OGLINDA

Coperta: Erik Johansson

literara
În acest număr:

Adela Popescu Isabela Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
Adrian Dinu Vasiliu-Scraba şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare
Rachieru Iulian Bitoleanu şi Editurilor din România (APLER) şi Associazio-
ne della Stampa Estera din Italia, membru fon-
Adrian Grauenfels Julieta Carmen dator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din
Anca Popa Pendefunda Europa (ARPE)
Aura Laurenţiu Ursu
Editată de:
Aurel Conţu Lina Codreanu Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani
Aureliu Goci Lucian Gruia cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea
Bogdan C. Dogaru Marcel Visa
Bogdan Ulmu Maria Sava REDACŢIA:
Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu
Boris Marian Mariana V. Vârtosu Senior editori: Liviu Pendefunda, Theodor Codreanu,
Cezar Ivănescu Marina Neacsu Adrian Dinu Rachieru, Laurian Stănchescu, Florentin
Constanţa Cornilă Marius Chelaru Popescu, Liviu Comşia.
Secretar literar: Ştefania Oproescu
Constantin Mîndruţă Marius Ciungan Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu,
Cornel Galben Matei R. Pitulan Constantin Miu, Virginia Bogdan, Laurenţiu Măgureanu,
Cornelia Shili Milena Munteanu Petrache Plopeanu.
Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca,
Daniela Oatu Mircea Radu Mihaela Albu, Marlena Lica Masala.
Dinu Eleodor Iacoban Foto: C. Răduc
Dominique Iordache Viorel Gongu Administraţie: Mircea Ghintuială
Tehnoredactare: Adrian Mirodone
Dumitru Anghel Miron Manega Culegere: Ionica Dobre
Dumitru Ichim Mocanu Iuliana
Ene Dumitrescu Mocanu Nicoleta OGLINDA LITERARĂ o puteţi pro-
Eugen Deutsch Nicolae Matcas cura şi descărca de pe site-ul
Eugen Evu Nuţa Crăciun
Eugenia Rada Ioniţă (Anana)
www.oglindaliterara.ro unde aflaţi
Fabian Anton Paparuz Adrian şi modalităţile de abonare.
Fănuş Neagu Passionaria Materialele se trimit numai în format electronic,
Filimon Adi Stoicescu cu diacritice, la :
Florentin Popescu Păstorel E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com
George Pruteanu Teodoreanu gheorgheandreineagu@gmail.com
Gh. Buzatu Petrache Plopeanu
gheorgheaneagu@gmail.com
Ghe. Suchoverschi Petre Ioan Creţu
Gheorghe Andrei Petru Ababii Corectura nu se face la redacţie.
Neagu Petru Scutelnicu ADRESA REDACŢIEI:
Horia Tabacu Popa Ines Vanda Str. Alexandru Golescu,
Ioan Toderiţă Raul Nr. 76 bis, Focşani,
Ion Catrina Constantinescu Jud. Vrancea
Ion Bucovu Ştefania Oproescu Mobil: 0722-284430
Ion Dodu Bălan Teo Cabel ISSN 1583-1647 0749188333
Ion Pachia- Theodor Codreanu
Tatomirescu Traian Gh. Cristea Revista se poate procura de la sediul re-
Ion Popescu- Valentin Popa dacţiei şi de la chioşcul Muzeului Litera-
Brădiceni Vali Slavu turii Române Bucureşti şi sediile filialelor
Ion Predoşanu Victor Sterom Uniunii Scriitorilor din România.
Ion Şt. Diaconu Viorel Dinescu
Ion Ungureanu Virgil Ciucă În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund
Ionel Necula în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub
semnătura proprie.

10166 www.oglindaliterara.ro
 EDITORIAL

De la Michel de Montaigne la
Conchita Wurst
„De ce pleci”?, îl întreba alter ego-ul pe Vicente Blasco Ibáñez, pe o bancă din
grădina sa de la Menton, în toamna anului 1923, când acesta a hotărât să plece în călătorie
în jurul lumii, având atunci 56 de ani. „N-ai decât să intri în biblioteca ta, care se află la
câțiva pași de aici. Acolo, printre cele douăzeci de mii de volume, vei găsi multe, care, cu
ajutorul imaginației, te vor face să vezi orașe și peisaje, poate mai interesante decât sunt în
realitate… în zilele noastre, un iubitor de lectură nu are nevoie să se deplaseze ca să cunoască
țări străine. Și-au bătut capul pentru el sute de alți oameni…” Ibáñez a plecat și a lăsat trei
volume din Călătoriile unui romancier în jurul lumii (publicate de ed. Sport-Turism,1983),
prin care eu am văzut lumea, într-o vreme când nici măcar în vis nu puteam trece granița.
Ştefania Oproescu
În Ultimele zile ale lui Charles Baudelaire Biblioteca, compusă din cinci sau șase săli așezate la
(Bernard - Henri Lévy, ed. Babel, Buc. 1993), rând... conțineau numeroase cărți scrise de mână și Trecând peste
traducătoarea Dolores Toma, motivează în prefață, între altele un Seneca și un Plutarc… Am văzut și un
felul în care autorul reușește să rămână original în Virgiliu scris de mână, cu caractere foarte mari, lungi aspectele care l-au
această construcție, într-o epocă ce pare că suferă de și înguste… Acest Virgiliu mi-a confirmat, lucru de deranjat pe Pascal,
biografism. Și presupune că, s-ar răsuci probabil în care am fost totdeauna convins, că primele versuri din descrierea locurilor
mormânt Pascal cel „care nu înțelegea stupida idee de Eneida sunt împrumutate… Litera e masivă, groasă vizitate, a obiceiurilor,
a se înfățișa a unui om oarecare precum Montaigne”. și e puțin în relief, astfel încât, dacă treci cu mâna a portului, a
Traducătoarea consideră volumul lui Lévy un Roman peste hârtie, îi simți grosimea. Cred că obiceiul unei diferențelor culinare,
al creatorului în general. asemenea scrieri s-a pierdut… Am văzut și o carte a este minuțioasă și te
Se mai citesc oare astfel de cărți ? Jurnalele Sfântului Toma D Aquino, pe care se află corecturi
originale sau apocrife mai tentează cititorii care făcute de mâna autorului… și breviarul sfântului absoarbe într-o lume
”navighează” azi cu alte mijloace de informare? Grigorie scris de mână…” reală, care, acum pare
Problema aceasta se punea, iată, chiar prin 1923. Tentația de a apela des la cuvintele „călătorului” poveste. Ai senzația
Bibliotecile de care vorbeau Ibáñez și Borges și Papini este mare. Citim despre o dispută, în timp ce lua masa filmică a deplasării sale
și câți alții, vor rămâne muzee ? Ca paranteză, Muzeul cu ambasadorul Franței, cu Muret (umanist și poet și ,poate din acest motiv
Literaturii Române se va muta, nu se știe unde. Nu neo–latin, comentator al versurilor lui Ronsard. Notă se spune ca Montaigne
cârcotesc asupra actului de reparație istorică, prin care de subsol nr. 398) și cu alți învățați, pe tema traducerii a promovat ideea de
clădirea este retrocedată celor în drept. Până nu vom în franceză a lui Plutarc.
vedea unde va fi mutat și în ce condiții, mai avem Vremurile erau însă cum erau, autorul privește turism în Europa, cu trei
vorbe. Mă tem însă că problema nu va albi prea mult cu aceeași atenție și oamenii simpli, printre care și-a secole mai devreme ca
capul edililor capitalei. petrecut mare parte din zile. Într-o capelă la Roma, acesta să fie numit ca
Revin la tema jurnalului,cu referire la întorcându-se de la biserică, a asistat la o slujbă de atare.
Montaigne. Îmi amintesc faptul că, la prima exorcizare a unui posedat, „un om parcă dus de pe
lectură,avidă, captivată de text, nu m-au deranjat astă lume”. Omul era legat la gât cu o pânză și printre
notările despre câte colici renale a avut pe parcurs, rugăciuni, lovit, scuipat, ocărât, când se considera
câte pietre a eliminat și unde. Lectura recentă, mă că diavolul se arăta din făptura omului.Câți ani au
duce prin locuri pe care acum le putem vizita, dar trecut? Un orășel din Germania se mândrea cu faptul
ele nu mai există, ca atunci, în 1580. Poate asta caută ca nu avea în localitate nici șoareci nici șobolani.
și prințul Charles în Transilvania, natura, așa cum o Minunea s-ar fi datorat unui episcop înmormântat
găsim în scrierle vechi. acolo. Pământul de pe mormânt era vândut în bucățele
Posibil ca unul din motivele călătoriei lui mici, cât aluna și oriunde ar fi fost dus, avea același
Montaigne, să fi fost, dincolo de plăcere: Călătoresc efect. Acum, avem aparate minune ! Sau traversând
de plăcerea mea și acela de a căuta să se trateze în orășelul Vitry-Le Francois, situat pe râul Marna, a
stațiuni renumite, pe care le descrie în detaliu,atât aflat niște întâmplări mai „de pomină”. Câteva zile
arhitectural cât și ca modalități terapeutice. Și de ce în urmă, fusese spânzurată o făptură, pentru o faptă
nu,dorința de a lăsa un îndrumar celor suferinzi de inacceptabilă. Șapte sau opt fete au decis să se îmbrace
aceeași boală, verificând rezultatele pe propriul său în bărbați și să trăiască sub acest statut, ocupând meserii
corp. diferite. Unele chiar s-au căsătorit, dar mariajele n-au
Trecând peste aspectele care l-au deranjat pe durat decât foarte puțin. Deconspirată fiind, una din
Pascal, descrierea locurilor vizitate, a obiceiurilor, a ele a fost condamnată la spânzurătoare, iar ea spunea:
portului, a diferențelor culinare, este minuțioasă și te „mai bine spânzurată, decât să fiu iar femeie”. Tot aici,
absoarbe într-o lume reală, care, acum pare poveste. trăia un bărbat care până la 22 de ani fusese femeie,
Ai senzația filmică a deplasării sale și, poate din acest după care a început să-i crească o barbă stufoasă și era
motiv se spune ca Montaigne a promovat ideea de numit Maria bărboasa. Cazul a fost prezentat în cartea
turism în Europa, cu trei secole mai devreme ca acesta de chirurgie a lui Ambroise Paré. Pe această ființă n-a
să fie numit ca atare. omorât-o nimeni, dar, nici n-a câștigat vreun concurs
Omul de cultură, acoperă însă mare parte din European de talente. Aceea da, ar fi fost o adevărată
scriere. La Roma, oraș în care a stat cel mai mult, întâmplare „de pomină”!
este primit în audiență de Papă, vizitează Biblioteca
Vaticanului, se întâlnește cu alți învățați ai timpului.
www.oglindaliterara.ro 10167
 magnat cel mai fericit om.
NUMERE ÎN LABIRINT 1 8899. De vreo două săptămâni prins în
lectura Caietelor Princepelui şi a Jurnalului lui
I. IANUARIE – DECEMBRIE, 1986 Eugen Barbu. Ce straniu acest scriitor de orgoliu
imens, de o pasionalitate frustă şi cu o putere de
muncă ieşită din comun! Gurile rele vorbesc de
existenţa unor „negri”. Oricum, puţini artişti mai
(urmare din numărul anterior) bântuiţi de demoni ca Eugen Barbu. A păşit în
lume prin şcoala de ofiţeri-jandarmi şi nu mă
8882. Cu separaţia (peras), se pune capăt narcisismului miră că şi în arta lui a răzbătut „jandarmul”, ce-i
primordial şi se instaurează narcisismele particulare, secundare. drept, unul cu câteva sclipiri de geniu, în câteva
Fiecare, la rându-i, ţinteşte către autarhia infinită, dar moartea îl rânduri. Nici chiar numeroasele lecturi filosofice
împiedică să atingă visul. n-au reuşit să ucidă jandarmul dintr-însul. Asta
8883. În momentul T0 al Marii Explozii temperatura a fost l-a ajutat să biruie în câteva cărţi, să dobândească
atât de uriaşă, încât trebuie să fi coincis cu 0 absolut. De aceea, imparţialitatea desăvârşită a prozatorului mare,
o viteză-limită coincide cu nemişcarea. Parmenide a înţeles asta. adică exact ceea ce n-ar fi izbândit ca om de
Este condiţia vidului absolut care nu-i altceva decât plinul absolut. acţiune într-un post însemnat. Şi-a dat demisia din
8884. Răcorire este numele de naştere a universului. instinct. Jandarmul din el era unul „metafizic”.
8885. Gândul conservă paradoxia originară a materiei: el Şi atât de baroc, încât a ajuns să-i displacă stilul
are răceala lui 0 absolut şi viteza infinită. „de jandarm” al lui Liviu Rebreanu, cum cu tâlc
8886. După Cernobâl, suntem alţii. Simt prezenţa radiaţiilor îl numise Iorga. Şi a devenit nu un reformator
Theodor Codreanu în alimente. Ele perturbă maşina cibernetică a creierului. Această social, cum visa în tinereţe, ci unul de limbă
intruziune în câmpul noetic va perturba profunzimea şi armonia românească, inventându-şi propriul idiom.
gândirii, încât se va instaura, în lume, o dezordine cu consecinţe 8900. Ticăloşia oficialităţilor comuniste
imprevizibile. de a face agricultură şi viticultură cu elevii.
8887. Radioactivitatea va produce noi „ruperi de simetrii” în microcosmosul psihic. Nebunia Corvoada drumurilor lungi, străbătute pe jos,
celulelor care e cancerul va fi dublată de nebunia psihică. într-o arşiţă de septembrie neobişnuită şi într-o
8888. În sfârşit, într-un document oficial se recunoaşte ceea ce trebuia să se spună demult, prăfărie usturătoare, la cules de struguri. Timp
anume că erbicidele, pesticidele, insecticidele otrăvesc şi distrug solul, cu repercusiuni în sănătatea atât de preţios pierdut, care face mereu să ies din
oamenilor. Nicolae Ceauşescu a ajuns la înţelepciunea că erbicidul cel mai bun este praşila. Numai că obişnuinţa scrisului. Am mai spus-o: „beneficiez”
nu prea mai are cine s-o facă, mecanizarea, la noi, fiind încă insuficientă. Elevii, militarii şi studenţii, de un director cu veleităţi narcisiac-staliniste,
care au luat locul clasei ţărăneşti, numai buni de praşilă nu sunt! incapabil a înţelege că rostul meu pe lume este
8889. Primele Scrisori despre logica lui Hermes sunt excepţionale. Totuşi, pe parcurs, Noica mai important decât al protejaţilor săi pe care
alunecă în formalismul pe care-l repudiază atât de convingător. nu-i trimite la „practică”, sub diverse subterfugii.
8890. Inepuizabilă e ingeniozitatea guvernatorilor noştri! Îi silesc acum pe ţărani să-şi asigure Nulităţile totdeauna s-au unit şi s-au sprijinit
cantitatea de grâu pentru uzul familiei cultivând cinci ari din cei treizeci din lotul în folosinţă. reciproc.
8891. Cu fiinţa plină, ne aflăm în sublim, spune Noica, iar în sublim nu poate fi temei ontologic. 8901. Copiii – loterie genetică prin care te
Şi atunci filosoful răstoarnă perspectiva – fiinţa începe de la un gol de fiinţă. Avantajul este indiscutabil, înalţi sau ajungi la capăt de drum cu propria spiţă
căci prin asemenea purcedere fiinţa nu mai are nevoie de un punct de sprijin într-un aici sau într-un de neam.
dincolo, ci e peste tot. Grecii aveau oroare de vid şi n-au căutat niciodată fiinţa în el. Totuşi, budiştii şi 8902. Afirmând puterea de construire
taoiştii au înţeles demult că fiinţa e nimicul, adică oglinda. În Europa, intuiţia creaţiei din nimic o are a raţiunii, Bachelard îl continuă, într-adevăr,
întâia oară creştinismul. Însă nimicul oriental e „static”, imaginat ca o stare de pace superioară la care pe Kant, însă, în acelaşi timp, se produce o
spiritele alese aspiră printr-o viaţă exemplară pe pământ. Geniul creştinismului a înţeles esenţialul: dekantianizare a filosofiei chiar prin eliminarea
vidul e dinamic, e creator de lumi. radicală a empirismului din ştiinţă. Kant încercase
8892. Cu golul, fiinţa nu e. Este nevoie de o închidere ce se deschide, spune Noica. De aici a fi un „neutralist” în sinteza raţionalismului cu
pleacă extraordinarul său edificiu al devenirii întru fiinţă. El admite că Heidegger a ajuns tot la ideea empirismul. Faptul ne apare ca o curiozitate,
închiderii, dar a rămas la o închidere particulară – frica. Or, e necesară o închidere ce se deschide. deoarece, în realitate, idoneismul implică un
Rămâne însă o enigmă de ce şi cum apare închiderea, de ce nu rămâne fiinţa în golul ei pentru a pluralism filosofic, o înfăşurare a obiectului din
deveni fiinţa-ca-fiinţare etc. Din atare pricină, Noica riscă să schimbe sublimul plinului cu sublimul perspective diverse. Cu alte cuvinte, aspira el
golului. Or, taoiştii au intuit că vidul e totuna cu oglinda. Însă n-au mers nici ei mai departe, căci însuşi – în secret, cel puţin – către o formă de
secretul închiderii nu e altceva decât secretul oglinzii. Numai oglinda închide şi deschide simultan. „neutralism” fără eclectism.
Închide fiinţa-în-sine (Sein) şi o deschide, prin reflexie, ca Dasein. Platon a înţeles ceva din enigma 8903. Generalul este un individual
oglinzii când a dedus că lucrurile sunt „oglindiri” ale ideilor. A găsit că între idei şi lucruri trebuie să se consistent. Individualul care nu devine consistent
găsească intermediare matematice, iar, mai apoi, erosul. Simetriile sale ontologice rămân statice, însă. decade repede în virtual.
8893. În partea a doua a Scrisorilor despre logica lui Hermes, Noica redevine genial. 8904. Emoţiile sterpe sunt cele mai
Reconsiderarea teoriei mulţimilor e uimitoare. Mulţimile secunde, care duc la concept, nu-şi puteau primejdioase. Le lipseşte libertatea, adică
avea izvorul decât în logica lui Hermes. apolinicul creator.
8894. Este masoneria altceva decât o ipostază a narcisismului de grup? Nu, de vreme ce crede că 8905. Dispariţia pudorii este un semn
e mai presus de sobornicia creştină. În cele mai frumoase idealuri ale ei, masoneria este un umanism, de civilizaţie, de emancipare, zic cei lipsiţi de
poate cel mai rafinat şi mai înalt dintre toate. Dar orice umanism nu-i altceva decât o erezie, mascată „complexe”. O fi, dar cultura nu-i posibilă fără
sau nu, în raport cu creştinismul ortodox. Iar ereziile sunt, fatalmente, utopii. un rafinament al pudorii.
8895. Caietele Princepelui au fost burduşite de Eugen Barbu cu de toate. Asta îmi apare ca o 8906. Copiii sunt oglinzi ai părinţilor, dar
formă de exhibiţionism. Platon l-ar fi alungat din Cetate. oglinzi care se pot sparge, întuneca sau limpezi
8896. Eugen Barbu este artistul vremilor crepusculare, sodomo-gomoreene. În ciuda mai devreme sau mai târziu.
numeroaselor citate din doctrinele filosofice vechi, el nu se ridică la seninătatea gândului filosofic. 8907. O lectură tulburată de emoţii străine
E un spirit baroc, nutrindu-se din cantitatea artificiului. Singura lui şansă era să se autodepăşească, ei este una ratată.
precum în Săptămâna nebunilor, unde autodevorarea teribilă a protagonistului duce la miracolul 8908. Oficialităţile au scumpit revistele,
condensării exteriorităţii în cel mai afund spaţiu intern, semănând cu o gaură neagră din univers care dar redacţiile nu le-au ridicat şi valoarea.
pregăteşte o nouă geneză. Acolo, Eugen Barbu e genial. Dimpotrivă.
8897. 31 august, ora 24 şi aproximativ 35 de minute. Un cutremur care l-a depăşit pe cel din 8909. Nicolae Manolescu declară că
4 martie 1977 ca durată, dacă nu şi ca intensitate. Televizorul făcut praf şi multă sticlărie, cristaluri, scrie mai mult decât citeşte. Nu e de mirare că
a devenit candidat al podiumului în industria de
î

ceramică, toate ţăndări. În oraş, pagubele materiale sunt greu de estimat la această oră. În cursul nopţii
– ploaie torenţială, cu fulgere şi trăsnete, după o vară secetoasă. După cutremur, cerul s-a luminat cuvinte.
puternic de două ori, în culori roşietice spre nord-vest. S-a crezut că periodicitatea cutremurelor la 8910. Oare scriitorii aceştia „la modă” nu
noi e de aproape patru decenii. Au trecut doar nouă ani şi ceva. An greu: Cernobâl, secetă, cutremur, se simt penibil când se văd atât de comentaţi steril
moartea lui Angheluş! prin atâtea reviste? Cum intră cineva într-un post
8898. Sărăcia – un fel de „virtute” lăudată de cei ce n-o cunosc. La fel, săracul îl crede pe de seamă, şi începe corul laudacilor. E norocul
talentelor adevărate care se văd la adăpost de
10168 www.oglindaliterara.ro
 În amintirea Luceafărului
Virgil Ciucă
La 15 iunie au avut loc la Ateneul Român manifestările prilejuite de
comemorarea poetului national M. Eminescu , la 125 de ani de la trecerea
sa în nemurire.
 
Dintre organizatorii lipsă am remarcat Ministerul Culturii, Uniunea
Scriitorilor şi chiar şi Liga Scriitorilor din România.
Ministrul Culturii, Kelemen Hunor, este un cetăţean român de origine
ungurească, la USR domneşte spiritul antieminescian căci doar în opinia
acestei instituţii Eminescu este scheletul din debara al poporului român, iar
Liga Scriitorilor nu are putere financiară nici pentru o revistă!
A lipsit şi Institutul Cultural Român, aflat se zice în subordinea
Ministerului de Externe - şi nu ar fi trebuit - căci printre invitaţii cu titluri
academice au fost şi personalităţi de peste hotare.
La adunarea solemnă au participat academicieni şi din Basarabia,
Mihai Cimpoi, şi din Bucovina, Vasile Tărâţeanu, dar şi din Serbia, Adam
Puslojic - pe primii doi îi şi cunosc personal!
Academia Româna a fost reprezentată de Eugen Simion care în
program mai figurează ca Preşedinte al acestui for ştiinţific.
Au fost prezenţi   Dan Puric, Gheorghe Zamfir, Nicolae Licareţ,
director artistic la Filarmonica George Enescu, pe care, cu săptămâni în
urmă, am avut plăcerea să-l cunosc.
O prezenţă de excepţie a fost şi soprana Rodica Anghelescu,
ovaţionată!
Spectacolul omagial a fost încheiat magistral de actorul de Dorel
Vişan - şi pe Domnia Sa am avut onoarea să-l cunosc mai acum 2-3 ani la
Botoşani, în plină stradă!
Dureros a fost să aflăm că Muzeul Literaturii Române a fost evacuat.
Clădirea a fost retrocedată proprietarilor!
Suspectez că dacă în Franţa vor ajunge Băsescu, Ponta şi „foştii”
din România cu siguranţă ca Versailles va fi retrocedat urmaşilor regilor
Franţei!
Nu înteleg cum dispar Institutiile de cultură ale Romaniei şi poporului
român! iar intelectualitate - mai are oare România intelectualitate?- tace!
Nu se putea oare ca in cladirea Academiei, construita sub domnia
celui denumit Odiosul, să-şi aibă loc şi USR, şi LSR, şi Muzeul Literaturii
Romane?
Se vorbeşte că actuala clădire care adăposteşte Muzeul de Isorie a
României este nesigură şi actualul ministru al Culturii - am mai precizat
că-i ungur, intenţionează să mute tezaurul şi ce va mai fi de valoare şi mai
cu seamă de aur! Poate că le va gasi loc în muzeele de la Budapesta că doar
tot acolo a rămas şi moştenirea Gojdu - cu ajutorul fostului Ministru de
Externe Razvan Ungureanu, acum candidat la Preşedenţia României!
Umblă zvonuri că el ar putea să doneze Apusului mult mai repede
decât alţii şi Roşia Montană şi ce o mai fi rămas din bogăţiile României.
Manifestările omagiale de la Ateneu dedicate lui Eminescu au fost
mizeria logocentrismului de mahala.
8911. Permanenta iritare a lui Bachelard în contra „realismului” în
favoarea exaltării raţionalului vine de acolo că el asimilează realul cu datul,
în vreme ce adevăratul său interes este constructul. Iritarea aceasta este la fel
de naivă ca şi realismul naiv împotriva căruia frânge atâtea săgeţi. În fapt, nu
există un dat definitiv şi nici natura nu este un asemenea dat. Devenirea nu-i
doar apanajul raţionalismului tehnic, ci şi a tot ce fiinţează. Acest adevăr
l-ar fi ajutat pe Bachelard să nu mai traseze cu atâta rigoare prăpastia dintre
raţionalismul ştiinţei şi imaginarul poetic, în vâltoarea căruia s-a aruncat
intermitent ca pentru a ispăşi păcatul propriului „paricid”. Nu i-ar fi stat rău
să fie apolinic în raţionalismul aplicat precum matematica în care crede cu
atâta îndârjire. Dar nu este. E mereu în stare de alarmă, polemic, pasionat,
ironic, deşi nu neliniştit, fiindcă nu are structura unui existenţialist. Pacea
şi-o va dobândi abia în reveria poeţilor, în fenomenologia imaginarului.
Acolo se trădează că era făcut pentru euforia spaţiului, a elementelor.
8912. Bachelard are dreptate că specializarea înseamnă cultură
ştiinţifică vastă la cei mari şi, în consecinţă, este incompatibilă cu
închiderea. Dar el exagerează, cu prea mult optimism, când îi acuză pe
filosofi că n-au avut nici un temei să vadă în specializare o sclerozare a
spiritului. Ce te faci cu profesorii care predau aceleaşi lecţii, de ani de zile,
ca nişte automate? Dar cu muncitorii abrutizaţi în aceeaşi activitate? Să
încercăm să ne solidarizăm cu Bachelard totuşi: exemplele acestea nu mai
sunt specializare. Fiindcă, după Bachelard, specializarea este permanentă
deschidere, tocmai lărgirea, aprofundarea întregului. Cu toate acestea, să
www.oglindaliterara.ro
organizate de Patriarhia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă,
Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni în parteneriat cu
Fundaţia Alistar, Fundaţia Dignitas, Televiziunea Română, Radio România,
Jurnalul Naţional, Muzeul Literaturii Române şi Fundaţia Internaţională
Eminescu.
La Monumentul închinat lui M. Eminescu, realizat de sculptorul Gh.
D. Anghel şi amplasat în faţa Ateneului Român, au fost depuse coroane de
flori în numele gen.(r) Mircea Chelaru, Radu Cârneci, dr. Tudor Nedelcea,
Dan Lupescu - scriitor craiovean, Dragolib Firulovici din Belgrad şi din
partea Primăriei Sectorului 2.
Poate că într-o zi resposabilii cu trecutul istroric şi cultural al
României vor avea curaj să treacă în   rândul sfinţilor – nu neaparat în
sens religios- eventual al martirilor Neamului Românesc pe cel care a fost
denumit Geniul  poporului român!
 
Mai mult budist decât ortodox Mihai Eminescu a afirmat că în
România totul trebuie să fie dacizat! Deştepţi, şi din cale afară de patrioţi,
actualii conducători ai României au răstălmacit spusele lui Eminescu
zicându-şi că în Romania totul trebuie să fie vândut ! şi au vândut şi ne-au
vândut!
 
“De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-sa”…
 
 “Voi ce-ati îndrăgit străinii
Mânca-v-ar inima câinii “ …  versuri de suflet eminescian
 
Surprinzătoare rămâne şi absenţa Instituţiei Prezidenţiale care
consideră ca “succesuri”  distrugerea economiei, îndatorarea României
cu peste o sută de miliarde de euro şi cu exodul a milioane de români
care-şi cată aiurea de lucru şi adăpost - la îndemn presidenţial - şi desigur
distrugerea culturii şi trecutului istoric al poporului român de dragul ideilor
globaliste şi antiromâneşti.
 
Mie îmi revine cu obstinaţie în minte discursul public al actualului
Preşedinte de Tară
care promovează cedarea de suveranitate şi integritate teritorială
tocmai după ce a
jurat şi pe Constituţie şi pe Biblie să apere Suveranitatea şi Integritatea
României!
   
Amfitrion, cunoscutul scriitor Victor Crăciun care a decernat şi
medalia comemorativă academicianului Eugen Simion şi actorului Dorel
Vişan.
nu ne facem iluzii: rutinaţii au susţinut întotdeauna că ei sunt „specialişti”.
8913. Orice determinism este parţial, observă cu justeţe Bachelard. În
consecinţă, determinismul este inoperant la nivelul unei ontologii generale.
El poate ajuta doar ontologiile regionale. Ispita filosofului va fi, probabil,
să meargă până la un determinism al determinismelor. Dar e posibilă o
garanţie că acela nu-i, de fapt, un determinism particular ridicat la rangul
de general? Pluralismul ontologic este o dovadă edificatoare a marii iluzii
filosofice.
8914. Bachelard laudă pe tehnician că a părăsit prejudecata unui
determinism global, instalându-se liniştit în determinismul său particular.
Ţinta inevitabilă a raţionalismului este kantiană, dar trecută inconştient
prin libertatea sartriană: „determinismul este o noţiune care marchează
dominaţia omului asupra naturii”.
Hegelianism modern eşuat în scientism, fiindcă numai scientismul a
ajuns la ideea catastrofală a omului destinat să domine natura. Raţiunea e
liberă să „determine”, să „construiască”. Datul nu mai interesează, totul e
construitul. Optimismul lui Bachelard contrazice greaţa sartriană a omului
în faţa propriei libertăţi. Bachelard nu bănuieşte pericolul libertăţii-greaţă.
Consideră suficientă detaşarea lui ironică de existenţialismul lui Sartre.
8915. Modernii – observă Bachelard – îşi fac un titlu de glorie în a
ironiza materialismul, confundându-l cu fantoma lui demodată: „Numeroşi
sunt astfel filosofii care se exersează împotriva unei fantome demodate”.
(continuare în nr. viitor)
10169
 Eminescu la DNA
Cum “a ajuns” Mihai Eminescu la DNA
Interviu cu Eugen Simion
Marele academician a povestit EVZ despre momentele care i-au
marcat existenţa.
Evz: Cu 40 de ani în urmă, când eraţi profesorul meu la Filologie,
toată lumea vă vedea ca pe o somitate. În prezent, sunteţi şi mai mult?
Eugen Simion: Mulţumesc pentru “somitate”. O iau ca pe o
amabilitate. Venită din partea unui fost student, o primesc cu umorul
necesar. Un semn că prăpastia dintre generaţii, de care se face atâta caz în
publicistica noastră, nu este atât de mare. Cu patruzeci de ani în urmă?...
Tocmai mă întorsesem din Franţa (am spus de mai multe ori până acum:
anii petrecuţi acolo, ca profesor, au fost esenţiali pentru mine, din toate
punctele de vedere!) şi mă pregăteam să fac, mai sistematic şi cu alte iei,
critică literară. Citisem cu creionul în mână noua critică şi nou noua critică,
mă spălasem de multe prejudecăţi răsăritene şi redusesem, cred, numărul
iluziilor despre Occident, şi întors în mediul intelectual valah (acela pe care
îl detestă cu atâta ardoare Cioran pentru fatalismul şi balcanismul lui!),
încercam să schimb ceva în critica şi literatura românească. Nu ştiu dacă
am reuşit. Dar, cunoşti vorba: rostul nostru pe lume este să încercăm, restul
nu ne mai priveşte! În realitate, ne priveşte totul în cultură, dacă ne asumăm
unele responsabilităţi şi vrem să lăsăm ceva în urma noastră. Ceva durabil
şi esenţial.
Evz: Ce se întâmpla în România în acei ani?
Eugen Simion: În viaţa literară românească se schimbase ceva. În
1971, Ceauşescu voise să închidă robinetul, cum se zicea atunci. Altfel zis,
să stopeze manifestarea “spiritului ’60” (să-i spunem aşa) şi să reintroducă
dirijismul ideologic (sub forme accentuate) şi cenzura politică în cultură.
Putem spune, azi, că, din fericire, n-a reuşit. “Mica revoluţie culturală” a fost,
după opinia mea, un eşec. N-a reuşit, în fapt, decât să încurajeze o cultură
de suprafaţă (cultura oficială, partinică, revendicativă, zgomotoasă), total
caducă din punct de vedere estetic şi moral, în fine, ignorată cu obstinaţie
de criticii literari autentici!), în timp ce cultura de profunzime şi-a urmat,
cum a putut, cursul ei. Vreau să spun că scriitorii cei mai importanţi ai
momentului (mă refer, acum, la literatură, dar fenomenul se poate observa
şi în alte domenii ale spiritului) n-au cedat şi n-au acceptat “închiderea” pe
care o preconiza, la începutul anilor ’70, regimul totalitar. Este suficient să
vezi, Horia Tabacu, ce cărţi au apărut în anii ’70 şi ce scriitori au debutat
pentru a accepta ideea că “mica revoluţie culturală” de care vorbim n-a
reuşit să întoarcă literatura română la “metoda” şi “spiritul ideologic” de
dinainte de 1968… N-au revenit decât scribii oficiali… Ceilalţi, făcând sau
nu compromisuri, s-au străduit să nu abandoneze criteriul estetic.
Ce i-a spus Marin Preda lui Ceauşescu
Atunci când Nicolae Ceauşescu a sugerat, într-o conferinţă,
posibilitatea de a reveni la “realismul socialist”, Marin Preda, împins de
la spate de Adrian Păunescu, a solicitat o audienţă şi, fiind primit, i-a spus:
“stimate tovarăşe Preşedinte, dacă Dvs. reintroduceţi realismul socialist în
literatură, eu, Marin Preda, mă sinucid”… Cunoşti, Horia Tabacu această
istorie? Dacă n-o ştii, citeşte, te rog, Timpul n-a mai avut răbdare (cartea
apărută în 1981, la un an de la moartea suspectă a lui Preda, publicată de
Magdalena Bedrosian şi de mine la “Cartea Românească”) şi o vei afla
relatată pe larg.
O istorie puţin ocultată, ignorată, voit uitată de multe ori, pentru că
adversarii lui Marin Preda nu vor să accepte ideea că acest mare scriitor este
şi o conştiinţă morală şi, în ultimii lui ani de viaţă, devenise o conştiinţă
naţională, recunoscută ca atare de marele public. Ultimul lui roman, “Cel
mai iubit dintre pământeni”, este o dovadă. Dovadă că scriitorul român,
sub presiunea regimului totalitar, nu s-a lepădat de criteriul estetic şi moral
pentru a îmbrăţişa conceptul estetic despre care se tot vorbeşte de câteva
decenii. Marin Preda nu este unicul exemplu. L-am citat pe el, pentru că
a venit vorba de 1971 şi de încercarea diriguitorilor de atunci, speriaţi de
evoluţia spiritului românesc după evenimentele din 1968, încercarea, zic,
de a răsturna cursul firesc al lucrurilor… Aş putea aminti la acest punct
scrierile lui Nicolae Breban, Fănuş Neagu, Buzura, Bănulescu… ca să
rămân la prozatorii generaţiei mele…
Prieteniile cu scriitori
Evz:  Aţi editat, în facsimil, manuscrisele lui Eminescu în 38 de
volume. Cum s-a ajuns la D.N.A.?
Este vorba de un vechi proiect al lui Noica. Am reluat, la începutul
anilor ’2000, acest proiect şi, ajutat de graficianul Mircea Dumitrescu
şi de cercetătoarea Gabriela Dumitrescu, am reuşit să facsimilăm aceste
manuscrise care, altminteri, nu mai pot fi consultate. Le-am reprodus
pe hârtie (în 38 de volume) şi sub formă electronică. Oricine poate să le
consulte… Când am publicat ultimul volum (îmi amintesc: la 15 iunie
2009, ziua morţii lui Eminescu) şi am anunţat această izbândă în Aula
Academiei Române, am aflat că, în aceeaşi zi, revista Dilema denunţa
infracţiunea, iar un domn anonim din Timişoara m-a denunţat numaidecât
10170 www.oglindaliterara.ro
la D.N.A. Am aflat această nenorocire din ziarul “Cotidianul”… După patru
ani (adică zilele trecute), am primit o adresă de la procuratura sectorului I
din Bucureşti, prin care sunt înştiinţat că urmărirea penală a fost stopată
şi că reclamantul nu are identitate şi nici adresă… E bine, domnule Horia
Tabacu, e bine… Stăm foarte bine cu răsplata jertfei patriotice… Fapt sigur
este că manuscrisele lui Eminescu pot fi consultate, că, de aici înainte,
ediţia Perpessicius poate fi corectată, adnotată… Restul este o istorie de
moravuri intelectuale răsăritene.
Evz: Cu ce scriitori aţi fost prieten?
Îi citez pe cei care nu mai sunt: Preda, Sorescu, Nichita Stănescu,
Fănuş Neagu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Octavian Paler (cu o pauză
de un deceniu, după 1990, când n-am căzut de acord asupra politizării
literaturii, eu fiind contra, el pentru!) Mă opresc aici. Nu-i uşor să-ţi faci
prieteni în lumea literară şi, mai ales, este aproape imposibil să nu se supere
pe tine, când eşti critic literar. La acest punct, l-aş cita din nou pe Roland
Barthes, care scrie undeva că a reuşit mai mult în prieteniile lui, decât cu
ideile sale. Eu, dacă am reuşit ceva, am reuşit, cred, mai mult cu ideile
mele. Prieteniile au fost mai vulnerabile. Dar au fost şi pe cele ce sunt nu
le trădez…
“Bunicul meu se născuse în acelaşi an cu Eminescu”
Evz: De unde veniţi domnule profesor?
M-am născut într-o mică localitate din Prahova, situată în zona
subcarpatică. O lume de moşneni, veniţi, pe la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, poate ceva mai înainte, din Transilvania (zona Covasna)… De aici,
posibil, numele straniu al localităţii: Chiojdeanca… Bunicul meu, Radu
Simion, se născuse în 1850, anul în care se născuse Eminescu. A trăit 90 de
ani. “L-am apucat”, cum se zice, şi am povestit întro carte scrisă cu Andrei
Grigor (În ariergarda avangardei) biografia mea… N-o reiau. Pot doar să-ţi
spun că am făcut studiile la Ploieşti (Liceul “I. L. Caragiale”) şi că din seria
mea (seria Nichita Stănescu), patru elevi ploieşteni au devenit, după 1989,
membri ai Academiei Române. Cum vezi, Horia Tabacu, noi, ploieştenii
suntem serioşi. Degeaba, patronul nostru spiritual, I. L. Caragiale, a încercat
să ne ponegrească… se nasc şi la Prahova oameni…
Evz: Ce profesori reţineţi din Facultatea de Filologie? Ce modele
v-aţi ales, pe cine aţi urmat?
O temă despre care, iarăşi, am vorbit şi cu alt prilej. Îţi spun, acum,
doar atât : într-o istorie rea (cea mai rea din istoria modernă a României),
şi anume anii ’50, la Facultatea de Filologie din Bucureşti erau (încă) poate
cei mai mari profesori pe care i-a putut avea vreodată, după Maiorescu.
Citez pe trei dintre ei: Tudor Vianu, Al. Rosetti şi Iorgu Iordan. G. Călinescu
era dat afară, dar cum ţinea conferinţe publice la Academia Română sau la
Ateneu, nu ratam niciuna dintre apariţiile sale (nu eram singurul, evident).
Pot spune, atunci, că de la distanţă, G. Călinescu domina, cu autoritatea dată
de cărţile sale, îndeosebi de Istoria… din 1941, peisajul nostru imaginar.
Cel puţin al meu. Îl citeam (şi, iarăşi, nu eram unicul) pe G. Călinescu şi-l
ascultam, cu admiraţie, atunci când vorbea despre Tolstoi sau Eminescu
(nu însă şi atunci când l-a lăudat pe Alexandru Toma în Aula Academiei
Române; m-a intrigat, atunci, a vexat spiritul meu tânăr, câteva luni de zile
l-am ocolit, parcă mă insultase personal, apoi mi-am revenit şi, spăşit, am
luat loc în sala în care G. Călinescu vorbea altfel (total altfel decât oratorii
oficiali) despre literatură. Să nu-i uit pe ceilalţi profesori.
N-am lipsit de la nici un curs al lui Tudor Vianu. Model de ştiinţă,
ţinută, autoritate morală şi intelectuală. Ascultându-l şi citindu- i cărţile,
mi-a plăcut spiritul lui profund, serios, cumpănit, stabilizator, ironia lui
discretă şi chiar melancolia pe care o simţeam în reflecţiile sale. L-am
frecventat mulţi ani şi, pot spune, l-am iubit, spiritualiceşte. Când l-am citit
mai atent şi mai sistematic pe E. Lovinescu (am pregătit teza de doctorat
cu un discipol al lui, Şerban Cioculescu, un mare critic şi, aş adăuga, azi,
om de caracter!), am descoperit, în intimitatea operei, un alt model moral şi
critic pentru mine, tânărul care eram, dornic să devin critic literar… Apoi,
Al. Rosetti, prietenul lui Ion Barbu, G. Călinescu, Camil Petrescu… Ce
personaj! Când eram şomer (după 1957, când am fost dat afară din U.T.M.
în urma evenimentelor de la Budapesta; am fost cinci ani şomer!) m-a citat,
într-un interviu, printre cei patru-cinci foşti studenţi care pot face ceva
în cultura română sau, mă rog, cam aşa ceva… Mi-a dat curaj. Oameni
frumoşi, domnule Horia Tabacu, profesori admirabili. I-am iubit. Îi iubesc
şi azi. Generaţia mea (generaţia ’60) le datorează enorm.
Evz: Cum aţi ajuns la Sorbona?
Am ajuns, ca lector de limba şi literatura română, trimis de Ministerul
Învăţământului. Ministrul de atunci, Mircea Maliţa, a trimis 20 de tineri
profesori (printre ei se aflau şi Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, ceva
mai târziu Virgil Nemoianu) să predea la universităţile străine. Pentru mine,
cum ţi-am spus, a fost o mare şansă. Mulţi dintre cei plecaţi atunci au rămas
în străinătate şi au făcut cariere strălucite. Eu, având motive personale şi
spirituale temeinice, m-am întors. Rămâne de judecat dacă am făcut o bună
sau o rea alegere.
CARTE DE VIZITĂ IOAN EUGEN SIMION: n. 25 mai 1933,
Chiojdeanca, Prahova) este critic şi istoric literar, editor, eseist, profesor
universitar român, membru titular al Academiei Române şi preşedinte al
acestui for din 1998 până în aprilie 2006. A primit numeroase distincţii şi
titluri ştiinţifice, între care Legiunea de Onoare a Franţei (2002).
Interviu realizat de Horia Tabacu
 Prin anticariate
Dinafară
de Vasile Tărâțeanu
O bună literatură se scrie
și dincolo de fruntariile patriei,
în Republica Moldova (Dumitru
Matcovschi, N. Dabija, Leonida
Lari și, mai ales, Grigore Vieru) ori
în Bucovina ucraineană, la Cernăuți,
în orașul gimnazistului Eminescu,
al dascălului Aron Pumnul.
Protagonistul: Vasile Tărâțeanu, cu
Iulian Bitoleanu al sau op liric Dinafară, impune
simțirea românească dincolo de
orice grilaj ideologic ce ar submina
ființa națională.
Structura triadică a cărții - 1 “Colecția de rău”; 2 “Labirint
în mișcare”; “Rația de speranță” - te duce cu gândul la poezia
politică, la urgiile unui neam fără de țară, semn că poezia vaticinară
a lui Goga are urmași, cu mențiunea că mesianismul s-a refugiat
în cochilia metaforei, a lirismului aforistic, subterfugiu al unui eu
frustrat,smolit,dar nu și învins, căci Artistul, un
unicat, are ceva din tragismul păsării Pheonix.
Ironia din titlul textului incipit „Cămașa
de forță a isotriei” grefează asupra ideaticii,
altfel, o profesiune de credință în care arta con-
stituie un obiect grav, fundamental, la care se
accede, nu prin sine ci cu ajutorul Celui Adevă-
rat. Detașat de haloul ideologic al bardului din
Rășinari, poetul contemporan recomandă crea-
torilor o atitudine serioasă în procesul creatiei.
Mai bine renunți la scris decât să produci o artă
slabă, nesemnificativă: „ Nu-și lăsă Cuvântul
nespusul.../ Nu căuta în adâncuri Înaltul (meta-
foră de o simplitate dezarmantă!)/ Nu te întrista
că iți lipsește o aripă... lasă-te,fiule, de poezie”.
Limbajul conotativ, funcția poetică
sunt păstrate momentan pentru o valorizare a
emoționalului subordonat unei ținte sociale-
istoricii, intelectuali ce au trădat adevărul,
care s-au aliat cu Puterea : „Sunt prea sătul de
interpreții ei”. Nu numai omul profund, nefericit
Remember
Ion Negoiţescu
(10 august 1921-4 martie 1993)
Preluând creator teme, motive şi modalităţi lirice specifice
modernismului, Ion Negoiţescu a realizat o scriitură ce tinde spre
ermetism, cu rarefieri se sensuri ce-i dau acesteia valori semantice
evidente. Subtil, plin de rigori, poetul Ion Negoiţescu cifrează „edificiul
abscons” (Mallarmé) al poeziei. Cu nostalgie şi cu tonul grav al meditaţiei,
creând o anume atmosferă, profilul fiinţei iubite se profilează precum
într-o nouă Cântare a Cântărilor modernă,contemporană în care toată –
epica – iubirii se reflectă în sufletul, în reacţiile poetului, confesându-se
cu toate câte îl frământă, în cadenţe melodioase ca într-o convorbire
intimă. Pentru Ion Negoiţescu poezia cum şi critica literară, de altfel,
a fost o problemă de cunoaştere şi de destin. Viziunea predominantă
este desigur – Critica Literară. Ion Negoiţescu şi-a literaturizat
„blestemul”, „damnarea”, lăsând să se înţeleagă că se chinuie mai puţin
decât îi place să se ştie că se chinuie. Confruntarea ideilor şi opoziţia
unor momente diferite ale experienţei de viaţă, i-au permis poetului
www.oglindaliterara.ro
aspiră la factorul suprem, cât si studiosul, fabricantul de frumos,
pentru ca anumite date istorice din existența poporului - 1725,
1812, 1918, 1948... - să capete altă turnură în „Luarea luminii” .Cu
lejeritate, autorul citat trece de la minunile simbolului, ale sensului
figurat, la registrul oral, al dezinhibării : “Hei-hei/ Dar pe unde mai
umblați voi, strămoșii mei de azi, părinții mei de mâine?...” („Poem
aproape atemporal”). Imaginile cu Sighet au depășit zidurile terorii
‘și răscolesc sufletul prin „jăratecul-jar” (“Interogatoriu de suflet”,
“Muzeul din Sighet”). Politicul („Râul care rupe inimi”) germinează
durere, segregare, mărturie fiind o anumită apă al cărei mal prezintă
sârmă ghimpată și delimitează două pământuri, două țări, dar
cu același popor. Cenzura și la propriu si la figurat acționează,
iar pășirea pe teritoriul vecin, liber, ospitalier ca o mamă, naște
suspiciuni (nejustificate) din moment ce pelerinul este interpelat
dacă are cu sine droguri, arme, valută („Domnul vameș dialogând
cu poetul”). O existență cenușie stârnește “mirosul de hoit al urii”
(„Dar nu tu, preacuratule fiu”), pesimismul (“mort fiind,aș fi fost
mai fericit, poate ucis acum»)... altădată eul liric apare în ipostaza
inedită de mire („La nunta lor”). Din motive nenumite, conturul
patriei... „Cine il mai știe?» («Lecția de geografie”). Și totuși
empatia cu frații de peste Prut funcționează ( “Limba învingătorilor”
). Cu metafora neologică, evadată din chingile
banalului („Groapa cu lei”) evadată într-o
comparație eterogenă se unifică melodiosul
(„Jivină cu coadă”) cu livrescul ilustrat printr-o
personalitate din antichitatea latină : „Diogene
conversând cu un câine”.
Poetul cernăuțean izbutește să asocieze
miturile biblice modernei civilizații chiar și
coborând în Realia : „dincolo de găoacea zilei,
viitoarele păsări ciugulesc”. Paleta stilistică
se extinde, făcându-și apariția hiperbola în
“Năufragiații morții” : “ Cu Marea Moartă in
brațe cobor... să îi dau o gură din apa vie, dar
Marea e Moartă”. Uneori creatorul vizitează
sala de așteptare/anticamera Literaturii, uzând
de expresia trivială fără a recurge la principiul
baudelairian și arghezian estetica urâtului
(“Mașina de tocat nervii” și “Ieșirea din
poveste”). Ca orice poet adevărat, și Vasile
Tărâțeanu aureolează metafora drept platformă
a liricului (“Arpegiile singurătății”).
să închege compoziţii de o mare profunzime,
iar – procesul – de înnobilare a versului său să
nu înceteze datorită receptivităţii statornice la
idei şi evenimente.
Teoria culorilor
acest roz albastru portocaliu bântuit
încă de la focul începutul spre
solidaritatea poroasă de la sfârşit compactă şi
de voinţa policrom oarbă de-a fi cenuşiu Victor Sterom
(teoria culorilor sfidând gândul omului de
ştiinţă pe numele său Johann Wolfgang von
Geothe:spectrul curcubeului şi păunului
se descompun şi se recompun sub foarte dulcele sur)
cum îl port în trupul meu prea
material şi prea chinuindu-mă diafan
ca şi cum văzutul şi nevăzutul ar vrea
printr-însul ceva sfâşiat în unduitor de reîmpărţit
10171
 ESEU LUCIFERIAN - DESPRE
HISTRIONISM ŞI EFECTUL
CATHARTIC REVIGORATOR
„MADAM BOVARY C’est MOI!” (Victor Hugo)
„MASCA SUNT EU” ( Nicolae Breban)

Aşa cum înţelegem şi Viaţa altora, creaţia virtuală, arta altuia, prin empatie si de circumscriere
adecvată a ceea ce este şi înseamnă CELĂLALT, recte ce primim de la operă, valoare sau nonvaloare,
ideie roditoare pentru sufletul colectiv (...) -tot astfel, prin vârste, ne vom înţelege propriul Sine şi avem a
ne oglindi în mentalul – activ al Umanului şi a convieţui, prin înţelegere - armonie spirituală, - cu Ceilalţi.
Nu doar cu cei dragi, ci, in extenso, cu lumea. Poetul, atunci când ESTE, ne poate transmite,comunica- Eugen Evu
cumineca, starea benefică, de reconfort, Fericire, de la Feeric, sau, la extrema bacoviană – a.e. baconsky-
ană, oribila stare – psihotoxină - a singurăciunii (aş zice SINGURÎCIUNII).
După totalitarismul cazon în care am „supravieţuit”, cel puţin trei generaţii au fost bruscate în
Existenţă neo-sclavagistă - de tip Comunism ( cu „faţa umană”/ Imagine, Adică MASCĂ? O fi, dar de Arta este a erosului sublimat, ci nu a
regimurile stalinist - oaukeriste şi „emanatele” Cameleonice, aici, în Poporul generic ROMÂN, pe care Abjectului camuflat! Nu eroismul erotismului
Cioran, deprimat şi hiperlucid, a numit-o „cel mai nefericit din lume”..., îndoctrinările şi oprimările ce acaparator! Să fim iubiţi, dar pentru aceasta,
le-am suportat, sau în care am fost „inadaptabili” (sic.), desconsideraţi sau respinşi uneori, spre groapa mai ales, să nu uităm că AVEM NEVOIE DE A
comună a... memoriei colective... persona non – grata „ba chiar” vrăjmaşul patriei-partid, - pentru IUBI, mai mult decât a fi iubiţi. Nu iubim spre
LICHEAUA cu galon - pe creier – scrot, ascunsul devenit MASCĂ, HISTRIONUL!, alienatul alter a lua în stăpânire, ci pentru a rodnici Dorinţa,
- egotist, ipocritul, schizofrenicul genialoid, spermo-stalinul, etc. - Marele Tovarăş, ai zice... MOLO- Dorul! ROD-ul numit de Cezar Ivănescu aşa...În
TOV”-arăşii...În fostul regim, această subspecie s-a prăsit sub agresivitatea asasină a LOR, cei cu platfus acest caleidoscop, Oglindarium, Magic- World...
la creier şi la fund..., marii PSIHOPAŢI ce se pretind - ca imagine publică, civilă - civilizatoare (sic, n) – poetizînd Realul a se recalibra FIINDUL-
SALVATORI, Eroi, Lideri – de drept, ba chiar „democratic” legitimaţi (licenţiaţi) – ALEŞII NEAMULUI. FIINŢA...Igitur, NOI- OMUL! Cât despre NOI,
Sociologia culturii, desigur, cu fericite exemple şi la noi, învaţă tinerimea în Academii, numai că România, POETUL, chemaţi sau aleşi, -parcă ne ştim decând
după Era ticăloşilor (v. Marin Preda) – abia ACUM, îşi reînţelege, după MASSIFICAREA – mancurtizarea lumea, nu-i aşa ? Să nu ne alienăm, să fim ce-am
celor născuţi după 1944, propriul DESTIN- DETERMINIST, cu nu „stigmatizat”, cum ne-mbată cu apă
fost mereu: catharsici, de se poate sacerdotali, ci nu
chioară (psihedelistă, sau ..neo- dadaistă, nihilistă!) – agonicii DIRECTORI DE CONŞTIINŢĂ, (rămăşiţe
Ciborgici!!! Şi, pentru Dumnedzeu! , Lux- Rerris
jalnice ale SINTEZISMULUI „savantei de renume mondial”, Elena Ceauşescu, şefa Biroului Doi, inclusiv
a SECURITĂŢII (după fuga generalului Pacepa, recte epurările fostului KGB -,“ adaptatului APARAT al se traduce “ Purtător de Lumină”! Eminescu ştia,
Noii Securităţii - cea mai monstruoasă, rapace dintre toate „eşaloanele”, cohors diaboli! Nu mai e timp spre însă era un Hiperionic... Glossa lui este un cod
coborîri în Infern, pare-se acesta ieşit seismic la suprafaţă! negru, al “ măreţiei frigului” ( roşu vertical, Niki
Omul- artist, în cazul nostru, Poetul, Visătorul, este fie vizionar al Clarului cel atribuit Empatiei Hristeo!) ale “ cadavrelor în vid ( a.e. baconsky)- ci
Divinului, luminător al Conştienţei Colective, mai ales acum, cânt retrăim, halucinant!, O CRIZĂ nu “ rugăciuni ale unui dac” – mortificatoare...,– şi
GLOBALĂ GALOPANTĂ... nu mai poate să fie nici cărturar, nici dascăl, nici “ director de conştiinţă”, nici alte paradigme ( cu vierme propriu) abisale... Da,
“ profet”, “ apostol”, “psiholog”,( cu ipostazele activ- pasiv care sunt al psihiatriei moderne)... POETUL suntem telepatic, adică EMPATICI şi aceasta ne
este într-un înţeles mai subtil, omul îndrăgostit de viaţă- lume- semeni, el este – altfel spus, MILITANT este Speranţa!!!
al Umanismului: el este, când ESTE, “ semenul tău, frate” , ci nu cum l-a definit astfel Baudelaire ( v. Post scriptum: Dar, în anumite doze, energia
Prefaţa, Florile răului) – prin URÂT ( Urâciune, la români) – el nu e “ profetul” ( oricum mincinos, uraniului are şi un efect bun asupra oamenilor! Tot
duplicitarnic şi ventriloc- histrionic, anume prin mistagogia instinctului primar)... Va fi de recitit cum aşa cum îna­inte, locurile de mânăstiri erau alese cu
au conceptualizat, prin timp, acest tipic- atipic geniu..., şi altfel spus, oprra-i, POEMUL ANIMAL, cum nuiaua de alun ra­dies­tezică. As­tea-s ştiinţe vechi!
îl defini prietenul poet al “Cantonului părăsit”, Liviu Ioan Stoiciu; apropos, asta vine dinpre epigonicii lui Vibra nu­ia­ua, atunci locul era bun de mânăstire,
EMINOVICI ( rebotezat la Budapesta, de Iosif Vulcan), EMINESCU, adică de la BACOVIA, LABIŞ, pentru că era cen­tru energetic. Aşa cum e şi aici,
Ursachi, Geo Dumitrescu, Beniuc, A. E. Baconsky, Nichita Stănescu, Păunescu ş.c.l- ( că s-a făcut triaj”,
la Mânăstirea Prislop, de pildă, şi asta o ştiu foarte
vorba lui Marin Sorescu...). Ce are a face critica? A decanta, a separa mai corect, reponsabil, memoria
bine, pentru că am copilărit şi pe-aco­lo. La Prislop
culturii noastre, de ceea ce este radio-activ- teluric şi încă nociv, în Timp... Energiile spirituale din OM,
creative, revelatorii ŞI PRIN poezie, se cer RECICLATE, fie şi prin hipoeracizii sarcasmului oximoronic- este centru energetic puternic. Cei vechi ştiau unde
pamfletar! – cinic via Juvenal,- Diogene..., Caragiale, Eugene Ionesco, Beket, Orwell ş.c.l.- dar gunoiul să aşeze temelia bise­ricilor, ca şi fân­tâ­narii care
NU: el aparţine, metaforic zicînd, frigului elemantar, din Mineralitate, în “ zgomotul şi furia” rumorii “ găseau locul apei, după ştiinţe milenare. Ştiau unde
istorice”, cumva autodestructive, societatea însăşi (!!!) emanîndu-şi, prin determinare şi Dirijism – Control să înteme­ieze. Aşa că, dintr-un motiv sau altul,
securistic- activistic, ba chiar “ sindicalist” – ( roata norocului)- “ tovărăşesc” ( unii mai egali ca ceilalţi”, toată zona noastră dacică este benefică ener­ge­tic,
etc.... Cât despre mine, cel ce re-scriu acestea, “ rămânînd ce-am fost, romantic”- ştiu că ARS POETICA este bună. Poate de aceea, aici omul e mai vioi şi
este o artă a SEDUCŢIEI- VRAJEI- FEERISMULUi, pledînd EMPATIC, o cale spre STAREA feerică, de mai harnic, iar natura mai ro­di­toa­re. O zonă de
FERICIRE... Astfel că, dincolo de opiniile convergente sau nu, ale exegeţilor mei, eu sunt al lui Goethe, unde au răsărit oameni mari...,( interviu cu Valentin
den Weimar, ci nu al lui Eminescu- via Schiler şi Sapho! Suntem vechi, cu nu bătrâni, cum splendid a Iacob, Formula AS, Mai.a.c.).
definit G. Călinescu; orfeici, ci nu prometeici , nu pedepsiţi de zei, cu “ vultur propriu”... ( Câţiva dintre *Un elf este o fiinţă fabuloasă, aparţinând
contemporanii mei, stinşi, de asta au murit: de cancer la ficat: arta lor, în mare parte, revizită, este un mitologiei nordice, şi care a supravieţuit în
simptom al suferinţelor TUMORALE, sau , dacă vreţi, simptome ale organului amputat” ( mutatis- folclorul nord european, în legendele scandinave,
mutandum, psihorganului amputat”... Patrimonizaţi cam pripit, drept “ genii ale Neamului”, tinerimea germane şi englezeşti. La origine, elfii erau nişte
studioasă de mâine ( de azi!)- unii “ directori de ...subconştiinţă” ( iraţionalitate disimulată) – pe termen zei minori ai naturii şi ai fertilităţii, fiind înfăţişaţi
lung, ca ...profeţiile ¡!! Numesc aceasta MANIPULARE, propagandism, Nomenklatură, arte care duc de obicei ca nişte tineri bărbaţi şi femei, ce trăiesc
la aplatizare, massificare...La o “ cultură de masse”, ci nu “ mase culturale ¡!! Ce feeric este să scriem
în păduri, fântâni, iar uneori sub pământ. Ei deţin o
HOLOGRAMIC, ( holistic- hierofanic, - prin aceea că suntem în hermeneia Gramatikon, - să fim convivi
prin Pathos- Empatie, -şi să cântăm baladesc, ci nu în corurile plăcute Tiranilor din Kakistocraţie, cum viaţă lungă, uneori chiar sunt nemuritori şi au puteri
zise Dorin Tudoran! NU ai Profetului Gabriel Garcia Marquez, nu în experimentul MACONDO! Nici magice. J. R. R. Tolkien, în trilogia sa, „Stăpânul
experimentul Peştera Noicană, oricât ar fi de ..seducătoare”, în NOUA SINGURĂCIUNE care fumegă Inelelor”, pune accent pe caracterul angelic, pe
ACUM, în “ clipa cea repede ce ni s-a dat”… inteligenţa elfilor, ceea ce a făcut aceste personaje
La toate acestea revin, matinal, din „mansarda lui Cioran” a Pauşaliei ( cu scară interioară, Dragilor foarte populare în fantezia modernă. În linii mari,
Valentin, Longinus Sânziana) - după lectura “ la rece”, a cărţii lui Valentin Iacob – Colonelul Elf *- unde elfii se aseamănă cu nimfele din mitologia greacă şi
sunt în acord cu Horia Gârbea, Ioan Es Pop, Daniel Bănulescu şi alţii, care îl vor ÎNŢELEGE pe poet; cu viliile şi rusalkiile din mitologia slavă.
zburător prin cuvânt, literator, sau cum Sigmund Freud zice, telepatic ( eu parafrazez radiestezic, esoteric,
athanoric, sau “ aurifer”) – telepatic ( Psihanaliză şi telepatie, 1921)... Că aparţine şcolilor eleatice, sau Vă salut, generaţie în Viu, fii şi fiice, nepoţi
eracliteice, rămâne sarcina criticii “ la rece”, dacă nu anorgasmice. şi stră-nepoţi!

10172 www.oglindaliterara.ro
 2 lei Spiriduşul
3 lei Drăcuşorul
(urmare din numărul anterior)
- Azi, oftă bunica, se împlinesc cincizeci
şi cinci de ani de când Petrache a tras cu cangea
la mal luntrea în care pluteam spre Tulcea. Pe
atunci, uşa casei ăsteia se închidea cu un pui
de iepure de câmp şi se deschidea cu un miel.
Hornul se astupa cu un coş de nuci în care se
fuduleau două veveriţe şi-n fiecare geam îşi
desfăşura aripile un cocor...
- Tuşă Tăsică! strigă de peste gard bătrânul
învăţător Chircan.
E cocoţat în hamacul legat între două
crengi ale nucului şi-şi face vânt cu pălăria.
Scorpia de nevastă-sa se leagănă, lungită într-o
albie, lălăind o melodie nătângă.
- Mi-au fost jefuiţi cinci butuci de struguri
ananas. Dacă nu puneţi joarda pe cei doi pui de
lele, o să fac eu să fie amestecaţi şi-n furtul de
odoare din biserica satului.
Cu o încetineală, probabil ca să ne dea
timp de repliere, bunica trase spre rogojină o
nuia de alun.
Eu şi George, între timp, dispărem în podul
cu fân. Printre şipcile peretelui larg, îl vedem
pe armăsarul Talaz îngenunchiat la conovăţ. O
nevăstuică-i împletea coama bogată. Iată, deci,
cine-l dichiseşte în fiecare zi şi noi nu ştiam!
- Ia! mă zgâlţâi George de umăr. Mamaia a
dat timpul cu cincizeci de ani îndărăt.
Priveam uimit. Un miel alb, ca un
N
sentiment fugar în urma căruia rămâne doar
abnegaţia speranţei, deschide uşa casei; un
I
iepure cu două capete, cel din dreapta, înfundat
într-un câmp de lucernă, cel din stânga, într-un
pepene galben, ieşi fuga din casă pierzându-se în
via învăţătorului, înconjurată cu sârmă ghimpată
în rânduri dese şi înalte – chiar şi văzduhul de
deasupra părea plin de ghimpi – iar în urma lui
săltară peste prag, în curte, douăzeci de cocoşi.
- Îi cunoşti? mă întrebă George.
- Drace, îmi scapă o-njurătură, au înviat
cocoşii zugrăviţi pe fundul talerelor de lut şi
cei cusuţi cu arnici şi mătase în ştergarele de
bumbac.
Sunt mărunţi, vânoşi, uscaţi. În aripile
lor, învolburate nu pentru zbor, ci pentru luptă,
strălucesc vedenii de curcubeu; învăpăieri
albastre, corbi, violete. Ciugulesc din mers boabe
de mei împrăştiate pe bătătură şi înaintează în
grup compact, conduşi de-o durere severă, de-
un avânt inconştient spre a se azvârli, într-o
năvală suplă, asupra cocoşului din curte care,
lovit pe neaşteptate, se rostogoleşte la pământ,
ca dovedit de hultan. Cocoşii cei mici îi smulg
cele mai frumoase pene din coadă şi se duc de le
înfig într-o ramă de sidef, alcătuind un evantai pe
care-l pun în mâinile obosite ale bunicii.
- Lucrul ăsta trebuia să-l facem noi doi!
zise George, cu glasul trecut parcă prin vijelia de
mătase şi arnici.
Îi răspund altceva.
- Un băiat din Brăila, îi zic, care-a venit
la bunicii lui, pe uliţa a doua de la noi, i-a spus
că filipinezii care intră cu vapoarele la Brăila
cumpără căţei pe care-i mănâncă.
- O, la, la! se plesneşte George peste
frunte. Păi domnului Chircan tocmai i-a fătat
căţeaua.
Coborâm pe scara din dos a podului şi
pornim spre Dunărea mică, să ne scăldăm. Peste
creştetele noastre zboară, în ocoale din ce în ce
mai mici, două vrăbii-fluture.
Oricât de neperfectibilă, umbra zilei de
iulie s-a înscris în noi ca o recucerire a timpului,
pe care o datorăm mereu celor bătrâni.
Mergând spre Dunărea mică, George
cântă cât îl ţine gura:
Eu ţi-am închinat bucuria,
Căci în tine m-am încrezut...
ÎN SEPTEMBRIE
George se oprise în dreptul porţii şi striga:
- Mamă Tudorăă! Mamă Tudorăă!
În acelaşi timp, întărâta câinele din curte,
trăgând pe gard c-un ţăruş de scos brânduşe.
T
- Ce-i, mă, afurisitule? se răsti mama
Tudora. A dat benga-n tine, de nu laşi câinele-n
I
pace?!
- Cine-i benga? vru să ştie George.
- Un drac bălţat.
- Fac cruce cu limba-n cerul gurii şi scap
D
de el. Dar câinele ăla-i răguşit rău. Intru în baltă
şi-i aduc nişte ouă.
- Păi, da, că gâştele sălbatice ouă-n
E
septembrie!
- Nu ouă?
- Nu. De ce m-ai strigat?
- M-a trimis mamaia Tăsica să te-ntreb
dacă l-alde matale s-a legat magiunul. La noi
fierb cazanele de azi dimineaţă şi nimic, terci!
- Cu ce face bunica focul?
- Cu stuf.
- Să schimbe focul pe lemne.
- Fug să-i spun.
- Las’ că-i spui mai târziu. Vino să-ţi arăt
pământul fermecat.
- Vrei să mă tragi de urechi, se codi
George, fiindcă ţi-am furat din grădină nişte
iarbă dulce.
- Mi-ai furat tu şi nişte căpşuni târzii, dar
cu treburile astea ne socotim altădată. Vino!
George se strecură în curte, crăpând
poarta, puse la loc zăvorul de lemn şi schiţă un
salut uscat spre câine.
- Dacă nu-ţi mai rânjeşti colţii tăi
nemernici, când mă trimite bunica s-i cumpăr
gaz, ţi-aduc un ou. Îl sparg şi-l bei din palma
mea.
Câinele hăpăi o muscă şi puse botul pe
labe: învoiala se făcuse.
Mulţumit, George porni pe urmele mamei
Tudora, pe sub caişii cu frunză galbenă şi intră
în livadă. Cunoştea bine locul, fiindcă prădase
toată vara, începând chiar din săptămâna când
se pârguiesc vişinele. Nu mai târziu decât ieri,
scobise o groapă sub gard şi târâse în drum o
pepenoiacă. În aracul ce sprijină perdeaua de
mărar atârna un petec din cămaşa lui. “Ce-ar fi să
încerc să-l iau?” Făcu un pas, uşurel, spre stânga,
dar mama Tudora-l simţi:
- Semnul rău rămâne la locul lui!
Şi el, ca şi cum salcâmul se scărpina la
subţioară:
- Mamă Tudoră, sfinţii din icoane au fund?
www.oglindaliterara.ro
Fănuş Neagu
- Mă, blestematule, cum de nu se scufundă
cărarea sub tine?!
- Aşa zicea nea Aliuţă Panait-ţiganu’, când
am trecut pe sub geamul lui.
- Uită-te pe baltă!
- Mă uit.
- Ce vezi?
- Văd luna. Parcă-i o şuviţă de slănină. Ştii
că-mi vine să râd?
- Şi sub lună ce vezi?
Sub lună, pus şi simplu, cu toate că eram
la mijlocul lui septembrie, ningea cu fulgi mari.
- Ninge cu fulgi mari cât o falcă de iepure.
- Mă, tu eşti bolnav la minte?
- Am zis prostii? Am zis iepure, fiindcă
fulgii ăia tremură necontenit.
Cu piciorul rupse un dovleac din vrej
şi-l împingea către tufele de liliac. Cu mâinile
nu putea lucra, cu ochii alese cea mai frumoasă
gutuie, frumoasă ca luna de miere, ce dracu-o fi
aia?! Tăicuţă, începu să
cânte-n gând, susaiul tomnatec e amar,
fluturii sunt o otravă pentru leuştean, o să mă
gândesc la un peşte albastru, o să încasez o mică
chelfăneală.
- Şi, totuşi, de ce ninge când afară e cald?
- Mamă Tudoră, ninge fiindcă n-are
încotro.
- Ninge?
- Un om, un înger, o salcie. Parcă poţi să
mai şti cine ninge şi cine nu în ziua de azi? S-au
schimbat lucrurile.
- Faţă de cine?
- Faţă de împrejurări.
- De unde-ţi vin vorbele astea în cap?
- Le visez cu ochii deschişi. Trestionară!
Nea Miti Bleandră, cu frate-su Taur şi cu
Constantin Milea.
- Şi cu bezmeticul ăla de Ştefan Covache...
- Pe toţi îi ştii matale, mamă Tudoră.
- Sunt nişte haimanale.
- Cei mai buni pescari şi cei dintâi hoţi de
cai.
- Îţi place de ei?
George se dădu un pas îndărăt şi, ca un
făcut, rupse cu călcâiul un castravete.
- Dacă-mi dai voie, mie nu-mi place decât
de bunica şi de matale.
- De mine de ce-ţi place?
- Fiindcă ai grijă ca să miroasă a izmă pe-
aici.
- Într-o zi o să rup o nuia pe spinarea ta.
- Merit. Pe cuvânt de onoare. Sunt un ăla,
un mucos nesuferit.
- Nu-i adevărat.
- Nu-i adevărat?
- Nu! Uită-te pe baltă şi spune-mi ce vezi?
- Pleacă berzele. Şi eu m-am prefăcut că
ninge. Vrei să le număr?
(continuare în nr. viitor)
10173

Dumitru ICHIM
SPECTRUL LUMINII
Poţi tu să-mi dai verdele
cu împrumut,
dar întreg în culoare?
Ochii tăi nu cumva
l-or fi-nvăţat de la mare?
Sau poate din cerneala
ierbii
cu care luna îşi scrie
chenarul oglinzii din care
s-adapă alături şi frunza şi cerbii?
Ca un cer de
joc opalin, întregul tău verde
ce mi-l dai cu-mprumut,
ţi-l întorc înapoi,
în zeci de nuanţe
şi pentru fiecare din ele,
corect ca să fiu nu agalnic,
răsplăti-voi în plus c-un sărut.
Nu-i aşa că-s bun platnic?
GHICIT ÎN CAFEAUA NEGUSTORULUI
DE UMBRE
Ies pe prispa unui gând:
Umbră cumpăr, umbră vând!
Ce te-ascunzi după copaci?
Undă-a nopţii ce mai faci?
Ies din gând şi-aud din tindă
oleandru din oglindă.
S-a prostit. Spre mine latră
să nu mă ascund sub piatră.
Cea de umbre, unde-i ţara?
I-a ars harta ca ţigara.
O întreb pe neagra hoaşcă:
Mi-a ieşit vreun drum în ceaşcă?
E aripă, pas ori labă?
Umbra-mi sare şi-o întreabă.
Ce să fac? Mă-ntorc în gând.
Umbre nu mai am să vând.
LISTA DE SFÂRŞIT DE SĂPTĂMÂNĂ
de oprit la benzinărie - roata
mâncare pisică
baterii de alarmă
de plătit apa lumina
haine „Nufărul’’ bilete pentru diseară
hârtie de w.c. tampax otravă şoareci
de aprins lumânare pentru ichim
alea de suflat nasul detergent
siringi
bere
varză
cartofi
pâine pentru 12
de luat mielul de la măcelărie
10174
POEZIE
Nicolae MATCAS Marina Raluca Baciu
Păcatu-i greu, dar are şi Sugestiv
iertare
Scriu aceste versuri
La popă,-n postul mare, Tămâioase pe foaia
disperat, Roşie de nuc…
Un biet ţăran din pana lui Unde - mă întreb - sunt
Neculce, vocile
O culpă-i confia, de
neiertat, Gălăgiosului infinit de
Ce şi-o gravase-n minte copil?
s-o inculce: Unde - te întrebi – e vocea
Ropotitoare-mi?
„Părinte, ştiu că-i interzis la dulce, E…..
Dar, cum aram, vecina s-a-ntâmplat
De mi-a vorbit şi-a râs atât de dulce, …sau nu e ….STRUGURE (?).
Că m-a făcut să intru în păcat”.
Miroase a toamnă
„Nu-i treaba, frate Gheorghe,-atât de slută.
Cum ştii, şi eu cu diavolul mă lupt, Când spui că „miroase a toamnă!”
Dar când îmi pică-n mână-un şold de ciută, Tu te gândeşti doar la trecut
Nici eu atunci nu preget să mă-nfrupt.
Şi niciodată nu pricepi
Păcatu-i greu, dar are şi iertare. noul început…vânt tomnatic ce eşti!
Făcut în gând, e îndoit mai mare”. Tu treci nepăsător pe lângă pomii bătrâni
şi nu te doare cum i-a durut pe ei
E cert. O lume-ntreagă-ar fi avut o viaţă…
O! viaţă…
Frumoasă foc, deşteaptă, rafinată,
A fost, abil, regină şi metresă. îţi pasă doar cât să te faci ascultat,
Dar cum de-a reuşit să ţină-n lesă dacă la asta te referi
Doi generali şi-o falnică armată? când spui că „miroase a toamnă!”.
Misteru-i de milenii te îmbată, Cromatică
Că-i blondă, că-i şatenă sau negresă.
Doar moftul ei nu-l ţii nicicum sub presă:
Un gest tranşant – şi-o lume e sfărmată. Toamna e parfumul lacrimogen
Ce tainic îmi şopteşte povestea de iubire
Stă Tower Bridge, sleit, pe-un crac de lut? Şi-o desenează
Pe malul Senei sar copiii şatrei? iar
Îi latră câini la poarta Romei? Latre-i! şi iar.
Aroma amăruie a ei doare ruginiu.
E cert: o lume-ntreagă- ar fi avut Doare-adânc,
O altă faţă, azi, să-i fi crescut de nu mai simte
Ceva mai scurt lung nasul Cleopatrei. îmbătată cu ploaia inelelor ruginii-iubiri ce
se sfarmă
Să nu-i zici, dar, şi tu lui pingelică şi se înalţă la cer.
Acum,
Am fost în akadémos şi-n agóra,
Şi lumea-n lung şi-n lat am colindat-o, Toamna a poposit la noi pentru a mia oară.
Dar nu mă bat pe burtă nici cu Pláto Voi merge în asfinţit s-o rog
Şi nici joc dame-n club cu Pitagóra. Să îmi mai deseneze-o dată
Chiar pentru-a mia una oară,
Ci-n nerozia noastră – Domnul bat-o! – Povestea-i de iubire.
De câte ori – să-ţi steie-n ornic ora -
Un orb îi pune-o floare donnei Flora, Visul unei vacanţe de vară…
Un surd lui Bach i-adaugă-un staccato.
…a fost în calendar…
Îmi sugerează-un mut să-mpinten iambii –
Pe şef să-l urce-n ceruri ditirambii, Un vis c-un vals în miezul verii
Un bâlbâit – să-năbuş armonia, Mă bântuia mereu.
Căci azi la modă-i, vezi, cacofonia.
Iar ochii tăi păreau sclipeau senin
Să nu-i zici, dar, şi tu lui pingelică: deşi zâmbetul-ţi era chiar masca
Ne sútor últra crépidam*, nenică! unui şarpe cu venin.
Graţios ai fost din fire
*Ne sutor ultra crepidam (lat.) - (Te pricepi şi tu, însă masca ţi-a căzut
cizmare), dar nu mai sus de sandale. Se zice că ce-am văzut, nu mi-a plăcut…
pictorul grec Apelles (sec. IV î.e.n.) şi-ar fi expus în acel sfârşit de vară…
tablourile şi s-ar fi ascuns după un perete de doar minciună!
carton ca să audă ce observaţii îi fac vizitatorii Şi-i amară…
(aceştia fiind uneori mai atenţi decât autorii). Un
cizmar s-ar fi exprimat că, în împletitura de fire
Vara a trecut de ceva vreme
din partea interioară a unei cizme de pe piciorul
doamnei din tablou, lipsea un ochi. După ce Amintirea ţi-am pierdut-o, pesemne,
pleacă vizitatorii, pictorul se uită, ia pensula şi dar sper
repară lacuna. A doua zi, cizmarul, măgulit şi că n-am rătăcit, pierzând o vară întreagă,
considerându-se priceput în arta penelului, prinde M-am câştigat:
a-i găsi cusururi şi piciorului încălţat în cizmă. căci te-am uitat…
La care pictorul, indignat de prostia omenească,
iese de după paravan şi îi răspunde cu cuvintele Ci uită-mă şi tu pe mine!
(devenite înaripate) de mai sus. Să mai sper?...
www.oglindaliterara.ro
 ENEIDA FANTASMELOR
de Marina Raluca BACIU
Volumul de versuri „Eneida fantasmelor”, Editura „Armonii
culturale”, Adjud, 2013, 80 de pagini, marchează debutul de librărie al
unei convingătoare poetese de nici 16 ani, Marina Raluca Baciu.
Cu o Prefaţă, „Epopeea visului împlinit”, semnată de doamna
Mariana Vicky Vârtosu, cartea nu este organizată editorial pe o structură,
pe nişte capitole tematice, dar poezia este susţinută valoric de o stranie şi
benefică unicitate ideatic-sentimentală, care îi asigură un timbru original,
inconfundabil, pe un flux liric ca un tutti armonic, pe o gamă cu o muzică
lăuntrică şi cu impresii sculptate în cuvinte.
Sunt 66 de poeme scrise într-un fel de transă de frenezii lirice, cu
o prozodie cam în afara reperelor şi experienţelor adolescentine, aparent
nedefinită, dar sigur pe coordonate moderne, incerte şi ele, cu accent
pe căutarea unei formule proprii, unitară sub aspectul echilibrului venit
dinspre un EU liric surprinzător de matur pentru cei 15-16 ani ai autoarei.
Marina Raluca Baciu scrie versuri de parc-ar fi trecut abrupt de
la vârsta gânguritului şi a jocului cu păpuşile Barbie la anii adolescenţei
rebele, într-un marş triumfal spre tinereţea impetuoasă, agresivă şi
uşor inconştientă a… „frumoşilor nebuni ai poeziei”, atenuată de un
sentimentalism melodios şi o stare de perpetuă graţie.
„Eneida fantasmelor”, o carte de debut editorial, aşadar, după
exerciţii de virtuozitate lirică presărate prin pagini de reviste literare,
concursuri şi festivaluri, încununate de diplome, premii şi recunoaşteri
oficiale ale unui talent în devenire; o carte de poezie a unei adolescenţe
tumultuoase dar cu acorduri de echilibru dintr-un Studiu pentru pian
de Claude Debussy, ori cu arpegii romantice, graţioase,
dintr-un spectacol coregrafic pe muzica lui Ceaikovski;
un exercţiu liric parcă prea grav, prea grevat de dileme
existenţiale.
Poeta Marina Raluca Baciu îşi dezvăluie cu rezerve
decente şi un comportament elegant toate frământările
şi nedumeririle izvorâte din senzaţii fizice şi morale
nemijlocite într-o dinamică remarcabilă, de parcă o cohortă
de spiriduşi, neprietenoşi uneori, blânzi şi afectuoşi alteori,
i-ar direcţiona sentimentele spre o maturitate provocatoare:
„Nu pot să închid ochii, / Simt cum focul lor căprui / îmi
invadează mintea” („Amurg”, pag. 10).
Parcă ar scrie poezie… „după ureche” (!), dar o ureche
muzicală, cu exerciţii de pian, pe strune de vioară acordate
în La impetuos, după acordajul în dezordine armonică
al orchestrei, şi strigă în gura mare toată încrâncenata sa
nonadeziune de adolescentă rebelă: „Din pricina / unei
seminţe negre / m-am înecat şi / n-am mai putut scoate / un
cuvânt” („Seminţe”, pag. 22).
Deşi o impardonabilă comunicare cu o vârstă pe care n-are cum s-o
înţeleagă, după regulile implacabile ale biologiei, o face pe domnişoara
Raluca Baciu să gândească nostalgic un viitor incert, fie şi romantic, sau
altruist din perspectiva unei elegante comunicări cu maturii şi experienţa
acestora: „Când spui că «miroase a toamnă» / Tu te gândeşti doar la
trecut / Şi niciodată nu pricepi / noul început... vânt tomnatic ce eşti! /
Treci nepăsător pe lângă pomii bătrâni / şi nu te doare cum i-a durut pe
ei / viaţa” („Miroase a toamnă”, pag. 14); pentru că „Toamna e parfumul
lacrimogen / Tainic îmi şopteşte o poveste de iubire / Şi-o desenează / iar”
(„Cromatică”, pag. 15), ca o creionare fugară, impresionistă, asociativă de
tânără bine crescută, manierată.
Chiar şi-atunci când este de-o seriozitate şi de-o maturitate…
„suspecte!?”, pe care nu i le contabilizez în deficit valoric, ci ca pe o reacţie
de adrenalină în doze homeopatice, din care nici ea nu mai înţelege nimic:
„Robotici inventăm coregrafie. / Faci nişte paşi pe-optimi, / te bâlbâi în
cuvinte scurte, iar ochii îţi transpiră abundent, / încât oglinzile, privind,
se-neacă în căldură / Şi fiecare pas, vrei să-l botezi cu denumiri ciudate. /
Numeşti: «Chestia unu şi chestia doi» / Normal te contrazic, adăugând-o
şi pe-a treia” („Chestia unu cu chestia doi – fără chestia trei”, pag. 20).
Din aceste motive şi din alte câteva, pe care nu mi le explic (!?), sunt
tentat să-i atribui tinerei poetese un început de… „gripă de comunicare”,
iar cauzele le-aş transfera spre cei din jur, care-o iubesc sincer pe Raluca,
dar nu-s în stare să-i gestioneze rezervele de potenţă creatoare fără
ingredientele sentimentale în exces, şi-atunci reacţia, cinstită, curată,
angelică a puştoaicei de doar 16 ani este pe măsură: „Pe strada unde-am
devenit copil / galopez înapoia prezentului / … / Galopez înaintea trecutului
/ … / Alerg pe strada / unde-am redevenit copil / şi văd o umbră vagă în
www.oglindaliterara.ro
timp / în uscăciunea vremii. /… / Sunt
o floare fumegândă / într-o ultimă
secundă / de viaţă muribundă… / Mă
sting fără tine / Copilărie!” („Strada
copilăriei”, pag. 23). Un excelent
poem, de-o francheţe şi-un lirism
în travesti…, de-o matură atitudine,
ca o veritabilă „Ars poetica” de
creaţie literară şi de afront estetic
convingător pentru intrarea în rândul
celor mari, cu fruntea sus, cu modestia
şi, în egală măsură, cu aroganţa unei
generaţii de poeţi foarte tineri, care
au înţeles că literatura de calitate,
chiar cea protestatară, nu se face Dumitru Anghel
prin atac la civilizaţie, ci prin puterea
argumentului elegant.
Marina Raluca Baciu… „se joacă de-a vârsta matură” şi-o face
cu graţia inconştienţei sincere izvorâtă, neprogramat, dintr-o inteligenţă
nativă şi dintr-un potop de aprecieri din care a înţeles că este frumoasă,
deşteaptă, talentată şi cu un viitor pe măsură! În consecinţă, s-a luat în
serios şi a scris o poezie din care decurg, de la Shakespeare încoace, toate
nedumeririle, dilemele şi alternativele unui Hamlet nemuritorul: „A fi /
Sau a nu fi / O algă…” („A fost odată şi încă tot mai este…”, pag. 28),
deşi Ralucăi Baciu nici nu-i prea vine să creadă că ea s-ar
afla în mijlocul atâtor... „poveşti” despre lume şi viaţă,
despre adevăr şi minciună, despre toate… „prostioarele”
oamenilor mari, şi-şi asigură un „alibi” de toată frumuseţea
şi de toată credibilitatea ingenuităţii sale: „Aş putea să mint
cu glasul… / dar să jur strâmb în faţa inimii, / Nicicând!”
(„De-aş încerca să mint”, pag. 34).
Poezie de-o inconştienţă angelică, pe care nu i-o
controlează nimeni, pentru că… „pică bine!”, pe un
experiment de sensibilitate educată şi cu adrenalină artistică
în exces, şi cu „frâne” tradiţionale care, sper, „să nu-i taie
aripile!”. Mai ales că eu, cu… „aerele” mele de critic literar,
drept şi imparţial(!), n-aş putea suspecta un copil, o fetiţă
talentată şi sinceră de nici 16 ani, de efecte poetice epatante
prin artificiu şi patetism, când afirmă ritos: „Cu braţele-mi
atinse de vârful soarelui, / îmi contopesc celulele moarte
ale pielii cu arsele fire de nisip, / În pumni ţin o inimă cu
vârful spre stânga / care pompează iubire în corpul meu
inert / pe ritmul gândurilor / pe care mi-aş paria şi ultima fărâmă de viaţă”
(„Revoluţia iubirii”, pag. 40), ca o romantică delectare, pe o linie melodică
din oratoriul „Romeo şi Julieta” de Hector Berlioz, şi-i acord poetei
Marina Raluca Baciu circumstanţele favorabile ale unui registru stilistic
numai al său. Ba, chiar îşi imaginează orice, nu numai visuri frumoase ci şi
vise-coşmar, că doar are tot timpul înainte, şi „plusează”, ca-ntr-o secvenţă
de Cazinou, pe „miza”-ultimatum a… „secundei” biologice a omului pe
planeta Pământ: „Citesc… / poate visez, / poate valsez / în zeci de rânduri,
/ unite într-un vers / pierdut în cea din urmă roadă, / ucisă-n taina cea mai
dulce / ce-şi va petrece veacu-n timpu-ţi / aducător de moarte” („Moarte
surâzândă”, pag. 47).
Iar la o lectură de prim contact, poezia domnişoarei Baciu surprinde
printr-o… „seriozitate” din zona unei orgolioase… „neglijenţe studiate”
(!?), cu accent pe „ce-o să-mi faceţi!?”, că doar „am dreptul să fac ceea
ce vreau cu gândurile, sentimentele şi toate visurile mele…” şi… „ia,
mai lăsaţi-mă în pace!”, pentru că: „Păşesc pe-un ring întunecat, / Ating
podeaua. / Simt iarba, tac şi fac / Paşi mici, în cerc, / dansez rotit, sincron,
/ şi cad… / Privesc o stea… / Un corp ceresc, / ivit din mintea mea rotită”
(„În Calea Lactee”, pag. 55).
Şi pare foarte revoltată că nu este luată în seamă, că oamenii mari
nu sunt lângă ea: „…acolo unde nu ştiu să mă duc” şi „Nu e nimeni aici să
se întrebe ce-i cu mine” („Îngerul”, pag. 59), deşi ştie, simte că are toate
drepturile şi toate nevoile din lume, pentru că: „Alerg spre Chemare. / Mă
strigă viaţa care e mult, / mult mai rapidă” („Maraton”, pag. 61).
Poetesa M.R. Baciu are şi o părere proprie şi foarte nostimă despre
î
ideea de vis, nu în sensul oniric al alternativelor fantastice, ci în ipostaza
unui tip de atrofiere venită dinspre o evoluţie mai mult biologică decât
temporală: „Când vine toamna, se spulberă visele / Timpul le roade irişii
10175
 DRAMATURGIA LUI D.R.POPESCU
între arhetipuri şi cotidianul postmodernist
Pentru că a elaborat
superlatuiv în toate formele
literare şi a conştientizat limitele
practicii textuale, pentru că
a conturat o teritorialitate
expresivă şi a devenit o instituţie
scripturală, reductibilă la trei
litere, scriitorul D.R. Popescu ar
putea să reprezinte, după Marin
Sorescu şi Gellu Naum, ultima
propunere românească pentru
Premiul Nobel.
Aureliu Goci Scriitor total nu doar
pentru că s-a exprimat la nivel
superperformant în aproape toate
speciile şi genurile canonice, ci, mai ales, fiindcă a lăsat peste tot
urmele trecerii sale, D.R. Popescu este, în contemporaneitatea
strictă, conexiunea cea mai viabilă între trecutul şi viitorul
literaturii româneşti.
Totul este atipic şi supra-logicizat în în opera lui
D.R.Popescu, până la constituirea unui antimodel foarte
rezolutiv. Va fi greu ca, într-un timp determinat, cineva, un critic
mare să recomamnde unui tânăr virtual aspirant al literelor, să
recomande :” Scrie ca D.R.Popescu !” Mai degrabă i-ar putea
spune:”Dacă vrei să fii original şi un autor fericit, fereşte-te
de opera lui D.R.Popescu, pentru că ar putea să te absoarbă
în câmpul său gravitaţional!” Opera sa nu poate fi model de
referinţă şi de raportare pentru creaţia mimetică, deşi uneori,
imitaţia poete fi bună, ca exerciţiul tinerilor poeţi, de admiraţie
şi imitaţie pentru creaşţia lui Nichita Srănescu.
D.R.Popescu, scriitor identificabil după o singură pagină,
unul dintre ultimii mari maeştrii ai limbii şi literaturii române,
a dominat speciile şi genurile literare în care a scris, cu marea
sa personalitate expresivă, încât putem afirma că schiţele şi
nuvelele , romanele şi piesele de teatru aparţin unui singur
tipar creativ, unei singure structuri modelatoare, imediat
recognoscibile în literatura ultimilor decenii ale secolului XX,
şi înaintemergătoare, provocatoare pentru scripturaliatatea
virtuală, tehnologizată şi apocaliptică a mileniului al III-lea.
de aur” („Visele cresc în copaci”, pag. 62), dar ia în calcul ideea unui ciclu
al speranţei astronomice: „Visele s-au dus demult / Iar nimeni / Dar nimeni
/ Nu le va duce dorul / până la primăvară” (Ibidem).
După „lecţia” despre vise sau visuri, de două poeme, de care
aminteam mai sus, urmează altă… lecţie, bine învăţată de eleva Baciu
Marina Raluca, din clasa a VIII-a B, „banca de la geam”, la ora de
dirigenţie şi lecţia de limbi străine, de fapt un subterfugiu poetic, liric, de
examen… „de-a viaţa luată în serios”, cu dileme existenţiale mult prea în
avans pentru vârsta poetei: „Viaţa, Moartea, Ura, Inima, Iubirea”, scrise
toate cu orgolioase şi docte majuscule, de parcă ar fi chiulit de la orele de
gramatică: „Brusc mi-am amintit: Dacă Viaţa şi Moartea sunt sinonime, /
Atunci şi Iubirea e soră cu Ura, / Născute de o mamă – Inima – cu patru
pântece, / Pulsând roşia viaţă prin mine” („Lecţia de limbi străine”, pag.
64).
În ciuda unei lipse de structură organizatorică din partea Editurii, pe
care o semnalam la început, volumul de versuri „Eneida fantasmelor”, un
titlu de carte puţin pedant, cam sofisticat, uşor preţios !?, semnat de Marina
Raluca Baciu, este salvat de o instinctuală marjă de protecţie din partea
poetei, care-şi ordonează, inconştient, probabil, fluxul tematic al cărţii, pe
teme şi profile lirice, ca, de pildă, în poemele: „Un doctor”, despre care nu
are o părere prea bună: „Păcat că tu nu ştii să citeşti în versuri…/ Ai fi înţeles
ce înseamnă să citeşti în versuri, / şi ai fi învăţat să vindeci…” (Op. cit.,
pag. 72); „Actorul”, pe care-l sfătuieşte să-şi schimbe, la fiecare spectacol,
şi masca, şi machiajul, şi replicile: „După un timp, ţi se învecheşte masca
10176 www.oglindaliterara.ro
Numai Marin Sorescu a mai produs o asemenea mutaţie
stilistică în scriitura românească, susţinută de bravi scriitori, dar
care nu au impregnat sau modificat structura exprimării literare.
Pentru că există două pregnante tipologii scripturale:
scriitori care construiesc o teritorialitate ficţională şi scriitori care
alchimizează stiluri expresive, am putea afirma că D.R.Popescu
potenţează şi performează o singulară teritorialitate stilistică.
Dacă Marin Preda a inventat mai de grabă decât a conturat
spaţiul moromeţian iat Marin Sorescu a transfigtear oltenismul
stilistic, am putea afirma că D.R.Popescu rămâne unic prin
readucerea miturilor în cotidian, prin actualizarea în mulţimea
inexpresivă a arhetipurilor şi transmiterea tipologiei clasice
la Evidenţa populaţiei. Autorul. iubitor de mituri şi arhetipuri,
umanizează vechile parabole, descoperă personaje de mult
dispărute, şi identifică în comunităţile aparent aparent comune,
banale chiar, a celei mai stabile caracteriologii, fie a eroismului
absolut (care este gratuit) ,fie a „omului fără calităţi” (care
seamănă cu Dumnezeu).
Ca atare, cele mai comune personaje esenţializează
în scrierile sale dramaturgice, o dimensiune parabolică, o
reprezentativitate mistică a arhetipurilor umane. Un ţăran
oarecare se simte înnobilat cu funcţiile unui nou Adam, o femeie
obişnuită, în împrejurări tragice se autodistribuie cu funcţiile şi
distincţiile Antigonei, în timp ce comunitatea sa a recunoscut
înfăptuirea hybris-ului. Protagoniştii nu se alienează pentru
că au fost înfrânţi în conflictele vieţii, ci doar atunci când ,
pe neaşteptate, se absurdizează vechile şi coerentele relaţii cu
lumea, pentru că prea des lumea, vorba prinţului melancolic al
Danemarcei, şi-a ieşit din ţâţâni.
Umbrele arhetipurilor ies din peştera lui Platon, plutesc
deasupra mulţimilor şi se proiecteată în carnea şi conştiinţa unor
indivizi insignifianţi, de mare serie. Lipsesc bătrânii înţelepţi
şi abundă tinerii bucuroşi să-şi asume soarta tragismului
sacrificial.
Şi să amintim tinereţea continuă a abordărilor literare,
chiar dacă subiectele vin din istoria nesigură ori din mitologia
imprecisă.
/ Şi alta se arată, / învelită în petale, / mai rezistentă, / prin care minte
mai uşor” (Op. cit., pag. 73); „Carul mic”, în dialog cu un confrate în ale
poeziei: „E noapte şi mi-e dor de şoapta verii / Am replicile tale să-mi ţină
de urât, / dar poezia ta nu e aceeaşi” (Op. cit., pag. 74).
Îşi face şi un… testament sentimental, de har poetic şi de atitudine
civică, morală, profesională, un „testament” cam în afara coordonatelor
vârstei sale, un fel de curriculum vitae artistic, orgolios şi puţin de paradă,
una de vârstă agresivă, cu adrenalina din dotare: „Voi renaşte din suferinţă,
/ îmbrăcată în versuri / Şi-mi voi face din lacrimi / hohote de râs, / şi poezia
va renaşte, / pentru că eu am râs / în nişte versuri naive” („Testament pentru
viaţă”, pag. 75).
„Eneida fantasmelor”, o carte de poezie născută din duioşia doinelor
româneşti, din universul copilăriei eterne a lui Nică al lui Ştefan a Petrei
Ciubotariul din Humuleşti, din „veşnicia satului” filosofului ardelean, din
universul rural al lui George Coşbuc şi pe matricea idealurilor naţionale
cântate de Octavian Goga; o carte de versuri cu o structură prozodică
modernă, care-i dă prilejul tinerei poete Marina Raluca Baciu să se
exprime liber, fără constrângeri de vreun fel, ca o atitudine rebelă de…
„fată mare”, care vrea să se mărite din dragoste pentru poezia-poezie şi nu
din constrângeri de vreun fel.
Şi, ca tot „trusoul” sentimental şi liric să fie pe măsură, poeta Marina
Raluca Baciu a mai adăugat versurilor sale şi şase crochiuri grafice, ca
nişte graffiti provocatoare, o pată de culoare şi o simbolistică în acord cu
tumultul nestăvilit al poeziei sale.
 Cu pasul, sufletul şi cartea prin Dobrogea
Graiul pogorât în istorie
al „moscopolenilor” Cavalioti,
Daniil, Ucuta1
Nistor Bardu analizează, într-
un studiu monografic2 asupra limbii
scrierilor aromâneşti de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, limba scriitorilor
moscopoleni (cunoscuţi sub această
denumire pentru că s-au format în
ambianţa veritabilei citadele culturale
a aromânilor, Moscople, care găzduia
unica academie din teritoriile balcanice
de sub stăpânirea otomană)3 Theodor
Cavalioti, Daniil Moscopoleanul,
Marius Chelaru Constantin Ucuta. Studiul alcătuit în
dorinţa de a clarifica graiul în care au
scris aceştia, dar şi particularităţile lui,
dez-văluie, în subsidiar, şi un interesant
peisaj al lumii din care aceştia erau parte.
Dincolo de studiul de specialitate în sine (cartea este împărţită în
secţiunile: Prefaţă4, Cuvânt înainte, Bibliografie, Introducere, Observaţii
asupra grafiei, Fonetica: vocalism, consonantism, accidente fonetice,
Concluzii parţiale, Indice şi Résumé), ce vădeşte pasiunea cu care s-a
aplecat autorul asupra vechilor documente aromâneşti, dar şi cunoaşterea
temeinică a istoriei limbii şi balcanologiei, o lume peste care colbul uitării
suflat de valurile istoriei s-a aşternut a re-căpătat puterea a se re-trezi în inima
cititorului, fie şi cale de-o lectură.
Studiul este accesibil, evident, mai ales specialiştilor, dar cred că această
carte, ca atâtea altele despre aromâni, merită răsfoită, măcar, şi de un cititor
„profan”. Voi aminti de câte ori voi avea prilejul de Hristu Cândroveanu, care
cita5 dintr-o scrisoare a lui Eugen Coşeriu: „dacă aromânii ar fi făcut un stat
care ar fi rămas, s-ar fi impus ei în istorie, şi nu dacoromânii, şi atunci limba
comună s-ar fi numit aromâna, iar dacoromâna ar fi fost un dialect al ei.”
Prima informaţie (criticată de Cicerone Poghirc6) despre aromâni
este, probabil, arată autorul, un pasaj din însemnările găsite la mănăstire
Kastamunitu, la Sf. Munte, datate din vremea împăratului iconoclast Vasile
(726-780), prima atestare istorică aparţinând cronicarului bizantin Kedrenos,
976.
Desigur, nimeni nu poate explica decât în searbede biete cuvinte cum
şi de ce un oraş ca Moscople7, care a dat mari cărturari, printre care şi cei
trei „scriitori moscopoleni” (ale căror texte au fost editate în volum de Per.
Papahagi, în 19098), a fost spulberat pur şi simplu. Tragedia acestui oraş a fost
cumplită – între anii 1760 şi 1790 (atacurile au fost succesive, mai intense
între 1769 şi 1788) oraşul a fost distrus de Ali Paşa din Ianina şi de trupele
sale (majoritatea albanezi musulmani).
Istoria aromânilor este o poveste cu drame, suişuri şi coborâşuri. După
1989 situaţia lor s-a mai îmbunătăţit, deşi gravitează, din punct de vedere
lingvistic, între doi poli – pe de o parte limba maternă (aromâna), pe de alta,
limba de stat corespunzătoare statului în care vieţuiesc9.
Cărţi cum este cea semnată de Nistor Bardu, aşteptate de specialişti nu
doar pentru clarificările aduse şi bagajul informativ, pot constitui şi un prilej
de căutare înlăuntrul nostru, acolo unde stau întrebările la care „nu avem
timp” să răspundem, cale de câteva pagini, dincolo de cotidianul globalizator.
Nistor Bardu, Limba scrierilor aromâneşti de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea (Cavalioti, Daniil, Ucuta),
Editura Ovidius Universitiy Press, Constanţa, 2004
O antologie de autor
Ionuţ Caragea este unul dintre autorii pe care i-am cunoscut cam din
vremea în care i-au apărut primele volume. Am putut urmări, astfel, cum şi-a
„construit” felul de a scrie de la un volum la altul.
În această antologie, spune autorul, sunt adunate, „cele mai
reprezentative poezii”, în opinia sa, scrise între 2006-2012, operând o selecţie
şi, acolo unde a considerat că este cazul, chiar „revizuirea completă” a unor
poeme, „ţinând cont de observaţiile pertinente ale criticilor literari, cât şi de
propria dorinţă de perfecţionare şi evoluţie”. Astfel, unele dintre „vechile
variante” nu mai sunt „compatibile”, scrie Ionuţ Caragea, cu „noua mea
viziune” şi „cu actualul crez”.
Scriam relativ la al treilea volum al său, Donator universal: „Între cei
care au ales să îşi publice creaţiile întâi pe net se înscrie şi Ionuţ Caragea, de
o vreme vieţuitor al Canadei. Acolo a început să publice, pe net (subliniind că
acesta e un mijloc – nu scop în sine în activitatea literară – pentru care a optat
şi fiind în căutare, şi din motive de timp), apoi pe hârtie, în România.” Cum
au fost, în timp, paşii lui, ce s-a schimbat şi ce a rămas? Să vedem doar câteva
aspecte. În mai multe ocazii am spus că lecturile, apoi că plecarea din ţară,
complexa şi multivalenta experienţă a ruperii de locurile natale sunt prezente,
în varii proporţii, în poezia lui Ionuţ Caragea. Cum prezentă, într-o formă
www.oglindaliterara.ro
sau alta, e şi nemulţumirea faţă de cum se întâmplă unele lucruri, nu chiar
conform aşteptărilor lui. Apoi am notat şi că atunci când scrie parcă nu ar
avea în vedere cine ştie ce „canoane” ori „reguli”, ci mai mult dorinţa de a se
confesa, de a „spune”, de a ieşi din „capcana” amintirilor. Sau, cum notează
undeva: scriu ca „să mă dau afară/ din suflet”. Tematica abordată este largă,
de la cele spuse mai sus la dragoste, singurătate, durere, căutare/ aşteptare,
dorinţă/ credinţă ş.a., într-o varietate de nuanţe. Apoi am subliniat că e
marcat evident de ce înseamnă internetul, şi că, într-o etapă cel puţin, scria
un vers care părea a se situa în vecinătate cu latura „prognostic/ profetică”,
tipice generaţiei world wide web, simţind poezia ca „un download ceresc”,
dar şi ancorat cu sufletul în teluric – care înseamnă şi acasă, mama, femeia,
dragostea, uneori cu dezamăgirile ei, alteori cu micile/ marile flori pe care ţi
le dăruieşte (căci „fiecare om are un călcâi al lui Ahile/ şi acela este iubirea”).
Un „acasă” (indiferent care o fi acesta) pe care îl doreşte mai solid, pe care să
se poată sprijini şi afectiv mai puternic.
„Marca” internetului încă există, dar
mai nuanţată. De altfel, a editat şi o carte cu
interviuri despre internet/ valenţele posibile
în epoca actuală, tendinţe. Nu a renunţat
la tematicile de început, între care, de
exemplu, dragostea are un loc bine conturat
(„căci asemenea unei plante fără lumină/
în trupul omului fără dragoste/ creşte o
mătrăgună/ înveninându-i sângele”). Atent
şi la trendurile internaţionale (nu uităm că a
locuit ani buni peste ocean), în vers modern,
foloseşte figurile de stil, ca şi la început,
uneori chiar cu oarecare asiduitate.
Aşadar, dacă ne raportăm la felul în
care se vede drumul parcurs până acum pe
calea versului, schimbările la Ionuţ Caragea,
aşa cum se relevă în această antologie,
inclusiv prin faptul că a optat pentru variante
„revizuite” uneori cu totul ale unor poeme, arată un autor interesat de evoluţia
sa ca poet. Încheiem cu un citat din poezia Avatarul ultimului cuvânt: „las
poemele să curgă năvalnic sau lin ca o lacrimă pe care nu mai pot să o plâng
cine să înţeleagă că poemele sînt viaţa pe care am trăit-o visând…”.
Ionuţ Caragea, Antologie de poeme, 2006-2012, Editura Fides, Iaşi,
2013, 366 p.
Pagini despre istoria turcilor dobrogeni10
Din cuvântul înainte, semnat de
Demény Lajos (în care acesta subliniază şi calităţi,
dar şi existenţa unor puncte de vedere divergente
faţă de ale altor autori), aflăm că este o carte
elaborată până la finele anului 1977, dar din cauza
politicii de atunci a trebuit să aştepte până în 1994
pentru a fi publicată.
Pe scurt, structura cărţii este
următoarea: Cap. I. Aşezarea primelor grupuri de
populaţii turceşti în Dobrogea, Cap. II. Modul de
viaţă, obiceiuri şi tradiţii ale neamurilor turanice
stabilite în Dobrogea (mod de viaţă, tradiţii, urme
ale şamanismului la turcii dobrogeni, islamizarea
acestora), Cap. III. Turcii dobrogeni în timpul
Imperiului Otoman (stabilirea turcilor oguzi şi altor elemente turanice
nord-pontice în Dobrogea, mişcări de populaţie în timpul războaielor ruso-
turce, sistem, de organizare, viaţa socială/ cultural-artistică, regim juridic şi
economic al românilor dobrogeni în perioada otomană, starea populaţiei turce
înainte de 1878), Cap. IV. Situaţia economică, socială şi etnică a turcilor
dobrogeni, între 1878 şi primul război mondial (instalarea administraţiei
româneşti, reglementările economice, funciare ş.a., relaţii româno-turce,
populaţia Dobrogei după 1878), Capitolul V. Turcii dobrogeni în România
interbelică, Cap. VI. Învăţământul, organizaţiile cultural-artistice (tipuri de
şcoli, mişcarea Junilor turci şi activitatea culturală din Dobrogea), Cap. VII.
Literatura, publicistica şi arta, Cap. VIII. Contribuţia minorităţii turce la
progresul ştiinţei şi culturii în România.
Există, desigur, şi amprenta epocii în care a fost scrisă lucrarea,
poate în parte estompată de anul apariţiei cărţii. Dar modul în care a fost
elaborată această sinteză, şi mai ales informaţiile prelucrate după metode
conforme cu normele academice, detaliile, bagajul de date fac din această
carte o lectură interesantă.
Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni,
Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, 256 p.
î
Pagini despre folclorul turcilor dobrogeni11
O carte a cărei lectură putem spune că se „completează” cu cea a
10177

Întâlnirea de la graniţă
Marginea deşertului. Un loc neobişnuit de întâlnire, mai ales la
răsărit. Dacă gărzile ar mai fi patrulat acele petice uitate al oraşului, şi aşa
lăsat în paragină, cu siguranţă ar fi fost trimisă la temniţe. Locuitori credeau
că avansarea nisipurilor era pricinuită de aventurierii care se avântau în
deşert. Ultimul lucru pe care Dara şi l-ar fi dorit era să fie zărită atât de
aproape de graniţa sa.
Pavimentul din piatră cobora într-o rampă molcomă pentru a fi
iremediabil înghiţită de întinsul cristalin. În timpul nopţii deşertul se
răscula, iar vânturile suflau pulberea preţioasă în sus pe rampă. Dara,
înfăşurându-se în mantia sa roşie, păşea nerăbdătoare de-a lungul graniţei,
măturând de pe piatră grămezi de nisip cu piciorul şi uitându-se cum se
rostogoleau încet în josul povârnişului. Aerul zorilor era rece, iar lăstunii
oraşului tocmai se trezeau din somn. Spre deosebire de ea, păsările puteau
să îşi părăsească cuiburile în căutare de hrană în partea înverzită de după
graniţă.
Însă ea trebuia să rămână acolo, căci maestrul ei îi trimise veste de
o întâlnire. Cât sorbi din pleosca de apă o înghiţitură, limpezindu-şi gâtul
uscat, Dara gândi cât de ciudată i se păruse cererea pe care o găsi sub
preşul locuinţei sale cu câteva minute în urmă. Maestrul Elarn nu era o
persoană secretoasă, în afară de acea promisiune care îi ceruse în primul
ei an sub tutela sa. Atunci când greşea în antrenamentul ei cu suliţa sau
cu pumnalele, mereu se putea aştepta din partea lui Elarn la o remarcă
sarcastică. Studiul ei avea să se sfârşească în anul care urma, iar apoi se
putea alătura gărzilor oraşului de graniţă sau, dacă avea noroc, va ajunge în
capitală, să servească ca gardă de corp al împăratului belşugului. I se părea
suspect ca mentorul ei să îi ceară o întrunire în particular acolo, la graniţă,
chiar pe rampă, aşa că îşi luă perechea de pumnale pe care i le dăruise Elarn
la începutul antrenamentelor, cu şapte ani în urmă.
Dara îşi ciuli urechile în încercarea de a auzi zgomot de paşi. Vuietul
molcolm al vântului uscat dinspre deşert îi biciuia faţa, iar ea trebui să îşi
înfăşoare mantia în jurul capului. Putea jura că oricine ar fi văzut-o acolo
cu acel acoperământ ar fi crezut că este un asasin al împăratului nisipurilor,
dacă nu ar fi avut hainele verzi pe dedesubt. Însă chiar şi în lumina roşie a
răsăritului, culoarea verde nu prea se distingea.
La un moment dat, una dintre cele trei ieşiri de piatră se crăpă puţin
şi de dincolo de zid veni Elarn. Sub mantia sa la fel de stacojie, Dara putu
să îi vadă ochii negrii scăpătând în lumina abia vizibilă a răsăritului. Părul
său negru cădea în plete ondulate sub mantie şi peste umerii săi; nu era
nicidecum prins într-o coadă aşa cum ştia că şi-l purta. Elarn închise poarta
în urma sa şi se îndreptă către tânără.
‘Maestre? Sunteţi cumva tulburat? Păreţi palid.’ observă Dara,
realizând că pielea sa uşor înnegrită îşi pierduse vigoarea şi arăta ca a unui
om bolnav.
lucrării semnate de Mehmet Ali Ekrem,
Din istoria turcilor dobrogeni, este Din
folclorul turcilor dobrogeni, realizată în
cadrul Centrului de studii turco-otomane
al Universităţii Bucureşti. Profesorul
Mihai Maxim subliniază în prefaţă că
originalitatea acestei lucrări constă în primul
rând „în culegerea directă” a textelor redate
în carte din toată Dobrogea şi că, în mare,.
„obiceiurile turcilor dobrogeni se regăsesc la
turcii din Turcia”.
Este o carte interesantă din care
se pot aminti multe, de la textele despre
ţiganii musulmani din Dobrogea (despre
care autorul consideră că nu toţi „sunt în
realitate ţigani”, ci un amestec de ţigani şi
turci anatolieni nomazi (iuruci), la paralelele
între folclorul turcilor dobrogeni cu cel al
românilor (de la care au preluat, în timp,
unele obiceiuri, cum ar fi, de pildă la nuntă, „masa mare”, „naş”,naşă” ş.a.),
al turco-tătarilor din Crimeea ş.a. Şi, desigur, şi piesele folclorice redate,
explicaţiile ş.a.
Structura volumului: Cap. I. Naşterea la turcii din Dobrogea, obiceiuri
şi tradiţii, Cap. II. Căsătoria la turcii din Dobrogea. Obiceiuri şi tradiţii, Cap.
III. Tradiţii privind moartea şi obiceiurile funerare la turcii din Dobrogea, la
care se adaugă liste de abrevieri, dicţionar de termeni, anexe, iconografie ş.a.
„Am considerat necesar să culegem şi să salvăm astfel tradiţiile turcilor
dobrogeni, înainte ca acestea să dispară”, scrie autorul, adăugând: „s-ar putea
ca peste zece-cincisprezece ani să nu mai trăiască aproape nici o persoană
care să ţină minte şi să povestească obiceiurile turcilor dobrogeni, dispărute
treptat, odată cu trecerea anilor.”
10178 www.oglindaliterara.ro
‘Chiar aşa? S-ar putea să fiu.’
‘S-a întâmplat ceva noaptea
trecută?’ întrebă fata când zări că
mâna lui Elarn de pe mânerul raniţei
pe care o avea la spate tremura.
‘Oh, şi tocmai ce reuşisem să
primesc acord din partea regelui să
îmi înfiinţez şcoala. Acum trei luni au
venit noii învăţăcei!’ Elarn îngăimă
pierdut, fâstâcindu-se împrejurul
Darei.
‘Ce s-a întâmplat? S-a
întâmplat ceva la festinul regelui de
sunteţi speriat, maestre?’
‘Festinul a fost atacat de un Mocanu Iuliana
asasin purtând culorile şcolii, Dara!
Am fost de faţă la înjunghierea
împăratului, ca invitat al înălţimei sale, dar singurul lucru pe care am putut
să-l fac era să fug de acolo. Prietenul meu de la curtea guvernatorului a
promis că va încerca să tragă de timp, dar trebuie să plec cât mai repede din
oraş!’ zise bărbatul repezit, coborând rampa în grabă.
Dara îl apucă însă de haine, forţându-l să se uite în urmă.
‘Dar ce se va întâmpla cu şcoala şi cu tinerii care au venit să înveţe
de la tine?’
‘La şcoală te gândeşti? Eşti atât de naivă. Şcoala nu mai are viitor,
nu atât timp cât cineva purtând culorile a...’
Elarn dori să spună, dar o săgeată îl străpunse în umărul stâng. Fără
să se uite înapoi ori chiar să reacţioneze la durere, bărbatul coborî în fugă
rampa şi cu o mişcare amplă a mâinii sale, tăie o cărare îngustă prin nisip
care se surpă în urma sa cu cât se depărta.
Dara privi cu uimire cum puterile mentorului ei se arătară cu mai
multă forţă decât văzuse în întreaga sa viaţă. Singura dată când Elarn îşi
înfăţişă din plin puterile de mag, ea căzuse de pe acoperişul casei sale
înalte. Era periculos să le folosească totuşi, căci erau considerate un har
al poporului nisipurilor, iar Elarn dorea să uite de trecutul său anevoios
printre cei de-o seamă cu el. Îi povestise despre trecutul său în nenumărate
rânduri, rugând-o să promită că nu va spune nimănui şi că nu îi va cere
să mai folosească magie din nou. Dara avusese treisprezece ani atunci şi
putea să facă ce dorea, chiar să îl denunţe pe mentorul ei, căci era liberă.
Însă nu o făcuse. La aproape douăzeci de ani, cât avea în timpul
acelui răsărit de soare, la graniţa dintre pământurile înverzite şi deşert,
tânăra fusese înconjurată de gărzi ale oraşului şi acuzată de asasinarea
împăratului. Chiar şi aceleaşi pumnale cu mânere sângerii fuseseră găsite
asupra sa. Ajunsese până la urmă în temniţe, dar nu pentru că Dara era un
aventurier care îndemna deşertul să înghită oraşul şi nu pentru că fusese
găsită într-un loc interzis, la graniţă.
O carte interesantă şi prin modul în care este analizată de autor evoluţia
în timp a acestor tradiţii şi obiceiuri.
Mehmet Naci Önal, Din folclorul turcilor dobrogeni,
Editura Kriterion, Bucureşti, 1997, 400 p.
_______________________
1 Textul a fost publicat şi în revista „Lumină lină”, New York, nr. 4/ 2005.
2 Care a constituit şi subiectul unei tezei elaborată în vederea obţinerii titlului de
doctor în filologie.
3 Despre a cărei înflorire şi distrugere am scris şi cu alte ocazii, ex.: articolul
intitulat Despre o poveste care trăieşte alături de noi şi despre „Atlantida
aromânilor” (Mişcarea literară, 3-4, 2004, Lumea liberă/ Romanian Herald, New
York, nr. 836, 26.11-2.12. 2004, Cronica, 2005).
4 Semnată de prof. univ. dr. Nicoae Saramandu.
5 Limba şi literatura română în expresie dialectală macedoromână/ aromână, în
vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora,
editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A.
Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.
6 Cicerone Poghirc, Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri
şi evoluţie, în Aromânii, p. 18, 39., cf. N. Bardu.
7 Mai populat decât oricare alt oraş din zonă în acea epocă (peste 40.000 în anul
1750, 60.000 în 1788 – după Pouqueville, cu peste 12.000 de case, exceptând doar
Atena şi Istambul. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea erau aici 72 de biserici,
multe corporaţii, instituţii economice, comerciale, bancare de tot felul instituţii de
învăţământ comunitare.
8 Cu titlul Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea (Cavalioti, Ucuta, Daniil).
9 A se vedea şi studiul Funcţia şi tematica literaturii aromâne, în vol. Limba şi
literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub
egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed.
Trinitas, Iaşi, 2003.
10 Textul a apărut iniţial în Poezia”, rubrica: „Poezia minorităţilor din România”
numărul de toamnă 2010, Iaşi.
11 Textul a apărut iniţial în Poezia”, rubrica: „Poezia minorităţilor din România”
numărul de toamnă 2010, Iaşi.
 Între corbigramă, epitaf şi fabulă
Chiar dacă se declară iute-mânuitor al
scutului „marca“ Urmuz (pseudonimul lui Demetru
Dem. Demetrescu-Buzău, 17 martie 1893, Curtea
de Argeş – Bucureşti, 23 noiembrie 1923), potrivit
unui sprinten catren-dedicaţie – «Din apoftegma
zilei cumsecade, / Din toiul nopţii-ajunsă sfetnic
rău, / Veni-ntâmplarea de a-i spune bade / Lui
Demetrescu cratimă Buzău» (p. 5) –, catren care-i
de fapt motto-ul întregului volum «în manieră
blond-absurdă» (p. 3), şi prin această nouă carte,
Corbigrame (III) – Urmuzeu poetic (2013)*,
„tetradic-structurată“: Epigrame (1, pp. 17 – 122),
Madrigaluri (2, pp. 123 – 126), Epitafuri (3, pp.
127 – 134) şi Cronicari, cu „originalul“ şi cu
parodia-i la celebra fabulă a lui Urmuz (4, pp. 135
– 138), George Corbu (n. 17 august 1940, în Zodia
Leului), „jurist-autor-leu-fulgerătorul clasicizat“
deja prin corbigramă (< corb- / < Corbu + [ep-
>]-igramă), că doar de-aceea-i preşedintele Uniunii Epigramiştilor din
România, rămâne tot adept de marcă al esteticii paradoxismului
bine temperat pentru că şi de data aceasta conjugă „critic“ / „umoristic“
paradoxuri existenţiale ale secundei jumătăţi a
secolului al XX-lea şi ale primei jumătăţi a secolului
al XXI-lea, la moduri lirice / epice în antic-moderne
„tipare“ prozodice (relevate, supra, în cele patru
cicluri) – epigrama, epitaful, madrigalul, fabula,
parodia etc.
(1) (2)
George Corbu : (1) un portret în tuş,
„executat“ în anul 1994, de Al. Clenciu (1913
– 2000; cf. supra, în „întregul caricatural“, pe
copertă-faţa 1); (2) un portret în creion, din anul
2006, de Leonte Năstase, publicat pe faţa a 4-a
a coperţii „corbigramelor“, pe un „soclu“ de
chişinăueană Absurdă epigramă „la minut“
(«Când cântăreaţă-i Mona Lisa, / Parisu-i ca şi
dânsa, chel, / Iar Tanti Sena interzis-a / Mustaţa
Turnului Eiffel !»), din 5 aprilie 2013, dedicată
academicianului Mihai Cimpoi (ce, „călare pe biciul-semnăturii“, certifică
sacrul act epigra-mistic), pentru că în momentul zămislirii de catren era
chiar însoţitor de Corb[u], Eugen Ionescu (Slatina-Dacia / România, 26
norembrie 1909 – 1994, moartie, 26, Paris), părintele teatrului absurdului,
fiind „total absent“: îşi lăsase deasupra „Cântăreaţa cheală“ (ce, „la câteva
minute după“, s-a spânzurat, din gelozie, de-o bară metalică a Turnului
Eiffel) spre a-şi înţărcui rinocerii sub turla-nsondorat-pariziană ca să se-
apuce apoi, „nevăzut de nimeni“, a butona detectorul de fier de Dacia-
Banat (întru eterna lămurire fieroasă de la supra-sol).
Distinsul Receptor de Subtilă Epigramă trebuie neapărat să reţină
din prefaţa Urmuz înainte de toate (şi de tot), de acad. Mihai Cimpoi (pp.
7 – 9), câteva aserţiuni esenţiale: «Urmuz, confidentul epigramistului, e
spiritul tutelar şi modelator, coborât însă, familial, la rangul de bade» (
v. supra); un alt merit al lui George Corbu este acela de a-şi propune să
surprindă absurdul în stare pură, aşa cum apare în viaţa noastră de toate
zilele – politică, socială, culturală; ca un adevărat fenomenolog al acesteia,
el pune în paranteză, merge spre esenţă, luminându-i aspectele absurde; [...]
absurdul vine printr-o consemnare degajată, din fuga condeiului, currente
calamo: Şobolanii simt prin ere / Unde-i şvaiţerul-putere... [...]; astfel
de secvenţe epigramatice aduc dovada deplinei reverenţe a umoristului de
azi faţă de badea Urmuz de ieri şi a coborârii absurdului din literatură în
viaţă... – Chişinău, 7 octombrie 2013» (p. 7 sqq.).
Nu mai puţin importante sunt „ariadnicele mărturisiri“ ale lui George
Corbu din „auto-prefaţarea-i“ de sub interogaţia-titlu De ce epigrame
în manieră absurdă ? (pp. 11 – 16), mai mult ca sigur, întru lămurirea
conceptului de epigramă ca „formă fixă“ („micropoem“ într-un stih,
distih, catren, ori strofe de mai multe rânduri – poligrama lui Gh. Leu,
endograma lui Nicomah / Nicolae-Paul Mihail –, mergându-se până la
„sonet / rondel satiric, umoristic“ etc.), ori „semnificant“ (înveliş „de
litere“ / „de sunete“, metaforic: „pocal“), în care-i turnat un „conţinut“,
în care-i „închingat semnificatul-fulger-şfichiuitor“ (cantitatea / doza
de satiră / umor la aspersor) întru catharsis, „autoprefaţă“ care „trece în
revistă“ evoluţia speciei, „istoria tendinţelor formale / conţinutistice“ spre a
se ajunge „iute“ la polivalenta epigramă absurdă din propriul său „urmuzeu
poetic“: «După cum se observă, modificările propuse şi experimentate au
vizat doar forma epigramei, strucutra acesteia; ceea ce ne propunem noi
www.oglindaliterara.ro
vizează fondul [...]; epigrama absurdă
este grefată pe una obişnuită în urma
unei „operaţii chirurgicale“ pe care
o poate executa cu succes numai un
familiar al genului; [...] orice subiect
sau obiect compatibil cu mediul
sensibil poate constitui nucleul
unei operaţiuni viclene derivate din
inedit, intempestiv, surprinzător,
racordările la realitate intervenind
printr-un survol imprevizibil [...]
a celor trei atribute; [...] cu voia
prezumată a umbrei lui Urmuz, am
dorit să completăm astfel tripticul Ion Pachia-
la care se va fi gândit autorul atunci
când a elaborat cele nouă „proze Tatomirescu
bizare“ (cum el însuşi le-a definit) şi
cunoscuta fabulă, adăugând acestora
peste timp cel de-al treilea pilon – epigrama, o tentativă cvasiimposibilă
care s-a produs totuşi şi care are şanse de a dobândi recunoaşterea de
fapt literar cu totul inovator; când facem afirmaţia că Urmuz ar fi putut
el însuşi desăvârşi tripticul amintit, ne bazăm
pe faptul că legăturile lui cu epigrama n-au fost
chiar întâmplătoare, ci evidente [...]; tot epigramă
este şi distihul din finalul miniprozei Plecarea în
străinătate, oricât de derutant ar părea titlul...» (p.
12 sqq.).
Şi postfaţa Absurdul dă în floare cu cât mai
plină[-i] ţara de umor (pp. 139 – 145), de Paula
Romanescu, relevă destule, valoroase epigrame
care îşi armonizează „ciocănelele de argint“ întru
încordarea bine temperat-paradoxistă a timpanelor:
«Şi-a fost ziua de 5 aprilie 2013 când, la o întâlnire
de la Chişinău a epigramiştilor români şi...
moldoveni (o altă absurditate !), George Corbu –
mai marele în Uniunea Epigramiştilor din România,
poet de aleasă stirpe, în al cărui vers profunzimea
şi scânteierea se îmbină cu graţie, a prezentat un
grupaj de epigrame din volumul [...] Corbigrame
(III), pe care acad. Mihai Cimpoi le-a catalogat
drept „premieră universală basarabeană“ [...]; epigrama a dat în floare
în regatul absurdului care-şi are parcă dintotdeauna sălaş privilegiat în
România...» (p. 140 sqq.).
Cele o sută de pagini de Epigrame (1, pp. 17 – 122) ivite „imediat“
după binevenita-i „autoprefaţă“ teoretizatoare „voltaicizează“ şi, totodată,
încorolează tipologic specia „în manieră absurdă“ prin:
(1) catrenele satirizării politicianismului / demagogiei şi a(le)
paradoxurilor politic-absurde („cu dictatori“), a istoricilor puşi în
slujba „scursorilor din imperii“ încă foarte active în strămoşeasca-
ne Dacie, sau puşi („neag-djuvarian“) în slujba politicului, a „mass-
mediei de clan / trib“ etc. : «Ce-au avut de zis au scris / Platon şi
Aristotel – / Foaie verde de Paris, / Dar mai tare e Bruxelles !» (p. 19; de
aplaudat sunt şi rimele bogate / savante din „corbigrame“); «Pe câmpia cea
mănoasă, / Unde-s grâul şi porumbul ? / Unde-i fânul pentru coasă, / Unde
ne e, barde, „Plumbul“ ?» (p. 20; invocaţia retorică de-aici „magnetizează“
indirect răspunsul cuminte: vestit-europeana agricultură a Daciei /
României e-ntr-un bacovian cavou, e-ntre sicriele-i cu somn de plumb,
„nu de imn“); «Aflat la pescuit batog / În dimineţile târzii / Striga pe străzi
un demagog : / Vă pot crea noi galaxii !» (indiscutabil, în ultimul sfert de
veac, demagogia din România a căpătat proporţii cosmice / galactice; p.
22); «Ce dezastru ! Ce surpriză ! / Am văzut la analiză / Că din nimbul unui
neam / Doar o eprubetă-aveam !» (p. 26); «Istoria-i o mare sfadă / Precum
la rugby, o grămadă. / Şi trece luna, trece anul – / Din lene s-a-ntrupat elanul
!» (de dincolo de a istoricilor querelle / „gâlceavă“, de dincolo de „sacra
gălăgie istorică“, ultim-stihul epigramei are inducţie lirico-semantică
în „grămadă“ / „gloată“ şi în „hei-rup-ismul prim-anotimpului bolşevic
/ leninist din anul 1917: «...iz iskra vozgoritsia plamia...!» / «...din
scânteie se-nteţeşte flacăra / focul...!“; p. 28); «În ceaşca de cacao /
Sfârşită-i evoluţia / De parcă un alt Mao / Rescrie constituţia.» („morala“:
dintotdeauna, Dictatorul „re-scrie Constituţia“, „reformează Statul“;
p. 34); «Rectificatele bugete / Sunt când gurmande, când gurmete.» (mai
exact-nuanţat spus: „rectificările bugetare“, în funcţie de „interesele
mafiote ale decidenţilor“, ale „corupţilor“, ale „politicilor financiare
î
corupte“, sunt „lacome“, sau de „conservă“ / „criză“, „îngheţate“ etc.; p.
42); (săgeţile epigramatice au câteodată ţintă politic-prim-ministerială
/ prezidenţială, nu numai dinspre impozitarea excesivă a populaţiei,
10179
care-ar mai trebui supusă – pe lângă impozitul pe ploi – şi „impozitului“ 36); «A-nceput de ieri să cadă / Câte-un cap... acum a stat: / Principele dă
/ „birului“ pe-amurg, ci şi dinspre sintagma preferată Băsescului, cea dovadă / De demenţă, şi-i păcat !» (p. 40); etc.;
de „preşedinte-jucător“ – ca, de exemplu:) «La amurgul declarat, / Încă (11) catrene „colegial-umoristice“: «Pe oricare continent, / Din
neimpozitat, / Preşedintele plăpând / Îşi jucase soarta-n gând.»; etc.; Alaska-n Yucatan, / De prostie scapi urgent / Cu pastile Tarlapan.» (p. 39);
(2) catrenele pseudodemocraţiei, sau ale democraţiei bolnave, ori după cum se ştie, Efim Tarlapan (n. 17 mai 1944, Măgurele-Bălţi / Republica
viguros-junglieră, îşi fac loc printre celelalte: «Ciuperca de-i otrăvitoare Moldova) este unul dintre cei mai străluciţi epigramişti contemporani ai
/ Nu-i din pădurea adormită. / Democraţia-n schimb ne doare / că are Valahimii, autor – între altele asemenea – şi al celebrei epigrame: «Ţara
poliomielită...» (p. 30); mea, romano-daca, / Ară ţarina cu vaca; / Are boi, dar permanent / Sunt aleşi
(3) catrenele şi, deopotrivă, distihurile criticii absurdităţilor în parlament.» (Efim Tarlapan, «Paradox», în volumul Stihuri marţiale,
sociale / culturale, a hoţiilor oficiale (prin casele de pensii „private“ Chişinău, 1999, p. 21);
/ „neprivate“ – «Mi-am încredinţat vecia / Celui ce-mi fura simbria / (12) distihuri / catrene-definiţii – pentru absurd: «Absurdul e un
Spre-a mi-o reda cu altoi / La Judecata de Apoi»; p. 26), a inechităţii, a aliment / Ce se consumă cu mărar / Într-un climat indiferent / De filosoful
mafiei din literatură / cultură, a „excrementistelor caligrafii de grup“, centenar !» (p. 40); «Nihilismu-i de rigoare / Printre bibliotecare.» (p. 47);
a mancurtismului etc.: «O, sublimă-apoteoză, / Simt din tine cum erup etc.;
/ Nu tu versuri, nici tu proză, / Ci caligrafii de grup !» (p. 24); «Doamne, (13) autoepigrama: «Ascuţit ca un accent, / Nici prea grav, nici
dacă ţii la mine, / Toarnă-mi kerosen în vine / Şi lozinci din Phenian / circumflex, / Mă declar incompetent / De-un pavlovian reflex.» (p. 42); «Fui
Să mă pot hrăni un an !» (reamintim că Phenian este prins când înghiţeam în sec / O epigramă à la grecque.»
capitala dictatorilor comunişti din Coreea de Nord, (p. 44); «Ca pirat de internet, / Atacat-am nişte rime, / Dar,
unde „foametea ar face ravagii“, dacă n-ar exista fiind cam anonime, / Le-am vândut unui sonet.» (p.90); etc.;
„hrana cu lozincile comunismului nord-coreean“; p. 26); (14) catrenele / distihurile împotriva stricătorilor
«În creşterea sacerdotală / A păcii, tristul preţ de cost / A de limbă, împotriva pleonasmitei etc : «Îndrăgostit
fermentat... Mare scofală ! / O perestroikă şi-un glasnost de pleonasme, / Am fost la târg să cumpăr basme, / Dar
!» (de data asta, săgeţile „corbigramei“ ţintesc justificat negustori ciupind din harfă / M-au înşelat din nou la marfă.
Perestroika şi Glasnosti, concepte „neocomuniste“ lansate » (p. 31); «Când am dat vieţii de rost, / M-am grăbit să o
la Moscova de preşedintele Mihail Gorbaciov – adică descriu / Ajutat de-un şef de post / Alfabetizat târziu.» (p.
„reconstrucţia“ / „reforma Statului Sovietic / U. R. S. 41); «Nu uitaţi când faceţi sex / Cât de important e-un DEX
S.“, sinonimul perestroikăi / glasnostiului fiind de fapt !» (p. 52); etc.
distrugerea, cum s-a dovedit nu numai în Imperiul Sovietic, Cele două Madrigaluri (2, pp. 123 – 126) din acest
ci şi în Cehoslovacia, România, Republica Moldova, volum îşi „focalizează“ razele-săgeţi întru bronz auriu
Ukraina etc.; p. 27); iar ca o concluzie „la acest epigramatic pe-o «graţioasă şi subţire, / parcă pusă...» „la zid“, şi pe-o
set“: «Fără confort, rămas pe zid / Pleşuv, haotic şi vulgar, / barbian-sesizată absenţă de „gene stângi“, deasupra inimii,
Acest graffiti-i fără har, / Ca o comandă de partid.» (p. 41); George Corbu – fotografie întru umbrire şi alte evenimente de auricul / ventricul drept:
(deteriorarea „coloanei vertebrale a spiritualităţii Valahimii, din 2010. «Îţi urez, chiar de mai plângi, / Insomnii să nu te-ajungă,
Coloana credinţei fără sfârşit / Coloana infinitului, de / Pentru că n-ai gene stângi / Să te ţină într-o dungă !» (p.
Constantin Brâncuşi, ca şi a întregului complex sculptural-brâncuşian de la 125).
Tâgu-Jiu, reparat „de mântuială“ de firme mafiote din vremea democraţiei Şi Epitafuri (3, pp. 127 – 134), chiar dacă-i vorba-n ele de „teme“
de junglă, încât să fie „la infinit de reparat“, e ţinta epigramatică a unui / „motive“ thanatice, se înrăzăresc în acest volum, în original chip, nu
fulgurant distih:) «Infinitu-avu probleme / Cu Coloana. Cam devreme !» hamletian, ci „firesc-săpânţenesc“: «Şi-a pus patima la gheaţă / S-o
(p. 49); transforme-n altă viaţă» (p. 130); «Aici zace-ntr-un consens / Bravul homo
(4) catrenele şi, deopotrivă, distihurile care „atacă“ grobianismul, sapiens. / Doarme somn de frumuseţe, / Înţepat de musca ţeţe.» (p. 132);
prostia electorală, imoralitatea etc.: «Dând ţării-un nou reprezentant / «Aici zace-un individ / Dat afară din partid.» (p. 133); etc.
Într-un tărâm ca de poveste, / Ambiguu, mirobolant, / E raiul raţelor celeste „Închiderea“ volumului Corbigrame (III), de George Corbu, se
!» (p. 23); «Potenta faună umană / Şi ruda ei cea animală / Caută încă o face „omagial-urmuzian“, mai întâi, prin reproducerea în întregime a
soprană / Pentru spectacolul de gală.» (p. 24); (şi o strofă interogativ- capodoperei absurdului, Cronicari – Fabulă, de Urmuz («Cică nişte
parodic-eminesciană) «Dintre sute de subrete / La nimicuri pricepute, / Câte cronicari / Duceau lipsă de şalvari. / Şi-au rugat pe Rapaport / Să le dea
ţin la siluete / Din motive neştiute ?» (p. 80); «El îşi bea ceaiul matinal / Din un paşaport. / [...] / Galileu scoate-o sinteză / Din redingota franceză / Şi
flori de mucigai moral.» (p. 108); exclamă: „Sarafoff, / Serveşte-te de cartof !“ // Morala // Pelicanul sau
(5) distihurile epigramatic-polivalent-înrăzăritor-satirice: babiţa.», p. 137), apoi, prin „corbigramica“ parodie, Cotă informativă –
(formal / parodic-topârceniene:) «O emoţie finală / Fu cazată-n Capitală» «Astăzi ştim că Paraschiv / E un cetăţean fictiv. Raţiuni de protocol / I-au
(p. 48); «Atestatul de zacuscă / Este parafat de-o muscă.» (p. 52); «Rima încredinţat un rol / Cvasicircumstanţial / Într-un loc de prin Ardeal. / Nu se
lui dactilică / S-a născut etilică !» (p. 67); «Limbile, cât mai străine, / ştie în ce an, / O gravură de Aman, / Licitată fără spor / De un arhinegustor
Tot mai bune-s cu măsline !» (p. 50); «I-ul ce-a scăpat de punct / E mai / Ce-a crescut lângă Gilort, / Îi servi de paşaport. / Izgonit dintr-un castel,
drept, fiindcă-i defunct.» (p. 51); („parodierea“ rubricilor de „mică / Unde n-a fost prea fidel, / Deveni subit turist, / Când prea vesel, când
publicitate“ din mass-media României) «Schimb citate latineşti / Pe cinci prea trist. // MORALA // Ochiul sau timpanul.» (p. 138) –, aşadar, având
pâini şi patru peşti.» (p. 52); (coşbucian-parodice) «Pe umeri pletele-i curg „morala“ vectorizată paralel-invers, dinspre pelican, sau babiţă, înspre cele
râu / Reinventând un vechi desfrâu.» (p. 54); «Renumitul papagal / Xeroxa două simţuri fundamentele, văzul şi auzul (dar nu cu timpanul de alamă),
centrifugal !» (p. 56); «Lirică şi diafană / E azi doar Fata Morgană !» (p. metonimic-reprezentate / sinestezic-simbolizate de ochi şi de timpan.
60); «Ca să poţi scăpa de febră, / Ia-ţi o pijama cu zebră !» (p. 75); De vreme ce-am fost invitaţi în această nouă „casă“ a lui George
(6) catrenele împotriva „pilelor“, „falsificălilor“ de tot soiul, Corbu, după tradiţia Pelasgimii > Valahimii, şi noi îi dăruim „corbigrama-
„nepotismului“, corupţiei – cancer naţional în România: «Dovedesc cu ne de-amiază“:
trei ştampile / C-am luptat la Termopile / Şi că n-am murit cu zile / Cum
păţesc cei fără pile !» (p. 46); Tot Pasăre Măiastră pe umăr de pandur
(7) evidenţierea rostului epigramei în lume, epigramele spiritului
justiţiar-triumfător (catrene / distihuri, mai rar, dar sunt): (în „descendenţă Lui George Corbu ce – într-un Cuvânt înainte la antologia
eminesciană“) «De treci codrii de aramă / Şi n-ai dat de-o epigramă, / Să nu Printre epigramiştii olteni (Craiova, 2008, p. 6) – citează caracterizarea
te aud jelind / Că sunt numai fiare-n Pind !» (p. 65); «Lovit dibaci de-o dura făcută olteanului-etalon de sociologul Petre Pandrea (1904 – 1968):
lex, / Când s-a trezit era un ex. » (p. 45); «Terifiantul adevăr / Stă spânzurat «[olteanul] are limba „niţel cam lată şi păroasă, vitalitatea, simţul de
de-un fir de păr !» (p. 59); etc.; ordine, practicitatea şi elanul spre ideal, cu alte cuvinte, poartă cobiliţa
(8) catrenele în care satirizează prostia / imbecilizarea pe un umăr şi Pasărea Măiastră pe alt umăr“».
sectanţilor ucigători de prunci spre „a li se şterge“ păcatele / crima :
«Pe un promontoriu sfânt / Lepădat fu un cuvânt, / Că la omul nătăfleţ / De-au cobiliţe-săbii, ori coase pe-un drept umăr,
Pruncuciderea-i la preţ !» (p. 28); «Traficul feroviar / E şi pârlit, e şi avar.» sau limbă lată, mângâios-păroasă,
(p. 92); etc.; de-s boabe de-argint-viu – făr-a le da de număr –,
(9) epigrama epigramei: (în parodierea unui celebru vers din Glossă, oltenii poartă-n inimi şi Gaie Minunoasă,
de Mihai Eminescu): «Ca epigramist subţire / Scrie pravile-n neştire. / Când ori Pasăre Măiastră, de-i şi în Corb frumoasă...!
ajunge la potou, / Nou-i vechi şi vechiu-i nou.» (p. 30); «Nevoie n-am de (31 martie, 2014, la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara)
ajutor / De nici un fel – solid, lichid: / Destinul meu umanoid / Ia trenul spre
interior» (p. 35); «Epigramistul, tale quale, / Al Casei dinadins Regale / A ____________________
fost omis din protocoale !» (p. 88); etc.; * George Corbu, Corbigrame (III) – Urmuzeu poetic („epigrame în
(10) „paraboloid-catren“: «Când Minulescu naviga / Pe drumul manieră absurdă“), Bucureşti, Editura Paideia (ISBN 978–973–596–921–
Mării Marmara, / Urla un paradox la proră / Că matelotul îl devoră !» (p. 9), 2013 (pagini 100 x 250 mm: 148).

10180 www.oglindaliterara.ro
 „Mioriţa” - o temă falsă, o manipulare istorică
“Scoateţi Mioriţa de pe
drapel!” – spunea, într-o emisiune tv,
Florin Chilian. Avea şi nu avea dreptate.
Mai mult n-avea. De ce? Şi el, şi Nicu
Covaci, ca şi alţii mai mărunţi, sunt
victimele unei colosale manipulări
istorice, denumită - ba chiar “branduită”
în acest sens - fatalism mioritic. O
formidabilă demonstraţie de iluzionism,
făcută cu toate obiectele la vedere (fără
“preparaţie”, cum ar spune Iosefini),
dar în care privitorul vede ce-i arată
iluzionistul.
Miron Manega Cică blestemul naţiei noastre e
filosofia acestei minunate balade. Fals!
Ar fi bine să fie aşa - din motivele pe
care am să le prezint - dar nu e aşa! În Mioriţa nu se scrie sau nu se spune
nimic din ceea ce i se atribuie. Ciobanul nu se lasă ucis de confraţi decât
în minţile noastre manipulate. În graba lecturii, uităm să citim un vers de o
importanţă fundamentală: “ŞI DE-A FI SĂ MOR”…
Să recitim povestea, care e foarte simplă şi foarte explicită din punct
de vedere epic…
Aflăm din primele şase versuri că trei ciobani se “deplasau” cu
turmele “pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Ni se spune apoi cine
sunt ciobanii: “Unu-i Moldovan,/ Unu-i Ungurean/ Şi unu-i Vrâncean”.
Urmează conflictul:
„Iar cel Ungurean,
Şi cu cel Vrâncean,
Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l’apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel Moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş’are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi!”...
Să facem un stop cadru! Aşadar, ciobanul Moldovan e mai „ortoman”
şi „are oi mai multe, mândre şi cornute”. Se presupune aşadar că era un
om gospodar, deci activ, practic, concret, unul care făcea „zootehnie”
performantă în aceleaşi condiţii cu ceilalţi doi. Subliniez: performaţele
lui „ciobăneşti” erau aici, pe pământ, nu în plan metafizic. Era, cu alte
cuvinte, cel mai „şmecher”! Aşa cum se întâmplă în viaţă (şi în filmele cu
personaje pozitive şi negative), prosperitatea Moldovanului generează în
ceilalţi doi sentimentul omenesc numit invidie. Incapabili să fie la fel de
„şmecheri”, aceştia nu pot rezista „concurenţei” decât eliminându-l, ceea
ce se şi hotărăsc să facă:
„Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l’apus de soare
Ca să mi-l omoare”...
Abia aici apare în ecuaţie mitologicul, intervenţia divină. Prin vocea
oii, care i se adresează direct, avertizându-l:
„Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş’un câne,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l’apus de soare”... etc.
Iar ciobanul care, cunoscând limba „fiarelor”, avea, se vede treaba,
ceva abilităţi transcendentale, o aude, o înţelege şi-i spune:
„Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
ŞI DE-A FI SĂ MOR
În câmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean...”
Aici se află cheia întregii mistificări. Versul “ŞI DE-A FI SĂ
MOR” a fost omis, fie din prostie, fie din neatenţie, fie cu intenţie, în toate
exegezele despre fatalismul mioritic al naţiei. Fatalism care a fost virat,
prin interpretare şi inducţie, spre obedienţă, spre lipsa de coloană vertebrală
a ciobanului (şi a noastră, prin extensie istorică). O fi adevărată lipsa de
coloană vertebrală în ceea ce ne priveşte, dar asta n-are legătură cu Mioriţa.
Modelul propus de baladă e cu totul altul, e invers!
Mioriţa este un testament. Într-un testament i se spune legatarului
(oiţei bârsane, în cazul de faţă) ce să facă în caz că el va muri. Dar nu
e testamentul unuia care se va lăsa ucis, e testamentul unui bărbat care
pleacă la luptă. Spun asta pentru că e puţin probabil ca un individ care
şi-a dovedit calităţile practice, luptându-se să fie cel mai bun pe domeniul
lui de referinţă (cel mai “ortoman”), să fie dispus a ceda totul pentru o
supoziţie postconcepută în secolul XX. E ilogic. Dacă acest lucru ar fi
fost exprimat în textul baladei, era altceva. Dar NU A FOST EXPRIMAT
nimic în acest sens! Scrie doar atât: “şi de-a fi să mor”. Unde scrie că n-a
luptat? Nu scrie. Ba chiar există variante ale Mioriţei - mai rudimentare
ca expresie artistică - în care ciobanul chiar luptă şi chiar îi învinge pe
ceilalţi doi. În forma de faţă, esenţializată, Mioriţa este un testament. Într-
un testament ţi se spune ce să faci “după”, nu “înainte de”. Şi dacă tot e
să interpretăm, propun următoarea întrebare: ce motive ar fi avut ciobanul
să nu lupte pentru a-şi apăra averea, de vreme ce s-a luptat ca s-o facă?
Motivul, dacă există, e în mentalitatea sau în laşitatea noastră. Preferăm să
aruncăm pe seama unei fatalităţi istorice propria blazare sau neputinţă, ca
să scăpăm de responsabilitatea morală a faptului. Şi l-am transformat pe
cioban într-un fel de “acarul Păun” al vinovăţiei noastre. În fapt, ciobanul
din Mioriţa nu numai că nu se lasă doborât, dar nu acceptă nici moartea ca
pe o înfrângere! O transformă în nuntă cosmică şi ne-o livrează ca model.
Iar noi – ce-am înţeles? Că s-a lăsat omorât. De unde, până unde? El este
învingătorul absolut, nu învinsul absolut. Chiar dacă e bătut, nu e învins.
Nici în viaţă, nici în moarte.
Mioriţa nu e un model fatalist. Nu e nici măcar un paradox. Paradoxali
suntem noi, care înţelegem lucrurile cele mai elementare pe dos. Şi astfel,
prin înlocuirea Mioriţei cu o clonă obţinută în laborator şi botezată cu
numele originalului, s-a ajuns la confecţionarea unei întregi paradigme a
obedienţei. Din cauza acestei mistificări (substituiri), am început să urâm
Mioriţa, ale cărei sensuri şi semnificaţii ne scapă. Am ajuns să ne fie ruşine
cu cea mai virilă, cea mai profundă şi cea mai complexă baladă a noastră.
Şi una dintre cele mai frumoase din lume…
În consecinţă, aş relua mesajul lui Florin Chilian în următoarea
formulă: “Daţi jos de pe drapel clona Mioriţei şi puneţi originalul!”

Epigrame Comunistii isi maresc

randurile cu o parte din legionari:

Păstorel Teodoreanu
Radioului (unde era invitat
sa intre prin str. Temisana, adica
prin spate):
De un an si jumatate
Ma bagati numai prin spate,
Pe cand eu, intreaga viata
V-am bagat numai... prin
fata!
Diviziei Tudor
Vladimirescu, decimata la
Debretin:
Din falnic vanator de munte
Mi te-a facut Ana pandur !
Intai ti-a-nfipt o stea in frunte
Si-apoi un Debretin in cur !
www.oglindaliterara.ro
Capitane,
Nu fi trist!
Garda merge inainte
Prin partidul comunist!
Dupa alegerile din 1946 se
mai putea vedea pe garduri:
Votati soarele!
Din Banat pana la Iasi
Nu credeam s-ajung vreodata
Se resimte lipsa sarii,
C-am sa pot sa fiu in stare
Fiindca cei mai multi
Ca facand pipi pe garduri,
ocnasi
Sa o fac direct in... soare!
Au ajuns la carma tarii.
10181
 TREI LACRIMI.
POVARA AMINTIRILOR CE VOR VENI
de Corina PETRESCU
Dumitru Anghel
Volumul de versuri „Trei lacrimi. Povara amintirilor ce vor veni”,
Editura Citadela, Satu Mare, 2013, 128 de pagini, semnat de scriitoarea
Corina Petrescu, cuprinde 81 de poeme, cele mai multe de mare întindere
faţă de lirica standard, fără vreo încadrare pe capitole tematice, cu o
prozodie individualizată pe o formulă literară, şi riscantă, şi sfidătoare, dar,
cu certitudine, „asul din mânecă” al profesoarei-poete.
Sunt poeme lungi, foarte lungi, arborescente, planturoase, largi volute
de eseuri epico-lirice cu întâmplări şi frământări existenţiale, „poveşti” (!?)
de tot felul, idile cu „parfum” neoanacreontic, ca la Costache Conachi sau
Ienăchiţă Văcărescu, dar şi de secol XX european, romantic, ori cu nuanţe
de simbolism minulescian, cu accente îndrăzneţe de la Nichita Stănescu ori
pe portative cu bemoli din Marin Sorescu sau Ştefan Augustin Doinaş, şi cu
decenţa şi originalitatea propriei formule literare, poezia doamnei Corina
Petrescu: „Nici cântec, nici moarte, / Nici zgomot, nici tăcere / Această
trecere de la prezenţă la neant, / De la vacanţă la vid, de la / Melancolie la
nimicul absolut” („Cântec mut”, pag. 19).
De altfel, cam aceştia au fost parametrii artistici, ai profesoarei
Cornelia Bălan Pop încă de la debutul editorial cu volumul „Pentru că tu
exişti”, Editura Timpul, Reşiţa, 2001, urmat de cartea „Creion”, Editura
Citadela, Satu Mare, 2009, şi în câteva Antologii colective ori în reviste
literare din ţară şi străinătate. Cu pseudonimul literar Corina Petrescu, a
semnat şi importante traduceri, în şi din limba franceză, care alături de
propria creaţie lirică i-au adus numeroase şi valoroase premii literare.
O poezie atipică, cu inovaţii prozodice îndrăzneţe, aşadar, de tipul
caligramelor („calligrammes”) lui Guillame Apollinaire, ideogramele lirice
rezultate din asociaţia posibilităţilor figurative ale versului cu caracterele
tipografice, „în care prezenţa unei expresii poetice şi graţia simbolică a
desenului se găsesc reunite”:
(„XX e siecle”, Collection Litteraire, Lagard et Michard, Paris, pag.
51)
(„La Colombe poignardée” – G. Apollinaire);
(„Ceaşca noastră cea de toate zilele”, pag. 23), formulă prozodică pe
care am întâlnit-o şi în cartea de poezie „Condominium”, semnată de poeta
brăileană Luminiţa Dascălu.
În ciuda tuturor acestor posibile… ingrediente de paralelism literar,
prozodic mai ales, poezia scriitoarei Corina Petrescu rămâne una numai
a sa, savuroasă şi-ntr-o stare de permanentă graţie, cu un lirism rezultat
dintr-o atitudine generoasă şi o emoţie sinceră, în poemele cu dedicaţii;
o poezie aflată permanent sub semnul unor crispări sufleteşti, dilematice,
contradictorii şi de-o mare nelinişte artistică: „Poemele mele - / Coşmaruri
din miezul / Luminii / Şi care / Încep în fiecare zi / Cu încăpăţânare / Şi
fără certitudinea / Că se mai şi termină vreodată” („Nelinişte poematică”,
pag. 10); iar frica, sentiment omenesc primar, instinctual, incontrolabil,
este dramatică, spectaculoasă: „Se năpustesc spre mine / Torente, hiene,
ciocârlii, / Şi strigă că-s ultima mea şansă / La nemurire” (Ibidem).
Ar putea fi un tip de… răsfăţ, de ingenioase raţionamente, de mimare
a unor prăpăstioase întâmplări esenţiale, mai mult de paradă, decât evidente:
„Ezit în faţa uşii acestei colivii, / Să intru, să nu intru, să pot s-aleg, să nu-
mi / Transform în scrum aripile firave…” („Balans”, pag. 11), dar există
10182 www.oglindaliterara.ro
atâta disperare în poezia din volumul „Trei lacrimi. Povara amintirilor ce
vor veni”, încât parcă prea trist este sunetul clopotelor speranţelor pierdute:
„Visele rămân singura speranţă… Dar vor veni? ? Le vei trăi? Le vei uita în
zori?” („Nefirescul firesc”, pag. 13).
Într-un registru emoţional greu de stăpânit, există în cartea doamnei
Corina Petrescu o înverşunată apetenţă spre dedicaţii sentimentale pentru
părinţii, Gheorghe şi Rozalia: „Vă fie somnul lin / De lumânări vegheat,
/ De floricele de pământ, / Părinţi ce aţi plecat…” („Pentru părinţii mei”,
pag. 82); pentru copii, Sabina: „La mulţi ani noi îţi spunem, cu toţii îţi
dorim / … / Adăugând urări la aniversare / … / Nimic nu-ţi stea în cale şi
să nu-ţi fie greu / Ani mulţi, Sabina-Oana, succes şi sănătate!” („De ziua
ta”, pag. 42); şi Cosmin: „Deschide uşa şi păşeşte vesel / Că viaţa este cel
mai dulce dar. / Un munte dacă ţi s-ar pune-n faţă, / De greutatea lui să
n-ai habar” („Doar atât”, pag. 45); ca şi pentru Tatiana Stepa: „Tu cântă
ş-auzi-vom / Din ceruri, vocea ta / Tu cântă, TATIANA, / Noi nu te vom
uita” (pag. 33), sau Adrian Păunescu: „Nu înţelegi că, dacă pleci acum,
/ E prea-ntuneric, prea de dimineaţă, / Cui vrei să laşi RUGA PENTRU
PĂRINŢI? / E prea puţin să ai numai o viaţă…” („Încă o viaţă”, pag. 58);
şi chiar o poezie în limba franceză, dedicată lui Raphaël Ntamack: „Bobo
c’est parfois toi, / Bobo c’est parfois moi, / Bobo nous fait pleurer / Si l’on
veut exister” („Bobo et son histoire”, pag. 32); adică peste 20 de poeme,
uşor patetice, naive pe alocuri, dar cu sentimentul unei identificări a poetei
cu cei care-i compun o biografie de suflet, cu o notă uşor melancolică,
sinceră şi spontană.
Poezia Corinei Petrescu este şi un perpetuu protest împotriva a toate
şi a atâtor rele din lumea aceasta, care nu pare a fi pe măsura echilibrului
şi a ordinii; rele, pe care le adună în albul rece al iernii, pe un pretext
reportericesc şi pe structura versificaţiei sale de proză lirică pusă pe muzica
lui Vivaldi: „Dacă toată indiferenţa umană ar fi înlocuită cu / «Anotimpurile
lui Vivaldi», / Dacă primăvara ar fi ca a lui, / Dacă iarna ar fi doar iarna
vivaldiană / Omul acela ar sta într-un fotoliu comod” („Compasiune”, pag.
38-39).
Poemul „Celui vinovat”, cu 12 strofe, catrene în stil clasic, este
un aspru, un vehement rechizitoriu la adresa… „politicii” de spoliere a
situaţiilor din ţară, după aderarea la U.E.: „Părinţii pleacă-n alte ţări / … /
Şi lasă pruncii-nlăcrămaţi… / … / Prin şcoli, doar vântul cel pribeag / .. /
Cultura este la pământ” (Op. cit., pag. 34-35).
Cum nu prea are răspunsuri la astfel de întrebări şi dileme civice,
echilibrul vine din alte gânduri în derivă, nostalgii idilice, poveşti de
dragoste şi o întreagă tevatură sentimentală încheiată cu vindicativa şi
dintotdeauna „declaraţie de dragoste” de-o simplitate angelică: „Doar
lângă tine / Pot să stau / Fără să simt / Că mi-e frig / Că mi-e teamă, / Că
mi-e… dor”. („Februarie”, pag. 49).
Există în poezia doamnei Corina
Petrescu, încă din titlul cărţii sale, un sindrom
al tristeţilor de tot felul, al eşecurilor… „din
te miri ce!?”, de parcă toată lumea aceasta
este făcută din prăbuşiri, dezastre şi o
banalitate sinistră, monstruoasă: „În fiecare
dimineaţă rămâi cu gânduri / Din care,
nu ştiu de ce / zâmbetul / Este din ce în ce
mai rar” („Inutil”, pag. 53); ca o patologie
a unei tristeţi, pe acorduri nostalgice de
Chopin, accentuate de alternative în care nu
mai încape nicio speranţă, nici un echilibru:
„Exaltare / Şi moarte / Aripi de fluture /
Foame de vultur / Lumină / Nelumină /
Viaţă şi / Neviaţă” („În paşi de vals”, pag.
57); încât pare că nici un S.O.S. nu mai poate
salva „corabia” eşecului total: „Buimac, stai şi asculţi zgomotul lumii / Şi
vrei să porneşti / Încotro? / Mai ai unde? / Spre ce şi spre cine? / Spre cine
/ Şi / Spre / Ce? („Încotro”, pag. 60).
Plânge poeta, plânge pe ritmul ca de toacă al unui „pas de deux”
nefericit, marcat de-un incredibil joc al nenorocului („Joc”, pag. 62).
Există perpetuu un nucleu emoţional imaginativ: „Scăldate sau nu în
î
regrete, amintirile / Ne înconjoară, pun stăpânire pe noi / … / Se pun de-a
curmezişul timpului / Şi prind viaţă când nici nu te aştepţi” („Lumini de
lumânări”, pag. 66), şi o imensă tristeţe picură constant pe o conştiinţă
dominată de trecerea timpului, biologic, nu cel astronomic, pe o viziune

Remember Anta
Raluca Buzinschi
(n. 15 aprilie 1964, în Bacău - m. 16 iunie 1983,
la Bucureşti)
S-au împlinit, la jumătatea lui
aprilie, cinci decenii de la nașterea
celei care a fost sclipitoarea poetă Anta
Raluca Buzinschi. Cum evenimentul
n-a stârnit niciun ecou în bulversata
lume scriitoricească, m-am gândit
că nu v-ar plictisi prea tare dacă am
rememora câteva date ale meteoricei
sale existențe. Este, cum probabil ați
intuit, unica fiică a Corneliei, redactor,
şi a scriitorului Corneliu Buzinschi.
Primii ani ai copilăriei îi trăieşte în
casa bunicilor dinspre tată, situată pe
Bulevardul Oituz, iar verile, la ceilalţi
Cornel Galben bunici, în locuinţa lor din Fălticeni.
La trei ani şi jumătate putea deja să
memoreze cu lejeritate versurile şi
poveştile citite sau spuse de părinţi, iar până la cinci ani, când a început
să deprindă, sub îndrumarea unei educatoare, limbile engleză şi franceză,
descifrase tainele alfabetului. Copil precoce, a trecut intens la lecturi ce
depăşeau cu mult gradul de înţelegere al vârstei sale, selectându-şi
singură cărţile din vasta bibliotecă a părinţilor, însumând peste
10.000 de volume. Prin mutarea, în 1969, a familiei în cartierul
Drumul Taberei din Capitală, universul său de cunoştinţe
s-a lărgit considerabil, uimind mai ales scriitorii, pe care
îi întâlnea cu prilejul vizitelor făcute de aceştia tatălui ori
atunci când mergea împreună cu el la casele de creaţie
de la Sinaia, Neptun şi Mogoşoaia. De la magia lecturii
a trecut la magia cuvântului scris, astfel că la opt ani
începuse să reconstituie întâmplările trăite în deplasările
la bunici şi la rudele acestora, fiind fascinată îndeosebi
de cântecele şi descântecele auzite, pe care le memora
cu o uşurinţă şi o plăcere nebănuite. Fără a-şi neglija
obligaţiile şcolare, la 11 ani citea în toate cele trei limbi
însuşite şi aşternea în caiete observaţii subtile, alcătuindu-
şi primul manuscris, pe care l-a prezentat unui redactor de
la o publicaţie pentru copii. Îndoctrinat de ideologia vremii,
acesta n-a sesizat zăcământul şi talentul cu adevărat uriaş
existent în povestirile pline de umor ale foarte tinerei autoare,
răspunzându-i peste câteva zile că textele sale ar fi publicabile dacă
ar descrie fapte pioniereşti şi întâmplări din activitatea detaşamentului.
Nerestituindu-i nici manuscrisul alcătuit cu atâta trudă şi migală, a trăit
şi o perspectivă dominate de gri, deoarece: „O înţelegere cu timpul iese
din calcul / Încă de la început…” (Op. cit., pag. 67), iar totul nu-i decât:
„Un ţipăt, o lumânare, o amintire…” (Ibidem), ca o deziluzie învăluitoare
şi sacră.
Laitmotivul lacrimilor pe caravana timpului şi cu spectrul amintirilor
se află sub povara lumânării, simbolul creştin al “Judecăţii de Apoi” şi al
purificării prin foc, în acorduri liturgice ale unei Missa preclasice din muzica
de cor a lui Palestrina, ca nişte “Zgomotoase furtuni / Ce vor zgâlţâi totul
din temelii / … / Durerea / Va fi mai presus de glas” (“Mâine”, pag. 70);
cu tristeţi de toamnă… bacoviană, ca un dangăt de clopot: “Câte amintiri
încap într-o / Singură clipă / Câte bucurii, câte regrete imense...” („Piatra”,
pag. 83). Peste toată această atmosferă de… gri sufletesc, doamna Corina
Petrescu găseşte un moment de respiro, de echilibru, în poezie, pentru că:
„Poezia / Este adevărul momentului… / … / E cântec de sirenă şi / Cântec de
iubire” („Poezia”, pag. 87), deşi relaţia cu aceasta este una de dependenţă, ca
un drog, ca „un blestem” intelectual, deoarece: „Te pândeşte şi te înhaţă / Şi
te transformă în sclav, / În sclavul ei / Şi nu te iartă / Şi nu te alintă / Doar îţi
ordonă să trăieşti / Clipa / Doar pentru ea” (Ibidem).
Un „respiro” scurt, urmat de o rugăciune, pe un canon de „Tatăl
nostru”, deşi păstrează acelaşi puls liric şi cu aceiaşi parametri melancolici,
pe o nefericire perpetuă: „Te-am implorat să îmi mai dai bineţe / Şi bucuria
de-A FI pe pământ” („Rugă fără răspuns”, pag. 94), ca o degringoladă
existenţială în poezia, şi în viaţa, şi în toată fiinţa poetesei Corina Petrescu,
în poemul „Spini”, caligrafiat în maniera caligramelor lui Apollinaire, de
www.oglindaliterara.ro
prima ei deziluzie, în urma căreia s-a închis în sine, refuzând să mai arate
cuiva ceea ce scria cu febrilitate. S-a cufundat şi mai mult în lecturi, citind
în original pe William Butler Yeats, Edgar Poe, George Orwel, Rainer
Maria Rilcke şi, în traducere, pe Emily Dickinson, Arthur Rimbaud,
William Shakespeare şi Paul Verlaine. Mereu în căutarea marilor simboluri
ale lumii, a trecut de la Mircea Eliade la Coran şi filozofia antică, la muzica
lui Johann Sebastian Bach şi la cea medievală, dar a păstrat întotdeauna
credinţa ortodoxă în suflet, inoculată încă din copilărie. Premiantă an de an
în ciclul gimnazial, a fost admisă la Colegiul Naţional „Sfântul Sava“, unde
a urmat prima treaptă, cea de a doua continuând-o la Liceul „Gheorghe
Şincai“. Numărându-se în continuare printre elevii silitori, în perioada
liceului s-a axat mai mult pe aprofundarea culturii franceze şi engleze, din
care a început să traducă intens, preferând îndeosebi poezia medievală şi
proza modernă aparţinând lui William Faulkner şi Ernest Hemingway. Tot
mai nemulţumită de relaţia ei cu lumea ce nu a înţeles-o, în noaptea de 15
spre 16 iunie 1983 a decis să-şi pună capăt zilelor, lăsând un mesaj care
cutremură şi azi: Am nouăsprezece ani. De pretutindeni am fost alungată.
Mi se dă totul şi mi se ia totul. De fapt sunt minţită că mi se dă. Din acea
clipă fatidică a început descoperirea şi valorificarea universului său liric,
debutul postum petrecându-se în revista Luceafărul, care, la exact o lună
de la dispariţie, i-a publicat un grupaj de Versuri pentru aer, cuprinzând
poemele Cărarea pierdută, E casa goală prieteni..., Înviere, Satirul şi
nimfa, Oarba, Rugămintea copilului meu, Rană pentru amândoi, Obstacole,
Nevinovăţie, Te recunosc, Diagog şi Eu şi întunericul. Au urmat alte şi alte
grupaje, ce au văzut lumina tiparului în Ateneu, Almanahul copiilor, Art
et Poésie, Calende, Căminul Românesc, Cronica, Jalons, Luceafărul,
New York Span, Orizont, Ramuri, Revista „Anul 2000“, Revista Ligii
de cooperare culturală România-Franţa şi România literară, unele în
traducerea franceză a lui Constantin Crişan şi Nicholas Catanoy sau în
versiune engleză aparţinând Sandrei Maria Bădulescu şi Phil Shepherd. În
1986 s-a produs şi debutul editorial, cu volumul Versuri pentru aer (Ediţie
şi Cuvânt înainte de Nicolae Manolescu, Editura Cartea Românească,
Bucureşti), urmat de Versuri pentru aer II (idem, 1989), Versuri
pentru aer III (volum document, tipărit în 51 de exemplare,
sub egida Bibliotecii Pedagogice Naţionale, Bucureşti, 1996,
editor George Anca), Vers pour l’air (Preface par Eugen
Simion. Adaptation et postface par Constantin Crişan,
L’Académie Internationale „Mihai Eminescu“, la Ligue
de Cooperation Culturelle et Scientifique Roumanie-
France et la Bibliotéque Pédagogique Nationale,
Bucarest, 1996), Versuri pentru aer (Colecţia „Poeţi
români contemporani“, Editura Eminescu, 1997).
Creaţia sa poetică a mai fost inclusă, de asemenea, în
volumul Muzică vocală - Manual pentru clasa a X-a,
şcoli normale de Gheorghe Bercea (Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1991) şi în antologiile Tineri
poeţi români de dincolo de Styx (Editura Timpul,
Iaşi, 1998) şi Poezia pădurii (Editura Orion, Bucureşti,
1998). La propunerea criticului şi istoricului literar Nicolae
Manolescu, Uniunea Scriitorilor din România a montat, la
începutul mandatului său de preşedinte, o Placă Memorială cu
datele autoarei pe zidul bloculului din strada Apolodor 13-15, unde
a locuit, împreună cu părinţii, începând cu anul 1975. Pe când un semn
similar și la Bacău?
care aminteam mai sus, şi păstrând dramatismul şi toată „apocalipsa” unei
existenţe în derivă, al unui coşmar al… fiinţei şi al nefiinţei, de parcă s-ar fi
terminat lumea: „Nimic nu se potriveşte, nimic nu seamănă cu nimic / … /
De unde vin şi cum voi merge mai departe? / … / Mi-e greu să uit, nu vreau
să uit / Coaja amintirilor nu se poate sparge / .. / Neliniştea nu există, dar nici
liniştea” („Spini”, pag. 101); ca o stare de dezastru existenţial, inacceptabil,
inexplicabil, inimaginabil, pe un fiasco generalizat: „Visurile mi le-am prins,
toate, / În căuşul palmei şi, / Când am deschis mâna, / Un pumn de cenuşă
urât mirositoare / S-a strecurat printre degete” („Stare de fapt”, pag. 103), ca
o „Stare de nefiinţă” (pag. 104), asemenea tehnicii prozodice din Apollinaire:
Iar poemul „Totuşi”, parcă ar rezuma tot zbuciumul sufletesc
şi incandescent al poetei Corina Petrescu, în ciuda oricărei explicaţii
generatoare de lămuriri, pentru că prea patetic, prea în… „lacrimi”, prea
în afara unui timp fast, şi al unui „spectacol” al înfrângerii se află toată
disperarea şi o durere fără sfârşit: Cât de efemeră e viaţa... / Are doar câteva
silabe şi adesea / Nu mai apucă să se transforme în cuvânt ori / În fragmente
de realitate” (Op. cit., pag. 108), pentru că nu se ştie de unde atâta revoltă
şi-atâta dor de fericire neîmplinite: „Vor fi o altă ploaie / Şi alte amintiri…”
(Ibidem).
Volumul „Trei lacrimi. Povara amintirilor ce vor veni”, o carte de
proză-lirică de dimensiunile unei poezii care… „pune probleme” (!?), ca
un exerciţiu liric, prozodic, programatic, nonconformist pe alocuri, dar cu
graţia sensibilităţii în impas şi la limita elegantă a eu-lui sfidător!
10183
Paradigme - „Suntem prea aproape de Rusia si prea
departe de Dumnezeu!”
(urmare din numărul anterior)
Doru Ioan Tărăcilă: Mai ales că
vorbeaţi de Rusia sovietică.
Gheorghe Buzatu: V-aţi pripit,
ca de obicei, dar vă înţeleg... Deci,
fiind vorba de politica Rusiei şi a
Rusiei sovietice, domnule preşedinte,
pretutindeni în lume, cei care se ocupă
de relaţiile externe ale Rusiei nu se
numesc parlamentari, ci se cheamă
kremlinologi. Deci, din momentul în
care s-a semnat tratatul, haideţi să-l
lăsăm în seama kremlinologilor. Îmi
Gh. Buzatu    pare rău, dar va veni momentul când,
poate, veţi fi contrazişi pe această
temă. Voi ajunge şi la acel aspect, deşi
dumneavoastră îmi impuneţi o limitare de timp... Totuşi, vă spun că mai
am nevoie de o jumătate de oră, cel puţin. (Discuţii în sală.) Este mult sau
este puţin? (Discuţii în sală.) Vasăzică, semnarea acestui tratat a necesitat
11 ani şi noi acum, când îl discutăm, trebuie să ne grăbim... Din sală: Un
an a durat.
Gheorghe Buzatu: Nu. Vorbesc de când au pornit negocierile,
pe urmă, la 1995, la reluarea lor şi la stadiul actual. Noi acum ar trebui,
în zece minute, să rezolvăm această problemă. Doamnelor şi domnilor
senatori, tratatul care a fost semnat la 4 iulie confirmă întru totul politica
externă pe care Rusia ţarilor şi Rusia sovietică au dus-o, în toate direcţiile,
în toate privinţele, pentru toate ţările, şi vizavi de România, îndeosebi. În
acelaşi timp însă - şi regret acest lucru - confirmă şi slăbiciunile pe care
le-a manifestat diplomaţia română. Eu nu înclin să cred că aici Bucureştii
au ştiut să conducă firele negocierilor, cât se poate, foarte bine, pentru că,
vizavi de textul tratatului, cum am spus, care conţine prevederi obişnuite,
ele nu ne apar, nu sunt stranii, nu aduc nimic nou, sunt texte comune,
principii cunoscute. Ei bine, Declaraţia comună afectează semnarea acestui
tratat, ratificarea lui, îngreunează votul Parlamentului. Câteva dintre
problemele care sunt atinse în Declaraţia comună denotă, cât de colo, că
Rusia nu a renunţat cu nimic la pretenţiile sale bine ştiute şi ne pune pe
noi într-o situaţie dificilă, delicată, ne face să ne asumăm responsabilităţi
care nu sunt ale noastre. Nu era nevoie acum - cred eu - să se facă trimitere
la Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, care văd în textul Declaraţiei că
este şi condamnat. Condamnat de către cine? Parlamentul de la Moscova a
condamnat deja acest pact încă la 24 decembrie 1989 şi l-a declarat „nul ab
initio”. Asta este formula la care s-a ajuns pe vremea lui Gorbaciov. El era
atunci liderul statului sovietic. Şi am avut onoarea să-l cunosc pe secretarul
său, pe domnul Aleksandrov. Am dezbătut această problemă - de asta spun
că timpul este cât se poate de scurt - în 1991, la Chişinău. Atunci, acolo
a fost o consfătuire internaţională a istoricilor, au participat specialişti
din vreo 20-30 de ţări, inclusiv din Statele Unite, Franţa, Marea Britanie,
Germania, România, Basarabia şi altele, inclusiv trimişi ai Senatului de la
Bucureşti, iar poziţia lor a fost clară, a fost mai precis una, de condamnare
şi respingere a pactului Hitler-Stalin. Ce s-a întâmplat cu acest pact? În
mod fals i se spune aici „din 23 august”. El a fost semnat în zorii zilei de
24 august 1939, atunci când ministrul de externe al Germaniei, Ribbentrop,
a venit la Moscova şi, în prezenţa lui Stalin, Ribbentrop şi Molotov au
semnat pactul, în fapt un tratat de neagresiune reciprocă. Un tratat prin
care cele două puteri se angajau să nu poarte acţiuni ofensive una contra
celeilalte. Pactul ca pactul, dar, în acelaşi timp, Germania şi U.R.S.S. au
semnat un protocol secret şi, în esenţă, trimiterea este la acest protocol
secret, care însă nu este menţionat în Declaraţia comună.
Protocolul secret era o anexă a pactului, o anexă în patru puncte.
În două din cele patru articole se făceau trimiteri la Statele Baltice şi la
Polonia, iar art. 3 era cu referire la Basarabia, care nu era nominalizată, dar
se făcea vorbire de faptul că Germania se dezinteresa de interesul Rusiei
pentru sud-estul Europei, în mod concret pentru anume zone ale României.
În lunile imediat următoare, în martie 1940, Molotov a făcut paşi înainte,
pentru a grăbi „rezolvarea” problemei în interesul U.R.S.S., iar în iunie
1940 a prezentat cele două note ultimative, prin care ni se solicitau, sub
ameninţarea cu recurgerea la forţa armelor, cedarea Basarabiei şi a nordului
Bucovinei. Cedarea acestor teritorii a consemnat nu numai sfârşitul
României Mari, dar a marcat dezastrul României. Dacă astăzi ne aflăm
în situaţia în care ne aflăm, începutul datează de la acea notă, de la prima
ultimativă sovietică din 26 iunie 1940, a doua succedându-i imediat, la 27
10184 www.oglindaliterara.ro
iunie 1940. Chestiunea nu este chiar aşa de simplă. S-a schimbat brutal
destinul nu numai al unei ţări, dar, în acelaşi timp, s-au modificat destinele
tuturor ţărilor din zonă, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, “ările
Baltice şi Polonia, deopotrivă cu România. Dar, în mod semnificativ, atunci
când Sovietul Suprem U.R.S.S., la 31 august 1939, a ratificat pactul de
neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, dar protocolulanexă n-a
fost şi nu putea fi luat în consideraţie, pentru bunul motiv că el era - şi
aşa trebuia să rămână potrivit voinţei semnatarilor - strict secret. În acest
fel, noi nu putem decât să-i constatăm nulitatea din start, adică ab initio,
după cum au făcut-o şi sovieticii în timpul lui Gorbaciov. Or, noi acum,
în 2003, ne trezim să-l condamnă m! Este prea târziu şi este, oricum,
prea puţin! De ce? Pentru că, deşi protocolul secret este atins de nulitate,
realităţile cărora el le-a dat naştere sunt încă vii, efective, palpabile, ele
încă se aplică, funcţionează. Aceste realităţi trebuie anulate! Vreţi un
acord cu cineva? Condamnaţi protocolul secret şi pe semnatarii săi, dar
înainte de orice anulaţi acele realităţi care au rezultat direct din documentul
pe care tocmai îl repudiem categoric! Constatăm însă că, în concepţia
semnatarilor Declaraţiei din 4 iulie 2003, menţinem realităţile, condamnă
m documentele şi, totuşi, mergem înainte. Nu se poate aşa ceva! Şi, în
plus, parcă inspirându-ne din ceea ce s-a petrecut la Moscova în vremea
lui Stalin, venim noi astăzi şi declarăm că Declaraţia comună face şi nu
face parte din tratat. Suntem asiguraţi, în diverse declaraţii de presă, în
expunerea de motive, că nu face parte, dar în proiectul de lege această
Declaraţie este inclusă. Se merge în acelaşi sens ca în 1939, când Sovietul
Suprem stalinist n-a luat în consideraţie, din motivul expus, protocolul
secret. Aşa şi acum, repudierea documentului nu face parte din tratat, deşi
noi urmează s-o votăm ori să n-o votăm.
Doamnelor şi domnilor, ăsta este numai un capitol, pentru că
protocolul secret de la 23 august 1939 - repet, din 24 august, de fapt - a
rămas un model. Este, probabil, documentul cel mai oribil al întregii istorii
a secolului al XX-lea prin esenţa lui şi cel mai catastrofal din punctul de
vedere al consecinţelor sale imediate, el conducând direct la declanşarea
celui de-Al Doilea Război Mondial la 1 septembrie 1939. Dar, din punctul
nostru de vedere, acum, după ce întreaga comunitate internaţională a
condamnat acest document, noi îl repunem în discuţie. Ne declarăm dispuşi
să-l condamnăm atunci când trebuia s-o fi făcut de mult şi în chip real,
încălcându-i hotărât consecinţele! De altfel, primii care l-au publicat, în
1948, au fost americanii, iar asta n-au făcut-o cu gândul de a respecta
odiosul târg Hitler-Stalin. Era un volum editat de Departamentul de Stat
al Statelor Unite. Şi atunci protocolul secret a ieşit la iveală, de atunci
avem textul complet al acestui mizerabil protocol secret, prin care ţări ale
Europei, independente, suverane, au fost private brutal de libertate, ele
trecând sub „protecţia” Moscovei. Dar, spuneam, acesta este un capitol
minuscul, un capituleţ, în raport cu un alt capitol pe care îl cuprinde
Declaraţia comună şi cu care, în nici un fel, noi nu putem fi de acord. Nu
eu, ca istoric, dar, întrebaţi, vă rog, poporul român dacă ar fi de acord s-şi
condamne participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial?!
Dar ce-a fost un acest război? A fost un război personal al cuiva, a fost
un război al altcuiva ori a fost o cruciadă pentru a cuceri Marea Uniune
Sovietică sau a fost un război provocat chiar de U.R.S.S.?! Şi noi, astăzi,
venim şi condamnăm războiul la care am fost siliţi să participăm din vina
U.R.S.S. Să-i ascultăm, vă rog, pe marii istorici ai lumii, pe oamenii de
stat de atunci ai României sau străini - cum s-au pronunţat ei în această
privinţă -, cum au văzut ei războiul din 1941-1944? A fost incontestabil un
război drept de la un capăt la altul, de la 22 iunie 1941 şi până la 23 august
1944. Nu a fost un război pentru cştigarea unor teritorii străine. A fost un
război pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, a fost un război
pentru drepturile noastre istorice violate, dar, în acelaşi timp, doamnelor şi
domnilor senatori, a fost un război în care s-a avut în vedere şi un factor
politic de cel mai mare interes, şi asta v-o spun, de data aceasta, ca istoric.
Guvernul de la Bucureşti, în orice moment, a avut informaţii că la
Kremlin s-au pregătit – şi astăzi cunoaştem cu toţii acest lucru, pentru
că s-au publicat documentele – deci în orice clipă, de la 1941 la 1944, în
laboratoarele roşii de la Kremlin s-au preparat nucleele viitoarelor cabinete
comuniste de la Bucureşti, Varşovia, Sofia. Era vorba de un război şi
ideologic, nu purtat, aşa cum se mai afirmă, „de florile mărului”. Nu. Era
vorba de distrugerea în perspectivă a duşmanului, la urma-urmelor de ce ne
place acum atât de mult - distrugerea comunismului. A! Faptul că România
s-a aflat alături de Germania, dar asta e cu totul altceva! Dar să nu uităm,
până la 1939, până la 1 septembrie 1939, când a început Al Doilea Război
Mondial, alături de Germania cine s-a mai aflat?
(continuare în nr. viitor)
Recuperări necesare
Un reper literar al deceniului
şapte: Miron Radu
Paraschivescu
Cei care am avut şansa
de a fi studenţi la Filologia
bucureşteană în anii aşa-zişi de
„deschidere culturală” (1965-
1979) ne amintim, nu fără o
anume nostalgie, de duminicile în
care la etajul I al Casei de cultură
„Grigore Preoteasa” din Calea
Plevnei ne adunam în număr
Florentin Popescu mare pentru a ne întâlni cu Miron
Radu Paraschivescu, poetul care
conducea Cenaclul literar „Prima
Verba”, unde instaurase un fel de democraţie totală, mai ceva
decât cea de la alt cenaclu vestit în epocă – „Nicolae Labiş” de
la Casa Scriitorilor.
Omul avea carismă, era fermecător şi mai toţi care
veneau să-l întâlnească ştiau că vor avea ceva de învăţat de la
el, că vor primi sfaturile dorite în materie de literatură, că este
înţelegător până la Dumnezeu, mai ales cu aceia care băteau
sfioşi la porţile literaturii. Nu puţini dintre studenţi îi citeau şi-i
învăţaseră pe dinafară poeme întregi din „Cânticele ţigăneşti”,
deşi trecuseră peste douăzeci şi cinci de ani de la apariţia lor,
dar poemele de acolo deveniseră un fel de blazon, de „carte
de vizită”, de etichetă ce nu mai puteau fi nicicum despărţite de
numele lui.
Cine spunea „M.R.P.”, spunea neapărat „Cântice
ţigăneşti”. Nu era puţin şi asta dovedea că scriitorul devenise
într-o oarecare măsură popular, mai ales în mediile şcolare şi
studenţeşti.
Poetul avea şi renume de nonconformist (între altele se
ştia că îl atacase pe Arghezi pe care – dulce naivitate! – voia să-l
scoată din literatură), era, cum bine şi exact îl caracterizează
Eugen Simion, un „temperament ciclotimic, pasional, capabil
de mari elanuri şi de bruşte depresii, trecut prin mai multe crize
psihice”, dar care „avea cultul prieteniei ardente, dar şi pe cel al
aversiunilor paradoxale”.
Autor cu o biografie încărcată de contradicţii în atitudini
şi acţiuni, Miron Paraschivescu a scris poezie, proză şi teatru,
făcând în acelaşi timp şi publicistică (în 1938 a debutat cu
volumul Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor,
cuprinzând reportaje în maniera lui Geo Bogza), aşadar ne-a
lăsat o moştenire literară nu numai interesantă, ci şi demnă de
a reintra în circuitul literar actual, scoţând numele autorului din
conul de umbră şi de uitare în care a intrat în ultimii treizeci –
patruzeci de ani.
Această sarcină de reevaluare a vieţii şi operei lui Miron
Radu Paraschivescu şi-a asumat-o, în urmă cu aproape zece
ani, d-na Ana Dobre, o tânără cercetătoare pe care subsemnatul
(împreună cu d-nii C. Stănescu, Teodor Vârgolici, Horia Garbea
şi Constantin Carbarău, componenţii juriului Concursului literar
organizat de revista „Sud”) am avut plăcerea şi inspiraţia s-o
premiem şi s-o promovăm primii. Astăzi d-na Ana Dobre este
un critic cu statut bine definit fiind autoarea mai multor cărţi şi
colaboratoarea unor reviste centrale importante.
Monografia Miron Radu Paraschivescu – eternul eretic,
apărută într-a doua ediţie, revizuită şi adăugită (Editura Muzeul
Literaturii Române, Bucureşti, 2013) ne dă încă o dovadă
incontestabilă despre virtuţile şi posibilităţile critice ale d-nei
Ana Dobre, care şi-a conceput cartea mai întâi ca o teză de
doctorat şi mai apoi ca monografie căreia, sedusă de subiect,
i.-a adăugat noi capitole, rezultând studiul de acum, de aproape
şase sute de pagini. Un studiu despre care autoarea mărturisea
la prima ediţie, din 2010: „Am căutat să reconstitui traseul în
viaţă ale acestui om atât de evanescent, care scapă oricărui
gen de clasificare, de tipologie, să intru în consonanţă cu el, să
www.oglindaliterara.ro
empatizez, să-l înţeleg. Mărturisesc că nu mi-a fost uşor, dar
dincolo de limitele mele de înţelegere, m-am străduit să fiu cât
se poate de obiectivă. Să nu nedreptăţesc un om care a avut
propria povară de purtat pe umeri - destinul său”, iar la ediţia
a II-a revenea cu precizări noi: „Autoarea nu a putut aduce mai
mult decât o spuneau documentele. Efortul a fost concentrat
pe o interpretare cât mai obiectivă şi apropiată de adevărul
istoric şi personal, fără a cădea în extreme. Fără, adică, a-l
declara mai mare decât este, dar şi fără a-i minimaliza efortul
civic sau literar… Omul şi scriitorul, această dublă dimensiune
a personalităţii lui M.R.P., excentricităţile sale, disidenţa
controversată, prieteniile, idiosincrasiile, tot ce am crezut că
poate constitui un punct de plecare pentru o reconsiderare
critică a fost avut în vedre.
Demersul d-nei Ana Dobre a fost, se înţelege, cu atât
mai dificil cu cât personajul d-sale a trăit, cum s-ar putea zice,
la o răspântie de veacuri şi de orânduiri, adică atât înainte
de instaurarea comunismului cât şi după aceea – ceea ce a
presupus documentarea pe multiple planuri şi pe diverse
paliere biografice; în plus, fiind în totul o fire contradictorie, cu
atitudini şi reacţii adesea neaşteptate, cu mutaţii psihologice
multiple, Miron Radu Paraschivescu a pus-o pe autoare, nu de
puţine ori, în situaţii dificile, întrucât nu întotdeauna şi în tot
locul informaţiile din diverse surse, inclusiv arhivele CNSAS,
nu coincideau cu cele aflate de la persoanele fizice care l-au
cunoscut pe scriitor.
Remarcabilă în această monografie este, înainte de toate,
punerea între-o ramă, într-un cadru istoric – social - cultural a
faptelor şi evenimentelor. D-na Ana Dobre nu-l absolvă şi nici
nu-l scuză pe ziaristul M.R.P. pentru „excentricităţi” şi greşeli
(cum ar fi cea amintită, a atacului public la adresa lui Arghezi)
poziţia sa, ca autoare rămânând criticului detaşat şi obiectiv,
dornic să-i prezinte cititorului un portret cât mai fidel realităţii, cu
toate luminile şi umbrele lui. Temeinic, iavaş-iavaş, didactic în
sensul nedenaturat al termenului, autoarea purcede la analiza şi
critica operei poetice, relevând – prin citate judicios alese – cam
tot ce dă nota de originalitate a liricii acestui scriitor, adăugând
ca un pandant necesar şi binevenit, o serie de remarci despre
traducerile acestuia din marii barzi ai lumii, cu inserarea unor
date despre legăturile lui M.R.P cu aceia (legături nu numai prin
texte, ci şi prin afinităţi.
Subscriind tacit la opinia încetăţenită a criticii literare în
legătură cu publicistica paraschivseană, autoarea conchide:
„Multe dintre reportaje şi articole atestă vocaţia sa de cetăţean,
îl definesc ca om cu vederi de stânga. Multe dintre ele sunt bine
scrise, dar aceste sclipiri care le-au făcut să strălucească un
moment nu s-au dovedit suficiente pentru a le salva de la statutul
în efemeride. Valoarea lor este, astăzi, doar documentară”.
Nou este în această ediţie şi capitolul intitulat „Balcanicul
Radu Paraschivescu”, în care, zăbovind asupra Cânticelor
ţigăneşti d-na Ana Dobre face o trecere în revistă a ceea ce
înseamnă balcanismul de la Anton Pann încoace, după care
conchide: „Lumea lui Miron Radu Paraschivescu se constituie
la periferia unui centru urban fără aspiraţii metafizice, având
un destin derizoriu. Mitologia, pe care o creează are toate
elementele precarităţii, prizonieră a propriei istorii. O lume
a efemerului, supusă zădărniciei, trăind voluptatea clipei”.
Mult mai concesivă pare a fi d-na Ana Dobre atunci când
comentează creaţia teatrală a personajului său. „Dramaturgia
lui Miron Paraschivescu – notează d-sa – evidenţiază un spirit
de histroism cu o plăcere enormă de a se juca pe sine, de a-şi
materializa scenic obsesiile, confuziile, cu un talent tehnic de a
imagina scenografic şi regizorul şi o inadaptare dramaturgică
de a crea viaţă, personaje vii şi viabile estetic.
Elaborată pe baza unei bibliografii solide şi cu o tehnică
pe care am numi-o a goblenului (având, desigur, în vedere, o
viaţă şi o operă poliedrică, precum cea a lui M.R.P.), sau mai
degrabă o miniaturilor orientale, monografia d-nei Ana Dobre
fixează obiectiv şi temeinic portretul scriitorului în istoria literar,
sugerând totodată o multitudine de unghiuri din care poate fi
citită şi înţeleasă opera paraschiveană.
7 aprilie 2014
10185
 POEZIE
Dinu Eleodor MARIUS CIUNGAN Eugenia Rada Ionita
* PENTRU POEZIE Dar
Nici amăgit de cine știe ce
curiozitate aş fi-nceput frumoasa poezie Între constelaţii au trasat
n-aș mai da cu banul fără să ştiu în versul următor drumuri zeii,
pe minciunile cazmalei de presărând flori de tei din
zgură cerneala , cum se-aşterne din peniţă
ştiu,dar nu ştiu ce-o să scrie inima luminii…
care mi-a promis Doamne, pe luciul mării a
un loc de supaviețuire
în cortul acestei toamne dezlegat luna
cerneala scade –n călimară ca vinul pus
peticit şi mângâie nopţile într-un
deoparte, cu sigiliu,e-nvechită
cu suflete fumurii. dor fără moarte,
ca timpul părăsit în ceasul de perete,tresare Şiraguri de mărgăritare aprinse
Inspirat de sentimente
cu nervii cruciați împotriva în aceeaşi baterie le-a urzit pe toate câmpiile
cortegiului de greieri  pregătindu-se şi moare şi parcă-nvie o clipită pe palma pământului a pus un inel
să-mi trezească porțile somnului, cel mai frumos al universului.
îmi scriu amintirile despre mâine creionul ce-o să scrie ? tăciune negru,
într-un caiet cu file de indigo lumină din adâncuri Printre priviri
răsfoite de lehamite.
Mă grăbesc să improvizez lemn dulce, ros la capăt, cînd inspiraţia nu
un potpuriu de sunete mute vine, În ochii tăi, magia cuvintelor
din aerul exagerat de nerăbdător înaltă, sveltă siluetă, tăcută umbră rătăcită A aprins legănatul clipelor,
să imite freamătul printre rânduri Rânduiala din luna mai
văzduhului meu funerar. Când are loc logodna salcâmilor.
* cum e să scriu, fără să ştiu că vreau să Mai încolo, iubirile nu pot ucide
Seară  abia respirând Flăcările luminii peste mările nordului,
aerul viclean scriu, să scrie
Altul pentru mine, să mă supună, să Schimburile de mesaje între trandafirii apei
în ochii căruia pâlpâie Şi cei ai deşertului.
cromozomi de imaginație. posede, să ucidă
Mă dizolv în lacrimile înțărcate să mor puţin ( să vad cum e ) să mor
Popa Ines Vanda
sub pleoapele oglinzii divine frumos
sugându-și propriile degete
cu  foame de vid neprielnic şi-apoi să-nviu frumos în poezie
resuscitării
întunecării în comă. pentru poezie ! DIN TIMPUL CE-A RĂMAS
Neantul, mască ironică
pentru sinele TU, CARTE Îți sunt brodate lacrimi și ție de-al meu dor,
nevăzutelor pândite Mai sângerează crinii în albul din petale,
de conveniențe oarbe... Ți-alintă îngeri clipa, când plânge trist un
Are consistența Tu carte scrisă ,închisă între cărţi mai
nor,
infinitivului rătăcind vechi,pe raft,
Îți ninge-n câte-o noapte cu perle mici de
prin clar-obscurul Tu laşi vocalele ca fluturi albi, curaţi să jale?
mișcării  zboare, să se –aşeze,
cum un șir de furnici pe degetul arătător ce-ţi înfioară zveltul tău
ducând în spate fragmente Păstrezi la tine-n suflet sărutul meu din
din temelii de umbre cotor, vis,
casante. ce te alege şi te-nclină, Îți înfloresc neliniști sub gene când
Încotro? - întrebare pe mâna binecuvântată ce te-aduce vorbesc,
scurtcircuitată de din întuneric la lumină Ți-e-mpovărată toamna de ceasul interzis,
retorica nordului împotmolit Alaiul meu de fluturi ți-a spus cât te
în ignoranța busolei.  Voi pagini albe iubesc?
Îmi încarc bătrânul fier
de călcat aripile șifonate cu meşteşug legate-n astă carte
lăsaţi vocalele să zboare, să se-aşeze Mă poți striga pe nume, să nu simți
ale orizontului
cu jar de margini în doliu.. pe degetele albe, binecuvântate, mângâieri,
* Deșertul suferinței l-a spulberat speranța,
mofturoase,
Cercuri în straie Mi-ai adunat iubirea din șoapte și tăceri,
ce vă abandonează plictisite sub veioză, Măsori și tu secunda, să micșorezi
murdare de perfecțiune
mă preumblă printre pe lemnul înţelept al noptiere-n noapte distanța ?
amprentele suișului babilonic
pe scara de margini gata Tu, carte scrisă Copilărești o noapte în raiul meu de stele,
să se surpe în hăul confuziei. (cinste cui te-a scris ) Să-mi țeși cu ele vise, nimic să nu mai
Disprețul viermilor de fum cheamă-ţi buchiile aflate-n zbor ‘napoi doară,
devenit labirint în miezul muțeniei îmbracă-ţi poeziile in alb şi negru Respiri oare parfumul albastrelor zorele,
arborează nerușinate contrarii
pe coordonatele nordului divin pune-le straiele pentru marea trecere Sau nuferii uitării m-au șters cu ploi de
germinând anuntă familia vară ?
sub zăpezi imperative.
Pe surâsul viclean trupul tău Când ai să-nfrângi tristețea, din timpul
al feminițății retrase în trupul meu ce-a rămas,
nehotărâre Să mă adormi pe brațe de dragoste și dor,
triumfă cenușa discordiei. Redesenează-mi visul, în taină, pătimaș,
Din abatorul timpului teluric timpul tău
Să nu vii prea târziu! Voi învăța să zbor!
țâșnește  preaplinul timpul meu
muțeniei înmulțindu-se Nu-ți irosi timpul încercând să-i faci pe
cum  oarba lepădare de sine au trecut !
a împotrivirii... oameni să te iubească. Petrece-ți timpul cu
...................................... oamenii care deja te iubesc..

10186 www.oglindaliterara.ro
 ASTRALIA
de Horia Zilieru
Motto: Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie
depăşit.
(F. Nietzsche)
Modul de a fi al limbajului, este spaţial. Modul de a se ,,consuma”,
de a sfârşi o ,,diegeză”, un ,,diegesis” ,este temporal. ,,Timpul” elaborează
o istorie a vorbirii în text, dar şi o dinamică a sentimentelor dezlănţuite să
ia forma vorbirii.
Bineînţeles făcând distincţie între ,,vorbire” şi ,,limbă”, după cum
ne avertizează Bergson:. ,,Limbajul”, văzut de el, fiind ,,un sistem de
relaţii pur diferenţiale, în care fiecare element se califică prin locul pe
care-l ocupă într-un tablou de ansamblu, [...], prin raporturi verticale şi
orizontale, hrănite de elemente vecine”.
Din nou, o lungă descriere a unei noţiuni greu de definit. Adept fiind
a unei definiţii, limbajul e o algebră sau geometrie a propoziţiilor şi
figurilor vorbirii. O mulţime de enunţuri diferenţiate: de adevăr, fals,
adevăr-fals, fals-adevăr, ce satisface operaţia internă şi externă a vorbirii
într-un spaţiu numit ,,spaţiu vectorial al vorbirii”.
Limbajul beneficiază de aditiv, de vorbire aditivă ,ca operaţie a
vorbirii enunţiative, şi de multiplicare scalară ,ca întindere a vorbirii în
judecăţi senzoriale sau ... raţionale.
Aditivul, ca însumare, asociere, reunire, trebuie înţeles şi realizat
numai în măsura generării unui ,,enunţ nou, diferit de enunţurile însumate”,
dar care să facă parte din sfera limbajului asumat, intern lui, din punctul de
vedere a unei semantici impuse. Înţelegând, prin asta o completitudine de
tip axiomatic impus raţional, dincolo de impulsul instinctiv al vorbirii,
care în general este divergent şi defăimător de sfere cognitive. Ce-i vor
ameliora liberul arbitru al satisfacţiei de a vorbi. Limbajul impune o stare
de necessitate: de a nu vorbi oricum. Avem conştiinţa vorbirii, în momentul
vorbirii şi ele,”satisfactiile”, pot fi simultan con-fruntate. În actul scrierii,
el însuşi ,o stare de necesitate împotriva libertăţiilor ambigui, obscure,
amalgamate ale rostirii cu rang sonor: cuvântul scris la-ntâia lui ascultare.
Nu există un limbaj interior şi unul exterior. Acelaşi limbaj îşi doreşte
una din cele două stări ale vorbirii,interioara,exterioara, însoţită mereu de
judecăţi vorbitoare. Cuvântul este un enunţ situat pe diferite trepte sonore:
infrasunet, macrosunet, mai larg, o voce-atribut a reflexiei empirice, a
experienţei limbii vorbite în… preajmă şi însuşită continuu, experimental,
atribut care oprimează Fiinţa şi Timpul fiinţarii sale. Altminteri vom fi
vorbit înainte de naştere, cu Dumnezeu, cât şi cum să destăinuim dintr-
un cuvânt ce nu-şi mai sfârşeşte diviziunea semantică.Ori vom vorbi după
moarte, fără auz şi limbă-turn Babel.
Cartea Astralia ,cu titlul ei cosmic, te risipeşte în dimensiuni
imprevizibile. Construită antologic, ca un ,,subiect” transmutat în ,,obiect”,
ca o ego-conştiinţă rerificată metodic în lucru-obiect, cuantificând „forme
eterne şi efemere concrete” în …abstract.
Lectura acestei cărţi ne pune în faţa unor spatialitati unice de limbaj,
dar mai ales ne cere să fim pregătiţi în sensul percepţiei stilistice. Retorica
poetului fiind plină de numeroase ,,efecte de sens” sau ,,figuri de limbaj”.
Figura ,,tăinuind” distanţe,metrici,imprevizibile, între “semnificatul
apparent” şi „semnificatul real”. Discursul literar –plin de ,,efecte
semantice” atingând dispersii conotative greu de evaluat semantic.
Astfel, „textul Horia Zilieru” solicită mai întâi descifrarea
„relaţiilor dintre semnificaţi” apoi traducerea compunerii acestor relatii
in „ semnificaţie-efect,produs semantic”,Orice semnificat,in acest
„text”,asemanandu-se cu factorii unui functor logic al carui valoare de
adevar este semnificatia intempestiva
Se confirmă cu adevărat „spatialitatea” greu de străbătut( prin
lectură de plăcere), a limbajului poetic Horia Zilieu, cu precădere
„formele” abolitoare de „istorie” si temporalitate, în favoarea discursului
sapiential
Astralia este un „op galatheic”, un râu, un râu alegoric, al
imaginaţiei dezlănţuite să-şi dăltuiască matcă în piatra de smarandin
a transcendenţelor, structurate în ,,cărămizi dogmatice”, în liantul
structurilor metafizice semnificante.
Domeniu abstract ce nu se dezleagă de real, tot mereu continuu,
vector al concretului revelat prin revelaţie, dar şi prin (i)raţionalitate. Ca
metodică scrisă în favoarea rezolvării ecuaţiilor cu determinate reale ,prin
soluţii ireale, ca ştiinţă a nedeterminării compatibile(solutiilor infinite)
“de trăirie în imaginar”.Astralia este un exemplu de structură ordonată
prin “relatii organon”, dar şi de manifestare ,,erasmica” a libertăşii de
www.oglindaliterara.ro
abordare a epitetului impertinent,
a deplasării sale în sinestezie,
sinecdocă, metonimie. Ca forme ale
relaţiilor de incluziune, comparaţie şi
substituţie – relaţii funcţionale dar şi
metode vectoriale de ,,canonizare a
dimensiunii irealului”. Construind o
nouă spaţialitate în spaţii dogmatice,
metafizice-eşafodale, apoteotice
,realului, Horia Ziliem este
,,atent” mai întâi ,cu ,,spaţialitatea
scrierii”, (inclusiv cu dispunerea
atemporalităţilor), cu “substanţa
plasmatică” a cuvintelor, ce se avântă
cuantic, impuls şi undă,în text. Dand Ioan Toderiţă
energia lor dezbaterii literare, drept
hrană evanescentă a satisfacţiei
determinării saltului în abstract, în judecăţi dogmatice nedesprinse de
senzorial, de întâia-suverană percepţie a cuvintelor necuvântate, nevătămate
de”rostire”si „rostuire”.
Cuvântul este vectorul suprem al rostirii poetice Horia Zilieru.
Din el smulge zborul alegoric oricâtă inerţie săgeata lui poartă pe drumul
dintre arc şi pasăre, desenat cu ochiul de un arcaş ancestral grăbit să
ţintească Fiinţa în Răstimp. Poetul urmează acest vector de la naştere, din
naşterea întâiului poem, până în ,,facerea” Astraliei.
Carte esenţializatoare de forme ,,orto-gonale vectoriale”, de
spaţii orto-meta-morfozate prin izo-metriile proteice ale limbajelor:
seminţele vorbirii germinate de un grădinar iscusit în grădini
semiramide.
Trecerea prin ,,logic”, logica ,,translaţiilor semantice”, la Horia
Zilieru ,vizează, însă, transcendenţa la nivelul ,,corpului semantic”:
structura algebrică a înţelesurilor semnificatului ca rezolvare a unei
ecuaţii într-un ,,corp semnificant”. Şi poezia Horia Ziliem, în pana
eruditului poet ce este, nu abandonează această ecuaţie lui ...Dionis. El se
sfătuieşte cu Apollo la masa ,,vinului apolinic” pentru arta armoniei şi a
…....... nunţii şi nunţirii temelor referenţiale.
Iertare cerându-mi lectorului grăbit să-mi (ne) suporte lauda
„artistului logic”, Horia Zilieru, înaintea „artistului plastic”, îmi amintesc
de Karl Friedrich Gauss, care întrebându-se ,,cine ridicat la pătrat dă minus
unu?”, a inventat numărul imaginar ,,i”. Evident, număr ,,nereal”. Iată
cum ecuaţia x2 = - 1 are ,,soluţii imaginare” Numerele reale au structură
algebrică de ,,corp”, (două operaţii cu anumite proprietăţi). Gauss a
lărgit imaginarul prin termenul ,,complecsus” – mai cuprinzător, deci nu
complex-complicat, şi a descoperit că numerele sale pot fi organizate în
alt ,,corp”: corpul numerelor complecse. Tot astfel poezia sare dintr-un
,,corp” în altul ,prin nevoia de a rezolva „ecuaţiile trăirii reale” prin „soluţii
imaginare”. Exemplul corpului ,,complecsus”, construit de K.F.Gauss este
grandios, ca ,,model logic de transcendenţă”. Ecuaţiile din ,,real” cu soluţii
din ,,imaginar” se numesc transcendente.
De exemplu: să trăieşti veşnic (fără moarte) există în ,,real” dar cu
soluţie în imaginar, în ,,corpul ireal al unui tărâm fără moarte”. După cum
,,murind în veşnicie” ar avea soluţie ,,naşterea din lumea reală”.
Descoperirea numărului ,,complecsus” are mare asemănare cu lumea
unei noi ,,ierarhii raţionale”. Numai numărul ,,complecs”, bunăoară are
,,parte reală” şi ,,parte imaginară”. Astfel orice număr real este complecs,
cum deseori văd şi poeţii. Cea mai convingătoare adeziune la imaginar,
a descoperirii ,,corpului” său, este imposibilitatea de a stabili ,,relaţii de
inegalitate” între elementele,formele sale.
Da! O ştiu din nou poeţii. Si mulţi eseişti explică ,în lungi opere
estetice, acest lucru: în lumea imaginară nu vom şti cine este mai mic ori
mai mare. Cum se străduiesc criticii să o facă în ,,corpul literar” – real.
Rousseau vede ,,corpul politic” ca un ,,corp uman” ; începe să moară
de la naştere, făcând antropologie politica dar şi estetică, logică, ca un
exemplu de cartezianism aplicat. Poetul numai poate vedea distincţia logică
a lucrurilor(determinarea lor) imaginate. Imaginarul, în ciuda faptului că
nu poate fi ordonat prin ,,relaţii de ordine din real”, poate rezolva ,,ecuaţiile
fiinţei din real”, şi ,,poate” fi organizat de poet ca ,,spaţiu vectorial”, al
dinamismelor semantice, al ,,efectelor semantice”.
Horia Zilieru, aed al „cuvintelor literare apolinice”, adept
al ,,pleiadelor mântuirii” cuvântului sonor, ştie această taină a
,,ecuaţiilor transcendente”, neconfundând ,,transcedentalul” cu un
tărâm ,,dionisiac”.
î
Imaginarul este un ,,tărâm logic”. ,,Nereal”, nu înseamnă ,,iraţional”.
Care la rândul lui provine ca un alt ,,corp”, din ,,nevoia” de a rezolva ecuaţia
x2 = 2 în ,,raţional”. ,,Nereal” nu înseamnă nici ,,abstractizarea realului”,
cum cu uşurinţă cad în visare unii teoreticieni. Cea mai dificilă ,,intuire” o
10187
 Din nou, despre mica publicitate
M-apucă rîsul cînd văd, azi, paginile de mică publicitate ale ziarelor, și încerc să le compar cu cele de dinainte
de 89: de fapt, comparația e imposibilă!
Țin minte că a murit, prin 1980, un actor care devenise prieten de familie și l-a care țineam mult atît eu, cît și
soția mea de-atunci. Era normal să dau la ziar un ferpar. Anormală a fost reacția cenzorului de la gazeta cu pricina:
mi-a întors pe dos tot anunțul, pe care mă căznisem să-l fac decent, dar îndurerat (să știți că asemenea mici texte se
scriu infinit mai greu decît orice alt gen de proză scurtă! Trebuie să scapi de poncife și ridicol!).
Recent, mergînd cu trenul (crucea vieții mele – drumurile!), văd pe o banchetă un ziar abandonat. Nu mă pot
abține să-l răsfoiesc: e un ziar bucureștean pe care nu l-am cumpărat niciodată. Dar, bucuros că mai apar ziare, mă
uit pe el, fără mari așteptări. Ajungînd la pagina de mică publicitate, descopăr o sursă de umor involuntar, teribilă!
Anunțurile sunt înghesuite la maximum și, în general, au dimensiunile unui timbru; unele includ și poze, ceea Bogdan Ulmu
ce îngreunează privitul, distinsele doamne neputîndu-și etla farmecele între limitele celor 2/3 centimetrii pătrați. Mă
rog, să trecem...
Pagina se deschide decent, cu un (singur) anunț imobiliar. Urmează tot un anunț Cumpărări auto. Apoi, patru la Ocultism; în primul, Virginia (?)
ne informează că ghicește „trei feluri de cărți”: trismegistă sintagmă! Pesemne e vorba de volumele lui Liiceanu, Pleșu și Patapievici!...Și tot aici, Regina
magiei albe spune că „dezleagă farmece, făcături”. Pesemne, e critic literar...
Urmează rubricile Matrimoniale și Cabinete, tot cu cîte un anunț; restul paginii (adică, 90% din ea) este consacrat Întîlnirilor fierbinți. Unele sunt
tentante, recunosc; altele confuze sau redactate caraghios/laconic. Cîteva exemple, să nu ziceți că-s că-s cîrcotaș: „Brunetă superbă, reală, ofer satisfacție
totală”. Termenul trecut de mine-n italice mă pune pe gînduri: de ce l-a fi pus, bruneta? Ca să înțelegem că nu-i hologramă, iluzie, ori femeie gonflabilă?
Nu știu, n-am experiență în decriptat propuneri de întîlniri fierbinți...
Altă hetairă treimiistă anunță „pot veni la hotel”: de ce la hotel? Dacă cel interesat stă la bloc, ori la casă cu curte? Treaba ei, da-și limitează numărul
curtezanilor! Altă doamnă drăguță, oferă „companie, seriozitate, Iancului”. O fi vorba de Avram Iancu? Ori de un alt Iancu, anonim? Și Popescului sau
Ionescului, nu-i oferă? Hm...
Închei cu două anunțuri scurte și delicioase: în primul, de un rînd,„Adelina sex total Moșilor”. Tinerilor, nu? O fi gerontofilă! Dar Rebeca-i și mai
tare: oferă „companie intimă domnilor, Militari”. Deci, civilii, n-au șansă.
Citind, fie și întîmplător, asemenea perle ale literaturii, îți amintești de scrisoarea lui Ion Creangă în care se scuza că scrie lung, fiindcă n-are timp
să fie scurt...

are însăşi,,realul”.Sa nu vorbim de dificila lui reprezentare.Ca limită a unor
,,aproximări raţionale”, a unor ,,întregi raportabili”. “Limita”, Doamne,
altă etnie abstractă, inventată de ,,cum sa aleargi împotriva timpului, pe
pământ newtonian”. Din nou ,,imaginaţie logică” scrutand realul. Poezia e
logica concretului doritor de abstract… logic.
Până şi ,,absurdul” lui Albert Camus are forma ,,imaginarului logic
diferenţiat” în ,,urna” spaţiului vectorial numit ,,omul absurd”, în ,,arta”
poetică a imaginarului ,,relevat logic”.
,,Astralia” este un veritabil curs de lingvistică sincronă şi diacronă a
,,faptelor de limbă”: cum sunt la un moment date în plasma sentimentelor
,,erodate” empiric, a sentimentelor limbii ,,înfiate-adoptate” de timp
evolutiv.
Horia Zilieru este eruditul ce investighează relaţiile ,,faptelor
de limbă”, între atomism şi vitalism. El este simultan romantic,
expressionist şi modern. Spre deosebire de postmodernişti, probează
veşmintele antichităţii în marea escapadă a mitului ,revigorat homeric
,fără a-l ponegri, defăima, în confruntarea cu „semnele limbii”, cu
aspectele ei descriptive. Delimitând, în text, achiziţiile metodologice ale
Poeticii de unităţile limbii şi formele relaţiilor lor asociative.
Poetul Horia Zilieru nu ignoră istoria genurilor de dragul geniului.
El înfruntă conceptul şi imaginea lui sonora prin lingvistica lui Saussure,
botezându-le ,,semn”. Crezând în ,,semn”.
Desigur, nedesprins de propria-i admiraţie pentru semnificat
inobilat cu titlul de semnificant. Poemele, în lunga lor cugetare estetică,
însă, tezaurizează în fântâna cuvântului spontan concepte divulgate
semiotic, până dincolo de închipuirea evidentei suverane a simbolurilor.
Ale imaginilor împovărate uneori de bi-tri-simbol: denotativ ori conotativ,
antic ori contemporan. Poezia Horia Zilieru fiind o ,,filosofie estetică” a
semnului lingvistic, suveran limbajului lyric.
Veţi găsi în fiecare poem această organizare metodologică semiotică,
în care semnul uneşte un concept cu o imagine, cu precădere sonoră,
muzicală. Un concept literar semiologic, mai înainte de semantic.
Astfel înţelesul, semantica cuvintelor, întârzie reflexul percepţiei
semnificatului fizic, în favoarea efectului acustic al cuvintelor şi a unor
semnificaţii spontane de ,,frumos (i)raţional”, de judecată sensibilă
ademenitoare. Iată, ierarhia acestor aşezări în structura Astraliei.
Cap I: Florile conului tânăr (1961). Romantic înrămat în „tablouri
campestre”, cu domenii vegetative sfârşite într-o sinestezie:
,, mă înfrunzea salcâmul solitar / doar umbra s-o cuprindă lângă
trunchi / şi crengile căzute în genunchi / să-i mângâie al tălpilor tipar”
(Fată în câmp).
Trei versuri descriptive: ale ,,înfrunzirii, umbririi şi mângâierii, ca
elemente sensibile, salcâmul, trunchiul, crengile, genunchiul, tălpile, ca
elemente anatomo-vegetale, ce absorb ,,conceptele” sensibile. Ultimul vers
devine conotativ, semnificaţie a semnificanţilor sintetizaţi în metafizic;
,,mângâierea tălpilor-tipar”. Sinestezia – catahreza ,,tălpile- tipar”, din
tiparul tălpilor se asociază pe ,,lungimea celor şase catrene”, cu uşor
pertinentele-redundanta de gradul I constructii epitetice: ,,sângele îmi
înstela”; ,,poemă scăpărând”; ,,pelinul rătăcind”; sarea morţilor din
noi”.
Cap II: Orfeu îndrăgostit (1966). Conceptele evoluează dincolo de
,,tablou”, spre ,,semn”:
,,îndoi genunchiul stâng şi mâna dreaptă / pe corzile de sânge
semn aşteaptă […] …......./ de psalmi juraţi pe nopţi pun tălpii tale / şi
în quadrigă de osuoare-eu / te dor în umbra lyrei lui Orfeu” (Roman
classic).
Primele ,,salturi” în judecăţi estetice, ca stare aleasă a “eului plebeu”
fizic. Aspirând la ,,eul aristocrat” liric.
Jocul fonemic ,,îndoi = în doi”, joc neimpus, posibil numai. Mai
lunga descriere: ,, sandale de psalmi juraţi pe nopţi, pun tălpii tale”,
apropie semnificatul de semnificant la distanţă minimă prin metafora:
,,sandale de psalmi juraţi pe nopţi”. Semnificarea banală a sandalelor puse
în talpă, fiind “dizolvată” în această metaforă.
Dintr-odată stările sincrone şi diacrone revoluţionează conceptul
poetic Horia Zilieru şi ,,înverşunarea” lui romantică. Vom vedea aceste
stadii, până într-un nivel de ,,fugă în semn”, într-un limbaj al semnelor
atotvorbitoare ce vor stăpâni metalogismele semnificanţilor înruditi; filiaţii
etnicizate de o vorbire strict simbolică. Foarte aproape de simbolismul pur.
Sunt deschise, de asemenea, în ,,dragostea lui Orfeu – Zilieru”,
,,horirea” nunţilor viitoare ,,verginale”, porţile poeziilor erotice şi ale
poeziei “ratiunii cinice”.
În Alcor (1967): ,, fum subţire / reîntrupa fecioara în plutire / [...]
şi în mine / pietre şi văi şi râu surpau lumine / încărunţind logodnicii
păgâni / [...] / în golf de sâni al muzicii corb alb / ne vindeca o noapte altă
noapte / unde colomba fâlfâia departe / pe lasi .genunchi crepusculul
întors” (Jurnal)
Ne-rima, eliberează ritmul şi muzica din recurenţa sunetelor vorbirii
sacadate, feliată de respiraţii - cesuri.Ne-punctuaţia anticipează noi
grafii,metagrafii simbolice.
În Iarnă erotică (1969) Revenind la prozodia clasică şi …romanta
în ,,Fluturi bemoli”
,,O! Nu ucide acest flutur, Doamnă / ....şi orb lângă oglinda-ntoarsă
/ copilăroasa mască ne ........... / în împietriri acvatice de toamnă”.
Şi ,din nou, peisajul nunţial:
,,el stinge-n somn stamine de octave / el-mirele pe tron de-
ntunecare / [...] / raze pale / prin care sună şchiopăt de vocale / păcatul
cărnii moale ca o humă” (Fluture întârziat).
(continuare în nr. viitor)

10188 www.oglindaliterara.ro
 O filozofie atipică a istoriei la scriitorul Vasile Datcu
Apărut la editura Tipo Moldova, în colecţia Opera Omnia, seria
Publicistică şi eseu contemporan, volumul Istorie şi timp al scriitorului brăilean
Vasile Datcu reuneşte o serie de eseuri, cele mai multe inedite, ce conţin reflecţii
inspirate de relaţia dintre timp şi istorie.
Primul eseu, gândit de autor ca un fel de introducere (Argument)
la studiul intitulat Timpul şi cultura europeană (pp. 5-47) tratează problema
ridicată de progresul în ştiinţă, urmând câteva din sugestiile filozofului american
Thomas Kuhn (1922-1996), cel care s-a făcut cunoscut prin operaţionalizarea
conceptului de revoluţie ştiinţifică, în celebra lucrare The Structure of Scientific
Revolutions (1962). De ce acest studiu e un argument la lucrarea Timpul şi
cultura europeană? Probabil, pentru că ideea de progres implică o anumită
modalitate de înţelegere a timpului. Autorul identifică patru astfel de modalităţi:
timpul etern, timpul ciclic, timpul liniar şi timpul multiplu. Evident, ideea
de progres trebuie asociată imaginii timpului liniar, dintre cele de mai sus, sau
cel mult imaginii timpului spirală, invocată de Hegel în propunerea modelului
triadic al devenirii: teză – antiteză – sinteză. Al treilea moment, sinteza, deşi
aminteşte de momentul iniţial, teza, se plasează pe un alt plan de complexitate,
este, de fapt garantul progresului. Vasile Datcu nu este însă preocupat de relaţia
dintre ideea de progres şi paradigmele de înţelegere a curgerii timpului, de care
se va ocupa în capitolul Europa şi timpul, ci este interesat de de câteva aspecte
consemnate de istoria ştiinţelor, exemplele putând fi găsite şi în lucrările multor
filozofi şi istorici ai cunoaşterii ştiinţifice. Printre rânduri, putem citi în eseul
introductiv şi o serie de aplicaţii ale distincţiilor între timpul etern, timpul
ciclic, timpul liniar şi cel multiplu. Succesul unei teorii, ca de exemplu, teoria
geocentristă despre Univers a lui Ptolemeu, sau, mai târziu, teoria lui Newton,
pare a determina comunitatea oamenilor de ştiinţă să adopte ideea timpului
etern şi să nu mai fie interesată decât de inventarierea tuturor consecinţelor ce
derivă logic din teorii şi, evident, a tuturor aplicaţiilor practice.
Eventualele observaţii „recalcitrante”, care semnalează
anomalii ale cunoaşterii, în sensul că nu mai derivă din
teorie, sunt eludate, pentru a nu deranja tihna la care ne invită
adoptarea paradigmei timpului etern. Dar, ne explică Kuhn
şi, pe urmele lui, Vasile Datcu, această strategie de ignorare
a neregulilor nu poate dura prea mult şi se produce revoluţia
ştiinţifică, ce presupune o modificare radicală de paradigmă.
Copernic alungă Pământul din centrul sistemului planetar şi
aşează pe tronul cosmic Soarele, cu o sumedenie de consecinţe
de ordin axiologic şi religios (vezi şi reacţia Inchiziţiei în cazul
lui G. Bruno); Einstein renunţă la conceptele lui Newton de
spaţiu, timp şi mişcare absolute şi avansează ideea relativităţii
lor şi a dependenţei dimensiunilor lor de variaţiile celorlalte;
Heisenberg şi reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga renunţă
la ideea determinismului, spre disperarea lui Eistein care nu
putea concepe că la nivelul particulelor elementare există un
Dumnezeu care joacă zaruri etc. E clar că o revoluţie ştiinţifică
produce bulversare conceptuală, dificultăţi teoretice imposibil de ignorat, dar
şi progres în cunoaştere şi, de aici, în tehnică, în economie, în viaţa socială. O
paradigmă teoretică are un ciclu de viaţă ce asigură succes în dezvoltarea ştiinţei,
apoi îşi epuizează energiile şi este abandonată. Se produce o revoluţie ştiinţifică
şi se intră pe bucla unui nou ciclu, girată de o nouă paradigmă.
Partea a doua a studiului, intitulată Europa şi timpul, reprezintă o cercetare a
relaţiilor dintre modul cum este conceput timpul – nu de către un filozof sau altul,
ci de către societatea dintr-o anumită epocă – şi creaţiile culturale semnificative
ale epocii - în ştiinţă, literatură, artele plastice, arhitectură şi urbanism
Problema filozofică a timpului, observa filozoful interbelic,
Mircea Florian, într-o lucrare apărută postum, s-a arătat preocupantă abia în
societatea modernă când viaţa cotidiană a devenit dependentă de orare şi deci
de instrumentele de măsurare a timpului. Omul tradiţional nu avea condică de
semnat la intrarea în activitate, nu avea ceas, nu avea program de lucru, el îşi
regla pulsul diurn exclusiv pe baza semnelor cerului. S-a luminat? Înseamnă
că trebuie începută munca. S-a lăsat întunericul? Înseamnă că trebuie încetată
activitatea. S-a topit zăpada? Înseamnă că trebuie pregătit câmpul pentru
arătură. Singurul produs cultural care avea legătură cu timpul era calendarul
bisericesc, sursă a informaţiilor despre sărbători care - şi ele - ofereau
agricultorilor repere despre debutul unor activităţi agricole. E Sfântul Dumitru?
Deci trebuie băgaţi berbecii printre oi pentru montă. În rest, omul tradiţional
trăia într-o binecuvântată armonie cu ritmurile eterne ale cosmosului, adică,
metaforic vorbind, trăia în eternitate. În filozofiile premoderne, timpul nu era o
preocupare şi nici nu era valorizat, aşa cum este astăzi. Mai importantă era ideea
de eternitate, de care se legau valorile de tip religios. Omul de astăzi însă este
rob al timpului, este o fiinţă metronomică, ceea ce explică importanţa care i s-a
acordat temporalităţii în filozofiile lui Bergson, Heiddegger şi ale altor gânditori
www.oglindaliterara.ro
din spectrul existenţialist.
În capitolul Europa şi
timpul, Vasile Datcu se lasă provocat
de mirarea în faţa faptului că în secolul
al XVIII-lea perceperea timpului era
afectată masiv de perspectiva eternităţii.
Era, de fapt, o invazie a străvechii
ancorări în eternitate în conştiinţa unei
comunităţi care începea să acorde
atenţie timpului şi măsurării lui (vezi
orologiile catedralelor) în spaţiul urban.
Valoarea eseului constă în acribia cu
care autorul colectează dovezi, din
cele mai variate domenii ale gândirii
ştiinţifice, filozofice şi artistice, precum Valentin Popa
şi din viaţa cotidiană, în sprijinul ideii
că în cultura europeană a secolului al
XVIII-lea domină perspectiva timpului etern. De fapt, acest secol se dovedeşte
ultimul zvâcnet al unei perspective culturale de tip tradiţional, centrată încă
pe ideea imuabilităţii, fixismului şi eternităţii, înaintea revoluţiei istoriste din
secolul al XIX-lea, girate de filozofi germani, precum Hegel, Marx sau Dilthey.
Dovezile invocate de Vasile Datcu sunt din multiple domenii: unele cunoscute
şi inventariate deja de mai mulţi analişti, ca de exemplu Blaga, în filozofia
românească, altele sunt surprinzătoare prin prospeţime. De la ideea eternităţii
şi universalităţii legilor naturii (Newton) şi a armoniei universale (Leibniz),
a determinismului total datorat infailibilităţii mecanismului de determinare
a legilor naturii (Laplace) şi până la monarhia absolutistă şi concepţia despre
roman, sau despre piesa de teatru, am adăuga noi, autorului
scăpându-i această referinţă (unitatea de acţiune, de spaţiu
şi de timp), toate sunt expresii ale unei paradigme teoretice
derivate din perspectiva timpului etern. În muzică, inventarea
armoniei şi accentul pus pe ea la un Bach sau un Hendel, ca
expresie a acordului nedezminţit între matematică şi muzică,
este un alt exemplu. Sau, în pictură, „peisajele îngheţate,
înţepenite în timp” sunt alte mărturii că în secolul luminilor nu
putea funcţiona o altă viziune despre timp. La fel, arhitectura
şi urbanistica, prin propensiunea spre ordine şi spre organizare
geometrică, sunt şi ele mărturii ale presiunii matematicii celei
eterne asupra spiritului uman.
Acest blocaj al gândirii europene pe structurile eternităţii
i se pare autorului, în finalul studiului, expresia „unui straniu
indianism”, având în vedere, desigur, faptul că paradigma
eternităţii este specifică culturilor Orientului, numite, de
aceea, de către Anton Dumitriu „culturi eleate”, în timp
ce Occidentului îi sunt proprii, în opinia aceluiaşi filozof,
„culturile heraclitice”, aluzie la cei doi reprezentanţi importanţi ai filozofiei
antice, Parmenide din Eleea şi Heraclit. Primul nega mişcarea, accentuând
asupra imuabilităţii fiinţei, celălalt nega stabilitatea şi descoperea în devenire
modul a fi al Lumii. Dar iată că Vasile Datcu descoperă în secolul al XVIII-lea,
cu premise, desigur, încă din secolul al XVII-a, un adevărat sistem cultural de
tip eleat („indianism straniu”). De fapt, putem vorbi aici de o paranteză eleată
într-o cultură în mod esenţial heraclitică, dacă e să-i dăm dreptate lui Anton
Dumitriu, aşa cum este cea a Occidentului, în care progresul a fost o evidenţă din
Antichitate şi până în secolul lui Newton (desigur, cu sinuozităţi inevitabile şi
explicabile istoric), ceea ce nu se poate afirma în legătură cu structura culturală
îngheţată a Orientului.
Acest studiu despre timp şi cultura europeană, elaborat în anul
frângerii timpului în Europa de Est (1989), a fost publicat în anul 2000 la Editura
Eminescu.
Secvenţa următoare din volumul lui Vasile Datcu se intitulează
Inedite şi cuprinde mai multe studii, tablete, eseuri, roade ale unor frământări
filozofice de dată mai recentă, unele din ele prilejuite de participarea singurului
reprezentant din România (autorul acestui volum) la Forumul filozofic anual
(Forumul Înţelepţilor Lumii), ce se întruneşte de un timp în Atena. A nu se
confunda cu Congresul Mondial de Filozofie, care se reuneşte o dată la cinci ani
şi care, la a XXIII-a ediţie, s-a întrunit, în 2013, tot la Atena, între 4 şi 10 august,
având reprezentanţi celebri ai filozofiei contemporane, precum Umberto Ecco
(n. 1932), Jürgen Habermas (n. 1929) sau William Leon McBride (n. 1938),
acesta din urmă fiind şi preşedintele Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de
Filozofie.
(continuare în nr. viitor)
10189
 MARIN PREDA ,  ION CARAION și SECURITATEA
Pe Marin Preda și pe Ion Caraion
i-a legat o prietenie de aproape 40
de ani, până la moartea poetului în
anul 1986. Dacă din partea lui Marin
Preda a fost o prietenie sinceră, timp
de 40 de ani, Ion Caraion a fost cel mai
înverșunat dușman și un informator
feroce al lui Marin Preda, urmărindu-l
aproape zi de zi și dând informații
despre el dintre cele mai bizare și cu
lux de amănunte.
Cine a fost Ion Caraion ?
Ion Caraion născut în
comuna Rușavăț (azi  Viperești),
Ion Bucovu satul  Pălici, județul Buzău, într-o
familie de țărani. Între 1935-1942
urmează cursurile  Liceului „B. P.
Hasdeu”  din  Buzău, unde, din 1941, împreună cu  Alexandru Lungu,
redactează revista de poezie Zarathustra. Urmează cursurile Facultății
de Litere și Filozofie din  București  și lucrează la ziarele  Timpul  (1942-
1943) și  Ecoul  (1943-1944).Debutează în 1939 în  Universul literar  și
în 1940 în  Curentul literar  cu versuri și recenzii. Volumul de
versuri „Panopticum” (Editura Prometeu) este confiscat de cenzură.
Din 1945 este secretar general de redacție la
revista  Lumea  (director  G. Călinescu), în  1947  este numit șef de presă
la Editura Fundațiilor Regale (directorul editurii  Al. Rosetti). Editează,
împreună cu  Virgil Ierunca, revista de poezie în cinci limbi  Agora, în
care publică poeți și eseiști prestigioși din țară și străinătate (revista a
fost interzisă după primul număr).Finanțarea a fost obținută de Octavian
Neamțu din bugetul prestigioasei Edituri a Fundațiilor Regale.
Publică două articole virulente:  Criza culturii  și  Criza omului  în
ziarul Jurnalul de dimineață. Între 1950 și 1955 face închisoare la Canalul
Dunăre-Marea Neagră și minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie, în
urma unei condamnări politice.  Până în martie 1958 este redactor al
publicației  Limbă și literatură. Arestat din nou în 1958, este condamnat
la moarte pentru „trădare”, apoi, prin comutare, la muncă silnică pe
viață. Este eliberat în 1964, împreună cu alți deținuți politici. Își reîncepe
activitatea literară în 1966 cu volumul de versuri „Eseu”. Scrie și publică
într-un tempo uluitor pentru a „recupera anii ce i s-au furat” prin pușcării.
În 1981, familia Caraion primește  azil politic  în Elveția și se stabilește
la Lausanne, unde scriitorul editează revistele internaționale  „Don
Quijote”  și  „Correspondances”. Atacă vehement „comunismul cu față
fascistă”, demască un regim detestat, pe conducătorii și torționarii săi
într-un volum întitulat „Insectele tovarășului Hitler”. În acești ultimi ani
ai activității sale, Caraion a fost ajutat de prieteni credincioși, printre
care mai ales  Ion Solacolu, care i-a deschis coloanele revistei  Dialog,
din  Germania federală, și ale suplimentului ei literar. În iunie 1986,
Solacolu începe publicarea primului din cele șase  Caiete Caraion, în
care acesta figurează cu „Apa de apoi”, poeme inedite, și „Prima carte
a exilului”.
Rupt de țară și de rădăcinile poeziei sale, Caraion a exprimat
anxietatea expatrierii într-un eseu elocvent, „Cuvintele în exil”. El găsește
totuși mijlocul de comunicare nemijlocit cu țara, grație redacției române
a postului de radio BBC, care-i difuzează multe eseuri și profile literare.
Paralel are loc o campanie contra persoanei lui Ion Caraion, vizibil
organizată de organele de dezinformare din publicațiile comuniste din
țară, orchestrate în primul rând de Eugen Barbu, ca și de cele de extremă
dreaptă sau pretins naționaliste din exil.
Ion Caraion s-a stins din viață la Lausanne, la 21 iulie 1986.
Ion Caraion aparține, împreună cu  Geo Dumitrescu,  Constant
Tonegaru,  Radu Stanca,  Ben Corlaciu,  Ștefan Augustin Doinaș  și alții
momentului spiritual al anilor 1945-1946, la configurarea căruia iau
parte scriitori veniți din mai multe direcții estetice. O prelungire, mai
întâi a suprarealismului (Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Gellu Naum),
în încercarea de a uni, după modelul lui  Louis Aragon  și  Paul Eluard,
dicteul automatic cu  dialectica marxistă  în poeme sistematic dificile,
apoi, tendința de a moderniza miturile într-o lirică programatic clară
și muzicală, vizibilă în creațiile poeților grupați în Cercul Literar de
la Sibiu și inaugurată în jurul revistei Albatros și alte publicații de tinerii
poeți contestatari din București. Nota comună a acestor tineri, sensibilizați
de război și dezamăgiți de vechile tehnici poetice, era spiritul de contestație
10190 www.oglindaliterara.ro
manifestat în toate domeniile, printr-o negație energică, juvenilă, a
valorilor admise de școală. Poemul devine o confesiune lirică legată de
întâmplările imediate și animată de limbajul străzii. Ce s-a întâmplat cu
această generație de scriitori, se știe. Unii au dispărut de pe scena vieții
literare sub tăvălugul realismului socialist, alții au reapărut după două
decenii de tăcere, și reafirmarea lor a contribuit la resurecția poetică din
ultimul deceniu al secolului al XX-lea.
  În „Cazul Artur și exilul românesc”. Ion Caraion în documente
din Arhiva CNSAS, editat de Institutul Național pentru Memoria Exilului
Românesc, care cuprinde dosarul de informator al scriitorului Ion Caraion
se găsesc informații dintre cele mai bizare despre Marin Preda. După 11
ani de închisoare, în 1964 este recrutat de Securitate și i se oferă eliberarea
din închisoare în schimbul statutului de informator. Primește numele de
cod „Nicolae Anatol”, apoi pe cel de „Artur” și face periodic rapoarte
până în 1981, când se stabilește în Elveția .
Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni” îl ia ca protagonist
al romanului sub numele lui Petrini. Trimițându-i o rețetă medicală
pentru a-i procura niște medicamente, securitatea o ia drept corp delict,
fiind-zice-se- o trasmitere cifrată de date care pune în pericol „regimul
democrat-popular”.
Din cauza notelor informative date către Securitate de poetul Ion
Caraion, până și cele mai intime aspecte ale vietii scriitorului Marin Preda
au fost cunoscute de politia politică.
Culmea, unii dintre ofiterii care il aveau in vizor pe romancier
erau uneori atât de bulversați de cele citite in notele lui Caraion, incât iși
sfătuiau subalternii să mai potoleasca informatorul care punea pe hârtie
aspecte deocheate, scrie Gardianul. Marin Preda si Ion Caraion au fost
prieteni timp de aproape 40 de ani, iar romancierul l-a susținut pe poet atât
pe tăram literar, cât si material, mai bine de doua decenii.
Din păcate, Caraion i-a fost ostil lui Preda incă de când cei doi
erau foarte tineri, dar nu i-a arătat niciodată cât il urăște, ba dimpotrivă.
Informatiile pe care poetul le dădea Securitații sunt relevante in acest sens.
Culmea ipocriziei, dupa moartea scriitorului, Ion Caraion, aflat in Elvetia,
scria că Preda a fost omorât de Securitate si că, in realitate, notele sale
informative despre diverși scriitori români, din țară ori străinătate, ar fi
fost file din manuscrise pe care el le-a incredințat romancierului.
La 11 ianuarie 1966, Ion Caraion, racolat incă din 1964 de
Securitate, a dat prima nota informativa legata de Marin Preda,
sub numele de cod Nicolae Anatol, maiorului Mircea Albescu.
In opinia poetului, amicul său era un obsedat sexual si un grobian, care
a avut succes literar doar datorita unor imprejurari. Agentul incepe
delațiunea sa cu anii in care Preda era corector la ziarul Timpul.Conform
lui Anatol, pe atunci, tânărul Marin Preda era veșnic nemâncat și in ultimul
hal de oboseală, motiv pentru care adormea in timp ce corecta spaltul.
Din aceeași nota informativa reiese clar ca Ion Caraion il invidia pe
Preda. Din acest motiv, incerca sa-l convinga pe ofiterul de legatură că, in
tinerețe, romancierul era complexat și necivilizat.
De pildă, pentru a arata cât de necioplit ii era prietenul, Caraion
descrie, cu lux de amănunte, cum Preda, invitat in garsoniera poetului
Miron Radu Paraschivescu, a preferat să se duca pe maidanul de langa
bloc ca să se ușureze decât sa foloseasca baia. Pentru că, i-ar fi spus
Preda, la toaletă erau vase de «marmura așa de curate».
Caraion arăta ofițerului de legătură că totuși era «generos» față
de scriitor, cel din urma având doar defecte. Așa că arăta cum, prin anii
‘50, l-a ajutat pe Preda, dar și pe sția acestuia, să se trateze, gratis, de...
blenoragie, intervenind pe lânga un medic de la «Parhon».
Notei trebuia să nu-i lipseasca nimic, așa că urmeaza o scenă
fierbinte. Protagonisti, Marin Preda si N.C., «o femeie rafinata care
știa și franțuzeste», dupa cum i-ar fi mărturisit chiar romancierul. Apoi,
poetul descrie ironic cum Preda si N.C. faceau sex intr-unul din «birourile
fostului Minister al Artelor, aflat atunci in blocul Ambasador», iar «pat le
era dușumeaua».
Femeia la care se referea Ion Caraion in nota incredințată maiorului
Albescu era poeta Nina Cassian. Documentul, inregistrat la 20 ianuarie
1966 si catalogat «Strict Secret», abunda de considerații care scot in
evidenta defectele lui Preda.
î
Pe scurt, era vorba despre lipsa de instruire a romancierului, despre
faptul ca in tinerețe a plagiat dintr-un autor ungur ori aspecte legate de
viața conjugala.
Ulterior, notele informative ale lui Caraion legate de Preda ori alti
scriitori au fost semnate cu numele Artur.

Părerile Soarelui
Poveste ştrengară
„Nu se poate să am şi eu puţin răgaz? E greu să ţii o casă de
una singură.” gândi doamna Soare, dând de mâncare căteluşei Orbita şi
privind încruntată cum dulăul ştrengar, Materie Neagră, îi fură celuilalt
câine mâncarea de sub nas.
Oftând, se duse în camera mare şi se uită ce făceau copii ei.
Jupiter stătea într-un colţ al camerei uitându-se cu o privire oarecum
tâmpă la nenumaratele sale jucării. Nu părea să se fi decis care îi plăcea
mai mult aşa că le îmbrăţişa pe toate şi le arunca în aer. Femeia se uita
adesea tristă la cel mai mare băiat al ei. Îl compătimea pe sărmanul
retardat.
Neptun şi cu Uranus citeau nişte cărţi de artă şi aduceau
comentau pe seama a ceea ce găseau. Chiar dacă Uranus era mai
mare decât sora sa, cei doi păreau gemeni, cel puţin după alegerile
vestimentare. Nu voiau să poarte altceva în afară de turcoaz şi albastru
şi îşi menţineau părerea cu încăpăţânare. Marte, frăţiorul lor mai mic cu
păr roşu, întotdeauna se lega de ei, în această privinţă.
Sărmana Soare nu reuşea să îl stăpânească pe micul poznaş.
Îşi călca pe nervi fraţii mai mari, o trăgea de păru-i blond pe Venus care
era la fel de înfumurată ca şi el. În ultimul timp se tot ciorovăiau pe cei
doi cărăbuşi pe care Marte i-a găsit în grădină. Pe unul l-a numit Phobos
şi pe celălalt Deimos. Venus era invidioasă pe ceilalţi fraţi ai săi, însă
mândria ei nemărginită o împiedica să ceară jucăriile lor. Chiar şi Terra,
surioara ei mai mică, avea cu ea un iepuraş alb, Luna, pe care îl tot
mângâia şi îl hrănea cu iarbă din grădină.
Terra era un copil ciudat, dar nu în felul în care era Jupiter.
Încă de la o vârstă fragedă Terra avusese un interes aproape obsesiv
pentru ştiinţă şi devora cărţile de pe rafturile bibliotecii. Din când în
când o dureau ochii de la atâta citit şi se trezea adesea dimineaţa cu
dureri de cap. În ciuda vioiciunii de care dădea dovadă frumuşica ei
Marin Preda a fost luat în vizorul securităţii după apariţia romanului
„Delirul”, roman care readucea în actualitate profilul moral al mareşalului
Antonescu. Prezentarea conducătorului României din perioada celui de-al
Doilea Război Mondial intr-o lumină pozitivă a fost considerată la timpul
respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Române
să treacă Prutul pentru eliberarea Basarabiei.
Notiţele volumului al doilea din „Delirul”, împreuna cu o valiza
plina cu documente care se aflau în fişetul lui personal au dispărut imediat
după moartea scriitorului. După unii investigatori ai acestui caz, Marin
Preda devenise deosebit de incomod atât pentru ruşi, care nu puteau uita
înfrângerile suferite în fata armatei române conduse de Antonescu dincolo
de Nistru, cât şi pentru cuplul dictatorial din România, deoarece în acest
volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma
în viaţa politica a ţării. De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda
cu moartea lui Nicolae Labiș sau cu cea a actorului Amza Pellea care a
spus intr-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, în contextul
unei întâmplări din oraşul Băileşti: „Leana lui Zăpăcitu din capul satului”.
„Zăpăcitu” era porecla concetăţeanului său pe nume Galiceanu, dar
aceasta aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe mâna
lui „Radu”, adică iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securităţii
lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor
trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel
Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit următorul mesaj de
ameninţare: „dacă îl dai pe Pacepa (Orizonturi roşii), vei muri”, precum
şi a altor câtorva din conducerea postului de radio „Europa Libera”, a
inginerului Gh. Ursu, a lui Virgil Trofim, a lui Vasile Patilinet la Ankara,
ca să dăm numai câteva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune
aflate în slujba dictatorului.
Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească
sentimente de invidie şi în rândul unora dintre confraţii săi, atât înainte
cât şi după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au încercat
să minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarând că a fost un
produs al regimului comunist şi faptul că a colaborat cu acest regim este
impardonabil.
    Să vedem insa cum s-a desfăşurat „colaborarea” lui cu regimul
comunist şi care au fost relaţiile sale cu securitatea care primea note
informative despre el chiar şi de la bunii lui prieteni sau de la unii
www.oglindaliterara.ro
fetiţă cu păr albastru, Soare era
îngrijorată în privinţa ei. Nu trecea
săptămână fără ca ea să fie răcită
sau fără să se lovească.
Odată, Soare îşi aminti,
Terra a fost lovită de o pneumonie
atât de gravă că ar fi crezut că o să se
stingă. Se însănătoşise oarecum, aşa
slăbită cum era, dar boala revenise.
În urma acelei pneumonii teribile,
Soare a fost întotdeauna cu ochii pe
ea, ca nu cumva să se întâmple din
nou. Marte şi Venus, chiar dacă se
tot certau, erau de acord asupra unui
singur lucru: ei credeau că Terra se Mocanu Nicoleta
îmbolnăveşte intenţionat ca să fie ea
cea mai cocoloşită şi cea mai iubită
dintre copii. Lui Soare nu în plăcea să îi audă spunând asemenea lucruri
aşa că le ardea amândurora câte o palmă usturătoare la fund.
Marte fusese odată un copil vioi şi sufletist, cam ca Terra,
dar după ce s-au născut ea şi Venus a devenit foarte acru. Acum era
cunoscut de către vecinii doamnei Soare pentru temperamentul lui
mereu schimbător şi dorinţa de a se certa tot timpul cu Venus. Terra
nu era însă la fel de îngâmfată ca sora ei mai mare aşa că reuşea să
vorbească cu fratele ei şi să îl facă să o lase în pace, mai ales când stătea
în pat şi bolea.
Se părea că singurii fraţi de care nu se lega erau cea mai mică
soră a sa, Mercur, care stătea paşnică în pătuţ şi dormea, şi sora sa cea
mai mare, Saturn, care nu făcea altceva toată ziua decât să studieze.
Soare îşi privea copii şi un sentiment de nostalgie o străbătu.
„Mi-e dor de tinereţile mele când puteam să mă mai întâlnesc
şi eu cu Rigil Kentaurus şi Barnard, dar acum s-au stabilit şi ei la casele
lor. Rigil şi-a găsit şi o soţie, Alpha, dar e aşa de mică pe lângă el! Nu
ştiu încă dacă au făcut copii. Of, lasă! Nu mai vreau să ma gândesc la
asta acum. Mă deprim.” Soare îşi puse mâna pe piept când simţi un
junghi uşor în inimă. „Ei bine, poate nu e totuşi aşa de rău să am grijă
de ei.”
colegi de breasla,ca Ion Caraion, care figurau cu nume conspirative de
informatori în documentele securităţii. în Dosarul de Urmărire Informativa
(DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume şi era intitulat
„Editorul”, există o notă a securităţii datată 16 noiembrie 1972 în care se
menţionează că „Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI
pentru faptul că este cunoscut cu manifestări negative cu privire la politica
partidului şi Statului nostru”. După „Tezele din aprilie” prin care Nicolae
Ceauşescu anunţa începutul aşa zisei „revoluţii culturale” după model
chinezesc, securitatea a început urmărirea tuturor plecărilor peste hotare
ale scriitorilor, consideraţi potenţiali duşmani ai „revoluţiei culturale”. 
Se cunoaşte faptul ca Marin Preda era în evidenta securităţii încă
din anul 1966. Toate deplasările şi întâlnirile lui erau urmărite de o armata
de agenţi care îl supravegheau în permanenta. În notele informative date
de Ion Caraion cu privire la convingerile lui personale despre regimul de
la putere, se menţiona: „declaraţii duşmănoase la adresa orânduirii”,
„refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia”, precum şi
unele afirmaţii cu privire la lipsa de libertate a presei în România. Intr-una
din aceste note se preciza că în anul 1965 Marin Preda fusese la Paris
unde se întâlnise cu „transfugii faţă de care a criticat regimul comunist
din România”. în luna ianuarie 1972 același informator al securităţii care
semna „Artur”, scria că Marin Preda se întâlnise la Paris cu Monica
Lovinescu şi cu alţi colaboratori ai postului de radio „Europa Libera”.
în baza acestor note, cât şi a unui referat al securităţii în legătură cu
„activitatea lui duşmănoasă”, convorbirile telefonice i-au fost interceptate
prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul
Editurii „Cartea Romaneasca” s-au făcut dese percheziţii noaptea.
În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul
Mogoşoaia. Aici avea o camera a lui în care se simţea bine şi putea să scrie
în linişte. Seara la apusul soarelui, ieşea la plimbare prin parcul somtuos al
Mogoşoaiei singur sau în compania altor scriitoricum erau Sânziana Pop,
Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi etc. . Cei care l-au cunoscut spun ca era
un taciturn, rar îi scoteai vorba din gura. El se confesa rar şi numai prin
întrebări.Era foarte circumspect și-și ținea gura față de colegi.
Ceea ce s-a întâmplat știm cu toții, pe 16 mai 1980, Marin Preda a
decedat suspect, în plină glorie după scrierea romanului „Cel mai iubit
dintre pământeni.” O contribuție la acest deznodământ tragic poate că a
contribuit și Ion Caraion.
10191
 Metacritica lui Nicolae Manolescu
Eseu de Ion Popescu-Brădiceni
Triunghiul desenat de S.D. este de tip
transmodern: opera autorului este o înţelegere
a omului; comentariul criticului adresat
cititorului este o înţelegere a omului înţeleasă
de o altă înţelegere (este deci o metaînţelegere);
inteligibilitatea epocii este o transînţelegere
pentru că – să ne amintim – trans-istoricitatea
structurilor existenţiale permite, deseori, ca
opera să spună exact contrariul a ceea ce credea
că ne spune autorul ei. Omul este element comun
al triadei: omul creator, omul criticautor, omul
cititor; criticul e terţul inclus între scriitor şi
cititor.
Basarab Nicolescu ia drept prototip pe
Eugen Simion, elogiindu-i „apostolatul” în
fruntea Academiei Române şi activitatea sa de
editor al manuscriselor lui Mihai Eminescu[7].
Pe invers, Nicolae Manolescu e în dezacord
vădit: „Academia Română a întreprins editarea
caietelor asupra cărora atrăgea atenţia C. Noica.
Literar, niciun rând din acestea nu prezintă vreun
interes.”[8]
Pe drumul terţului inclus se situează
şi Jean-François Malherbe, un adept al
transcendenţei[9], dar şi Pompoliu Crăciunescu,
cu al său nou concept ce oferă o cale regală de
înţelegere a lui Eminescu: transcosmologic şi o
altă cale de valorificare a operei lui Vintilă Horia:
trans-literatura (viziunea transgresivă asupra
lumii[10])
3. Epoca aristocratică
Titu Maiorescu a făcut şcoală. Profilul
său n-a lăsat loc de „contradicţii”. Prin urmare
a fost un mare noroc că şi el a avut în 1863
vârsta de numai 23 ani. Era ce-i drept june, dar
având deja înaltele studii. De altfel, întemeietorii
Junimei îşi luaseră doctoratul în Germania şi
în Franţa şi acelaşi statut îl vruseseră şi pentru
Mihai Eminescu. Dovada netă a europenităţii
elitei noastre intelectuale şi artistice, până şi
Ion Creangă a probat-o cu prisosinţă, chiar şi
antropologic, nu numai ontologic.
Dar eu mă las întors în epocă de articolul
dedicat lui de Titu Maiorescu de „Istoria
critică...” a lui Nicolae Manolescu, în speranţa
primelor formulări metacritice, nu încă foarte
limpezi, deşi s-ar fi cuvenit deja.
Până la urmă – se pronunţă Harold Bloom
– orice retorică, potrivită unei ţări ocupate, nu
se aşteaptă, de fapt, la o eliberare autentică.
România, apreciez în nume propriu, se găseşte
în această situaţie. Iar critica literară este, într-
adevăr, o artă străveche dar şi un fenomen elitist,
precum şi arta memoriei în forma ei literară.
„Memoria însăşi este întotdeauna o artă chiar şi
atunci când funcţionează involuntar”.[11]
„Nici un critic (nici măcar eu însumi) nu
este un Prospero ermetic, exercitându-şi magia
albă asupra unei insule vrăjite”[12], se pronunţă
H.B. Şi totuşi, propoziţia nu-i „prinde” nici pe
Titu Maiorescu nici pe Nicolae Manolescu:
fiecare şi-a guvernat, ca prinţul Ion Ghica,
Samosul său insular. Mă aflu, desigur, într-o
postură asemănătoare[13].
Prima bătălie canonică ar fi purtat-o
– în viziunea lui Nicolae Manolescu – Titu
Maiorescu. Nu pot admite o asemenea aserţiune.
Personal, m-am ocupat de Ion Heliade Rădulescu
şi l-aş pune cap de serie cu al său „Curs întreg
de poezie generală” şi mai ales cu „Prefaţa
Gramaticii”. Peste figura Labirintului autorul,
inocent, al textului „Regulilor” suprapune
critica (şi metacritica – n.m. I.P.B.) altoită firesc
pe alt adevăr translingvistic conform căruia
„toată ştiinţa şi meşteşugul îşi are limba sa”.
10192
(urmare din numărul anterior)
„Prefaţa” la „Gramatica românească” are, pentru
mine, conotaţiile unui poem metalingvistic
/ metapoetic, care transgresează o opoziţie
considerată ireductibilă: ştiinţă-artă, astfel că
noul concept transterminologic de ştiinţartă
este în acest context singurul operaţional.
Demonstraţia am efectuat-o într-un studiu mai
vechi şi nu are rost a insista[14].
Titu Maiorescu – să-l citez pe Nicolae
Manolescu („Istoria critică...”, pag. 361) – a
aparţinut unui grup de presiune, aşa cum şi
Eugen Negrici a desemnat ca fiind gruparea
optzecistă, dar „perfect ierarhizată şi în fond
închis”. Şi cum „toată critica” prin care a debutat
„Junimea” este culturală şi, nu în ultimul rând,
„literară”, automat, întreprinderea manolesciană
e metaculturală şi metaliterară.
Astfel putem preleva, transhermeneutic,
câteva note caracteristice. Critica generală a lui
Titu Maiorescu ar fi „prima bătălie canonică
din cultura română”. Acesta spera să probeze
falsitatea vechiului canon ca să-l impună pe al
său peste tot: în literatură, limbă, filosofie, drept,
istorie etc.
Mărturisesc că mă animă un asemenea
deziderat chiar dacă, în zilele noastre, (im)
posibil. (După cum se vede, n-am închis definitiv
„cercul”, fie el şi în metamorfoză ca al lui Poulet).
Titu Maiorescu – aşa cum îl dese(m)
nează Nicolae Manolescu, cu destulă aplicaţie,
nu întotdeauna şi inspirată – căci deseori
„consideraţiile” se complac într-un rezumat de
idei şi de... teme – şi junimiştii ar fi introdus,
odată cu spiritul critic, un criteriu nenegociabil:
al adevărului. Dar primatul adevărului a însemnat
şi primatul valorii, autonomia esteticului,
o bază ştiinţifică serioasă a studiilor încât
maiorescianismul omologa o metafilosofie şi o
metafilologie. „Rezultatul a fost un proiect pe
care istoricii actuali ai limbii (Grigore Brâncuşi,
Flora Şuteu ş.a.) îl consideră excepţional”
[Istoria critică..., p. 363]
Dând atenţie straturilor multiple şi diverse
ale poeticii maioresciene (din „O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867”), Nicolae
Manolescu selectează (apud Vladimir Streinu)
următoarele elemente metacritice:
– explicaţia psihologică a poeticului, scurta
întindere a poemelor lirice, dar şi abundenţa
stilistică, valorile de sugestie şi idealul ingineresc
în compoziţie;
– înnoind conceptul de poezie, Titu
Maiorescu apasă pe lirism şi pe fantezie în
opoziţie cu proza (care are drept atribute
raţionalitatea şi logicul), pe caracterul „sensibil”,
adică figurat, nelogic al poeticului, emoţionalul
pur ci nu intelectualul (dimensiunea din urmă e
azi depăşită, ridicolă, dezaxată – n.m.);
– de altfel, T.M. însuşi îşi reconsideră
poziţia când scrie o frază precum aceasta:
„Cuvântul poetului stabileşte un raport până
atunci necunoscut între lumea intelectuală şi
cea naturală şi descoperă astfel o nouă armonie
a naturii”.
Canonul se face şi se desface doar pe
calea criticii. Spirit european şi modern, T.M.
combate totuşi formele fără fond, mai precis
felul în care principiile democraţiei occidentale
s-au întrupat în instituţiile româneşti. Eugen
Lovinescu va stărui, ulterior, pe aspectul că
civilizaţia românească a parcurs în secolul
XIX drumul de la formă la fond, dar, ciudat, în
monografia sa, dedicată titanului Junimii, a ratat
un pasaj esenţial: „Tot ce este astăzi formă goală
în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut
www.oglindaliterara.ro
într-o realitate simţită şi, fiindcă am introdus
un grad prea înalt din viaţa din afară a statelor
europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din
toate puterile până la înţelegerea acelui grad şi
a unei organizări politice potrivită eu el.”, al
cărei nucleu rezidă în umplerea formei, nu în
renunţarea la ea.
Referinţa la un articol al lui H.R.
Patapievici mi se pare inutil umilitoare pentru
Nicolae Manolescu şi chiar futilă, căci eseistul
glosează suprapus (dar fie, ştie mai bine domnia-
sa de ce se dedă la asemenea „servialisme” de
bonton – n.m.).
„Funcţia” de ctitor al criticii literare
a lui Titu Maiorescu ridică însă o problemă
importantă. A fost dânsul critic literar propriu-zis
în pofida caracterului teoretic şi ilustrativ şi al
preponderenţei polemicii? A fost, demonstrează
mentorul „lunediştilor”; căci laconicele cronici
maioresciene au îmbinat rezumatul ironic cu
ghilotina sentinţei (iarăşi procedeul ca atare îmi
repugnă şi nici nu am recurs vreodată la el – n.m.
I.P.B.)[15], au arătat calea către criticartă – s.m.,
I.P.B.) şi către artisticitatea dialecticii critice, au
uimit prin umor, altitudine, desfăşurare savantă
de forţe, tonul paternal şi medical, au convins prin
principialitate, impersonalitate, infailibilitate
metodică, aristocratism al duelului polemic (care
e şi silogistic, însă nu abstract, remarcându-
se prin cadenţa de metronom a argumentaţiei,
suprasolicitarea demonstraţiei (Istoria critică...,
pag. 370).
Harold Bloom, de s-ar fi implicat,
ar fi ţintit mai sus în cel mai tipic canon
transmodernist; apropo: Theodor Codreanu mi-a
trimis prin poştă o „metacritică” amplă a „Istoriei
critice”, pledând pentru «Istoria canonică a
literaturii române» [16]; într-un „Avertisment”
sunt atenţionat că „Nicolae Manolescu este
promotorul unui ethos postmodernist, aflat, azi,
în agonie (ba N.M. însuşi conchide la un moment
dat că „postmodernismul începe să aparţină
trecutului”, iar „confruntarea cu generaţia 2000
(cea transmodernistă – adaug eu – n.m. I.P.B.)
este tot mai dificilă şi mai agresivă”, fiind foarte
posibilă „o nouă paradigmă, după mai bine de un
sfert de secol”; calculul indică epuizarea celor 35
de ani, nu celor 25 estimaţi) – pe când Harold
Bloom reprezintă ethosul transmodernităţii”.
(continuare în nr. viitor)
Note bibliografice:
7. Basarab Nicolescu: De la Isarlîk la Valea
Uimirii.I. Interferenţe spirituale; ed. Curtea Veche;
Bucureşti, 2011, p. 231.
8. Nicolae Manolescu, ibidem, p. 408.
9. Jean-François Malherbe: Le pardon,
transcréation de la violence; Mémoire du XXI-e siècle,
nr. 3-4 – „Création et transcréation”, Monaco, Rocher,
2001, pp. 79-96.
10. Pompiliu Crăciunescu: Vintilă Horia:
Transliteratură şi realitate; trad. de Olimpia Coroamă;
pref. de Basarab Nicolescu; ed. Curtea Veche;
Bucureşti, 2011.
11. Harold Bloom: Canonul occidental. Cărţile
şi Şcoala Epocilor; traducere de Diana Stanciu; postfaţă
de Mihaela Anghelescu Irimia; ed. Univers, Bucureşti,
1998, pp. 16-36.
12. Idem, Ibidem.
13. Ion Popescu-Brădiceni: Opera literară – o
insulă misterioasă. Teoria literaturii. Curs universitar;
ed. Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2003.
14. Ion Popescu-Brădiceni: Metodologia
focului viu; ed. Napoca Star, Cluj, 2007, pp. 51-114.
15. vezi Ion Popescu-Brădiceni: Analiza
limbajului vizual; ed. Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu,
2012, 278 pagini.
16. Theodor Codreanu: Istoria „canonică” a
literaturii române; Princeps Edit, Iaşi, 2009, pp. 5–8
 Petre Ioan Cretu
Sângeram o lumină
palidă de moarte pe
sub piele
 
Vedeam cum îţi urcă
tandru pe pulpe
alcooluri tari
pe piept îţi strălucea
minciuna ca un puf de
păpădie
a mai rămas doar un
contur de buze străine
ca o rană
care-mi frigea carnea privirii bolnave
şi ura ne desprindea violent de pe oase
înainte de a adormi
dimineaţa din noi în pat două umbre
înstrăinate spate în spate
tu pleci sângerând din biserica umărului
meu din altarul coastelor mele
eu rămân şi plutesc fără ţintă în orb ca o
barcă fără vâsle
ori prelingându-mă lichid prin orbite arse
de lună.
 
Dintr-o singură smucire mi-am desprins de
pe privire rana
am curăţat-o de praful lunii şi de lumină
după care am pus-o la păstrat în sertarul
cămăşii în carouri
sunt destule răni acolo îmi e greu să le
număr.
 
E destulă lumină de moarte sub piele şi
nori sfâşiaţi de păsările lunii
prin ochii stinşi intră amurgul sub pleoape
ocrul strâns pentru furtună
întotdeauna mi s-a părut dragostea noastra
ca un aeroport imens fără piste
şi cum spuneam sângeram o lumină palidă
de moarte pe sub piele.
 
Pe tâmpla obosită un fluture vibrează
cumva cineva i-a frânt aripile lovindu-l lună.
Unde eşti?
mi-am închis sufletul într-o colivie de fier
cuvintele erau cumva din porţelan
- când se loveau de noi se spărgeau într-o
mie de cioburi -
aripile lui uitaseră să zboare a uitat să
zboare a uitat să zboare îngerul ăsta
ţipa cineva în mine şi nu înţelegeam deloc
ce mi se întâmplă
nedumerit ochiul mi se strivise de tâmpla
unui flutur
tu coborai din Olimpul nevăzut înconjurată
de vulturi
ce-ţi ciuguleau carnea din palmă ori lumina
de sub pleoape
- unde eşti? întreba asistenta blondă
târând după ea un cărucior cu seringi
roţile scârţâiau strident şi trăgeau către
stânga
unde eşti unde eşti unde eşti se
rostogoleau ecourile pe străzile înguste şi
strâmbe
după care o tăcere tristă  va pica din cer
în zilele uitate pe marginea destinului tâmp
şi urât
- de atunci port în mine o colivie de fier
despre care ştiu foarte puţin
paparuz adrian Eugen DEUTSCH
cronică de jurnal (2014 URSUL BRUN
ora zero dintâi)
  Se spune că-ntr-o vară
....3 ursul brun
       2 Ce se-ndulcise mult prea
          1 mult cu miere
             0 Se instalase, jinduind
plăcere,
 
cineva fericit Pe lâng-un stup de-acolo
din cătun.
(sau poate nu)
iubit
(sau poate nu) Pe la amiază, când
sorbea o bere,
numără sonor Zărise bâzâind pe sub un prun
implacabil şi ireversibil
O-albină blondă, nefiind imun,
secundele unui sfârşit de-nceput Se-ndrăgostise fără-ntârziere.
 
artificii Cei doi nu au dansat decât o vară
şampanie Şi-apoi, abandonând dorita rondă,
euforie goală S-au despărţit căci viaţa e… amară!
 
de la etajul 1000 al minţii tale „Căci ştim” – oftează tristă o cochetă –
totul pare mic „Că ursul brun, chiar de iubeşte-o blondă,
mai jos Se va-nsura-n final doar c-o brunetă!”
mult mai jos
respirările curg la fel IMPOSIBILA IUBIRE
(poate puţin ruginite
de ţevile vechi) Un peştişor iubea cu frenezie
O lebădă ce înota pe-un lac;
- un slow motion ireal
prin care Ceru deci sfatul unui brav brotac,
Maestru şi-n amor şi-n strategie.
 nu mai ai nici un rol
 
oamenii râd Acesta, consultând şi un gânsac,
oamenii plâng Decise că-i o pură erezie,
unii pentru alţii Având şi-un grad sporit de nebunie
Căci nu au cum s-ajungă în… iatac.
alţii pentru unii
 
Deci lebăda, râvnind şi ţări mai calde
nu mai ştii daca Piaf A intonat un cântec de adio
a existat Într-un andante, cert, fără de brio,
je ne regrette rien Şi-a refuzat ca-n lac să se mai scalde…
(nici nu-ţi mai aminteşti dacă ai avea ce)
  Iar peştişorul, renunţând la vis,
dansezi tăcută în tine Muşcând o nadă, chiar… s-a sinucis!
pe poante
doar aşa ŢAPUL… POLITICIAN!
ca să faci ceva cu disperarea care urcă
  Un ţap, niţel cam ameţit de… bere,
din când în când S-a prezentat decis la un partid
îl săruţi pe jonny Şi-a declarat că ar plăti… lichid
De-l propulsează spre înalte sfere.
scoţianul dur
dintr-un pahar de plastic
(ţi-a fost un prieten bun Dorind s-ajungă candidat… solid
dar s-a sfârşit şi el Şi-a prezentat extrasul de avere
teatral Ce-l îndemna să creadă şi să spere
 tocmai azi) Că porţile spre „rai” i se deschid.
 
3 Analizând acele argumente,
Şi pro şi contra, fără părtinire,
 2 Toţi cei prezenţi, cu minţi inteligente,
    1
       0 Votând în plen, şi evident cu cap,
  I-au dat preopinentului de ştire
lumea plănuieşte să ajungă la stele Că se ajunge, sigur, la… pro-ţap!!
(pentru asta există încă de la începuturi)
  CAPRA FĂRĂ IEZI
tu- cap/pajură
priveşti hazardul senin O capră jună, fără cei trei iezi,
surâzi zeflemea Colabora c-un tăietor de lemne,
poţi pleca chiar acum Nu pentru-a le crăpa de tot - pe semne
Că nu lucra decât pân’ la amiezi.
sau poţi rămâne
(de ce)
  Cum munca asta nu părea să-nsemne
un singur cent Prea mult (în zonă nu cădeau zăpezi,
spre Dumnezeu Şi nu puteai nici geruri să prevezi),
  A căutat activităţi mai demne.
je ne regrette rien
şi aştepţi să coboare Neintuind probleme de amor,
  Şi declarând, unui ziarist-vulpoi, că
3 Doreşte şi-o schimbare de decor
 2 S-a angajat – cu plata în… mălai –
    1 Ca să susţină un birjar de troică
      0     Şi-ajunse astfel… capra cu trei cai!
www.oglindaliterara.ro 10193
 Miguel de Unamuno – cand metafizica
devine literatura
Prima redactare a Ceţii este în
anul 1907, ceea ce face ca această a
doua traducere în limba română, graţie
lui Sorin Mărculescu, să apară după
100 de ani. Romanul a fost publicat
însă în 1914, anul declanşării primului
Război Mondial. Lăsînd la o parte
semnificaţia simbolică a momentului
istoric ca atare, menţionăm că în
acelaşi an Unamuno publică şi Despre
sentimentul tragic al vieţii la oameni
şi la popoare, lucrare înrudită tematic
cu Ceaţa şi care ne poate oferi, astfel,
o cheie de lectură.
Laurentiu Ursu Despre prefeţe şi prefaţatori
Prefaţa îi aparţine unui personaj
fictiv, Victor Goti, alter-ego al autorului. Tema romanului este anunţată
nu atît prin discursul, cît prin statutul prefaţatorului, care, ca şi personajul
principal, este fictiv, însă totodată dornic de a păşi în existenţă şi de a o
determina prin felul său particular de a se situa în lume.
Asupra naturii ludice a întreprinderii rimaneşti[1], „prefaţatorul”
avertizează chiar de la început. Unamuno are obiceiul, spune V. Goti, ca
după ce termină un material, să sublinieze unele cuvinte (pentru a fi culese
în caractere italice), fără a avea însă vreo logică: o face la întîmplare şi
în ordinea inversă a paginilor. De fapt, este vorba de o parodie la adresa
scriitorilor „serioşi”, care, pentru a semnala faptul că au o intenţie (de
cele mai multe ori profundă ori măreaţă), preferă să ajute prin intermediul
italicelor un cititor presupus ca leneş sau greu de cap. Unamuno propune
ca atunci cînd ne scriem materialele să o facem direct în italice, pentru ca
cititorul să înţeleagă că toate cuvintele au fost „absolut intenţionate, de la
primul pînă la ultimul”[2].
Iritat oarecum de transgresiunile pe care prefaţatorul fictiv şi-a
permis să le facă, Unamuno se hotărăşte să scrie o postprefaţă reparatorie.
Doreşte în primul rînd să justifice decizia publicării unui text pe care ca
autor şi, să presupunem, supraego autoritar, nu şi-ar fi permis să îl scrie.
De obicei prefeţele sunt scrise de unele „autorităţi” în domeniu. Unamuno
procedează anapoda: în loc să acorde acest spaţiu unui autor consacrat,
preferă să i-l ofere unui necunoscut (chiar unui personaj fictiv), pentru a-i
da o şansă de afirmare în republica literelor, dar şi pentru că acesta avea
avantajul unei cunoaşteri intime a autorului. Prea intime, poate, şi astfel
de-fascinatorie, dez-văluitoare. Autorul rămîne însă ferm în intenţia de
a publica prefaţa: odată făcută o promisiune, ea nu mai poate fi retrasă.
A cere cuiva o prefaţă este „un angajament anticipat – sau altfel spus a
priori – de a o accepta ca atare şi sub forma în care a fost trimisă.”(63)
Referinţa primă în cultura română a acestui fragment vizează romanul lui
Mihail Sebastian, De două mii de ani, publicat în 1934. Este posibil ca
Sebastian să fi citit traducerea românească a Ceţii, publicată în 1929 sub
titlul Negura[3], şi această lectură să fi avut o oarecare influenţă în decizia
sa de a accepta prefaţa lui Nae Ionescu.
Simbolistica începutului de riman…
Problema rimanului unamunian, oricît de paradoxal ar părea, este
una ontologică. Iar titlul, Ceaţă, este foarte bine ales. Ceaţa simbolizează
precaritatea ontologică a personajelor, a unora din situaţiile aflate la limita
posibilităţii noastre de reprezentare şi, poate printr-un efect de compunere,
a însăşi lumii noastre reale. Unamuno, prin raportarea la personajele sale,
atacă în repetate rînduri problema statutului nostru, al oamenilor reali, din
carne şi oase. Poate suntem şi noi actori ai visului divin, la fel de reali ca
personajele ficţiunii rimaneşti, sau chiar mai puţin ca acestea.
Augusto Perez[4], personajul principal al rimanului, are încă de la
prima pagină impresia că ceva nu e în regulă cu lumea reală. Pentru el,
participarea la agitaţia lumii duce la deteriorarea acesteia. Uzul obiectelor
se transformă în uzură deoarece consumă timp, iar timpul (orice om, religios
sau nu, o ştie) înseamnă corupţie şi, în cele din urmă, moarte. Soluţia
problemei şi redarea demnităţii lumii – consecventă unei înfrumuseţări
subite a obiectelor ce o compun – este contemplarea, abţinerea de la uz.
Iar pentru că autorul a făcut să plouă încă de la prima pagină, Augusto
începe să şi-l închipuie pe Dumnezeu ca pe o umbrelă menită să ne apere
10194 www.oglindaliterara.ro
de o existenţă ce ne asaltează şi ne îmbibă asemenea ploii. Astfel, ca să nu
ajungem „muraţi de existenţă”, avem nevoie de Dumnezeu, sau de autorul
pe care Augusto îl intuieşte dincolo de obiectele lumii sale. Dumnezeu,
respectiv autorul, devine garanţia faptului că povestea continuă, că are
cine să o viseze.
Metafora ploii reapare ceva mai tîrziu în desfăşurarea romanului.
Dragostea este pentru Augusto „ca ploaia binefăcătoare în care se destramă
şi se materializează ceaţa existenţei (...). Şi sufletul însuşi nu e decît
durere întrupată?” (110). Existenţa este, iată, simbolizată din nou prin
intermediul ploii. Iar dragostea, analog ploii care dă contur existenţei, se
transformă în suflet ca „durere întrupată”. E o metaforă corporală. Corect
ar fi fost, poate, durere in-suflată.
Pentru că Unamuno se hotărăşte să scrie un riman, nu un roman,
celui dintîi nefiindu-i caracteristică planificarea tipică romanelor, ci un fel
de desfăşurare de la sine, căreia personajele nu-i sunt deloc indiferente,
Augosto rămîne pironit în uşă, cu umbrela desfăcută, neştiind ce să facă.
Ieşirea din echivoc şi soluţia la chestiunea liberului arbitru (legată strict
de contextul lumii imaginate de Unamuno) este dată sau, mai bine zis,
plasată în sarcina primului cîine ce va fi să apară pe strada din riman.
Acesta ar fi trebuit să-i asigure lui Augusto scopul şi direcţia încă de la
ieşirea din casă (căci în afară de scop în viaţă, avem nevoie şi de banala
direcţie atunci cînd ieşim pe uşă). Însă intenţia nobilă este deturnată, cel
mai probabil de un geniu rău, căci în loc de cîine, animal psihopomp
prin excelenţă[5], apare o femeie „ochioasă”, după cum precizează sec
autorul. Este binecunoscută asocierea dintre demon şi urmaşele Evei...
Astfel, Augusto se ia după ochii femeii „ca magnetizat şi fără să-şi dea
seama” (66).
Ei bine, în chiar acest moment inaugural sensul istoriei (rimaneşti)
a fost deturnat de la o încercare eroică, mistică sau mai ştiu eu cum –
ce ar fi avut ca protagonişti un om şi un cîine – la o poveste banală cu
bărbaţi şi femei. Pus în faţa unei asemenea „libertăţi” de voinţă din
partea personajului, autorul este obligat să caute o metodă prin care să
deplaseze naraţiunea în sensul intenţiilor (eu aş zice fixaţiilor) sale legate
de metafizică: tema nemuririi „în istorie” vs. „în sînul lui Dumnezeu”,
tema lumii ca vis, a iubirii şi păcatului etc., dînd astfel personajului
prilejul să se lămurească asupra felului în care stau lucrurile (şi să-i facă
ulterior autorului o vizită, deloc plăcută, în Salamanca, localitate aflată
la o distanţă destul de mare de orăşelul-scenă a ficţiunii rimaneşti).
Secretul este că Augusto e, dacă nu liber, cel puţin autonom faţă de voinţa
creatorului, şi aici rezidă miza cea mare a rimanului, a oricărui riman
posibil.
Despre dragoste, păcat şi cunoaştere
Înfierbîntat de imaginaţie, Augusto compune o scrisoare plină de
pasiune (şi de aplomb „aulic”) acestei Venere[6], căreia se şi grăbeşte să
i-o livreze personal, reuşind însă cu destul talent să nu o observe cîteva
momente mai tîrziu, cînd o întîlneşte pe stradă. Însă intuiţia feminină sau
sfînta „pronie” auctorială are grijă ca plotul naraţiunii să se amorseze: „Şi
fără a-şi da seama, [Eugenia] ghici întocmai cine o urmărise de dimineaţă”
(76) – un tînăr frumos şi înstărit, aşadar o potenţială partidă.
Eşecul recunoaşterii (trebuie să-l scuzăm totuşi pe bietul nefericit...)
se datorează unei profunde meditaţii cu privire la raportul dintre dragoste
şi cunoaştere. „Şi cum m-am îndrăgostit, dacă la drept vorbind nu pot
spune că o cunosc? Ei, cunoaşterea va veni după. Dragostea precede
cunoaşterea, iar aceasta o ucide pe cea dintîi.” (84) Asupra problemei re-
cunoaşterii, inclusiv a banalei recunoaşteri pe stradă, Augusto nu avea cum
să se pronunţe, deoarece, pentru el, „mai întîi [apare] iubirea, cunoaşterea
după aceea”. Este momentul să sesizăm, împreună cu Unamuno, un alt
sens al cunoaşterii, legitimat de unele pasaje biblice. Acolo amorul este o
formă a cunoaşterii. Cunoaşterea integrală presupune şi cunoaşterea fizică
în actul iubirii. Pentru Unamuno dragostea este simultan cunoaştere, la fel
cum soţia îi este în acelaşi timp mamă şi amantă (165).
Pornind de la pretextul plimbării mioape a lui Augusto, Unamuno
ajunge să distingă între două registre ale cunoaşterii, unul ca viziune,
simbolizat de vulturul sfîntului Ioan din Padmos (pasăre care priveşte
Soarele faţă către faţă, dar nu vede în „negura” nopţii), şi celălalt ca
apropriere reflexivă şi, bineînţeles, parţială a obiectului. Acest registru
î
este simbolizat de bufniţa Minervei, care vede în bezna nopţii, dar nu
poate privi soarele.
Între aceste meditaţii ale autorului despre văzul pe timp de zi şi de
 Microromanele lui Rădulescu
Cele nouăsprezece proze scurte sau subintitulate microromane
cuprinse în volumul lui Cătălin G. Rădulescu1 sunt scrise în tradiţia
epicului obiectiv, din perspectiva observatorului prezent la desfăşurarea
evenimentelor ce constituie osatura şi carnea lor.
Remarcăm valorificarea tuturor mijloacelor de creaţie care stau
la dispoziţia scriitorului în conformitatea statutului său asumat de
participare la naraţiune întru realizarea unor tablouri pertinente de viaţă,
majoritatea devenite istorice, antedecembriste. Detaliul, vivacitatea
relatării și dialogul sunt printre cele care participă la redarea veridică a
lumii în care personajele amplifică cronologia limbajului pentru susţinerea
interesului ascendant al cititorului. Observăm, nu fără admiraţie, dozarea şi
echilibrarea amănuntelor într-o expunere ce reliefează punctele importante
care susţin caracterul alert şi cumpătat al naraţiunii. Marota, obiect esențial
în mâna bufonului, manevra pitiatic deciziile luate de împărat pentru cursul
evenimentelor, ascunzând manipularea - bagheta magică, armă dictatorială
ce îmbina persiflarea și nebunia cu mascarea potențelor sale pseudo magice
– reprezenta sceptrul ocult al camarilei. Așa și Rădulescu are harul nativ
de a manevra cu abilitate pana cu aspect de marotă, dirijându-ne pe noi,
cititorii.
Autorul crează o lume bine conturată spaţio-temporal, plină de
dramatism şi uneori suspans, în care ochiul naratorului
auctorial surprinde cu acuitate sentimente, idei, acţiuni,
indiferent de subiectul dezvoltat. Ca o sinteză, poate
salutară pentru cititorul needificat asupra a ceea ce a
îndriduit generații, iată un fragment edificator: ,,Cum să
uit acele vremuri totuşi fericite când o trăgeam pe ţiţa
Nue de mameloane fără ca ea să ne spună părinţilor?
Cum să uit cum m-a împiedicat administratorul Oanză
Gaz să culeg ciuperci otrăvite din pădure, intenţionând
tocmai să-mi frig spre a mânca una - cu riscul de a da
foc şi pădurii? Oanză Gaz mi-a dat numai una după
ceafă - taică-meu o chelfăneală în toată regula! - Cum
să uit beţia de pomină a lucrătorilor viei după primirea
simbriei pentru luna lucrată – cum să uit cum spre
dimineaţă, mahmur, beţivanul satului care nu venise nici
o zi la lucru primind cât merită pentru ce prestase - a
venit totuşi la petrecerea oferită de proprietar cu prilejul
încheierii recoltatului viei şi, într-un matinal acces
bahic, s-a răzbunat pentru crunta exploatare burghezo-
moşierească dând cep butoiului cel mare cu must al
acestuia, provocându-i o însemnată pagubă materială?“(p.13-14)
Prozele Lumina nu vine nici de la apus, Marotele, Băiatul cu bricheta,
Știri noi din lagărul numărul șaisprezece, accentueză ambiguitatea
personajelor care nu-şi pot adapta conduita restricţiilor ideologice ale
noapte, personajul reuşeşte din nou să treacă pe lîngă aleasa inimii sale,
fără a o recunoaşte. Augusto este un om singur şi limitat, iar Unamuno
ţine să creioneze adînc aceste contururi ale personajului, pînă la ridicol,
epatîndu-şi astfel vanităţile auctoriale.
Problema cunoaşterii este legată pe fond teologic de problema
păcatului: „cum ai putea cunoaşte dacă nu păcătuieşti, dacă cunoaşterea
ta nu e păcat? Cunoaşterea care nu e păcat nu e cunoaştere ca atare, nu e
raţională.”(121) Însă într-un alt pasaj, cînd leagă cunoaşterea de iubire (nu
de păcat!), Unamuno se îndepărtează de orizontul teologic[7], afirmînd că
„a ierta înseamnă a cunoaşte”. A ierta înseamnă în acelaşi timp a iubi şi
a cunoaşte. Ierţi numai atunci cînd iubeşti (şi niciodată altfel), iar odată
ce iubeşti, înţelegi, accepţi. Iubirea antrenează simultan dimensiunea
morală şi pe cea a cunoaşterii. Această „cunoaştere iubitoare” înglobează
o dimensiune morală, o transformare. Din acest punct de vedere, spune
Augusto, „în dragoste e totuna să învingi sau să fii învins” (127), pentru
că scopul experienţei erotice depăşeşte simpla posesie, experienţa unei
recunoaşteri care în paradigma obiectivistă ar viza raportul subiect-
obiect. Această cunoaştere iubitoare, care este automat (co)participativă
şi, prin urmare, morală este indiferentă raportului de dominare. Ea este
împărtăşire, nu posesie.
Nemurire şi memorie
Pentru Unamuno, nu există eternitate în afara timpului, totul este dat
aici şi acum, în istorie. Nu există altă eternitate decît cea a clipei. Romanul
Ceaţă este oarecum echivoc în această problemă, lămuritor putînd fi însă
www.oglindaliterara.ro
vremii. În Judecarea Annei Karenina,
Contele, Niște inconștienți, La cruce,
Cafeaua musafirului meu, Legenda
fezandatorului singuratic, Dimensiuni
infinitezimale, sesizăm deschideri
spre eliberarea spiritului, dincolo de
întâmplările propriu-zise, focalizate
în imagini presărate printre rânduri
ca indicii dobândite de autorul înrolat
între fantastic şi realitate. Am remarcat
printre prozele ceva mai apropiate de o
nuvelă (microromane - subintitulate de
autor), Noaptea Tuturor Sfinților, scrisă
magistral, în moștenirea marilor noștri
Julieta Carmen
Rebreanu, Teleajen sau Slavici. Este Pendefunda
o proză autentică care impresionează.
O altă proză de mare profunzime este
nuvela Hohot de cristal plină de un discurs care curge fabulos, precum
apele fluviului spre mare. Forța prozatorului poate fi asemuită printr-o
astfel de metaforă. Numele personajelor, adaptate după I.L.Caragiale sau
Viorel Cacoveanu sunt reprezentative, de remarcat fiind
alegerea excepțională a tovarășului Gunoi. Frustrările
lui Rădulescu, reprezentant al românilor de bun-simț,
apar pregnamte și în Inimă de dulgher, Comprimatorii,
Revoluție și premeditare, Visul unei seri de toamnă, Aceste
divorțuri etern amiabile, destinul potrivnic, acceptat tacit
de conştiinţa autorului, reluând sentimentul general pe
care îl însămânţează acesta în inima cititorului, acela de
curgere implacabilă a lumii spre deznodământul sugerat,
și el acceptat cu condescendenţă. „«1. La început a făcut
Dumnezeu cerul şi pământul. 2. Şi pământul era netocmit
şi gol.»...”(p.190) O lume care își începe geneza, o lume
care promite o nouă direcție tematică a prozelor ancorate
excesiv în realitatea românească a ultimelor decenii,
literatură care merită să ne delecteze și în același timp
să constituie o mărturie a vremilor este sugestiv intitulată
Treptele lui Iacov. Timiditatea şi complexele autorului
îşi au, însă, sfârşitul prin apariţia acestui reprezentativ
volum, care, primit cum merită de critica de specialitate,
constituie debutul cel mai valoros din proza contemporană
românească.
_______________
1 Marotele, Ed. Contact international, 2014
volumul Despre sentimentul tragic al vieţii la oameni şi la popoare[8],
publicat în acelaşi an, unde autorul distinge între două forme ale nemuririi,
ambele avînd ca pandant clipa. Este vorba de o nemurire prin istorie, care
subzistă aici şi acum, prin memoria umană, şi de o nemurire religioasă,
mai greu de reprezentat, care subzistă în om prin dimensiunea credinţei,
oricît de absurdă ar fi ea, iar în Dumnezeu, bineînţeles, tot prin memorie.
Diferenţa dintre istorie şi eternitate este diferenţa dintre memoria umană
şi memoria divină. Noi nu suntem decît actorii memoriei sau visului lui
Dumnezeu, iar personajele rimaneşti sunt, în mod analog, actorii viselor
şi memoriei noastre. Şi nu numai personajele rimaneşti, ci şi noi înşine,
în lumea noastră, subzistăm la modul vag al visării şi în negura memoriei.
Aici apare ambiguitatea de statut ontologic pe care o subliniază Unamuno
în Ceaţă. Cine este mai real din punctul de vedere al memoriei (şi al
nemuririi): Don Quijote sau Cervantes? Şi cine este creatorul cui? L-a
creat Cervantes pe Don Quijote, făcîndu-l istoriceşte nemuritor, sau a
fost de fapt invers, notorietatea personajului trăgînd după sine numele
creatorului său real în lumea memoriei?
Unamuno ţine să se delimiteze de un concept biologic al nemuririi.
În clipa în care omul încetează să se raporteze la viitor prin reverie,
eternitatea se dezvăluie ca un „abis înspăimîntător” (111) aflat în spatele
biologiei. Garanţia eternităţii noastre este să continuăm a fi visaţi de
Dumnezeu. „Lumea este visul lui Dumnezeu adormit, şi religiile, cu
ritualurile lor complicate, nu sunt (…) decît încercări de-a întreţine somnul
lui Dumnezeu în speranţa de a ne menţine şi pe noi, oamenii, în viaţă în
lumea visată de Supremul Visător.”[9]
(continuare în nr. viitor)
10195

Un loc geometric al artei,
religiei si filosofiei:
Muzeul celor doua Iulii
Hasdeu (de la Campina)
«Pentru răsăriteni, frumusețea nu este un accident estetic, ci un reazăm
transcendental» nota Virgil Ierunca în Jurnalul său (Paris, 22 martie 1960).
Aceasta ar fi si intenția frumuseții arhitecturale ce se dezvăluie cu infinit de
multe precauțiuni unui vizitator oarecare al enigmaticului Castel înălțat la
Câmpina de prințul Bogdan Petriceicu Hașdeu, acel «homo universalis» a
cărui inimă a încetat să bată acum o sută de ani.
Purtând o vie corespondență cu savanții occidentali ai timpului său,
dar și cu astronomul Flamarion și cu celebrul spiritist Crooks, interesat în
egală măsură de științele umane, de religie, de ocultism și de filosofie, prințul
B.P. Hașdeu (1838-1907) a fost un filolog român de reputație europeană,
descoperitor al legii circulației cuvintelor într-o limbă, un istoric eminent,
considerat a fi omul cel mai erudit al timpului său. El a fost de asemenea
etno-psiholog, poet, filosof, dramaturg, editor si traducător de documente
istorice, vizionar al României întregite la 1918, jurnalist politic și fondator de
reviste, membru al Academiei când nu împlinise 30 de ani, profesor de drept
constituțional, de istoria dreptului, si de filologie comparată la Universitatea
din București, judecător la tribunalul din Cahul (azi Republica Moldova),
deputat al Craiovei, director al Arhivelor Statului, istoric erudit (v. Istoria
toleranței religioase a românilor sau monografia «Ioan Vod cel Cumplit»),
editor si traducator de documente istorice (v. « Arhiva istorică a României»,
1864-1868), urmată de acea lucrare fundamentală intitulată «Istoria critică a
Românilor» (1873), poliglot si om de o «înspăimântătoare erudiție» (apud.
Mircea Eliade care în 1937 editează și prefațează două volume din Scrierile lui
Hașdeu), filolog premiat de Academia Română pentru «Cuvente din bătrâni»
(1878-1881) în care studiază limba română din secolul al XVI-lea din texte
religioase și juridice.
Pe lângă toate acestea, Bogdan Petriceicu Hașdeu a redactat de unul
singur masivele volume ale dicționarului intitulat Etymologicum Magnum
Romaniae (1881-1898), în care aproape fiecare cuvânt își etalează înțelesurile
într-o micro monografie, iar din 1888 a început prin a se ocupa de ridicarea
celor două monumente mistice, ambele închizând un spațiu ce-și dilată
dimensiunile. Intre 1888 și 1891 construiește «Templul mic» (în Cimitirul
Bellu din București), închinat genialei sale fiice, Iulia Hașdeu, care la 2 ani
citea, la 4 ani scria, la 12 ani termina liceul cunoscând la perfecție engleza,
(din Shakespeare recita în original), germana si franceza, pentru ca apoi la
Paris, plecată la studii împreună cu mama sa, să-și uimească profesorii prin
cultura și inteligența sa, acel unic copil al familiei Hașdeu care se stingea la
19 ani bolnavă de tuberculoză. Dupa ridicarea celor doua constructii, B.P.
Hasdeu a fost invitat de arh. Ion Mincu sa faca parte din Societatea Romana de
Arhitectura ca membru onorific.
Ca și Victor Hugo, savantul român s-a ocupat de spiritism, considerând
că «spiritismul nu e o credință aparte si nu e nou»: dogmele sale (aflate în
toate religiile) «sînt sădite în inimi decând este omenirea» (v. Jenica Tabacu
si M. Coloșenco, Protocoalele ședințelor de spiritism, Ed. Saeculum I.O.,
București, 2000, ; precum și Jenica Tabacu, Simboluri încifrate în arhitectura
Castelului Iulia Hașdeu și a Mausoleului familiei Hașdeu).
Intre 1893 și 1896 prințul B. P. Hașdeu (înrudit cu Stefan Petriceicu, fost
domnitor al Moldovei) construiește Castelul de la Câmpina, socotit de mulți
drept cea mai interesantă și mai misterioasă construcție din România, plină
de simboluri și semnificații încă nedezlegate. Din 1897 părăsește Bucureștiul
pentru a locui în«Castelul» de la Campina. Dupa moartea soției sale (1902),
el va fi numit Castelul « Celor două Iulii (2VII) »,soția si fiica purtând același
nume și fiind născute ambele pe aceeași dată, de 2 iulie. Dar încă din 1888,
Hașdeu preface mormântul fiicei sale în altar, înălțând la Cimitirul Bellu din
București enigmatica construcție pe care stau scrise următoarele rânduri,
mărturisind sursa ocultă a planului întregii lucrări: «Cu voia lui Dumnezeu s-a
săvârșit acest TEMPLU SPIRITIS întocmai după planul dat cu toate amănuntele
de Iulia Hașdeu». De altfel, una dintre legendele locului povestește cum în
nopțile cu lună, pe alea centrală poate fi văzută o fată desculță și despletită, mai
mult plutind decât mergând, care la crăpatul zorilor dispare în Cavoul familiei
Hasdeu. E drept însă ca si la Câmpina, se spune destul de insistent că s-ar auzi
din «Marele Templu», adică din Castelul nelocuit, o melodie cântată la pian.
Giuvaer arhitectonic păzit de doi sfincși egipteni ce poartă globul
pământesc din marmură albă cu cele cinci continente și cu cinci pietre colorate
localizând Bucureștii, Roma și Parisul, Londra si San-Francisco, «Templul
Spiritis» de la București invită trecătorii «să șadă puțin», îndemnându-i la o
reculegere lipsită de tristețe, prin atmosfera de studiu creată de o măsuță de
lucru, o bibliotecă amintind de bibliotecile din templele antice, o pianină
mecanică, un mic altar suspendat pe care se află trei busturi reprezentând pe
10196 www.oglindaliterara.ro
Hristos, Shakespeare si Victor Hugo,
având chiar de la intrare, de-o parte și
de alta a scării cu nouă trepte, gravate
în marmură (sub o stea octogonală)
cele 12 legi religioase, morale, sociale
și filosofice.
Dincolo de încifrările care
fac din el o carte de semne, Cavoul
Iuliei este o construcție elegantă
împrumutând ceva din aspectul exterior
al unui templu grecesc (fără a-și altera
unicitatea) care induce vizitatorului
(prin armonia formelor, dar și prin
nenumărate detalii cu sens ocult) o Isabela Vasiliu-
senzație de echilibru interior și de
înălțare. Poate de aceea unii scriitori Scraba
l-au numit «Mormântul poem».
Dacă Leibniz at fi trăit în
Orient, consemna gânditorul religios Nae Ionescu pe 25 decembrie 1931,
el «ar fi trebuit să prevadă monadele sale cu o fereastră spre cer». Intr-
adevăr, deschiderea unei ferestre spre transcendent pare a fi scopul ultim al
monumentelor ridicate de Bogdan Petriceicu Hașdeu, atât a «Templului mic»
de la București cât si a «Templului mare» de la Câmpina, în construcția cărora
există multe corespondențe, dincolo de faptul că ambele poartă cu sine ecouri
ale misticii numerelor, de sorginte pitagoreică.
In Castelul «Celor două Iulii», prin măreția sa princiară părând mai
mare decât dimensiunile proprii, vizitatorul intra printr-o ușă dintr-un bloc
de piatră în culoarul oglinzilor paralele, unde, printre altele, se puteau vedea
statuetele celor patru Apostoli. Despre ușa masivă din granit circula legenda
că s-ar deschide singură în noaptea Anului nou. La exterior, pe ușă se afla
blazonul princiar al familiei Hașdeu cu două inscripții. Una este: «Pro Fide
et Patria». Cealaltă, împrumutată de la Galilei, «E PUR SI MUOVE», are o
semnificație mai adâncă, fiindcă ea nu se referă la ușa ce se deschide rotindu-se
în jurul axului pe care este construită, ci la eficiența împărtășirii din misterul
învierii. Fiindca vizitatorului îngenunchiat în fața Crucii Învierii (a Marelui
Crucifix, aflat în miezul construcției mistice), i se poate întâmpla să aibe
parte de iluminare spirituală prin «mișcarea» sufletului său care are în latență
posibilitatea participării la «Lumina divină a Graalului».
După descrierea facută de I.L. Caragiale, ca prin pupila unui ochi imens
(înscris într-un triunghi), la ora amiezii, soarele, pătrunzând printr-o fereastră
cu geam, ar inunda creștetul statuii lui Hristos. Despre această statuie din
lemn policrom, realizată la Paris de Casciani, se spune că prin anii patruzeci
germanii ar fi încercat să o disloce de pe stâlul ei, dar nu au reușit, fiind loviți
de o forță misterioasă.
I.L. Caragiale vizitează Castelul de la Câmpina, inaugurat pe 2 iulie
1896. Impresiile vizitei sale le va publica în ziarul «Epoca», din care extragem
următorul fragment: «îngenuncheat în fața Mântuitorului, Capul Său divin îl
vezi în dreptul ferestrei scânteietoare de lumină (…). Aici ilustrul meu amfitrion
mă face să iau seama că stâlpul, care suportă de jos, în mijlocul Domului,
scările urcătoare la galerie, reprezintă, împreună cu ele, un mare POTIR:
deasupra acestuia, ridicându-se la cer, departe de durere, figura strălucitoare a
Domnului Iisus Hristos».
Dacă ne gândim că ceea ce se desemnează în general ca «lume reală»
nu este altceva decât o multitudine de lumi posibile, unele actualizate, altele în
stare latentă (întrucât însăși valorizarea lumii ca «reală», induce dedublarea
realului prin posibil), nimic nu ne împiedică să încercăm să lăsăm puțin
deoparte perspectiva pe care o aduce cu sine lumea intelectului și a teoretizărilor
științifice pentru a ne îndrepta interesul către lumea valorizărilor afective și a
imboldurilor sufletești, așadar către actualizarea acelei lumi posibile «creată»
de sufletul romantic al lui B.P. Hasdeu.
In Fedon, Platon argumenteaza nemurirea sufletului prin teoria
pitagoriciană a asemănătorului care tinde spre asemănător. Sufletul ca
principiu al vieții omenești nu poate participa decât la viața cea fără de sfârșit,
nu la contrariul acesteia. Doar trupul este muritor, fiindcă sufletului nemuritor
îi este sortită renașterea în alt corp. Reminiscenta ar proba si ea nemurirea
sufletului, dar si faptul că sufletul (‘principiul vieții’) se află atât la temelia
vieții omenești cât si la temelia posibilității umane de cunoaștere. Cunoscând
binele și frumosul din lumea sensibilă sufletul își amintește de Frumusețea
divină, contemplată înainte de întrupare. Fiind principiu al vieții si principiu al
cunoașterii religioase sufletul rămâne unitar.
Mircea Vulcănescu observa că în limba românească «ins», provenit
din latinescul «ens» a dat o noțiune apropiată de aceea a ființei existente și
subzistente «in se» si «per se», ceea ce nu indică vreo intenție de absolutizare
prin detașarea «insului» de lumea în care trăiește, ci evidențiează aspectul
stabil al ființei, în contrast cu aspectul ei schimbător (Existența concretă
în metafizica românească). Acest lucru apare mai limpede în cele scrise
de filosof despre înțelesul«firii». Pentru Mircea Vulcănescu, «firea» indică
legătura insului cu ceva care nu este el, «firea» desemnând planul în care ființa
î
individuală se proiectează în perspectiva ființei totale, pe firul întâmplărilor
vieții desfășurate în vreme (ibid.).
Spre deosebire de viziunea creștină a filosofului român pentru care
însuși Dumnezeu, ființă trans-existențială care ia chip existențial, este un
 W W W. S C U F I T A R O S I E . R O
„ Orice asemănare cu realitatea este pur
întâmplătoare „
Soarele izbeşte la ferestre ,
transferându-şi căldura până în mijlocul
camerei. Fata se întinde sub cearceaf,
ascultându-l cum pârâie. Casca zgomotos.
Se freacă la ochi. Aproape ora prânzului.
Priveşte spre veioza nestinsă. Sub ea, un
bilet : instrucţiuni materne, lăsate pentru
ziua în curs. Stinge veioza. Se întinde din
nou, până -i trosnesc oasele.
Mariana V. Vârtosu - Nu se poate. Iar ? murmura
nemulţumită
Coşul cu merinde pentru bunica,
aşteaptă cuminte. „Pâine caldă, lapte mere şi-un buchet de viorele” -
şopteşte , mototolind biletul. Periuţa de dinţi electrică îşi face meseria:
masează dinţii şi gingiile , în timp ce toate gândurile se adună într-un vârf
de ac : revolta !
- Sa mă scutească mama asta .Zilnic la bunica, zilnic acelaşi drum,
aceleaşi primejdii. Cui pasa ? Întâlnirea cu lupul, culesul buchetului
căldura, frigul. Umbrele copacilor ce-mi urmăresc paşii speriaţi. Nu
se mai poate. Nu mai vreau ! Îi va trimite bunicuţei un fax. Ba nu. Un
e-mail, e mai simplu :
- „Dragă bunicuţo
ce-ar fi, sa nu mai leneveşti ? Să nu mai faci pe bolnava, sa au mai
fiu obligata zilnic, sa vin la dumneata. Dă-te jos din pat. eşti pate­tica.
Atâta văicăreală, Da-te jos, mişcă-te. Fă-ţi ceaiul. Amar, ce dacă n-ai
zahăr ?! Abia nu faci diabet. Deschide fereastra, fă gimnastica, dansuri
«ins», umblând și făptuind în lumea de el făcută, viziunea lui Platon separă
lumea divină de lumea simțurilor, cu aceea imagine atât de sugestivă a peșterii
întunecoase în afara căreia strălucește Binele suprem.
Teoria platoniciană privitoare la sufletul omenesc, în varianta ei mai sus
menționată, apare potrivită căutătorilor de înțelepciune care ajung să contemple
lumea cea divină a Binelui Suprem si care nu se lasă angrenați în treburile
cetății (v. Politeia). Filosoful grec, după ce înfățișază mitul cavernei, tocmai
despre acești extrem de puțin temerari care se avântă dincolo de spațiul închis
al peșterii, spune că trebuie siliți să se ocupe de politică, întrucât ei de bună voie
nu s-ar apuca nicicând de asemenea activități.
Dar cum omul trăiește printre semenii lui, în comunitatea de limbă si de
destin a țării sale, pe lângă posibilitatea de nemurire a sufletului unui filosof,
Platon (în calitatea sa de admirator al lui Homer) a mai prevăzut o variantă
a teoriei despre nemurirea sufletului, în care sufletul omenesc apare bipartit.
In Politeia, partea rațională, sediul intelectului ar avea drept contrapondere
o parte înflăcărată în care domină pasiunea generoasă, altruismul, spiritul de
sacrificiu, curajul în lupta împotriva vrăjmașilor patriei. De aici se poate deduce
că nemurirea la care ajunge sufletul unui înțelept care si-a cultivat partea
rațională, intelectul (‘nous’=rațiunea) este de altă sorginte decât nemurirea
unui luptător viteaz, asemenea lui Ahile. Această viziune ontologică de factură
platoniciană îi era proprie și metafizicii lui Nae Ionescu, așa cum am arătat
în volumul unde, preocupându-ne de gândirea sa filosofică, diferențiasem
«metafizica lui Achile» de «metafizica lui Ulise» (v.Isabela Vasiliu-Scraba,
Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Ed Star Tipp,
Slobozia, 2000, care se poate citi pe http://www.geocities.com/isabelavs sau
pe http://www.isabelavs.go ).
Tinzând către lumea valorizărilor afective, a aspirațiilor religioase și a
imboldurilor sufletești, Bogdan Petriceicu Hașdeu, în Castelul « Celor două
Iulii (2VII) » (de la Câmpina) a pus să fie săpate în piatră douăsprezece legi,
grupate în patru domenii: religios, moral, social si filosofic. Desigur, pentru
unii, discuția în marginea felului în care savantul a ajuns la «descoperirea» în
ședințe de spiritism a acestor legi ar fi mai palpitantă. In ce ne priveste, credem
că dincolo de modul în care i-ar fi fost comunicate, interesante si demne de
cercetat rămân a fi legile ca atare. Afirmăm aceasta, întrucât cele 12 legi ne
par destul de mult înrudite cu viziunea platonică aflată pe linia unor tradiții
ancestrale.
Domeniul moralei ar avea drept primă lege : «iubește si ajută neamul».
Ea trimite gândul la nemurirea lui Ahile, ilustrând soarta eroilor. Așa cum
am văzut, curajul tinerilor ce-și dau viața pentru patria lor, este o situație de
care Platon ține seamă în dialogul Politeia. Fiindcă aici el prevede sufletul cu
o parte rațională si o parte ne-rațională. Nemurirea eroilor ar fi asigurată de
separarea, în cadrul părții ne-raționale, a unui sediu al pasiunilor nobile (curajul
si altruismul). In rest, partea ne-rațională si muritoare a sufletului omenesc
cuprinde sediul instinctelor animalice.
www.oglindaliterara.ro
moderne, orice. Dumneata alegi. Daca uiţi gazul deschis ?! Ei, şi ? Vei
muri dumneata pârjoli, în locul bietului lup. Nu-ţi convine. Ştim noi
motivele. Am aflat c-ai umblat şi cu ursu’. Nu-ţi face griji. Sunt nepoata
dumitale, nu te dau de gol. Despre bezele, întâlniri şi hârjoană, nici un
cuvânt. Secretul nostru. Hai bunicuţe, zău, da-te jos din pat. Dimineaţa
se visează urât. Deretică prin înăpere. Diseară ai musafiri. Cum cine
? Nenea lupu’. Şi, mai lasă balivernele cu halitul. Nu le înghit. Se ştie
despre relaţia voastră. Dacă n-ai sa mă pârăşti mamei, ca n-am ajuns la
dumneata, promit ! data viitoare voi pune în coşul cu merinde un parfum,
sau un deodorant. Aşa, de fason. Că-i place şi lui nenea lupu să miroasă
ceva arome. Nu numai izuri de sudoare şi pipi. Şi, zău bunico, chestia
aia cu vânătorul şi tăia­tul burţii lupului e haioasa rău. Las-o balta, n-o
mai crede nimeni.
Ce zici facem târgul? Daca eşti sau nu de acord, nu-mi pasa. E
treaba dumitale. Ca şi problema locuinţei. Cine te-a pus sa locuieşti
la capătul lumii ? Ca sa ajungă omu1 la dumneata, trebuie să străbată
oraşul, să înfrunte toate primejdiile pădurii şi aşa mai departe, E drept ?
O sa trebuiască să te muţi, sau să te descurci singură. Cum pofteşti. Hai,
pa. Mă cam grăbesc.
Fata îşi pune pălărioara pe-o ureche şi se priveşte în oglindă :
- Sunt şic. Îmi vine bine. Are nehotărârile zebrei. Bar nu alb-negru
ci bej-grena- culorile acestui an. Sunt bine şi vreau sa mă plimb. Să
văd lumea. Pentru început, voi face autostopul până-n Constanţa. Şi,
fusta scurtă a fetei se cută în faţa primului şofer. „ poate, ar trebui să-ţi
mulţumesc , bunicuţo. Pentru câte autostopuri am de făcut, nici au ştiu
daca-mi vor ajunge merindele din coşul dumitale. Cum ce fac la Constanţa
? N-ai aflat?! Au venit americanii bunico! Şi, daca am puţin noroc, mă
las prinsa de unul. Cum rămâne cu „Scufiţa roşie”? Se confiscă…
In tablele celor 12 legi aflate la Castelul celor două Iulii (2VII) din
Câmpina, domeniului religiei, domeniului moralei si domeniului filosofic li
s-ar putea asocia întâia variantă a teoriei platonice asupra sufletului, în virtutea
înrudirii sufletului uman cu lumea cea divină a Ideilor. In ce privește domeniul
social, varianta bazată pe unitatea sufletului omenesc se aplică doar întrucât
legile 7, 8 si 9 se referă la comportamentul pe care trebuie să-l aibe față de sine
și față de alții cel ce iubește înțelepciunea.
Iată care ar fi cele trei legi religioase. Prima: “Crede în Dumnezeu”; A
doua: “Crede în nemurirea sufletului”; A treia lege are în subsidiar presupoziția
memoriei ce se păstrează de-a lungul feluritelor întrupări ale sufletului, desi,
în formularea ei transpare mai degrabă aspectul ocult, ținând de practica
spiritismului: “Crede în darul comunicării cu cei duși”.
Legile sociale, ocupând pozițiile 7, 8 și 9,  sînt următoarele: «Nu te
necinsti pe tine, ca să te cinstească alții»; (8) «Nu necinsti pe alții ca să te
cinstești pe tine însuți»; (9) «Nu necinsti munca, căci munca e viață».
In ce privește domeniul filosofiei, tripartiția legilor ar rezulta din limitele
inerente rațiunii umane. Prima semnalizează șubrezenia idealismului care se
rupe de lumea așa cum este ea dată omului : «Când faptul ții, atunci adevărul
știi». A doua indică pericolul scepticismului unei inteligențe care nu crede în
nimic, semnalizând capacitatea auto-dizolvantă a lucidității exersată în gol:
«Când nu vrei să crezi, atunci nu poți să vezi». A treia se înscrie pe linia acelei
formule oraculare ce pare a ascunde o amenințare: «Chezășia poartă nenoroc».
Pe templul din Delfi, a șaptea formulă pare a fi un îndemn (să nu divulgi
altora ce știi) însoțit de o amenințare: dacă ajungi să afli ceva, ferește-te să spui
celorlalți, pentru că numai bine nu-ți va fi.
Pe Castelul Celor două Iulii a treia lege filosofică este formulată astfel:
«când cauți dovadă, atunci găsești tăgadă». Cel care în filosofie nu se lasă
convins de dovezi este din tagma acelui tăgăduitor la care se gândise Platon în
dialogul Parmenide (134 e-135 b) atunci când si-a pus problema transmiterii
adevărurilor filosofice cuprinse în Teoria Ideilor (v. Isabela Vasiliu-Scraba,
Mistica platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star Tipp,
1999, p.268-279).
Notă foarte importantă!
D-na Jenica Tabacu, muzeograf custode al Castelului de la Câmpina,
semnaleaza o nefericită modificare survenită cu prilejul unor lucrări de
«restaurare» efectuate după 1990 (!!!): Cu o totală lipsă de respect pentru
pictura originală de pe cupola Domului, pictura reprezentând cerul albastru,
un “restaurator” s-a gândit să nu restaureze ci să înlocuiască fresca din înalt,
profitând de totalul dezinteres al Ministerului Culturii pentru felul in care
s-a efectuat restaurarea acestui monument de patrimoniu. Si astfel, culoarea
albastră a cerului a devenit roșie (un roșu închis!), iar însuși cerul populat cu
îngeri s-a preschimbat în labirint (!!!), ca așa a văzut « restauratorul » decorația
pe pardoseala unei biserici din Occident.
10197
 Însemnări de Istorie literară
de Petre Florea
Dumitru Anghel
Un masiv tom, format înalt, de 440 de pagini, cu un titlu convingător
şi relevant, „Însemnări de istorie literară”, Editura Ars Docendi,
Universitatea din Bucureşti, 2011, semnat de cercetătorul şi exegetul Petre
Florea, cuprinde peste douăzeci de studii de istorie literară, publicate între
1978-2008, în prestigioase reviste: „Academia Română”, „Biblioteca”,
„Academica”, „Adevărul literar şi artistic”, „Revista de etnologie şi
folclor”...
Petre Florea este un... „şoarece de bibliotecă”, în accepţiunea mai
mult măgulitoare şi respectuoasă, deşi uşor ironică; adică un cercetător
meticulos şi disciplinat, elegant şi responsabil; cu un acut simţ al
respectului faţă de autenticitatea documentului studiat, ca şi pentru
afirmaţiile pertinente, trecute prin filtrul unei rigori rafinate.
Studiile sale, pe orice temă de cultură literară, multe dintre ele
cu aplecare spre folclorul românesc, ori spre alte domenii „protejate”
de vălul uitării sau al degradării prin ignoranţă şi prin înclinaţia spre
derizoriu, date lucrurilor peste care trece nemilos timpul, recâştigă acea
aură de actualitate, de valoare şi autentic avute iniţial.
Bibliotecar o viaţă întreagă în sălile Bibliotecii Naţionale Militare,
cercetătorul Petre Florea s-a luptat cu nepăsarea, cu înclinaţia de a fi
micşorată valoarea lucrurilor, peste care Chronos
a trecut ca un tăvălug nemilos, şi exista pericolul
uitării, al degradării şi al stopării perenităţii. Domnul
Petre Florea are cultul moştenirii trecutului, pe
care-l aduce la lumina zilei în doze homeopatice, cu
respect pentru detalii şi autentic, probate cu trimiteri
bibliografice stufoase, până la pedanteria ‚scorţoasă”
a exhaustivistului, a perfecţionistului. Studiile sale
sunt ample, arborescente, cu divagaţii largi, savant
orchestrate, pe zeci de pagini, depăşite ca spaţiu
tipografic, de multe ori, de trimiterile, citatele şi
bibliografia, docte şi uşor pedante, preţioase pe
alocuri, din subsolul paginilor.
Are vocaţie de... „eminenţă cenuşie” pentru
oricare dintre subiectele studiilor sale de istorie
literară, de fapt, de istorie culturală adiacentă, folclor,
publicistică, arta scrisului etc. Scriitorul Petre Florea
este un cumul de arhivar, de arheolog, de istoric,
şi de toate la un loc, pentru că nu operează decât cu
certitudini, după care a scormonit cu acribia celui
care se bazează doar pe probe, pe documente, pe acte,
ca un veritabil avocat al apărării într-un proces de
reabilitare a unor... vinovăţii venite dinspre uitare, din accidente sau din
ignoranţă şi prostie. Este atât de convins că ceea ce face în demersul său de
cercetător obişnuit cu praful de pe documente uitate, încât riscă... alergii
de nerecunoştinţă sau de ignorare a faptelor pe care le scoate la lumină.
De altfel, aşa s-a conturat profilul său scriitoricesc încă de la debutul
publicistic în revista „Îndrumătorul cultural-artistic din armată”, nr.
5/1968, unde a continuat să colaboreze cu studii despre Mihail Sadoveanu,
Vasile Alecsandri, ca şi cu ample bibliografii cu prilejul diferitelor sărbători
ale Oştirii române.
Editorial, scriitorul Petre Florea semnează, în 1974, într-o antologie
editată de Biblioteca Militară Naţională, lucrarea „Participarea României
la războiul antihitlerist, oglindită în literatura beletristică, dramaturgie,
memorialistică şi cinematografia românească”; în 1975, „Manualul
bibliotecarului din armată”; şi, în 1984, în „Bărbaţi ai datoriei”, 1848-
1849, mic dicţionar, apărut la Editura Militară.
Coordonează editarea a două lucrări importante din opera
folcloristului Tudor Pamfilie: „Dragostea în datina tineretului român”;
în 1998; şi „Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări – după datinele şi
credinţele poporului român”, în 1999, ambele în Colecţia „Mythos”, la
Editura Saeculum 1.0 – Bucureşti. Consacrarea scriitorului Petre Florea
vine cu volumele „De bello...”, în 2004, şi „Domnul de Rouă”, în 2005, la
Editura Societatea Scriitorilor Militari.
Generosul volum de „Însemnări de istorie literară”, semnat
de Petre Florea, este deschis de studiul : „Tudor Pamfilie. Contribuţii
bibliografice”, un eseu amplu, de peste şaizeci de pagini, despre viaţa şi
opera unuia „dintre marii noştri folclorişti, deşi nu a fost ceea ce numim
astăzi un profesionist al acestei frumoase îndeletniciri; pentru că el a fost
10198 www.oglindaliterara.ro
ofiţer în armata română şi de-aici şi-a procurat mijloacele de subzistenţă”
(Op. cit., pag. 9).
Cercetarea este atât de completă, cu atributele unui document
ştiinţific, încât nu este omis niciun document, nicio revistă, nicio carte, de
unde să fie extrase un fapt de viaţă, o apreciere, iar aria de investigare este
atât de stufoasă, încât de foarte multe ori citatele şi trimiterile din subsolul
paginii sunt mai mari decât textul-demonstraţie, cum spuneam mai sus,
dintr-o raţiune a adevărului ştiinţific, care nu acceptă fisura. Biografia lui
Tudor Pamfilie este completă, începută din... leagăn, cu referire la părinţii
săi, la şcoală, la Şcoala de Ofiţeri, la Război, la personalitatea ştiinţifică
de folclorist cu vocaţie în perioada de pionierat a acestei discipline de
cultură populară, orală. Domnul Petre Florea este cercetătorul-total,
despre oricine, despre orice, analizează, combate alte posibile opţiuni,
atitudini, nu uită niciun detaliu – de la biografia curriculară până la
platforma arhivistică - din care rezultă că, de-aici încolo, nu mai încape o
altă alternativă bibliografică. Este atât de sârguincios, atât de preocupat să
convingă prin documentare de arhivă, de bibliotecă, încât riscă suspiciuni
şi partizanate fără acoperire.
Salvarea sa vine din probitatea profesională, din insistenţa cu care-
şi construieşte argumentele şi se supune unei flagelări
habotnice, cu mâna pe inimă, sau pe Biblie, ca-n sălile
de tribunal, numai că Petre Florea este de-o sinceritate
angelică, dezarmantă. El are afirmaţii tranşante şi
nici nu crede în... minuni, în destin dramatic şi nici
măcar în talent pur şi simplu; el merge pe faptul de
viaţă, banal, cuminte şi convingător, când afirmă că:
“Tudor Pamfilie trebuie privit cu mai multă înţelegere
şi studiat cu mai multă luare-aminte, spre valorificarea
moştenirii lui la adevăratele cote valorice pe care le
merită cu prisosinţă” (Ibid., pag. 18). Eseul este unul
foarte complet, cu tot ceea ce se poate scrie despre
opera ştiinţifică a lui Tudor Pamfilie şi, ca un respiro,
ca un intermezzo, un itinerar sentimental prin viaţa
marelui folclorist.
Următorul studiu, “Pan Halippa şi folclorul”,
tot de mare întindere, peste cincizeci de pagini,
porneşte de la ideea că Istoria nu-şi respectă statutul
de... “arhivă de suflet” şi este foarte nedreaptă cu fiii ei,
personalităţi, care i-au adus celebritatea, i-au asigurat
continuitatea, perenitatea, aşa că Petre Florea îşi începe
exegeza, la parametrii celei mai cinstite cercetări, ca
un contrapunct necesar ordinii morale şi respectului pentru adevăr, cu un
argument dintre cele mai la îndemână: “În ultimele patru decenii, numele
omului politic ce s-a ilustrat mai mult decât meritoriu şi în domeniul
literelor (Pan(telimon) Halippa – a intrat cu totul în uitare. Aceasta, pentru
că a aparţinut Basarabiei, subiect tabu în publicistica românească a anilor
dictaturii comuniste...” (Op. cit., pag. 73). Şi o ia gospodăreşte, în registru
sobru şi respectuos al unei biografii necesare: “Pan Halippa s-a născut la 1
august 1883 în satul Cubolta, judeţul Soroca” (Idem); continuă cu secvenţe
expresive şi revelatoare: “Ieşit din închisoare, nu renunţă la vechile
crezuri naţionale...; redactează memorii către ambasadele marilor puteri
occidentale, solicitând rezolvarea problemei Basarabiei...” (Ibid, pag. 85),
şi încheie în strădania de a oferi cititorilor preocupările de o diversitate
deconcertantă ale personajului: “O menţiune specială va trebui să acordăm
şi omului de litere Pan Halippa...” (pag. 87),... “pentru dreapta aşezare a lui
Pan Halippa în istoria folcloristicii” (pag. 109).
În ciuda staturii sale de intelectual rasat, Petrică Florea este tipul
cercetătorului imprevizibil, care nici nu intuieşte riscurile unor afirmaţii,
pozitive sau negative, de succes facil sau de insucces, dar este ferm pe
poziţii şi este atât de... serios şi de “cu roşeaţă în obraz”, încât părerile
sale despre “Mircea Eliade şi botanica din India veche”, din eseul publicat
iniţial în “Academia Română. Memoriile Comisiei de Folclor”, tomul
V, 1991, şi toată tevatura despre yoga, ca şi importanţa contribuţiei la
înţelegerea tehnicilor mistice indiene, n-ar trebui să pună sub semnul
î
întrebării întreaga şi originala operă a marelui scriitor român din exil.
Într-un alt studiu, “Slujitorii bisericii şi folclorul românesc”, eseistul
are cea mai decentă şi pertinentă părere, pe structura unui discurs de-o
tulburătoare autenticitate, din care rezultă că mănăstirile, copiştii, alături
 VIRGIL MAZILESCU -„şi altceva în afară de faptul că m-am
născut şi că trăiesc/ şi că probabil voi muri cutremurându-mă”
Prefață
şi după ce am inventat poezia într-o
încăpere clandestină
din adâncul pământurilor sterpe -curajul
şi puterea(omenească)
s-au topit ca aburul
şi altceva în afară de faptul că m-am
născut şi că trăiesc
şi că probabil voi muri cutremurându-
mă (ceea ce dealtfel am vrut să spun şi
acum doi ani şi acum trei ani de zile)
deocam-
dată vai nu pot spune
Dominique Iordache îmi reiau prin urmare vechea limbă:
începând chiar din  categorii nici nu se exclud (Nora Iuga, prietenă a poetului)”
clipa de faţă. o sucesc
o mângâi o bat cu sete. dar sintagmele
stranii în care (se spune că)sufletul meu doarme ca într-o
vi-
zuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subţiri
care vor
săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi
vor intra
încetul cu încetul în putrefacţie? degetele subţiri nu mă
mai
tulbură
Creația sa, împreună cu scrisorile către prietenul său  Dumitru
Țepeneag, aflat în Franța, a încăput între coperțile unui volum postum de
numai 166 de pagini, intitulat  Poezii, volum îngrijit de  Mircea Ciobanu.
Această carte a apărut abia în  1996, la 12 ani de la moartea poetului.
Virgil Mazilescu a fost și un excelent traducător, însă niciodată nu a
epatat, deși cunoștea foarte bine limba franceză. A tradus cărți scrise
de  Jean Amila,  Jack Schaefer,  Fernand Fournier-Aubry  și  Willa Cather.
(sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Virgil_Mazilescu)
„Culmea, pe cât de boem în viață, pe atât de perfectionist era în
poezie. De altfel, uneori, il și deranja acest corset. Îmi spunea odată,
bineînțeles cu o vodcă în față, la salonul spaniol, că suferă că nu e în stare
să scrie punându-și ficații pe masă. Îl irita uneori, chiar își ura creierul
prea constrângător. Il speria puținătatea cuvintelor lui. Ar fi vrut să scrie
ca Saint-John Perse. Ca orice poet adevărat, se credea când geniu, când
cabotin, și avea câte ceva din amândouă. De fapt, eu cred că aceste
Mi-am uitat casa si numele
Mi-am uitat casa si numele e obositor
sa-ti stii mereu numele pe de rost
o grigore dumitru iulian usa de la intrare
se deschidea inauntru? si ciinele negru al vecinului
spuneti ca musca? si n-ar trebui sa umblu cind e ger
cu capul descoperit prin padurea de aluni? am uitat
am avut destula vreme sa uit din creier pina in degete

În  1966, a debutat cu versuri în suplimentul
„Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din  Craiova, pe
atunci condus de  Miron Radu Paraschivescu. A primit
un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968
pentru volumul de poezii  Versuri. Virgil Mazilescu a
preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind
înainte de toate un tehnician al discursului poetic. A
publicat puține cărți și, desigur, subțiri.
Virgil Mazilescu (n. 11
aprilie 1942, Corabia, județul
Olt — d. 10
august 1984, București) 
aici linga dunare ma inconjoara pasari de tot felul
vrabii giste salbatice specii rare de cocostirci
si iubirea mea pentru ele se deschide
ca un port ospitalier - poate sa vina iarna scitica
voi exista mai departe si voi calatori mai departe: ecou
a doi parinti onesti reverie de lebada
auziti: viata: stele scobind incet cimpia 

de diecii din cancelariile domneşti şi de toţi cei care au contribuit la
răspândirea culturii în Evul Mediu din Moldova sau Ţara Românească,
au un ascendent pozitiv faţă de Evul Mediu catolic, bigot şi intransigent,
cu abominabilele şi condamnabilele crime ecumenice ale arderilor pe rug
şi ale penitenţei umilitoare. Astfel, în maniera sa impecabilă de cercetător
responsabil, care nu omite nimic şi nu uită pe nimeni, Petre Florea scoate
la lumină un... pomelnic lung, lung, lung de slujitori ai bisericii, peste
150-200 de nume, fiecare cu o mică biografie civică, de la călugării
Macarie, Azarie, Coresi până la mitropoliţii Dosoftei şi Antim Ivireanu,
sau până în vremurile de azi la scriitorii-prelaţi Ion Agârbiceanu, Gala
Galaction, Bartolomeu (Valeriu) Anania, Antonie Plămădeală, care au
slujit şi amvonul dar au scos la lumină şi perle ale folclorului românesc
oral, anonim şi colectiv: bocete, strigături, urături de Crăciun sau de Anul
Nou; cu contribuţia unor etnomuzicologi, dirijori, compozitori, cântăreţi
bisericeşti, psaltişti din folclorul muzical-literar ca George Breazul, Gh.
Comişel, C. Drăguşin...
În alte două studii de mai mică întindere, Petre Florea se opreşte
tot asupra unor cercetători din domeniul creaţiei populare orale, din care
amintesc doar articolul semnat de Dimitri Caracostea “despre balada
populară din Balcani a jertfei zidirii, adică despre Meşterul Manole”, sau
recenzia la cartea lui Constantin Brăiloiu, “Sur une ballade roumaine – la
Mioritza” (Genève, 1946), semnată de Petru Comarnescu, dintr-o lungă
listă de personalităţi ale culturii româneşti interbelice (în “Folclorul
în Revista Fundaţiilor Regale”, pag. 169-176); sau, în al doilea studiu,
articole semnate de Nicolae Iorga: “Poezia populară trăieşte”; de Ovidiu
Papadima: “Demonia naturii folclorice”, ori de Gh. Vrabie: “Conformism
şi spontaneitate în folclor” (în “Preocupări de etnografie şi folclor la revista
Ramuri – 1905-1947”, pag. 177-183).
Bibliograf meticulos şi responsabil, Petrică Florea are în tomul său
masiv, “Însemnări de istorie literară” şi o “Addenda et corrigenda la
bibliografia românească modernă” (pag. 213-216), cu referiri la “Activitatea
www.oglindaliterara.ro
Societăţii Academice Române, oglindită în presa vremii” (1866-1879). Cu
o bibliografie stufoasă, pedantă şi precisă, pe câteva zeci de pagini, dintre
care, cele mai multe sunt plasate în subsolul autenticităţii, la care autorul
ţine atât de mult, figurează portretul cultural al lui Iosif Hodoş, “Membru
fondator al Societăţii Academice Române, înalt for de ştiinţă şi cultură ce
a premers pe planul vieţii spirituale unirea tuturor românilor... şi s-a impus
în conştiinţa publică a vremii prin activitatea sa exemplară închinată fără
rezervă emancipării compatrioţilor săi transilvăneni în condiţiile complexe
ale dualismului austro-ungar” (pag. 27). Sau portretul lui Gheorghe M.
Fontanin, dintre “figurile ce aureolează şi astăzi... o istorie a Academiei
Române, cel mai înalt for ştiinţific al ţării” (pag. 265); ori dintre “Membrii
străini ai Societăţii Academice Române” (pag. 287-337), printre care
Edgar Quinet, filosof, poet, istoric şi om politic francez, pentru lucrarea sa
“Les Roumains”; Giovenale Vegezi-Ruscalla, pentru “afirmarea cu putere
a idealurilor de unitate, de suveranitate şi independenţă ale poporului
român în faţa Europei”,... şi un lung, lung, lung catalog de 27 de savanţi
şi oameni de cultură, printre care Charles de Linas, Alexei Uvarov, Franz
Bock, Friederich-Max Müller, Julius Jung..., cu biografii stufoase pentru
activitatea lor meritorie, din care, în prezentarea cercetătorului responsabil
Petre Florea, parcă n-ar lipsi nici CNP-ul modern de azi.
Semnalând şi alte câteva studii de referinţă: “Dacii în viziunea unui
scriitor bizantin”, “Un nedreptăţit: Ion Voinescu II”, “Traduceri uitate din
creaţia eminesciană”, “Andrisantul cu domiciliul necunoscut”..., cartea
“Studii de istorie literară” rămâne un monument de muncă asiduă, de-o
manieră arhitectonică şi un tehnicism responsabile, cu sonorităţile şi
amplitudinea unei lucrări wagneriene; un monument de valoare al muncii
şi creaţiei unor oameni de cultură români, pe care Istoria îi uită sau se
face că-i uită, din nevoia permanentă de altceva, dar un cercetător atent,
meticulos şi responsabil ca domnul Petre Florea nu lasă să se adune colbul
uitării peste valori culturale şi peste oameni...
10199

DICŢIONAR
UN CRITIC
Poet, critic, istoric literar,
editor, CONSTANTIN PRICOP,
fiul învăţătoarei Aurora Pricop (n.
Pătraşcu) şi al profesorului Constantin
Pricop, s-a născut la Piatra Neamţ,
la 20 ianuarie 1949, acolo începând
şi şcoala elementară, continuată la
Suceava. A urmat studiile liceale la
„Ştefan cel Mare” (1963-1967) şi
apoi Facultatea de filologie (Secţia
română-franceză) a Universităţii „Al.
I. Cuza” din Iaşi, susţinând licenţa
în 1972. În 1999 obţinea doctoratul,
Adrian Dinu Rachieru tot la Universitatea ieşeană, teza fiind
publicată (cu modificări) în acelaşi
an, sub titlul Seducţia ideologiilor şi
luciditatea criticii. Privire asupra criticii literare româneşti din perioada
interbelică (Editura Integral, Bucureşti). Între 1971-1972 a fost redactor-
şef la revista studenţească Alma Mater. Din 1972 s-a angajat corector, apoi
redactor şi, după decembrie 1989, a fost numit secretar general de redacţie
la Convorbiri literare, fiind şi redactor la Almanahul revistei (1986, 1987,
1989). Din 1990 este lector la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava.
În 1992 se transfera la Iaşi, la Catedra de literatură română a Facultăţii
de litere, devenind conferenţiar (2001) şi apoi profesor. S-a mai ocupat
de revista lunară de cultură Sud-Est (1991-1992), de Analele Universităţii
(secţia Litere) şi, scurtă vreme, de revista de dialog Est-Vest, înfiinţată la
Suceava, Continent (din 1999), ca fondator. A fost prodecan al Facultăţii
(2004-2006), şef de catedră (în două rânduri).
A debutat în revista şcolară suceveană Sinteze şi, editorial, cu
volumul de versuri Viaţa fără sentimente (1982). În timpul studiilor
universitare a publicat asiduu la Alma Mater şi, după absolvire, în numeroase
reviste de cultură (România literară, Convorbiri literare, Cronica, Dacia
literară, Luceafărul, Steaua, Vatra, Contrafort, Contrapunct), abordând,
dincolo de cronicile curente, probleme de ideologie şi de sociologia
literaturii. În 2000 devenea redactor-şef al revistei de poezie La Page
Blanche (Bordeaux), fondată împreună cu un poet francez. A fost doi ani
conducător al Cenaclului Junimea (1986-1988). În 1990 devenea membru
al Uniunii Scriitorilor. Între 1998-1999 a îngrijit suplimentul cultural
Monitorul Arte al ziarului Monitorul de Suceava.
Pablo Neruda
(1904-1973)
Victor Sterom
Pe numele său adevărat Nefteli Ricardo Basoalte, în 1924
publică primele douăzeci de poeme cu pseudonimul Pablo Neruda.
Cunoaşte o faimă deosebită în 3 ipostaze semnificative: 1. ca poet
al dragostei cu cele douăzeci de poeme; 2. ca poet al distrugerilor
cu volumul – Reşedinţă pe pământ – şi 3. ca poet şi om politic
începând cu „Spania în inimă” (1937) şi mai ales în „Cântarea
generală” (1950). Publică numeroase alte volume cu care ia diferite
premii: Premiul municipal al literaturii din Chile (1944); Premiul
naţional pentru literatură (1945); Premiul Lenin pentru pace (1953)
şi altele, culminând cu Premiul Nobel pentru literatură (1971). Pablo
Neruda s-a bucurat de aprecieri înalte din partea confraţilor, mai ales
din partea marelui poet spaniol Federico Garcia Lorca, cum şi din
partea poeţilor Alberti, Alexandro, Leon Fillipe, Miguel Hernandez
odată cu descoperirea profundei sale vocaţii de poet şi mai ales de
om. În fine, cuvântul în poemele sale, capătă înălţimea şi lumina
spiritului, intensitatea şi persuasivitatea critică exuberanţa cognitivă
şi ritmul tuturor speranţelor.
10200 www.oglindaliterara.ro
Sobru, echilibrat, problematizant, suspectat chiar de
„neproductivism”, poetul, dincolo de corvoada redacţională, se refugia
sub platoşa glacialităţii, convocând ochiul hipnotic; dovedea rafinament
imagistic şi lapidaritate, refuzând programatic – în numele perfecţionismului
(inhibant) – risipa verbală. Iubind calmul meditativ, se (va) retrage în oaza
bibliotecii; comunicându-se, îşi „abrogă” singurătatea, dar o face, cum
nota inspirat N. Steinhardt, cu o invidiabilă „castitate verbală”. Despre
Constantin Pricop, s-a scris abundent, cu aplicaţie, printre semnatari
numărându-se: Andrei Corbea (Hoişie), Laurenţiu Ulici, Constanţa Buzea,
I. B. Lefter, Alex Ştefănescu, Gh. Grigurcu, Adrian Marino, I. Holban,
Adrian Dinu Rachieru, Marian Popa, Codrin Cuţitaru ş.a., fără ca exegeţii
să cuteze a face profeţii privind evoluţia poetului-critic.
Dacă în poezie, cerând „o secţionare nesângeroasă”, manevra un
limbaj auster, vidat de afect, trecut prin refrigeraţie conceptuală, în textele
critice este (aproape) mereu polemic şi original, refuzând locul comun,
clişeistica, cum s-a şi remarcat. Sub aparentul fragmentarism, risipind
observaţii esenţiale în analize aplicate, Constantin Pricop dezvoltă, de
fapt, o veritabilă teorie a criticii, reproşând multor comentatori abordarea
eseistică, sărăcind „repertoriul conceptual”, invitând la o abordare
ştiinţifică; totuşi, literaturocentrismul culturii noastre ar favoriza „circulaţia
ideologiilor”. Criticul cerea repetat reformarea „criticii estetice”, anticipând
„războiul soft” (cf. N. Manolescu) declanşat de noul val, reprobând tocmai
decuplarea fenomenului estetic de context. Or, în Preliminariile primului
volum consacrat Literaturii române postbelice (2005), pornind de la premisa
că mediul literar sub comunism era „o rezervaţie bine supravegheată”,
Constantin Pricop, vădind sensibilitate ideologică şi o binevenită priză
contextuală, intervine lămuritor, risipind confuzii de circulaţie. Cum ar
fi, de pildă, manevrarea dezinvoltă şi inadecvată, improprie, a etichetei
de proletkultism, periodizarea literaturii postbelice, fluctuaţiile cenzurii,
radiografierea vieţii literare, campania revizuirilor, pledând pentru valorile
estetice (reale) şi înţelegerea corectă a contextelor în prefacere.
Remarcabilă este această apetenţă de a repune în discuţie
chestiuni pretins „clasate”, regândind soluţii deja sedimentate. A îngrijit,
ca ediţie recuperatoare, un volum Nae Ionescu, între ziaristică şi filozofie
(Editura Timpul, 1996). Fără a-şi aduna producţia foiletonistică (peste
400 de articole), a mai publicat: Marginea şi centrul (1990), Literatura
şi tranziţia (2000), Literatura medievală şi stabilirea canonului literaturii
române, în Naratori şi modelare umană în medievalitatea românească
(împreună cu Elvira Sorohan şi Valeriu P. Stancu, 2000; ediţia a II-a, în
2002). A mărturisit că omul care l-a ajutat să se decidă şi să se formeze a
fost regretatul profesor Mihail Iordache, întâlnit în clasa a X-a. Datorită
acelor încurajări, a urmat filologia, construindu-şi cariera (didactică şi
scriitoricească), recoltând câteva importante premii (Asociaţia Scriitorilor
din Iaşi, Fundaţia Culturală a Bucovinei), devenind un nume prestigios în
viaţa culturală românească.
Explic câteva lucruri
Traducere: Alexandru Ciocioi
O să vă povestesc tot ceea ce mi se întâmplă
Locuim într-un cartier din Madrid
Cu clopote, cu ceasuri, cu pomi,
În care se vedea chipul uscat al Castiliei
Ca un ocean de piele.
Casa mea se numea casa florilor!
Acea casă cu crini şi copii
Râul îţi aminteşti?
Îţi aminteşti Rafael, Federico,
Îţi aminteşti de sub pământ?
Îţi aminteşti de casa mea cu balcoane
Când lumina de iunie sufoca florile în gura ta?
Frate, frate, totul era numai strigăte
Sare de vânzare, aglomerare de pâine palpitând,
Pieţele din cartierul meu Arguelles
Cu statuia sa ca o călimară palidă între pereţi,
Uleiul ajungea în polonice,
î
O profundă palpitare de picioare şi mâini umplea străzile
Metrii, litrii, esenţe tari ale vieţii, peşte îngrămădit,
Totalitatea acoperişurilor sub soarele rece în care
Săgeata oboseşte
 Ion Machidon
Deşi numele său nu mi-a fost a-şi matlasa cronicile cu citate generoase şi bine alese, ceea ce le
străin niciodată, informaţiile mele face mai convingătoare, le conferă un plus de consistenţă, şi de
despre scriitorul Ion Machidon pertinenţă.
sunt, în mare parte, lacunare, Si mai subliniez, tot aşa frugal şi în mare viteză că autorul a
eliptice, cu multe găuri de ctitorit un Festival de poezie purtând numele magului de la Ipoteşti
şvaiţer în conturarea efigiei sale şi că a iniţiat un concurs de creaţie literară Vara visurilor mele
scriitoriceşti. Aflu abia acum, la pentru încurajarea tinerilor începători. Este, pot spune, o prezenţă
lectura masivului său volum de destul de activă în viaţa spirituală a Bucureştilor iar cuvântul său
Lecturi retrăite (Editura Amurg contează în cadrul dezbaterilor de idei.
sentimental, Bucureşti, 2013), că Îi mulţumesc autorului pentru carte, îi mulţumesc pentru
hărnicia şi prolificitatea scriitorului încrederea ce mi-a arătat-o şi-i promit că voi sta cu ochii pe el şi
nu i-au lipsit niciodată; c-a publicat, mă voi bucura de fiecare dată când îi voi vedea numele în vitrina
în intervalul a două decenii, 1992- cu noutăţi literare. La hărnicia cu care ne-a obişnuit, cred că are
Ionel Necula 2013, nu mai puţin de 24 de volume încă multe surprize de oferit. Şi mai sper ca anul acesta, când se
– cele mai multe de versuri, dar are comemorează 155 de ani de la trecerea într-o altă lume a poetului de
în palmares şi două romane, ceea ce la Ipoteşti îşi va prefaţa concursul de creaţie literară cu un simpozion
înseamnă c-a trecut prin mai multe registre de creaţie şi că s-a făcut mai desfăşurat, cum şi merită acest geniu al poeziei româneşti. Căci
de un tratament exegetic mai apretat, mai decomplexat şi mai bine deşi despre Eminescu vorbeşte toată lumea, el continuă să rămână
împrejmuit epistemic. un mare necunoscut.
Nu este în intenţia mea această ispravă critică, dar volumul mai
sus menţionat - care conţine peste 60 de cronici la tot atâtea cărţi
de poezie, de proză sau eseistică – m-a convins că autorul chiar este
un cititor neobosit şi că ştie să dea seama de cele citite. Ştie drumul BANCUL ZODIEI
care duce la esenţa lucrului, ştie să-şi facă demersul convingător şi Balanta
nu-şi reprimă tentaţia de a cita copios din textura cărţilor lecturate. Balantele sunt echilibrate sau indecise, insa ai grija sa nu le calci
Iar dacă scopul nemărturisit al unei cronici literare este să trezească pe coada pentru ca uite ce s-ar putea intampla:
interesul cititorilor, să încurajeze apetenţa lor pentru lectură şi să Dupa o cearta, iubitul tinerei balante pleaca suparat si, trantind
le deschidă sufletul spre frumos, atunci actul critic activat de Ion usa , ii spune prietenei sale:
Machidon este din capul locului salutar şi demn de toată gratitudinea - Si, daca te intereseaza, nici macar nu esti buna la pat!
noastră. Mustrat de constiinta, ceva mai tarziu, el isi da seama ca a
Câteva din cronicile autorului se referă la lucrările unor exagerat si o suna. Degeaba, ea nu raspunde. El inisista si, dupa vreo
autori pe care şi noi i-am avut în atenţie şi-n lectură curentă, iar trei ceasuri, are noroc:
- Ce faci, draga, de ce nu raspunzi?
concluziile sale nu sunt prea diferite de depoziţiile noastre. Mă refer - Scuza-ma, iubitule, eram in pat.
la comentariul cărţii lui Sterian Vicol, Memoriile lui Femios, la - Pai ce faceai in pat la ora asta?
versurile poeţilor Ioanid Romanescu şi Corneliu Vadim Tudor – - Ceream o a doua opinie.
apreciaţi şi urmăriţi cu insistenţă nefracturată de-a lungul anilor.  
Concluziile sale îl legitimează deja ca pe un critic care ştie drumul Scorpion
care duce la esenţă şi ştie să discearnă diamantul de metalul ordinar. Nu se pricep ei foarte bine la glume si obisnuiesc sa ia totul in
Multe cronici au în obiectiv cărţile confraţilor săi care serios. Ca dovada:
frecventează cenaclul Amurg sentimental, patronat de autor şi n-aş O blonda in zodia Scorpionului ii spune prietenei ei:
vrea să mă hazardez în consideraţii de valoare asupra unor scriitori - Vreau sa imi ucid sotul, dar nu stiu cum!
- Fata, linisteste-te! Uite cum faci: faci sex cu el pana il epuizezi.
necunoscuţi nouă. Subliniez doar încă odată maniera criticului de La un moment dat n-o sa mai poata si moare!
Zis si facut: se duce blonda acasa si se pune pe treaba. Dupa
cateva luni, se intalnesc fetele din nou, dar de data asta este prezent
Delirant fildeş fin de cartofi, roşii, si sotul blondei, care arata mai bine ca niciodata, in timp ce ea era
Care se repetă până la mare… ciufulita, slabise si avea cearcane ingrozitor de mari.
- Ce mai faceti? intreaba prietena blondei.
Şi într-o dimineaţă totul ardea - Eu ca eu, zice blonda printre dinti, dar uita-te la idiotul asta:
Şi într-o dimineaţă rugurile ţâşneau din pământ nici nu stie ca este pe moarte!
Devorând oamenii.  
Sagetator
Iar de atunci, pulbere Se spune ca sagetatorii au un simt al umorului foarte dezvoltat
Iar de atunci, de atunci sânge, dar este vorba de un umor negru si sec de cele mai multe ori:
Bandiţi cu avioane, bandiţi cu inele şi turcoaze Intr-un bar intra nativul Sagetator, foarte multumit:
Veneau pe cer să omoare copii, - De baut la toata lumea. Fac cinste! Mi s-a nascut un fiu!
Iar pe străzi sângele copiilor curgea - Ce greutate?
Pur şi simplu cu sânge de copil. - 4 kg!
- Lungime?
Şacal pe care şacalul l-ar respinge, - 53 cm!
- Cum se simte sotia?
Pietre pe care ciulinul uscat le-ar muşca scuipând,
- Urmeaza sa afle!
Vipere pe care viperele le-ar urî  
Oameni, la voi am văzut sângele Spaniei Capricorn
Sculându-se pentru a se aduna Sir Arthur ii zice valetului:
Într-un singur val de mândrie şi cuţite - John, te rog sa te duci sa imi aduci pianul de jos. Il aduci aici,
Generali, trădătorilor, priviţi … in camera.
Casa mea moartă, priviţi Spania ruptă… - Dar, Sire, este greu, nu pot de unul singur. Si, in plus, abia l-am
Din fiecare casă moartă dus  in living acum o saptamana.
Va ţâşni metal arzând în loc de flori - Stiu, dar mi-am uitat pipa pe el si nu vreau sa te trimit dupa
Va ţâşni Spania. maruntisuri.
Care vor găsi într-o zi locul inimii. (va urma)

www.oglindaliterara.ro 10201
 POEZIE
Şi pleacă într-un nor desprins Şi iarăşi fac haz
Cezar IvAnescu Din ploi lascive şi mărunte
Ce cad ca junghiuri pe pământ,
Privighetorile.
Ele trag sforile
Cedând durerii trupuri multe, Şi-atrag la macaz...
AMINTIREA Tresare ca un lung oftat
PARADISULUI, de În pieptul alb de diafană, Clipe-n extaz.
Cezar Ivănescu - In Sculptat de ochiul rătăcit
memoriam, șase ani de Într-o zare tristă şi ofrană,
Se poate confunda uşor, PRIMĂVARĂ-N CUVINTE
la moarte!
C-un ţipăt lung de ciută moartă,
! când eram mai tânar şi Lăsat pădurii ca un semn, Cuvinte... şoapte... înţelesuri...
la trup curat, Aceluiaşi ”a fost odată”. Stindardul renăscut din neaua pură.
într-o noapte floarea Seminţe de extaz – eresuri,
mea eu te-am visat, Inevitabil Se sting în colb, s-aprindă o natură.
înfloreai fără păcat într-un pom adevărat,
când eram mai tânăr şi la trup curat. Primii paşi în viaţă Şi glasuri ce cuvântă cu măsură
înfloreai fără păcat într-un pom adevărat, Sunt o contopire tacită Înalţă, încă, peste şesuri,
când eram mai tânăr și la trup curat! Cu stingerea, Stindardul renăscut din neaua pură,
! nu ştiam că eşti femeie - eu bărbat, O evidenţă clară
Cuvinte, şoapte, înţelesuri.
lângă tine cu sfială m-am culcat, A răsăritului
și dormind eu am visat, tu visând ai Pentru fiecare zi
Ce face parte din umbră, Din ideatice demersuri,
lăcrimat,
când eram mai tânăr şi la trup curat Braţele ridicate Scot barzii chintesenţa din scriptură.
și dormind eu am visat, tu visând ai În dreptul frunţii Ardentă, sacră cuminecătură,
lăcrimat, Ţin contabilitatea Te-au hărăzit cu ea să-mpresuri,
când eram mai tânăr și la trup curat! Poverii unei vieţi Cuvinte, şoapte, înţelesuri.
! e pierdută noaptea-aceea de acum, Ca o justificare
carnea noastră doar mai știe-al ei parfum, În faţa cerului
Că păcatul este
poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii
tale-l au Inevitabil. Adela Popescu
și cad toate (mâine) putrede pe drum,
poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii
tale-l au GHE. SUCHOVERSCHI Maturitate
și cad toate (mâine) putrede pe drum! Când pierde sensul
! fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om zborului
pe acel care ne-a ispitit subt pom, FIUL LACRIMII
In Memoriam: un măr
și când pomul flori va da, fă să-i cadă nimic şi nimeni
carnea grea Victimelor accidentului
nu-l mai poate-ntoarce
cum cădea-va, după cântec, mâna mea…! aviatic din Apuseni
nici propriul lui părinte
şi la fel
(Cezar Ivănescu, JEU D`AMOUR, Editura umezind durerea, livada-ntreagă, îndurând în pace.
HELICON, Timișoara, 1995, pag. 9) o lacrimă-ngheţase
pe-un ger cumplit al urii Treaz şi lucid e numai el,
ce-a vrut să frângă aripi pământul –
ConstanTA CornilA şi-un vis de albatros... din toate-ale naturii
atent la rădăcină,
dar a venit un licăr la forţa încleştării lui cu ea
Jocul de-a viaţa în despicarea beznei, de-a pururi,
timid, de primăvară,
cu-o rază în privire împreună.
Vizavi de suflet,
Privirea cerne gânduri ce încolţea iubiri...
Doar dinspre noi, să pară,
Le separă de imagini fără efort,
neclare, şi-n moartea renăscândă,

Apoi pleacă în cercuri cristal topit în soare, răsplata –
verzui, căzu blând pe pământ... când lumea se răstoarnă
Invadate de un cântec şi doar din cer,
străin, şi-n locu-acela tainic, se-ntoarnă,
Să înece un munte de vise sub aripa zăpezii, în limpeziri,
În mare.
crescu un ghiocel. de-a gata,
predestinata hrană –
La răscruce târziu,
PAUZA DE STRES când, lumile rodirii
Secunde ce par neînvinse
îşi strâng încet aripa
Străbat amintirea
Clipe-n extaz şi tot, devine – Toamnă:
Rămasă într-un zâmbet hoinar,
Cheamă culorile. Şi mărul fără seamăn
E seară în jocul de-a viaţa
cu raiul de însemne
Şi-n mijlocul lui Senin pe obraz
şi para de poveste
Cade din cer un cal alb, Revarsă zorile.
Sub formă de zar. şi piersica prăfoasă,
gutuia precum luna
Râd şi viorile şi zdravănă ca piatra
A fost odată În ceas de răgaz, şi pruna,
e. Cheamă culorile... parfumata ...
Iubirea iar s-a sinucis
Cu noaptea aripilor frânte Clipe-n extaz.

10202 www.oglindaliterara.ro
Pendulare între trup și spirit, între cădere și înălțare în
”Psalmii” poetului Ștefan Augustin Doinaș
Activitatea literară vastă și diversă a lui Ștefan Augustin Doinaș,
născut la 26 aprilie 1922 în comuna Caporal Alexa, județul Arad, școlit
la Arad, Cluj și Sibiu, student al lui Lucian Blaga și membru al “Cercului
literar din Sibiu”, se întinde de la debutul său din “Jurnalul literar” (1939)
pe parcursul a peste șase decenii, cuprinzând pe langă poezii originale
și traduceri, și eseuri critice și estetice despre poeți si poezie, pertinente,
profunde si nuanțate.
Creația sa poetică originală cuprinde peste optsprezece volume
publicate începand cu « Alfabet poetic » distins cu premiul « E. Lovinescu »
în anul 1947 și sfârșind cu poeziile recente publicate în revistele « România
literară » nr.14 – 2002 și « Viața românească », abordează o tematică bogată
și diversă începând de la resurecția baladescului inițial din perioada sibiană
până la arte poetice, psalmi și lirismul confesiv al poeziilor recente.
Într-un dialog cu criticul literar Eugen Simion din revista « Caiete
critice » din anul 1997, referindu-se la trecutul acum secol XX poetul
Ștefan Augustin Doinaș afirma : « Este un secol demonic care a abandonat
omenirea unor experimente politice aberante, fără a-i inculca drumul
salvării. Dar poate că, la limita ei extremă, știința (științele) secolului
nostru va descoperi valoarea transcendentului deschizând astfel un alt
orizont veacului ce va veni… ».
Această preocupare pentru soarta și salvarea omenirii se înscrie
în programul poetic al poetului relevat de criticul Ștefan Borbely în «
Dicționarul scriitorilor români » Vol. II (D-L) : « scrisul reprezintă în
primul rând o etică inflexibilă, apoi o provocare a superioritătii din om
(fiindcă opera nu admite concesii, ea trebuie « asumată total și ridicată la
nivelul unei perfecte conștiințe de sine » și în cele din urmă la o înalțare
deasupra vicisitudinilor de moment ale contingentului (« angajarea într-
un demers generator de valori expresive poate să constituie nu un simplu
alibi existențial, ci chiar o biruință a Spiritului asupra pasagerelor demonii
ale Istoriei »). Astfel poetul cerchist care a suferit de tăcerea impusa de
sistemul politic comunist, mărturisește că nu-i place « uzul iresponsabil
al cuvântului », urmărind reprimarea anarhiei organicului și încrederea în
perfecțiunea spirituală, în Absolutul divin cu care tinde să se confunde în
multe poezii, culminând cu volumul « Psalmi » și ciclul « În urma psalmilor
» din volumul « Ad usum Delphini », datat 1996.
De la armonia și echilibrul poeziilor de inceput, după volumul «
Seminția lui Laokoon » se simte o nouă criză existențială a conștiinței
poetice care luptă împotriva agresivității delirante a banalului și a decăderii
cărnii, condiție tragică a Spiritului încorsetat în corpul-materie ca într-o
temniță, după cum afirma poetul și releva criticul Alexandru Ruja : « Într-
un alt text poezia este numită o temniță cu care se pedepsește căderea din
regnul angelic » în revista Orizont, nr.4 anul 2002.
În volumul « Psalmi » apărut în anul 1997 ca și în multe din
poeziile sale anterioare , cum ar fi ciclul « Psalmii la televizor » (I-VII)
ori posterioare, « În urma psalmilor », poetul Ștefan Augustin Doinaș se
conturează ca o conștiință exploratoare a universului fizic și spiritual,
sondând realul, dar și propriile abisuri. Ca un Ulise al evului modern poetul
înfruntă necunoscutul, aventurându-se pe propriul risc în marea confruntare
cu absolutul, cu Dumnezeul creștin al Noului și Vechiului Testament, Crist
cel omenesc și apropiat nouă, salvatorul nostru, precum și cu Savaot –
Dumnezeul oștirilor de îngeri, al măreției și slavei, al tainelor de nepătruns
și al judecății neiertătoare, Dumnezeul gelos și răzbunător.
Dialogul cu divinitatea, căutările înfrigurate din « Psalmi » sunt
prefigurate și în alte poezii, cum ar fi « De-am fi cu adevărat » ori « Stânca
» din volumul « Seminția lui Laokoon », publicat în 1967. Astfel în poezia
« Stânca », poetul ca un nou Orfeu invocă divinitatea, rugând-o să facă
minunea să nu se mai clatine stânca « Bântuită de vânturi și de ape » de la
marginea mării pe care vrea să-și mute cerul, însetat de certitudine, pentru
a-și putea face o colibă, în ciuda tuturor pericolelor iminente.
În volumul « Psalmi », care cuprinde o sută de poezii, ca și în cele șapte
poezii din ciclul « În urma psalmilor » sunt evidente încercările poetului de
a vorbi direct cu Dumnezeu, adresându-i-se direct, comunicându-i grijile
și îndoielile zilnice, implorîndu-i îndurarea, rugându-l fierbinte să-l ierte
pentru păcatele și neajunsurile nenumarate, întrebându-l mereu despre
tainele de nepătruns, aducându-i învinuiri și reproșându-i indiferența față
de soarta creației sale – omenirea.
Se simte din toti psalmii lui Doinaș o sete acută de absolut, acea «
foame de unu » apodictic declarată în volumul « Hesperia » publicat în
anul 1980, stare poetică realizată sub semnul pendulării între împlinire și
neîmplinire , între căderile zilnice ale cărnii supusă ispitelor și greșelilor și
www.oglindaliterara.ro
năzuința spre perfectiunea spirituală
și puritatea dumnezeiască.
Poeziile din « Psalmi » se
realizează ca un dialog imaginar,
alteori ca un monolog liric confesiv
bazat pe un paralelism poetic
între cei doi termeni antinomici
om – Dumnezeu, aflați mereu în
balanță. Rezultatul acestei căutări a
echilibrului existential este însă în
favoarea divinității, care nu o dată
este rugată să îl salveze pe omul
vulnerabil expus tuturor ispitelor.
« Psalmii » lui Doinaș se
concretizează ca o suită de poezii Raul Constantinescu
axate pe relația omului cu divinitatea
bipolară Isus-Savaot, care duce la
autoanihilarea omenescului pentru a se edifica spiritul.
În primul psalm « Cum să te-ntâmpin, Doamne, cu ce rugă ? »,
călătorind imaginar în timp, într-un trecut imemorial, poetul evoca imaginea
divinitatii vegetale de la începuturile tainice ale omenirii, când oamenii se
închinau unui copac : « Ai fost copac : acum ești buturugă », mărturisește
că nu știe cum să-l întampine pe zeu. Dialogând cu divinitatea, poetul
declară ferm că nu vrea să accepte destinul acesteia, de-a alege binele de
rău, dreptul de strâmb. Recunoaște că destinul său de om-creatură, este să-l
învie pe Creator, așteptând să-i dea bușteanului noi lăstari.
În psalmul al doilea divinitatea apare în ipostaza sa din Vechiul
Testament, ca un Dumnezeu gelos și răzbunator : « Te știu gelos, teribil de
gelos / pe tot ce am, și-adun, și strâng în brațe / aici, când nu Te-mbrățișez
pe Tine. »
Acest zeu ranchiunos, invidios și cupid, îi pune omului mereu piedici,
dorindu-se chiar nicicând cunoscut : « Te simt prin degete alunecându-
mi… / … / te surprind întruna punând piedici / În spatele alergării mele.”,
fiind iubirea insațiabilă atotmistuitoare. Poetul constată că, deși este
cules din pulberi și scrum, zeul - pârjol nu cunoaște nici o opreliște : « Tu
te miri că mă culegi din pulberi / cu pulbere, funingine și scrum. » (Psalmul
III),
încât în locul unei divinități nemiloase și mistuitoare dorește una
ocrotitoare și apropiate : « Doamne, nu soare te doresc. / Ci umbră. / Venind
întru-ntâlnirea umbrei mele / Cu-aceleași gesturi ca și umbra mea. »
care să renunțe la măreție și la lumina orbitoare, pentru a nu-l
distruge .
Monologul liric continuă cu invective și reproșuri adresate divinității
: « Dar tu mă vrei ocnaș : mereu în zeghe / dungată de păcate moștenite /
sleit, și vinovat fără de vină. / Neînduratule ! ce-mi garantează / Că mila
Ta nu-i doar un basm, iubirea / Un simplu zvon ce-anunța Apocalipsa ?…
» ( Psalmul IV).
Poetul se vede în tandem cu Dumnezeu ca fiind orbul ce-l poartă pe
olog în spate în drum spre Emaus : “Sunt orbul Tu, Doamne! / Fii tu ologul
pe care-l port… » (Psalmul V), « grozav de obosit » de creație, într-un
somn odihnitor până la judecata de apoi : « Așează-ți bine capul/ în poala
mea,…/Te voi trezi la ceasul judecății… » (Psalmul VII). 
Cu durere constată poetul psalmist că pierde mereu asemănarea cu
Dumnezeu : « Vai ! Chipul Tău și-asemănarea Ta. - / cum mi s-au scurs de
pe obraz… » (Psalmul IX), în ciuda luptei și sacrificiilor zilnice, dorindu-și
în final să-i crească o nouă față «ca-n ziua-a șasea » (Psalmul IX).
Condiția tragică a omului alungat din eden, condamnat la suferință
perpetuă și lacrimi este dată de faptul că nu se poate bucura de bunurile firii,
Dumnezeu spunându-i : « Din valea Mea voi nu veți bea, decât / făcându-i
undele mai dulci cu lacrimi… » (Psalmul X). În ciuda retragerii divinului
și a lipsei de reper în marea împărație, poetul se declara a fi sprijinul
Dumnezeului părăsit : « Chiar dacă temeiul / puterii Tale-i spulberat ca
meiul /…/ pe mine, Părăsitule, poți să te bizui. » (Psalmul X).
Ca urmaș al lui Adam cel care a pierdut nemurirea, poetul trăiește
acut condiția tragică a omului aflat mereu sub semnul vinei, al judecații și
al pedepsei. Luptând mereu pentru a se salva, poetul contrapune abisului
dumnezeiesc propriul abis din suflet, visul nețărmurit : « Abis ești,
Doamne. Însa nu mi-e teamă : / abisul sufletului meu te cheamă. … Abis
ești, Doamne. Poate oare-abisul / să-mi umple cu nemarginirea Ta visul ?
» (Psalmul XXI).
(continuare în nr. viitor)
10203
 Cârciuma filosofică „La UŢâ”
(urmare din numărul anterior)
Dom’ Uţă îi întinse moşului cinci-
zeci de grame de „Descartes”
„— Moş Petrache, asta ştii, este
din partea casei, da’ trebuie să spui mai
departe ca să-ţi iei cinzeaca matale…
Da’ ia spune, îl întrebă pe moş după ce
acesta sorbise bucuros o gură din pahar,
de ce unul se îndoieşte, înţelege, afirmă,
neagă şi nu voieşte? Aşa cum scrie Des-
cartes?”. Moşul mângâie paharul vesel
acum când primise ceva pe degeaba şi
Petrache Plopeanu ridică faţa către auditoriu.
„ — Dom’ Uţă şi voi mă berbeci-
lor, păi mă, io dacă cuget, io nu cuget ca
Loganu lu’ Vanghele, îi bagi motorină şi-i dai o cheie şi o iei din loc. Io mă,
beau o gură, de Descartes aşa cum spune dom’ Uţă, dar după aia nu mă reped
să o iau din loc, să mă fac praf în primul stâlp, de la ăştia de la cablu, râse
moşul întorcându-se spre tânărul de la cablu care-l corectase mai devreme.
Io stau, cuget, apoi mă gândesc încotro s-o iau, de ce acolo şi nu dincolo, de
ce pe acolo şi nu pe dincolo, înţelegi mă Vanghele?”
„— Înţeleg moşule, stai şi te întrebi pe ce drum s-o apuci ca să te
trezeşti până acasă, că te face baba matale arşice dacă vii beat, înţeleg, în-
ţeleg”…
Hohotele îl treziră pe Costin din nou şi îşi holbă o clipă nedumerit
ochii să vadă ce se petrece. Se întreba în acea stare de somn treaz despre ce
poate fi vorba, deşi unele lucruri i se cam lămureau, dar atmosfera era prea
încărcată de o veselie cu altfel de semnificaţii decât la o simplă cârciumă,
pentru ca el să nu aştepte să vadă ce urmează.
„— Mă Vanghele, rosti moş Petrache după ce dădu pe gât şi restul de
Descartes din pahar, nu mă face să-ţi spun că eşti… cum eşti… Io îţi spun că
io cuget, apoi înţeleg la ce cuget, după care spun ce cred, ca acum mă berbe-
cilor. Şi dacă vreau io pot să spun că nu-i adevărat, adică să neg mă, aşa cum
am negat io aseară când baba mea m-a întrebat dacă nu cumva am trecut pe
la dom’ Uţă, iar io după ce am cugetat, am înţeles ce voia baba mea, am negat
ce spunea ea şi la urmă am făcut-o să nu mai creadă chiar de ce spunea ea”…
După ce hohotele se potoliră şi după ce moşul îşi primi cinzeaca cu un nou
Descartes, dom’ Uţă îl întrebă
„— Şi cum ai ajuns moş Petrache să o faci să nu mai creadă nici ea
ce spunea mai înainte? Să nege aşadar, se adresă dom’ Uţă auditoriului mai
elevat…”.
„— Păi dom’ Uţă ai uitat că am luat cu mine când am plecat o juma’
de de Roşca? Îi place babei mele la nebunie, aşa a uitat de mine … şi de
Decartul meu..” conchise moşul sorbind o altă gură în hărmălaia produsă de
râsetele ajunse la paroxism, prilej pentru o nouă trezire a lui Costin.
***
Dimineaţa Costin era deja treaz şi refăcut după somnul prelungit pe
salteaua din plante aromate şi sub cerga cea groasă. Uitase, ca şi cum nu
ar fi fost, pericolul prin care trecuse. Era deja ora 9,30 şi încet , încet, cei
asemenea lui, adică surprinşi de viscolul, care părea că nu se mai termină, se
ridicau din culcuşurile improvizate prin diferite unghere ale sălii mari de la
parter, iar din când în când câte un oaspete cobora de la etaj unde erau deja
închiriate toate camerele, după câte îşi dăduse seama el. Ştia că era singura
posibilitate de a fi găzduit până ce viscolul avea să-şi mai reducă din putere
şi până când ceilalţi oaspeţi, de voie, de nevoie, aveau să plece în drumul lor.
Venise în zonă pentru a se relaxa, departe de tot ceea ce reprezenta
pentru el „zgomotul stresant al oraşului”, aşa cum îi plăcea lui să repete, era
una din manierele prin care îşi dădea importanţă mai mult decât ar fi trebuit
şi el ştia acest lucru, dar considera că fiecare om are ciudăţeniile sale şi el
şi-o alesese pe aceasta. Acum se aşezase la una din mese şi-şi sorbea cafea-
ua în aşteptarea micului dejun şi a lui dom’ Uţă pentru a-şi lămuri oarecum
situaţia.
Patronul nu întârzie să apară, probabil se trezise de mult, căci veni
după câtva timp de afară plin de zăpadă, bătându-se cu mănuşile scoase peste
umeri şi tropăind puternic pe grătarul din faţa uşii. Pe uşa deschisă zăpada
era aruncată de vântul năbădăios în interiorul cârciumii şi un fior de frig îl
10204 www.oglindaliterara.ro
făcu pe Costin să tresară. Cât timp se scutură de zăpadă dom’ Uţă îl fixă cu
ochii zâmbitori pe tânăr.
„— Ei, cum e tinere? Ţi-ai revenit? Azi noapte erai mai mult mort de-
cât viu, juma’ de frig juma’ de la blaga noastră”. Costin roşi uşor cu ultimele
sale rezerve de jenă şi-i zâmbi patronului.
„— Am cam scăpat boii în lan cu toate, rosti închipuindu-şi că aşa ar
fi un răspuns mai popular formulat, şi cu aprecierea greşită a vremii şi a ca-
pacităţii de a rezista la băutură… ”blaga” dumneavoastră m-a terminat rapid,
dar tot n-am aflat pe deplin de ce îi spuneţi aşa”. Patronul schiţă un zâmbet şi
flutură din mână în direcţia ceasului.
„— Acum nu prea o să pot să-ţi povestesc de-a fir-a-păr de unde a
început totul. Trebuie să rezolv problema aprovizionării tuturor celor aflaţi
aici. Drumurile sunt blocate şi numai cu sania pot face legătura cu furnizorii
mei. În plus capacităţile de cazare ale cabanei sunt depăşite deja. Sper că nu
te-ai supărat că ai dormit pe jos da’ n-am avut altă soluţie. De fapt nici nu ştiu
dacă ai reuşit să adormi în hărmălaia pe care au făcut-o cei de aici.
„— Ba dimpotrivă, de mult nu m-am odihnit atât de bine, salteaua
aceea cu plante aromate mă ameţea atât de plăcut încât somnul venea îndată
ce mă aşezam pe ea…”. Continuă după câteva clipe, timp în care dom’ Uţă
se aşezase la masa întinsă din mijlocul sălii „Sunteţi cu adevărat profesor?”.
„— De ce nu?...Am predat într-adevăr cândva filozofie, dar alte înlăn-
ţuiri de evenimente m-au adus aici… Deocamdată doar prin asta ţi-ai putea
explica ceea ce se întâmplă aici până când, dacă vei mai avea dorinţa să-ţi
povestesc, vei afla mai multe de la mine mai târziu”.
***
După prânz, spre orele de mijloc ale amiezii în sala cârciumii coborâră
mulţi dintre cei care rămăseseră în camere până atunci şi cei care, trezindu-
se mai de dimineaţă, luaseră viscolul în piept într-o încercare bravă de a
cunoaşte împrejurimile. Masa lungă din centru se ocupă rapid. Dom’ Uţă
veni printre oaspeţii săi plasând ici, colo, câte o vorbă de spirit, câte un banc.
Atmosfera se destindea din ce în ce mai mult. Băieţii de la cablu, cărora li
se adăugase şi un bărbat la vreo patruzeci şi cinci de ani, despre care Costin
află că era şeful lor, inginerul Gherghe se agitau amuzaţi făcându-şi semn
reciproc cu ochiul, arătând discret spre acesta. La un moment inginerul ocu-
pat cu friptura din faţa sa, pe care aproape o terminase ridică două degete,
ca la şcoală:
”— Dom’ profesor, poate să înceapă dom’le ora de filozofie au ba?”.
Capetele se întoarseră spre el şi mulţi dintre cei aflaţi în încăpere bătură zgo-
motos din palme.
„— Se poate dom’ inginer să nu vă fac eu pe plac? Se prefăcea în-
grijorat dom’ Uţă. Ce v-ar interesa azi? Un Heidegger, un Spencer sau mai
degrabă un Platon?”.
„— Ei pişicherule parcă nu ştii, adă dom’le o baterie de stoici. O să
fim şi noi foarte stoici până o vom da gata, sau ea pe noi, hă, hă, hă” râse
zgomotos inginerul. Patronul râse după care luând o mină serioasă îi replică:.
„— Dom’ inginer, doar ştiţi că o baterie înseamnă mai mulţi filozofi,
ce ne facem, va trebui ca fiecare dintre voi să asude un pic şi la propriu şi la
figurat cu această dezbatere” şi-i privi pe băieţii din echipă.
„— Haide dom’le că doar ce-au terminat acum vreo doi, trei ani, lice-
ul, mai au ei habar de ceva filozofie. Hai, să vedem ce ne-ai ales pentru azi…
Nu-i aşa băieţi? Zise domnul Gherghe întorcându-se amuzat spre subalternii
săi. Aceştia se schimbaseră oarecum la faţă, dar se vedea că bateria ce aş-
tepta să-şi facă apariţia pe masă, stropind friptura aceea bine condimentată
şi murăturile, îi făcea să vadă altfel provocarea lansată de domnul Uţă şi de
şeful lor.
„— Gata boss”, rosti acelaşi tânăr care se remarcase şi cu o seară îna-
inte, „ce să facem acum, trebuie să cântăm cum ne joacă dom’ Uţă. Cred că
nici la şcoală nu eram aşa de interesaţi ca acu’”. Dom’ Uţă răscoli ce răscoli
printre foile sale păstrate întotdeauna cu sine în geanta sa şi răsfoi câteva din-
tre cele extrase. Puse deoparte câteva şi-i înmână inginerului filozof altele..
„ — Câte una pentru fiecare dom’ inginer, să aibă fiecare ce spune”.
Domnu’ Gherghe primi cele câteva foi de hârtie, aşternute fiecare cu
un scris imprimat mare. Le analiză un timp după care oprindu-şi una, le dădu
mai departe pe celelalte. În ordinea ierarhică informală foile se distribuiră
î
la cei cinci băieţi ai echipei de la cablu. Fiecare le studia acum preocupat,
urmărit de privirile uşor amuzate ale patronului şi de cele vesele ale celorlalţi
prezenţi. „Domnu’ inginer”, rosti după câteva minute dom’ Uţă, răstimp în
care nu se mai auzea aproape decât zgomotul scos de tacâmurile celor care
 SEMNAL DE ALARMĂ
„Mărţişorul” lui Arghezi, râvnit de hiene şi astăzi !
Motto: „E în zadar să vorbeşti celui
care nu vrea să te asculte.”
Marin Sorescu
Mi-am purtat paşii, alături de
nişte prieteni gorjeni, în orele nopţii
trecutei vineri, după ce invitaţii lui
Theodor Dădălău şi ai Festivalului
Internaţional de Literatură „Tudor
Arghezi” serviseră masa de seară la
Mânăstirea Crasna. Una oferită de
Doru ca pomană - şi sfinţită de Stareţul
mănăstirii - pentru fiul său Traian
Ion Predoşanu Dădălău-Brăiloiu, cel trecut mult prea
devreme, la numai 17 ani, în Ceata
Îngerilor.
Împreună cu poetul Nicolae Dragoş, cam prin dreptul Troiţei de
marmură albă, ridicată întru cinstirea lui Traian, profesorul universitar dr.
Ion Mocioi se văzu în faţa unei întrebări: „Ce mai face Mitzura Arghezi?
Va veni duminică la Târgu Cărbuneşti?”
Brâncuşiologul, scriitorul şi omul de aleasă cultură fiind unul
dintre cei mai apropiaţi de distinsa Doamnă Mitzura Arghezi. Împreună
cu care pusese la cale înfăptuirea Muzeului „Tudor Arghezi” de la Târgu
Cărbuneşti. Muzeu ce n-ar fi existat fără ajutorul Doamnei Mitzura. De
câte ori a participat la festivalul arghezian, Ion Mocioi fusese acela care-a
adus-o de la Bucureşti la Târgu Cărbuneşti.
continuau să mănânce, atenţi totuşi la ce se petrecea, „cred că ar trebui să
începi ca de obicei dumneata, băieţii dumitale sunt mai timizi, mai ruşinoşi,
o mână de ajutor”.
Inginerul se scărpină preocupat printre firele rare care-i stăteau zbur-
lite pe creştet şi citi: „– …de Marcus Aurelius… Auzi dom’ profesor cine a
fost ăsta? După nume pare roman, da’ nu prea ştiu multe despre el”.
„ — A fost un împărat, roman într-adevăr, în secolul I al erei noastre,
dar pe care l-a interesat mai mult filozofia decât politica. De altfel nici nu
a domnit prea mult, doar vreo nouăsprezece ani. A fost mult preocupat de
morală, are şi o lucrare Către mine însumi”..
„ — Dom’ Uţă să fie sănătos, acolo unde e el acum, în rai sau în iad”.
Patronul râse:.
„ — Din păcate domnu’ inginer, Marcus Aurelius nu are cum să fie
în rai sau în iad, pentru că nu a fost nici pe departe creştin ci mai degrabă
anticreştin, creştinii cam având de suferit de pe urma lui”.
„— Atunci, ne cam asemănăm” râse inginerul, „nici eu nu prea îi sufăr
pe popii ăştia care toată ziua nu fac altceva pe la televizor decât să fornăie
nu ştiu ce pe nas, da’ las că şi io dau repede pe alt canal… Deci ce ne spune
domnu’ ăsta împărat-filozof… Dacă un om ţi-a greşit cu ceva, gândeşte-te…
ce reprezentare are el… deci… ce reprezentare… ce crede el adică, asupra
binelui şi răului pentru a comite acea greşeală…deci dacă ţi-a greşiiiit cu
ceeeevaaa, tu să staaaai şi să gândeeeeşti: mă, de ce mă mi-a făcut omu’ ăsta,
ce mi-a făcut, are el ceva cu mine, crede el că i-am făcut eu lui un rău? Sau
poate că mă confundă… sau poate că el confundă chiar, cum spune aici bi-
nele şi răul…”. Ridică ochii de pe hârtia pe care urmărise cu degetul arătător
de la mâna stângă, era stângaci, traseul literelor..”Ce spuneţi mă, hă?”, spuse
uitându-se fals fioros spre băieţii săi..
„ — Aşa e, aşa e dom’ inginer, aveţi dreptate” spuseră fără nici o noi-
mă câţiva dintre aceştia”.
„ — Ce naiba de dreptate am mă başbuzucilor, voi nu sunteţi atenţi o
iotă mă, voi credeţi că sunteţi încă la şcoală şi vă gândiţi doar la bateria asta
de… pe naiba stoici, voi şi stoicii, bă analfabeţilor, hă, hă, hă”, se adresă
iniţial domnu’ Gherghe subalternilor săi, apoi se uită de-a binelea înveselit
către dom’ Uţă. „Îi vezi dom’ Uţă, ăştia săracii nu mai ştiu nici pe dracu’ din
ce-au învăţat ei acolo la liceu. Bă”, se întoarse el spre tineri săi executanţi,
„când eram la liceu făceam filozofie marxistă, acolo să vezi ce greu era mă,
cu domnu’ Anghelache atunci când trebuia să vorbim de lupta de clasă, de
burghezie şi clasa muncitoare, cum se luptau ele şi cum voi mă, proletarii,
ieşeaţi întotdeauna victorioşi. Hai dom’ Uţă toarnă dom’le un pahar de stoici
www.oglindaliterara.ro
De această dată, nu s-a putut. Sunt vreo nouă luni de zile de când
Doamna Mitzura a căzut şi e la pat. Ion Mocioi i-a dat telefon, a înţeles
situaţia şi a luat cea mai înţeleaptă decizie. Ca Doamna Mitzura să nu vină,
deşi i se încredinţase: „Domnule Mocioi, dacă vreţi eu voi fi prezentă”.
Numai că, o deplasare între Bucureşti şi Târgu Cărbuneşti putea conduce la
agravarea bolii şi chiar la o pierdere a celei care şi-a dedicat viaţa păstrării
vii a memoriei tatălui ei – Tudor Arghezi.
Din vorbă-n vorbă, am priceput că doar menţinerea în viaţă a
Doamnei Mitzura mai este o pavăză în faţa atacului hienelor din imobiliare.
Ce stau la pândă şi vor să înşface hălci din pământul ce înconjoară Casa
memorială „Tudor Arghezi” de la Mărţişor. Şi pe vremea lui Ceauşescu
se dorise construcţia unor blocuri acolo. Încercare eşuată înainte de 1989,
pentru că Nicolae Ceauşescu s-a opus! Şi a fost suficient. De această dată,
inclusiv primăria Sectorului 3 al Bucureştilor pare a fi mână-n mână cu cei
lacomi. Nu se cunosc prevederile testamentului prin care „Mărţişorul” –
Patria literaturii mele, cum îi plăcea să spună lui Tudor Arghezi – a trecut, în
anul morţii sale – 1967 – către urmaşi sau ce prevederi ar avea documentul
pentru păstrarea intactă a fostei proprietăţi cumpărate prin truda poetului,
tipografului, publicistului şi Omului care a fost Tudor Arghezi.
Pe de altă parte, Doina – văduva lui Baruţu Arghezi – dă şi ea
târcoale, având nevoie de bani. Elveţianca Doina abia aşteaptă să scape de
fiica autorului Cuvintelor potrivite. Ca să transforme actualul Mărţişor –
leagănul literaturii argheziene, cum se ştie – în nenorociţii de bani.
Iată de ce tragem acest semnal de alarmă. Cu nădejdea că primul
ministru, Victor Ponta, între altele deputat de Gorj, se va implica întru
păstrarea intactă a moştenirii lui Tudor Arghezi, de la Mărţişor, ca fiind o
problemă de patrimoniu cultural naţional.
din ăştia ca să meargă bine comentariu’”, se întoarse el spre patronul cârciu-
mii. Acesta oficie chiar el începutul ceremoniei umplându-le primul pahar
inginerului Gherghe şi băieţilor săi. Fiecare îşi luă paharul şi ridicându-l în
semn de noroc, îl şi dădură pe gât. „Straşnici stoici ai anu’ acesta dom’ Uţă”,
comentă brusc înroşit inginerul..
„ — Deci”, reluă el după ce se uită la foaia de hârtie cu textul lui Mar-
cus Aurelius, „te întrebi tu, aşa în tine, mă omu’ ăsta mi-a făcut un rău sau el
a crezut că mi-a făcut un bine? Ştii dom’ Uţă, chiar aşa mi s-a întâmplat mie
dom’le atunci când m-am însurat. Ţineam la una frumoasă dom’le de pica,
de pica dom’le…şi mă ţineam cu ea cam de mult timp. Nu’ş ce mi-a venit
mie odată, mi s-a pus pata că de ce se uită la ăla, că hâr că mâr, eram gelos
foc, ştii cum suntem toţi la tinereţe… Ce mă, ce râdeţi?” se întoarse către
oamenii săi, „ce voi nu sunteţi la fel de proşti, ba mai proşti ca mine mă, că
voi nici nu mai aveţi sânge-n vine, pe voi vă joacă muierea cum vrea ea, mă
berbecilor, da’ ce le zic eu berbeci, sunt mai mult nişte batali, he, he, he!” râse
din ce în ce mai vesel dom’ Gherghe şi-şi mai turnă un pahar, îndemnându-i
şi pe ai lui la fel. „Bă şi de gelos ce eram, i-am spus muierii mele, cu care mă
ţineam, mă, eu gata am terminat cu tine, stai de acum cu ăla la care te tot uiţi
şi să-ţi fie de bine cu el. Vezi bine eu credeam că-i fac un rău, că nu mai poate
ea după mine, că o să se dea de ceasul morţii fără mine, şi că o să vie la mine
în limbă, da’ îi spuneam aşa ca să nu pară că sunt gelosu’ geloşilor. Şi-am
lăsat-o. Şi n-a venit la mine în limbă cum gândeam şi de necaz m-am însurat.
După ce m-am însurat cu nevastă-mea am gândit că, de fapt îi făcusem un
bine şi că de fapt, nu ştia cum să scape de mine… Vezi dom’ Uţă cum îi şi
cu binele şi cu răul. Când crezi că faci un rău faci de fapt un bine şi invers”.
„ — Ca atunci dom’ inginer, când am luat lucrarea asta aici în comu-
nă”, intră în vorbă aparent serios unul dintre băieţi. Noi am crezut că e de
bine şi uite…”
„— Ptiu, fir-ai-a dracu’ să fii mă puşlama”, dădu inginerul din cap
agasat de atâta naivitate, da’ ce mă nu ţi-e bine că stai aici la căldurică, la
băuturică, la mâncărică, ce-ai mai vrea ă? Nu cumva şi niscaiva fete? Să-ţi
fie de ajuns că firma ne plăteşte sporul ăsta de vreme rea şi că dom’ Uţă ne
învaţă filozofie. Ce altceva ţi-ai mai dori mă prostovane?”.
Ajunsese între timp la al treilea pahar şi după cum decurgea discuţia,
era clar că mulţi stoici aveau să fie consumaţi în acea seară, afară întune-
cându-se deja. Vântul devenise şi mai turbat zgâlţâind uşa şi ferestrele, da
focul viu din cămin unde ardea un butuc imens, le dădea o bună dispoziţie
molipsitoare celor prezenţi, dar mai mult vinul care dezlega toate limbile.
10205
 Echilibrul contrariilor - Interviu cu
Ileana Stana Si Andrei Ionescu
,,Când ne-am căsătorit, aveam ca zestre doar o forfecuţă găsită pe
stradă”
 
Ileana Stana şi Andrei Ionescu sunt - în lumea teatrului autohton
- un cuplu care se remarcă prin forţa echilibrului...contrariilor. Astfel,
impresia armoniei perfecte tronează, cu desăvârşire, în apartamentul pus
pe lista retrocedărilor cu orice preţ, din apropierea spitalului Cantacuzino
- unde am fost primită cu căldura specifică marilor suflete. Şi chiar dacă
fiul lor este acum peste Ocean, discuţia se roteşte, la început, inevitabil,
în jurul amintirilor,  mai noi sau mai vechi, legate de pupila... celulei
Ionescu, medicul americanizat, devenit la randul lui parinte... De altfel,
din vitrina aflată în sufragerie, ghetuţele cu care juniorul a făcut primii
paşi mă determină să simt, cu prisosinţă, oaza specială în care am intrat.
Urmează apoi gândurile nepreţuite despre teatru… Clipe de viaţă, aşa
cum au fost, dezvăluite cu veneraţie şi emoţie din cea mai fină ţestură.
 Cornelia Alexoi: Stimată doamnă Ileana Stana, stimate domnule
Andrei Ionescu - aş vrea să vă provoc astăzi la o discuţie despre lucruri
mai mult... ,,civile”. Şi asta pentru că partea... ,,domestică” a personalităţii
dumneavoastră nu este prea cunoscută; deşi, sunt convinsă, ea poate
stârni, în egală măsură, interesul tuturor celor care v-au urmărit şi v-au
admirat de-a lungul anilor.
 Ileana Stana: Astăzi ne-ai prins într-o pasă mai
melancolică…Ne indispune faptul că băiatul nostru e
foarte departe de noi…
 Cornelia Alexoi: Cât de des vă vedeţi fiul?
 Ileana Stana: Nu atât de des cât am vrea noi…
Am reuşit totuşi să plecăm de câteva ori la Washington
şi  ţin să-ţi spun că, înaintea sosirii noastre, de fiecare
dată, băiatul cumpărase toate mirodeniile pe care ştia
că le folosesc eu. Le avea pe toate!...  A fost frumos,
dar cred că americanii ar trebui să împrumute mult de
la noi; din stilul nostru atât de comunicativ. Relaţiile
interumane sunt foarte importante, peste tot…
  Cornelia Alexoi: Unde vă petreceţi, de obicei,
sărbătorile?
  Ileana Stana: Ne place să ne petrecem toate
sărbătorile în familie; nu găsesc sensul de a te duce în
altă parte.
  Andrei Ionescu: De altfel şi fiul nostru, de
oriunde se-ntoarce, întotdeauna ne spune că nicăieri nu-i ca acasă...
  Ileana Stana: Da... Familia e, pentru noi, cea mai desăvârşită
oază... Ne bucură să fim împreună...
  Cornelia Alexoi: Spuneţi-mi dacă v-aţi gândit să rămâneţi în
America, pentru a fi alături de copilul dumneavoastră.
 Ileana Stana: Eu n-aş putea trăi niciodată în altă ţară. Mai bine ca
aici, acasă  - nu mă simt nicăieri.
 Andrei Ionescu: E un compliment, pentru mine, ca şef...
 Ileana Stana: Căldura umană e totul, din punctul meu de vedere…
 Cornelia Alexoi: Care a fost cel mai frumos cadou pe care l-aţi
primit vreodată ?
 Ileana Stana: Cel mai frumos cadou?... Băiatul a fost cadoul cel
mai frumos pe care ni l-am făcut, vreodată, unul altuia... Am avut o viaţă
sub o stea norocoasă. Am demarat puţin mai greu, dar am avut şansa de
a ne întâlni. Sperăm să nu ne dezamăgească... Ea, steaua... Cred că este
foarte important faptul că ne-am cunoscut când eu eram foarte tânără...
Eram o fire mai explozivă, dar soţul meu a ştiut întotdeauna să pună
pedala exact atât cât a trebuit, pentru a mă tempera. Am învăţat foarte
multe lucruri de la el. E adevărat că am avut gusturi comune şi, în timp,
ne-am armonizat foarte bine.
 Andrei Ionescu: Ea este un om mai norocos... Eu am avut o serie
întreagă de întâmplări nefavorabile... Am izbucnit când nu trebuia şi am
plătit pentru asta. Am contat mult pe prietenie şi loialitate; însă trebuie să
ştii să nu le ceri oamenilor mai mult decât pot da. Să ştii, întotdeauna, la
ce te poţi aştepta. Să înţelegi că oamenii pot avea calităţi, dar puşi în faţa
unor situaţii limită se schimbă foarte uşor. Nu trebuie să le forţezi mâna.
Am avut mereu impresia că am fost victima jocului întâmplării. Când ieşi
10206 www.oglindaliterara.ro
în civilie, uneori, poate fi un şoc.
 Ileana Stana: Noi, în teatru, am trăit aşa, ca într-o enclavă; dar
- trăind astfel, ne-am înarmat împotriva necazurilor din acest mediu...
Ieşind în marele război, am fost nepregătiţi...
 
 ,,Să fim mai atenţi cu ceea ce le oferim tinerilor”
 
 Cornelia Alexoi: Ce evenimente v-au influenţat, în mod deosebit,
din punct de vedere profesional?
 Ileana Stana: În teatru, eu am suferit multe influenţe... Când m-am
văzut în hoarda marilor actori de la Naţional, mi-era şi frică să respir.
Zaharia Stancu era, atunci, la cel de-al doilea directorat al său... Urmărea
tânăra generaţie ani în şir. Avea nişte ochi ireali... De asemenea, Beligan
m-a impresionat, întotdeauna, foarte mult. (În primul rând, pentru că se
remarcă, tot timpul, printr-un profesionalism excepţional, dar şi pentru
că se numără printre puţinii, din această breaslă, cu o mare cultură. După
părerea mea, Beligan este unul dintre cei mai mari actori din lume.) Pe
urmă, perioada petrecută la teatrul din Piatra Neamţ a însemnat foarte
mult pentru mine. Era, acolo, o echipă extraordinar de efervescentă.
Politica repertorială existentă în acea perioadă, la acest teatru, ne-a
interesat şi ne-a captat în permanenţă. Se aduceau
regizori de marcă, aşa încât atmosfera era îmbibată de
creativitate, întotdeauna…  
  Cornelia Alexoi: Ce sfaturi le-aţi da noilor
generaţii de actori?
 Andrei Ionescu: Cred că ar trebui să fim mult
mai atenţi cu ceea ce oferim tinerei generaţii. Din
păcate, spectacolele actuale de teatru frizează, de prea
multe ori, vulgaritatea. Tinerii văd o grămadă de lucruri
care nu sunt deloc onorante nici pentru cei care le fac,
nici pentru cei care le propun.
  Cornelia Alexoi: Ştiu că aţi călătorit, cu
teatrul, foarte mult. Care parte a lumii v-a atras în mod
deosebit?
  Ileana Stana: Da, da... Am avut, datorită
teatrului, marea şansă de a vedea aproape toată lumea,
e-adevărat, dar senzaţia supremă de plăcere şi de succes
deplin, am trăit-o în Brazilia, unde am fost cu ,,Trilogia
antică”. Brazilienii sunt foarte asemănători cu noi... O
asemenea stare de entuziasm nu am mai întâlnit niciunde. Schimbul de
energii între public şi noi a fost de-a dreptul extraordinar.
 Andrei Ionescu : Da, sunt de acord...
 Cornelia Alexoi: Aici, în ,,oaza” dumneavoastră, unde vă simţiţi
cel mai bine?
 Ileana Stana: Ne simţim foarte bine în toată casa, pentru că am
făcut în aşa fel încât fiecare colţ să fie comod, să avem la îndemână o
carte şi o lămpiţă. Din când în când, reiau lecturile pe care le-am avut
în adolescenţă şi am nişte surprize fabuloase. Am creat în jurul nostru
o anumită ordine, care îmi dă şi în interior o anume ordine... Chiar şi la
bucătărie ne place... Am colecţionat reţete din toată lumea. De pildă, raţa
cu ananas este una dintre cele mai deosebite, deşi nu am repurtat cu ea un
succes aparte în familia mea.
 Cornelia Alexoi: Cine are grijă de casă, în general?
  Ileana Stana: Amândoi, dar trebuie să recunosc faptul că soţul
meu este ministrul muncii... De fapt - şi al finanţelor şi al aprovizionării.
Eu, poate în virtutea obişnuinţei de a schimba mereu locul, aşa cum se
întâmpla cândva în teatru, am acum tendinţa de a modifica mereu locul
lucrurilor din casă. Sunt, în fond, nişte exerciţii de fantezie... Am, de
exemplu, o adevărată fobie pentru dulapuri. Nu pot să sufăr dulapurile!
Boxele, nişele, fac viaţa mult mai simplă şi mai plăcută... De pildă,
aveam în dormitor, la garnitura stil Ludovic al XIV - lea, un dulap de-a
dreptul uriaş. A fost o întreagă epopee demontarea şi scoaterea lui din
î
dormitor... L-am înghesuit undeva, după o uşă, să nu ne-mbolnăvim de
nervi, lovindu-ne de el tot timpul. 
 Cornelia Alexoi: Spuneţi-mi, vă rog, dacă aţi avut vreodată stofă
de colecţionari...
 Shakespeare şi Eminescu
Cuprinzând titluri de cărţi din
diverse ramuri ale ştiinţei şi culturii,
bibliografiile cuprinzătoare cu care
se deschide volumul Shakespeare în
viziunea lui Eminescu / Shakespeare
in Eminescu’s Vision (Craiova, Editura
Aius, 2012) pot deveni, în uz şcolar,
un catalog cultural, definitoriu pentru
realizatorii cărţii. Primul, Diana
Cotescu, e autor de studii şi traduceri
în limba engleză; al doilea, în ordinea
numelor de pe copertă, e renumitul
scriitor craiovean – Tudor Nedelcea,
pe care şapte titluri îl recomandă ca
Lina Codreanu harnic eminescolog, alături de altele
ce ar umple rubricile disciplinare
ale imaginarului catalog al meritelor
culturale. Cartea celor doi, în formă bilingvă (română-engleză) vine să
menţină vigilentă conştiinţa asupra valorilor culturale româneşti care stau
alături marilor spirite europene.
Structura cărţii relevă o cercetare de tip comparatistic, tema
putând fi adâncită prin textele propuse cititorului. Premergător textelor
stă studiul care dă titlul cărţii, în care sunt alăturate numele a două genii
literare, reprezentative pentru cultura europeană şi universală. Aşezat în
descendenţa lui William Shakespeare, spiritul eminescian este urmărit
arborescent, autorii pornind cercetarea de la simplele întrebări: Mihai
Eminescu ştia limba engleză/ a citit textele shakespeareene în original?
După ce trec în revistă diferite păreri, aceştia se asociază opiniei lui Leon
D. Leviţchi: „Eminescu a cunoscut limba engleză […] la un anumit nivel
şi într-un anume sens”. Operele shakespeareene au fost traduse, prezentate,
dramatizate în limba română după anul 1868, ceea ce corespunde perioadei
acumulărilor de lecturi formative, preocupările extinzându-se firesc în aria
de creaţie.
În ceea ce priveşte influenţa operelor shakespeareene asupra creaţiei
Poetului, se iau sub observaţie temele şi motivele comune: viaţa ca vis
şi lumea ca teatru. De-a lungul vremii, voci redutabile ale criticii literare
au exprimat păreri similare care au condus la ideea unei „congenialităţi”
(G. Călinescu), a unei „oglindiri a geniului celui mai mare poet englez în
geniul celui mai mare poet român” (Tudor Vianu) ori o „influenţă catalitică
a geniului englez asupra unui geniu român” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga).
Eminescu însuşi, în oda Cărţile (1876), îl defineşte în mod singular
(„Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale/ Prieten blând al sufletului meu”)
şi într-o viziune complexă („Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe/ Şi-nveţi
ce-un ev nu poate să te-nveţe”).
Pentru ilustrarea spiritului shakespearean ca ecou în beletristica
lui Eminescu, autorii cărţii, au selectat zece poeme (nouă poezii – Cu
mâne zilele-ţi adaogi, Glossă, Împărat şi proletar, Melancolie, Mortua
est, Scrisoarea I, Se bate miezul nopţii, Somnoroase păsărele, Cărţile şi
un fragment din proza Sărmanul Dionis),
folosind pentru versiunea în engleză
rafinatele traduceri ale lui Corneliu M.
Popescu. În aceste opere/ fragmente pot fi
găsite concepte, corespondenţe de natură
estetică pentru unele din opera lui William
Shakespeare.
În economia cercetării, un spaţiu
larg este acordat textelor publicistice, în
care Eminescu îl invoca pe Shakespeare –
cântar al moravurilor lumii, pildă estetică
ori critic drept al valorilor umane. Pentru
aceasta autorii valorifică fragmentele
referitoare la dramaturgia „divinului brit”,
disipate în publicistica Poetului sau rămase
în manuscrise. Totodată, sunt menţionate
şi comentate îndemnurile Poetului pentru
traducerile de valoare, pentru transpunerile
scenice ori faţă de jocul actoricesc. „Modelul shakespearean în cultura
română, promovat de Eminescu, a constituit o ştachetă axiologică la care
se raportau toate producţiile literare, regizorale, interpretative” (p. 21),
conchid Diana Cotescu şi Tudor Nedelcea, care, prin individualizarea
acestui aspect, au îndreptat sub atenţie o chestiune a valorilor la care se
raporta însuşi Eminescu, majore pentru întreaga cultură. Dovadă că şi
astăzi cele două entităţi ale genialităţii, Shakespeare şi Eminescu, au rămas
arhetipuri culturale universale.

 Ileana Stana: Nu ne place să colecţionăm... Am

făcut colecţii de-amintiri... Nu-mi plac casele cu fason
de muzeu.
  Cornelia Alexoi: Dintre toate lucrurile strânse
până acum, care vă sunt cel mai aproape de suflet?
 Andrei Ionescu: Bocancii cu care băiatul nostru
a învăţat să meargă... Îi păstrăm tot timpul în vitrină, la
loc de cinste.
  Ileana Stana: Sigur, am adus câte ceva,
întotdeauna, de pe unde am fost, ceva care marchează
specificul locului. Nişte dragoni din China, o tobiţă
din Asia ... Nu lucruri mari. Nici nu aveam diurnă
mare... La începutul căsătoriei, făceam o manifestare
de simpatie pentru fiecare obiect cumpărat; îi dădeam
şi nume. Poate pentru că, atunci când ne-am căsătorit,
aveam ca zestre doar o forfecuţă pe care am găsit-o pe
stradă.
 Cornelia Alexoi: În ce măsură vă atrag animalele
de casă?… Vorbiţi-mi puţin despre acest fapt, vă rog…
  Andrei Ionescu: Ne plac animalele, dar nu în
casă... Cum eu nu intru în coteţul lor, ele nu au ce căuta
în coteţul meu.
  Ileana Stana: Nouă ne plac caii foarte mult...
Când eram la teatrul din Reşiţa, l-am jucat pe Făt
Frumos şi am intrat în scenă pe un cal adevărat, al
regimentului din localitate. Este o altă amintire la care
ţin foarte mult...
  Cornelia Alexoi: Vă mulţumesc din toată
inima pentru amabilitatea cu care m-aţi primit şi sunt
convinsă că cititorii noştri se vor bucura, la fel de
mult, de privilegiul de a fi avut acces la toate aceste
mărturisiri.
INFORMATII INTERESANTE
despre unele ţări din lume
Există aproximativ 210 țări în lume.
Mai jos sunt 24 lucruri pe care poate nu le știți despre unele dintre aceste țări.
24. Cel mai probabil să dispară sub valuri - Maldive
Cu toate discuțiile despre încălzirea globală și creșterea nivelului mării, locuitorii
din Maldive au cele mai multe motive să se teamă. Cu o inălţime medie de aproximativ 1,8
metri deasupra nivelului mării națiunea lor este cea mai expusă de pe Pamânt în cazul creşterii
nivelului oceanelor.
23. Populația cea mai supraponderală - Nauru
Cu peste 95% din populație supraponderali, națiunea din mica insulă Nauru este, de
departe, cea mai grasă de pe Pamant. Epidemia de obezitate sa este atribuită importului de fast-
food din Vest, care a coincis cu un standard crescut de viață în secolul 20, datorită exporturilor
sale de fosfat.
22. Drumuri din corali - Guam
Deoarece  Guam  nu are plaje din nisip natural, ci numai corali, insula națiune face
asfalt utilizând un amestec de corali de ulei, refuzând importul de nisip din străinătate.
  21. 350 de oi pe cap de locuitor -  Insulele Falkand (Marea Britanie)
Cei aproximativ 3.000 de locuitori din Insulele Falkland cresc 1 milion de oi! Nu e de
mirare, pentru că lâna este cel mai important produs de export.
20. Cel mai vechi stat suveran - Egipt
Acest lucru depinde în mare măsură de definiția ta a unui stat suveran, dar în cazul în
care acceptaţi prima apariţie a suveranităţii, apoi Egipt ar fi prima țară din lume pentru că a
obținut-o o dată cu formarea primei dinastii, în 3100 î.Hr..
19. Cele mai multe lacuri din lume - Canada
Cu peste 3 milioane de lacuri (60% din toate lacurile din lume se găsesc în interiorul
granițelor sale.), 9% din teritoriul canadian este de fapt apă dulce
www.oglindaliterara.ro 10207

Popa Ines Vanda
ȘTII TU VREUN LEAC?
Nici azi n-ai înțeles? Cum să-ți aduc
aminte?
Din care constelații să știu să îți culeg,
Alai de stele nuferi, șirag de perle sfinte,
Să poți să mă cuprinzi cu sufletul întreg?
Cum te-aș putea privi? Prin ce sclipiri de
zare?
Cu ce miraj de vise și rouă să-ți pictez,
Melancolii de fluturi zâmbind pe val de
mare
Și câte punți din roze în gând să-ți
colorez?
Vioara cărui cântec ți-ar dezlega
misterul,
Ce notă necântată pe strune n-a
dansat?
Am solfegiat iubirea tivind cu salbe cerul,
Cu leac din flori de lună, de ploi te-am
vindecat!
Perechi de rândunele din vise s-au
desprins.
Să-mbrac nemărginirea în zborul altui
veac?
Cât oare să te-aștept? Tresar mereu
învins!
Ce fac cu-atâta dor? Știi tu cumva vreun
leac ?
umple simțământul
Ce struna necantata cu drag n-am
descantat?
Ce nota necantata pe strune n-a dansat
DE CE MĂ CHEMI?
E-o zbatere-ntre goluri, tăceri care
îngheață,
S-a stins întregul cer din ochii ce-i iubeam,
O toamnă vlăguită, un labirint de ceață,
Stau mărturii secunde-n clepsidre de-
amalgam!
Ridic spre tine ochii, cu greu te recunosc,
La porțile-ntristării văpaia unei veri,
Nu-mi cere să-nțeleg ecouri ce doinesc!
De ce trimiți în stoluri egrete de tăceri?
Reinventezi un zbor din aripi obosite,
Dar ploi de neputință în lacrimi îl destramă,
Curând ninsori eterne din temeri nesfârșite
Ne vor preface-n îngeri cu trupuri de
aramă.
Bem picături de rai îmbrățișați în vise,
E-un joc de stele scrise, de cer, din înălțimi,
Clipește luna blândă prin uși întredeschise.
Dacă nu surpi tăcerea, atunci de ce mă
chemi?
10208
POEZIE
Ene Dumitrescu Eugenia Rada IoniTA
Păcat împlinit Nu sunt
Fă patul, iubito, e noapte  Nu sunt îngeri
şi pune-ți o tâmplă pe pernă  sunt muguri care
plesnesc de iubire
să-ți tremure lin printre șoapte 
a lunii tăcere eternă.  cărări neatinse de timp.
Peste umăr apusul
Curând voi veni lângă tine  rupe tăcerea într-un
cearșaful pe gleznă să-ți pun,  descântec
să ardă dorinţele-n mine,  pe care numai unduirile
norilor
să fiu pentru-o noapte nebun. 
îl fac din când în când
Să simt cum strivite-mi rămân  din smalţul albastru.
priviri printre genele tale, 
cum gestul bolnav și stăpân  Puţin
pe umeri-ți albi se prăvale.
Vara zideşte tărâmuri
Fă patul, iubito, și strigă de vrei  se rescriu misterele divine…
la sfinți să coboare o clipă,  desculţ prin împărăţiile nopţii
şi spune-mi pe care din ei priveşte crinul stelar.
îl rog să-mprumute-o aripă. Fă o minune,
lasă zorile peste poduri de frunze
Să ningă, să plouă, nu-mi pasă clepsidre în etern
ciorchinii de rouă să scânteie
de fulgere-n noapte lovit,
fă patul şi-nchide-mă-n casă ajungând inima florilor.
lăsându-mi pacatu-mplinit!
Fabian Anton
Nuta Craciun (anana)
Mic tratat de colorare a nopţii
formă de vis Atîta m-am ferit să nu mă prindă
lumina izvorîtă din copaci,
suntem singuri şi goi  străzile mov, cu dale din oglindă,
tăcerile, blînd stivuite-n saci,
ca o pădure fără
anotimp încît speram că sfinţii cu elice
s-or îndura, în cea din urmă zi,
numai tablourile tale şi-or şuiera trei fluturi să ridice
cu roze statui de lapte tos în burgul gri
din vremea în care ca, de la înălţimi ameţitoare,
să îmi şoptească noaptea cînd apari
iubeam amândoi
acelaşi pirat orb a lui cu rochia ce-nfioară coridoare,
cu coapse pline de esenţe tari,
Stevenson
numai ele în frumuseţea lor adâncă dar totul s-a topit precum se scurge
mai amintesc de vremea aceea în care durerea în pădurile de maci
căci m-am temut prea mult să nu mă prindă
bucuria
ne bătea mai tare decât inima  lumina izvorîtă din copaci.
iubirea e un zbor urcat la stele
dar rătăcit de la reguli 
precum un zeu bizar care îţi cere 
CONSTANTIN MÎNDRUTA
să-ţi amputezi sentimentele în schimbul
veşniciei EU CA FEMEIE
ca un cântec de ocnă care aminteşte
de ocna artistului  Cu o femeie ca şi mine
ce nu-şi înconvoaie spinarea şi Ţi-aş face viaţa un coşmar,
nu se supune loviturii de bici Aş umple timpul cu suspine
Şi totul ar fi în zadar.
tu ştii că fiecare floare e o amintire  Nu pot iubi, sunt o felină,
a oamenilor despre rai  De sentiment fără habar,
dar ai început să te îndoieşti de logica lor Găsesc şi zahăr în salină
ca un pictor rău  Decât la tine alt amar.
ce ţine lumina ascunsă în pivniţe adânci  Că dacă eu te-aş strânge-n braţe
şi nu-şi mai învaţă mâinile să iubească  Mi-aş zdrobi sânii de iubit,
Nu aş putea cu gânduri hoaţe
nu poţi picta doar frumosul ţi-am spus Cu tine ca să mă mărit.
trebuie să inventezi amănunte  Aşa, mai bine sunt o curvă,
să construieşti o imagine vie 
dincolo de cea moartă Nu sunt datoare în venit
să pescuieşti umbra îngerului Şi până să ajung o stârvă
Mă mulţumesc cu ce-am iubit.
ascuns printre oameni
Dar te doresc din nepăsare
Să mă doreşti în chip cumplit,
dacă am putea înţelege o floare
am putea trăi în taină Să îţi simt multă apăsare
într-o formă de vis  Pe trupul meu de mult cioplit.
www.oglindaliterara.ro
 Guy de Maupassant – Le Horla, o pojghiţă subţire
« ... Pe la zece mă sui în odaia
mea. De-abia am intrat, învârtesc cheia
de două ori în broască şi pun zăvorul ;
mi-e frică... de ce ?... Până acum nu mă
temeam de nimic... deschid dulapurile,
mă uit sub pat, ascult... ascult... ce ?...
Nu e ciudat ca o indispoziţie, poate o
tulburare a circulaţiei, iritaţia unui
circuit nervos, un pic de congestie, o
foarte mică perturbare în funcţionarea
atât de imperfectă şi atât de delicată
a maşinii noastre însufleţite, să facă
din cel mai vesel dintre oameni un
melancolic şi din cel mai curajos un
Aurel Conţu fricos ? Apoi mă culc şi aştept să vină
somnul aşa cum l-aş aştepta pe călău...
îl aştept, dar îngrozit la gândul că va
veni ; şi inima-mi bate, şi picioarele-mi tremură ; şi tot trupul meu tresare
în fierbinţeala cearşafurilor până în clipa în care mă cufund brusc în
reapaus, aşa cum ai cădea ca să te îneci într-un hău de apă stătătoare. Nu-l
simt, ca altădată, venind perfid, ascuns în preajma mea, oare mă pândeşte,
oare mă va apuca de cap, îmi va închide ochii, mă va nimici... »
Acum 160 de ani ani, pe 5 august, se năştea un om oarecare, aşa cum
se nasc toţi oamenii, deosebit de ceilalţi doar prin nume : Guy de Maupassant   aprins o lumânare şi m-am îndreptat către masă pe care era carafa. Am
(1850 – 1893 ). Probabil că lucrurile s-ar fi oprit aici şi pruncul din leagăn
ar fi trăit până la adânci bătrâneţe, necunoscut de nimeni, dacă deasupra
existenţei sale n-ar fi plutit adierea lui Flaubert şi dragostea mamei sale.
Dar cum destinul acesta crud nu excelează prin echilibru, dând unora mai
mult decât pot duce, s-a răzgândit hoţeşte, în ultima clipă, şi i-a tulbuirat
minţile. Citindu-l pe Maupassant ai senzaţia că mergi pe o pojghiţă subţire
de gheaţă, care-ţi trosneşte la fiecare pas sub tălpi, gata să plesnească şi să
te arunce în hău.
«  ... Dorm – multă vreme – dou-trei ore – apoi ceva ca un vis –
nu – un coşmar mă înăbuşă. Simt, nu-i vorbă, că sunt culcat şi că dorm
...o ştiu şi o simt... şi mai simt că cineva se apropie de mine, mă priveşte,
mă palpează, se suie în pat, îngenunchează pe pieptul meu, mă apucă cu
mâinile de gât şi strânge... strânge... din răsputeri, ca să mă sugrume...
Cât despre mine, mă zbat, înlănţuit de această atroce neputinţă : vreua să
ţip – nu pot ; vreau să mă mişc – nu pot...încerc să dau la o parte această
HOTĂRÂRE
privind suplimentarea bugetelor Ministerului Culturii și Consiliului Județean Mureș din Fondul de rezervă
bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2014, în vederea susţinerii editării publicațiilor culturale
Art. 1. (1) Se aprobă suplimentarea bugetului Ministerului Culturii,
la capitolul 67.01 „Cultură, recreere şi religie”, titlul 20 „Bunuri și
servicii”, din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul
2014, cu suma de 1.000 mii lei, pentru finanţarea şi susţinerea editării
revistelor culturale.
Art. 2. Se aprobă suplimentarea sumelor defalcate din taxa pe
valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale pe anul 2014, cu
suma de 100 mii lei şi alocarea acesteia bugetului propriu al judeţului
Mureş, pentru finanţarea editării revistelor culturale „Vatra”, cu suma de
50 mii lei şi „Lato”, cu suma de 50 mii lei.
ANEXA Nr. 1: Reviste şi publicaţii culturale ale uniunilor de
creatori
Nr. crt. Uniunea de creatori beneficiară Suma
(lei)
1. Uniunea Scriitorilor din România 530.000, din care:
1. „România literară” 150.000
2. „Luceafărul de dimineață” 50.000
3. „Ramuri” 50.000
4. „Orizont” 60.000
5. „Apostrof” 60.000
6. „Helikon” 60.000
7. „Viata Românească” 50.000
8. „Steaua” 50.000
www.oglindaliterara.ro
fiinţă care mă striveşte şi mă înăbuşă – nu pot  ! Şi deodată mă trezesc,
înspăimântat, leoarcă de sudoare. Aprind lumânarea. Nu-i nimeni... »
Diavolul care-i dă târcoale mereu, ispitindu-l cu spaimele unei
lumi misterioase, inefabile, prin care rătăceşte încercând să scape de ele,
purtat dintr-un loc în altul, ca un puf de păpădie, apare cu obstinaţie în mai
toate povestirile, nuvelele şi romanele sale. Cuvintele lui Maupassant sunt
ca nişte baloane de săpun, alunecoase şi imponderabile, care se sustrag
oricărei forme de gravitaţie şi care plesnec atunci când tocmai încerci te
bucuri de ele. Adeseori magma din străfundurile minţii explodează spontan
şi neverosimil.
«  Băştinaşii, cei de pe munte, pretind că noaptea se aude vorbind
pe nisipuri, apoi se aud behăind două capre, una cu glas tare, cealaltă cu
glas scăzut. Scepticii afirmă că e vorba de ţipetele păsărilor de mare, care
seamănă când cu un behăit, când cu vaiete omeneşti ; dar pescarii care
întârzie seara pe mare jură că au întâlnit, între două maree, un bătrân
păstor al cărui cap acoperit de manta nu se vedea niciodată şi care mâna,
mergând în faţa lor, un ţap cu chip de bărbat şi o capră cu chip de femeie... »
Universul lui Maupassant este un univers în care contradicţiile
logice se rezolvă prin ele însele, se inversează sau se explică inexplicabil.
Soluţiile de moment, propuse de instinct, sunt doar paleative, încercări de
autoamăgire, pentru că în « realitatea » minţii sale nu există decât o singură
soluţie: ieşirea din labirint.
«    Regăsindu-mi, în sfârşit, minţile, mi-a fost din nou sete  : am
ridicat-o, aplecând-o peste pahar ; nimic nu curse din ea... Era goală! Era
complet goală! La început nu mi-am dat seam ace înseamnă asta; apoi,
deodată, m-a cuprins o emoţie atât de groaznică încât a trebuit să stau jos,
sau mai degrabă am căzut pe scaun! Apoi am sărit ars şi am privit in jurul
meu! După care m-am aşezat din nou, buimac de stupoare şi de spaimă in
faţa cristalului transparent! Îl priveam cu ochii ficşi, încercând să ghicesc.
Mâinile îmi tremurau! Aşadar cineva băuse această apă? Cine?... »
Hoţul, « băutorul » de apă şi de lapte, chipul acela « fragmentat » din
oglindă, aducătorul « epidemiei de demenţă » din Sao Paula, Horla, care se
infiltrase în tihna existenţei sale, era, de fapt, în “lăuntrul” său şi nu putea fi
izgonit nicicum, nici măcar prin incendierea casei…
« …Nu… nu… fără nici o umbră de îndoială, fără nici o umbră de
îndoială… n-a murit… Atunci… atunci…va trebui deci să mă omor eu!... »
( Fragmente din Le Horla – Maupassant )
2. Uniunea Arhitecţilor din România – UAR
Revista „Arhitectura” 30.000
3. Uniunea Artiştilor Plastici din România – UAPR
Revista „Arta” 50.000
4. Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România -
UCMR 50.000, din care:
1. Revista „Muzica” 25.000
2. „Actualitatea Muzicală” 25.000
5. Uniunea Teatrală din România – UNITER
„Teatrul azi” 50.000
6 Uniunea Cineaștilor din Romania – UCIN
„Sinopsis” 50.000
ANEXA Nr. 2: Reviste şi publicaţii culturale finanţate de către
Ministerul Culturii pe bază de contracte
Nr. crt. Denumirea publicaţiei beneficiare Suma
(lei)
1. „Contemporanul - Ideea Europeană” 30.000
2. „Convorbiri literare” 30.000
3. „Korunk” 30.000
4. „Secolul 21” 30.000
5. „Mişcarea Literară” 30.000
6. „Szekelyfold” 30.000
7. „Cultura” 30.000
8. „Varad” 30.000
10209

LECTIA LUI EMINESCU
Pare cel puțin ciudat că şi acum
la peste o sută de ani de la moartea
Poetului nostru național, profanatorii
de morminte se înverşunează să-i roadă
cu dinții lor galbeni şi cariați statuia
pe care noi românii i-am ridicat-o în
inimile noastre. Cine să fie aceste hiene
care nu te iartă nici după un secol de
trecerea ta în Nirvana ? Dacă dăm un
factor comun pentru toate demolările
exercitate de-a lungul timpului asupra
spiritualității autohtone, aproape că nici
nu-şi mai are rost această întrebare.
Vor răsări din inima necinstitelor lor
Viorel Dinescu ambuscade toți aceia pe care Eminescu
i-a demascat, arătându-le incompetența
şi lipsa lor de dragoste pentru țara care-i
hrăneşte.
Dar, defăimare lui Eminescu a fost şi este în mod abil nuanțată. În
timpul vieții au sărit la bătaie, cum era şi firesc, mai întâi un Bonifaciu
Florescu, apoi tombatere inculte care abia dacă ieşiseră din poezia
lăutărească, sau niscai Marius Cicoş Rostogan, universitari țâfnoşi şi
îngâmfați ca Aron Densuşianu cel care contesta frumusețea versului
eminescian: „Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară”, ori
boieri separatişti conservatori care-şi făcuseră din patriotismul lor local
un dubios stindard. În spatele acestor atacatori, conştienți sau nu, se aflau
alte legi oculte, sau măcar acea nefirească pornire a rataților de a murdări
totul în jur, asemenea păsărilor lacului Stympfal. Contracandidații care i
se opuneau marelui poet au fost şi atunci şi sunt şi astăzi, de râs sau de
plâns; nici unul nu a rezistat timpului fiindcă nici unul nu a avut perspectiva
universalității aşa cum a avut-o Eminescu. Un oarecare grande îl elogia pe
Th, Șerbănescu pe simplul motiv că ar fi elev al lui Heine. Asta ne lipsea
nouă atunci în vremurile de consolidare a propriei noastre vocații ? Datoria
noastră, mai bine-zis a poeților contemporani cu Eminescu era de a ne
forma o personalitate proprie care să pună în valoare elementele culturale
specifice nației, nu să imităm nişte elemente străine deja perimate în țările
de baştină.
Eminescu este un produs specific şi necesar al momentului său istoric
Luminiţa Zaharia - SINGULARIA TANTUM - cronică
Luminița Zaharia are curaj
în developarea sinelui prin
poezie. Dar curajul este dublat de
experiența pe care personalitatea
umană o poate decanta precum
căutătorul de aur (singularia
tantum = defectiv de plural).
În toată mișcarea browniană a
cotidianului, setea (singularia
tantum), devenită arșiță, de tot ce
este uman și uneori ratat nu din
vină proprie, se stinge prin liniște
Teo Cabel (singularia tantum); o liniște
care nu înseamnă abandon şi nici
resemnare, ci împăcare, pași spre
înțelepciune. Cartea este o alternanță fățișă de dragoste și poezie.
Yin și Yang se regăsesc într-o completare și căutare neobosită.
Dragostea este o bomboană dulce cu umplutură amară,
poate fi și ceva coniac, dar foarte puțin, pentru că nimic nu poate
să anestezieze o luciditate încordată, pe care doar ironia sau
autoironia o face suportabilă.
Pentru Luminița Zaharia poeticul este un element al aerului.
Nu poate respira fără sentiment poetic, fără lirism.
Creierul poemovor (foaie verde pălărie) face ordine
10210 www.oglindaliterara.ro
proiectat însă pe ecranul luminos şi tragic al viitorului. Și alții au avut aripi
şi au putut să zboare în jurul propriului lor cuib; Eminescu singur, însă, a
reuşit să țâşnească spre zodii nemuritoare, care, oricât de departe ar părea,
rămân să guverneze statornic existențele, speranțele şi utopiile noastre.
Asta nu înțeleg şi nu vor înțelege niciodată demolatorii noştri.
În ultima vreme, se arată că cu mercenari şi cu activişti se folosesc
metode mai subtile. Mai zilele trecute, un ziar specializat în infamii,
folosind masca transpirației, pomeneşte de un liceu în care elevii se
distrează trăgând statuia Poetului de nas, şi conchide: „Aşa sunt băieții !”
Nu, domnilor, băieții nu sunt aşa, sunt cum îi creştem şi cum îi educăm. Dar
dacă or să audă părerile vicioase ale unor dascăli năimiți care îi ridică în
Slăvile Cerului pe Tristan Tzara, dar îl contestă pe Eminescu şi propun să
ne despărțim de el; unii tineri mai slabi de el o să-i invite, în necunoştință de
cauză, împinşi de ace4l spirit de frondă atât de lăudat de presa dizolvantă,
pe care spiritele mai ieftine îl cultivă pentru a le ține loc de cultură şi-i face
egali (cred ei) cu cel insultat.
Acelor dascăli contestatari ar trebui să le spună cineva că Eminescu
este o parte inalienabilă din însăşi ființa noastră colectivă şi că dacă
nu-l înțeleg ca atare,dau dovadă de cea mai elementară lipsă de vocație
profesională, ori câte titluri academice sau oricâte cărți mi-ar flutura
prin fața ochilor. De altfel, mulți dintre ei, sub pretextul apărării limbii,
au început să teoretizeze lumea înlocuind argumentele de fond cu simple
chițibuşuri verbale. Respectăm limba română, dar trebuie să respectăm
şi vorbirea omului simplu care s-a născut, pur şi simplu, român, nu
academician, nici măcar profesor.
Păstrarea şi cultivarea limbii se realizează prin sfaturi prieteneşti,
binevoitoare, nu prin puneri la stâlpul infamiei.
Din această tagmă de pedanți fac parte şi acei handicapați culturali
care confundă poezia cu tehnica prozodiei. Să prezentăm aici un splendid
protest pe care ni-l face Eminescu: „Şi râzând cum părăseşte bâiguind prin
nori, prin Pruncul/ Îmi zâmbea cu bunătate, orice tont,orice Homuncul/
Şi cu mintea lor câlţoasă, şi cu stilul lor bombastic/ Încercau să mă înveţe
ce e rău şi ce e paznic, Întinzând pe-a mele versuri a lor minte şi-a lor
labă/ I-arătam cum se cuvine să rimeze-un om de treabă,/ Când adânc
ştiam tot graiul de la Tissa pân’la Nistru/ Tot măgarul sta să-mi taie/
Mutră gravă de magistru”.
Pe detractorii săi, Eminescu i-a pus la punct chiar din timpul vieții.
Aceştia, însă, ca şi iarba proastă, răsar din nou după orice ploaie. Ar trebui
un spirit înalt, ca Iorga şi ca Pârvan care să le mai reteze din gheare. Dar
dacă n-avem, n-avem !...
Acum e vremea epigonilor şi călăuzelor cu două fețe. Să vedem dacă
vor avea putere să se ridice până la Putere.
Că dacă nu, o să-i latre şi de jos lângă cotețe.
în cronologie : viața cu două luni mai devreme/ ușa cam des
deschisă la poeme/o cusătură pe rotulă/ în fața evidenței o
cagulă. Sinceritatea este tranșantă: am câștigat o inimă/dar n-am
piept pe măsură/ sufletul îi face respirație gură la gură.(foaie
verde pălărie)
Disconfortul cunoașterii, al prezenței… un fir ce se deșiră
dintr-un ghem de pe un tărâm al lui Gulliver: eram singurul
om în raiul cailor, în stare de orice eres „pentru noroc în
dragoste” . Numele poetei se fluidizează luminica lor simpatică,
plângăcioasă, hamul lor călduros/de borangic?!/nu mai
foloseam la nimic,.
Versetul apostolului Pavel, Corinteni 13:7 „Toate le
suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” este
o mare tulburată pe care plutesc zilele poetei ca o corabie: cum
să ispășesc a doua oară/ același păcat/c-am iubit, în viață și-
asemenea în moarte/același bărbat(ce dacă era inventat?!)( un
om, un cal, un gând hoinar).
Acel yin/yang este o culoare de fond peste tot în volum:
Tăceri în doi: dacă mâinile tale s-ar face cuvinte/ aș muri
î
de preamângâiere/ neatinsule / cu aripi de taină//(…) ca să te
pot privi în ochi/ n-am încotro trebuie să mai cresc/ noroc cu
poezia/noroc cu poezia!-zi merci că nu te iubesc/
(…)te-aș întreba ,-ntr-o doară, ce mai faci/ dar dacă mi-ai
tăcea un te iubesc?!:
 CINCINAT PAVELESCU versus
CONSTANTIN ARGETOIANU
Ion Şt. Diaconu – Craiova
Într-un studiu mai amplu pregătit pentru „Scrisul Românesc” din Craiova, detaliez legăturile
olteneşti ale cunoscutului epigramist CINCINAT PAVELESCU (n. 20 oct. 1873 – MILCOV Rm.
Sărat – m. 30 nov. 1934, Braşov) care a fost mai puţin cunoscut, poet, laureat al Premiului Naţional,
ziarist şi dramaturg.
A fost judecător la Corabia şi Calafat, venind deseori la Craiova, unde i s-a tipărit singurul
volum de epigrame la editura „Ramuri” în anul 1925.
În Cetatea Banilor CINCINAT PAVELESCU avea buni şi adevăraţi prieteni, precum Nicu
Dobrotescu, preşedinte de secţie la Tribunalul Dolj, Nicolae Titulescu, Eustaţiu Stoenescu, Emil
Gârleanu, Şerban Făgeţel, C. D. Fortunescu, Florica Petrino etc.
De asemenea la Craiova a apărut, în anul 1935, prima monografie „CINCINAT PAVELESCU,
omul şi opera”, semnată de I.C. Popescu Polyclet, el însuşi avocat, ziarist, magistrat, cu un volum de
epigrame publicat postul în anul 1992, după „Epigrame şi epitafe” din 1936. Desen de GABREIL BRATU
În revista nr. 12 „Cugetul”, octombrie – decembrie 2010, sub semnătura lui Dumitru Botar,
au apărut două epigrame din grupa duelului CINCINAT – Argetoianu, iar eu fiind fericitul posesor a
multor manuscrise ale lui CINCINAT, mă consider dator să furnizez unele amănunte, care pot face
parte din istoria literară. Constantin Argetoianu, ministru de
CONSTANTIN ARGETOIANU (n. 3/15.03.1871 la Craiova, m. 05.02.1952 în închisoarea interne, răspunde cu spirit:
SIGHET), a fost ministru de finanţe în 1920 şi aprilie 1931 – iunie 1932, având abilitatea legală de „Numai un decret la dame
a numi, prin ordin ministerial, pe judecătorii de la Curtea de Conturi, unde se presta o muncă redusă Se rezolvă-n epigrame;
pentru o leafă mai mare! Tu, zorit s-ajungi la Curte
CINCINAT PAVELESCU a cultivat bune relaţii cu potentaţii zilei, ca ultim trubadur ce era, Mă crezi damă şi-mi faci curte”.
cum obosise de atâtea peregrinări ca magistrat la judecătoriile din Regat sau din Basarabia, la un „Adevărul literar şi artistic” sugerează
banchet oferit în cinstea unui demnitar elen sosit în vizită la noi, CINCINAT PAVELESCU nu pierde faptul că în dispută ar fi intervenit chiar şi George
ocazia de a solicita, prin epigramă, o înaintare la Curtea de Conturi, evident în contrapartidă poetul Topârceanu, binecunoscut pentru calambururile
neputând oferi omului politic decât … nemurirea! sale:
„Ştii să mângâi şi să dai ghionturi Deşi nu am ca el chelie
Dar ia-mă, rogu-te, de păr, Şi Cincinat nu prea mă cheamă,
Şi fă-mă repede să sar Nu s-ar putea să-mi faci şi mie
Din Curtea de Apel la Conturi!” Măcar un sfert de epigramă?...
Conul Costică, boierul de la Breasta, citind versurile genialului scriitor, aşa cum se dezvăluie în Conul Costică ar fi răspuns:
„Memoriile sale, concepe mai multe replici”: „Ţi-aş face chiar acum şi ţie
„Din păru-ţi când ai dat aconturi Dar nu sunt tocmai inspirat
Şi ai rămas chel ca un papuc, Aşteaptă-ntâi să ai chelie
De-aş vrea să te azvârl la conturi Şi să te cheme CINCINAT”.
Nu văd de ce să te apuc.” Autorul „Baladelor vesele
Poetul magistrat insistă: şi triste” ripostează:
„Eşti prea puternic, duh ai berechet „Atunci, n-am nicio bucurie
Şi eşti iubit de regi ca şi de dame, Promisiunea este nulă,
Dar eu te rog, în loc de epigrame Căci până să am şi eu chelie
Că mă pricep şi eu –, fă-mi un decret.” Îmi iese părul prin căciulă.”

La fel în femeia scria un poem, bărbatul o poezie sau
bărbat cu muntele în spate : dacă acum mă va săruta?!/
dacă mă va îmbrăca, îndrăzneț și timid/în ființa lui de iarbă
crudă?!/ dacă brațele lui mă vor salva/înainte ca alarma mea
să-l audă?!/ cu poezia mă va-mbrățișa? / dacă mă va lăsa să
iau ce vreau/ iar eu, într-o clipă nebună de visare/îi voi lua tot
ce are? și anatomia tâmpă de poet/ dus de vârtejul lacrimilor
poate mult prea departe /cred c-a trecut de centrul ființei, s-a
pierdut/ undeva între viață și moarte…(pe stânga, mereu pe
stânga); Identități schimbate: când m-a născut, scandalizată
că sunt fată-/ (…)/Mama m-a cedat pe-un poem androgin/ si-am
trăit cu-o identitate schimbată//(…) să știi că e un truc de prunc
boem/ când femeia-și pune pălăria/ el și-a lucrat în săli de forță
poezia/ să se compare-n absolut cu un poem.La fel și cu moarta
în casă.
În fobie, iubirea este fericirofobă.
Poeziile ce e iubirea, killing me softly, poetul, poem
desuet, în alcatrazul vieții mele, inimă de rezervă conturează
nota personală a poetei Luminița Zaharia. Jocul adulților lasă
uneori răni, pe care nu trebuie să le vadă oricine, și atunci se
recurge la paravanul ironiei: ai ajuns în vârf, alpinist temerar./
ai înfipt steagul galben, scânteind înspre verde,/ din acare râdea
lumii poza ta. aici, ai cucerit în joacă o femeie/ și n-ai știut cum
să te joci cu ea…(între două lumi).
Iubirea și poezia pentru Luminița Zaharia sunt singularia
tantum, ca la Nichita Stănescu :
Eu am pierdut numai lucruri
fără de valoare, am pierdut
numai ceea ce am iubit (Scrisoare)
Nuanțele trasează culoare de zbor minții și simțirii, uneori
ca zborul vulturilor, alteori ca rândunele în zilele de vară când se
apropie furtuna și zboară foarte aproape de pământ.
În poezia Luminiței undeva flutură un sentiment ca un
steag. Acela al împăcării cu sine, dar și o continuare a luptei:
când și speranța s-a mutat în spațiu…/ să ai un steag al tău, de
crezut în.(să ai un steag)
Scrisul este un curaj pe care poeta și l-a asumat mai mult
ca în volumele anterioare, tocmai pentru că le-a depășit. La
alcătuirea unei eventuale antologii, de autor, cele mai multe
poezii ar fi din acest volum, dacă nu mai scrie altele.

www.oglindaliterara.ro 10211

Profesoara de română,
Maria Eliza Ionescu Miciora
Timpul, care nu-şi uită menirea
şi trece neoprit cu tăvălugul lui peste
toate, ne arată în calendar, că în 21
iulie 2014, se împlineşte un an de când
a plecat dintre noi, cu 5 luni înainte
de a atinge 100 de ani de viaţă, încă
un model al învăţământului românesc
din totdeauna – profesoara de română,
Maria Eliza Ionescu Miciora.
Era originară din Focşani.
Împreună cu fratele mai mare,
Alexandru Constantin, care a urmat
dreptul (vocaţia tatălui, George Em.
Miciora), ilustra modelul de cuplu
filial perfect, aşa cum era preconizat de
Adela Popescu ministrul Spiru Haret, pentru o familie
cu margini raţionale.
Cei 4 membri ai familiei Miciora
şi-au definit decenţa şi prin faptul că
au trăit până la sfărşitul vieţii din propriile lor salarii. N-au râvnit să se
îmbogăţească, mai ales, prin înrolare în vreunul din partidele politice ale
lumii vechi sau noi. Unica lor avere le-a fost ştiinţa de carte. Mai mult,
niciunul dintre cei 2 fraţi Miciora n-au adus pe lume urmaşi.
Alexandru Constantin, devenit avocat, s-a stabilit la Petroşani. Maria
Eliza, profesoară, a ales Capitala.
Din 1952, după căsătoria sa cu jurisconsultul
Mircea D. Ionescu, a locuit în micul apartament al
soţului (situat în Intr. M. Eminescu, Nr. 3, aproape
de Pţa Romană), împreună cu soţul şi părinţii
acestuia, după stingerea socrilor, cu mama sa (tatăl
fiind decedat din 1942), iar după pierderea şi a
soţului, singură.
Maria Eliza Miciora s-a născut în 21
decembrie 1913. Cele 4 clase primare (1920-1924)
şi cele 7 clase de liceu (1925-1931) le-a absolvit în
oraşul natal, Focşani. S-a înscris apoi la Facultatea
de litere si filozofie din Bucureşti, pe care a
absolvit-o în 1935, primind în 29 octombrie 1936,
Diploma de licenţă (în istoria literaturii vechi
si moderne şi filologie română). Tot în 1936, în
Bucureşti, a urmat Seminarul pedagogic după care
a fost, fără întrerupere, profesoară suplimentară de
limba română: la Brăila, Bacău, Focşani, Bucureşti, până în 1941 când îşi
dă, la Cluj, Examenul de capacitate.
În 1947, la Bucureşti, în urma unei inspecţii speciale, a obţinut cu
calificativul foarte bine, Titlul de profesor definitiv de limba română.
În anii următori a funcţionat ca profesor titular la Catedra de limba
română (dar şi membră în Comitetul de direcţie), la Liceul de fete „Iulia
Hasdeu”, numit ulterior, Centru şcolar 5-7-8, iar astăzi, Colegiul naţional
„Iulia Hasdeu”.
Au fost anii 1950-`51-`52, când eu şi sora mea Afrodita (simultan
date la şcoală, în 1941 – eu, cu dispensă de vârstă), împreună cu celelalte
colege înscrise în clasa „A” din totalul de 7 clase paralele (înstăpânind, o
vreme, şi Amfiteatrul liceului), am avut norocul s-o avem profesoară la
limba română pe domnişoara Miciora.
O numeam, cu iubire, domnişoara Miciora, chiar şi după căsătoria cu
avocatul Mircea Ionescu, pentru că ne plăcea.
Era singura profesoară care nu ne pândea cu catalogul de cum intra în
clasă. Ne preda, desigur, în conformitate cu programa şcolară, dar simţeam
noi, că era ceva deosebit, de nivel înalt, universitar, dar şi cordial (anulând
vârsta care ne despărţea), de parcă la propriu ne lua de mână să urcăm
împreună o scară. O ascultam cu încredere şi respect. Nici prin gând nu ne
trecea să chicotim, cum se mai întâmpla la alte materii.
Şi dacă sora mea, Afrodita Popescu, este şi astăzi mândră de
Diploma de merit (pentru învăţătură şi purtare), scrisă caligrafic de mâna
domnişoarei Miciora care i-a şi decernat-o festiv la absolvirea clasei a 9-a
în 1951 – eu, la rândul meu, am o amintire şi mai preţioasă, de neegalat.
Îi datorez domnişoarei profesoare Miciora, spotul de lumină pe care
l-a aruncat, nebănuind că a tranşat apele mele interioare când a reprodus la
ora despre I. L. Caragiale remarca marelui clasic: „Că vorba nu e să umpli
lumea întreagă cu o operă, ci o operă strâmtă s-o umpli cu lumea...”
Faptul că mă aflu în 2014 la 78 de ani, în faţa pregătirii pentru tipar
a ultimei cărţi, celei de-a 7-a cu titlul neschimbat, Între noi – timpul (cu
125 de poeme în română şi în engleză) carte, care a cunoscut bucuria
10212 www.oglindaliterara.ro
debutului în 1975, la Paris (cu 15 poeme în română şi franceză) şi de atunci
am continuat cu publicarea poemelor în număr mereu crescător: în 1992,
la Washington (cu 25 de poeme în 8 limbi), în 2003, la Tokyo (cu 72 de
poeme în română şi japoneză), dar şi de 3 ori la Bucureşti: în 1998 (cu
53 de poeme numai în româneşte), în 2010 (cu 99 de poeme în română
şi franceză), în 2013 (cu 115 poeme în română şi engleză), – arată că
Semănătorul a fost bun şi pământul a dat rod.
Din nefericire nu am avut parte de profesoara noastră Maria Eliza
Miciora, până la capăt. Am absolvit liceul în 1953 şi am dat Examenul de
bacalaureat, fără dânsa. Cu un an înainte, 1952, a fost luată în Ministerul
învăţământului. Încadrată, întâi, referent tehnic, apoi (realizând valoarea
achiziţiei), cercetător ştiinţific principal la Institutul de ştiinţe pedagogice
din Bucureşti (secţia de limba română şi literatură română).
Odată intrată în malaxor, a trebuit să urmeze: Cursul politic
special din cadrul Institutului, de Istorie a P. C. al Uniunii Sovietice,
de Istorie a P.M.R.; Cursul I.P.C.D. (după care a funcţionat ca lector de
metodica predării limbii la cursurile de vară). A trebuit să facă prelucrări
metodologice la şcolile experimentale ale Institutului; să organizeze şi să
conducă cercuri literare; să ţină conferinţe în şcoli şi Cămine culturale;
să asiste la cursuri şi examene la şcoli şi facultăţi din Capitală şi din ţară;
să coordoneze colective ARLUS, sindicale, sau responsabile cu gazeta de
perete; să elaboreze, chestionare pentru sondaje sau pentru anchete.
După un an, peste funcţia de bază, suplimentar, este însărcinată, cu
alcătuirea Cursului de limba română pentru clasele a V-a şi a VIII-a ale
secţiei serale de la Gh. Lazăr; apoi, „împreună cu tovarăşii din secţie” să
alcătuiască Culegerea de exerciţii gramaticale pentru clasele a V-a – a
VII-a sau, „împreună cu tov...” să elaboreze Manualul de gramatică
pentru clasa a V-a (lucrări ce au beneficiat de repetate ediţii).
În nume propriu i s-au publicat doar câteva articole de specialitate,
în Revista pedagogică şi Gazeta învăţământului, precum: O problemă
fundamentală a şcolii – vocabularul elevilor; Îndrumări metodologice
pentru predarea noţiunilor de teorie a
literaturii la clasele a VIII-a; Culegerea de
exerciţii gramaticale – pentru clasele ciclului
mediu şi studenţii Facultăţii de lingvistică.
După 3 ani de „acomodare” cu
noile activităţi, profesoara Miciora (încă 3 ani la
rând), a tot cerut stăruitor să revină la o catedră
de specialitate, la una din şcolile din Bucureşti,
întrucât sănătatea dânsei, cu evidenţă precară (avea
tahicardie pe fond hipotensiv şi o veche artitră cu
anchiloza unui genunchi), impunea un alt ritm şi
regim de muncă. Dar fără succes.
Şi astfel până la sfârşitul zilelor,
compensator, i-a rămas doar bucuria întâlnirii cu
„fetele” – cele 10-11 colege ale noastre care i-au
fost eleve la „Iulia Hasdeu” şi prin natura propriilor lor cariere, statornicite
în Bucureşti. Aleatoric, o vizitau şi alte colege ale noastre aflate în trecere
prin capitală, cum depildă – Ştefania (Zucman) Berman, biolog de
prestigiu în Israel, cu Diplomă de excepţionalitate, cu care îmi place să
încep apoi să continui alfabetic enumerarea, după numele dobândit prin
căsătorie, a celor din grupul bucureştean. Aşadar: Doroteia (Haralamb)
Bălăceanu – licenţiată în chimie; Catrinel (Tira) Burgard – sportivă de
marcă şi licenţiată în franceză, care mi-a tradus textele ce însoţesc cele 99
de poeme ale cărţii editate în română şi franceză la Bucureşti; Georgeta
(Maxim) Ciortoloman – medic primar oftalmolog, de care cu toatele am
profitat, cu asupra de măsură; Rodica (Bărbulescu) Coroi – licenţiată în
matematică, profesor la ASE; Coralia (Apostoiu) Georgian – inginer
constructor şi al Metroului bucureştean, care de la Coteşti trăgându-se,
împărţea cu profesoara noastră parfumatele fructe venite de la „moşia” ei,
adică din locurile cu parfum natal, comune amândurora; Aurelia (Bucos)
Ghenciulescu – licenţiată in chimie, profesor din 1990, la Politehnică;
subsemnata, Adela (Popescu) Muntean – licenţiată în filologie, scriitoare;
Rodica (Stanciu) Muşeţeanu – actriţă la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila;
Liliana (Bujoreanu) Sion – licenţiată în drept, pe care o asemănam cu
actriţa americană, Shirley Temple; Ileana (Bârcă) Toma – astronom şi
scriitoare cu două romane închinate domnitorilor Constrantin Brâncoveanu
şi Vlad Ţepeş.
Acestea eram „fetele” domnişoarei profesoare Miciora, care ne
strângeam în jurul dânsei ca puii la căldura cloştii. A fost o profesoară de
vocaţie, ca şi mama sa, Varvara Maria, pe care a moştenit-o. Şi-a făcut
profesia cu ştiinţă şi artă, înfruntând vicisitudinile vremii, cu demnitate.
O minte neştirbită cu nimic de vârsta pe care a atins-o. Ne-a fost reper
intelectual. Pentru tot ce înseamnă, distincţie: model!
 Spaţiul vectorial al limbajului literar
de Ioan Toderiţă
Scriitorul gălăţean Ioan Toderiţă
s-a dedicat, deopotrivă, matematicii
şi poeziei, asemenea poetului şi
matematicianului Ion Barbu (Dan
Barbilian), căruia îi dedică un amplu
studiu în lucrarea „Spaţiul vectorial
al limbajului literar”, publicată la
Editgraph, Buzău, 2013. Autorul îşi
subintitulează lucrarea „fragmente de
critică literară analitică şi carteziană”,
precizând: „Valoarea estetică a
limbajului literar e o raţionalizare a
motivaţiei într-o structură vectorială.”
(p.4)
Criticul îşi structurează studiul
Elena Otavă
pe capitole dedicate unor scriitori mai
mult sau mai puţin cunoscuţi, încercând
o nouă metodă de includere a ideilor poetice, a prozodiei şi a figurilor de
stil în „spaţii vectoriale” trasate de gândirea matematicianului, apelând la
filosofia lui Platon şi celebri matematicieni, despre care aflăm la capitolul
dedicat lui Ion Barbu.
Primul capitol se numeşte: „Două cărţi, un poet: Andrei Gheorghe
Neagu”, unde îşi propune să analizeze, după metoda enunţată, poeziile din
două volume ale poetului Gheorghe Andrei Neagu: „Lacrima iubirii” şi
„Poemele din templu” (2013).
Autorul scrie: „Templul e un zigurat părăsit de zei la naşterea
noastră”. Apoi, citându-l pe Martin Heidegger, consideră că „Una dintre
posibilităţile de fiinţă ale Dasein-ului (Omului) e situarea lui afectivă în
sine pentru o desluşire ontică a fiinţării”.
Afirmaţiile lui Heidegger se potrivesc şi poetului Gheorghe Andrei
Neagu, despre care spune: „Postmodernist al clasicului, indecis să-i fie
supus. Alergând între relevarea detaliului ca simbol grotesc şi semnificant,
ca semnificaţie impact al percepţiei şi armoniei, ca meditaţie şi reflecţie
asupra lumii străbătută cu piciorul.”
„Fuga de sine” şi „fuga din faţa lumii” ar fi cele două „căi” de „situare
afectivă” a poetului. Această idee este explicată cu versuri din „Frig”: „În
toate-i minciună, mă tem / că toate cu mine-s blestem / Trăim peste lumea
ce cheamă / uitarea de sine cu teamă”.
Despre „Alte cuvinte”, analistul afirmă că există o „cădere”, un
„regret” al „locuirii în sine”, ca „nerostit”.
„Căderea” este văzută şi ca „deturnare”, „îndepărtare de sine”, idee
dezvoltată în poemul „Din mine”.
Stabilind că în volumul „Lacrima iubirii” şi în „Poemele din
templu” tema predilectă este iubirea, autorul remarcă „fuga în romantism,
întoarcerea la armonie”, ca şi poetul Mihai Eminescu. Astfel, eul liric „se
implică total” şi se „autoreflectă”, iar figura stilistică adoptată de poet
este „anafora”. În acest sens, criticul oferă o paralelă a poetului Gheorghe
Andrei Neagu cu poetul englez Walt Whitman în poezia „Frunze de iarbă”.
Referindu-se la cartea „Poemele din templu”, autorul studiului
remarcă „matricea” stilistică realizată în jurul termenului „templu”, care
este „o reverie a posibilităţii de a trăi „impetuos, dar şi …”misterios”.
Citează câteva poezii ce conţin termenul notând: Templierul e: „un
ram bătrân, crăpat, uscat”. Păstorul templului: „la fiecare dangăt / bunul
părinte tresare şi aşteaptă / să-l strige la poartă urmaşul”. Intrarea în templu:
„Cuvântul meu se strecoară timid / împotriva unui război fratricid”.
Stabilind că „Templul semnifică centrul lumii, dar şi locul de fugă
a omului în lume”, Ioan Toderiţă îi îndeamnă pe cititori să-i citească
poeziile lui Gheorghe Andrei Neagu, descoperind în „Oglinda sufletului”
său „neliniştea conştiinţei timpului pierdut şi regăsit în argintul lacrimilor
sale poetice”.
Capitolul: „Dan Barbilian, Ion Barbu – Categorii abisale matematice”
este cel mai dezvoltat, cuprinzând 71 de pagini.
Despre Ion Barbu, autorul afirmă că este „un poet germinat din
categorii abisale ştiinţifice matematice”. Apoi face o analiză a termenului
filosofic „cunoaştere”, strâns legată de matematică şi de legile ei „bine
determinate”. „Drumul către Fiinţă şi Neant, cel mereu bătut în felurite
poeteci de filozofi, are nevoie de primordialitatea ideii, ideilor platonice.”
Prima dogmă stabilită de filosoful idealist al Antichităţii, amintit
de către autor, este „ideea înainte de materie”, concluzionând: „Astfel
lumea trece din real în imaginar şi invers numai prin idee matematică”, ce
„defineşte” lumea prin „gen proxim” şi „diferenţă specifică”.
Încercând să-l facă mai bine cunoscut pe poetul Ion Barbu din
matematicianul Dan Barbilian (descoperitor, în geometrie, al „spaţiului
www.oglindaliterara.ro
barbilian”) Ioan Toderiţă ne prezintă „lumea divizată în noţiuni”, noţiunea
fiind „dual reprezentată în idee”. Autorul are drept sprijin matematicieni
celebri, precum Euclid şi „spaţiul euclidian”, românul Gheorghe Ţiţeica
ori germanul Hilbert „geometrie axiomatică”. Astfel s-ar explica, şi de la
„Axioma lui Push”, preferinţa lui Ion Barbu, care a studiat în Germania şi a
cunoscut teoriile şi operele acestor matematicieni, pentru „o nouă poezie”.
De altfel, însuşi Ion Barbu afirma: „Oricât s-ar părea de contradictorii aceşti
doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei,
un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia. Ca şi în geometrie, înţeleg
prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile
de existenţă; pentru mine, poezia este o prelungire a geometriei, aşa că,
rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei”. (I.
Valerian: „De vorbă cu Dl. Ion Barbu, 5 februarie 1927; n.n.).
Autorul cercetează şi analizează poezii din prima etapă a creaţiei
barbiene (Tudor Vianu stabilise etapa parnasiană, cea baladic-orientală
şi cea ermetică), cum ar fi: „Elan”, „Lava”, Panteism”. Prozodia ultimei
poezii o compară cu „Angoasă”, de Stephan Mallarme, găsind similitudine
în numărul de silabe (măsură). Realizează, prin trasarea imaginii ritmului în
succesiunea silabelor accentuate şi neaccentuate, pe abscisă şi pe ordonată,
spaţiul geometric („vectorial”) al imaginarului poetic: dreptunghi, triunghi
şi trapez, pentru ambii poeţi.
Analiza poeziei „Oul dogmatic” descoperă aspecte, de asemenea,
interesante. Ioan Toderiţă stabileşte o influenţă matematică în gândirea
poetică a lui Ion Barbu, provenind din geometria axiomatică a lui Hilbert,
din teoria numerică a matematicianului Landau, precum şi din raţionalismul
lui Descartes (cartezian). De asemenea, calculul infinitezimal, ca ştiinţă,
început de Newton şi Leibnitz la începutul secolului al XIX-lea. Nu este
departe nici teoria relativităţii lui Einstein. Autorul aplică „teoria ecuaţiilor”
în descifrarea poeziei, stabilind pentru primul catren: a+b+cx=d
„E dat acestui trist norod (a)
Şi oul sterp ca de mâncare (b)
Dar viul ou (x) la vârf cu plod (c)
Făcut e să-l priveşti la soare.” (d)
Catrenul al doilea este transpus în
ecuaţia:
cx = d – b – a
„Cum lumea veche, în cleştar (a)
Înoată în subţire var (b)
Nevinovatul (c) noul ou (x)
Palat de nuntă şi ecou.” (d)
Continuând analiza celorlalte
versuri, ajunge la concluzia: „Oul nu este
hrană,…nici palat de nuntă şi ecou, nici
trup drag surpat în vis, el este FIINŢĂ
zidită lin şi masculin erotic, de o idee –
ţinutul de foarte de sus, din polul plus,
unde (nici) glodul Pământurilor nu a
ajuns.”
Ioan Toderiţă stabileşte că „Ion Barbu face din „Oul dogmatic” o
ecuaţie transcendentă”, acesta fiind transpunerea în poezie a ecuaţiei
matematice, apoi realizează imaginea „spaţiului vectorial” (accentografia)
pe axa ordonatelor şi absciselor, descoperind „ritmuri wagneriene”.
Studiul continuă cu analiza foarte interesantă şi particulară a altor
poezii: Uvedenrode, In Memoriam, Din ceas dedus, Timbru, Grup, Poartă,
concluzionând că versurile lui Ion Barbu sunt: „Geometrice ca formă,
algebrice ca înţeles, unităţi estetice des-mierdate, des-împovărate de
cumpăna cuvântului barbian”.
Romanul „Suburbii Municipale”, în trei volume, (2005, 2007, 2009)
al scriitorului Emilian Marcu din Iaşi, este considerat „unic în literatura
românească”. În aceste volume „Oglinzile realului şi imaginarului se
fărâmiţează pe atemporalitate şi aspaţialiate, umbre ale nopţii veşnice, în
care fiinţele tulbură neantul sinelui colectiv, înfometat.”
Scriitorul buzoian Nicolae Gâlmeanu este numit „poetul Cislăului
mioritic”. Despre cartea acestuia „Plânge Iisus” (2009) afirmă: „este o
fluidă reprezentare a stărilor psihice raţional-afective.”
În romanul „Norul”, scriitorul buzoian Titi Damian exprimă
„intempestiva fericire de a scăpa de sărăcia de suflet şi libertate, de prostia
despotică-securistă şi ideologică, de experimentul marxist al egalitarismului
absurd”.
Cartea „Conacul dintre vii” (2005) a lui Culiţă Ioan Uşurelu din
Odobeşti este o culegere de povestiri realizate prin participarea unor
„povestitori”, în mod direct, la creaţie, „sub imperiul noocraţiei, unui stat/
statut filozofic şi Platonic, a unor segmente de timp guvernator”; „Vârtelniţa
cuvintelor deapănă şi ghemuieşte povestirea ca-ntr-o şezătoare.”
Alţi scriitori prezenţi în paginile cărţii: Viorel Lică, Horia Zilieru,
Aureliu Goci, Aurel Buricea, Coriolan Păunescu, Irina Anghel, Valy
Crăciun, Săndel Stamate, Dumitru Anghel, Constantin Trandafir, Florin
Dochia, Ioan Rusu etc.
10213
 în jurul ochiului stâng al

Secretele medicale din spatele chipului pictat se află o

pată galbuie, “o colecţie
de acizi graşi strânşi
picturilor celebre sub piele”. Semnele
hipercolesterolemiei
pot fi confirmate şi prin
Ion Ungureanu lipoame subcutanate la
nivelul mâinilor, arată
Secretele medicale din spatele picturilor celebre, dezvăluite de un important medic român: specialistul.
Mircea Beuran A urmat «Por­
tretul unui tânăr»
Mircea Beuran a prezentat mai multe ipoteze în cadrul conferinţei “Medicina şi pictura”  (1482-1485) de
Gioconda lui da Vinci schiţează o grimasă de durere, şi nu un surâs obişnuit, şi, mai mult, suferă de Sandro Botticelli. Eleganţa aproape feminină
hipercolesterolemie, a fost una din ipotezele prezentate de doctorul Mircea Beuran, la conferinţa a tânărului nobil se
“Medicina şi pictura”. datorează degetelor
Lecţii de anatomie, primele transfuzii de sânge, terapie rudimentară cu raze X, maladiile sale subţiri deosebit de
modelelor din picturile celebre şi picturi în care artiştii şi-au reflectat propria suferinţă au fost unele lungi (arahnodactilie),
dintre subiectele conferinţei “devorate” de publicul de la Teatrul Naţional Bucureşti, timp de peste o element caracteristic
oră. pentru Sindromul
În  “Operaţia la picior” (1628), de Adrian Brouwer, un felcer taie cu bisturiul rana de la Marfan, o boală
piciorul unui bătrân care caută să-şi stăpânească suferinţa. Pictorul, influenţat de tradiţii flamande şi genetică ce afectează
olandeze, era obişnuit cu gesturile de “mică chirurgie” şi alte manevre de îngrijire necesare propriei ţesutul conjunctiv,
persoane, în urma încăierărilor la care participa. în special la nivelul
Doctorul Mircea Beuran vorbeşte ochilor, scheletului osos
despre „Operaţia la picior” (1628), de Adrian şi sistemului cardio-
Brouwer    (Foto: Mediafax) vascular.
Jules Adler realizează în 1892 «Transfuzie Şi personajul
de sânge de capră «. Metoda trasfuziei de sânge din “Madona cu gâtul
de la capră la om era periculoasă şi ineficientă, dar lung» (1535 - 1540) a lui
a fost utilizată o perioadă împotriva tuberculozei.  Parmigianino prezintă
În locul unui singur medic pictura elemente caracteristice
înfăţişează o echipă, sugerând că persoanele frapante pentru Sindromul
Marfan.
Infanta Marguerita, în
vârstă de cinci ani, pictată
de Diego Velázquez, pare
să sufere de Sindromul
Albright, maladie genetică

implicate se pot schimba, dar nu şi tehnica manifestată prin

procedurii ghidată de un protocol. Reprezentarea pubertate precoce,
sângelui este discretă, acesta fiind vizibil doar statură scundă,
prin contrastul cu paloarea extremă a pacientei şi fragilitate osoasă şi
cu predominanţa culorii albe din încăpere tulburări hormonale.
În 1661, Rembrandt pictează circumcizia. În partea stângă se
Conform legii ebraice, fiecare băiat evreu observă un pitic
trebuie să fie circumcis la opt zile de la naştere şi o persoană de
(reprezentând admiterea copilului în alianţa pe care sex feminin cu
Dumnezeu o face cu Israel). În tablou, circumcizia acondroplazie.
este efectuată în ieslea de la Bethlehem, de către un În “Betsabeea la baie”
preot, în timp ce un altul citeşte un text şi alături de a lui Rembrandt, se observă
el este Iosif. Copilul este ţinut de Maria în timpul modificările tegumentului
operaţiei ritualice. de la nivelul sânului stâng
O altă lucrare prezentată de Beuran înfăţişa (umflătură laterală, cu culoare
prima încercare de terapie a cancerului cu raze X de nefirească şi denivelări),
către doctorul Georges Chicotot, la 1907. Pictura sugestive pentru un proces
reprezintă un “moment istoric” al radioterapiei malign. Făcând cercetări
împotriva cancerului de sân: doctorul are în mâna în istorie, s-a descperit că
stângă un ceas cu care cronometrează expunerea, modelul lui Rembrandt,
iar în mâna dreaptă un arzător de tip Bunsen din al Hendrickje Staffels, murise
ceva mai târziu după o îndelungată suferinţă.
cărui vârf ţâşnesc flăcări şi care încălzeşte Genunchii umflaţi ale personajelor lui
tubul de vid. Se observă un tub Crookes, Michelangelo indică un exces de acid uric, tipic
cu care Wilhelm Rontgen a descoperit celor deranjati de calculii
razele X. Acestea sunt aplicate pe sânul renali. Michelangelo
pacientei prin intermediul unui cilindru însuşi suferea de calculi
de sticlă. renali, de vreme ce, în
Chirurgul a prezentat şi maladiile timp ce lucra la Capela
unor modele din picturile celebre. A Sixtina, artistul se hrănea
început cu “Mona Lisa” (1503-1506) numai cu pâine şi cu vin.
a lui Leonardo da Vinci. Conform Ultimul capitol al
opiniei lui Vito Franco, profesor de conferinţei lui Beuran
anatomie patologică la Universitatea s-a intitulat “Artişti
din Palermo, Mona Lisa ar fi suferit de sub influenţa propriilor
hipercolesterolemie. Franco susţine că suferinţe”. Un prim

10214 www.oglindaliterara.ro
 Insula purgatoriului – purgatoriul conştiinţei
Cu multitudinea de preocupări ale domnului Lucian Ciuchiţă, un subiect bine structurat,
am avut onoarea să intru în contact prin trei căi: prima dată ca om de Iată de ce recomand acest
televiziune, a doua oară ca publicist care a trimis materiale spre publicare volum spre lectură cititorului ce-
la revista Oglinda Literară şi a treia oară ca prozator, prin volumul şi doreşte dezlegarea tainelor unui
Insula purgatoriului. roman de acţiune în străfundul
Apărut la editura ATEC din Focşani în anul 2014, volumul are peste structurii sale.
250 pagini, fiind de departe un roman plin de surprize . Acţiunea pare a fi construită
Autorul dă vamă preocupărilor sale cinematografice, construind în molecular care-si dezvăluie
acest roman planuri după planuri, viziuni după viziuni, cu un pronunţat legăturile atomice cu o precizie ce
accent scenografic. În fapt, punerea în scenă se găseşte la fiecare frază în ţine de întreg.
largul ei: „ca un urs polar surprins pe o banchiză şubredă, Logan priveşte Cred că romanul în
cu atenţie în zare şi trasează cu indexul un cerc imaginar…” (pag. 111). integralitatea sa poate constitui
Planurile unei filozofii economice bine structurate, întretaie, din un model de seducţie şi pentru
când în când, romanul cu o limpezime a gândului de invidiat: „încet- cinematografie şi pentru dramaturgie
încet, X-uleni, Y-uleni, cad pradă noilor dinozauri la fel de gigantici…” în egală măsură. Gheorghe Neagu
(pag. 125). De fapt am descoperit că
Sau: „mai trebuie un fond lexical redus la minimum: muncă, taxe, Lucian Ciuchiţă face parte din
hrană, somn, alte taxe, impozite, alcool, somn, taxe…” (ibidem.). Asociaţia Dramaturgilor de Film încă din 1991 fiind în mod justificat
Autorul nu este ezitant în definirea banilor, a sexului alături de prezent şi între coperţile acestui volum construit pe atâtea sute de pagini.
P.I.B., vot, urne, strigătele personajelor în faţa atacurilor de tot felul. De aceea, nu trebuie să ne mire dialogul purtat de Creier!!. Nu m-aş
Multiple percepte morale vin să contureze personajele în stranietatea fi aşteptat să fie în stare. Şi totuşi este. (pag.173).
cadrelor cinematografice,ce brăzdează romanul conferindu-i un plus de Din când în când autorul, fie prin gura personajelor, fie prin rostirea
rafinament. domniei sale face câte o analiză pertinentă a sistemului bancar (pag.152-
Nu lipseşte ironia în descrierea personajelor: „El e chiar mic, EA 153).
chiar pare o doamnă…”(pag.220). De fapt nici lumea ca entitate de sine stătătoare nu se simte bine
Fineţea acestor descrieri fugare fac din autor un maestru al sub lupa discursului grav al autorului. Guvernanţii care intră fărăvoia lor
cuvântului aşezat respectuos într-o structură romanescă de prestigiu, in sordidul existenţei umane, funcţionarii care au un ascendent asupra
ocolind în chip fericit preţiozităţile de limbaj şi snobismele atât de societăţii sunt la fel de bine disecaţi în zona paginilor 106,107,108,
prezente în literatura de astăzi. ş.a.m.d.
Se vede în autor şcoala Facultăţii de Cibernetică. De fapt cartea Probabil că acest mod de a construi a tentat lumea cinematografică
în întregul ei nu se poate citi cu lejeritatea unui roman de capă şi americană, care s-ar fi înfruptat copios chiar din cuprinsul acestui volum.
spadă,deşi,duelurile sunt prezente în toată carnea poveştilor, dar sunt Prea seamănă un film cu Stallone într-o puşcărie pe un vas ancorat in
dueluri mentale, în care rolul de spadasin îl are romancierul Lucian mijlocul oceanului,cu subiectul cărţii. După spusele autorului,se pare că
Ciuchiţă. există deja un proces pentru drepturile de autor cuvenite.
Tentele de science fiction străbat de la un capăt la altul volumul- Dar aceasta e altă poveste,care poate constitui, de ce nu, subiect
puşcăria de pe vapor ce îi permit autorului un discurs plin de surprize ce pentru un nou roman.
te fac să ai sentimentul că din lumea realului te smulge cu eleganţă spre Rămânem în aşteptare.

pictor prezentat a fost El Greco (1541-1614), cunoscut drept consumator
de droguri halucinogene şi diagnosticat ca astigmat şi psihopat. Mulţi au
văzut în el un vizionar dezechilibrat. În bisericile din întreaga Spanie se
găsesc picturile lui care prezintă personaje alungite cu priviri extatice.
Corecţia optică prin lentile cilindrice aduce la normalitate o bună parte din
personajele sale, dar le devalorizează sub raport estetic şi ca semnificaţie.
Francisco Jose Goya y Lucientes (1746 -
1828) îşi pierde auzul la 28 de ani, ceea ce alături, de
un pesimism cronic, îl aduce într-o stare de cădere
psihică uluitoare. Lucrările din acea perioadă sunt
dedicate coşmarurilor umane, decăderii morale şi
fantasticului morbid. Pentru cei apropiaţi, Goya
devenise un fel de nebun rătăcit într-o  lume  pe
care nu o mai întelegea. Din ce în ce mai abătut şi
tulburat, pictorul se izolează complet cumpărând
reşedinţa numită «Casa Surdului» (din cauza fostului
proprietar, nu a sa). Aici lucrează febril la un ciclu
macabru intitulat «Lucrări întunecate».
Picturile erau murale (căci nu voia să le vadă
nimeni din afară), iar ulterior au fost transpuse pe
carton. Din acea perioada datează celebra «Saturn
devorându-şi fii», una dintre cele mai impresionante
lucrări ale «groazei şi canibalismului». Unii
critici spun că suferea de encefalită şi că ilustra
tot ceea ce îi apărea în coşmarurile sale.
Vincent van Gogh (1853-1891) spunea
“Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez
visele”. Ca patologii a avut sifilis, epilepsie, din
cauza abuzului de absint, depresie şi glaucom.
O cauză pentru cunoscutul incident în care şi-a
tăiat urechea ar fi fost şi Sindromul lui Ménière
- care provoacă zgomote incomode în interiorul
urechii.
Totodată, medicii pun imaginea din
“Biserica din Auvers  “ (1890), caracterizată prin violenţa culorilor şi
sugerând un cutremur, pe seama schizofreniei.
Dintre toate picturile
lui Van Gogh, “Lan de grâu
cu corbi» a fost, probabil,
subiectul celor mai multe
speculaţii. Mulţi cred că
este ultima lui lucrare,
considerând cerul învolburat
plin de ciori şi poteca
întreruptă ca prevestiri ale
morţii apropiate.
Ar trebui menţionat că fratele său Theo a murit de sifilis paralizant
(în 1891), sora sa Willemina van Gogh a murit de demenţă (1941), fiind
internată aproape patruzeci de ani într-un azil psihiatric, iar fratele Cor
(Cornelis Vincent) s-a sinucis în 1900, a mai arătat Beuran
În cazul lui Henri de Toulouse-Lautrec (1864-1901), una din dramele
vieţii sale a fost generată de faptul că în familia sa se obişnuia căsătoria
între rude. Şi astfel, Lautrec era copilul unor veri primari, iar bunicile sale
erau surori. Avea, în consecinţă, o maladie congenitală care s-a manifestat
puternic atunci când, adolescent fiind, şi-a fracturat femurul stâng şi apoi pe
cel drept. Picioarele sale nu s-au mai vindecat corect niciodată, iar creşterea
a stagnat. Adultul Toulouse-Lautrec măsura doar 1,52 metri şi avea un tors
de om normal. Boala l-a transformat într-un spectator avid să se hrănească
din exuberanţa altora, mai întâi la circ, apoi la cabaret.
Frida Kahlo (1907-1954) spunea că pictura ei «poartă în ea mesajul
durerii». Avea sechele din cauza poliomielitei, a suferit fractură la bazin şi
triplă fractură la coloana vertebrală.
Conferinţa «Medicina şi pictura» a fost susţinută de Mircea Beuran
în cadrul Conferinţelor TNB.
Mircea Beuran este medic primar chirurg, profesor la Universitatea
de Medicină Bucuresti, şeful Clinicii de Chirurgie a Spitalului Clinic de
Urgenţă Floreasca, preşedintele Societăţii Române de Chirurgie - filiala
Bucureşti.
(Foto: Mediafax)

www.oglindaliterara.ro 10215
 PRIN ANTICARIATE
DINSPRE SUD-EST de Mircea Muthu
În cele trei secvenţe Aici în
Europa (pp15-38), Inserţii (pp38-
124) şi Dialoguri (pp125-164) ale
cărţii Dinspre Sud-Est (Ed. Libra,
Bucureşti, 1999), universitarul
Mircea Muthu consideră că între
sudul şi estul Europei se stabilesc
contacte cultural-artistice derulate la
4 paliere facilitând vehicularea unor
concepte ca balcanism, orientalism,
bizantinologie, bizantinism.
Aidoma lui C-tin Noica şi Mircea
Vulcănescu, vajnicul căutător de
vocabule străvechi, dacice, legitimează
semantic şi spiritual prepoziţia „între”,
Iulian Bitoleanu cinstind în acest fel memoria unor iluştri
înaintaşi: Eminescu, Blaga, Pârvan...,
preţuitori ai graiului ancestral, argument
al creştinismului ţărănesc şi al înţelepciunii (p22).
Prin fel de fel de analogii, sinteze, paralele, se constată că somnul
ar fi matricea spiritualităţii româneşti, în consens cu Eminescu, Eliade,
Blaga, cu aceeaşi semnificaţie ca Indul, Gangele, Himalaya pentru India.
Mai presus de timpul istoric la români, şi cel mitic explorat de
Sadoveanu şi Eliade generează dramatismul, tragismul, aşa cum credea
Cioran.
Comparativ cu alte spaţii europene, proclamând ateismul, cugetul
liber, cel balcanic, mai patriarhal, tadiţional şi-a expilicitat adeziunea la
ortodoxie, platformă teoretică pentru etică, artă, sociologie.
În mod cert ortodoxismul a reprezentat o constantă, un „stâlp”, un
zid în calea vitregiilor istoriei, mai ales pentru oaza de romanitate numită
poporul român. Mircea Muthu consemna „o geografie culturală şi literară în
Peninsula Balcanică cu particularităţi interesante (p36). Iluminismul vestic,
catolicizat s-a extins şi în arealul imperiilor est-centrale, aşa că Balcanii au
dat măsura valorii lor prin românul Gheorghe Şincai, sârbul Iovan Rai
şi bulgarul Paisie Hilandarski, cu respectarea a 4 criterii: etnolingvistic,
zonal, istoric, religios. Aşa au luat fiinţă conceptele de orientalism,
bizantinism şi balcanism (p37). În partea a doua, Inserţii, teoreticianul
ardelean recunoaşte europocentrismul (p43) şi insistă pe straturile greco-
latineşti şi creştine ale Occidentului. În sens restrâns, Orientul însemna
cultura chineză, hindusă şi islamism, iar azi, paleta semantică s-a schimbat,
s-a expandat, aglutinând şi culturi minore, nu numai majore – apropo de
teoria blagială expusă în Spaţiul mioritic. De reţiunut şi reacţia lui Noica,
convins de tensiunea interioară a culturilor mici (vezi studiul Ce e etern şi
ce e istoric în cultura românească, Revista Fundaţiilor, 1943).
Şi exegetul contemporan de la Cluj ne încredinţează (la p49) că nu
e profitabil a face taxonomii, a emite diferenţe nete între culturile lumii.
Demersurile între sud-estul Europei nu sunt de data recentă, căci, cu
multe decenii în urmă, N. Iorga probase oarecare aplecare spre noţiunile
Cronica lunii mai
Sau
Dare de - (luat în) ...seamă!
Mariana Vicky Vârtosu
Pentru o parte dintre colegii cenaclişti aceste cronici nu sunt decât
nişte... dări de seamă! Admit, numai că, uneori trebuie luate ca atare.
Referindu-mă la aceşti colegi, le reamintesc, referatele , or luările de
cuvânt trebuie notate (cât de cât) cu fidelitate.Or, domniile lor, uitând de
cei şapte ani de-acasă, prin urmare de norma minimală de bună conduită
aceea de a respecta cuvântul celuilalt(nu mai vorbesc despre... cei de două
ori şapte ani petrecuţi în acest laborator cultural, cenaclul nostru drag-
sic –care, nici măcar el, ca instituţie nu a reuşit să instaureze disciplina
respectului de sine , a respectului pentru aproapele) - ...au recurs la dialog
- ignorând monologul. Conducând activitatea spre o dispută asemănătoare
cu turnul babel, motiv pentru care, mi-a fost aproape imposibil să notez o
frază, cap-coadă. Cam lungă motivaţia titlului, dar.extrem de necesară...
trimiţând la programul şi tendinţele propuse în primul număr al revistei
Oglinda, iscându-mi acest gând retoric: oare, aceste dări de seamă au
10216 www.oglindaliterara.ro
de bizantolog şi balcanolog, invitându-i pe cei interesaţi să investigheze
temeinic cultura şi literartura din acele ţări levantine pentru că merită,
pentru că revelaţia funcţionează (p51). Până şi monarhia luminată din
Orient (de tip Alexandru Macedon) şi o altă asiatică dezvăluie, cu siguranţă,
modele, repere (p54). Cu fiecare semnificaţie consumată în empatie, s-a
mai sedimentat câte ceva la triada conceptuală bizantinism-sud-est
european-balcanic (p63).
Odată cu configurarea naţiunii europene, elementele ei definitorii
– spiritul grec, legislaţia romană şi creştinismul – au devenit bunuri,
vectori pentru spaţiul/culoarul slav, nu numai latino-germanic (p66).
După ce salută modelul cultural francez cu incitantul binom centru-
periferie, autorul constată că unele oraşe medievale princiare, Târnovo,
Ohrid, Târgovişte, Curtea de Argeş, au cunoscut şi decăderea, ori stagnarea,
iar altele, Nikopole, Sarajevo, Skoplje, au ţinut aprinsă torţa progresului
„ameninţând” centrul, calitatea de axis mundi a altor mai rafinate burguri.
Aliniind mai multe puncte de vedere, constructorul de idei Mircea
Muthu pare îndreptăţit a decreta: „Imperialismul Bizantin de le Nord de
Dunăre e raţionalismul ortodox” (p63). În concepţia profesorului ardelean,
domnitorul Vasile Lupu (Pravila de la 1640), Ioan Maiorescu şi Alexandru
Odobescu vin în sprijinul tezelor sale, cu toţii regăsindu-se şi în opurile lui
Iorga drept posibile halte ale bizantinismului, balcanităţii... Prinde tot mai
ferm contur ipoteza că balcanitatea devenise centru tragic în mandatul lui
Neagoie Basarab (p75).
Se învederează teza că Grecia a fost în Evul mediu ţara care a
influenţat decisiv toată Peninsula Balcanică prin şcoli, academii, biserici,
prin polivalenţa culturii, ştiinţei etc., gest care a fost preluat de Bucureşti şi
Iaşi. La un moment dat, balcanizarea a fost sinonimă cu iugoslavizarea
(p87) sau cu o „dramă colectivă” (p88), ori cu o „asociere de stări politice,
psihologice, culturale” (p93), unde printre exponatele livreşri s-a aflat şi
Nastratin Hogea (p95).
Scriitorii care au fost fascinaţi de orientalism, balcanism, s-au numit
Ghica, Istrati, Galaction, Sadoveanu, Stanev, Andri, Kadare, iar unele opere
– Chira Chiralina, Divanul persan, Papucii lui Mahmud... - au circulat
nestânjenit în acest areal, captând cititorii dincolo de orice etnie.
Devine tot mai evident că balcanismul are o structură poliedrală,
de aceea pasionatul exeget încearcă o tipologie a balcanismului: de
evocare (Mateiu Caragiale), social (Panait Istrati, Zaharia Stancu), moral
(Gala Galaction), metafizic (Ion Barbu), politic (generalul Magheru),
metaforizant (Fănuş Neagu).
Mircea Muthu încearcă să impună şi conceptul de românism, având
tangenţă, desigur, cu lucrările lui D. Murăraşu, Nae Ionescu, Constantin
Rădulescu-Motru...
Cât priveşte dialogurile/confesiunile, suscită interesul aria abordată:
limbă, literatură, valoare, Napoca universitară, Revoluţia din 1989...
După fatidicul an, s-a terminat cu scleroza universitară, s-a ajuns în mediul
academic la interdisciplinaritate, iar contribuţia majoră a Clujului la cultura
naţională a constat în primul rând în Şcoala Ardeleană şi Lucian Blaga.
devenit inutile? Totuşi, dau samă(fie şi pentru ultima dată) şi, vă voi spune
că, şi cei ce nu respectă cuvântul rostit,(nu ştiu sau nu vor să-l respecte),
într-un târziu, vor da şi ei samă!
Iată, prin urmare, darea de seamă a lunii mai: de reţinut textul
Mădălinei Mocanu, fragment tradus din engleză în română(propriul text),
bizar, nu-i aşa?- domnişoara Mădălina Mocanu gândeşte şi scrie englezeşte
mai bine decât româneşte. O fi bine, o fi rău, cine ştie? Personal rămân
devotată limbii natale.Textul a fost foarte bine primit, imputându-i-se numai
erorile tehnice. Felicitări Mădălina Mocanu, bun-venit în cenaclu. Despre
cele câteva rondeluri citite de Gheorghe Sucoverschi, nimic nou. Sau nimic
în plus. Sunt sensibile şi destul de bine scrise.,,Amendamentele,, au fost
mai mult sau mai puţin pertinente(ţinând cont că au fost nişte recomandări
insesizabile). Constanţa Cornilă a citit Balada unui adevăr – un text
poetic în două părţi...să zicem, care ar necesita un uşor finisaj. Dar, cireaşa
de pe tort a fost servită de Elena Nina Plopeanu prin proza scurtă Omul
negru. Cel de-al doilea text, Bere Tuborg şi etnobotanice - o proză de
atmosferă, de circumstanţă aş spune, a stârnit, vizavi de primul text opinii
diverse şi contradictorii. Cum am spus, mi-a fost greu să urmăresc , aşa
cum învăţasem să fac, să notez părerea(oarecum integrală şi strictamente
fidelă) a cuiva anume. Vocile s-au suprapus, s-au intersectat, s-au duelat,
s-au luptat între ele, urmărindu-le, fie-mi iertat cuvântul, doar tonul furios,
or mai puţin furios, în funcţie de susţinerea sau atacul părerii precedente.Ce
a înţeles Nina Plopeanu? Vom vedea...Nu pot să închei această...cronică?,
să-i mai zicem (încă) aşa, fără să le doresc tuturor Elenelor şi Constantinilor
un sincer ,, La mulţi ani!,,.
 Freud şi Malher
Era în data de 11 martie 1902.
Un soare aproape primăvăratic încălzea
blândul Ringstrasse... În aceea seară,
la Staatsoper, se reprezenta, cu casa
închisă, Cosi fan Tutte, dirijată de
Gustav Mahler. Rătăciţi, printre
spectatori ... Sigmund şi Martha Freud...
...Sigmund Freud, împlinise
deja patruzeci şi şase de ani, publicase
în 1899 „Interpretarea viselor” şi
referinţa definitivă la tălmăcirea sa
despre tragedia greacă... Dar mai pres
de orice, reuşise să-şi împlinească visul,
drumul îi era deschis, fusese numit
Matei R. Pitulan profesor universitar la Roma. Putea
să rătăcească, fumând liniştit, visând
printre ruinele Cetăţii Eterne...
Şi nu putem să nu notăm faptul că în februarie 1886, într-o scrisoare
adresată viitoarei sale soţii, Martha Bernays, cu care se va căsători peste
numai şase luni, la 14 septembrie în acelaşi an, Freud nota, la acea dată,
îndoindu-se de sine, amar şi apatic: „A fost o vreme când nu eram altceva
decât o dorinţă de a învăţa şi ambiţie şi am suferit zi de zi fiindcă natura nu
avusese buna idee să-mi pună pe frunte semnul geniului, pe care îl dăruieşte
uneori. Ştiu acum, de mult timp, că nu sunt un geniu. Nici măcar nu sunt
prea înzestrat”...
Începând din acel an, 1902, mai mulţi medici, profesori şi cercetători,
printre care: Renk, Abraham, Eitingon, Jung, Ferenczi, Jones, Sachs, Brill
şi Hall se vor grupa în jurul lui Freud, cu scopul bine definit în cercetarea,
practica şi răspândirea psihanalizei...
În anul 1909, psihanaliza devine o chestiune internaţională, Freud
traversează Atlanticul. După conferinţele de la Boston: „Cinci lecţii de
psihanaliză”, Freud primeşte titlul de „Doctor honoris causa” al University
din Worcester...
...Din cauza abuzului de tutun, în cursul anului 1925, pentru Freud
începe calvarul unui lung şir de suferinţe şi a unor numeroase intervenţii
chirugicale, pentru tratarea unei „reacţii a ţesuturilor” palatine, care
prevestesc simtomele unui cancer incipient...
Psihanalistul şi scriitorul Sigmund Freud va publica, de-a lungul
vieţii sale, peste douăzeci şi cinci de volume, traduse cu timpul în mai
toate limbile lumii, dintre care vom aminti: Introduction à la psychanalyse,
Nu poţi îngenunchea un popor deprins să se târâie
-Nu poti îngenunchea un popor deprins sa se târâie.
-Nu-i greu sa ademenesti sotia altuia. Greu e sa i-o dai înapoi.
-Prietenia care nu cunoaste hotare se cheama expansiune.
-Când vrei sa te arunci pentru o femeie de pe bloc, aminteste-ti ca n-ai
aripi, ci coarne.
-Oficierea casatoriei este o formalitate absolut necesara pentru
pronuntarea divortului.
-Al­coolism e atunci când nu vrei sa bei, dar trebuie.
-Barbatii si femeile sunt de acord într-o singura privinta: n-au încredere
în femei.
-Daca muncesti din greu si te remarci opt ore zilnic, ajungi sef si muncesti
saisprezece ore.
-Banii pentru salariile si pensiile mari ajung întodeauna. Nu ajung banii
pentru salariile si pensiile mici.
-În viata, e loc si pentru eroism. Totul e sa te tii departe de el.
-Omul care crede ca dragostea poate fi cumparata cu bani n-a avut
niciodata câine în casa.
-Avem un singur fel de a ne naste si milioane de feluri de a muri.
-Oglinda este lucrul care o ajuta pe femeie sa întârzie.
-Cei mai buni zece ani din viata unei femei sunt între 28 si 30.
-Computerele rezolva toate problemele pe care nu le-am avea daca n-ar
exista computerele.
-Fiecare om are dreptul sa traiasca atât cât poate.
- Tara noastra a avut nevoie de când e ea de alt popor.
www.oglindaliterara.ro
La rêve et son interprétation, Un souvenir d’enfance de Léonard de Vnci,
L’Homme Moïse et la religion monothéiste, Métapsychologie, Abrégré de
psychologique etc...
Adolf Hitler, conducătorul Partidului Naţional-Socialist, este
ales în 1933 Cancelar şi imediat, în anul 1934, devine Führer-ul Germaniei
naziste...
În anul 1933, cărţile lui Sigmund Freud sunt arse în pieţele
publice din Berlin...
Bătrân - nu împlinise încă optzeci şi doi de ani - şi grav
bolnav, îngrijit de fiica sa, obligat să poarte o proteză maxilară, din cauza
cancerului, Freud notează simplu, în Jurnalul său, la 22 martie 1938: „Anna
la Gestapo”...
Protejat, totuşi de cele mai înalte autorităţi diplomatice şi grăbit
de apropiaţi, Freud va părasi, confuz şi îndurerat, după aproape cicizeci de
ani, apartamentul familiei sale, situat în Berggasse,19 din Viena şi va pleca
în exil la Londra. Câteva dintre rudele sale, rămase la Viena, vor fi aruncate
în închisoare sau vor sfârşi în lagărele de exterminare...
La Londra încearcă să se bucure de o viaţă linistită, dar analizele
şi tratamentul cancerului la maxilar, îi depăşesc puterile de a le putea
suporta... Cangrena săpase o gaură în obrazul său. Împăcat şi decis, Freud îi
cere doctorului său, Max Schur, să facă tot ce este necesar: ...„nu vorbi cu
Anna...dar... nu se mai poate trăi aşa”...
Dorinţa îi va fi îndeplinită şi la 21 septembrie 1939, îi vor
fi administrare două centigrame de morfină şi adoarme liniştit. La 23
septembrie, la ora trei dimineaţa, după comă, vine moartea...
Vechi apostat al tutunului se zice că, Freud, ar fi fumat chiar în
ziua morţi sale un pachet de ţigări şi ar fi ascultat cu faţa scăldată în lacrimi
„Adagietto” din Simfonia a V-a de Gustav Mahler, compozitorul atât de
aproape sufletului său... Dar totul pare să fie legendă...
Trupul său a fost ars şi cenuşa rămăşiţelor sale pământeşti, depusă
într-un antic vas grecesc, odihneşte, laolaltă cu cele ale soţiei sale, Martha,
în templul Golders Green din Londra...
...Ultima sa lectură a fost „Pielea de şagri” de Balzac...
...Compozitorul său de suflet, Gustav Mahler, murise demult,
repausa de peste douăzeci şi cinci de ani, în cimitirul Grinzing, din
împrejurimile Vienei. Monumentul funerar al celebrului muzician, creaţia
arhitectului Josef Hoffmann, mai mult decât sobru, includea o placă de
marmură pe care era scris simplu numai numele său: Gustav Mahler...
...Poveste reală sau închipuită, în dimineaţa zilei de vineri 18
mai 1911, compozitorul murise în ajun, la dorinţa sa testamentară, i-a fost
străpunsă inima cu o „andrea din oţel”...
Toată viaţa sa, Mahler s-a temut să nu fie îngropat de viu...
Viena, 18 mai 2014
-Furtul ideilor unei persoane e plagiat, iar al mai multor persoane,
cercetare stiintifica.
-Toti ne nastem uzi, goi si flamânzi. Si acesta e doar începutul.
-Copilaria grea nu se termina niciodata.
-Un prieten adevarat nu poate fi cumparat, dar poate fi vândut.
-Cumpara deodata trei sticle de votca si n-o sa te trimita nimeni dupa a
doua.
  -Daca n-ar pune întrebari, co­piii n-ar afla niciodata cât de putin stiu
parintii.
-O tigara scurteaza viata cu o ora, o sticla de votca o scurteaza cu trei, iar
o zi de munca o scurteaza cu opt
-Viata se compune din zilele pe care le tii minte, nu din zilele care au
trecut.
-De orice fel ti-ar fi sanatatea, ea îti ajun­ge pâna la sfârsitul vietii.
-Daca vrei sa ai o nevasta des­teapta, frumoasa si bogata trebuie sa te
însori de trei ori.
-Posibi­li­tatile medicinii sunt nelimitate, li­mi­tate sunt doar posibilitatile
pa­cientilor.
-Burta mare nu e de la bere, e pentru bere.
-Femeia poate sa-l faca repede milionar pe orice miliardar.
-Între primul si al doilea pahar, e destul timp ca sa mai bei vreo sase.
-Un semn rau de tot e când îti taie calea o pisica neagra cu caldarile goale.
-Ignoranta e de trei feluri: când nu stii nimic, când stii numai prostii si
când stii ce nu trebuie.
10217
 CORNELIU VASILE - Poezie veșnic tânără
Ion Catrina
Ipostazele prin care ni se prezintă creațiile literare ale poetului
Corneliu Vasile sunt dintre cele mai surprinzătoare. Apariția unor volume
de poezie, cum este și „Dacă iubești pădurile”, este precedată de volume de
epigrame sau de lucrări monografice de amploare.
Volumul „Dacă iubești pădurile”
apărut în condiții grafice de excepție, în
colecția „OPERA OMNIA” a cunoscutei
și prestigioasei Edituri TipoMoldova
din Iași, este o selecție exigentă și
reușită a creațiilor poetice recente ale
lui Corneliu Vasile. Universul poetic
complicat și sensibil erupe gingaș, plin
de substanță și încărcat de sensuri.
Partea l cuprinde apelul său de
a prețui clipa și de a ne întoarce spre
un țărm inițiatic, mistic și misterios,
pentru a ne regăsi pe noi înșine și
puterea de a stăpâni universul. Acest
demers transpare candid, dar plin de
forță din versurile: „Înot s-a strecurat
din vâlvătaie,/pe brațe vineții de mare-ncinsă / și-ncrezător în steaua lui
aprinsă / pieri departe, înspre stânci bălaie./” ( Clipă ) sau: „Veniți negreșit
spre țărmul aprins, / acolo miracole-așteaptă,/ gândul crezut singuratic./ dar
mult prea aproape de faptă./” ( Țărmul aprins ). Asemenea alchimistului,
poetul caută neobosit: „ O, truditor în timp și spațiu,/ Purtat de-n chemător
nesațiu,/ …Încerci un vis de bun augur/ Purtat de-un chemător nesaț…/”
Poetul regăsește liniștea și esența primordială în natură și cheamă
la salvarea ei ca la o ultimă speranță. „Am adus topoare să tăiem pădurea/
Mut bătrânul codru, mut și vântul sur/ …Noi tăiasem codrul încă din amurg/
Dimineața însă sub arginți de rouă/ Ne priveam tăiate mâinile-amândouă/
și din munte așchii dureros se scurg./” (Moartea codrului ). „Copacii cu
înaltă-alură/ Încremenind frumoși, de os/ Îi vom numi literatură/ și vom
semna, umili, mai jos.” (Literatură ).
În aceste locuri pre-Edenice, ne poartă poetul în „Salt”, „Cântec”,
„Tărâm de veșnic început”, „Pădure tânără”, „Flori de câmp”, „Înălțare”,
„Drumul”, „Vânătoare”, „Plecarea” etc. „Dacă nu iubești pădurile ești/
un țărm pustiit/ dintr-un coșmar sau/ dintr-o piesă a marelui brit./” (Dacă
iubești pădurile ).
Partea a-ll-a conține douăzeci și nouă de rondeluri construite
cu migală după toate cerințele acestei specii de poezie, de la „Rondelul
cuvântului”, la „Rondelul poeziei” și, la „Rondelul cărții”. Întâlnim
„Rondelul omului”, „Rondelul sentimentului”, „Rondelul iubirii”,
CUI DĂ GUVERNUL FINANŢARE ?
Nicolae Manolescu: Tinerii
muncitori în creaţia literară
contemporană şi directivele
tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej
„Subliniind în cuvântarea sa la ultima
conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă
al literaturii în formarea şi educarea tineretului»,
tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea:
«Tânăra noastră generaţie are nevoie
de opere care întruchipează idealurile pline de
măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile
glorioase de luptă ale poporului, ale clasei
muncitoare…».
Această sarcină trasată literaturii
este extrem de semnificativă. În fa­brici, pe
şantiere sau în gospodării agricole colective,
tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea
construcţiei socialismului. În condiţiile preluării
10218 www.oglindaliterara.ro
„Rondelul timpului risipit”, „Rondelul trecerii” și chiar „Rondelul
cititorului”: „ Rătăcitor printre volume,/ De inedit căutător,/ De tainic, de
oceane-n spume,/ Neobosite cititor,/”
Scenele surprinse în rondeluri sunt multiple. Dintre ele nu puteau
să lipsească „Rondelul artistului” și „Rondelul caisului înflorit”, o alăturare
mai mult decât semnificativă.
Partea a-lll-a cuprinde Efemere. Ea se înscrie acelorași teme care
străbat întregul volum. „ Caut într-o carte/ de Prevert/ tu/ ai pus/ între filele
ei/ cândva/ un sentiment./”
Partea a-lV-a se intitulează „Evanescența cifrelor”. Descifrarea
enigmelor ascunse în fiecare cifră este pasionantă. „ Șapte păcate, șapte
hotare,/ șapte lumi necunoscute și nevăzute,/ totul se încheagă în jurul lui
șapte,/ …” ( 7).
Partea a-V-a intitulată „Berze și căprioare” cuprinde versuri
pentru copii și pătrunde în lumea fascinantă a copilăriei, văzută de omul
mare prin ochii lor. Dintre evenimente nu lipsesc: „Alfabetul”, ”Gutuile”,
„În cireș”, „Cu mingea”, „De ziua mamei” etc.
Dincolo de paleta largă abordată, realizarea este una extrem
de reușită, în contextul sărac și simplist al
poeziei contemporane.
Celălalt volum, „Catrene ca
trenuri” este o culegere dintre cele mai
reușite epigrame ale autorului. Încă de la
început, acesta dă păreri autorizate ale unor
mari scriitori despre acest gen de exprimare
și chiar publică o listă a celor mai renumiți
autori de epigrame, din care enumerăm
la întâmplare: Anacreon, Cicero, Goethe,
Voltaire, Cincinat Pavelescu, Topârceanu,
P. Teodoreanu etc. Autorul își justifică în
acest mod alunecarea sa spre genul efemer
al epigramei. Vesele și triste, epigramele au
doar rolul de a crea bună dispoziție în primul
rând și, apoi, pe acela de a ne dezvălui
istețimea autorului.
Epigramele sunt grupate tematic în șapte capitole. Am reținut
aici pe cea dedicată lui „Marin Sorescu, Singur printre poeți”: „A mai scris
volume bune,/ Însă, la debut, e clar,/ N-a fost singur, cum se spune,/ A fost
numai…singular!/
Acest regal editorial ne dezvăluie un poet complet care nu mai
are nevoie de nicio prezentare. Lecturarea volumelor amintite va produce o
mare satisfacție cititorului avizat și exigent.
puterii de către clasa muncitoare, un relief
deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei
şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de
viaţă, identificându-se cu peisajul inedit
al ţării. (…) Ce a însemnat Revoluţia
socialistă pentru tot acest tineret osândit
la nerealizare (sub burghezie) e uşor
de înţeles. În peisajul ţării, devenit
un imens şantier, literatura a surprins
nemaipomenita dezlănţuire de energii,
munca trepidantă, entuziasmul sutelor de
mii de tineri, închinând o laudă tinereţii…
o laudă efortului uman eliberat. (…)
Devotamentul şi eroismul
acestor tineri, născuţi şi crescuţi după
Elibe­rare, educaţi în spiritul moralei
comuniste, trebuie să facă obiectul
unor opere pe măsura cerinţelor epocii
noastre.“
Nicolae Manolescu, Tinerii
muncitori în creaţia literară contemporană,
Contemporanul, nr. 18, 14 mai 1962.
 EPIGRAME DE ION LUCA CARAGIALE revistei: „Precum scânteia licăreşte/ De zgândăreşti
o leacă spuza/ Oricine -ar zgândări găseşte/ Sub
Teleor pe A. C. Cuza.’’ sau: „Teleor, dragă Ţăţică,/
Gabriela Genţiana Groza Te prinsei, mânca-ţi-ai muza,/ Şi nu cu ocaua mică,/
Scriitor clasic român (1852-1912), dramaturg, prozator şi publicist, descendent dintr-o familie de actori,Ion Ci cu ocaua lui Cuza.’’
Luca Caragiale şi-a făcut debutul la revista umoristică „Ghimpele’’ în 1873, la 21 de ani. A scos apoi el însuşi
„Cititorii noştri, spune autorul, ştiu ce nenorocire
revista ,,Claponul’’ în 1877 şi „Calendarul Claponului’’ în acelaşi an, importante pentru formarea talentului
literară s-a întâmplat din cauza ignoranţei mele
său de scriitor satiric. În 1901 a editat revista de satiră socială „Moftul Român’’. Este cel mai de seamă
în materie de istorie literară. Am primit de bună
autor de comedii de moravuri şi de caracter din literatura română. Creaţia lui se distinge prin caracterul ei credinţă de la amicul meu Teleor, ca a dumisale
popular, prin fineţea, precizia şi profunzimea observaţiei şi analizei psihologice. Foloseşte bogate resurse proprie, originală şi inedită o epigramă, pe care D-l
ale comicului de situaţie şi de limbaj, provocând în mod firesc râsul irezistibil. Caragiale a ridicat comedia şi Cuza o publicase demult şi care se găseşte în toate
schiţa umoristică românească la valoarea marilor opere satirice ae literaturii mondiale. Scrie şi epigrame în antologiile didactice. Dar asta n-a fost destul; căci
care satirizează vicii ale contemporanilor. Astfel sunt următoarele: iată tot amicul meu Teleor s-a supărat de asta. În
două numere consecutive ale ,,Secolului XX’’ se
UNUI SENATOR leagă de mine:
Cănit? Şi crezi că ăsta-i chipul Ai dreptate, lumea este
Să-ntinereşti în adevăr? Putredă până la oase. LUI I. L .CARAGIALE
Ca Venerii să-i fii discipul D-aia cruntele-ţi satire
Mai va ceva pe lângă păr! Sunt aşa de viermănoase. Şi după ce pe la Regie
Fuseşi atâta timp mai mare,
UNUI CLUBMAN Pentru ca unuia care „uită’’ să-şi plătească datoria să-i Este păcat să-ţi zică lumea,
dedice un catren antologic: Că n-ai şi tu niţică sare.
La cărţi, cu-un as eşti asasin
„Cu spada-n luptă, spadasin;’’ UNUI DATORNIC P-cest „Moft Român’’ ce-odată
Dar fără spadă, fără as, Făcea onoare ăstei naţii,
Tu singur spune: ce-ai rămas? Pentru-o datorie veche A început de la o vreme,
(Moftul Român, 24 iunie 1901) Eşti fudul de o ureche; Să-l redacteze abonaţii.
Pentru-o datorie nouă
Pentru ca mai apoi, în „Convorbiri critice” din 15 Eşti fudul de amândouă. Şi a doua zi una şi mai răutăcioasă:
decembrie 1908 să publice alte două catrene satirice:
Cu un săltăreţ joc de cuvinte, creionează cu talent o TOT LUI I. L. CARAGIALE
Doamna cu evantai „,istorică pereche’’ cum o defineşte autorul:
Pe canapeaua elegantă Ai fost funcţionar cinstit
Se-ntinde doamna nonşalantă DOI ACADEMICIENI Tu, la Regie cât îmi pare,
Şi cu-n papyrus se evantă Căci văd că nu ai profitat
De atmosfera ambiantă. Aşa prieteni zic şi eu! Nici de tutun şi nici de sare.
Ce legătură veche!
FĂT FRUMOS CU MOŢ ÎN FRUNTE Ureche jură-ntr-un Hăsdeu, „Cu toată mâhnirea ce simt că amicul meu nu-mi
Hăsdeu într-o Ureche. găseşte nici un pic de sare, tot am o mângâiere
Zi că-i dragoste şi pace! văzându-l cum recunoaşte că am fost cinstit şi n-am
Te-a vrăjit Atât ţi-a fost: Un delicat madrigal îl arată pe marele scriitor plin de profitat de sare străină... Ca semn de recunoştinţă,
Din pocit, frumos îţi face, afectivitate: dar, mă simt dator a-i dedica aceste:
Şi deştept din ăl mai prost.
UNEI COPILE EPIGRAME LUI TELEOR
Cu acelaşi talent compune epigrame care au şi astăzi
efect atât prin comicul situaţiei, cât mai ales prin Când erai micuţă-n şcoală Că n-am destulă sare-a mea,
mesajul mereu actual: Mi-era drag să fiu şcolar; Te rog amice-a mă s’Cuza;
Azi, când tobă sunt de carte, Dar c-aş fura-o altuia,
UN POET LIRIC Azi, m-aş prinde toboşar! Nu cred că poţi a m-A-Cuza.
Mă-ntrebaşi ieri:- Genul liric *** ACELUIAŞI TELEOR
Pe ce poţi să-l recunoşti? POLEMICA ÎN EPIGRAME
Între tine şi-ntre dânsul Nu zic, poate că n-am haz,
Sunt mai mult de zece poşti! În revista satirică ,,Moftul Român’’ din 8 aprilie Dar, te rog, admite-mi scuza,
1902, I. L. Caragiale publică un pamflet în care îl Scumpe-amice:-n orice caz,
UNUI POETASTRU ridiculizează pe A. C. Cuza, profesor de economie Eu sunt eu şi --nu sunt Cuza.”
politică la Universitatea din Iaşi, politician şi ministru (,,Moftul Român, 15. apr. 1901)
--Tânărul X..., are darul în guvernul Goga. Autorul porneşte de la o epigramă
De-a scrie-n poezie. compusă de Dimitrie Teleor poreclit între prieteni În aceiaşi notă satirică, în Moftul Român nr.4 din
--Dar carte ceva ştie? Teleor Ţaţa „pentru limba lui prea înţepătoare’’, lângă 1902, I.L.Caragiale consemnează din nou acte ale
--A-nvăţat abecedarul! care apare o altă epigramă compusă de „Domnul ,,procesului literar’’ sub titlul ,,Cazu-Cuza”.
Cuza’:
Sărăcia intelectuală a unora care se cred inteligenţi, Bibliografie:
superior dotaţi intelectual, fără să o dovedească prin TELEOR ŢAŢA: „E lucru natural,/ Iubitul meu Citatepedia.Ro
ceea ce realizează de fapt, e reliefată în epigrama: amic,/ Cu cât te-nalţi mai sus/ Cu-atât te văz mai mic. Wikisource--Epigrame de Caragiale
Dicţionar Enciclopedic Român
UNUI FILOSOF PLEŞUV CARAGIALE: DOMNUL CUZA
***
Măiastră-i natura! În veci nu greşeşte, Te-ai înălţat atât de sus,
Ci toate le pune la loc potrivit: Iubitul meu amic, Şi o epigramă de-a mea,
Deasupra o lună, sub care domneşte Încât să nu te miri de-mi pari
O noapte adâncă şi fără sfârşit. De jos, atât de mic. POLITICIENILOR
Satirele scrise cu răutate de vreun scriitor al vremii îi Cele două epigrame foarte asemănătoare, îi permit Se ruga un bătrânel:
inspiră următoarea epigramă: scriitorului un pretext pentru satiră. Urmează versuri „Doamne, fă-i un pic mai buni...”
mai mult sau mai puţin răutăcioase la adresa Ţaţei,  Şi aude-o voce el:
UNUI SATIRIC VIOLENT sub forma unei imaginare corespondenţe cu cititorii  „S-a dus vremea ...cu minuni!’’

www.oglindaliterara.ro 10219
Gheorhe Andrei Neagu ”Templul cuvintelor”
În anul 2004 am publicat o carte dedicată
unui proiect nerealizat, intitulată Momentul
revelaţiei în templul brâncuşian al eliberării (de
ar fi fost să fie...) Comentez acum un alt proiect
imaginar, Templul poemelor (Ed. Olimpus,
2013) scris de Gheorghe Neagu.
Nu vreau să realizez o comparaţie valorică
între aceste opere de artă, nici nu ar fi posibil
să comparam un proiect arhisculptural cu un
volum de versuri, dar există câteva semnificaţii
generale comune, care merită relevate.
Întâi detoate trebuie să remarcăm faptul
că ambele lucrări, care trăiesc în imaginaţia
noastră, au suferit două metamorfoze
importante. Templul lui Brâncuşi urma să fie, în
primă instanţă, un Templu al iubirii sacre adus
de maharadjahul Yeswant Rao Holkar de Indor,
soţiel sale maharana Dew. În această variantă,
incinta sacă ar fi fost deschisă, în jurul unui
bazin cu apa urmând a fi aşezate trei Păsări în
spaţiu: de bronz polisat, de marmură neagră şi
de marmură albă. Razele soarelui, aproape de
zenit, ar fi fost reflectat de pe suprafaţa lucioasă
a Păsării de bronz pe chipul unei zeităţi indiene
neprecizate, aşezată pe partea opusă a bazinului.
Şi templul cuvintelor lui Gheorghe
Neagu ar fi devenit, la un moment dat (a
doua metamorfoză), un templu al dragostei:
„De-atâtea ori în noapte/ Mi te asemăam cu
orologiul/ Cu limbile moarte/ Voiam să găsesc
o scară/ Să urc al tine” îndrăgostitul simţind „...
neputinţa de-a schimba/ Orele
tale cu orele mele” (Luna din
turnul templului) Dragostea la
Gheorghe Neagu este mereu
grefată pe un ţesut de nostalgie
pricinuit de condiţia noastră de
fiinţe efemere: „Deschide-mi
poarta casei tale/ Ca nişte braţe-n
care să-mi cuprinzi/ Tristeţea. /
Deschide-ţi ferestrele/ ca ochii
cu care atepţi/ Să mă întorc
obosit de la drum./ deschide-ţi
sufletul/ ca un cer în care zborul
meu/ E fluturare de vânt şi de
fum.” (Templul)
A doua variantă a
templului brâncuşian devine
un maosoleu, întrucât prinţesa
indiană murise. Incinta urma să
fie închisă, de forma dublului capitel al sculpturii
Coloanai sărutului, în care s-ar fi intrat printr-
un pasaj subteran. Interiorul, despre care nu ştim
cum ar fi arătat, ar fi urmat să prezinte acelaşi
aranjament ca în spaţiul deschis, dar sculptura
zeului indian ar fi devenit Regele regilor/Spiritul
lui Budha.
Penumbra din interiorul templului ar
fi simbolizat viaţa naostră anostă, până când
soarele, ajuns la zenit, şi-ar fi trimis, prin orificiul
practicat în tavanul camerei de meditaţie, razele
pe oglinda Păsării de bronz şlefuit, iluminând
interiorul. Pelerinul ,aflat în meditaţie, ar fi văzut
Pasărea neagră a morţii, Pasărea albă a vieţii,
frescele albastre ca cerul senin, cu pasari in zbor
(suflete), de pe pereţi. Ar fi decoperit că este
aşezat în dreapta divinităţii (tatăl ceresc, Regele
regilor). Păsările albe, de marmură şi pictate, ar
fi reprezentat lumina divină care se află în fiecare
dintre noi şi care va fi eliberată în momentul
10220
extincţiei . La retragerea ultimelor raze de soare
din incintă, dincolo de momentul zenitului, am fi
simţit, odată cu ridicarea luminii reflectate de pe
Pasărea de pronz, că sufletul nostră zboară spre
cer împreună cu păsările pictate pe pereţi, apoi
, ceea ce rămâne din noi în momemtul exiaţiei,
părăseşte încăperea şi se contopeşte cu lumina
dinină (soarele, spiritul suprem). Moartea ar
fi fost văzută, ca în doctrinele indiene (şi nu
numai) ca o eliberare a sufletului individual din
închisoarea trupului.
Templul cuvintelor lui Gheorghe Neagu,
este în primă instanţă, un templu întunecat,
întrucât a fost construit de omenirea păcătoasă
şi necredincioasă: „Nimeni nu mai luminează pe
nimeni/ stăm ascunşi/ între zidurile templului/
şi ne prefacem că zidim” . Am devenit făţarnici:
„crezând/ că vom păcăli intrarea în rai/ zidind
biserici” (Lumina din templu) Fără credinţa
curată, construcţia unui templu închinat
divinităţii, nu are nici un sens: „După ce-au
terminat de zidit/ somtuosul templu/ ucenicii
şi calfele/ s-au trezit/ în deplin întuneric/ Şi-n
bezna dinlăuntrul lor/ şi-au adus aminte/ c-au
uitat/ s-aducă lumina.” (Uitare)
Înfumurarea noastră, datorită căreia
ne credem asemenea Demiurgului, duce la
desacralizarea/distrugerea templului: „Templul
distrus/ Lumina stinsă/ Eroii pierduţi/ Iar templul
pustiu/ Sub vorbe grele.” (Revolta ucenicilor)
Lumina adevărată nu mai este în om ci
în afara noastră: „Buimacă,/
lumina bâjbâia năucă/ pe
dinafara temoplului./ Înăuntru/
fraţii îşi ridicau osanale/ şi se
preamăreau/ fericindu-se că
n-au avut/ nici o străfulgerare/
în întunericul/ care le acoperea/
viermuiala./ Pe lângă ziduri/
lumina se prelungea jenată/
în straie ponosite” (Maeştrii
nimicului)
Întunericul reprezintă,
desigur, viaţa decăzută, în
timp ce lumina interioară,
din sufletele noastre, scânteia
divină. „Eram singur/ Şi eram
însetat de lumină”. (Setea de
lumină)
Poetul deplânge
decăderea morală pierzându-şi speranţa în
forţele proprii de face lumea mai bună: „Poetul
este mai trist/ în luna aceasta/ pentru că oricât
şi-a dorit/ n-a reşit/ să aducă lumină” (Poetul din
templu)
Adevărata speranţă rămâne credinţa în
Dumnezeu, pe care poetul ar vrea să-l trezească
din starea de deus otiosus: „O! Mare Arhitect
al Universului/ Nici nu bănuieşti ce viermuială/
s-a aciuat la uşa ta/ gata să ţi se aducă noi jertfe/
pentru un strop de lumină./ Şi toate astea numai
pentru că/ ai uitat să le spui/ că lumina trebuie
să se afle/ în sufletul lor.” (Tristeţea din templu)
Cu această observaţie încheiem paralele
dintre Templul brâncuşian al eliberării şi Templul
cuvintelor, construit de Gheorghe Neagu.
Conntinuând prezentarea volumului de
versuri, remarcăm alte teme importante: critica
socială, arta poetică şi trecerea timpului.
Autorul se revoltă împotriva celor care
www.oglindaliterara.ro
Lucian Gruia
ne-au acaparat ţara şi a guvernanţilor noştrii
care au permis acest lucru: : „Străinii hrăpăreţi,
flămânzi şi aprigi/ îşi scuipă iar veninul peste
noi” (Prefacerea timpului)
Textele de critică socială devin uneori
adevărate pamflete: „ Fiţi gata să zburaţi!/
Luaţi-vă cele mai curate vestminte/ Şi încercaţi-
le!/ S-ar putea să vă stânjenească/ Buzunarele
pline.” (Fiţi gata)
Omul infatuat pune în pericol creaţia
prin faptele sale care pot distruge lumea: „În
dimensiunea a şaptea/ Marele Arhitect a început/
Şă-şi numere zilele înspăimântat.” (Facerea)
Din acest motiv, întreaga lume a fost
împărţită în două printr-o linie de demarcaţie
între credincioşi şi păgâni: „Ea împarte lumea în
visuri/ Şi în realităţi precare.” – de-o parte Irod,
de alta Iisus: „Feriţi diagonala mov!/ Spălaţi
cinstiţi prelaţi/ Cuvintele-n lighene cu sodă/ Şi-
naripaţi sufletele/ Cu cele mai albe speranţe./
Numai aşa bunul iisus/ Vă recunoaşte puterea/
De-a sălăşlui de-a dreapta Tatălui/ În templu.”
(Diagonala)
Arta poetică din următorul exemplu
ne readuce în minte comparaţia templului
cuvintelor cu un templu din piatră, pentru
motivul că şi poetul trebuie să lupte cu duritatea
cuvintelor până le integrează în poemul care vrea
să întruchipeze eternitatea: „Fiecare bucată de
piatră neşlefuită/ Am avut grijă/ S-o înfăşor într-
un vers/ Sortit să păstreze/ Cât mai mult/ Taina
tainelor tale.” „(Şlefuire) Aici ar fi de adăudat că
există şi versuri insuficinet şlefuite în volumul
Poemele din templu, şi care se datorează rimelor
simple (îndeobşte substantiv-substantiv). Efectul
estetic este mai pronunţat în rimele construite cu
părţi de vorbire diferite.
Poetul, în general deziluzionat se
reechilibrează, într-o viziune modernă, prin
cărţile de poeme: „Viaţa mi se scurge în cuvinte/
Pe acoperişul lumii/ lăsându-mă la streaşina ei/
să-mi adun cuvintele-n volume/ Şi să le pun
pe raft/ Aşa cum se pun fructele toamna/ să
se coacă/ Să se usuce/ Ca să te hrănească/ din
carnea cuvântului/ până la nemurire.” (Moartea
cuvântului)
Încrederea în semntimentele omeneşti,
ni-l arată pe autor în postură neoromantică:
„Uite, ia acest pumn de vise / Pune-l la rădăcine
unui poem/ Toarnă-i lacrimi destule/ Şi-ai să
vezi cum va răsări/ Un roi de stele/ Către care să
se îndrepte / Visele tale.” (Vise)
Gheorghe Neagu, deşi se simte îmbătrânit,
uneori ca un ram uscat sau ca o frunză, lalteori
ca o statuie efemeră: „Mă simt ca o statuie de
ceaţă/ În faţa cuvintelor/ amprentele tălpilor/
Răsturnate-n oglinda râului/ Se risipesc/ speriate
de atâta fugă.” (Statuia) , s-a ajezat în partea
diagonalei care reprezintă Împărăţia lui Iisus.
 MARIUS MANTA : îmi umplu spaţiul virtual sunt legate
de aceeaşi nevoie de a marca într-un
fel sau altul moartea Sylviei Plath.”

LITERATURBAHN
ED. TIMPUL, IASI, 2014
Cartea LITERATURBAHN, Editura TIMPUL, IASI, 2014,
impresionează prin travaliu şi demers cultural.
Criticul literar, de certă valoare, Constantin Călin observă distincţia
scriitorului Marius Manta: „..se distingea între colegii săi de la Facultatea
de Litere din Bacău nu numai prin alură, ci şi, mai cu seamă, prin faptul că
era după opinia unanimă – „un băiat educat frumos”, punctual şi decent, mai
des dubitativ şi interogativ decât expansiv şi afirmativ.” Trebuie să admitem
că într-un cenaclu sau şcoală de literatură nimeni nu devine scriitor dacă n-a
fost de la început.
Scriitorul Marius Manta afirmă: ”În momentul când mi-am propus
realizarea Literaturbahn-ului, nu am plecat neapărat de la un itinerariu bine
stabilit. Nu am încercat nici pe departe să poposesc în apropierea a ceea
ce este mai reprezentativ fiecărei literaturi contemporane ci, mai degrabă,
respectând „plăcerea lecturii”, am îngăduit o pseudo-infuzie subiectivă a
temelor ce au circumscris, cu timpul, interesul pentru mai multe forme de
expresie. Şi mi-am permis să călătoresc când metodic decadent, când în
ritm de jazz, preţios ori cu prea mult piper, când răvăşit de nebunia unei
lumi ce nu se mai înţelege şi al cărei sfătuitor refuză să le arate calea
celor îmbufnaţi, când invitat de onoare într-un Orient ale cărei tradiţii au
devenit pentru prezent doar subiecte de cafea; am dezvăluit arareori fără
intenţie, dezamăgiri ori dimpotrivă, plăceri nedisimulate. Aflat între cărţi,
am considerat oportun acest drum al literaturii, un dialog intercultural ce a
urmărit disponibilităţi estetice.”
Este o carte a cititorului de cursă lungă. Tensiunea spre regula de aur.
Omul nu este o confuzie, ci o fiinţă creatoare. Suntem o flacără dusă între
palme pe vânt, pe furtună !
Selectăm dintr-un articol reprezentativ (Sylvia Plath –Selected
Poems) , pentru viziunea scriitorului Marius Manta: „Prieteniile literare ce
„Bănuielile metafizice sunt tapiţate
cu bucăţi de carne la fel de reale
în irealitatea lor, noul univers ce se
revarsă prin acest fermoar depăşind
nu doar trupul, ci şi mediul în care
fiinţează, din subacvatic, într-un
fastos decor de ospăţ funest, la pas
cu trupul trist... (...) Pentru că, oricât
ar încerca autorul să se distanţeze de
lumea reală, frânturi ale dramelor
realităţii personale pătrund prin
pereţii poroşi ai celeilalte lumi...” Petru Scutelnicu
Mai cităm din „Ioan Pintea –
Proximităţi şi mărturisiri”:
„Nu ştiu câţi dintre cititori s-ar putea sustrage plăcerii de a parcurge
pagini de memorialistică bine scrise! Îmi amintesc cum, în cadrul unei
discuţii cu „oameni de specialitae”, se ajunsese la ideea că marile noastre
cărţi „formatoare” sunt în bună măsură jurnalele /memoriile. Cert este că
în ultimul timp constant atât o avalanşă a aducerilor – aminte, căt şi un soi
de „heirupism” în editarea antologiilor de poezie. Rolul celor ce întâmpină
astfel de cărţi se complică aproape în progresie geometrică – nu afirm nimic
nou, însă numeroasele apatiţii potconduce către aşezarea în acelaşi rând a
două cărţi complet diferite din punct de vedere estetic/valoric.
Aflăm de pe coperta ultimă a volumului lui Ioan Pintea că „Proximităţi
şi mărturisiri” adună laolaltă o serie de notaţii cultural – teologice, reflecţii,
amintiri ori simple însemnări, toate scrise de – a lungul anilor. În ciuda
faptului că suntem invitaţi la a înţelege că „temele şi personajele (...)
sunt retrezite şi devin contemporane nouă”, aş îndrăzni să afirm că marea
temă a cărţii în discuţie este procesul de restaurare a Omului, aflat într-
uncontinuum, surprins deopotrivă de vocaţia sacerdotalăşiculturală a
autorului.”
Remarcăm ţinuta tipografică a cărţii, eleganţa copertei realizată de
Florin Radu şi corectura realizată de Violeta Savu.
Cartea LITERATURURBAHN este un instrument de informare
generală asupra unui segment cultural de certă valoare , o modalitate de
promovare inedită a unei culturi de substanţă.

De ce se bat potcoave cailor?

-Lichidul la injectie e otrãvicios, ca sa-i
omoare pe microbi. (6 ani)
-Ii baga injectia la popou si la om si la
microb si pe el îl omoarã, ca e mai mic. (7 ani)
Ce este ministrul?
-Ministru e un om care sta pe scaun si le
spune la altii sa facã cerere. (7 ani)
-Ministru e un om care a învãtat zece clase
si s-a dus la serviciul de ministrii. (8 ani)
Ce sunt tãranii?
-Tãranii sunt oameni sãraci, care nu au ce sa
mãnânce si vorbesc pe alta limbã, pe tãrãneste.
(8 ani)
-Tãranii sunt aceia care se ocupã si cu
agricultura. (8 ani)
-Tãranii sunt oameni care le-a dat Cuza
Pãmânt. În al Doilea Rãzboi Mondial, ei mai
vroiau Pãmânt, ca s-a fãrâmitat la bombe. (10)
-Tãranii sunt oamenii de la tarã care n-au
iaurt si noi când mergem la   tarã   , le ducem
iaurt, cascaval si brânzã. (7 ani)
-Tãrani înseamnã un om care vrea sa facã
buletin în Bucuresti. (8 ani)
Ce sunt vecinii?
-Vecinii sunt niste oameni care stau la un
loc si când nu au mãlai, ei se împrumutã. (7 ani)
-Vecinii sunt niste oameni, care tatãl meu si
mama mea se împrieteneazã, ca sa-i dea o sutã
de lei. (8 ani)
Ce este acela un serviciu?
Servici e un om care stã si semneazã
(urmare din numărul anterior)
condica, sau stã ca sa bea o cafea. (7 ani)
Ce sunt microbii?
-Microbii sunt niste viermisori, stã la
mãsea, mãnâncã, se saturã si p’ormã iese afara,
se aseazã pe trotuar si când trec oameni le intra
lor în gura. (7 ani)
-Microbii sunt niste gândãcei mici de tot,
ei suunt ascunsi pe la aprozar. Ei vede ca ai
cumpãrat cartofi, sare pe cartofi si daca nu-l
speli pe cartof, tu mori. (7 ani)
-Microbii intra înãuntru la om si acolo lasã
fel de fel de murdarii, ca ei sunt murdari pe
picioare si îl îmbolnãveste pe om. (7 ani)
Cum lumineazã licuricii?
-Licuricii au un pic de par si gaz si piticii ii
dau foc si se aprinde.
-Licuricii sunt mici, au o lampa si vin la
oamenii care viseazã si se uita la ei, cu lampa,
ca sa vadã ce viseazã. (7 ani)
De ce au cruce pe spate unii pãianjeni?
Unii pãianjeni au cruce, ca ei sunt popa la
pãianjeni. (7 ani)
De ce îsi fac oamenii cadouri?
Oamenii îsi fac cadouri, ca sa nu fie
nesimtiti. (7 ani)
De ce gãina nu zboarã pe sus, ca celelalte
pãsãri?
Gãina nu zboarã pe sus ca celelalte pãsãri,
pentru ca-i e frica sa nu scape oul, când ii vine
sa-l facã. (10 ani)
De ce unii oameni doneazã sânge?
Oamenii care au calorii grase, probabil ca
ãstia sunt oameni grasi, doneazã sânge la aia
care le curge sânge din nas. (7 ani)
Pe unde tot zboarã avioanele, unde se tot
duc, toata ziua si toata noaptea?
Avioanele merg în Germania, la munte, la
mare si la Breaza. (5 ani)
La ce folosesc sprâncenele?
Sprâncenele folosesc ca sa tina fruntea sus,
sa nu-i vina fruntea pe ochi. (6 ani)
Cravata e fãcuta sa se spânzure unii bãrbati
si sa le ia altii gagicile lor. (9 ani)
De ce exista ceasuri cu cuc si nu cu cocos,
din moment ce cocosul e cunoscut ca ne trezeste
dimineata?
-Ceasurile sunt cu cuc si nu cu cocos,
deoarece cucul a fost prima pasare sculatoare.
(11 ani)
-Mult mai usor învatã un mecanism cu roti
dintate sa zicã: Cu-cu decât Cu-cu-ri-gu. (13
ani)
-Mesterul care a bãgat prima data cucul în
ceas s-a gândit ca nu poate sa strâmteze ditamai
cocosul si sa-l bage acolo, si de atunci ceasul a
rãmas asa, cu cuc si nu cu cocos. (11 ani)

www.oglindaliterara.ro 10221
 Algoritme noi ale integralei filozofice
eminesciene
(urmare din numărul anterior)
Vom putea înţelege în profunzime
natura mitopoetică a creaţiei lui
Eminescu dacă vom da o interpretare
spirituală mitului. În legătură cu acasta
R. de-l C. afirma de data acasta mai
aproape de adevăr următoarele: „Nimic
nu este mai adevărat, nu are mai mult
din existenţă decât ceia ce creează
imaginaţii”.(S. un nou E. p. 31)
Ori, mitul este însăşi acastă
imaginaţie „din ceia ce are mai mult
existenţa” transferată în substanţa
Petru Ababii spirituală a cadrului existenţial. Însă
imaginaţia ca idee extrasă din raţiune
este în acelaşi timp mai mult decât acest
spirit ontologic. Ca mit imaginaţia este
înzestrată cu o percepţie scoasă din memoria ontologică umană şi plasată în
realitatea unei gândiri cotidiene.
Adunându-şi sentimentele, şi trecându-le printr-o sinteză a puterii de
creaţie a spiritului său (potenţialul ontologic creativ acumulat), Eminescu
şi-a format miturile sale existenţiale - proiecţii în memoria sa a unor scene
dintr-o istorie trecută a lumii, ceia ce î-l face cu adevărat un om creştin,
precum şi dintr-o intuire a istoriei viitoare a lumii. Ca dovadă a acestui
adevăr este lucrarea sa plină până la refuz de o încărcătură ce uimeşte prin
puterea de abstractizare şi creare de noi şi noi imagini a raţiunii sale extrase
din toate ipostazele obiective, dar şi subiective a unui timp Absolut întitulată
„Povestea magului călător în stele”
Iată de ce mitopoetica eminesciană se apropie pe cît de mult de
elenismul Eladei pe atât de mult şi de spiritualitatea dacică. Memoria sa nici
nu putea să aducă la suprafaţă alte imagini mitice analogice, decât acelea
sustrase din străfundurile memoriei ontologice generale a lumii din care
făcea parte, precum şi din memoria neamului său. În acest sens M. Cimpoi
confirmă următoarele: „Putem vorbi cred de dacizarea cât şi de elenizarea
viziunii eminesciene nu în sensul lui Goethe de pură identificare, e vorba de
o admiraţie estetică a infinitului şi imensului” (S. un nou E. p.30) - acel infinit
şi acea imensitate care alcătuiesc suportul etern al spiritualităţii.
Ceia ce R. de-l C. numeşte ceea „ce nu poate exista cu adevărat”
poate exista într-adevăr, de fapt, ca temelie spirituală a creaţiei eminesciene
- spiritul şi imaginaţia eminesciană ca parte din Absolut şi folosite drept
mijloace temeinice de cunoaştere a necunoscutului în formula sa existenţială.
/Mergi tu luntrea vieţii mele , pe-a visării lucii valuri /Una-i lumea închipuirii
cu a ei visuri fericite /. Iar ceia ce numeşte ea la Eminescu „o presimţire”
a „decăderii” şi „a prăbuşirii” ca urmări a unei ascensiuni tensionate a
dezvoltării, nu este altceva decât inevitabila trăire a uneia dintre stările
existenţiale ale formelor vieţii orientată spre viitor. Toate acestea au a se
petrece în interiorul unui timp eminescian, care prin natura lui ontologică nu
a necesitat de la poet „evocări epice şi fabulaţii cu caracter filozofic-religios”
în care să se descarce în mod artificial, deoarece atare ontologie constituia
însăşi caracterul filozofic şi religios al operei sale. Pentru R. de-l C. „om
religios înseamnă a fi conştient de nonsensul existenţii şi a urmări un răspuns
la întrebarea fundamentală” (S. un nou E. p. 33.) pe care şi-o pune el pentru
a pătrunde acest sens.
Referindu-se la religiozitatea lui Eminescu ea afirmă, reieşind din ceia
cum este văzut „homo religiozus”, că această temă se situează în centrul
gândirii şi poeziei sale”. (S. un nou E. p.33.) Dacă vom reieşi din faptul, că
toată învăţătura creştină lucrează pentru ocrotirea vieţii (omului), ocrotirea
purităţii spirituale a ei, atunci ”homo religiozus” este acela, care va considera
fiinţa un miracol, iar pătrunderea esenţei acesteia - un scop suprem al ei.
Ori, spiritul omului în atare ipostază existenţială î-şi are semnificaţia
şi importanţa sa. A fi om religios, deci, înseamnă a fi conştient de valoarea
vieţii, esenţialitatea divină a sensului ei în formula fiinţială umană, şi nici de
cum a fi conştient de non sensul acesteia. Căci, dacă viaţa ar fi un non sens
ea nu s-ar concepe ca modalitate de manifestare a stărilor obiective venite
din Absolut.
De aceea nu acest „non sens al vieţii” a stat „în centrul gândirii şi
poeziei sale” (S. un nou E. p.33.), dar întrebarea despre sensul şi conţinutul
ca atare a ei, despre miracolul şi scopul existenţei şi trecerii lui prin acastă
existenţă. În acest context să ne întrebăm: oare însăşi viaţa lui Eminescu, a
întregii opere eminesciene, a felului cum s-a manifestat spiritul fiinţei sale în
opera sa nu sunt dovezi concludente, că toate acestea compun sensul trecerii
sale prin ea ? Munca asiduă prin care el s-a realizat ca spirit poetic, ca fiinţă
romantică în arealul romantic al simţirii româneşti, aflată într-o devenire
10222 www.oglindaliterara.ro
perpetuă spre Absolut, nu reprezintă oare „materia” şi sensul adevărat al
vieţii sale , scopul suprem al acestei deveniri? Oare acesta să fie non sensul
ei?
Ca condiţie lăuntrică lucrurile nu pot să se lipsească de substanţa lor
pentru a deveni absente. Aşa cum lucrul în sine este sensul lui, în acelaşi mod
felul de a fi al lui Eminescu a constituit sensul existenţii sale. Sensul dăinuirii
îl aflăm în spiritul său creativ, în opera sa inedită. Iată de ce, chiar, şi în
necunoştinţă de cauză, omul Eminescu a fost un homo religiozus profund, iar
„momentele critice ale omului modern” nu au consistenţă „în măsura în care
reprezintă o conştientizare a unei absenţe de sens” al vieţii după cum crede
R. de-l C. (S. un nou E. p.33), dar în măsura în care nu se conştientizează că
sensul căutat, adică absenţa lui este însăşi viaţa ca atare, existenţa ca miracol
dumnezeiesc.
Sacrul nu este căutat de romantici. Romanticii singuri prin substanţa lor
romantică compun acest Sacru, fac parte din el. Identificarea religiosului cu
romanticul nu este „limitare” după cum spune ea. Atare identificare face parte
din Sacru. Cu ajutorul simţirii romantice omul pătrunde în interiorul tainelor
percepţiei religioase ca astfel să cunoască sensurile intime ale lor. Eminescu
ca poet prin excelenţă romantic le-a pătruns fără însă să conştientizeze pînă la
capăt temeinicia, cu toate că le-a dezvăluit sensurile adânc religioase.
El a devenit prin sine parte a lor ca spirit romantic pur. Astfel poetul
a fost, de fapt, un om profund religios. Profund religioasă a fost şi percepţia
ontologică a reflectării romantice a întregii istorii a omenirii, şi nu numai
a unor segmente temporare ale ei. Prin acasta el nu a fost „structural”, ci
edificator de întreg (edificator a integrităţii sale în devenire perpetuă), dar şi
edificator de Sacru prin adaosul părţii sale sacre (romantice) la el.
Dacă romanticii se ştiu astfel, atunci numai din cauza, că î-şi
alimentează romantismul, sorbind din lumina, care vine dinspre Sacru, dar
şi din lumina sacră a romantismului astfel rotunjit. De aceea noaptea la
Eminescu şi implicit şi la alţi romantici nu este numai una „onirică” ( S. un
nou E. p.33), dar este starea în raport cu care lumina se ştie ca altă stare -
romantism (sacru) din Sacru.
Nu încape îndoială, că romantismul este o stare de spirit antagonistă
întunericului în măsura în care se va constitui ca mediu opus luminii. Astfel
se face că romantismul se va sprijini pe întunericul nopţii, dar se va identifica
cu antagonismul lui - lumina. Numai astfel îşi va putea exprima condiţia
în manifestarea curată a sufletului, şi nu în aceea denaturată de păcat a
trupului plin de întuneric. Atare curăţire a sufletului va reprezenta aportul
romantismului la situaţia sacrului. Pe când R. de-l C. spune: „Refuz să
admit, bazându-mă ca şi D-ă (este vorba de criticul M. Cimpoi căruia i se
adresează într-un schimb de scrisori în care se tratează într-o viziune nouă
poetica eminesciană (n.n.) pe o afirmaţie hegheliană, că „Eminescu este un
homo religiozus” în virtutea faptului însăşi că este „homo romanticus”. Dacă
romantismul ca visare face parte din Absolut, atunci este firesc ca cu ajutorul
lui oricare om, şi cu atât mai mult un poet de talia lui Eminescu să fie în stare
să se apropie de Absolut (Dumnezeu). Căci, cum încă altfel se poate pătrunde
necuprinsul – Absolutul, decât doar numai visând la el, dus pe aripile unei
imaginaţii de care numai romanticii sunt capabili?
Punând în locul oricărei materii spiritul pur (absolut) Heghel a intuit, că
orice om poate fi un „homo rsligiozus” cu toate că el nu a înţeles în definitiv
de ce omul asemenea lui Eminescu, nu a putut fi un homo antireligiozus.
Deci, orice om, ca creaţie a lui Dumnezeu, este o fiinţă, care tinde spre El
prin spirit (suflet), adică este o fiinţă religioasă. Rămâne doar a aprecia cât de
religioasă este ea ca conştiinţă de sine .
R. de-l C. susţine, că nu este de folos „să te gândeşti la strămoşi pentru
a căpăta din conştiinţa a ceia ce am fost, încurajarea de a acţiona pentru a
redeveni ceia ce nu mai suntem” (S. un nou E. p.35.) astfel, vehiculând ideea,
că este bine să-l cunoaştem pe Eminescu aşa cum a fost ca prezenţă, şi nu
a prezenţei cugetului său îndreptat spre trecut, ca apoi, tot ea, să susţină
ceia ce exprimă următorul vers al lui Eminescu /Când î-i cugeti cugetarea
sufletu-ţi divinizează / a cărui explicaţie o vede în conţinutul următoarei
sale exclamaţii „Extraordinară putere dinamică a unei gândiri regeneratoare
capabilă să modifice dispoziţiile şi să le facă apte să transforme destinul în
istorie!”
În acest sens să ne întrebăm: oare ar fi putut fi omul să fie ceia ce este
dacă nu ar fi trecut ieri prin ceia ce a fost? Iată de ce, ceia ce omul este nu
are nevoie să repete ceia ce a fost, deoarece ceia ce a reprezentat el cândva
se conţine întru totul în informaţia genetică a ceia ce este. Acasta este cauza
„rememorizării” în „Momento mori”, rememorare, care a avut „...o putere
purificatoare” asupra unei gândiri (reflecţii) prezente extrasă dintr-o gândire
îndreptată în trecut - aşa numita gândire a gândirii în stare să purifice fiinţa,
să determine devenirea şi mişcarea ei spre Sacru. (/Când îi cugeţi cugetarea
, sufletu-ţi divinizează/)
(continuare în nr. viitor)
 SUFLET ROMÂNESC. Ce dragoste adânc,
înţelegătoare, are Dan Puric pentru ţara lui!
Ce frumos explică mecanismele defensive în faţa adversităţii, carapacea, retragerea
din istorie, în interesul statorniciei cu care poporul român este dotat. „Văzută din afară de
un ochi străin ar semăna  cu o hibernare, o laşitate, un defetism, o neputinţă, sau, în ultimă
instanţă, cu un fatalism”. Ce splendid articulează că asta ar fi o strategie imbatabilă de a
nu participa din toata inima la o istorie crudă şi meschină, dar de a fi cu toată fiinţa pentru
veşnicie. Ce frumos e exprimată nevoia de masură internă, cumpătată, ca modalitate de a te
pune la adăpost în faţa vânturilor istorice ce bat din toate direcţiile asupra României.
Ce interesantă explicaţia că asta ar fi o formă de adaptare la condiţii, o rezistenţă în Milena Munteanu
faţa schimbării, dacă ea nu este justificată. Nevoia de măsură internă şi raportarea la origini,
ca repere absolute în faţa schimbărilor vremelnice. Asta ar explica de ce românul  nu se
aruncă în mod necesar cu braţele deschise şi cu tot entuziasmul în întâmpinarea schimbării; Născută în 26 martie
el a învăţat să cumpănească, să judece dacă noutatea îşi dovedeşte utilitatea. Testul se face 1962 la Craiova. Stabilita
întotdeauna cu măsura învăţată din bătrâni, cu o anume cumpătare, dintr-o nevoie de repere în Canada. Absolventa
continue, non-circumstanţiale. Universităţii din Craiova şi
Înteleg şi mica poveste cu peştişorii, pe care la prima lecturare o găsisem puţin a Universităţii din Toronto.
desuetă. E o revenire continuă la origini, la rosturile vechi, ca o validare a faptului că nu Autoarea cărţilor: „Departe de
ne-am pierdut drumul. Ţara cu Dor”, şi „Amintiri din
Splendid interpretate sunt basmele, care dau înţelegerea ultimă a valorilor noastre, doar Ţara Soarelui Răsare”, precum
au fost cizelate de mulţi, comunicate de toţi şi absorbite în chiar fibra noastră sufletească. şi o colaboratoare frecventă la
Ce frumos vorbeşte de Mioriţa, pe care unii ar putea-o vedea ca defetistă. Superficialii ar „Observatorul”, „Revista de
putea-o confunda cu o abdicare. „Mioriţa, [este] o sublimă înlănţuire sufletească de ordin Recenzii” şi „Starpress”. În
anul 2013 este câştigătoarea
moral superior, asezată inocent şi demn în faţa crimei.” Ce frumos e explicată nevoia de
Marelui Premiu al Festivalului
curăţenie sufletească în faţa morţii.... – Concurs de literatură
Ce frumos sunt analizate dotările sufleteşti ale românului de azi, făcând apel la teoria “Rezonanţe Udeştene” pentru
darwiniana a existenţei, a evoluţiei, a adaptării. Ce comparaţie între lupta de supravieţuire a reportaj literar, din cadrul
poporului român cu bătălia de apărare a organismelor împotriva tumorilor cancerigene... şi Festivalului European al
miracolul victoriei celulei viabile în faţa celei degenerative! Artelor „Ciprian Porumbescu”.
(George ROCA – Rexlibiris
*** Media Group).

Dan Puric, plimbându-se prin Viena, aude parcă pasii lui Eminescu pe caldarâmul
străzilor vechii capitale. El înţelege că „cea mai mare carenţă a poporului român este lipsa îndrăgostiţi de ţara lor, care vorbesc din
încrederii în sine”, aşa cum spunea Mihai Eminescu. El ştie că poporul român are nevoie să inimă, apărând-o. Se vede că la timpuri
stea cu capul sus in faţa lumii, în demnitate. Nicicum altfel. De aceea, in analiza sufletului de cumpănă se găsesc unii care în ciuda
românesc, discuţia nu se axează pe sufletul românului în criză. Cartea e un crescendo vicisitudinilor, nu se lapădă de românism,
care începe cu acceptarea micilor tare ce sunt prea evidente ca să fie ignorate sau negate. ci dimpotrivă, au curajul să îl îmbrăţişeze şi
Evoluează apoi  spre  o perspectivă generoasă, care e legată de istoria milenară, şi de vocaţia să îl inspire. Astfel, ceea ce ai putea crede
veşniciei („la trecutu-i mare, mare viitor”). că e pierdut sau rătăcit, revine, invariabil, la
Cartea împlineşte renaşterea speranţei. Ea restituie demnitatea românului, când poate suprafaţă, cu încăpăţânarea românului de a
a crezut că a pierdut-o. Explică manifestări precum hibernarea, ce ar avea un inţeles mult fi ce a fost din totdeauna. 
mai larg în sensul deşteptării „din somnul cel de moarte”, prevestind astfel renaşterea. Cartea este o splendidă radiografie
Nu mă pot minuna cum în vremuri de restrişte sau de criză, ţara găseşte invariabil a sufletului românesc. Este şi o invitaţie la
bărbaţi mari care să o apere, care să vorbească articulat şi clar în numele ei. Barbaţi încredere, demnitate şi speranţă. 

^
DicTionarul
, umoristic al limbii romAne
Amor: maladie care te trânteşte, sănătos, la pat. Mireasă: alba care îţi face zile negre.
Bis: un cuvânt care nu mai are nici un sens pentru bărbaţii care Nevastă: persoană care te încântă o lună şi te descântă toată
au trecut de 50 de ani. viaţa.
Cerb: unul fericit că e încornorat. Omidă: fluture căsătorit.
Decolteu: aeroport pentru aterizarea privirilor şi decolarea Prostie: creieri cu intermediari excluşi.
dorinţelor. Ramolit: bărbat care se gândeşte la femei, numai pentru a se
Est: cel mai răsărit dintre punctele cardinale. răzgândi.
Fă: bă, cu fustă. Soţi: condamnaţi la somn comun, dar la visuri separate.
Gâgă: filozof român profund, dar adânc. Tact: ceea ce trebuie să ai, ca să nu strici ritmul în căsnicie.
Harem: visul soţului, după ce s-a certat cu nevasta şi doarme Usturoi: creşă de căţei.
pe canapeaua din sufragerie. Vis: viaţă de rezervă.
Infidelă: cea fidelă altuia. X: Eternul necunoscut.
Justiţie: oarba care vede ce face. Y: Praştia alfabetului.
Lăuză: femeie mai uşoară cu nouă luni. Zvon: știre în neştire.

www.oglindaliterara.ro 10223
 Validări
Condeierii evrei plecaţi din Iaşi către zări
mai calde se pare că tânjesc după atmosfera
culturală a capitalei moldave – altfel nu se explică
de ce se străduiesc să-şi publice cărţile tot la Iaşi.
Dorel Schor, de pildă, deşi putea afla oricând o
editură la Haifa ori Netanya care să-i tipărească
volumul de aforisme „Înger cu coarne”, a ţinut să
şi-l vadă editat tot la „Junimea”, unde debutase cu
aproape patru decenii în urmă. A trimis manuscrisul
prin internet şi şi-a primit cărţile prin colet poştal
Mircea Radu – demers, desigur, mai complicat, dar care, odată
parcurs, aduce cu sine bonusul validării ieşene,
Iacoban
totdeauna echivalentă cu un certificat de calitate.
În 2001 am prefaţat cea dintâi carte a lui
I. Ştiru („Un israelian în jurul lumii”), fost coleg la secretariatul de redacţie al
revistei „Cronica”. Iată-l acum la a patra carte, editată tot la Iaşi şi lansată în
prezenţa autorului („Somnul de după-amiază al Atlanticului”, Ed. „24 de ore”,
2010). S-ar zice că-i vorba despre o carte cuprinzând însemnări de călătorie.
Şi chiar aşa-i, dar nu (numai) de asta ne-a trezit real interes, ci mai ales pentru
zăcământul de informaţie memorialistică în stare gemă referitoare la Iaşii
anilor ’60. Când spun „în stare gemă” am în vedere mai ales ineditul relatărilor
reportericeşti. Sumedenie de vechi... noutăţi afli despre ieşenii de altădată, pe
care, chiar dacă i-ai cunoscut cândva, n-ai avut când şi cum să le intuieşti până la
capăt adevărata personalitate. Se ştiu, acum, mai multe despre Iaşiul interbelic,
datorită unei adevărate pleiade de memorialişti cu har, decât despre oraşul şi
orăşenii celei de a doua jumătăţi a veacului XX. Pe cale de a deveni umbre, unii
Petru Dumitriu şi „negrul” său de Ion Vartic
Cîteodată manuscrisele nu ard
Faptul că Vinea şi-a distrus o parte
dintre manuscrise e confirmat, de altfel,
şi de Henriette-Yvonne Stahl, într-o
discuţie cu editoarea scriitorului. Şi, dacă
n-a fost vorba de o simplă triere critică,
după cum bănuiesc, atunci înseamnă că
Vinea a vrut, de fapt, să se debaraseze de
nişte pagini compromiţătoare. De aceea,
leg „autodafeul” său de fuga lui Petru
Dumitriu din ţară şi, mai ales, de arestarea,
către sfîrşitul lui 1960, a rudelor şi
apropiaţilor prozatorului. După arestarea
Henriettei-Yvonne Stahl, cu care Vinea
Maria Sava rămăsese într-o legătură permanentă,
trebuie ca el să se fi gîndit că s-ar putea să
aibă aceeaşi soartă. De altfel, încă în aprilie
‚60, el a fost obligat să dea Securităţii o
declaraţie despre relaţiile lui cu Petru Dumitriu şi despre rolul său în scrierea
Cronicii de familie. Nu se ştie, deocamdată, dacă anchetatorii sînt cei care i-au
impus lui Vinea referirile şi la Cronică de familie, conform unei înscenări deja
proiectate, sau dacă Vinea e cel care le-a dat acestora, prin informaţiile oferite,
ideea acelui scenariu al paternităţii multiple a romanului, care, apoi, va fi difuzat
prin intermediul Glasului patriei. În schimb, în timpul anchetării în regim de
arest a Henriettei-Yvonne Stahl, scenariul e deja pe cale de a fi pus în aplicare.
Oricum, am ajuns din nou acolo de unde am plecat. Ne putem acum
întreba care a fost, de fapt, raportul dintre autorul Cronicii şi prezumtivii ei
coautori. Au fost, într-adevăr, Vinea şi Stahl „negrii” lui Dumitriu? Un răspuns
real nu poate fi decît unul analitic, nuanţat, ieşit din schimbul de argumente
şi contraargumente. Deoarece chiar declaraţiile date sub presiune de cei doi
posibili coautori reflectă acest lucru. Iată de ce prefer să intermediez răspunsul
printr-o serie de fişe de dosar.
Vinea şi „havguful” Dumitriu
Declaraţia dată de Vinea Securităţii în aprilie ‚60 stă, în principal, sub
semnul contraargumentelor. Întîi şi întîi, „prinţul poeziei” - care cunoscuse deja
puşcăria comunistă - încearcă să se pună la adăpost, distanţîndu-se de cuplul
Dumitriu-Stahl: „În ce mă priveşte, se exagerează cînd se face din mine un fel
de „om de casă” al perechii Dumitriu. Le eram, fireşte, un devotat prieten, dar
nevoile, ocupaţiile şi îndatoririle mă făceau să-i frecventez mai mult „telefonic”.
Prezenţa mea în salonul lor era mult mai rară decît a altora”. Ca atare, suspiciunea
că ar fi colaborat efectiv la scrierea Cronicii de familie este abuzivă: „S-a
exagerat şi s-a denaturat rolul meu şi contribuţia mea la elaborarea” romanului.
Nu a fost coautor, ci sursă de informaţii orale, căci „Petru Dumitriu mi-a cerut
să-i fac expuneri verbale asupra epocii dintre 1907-1945”. N-a fost altceva decît
un memorialist oral: „M-a făcut să-i vorbesc despre oamenii şi moravurile de
atunci, viaţa socială, familială, literară, politică, viaţa de partid, de presă, despre
politicieni, bancheri, industriaşi, femei, toalete, afaceri şi afacerişti. Mi-a cerut
10224 www.oglindaliterara.ro
îşi mai poartă trudnic bătrâneţile pe străzile urbei, dar cei mai mulţi s-au călătorit
pe cealaltă lume.
  Şi cum uitarea e scrisă-n legile omeneşti, dacă nu se găseşte un
condei care să-i evoce, li se mistuie până şi urma amintirii. Pe bună dreptate,
I. Ştiru consideră că „Nu-i deloc sănătos, ba e de-a dreptul păgubos obiceiul
de a nu nota gospodăreşte în vreun carneţel – aşa, ca să fie –  câte un fapt de
viaţă sau din lecturi, mai fericit, mai trist, pentru a curta specia literară numită
memorialistică.” N-aş crede că autorul a dat curs până la capăt acestui auto-
îndemn şi a pus la bătaie străvechi carneţele de însemnări, ci a înfiripat din
câteva linii portretele ieşenilor de altădată în temeiul tezaurului de amintiri –
adevărata şi singura zestre preţioasă avută la părăsirea ţării. Desigur, Ştiru evocă
în primul rând personalităţi din rândul coreligionarilor. Ceea ce-i motivat şi pe
deplin explicabil, câtă vreme populaţia evreiască (într-o vreme, la Iaşi chiar
majoritară!) a avut pondere însemnată nu numai cifric, ci şi prin contribuţiile în
domeniul ştiinţelor, artei, administraţiei.
 Există, în carte, şi o galerie la fel de bogată şi la fel de cald-respectuos
evocată a unor ne-evrei de marcă, de la nefericitul poet George Mărgărit la
criticul N. Barbu, rectorul Livescu, profesorul Ciopraga, până la arbitri de
fotbal ori librărese. Cum observă Ion Holban în prefaţa cărţii, evocările lui I.
Ştiru pledează implicit pentru ideea de model, atât de necesar la început de
contorsionat veac XXI (când, la noi, sunt larg şi agresiv mediatizate anti-modele
de tip Becali & comp.), cât şi totdeauna în istoria oricărei naţii. Personajele
portretizate în această recentă carte s-ar putea defini prin „modestie, bun simţ,
bună cuviinţă, generozitate, respect faţă de semeni.” Ştiru însuşi este o persoană
manierată, de bună ţinută intelectuală, care a izbutit să-şi păstreze nealterată buna
cunoaştere a limbii române. Constat, de la o carte la alta, o benefică maturizare
a scriiturii şi o mai atentă construcţie narativă. Cartea se citeşte cu plăcere. N-au
fost prea fericite vremurile evocate, dar oameni de valoare, care a făcut ca Iaşiul
să-şi păstreze fiinţa cea adevărată, au existat şi, pe bună dreptate, merită evocaţi.
detalii despre profesorul Nae Ionescu, i-am povestit rolul acestuia, sacerdotal şi
asasin, în uciderea primului-ministru”.
După ce neagă, în mod repetat, participarea lui efectivă la redactarea
Cronicii, Vinea introduce, printr-o frazare elaborată şi prudentă, ideea că romanul
n-are un coautor, ci un autor care preia diverse lucruri dintr-un alt autor, considerat,
cu o anume nonşalanţă, izvor documentar: „A citit în manuscris paginile mele ,
aflătoare la ESPLA, asupra aceluiaşi personaj (n.n.: Nae Ionescu), şi-a însuşit,
cu oarecare dezinvoltură, anumite paragrafe şi nume din manuscris, a folosit
unele anecdote şi naraţiuni, dar toate acestea retopite şi amalgamate din textul
unei opere personale (n.n.: deci, a unei opere de ficţiune, chiar dacă infuzată de
informaţii memorialiste) care păstrează o valoare de document. Procedeul însă
prezintă ici şi colo unele aspecte şi apucături incorecte”. Semnatarul declaraţiei
nu insistă, însă, asupra acestor „apucături incorecte” şi nici nu dă exemple. Lucru
de înţeles: nu avea cum dori ca manuscrisele sale să ajungă pe mîna Securităţii
pentru o confruntare cu paginile Cronicii. O precizare în acelaşi sens: Vinea
declară că Dumitriu i-a citit dactilogramele „aflătoare la ESPLA”. Inexact: Pavel
Ţugui şi-a notat, în epocă, faptul că Mihai Şora îl înştiinţează că „Ion Vinea
„a depus” la ESPLA, spre sfîrşitul anului 1957 şi Ťmanuscrisulť unui roman”;
or, în acel moment, Cronica era apărută de aproape un an de zile. Cred că, în
realitate, Dumitriu a primit spre lectură, în particular, o parte din manuscrise
chiar de la Vinea, dar că acesta evită s-o spună, căci acest fapt ar fi putut constitui
o probă a strînselor lui relaţii private cu „fugarul”.
Această Declaraţie trebuie să fie relaţionată cu o scrisoare nedatată a lui
Vinea către Beniuc. Ea trebuie să fi fost scrisă în anii ‚60-’62, cînd se pregătea
contraofensiva oficială împotriva „trădătorului” Dumitriu, şi pare reflexul
anchetării în continuare, într-o formă intermediată, a scriitorului. Focalizată pe
Cronică de familie, scrisoarea e un document important, în care lucrurile sînt
spuse telegrafic şi direct. În debutul ei, o afirmaţie categorică a lui Vinea: „...
precizez: nici un rînd din acest roman nu a fost scris de mine”. În mod comprimat,
scrisoarea face aceleaşi menţiuni ca şi declaraţia către Securitate. Nu e un
coautor clandestin: „I-am procurat însă autorului datele generale, amănuntele
şi atmosfera cu privire la perioada 1907-1944, anecdotice inclusiv”. Urmează
imediat aceeaşi acuză prezentă şi în respectiva Declaraţie: ca sursă documentară
orală şi livrescă, a fost folosit în chip abuziv: „... din povestirile mele orale şi din
manuscrisul lucrării mele ŤLunateciiť, autorul a luat, fără autorizaţie şi fără a mă
preveni, (...) multe alte anecdote şi întîmplări”.
Spre deosebire, însă, de Declaraţie, aici apar exemplificări precise. Avînd
în vedere importanţa lor, am să le transcriu spaţiat:
„A luat personajul „profesorului Rădulescu” (n.n.: În Cronică e vorba, de
fapt, de „profesorul Niculescu”), arivist, snob, teoretician, reacţionar, conspirator
şi intrigant. În legătură cu acesta a mai luat:
- epizodul cu vizita celor trei asasini la profesor, înainte de comiterea
atentatului şi de asasinarea primului ministru...
- epizodul, foarte caracteristic, cu Manresa Sfîntului Ignatius...
- istoria complotului de la Iaşi, locotenentul Friedmann, apoi Camera
Leoparzilor, apărută fragmentar în revista mea „Contimporanul” prin 1925 (n.n.:
de fapt, în 1937, în Viaţa Românească)... tot ce e în legătură cu Elena Lupescu,
mediul în care trăia, decorul şi atmosfera din casă, epizodul cu jocul de cărţi...
rolul secretarului regal în casa Lupeaschii, raporturile dintre ei, mesajul etc. ...”

Spre China din Mogoşoaia
prima noapte în China
Stăteam privind banii răsfiraţi
pe tejghea şi brusc mi-am amintit de
experienţa, pe care nu ştiu să o calific,
plăcută sau neplăcută, avută cu mulţi
ani în urmă în Cehoslovacia. Trecusem
destul de mulţi bani peste graniţă la
ieşirea din R.S.R. Aveam la mine
bani schimbaţi pentru Ungaria, pentru
Cehoslovacia şi pentru Germania,
evident cea democrată dar aceştia erau
mult prea puţini. Dacă în Ungaria
cei 200 de forinţi îmi asigurau numai
Viorel Gongu jumătate din costul unei camere de hotel
pentru o noapte cele 200 de coroane îmi
erau suficiente pentru o noapte întreagă
la un hotel modest. Aveam la mine clasica foaie de schimb valutar cu
ajutorul căreia puteam schimba 250 de lei şi, falsificate grosolan, alte 10-12
foi de schimb care atestau că au fost schimbaţi doar câte 50 de lei rămânând
diferenţa de câte 200 care mai puteau fi convertiţi. Umblam prin Praga cu
aparatul foto de gât, cu harta în mână şi cu un sac de spate burduşit. Eram
sigur că voi găsi până la urmă să cumpăr la negru nişte coroane pe lei dar
luna octombrie nu era cea mai favorabilă. Cehii ar fi vrut lei dar primăvara,
pentru că urma să vină pe litoralul românesc în vară. Eram în piaţa sfatului
şi un domn bine îmbrăcat mi s-a adresat:
- Mister, cengi mani?
Am tresărit de bucurie şi am răspuns temător:
- Ies, lei!
Cehul a scos un teanc de bancnote de câte 500 de coroane iar eu, care
văzusem cât de ieftine sunt blănurile şi aurul, mă şi vedeam plin de cadouri
pentru acasă.
Înainte de a intra în piaţa aceea mare, de pe o străduţă lăturalnică,
un fel de Lipscani, cumpărasem două căciuli de blană, cu clape, aşazisele
căciuli ruseşti şi două cuţite de vânătoare. Banii îi aveam la piept şi punga
în mâna dreaptă. După ce am convenit că dorim să facem schimbul am
cerut să mă uit la bani şi totul părea în ordine. Am intrat amândoi într-un
gang să perfectăm înţelegerea. După noi a mai intrat un individ pe care nu-l
văzusem când am tratat schimbul şi mi s-a făcut frică. Eram singur în ţară
străină...
- Nou cengi! Nou cengi!-am rostit în crescendo...
Indivizii se apropiau şi frica, aproape materială, m-a făcut să caut
soluţia în punga cu cuţite. Am scos unul din cuţite şi apăsat de frică repetam
cu glas din ce în ce mai puternic, aproape de strigăt:
- Nouuuu ceeengi!!!!
Indivizii au fugit iar eu am luat-o la fugă după ei strigând “banditî,
banditî!”
Până la urmă, după ce a fost prins unul dintre escroci poliţia mi-a
oferit în dar, ca semn de recunoştinţă, un cartonaş în baza căruia mă puteam
caza gratis, pe teritoriul Cehoslovaciei, în caselede oaspeţi ale ministerului
de interne. Bancnotele oferite erau ieşite din uz şi mai fuseseră mulţi alţii
păgubiţi înainte şi poliţia îi căuta. Aşa în loc de 2-3 zile am rămas la Praga
10 zile minunate.
Am chemat un coleg şi l-am rugat să traducă băiatului de la recepţie
dorinţa ca în banii schimbaţi să am cel puţin câte o bancnotă dintre cele
aflate în circulaţie, gândindu-mă la tărăşenia din Praga.
Am primit, pe lângă hârtiile de 100, câte o hârtie de 50, 20, 10, 1
yuani.
Imaginile de pe bancnote, începând cu imaginea de pe cea de 100,
Marea Sală a Poporului aflată în Piaţa Tiananmen, pe latura de vest a pieţei
şi terminând cu imaginea de pe bancnota de 1 yuan, ce prezenta “Cele trei
turnuleţe luminate de lună” reflectate în apă lângă insua Xiaoying ar fi putut
fi un adevărat traseu de vizitat. Palatul Potala de pe Dealul Roşu din Lhasa,
de pe bancnota de 50, nu am fi putut să-l vizităm pentru că era nevoie de o
viză specială pentru Tibet, viză pe care nu o aveam. Celelalte peisaje de pe
râul Li sau Defileul Qutang ar fi fost o variantă.
Mai erau câteva ore şi se lăsa seara. Simţeam o nelinişte, o chemare
spre a cunoaşte haotic, nedirijat, chinezul de pe stradă, să văd cu ochii mei
cum arată acel oraş de 17 milioane de locuitori.
Aşa cum la Praga am comis marea greşeală să întreb despre piaţa
Ian Palah, am dorit să merg să văd piaţa Tiananmen şi abia m-am reţinut
www.oglindaliterara.ro
să nu reamintesc despre evenimentele din primăvara lui 1989. Ian Palah
fusese studentul care, în semn de protest, şi-a dat foc în piaţa respectivă
dar eu, pe vremea comuniştilor întrebam de o piaţă care nu avea cum să
poarte numele unui protestatar împotriva regimului. Protestele de la 4
iunie din Beijing, nu pot fi invocate şi nici sutele de mii de crime săvârşite
la înăbuşirea acelor proteste studenţeşi urmate de mase mari de oameni
ajungându-se la circa un milion de protestatari. Dacă iniţial guvernul a avut
o atitudine moderată, după ce protestele s-au răspândit în peste o sută de
oraşe, măsurile luate au fost ferme şi sângeroase. Cei peste 300 de soldaţi
au folosit muniţie de război în reprimarea manifestaţiei, iar tancurile i-au
zdrobit sub şenile. Cenzura pe google, pentru a nu putea obţine informaţii
despre atrocităţile acelor evenimente, este evitată sistematic prin elemente
de căutare cu denumiri alternative sau simbolice, aproape conspirative, cum
ar fi opt la pătrat, rezultatul fiind 64, adică iunie, 4, sau utilizarea cifrelor
romane pentru a ajunge la data de 4 iunie, adică IV VI. Una din fotografiile
de neuitat făcută în acea zi de 4 iunie este aceea a unui tânăr care nu se
mişcă din calea tancurilor care intră în piaţă iar ele se opresc.
Am ieşit în faţa hotelului privind cerul senin. George mi s-a alăturat.
- Bătrâne, hai să luăm o ricşă şi să mergem până în Piaţa Tiananmen!
- Ce, moşule, mâine nu este zi?
- Ba da dar crezi tu că ne ajunge timpul să aflăm câte se pot afla
despre locurile astea îndepărtate?
- Este departe?
- Nu ştiu dar hai la recepţie şi aflăm.
Am intrat din nou în holul acela dominat de culoarea maro-chihlimbar
şi colegii noştrii, grupaţi câte 2-3 vorbeau ceva cam tare, probabil din cauza
emoţiilor. Masa de seară aveam să o servim la ora 20 aşa că în cele circa 2
ore am fi putut să tragem o plimbare. George a ridicat tonul şi a cerut tuturor
puţină atenţie.
- Dragi colegi, eu cu Mihai vom lua o ricşă şi dăm o fugă până la
Piaţa Tiananmen. Cine doreşte putem să facem un grup.
Cornelia împreună cu Geta, o altă tovarăşă de călătorie, au fost
singurii care au subscris aşa că, din apropierea hoteluui am luat două ricşe.
Acea bicicletă cu trei roţi, cu un coviltir rabatabil tras peste cele două locuri
ale călătorilor, pusă în mişcare de un asiatic în vârstă, după ce ne-am înţeles
la preţ şi asupra traseului, s-a integrat în fluxul stradal şi după circa un sfert
de oră, sau poate mai mult, a ieşit din strada aglomerată şi şi-a continuat
drumul pe nişte străzi mai înguste şi mai liniştite.
Trecătorii îmbrăcaţi în culori vii îşi zâmbeau şi se plimbau pe
trotuarele curate. Din loc în loc, trădate de lampioane, localuri în care se
putea bea ceai, te îndemnau să te opreşti prin aerul exotic şi cochet.
Imensitatea pieţei este covârşitoare. Cele 440 de ha. O recomandă
ca pe cea mai mare piaţă din lume. Catargul cu steagul naţional domină
din înălţime vizitatorii care vin să aducă un omagiu celui care a fost Mao
Zedong. Construită pe circa 170.000 m.p. Marea Casă a Poporului este
destinată activităţilor politice şi diplomatice. Cele 12 coloane de pe faţadă,
placate cu marmură cenuşie, se ridică cu fermitate şi graţie către un fronton
peste care ţiglele emailate albastre intercalate cu cele galbene dau un plus
de frumuseţe şi eleganţă. După holul principal urmează o sală de şedinţe cu
o capacitate de 10.000 de locuri. Piaţa Păcii Celeste, aşa cum s-ar traduce
numele Tiananmen, are spre nordul ei Poarta Păcii Celeste, construită în
1417. Intrarea în Oraşul interzis are în structura ei un turn în care nu aveau
voie să urce decât membrii familiei imperiale, începând cu dinastia Ming
şi până în anul 1911. Înaintând spre centrul geometric al pieţei, amplasat
chiar în faţa Marii Săli a Poporului, un obelisc de circa 40 de metri înălţime,
evocă prin basoreliefurile ce îl ornează, 110 ani de istorie ai Chinei începând
cu anul 1839. Acest monument impozant poartă denumirea de Monumentul
Eroilor Poporului.
În sudul pieţei, se află mausoleul în care Mao Zedong poate fi omagiat
în fiecare zi, mai puţin lunea.
În partea cealaltă a uriaşei pieţe, plasată opus faţă de Poarta
Tiananmen, se află Poarta Qianmen, pe vremuri cale principală de acces
spre Oraşul Interzis. Ne-am îndreptat paşii cu repeziciune spre staţia de
ricşe unde ne aştepta omul nostru. Fetele plecaseră deja.
Am ajuns la hotel când ultimele raze de soare mai rumeneau cerul
în asfinţit.
Am mers în cameră unde am notat de zor impresii, am grupat pliante,
prospecte, file ce reprezentau reclame turistice şi am mers la masă cu un
pic de teamă.
Cina nu a avut nimic spectaculos sau special faţă de cinele din
Europa.
Am intrat pe skype cu Dona, am vorbit câteva minute şi apoi am
încercat să adorm. Sub pleoape vedeam fulgere brăzdând dorinţa mea de
întuneric şi de odihnă.
10225

Marina Neacsu
îngheț de ianuarie
anul trecut s-a oprit și a început violent
 
cu bătăi pe umăr care amintesc care mă
întorc
din plimbări și întâlniri pe străzile înghețate
ale tabloului
 
cu bătăi din palmele ce nu mi s-au încălzit
bătăi de inimă care-au învinețit
bătăi în ușă care deschid
încăperi încuiate
și trezesc gânduri într-un corp amorțit
care mă strâng care se întind
care se sparg
în ciocnitul paharelor
 
aș vrea să fie liniște să fie gol
măcar o clipă
ca-n globul în care a nins și s-au așezat
zăpada urmele
și-apoi să-ngheț să uit
că am simțit si nu m-am iertat
Filimon Adi
întâi ne atingem delicat mâinile
ca şi crengile primăvara
apoi ne privim de la talie-n jos
parfumul tău se potriveşte cu-al meu până
când
faci paşii mai mici ca să nu treci înaintea
vreunei clipe
din acest infinit
pe care-l împărţim în sfârşit după ce-am
căutat
câţiva ani ceva comun în dansul lemurian
paşii alunecă din ce în ce mai rar şi găsesc
un punct de sprijin în ochii tăi cu priviri atât
de intense
că ar putea aprinde un nod cerebral
ce ar devasta o întreagă reţea
de puritate extremă ca dragostea
închipuieşte-ţi cum ar fi raiul
dacă l-am fi făcut pe pământ
ar fi cuprins universul până la urmă cu
gânduri
mai pure ca inima de copil
în sfârşit stăm faţă în faţă şi mă revărs în
ochii tăi
ca o deltă în mare
încet încet
cu toate gândurile adunate
să nu rătăcesc vreunul şi astfel să te iubesc
mai puţin
de unde vin şi cum ajung la tine în suflet
e un mare secret pe care nici eu nu îl ştiu
trec prin o mie de locuri ale tale  de trenul desculţ
şi raiul miroase aşa de bine
ca o gutuie în geam
10226
POEZIE
Marcel ViSa Boris Marian
Încuibare Înaintea exp…
În telefonul meu şi-a facut cuib tăcerea  Înaintea expirării , că toți expirăm cândva,
vocea care imi disloca singurătatea  Vom sta de vorbă, în spatele vitraliului,
m-a uitat in repetate rânduri  Acolo unde umblă sfinții,
E timpul să-mi formez alt număr  Palmele îmi amorțesc, creierul,
departe de cunoaşterea ei  o veveriță-n cercul ei de sârmă,
Îmi voi străbate dezamăgirea la pas  luminiscență, mă-nchin ție.
drumul se-aşterne alb ca un omăt târziu  Clipe de frumoasă convalescență, înaintea
pe rana unui soldat al durerii  expirării.
nicio cangrenă nu va mai ţipa singură în Brusc, vitraliul se prăbușește,
noapte Lumina se năpustește ca un taur,
Iar eu sunt toreadorul jertfit.
 Rămâneți cu bine, privighetorilor,
Daniela Oatu Priveghetorilor, până și lui Mopete
I se scurse o lacrimă.
Nu știu dacă tatăl a citit scrisoarea lui
Kafka,
Siragul toamnei
Eu am încercat de o mie de ori să-i scriu
Raze obosite fiului.
mângâie creştetul ploii Îl iubesc și nu pot comunica, de ce?
cu degete albastre. Nu sunt un model în nimic, scriu,
Ce streşini împart Nu pot fi un tată-erou, fiii, da, din păcate.
inimile noastre Anii sunt mereu dușmanii mei,
pe-acelaşi şirag La început eram prea tânăr, acum sunt
la gâtul toamnei... Prea bătrân. Să nu facem pe grozavii.
Din buzunare goale Trenul scârțăie, este din 41,
păsări presară viaţă Avionul trepidează, are și el o vechime.
şiroind ,şiroind... N-am fost un plângăcios, mi-ar fi rușine,
Cum te-ai topit
în fâşii de ceaţă
Dar nici falsii eroi nu  mă  conving.
Fiul meu, du-mă la malul mării,
cum m-am topit... Lasă-mă să mă depărtez în apele
materne.
Suflet de fulg
Cu paşii tăi
călătoresc decent în jurul poemului
AurA
pe cheltuiala clipei.
În vară...
Drum bun,
suflet de fulg! Cu păpădii am tatuat poeme
ţopăie liniile sorţii labile... Şi în văzduhul tău le-am scuturat
Dar vântul nerăbdării prea devreme
Urcaţi în cuvinte ! Le-a risipit. Şi nici n-ai observat
Suierul locomotivei se-nghesuie,
n-are loc rezervat. Cum s-au desprins din bulgării de rouă
Seminţele de râs şi de senin.
Vieţile la control,vă rog ! A început să tune şi să plouă
Mă lipesc de umărul iernii dezgolit Prin gândul zilei, tot mai anodin
şi adorm !
Şi-a venit toamna rece şi brumată.
Vieţile la control! De păpădii doar eu mi-am amintit.
Zei clandestini, la patru ace, De ce-ţi mai scriu? (cu zbucium câteodată)
îmi scotocesc prin poeme nescrise, Pentru că-n orice clipă mi-ai lipsit… 
întind un carnet de elev Încă...
ce refuză să crească ;
îndreaptă praştia spre ziua de mâine. Adun cuvinte pe-o câmpie ninsă.
Într-un buchet imens strâng flori de gând
Nu coborâţi ! Înzăpezite-n iarna greu convinsă
Nu mai există staţia următoare ! Să-şi pună numai hainele de rând
 
Tot mai şovăielnic
rapidul nostru se furişează-n Ca să postească geruri şi să tacă
galaxii neştiute Măcar un vis. Mă-ncurc în rugăciuni
Când îmi devine aura opacă.
Scriu pe zăpada vremii cu tăciuni
Tot mai singuri
printre cuvinte obosite-n geamantane,  
uitasem de mine Un drum fără mânie, fără teamă
cu paşii tăi, Înspre povestea cuibului pustiu
Şi număr trepte încastrate-n ramă
de cântecul pescăruşului De gheţuri către cerul arămiu
ce-mi făcuse cu ochiul  
din compartimentul celălalt, Pe care zborul şi-a-mpietrit uimirea.
Adun cuvinte ca să ţi le-nşir
Într-un poem rotund la împlinirea
ajuns la destinaţie înaintea noastră Unui alt veac de când mi-eşti elixir…
c-o întârziere de-un veac.
www.oglindaliterara.ro
 „O specială tehnică de-a pune disperarea în lucruri”
Passionaria Stoicescu
Aparent sofisticat, în realitate doar asumându-şi libertăţi poetice pe
care şi le recunoaşte încă din titlu, dar cu care poate „zgâria” lenea şi neştiinţa
cititorului contemporan obişnuit cu o poezie rudimentară, Dan Anghelescu
dovedeşte consecvenţă cu sine nu doar marcându-şi teritoriul liric cu citate
din filosofia şi poezia greacă, latină, engleză, franceză, spaniolă, ca în
volumele anterioare, dar păstrând tematica de odinioară şi acel ritm interior
pe care îl au de obicei marii muzicali ai poemului.
„Excomunicările...”, adică „excluderile pentru
abateri de la canoane sau dogme” sunt asumate la modul
personal, vechea maşină de scris instalată în lăuntrul
autorului schimbându-şi chiar genul şi devenind „maşinul”,
în timp ce făptura sa umană se transformă în „obiecto-
fiinţ”. Predilecţia pentru masculin şi neutru în defavoarea
femininului, parcă atenţionează asupra „poetului de unul
singur” războindu-se cu insondabilul („nu ştim niciodată
ce se întâmplă printre cuvinte”), cu noaptea borgesiană
(„în sfârşit iată noaptea care şi ea va trece/.../în toate
oglinzile lumii se deschid încăperi clandestine”), cu Sinele
(„ pe unde oare mai pâlpâie sufletul să înţeleagă fiinţa...”),
cu Dumnezeirea („ .../ către Tine nimeni/ către Tine / doar
ascensoare pustii...”), cu erosul („de ne-descris ceaţa sub
care ne cuprindem/ unul/doar unul / şi atât de total...”).
Dan Anghelescu vădeşte o ştiinţă a titlurilor şi a
finalurilor. Artistul adevărat punctează intrarea în scenă,
dar şi ieşirea din ea. Amprentarea cu expresii şi citate bine
alese din multele literaturi care i-au fost la îndemână, dă
poemelor un aer de superioritate culturală, atrăgând atenţia
asupra unui stil uşor gongoric, înzorzonat, însă cu gust,
creând uneori cititorului complexe.
Ritmul interior marchează apetenţa autorului pentru ordine şi
muzicalitate într-o orchestrare bine temperată, rupând din când în când
esenţializarea ideilor printr-un şir de rime interioare, gen :”...lanternelor/
cavernelor/ tavernelor/ eternelor...” („glasurile care cântau altădată”)
sau false paronimii plecând de la un cuvânt-cheie, gen:”...lampioanelor/
PRECARITATEA ŞCOLII
ROMÂNEŞTI
(Curentul, 1 nov. 2007)
          De ce e şcoala românească în halul deplorabil în care e? Ce-i lipseşte,
dincolo de bani? În primul rînd: cele trei autorităţi.
          AUTORITATEA INTELECTUALĂ. Autoritate intelectuală are
un profesor care ştie bine ce are de spus şi o face într-un mod agreabil
şi clar, vivace şi fără clişee. Cîţi asemenea oameni mai rabdă să rămînă
în învăţămînt, pe un salariu mizerabil şi în condiţii, adesea, medievale?
În mii de şcoli, la mii de catedre, locul celui ştiutor de carte e ocupat de
un suplinitor care a trecut la limită un examen prăpădit, şi care „predă”
şi Chimia şi Integrarea Europeană şi Sportul. Are autoritate intelectuală
dascălul care stăpîneşte principiile şi practicile docimologiei (teoria
evaluării) şi care nu dă fie 9 şi 10 pe linie, ca să arate că e „de comitet”, fie
note contra „cost”. Cîţi astfel de inşi au mai rămas în sistemul devenit un
soi de loc al „ultimei opţiuni” (cînd nu găseşti nimic altceva, te pripăşeşti
la o catedră)? Cîţi astfel de inşi rezistă fie presiunilor politice, din partea
părinţilor-granguri, fie presiunilor ierarhice, din partea directorilor cu
mentalitate ceauşistă („promovare 99,99%”)?
          AUTORITATEA MORALĂ. Nu poţi învăţa nici istorie, nici
matematică, nici orice altceva de la o persoană care nu e respectabilă, de
la detalii (cum rîde, cum se îmbracă, ce gesturi face, cum se mişcă), pînă
la ansamblu (caracter, ţinută morală). Nu poate avea loc acel flux spiritual
al procesului de „predare-primire”, acea obligatorie comuniune mentală,
dacă cel din faţa învăţăcelului e un individ care nu-şi poate stăpîni nervii,
aruncînd cu obiecte, înjurînd, lovind, sau, la polul opus (dar cu efecte
similare), un individ cu ţinută frivolă, băşcălioasă, pus pe sporovăieli de
umplut vremea şi bancuri ieftine. Multe cadre didactice, depăşite de situaţie,
stresate şi complexate, recurg la acest stil de „prosteală”, în speranţa de a
cîştiga popularitate. Rezultatul e alterarea iremediabilă a prestigiului.
          AUTORITATEA INSTITUŢIONALĂ. Aici avem de-a face cu
două componente. Pe de-o parte, autoritatea instituţională a întregii
structuri, pe plan naţional: demnitatea ideii de Şcoală, de Învăţămînt,
valoarea percepută public a instrucţiei şi a culturii, a cizelării. Pe de alta,
autoritatea instituţională a unei şcoli anume, cu conducerea ei, organizarea
ei, regulamentele ei.
www.oglindaliterara.ro
a lampadaforului/ a lui lampeduza” („ din îngândurarea cui se retrag
apele...”) şi „...termopanelor/ a termometrelor a termocentralelor şi a
termelor lui caracala” („...tinerii se sărută pe stradă/ pe scări/ lângă
gardurile murdare”).
Tot în notă proprie, autorul foloseşte experimentul lingvistic al creării
de noi cuvinte sau formaţiuni lexicale care să-l definească, dar şi repetiţia
unora care îl obsedează. Poetul Theodor Damian scrie sincer şi profund
citind poemele lui Dan Anghelescu:”...stai cu sufletul la
gură aşteptând vremea încolţirii să vezi ce plantă, ce înger,
ce minune va răsări”.. Şi răsar: „obiecto-fiinţul”, „maşinul
de scris”, „zilnicăria”, „din afarul”! Şi se repetă ca o
litanie „dezesperarea – dezesperările”(vezi pag.10, 16),
substantiv format din „desesperant”, adj.fr., „care te duce
la disperare”, cu totul altceva decat „disperarea”, (vezi
pag.9), care există şi ea.
Deosebite mi s-au părut a fi poemele de dragoste, în
care autorul este mai cald, mai direct, mai puţin încifrat, mai
semnificativ liric.”...te modelez cu pleoapele/ cu respiraţia
timpului meu/ încremenind în uimirea de tine/ statuie de
muzici/ de alge şi limpezimi/ te modelez din chemătoarele
nisipuri / şi briza albastrelor întinderi de larg/ te modelez
pygmalion hirsut şi tragic într-un delir al/ maşinăriilor
care vrăjesc anotimpul şi într-un fără-de-nume îţi caut
desprinderile/ mari de nălucă de / anestezic târziu/ ca şi
cum aştrii nopţii mi-ar inunda încăperile/ inimii şi silabe
incendiare ar începe să divagheze în mine/...” („în ziua
asta ploioasă (o sâmbătă) din”).
Toate poemele cărţii, tipărită elegant la o editură care
se respectă şi îşi respectă autorii şi cititorii - EIKON, Cluj - sunt reţete lirice
de supravieţuire, „după ce te închini prozaismului şi zilnicăriei”(„ca şi cum
m-aş fi născut fiinţă de iarnă”), bizare navigaţii mentale celebrând teritorii
livreşti, cu o copertă aleasă pe măsură, a lui Umberto Boccioni, „Studiu
pentru sculptura <Contururi goale şi pline la cap>”, ceea ce mi-a sugerat ca
desen o combinaţie bizară de chipuri - Macedonski & Dali.
          În ambele direcţii, situaţia e
dezastruoasă.
      Simţămîntul dominant în România
anului 2007 e că învăţatul e pierdere
de timp şi mai bine te aşezi pe
făcut money. Modelele propagate
cu insistenţă sunt nişte neisprăviţi
care au dat (să nu ne întrebăm
cum) lovituri financiare, au bani
cu ghiotura, apar toată ziua şi toată
noaptea la televizor şi strecoară în
milioane de minţi concepţia că asta e
soluţia: şmecheria, lipsa de scrupule,
venalitatea, aranjamentul. Ceea ce
ţine de cultură e marginalizat, exilat
în zona hobby-ului, a bizareriei
demne de condescendenţă. Are George Pruteanu
„suces” vulgaritatea, dezinvoltura
ţopîrlănească, brutalitatea zglobie,
miştocăreala, spoiala mondenă. Să nu ne lăsăm înşelaţi de proliferarea
universităţilor (numai prin cătune n-au ajuns) şi de goana după diplome.
Acestea din urmă nu sunt, pentru foarte mulţi, decît nişte ornamente ale CV-
ului, nicicum dovada unor acumulări, a unei rafinări formative.
          Iar la nivelul cutărei şcoli propriu-zise, nu e zi să nu se vadă ce vraişte
domneşte în aceste aşezăminte. Profesorii sunt nemotivaţi salarial şi trăiesc
o continuă frustrare, dispoziţiile ministeriale se schimbă de mai multe
ori pe an, politica de partid face ravagii la toate nivelele; elevii, zdravăn
modelaţi de televizor, bar şi club, constată că orice s-ar întîmpla, „cîinii
latră, caravana trece” şi sunt pătrunşi de senzaţia deplinei impunităţi.
          Aşa cum în biologie se spune că în ontogeneză e miezul filogenezei, în
şcoala românească se reflectă şi se regăsesc, în mic, toate tarele societăţii de
azi. Lipsa de prestigiu şi de autoritate a statului are un corespondent perfect
în lipsa de prestigiu şi de autoritate a şcolii. Cînd statul nu e-n stare să-şi
protejeze cetăţenii, cînd statul scapă de sub control judeţe întregi care se
cred autonome, cînd statul tolerează zone în care încasarea banilor pentru
curentul furnizat se transformă într-un mic şi deşănţat război civil, cînd
statul împarte dreptatea după portofelul clientului, cu alte cuvinte: cînd
statul însuşi e bicisnic şi escroc - e „firesc” ca şi şcoala să fie un teritoriu
al anomiei, al tranzacţiilor, al şpăgii, al violenţei, al drogului şi alcoolului
(ţigara e aproape obligatorie!), al formei fără fond şi al fondurilor fără forme.
www.pruteanu.ro; georgepruteanu@yahoo.com
10227
 50 cc de Aer de Paris - Marcel Duchamp
Eu sunt vagabondul  repede faimoase: O roată de
veşnicul nomad bicicletă  aşezată pe un taburet,
ieri am sosit  sau L.H.O.O.Q joc fonetic
mâine dispar care în franceză ar suna „Elle
sub nici o schelă nu doresc a chaud au cul” (1919) în
fundaţii care artistul aplica cioc şi o
nici rădăcini nu vreau să pun mustaţă Giocondei DaVinciene
am renunţat la amintirile într-o totală ireverenţa faţă de
amare public şi de modelul considerat
mă simt uşor, ca aerul din bula capodoperă . 
de săpun
  50 cc de Aer de Paris
S-a scris şi comentat enorm  
Adrian Grauenfels despre Marcel Duchamp (1887-1968). Dar acesta este scopul
Artist de talent inepuizabil şi artistului care împarte
o forţă de invenţie ieşită din comun obiectele în categorii: „simplu,
a fost unul din cei care au dus la prăbuşirea artei cultivată de  mediul sprijinit, rectificat, imitat,
burghez în Franţa, obiectul declarat al mişcării suprarealiste. Familia servit” după gradul de intervenţie asupra unor obiecte terminate, deja
notarului Duchamp are 6 copii, din care 4 devin artişti (Raymond sculptor făcute înainte de a se întâlni cu spiritul său umoristic şi corectiv. Studiază
Marcel, Suzanne şi Jaques Villon pictori). Marcel a studiat pictura la fizică şi matematică într-o vreme în care descoperirile erau frecvente şi
Academia Julian din Paris covârşitoare. O ipoteză lansată de Poincare îl frământa în mod deosebit.
dar prefera jocul de biliard. Matematicianul postula că legile care guvernează materia sunt create de
Desena pe carton caricaturi şi mintea umană care le înţelege, dar nici o teorie nu poate fi aplicată unui
jocuri de cuvinte umoristice pe anume obiect ci doar relaţiei dintre obiecte. Duchamp îmbrăţişează acest
care le vindea. Tânărul pictor aspect tolerând interpretarea artei sale ca fiind o creaţie a unei persoane
Duchamp este remarcat din şi nu ca un adevăr absolut. În 1915 emigrează în America unde este
tinereţe şi câteva tablouri primit ca o celebritate de avangardişti ca Man Ray, 
executate la vârsta de 15 ani Katherin Dreier şi colecţionarii Louise şi Walter Conrad.
ajung la muzee de prestigiu. Împreună cu Picabia care era strâns legat de grupul Dada din Zurich
La început pictorul este cei doi răspândesc la New York spiritul dadaist, ideile de absurd şi de
influenţat de neoimpresionism antiartă.  Multe obiecte produse
şi de Nabis, apoi este captat de de Duchamp s-au pierdut şi
marele Cezanne şi de fovişti pe nu se ştie, în ciuda eforturilor
care îi imită fără să producă un făcute de Arturo Schwarz de
stil aparte. În atelierul fraţilor a le cataloga, care precede pe
săi de la Puteaux, de lângă cine. Timp de 10 ani Duchamp
Paris, cunoaşte cubismul adus se consacră   unei picturi pe
şi discutat de Gleizes, Kupka, La Fresnaye, Archipenko, Juan Gris iar sticlă - Mireasa dezbrăcată
din 1911 începe să picteze în stilul cubist la care adăugă mişcare şi de celibatarii ei - proiect care
elemente futuriste. Apar acolo figuri statice şi altele în mişcare, maşinării durează până în 1923. Criticii au
ciudate, împletite cu un simţ al timpului şi al fotografiei. (Sunt celebre: denumit-o „plenul unei maşini a
Nud coborând o scară, Rege şi Regina înconjuraţi de nuduri, Tânăra iubirii” în care femeia este trasă
Căsătorită - toate aflate la Muzeul de artă Philadelphia). Era fascinat de spre înălţimi de imaginaţia ei iar
tranziţie, de schimbare, de încercarea de a defini o „a patra dimensiune” bărbatul tras în jos de instincte.
în artă. În 1917 „Fântâna”,
Tot în 1911 la un urinal agresiv din faianţă
Salonul de Toamnă, face albă, produce un teribil scandal, exponatul este respins la expoziţia
cunoştinţă cu Francis Independenţilor, unde produce şoc şi revoltă  , este exact ce dorea
Picabia de care îl leagă Duchamp.  În anul 2004 „Fântâna” lui Duchamp a fost votată ca fiind
o prietenie pe viaţă. Despre cea mai influentă operă de artă a secolului XX.  În 1918 Duchamp îşi ia
nudurile expuse la salon rămas bun de la pictură. Refuză  să participe la salonul Dada deschis la
criticul Apollinaire scrie.. Paris în 1920. Continuă să lucreze la proiectul Miresei pe sticlă,
„Duchamp expune nuduri, mai produce câteva „maşinării”, unele optice, dintre care una
foarte urâte nuduri..” menită să perceapă relieful. Marea sa pasiune devine şahul, câştiga
Prin 1912 reduce bani dând lecţii de şah unor elevi talentaţi. Este la apogeu, suprarealiştii
munca la pictură, preferând îl admiră şi îl consideră un model de artist care s-a rupt de artă în
călătorii (cu Picabia şi favoarea experienţei trăite; îi citau aforismele şi biografia lui devine un
Apollinaire în munţii exemplu de rigoare morală. Obiectele sale absurde  care vorbesc despre
Jura unde cei trei discuta umorul negru, sunt văzute că o metafizică perfect coerentă. Admiraţia
dezintegrarea conceptului necondiţionată de care se bucura îl determină pe Breton să formuleze
de artă). În acelaşi an teoria „Artistului în Viaţă”. Pe Tzara şi Duchamp, Breton îi denumea
se interesează de aviaţie şi tehnologia de zbor, îi spunea lui Brâncuşi: „eroi destinaţi să elibereze opera de creaţie din tirania societăţii ..” 
î

„Pictura nu mai are rost. Cine poate face ceva mai bun decât o elice?” În cartea sa „Pictura Surealistă” apărută în 1928, retipărita în
Ulterior Brâncuşi sculptează din metal forme de păsări, eronat taxate  de 1934   şi tradusă de Simon Watson în limba engleză  în  1946, Andre
vama americană ca fiind piese de avion importate.   Breton dedica un important şi elaborat capitol picturii lui Duchamp pe
După anul 1913 Duchamp renunţă   la experimentele artistice care o analizează şi o comentează în spiritul manifestului surealist:
pentru a prefera „note de lucru” un sistem bazat pe meditaţie şi bizarerii „ Poziţia lui Duchamp este de pioner   al tuturor mişcărilor
axate pe ştiinţele exacte. Obiectele sale numite Ready-Made devin moderne la care am fost martori în ultimii 20 de ani. Adevărul este că

10228 www.oglindaliterara.ro
 Declaraţie de iubire la persoana a III-a
(fragment)
E artist și e boem, ceea ce nu-l
împiedică să fie realist și să vorbească
despre împlinirea celui ce reușește să-
și însușească deprinderea de a iubi
rațional. Emană frumusețe - trăiește
frumos, gândește frumos, simte frumos
și totuși se ferește de propria reflexie.
Din fericire, însă, ochii mei nu mint
iar în ei imaginea este clar conturată:
dacă ar sta în puterea lui să recreeze
lumea, ar face-o atât de sublim și de
diferit! Bătăile inimii ar fi mai rapide
și complet haotice, dar în dulcele haos
mi-aș regăsi noțiunea de normalitate.
Anca Popa Sângele ar curge mai fierbinte prin
vene, alimentând rațiunea pentru a
putea da glas iubirii. Și așa aș putea
să-i iubesc la unison întreaga ființă – ochii blânzi, fruntea înțeleaptă,
zâmbetul cald, dar de prea multe ori trist, îmbrățișarea timidă, cuvintele
dulci, gândul curat și inima de copil. Dacă n-aș crede în existența unui
Dumnezeu perfect, aș spune că, pentru mine, el este întruchiparea
perfecțiunii. Astfel a creionat în gând portretul artistului, privindu-l cu
nesaț și cu o exagerată solemnitate, vrând parcă să-i sculpteze chipul în
conștiința ei pentru veșnicie.
Călătoreau prin noapte, amândoi sub aceeași lună. Ar fi putut să-i
spună atât de multe, însă frica de a nu-l strivi sub povara unor declarații
pline de patetism, servite de-a valma, a copleșit-o, paralizându-i întreaga
ființă și lăsând-o fără glas și fără cuget.
- Ai iubit vreodată? O întrebă brusc, naiv, spulberând liniștea.
- Ce întrebare nepotrivită! Răspunse ea, într-o manieră profund
defensivă, simțind nenumărate imputări în neașteptata întrebare. De fapt,
îngrijorările ei nu aveau nici cel mai vag temei. Întrebarea venise dintr-o
nevinovată curiozitate și din dorința firească a artistului de a înțelege mai
bine această sublimă și enigmatică făptură.
S-au aruncat din nou într-o liniște grea, cleioasă, care o făcea
să simtă că amândoi sunt paralizati iar timpul aleargă mult prea repede pe
lângă ei. Nu vroia să piardă nicio secundă dar simțea că se află în dreapta
unui străin, cu care nu știa cum să comunice. În acel moment, resemnată
în fața neputinței de a-i vorbi, l-a privit, a zâmbit pentru a-și demonstra
prezența, însă, înghițindu-și lacrimile, nu a putut face mai mult decât să
scape un oftat scurt dar încărcat de regrete.
(…)
Doi ani au trecut până când o neînțeleasă ecuație a divinității
i-a reașezat, în mod surprinzător, nesperat, dar atât de firesc, umăr lângă
umăr. S-au redescoperit, fiecare purtând adânc, în toată ființa, urme
încă necicatrizate, lăsate nu atât de timp, cât de oameni, de vorbe, de
evenimente. Ea își purta de această dată frumusețea cu aerul resemnat al
femeii care a învățat că materialitatea umană importă prea puțin. Parcă se
străduia chiar să-și mascheze puțin din frumusețe prin simplitatea a tot ce
ținea de ființa ei: zâmbea mai discret, privea mai evaziv, se izola în spatele
unei ținute neutre. Dar frumusețea încă sălășluia în ea, având ecouri mult
mai rafinate, de o eleganță covârșitoare. Avea o privire blândă, aproape
neobişnuita sa forţa şi originalitate nu vin, cum am
crede, de la intuiţie sau impulsivitate. În general ele
se nasc după o gândire profundă care cere invenţie
în schimbul negaţiei. Există un mare număr de
ipoteze legate de gândurile sale care produc aşa
zisele obiecte  ready made. În opinia mea lucrurile
moarte capăta demnitate prin procesul de iluminare
mentală la care sunt supuse de acest artist”.
Se simte în tonul lui Breton invidie dar şi
admiraţie pentru marele suprarealist care este
Duchamp. În 1946 cartea lui Breton este prezentată
la New York într-o vitrină aranjată de Duchamp şi
Enrico Donati. Succesul este imediat, cartea devine
un bestseller mondial.   credoul sau care l-a călăuzit în viaţă: libertatea
www.oglindaliterara.ro
maternă, de multe ori contemplativă, încărcată de sclipirea de geniu și de
noblețea sufletului. Trăsăturile îi erau ușor înăsprite de maturitatea femeii
care luptă neîncetat cu entitățile responsabile pentru nefericirea ei, dar asta
nu-i știrbea din frumusețe, ci o transforma din tânăra enigmatică și aparent
capricioasă de odinioară, în femeia gravă, dedicată, complexă, căreia nimic
nu-i este imposibil.
El, artistul, purta în privirea obosită, tulbure, o bucurie
surpinzătoare. Sufletul întreg îi fierbea într-o efervescență cu greu
controlată. Rămăsese, totuși, același tip cerebral, deși visător, capabil să-și
măsoare cu tact cuvintele pe care le expedia cu o zgârcenie sâcâitoare. Și
așa, cu puține cuvinte, și-au apropiat sufletele într-un mod atât de natural
încât nimeni, oricât ar fi vrut, nu ar fi putut să se împotrivească. Gesturile
pline de sigurață țineau locul vorbelor. Purtați pe brațe de sentimente
neforțate, firești, cufundați într-o îmbrățișare perfectă, erau incapabili să
privească în viitor, pentru a nu dăuna prezentului. Doar în gând a îndrăznit
sublima ființă să poarte un dialog despre viitor, cu artistul.
- Aimé?
- Ce este?
- Știi ce gând mi s-a înstalat în minte, fără a da semne că ar
intenționa să se risipească vreodată? E un gând iluzoriu de altfel, o să
vezi, și o să râzi de puerilitatea lui, însă vreau să ți-l împărtășesc. Ei bine,
m-a stăpânit gândul că mi-aș dori ca drumul acesta să nu se sfârșească
niciodată!
- Cum… și, în fond, de ce?
- Pentru că atunci aș fi nevoită să mă despart de tine și nu vreau
să o fac. Oh, Aimé! Oh, ma’blesse! Cum aș rămâne pradă îmbrățișării tale
toată viața! Cum nu mi-ar ajunge anii care mi-au mai rămas pentru a te
putea privi întreg, pentru a-ți vedea ființa toată, pentru a te ști pe de rost!
Dialogul imaginar i-a fost retezat subit de vocea lui. Atât de
brusc, încât la auzul glasului artistului, sublima ființă tresări scurt, înţepat,
din toată mărunta ei fiinţă, scoțând, doar pentru ea, un țipăt aproape mut.
- Dormi? Fu întrebarea artistului.
- Nu, eram doar adâncită în gânduri.
- Simt că îți sunt dator. Știi, în legătură cu chestiunea plecării
mele. N-am spus nimic, și…
- Nu importă. Acum timpul s-a așternut cald peste toate, ar fi mai
înțelept să nu le răscolim.
Îi răspunse cu o căldură și o înțelepciune copleșitoare. Cuvintele
îi erau învăluite într-o dragoste nemertitată, care îl obliga și-l făcea să
apară minuscul în fața unei atât de uimitoare femei. Neștiind cu ce vorbe să
răspundă acestei avalanșe de bunătate, a ales să apeleze din nou la gesturi și
a strâns-o protector la pieptul lui, ținându-i mâna grațioasă prizonieră într-o
încleștare însetată, aproape disperată, ca în fața unei primejdii. Îi sărută
părul, își sprijini capul de al ei și continuă:
- Dar dacă mi-ai fi cunoscut intenția de a pleca, ce-ai fi făcut?
- Ți-aș fi cerut să rămâi! Apoi, în secunda următoare, ți-aș fi cerut
să îmi ierți egoismul și ți-aș fi spus să pleci. Te-aș fi sfătuit să nu te mai
întorci decât pentru cei pe care îi iubești. Fizic poate ar fi fost mai bine
să nu te întorci niciodată, însă cu gândul, cu sufletul să fii tot timpul aici
pentru ei. Ştiu, pentru că am plecat și eu de atâtea ori și mi-am lăsat sufletul
peste tot. Iar acum vezi bine că nu mai am nimic. Nimic, înafară de tine, își
spuse în gând, deși știa prea bine că nici pe el nu-l avea.
Duchamp moare în octombrie 1968 şi este
îngropat la Rouen, Franţa. Pe piatra de mormânt
este gravat acest epitaf : „ Este ştiut, de fapt, sunt
alţii cei care mor”. 
La un an după moartea artistului Muzeul din
Philadelphia prezintă un mare proiect ţinut secret
de Duchamp. Spectatorul era obligat să privească
printr-un vizor făcut într-o uşă, el descoperea un
nud de femeie culcată pe un aşternut de crengi. În
mână ţinea o lampă de gaz care lumina un peisaj cu
o cascadă. Încă o dată, artistul afirma post mortem
nelimitată. 
10229
Un poem al naturii în
buna descendenţă a
lui Lucreţiu
Emil Lungeanu
Ca orice poet cu stofă, experimentatul Florea Turiac ştie
foarte bine că pe fetele de pe potecile Parnasului nu le poţi agăţa
aprinzându-le ţigarea cu o bancnotă de cin’zeci, ca pe poamele din
Bois de Boulogne, mai ales atunci când speri ca aceste dame pline
de năbădăi să-ţi ţină companie cale de 350 de pagini versificate.
Nimic mai firesc, aşadar, decât să-ţi începi în dulcele stil antic,
cu întreg tacâmul invocării Muzelor, monumentalul poem-fluviu
Rapsodia naturii (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013), oricât de
desuete li s-ar putea părea postmoderniştilor noştri actuali asemenea
galanterii de modă veche. Şi fiindcă o reverenţă în plus nu strică
niciodată, pe parcursul lungului său
discurs articulat din 52 de cânturi în
endecasilabul iambic (dacă ai citi doar
câte unul pe săptămână, ţi-ar lua exact
un an să termini cartea), rapsodul mai
adaugă la tămâieri din când în când,
după pilda pean-urilor închinate de
argonauţi, fie şi convertind modelul
apollonic la telegrafia mahomedană
: „Trimite-mi Doamne-o-ntreagă
dinastie / De îngeri lirici să-mi dicteze
cartea,/ Să pot adeveri – când nu se ştie
/ Că Tu eşti Tot Întregul şi eu partea”
(Cântul XXXIII, 1).
O astfel de raritate editorială în
vremuri de criză ca acestea pe care
le trăim, când producţia de versuri
la hectar e ultima grijă a economiei
naţionale, te duce aproape reflex cu
gândul la celebra De rerum natura a
epicureanului Titus Lucretius Caro,
şi ea tot o încatenare de şase cărţi (de
unde unii hippioţi, traducând fantezist
originalul „libri sex”, şi l-au făcut
pe Lucreţiu patron) introdusă prin
invocarea Afroditei : „Aeneadum
genetrix, hominum divumque voluptas, / Alma Venus, coeli subter
labentia signa” („Maică Latină, a muritorilor şi zeilor desfătare,/
Veneră rodnică, sub cer de stele călătoare”) etc. Căci, dincolo de
prozodie şi „lirismul şlefuit” (Henri Zalis), de muzicalitate şi
sentimentalism (Cezar Ivănescu), sau de romantismul „întârziat şi
bine deghizat” (Florentin Popescu), demersul lui Florea Turiac este,
şi el, unul mai curând filozofic decât estetic, întocmai cum poemul
lucreţian, capodoperă a hexametrilor latini, era o transpunere în
versuri a doctrinei ontologice atomiste. Să nu ne lăsăm deci înşelaţi
de genericul „rapsodie” (gr. „cântări cusute”) cu care ne-au obişnuit
fineţurile şi delicatesele lui Topîrceanu, fiindcă ceea ce cântă acum
poetul Cetăţii Chindiei descoperit de Tomozei nu e vreo laudă adusă
Naturii Mamă, ci o severă meditaţie asupra naturii umane, uneori
chiar vehementă, dusă până „la limita pamfletului” (Liviu Grăsoiu).
Şi cum altfel ? În vremea de azi a justiţiei televizate – pâinea noastră
cea de toate serile – când avem patru milioane de inculpaţi (i.e. un
sfert din populaţia adultă a României !), nici Topîrceanu însuşi n-ar
mai fi scris „Zvonul prin livezi coboară. / Colo jos, pe mlaştină, /
S-a-ntâlnit un pui de cioară / C-un bâtlan de baştină” fără să facă
apropouri la interceptările din cutare dosar al DNA - „Caltaboşul”,
„Claponul”, „Fazanul” etc. Totuşi, în cazul Rapsodiei lui Florea
Turiac, excesul de contextualizare social-politică poate deveni
10230 www.oglindaliterara.ro
flagrant cu prea mare uşurinţă, iar retorica scăpată din frâu face ca
discursul filozofard, altminteri solemn şi elegant, să se poticnească
în platitudini şi trivialităţi : „Dea Domnul să mai fie o schimbare / Să
apucăm un veac mai fericit,/ Să dea iar bucuria toată-n floare / C-am
ras sistemul prea ticăloşit ! [sublinierile aparţin autorului] (…) Când
toţi speram o minimă decenţă / Din partea celui care de la sine /
Putea să mai ofere şi clemenţă / Celor sărmani şi cu priviri blajine,//
Scoţând din rădăcină Pomul Urii / Şi al Exploatării fără milă!.../ Dar
ochii prea închişi au fost când Furii / I-au torturat, că prea le era silă
/ De cei ce-aveau şi roşu şi-aspru-obrazul / Şi-acum săracii vor să-
nvingă Clanul / Ce-i jefuiesc [sic!], să curme tot necazul / Să nu mai
fie acesta Suveranul!...// Dar câte ţări sunt astăzi prea convinse / Că
e mai bine cu capitalismul,/ Când comunismul el prin el se-nvinse
?!/ Mulţi azi suntem sătui de tot cinismul / Acestei noi orânduiri de
clacă,/ Unde cei harnici sunt supuşi sclaviei / Aleşilor ce stau pe-
nalta cracă / Şi poartă-n spate straiele mândriei!” (Cântul XX, 5-7)
Oricât de mult mi-ar plăcea chestia cu „înalta cracă” (ce-mi aduce
aminte de înălţimea ţepelor lui Vlad Draculea conform cu rangul
boieresc), totuşi prea sună ca proclamaţia de la Islaz, nu-i aşa ? Orice
operă de artă care se respectă trebuie, pe lângă expresivitate, unitate
şi amprentă personală, să mai aibă şi o „semnificaţie nonideologică”
(Florin Mihăilescu), şi chiar un
declarat potrivnic al aristocratismului
ca Lucreţiu s-a ferit cu grijă să-şi
facă din propria artă poetică tribună
– aşa cum avea să facă mai târziu un
Marţial, spre exemplu, dedându-se la
epigrame şi alte compromisuri pentru
vreo friptură în plus. Alte stridenţe
ce alterează ici-colo frumuseţea
Rapsodiei naturii vin din livresc
sau chiar din scientism : „Un viitor
ştiinţific se arată / Şi-l traversăm cu
multă-abilitate,/ Când ochiul nostru
vede tot deodată,/ Iar ce gândim e şi
realitate.../ Făcându-se prin calcule
programe / Revine o-ntrebare pe retină
: / Cu noi se pot obţine holograme /
Transmise-apoi pe-o rază de lumină
?” Întrebarea asta mi-aminteşte de o
dilemă a lui Maiakovski, care suna
cam aşa : „Vor comsomoliştii în pas să
se ştie / cu tehnica nouă la ţesătorie./
Să-ncapă-n cutii o mulţime de gheme,
/ iată nopţi albe de probleme.// Iar
lăzile să curgă pe bandă rulantă,/ şi-aci
vine-o-ntrebare interesantă : / lăzi mari, sau lăzi mici ? ce-au nevoie
la sate ? / Iată problemele adevărate.”
Din fericire, indiferent de ambalajul mai mult sau mai puţin
ştiinţific în care este ea livrată populaţiei, „Poezia nu moare” : iată
o ilustră maximă rămasă nu de la vreun poet-filozof, ci, paradoxal,
de la un savant al ştiinţei hidraulicii ca Bernardino Zendrini. Şi
oricâte scăderi şi bube s-ar putea inventaria în aceste 740 de octave
totalizând nu mai puţin de 5920 de versuri, ceea ce contează este
curajul agregării, grandoarea ansamblului. Panteistă sau nu, viziunea
liric-sapienţială a lui Florea Turiac despre locul umanităţii în univers
rămâne una senină şi tonică, animată de candori şi de credinţa că
se apropie vremea „când vizita-vom lumi extraterestre,/ care vor
fi ca noi de iubitoare” (adică, şi alea tot cu „orânduiri de clacă” şi
belferi cocoţaţi pe „înalta cracă”?), că paradisul nu-i încă pierdut
câtă vreme pe Ăl Bătrân nu are cine-l scoate la pensie. Şi la drept
vorbind, fie că are dreptate sau nu în risipa lui de elan, poetul nu se
face decât Vinovat de prea multă iubire (Edit. Macarie, 2001-2003),
aşa cum îi şi stă bine oricărui autentic creator. Amplul său manifest
pentru armonie şi demnitate umană din Rapsodia naturii îşi merita
într-adevăr prefaţa de zile mari acordată de metodicul şi eruditul
George Toma Veseliu, ea însăşi o adevărată rapsodie a cărţii de faţă,
care-l scuteşte pe cronicar de orice alte dezvoltări suplimentare.
 O unitate specială a Serviciului Secret al Armatei:
Biroul Statistic Militar Focşani-Odobeşti
(fragment)
Transportându-mă la Biroul
Statistic Militar Focşani şi prezentându-
mă domnului căpitan Dragomir, D-sa
ne-a arătat aceste obiecte iar din alte
adnotări în registru, care are titlul de
Registru de informaţiuni, cu iniţialele
A.V.N., s-a găsit că este ştampilat cu
ştampila Depozitului de Muniţii C5A,
ceia ce denotă că acest registru este
sustras de la acel Depozit, sau ştampila
este furată.
În acest beci s-a mai găsit o
bucată de sârmă, ce se întrebuinţează
la lumina electrică, în lungime de
Bogdan C. Dogaru circa 2 metri, ce era agăţată de nişte
cârlige fixate în tavanul beciului, de la
construirea lui, însă nu s-a putut stabili
dacă această sârmă a servit la vreo instalaţie specială, neavând legătură
cu alte fire.
Poliţia împreună cu BSM Focşani au continuat investigaţiile fără a
descoperi însă persoana care introdusese acele lucruri în beci.
Spre începutul verii 1944, Biroul Statistic Militar Focşani s-a deplasat
la Odobeşti, funcţionând într-un local din str. Carol I nr. 143. Pentru o scurtă
perioadă însă, în documentele oficiale continua a se utiliza denumirea BSM
Focşani, deşi sediul său era la Odobeşti.
La 5 iulie 1944, şeful Biroului Statistic Militar Focşani, maiorul
Constantin Stoicescu făcea cunoscut Poliţiei Oraşului Focşani că unitatea
sa contrainformativă împreună cu Serviciul German de Contrainformaţii
au capturat şi anchetat pe suspecta Paula Balş8: Numita a fost cercetată de
acest birou şi de Serviciul de Contra-Informaţii German. S-a stabilit că este
o fire aventuroasă, uşuratică, bolnavă de sifilis, pervertită sexual, având
diferite cunoştinţe care o fac suspectă din punct de vedere al siguranţei
publice şi capabilă de orişice pentru a-şi câştiga existenţa.
În anul 1940 Paula Balş a reuşit să plece, în căutare de lucru, în
Germania cu repatriaţii de origine germană din Basarabia. Aici numita a
încercat să intre ca translatoare la un corp de armată german din Salzburg.
Nu a fost însă primită deoarece nu prezenta destule garanţii, ea fiind mereu
în legături de prietenie şi relaţiuni sexuale cu diferiţi prizonieri francezi,
deţi acest lucru i-a fost interzis, în mai multe rânduri, de autorităţile
germane.
După declararea războiului, voind a se reîntoarce în România ea a
declarat autorităţilor germane că este repatriată din Basarabia, că este
româncă şi astfel, trecând prin mai multe lagăre de legionari şi repatriaţi,
a reuşit în cele din urmă să revină în ţară.
După sosirea în România ea a încercat să intre în serviciul Chesturei
de Poliţie Iaşi, Biroul Siguranţei. Pentru a obţine mai uşor serviciul ca
informatoare, ea a susţinut că ar cunoaşte şi ar avea legături cu diferite
persoane din serviciul de spionaj german aflate în România şi că prin
aceste relaţiuni ar putea furniza informaţiuni asupra spionajului german
în România. În serviciul Chesturei Iaşi nu a putut intra din cauză că nu
prezenta suficiente garanţii din punct de vedere a siguranţei de Stat.
Cu ocazia cercetărilor s-a dovedit că cele de mai sus nu corespund
adevărului. Toate numele de familie pomenite de numita în declaraţiile sale
ca făcând parte din serviciul de spionaj german s-au constatat a fi nume
de ostaşi germani cu care numita a avut relaţiuni intime. Tot în declaraţiile
sale date la acest Birou, numita a încercat să arunce suspiciuni de spionaj
asupra câtorva persoane din înalta societate română.
În ultimul timp numita s-a evacuat din Iaşi urmând a se stabili la
REPS Jud. Braşov. În gara Ploieşti, din cauza bombardamentului, Paula
Balş declară că s-ar fi despărţit de familia sa şi s-a urcat în primul tren
militar ce venea spre front. A fost arestată în comuna Câmpineanca Jud.
Putna, ca suspectă, având asupra sa acte de evacuare eliberate atât de
autorităţile române cât şi de cele germane din Iaşi.
La cercetările făcute de Serviciul de Contra-Informaţii German,
Paula Balş a declarat că a fost legionară şi că în momentul arestării a
distrus şi a aruncat carnetul de înscriere ca membră în mişcarea legionară.
Cu ocazia percheziţiei s-au găsit asupra ei diferite scrieri
prosovietice. Fiind cercetată iniţial a declarat că le-a scris în timpul când
se găsea la Chişinău, sub ocupaţie sovietică, anterior constatându-se că
numita nu a fost în Basarabia sub ocupaţie sovietică a declarat că le-a scris
înainte de veacuarea sa din Iaşi, aceasta spre a se arăta filo sovietică în
cazul când Iaşul ar fi fost ocupat de ruşi şi ea ar fi rămas acolo.
De asemeni, s-au găsit asupra numitei, care pozează a fi mare
scriitoare, diferite scrieri pline de un sensualism bolnav şi vicios. Paula
Balş declară însăşi că a fost internată de două ori la ospiciul de alienaţi
www.oglindaliterara.ro
mintali Socola-Iaşi. (...)
Rugăm să binevoiţi a interveni locului în drept spre a se dispune
internarea ei într-un lagăr, stabilirea unui domiciliu obligatoriu sau
internarea într-o casă de sănătate ca fiind periculoasă siguranţei Statului
şi societăţii prin bolile şi ideile ce le propagă.
Măsurile ce se vor lua contra ei rugăm să fie aplicate în Oltenia sau
Banat.
Drept urmare, Biroul Siguranţei din cadrul Poliţiei Focşani a trimis-o
pe suspecta Paula Balş la Chestura de Poliţie Iaşi-Biroul Siguranţei pentru
verificări suplimentare şi pentru a se lua măsurile dispuse de Biroul Statistic
Militar Focşani împotriva ei9.
Tot în competenţa BSM Focşani cădea şi verificarea plângerilor
formulate împotriva ofiţerilor Armatei Române de evreii încadraţi la
detaşamentele de muncă obligatorie. Astfel, la 11 iulie 1944, Biroul
Siguranţei trimitea BSM Focşani pe evreul Feig Avram, originar din
Focşani, împreună cu un proces-verbal încheiat de către Comisariatul de
Poliţie Mărăşeşti, din care rezultă că numitul evreu a venit de la Batalionul
3 Drumuri Compania a II-a fără învoire, călătorind din comuna Tudor
Vladimirescu, Jud. Covurlui la Mărăşeşti fără autorizaţie de călătorie,
având asupra sa şi un număr de 6 scrisori din care rezultă că d-l locot.
Lazăr, comandantul Companiei a II-a ar lua bani de la evreii aflaţi sub
ordinele sale.
Numitul evreu declară că înainte cu câtva timp s-a prezentat la Dvs.,
cu care ocaziune a adus la cunoştinţa Dvs. neregulele de la acea Companie,
cu care ocaziune i s-a spus că atunci când vor fi dovezi complecte să se
prezinte spre a se lua măsuri în cauză.
Faţă de cele de mai sus, cu onoare vă rugăm să binevoiţi a dispune
anchetarea cazurilor menţionate în scrisorile anexate şi în declaraţiile
evreului Feig Avram10.
Începând de la 13 iulie 1944, în documentele emise de unitatea
specială contrainformativă din reşedinţa Judeţului Putna apare titulatura
Subbiroul Statistic Militar Focşani în loc de Biroul Statistic Militar
Focşani. Schimbarea denumirii se poate datora faptului că Biroul a fost
mutat la Odobeşti (BSM Odobeşti), la Focşani continuând să funcţioneze
un Subbirou Statistic Militar11.
Cea mai importantă acţiune a Biroului Statistic Militar Odobeşti
a fost, de departe, capturarea reţelei britanice de spionaj din ţara
noastră în frunte cu Alexandru Eck, şeful Intelligence Service-ului în
România.
Totul a pornit de la o notă informativă trimisă de un soldat direct
şefului Biroului Statistic Militar Odobeşti. Pe baza ei au fost arestaţi un
sublocotenent şi doi soldaţi, apoi alte persoane, între care Gheorghe
Tomaziu, nepot al lui George Enescu, şi profesorul Pierre Guiraud de la
Institutul Francez din Bucureşti. Capul reţelei, profesorul Alexandru Eck şi
secretara sa, Margareta Haller au fost arestaţi la Ciorogârla şi transportaţi
apoi la Odobeşti pentru a fi anchetaţi12.
La Odobeşti a fost instituită o comisie militară de anchetă în frunte
cu procurorul şef al Biroului de Poliţie Judiciară Militară Bacău, Ion H.
Săvulescu. Alexandru Eck a fost interogat de locotenent-colonelul Vasile
Nicolau, ofiţer de poliţie disciplinară militară şi a recunoscut, în declaraţia
sa, din 24 iunie 1944, că era şeful Intelligence Service-ului în România cu
misiunea de a spiona în special Armata Germană. Acelaşi ofiţer a anchetat-o
şi pe Margareta Haller, secretara Crucii Roşii Franceze în România.
Gheorghe Tomaziu a fost în schimb anchetat de maiorul Săvulescu şi a dat
declaraţii despre reţeaua de spionaj, la 1 iulie 1944. Informaţii depre modul
cum a decurs ancheta la Odobeşti găsim în studiul cercetătoarei Raluca
Tomi13.
În referatul procurorului militar Săvulescu din 7 iulie 1944 se
prezintă pe larg modul în care s-au desfăşurat evenimentele: În ziua de
12 iunie 1944, organele Biroului Statistic Militar Odobeşti au arestat
pe pictorul Gheorghe Tomaziu la locuinca sa din Bucureşti, acesta
fiind suspectat de mai mult timp de spionaj în favoarea Angliei. Fiind
cercetat asupra activităţii sale acesta a sfârşit prin a mărturisi că face
parte din organizaţia de spionaj, condusă de către profesorul universitar
Alexandru Eck.
_____________________________
8 Ibidem, ds. 32/1944, f. 315.
9 Ibidem, p. 316.
10 Arhivele Naționale Vrancea, fond Poliția Oraşului Focşani (inv. 642), ds.
63/1944, f. 126.
11 Ibidem, f. 134-135.
12 Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti de la Cuza la Ceauşescu,
Ed. Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999, p. 246.
13 Raluca Tomi, A destiny between Science and Espionage: Alexander Eck (1876-
1953), în „Historical Yearbook”, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Bucureşti,
2011, p. 93-95.
10231