunăreni”. În
continuare, Biroul face plâgere chiar asupra lui
Hladkyi, când asupra lui s-a formulat plângere
în momentul revenirii acestuia din Kuban,
motiv pentru care coșovyi Hladkyi i-a
admonestat în mod serios, înterzicâdu-le să se
mai lege de cozaci, întrucât însuși Împăratul
Nikolai I i-a permis să-i primească printre
cozaci pe toți cei doritori. În urma lui
Vdovycenko au fugit spre Koș Fidulka și
Danylcenko, iar Hladkyi le-a ordonat celor din
conducere să nu se mai lege de nevesta lui
Fidulka, aflată în Kyslyțya. Diaconul
zaporojean fusese, de asemenea pysarul satului
în Hasanspați, de unde a fugit în anul 1825.
- va urma -
78 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
DESPRE DUREREA TORACICA
Dr. Vâlcu Dumitru
Durerea în piept include orice fel de
durere sau disconfort care apare în zona dintre
partea superioară a abdomenului şi partea
inferioară a gâtului. Poate apărea la orice vârstă
şi în orice populaţie, şi poate fi descrisă ca şi
constricţie toracică, presiune toracică, senzaţie
de arsură sau de plenitudine. Durerea toracică
poate fi ascuţită, surdă, ca o senzaţie de strivire,
pulsaţie, ruptură sau crampe.
Infarctul miocardic acut sistemul de
alarma
Deoarece durerea toracică este un semnal
de alarmă al unei afecţiuni cardiace grave
precum atacul de cord (infarctul miocardic sau
boala arterelor coronare) oamenii devin anxioşi
şi reticenţi atunci când apare durerea în piept.
Totuşi, nu întotdeauna durerea toracică are
cauză cardiacă. Sunt multe cauze non-cardiace
de durere în piept.
Ateromatoza
Noiembrie 2019
T U L C E N I
Simptomele atacului de cord sau ale altor
afecţini cardiace includ presiunea sau senzaţia
de plenitudine toracică şi durere acută în piept.
Durerea poate iradia la nivelul maxilarului,
gâtului, braţului sau spatelui. Alte simptome
includ scurtarea respiraţiei, greaţă, vărsături,
transpiraţii si altele. Totusi durerea în piept
apărută în timpul respiraţiei poate fi un
simptom al altor afecţiuni
IMA
Cele mai frecvente cauze de durere
toracică în timpul respiraţiei sunt:
Pleurezia. Se referă la inflamaţia
membranei care îmbracă cavitatea toracică. Se
numeşte şi pleurită. Cea mai frecventă cauză de
pleurezie este infecţia virală, dar poate fi dată şi
de o leziune a coastelor, formarea unui cheag
de sânge la nivelul plămânilor, cancerul
pulmonar, mezoteliomul sau afecţiuni
autoimune precum artrita reumatoidă sau
lupusul. Simptomul principal al pleureziei este
durerea toracică acută apărută în timpul
respiraţiei sau tusei. O persoană cu pleurezie va
prezenta durere toracică în cazul unei respiraţii
profunde. Alte simptome includ scurtarea
respiraţiei, febră, frisoane şi tuse seacă. Deşi
unele persoane pot simţi o durere acuţită, ca un
junghi în regiunea toracică, pleurezia poate
produce chiar şi o durere surdă însoţită de o
senzaţie de arsură.
Pneumonia este o afecţiune respiratorie
datorată infecţiei plămânilor. Poate fi dată de
bacterii, virusuri sau fungi. Când aceşti agenţi
patogeni ajung la nivelul plămânilor şi se
mutiplică apare infecţia. Sistemul imun
răspunde prin trimitere la nivelul alveolelor
pulmonare din plămâni a unor celule
imunologice. Respiraţia greoaie, tusea şi
durerea toracică apărută la respiraţie profundă
pot fi date de acumularea de fluide şi puroi în
plămâni. Alte simptome ale pneumoniei includ
79 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
febră mare, frisoane, tuse productivă, scurtarea
respiraţiei, transpiraţii şi dureri musculare.
Pneumonia este o afecţiune gravă, de aceea
necesită consult medical. Dacă este de cauză
bacteriană va fi necesar tratament antibiotic.
Pneumotoraxul(plămân colabat).
Plămânii sunt acoperiţi de pleură care este
o membrană formată din două straturi (foiţe).
Spaţiul dintre cele două foiţe, internă şi
externă, conţine un lichid. Când în acest spaţiu
se acumulează aer, creşte presiunea asupra
plămânilor. În această situaţie plămânii sunt
incapabili să se destindă în timpul inspirului.
Presiunea exercitată de aer poate determina
colabarea plămânilor. O lovitură puternică la
nivelul toracelui, puncţiile sau infecţiile
pulmonare pot duce la apariţia
pneumotoraxului. Colabarea plamânilor poate
duce chiar la acumularea de lichid în plămâni
ceea ce va determina scăderea nivelului de
oxigen din sânge. Aceasta ar putea provoca
apariţia unor simptome ca: senzaţie de presiune
la nivelul toracelui, oboseală, scurtarea
respiraţiei sau durere toracică asociată
respiraţiei. Cazurile uşoare de pneumotorax se
pot rezolva de la sine, dar cazurile grave
necesită îngrijiri medicale imediate
Embolismul pulmonar reprezintă
obstrucţia (înfundarea) uneia sau mai multor
artere care furnizează sânge către plămâni.
Acest lucru apare ca urmare a prezenţei
unui cheag de sânge în arteră. Simptomele
includ durere toracică brusc instalată asociată
cu inspirul, scurtarea respiraţiei, hemoptizie
(tuse cu sânge), cianoză (colorarea albastru-
violet a tegumentelor), transpiraţii. Embolismul
pulmonar poate pune viaţa în pericol dacă nu
este tratat rapid cu anticoagulante.
Costocondrita se referă la inflamaţia
cartilajelor costale la nivelul joncţiunii dintre
coaste şi stern şi determină o durere a peretelui
toracic. Traumatismele cutiei toracice (de
Noiembrie 2019
T U L C E N I
exemplu în cazul accidentelor rutiere),
loviturile puternice în piept sau leziuni minore
repetate în această zonă sunt cauze frecvente de
inflamaţie. Ea mai poate fi dată şi de infecţiile
respiratorii. Simptomul principal în acest caz
este durerea toracică surdă, chinuitoare în
timpul respiraţiei sau tusei. Muşchii intercostali
ajută cutia toracică să se expansioneze în
timpul inspiraţiei şi să se rmicşăreze în timpul
expiraţiei, de aceea inflamaţia cartilajelor
costale determină adesea durere la respiraţie.
Intensitatea durerii va creşte în timpul unei
inspiraţii profunde, tusei sau strănutului.
Tratamentul presupune antiinflamatoare şi
relaxante musculare
Pericarditase referă la inflamaţia
pericardului, o membrană subţire care acoperă
inima. Traumatismele regiunii toracice sau
bolile inflamatorii sistemice precum artrita
reumatoidă sau lupusul pot determina
pericardită. Simptome ce pot apărea sunt:
subfebrilitate sau febră, stare generală alterată,
durere ascuţită pe partea stângă sau în centrul
toracelui, care se intensifică în timpul
inspiraţiei şi la modificare apoziţiei, scurtarea
respiraţiei şi tuse. Tratamentul se face cu
antiinflamatoare, antialgice şi corticosteroizi.
Leziunile costale reprezintă alta cauză de
durere toracică. Contuziile toracice, leziunile
costale din accidentele rutiere sau căderea de la
înălţime pot produce fracturi costale.
Asemenea leziuni au probabilitate mare de a
produce durere în timpul respiraţiei. În cazuri
grave poate fi necesară intervenţia chirugicală,
în timp ce antialgicele, antiinflamatoarele şi
cortosteroizii pot fi folosiţi pentru tratarea
contuziilor.
Trebuie să mergi urgent la doctor dacă
durerea toracică asociată respiraţiei este
însoţită de :
• respiraţie greoaie;
• tuse productivă;
• febră mare;
• frisoane;
• scurtarea respiraţiei;
• transpiraţii;
• dureri musculare;
• hemoptizie (tuse cu sânge);
• cianoză.
80 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

Vladimir MATFEI
Nu e străin de ea căci Luna,
a fost şi-azi noapte-n luminiş
Şi încă-o noapte înainte
să se iubească pe furiş.
Învăluindu-i corpul suplu
ca o păstaie pe arac,
Ca pasărea ce pe o creangă
îşi ţese cuibul în copac
Se contopeşte în iubire
cu şoapte şi-unduiri discrete
SECRETUL LUNII E-un singur trup în loc de două
şi, mii de stele pe perete.
Când soarele-şi întoarce faţa
şi se aruncă-n eleşteu O briză rece se înfoaie
Şi flăcări roşii se revarsă din mâinile lui Prometeu, şi-alungă noaptea către vest.
Pe dealurile-ncoronate de tufe verzi, Iar stelele de pe perete
se lasă seara se-ntorc în carul lor celest.
Iar printre umbre alungite al nopţii val Grabită, Luna se ridica
întinde gheara. şi, ca un fulg de păpădie
Se-ndreaptă iute către casă.
Găinile anevoios şi chicotind E Luna, fata lui Ilie.
merg la culcare
Un greiere micuţ şi verde SCÂNTEI DE SOARE
bodoganeşte prin răzoare
O primă stea din carul mare... Primele scântei de soare
e prima roată de la car Printre ramuri strălucesc
Îşi face runda triumfală Și un cântec pescăresc
pe şcena bolţii de cristal. Se aude-n depărtare

De după deal apare Luna Nuferi albi căzuți din stele,

în straie albe, mătăsoase Îngâmfați privesc natura
Şi stingherită se îndreaptă în josul străzii, Savurând domol căldura
către case. În șiraguri de mărgele
Se-opreşte-o clipă şi priveşte
spre satul care adormit Într-o salcie pletoasă
Arată ca un loc din basme Printre frunze se zărește
la somnul veşnic osândit. Un lăstun ce-și pregătește
Puișorii pentru masa.
Sare părleazul mlădioasă
şi pe cărarea-ntunecată Iar din lotca părăsită
Îşi face drum către fereastra Doi ochi negri se deschid.
la care creşte o muşcată. Un rățoi burtos, timid
Deschide geamul, se strecoară printre perdelele de in Măcăie și-ntr-o clipită
Şi intră-n camera în care
se odihneşte un străin. Țuști în apa; se scufundă.
Îl mângâie tandru pe tâmple Ochii mei îl urmăresc
şi îl trezeşte cu-n sărut Într-un mediu pitoresc.
Apoi se lasă goală toată Ce imagine profundă.
alunecând în aşternut.

Noiembrie 2019 81 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

Pești, brotaci râioși și plini, DOAMNELE SAPTAMANII

Larve, raci și forme sumbre Lunaia e bălaie şi are părul lins.
Se zăresc ca niște umbre Mărţaia, dimpotrivă, e un tăciune-aprins.
Prinse-n lanțul de ciulini.
Pe urmă e Miercana... un pic mai crăcănată
Străpungând al apei scut,
Mii de trestii foșnitoare Şi Jenny - sau Joiana pe numele de fată.
Se înalță către soare De Vinerica, uită că-i tot de capul ei
Din adâncul așternut. Iar Sâmbotina poartă mărgele şi cercei.
Dumana e frumoasa cu chip de porţelan.
Doua grații plutitoare A câştigat concursul de Miss acum un an.
Lin valsează în duet Şi-o simplă constatare ai mai putea să faci:
Ca-n fantasticul balet.
Delta-i inundată-n soare. Că doamnele numite sunt muuusai niste vaci.
Un broscoi care-a zăcut
Pe un plaur, se trezește
Și orăcăie prostește.
Încă-o zi a început.

Nicu CIOACĂ Îndreaptă-ți gîndirea spre marea dorință

Din dragoste fă-ți sublima credință
TRISTEȚEA VIORII ȘI PUTEREA Regretă că n-ai secretul pieirii
FAPTULUI Și mai privește o dată spre zorii iubirii...
Vioara cînta trist. Privește cum zarea se scaldă-n lumină...
Inimile-n jur, lăcrimau poetic.
Micile fuste au început să foșnească tentant ȚIE
Și lacrimi.
Prea multe lacrimi innecă lăutarul Cu sclipirea din ochi, luminezi planeta;
Și vioara tăcu, Deși-i prematur pentru noi.
Dar glăsui dezmățul. Mai lasă-ne rogu-te, timp de-o uimire,
Micile fuste foșneau deja asurzitor Să-nțelegem ce spui în profunda privire.
Încercînd să înlocuiască tristețea viorii
Și puterea faptului deveni lege. Proeminențele tale sparg munții.
Hăuri se cască în minți,
Trezind fierbinte dorinți,
ÎNDEMN LA VIAȚĂ
Descinse din bolțile frunții.
Privește cum zarea se scaldă-n lumină
Afundăte-n noapte cînd luna e plină, În ce patimi și dor te-ai ascuns,
Soarbe-ți suflarea muțind de uimire În ce vremuri știute te afli,
Și-mbată-te criță, tot gustînd din iubire. În ce timp neclintit să te caut,
De chemarea mea tandră nu te-a ajuns;...
Adună-ți speranța disipată-n eter
Alungă-ți dorința de-a iubi efemer Te regăsesc în marele vis.
Reneagă-ți virtutea bravurii de ieri Privesc cu atenție-n faptă,
Și cere-i destinului ce-aveai să-i ceri: Și descopăr că tot ce-am omis,
E lumina din ochiul închis,
Scadența la rate-a privirii spre cer, Și taina vorbirii în șoaptă.
Scutirea de taxe-a vorbirii de fier,
Sutimea cuprinsului necuprins încă,
Oglinda de vis din marea adîncă.

Noiembrie 2019 82 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
Ienicerii, de la
„Noua Oaste” la o castă dispreţuită
Nicolae ARITON
Dspre ieniceri toată lumea ştie câte
ceva. Existenţa lor a fost zugrăvită atât de
crud, tragic şi glorios de către istorici încât a
devenit unul din lucrurile cele mai
interesante învăţate în lecţiile de istorie de la
şcoală. Spun de o existență tragică, datorită
faptului că trupele de ieniceri erau formate
din copii creştini smulşi din familiile lor şi
glorioasă deoarece cele mai importante
victorii ale armatei otomane se leagă de
prestaţia ienicerilor.
Adevărul este însă mult mai complex
decât pare. Denumirea de ieniceri vine de la
Yeni-Ceri, ceea ce înseamnă Noua Oaste şi
apare undeva pe la mijlocul secolului XIV,
sub sultanul Murad I.
La început, sistemul de „încorporare”
dorea să construiască o armată profesionistă,
având în vedere că armata otomană era
alcătuită din triburi răzleţe, strânse cu ocazia
războaielor, şi care, ulterior se întorceau la
Noiembrie 2019
T U L C E N I
viaţa lor civilă. În primii ani de funcţionare,
racolarea se făcea din prizonierii de război
sau robi. Apoi a apărut aşa numita Devsirme,
în care popoarele creştine aflate sub ocupaţie
otomană erau nevoite să ofere imperiului,
copii-adolescenţi pentru armată şi curte.
Această „încorporare” se făcea la început, la
perioade de 7 ani, pentru ca mai târziu,
aceasta să se facă ori de câte ori era nevoie.
Sistemul era sinistru chiar şi pentru timpurile
respective. El avea însă nişte reguli foarte
stricte şi poate va fi interesant să citiţi că
românii din Valahia şi Moldova nu au apărut
niciodată pe listele Devsirme, pentru simplul
motiv, că cele două țări erau sub suzeranitate
otomană (semilibertate care era plătită cu un
tribut anual, plus alte peșcheșuri). Într-un fel
mă simt frustrat de faptul că valahii şi
moldovenii nu au făcut parte din lista de
„încorporări” ale Imperiului Otoman pentru
trupele de ieniceri şi curte, așa cum am
învățat la lecțiile de istorie și am văzut în
câteva filme istorice (culminând cu scena de
început din filmul Mihai Viteazul, de Sergiu
Nicolaescu). Pe lista de priorități, dacă putem
să ne exprimăm așa, erau copiii de bosniaci,
sârbi, muntenegreni, bulgari și greci. Dacă vă
aduceţi aminte, bulgarii au fost vestiţi încă de
pe vreme Imperiului Bizantin, de „bătăuşi”,
grecii, nu mai zic, cu răscoalele şi revoluţiile
lor interminabile. Ceva mai târziu, după ce
țara lor a fost cucerită în sfârșit, albanezii au
devenit, cei mai căutaţi, aceasta după ce
conducătorul lor Skanderberg le-a
administrat turcilor nişte înfrângeri
răsunătoare. Interesant este faptul că evreii și
armenii nu erau acceptați în rândurile armatei
otomane.
În aceste condiţii, teritoriile în care se
aflau aceste etnii trebuiau să cotizeze o dată
la şapte ani un anumit număr de copii,
operaţiunea numindu-se, aşa cum spuneam,
Devsirme. Dar copiii nu erau luaţi în orice
condiţii. În primul rând, trebuiau să fie
creştini, în al doilea rând, nu se luau copii de
la familiile cu un singur copil, sau cele foarte
sărace. Vârsta era cuprinsă între 12 şi 17 ani.
Nu erau luaţi cei care se trecuseră la
musulmani sau erau căsătoriţi. Poate de aici a
apărut practica căsătoriilor copiilor la vârste
83 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

fragede, pentru a scăpa de Devsirme. Luarea Când s-a aprobat acest lucru, trupele
copiilor era un fapt extrem de dureros pentru ienicerilor au început să-şi piardă
familii, la operaţiunea de „încorporare” invincibilitatea iar imperiul să decadă. Mai
participau însă preoţii locali, şefii comunităţii întâi au început să pătrundă printre ieniceri,
respective, deoarece în caz de refuz,
pedepsele erau cumplite şi se aplicau în
masă.
O dată luaţi din familii, micii ieniceri
intrau într-un program sever de pregătire
fizică şi mai ales psihică. Înregimentaţi în
cazărmi de ieniceri, din Istanbul sau alte mari
oraşe otomane, pe lângă pregătirea fizică şi
militară, cea religioasă era deosebit de
importantă. Lecturile interminabile din Coran
îi făcea ca într-un timp relativ scurt să uite
familiile din care proveneau şi să devină
musulmani. În perioada serviciului militar nu
aveau voie să se căsătorească, nici să aibă
relaţii cu femei musulmane. Nu aveau voie să
poarte barbă, ci doar mustaţă. Erau plătiţi
lunar, cu o soldă, la care se adăuga prada de
război. Trupele de ieniceri erau familia, iar
Sultanul, tatăl.
Cu toate că oficial nu se făceau
„înrolări” dintre copiii români, cu siguranţă
că un anumit număr dintre aceştia au ajuns copiii musulmanilor bogaţi care plăteau sume
totuşi ieniceri, datorită faptului că prin cele consistente ştiind că ienicerii erau o rampă
două state române: Valahia şi Moldova, sigură către funcţiile înalte de la curte. Apoi
acţionau bande de turci care ocupau şi cu au început să fie primiţi masiv tineri
răpirea copiilor pe care îi vindeau apoi ca meseriaşi otomani, care aveau toate calităţile
robi la Istanbul. posibile, mai puţin vitejie.
Sistemul otoman de „încorporare” din În perioadele de pace din ce în ce mai
rândul popoarelor cucerite funcţiona lungi, ienicerii erau pompieri şi poliţişti. Din
impecabil. În taberele de pregătire, copiii ce în ce mai des intrau în conflict cu
erau selectaţi după aptitudini, deoarece Înalta populaţia civilă din marile oraşe unde îşi
Poartă nu avea nevoie numai de soldaţi. Avea aveau cazărmile, deoarece erau aroganţi,
nevoie de economişti, arhivari, muzicieni şi scandalagii şi extrem de agresivi. Când nu
chiar poeţi etc. În felul acesta, copiii erau erau plătiţi la timp, se răsculau, incendiind
îndreptaţi către una din ocupaţiile de care oraşele sau chiar căsăpeau sultanul, cum s-a
avea nevoie imperiul. Astfel, cu timpul, întâmplat de câteva ori în istorie. Au intrat în
vizirii (miniştrii), marii viziri (prim miniştrii) dizgraţie totală când grecii s-au răsculat şi
sau generalii de oşti proveneau din ce în ce ienicerii au fost înfrânţi, Grecia câștigându-și
mai des din rândurile ienicerilor. independenţa. De multe ori, vajnicii ieniceri
Tot cu trecerea timpului, turcii pur şi simplu părăseau câmpul de luptă,
musulmani, mari amatori de oportunităţi de înainte de primul semn de război.
slujbe sigure şi bine plătite, şi-au dat seama În acelaşi timp, structurile
că armata ienicerilor era un loc excelent organizatorice ale ienicerilor erau cele mai
pentru copiii lor, astfel încât au început să conservatoare, dacă toate armatele lumii se
facă presiuni asupra Sultanului pentru ca şi modernizau, ienicerii refuzau orice idee
musulmanii să fie primiţi în glorioasa armată. novatoare, după ce au acceptat trecerea de la

Noiembrie 2019 84 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
arcul cu săgeţi la archebuză şi muschetă,
totul s-a oprit în evoluţia acestui corp de
soldaţi. Naţiunea turcă a început să-i urască
din ce în ce mai mult, după ce ca pompieri
erau bănuiţi de declanşarea marilor incendii,
ca poliţişti săvârşeau numai abuzuri iar ca
şi controlori în pieţele otomane, o zi pe
săptămână, cereau un fel de taxă a pieţelor.
Nu mai spunem că umblau noaptea în găşti,
de multe ori tulburând liniştea şi iscând
scandaluri şi bătăi.
Au dispărut de pe scena istoriei în urma
unui adevărat complot al Sultanului şi
poporului turc, în 1826. După o existenţă
glorioasă, care a dus şi la expansiunea
Imperiului Otoman, activitatea armatei
ienicerilor a intrat în declin, datorat în mare
măsură faptului că dintr-un anumit moment
au fost acceptate înrolările musulmanilor
turci, mai întâi a celor bogaţi, apoi a
meşteşugarilor.
Demn de interes este şi modul de
organizare a trupelor ienicerilor. Dacă
taberele lor erau foarte asemănătoare cu orice
cazarmă occidentală, adică ziduri groase şi
înalte, cu o sumedenie de inscripţii religioase
şi cu o moschee poziţionată în centrul
acesteia, ierarhia şi simbolurile militare erau
structurate după o formă complet originală.
Închipuiţi-vă că modul de organizare avea ca
bază organizarea unei bucătării. Astfel,
simbolurile principale ale ienicerilor erau
marmitele (nişte oale mari pentru gătitul
ciorbei, mâncarea de bază în timpul
campaniilor militare), apoi tot felul de
linguri, mai mari sau mai mici, care
reprezentau simbolul puterii, adică un fel de
baston de mareşal şi alte bastoane mai mici.
Închipuiţi-vă, cât de uimiţi erau primii soldaţi
Noiembrie 2019
T U L C E N I
europeni în momentul când se întâlneau cu
fioroşii ieniceri şi care aveau prinsă la turban
câte o lingură de lemn, semn al unităţii din
care făcea parte.
Ienicerii au dispărut de pe scena istoriei
cu aproximație în 1826, când după o serie de
înfrângeri umilitoare, armata Imperiului
Otoman intrase într-un proces de
modernizare, sub îndrumarea unor ofiţeri
germani şi francezi. Bineînţeles, că trupele de
ieniceri erau complet împotriva acestor
schimbări şi după o serie de răzmeriţe, s-a
aflat că puneau la cale o mare revoltă prin
care Sultanul să fie înlăturat şi puterea să fie
preluată de comandanţii ienicerilor. Semnul
răscoalei ienicerilor era același de sute de
ani, marmitele uriaşe erau întoarse cu gura în
jos şi se băteau în ele ca în nişte tobe,
inducând groaza în tot Istanbulul şi celelalte
mari oraşe otomane. De data aceasta, când a
început răscoala, noua armată otomană
pregătită de ofiţeri străini a ripostat,
bombardând cu tunurile cazărmile ienicerilor,
iar aceştia au fost atacaţi inclusiv de
populaţia civilă, care pătimise toate înjosirile
posibile sub asuprirea lor ca polițiști şi
pompieri. Într-o singură noapte, din falnica
armată a ienicerilor nu a mai rămas decât un
morman de ruine, iar cei care au scăpat cu
viaţă au fugit în provinciile otomane.
Încheiem istoria ienicerilor doar cu
câteva cuvinte despre poeţii ieniceri. Aceştia
erau o categorie, alături de cei care alcătuiau
fanfara, contabili, arhivarii şi completau
marea masă a soldaţilor ieniceri. La prima
vedere, pare un grup de otomani privilegiaţi
care trebuiau doar să compună poeme în care
să slăvească vitejia sultanului şi a armatei.
85 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

Chiar asta şi făceau, doar că viaţa de artist în 1. Tapiserie prezentând desfășurarea

armata ienicerilor nu era deloc de invidiat. În
timpul luptelor, poeţii alcătuiau avangarda,
deci prima linie de luptători. Menirea lor era
de a-şi striga fiecare versurile, cât mai tare cu
putinţă pentru a-i impresiona pe duşmani, în
timp ce săgeţile şi gloanţele le zburau pe la
urechi. Trebuie să recunoaşteţi că viaţa de
poet nu era nici o „halviţă” în armata
ienicerilor. Încheiem aici postările dedicate
armatei ienicerilor. De mâine, veţi citi
subiecte şi mai interesante. Rămâneţi aproape
de blogul „Misterele Dunării”!
„ evsirm”e, prin care copiii din familiile
creștin erau racolați pentru trupele de
ieniceri
2. Gravură de epocă înfățișând un grup
de ieniceri, din perioada 1800
3. Gravură din secolul al XVIII-lea, cu
procesiunea unui grup de ieniceri, în care la
loc de frunte se afla marmita ortei
(regimentului) și ciorbagiul acesteia
4. Tablou cu sultanul Mahomed al II-
lea în timpul procesiunii Rugăciunii de
Vineri, înconjurat de garda ienicerilor

Imagini din excursia seniorilor tulceni la Adamclisi, peştera Sf. Andrei, Mănăstirea
Dervent şi Cetatea Histria - 27 octombrie 2019

Foto: Mihalea DUMITRU şi Adriana ŞEITAN

Noiembrie 2019 86 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
Un om, un câine, doi prieteni.
Ion TROFIN
,, edicată mocanilor autentici care au
existat pe aceste meleaguri Topologene ,,
Primăvara sosise de mult peste pădurea
cu nume feeric Vraja. Acolo în vale se află un
izvor, care susură necontenit şi te îmbie să-i
sorbi licoarea rece - argintie. Din apa zglobie
ce curge printre pietrele ce-i stau în cale, se
adapă şi îşi alină setea sufletului vietăţile
pădurii, dar şi ciobanii cu oile lor.
Oile aveau iarbă din belşug, păşteau
liniştite, doar măgarul cu nume omenesc Vasile
nu avea stare, tăunii nesătui nu-i dădeau pace.
El se apăra mişcând coada tocită aşa cum
putea, dar totul era în zadar.
De mult timp, prin pădurea Vrăjii,
sălăşuia cu oile sale unul, Gheorghe, de viţă
ardeleană, de la Bran. El purta cioareci albi, cu
tureci, opinci din piele de porc legate cu nojiţe,
la brâu purta un chimir, iar peste cămaşa de
cânepă avea un pieptar din piele de miel, pe
cap un clop ardelenesc, tipic ciobanilor.
Într-una din zile, când se afla cu oile prin
pădure auzi câinele lătrând, era Haiduc bătrânul
câine ciobănesc. După cum lătra acesta,
Gheorghe îşi dădu seama că nu latră la vulpe
ori lup, era altfel de lătrătură, mai degrabă a
dojană. Mână oile către târlă în timp ce strigă la
câine:
- Na Haiduc! Hai vino, ce latri ca un
apucat ? Iu... haa…!
Mai strigă odată, dar nici gând să vină
câinele, lăsă oile în pace şi porni în direcţia
lătrăturii. Din când în când mai striga la câine,
gândindu-se că poate sa prins într-o capcană
pusă pentru lupi.
Ajunse acolo unde se afla Haiduc, acesta
se afla pe marginea unei râpe, privind înspre
Noiembrie 2019
T U L C E N I
fundul ei. Când îl văzu pe stăpân se gudură,
dând din coadă. Stăpânul vorbi cu acesta:
- Mă Haiduc! Ce ai păţit, ce-i cu tine ?.
Nu mai veri să vii la oi?
- De ce te uiţi acolo jos, ce ai mă, ce-ai
văzut ?!
Se apropie şi văzu în fundul râpei un
căţel micuţ ce scheuna poate de foame. Haiduc
se uită la stăpân parcă ar fi grăit pe limba lui
câinească :
- Hai! să-l luăm cu noi, că din porţia mea
de lapte, îi voi da şi lui !.
Gheorghe, pricepu gândul acestuia, şi
coboară în râpă prinzând micuţa făptură.
Acesta se zbătea, în braţele mocanului, care
grăi:
- No! taci mă, că nu te omor, te duc la
târlă, să te cresc !.
Haiduc sări în două picioare pe stăpân,
gudurându-se şi lingând căţeluşul din braţe.
La târlă, laptele îi prisosea micuţului
căţel, crescu dolofan, era de un alb imaculat, cu
părul mare, pufos, fapt cel făcu pe mocan să-l
numească Bălănel. O pată mică neagră între
ochi, îl făcea să fie deosebit. Se hârjonea toată
ziua cu bătrânul său patruped, care îl învăţa să
adulmece urma de lup dar şi pe cea a
stăpânului, cum să latre la om ori atunci când
lupii sunt prin preajmă să dea iama printre
mioare.
Într-una din nopţile reci de toamnă lupii
dădură năvală la târlă, unde reuşiră să înfulece
o biată oaie, fugind cu ea în pădure. Lupii
folosiră o tactică a lor bună, unul ademeni câini
către el, timp în care celălalt sare gardul de
mărăcini în târlă. Mocanul strigă, asmuţă câinii
încurajându-i, câinele bătrân plecă în noaptea
neagră pe urmele lupilor, nu era prima oară
când pleca după lupi şi se bătea cu ei.
Bălănel se avântă şi el după urmele
bătrânului, le mirosea, mai lătra, apoi fugea
prin pădurea întunecoasă crezând că îl va
ajunge din urmă pe Haiduc.
La un moment dat îl auzi pe bătrân
schelăcăind, jalnic, după care tăcu. Se opri din
fuga lui nebună, ridică nasul în vânt, adulmecă
apoi scoţând un... ,,mbuf! se întoarse la târlă.
Aici mocanul aprinse focul lângă târlă,
gândind în sinea lui că astfel va speria dihăniile
nopţii şi tot striga în puterea nopţii:
- Na Haiduc, na Bălănel, hai mă!. Iuu ...
haaa... măăă …!!!.
87 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
A doua zi, în zori porniră la drum,
mocanul şi căţelandrul său, către zona unde
bănuiau că îl vor găsi pe Haiduc. Îl găsiră
undeva în pădure, mort sfârtecat de haita de
lupi. Undeva în apropiere se aflau doar petece
din blana bietei oi.
Lui Gheorghe îi dădură lacrimile,
plângea după oiţa lui dragă şi bătrânul său
câine credincios. Bălănel scheuna, mirosi
trupul prietenului său şi petecele de blană, apoi
privi către stăpân. Plecară către târlă, agale,
fiecare cu gândurile sale.
Timpul trecu peste tot şi toate. Bălănel,
era stăpân peste împrejurimile târlei, avea şi
odrasle pe la târlele vecine.
Timpul şi vremurile îşi spuseră cuvântul
pe făptura mocanului. Se încovoiase de tot,
cioareci nu mai erau albi, erau spălăciţi,
peticiţi, chimirul din brâu nu mai stătea strâns
pe corp, acum atârna pe poala burţii. Pălăria,
clopul său se tocise, avea borurile zdrenţuite de
vreme. Corpul său tremura, când încerca să
meargă mai repede. Încerca să le cânte oilor din
fluierul făcut de el din lemn de prun, dar parcă
nici ele nu-l mai ascultau. Acestea plecau prin
preajma târlei, nu se îndepărtau prea mult, că
Bălănel le întorcea aducându-le de unde au
plecat. În bordei pe patul cu fân, zăcea
stăpânul. Acesta trimise vorbă unui nepot al
său să vină la el.
Nepotul Ionică sosi la târlă. Unchiul se
bucură când îl văzu, spunându-i :
- Auzi! mă Ionică, eu nu mai pot să
umblu după oiţe, ai tu grijă de ele, de toate câte
sunt aici, ale tale să fie, în numele Domnului!.
Ionică rămase uimit, de spusele
unchiului, îi mulţumi se închină apoi îl sărută,
Noiembrie 2019
T U L C E N I
promiţând că va avea grijă de toată bunăstarea.
Starea bolnavului se înrăutăţise, nepotul
vru să-l ducă la un doctor, dar unchiul nu dori
să meargă spunându-i cu glas tremurând:
- Măi Ionică, aici vreau să mor lângă oiţe,
vreau să fiu îngropat lângă târlă la rădăcina
stejarului ăla gros! Aici am crescut de mic
copil învăţând mocănia de la tatăl meu, moş
Niculae zis Ardeleanul !.
Ionică promise unchiului că aşa va face.
Nu după mult timp bătrânul îşi dădu sufletul.
Din cer ploua mărunt, ploaie
mocănească. Oile din târlă se mişcară, avură un
freamăt. Berbecii care purtau clopotele se
scuturară, făcând ca acestea să bată mai
deosebit în toiul nopţi. Bălănel începu a urla,
un urlet prelung. Undeva în pădure un huhurez
îşi făcea rondul său de noapte, huhurezând cu
înverşunare, părea că şi el regretă plecarea
bătrânului mocan. Nepotul chemă rudele,
prieteni, aduse preotul satului. Îl înmormântă
pe răposat acolo unde a dorit el punând lângă
sicriu un clopot şi băţul său în care se sprijinise
toată viaţa.
De acolo se vedeau târla cu oile, câinele
şi măgarul cocârjat de vreme. Bălănel a stat
acolo lângă proaspătul mormânt două
săptămâni de zile, noaptea urla, ziua scheuna,
plângea.
A încercat Ionică să-l ia de acolo, dar nu
a fost chip, când se apropia de el mârâia, îşi
arăta colţii ameninţător. Îi aducea mâncare,
lapte dar degeaba, nu primea nimic.După un
timp moartea îi cuprinse trupul slăbit. Acolo îl
găsi nepotul, întins lângă mormânt, având
capul aşezat pe ţărână proaspătă. Părea o
îmbrăţişare eternă.
Foto: Mihalea DUMITRU
88 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

Lucreția TIȚA
e politicianul
NON-COMUNICARE ce se crede magicianul
banilor furaţi uşor.
Miroase încă a tei Toate îşi au rostul lor.
lumea e plină de căţei...
Indolenţă. ignoranţă ÎN UZ
înseamnă doar aroganţă
Sunt atât de multe coduri
şi neatenţie despre orice. Lumea e fără noduri
fără clară intenţie ! în haos concentrat.
ştii în ce direcţie Nu mai ştii ce ai de urmat
te duci fără pretenţie ?
ce poate fi relevant,
nu mai lupt să irosesc energia care prooroc e cel adevărat....
vreau să am intactă sinergia Onoare şi exclenţă
momentului acum, sunt doar masca de evidenţă !
să pun în practică ce am în drum.
Contez fac diferenţa
FĂRĂ LUPTĂ INUTILĂ!
dacă îmi folosesc inteligenţa
Am înţeles că faci contra, crezi şi munca mâinilor acum.
în inteligenţa afişată Economia e singurul drum
şi mai ales ignorată
deşi sunt lâncezi spre aerul curat din jur.
Mizeria nu o îndur.
rezultatele vizibile. Iarba rea e doar un compost.
Dezvoltări posibile Insul grăbit e arogant fără post !
sunt dar deocamdată
zburdarea târzie e necizelată. ONOARE ȘI EXCELENȚĂ

Te agiţi şi te ataci aiurea Nu primeşti valoare din cauza

din orgoliu. telefonului, nu eşti prezentă
Ai un portofoliu în viaţa ta, în bucuria de a trăi
necizelat, neordonat. Minunea respect.Mâine nu e promis nimănui.

va veni din iubire atentă. Azi e o minune permanentă.

Comparaţia e remanentă Pierderea de vreme e a acuza
şi justificativă fără sens pe alţii aiurea. În cui
din grabă. Efectul e invers. rămân amintirile, în poza cuminte.
POPOR NEPĂSĂTOR! Palmele mamei sunt sfinte.
Uităm de ele vieţuim
Spanac în cap în general
în oarece furie
se pare că e actual!
cu puţină bucurie.
Blocarea în trecut
nu vindecă rănile ce au durut.
Mulţumesc cerului
Lipsa de integritate e minciuna. care a dat ghes flerului
Încă e prezentă ranchiuna ! să fiu în natură,
Adevărul e viu, prezent. să mă bucur de cultură !
Mort ambulant şi repetent

Noiembrie 2019 89 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
MAXIM GHERASIM
-pictor al Deltei-
Paul SÂRBU
Maxim Gherasim s-a născut în comuna
C. A. Rosetti, satul Letea, Plasa Sulina.
Absolvă cursurile Școlii Populare de Artă în
1961, avându-i profesori pe Vasile Pavlov și
Eugen Mărgărit.
Se căsătorește cu Ana, are o fetiță, Maria,
care moare la patru ani și pe care apoi, meșterul
o pictează, întreaga viață, în nenumărate
ipostaze de ,,înger”.
Din 1957 participă la peste 60 de
expoziții de grup sau personale în Tulcea și în
alte orașe. Pentru că i se furau lucrările, mai
ales grafica, meșterul a făcut niște matrițe prin
care le multiplica și le înlocuia, oprind
originalul!
Din tinerețe, meșterul se dovedește
creativ, inventând în locurile natale o moară de
vânt, care avea cupe, în loc de palete (a
funcționat între anii 1950-1956, la Letea).
La 27 iunie 2002, ,,Direcția județeană
pentru cultură, culte și patrimoniu cultural
național”, cu prilejul împlinirii a 80 de ani și 45
de activitate artistică, i se decernează
DIPLOMA DE ONOARE, prilej cu care
Axenia Hogea și Olimpiu Vladimirov apreciază
Noiembrie 2019
T U L C E N I
,,sensibilitatea și dragostea în fața naturii,
pentru peisajul Deltei, în special, așa cum l-a
oglindit în pictură și grafică, timp de o viață”.
Primăria Tulcea, îi finanțează o broșură
cu grafică și linogravuri, în care mă roagă și pe
mine să-i scriu câteva rânduri, din care îmi
amintesc: ,,…mă simt onorat să preiau făclia
satului Letea de la acest meșter (care, și el a
primit-o de la Stavru Tarasov, un alt mare
pictor, originar din aceste locuri!), eu însă,
ducând-o, mai departe, pe drumeagul
literelor!...”
Apoi, tot Primăria Tulcea, îi finanțează și
un album alb-negru și color cu picturi. Îmi
oprise și mie unul, cu dedicație, dar n-am mai
apucat să trec pe la domnia sa, să-l iau, artistul
stingându-se din viață la 19 noiembrie 2015.
Emisiunea ,,CONVIETUIRI”, prin niște
reporteri trimiși de mine, i-au făcut o frumoasă
emisiune, luându-i un interviu și filmându-i
picturile din cele trei camere ale apartamentului
său din Tulcea.
Din câte știu, Maxim Gherasim avea
intenția să doneze toate picturile în ulei unui
muzeu de artă, militar, din Constanța, dar, am
înţeles că nu s-a realizat acest proiect.
În ultimii ani de viață, nemaiputând ține
penelul în mână, meșterul, rămânând un
creator, a scris sute de poezii (fără mare valoare
estetica), din care vom reda câteva versuri:
Călcam ulițele satului Letea cu picioru`
Căutam urmele pașilor mei de ficioru!...
N-am găsit nimic- nici măcar o urmă…
Anii bătrâneții am găsit, care mă curmă!...
Viața mea a trecut ca un fugar vis!
oar al meu nume, pe această pânză,
rămâne scris!...
90 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

Noi îl recomandăm ca model de viață

demn de urmat, copiilor din Letea! Pe pereții
claselor școlii din Letea şi la sediul ucrainenilor
din Letea pot fi văzute zeci de desene,
linogravuri pe hârtie, donate de meșter, imagini
pe care micii școlari încearcă să le reproducă la
orele de desen!

Imaginile din articol sunt fotografii ale

desenelor la Şcoala Primară Letea, com C.A.
Rosetti. Fotograf: Mihalea Dumitru

Noiembrie 2019 91 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

O DRAGOSTE CA-N POVEȘTI

Angela DUMBRAVĂ
Se crede că dragostea cea mai mare este în
povești, între Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene.
Eu o să povestesc despre o dragoste
aievea, între un băiat și o fată, care s-a petrecut
chiar în familia noastră. După iubirea pătimașă
a mătușei Gafița cu unchiul Tică, o altă poveste
de dragoste tot atât de frumoasă a fost și cea a
unchiului Ștefan, „Fănuțu” cum îi spuneam noi,
nepoții.
era unchiul și se ruga pe la icoane să-l scoată
Unchiul Fani era cel mai mare dintre
cu bine din necaz. Știa și el că-i cam trecuse
băieții bunicii, din fire era cam rebel și era cel
vremea, dar încă se mulțumea cu bucuriile lui
mai școlit dintre frații și băieții din sat.
ascunse.
Mă lăudam și eu printre prietenii mei că
Bunica în schimb, care urmărea totul cu
am un unchi care a făcut un curs de agricultură
ochi atenți de mamă, îi spunea mereu:
la Poarta Albă și ajunsese brigadier la grădina
„Vezi, vezi, Fani, ai grijă că o să te însoare
de legume a cooperativei din sat. Pentru atunci
babele din sat!”
o diplomă și un certificat de absolvire, chiar la
Dar, cum se știe, atunci când îți vine
o școală de meserii, însemna foarte mult... și
vremea, săgeata lui Cupidon îl nimerește și pe
unchiul pe bună dreptate avea de ce să fie puțin
cel mai năvalnic burlac...
încrezut față de băieții din sat, dar bunica avea
Așa i s-a întâmplat și unchiului meu.
grijă să-i amintească obârșia cu orice ocazie și
La câțiva kilometri de satul nostru erau
să-l dea jos de pe piedestalul pe care se
birourile Întreprinderii de explotare a stufului
cocoțase.
din Deltă, cum i se spunea în sat, „la mila 29!”
„Hai, nu te mai ține cu nasul pe sus, Fani,
Era ca un mic orășel cu blocuri pentru
că tot de aici ești!”
birocrații întreprinderii, bucătărie... printre ei și
Unchiul era cam tomnatic, trecuse ceva de
o bucătăreasă, tanti Ioana, care pregătea
prima tinerețe când băieții din sat se
mâncarea pentru toată lumea din unitate. Era
căsătoreau. Dar amâna acest moment pentru că
iubită și respectată de toți și întotdeauna avea o
încă gusta din plin libertatea și iubea tare mult
vorbă bună, mai ales pentru tinerii care erau
fetele, dar și femeile. Ce mai, era cunoscut în
plecați din satele lor și care o con-siderau ca și
sat ca un tânăr crăișor care iubea ce-i frumos,
o mamă.
mai precis, toate fetele chiar și femeile care-i
Și în iarna despre care povestesc, pentru că
ieșeau în cale...
nu era prea mult de lucru, a adus-o cu ea pe
După mine nu era rău să iubești, dar lui îi
sora mai mică, să învețe să lucreze în bucătărie
plăceau fetele iubite și de alții și din asta i se
și poate rămâne cu ea ajutor de bucătar, mai
trăgeau și scandalurile în care era băgat mai
ales că din satul de unde veneau nu aveau cum
întotdeauna.
să-și facă alt rost de muncă decât la C.A.P.
Era iute din fire și între el și băieții din sat
Într-una din zile tanti Ioana cu sora ei cea
se iscau fel de fel de conflicte pentru fete. Și
mică au venit în sat cu un tractor să facă
unchiul era mai mereu într-un scandal: cu
aprovizionare de alimente de la magazinul
vecinul de alături, cu cel de la vale sau cel de la
nostru.
deal sau chiar cu cineva care era doar în treacăt
Unchiul, care era și el pe acolo, a văzut-o
prin sat. Întotdeauna îi era alături unchiul
și din ziua aceea nu își mai lua gândul de la ea,
Dragu, vărul lui, care semăna cu el la iuțeală de
rămăsese îngândurat și nimeni nu-i mai intra în
fire, ca două picături de apă. Altfel, unchiul era
voie. Nu-i mai trebuia nicio fată, nu mai
bun ca pâinea caldă.
mânca, stătea mai mult singur, cu ochii pironiți
Bunicii îi sărea inima când se auzea că în
în tavan, chiar și bunica se gândea „că parcă
sat era o bătaie între flăcăi, știa că unul dintre ei

Noiembrie 2019 92 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I
era mai bine înainte”, nimeni nu știa ce i se
întâmplase.
Bunica, ca să-l scoată din ale lui, îi
spunea: „Ce ai, Fani, ți s-au înecat corăbiile?”
Începuse să-și facă des drum cu bicicleta
la U.E.S. cu diferite pretexte, chip că era trimis
de conducerea Grădinii de legume din sat
pentru niște informații, însă el era cu ochii
peste tot, doar, doar o vedea pe fata care i-a
săgetat inima.
Tanti Ioana îl văzuse, dar și sora ei,
Tudorița, și ca la orice tânără, îl plăcea pe cel
care îi dădea tîrcoale, că era mai copt, pe lângă
tinereii care se învârteau prin jurul ei. Și încet
au început să se privească, să se întâlnească
mai des și unchiul s-a îndrăgostit nebunește de
ea. Când l-a cunoscut mai bine, a început și ea
să-l placă și cum se vedeau mai des, se
apropiau mai mult.
Tanti Ioana, ca soră mai mare, se gândea și
la avantajele acestei prietenii, chiar și la o
posibilă căsătorie. „Băiatul este mai mare decât
ea, deci are mintea mai coaptă, este așezat, de
oameni buni, cu meserie”, se gândea în sinea ei
când își făcea planurile. Și cu înțelepciunea
vârstei o îndemna pe sora ei să-i răspundă și ea
la dragoste.
În sfârșit a venit și timpul când bunica a
primit vestea mult așteptată. Unchiul, ușor
rușinat, i-a spus că a găsit o fată care-i place și
că vrea să fie mireasa lui.
Bunica însă aflase de cine este vorba și a
încercat să-i spună mai pe departe că sunt
atâtea fete în sat de oameni gospodari pe care le
cunoaștem, că este prea tânără, că nu-i
cunoaștem familia, dar el a spus răspicat:
„Ori mă însor cu ea, ori niciodată!”
Bunica știa ce înseamnă o dragoste și el nu
era în perioada care să-i treacă așa că s-a sfătuit
cu fetele ei și au hotărât să meargă în pețit, dar
doar cei care erau căsătoriți.
Cum este obiceiul în sat, au pregătit un
colac pe care au pus un prosop mare țesut din
in chiar de bunica, o iconiță cu Maica
Domnului, care să pecetluiască înțelegerea lor,
o sticlă de vin și o găină fiartă, toate puse pe o
tavă mare și lăsată în grija bunicii.
Unchiul era tare emoționat și fâstăcit când
au intrat în casa lui tanti Ioana, unde au fost
invitați la masă și atunci bunica a spus pentru
ce au venit.
Noiembrie 2019
T U L C E N I
Dintre toți, unchiul Alexe, care nu era din
satul nostru, știa niște versuri despre măritat
încât toată lumea s-a înveselit, unchiul Tică
nici el nu s-a lăsat mai prejos și a început să
zică o horă cu muzicuța, dar și cu fluierul pe
care îl avea întotdeauna la brâu și a început să
cânte o nunească de le sălta inima de bucurie...
După ce a ascultat cu multă atenție de ce
au venit oaspeții în vizită, tanti Ioana, fiind sora
cea mai mare, a hotărât că este de acord ca sora
ei mai mică să se mărite cu unchiul Fani. Au
fost întrebați și tinerii care au răspuns în cor un
daaaa tare, pentru că ei erau foarte ocupați să
nu-și mai ia ochii unul de la altul și nu aveau
altă grijă decât să fie fericiți.
După ce s-au făcut vorbele în fața familiei
era ca și când ar fi încheiat actele la sfatul
popular și în aceeași seară mireasa a fost adusă
acasă la bunica. Din timp li se pregătise o
cameră tinerilor în cazul în ca-re mireasa
acceptă și părțile se înțeleg.
În dimineața următoare s-a făcut petrecere
la bunica. Au fost invitate sora miresei și
femeile din sat apropiate bunicii, se sărbătorea
cinstea miresei cu rachiu roșu pregătit special
cu această ocazie.
Veselie mare, femeile s-au machiat, s-au
costumat în țigănci, au luat cămașa miresei și
au dansat cu ea prin tot satul. Era o mare
onoare ca tânăra să fie fată mare, asta însemna
o căsătorie binecuvîntată cu copii sănătoși,
belșug în casă și armonie toată viața.
Eu în perioada aceea dormeam la bunica
din când în când, mai ales în vacanțe când
mergeam mai des pe la cămin și nu voiam ca să
afle mama la ce oră veneam.
Dar, după ce s-a însurat unchiul, aproape
că m-am mutat acolo. Îmi plăcea să-i privesc pe
tinerii însurăței. Ce mai, deveniseră obiectul
meu de studiu pe tema iubirii. Aproape că nu
mai scăpau de mine. Eram curioasă cum și de
ce s-a schimbat unchiul în așa fel, de nu-l mai
recunoșteai.
Cât era ziua de lungă se uitau unul la altul
și se înțelegeau doar din priviri. E drept, nu-i
prea vedeam pe-afară, stăteau mai mult în
dormitor și eu căutam un prilej să fiu cu ei. Mă
înroșeam la față ca focul, când îi găseam
îmbrățișați, cred că în acea perioadă devenisem
o povară pentru ei, dar nu aveau curajul să-mi
spună.Își găsiseră un limbaj al lor ca să nu
vorbească de față cu mine, ba își scriau bilețele,
93 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
râdeau cu poftă chiar și după un cuvânt pe care
și-l spuneau sau ce citeau în biletele pe care și
le scriau.
Unchiul o întreba tot felul de lucruri, de
fapt o descoperea și, cu cât trecea timpul, era
mai îndrăgostit și avea și de ce. Mătușa era
bună, frumoasă, cu părul negru ca de abanos,
împletit în două cozi groase cât încheietura de
la mână, cu ochii mari, frumoși, cafenii și cu o
privire caldă care te vrăjea, cu niște buze
cărnoase și roșii ca cireșele coapte de mai.
Unchiul nu se mai sătura de ea, o pierdea
din ochi de dragă! O punea să cânte, și mătușa
cânta atât de frumos, de zici că era o
priveghetoare. Avea o voce gravă și cânta mai
mult muzică populară învățată la ea in sat.
Unele melodii le-am învățat și eu și le cântam
la concursurile pe care le organizam cu școala
între sate.
Am fost îndrăgostită de mătușa mea și am
început s-o imit în toate, chiar făceam exerciții
în fața oglinzii, îmi umflam buzele ca să
semene cu ale ei. Și mergeam chiar mai
Banditul Licinski
Viorel DIMA
Fragment din volumul:
LEGENDE TULCENE DE ALTĂDATĂ
Să fi auzit Terente şi Cocoş despre Simion
Licinski, luându-l drept „model” în faptele lor?
Îmi pun această întrebare pentru că înaintea
celor doi bandiţi, când ei nici nu s-au născut,
timp de cinci ani, în perioada 1886-1891, fapte
similare au fost puse pe seama unui individ
care a terorizat Dobrogea. Din pagini
îngălbenite de timp, cu miros specific de hârtie
foarte veche, izvoarele vremii pe care le-am
găsit în biblioteci, l-au prezentat ca fiind
haiduc, tâlhar, criminal. Licinski fura de la
bogaţi şi împărţea prada la sărmanii din satele
Dobrogei de Nord. Zonele preferate de el erau
cele din preajma Munţilor Măcin şi din codrii
Babadagului.
Nu avea o bandă precum Terente sau
Cocoş şi ataca de fiecare dată singur. Era
cunoscut ca fiind foarte inteligent şi abil.
Inevitabilul s-a produs undeva la vest de
Tulcea. A fost încercuit de poteră care a tras în
el salvă de focuri. S-a prăbuşit foarte greu,
Noiembrie 2019
T U L C E N I
departe, când eram singură acasă mă îmbrăcam
în hainele ei, pe care le luam de pe culme și mă
prefăceam că sunt ea.
Am fost prietene foarte bune. Mi-a fost
dragă și am învățat multe de la ea …să fiu
cochetă. ..și a fost cea căreia i-am spus cele mai
de taină secrete pe care le aveam și tot mătușa a
fost prima care a știut despre dragostele mele.
Mi-a fost cea mai bună prietenă și așa a rămas
toată via-ța.
Dar, cum se întâmplă întotdeauna, când
ești fericit timpul a trecut pe lângă ei fără să-l
simtă, dar nu degeaba, din dragostea lor au ieșit
cinci copăcei care au crescut pe lângă ei
frumoși și sănătoși…
Și ca în orice poveste, au trăit fericiți mulți
ani și ar fi trăit și astăzi, dar într-o zi un vânt
mai puternic a luat-o cu el pe mătușa și a dus-o
undeva departe, fără drum de întoarcere.
Însă a rămas în inima noastră așa cum o
știam, veselă, frumoasă și mereu fericită!
„sfârtecat de gloanţe, lângă gorunii săi dragi”,
nu înainte de a „mugi de furie”.
Şi-a ucis tatăl când era copil. Odată,
pentru că i-a ascuns sticla cu votcă a tatălui
său, care era un beţivan notoriu, tocmai pentru
a nu se mai îneca în băutură, Simion a fost
bătut „soră cu moartea”. Bătrânul cu barba
roşie, cu nasul pururea ca sfecla şi cu privirea
sălbatică, a dialogat singur înainte de a pleca,
din nou, la cârciumă:
Ha... Tâlharul se face că a murit...
Seamănă mă-sii... Am să-l ucid ca şi pe căţeaua
aceea (Anuşca – n.a.) care-mi mânca zilele…
Se cunoaşte că l-a purtat în pântece… Ha. Să-
mi fure o litră de votcă… Ha… (…)
De atâtea bătăi câte i-au fost aplicate cu
cruzime, în sufletul copilului Simion s-a născut
94 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I
un sentiment puternic de ură. Îl ura de moarte
pe părintele său, Ivan. În mintea lui cugetase să
se răzbune pentru toate suferinţele îndurate,
fără nicio milă. La acestea s-au adăugat şi
suferinţele mamei lui care cădea sfărmată,
zdrobită de durere sub loviturile nemiloase ale
beţivului, căci Ivan n-a fost niciodată treaz.
Cârciuma lui Isac era locul lui preferat. Într-o
seară târziu, Simion şi-a pus în aplicare planul.
Copilul se făcea că doarme.
Ivan, care intrase în casă, scoase amnarul,
scăpără şi reaprinse candela cu lumina ei
întunecoasă şi tristă. Văzu copilul într’un colţ
dormind şi, apropiindu-se de el îi dete cu cisma
lui grosolană şi bătută cu ţinte o lovitură peste
faţă. Copilul deşteptându-se, începu să ţipe.
Cuiul cismei îi tăie buza, tăetură care i-a rămas
de atunci ca un semn vecinic, care să’l demaşte
mai bine omenirei.
- Ieşi, ieşi afară câine...
- Aoleo!... Mi-ai rupt faţa, urlă copilul
somnoros simţind sângele cald ce-i curgea în
şiroae pe faţă, amestecându-se cu lacrămile şi
strecurându-se prin deschizătura buzelor în
gură.
- Ieşi, ieşi... urlă Ivan şi, ameţit,
nemaiputându-se ţine pe picioare, căzu pe
scândurile acoperite cu rogojină veche şi uscată
ale patului. Simion se strecură încet afară şi
merse spre fundul ogrăzii unde era un coşar
dărăpănat.
Intră înăuntru şi se aşează pe nişte paie
umede. Sângele-i curgea mereu şi durerile i se
măriră. Atunci, în mintea aceasta stricată, ca
nici o dată până acum, trecutul i se înfăţişă sub
forma lui urâtă. Omul acesta, căruia se
obişnuise să-i spue tată, dar care nici o dată
nu’l mângâiase, nu-l apropiase de el cu
dragostea, i se înfăţişa hidos, ca o vedenie tristă
şi murdară. Bătăile suferite până acum le
simţea parcă mai dureros ca înainte. Se sculă’n
sus şi, stergându-şi sângele, şopti: Am să te
ucid! Se duse încet spre odaie. Candela ardea
pîlpăind pe policioara de lângă fereastră
umplând odaia de un miros de unt-de-lemn
puturos şi năbuşitor.
Dupe ce se uită copilul în toate părţile, se
întoarse iar în coşar, pipăi prin întuneric şi găsi
într’un colţ un borcan vechiu cu păcură. Adună
paie mai uscate şi rupse din nuelile coşarului;
se reîntoarse în odae, le asvîrli jos, grămădi şi
turnă deasupra păcură. Unse apoi şi rogojina,
Noiembrie 2019
T U L C E N I
turnă şi pe hainele lui Ivan care dormea
sforăind.
A, să ne mai baţi!… Nimic, nici un
zgomot nu întrerupea tăcerea drăcească care
domnea împrejur. Se părea că natura era
înfiorată de crima copilului, că îşi ascundea
faţa’n mâni la acest sacrilegiu. Şi el, inconştient
de ceea ce făcea, nepăsător, împins şi mânat cu
furie de o mână puternică, îşi execută în linişte
fapta de distrugere. Pe faţă-i se aşternuse o rază
de bucurie.
- Să mai mă baţi; şoptea el mereu. Isprăvi.
Luă candela în mînă, se apropie încet de
rogojina uscată a patului şi dete foc, apoi trecu
la grămada de uscături din mijlocul casei şi o
aprinse. Eşi afară închizând bine uşa şi se puse
să privească prin crăpătura din ţipla ferestrei.
Ivan dormea adînc.
Nenorocitul, în spiritul lui ameţit şi
înfierbîntat de puterea vutcăi, nici că se născuse
ideia de ceea ce-l aştepta în acest moment.
Focul se întindea ca o limbă de şarpe otrăvită,
se mărea şi se îngroşea mereu. Când Simion
văzu că deja se aprinse totul bine, o luă fuga
spre sat, ca să strige tuturor că Ivan a dat foc
casii. Şi el se pierdea în depărtarea negurii
adânce… Rogojina uscată şi unsă cu păcură
ardea pârâind. Cismele şi hainele nenorocitului
se aprinseră de tot. El dormea însă, dormea
adânc. Flacăra se întindea mereu ca boala
molipsitoare. Trecuse în sus spre haine, spre
faţa nenorocitului. Picioarele patului luaseră
foc. Fumul întuneca odaia. Deodată o limbă de
foc se întinse groaznică şi se opri în faţa lui
Ivan. Durerile îl desmeticiră puţin. Deschise
ochii mari şi plin de groază se părea că e în
mijlocul unui vis îngrozitor.
95 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

Cu proiectul... la Sulina spre sala bibliotecii unde fusese programată

Tania NICOLESCU întâlnirea cu localnicii. Ușa era deschisă, dar
dincolo de ea, sala ne aștepta așa:
Proiectul asociației noastre ”Seniori în
acțiune” intitulat ”Scrisuri și înscrisuri ale
seniorilor tulceni”, proiect cofinanțat de
Consiliul Județean Tulcea, a avut planificată
lansarea și la Sulina a revistei ”Seniorii
Tulceni” nr.17. Și astfel, în ziua de 11.10.2019,
după ce ne-am făcut anunțată din timp prezența
am luat șalupa către Sulina

După ce ne-am învârtit puțin nedumeriți,

ne-am arborat ”steagul”, am pregătit revistele și
tricourile cu sigla asociației pe care urma să le
oferim și după puțin timp, și-au făcut apariția...
3 persoane cu care am făcut cunoștință. Prima
persoană cu care am făcut cunoștință a fost
președinta comunității elene din Sulina,
doamna Gheorghe Dracopulo Ecaterina, care
ne-a prezentat fondul de carte rară al
bibliotecii(care în prezent nu are bibliotecar).

Ca printr-un miracol, de parcă șalupa ar fi

fost balena ce reușise să-l înghită și pe Iona, în
pântecele sale s-a făcut nevăzută incredibila
grămadă de bagaje ale celor 15 pasageri care, Apoi am făcut cunoștință și cu domnul
bine scuturați de valurile peste care gâfâind Gheorghe Comârzan, care de câțiva ani a
șalupa reușea să treacă, mai aruncau câte un o organizat pe cheltuială proprie o expoziție a
privire discretă spre vestele de salvare rămase colecției sale de obiecte din vechea Sulină.
suspendate undeva sus, în plasele lor.

Și totuși – mari sunt minunile Domnului Cel de-al treilea cunoscut la Sulina a fost
– am ajuns cu bine în Sulina și ne-am grăbit domnul Mihail Hancerencu, care în felul său
Noiembrie 2019 96 ANUL V NR. 18
 S E N I O R I I T U L C E N I

discret, a dispărut pentru câteva momente ales să facem o scurtă plimbare până la mare,
dintre noi, ca să revină cu câteva cărți de profitând de vremea caldă.
poezie scrise de el, pe care ni le-a dăruit.

Am plecat din Sulina gândind că dacă

pentru o corabie, ca să poată naviga, este bine
să aibă un vânt bun din pupă, pentru ca o
Și astfel, am mai găsit doi colaboratori localitate să se poată dezvolta și mai ales să
pentru revista noastră și ne-am bucurat să rămână vie, este bine ca oamenii să nu uite că
constatăm că mai există și-n Sulina oameni dincolo de viața lor individuală, de îndatoririle
care pot gândi un pic mai departe de rutina și responsabilitățile individuale, există și
cotidianului și goana pentru viața de zi cu zi, îndatorirea de a fi cetățean, de a trăi nu doar
oameni care se străduiesc să aducă în viața pentru sine ci și pentru cei și cele ce vor
noastră frumosul și să păstreze încă viu în rămâne în urma sa.
amintirea noastră, trecutul.
Apoi, fiindcă venirea noastră la Sulina
avea drept scop să facă revista și preocupările
seniorilor tulceni, cunoscute și sulinenilor, am
ieșit pe străzi și am continuat să distribuim
revista oamenilor pe care i-am întâlnit, la
farmacie, la cabinet medical, la școală.

Imagini din colecţia domnului

Gheorghe Comârzan
deschisă la biblioteca oraşului Sulina

Orașul părea adormit, cu oameni puțini și

aceia adunați pe la câte o terasă, copii și mai
puțini, multă liniște, întreruptă doar de
clipocitul permanent al apei ce se lovea de
bordajul ambarcațiunilor ancorate la mal. Și
pentru că timp până la plecarea șalupei înapoi
spre Tulcea mai era și cu toții mai fuseserăm
fiecare în urmă cu mulți ani prin Sulina, am

Noiembrie 2019 97 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

Fotografile colecţiei d-lui Comârzan Gheorghe

sunt realizate de: Tania Nicolescu, Adriana
Şeitan, Mihalea umitru

Noiembrie 2019 98 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

ACTIVITĂŢILE SENIORILOR

Lansarea romanului „Io, Lisandru” de Victor Baumann, 20 septembrie 2019

Lansarea revistei SENIORII TULCENI la Jurilovca, 26 septembrie 2019

Curs de prim ajutor organizat la sediul Crucii Roșii, 14.10.2019

Fotografii: Mihalea DUMITRU, Tania NICULESCU

Noiembrie 2019 99 ANUL V NR. 18

 S E N I O R I I T U L C E N I

Costume populare din satul Izvoarele Fotografie: Valeriu LEONOV

Revistă cofinanțată de
Consiliul Județean Tulcea şi
Asociaţia Seniori în acţiune

Noiembrie 2019 100 ANUL V NR. 18