Colecţia Editura

PROZA ECREATOR
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
IONESCU, ION TOMA
Copacul cu icoană / Ion Toma Ionescu. - Baia Mare :
Ecreator, 2018
ISBN 978-606-9021-01-9

821.135.1

Tehnoredactare: Adalbert Solticzki

Coperta: Florin Dochia

Editura ECREATOR - sediu

Maramureş, Baia Mare
Str. Transilvaniei bl. 14 ap. 20
Cod poştal 430251

B-dul Bucureşti bl. 21A ap. 11

- punct de lucru

Editura ECREATOR este înscrisă înRegistrul Internaţional

al Editorilor (The Global Register of Publishers)

rosiianu@yahoo.com
ecreatorul@gmail.com

tel./fax +40 262 225 251

0744 371 301
0723 245 297
 ION TOMA IONESCU

COPACUL CU ICOANĂ
Proze scurte şi tablete

Baia Mare, 2018

Colecţia Editura
PROZA ECREATOR
Nota autorului:

Câteva din prozele care se regăsesc în această

carte, au stat sau vor sta la baza romanelor mele. La fel
ca în poezie, rescriu şi mă amăgesc (amăgiri deşarte?...),
că sunt viu şi pot merge mai departe…

Se dedică familiei care m-a lăsat la biroul meu

lângă calculator. Cristinei, Ramonei, Ionelei, lui
Alexandru, lui Toma şi lui Puiu…
 Copacul cu icoană

Peceţile lui Zamolxe. Studiu de guştere

Dacii

La început a fost legenda!… Nu e bine! De la

capăt cu literă mare!
Înaintea legendei au fost Dacii. “Rasa lor era
nobilă. Ei erau urmașii atlanţilor, cei care au fost pe
Terra la începutul facerii. Pe pământul lor s-a născut
lumea.”
Pământul dacilor era mult mai mare decât se știe
azi. Parte din el s-a scufundat (Asta se leagă cumva de
Atlantida?...). Continentul acela s-a scufundat. Totul se
leagă în legendă. Se zice că Zamolxe ar fi fost
conducătorul dacilor liberi. Unii îl fac zeu, dar el era
doar un om cu sânge nobil și pur, păstrător al Codului
Legilor undeva pe pământul Sarmisegetuzei Regia.
(Regia nu Regio ca în reclama de la televizor pe
bani europeni, cu Victor Rebengiuc…).

Justiţie

Codul Legilor se păstra într-un loc sfânt numit

Kogaionan aflat undeva în Bucegi, nu departe de Sfinx.
Nu e voie sǎ se știe cu exactitate pentru că acolo e un
important centru energetic. Codul Legilor era o carte
mare turnată în metal unde se găseau însemnate legile
universului.
(La ei nu s-a pus problema modificării legilor, nu
se născuse Florin Iordache…)
Toate întrebările își găseau aici răspunsul.
Fiind un iniţiat, Zamolxe păstra acel cod.

5
Ion Toma Ionescu

Mai erau iniţiaţi, dar puţini reușiseră sǎ atingă

nivelul patru, ultimul.

Educaţie

Locul unde tinerii daci, băieţi și fete învăţau, se

afla tot în Kogaionan. În treapta întâi învăţai ce e
moartea. Vorbesc simplist și schematic, nu am merite în
cercetarea asta. Datele le-am găsit nu la Strabon ci de-a
gata la Aryana Havah. Mulţumesc Aryana!
Ca sǎ intri în treapta a doua se dădeau niște teste.
(L-am prins pe Popa-prostu ministrul nostru cu
fofârlica, vrea şi el trepte la şcoala primară, dar când să
taie pamblica a căzut sub scară…)
În treapta a doua învăţai să-ţi înţelegi viaţa
interioară şi deja credeai că eşti poet.
Treapta a treia, numai pentru iniţiaţi, te apropia
cumva încet de Dumnezeu.
(În treapta a patra ajungeau puţini și trebuia sǎ
te străduiești toată viaţa, ca să fi acceptat la nivelul
Creator în Direcţia 9).
Au atins această treaptă și două femei. Una dintre
ele fiind sora lui Zamolxe.
(Nici măcar nu știam că Zamolxe a avut o soră,
până nu m-am documentat ca sǎ scriu această tabletă.)

Societate

Cei trecuţi de a treia treaptă primeau Peceţile lui

Zamolxe. Peceţile fiind trei simboluri energetice, trei
semne marcate pe frunte și la încheieturile braţelor.

6
 Copacul cu icoană

Semnele acestea le vedeau doar iniţiaţii. Astfel se

recunoșteau între ei.
Fizic (sau tehnic, mă rog!), exista o pecete de aur
ca o matriţă care se aplica pe locurile stabilite și un praf
care nu se cunoaște ce însușiri avea. Cei ce le primeau
trebuiau sǎ le poarte înfăşurate pe piele 33 de zile. Unii
spun că matriţele erau purificate în foc. În timpul ăsta, în
singurătate, meditau.
Peceţile erau scoase după perioadă, printr-un
ritual. În locul lor rămânând semnele energetice, pe
frunte și la încheietura braţelor, ca trei sori. Desenul
reprezenta un cerc luminos alcătuit dn corpul unui șarpe
cu cap de lup.
(Am şi eu pe braţ un semn rămas care seamănă
cu un guştere…)

Revoluţie şi istorie

În timp s-au amestecat neamurile omenești. Linia

dacilor s-a dorit sǎ fie întreruptă brusc. Unii spun că
omenirea a evoluat, alţii susţin că ne învârtim într-un
cerc prăbușindu-ne, și de jos iarăși ne regenerăm.
Civilizaţiile s-au urmat, dar ceva din magia peceţile lui
Zamolxe a rămas până azi.

Concluzii

Un rege își pune pecetea pe documentele ce-i

exprimă hotărârile. E semnul puterii lui. Un sigiliu de
ceară (fără miere) pe un testament, împiedică
deschiderea acestuia mai devreme. E simbolul unei taine,

7
Ion Toma Ionescu

sau a unei apartenenţe legitime. Simbolul se prelungește

azi în diferite și multiple utilizări și nuanţe.

Civilizaţie rătăcită

Uitaţi-vă în jurul vostru, nu se mai poate trăi fără

parafa de marcă. Viaţa a decis că e singura cale oficială
care dă formă finală și greutate unei apostile. Nu ne mai
descurcăm fără ea în lumea emergentă în care credem că
descoperim o nouă calitate. Impresia imprevizibilă și
spontană, dacǎ nu e certificată, poate fi fără conţinut. E
nevoie sǎ citim pe un produs “Validat” sau “Expirat” ca
sǎ nu irosim timpul spaţiului presupus.
(Vaşnică pomenire criticilor!)

Când intri la medic bolnav, cu cardul de sănătate

în buzunar, tremurând de frică sub toate durerile lumii, el
te privește îndelung, profesional și îţi pune scurt parafa
pe bucăţica albǎ de hârtie. “Sănătos mintal!” Te mai văd
peste 10 ani! Și ţie citind îţi vine sǎ zburzi ca nebunul în
Parnas pe câmpie

În jungla tehnologică în expansiune, e nevoie de

o marcă, de o pecete electronică, pe bune!
(Poate face Direcţia 9 cu Grinta şi cu Ecreator o
minune!)

Alienare şi cultură

Rătăcit în mijlocul oamenilor simt nevoia unui cip

implantat pe frunte sau pe braţ, care să recunoască și să
mă avertizeze nevăzut, când sunt aproape de un terorist,

8
 Copacul cu icoană

un plagiator, sau de un ofiţer sub acoperire. Un semnal

luminos interior, care să mă avertizeze de pericol. Într-o
galerie de artă, să văd dintr-o aruncătură de ochi marcată
vizibil capodopera, sau la o lansare literară, cartea rară,
câştigătoare.
Eu sunt scriitor. Am deja zece cărţi, chiar mai
multe, dar nu sunt membru al Uniunii Oculte Apolzan şi
nu fac scandal! Nu și-a pus nimeni semnătura pe
legitimaţia mea. Poate că li s-a luat ștampila, mă
gândesc, au furat-o șmecherii, şi se judecă la tribunal…
Poate s-a terminat cartuşul cu tușul.

Epilog

Domnule preşedinte de la Colop (Colop e firma

care produce ştampile), cât costă două ștampile Printer
G7 personalizate? desenul sǎ reprezinte in nuce, dinadins
un guștere. Pe una sǎ scrie SCRIITOR, iar pe cealaltă
RESPINS.

Prima o dăruiesc fără nici un ban celor de la

Uniunea Ocultă Apolzan.
Când o fi să mor în faţa Lui Dumnezeu, cu
sufletul deschis şi har Dumnezeiesc, în marea Lui milă,
mă va căuta în buzunar şi va găsi cealaltă ştampilă
păstrată la purtător.
În înaltă mărinimie, cu degetul arătător va apăsa
ușor resortul și-n ţăcănitul acela plăcut pe piele va scrie
la încheietura braţului, RESPINS şi surprins va privi
cum mortul învie… Se va replia negreşit!

9
Ion Toma Ionescu

– Tu fiule mai ai de trăit, te întorci de unde ai

venit!
S-a trezit şi guşterele de pe mână, ţiuie acolo la el
în cip, nu-i chip să-l mai opresc de o săptămână, e sigur
că ne-a ieşit o carte bună…

10
 Copacul cu icoană

I.

11
Ion Toma Ionescu

Tabletă 1

În chiuveta din baie, un milion de furnici, ca o

turmă de elefanți fumând pipă într-un luminiș al
deșertului, așteptau. Cuvintele de început ale lumii își
amestecaseră literele și în nisipul de pe acea plajă
vegetau. Își pierduseră chipurile adevărate și colcăiau ca
niște viermi ce scurseseră mătasea din trupurile lor vii.
O putere străină, din împărăția hazardului,
împletise firele într-o pânză groasă de păianjen cu care
acoperise ca o gogoașă, gaura neagră ce se căscase în
soare.
Priveam năucit pe fundul chiuvetei, în acea vale a
plângerii, cum din trupurile lor negre, furnicile,
orientându-se greu pe șenile, încercau să alcătuiască într-
un efort al minții litera V. Ca un semn al victoriei, sau un
semn de avertizare către nicăieri.
Când conturul deja se legase în margine și litera
aproape că se adunase în trup, s-a spart imaginea. Ape
tulburi au țâșnit din cotloanele cerului, rostogolind
bolovani. Nu se mai distingea liber!... Fiecare bolovan
însoțit de un fluture înger....

12
 Copacul cu icoană

Cocoşul de vânt

Pe calul alb, mi se părea o apariţie ireală care îmi

zdruncina oarecum convingerea, deja fixată în mintea
mea de licean introvertit, că poveştile nu sunt fructe ale
realităţii şi întâlnirea cu zâna din vis nu va fi sǎ se
împlinească vreodată. Dar fructul viu la streaşina privirii
mele era acolo, aievea şi va rămâne mult timp ca un
cocoş de vânt, pus fără noimă pe coama casei, s-o
păzească de focul fulgerului sau de alte pericole.
Călărea fără şa. O nălucă ce tulbura aerul, risipind
un văl discret de parfumuri în praful lăsat în urmă. A
trecut în trombă pe lângă mine, venind dinspre herghelia
CAP-ului şi numai o fracţiune de secundă m-a luminat
cu privirea ei senină, ca o promisiune, dar şi cu o uşoarǎ
mustrare pentru gândul ce mă încercase, că zânele nu
există.
Ieşind din perplexitatea momentului, am alergat
cei cincizeci de metri rămaşi până la şoseaua asfaltată, sǎ
văd încotro se îndreaptă năluca. Bucata de asfalt se
termina înainte de podul de fier ce lega malurile râului
Argeş. Imediat după canton a făcut dreapta, trecând calea
ferată şi îndreptându-se către luncă. Mi-am continuat
drumul în partea opusă, spre gară. Trenul trebuia sǎ
sosească, dar cocoşul de tablă flutura în capul meu ca un
steag ce mă chema sǎ revin. Am revenit în Merişani la
câteva zile.
L-am întrebat pe unchiul Nae, la el trăgeam în
vacanţă, lucra la grajduri de când se mutase în Merişani,

13
Ion Toma Ionescu

După război Şi-a adus în căruţă toată agoniseala din

Bucureşti. A lui şi a Miţei. Pentru ea îşi lăsase prăvălia(!)
după ce primul soţ, jidanul ăla bătrân, îşi încheiase
socotelile lumeşti. Oricum se stricase treaba cu
prăvăliile!...
Şi-au ridicat casa într-o vară. Şi, când sǎ se aşeze,
colectivul i-a luat caii. Nu s-a putut despărţi de ei şi a
rămas sǎ-i îngrijească, la grajduri.
– Nu ştiam că aţi adus în herghelie cai albi,
unchiule! Am văzut pe cineva ieşind de-acolo călare.
– Albi?... m-a privit el mirat. Albǎ e numai iapa
inginerului, dar nici măcar el nu poate sǎ-i pună şaua.
Doar Maria, când vine de la Bucureşti o încalecă. Se
înţeleg de minune amândouă, parcă au crescut împreună.
Nu l-am întrebat ce legătură era între fată şi
inginer. Probabil că-i era nepoată, pentru că nu-i purta
numele. Gura lumii croşetase alte împletituri de lână.
Studenta venea în fiecare vară de câţiva ani, în casa din
curtea CAP-ului, unde locuia singur inginerul, dar nu
stătea niciodată mai mult de două săptămâni.
Am văzut-o prima oara pe Maria când s-a luat la
întrecere cu văru-meu, călări. Ei doi erau apropiaţi ca
vârstă și se știau destul de bine din alte împrejurări,
ochiuri ale timpului rămase în urmă, care mie, oarecum
străin de loc îmi scăpaseră. De atunci se întreceau în
fiecare vară. Mi-a povestit Cornel.

Când m-am trezit cu nebuna în spatele meu pe

malul Argeşului, ochii îi scânteiau cu luciri tăioase. Se

14
 Copacul cu icoană

vedea că scăpase dintr-o ceartă cu inginerul. A sărit de

pe cal şi mi-a întins căpăstrul.
– Nu te mişti de aici până nu mă întorc! Şi, dacǎ
vezi că se apropie cineva, strigi! După care aruncă peste
umăr ca sǎ ştiu:
– Maria mă cheamă!
Începu să se dezbrace. Până în marginea râului se
eliberase de tot. N-am cum s-o descriu. Goliciunea ei în
lumina amiezii îmi surpase tot firescul pe care-l ştiusem
până atunci. Nici măcar nu am apucat sǎ-i strig că vijoiul
acolo era adânc şi periculos. Se înecaseră mulţi. Pe albia
Argeşului cei de la “Metale rare” excavaseră din loc în
loc, căutând titan. Rămăseseră în urmă gropi adânci.
Erau timpuri când titanul devenise mai căutat ca aurul.
S-a aruncat în apă. Braţele spărgeau valurile
ţinând parcă apa în loc. Şi-a găsit un ritm bun şi a
început sǎ înainteze contra curentului. N-a stat mult în
apă, doar atât cât să-şi demonstreze sieşi că reuşeşte s-o
domine. A ieşit pe mal cu naturaleţe, fără să-mi ceară sǎ
pun cătuşe privirii libere ce-i studia corpul destins. Şi-a
tras din mers peste pielea udă hainele împrăştiate în
nisip.
– Mă cheamă Maria, mi-a zâmbit cald de data
asta, ca şi cum consumaserăm împreună o poveste de
dragoste. Mi-a întins mâna, cu cealaltă apucând de
căpăstru calul alb şi, încălecând a plecat.

Ascultând povestirea lui Cornel, mi-au venit în

minte propriile mele reverii şi întrebări. De ce apa râului
e un loc mirific unde libertăţile sunt permise, curajul

15
Ion Toma Ionescu

poate merge mult dincolo de marginile care te inhibă şi

te opresc sǎ te manifeşti la suprafaţă, în mediul obișnuit,
condus doar de simţuri?...
Îmi plǎcea sǎ mă joc cu Maria, Maria mea.
Doream sǎ fim împreună, ne căutam unul pe celălalt.
Privirile ni se împleteau, dar vorbele ne îndepărtau ca doi
magneţi care se apropiau mereu cu polii de acelaşi sens.
În apa râului, lucrurile stăteau altfel. Polii se modificau,
îşi schimbau sensurile. Semnele se căutau diferit. Plusul
devenea minus sau invers, minusul se răsturna căutând
plusul cu înfrigurare.
Ea se prefăcea că voia s-o învăţ sǎ înoate, mă
ţinea strâns, se lipea de mine, bătea dezordonat cu
picioarele apa. Eu o susţinem cu mâinile strânse pe sânii
rotunzi. Apoi voia sǎ atingă nisipul cu picioarele. Se
odihnea lipită cu spatele către mine, mâna mea luneca în
jos, elasticul mă îngăduia pe platoul acela moale. Ea îşi
oprea respiraţia, apoi voia sǎ facă pluta pe spate. O
ţineam deasupra. Soarele ştergea în oglinda apei urmele
palmelor mele şi ieşeam la mal. Plusul nu mai era minus
şi redeveneam doi magneţi cu aceiaşi poli negativi faţă-n
faţă.
Mărturisesc, i-am cerut odată pe mal, apropiindu-
mă de ea, să-şi imagineze că suntem tot înconjuraţi de
ape. N-a primit sǎ intre în jocul meu. A rămas Maria de
apă.

Dincoace de zăvoi către pământurile cultivate cu

porumb, se întindea un islaz cu iarbă grasă, lăsat special
sǎ pască vitele. Traseul convenit al întrecerii pornea din

16
 Copacul cu icoană

spatele covergii lui tata-mare, până la nucul ce domina

cu coroana lui uriaşă toată lunca. Înţelegerea era ca la
întoarcere, fiecare sǎ aducă o nucă verde ruptă din
coroana falnică pe care n-o puteai atinge cu mâna
ridicată deasupra capului. Doar dacǎ ocoleai tulpina
groasă de un metru ce avea o singură creangă ceva mai
joasă în partea opusă locului în care ne aflam. Musai sǎ
fii călare.
Şi înţelegerea recompensei părerea ofertantă! Mai
mult pentru ea ce e drept, cǎci învingătorul dacǎ era
văru-meu, primea un sărut, iar învinsul dacǎ era tot el,
trebuia s-o poarte în spinare până la nuc pe Maria şi sǎ
strige în gura mare, ritmat, ca un metronom:
„Cornel Chiriac e cel mai tare!” Pe Cornel îl
chema Ionescu tot ca pe mine…
Personal, nu-mi plǎcea nici una dintre cele doua
posibilităţi! Dar zâna mea observându-mă retras, clipi
din ochi şmechereşte promiţându-mi din priviri că se va
gândi pe traseu la o recompensă şi pentru cel mai aprig
susţinător al ei.
Se strânseseră ceva gură-cască, nu doar dintre
copiii cu vitele la păscut, ci mai ales dintre flăcăii veniţi
la scăldat. Misterul Mariei şi miza îi scosese din apă şi
aruncau competitorilor vorbe deocheate.
N-a fost să fie! Intr-o şaretă cu un cal, pe drumul
luncii în galop, stârnind un nor de praf, a apărut
inginerul, căutându-şi hoinara. Singurul spectator pe care
Maria nu şi-l dorise. Când l-a observat, a tras uşor de
căpăstru, părăsind locul de start fără nici o explicaţie, cu
capul plecat, înainte ca el sǎ ajungă.
N-am mai văzut-o de atunci. În vara următoare,
Europa Liberă a venit spre noi cu vestea ce ne-a tulburat

17
Ion Toma Ionescu

pe toţi că la Munchen, într-o creastă a nopţii, cocoşul de

vânt s-a oprit din cântat.
Despre Mariana Măroiu am aflat mai târziu că,
după o anchetă la securitate ( ea chiar era prietenă cu
Cornel Chiriac), a ajuns acasǎ rasă pe cap. Nu-mi ies din
minte pletele fluturând pe umeri, în galopul calului!
S-a urcat în pod şi, de grinda casei în care
deasupra pe acoperiş stătea ancorat cocoşul de vânt, şi-a
legat gâtul în ştreang, legănându-se un timp ca pendula
unui metronom.

18
 Copacul cu icoană

Puiul de veveriţă

Dacă nucii ar avea grade militare, atunci nucul

din faţa casei care mi-a străjuit copilăria ar trebui să fie
general. Uriaş cât să domine întreg câmpul tactic de
luptă, sever şi riguros în uniforma lui verde, a rămas
neclintit în lumea aceea fabuloasă ca o imagine
neîntreruptă care mă va urmării cât timp mi se vor
număra zilele şi mult mai departe sper după ce se vor fi
aşezat filele în carte.
Pentru mine nucul acela nu era doar cealaltă casă
– de fapt un castel cu creneluri ce-şi deschidea
coridoarele secrete tălpilor mele sprijinite fără teamă de
spinarea groasă a ramurilor – ci era o fiinţă vie.
Niciodată nu am căzut din nuc şi chiar de se-ntâmpla să-
mi lunece piciorul, parcă în jurul meu se ţesea o plasă de
protecţie şi ramurile tinere îmi agăţau mâinile.
Ne întreceam cu veveriţele, eu şi fratele meu –
care se urcă mai sus? – şi bineînţeles că ele, mult mai
agile decât noi, ieşeau totdeauna învingătoare.
Spre seară, Valea Pribei nu era luminată, căci
aveam grijă noi copiii să spargem aruncând cu pietrele
becurile de pe stâlpi, unul nu rămânea!... În stânga,
pădurea cu tainele ei se prăvălea peste noi. Dincolo de
drum, o fântână cumpănea ciutura îmbiind la apă
proaspătă şi rece, să astâmperi setea peste noapte. Era
momentul nostru magic când speriam babele mai slabe
de înger.
Spaţiul acela, dominat de nucul ce-şi arunca în
seară umbrele, înainte ca luna să răsară, mai negre decât
ascunzişurile nopţii, şi scârţâitul de la cumpăna fântânii,

19
Ion Toma Ionescu

prinsese faima unui loc rău, mai ales că pe coasta

dealului în dreapta, gardul avea ulucile rupte, căci acolo
era o casă părăsită şi nu mai avea cine să-l repare.
Mintea tulburată a Mitei lui Oache zbură către
ăl’necurat. Mai ales că de două săptămâni nu trecuse prin
biserică să se închine la icoane. Te puteai aştepta de la
afurisitul de ţap logodit, popa Gheorghe ăl bătrân, uitat
de Dumnezeu pe pământ, să fi scăpat vreo vorbă de
ciudă printre satane… Se auzise că nesătul cum era, nu-i
mai ajungea coliva şi colacii lăsaţi în biserică. De la o
vreme slujea şi armata aia de diavoli care se pripăşiseră
cu toţii parcă pe Valea Pribei, în Merişani.
Săptămâna trecută, Mitică a lui Doie, s-a întors
cu o mână ruptă trântit de motocicletă. Când venea din
luncă, în dreptul cimitirului, dintre cruci, îi sărise în faţă
un ţap cu două perechi de coarne. Iar ţaţa Oanţa, cât era
de grasă, după ce-i murise bărbatul, se subţiase şi a
trebuit să recunoască până la urmă că noapte de noapte o
vizitează un călugăr tânăr şi negru ca smoala. Se jurase
smintita aia de babă povestind, că derbedeul de călugăr
când se dezbrăcase întâia oară, îşi legase de ciotul acela
de coadă un ciucure, ca să nu facă ea în întuneric vreo
confuzie.
De când auzise, Mita se culca mereu cu ferestrele
deschise, dar la ea călugărul acela nici în vis nu venise.
Nu putem avea toate norocul Oanţei! Dar în fiecare seară
aducea de la fântână apă proaspătă, deh, să fie în casă!
Mai vorbeau babele de câini cu blană de urs,
viezuri cu urechi de iepure, sau pisici cu labe de răţoi…
Diavolul îşi întindea o mie de chipuri asupră-ne.

20
 Copacul cu icoană

Strânsesem cu o greblă şi mătura de nuiele peste

zi, frunzele căzute, într-un maldăr uriaş proptit în gard şi
frate-meu, când a simţit-o venind pe drum pe Mita să-şi
umple găleata cu apă, s-a băgat dedesubt. Eu cocoţat în
nuc, pregătisem ghiulele două buzunare de nuci.
N-a mai fost nevoie de ghiulele! Când s-a clătinat
grămada de frunze şi frate-meu a urlat sărind într-un
picior, baba a leşinat căzând ca o balegă în mijlocul
drumului.
L-am strigat pe tata speriaţi. Cu o ciutură de apă a
înviat-o.
– Cum arăta arătarea aia spurcată, Ionele maică?
păcatele mele fără număr!... Nu cumva era călugăr?
Odată, mai spre primăvară, tata a găsit sub nuc un
pui de veveriţă. Să fi avut câteva zile. L-a luat în casă,
altfel murea şi l-a hrănit cu lapte proaspăt muls de la
vacă. I l-a dat cu pipeta de la medicamente. A avut
viaţă!... A crescut, ne-am legat de el şi el s-a învăţat cu
noi.
Tata a bătut un cui în tavan şi i-a cusut o mănuşa
din pânză îmbrăcată cu piele de oaie, prinsă cu o sfoară
de cuiul îndoit. Cea mai mare plăcere a puiului de
veveriţă era să sară direct în mănuşă şi să se balanseze
toată ziua. Uneori, friguros, te trezeai cu el sărindu-ţi pe
umăr şi întrându-ţi pe la gât în jos sub bluză, în culcuşul
cald.
Într-o zi a găsit fereastra către nuc deschisă şi a
pornit în marea lui expediţie. Credeam sincer că nu se
mai întoarce, dar seara a intrat înapoi pe geam. De la o
vreme învăţase libertatea şi ne vizita tot mai rar. Primea
totdeauna alune şi sâmburi de nuci în casă.

21
Ion Toma Ionescu

Altădată, trecea pe vale Nică al lui Patraulea,

beat. Sprijinindu-se din gard în gard şi cântând. În
dreptul nostru s-a alipit cu spatele de tulpina nucului
pentru odihnă. Puiul de veveriţă l-a văzut şi i-a sărit în
spate să se cuibărească la căldură. Ochii îi luceau
liniştiţi. Patraulea speriat a strigat parcă trezit subit din
băutură.
– Sări Ionele, că mi-a zărghit dracul în spate de la
tine din bătătură! S-a împins în tulpina nucului până a
simţit bietul animal zdrobit sub el. Tata a ieşit afară la
poartă a văzut beţivul proptit în nuc şi coada veveriţei
ieşind afara din cămaşă. Nu mai mişca. Scos din fire i-a
dat o palmă lui Patraulea cu sete, a trezire.
– Beţivul dracului, mi-ai omorât veveriţa!

22
 Copacul cu icoană

Stejarul cu icoană

Arma de vânătoare atârna de umăr, aripă desperecheată ca un număr

impar…
Era de-acolo, de ziceai că nu e!
Lighioană sudată de spate ca o icoană bătută în cuie pe
tulpina unui stejar…
Coaja copacului acoperise pe jumătate chipul Maicii Domnului.
Din lemn de cireşi sălbatici sculpta îngeri
cu arcuri şi săgeţi de sângeri, pe care-i lipea cu aracet de
tăbliile patului.
Încet-încet umpluse casa de copii şi tăblii cu îngeri.
Şi-au venit comuniştii să colectivizeze valea.
În calea lor a tivit un covor roşu de frunze, într-un festival de
alice…
L-au judecat la căminul cultural
pentru tentativă de omor.
A luat şapte ani,
Ioan Chioru din Merişani

Arma de vânătoare şedea aşezată totdeauna pe

umăr ca o aripă de înger răsucită la spate. De la poartă îşi
începea drumul în fiecare zi, mai întâi la copacul cu
icoană. Se închina şi pleca mai departe. Era un stejar
bătrân cu coroana bogată şi tulpină de trei metrii în
diametru. Se zice că un străbunic de-al lui, olog şi mut,
într-o dimineaţă s-a ridicat din pat şi în privirile
înmărmurite ale soţiei a pornit pe potecă şi ajuns la
copac, s-a urcat în el dispărând pentru totdeauna în
frunze. Un neam de-al lui, iconar, a bătut în cuie pe
tulpina stejarului o icoana sculptată în lemn.

23
Ion Toma Ionescu

Cu timpul copacul şi-a întins coaja peste icoană,

dar a rămas în relief ridurile adânci pe chipul blând al
Maicii Domnului, ca un semn divin.
Ioan Chioru îşi continuă drumul pe lângă gardul
împletit din nuiele şi ajunse la colţ pe latura care înclina
poteca în liziera pădurii de ulmi, către Valea Drăganului.
De partea cealaltă spre Valea Pribei, poteca se lărgea
devenind drum de căruţă, semn că pe-acolo îşi găsise
rosturile şi ieşirea în lume.
Dezlegă poarta prinsă cu sârme, ridicând-o în
braţele lui puternice şi dând-o într-o parte. În firida de
pământ ce se deschidea în faţa porţii, nu mai ardea focul,
iar cazanul, o oală mare de lut cu capac odihnea cuminte
pe pirostrii. Din ştiubeiul scobit în lemn de alături
izvora apa şi se scurgea într-un jgheab, tot din lemn, pe
unde trecea ţeava de cupru care prin răcire convertise
aburul din zeama prunelor fierte, într-un firişor subţire
de ţuică ce se adunase şi aproape că umpluse damigeana.
Îşi clăti gură fără să înghită, stropind pământul cu tăria
ţuicii, să fie pentru morţi.
Cloţuşele de anul ăsta depăşiseră preaplinul,
astfel ca la un moment dat a fost nevoie să dea drumul la
toate cele patru cazane plasate în fundul grădinii, unde
ieşeau din pământ izvoarele. Exista riscul să cadă căciula
în butiile înalte aliniate sub şatră şi ieşea ţuica acră. Era
numai bună acum, constată mulţumit trecând ţuica prin
gură şi sorbind cu înghiţituri mici. Aprinse focul, umplu
cazanul cu prune, potrivind o damigeană nouă la gura
ţevii de cupru.
Chiorul nu era doar numele, ci şi porecla pe care
şi-o căpătase mai târziu pe bună dreptate, Nu orbise de

24
 Copacul cu icoană

tot, mai distingea lucrurile cu un ochi după ce se

întâmplase nenorocirea.
A văzut lumina zilei într-o casă de lemn cu miros
dulce, înălţată într-un luminiş al pădurii de ulmi şi
stejari(taică-su era pădurar), cumva la mijlocul distanţei
între Merişani şi Drăganu. A trebuit să mai lipească nişte
camere, tot din lemn, căci îşi umpluse casa cu copii.
Băieţii s-au mărit şi s-au încadrat în muncă la Petrol, doi
dintre ei însurându-se şi construindu-şi locuinţele în sat.
Dacă vii din Merişani, după ce parcurgi Valea
Pribei, se termină casele şi începe izlazul din Dealul
Mare. Până încoace spre anii 60, după ce murise tata şi a
trebuit să plec din comună, acolo păşteam vitele şi
începusem să descopăr jocurile copilăriei. Dincolo de
izlaz se întindea cât vedeai cu ochii un gard de nuiele.
Ştiam că nu e bine să ne apropiem de gard şi încingeam,
unde era iarba mai tocită purceaua, un joc căruia nu-i
mai ţin minte regulile.
Auzisem de la bătrâni că dincolo de gardul care
înconjura proprietatea lui Ioan Chioru s-ar afla un stejar
secular cu icoană pe care personal nu l-am văzut
niciodată. Singura mea legătură directă cu Ioan Chiorul
era tăblia înaltă a patului de scânduri, din odaia lui tata-
mare, pe care am revăzut-o deseori multiplicată şi în alte
case în care am intrat pe Valea Pribei. Pe fiecare tăblie
tronau doi îngeraşi sculptaţi ce se jucau cu arcul. Am
aflat că tăbliile din lemn de cireş erau sculptate de Ioan
Chiorul şi m-am mirat cum în înserarea ochilor lui, îşi
găsea lumina să-i facă să semene într-atât. Când l-am
întrebat, tata-mare mi-a spus că omul s-a rugat în
genunchi stejarului cu icoană şi Dumnezeu i-a întregit
minunea vederii, în degete.

25
Ion Toma Ionescu

Îşi potrivi arma pe spate şi după ce legă poarta

înapoi cu sârmă, urmă cărarea spre stejar şi mai departe
pe următoarea latură unde se afla al doilea cazan. Sub
coroana bogată patru cruci opriseră în loc timpul care
parcă nu-şi mai găsea rostul. Aprinse candelele pe rând
fiecăruia dintre fiii săi.
Li s-a tras de la o nuntă în Drăganu unde fuseseră
cu toţii. La masă în loc de ţuică li s-a servit alcool etilic
procurat de la Petrochimie, probabil cu o rafinare
incompletă (ok, era să fie triplu rafinat!). La poartă
operatorii îl scoteau din întreprindere mai ales la sfârşitul
schimbului doi, în veste din saci de nailon peste care se
purta halatul sau şuba, după anotimp). Totul se făcea în
înţelegere cu portarii, care nu trebuiau să vadă că brusc
te-ai îngrăşat.
Bilanţul a fost tragic. Regimul comunist a interzis
presei să dea detalii. Numărul morţilor, ascuns, l-au
reconstituit nuntaşii care au scăpat cu viaţă. 21 de morţi
pare să fi fost, printre care şi cei patru fii ai săi. Doi
însuraţi. Mai bine murea şi el! Vederea lui slabă, doar ce
a mai slăbit puţin.
O vreme a continuat să sculpteze îngeri, dar a
considerat că degeaba (atâţia îngeri) dacă n-au putut să-i
păzească fiii.
L-a străfulgerat un gând şi a purces cu obidă la
împlinirea lui, găsind motivaţia pentru care continuă să
trăiască. Cine se făcea vinovat de moartea fiilor săi şi
cum să opreşti izvorul etilic al Styxului, ca să nu se mai
întâmple? A plantat sute de puieţi de pruni, i-a aşteptat
să dea rod şi la şapte ani de la nefericita întâmplare a
făcut un praznic mare de pomenire cu tot satul, la umbra

26
 Copacul cu icoană

stejarului secular lângă fii săi. Le-a spus oamenilor că de

câte ori au nevoie să bea, la necaz sau la bucurie un
pahar de ţuică, să bată drumul până la el şi o vor primi
fără nici un ban.
La câteva zile după praznic, primarul cu un
instructor de la comunişti şi doi securişti, l-au strigat la
poartă. A ieşit cu o sticlă de ţuică şi pahare ca să-i
omenească. Avea în faţa gardului o masă cu picioarele în
X îngropate în pământ şi două băncuţe de o parte şi de
cealaltă. El stătea singur pe banca lui, ceilalţi se
înghesuiseră unul în altul. Primarul nu avea stare şi a
vorbit primul despre colectivizare, explicându-i lui Ioan
Chiorul câtă uşurare va avea el cu adunatul prunelor.
Cine vrea să bea ţuică, să-şi facă norma de zile muncă, să
n-o primească degeaba!…
Ion Chiorul le-a umplut la toţi paharele, au mai
ciocnit o dată, şi încă o dată, şi cu sticla goală a intrat în
casă. Când a ieşit nu avea altă sticlă în mână, ci, arma de
vânătoare. Prima împuşcătură supărat pe Dumnezeu, a
fost spre cer. Cei de la masă îl ştiau cam nebun şi-au
primit în ureche puşcătura ca pe-o salvă de tun. Apucaţi
de streche au luat-o la fugă cu coada pe spinare ca vacile
vara pe izlaz. A tras cu alice după ei! Până la casa lui
Drugă nu s-au mai oprit.
Procesul i s-a făcut la căminul cultural cu toţi
sătenii de faţă. A luat şapte ani pentru tentativă de omor.

Cât a stat el în puşcărie timpul nu a stat în loc. Pe

lângă casa lui şi-a făcut drum o reţea de înaltă tensiune.
Şi în dreapta şi în stânga stâlpilor de ciment, pădurea de
ulmi se uscase.

27
Ion Toma Ionescu

Oanţa

Altădată, tata era cătrănit rău. A intrat în curte şi

m-a strigat. Eram cu mama în cele două cămăruţe de sub
pătul. Uşa între ele nu se închidea niciodată. Aveam
patru sau cinci ani, nu înţelegeam mare lucru. Cu atât
mai puţin am priceput când i-a spus mamei din poartă că
nu intră în casă cu registrul de la primărie sub braţ! Era
în timpul serviciului şi stăteau unii permanent cu ochii
pe el, oricând dispuşi la reclamaţii. Ce să caute acasă în
timpul serviciului? Dacă trecea unul pe drum şi-l
vedea!…
Susţineau că nu pune osul pentru colectivizare,
nu are putere de convingere. „Nu l-a putut lămuri nici pe
ta-su, pe Tobârlan, să intre cu pământurile în colectiv!”
Aşa era. Tata-mare intrase în colectiv numai cu boii,
Plăvăn şi Vânătu cu coarnele lor uriaşe… N-am mai
văzut niciodată coarne atât de mari. Odată au dispărut
boii din curte, erau prea bătrâni, nu-l răbda sufletul să-i
taie, să păteze cu sânge bătătura lui. Făcuse cu ei
războiul, am scris în Guşterele, iar la colectiv aveau ăstia
şi abator cu furtun şi cu scurgere, să spele pe ciment
sângele.
Nu a rezistat prea mult ca referent la Sfatul
popular. Câţiva ani. Mi-am dat seama studiind mult mai
târziu nişte registre vechi în primărie pentru
documentarea cărţii mele Guşterele, descoperind scrisul
îngrijit al tatălui meu, aplecat uşor spre stânga.
– Mă duc la Oanţa, dă-mi năpârstocul cu mine!
– Parcǎ nu ţi l-aş da! zise mama uşor încruntată.
Toată dimineaţa am auzit-o bodogănind şi blestemând pe

28
 Copacul cu icoană

lângă gard ca s-o aud. Zicea că îi rupe picioarele ăluia

care-i va cǎlca bătătura din voia lui.
“În curtea mea mă cac numai eu, şi dacǎ intră
vreunul sǎ deschidă gura, sǎ mă înscriu în colectiv,
schimb locul şi mă cac în gura dumnealui!...”

La vârsta aia crudă, 5-6 ani, simţisem şi eu ce

însemna colectivizarea. Era un fel de mâncare de prune
cu orez. Mergeam la grădiniţă cu Maria şi Burtilă, verii
mei din partea Veroanei, sora lui tata mai mică.
Educatoare era doamna Lăzăroiu, soţia inginerului de la
fermă, iar bucătăreasă, tanti Vatica lui Nelu Şchiopu,
prieten cu tata, căci războiul le însemnase prietenia.
Frontul îi înzestrase pe amândoi. Tatălui meu îi dăduse
craterul rănii de sub braţ, pe unde intraseră schijele şi-i
ieşea puroiul, iar lui Nelu îi plantase un picior de lemn.
Ghinionul e că se uscaseră rădăcinile, şi rămăsese mai
scurt.
La ora douăsprezece se punea masa. Intram de
afară de la locul de joacă, gălăgioşi, în sala de mese şi
primeam un singur fel de mâncare gătită, servită pe
măsuţele noastre mici de pe care se luaseră jucăriile.
Primeam supliment un dulce. De fiecare dată mă certam
cu Mioara lui Gică al Smioarţi (încă nu-şi primise
porecla de „Vulpe” de la Burtilă!) pe scaunul, care avea
lipit pe spate desenul unui delfin. În ziua aia, doamna
Lăzăroiu a venit necăjită în mână cu o listă şi a citit de
pe ea numele unor copii printre care şi ale noastre:
Maria, Burtilă şi eu.
– Pentru că părinţii voştri nu s-au înscris la
colectiv, începând de azi nu mai primiţi mâncare caldă.
Vă dăm dulcele şi plecaţi acasă. Am strecurat în buzunar

29
Ion Toma Ionescu

Eugenia. Mioara, ea nu era pe listă, trăgea de mine să-mi

dea scaunul cu delfinul. Burtilă, răzvrătit ca întotdeauna,
a îngăimat precizând că taică-su Petre făcuse cerere.
– Da, dar taică-tu mare, Tobârlan, nu vrea să facă
şi a dat în judecată ferma pentru pământul din luncă. Cu
ochii înlăcrimaţi am părăsit sala de mese alături de
ceilalţi copii strigaţi de doamna educatoare. Ajunşi
acasă, tanti Veroana, tristă – mama era la serviciu – ne-a
gătit la toţi trei orez cu prune. Dar nu era la fel de bun ca
cel de la tanti Vatica.

Tata m-a luat de mână, mai mult ca pe un sprijin

şi fără tragere de inimă, scurtând paşii şi lungind
momentul posibilei confruntări, preţ de o sută de metri
cât ţinea grădina, a ajuns în poarta Oanţei.
(S-a dovedit că era un loc rău în grădina aceea!
Mult mai târziu, Gică al Oanţei a venit de la Reşiţa şi a
ridicat o casă acolo, dar ceva nu i-a convenit şi s-a întors
de unde venise. N-avea familie. A vândut casa unora ai
lui Vişan. S-a mutat în ea Aneta cu copiii, un băiat şi o
fată. A alunecat pământul de pe coastă într-o noapte şi a
înghiţit-o. Parte din ea, iar copiii s-au prăpădit de tineri,
amândoi.)
Vecina noastră Oanţa era o femeie din generaţia
lui tata-mare. Văduvă. Purta un şorţ în faţa fustei largi şi
lungi, şi totdeauna baticul negru pe cap. În picioare avea
sandale de gumă. Nu era fioroasă, dar nu ştiu de ce mie
mi se părea că arǎta ca o vrăjitoare. Eram puţin speriat.
Locuia într-o căsuţă de chirpici din două odăi
acoperite cu şiţă şi o săliţă unde abia de încăpea un scaun
împletit din răchită. Nu era cea mai mică dintre case,
dincolo de ea era una cu o singură odaie, a unui cizmar.

30
 Copacul cu icoană

Am intrat și la el odată cu mama, i-am uitat numele, ba

nu, Tată-Mic! m-a străfulgerat acum prin minte. N-am
mai văzut atâtea jerpelituri de pantofi la un loc, aşa cum
erau la Tată-Mic!
Oanța ședea toată ziua pe sală ca să vadă cine
trece pe drum. Cum curtea era în pantă, cocoţată ca într-
o lojă, beneficia de o bună vizibilitate, ca la spectacol,
astfel că nu-i scăpa nimic şi n-o observa nimeni. Era din
decor. Stătea acolo singură cu socotelile şi gândurile ei.
Nu m-aş fi mirat dacă pe amurgite, strecurându-mi
privirile printre uluci, de la mine din curte, aş fi văzut-o
cum încalecă o coadă de mătură şi decolează într-o
direcţie numai de ea ştiută.
Mă întrebam cum de căsuţa aceea, cu pereţii albi
daţi cu var, nu luneca iarna să se proptească în gard, sau
n-o zburătăcise o pală mai acătării de vânt!
Trasă uşor într-o parte din faţa portiţei deschise,
ne-a îndemna să intrăm. Când ne-a poftit în casă, cu
mine de mână, tata s-a aplecat să nu însemne pragul cu
fruntea. În încăpere se vedeau patul, acoperit cu o pătură
ţesută la război şi deasupra patului, un ştergar cusut,
strâns la mijloc într-un nod sub care odihnea o fotografie
înrămată, cu Oanţa tânără şi un bărbat alături. În mijlocul
camerei o măsuţă rotundă cu trei picioare şi trei scăunele
mici dedesubt. Pe tăblia mesei, răsturnată direct, trona o
mămăligă întinsă, galbenă ca o lună nouă aburindă ieşind
din nori. În dreapta, o sobă cu plită. Ne-a făcut semn să
luăm loc.
Tata s-a aşezat pe un scaun, cu mine pe genunchi.
Mă lipisem cu capul de pieptul lui. Oanţa a luat de pe o
policioară de deasupra plitei două castroane de tablă şi
unul de pământ. A umplut cu o lingură mare de lemn

31
Ion Toma Ionescu

castronul de tablă al tatei cu varză, iar el, dând din cap, i-

a făcut semn că pentru mine nu. Apoi şi-a umplut
castronul ei de pământ. A tăiat mămăliga cu aţă de
papiotă şi a împins o felie către tata. S-au închinat
amândoi şi au început sǎ mănânce, mestecând rar.
Dacǎ aş fi ştiut număra, m-aş fi încurcat precis,
trecând cu privirea de la unul la celălalt. Parcǎ nu se mai
termina varza din castron! S-a terminat până la urmă, şi
Oanţa s-a ridicat strângând vasele unul în altul cu
lingurile deasupra. S-a ridicat şi tata. A luat registrul de
pe pat unde îl aşezase şi a ieşit afară tot cu mine de
mână.
La soare, am simţit cum Oanţa mă ia în braţe de
subsuori şi mă priveşte în ochi.

– Tomo, ăsta mic îţi seamănă, e tăcut ca tine!

Mergeţi cu bine, Dumnezeu sǎ vă apere! Nici o vorbă în
plus. Încă mai putea să se cace în curtea ei! Tăcerea tatei
şi registrul rămas nescris, o mai păsuiseră o vreme de
năpasta colectivizării.

32
 Copacul cu icoană

I. Titi. Început de roman

Pare că primul nume al lui Titi ar fi fost Epure nu

Dumitrescu, înainte ca cineva sǎ fi completat în dreptul
rubricii tatălui, cu o mână nesigură, îngroșat, „natural”,
pe certificatul de naștere. În registrul de la primărie,
funcţionarul, hâtru probabil, pentru că tatăl fugise
părăsind locul faptei, completase „din neamul lui
Epure…” Adicătelea, Maica Filofteia l-a primit în
pântece natural, nu de la Dumnezeu!... Mai târziu Ioni,
soţia mea, a încercat să-mi explice că naşa Epuroaica era
din Rădeşti şi îl botezase pe Titi. Că ea ar fi avut mulţi
copii, dar eu tot n-am înţeles mare lucru. Greu de stabilit
în arealul soţiei încrengătura neamurilor. Cert e că l-am
găsit pe Titi în buletin – Dumitrescu, iar în livretul
militar – Epure.
Teia, mama lui Titi, o fată frumoasă, înaltă,
liniştită ca floarea de tei, dar deloc umilă, toată viaţa a
fost mută și orice încercare a cuiva de a-i smulge vreo
mărturisire, n-a dus la nici un rezultat. Susţinea cu
mândrie privirea indiscretului și-l săgeta cu un fulger,
topindu-i pe buze cuvintele începute.
Nu și-a putut șterge din memorie probabil,
urmele dureroase ale acelui viol natural și nu s-a măritat
niciodată, dar cu cât Titi creștea, devenise evlavioasă,
părea că uitase și nu ezita sǎ se închine și sǎ
mulţumească Celui de Sus. În mintea copilului Titi a
rămas undeva încuibată ideea că viaţa lui va fi protejată.
– Ca să-ţi faci o idee cum era maica Teia, uită-te
în albumul de poze al soră-mi Dona, cam pe vremea
când era elevă la școala normală din Câmpulung. Ea

33
Ion Toma Ionescu

seamănă dintre noi toate cel mai bine cu tata, dar e leită
maica Filofteia.
Părul lung ca spicul de grâu auriu, din fotografii,
îi cădea pe spate în valuri, acoperindu-i mijlocul subţire.
Fruntea îi rămânea liberă şi privirea senină… Poziţiile
ștrengărești ale corpului, vorbeau singure cât de bine știa
sǎ se așeze în imagine Dona, ca sǎ capteze admiraţia și
să-și sublinieze naturaleţea. Constatam că în sine era un
personaj.
– Nici nu știi ce drac de copil a fost Dona!
Afirmaţia soţiei m-a luat prin surprindere cǎci figura
distinsă a celei pe care o cunoscusem eu, nu lăsa sǎ se
întrevadă libertăţile unei copilării lipsite de griji, în care
ea, să poată întra în pielea celei care de drept era capul
răutăţilor. Mai degrabă Ioni, soţia, răsfăţată, impulsivă,
s-ar fi potrivit în viziunea mea, acelui rol.
– Nu cred că exista o plăcere mai mare decât sǎ
plecăm cu vitele la păscut dincolo de Dealul Mare, pe
izlazul căruia i se spunea Glodu. Noi surorile, Dona,
Mara şi eu, aveam în grijă o singură vacă, pe Roșia. Rasă
bună, o găleată de lapte la mulsoare!…(Remarca de
scriitor păşunist tâmpit am pus-o de la mine din alte
povestiri ale soţiei. Am timp sǎ modific!...)
–Rar mergeam toate trei împreună cu Roşia la
păscut. Părinţii plecau dimineaţa în serviciul lor și măcar
una dintre noi trebuia sǎ rămână obligatoriu acasă, să
aibă grijă de curci, gâște și porci. Aveam de toate
lighioanele.
Pe izlaz la Glodu, vitele n-aveau cum sǎ scape în
lucernă, sau în vre-o cultură de porumb. (Şi totuşi Roşia
noastră a ajuns de trei ori la obor, scăpată în porumbi la
întoarcere când coboram pe coastă!) Glodu era un câmp

34
 Copacul cu icoană

drept cât vedeai în zare, cu iarba grasă înţesată cu trifoi

sălbatic… Ce să-și mai dorească mai mult Roșia? N-am
văzut nicăieri, niciodată, atâta trifoi cu patru foi, pe care
se pare că vitele îl preţuiau mai mult decât noi. Chiar
dacǎ vorba spunea că dacă-l afli ca fată, te umpli de
noroc. Nu m-aş mai fi măritat cu un pârlit de scriitor ca
tine!... Ar fi fost prea simplu să-l bagi în sân şi gata te
rezolvi! Puteam aduna și pentru acasǎ, dădeam la tot
neamul, aveam traista în care puneam mâncarea: ouăle
fierte, brânza, roșiile și feliile de pâine unse cu miere. În
fundul grădinii la casa din deal, cea care a ars până la
temelie, n-o știi tu, aveam douăzeci de stupi. Dar ce nu
avea tata acolo!
Apă rece și bună de băut o găseam acolo pe deal
la izvorul din spatele cabanei pădurarilor; ridicată din
lemne, fără uși și ferestre, cu o masă în mijloc prinsă în
ţăruși înfipţi în pământ, înconjurată de bănci cioplite tot
din tulpini de copaci. Era folosită doar ca adăpost când
se pornea ploaia. Dar aveai ceva drum până unde începea
pădurea!
În mijlocul câmpului domina un stejar mare cu
coroană bogată. Ăi bătrâni susţineau că are mai mult de
200 de ani. Nu stătuse nimeni sǎ numere, se treziseră cu
el acolo. Trebuia sǎ ne ţinem de mână cinci-șase ca sǎ-i
înconjurăm tulpina. Cineva tăiase direct în trunchi, cu
toporul, câteva trepte de sprijin ca sǎ te poţi urca până la
primele crengi. Sub acel stejar jucam noi copiii, la
umbră, ţurca la biba.
– Ce e aia ţurca la biba? O întreb eu pe nevastă-
mea după clipe lungi, încurcate, – cu toate că-mi
închipuiam despre ce e vorba – jucasem ţurca în
copilărie, dar suna altfel cuvântul biba.

35
Ion Toma Ionescu

O surpriză pentru mine şi mă intriga faptul că nu

o știam pe nevastă-mea sǎ aibă răbdare sǎ povestească
ceva cu lux de amănunte. Eram convins că nu are har de
povestitor. Dar poate nu-mi povestea mie, ci
scriitorului… De obicei se grăbea și fără înflorituri
ajungea repede la ce avea de zis, dar acum parcă nu
povestea ea, mirajul amintirilor o cuprinsese pe dea-
ntregul.
– Biba e gaura! Ufff, că greu mai ești de cap
uneori!... În sfârşit o recunoșteam de nevastă!...

În dimineaţa aia am ajuns pe izlaz la Glodu,

înaintea tuturor. La un moment dat când urcam dealul, l-
am auzit din spate pe Boloi strigând la mama Nicuţa și
întrebând dacǎ a mai urcat cineva cu vitele pe uliţă.
(Nicuţa era soră cu Victo și casa ei, cocoţată pe coastă,
era ultima la ieșirea din uliţă când urcai către Dealul
Mare. Ca autor responsabil ar fi trebuit să fac precizarea
cine e Victo. Victo e nevasta lui Titi, ultima!... Mama lui
Ioni, soţia mea, cea care povesteşte, deci, într-un cuvânt
soacră-mea!)
– Da ce mă Boloi – te piși pe tine de frică? Ţi-e
teamă că te-ntâlnești cu vreun urs?
– Hai bre tanti Nicuţo, că nu mi-e teamă, dar
vreau sǎ știu!
– Ţi-oi spune dacă-mi aduci când te-ntorci
legătura aia de târşuri pe care nen’tu Stan a lăsat-o la
Gârlici.
– Și de ce ar fi lăsat-o la Gârlici? că nu mai era
mult până acasǎ!

36
 Copacul cu icoană

– El zice că la încăierat ursoaica!... Pe primăvară

i-a luat un pui şi aseară când venea acasă cu târşurile l-a
recunoscut!... Da, cu tine n-are nimic!
– Știu că glumești tanti Nicuţo!.
– Glumesc mă Boloi, că pe-aici n-au mai dat urșii
de ani de zile! Hai, ca sǎ mergi liniștit, îţi spun că trecură
până acum doar nagodele lui Titi cu Roşia.
– Toate? Întrebă, ca și cum, dezinteresat…
– Ai tu oarece interes de mă-ntrebi, ai pus ochii
pe vreuna?… Toate trei mă Boloi! Toate trei!
Boloi ăsta era un băiat cumsecade, de vârsta
Donei, cam încet la minte și nici curajul cu fetele nu-l
dǎdea afară din casă, nu se spurcase. Draca de Dona, pe
loc îi veni ideea sǎ ne ascundem în stejar să-l vedem ce
face. Am lăsat vacile în urmă și luând-o la sănătoasa, am
reușit sǎ ne cocoţăm în frunzișul bogat al stejarului.
Boloi s-a apropiat, ne-a strigat și constatând că nu e
nimeni s-a așezat în iarbă la umbra stejarului. După un
timp, ce gând i s-o fi strecurat sub frunte, l-am văzut
desfăcându-se la pantaloni. Se dovedea că Dona avusese
dreptate.
Toate trei ţineam strâns în braţe așezate pe burtă,
crengile groase după care ne pitulasem privind curioase
în palma lui, ţinta mișcătoare scoasă din pantaloni…
Recunosc, era dotat! Am stat ce am stat, sunt sigură că
mă înroșisem deja la faţă și odată o văd pe Dona că se
ridică. Stătea fix deasupra lui Boloi trăgându-şi încet în
jos chiloţii ei cu monogramă. Victo le cususe un semn cu
mătase galbenă, ca sǎ nu-i încurce când îi usca pe sârmă
la internat. Nici nu apuc bine să mă întreb ce vrea sǎ facă
nebuna, când îl aud pe Boloi de jos:

37
Ion Toma Ionescu

– Aoleu, Maică Miţă, ce ploaie caldă și sărată!

Maica Miţa, tocmai ajunsese și-și trǎgea sufletul
așezându-se lângă stejar. Maica-mare Miţa, Gardista, a
prins-o cutremurul la noi în casă, o ştii(!), ne însoţea
permanent cu vacile sǎ nu-i facă zvăpăiatele alea de
nepoate vreun pocinog! S-o facă de râs în sat! Aveau
vârsta aia periculoasă…
Bietul Boloi reușise sǎ se încheie la pantaloni.
– Ce-ai mă Vasile maică, ai înnebunit?... Nu vezi
ce soare e afară!? Nu știusem până atunci că pe Boloi îl
chema Vasile.
– Da de ce îi spuneaţi Gardista? Vrând să mă
dumiresc o întreb pe nevastă-mea.
– Pentru că tatăl ei fusese gardist, iar în primul
război rămăsese ciung. Mult timp a umblat cu goarna
prin sat să cheme lumea şi să transmită mesaje de la
primărie, dar l-au găsit spânzurat de un păr în spatele
casei!... (va continua)

38
 Copacul cu icoană

II.

39
Ion Toma Ionescu

Tabletă 2

Noaptea a urcat pe munte luând cu sine roua

cuvintelor. Întins în iarbă tac, așteptând să apară printre
tufele de trandafiri ghimpați, prada. Am mai măturat o
dată cu obiectivul Nikon-ului banca strălucind albă la
capătul aleii. Ultima bancă din fundul parcului, la care
nu mai ajungea nimeni.
Alături, în iarbă, găleata cu vopsea și pensula
uitată mă provocau să testez aparatul, imortalizând
detaliul nefiresc ce păta verdele. Dar o mișcare
imperceptibilă a aerului m-a neclintit ca un arc întins.
Purta aceeași rochie ușoară, albă, ce-i mângâia pulpele
pendulând ca o limbă de clopot în mintea mea. El s-a
așezat pe bancă și ea în brațele lui, sărutându-l. Se uscase
pe buzele mele instinctiv gustul știut de rodie.
Uitasem pentru ce mă aflam acolo, cu ochii
înțepeniți în vizorul obiectivului. Imaginile se dedublau,
disimulându-se ca o pânză de apă peste memoria
peliculei unui film vechi, mut. Timpul s-a comprimat
îndelung.
Când s-au ridicat de pe bancă, bărbatul avea pe
spate dungi albe de la scândurile proaspăt vopsite.
Rochia ei se șifonase ușor.

40
 Copacul cu icoană

Porcul cu lămâia-n gură

Greu de explicat mecanismele care funcţionează

în mintea unui copil. După ce principiu rămân
înregistrate în memoria sa, ca pe o peliculă traversată de
mii de ori de fascicolul luminos al timpului, imagini
clare, vii, ce nu se şterg niciodată. Frustrant că
secvenţele ce le povestesc acum, se leagă de o
neîmplinire şi anume cum am ratat eu întâlnirea cu
Ceauşescu.
Nu e întâmplător subiectul. Aseară priveam cu
tata la televizor cea de-a cincea zi a protestelor. El
încerca să-mi explice cât de mare e riscul nefericitei
turnuri antisistem, pe care o poate lua manifestaţia
respectivă şi cât de uşor poate încolţi sâmburele gândului
reluării (nu reîntoarcerii), pe noi coordonate, sub altă
formă, a ideilor aiuritoare ale comunismului, inoculate
adânc în gena unei generaţii.
Raţionamentul lui se baza pe glasurile
pensionarilor, organizate într-un cor tot mai profesionist,
care, surprinzător, îşi aduceau aminte (memoria selectivă
de care vorbeam) de o demnitate şi o siguranţă căpătată
de naţiunea română în deceniul de referinţă 1965-1975.
(unii mai exaltaţi perorând că puteau gândi şi visa atunci,
chiar despre o anume fericire!)
Dar şi celălalt glas, al tinerilor, a căror vârstă
număra exclusiv doar anii agitaţi şi neprietenoşi ai
democraţiei originale, învrăjbite, în care ne aflăm, ar
putea să conteze! conchidea el.

41
Ion Toma Ionescu

Eram în clasa întâi, mândră, îmbrăcată pentru

prima oară în costum naţional. Soră-mea, mai mare, în
clasa IV-a, avea deja la gât cheia casei şi cravata de
pionier. Venisem cu şcoala în Piaţa Mare, încolonaţi, de
pe Craiovei, să-l aşteptăm pe „tovarăşul”.
Ziua însorită şi veselă coborâse de pe dealurile
Piteştiului odată cu noi, plină de culoare şi zvon de
glasuri. Aveam locul bine stabilit cu o zi înainte, când
fusesem aduşi la repetiţii, undeva în stânga nu departe de
Catedrala Sfântul Gheorghe, dar se schimbase ceva.
Piaţa era aceeaşi, şi Casa de Cultură, doar că se
arboraseră steaguri, şi vitrinele magazinului alimentar
din spatele nostru, goale cu o zi înainte, acum erau pline.
Se petrecuse parcă un miracol. Din duri mari de
caşcaval, peste noapte, vitrinierii alcătuiseră o harta a
României. Alături, o casă cu bârne construită din bucăţi
întregi de salam de diverse dimensiuni. Peşti ornaţi în
platouri cu rondele de roşii, măsline şi alte minunăţii, dar
peste toate domina, un porc uriaş cu lămâia în gură.
Nu ştiu cât detergent au folosit, dar avea un şorici
atât de alb şi curat, urechi rozalii, coada încolăcită, râtul
cu dinţii strălucitori, parcă râdea… Era un porc fericit!

Timpul, cu toate minunăţiile de dincolo de

geamurile vitrinei, se scurgea greu.
–Tovarăşa, când mai vine tovarăşul?
Plictiseala şi foamea intra în noi. Se scurseseră
câteva ceasuri bune. Până la urmă învăţătoarea şi-a luat
asupra ei tot riscul, un act de bravură, şi ne-a dat voie să
plecăm acasă.
Cu Cristina de mână urcam deja coasta Craiovei
şi dintr-o dată a apărut coloana oficială de maşini a

42
 Copacul cu icoană

tovarăşului. Nu l-am zărit, avea geamuri fumurii, dar am

fluturat mâinile. Tare supărate am fost, pierdusem
spectacolul.
Către seară când au venit părinţii, ne-au dăruit
steguleţele lor tricolore cu stemă. Aduşi mai devreme cu
autobuzele de la serviciu, ei nu rataseră ca noi ocazia.

În Piaţa Universităţii deocamdată fiecare

clamează pe limba lui. Lumea e încă pestriţă. Politicienii
din opoziţie vor să se lipească, să câştige voturi! Dau
târcoale ca nişte câini în călduri. L-au trimis pe Orbanu
să se gudure, să testeze. Ca un arici piaţa şi-a înfoiat ţepii
si l-a huiduit. Or să mai încerce!
Şi liderii de sindicat îşi freacă mâinile, se-
apropie, pândesc, vor să spargă gheaţa să dea la copcă.
Doar şi ei au strigat jos Băsescu, când a venit ăsta cu
DNA-ul pe ei!
Trebuie să fim atenţi!
Am văzut printre manifestanţi o persoană la
treizeci şi ceva de ani, încă tânără, de vârsta mea. Aş fi
curioasă dacă ea a avut norocul să-l vadă pe Ceauşescu
în copilărie. Purta la gât un mesaj pe o coală de hârtie
A4, plastifiată.
„Să mă treziţi când găsiţi o persoană pe care
merită s-o votez!” Bag samă era somnambulă…
Cine să găsească!? Unde?...
Poate ne ajută, nu mai spera, Moscova, draga de
ea! că e cu ochii pe noi cât cepele!…

43
Ion Toma Ionescu

Reţeta pâinii

Reţeta fabricării pâinii nu e deloc complicată. Ba

dimpotrivă!
Se amestecă drojdia cu puţină sare şi făină, se
pune apă cât cuprinde şi se dă drumul la malaxor.
Malaxorul se învârteşte bine, cât are în program, ştie el
mai bine decât noi(!), apoi se porţionează şi se bagă la
cuptor aluatul. Minutele de coacere sunt fără îndoială
bine stabilite şi cuptoarele eliberează din pântece, odată
cu pâinea, mirosul acela plăcut ce se propagă şi se
lasă cu stratul de brumă, dincolo de gardul dinspre
Vinalcool.
E semnalul care scoate în curtea vecină câţiva
muncitori ce se duc la schimb către gardul dinspre
fabrica de pâine, cu un braţ de sticle. Schimbul se face
sub privirea îngăduitoare şi tulbure a celor doi paznici ce
stau de vorbă.

–Auzi mă Vasile, cică ar fi căzut zidul Berlinului!

Aici intervine organul vigilent al securităţii

statului, ce şi-a întins tentaculele primind de undeva din
reţea informaţia că la fabrica de pâine a scăzut nivelul
politic şi se fură din avutul obştesc. Trebuia testată starea
de spirit a personalului şi găsite cauzele ce penetraseră şi
slăbiseră dialectica marxistă a conştiinţelor.
Echipa de control complexă, alcătuită din
Colonelul Postolache şi Căpitanul Ghiţă, venită ad-hoc
în schimbul de noapte, îşi face treaba responsabil.
Cântăreşte sacii de făină, drojdia, cantitatea de sare

44
 Copacul cu icoană

pregătită pentru o nouă şarjă de pâine, după ce în

prealabil verificaseră cântarul luând cu ei în trecere, de la
vecinii de peste gard, o unitate metrologică bine centuită,
într-o sticlă cu un lichid special ce avea o masă
îmbuteliată fix de un kilogram.
Terminând socoteala greoaie a adunării şi
comparării cifrelor cu reţetarul, se odihneau acum lângă
malaxor, la o masă acoperită cu catifea roşie adusă din
sala de şedinţe, degustând lichidul din recipientul
standard, purtând discuţii individuale cu personalul
operator din schimbul de noapte şi întocmind procesul
verbal.
Dimineaţă la ora 7, rezultatul controlului trebuia
să se afle în mapa de piele de bivol pe biroul primului
secretar. Întâmplarea face că pe primul om al judeţului îl
chema Bivol, fapt pentru care atunci când a venit la noi
din CC, ăia de la gospodăria de partid au schimbat tot
mobilierul din cabinet, achiziţionând un interior îmbrăcat
în piele.

Interesant ce se întâmplă pe cealaltă partea a

malaxorului. Doi dintre cocători, l-au luat de picioare pe
un al treilea şi-l cufundă periculos în vasul uriaş, cu
capul în jos, susţinându-l deasupra, iar acesta reuşeşte să
umple cu aluat două găleţi roşii pline ochi, împrumutate
de la punctul amenajat pentru securitatea incendiilor şi le
transportă pe neobservate încuindu-le în vestiar
Mai departe procesul de producţie se derulează
normal. Se coace pâinea şi se constată la ieşirea din
cuptor, o producţie la numărător semnificativ mai mică
decât la numitor, adică în normativ. Personalul cocător

45
Ion Toma Ionescu

dă din umeri şi mai numără o dată la cererea expresă a

organului, stupefiat de necunoscutele fracţiei.
Între timp apare pe alee legănându-se agale –
specialistul în panificaţie, şi instalator prin policalificare
– şeful de schimb, chemat de urgenţă să depaneze o
ţeavă care se înfundase peste gard la vecinii de la
Vinalcool şi era pericol de explozie în zonă. I se descrise
situaţia faptică, după care sigur pe vorbele sale,
personajul cere să fie verificată trasabilitatea de pe
etichetă a sacilor de făină.
–E făină de anul ăsta nea Mitică!
–Păi bine mă bivolilor! adresarea era făcută direct
către oamenii lui, cocătorii, nu se exista nici un dubiu!...
Voi nu ştiţi că anul ăsta a fost an secetos?... Îşi dăduse
repede seama de greşeala gravă a exprimării, se întoarse
şi-şi ceru scuze faţă de tovarăşul Prim Bivol, chiar dacă
acesta nu era de faţă, explicând că în speţă e doar o
potriveală proastă, nu e nici un grad de rudenie.
–Zilnic le explic la învăţământul politic şi vedeţi
că nu se lipeşte nimic de ei!

Mai desfundară o sticlă de-aia specială, adusă de

specialistul în panificaţie şi se aşezară să încheie edificaţi
procesul verbal, anexând o notă de fundamentare asupra
calităţii făinii din anul acela, lipsită de umiditatea din
sol.
În ce priveşte moralul salariaţilor, la concluzii cei
doi propun eliberarea din funcţie a personalului de la
poartă, pe motiv dovedit că ascultă Europa liberă (N-
aveau de unde să ştie onor portarii din altă parte că s-a
dărâmat Zidul Berlinului!).

46
 Copacul cu icoană

Restul colectivului sunt fără îndoială oameni la

locul lor şi au avut o abordare partinică pe perioada
controlului, dovedind că şi-au capacitat toate eforturile
strânşi uniţi în jurul ideii, „fie pâinea cât de rea, noi cu
drag mâncăm din ea!”
Mulţumite că şi-au făcut datoria, organele
cercetării deschiseră portbagajul, să se asigure că din
greşeală pâinea caldă nu a fost aşezată prea aproape de
sticle, să nu se degradeze conţinutul standard… Ieşind
din curte, cei doi portari reuniţi în poziţie de drepţi îi
salutară cu respect.
–Să trăiţi Domnu Colonel! Să vă dea Dumnezeu
sănătate!
–Auzi mă Ghiţă, parcă mi-e milă de amărâţii
ăştia! Hai să scriem din nou sfârşitul, că doar nu ăştia doi
dărâmară zidul.

47
Ion Toma Ionescu

Varicelă

Fix două săptămâni de când stau închis în casă cu

Toma, nepotul meu de cinci ani. Sunt un om cât se poate
de rațional și vă mărturisesc – am proprietatea cuvintelor
– e tare isteţ. O să-mi dați dreptate până la sfârșit.
– Ce e aia varicelă, tataie?...
Cum să-i explici țâncului erupția de bube de pe
piele și să-l faci să înțeleagă că va trebui să stea în casă
atâta timp?
– În fiecare dintre noi se dă o luptă. Se înfruntă
binele și răul. Trebuie să avem răbdare. Victoria
totdeauna este de partea binelui și răul e alungat ieșind
prin piele.
Atât i-a trebuit. A sărit ca ars rostogolind în toată
casa sunete de luptă dezlănțuite. Începuse războiul dintre
bakugani. Tabăra celor buni, o amplasase strategic în
dormitorul lui, iar dușmanii, bakuganii răi, în dormitorul
maică-si, din partea opusă. Ca să-i întâlnești, obligatoriu
trebuia să treci prin sufragerie unde eu, ca tot românul
ultimelor zile, urmăream cu ochii-n televizor palpitanta
încleștare transmisă în direct pe toate canalele de știri,
dintre jandarmi și ultraşi ce coborâseră democrația în
epoca de piatră. De la Universitate în jos, pe Lipscani și
spre Piața Unirii, ura devălmăși-se toate pietrele din
bordură.
La un moment dat, simțind cumva că agitația din
televizor depășește agitația din casă, Toma se apropie cu
mutrișoara lui preocupată și mă întrebă stupefiant.
– Are și țara varicelă, tataie? Ea de ce a ieșit în
stradă?

48
 Copacul cu icoană

Nu i-am răspuns. Ce era să-i spun? A privit atent

un minut și având o revelație a pornit din nou marele
război. Numai că mai întâi s-a produs o învălmășeală.
Cred că era o învălmășeală și în capul lui, căci am asistat
la importante mișcări de trupe și reașezări ale inamicilor.
Astfel că acum, bakuganii buni își puseseră măști pe
față, precum jandarmii şi se masaseră în camera din
spate, la maică-sa, iar cei răi se dislocaseră strategic ceva
mai aproape de ieșire, în camera lui, gata să fugă pe
trepte sau să se înghesuie direct în lift.
Din când în când apăreau și momente de pauză.
Combatanții își trăgeau sufletul privind la televizor un
film de desene animate. Toma programase același film în
ambele camere, astfel că oriunde s-ar fi aflat în misiune,
n-avea cum să piardă aventurile celor doi frați, „băieții
constructori”, cu „sora aia pârâcioasă” care-i urmărea
peste tot, să dea raportul maică-si.
Uff! N-am băgat de seamă, prinși fiecare de
filmul lui, cum s-a infiltrat pe parcurs în casă pe
nesimțite printre combatanți – opoziția democrată. Drept
să vă spun mama lui Toma, fata mea, la nervi – e vocală
nene! N-are nevoie de portavoce.
Să ne fi privit pe-amândoi spășiți, în picioare, ca
două momâi speriate atacate de stolul de ciori ascultând
ce-i ieșea din gură pe bună dreptate fiică-mii!
Ne-am luat-o!... Ce era să facem? Ni s-a luat
dreptul la televizor! Mi-a șoptit Toma pe mutește din
ochi:
– Tataie, mai bine ne lua dreptul la vot! Hmm,
şmecher! Adică tot lui să nu-i ia nimic pe motiv de
vârstă!...

49
Ion Toma Ionescu

Am pus casa la loc, am curăţat și spălat asfaltul…

Când ne-am mai liniștit, la o țigară în bucătărie,
împăciuitoare, fiică-mea:
– Tată, ce mă fac eu cu copilul ăsta!?
– Lasă-l, că de-atâta timp numai în casă e
plictisit. Nu-l mai pedepsi!
Afară ninge. E liniște, e prea multă liniște dincolo
de miezul nopții. Unde e Toma? La el în dormitor nu, în
sufragerie nu!... Nu știu prin ce minune în dormitorul din
fund, la maică-sa, fără sonor, mergea „televizorul oprit”,
fix pe desene animate.
– Mie îmi place perna ta mami, eu la pernă mă
uit, nu la televizor! Nu eu l-am pornit! În vârful patului,
întors cu spatele la televizor, privind fix la pernă şi
întorcând-o pe toate părțile, cu mutrișoara lui
nevinovată:
– Mie îmi place perna ta, mami!

Dimineaţă. Trecut de 11. Nu poți spune

dimineață că e aproape prânzul. Toma nu s-a trezit. Când
sunt la fiică-mea eu dorm în sufragerie. Dau drumul la
televizor pe știri. Opoziția a invitat ambasadorii țarilor
din UE
Afară viscolul continuă să-și facă de cap.

50
 Copacul cu icoană

II. Dona. Schiţe de roman

De copii, nu știusem că Dona e soră cu noi numai

de tată. Abia când sǎ împlinească 18 ani s-au purtat ceva
discuţii. Tata ne-a chemat pe fiecare în parte. Intram pe
rând în camera de la șosea, unde el desfăcuse pentru
prima data masa mare de 12 persoane, de la mobila pe
care o cumpărase de curând. Pe faţa de masă albǎ cusută
pe margini cu motive ţărănești, Victo pusese la mijloc o
cană de sticlă plină cu bujori, folosită de obicei de tata să
aducă vinul din beci.
Ultima vază din casă îşi dăduse obştescul sfârşit
pe făraș, când m-am încăierat cu Mara într-o bătaie cu
perne pentru Costel Pistol. Dona nota conștiincios
loviturile în plin, într-un carneţel, iar câștigătoarea la
sfârșit primea drept premiu, dreptul s-o însoţească pe ea
la întâlnire. Trișa câteodată Dona, punctându-mă pe
mine suplimentar. Mara se împlinise și ea, își rotunjise
sânii ca merele. Devenise cochetă și parcă se lipea prea
tare cu corpul de Costel, când se sărutau…
Așa era ritualul. De fiecare dată Costel aducea
câte o ciocolată și trebuia să-l sărute mai întâi, cea care
devenea omul de pază – ca sǎ se poată săruta în voie
după aceea, el şi Dona – în spatele căminului cultural, la
dulap, pe după vreun boschet în curtea bisericii, sau
dincolo de șosea în groapa Linii, ascunși de terasamentul
căii ferate. Pe mine cea mai mică(doi ani între noi), nu
mă interesa de la Pistol decât ciocolata.
Tare mult se iubeau ăștia doi și multă ciocolată
am mâncat eu în anii ăia. La un moment dat Dona a vrut
sǎ părăsească școala normală şi să fugă cu el, dar a

51
Ion Toma Ionescu

potolit-o Victo administrându-le o mamă de bătaie,

împărţindu-le cu o jordie în mod egal la amândoi, fără sǎ
noteze în carneţel. N-aș fi crezut că nu se vor căsători!

Ușor abătut, tata nu știa de unde sǎ apuce firul. Se

așezase în capul mesei lungi, spre fereastră, iar eu în
celălalt capăt al mesei spre ușă. Brusc l-am auzit parcă
de departe
– Dona noastră mai are o mamă în afară de Victo!
Mâine va veni aici și va sta cu noi la masă. Cum adică?
mi se învălmășiră gândurile, o sǎ vină sǎ ne-o ia pe Dona
noastră și Victo o s-o lase?... Chit că acum sunt un pic
certate, ea n-are de zis nimic?... Noi ce sǎ facem fără
Dona? Parcǎ citindu-mi gândurile tata continuă.
– Vine doar s-o cunoască, nu ca sǎ-i strice
rosturile. Vine o vede și pleacă. Cum a mai plecat şi
când avea Dona două luni. Nu i se ghicea vreo urmă de
părere de rău, doar frustrarea masculului. O să vă
povestească maică-ta mai mult! Cred că o data în viaţă a
avut şi ea dreptate! Trebuia sǎ vă spunem mai demult!...
Și mi-a făcut semn sǎ plec și sǎ o trimit pe Dona. Cu
Mara deja vorbise.
Victo își făcea rostul prin bucătărie. Mara
învârtea în mâini mecanic în scaunul de lângă soba de
teracotă, o păpușă. Eu rămăsesem mută(ca maica mare
Teia, săraca!) în picioare lângă ușa dintre camere.
Am văzut-o pe geamul dinspre bucătărie întrând
pe maica-mare Gardista, cealaltă, din partea lui Victo. A
rămas acolo îmbrăcată în costumul ei cu ie și velinţe
stând de vorbă cu Victo și trăgând cu coada ochiului la
mine.

52
 Copacul cu icoană

Într-un târziu a apărut și Dona din sufragerie de

la tata, plângea. Ea nu plânsese niciodată, nici măcar
atunci când a croit-o Victo cu jordia. Pistol a luat-o la
fugă… Ea a rămas dreaptă pe loc, ferindu-şi doar faţa cu
mâna. N-a mai vorbit cu Pistol de-atunci!
Ne-am repezit amândouă și eu și Mara către ea
luându-ne toate trei în braţe. A intrat și mama, ne-a
cuprins pe după umeri. Plângeam toate patru în neştire.
– Fă proastelor, mai tăceţi dracu din gură că nu
murii eu! Tu, Victo, du-te la bucătărie că ţi se arde în
cuptor prăjitura, deja miroase a scrum și mâine te faci de
râs! Iar voi staţi jos sǎ vă spun cum a fost.
Așa am aflat că Gela îl lăsase pe Titi singur cu
Dona de la două luni. Că în afară de Gela, Titi a mai avut
o nevastă pe Valeria, tare frumoasă, dar n-a avut noroc
de ea. A murit împușcată de unchiul vostru Petruţ, văr
primar cu Titi, dintr-un accident cu un pistol. Au stat
împreună trei luni. În vremile alea după război el a lucrat
un timp la București ca tipograf la un ziar, să-l întrebaţi
pe el, parcă îi zicea Universul.
A activat și în partidul lui Titel Petrescu. Eram
ceva neamuri mai de departe. Titel Petrescu e
înmormântat aici în Rădești. Și Vasilescu, fratele Gelei
era băgat la tineret. Consăteni şi prieteni. De la el a
cunoscut-o pe Gela.
Începusem să captăm cu interes informaţiile,
aşezându-ne care pe unde apucasem
– Să vă zic mai întâi de Valeria. Când au venit
comuniștii la conducerea ţării, l-au trimis pe Titi înainte
de alegeri pe teren în campanie. Era responsabil pe
Regiunea Muscel. Veneau de la o întrunire. El și Petruţ
aveau pistoale la ei, vremile nu erau sigure, Arsenescu și

53
Ion Toma Ionescu

ai lui bântuiau încă munţii la Câmpulung. Petruţ e

unchiul vostru, acum e profesor universitar la o facultate
tehnică în Braşov.
Valeria, proaspăta lui nevastă era cu ei. Tineri,
frumoși, treceau dealul de la Piţigaia încălziţi nu doar de
discuţie, ci și de o sticlă de ţuică primită la întrunire.
Toată lumea era a lor, o puneau la cale și așa cum e
pârdalnica de viaţă s-a descărcat pistolul lui Petruţ în
joacă, din greșeală, în piciorul Valeriei. Rana nu părea
prea gravă, dar până au dus-o de pe deal în braţe în sat şi
de acolo într-o căruţă la spitalul din Câmpulung Muscel
a pierdut mult sânge şi făcând septicemie din păcate a
murit.
Greu a depășit momentul Titi! A avut o cădere
nervoasă, practic înnebunise, nu se mai îngrijea, lipsea
de la serviciu, începuse să bea.... Ca să-l mai scoată din
stare, Vasilescu, erau prieteni, îl lua după el şi aşa a
cunoscut-o pe Gela. Dar alicele tot au rămas înfipte în
inima lui Titi.
Și Gela era frumoasă, dar o frumuseţe rece,
calculată, gelatinoasă, nu trăia pasional ca Valeria, o
citise, dar credea că-i va pune ordine în viaţă. Avidă de
bani au început sǎ se certe că el nu aduce cât trebuie.
Rămăsese gravidă foarte repede. Începuseră și
necazurile cu Partidul Comunist… Cineva de la cadre îi
descoperise pete în biografie. (Slujise soldat în Garda
regală. Când s-a angajat ca tipograf la Universul, întors
de pe front, se pare că muncitorii de-acolo erau în
proteste şi el a fost perceput un fel de spărgător de grevă.
Iar ca soldat a fost citat prin ordin de front pentru fapte
de vitejie şi decorat, dar şi căutat de un tribunal militar

54
 Copacul cu icoană

ca dezertor. Un roman întreg! Apoi nefericita întâmplare

cu Valeria!...
I-au luat carnetul de partid și Gela a putut
constata că aspiraţiile sale de tovarăşă doamnă sunt grav
periclitate. Nǎscuse. Corpul intrase în procesul refacerii
și ajungând la greutatea optimă era timpul să-și deschidă
noi orizonturi. Oferta lui Titi de a crește el copilul i-a
rezolvat restul problemelor redându-i libertatea. Ce
frumos ştia să povestească Gardista!
– Pe Victoria, eu i-am dat-o lui Titi, cu
condicuţă! rosti după o pauză. (Ce sǎ fie aia condicuţă?
Noţiunea pe care o știam eu, venea din altă direcţie.)
– Adică nu avea vârsta, fă proastelor şi pe
deasupra el nu terminase divorţul! Era așa ca Mara! De
fapt Titi avea acum doi copii de crescut. Victo a ţinut-o
pe Dona în braţe de la opt luni. Și odată se opri din
povestit.
Titi trecu prin cameră cu cana cu flori în mână.
Merse până la gardul dinspre calea ferată și aruncă florile
în groapa Linii. Apoi scoase o ciutură de apă de la puţ,
spălă bine cana și intră în beci. Noi îl urmăream
ciorchine pe geam.
– Lăsaţi-l că e supărat și el! Și-a adus aminte! Cu
cana plină intră înapoi în casă.
– Săru-mâna Gardisto! Bei cu mine un vin?

*
A doua zi a venit Gela. Victo pregătise sarmale,
friptură și o prăjitură la cuptor. A coborât din mașina lui
Costel Vasilescu, frate-su și la braţ cu Ticǎ soţul ei
actual, au intrat în curte. Dona n-a vrut s-o vadă și a fugit
în fundul grădinii. Victo i-a poftit în casă. Deschisese

55
Ion Toma Ionescu

ușa din faţă, dinspre șosea, de obicei încuiată și luând-o

în braţe pe Gela a pupat-o și i-a rostit la ureche cu voce
tare.
– Mulţumesc Gelo că mi-ai lăsat un om bun!
Gela cu privirea nesigură s-a îndreptat spre Mara. Ea
avea 16, dar arǎta de 18 ani. I-a pus în braţe o sacoșă cu
daruri.
– Eu sunt Mara, Dona e puţin prin grădină, nu
vrea sǎ te vadă! Titi încercă sǎ repare ceva bâiguind că
vine ea mai târziu. Întinse mâna către Ticǎ pe care de
altfel îl cunoștea și o atinse în treacăt de braţ și pe Gela.
– Pentru tine am altceva, se replie Gela către
Mara și scoase din geanta roșie două ciocolate una
pentru ea și alta pentru mine. Cu mine n-avea cum sǎ
greșească, eram clar cea mică. Mărturisesc, era mai bună
ciocolata de la Pistol.
– Dacǎ nu vine sǎ ne vedem, îi duceţi voi cadoul
Donei în grădină. Am luat sacoșa și ne-am dus în
grădină. Am desfăcut cadoul toate trei curioase. Dona
mai reţinută, până la urmă a intrat în joc. O rochie
înflorată din stambă, o pereche de pantofi, o geantă și un
ceas de mână. După 18 ani! Nemulţumită le-a
împachetat și le-a pus la loc.
– Da’ ce-ai fi vrut dragă să-ţi aducă, un Pistol?...
Zise Mara şi o trase de mână, râzând… (va continua)

56
 Copacul cu icoană

III.

57
Ion Toma Ionescu

Tabletă 3

Marea revarsă dinspre orizontul albastru muzica

amplă, majestoasă, a valurilor. De dincolo de pălăriile de
trestie ce desenează pe nisipul fierbinte ciuperci
inconsistente de umbră, vin spre noi acorduri ritmate,
contrapunctate de bubuitura unei pedale prăvălite peste
pielea de bivol întinsă a unei tobe.
Clapele pianului rostogolesc o linie melodică
înaltă, în consonanţă cu sunetul nefiresc, cioplit în aer
printre arabescurile din zborul planat al pescăruşilor.
Stau pe un şezlong alb, desluşind norişorii din
vată de zahăr ce filtrează lumina soarelui.
Şi odată se face gol în mulţimea de pe plajă şi o
siluetă bronzată, blondă, cu mers elastic se îndreaptă fix
către mine. Toţi ochii plini de invidie privesc ţinta
mişcătoare, de parcă acolo s-ar afla capătul nordului. Îmi
face semn s-o urmez în mare, lunecând ca o sirenă sub
valuri. Un cântec vrăjit vine din adâncuri.
Braţele mele vâslesc, mă simt tânăr şi puternic.
Apa mă trage cu fire nevăzute. Am trecut de
geamandură. Suntem departe în larg, doar noi doi. E o
fericire simplă.
–Înapoi!!! Strigă salvamarul…

58
 Copacul cu icoană

Litera visului

După-amiază liniștită. Plimbare de duminică – ce

ar fi putut părea fără țintă – pe lângă formațiunile
fostelor blocuri noi, confort trei şi patru pentru
nefamilişti, Bastilii fără balcoane ce căpătaseră între
timp patina vremii, cu puține spații verzi, amenajate. Se
derulau în cadru printre blocuri, terenuri virane
cunoscute mie de pe vremea când erau răscolite de
cauciucurile basculantelor, cu rănile încă vii supurând
cărămizi sparte și cabluri groase de sârmă. Încă se vedea
graba și neglijența celui care a cusut operația. Nu fusese
timp material suficient să se curețe și să se îngrijească
locul. Lipsise betadina şi aţa chirurgicală resorbabilă, ca
să închidă corect şi estetic rănile.
În fața mea un scriitor cunoscut al urbei,
sprijinindu-se în baston. Profesor, pensionar ca și mine,
ușor grăbit să intre în cartier. Cartierul Trivale e așezat
pe un deal deasupra pădurii care-i dă numele, și se intră
în el din partea opusă, după ce ai urcat coasta, lăsând
cumva în stânga Stadionul Dobrin și cimitirul. Treci pe
lângă clădirile fostei unități militare de tancuri interpuse
orizontului. Acolo e multă verdeață, dar gardul înalt nu-ți
dă voie să admiri priveliștea. După clădiri, șoseaua trece
continuându-și drumul spre Drăgășani.
La dreapta, pe lângă complexul alimentar e
școala și la şcoală secția de votare unde voiam să ajung.
Zona e dominată azi de o biserică ridicată cu ajutorul
contribuabililor cu dare de mână. Cunosc unul, patronul
Editurii Pământul, cel cu concursul de proză modernă. El
și-a lăsat obolul aici pentru liniștea sufletului de după…

59
Ion Toma Ionescu

Vila personală, cu multe camere, și-a poziţionat-o la

câțiva kilometrii mai sus, aproape de Smeura. Nu știu, n-
aș vrea să supăr, filozofez doar. Trăiești așa în camere
succesive – ca-ntr-un tren – mai multe vieți? Părerea
mea, tot una! Și aia care e, ți-o risipești deschizând uși și
n-ai măcar cum te muta zilnic din cameră în cameră ca să
schimbi sau să împărtășești toate perspectivele.
Mi-a spus un țigan, după ce și-a ridicat palatul, în
prima noapte în dormitorul proaspăt mobilat nu l-a luat
somnul, simţea că n-are aer. A doua zi și-a întins înapoi
cortul în curte, iar în living ca să nu-i pară arginţii irosiţi
degeaba și-a băgat caii. Drept e, o mândrețe de cai!
În acea zonă, de lângă piaţă spre secţia de votare
m-a scos omul meu cu bastonul, cel de care mă legasem
cu fire nevăzute în dimineața plicticoasă până atunci.
Un grup de oameni, mai degrabă ciudați, veniţi şi
ei pentru votul împotriva preşedintelui, strânși pe locul
de azi al bisericii, discutau liber ca-ntr-o adunare a unei
congregații despre poeziile samizdat citite înainte de a
ajunge noi acolo.
Din păcate n-am prins lectura tânărului V D,
alesul acelei zile, înalt, slab, cu ochi afundați în orbite.
Omul meu, se salută cu toată lumea, în timp ce-l asculta
afabil pe Jean Voiculescu, profesorul care dădea din
mâini cu gesturi repezite ce se zbăteau fluturând ca
aripile unei păsări, al cărei tril gâtuit se stropșea într-o
răgușeală dramatică. Ascult și eu, trecător rătăcit câteva
minute, pertinența retorică plină de substanță, pe care
cuvintele neterminate n-aveau cum s-o traducă. Sunt
sigur că dacă ar fi dorit să-și scrie notele critice, nervos
cum era, mâna lui tremurată ar fi rupt întâi vârful, după
care şi corpul de lemn al creionului chimic. Strivindu-l și

60
 Copacul cu icoană

aruncându-l cât colo împreună cu cocoloașele zdrențuite

de hârtie.
S-a pierdut pentru posteritate marea lui operă
critică! Un dezastru natural! Nea Jean era un vulcan, fără
îndoială activ, ce scuipa împrejur magma în stare brută a
comunicării, pe care n-a apucat s-o conserve nimeni.
Se întâmplă să-l urmeze la cuvânt un grai
gângurit. Nici acolo n-am înțeles mare lucru, dar
Ludmila, poeta transfug reintegrată sub dealurile cu
pomi fructiferi ale Argeșului, cu origini basarabene,
totdeauna se străduia să împace pe toată lumea în
puținele ei cuvinte, într-o română ușor stâlcită. Copilă
fiind fugise de represalii cu un curaj nebun, trecând
granița. Își alegea cu greu cuvintele românești din
bagajul rusesc cu care venise la ea. Am înțeles doar, că
„i-au plăcut vrăbiile și tânărul samizdat promite că poate
fi un bun păsărar”. Pun ghilimele. În confuzia creată în
timpul curent de un plagiator celebru, să se știe că am
pus în gura Ludmilei propriile mele cuvinte.
În continuare, a comentat omul cu bastonul, care
de altfel ca și mine nu ascultase poeziile. Nu conta! căci
și acesta era un vorbitor sâsâit imposibil. Se petrecea
ceva cu mine. Poate că eu aveam probleme cu auzul și
nu puteam pricepe că acolo în fața mea, se încununa un
viitor mare poet, iar ceilalți în jur dezbăteau dacă să-i dea
în avans cununa cu lauri.
Mă retrag strecurându-mă fără sa fiu observat.
Dau o ultimă roată cu privirea. Papa Octav mă salută.
Surprinzător! el fiind totdeauna pierdut în stare lui
agregată de creație. Îl zăresc și pe Argeșanu, purtându-și
nederanjat și mândru infirmitatea (o cocoașă teribilă
căpătată într-un accident), ca pe-o cravată elegantă

61
Ion Toma Ionescu

întoarsă la spate, ca pe propria poezie, între două tinere

studente.
Ultima persoană care-mi intră-n vizor este Mona
cu chipul de-acum, nu cel tânăr și zâmbitor din Zodia
Fecioarei, despre care nu fac vorbire. Se uită lung şi nici
acum nu-mi dă nici o ştire. Cum seamănă ea cu editura ei
în peisajul literelor argeşene!... Las latitudinii
redactorului de carte acest ultim pasaj, nesemnificativ,
care dacă deranjează fără să vrea, poate fi şters din
(con)text.
Ceilalți îmi păreau niște umbre răsturnate în
picioare.
Plec. Ciudățenia întâmplării continua să mă
apese. Trec strada pierdut, fără să bag în seamă circulația
către secția de votare. De ce se mutase Cenaclul
Rebreanu din Palatul Culturii în stradă? Prin urmare cum
aveau să vadă tovarășii samizdatul combinat cu votul
democrat?... Ce-o fi cu Ion Gheorghe Păun, nu l-am zărit
scriind procesul verbal. Plecase cu registrul la securitate?
Sau la CNSAS?
Poate că ochii și urechile vajnic deschise, au
rămas pe moment încurcate, dar băieții se repliau subtil
din mers. N-aveau cum să nu prelucreze informația și
atunci mișcarea browniană, circuitul Cenaclului
Rebreanu în natură, nu era inutil.
Ceva mă sâcâie la un picior, e o buburuză roșie
cu șase puncte negre pe spate. Mă aplec și în acel
moment mă simt lovit. E o lovitură ușoară. Botul mașinii
parcă îmi răstoarnă piciorul ridicându-l cu grijă. Mă aflu
întreg deasupra capotei, trezit din reveriile mele. Mă
pipăi, mișc degetele mecanic, răspunzând testului
mental.

62
 Copacul cu icoană

Zile în șir, cam de patruzeci de ani, trăiesc cu

gândul că voi avea un accident. Știu sigur marca mașinii,
o Pobedă veche, incompatibilă prozei moderne,
înmatriculată în Bulgaria și fără îndoială scoasă din
circulație. Se va urca pe trotuar cu adresă precisă.
Simțisem de mai multe ori greutatea roții, izbitura de zid.
Ce nu aflasem încă era, stăpânul bolidului roșu.
Dincolo de parbriz la volan, o femeie. Mă suduie
cred, dar nu aud nimic. Se dă jos furioasă din buburuza
ei roșie de mai devreme. Trăsăturile i se îndulcesc, e tot
mai frumoasă, mai tânără!... Grijulie îmi controlează
piciorul. Nu e nici o picătura de sânge. Mă îndeamnă să-l
pun în pământ. Licărește o durere scurtă ca o părere.
Pășesc tot mai sigur lângă tânăra care mă însoțește acum.
Îmi povestește că e prima ei ieșire singură la volan, după
naștere. Și-a permis să-și lase copilul acasă cu o
asistentă. Câteva ore, să facă o tură. A vrut să știe dacă
mai poate conduce automobilul, acum părăsit cu ușa
deschisă pe marginea drumului. Mi-a spus unde
locuiește, pe lângă piață după ce treci de mustărie, colț
cu gardul școlii, Bl 33, Sc C, Ap 14. întâmplător unde
locuisem și eu, vis a vis de şcoală. Mi-a cerut să-i dau
voie să facem câțiva pași împreună. Am fost de acord
dacǎ promite că votează și ea cu mine în cabină.
Simt că mă place și parcă vrea să mă
recompenseze că nu am murit, să-i stric viitorul!... Mă ia
de mână provocatoare, purtându-și rochia ușoară, albă,
ce-i mângâia pulpele într-un dans continuu. Strada e
pustie. Nimeni în jur să ne tempereze pornirile. Formele
rotunjite din sarcina de care se eliberase, căpătaseră deja
suplețe, iar liniile întregului, nu lăsau să se întrevadă că
fusese gravidă până cu trei luni în urmă.

63
Ion Toma Ionescu

– Poți să mă săruți dacă vrei! Ridicându-și

mâinile deasupra capului, îmi oferii subrațul catifelat
bine mirositor. Apoi se lipii de mine sărutându-mi gura
cu un gust de rodie. Parcă intram într-un izvor tânăr și
pielea mi se întindea înviorată de stropi.
Totdeauna mi-am dorit să mă las sedus. Nu eu sa
fiu cel cu inițiativa. Buzele ei mă pierduseră, sau mă
regăsiseră definitiv. N-aș mai fi vrut să mă desprind.
Visul mă ținea strâns neștiind dacă mă va duce până la
sfârșit.

64
 Copacul cu icoană

În dimineaţa apocalipsei

În stația acoperită, în dimineața Apocalipsei,

călătorii așteptau autobuzul. Nimic nu arăta diferit față
de o zi obișnuită în care oamenii luau abătuți drumul
către serviciu. Nu știu ce căutam acolo împreună cu
prietenul Aurel! Doi pensionari rătăciţi ce ar fi trebuit la
ora asta să-și învioreze spiritul, tăvălindu-l în zăpada
nestârnită de vifor, tot mai groasă, a hârtiei de scris.
Nicidecum să sprijine zidul lateral al blocului 21, plasat
undeva în dreapta stației de autobuz, în așteptarea
producerii, puțin probabile, a niscaiva fenomene
paranormale.
Totuși, ceva îmi țiuia în urechi pe un fond
muzical, astfel că în lungile pauze ale conversației, când
mă rupeam de spusele învăluitoare ale prietenului Aurel,
mă trezeam fredonând o melodie care se insinua plăcut.
Undeva lângă trotuar, o mașină nu tocmai nouă,
un pic ciudată, odihnea parcă după un drum lung. Cu
siguranţă chiar așa se întâmplase, căci înăuntru în
habitaclu, o tânără încerca să-și învioreze faţa privind în
oglinjoara ce o ținea într-o mână, cu cealaltă
tamponându-și obrazul, reparând trăsăturile afectate de
călătorie. Alături, partenerul ei întinsese scaunul și
dormea profund. Cred că blonda mea care parcă mă
studia în tăcere, asculta aceeași muzică și la un moment
dat îmi făcu semn prin geam să mă apropii.
M-am uitat în jur. Cu siguranță eu eram alesul,
căci Aurel se întorsese cu fața în direcția opusă,
preocupat să-și ofere câteva mișcări într-o gimnastică
ușor comică de relaxare. M-am apropiat de mașină.

65
Ion Toma Ionescu

Aveam în mână ultima mea carte, Jurnal din anul

Apocalipsei. Frumoasa blondă a dat jos parbrizul care
glisa încet, întrebându-mă direct ce melodie fredonam
acolo lângă peretele blocului? Era inutil răspunsul, căci
din interior se revărsau acordurile aceluiași cântec, și ea
cu un zâmbet larg își arătă mulțumirea că ni se
potriviseră atât de matinal gusturile. Împinse ușor
partenerul, vădit cu intenția de a-l trezi.
– Adam, avem musafiri! Dintr-o poșetă roșie
încrustată cu un desen ciudat în metalul galben al
cataramei, scoase un obiect de plastic negru, ce părea
compus din două părţi distincte. O parte ca o tabacheră,
încastra un obiectiv plat cu ecran care se desprinsese şi
plutea. Părea un aparat foto sofisticat, iar obiectul, cât un
card bancar ieșise prin lateral.
– V-am făcut o audio-poză în timp ce fredonați şi
ecranul se ridică în plan vertical dezvăluind o imagine cu
mine fredonând.
– Acesta e un scanner portabil multifuncţional, o
să am plăcerea să vi-l ofer. Mărturisesc, în prima clipă
am crezut că sunt niște străini care doresc să-mi solicite
o informație, de aceea mirarea când am perceput
cuvintele românești. Doar glasul parcă funcționa pe altă
frecvență. Avea un timbru nazal, ușor nefiresc. Între
timp Adam se trezise și el.
– Am să vă rog să-mi dați o secundă cartea
dumneavoastră, să pot nota ISBN-ul. Știți cum e, ne
verifică și pe noi patronul, dacă ajung ofertele noastre la
cine trebuie. Nu am ezitat, mă domina cu privirea și i-am
dat nelămurit cartea care a lunecat imediat în mâna
partenerului, în timp ce blonda încerca să-mi explice
cum funcționează delicatul ei aparat.

66
 Copacul cu icoană

Când s-a apropiat de mine obturându-mi vederea,

exala un parfum misterios, învăluitor, persistent. L-am
simțit prin toți porii. Cu siguranță, îl procurase de la o
casă renumită de parfumuri. Nu eram un specialist.
Christian Dior poate?... Femeia îmi zâmbea, străduindu-
se să încropească o conversație. Era ceva ciudat în toată
scena.
Invidios, Aurel îmi studie o clipă fericirea tâmpă
ce-mi lumina chipul. Încercă s-o penetreze, dar nu reuși.
Își continuă caraghios exercițiile. Ar fi putut fi el, alesul!
Observ pentru o clipă bărbatul. În mână cu două cărți
identice, extrăgând, printr-o tehnică ciudată fotografia de
pe copertă și înlocuind-o apoi tocmai cu poza pe care mi-
o făcuse blonda, cu minute bune înainte. Parcă în transă,
văd cum se include, prin plasticul moale al coperții a
patra, poza originală în cealaltă carte. Mi-a fost imposibil
să citesc numele autorului.
Am simțit că ceva nu e în regulă și mi-am cerut
supărat cartea înapoi. I-am împins obiectele femeii
debarasându-mă de ele ca de un cadou otrăvit.
Continuam să-mi cer dreptul GDPR, cu fermitatea celui
care realizase că atât de simplu şi stupid a fost păcălit.
Panica se instalase nu doar în mintea mea, ci și la ei.
Ezitând, mi-au dat până la urmă volumul, pe cel cu
fotografia modificată.
Nemulțumit, ameninț că o să chem poliția, dar de
fapt realizez că nu știam nici un număr al poliției.
Zâmbetul fetei înghețase. Ameninț că voi nota numărul
de înmatriculare al mașinii să fac reclamație. Ocolesc
portbagajul. Mă uit sub hayon, dar acolo nu exista nici
un număr. În trecere bag de seamă că roțile
automobilului sunt romboidale. Mă îndrept către botul

67
Ion Toma Ionescu

mașinii și surprins, constat că nici aici nu era nici un

număr de înmatriculare. În spatele meu, vlăjganul se
deșirase ieșind din habitaclu. Mă cuprinse cu brațele și
mă imobiliză. Îl strig pe Aurel. Lumea în stație se mișcă,
tocmai sosise autobuzul. Simt între coaste o înțepătură ca
a unui ac de seringă. Un văl cald îmi inundă tot corpul.
– Lasă-mă, ce ți-am făcut! Vocea se scurge din
mine ca un ecou mut. Mai încerc o dată strigătul disperat
către Aurel, acesta continuă caraghios genuflexiunile
Respirația se accelerează, la fel și pulsul, ecoul
lui sparge captiv în urechi! Dispăruse muzica.
Deschid ochii. E dimineață. Grea noapte și lungă.
Dispăruse blonda, și rombomobilul, și vlăjganul, și nici
Aurel nu mai era acolo.
Eram în regulă. Putea să vină Apocalipsa.
Terminasem cartea.

68
 Copacul cu icoană

Văranul

Când au început sǎ se reverse apele murdare ale

Dunării peste arhive din porunca președintelui, văranul
se urcase pe una din cele opt nave fantomă, trase în
portul Constanţa şi dispărute în decembrie 89, încărcate
cu tablă și ţevi de oţel. Nu mai știa pe care. Îi vâjâia
capul. Sǎ fi fost Răselniţa, Munzurul sau Calafatul?
Telega sau Făgărașul? Poate că Dimisul. Mai degrabă
Ilfovul…Da Teleormanul n-are navă? Are una grozava
în grădina lui Liviu, navighează cu ea pe Belina…
De unde să ţină minte ce-a fost atunci, după atâţia
ani de izbelişte?… Că nu se putea urca el pe toate!... Ce
credeţi voi că se întorc banii-napoi?...

Și Iuda ǎla din studioul Antenei, sluga, pastorul

cum se gâdila ca un porc spinos şi se scălâmbăia aseară!
Făcea spume și striga ca din gură de șarpe, unde sunt
banii? Banii noştri, banii furaţi ţărișoarei de Lena Udrişte
la Gala Bute? Sǎ ni-i dea înapoi până la ultimul cent! I-a
păpat în Costa Rica pe toţi?...

În port a vorbit cu Mazarin: „ Marea nu e sigură,

corsarul e cu ochii pe noi!”
A luat-o în sus pe Dunăre. În câteva nopţi cu
vaporul, ajungi la Viena. Apa murdară nu reușise sǎ
spele toate conturile. Pluteau pe margini sacii de rafie
burdușiţi cu facturi. Și odată a pierdut firul! Nu mai era
la DNA.

69
Ion Toma Ionescu

S-a trezit într-o cameră albǎ, cu cearșafuri albe

curate și halatele asistentelor tot albe, la terapie
intensivă. Îi trăseseră furtunurile din hotă și-l dezlegaseră
de la aparate. Acum îl duceau într-o rezervă, întins pe un
pat cu rotile.
*

Se dezmeticea încet din amorţeală. Se pare că

fusese o anestezie puternică și o operaţie grea. Lumina se
cernea tulbure dintr-un bec de deasupra capului și văzu o
femeie. Ba era tânără cu decolteul adânc, ba semăna
bătrână, cu verișoara din Germania, ba cu Codruţa
Kovesi… Vru sǎ se ridice. Și cu mâinile-ntinse și glasul
pierit, agăţă de aer un sunet ca un şuier. Un șir de vorbe
ca niște rufe bălmăjite vărgat, pe sârmă.
– Soră! Soră, pleacă papucii! Cu prezenţă de
spirit, ca sǎ nu-l enerveze, îl liniști luându-i papucii de
sub pat în mână.
– Lasă vărane, c-o sǎ-i legăm de calorifer!
Mulţumită de găselniţă, jucă mai departe prefăcându-se
că face nodul marinăresc cu şireturile. Îl mai privi o dată
și dădu sǎ plece. Când sǎ deschidă ușa, văranul strigă din
nou, întinzând rufele și scuturându-le puţin:
Soră! Papucii! Papucii soră, papucii! Pleacă cu
caloriferul!…

70
 Copacul cu icoană

III. Felinarul roşu. Schiţe de roman

Comandantul terminase de citit Ordinul de front

şi unităţile Diviziei a treia, ghidate de câteva comenzi
scurte, părăsiră în ordine aeroportul din nordul
Bucureştiului. De aproape o lună în așteptarea
mobilizării apăraseră obiectivul militar de aviaţia
inamică. Câteva bombe muşcaseră porţiuni din pista
mare de aterizare, dar antiaeriană îşi făcuse datoria
alungând avioanele inamice, răzleţite, în jos spre Ploieşti
speriind stolurile de cocori ce-şi începuseră parcă mai
devreme migraţia.
Ca soldat în garda regelui Mihai de unde plecase
de trei săptămâni, Titi încă nu cunoscuse războiul şi iată
că acel ceva, nici curiozitate, nici nerăbdare, dar nici
teamă de a da piept cu duşmanul, era inevitabil sǎ se
întâmple. Se împlinise mai repede decât preconiza. În
gardă, se plictisise de ţinuta rigidă, de disciplina
exagerată care îl făcea să se simtă prea încorsetat în
uniforma elegantă ce trebuia s-o poarte impecabil, fără în
schimb să-i ofere nimic spectaculos, nici o posibilitate de
a se afirma prin ceva anume, în faţă camarazilor, sau în
proprii lui ochi. Așa că atunci când i s-a ivit prilejul nu a
ezitat sǎ aleagă.
Nu-şi găsise acolo rostul. Se simţea bine şi
apreciat doar când ajungea, destul de rar, la Crucea de
piatră şi se privea ca într-o oglindă în ochii fetelor ce se
înviorau brusc şi care mai de care săreau să-l întâmpine.
Întârzia mai mult în salon, având un cuvânt şi o glumă
bună pentru fiecare dintre fete. De multe ori nici măcar

71
Ion Toma Ionescu

nu mai ajungea în camerele de sus să fericească vreo

norocoasă.
Pe străduţa pietruită a Dudeştilor, dincolo de
intersecţia cu Dorobanţi, trăsurile începeau să oprească
în faţă bordelurilor după ce se lăsa întunericul. Flăcăruia
felinarului, roşie de la gazul îndoit cu apă, agăţat direct
în poată sau pe zidul casei, nu reuşea să lumineze într-
ajuns feţele celor care intrau scoţându-şi pălăria dacă era
vreun domn, sau chipiul, dacă era unul dintre ofiţerii
venetici ce umpluseră străzile Bucureştilor. Cei cu bască
treceau ceva mai în jos căci stradă plăcerilor avea mai
multe stabilimente. Oferta fiind după condiţia şi
buzunarul clientului.
Odată intrat în salonul larg cu pereţii plini de
tablouri, aşezat la una din cele câteva mese, băutura şi
flecăreala fetelor care stăteau în picioare lângă soba de
teracotă ce ocupa jumătate din perete, te făceau să uiţi de
bombardamentele tot mai dese în ultima vreme. Sorbeai
un pahar două din băutura fină şi numai după aceea îţi
clăteai ochii, alegându-ţi una dintre fetele mai mult
dezbrăcate, astfel încât să pună în valoare calităţile de
patrimoniu.
Venise să-şi ia la revedere. Aranjase la cazarmă
cu sublocotenentul Haralambie, zicându-i că nevasta e
gata să nască (de unde nevastă?...) şi trebuie s-o
încurajeze cumva înainte de plecare. Transferat de
curând din Garda Regală nu-i ştia nimeni rostul aşa că
încercarea dăduse rezultate. În birjă se gândise deja la
Suzi, şi-ar fi dorit s-o găsească liberă. A avut noroc. Nu-
şi mai plătise de mult abonamentul, dar Miţa, patroana,
avea slăbiciune la el. Cum îl văzu îl luă în braţe şi-i şopti
la ureche:

72
 Copacul cu icoană

– Unde mi-ai fost puşlama? Am crezut că m-ai

tradus. Ce e cu uniforma asta pe tine? Titi era într-o
uniformă militară obişnuită, o predase pe cea specială cu
ciucuri și firete.
– Îţi povestesc mai târziu. Las-o pe Suzi cu mine
şi dă-ne sus o sticlă cu lichior de nuci. Patroana se uită
lung, fetele nu aveau voie să bea în timpul lucrului, dar
se execută îndată. O luă pe Suzi de mână, extrăgând-o cu
o plecăciune “vinovată” din grupul ce se strânsese în
jurul lui. Fetele ţuguindu-şi buzele supărate, izbucniră pe
mai multe voci.
– Titişor, ia-mă şi pe mine!
– Doamnelor, va rămân dator!
În camera de sus, patul larg cu aşternut roşu după
două păhăruţe de lichior i-a primit bine. Dar parcă nu se
potriveau ca altădată jocurile. Nu ardea focul…
– Suzi, ştiai că iedul tău stâng e mai nătâng şi
dreptul mai fudul? Pare că n-a supt destul. Avea un bust
perfect Suzi şi-i plăcea să-i mângâie sănii, să-i
potrivească în căuşul palmei ridicându-i uşor spre gura
lacomă.
– Mai lasă iezii că ne-apucă nămiezii fără
speranţă! Ce-i cu pistolul tău, vegetează? Sau n-are
gloanţe pe ţeavă de nu percutează? Hotărăşte-te până joi!
– Suzi, mâine plec la război! Îl împinse cu putere
de deasupra. Aprinse lumina şi mânioasă în pielea ei de
femeie tânără ce lucea, îl cercetă intens, cuprinzând-o
încet din interior întunericul.
– Bine mă Titi şi noi?... Devenise dintr-odată
purtătoarea de iluzii a tuturor fetelor care-şi făceau
meseria fără tragere de inima în camerele alăturate. Veni
lângă el, îi luă mâinile şi i le puse pe sâni cu capul dat pe

73
Ion Toma Ionescu

spate şi frecându-şi-i de mâinile lui. Sfârcurile

deveniseră tari şi sănii flămânzi parcă cerşeau adăpostul.
– Bine mă Titi!... Se mistuiră într-o îmbrăţișare
lungă uitând amândoi locul în care se aflau.

În trenul lung cu două locomotive ce pufăiau

greu către liniile frontului gândul i se întoarse la seara de
dinainte. O s-o mai vadă oare vreodată pe Suzi? Ce va fi
războiul pentru el?
La 16 ani când plecase prima dată în lume din
satul lui să se ia la trântă cu viaţa, Mama Teia îl luase în
braţe şi cu privirea ei luminoasă, fără nici o lacrimă, îl
închinase, încredinţată că bunul Dumnezeu îl va proteja
şi va avea grijă de el. Asta însă era valabil în timp de
pace, ce poţi ştii în timp de război?... Îl mai închinase o
dată la încorporare, când locotenentul de la comisariatul
din Câmpulung Muscel, după ce l-a identificat în acte,
măsurându-l îndelung, l-a întrebat dacă ştie ce e garda
regală. A dat răspunsul potrivit. Părea că Dumnezeu i-a
zâmbit, dar acum, aici, trecuseră deja graniţa, va avea
aceeaşi putere? Şi rusul avea Dumnezeul lui!…
Pe fereastră peisajul îi părea cunoscut. Casele la
fel de sărace, dealurile în zare aşezate molcom sub viţa
de vie se gârboviseră în bătaia ploii ce nu încetase de
două zile. Îşi aminti ce frumos potrivise alaltăieri
cuvintele comandantul
“Mergeţi înainte, cu deplină încredere în
dreptatea sfânta a cauzei noastre, luptăm pentru
dezrobirea pământului strămoşesc, răpit cu forţă de
bolşevici şi pentru eliberarea de sub jugul sclaviei, a

74
 Copacul cu icoană

fraţilor noştri basarabeni şi bucovineni. Dumnezeu este

cu noi, pentru că dreptatea este de partea noastră!”
Trenul se zguduii, scrâşnind şi frână brusc. Se
apropia ameninţător zgomotul de motoare al avioanelor
ruseşti. Ne-am revărsat afară din tren împinși din spate
de ordinele precipitate și ţipătoare ale comandanţilor. În
pas alergător ne-am desfăşurat pe câmp depărtându-ne de
calea ferată.
– Culcat! Culcat! Noroiul ne-a primit într-o
îmbrăţişare rece şi clisoasă, dar nu avea puterea să ne
ascundă, iar câteva rafale de mitralieră din aer şi alte
câteva explozii apropiate ne-au plasat direct în iad. Am
zărit o baltă mai mare în noroiul căreia m-am rostogolit.
Mi se părea că împrumutând culoarea pământului acesta
mă va proteja. În timpul instrucţiei, dacă nu eram în
ochii plutonierului major, ocoleam cu grijă bălţile. Şi alţi
camarazi s-au luat după mine. Eram ca porcii doar că nu
grohăiam.
N-a ţinut mult. Cu siguranţă cele trei avioane
aveau o altă misiune. Una dintre locomotive fusese
atinsă şi un fum gros, amestecat cu aburi, înconjurase
locul.
De zile bune intrasem în linia de bătaie. Iadul era
cu noi. Înaintarea trupelor fusese întâmpinată câteva ore
nesfârşite de tirul artileriei grele ruseşti, nu departe de
gara Vîgoda, dar nu ne-am oprit continuându-ne marșul.
După încă un kilometru am ajuns la canton, unde tirurile
tot mai îndârjite de branduri și mitraliere, secerau în plin.
Câmpul era deschis. Doar în faţă la câteva sute de metri
se întindea o perdea de salcâmi. Acolo rușii săpaseră
șanţuri și pregăteau contra ofensiva.

75
Ion Toma Ionescu

Au fost pierderi mari de o parte și de alta în acea

zi de 26 august 1941, dar cu sprijinul Regimentului 1
Vânători, aflat în rezervă, dincolo de terasamentul căii
ferate, am reușit sǎ oprim contraatacul și sǎ înaintăm pe
burtă, luând cu asalt cuiburile de mitralieră mascate în
păduricea de salcâmi. Amurgise. Rămăseseră vii, două
guri de foc aflate într-un adăpost acoperit cu traverse.
Compania locotenentului Dumitrescu primise
misiunea sǎ le facă sǎ tacă. (Amintesc pe front Titi
Dumitrescu purta numele Epure, Dumitrescu era
comandantul său). Rămăsesem nouă soldaţi, un caporal
și ofiţerul, din toată compania.
Ne-am împărţit în două grupuri și la adăpostul
întunericului ce se lăsase, ne-am strecurat pe burtă în
spatele inamicului. În schimbul de focuri din păcate
locotenentul nostru a căzut. Mânia m-a orbit pentru o
clipă, eram la câţiva metri de ultima mitralieră care lătra
și în noaptea minţii am făcut un salt înfigând baioneta
adânc în pieptul celui care apucase sǎ tragă gloanţele
ucigașe. Locotenentul a murit în braţele mele. Mi-a
șoptit.
–Titi, preiei comanda și apăraţi poziţia până ce
vin ai noștri! Cum poţi când se scurge din tine viaţa să te
gândeşti la ceilalţi! Ce eşti tu, Dumnezeu?... Pare că
războiul are altfel de limite!
Ne depărtasem în avanposturi de restul trupelor.
Cam la 50 de metrii în stânga era cantonul din care
zărisem ultima dată, cu o oră în urmă, cum trei ruși au
rupt-o la fugă către salcâmi. Se înteţiseră schimburile de
focuri. Din canton nu s-a mai tras. De fapt nu se mai
trăgea de nicăieri. Noaptea adusese liniştea.

76
 Copacul cu icoană

Am intrat în canton cu baioneta ((pusa)desfăcută

la armă. Mă gândeam că pot găsi ceva de mâncare.
Deschizând uşa am simţit mişcare şi degetul mi-a
înţepenit pe trăgaci. În mână cu o lumânare a ieşit de sub
masă o fiinţă ca o întruchipare a spaimei. Tânăra încerca
să-şi acopere pieptul cu mâinile încrucişate, dar
lumânarea pâlpâia căutând parcă albeaţa sânilor prin
bluza sfâşiată. Cu ochii în lacrimi, era din alt film!
Cu siguranţă fusese violată de cei trei ruşi care
fugiseră în salcâmi. Dar ce căutase acolo pe linia
frontului, la canton? Exista cu siguranţă o explicaţie. De
fapt linia frontului se apropiase în ultimele ore…
În flacăra slabă a lumânării fata se agăţase cu
privirea rătăcită de ochii mei şi o imensă milă m-a
cuprins. Mi s-a părut că seamănă cu Suzi. Trebuia să
gândesc repede, până ce nu intra vreunul dintre
camarazii mei. Atinşi în fiecare secundă de moarte, cum
s-ar fi putu abţine să apuce flămânzi, poate în ultimele
lor clipe, din fructul plăcerilor vieţii. Citeam pe faţa ei că
n-ar mai fi rezistat unui nou viol.
Cu atenţia exacerbată de emoţii, observasem în
întuneric o pătură făcută ghemotoc la un capăt al patului.
Am strâns-o repede şi i-am întins-o făcându-i semn să se
înfăşoare cu ea şi să fugă prin spate unde se mai
întrezărea o uşă. M-a strâns de mână şi mi-a arătat pe o
policioară o oală de pământ plină cu lapte şi într-un
coşuleţ cu toartă o bucată de brânză înfăşurată într-un
ştergar. I-am luat lumânarea din mână şi i-am apropiat-o

77
Ion Toma Ionescu

de obraz. Era frumoasă rusoaica! şi bătându-mi pieptul

cu palma i-am zis:
–Eu, Titi. Titi!...Tu?
–Maşa!

78
 Copacul cu icoană

IV.

79
Ion Toma Ionescu

Tabletă 4

Lumina murdară a zilei glodește retina, mult timp

după ce apa rece, linciurită pe față nu a reușit să alunge
definitiv rămășițele nopții. În dimineața asta m-am trezit
cu sufletul înghețat. Strâng repetat pleoapele cum am
citit undeva, să-mi antrenez vederea periferică afectată
de șederea îndelungată în fața calculatorului. Azi ce mai
scriu pe blog?
Nu-mi surâde nici o idee să slujească răspunsul!
Un telefon sună nepotrivit. E Gicu, prietenul
meu, undeva într-un câmp petrolifer spre Vâlcea.
Verifică niște aparate care înregistrează cât sânge
românesc, coclit, trag zilnic austriecii să-l împrospăteze
și să curețe de negreală corpul nostru bolnav.
– Ia zi-i Gicule, mai curge sânge? Ce scriu pe
blog?
– Încă e! Nu în adânc e buba. Răul e la suprafață,
nu ne mai rabdă pământul! A prins coajă de atâta vrajbă
între noi și plugul nu pătrunde în carne. Ţipă boabele de
grâu pe câmp. Abia la anul vine criza adevărată.
Las altora grijile istoriei şi ale agriculturii și
pornesc televizorul. Doamne, de n-ar fi iar suspendarea
Președintelui!
Se pare că am noroc, nimeresc un canal de filme.
Un american și-a schimbat sufletul cu o rusoaică într-un
accident sau hazard științific și se luptă să-l ia înapoi. O
telenovelă ciudată și absurdă.
Noi se pare că ne-am vândut sufletul. N-a fost un
accident, nu ne-a obligat nimeni și nimeni nu ne va
spune vreodată:
– Luați-vă sufletul înapoi!

80
 Copacul cu icoană

Reforma sănătăţii

Străbăteam coridoarele întortocheate şi cenuşii

ale spitalului. Schelete vii treceau pe lângă mine
târşindu-şi tălpile prin nisipurile mişcătoare către
cabinetele doctorilor. Puţină speranţă ca lumina soarelui
să pătrundă vreodată prin geamurile vopsite ale
hidranţilor, singurele deschideri în zidul gros.
Pâlcurile de asistente în uniformele lor colorate
diferit, verzi, roşii, portocalii, albastre, mov, înviorau
atmosfera blazată cu glasurile lor gureşe. De ce sunt
astăzi atât de diversificate coloristic uniformele
asistentelor, altădată de culoare albă? Îmi pun întrebarea
şi singur încerc să-mi răspund. Ţine de reforma sănătăţii.
Vine în ajutorul bolnavului să-i fie mai uşor repetând în
memorie – roşu, galben, albastru, verde, mov – să nu se
încurce, să ştie sigur cui mai trebuie să dea şpagă…
Un geamăt prelung, transparent, încovoie trupul
zgârcit, lipsit de vlagă, pierdut sub veșmintele largi,
cernite ale unei femei bătrâne aşezate pe bancă. (Cum sǎ
fie un geamăt transparent?... Poate fi o greșeală
impardonabilă a autorului care crede că a înţeles
democraţia în spiritual ei!...) Una dintre asistente, cea cu
uniformă portocalie își întoarce privirea mustrătoare
către bolnavă, cerând liniște cu degetul arătător ridicat în
dreptul buzelor rujate.
– Controlează-te mamaie că trebuie sǎ apară
domn doctor și se supără! Dacă se enervează îi tremură
mâna și nu mai operează! Poate dumneata ţi-ai trăit traiul
şi ţi-ai mâncat mălaiul, dar sunt şi bolnavi tineri

81
Ion Toma Ionescu

aici!… Auzind de mălai își aduse aminte. Tare îndoită

mai era, venise cu toate economiile…
– Mă iartă maică! Sǎ nu se supere don doctor, că
nădejdea-i la el! Și bătrâna îi făcu uitându-se în jur
discret un semn stins cu mâna, sǎ se apropie. Se
apropiară toate. Și cea verde, și cea roșie, și movalia…
– Maică, mie să-mi spuneţi cinstit de banii ăștia,
aș mai opri ceva din ei pentru groapă, câte zile mai am
de trăit? Și băbuţa despăturii din batistă, cu grijă, un
teanc de hârtii de 25 de lei din secolul trecut.

82
 Copacul cu icoană

Operaţiunea Caloriferul

Miercuri am fost în audiență. Mă înscrisesem la

poartă în registrul unui personaj cu uniformă şi chipiu,
câteva zile înainte, adică luni, când contactul meu cu
funcționara de la ghișeu pentru o simplă aprobare, fusese
tratată cu refuz. N-a fost contactul ăla care-ți înmoaie
genunchii la prima vedere, și-ți schimbă vocea răgușită a
inimii încălzindu-i timbrul cu trei octave, ca unui tenor
italian la origini, numai bun pentru serenade.
Studii temeinice demonstraseră firmei Termo
Calor, cea care se ocupă de debranşatul caloriferelor, că
eficiența maximă în relațiile cu publicul, o au persoanele
către vârsta a treia sau fără vârstă: ursuze, șterse, frigide,
care şi să vrea nu au cum să-ți arate raiul pe pământ!
De la prima zvârlitură de ochi lucrurile erau deja
tranșate între noi. Compatibilitate – zero barat! iar violul
era din start exclus! Se vedea clar că prin conductele ei
nu se putea pompa decât, încălzire din rețeaua
centralizată.
Se făcuse deja târziu. Căutând cu binoclu urma
botinei rătăcite a vreunei blonde în pustietatea mea de
blog, scăpasem din vedere rostogolirea implacabilă a
timpului, oglindită sus în perete, unde limbile ceasului se
duelau către ora trei a după-amiezii. Am luat taxiul și am
ajuns pe ultima sută la Termo-Calor, prinzând
deschiderea festivă a dialogului cu cetățeanul – audiența.
Pierdusem, în democrația consolidată, orice
noțiune! Îmi era cu totul străin modul de desfășurare al
momentului. Sincer, am rămas surprins când
monstruleţul acela îmbrăcat unisex, mi-a propus ca

83
Ion Toma Ionescu

ultimă cale de rezolvare să mă prezint miercuri la

audiență cu directorul, menționând fără s-o întreb, că de
cinci ani de când ea e în funcție, nu-și aducea aminte ca
cineva să fi rezolvat în acest mod vreo cauză.
Întreprinderea totuși merita să fie onorată.
Parcă jucam într-un film vechi, secvențele se
derulau firesc, ochelarii mei căpătaseră proprietăți 3D
îngăduind un ceremonial în mișcare, pe care mi-l
închipuisem șters de mult din memoria colectivă. Aveam
la activ zeci de audiențe desfășurate în celălalt timp,
pentru a obține locuinţă. (Un apartament confort IV în
Cartierul Trivale fără uși, cu două camere în miniatură,
fără cadă la baie, dar mobilat cu tinerețea aceea care-ți
înflăcărează imaginația, când pe linoleum direct, lipsiți
de tăblia mesei, bând votcă cu suc de roșii, sărbătoream
cu prietenii un poem ce mi se părea genial, sprijinindu-
mă de privirile senine ale blondei mele muze și sorbind
în același timp o gură sănătoasă din cafeaua cu sare.)
Mă aflam acolo la Termo-Calor să obțin o
iscălitură ca să-mi debranșez caloriferele. Nu mai
puteam plăti. Ca mine încă vreo douăzeci de persoane de
diverse condiții. După ce insul cu tresele și chipiul ne-a
mai înscris o dată în registru, explicându-ne că prima
listă nu mai putea fi după două zile valabilă, ne-a trimis
să urcăm pe scări arătându-ne tacticos imagini în
display-ul unei plasme. O cameră video își făcea datoria
proiectând trei doamne oprite în fața unei uși. El le-a
spus, n-avea vină, că pot intra în sala de așteptare! Dar,
cum e omul nerăbdător, așteptau proțăpite în picioare, în
mijlocul coridorului.
Am urcat pe scară, drept în față, prima ușă pe
dreapta, singurul etaj. De mirare cum nu ne-a încurcat

84
 Copacul cu icoană

televizorul și gesturile complicate ale portarului,

descoperind surprinși imediat la intrare ieșirea din
labirint.
La ora stabilită, cu sfertul academic de rutină
fixat, a intrat în sală primul strigat. Un domn bine,
elegant, cu siguranță bine informat în domeniu. Se auzea
prin ușă cum discuta tehnic, doct aș putea spune, despre
normative, formule de calcul, surse convenționale,
temperaturi la intrarea în habitaclu, totul expus civilizat,
pe un ton care presupune sigur că acea conversație avea
să dureze.
De partea cealaltă, cel care asculta politicos, îi
repeta cam din cinci în cinci minute, ca o banda de
magnetofon stricată, că cifrele facturii calorice sunt OK,
și îi va răspunde în scris la termenul legal de 30 de zile
dacă va lăsa un memoriu la secretariat, sau la portar, în
eventualitatea că plecase secretara. Îi va pune la
dispoziție desigur formulele de calcul, normativele, toată
documentația tehnică și legislativă în vigoare; cea după
care era facturată cu siguranță corect resursa calorică ce
asigura confortul localnicilor aflați în rețeaua
centralizată, chiar dacă giga-caloria în Pitești este și va fi
cu siguranță în continuare cea mai scumpă în raport cu
marile orașe.
Se cunoșteau și se respectau, fără îndoială. După
circa o jumătate de oră, domnul acela și directorul și-au
strâns cordial mâinile, despărțindu-se în ușă cu
promisiunea din partea domnului elegant, că data
viitoare va aduce cu sine un studiu de ultimă oră în
domeniu, care va revoluționa baza de calcul.

85
Ion Toma Ionescu

Au intrat apoi, ieșind la fel cum intraseră,

nedebranșate, două din primele trei doamne, despre care
am mai povestit la începutul vorbirii.
Mi-a venit rândul și mie în sfârşit să pătrund în
intimitatea procesului în plină desfășurare al audienței.
Pe scaune, la o masă lungă, şedeau trei persoane amabile
și rezonabil dotate verbal, bărbații, și fizic, mai mult
doamna. După ce m-au ascultat cu atenție în demersul
meu de partea cealaltă a mesei, mi-au transmis într-un
cor, pe trei voci, că debranșarea caloriferelor începând
din cincisprezece august nu mai e cu putință.
– Cincisprezece a fost ultima zi aprobată de
Consiliu!... Se pare că așa au vrut consilierii și
consilierele până în data de cincisprezece să se
debranșeze caloriferele. Picat cu ceară, sau din lună să fi
fost și tot nu puteam pricepe dacă 15 ăsta avea vreun
rost!…
– Da, pe 16 ce e? Se rupe apa, încep durerile
facerii?
– Nu, dar e un termen fix al afacerii!
– Caloriferele sunt la mine acasă, nu aiurea, în
miezul vreunei afaceri cu bani publici. Nu trebuie să
organizez licitații, fac ce vreau, sunt privat, nu mai stau
ca altădată cu chirie la stat!
– Noi încă suntem parte, la nivelul de trai
personal al locatarului! Chiar dacă tindem spre un stat
minimal… Căldura la domiciliul omului e o centură de
siguranță până la moarte. Nu-i un covrig să-l poți rupe
când vrei! Răspundem dacǎ îngheață cetățeanul de frig!
Să nu înțelegeți greșit nu-s un bigot, dar ați văzut ce mult
înseamnă un afurisit de vot!...

86
 Copacul cu icoană

– Domnule, omenește, plec în vacanță. Încui și

mă mut la nepoți. Nu vreau să plătesc degeaba căldura
peste iarnă. E o cheltuială inutilă, plec din țară!
– Unde e lege, ne pare rău, nu e tocmeală…
Reveniți la vară! Vizibil nemulțumit m-am ridicat să
plec. Doamna din comisie părea că mă place, era un fluid
în admisie între noi. Mă privea ca pe-un faun se frământa
și stătea ca pe ace în scaun. Insist către dânsa:
– Nu se mai poate face nimic? Să merg la
primar?... Mă cunoaște primarul, știe cine sunt! chiar
dacă n-am plete şi nu-s poet sǎ-i fac ode, ca prozator i-
am scris pamflete...
– O să ne mai gândim, analizăm. Lăsați-mi un
număr de telefon! Vorbim și cu administratorul Burcea,
găsim o soluție. Poate lămurim locatarii la faţa locului să
se debranșeze toți de pe scara blocului…
Clinc!... Deja suspectam! Mi-a căzut fisa ca nuca
din ram. Nu consultase vreo hârtie. Nu-mi ceruse adresa.
şi pe administrator, de unde-l știe?... Eunuca o fi, şefa
vreunei secte oculte! Ştie prea multe!...
M-am speriat, cât sunt eu de ochelarist şi bărbat!
Numai ce citisem despre un biet taximetrist, violat!...
Prevăzător i-am dat numărul de la telefon, fix-ul, ăla
debranșat!...

87
Ion Toma Ionescu

Scara blocului

Multe se întâmplă într-o scară de bloc. Felurite

poveşti cu largă deschidere în vremile astea
schimbătoare. Curgerea timpului făţuieşte pietrele, d-
apoi oamenii!...
Nici rufele nu se mai spală la spălătoria publică şi
nici rănile nu se mai oblojesc în familia lărgită, ca pe
vremea împuşcatului… Atunci, dacă ieşeai din rând la
serviciu, erai pus în discuţie în adunările colectivelor de
oameni ai muncii şi ţi se putea lua carnetul de partid.
Sau în adunările de bloc, dacă ţi se întâmpla
drăcia acasă. Te reclama vecinul, venea sectoristul, îţi
cerea buletinul şi pentru tulburarea liniştii publice îţi
făcea formele pentru schimbul de domiciliu, într-un loc
liniştit cu zăbrele şi sigiliu… (Şi verdeaţa?... Hai să nu
exagerez!...)
Acum e altcum!
Dacă nu te-ar călca uneori procurorul ai avea
viitorul asigurat!
Orice individ se mişcă liber cum vrea muşchiul
lui. Are un summum de drepturi şi libertăţi pe care nici
Dumnezeu nu le poate lua, decât o singură dată când
alege să te încorporeze în armata Lui, şi nici atunci in
integrum, căci dreptul la vot rămâne o vreme şi după
moarte, în beneficiul primarului.
De n-ar fi procurorii ăştia impredictibili, ce huzur
ar mai fii!
După acest scurt expozeu, se cuvine să-l aduc la
fileu pe vecinul Eugen. Personajul a lucrat la Combinat,
în ramura Industriei porcilor şi a ieşit la pensie, găsind că

88
 Copacul cu icoană

e cea mai bună soluţie în anii ăia grei după Revoluţie. S-

au pensionat atunci la comun şi porcii, să nu mai fie
tăiaţi de Crăciun. (Mimetismul primar bată-l norocul! S-
a aprins în ei focul revoluţionar!). Depăşind mental
propria condiţie au sărit peste gard, leopard după
leopard…
Scăpaţi de cuţit, dar fără capital, şi-au oferit
plasticienilor organele şi şoriciul, cu intenţia vădită să-şi
ajusteze trăsăturile, viciul şi apucăturile, chirurgical. Şi
să-şi dezvolte anvergura politică. Moda cu schimbarea
de sex a apărut mai târziu.
Curând, Eugen a putut să constatate că a optat
greşit, îngroşând încă în putere rândurile pensionarilor şi
a început să-şi înece în plăcere, cu băutura, propria
durere. Un supliciu – cultura omului viu! Zilnic la
cârciumă ca la serviciu! Îl înţeleg când scriu!...
Vecina, nevasta frustratului, mult mai adaptată, a
rămas să presteze în piaţă statului. Oarecum fiecare cu
viaţa lui! O chema Nina... sau Lumi.... sau Ina… Mi s-a
stins luminiţa numelui. Toţi o strigam pe scară, vecina.
La început, cât putea de ferit, doamna Nina, sau Lumi
sau Ina… îşi culegea soţul năcăjit de la birt şi-l aducea
acasă una două. Îl căra pe scări până sus la nouă, când nu
mergea liftul. Bine că nu era grasă! El, ca Isus pe cruce,
se lăsa dus. De la o vreme şi femeia, a devenit mai rece,
nu credea în destin… L-a lăsat în plata Domnului
Angelescu, filozoful, un alt vecin de la zece, care
filozofa senin toată ziua de la mama natură şi de
umplutură, gusta vin.
– Femeia măi Eugene, vecine, ia aminte la
învăţătură, trebuie bătută bine de trei ori pe zi! Ascultă la

89
Ion Toma Ionescu

mine, treaba e metafizic-filozofică să ştii! Dimineaţă,

prânz şi seară îi dai peste gură!... Altfel o ia pe arătură.
– Bine dar n-am motiv!
– Măi vecine, îi zice, fii mai creativ!
Ca să nu-şi facă învăţatul de ruşine termină vinul
şi merse să aplice postulatul, vecinul Eugen. Prima dată
a găsit o farfurie murdară şi a trântit-o în calorifer.
Altădată, o cană mişcată de la locul unde fusese lăsată…
A testat-o dacă e de fier. Şi tot aşa a spart curând toate
vasele, testându-i femeii concomitent oasele.
Într-o seară a făcut-o lată rău! A găsit în şifonier
o cutie cu farfurii şi pahare. Ghinion! Le ascunsese
vecina de nătărău! S-a aprins zevzecul Eugen de bucurie,
sau de supărare, într-un danţ ca Zorba grecul, farfurie
după farfurie… Dualitate, boală, sau destin în război cu
sinele?... Biata vecină i se urâse cu binele! Intră în
mâinile lui şi căzu în leşin.
Văzând-o nemişcată, dintr-o dată Eugen, speriat,
s-a tăiat din vin. A retezat nebunul furtunul de la maşina
de spălat şi ţintit, a dirijat jetul de apa de la robinet către
gura ei. Citise el undeva că apa are scântei de viaţă în ea.
–Bea încet! Bea încet!…
Aşa i-am găsit când am spart uşa. El legănându-şi
în braţe păpuşa…
Lucrurile s-au mai calmat evident când pe rând
ne-am numărat toţi vecinii în apartament. Florian a adus
într-un ibric ceai de sunătoare. A găsit un borcan de opt
sute şi n-a mai fost nevoie să coboare după cană la etajul
cinci. I l-a dat din borcan şi cu dojană către Eugen i-a
ţinut un spici.
–Bei vecine da, încet şi cu sorbituri mici, cu
folos! Apoi au chemat-o de jos de la parter, cu noroc, pe

90
 Copacul cu icoană

asistenta Nuţi, taman intra-n bloc. Femeia mai avea şi

alte joburi. Tanti Aglaia a strâns cu o mătură grămada de
cioburi şi i-a făcut loc.
Cu 25 de ani de sală de operaţie, asistenta Nuţi,
şi-a suflecat mânecile meticulos şi cu graţie, a tras-o de
degetul mic, a mai ciupit-o un pic şi în alte locuri, după
ştiinţa ei incontestabilă şi a înviat-o definitiv. Nu mai era
o păpuşă gonflabilă.
Taman urca domnul Angelescu. Când nu mergea
liftul, te-apuca plânsul! Individul etaj cu etaj sprijinea
zidul… Fierbea şi lichidul într-însul... Când e beat
Domnul Angelescu, filozoful de la zece e mai agresiv în
limbaj
– Cerul mamii lor de guvernanţi că n-au pus
zecele la parter şi l-au pus la etaj!
A intrat, a dat din mână a lehamite şi şi-a
continuat drumul în cer.

91
Ion Toma Ionescu

Gerovital H3

Căluţul cabrat de pe botul bolidul roșu, strâns

între două tiruri, necheză scuturându-și coama furios la
adresa guvernului. Citise de curând master planul
general de transport și realizase că visul autostrăzii Sibiu
- Pitești nu era din nou în cărţi. La volan de ore bune,
răbdător, încă nu ajunsesem la faza înjurăturilor.
Discutam ce era să fac, cu căluţul cabrat, prinşi între
două tiruri de marfă, incitându-l să ia atitudine.
Prevăzusem întârzierile inerente pe traseu şi îmi luasem
o marjă.
De fapt şi la Viena pierdusem timp preţios, când
sǎ trec Dunărea ca sǎ ajung la Donauturn. Un carambol,
oprise mai mult de o oră circulaţia. Niște protestatari
verzi se găsiseră tocmai atunci sǎ ocupe toate birjele din
faţa Palatului Schönbrunn, cele din Piaţa Herbert-von-
Karajan vis-a-vis de Operă și tot ce mai staţiona pe
bulevardul Rings, îndreptându-le în jos către Dunăre. La
ora stabilită, au spart calea de acces pătrunzând către
pod, certându-se cu birjarii care nu doreau sǎ încalce
regulile de circulaţie și să-și piardă autorizaţiile.
Oricum nu aș mai fi putut întoarce și nu se făcea
sǎ ajung în Bucureşti fără fotografiile promise Laurei, cu
mine pe post de fotomodel, într-o mână cu arma de
vânătoare, iar alături geanta cu setul de produse din
gama Gerovital H3 Men, pe fundalul panoramat al
Vienei văzută din turn. Nefirească viziunea Laurei
asupra modului de a face reclamă, cum nefirească a fost
şi prima întâlnire cu Laura.

92
 Copacul cu icoană

Alergam în parcul IOR, într-o zi de sâmbătă. Mă

sperie pragul de 40 de ani peste care am trecut de curând
și de câte ori am prilejul, încerc toate mijloacele care-ţi
dau iluzia că îţi poţi menţine mai mult timp tinereţea. Era
cald afară. Lacul Titan îmi făcea cu ochiul și cam după
doi kilometri de efort, simţeam deja senzaţia de răcoare
pe pielea transpirată, spintecând apa cu braţele. Dar nu
era cu putinţă.
În faţa mea, după o curbă ușoarǎ a aleii, apăru
Laura îmbrăcată sportiv, într-o rochiţă de tenis, cu un pas
elastic, de căprioară, neștiind că în spatele ei pândea
ochiul vânătorului. Am sprintat ca sǎ mă apropii, după
care am intrat în ritmul ei relaxat. Mi-a aruncat o privire
senină și remarcând excesul de transpiraţie, zâmbind,
mi-a întins o gentuţă cochetă de firmă pe care o avea în
mână şi pe care scria Gerovital H3. Am luat-o crezând că
vrea s-o ajut.
Pielea ei frumos bronzată, întinsă perfect, părea
protejată de un strat fin de răcoare. Mi-a explicat la o
cafea, unde ne-am oprit la capătul parcului, că
promovează produsele Gerovital H3. Ăsta era serviciul
ei, să alerge în parc dimineaţa şi să ofere mostre
potenţialilor clienţi care puteau fi interesaţi. De fapt
căprioara vâna…
Din vorbă în vorbă i-am dat întâlnire peste o
săptămână. A doua zi plecam la Viena, îmi doream de
mult o pușcă de vânătoare, făcusem actele și trebuia sǎ o
ridic. Nu spun cât am umblat ca sǎ obţin ancexul și
anexa 16.
– Vreau și eu o fotografie cu tine ţinând arma
într-o mână și în cealaltă mână gentuţa cu produsele pe

93
Ion Toma Ionescu

care le promovez eu. Dacǎ se poate în Donauturn, sǎ se

vadă în spate minunata panoramă a Vienei.
I-am promis, nu știam la ce mă angajez.
– Data viitoare când ne întâlnim, promit
vânătorului sǎ fiu o căprioară cumsecade, dar numai
dacă-ţi dai jos barba. Te îmbătrânește sǎ știi!
Am trecut într-un sfârșit podul peste Dunăre,
după ce verzii au eliberat zona urcaţi în birje de jandarmi
și am ajuns la turn. La intrarea în Donauturn, paza
militarizată ne-a condus sǎ facem o fotografie
obligatorie. Spaima de teroriști a impus lumii proceduri
mult mai stricte. Fotograful, nu știu cum m-a citit, m-a
întrebat românește:
– Din București amice? Și atunci am întrezărit
posibilitatea de a încerca ceva. I-am explicat că vreau o
fotografie pentru o reclamă, sus în turn, cu arma mea de
vânătoare, strecurându-i 100 de euro în buzunar. A dat
neîncrezător din cap, dar preţ de câteva minute a discutat
cu cel care părea sǎ fie comandantul. Mi-a făcut semn,
surprins și el că s-a putut aranja și am mers împreună cu
ofiţerul acela sǎ vadă arma la mașină. S-a asigurat că nu
are gloanţe și ne-am urcat cu toţii în lift.
Nu erau mulţi turiști în lift. Vizitatorii se
înghesuie spre seară, după ce se aprind luminile orașului.
Atunci sunt imagini unice. Fotografului i-am dat Nikon-
ul şi camera mea pentru filmat.
– Nu vă speriaţi! Filmăm doar câteva secvenţe
pentru un film. Le-a spus binevoitor în engleză omul
meu celor trei bătrânei ce se urcaseră odată cu noi.
Păreau puţin îngrijoraţi.
Am rezolvat la modul incredibil acolo sus
problema și iată-mă acum prins între tiruri pe Valea

94
 Copacul cu icoană

Oltului și conversând cu căluţul cabrat, după ce mai

recuperasem din timp pe autostrăzile Ungariei.

Ajuns acasǎ în București am intrat mai întâi în

baie. Mi-am privit în oglindă faţa obosită. Ridurile din
colţul ochilor se adânciseră, părul murdar era înspicat de
mătreaţă. Nu identificasem încă șamponul ce-mi
provocase mătreaţa. Serviciul, mă obliga sǎ frecventez
hotelurile... Am intrat sub jetul de apă întinzând pe
pielea umedă gelul de duș Gerovital H3, masând ușor
suprafaţa pielii. Un efect reconfortant, parcă trecea
dincolo de pelicula subţire, energizant și răcoritor, însoţit
de un miros discret și plăcut ce-mi stârnea simţurile.
Am trecut apoi la partea cea mai grea. Trebuia sǎ
mă eliberez de barbă. Mă obișnuisem cu chipul acela și
mărturisesc, nu mi-a fost ușor. M-am frecat bine cu
spuma de ras Gerovital H3 Men, cadoul “căprioarei”,
descoperind apoi, sub lunecarea grijulie a aparatului de
ras, o faţă proaspătă. Numai că sub urechea stângă
mustise un firișor de sânge. Nu simţisem tăietura. Era
momentul să încerc, balsamul după ras. Mi-am masat
faţa. Textura ușor non grasă a balsamului a intrat imediat
în pielea ce a devenit moale mătăsoasă, iar rana de la
ureche, s-a închis aproape instantaneu.
Corpul destins se pregătise pentru vânătoare. Am
folosit antiperspirantul și am văzut atunci că rămăsese
din gamă un singur produse nefolosit. Crema antirid
Gerovital H3 MEN. Nu folosisem niciodată vreo cremă.
Sincer cremele le credeam doar pentru femei. Citisem
undeva pe un site că femeile au pielea specială, cu un

95
Ion Toma Ionescu

conţinut mic de collagen și un nivel de sebum mai

scăzut. Transpiră mult mai greu decât pielea bărbaţilor,
iar în ceea ce privește ridurile la femei, apar repede, dar
tendinţa e că sunt mai superficiale decât la bărbaţi. M-am
uitat atent, ridurile mele se adânciseră. Am citit,
căprioara îmi lăsase și un prospect.
Crema Gerovital H3 MEN luptă împotriva
semnelor vizibile ale îmbătrânirii, hidratează în
profunzime, reduce adâncimea ridurilor fine, conferă
fermitate și tonicitate pielii. (Terminând ultima frază, eu
scriitorul, mi-am dat seama că aş fi putut cere un
cuantum bonus pentru publicitate de la Gerovital… s-au
să fiu amendat pentru reclamă mascată).

Eram gata. Vânătoarea putea să înceapă. Am

format numărul de telefon, explicându-i căprioarei cum
să mă recunoască fără barbă. Tonul meu sigur, încrezător
era al unui vânător adevărat. Întrebând unde-i e mai uşor
să vin să-i aduc fotografiile, de la capătul firului am auzit
glasul ei cristalin
–Ca să nu greşesc, te aştept acasă! Am pregătit
pulpă de căprioară în sos de vin…

96
 Copacul cu icoană

IV. Maşa. Schiţe de roman

De la Benone Surdeanu văru-său cu care plecase

voluntar nici o veste! Războiul te schimbă. Eşti numai tu
şi camarazii din jurul tău. Trebuia să nu mă întâlnesc cu
gloanţele şi să-i feresc şi pe ceilalţi din jurul meu!
Făcusem rost de o hartă cu cartografierea locurilor. O
găsisem întâmplător în porthartul unui ofiţer rus. Mort?...
niciodată!... doar căzut la datorie.
Am scăpat dintr-o încercuire datorită ei şi
distrugând un cuib de mitraliere am fost citat prin ordin
de front pe Marea Unitate pentru fapte de vitejie. Era
degeaba! Rândurile unităţii mele se subţiaseră tot mai
mult. Ne număram pe degete. Îl ascultam pe socru-meu
Titi, povestind, intra cu totul în poveste uitând de mine şi
retrăind istoria lui. Nu mă gândeam atunci că voi scrie o
carte. N-aveam cum să reţin atâtea amănunte. Vorbea
despre amplasamentul în teren al diviziilor şi unităţilor
de luptă româneşti, despre comandanţi. Despre
neînţelegerile de la vârful armatei dintre şeful Marelui
Stat Major care susţinea că forţele româneşti nu trebuie
angajate dincolo de Nistru şi Ion Antonescu, cel care
promisese lui Hitler să participe la ofensiva de vară a
Wermahtului până la victoria finală. În 8 ianuarie 1942
generalul Iosif Iacobici cere printr-un memoriu ca forţele
angajate să fie cât mai mici cu putinţă, dar este demis.

Trecuseră luni bune ajunsesem la cotul Donului

şi acolo ruşii ne-au respins. Unitatea mea militară care
mergea totdeauna în avanposturi, pierduse atâţia soldaţi
încât se desfiinţase pur şi simplu. Obosiţi, deprimaţi,

97
Ion Toma Ionescu

parcă nu ne mai găseam rostul, nu mai credeam că

scăpăm din iad De la comandament ne-au trimis în
rezervă, în spatele frontului cu alte câteva resturi de
unităţi..
Cartierul general a fost stabilit în clădirile
colhozului. Ne-am întins perioada de refacere pe o
distanţă mai lungă. Am depăşit anul. Au uitat de noi.
Într-o seară locotenentul ne-a dat voie să mergem în sat
să facem rost de alimente, lapte, brânză, ouă. Bătând din
poartă în poartă am dat faţă în faţă cu Maşa. Dumnezeu
ne-a luminat faţa la amândoi.
Războiul mă învăţase cât de cât ruseşte, cât să mă
pot descurca. A înţeles ce doream şi luând o oală mare
de pământ agăţată pe o tăblie în bucătăria de vară, a
intrat în grajdul animalelor. Mi-a făcut semn şi am
urmat-o. Şi-a pus oala între picioare, aşezată pe un
scăunel, şi după ce a înmuiat ugerul vacii ştergându-l cu
un prosop, cu multă îndemânare a făcut să ţâşnească
izvorul laptelui, cu ambele mâini din două ţâţe de-odată.
Titi urmărea atent scena şi nu scăpă momentul
când fata ridicând privirea către el îi rosti numele
arătându-l cu degetul. „Tu, Titi!...” Pentru o secundă, cât
strânse pumnul, greşi direcţia şi un jet de lapte ţâşni
direct pe pulpele ei albe. Titi apucă repede prosopul lăsat
la îndemână, cu care ştersese ugerul şi-şi strecură o mâna
sub fusta ei ridicată de un colţ. Şterse uşor laptele ce
începuse să se prelingă. Ea desfăcu puţin picioarele, dar
înroşită toată îi făcu semn că nu se poate. Pe drum se
auzea venind o căruţă şi glasul tatălui care striga ceva în
ruseşte.
Îmi dădu oala ce se umpluse cu lapte proaspăt şi
alergă să deschidă poarta. Căruţa era încărcată cu fâneţe

98
 Copacul cu icoană

şi Titi se oferi să-l ajute pe gospodar la descărcatul

fânului. Între timp fata îi explicase tatălui pentru ce se
afla soldatul în curtea lor. Sătenii se obişnuiseră cu ei.
După alte câteva zile li s-a dat voie soldaţilor să
se încartiruiască în sat la familii. Era mai uşor cu
mâncarea. Fiecare trebuia să se descurce personal. Se
întâlneau zilnic pentru comunicări şi instrucţie pe terenul
de la canton. Cantonul nu mai exista fusese spulberat de
o bombă. Rămăsese în picioare păduricea de salcâmi ce
le oferea umbră. Când venea de la instrucţie Titi punea
mâna să ajute.
Părinţilor le plăcea de românul acela harnic ce le
uşura munca în gospodărie. Flăcău înalt, bine făcut,
Maşa prinse drag de Titi şi se iubiră pe ascuns. Frontul
se depărtase trecuseră câteva luni, apoi anul.
Într-o seară Maşa lăsă fereastra deschisă. Se
pieptăna în oglindă, trecând pieptenul încet, de parcă
visând, prin părul lung care-i cădea până aproape de
mijloc. Era într-o cămaşă lungă, albă, ce-i acoperea
picioarele până dincolo de genunchi. Titi sări înăuntru.
Dintr-un salt ajunse lângă ea ş-i acoperi gura cu un sărut
ca să nu ţipe. N-avea de gând! Rusul ăl bătrân i-ar fi
omorât pe amândoi dacă i-ar fi găsit împreună. Maşenka,
aştepta de mult ca flăcăul să-şi ia inima în dinţi şi de la o
vreme lăsa geamul deschis în spatele casei
Părinţii aveau intrarea prin faţă. Pe acolo ieșea și
Titi în curte din camera care-i fusese repartizată, ca sa-si
fumeze plugarele sale. Ocolea grajdul cu animale şi la
lumina lămpii o privea prin geam cum se dezbrăca. Fata
trăgea ivărul la camera părinţilor. Camera ei era cea mai
izolată, dar ca să ajungi la ea trebuia sa treci prin camera
lor. Maşa convenise cu părinţii sǎ tragă ivărul noaptea.

99
Ion Toma Ionescu

Dacǎ i-ar fi omorât pe ei, descreieraţii ăștia de

militari care în timp de război n-aveau nici un
Dumnezeu, în spatele ușii încuiate, mai rămânea timp ca
fata sa sară pe geam și sǎ fugă prin spatele casei, să se
ascundă la grajduri, sau să alerge mai departe la
adăpostul întunericului.
Toată după amiaza îl învăţa, dând împreună hrană
animalelor, sau rânind la grajduri, cuvinte ruseşti,
minunându-se ce repede învăţa el limba rusă. Ночь
сделал для романтики! repetase el de mai multe ori în
după amiaza aceea, cele câteva cuvinte care în mintea lui
trebuiau să însemne că noaptea e făcută pentru dragoste.
Noaptea asta, fără nici o îndoială!
Ea a râs de fiecare dată şi strălucirea din privire îl
făcuse să creadă că pricepuse şi era de acord. Nici un
moment nu s-a opus mângâierilor, doar că Titi îşi
pierduse capul şi uitase tot ce-l învăţaseră fetele la
Crucea de piatră.

La un moment dat lucrurile se precipitară.

Părinţii Maşei observaseră că ea rămăsese gravidă şi
după un scandal monstru în care au vrut să-l alunge pe
Titi din casa lor, se învăţaseră cu gândul. Era război… şi
orice pagubă dacă trăiai, se putea transforma în câştig
mai apoi.
Războiul în schimb se auzea din ce în ce mai
aproape. Maşa născu o fetiţă. Refacerea trupei se
terminase. Îşi amintiseră de ei, şi în Cartierul general, la
Colhoz se primise ordinul să ne lipim de o unitate în
retragere. Ceru voie comandantului, nimeni altul decât

100
 Copacul cu icoană

căpitanul Haralambie. Se ştia că şturlubaticul Titi

însămânţase pe pământ rusesc şi se pricopsise de două
luni cu o маленькая девочка. Primi învoire o zi să-şi
rezolve situaţia.
A stat trei zile la Vîgoda. S-a rugat cu cerul şi
cu pământul încercând să-i lămurească pe părinţi s-o ia
pe Maşa cu copilul în România. Chiar dacă ţinea la el
pregeta şi Maşenka. E greu să te desprinzi de lucrurile
tale, de viaţa ta şi să pleci în necunoscut în spatele
frontului. Se întorseseră armele. Duşmanul nu mai era
rusul din faţă, ci neamţul care-i asigurase spatele. Era un
gând nebunesc dar el vedea în asta o posibilitate.
Cum să-l urmeze cu copilul în braţe, cine ştie
când se va terminat războiul şi ce să facă în România?
Nu cunoştea limba şi ea nu avea mintea atât de
dezgheţată cum era a lui.
Între timp la unitate este dat dezertor şi trebuia
să apară în faţa Curţii marţiale. În brambureala creată, ca
să-l salveze, făcându-i un favor (Titi îi salvase viaţa în
focul unei lupte), căpitanul Haralambie îl trimite acasă
să-şi piardă urma. Dar el vrea sa se întoarcă la Vîgoda la
copil şi la Maşa, dar când să treacă un pod o patrulă
sovietică îl prinde şi îl ia prizonier.

101
Ion Toma Ionescu

102
 Copacul cu icoană

V.

103
Ion Toma Ionescu

Tableta 5

Scrisura mea în proză e ca lucrătura bunicii cu

andrelele.
Bunica Păuna împletea ochiurile, unu pe faţă
două pe dos, sau trei pe faţă şi unul aiurea cum îi dicta
imaginaţia. Niciodată după vreun model anume. I se
umplea inima de bucurie când mă privea cum îmi vine
pulovărul la sfârşit. Mai trăgea un pic de mânecă,
îndrepta gulerul, ridica uşor în sus pieptarul să facă o
cută la mijloc, după care rostea:
– Ptiu bată-te, ce mult te-nălţaşi! Aproape că s-a
dus toată lâna. Dar lâna nu se termina niciodată.
Andrelele ei n-aveau stare şi nu odihneau să împletească
cu măiestrie un gând, o idee, o pată de culoare care să
distingă lucrătura.
A doua zi la şcoală fetele mă înconjurau
invidioase, dar una singură a tras de mine să merg la ea
acasă după ore, ca să-i arate maică-si modelul. N-am
avut ce face. Îmi plăcea Maria şi-am însoţit-o cu tot
dragul. Casa, curată, primitoare era goală. Părinţii,
plecaţi cu treabă la oraş, veneau pe seară. Desigur că
Maria ştia, se înroşise toată şi vocea îi pierise. Eu,
curajos, m-am repliat mai repede şi i-am propus să facem
schimb de pulovere.
L-am scos întâi pe al meu. Ea, mai înceată abia
de se mişca. Se dilatase timpul. Mi-am plimbat uşor
mâinile amândouă pe sub pulovărul ei să o ajut, până am
simţit zbaterea hulubilor speriaţi luându-şi zborul de pe
prispă. Am apucat să i-l trag peste cap şi s-a deschis
brusc uşa. Era bunica venise în fugă, cu andrelele în

104
 Copacul cu icoană

mână, ca să nu piardă ochiurile. Nu ştiu cine-i şoptise la

ureche!...
– Maria, ce frumoasă te-ai făcut! Am venit să-ţi
iau măsurile să-ti tricotez şi ţie un pulovăr.

105
Ion Toma Ionescu

Sanda

Tarabele din piaţă aliniate ca nişte bărci de

pescari se trăgeau spre liman. Doar câţiva cumpărători se
mai vântură întârziind căderea serii. La mustăria din colţ,
obişnuiţii beţivi strâng mesele în speranţa că şefa
mustăriei le va oferi cana victorioasă cu vin, ultima, cea
sortită a le da curajul înfruntării vicleniilor nopţii.
De altfel şi curajul meu e în bună stare dacă mă
gândesc la sacoşa de plastic unde lângă sticla de votcă şi
bucata de şuncă (şuncă ce-mi făcuse cu ochiul din
galantarul totdeauna mai mult gol), odihnea şi ultima
pâine caldă din raft pe care reuşisem s-o cumpăr înainte
de închidere.
O zi norocoasă.
Mă despărţisem de Ică în staţie la teatru. El luând
autobuzul spre Nord, iar eu pe al meu urcând spre
Cartierul Trivale. În pantă realizasem că mă încearcă
foamea şi ştiam că nu era nimic acasă spre a fi potolită.
Având ceva bani, am intrat cu noroc după cum spuneam,
la complexul alimentar.
Pe scara blocului, semiobscuritate. Natural, iar s-
au ars becurile! Bastilia noastră confort trei nu prea făcea
risipă de lumină. Până la etajul doi e beznă, nimeresc
totuşi broasca uşii cu cheia, din prima.
Înăuntru nu sunt probleme cu uşile, dacă nu le ai
nu mai scârţâie, nu se mai strică nici clanţele (a gândit
bine constructorul!). Traversez sufrageria şi aprind
lumina în dormitor, de acolo ea se propagă difuz în toată
casa. Nu mă deranjează nici măcar lipsa uşii de la
bucătărie, oricum ne gătind, nu intră mirosul de mâncare.

106
 Copacul cu icoană

Şi dacă e să vorbim serios, cum s-ar deschide uşa în

bucătăria de doar un metru jumătate pe unu şi trei
sferturi, cât arătau dimensiunile? Măsuţa, două taburete
şi un reşou pe gaze cu două ochiuri pentru prepararea
cafelei, atât! Intimitate nu glumă!...
Sufrageria e destul de mare. Aici constructorul nu
are nici-o vină e doar contribuţia mea. Am renunţat la
mobilă pentru spaţiu. Voiam să mă simt cât mai liber.
Doar pereţii sufrageriei trebuiau să suporte oarece
constrângeri în imaginaţia mea. O numisem cu prietenii
„camera albastră". O şi vedeam pictată în tempera cu
mult albastru în diferite nuanţe; găsisem şi pictorul, de
fapt Claudia cu relaţiile ei artistice. Lucian Cioată tocmai
depăşise perioada de griuri. Am fost cu Claudia la
expoziţia lui din galeria muzeului. Încerca să-mi explice
sensuri, lumină, linii, nu pricepeam nimic. Nici măcar de
ce tablourile lui se vindeau pe sub mână la preţ bun în
Germania cum se auzise.
Artistul şi-a adus vopseluri şi nenumărate
pensule, a pipăit tencuiala nemulţumit, a trasat cu un fel
de cărbune conturul unei caracatiţe uriaşe pe tavan şi
pereţi, a mai băut o votcă şi încă una, după care a cerut o
cheie şi dus a fost! Două săptămâni mai târziu îşi
retrăgea inexplicabil ambasada, vopselele şi toate sculele
lui atinse de geniu. După mai multă vreme am aflat că-i
şoptise un amic securist să-şi vadă de alte treburi. Dar
nici faptul acesta nu stă pe deplin în picioare, căci era
notoriu cât de mult îi „iubea”, înjurându-i cam pe unde-i
prindea.
Ne-am reunit în conclav, Ică, Nae, Claudia, Gess
şi cu mine, doar nu se lasă la greu prietenii şi am decis să
umplem conturul caracatiţei cu un colaj imens din

107
Ion Toma Ionescu

articole decupate din ziare, poze, suprarealism, contraste,

Auschwitz şi sârmă ghimpată. Libertate totală cu petice
de catifea albastră şi tot tacâmul. N-am găsit sârmă
ghimpată. Ne-au prins evenimentele, voi povesti mai
târziu.
Dormeza mea uriaşă acoperită cu o husă înflorată
pe fond roşu, cusută de mama cu volănaşe încreţite, abia
de lăsa loc în dormitor măsuţei joase şi raftului cu cărţi.
O zi norocoasă! am mai spus o dată desfăcând
dopul sticlei şi tăind felii groase de şuncă. O bătaie
discretă în uşă mă opri din îndeletnicire ca să-mi pună
cireaşa pe tort. Ce-ţi poţi dori tânăr fiind mai mult într-o
seară cu votcă şi slană pe masă, decât o fată tânără să-ţi
desăvârşească visele?
Era Sanda. Niciodată nu-mi călcase singură
pragul. Mi s-a părut cam palidă, dar presupuneam că din
cauza luminii difuze. Nu se număra printre fetele care să-
mi dea vreodată a înţelege că doar o scânteie ar putea
aprinde flacăra. Firea ei pisicoasă şi sensibilitatea afişată,
privirea languroasă ce se despletea larg în prezenţa unor
masculi, uitarea teatrală de sine când Ică îşi apropia
degetele răsfirate într-un gest de fachir, urmărindu-i
profilul feţei şi continuându-şi lunecarea în jos peste sâni
şi coapse, fără ca atingerea să se producă în realitate,
topirea ei umedă şi instantanee, dizgraţioasă, toate aceste
lucruri dispăruseră undeva departe.
Era destinul! S-a oprit direct la şuncă în dormitor
cu mâinile uşor tremurânde şi numai după câteva
înghiţituri bune şi o sorbitură de votcă se linişti dintr-
odată şi-mi spuse:
— În noaptea asta am să dorm la tine.

108
 Copacul cu icoană

Ca un boxer cu garda jos am încasat upercutul,

însoţindu-l cu un pahar din licoarea tradiţională rusească,
pe nerăsuflate, ca să-mi ofer o şansă. Mi-a cerut în vorbe
puţine o pijama sau un tricou, venea din Bucureşti şi
voia să se schimbe. I-am dat o cămaşă nouă, nefolosită.
Ar fi voit să facă un duş, dar n-aveam apă caldă la acea
oră.
S-a dezbrăcat fără jenă, descoperindu-şi sânii
rotunzi un pic mari după aprecierea mea, dacă nu cumva
aveam atunci privirea prea înceţoşată. La mine clipele
deveniseră lungi ca degetele ei încremenite pe nasturii
cămăşii, ce parcă nu doreau să se încheie. Şi-a pus capul
pe pernă şi mi-a şoptit că e bătrână şi obosită. Am privit-
o atent cum adoarme în câteva clipe şi parcă tindeam să-i
dau dreptate. A apucat să-mi promită că-mi va povesti.
S-a cufundat în somn ca într-o apă liniştită şi
adâncă neştiind să înoate. Am luat-o cu grijă în braţe şi
am împins-o către perete. N-am rezistat tentaţiei şi i-am
descheiat doi nasturi de la piept. Am privit în voie
lumina cum se strecoară tot mai adânc şi am prins în
căuşul palmei unul dintre sâni. Am aşteptat vreo reacţie
preţ de câteva minute după care m-am retras. Căldura
trupului ei degaja o mireasmă uşor neplăcută pe care
până atunci n-o remarcasem. Bunul meu simţ înregistra o
victorie dureroasă.

109
Ion Toma Ionescu

Avocat de succes

Elena e o avocată de succes. Nu știu sǎ fi pierdut

vreodată vreun proces. Când se ridică de pe scaun și se-
arată la bară, sǎ vorbească, pare că peste sala de judecată
se pogoară mană cerească. Mie ca procuror, biet faun, mi
se îndoaie picioarele şi cad în scaun. Îmi scade
tensiunea. Pulsul o ia în răspăr...
Părul ei în valuri, scuturat pe frază se înfoie
mătăsos ca lâna de aur. Mă trec fiori şi biet păcătos, par
mai mult berbec decât taur! Înţelepciunea mă lasă şi-mi
vine să-mi spun de trei ori rugăciunea şi să plec acasă!...
Adevărul e că picioarele-i superbe prelungite în
tocuri înalte, cu fustiţa mulată-mprejur uşor ridicată pe
c… au un luciu aparte și când pulpele pendulează
frecându-se între ele ca două parabole parale, jur pe
Sfânta Scriptură, pe moment se scurtcircuitează ceva în
natură.
Evident, şi judecătorul, și martorii juraţi, în
aceiași măsură bat ritmul și visează cu ochii crăpaţi. Iar
Elena dansează pe muzica vorbelor, argumentat, de parcă
ar avea de apărat un înger nevinovat.
Astea sunt momentele dinainte ca judecătorul sǎ
ne fi chemat la el în cabinet și s-o întrebe în puţine
cuvinte, discret:
– Elena. tu cu ce te epilezi?... Şi ea să răspundă
apăsat.
– Ceară de epilat de unică folosinţă cu azulena și
uleiuri şi la sfârşit cu aloe vera… Nu e cu putinţă! Aș fi
gândit ceva stelar!…

110
 Copacul cu icoană

Mi-am scos din buzunar carnetul și pe sub masă,

bucuros că i-am aflat secretul, am notat azulena, pentru
Elena mea de-acasă.
– Ia de vezi amice! Numai ce zice diva! Şi,
apucându-mă de mână, m-a condus cu mâna ei pe
coapsă, până sus! Aș fi stat acolo dus, o săptămână,
lunecând pe pulpele ei fine, pe patine. Simţeam că se
întunecă ceva în mine…

E de presupus, v-aţi dat seama, că procesul l-am

pierdut și respectivul client al Elenei, a fost eliberat
evident.
Pe seară m-am întors acasă ca o floare la Elena
mea. Era sărbătoare, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena
şi i-am dus cadou, o sticlă de vin Sânge de taur şi cinci
cutii de ceară cu azulena.
Când a văzut cadoul m-a certat şi m-a luat la
mişto.
– Cu astea „tată”, sǎ te speli tu pe cap! Că eu
folosesc aparatul de epilat definitiv cu lumină intens
pulsată. Silk'n Flash & Go.
Soţia nu-i o divă, e o femeie modernă, activă, n-
are tocuri înalte. Ce poveste sǎ-i spun?... Că lunecam
altfel pe pielea celeilalte? Şi-mi dǎdea fiori la atingere!...
Ce eram nebun!... lovit de tramvai!?...
După stingere, te mulţumeşti cu ce ai!

111
Ion Toma Ionescu

La buturugă

Ultima vară la Malu Vânăt e cu altă Marie. Toată

viaţa m-au urmărit Mariile, dar se pare că nu erau întru
totul adevărate.
Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai
înalt, să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii,
nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o
porţiune de câţiva metrii, despărţea cumva în
două apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta
râul se rostogolea ceva mai repede, pe cursul ştiut, în
stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi
întorcându-se să privească spre locurile de unde venise.
Nu pricepeam atunci la unsprezece ani că apele
puteau fi viclene. Nici ele n-aveau de unde să-şi ştie
cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau
la vale mereu altele, ocolind pietrele, spălând picioarele
ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite, îmbibate de
praf, sau răcoreau potolind de sete caii înhămaţi la
căruţe, înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul
râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi
zilele mele aveau un duh.
Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe
care coboram din grădină şi încă auzeam râsetele
ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul
de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai
încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot. Nu-mi plăcea
locul.
De pe atunci, din copilăria mea, la Malu Vânăt se
purta frust spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi
dacă vreuna dintre copile intra în apă ferindu-şi trupul cu

112
 Copacul cu icoană

vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic,

nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi.
Aveam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus
cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în
hohotele de râs ale ţigăncuşelor.

O luasem de unul singur pe firul albiei

aventurându-mă. Sfoara, sau apa, mă trăgeau către
buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare pe un
cearşaf alb în costum de baie, ascunsă de tufişuri
privirilor indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o
bucureşteancă în vacanţă. Mai mare decât mine. M-a
văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat sa fiu
atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Urcat
pe dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce
părea liniştită unde se forma ochiul. Şi-a strâns iute părul
blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie şi a sărit
de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând
neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră,
trăgându-mă în jos.
Când m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de
deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă să-
mi desfunde respiraţia. Îşi scosese casca. Părul mirosea a
flori. Nasturele meu de la pantaloni se descheiase ca din
întâmplare. În următoarele zile m-a învăţat, pe spate, să
fac pluta.

113
Ion Toma Ionescu

Anny

Trupul gol şi suplu, perfect desenat dedesubtul

rochiei negre, nu părea stingherit de privirea-mi
iscoditoare. Aşezată picior peste picior în scaun lângă
scara de lemn ce mă adusese la etaj, ieşind dintre cărţile
ce acopereau toţi pereţii în camera de jos, susţinea parcă
un recital corect alcătuit din mişcări destinse, care parcă
fără voia ei eliberau discret, sub croiala îndrăzneaţă,
albul pictural fosforescent în interior al pielii.
–Nae, cine e tipa aia în negru care priveşte spre
noi? Uite-te discret ca un literat ce te afli!...
–E patroana!
Linii alungite, uşor curbate, încurajau excursul pe
care ochiul meu şi-l îngăduise înainte de a recunoaşte că
ceea ce percepuse din prima clipă, se împlinea la
superlativ insistând. Sânii ei mici se cuibăriseră calzi în
căuşul palmelor mele ce se deschiseseră ascunşi sub
masă ca petalele unei flori deschise în înserare. S-a
ridicat în picioare apropiindu-se de masa noastră. Am
realizat scurt că sărbătoarea numai a mea se încheiase.
Dar conversaţia cu patroana, chiar dacă a pierdut
în intimitate, mi-a întărit convingerea că am în faţă nu
doar un avocat, ci un om stilat. Nici nu se putea altfel!
Nimeni nu-şi asumă uşor, o aventură care te poate pierde
pe drum. Cum poate fi cultura – o afacere?
Revenind pe pământ, m-am aflam aseară într-un
local în care intrasem numai de două ori. "La librărie
Mon Cher", librărie şi ceainărie la un loc… Cu pereţi
tapetaţi cu cărţi şi meniu legat frumos într-o carte de
poezie cu coperţi din piele. Alegeai la intrare ce poet

114
 Copacul cu icoană

preferai. Mă adusese acolo Lecţia lui Eugen Ionescu în

lectura publică a unor actori piteşteni. Spun asta ca să nu
fiu obligat să recunosc faptul că practic, prietenul meu
Nae era cel care mă scosese din casă.
Traversasem oraşul pe jos printre fulgii primei
zăpezi. Când am ajuns, spaţiul nu tocmai darnic, dar
plăcut, mobilat cu gust şi întotdeauna dăruit cu o muzică
bună, era deja umplut de multe perechi de tineri. Tineri
frumoşi şi cuminţi ce se sorbeau din ochi pe măsură ce
se încălzeau cu ceaiuri aromate, sau licori speciale ce
scădeau în pahar evaporându-se proporţional cu trecerea
timpului. Trebuie să recunosc, pe vremea mea fetele nu
erau atât de frumoase! Vinovat fumul de la ţigară, sau
fulgii de nea ce dansau bezmetic în oglindă.
Lectura piesei, însufleţită mai ales de superba
actriţă Luminiţa Borta, mi-a readus in memorie tinereţea
îndrăgostitului din mine, permanent şi absurd de
nemărturisit!... Spre deosebire de personajul din piesă,
eu nu am ştiut niciodată să adun, şi de aceea am să scad
o seară frumoasă, şi un nume, Anny!
Soţul, nu era de faţă, l-am cunoscut mai târziu
după ce divorţase…
Ce nume frumos avea fosta patroană!

115
Ion Toma Ionescu

Vernisaj la Mogoşoaia.

Când știi să-ţi porţi pe picioarele înalte și suple

tinereţea, ea strălucește ca liniile vrăjit prefigurate în
tablourile maestrului.
Lăsasem în urmă cu zeci de minute înainte,
culorile limpezi ce mă stârniseră sǎ constat tensiunea ce
iradia din tablourile artistului, deschizând pe vatra de foc
a pânzei, găuri negre, lucioase, a căror geometrie
perfectă te îndemna la o rigoare a explorării. În ce mă
privește, mai puternic întunericul, m-a pierdut în acele
tunele de spaţiu și timp, depășit de simbolurile ce
rămâneau cumva respinse în pereţii sinapselor, nereușind
sǎ pătrund adevărata lor profunzime.
În curtea palatului de la Mogoșoaia, pictorul,
încolţit de patru graţii, frumoasele și talentatele sale
eleve din ultima clasă a liceului de artă din Piteşti,
viitoare pictoriţe şi ele, juca senin rolul profesorului:
– Dragele mele prinţese, ia spuneţi va plăcut
expoziţia?
– Mie mi-a plăcut don profesor ultimul tablou pe
alb, cu linia galbenă din mijloc ce pare că se rotește ca o
elice! Depinde unghiul sub care o atingi cu privirea…
– Iar mie, tablourile mari din penultima cameră.
Superb aţi prins copacul…și inima crucii!… Totul e
minunat!
Luminișul din ochii profesorului le înconjură cu
dragoste și dansul razelor se insinuă viu printre crengile
copacilor.
– Hai, sǎ vă pregătiţi! Vă iau de pe malul lacului!
Mașina pleacă spre Pitești în 15 minute.

116
 Copacul cu icoană

–Știţi don profesor, noi am vrea sǎ mai rămânem!

O umbră ca o fâlfâire de aripi încreţi ușor fruntea
pictorului.
– Bine dar aveţi unde înnopta?...
–Nici o grijă don profesor! Felicitări pentru
vernisaj și drum bun!
Pictorul se întoarse în expoziţie sǎ mai schimbe
două vorbe cu un coleg și sǎ mai umple cu un Recaș
sângeriu paharele prietenilor. Graţiile ca niște lebede
albe plutiră pe pietrișul întins în curtea palatului către
lac, dar se opriră la o bancă. Doi studenţi în ani terminali
le așteptau acolo. Una din ele se așeză pe jos cu
picioarele îndoite ușor sub ea, pentru ca ochiul meu sǎ
poată descoperi stânjenit, pulpele fine încă nebronzate.
Oare maestrul, de-acolo să-și fi luat acurateţea stilizată a
liniilor și prospeţimea albului?
Unul dintre băieţi, înalt cât stâlpul de telegraf, se
ridică în picioare. Ovalul feţei era tivit cu o tușă subţire
de barbă tunsă scurt. Avea o traistă pe umeri.
Fata de jos arunca în jurul ei cu pietre. Părea
concentrată și pietrele se dispuneau în spirală, după o
linie ce parcă o văzusem mai devreme în cealaltă
expoziţie – din interiorul clădirii cu turle, în aceeași curte
a Brâncovenilor, Axis Mundi – girată de semnătura
sculptorului Darie Dup.
Mă impresionase mai devreme mai ales o Schiţă,
acrylic, tablă, cretă, canevas, greu de descris, dar mai
ales cele patru cosciuge din cherestea. Cutii lungi fără
sfârșit deschise, în care sculptorul așezase patru crengi
mai groase de copaci cu ramurile retezate artistic,
încorsetate cu solzi de tablă și așchii de metal, susţinute
crengile, de niște inele mari ca de undiţă, ancorate cu

117
Ion Toma Ionescu

sârmă răsucită ca sǎ nu cadă și sǎ se spulbere în neant

operele perisabile.
Fata de jos continua sǎ arunce cu pietre. Lumea
se mișca în interiorul curţii și cei doi studenţi terminali,
gândeau separat strategia unei nopţi de după echinocţiul
primăvăratic. Pare că băiatul înalt se hotărâse și era gata
sǎ pornească la vânătoare. Fata de jos ca o căprioară
încolţită, ţâșni dintre pietre în alergare peste desenul pe
care abia-l înfrunzise.
Alergau în aceeași direcţie. El avea picioarele
mai lungi. Ca într-un joc al dragostei ea își încetini pașii.
El o ridică în braţe și se roti ca o linie galbenă în centrul
spiralei…

118
 Copacul cu icoană

De ziua lui Eminescu

Intrăm pe autostradă. Ceaţa densă, trimite în

parbriz vălătuci de aburi în straturi compacte. Un panou
luminos atârnat deasupra, chiar la intrarea pe A1, abia
reuşeşte să transmită difuz din încercuire, mesajul scris
cu litere mari, roşii, de pericol la drum în condiţiile date
şi cerinţa adaptării în trafic a vitezei automobilelor.
Şoferul ambalează motorul şi apasă cu sârg pedala
acceleraţiei. E cald în microbuzul care abia de atinge
asfaltul. Dungile intermitente ale marcajului de pe
mijlocul benzii, ne încredinţează că nimic pe lume nu e
la voia întâmplării. Destinul are regulile lui şi urmează
directive precise.
Totuşi, o porţiune nemarcată în şosea, preţ de
câteva minute lungi, lasă hazardului posibilitatea să
alerteze intensitatea emoţiei şi trăirile.
Azi e ziua lui Eminescu. Radio ZU, punctează cu
umor momentul, transmiţându-ne pe unde o poveste
muzicală a celor de la B.U.G. Mafia. Crainicul ne
atenţionează să nu scăpăm nimic din acurateţea şi
sensibilitatea eminesciana a versurilor îndrăgostiţilor din
cartier.
Parcă ochii s-au mai obişnuit cu peisajul şi
întrezăresc pe margini copaci încărcaţi cu zăpadă pe
ambele laturi, gata să intre-n asfalt. Mă uit atent, nu sunt
plopi fără soţ, mai repede nişte perdele forestiere,
crescute compact, risipite ca parazăpezi naturale, gândite
de guvernanţii de altădată, ca măsură de prevedere contra
viscolului. Timpul acela se măsura pe altfel de
coordonate. La ce le-or fi trebuit atunci, că nu erau

119
Ion Toma Ionescu

autostrăzi, nici viscole atât de mari şi nici atâtea

campanii electorale în care să-şi laude realizările.
Campaniile lor erau doar agricole şi se ţineau strâns
legate de anotimpuri.
Ştergătoarele de parbriz continuau sa scârţâie.
Parcă aveam în faţă coloanele care se înalţă şi se coboară
pe ecranul unui electrocardiograf ce-mi înregistra
pulsaţiile inimii. Bineînţeles, configuraţia mişcării nu era
aceeaşi, dar segmentul de curbă descris repetat, îmi arăta
la fel, că trăiesc.
Motorul monoton strângea toate gândurile într-o
matcă. Drumul întins, mai mult bănuit, se lăsa măturat,
când si când, de ţintele mişcătoare ale farurilor ce se
scurgeau pe lângă noi, fără să lase vre-o urma. Din faţă,
se prăvăleau ca o ploaie de meteoriţi ţinându-şi calea şi
dispărând într-un neant al lor. Dar şi din spate, doi-trei
licurici mai grăbiţi ne-au ajuns şi depăşit până la urmă,
întârziind să clipească în dreptul nostru, într-un nor
aprins.
Dar ce se întâmplă? Parcă de deasupra, dintr-o
dată, cineva trage şovăielnic cu o mână, cortina.
Întrebarea persistă. Oare spectacolul s-a terminat, sau
abia începe? Nevăzută, cealaltă mână aşează în decor un
soare care devine tot mai strălucitor.
E ziua lui Eminescu. O sută şaizeci şi… de ani de
la naştere. Nici nu ştiu cum a trecut vremea. Mă
apropiasem de Piteşti. Vedeam deja instalaţiile şi
recipientele uriaşe profilate în culorile şterse, cenuşii ale
Petrochimiei. Altădată, acolo strălucea o constelaţie de
lumini şi flăcări imense ardeau cerul din mai multe
turnuri.

120
 Copacul cu icoană

Nici nu ştiu cum a trecut ziua la un pahar de

whisky cu prietenii, discutând asupra unui manuscris
(Copacl cu icoană), care credeam eu ca-l pot trimite la
tipografie! Le-am înţeles nemulţumirea şi am convenit
că acea carte mai poate fi cizelată cumva, ca să poată
ieşii în lume.
Seara ne-am amintit din nou de Eminescu şi am
descins la ceainăria La Librărie Mon Cher, unde amicul
Nae reţinuse o masă pentru a urmări împreună un recital
al trupei de actori de la teatrul Davila, conduşi de
Varodi, regizorul.
Pentru mine, ieşirea la acea oră în oraş era deja
un fapt ieşit din comun. Nici o blondă, naturală sau
platinată artificial, n-ar fi reuşit să mă scoată din casă, cu
toată slăbiciunea mea declarată pentru cosiţa aurie, dar
de dragul Luminiţei Borta, am lăsat calculatorul şi m-am
înfiinţat acolo, cu un pahar de votcă în faţă (după whisky
n-a prea mers, dar am scăpat mai ieftin!).
S-au citit scrisorile. Nu poeziile, ci scrisorile
poetului către Veronica, şi ale ei către Emin. O seară
liniştită în care am simţit printre noi, omul, nu geniul, cu
iubirile şi geloziile sale. S-au recitat şi câteva poezii
eminesciene şi alte două-trei dedicate lui. Sorescu,
Nichita, şi am avut surpriza să aud, şi o poezie ce mi se
părea cunoscută. Curgea bine. Mi-am dat seama într-un
târziu, chiar era o poezie de-a mea.
La sfârşit am mers să-i mulţumesc şi să-i strâng
mâna lui Varodi. Ştiam că el intră şi citeşte uneori
postări de pe blogul meu, dar nu avusesem ocazia să ne
cunoaştem.
– Mi-a plăcut poezia! E scrisă sensibil şi mi-am
permis s-o aduc în spectacol. Sper să nu fiţi supărat!...

121
Ion Toma Ionescu

– Nu maestre, chiar sunt onorat!

Am părăsit imediat după spectacol localul, odată
cu Alora Şerp, poeta, şi încă o blondă pe care n-o
cunoşteam. Le-am depăşit, salutându-le, dar după câţiva
paşi mi s-a părut că sunt strigat. Nu m-am întors. Adâncit
în gânduri mi-am continuat drumul, dar am auzit în
spatele meu paşi alergând. Mi-am dat seama că nu mă
înşelasem. Era Alora care m-a rugat s-o însoţesc pe
blondă până în centru, fata nu cunoaşte locurile şi pe
deasupra sunt pline străzile de câini vagabonzi.
– Câini şi vagabonzi! completez eu. Nu mi se
părea deloc o corvoadă, mai ales că drumul către casă
trecea pe lângă Hotelul Argeşelul, unde trebuia să o
depun.
Nu sunt un volubil, precum mă ştiţi! Nu am
înfiripat practic o adevărată discuţie! Câteva întrebări
convenţionale şi răspunsuri în acelaşi ton… Avea un
timbru al vocii plăcut, dar chipul, înfăşurat într-o glugă,
nu-mi făcea mari promisiuni. Ştiam că e blondă practic
din sala unde hazardul o poziţionase cu spatele către
mine, aşa că n-avea cum să-mi trezească vre-un gând
ascuns.
Am ajuns repede în centru, mi-a mulţumit pentru
companie şi abia atunci m-a fulgerat cu un zâmbet cald,
subliniat parcă de o nuanţă târzie, “îmi pare rău că a fost
doar atât!”. Mi s-a părut că îmi mai întinde o nadă,
rămânând în loc o clipă şi întrebându-mă unde găseşte
un non-stop să cumpere ceva de mâncare.
Orbit de ceaţa care mă bântuise dis de
dimineaţă(convenisem cu mine însumi că nimic nu e
întâmplător…), mi-am adus aminte că în frigiderul meu

122
 Copacul cu icoană

gol, pusesem la prânz câteva feliuţe de şuncă ţărănească

şi mai era un borcan cu zacuscă.
Cu siguranţă, destinul îşi făcuse datoria, îmi
trimisese blonda pe care eu o tot invoc în textele mele,
dar, uitându-mă la ceas, era zece şi jumătate, mă trezesc
zicându-i că nu ştiu unde ar mai putea fi undeva deschis.
A dat din cap lipindu-şi din nou zâmbetul. Ea încercase!
n-avea nici o vină că eu, ratam întâlnirea cu destinul.
– O seară plăcută în continuare!
– Mulţumesc, mi-a părut bine...
Cum să-mi pară bine! Am tras cortina cu propria
mână, peste ziua lui Eminescu, la fel ca el, singur şi
nefericit.

123
Ion Toma Ionescu

Aloma

Eram prieten cu verişoara ei, ziarista, cea cu care

intrasem pe uşă după ce vorbiseră la telefon. Ne mai
văzusem de câteva ori, niciodată singuri. Fără să
împărţim cuvinte suficiente legăturii ce s-ar fi putut
înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră mai des
decât vorbele, împlinind nevoia instinctivă de a împărţi,
pe categorii de percepţii, neutru, obiectele sau senzaţiile
scrise să se întâmple în jur.
Hazardul îţi scoate adesea în cale imagini al căror
contur se aşează altfel, te-au urmărit cumva şi
reconsiderând, te obligă să participi activ la reaşezarea
lor.
O aveam în faţă stând comod pe un pat înalt, mai
înalt decât obişnuit. Atingeam cu privirea ca din
întâmplare, întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram
desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect,
luciul de mătase subţire verde mentă al capotului,
nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor
ce se rotunjeau, sau se alungeau suple dedesubt. Ştiam
bine că nu aveam voie să folosesc pârtia, dar ochii ei nu
m-au mustrat când o fracţiune de clipă s-au intersectat cu
ai mei. Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul, de
teamă să nu scânteieze ceva în câmpul magnetic.
Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Prietena mea
îmi vorbise înainte să intrăm şi de boala ei. Stăteam în
camera cochet mobilată pe un fotoliu, sorbind cafeaua
dintr-o ceşcuţă mică, subţire, galbenă. Prietena mea, cu
spatele la Aloma îşi citea email-urile pe o măsuţă unde
se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie, cu

124
 Copacul cu icoană

picioarele atârnate, balansându-le sub capotul acela

verde mentă cu flori albastre neglijent aruncate peste
căldura ce o degaja întreg corpul destins. Din grabă, nu
îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn. Era
trecut de 11. Prietena mea fusese dată afară de la ziar
pentru un editorial care deranjase şi aştepta un răspuns
de la o revistă de can-can unde îşi depusese CV-ul.
Aloma avea o oboseală pe faţă, o paloare
misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se
abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân
mai obraznic, rotund, împingea să iasă din umbră în
câmp deschis…
Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un
spasm puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe
spate şi parcă era traversată de o undă de şoc. Mişcările
dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor.
După clipa de uluială, am realizat că exista pericolul să
cadă din pat. Încercam s-o reţin, dar îmi tremura mâinile
şi nu aveam destulă forţă în braţe.
Prietena mea speriată părăsise calculatorul şi mă
ajuta după puterile ei. I-a descheiat capotul, îl udase cu
apă încercând să-i tamponeze faţa cu un prosop umed şi
îl trăgea de mâneci să-l scoată, de parcă în el s-ar fi aflat
tot răul. Eu luptam în continuare să stăpânesc trupul
acela aproape gol stârnit de stihie. Am luat-o în braţe, cu
pieptul i-am acoperit sânii, am acoperit-o întreagă cu
corpul meu. Strângându-i picioarele cu picioarele mele,
parcă începuse să se adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi
ca o apă liniştită. Am întârziat câteva clipe scufundându-
mă şi eu, în apa aceea vicleană. Totul a durat preţ de
două, trei, minute. Fără îndoială minute lungi.

125
Ion Toma Ionescu

M-am desprins greu, mă privea liniştită de pe

celălalt mal.
Prietena mea se uita mustrătoare, citind mai
repede nefirescul situaţiei şi tulburarea ce mă cuprinsese.
A adus un cearşaf să o acopere. M-am dat jos din pat.
Dărâmat m-am aşezat pe fotoliu. Prietena mea îşi
căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am
simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să
plec. Am spus de la uşă:
– Ne vedem mâine!...

126
 Copacul cu icoană

V. Reportofonul. Schiţe de roman

Costel Vasilescu era mai mic decât Titi cu 2-3

ani, dar cu cât se adună anii diferenţele se şterg. I-a fost
toată viaţa cel mai bun prieten şi dacă sapi mai adânc la
rădăcină, îi poţi găsi veri buni de neamuri, la a treia sau a
patra spiţă. Dar nu era nevoie căci vieţile li se împletiseră
mai strâns decât dacă ar fi fost „fraţi”. Pe pământul oferit
de Costel şi-a ridicat Titi casa cea nouă la şosea, lângă
calea ferată, când s-a întâmplat nenorocirea de a ars casa
bătrânească de pe deal întrerupându-se atunci ceva în el.
Venisem special, în Rădeşti să stau de vorbă cu
Costel Vasilescu despre Titi, avertizându-l că am un
reportofon şi vreau să-l înregistrez, să nu pierd nimic.
Ştiam cum arsese casa şi îmi făcusem deja o imagine din
amintirile soţiei. Ce am aflat în plus de la el a fost doar
unde erau Victo şi Titi când le-a ars casa.
Casa din deal, cochetă, cu pridvor de lemn în faţă
şi foişor, cu beci unde vara tihnea răcoarea, iar butoaiele
cu ţuică şi vin, două mai mari şi alte două mai mici,
tronau neclintite la locul lor, fără grija că li se usucă
doagele căci niciodată nu se goleau până-n toamnă. În
grădina din deal avea Titi tot felul de pomi fructiferi,
meri, peri, pruni de toate soiurile, d’Agen, tuleu gras şi
încă un soi care făcea nişte prune mari, galbene. Ăştia
erau mereu încărcaţi şi aveau nevoie de proptele, să nu li
se rupă crengile. Lateral, pe lângă gard, două rânduri de
viţă de vie întinsă pe spaliere, iar în spatele grădinii, zece
stupi de albine. Casă de gospodar doar că Titi nu prea
stătea pe acasă şi rămânea Victo înghesuită cu toate
treburile.

127
Ion Toma Ionescu

Până s-au făcut fetele mari o mai ajutau surorile

Veta şi Nicuţa, şi Gardista uneori. Terminau repede ce
era de făcut şi se aşezau în foişor trimiţând-o în beci pe
Victo să umple o sticlă de un kil cu ţuică. Când se
termina mai aducea una, căci era imposibil să nu mai
apară careva dintre vecine.
„La muncă nu venişi fa!... Doar la miere pe
pâine!”Le mai zicea Gardista...” „Mă strigaşi dumneata
şi n-am venit?... Las’ că vin mâine!” Vasilescu îşi potrivi
perna la spate şi se rezemă mai bine de tăblia patului.
Continuă.
Muierile în Rădeşti sunt toate ţuicărese. Vinul le-
ar sta în gât. Titi era doar cu curăţitul şi stropitul viţei de
vie şi pomilor. Ba nu, în grija lui mai erau şi albinele.
Când pleca în vreo delegaţie, îi lăsa masca din plasa de
sârmă lui cumnată-său Stănică, soţul Nicuţei. Ăsta
bolborosea, avea o vorbă mai repezită, că-l încaieră
albinele, până apărea sticla de ţuică pe masă.
În beci, mascat cumva de câteva lăzi puse una
peste alta, mai exista un butoi nou cu doagele încă
neimpregnate de patina vremii, plin cu vin de Niculiţel.
Îl ţinea pentru musafiri special – galben auriu la culoare
– în cana de sticlă când curgea din furtun, la concurenţă
cu mierea din borcanele aşezate ordonat pe rafturi de
Victo..
Îşi făcuse prieteni la Niculiţel, pe inginerul şef şi
directoarea staţiunii viticole, o femeie de toată isprava,
care-l cam plăcea, iar el măcar de două ori pe an ajungea
acolo în interes de serviciu, contractând comenzi pentru
budanele lui de la fabrică şi a doua oară când se
recepţiona marfa comandată. Într-un an inginerul şef era
plecat în concediu.

128
 Copacul cu icoană

–Şi eu diseară cu cine mai merg la chef?

–Da eu ce sunt aici Titi glugă de coceni? Bag de
seamă că te cam încearcă frica. Facem la mine la
Murighiol în doi cina festivă! eu gătesc peştele şi tu dacă
te pricepi mesteci mămăliga… Acum văd eu dacă ştii să
petreci sau numai gura-i de tine! Ce zici dai înapoi? şi lui
Titi i s-a luat ceaţa de pe faţă.
Ştia Titi să mestece mămăliga ca nimeni altul. M-
a luat o dată cu el la Murighiol, am dus budanele cu un
camion de la mine de la şantier, eram şef de autobază.
Am cunoscut-o pe Sanda, faină femeie! Ochii lui
Vasilescu parcă prinseseră o strălucire ascunsă.
S-a întors de la Sandală, mi-a spus Titi – nu i-a
dat drumul decât după trei zile – cu un butoi de zece
vedre plin. Refuzat calitativ în acte, în eventualitatea
unui control, butoiul, şi umplut cu generozitate din
partea casei cu apă de la Dunăre să nu se dogească. Era
de unde şi merita să fie recompensat pentru serile
documentate unde a prestat tot ce învăţase ca ucenic
privilegiat el în armată, la Felinarul roşu. Inginerul şef îl
onora de obicei cu cinci vedre. (Recunosc atunci când
am transcris de pe reportofon, cuvintele nu s-au mai
aşezat la fel, s-au contaminat cu imaginaţie)
Femeia aceea nemăritată, inginer, printre atâţia
bărbaţi trebuia să fie aspră la înfăţişare şi îşi purta arama
pe faţă ca o maramă placată cu fier ca să poată ţine în
frâu atâţia bărbaţi. Sanda avea o casă a ei conspirativă la
Murighiol unde pe Titi l-a tratat în seara aia ca pe prinţ.
Ea l-a învăţat cum se prepară storceagul şi se fierbe la
foc mărunt şi cum se pune în tavă morunul pe pat de
legume cu unt ca să iasă o minune la cuptor, pentru cina
festivă. În timp ce el pe patul de alături a învăţat-o ce ştia

129
Ion Toma Ionescu

mai bine, cum se scoate din interior prin vine, soarele din
nor şi se îndulcesc trăsăturile pe obraz, potrivindu-se
măsurile în extaz asediate de glumele lui fără ruşine…
Casa lui Titi de pe deal avea grajd în spate pentru
animale şi tot ce se mai putea găsi în curtea unui
gospodar.
A dat drumul la foc, a deschis uşiţa de la coş să
afume şunca în podul casei, s-a asigurat că dorm fetele şi
pentru că Victo nu era acasă, fiind internată în spitalul de
la Câmpulung cu o problemă uşoară, ce s-a gândit el?
Noaptea e lungă, pe Zinca o lăsase azi bosumflată.
Greşise, îi promisese că o ia cu el într-o delegaţie, să nu-i
cunoască nimeni, să nu fie nevoie să se ascundă, câteva
zile amândoi. Le şedea atât de bine împreună şi se
iubeau atât de mult!... Totul era posibil când o strângea
în braţe, minunea aceea care se dezbrăcase de haine,
intrase în el şi se înfăşura cu mângâierile şi săruturile lui!
Nu voia să mai iasă, dar eliberat din îmbrăţişare lăsând
de-o parte plăcerile, a dat înapoi…
S-a mai gândit, altfel se legau lucrurile. Cu
siguranţă s-ar fi auzit, i-ar fi făcut Victo scandal. Îi mai
făcuse şi altădată, îl ameninţase că se duce la director.
Prestigiul lui de şef de secţie, cea mai mare secţie din
fabrică şi-l croise greu, căci i se luase carnetul de partid.
A greşit când a angajat-o pe Victo!. E drept că nu în
sectorul lui. Se alcătuise o echipă de femei necalificate
care aranjau în stive frizele de la parchet, deşeurile din
leme, cheresteaua. Femeile ca femeile, toată ziua
meliţau. Se mutau de colo-colo ca ciorile şi tocau mărunt
tot ce se întâmpla, sau doar se bănuia că se întâmplă în
fabrică.

130
 Copacul cu icoană

Titi bărbat frumos mai venea pe la Victo să-i

spună că întârzie nu ajunge acasă la ora 16, are şedinţă
sau trebuie să onoreze o comandă, să nu-l aştepte, vine el
când vine!
De fiecare dată îi atrăgea atenţia să nu-şi mai
umple geanta cu frize furate că-l face de râs, că a vorbit
cu portarul să o caute special. Muieruştile alea râdeau, îl
luau peste picior sau îi făceau ochi dulci, ăle mai tinere.
La o adică nici una nu s-ar fi dat înapoi!… Toate plecau
acasă cu lemne în sacoşă. Măcar atât lemne să aprindă
focul, că dinspre salariu şi statul se făcea că le plăteşte,
dar şi ele se făceau că muncesc.
Când cu scandalul, Vatica lui Zdranc venea de la
poartă unde aranjase ceva cu portarul. Avea de scos din
fabrică. În dreptul lui Victo care îşi înghesuia porţia de
frize în geantă zise cu voce tare ca să audă toate.
Fă Victorie, unde are şedinţă Titi al tău că l-am
văzut ieşind pe poartă şi mai înaintea lui am văzut-o
urcându-se pe bicicletă pe fufa aia de Zinca, îmbrăcată la
patru ace. Trăgea tare Titi al tău la pedale s-o prindă din
urmă. Or fi întârziat la şedinţă…
S-o fi dus să-şi cumpere ţigări că se văita de
dimineaţă că nu-i ajung, şi se întoarce…
Aşa e Victorie! tot la tine se întoarce!
Ştia casa unde se întâlnesc, i se mai spusese. A
ieşit pe poartă, portarul n-a băgat-o în seamă, a văzut-o
furioasă. S-a urcat pe bicicleta ei şi a oprit în faţa acelei
case în marginea satului unde începea pădurea. A intrat
în curte. Rezemată de zid biciclete lui Titi şi cealaltă
peste ea, ca într-o îmbrăţişare. A împins în uşă. Uşa
încuiată. L-a strigat. Titi ieşi afară! Nimic!... Titi ieşi

131
Ion Toma Ionescu

afară că sparg geamurile! Am frizele în geantă!… Nu s-a

îndurat.
A luat bicicletele şi le-a împins în mijlocul curţi,
au rămas una peste alta într-o poziţie obscenă… A plecat
plângând, 2 km pe jos… Bicicleta ei a rămas în poartă…
Seara, Titi le-a adus pe amândouă şi a împăcat-o pe
Victo cumva…

Avea timp să se şi întoarcă până la răsăritul

soarelui. Ăl necurat l-a împins, sau vreun blestem a scos
scânteia pe uşiţa deschisă la coşul casei, în pod?... Cum
să pedepsească Dumnezeu copiii nevinovaţi? Norocul a
fost că a ieşit Nicuţa noaptea să se pişe la nuc în spatele
casei şi a văzut flăcările şi fumul. Abia a apucat să treacă
drumul ţipând după ajutor, să trezească fetele şi să le
scoată afară, şi s-a prăbuşit tavanul. Au sărit oamenii.
Degeaba. A ars tot, n-a mai rămas nimic din gospodăria
de pe deal doar teiul de la poartă a rămas în picioare

Discuţia despre Titi îi făcea bine lui Vasilescu.

Era ne vorbit, bolnav. Glasul parcă prindea puteri
povestind.
Un om bun Titi, sufletist, drept, ajuta pe oricine
la o nevoie, dar avea slăbiciune la muieri. Mama Dida a
adus din beci o cană cu vin roşu şi un singur pahar pe o
tavă. Am întrebat-o din ochi.
Unchi-tu Vasilescu nu bea, a zburat puiu cu aţa, a
băut destul! Bea numai nasturi. Propriu zis mie nu-mi era

132
 Copacul cu icoană

unchi, dar cum Ioni şi Mara îi ziceau la fel prin

extensie(doar Dona putea să-i zică aşa de drept, după
maică-sa), mă învăţasem să-l strig unchiul Vasilescu, nu
era greu. Trecuse de optzeci de ani.
Unchiule şti ceva, despre rusoaică? şi cât a stat
Titi, socru-meu prizonier? Cât a lipsit din ţară?
Ştiu doar că îl căuta Curtea Marţială, într-un
timp, îl dăduseră dezertor de pe front. El doar voia să fie
tată pentru copilul său, să le ia pe amândouă şi pe
rusoaică şi fata cu el. N-am vorbit cu Titi despre acea
perioadă.
În căutare de serviciu când s-a întors din Rusia s-
a angajat din nou la ziarul Universul. Aici lucrurile erau
tensionate, puţini tipografi şi nu făceau faţă apariţiei la
vreme a ziarului. Ritmul infernal nu lăsa timp de odihnă.
La un moment dat este luat de piept şi îmbrâncit.
–Tu ce cauţi aici bă, cine te-a trimis!? Spărgător
de grevă ce eşti! De unde era să ştie că tipografii şi
linotipiştii sunt în grevă pentru drepturile lor!

S-a întors în Rădeşti după câteva zile. Vremile

erau tulburi. Dacă încă îl mai căuta Curtea Marţială?
Aici, cei mai răsăriţi din comuna se adunau să se
sfătuiască. Nu ştia nimeni care mai e drumul corect.
Costel Vasilescu, adică eu, eram cel mai tânăr secretar de
partid social democrat, partidul lui Titel Petrescu.
Împreuna cu învăţătorii Titel Pătrășcanu şi Nic Petrescu,
unul făcuse şi şcoala de ofiţeri, discutam îndelung. Noi
ce facem? Partidul se fracţionase. O parte a plecat cu
Voitec şi am hotărât sa mergem cu el.
Formaţiunea lui Voitec s-a unit cu Partidul
Comunist. La celula Stâlpeni secretar era Vochin Crasin.

133
Ion Toma Ionescu

Dar Vochin, chiar dacă era ilegalist vechi, nu era agreat

avea un caracter rău şi din acest motiv nu a reuşit să
mărească organizaţia. Atunci a fost schimbat cu mine.
Eu am adus tineret, printre ei şi pe Titi Dumitrescu. Ca
membru al PMR Stâlpeni, care cuprindea vre-o zece
comune, Titi a fost trimis la cursuri de partid de o lună
de zile la Câmpulung Muscel. De acolo nu s-a mai
întors, a fost luat direct între cadrele de bază ale
partidului la Câmpulung.
Când s-a unificat formaţiunea lui Voitec cu PCR
s-a făcut o verificare a cadrelor si membrilor de partid.

Şeful comisiei de verificare era o evreica,

tovarăşa Ana(Ana Pauker). Crezând că e bine să fi corect
şi cinstit, cu partidul care ţi-a dat o pâine de mâncat, a
crezut că e bine să spună tot. Doar de Curtea Marţială n-
a spus şi de faptul că Titi Dumitrescu şi Epure Dumitru
sunt una şi aceeaşi persoană.
A povestit cum a fost în Garda regală,
întâmplarea de la ziarul Universul când a nimerit între
spărgătorii de grevă, cum i-a murit soţia din joacă cu un
pistol, trecând pe jos dealul abţiguiţi, venind de la o
întrunire. Ana în uniformă militară avea şi ea pistol,
gravă, Îl ţinea pe masă şi nota de zor într-un caiet.
Singura femeie pe care Titi n-a făcut-o să zâmbească.
Nu a fost greu sa i se facă dosarul de excludere.
Nu imediat, au mai trecut ceva ani, nu mulţi. S-au găsit
doi amatori să declare ceva compromiţător să-i
completeze dosarul deschis de tovarăşa Ana. Unul dintre
ei era tocmai Vochin Crasin. Din declaraţia lui se
înţelege că a fost crescut sub influenţa unor importante
personalităţi liberale, mama lui, muta, slujind la familia

134
 Copacul cu icoană

Petreştilor, bunicii Irinei Petrescu renumita actriţă de mai

târziu. Le ştii şi tu casele în deal lângă grădina lui Titi.

După excluderea din partid, îl părăseşte si Gela,

soru-mea, cu care se măritase între timp, tot datorită
mie. Nu mi-a ascultat sfaturile, nu eram fraţi buni Gela
fiind înfiată şi mai ales încăpăţânată se desparte de el.
Visele de mărire si trai comod fiindu-i ameninţate. Titi
resimte că orgoliul lui de bărbat este subminat si alunecă
pe panta băuturii, cum mai făcuse şi când a murit
Valeria.
Între timp oameni din partid care-l cunosc, îl
ajută să-şi găsească de lucru şi devine casier la CAR în
Câmpulung. Viaţa dezorganizata şi băutura, naveta pe
tren la Rădeşti, grijile cu creşterea copilului, căci Gela i-
o lăsase şi pe Dona în seamă de la două luni, l-au adus în
situaţia să rămână lipsă în gestiune. Pe Dona până s-a
însurat Titi a crescut-o maică-mea Fira. Pentru faptă
primeşte trei luni condamnare. Nu le face întregi, după
care îl găsim muncitor în mina la Schitu Goleşti. Nimeni
nu-mi spusese până atunci că socrul meu fusese în
închisoare, câte oare mai erau de aflat!...

După şase luni de când se despărţise de Gela o ia

cu condicuţa în căsătorie pe Victo, Dona ar fi avut
nevoie de o femeie care s-o îngrijească, nu tot de un
copil, dar până la urmă ajutată de Gardista s-a descurcat.
Când am auzit exprimarea cu condicuţă am crezut că
Victoria era prea mică, dar nu a fost așa mi-a explicat
Vasilescu, condicuţa i se dăduse pentru că încă nu se
terminase divorţul lui. Obosise, vocea îi devenise

135
Ion Toma Ionescu

aproape stinsă. Mi-aş mai fi dorit să aflu câte ceva, dar

nu mai era posibil…
…Soru-mea Gela îşi urmează cursul ei, separat.
Nu m-a ascultat, eu aş fi vrut să rămână lângă Titi, să o
crească pe Dona. Printr-o cunoştinţa tot a mea la forţele
de munca am angajat-o la Textila unde a rămas până a
ieşit la pensie. Se orientează repede, maistrul ei era mai
în vârstă, şi ce conta!... Avea bani mulţi, şi casă în
buricul târgului, lângă piaţa mare din Piteşti. Era şchiop,
avea un picior de lemn, cel de carne i-l smulsese
strungul. Nu se vedea decât seara, când îşi dădea jos
pantalonii. Din căsătoria cu el Dona a mai primit o soră,
dar celelalte doua cu care a crescut, au fost surorile ei
adevărate …
I s-au închis ochii, am oprit reportofonul şi tanti
Dida a intrat în casă să-l învelească cu o pătură.

136
 Copacul cu icoană

VI.

137
Ion Toma Ionescu

Tabletă 6

În 4 iulie, anul trecut, de ziua Americii, unicul

ginere al meu Puiu, a făcut scovergi la greu pentru toată
familia. Făină albă, apă minerală, un praf de sare, puțină
drojdie, brânză rasă și zahăr farin. După ce ai frământat
aluatul, îi dai o formă rotundă și plată, ca o farfurie
zburătoare văzută mai de departe și lansezi ca la carte
obiectele în uleiul încins din tigaie. Talere aruncate din
șanț.
Ce să zic, am împrumutat de la americani câteva
ore de frenezie şi entuziasm, intrând în danţ în jurul
mesei, cum e la noi la români când joci hora miresei. Ce,
numai ei, americanii pot face un spectacol de mare
grandoare din nimic?...
După ce s-a isprăvit toată lucrarea, n-a rămas
picior de scovergă în zaharul farin întins peste tot. Toma,
cel mai din urmă nepot şi cel mai rătăcit miel de turmă, a
făcut-o de oaie uşor încrezut. S-a şters cu dosul palmei la
gură, s-a bătut pe burtă de umplutură și a dat o declarație
scurtă de învingător pe gură.
– Mami, curcanul nostru a fost mai bun decât
curcanul lor!...

138
 Copacul cu icoană

Două bănci

În față la real,-Hypermarket e o bancă. Acolo stau

eu și alături un cioban. Între noi, o pungă de plastic
destul de mare. Ciobanul se uită de ceva vreme fix la
pungă…
– Vrei să știi ce e în pungă? Întreb nedumerit.
Ciobanul tace, apoi după un timp dă afirmativ din cap…
– E o sticlă de vin. Am schimbat-o pe 10 lei. E
pentru nevastă-mea… Ciobanul tace iar o vreme, scoate
sticla din pungă, se uită lung la etichetă, marcă, an de
fabricaţie…Apoi zice grav, dând afirmativ din cap:
– Bun schimb ai făcut!

Dincolo de stradă e o bancă. Din ea iese o blondă,

elegantă, ținând în mână o pungă de plastic identică cu a
mea. Mă uit fix la pungă, să nu creadă ciobanul că-mi
bate în ochi gândul la blondă... Am simțit că-i nevastă-sa
de cum a pornit către noi.
–Vrei să știi ce e în pungă? Mă întreabă ciobanul,
arătând către punga ei. Eu tac nefiind curios din fire.
Ciobanul insistă:
– În punga aia e o turmă de oi. Tac buimăcit o
vreme. Apoi zic, cât pot de grav:
– Da știu că-ți iubești nevasta bace, de vânduși
turma! Și atunci ciobanul, după ce tace o vreme, cu o
lucire vicleană în privire, către mine:
– Omule, vrei să facem schimb de pungi? Îmi
convenea ce să zic!...

139
Ion Toma Ionescu

Ciobanul își ia punga cu vinul, îmi cere adresa și

dispare să se întâlnească cu nevastă-mea. Eu, măsor în
tăcere blonda cu o privire iscoditoare de la pungă până la
soare și-mi zic apreciind:
– Bun schimb am făcut!
Destinul fantastic m-a pus cu blonda în echipă.
Între noi doi, doar punga aia de plastic cu turma de oi
ţipa lătrând ca o căţea. Soluția a venit de la ea. Cu un
glas limpede și uns cu miere de salcâm, doar ce aud:
– Iubițel, pe bune! Hai să scoatem oile la pășune.
Nedumerit nu-i dau răspuns. Ea insistând îmi explică:
– Intrăm în real,-Hypermarket cu turma, o lăsăm
la casă și ieșim doar noi doi, liberi ca păsările cerului,
ștergându-ne urma.
Am spus da, de parcă eram deja la ofițerului stării
civile.
Mi s-a părut civilizat în prag de iarnă, să pornim
periplul de la raionul de confecții. Iarna asta e real-istă.
Distracția începe cu super oferte și blonda mea și-a luat
un set de pulovere la modă, mai multe modele cu prețul
fix de 99,99 de roni bucata, lângă care a mai pus o
jachetă de damă, lângă un fular, niște încălzitoare de
urechi și încă o pereche de cizme. Am lăsat acolo pentru
dânsa 13 oi crescute ecologic cu iarbă de-aia grasă de
munte. (O fi ajuns ciobanul la nevastă-mea? Lasă că se
descurca el!...). Vă spun că a meritat paguba!
Mie mi-am luat un costum de schi, i-am luat și ei
unul, în compensație pentru Innsbruck, în sezon. Din
aproape-n aproape, avea să vină mai întâi luna de miere,
un Saint Tropez, o Mallorca, o Ibizza, o Costa del Sol și
firesc un set de valize American Tourister și alte cele,
oaie după oaie!

140
 Copacul cu icoană

Să mai spun că după ce trecusem de bijuterii,

număram oile ramase pe degete?...
Bine că le-am păstrat și pe alea, altfel nu ne mai
ajungeau banii pentru biletele de avion. (O fi băut
nevastă-mea sticla de vin?)

141
Ion Toma Ionescu

Punguţa cu doi bani

Acu’, timpurile se mai schimbaseră. Se

schimbase şi povestea. Baba avea cucoşul şi moşului îi
cotcodăcea găina în jurul casei de câte ori făcea ou şi nu
numai. Murea de ciudă baba că-şi dăduse acordul oral
pentru schimbul de orătănii.
Luase cucoşul, cu purcoiul de bani cu tot! Da, a
venit pârdalnica de criză de n-a mai rămas ban pe ban. I-
a ieșit pe nas! S-a ales praful de cucoşul gras!… Păstrase
doi cocoşei de argint într-o solniţa cu capacul găurit.
(Nici sare nu mai avea!... După ce să bea apă?…). O
păstra într-un loc doar de ea ştiut, să-i aibă moşul de-i va
veni sorocul înaintea lui, să se-ngrijească a plăti ale
lumeşti care vin la urmă.
Pe moşneag îl prindea mila uneori şi ar fi ajutat
baba!...Numai că, gândul bun era degeaba. Administrând
un proiect cu fonduri europene, dezvoltase o găinărie şi
tare se temea că nu-i ies cifrele şi se alege praful când le
va pune pe hârtie la bilanţ, ălora cu OLAFUL de la
Europa veniţi în control. N-ar fi dat un șfanţ! Că e
milionul, sau un pol de parale – aşa învăţase de la ăi
bătrâni când dai din casa dumitale – e acelaşi fâs!…Te
paşte ghinionul şi te faci de râs la stăpâni!...
Seara îl mai vizita baba pe moșneag la televizor
că-i era drag Dan Diaconescu când o căuta pe Elodia
dezinteresat. Moșul o necăjea, zicându-i că nu-i
dezinteresat și că vrea sǎ se însoare cu ea!...
Din vorbă-n vorbă, într-una dintre seri, baba
acceptase sǎ guste din castronul cu ciorbă de găină
dresată cu ouă de la găinărie şi se dădu în beţie cu un

142
 Copacul cu icoană

pahar de socată. El ca să prindă curaj bău două beri şi tot

îi bătu babei apropouri cǎ i-ar trebui o resursă nouă. Se și
gândise și i-a propus sǎ joace la Bursă.
Baba șocată, se sperie la început, crezând că
bursa e un fel de emisiune nocturnă, unde ca sǎ obţină
diurnă trebuia să umble pe toace şi să se dezbrace ca
Bianca lui Capatos la un show păcătos. Moşul o linişti. E
păcătoasă şi bursa, dar e la lumina zilei, n-apucă să-
ntunece şi baba n-are mintea copilei ăleia, să se lase sǎ-i
lunece rochia! Da, nu-i nici Baba Dochia sǎ se dezbrace
de cele nouă cojoace… Arǎta bine baba sǎ nu-i fie de
deochi! Şi moșul n-o slăbea din ochi!
Toate bune și frumoase! Conveniră într-un final
că le era necesar un laptop, de-ăla fain, profesional, să se
logheze la licitaţii online şi să-i dea ceva practică de
învăţătură… Făcură ce făcură şi în zori, după ce se
întoarse baba de la moşuL, bătu cucoşuL, şi-i grăi în
mare vervă ca o Minervă în războiul cel drept:
– Pintenogule, aştept până diseară şi nu te iert să
mă pici cu ceară, dacă nu-mi vii cu un laptop de fală. Te
pun în oală şi te dau în fiert! Să ştii că nu te mint!... Ia şi
ăştia doi bănuţi de argint să-i ai de rezervă. Ţine-i în
punguţă şi mergi mătăluţă la OKTAL, www.oktal.ro, că
acolo e raiul pentru laptopuri şi notebook-uri.
N-avu de ales pintenogul! Cum ajunse în faţa
magazinului, se proţăpi la intrare şi strigă cât îl ţineau
băierile pieptului său ţanţoş:
– Cucurigu, boieri mari,
daţi un laptop pe doi bani!
Îl tufliră o dată, de două ori, vânzătorii! Nu te pui
cu cocoşul! Îl aruncai afară pe uşă, el zbura pe fereastră
înapoi! Şi tot aşa…

143
Ion Toma Ionescu

– Cucurigu, boieri mari,

daţi un laptop pe doi bani!
N-au avut ce-i face! Ca să-l potolească, se
enervaseră deja clienţii, au fost obligaţi să-i facă
hatârul şi-au scos un laptop obişnuit din raft. Numai că
nu scăpară aşa uşor! El o ţinea una şi bună că vrea să
vadă oferta completă. Consultând oferta pe de-a-ntregul,
a rămas până la urmă la: Toshiba Satellite A660-
167 Core i7-7.
Întrebă de preţ. (5099 lei ). Când să plătească cu
cei doi bănuţi, cârâii să se-audă de departe:
– Doi bani dai, doi bani face!...
Cu vorba asta, îi dădură şi banii-napoi! Puse
laptopul într-o geantă pe umăr, bănuții la locul lor în
punguță şi pe-aci ți-e drumul.
Nu mai ştiu, o fi câștigat baba la bursă?...

144
 Copacul cu icoană

Flambart

Mă trezesc sâmbătă în preziua Referendumului că

mă sună Flambart la telefon. Cine e Flambart? E un amic
de-al meu. Am copilărit împreună la Bolovani. Eu am
plecat la Bucureşti, el a rămas în satul portocaliu stâlp de
cafenea. Dacă s-ar fi găsit cafeneaua, dar la Bolovani nu
e decât cârciuma lui Zanga.
Ca stâlp, Flambart al meu s-a mai cocârjat între
timp, dar tot susţine în fiecare zi meciul de-o viaţă pe
care-l are cu Zanga. V-am mai spus într-un loc pe blog,
că în satul meu până la ultimul bolovan, toată suflarea
inclusiv zidul bisericii, are culoare portocalie. E normal,
când PDL-ul e slujit în casa domnului de popă, iar în
casa publică, la primărie, de coana preoteasă ca
primăriţă. Pe popă îl mai păcăleşti cumva în cele cereşti,
dar e păcat mare s-o trădezi pe coana preoteasă în
celelalte, lumeşti. Flambert al meu e tot pedelist, numai
că el gândeşte independent şi oarecum în opoziţie. (Bag
seamă aţi priceput că povestirea mea e ceva mai veche şi
nu ştiu cum vă va suna la ureche. Mă risc!)
– Alo, prietene, sunt Flambart! Te-am sunat să
mă descarc, nu mai intră berea în mine!... Asta la
Bolovani, e de rău!
– Ştii ce-au făcut ăia doi, popa şi preoteasa? Au
venit la mine la masă, la cârciumă carevasăzică. Slugoiul
de Zanga dăduse un rând cinste, să mă convingă, dacă
mă-nţelegi(!), cică să nu votez la referendum că e mai
bine pentru preşedinte. Mă Sergiule, să-mi fie starea
dracu! Acu mă ştii, că sunt spurcat la gură, nu-ncerc să
mă educ! Da nu traduc votarea(!), că pentru votul meu

145
Ion Toma Ionescu

nu cer diurnă! Băgami-aş... Şi scăpă-n nocturnă, nu

reproduc, onoarea într-un fel de urnă.
Nu te pui cu Flambart! Cum să-i explici că votul
lui se pune la duşmani, cum să vorbeşti de cvorum la
bolovani?
– Flambarte, le-ai băut berea? Îmi venise între
timp ideea şi-am intrat pe fir.
– Am ras! Dar tot mă duc la vot cu muierea. Abia
aştept să văd mâine dis de dimineaţă, fix la şapte după
ceas, faţa lungă, tristă, fără glas, încărcată de depresii, a
coanei preotesii, notându-mă prin gardul de peste drum
în registru ei, când intru să votez… Şi lista să ajungă la
sinistru ăla de Zanga mai târziu, să nu-mi mai dea bere
de la gheaţă. Mă Sergiule, mă vezi cum jubilez? Sunt
viu! mama ei de viaţă!...
– Aşa, un pic în ceaţă te văd!... Da, tu, Flambarte,
tu te mai uiţi la televizor?... Mâine e duminică, s-a dat
ordonanţă de urgenţă de la guvern pentru popor. E
obligatoriu, toată lumea se încuie în casă şi cugetă la
viitor. Nu iese nimeni afară, sunt amenzi mari!... Se
votează luni! Crede-mă că nu spun minciuni!
– Ca la nebuni!... Televizorul un smart l-am
aruncat pe geam după Ponta, la ţintă, când a plagiat şi-a
încercat să ne mintă!...
Bietul Flambart! Ştiam că la spart!...

146
 Copacul cu icoană

Frunza Evei

Între darurile pe care omul şi le-a făcut sieşi,

singur de Dumnezeu, împrumutând fără îndoială din
imaginarul creaţiei, putem număra cu mândrie – ca o
mare victorie spirituală în patrimoniul umanităţii –
frunza. Frunza de smochin. Dacă aerul pe care-l respirăm
ni s-a dat. Cuvântul pe care-l vorbim (întâiul, desigur!)
la fel. Apele şi pământul cu verdeaţă, cerul cu
luminătorii lui de asemenea… Frunza, ne-am luat-o
singuri.
De fapt Eva a simţit că trebuie să apere de soare,
natural, cu frunza, fructul de smochin, punctul sensibil
G, rana pe care Dumnezeu i-o lăsase deschisă.
Şi tot schimbând frunzele, mai rotunde, mai late,
mai subţiri, ca sa se simtă curată şi să dea bine lui Adam
în priviri, aşa s-a insinuat pe neobservate industria
fashion, o supapă la modă pentru pasiuni şi iubiri.
Şi când te gândeşti că nu i-a şoptit nimeni, i-a
venit aşa de la sine, de amorul artei ideia!... Ne putem
închipui cum ar fi arătat pământul fără extraordinara
descoperire din grădina raiului?

Strămoşilor de mai dintâi li s-a făcut foame şi-au

omorât animale ca să se poată hrăni. Cât să trăieşti
numai cu poamele din grădina raiului?! Li s-a deschis
apetitul, şi devenind lacomi au vrut mai mult, şi s-au
omorât între ei. Organizându-se în grupuri s-au dotat.
Mai întâi bâte (bâte de-alea cum au jandarmii în Piaţa
Universităţii!). Apoi pietre (ca să arunce în geamurile

147
Ion Toma Ionescu

de la guvern!...). Mai târziu săbii şi arme de foc precum

clanurile, declarându-şi unii altora războaie.
Au descoperit roata şi-au cumpărat Mercedes-uri.
Au descoperit că autostrăzile sunt puţine, şi alea care
sunt se fac cu licitaţii trucate, şi atunci au făcut
contestaţii ca să ia toţi banii de la stat. Tot aşa până-n
zilele vieţii noastre!
Doar femeia, aşteptând bărbatul să se întoarcă din
bătălii, a rămas liberă să cugete şi să îngrijească misterul
şi frumuseţea ei fascinantă. E drept, s-au mai născut şi
conflicte de interes, şi invidii. Cum să te simţi când toţi
bărbaţii au pornit să cucerească cetatea Elenei din Troia,
tu, ca femeie?!
Aşa s-a dezvoltat industria modei.
S-au deschis ateliere de confecţii şi marochinărie
(se uscau pe garduri degeaba pieile animalelor vânate,
sau crescute în gospodăria proprie, mă rog, după caz…).
S-au deschis lanţuri de magazine specializate, şi s-au
declanşat campanii de marketing, şi public relations.
Evoluţia a fost întrutotul spectaculoasă, dar
sinuoasă şi lunecoasă ca ţesătura de mătase fină,
descoperind supleţea statuară, linia elegantă a unui
manechin 60–90–60.
Distanţa de la care s-a pornit până azi, e imensă!
Să ne închipuim! Intră în magazin Adam, să
zicem Adam 13(la începutul lumii se pare că toţi
oamenii se numeau Adami şi Eve, şi ca să se distingă
între ei, purtau un număr tatuat pe piele, ca fotbaliştii de
azi pe tricouri. Deci, Adam 13 solicită Evei 17 o frunză
de stejar, sau de lotus, după cum ar cere gabaritul
personal al iubitei sale, pe care o chema pe numele
predestinat Eva 66. Vânzătoarea, Eva 17, îl măsura din

148
 Copacul cu icoană

ochi seducătoare, şi dacă aspectual războinicul o incita, îi

oferea o frunză de ferigă din colecţia ei personală,
toamnă-iarnă, invitându-l în cabina de probă ca să-i arate
cât de splendid cădea frunza de pe ea. Ups!...
Acum în epoca modernă nu mai trebuie să pierzi
timpul în magazine. Doar că nici la eMAG nu mai
găseşti ce-ţi convine. Au defrişat ăştia cu slujba în statul
paralel pădurile cu drujba, şi-au cărat în parlament toată
frunza, s-o taie la câini. Lemnul l-au vândut austriecilor,
şi petrolul –, să se spele cu el pe mâini…
Ce-a mai rămas din frunze apoi, evident au făcut
un muşuroi mare la guvern. Li s-a făcut milă(!) şi-au
ascuns-o în el ca-ntr-un panaceu pe madam Dăncilă, de
vie, întocmindu-i la UNESCO dosar (penal?), ca
monument universal de prostie.
I-au dat şi pieţei numele ei! Piaţa Viorica
Vasilica, dar n-a rămas!...Există o explicaţie! Când
premierul a descoperit pânza de pe placă şi a citit cu glas
tare pe litere numele… Emoţia, frica… A vorbit când
trebuia să tacă!… V-ul l-a nimerit! Dar la umplutură a
ieşit pe gură ce-a ieşit… şi ne-am pliat pe situaţie.
Ca să ieşim din impas, în numele gloriei, Piaţa
Viorica Vasilica a rămas tot Piaţa Victoriei.

149
Ion Toma Ionescu

VI. Titi. Sfârşit de roman

– Eu şi cu Di l-am adus în Piteşti, la spital,

răspunse Ioni întrebării mele. Mara şi Flore erau plecaţi
în staţiune la Călimăneşti cu bilet de tratament şi odihnă.
Dona şi Ionică, el primar, ea contabilă, aveau treburi la
primărie. N-apucasem încă să plec la uzină, eram
schimbul doi. M-a sunat Victo la telefon speriată. Ce să-i
facă ea când îl vedea slăbit cu buzele arse, respirând
greu? omul ei puternic şi bun care le ştia pe toate şi o
proteja de toate relele lumii!
Inclusiv la bucătărie în treburile ei, când gătea, nu
putea fără el! Gusta din oale şi adăuga cu ştiinţă din
fineţurile lui, diverse mirodenii, rozmarin, coriandru, un
strop de vin… Victo nu făcea nimic fără să-l întrebe! Titi
se ridica din fotoliu unde citea România liberă, o înjura
părinteşte, şi o dădea la o parte şi-acum la bătrâneţe, să
continue el ce era început.
Obiceiul rămăsese din primii ani când au stat
împreună. Era un copil Victo, nu ştia nimic. Trebuia
cineva să-i arate ce şi cum să facă. Se răzgâia din orice,
nu ca să profite, mai repede ca să nu-l supere, să şi-l
apropie. El cu vocea lui blândă se apropia din spate
punând un cuţit în mâna ei şi povestind dinainte, curăţa
cu cuţitul solzii, despica burta peştelui cu vârful, scotea
icrele sau lapţii, reteza aripile, capul şi tot aşa!… Ea cu
cuţitul ei îl imita, până ce se cresta la vreun deget…
Nu-şi putea scoate din minte scena când s-au
iubit prima oară de-adevăratelea. Trecuse anul de când se
aflau împreuna în acelaşi pat, cu Dona între ei. Titi avea

150
 Copacul cu icoană

o reţinere, i se părea prea copilă, iar ea teama de a nu-l

supăra.
În ziua aia Titi prinsese un pui de găină care
picnea prin curte de câteva zile şi îl tăie. Victo îl puse
într-un tuci mare, îl opări şi apoi îl piguli singură de fulgi
până rămase pielea curată. Apoi îl strigă.
–Nenea Titi, să vii să-mi arăţi cum despic puiul!
Nu putea să-i spună direct Titi, cum îi ceruse el şi de
obicei ocolea numele, când se putea!... Titi se apropie
din spate pregătit să-i arate, şi cu mâinile pe mâinile ei
desfăcu picioarele puiului. Ea o dată se răsuci cu faţa
spre el să-i mulţumească şi îl sărută pe buze. Pare că
sărutul îi înfiorase pe amândoi şi Titi o luă în braţe şi o
duse în dormitor. S-a învăţat cu melicul ăsta…
–Când am ajuns la Rădeşti, ne-a adus Cătă cu
maşina, tata abia de a vrut să ne asculte, s-a lăsat greu!
Nu voia să rămână singură Victo. Di a insistat,
apartamentul era gol, să înnopteze la ea până a doua zi
când trebuia să-l ducem la spital. Am rămas şi eu cu el
să-l supraveghez până noaptea la ora 3 când am chemat
salvarea. Doctorul de gardă care ne-a primit nu m-a lăsat
în salon. Tata mi-a zis atunci cu obidă şi reproş, tare rău
m-am simţit!...
„Făcuşi ce făcuşi şi mă aduseşi la spital!…”
M-am întors acasă şi am dat telefoane. Dona şi
Ionică au venit dimineaţa şi l-au căutat în spital pe
doctorul Isaică, un consătean, unul dintre mulţii fini
botezaţi de Titi. Trei zile a rămas în gardă doctorul Isaică
cu gândul să facă orice ca să-l salveze. Nu s-a mai putut!
Pe lângă infarct făcuse şi un edem pulmonar.
Ziua înmormântării a fost apocaliptică. Curtea era
plină, cum îi plăcea lui să fie mereu, stând în capul mesei

151
Ion Toma Ionescu

sub bolta viţei de vie şi îngrijindu-se să plece omul

mulţumit de la el, cu un sfat bun, sau o problemă
rezolvată. Cununase Titi cu inima lui mare, peste treizeci
de familii şi le botezase copiii. Devenise un fel de
instituţie în vremile alea în care banii nu-l dădeau afară
din casă, dar se împrumuta şi rezolva o problemă a
amărâţilor ălora care apelaseră la el ca la ultima salvare.
Aproape jumătate din sat îi zicea naşule. Azi nu mai era
în capul mesei se uita la ei culcat cu braţele încrucişate
Veniseră toate neamurile, finii, aproape tot satul.
–De ce pleci naşule, nouă cine să ne mai cunună
nepoţii? Se auzea slab vocea Nicuţei. Biata Victo, îi
dăduseră pastile, nu mai bocea. Trecea de la un grup la
altul de parcă se simţea obligată să facă faţă singură
situaţiei, să se simtă musafirii băgaţi în seamă.
A văzut-o la poartă pe Zinca şi parcă s-a luminat.
A mers la ea şi abia atunci a dat drumul lacrimilor si
unui bocet scurt
–Zinco, Zinco!... ne-a părăsit Titi Zinco! Pe
amândouă ne-a părăsit!... Toţi ochii strânşi în curte
ţintiseră poarta. S-au luat în braţe, au stat aşa o vreme şi
dintr-o dată s-au liniştit. Zinca, mai înaltă uşor spăşită,
cu capu-între umeri. Victo părea mai volubilă. Îi potrivi
şalul negru ce-i căzuse de pe umeri şi-i acoperea bustul,
să-l vadă Titi liber şi puţin obraznic, cum îl ştia! Parcă
se-ntâlniseră două prietene bune, nu se mai duşmăneau!
În sfârşit Titi reuşise să la potolească pe amândouă.
–Asta e Mariana ta? Ce mare s-a făcut să nu-i fie
de deochi, seamănă cu Mara mea. A aplecat-o spre ea şi
a pupat-o pe obraji. Chiar semăna cu Mara! Doar pielea
feţii era mai roşie, poate că de emoţie, sau de ruşine.

152
 Copacul cu icoană

A venit şi părintele cu doi ţârcovnici, i-au făcut

loc să treacă şi încă un popă din satul vecin. Au intrat
prin săliţa de la şosea, în odaia mare unde pe masa plină
de flori odihnea în coşciug Titi, să-i citească din carte şi
să-i deschidă drumurile. La veşnica pomenire se
înghesuiseră toţi cu mâna pe umărul celui din faţă
coborând în jos pe scări până-n curtea din spate şi până
la şosea, pentru cei veniţi mai la urmă. Glasurile se
înălţau sus tot mai sus, urmând glasul părintelui şi dintr-
o dată s-a pornit un vânt şi s-a înnegurat cerul.
Un fulger năprasnic a spintecat către noi de
deasupra bisericii şi s-a pornit potopul. Toată lumea s-a
înghesuit în casă, se făcuse întuneric, se oprise şi
curentul, fulgerele şi tunetele nu mai conteneau, se
zdruncinau geamurile de la casă. Venise sfârşitul lumii!
Şi atunci s-a descătuşat Dona, într-un ţipăt hohotitor
prăbuşindu-se cu braţele deschise deasupra coşciugului,
tocmai ea care se stăpânise cel mai bine. Mara leşinase
de mult şi o îngrijeau în camera de dincolo, Ioni abia de
se mai auzea răguşită, rugându-l să înţeleagă. „Tată, tată
eu te-am dus la spital să te faci bine tată, nu să mori!” Se
smulsese de lângă mine, n-aveam cum s-o mai ţin!
Pe săliţa din spatele casei dinspre linie, apucasem
să mă strecor la timp şi să cad pe un scaun simţind că
leşin. Mi se înmuiaseră genunchii, inima mă înţepa şi
parcă voia să-mi sară din cuie. Tanti Dida, nevasta lui
Vasilescu mi-a observat prima paloarea feţii şi mă freca
pe tâmple cu oţet… Am auzit un glas stins ce semăna
cu al Gardistei.
–Titi nu vrea să plece! I-a plăcut viaţa prea mult!
Dar Gardista murise. (Biata de ea, în 77 când cu
cutremurul, o luasem cu noi la bloc să îngrijească de

153
Ion Toma Ionescu

primul nostru copil, până ajungeam acasă de la serviciu.

S-a speriat aşa de tare şi cu Cristina în braţe ar fi vrut să
coboare atunci pe scări. Dar n-am lăsat-o până nu şi-a
potolit fiara turbarea şi huietul. Nu a mai vrut să stea
nici-o secundă. Locuiam la etajul patru. Zicea că vrea să
moară acasă pe pământ. S-a prăpădit după câteva luni
Aşa cum a început s-a şi terminat furtuna. Brusc!
Până la urmă cred că Titi s-a înţeles cu Dumnezeu…
Băieţii Nicuţei, Titoi şi Costică, Laurenţiu gineri-
meu, soţul Cristinei, Cătă şi Goe al lui Lali, fata Nicuţei
cu încă vreo doi mai solizi, au purtat coşciugul pe umeri
până la biserică. Nu era departe, cincizeci de metri. Doar
treceam şoseaua şi ajungeam la biserică.
Îmi revenisem oarecum. Oţetul mă luminase, cred
că tanti Dida îmi dăduse şi pastile. Cristina era gravidă şi
mă ameninţa că mă bate dacă nu-mi revin!
Am mers împreună la biserică, ar fi trebuit ca eu
să am grijă de ea! Rami, cealaltă fiică n-a putut să-l vadă
mort pe taică-su mare şi de când am venit s-a dus la
unchiul Vasilescu şi n-a ieşit din casă până când nu l-au
acoperit cu pământul. După ce s-au liniştit lucrurile a
avut curajul să meargă cu Di şi Cristina, să aprindă o
lumânare la mormânt.
Pe Ioni o scăpasem, n-aveam cum s-o ajut, doar
când au coborât coşciugul am tras-o de pe marginea
gropii. Nu mai avea puterea să plângă
În biserică, înainte să cuvânteze, preotul a cerut
ca în spatele coşciugului să stea fetele lui Titi. S-au
aşezat, Mara, Ioni şi Dona, iar Dona cu voce tare, s-a
auzit în toată biserica, a rostit sentenţios
–Fetele lui Titi suntem patru! Să vină lângă noi şi
Mariana! Lumea începuse să murmure şi Zinca a împins-

154
 Copacul cu icoană

o înainte pe Mariana, zicându-i să stea cu fruntea sus.

Mă uitam la ele toate patru surorile, în negru, măşti ale
durerii, palide, erau făcute pe acelaşi calapod. Doar
Marianei cea mai mică îi înflorise roşul în obraz. Am
fost atent să ascult ce va zice părintele, curios cumva să
aflu dacă o va pomeni şi pe cea de-a cincea fată a lui
Titi, pe Maşa, rămasă undeva prin Rusia, cum îmi
povestise mie la o ţuică, socrul meu într-o seară.
Părintele a pomenit doar de patru, nu ştia mai
mult. A vorbit cald, alegându-şi cuvintele, respectuos,
îngăduitor cu rătăcirile vieţii. Titi nu se destăinuia
oricui, iar la spovedanie nu mersese niciodată.

155
Ion Toma Ionescu

156
 Copacul cu icoană

Ion Toma Ionescu şi cultul cuvântului

Într-o lume şi vreme în care se minimalizează

mai tot şi în care insignifiantul capătă sensuri altfel
nebănuite, în care aruncarea în derizoriu e cam literă de
lege, Ion Toma Ionescu rămâne consecvent ideii de-a fi
fidel muzei şi de-a stărui pe drumul renaşterii sale
literare, din 1995 încoace zicere.
Cel puţin!
Când ai un astfel de trecut - judecat pe nedrept
cândva pentru că A GÂNDIT, lucru de care nu a profitat
niciodată, însă - este inevitabil ca scrierile tale să fe
amprentate vizibil de un anume iz memorialistic.
Ion Toma Ionescu scrie cu sufletul şi îşi
strecoară-n cuvinte mai mult decât o singură poveste de
viaţă, din turnul lui de fildeş şi de bun simţ izvorând
pagini absolut memorabile de literatură şi viaţă.
Forţa scrierii sale vine tocmai din faptul că lasă
acest trecut în urmă, că nu face din el pretext, că nu se
martirizează, că îşi lasă liber şi îndelung liber spritul
scriiturii.
Ei bine, taman de aici îşi trage el seva scriiturii,
din acea mai veche traumă se amprentează acum o slovă
îndelung vorbitoare.
Din acest oprobiu şi suferinţă scrie el, din această
matcă se desprinde scriitura sa, iar tocmai ea îi dă
greutatea unor tâlcuri greu de descifrat altfel.
Indiferent de ce face - volut liric – omul nostru
reuşeşte să încifreze timp şi spaţiu, personajele sale
devenind vii, extraordinar de vizibile, active în actul
narativ.
Toma face din lector erou principal, deşi el însuşi
este aşa ceva, tehnica prozei postmoderne în care autorul

157
Ion Toma Ionescu

este cheia fiind lungimea de undă pe care suntem

ademeniţi.
Toma ştie că numai în urma unei îndelungi
şlefuiri diamantul devine valoros, iar ceea ce ne propune
el în această carte are darul de-a contura fabulos schiţe
de portret sau vremuri.
În scrierile sale personajele sunt ŞI MAI VII -
tocmai pentru faptul că omul care-a dat literaturii române
„DOSARUL ALBAŞTRII”, cartea confesiunii sale
umane şi artistice, carte în care nu se face victimă, cum
alţii ar fi făcut în locul lui – în slova lui e viu spaţiul şi
timpul, iar acest volum, „Copacul cu icoană” devine
oglinda în care se reflectă o mai altfel de lume şi un mai
altfel de spaţiu.
Ion Toma Ionescu adună-ntre coperţi o lume
care-l gâtuie altfel şi, ceea ce dă un farmec aparte, o
lume ce va fi redefinită în scrieri ulterioare, după cum
frumos suntem avertizaţi încă de la prima respiraţie a
cărţii.
Texte precum „Peceţile lui Zamolxe”, ciclul
„tabletelor” sau „Puiul de veveriţă” şi „Stejarul cu
icoană” trădează fericit un om cu un îndelung exerciţiu al
scrisului, un om capabil să reducă la esenţe fiinţări şi
poveşti de viaţă, lumi nebănuite sau doar gândite
mişcându-se liber sub un condei extrem de ascuţit pe
albul hârtiei.
Ion Toma Ionescu aduce-n proza românească
celebra temă a jurnalului, vorbeşte desprea ea dar ea nu
există în sine, deşi este peste tot şi pe nicăieri.
Tocmai această insolită abordare îl face cu
adevărat unic şi dă o mai altfel de măsură perspectivei
sale artistice.
Ioan Romeo Roşiianu

158
 Copacul cu icoană

Cuprins

Peceţile lui Zamolxe. Studiu de guştere .............................. 5

I. ............................................................................................ 11
Tabletă 1 ........................................................................... 12
Cocoşul de vânt ................................................................. 13
Puiul de veveriţă ............................................................... 19
Stejarul cu icoană .............................................................. 23
Oanţa................................................................................. 28
I. Titi. Început de roman.................................................... 33
II. ........................................................................................... 39
Tabletă 2 ........................................................................... 40
Porcul cu lămâia-n gură .................................................... 41
Reţeta pâinii ...................................................................... 44
Varicelă ............................................................................. 48
II. Dona. Schiţe de roman.................................................. 51
III. .......................................................................................... 57
Tabletă 3 ........................................................................... 58
Litera visului ...................................................................... 59
În dimineaţa apocalipsei ................................................... 65
Văranul .............................................................................. 69
III. Felinarul roşu. Schiţe de roman .................................. 71
IV. .......................................................................................... 79
Tabletă 4 ........................................................................... 80
Reforma sănătăţii .............................................................. 81
Operaţiunea Caloriferul .................................................... 83
Scara blocului .................................................................... 88
Gerovital H3 ...................................................................... 92
IV. Maşa. Schiţe de roman ................................................ 97
V. ......................................................................................... 103
Tableta 5 ......................................................................... 104
Sanda............................................................................... 106

159
Ion Toma Ionescu

Avocat de succes ............................................................. 110

La buturugă ..................................................................... 112
Anny ................................................................................ 114
Vernisaj la Mogoşoaia. .................................................... 116
De ziua lui Eminescu ....................................................... 119
Aloma .............................................................................. 124
V. Reportofonul. Schiţe de roman .................................. 127
VI. ........................................................................................ 137
Tabletă 6 ......................................................................... 138
Două bănci ...................................................................... 139
Punguţa cu doi bani ........................................................ 142
Flambart .......................................................................... 145
Frunza Evei ...................................................................... 147
VI. Titi. Sfârşit de roman.................................................. 150

Ion Toma Ionescu şi cultul cuvântului ............................... 156

Cuprins ................................................................................ 159

160