REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ

A SOCIETĂŢII SCRIITORILOR TÂRGOVIŞTENI

Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Editată cu sprijinul Consiliului Local Municipal
şi al Primăriei Municipiului Târgovişte
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România

Carte de (re)citire
Vârsta, profesiunea didactică, formația intelectuală, sutele de cărți din rafturile
bibliotecii formate carte cu carte într-o viață de om au făcut din mine un agnostic.
Însă nimic nu rezumă mai sugestiv actuala stare a țării și a românilor decât
expresia creștină „Dumnezeu și-a întors fața de la noi”. Zile cumplite când în toată
țara se aud sirenele ambulanțelor, spitalele au ajuns fără niciun loc liber, pacienții
Covid-19 mor pe capete, medicii fără putere pierd zilnic sute de români de toate
vârstele. 15 octombrie 2021: cazuri înregistrate pe teritoriul țării 1 414 647 din
care 40 765 de persoane au decedat. Pentru prima dată România e în fruntea lumii:
locul al doilea la infectări în Europa și al șaselea la decese în lume. Sunt efectele
prostocrației, niciodată țara noastră nu a avut conducători mai incompetenți și mai
avizi de putere. Întâmplător, dar aproape simbolic, privirea îmi este atrasă în raftul
de cărți unice de romanul scriitorului american de literatură SF Ray Bradbury
(1920-2012), apărut în 1953 – „Fahrenheit 451” și automat îmi reamintesc
semnificația titlului: 451 0 F echivalează cu 233 0 C, temperatură la care arde hârtia.
Cartea, extrem de populară și citită zugrăvește o societate distopică (totalitară,
opresivă, obsedată de controlul social al gândirii/ memoriei de către guverne,
corupție, eludarea valorilor democratice, false rivalități între grupări politice ce -și
doresc puterea absolută). „Fahrenheit 451” este, în fond, o poveste alegorică, o
parabolă a unei societăți în care mai toate scările valorice sunt inversate, o
societate absolutistă în care pentru a controla în cele mai intime laturi indivizii,
ideile considerate periculoase – cărțile sunt interzise și apoi arse. Dintotdeauna –
și istoria o dovedește – cartea a fost sinonimă cu pericolul pentru dictaturi (naziștii
au incendiat peste 25 de mii de volume). Ray Bradbury spune – cum își amintesc
cei care au citit această excelentă carte – povestea lui Guy Montag, un pompier
care se îndoiește de necesitatea arderii cărților (în romanul SF, pompierii nu sting
focuri ci incendiază toate cărțile considerate de autorități periculoase). În romanul
lui Ray Bradbury cartea-simbol nu poate fi însă eradicată; finalul este oarecum
optimist: „drifterii” (intelectualii care conservă cunoștințele, fiecare a memorat cel
puțin o carte) vor duce cunoștințele în viitor. În actualitatea noastră cărțile sunt
subtil înlăturate prin ascunderea sau falsificarea istoriei pentru că stocarea
electronică face inutilă distrugerea fizică a cărții (deși au fost cazuri când casetele
video, CD-urile au fost distruse). Trist este faptul că mai ales tinerii au fost/ sunt
incompatibili cu cititul cărților (printate sau E-book) fie prin imposibilitatea
procurării tehnologiei e-book reader sau ceea ce se întâmplă la noi, în școala
românească de mai toate gradele, prin mutilare intelectuală ce a dus la apariția așa
-numiților analfabeți funcționali cărora, în curând, și din cauza pandemiei
prelungite, li se vor alătura analfabeții online. Cartea printată e din ce în ce mai
scumpă iar piața este invadată și de subliteratură. Încep să -i dau dreptate lui Tudor
Mușatescu: „Când cărțile se vând greu, oamenii se vând ușor, iar țara se dă pe
degeaba”. În vremuri normale aș propune cărțile semnate de George Orwell („O
mie nouă sute optzeci și patru”) și Ray Bradbury („Fahrenheit 451”) cele două
distopii să ajungă în școli, recomandate în programele școlare elevilor drept
lectură suplimentară. Greu de procurat în format printat astăzi. Și când te gândești
că în urmă cu 5-6 decenii cărțile apăreau în tiraj faraonic (vezi, de pildă, colecția
„Biblioteca pentru toți”), în zilele noastre o sută de exemplare pentru un volum de
poezie pare un tiraj onorabil.
Suntem în plin „Fahrenheit 451”, varianta Covid-19.
Mihai Stan
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021 1
 ISSN 1582-0289

REVISTÃ LUNARÃ DE CULTURÃ A SOCIETÃÞII SCRIITORILOR TÂRGOVIªTENI

Publicaţie distinsă cu ORDINUL ZIARIŞTILOR CLASA I AUR

de către Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (31.03.2010)

Litere apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România

RED ACŢ I A
DIRECTOR
REDACTOR-ŞEF SECRETAR DE REDACŢIE
Tudor Cristea
Mihai Stan Pompiliu Alexandru
SENIORI EDITORI Agnes Erich TEHNOREDACTARE
Barbu Cioculescu Ana Dobre Loredan Marcu
Mihai Cimpoi Ştefan Dorgoşan
Marian Popa Marin Iancu CORECTURĂ
Mircea Coloșenco Savian Mur Elena Stan-Bădulescu
Florentin Popescu Grigore Grigore
Ioan Adam Vali Niţu TIPAR DIGITAL
Iordan Datcu Titi Damian Alexandru Ancuţa
Honorius Moţoc Vasile Bardan
Mădălina Simionescu GRAFICĂ
REDACTORI ASOCIAŢI
Emilia Motoranu Iulian Filip
Daniela-Olguţa
Iordache SUBREDACŢIA CHIŞINĂU Alexandru Coman
Dumitru Ungureanu Iulian Filip
George Coandă Vasile Romanciuc In memoriam:
Victor Petrescu Ianoş Ţurcanu Mircea Horia
Margareta Bineaţă Aurelian Silvestru Simionescu
Nicolae Scurtu Mihai Gabriel Popescu
Emil Stănescu SUBREDACŢIA
Mircea
Corin Bianu Constantinescu
George Toma Veseliu CERNĂUŢI
Henri Zalis
Ion Mărculescu Gheorghe Buluţă
Vasile Tărâţeanu Radu Cârneci
Dan Gîju Mircea Lutic Manole Neagoe
Petre Gheorghe Bârlea Marin Gherman George Anca
Mihai Miron Ştefan Hostiuc Liviu Grăsoiu
Niculae Ionel Nicolae Dabija

ÎN ATENŢIA COLABORATORILOR: Materialele trimise vor avea 2, maximum 4 pag. A4 cu literă

de 12 o pagină: 3150 de caractere fără spaţii, 3800 cu spaţii, cu textele în word corectate și cu „â”. Materialele
care depășesc spaţiul acordat vor fi fragmentate). Manuscrisele nepublicate nu se returnează. (Redacţia)
Reproducerea parţială sau integrală a unor articole din revistă
fără aprobarea redactorului-şef intră sub incidenţa legii drepturilor de autor.

ISSN on-line 2284-600X

Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică
pentru conţinutul articolelor revine exclusiv Revista poate fi citită şi on-line la adresa
semnatarilor acestora ca persoane individuale. www.bibliotheca.ro/reviste/litere
CALENDAR DÂMBOVIȚEAN
1. X. 1903 – A murit Ioan D.Petrescu (n. 1918)
4. X. 1910 – S-a născut Mihail Ilovici (m. 1983)
10. X. 1903 – S-a născut Nicolae Untărescu (m. 1972)
10. X. 1920 – S-a născut Ştefania Stâncă (m. 1984)
10. X. 1958 – S-a născut Marius Bădiţescu
12. X. 1825 – A murit Nicolae Văcărescu
12. X. 1937 – S-a născut George Coandă
15. X. 1960 – S-a născut Gabriela Marin-Thornton
17. X. 1935 – S-a născut Aurelian Chivu
18. X. 1926 – A murit Ion.I Ciorănescu (n. 1905)
18. X. 1940 – S-a născut Toma George Vaseliu
18. X.1974 – S-a născut Sorana Corneanu
19. X. 1939 – S-a născut Ilie Traian
21. X. 1999 – A murit Aurelian Trandafir (m. 1964)
23. X. 1954 – S-a născut Constantin Voicu
24. X. 1947 – S-a născut Mihail Iurcu
24. X. 1942 – S-a născut Lucian Grigorescu
28. X. 1909 – S-a născut Ion Calboreanu (m. 1964)
30. X. 1930 – S-a născut Florica Mumuianu (m. 1982)

2 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni

 CUPRINS
EDITORIAL de Mihai Stan – Carte de (re)citire ..................................................................... 1
BREVIAR: Barbu Cioculescu – Cu poetul, pe căi de restrişte .................................................. 4
VALENŢE LITERARE: Mihai Cimpoi – Continuumul ludic al scriiturii
jocul oglinzilor, norilor şi al poeziei ........................................................................................ 6
POSTDECEMBRISM: Marian Popa – Refinitiv (2) ................................................................ 10
CRONICA LITERARĂ: Nicolae Oprea – Poezia între istorie şi utopie ................................. 13
SATUL ROMÂNESC ÎN RAMA LITERATURII: Alex Ştefănescu – Cum să vă spun
de Ioan Alexandru .................................................................................................................... 15
ARHEOLOGIE LITERARĂ: Mircea Coloșenco – „Dinastii intelectuale”. Ciorăneştii (2) .. 16
NOTE DE LECTURĂ: A. Gh. Olteanu – O carte ce se cerea scrisă ....................................... 20
LECTURE CRITICE: George Toma Veseliu – Veronica Micle Și Mihai Eminescu
Două vieți paralele – un destin unic ........................................................................................ 23
COMENTARIU: Marin Iancu – Titi Damian. Monografia literară redivivivus ....................... 26
ISTORIE LITERARĂ: Mihai Stan – Despre „spiritul întemeietor”........................................ 29
CONEXIUNI LITERARE: Vasile Bardan – Nichita Stӑnescu şi proletcultismul
sau poezia şi capul de cal (6) ................................................................................................... 32
NOTE DE LECTURĂ: Sanda Golopenția – Paul Miron sau despre exilul apropiat ............... 34
LECTURE EMPATICE: Aurelian Silvestru – Zbor în doi ...................................................... 36
PRESA EXILULUI:Mihaela Albu – „Îndreptar” – O revistă românească la München .......... 39
O MONOGRAFIE: Anca Sîrghie – Un dar al diasporei americane pentru cultura
română de pe toate meridianele .............................................................................................. 43
ISTORIE LITERARĂ: Petruța Stan – Miron Radu Paraschivescu
şi contestarea lui Tudor Arghezi (4) ........................................................................................ 46
FUNDAMENTE: Titi Damian – Adrian Nicola, „Lazaretul demagogilor” .............................. 50
LITERE ŞI SENSURI: Ana Dobre – În catedrala de cenușă a iluziilor spulberate... .............. 54
CĂRŢI ALE MOMENTULUI: Horia Gârbea – Trei și toți trei... ........................................... 56
AFINITĂȚI SELECTIVE: Ioan Adam – Scrisori „persane”... ............................................... 57
NOTE DE LECTURĂ: Nicolae Georgescu – Starea de grație în poezia
lui Dumitru Drinceanu ............................................................................................................. 59
RIDENDO: Traian D. Lazăr – Mitologie poetică...................................................................... 60
LECTURI: Florian Copcea – Metaforă și imaginar în lirica lui Titu Dinuț .............................. 62
SFATURI PE LUMINĂ: Mihai Miron – Eu știu că nu știu nimic ............................................ 63
DICȚIONAR: Victor Petrescu – Cicerone Theodorescu. Contorsiuni poetice ...................................... 66
SCRIITORI MILITARI: Dan Gîju – Un Casanova de Brăila: tanchistul Vasile Parizescu (1).......... 68
ACORDURI BOEME: Amalia Elena Constantinescu – Pelerinaj mistic
prin labirintul vieții .................................................................................................................. 71
ISTORIE LITERARĂ: Lina Codreanu – Renata Verejanu prin triumful cuvântului .......................... 74
CĂLĂTORII ÎN SPAȚIU ȘI TIMP: Petre Gheorghe Bârlea – O româncă spre Polul Nord
Smaranda Gheorghiu (4) ........................................................................................................ 77
EMINESCIENE: Nicolae Georgescu – Starea Ziarul Timpul acuzat în parlament .................. 81
ZURÜCK KANT!: Theodor Codreanu – Inedit Gheorghe C. Olăreanu.
Despre criticism (VI) ............................................................................................................... 85
EMINESCIANA: Dumitru Copilu-Copillin – Predicții adeverite ............................................ 87
NOTES: Simona Cioculescu – 2013........................................................................................... 90
BIBLIOFILIE: Ana Andreescu – Christophe Plantin – labor et constantia ............................. 92
POEZIA „ACASĂ”: Iulian Filip – Iurie Bojoncă (1961). Poetul cere cuvântul ....................... 94
POEZIE: Evelyne Maria Croitoru – Sub runele trezirii ........................................................... 96
POEZIE: Corin Bianu – Copilăria cărţii .................................................................................. 98
POEZIE: Florea Turiac – Aș vrea să vii .................................................................................... 100
POEZIE PENTRU COPII: Flori Bungete – Vine toamna ........................................................ 102
PARODII: Kir Papas – Papas – parodii.... ................................................................................ 104
POEZIE: Ion Livede – Rugă ...................................................................................................... 106
POEZIE: Grigore Grigore – Puterea gândului stă în tăcere ..................................................... 108
POEZIE: George D. Piteș – Tăcute treceri ............................................................................... 110
CALENDARUL CU PATIMI: Ionuţ Cristache – Istorii repetate… ............................................ 112
PROZĂ: Constanța Popescu – Cartofi prăjiți cu mămăligă ...................................................... 113
PROZĂ: Ion Mărculescu – Marea trăncăneală (127) ............................................................... 116
OPINII: Magda Ursache – Sub foarfecă .................................................................................... 118
ESEU: Savian Mur – Nimic nou sub soare (2) ........................................................................... 120
PUNCTE DE VEDERE: Florin Chivoci – Patru vorbe proaste ............................................... 123
PHILOSOPHIAE IN CIVITATE: Pompiliu Alexandru – Inteligenţa cristalizată
şi inteligenţa pietrificată .......................................................................................................... 125
ÎN CRUCIȘ ȘI-N CURMEZIȘ: Tudor Nedelcea – De ce un cenotaf
pentru Mihai Viteazul? ............................................................................................................ 126
GEOCIVILIZAȚIE ROMÂNEASCĂ: George Coandă – Târgoviștea în veacul fanariot (3)..... 129
MEMORIALISTICĂ: Honorius Moțoc – Reorganizarea rețelei școlare (1) ........................... 131
ETERNUL FOTBAL: Gabriel Degeratu – Aproape de Europa, ca în 1979... ......................... 134
SOCIETATEA SCRIITORILOR TÂRGOVIȘTENI .............................................................. 139
UN CONGRES MONDIAL: Emil Stănescu – Târgoviștenii la Chișinău – august 2021...… ... 141
EXPOZIŢII: Ion Mărculescu – Fotochindia – istoricul unui grup fotografic (I)...… ................ 146

Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021 3

BREVIAR
CU POETUL, PE CĂI DE RESTRIŞTE
În timp ce, mai prudenţi sau doar
mai norocoşi, Mircea Eliade, Emil
Cioran, Eugen Ionescu se aflau în
noaptea de 23 august 1944 adăpostiţi de
iureşul sovietic în sânul Occidentului,
Virgil Gheorghiu, poet diafan de
caligrafii pe zăpadă şi vajnic autor de
reportaje de pe front – vezi Ard malurile
Nistrului – diplomat şi el, de asemenea
ataşat cultural, îşi exersa profesiunea în
statul-fantomă Croaţia, la Zagreb, unde
autoritatea Poglavnicului controla sigur
centrul oraşului – mai cu seamă în
timpul zilei. În frumosul oraş fiinţau, de
altminteri, trei ambasade, a
Germaniei, a României şi a
Japoniei, cea din urmă
servită de un unic
funcţionar: ambasadorul!
Lucruri de care luăm
cunoştinţă din cel de al
doilea tom de memorii
(Ispita libertăţii, Edit.
100+1 Gramar, 2002,
traducere de Sanda
Mihăiescu-Cârsteanu), sumă
a tribulaţiilor extraordinare,
pe cât de pline de tâlc, ale
drumului spre libertate,
adică în afara zonei de ocupaţie sovietică,
a memorialistului, întovărăşit de soţia sa.
Materie, se ştie, copios folosită la
elaborarea romanului Ora douăzeci şi
cinci, care i-a atras scriitorului
celebritatea pe plan mondial.
Din parcurgerea memoriilor lui
Virgil Gheorghiu – în ţara semnase
Constantin Virgil Gheorghiu, spre a nu
fi confundat cu poetul, nu mai puţin
valoros şi pianistul Virgil Gheorghiu,
mai vârstnic – ficţiunea lipseşte,
depăşită de ceea ce am putea numi
imaginaţia realităţii. În fapt, diplomatul
refuzase să revină în patrie după
4 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Barbu Cioculescu
armistiţiul din noaptea lui 23 august, aşa
cum imunitatea diplomatică îi îngăduia.
Pentru Virgil Gheorghiu, noaptea în
chestiune s-a transformat într-un
coşmar, ca unul care a considerat
salvatorul act drept o trădare atunci
când, în opinia sa, soldatul român nu
cunoscuse înfrângere pe front!
Dar acesta este riscul oricăror
memorii, să dezvăluie mai mult decât
cele scrise, părerile unui om, în speţă al
dreptei şi, tot astfel, singurul diplomat
din Europa Centrală care a refuzat
revenirea în ţară. Aceasta ar fi fost, cu
probabilitate plină de
primejdii, poate fatale,
autorului de reportaje de pe
front. A se înfăţişa
lectorului francez, în a
cărui limbă i-au apărut
memoriile, după ce ţara lui
schimbase alianţele, iar el
preferase să rămână în
Germania combatantă şi a
nu da de bănuit a pretins
supleţe, ca să nu spunem
abilitate – şi asta încă din
primul volum de memorii,
tălmăcit, şi tot exemplar, de
Sanda Mihăescu-Cârsteanu. Pasul s-a
petrecut prin prezentarea eroului ca
Poet, ins prin definiţie ingenuu şi fără
alte angajamente decât cele spirituale.
Aşa încât cititorul nu-i va reproşa
prezenţa într-un punct de foc cum a
fost Zagrebul, nu-i va pune în cârcă alt
naţionalism decât cel mistic, nu-i va
cere socoteală pentru anumite uşurinţe
de care s-a bucurat în Germania
ultimelor zile ale războiului, câtă
vreme s-a crezut că va fi util în vreun
fel. Virgil Gheorghiu va coborî din cel
mai luxos hotel vienez, într-o localitate
mai mică, dar şi acolo servit tot cu
tacâmuri de argint, apoi în locuri tot
mai retrase, pe vârfuri de munte, în
ţara Sudeţilor, unde va realiza că era
propriu-zis un prizonier cu libertate de
mişcare imitată. Delegaţi legionari vin
să-l invite să se înscrie în trupe
româneşti ce luptau mai departe alături
de germani, iar poetul refuză, pe temei
că aceste formaţiuni nu purtau
uniforme româneşti.
Acum, perechea de prizonieri va
cunoaşte, prin lucrarea timpului, şi prin
încleştarea evenimentelor, perfidia
gazdelor, mărginirea cu care, în ciuda
elementarei evidenţe, mai credeau în
victoria finală, pe când, în miezul
Germaniei armiile americane făcuseră
joncţiunea cu cele ruseşti. Tuturor le
pare limpede că localitatea în care se
află va ajunge sub ocupaţie sovietică,
la bunul plac al bestiei soldăţeşti
dezlănţuite, cu toţii ard să se refugieze
din calea lor, numai că pe fugari îi
aşteaptă spânzurătoarea, ca pe oricine
n-ar mai fi crezut în victoria finală!
Lucrul fusese legiferat!
Din localitatea montană, soţii
Gheorghiu nu vor putea pleca decât
îndată după capitularea Germaniei şi
atunci ca printr-un miracol, dacă nu
de-a dreptul prin intervenţia
Providenţei. Scene veriste, narate ca
într-un roman de acţiune, cu un
remarcabil simţ al suspansului, al
artei portretului, din câteva linii.
Faptic, nimic nu ar putea fi pus sub
semnul îndoielii, cu excepţia acelor
licenţe ce n-au cum scăpa cititorului
naţional. Flămânzi, epuizaţi, cei doi
trec prin clipe de fericire, trântiţi în
iarbă, undeva în zona de ocupaţie
americană, în aşteptarea pâinii albe, a
îngheţatei, ciocolatei acestora
(„America e un paradis, mai frumos
chiar decât al musulmanilor, unde
curg râuri de miere”).
Numai un cititor foarte avizat va
bănui, parcurgând acele rânduri, că
nenorocirile cuplului Gheorghiu, ca
heimatloss-i, de abia acum încep. După
o arestare burlescă – soldaţi americani
ignari îi confundă cu regele şi regina
României – soţii vor fi despărţiţi,
Poetul arestat, internat în lagăre, ale
căror nume nici nu le va mai aminti,
unde va petrece doi ani de foame,
umilinţe, disperare, despărţit de soţie
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
despre care nu mai ştie nimic. La
eliberare şi după reîntâlnirea cu soţia
sa, ca prin minune regăsită în haosul
Germaniei împărţită în zone şi pe
punctul de a fi transformată într-o
regiune de mică agricultură, se va găsi
în deplorabila situaţie de a nu-i fi
îngăduit să părăsească Germania,
concomitent cu a nu i se mai permite
şederea mai departe, semn că birocraţia
nu are epocă, patrie şi rasă. Soluţii de
continuitate le indică alegerea.
Soţii vor trece clandestin în Elveţia –
căpătaseră o anumită experienţă –, dar nu
li se va acorda azil politic în ţara
şvaiţerului, deoarece nu aveau cont în
bancă. Vor fi respinşi şi la graniţa
franceză, pe care o vor trece, totuşi, prin
bunăvoinţa unui gardian care nu numai că
închide ochii, dar le şi explică şi în ce
chip ar putea obţine azilul: predându-se la
o sută de kilometri în adâncul Franţei.
Respectând indicaţia, soţii Gheorghiu vor
ajunge la Paris, ducând cu ei manuscrisul
romanului în care multe întâmplări trăite
au fost de tot folosul autorului.
Peisaje variate într-o Europă devastată
de război, viaţa de apatrizi, chipuri,
dramatice întorsături de soartă, o morală
inclusă fac din Ispita Libertăţii o carte
deosebit de vie, trădând un admirabil
povestitor, pe care şirul de deziluzii, pe
naţiuni, o dată ce atât nemţii cât şi
americanii iau notele proaste, nu-l acrește.
Memoriile lui nu vor musti de sarcasmul
lui Céline, din D’un château a l’autre,
autorul lor era, la ceasul scrierii în rasă
preoţească, numeroasele citate biblice
stând dovadă, cât şi generalul aer cucernic
al naraţiunii.
Adorat, în momentul de culme al
succesului literar – după romanul său s-a
făcut şi un mare film –, iar mai pe urmă
violent contestat în rândurile elitei
exilului românesc parizian – motivele
deocamdată ne scapă – Poetul a fost,
neîndoios, un personaj – al zilelor
noastre. Urmârindu-i peripeţiile, din care
nu puţine franc picareşti, vom gusta mai
bine avantajele păcii, într-o Europă unită,
într-o lume care, de voie de nevoie, se
globalizează. Ispita libertăţii operează
cathartic pentru cei care au prins acele
timpuri, plătindu-le tributul, dar, poate,
încă mai profund pentru tineretul studios:
acestuia îi va vorbi întâi de toate
aventura – cea umană.
5
VALENȚE LITERARE
CONTINUUMUL LUDIC AL SCRIITURII
JOCUL OGLINZILOR, NORILOR
ŞI AL POEZIEI
Omul, ca homo ludens prin excelenţă
joacă, după cum ne arată Iohann Huizin,
ordinea existenţei, ordinea naturii şi a
lumii, situându-se în afara sferei
determinante a realului, de fapt deasupra
lui. Numai din acest punct metacentric, el
poate juca jocurile frumuseţii şi sfinţeniei,
în calitate de copil ce păstrează sinele
arhaic, voinţa sau instinctul de a juca,
denumit de Frobenius Spieltrieb.
Jocul cu oglinzile, jocul norilor ca
atare, poezia, actul poetic ca joc (relevat
în Poezia), dar şi actul introspectiv pe
care-l presupune filosofia
este, pentru Petru Creţia, o
modalitate fundamentală de
a ne vorbi despre cele ce
Heidegger denumeşte
deschiderea luminătoare a
fiinţei, despre om ca cel care
ex-sistă, situare estatică
fermă în adevărul fiinţei.
Oglindirea este prin ea însăşi expresia
acestor două continuumuri, iniţiind un
spectacol magnific al cunoaşterii de sine
şi de lume, care „nu este un act reflexiv,
6 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Mihai Cimpoi
ci o activitate complex reconstructivă, un
proces metafrastic, ea nu reflectă ci mai
degrabă proiectează sau, altfel, articulează
structuri analogice paralele; e îndoielnic
până şi cotă asemănătoare cu lumea se
află în cunoaştere, pentru a nu vorbi
despre identitate” (Petru Creţia, Oglinzile,
Bucureşti, 2010, p. 27).
„Oglinzile nu sunt numai un caz
special de simetrie inversă, ele sunt cazul
grav al unei simetrii între existent şi un
inexistent care se dă drept existent”, mai
notează lirosoful (Ibidem, p. 26).
Sub semnul continuumului,
creat sau recreat din învârtire
caleidoscopică, repetivitate,
reveniri de tip feedback,
reluări ale itinerariilor
iniţiatice, alternări ale
perspectivelor investigative,
redefiniri şi reformulări, se
desfăşoară întreg procesul
fenomenologic al oglindirii
(ca şi acela a configuraţiei
„arhitectonice” a norilor). În
definitiv, oglinzile asigură,
în afară de numeroasele
proiecţii aliterative, o întoar-
cere a eului la propriul sine:
„Oglinzile par clare ferestre către altceva,
de netrăit altminteri, dar nu dau,
tautologic, decât identitatea unei realităţi
cu sine, ta Fwam asi, o întoarcere în
subiect şi lumea lui” (Ibidem, p. 20).
Oglindirea dă, iarăşi datorită
convergenţei celor două continuumuri
(adăugăm noi), o subspecie a poeziei,
care e elegie ce conţine „o anumită
limpede tristeţe cufundată în tăcere,
prezenţa noastră ca înstrăinare, calma
zădărnicie şi golul oglinzilor goale, chip
sieşi şi nouă al crâncenei
uitări” (Ibidem, p. 20).
Apropo de subspecia pomenită, multe
din prozopoeme se referă la oglinda în
care ninge „o nevăzută cenuşă”, atestând,
o slujitoare credincioasă care este, vreme
lungă de când ne-au vândut morţii,
neiubindu-ne, dar îndurându-se de noi”.
Oglinzile surprind, prin efectele
speculare de reflectare/ refractare, de
amplificare/ restrângere, de luminare/
întunecare (a luminilor şi umbrelor
sufletului, în simetrie inversă cu
luminile şi umbrele existenţei şi
existentului/ nonexistentului), de
proiecţie a identităţii/ alterităţii eului,
de fidelitate/ infidelitate, de apariţie/
dispariţie, de vizualitate/ invizualitate, –
de accesibilitate/ inaccesibilitate, într-un
cuvânt al jocului opoziţiilor, o
fenomenologie a spiritului pornit pe
drumurile deloc netede ale cunoaşterii
esenţei sale şi esenţei lumii (căci de
această dublă esenţă se pomeneşte în
instantaneele prozopoematice). În ele se
expune ceea ce este real şi amăgitor,
părelnic, incert adică – sub formă de
întrebare – tot ce macină fiinţa noastră:
„În oglindă este altă lume, în ea ne
vedem aşa cum apărem, dar ca păreri
ale unei cu totul alte lumi,
străini de tot printr-o
distanţă minimă şi infinită.
Aceea dintre identitate şi
latenta ei alteritate. Aceea
dintre adevăr şi amăgirea
ce ne macină
fiinţa” (Ibidem, p. 12).
În operaţia speculară
există ceva enigmatic, greu
sau imposibil de descifrat, se
ascund nişte adâncuri
impenetrabile: „Toate
oglinzile, de la început, au
fost pătrunse de Sfântul Duh.
Dreapta lor este stângă şi
adâncul lor – cer. Ziua lor, e o noapte
lunară. Adevărul lor e ambiguu, răspunsul
lor, indescifrabil şi elocvent ca a sibilelor,
prezenţa lor, o absenţă, adâncurile lor, de
nepătruns, viaţa lor, o moarte, sufletul-
neomenesc” (Ibidem, p. 14).
În afară de reflecţiile ce se prezintă
parcă în-sine şi pentru-sine, pro domo
sua în fond, căci caracterul de notaţii de
jurnal e pregnant, se conturează la
anumite intervale ale continuumului
meditativ, ca nişte puncte nucleare
reactive şi totodată ca nişte agenţi
structuranţi, referinţe la marii autori ai
lumii, constituind, în fond, o mitopo(i)
etică a oglindirii, cu figurări insolite.
Cel dintâi este Borges, unul dintre cei
mai mari poeţi ai oglinzilor, care face,
însă, o stranie eroare, – spunând că
reflecţia şi trupul sunt în fond acelaşi
lucru./ Se dă dreptate, în cadrul termenilor
universului său de amăgiri, fiindcă spune
în acel text, denumit Sunt: Ecou sunt, şi
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
uitare, şi neant (ibidem, p. 15). Se mai
face o referinţă la Borges, la târzia sa
poemă Oglinda, în care mărturiseşte că,
fiind copil, îi era frică de a vedea în ea un
alt chip decât al său şi că şi acum se teme
să nu dezvăluie adevăratul chip al
sufletului său, „rănit de umbre, sfâşiat de
vini, însuşi acela pe care Domnu îl vede şi
poate îl văd şi ceilalţi” (Ibidem, p. 17).
Urmează Galileo Galilei care vorbeşte
în Il Saggiatore (1623) de reflexele
Soarelui în aspectele stelelor splendissime
şi Tristan l’Hermite, care în Les Amours
(1638) vede în locul Imaginii sale, mii de
puncte de diamante (Ibidem, p. 25).
Apare şi Mallarmé cu o mărturisire
făcută într-o scrisoare lui Eugène
Lefebure din 17 mai 1867: „pe lacul
visului vieţii – pe lacul visului, unde nu
pescuim niciodată altceva decât propriul
nostru chip” (Ibidem, p. 36).
Mallarmé mai este citat şi cu o
afirmaţie despre întâmplarea de a se fi
pomenit singur în faţa oglinzii, care îi
dedubla neliniştea şi îl
facem să se întrebe ce
anume are în comun cu
trupul său, cu plăcerile şi
suferinţele sale care ca şi
cum nu i-ar fi aparţinut. „Şi
totuşi îi aparţin, conchide el
(Ibidem, p. 53).
René Char este
amintit prin metaforizare a
muntelui Ventoux, ca
„oglindă de vulturi”.
Rilke e atât de două ori: cu
îngerii care devin oglinzi
care dau şi-şi primesc
frumuseţea chipului lor şi cu
mărturisirea că încă nimeni n-a spus ceea
ce sunt, în adânca lor fire, clarele
obscurele oglinzi, „adânci ca nişte codri”,
precizându-se că spusa e adevărată,
fiindcă oglinzile se nasc în zona
intermediară, echivocă „dintre limpezile
legi ale luminii şi nelimpezimea sufletelor
noastre, dintre ceea ce este pieritor şi ceea
ce dăinuie dincolo de orice
nimicire” (Ibidem, p. 77).
Este firesc ca Dante să fie cel care
încheie tabloul impunător al mitopo(i)
eticii oglindirii. În Paradisul se spune că
Dumnezeu se oglindeşte în întregul şi
adevărul ei, întreaga lume, numai că
nimic din lume şi din părţile ei nu-l
oglindeşte pe deplin. Sensul implicit e
acela că atâta cât se oglindeşte din
creaturi din esenţa divină, face parte din
însăşi definiţia omenescului. Tot din
Paradis (XXV) (106-108) rezultă că
Dumnezeu se oglindeşte în fiecare înger
al întreitei ierarhii angelice în tot atâtea
7
oglinzi, al căror număr este inconceptibil:
„Domnul rămânând totuşi Unul, cum este
ab aeterno: uno manendo in sé come
devanti. În Paradisul (XXXIII-118-119)
cele trei discuri de acelaşi diametru, dar
de alte culori, care sunt Treimea, primele
două, Tatăl şi Fiul, „se oglindesc unul într
-altul, se oglindesc în veşnicie ca un
curcubeu într-alt curcubeu, schimbându-şi
identici neidentici chipul în puterea unei
iubiri neistovite” (Ibidem, p. 104).
Aşezate de legile luminii între
nemijlocire şi o infinitudine potenţială,
între ocurenţa şi proliferarea ei ca
ocurenţă infinită (în actualitatea clipei),
oglinzile nu pot fi gândite în Infern, unde
nu există clipe şi totul derivă dintr-un alt
principiu: „acela al eternei căutări şi
neaflări a sinelui cândva pierdut. La
întrebarea lui Arhisatana, întrucât în
lumină şi la îndemnul acestui „hai
ghiceşte, fireşte n-ai să ghiceşti” (Ibidem,
p. 104-105).
Eruditul Petru Creţia face numeroase
referinţe despre oglindire, despre
semnificaţia şi farmecul ei ale unor
pregătiri de talia lui E. T. A. Hoffmann
sau James Joyce la Apuleius pe tratatele
din Corpus Hermaticum, la filosofi ca
Nicolaus Cusanus, Paracelsus şi Plotin,
la Platon şi Socrate (aceştia defolosind
oglinzile în scopuri doctrinare, jucând în
chip pervers pe ambiguitatea termenului
„a produce”, (iei o oglindă faci un soare
şi tot ce este pe cer, pământul şi te faci
repede pe tine, ca şi pe celelalte făpturi,
lucruri, plantele; interlocutorul îi
obiectează lui Socrate că toate acestea
sunt pure aparenţe, la care acesta
răspunde bucuros: „Perfect, ai pus
degetul pe rană”), La Biblie (în
Corinteni, 13, 12 să spunem că în
oglindă să vedem faţă în faţă, facie ad
facem, însă în anigmate, în aparenţa unei
aparenţe, în aparenţa care tăinuieşte
(„Nu în nemijlocita cunoaştere a sinelui
de către sine, conştiinţă care încă nu ne
este dată”), la pictor: precum Francesco
Piranesi (în Carcerele, unde sistemul de
oglinzi deschid o vedere simultană din
mai multe direcţii şi unghiuri), şi L. B.
Alberti, care observă ca oglindire în
oglindă a picturilor le aduce farmec, dar
le face manifestă şi urâţenie.
Miticul Narcis nu lipseşte,
bineînţeles, din reflecţii, fiind prezentat
ca primul care a înţeles că alteritatea,
care nu numai speculară, „nu se vindecă
decât prin moartea care ne împacă cu
noi, oricât de mult ori de puţin ne-am
iubi” (Ibidem, p. 62).
Continuumurile ludice ale scriiturii
şi imaginarului au valorizat şi
8 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
binecunoscutul principiu al unei teme cu
variaţiuni, care s-a impus în pictură prin
Cezanne şi Picasso şi în lirica modernă
prin Valéry, Guillen, P. J. Jouve şi R.
Queneau, la care principiul a fost aplicat
cu efecte notorii (cf. Hugo Friedrich).
Pe o temă cu multe variaţiuni
desfăşurată într-un registru poematic,
solemn, imnic şi psalmic, apropiat de
cel Witmannian din Cântec despre mine
însumi şi cel din Anabasis al lui Sainte
John Perse se structurează şi Pasărea
Phoenix, în care legendara pasăre e
personificarea arhetipală a ciclului
morţilor şi regenerărilor („Mor învinsă
de povara gândului,/ De povara iubirii,/
Mă regăsesc apoi, din nou uşoară/ Ca un
fulger,/ În aceleaşi cercuri ale lumii,/
Alta, alta,/ De fiecare dată alta/ În
uimire de sine/ Aceeaşi”), dar şi a
momentelor morfogenetice ale însuşi
poemului ce se naşte din amestecul
magmatic al tăcerii şi rostirii („Tăcutei
vorbesc dinlăuntrul tăcerii mele,/
Vorbele mele sunt veşnic mai vechi
decât necesara/ Clipă de clipă a soartei
mie sortită din veci şi mai noi,/ Prin
faptul că sunt, decât cercul soartei./
Noimă n-au pentru mine, nici pentru
lume, sunt doar rostite ca vorbe în
cercul închis al tăcerii/ (…) Tăcută,
vorbesc,/ Vorbindu-mi soarta, trăindu-
mi cuvântul veşnic aceeaşi şi veşnic
alta, străină, acasă/ În izvorul pierdut al
cuvintelor mele”).
Mitica pasăre personifică, într-o largă
viziune sociogonică şi cosmogonică,
desfăşurarea ciclică a civilizaţiilor, a
„anilor vechi şi trecuţi” a veşnicei grele
înnoiri a morţilor uitate, a tuturor
lucrurilor „în cursul timpului”, a sferelor
concentrice ale singurătăţii. Tânguirea
păsării se sincronizează. Tânguirea lumii,
cântecul ei e o expresie a cântecului lumii
(„Eu sunt şi simt în clipă veşnicia mea/ Şi
totodată tot trecutul mort, trecutul, viu/ Al
lumii şi al meu” (Ibidem, p. 42).
Prozopoema apare ca o deschidere de
paranteze, ca un metacomentariu extins la
o strofă din laboratorul Odei – în metru
antic a lui Eminescu: „Căci eterne sunt ale
lumii toate,/ Căci se nasc, mor tot
pieritoare forme,/ Dar cu toate-au înăuntru
viaţa/ Păsării Phoenix”. Este indiscutabil
că Petru Creţia cunoştea varianta la cea de
-a patra strofă safică din varianta
definitivă („De-al meu propriu-vis, mistuit
mă vaiet,/ Pe-al meu propriu-rug, mă
topesc în flăcări…/ Pot să mai reînviu
luminos din ea/ Pasărea Phoenix?”,
precum şi modul în care au valorizat
simbolistica miticei păsări Tacitus, Dante,
Shakespeare şi Mallarmé.
 E vorba, evident, de o imagine
obsedantă, care traduce sensibil insistenţa
preocupare pentru raportul metamorfotic
Acelaşi/ Altul, atestată şi de textele
filosofice. Această separare a lui acelaşi
de altul, ce simbolizează de pasărea
Annao la Saint-John Perse, amintind de
prăpastia dintre realitate şi adevăr şi
ducând la folosirea unei poetici a
discontinuităţii (după cum observa Jean
Bourgos), pe care o va cultiva şi Petru
Creţia în prozopoemele sale.
Trecerea în Altul/ Alţii poate fi
ucigătoare, neantizatoare, precum se
menţionează cu o notă existenţială
accentuată în Oglinzile: „Am vrea mereu
să fim noi înşine şi iată-ne alţii, fără să fim
alţii, pândiţi de neant, ucişi în oglinzi,
anulaţi în însuşi actul atestării
noastre” (Oglinzile, op. cit., p. 91).
Care-i esenţa acestei treceri, acestei
călătorii atrosferice a formelor de care
vorbeşte Eminescu? Este o întrebare pe care
şi-o pune şi Pasărea Phoenix, recunoscând că
nu ştie răspunsul: „Eu ştiu ce este moartea,
vârstele ce sunt,/ Le trăiesc fără greş după
legea mea şi totdeodată/ După legea vieţii,
după legea lumii,/ Le trăiesc aproape în sine,
curate/ De întâmplări, de neştiri şi de oarbe
zvonuri./ Nu ştiu ce anume le face/ Să fie
mereu altceva, netrăind/ Decât forma însăşi a
trecerii lor,/ Nu ştiu, nu ştiu,/ Sufăr doar
întrebarea gândului viu”.
Pe firul ciudat al continuităţii/
discontinuităţii discursului – imnificat,
psalmodiat, rapsodizat (cu destăinuiri şi
rugi adresate Tatălui solar, sieşi, evident şi
cititorului) – coboară în miezul timpului, în
centrul răvăşitor-neantizator al singurătăţii,
în adâncul sufletului sau/ ce pare „prea mic
pentru multele timpuri”) în magma
fierbinte a cuvintelor, a summei tuturor
textelor şi vorbirilor privitoare la tine./ şi a
textelor şi vorbirilor privitoare la ele”,
adică la „piarra şi eternitate”.
Prozopoema coboară adesea într-un ton
minor, generat de gândul că sufletul îi pare
păsării „prea mic pentru multele timpuri/
Ale traiului meu şi prea mare/ Pentru cât se
alege din lume în ţarcul/ Raiului meu/
Unde grele frunzişuri tânjesc/ Ocolite de
timp şi hrănite de timp/ În singurătate,
sărmane frunzişuri/ Ale raiului meu,
fericirii/ veşnică pradă şi nadă,/ Sub
privirea gândului meu”. Iar finalul e marcat
de conştiinţa că nu a cântat niciodată
cântecul ei adevărat, căci nimeni în lume
nu poate cânta „Cântecul veacurilor pline
de atâtea vieţi/ Mute şi plătite prea scump/
Pentru cât li s-a dat, şi rămase/
Nerăscumpărate?” (Ibidem, p. 43).
Eminescianizat doar prin cadrul fizic şi
natural al dragostei (între contingent şi
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
transcendent, cu un cer neoromantizat,
„pline de veşnice, albe păsări” şi cu stele
frumoase cărora li se spune adevărul, cu
luminile şi umbrele aşternute de lucrurile
lumii cu „faţa vană a lumii”, cu „adâncul
mării”, în care a ascuns „trecutul de sine
neştiutor”) ciclul ce poartă titlul Iubirea
se axează de asemenea pe o singură temă
cu variaţiuni după cum e şi firesc într-o
abordare a unui asemenea aspect al
Existenţei umane.
Trăirea iubirii ca stare totală,
angajatoare a întregii fiinţe, e mereu
mutată într-un registru meditativ,
baroctrizant cu urmărirea „creşterilor,
stărilor, trecerilor” (e titlul unei poezii), a
„clipelor, zilelor, anilor”, precum ne
sugerează primul vers dintr-o altă poezie,
Aparenţă, a respingerilor sinelui „în faţa
morţii şi a vadului ei, pomenite în
interiorul şi în finalul aceleiaşi poezii,
unde e vorba de „sinele nostru precar
devenit/ finele lumii frânt în oglinzi
infinite”; urmărite, apoi, faţetele chipului
iubitei („alb şi veşnic/ găsit şi pierdut”),
lacrimile „zvântate pe faţa pietrelor albe”
în „golul sălbatic al verii”), renaşterea
pierzaniei din altă pierzanie (dovada „noi,
mai bine” de radicală marcare
metafizică!) umbrele nestrăbătute de
lumini pe”care în lume [le] aştern
lucrurile lumii”, dorinţa de întruchipare în
trecutul cu criptele lui („Alta decât tot ce
a fost şi a rămas,/ o entitate transcendentă
trăstului nostru,/ Amintirii, durerii…” –
iată o altă filosofemă, demonstrând
conlucrarea în fiinţă a vieţii şi morţii). În
poezia Părere, care reia motivul
iluzoriului, părelniciei, găsim o referinţă
la o „mereu mai înalte decât orice tristeţe
iubiri”, substituită totuşi cu „doar fluidele,
fericitele semne Ale unei lumi/ Însufleţite
de propria ei putere/ De a însemna ceva,/
Neştiind însăşi ea ce anume, însă
atotgrăitor/ Pătimirii”.
Obişnuit, astfel, să mediteze asupra
altor subiecte care nu fac parte din sfera
iubirii, scrie un adevărat imn cuvintelor
(„Frumoase sunt cuvintele/ Făcute din
întregul lor şi al sinelui şi al lumii,/ Bune
sunt cuvintele în faţa cugetului drept,/
Sărbători solemne şi limpezi,/ Line
sufletului nostru sunt,/ Văpăi şi cristale,/
Lumi în lumi, primejduit în primejdii…”)
sau filosofează asupra „trecerii din timpul
vechi în neştiut, asupra înclinării
sufletului de a nu avea istov şi de a-i păsa
„De timpul bun, de timpul gol,/ De adevăr
şi ispăşirea sa,/ De lume şi de
rest” (Pierdute au fost).
Poezia lui Petru Creţia este străbătută
de o năzuinţă de a deveni ilirosofie sau
chiar pură filozofie.
9
POSTDECEMBRISM
REFINITIV (2)
Alții se opresc la aspecte anume,
eventual absolutizabile. „În România
există o profundă criză morală”, constată
ex-preș. Emil Constantinescu (25.3.16).
„În întreaga societate se resimte absența
solidarității în chestiuni elementare, fără a
se găsi explicația acestei situații
dramatice. Naufragiul moral pare a fi
general, o lume fără niciun reper valabil s
-a instalat autoritar. Cei chemați să facă
ordine în acest peisaj imposibil,
halucinant, devin ei înșiși parte a
problematicii incriminate. Eșecul
României se află în această lipsă de
substanță morală care diminuează întregul
potențial național.” (Ioan Vieru,
Majorități staliniste, Cotidianul,
16.7.14). Responsabili sunt guvernanții.
„Au încurajat convingerea tuturor că
guvernarea e o afacere strict electorală, cu
obiective de ordin privat; au încurajat
convingerea tuturor că lupta de partid e
pentru politicieni, mult mai importantă
decât gestiunea eficientă a țării; au
practicat o politică de cadre iresponsabilă,
distribuind beneficii și recompense,
indiferent de competență și rezultate.
Miniștrii buni (când există) sunt de
regulă, evacuați sau blocați din punct de
vedere funcțional. Sunt promovați, în
schimb, inși care nu pot invoca în
favoarea lor decât propriul anonimat.
Strategiile de păstrare a puterii au înlocuit
cu totul preocuparea pentru strategii
convingătoare de exercitare a ei;
Separarea puterilor a evoluat spre
fragmentarea lor, respectiv spre
necoordonare și conflict..” (Andrei Pleșu,
Despre ne(încredere), Dilema Veche, 2-
8.11.17). și tot așa, mulți alții. „După trei
decenii, pare de necrezut, dar România e
controlată de o forță politică minoritară,
dură, de agresivă, dar, mai ales,
neprofesionistă. Adică incoerentă,
dezlânată, amatoare, neinspirată și
obraznică. Pentru a se menține la putere,
ea este obligată să se bazeze pe procurori
și pe serviciile secrete. și pe tot soiul de
10 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Marian Popa
subiecte, dosare și probleme, inventând
războaie și jonglând pe claviatura puterii
în fața unei majorități dezbinate, molâi,
fricoase, lipsită și ea de proiect și de lideri
convingători.” (Nistorescu, Delir politic
și verbiaj aiuritor, Cotidianul, 15.7.20).
O țară echilibrată în raportul suprafață
– număr de locuitori e dusă spre
dezagregare. În România și cu România se
face ce trebuie pentru eliminarea logicii
clasice în viața publică și pentru
distrugerea sistemului etic premisă a
civilizației de tip occidental, în vederea
creării unei societăți globale cu
constituenți inferiori bazați pe logica eticii
polivalente, în care omul va fi exclusiv un
asistat. „Tot ceea ce este esențial pentru o
națiune nu funcționează la noi” (Nicolae
Prelipceanu, Țara pericolelor de moarte,
Romania Liberă, 11.5.10). Forme fără
fond, după un secol și jumătate (Buduca
Cotidianul, 20.1.21), așadar partide fără
doctrină, capacitate de administrare foarte
slabă, dezinteres pentru resursologie,
ignorarea vocațiilor științifice și artistice
în plan local și a promovării lor în lume,
absența culturii sociale a argumentelor.
România, țara tragediilor nesfârșite
(Paul Stan, 2.2.21). „Indiferența față de
România domnește în România” (Traian
Ungureanu, Jackpot! 3.7.17). Dacă există
dinamism, el e orientat spre van. „Noi ne
chinuim, de mai bine de 26 de ani, să ne
găsim echilibru în toate domeniile. Să ne
creăm sistemul nostru funcțional. și tot nu
reușim. Nu putem să ne împăcăm între
noi, să fim toleranți unul cu celălalt,
uneori nici măcar să ne suportăm pe noi
înșine...” (Simona Popescu, De ce laudă
americanii anticorupția noastră?
Cotidianul, 26.10.16). „Statul acesta
stresant, reformat declarativ, de camarila
de oranj a ajuns la faliment.” (Marian
Nazat, Țară de vite!, Jurnalul Național,
3.9.10). România – „o țară de mâna a
treia”. Statul român – tâlhar la cheremul
altor tâlhari (George Petrovici, Epoca,
13.8.11). „Suntem o țară de hoți, curve și
cerșetori” (un forumist, 11.9.11). „Trăim
cu senzația că România nu mai are o
soluție politică să iasă din criză. Că avem
de-a face de douăzeci de ani cu o criză a
clasei politice... oricând ne putem exporta
criza pe toate planurile.” (Liviu Ioan
Stoiciu, N-au românii nevoie de o
democrație de inspirație creștină?
Cotidianul, 24.8.09).
„Pe partea socială, România nu are
niciun mâine. Are învățământul cu cele
mai slabe rezultate, adică cea mai mare
rezervă de mână de lucru necalificată,
care nu va emite niciodată pretenții. Are
cea mai rudimentară infrastructură (care
îndepărtează tehnologia de vârf și
comerțul). Are cele mai grave deficiențe
în materie de sănătate...” (Florin Iaru,
Cum va suna viitorul? id.; vezi și
Viitorul nu miroase a bine). Pe
deasupra, „un exod al creierelor vizibil
de pe Lună.”
Domină enumerările pasionate stilistic
ale relelor. „Țesutul social al României
este alterat, zdrențuit, peticit, găurit, ars,
destrămat. În numele restaurației
valorilor democratice, s-a făcut totul
pentru a distruge, haotiza, devalo-
riza.” (Dan Culcer, interviu, Tribuna, 1-
15.7.11). „În acest spațiu geografic și
spiritual nimic nu poate fi dus la bun
sfârșit.” (Buzura, Teama...).
România postdecembristă – lipsită de
proiecte, țară fără viitor. „dă-mi zece
proiecte mari pentru următorii 10 sau 30
sau o sută de ani și promit să mușc din
iarbă pentru ele. Ai auzit despre zece
proiecte mari? Educație? Sănătate?
Cultură? Irigații? Infrastructură? A dat
vreun politician vreun punct de sprijin?
Până una-alta, un manelist e prefect de
Vaslui și o fătucă ce prezenta meteo în
chiloți e șefă peste funcționarii publici
din România. și astea erau scrise în
Declarația de la Alba Iulia?” (Sabin
Gherman, Marea Unire e în aer–
mamăăă, ce istorie ne crește ca o
cocoașă… România Liberă, 2.6.17)
România. Închis pentru renovare
(Național, 12.10.18). „Situația în
România s-a degradat în așa hal încât
toți se vând cui îi cumpără și cui dă mai
mult. și asta este urmarea politicii din
anii 1990-2000, când nu am știut să
negociem intrarea în UE și NATO, și am
acceptat tot ceea ce ni s-a cerut și
impus.” (Nicolae Ulieriu, interviu).
„Totul mi se pare blocat pe termen
indefinit. Nu văd nicio ieșire la
îndemână, nu pot aproxima ce fel de
strategie ne-ar putea salva și nici cine ar
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
putea-o iniția și susține în mod eficient,
până la un rezultat mulțumitor. Nu-mi
mai înțeleg țara, nu mai pricep
metabolismul ei social-politic, nu mai
percep linia de orizont.” (Andrei Pleșu,
„scriitor”, șah mat, Dilema Veche, 25-
31.1.18). și se arată cu degetul spre
PSD. „La vârful statului avem un
neîntrerupt spectacol de incompetență,
insuficiență mintală, mediocritate. șah
mat!” Nu se precizează cine cu cine
joacă șah și cine dă mat, dar nu contează
fiindcă totul e „spectacol.”
„Am ajuns la deznodământul
inevitabil al unui ciclu intens de
degradare colectivă. știrea nu e rea, dacă
înțelegem din ea că ne-am stabilizat în
sfârşit, că am găsit repaosul și
nemișcarea pentru care ne-am bătut atâta
amar de vreme. La capătul celui mai
negativ entuziasm de care poate fi
capabilă o națiune, am găsit soluția:
existența pre-socială, antimodernă și
extra-civilizațională. Vidul și indiferența
la vid.” (Ungureanu, Umor trist fără de
țară, Adevărul, 26.11.18). „În anul de
grație 2018, nici nu a intrat în pâine
2019, dar nu se arată nimic roz la orizont,
dimpotrivă, un negru ca de doliu. În
România democratică trăim mai rău
decât acum 30- 50 de ani!” (Paul Stan,
De Crăciun nu mai zboară nici porcii,
zboară doar românii, (20.12.18). „Am
bulit-o! Țara a ajuns sub controlul celei
mai agresive găști de impostori, niște
nepricepuți închipuiți, agresivi și
dominați de frica străinilor guvernează ca
într-o partidă de bambilici.” (Nistorescu,
peste trei ani, la 30.7.21).
Starea țării e aproximabilă cu termeni
fizici, psihologici, sociologici și tehnici.
Țara asta a luat-o razna, rău de tot. doar
într-o săptămână (Grațian Mihăilescu,
Adevărul, 12.12.13). În România se
instalează un vid de putere (șt. Vlaston,
id., 11.8.15). Țară scoasă din priză
(Tricolorul, 14.8.15). România pe butuci
(Dorel șandor Adevărul, 26.8.15:
„România e vraiște, bine înțepenită între
pilonii eșecului istoric”). România
prăbușită (Petre Barbu, id, 6.5.16).
Fracking România (Doru Pop, 4.11.15) –
o incomparabilă tochitură: „o țară
fracturată, ca o placă tectonică în care s-a
pompat apă sărată și care separă faliile
majore pe care s-a constituit această
națiune...o națiune spartă în piesele sale
componente. Toate aceste părți
componente nu mai sunt fixate între ele
de nimic.” Plus una bigotă, încuiată,
supusă Rusiei putiniene, rurală
11
neelectrificată, lipsită de instalații s a nita
re, c u o „cl a s ă p o l i t i că miorit ică ”,
a politicienilor mincinoși și hoți și a
„lupilor tineri” șmecheri care vor să-i
înhațe pentru a comite și ei la rându-le
aceleași infracțiuni, aceea a prostiei și
ignoranței care comit „crime din
neștiință”, plus cea tăcută, pasivă
„adormită sub plapumă, năucă și amețită
de palavrele celorlalte Românii” și încă
una „din umbră. Aceea a plăților oculte,
a înscenărilor malefice, a pirotehniștilor
care dau foc unui popor pentru că nu au
reușit să își pună astfel planurile în
mișcare”, plus plus a celor mulți „care
pur și simplu vor să supraviețuiască.”
„România arată din ce în ce mai puțin a
țară și tot mai mult a boală mintală.
Statul român nu mai e capabil să asigure
nici cele mai elementare lucruri care îi
sunt în grijă: asigurarea siguranței
publice și ocrotirea dreptului la
viață.” (Sebastian Jucan, Țara care își
ucide copiii, Adevărul, 29.7.19).
De obicei se generalizează însă
nonfracturist. Desfigurarea României sau
genocidul silențios (N. Merișanu,
Cotidianul, 12.5.10). Românii așteaptă
falimentul (Jurnalul Național, 8.7.10),
România în lichidare de stoc (Adrian
Majuru, id, 5.8.13). O formulă în spirala
dialectică: De la Epoca de aur la Epoca
de aurolac. Trăim într-o țară second
hand? (Adevărul, 10.8.10) întreabă deja
titlul lui Lucian Avramescu, pamflet bazat
pe spusele unui Traian Băsescu,
conducătorul unei nații de mâna a doua.
„Se cere înființarea Republicii Federale
Paranoia și retrogradarea poporului
român la cartea de zoologie” (Adrian
Păunescu, Despărțirea statului de
popor, Jurnalul Național, 12.7.10).
„România a ajuns pe lumea
cealaltă” (Dinu Patriciu, miliardar escroc,
Cotidianul, 10.7.10). „România stă pe un
butoi cu pulbere. Economic e dezastru,
social e urgie, judiciar e jihad, politic e
care pe care” (Victor Ciutacu, Jos chiloții
de Superman! Jurnalul Național, 2.8.12).
România în stare de urgență! (Mircea
Dinutz, 2012). România e Pe marginea
prăpastiei (Liviu Iolu, Adevărul,
26.11.18). România nu numai că se
îndreaptă într-o direcție complet greșită,
total neconformă principiilor Uniunii
Europene, ci se află pe marginea
prăpastiei” (Mircea Morariu, id.,
18.12.18), postură spațială dinamico-
statică incomparabilă datorată unei
ședințe a conducerii PSD. Situația nu
rămâne așa, astfel că „România este la
12 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
vale și nu cred că mai emoționează pe
cineva ce se scrie.” (cf. Ion Petrescu, id.
19.6.21). România a ajuns în impas fără
ieșire: „E o răscruce istorică, o bifurcație
care nu duce la stânga sau la dreapta, ci
sub pământ.” (Corneliu Vadim Tudor,
Tricolorul, 3.8.12). și tot el: Țara e
vraiște (9.8.15), România – „o colonie
africană” (Beată corabia, mașter
cârmaciul, id, 17.6.14). Rimând distihial
rutier: România la bilanț: Bicicleta fără
lanț (10.7.14). Metaforizează tardiv,
haihui, Eugen Dijmărescu, unul din
arhitecții ruinei financiare a României:
„România este în ultimul vagon al unui
tren în care a urcat toată lumea” (cf.
Cotidianul, 26.5.11). Ana Blandiana &
Romulus Rusan: „Românii sunt ca o
maioneză tăiată.” (interviu, 2011).
Sfârșit de lume în București (id.
14.12.14) după Petru Romoșan: „Clasa
suspusă e conștientă că după ea nu mai
vine decât potopul... și ce idealuri am mai
putea avea? Nu multe. Poate doar acela
de a părăsi definitiv teritoriul acesta care,
mai devreme sau mai târziu, într-un fel
sau altul, te poate ucide.” Se numără ani.
„Au trecut 23 de ani de la schimbarea
dramatică și sângeroasă a sistemului
politic. Strada cenușie e plină de fețe
schimonosite de ură, de priviri
inexpresive și de porniri animalice, de
oameni terni care se toarnă între ei cu
voluptate și se urăsc reciproc cu
pasiune.” (Victor Ciutacu, Clisa jegoasă
și puturoasă a imposturii, Jurnalul
Național, 19.5.12). Somnul românilor
(Ionuț Cojocaru, id., 2.8.15), starea care a
dus de râpă finanțele, justiția, economia,
medicina, industria, sistemele rutiere,
învățământul de toate gradele. „În curând,
GAME OVER. România
asfixiată.” (Tudor Chirilă) „Burțile
ghiftuite cu nepăsarea publică își vor
aranja cravatele asudate la ieșirile din
restaurantele de lux, unde nu va mai fi
necesară bruierea semnalelor, în timp ce
slugile se vor grăbi să tragă la scară
limuzinele parcate confortabil pe interzis.
Se va căuta un președinte pentru liniștea
noastră, așa cum îi șade bine unui popor
fără rost. Ninsoarea va ajunge ca și până
acum deja mocirlă pe pământ, iar copiii
noștri se vor uita zâmbind la fulgii
prefigurați peste lumina chioară și
gălbuie a stâlpilor de iluminat. La fel ca
noi vor închide cercul, neputincioși sau
fugari. Undeva, la mii de kilometri
distanță, alții se vor perpeli la gândul
perfid că poate ar fi putut să fie bine
acasă. Noapte bună, România.” (17.1.19).
CRONICA LITERARĂ
POEZIA ÎNTRE ISTORIE ŞI UTOPIE
Timişoreanca (la origine) Simona-
Grazia Dima a debutat în poezia
postbelică în deceniul de explozie al
generaţiei optzeciste, cu volumul Ecuaţie
liniştită din 1985. După ce depăşise una
din cutumele politicii editoriale din
timpul comunismului, fiind selectată de
Editura Albatros în Caietul debutanţilor
1980-1981 (apărut abia în 1983).
Neaderând la poetica predominantă a
congenerilor, autoarea Ecuaţiei… caută
aievea sub pojghiţa cotidianului sursele
de meditaţie asupra temelor grave
generate de existenţa efemeră, limitată în
Timp. În prezentarea de pe
coperta Scării lui Iacob,
criticul româno-american
Marcel Corniş-Pop a distins
câteva teme abordate din
perspectivă ontologică:
„geneza şi făptuirea, lumina
şi umbra, viaţa şi moartea,
spiritul şi materia”.
Culegerile de versuri care
urmează reprezintă trepte ale
aproximării perseverente şi
ale consolidării timbrului
personal, sub titluri
conceptuale, care exclud
confesiunea lirică liniară: Dimineţile
gândului (1989), Scara lui Iacob (1995),
Noaptea romană şi Focul matematic
(ambele în 1997), antologia Confesor de
tigri (1999). Plachetele din mileniul al
treilea consfinţesc atributele concepţiei
poetice delimitative: Ultimul etrusc,
Călătorii apocrife, Dreptul rănii de a
rămâne deschisă, La ora fulgerului,
Interiorul lucrurilor şi Pisica de lemn
pictat. Adăugându-se acestora antologiile
de autor: Călătoria în petalele
trandafirului, Armata fiinţelor mici,
Mierea nopţii, Visul fiinţelor mici
(ultimele trei, bilingve).
Volumul de acum, Havuz (Ed. Tracus
Arte, Bucureşti, 2020), unitar în concepţie,
este rodul acumulărilor stilistico-tematice
din grupajele amintite. Simona-Grazia
Dima face parte din categoria scriitorilor
cu o structură intelectuală complexă,
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Nicolae Oprea
demonstrată frecvent şi prin cultivarea
comentariului critic sau a eseului (plus
traducerile). Dar în cazul său, cultura
poetică şi filosofică asimilată în acest timp
nu apare reliefată proeminent, prin
supralicitarea elementelor livreşti în
propriul discurs, ca la alţi congeneri, fie şi
prin procedeul intertextualităţii. Detaşându
-se, apoi, de specificul sensibilităţii
feminine, poeta tinde să realizeze o viziune
generică asupra lucrurilor şi fenomenelor
naturii din universul fiinţial. Ea apelează
constant la un gen de depersonalizare a
eului poetic subiectiv, în spiritul
autenticităţii. Din poziţia
martorului, confesiunea
indirectă se raportează
îndeobşte la persoana a doua
singular: „Nu-mi spune că o
să-mi arăţi care este culoarea
mea,/ sufletul meu,
adevărul.” – în Culoarea
mea; „Ar trebui să vorbeşti
nepăsător, ca un automat,/
despre ceea ce nu-ţi priveşte
legământul” – în Legământ;
„Pierdut în sală, sub ploaia de
săbii/ a concertului, observi/
cum ţi se coagulează gândul”
– în Concert; „Cuvântul nu se va înfăţişa/
aşa cum crezi. Ţi-ar fi plăcut/ s-apară
orbitor, vestit” – în Surpriza. Sau
exprimată la plural colectiv: „Ajunşi la
izvoarele muzicii,/ Cronos, cu pleoape
coborâte/ şi cuiburi de lăstuni pe creştet,/
se scuză pentru întârziere/ şi ne pofteşte
înăuntru.” – în Eden; „Vedenia care nu
piere niciodată/ ne-aduce-aminte de
lumină, apă, vis,/ de scoici rostogolite-n
timp”– în Vedenie; „E seară, ne-am oprit
din mers/ cămilele s-au ghemuit în umbră/
povestitoru-ncepe o istorisire” – în
Rădăcini etc.
Motto-ul volumului este preluat, în chip
semnificativ, de la îndepărtatul poet şi critic
literar englez (din secolul XIX) Matthew
Arnold: „Nu putem aprinde după bunul
nostru plac/ Acest foc care ne mocneşte în
inimă./ Spiritul suflă, apoi tace,/ Sufletul
locuieşte în mijlocul misterului.” În Havuz,
13
Simona-Grazia Dima îşi explorează trăirile
interioare incandescente, proiectate, însă, pe
un fundal animist. În acest fel se ajunge la o
modalitate poetică de reactualizare a
animismului străvechi, dominat de credinţa
în existenţa sufletului în toate lucrurile şi
fenomenele naturii. Ilustrativ este poemul
Baobab, unde arborele exotic este văzut ca
un copac simbolic al energiei vieţii
pământeşti (asemănător cu „arborele vieţii”)
şi al legăturii cu spaţiul cosmic: „Un baobab,
duşman al slăbiciunii,/ adulmecă fanatic
treptele cereşti,/ decis să le transforme-n
carne/ şi putere. Aseamănă templul de sus/
cu orice trup şi crede/ că poate să-i
proptească/ în tărie carul de fildeş/ cu
buzduganul sprijinit de nori şi vise./ Adastă-
ntunecat, cuprins de-o sumbră aşteptare,/ E
crudă şi perfect de inutilă veghea lui./ Îl
ustură ochii-mpietriţi, nemişcători,/ prin ei
hălăduieşte, neagră,/ plăcerea oarbă-a
ţărânei,/ de care nici acum nu-i sătul.” Pe
bună dreptate, Gheorghe Grigurcu remarca,
pe coperta a patra, înclinaţia poetei spre
folosirea anamnezei, în sens platonician,
înţeleasă ca amintire a ideilor contemplate de
suflet: „Fiică a focului originar, poeta se
simte datoare a reaminti mereu a cărei
nostalgie o poartă…Drumul acestei lirici
complexe, plină de pliuri şi meandre, nu e de
la concret la abstract, ci invers. Tulburător,
aşadar, şi ca urmare a răsturnării a ceea ce a
practicat conştiinţa omenească… ”
În edificiul bine conceput al cărţii, cu
deprinderi de meşteşugar artistic,
deschiderea se face, pe coordonate
similare, cu poemul omonim. Ieşit în calea
poetului-călător, havuzul cu sculpturile
sale ornamentale par să-l reţină în „lumea
lor fără hotare”: „După atâta umblet un
leac e liniştea,/ simţi cum renaşti. Dar nu-i
destul,/ Atunci când tihna limpezimii
trebuie dusă/ mai departe. În centru se
înalţă lăcaşul etajat/ al artezienei, iar apa
străbate prin ea tainic./ Senină, împăcată,
dincolo de lucruri şi de vis,/ doar vine.
Acolo-ai vrea să fii,/ în sulul ei lunecător,
unde nu-i nici un ornament/ şi fericirea-
absoarbe. Gata să pleci, e deja-n tine,/ fără
s-o fi atins, întruna renăscând.” Pe la
mijlocul grupajului apare altă perspectivă
animistă asupra havuzului golit de apa
însufleţitoare, în poemul Havuz. Rotundul
marmurei: „E muzică, rotire şi tăcere/ în
marmura unui havuz/ din care apa nu mai
cade,/ ci numai vuietul se-aude/ cum
reînvie ţări îndepărate, vaste,/ cu ierburi
încâlcite-n veşnicie/ şi mintea-ntotdeauna-
n altă parte.” Iar în simetria calculată a
poetei, discursul său se încheie cu Havuz.
Dar o intensitate vede: „E muzică –
palpită/ o bulboană,/ şi nici un sunet după/
doar raze/ pe marmura havuzului/ de unde
14 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
nu mai ţâşneşte/ niciodată apa, însă
necontenit/ răzbate-un tainic vuiet,/ în
apropiere şi departe/ vântosul labirint al
scoicii nesfârşite”.
Pentru creatoarea „havuzului
metafizic” (astfel definit în dedicaţia
personală!), refugiul din realitatea imediată
a devenit o formă de negare a cunoaşterii
limitate prin simţuri. Poeta atrasă de zări
nemărginite pare să fie convinsă de
concepţia kantiană a „lucrului în sine”,
astfel încât atitudinea lirică este una de
revelare a esenţelor din obiecte şi
fenomene. În viziune aparent atemporală,
se recuperează afectiv din amintiri şi visuri
timpul istoric din alte evuri („Te plimbi
prin sit, dar canionul/ tăiat în lutul roşu al
istoriei/ nu-i decât apa râului visat de
Heraclit,/ alta mereu, strânsă în stive mai
asimetrice/ şi inegale pe zi ce trece. Din
fiecare vraf/ de valuri închegate lucesc
tigreşte ochii unui nedomolit imperiu – şi
câte-au curs,/ ca să se poată pescui din ele,
mileniul următor,/ o frază zgribulită”) sau
existenţa mitologică pre-pământească („Se-
aude-un plânset/ pentru străvechea bogăţie/
destrămată,/ pentru anticii autori/ de mult
pierduţi/ (ei ar fi lămurit, poate,/ Întregul,
ne-am fi zărit,/ flotanţi, în ei), pentru/
întâmplarea cu mituri -/ de ea, fără cruţare,
suntem/ modelaţi de-atunci”). Incursiunea
temporală este percepută uneori
Predilecţia fantezistă a Simonei Grazia
Dima pentru istoria antică ori medievală şi
simbolurile mitologice devine expresivă
prin întrupările eului poetic, în spiritul
metempsihozei, dar sub semnul utopiei.
Comprimând dimensiunile spaţio-
temporale, călătoriile – reale sau
imaginare – îi permit poetei să se
identifice imaginar cu: războinicii porniţi
pe „caii istoriei” până la Sfinx; cavalerii
rătăcitori; navigatorii „sechestraţi în
valuri” care se salvează, ajungând „în
miezul încleştării clasice dintre lumină şi
întuneric”; locuitorii unui regat trecând
prin proba sclaviei („Egalii altora suntem
în paginile cărţii”) etc. În ultimă instanţă,
discursul însufleţitor al poetei se aseamănă
cu tablourile pictorilor istoriei: „Pictau
uriaşul imperiu. Schiţau clădiri,/ le
însemnau cu seve/ şi,-ndată, familii-ntregi
se-nghesuiră/ să iasă din desen pe stradă./
S-au întrecut pe sine/ la picurat viaţă-n
conturul brădetului,/ al stejărişului, aurul
din livadă şi câmp/ rivaliza-n savoare cu
zvâcnetul uliilor/ sau cu ţâşnirea de sifon,
în biblioteci, a cărţilor.” Cum se vede din
exemplificări, pendulând între concret şi
abstract, Simona-Grazia Dima conturează
în Havuz un spaţiu poetic utopic, ca o
alternativă la marasmul vieţii cotidiene din
zilele noastre.
SATUL ROMÂNESC ÎN RAMA LITERATURII
CUM SĂ VĂ SPUN
de Ioan Alexandru
Ioan Alexandru a apărut în literatura
română pe neaşteptate, acum peste
cincizeci de ani. A fost o mare surpriză.
Lumea literară l-a primit cu entuziasm.
Primele lui cărţi de versuri ‒ Cum să vă
spun, 1964 şi Viaţa deocamdată, 1965 ‒
aduceau aer proaspăt în literatura de
inspiraţie rustică. Două decenii la rând
repezentarea satului românesc fusese
aproape exclusiv propagandistică. În
poezia de până atunci ţăranii se declarau
toţi fericiţi că le fusese luat pământul, iar
deasupra caselor lor fluturau steaguri roşii.
Tânărul poet se remarca prin
autenticitate, prin capacitatea de a exprima
ne-mediat sensibilitatea omului de la ţară.
Versurile lui din acea perioadă sunt, de fapt,
o proză abruptă, ţărănească (iar proza
reprezintă adeseori una din numeroase căi
posibile de revitalizare a poeziei, de
eliberare de convenţionalism). În fraze
discursive şi analitice, specifice unei
naraţiuni, recurgând numai la metafore strict
funcţionale, dar – e adevărat – foarte
expresive, greu de uitat, poetul descrie
situaţii – şi reconstituie emoţii –
caracteristice vieţii rustice:
„Întinsă pe pământ, o iapă înspumată/
Gemea aşa de gravă şi necheza uşor./ Mi-
am suflecat cămaşa, îngenunchiat îndată/
Şi cum ştiui am dat un ajutor./ Puiul acela
‒ mânzul ‒ cu umedul lui bot,/ Cu coama
lui măruntă şi nările subţiri,/ Când năvăli-n
lumină mă-nfiorai de tot/ Şi faţa-mi era
numai crispatele priviri./ Se ridicase
mânzul ‒ întâi pe un genunchi/ Apoi pe
celălalt, pe o copită./ Şi dintr-o dată lumea
din haos se-nchega/ Şi-şi părăsea
pământul întâia lui clipită." (Mânzul)
Este, aici, un Serghei Esenin fără acea
notă de duioşie feminină specifică poetului
rus. Este, în acelaşi timp, un Nicolae Labiş
căruia îi lipseşte graţia zeiască a adolescenţei.
Poezia lui Ioan Alexandru din primele volume
produce o impresie de forţă bărbătească
datorită, printre altele, unei stângăcii în arta
ceasornicărească de a „potrivi cuvintele”. La
Tudor Arghezi se simte că retorica poticnită
este simulată şi că demonstrează, de fapt, o
superiscusinţă. La Ioan Alexandru, ca şi la
alţi ardeleni, neîndemânarea este reală,
constituind o garanţie a seriozităţii (nu se
ştie de ce, dexteritatea pare perfidă).
Cuvintele folosite de el sunt mari pietre de
râu, inegale şi neşlefuite, care intră într-un
zid de cetate trainic.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Alex tef nescu
Cum să vă spun este, într-o oarecare
măsură, o autobiografie lirică. Poetul
„povesteşte” ce s-a întâmplat în sat la
sfârşitul războiului, cum arată casele şi pomii
după o ploaie de vară, cât de fericiţi se simt
ardelenii frigând slănină noaptea, pe câmp, la
un foc de vreascuri, ce gust are pentru un
adolescent laptele băut din şiştar, ce a
însemnat pentru el prima vacanţă petrecută la
mare şi aşa mai departe. Însă fiecare episod
se transfigurează şi capătă un aspect fabulos:
„În casa noastră se împărţeau darurile./
Mai întâi ţie, Ioane, zise războiul, din
colţul mesei, tatii – / Pentru că m-ai slujit
cu credinţă/ Îţi înmânez acest picior de
lemn./ Şi să-l porţi sănătos întru
pomenirea mea." (Sfârşitul războiului);
„Într-o poiană largă am înălţat un foc/
Cum ştiu să-nalţe focuri ardelenii unii:/ Pui
vreascuri piramidă, frunze la mijloc,/ Te-
aşterni apoi pe burtă şi îţi încerci plămânii./
Slănina încrestată, înfiptă în frigare,/ Ce lacom
o-nveşmântă al flăcărilor rit." (Adolescent);
„Beau lapte din şiştar şi mă cuprind
fiori,/ Că prea-i bun laptele proaspăt ‒
cum să vă spun/ Parcă beau soare
amestecat cu nori,/ Sunt zeul tinereţii ce-n
lapte mă răzbun!" (Beau lapte) etc.
În Viaţa deocamdată apare un efort de
interpretare filosofică a existenţei
ţărăneşti. Drept urmare, reprezentările
sunt uneori sofisticate:
„În cumpăna fântânii/ Tatăl meu
răstignit,/ Pârghia subţire e mama tânără/
Înşurubată în braţele lui noduroase de
lemn” (Coborând).
Cititorul care nu vrea să intre în joc
poate citi asemenea versuri ca pe nişte
„pagini bizare” de-ale lui Urmuz. În
general, însă, ridicarea la o concepţie a
imaginii satului/cosmosului conferă poeziei
lui Ioan Alexandru o mai mare putere de
obsedare a conştiinţei cititorului. Ideile duc
la radicalizarea viziunii şi, implicit, la o
apropiere a poetului de expresionism. Un
tablou „expresionist” greu de uitat este, de
exemplu, acela al „cimitirului satului”:
„Cimitirul la noi e un pogon comun/
Înconjurat cu gard de piatră,/ Să nu se
molipsească pământul rămas viu/ În
libertate./ Crucile de lemn după câţiva ani/
Se lasă într-o parte şi mor apoi şi ele/ De-
a binelea/ Locul mormântului se şterge ‒/
O iarbă sârmoasă se îndeasă pretutindeni/
Ca părul pe capul fecioarelor în nopţile de
iarnă.” (Ca în paradis).
15
ARHEOLOGIE LITERARĂ
„DINASTII INTELECTUALE”.
CIORĂNEŞTII (2)
3/ Ioan (n. 27 mai
1905-m. Sibiu, 18
octombrie 1926) a
urmat cursurile şcolii
primare în satul natal
cu părinţii, iar cele
liceale în Bucureşti
(„Mihai Viteazu”
„Spiru Haret”). Se
îmbolnăveşte de
tuberculoză pulmonară
şi, în pofida tratamentelor la Gioagiu şi
Sibiu, decedează în spital. Era student în
primul an al Facultăţii de litere din
Bucureşti. Poet precoce publică în
revistele: „Lumea copiilor”, „Universul
copiilor”, „Foaia tinerimii”, la care a fost
redactor, dar şi la revistele „Adevărul
literar”, „Viaţa literară”, „Cuvântul
literar” şi „Gândirea” (1922-1926).
Fondează şi conduce revista „Vlăstarul” a
Liceului „Spiru Haret” (1924-1925). Are
aplicaţii pentru limbi străine, învăţând
engleza, franceza şi germana. Editează:
Povestiri în versuri (Cartea românească,
1925, 151 p.), Prichindel, Versuri pentru
copii (Ancora, 1926, 151 p.) şi traducerea
Esterei de Jean Racine (Bucureşti, 1924).
Postum îi apar: Vestiri (vol. de versuri,
1937, cu o prefaţă de Tudor Vianu şi
1980). Antologia poeziei franceze (1938
şi 1980). Au rămas în
manuscris mai multe
traduceri printre care şi
Macbeth de W. Shakespeare.
A mai tradus din
D’Annunzio, Leopardi şi Poe.
„Sunt rare cazurile în care un
poet să fi fost inspirat de
experienţa mai directă şi de
atingerea mai vie a apărut în editură proprie
morţii.” (Tudor Vianu).
Pentru George Călinescu este
un „cântăreţ de marasme
provinciale”. A fost o mare
promisiune literară întreruptă
16 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Mircea Colo enco
tragic, de tânăr, asemenea lui Vasile
Cârlova, Iulia Hasdeu, Nicolae Labiş.
4/ Constantin (n. 26 mai 1907-15 iulie
1949, Bucureşti) a fost licenţiat în
electromecanică, la Institutul Politehnic
din Bucureşti (1931), şi matematică, la
Universitatea din Bucureşti (1941). Era un
bărbat înalt, cu faţa şi bărbia ovală, nasul
şi gura regulată, fruntea lată, ochii căprui,
părul brunet, cum au arătat de altfel toţi
Ciorăneştii. A funcţionat ca inginer
proiectant la Fabrica de avioane din
Braşov (1930-1931), colaborând sub
conducerea lui Elie Carafoli, la proiectarea
faimosului avion de vânătoare românesc
(cu aripa de profil original suprajoasă),
alături de alţi 50 de ingineri şi 100 de
meseriaşi de înaltă tehnicitate, la
executarea detaliilor la calculul eforturilor
la noduri, construcţia nodurilor şi
îmbinarea planului central cu fuselajul,
care i-a fost tema lui de proiectare. Apoi a
intrat în rândul cadrelor de specialitate ale
Căilor Ferate Române, ajungând până la
funcţia de director general. A funcţionat
într-un timp ca asistent la catedra de calcul
diferenţial şi integral de la Universitatea
Bucureşti (1943). Lucrările sale ştiinţifice,
în total peste 60 au fost prioritar dedicate
problemelor tehnice ale căilor ferate, una
dintre ele: Construcţia materialului rulant
uşor, Bucureşti, 1936) a fost
premiată la Societatea
Politehnică din Bucureşti, cu
premiul „ing. N. P. Ştefănescu
(1934). În ultimii ani de viaţă
a fost secretarul de redacţie a
revistei „Metalul” editată de
A.G.I.R. (1946-1949). Multe
din lucrările publicate au
traduse din limba franceză
fiind în genere de popularizare
a ştiinţei sau pentru meseriaşi.
A murit cu zile pe masa de
operaţii.
 A fost căsătorit cu Ecaterina Mititelu
(n. 1909), licenţiată în limbi clasice, fostă
profesoară de latină în liceele
bucureştene. A avut un frate, Claudiu
Mititelu (n. Botoşani, 1 martie 1893-3
ianuarie 1966, Petroşani), fost profesor de
matematici, la Institutul de Mine din
Petroşani, citat de Dan Barbilian pentru
unele inovaţii în teoria numerelor.
Au avut o singură fiică, Ecaterina (n.
Bucureşti, 1938), licenţiată şi doctor în
fizică-matematică (Universitatea Bucu-
reşti, 1970), căsătorită cu Silviu Teleman,
doctor în matematică. În prezent stabiliţi
în Puerto Rico încadraţi la Universitatea
de acolo. Silviu Teleman a fost cadru
universitar în ţară, specialist în teoria
elasticităţii şi a analizei funcţionale şi
topolgiei. Este fiu de inginer şi este frate
cu Costache şi Nicolae, la fel de dotaţi în
matematici. Ecaterina Teleman a lucrat la
Institutul de Fizică Atomică din
Bucureşti. Fii lor sunt stabiliţi în SUA;
Ştefan Teleman (n. Bucureşti, 1962),
absolvent de Conservator, pianist, Master
of Arts, iar Costin Teleman (n. Bucureşti,
1968), absolvent de matematică la
Universitatea Harvard.
5/ Ecaterina (n. 15
august 1909-m. 23
ianuarie 2000)
urmează cursurile
liceale şi universitare
în Bucureşti, luându-
şi licenţa în fizică-
chimie (1931) şi
doctoratul, cu teza:
Sinteze cu clorură
de aluminiu în seria
hidrocarburilor alifatice şi aliciclice
(1936), după care activează în
învăţământul superior, traversând toate
gradele didactice până la cel de profesor
de chimie organică la Institutul Politehnic
ori Institutul de Petrol şi Gaze din
Bucureşti (prin interferenţă, 1936-1977).
Este membru corespondent (1963) şi
titular (1974) al Academiei Române,
membru al Academiei Tiberina-Roma
(1971) şi al Societăţii de chimie din New
York (1971). A fost căsătorită cu savantul
Costin D. I. Neniţescu (1902-1970), care i
-a fost şeful comisiei pentru doctorat şi cu
care a colaborat, atât în elaborarea,
împreună, a numeroase procese
tehnologice pentru fabricarea
medicamentelor, antidăunătorilor, compuşilor
macromoleculari, intermediarilor pentru
industria chimică organică, cât şi la
crearea şi organizarea de laboratoare
didactice şi de cercetare de chimie
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
organică. A realizat o nouă sinteză a alfa-
aminocetonelor din alzactone şi
hidrocarburi aromatice, contribuind la
elucidarea naturii carbocationilor în
special neclasici. A obţinut rezultate
deosebite în industrializarea primelor
medicamente de sinteză din ţară, fiind
autoare a întâiului tratat în domeniu
(Medicamente de sinteză, 1957, ed. II,
1966) şi iniţiatoare a învăţământului de
chimie farmaceutică la Institutul
Politehnic Bucureşti. Lucrările sale au
fost publicate în mari reviste de
specialitate în limbile română, engleză,
germană şi rusă.
Nu a avut copii. S-a îngrijit de editarea
lucrărilor şi fraţilor decedaţi.
6/ Alexandru (n.
15 noiembrie 1911-
d. 25 noiembrie
1999, Insulele
Canare-Spania), a
urmat cursurile
primare în satul natal
cu părinţii, iar în
Bucureşti, studiile li-
ceale („Spiru Haret”)
şi universi-tare fiind
licenţia în literatură română şi franceză,
diplomat al Şcolii superioare de
arhivistică şi paleografie (1933). Devine
membru al Şcolii române din Paris (1934-
1938), în care timp cu bursă din partea
guvernului francez, îşi pregăteşte teza de
doctorat despre opera lui Ariosto în
Franţa, obţinând doctoratul de stat, la
Sorbona (1938). A îndeplinit funcţii
onorifice de secretar general al Institutului
de Istorie universală din Bucureşti
(noiembrie 1938) şi de consilier cultural
la Ambasada Regală Română din Paris
(ianuarie 1940). În perioada celui de-al
doilea Război Mondial, este mobilizat, în
ţară, ca redactor de editură, director de
teatru, reintegrat în corpul diplomatic,
ulterior (1946), după care urmează
desţărarea, stabilindu-se definitiv în
străinătate, mai întâi în Franţa, apoi în
Spania, Santa Cruz de la Tenerife, în
Insulele Canare, ca profesor la
Universitatea La Laguna (1948-1978).
Bibliografia sa numără aproape 400 de
titluri (articole, memorii, culegeri de
documente, bibliografii, traduceri în/ din
română, engleză, franceză, italiană,
spaniolă). Menţionăm două lucrări de
înaltă ţinută ştiinţifică privind conceptul
de literatură comparată (1954 şi 1964),
precum şi un dicţionar etimologic de
proporţii al limbii române (1958-1961, 6
vol., 918 p.). I se conferă diferite titluri,
17

printre care şi cel de Onoare al Academiei
Române (1991).
A fost căsătorit cu Lyda Ianculescu (n.
Bucureşti 1911-1988, Paris), fiica fostului
director al Şcolii române din Paris), cu
care are doi copii: Sanda (n. Bucureşti,
1939), licenţiată în biologie, a fost
cercetătoare la Institutul de microbiologie,
parazitologie şi epidemiologie „Dr. I.
Cantacuzino” din Bucureşti, a fost
cercetătoare la Institutul Pasteur din Paris.
Căsătorită cu Pierre Imbert (n. 1944),
economist, doctor în drept internaţional,
membru al Parlamentului European. Au
doi copii: Sorin (n. Paris, 1967), licenţiat
în matematică la Universitatea din
Strasbourg şi Alexis (n. Paris, 1970)
licenţiat în drept internaţional la Paris.
Cel de-al doilea copil al soţilor
Alexandru şi Lydia Ciorănescu este Ion
(n. Bucureşti, 1941) absolvent al
Politehnicii bucureştene şi este inginer la
o firmă pariziană şi căsătorit cu Doina
Pop, cercetător în matematică la un
Institut de specialitate din Paris. Au un
singur fiu, Ion.
18 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
A fost căsătorită cu Tudor Dinu (n.
1908) medic primar pneumo-ftiziolog de
dispensar. Au un singur fiu, Ilie Dinu (n.
1954), licenţiat în studii economice şi un
unic nepot, Ion Dinu Ciorănescu (n.
1986).
Maria (Ciorănescu) Dinu este o
ferventă susţinătoare a întemeierii casei
memoriale a Ciorăneştilor la Moroeni-
Dâmboviţa, casă în care, în ultimele
decenii, a funcţionat Primăria din
localitate.
8/ Elena (n.1915-m.1983, Bucureşti) a
urmat cursurile primare şi liceale în
Bucureşti. S-a retras din facultate fără nici
o explicaţie. A lucrat într-un laborator al
Institutului de mineralogie din Bucureşti.
A fost un autodidact, cu aplicaţii literare.
Se ştie că a redactat un roman. S-a
căsătorit cu Nicolae Renţea, licenţiat în
drept, care a tradus şi publicat, în timpul
războiului, o lucrare privind televiziunea
(1942). Au avut un singur fiu, Călin
Renţea, doctor în chimie organică, laureat
al Premiului Teclu al Academiei Române.
Cercetător la un institut de chimie din
Heidelberg-Germania, unde s-a stabilit şi
lucrează cu soţia sa, Mariana Ghica, de
aceeaşi specialitate şi grad universitar. Nu
au copii.
9/ George (n. 19
martie 1919, Moropeni
-d. 6 febrarie 1993,
München) a urmat
cursurile primare,
liceale (1926-1937) şi
licenţa în ştiinţe
politico-economice,
Cluj 1946, diplomat
al Institutului de studii internaţionale din
Paris (1949). A fost avocat în Bucureşti
(1941-1947), asistent la Politehnica din
Bucureşti (1947), secretar al Fundaţiei
Carol I din Paris (1951-1958), redactor
şi vice-director al departamentului
român de la Radio Europa Liberă din
München (1955-1970), cercetător şi şef
de secţie la aceeaşi instituţie (1977-
1984). Membru sau consilier la diferite
institute de studii, fundaţii, organizaţii
culturale şi academii din Bucureşti,
Bruxelles ori Paris (1946-1982).
Bibliografia sa numără peste 100 de
lucrări în diferite domenii: poezie
(Ystud, 1950; Poeme fără răspuns,
1952; Poeme prea târzii, 1954; Marior
ergo sum, 1981; Mai aproape de îngeri,
traducere din lirica religioasă, 1986;
Metaerotism imaginar, 1990); istorie
(La mission de Stanislas Bellanger dans
L’Empire ottoman, Tessalonique, 1981,
296 p.; Bessarabia, disputed land
between East and West, München, 1985,
374 p.); articole pentru enciclopedii
(Kindler Literatur Lexicon, t.4-7,
München, 1968-1972; Biographisches
Lexicon Südosteuropa, t.13, München,
1972-1974); articole şi lucrări politice
(Les jeunesses de l’ Europe centrale et
orientale sous l’opression comunistes,
Paris, 1955, 37 p.). Redactează o
cochetă şi doctă revistă independentă de
cultură românească Apoziţia, din
München (editor Ion Dumitru), care a
ajuns din 1972, la 13 numere, în 1991.
Număr special pentru M. Eminescu în
Apoziţia.
Scrierile sale încă nu au fost asimilate
în cultura patriei natale. Mai mult, într-una
din lucrările dedicate genealogiei sale
(Mihai Gabriel Popescu. O familie de
intelectuali dâmboviţeni: Ciorănescu, în
Scripta Valachica, IV, Târgovişte, 1972,
pp. 353-360) a fost eludat cu totul. Să fie
consecinţa mentalităţii unei epoci ori
destinul celor puternici?
Căsătorit cu Galateea Lemonidi (n.
Bucureşti, 1928), absolventă a Liceului
german din Bucureşti. Nu au avut copii.
Stabiliţi în străinătate din 1947,
domiciliind la München.
Faptul istoric nu devine simbol,
când trecutul apare ca o expresie
subiectivă, iar prezenteismul
înlocuieşte ideologia, structura şi
sinteza în gândirea istorică, în practica
istoriografică. Însă, istoria ca magister
vitae, trebuie să asigure cunoaşterea
generaţiilor anterioare ca tezaur de
experienţă acumulată. „Istoria
românească mai ales, scria M.
Kogălniceanu, să ne fie cartea de
căpetenie, să ne fie paladiul
naţionalităţii noastre” (Introducere la
arhiva românească, în M. K. Texte
social-politice alese, Editura Politică,
Bucureşti, 1967, p. 101).
Condiţia pusă de marele istoric şi
bărbat de stat este admisibilă în cazul
continuităţii existenţei naţiunii în acelaşi
perimetru geo-politic. În cazul unor
grupuri sau membri dispersaţi, din varii
motive, în cadrul altor comunităţi
naţionale, condiţia sine qua non a
„paladiului” ţine doar de emisferele
punctelor de contact. Nu mai departe
exemplul macedoromânilor, istroromânilor
şi meglenoromânilor, entităţi formate şi
existând în afara spaţiului geografic al
statului român naţional modern, care au o
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
cultură etnică distinctă de cele ale
naţiunilor în mijlocul cărora trăiesc, ori a
basarabenilor şi bucovinenilor, fie că se
află în teritoriile de provenienţă, fie că,
dispersaţi în nemărginirea artificioaselor
zone teritoriale sovietice, locuiesc în
orientul caspic ori în alte medii asiatice,
precum Siberia, care îşi mai păstrează
obiceiurile în oceanul etnic slavic sau
turanic.
Altul este cazul expatriaţilor.
Nu ne-am propus să prezentăm esenţa
naturii umane, în genere, nici pe cea
românească, în special, ci studiind
genealogia familiei Ciorănescu, am
constatat, pe de o parte, formarea de
generaţii de intelectuali de elită în
interiorul culturii române şi, pe de alta,
dispersia lor în lumea altor culturi
spirituale naţionale. Asimilarea lor de
culturile respective este iluzorie. Ei rămân
a-naţionali, în prima generaţie, asemenea
copiilor adoptivi într-o familie oarecare.
Cu urmaşii lor este altceva.
Toţi aceştia, în pofida apartenenţei lor
– ca structură genetică – la neamul
românesc, la fel legendarului Banu
Mărăcine, strămoşul lui Ronsard, ori a
harapului care i-a fost străbunic lui A.S
Puşkin, nici Ronsard, nici Puşkin, oricât
de revendicaţi ar fi de români şi,
respectiv, de africani, ei vor rămâne
pentru totdeauna francez şi rus. Şi încă ce
calibru de francez, de rus!
Pentru naţiunea noastră, diaspora
românească se poate asemui miticei
Atlantide a lui Platon. Generaţiile care o
compun sunt copiii de suflet ai neamului,
căci toate forţele lor intelectuale, fizice şi
afective sunt îndreptate către ţara adoptivă
devenită patria de sine stătătoare. Din
firimituri, se mai înfiripă unele elanuri
pentru ţara de origine.
Iar dacă ar fi să facem o observaţie
pertinentă în acest sens, ne rezumăm în a
-l cita pe însuşi Alexandru Ciorănescu
dintr-o lucrare datând din 1944: „Dintre
naţiunile mai puţin numeroase, nici una
n-a dat schimburilor internaţionale mai
mult decât România. Lista oamenilor de
seamă cu care sunt datoare neamurile
învecinate a fost făcută de multe ori.
Niciodată nu s-a atras însă luarea
aminte asupra împrejurării că aceste
energii împrumutate se numără printre
cei care au deschis în patria lor nouă
orizonturile largi europene”. („Literatură
comparată”, Studii şi schiţe, Bucureşti,
1944, Casa Şcoalelor, p. 40).
Totuşi, fac parte din paladiul
românesc!
19
NOTE DE LECTURĂ
O CARTE CE SE CEREA SCRISĂ
Frecventele referiri la G.T. Kirileanu în
mai toate cărțile dlui Iordan Datcu făceau
oarecum iminentă apariția unei monografii.
Eu unul o așteptam. Și ea a fost publicată
recent: G.T. Kirileanu, RCR Editorial,
București, 2021, 182+16p. iconografie.
Cartea are o bibliografie critică de peste 70
de poziții și indice de nume.
Dacă însă pe ceilalți etnologi cărora
le-a consacrat monografii (Ioan Șerb,
Ovidiu Bârlea, Petru Ursache,
Constantin Eretescu) i-a cunoscut, fiind
contemporan cu ei, pe cărturarul de la
Piatra Neamț l-a cunoscut indirect, din
mărturiile altora, din opera diaristică și
din corespondența foarte
bogată. Împrejurarea își
pune amprenta atât pe
conceperea cât și pe
realizarea ca atare a
monografiei. Este motivul
pentru care Iordan Datcu
pune întregul său demers,
încă în Argument (pp. 5-8)
sub lumina portretului pe
care Petru Caraman i-l face
într-o scrisoare trimisă lui
Iordan Datcu, mai ales în
latură morală: ”distincție
sufletească”, ”dragoste de
țară”, ”dărnicie fără limite”
din mijloacele sale ”foarte
limitate”, ”blândețe…personificarea
însăși a bunătății umane.”
După un Tabel cronologic (pp. 9-16),
care nu lasă nicio pată albă în biografia
lui G.T. Kirileanu, cartea curge firesc,
abordând ceea ce a fost mai pregnant
pentru personalitatea cărturărească a
bibliotecarului regal, în capitole precum:
Cercetător al creației populare, Editor,
Diarist, Istoric literar, sau în altele în
care Moș Ghiță (pentru apropiați) e
înfățișat în relațiile sale cu marile
personalități ale vremii sale.
Deși numeroși oameni de cultură
recunosc temeinicia cunoașterii
folclorului de către Kirileanu: Titu
Maiorescu (”unul din cei mai buni
folcloriști români”); G. Vâlsan („ești
nespecialistul care știe în ale neamului
20 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
A. Gh. Olteanu
românesc poate mai multe decât toți
specialiștii împreună”), Tudor Teodorescu
-Braniște (un „profund cunoscător al
folclorului românesc”), istoriile
folcloristicii românești (Gheorghe Vrabie,
Ovidiu Bârlea) nu-l menționează.
Motivul? Lipsa din preocupările lui
Kirileanu a oricăror încercări de a-și
sistematiza cunoștințele în studii cu o
atare destinație.
Precum în cazul folclorului, nici în
domeniul istoriei literare G.T. Kirileanu nu
are o operă. Cunoscându-i-se însă erudiția
și generozitatea, mulți autori îi solicită în
diferite scopuri sprijinul. George Giuglea îl
roagă să-i explice
semnificația termenilor dintr-o
listă foarte bogată, Romulus
Vuia îl roagă, în 1933, să-i
revizuiască lucrarea Așezările
și casa țăranului român din
Ardeal și Banat; lui C.C.
Giurescu îi comunică el, în
1941, mai multe observații la
Istoria românilor, manual
pentru clasa a VIII a, fapt
pentru care acesta îi
mulțumește; Ion Lupaș îl
roagă să-i comunice
eventualele observații la vol.
IV (1943) și V (1944-45) din
Studii, conferințe și
comunicări istorice. Pe de altă parte, G.T.
Kirileanu constată și comunică (sau nu) în
epistolele sale către prieteni observații care
se dovedeau întemeiate științific sau în
baza bunului simț. De obicei, Moș Ghiță
nu făcea publice asemenea observații din
prea marea lui delicatețe de a nu supăra.
Astfel, ediția operei lui Creangă, scoasă de
Ilarie Chendi și Șt. O. Iosif, conține prea
mulți termeni muntenești și transilvăneni.
Istoria… lui Călinescu are parte de
observații elogioase dar și critice, unele
dintre ele de-a dreptul dure. G.T. Kirileanu
dispunea, nu încape îndoială, de o
informație neștirbită, de erudit imbatabil,
dar și de bun gust/bun simț nativ fără greș.
Ca editor, Kirileanu își leagă numele de
opera a doi dintre marii noștri clasici,
Eminescu și Creangă. Încurajat și de
Maiorescu, împreună cu I. Scurtu, publică
M. Eminescu, scrieri politice și literare
(Introducere de I. Scurtu), vol. I (1870-
1877), București, Institutul de arte grafice și
Editura Minerva, 1905, XXXVI+451 p.
Volumul apare numai cu numele lui I.
Scurtu, la cererea expresă a lui Kirileanu. În
1909, va scoate o broșură de 47 pagini,
intitulată Icoane vechi și icoane nouă,
tipărită la Vălenii de Munte, tipografia
Neamul Românesc. Nici acum Kirileanu nu
acceptă să îi apară numele pe copertă. „N.
Iorga- comentează Iordan Datcu- n-a
subscris în întregime la modestia exagerată
a lui G. T. Kirileanu și i-a trecut pe copertă
doar inițiala numelui de familie” [K] (p.46).
Editarea operei lui Creangă l-a
preocupat de timpuriu pe Kirileanu. În
1906 scoate o ediție împreună cu Ilarie
Chendi, reluată în 1909. O alta în 1913 și
alta în 1936 (prefațată de Constantin
Botez). Iordan Datcu sugerează că această
preocupare pentru autenticitatea textelor lui
Creangă s-ar putea datora nu numai „…
prețuirii fără margini a spiritualității
populare, a numeroaselor carate de aur ale
limbii, obiceiurilor și înțelepciunii
oamenilor de la munte”, pentru că „…dacă
mergem mai departe, Kirileanu se asemăna
cu Creangă și prin anume date ale firii sale:
…simplitate, firesc, generozitate, funciară
dăruire pentru cauze nobile” (p. 41).
În fine, comemorarea unei jumătăți de
secol de la moartea lui Creangă e marcată
de Viața lui Ion Creangă a lui G. Călinescu
(1938) și de Ion Creangă, Opere, ediție
critică, cu note, variante și glosar de G.T.
Kirileanu, cu 27 planșe afară din text
(București, Fundația pentru Literatură și
Artă „Regele Carol II”, 1939, 353p.) După
reluările din 1941și 1957, au urmat altele,
ajungându-se la 16 ediții, care i-au adus lui
Kirileanu celebritatea definitivă. Editorul
lui Eminescu, Perpessicius, aprecia că
Kirileanu „«a rămas inegalabilul editor
științific al lui Creangă»” (p. 49).
Urmându-i exemplul, vizitându-l pe
Kirileanu la Piatra Neamț și beneficiind de
erudiția generos împărtășită, Iorgu Iordan
va scoate (1970, împreună cu Elisabeta
Brâncuș) o nouă ediție, dar despre Kirileanu
va afirma răspicat că „«Până la urmă Gh.T.
Kirileanu a rămas singurul editor al marelui
humuleștean”…că e „un intelectual
autentic”, după cum „rămăsese în multe
privințe un țăran la fel de autentic»” (p. 44).
Strădania lui Kirileanu avea să
depășească hotarele țării, de ea folosindu-se
cunoscutul cercetător francez al clasicului
român, Jean Boutiere, care, într-o
scrisoare din 18 decembrie 1927, îi aduce
mulțumiri, laolaltă cu aprecieri elogioase,
pentru rodul dobândit pe ogorul
humuleșteanului.
Pe lângă ediția Creangă, altă comoară
rămasă de la Kirileanu o reprezintă
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
însemnările jurnaliere și corespondența.
Valoarea lor stă în faptul că vine de la un
observator nemijlocit al vieții politice și
civile de la vârful piramidei sociale. Pe o
jumătate de veac (1906-1960)
evenimentele consemnate „privesc
aspecte din viața familiilor regale…
primirile la rege și la regină, relațiile
dintre partide, căderile de guverne,
dizolvarea Camerelor, opiniile familiei
regale despre anumiți politicieni și ale
unora dintre ei despre suverani, călătoriile
regelui și ale reginei, opiniile sale, ale
diaristului, despre numeroși slujbași de la
Palat, certuri ale politicienilor, de diverse
orientări, atmosfera de la Curte, evidența
celor care au cerut audiență sau au fost
chemați de către rege, ceremoniile de la
Cotroceni, imagini zguduitoare din timpul
Primului Război Mondial, prăzile luate de
nemți în retragere…relațiile lui Kirileanu
cu regii, cu alte personalități: Titu
Maiorescu, Nicolae Iorga, prințul Barbu
Știrbei, Sextil Pușcariu, Simion
Mehedinți” (p. 47-48).
Jurnalul și corespondența dovedesc,
deseori, talent în evocarea evenimentelor,
fie ele mondene, solemne ori cumplite,
precum cele din război.
De această avuție s-au ocupat, în
principal, doi editori: de corespondență
are grijă Mircea Handoca. El publică
G.T.Kirileanu, Corespondență, cu note,
tabel cronologic, bibliografie și indici
(Editura Minerva, 1977). De jurnal și
corespondență, luate ca un tot, s-a ocupat
Constantin Bostan care, sub un titlu
inspirat, G.T. Kirileanu, Martor la istoria
României, Jurnal și epistolar, a început o
ediție critică, cu note și indici: vol.I (1872
-1914), Editura Rao, 1013; vol. II (1915-
1918), Rao, 2014; vol. III (1919-1920),
Rao, 2015, vol. IV, (1921-1924); vol. V
(1923-1927) Editura Saeculum I.O.,
București, 2019. Constantin Bostan a găsit
cu cale că e nimerit să așeze scrisorile în
contextul însemnărilor zilnice, acolo unde
cele două modalități de a referi la unul și
același eveniment să-l lumineze
complementar. Critica a reacționat la
această inițiativă în mod ezitant, îndoindu
-se de procedeu, dar acceptându-l, totuși,
pentru ușurarea lecturii.
În elementul lui Kirileanu s-a simțit ca
bibliotecar regal, fiindcă era în contact
nemijlocit cu documente de mare preț. Tot
așa cum, deși uneori excedat de prea multe
solicitări, a scris cu mare simț patriotic
discursuri pentru regii sub care a slujit:
Carol I, Ferdinand, Carol II, când era doar
print moștenitor, și prințul Nicolae, când
era regent. Era un stilist desăvârșit și știa
când și unde să intercaleze date istorice de
însemnătate deosebită. A întocmit
Descrierea moșiei regale Broșteni, județul
21
Suceava, atât de apreciată, și a
supravegheat tipărirea lucrărilor jubiliare
Amintiri despre Jubileul de 40 de ani de
domnie a M.S. Regale Carol I (1866-1906)
(1906, 310 p.) și Aniversarea de 70 de ani
a M.S.Regale Carol I al României (1839-
1909) (1910, 243 p.).
Însușirile cu totul aparte ale omului
G.T. Kirileanu se relevă cu deosebire prin
relațiile sale cu marile personalități ale
epocii: Titu Maiorescu, Constantin
Meissner, Nicolae Iorga, Prințul Barbu
Știrbei, Petru Caraman, Perpessicius ș.a.
Admirația și respectul nutrite pentru
Titu Maiorescu au, se pare, două surse:
una, personalitatea în sine ca om și
lucrarea sa în cultura română; a doua,
faptul că Kirileanu s-a simțit ca făcând
parte din Societatea Junimea,
autocaracterizându-se drept „ucenic al
Junimii și al lui Titu Maiorescu”, dar
„junimist cu pecete țărănească”. Poartă
corespondență cu întâia generație de
junimiști, dar cele mai strânse relații le are
cu Titu Maiorescu, căruia îi furnizează
date folclorice folosite de acesta în
polemica sa academică cu Duiliu
Zamfirescu. Există însă și reciproca: Titu
Maiorescu se arată sensibil la stăruința lui
Kirileanu de a publica la Academie
colecția de folclor a lui Al. Vasiliu-
Tătăraș, Cântece, urături și bocete ale
poporului. De asemenea, Titu Maiorescu
îi încredințează lui Kirileanu manuscrisele
Poveștii lui Harap-Alb și Povestea lui
Ionică cel prost.
Respectul și recunoștința cumulate au
fost neîndoielnic determinante în
atitudinea lui Kirileanu față de Constantin
Meissner, directorul Școlii Normale
„Vasile Lupu” din Iași, pe care viitorul
bibliotecar regal a frecventat-o între 1887-
1891, când a absolvit-o. Se întâlniseră doi
oameni buni prin excelență, magistrul și
ucenicul. Și cum cine se aseamănă se
adună, aproape din niciuna din 160 de
scrisori trimise de Kirileanu dascălului său
nu lipsește vocabula „părinte” din formula
de adresare („Scumpul meu părinte”, de
exemplu).
Apropierea de Nicolae Iorga, Kirileanu
a făcut-o în împrejurarea documentării și
elaborării monografiei moșiei regale
Broșteni. Când va apărea, în 1906, marele
istoric s-a referit la ea elogios în „Neamul
românesc”. Sunt, pe urmă, și alte aprecieri
la adresa omului de carte și de caracter care
era G.T. Kirileanu, astfel că relațiile celor
doi merg inclusiv către familia
imprevizibilului și adesea contradictoriului
mare om de cultură. La un moment dat,
Kirileanu intervine, la sugestia lui Iorga, în
ameliorarea relațiilor dintre cei doi soți.
Admirația și prețuirea lui Kirileanu
pentru „patriotul cinstit și marea
22 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
personalitate” a lui Iorga erau totale, dar
acest lucru nu i-a știrbit cu nimic simțul
critic. De aceea el e printre puținii care au
avut curajul să atragă atenția asupra unor
„obscurități” în frazele prea lungi ale
colosului de la Văleni. Kirileanu spune pe
șleau, țărănește, ce are de spus.
Prietenia dintre G.T.Kirileanu și
prințul Barbu Știrbei pare incredibilă
pentru cine nu o cunoaște în articulațiile ei
intime. Incredibilă chiar și pentru
modestul până la sfială Moș Ghiță care se
autoconfesa: „«Ce caut eu, cel mic, cu cei
mari? Ce caut eu, cel sărac, cu cei bogați?
Ce caut eu, cel bolnav, cu cei sănătoși? Ce
caut eu, cel bătrân, cu cei tineri? Ce caut
eu, cel neînvățat, cu cei învățați? Ce caut
eu, țăranul, cu boierii?»” (p. 142). Totuși,
modestul avea tăria opiniilor celor din
care se ivise: „«popi, răzeși, clăcași, oieri,
vânători, pescari»”, tărie pe care o opunea
în discuțiile cu nepotul domnitorului Țării
Românești (1849-1853; 1854-1856) și
probabil că prințul tocmai asta aprecia la
bibliotecarul regal. Într-o însemnare a
acestuia citim:
„«Prințul Știrbei îmi zice:
‒ Câte idei n-am luat eu de la d-ta?
‒ Fiind trecute însă printr-o sită prea
fină a rămas la mine partea naivă, curată
și sinceră a țăranilor din satul
proștilor»”(p. 145).
Se pare că, între atâtea dezamăgiri,
prietenia manieratului prinț avea efectul
unui balsam. Mai ales că era un apropiat
al întregii familii princiare: „«Sunt fericit
că am avut norocul să cunosc mai de
aproape pe prințul Știrbei și familia sa.
Sunt niște oameni de o rară noblețe
sufletească, iar domnișoarele sunt de o
drăgălășenie neîntrecută»” (p. 143). Era
firesc, așadar, ca moartea nobilului său
prieten să-i lase în suflet o mare durere, pe
care și-o exprima într-o scrisoare către
C.C.Giurescu.
Nu greșim deloc dacă afirmăm că
valorile cultivate de G.T.Kirileanu au
fost prietenia și generozitatea,
amândouă puse în slujba cunoașterii, a
culturii. Numărul mare al oamenilor de
știință acest lucru îl arată. Stau
mărturie, ca o pildă de neînlăturat, cele
peste o sută de scrisori schimbate între
G.T.Kirileanu și Petru Caraman.
Afirmația tocmai încheiată e revelatoare
de idei mai generale. Căci, dacă nu
uităm însușirile inventariate privind
portretul făcut de Caraman lui Kirileanu
și că relațiile acestuia din urmă cu
personalitățile vremii aveau la bază
afinități elective, concluzia care se
impune e că, în vremea respectivă cel
puțin, țara noastră dispunea de o clasă,
deopotrivă politică și cultural-științifică,
de aleasă calitate.
LECTURI CRITICE
George Toma Veseliu
VERONICA MICLE ȘI MIHAI EMINESCU
Două vieți paralele – un destin unic
Pasiunea cu care, zi de zi, ceas de
ceas, fără astâmpăr, cu satisfacția
neodihnei productive, lucrează profesorul,
eminescologul, cercetătorul științific în
ale literaturii române este, de fapt, însăși
rațiunea existenței lui. Suntem pe deplin
convinși că tocmai anvergura tematică a
exegezei monografice literare a d-lui
Nicolae Georgescu „Viața Veronicăi
Micle lângă Erminul ei iubit”, în ultimă
instanță, dă măsura efortului domniei sale
de a pune stăpânire pe colosalul material
documentar acumulat în decursul celei de
a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și
ajungând la o primă izbândă
de a alege adevărul vieții
celei mai frumoase povești
de iubire din literatura
română între Luceafărul
poeziei române, Mihai
Eminescu și floarea lui
albastră (Pasărea albastră),
Veronica Micle. Ideea de
bază a studiului este o
temeinică confruntare a
adevărului vieții, pe toate
planurile, a celor doi având
în vedere cărțile care au fost
scrise de autori cu autoritate
critică, merituoase în felul
lor, bine primite la vremea
respectivă uneori contestate
dar încă apte de a da răspunsuri corecte în
această perioadă când personalitatea lui
Eminescu cu precădere, a fost ținta unui
val de denigrări jalnice, evident eșuate
lamentabil. Titlul generic al cărții Politică
și Poezie mută, din capul locului, atenția
lectorului către o viziune care are rolul de
a pune accentele determinării unei
existențe. Iubirea, un sentiment înalt-
uman, este, prin natura sa, unul care ține
de intimitatea persoanei, respingând
proiecțiile pe fondul social, deși, în
literatură, acest atribut este însăși cheia
conflictului social primar. Nicolae
Georgescu, referindu-se pe de o parte la
operă iar, pe de altă parte la societatea
constată, în cazul lui Eminescu, problema
„celor două imagini: cea dinăuntru – cea
din sufletul poetului implicat în creație și
cea dinafară: relațiile cu grupurile sociale,
individuale, profesionale, politice.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Bunăoară, în cazul Veronicăi Micle,
Nicolae Georgescu; în Notă asupra ediției
(O bibliografie rău croită), montează
conceptul de imagine poetică prin
accentele puse pe imaginea publică, unde
imaginarul colectiv întărește, fixează o
anumită poză. Care era poza de poet a lui
Eminescu și a Veronicăi Micle: „imaginea
de poetă, zice N Georgescu se construia
tot din câteva zeci de titluri, desigur
publicate, însă în Convorbiri literare,
Literatorul, Columna lui Traian și
Familia, poezii scurte difuzate în patru
medii culturale, cu un tiraj mai larg
așadar, în unele din ele era
evocat chiar Eminescu
(subl.n.)”, p. 7.
Așadar, cele două imagini,
după cum vom vedea (autorul
teoretizează în sensul evaluării
iubirii asupra conceptului de
relație) unde sunt căutate acele
„defecte”, minusuri în pasiune
ca unul dintre cei doi să fie
declarați. În acest sens, N.
Georgescu privește cuplul într
-o viziune romantică ideală
deși analizele sale,
comentariile sunt reținute ca
spre a evita modele anterioare
unde accentele cad uneori fără
acoperire documentară.
De altfel, exegetul eminescian de
marcă, N. Georgescu, repugnă acea
unanimitate privind natura unui adevăr
care, în cazul ideologiei unui partid, cade
bine, dar în ceea ce privește viața
personală (vezi cap. II „Furtună-ntr-un
pahar cu apă”, 372) acea unicitate a
poetului Mihai Eminescu care iluminează
viața omului politic Eminescu și dă sens,
dă o anume perspectivă a înțelegerii
operei și vieții sale sentimentale. Nimeni
până acum, decât unele încercări mai
vechi dar aflate sub cheia manuscriselor
imposibil de publicat, n-a încercat să
adâncească analizele melancoliei,
nostalgicului și iubirii eminesciene în
relație cu pasiunea pentru putere.
Și această excelentă lucrare constituie
pentru noi un imbold de a da curs
rescrierii și publicării unui studiu
eminescian de sertar pe această temă.
23
 Imixtiunea în relația de iubire a
Veronicăi Micle a socialului, politicului,
acelei zone a mondenității, l-a determinat
și evident „l-a construit” pe exeget în a
aborda lumea documentelor printr-o
viziune postmodernistă „acea schimbare a
privirii” (Eugen Negrici, „Emanciparea
privirii”) și, bineînțeles prin aplicarea
principiului destructurării. Nu a făcut
nicidecum o critică a criticii iar, dacă cu
mare prudență încearcă și reușește să ia în
discuție contribuțiile rău famate ale lui
Octav Minar, o face conștiința că, dincolo
de moloz, se află, excluzând refuzul prin
excesul de zel al respingerii, și lucruri
care neluate la timp în seamă au contribuit
la deformarea adevărului și în multe
privințe la deformarea reputației poetei
Veronica Micle și mai târziu a fetelor ei,
transmițând, ușurând propovăduirea unei
false imagini a Veronicăi Micle.
O propoziție finală venită din însăși
motivația studiului vieții Veronicăi Micle,
care știe să potențeze pasiunea iubirii printr
-un permanent oracol conflictual
transformând iubirea în ură, ura în iubire în
timpul vieții și postum prin poeziile ei care
vor fi publicate după plecarea lor în
Eternitate este, de altfel, autoarea celui mai
frumos roman de dragoste scris de ea cu
lacrimi, cu sânge, cu însăși viața ei (ipoteza
sinuciderii). Alături poetul cu o dublă
natură, poetul astral și omul social fragil
(„fără energie și fără viitor cum sunt eu în
secolul în care trăim”, p. 332) asumându-și
mea culpa în această umbrire tragică.
Privită astfel, cartea d-lui N. Georgescu
este, practic, o pledoarie pro-domo pentru
a regândi scrierea acestui roman virtual
paralel, dar înfricoșător de denigrator
privind adevărul vieții celor doi. În timpul
vieții celor doi romanul acela de dragoste
„scornit” pe seama lor a avut consecințe
nefaste pentru viața politică a lui Eminescu
exclus de un P.P. Carp din problema
filogermană (vezi tratatul pus la cale cu
Austria privind administrarea Dunării până
la vărsarea în Marea Neagră, proiect care și
azi zace în mintea unor politicieni). De
asemenea, urmașii Veronicăi Micle au
primit o nemeritată osândă politică.
Exegetul cu lungă experiență
documentaristă nu insista prea mult asupra
deslușirii unor fapte, unor culpabilizări
(vezi I.L. Caragiale) deși le descifrează și
scutură vălul mistificărilor. El are însă
talentul și priceperea monografistului care
știe că oricând, timpul este generos, pot
apărea noi dovezi scrise care să înlăture
orice dubiu. Este sau nu este o structură
prozastică această carte care se citește pe
nerăsuflate și care răspunde exigențelor
unei monografii de personalitate/
personalități? Depinde de unde așteaptăm
răspunsurile, din ce zonă se nasc ele. Un
răspuns categoric îl putem da cu
certitudine: cartea d-lui Nicolae Georgescu
răspunde afirmativ chestiunilor formulate
mai sus. Am afirmat din capul locului că
24 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
este o structură postmodernă unde, pe de-o
parte, epicul, subiectul de dragoste propriu
-zis „este extras din comportamentul
personajelor secundare” dar germeni ai
intrigii și, mai cu seamă, din
corespondența celor doi și, firește, din
„mărturiile” lumii mondene, o lume plină
de ură, de invidie maladivă, prin acele acte
de șantaj, de răsturnare demențială. Cu
eleganță, în logosul comentariilor, rareori
„se încinge” comentatul critic iar atunci
într-o polemică de factură estetică (editorul
eminescian Petru Creția).
Ar fi fost de așteptat ca în noianul de
cărți scrise despre sănătatea lui Eminescu,
autorul să vină cu anume concluzii. Lasă
lucrurile așa cum s-au încetățenit în
memoria publică, lucru înțelept, dintr-un
anume punct de vedere, dar și discutabil.
Domnia sa a lăsat cu bună știință ca
scriitura să acopere zone mai importante
din viața lui Eminescu, un lucru demn de
admirat, evitând „gâlceava” așa-zis
academică. La fel lectorul curios
observând că autorul monografiei literare
ia în discuție o problemă extrem de
dificilă a aceea a ducerii în chestiune a
faptelor extraliterare ale lui Octav Minar
în privința operei lui Mihai Eminescu și a
corespondenței acestuia și a Veronicăi
Micle se aștepta să facă o descindere în
forță în sensul catalogării executate de
academicianul Eugen Simion. Nu face
asemenea lucru și e un merit al său, deși
atitudinea pare a unui student care-și
apără situația în fața unui examinator
neîndurător – prejudecată încetățenită în
literatura noastră, proces greu de înlăturat
dar nu imposibil, lucru pe care încet dar
sigur pagină de pagină, d-l Nicolae
Georgescu desțelenește terenul de
asperitățile criticii canonice.
Altfel cartea nu face nicio concesie.
Este scrisă cu nerv, cu acribia
documentaristului eminescolog, dar are
aripi, ea este, practic, un poem liric al
suferinței din iubire, zona cea mai înaltă a
existenței umane – genul și
complementaritatea. Evident că atenția
specială o acordă d-l N. Georgescu
personajului feminin al „romanului” său
de dragoste, Veronica Micle, o Ana
Karenina, română. Se resimte aici
condeiul romancierului Nicolae Georgescu
care înnobilat de stilul cronicăresc-
diaristic creează într-o ficțiune verosimilă
caractere tari, înalte precum și acea lume
de caracude „vorbitoare” care, de data
asta, mărșăluiesc caragialian în toată
această carte doldora de personaje tragi-
comice. Și de ce să nu spunem imaginea
acestei Veronica Micle este undeva
eminesciană capabilă să-și trăiască
adevărata viață, adevărata iubire (nu cea
de soție a profesorului Ștefan Micle –
femeia cinstită – intelectuală rasată, poetă,
distinsă): „să fie obligată să-și iubească
soțul ales (Eminescu) în cea mai mare
taină, căci ca un soț i-a fost Eminescu să
nu-l poată urma la spital” și să rămână cu
stigmatul de sinucigașă în eternitate –
„iată viața de chinuri în care s-a zbătut
Veronica Micle”.
Cartea este egală. Ea cuprinde cele
două „infernuri paralele” ale celor doi
iubiți fericiți/nefericiți (p. 137). Deși
stăpânit de patos, discursul liric
răbufnește discret pe alocuri. Totuși sigur
pe structura epică postmodernă care prin
puzzle-le (documente, fotografii, case,
portrete, facsimile de texte, ziare, scrisori
olografe) redirecționează lectorul
transformându-l în coautor. Astfel,
subiectivitatea comentariului, a prozei
scrise la pers. a II-a sg. este potențat de un
comentariu critic care are valoare narativă
implicită prin rapiditatea cronologică a
dispunerii imaginilor. Cartea se citește cu
plăcere. Criticul învăluie...
Criticul meditează asupra scriiturii
constrâns de probitate, închistat de
luciditate și, mai ales, de dificultățile pe
care le are de întâmpinat, spre a nu călca pe
drumuri deja străbătute uneori în van,
deoarece, spune el: „Înaintăm cu reținere și
ne retragem prudent din această poveste
fără sfârșit a legăturilor Veronicăi Micle cu
Mihai Eminescu în anii 1879-1992”. De ce?
Răspunsul este acesta: „Desigur, toate
aceste interrelații trebuie urmărite, pânza
este țesută foarte fin când intri în context, în
realitate și o urmărești. Sunt momente când
evenimentele par a fi duse de o urzeală
intenționată – de un program – dar de cele
mai multe ori ele ies instantaneu în cale pe
canalul realității restituite documentar
(subl.n.)” lăsând să se bănuiască un model
dar fără a-l contura palpabil. Sunt simple
umbre: păstrându-ne în limbaj eminescian:
„umbre pe pânza vremii” (p. 137).
Dacă exegetul și-a propus să
depășească neputințele biografiilor rău
croite, cu siguranță că a reușit
performanța de a ieși din tiparul
povestirilor de dragoste – romanul
sentimental anonim coercitiv fiind absent
ca structură. Motivația este a a scrisorilor, în același timp înțelege
cercetătorului care stăpânește deopotrivă
arta criticii literare, arta reconstrucției
imaginii în realcătuirea adevărului istoric
și artistic: „Pe măsură ce s-au descoperit
noi creații eminesciene în inepuizabilul
său depozit de manuscrise, și s-a observat
că din centrul poeziei sale erotice iradiază
constant imaginea ei (a Veronicăi Micle
n.n.) s-au configurat împrejurările. Pe
măsură ce iarăși au ieșit la iveală mărturii
documentare ca – mai ales scrisori dar și
amintiri, impresii etc (oare nu asta este
problema esențială a cernerii adevărului
gol-goluț din fervoarea martorilor creatori
de scenariu, de false conflicte, de
comportări de tipar ca să dea bine ca
romanul sentimental ca să intereseze – să
evite platonismul, să evite viața plată, fără
frământările care creează așteptări,
emoții? N.n.) – împrejurările s-au
reconfigurat. Cert este că nu se potriveau
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
cele două imagini: cea dinăuntru reieșită
din sufletul poetului implicat în creație și
cea din afară”, (p. 5-6).
Nicolae Georgescu părăsește cadrul
îngust al moralei creștine, deși această
manevră e în spiritul acesteia, a certării, ca
mintea să nu fie întunecată de sentimente
dure. El cultivă principiul devenirii într-un
comentariu argumentat cu aer polemic-
poematic: „Evident, citite prin creație ca
de altfel și toate devierile (subl.n.) se iartă
și ce dacă li-au fost infideli (tocmai
rațiunea vieții paralele care i-a împiedicat
să trăiască sub acoperământul conjugal!
n.n.) și ce dacă ea l-a împiedicat în viața
politică (lui Lev Tolstoi nu i s-a tras din
cauza soției care l-a urmărit în ultimele
zile când scriitorul a fugit de acasă? n.n.),
iar el în cea de familie, și ce dacă o
mândrie exagerată a ei a făcut-o să se
laude și să se afișeze public, pe care i-a
purtat-o el, și ce dacă și ce dacă, (p. 6).
Important este că, deși viața celor doi
a făcut obiectul unor proiecte romanești
unele mai bine încheiate, altele cu căderile
pricinuite de modelele din epocă, unele
încărcate de sintagme lingvistice poetice
de culoare psihologică, o seducție
patrimonială artizanală. Această risipă
stilistică este ab-intio amendată de
creatorul de monografie postmodernă
literară de personalități. Risipeau ce
risipitorii? Știri false insinuări
conflictuale, idei de construcție a unui
roman sentimental de iubire pasionată,
după criteriile și gusturile acelei epoci
romantice pline de dramatism și poză
caricaturală. Cât privește influența unui
George Călinescu, monograful
postmodernist face câteva referiri și
acelea contextuale, poate ceva mai mult
din Bălăuca lui Eugen Lovinescu și
anume unele explicații de principiu.
Totuși, Nicolae Georgescu nu renunță
la funcțiile epice ale corespondenței
tradiționale care în Franța secolului al
XVIII-lea au produs o literatură savuroasă
interferențele limbajelor postmoderniste,
acea capacitate a imaginii (vizuale)
fotografice de a cuprinde o cantitate
enormă de viață în câțiva centimetri de
peliculă (cartea are în ea 11 fotografii –
portrete umane Eminescu, Veronica
Micle, Henrietta Eminescu etc. în
capitolul Risipitorii 4 fotografii, apoi
coperta cărții, 3 fotografii cap de revistă, 5
pagini facsimile revista – Consecința –
pozitivă: culoarea locală a epocii.
Fără îndoială, exegeza d-lui profesor
Nicolae Georgescu este un document
valoros, un modus vivendi, un modus
operandi a unor realități care cresc din
documente florile adevărului artistic,
Veronica Micle este un personaj suplu,
viguros, femeia superinteligentă, poeta
talentată și femeia de o frumusețe
răpitoare, aptă să îngenuncheze zeii.
Eminescu este și rămâne însă de aneatins.
25
COMENTARIU
TITI DAMIAN
Monografia literară redivivivus
Scriitor cu realizări evidente ca
prozator prin volumele sale de povestiri și
romane, din care tetralogia Muscelenii s-a
bucurat de un larg succes, Titi Damian
devine tot mai prezent în spațiul
publicistic cu eseuri și cronici literare, a
căror perspectivă de construcție fiind în
măsură să propună nu un simplu verdict,
ci o recompunere a structurilor cărții puse
în discuție printr-o dispunere care să
înlesnească afirmarea capacității sale
intuitive. Lipsit de „prejudecata
specializării”, prudent și ponderat, Titi
Damian ne surprinde recent
prin publicarea unei masive
monografii (Damian
Stănoiu, Editura Edithgraf,
Buzău, 2021, 571 p.), un
volum echilibrat și coerent,
fără exaltări și excese, o
contribuție importantă la
discutarea deschisă și
departe de orice preconcepții
a creației unui „scriitor de
primă mărime” al literaturii
române interbelice. Scris cu
energie și suplețe,
transmițând pasiunea
autorului față de propriul
„personaj”, volumul Damian Stănoiu
trasează cu siguranță și, am spune, cu
impetuozitate, un chip accentuat „tragic”
al prozatorului. Structurat în trei secțiuni
de bază (Partea I: Un prozator la
Mănăstire; Partea a II-a: Extra muros;
Partea III-a: Modernitatea scriiturii),
studiul de față îmbrățișează întreaga
activitate a unui autor savuros, format la
școala textelor patristice și care, în stil
ironic, face observații substanțiale asupra
vieții îndeletnicirilor monahale și a unor
figuri caracteristice pentru o întreagă
mentalitate umană. După primul volum de
povestiri inspirate din viața monahală
(Călugări și ispite, 1928), pe care, printre
alți criticii literari ai timpului, G.
Călinescu, Șerban Cioculescu, P.
Constantinescu, E. Lovinescu sau
26 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Marin Iancu
Perpessicius au stăruit să-l încadreze în
tradiția seriei de povestiri cu subiecte
clericale, structura nuvelelor și romanelor
lui Damian Stănoiu se menține în aceeași
schemă narativă simplă a reconstituirii
unui univers închis, dominat de
automatisme tratate în cheie ironică și
parodică, cu psihologii simplificate și
puse în evidență prin dialogul de tip
caragialian, șarjat uneori până la sarcasm.
De acum, prozatorul publică zeci de
volume, diferite ca tematică și structură
stilistică, nuvele și romane accentuat
satirice, tablouri pline de haz
și de adevăr ale traiului
monahal și al obiceiurilor
călugărești (Necazurile părintelui
Ghedeon, Demonul lui Codin,
Pocăința starețului, Alegeri de
stareță, Ucenicii sfântului
Antonie, Eros în mănăstire,
O zi din viața unui
mitropolit, Cazul maicii
Varvara, Furtună în iad,
Preot fără voie, Jocul
Satanei, O anchetă), ori
scrieri pe tema existenței din
alte zone ale vieții sociale
(Fete și văduve, Camere
mobilate, Parada norocului, Oameni cu
sticleți, Luminile satului, Pensionarii, pe
străzile capitalei, Căsătorie de probă, O
partidă de poker, Voiaj de plăcere,
București – Sinaia, Dâmboviță, apă dulce,
O noapte cu ghinion, Haine vechi),
semnificative prin calitățile de povestitor
ale unui talent realist și bun observator al
lumii monahilor supuși canoanelor
mănăstirești. Păstrând un echilibru în
construcția studiului său, Titi Damian își
îndreaptă atenția și asupra valorii de
document a unor scrieri semnate de
Damian Stănoiu, cărți despre și pentru
copii (Cinci prieteni, Doi vagabonzi, Doi
colegi), scrieri cu caracter memorialistic,
monografii ale mănăstirilor Pasărea,
Țigănești, Samurcășești (Ciorogârla),
Căldărușani, exerciții interesante nu doar
prin ilustrarea calităților de cercetător și
istoriograf, cât și prin talentul de
povestitor și portretistic al autorului.
„Stănoiu, scrie Titi Damian, își propune
și izbutește să realizeze o monografie a
vieții mănăstirilor, zugrăvind o lume
într-un imens tablou, care, dacă ar fi
pictat, s-ar situa sub semnul parodiei și
al grotescului.”
Atent la „cursivitatea clară și
naturalețea povestirilor”, întru totul
interesante prin surprinderea elementelor
ce tind să constituie nucleul prozei
scriitorului în ansamblul său, Titi Damian
schițează idei, îndărătul cărora, până la
urmă, descoperim, din câteva trăsături
rapide, un profil al omului, o morală a
actului creator și, nu de puține ori,
atitudinea ostilă a scriitorului în fața unei
anume realități. Intuim în aceste comentarii
apetența pentru teorie a unui spirit
disociativ de cea mai fină substanță, cu
aptitudini critice necesare pentru a releva
specificitatea stilului scriitorului, afinitățile
și idiosincroziile acestuia. Călăuzită de
câteva principii sigure, tehnica
monografică exersată aici reprezintă un act
foarte variat de fuziune între spiritul
creator al cercetătorului și afirmarea
capacității intuitive, a sensibilității artistice
care îl definesc. Cel dintâi aspect vizează
perspectiva de organizare a materialului
faptic și puterea de a impune unele
demersuri metodologice, considerate până
astăzi principii permanente de referință.
Ele rezultă mai ales din felul în care este
privit raportul dintre literatură și realitate,
relația dintre autor și propria sa operă. E
vorba de un fel de coborâre prin restrângeri
succesive, tot mai îndeajuns circumscrise
temei în discuție, o cercetare cel mai
adesea condusă de criteriul cronologic și
de o obligatorie raportare la fundalul socio-
politic. Titi Damian își însușește o parte
din spiritul direcției imprimate de mari
pionieri ai istoriei literare, cu H. Taine și
G. Lanson în frunte, în opinia cărora istoria
literară pleacă de la o „matcă largă” de
ordin socio-istoric și ajunge la biografia
individului. Susținător al ideii că literatura
reflectă viața, Titi Damian vede în creația
artistică a lui Damian Stănoiu un fenomen
complementar al realității, al mediului
care, confruntat cu biografia, duce la
lămurirea cauzală a operei, privită ca un
depozit de semnificații de natură foarte
diferită. Cu primele pagini ale
Biobibliogafiei care deschide acest studiu
monograpic,Titi Damian ne avertizează
asupra căilor de urmat și, fără teamă de
lungimea preparativelor, stăruie calm și
metodic asupra împrejurărilor care au fixat
definitiv devenirea literară a scriitorului.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Fără să nege prezența unor factori
subiectivi în cunoașterea literară, Titi
Damian insistă asupra unor ipostaze
proprii „lumii în care a trăit”, ale „lumii
monahale”, ale unei „lumi a satelor din
Muntenia” și a „cartierelor mărginașe”, ale
orașelor pe care, în paralel cu mediul
exterior mănăstirii, monahul de la
Căldărușani a zugrăvit-o în derivațiile ei
accentuat umoristice. Subordonat unei
speciale înțelegeri, mai largă decât una
strict istorică și documentară, acest
material cronologic sugerează existența
unui „drum sinuos”, „plin de povârnișuri și
greutăți”. Prin însumarea concertată a
acestor informații, biografia converge spre
un portret „al unui tânăr «înalt», cu «bust
frumos», și «trăsături regulate», fire ne
statornică și aflat la vârsta aventurilor,
desigur dornic de cunoaștere, care
evadează din «cercul strâmt» al satului”.
Cu accent pe viața spectaculară,
autorul reține documente, mărturii de
credință, acte de comportament,
manifestări civice, detalii caracterologice,
elemente de formație intelectuală etc. Din
acest punct de vedere, Titi Damian se
ferește să confunde devotamentul față de
scriitor cu hagiografia și reînvie prin
detalieri succesive acele momente ce nu
pot fi ascunse. Aflăm că, după apariția
volumului Călugări și ispite, orizontul
vieții lui Damian Stănoiu se limpezește.
Scriitorul publică cu insistență în revistele
literare, devine membru al Societății
Scriitorilor Români și obține premiul
statului „Eliade Rădulescu” (10.000 de
lei), în urma unui raport de premiere
prezentat de C. Rădulescu-Motru. I se
tipăresc noi volume, comedii prin
construcție și dialog, tablouri pline de haz
și de adevărul obiceiurilor călugărești,
ceea ce îi va atrage în scurtă vreme
neîncrederea superiorilor săi monahi,
„care nu-l mai vedeau cu ochi buni
datorită înclinațiilor sale către scris, dar și
către satira autorităților monahale și
bisericești”, scrieri de genul excelentelor
povestiri și nuvele din Pocăința starețului
(1931) sau a romanelor Alegere de stareță
(1933) și Eros în mănăstire. De acum,
Damian Stănoiu este supus unor
amenințări care merg până la îndepărtarea
sa din rândul clerului și din cin. Omul
hărțuit de amenințări și de precaritatea
existenței cotidiene devine însă unul din
numele de marcă ale vieții literare
românești, fiindu-i tot mai apreciate forța
scriitoricească, calitatățile morale,
altruismul și obiectivitatea. Fără să se
dorească a rămâne doar un „povestitor”,
asemenea poate lui Panait Istrati, Damian
Stănoiu acordă literaturii, ca expresie a
27
frumosului și binelui, un rost mult mai
înalt decât cel presupus de simpla
catagrafiere a unei existențe. Fixate pe o
asemenea strategie de abordare, judecățile
lui Titi Damian avansează cu
preponderență în direcția prezentării vieții
scriitorului pe fondul importanței avute de
experiența monahală, susținând, deschis și
fără pudori inutile, că acesta a rămas
credincios tuturor principiilor sale,
conflictul cu manipularea și compromisul
moral avându-și în mod evident izvorul în
rectitudinea unei firi nedispuse la
tranzacții, orice le-ar fi putut justifica.
În ciuda unor inegalități, cartea lui Titi
Damian aduce o profunzime de date și
informații, unele din ele mai puțin știute,
desprinse din partea tulbure a sufletului și
atitudinii lui Damian Stănoiu în relațiile
cu autoritățile clericale, a hărțuielile de tot
felul. Prudent și adept al unei cercetări
obiective, Titi Damian nu ezită să adauge
că, prin diversitatea unor asemenea factori
externi, creația artistică poate fi un
fenomen complimentar al realității. În
virtutea acestor principii, opera literară a
lui Damian Stănoiu este abordată cu un
ochi proaspăt, din perspectiva
modernității, așa încât, în ciuda tuturor
fabulațiilor, o asemenea tehnică de
aproximare prin contexte succesive
îngăduie o familiarizare „din mers” cu
subiectul. Bine informat și cu gustul
speculațiilor, Titi Damian preferă
adevărurile solide și spiritul critic al
autenticului. Metoda de abordare este a
unui observator plin de pătrundere, care
are darul rar de a descoperi un „punct de
plecare” menit să deschidă dintr-o dată
noi perspective asupra autorului și a
operei, semn al unei capacități evidente de
a trăi textul și de a se obiectiva în raport
cu el. Acționând prin analiză și disociere
continuă în vederea unei posibile
construcții, Titi Damian stăruie asupra
încadrării tipologice a prozatorului în
categoria propusă de G. Călinescu, a unui
„povestitor boccaccesc corectat printr-un
narator naiv de suavități claustrale, prin
acea împrejurare că mănăstirea română a
păstrat structura primitivă”. Ce altceva
dovedește următoarea observație? „Nu
cred, scrie Titi Damian, să mai existe un
alt strigăt de revoltă mai acid și mai
puternic în întreaga noastră literatură
decât descriind acest blazon care se
numește ipocrizia și decăderea morală a
acestei instituții menite să arate norodului
calea dumnezeirii prin Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu. O deturnare a credinței în
direcția și în favoarea îmbogățirii fără
scrupule și fără milă față de cei de jos.
Monahismul românesc – o oglindă la
28 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
scară mai mică, concentrată, a societății
noastre intotdeauna.” Zăbovind pe acest
traseu, cercetătorul se arată preocupat să
caute în devenirea literară a lui Damian
Stănoiu un sens mai explicit, în linia unui
Boccaccio și Rabelais ori în matca unei
tradiții proprii, în consens cu reprezentanți
de seamă ai genului umoristic de la noi, I.
L. Caragiale, Ion Creangă, I. Al. Brătescu-
Voinești, Calistrat Hogaș ș.a., asemenea
cărora scriitorul a surprins moravuri,
situații și chipuri caracteristice lumii
împrejmuite de spațiul mănăstiresc,
ipostaze diverse ale călugăriei, prezente
prin experiențe proprii, o lume nu încă
îndeajuns cercetată. Cu gustul sigur al
unui critic literar exersat, Titi Damian
îmbină judecata și interpretarea ce
stimulează comentariul eseistic, apreciind
simțul limbii și verva umoristică a lui
Damian Stănoiu în denunțarea ticăloșiilor
și moravurilor călugărești, a falsului și
duplicității existenței duse de preacuvioși.
Sugerând o perspectivă nouă asupra celor
două registre stilistice fundamentale cu
care operează scriitorul, unul „religios”,
ca „element de certă originalitate” din
perioada 1924-1932, celălalt din perioada
„postmodernă” (1932-1947), un „registru
stilistic al limbii vorbite, laic”, Titi
Damian se pronunță asupra modalităților
originale de realizare a personajelor
(motivul duhului, tipologie, psiholgie),
punând diagnostice exacte, extrase dintr-o
analiză a stilului inconfundabil, dar și a
unor clișee critice și prejudecăți care s-au
rostogolit peste o parte din opera lui
Damian Stănoiu.
Meritele lui Titi Damian nu mai au
nevoie de elogii. Prin felul în care
imaginea scriitorului apare în cele mai
diverse împrejurări ale traiectului unei
existențe contorsionate, studiul Damian
Stănoiu, adevărate „pagini de mitologie
modernă”, rămâne o imagine a
obiectivitâții în a susține că scriitorul
întruchipează un bun exemplu în care
biografia se transformă integral în operă.
Încadrat necesităților docu-mentare, fără a
fi nici lucrare de critică interpretativă și,
cu atât mai puțin, nici reconstituire
biografică cu pretenții de literatură,
volumul de față se păstrează în limitele
unei lucrări riguroase și indispensabile
pentru înțelegerea destinului unui prozator
care își scotea fața plină de expresivitate
de sub tradiționala mască a personajelor
create de el însuși, absurditatea,
batjocura, prostia, obscenitatea și lipsa de
armonie constituindu-se în izvoare ale
unei literaturi din gama acelor opere care
ne oferă o viziune specială asupra
condiției umane.
ISTORIE LITERARĂ
DESPRE
„SPIRITUL ÎNTEMEIETOR”
În 2005, cu sprijinul entuziast al „echipei
de la Chişinău” (scriitorii Iulian Filip, Ianoş
Ţurcanu, Aurelian Silvestru, Vasile
Romanciuc), reuşeam să-l determin pe
Mihai Cimpoi să devină senior-editor cu
rubrică permanentă la „Litere”. I-am propus
maestrului ca eseurile publicate în „Litere”
să fie strânse într-un volum tipărit la Editura
Bibliotheca. Aşa apare, în 2006, „Prometeu
şi Pandora. Eseuri despre Ion Heliade
Rădulescu. Itinerar critic dâmboviţeano-
basarabean” însuşi autorul punctând într-un
„Argument” istoria acestei cărţi: „Apariţia
prezentei culegeri de eseuri se datoreşte
contactelor culturale deosebite care s-au
stabilit între Târgovişte şi Chişinău şi care
presupun instructive întâlniri între scriitori,
reviste (Litere şi Viaţa Basarabiei), cântăreţi
şi poeţi în cadrul celor două festivaluri
Crizantema de aur şi Crizantema de argint,
conferinţelor organizate de Biblioteca
„Târgovişte” din Chişinău şi Biblioteca
Judeţeană „Ion Heliade Rădulescu” şi nu în
ultimul rând, directorului Editurii
Bibliotheca din Târgovişte, scriitorul Mihai
Stan, care şi-a asumat editarea în regie
proprie a acestei cărţi.”
Unul dintre eseuri („Ion Heliade
Rădulescu. Panhymniul Fiinţei”, cu
subtitlurile Fiinţa perspectivică
heliadescă şi Heliade şi heliadismul) a
fost cel care a declanşat ideea unui proiect
la care poate s-a adăugat şi articolul
„Itinerar la poli opuşi” („Litere”, nr. 80-
81, noiembrie-decembrie 2006), eseu în
care Barbu Cioculescu vede în Ion
Heliade Rădulescu „personalitatea de
covârşitoare prezenţă care a deschis
zăgazurile literaturii noastre moderne”.
Când a revenit la Târgovişte ca
preşedinte al juriului prestigiosului
concurs de literatură „Moştenirea
Văcăreştilor”, ajuns anul acesta la a 53-a
ediţie, prezentându-i proiectul, conştient
de uriaşul efort ce-l presupunea, Mihai
Cimpoi a ezitat la început.
Ceea ce l-a tentat, poate, pe
Academician, a cărui putere de muncă e deja
proverbială pe ambele maluri ale Prutului, a
fost deplina libertate de „a începe” după
dorinţă, cu unul sau altul dintre scriitorii pe
care i-am înşirat cu îndrăzneala şi insistenţa
care unui editor i se iartă totuşi: Ienăchiţă,
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Mihai Stan
Nicolae, Alecu şi Iancu Văcărescu, Ion
Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu,
Vasile Cârlova, Ion Ghica, la care, în timp,
Mihai Cimpoi i-a adăugat pe I. Al. Brătescu-
Voineşti şi Elena Văcărescu, apoi pe
reprezentanții Școlii de la Târgoviște.
Mecanismul, ca să-l numesc aşa, pus
la cale de editor a fost angajant – 12
eseuri într-un an au fost publicate în
„Litere. Revistă lunară de cultură a
Societăţii Scriitorilor Târgovişteni”. Peste
2 ani, apare eseul biobibliografic (cum
însuşi l-a numit M. C.) „Ion Heliade
Rădulescu. Panhymniul Fiinţei” (2008).
Mai toţi scriitorii colaboratori ai
„Litere”-lor şi ai Editurii Bibliotheca,
declanşatoarea acestei „aventuri”, cărora
le-am vorbit despre acest proiect se arătau
sceptici, argumentul decisiv pentru aceştia
– majoritatea istorici şi critici literari,
câţiva chiar specializaţi în literatura
română veche – fiind acela că despre
reprezentanţii târgovişteni ai literaturii
române premoderne s-a cam scris/spus tot
ce se putea, nerămânând nicio pată albă în
biografiile acestora, nicio scriere
nedisecată şi răscomentată.
Împotriva acestor opinii pe care,
temător, totuşi, nu i le-am dezvăluit
Academicianului, pledau subliminal
conversaţiile cu istoricul literar, întărindu-mi
ideea că Mihai Cimpoi şi-a propus o altă
cheie de lectură, inedită, prin care
cercetarea sa se sincroniza cu integrarea
noastră europeană (politică) iniţiind un
dialog între noi şi Europa, dialog, de
altfel, cu tradiţie, brutal întrerupt în
perioada aşa-zis comunistă.
Anul 2009 aduce studiul „Grigore
Alexandrescu. Însuflarea fiinţării”, apariţia
cărţii coincizând cu bicentenarul naşterii
poetului, „patternul” oamenilor de cultură
dâmboviţeni şi deopotrivă al celor basarabeni,
angajaţi într-un confratern dialog valoric
general-românesc şi general-european. Şi
acest eseu se înscrie în maniera celor
precedente, autorul decelând în mulţimea de
repere ce-l individualizează pe acel „un alt
Young ieşit din ruinele Târgoviştei” (Ion
Heliade Rădulescu) drept primul poet român
cu „o conştiinţă artizanală”.
Firesc, în 2010, Mihai Cimpoi se opreşte
asupra lui Vasile Cârlova văzut ca un
29
inaugurator al romantismului şi prevestitor al
întregii evoluţii a liricii româneşti. Şi în acest
eseu aveam de-a face cu o lectură din
perspectivă comparatistă şi sincronă: „Astăzi,
mai mult ca oricând, se înalţă în ochii noştri
figura aureolată de legendaritate a lui
Cârlova, care ilustrează prin destinul
«rupt» (expresia e a lui Nichita Stănescu)
mitul «poetului tânăr» alături de mari creatori
exponenţiali, precum Keats, Lermontov,
Labiş (la noi), Trakl, Barataşvili. Importanţa
unor mari poeţi germani pentru romantism,
după cum consemna Ricarda Huch, se
limitează la perioada anterioară vârstei de
treizeci de ani.” (M. C. – Argument)
În cadrul proiectului amintit, autorul a
avut deplina libertate de a aborda temele
preferenţial şi nu cronologic; aşa se explică
de ce „I. Al. Brătescu-Voineşti. Prefacerea
firii” apare în 2011, înaintea studiilor despre
Văcăreşti şi Ion Ghica. În cadrul acestei
„evocări” de istorie literară dar şi de „istorie
anecdotică” a literaturii române, am insistat
asupra faptului că acad. Mihai Cimpoi
întreprinde o lectură proprie ce contrazice
frecvent „crestomatizarea” scriitorilor
târgovişteni în manualele liceale, dar şi în
cursurile universitare, precum şi modul
„clasicizant” în care, de-a lungul timpului,
alţi comentatori şi-au pus amprenta pe
receptarea operei reprezentanţilor târgovi-
şteni ai literaturii române premoderne.
Şi pentru Ioan Alexandru Brătescu-
Voineşti, Mihai Cimpoi propune o altă
grilă de lectură relevând actualitatea
postmodernă ca nuvelist paradigmatic –
„maestru al lui Rebreanu” pe care acesta
îl considera „cel dintâi dintre cei dintâi” –
identificând în prozele lui Brătescu-
Voineşti un „miniaturist prin excelenţă”,
specie care s-a consacrat cu autoritate prin
Hemingway, Borges, prin studiile
fenomenologice ale lui Gaston Bachelard.
Ca nimeni altul până la el, acad. Mihai
Cimpoi dezvoltă aspectul psihologic al
scrierilor lui Brătescu-Voineşti,
nuanţându-l pe cel existenţial propriu-zis.
Este momentul să amintim că toate
aceste eseuri biobibliografice – cum le
numeşte autorul – au fost lansate la
Târgovişte în cadrul Concursului de
Literatură „Moştenirea Văcăreştilor” –
acad. Mihai Cimpoi fiind preşedintele
juriului pentru ultimele zece ediţii –,
lansări precedate de o conferinţă tematică
a aceluiaş, dar şi la Chişinău în cadrul
animat al Zilelor Limbii Române sau al
Congresului Mondial al Eminescologilor,
aflat la a noua ediţie.
În „Ion Ghica. Amintirea ca
existenţă” (2012) M. C. insistă în lectura sa
asupra pledoariei pentru integrarea
europeană. Într-un „Argument”, M. C.
prinde, în esenţă, locul şi rolul lui Ion Ghica
în crearea la Târgovişte a premiselor
literaturii premoderne româneşti: „Ca
moralist şi memorialist, Ion Ghica cultivă
un stil de existenţă în felul marchizei de
Sevigné, axat pe respectul adevărului,
30 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
veşnica sa obsesie, pe autenticitate,
sinceritate, spontaneitate şi pe un cod
deontologic bazat pe propriile convingeri şi
o neînduplecată «poziţiune». Relevanţa
existenţială a discursului epistolar al lui Ion
Ghica este indiscutabilă, impunând şi o po-
(i)etică specifică, din care nu lipsesc
literaturitatea şi intertextualitatea
(secvenţele narative anecdotice, citate,
interogaţii, pastişe, proiecţiile fiziologice
sau portretele ş.a., dialogul de la distanţă ca
jurnal intim, excursul istoric sau eseistic-
ştiinţific). Omul contradicţiilor prin
excelenţă care este Ion Ghica relevă o
experienţă ce se identifică – iată – cu omul
contradicţiilor al contemporaneităţii noastre
politizate, caragializate, complexate,
resuscitatoare de complexul complexis-ului
care-l marca pe epistolier.”
Cele 10 cărţi semnate de acad. Mihai
Cimpoi apărute într-un deceniu la Editura
Bibliotheca din Târgovişte se află acum în
şcolile dâmboviţene, în biblioteci şi şcoli
din Chişinău (Liceul Prometeu) sau din
alte localităţi (Căuşeni), în Biblioteca
„Târgovişte” din Chişinău.
Anul 2013 a marcat finalizarea acestui
proiect literar realizat de Societatea
Scriitorilor Târgovişteni în colaborare cu
Asociaţia Naţională a Oamenilor de
Creaţie din Republica Moldova (al cărei
preşedinte este acad. Mihai Cimpoi),
Institutul de Filologie al Academiei de
Ştiinţe din Moldova, Consiliul Judeţean
Dâmboviţa prin Centrul Judeţean de
Cultură, Biblioteca Judeţeană „Ion Heliade
Rădulescu” şi Editura Bibliotheca.
„Esenţa temeiului” (Editura Bibliotheca,
Târgovişte, 2013) este un op academic de
aproape cinci sute de pagini, ce reprezintă
finalizarea unui proiect, care la început
părea ambiţios, chiar utopic, unora.
Reamintim că, iniţial, fiecare eseu
biobibliografic s-a constituit, aşa cum am
arătat, într-o apariţie editorială
independentă la Editura Bibliotheca: Ion
Heliade Rădulescu: panhymniul fiinţei
(2008); Grigore Alexandrescu –
„însuflarea” fiinţării (2009); Vasile
Cârlova – poetul „sufletului
mâhnit” (2010), Ioan Alexandru Brătescu
-Voineşti – prefacerea firii (2011); Ion
Ghica – amintirea ca existenţă (2012). În
2013, Academicianului Mihai Cimpoi i s-a
solicitat, din partea editorului, şi un studiu
amplu asupra Văcăreştilor (Ienăchiţă,
Nicolae, Alecu şi Iancu), realizându-se
astfel o unitate de prezentare a corifeilor
literaturii premoderne române, nu
întâmplător rezidenţi la Târgovişte.
Autorul a reunit în „Esenţa temeiului”
cele cinci eseuri cu aspect monografic,
toate apărute la Editura Bibliotheca, la
care a adăugat eseul biobibliografic Poeţii
Văcăreşti, realizat în 2013. Perceput ca un
studiu introductiv, M.C. a căutat să
surprindă, într-o imagine sintetică,
fenomenologia spiritului întemeietor, în
special cel târgoviştean, căruia îi datorăm
cele trei elemente heideggeriene ale
întemeierii: ctitorirea, dobândirea-fermă-
de-teren şi justificarea. Transpunerea –
firească, lansoniană – în epocă este însoţită
de ceea ce Jean Starobinski denumea
relaţie critică: a nu fixa doar simplul ecou
al operei, şi nici substitutul raţionalizat al
ei, ci a o interpreta cu implicarea dialogică
a diferenţei. Acad. Mihai Cimpoi a aplicat,
în toate cazurile, grila ontologică,
accentuând faptul că „Târgoviştea oferă
modelul de tranziţie diacronică de la lumea
românească a cărţii la lumea românească
literară, care pregăteşte statutul de autor şi
de poetică, de «poetică facere», impunând
şi o conştiinţă artizanală, de «meşteşug»,
de «poien».”
Astăzi proiectul continuă, Mihai
Cimpoi identificând alte direcţii ale
dezvoltării literaturii târgoviştene. Au
urmat, în ordine, „Anatomia fiinţei. Şcoala
literară şi artistică de la
Târgovişte” (2014) şi „Elena Văcărescu,
poeta «neliniştii divine»” (2015).
După ce, în „Esenţa temeiului”, Mihai
Cimpoi surprinde în notele sale definitorii
– mai timid relevate până la el –
momentul întemeierii, la Târgovişte, a
literaturii române premoderne, moment
auroral definit drept epoca lui Ion Heliade
Rădulescu, era firească şi necesară oprirea
autorului asupra altui moment care va
influenţa întreaga literatură contemporană
– Şcoala de la Târgovişte –, Mihai Cimpoi
operând cu termenul ce-i aparţine „Şcoala
literară şi artistică de la Târgovişte”.
Astfel, „Anatomia fiinţei. Şcoala
literară şi artistică de la
Târgovişte” (Editura Bibliotheca,
Târgovişte, 2014) se constituie într-un
studiu – abordare inedită în recurs
comparatist – asupra acestui fenomen
literar din păcate netemeinic cercetat, ce
stă la baza apariţiei optzeciştilor al căror
părinte natural este considerat a fi Mircea
Horia Simionescu (Eugen Negrici). Mihai
Cimpoi se opreşte, în studiul său, la şase
corifei ai Şcolii de la Târgovişte:
Costache Olăreanu, Mircea Horia
Simionescu, Radu Petrescu, Tudor Ţopa,
Alexandru George şi Petru Creţia. Dacă
Eugen Negrici constata că membrii
grupării literare amintiţi reuşesc să
eludeze rigorile şi restricţiile cenzurii prin
„incompletitudine narativă, paralelism,
relativizare faulkneriană, prin
simultaneizarea vocilor narative
contradictorii, prin estetism, fantezism
formal, exuberanţă ludică şi
autoironie” (E. Negrici, Literatura
română sub comunism, Ed. Fundaţia Pro,
Bucureşti, 2003), Mihai Cimpoi găseşte
drept caracteristică a Şcolii de la
Târgovişte redescoperirea jurnalului sub
diverse ipostaze (jurnalul intim, jurnalul
roman, jurnalul ficţiune, jurnalul de idei,
jurnalul epistolar), un jurnal care nu se
mai supune canonului, prin strategii şi
tehnici narative, incluzând eseul, statuând
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
o relaţie triterminală: jurnal = roman =
eseu, în care Mihai Cimpoi decelează un
model de existenţă estetică ce obligă la o
redescoperire postmodernistă a Şcolii de
la Târgovişte.
Ultimul capitol din „Anatomia fiinţei.
Şcoala literară şi artistică de la
Târgovişte”, intitulat „Promoţia de azi a
Şcolii de la Târgovişte. Societatea
Scriitorilor Târgovişteni” se constituie într-o
întrebare finală privitoare la păstrarea unui
spirit al tradiţiei, al canonicităţii în sensul
dat de Harold Bloom, altfel spus, dacă
târgoviştenii de azi scriu, excluzând total
epigonismul, în spiritul modelului
reactualizat pe care „îl pun în slujba – aşa
cum cerea Lovinescu membrilor
Sburătorului – individualismului şi
respectului individualităţii”.
Concluzia studiului este dată de autor
firesc: „Sunt chemaţi evident să fie ei
înşişi, prin urmare alţii, dar oricum alţi
târgovişteni. Ei se vor înălţa, altfel spus,
nu pe «ruinurile» unei Târgovişte literare,
ci pe nişte temeiuri solide, edificate de
promoţia marilor începători (Văcăreştii,
Alexandrescu, Heliade Rădulescu,
Cârlova) şi de promoţia celor care au fost
exponenţii măreţiei epice demonstrate
tocmai într-un timp când «ruinurile» îşi
trimiteau insistent spectrul. Şcoala de la
Târgovişte a demonstrat, în fond,
principiul blagian al valorificării răului în
pozitiv, păstrând sub mormanele uriaşe de
moloz, ridicate de prezentul ostil,
rădăcinile vânjoase, sub formă rizomică,
ale tradiţiei. Noii târgovişteni ne conving,
în primul rând, că dau dovadă de aceeaşi
vocaţie a construcţiei, excelând în
adunarea fărâmelor, fragmentelor,
fractalilor, firelor (scămoase).”
Mihai Cimpoi conchide că „noii
târgovişteni” se vor (şi sunt, subl. m. M.
S.) ca şi predecesorii lor „caligrafi
benedictini ai literelor” – de unde şi titlul
revistei „Litere”, pe care o editează de
peste 17 ani membrii Societăţii
Scriitorilor Târgovişteni.
Incitat să găsească răspunsul care să
justifice existenţa „Promoţiei de azi”,
Mihai Cimpoi dă la iveală, prin volumul
intitulat „Medalioane în evantai”, 27 la
număr, care se constituie în tot atâtea
argumente în favoarea tezei sale, anume
că la Târgovişte, prin Societatea
Scriitorilor Târgovişteni există o
firească şi benefică extensie a Şcolii
literare şi artistice de la Târgovişte,
continuare ce poate fi decelată şi la
nivelul întregii literaturi române
contemporane. Argumente de
necontestat în favoarea acestei teze au
fost aduse și în cadrul proceeding-urilor
celor șapte ediții ale Simpozionului
național „Școala de la Târgoviște”,
editate de Societatea Scriitorilor
Târgovișteni, în care, din ce în ce mai
mulți critici și istorici literari văd
continuatoarea firească a Școlii.
31
CONEXIUNI LITERARE
Vasile Bardan
NICHITA STӐNESCU
ŞI PROLETCULTISMUL SAU POEZIA
ŞI CAPUL DE CAL (6)
„Marea operă este o hieroglifă.
Înfăţişarea ei plauzibilă e doar un semn, o
convenţie: sugestia unei existenţe interioare
latente, care spre a deveni activă, reclamă
percepţia estetică”, spune criticul Nicolae
Manolescu în „Lecturi infidele”,
Ed.pt.literatură,1966, p.184 (posibilitatea
criticii şi istoriei literare), oferindu-ne şi
această definiţie succintă: „Critica e
posibilitatea de a «inventa» această realitate
infinită a operei”. Într-adevăr, orice critic
literar care se respectă, aspiră la o percepţie
estetică desăvârşită a marii
opere, dacă va reuşi să
pătrundă în realitatea ei
infinită. Încercând să-i
descifreze tainele, orice critic
aventurat pe tărâmul ei
imaginar, rămâne de fapt un
temerar explorator. Pornind
de la aceste pertinente
observaţii ale autorului
„Istoriei critice a literaturii
române”, îmi permit să susţin
că fără un instrumentar critic
şi intelectual superior, fără
cunoştinţe din mai multe
domenii, în afară de cele
literare, folosite cu inteligenţă
şi imaginaţie, „hieroglifa”
poeziei lui Nichita Stănescu nu poate fi
înţeleasă la maxima ei potenţialitate
„infinită”, cum spune D-nul Manolesscu şi
nici apreciată la justa valoare pe care o
reclamă. Există o extinsă valorificare prin
energizare a cuvintelor în poezia celui care
a scris cele 11 elegii, idei şi motive noi şi
mai ales acel geniu al limbii poetice, prin
mânuirea cuvintelor într-o manieră savantă,
inexistentă până la el.
Evaluatorul unei capodopere poate să fie
abscons sau pierdut în timp şi spaţiu. La fel, o
interpretare, o evaluare a ei, ca urmare a unei
lecturi fidele sau infidele, poate fi o revelaţie
sau o mistificare, de la început şi până la
sfârşit. Aceste aspecte rămân valabile mai
ales în cazul unui poet valoros, cum e cazul
lui Nichita Stănescu, autorul unei creaţii
poetice al cărei cod estetic nu se lasă descifrat
cu una cu două, aşa cum s-a întâmplat cu cele
11 elegii şi cu Necuvintele, care au beneficiat
32 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
de cele mai fantasmagorice interpretări. Se
ştie că o capodoperă nu are vârstă şi nici o
anumită localizare determinată, ea
regenerându-se periodic în orice limbă ar fi
transmisă, cucerindu-şi şi stabilindu-şi noi
generaţii de cititori, datorită calităţii structurii
sale comunicative. La fel ca şi mierea, poezia
veritabilă cristalizează, păstrându-şi calităţile.
Universul poeziei, ca şi al muzicii, de
altfel, este infinit în spaţiu şi timp. „Muzica
este unica, imateriala intrare într-o lume
înaltă a cunoaşterii, care ne învăluie fără să
o putem cuprinde”, spunea
L.V.Beethoven. Pot spune că
am traversat şi eu sentimente
asemănătoare la lectura unor
poeme şi a unor cărţi întregi
cu poeme scrise de Nichita
Stănescu. Cine nu poate
înţelege aceste adevăruri, cine
nu-şi dăruieşte talentul sau
geniul imperativului valoric al
unei mari opere, nu are ce
căuta în sfera creaţiei din
domeniile respective. Aici se
impun câteva precizări
necesare pentru limpezirea
ideilor pe care le-am expus. Să
nu subestimăm nici o clipă
puterea colosală a cuvântului,
extraordinara sa forţă ziditoare sau
demolatoare. Cei mai mari sau cei mai
vestiţi „demolatori de iluzii” din domeniile
activităţii lor spirituale au fost Freud,
Copernic şi Darwin. Primul a demolat
convingerea noastră că am fi 100% stăpânii
propriei noastre minţi, când în realitate
suntem nişte creiere încondeiate cu scrierile
genetice sau nu ale altora. Al doilea a
demolat convingerea eronată şi persistentă
că Terra, pământul de sub picioarele
noastre, ar fi centrul sistemului solar. Cel de
-al treilea erou sau personaj major al lumii
noastre, papa Darwin, pomenit şi de
Eminescu într-o poezie, a pus în discuţie
esenţa divină a omului, adică descendenţa
sa divină impusă de religii. Această iluzie
dogmatică, atât de persistentă, mai bântuie
şi azi prin creierele multora.
Aş adăuga acestei ilustre familii spirituale şi
pe Nichita Stănescu, cel care spunea în celebrele
sale elegii „Niciodată n-am să fiu sacru”, cel care
prin volumele „Oul şi sfera” (1967), prin „Laus
Ptolemaei” (1968), prin „Necuvintele” (1969),
„Măreţia frigului” (1972), „Epica
magna” (1978) şi prin alte volume pline cu
poeme unice, adăugate acestora, avea să
spulbere definitiv iluzia poeziei militante
proletcultiste, a celei partinice, a unui aşa zis
realism socialist. Atât de înrădăcinată devenise
această concepţie a militantismului poetic, încât
în anul 1972, „toboşarul timpurilor noi”, poetul
Mihai Beniuc, a publicat la Editura Minerva, un
volum de eseuri intitulat „Poezia militantă”. În
acest oportunist opuscul el vedea literatura
coordonată de „giganţii gândirii timpurilor ce ne
stăpânesc, Marx şi Engels, mai apoi de însuşi
Lenin”, afirmând că „literatura ţine pasul cu
istoria şi cea de mare calitate o depăşeşte cu un
cap de cal”.
Referindu-se la „conflictul dintre tradiţie
şi inovaţie”, el consideră ca „zbuciumată”
epoca în care au debutat Nichita Stănescu,
Ana Blandiana, Ion Alexandru, Grigore
Hagiu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu,
Ion Gheorghe ş.a., pe care îi aminteşte,
văzându-i „cuprinşi de febra căutării” şi
numindu-i „căutători de poezie”. Beniuc era
convins şi a rămas toată viaţa la
convingerea că „poezia cu adevărat nouă
depăşeşte nemijlocitul, datul imediat, dacă
nu cu mult măcar cu un cap de cal, şi
mijloceşte o perspectivă a adevărului
omenesc cel puţin egală cu cea a unui turist
ce de pe o creastă zăreşte întâia oară o ţară,
nemaivăzută sau un călător ce vede întâia
oară din avion pământul”. Iar aceste
deziderate, mai pretinde Beniuc, nu pot fi
realizate decât dacă „navei inimii i-ai pus în
vârful catargului pavilionul roşu al
comunismului”. Autorul bolnavului „măr de
lângă drum”, ca mai toţi poeţii înseriaţi
propagandismului patrinic prin poezia lor,
era convins că important „nu este de a
influenţa, ci de a contribui la făurirea
conştiinţei socialiste”, văzând în scriitor
„ajutorul de nădejde al partidului”. Beniuc,
la fel ca mai toţi cei din această categorie de
funcţionari literari ai partidului, nu înţelegea
nimic din noile orizonturi ale cunoaşterii
poetice a lumii, deschise poeziei autentice
de către generaţia ’60, a lui Nicolae Labiş şi
după moartea acestuia a lui Nichita
Stănescu.
În eseul „Etic şi artistic”, Beniuc afirmă că
„în definitiv, jocul de-a cuvintele e la modă. Se
practică asociaţiile de tip psihanalitic şi se crede
că e poezie”, cu aluzie la noua generaţie în curs
de afirmare. În acest mod obtuz şi dogmatic era
privită poezia de întreaga tagmă a proletcultiştilor
şi militanţilor partinici, în frunte cu logoreicul
poet Beniuc, din perspectiva unui cap de cal şi a
ochelarilor de cal. „Cuvintele «partid», «luptă de
clasă», «steag», «patrie», «comunist»” au sunat şi
vor suna mereu plin, entuziast, când sunt expresia
unui crez autentic. Patriotismul şi spiritul de
partid, în epoca noastră, în România socialistă, se
găsesc într-o maximală corelaţie, mergând până
la identitate”, susţinea cu neobosită îndârjire
Mihai Beniuc în anul de graţie 1972.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Reuşind să se smulgă dureros de greu
din pandemia proletcultistă în momentul
debutului său după accidentarea mortală a
lui Labiş, Nichita Stănescu avea de
traversat de astă dată o lume bântuită de
cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu,
în care a fost constrâns să-şi scrie opera sa
majoră, începând cu cele 11 elegii din1966,
acest volum pivot fiind cel în care poetul a
eliminat orice suport metafizic al spiritului
uman, elegiile înglobând în structura lor
acest aspect esenţial pentru înţelegerea
sistemului său poetic. „El începe cu sine şi
sfârşeşte / cu sine. / Nu-l vesteşte nici o
aură, nu-l / urmează nici o coadă de
cometă. // Împreună cu „Niciodată n-am să
fiu sacru”, din Elegia a şaptea, cea a
opţiunii la real, sunt versurile care
sintetizează acest aspect definitoriu pentru
sistemul poetic stănescian. La fel, versurile;
„Mult prea mult am imaginaţia / celorlalte
forme concrete // şi cele din finalul cărţii
elegiilor: „A fi înlăuntrul fenomenelor
mereu / înlăuntrul fenomenelor / A fi
sămânţă şi a te sprijini / de propriul tău
pământ, // întregesc percepţia majoră a
originalului său sistem.
Avem aici tema germinaţiei, similară cu
cea a naşterii, devenită mai târziu temă
centrală a întregii poetici stănesciene. „Mă
ridicam din somn ca din mirare”, un vers
mai vechi din primele volume, va deveni în
finalul Elegiei oului, a noua (cea a naşterii),
„numai din somn / se poate trezi fiecare, /
din coaja vieţii niciunul, / niciodată. //
Cuvintele sunt coaja cea neagră a vieţii,
transformate tocmai de aceea în Necuvinte,
având doar rolul unui revelator.
„Necuvintele” volumul cu acest titlu
memorabil al lui Nichita Stănescu, apărut în
1969, la numai trei ani după cele 11 elegii,
este şi el la rândul lui un volum pivot al
poetului, consolidând un sistem poetic bine
închegat. Hegel considera cu justeţe că
fondul artei aparţine gândirii şi imaginaţiei
prin expresia verbală, mai exact spus, prin
sfera locuirii spirituale. M-a preocupat şi
pasionat mereu poezia, ca limbaj spiritual
superior şi nu doar ca joc verbal, ca
potriveală de cuvinte, acesta fiind şi motivul
pentru care îl preţuiesc enorm pe Nichita
Stănescu. El a reuşit să ducă la perfecţiune
poezia ca limbaj spiritual universal, o poezie
de factură vizionară, plină de semnificaţii
multiple. A trebuit să citesc metodic diferite
cărţi din mai multe domenii, pentru a-mi fi
de folos în descrierea şi descifrarea poeziei
sale metalingvistice. Un poem aparent
nesemnificativ, intitulat Mit, trecut cu
vederea de lectorii cărţilor lui Nichita
Stănescu, spune mult despre stilul acestei
poezii metalingvistice: „Incapabil să pierd,/
inapt pentru fire,/ alerg în neştire./ Foarte
greu mă primesc/ să fiu cum sunt./ Locul
ceresc e sub pământ./ Iar pământescul/
mănâncă de foame/ cerescul.”
(continuare la pagina 42)
33
NOTE DE LECTURĂ
PAUL MIRON
SAU DESPRE EXILUL APROPIAT
Exilul în general şi cel românesc în
speța sunt încă privite ca ansambluri
omogene, cu privire la care se poate
generaliza. În vălmășagul de formule
existențiale banale sau inedite pe care le
rodește, nu pare a conta că exilatul e român,
american, bulgar sau francez; că aparține
populației majoritare sau minoritare a
statului din care pleacă sau în care ajunge;
că a descins în Germania, Danemarca,
Italia, S.U.A. sau Australia; că marea
plecare s-a produs, dacă e să ne limităm la
exilul românesc din secolul XX, în anii
treizeci, șaptezeci, optzeci sau nouăzeci; că
e vorba de un exil relativ, întrerupt prin
reveniri în țară din care s-a plecat, sau de
unul absolut în care acestea lipsesc.
Volumele lui Paul Miron ne permit să
descoperim un exil anume dintre cele multe
posibile. Îl voi numi exilul apropiat,
subînţelegând, firește, că există alături de el
exiluri mijlocii și îndepărtate (ca orienturile),
despre care vom vorbi poate cu alt prilej.
Exilul din care izvorăște scrisul lui Paul
Miron este apropiat, întâi de toate, prin
distanța redusă care se interpune între
România ca punct de origine și Germania,
Franța, Italia sau Grecia, în care îi trăiesc de
cele mai multe ori personajele. Din țările
adoptive, contactul cu țara natală se menține
viu cu relativă ușurință. Rudele, prietenii și
cunoscuții veniți de acasă, departe de a fi o
raritate, cum se întâmplă în exilul îndepărtat,
sunt aci atât de numeroși încât ajung uneori
să pună la încercare capacitățile de absorbție
organizată ale exilaților. Iată, bunăoară,
discursul pe care s-a pregătit să-l țină
doamnei Sica personajul narator din schița
„Oaspeți”: „Doamna Sica Dumneavoastră
sunteți o româncă adevărată, sunteți inima
diasporei noastre, numai de la dumneavoastră
mai pot implora o mână de ajutor. Sunt la
ananghie. Mi-a sosit astăzi un grup de 34 de
intelectuali. Nu-i pot duce la hotel, cum cer
ei, fiindcă nu sunt locuri și n-am nici bani.
Poate îi împărțim, câte doi, câte trei, pe la
prieteni. Dar nu-i asta problema principală.
Vor să vândă niște „lucrușoare” aduse și mă
întreabă de preț și de mușterii. Mă amenință
că mi le lasă mie să le vând. Ce să fac? Au
icoane și cojoace, ciobani și țărăncuțe de
lemn, ploști sculptate, troiţe, ceramică, fete de
masă, ţuica şi sute de ouă încondeiate. Ce să
fac?” (Ochean, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1996, p. 34–35).
34 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Sanda Golopen ia
La Freiburg, unde trăieşte naratorul,
vizitele oficiale de înalt nivel se ţin lanţ.
Vizibili pentru germani, exilaţii români sunt
implicaţi în evenimente, atraşi cu regularitate
spre ele de ţara de adopţie. Ei văd cu ochii lor
„forurile conducătoare”, îi întâlnesc degajat la
cocteiluri pe soţii Ceauşescu, Suzana Gâdea,
Jean Livescu, Niculescu-Mizil, Mihnea
Gheorghiu, Virgil Cândea etc., aşa cum n-ar
fi avut prilejul, sau îndemnul, s-o facă dacă
rămâneau în ţară. Pe un anume plan, ei sunt
astfel mai aproape de România reală, mai
informaţi cu privire la ea decât cei de acasă,
ascultând deopotrivă ce istorisesc cei
apropiaţi şi ce încearcă să sugereze invitaţii
oficiali, privind şi comparând performanţele
festive în cerc închis ale celor din urmă
(„Unde participam la un ospăţ, cu miniştri şi
spaime” şi „La Freiburg, în bătătura, paste tot
nomenclatura iar câinii turbează”,
Maiputincaperfectul. Istorioarele lui Policarp
Cutzara, Editura Junimea, 1998).
Până şi un fir de loboda neaoşă ajunge să
descindă, misterios şi întreprinzător, în
gradina-dumbrava a soţilor Miron de la
Freiburg, pricinuind povestitorului
reîntoarceri nostalgice în timp şi digresiuni
mitologico-semiotice febrile: „Când am
recunoscut-o toate grădinile copilăriei s-au
revărsat în mine”. Am îngenuncheat şi am
pipăit-o cu degete sfioase şi i-am vorbit: „Fir
de loboda, loboda slobodă, cum de ai ajuns
aici? Te-a adus vântul din îndepărtatul răsărit
sau un nor de ploaie sau ai călătorit în
pântecele unui peşte care a urcat în susul
Dunării? Nu cumva ţi-ai lipit sămânţa de
copită unui cal ca în legenda Sf. Sisoie?” Dar
loboda tăcea, legănându-şi trupul mlădios ca
un şarpe şi mi se părea că se înroşise mai
tare. De pe înălţimile munţilor Pădurea
Neagră cobora o adiere rece. S-au strâns
vecinii [...]. M-am simţit dator să le explic că
planta aceasta, la noi, e simbolul liberei
opinii, al slobozeniei de a cuvânta; hăţişul ei
e locul preferat de preumblare al principilor
şi al regilor” („Atriplex”, Ochean, p. 137).
În casele colegilor de breaslă romanişti
de prin partea locului, exilaţii au nu odată
prilejul de a revedea obiecte ale vieţii
dintii, pe care aceştia le-au cumpărat în
România: „Casa lui era mobilată ca o
consignaţie. Găseai aici: sfeşnice, covoare,
opincuţe, costume naţionale, ouă de Paşti,
oale, icoane pe sticlă şi lemn, chiar un
rând de uşi de altar afumate” („Un amator
de artă”. Ochean, p. 73). Iar la Strasbourg,
naratorul descoperă un cartier blagoslovit,
care-i aminteşte strada Sfântului Ilie de la
Fălticeni, şi cumpăra, de la un negustor
originar din Iaşi, un castravete murat pe
care acesta i-l înveleşte într-o filă a
„Convorbirilor literare” din l867.
Irigat sănătos de veşti, chipuri, plante,
obiecte şi gusturi de acasă, exilul apropiat
stimulează revenirile periodice în spaţiul
numai oficial şi pe hârtie părăsit. El este
astfel un exil relativ, poros, organic, în
care prezentul şi trecutul, România şi
miezul Europei comunica mai aproape de
firesc decât în cazul exilului mijlociu sau
îndepărtat. Însoţit de luminoasă E.,
naratorul se întoarce neabătut în România,
participa la sau organizează robaci alături
de localnici colocvii internaţionale pline
de fantezie, revede munţii şi manăstirile
Moldovei, Maramureşul sau marea la
Neptun, asista la lansări de carte, ia
contact cu editori şi întâlneşte somităţi sau
oameni de rând, cu o egală, moldoveneşte
pânditoare, plăcere a vorbei.
După 1989, soţii Miron îşi vor
construi o casă la malul mării, negociind
cu meşterul, urmărind sfios progresele
capricioase ale lucrătorilor, ascultând
împăciuit poveţele de propăşire ale
localnicilor, cu sentimentul unei misiuni a
înseninării şi un realism al îndârjirii
strunite care, din nou, îmi apare specific
exilului apropiat. Odată înălţată, casa
capăta o semnificaţie a ei, pe care şi-o
apara şi cu care cei doi ctitori sunt în
dialog adânc. Ea probează că frumuseţea,
liniştea şi fericirea pot fi atinse, ca
reîntoarcerile armonioase la matca sunt
posibile, ca viaţa poate ajunge să curgă la
fel pe spaţii europene care cuprind
deopotrivă România, Germania sau coasta
spaniolă, de la Vama Veche la Algarve.
Că exilul apropiat e capabil să-şi rezolve
răznirile, să-şi reumple golurile şi
abolească hiaturile. Ca de fapt, exilul
apropiat şi ţara tind să devină una: „Dar
casa se împotriveşte, tace; casa iubeşte
tăcerea. Ştie că s-a născut dintr-un vis.
Câte procente dintre cei plecaţi ar fi
trebuit să-şi facă o casă în vechea lor tara,
ca astfel peisajul să se schimbe? / Am mai
stat de vorbă cu unii şi cu alţii. Formula
comună, care uneşte tara cu exilul, este:
„Nu ne lasa, domnule, nu ne lasa!’ De la
Burebista până în ziua de azi, nu ne lasa.
Cine? / Casa cu olane sta. Soarele i se
urcă în zori pe cerdac. „Buna dimineaţa
soare, bine ai venit! Suntem tare bucuroşi
de oaspeti”. („Un om vrea să facă o casă”,
Ochean, p. 144).
Animat de un du-te vino constant între
ţara de origine şi ţară de adopţie, exilul
apropiat alătura şi cumpăneşte amintirile
de acasă cu cele din străini. Departe de a
fi segregate după locul său momentul în
care s-au petrecut, întâmplările ascultă de
aceleaşi legi şi sunt privite de ochi care nu
s-au schimbat de-a lungul anilor. Viaţa
curgea molcom la Fălticeni, Iaşi sau
Târgu-Neamţ şi se desfăşoară domol,
punctată de întâlniri prieteneşti, şi la
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Freiburg, Paris, Roma sau Athos. Frizeria
lui Ghidale îşi are replica pariziană.
„Căpitanul Răcoare” din Fălticeni şi
„Domnul Grozavescu” de la Paris inventa
ritualuri al căror exotism depăşit îi
uluieşte deopotrivă pe cei care asista la
ele. Primul a adus în urbea moldavă, în
plină uliţa Ion Creangă, un harap cu fes
roşu, halat alb şi papuci ghivizii şi două
„maimuţe graţioase” şi le-a impus
vecinilor un ceremonial desprins parcă din
O mie şi una de nopţi: „Când căpitanul se
întorcea seara de la regiment, se strângeau
copiii din vecini să asiste la ceremonia
intrării în casă. De la portiţa, tuna cu voce
aspră: „Ibrahim!” Harapul ieşea de după
uşa şi se ploconea până la pământ
suspinând: „Omoara-mă stăpâne!” Se
culca apoi şi stătea nemişcat pe burta până
ce Răcoare îi atingea delicat ceafă cu
vârful cizmei lustruite şi poruncea:
„Scoala, robule, că ne-apuca noaptea!”
Dar Ibrahim nu se clintea; aştepta până ce
maimuţele veneau să se închine şi ele, una
de-a dreapta, cealaltă de-a stânga,
performanţă pentru care primeau acadele,
grăunte sau alune. Robul se ridică repede,
alerga în casă şi revenea – un şervet pe
umăr – cu un ibric în care turna câteva
picături în mâinile stăpânului ca să se
spele” (Ochean, p. 124). Al doilea, trăitor
la Paris, căsătorit cu o franţuzoaică
resemnată, tata de copii francofoni,
transforma cu străşnicie mesele de seara
în comemorări forţate – ale bătăliei de la
Podu-înalt de fiece 12 ianuarie, ale
abdicării lui Cuza-Voda pe 11 februarie,
ale morţii lui Iuliu Caesar la 15 martie ale
fiecărui an s.a.m.d. –, oficiate în dulce
neînţeleasa limba româneasca.
Exilul european prezentat de Paul
Miron mai poate fi numit apropiat şi
pentru că, în cadrul lui, exilaţii din
Germania, Franţa, Grecia, Italia, Belgia se
întâlnesc cu regularitate, se simt
aparţinând unui tot şi se limitează, de voie
de nevoie, la partea de Europa în care
România se vede, se aude, se simte şi în
care culturile gazda le sunt uşor de înţeles,
intrate în minţi prin lecturi începute acasă,
în copilărie şi ani tineri. Ieşire din spaţiul
ocrotit, drumul în America marchează
pentru fantezistul nostru compatriot
Bobby „prăbuşirea din lac în
puţ” („Proiect de academie”, Ochean, p.
71). Iar întâlnirea naiv propagandistica a
naratorului cu şcolarii africani în trecere
prin R.F.G. la Biblioteca Româna din vila
prinţului Nicolaie, de pe colina Sfintei
Fecioare de la Loreto, se soldează cu un
fiasco desăvârşit. Suntem încă departe de
învălmăşeală postmoderna, fără comple-
xe, a culturilor şi atitudinilor. Ziduri
nevăzute separa spaţiul relevant al exilului
apropiat de cel american sau australian
bunăoară al exilului îndepărtat şi permit
adâncirea moldovenească a relaţiilor,
bune sau rele, pendularea între Freiburg,
Paris, Roma, spre a mai povesti şi afla
lucruri vechi şi noi, triste sau
îmbucurătoare, despre România în general
sau despre Fălticeni în particular.
35
LECTURI EMPATICE
Aurelian Silvestru
ZBOR ÎN DOI
„Viața mea este o carte deschisă” (Mihai Stan)
Se consideră că scriitorul, cu fiece
gând așternut pe hârtie, câștigă în
măiestrie. O fi așa. Se vede în maturitatea
gândului, în fermitatea frazei, în subiectele
pe care le dezbate. Dar mă întreb: în
această sacrificare de sine, nu pierde
nimic? Nu se consumă? Nu se alege, în
cele din urmă, cu sănătatea șubrezită?
Firește, se poate scrie și fără dăruire,
așa, de dragul logoreiei, aruncând pe masa
cititorului cărți-bovardeală, cărți inutile. E
plină lumea de autori care habar nu au care
e menirea unui scriitor adevărat. Ei nu fac
efort, nu obosesc, nu au
dureri de cap. Se complac în
mediocritate, neglijând faptul
că „trebuie să scrii așa, de
parcă ai avea de dat socoteală
Bunului Dumnezeu”, cum
afirma Emil Cioran.
Cuvântul e un Univers
aparte. Are o putere
înspăimântătoare. Dacă ții
cont de asta, ajungi să
sângerezi, să suferi, să te lași
răstignit, dar să nu-ți trădezi
vocația, coborând la nivelul
vulgului. Atunci scrii cu
inima, cu lumina din ea.
Atunci devii o lumânare și arzi cu flacără
vie în mijlocul cuvintelor scrise de tine...
Când vestea despre nenorocirea ce s-a
prăbușit (acum câțiva ani) peste fratele
nostru, Mihai Stan, a ajuns la Chișinău, noi,
prietenii lui, am îngenuncheat în fața
altarului și ne-am rugat să-și revină. Știam
că are voința necesară pentru a învinge acel
cumplit accident vascular cerebral, la care a
ajuns din cauză că nu s-a cruțat, că a trecut
prea des frontiera de dincolo de imposibil.
Voinic ca un adevărat urs carpatin, era în
stare să răstoarne munții, să ia asupra sa
povara unor activități pe care s-ar fi cuvenit
să le înfăptuiască trei-patru persoane
înzestrate: prozator, editor, istoric, director
de școală, critic literar, moderator radio,
publicist, redactor-șef, președinte-fondator
al Societății Scriitorilor Târgovișteni etc.
etc. Adăugați aici și imensa contribuție
personală a patriotului Mihai Stan, care n-a
36 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
trecut indiferent pe lângă problemele
noastre, pe lângă faptul că Basarabia (vorba
lui Grigore Vieru) „era un prunc înfășurat în
sârmă ghimpată”. A venit imediat, de cum s
-au deschis frontierele, nu să ne vadă, ci să
ne ajute: a adus zeci de camioane cu cărți,
cu manuale, cu suflet. A înființat alături de
alți oameni de suflet, prietenii noștri, ai
moldovenilor desțărați, Biblioteca
„Târgoviște” din Chișinău. A ținut
discursuri și conferințe la Academie. A avut
nenumărate întâlniri cu cititorii în școlile și
bibliotecile din Republica Moldova.
Pretutindeni și-a făcut prieteni.
Pretutindeni și-a găsit frați și
surori. Pretutindeni a lăsat în
urma sa doar lumină, pace și
iubire. Iar printre aceste
epuizante îndatoriri, a găsit
(unul Dumnezeu știe de unde)
suficient timp și pentru a scrie.
Și atunci, cum să nu-ți pui în
pericol sănătatea?
Talentul, după cum se știe, nu
este un mare dar, ci, în primul
rând – o mare datorie. O
datorie la fel de responsabilă
ca viața. Cei binecuvântați din
naștere să fie talentați sunt
necruțători cu sine, uitând adeseori că
energiile vitale sunt epuizabile...
Un mare poet român din Basarabia –
Nicolae Dabija – a neglijat acest lucru și,
aidoma lui Icar, și-a ars aripile înainte să-și
termine zborul. „S-o spunem deschis:
Nicolae Dabija nu a mai avut suficientă
forță să lupte cu ucigașul bacil, deoarece și-a
consumat întreaga energie pentru a impune
adevărul despre ființa noastră românească”,
afirma acad. Mihai Cimpoi în ziua când
poetul a fost petrecut pe ultimul drum.
E posibil, oare, ca talentul să ascundă
în adâncurile sale și germenii
autodistrugerii?
„Nu cunosc un vampir mai mare decât
talentul”, afirma Nietzsche. Te stoarce de
energie, până ce te lasă fără viață. O
confirmă biografiile lui Rafael, Mozart,
Van Gog, Schubert, Eminescu, Kafka,
Cehov și o mulțime de alți creatori a
căror genialitate le-a furat prematur
dreptul la viață.
Putem conchide, pe acest temei, că actul
de creație necesită un consum de energie atât
de extenuant, încât vitalitatea artistului se
vlăguiește înainte de vreme? Susținând acest
punct de vedere, ar însemna să cădem într-o
altă extremă. Prin el însuși, talentul
generează rezistență. Geniul depinde, în
primul rând, de vigoarea pe care o posedă.
Poți avea idei și inspirație. Poți cunoaște
teorii și procedee de creație, însă, dacă nu ai
suficientă robustețe, ca să pui în aplicare ceea
ce posezi, vei rămâne, în cel mai bun caz, un
visător frumos, dar nerealizat. Talentat
ajunge doar omul care nu permite neputinței
să-l îngenuncheze. Cele mai multe dintre
personalitățile eminente au muncit cu dăruire
până la adânci bătrânețe. Lev Tolstoi a lucrat
până la 82 de ani, Victor Hugo – până la 83,
Goethe – până la 84, Michelangelo – până la
89, Sofocle – până la 91, Tiziano – până la
100 (una dintre cele mai reușite pânze ale
sale – Sfântul Sebastian – fiind pictată la
venerabila vârstă – de 94 de ani!). „Artistul,
menționa Turghenev într-o scrisoare către
Flaubert, nu trebuie să-și piardă firea
niciodată. Chiar dacă e bătrân și nu mai poate
ține pasul cu cei tineri, el este obligat să
meargă bărbătește înainte!”
Și totuși, epuizarea se răzbună...
Uneori, eșuăm în întuneric, ne simțim
descumpăniți și singuri, lăsându-ne
cotropiți de stări și gânduri pesimiste.
Cum depășim această instabilitate? Cine
ne ajută să ieșim din ea? Pe Mihai Stan nu l-
am întrebat cum a reușit să se smulgă din
capcana bolii. Nu l-am întrebat, deoarece
am găsit răspunsul într-o minunată
retrospectivă literară despre domnia sa,
inserată de Elena Stan-Bădulescu în „Viața
mea este o carte deschisă”, editată în 2018
la Editura „Biblioteca” din Târgoviște.
„Eu nu sunt scriitoare în adevăratul
sens al cuvântului, mărturisea, cu
nețărmurită modestie, distinsa doamnă
Elena Stan-Bădulescu, soția prozatorului.
Cele câteva cărți ale mele au, mai
degrabă, un caracter didactic. În schimb,
sunt o cititoare destoinică și pasionată”.
De aici și explicația felului în care a reușit
să pună în lumină creația lui Mihai Stan: zile
și nopți în șir stând aplecată asupra cuvintelor
dăltuite de el, sorbindu-le sensul sau
corectându-le (când oboseala prozatorului
umbrea, ici-colo, câte o metaforă).
„Întâmplarea nefericită a făcut ca în
viața noastră – a soțului meu, de fapt – să
intervină o cumpănă cumplită, un AVC
(accident vascular cerebral) care ar fi putut
deveni fatal... După recuperare, și-a spus
cuvântul „disperarea”, dorința soțului meu
de a-și termina toate proiectele și scrierile
personale pe care le avea în sumedenie de
manuscrise, prin dosare, de ani de zile,
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
scrise cu migală de-a lungul timpului,
unele nefinisate!”
Cunosc această „disperare” a omului
aflat pe muchie de cuțit și conștient de
faptul că s-ar putea amesteca cu țărâna,
înainte să-și facă „ordine” în manuscrise.
Creația, în egală măsură, se sprijină pe
teamă și pe curaj: curajul de a crede în ziua
de mâine și teama că mâine s-ar putea să nu
existe... Nu cu mult timp în urmă, internat
la spital și conectat la aparatele de
oxigenoterapie, mă gândeam cu mare
neliniște că am lăsat în urmă un roman
nefinisat (Actorul anonim), un bloc de studii
abia început pentru elevii de la „Prometeu-
Protalent”, o mănăstire construită doar pe
jumătate, ca să nu mai pomenesc de
oamenii dragi cărora le eram dator cu visuri
încă nerealizate... E repugnant să ai aripi, să
vezi cerul, să vrei să zbori, dar să rămâi
încătușat în întunericul unei prăpastii.
M-au ajutat medicii (foarte buni), dar și
rugăciunile rostite în familie, în colectiv, între
prieteni. Se pare că rugăciunea, în esența ei, este
speranța pe care omul nu îndrăznește s-o
destăinuie decât lui Dumnezeu. Tot ceea ce
facem cu scopul de a-i ajuta pe alții, este, în
fond, o rugăciune. Când ești nefericit, când ți se
pare că cele mai înfiorătoare încercări s-au
abătut asupra ta, e bine să-ți amintești că există
oameni și mai nenorociți decât tine și să te rogi,
în primul rând, pentru ei, nu pentru tine.
Providența abia atunci se întoarce cu fața spre
noi, când descoperă că suntem gata să ne jertfim
pentru alții, să facem tot ce ne stă în putere
pentru salvarea aproapelui. În ziua când nicio
rugăciune nu se va înălța spre Cer, Dumnezeu
va ști că omenirea a pierit. Or, acea zi ar putea fi
ultima zi din viața întregului Univers.
Ei bine, soțiile de scriitori cunosc
aceste adevăruri și, pe lângă faptul că se
roagă pentru ei, îi și ajută, îi iubesc, li se
devotează, se jertfesc în numele creației,
sacrificându-și propriile aspirații.
Din câte mi s-a spus, Mihai Stan, externat
din spital, ardea de nerăbdare să-și facă ordine
prin manuscrise. A început o muncă îndârjită,
dar volumul sarcinilor îl depășea și „din acest
motiv, am decis să-i dau o mână de ajutor”,
ne mărturisește în continuare doamna Elena
Stan-Bădulescu – ajutor soldat, în cele din
urmă, cu o carte de excepție!
„Meritul meu pentru această carte este
doar acela că am citit totul, am adunat
materialul, am făcut o oarecare selecție și am
evitat repetările. Apoi am pus totul cap la cap
într-o anumită ordine, incluzând și picăturile
de neuroni, printre care am descoperit o zicere
frumoasă ce a devenit titlul cărții: Viața mea
este o carte deschisă... În timpul lucrului, am
rămas uimită de mulțimea de prieteni ai
soțului meu, de franchețea fără limite cu care
și-a așternut pe hârtie anumite momente din
viață și de aprecierile altor scriitori pe care îmi
este imposibil să-i bănuiesc de nesinceritate”.
37
 Omul de talent arată măreț și puternic
când luptă cu necunoscutul, cu nedreptatea,
cu nimicnicia. Totuși, în această tăcută
încrâncenare, există un om și mai măreț –
omul care îl sprijină, îl inspiră, îi vine în
ajutor când se poticnește și șovăie. Or, acest
om aproape întotdeauna este femeia! Ea e
sufletul artei – flacăra în care se călește
talentul. Ne-au dovedit-o cât se poate de
convingător: Veronica – în destinul lui
Eminescu, Beatrice – în opera lui Dante,
Laura – în viața lui Petrarca, Constanța – în
sonatele lui Mozart, Sophie Volland – în
elocința lui Diderot, contesa Guiccioli – în
elanul romantic al lui Byron, ducesa
Santovale – în lirismul lui Tasso, regina Sofi-
Sharlotte – în meditațiile lui Leibniz, Rahel
Varnhagen – în sensibilitatea lui Turghenev...
Firește, istoria literaturii ne pune la
dispoziție și cazuri mai puțin fericite...
Supărat pe felul în care își construise
relațiile de căsnicie, Lev Tolstoi a notat în
jurnalul său intim: „Femeia e o piatră de
încercare în destinul unui bărbat. E greu să
iubești pe cineva și să te afirmi în viață”. A
spus-o, fără îndoială, la necaz, când
împrejurările l-au constrâns să vadă în soția
sa un vinovat fără de vină, o piedică în
calea ideilor sale fanteziste. El n-a detestat
iubirea. Mai degrabă – dimpotrivă: iubirea
a exercitat asupra creației sale o influență
decisivă. Vestitele sale eroine (Natașa
Rostova și Anna Karenina) au fost
plăsmuite abia după ce s-a căsătorit cu
Sofia Bers – o adevărată soție de scriitor,
cum o numea el însuși, când era îndrăgostit
de ea și asculta atent de sfaturile ei în timp
ce, zile și săptămâni în șir, lucrau împreună
la corectarea manuscriselor sale.
După câte se pare, în virtutea unei
simpatii tacite, cititorii sunt mai solidari cu
oamenii mari, decât cu femeile de care
aceștia sunt îndrăgostiți: îi înduioșează
prietenii (soțiile) care se jertfesc pentru ei și
nu-i suportă pe cei care le provoacă neplăceri.
Cehov a avut o căsnicie fericită cu
actrița Olga Knipper, însă foarte mulți
admiratori ai lui au condamnat-o pentru
faptul că a rămas la Moscova, în trupa
Teatrului Artistic (MXAT) și nu l-a însoțit
la Ialta, în Krimeea, unde dramaturgul a
plecat să se trateze de tuberculoză și unde
a murit într-o totală izolare și singurătate.
„Lumea, după cum se vede, ține cu
bărbații, mai ales – cu poeții, și este din
instinct contra femeilor care îi acaparează”,
scria Garabet Ibrăileanu, cu referire la
soarta poetului nostru nepereche.
În genere, se consideră că femeile, deși
mult mai sensibile decât bărbații, nu sunt la
fel de înzestrate ca ei. Providența, susțin
unii, nu este la fel de generoasă, când așază
cununa talentului pe fruntea unei femei.
După mine, nici măcar în actul de
creație nu putem separa bărbatul de
38 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
femeie, cum nu putem separa trupul de
suflet, fără să obținem un cadavru. La
figurat, femeia este chiar mai genială
decât bărbatul, deoarece fiecare geniu
este, în primul rând, copilul unei mame.
În acest sens, dacă bărbatul are
genialitatea ca pe o naștere ce asigură
nemurirea unui singur individ, atunci
femeia are nașterea ca pe o genialitate ce
asigură nemurirea întregii omeniri. Fără
genialitatea bărbaților, omenirea ar
rămâne fără cultură, după cum, fără
genialitatea femeilor, cultura ar rămâne
fără omenire: „Cu tine-n vorbe și cu tine-n
gând,/ purificat de vini și de păcate,/
iubeam cum nimeni n-a iubit nicicând/ și
parcă tot iubeam pe jumătate.// Și m-am
temut să te iubesc mai mult,/ când nu
știam mai multul de există./ Tăcerea
învățasem să-ți ascult:/ știam când este
veselă sau tristă.// Treceam prin acel secol
mohorât/ și nu simțeam nici arșița, nici
gerul,/ mirat că am putut iubi atât, încât/
deasupra ta să înflorească cerul...”
E o poezie postumă a prietenului meu,
Nicolae Dabija, care încă nu a văzut
lumina tiparului, dar în care se oglindește
ca într-o apă vie marea recunoștință a
omului de creație pentru femeia care îl
ajută să zboare. Doar zborul în doi te
poate apropia de îngeri. Doar alături de
omul iubit poți spune că ți-ai trăit viața ca
pe o carte deschisă. „Consider această
carte a mea, conchide doamna Elena Stan-
Bădulescu un modest dar pe care i-l pot
oferi soțului meu pentru aniversarea celor
50 de ani de conviețuire fericită cu care ne-a
binecuvântat Bunul Dumnezeu”.
Aș putea să mă opresc aici, dorindu-le
mulți ani înainte, liniștiți și rodnici, dar
dedicația distinsei doamne Elena Stan-
Bădulescu, mă duce cu gândul la un alt
mare favorit al destinului, Victor Hugo,
care, îndrăgostit de Juliette Drouet,
recunoștea că doar iubirea înalță omul peste
neputință, spre virtute, obligându-l să lupte,
să învingă, uneori să moară, dar totdeauna –
să se devoteze! În ziua nunții lor de aur
(februarie 1883), poetul i-a dăruit fotografia
sa cu următoarea dedicație: „Cincizeci de
ani de iubire – iată cea mai frumoasă dintre
căsnicii”. Era cinstea acordată pe merit unei
femei cu care niciodată nu a fost căsătorit,
dar care devenise întruchiparea iubirii prin
sacrificare.
Iubirea e singura cetate în care merită
să mori!
PRESA EXILULUI
„ÎNDREPTAR” – O REVISTĂ
ROMÂNEASCĂ LA MÜNCHEN
În prezentarea din episodul anterior a
unei publicații românești din exil – și
anume revista din Brazilia Înșir-te
mărgărite –, arătam că în numărul 1/
1951 era anunțată o altă revistă, apărută
cu foarte puțin timp înainte (decembrie
1951) în Germania, intitulată Îndreptar.
Iar în numărul 9/ 1951 al
Îndreptarului, la rubrica „Spicuim din
presa vremii”, va fi citat un fragment din
editorialul „Un cuvânt” din Înșir-te
mărgărite: Când am spus că nu vom fi
decât o literă o revistă de literatură și
cultură, am cântărit bine greutatea
cuvintelor. Ca să întregim însă gândul
nostru, trebuie să mai spunem că nu
înțelegem că o revistă literară e o revistă
fără atitudine, un magazin. Dimpotrivă,
libertatea spiritului și libertatea
cuvântului sunt valorile pentru care vom
combate în aceste pagini. Judecând
tragica situație în care au fost aruncați
confrații și frații noștri din țară, credeam
că apărarea libertății scriitorului, a
omului sub orice formă e cea dintâi
datorie a scriitorului liber. Pentru
aceasta a luat ființă Înșir’te mărgărite.”
Iată așadar anunțuri și aprecieri de la o
publicație la alta! De altfel, promovarea
reciprocă nu-l mai poate surprinde pe cel
care este familiarizat deja cu fenomenul
presei exilului românesc.
Cum redactorii revistei din
îndepărtata Brazilie nu acceptau ca o
revistă literară (să fie) o revistă fără
atitudine, prin citarea acestui fragment
de editorial se subînțelege și scopul cu
care a fost înființat Îndreptarul – cu
subtitlul Foaie pentru gând și faptă
creștinească. O publicaţie lunară (care
va apărea aproape trei ani), avându-i ca
director pe George Racoveanu, iar ca
redactori pe: Mons. Octavian Bârlea,
Părintele Flaviu Popan, Părintele
Alexandru Mircea (toți trei, catolici) şi
G. Racoveanu (ortodox). Peste ani, în
Cuvântul în exil (nr. 42-43/ 1965) G.
Racoveanu va povesti amănunte din
istoria Îndreptarului și a conlucrării
dintre cei patru redactori, arătând,
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Mihaela Albu
printre altele: „s-au străduit, vreme de
aproape trei ani de zile, să scoată în
evidenţă tot ce uneşte cele două Biserici
adevărate şi să lase în umbră tot ce le
desparte. Fără să lase
neamintită diversitatea, firească în viaţa
acestor două Biserici, ei au ocolit cu
grijă punctele nevralgice. Dar şi aci, nu s
-au sfiit să ironizeze anumite exagerări
ridicate la treaptă de tradiţie ecumenică.”
Nu de puține ori, scriitorii și
jurnaliștii din exil își asumaseră în
subsidiar și un rol politic, scrisul lor
având totdeauna un mesaj, reflectându-le
atitudinea față de cei ce ocupaseră țara,
față de comunism în general, chiar și
atunci când păreau a rămâne doar în
sfera literaturii. Subliniase aceasta și
unul dintre cei mai avizați cunoscători ai
fenomenului exilului, Nicolae Florescu,
în volumul Menirea pribegilor (ed.
Jurnalul literar, 2003): „pentru exilul
românesc anticomunist este dovada fără
dubiu că purtătorii de mesaj, fermi şi
constanţi pe poziţiile ideologiei
adoptate, au fost şi au rămas scriitorii,
intelectualii, iar nu reprezentanţii
politici ai unor partide depăşite de
vremuri.” (p. 21).
În „Cuvântul de lămurire” al primului
număr al Îndreptarului se afirmă
implicarea în viața comunității și
consemnarea obiectivă: „Vom căuta să
raportăm tot ce se întâmplă – gând și
faptă – la ordinea obiectivă și firească a
cum trebuie să se întâmple lucrurile,
pentru a putea apoi spune dacă tot ce se
întâmplă este bun sau rău. /…/Foaia
aceasta, scrisă pentru Românii din exil,
vrea să fie un indicator de drum la
răscrucile vieții moderne. /…/ Noi nu vom
judeca. Ci vom ține scaun de judecată.”
„Mesaje” ferme, mai mult sau mai
puțin explicite întâlnim astfel în articolele
semnate de Mircea Eliade, de George
Racoveanu, N.I. Herescu, Vintilă Horia,
Flaviu Popan, Sever Pop, Monseniorul
Octavian Bârlea ș.a.
Fie și numai din această enumerare se
poate observa că cei care au colaborat la
39
revistă au fost și aici scriitori români de
pretutindeni și de orientări diferite.
Alegem să prezentăm din Îndreptar
câteva dintre cele mai interesante articole
– prin tematică, dar și prin notorietatea
celor care le-au semnat.
Începem cu exemplificări din articolele
lui Mircea Eliade (incluse sub rubrica
„Glossarium”, cititorul familiarizat cu
opera sa cunoscându-i probabil mai puțin
aceste texte. Cum se va vedea însă, chiar și
din titlurile lor, preocuparea savantului a
fost și a rămas cultura, dar, din acestea,
mesajul care se desprinde este unul de
atitudine fermă împotriva celor care, în țara
ocupată, interziseseră opere de valoare, au
interzis scriitori, au cenzurat cărți, au
îngrădit, cu alte cuvinte, libertatea
cuvântului.. Astfel, dacă uneori mesajul său
era doar ironic („adâncul cunoscător al
geniului românesc, dl. Chişinevski...”, cum
încheiase un articol intitulat „Eminescu”, în
revista Uniunea română, din noiembrie-
decembrie 1949), în Îndreptar prezintă și
analizează „Probleme de cultură
românească” (martie 1951) sau explică
„Cum se face o cultură” (nr. 12/ 1951). În
acesta din urmă arată, printre altele, că: „au
fost oameni care s-au definit pe sine sau şi-
au desluşit destinul ridicându-se împotriva
mediocrităţii şi a mediocrilor, a falselor
valori şi a impostorilor: Kierkegaard,
bunăoară, sau, pe un alt plan, Nietzsche,
sau Carducci polemistul, sau Papini./…/ Un
om viu nu încrucişează niciodată braţele în
faţa unei situaţii, oricât ar părea ea de
deznădăjduită. Un om viu îşi încrânceneşte
puterile în faţa fiecărui nou triumf al
mediocrităţii şi-şi continuă, înzecit, munca
şi creaţia. După câte am văzut până acum în
jurul meu, nu cred că s-ar putea da un alt
răspuns, mai bun, mediocrităţii: triumfului
ei temporal îi răspunzi creând.”
Eliade dă în continuare exemple de
situații care se aseamănă surprinzător cu
cele de astăzi, ale unor mediocri care
ocupau catedre universitare, iar într-un caz
concret al unui astfel de semidoct – care
enumerase în lucrarea de doctorat, printre
filosofi, și numele unor orașe din Franța –
îi opune situația lui Constantin Noica
(căruia) nici măcar nu i se îngăduise să se
prezinte la catedra creată pentru autorul
articolului, fusese respins pe motiv că...
n-are lucrări de specialitate. Iar in timp
ce Mircea Vulcănescu rămăsese cinci-
sprezece ani doar simplu asistent la
Catedra de Etică, omul cu filozofii-nume
de oraş se urcase direct la catedra creată
pentru el...” Și totuși, explică, desigur tot
în cheie ironică savantul, necesitatea celor
mediocri: „Cineva tot trebuie să facă
treaba aceasta: să reprezinte Naţiunea într-
un Congres internaţional, să comemoreze
centenarele poeţilor, să aducă salutul
40 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Academiilor întristaţilor adunaţi în jurul
unui mormânt ilustru, să acorde premii, să
întocmească telegrame, să ţină discursuri,
să bată din palme şi câte alte treburi or
mai fi de făcut. Îi vedeţi pe Eminescu, pe
Parvan, înhămându-se la astfel de munci?!
Desigur că nu.” Concluzia nu poate totuși
fi decât optimistă: „O cultură se face,
deci, prin concursul a nenumărate vocaţii
în permanentă tensiune, foarte adesea în
opoziţie, dar întotdeauna complementare.
Lipsite de interes şi uneori primejdioase
nu sunt decât pseudomorfozele, falsele
valori, improvizaţiile. Creaţiile autentice,
pe orice plan s-ar manifesta ele, sfârşesc
întotdeauna prin a fi validate.” Iar
referirea la exil și la contribuția celor care
trăiesc în afara țării la cultura română este
evidentă, fiind totodată și un îndemn la
creația de valoare: „în afară de mărturia
pe care fiecare dintre noi poate s-o aducă,
în colţul de lume în care a fost zvârlit, ce
putem face pe tărâm cultural? Lăsând
demagogia patriotică la o parte, nu putem
face, cu folos, decât ceea ce propria
noastră vocaţie ne îngăduie să facem.”
Căci „cu orice creaţie culturală creşte şi
prestigiul internaţional al ţării.” (s.n.)
Iar aceste afirmații vor fi repetate,
Eliade fiind cunoscut nu numai ca lider al
românilor dn exil, dar și, prin prestigiul
său, susținătorul moral al confraților,
îndemnându-i permanent la scris și la
afirmare. Împărtășind, de fapt, aceeași
soartă grea a desțărării, era conștient că
„rămaşi singuri, fără niciun gir şi fără
niciun prestigiu, reduşi exclusiv la
propriile lor forţe creatoare, scriitorii şi
cărturarii români din emigraţie au fost
siliţi să lucreze alături de confraţii lor
străini şi să accepte arbitrajul acestora.
Rezultatele s-au văzut destul de repede.
Cei care au avut ceva de spus au fost
ascultaţi şi şi-au primit locurile cuvenite;
ceilalţi s-au aranjat cum au putut, dar
nimeni nu-i mai ia în seamă, pentru că nu
mai reprezintă nimic.” Iar în cazul celor
care s-au remarcat în noile țări, el
subliniază faptul că „Locurile care se
cuceresc în străinătate reprezintă
adevărata selecţie a valorilor culturale
româneşti din exil” și de aceea „Ar fi
păcat ca o asemenea preţioasă experienţă
culturală să se piardă. Ar trebui să
înregistrăm şi să păstrăm cu luare aminte
succesele compatrioţilor noştri în
străinătate. De un lucru putem fi siguri:
asemenea succese n-au fost trucate; cine
le-a dobândit, le-a dobândit exclusiv
graţie talentului (sau norocului!) lui; în
orice caz, nu le-au obţinut prin
aranjamente de culise.” (v. Îndreptar,
iunie-iulie 1951)
Un alt nume de prestigiu al exilului
românesc, care a semnat multe articole în
revista Îndreptar, a fost profesorul N.I.
Herescu. Aflat în exil, ca și alți
intelectuali români, N.I. Herescu – fără a
abandona domeniul în care se formase și
excelase în țară (limbile clasice) – va duce
o intensă activitate în planul
românismului, susținând și promovând
literatura și cultura română, amendând
totodată distorsionările în plan lingvistic
impuse de ocupantul sovietic în România.
Amintim aici numai două dintre articolele
referitoare la „scrierea strâmbă” a limbii
române, publicate în 1952.
Primul, intitulat „Scrierea limmbii
române” ia în discuție „reforma
ortografică” propusă în sesiunea „lărgită” a
Academiei în cuvinte ce trec de la registrul
ironic la sarcasm și acuze pertinente:
„Scopul proiectatei reforme ortografice e
simplu: după ce se va fi stricat
muzicalitatea latină a graiului nostru și va fi
fost înlocuită de găvăreala bolborosită (sau,
dacă preferaţi, de bolboroseala găvărită) ce
urmează a se realiza prin introducerea cu
duiumul a vorbelor barbare, trebuie acum
să i se pocească și chipul; trebuie să i se
dea o înfăţişare care să strâmbeze până la
desfigurare frumoasele, nobilele trăsături
ale limbii române.” De pe poziția unui
specialist, autorul discută și aduce
contraargumente (în cheie ironico-
sarcastică) celor prezentate de unul dintre
„reformatori”, Al. Graur. Astfel, referindu-
se la „al treilea principiu, care, după cel
fonologic și, alături de cel morfologic,
trebuie să ne conducă în fixarea unei bune
ortografii româneşti: criteriul etimologic.
Acest criteriu a stat, stă, şi va trebui să stea
întotdeauna, la originea ortografiei noastre,
nu ca un principiu de bază — acesta
rămâne mereu cel fonologic — ci ca un
Îndreptar în cazurile când criteriul
fonologic nu ne mai poate da soluţii.
Evident, criteriul etimologic este una dintre
punţile care leagă şi mai nemijlocit limba
noastră de limba latină, şi de aceea el nu
poate fi pe placul stăpânilor dlui Graur;
deci, la acest capitol, d-sa era fatal
constrâns la tăcere.”
Din tot ceea ce expune în continuare,
bazându-se pe argumente, se poate
observa că, fie și într-un articol cu subiect
științific, N.I. Herescu, ca mulți alți
conaționali aflați în exil, militează pentru
menținerea identității amenințate de
ocupantul sovietic, fac, cu alte cuvinte,
politică. „Dar noua ortografie ce se
fabrică azi la Bucureşti nu porneşte dintr-o
nevoie, ci dintr-un motiv ascuns și urât.
Hotărârea nu au luat-o românii, ci străinii
și instrăinaţii, cu scopul de a schimonosi
frumoasa înfăţişare scrisă a graiului
românesc. De aceea, rezultatele la care se
ajunge nu constituie o simplificare, ci
doar o deformare și ele nu sunt conforme
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
nici cu fonetica, nici cu ştiinţa, nici cu
spiritul limbii noastre. În unele cazuri,
sunt de-a dreptul ridicole”, iar exemplele
din „Proiectul ortografic” al lui Graur,
„linguistul cunoscut din serviciul armatei
de ocupaţie”, demonstrează „ridicolul”,
schimbărilor „prin ukaz”: „Voind să
simplifice ortografia, d-sa începe prin a
crea un semn în plus, un i cu căciulă (ca
â), care să reprezinte pe i scurt (care nu
formează silabă) și să-l deosebească astfel
de i silabic. Acest semn nou va permite
dlui Graur să scrie cu un singur i
pluralele, și articulate şi nearticulate
(pantofi-pantofii), ca şi – auziţi bine! –
genitivul şi dativul singulare ale
substantivelor feminine! Reformatorul ne
cere deci foarte serios să scriem: al casi,
al găini (exemplele sunt cele date de dl
Graur...), al mesi, al ferestri… Ne umflă
râsul: nu tot așa scria, de multă vreme şi
faimosul Gâgă, personagiu creat de verva
lui Manzatti, în neuitatele lui scrisori
adresate tuşii, pardon tuși după
ortografia Graur). Şi pentru ca noua
ortografie să reproducă și pe aceea a lui
Gâgă, şcolarul leneș şi pururi repetent, d.
Graur mai pretinde să desfiinţăm pe x şi
să scriem: egzamen, egzistă, egzemplu,
„aşa cum se aude”, cu gz în loc de x,
adică cu două litere în loc de una. Halal
logică, strașnică simplificare!”
Finalul subcapitolului „Ortografia lui
Gâgă” este în același ton ironic:
„Mărturisim că suntem datori d-lui Graur
câteva clipe de sănătoasă ilaritate. Ne-a
înveselit egztraordinar cu egztrem de
egzaltantele sale egzemple. Drept
recunoștință propunem ca numele noi
scriituri să fie „ortografia Gâgă-Graur”.
(Îndreptar, anul II, nr. 10, septembrie
1952, s.a.)
În numărul următor al Îndreptarului,
autorul merge mai departe cu prezentarea
„noii reforme”, criticând-o chiar mai dur
de vreme ce, prin generalizarea lui î (și
suprimarea lui â), aveau „scopul de a
şterge, din ortografia română, orice urmă
de etimologie, începând cu cea mai
supărătoare (pentru Ruși), aceea care
mărturiseşte spița noastră latină. Numele
ţării şi al neamului nostru erau singurele,
din întreaga latinitate, care păstrau, în
infățișarea lor, numele Romei şi al
Romanilor: roman, Romania. Ilustraţiile
linguistice ale Academiei R.P.R. doresc
azi să ne pocească numele, astfel ca nici
urmă să nu mai rămână în ele de Roma sau
de Romani; ni se cere deci să scriem:
romîn, Romînia. Este încă un capitol din
lupta Sovietelor împotriva latinității
românești. Dacă cineva ar fi dispus să
creadă că exagerez; că e la mine un fel de
idee fixă; că niciun gând de această natură
nu dosește proiectata reformă, — atunci să
41
citească ceea ce a scris, roşu pe alb, Leonte
Răutu, profesor de „marxism-leninism” la
Universitatea din Bucureşti. Scrie numitul:
Teoria latinității poporului român a
fost utilizată cu scopul de a izola România
de vecina şi aliata sa firească, Rusia, şi de
a crea un suport ştiinţific pentru planurile
expansioniste ale puterilor occidentale, şi
în special ale Franţei.
lată deci, foarte clar, ce se urmăreşte.”
Desigur, exemplificări din articolele
profesorului universitar N.I. Herescu pot
continua. Fie și numai din cele de mai sus
și se poate cu ușurință deduce faptul că
fostul președinte al Societății Scriitorilor
Români, alături de multe alte condeie din
exil, de Eliade, de Vintilă Horia, de
Alexandru Busuioceanu etc., etc. atenți la
tot ce se întâmpla în țară, netăindu-și
niciodată legăturile cu literatura, cultura
română, au luptat cu ajutorul cuvântului
liber împotriva ocuapanților.
Revista Îndreptar, prin redactorii și
colaboratorii săi, a fost una dintre
publicațiile implicate activ în această
luptă, alăturându-se celorlalte și încercând
să se adreseze tuturor exilaților români,
indiferent de confesiune, prin obiectivate
și informație de real interes.
„Trimițând salutul nostru frățesc
publicațiilor românești din exil se mai
spunea în „Cuvântul de lămurire” al
primului număr –, care ne sunt prieteni de
(continuare de la pagina 33)
Nichita Stӑnescu
şi proletcultismul sau
poezia şi capul de cal (6)
Ultimele patru versuri completează,
mai bine zis încununează, versul despre
care am mai amintit din cele 11 elegii:
„Niciodată n-am să fiu sacru!”. Am
făcut de curând un test interesant,
citind mai multor confraţi literaţi
poemul „Nichita Stănescu sau bunicul
despre cele patru rase”, apărut în 1981
într-un calendar realizat pe foi fine de
cupru la uzina „Mecanică fină” din
Bucureşti, întrebându-i care-i tema
acestui poem în care este glorificat un
strung la care lucrează cu spor fiecare
rasă umană. Poemul în cauză tratează
aparent o temă proletcultistă,
aparţinând oamenilor muncii de pe
toată planeta, isr răspunsul primit pe
loc a fost aşa cum mă aşteptam; poetul
laudă munca tuturor la strungul
industriei proletare. Majoritatea celor
de faţă m-au privit miraţi când le-am
spus că avem aici un poem erotic de
natură metalingvistică şi ca să nu
42 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
drum, deschidem coloanele Îndreptarului
tuturor Românilor – romano-catolici,
ortodocși, ori ortodocși uniți cu Roma –
care, simțind în ei chemarea de a fi pe
această cale de folos fraților lor, vor să
urce la catedră. /…/ Căci vremile pretind
de la noi eroism și jertfă.”
Despre „eroism” și „jertfă” scrisese și
Mircea Eliade în revista Românul din
decembrie 1951, căci publicarea unor
reviste (ca și a unor cărți) în exil a
însemnat de cele mai multe ori jertfă
pentru exilații care le-au făcut să apară cu
multe sacrificii. „scriitorii români din exil
nu s-au lăsat abătuţi nici de prigoană, nici
de lipsuri, nici de indiferenţa
oficialităţilor. Ei işi continuă nu numai
creaţia, ci şi difuzarea scrierilor lor.
Uneori ajutaţi, alteori singuri — de cele
mai multe ori singuri, renunţând la o masă
mai bună, la o carte, la o cămaşă —
scriitorii pribegi au izbutit să tipărească
nenumăratele reviste, volume şi broşuri,
iar când n-au putut să le imprime la
tipografie, le-au multiplicat la mimeograf.
Lista acestor publicaţii este deja
impresionantă.” Iar printre cele enumerate
de Eliade se afla și „Excelenta revistă de
gind şi faptă creştinească Îndreptar (care)
apare în condiţii grafice incomparabile
(și) este, de altfel, cea mai elegantă revistă
românească după Gândirea, deci în
ultimul sfert de veac.”
rămână supăraţi, ci împăcaţi cu propria
lor „percepţie estetică reclamată de
poem”, cum zicea criticul Nicolae
Manolescu, le-am spus celor prezenţi
la testul meu (vreo opt scriitori), că
avem un poem eroico – erotico –
muncitoresc. Şi pentru ca cititorii să nu
creadă că le vorbesc în dodii despre nu
ştiu ce „cap de cal”, mai reproduc încă
o dată formidabilul poem al lui Nichita
Stănescu despre cele patru rase umane:
„Rasa galbenă, se ştie/ are pielea
argintie/ şi părul extrem de lung/ şi –
lucrează la un strung./ Rasa neagră, -
cum se ştie/ are pielea alburie/ şi părul
extrem de lung/ şi... lucrează la un
strung./ Rasa roşie se ştie/ are pielea
albăstrie/ şi părul extrem de lung/ şi...
lucrează la un strung./ Rasa albă cum
se ştie/ are pielea vişinie.../ şi părul
extrem de lung/ şi lucrează la un
strung./ Asta este dragi nepoţi!/ Toţi
sunt oameni... oameni toţi!”.
Nici chiar eminescologul Nicolae
Georgescu, aflat de faţă, nu a descifrat
delicata şi eterna temă a poemului lui
Nichita Stănescu, (mare om al muncii şi
strungar fruntaş), care nu întâmplător şi-
a început poemul cu rasa galbenă, cea
mai harnică de pe planetă în domeniul
muncii „la un strung”.
O MONOGRAFIE

Anca S rghie

UN DAR AL DIASPOREI AMERICANE

PENTRU CULTURA ROMÂNĂ
DE PE TOATE MERIDIANELE
Sosit din statul Michigan, SUA, nici chiar și mărturiile unor pionieri ai
scriitorul și publicistul Ștefan Străjeri, aventurii românilor plecați peste Atlantic,
bucovinean de obârșie, a făcut un dar mai impresionante decât orice. Reușind
prețios cititorilor din România, realizând ceea ce nimeni până la el nu a izbândit,
un periplu livresc simbolic ca repere autorul panoramează viața conaționalilor
geografice. Acesta a început în 15 august noștri care formează acolo, departe de
2021, din Maramureșul primilor voievozi țară, niște „mici Românii”, unde la cei
și s-a terminat la Sibiu, capitală europeană mai mulți dintre ei identitatea națională
a culturii, unde acum el a descins pentru este păstrată cu mare grijă, așa cum nu se
prima dată, dornic să cunoască inima stinge din suflete nici dorul după patria-
burgului medieval și împrejurimile mumă. Așadar, două cărți pe cât de
orașului. Autorul venise din America spre monumentale și solid ancorate științific,
Maramureș cu cei doi „coconi”, care sunt pe atât de plăcute la lectură, datorită
cărțile sale. Aceste monografii de valoare stilului clar și lipsit de ornamente al
în cultura diasporei noastre din întreaga autorului, în pagini unde ideile sunt
lume sunt documente ale unei experiențe ilustrate din belșug cu poze edificatoare.
existențiale dramatice și În esență, ceea ce propune
totodată curajoase, cea a cititorilor Ștefan Străjeri în
românilor plecați peste cele două monografii ale
Atlantic. Prima monografie sale, care nu mă îndoiesc că
se intitulează inspirat vor dăinui peste timp ca o
„Românii americani de la carte de vizită onorantă
Marile Lacuri. Peste 100 de pentru comunitatea
ani de prezență românească românilor de pe ambele
în statul american maluri ale Atlanticului, este
Michigan”, 2014, și cea de- o călătorie imaginară în
a doua, concis, „Istoria istoria cu mii după mii, cu
românilor canadieni. 1890- zeci de mii după zeci de
2020”, publicată la Editura mii de destine românești.
Anamarol din București în Parcurgând pe îndelete, în
2020, ca și cea dintâi. răstimpuri de liniște, filele
Ambele monografii au fost acestor cărți uimitoare prin
Anca Sîrghie, prefațatoarea
prefațate de universitara monografiei lansate adevărul lor, lectorii vor
sibiancă Anca Sîrghie, iar izbuti să pătrundă ideea
îngrijirea celei de a doua este semnată de puterii de sacrificiu a celor care, începând
prof. dr. Ada Stuparu de la Craiova. de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în
Păstrând în ele o aceeași structură de prezent, au cutezat să-și părăsească
capitole ample, în care istoria vetrele strămoșești ca să se stabilească
emigranților români se încadrează în într-un Eldorado iluzoriu, în acel
epopeea multinațională a Lumii Noi, promised land, unde abia urmașii primei
Ștefan Străjeri prezintă printr-un generații de imigranți, cu copiii lor, au
documentat comentariu atât povestea avut sentimentul adaptării la viața din
imigrării propriu-zise, organizațiile și Lumea Nouă. În prezent, dialogul
publicațiile realizate de-a lungul diasporei noastre americane și canadiene
deceniilor, cât și instituțiile religioase ori cu țara devine o necesitate, iar roadele lui
personalitățile reprezentative. Nu lipsesc pot îmbogăți viața tuturor.

Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021 43


Un grup de participanți, la final de eveniment.
Din stânga: prof. univ. Elena Macavei, al treilea
prezentator al cărții, autorul cu soția, Anca
Sîrghie și poetul Ionel Stopița
În inima Ieudului maramureșan, la
15 august 2021, într-o binecuvântată zi
de sacră sărbătoare, care este
Adormirea Maicii Domnului, la Muzeul
Vălenarului Gheorghe Chindriș, s-a
desfășurat un eveniment de mare cinste,
lansarea recentei apariții a autorului
româno-american, respectiv „Istoria
românilor canadieni. 1890-2020”. În zi
fierbinte de vară, călătoria „coconilor”
lui Ștefan Străjeri a început, datorită
inginerului Gheorghe Chindriș, mare
„gazdalău și patriot”, cum îl cunosc
localnicii, în Nordul voievodal al
Ieudului, care și-a etalat frumusețea
costumelor tradiționale ale
participanților la eveniment. După un
joc moroșenesc, cum numai ei, urmașii
dacilor liberi știu să-l încingă, în
grădina cu case de lemn a Vălenarului,
lansarea a realizat-o prefațatoarea
monografiei, cuvânt urmat de câțiva
intelectuali locali, ca prof. dr. Ion
Petrovai, g-ral dr. Alexandru Leordean
și dr. Ilie Gherheș. Autorul a dat
autografe pe cartea cumpărată de cei
dornici să o citească ori dăruită
prietenilor și unor călugărițe, care au
purtat-o spre mânăstirile din regiune.
Drumul noii cărți a lui Ștefan Străjeri
a continuat spre Bucovina. În 18 august
a.c. la Muzeul de Istorie din Suceava, în
capitala voievodală a Moldovei lui
Ștefan cel Mare, prezentarea noii
monografii a fost făcută, ca de obicei, de
Anca Sîrghie și de dr. Gabriel Cărăbuș,
directorul Bibliotecii Bucovinei „I. G.
Sbiera”, care au realizat o analiză
pertinentă a capitolelor cărții. În
moderna sală, unde s-a desfășurat
evenimentul, scaunele erau distanțate,
între cei prezenți, aflându-se și
reprezentanți ai mass-mediei. Apoi, în 19
august a.c., la invitația Societății
Scriitorilor Români din Ucraina, prin
inițiativa publicistei, colaboratoare la
ziarul „Zorile Bucovinei”, Maria Toacă,
44 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
o prezentare a cărții lui Ștefan Străjeri
avea să fie realizată la Cernăuți, în
capitala istorică a Bucovinei, care își
dobândise prin tradiția sa de cultură
germană și austriacă, renumele de „Mica
Vienă”. Se știe că Cernăuți fusese
capitala Ducatului Bucovinei la 1848,
strălucit oraș de spiritualitate
românească în Evul Mediu, apoi în
perioadele 1918-1940 și 1941-1944. Dar
în prezent, românii sunt o minoritate,
care face eforturi să-și păstreze identitate
națională. Spre ei ne îndreptam noi într-
un elegant Mercedes, care a trecut
fluturând prin vamă, cu statut de
delegație „oficială”.
La Societatea „Mihai Eminescu” din
centrul orașului, au sosit români din
câteva localități, comuna Mahala fiind
reprezentată de o întreagă delegație.
Reuniunea s-a desfășurat în prezența a
4 academicieni, printre ei numărându-se
Vasile Tărâțeanu, patriotul însuflețit,
bucuros ca și noi, oaspeții sosiți de
peste Siret, să asculte cântându-se și
recitându-se versuri în limba română.
Domnul Gh. Puiu a interpretat romanța
„La umbra nucului bătrân” și cântece
cu un mesaj patriotic: „Sunt român din
Bucovine/ Și nu port în suflet vina/ Că
o sârmă mă desparte/ De frații mei de
departe.” Poetul Dumitru Zaidel a citit
din cartea sa de debut, intitulată
„Soarta”, apărută la editura Cornul
Abundenței de la Craiova, 2021, în
condiții execrabile, cum aveam să
constat răsfoind-o. Mesajul poetului
este cuprins în versurile: „Să ne trezim
români cu toții,/ Cei de acolo și de
aici. /Să dăm pe mâna legii hoții/ Să ne
trăiască țara-n veci”. Prezentarea
„Istoriei românilor canadieni 1890-
2020”, la care cuvântul meu a fost
urmat de cel al doamnei Maria Toacă, a
stârnit vii amintiri, pentru că în sală se
aflau mulți dintre urmașii bucovinenilor
plecați spre Canada. Emoția a atins cote
maxime. La sesiunea de autografe,
autorul Ștefan Străjeri a oferit gratuit
absolut toate exemplarele cărții cu care
sosise la Cernăuți, căci setea de-a citi
românește s-a dovedit acolo a fi
copleșitoare. Importanța acestui
eveniment cărturăresc este cu atât mai
mare cu cât asemenea reuniuni
panromânești sunt foarte rare.
Periplul a continuat în 23 august la
Alba Iulia, în capitala Marii Uniri.
Acolo am răspuns împreună cu autorul
invitației profesorului drd. Mihai
Octavian Groza de a dezbate tema
„Prezențe culturale românești în
America” la emisiunea „Pașaport
cultural” de la postul de televiziune
locală „Alba Carolina”. La Galeriile de
Artă, autorul româno-american a fost
aplaudat de un grup de intelectuali, în
frunte cu președinta ASTREI, Maria
Cioica și cu Elena Adriana Popa,
președinta asociației „Datini
Strămoșești”, Alba Iulia.
La Cenaclul „Radu Theodoru” din
Sibiu, în colaborare cu Uniunea
Scriitorilor din România și cu Liga
Culturală Sibiu, în 24 august 2021, s-a
făcut prezentarea „Istoriei românilor
canadieni. 1890-2020”, eveniment
găzduit de Cercul Militar local. Am avut
alături, ca prezentatori, pe prof. univ. dr.
Elena Macavei, care a împărtășit în stilul
bogat asociativ bine cunoscut câteva
impresii pertinente de lectură, și pe
eseistul-publicist dr. Mihai Posada, din a
Mihai Posada, unul dintre cei trei
prezentatori ai cărții
cărui prezentare voi cita următoarele:
”Potrivit titlului, „istoria” dlui Ștefan
Străjeri vorbește și despre geografia
Canadei, despre popoarele native, despre
primii europeni ajunși în „Noua Franță”
pe vremea când pe la noi se socotea
istoria între sfârșitul domniei lui Ștefan
cel Mare și puțin după aceea a
voievodului întregitor Mihai Viteazul,
respectiv între anii 1497 și 1670.[...]
„Până în prezent, despre românii din
Canada nu s-a realizat nicio monografie
amplă în limba română”. – citim la
p.107, iar la p. 109, autorul precizează:
„Numărul românilor care au emigrat în
Statele Unite a fost mai mare decât al
celor care au mers în Canada”. În stilul
direct, colocvial și atractiv al întregii
cărți, Ștefan Străjeri ne spune că
imigrația românească în Canada se
găsește menționată de pe la 1890-1891,
începând, se pare, cu Nicolae Zora,
bucovinean cum este și autorul. [...]
Pornind de la istoria & geografia
Canadei, autorul trece în revistă cu
atenție și grijă deosebită pentru detaliu,
etapele emigrării-imigrării românilor în
Canada, viața religioasă a comunităților
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
de români canadieni cu numeroasele
lăcașuri de cult (ortodoxe, greco-
catolice, baptiste etc.), organizațiile
românești, publicațiile, emisiunile lor de
radio și televiziune, personalitățile
româno-canadiene (scriitori și oameni de
presă, artiști, oameni de știință și lideri
comunitari), mărturisiri din presa
canadiană relatate de primii imigranți
români și urmașii acelora. „Indexul
alfabetic”, între paginile 747-782,
completează ținuta științifică a unei
monografii inedite, bogat ilustrate
documentar cu fotografii și reproduceri
diverse. Două prefețe – una alcătuită de
Anca Sîrghie din Sibiu (România):
„Vocația identității naționale”, cealaltă
„O istorie a fenomenului românesc în
Canada” de dr. Silvia Urdea. (U.S.A.)
naționale (pp. XXIV-XXXIX),
cealaltă de Silvia Urdea din Waterford,
MI (S.U.A.): O istorie a
fenomenului românesc în Canada (pp.
XL-XLI), pe lângă o „Notă asupra
ediției” semnată tot de Anca Sîrghie
despre această ediție îngrijită de Ada
Stuparu din Craiova (România) –
completează editorial o cercetare
monografică pe care, oricine va dori să
cunoască sau să dezvolte ceva despre
românii canadieni și epopeea stabilirii lor
pe continentul de dincolo de Atlantic, nu
o poate ocoli.” Cu interes a fost ascultat
și cuvântul doamnei Emilia Matei,
președinta Societății Graiul Românesc
din Windsor, Canada, personalitate
prezentă în cartea lui Ștefan Străjeri.
Actorul Cătălin Emil Neghină de la
Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu
a lecturat expresiv câteva fragmente din
paginile cărții. Autorul a oferit autografe
pe exemplarele cumpărate de sibieni.
Aici au fost mai numeroși cumpărători ai
cărții decât oriunde. Cartea poate fi
achiziționată și în viitor, plata făcându-se
prin bancă. Sala cu cel mai numeros
public și atmosfera în care s-a desfășurat
evenimentul bine organizat l-au
determinat pe autor să considere cu
încântare că la Sibiu a fost un adevărat
hit al turneului său făcut în România.
„Drumul” monografiilor lui Ștefan
Străjeri este abia început. Viața lor, ca
prezență livrescă, se va îngemăna cu cea
a comunităților de români de
pretutindeni cărora vrednicul bucovinean
le poate da un model. Considerăm că
asemenea cărți pline de adevăr vor fi
achiziționate de lectori, indiferent de
profesie și de condiții sociale, anume
de către toți cei care doresc să ia
aminte la viața conaționalilor noștri din
Lumea Nouă.
45
ISTORIE LITERARĂ
MIRON RADU PARASCHIVESCU ŞI
CONTESTAREA LUI TUDOR ARGHEZI (IV)
Arghezi îşi urmează neclintit traiectoria
de tablete, ca şi cum ar fi vorba de
altcineva, dând impresia că atacurile nu-l
ating. Totuşi, la finalul anului, într-un
articol-urare, bătrânul scriitor îşi explică
voalat atitudinea distantă şi propune o
strategie asemănătoare şi cititorilor săi:
„Cititorilor gazetei, pe lângă urările
îndătinate, le-aş spune de noul an 1948,
ceva la ureche. Să nu caute să cunoască
prea îndeaproape oamenii cu care vin în
coincidenţă. Să facă tot ce pot, cu preţul
chiar al falsei opinii că sunt nesociabili,
lipsiţi de politeţe, înfumuraţi ori indiferenţă
la o valoare prezumtivă şi să păstreze o
distanţă moralmente obligatorie. (…)
Deficitul inteligenţei nu e în definitiv
supărător propriu-zis, sau este într-o
singură împrejurare: dacă un mediocru
capătă valută, la o convorbire adâncită
vezi că ţi se acoperă o absenţă şi atâta tot.
Amărăciunea vine odată cu meschinăria
în acte a unui ins generos în discurs, o
dată cu revelaţia realităţii într-o puritate
de intenţii deghizate.” (Tudor Arghezi –
De Anul Nou, în Adevărul, 31 dec. 1947)
Ultimul atac este concertat de Sorin
Toma, chiar de la începutul anului 1948.
Ziarul Scânteia va publica, în patru numere
consecutiv, un studiu devenit ulterior
celebru: Poezia putrefacţiei sau putrefacţia
poeziei. Acest studiu marchează finalul
glorios al luptei anti-argheziene, începute,
la fel de glorios, de către Miron Radu
Paraschivescu. Cele patru articole au câte
un subtitlu cu aparenţă nonviolentă,
paşnică, inofensivă: primele două sunt
reunite sub denumirea de Răsfoind
volumele lui T. Arghezi, al treilea poartă
subtitlul Ce exprimă „peisagiul sufletesc”
şi „climatul liric” al poeziei lui Arghezi,
iar finalul apoteotic este Fond şi formă.
Concluzii. Pretextul lui Sorin Toma este o
tabletă argheziană, amintită mai sus şi
publicată în ziua începerii Congresului
46 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Petru a Stan
Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti.
Atunci a trecut aproape neobservată, cu
excepţia intervenţiei lui N. Moraru, dar
acum este momentul să fie sancţionată
violent şi oficial. În ziarul Adevărul
Arghezi lua apărarea libertăţii de creaţie şi
de opţiune a scriitorului român, comenta
raportul dintre fond şi formă şi se
împotrivea superficialităţii în evaluarea
critică a operei literare: „Parcă a spus
cineva: fereşte-mă, Doamne, de interpreţi
(…). Fereşte-mă, Doamne, de zelul
excesiv, de spiritul de analiză prea subtilă
şi fără adâncime.
Noi ne obişnuiserăm, ăştia care ne-am
ales, incapabili de un meşteşug mai
practic, cusutul şi broderia hârtiei cu
peniţa, ne obişnuiserăm, când lucrul
nostru era gata, să ni se spuie dacă e bun
sau prost; întrucât ceea ce învăţaserăm că
priveşte pe cititor, e calitatea, ca la
ciorapi. Criteriul era întocmit în bibliotecă
pentru toate rezultatele unei opintiri,
regulamente, statistici, poezii, articole de
ziar, romane, memorii, petiţii… E bine
spus ori e insuficient şi rău exprimat. Nu
ne opinteam la idei, la imagini, la
potriveli; ne interesa plastic şi stilistic: un
examen destul de greu de trecut.
Asta e, mi se pare, toată problema
scriitorului; să izbutească a se concretiza.
Încolo, oricât ar fi de fericite sau
nefericite elucubraţiile lui, nu interesează.
Cele mai frumoase sugestii şi sentimente,
lichefiate într-un decoct zemos cu
mucilagii, nu ajung să mă mişte. Poate că
şi fondul, vorba aceea, merită oareşcare
atenţie, dar dacă fondul n-are formă şi o
formă a lui, strădania e de prisos (…).
Îndată ce schimbi criteriul şi adopţi
pentru lucrul scris dogma interogativă: «Ce
-a voit să spuie scriitorul? » nu mai există
literatură. Ea încetează la marginea
expresiei. Scrutarea unui text, în afară de
sensul de corectitudine şi frumuseţe a
stilului, dă în rătăcire şi face, dintr-o icoană
şlefuită, un capac de oală trecut pe plită de
pe o cratiţă pe alta. Ce-a vrut să spuie
scriitorul, constituie un proces de conştiinţă
şi uneltele noastre morale, în general, n-au
atins încă fineţea de a se putea introduce
într-o intenţie, fără să o compromită, şi într
-un suflet, fără să-l întineze. (…)
Apoi, fiece iscoditor de texte îi aplică
textului sensibilitatea lui, gradul lui de
inteligenţă, întorsătura lui de spirit, virtuţile şi
perversităţile lui, Sunt zece mii de înţelesuri
într-o ediţie de zece mii de exemplare,
epuizată la zece mii de cumpărători.
Te mai poţi descurca, într-un asemenea
criteriu, pornit de la lectura printr-o lentilă
acoperită cu puncte de întrebare, pe
cristal? Se mai poate distinge ceva?
Pe de altă parte, nici scriitorului nu i se
poate tăgădui dreptul la un perimetru
personal de sensibilitate şi inteligenţă (…).
Un scriitor concentrat lasă pe dinafară
reducerea la acelaşi numitor, socoteşte
majoritatea lucrurilor comune de gândire,
ştiute şi înţelese şi, eliminând notele,
numerotările, trimiterile şi explicaţiile
neconforme cu linia stilului, se bizuie pe
simţul de cultură generală a cititorilor
lui.” (Tudor Arghezi – Cum citim şi
înţelegem, idem, nr.61, 18 oct. 1947)
Bătălia ideologică se afla în plină
desfăşurare, noile structuri avea nevoie de
legitimizarea prin artă şi, mai ales, prin
literatură, aşa încât indignarea lui Sorin
Toma este pe deplin justificată, iar
răspunsul său echivalează cu exprimarea
unei poziţii oficiale şi fără putinţa de a fi
contestată sau atacată. Referirile critice
sunt vaste şi dau o aparenţă haotică
articolului – Mihai Eminescu, Romain
Rolland – la care se adaugă citate
consistente din opera argheziană. Fiecare
afirmaţie a lui Arghezi este comentată,
disecată şi contraargumentată. Pluralul
utilizat de poet îl deranjează pe Sorin
Toma, care vede în tableta în cauză o
încercare de asumare din partea lui
Arghezi a opiniei scriitorilor în general cu
privire la marile probleme ale literaturii,
aflate în dezbatere în acel moment: „care
este misiunea artistului? Care este
problema raportului dintre conţinutul de
idei şi forma de expresie a unei opere? Şi
deci care sunt criteriile juste de apreciere
ale unei opere artistice?”
Nu cu mult timp în urmă, Miron Radu
Paraschivescu promisese o analiză
meticuloasă a operei argheziene, plecând
de la noile orientări critice de factură
marxistă. Apelând la texte concrete (Rugă
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
de seară, Caligula, Inscripţie pe o uşă,
Lumină lină, Testament, Iată sufletule),
Sorin Toma preia ideea şi identifică, în
prima fază de creaţie, orientarea
democratică a liricii argheziene, sufocată,
însă de morala burgheză excesivă: „Din
ideologia democratică, revoluţionară, de
eliberare socială a tânărului poet Tudor
Arghezi, s-a născut o concepţie
democratică înnoitoare, revoluţionară a
formei: aceea de a elibera poezia din
coturnii canoanelor poeziei burgheze şi de
a aduce în poezie graiul proaspăt,
necioplit, «desculţ», al claselor asuprite.
Această înnoire poetul o concepea ca pe o
împlinire a poruncii străbunilor robi;
trudind, poetul se simţea în slujba
urmaşilor liberi, «stăpâni».”
Pentru Sorin Toma, Arghezi s-a aflat
la un moment dat al activităţii sale
creatoare în faţa eternei dileme a alegerii
unui traseu artistic: „calea luptei
revoluţionare sau aceea a îmburghezirii?”
În cel de-al doilea episod al serialului
său critic, Sorin Toma demonstrează,
folosind drept argumente textele Ruga de
vecernie, Descântec, Dor dur, Vraciul,
Psalm, că problema de conştiinţă a lui
Arghezi a fost soluţionată în favoarea
„lumii morale a burgheziei”.
„Dl. Arghezi scrie pentru burghezie. D-
sa scrie pe GUSTUL BURGHEZIEI.
Opera d-sale reflectă lumea morală a
burgheziei. (…) Dl. Arghezi nu a făcut
decât să exprime în versuri evoluţia politică
şi sufletească a burgheziei române de dată
proaspătă, abia în prima generaţie desprinsă
de ţărănime. (…) Citind pe Arghezi, aceste
pături se vedeau pe ele însele.”
Concluzia lui Sorin Toma este de
nezdruncinat: vaga orientare democratică
ce poate fi detectată în faza iniţială a
creaţiei argheziene, a fost strivită de
ideologia burgheză, uneori în varianta sa
violentă de manifestare – reacţionară şi
fascistă – al cărei purtător de cuvânt s-a
angajat poetul să fie. Acestei concluzii îi
este dedicat cel de-al treilea episod critic.
În afirmaţiile lui Sorin Toma se simt,
uneori ecouri din campania antiargheziană
a lui Miron Radu Paraschivescu. Mai mult
decât atât, Sorin Toma se visează
întemeietorul criticii literare ştiinţifice în
cultura română, deşi articolele şi studiile
sale nu se supun deontologiei critice,
marcate fiind de violenţă şi de acuzaţii
veninoase: „egoism anti-social”, „acel
sentiment de «angoasă», de frică
nemotivată, animalică, atât de răspândit în
poeziile lui Arghezi, atât de apreciat de
47
esteţii burghezi, dar atât de dăunător şi
de străin pentru milioanele de oameni
sănătoşi, care luptă cot la cot pentru a-şi
clădi o lume”, „vestita angoasă, dusă
uneori (vezi Duhovnicească) până la
imaginea nebuniei şi, de cele mai multe
ori, repetată şi şablonizată ca simplu
ingredient poetic”, iar exemplele ar
putea continua.
Limbajul poetic arghezian este şi el
supus analizei critice a lui Sorin Toma, în
ultima parte a serialului: „(…) în locul
aşteptatului grai popular, a apărut în
poezia sa limbajul mahalalelor, din care
poetul s-a silit să selecteze şi să cultive tot
ce e mai trivial (…). Din mahalagismele
lui Arghezi respiră, dimpotrivă,
îngâmfarea, autoadmiraţia de burtă verde
bădăran a burghezului român (…).” Şi aici
sintagmele definitorii sunt crude: „ură
sălbatică împotriva omului”, „negarea
însăşi a poeziei, sub firma mistificatoare a
«revoluţionării formei»”.
În încheiere, Sorin Toma trage o
concluzie pe un ton triumfalist, specific
momentului: „La noi, însă, în Republica
Populară Română, nu se vor mai găsi
critici care să se extazieze în faţa poeziei
deznădejdii şi a morţii, sau în faţa poeziei
bubelor şi puroiului, ori de cine ar fi
semnată ea. Rolul criticului este – faţă de
asemenea opere – în primul rând
profilactic: să prevină tinerii scriitori, pe
artişti, pe iubitorii de artă că bubele şi
puroiul sunt molipsitoare şi că împotriva
lor există un singur vaccin: credinţa în
viaţă, credinţa în om. Abia în al doilea
rând îşi poate pune criticul întrebarea: Ce
a mai păstrat sănătatea tinereţii, ce a mai
rămas încă neatins de cangrenă în opera
lui Arghezi? Ce poate transplanta fără a
transmite totodată şi lichenii ucigători în
păduricea tânără a literaturii noastre?”
Odată vaccinată opinia publică, odată
avertizaţi tinerii creatori şi odată trasate
liniile fine ale criticii literare, studiul lui
Sorin Toma declanşează un val de ecouri
în presă, unele, deşi nesemnate, păstrând
aceeaşi manieră injurioasă şi trecând chiar
în revistă demersurile critice anterioare pe
marginea operei lui Arghezi (Şerban
Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu
având opinii laudative, iar Nicolae Iorga şi
Eugen Ionescu fiind contestatari
vehemenţi) (*** - Poezia putrefacţiei sau
putrefacţia poeziei. Pe marginea unui
studiu al d-lui Sorin Toma asupra poeziei
argheziene, în Contemporanul, nr.68, 16
ian. 1948). Contestatarii sunt din ce în ce
mai mulţi şi poartă nume din ce în ce mai
48 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
cunoscute în epocă: Ion Mihăileanu (Ion
Mihăileanu – Se destramă un mit, în
România liberă, VI, nr.1048, 21 ian.
1948), Ion Vitner (Ion Vitner – Poezia
putrefacţiei şi putrefacţia poeziei. Cronică
literară, în Contemporanul, nr.90, 18 iunie
1948), Petru Dumitriu (Petru Dumitriu –
Un exemplu de critică literară marxistă,
în Flacăra, I, nr.25, 20 iunie 1948), M.
Ghimpu (M. Ghimpu – Sorin Toma.
Poezia putrefacţiei sau putrefacţia
poeziei. Cronică literară, în România
liberă, nr.1176, 24 iunie 1948) şi lista
poate continua. Apărarea lui Tudor
Arghezi este nesemnificativă. Mai mult
decât atât, semnătura sa nu va mai putea fi
regăsită în paginile publicaţiei Adevărul.
Atacul a luat sfârşit cu o victorie lipsită de
glorie şi de măreţie.
În jurnalul său, Miron Radu
Paraschivescu va mai face referiri
sporadice la personalitatea lui Tudor
Arghezi, cu diverse ocazii, deşi bătălia a
luat, practic, sfârşit. La 13 august 1947,
aflat la Ştefăneşti şi traversând una din
cumplitele crize de creaţie, diaristul nota:
„Parcă vin din infern şi când văd lumea
din jurul meu, veselă sau tristă, dar
preocupată de lucruri vii, omeneşti,
concrete, nebântuită de nici o spaimă, de
nici o întrebare sau groază adâncă, când o
văd echilibrată şi sănătoasă, cu un cuvânt,
nu ştiu cum, dar mă cuprinde o
deznădejde şi o tandreţe mare în acelaşi
timp faţă de toţi. Parcă-ar fi copii care trec
pe lângă mine zbenguindu-se, fără să aibă
habar prin ce fel de chinuri am trecut eu.
Într-o asemenea stare, am înţeles bine cât
adevăr şi cât cuvenit dispreţ se cuprinde în
vorbele lui Ion Barbu către Arghezi:
«Respins de idee, ca alteori de rigorile
vieţii ascetice».
Şi mă întorc de zece ori în mine
însumi şi cântăresc de o sută înainte de a-
mi da drumul, înainte de a-mi îngădui să
privesc lumea din jurul meu cu un uşor
zâmbet superior şi spunându-mi: «Ce ştiţi
voi? » Că marea eroare a lui Arghezi, şi
nu numai a lui, dar a culturii române de
până la el, şi pe care el o reprezintă într-o
bună măsură, asta e: trufia intuiţiilor
proprii. De aceea România a dat atât de
puţin lumii şi Europei. Fiindcă scriitorii şi
gânditorii ei s-au mulţumit cu intuiţiile
lor, fără să le confrunte şi mai ales fără să
aibă tăria să le arunce atunci când se
dovedeau caduce, depăşite de mult de
spiritul universal. Orgoliul e dealtfel una
din manifestările complexului de
inferioritate al oamenilor mici.” (Miron
Radu Paraschivescu – Jurnalul unui cobai
(1940 – 1954), ediţie îngrijită de Maria
Cordoneanu; prefaţă de Vasile Igna,
Editura Dacia, Cluj, 1994, p.296)
Şi tot în jurnalul său, notează, la 4
septembrie 1947, un comentariu acid cu
privire la arta poetică argheziană,
definindu-şi clar apetenţa pentru un
anume tip de literatură: „Ceea ce e
umilitor pentru arta lui T. Arghezi, care şi
-a dat seama de natura de «joc» a poeziei,
este terre-à-terre-ul lui. Arghezi nu poate
fi demiurg, el e doar un zeu de orătănii. N
-are curajul de-a se abandona jocului până
la urmă, să creadă-n poezia lui şi nu
numai în ea, ca într-un univers propriu,
inextricabil. El recurge la comparaţia
imediată, la năclăirea ei de prozaism nu
inutil, nici urât, dar împovărător. Poetul
nu mai crede în valoarea poeziei lui, şi
asta se simte în ceea ce face. Se simte
bine lucrul acesta, pe dedesubt de tot, prin
însăşi calitatea şi mica atitudine a
universului său. E un univers, dar de
gândaci, de gâşte şi căţei. Pentru un mare
poet, e puţin. Nici câmpul, nici boul, nici
calul nu încap în lumea argheziană. (Un
bou, totuşi, încape: Baruţu.) Nevoia de
concret, lauda şi mizeria poetului, l-a robit
pe Arghezi. De aceea e un poet mizer, mic
şi sărac în duh. Şi nereprezentativ pentru
poezia românească a Mioriţei, al cărui
străjer rămâne tot Iorga, cu destinul
eroului din legendă. Că-i mai
ortoman…” (Idem, p.301)
Din mărturiile celor care l-au cunoscut
se încheagă, însă, două imagini
contradictorii ale lui Miron Radu
Paraschivescu. Prozatorul Dumitru Radu
Popescu îi evocă figura, construindu-i un
portret grotesc, în concordanţă perfectă cu
grotescul perioadei dejiste: „se făcuse
parcă mai mic, mai negru, mai uscat. Se
zbârcise, se smochinise. Avea fizionomia
unui exhumat.” (Dumitru Radu Popescu –
Din nou despre „Critica putrefacţiei şi
putrefacţia criticii”, în Actori la curtea
prinţului Hamlet, Editura Viitorul
Românesc, Bucureşti, 1999). Zvonurile
care circulau printre scriitorii momentului
îl identificau, de fapt, pe Miron drept
autorul din umbră al celebrului „studiu”
intitulat „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia
poeziei”, semnat de Sorin Toma, fiul
„celebrului” şi prolificului scriitor A.
Toma. Acesta desfiinţa fără drept de apel
şi în termeni duri creaţia argheziană, la
comanda fermă a Anei Pauker şi a lui
Leonte Răutu. Ulterior zvonurile au
nuanţat evenimentul, dar în sensul
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
favorabil lui Miron Radu Paraschivescu,
despre a cărui atitudine, pe care o putem
numi, eufemistic, drept lipsită de
simpatie, faţă de autorul Florilor de
mucegai se ştia de mult.
Cealaltă imagine, stă sub semnul
înţelepciunii date de experienţa vieţii şi îl
va determina pe Miron Radu
Paraschivescu să încheie o pace postumă
cu Arghezi. Un emoţionant episod este
relatat de Ioan Grigorescu, ce se găsea la
Paris în acelaşi timp cu poetul aflat la
tratament. Este o seară paşnică, petrecută
în locuinţa arhitectului Joseph Iliu, fratele
lui Victor Iliu. Discuţiile trec lejer de la
avangardă (cu care Miron Radu
Paraschivescu cochetase în tinereţe) şi
dadaism, la Maiakovski, la pop-art, deşi
boemul poet se simte în mod clar şi
ireversibil sub semnul morţii, fapt care îi
dă un fel de detaşare intelectuală şi care îi
permite să contureze viaţa literară
tumultoasă din spaţiul românesc: „Când o
mişcare artistică, apărută fie şi doar aşa,
ca să facă vâlvă în dorul lelii, îi
întruneşte pe un Bréton, pe un Eluard, pe
un Aragon, pe un Marcel Iancu, pe un
Max Ernst şi un Jean Arp, pe un Picabia
şi un Tristan Tzara, ca să nu-i pomenesc
decât pe cei mai proeminenţi artişti ai
unei perioade de aur din literatură şi artă,
mişcarea aia a făcut operă! Şi noi avem
mişcări, acolo, acasă, cică literare,
mâncătoria reciprocă în sânul confreriei,
pizma, într-ajutorarea stil să-i moară
capra şi ăluilalt, că a lui e mai grasă! A.
Toma (este posibil să fie o scăpare a
memoriei lui Miron Radu Paraschivescu,
pentru că în realitate este vorba despre
Sorin Toma – n.n.) l-a mâncat pe Arghezi,
şi tu ştii bine că eu nu-i fac cultul lui
Arghezi, dar, oricum, unul care scris astfel
de versuri: «Că şi pacea bombă are / Şi-
ncă una foarte mare! », unul ca ăsta n-
avea dreptul nici măcar să treacă pe strada
unde locuia autorul Florilor de mucigai
sau al Cuvintelor potrivite! «Putrefacţia
poeziei» se producea tocmai în
mâzgălelile necrofagului de poeţi, nu în
opera celor acuzaţi că ar practica …
«poezia putrefacţiei».” (Ioan Grigorescu –
File de jurnal, Paris, decembrie 1970, în
revista MANUSCRIPTUM 3/1984, (56)
anul XV, editată de Muzeul Literaturii
Române, p.44).
Acesta pare să fie finalul înţelept şi
tardiv al relaţiilor încordate dintre Miron
Radu Paraschivescu, aflaţi acum amândoi
în Parnasul poeziei române şi la discreţia
istoriei literare.
49
FUNDAMENTE
Titi Damian
ADRIAN NICOLA,
„LAZARETUL DEMAGOGILOR”
Romanul Lazaretul demagogilor* face
parte dintr-o proiectată trilogie, din care a
apărut volumul Prizonierul. După cum ne
informează însuși autorul Adrian Nicola în
„Cuvânt înainte”, „fiecare dintre romane
are înțeles de sine stătător”, dar având și o
continuitate de personaje, în primul rând pe
cel principal, Iorgu Tănăsache, zis
Prizioneru, având o biografie fabuloasă. În
primul volum, acesta, întors din prizonierat
din Uniunea Sovietică, după 10 ani, nu mai
este recunoscut de nimeni, deși lăsase acasă
pe soția sa, Victorina, și pe cei doi copii,
Nicu și Ana. Îi fusese declarat oficial
decesul pe front, i se organizase și o
înmormântare formală.
Găsește în locul lui un alt
bărbat, al doilea soț al
Victorinei și un alt copil,
Mihai. Mai are de înfruntat și
neîncrederea consătenilor care
îl suspectează a fi un agent
rus, plus că nu mai are acte de
identitate și nici mijloace de
trai. Până la urmă reușește să-și
facă acte de identitate la
Craiova. Ajuns la Segarcea,
localitate dragă lui, o cunoaște
pe Mitrana (Dumitrana),
nepoata grecului Spiros, cu
care se căsătorește și cu care
se izolează undeva, în câmp,
într-un loc în care bunicul
acesteia începuse să-și construiască o casă.
Locul acela avea să se numească Caraiorgu.
În volumul al doilea, Lazaretul
demagogilor, vor apărea personajele
cheie, precum Iorgu Tănăsache, prima lui
soție, Victorina și cei doi copii, Nicu și
Ana, a doua soție, Mitrana (Dumitrana,
Mana), cei doi copii ai lor, Coralia (Cora)
și Tudorel, apoi nașa lor de botez, Coralia
Ghițescu, cea adusă din deportare de către
Iorgu, Petrache Barabulea, cel de-al
doilea soț al Victorinei, fiul acestora,
Mihai (Mihăiță) și avocatul Alexandru
Blănaru. Autorul mai ține să-și informeze
cititorul că mai există un personaj, tare
drag lui, un topos, Segarcea, o localitate
din Câmpia Olteniei, al cărui nume în
traducere liberă din latină înseamnă „un
pământ mult visat”.
* Adrian Nicola, Lazaretul demagogilor, Constanța,
Editura Ex PONTO, 2021, 440 p.
50 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Structural, volumul cuprinde un număr
de 31 de capitole, fiecare având un nume
scurt, dar sugestiv, cele mai multe fiind
metafore care concentrează și sugerează
subtil conținutul capitolului respectiv,
stârnind desigur curiozitatea cititorului,
precum: „Iarna din noi”, „Scos din fiare”,
„Iadul alb”, „Iadul deportării”, „Cina fără
taină”, „Căderea cortinei”, „Cuib de cuci”,
„Biserica neagră”, „Îmbrățișarea
îmbrățișării”, „Focul și apa” etc. sau pur și
simplu sunt purtătoarele numelor unor
personaje precum: „Tovarășul Gheorghe”,
„Tatăl Lutmilei”, „Mihai”, „La Caraiorgu”,
„Tudorel”. Sunt și titluri ale unor capitole
care propun un joc al
dialogului direct, prin simple
interogații, cu virtualul cititor:
„De ce vrea un copil să
moară?”, „Cine pe cine a
iertat?”, „A ieși sau a intra?”
Alte titluri sunt pur și simplu
substantive provenite din
infinitivul lung al verbelor,
realizând astfel, stilistic, o
maximă generalizare:
„Schimbarea”, „Recrutarea”,
„Dezlegarea”, „Dirijarea”.
Romanul debutează cu o
mărturisire-rememorare la
persoana întâi făcută de către
avocatul Alexandru Blănaru
în timp ce o aștepta pe Coralia
(Cora) în parcul „Romanescu”, frază menită
să creeze legătura firească între cele două
romane: „O știam de când era doar o copilă
și se pregătea pentru admiterea la liceu.
Chiar eu, proaspăt avocat, o pregătisem
aproape o lună de zile, în schimbul
povestirii lui nenea Iorgu Tănăsache,
cunoscut sub porecla Prizioneru, căpătată
după ce a petrecut mulți ani în prizonierat la
ruși. Ea se alesese cu o poziție onorantă pe
lista de <Admiși> iar eu, cu un roman care
parcă se scrisese singur…” Acum ea era
profesoară, iar el avocat și se întâlneau într-
un sfârșit de vară. Așteptarea fetei dă prilej
scriitorului să-și manifeste talentul
descriptiv, pe care îl vom mai dovedi în alte
numeroase situații, cu predilecție pentru
anotimpul toamnei: „Parcă nici nu
observasem strălucirea soarelui strecurată
prin sita de frunze ale arborilor ce însoțeau
aleile, veselia jocului și cântului păsărelelor,
strigătul păunilor din grădina zoologică sau
chemarea umbrei castelului, situat la câțiva
pași de unul dintre picioarele imensului pod
suspendat. Eram doi copii neastâmpărați
care își puneau unul altuia mustăți de iarbă
sau de frunze, se întreceau care ajunge din
săritură la ramurile anumitor copaci…” (p.
10) Nu întâmplător apare descris acest joc
nevinovat al celor doi prefigurând ceea ce
avea să se întâmple mai târziu, în roman, cu
cererea romantică în căsătorie, dar tocmai
pe la pagina 330. Până atunci, avocatul
Blănaru avea să fie, pe rând, personajul-
martor, personajul-receptor, personaj-
narator al numeroaselor întâmplări din
roman. Scena inițială mai îndeplinește și
rolul de a introduce în scenă alte două
personaje, care vor deveni, tot spre finalul
romanului, un cuplu: Mihăiță, fratele vitreg
al lui Nicu, făcut de Victorina cu al doilea
soț al său, Petrache Barabulea, acum
pușcăriaș, dar înfiat de Iorgu Tănăsache, și
Lutmila Beznea, fiica colonelului securist
Gică Rotescu, ale căror biografii, marcate
de ocolișuri și incertitudini, scriitorul le va
urmări discret, până se va ajunge și la
căsătoria acestora.
Așadar, până acum, în roman se
prefigurează două planuri narative care vor
conduce la căsătorie. Este vorba de evoluția
lui Mihăiță, flăcău cu armata făcută,
lucrător conștiincios în fabrică, al cărui
destin avea să se schimbe din momentul
când i se propune să devină, peste noapte,
membru de partid, ca să poată fi „avansat”
pe postul de pedagog în internatul liceului
fabricii. Aici avea să se întâlnească în
fiecare zi cu o lume abjectă moral, în
funcționarea căreia dominau reaua credință,
delațiunea, suspiciunea din rândul colegilor,
cărora încerca să le opună altfel de educație
dată elevilor interni, bazată pe principiile
morale sănătoase pe care și le însușise din
familie. Tânăr fără experiență, trăiește
suișuri și coborâșuri, succese și eșecuri, are
și câteva aventuri erotice, devine, constrâns
prin șantaj, și informator, chiar al
colonelului Rotescu, tatăl Lutmilei, viitorul
socru, dar toate acestea îl maturizează,
conducându-l spre o frumoasă căsnicie.
În celălalt plan, să-i zicem tot al
întemeierii unei familii, avocatul Alexandru
Blănaru este un fel de umbră tăcută a
întâmplărilor, însoțind în tot locul familia
lui Iorgu Tănăsache, de fapt, pe Cora, pe
care, într-un fel de ceremonial simplu,
emoționant, ad-hoc, o va cere de soție, spre
surprinderea, dar și încântarea tuturor,
acasă, la Caraiorgu: „Ceșcuțele cu rachiu se
ciocniră cu urări de bun venit și bun găsit,
dar înainte ca vreunul să apuce să guste din
ele, mă ridicai în picioare și-mi dresei
vocea: -Nene Iorgule, tanti Mitrana, eu
vreau să vă cer mâna fiicei dumneavoastră.
Femeia pe care o iubeau încremeni. […]
Singur, nenea Iorgu, deloc surprins de
vorbele mele, își frecă barba și mă privi
dintr-o parte cu un zâmbet hâtru: - Păi, dacă
vrei să o ceri, cere-o! Ce, te ține
cineva?” (p. 330). Afirmațiile și
comentariile inteligente, suculente, „în
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
dungă”, într-un grai neaoș oltenesc ale lui
Iorgu Tănăsache sunt presărate pe parcursul
întregului roman și dau savoare
întâmplărilor narate, vădind harul de
povestitor al scriitorului, întâmplări spuse,
pe rând sau alternativ de către cei trei: Iorgu
Tănăsache, Mitrana și Alexandru Blănaru.
În felul acesta, pătrundem și în planul
al treilea, care înseamnă întâmplări
petrecute ori narate legate de acest spațiu
în care s-a autoizolat Iorgu Tănăsache cu
Mitrana lui. De fapt, întâmplări prea
puține se petrec în acest spațiu, care
fusese doar un bordei, dar rememorarea
acestora este cutremurătoare, cum este
momentul când el și Mitrana sunt
surprinși de o iarnă cumplită, într-un
bordei sub pământ, cu animalele lor, în
timp ce Mitrana este pe punctul să nască.
Doar un fragment din cele zece pagini
care o descriu (p. 50-61): „Pe ea am pus-o
să stea la fereală, în bordei, dar nu m-a
ascultat. A vrut să mă ajute pe mine la
căratul lemnelor pentru foc și o rafală de
vânt a purtat-o, până să pun eu mâna pe ea
înapoi, de unde venea, izbind-o de loitrele
carului.[…]Am luat-o eu în brațe, m-am
luptat cu încă o rafală chiar în gura
bordeiului și am băgat-o înăuntru. I-am
făcut cam ce știam și i-am dat tot ce
aveam la îndemână, dar, a doua zi, când
viscolul, gerul și căderea de zăpadă peste
țară s-au mai domolit, pruncul nenăscut a
pierdut lupta pentru viețuire. Era s-o pierd
și pe ea.” (p. 53) De aici încolo începea
lupta celor doi pentru supraviețuire din
infernul zăpezii: „M-am apucat să sap cu
lopata în dreptul ușii, dar nu aveam unde
să dau zăpada săpată decât peste noi, în
bordei. Am săpat până m-am nădușit, iar
când m-am uitat înapoi, mi-am dat seama
că mă aflu între două ziduri de zăpadă:
unul afară și altul în bordei…” (p. 55)
Alte multe întâmplări se petrec în
timpul unor călătorii, cum este momentul
când, în drum spre Dăbuleni, sunt opriți și
cercetați, desigur dați în consemn, și la
dus, și la întors, de către „organele de
miliție”, doar după bunul lor plac. DE data
ace4asta povestește Blănaru: „Tovarășe
Blănaru, puteți să plecați. Primirăm
acceptul de la Județeană. – Ca să plecăm,
am și eu nevoie de o lămurire: de ce ne
sechestrarăți aici? – Nu vă sechestră
nimeni. Fuseserăți liberi. După o noapte de
nesomn, discuția cu milițianul mi s-a părut
obositoare și inutilă, dar am continuat
măcar ca să vorbesc pentru a nu adormi.
[…] Aveți mandat? În Codul de Procedură
Penală, la articolul…- Știm și noi legea,
tovarășe. Uite, hai să-ți spui, dar să nu te
pună cel rău să divulgi la cineva, că e
secret. Cică trebuie să vină ăla mare de la
Paris, generalul acela mare al lor…[…] -
Tovarășe ce treabă aven moi, Tănăsache și
cele două femei care ne însoțesc cu…al
Franței? – Păi nu aveți, dar se verifică tot,
păi dacă se aduce arme, explozivi… Așa
ne-a spus la ședință”. (p. 225) Scena
aceasta și multe altele asemănătoare (a se
vedea arestarea lui Tudorel, precum că a
51
trecut Dunărea înot, la bulgari așa cum o
făceau toți tinerii și locuitorii de pe cele
două maluri ale Dunării) nu sunt plasate
întâmplător în roman. Ele aduc în atenția
cititorului incertitudinile trăite de individ
încercând să se adapteze unei alte realități
sociale impuse, într-o țară încă neașezată
după război.
De fapt, aceasta este tema principală a
romanului pe care cititorul o descoperă și la
care reflectează doar după ce a terminat de
citit și ultima pagină. Urmează subtema
familiei destrămate, devastate de istorie și
suferințele morale asociate acesteia. A se
vedea încrengătura de copii, cu cele două
soții ale lui Tănăsache. Nu mai este familia
tradițională, este una de avarie, în care
„Prizionerul” caută să și-o salveze
retrăgându-se într-o autoizolare impusă, dar
de fiecare dată, în final pare înfrânt. De un
rar dramatism este momentul când
Victorina lucidă, trăind sentimentul
vinovăției, și-a pregătit cele pentru
înmormântare secondată de fiul său, Nicu,
primind porunca strașnică pe patul de
moarte „de a o scoate din fiare, la cimitir,
să nu se facă moroi”, căci fusese lunatică.
Femeia are trupul sănătos, dar sufletul
bolnav. Nu poate muri până nu este iertată
de către fostul soț, Iorgu Tănăsache. La
căpătâiul ei, povestește Nicu, acesta
rostește cuvinte amare și adânci:
„Victorino, i-a zis tata prinzând-o de mână,
ce a făcut, fa, câinele ăsta de Dumnezeu cu
noi?” (p. 77) De un dramatism și mai
accentuat este și scena finală a romanului
când o descoperă moartă și pe Mitrana, care
zăcuse de o boală al cărui leac doctorii nu
puteau să-l afle: „La Caraiorgu era negură
beznă, încât caii au intrat cu genunchii
picioarelor din față în scândurile porților.
Mai întâi a strigat-o pe Mitrana, dar dinspre
curte nu i-a venit nici un răspuns. A sărit
gardul, apoi a intrat în casă bâjbâind după
chibrituri. La vatră, întinsă lângă țestul
ridicat pe vătrai, se afla, fără suflare,
Mitrana. A scuturat-o nedumerit și furios pe
faptul că ea nu se ridică, a pipăit-o pe tot
corpul, apoi a strigat-o și chiar a pălmuit-o:
„Mitranăăă! Mitranăăă!!! Ridică-te, fa,
femeie că-mi îngheață sângele fără tine.
Scoală-te, fa femeie, doar nu te apucași să
mori! Stelele mamii ei de viață!” (p. 431)
Cititorul descoperă în roman
numeroase scene realizate parcă de un
mare artist plastic. O extraordinară
descriere realizată din punctul de vedere al
lui Alexandru Blănaru, încântat de
varietatea lubenițelor: „Tabloul de fundal
era acela al lubenițelor, care la Dăbuleni
făceau casă bună cu nisipul și cu hărnicia
oamenilor: rotunde, lunguiețe, mai bogate
de nuanțe de vernil sau de verde, dungate
precum velințele și zăvelcile purtate cu
mândrie de femeile locului sau închise la
culoare, cu miezul roșu-aprins, ca florile
de mușcate de la urechile fetelor și
femeilor tinere, galbene sau stacojii, cu
sâmburi negri rânduiți în arcuri de cerc
precum dinții râsului din toată inima sau
albi-gălbui ca ai copiilor cărora abia le-au
52 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
mijit, cu cozile întoarse ca la purceii de
rasă, sau atârnând, gata să-și piardă
verdeața, precum ciucurii fesurilor
turcești:” (p 179) Urmează, pe rând,
tabloul roșiilor, al funiilor de usturoi și de
ceapă, castraveți verzi lungi și lucioși,
apoi brânzeturile, cojoacele de oaie cu
înflorituri, ace de cusut ori hamuri pentru
cai, opinci și caiele de potcovit caii, valuri
de pânză de in ori de cânepă. Apoi
spectacolul reclamelor este fascinant prin
coloratura limbajului, părând că lumea
aceasta pestriță adunată parcă din toată
Oltenia a uitat de toate neajunsurile vieții:
„-Ia, neică de la mine, nu te uita la
vecine!”; „-Doar cinci lei felia și ai luat
doctoria!”; „-Ia o ie, ia o fotă, că e la
modă! Nu pleca cu mâna goală acasă, că
muierea te lasă. Ia marama de la mama!”;
„Gogoși, gogoși după rețeta din târgul de
la Moși! Ia gogoașa-nfuriată! Ia gogoașa
parfumată!”; -Hai la Mărin Geambașul, că
-ți dau gratis pintenașul. Ia un cal de la
Mărin, c-a speriat un Vidin!”. Strigau pe
rând, de parcă s-ar fi înțeles, așa că răsuna
locul, de ieșiseră bulgarii de pe celălalt
mal al Dunării, cu o palmă streașină
deasupra sprâncenelor ca să vadă, și alta
pâlnie la ureche ce este cu cel strigături de
la români.” (p. 171). Spectacolul n-ar fi
fost spectacol dacă nu ar fi intrat în mijloc
și tobele de la Desa, o fanfară țărănească
formată din bărbați, cei mai mulți
vârstnici, cu degetele noduroase și
palmele crăpate de muncile câmpului.
Încep cu o horă a Dăbulenilor, continuă
cu o sârbă tot a Dăbulenilor.
Urmează o scenă, poate unica în
literatura română, când își intră în rol
chiar Prizioneru cu Mitrana lui, aici, un
fel de Zorba Grecu al oltenilor: „El și
Mitrana își încrucișară brațele la spate, se
priviră unul pe celălalt două secunde, apoi
își ridicară bărbile, dădură drumul la pas
săltat, la fel al unuia cu al celuilalt, de
parcă nici nu ar fi fost doi. El, mândru, cu
pași calculați, economisindu-i chibzuit,
chiar și atunci când piciorul drept mai
descria câte o floare cu botul pantofului,
ea mică, iute cu trupul puțin aplecat spre
bărbat, azvârlindu-și pieptul în față, își
vedeau de dans de parcă ar fi mestecat
boabe de porumb fierte la Marțea
Ciorilor…Cei de pe margine așteptau ca,
din clipă în clipă, cei doi dansatori să
obosească și să se oprească, nădușiți
respirând greu, mai ales că el nu părea un
tinerel. Picioarele nu voiau să li se mai
oprească. El își trase pălăria mai pe o
sprânceană, să-l apere de soare, ea își mai
strânse nodul basmalei folosindu-se de o
mână și de gură, dar nu dădeau semne că
se vor opri.” (p. 178)”
Acțiunea este condusă spre final dozat,
crescendo, când, dintr-o dată, neașteptat
intervine purificarea: o parte din căminul
de la Caraiorgu arsese. Încă o scenă bine
realizată: aceea a incendiului. În
momentul când Alexandru și Cora o duc
pe Mitrana acasă de la spital, zăresc de
departe incendiul: „Cu excepția Mitranei,
care adormise de oboseala zbaterii sau
leșinase pe bancheta din spate a mașinii,
noi toți sărirăm jos și alergarăm spre focul
de trei ori mai înalt decât noi. Ardea șira
cu paie, ardea păierul, ardeau pătulul și
grajdul vitelor, ardea și bordeiul lui moș
Spiru, iar focul, mânat și sporit de vântul
puternic, își întindea limbile galben-
roșietice spre casă. La 10-15 m de casă,
cu sprâncenele și cu firele de păr ieșite pe
frunte, ieșite de sub căciulă pârlite, Iorgu
se lupta cu vâlvătaia.” (p. 393) Au avut
noroc totuși, căci vântul și-a schimbat
direcția. Rămân întrebările cu care insistă
atât Mitrana, cât și Cora: „Cine a pus foc,
omule?”; „Eu vreau să știu cine a pus foc,
nu cimilituri cu partidul, întrebă Cora
privind când la mine, când la Mihai”.
Privirile se întorseseră spre Tănăsache,
dar acesta evită un răspuns tranșant: „Aud
că pe-aici prin satele astea, mai ia foc din
senin, fără mână de om, pe unde-au băgat
curent, dar noi nu avem curent pe acolo.
Se mai aprinde și de la fulger, dar în luna
martie nu fulgeră. Pe Cora o frământă
ceva: - Spuneai că poate dumneata… -
Poate, nu mai știu cum a fost. Nu pot să
arunc presupusa pe altul dacă nu știu, că
mă bate Dumnezeu.” (p. 399)
Întors acasă după un periplu destul de
complicat pe la „Tovarășul Gheorghe”, pe
la București, Tănăsache o găsește moartă
pe Mitrana: „A plâns-o pe Mitrana
jumătate de noapte, iar în cealaltă
jumătate și-a încărcat sub coviltirul
carului cel mare lucrurile pe care le-a
putut îngrămădi acolo, în așa fel, încât să-
i rămână loc și pentru trupul ei. Zorile
ivite de sub cerul rece, cu raze de soare
mincinoase, cu dinți de ger, au stins
strălucirea focului ce arsese casa mare și
făloasă, odată cu ce mai rămăsese din
acareturile de la Caraiorgu. Câte o vacă
răzleață, dezlegată de stăpân atunci când
le-a dăruit câmpului spunând <Să fie de
sufletul Mitranei!>, mugea după surate
sau după iesle, pe câmpul de gheață fără
răspuns. Doar doi cai trăgeau cu sârg
carul mare, încărcat cu lucrurile de o viață
și pentru o viață, peste care se odihneau
două trupuri, pe drumul albastru, știut,
către o lume spre care fuseseră mereu
mânați.” (p. 431) Final deschis, poartă
întredeschisă și spre cel de-al treilea
volum pe care cititorul pare că îl așteaptă,
să vadă unde-l mai conduce destinul pe
acest „prizioner” al vieții și al morții.
„Lazaretul demagogilor” este un
roman „greu”, un roman labirintic, în care
scenele, încărcate de simboluri, capătă
alte semnificații mult mai profunde decât
cele privite la prima lectură. Un cititor
superficial se poate întreba, de exemplu,
de ce atât de mult spațiu acordat în roman
perioadei de pedagog a lui Mihai.
Răspunsul îl va afla tocmai la pagina 401:
„Caselor acelora etajate, cu odăi de
dormit, care se numesc cămine, li se
spune doar oficial așa, căci toată lumea le
zice, în mod normal, internate. Suntem
toți internați ca nebunii la balamuc, ca
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
pușcăriașii în închisori. – Ca boii în
grajduri, la C.A.P., îl completă bătrânul.”
Segarcea capătă, astfel, dimensiunea
întregii țări.
Aici se găsește tema cărții: izolarea la
Caraiorgu a lui Iorgu Tănăsache și
încercarea individului strivit de istorie de a
ieși din acest univers concentraționar. Este
modalitatea lui de a-și găsi libertatea, prin
însingurare, prin izolare. Individul are de
făcut față nu numai unei naturi ostile care-l
împinge la limita supraviețuirii, cât mai
ales acestei voințe bezmetice, impuse,
numit partid unic, care-și întinde
tentaculele până și la Caraiorgu. Soluția pe
care o găsește individul este una singură:
purificarea prin foc.
Este un roman complex și tulburător în
același timp, scris cu talent narativ și
descriptiv, realizat printr-o tehnică
secvențială, cinematografică, asemenea
scenelor din „Moromeții” lui Preda, cu
frânturi de viață, care, adunate, aici,
creează atmosfera unei țări sufocate moral,
justificându-și titlul. Țara însăși devine un
lazaret al demagogilor. Este și un roman al
adaptării, al întemeierii familiei, un roman
de dragoste, având ca fundal credințe,
obiceiuri, tradiții, valorificând limbajul
specific graiului oltenesc, cu fraze rostite
de Caraiorgu care mustesc de înțelepciune,
spuse „în dungă”, aluziv, semn al unei
inteligențe native superioare. Tema și
subtemele romanului sunt susținute
stilistic prin numeroase motive literare,
întâlnite și în literatura universală,
precum: călătoria, izolarea, singurătatea,
urgia naturii, dansul ritualic, inițierea,
întemeierea, purificarea. Fotografia de pe
copertă îl reprezintă pe țăran: brazdele
adânci ale plugului s-au aliniat pe chipul
personajului. Nu pare învins de vremuri,
mai degrabă un învingător, un sfătos.
Parcă ar vrea să rostească vreuna din
vorbele sale memorabile: „Mă, când te-oi
însura, să nu-ți cauți muiere vrednică, să-
ți cauți una deșteaptă. Se trezește ca când
i se răstoarnă soarele în odaie și măcăn
rațele pe bătătură, las-o, mă, să doarmă, iar
tu să te bucuri că ai scăpat două ceasuri de
cicăleală, de bătut la cap.[…] Nu ar
însemna prea mult, dai și tu la muierea ta
două ore de viață, dar săptămâna are șapte
zile, luna are patru săptămâni… Fă și tu
socoteala câte ore poți fi mai liniștit într-o
viață de om cât stai cu ea...” (p.49) Iorgu
Tănăsache este un personaj bine
individualizat, un caracter puternic,
domină prin înțelepciune, dar și prin
talentul narativ, mereu dublat de Mitrana
și de către avocatul Alexandru Blănaru, alt
personaj cheie al romanului, asigurând,
prin prezența sa, legătura între scenele
romanului.
Originalitatea și modernitatea
romanului nu mai pot fi puse la
îndoială. Și nici talentul autorului, care
dă literaturii române unul dintre
puținele romane care se ocupă de
frământările începutului de socialism
„original” românesc.
53
LITERE ȘI SENSURI
ÎN CATEDRALA DE CENUȘĂ
A ILUZIILOR SPULBERATE
Arhitectura romanului Catedrala de
cenușă* se conturează indecis, prin
tatonări și măsurări ale spațiilor epice
pentru a obține, în final, o construcție care
să reziste literar și să-și găsească locul și
sensul într-un edificiu epic semnificativ,
incluzând, în rotundul semnului,
semnificatul și semnificantul.
Narațiunea demarează cu schițe
prealabile, aproximări, sugestii,
proiecții care-și definesc coerența
epică pe parcurs, când
firele narative se
precizează și se clarifică.
Secvențele, aparent
disparate, fără coerența
ordonatoare, ce reunesc
întâmplări de viață,
personaje, apar ca niște
firicele de apă care-și
caută, săpând în lutul
pământului, drumul, matca
lor. Naratorul apare în
ipostaza omniscienței ca
un operator și regizor,
totodată, care fixează cadrele, stabilind
locul fiecărui personaj, al fiecărui
obiect. De aceea, primele pagini sunt
narate obiectiv, personajele mișcându-
se pe scena fixată în funcție de voința
de reprezentare a naratorului-regizor.
La început, Todor, Tadeusz, Adrian
par astfel de firicele de destin care-și
caută albia în care să curgă, să se
manifeste, albia unui destin ce-i
reunește, în ciuda dezinteresului lor,
care-i ține într-o neconștientizare
culpabilă. În desenul destinului, firele
se țes ca și cum destinul ar veni în
întâmpinarea căutărilor lor, scriindu-
* Florin Anghel Vedeanu, Catedrala de cenușă,
București, Editura Eikon, 2019
54 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Ana Dobre
se/decizându-se în afara lor, dar
aducându-i/adunându-i în aceeași
albie, pe același drum. Pădurea de
simboluri pe care fiecare o traversează,
labirintică, își dezvăluie pas cu pas
necunoscutele.
Este aceasta ecuația vieții lui Adrian
Dunăreanu, personaj-narator și reflector,
prin care naratorul omniscient
relativizează proiecția asupra realității/
realului, cu intenția de a răsfrânge nu
adevărul, ci un adevăr
personal, singurul vizat și,
ulterior, acceptat sau rejetat.
De la persoana a III-a,
narația trece la persoana I,
povestea de viață devenind
povestea unui om în relație
cu timpul și cu istoria.
Evenimentele vieții lui
Adrian Dunăreanu, experi-
ențele, descoperirile,
revelațiile lui au ca fundal
realitatea românească de la
intersecția epocilor istorice:
înainte de decembrie 1989, în timpul
evenimentelor și în primii ani de după
aceste evenimente. Omul este o jucărie
a sorții, rostogolit odată cu roata istoriei
și acest lucru îl experimentează pe cont
propriu inginerul Adrian Dunăreanu.
Metafora din titlu, Catedrala de
cenușă, dă o sugestie despre modul în
care Adrian Dunăreanu își cântărește
viața, o evaluează, indiferent la
destinul care i se hotărăște, ignorându
-l. În cele două contexe în care apare
(„Mă tem că eu am ajuns din lumină
necontrolată să provoc un mare foc
care a incendiat catedrala din mine.
Acum lăuntrul meu este doar o
«Catedrală de cenușă»!”, p.70), în
replica lui Tadeusz din dialogul cu
doctorița Rodica Stamatin, și în
monologul lui Adrian Dunăreanu
(„Catedrala iubirii ardea în delir pe
un munte de cenușă!”, p. 338), sensul
metaforei, diferit în evaluarea
fiecăruia, același, în fond, în planul
semnificațiilor de ansamblu, relevă
sensul ratării, al eșecului în viață și
destin, sens prin care cei doi, tată și
fiu, biologic și spiritual, se regăsec în
cenușa unui destin care le-a nesocotit
voința, impunându-se autoritar ca
istorie. Amândoi, Tadeusz și Adrian,
tată și fiu, sunt victime ale istoriei:
tatăl, victimă a comunismului, fiul, a
noii democrații postdecembriste, în
haosul căreia nu se mai recunoaște.
Statutul de victimă a istoriei atrage,
pe principiul dominoului, tot șirul de
ratări și eșecuri, care-i scot din viață,
anulându-le dreptul la fericire pe
pământ. E un mod simbolic de a
releva eșecul societății moderne, de-a
lungul secolului al XX-lea. Catedrala
de speranțe și iluzii s-a prăbușit în
sunetele asurzitoare ale dărâmării
ideologiilor și, odată cu ea, a ceea ce
realizaseră oamenii. Eșecul social-
politic este fundalul eșecului
personal, îl determină, îl influențează,
îl definește.
Galeria de portrete este
semnificativă, în sensul ratării
existențiale, indiferent de rolul care li
se atribuie – unii, actori principali, alții
figuranți. Prin aceste personaje, Florin
Anghel Vedeanu pictează epic, în
conformitate cu natura, adevărate copii
după realitate și, simultan, investigheză
medii sociale, sugerează moduri
diferite de a trăi, de a înțelege
existența. Prin Tarzan, de exemplu,
Emil Avarvarei, pe adevăratul nume, în
realitate fiul natural al lui Tadeusz
Wikowschi, fratele vitreg al lui Adrian,
obiectivul aparatului de filmat, Adrian
fiind acum personaj reflector, pătrunde
într-un tărâm al mizeriei. Este lumea
lumpenproletariatului, a dezmoșteniților
soartei. Meandrele istoriei își află
limanul în destinul acestui năpăstuit și
se stabilizează în eșec. Ramificațiile
biografiei răfrâng semnificații de sens:
mama lui, o altă victimă a istoriei,
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
părăsise Moldova din cauza foametei.
Fără rădăcini în lumea bucureșteană în
care ajunsese, viața ei urmase
meandrele întâmplării, fără finalitate în
coerență și sens. Fiul ei pare, de aceea,
un Tarzan, un uriaș pierdut în jungla
urbană.
Memorabile sunt și portretele
răspopitului, al poetului Alexandru
Costescu, creionați în crochiuri relevante,
static, apoi, în mișcare, văzuți prin
spectacolul comportamentului, prin
atitudinea în fața vieții, mod de a gândi
determinismul complexelor relații cu
lumea și cu ceilalți. În privința relației cu
propriul sine, personajele par armonizate,
bizareria comportamentului exterior
capătă, în raport cu ele însele, o perfectă
motivație și coerență.
Meditația asupra timpului și istoriei îl
întoarce pe Adrian Dunăreanu asupra
sensului vieții, a vieții sale în special, nu a
vieții în general: „Ce se pierde și ce se
câștigă prin somn? Titlu de studiu. În
camera cu întunericul dat la maxim
înghețase și timpul sau se terminase, în
loc să curgă devenise un paralelipiped de
tăcere, un calup care mă conținea
ascunzându-mă de revelație... mă căuta
revelația?”. Scepticismul îl domină,
definindu-i evoluția de la pesimism la
defetism. Lui Adrian Dunăreanu nu-i
reușește nimic, nici în iubire, nici în viață,
nici în mântuire. Viața lui este expresia
catedralei de cenușă, o ardere fără nici un
fel de purificare, definind imposibilitatea
de a ieși din temnița trupului și a mediului
pe care și le-a construit singur.
Imaginea clopotelor („...acum băteau
clopotele”) cu care se încheie romanul,
ar putea duce la întrebarea dramatică
din titlul romanului lui Ernest
Hemingway, Pentru cine bat clopotele.
„Zgomotele lumii tălăzuiau indiferente
la păcatele care veneau de pretutindeni.
Partea cea mai bună a vieții e că va fi
iar mâine, începe din nou... acum băteau
clopotele.”: e constatarea lui Adrian
Dunăreanu, personajul-narator, un fel de
crainic ca în teatrul medieval.
Conștientizarea spectacolului lumii cu
toate culorile și zgomotele ei,
echivalează cu un răspuns. Nu te întreba
pentru cine bat clopotele catedralei de
cenușă. Pentru tine bat...
55
CĂRȚI ALE MOMENTULUI
TREI ȘI TOȚI TREI
Iată trei volume de excepție, apărute
toate la Editura Neuma, care cred că vor
lăsa o urmă în literatura noastră. Autorii
lor, Raluca Faraon, Marilena Apostu și
Gabriel Gherbăluță, au ajuns demult la
maturitatea care să le permită o abordare
dezinhibată și profesionistă a propriei
literaturi, se pot privi cu luciditate și își
pot premedita în modul cel mai eficient
acțiunea textuală.
Raluca Faraon în Alchimia memoriei,
abordează poezia prin prisma propriei
reflecții asupra literaturii, convertită în
texte hermeneutice precise. Poeta este o
autoare de cronici foarte exacte, care
păstrează o componentă estetizantă. Nu
mai puțin, și lucrul acesta se vede în
fiecare număr al revistei Neuma, Raluca
Faraon meditează asupra privirii sub
forma unor cronici de film, în care analiza
de fond se combină cu o deosebită
sensibilitate în evaluarea imaginii. Aș
putea specula asupra faptului că Raluca
Faraon scrie niște scenarii filmice
convertite în lirism. Nu ar fi însă
întrutotul exact, pentru că textul ei
cuprinde mai degrabă profunzimi
psihologice care se pot aproxima în
cuvinte, decît imagini. Poeta nu se
adresează explicit vederii ci, eventual,
convertește cadrele vizuale într-o
construcție conceptuală, le teoretizează.
Faptul că ea combină fără complexe, dar
cu responsabilitate, ingrediente extrem de
diverse în fiertura din ceaunul alchimic al
memoriei, o face demnă de atenție, pentru
că surprizele pot surveni oricând, noi
substanțe se vor ivi din combinațiile care
nu au adus lumii aur, dar au produs
elemente chimice inedite. O poezie
elegantă, ușor ironică, mai degrabă
distantă, ne oferă pe fundal un zâmbet
complice, dar și o înfiorare: amintiri
derulate pe aceeași peliculă prăfuită/
(recursul la cinema e inevitabil) membrele
mele/ cioburi/ mizerabilă noaptea/ ne
căutăm trupurile care se sfărîmă/ deși
îngerul mi-a șoptit la ureche/ nu te
întrista/ nici eu nu știu să cînt la vioară.
Ultimul vers, ce relativizează importanța
epifaniei, face efectiv toți banii!
Eu nu cred că femeile din Galați,
orașul unde locuiește poeta nouăzecistă
Marilena Apostu, sunt chiar atât de triste
56 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Horia Gârbea
cum crede autoarea. Portul de la Dunăre a
fost mereu un centru de formare și un loc
pornire pentru poeți, iar azi produce
probabil mai multă poezie decît oțel. Dacă
nouăzeciști marcanți precum Mihail
Gălățanu, Cristian Pavel, Petre Barbu,
Adina Dabija s-au depărtat de fieful
regretatuluil Corneliu Antoniu și al tinerei
lidere de azi Florina Zaharia, el păstrează
din fericire alte talente ca Marilena
Apostu, Ruxandra Anton, Gabriel
Gherbăluță și alții. Marilena Apostu
publică destul de rar volume de versuri,
dar fiecare dintre ele este original și
convingător. Orașul cu femei triste,
apărut Editura Neuma, este relevant în
sensul afirmației de mai sus. Poezia
Marilenei Apostu este sobră și voit
distantă pentru a masca tandrețea ce o
invadează freatic. Poemele poartă aparent
marca resemnării. În realitate, au un
freamăt de curiozitate și nerăbdare.
Sintagmele sunt adesea surprinzătoare:
Teama că nu sunt îndeajuns de frumoasă
să satur o carte/ sporește cerul cu
înfometatele tale poeme. Poeta își poartă
cu fast tristețea: nu mai cred în ferestre
pedepsite cu ceață,/ nici în frunzele cu
miros de scrisori netrimise. Dar, dintre
toate poetele orașului cu femei triste, ea
este cea mai veselă: ne clipește complice
din spatele cuvintelor.
Gabriel Gherbăluță (Anatomia
cuvântului) nu ezită să mizeze pe o formă
fixă care a incitat poeți din toate epocile
și a rămas ofertantă până în zilele
noastre: sonetul. Cînd Shakespeare
aborda acest tip de poezie, sonetul părea
deja desuet. Însuși bardul de la Avon îl
lua ușor în râs, distanțîndu-se de Dante și
Petrarca într-un chip pe care azi l-am
numi postmodern. Cu toate acestea,
sonetul s-a scuturat mereu de povara
timpului, precum calul fremecat îndată ce
înghițea o porție de jar, și a găsit resurse
de resuscitare. Miracolul acestei vitalități
nu știu să-l explic. Pot doar să afirm că
Gabriel Gherbăluță, fie că el îl poate
desluși ori nu, asta nu știu, îi cunoaște
resursele intime prin care un cititor, fie și
avizat, aproape uită că are în față o formă
fixă, canonică, relativ caducă.
(continuare la pagina 61)
AFINITĂȚI SELECTIVE
SCRISORI „PERSANE”*
Jonglând ca un acrobat cu tipuri,
timpuri, voci, poeme, apoftegme și
biografeme, Magda Ursache continuă prin
Ars expectandi ceea ce a început acum
douăzeci de ani prin Conversație pe
Titanic: studiul unei societăți întregi
pornind de la un fragment reprezentativ.
Nu-i ușor să-i pui în relație pe Cuvier cu
Balzac, paleontologia cu sociologia, realul
cu ficțiunea, istoria personală cu aceea
generală (în cazul în speță a României
răvășite de Coronavirus!), dar Magda
Ursache e din neamul celor îndrăzneți, și,
se știe, audaces fortuna iuvat. Prin urmare,
ea bate și ușa ficțiunii se deschide.
Dificultățile n-o sperie, ci o provoacă,
întrebările și dilemele o incită, durerile o
fortifică și, iată, o vedem ieșind din cei
șapte ani ai vacilor slabe la fel
de tare, de „bărbățoaie”, cum o
știam cândva. Metonimia
romanescă, pars pro toto, îi
reușește și acum. De data asta
are nevoie de o catastrofă, de o
intervenție a hazardului în
existența umană. La curent cu
disputele științifice ale vremii,
Balzac îi ținea partea lui
Geoffroi Saint-Hilaire în cearta
lui cu Georges Cuvier și
respingea teoria catastrofei, dar
scria în prefața Comediei
umane că „Le hasard est le plus
grand romancier du monde:
pour être fécond, il n'y a qu' àl' étudier”.
Hazardul (= catastrofa) a intervenit în
istoria lumii odată cu Covid 19, satanica
invenție din Wuhan. Abia acum putem
spune că lumea nu va mai fi la fel ca
înainte, iar „corelația părților” va aluneca
spre coșmar mondial. În cazul de față La
Comédie humaine devine La Comédie
roumaine în decor iașiot, narată, cu verva
și sarcasmul specifice, de Magda Ursache.
Întreprinderea presupune un discours sur
la méthode, rezumat de altminteri în
prefața romanului: „În ce am crezut când
am scris cele șase romane ale mele? În
discurs ficțional impur. Orice poate intra
în literatură [...] Contează montajul”.
Citind „montajul” final, descoperim un
autor ambidextru. Cu dreapta scrie ficțiuni,
cu stânga eseuri (deși s-ar putea să fie și
invers!), dar ținând cont de inserțiile
paremiologice, de jurnalul simptomelor
medicale, de meditațiile pe tema iubirii,
* Magda Ursache, Ars expectandi. Mic manual de
tehnica așteptării, București, Editura Eikon, 2021
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Ioan Adam
morții, de jocul culorilor, de preluarea în
priză directă (cu efectul de ecou ironic
controlat!) a „perlelor” jurnalistice, vedem
că două mâini sunt insuficiente, că e
nevoie de mai multe, și gândul se duce
spre Shiva, zeul creației și al distrugerii,
care avea patru mâini și două aripi.
Într-adevăr, e ceva oriental, islamic chiar,
în acest „mic manual de tehnica așteptării” în
care o femeie e disputată de doi persani,
doctori amândoi, Silver Asan și Onur Arda,
dar scrisorile persane (introduse de
Montesquieu în literatură exact acum trei
sute de ani), „reportajele” despre o lume
ciudată, descoperită cu ochii străinului, le
scriu două femei. Rica și Usbek sunt acum
Caterina și Magda U., iar întrebarea inițială
se modifică și sună așa: „Comment peut-on
être Roumain?” Se poate! Chiar
și în vremuri de criză umanitară,
de pandemie recurentă! Căutând
românul, mirându-se și
indignându-se de evoluția lui,
romanciera îi recompune și
lumea. Pentru asta n-are nevoie
de mari panouri expresioniste,
de panorame cu dansul morții,
de inventarierea meticuloasă a
structurilor anatomice ale
societății. Românul (recte
România) e de găsit într-un
puzzle care, firește, presupune
răbdare, minuție.
Două voci narative înseamnă
două viziuni și două registre ale acțiunii, o
dispută între viteză și lentoare. Există un
roman de dragoste, dramatic, comprimat, cu
liniile temporale apropiate (1 august–1
decembrie 2020), dar și unul „bârfelnic”,
corosiv, în care degradarea genei e surprinsă
cu o voluptate rea, de mizantrop confirmat
de realități. Totul este relativ, disputabil și
discutabil, pe față și pe dos, căci Magda
Ursache, romancier cultivat, expert în
descoperirea minciunii ascunse în cuvinte,
știe că în literatură fiecare idee are avers și
revers, bun și rău, lumină și întuneric. Ars
expectandi e un spectacol luxuriant al
cuvântului întors pe toate fețele, un turnir
fără învingător. Un spectacol are nevoie de
o scenă, iar într-un timp al cuvântului
delirant, al ieșirii lumii din țâțâni, un studio
de televiziune, Tele Next, e spațiul ideal,
arena în care se frâng lănci spre deliciul
plebei divizate. Din studio se privește spre
grădina din față a politicii românești (nu una
a desfătărilor!) și spre „curtea din spate”,
populată tot de inși derizorii, cu o forță de
57
decizie socială mai mică. Pe unii îi știm, pe
alții îi bănuim sau ni-i închipuim. Cu unii
săltăm, ca la șotron, în realitatea imediată,
cu alții alunecăm în ficțiune ca într-un vis
rău, agitat de coșmaruri.
Când vine vorba de politică, așa cum se
face ea azi la noi, Magda Ursache n-are
mamă, n-are tată, e un zoograf care-și alege
personajele din bestiariu în funcție de umbra
sonoră (replica) datorită căreia au câștigat o
celebritate de-o clipă. Arafat, Turcan (care
„proroghează!), Videanu, zis „bordură”,
Chirică, Chichirău, Băsescu-Petrov, Rareș
Bogdan (alias șparanghel”), Nelu Tătaru,
Cîțu animă fugitiv acest Satiricon în decor
românesc de ultimă oră. Câte-un personaj cu
nume parcă predestinat jocurilor lingvistice
beneficiază de un ecou sarcastic
suplimentar, precum primarul Clujului,
devenit în roman boc émissaire sau Prea-
Longa, „consiliera de la Cotroceni”.
Editorul din viitorime al cărților Magdei
Ursache va avea, desigur, mult de lucru! Mă
întreb însă ce va face cu „scriitorincii”
Volodea Mistrie, Vali Comediantu, Pașca
Michituș, Pestrițu, Curuleț, Marinaș, Ilarie
Cirimpoi și, mai ales cu Andru, cel căzut
într-o hazna, precum Neftiotache Buhuș
(rimează cu Fănuș!) al lui Eugen Barbu. În
Princepele episodul era scris cu tuș negru,
vindicativ, la Magda Ursache e de un comic
fremătător. Am văzut mereu în prozatoare
un procuror inclement, dar descopăr acum,
plăcută surpriză, un umorist de mare calibru.
Mă gândesc, așadar, că lectorii din viitor,
câți vor mai fi, vor înțelege cât e de comic
să cauți în viață urmele unui erou dintr-o
carte și îi vor da dreptate lui Mihail
Sebastian care spunea (în Romanul cu
cheie): „Chiar atunci când un roman are un
punct de plecare în realitate, punctul său
final este neapărat în ficțiune”.
Curată ficțiune e de găsit în al doilea
roman din Ars expectandi, cel de dragoste.
Separând apele epicului, romanciera lasă
jos smârcul, mâlul, tina, epopeea tristă a
„ciordelilor guvernamentale”, dar plantează
nuferi în cercul de sus. Caterina Savu,
jurnalistă la Tele Next, și Onur Arda, medic
iranian naturalizat în România, se descoperă
printr-un coup de foudre și trăiesc iubirea
cu intensități arzătoare, refuzate muritorilor
obișnuiți. Sub aparențe războinice, acide,
masculine, Magda Ursache e o delicată ca
Henriette de Mortsauf din Crinul din vale,
apasă gingaș pe clapele iubirii. În acest
registru totul e binar, mărturisire (deci
eliberare) și invenție, real și simbolic.
Iubirea e descoperită peripatetic, se fortifică
prin dialog, se alimentează prin scrisori, se
macină prin gelozie, stă să moară prin
absență, învie prin revenirea celui plecat. E
limpede că în plimbările pe Repedea, pe a
șaptea colină a Iașilor ori pe Calea
Sâmbetei (!!!) vibrează ceva din propria
poveste, a Magdei și a Bătrânului, că acest
„fragmentarium prețios” e autobiografic,
însă, prin punerea în pagină, prin haloul
simbolic ce-l însoțește, faptul real, databil
istoricește, se înalță spre cerul ficțiunii,
devine literatură. Romanciera are talentul,
rar astăzi, de a da viață simbolului, trimiterii
58 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
erudite. Scriam la începutul acestor notații
că există ceva oriental în Ars expectandi.
Oriental e, de pildă, jocul subtil al culorilor.
Caterina e „floaria galbenă” a lui Onur,
Onur e „șeicul albastru”, „Azú”. Galbenul,
spun Chevalier și Gheerbrant, e culoarea
luminii și a vieții, a iubirii și înțelegerii,
albastrul e culoarea adevărului, câteodată a
fricii. Că Onur vrea să știe „tot și tot”
despre trecutul amoros al Caterinei, că
gelozia lui e maladivă, ca a lui Usbek, care-
și întindea plasa obsesiei în jurul Ricăi, sunt
în fond subscrieri la un cod erotic străvechi.
Onur pleacă în Franța pentru un stagiu
medical de vreo sută de zile și absența lui e
pernicioasă. Caterina se îmbolnăvește de
moarte. Pare că nu se întâmplă nimic, nu
sunt evenimente care să tulbure apele
povestirii, dar jurnalul clinic al pogorârii în
moarte e epic, captivant ca un roman de
aventuri. Moare sau nu moare Caterina?
Într-o frumoasă carte pe care i-am păstorit-o
cândva, Proba Orientului, Grete Tartler,
poet și arabist de forță, scria despre
războinicii din tribul Udra care se
îmbolnăveau și mureau din dragoste.
Bănuiesc că Magda Ursache a trecut printr-
o lungă dilemă internă în privința finalului.
Moarte sau Viață? Dramă sau Resurecție?
N-ar fi primul autor care-și pune aceste
întrebări. Și le-a pus sanguinarul Sándor
Petöfi, la unguri, Duiliu Zamfirescu, la noi.
Când nu se hotărâse ce final să dea poveștii
de dragoste din Viața la țară, romancierul
exilat de bunăvoie în Occident îl întreba pe
Maiorescu în 3 octombrie 1893: „E vorba
de a ști dacă-i însor sau nu [pe Matei
Damian și Sașa Comăneșteanu – n. n. I. A.].
Împrejurările sunt astfel încât amândouă
soluțiile pot deveni logice. Caracterele sunt
rezervate, suflete întoarse spre ele însele
[...]. Însurându-i, nota de până aci se
păstrează, lucrurile sfârșesc cu bine într-o
fericire temeinică, serioasă. Dacă nu-i însor,
nota se cernește, firea dă în iarnă și se
îmbrumează, sufletele se ascut în durere și
prind mai cu înlesnire farmecul trist al vieții
noastre românești.
Natura mea mă poartă către a doua
soluție. [...]care e părerea D-Voastre”.
Maiorescu i-a răspuns după cinci zile:
„Cum să sfârșească romanul? Din cele
scrise, impresia mea e foarte hotărâtă: cu
bine!” Și dădea trei argumente. Îl citez
aici doar pe cel dintâi: „Felul
împrejurărilor sufletești la noi nu e tragic;
el poate fi prezentat ca tragic din partea
celui ce le privește din punct de vedere
străin, dar în chiar cercul său nu e tragic”.
Ars expectandi se sfârșește „cu bine”.
Cine o va fi sfătuit pe Magda Ursache?
Aici nu pot răspunde decât cu vorbele lui
Creangă (și el „iașiot”!): „de te-a învățat
cineva, bine ți-a priit, iar de-ai făcut-o din
capul tău, bun cap ai avut”...
P.S. Dacă aș alcătui până la urmă un
corpus al poeticii romanului românesc
concentrată în prefețe auctoriale, așa cum
au francezii încă din 1964, aș începe cu
prefața la ediția întâi, din 1898, a Vieții la
țară și aș încheia cu „Jurnalul de bord”
care precede Ars expectandi.
NOTE DE LECTURĂ
Nicolae Georgescu
STAREA DE GRAȚIE ÎN POEZIA
LUI DUMITRU DRINCEANU
Temele poemelor lui Dumitru
Drinceanu sunt reductibile la adevărul că
temeiurile creației se justifică și prin aceea
că pot demonstra fără niciun fel de
risc ,,imposibilitatea de a trăi în afara
textului infinit” (Roland Barthes). În acest
sens putem aprecia că ipostazele în care ni
se înfățișează poetul devin proiecții ale
alterității (întâlnită în mai toate formele ei
poetice) și ne recomandă multiple
transfigurări ale eului liric.
,,Misterele tăcerii” sunt misterul însuși,
sau misteriile lumii văzute și nevăzute, este
chiar modul ei de a fi. Mistica nu este
văzută, aici, în sens religios
neapărat, ci ca o latență în
care se cuprinde și omul.
Pentru el tăcere nu
înseamnă liniște, lipsă de
zgomot, ci neputință de
exprimare, de indicare a
sensului, de comunicare prin
cuvânt sau simbol simplu între
natură / cosmos și om. Și în
hărmălaie poate fi tăcere când n
-o înțelegi; omul este ca un
străin între oameni care vorbesc
altă limbă. Și totuși, în această
lipsă este un adaos: puterea
minții dezghioacă sensuri
omenești proprii, ale celui care
caută, în tot ce are la îndemână. Omul, cu
alte cuvinte, se regăsește pe el însuși în lume
– sau, cu vorba filosofului, omul este măsura
tuturor lucrurilor, a celor care există pentru
că există și a celor care nu există pentru că
nu există. Acest „măsurariu cu om” i-aș zice
se verifică în relație cu lumea animală, cu
cea vegetală ori cu cea stelară, dar și în
relație cu iubita căutătorului care este mereu
cutia de rezonanță a sentimentelor sale, dar și
prisma prin care își înțelege sentimentele și,
chiar mai mult, aproapele în ochii căruia
vede lumea, ca în acest splendid poem de
dor, nu de iubire, adică gnoseologic,
amintind de cunoașterea prin ochii iubitei la
Dante: „Mi-e dor/ de ochii tăi/ ce ascund
atâtea lumi/ în opalul lor/ stelar,/ de lacrima
fericirii / cuibărită la marginea lumii tale/
dincolo de care e neștirea.// Ochii tăi,/
cochilii din adâncuri/ răpind întreg
albastrul,/ îmi cresc mugurii ce înfloresc/
numai pentru tine…” (Muguri).
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Ochii sunt, de fapt, oglinda lumii – iar
poemul Sens o spune explicit: „Între om și
pământ/ nu sunt cuvinte,/ numai cărări în sus
și-n jos și rădăcini/ adânc înfipte.// Omenirea
are o oglindă/ fără de care se-ncheie
miracol,devenirea./ Genuni în om,/ între el și
lutul-mamă/ se simt și dor…// Reversul are și
el oglinda lui:/ pustiu deodată,/ lumea
dezlănțuită în crucea drumului/ se pierde-n
frici, / primordiale frici, chiar inventate,/ un
fel de stavilă/ ori de zăbală…”.
Cheile ce au luat locul cuvântului sunt,
de fapt, simțiri – iar prima dintre ele, cea
primordială, frica, este și prima treaptă
spre religie, stavilă și zăbală
totodată. Frica există și în
registru animal și este cheia
prin care lumea se integrează
în cosmos, chiar brutal, ca în
această vânătoare: „Glasul
păsării/ s-a spart în piatră/ și
zboară întrupat/ în scurta
uitare:/ altfel de sunet pe
pământ răsună –/ ecoul!//
Bizare note/ plutesc cu valul
înserării/ dezlegate/ din-
lăuntrul fricii/ reverberând în
chei.// Ascuns de umbra
puștii/ un ultim cocoș de
munte/ străpunge platoșele
nopții / în cântu-i sângerând/
de singurătate.// Îl sperie-n răsunet/
propria cântare/ și-n frică-i până cade/
izbind în stânci,/ doborât de
tunet…” (Ecoul)
Poemul cosmogonic al lui Dumitru
Drinceanu – pentru că așa trebuie înțeles
acest volum, ca un singur poem, unitar,
bine construit (citește: ritmat) – trece
prin marile culturi ale lumii, autorul
asumându-și bibliotecile sale, intrând în
dialog fertil cu ideile și teoriile despre
ființă și, mai ales, dând drumul
scrisului, așternerii pe hârtie, în clipe de
grație când poezia coboară întreagă din
gând cu horbota ei de metafore și
fulgurațiile inteligente de pătrundere în
lumea sensibilului dinlăuntrul și din
afara omului. Apetența poetului pentru
imaginar confirmă reacția unei
conștiințe lucide, siderată de ,,textul
lumii” (R. Barthes), motivând astfel
revelațiile unui spirit livresc.
59
RIDENDO
Traian D. Laz r
MITOLOGIE POETICĂ
Mitologia a fost, încă din antichitate,
strâns legată de poezie. Pe de o parte din
cauza conținutului ei liric, ce se cerea
expus în versuri. Pe de altă parte, din
cauză că forma versificată, ritmul, rima,
înlesnea memorarea, cerință imperioasă
pentru păstrare, înainte de apariția scrierii.
Pe măsură ce raționalismul și scrierea s
-au impus pe prim plan în practicile
culturale ale omului, lirismul și oralismul s
-au restrâns, iar mitologia s-a retras în plan
secundar. Dar frumosul, chiar în posturile/
formele sale desuete, demodate, nu
dispare niciodată cu totul, tocmai pentru
că e frumos și satisface anume cerințe/
necesități umane, menținându-se
transpus /infiltrat în matricile culturale
moderne. Ca urmare, mitologia, ideile,
afectele, activitățile, raporturile, practicile
și interpretările sale (în ipostaza de
tradiții), se regăsește în toate epocile,
inclusiv în creația culturală contemporană,
mai ales în formele poetice.
În mitologia actuală, Poetul are un
statut similar celui al Eroilor din
mitologia antică. Având unul dintre
părinți zeu, Eroii din antichitate erau
considerați semizei. Încercările, muncile,
probele de eroism, ce le sunt specifice,
erau efectuate din voință proprie ori
impuse de voința unui zeu (de obicei unul
rău, un adversar). Similar, Poetul
contemporan, după 1989, când Zeii răi au
plecat din Olimp, nu-și probează
calitățile, nu-și expune/dezvăluie virtuțile
decât la provocarea/porunca unui egal, ori
din voință proprie.
Robert Lafont a folosit, încă din 1976,
termenul „pulsiune comunicativă” pentru
a desemna impulsul creator din voință
proprie al poetului. „Pulsiunile
comunicative” ale Poeților contemporani
sunt similare „muncilor” săvârșite de
Eroii mitologiei antice, precum Hercule,
Achile, Iason etc., probelor trecute de
aceștia pentru a-și confirma statutul.
Cartea Mariei Baciu, La dispoziția
vieții..., Editura Quadrat, Botoșani, 2020,
conține în materialul poetic variat,
structurat în două părți, un număr de 13
„pulsiuni comunicative” pe tema vieții.
Iar dacă numărul probelor la care se
implică un poet contemporan îl depășește
pe cel al „muncilor” la care a fost supus
celebrul Erou antic, Hercule, asta arată că
60 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
viața a devenit mai complicată, numărul
încercărilor la care îl supune viața pe Poet
s-a înmulțit, iar confirmarea valorii/
statutului este mai dificilă (nu și la
doctorat, că acela se obține facil prin copy
paste!).
Primul dintre miturile poetice, dintre
„pulsiunile comunicative” ale cărții, de
fapt prima dintre „muncile”, probele la
care s-a supus, în care s-a implicat Poeta a
fost definirea Vieții. A făcut-o în termeni
și cu sensibilitate poetică feministă: „viața
asta-nseamnă/ Un om, o casă și-un
pământ,/ Copilul, să le încălzească/ Și
Dumnezeul tău cel Sfânt”. Am fost
încântat să regăsesc în expresia poetică a
definiției modul tradițional de vorbire în
care om egal bărbat, și faptul că viața, în
sensul ei biblic, înseamnă o femeie și un
bărbat.
Eroii mitologiei antice își confirmă
statutul prin fapte excepționale precum, în
cazul lui Hercule, prinderea căpriorului cu
coarne de aur al zeiței Artemis,
dobândirea cingătoarei reginei
amazoanelor, Hippolyte, dar deobicei
înfruntarea unor monștri – leul din
Nemeea, hidra din Lerna, ori, în cazul lui
Perseu, Gorgona. Poetul contemporan
scrie despre și înfruntă o abstracțiune
numită Viața, o entitate spațio-temporală
infinită în manifestările ei concrete. Rusul
Ilia Ehrenburg a scris Oameni, ani, viață,
Alexandr Soljenițîn s-a limitat doar la O zi
din viața lui Ivan Denisovici, George
Călinescu a tratat în extenso Viața lui
Mihai Eminescu. Recent, Ioan Moldovan
a scris despre Viața fără lume, iar Denis
Thérian despre Strania viață a unui
japonez. Abordând filosofic același
subiect, Maria Baciu scrie despre viața în
sine, viața în ipostaza de concept, ca
fenomen general.
Cea de a doua „pulsiune
comunicativă” a cărții a fost îndreptată
spre clarificarea raportului dintre individ
și viață. Viața ce o trăiește, ce urmează a
fi trăită de om. Răspunsul este tranșant,
Individul este, trebuie să fie, „la dispoziția
vieții...”, întrucât viața înseamnă mișcare
în necunoscut: „înaintăm pe drum prăfos”
și „înaintăm spre nu știu ce/ lume” cu
speranța „că vom ajunge la lumina/ Pe
care-o vrem și-o visăm”, de fapt „Către o
viață de Apoi”. „Parcurgem viața în
derivă”, căci „nimeni, nimeni, nu ne-
nvață/Ce se va întâmpla cu noi”. „Și,
totuși, mergem înainte: /Ne îndoim, ne
consolăm”.
Autoarea nu percepe Viața pe cale
empirică precum universitarul și
academicianul Ștefan Afloroaiei, care a
scris Despre simțul vieții. Întrebări
perplexități, credințe, și nici prin revelație,
cale utilizată de teologi, ci folosind
rațiunea. Aprecierile poetei asupra Vieții
par uneori că se referă la ceva separat de
propria persoană, pentru a le imprima
obiectivitate și valabilitate generală.
Un alt mit poetic al Vieții exprimă
necesitatea unității fizicului și spiritului în
trăirile Poetei:„Viața mă știe pe de rost,?
Iar eu cu ea mă iau la trântă!” În pofida
complicațiilor („drumuri lungi”, „ne-
rosturi”) și impreciziilor necunoscutului
(„umblu, parcă, de hai-hui,/ fără vreun
scop știut anume”) poeta savurează
bucuriile vieții („Și-mi place să colind
prin lume”) și trăiește clipa („Voi hoinări
prin munți și văi,/Prin viața asta de
poveste,/Nemaiavând drept căpătâi/ Decât
trăirile aceste!”).
„Povestea” este cuvântul ce însumează
sensul altui mit pe care autoarea îl
consacră Vieții. Ca orice poveste, mitul
concentrează simultan înțelesurile Vieții:
trecutul („povești și stranii și senine”),
prezentul (‚viața a rămas precum e ea”) și
viitorul (‚îți deschide drumuri spre
ispită”).
Mitologia poetică a vieții cuprinsă în
carte are caracter didactic. Autoarea
transmite încărcătura energetică
acumulată în urma unor experiențe de
viață, ori, după cum spune Baudouin
Decharneux învață împreună cu cititorii,
Comunicându-ne gândurile despre viață,
autoarea urmărește un scop educativ, dă
sfaturi pe care, speră ca semenii să le
urmeze: „Să fiți împărații vieții/ Și să
stăpâniți iubirea,/ Iar în inima Cetății,/
Lumineze fericirea!”; „Dragostea să vă-
nsoțească”; „Dumnezeu să vă iubească”;
„Luminați pământul vostru”; „Fiți, după
cum cere rostul,/Cel născut din râul,
ramul!...” Textul atestă generozitatea
poetei, bunele sale intenții încununate de
urarea „Să le stăpâniți pe toate / Până-n
(continuare de la pagina 56)
Trei și toți trei
Aceasta pentru că fondul real este al
poeziei autentice, căreia sunetul din
coadă îi este indiferent. Fie că plonjează
în meditație sau doar construiește un
delicat madrigal, Gabriel Gherbăluță
adună durerea generică a lumii, nu
surdă, nici totdeauna amară, „pe o
singură vioară” cu patru strune: două
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
inima iubirii!” Reținem, de asemenea,
modestia autoarei, care nu se erijează în
atoatecunoscătoare și atotputernică ci,
doar își face datoria de a ne comunica
„învățături” din propria experiență de
viață, sub forma trăirilor raționale și
afective. Unele dintre acestea ne sunt
prezentate în înveliș conceptual, filosofic,
dar cartea conține numeroase secvențe ale
mitului Vieții, clipe ori fragmente de
parcurs concrete: zile irosite, zile fluturi, o
zi anume, astăzi, o zi călătoare, zile fără
semnificație anume. Rețin atenția și
trăirile unor anumite momente ale zilei,
dimineața, seara, noaptea, zorii precum și
meditația asupra unor ingrediente ale
vieții ca liberatea, iubirea, limba ce-o
vorbim, personalitățile tutelare etc.
Comentariul nostru s-a concentrat
asupra unora dintre cele 13 „pulsiuni
comunicative” privind Viața lăsând și
cititorului partea cuvenită de satisfacții
informative și estetice.
Vom mai menționa doar faptul că
unele dintre miturile poetice sunt scrise la
persoana întâia, expunând un fel de
mitologie personalizată a Vieții. Destinul
este prescris în Cartea vieții, dar…
autoarea se consideră îndreptățită să
„caut/ Cerul care îmi convine”. În acest
scop uzează de alternative: „Am să las
timpul să zboare”; „spre iluzii nu-mi port
gândul”; „întorc pagina la carte”; caută
„dacă este vreo erată”.
„Pulsiunea comunicativă” culminantă
din această mitologie poetică
personalizată constă în dezvăluirea de
către poetă a Poeziei vieții și relația
privilegiată a Poetului cu Viața. Poeta ne
face cunoscute puterile ei magice,
exclusiviste: „Numai eu mai sper și mai
visez/ La cai înspumați și fără frâie”:
„Numai eu, cu sufletul deschis,/Fac să
înflorească-n zori lumina”; „Numai eu
deschid spre viață porți/ și-aduc bucurie-n
orice clipă”; „Numai eu vă chem și vă
iubesc/ Până-n suflet, până în vecie”. Și ni
se confesează că poate face toate acestea
pentru că: „Eu trăiesc/ Viața ca pe-o mare
poezie!”
Confesiune a cărei cea mai bună
urmare nu poate fi decât îndemnul: Faceți
la fel, urmați modelul!
catrene și două terține. Sau trei catrene
și un distih. Meșter al prozodiei, el o
face să intre firesc în tiparul gândurilor
sale și nu invers: acum cuvântul este
plin de viaţă/ cu înţelesul lui dezvăluit/
aşteaptă cititorul faţă-n faţă/ ce-a fost
de spus s-a spus s-a lămurit. Lămurit
sau nu, cititorul va admira și se va
lumina de înțeles.
Trei poeți excelenți vin în fața
publicului cu elan, fără a cere indulgență,
ci doar atenția pe care o merită din plin.
Trei, Doamne! Și, indiscutabil, toți trei!
61
LECTURI
METAFORĂ ȘI IMAGINAR
ÎN LIRICA LUI TITU DINUȚ
Poezia lui Titu Dinuț din Furișul din
adânc (Editura MJM, Craiova, 2021) este
mult diferită de cea cultivată în cărțile
anterioare, revelatoare de miniteme clasice,
atât prin arhitectura compoziției, cât și prin
substanța prozodică. Apetența poetului
pentru formule modern, reificate, ilustrează
originalitatea ontologică și expresivă a unui
eu auctorial ajuns la maturitate, capabil să
exprime un imaginar ireductibil la noile
dimensiuni, exploratorii, ale discursului
ficțional. Se dezvăluie astfel în lirica lui Titu
Dinuț o spectaculoasă „punere în abis” a non
-realității lumii, fapt care îi evidențiază
priceperea inimitabilă de a construi povești
în povești, bineînțeles pentru a ne determina
să medităm insistent asupra poncifelor/
angoaselor vieții. Unul dintre lait-motivele
care augmentează simțitor făptura poemelor
este umbra, obsesiv aceasta bântuindu-le
„arătările” ( „pot confunda umbra cu
mine”): „Poate că moartea se ascunde-n
umbra mea,/ voi fi înjunghiat într-un cotlon
de iarnă,// […]/ Avem de ce muri fără
speranță,/ne-am risipit viața în triluri de
uimiri,/ luceferi copți în râurile crude/ cu
tresării de trestii culpabile de
gând” (Suflecându-ne mințile); sau: „Umbra
-ți amișună celălalt mal/ cu plopi săvârșind
reverențe pentru râul/ curgând spre boltă cu
gând de curcubeu// […]/ Ceva ca niște
degete mi-a șters/ privirea măcinată între
pleoape,/ viața refuză să se mai repete,/
mierea bătrână întinerind dulcea-
ța” (Strălopitecii constelând galaxii).
De fapt, arhetipurile recurente ale
poeziei lui Titu Dinuț încorporate în
metaforele-recuzită („vâltoarea hămesită”,
„lacrima neplânsă”, „bătrânele cuvinte
fermecate”, „lumina neființei”, „visul de
care suntem vinovați”, „nimicurile lumii”,
„firul de nisip”, „cuvintele desfrunzite de
taine”, „oblonul umbrei”) prefigurează,
dincolo de orice retorică imitativă, parabole
reductive. Evident, Titu Dinuț nu
reinventează poezia. Nici când îi (re)neagă
influența asupra sufletului uman, definind-o
drept mit. O asemenea poziționare este
plauzibilă, mai ales că nu-și propune cu
ajutorul ei, în text, să copieze și să imite
realitatea, chiar dacă aceasta este „biciuită/ și
mai ostilă ca oricând” (Prezumții), ci să o
refacă și s-o exploreze pentru a produce
62 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Florian Copcea
emoții și trăiri nemaiîntâlnite/ nemaitrăite
celor care o consideră balsam cu ajutorul
căruia se vindecă și cele mai adânci și
dureroase răni. Asemeni lui Baudelaire („un
singur gând ne arde/ să dăm de ceva nou”)
poetul nostru este mânat în crezul său artistic
de dorința expresă de a lăsa „intratereștilor
fățarnici/ pâinea și sarea vieții./ Și crucea
unui neam”: „Să nu-ți imaginezi că eu și tu/
susținem bolți albastre-n univers./ Putem fi
binele sau răul,/ dar mai există nedreptate și
dreptate,/ minciună cruntă și-adevăr firesc,/
frumosul și urâtul fără leac,/ […]/ Am
ascuns umbra ta într-un frunziș de slove,/ să-
ți aflu foșnetul credinței,/ însă gândaci
comuni au pândit clipa,/ înmugurind-o cu
chemări de iarbă” (Zăpezile semnează
adevăr în alb). Viziunea sacralizatoare a
poetului, aceasta fiind privită ca statut de
instanță al imaginii ideatice, reflectă, în
spiritul motivelor puse în scenă, proiecția
actualizată a paratextului în text. Emergența
mutațiilor produse în discurs subliniază fără
echivoc paradigma signifianței și deopotrivă
semnificative interferențe între alter egoul
creatorului și sinele lăuntric, ontologic.
Volumul Furișul din adânc, judecat din
acest unghi hermeneutic, nu este doar
explorarea minimală a universului
epistemologic, ci un reflex cathartic care
(în)temeiază organic în scriitură un mit
literar capabil să genereaze, indiferent de
intenție, „ubicuitatea realului” (R. Barthes).
Această „fatalitate”, ai cărei indici se
regăsesc în poemele lui Titu Dinuț, denunță
dualitatea eu-lume reconstruită pe un
fundament mitic existențial, redată într-o
manieră expresionistă, de inspirație
blagiană: „Am constatat că de o vreme/
lutul din mine a pornit la vale/ pendul
atemporal strepezind dinții clipei,/ dar îmi
spun că și norii își înghit vântoasa/ alergând
convențional peste câmpie/ […]/ Nu-l pot
uita pe cel ce sunt,/ mă surprind însă
cercetrând adesea/ fragilul răchitiș din
coasta lunii/ încropind tainic un
zăvoi” (Arboret selenar) și: „Tot ce rămâne-
n urmă e cenușa de frig,/ acoperindu-ți
zbaterea de pași,/ […]/ balbutiind formula
umbrei închegate/ din umbletul temutului
Walhalla” (Crepuscul).
(continuare la pagina 70)
SFATURI PE LUMINĂ
Mihai Miron
EU ȘTIU CĂ NU ȘTIU NIMIC
A ști că nu știi, este benefic, așa
spunea despre el însuși Seneca. Ei bine,
despre ce vă scriu astăzi nici eu nu știam
prea multe dar am aflat. Iată cum s-a
întâmplat.
Sună telefonul într-o zi și stau de
vorbă despre una și despre alta cu o fostă
colegă zeci de ani la TVR, producătoare
de film de televiziune. La finalul acestei
discuții ce nu se arăta mai altfel decât una
oarecare, colega îmi propune să-mi
trimită spre lectură cartea surorii ei, o
încercare de analiză personală a credinței
religioase. Accept și ce să vezi. După
câteva zile îmi parvine cartea prin curier,
dar nu o simplă carte ci un tom de 557 de
pagini! Da, o „încercare” de analiză a
religiei pe 557 de pagini intitulată „Trupul
dezgolit al tainei”. Nu mă sperie, de
obicei, mărimea unei lucrări, sunt chiar
amator de cărămizi, dar aici era vorba de
cu totul altceva. Era o chestiune foarte
serioasă. Citesc pagină cu pagină, nu de
puține ori reiau, fac notițe ca de obicei cu
creionul pe fișe, șterg și rescriu unele
păreri sau opinii după ce ajung la alt
capitol. La sfârșit îmi dau seama că nu
mai sunt sigur de prea multe din cele ce
știam sau credeam și apelez la vara mea,
profesoara și traducătoarea Angela
Rodica Ionescu, mult mai împătimită de
duhul ortodoxiei, ba chiar mai
„îmbisericită,” pentru o opinie. Opinia ei
are 3 pagini și voi cita savuros pentru că
sunt absolut de accord cu ceea ce scrie.
Autoarea, care nu vrea să i se
cunoască numele, a ales pseudonimul
Lullyk, de ce, e treaba domniei sale, eu
aș fi semnat cu tot numele și cu mândrie
o astfel de lucrare. Tot ce pot să vă mai
spun, păstrând secretele impuse, este că a
absolvit în anii ’70 facultatea de
filologie, are 2 copii minunați și un
hobby la vedere – pictura. După și dacă
veți citi cartea, noul talent descoperit va
fi cel scriitoricesc, comun și multora
dintre dumneavoastră dar pentru altfel de
subiecte. Cred, de asemenea, că este o
mare cititoare, probabil ca și
subsemnatul cu notesul alături. Mi se
pare imposibil altfel.
D-na Rodica Ionescu, coautoarea mea,
spune în deschiderea analizei sale:
Pornind de la inspirata alegorie a titlului,
autoarea pune dintru început în antiteză
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
un concept material „trupul” cu unul
spiritual „taina” și promite a dezvălui
ceva din această taină, prin subtitlul plin
de bun simț: „Aproape totul despre
Dumnezeu, om și lume”. Această
alăturare de termeni, admirabil și artistic
aleși, în care trupul este intraductibil (nu
corp) iar dezgolirea sugerează căderea
unui văl, anticipează o lectură fascinantă
și chiar își onorează această promisiune
de amploare. Rezultat indubitabil al
multor ani de lectură, studiu, meditație și
iluminări, cartea este o analiză profundă
pe această temă, cuprinzând răspunsuri
amplu explicate, pe măsura întrebărilor
multiple și logice care frământă de ani și
ani mintea omului dornic de a-și explica
„pe de-a-ntregul” taina vieții, de fapt
„inexplicabilul”. Toate acestea sunt
susținute și fundamentate cu citate
punctuale, în special din Biblie,
amănunțit analizate printr-o excelentă
exegeză a pasajelor biblice, aducându-le
la înțelegerea cititorului; alegoriile
„traduse” devenind oarecum accesibile
îndeosebi pentru cei avizați întrucât
cartea nu este pe înțelesul tuturor, ci
îndeosebi pentru mințile instruite,
capabile să „digere bucatele tari” așa
cum spune Sf. Apostol Pavel.
Numai că eu cred oarecum altceva
despre nevoia de a scrie o astfel de carte
și nevoia de a o citi. Opinia mea este mult
mai lumească și, desigur, mă reprezintă ca
om aflat în decada celor 80 de ani,
aproape - ca toți ceilalți de aceeași vârstă,
de Marea trecere. Eu cred că nevoia de a
descoperi și a-ți explica dar și a spune
altora că Dumnezeu există și ne iubește
provine și din frica omenească de moarte
și mai ales de neființă, nevoia de a crede
în viața de dincolo de moarte. Îmi aduc
aminte, caut și găsesc între notițele mele:
Dr. Gary E. Schwartz, profesor de
psihologie, medicină, neurologie,
psihiatrie şi chirurgie la Universitatea
Arizona, director al Laboratorului pentru
Progrese în Domeniul Conştiinţei şi
Sănătăţii, a avut curajul să-şi rişte
reputaţia internaţională printr- o serie de
experimente menite să confirme sau să
infirme existenţa vieţii de după moarte.
Rezultatele, descrise în volumul
„Experimente privind viaţa după moarte”,
au fost pozitive: există!
63
 Și o altă mărturie, de această dată a
unui fost necredincios:
Dr. Eben Alexander, un neurochirurg
de la Harvard, a fost sceptic în legătură cu
ideea de viaţă după moarte. Cu toate
acestea, un accident l-a convins că Raiul
există. În anul 2008, dr. Alexander a intrat
în comă profundă timp de 7 zile. „Nu
există o explicaţie ştiinţifică pentru faptul
că, în timp ce corpul meu zăcea în comă,
sinele interior era viu. În timp ce neuronii
din cortexul meu erau blocaţi, conştiinţa
mea nelegată de creier călătorea într-o
dimensiune despre care nu am visat
niciodată că ar putea să existe”, a povestit
ulterior neurochirurgul despre experienţa
prin care a trecut.
Desigur, toate aceste citate din afara
lucrării d-nei Lullyk nu fac decât să dea
mărturie științifică adevărurilor pe care
dânsa le susține pe parte spirituală. Rodica
Ionescu mai observă cu mare dreptate:
Dar, ceea cea străbate cartea ca un fir
roșu, este ideea de „devenire” = de
spiritualizare a omului prin
CUNOAȘTERE, având la bază condiția
sine qua non a credinței, de sensibilizare a
sufletului până la virtutea supremă și
cerință divină a evoluției = IUBIREA
extinsă, apărând astfel ca un adevărat
tratat de „îndumnezeire” în cunoștiință de
cauză. Repet, este o carte pentru cei
instruiți și pentru frământările lor, o
provocare dintre cele mai necesare
spiritului care conduce fără tăgadă la
ideea că Dumnezeu ca forță atotcreatoare
(chiar dacă nu se vede concret - așa cum
cerea Arghezi:„ să-L pipăi și să urlu
ESTE!”) se simte permanent în existența
noastră. Este în același timp o carte de
știință și de filozofie cerească și
omenească, ce trebuie citită cu răbdare și
atenție pentru luminarea minții și
înălțarea spiritului, o carte la care vii și
revii descifrându-i înțelesurile, spre a
căpăta un plus de informație asupra lumii
materiale dar mai ales asupra celei
spirituale. O carte foarte frumos scrisă,
plină de adevăruri despre om și lume,
străbătută de ideea centrală că totul este
opera Lui Dumnezeu, Marele Creator, Cel
Care „conține totul”, El existând în noi și
noi în El, „omul fiind rod al iubirii,
rațiunii și acțiunii Lui.” Textul, foarte
dens în idei, dovedește bogata
documentare și erudiția autoarei, dar
stilul este accesibil, oral, vocabularul
suplu, fără a lipsi figurile de stil și chiar o
cheie plăcut ironică în descifrarea unor
teorii pe care le desființează: ca de
exemplu darwinismul atent cercetat sau
materialismul în totalitate.
Da, total de acord, îmi aduc aminte
din diversele și multele mele lecturi că
jurnalul Times of Israel scria cu puțin
timp în urmă (în perspectiva istoriei) că:
arheologii au descoperit primele dovezi
ale unei așezări creștine timpurii … în
ceea ce este astăzi un mic sat arab lângă
64 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Nazaret. Potrivit cercetătorilor Autorității
pentru Antichități din Israel, o inscripție
greacă recent descoperită fusese inițial
așezată la intrarea unei biserici din
secolul al V-lea. Textul este un pic mai
lung, dar conține și secvența: „Hristos
născut din Maria”…
Alte rămășițe din această perioadă au
fost descoperite în apropiere de Tamra și
o mănăstire a fost descoperită recent în
vecinătatea orașului Kfar Kama. Ruinele
unei biserici din perioada cruciaților au
fost descoperite anterior la Taibe, dar
până acum nu au existat dovezi ale
prezenței creștine în epoca bizantină
anterioară. Deși locul nu este menționat
în Noul Testament, descoperirea faptului
că a fost construită aici o biserică din
epoca bizantină nu este surprinzătoare.
Noua inscripție a „închis cercul și acum
știm că erau creștini în această zonă în
această epocă”, a spus Walid Atrash de la
Autoritatea pentru Antichități din Israel.
Inscripția a fost descoperită într-un bloc
din perete, într-o clădire cu două camere,
cu ornamente, construită în epoca
bizantină târzie, când atât creștinii, cât și
evreii locuiau în Galileea.
Pentru experţi, ca și pentru
credincioși nu este niciun dubiu că Iisus
a existat. Deşi există și unii care cred că
Iisus de fapt nu a existat cu adevărat;
pentru experţii în Noul Testament există
foarte puţine dubii cu privire la existenţa
reală a Acestuia. Personajul biblic apare
în mai multe referinţe ale istoricilor
romani şi în niciuna dintre acestea nu
este pusă la îndoială existenţa Lui Iisus.
Spre exemplu, Lawrence Mykytiuk,
profesor la Purdue University şi autor al
unui articol în Biblical
Archaeology Review despre dovezile
extrabiblice ale existenţei lui Iisus, a
notat că nu exista nicio dezbatere cu
privire la această problemă nici în
timpurile antice. „Rabinii evrei care nu îi
plăceau pe Iisus și creștinii adepţi ai Lui
Îl acuzau pe Acesta că ar fi magician şi
că ducea oamenii pe căi greşite, dar nu
au zis niciodată că nu a existat”,
precizează Mykytiuk.
Întorcându-ne acum la cartea noastră,
la demonstrațiile ei, aș remarca alături de
coautoarea articolului meu, d-na Ionescu
de ce tocmai acum oamenii pun și
primesc răspunsuri: Este explicat și
momentul acestor dezvăluiri: Se „pare că
a venit vremea”, pentru că omul actual
ajuns pe altă treaptă a evoluției, cu un
nivel intelectual incomparabil mai ridicat
decât în vechime (vezi și inspirata
paralelă între Vechiul și Noul Testament)
dar „rob al științei, materiei și banului”,
poate să priceapă în sfârșit rostul lui pe
lume să-și schimbe conduita, să-și
lărgească orizontul concepțiilor despre
viață, o „creație a conștiinței
dumnezeiești”, să-și potolească într-un fel
„setea” de cunoaștere privind marile
mistere care ne înconjoară. Deși unele
mituri biblice, înrădăcinate în conștiința
omului, sunt desființate, explicația lor
trece în plan spiritual, ca de pildă teoria
„păcatului originar” reprezentată ca o
cădere de la un înalt nivel de simțire la
cel de trup fizic, adică OM în învelișul lui
de lut. Păcatul în sine este de fapt
„nerezolvarea” spirituală, în OM
coexistând „omul firesc=fizic și cel
spiritual”, binele și răul din biblicul „pom
al vieții”. De mare interes și minunat
explicate sunt o mulțime de teme ca: -
Apariția vieții prin „Foamea
fundamentală a viului spiritual”, - Liberul
arbitru și eforturile Tatălui Ceresc de a ne
conduce nu spre „decizie” ci spre
„înțelegere”, - Relația dintre minte=suflet
și trup, explicată prin balansul între
„materialitatea trupului și idealul
sufletului”, - Rolul rugăciunii - „cordon
ombilical între Dumnezeu și om”, -
Venirea și rostul Lui Iisus Hristos,
sorgintea Sa dumnezeiască și omenească,
- Explicația Sfiintei Treimi, a Fericirilor,
a existenței Îngerilor (ca spirit exprimat în
materialitatea lumii), - Puterea Crucii,
suferința prin care omul se purifică, -
Simbolul șarpelui = explicarea existenței
lui Lucifer, - Diavolul ca personificare a
răului pe fondul insensibilizării, -
Antichristul dovedit prin silogism - nu este
diavolul ci negarea Lui Dumnezeu, -
Materialismul științific ateu care
stăpânește lumea explicat prin -acesta
„tăgăduiește pe Tată și pe Fiu” (Ioan
2/22) și „ se va așeza în templul Lui
Dumnezeu” adică în sufletul omului, prin
necredință, - Explicarea numărului 666 ca
simbol al animalicului din om, opus
spiritului, adică prostie, cruzime, josnicie,
- Apocalipsa „tradusă” pe înțelesul
tuturor, ca și multe alte subiecte, tratate
unele altfel decât suntem obișnuiți
conceptual, dar explicate pe larg în baza
scripturilor din Biblie sau alte cărți de
cult. Biblia este reperul nostru spiritual,
concepută în așa fel încât să slujească
adevărul în modul cel mai potrivit minții
omului, pe mai multe trepte de evoluție.
Aceasta, ca o alegorie, ar trebui
interpretată așa cum spune Sf.Apostol
Pavel:„lucrurile acestea trebuie luate într
-un alt înțeles”, cuvinte ce ar trebui notate
pe fiecare pagină a Bibliei - scrie
autoarea. Dar nimic din toate nu-l
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
îndepărtează pe omul credicios de
Biserică, cea care are rol formator nu
informator, ci-l apropie la un nivel mai
înalt de cunoaștere și la mai multă
înțelepciune, crede autoarea, dna Lullik.
Sper că opiniile noastre despre
această carte-studiu-eseu dezvoltat -
mărturisire de credință în cele din urmă,
să vă determine să o căutați într-un viitor
nu prea îndepărtat în librării, așa cum
cred că autoarea ar trebui mai întâi să-i
dea drumul pe piața cărților. Rămân
însă la ceea ce am declarat de la
început: este o carte care vrea și ne
convinge că există viață după moarte,
că Dumnezeu în Sfânta Sa Treime
există și ne iubește, că rugăciunea ne
ajută să fim mai aproape, ba chiar în
legătură cu Divinitatea. Și-mi amintesc
din nou ceva. Cunoscut pentru
descoperirile sale în domeniul vaselor
de sânge şi al transplantului de organe,
descoperiri pentru care a primit premiul
Nobel, marele chirurg şi biolog francez
Alexis Carrel a fost şi un om profund
religios. De-a lungul carierei sale a
constatat influenţa covârşitoare pe care
credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti
şi trupeşti şi a ajuns să creadă în
miraculoasa putere de vindecare a
rugăciunii. El a descris efectele curative
ale rugăciunii spunând că „Omul are
nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie
de oxygen”.Urmărind din nou traiectoria
științifică a demonstrațiilor care nu face
decât să susțină ceea ce ne spune d-na
Lullyk, la noi, în România, la sfârşitul
anilor ’90, la Institutul de Oncologie din
Bucureşti a fost pornit un proiect ieşit
din comun: tratarea cancerului la
distanţă, prin fire de păr. Testul a fost o
reuşită. Protagonistul acestui tip de
cercetare fundamentală, fizicianul
Teodor Săndulescu, a avut curiozitatea să
facă unele teste pe firele de păr ale unor
persoane decedate. Concluzia, uluitoare,
a fost că, spre deosebire de animale,
„corpul energetic” al omului rămâne viu
şi după decesul organismului. Adică
există viaţă după moarte. „La baza
experimentelor a stat ideea că părul
menţine legătura cu câmpul biologic al
subiectului de la care a fost tăiat, chiar
dacă e dus la mare distanţă de corpul
de origine. Ştiţi povestea lui Samson,
din Vechiul Testament, care şi-a pierdut
puterea după ce i-a fost tăiat părul. De
ce avea puterea în păr? Pe de altă parte,
se ştie că biocâmpul organismului este
o structură informaţională măsurabilă,
sub formă de pulsiuni electro-
magnetice, şi are o dinamică diferită de
la persoană la persoană”, - a declarat
fizicianul (in 2010).
Dovezi, dovezi, demonstrații … și
totuși eu rămân la ale mele: știu că nu știu
nimic.
Sau nu știm destul? Păi, atunci n-avem
nimic de făcut decât să așteptăm revelația.
65
DICȚIONAR
Victor Petrescu
CICERONE THEODORESCU
Contorsiuni poetice
Poetul, traducătorul, publicistul
Cicerone Theodorescu rămâne, prin
controversata sa creaţie, o bornă
importantă a literaturii noastre din
zbuciumatele decenii ce au premers sau
au urmat ultimei conflagraţii mondiale a
secolului trecut.
Pentru a înţelege arderile interne ale
omului şi operei sale, câteva precizări de ordin
bibliografic sunt necesare. Se naşte la
Bucureşti, în 9 februarie 1908, într-o familie
de muncitori ceferişti. Cursuri liceale la
Bucureşti şi Târgovişte, continuate la
Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii
din Bucureşti. Apreciem ca decisiv pentru
formarea viitorului scriitor timpul petrecut la
Târgovişte ca elev la Liceul
„Ienăchiţă Văcărescu”, în
perioada 1925-1926. Aici va fi
sufletul revistei liceului,
„Vlăstarul” (perioada 10 mai
1925 – 1 aprilie 1926). Va
publica poezie, proză,
medalioane literare, va face
cronica unor reviste. Poeziile
publicate: „Moto. Cititorilor
noştri”, „Vagabondaj nocturn”,
„Viziune. Steaua”, ne creionează
starea sufletească a „Vremea”, „Zodiac”, „Lucea-
adolescentului, ce rătăcea deseori
în oraşul voievodal „pe uliţi
mărginaşe”, acesta fiind „oraşul
palid” ce „se ştergea departe,/
„Topit parcă-ntr-o lumină de lună”, fiind
străjuit „…pe buza brâului/ De dealuri,
Mănăstirea solitară…”. Mai publică proză:
„Nebunie. Fragment din scrisoarea lui C.M.
Theodorescu” iar la rubrica „Răbojul” face
prezentări de cărţi şi reviste semnate C. Teod.
şi articolele „Bacovia” şi „Ioan Alexandru
Brătescu-Voineşti”.
Adresându-se în „Moto. Cititorilor
noştri” considera că „Visarea, tinereţea,
amândouă/ S-au împletit şi-au dat şi dau:
cuvântul”, fiind convins că „Un vers …
un rând de proză – gând deschis/ –/ …
Şoptiţi-vă că tinereţea noastră/ S-a-nfiorat
… şi-a tremurat, de-a scris/ …”.
Formarea sa intelectuală în anii
adolescenţei la Târgovişte i-au marcat
profund întreaga creaţie.
Cu mulţi ani mai târziu (în 1970),
participând la cea de a doua ediţie a
Festivalului „Moştenirea Văcăreştilor” şi la
festivităţile prilejuite de revenirea la vechea
titulatură a liceului târgoviştean „Ienăchiţă
66 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Văcărescu”, îşi reafirma legăturile adânci cu
oraşul şi şcoala adolescenţei sale: „Faţă de
ele, ca fost elev, în ultimele două clase, al
liceului „Ienăchiţă Văcărescu” şi – împreună
cu un grup de colegi – redactor al revistei
„Vlăstarul”, mă simt încă şi azi nu numai un
vechi datornic dar şi un rău platnic cumva.
Şi totuşi, datoria am încercat şi mai
încerc să mi-o plătesc: scrisele mele în
legătură cu istoria dintru începuturi a
poporului nostru, cred că aici, în acest
vrăjitor climat fabulos al capitalei domneşti
îşi află explicaţia şi sursa intimă.”
După absolvirea cursurilor universitare
este profesor la diferite licee (Târgovişte –
Liceul Militar, Bucureşti), redactor, ziarist la o
serie de reviste de stânga („Azi”,
„Facla”, „Cuvântul liber”), luând
atitudine împotriva fascizării ţării.
De la debutul în „Universul
literar” (1925) va colabora la
numeroase ziare şi reviste:
„Bilete de papagal”, „Azi”,
„Credinţa”, „Cuvântul”,
„Cuvântul liber”, „Facla”,
„România literară”, „Sinteza”,
„Universul literar”, „Gazeta
literară”, „Viaţa românească”,
fărul”. După 1944 va avea funcţii
importante (la „Centrala Cărţii”,
vicepreşedinte al Uniunii
Scriitorilor, redactor şef la „Viaţa
românească”). Se stinge din viaţă la Bucureşti,
în 18 februarie 1974. Cum se poate caracteriza
succint o creaţie aşa de diversă, ce se întinde
pe o perioadă de timp de peste trei decenii?
Poezia sa va suferi importante
transformări, de la volumul de debut
„Cleştar” (1936) şi până la cele apărute
postum: „Nebunul regelui” (1976) şi „De
bello Dacico” (Tropaeum Traiani – 1989).
În general sunt volume diverse ca mesaj şi
mod de abordare: „C.F.R.” (1938),
„Cântece de galeră” (1946), „Focul din
amnar” (1946), „Calea Griviţei” (1949),
„Un cântec din uliţa noastră” (1953),
„Focuri de frumuseţe” (1955), „Zburătorul
de larg” (1963), „Ţărmul
singuratic” (1963), „Hronic” (1965),
„Platoşa duratei” (1973). De asemenea, şi-a
consacrat o mare parte a timpului dedicat
actului de creaţie, copiilor, cele mai dragi
fiinţe ale existenţei noastre: „Un an întreg.
Primăvara. Vara. Toamna, Iarna” (1952),
„Gogu Pintenogu” (1953), „Păuniţa a
crescut” (1954), „O şcolăriţă în
pădure” (1955), „Copiii cartierului” (1961),
„Băiatul cu poveştile” (1963), „Povestea
Ioanei” (1963). Activitatea de traducător a
fost diversă şi prolifică. De la literatura rusă
şi sovietică: Puşchin, Nekrasov, Gorki,
Maiakovski şi până la Mickiewicz,
Rimbaud, Rilke, Desnos, Garcia Lorca,
Malreaux, Lino Curci, Carcopino.
Dacă în primele poezii atmosfera era „de
cleştar”, cântecele „de galeră”, după 1953
tonul se schimbă în favoarea celui plin de
patos: „Eu vă spun: cu drag privind/ Tot ce-i
mai nou şi pâlpâind,/ Toată această/ Viaţă-a
noastră/ Munca, dragostea şi ţara/ Mugurii şi
primăvara/ O desmierd/ Nu vreau să pierd”.
În multe din rondelurile sale păstrează
acelaşi ton, uneori naiv, didacticist: „Ştii tu
al mării noastre ţărm vrăjit,/ Cu toate plajele
spre răsărit/ Şi golfurile deschizând în soare/
Cozi de păun, fierbinţi, licăritoare?”.
Distingem aşadar trei faze importante ale
creaţiei sale: cea de început a lirismului
interior, cea mai valoroasă, urmată de poezia
angajată a tribunului care este în permanent
conflict cu lumea în prefaceri profunde la
care este martor şi participant şi în sfârşit,
poezia epică la care recurge în „De bello
Dacico”. Viaţa, creaţia sa o consideră „drum
fără capăt”: „E un drum fără capăt/ Nu-i un
capăt de drum!/ Peste-al negurii treacăt,/
Punţi de zâmbet acum…/ ” pe care nu-l va
părăsi niciodată: „De-altcândva, nu mă
lepăd –/ Iar de astăzi nicicum/ Pân-la ultimul
scapăt,/ pân-la pragul de fum”. Pentru el
lumea este „o pădure de cleştar”: „Cu
licuricii de zăpadă/ Sclipind pădurea de
cleştar/ Ne-ndeamnă – fragedă plămadă –/
În basmul ei să credem iar”.
Exersează în ultimii ani în special
versul alb în „De bello Dacico”. Portretul
făcut împăratului Traian este sugestiv:
„Omul ce-a fost – strălucind –/ Cerul
Familiei Ulpia/ Şi al puterii romane,/
Provincialul/ Din Spania-nvinsă/ Cuceritor
prin blânde-al învinşilor;/ Stânca tarpee a
dacilor,/ Scara Gemoniei noastre/ Dar şi
părinte-al poporului meu;/ El,/ Între toţi
împăraţii,/ Optimus Princeps…”.
O sinteză a scrisului său întreprinde
Mihai Gafiţa în prefaţa la volumul
„Nebunul regelui”. El remarca
„temperamentul poetic veritabil”,
evidenţiind că în evoluţia sa „s-au petrecut
seisme, atât de adânci, încât au prefăcut de
tot materia şi capacitatea de a transmite,
câştig de cauză având în acest proces,
revărsarea artizană, diluvionară, atingând
proporţii de stihie”.
Cu valenţe lirice certe, privind viaţa cu
incertitudine şi deseori solitar, rece, având
ca finalitate construcţii dominate de
cerebral, Cicerone Theodorescu rămâne o
voce a liricii româneşti, într-o epocă
zbuciumată a existenţei noastre.
Scrieri
Cleştar: poeme. Bucureşti: Fundaţia
pentru Literatură şi Arte, 1936. Cântece de
galeră: poeme. Bucureşti: Fundaţia Regală
pentru Literatură şi Artă, 1946. Calea
Griviţei: poem. Bucureşti: Editura de Stat
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
pentru Literatură şi Artă 1949.
Întâmplarea din grădină. Bucureşti:
Editura Tineretului, 1952. Un an întreg.
Primăvara, Vara, Toamna, Iarna.
Bucureşti: Editura Tineretului, 1952. Gogu
Pintenogu. Bucureşti: Editura Tineretului,
1953. Un cântec din uliţa noastră.
Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură
şi Artă, 1953. Păuniţa a crescut.
Bucureşti: Editura Tineretului, 1954.
Scriitorul şi cartea la noi. Bucureşti:
Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,
1954. O şcolăriţă în pădure. Bucureşti:
Editura Tineretului, 1955. Versuri alese, I-
II. Bucureşti: Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, 1955. Făurari de
frumuseţe. Bucureşti: Editura Tineretului,
1955. Vistavoiul dimineţii. Bucureşti:
Editura Tineretului, 1956. Oameni şi
dragoste. Bucureşti: Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, 1958. Poezii. Bucureşti:
Editura Tineretului, 1959. Cele mai
frumoase poezii. Bucureşti: Editura
Tineretului, 1959. Atenţie, copii.
Bucureşti: Editura Tineretului, 1961.
Copiii cartierului. Bucureşti: Editura
pentru Literatură, 1961. De dragoste.
Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1961.
Băiatul cu poveştile. Bucureşti: Editura
pentru Literatură, 1963. Povestea Ioanei.
Bucureşti: Editura Tineretului, 1963.
Poteca lunii. Bucureşti: Editura pentru
Literatură, 1964. Zburătorul de larg.
Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1965.
Hronic. Bucureşti: Editura Minerva, 1965.
Pădurea de cleştar. Bucureşti: Editura
Tineretului, 1967. Ţărmul singuratic.
Bucureşti: Editura Tineretului, 1968.
Versuri. Bucureşti: Editura pentru
Literatură, 1969. Platoşa duratei.
Bucureşti: Editura Minerva, 1973.
Nebunul regelui. Bucureşti: Editura
Cartea Românească, 1976. De Bello
Dacico. Bucureşti: Editura Cartea
Românească, 1989.
Referinţe
Al. Piru, Poezia românească
contemporană, 1950-1975, vol. I.
Bucureşti: Editura Eminescu, 1975, p. 154
-158; Victor, Brânduş. Figuri de
cărturari şi artişti în Târgovişte.
Târgovişte: Casa Corpului Didactic
Dâmboviţa, 1982, p. 87-97; Dumitru,
Micu. Scurtă istorie a literaturii române.
Bucureşti: Editura Iriana, 1995, p. 365-
366; Petrescu, Victor; Paraschiva Serghie.
Dicţionar de literatură al judeţului
Dâmboviţa. 1508-1998. Târgovişte:
Editura Bibliotheca, 1999, p. 218-219;
Marian, Popa. Istoria literaturii române
de azi pe mâine. Bucureşti, Fundaţia
„Luceafărul”, 2001, p. 1072-1073;
Dicţionarul general al literaturii române,
vol. VI, S-T. Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2007, p. 698-700;
Enciclopedia oraşului Târgovişte.
Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2011, p.
447; Victor, Petrescu. Portretistică
literară. De la Heliade încoace,
Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2016, p.
131-135.
67
SCRIITORI MILITARI
UN CASANOVA DE BRĂILA:
TANCHISTUL VASILE PARIZESCU (1)
(25 octombrie 1925, Brăila – 28 august 2019, București)
Pictor, memorialist, colecționar de
artă (în fapt, fondatorul și președintele
Societății Colecționarilor de Artă din
România, inițiată în 1989), dar în primul
rând militar, acesta a fost generalul de
tancuri, la origine artilerist, Vasile
Stelian Dumitru Spiridon Parisescu, mai
cunoscut cu numele simplificat în Vasile
Parizescu (de astă dată cu „z”, nu cu
„s”), născut la Brăila în aceeași zi și
lună cu regele Mihai I (25 octombrie),
dar cu patru ani mai târziu (1925). Era
fiul colonelului de artilerie terestră Ioan-
Iancu Theodor Parisescu (13 martie
1896–d. după 1966), combatant în
ambele războaie mondiale din secolul
trecut și îndeosebi în cel de-al doilea, el
însuși memorialist (a lăsat „60 de caiete
scrise”, exploatate lapidar de fiul său –
„intercalate pozitiv”, cum precizează el
– în propria-i epopee (vezi vol. 1 din
Așa a fost..., p. 171 și p. 192). Bunicul
patern, Tudose Parisescu, fusese prefect
al Poliției Brăila în perioada interbelică,
chestor clasa I (echivalent cu gradul de
general). Iar mama sa a fost Catina-
Joița, fiica lui Alexandru François (la
rândul său, după tată, originar din
Corsica) și a soției sale Andronichi,
născută Defterios, cu ascendență greacă,
așadar. Bolnavă de tuberculoză, Catina
va apuca să nască în cinci ani patru
băieți, Vasile fiind al treilea, toți ceilalți
(Mucius, Radu și Eustațiu) murind „de
timpuriu, la câteva luni după naștere”,
alții doi copii venind după el (o soră și
un frate, și acesta din urmă dispărut de
mic), așa încât viitorul general de
tancuri va trăi cu credința cumva
irațională că „spiritele lor s-au integrat”
în el, astfel explicându-și plurivalența
profesională, că „sigur, unul ar fi fost
militar, altul om de științe – inginer – iar
celălalt artist (pictor)”, lui ca atare
rămânându-i scrisul (Vasile Parizescu,
Viața ca o pasiune: pictorul Vasile
Parizescu, București, Monitorul Oficial
R.A., 2012, p. 7). Dar asta după ce și
nașterea lui fusese privită cu scepticism:
68 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Dan Gîju
„Iată-mă venit pe lume, în lumina
orbitoare a universului, fără a ști, fără a
închipui, fără a naște speranță în sufletul
părinților, fără a le da măcar un «dram»
de semnal că viața mea, ochii mei,
brațele mele îi vor îmbrățișa mulți
ani.” (Idem, Așa a fost. Așa am făcut.
Înjurați-mă!, vol. 1, 2015, p. 349) Deși
inițial viza o profesie... civilă, forțat de
împrejurări a căror relatare nu-și are
rostul aici, tânărul Parizescu merge la
Școala de ofițeri de artilerie (ca și tatăl
său), între 1945–1947, absolvind cu
gradul de sublocotenent. Arma în care
se va consacra însă este cea de blindate,
mai exact tancurile, dar asta după ce
între 1949–1953 urmează Academia
Tehnică Militară, obținând cu diploma
de inginer mecanic în specialitatea
blindate, automobile și tractoare.
Căsătorit cu Victoria (în 1954, fostă
Bârlă, „cea mai desăvârșită femeie din
viața mea, pe care am iubit-o nespus 52
de ani cât am fost împreună, din multele
femei cu care am făcut amor”, vol. 3, p.
239), vor avea doi copii, pe Viorica (n.
1956) și pe Florin (n. 1957), fiul murind
însă de tânăr, din cauza unei encefalite
meningiene. Neoficial însă, după
moartea Victoriei și odată cu apariția
romanului citat aici, scriitorul
recunoaște încă doi băieți făcuți, cum ar
veni, prin vecini: „unul la Detroit
(SUA), inginer la Ford, celălalt student
la Academia de Arte din Viena. Acum o
spun, nu mă mai feresc. Dumnezeu să ne
ierte. [...] Ei nu știu cine le este
adevăratul părinte, cel care a ajutat la
crearea lor. Greul va fi pe fiica mea,
Viorica. Ea nu știe nimic și va afla doar
citind această carte” (vol. 3, p. 48).
Începând cu anul 1959 și până în 1992,
când a trecut în rezervă, viitorul general
a publicat la edituri de profil (Tehnică
și, îndeosebi, Militară) nu mai puțin de
26 de cărți de știință și tehnică, inclusiv
regulamente militare a căror enumerare
e inutilă aici, din perspectivă literar-
artistică mai importante fiind cele
apărute mult după pensionare, începând
cu Viața ca o pasiune (în trei volume tip
album, cel subintitulat Pictorul Vasile
Parizescu fiind ilustrat cu fotografii de
familie și din activitatea militară dar,
mai ales, cu reproduceri din creația sa
artistică, tipărit în condiții grafice
remarcabile, color, pe hârtie cretată,
unde se regăsesc și selecții din critica de
specialitate relative la picturile și
desenele sale).
Însă de-a dreptul surprinzătoare – în
sensul bun al termenului – și încărcate de
o vrajă aparte, chiar dacă nu impecabile
din perspectiva stilului literar, dar bogate
la capitolul fond, substanță, acoperire în
spațiu și timp etc., de interes inclusiv
istoric, monografic, moral, social etc.
sunt cele șapte volume ale romanului
autobiografic intitulat provocator-prețios
Așa a fost. Așa am făcut. Înjurați-mă!,
tipărit în regie proprie și lansat pe piață,
progresiv, începând din 2015 și până în
2018, când iese de sub tipar cel de-al
șaptelea tom și ultimul, deocamdată (n-ar
fi exclus să mai apară vreunul, postum),
subintitulat Homosexualii. Adică circa 4
000 de pagini per total, presărate și
acestea, ici-colo, cu ilustrații alb-negru,
deși nu toate inedite. Și în care, cu un
curaj tipic artistului, poate și militarului
care a fost, totodată cu o sinceritate nu
dezarmantă cât de-a dreptul savuroasă pe
alocuri, căutând să fie original fără a
reuși în totalitate, cu nerv însă și cu un
talent al povestirii deloc bine dozat dar
cert, afectat când și când de o
grandomanie de altminteri perfect
explicabilă și aceasta în cazul multora
dintre muritorii atinși de aripa morbului
creativ, reușește un fabulos tur de forță,
un slalom, în fond, printre jaloanele unei
societăți aflate în plină criză existențială,
afectată de război și de ceea ce a urmat
după aceea, cu scurte viraje în timpurile
extreme – din perspectiva anilor de viață
ai autorului discutăm –, adică pe
segmentele corespunzătoare adolescenței
și senectuții, cum ar veni – vijeliei și, în
compensație, calmului instalat după
marea furtună a vieții sale.

Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021 69


Suficient de cerebral însă, Parizescu
a știut că un judecător imparțial ia în
calcul absolut totul, la pachet, deci
implicit amănuntul demonstrabil negru
pe alb în cazul său că nu s-a ratat nici
ca profesionist al armelor, nici ca artist
și nici ca simplu cetățean, soț, tată de
familie, bunic etc., așa că, eventualul
verdict nu-i poate fi decât favorabil. A,
că dacă la capitolul scrisului ar fi avut
talentul și imaginația marelui Ion
Creangă (autorul e perfect conștient de
handicap) sau al americano-germanului
Henry Miller, ar fi intrat și în marea
literatură română, nu în doar aceea
minoră, care este literatura militarilor
din România, asta e altceva. Chiar și
așa, important este că tot aidoma lui
Giacomo Casanova, și Parizescu – alias
„Ciufu”, cum era alintat în cercurile
apropiate – nu se mulțumește să
iubească și doar atât ci, profitând de
situație, și zugrăvește (disecă)
(continuare de la pagina 62)
Metaforă și imaginar
în lirica lui Titu Dinuț
Este lesne de observat că Furișul
din adânc este o construcție
conceptual-labirintică a cărei funcție
nu mai este aceea de a ține spiritul în
captivitate, ci de a-l elibera în lumea
avidă după ficțiuni. Meditațiile și
revelațiile poetului orientate în această
direcție sunt consubstanțiale,
permanent puse în împrejurarea de a
textua realitatea, de a recreea
contextul actului de facere a
poemului: „Ideile, constata Hippolyte
Taine,/ sunt ca și banii: e bine când îi
ai,/ dar și mai bine când știi să-i
cheltuiești./ Sub lumânări de veghe ce
șoșoteau enigma/ un alfabet în graiul
hegemonic/ mustea izbucuri de făcli/
și candele încinse faraonic/ […]/ Am
închis ochii încercând/ să repet
apostolic versete,/ dar parcă nu mai
eram eu, ci un fir de nisip/ măcinat de
lumina neființei” (Măcinat de lumina
neființei).
Tocmai de aceea, nu este un
secret, poetul este mereu preocupat
de introducerea în limbaj a semnelor
care amplifică vădit „jocul secund”,
70 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
moravurile epocii sale. Și chiar dacă nu
are un bisturiu prea fin de fiecare dată,
ba uneori e chiar bont, el unul pare
sincer până la inocență, ceea ce-l face
dificil de crezut pe alocuri dacă n-ar
aborda o paletă narativ-descriptivă
extrem de largă, de la Brăila natală, în
fond punctul său de pornire în lume – și
unde pe lângă observațiile sale, unele
savuroase, împrumută și câte ceva din
scrierile monografilor de profesie (de
pildă de la dr. Maria Stoica, cu Brăila,
memoria orașului, Editura Istros) și
până la incursiunile în lumea artei
plastice de nivel european, nu doar
local ori național. Și e locul să spunem
că viitorul scriitor, dar mai ales
colecționar – că mai degrabă așa s-a
făcut cunoscut – a îndrăgit pictura încă
din copilărie, în urma provocării venite
dinspre partea unui unchi căruia îi
plăcea arta plastică și care, pentru a-l
încuraja, îl punea să deseneze la
concurență cu alți veri ai săi, premiindu
-l pe cel mai bun cu 5 lei (micul Vasile
Parizescu arvunindu-și toate premiile,
se înțelege). (Ibidem, p. 11) Că mai
apoi se va perfecționa, între 1970–1973
frecventând Școala populară de artă din
București, aceasta este o altă problemă.
simpatetic, al imaginației trecută
prin filtrul oglinzii, lăsând
misterului temeiurile clipei: „Când
nu vor mai fi trepte, o să pășesc în
gol/ o să mă prăbușesc în iadul
clocotind,/ dar clipa-i amânată de-
un meșter făurar/ care-a-ngropat în
zid și un gând pentru zbor/ să
cucerească alte universuri” (Coșmar
pe scări), și: „Era noapte adâncă și
dormeam./ Cineva a-ntins mâna pe
fereastră/ și a furat ceva din mine,/
lîsând în urmă o tăcere-
albastră” (Profund). Asociațiile
inspirate de metafore iconice,
încărcate cu un suprarealism
evident, indică realitatea că lumea
lui Titu Dinuț este transfigurată prin
cuvânt. Practicarea de către poet, în
facerea poemelor, a unui stil
paradoxal, în registru grav, aparent
ireductibil, demonstrează din plin
existența elementelor paradigmei
poeziei moderne, multe dintre
acestea consacrate de Ion Barbu,
Gellu Naum și generația lui Nichita
Stănescu. În concluzie, poezia lui
Titu Dinuț, urmând mimesisul
precursorilor invocați, are darul de
a ne însoți în lumea miracolelor, a
unui univers „în care am pătruns ca
meteor/ și nu mai văd cum m-aș
putea întoarce” (Landuri bănățene).
ACORDURI BOEME
Amalia Elena Constantinescu
PELERINAJ MISTIC
PRIN LABIRINTUL VIEȚII
Iubirea este sentimentul care animă
personajele Doinei Ruști, modelându-le,
uneori, fără acordul său explicit.
Doina Ruști se plimbă pe axa timpului,
răsucindu-se oricând, în orice direcție, iar
acest aspect îi creează neîndoielnica stare de
autenticitate a stilului și mai ales șarmul
fiecărui roman. De la o frază la cealaltă,
nimic nu este previzibil. E un război cu tine
însuți. Un război în care intuiești doar ținta,
dar căile spre ea le descoperi mergând.
Aceasta poate fi una din tehnicile romanelor
sale: mersul prin interiorul fiecărei pagini.
Uneori alergi, alteori te ascunzi, pășești sau
o iei, pur și simplu, la trap. Le trăiești, le
simți, faci parte din ele. Ai impresia, la un
moment dat, că începi să le construiești,
împreună cu autoarea. Romanele Doinei
Ruști sunt imagistice, întrețin ispita,
purtându-ne prin vârtejul atemporal al vieții,
provocându-ne creativitatea.
Dacă „Zogru” (Unul dintre romanele
sale de referință) poate fi tradus într-o cheie
simbolică a iluziei, asemeni unui flux al
vieții și al morții sau însuși „pulsul neștiut
al lumii și fiorul” clipei în care timpul
devine veșnicie, „Homeric” completează
acest peisaj. Îl completează prin povestea
unui pas suspendat repetitiv între iubire și
trufie. Două elemente care aparent se
exclud unul pe celălalt, dar pot sfârși printr-
un act existențial comun. Toleranță sau
nevoie? „Când ți se mișcă animalul din
sânge, cuvintele frumoase se sting”, iar
biologicul domină spiritualul. Aceeași
dominație a biologicului este prezentă și în
„Fantoma din moară” – un roman frescă,
impregnat cu pasaje autobiografice.
În viață există idei care ne unesc, fără
a ne constrânge, spații în care pășim
prima oară și totuși ne trezesc amintiri,
părându-ne atât de familiare… Un astfel
de sentiment, l-am trăit, cu maximă
intensitate, imediat ce am zărit unul dintre
romanele Doinei Ruști. Atrăgându-mă cu
forța unui magnet, „Zogru” (Editura
Polirom, Iași, 2013) a reușit să îmi
capteze energia cuvântului într-un fel de
joc; un joc al „amintiri(lor) imposibil de
legat într-o poveste”.
„Zogru” este înainte de toate o
reprezentație a suprapunerii și a
dedublării, care începe prin axa: demon –
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
slugă – fiu. Pampu (fuzional cu Zogru) –
demonul de la începutul lumii – este
„argat pe moșia boierului Gogonea” și
posibil fiu nelegitim, al aceluiași boier, pe
vremea când acesta era spătar la
cancelaria domnescă. După o serie de
întâmplări năstrujnice, când moartea
transformă ochii lui Pampu în icoană,
Zogru se simte dintr-odată „singur,
părăsit la marginea lumii”. Nefiind în
stare cunoască tensiunea eliberatoare a
unei lacrimi, ce alunecă pe obraz, rămâne
captiv, timp îndelungat, „în poarta de
platan” a unei Mânăstiri, lângă o icoană
făcătoare de minuni. Aici vede, aude,
vorbește cu morții, cu stafiile, cu
domnitorul Vlad Țepeș (Un simbol pe
care îl folosește cu măiestrie și regizorul
Igor Bergler, într-unul dintre cele mai
bine cotate romane ale sale „Biblia
pierdută”, Ed. Rao, București, 2016).
„Zogru” poate fi predecesorul lui
Maxu, prezent în „Fantoma din moară” și
predecesorul multor personaje ale Doinei
Ruști. El are întotdeauna ceva de spus...
Același demon năstrujnic – care
traversează aproape toată opera sa –
reapare, într-un fel, și în povestea celor 26
de „Paturi oculte”; un demon care poate
fi orice pornind de la om „cu dorințele lui
meschine și orgolii țepoase” până la
copac, „pat cu monștri” și gânduri ucigașe
– simbol al lemnului, metamorfozat în
creion, din care se ivesc pe hârtie: poezia,
visele dureroase, dorul de plecare... De la
„Zogru” prin „Homeric” spre „Dumbrava
cu roșcovi”, totul pare un pelerinaj literar,
spiritual, metafizic deopotrivă. Nu știu
dacă enigmaticul „Zogru”, a avut puterea
necesară să devină „Omul din roșcovi”,
dar știu cu siguranță că romanul Doinei
Ruști („Paturi oculte”, ed. Litera,
București, 2020) este asemeni unui râu
magic: atrage ca un magnet, ispitește ca
un vis, risipind în ploaie toate gândurile și
toate sentimentele răsărite pe parcursul
lecturii sale. Prin felul în care începe,
romanul amintește la prima vedere de
stilul operelor lui Lev Tolstoi: „În sfârșit,
poate să se așeze, cu aceeași emoție, cu
aceleași așteptări de dinainte de fiecare
întâlnire. Patul scârțâie, o recunoaște, se
bucură să o atingă. Numai el știe cu
71
adevărat”... numai el este „stăpânul
poveștii”. Numai el este generatorul unui
vis, ce poate fi dezlegat doar în ultima
pagină a cărții. „Patul în care-a dormit
noaptea trecută avea o istorie de calitate,
iar oamenii care trecuseră prin el țesuseră
vise care acum erau întipărite pe fața ei.
Amintirea patului cu satrapi care păreau
coborâți de pe mânăstirile gotice îi dă
fiori... /... / 62 de zile a căutat să ajungă la
el. /... / A luat-o pe scări, iar pe măsură ce
urca liftul pe lângă ea, pe acea scară în
care lumina era feliată, a intuit că patul era
foarte aproape. În capătul scărilor, la etajul
al doilea, se auzea foșnetul, se simțea
boarea acelei lumi fermecate, și odată cu
ea vacanța de la Valea Stanciului”... De
aici pornește povestea, despre o elevă de
liceu pe nume Flori și o vacanță petrecută
în casa unei mătuși; despre o cameră cu
pantofi și despre un pat ciudat. Un pat
dintr-o serie de paturi, care înlesnesc
intrarea în transă, produc halucinații,
schimbă fizionomii și comunică cu o lume
aproape ireală. La nivel simbolic, firul
poveștii sugerează veșnicia sufletului.
Elementul de legătură între suflet și trup
este copacul: acel roșcov menit să ne
amintească de cedru, ca de-o imagine a
altei crucii: aceea a creatorului.
În romanul „Paturi oculte”, Doina
Ruști reușește – ca de fiecare dată – să
întrețină focul poveștii, echilibrând cele
două planuri: realul și imaginarul.
Caracteristica scrierilor sale constă în
faptul că dezvoltă ființa interioară a
fiecărui lector în parte. Odată ce s-a închis
cartea, cuvintele rămân în interior,
refuzând cu îndărătnicie să fie date mai
departe. E ca un vis, pe care îl ții minte,
dar nu vrei să vorbești despre amintirea
lui, ca să nu-i pierzi savoarea. Romanele
Doinei Ruși sunt acel gen de romane,
despre care se poate spune cel mult că
sunt bine scrise, au o lume a lor, merită
citite! Orice interpretare destramă firul
magic al lecturii directe. Și totuși... ele
rămân o provocare – o provocare continuă
de a le împărtăși celorlalți.
O aventură din lumea veche, povestea
unui fabricant de paturi – paturi pline de
vise și acorduri de vioară devin elemente
transferate în lumea nouă, în culisele și pe
scena Teatrului Național.
Sămânța de roșcov – luată de
Căpriceanu din dumbrava celeilalte lumi –
poartă un simbol biblic. Așa cum Set, unul
dintre fiii lui Adam, a primit din partea
Arhanghelului cu sabia de foc, „un
sâmbure în forma unei migdale, un
sâmbure căzut din arborele vieții” –
sămânța cedrului –, zaraful Petrache
(Mataragiu), socrul lui Valache Cercel
(Un machedon fabricant de paturi),
primește de la Căpriceanu (Un tânăr cu
vise de inventator) o sămânță de roșcov.
Spre deosebire de fiul lui Adam, care
înțelege graiul Arhanghelului și
însemnătatea lemnului de cedru pentru
72 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
omenire, zaraful nu înțelege graiul lui
Căpriceanu; cel mult îl intuiește. Așa se
naște povestea, descoperirea, cercul
existenței lumii și al istoriei. Așa ne
amintește scriitoarea de povestea
copilăriei noastre – „Doi feți cu stea în
frunte” (de Ioan Slavici), determinându-ne
să înțelegem sensul vital al lecturii.
Paturile însuflețite din lemn de roșcov
– la fel ca numărul zilelor de pelerinaj ale
eroinei principale – poartă, în ecuația
numerologică, taina aceleiași cifrei
biblice: 8. (Paturile fiind în număr de 26,
iar zilele de 62, aritmetica simplă ne
spune că 2 + 6 = 8, iar zilele au același
rezultat prin inversiune: 6 + 2 = 8.
Numărul 8 simbolizează în religie
veșnicia.) Unicitatea fiecărui pat, ne
trimite cu gândul spre unicitatea ființei
umane și a destinului creator. Patul iubirii,
patul suferinței, patul morții constituie
doar simbolurile mari din traiectoria
vieții. Patul iubirii din casa pianistului, un
pat ce poartă amprenta vechimii ne
sugerează că majoritatea combinațiilor
destinului „sunt întotdeauna
imprevizibile, ca-n vis. Totul e o
metaforă”. Viața însăși e o metaforă și
dacă pierzi paradisul trebuie să te
mulțumești cu amintirea lui, astfel încât
transformarea să continue iar existența să
nu devină doar o improvizație tristă.
Dincolo de realitatea lumii noastre,
dincolo de cotidianul unei povești de
dragoste între Flori – o elevă de liceu, care
devine studentă la Facultatea de Litere – și
un librar, cu nume predestinat: Lev (De la
Lev Tolstoi sau de la Levente?),
scriitoarea deschide poarta unei lumi
imaginare. Dacă povestea lor de dragoste
pare la început bizară, pentru că Lev este
„singurul om care știa câte ceva despre
aventurile ei și de care se simțea legată
fără să vrea, fără să aibă curajul s-admită”,
lumea mistică în care pășesc amândoi
întruchipează, la prima vedere, un haos.
Un haos ce devine, cu fiecare pagină, un
fel de carusel al transformărilor, eternul
cerc al vieții care își finalizează poveștile
începute de secole întregi, într-o altă
poveste... Până la împlinirea lor, moartea
personajelor rămâne un veritabil tribut.
Prin romanul „Paturi oculte”, Doina
Ruști ne deschide drumul unui pelerinaj
mistic, amintindu-ne de ideile și catrenele
poetului persan Omar Khayyam. În
concepția acestuia, trupul omului se
transformă în pământul din care olarul
făurește ulcioare: „Știi tu, frumoaso, că
ulciorul/ Din care bei înfrigurată/ E făurit
din taina sfântă/ Din taina unui trup de
fată./ L-a făurit cândva olarul/ Cel inspirat
de duhul rău/ Din taina unui trup de fată/
Frumos și cald ca trupul tău” (Omar
Khayyam, Ulciorul). Regăsim la Doina
Ruști, aceeași metamorfoză cu elemente
diferite: om – copac (roșcov) – creion –
pat (cu monștri și cu arme) – viață,
moarte, viață, iarăși moarte – o moarte
care închide, așa cum spuneam, cercul
timpului în veșnicie: „Căpriceanu a fost
tăiat cu două topoare, care-au ucis parcă în
el ființa care fusese. Dar, pe măsură ce
Valache meșterea patul, își dădea seama
că nici noua lui viață nu era rea./ Stăpânul
lui era un teozof întunecat, aproape
sumbru dacă n-ar fi fost fricos. /... /
Teozoful a murit de frică la o ședință de
spiritism, iar patul a ajuns la un creditor”.
Fiind vândut și revândut, patul cu arme
(sau patul letal) și-a păstrat istoria
fabricării sale, adăugând diverse legende.
Este interesantă aici, conștiința sufletului
care se transformă: Căpriceanu – om,
Căpriceanu – copac, Căpriceanu – pat,
Căpriceanu – fantomă.
Cercetătorul plin de vise, care a plecat
prea devreme, pe tărâmul lumii de
dincolo, revine în lumea sa transformat în
roșcov, din lemnul căruia este
confecționat un pat: „Ca pat, Căpriceanu a
rezistat chiar mai mult decât rezistase ca
roșcov. A văzut multe și-a înțeles
drumurile întortocheate ale istoriei. /... /
Trecuseră sute de ani de când era pat și
plutea în visele lui, când a auzit chemarea
Povestitorului, fratele lui (Fratele lui din
dumbrava cu roșcovi, alt suflet de om
transformat în copac), care încă era un pat
demodat și îngust. /... / Mormăia o poveste
care nu era decât umbra subțire a
poveștilor lui, pe la urechile oamenilor
care o înțelegeau diferit. / Strigătul lui l-a
răscolit, iar descoperirea pe care o făcuse
Povestitorul era de-a dreptul șocantă: o
găsise pe fata care semăna cu Odile
(Iubita lui Căpriceanu), întâlnită în
dumbrava de roșcovi”.
Taina poveștii și sacralitatea spațiului
în care aceasta se petrece sugerează
efemerul clipelor noastre: „Noaptea asta
cu Flori a fost cea mai fericită din câte
trăise. Mă rog, nu o noapte, ci câteva
ceasuri. A fost scurtă, așa cum sunt toate
întâlnirile pentru care te străduiești mult. /
Apoi au auzit clanța. Era prea prins cu
descoperirile lui, cu fericirea de-a intra
într-o lume pe care o refuzase prostește, și
-a fost prea târziu când l-a observat pe
intrus – o umbră înaltă. O secundă, chiar
mai puțin, iar umbra a pus mâna pe pat.
Lama a pornit șuierând. Pentru că era
înalt, i-a intrat mai jos, într-o coastă. Era
Lev, îl știa, îl văzuse și-n dumbrava de
roșcovi. /... / Fericirea lui Căpriceanu se
spulberase. /... / Îi părea rău pentru Lev,
era legat de el prin Odile și prin Flori, prin
patul cu frunze de viță, făcut din fratele
lui, roșcovul–astrolog. /... / Nu știa ce să
facă și-a auzit corul difuz al lumii de
dincolo care nu voia să-l primească pe
Lev, un cor venit de departe, din
dumbrava de roșcovi”.
Iubirea neîmplinită dintre Căpriceanu
și Odile este adusă în prezent, prin Lev și
prin Flori, dar cheia prezentului înseamnă
mai mult decât o simplă poveste de
iubire... Înseamnă viață, istorie, viitor: „Și-
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
atunci și-a amintit întâlnirea cu el,
suferința din spital și silueta lui Flori
aplecată asupra lui. Strada Serghiescu,
patul cu viță, Bucureștiul pustiu, asaltat de
sirene, de ambulanțe. Oamenii cu fețele
acoperite de măști. Nu cumva molima care
cuprinsese orașul era chiar el?”... Visul lui
de a curăța lumea se împlinise.
Cercetătorul Căpriceanu și ideile lui
existau dincolo de moartea prematură:
„Tot ceea ce murdărea imaginea lumii
murea, condamnat. Siluetele cădeau pe
străzi, grămezi înalte... Sinistru! Trebuia
să mai adauge ceva, nu putea să lase
orașele invadate de cărnuri stricate și de
duhori. După cel mult un ceas, milioanele
de cadavre se spulberau, eliminând astfel
cheltuielile de incinerare. Planeta va fi
curată iar oamenii – disciplinați, ținuți în
case. Dacă va fi nevoie, vor fi amenințați.
O molimă, de exemplu, ar putea să le mai
taie din nas. Plus că s-a ajuns prea departe.
Oamenii, mai ales cei din clasa de mijloc
sau chiar proletarii zboară în demență în
toate părțile. Chiar și pentru distanțe mici
iau avionul. Cerul e infestat de navetiști,
cei mai mulți cerșetori, care se plimbă cu
charterele dintr-un oraș în altul. Ca să nu
mai vorbim de restaurante, pline ochi cu
familii întregi, venite cu copiii, cu câinii și
chiar cu șerpii sau ce mai cresc. Totul
miroase urât pentru că grosul omenirii și-a
pierdut cu totul busola. Dacă, de exemplu,
ar arunca un microb, un virus, o boală,
multe lucruri s-ar rezolva. S-ar închide
restaurantele, școlile, ba chiar n-ar mai
avea voie să cutreiere fiecare pe unde vrea.
Doamne! Ce lucruri mărețe îl așteptau!
Lumea de mâine va fi perfectă și pură!”
Viziune mai veche sau realitate criptată?
Cheia prezentului suntem noi, cei de acum
și cei de aici. Cei care citind înțeleg
cuvântul și sensul lui istoric. Astfel
scriitoarea ne provoacă să răspundem la o
serie de întrebări actuale: dacă suntem
liberi să plecăm din mijlocul unei lumi,
putem evita masca trecutului așezată brusc
pe chipul prezentului? Plecând ne vom
regăsi identitatea? Lumea liberă este un
ideal sau o iluzie? Suntem chipuri divine
sau entități vremelnice?...Esențe călătoare
pe axa istoriei, unde cândva se vor uni
pământul cu cerul, veșnicia cu timpul,
începutul cu sfârșitul... Dincolo, mereu
dincolo de toate acestea, Doina Ruști ne
lasă un mesaj discret: mesajul iubirii
împlinite – singura capabilă să schimbe,
cu adevărat lumea, transformându-ne pe
noi înșine; singura capabilă să uite, să
ierte, să creeze. Dar cine se mai gândește
astăzi la iubire? Cine mai înțelege sensul
ei profund?... „Paturi(le) oculte” ale
Doinei Ruști își trag seva din imaginea–
cadru a „Patului lui Procust”. În această
imagine rămâne ascuns efectul
transformării permanente. Dincolo de
puterea transformării și de toate himerele
lumii, nemurirea omului începe cu o
simplă faptă bună.
73
ISTORIE LITERARĂ
Lina Codreanu
RENATA VEREJANU
PRIN TRIUMFUL CUVÂNTULUI
„Și mă simt în toate învinsă, dar supusă nu pot fi – Sunt
datoare c-o iubire clipei în care voi muri” (Visele în zece volume)
În avangarda mișcării pentru
recâștigarea idealurile naționale din
Moldova anilor 1988-89, între figurile
feminine, participante alături poeții
Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae
Dabija, Vasile Romanciuc și majoritatea
intelectualității basarabene, de fapt, s-a
situat activ tânăra poetă, pe-atunci,
Renata Verejanu. În programul de
redeșteptare spirituală a neamului erau
prevăzute deziderate care, urmate
consecvent, au dus la obținerea dreptului
de a folosi oficial alfabetul latin și limba
română, de a avea tricolor și imn de stat
al Republicii Moldova.
Născută ca al șaptelea copil într-o
familie din Verejenii raionului Ocnița,
Renata Verejanu a cunoscut armonia și
asprimile vieții de la țară, diversificate
ulterior, în școală, în timpul studiilor
superioare din R. Moldova și din Moscova.
Promovarea scriitoricească s-a făcut cu
dificultate, primul manuscris așteptând
șapte ani până la editare. După debutul
editorial din 1979 – Până la dragoste – i-a
apărut o antologie – Ofrandă omeniei
(1989) a cinci cărți de poeme interzise
timp de zece ani, reeditată în 1993, în
același an cu vol. Stema destinului. Un alt
asalt editorial se produce în 2006 cu o
reantologizare prin adăugire în trei volume
însumând nouă cărți: I. a Munci, a Iubi, a
Trăi (care înglobează: Până la dragoste;
Virgula amendată; Inventarierea
simțurilor); II. Vânzătorul vârstelor (Drum
spre adevăr; Oameni dragi; Fără erou
însemnat); III. Stema destinului (Nu suport
frumusețea perfectă; Stăpân pe suflet;
Poporul meu cu jalea în desagă). Alte
cărți cuprind interviuri, poezii pentru
copii, eseuri, opinii, pledoarii etc. Fire
energică, poeta s-a angajat în diverse
proiecte pentru promovarea copiilor și
adolescenților talentați.
74 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Titlul volumului Eu am știut să fac din
viața mea o sărbătoare. Opera poetică
(Chișinău, 2012) este o confesiune sinceră
de artist luptător și învingător, exprimând
statutul singular al poetei Renata
Verejanu. În prefață, acad. Mihai Cimpoi
tocmai sub semnul acestei „cardiograme
lirice” situează profilul autoarei: „Nota
individuală puternică o dă însă un eticism
ardent, programatic, de o înaltă tensiune,
însemn al unei împăcări/neîmpăcări trăite
la cote dramatice, în momente de sfâșiere
lăuntrică, de durere și supărare. De aici
spiritul justițiar al poetei, punerea în
cumpăna valorică și morală a tot ce se
întâmplă și a tot ce i se întâmplă”.
Componența cărții este concepută în
două fascicule: creația auctorială cu
selecții din 1976 până în 2012 și reflecții
critice, opinii, aprecieri despre autoare.
Problematica lirică nu curge rectiliniu, ci,
am spune, sinusoidal, cu urcușuri și
coborâșuri, ceea ce reflectă firea
temperamentală, mereu încercând să-și
măsoare forțele cu valorile lumii și cu
propriile limite: „În carnea mea tânără –
nici urmă de frică,/ Gânduri de perspectivă
deșteptându-mi semenii” (Gânduri de
perspectivă).
Poezia de dragoste. Între elementele
poematice complementare, dominantă se
arată dimensiunea erosului care asigură
liantul compozițional și fluiditatea
estetică. Într-o rostire naturală, eul poetic
cuibărește visul de dragoste: „Încuie-mi
gura c-o iubire/ Din care nimeni nu a
evadat” (Evadare din pedepse), la rându-
i, integrându-se ca o Ană manolică în
zidul erosului: „Eu trăiesc în fereastra ta
închisă de obloane/ Să nu vadă cerul că-s
eu către drum” (Trăiesc în privirea ta).
Arareori atinge incandescența atempo-
rală, prin extincție și volițiune: „Prin
sărutul nostru se revarsă râul, se coace/
grâul... și lumea aceasta/ a veacului în
care trăim/ cu visul ei, cu libertatea, cu
prezentul.../ trece prin sărutul
nostru...” (Prin sărutul nostru); „Pentru
că te voi iubi cândva, lasă-mă/ să mă nasc
suflet, ție” (Pentru că-mi placi); „Azi
seara eu vreau să iubesc...” (Unicul
protest). Iubirea e o zeitate covârșitoare, o
mare mirare („Ce haine frumoase mai
poartă iubirea.../ Doar ei îi stă bine în
chipul oricui”), încât i se abandonează
acesteia: „Și intru-n iubire, în haina
senină, aleasă.../ Intru-n iubire pe-o viață,
pe-un veac...” (Ce haine frumoase mai
poartă iubirea). Prin motivul oglindirii în
ochii celui drag, îndrăgostita strecoară
fulguiri autoportretistice: „veselă,
alergândă, îndrăzneață... într-ales” (Desen
în aer). De cele mai multe ori, când
„nimeni nu pricepe” magnitudinea
dragostei, își savurează eșecul, ca izvor
de autocunoaștere ori prelungește ecoul în
realitatea din afară: în vocea primăverii,
în nopțile dansânde prin livadă, în surâsul
iubitului, în peregrinări „dintr-un vis în
altul”... Alteori, plângând „de parcă ar
cânta” (Cântec), „mai matură c-o oră, c-un
an”, intră „în iubire ca-n cel de pe urmă exil”,
„în durere ca-n timpul ce n-are
început” (Intru în viață) și își revendică
dreptul de a spera, ca soluție a evadării
din triunghiul „prezentului întors pe dos”,
adică „Iubirea, ura și viața” (Triunghiul
bermudelor).
Renata Verejanu nu are construcții
prestabilite, nici scheme prozodice
strâmtorate de rimă și măsură, fiindcă
ritmul este cel a trăirii ad-hoc, vulcanic,
meditativ, înverșunat, melancolic... Deși
este ancorată în substanța
tradiționalismului prin respectarea
valorilor fundamentale, ea face parte din
gruparea neomoderniștilor / armoniei: „Îmbrățișez adevărul fără de
postmoderniștilor de după 1980. În O
istorie deschisă a literaturii române din
Basarabia (ed. a 2-a, 1997), Mihai
Cimpoi, istoricul și criticul literar cel mai
avizat al literaturii române din R.
Moldova, o integrează în Generația
„ochiului al treilea” (reabilitarea
esteticului) alături de Nicolae Dabija,
Leonida Lari, Nicolae Romanciuc, Valeria
Grosu, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu,
Ion Hadârcă ș.a. Pleiada de la
încrengătura veacurilor „reînvie cultul
romantic al sufletului”, dar, totodată,
„desființează hotarele dintre mimesis și
fantezie”, scrie M. Cimpoi.
Poetica realului. Animată de o
ardentă dorință de curățare a societății de
tarele ideologiei sovietice, Renata
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Verejanu a insistat asupra promovării
perceptelor morale interumane. În
condițiile unor vremuri de tulbure
fierbințeală ideologică, primenirea
spirituală, psihică și intelectuală a nației
devenise o condiție sine-qua-non. Bătălia
curajoasei scriitoare pentru promovarea
valorilor naționale a fost dusă atât prin
retorica „pledoariilor” (Pledoariile
Renatei Verejanu, 2012), cât și prin
vigoarea poematică.
Subiectele privind morala sistemului
social, în condițiile agitației istorice
direcționate către reformare, sunt
inepuizabile. Liric, protagonista le
abordează atât în mod personal, cât și cu o
largă capacitate de generalizare. Ea nu
poate fi „poet cu inima de ceară”,
insensibil la „durerea graiului” și fără
„griji de țară”, și, de aceea percepe plenar
importanța calităților esențiale: „Cu
cinstea, cu adevărul mușcat-am/ Dintr-un
măr, domnesc:/ De-ați intui această
bucurie ce înseamnă...” (Să fii).
Poemele ei sunt ferestre către
realitățile istorico-sociale pre- și post-
nouăzeciste, pe care, îndurerată, dar
optimistă, le-a trăit împreună cu
intelectualii spațiului și vremurilor
comune. Condiția de om activ, implicat în
viața cetății, o determină pe autoare să își
asume responsabilități civice. Ca poetă de
atitudine, sesizează, condamnă, înfierează
tarele unei lumi metamorfozabile, care
tind să se lăbărțeze peste visele curate ale
unei nații descătușate. De aceea, în
versuri, terminologia nu ocolește, nici nu
metaforizează conceptele în care poeta
crede: libertate, adevăr, dreptate, cinste,
demnitate, iubire, omenie...
Pentru autoare, valorile morale
reprezintă garantul unei lumi a iubirii și
mănușe”, „Soarele dreptății statornic îl
prefer”, „Viața toată am să v-o cutreier/
Cinstea din genunchi să v-o ridic”,
„Uriașă energie creatoare, omenia...”,
„Submarin de-i demnitatea, o aștept la
mal de ani” (s.n.).
Când observă derapajele etice în
conduita politică, lingvistică și etică a
conaționalilor, sentimentele de revoltă
țâșnesc dintr-un neîncăpător summum
al trăirilor interioare („Plâng flăcările-n
mine./ Cu mintea mângâi spada”) iar
limbajul devine abraziv și acid la
adresa acelora, numiți „guri
desfrânate”, viteji „miopi”, „lingăi”,
„farisei”, „fără cinste”, „cirezi de rang
superior”, „călăi”, „mai puțin oameni,
și mai mult mișei” ș.a.
75
 Răul e ascuns, răul e și la vedere: „O,
cum l-aș ruga pe Dumnezeu/ Să mă
însoțească o săptămână/ Prin orașul acesta
degradat.../ Să vadă cum se spală mână pe
mână/ Și nicidecum păcatul n-au
spălat” (Teze la o conferință). Ideologic
generată, nesiguranța sapă adânc în
nădejdea libertății semenilor,
augmentându-se în spaimă: „Stă țara toată
-ntr-un picior –/ Ne-ascultă oare-n
receptor?” (De cine să-mi mai fie dor?).
Încă din 1981, atitudinea sinceră și
curajoasă a Renatei Verejanu îi înfiora pe
mai marii zilei, încât nu-i surprinzător că
timp de un deceniu versurile i-au fost
cenzurate: „Ușa de la intrare e moartă,/
Ușa de la ieșire a înviat –/ Cu talpa sa pe
propria-mi soartă/ Oligarhul politic a
urcat./ Și nu pleacă. /.../ Unica rezervă –
ușa de la ieșire./ (Deși pragul-i destul de
înalt, și păzit)” (Să ne unim până răul nu s
-a trezit, datată 1.05.1981, s.n.).
Arta cuvântului. Conștientă de
propria-i scriitură, pentru poetă,
adevărata evadare nu putea fi decât
revărsarea logosului uzual în arta
cuvântului. Linia estetică curge parcă
din metaforica Testamentului arghezian,
fiindcă poezia înseamnă și har și trudă
de artizan: „Acesta mi-e cântecul sau
poate osânda” (Drum spre adevăr);
„Cuvintele mele, pedepsele mele
îndelungi...” (Cuvintele mele, s.n.).
Condiția de artist rămâne covârșitoare,
vorba/verbul (eminescianul cuvânt „ce
exprimă adevărul”) fiindu-i steaua
călăuzitoare pe drumul spre poezie: „Eu
merg singură, luminată de-o vorbă –/ Ea
mi-i stea, și reproș, și ascunză-
toare...” (Modestie); „O sută de ani de-
aș trăi după moarte,/ Bucuroasă de
chinul acesta superb –/ Zilnic voi
adăuga câte un rând la această carte:/ Să
împrospătez doar un singur
verb” (Verbul trăiesc).
Aflate sub prospețimea emoțiilor,
versurile sunt „vii”, suscită imaginația și
luarea de atitudine a cititorului. În
genere, creația oricărui artist
transfigurează esența vieții auctoriale și
nu surprinde faptul că poezia Renatei
Verejanu adâncește profilul interior-
artistic, intruzionând crâmpeie din
propria-i biografie „din afară”, obiectu-
ală, în binomul viață-creație. Ecuația
biografie = poezie, am zice, pe care
puțini o pot împlini cu sinceritate.
„Viața mea” – o sărbătoare.
Orizontul de așteptare devine
previzibil, dacă avem în vedere
vigoarea vitală și poetică. Odată ce a
76 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
dobândit libertatea, sinele poetic s-a
călit într-o alergare de cursă lungă: „E
liber pasul meu timid/ Eu fac ce vreau,
pot și să râd/ Să fac un pas, și doi în
dans/ În drumul vieții de-am rămas” (E
liber pasul meu timid). Fiecare cădere
a știut s-o transforme în treaptă
ascensională, căci poeta nu se
dezminte și rămâne o luptătoare
infatigabilă, un veghetor al clipei, al
slovei și al naturii (Veghez viața).
Titlul poemului Eu am știut să fac din
viața mea o sărbătoare, care e și al
antologiei, afirmă victoria omului obişnuit
vizavi de o putere imperială anihilatoare a
libertății de exprimare, exprimă triumful
cuvântului în fața ostilităților, după pilda
biblică a victoriei tânărului David
împotriva uriașului Goliat, temutul
războinic. Adversarul ei opera cu un
cumul de rele: „ploile de ură”, „tunet de
minciuni”, turnătorii la securitate,
chinurile, „vorbele tămâioase” și ucigă-
toare... Pe toate le-a răpus cu ajutorul
creației: „Cuvintele cu suflet mă-nvață
metaforă să fiu” (s.n.).
Situându-se în cercul liricii
contemporane, poezia Renatei Verejanu
îndeplinește multe din dezideratele
curentului neo-modernist, dar conservă în
substanța ei valori umaniste tradiționale.
Își concepe volumele, în speță antologia,
ca un întreg sprijinit pe una-două
coordonate semnificative, împletește lirica
sentimentală cu cea socială și privește
metamorfozele vieții, implicându-se ca
punct de încercare cu un eu liric
dominant, avid de cunoașterea și
îndreptarea morală a lumii în care trăiește.
Autoarea deține un optimism
contaminant iar prin faptele ei culturale
– fondatoare a Organizației Mondiale a
Copiilor Talentați, a revistei „Micul
Prinț” și ziarului „Copiii Europei”,
promotoare a Mișcării UNESCO și a
Politicilor Consiliului Europei,
organizatoare a Festivalului Interna-
țional de Poezie eponim (ajuns la a VII-
a ediție) etc. – dă vieților copiilor un
sens de amploare internațională: „Ea s-a
găsit pe sine însăși – aprecia Nicolae
Dabija, colegul de generație șaptezecistă
–, prin copii (...), prin colegi, prin poeți,
prin cărți, prin participare la evenimente
culturale și nu numai”.
Printr-un proces invers al
relaționării estetice, confesiunea fermă
din titlul-metaforă devine o certitudine,
deoarece Renata Verejanu dovedește că
este poeta care „a știut să facă din viața
ei o sărbătoare”.
CĂLĂTORII ÎN SPAȚIU ȘI TIMP
Petre Gheorghe Bârlea
O ROMÂNCĂ SPRE POLUL NORD
Smaranda Gheorghiu (IV)
Androneștii și drumurile lor prin viață
În ceea ce privește deplasările sale,
făcute pentru studii de specializare, la
congrese, cu sarcini de serviciu etc.,
acestea sunt atât de multe, încât ar putea
constitui singure substanța unei lucrări
despre călătorii. După studenția petrecută
la Paris și misiunea încheiată la Belgrad,
în 1886, a urmat o excursie la Atena
(iunie 1886), cu un grup de arheologi și
numismați conduși de Grigore Tocilescu.
Pentru studii și cercetări a călătorit în
Franța, Italia, Rusia, Spania, Austria,
S.U.A., Anglia etc. Prezență
activă în viața științifică
mondială, s-a impus prin
comunicările susținute la
congresele de la Geneva,
Barcelona, Roma, Viena,
Paris, Montreux, Bordeaux,
Belgrad, Berlin, Londra,
Oxford, Tunis, Lisabona,
Atena etc. Am enumerat
numai marile localități, fără
a pune la socoteală
numeroasele excursii pe care
le făcea, de obicei, după
încheierea misiunilor
științifice. În 1933, de
exemplu, a călătorit cu vaporul Résolute.
În drum spre Spitzberg, au făcut un popas
la Edinbourg. A vizitat lacurile scoțiene,
apoi Islanda, Reykjavik, fiordurile
norvegiene. Pentru a pune capăt acestei
prezentări, totuși foarte succinte,
subliniem doar că prin participarea la
manifestări internaționale pe cele mai
diverse teme (chirurgie, igienă,
alimentație, hidrologie, eugenie,
reumatologie, vânătoare, viticultură,
gerontologie), prin preocupările sale
(istorie, literatură, cultură – comunicarea
sa despre Cântecul Gintei Latine, de
Vasile Alecsandri, a fost tradusă în mai
multe limbi), fratele Smarandei
Gheorghiu a fost o personalitate complexă
a spiritualității românești, cf. Omagiu
profesorului Dr. C. Andronescu, tipărită
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
sub îngrijirea inginerului A.D. Carabella,
București, 1939. Menționăm aici că
nepotul de fiu al doctorului Constantin
Andronescu, dr. Șerban C. Andronescu,
juristul, eseistul, traducătorul, scriitorul,
jurnalistul, academicianul (emigrat, în
1969, în Franța, apoi în SUA), este
ultimul descendent care poartă numele
acestei familii.
În 1862, s-a născut Teodora
Andronescu, al treilea copil al soților
Andronescu din Târgoviște. Căsătorită cu
Stelian Dudău, a locuit pe actuala Str.
Poet Grigore Alexandrescu,
într-o clădire frumoasă, cu
acareturi și chioșc în curte,
clădire refăcută astăzi de noii
proprietari, Teodor Vasiliu și
Alina Mavrodin Vasiliu.
Teodora Dudău s-a remarcat,
ca și mama ei, prin
contribuția adusă la
aprovizionarea armatei
române cu îmbrăcăminte și
materiale necesare îngrijirii
răniților în Războiul de
Independență din 1877–
1878. Dintre cei cinci copii
ai ei, George a ajuns director
al Școlii de Arte și Meserii din
Târgoviște, iar Elena Dumitrescu (Linica),
după studii de sericicultură la Como și
Padova, a deschis la Târgoviște Școala de
Industrie Casnică, unde fetele învățau să
crească viermii de mătase, să lucreze
borangicul, să țeasă covoare și să întrețină
o gospodărie. Mai târziu, când cineva a
încercat să desființeze școala de
gospodărie și industrie casnică din
Târgoviște, directoarea Elenă Dumitrescu-
Dudău, fire energică, a mobilizat toate
forțele pentru a asigura continuitatea
acestei școli care pregătea fetele din popor
pentru meserii utile, reînviind vechi
tradiții românești.
Elena Dumitrescu-Dudău, poreclită
„Smara cea mică”, a călătorit mult și în arhiva
familiei o vedem fotografiată la Lausanne și
77
Genova, prin 1910–1911, la verișoara ei, Zoe
Gârbea-Tomellini, fiica Smarei.
O altă fiică a Teodorei, Ecaterina, a
stabilit, prin căsătoria cu avocatul Mihai
Cornescu, legătura între două familii
foarte cunoscute în istoria socială și
culturală a țării. Familia Cornescu se
trăgea din Șerban Greceanu, căsătorit cu
Ilinca Brîncoveanu, fiica domnitorului, de
la care a primit zestre, printre altele, satele
dâmbovițene Cojasca și Cornești. Primul
care începe să-și spună Cornescu a fost
Ioniță, al cărui fiu mai păstra, totuși, și
numele vechi – Scarlat Constantin
Cornescu-Greceanu.
Logofătul Scarlat C. Cornescu a avut
doi fii. Primul este Costache C.
Cornescu, întemeietorul Societății de
vânătoare „Sitarul” (1906), bunicul
academicianului Al. Rosetti. Acela a fost
autorul cărții Manualul vânătorului,
1874, pentru care solicitase o prefață lui
Alexandru Odobescu. După cum se știe,
dorind să scrie această prefață, A. I.
Odobescu a realizat cunoscuta carte
Pseudokynegetikos, 1874, acel „Fals
tratat de vânătoare” devenit prima
culegere de eseuri literare românești. De
precizat că și Odobescu era înrudit cu
acești urmași ai Androneștilor.
Al doilea fiu al lui Scarlat C. Cornescu
a fost generalul Ion Cornescu, tatăl
avocatului Mihai Cornescu. Casa acestuia,
care l-a avut musafir și pe Al. I.
Odobescu, printre nenumărați alți invitați
din protipendada românescă, există și
acum pe Calea Domnească din Târgoviște,
pe partea dreaptă a drumului, după
intrarea în oraș prin Poarta Bucureștilor.
…În holul mare, cu șemineu și
policandru, al casei numită de localnici
„Cristescu-Cornescu”, o serie de
fotografii vechi și picturi înfățișau scene
de vânătoare, care confirmau marea
pasiune a familiei pentru ocupația intrată
atât de fructuos în istoria literaturii
noastre. De altfel, și cărțile erau o
pasiune a familiei, fapt dovedit de
biblioteca valoroasă aflată acum, alături
de fotografii și diverse obiecte, în
colecțiile Complexului Național Muzeal
„Curtea Domnească” din Târgoviște.
Următorul frate al Smarandei
Andronescu a fost Xenophon, născut în
1864, președinte al Curții de Apel din
Galați, căsătorit cu Lucreția Bassarabescu.
După Xenophon a urmat o altă fată
născută de Alexandrina Andronescu, și
anume, Ecaterina (n. 1866), căsătorită cu
inginerul horarnic Constantin Kulle, al
cărui nume îl găsim adesea în actele din
Arhiva târgovișteană, în legătură cu
construirea sau repararea unor drumuri,
78 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
școli etc., cf. Arhivele Statului. Filiala
Dâmbovița, Fond Primăria Târgoviște,
Dos. 19/1868, f. 38, 93, 118, 123.
Sora mai mică a Ecaterinei a fost Elena,
născută în 1868, căsătorită Stematiu. A
avut patru copii, pe Gabriela, Viorica,
Angelica, Matei. Gabriela s-a căsătorit cu
cel care va deveni generalul de cavalerie
Constantin Sănătescu, fost șef al Casei
Militare Regale. Generalul a fost numit
Președintele Consiliului de Miniștri al
României în cele două cabinete care s-au
succedat între lovitura de stat de la 23
August 1944 și demisia lui din 2 decembrie
1944. În această calitate, dar și ca membru
al unei familii de târgovișteni, îl găsim la
Târgoviște, în toamna aceluiași an,
confirmând postul de primar al celebrului
Lăzărică Petrescu, juristul proprietar al unei
alte case-monument, salvată încă, în centrul
orașului, printre blocurile comuniste.
Sofia, născută în 1870, al șaptelea
copil al tistului de dorobanți Niță
Andronescu, a fost măritată cu generalul
Ion Anastasiu, comandantul Liceului
militar „Mănăstirea Dealu” din Târgoviște.
Gheorghe Andronescu, născut în 1872,
a fost singurul dintre băieții lui Niță care s
-a stabilit în orașul natal. Ajuns colonel de
cavalerie, s-a căsătorit cu Elena
Andronescu, care după nume pare o rudă.
Într-adevăr, Elena era fiica vărului său,
Teodor Andronescu, fiul Ecaterinei
Tănăsescu și al lui Ion Andronescu, fratele
vitreg al pitarului Niță Andronescu, căci,
după cum am văzut mai sus, postelnicul
Dimitrie Andronescu, fiind căsătorit de două
ori, a avut doi băieți, Ion și Ion (Niță).
Gheorghe Andronescu era un om voinic și
foarte politicos. Târgoviștenii de altădată își
aminteau că saluta cu multă amabilitate pe
cunoscuți cu formula „Serviteur!”, care i-a
rămas și ca poreclă. A locuit în casa din
Strada „Poet Grigore Alexandrescu” nr. 53,
foarte aproape de ctitoria familiei. Aici venea
spre bătrânețe scriitoarea Smaranda
Gheorghiu, sora cea mare a colonelului, și
aici au crescut cele două fete ale acestuia,
Florica și Martha, dintre cei vreo 21 de
nepoți. Florica, cea dintâi fiică a lui Gheorghe
Andronescu, căsătorită Fuchs, a făcut studii
de filosofie, apoi de filologie modernă.
Martha, fiica cea mică a lui Gheorghe,
căsătorită Anineanu, a absolvit Facultatea de
Istorie și a fost cercetător științific la
Biblioteca Academiei Române. Este
cunoscută în lumea specialiștilor ca editoarea
de mare erudiție și probitate științifică a vastei
corespondențe a lui Vasile Alecsandri.
Ambele au contribuit, cu documente din
arhiva familiei și cu informații orale din
istoria familiei, la reconstituirea de față,
realizată între anii 1980 și 1984.
 A urmat, în 1874, o altă fată în familia
Andronescu, botezată, ca și mama ei,
Alexandrina (Didina), căsătorită
Negulescu, moartă la 98 de ani, în 1971.
În sfârșit, prâslea familiei lui Niță
Andronescu din Târgoviște a fost
Dumitru Andronescu, născut în 1880,
doctor în științe agricole, după studii
îndelungate (aproape 20 de ani) în
S.U.A., statul Illinois, la New Jersey.
Întors în țară, a devenit un eminent
cercetător în domeniul culturii
porumbului, întemeind un laborator de
cercetări și formând noi tineri specialiști.
...Așadar, viața social-politică și
economică a orașului natal și a țării,
viața științifică și culturală își au
reprezentanți de seamă în fiecare
generație a acestei numeroase familii,
despre ai cărei membri n-am reținut, în
rândurile de mai sus, decât o mică parte
din informația documentară existentă.
Bogată lor activitate a rămas consemnată
în istoria știută sau mai puțin știută a
unor monumente istorice, a unor
instituții culturale, precum și a parcurilor
orașului, cu statuile lor, a străzilor și
împrejurimilor Târgoviștei. Școala
Gimnazială „Vasile Cârlova”, Școala nr.
3 (azi, Școala „Smaranda Gheorghiu”)
Liceul „Carabella”, Liceul „Ienăchiță
Văcărescu”, Muzeul Scriitorilor
Dâmbovițeni (amenajat în fosta casă a
scriitorului I. Al. Brătescu-Voinești),
aleile Parcului Central, vechiul pod
„Mihai Bravu”, de pe apa Ialomiței, sunt
numai câteva dintre locurile pe care
trebuie să le amintim în legătură cu viața
și activitatea familiei acestei scriitoare-
călătoare, care a fost Smaranda
Gheorghiu. Pădurea dinspre Văcărești,
cartierul Suseni, viile de la Valea
Voievozilor și de la poalele Dealului
Mânăstirii și multe altele se cuvin
adăugate într-o reconstituire de epocă.
Lângă via de la Dealul Mânăstirii,
Teodor Andronescu, vărul scriitoarei, a
construit „Vila cu turn roșu”, o atracție a
excursioniștilor care urcă panta Dealului.
Înconjurată de livadă și viță, ea se înalță
ca un mic castel, turnul roșu conferindu-i
aspectul de fortăreață ce domină
înălțimile. Târgoviștenii care treceau pe
aici la sfârșit de săptămână povesteau tot
felul de minunății despre interioarele,
mobila, căminele, sculpturile și
lampadarele casei. Scriitorul Mircea
Horia Simionescu a plasat aici o parte
din acțiunea captivantului roman
Redingota, 1985.
Reconstituirea, fie și fragmentară, a
drumurilor vieții Smarandei Gheorghiu
ne oferă prilejul să urmărim traseele
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
străbătute de ea pe aceste meleaguri,
încărcate de cultură și istorie, ca și prin
întreaga țară, prin Europa, prin lume...
Folosind drept „ghid” biografia
scriitoarei putem cunoaște oamenii și
așezările despre care ne vorbește în
operele sale, putem compara imaginile
vechi cu cele ce ni se înfățișează astăzi
privirilor, pentru a măsura astfel distanța
parcursă în timp de colectivitatea umană
căreia îi aparține.
„Drumul Ialomiței”
Primele ieșiri ale Smarandei
Andronescu din orașul natal au fost legate
de localitățile situate în nordul județului,
spre munți. Fie că se opreau la numai
câțiva kilometri de Târgoviște, la Valea
Voievozilor, Răzvad, Aninoasa și
Viforâta, fie că durau mai mult, datorită
distanței, dar și șederii prelungite cu
părinții, la băile din Vulcana și din
Pucioasa, la gospodăriile rurale din
Glodeni ori Bezdead etc., aceste drumeții
prilejuiau întotdeauna bucurii și desfătări
pentru copila de atunci.
Străbătând Calea Domnească, pe lângă
zidurile Curții Voievodale și ale Turnului
Chindiei, drumul spre munți putea
continua peste apa Ialomiței, trecând
podul Mihai Bravu și străbătând
localitățile Aninoasa, Doicești, Pucioasa,
Moțăieni, Fieni, Buciumeni, Dealu
Frumos, traversând din nou Ialomița la
intrarea în Pietroșița și Moroieni, de unde
începea să urce pantele Bucegilor până la
șaua muntelui Păduchiosu, coborând apoi
spre Sinaia și Predeal, pentru a se avânta
către inima Transilvaniei, prin Brașov.
Până să ajungă pe Valea Prahovei,
acest drum urmează pe o bună porțiune
Valea Ialomiței, fiind o veche cale de
comunicație între Țara Românească și
Transilvania. Istoria acestei căi se pierde
în negura vremurilor, primele atestări
făcându-se prin relație cu transhumanța
păstorilor. Tot pe aici treceau sărarii cu
desagii plini de la Ocnița-Dâmbovița,
descărcându-și sarea pe la cășăriile și
stânele menționate în hrisoavele domnești.
Mai târziu, în Evul Mediu, acesta a fost
drumul de refugiu dinspre Cetatea de
Scaun a Țării Românești, Târgoviște, spre
miazănoapte, sau în sens invers, din
Podișul Transilvănean, urcând și apoi
coborând versanții munților spre miazăzi,
până în Câmpia Dunării. Toponimele
Marginea Domnească, Plaiul Domnesc,
Deleanu, precum și tradiția orală care
amintește trecerea pe aici a lui Mihnea cel
Rău și, probabil, a lui Radu Șerban, atestă
încărcătura istorică a acestui drum ce
străbate numeroase vetre de moșneni și
79
plăieși, unele dispărute astăzi, altele
existente sub forma unor așezări
înfloritoare. La importanța economică și
strategică trebuie să o adăugăm și pe cea
culturală, aceasta fiind calea pe care,
spune tradiția, și-a purtat Diaconul Coresi
sacul cu slove de plumb între cele două
importante centre tipografice și culturale
românești, Târgoviște și Brașov.
Toate acestea au făcut ca „Drumul
Ialomiței” să fie cunoscut în principalele
descrieri istorico-geografice, încă din
vechime, semnificative fiind însemnările
lui Filippo Pigafetta (1595) și, foarte
importantă, celebra Istorie a Țării
Românești, scrisă în secolul al XVIII-lea
(1776) de banul Mihai Cantacuzino și
editată în 1806, la Viena, de frații
Tunusli, sub titlul Istoria politică și
geografică a Țării Românești de la cea
mai veche a sa întemeiere până la anul
1774, prima versiune românească fiind
realizată și tipărită de George Sion, la
București, în 1863.
Actul de naștere al unei șosele moderne
Importanța acestei frecventate căi de
legătură între două zone mari ale țării a
determinat repetate încercări de
modernizare, care însă n-a devenit
posibilă decât atunci când organizarea
politică și economico-administrativă a
țării a putut crea condiții pentru
includerea unor asemenea lucrări într-un
plan național, supravegheat și
subvenționat de stat. Mai precis, primele
demersuri cu sorți de izbândă sunt
consemnate după Unirea Principatelor.
O scurtă incursiune în istoria
începuturilor acestei modernizări ne poate
da o idee despre efortul uman și material
necesar pentru facilitarea călătoriilor și,
prin acestea, pentru progresul cunoașterii,
al apropierii între oameni, pentru
dezvoltarea economică a țării.
Documentele de arhivă arată că în luna
august 1865 se făcuseră deja cercetări
amănunțite pe teren, în scopul construirii
unei șosele moderne între Târgoviște și
Brașov, cf. DGAS, Filiala Dâmbovița,
Fond Primăria orașului Târgoviște, Dos.
27/1865-1866, f. 5.
Pentru cercetătorul pasionat de
istoria călătoriilor (și, implicit, a
drumurilor), procesul-verbal care
sintetizează concluziile dezbaterilor ce
au durat șapte zile constituie nu numai o
valoare documentară deosebită, ci și o
frumoasă pagină de literatură, un atestat
al strădaniilor omului de a înfrânge
piedicile puse de natură și a și-o
apropia. Mai întâi s-a discutat dacă
„linia” până la Brănești, punctul
80 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
terminus al primei zone geografice
importante, trebuia să treacă pe malul
stâng sau pe cel drept al râului Ialomița.
A doua variantă urma apa Bizdidelului,
până în dreptul satului Bezdead, de
unde urca pe coastă, la plaiul din
dreptul Buciumenilor. Pe plai înainte,
ocolea o dată Valea Leurzii, încă o dată
muntele Leurzii, lăsîndu-1 la răsărit,
„până în fața Plaiului”. De aici, drumul
urma să coboare la Valea Seacă, trecând
un alt plai, între munții Malcului și
Belciuga, prin Poiana Lupului,
străbătând livezile și satul Talia, până la
Gura Belii, „unde se împreună cu
șoseaua Prahova-Brașov”. În sfârșit, a
treia posibilitate de acces era cea de la
Brănești, pe apa Bizdidelului, până la
Bezdead și de aici la obârşia apei
amintite, „ce se află lângă satul Talia”,
de unde coboară iarăși la Gura Belii.
Cei doi ingineri rutieri au propus
forurilor superioare cea de-a treia
variantă, mai dificilă decât prima, dar
mai scurtă, mai practicabilă decât
primele două și mai puțin costisitoare.
Totodată, ei recomandau începerea
lucrărilor de la Belia spre Târgoviște și
cât mai grabnic posibil, pentru a se
putea beneficia de vremea bună. În
încheierea acestui document, datat 19
august 1865, document ce poate fi
considerat actul de naștere al șoselei
modernizate Târgoviște-Sinaia-Brașov,
se preciza că locuitorii județului
Dâmbovița erau gata să facă sacrificii,
să contribuie cu forțe proprii la
înfăptuirea valoroasei inițiative, „numai
și numai să vadă cu o oră mai înainte
realizată a lor speranță de viitor”.
Lucrările s-au tergiversat, s-au
întrerupt de nenumărate ori, linia suferind,
de-a lungul timpului, câteva abateri față
de proiectul inițial, dar în final șoseaua a
devenit una dintre cele mai interesante și
mai atractive dintre multele șosele
interesante și atractive de la noi din țară...
…Așadar, pe acest drum încărcat de
istorie a pornit tânăra Smaranda
Andronescu în primele ei călătorii de
cunoaștere. Considerăm necesar să ne
oprim pe scurt asupra unora dintre
localitățile în care a poposit acum, în anii
copilăriei, pentru că realitățile întâlnite aici
i-au marcat modul de a gândi și a simți
pentru tot restul vieții și pentru că, de-a
lungul anilor, fetița curioasă și silitoare de
acum va reveni de zeci de ori, atât ca
persoană particulară, fiică a meleagurilor
respective, cât și ca reprezentantă oficială a
unor organisme social-culturale, numele
localităților respective repetându-se
frecvent în scrierile ei de mai târziu.
EMINESCIENE
Nicolae Georgescu
ZIARUL TIMPUL ACUZAT ÎN PARLAMENT
Climate politice europene
Iarăşi, un scurt istoric se impune.
1880 este anul de organizare al
partidului conservator, de grupare a
forţelor dar şi de divizare a lor în sânul
acestui partid. Atitudinile persona-
lităţilor conservatoare sunt manifeste,
ori implicite. Dacă, de pildă, P.P. Carp
nu face parte din partid sub conducerea
lui M. Costaki Epureanu, este pentru că
nu-l acceptă pe acesta ca preşedinte al
partidului. Epureanu va muri în
septembrie 1880; rămâne de la el o
operă fragmentară, răspândită mai ales
în Monitorul oficial, şi amintirea unui
om nu îndestul de energic, ezitant între
conservatori şi liberali. M. Eminescu
reţine o răsunătoare interpelare în
Parlament a lui M. Costaki Epureanu în
care era aspru criticată legea prin care i
se acorda lui C.A. Rosetti o pensie
reversibilă pentru meritele politice
deosebite în trecut şi în prezent (1880);
unul dintre refrenele eminesciene cele
mai frecvente îşi are sorgintea în această
interpelare a lui Epureanu. Până şi
calculele pe care le face poetul (ce
înseamnă, în bani, pensia votată, câţi
proprietari vechi au avut un asemenea
venit, etc.) – vin din această interpelare.
Este şi motivul, desigur, pentru care
Românul nu polemizează cu poetul pe
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
tema pensiei reversibile a lui C.A.
Rosetti: în spatele afirmaţiilor lui M.
Eminescu se află amintirea acelui fost
preşedinte al partidului conservator şi a
acelei foste şedinţe parlamentare când
nu i s-a putut răspunde lui M. Costake
Epureanu decât printr-un vot – evident
împotriva sa (majoritatea parlamentară
fiind liberală). S-a tăcut şi s-a votat;
acum, poetul vorbeşte, şi vorbele-i sunt
primite ca... dobândă la tăcere. Insistăm
asupra acestui procedeu al discursului
eminescian: poetul inventează puţin în
materie de acuzaţii personale ori
generale, el preia mult din cele spuse în
parlament, consemnate în Monitorul
oficial, stilizând, folosind aceste vorbe
în contexte potrivite, actualizându-le
spre o neuitare care mustră, într-adevăr,
dar mai mult din partea originilor decât
din circumstanţa reluării. Una dintre
acuzaţiile cele mai grave pe care i le
aduc liberalii începând cu 1881, anume
că cere revolte, că instigă lumea la
tulburarea ordinii pentru că invocă
spânzurătorile din pieţele publice – este,
şi ea, o acuzaţie falsă: nici
spânzurătorile nu le-a cerut Eminescu, ci
tot din discuţiile parlamentare le-a
preluat. Presa de caricaturi a vremii
abundă în scene cu politicieni corupţi,
atârnând în ştreanguri pe marginea
drumului. Vom reveni. În acest caz,
Românul n-a mai putut ţine tăcerea
autorităţii din spatele vorbei
eminesciene, pentru că avea neapărată
nevoie de o astfel de acuzaţii grave prin
care să-l disloce pe poet din sistemul
Timpului. De la general, va trece la
particular: va căuta să „demonstreze” că
ziarul Timpul cere asasinarea lui I.C.
Brătianu, apoi că cere asasinarea regelui
însuşi. Eminescu răspunde prompt, de
fiecare dată; lucrurile se vor petrece în
1881 şi 1882, poetul se sustrage
magistral de sub incidenţa acestor
acuzaţii puerile – dar nu-şi poate domina
81
şi destinul postum: ultima lui zi lucidă la
ziarul Timpul (28 iunie 1883) se leagă de
amintirea unui pistol pe care-l agita în
cafeneaua Capşa în căutarea unei ţinte.
Gr. Venture ne asigură că poetul îl viza
pe rege. Vom vedea dacă are, sau nu,
dreptate.
Suntem, aşadar, după reorganizarea
partidului conservator cu Lascăr
Catargiu preşedinte (20 decembrie), cu
P.P. Carp încă neintegrat acestui partid,
după tentativa de asasinat asupra lui I.C.
Brătianu (2 decembrie 1880), după
asasinarea, la Petersburg, a ţarului
Alexandru II, şi imediat după arestarea
unui grup de nihilişti care pregăteau, la
Iaşi, un banchet pentru sărbătorirea a 10
ani de la Comuna din Paris. În presă şi în
parlament se discuta, deocamdată vag,
despre posibilitatea ca România să fie
declarată regat. Această înălţare în rang,
de mare importanţă, consfinţeşte
Independenţa de Stat a României,
cucerită cu arma în mână dar destul de
lung discutată în congresele de pace de
după războiul din 1877-1878. Formal,
acordul Marilor Puteri ale Europei
pentru ridicarea României la rangul de
regat era în mare parte obţinut; numai
Austroungaria avea unele ezitări pentru
că promisiunea că va primi, în schimb,
drepturi speciale asupra Dunării până la
vărsarea în Marea Neagră – această
promisiune îi fusese făcută numai verbal,
de câteva persoane oficiale române, nu şi
în scris. Mai mult încă: se stabilise şi
data sărbătorii: 8/30 aprilie 1881,
aniversarea naşterii Principelui Carol.
Şedinţa care urmează va devansa această
dată, cum vom vedea.
În privinţa atentatului împotriva
ţarului Alexandru al II-lea, acesta a fost
într-adevăr un eveniment care a zguduit
întreaga Europă. Ziarele îl prezintă pe
larg, cu lux de amănunte. Preluăm, însă,
relatarea faptelor făcută în jurnalul său
de către Regele Carol I – şi pentru că
este mai puţin cunoscută dar şi pentru că
este o mărturie oarecum de familie,
având în vedere rudenia dintre Casele
Domnitoare română şi rusă: „1/13 martie
1881. Pe când perechea princiară se
afla la masă, primeşte de la generalul
Ghica vestea oribilă că în Petersburg s-
a comis un mare atentat contra
Împăratului şi că acesta a fost grav
rănit. După un sfert de oră, altă depeşă
anunţă că Împăratul Alexandru al II-lea
nu mai există; el şi-a dat sfârşitul în
chinuri înspăimântătoare. Atentatorii au
82 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
aruncat bombe asupra trăsurii în care
trecea Împăratul. Principele Carol
telegrafiază imediat noului Împărat
Alexandru al III-lea: Adânc tulburaţi de
groaznica veste, rugăm pe Dumnezeu
să aibă pe M.V. în sfânta sa pază şi să
vă dea forţa necesară spre a duce
greaua sarcină ce a pus pe umerii
voştri. Carol, Elisabeta.
2/14 martie 1881. Din Petersburg
sosesc amănunte despre groaznicul
eveniment: Împăratul se dusese la
Manejul Mihail, fără să asculte de
avertismentele persoanelor din jurul său
care, în urma zvonurilor de atentat ce
circulau, voiau să-l oprească de a ieşi din
palat. Când se întorcea de la manej la
Palatul de Iarnă, s-a aruncat o bombă
asupra trăsurii sale; bucăţile acestei
bombe au ucis câţiva oameni de escortă şi
mai mulţi trecători. Împăratul a ordonat
atunci să se oprească trăsura ca să ia
dispoziţiuni pentru ajutorarea răniţilor;
însă în momentul când se cobora din
trăsură s-a aruncat a doua bombă, care îi
zdrobi picioarele şi pântecele. Fără
cunoştinţă a căzut jos, a fost urcat în
trăsură şi transportat încet la Palat. Aici
dânsul îşi dete sufletul în dureri
cumplite.” („Memoriile Regelui Carol I
al României de un martor ocular”, Vol.
IV, 1878-1881. Ediţie şi indice de Stelian
Neagoe, Editura Machiavelli, București,
1994, p. 378)
Din partea României participă la
funeralii generalul Cernat şi colonelul
Candiano-Popescu, împreună cu o suită.
În ţară se inspectează trupele, se ţin „Te
Deum-uri” – iar la 7/19 martie Carol I
consemnează: „Miniştrii stăruiesc din nou
pentru proclamarea Regatului; pentru
cazul când ar fi din nou amânată,
Brătianu se teme de greutăţi din partea
străinătăţii”. (Idem, ibidem.).
Funeraliile de la Petersburg încă nu
se încheie când, la 14 martie 1881, de
dimineaţă, Carol I se pomeneşte din nou
cu reprezentanţii guvernului în aceeaşi
chestie a proclamării mai grabnice a
regatului. Acum nu mai este vorba de
eterna luare prin surprindere a
străinătăţii pe fondul unui eveniment
emoţional internaţional („politica
faptului împlinit”, o constantă a
strategiei brătieniste) – ci de rezolvarea
unei chestiuni interne care s-a ridicat
ieri, 13 martie, în Camera Deputaţilor.
Notează Carol I: „Ieri au fost în Cameră
dezbateri violente care s-au terminat, ce
e drept, prin trecerea la ordinea zilei,
însă în urma cărora s-au hotărât, atât
Guvernul cât şi majoritatea Corpurilor
Legiuitoare, ca să proclame îndată
Regatul. Partidul Conservator prin unul
din cei mai buni oratori ai săi, T.
Maiorescu, s-a încercat să probeze că
Guvernul liberal şi partizanii săi nutresc
în fundul inimii idealuri republicane şi
că niciodată nu vor putea să fie un
partid de ordine şi un sprijin al
Dinastiei; doar ei tolerează, ba încă
apără în România pe nihilişti şi pe alţi
purtători de idei revoluţionare.
În urma acestor dezbateri emoţia e aşa
de mare, încât azi, dis-de-dimineață, toţi
miniștrii au venit la Principe şi l-au rugat
să le dea permisiunea să facă a se
proclama chiar astăzi Regatul de către
Camere; majoritatea e aşa revoltată de
acuzările ce i s-au adus, încât nu mai vrea
să aștepte nici o zi.
Principele răspunde că, după
sentimentul său, ar trebui să se aștepte
măcar până după înmormântarea
Împăratului Rusiei; însă deoarece
miniştrii stăruiesc cu tărie în cererea lor,
Principele cedează şi-şi dă
învoirea.” (Idem,p.379)
Trecerea în mormânt a Împăratului
Alexandru al II-lea al Rusiei mai aduce un
avantaj proaspătului Regat Român: în
momentul cu pricina, la 15 martie 1881,
orice activitate publică încetează. Cu
vorbele aceluiași Carol I: „Din cauza
înmormântării Împăratului Alexandru al
II-lea, care se face azi la Petersburg, se
întrerup în Bucureşti toate manifestaţiile
de bucurie; steagurile sunt lăsate în jos,
ovaţiile sunt interzise; numai telegraful
lucrează în tăcere şi neîncetat, aducând la
Palat vestea despre entuziasmul care
domneşte pretutindeni în ţară! Din sate
depărtate, din munţi sosesc, în cuvinte
mişcătoare, adeseori nedibace, expresiuni
de adevărat devotament pentru Dinastia
străină, deja adânc înrădăcinată în inima
poporului.” (Idem, p.382)
Momentul politic a fost foarte bine
ales: pe fondul emoţiei generale pricinuite
de asasinarea ţarului, România ia măsuri
ferme pentru întărirea regalităţii.
Nu confiscăm timpul şi spaţiul cu
asemenea eşantioane privind climatul
momentului, deşi sunt foarte interesante şi
invită la comparaţii in eterno între
sărbători şi antisărbători la noi şi la ruşi.
Revenim, mai bine, la cauza care a
determinat forţarea acestei declarări a
Regatului de către „Guvern şi majoritatea
Corpurilor Legiuitoare”.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Parlamentul, pe vremea atentatelor
Şedinţa din 13 martie 1881 nu pare a
anunţa ceva deosebit. Preşedintele
Adunării deputaţilor este Gh. Chiţu, pe
ordinea de zi sunt câteva proiecte de legi,
câteva indigenate, raporturi ale comisiei
de verificare a unor senatori şi un proiect
de răscumpărare a unor proprietăţi din
judeţul Vaslui (deputat de Vaslui: P. P.
Carp). Se începe cu acest proiect, dar se
amână, pentru că Titu Maiorescu anunţă o
interpelare guvernului. În Însemnările
sale zilnice, criticul notează lapidar:
„Vineri 13/25 martie. La ora 1 proces
Mendelovici la Curtea de Casaţie pledat
şi câştigat, apoi interpelarea mea către
ministrul prezident I. Brătianu despre
procesul Pietraru şi mişcarea socialistă
de la Iaşi. El răspunde îndată...”
Conţinutul exact al interpelării, după
Monitorul Oficial: „- Am onoarea a
întreba pe domnul ministru preşedinte
dacă, în urma procesului Pietraru, şi a
manifestărilor socialiste de la Iaşi, crede
timpul venit de a imprima politicei interne
o direcţiune mai compatibilă cu
consolidarea monarhiei constituţionale.”
Vorbitorul întreabă, după protocol: „- Vă
rog să binevoiţi a fixa timpul când credeţi
că puteţi răspunde.”
Este vorba, aşadar, de atentatul
(nereuşit) la viaţa primului ministru, I. C.
Brătianu, din 2 decembrie 1880, soldat cu
prinderea atentatorilor şi deferirea lor
justiţiei: întâmplător sau un, acest atentat
anticipează asasinarea ţarului Alexandru
II al Rusiei, şi pune problema de felul
celor pe care le aduce Titu Maiorescu în
Parlament. Pe fondul funeraliilor din
capitala Rusiei, în Parlamentul României
se discută asemenea probleme.
I.C. Brătianu era obişnuit – şi
tracasat, chiar – de interpelările pe care
în ultimul timp le ridicau şi liberalii şi
conservatorii, în chestiuni personale ori
de interes obştesc: stau pe masa
prezidiului maldăre de legi, menite a
regula mersul ţării înainte, pe calea
progresului, şi „onor D-nii deputaţi”, în
loc a le discuta pe acestea, îşi pierd
timpul (în sensul că-l consumă) cu
interpelări. Acesta este, rezumat din
cuvântările sale, punctul său de vedere.
Nu este mai puţin adevărat că multe
dintre aceste interpelări aveau un scop
precis: adoptarea unei „moţiuni” în urma
căreia guvernul se angaja că va acţiona în
direcţia respectivă, ori, când cazul era
83
foarte grav iar oratorul foarte bun, a unei
moţiuni de neîncredere în urma căreia
guvernul era obligat să demisioneze.
Numai M. Kogălniceanu reuşea, în epocă,
asemenea lovituri de teatru – dar şi
acestuia, în cele din urmă, I. C. Brătianu
îi răsturna planurile. Este celebră
interpelarea bătrânului sfetnic al lui Al.
Cuza din septembrie 1885, după
expulzarea din ţară a unui grup de români
ardeleni pentru propagandă în favoarea
fraţilor de peste Carpaţi (printre ei, Al.
Ciurcu, G. Ocăşanu şi G. Secăşanu,
aceştia doi din urmă prieteni ai lui M.
Eminescu, cei care l-au ridicat la 28 iunie
1883 din baia Mitraşewski unde-l
abandonase, zice-se, Gr. Ventura): printr-un
discurs abil, primul ministru reuşeşte a
smulge adunării un vot de încredere după
cuvântarea lui Kogălniceanu.
În 1881, partidul liberal era prea
puternic pentru a se teme de mica opoziţie
conservatoare. I. C. Brătianu nu stabileşte,
ca de obicei, termen pentru documentare,
ci se ridică prompt:
„- Pot răspunde îndată”. T. Maiorescu
dezvoltă, astfel, interpelarea pe loc.
În discursurile care urmează se va
discuta mai puţin despre activitatea
socialiştilor ieşeni. Numai Nicolae
Ionescu va acorda o atenţie specială
acestora, şi va face diferenţă între
adevăraţii socialişti, cei care au un ideal
social şi luptă loial pentru traducerea lui în
viaţă, şi nihilişti, adepţi ai atentatelor şi
suprimării violente (cum a fost cea a
ţarului Alexandru II):
„- Eu (...) nu vorbesc de nihilism,
pentru că nihilismul este o creaţiune cu
totul străină tuturor ţărilor unde există
socialismul. Nihilismul propune
asasinatul, mijloacele violente pentru
reforme sociale. Nu toţi socialiştii, nu
visătorii cei generoşi, aleargă la aceste
mijloace violente; prin urmare, nihilismul
este un ce particular Rusiei; nihilismul,
prin cuvântul chiar pe care l-a adoptat,
arată că nimic nu-i place în societatea ce
vrea să reformeze. Prin urmare, nu are
nimic comun nihilismul de dincolo de
Prut cu manifestaţiunea socialistă ce s-a
reprodus dincoace...” (Monitorul Oficial,
martie 1881, p. 1785). De altfel, despre
conducătorul grupului socialist de la Iaşi,
Ion Nădejde, vorbitorul va avea cuvinte
frumoase: „... cred că cine va cunoaşte
pe acest reprezentant al socialiştilor va
vedea că acest tânăr, necertat încă de
justiţie, de disciplină în şcoală, dar a
cărui inimă bate pentru ceva mai
84 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
bun...” (Idem, ibidem). M. Eminescu
însuşi are o părere bună despre fraţii
Nădejde, după cum se ştie. În discuţie
erau mai ales ideile nihiliste, pe care Titu
Maiorescu le prezintă sub numele general
de socialism. Desigur, reducând
nihilismul strict la graniţele Rusiei,
Nicolae Ionescu nu are dreptate: nu
numai Vara Sasulici era celebră în epocă,
dar şi Blancqui, şi adepţii acestuia.
Nicolae Ionescu are şi un scop practic în
cuvântul său: să asigure guvernul că
lucrurile se desfăşoară în mod normal, că
ordinea nu este încălcată, că nu trebuiesc
luate măsuri speciale aşa cum cerea
interpelatorul, „pentru că într-o ţară
unde presa e liberă, întrunirile
asemenea, pumnalul se frânge mai
înainte de a fi apucat de mâna care vrea
să ucidă.” (Idem, ibidem). Dar nici
vorbele lui Titu Maiorescu nu trebuiesc
luate ad litteram când vorbeşte de
socialişti şi socialism. Suntem înainte de
organizarea acestui partid, înainte chiar
de apariţia Contimporanului (primul
număr al revistei este, după câte ştim, din
iulie 1881); lucrurile se discută în
principiu, la această dată socialiştii
români au dezaprobat energic atentatul la
viaţa lui I.C. Brătianu. Nihiliştii din Iaşi
nu sunt „socialişti” – cel puţin nu sunt
acceptaţi de către socialişti; cu atât mai
puţin cei din Bucureşti care au atentat la
viaţa primului ministru. Rămâne, de
altfel, de discutat dacă grupul Pietraru -
Pătescu - Cârlova (cei trei atentatori)
reprezenta un nucleu nihilist, dacă avea
legături cu Iaşul, cu alte filiaţii
internaţionale, etc. Vom încerca un
răspuns apropiat de cel pe care-l va da,
după doi ani, în 1883, M. Eminescu.
Lucrurile fiind, însă, extrem de
complicate, trebuie să procedăm metodic.
Reţinem că Titu Maiorescu face o
legătură imposibilă între socialişti şi
nihiliştii de la Iaşi, între aceştia din urmă
şi atentatorii lui I.C. Brătianu, iar Nicolae
Ionescu limpezeşte, de fapt, lucrurile,
după ce presa (mai ales Românul) le
încurcase de toată frumuseţea susţinând
furibund că atentatul nu este românesc, ci
străin şi anti-românesc, sugerând, deci,
că grupul bucureştean este de sorginte tot
la fel de străină cu cel ieşean, reieşindu-i
– fără să vrea – că ar fi vorba de o reţea
subterană. Nu, spune adversarul lui Titu
Maiorescu: „într-o ţară unde presa e
liberă, întrunirile asemenea, pumnalul se
frânge înainte de a fi apucat de mâna
care vrea să ucidă.”
ZURÜCK KANT!
Theodor Codreanu
INEDIT GHEORGHE C. OLĂREANU
DESPRE CRITICISM (VI)
Dialectica transcendentală
Kant propune să se ia ca fir
conducător în această cercetare
Prolegomenele și nu critica, pentru că
aceasta din urmă „are oarecare prolixitate
care o împiedică să fie clară”, sfat căruia
îi voi da ascultare.
Se face o strictă deosebire între
condițiile pure ale intelectului, care sunt
caracterizate prin aceea că își înfățișează
conceptele în experiență, și tot în
experiență își verifică și principiile, și
„cunoștințele transcendente” ale rațiunii,
care nu au nici o legătură cu experiența și,
dimpotrivă, aceasta nu-i servește nici la
verificarea principiilor sale.
De asemenea, în timp ce categoriile
își au originea în cele patru funcții
logice ale judecăților, ideile rațiunii își
au origine în cele trei funcții ale
raționamentului rațiunii, facultatea cea
mai superioară (sic!, n.n, Th. Codreanu)
în ordinea intelectuală și, după cum
intelectul își are conceptele, adică
formele sale a priori, rațiunea își are și
ea conceptele sale a priori, numite Ide,
și a căror funcție constatăm a aduce
totalitatea judecăților la oarecare puncte
de vedere generale.
Aceste idei sunt absolutul sau lucrul în
sine, universul, sufletul, Dumnezeu.
În privința rolurilor ce îndeplinesc,
Kant le compară cu spațiul și timpul,
care nu-s obiecte sensibile ci numai
maniere ale subiectului cunoscător de a
percepe obiectele, după cum
categoriile sunt mijloace de a cunoaște
obiectele și nu obiecte ale cunoașterii
– tot așa Ideile sunt sinteze a priori ale
rațiunii și nu ființe existent
independente de subiectul cunoscător
atât și nimic mai mult, și tocmai în
aceasta constă vechea metafizică de a
vedea altceva.
Observarea preliminară la obiectul
rațiunii pure
Referindu-se la cele spuse în
paragrafele 33 și 34, că însușirile
categoriilor de a fi pure de orice
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
amestec al unor determinări senzoriale,
poate ispiti rațiunea să-și întindă
întrebuințarea dincolo de orice
experiență asupra lucrurilor în sine, cu
toate că nu găsim la aceste lucruri în
sine nici o intuiție care să le poată da un
înțeles în concreto. Aici Kant se referă
la așa-numitele noumenon sau ființe
intelectuale. Ispita de care vorbește
Kant împinge intelectul să încerce o
întrebuințare transcendentă, ceea ce face
necesară o disciplină științifică care să-l
facă să respecte limitele experienței.
Aici se face o aluzie vădită la rolul
Criticii rațiunii pure.
Ideile psihologice
S-a constatat că substanțele – subiectul
propriu-zis, adică ce rămâne după ce toate
accidentele au fost înlăturate – ne sunt
necunoscute, și pentru această deficiență
nu putem și nu trebuie să manifestăm
nemulțumirea și să învinovățim mintea
omenească, ci mai degrabă s-o
învinovățim că pretinde să cunoască
sufletul.
Urmează acum lămuririle ce ni se dau:
„Rațiunea pură cere să căutăm fiecare
predicat al unui lucru substanța care-i
aparține, apoi pentru aceasta, care în mod
necesar nu este la rândul lui decât tot un
predicat, să-i căutăm mai departe
subiectul și așa la infinit sau cât mai
departe am putea ajunge”. De aici
urmează însă că nu putem privi ca subiect
ultim nici unul din lucrurile la care putem
să ajungem și că ființa substanțială nu
poate fi niciodată cugetată de intelectul
nostru.
Această situație este aplicabilă și eului
nostru.
În procesul de autocunoaștere noi
avem iluzia că, printr-o intuiție imediată,
noi am putea sesiza această
substanțialitate a eului, care nu poate fi
cugetat la rându-i ca predicat al altui
subiect, el fiind deci subiectul absolut.
Totuși, ne asigură Kant, nu ne înșelăm
„căci eul nu este un concept, ci o simplă
reprezentare a acelui ceva la care se
raportă orice cugetare”.
85
 Din toate acestea rezultă că eul nu
poate fi considerat ca predicat al altui
lucru, dar nici ca un subiect absolut. Dar
chiar dacă am considera acest eu cugetător
ca nefiind la rându-i predicatul altui lucru
și deci că ar putea lua numele de
substanță, totuși ar fi lipsit de urmări, atât
timp cât nu-i putem dovedi permanența,
căci permanența sufletului poate fi
demonstrată numai în limitele vieții
omenești, nu însă după moarte (tocmai
chestiunea care ne interesează).
Ideile cosmologice
Revin ideii cosmologice să trezească
filozofia dogmatică și s-o îndrepte spre
critica rațiunii pure, ne declară Kant, drept
pe care el caută să-i justifice titlul, arătând
că Ideea Cosmologică are ca obiect lumea
sensibilă, dar că în loc să se limiteze la
domeniul experimental, Wolf face din
ideea de Cosmos obiectul speculațiilor
dogmatice.
Depășindu-se astfel experiența,
inevitabil se ajunge la antinomii, care sunt
în număr de patru.
Aceste antinomii care constau în
susținerea deopotrivă a tezei și antitezei,
ne fac să înțelegem că dacă „concepem
fenomenele lumii sensibile ca lucruri în
sine (ceea ce se întâmplă de obicei), ori
de câte ori privim principiile legăturii
acestor fenomene ca principii cu valoare
universală nu numai pentru experiență,
ci și pentru lucrurile în sine – se ivește
un conflict nebănuit care nu poate fi
niciodată înlăturat pe calea dogmaticii
obișnuite”.
Ideea teologică
Aici rațiunea nu pleacă de la
experiență, ca în precedentele două Idei,
psihologie și cosmologie, pe care o
nesocotește, ci pornește de la conceptele
pure „a ceea ce ar putea alcătui totalitatea
absolută a unui lucru în genere; se slujește
așadar de ideea unei ființe prime absolut
perfectă, pentru a determina posibilitatea
și prin urmare realitatea tuturor acestor
lucruri”. Iar mai departe, rezumând:
„Ideile psihologice, cosmologice și
teologice nefiind decât simple concepte
raționale, care nu ne pot fi date în nici o
experiență, problemele pe care rațiunea ni
le pune relativ la ele nu pornesc de la
obiecte, ci de la simple maxime ale
rațiunii, care au ca scop satisfacerea
acestei facultăți, și trebuie toate să capete
un răspuns mulțumitor”.
Cum este posibilă metafizica
în general
Metafizica se ocupă „în afară de
conceptele naturii, care își găsesc
totdeauna aplicarea în experiență, cu
conceptele pure ale rațiunii, care n-au nici
86 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
o legătură cu experiența, ca și cu alte
afirmații care de asemenea nu pot fi nici
experiențe, nici descoperite experimental.
Acestea constituie obiectul esențial al
metafizicii”.
Prin conceptele naturii Kant înțelege
sigur legile care guvernează natura și a
căror efecte formează obiectul diferitelor
științe.
Mai departe, ni se arată că intelectul
este limitat numai la o întrebuințare
experimentală, ori absoluta totalitate a
experienței nu este o experiență, ceea ce
face ca rațiunea să nu fie satisfăcută.
Rațiunea are nevoie de concepte
deosebite de cele ale intelectului
(categorii), adică de concepte care să
se raporteze la totalitatea experienței,
adică de concepte care să vizeze
transcendentul. Asemenea concept ține
de natura rațiunii, iar cunoștințele
transcendentale ale rațiunii,
reprezentându-și ideile în experiență,
nici nu confirmă, nici nu infirmă
principiile lor.
Și fiindcă, declară Kant, a descoperit
originea categoriilor în funcțiile logice ale
judecăților intelectului, el s-a socotit
îndreptățit să caute origini ideilor în cele
trei funcții ale raționamentului.
Pentru Kant, metafizica este o
necesitate imperioasă a sufletului și de
care nu se poate debarasa, fiindcă nevoia
ei e sădită în noi de însăși natura.
Cum este metafizica posibilă
ca știință
Metafizica nu poate fi constituită
ca știință, susținea Kant, decât dacă e
precedată de o adevărată critică. Or, o
asemenea critică care cuprinde planul
întreg care să mijlocească constituirea
unei metafizici ca știință există deja –
recomandându-și astfel propria sa
critică. După care dă asigurări că cine
va cunoaște o asemenea critică va
rămâne dezgustat de toată vorbăria
metafizică dogmatică și, drept
urmare, va renunța la o asemenea
metafizică și „va întâmpina cu plăcere
o metafizică ce îi stă de acum înainte
la dispoziție”.
Are însă grijă Kant ca la finele
paginii ce urmează să asigure că dacă
„a sosit vremea decadenței oricărei
metafizici dogmatice, nu putem spune
că a venit ceasul renașterii ei printr-o
critică temeinică și completă a rațiunii.
Și fiindcă își închipuiau că sunt oameni
care au străbătut cu greutate și în silă
calea spinoasă care l-au purtat în
critică, acestora le recomand
Prolegomenele, care se impun a fi
cercetate scrupulos și în amănunțime,
căci altă alternativă nu poate fi decât
renunțarea la metafizică”.
(continuare la pagina 89)
EMINESCIANA
Dumitru Copilu-Copillin
PREDICȚII ADEVERITE
S-a observat că cel puţin un secol pare
măsura ideală pentru cântărirea valorii
unei creaţii spirituale. A trecut peste un
secol de la primele manifestări ale
cunoaşterii şi recunoaşterii valorii
naţionale de dimensiune universală a
poeziei eminesciene.
Mihai Eminescu a lăsat posterităţii ca
moştenire contribuţii de excepţie, în mai
multe domenii, aidoma unui creator de
tip renascentist: literatură (poezie, proză,
teatru), traduceri (poezie, proză,
filozofie, limbă, artă dramatică),
publicistică politică şi literară, producţii
folclorice, dar şi ştiinţe (filozofie,
istorie, sociologie, economie, educaţie,
lingvistică, chiar şi fizică, astronomie,
biologie, matematică ş.a.).
Acest adevăr apreciem că este
sintetizat mai cuprinzător într-un
document programatic – expresie a
percepţiei publice actuale – pubicat în 15
iunie 2015, cu prilejul „Celebrării
Poetului Naţional, Mihai Eminescu –
Membru Post-Mortem al Academiei
Române”, sub genericul „spiritul
european al poetului naţional Mihai
Eminescu voievodul limbii române” şi
călăuziţi de Motto, – „Eminescu e
sinteza sufletului românesc din vremea
netulbure. Sinteza ştiinţei, cugetării,
simţirii şi instinctului acastui
neam” (Mircea Eliade): „Poetul naţional
Mihai Eminescu, personalitate
europeană a vremii, a elaborat o operă
excepţională – unicat: literară, filosofică,
filologică, ştiinţifică, istorică,
astronomică, de conducere şi
administraţie publică, politică,
economică, civică, socială, de ştiinţele
naturii, cum ar fi chimia, anatomia şi
fiziologia, fizica, matematica etc.
Această operă de actualitate merită să fie
cuprinsă în mai mare măsură în
programele şcolare, în viaţa societăţii, în
diferitele domenii, abordare valabilă în
prezent şi în viitor, pentru dezvoltarea
limbii române, care se sărbătoreşte anual
la 31 August, a Culturii Naţionale,
sărbătorită anual la 15 Ianuarie, pentru
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
integrarea în UE, pentru o colaborare
mai eficientă, în cadrul celor 28 de
naţiuni ale UE, ale celor 192 de naţiuni
ale ONU, ale tuturor naţiunilor
lumii” (Liga Culturală pentru Unitatea
Românilor, în asociaţie cu alte
organizaţii civice, filiala Cluj).
Încă în ultimul deceniu de viaţă
activă a poetului, considerat prolific,
opera sa literară a trezit şi interesul
străinătăţii. Primele traduceri din poeziile
sale şi ecouri despre ele apar în
publicaţiile editate în alte limbi decât
româna, din câteva ţări europene, primul
centru de iradiere al mesajului eminescian
fiind Germania, urmată de Italia, Franţa,
Elveţia, Austria, Rusia, Anglia, S.U.A.,
Ungaria, evident România. De atunci şi
până în zilele noastre aproape întreaga
operă, cu precădere cea poetică, a fost
tradusă şi comentată în publicați editate
în cel puțin 93 de limbi la care, la
solicitare, se adaugă, încă cel puțin 60 de
noi limbi, cu ajutorul unor programe
speciale de traducere automată (apelând
la Google translaor).
Eminescu şi-a scris opera într-o limbă
literară, în care românii de pretutindeni
vorbim, citim şi scriem româneşte. Despre
contribuţia lui Eminescu – creatorul/
fondatorul unei limbi literare moderne
etalon, care a devenit limba naţională a
poporului român – s-a scris mai puţin, în
vremea sa ca şi mai târziu, deşi românii de
pretutindeni, datorită acestei limbi, fiecare
după puterile proprii şi felul de a fi,
vorbim, citim, scriem românește şi, în
măsura în care citindu-l, înţelegându-i
mesajul, simţim şi cugetăm româneşte,
adică în consens cu trăirile şi aspiraţiile
neamului românesc.
În acest înţeles, în contextul
dezbaterilor actuale privind adevărul
despre starea de sănătate a lui Eminescu,
ce i-ar fi afectat atunci şi limba în care
scria, în general calitatea creaţiei literare
şi jurnalistice, – autorul suportului
documentar cel mai consistent asupra
acestei teme, universitarul eminescolog
şi filozof Constantin Barbu, într-un
87
recent interviu postat şi pe internet,
contraargumenta: „Limba română, aşa
cum a creat-o Eminescu (şi pe care o
vorbim astăzi), este cea mai mare
minune care a avut loc în istoria
poporului român”.
O contribuţie importantă la
cunoaşterea valorii poeziei eminesciene,
în mediul literar european, l-au avut
publicaţiile editate în alte limbi decât
româna, prin aceea că întâia oară au
relevat valenţele literar-artistice ale limbii
în care Eminescu şi-a scris opera poetică,
valenţe înţelese ca resurse cu un potenţial
lingvistic în stare să satisfacă exigenţele
cele mai înalte şi dificile ale creaţiei şi
creativităţii literare; sub această aură le-au
făcut cunoscute întregii lumi, contribuind
decisiv la formarea unei opinii credibile
privind contribuţia poetului la formarea
literaturii române moderne, printr-o
muncă de pionierat.
Interesul general manifestat, în
principal pentru poezia lui Eminescu,
tradusă şi apreciată în mediul literar
european, a fost consemnat mai întâi în
reviste şi apoi preluat de cele mai
prestigioase publicaţii enciclopedice ale
vremii, care atunci îşi asumaseră
misiunea de a sintetiza ceea ce s-a scris,
în vederea consacrării marilor valori
naţionale nou apărute, comparabile şi
compatibile cu cele ale clasicilor
literaturii universale.
Între publicaţiile care l-au promovat pe
Eminescu, în această postură, vom
remarca mai întâi – după cele germane –
pe cele din Italia („Rivista internaţionale”,
1881 şi „Dicţionaire International des
écrivains du jour”, 1888), Rusia („Sankt
Persburger Zeitung”, 1881, „Istoria
zarubejnoi literaturî”, 1881 şi „Jurnal
Ministerstva Narodnovo Obrazovania”,
1884), Franţa („Revue Universelle
Internaţionale”, 1884), Elveţia (o teză de
doctorat care aprecia „contribuţia lui
Eminescu la dezvoltarea limbii
literare”, 1888), Ungaria („Revue
d'Orient”, 1889), Austria („Neue Free
Presse”, 1889, care publica o primă
încercare de sinteză, recunoscând încă
atunci în Eminescu pe „cel mai însemnat
poet al României – care – a probat prin
poeziile sale că limba română are
resursele necesare de a satisface
exigenţele cele mai înalte şi mai dificile
ale creaţiei literare”). Conform celor scrise
de revista germană „Literarische Beilage
der Montags Revue", supliment literar la
„Montags Revue" (1882), Eminescu a
atins „înălţimea celor mai frumoase
produceri ale acestui gen literar la
celelalte popoare”.
88 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Ideea va fi dezvoltată de
prestigiosul Dicţionar „Brockhaus-
Efron”, editat de un german şi un rus, la
St. Petersburg, în 1889 (unele idei sunt
preluate şi din variantele anterioare ale
dicţionarelor enciclopedice germane
„Brockhaus” din 1880 şi 1887). Preluând
date din acel deceniu, vehiculate în
mediul literar european, inclusiv în cel
academic universitar, această
enciclopedie, de ţinută şi audienţă
internaţională, distingea în românul
Eminescu un „scriitor european în
deplinătatea cuvântului”, un „poet
adevărat”, poezia căruia reprezenta un
„act de înaltă măiestrie poetică”, cu
precizarea că încă în preajma anilor
1880, „la începutul unei perioade de
profundă schimbare a caracterului
literaturii române, a fost unanim
recunoscut ca mare poet al
contemporaneităţii”. Ideea a mai fost
promovată şi de alte surse enciclopedice
şi academice, care atrăgeau atenţia asupra
„operelor de mare frumuseţe” ale poetului
român, prin calităţile sale înălţându-se în
ochii contemporanilor ca „om de mare
cultură” şi cu o „operă foarte variată”,
apreciată – citând dintr-un curs din epocă,
predat la Universitatea din St. Petersburg
– drept „Cel mai măreţ monument literar
din tot ce a fost scris în limba
română”, care „aspiră la recunoaşterea
valorii sale universale”.
Asemenea judecăţi de valoare apărute
în publicaţiile europene aveau să confirme
existenţa unei creaţii poetice de excepţie
într-o limbă literară, creată ca instrument
de acţiune creatoare în procesul de
formare a unei literaturi naţionale
moderne, în condiţiile „începutului unei
perioade de profundă schimbare a
caracterului literaturii române”. Pentru a
întări datele preluate din aceste publicaţii,
în condiţiile existenţei unei istorii literare
româneşti („Conspect asupra literaturii
române şi literaţilor ei de la început şi
până astăzi, în ordine cronologică”, de
Vasile Gr. Popu, Bucureşti, 1875-1876,
unul dintre cei dintâi istorici ai literaturii
române, care prezenta valoarea reală a
poeziei eminesciene, în viziunea lui Titu
Maiorescu, o notorietate în domeniu),
Vladimir. Zotov, autorul „Istoriei
literaturii universale” (Sankt Petersburg-
Moscova, 1881), a dorit să procure
această carte şi să o citeze ca suport
documentar românesc, dar la cererea sa i s
-a răspuns oficial că această carte nu poate
fi trimisă şi utilizată, deoarece era
„interzisă” în România. Datorită acestui
răspuns negativ, istoricul literar rus
comentează: probabil lui Eminescu „încă
nu i se poate recunoaşte dreptul la
recunoaştere”.
Profitând de unele relaţii personale,
profesorul Universităţii din Moscova,
Fiodor Korş, o notorietate mondială în
studiul limbilor şi literaturilor antice,
orientale, romanice şi slave, a învăţat
limba română ca să-l poată citi în original
şi a-l traduce pe Eminescu, iar odată cu
publicarea traducerii poeziei „Oricâte
stele”, mărturisea – în aceeaşi viziune cu
cea a universitarului din St. Petersburg –
„La Eminescu recunosc o perfecţiune
deosebită în formă, o mare înălţime de
cugetare… Multe din poeziile lui
Eminescu ar fi fost fericiţi să le semneze
un Musset, un Heine, un Baudelaire”.
După moartea prematură şi tragică a
lui Mihai Eminescu (1889), eveniment cu
un larg ecou naţional şi internaţional,
intuind în acest sens rolul operei
eminesciene în evoluţia limbii şi literaturii
române, B. P. Haşdeu aprecia „meritul
covârşitor…de a fi voit să introducă şi de
a a fi introdus, în poezia românească,
adevărata cugetare, ca fond şi adevărata
artă, ca formă, în locul acelei uşoare
ciripiri de mai-nainte”. Dar cel mai
îndreptăţit să exprime acest adevăr a fost
personalitatea cu cea mai mare notorietate
în epocă, Titu Maiorescu vizionarul
mentor al poetului Eminescu: „Literatura
poetică română va începe secolul al XX-
lea sub auspiciile geniului lui şi forma
limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul
(continuare de la pagina 86)
Inedit: Gheorghe C. Olăreanu
Despre criticism (VI)
Unei critici care i s-a făcut, îi răspunde
drastic, cu care ocazie, fiindcă
preopinentul său vorbea de un idealism
înalt, caracterizează astfel idealismul
adevărat în opoziție cu idealismul său:
„Principiul oricărui idealism adevărat, de
la teoria eleată până la episodul Berkeley,
este cuprins în această formulă:
«Conștiința prin simțuri și experiență nu
este decât o pură iluzie; adevărul stă
numai în ideile intelectului pur și al
acțiunii pure». Principiul care domină și
determină idealismul meu este
dimpotrivă. Orice cunoștință a lucrurilor
numai prin intelectual pur sau rațiunea
pură nu este decât iluzia și numai în
experiență stă adevărul”.
În prima parte a acestor două
caracterizări a idealismului, Kant critică
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire
până astăzi, va fi punctul de plecare
pentru toată dezvoltarea viitoare a
veşmântului cugetării româneşti”.
„L'epreuve de l'etranger”, o carte de
referinţă, apărută după opt decenii,
aprecia că – asemenea opinii sau – „O
carte de opinii despre originalul şi
traducerea lui în alte limbi, ne învaţă mai
mult despre limba literară sau despre
limbajul poetic, decât tratatele de
lingvistică”. Adevărat, numai că
Eminescu a dovedit cu mult timp înainte
ceva în plus, anume că „originalul” –
adică opera originală, evident fără să
excludă şi versiunea acesteia în alte limbi
– ne-ar putea învăţa mai mult despre
limba literară vorbită de un popor.
Mărturie este un episod de lucru din
redacţia ziarului „Timpul”, din perioada
în care Eminescu era redactor şef.
Preocupaţi de limba în care s-a scris şi se
mai scria atunci literatura română, într-un
climat al incertitudinilor lingvistice de
slavonizare, latinizare, franţuzire şi o
practică de exprimare publică „primitivă”
– în epocă mulţi numind-o
„păsărească” (Hașdeu) – colegii de
redacţie şi viitorii clasici ai literaturii
române, poetul Eminescu, dramaturgul
Caragiale şi prozatorul Slavici au
convenit să reglementeze ei scrierea în
limba română, pe care să o explice într-un
summum („tratat”) lingvistic, repartizându-şi
chiar domeniile de lucru.
idealismul (dogmatic) pentru că
nesocotește radical aportul simțurilor în
cunoaștere, pentru ca să caracterizeze
idealismul său care este un idealism al
experienței, în sensul că orice cunoaștere
implică cele două izvoare, sensibilitatea
și intelectul; că el este idealist, nu însă
dogmatic ci formal, sau mai bine zis
critic.
În sfârșit, după ce aduce laude
publicului savant care „s-a ferit deci ca
printr-o judecată pripită să nu vateme
adevărul acesta pe care i l-au adus”. După
care se referă la un critic care s-a dovedit
a-i fi înțeles exact și adânc principiul
operei sale, pentru ca în cele din urmă să
revină asupra necesității unei noi
metafizici. Și în legătură cu această
necesitate, Kant mărturisește că „ar fi
prea lung să arătăm aici ce fel de
metafizică putem aștepta să se nască dacă
vom aplica cu exactitate principiile
critice... și să învederăm că, departe de a
fi sărăcăcioase și de a face figură tristă
pentru că i s-a smuls penele false cu care
se împodobea, această metafizică ni se va
înfățișa ca foarte bogat și frumos
împodobită”.
89
NOTES
Simona Cioculescu
2013
3 octombrie. După-amiază, la ora
17 eram deja la sala Dalles, unde mă
invitase, la telefon, colegul meu de la
Muzeu, Ioan Cristescu. Decorul, și al
holului și al sălilor, era oferit de o
expoziție uriașă a lui Mircia
Dumitrescu, alcătuită din gravuri și
sculpturi în lemn. Era și el prezent. Și
alte 25-30 de persoane. Sala este
aranjată ca o cafenea, cu bar și măsuțe
albe, rotunde. I-am zărit pe Pavel
Șușară, Nicolae Breban, Cosmin Perța,
Ioan Cristescu, Eusebiu Ștefănescu,
Ioan S. Pop, Ioan Bogdan Ștefănescu.
Iar I.B. Ștefănescu a cântat câteva piese
clasice la flaut și la alte câteva
instrumente de suflet. Erau și invitați
din străinătate, din Elveția și Franța. A
fost plăcut, dar era frig – afară plouă de
câteva zile – și nu s-a dat încă drumul
la încălzire. Pe la ora 19,30 spectacolul
s-a încheiat. Am vorbit cu Ioan
Cristescu care este director la Muzeul
Timbrului și s-ar putea să concureze și
pentru conducerea M.L.R., dacă nu va
fi „țigănie politică!”. Romanul lui
Ladislav Fuks, tradus de mine, i se pare
a fi strălucit și ar putea fi un model
pentru tinerii scriitori. Vrea să-l publice
la editura lui, Tracus Arte. M-aș
bucura, desigur.
4 octombrie. Zi frumoasă. Vremea s-a
îndreptat. A venit la noi, pe la ora 11,
Ruxandra Mihăilă, nepoata lui Vasile
Drăguț (Joli), prietenul lui Barbu (au
fost colegi la liceu). I-a adus un grupaj
de poezii să le prezinte în numărul din
revista „Manuscriptum”, dedicat în
întregime lui Joli. Eu am fost colegă cu
Ruxandra la Muzeu (lucra ca redactor la
revistă). Urmează să țină legătura cu
Barbu pentru prezentare. Ne-a spus că e
foarte atacată și bârfită din cauza
legăturii de rudenie cu Joli. Ce-o fi asta?
Mai ales că Gabi Drăguț, soția lui, a
90 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
murit și acum ea se ocupă de tot. Îmi
pare rău pentru ea – e o persoană
inimoasă, corectă, delicată. Pe la ora 12
a.m. am plecat la BAR, mai întâi am
cumpărat „România literară”. Pe
copertă, este o fotografie mare cu
Nicolae Breban, sărbătorit la împlinirea
a 75 de ani.
5 octombrie. Vremea e tot frumoasă
și s-a mai încălzit. Sunt 17 grade. Am
fost la cumpărături la Mall Vitan. Apoi
am băut un capuccino la KFC, și am citit
în „Adevărul de week-end” un interviu
uriaș luat lui Nicolae Breban. Lucruri
interesante. Cei mai buni prieteni ai săi
au fost Nichita Stănescu și Matei
Călinescu. Și, pe de altă parte, poate
spune că „nu e conațional cu toți
românii”. Maică-sa este șvăboaică:
Esthera Bőhmler. Mai spune, la un
moment dat: „O grămadă de scriitori s-
au distrus, începând cu Manolescu, până
la Groșan și alții. Au părăsit literatura,
unde aveau deja un nume, să facă bani.
Au rămas și fără bani, și fără operă. Iartă
-mă, eu sunt inteligent”. Întâlnirea cu
Dumitru Popescu-Dumnezeu, care i-a
spus că apariția romanului „Animale
bolnave” i-a redat încrederea în
comunism și îl tot întreba ce ar vrea să
conducă: Buftea sau USR-ul. „Trebuie
să intri în Comitetul Central”. „Dar pe
mine nu mă interesează. Nu sunt
marxist, tovarășe, îi spuneam”.
6 octombrie. La 4 și 37, în zona
Vrancea a avut loc un cutremur de 5,5
grade. L-am simțit și eu și Barbu, căci
eram treji. La ora 13,30, am chemat un
taxi de la Cobălcescu, care ne-a dus la
cimitirul Bellu pentru parastasul de un
an, de la moartea prietenului nostru,
Alexandru George. Am ajuns la ora 14
fix și nu venise decât un cuplu, familia
(adaptivă) nu era încă. Vremea, din
fericire, minunată. Am stat pe o bancă
lângă mormânt, care se află foarte
aproape de capela cimitirului. Pe la ora
două și un sfert au început să vină cei
din familie (Stela, Carmen și soțul ei) și
prieteni de-ai lor. Dintre scriitori eram
doar eu și Barbu, așa că am fost
„vedete”. Abia pe la ora 15 a venit și
preotul de la Sf. Elefterie, părintele
Dragomir, care este și preotul nostru
(vine acasă de sărbători). După slujbă, și
după ce am aprins câte o lumânare și la
mormântul lui Mateiu Caragiale, care se
află imediat după cel al lui George, am
plecat cu toții la restaurantul „La
Giulio”, de pe strada Popa Stoica din
Farcaș, nr. 29, în apropiere de Mall
Vitan. Și, după înmormântare am fost
tot acolo. Au fost cam 30 de persoane.
Atmosferă plăcută, discuții cu vecinii de
masă, cu Stela și Carmen (dar și cu
Radu, soțul lui Carmen, care e inginer
geolog și știe foarte multe despre
situația de la Roșia Montană, cu aurul,
dar și cu situația economiei, în general).
Barbu a discutat doar cu el și lui îi plac
problemele puse tehnic, profesional. L-a
cam neglijat pe vecinul din dreapta, pe
părintele Dragomir. Am mâncat
aperitive (somon cu cartofi copți și
roșii), cafele, capuccino, vin roșu și alb.
S-a creat o atmosferă veselă, destinsă.
La ora 18 și 15, noi doi a trebuit să
plecăm acasă, căci așteptam vizita lui
Toader Paleologul și a colaboratoarei
lui. Și într-adevăr, ajungând fix la ora
16, i-am găsit la intrare, tocmai
ajunseseră. Ne-a deschis Șerban. Am
intrat în hol și i-am servit cu fursecuri,
whisky, suc, apă. Scopul principal al
vizitei a fost să pună la punct
conferințele despre Mateiu Caragiale pe
care le va susține Barbu, la solicitarea
lui Toader, la școala/universitatea
deschisă de el în casa Paleologu. Se
predau deja de câteva luni cursuri de
filozofie, psihologie, literatură, istorie,
drept etc. Toader e marginalizat acum în
propriul partid, în parlament, așa că
preferă să se dedice împreună cu
colaboratoarea lui – care e căzut de pe poziția 34 pe 66. Toți
organizatoarea administrativă a patru merită din plin să ia premiul. Pe
treburilor școlii. Am râs, am vorbit, am
evocat, ei au pus la punct cele două
cursuri (de câte două ore fiecare) despre
Mateiu Caragiale (Diplomatul și Relația
tată-fiu). La va susține în noiembrie.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
7 octombrie. Vreme frumoasă,
călduț, soare eclatant. Șerban la cursuri.
Criză bugetară în America de cinci zile.
Republicanii blochează adoptarea
proiectului de buget. „Paralizia statului
federal” continuă. Discuții nesfârșite
legate de cutremurul de ieri. Unii –
catastrofici, alții mai rațional analitici.
Discutau cu date din statistici, la câți ani
se repetă. În zona Tulcea sunt câte 2-3
pe zi. S-au strâns câteva sute în două
săptămâni.
9 octombrie. La ora 17 am ajuns la
Jockey Club, în spatele Evei și lângă
restaurantul La Mama, unde ne invitase
Dinu Zamfirescu la lansarea cărții lui
„Cârtițele Securității” (Agenți de
informații din exilul românesc), apărută
la Editura Polirom. E vorba în principal
de Virgil Veniamin, Eftimie Ghenca și
Pamfil Șeicaru. Lume multă, sala plină,
nu se aștepta nici el. Au prezentat cartea
Stelian Tănase, Zoe Petre, Daniel
Barbu. Livia Tofan a fost moderator. Și,
desigur, la sfârșit a vorbit Dinu
Zamfirescu. Cartea e interesantă. Barbu
i-a spus că va scrie despre ea. Era
prezent și secretarul de stat de la
Cultură, Radu Boroianu, lângă care am
stat în primul rând. E un vechi prieten al
nostru, de pe vremea când era regizor și
era căsătorit cu Sanda Mihăescu. Mi-a
spus că se înțeleg bine cu Daniel Barbu,
ministrul culturii, dar că nu au resurse
mai deloc. Am cumpărat cartea cu 25 de
lei și am luat autograful autorului. A
urmat o mică tratație cu care ocazie am
vorbit cu mai mulți cunoscuți.
11 octombrie. Ziua e la fel de
frumoasă, senină și mai caldă. La ora
12 am plecat la Biblioteca Sadoveanu,
unde sunt acum și scriu aceste
rânduri. Alice Munro (o scriitoare
canadiană de 80 de ani, a luat premiul
Nobel pentru literatură. E autoare de
proză scurtă. Așa că celebrii Philipp
Roth, Milan Kundera, Umberto Eco
mai au de așteptat. Cărtărescu e și el
pe listă, dar mai la coadă. Se pare că a
Kundera l-am cunoscut la Praga în
1969. Am scrisori și cărți cu dedicație
de la el. De altfel, am tradus „Arta
romanului”, din franceză, căci s-a
stabilit la Paris în 1975.
91
BIBLIOFILIE

Ana Andreescu

CHRISTOPHE PLANTIN
– LABOR ET CONSTANTIA
O vizită în Antwerpen – pentru un bărbat inteligent,
Anvers – m-a dus, desigur, la muncitor și întreprinzător,
Muzeul Plantin – Moretus, într-o vreme în care apele
monument inclus în erau foarte tulburi în
programul Memoria Lumii în societate. Pentru contextul
2001 și în patrimoniul în care acest bărbat a
mondial UNESCO în 2005. construit un imperiu al
Muzeul este chiar casa din culturii, rememorăm că
Vrjdagmarkt în care a locuit secolul al XVI-lea este
tipograful Christophe Plantin secolul descoperirilor
cu numeroasa lui familie și geografice și al
unde a lucrat, în zbuciumatul colonialismului agresiv, că
veac al XVI, viața lui Suleiman Magnificul își
desfășurându-se, în parte, în întindea imperiul în toate
timpul războiului de 80 de ani punctele cardinale și, în
dintre Spania și Tările de jos Funeraliile lui Carol Quintul, 1541, captura Buda; că
(1566 – 1648). Născut în album editat de Plantin, secolul al XVI-lea este
apropiere de Tours, la Saint- Anvers 1559 secolul Renașterii italiene,
Aventin, în Regatul Franța, în 1520, a că, în 1546 Michelangelo era numit
avut primul contact cu lumea cărților arhitectul-șef al Catedralei Sf. Petru de la
lucrând ca legător de cărți, la Caen – Roma, dar și că, în 1536, se instituia
Normandia și Rouen, apoi, s-a mutat cu Inchiziția în Portugalia; că, în 1543,
soția la Paris, unde avea deja un magazin, Copernic își lansa Teoria
din anul 1545. La Paris, a rămas până în Heliocentrismului, că, în 1547, Ivan cel
1548, când s-a mutat la Antwerp – Groaznic devenea primul țar al Rusiei, că,
provincia Flandra, centru comercial în în 1548, pentru a se opune expansiunii
plină ascensiune, unde, cu perioade scurte coloniale, dinastia Ming interzice accesul
de absență, își va trăi toată viața și va în China al comercianților străini; că, în
construi o întreprindere – tipografie, 1558, tânăra Elisabeta Tudor devine
legătorie și editură - care va dăinui mult regina Angliei (1558 – 1603) și începe
după moartea sa (1589), ca Renașterea engleză, iar, în
afacere de familie. Aceasta a nordul Europei începe
intrat în proprietatea orașului Războiul între Rusia,
Anvers în anul 1867, prin Polonia, Lituania, Suedia,
vânzare de către stră-stră- Danemarca (1558 – 1583);
stră-nepotul lui Christophe că luptele dintre catolici și
Plantin, Eduard Moretus protestanți fac victime,
(1804 – 1880), contra sumei apogeul fiind Noaptea Sf.
de 1,2 milioane de franci. Bartolomeu de la Paris, 23 -
La început, la Anvers, 24 august 1572.
Plantin lucrează ca legător Iar, pentru cele șaptesprezece
de cărți pentru familiile provincii care constituiau în
nobiliare din oraș și ca epocă Tările de jos, secolul
artizan de obiecte din piele. al XVI-lea aducea separarea
Se înscrie în Ghilda Sf. Luka celor din nord, care devin
a gravorilor, desenatorilor, Marca tipografiei Plantin, Republica Țărilor de jos din
pictorilor și tipografilor din pe frontonul Muzeului nord – Olanda – care și-a
oraș. Mișcare inspirată din Anvers proclamat independența față

92 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni

de Spania în 1581. Flandra, Belgia, care a apărut în 1559, au fost achitate de
Luxemburg rămân sub autoritate spaniolă stat și au fost, pentru tipografia lui
- Țările de jos spaniole, până în 1713. Plantin, un succes deplin atât din punct de
Lui Christophe Plantin, fărâmițarea vedere editorial, cât și financiar. De altfel,
teritorială favorizantă pentru marile puteri sprijinul Împăratului Filip al II-lea,
ale vremii și frământările protector al catolicismului, a
nesfârșite nu i-a limitat fost constant pentru
mișcarea dintr-un ținut într- Christophe Plantin. Acesta a
altul, când condițiile o primit exclusivitate pe
impuneau, și nu l-au oprit să tipărirea cărților liturgice
-și urmeze pasiunea. catolice, a fost obligat sa
Deja integrat în viața accepte calitatea de proto-
orașului de adopțiune, tipograf care să controleze
Anvres, ca urmare a unui conținutul și acuratețea
accident nefericit, își pierde cărților religioase catolice
capacitatea fizică de a-și editate de alți editori. Cu
folosi unul din brațe și toate acestea, luptele
renunță la activitatea de religioase dintre catolicii
legător de cărți, în favoarea susținuți de împărat și
atelierului tipografic. În anul calvini, starea continuă de
1555 atelierul său era Portretul lui Christophe suspiciune din societate, i-au
recunoscut în Anvers, iar Plantin, făcut de prietenul pricinuit necazuri mari.
sau Peter Rubens
pasiunea lui pentru limbile În 1561, a fost acuzat de
popoarelor, prieteniile cu confrații artiști editare de cărți eretice (protestante) și a
din Ghilda Sf. Luka, pasiunea pentru fost nevoit să vândă toate cărțile din
inovație în domeniul tehnicii și depozite pentru ca nimic incriminant să
mijloacelor de imprimare, continua nu se găsească în timpul percheziției.
căutare în perfecționarea și înnoirea Cărțile au fost recuperate după ce criza a
matrițelor i-au atras sprijinul puternicilor trecut. În anul următor, însă, un pamflet al
zilei, dar și prietenia oamenilor de știință unei societăți eretice – Familia Iubirii –
și a artiștilor contemporani lui. Family of Love, tipărit fără știrea (?) lui
Tată de fete, (numeroase!), a fost Christophor Plantin, care se afla la Paris,
oarecum firesc ca prima carte apărută la a condus la confiscarea tipografiei și a
editura lui să fie o carte de educație a cărților și la vânzarea lor. Cumpărătorii au
tinerelor fete: L institution d une jeune fost însă apropiați ai tipografului și, când
fille de Noble Maison, o traducere în criza a trecut, el le-a recuperat. Pe ascuns,
franceză a unui manual toscan de Plantin ar fi avut o relație de prietenie cu
Giovanni Michele Bruto. Dar prima sa președintele societății Familia iubirii –
mare izbândă tipografică a Hendreck Niclaes - și, în
fost Albumul cu imagini de perioada 1555 – 1562 acesta
la funeraliile lui Carol ar fi finanțat tipărirea mai
Quintul (m.21 septembrie multor lucrări. Dar, în același
1558, în Spania), organizate an 1562, în aceste condiții
la Bruxelles de către fiul său nefavorabile, chiar
– Filip, Lord al Tărilor de periculoase, Plantin a
Jos – care i-a urmat la publicat Dicționarul poliglot
domnie tatălui său (1556 – în patru limbi: greacă,
1598). A domnit 42 de ani – latină, franceză, flamandă.
vârsta de aur spaniolă. Plantin a primit titlul de
Editarea, în cinci limbi – arhitipograf regal și
franceză, neerlandeză, exclusivitate pentru difuzarea
germană, spaniolă și italiana lucrărilor sale în Spania și în
-, a fost asigurată de țările aflate sub stăpânirea
Christophe Plantin în Legătură de carte plantin Spaniei Habsburgice.
colaborare cu Hieronymus În 1567, a cumpărat casa din
Cock. Acesta din urmă a făcut desenele, Hoogstraad, pe frontonul căreia figurează
iar Ian și Lucas van Doetechum au Compasul de aur. Compasul cu care o
executat gravurile în acqua forte, după mână ieșind dintr-un nor trasează un
desenele sale. Gravurile au lungimi cerc va deveni marca sa tipografică,
diferite și împreună formează o friză de 12 împreună cu deviza labor et constanta –
m., reprezentând delegațiile prezente la Muncă și Perseverență (Constanță).
înmormântare. Lucrarea s-a vândut și în
format de rulou. Costurile acestui album, Urmare în numărul viitor

Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021 93

POEZIA „ACASĂ”

Iulian Filip

IURIE BOJONCĂ
(1961)
Poetul cere cuvântul
Citesc, primită prin poşta electronică de la Iurie Bojoncă o proză din Italia, PUZZLE sau
DE CE COPACII SUNT GALBENI – tocmai când mă gândeam că romanul vieţii lui ar avea pe
o copertă începuturile de pedagogie dramatică în Tiraspol (cu promovarea limbii şi literaturii
române în vecinătatea Armatei a 14-a a Rusiei - în 1993), iar pe cealaltă - plopul fără soţ la un
geam de pe malul râului Zero de lângă Veneţia (după 2003). Între poeţii basarabeni plecaţi de
acasă – nu de zile bune – proiectele de comunicare a noastră cu noi au precedente, modele,
mecanisme declanşate, eficiente, necesare, valabile. Vorbeam chiar în aceste pagini ale revistei
LITERE de câte le-a reuşit Alexandru Lungu, fugarul din Cetatea Albă. Dialogul lui Iurie
Bojoncă şi Eugenia Bulat cu…Veneţia poate însemna o altă imagine a românilor reveniţi la
Râm (de pe unde se zice/zicea? că ne tragem)… Comunicarea activă a lui Iurie cu Institutul
Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, cu Timişoara, cu Elveţia, cu Chişinăul, eforturile
poetului de a implica intelectualii din diasporă în programe culturale par din această albie,
aşteptată mai tălăzuită şi mai cu ieşire la mare. Cer cuvântul. Aşa se întitula debutul editorial
al lui Iurie Bojoncă (1989) în culegerea Şapte tineri poeţi, după care a mai publicat la Chişinău
Peştera mâglei (1996). Volumele de poezie Teama de scris (2002) şi Mesaje din ocnele
paradisului (2003) au apărut la Editura AUGUSTA din Timişoara cu o binevoitoare contribuţie
a criticului literar Adrian Dinu Rachuieru, sensibilul prieten al scriitorilor basarabeni (pe care
mai întâi de toate îi editează, apoi îi vorbeşte, plasându-i unde le e locul firesc – între ceilalţi
scriitori români). Din 2003 se stabileşte în Italia (zice că revine) – aidoma imensei cohorte de
basarabeni, care trec atâtea amare vămi nu după poezie. Şi Iurie era decis să-şi spânzure lira-n
cui şi să-şi caute de ale familiei (apropo, superbă familie!)… Frecventează Institutul Român de
Cultură şi Cercetare Umanistică (IRCCU) din Veneţia. Participă la activităţile culturale ale
acestuia. La 19 mai 2006 Institutul Român găzduieşte serata de lansare a volumelor de poezie
Teama de scris şi Mesaje din ocnele paradisului cu participarea lui Adrian Dinu Rachieru şi a
poetei italiene Anna Lombardo. În aceşti ultimi ani a scris şi a publicat volumul de scrisori şi
poeme întitulat Râul Zero şi plopul fără soţ (AUGUSTA, 2007). Aceste scrieri de pribegie
constituie o replică în adresa actualei guvernări din Chişinău, care a catalizat exodul prăpăstios
al populaţiei din Republica Moldova. Pe parcursul ultimilor doi ani întreţine o corespondenţă
interesantă cu eminescologul Svetlana Paleologu-Matta stabilită în Elveţia. Până aici mi se pare
configurat portretul ori cel puţin… intrigant protagonistul. La atâtea scrisori de recomandaţie
mai anexez şi câteva aprecieri din partea altor nănaşi literari: Gheorghe Vodă: „Poetul scrie
simplu aşa cum este lumina. Stilul său este lipsit de abstracţii deşarte. El nu scrie rebusuri
pretinse poetice. Ca profesor de şcoală, poetul dezvăluie sensurile, exprimându-le într-un
limbaj plastic, emotiv, specific lirismului său.” Victor Teleucă: „Iurie Bojoncă este adânc
contaminat de poezie. După umila mea părere, e o calitate bună să-ţi poţi trăi propria poezie
atunci când o scrii, nu atunci când ţi-o citeşti după apariţie. Atunci deja e prea târziu.” Mihai
Cimpoi: „Sunt, fireşte, poeme non-stop, care pornesc din ele însele, ca firul de mătase din
corpul viermelui. Poetul ţine să surprindă secreţia pură, desfăşurarea automată a gândurilor şi
trăirilor, care sunt de fapt nişte impresii, nişte note de lectură, nişte clipe de trăire imediată a
concretului. Aşadar: procedee textuale, intertextuale şi hipotextuale. Autorul stă de veghe la
frontiera dintre real, vis şi proiecţiile suprarealiste ale iluziilor, himerelor, gândurilor putrede.”
Svetlana Paleologu-Matta: „Ce e poezia ne-o spune şi poetul Iurie Bojoncă din preajma
Veneţiei: „Mi-e dor de poezia mea / rămasă acasă / vreau s-o citesc chiar acum / să-i mai adaog
un cuvânt.” Adrian Dinu Rachieru: „Cum poetul – „mâzgâlitor de hârtie tânără” – este,
deopotrivă, infernul şi paradisul, el poate scrie memorabil: „Am omorât pădurea ca să devenim
cruci...” Poet interesant, bine aşezat într-o formulă lirică, încă ignorat acasă, Iurie Bojoncă va fi
– cutezăm o profeţie – un nume important al liricii basarabene.”... În 2010 publică volumul de
poeme în limba italiană Din puşcăriile paradisului/ Dalle carceri del paradiso, Ed. Artpress,
Timişoara, cu o prefaţă de Adrian Dinu Rachieru, postfaţă, traducere şi note de Viorica
Bălteanu. În 2016 este învingător al Premiului Prato cita aperta 2016, fapt pentru care casa
editurii MARCO DEL BUCCHIA EDITORE iî publică în volum poemele traduse în limba
italiană de Viorica Bălteanu. Tot în 2016 participă la concursul literar haber artem organizat
de Giuseppe Aletti, editor, critic literar, fondatorul revistei literare orizzonti. Obţine premiul
pentru poezie la compartimentul parole in fuga. În semn de recunoiştinţă editura aletti editore
îi publică volumul de poeme în limba italiană il motivo dello specchio cu o prefaţă de Adrian
Dinu Rachieru, postfaţă şi note de Viorica Bălteanu.
94 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni

***
Aseară am dormit cu maşina de scris
ambii pe aceeaşi pernă
aşa cum ne-au urat
toate rudele la nunta noastră
şi maşina era obosită
după o zi grea de muncă
dar eu îi sărutam alfabetul
plin de vopseaua neagră a vremii
fiindcă îndrăgostiţii nu văd nimic
ei citesc cu buzele
ca orbii cu degetele.
Bunăoară litera „a”
era atât de frumoasă
perfectă la chip şi la suflet
precum a fost colega mea de clasă
din banca a treia
rândul de la fereastră
rămasă acolo
într-un peisaj şcolăresc
de amintiri nevinovate.
Litera „d” era zveltă
şi când îşi lăsa gura dulce
pe foaia cea imaculată
semăna leit cu o fată
din clasa a X-a „B”
după care băieţii toţi
îşi pierdeau capul
Litera „i” avea o beretă micuţă
cu ochii mari şi uimiţi
îmbălsămată de parfumuri
încerca să ne scoată din minţi
cu zâmbetul plin de enigme
şi noi cu maxilarul căzut
bolnavi de tot ce vedeam
prima oară în viaţă
apoi alte litere minunate
mi s-au plimbat prin imaginaţie
căci eram la facultatea de l-i-t-e-r-e
şi nu la cea de cuvinte.
Spre dimineaţă
au venit pe furiş
ca nişte flori
ca nişte fragi
literele mele
cele mai dragi
readucându-mi în suflet
poeme nemuritoare:
„E ca în minte să te am...”
„Lângă lacul cel albastru...”
„Ea din trestii să răsară...”
„Numai eu ştiu să le-ascult...”
„Ale tale doruri toate...”
...dar fiindcă iubito aseară
nu erai lângă mine
te-am schimbat cu maşina de scris
şi ea a fost atât de sexy
am râs împreună
apoi am plâns
cu două texte.
Matrioşca italiană
Dacă-n ţara asta sunt legi
mai multe pentru câini
şi aproape nu e nici o lege
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
pentru robii veniţi de pe-aiurea
pe care-i ambalaţi igienic
într-un fel de cuvinte
de tipul „străini-clandestini”
va fi tristă povestea la fine
când vei rămâne pe cât de bogat
pe atât de singur într-o vilă de lux
numai tu şi numai
credinciosul tău câine.
Dacă azi ţi-ai pus mănuşi albe,
stimate şi dragă stăpâne,
să nu te contaminezi cumva de sărăcie
atunci când ne numeri pe noi,
cei ajunşi pe pământurile tale,
în căutare de păine
aş vrea să-ţi spun ca unui frate
în cuvinte puţine
că boala de care te temi mai mult
o ai incubată în tine
şi te mănâncă nemilos ca un cancer
plin de ură oarbă.
Dacă-n ţara asta e mai multă artă
decât pământ şi apă
mai multe muzee decât exponate
mai multe biserici decât credincioşi
de ce cădeţi în depresii,
de ce vă întristaţi,
privind în ochii Celui de pe cruce
ce sângeră de-atâta Brutuşi
când pe mâini se spală alţi Pillaţi.
Dacă-n ţara asta mai este o ţară
şi-n ţara aceea, se zice,
mai este o altă ţară
una necunoscută încă de nimeni
şi-n capitala ţării dintâi
e o altă capitala
care ascunde în sânul ei încă o capitală
atunci mă întreb şi vă întreb
cum se numeşte o astfel de ţară
şi cum am numi a ei capitală
spre care au dus toate drumurile lumii
în minunatele timpuri de fală:
o faţă în faţă,
o mască în mască,
un fals în alt fals,
o cruce în cruce,
un cer în alt cer...
Până unde va duce spectacolul lumii?
Cine ştie câte ţări sunt în ţara aceasta
dacă una poartă simbolul credinţei
şi alta se-nchină la idolul banlui,
atunci străinii şi-au făcut din cartoane
o ţară a lor
pe toate drumurile suferinţei
fără drapel, fără stemă ori vamă
şi nimeni nu ştie
câte ţări poate ascunde
această frumoasă cizmă de damă
nici chiar Dumnezeu
cel rămas fără Fiu
în spatele cărui ne ascundem cu toţii
cu acel „Dumnezeu ştie”
când nu ştim a şti să ştim
cele ştiute de-o lume
ori atunci când trădăm
cu sărutul.
95
POEZIE

Evelyne Maria Croitoru

SUB RUNELE TREZIRII

Sub runele trezirii
Nu mai pot să îndur
Atât de fine nechezatul diurn.
sunt brazdele iubirii, Vreau lumina s-o sting.
drumul nădejdii lor Să fiu singur în turn.
fără martori
încolţeşte acolo unde Vreau cu noaptea pe oase
pasărea îşi înalţă în tăcere să scriu
bucuria primului zbor. şi să-ntâmpin copilul,
Sub runele trezirii. cel cu soarele viu.

O străvezime Raftul de sus

grăbită de scrumul
viitoarelor arderi. Bucuriile s-au risipit
precum malul rupt
Bogăţie al iluziilor.

Noapte de noapte silabele mele Timpul aşază frumuseţea

galopează cu stelele, pe raftul de sus
pasc fulgere, lăsând surâsul orfan.
extazul lor topeşte abisul.
Apoi mi se întorc sub piele Scăldate-s zilele în
şi ard până-n zori. sângeriul amurg al spaimei.
Mă dor.
Doar stelele,
Totuşi, topind singurătatea,
dacă-ntr-o zi s-ar rătăci, împerechează morţii şi vii
ce sărac aş deveni. cu neliniştea urbei.

Dorinţe Drumul

Să mă urmezi, În noapte mi-am lipit urechea

i-a spus copilul soarelui de pieptul tău: mi-am auzit inima.
şi soarele l-a urmat.
Mi-am lipit ochiul de nor.
Să mă ridici, Mi-a udat iubirea. A crescut.
i-a spus tânărul muntelui
şi muntele l-a ridicat Mi-am lipit inima de tine
neîncetat. şi am sorbit primăvara.

Să mă odihneşti, Acum, urechea, ochiul, inima,

i-a spus omul nopţii Nu mai ştiu drumul spre mine.
ce abia se zărea.
Corbii tâmplei
Bine, i-a spus noaptea,
dar soarele te însoţeşte Frunză ruptă
pe culmi neîncetat, dintr-un liliac îngheţat,
nu-i vreme de odihnă. inima mea e purtată de
Mai ai de urcat. corbii tâmplei
pe marginea valului vrerilor tale.
De-ajuns!
Ce-am văzut e de-ajuns O secundă, doar o secundă,
să-mi alunge voinţa. poposită primejdios în privirea ta
Ce-am urcat, ce-am trăit, şi inima-mi fulguieşte a iarnă.
Îmi îneacă dorinţa.

96 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni

 înfrunzindu-mi sufletul eretic.
Mesteacănul Peste umăr, visează
balansul frenetic...
Să fiu, aş vrea,
mesteacănul acela. Suflete răsculat,
de ce-mi spulberi liniştea trupului,
Sub coaja albă sufletul meu
să-nfrunzească în splendoare. cu sclipirile dimineţilor nesărutate,
cu povara petalelor roşii?
Să mă găseşti după lumina albă De ce-mi întorci stingerile
ce-o răspândesc şi-mi topeşti necontenit ningerile?
visându-te.
In memoriam
Fructele stelelor domnului profesor
Theodor Hristea
Poeţii sunt fructele stelelor
scuturate din frunze de nori. Profesorul a plecat
spre seară…
În dialog cu cerul
luminează pământul, să împartă lumina
îşi poartă cuvintele – seminţe, cu stelele.
în pântecul vântului.
O mângâiere abruptă
Poeţii sunt fructele stelelor. freamătă-n lopată
În nopţile negre suntem orfani. un plâns al lumânării
ce-ngână: niciodată...
Când dragostea ta m-a strigat
De parcă Edgar Poe
Când dragostea ta
a răsturnat, năucit,
m-a strigat
mi-au înflorit uimiri paharul memoriei
neîncăpute-n ochiul minţii. şi te-a lăsat
în noapte orfan.
Am franjurit tristeţea,
fluturii s-au scuturat Să împarţi
de fumul pământului tristeţea cu stelele.
şi-au înverzit dealurile.
Vântul albastru
Ai devenit anotimpul meu.
Auzindu-se numai pe sine,
Conturul tău
inima mea s-a crezut piatră.
Furtună în noaptea noastră.
A modelat izvoare de lacrimi
Ciocârlii, păsări ale dimineţii, şi a gonit prin scrumul peceţilor,
mă învaţă respiraţia soarelui, până la capătul lumii.
focul fără cenuşa uitării. Apoi s-a rostogolit
în cea mai frumoasă trecere,
În spumoase foşniri a vântului albastru.
se sparge tăcerea.
Strop de apă în pumnul tău, Îngheţul
sete - cercetaş în lutul iertării.

Apoi, făgăduinţa privirilor Zburam,

Întoarce floarea-soarelui în primavară
şi eu prind contur, deasupra privighetorii
precum în basme. şi deodată
am traversat
Conturul tău. linia orizontului.

Suflet eretic Vânătoarea regală

era în toi.
În amurgul zilei ce-a curs,
îşi reazămă cerul,
tremurările mov. În rădăcina soarelui
Povara necuprinselor arome am desluşit
mai pâlpâie încă, îngheţul.

Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021 97

POEZIE
Corin Bianu
COPILĂRIA CĂRŢII
Copilăria cărţii
În faţa casei de demult,
Coteţul câinelui în lanţ,
Ca efigie a veşniciei rurale.
Mai departe se înşiră acareturi sărmane,
Drept mărturii că în spatele oglinzii
Pulsează totuşi, viaţa.
Încerci să scoţi din biografie
Imaginea devenită jenantă,
Dar rămâne scrijelită
Pe fruntea ta.
Aspirație neîmplinită
Un drum al Damascului e înaintea mea;
Lumină cât cuprinde
Și bucurie, așișderea.
Dar sub caldarâm sunt înșiruite
Oasele celor plecați mai devreme
Din motive de secetă, de boli,
de neiubire.
…Saule, Saule,
De ce mă prigonești?
Dincolo de mesele la care am ospătat
Sub lumini electrice orbitoare
Flămânzeau oameni și copii,
Pe care nu i-am văzut.
O scânteie în paie ude
A fost veselia mea singulară,
Auzul mi-a adus doar iluzia
Tehnicizată
A cântărilor benedictine.
Am fost ca un orb
Pe drumul Damascului.
Încă trăiesc damaschina-ncercare,
Așteptând să fulgere marea luminare –
Saul înaintea apostolatului.
98 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Acoperământul pentru veşnicie
Năzuit de mii şi milioane de smeriţi,
Acoperământul Maicii Domnului.
O compoziţie picturală în plină mişcare,
Cu griul tristeţii și întunecimea
disperării,
Galbenul obosit al resemnării și
Ruginiul fărădelegii,
Până la verdele speranţei și rozul vital
Se înfiripă clipă de clipă.
Cea mai sigură protecţie,
Eternă şi primitoare,
Însăşi Ea, Maica Domnului,
Surâde îngăduitoare.
Biserică pe deal
Valuri încremenite în somn milenar,
Dealurile cu coame rotunjite,
Şi numai mersul meu
Îngrijorat şi grăbit,
Le face să pară alergând la infinit.
Peste verdele vegetaţiei, stins de toamnă,
Turla aurie a unei biserici
Împrăştie în seninul zării albastre
Tremurătorul dăngăt de clopote.
Ea însăşi, un clopot
Pe pământul făgăduinţei.
Reculegere
Credincioşi cu atitudini grave
Şi solemne,
În faţa icoanelor.
În ochii lor, departe-departe,
Tremură zarea albastră,
 Ca-n timpul verii
Pe deasupra lanurilor unduind. Contrast

Icoana aducerii-aminte Printre digurile de piatră ale zorilor

Tremură cu inima mea cu tot... Năvălirea zilei sparge ecluzele
Și acoperă totul în cale
Cu lumina inatacabilă.
Starea de aspiraţie

Pe ecranul imens al cerului deschis
Se arată înfiorătoare unelte
Ale Acelui, Unicul, Ce le poate desfăşura!
Sus este El,
Jos de tot eu mă aflu,
Împovărat de patimi, nostalgii şi regrete
Şi de restante datorii omeneşti.
El îşi poate coborî oricând până la mine
Mustrătoarele mesaje supraumane,
Eu nu pot urca la slava Lui,
Chiar înveşmântat în superbe înfăptuiri,
Decât cu vrerea Sa!
Aspirând la despovărătoarea
ascendenţă supremă,
Trăiesc zi de zi, ca şi când ziua aceea
Este chiar cea de mâine...
Ca-n ceaţă
La început a fost Cuvântul
Şi Dumnezeu a fost Cuvânt,
Iar eu ce sunt?!
Îndărătnic și nehotărât,
În neagra mea haină bicisnică,
Urc pe acoperișul roșu
Profilat pe cer de azur,
Fluturând de zor
Flamura zdrențuită a condiției umane.
Straina de zbaterea mea,
Lumina le pune în valoare.
De la efect la cauză
Omul, pământ însuflețit,
Sau agregatul mineral cu suflet
Închis în colivia-i osoasă,
A auzit ori i s-a părut că aude sau vede
Sunete și imagini de care nu era capabil,
Și a inventat ființe care să le exteriorizeze
Realitatea tangibilă.
Minotaurul, Centaurul și celelalte,
Culminând cu Struțocămila Cantemira,
Au răspuns cu brio
Pornirilor omenești subiective,
Dar realitatea lor era paralelă,
Omul perfect sau măcar Supraomul
Sunt doar la Orizont
și se depărtează o data cu el.

Putea-voi fi cuvânt al Cuvântului, Ca și cum eu m-aș mai naște o dată...

Dacă n-ar fi o sfidare
A condiţiei umane,
La adresa Supremului Demiurg.

Totuşi, eu cuvântez!

O, Doamne-al meu, cum să mă luminez?!

E întrebarea mea, iconoclastă?

Sunt oare un rebel, un renegat,
Ori doar supus poruncilor divine?!...
Te caut Doamne, să-mi edific rostul –

Dacă exişti în mine, chiar şi-un strop,

In mână cumpănind şi cinstea şi păcatul,
Milostiveşte-mă cu calea-adevărată…

Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021 99

POEZIE

Florea Turiac

AȘ VREA SĂ VII

Aș vrea să vii Se pierd în zare

Unghiuri de viaţă,
Aş vrea să vii încătuşat de stele Un fir de aţă...
Să calci în sec pe-o tinichea neghioabă Apoi dispare...
Să tragi în vânt, dar să împuşti nacele
De îngeri albi şi să-i înhami la roabă Dincolo de năzuință

S-alergi nebun pe raze de luceferi Am cules apus de flăcări

Ce trebuia să-mi spui să-ţi frigă gura Din regatul unui prund
Să-ţi ardă-n suflet dorul de petreceri Nuferi albi spre odihnire
Să-ţi uiţi în ploaie, ruginind – făptura Între pleoape să-i ascund
Fugind de noi Calme-n cercuri de lumină
Orele se-alung în timp
Copilăria-mi curge ca un izvor prin oase
Vântul spulberând nisipul
Şi, Doamne cum în mine atâtea vieţi destramă –
Cum sună iar arginţii prin pungi de vreme roase Treaptă altui anotimp
Acelaşi cer la Caruri cai-licurici înhamă
Dincolo de năzuinţă
Fugim de noi şi iarăşi ajungem tot la noi Arde flacăra-n amurg
Suntem balanţa care ne cântărim tăria Eu scrutând în nemişcare
Şi mai vânăm cu puşca prin cărţi acelaşi soi Stau de veghe – demiurg
De înţelepţi ce încă declină cu mândria
Va trebui, Domniță
Mai strigă încă Laocoon dar nu-ngrozit de şerpi
Şi mielul de osândă stă-ngenunchiat pe cruce Va trebui, Domniţă, să-mbraci o haină albă
Doar înflorirea calmă ce se strecoară-n ierbi Când fluturii sorb roua ce picură-n frunzar
Aceeaşi bucurie în inimi ne aduce. Şi lasă ca fiorul ce îl ascunzi sub salbă
Să îl cobor în mine cu ochi de chihlimbar
Unghiuri
Fug corzile vocalei din clipa de osândă
Zbor de cocori Vuind precum în struguri o fierbere de must
Între ţinuturi Împodobite păsări – luceferi – stau la pândă
Din patru vânturi Când din talazul vieţii cu lăcomie gust
Văd deseori.
Va trebui, Domniţă, în păr să-ţi prinzi ninsori
Glasuri profunde, S-alunec blând sub pleoapă-ţi precum o amintire
Melancolie Zamolxe-nsămânţează pe chipul tău erori
Ce mă îmbie Când zei îmi stau de pază şi mă gătesc în mire
Nu-i pot ascunde.
Pentru durerea ierbii
Aripi planează
Lui G.V.
Cu depărtarea,
Suspină marea,
Cerul oftează. Nicicând urma pierdută n-ai s-o mai regăseşti
Căci m-ai rănit cu gândul de-adio pân-la os
Aşteaptă iarna Vom înflori-n rugina coroanelor regeşti
Ger să coboare, Şi vom prăda – ca vulturi – stele plutind în jos
Plânge o floare,
Tremură marna. Strig clipele de bine să-ţi lumineze paşii
Pentru durerea ierbii din sufletul meu lin

100 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni

 Târziu ca o chemare în nopţi geroase, ca şi
Cum trupul de uitare se spală cu venin Venind spre sărbătoare

Vom mai putea odată prin lebedele vinei Eu am fugit de tine când te-am simţit venind
Să ne privim tristeţea ca-n nişte reci oglinzi Ca-n drumul despărţirii să fie sărbătoare,
Eu m-am dorit luceafăr – tu stea în jocul cinei Dar ţi-ai aprins pe frunte luceferi de argint
Din care vii cuminte şi înspre care tinzi Să hăituieşti vânatul venind spre vânătoare

Scurgerea orelor Când totu-i deopotrivă – şi ura şi iubirea

Se-nceţoşează drumul pe care îl alegi
Orele curg – Şi-abia atunci când sclavă îţi vei învinge firea
Sângele zorilor Vei dobândi virtutea coroanelor de regi.
Şi-al înserărilor,
Până-n amurg. Şi poate ochiul vieţii îşi va pricepe vina
Când blânzi ne urmăresc aceiaşi tineri zei
Mereu profan Dorind să ne adune sporind în noi lumina
Timpul ne năruie Mărturisim păcatul dinspre un nou temei
Veşnic ne dăruie
Chipu-i viclean... *
**
Piatră hotar
Pună iubirilor Din renunţare
Şi despărţirilor Pentru culegere
Cununi de jar. A mea alegere
Rămâi, tu, floare...
Astfel azur
Va fi durerilor Că-n dese rânduri
Şi întristărilor Vrea să îmi secere
Jur-împrejur. Chipul în trecere
Tristele gânduri
Iepuri cu soarta-n gură
Şi ia aminte:
Vreau clipa de uitare să-ţi răzvrătească chipul
Vin supărările
Iepuri cu soarta-n gură s-alerge în declin
Cu întristările,
Astfel timpul-clepsidră ce numără nisipul
Copil cuminte!
Se va opri o clipă şi va porni mai lin
Chipul de lut
Nicicând durerea ierbii nu va-nflori belşuguri
E doară pulbere
De se-nroşeşte zarea sub un apus bolnav
Ce va s-o spulbere
Grăbit să te mai caut te voi găsi în muguri
Curgând ca o lumină şi-am să te sorb hulpav Visul trecut.

Noi am trecut de spaima de a ne şti fragili Amintindu-ți

Căci îngeri reci prin frunze se lasă lunecând Lui C. A.
Lupi de tristeţi ne muşcă sub lună şi agili
Neştiind, înspre capcane se vor lăsa visând Luna înserării bată
Printre frunzele subţiri
Vânând copilăria Amintindu-ţi încă-o dată
De trecutele iubiri.
Să ieşi în prag Domniţă – te mai aşteaptă prinţul
Venind dinspre baladă cu cântec sub armură Stele-n cer să şadă treze
Când mari puteri în taină hălăduiesc în Sfinxul Cu iubirea mea şi cate
Tărâmului de fiare vânate-n nopţi de ură Pururea să lumineze
Frunţile nevinovate.
Cum îşi avântă pasul printre câmpii de pâine
Şi rătăceşte singur uitând ce-o să se-ntâmple Ce-a fost greu atunci să-nvingi
Trecând precum lumina Şi din dragostele cele
din noapte înspre mâine Numai tu să poţi să stingi
Coloana împlinirii îi va-nflori sub tâmple Însetarea gurii mele.

Întinsă este calea aceluia ce sclav De atunci să-mi fii stăpână

Se-arată-a fi când totuşi ochiul îi stă la pândă Viaţa toată şi mereu
De îşi reţine pasul cu-atâta-i mai hulpav Pe-a ta frunte să rămână
Vânând copilăria de linişte flămândă Urma sufletului meu.

Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021 101

POEZIE PENTRU COPII
Flori Bungete
VINE TOAMNA
Vine toamna
– Au mai rămas doar câteva...
– Ce... câteva?
– Zile de vară!
– Și ce se-ntâmplă?!
– Chiar nu știi?!
Îngălbenește frunza iară!
– Îngălbenește frunza-n pomi?! Se poate
oare-așa ceva?!
Abia aștept! Eu n-am văzut pom galben,
toată viața mea!
– Da, că și bătrână ești! Abia ai împlinit
vreo două luni de zile, de când ai răsărit.
Așa vorbeau, pe seară, când vremea se răcea,
Regina-Nopții,-n floare, cu o micuță
stea.
– Dar tu cât ești de mică, ești oare mult
mai mare?
Eu de aici te văd...te văd... strălucitoare!
Nu îmi dau seama cât de mare sau cât de
mică ești...
– De mult sunt sus pe cer și știu multe
povești!
– Povești cu zâne și cu zmei, cum spun
bunicii la nepoți?
– Povești cu anotimpuri știu și vi le
spun, pe rând, la toți.
Acum e vremea Toamnei și spun a ei poveste,
că vara e pe ducă, de somn se pregătaște.
– Hai spune, spune-o dată, abia aștept s-
ascult!
– Toamna e anotimpul cel mai bogat și-
avut.
Și seamănă, și-adună, de mii și mii de
ani,
Ea este o grădină, este un Colț de Rai!
Când blândă, când haină, când umedă,
când rece,
prin toate stările, frumoasa Toamnă
trece.
Îngălbenește frunza, iarba o ofilește
și păsările, toate, din codru le gonește!
– Așa-i de rea, zice-ai că-i bună...
Să te-nțeleg...îmi trebuie o săptămână.
– Îți trebuie o viață, dar sigur nu a ta,
O viață-n ani lumină, de pot să zic așa!
– Iar m-ai băgat în ceață, ce-i aia...ani
lumină?!
102 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
– O viață lungă – adică, ce n-o ai în
grădină.
Dar lasă asta-acum, tu ești...sezonieră.
Da ce frumos miroși!!!...- Sunt totuși
efemeră!
Chiar tu ziseși c-am viață scurtă,
însă pe mine, nu asta mă frământă.
Mă tot întreb: cum or s-arate toți pomii-
ngălbeniți?
Îți spun tot eu, ascultă: vor fi
cam...veștejiți.
Apoi vor fi, din ce în ce mai goi,
c-așa e cum se zice...Toamna pe la noi.
Vor fi și ploi, și vânturi, va fi și vai de
tine,
ai să te zgribulești, ascultă-mă pe mine.
Exact cum ți-am mai zis, Toamna e
schimbătoare,
bogată peste fire, însă...necruțătoare!
Covor de brumă
Covor de brumă a-așternut
Toamna peste câmpie,
Peste păduri a aruncat
Mătase arămie.
Ușor, ușor, ea se destramă,
Rămân copacii goi,
Se strâng în cârduri mari cocorii,
Să plece de la noi.
Din urmă vine iarna rece,
Prea mult a așteptat,
Pândește toamna ca să plece,
Cu noi să stea la sfat!
Lacrimi de toamnă târzie
Se-ncură vântul prin grădină,
Aplecând de la tulpină,
Câte-un pom mai subțirel,
Fără să-i pese de el,
Că e mic, neputincios,
Îl apleacă până jos,
Așternând sub el covor
Din frunze, multicolor.

Șuieră nebunul vânt
Și-l apleacă la pământ,
Lăsându-i crengile goale.
Apoi, pleacă peste vale,
Să zboare frunza din vii
Și puful de păpădii,
Să scuture florile,
S-alunge păsările.
Bate vântul peste zi
Și stoarce din norii gri,
Lacrimi de toamnă târzie
Și multă…melancolie!
Nu mai fi haină, toamnă!
Nu mai dezbrăca copacii
Tot mereu în prag de iarnă,
Lasă-le haina în spate,
Nu mai fi haină, Toamnă!
Nu mai alunga din codrii
Stoluri mari de păsărele,
Lasă-le și peste iarnă,
C-or fi oboist și ele!
Călătoare-s tot mereu,
Căutându-și altă casă,
Că ești, tu, Mărită Toamnă,
Aprigă și arțăgoasă.
Știu, vei spune: „Sunt bogată,
Drept urmare, fac ce vreau!”
Nu-i așa, să am pardon,
La-ntrebări am să te iau.
Tot ce-ai strâns acum în brațe,
Singură le-ai săvârșit?
Hai, răspunde la-ntrebare:
Iarna oare a dormit?
N-a cernut zăpadă groasă,
Mantie peste ogor,
Ținând cald și umezeală,
Să crească toate cu spor.
Nu uita de Primăvară
Câte a mai semănat,
Și-a plouat, din când în când,
Să fie rodul bogat!
Și-apoi, Vara, cea cu soare,
Cât a copt și-a rumenit,
Să ai tu ce aduna…
Vreodată le-ai mulțumit?
-N-am făcut-o, ai dreptate,
Dar să știi că nu sunt rea,
Poate un pic răsfățată,
Așa este firea mea!
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Dar le mulțumesc acum.
Să pot aduna de toate,
Iarna, Primăvara, Toamna,
Au muncit pe săturate.
Însă ceea ce îmi ceri,
Iartă-mă, nu pot schimba…
Este bine rânduit:
Cine pleacă, cine ba!
Cât privește…dezbrăcatul,
Cum o spui tu, metaforic,
E o lege a naturii,
Pentru pomi, e euforic!
Stăpână-i toamna!
Îmbrăcată în alămuri,
Umblă toamna, despletită,
Vânturând prin lumea toată,
Câte-o frunză ruginită.
Roua-a transformat-o-n brumă,
Soarele l-a îmblânzit,
Și supus, el pleacă zilnic,
Mai devreme-n asfințit.
Plâng copacii în pădure,
Presărând peste pământ,
Frunze moarte, veștejite,
Lepădând al lor veșmânt.
Printre crengile golașe,
Șuieră vântul a jale,
Pus-a toamna stăpânire,
Peste ce-a-ntâlnit în cale!
La plimbare
S-a îmbrăcat în galben toamna
Și a pornit-o peste sat,
Din loc în loc, cu dărnicie,
Frunze-arămii a presărat.
Apoi din fire nevăzute
Tesu covor de brumă albă,
Și-l așeză cu multa grijă
Peste pământ și peste iarbă.
Stârni și vântu-n goana ei
Și ceață a împrăștiat,
Iar soarele l-a țintuit
Mai sus pe ceru-nalt.
Din când în când mai cerne -usor
Prin sita ploaie rară,
Peste pământul însetat
De arșița din vară.
Adună toamna-n drumul ei
Tristețe, bucurie,
Iubiri de-o viață, despărțiri,
Și multă nostalgie...
103
PARODII
Kir Papas
PAPAS – PARODII
În jurul unui divorț
Mișu St. Popescu vrea să divorțeze.
Lung prilej de vorbe și de ipoteze!
(George Topîrceanu)
Aflase de prin lumea lată
Că-i carte prea de mulți citită,
Dar nici așa de smotocită:
Și pagini lipsă, și erată!
Și ea trăise ani de dramă
Crezând că el e-o epigramă...
Așa trecură anii vraf
Lângă un soi de epitaf.
Ea – cărticica smotocită,
El – epigrama fușerită:
Divorț ratat, cu circotecă,
Pe-un raft... într-o bibliotecă,
Pentru că el întinse velă
Către o tânără nuvelă,
Iar ea, pentru că nu e toantă,
Spre epigrama tare-n poantă.
Povestea, scursă printre rânduri,
S-a derulat când, stând pe gânduri,
A adormit un anticar...
Visând – cum altfel? – literar.
Ce dos frumos aveai, iubita mea...
(Emil Brumaru)
Și-am încălecat savant
Dosul tău exasperant
Care-și bulbuca în curbe
Pizme pentru-ntreaga urbe...
Și ți-am măsurat cu incii
Giocondeala lui da Vinci
104 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Și-am încălecat vibrant
Pe pardonul tău frapant,
Ca pe-o șa cu puf și zegras,
Pintenând ca pe un Pegas...
Și-am încălecat noptatic
Dosul tău electrostatic,
Dar și electromagnetic,
De urlam ca un bezmetic:
Pentru că-i total excentric
Să produci curent electric
Dintr-un dos de fată mare,
Pân`la electrocutare!
Cântec naiv (Emil Brumaru)
Când trecea fecioara lui Brumaru,
Sponsor generos era avaru`,
Psalmi cânta eviscerat Râmaru.
Limbile pendulului statornic
Învârteau, ca galbenul datornic,
În sens invers acele de ornic.
Coapsa ei – elipsă truditoare,
Șoldul ascunzând aspiratoare...
Răspândeau divorțuri în pridvoare.
Ochii ce băgau bărbații-n vrie,
Gura mătăsoasă și mierie
Adiau un vânt de pușcărie.
Pielea ei de gemă translucidă
Fluturi avorta de prin omidă,
Soața se topea efemeridă.
Sânii ei, crăpând în dame fiere,
Prăvăleau – ca pe coleoptere –
Juni piloți de prin elicoptere.
Ci mai rece decât andezitul
Le dădea poeților cu flitul...
Afar` de Brumaru, aiuritul.
Oferind cu buze-muze daru`,
Ea era fecioara lui Brumaru.
 Foaie neagră (Emil Brumaru)
Frunză verde de Vlahuță,
În trifoiul din căruță
Să-mi dai sufletul să-l sorb
În galop de tânăr roib,
Unde fluturi bleumarin
Cu metrese-acvamarin
Depun ouă de mărgean
Între craci de măghiran.
Și iar iarnă de Coșbuc,
Ce-aș mai frânge un coltuc
Drept din torsul tău calin,
Să-l aghesmuiesc cu vin,
Să îl port în cer de gură
Ca pe-o cuminecătură
Și să-ți fur, în ritm de polcă,
Perla tăinuită-n scoică.
Cârn mistreț de Augustin,
În tarlaua cu pelin
M-aș umple de dulce-amar,
Nu ca puștii, ci mai rar –
Cu nesații de lăcustă...
Tu în gaci și eu în fustă,
Cu sete de sugativă,
Sub roți de locomotivă.
Grea amantă de Cioran,
Cu triunghi de astrahan,
Iar mă sari, mă tragi pe sfoară
Cu carnetul de fecioară.
Zăvorâtă-n turn de plumb,
Nu ți-ai descheia un bumb.
Fă, da-te-ar de gol talanga!
Rugini-ți-ar pe sub tanga!
Cântecel (Emil Brumaru)
Oh, tangaje ruginite
Într-al valsului frunzar!
Din gutui se-arunc pepite
Ca-ntr-un rit suicidar...
Oau, cum fluvii odorale
De prin sângele din buturi
Vin în haite vesperale
Până-n gurile de ciuturi!
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Ah, cum cad – sucite-n noduri –
Nucile din cioc de cioară
Și cum bat în ritm de corduri
Valțurile-n vechea moară!
...........................................
Vai, pisicile de-Angora
Ridicară la pătrat
Albul nins peste Zamora,
Albul de bicarbonat!
Să nu uit că sunt poet (1977)
Emil Brumaru
Poetul trebuie să scoată
Metafore din carcalaci,
Boem și tandru să socoată
Cadastrul tinerilor craci.
Cămara fie-i să prospere
Cu cercuri date prin mătăsuri,
Cu cârlionți și hemisfere,
Cu cricuri ce ridică păsuri!...
Poetul trebuie să aibă
Știința de-a rămâne mut,
Oca de măsurat la dalbe
Și un joben din roz cernut.
Poetul trebuie să-și lege
La degete țigări de foi
Și un arcuș ca să-i dezlege
Sonata Lunii prin trifoi.
Ca și un peplum virginal –
Să-l sfâșie cu moi cuvinte,
Plus dirijabil personal –
Să-l plimbe printre cele sfinte.
Să știe a lătra la lună,
În esperanto, curcubeie;
Să știe nopților să spună
Cum crește-n mladă o femeie.
Poetul trebuie să aibă
La teșcherea fete morgane,
Să vadă galaxii-ntr-o zgaibă
Și-n logaritmi... crescând organe.
105
POEZIE

Ion Livede

RUGĂ

Rugă Când ne depănam în șoapte

Dragostea, în cuib de lunci.
Doamne, dă-mi din brazdă pâine
Să o-mpart cu cel sărac, O, nu voi uita nicicând
Și dă-mi soarele de mâine Ochii tăi ca două stele,
Dorul inimii să-mpac. Luminându-mi gândul blând,
Mângâind dorurile mele!...
Dă-mi credință, dă-mi iubire
Pentru tot ce-i bun și drept, Tandra iubire
Vis curat de primenire,
Gând cucernic și-nțelept. Frumoaso,
Iubirea e departe,
Și dă-mi, Doamne, învățătură Undeva, în zarea albastră,
Să privesc senin la cer, Unde cerul surâde fericit,
Din gând bun să fac cunună, Mângâiat de blândele raze de soare.
Din iubire – juvaier. Acolo,
Zarea e mai albastră
Apă limpede dă-mi, Doamne, Ca oriunde,
De izvor din vârf de munte Iar Iubirea e mai dulce
Și speranță dă-mi, Părinte, Și mai tandră
Dorul inimii s-ascult. Ca oricând.
Hai, frumoasa mea,
Dă-mi iubire, dă-mi putere, Fericiți să plutim
Să-mi slăvesc în lume neamul, Spre zarea albastră!...
Să-i ung sufletul cu miere, Repede, repede să plutim,
Să-i cânt limba și aleanul… Spre zarea albastră,
Spre cerul senin!...
Am iubit cândva o fată
Acolo, de când ne așteaptă
Dulcea, tandra Iubire!...
Am iubit cândva o fată
Cu ochii vii – două mărgele -,
Avea gura-nmiresmată De ce?
Cu parfum de micșunele.
De ce,
Zâmbea soarelui și lunii, Frumoasa mea,
Păru-i unduia pe spate, Dimineața, în zori,
Avea glasul blând al mumii, Surâsul tău e mai dulce
Buze noi, încireșate. Și ochii tăi sunt mai senini
Ca albastrul îndepărtat al cerului?
Se-ntrecea în cânt cu marea Poate că, în dimineața aceasta,
Și dansa cu suflet pur, Visul tău de iubire
Avea gând senin ca zarea, S-a trezit odată cu soarele
Ochi – scânteie de azur… Și, fericită, alergi desculță
Prin grădină,
Frumoșii ochi La cireșul nostru înflorit,
Pentru a-i săruta mirată
Ce ochi ai, frumoasă fată! Dulceața petalelor…
– Blânzi, albaștri ca cicoarea… De ce,
Ți i-am sărutat odat, Iubita mea,
Când suia luna cărarea. Noaptea târziu,
Când liniștea s-așterne peste sat,
Îi visez și zi, și noapte… Privești mirată cerul înstelat
(A trecut mult timp de atunci), Ți-ți ridici brațele

106 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni

 Spre nemărginirea albastră?
Poate că visezi,
Din albastrul îndepărtat,
Să furi o stea
Și să o ascunzi în casa noastră mică,
Pentru a-ți lumina,
În noaptea târzie,
Visul de iubire…
Tainica iubire
Când te zăresc, Frumoaso,
Dimineața, în zori,
Când soarele vesel sărută Pământul,
Mi se pare
Că lumea toată e frumoasă
Ca tine.
Când te-mbrățișez, minunato,
În amiaza fierbinte de vară,
Mi se pare
Că ochii tăi adânci
Ascund misterioase scântei
Din nemărginitele zări albastre.
Când te sărut, iubito,
În tainica noapte târzie,
Mi se pare
Că visătoarele stele
Strălucesc și mai tare
De dragul surâsului tău…
Cartea
Carte, prietenă de-o viață,
Cântec dulce, vioriu,
În veac greu, mi-ai fost povață,
Cântec drag mi-ai fost, și viu!...
Sprintenă ca o copilă,
Inimii mi te-ai deschis…
Te-am visat filă cu filă
Și te-am sărutat, în vis.
Te-am purtat la sân, pe vale,
Prin câmpiile mănoase,
Și-am-mpărțit perna cu tine,
În nopți lungi și friguroase.
Te iubesc, carte frumoasă –
Dulce fagure cu miere!...
Ești comoara mea din casă,
Cântec, vis și mângâiere…
Cântec de primăvară
Primăvară, primăvară –
Vis de cântec și de soare,
Ai adus lumină-n casă,
Hărnicie pe ogoare!...
Primăvară, primăvară –
Vis senin și poezie,
Ai sădit iubire-n suflet,
Flori, pe deal și pe câmpie!...
Primăvară, primăvară –
Vis în zbor de rândunele,
Ai țesut, în strat de iarbă,
Covor viu de viorele!...
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Primăvară, primăvară –
Vis senin de dimineață,
Ai sădit în gând lumină,
Dar de dragoste, de viață!...
Dimineață albastră
În dimineața albastră,
Cu soare palid,
Iau Iubirea de mână
Și-o plimb pe cărările toamnei…
Ce cald este sufletul!
Ce răcoare e-afară!
Iubito, e toamnă târzie!...
În văzduh e răcoare…
În ramuri,
Foșnetul frunzelor veștede doare…
Pe deal, pădurea pare pustie –
Tremură de frig, în ceața cenușie…
Unde-i sunt cântătorii – colindătorii?
Spre care zări albastre
Au plecat,
Ducând dorul
De plaiurile noastre?...
Sus, în vârful pomilor,
La amiază,
Cuiburile goale
Oftează…
Unde-i sunt chiriașii-drăgălașii?
Iubito, este toamnă târzie…
Afară este frig
În suflet,
Vis de iubire adie…
Zâmbet
Nimic nu este mai frumos
Ca zâmbetul unui copil,
În dimineți cu soare
Și cer senin!...
Din zâmbetul său senin,
Ca seninul ochilor,
Izvorește Iubire
Pentru tot ce-i frumos
Pe acest Pământ…
Nimic nu este mai frumos
Ca zâmbetul unei mame,
În amiezi fierbinți de vară,
Când își leagănă Odorul la sân,
Căutându-i duios:
„Nani, nani, Pui frumos”…
Din zâmbetul său preacurat,
Izvorăște Iubire
Pentru tot ce-i frumos
Pe acest Pământ…
Nimic nu este mai frumos, Iubito,
Ca zâmbetul tău,
În prag de seară,
Când licărul albastru al primei stele
Vestește noaptea visării…
Din zâmbetul tău dulce,
Izvorăște Iubire
Pentru tot ce-i frumos
Pe acest Pământ!...
107
POEZIE
Grigore Grigore
PUTEREA GÂNDULUI STĂ ÎN TĂCERE
Puterea gândului stă în tăcere
Puterea gândului stă în tăcere
Puterea ochiului stă în vedere
Puterea dragostei stă-n mângâiere
Puterea faptelor stă în plăcere
Sufletul meu bate la tine-n poartă
Tu te priveşti oricând cu mare artă
Într-o oglindă care n-a fost spartă
Şi care te arată şi te iartă
Frumoasă şi în starea ta cuminte
Despovărată-n taină de cuvinte
Visând la mama cu un dor fierbinte
La tatăl iubitor de cele sfinte
La ţara ta, sub forma ei de pâine
La-nţelepciunea lacrimii de mâine.
La tine-n suflet şi la noi în ţară
La tine-n suflet şi la noi în ţară
Aceeaşi iarnă şi aceeaşi vară
Acelaşi frig ce iarna îl îndură
Şi vara, cam aceeaşi grea căldură
Doar tu lipseşti, pentru a câta oară
Doar anii trec atât cât să nu-ţi pară
Doar depărtarea dăruie şi fură
Şi doar iubirea dăinuie şi-ndură
Doar noi prin aer şi uşori pe vânturi
Doar noi pe ape şi chiar pe pământuri
Şi între noi o clipă de tăcere
Care-a-nvăţat şi să spere
Că tu în tine te împaci cu greul
Şi eu în mine te păstrez cu Zeul.
Mă fac eu mare şi mă fac eu tare
Mă fac eu mare şi mă fac eu tare
Şi evadez din semnul de-ntrebare
Şi-o să fiu drept ca semnul de mirare
Şi-o să mă urc pe raza mea de soare
Ca Făt Frumos voi merge pe cărare
Şi pasul meu va fi o încântare
Şi vorba-mi va avea miros de floare
Şi gust de apă vie din izvoare
108 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Şi voi fi ferm în mare bunătate
Şi darnic în iubire peste poate
Şi împletindu-mi visele, pe toate,
Îmi voi trăi viaţa-n demnitate
Cinstindu-mi ţara ce mi-a dat părinţii
Iubind pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii.
Mă rog la tine, Doamne, să te-nduri!
Mă rog la tine, Doamne, să te-nduri!
Să vezi și omul, dar și omenirea,
Așa cum un copac Ți-aduce știrea
Că vine din noianul de păduri
Și că statornicia îi dă firea
În cercul lui de paznici și de furi
Unde sunt legi și unde sunt figuri
Care trezesc în taina lor uimirea.
Mă rog la Tine și mă rog la sfinți
Și din părinte trec în alți părinți
Spre încleștarea focului din dinți
Și luminarea celor ce cuminți
În carnea lor și-n sângele lor drag
Dau inimii o ușă și-un alt prag.
O, Doamne! Dă-ne azi înțelepciunea
O, Doamne! Dă-ne azi înțelepciunea
De-a ne iubi pe noi și stirpea noastră
Și înrolați la pasărea măiastră
Să împlinim cât mai curând minunea
De-a fi precum în sânul mamei noastre
Și-n tainica lumină-n timp de pace
Când libertatea noastră se desface
Ca un copac prin ramure albastre!
Frumosul chip al facerii de bine
Care ne dă puterea suverană
De-a mai păstra-n zidire înc-o Ană
Pentru sfințirea lacrimei depline
În care ne închidem cu mândrie
Ca să fim demni de-o nouă Românie.
O viață lungă sau o lungă moarte
O viață lungă sau o lungă moarte
Zi doctore ce crezi că ne desparte?
Sau crezi că într-o zi avea-vom parte
Să ducem poezia mai departe

Pe culmile unei sublime arte
Uitând nedumeririle deșarte
Care vor fi păstrate într-o carte
Scrisă în drumul nostru către Marte?
O, doctore! Să te împaci cu mine,
Să ne-ngrijim de cel ce intervine
Să ne schimbăm în două figurine
Doi cățeluși sau două balerine
Care privesc atât cât se cuvine
Spre vinul care fierbe în ciorchine.
Vine un val de grea singurătate
Vine un val de grea singurătate
De sus în jos, din față și din spate,
Să ne cuprindă și să ne arate
Cine pe cine pupă când mai poate
Cu ora și cu ziua și cu anul
Cu cel ce-aruncă toată ziua banul
Cu-n prinț de boabe coapte, grandomanul
Care-a mutat în vremuri noi arcanul,
Căci nu mai știe nimeni care-i rostul
Și nici nu mai pricepe adăpostul
În care stă închis mâncându-și postul
Care-l dezbracă să-și plătească costul
Încoronării lui la dus nimicul
În oastea care-n luptă-mpinge dricul.
Poate că da. Poate că nu. Se poate
Poate că da. Poate că nu. Se poate
Să se întâmple-n noi acea minune
Care cu leacul ei să ne răzbune
Pentru ce-am spus și n-am avut ce spune
Împovărați de-atâtea nestemate
De care doar în vis putem dispune
Ca să ne-adune și să ne-mpreune
Până-n biserici ca să ne cunune
Și în mișcarea noastră printre stele
Să ne lăsăm picioarele-n obiele
Și-obielele în cizmele de piele
Strălucitoare, dar fără pingele
Și să ne plângem cui ne mai ascultă
Că libertatea e doar o insultă.
Pentru bătrâni n-a existat vreodată
Pentru bătrâni n-a existat vreodată
O țară doar a lor și cu speranțe
Prin care trecători fără distanțe
Să-și ducă viața tocmai vindecată
Nici pentru boli, oricât ar fi de rare
Și suportabile de cei bolnavi,
Nu ar fi țări n-ar fi nici doctori bravi
Să ducă sănătatea pe picioare.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Un singur leac visam cât vrea speranța
Și doar cu ea în gând plutim ușor
Târându-ne pe coate într-un zbor
Care inclină între pori balanța,
Ca-n apa din fântâna cu oglindă
Să-și vadă chipul cel ce vrea să-l vândă.
La ce să te gândești și la ce nu
La ce să te gândești și la ce nu
Vor mai trece anii cum trecură
Anii ne fac daruri și ne fură,
Când nu ne-așteptăm și chiar acu’
Poți ieși doar până-n bătătură
Dacă nu cumva stai la etaj –
Poți purta în suflet mult bagaj
Dacă îl primește și îndură,
Dar în gând ești tot cu Dumnezeu!
Tot în gând spui multe rugăciuni
Și-n speranțe stranii te aduni
După greu îți vine tot mai greu
Și te temi c-așa va fi mereu
Că pe Dumnezeu nu poți să-l suni.
Mă gândesc la mine și la viață
Mă gândesc la mine și la viață
Mă gândesc că trece-o primăvară
Și c-o să rămânem cu-o povață
De a sta în case și la vară.
Mă gândesc ce mult o să ne doară
Izolarea asta dubioasă
Care a-nceput deja să pară
Din adânc de lacrimi triste scoasă.
Pe o stradă, iată, trece omul!
Eu scriu poezii la telefon
Iar când vreau să înflorească pomul
Pun o literă sub un buton
Să se vadă și-apoi să se știe
Că trăim și printr-o poezie.
Doamne! Dintre lacrimi fericite
Doamne! Dintre lacrimi fericite
Îmi aleg cuvinte potrivite
Care la citit să ne invite
Ca niște mirabile ispite
Și din multe gânduri rătăcite,
Unele atâta de cumplite
Ca-n aceste zile oropsite
Cu dezamăgiri căpătuite,
Vin cu-n deget ridicat spre tâmplă
Doar un deget să ne-arate locul
Care ne dă dreptul la-ncins jocul,
De-a trăirea care se întâmplă
Pentru că Tu ești marea instanță
Și tot Tu ești ultima speranță!
109
POEZIE
George D. Pite
TĂCUTE TRECERI
Tăcute treceri
Tăcute treceri mai adie încă
Pe străzile pustii, de mult uitate,
Din neştiute rădăcini străbate
O lacrimă de dincolo de stâncă.
Îmbrac în raze stele nemişcate
Şi şlefuiesc lucirea lor adâncă,
Ca-ntr-un coşmar hienele mănâncă
Iluzii reci din gânduri eşuate.
Aş vrea să urlu, vocea nu m-ascultă
Să spintec minţi cu spada ruginită,
Străfulgerând cu patimă ocultă
Nimicul trist tronând pe-a mea ursită,
Şi mă preling într-o prostie cultă
Din ultima clepsidră nenuntită.
Revii târziu
Revii târziu doar ca să pleci devreme
Din inima ce tresărea stingheră,
Iluzie cu soarta efemeră
Pe valuri săgetate de trireme.
Cu pasul tău şoptit de baiaderă
În care vântul răvăşit mai geme,
Balans între divin şi vechi blesteme
Şi vis în care nimeni nu mai speră.
În părul tău un stol de corbi se-adună
Cu ochi arzând spre punţi neliniştite,
Eşti tremur viu în noaptea mea străbună
Hotar pribeag pe drumuri răsleţite,
Tril luminos, vindecătoare strună
Şi poartă către lumi nebănuite.
Prin jgheaburi stâmte
Prin jgheaburi strâmte doborând zăplazuri
Se răsucea furtuna-n ritmuri stranii,
Rafale reci mitraliau golanii
Trăgând căciuli soioase pe grumazuri.
La geamuri reci plângeau în pumni ghiorlanii
Rupând de frică putrede pervazuri,
Se întreceau vântoasele ceaprazuri
Scrâşnind din dinţi în jalnice litanii.
110 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Năprasnic tunet spumegă vâltoarea
Ca la un semn deslănţuirea tace,
Sinistru-n hăuri caută salvarea
Dispare noaptea-n găuri de răgace,
Şi-apare mândra lună în splendoarea
Unui covor astral pe-un cer de pace.
Se prinde-apusul
Se prinde-apusul în a umbrei horă
Sticleşte neaua-n ramuri îngheţate
Se-aprind lumini în ceruri depărtate
Un ceas dogit anunţă altă oră.
Tăcute linişti trec neobservate
Ascunşi în ceţuri, munţii ne ignoră,
Doar plopii ne-nţeleg şi ne adoră
Salvându-ne din lumea de păcate.
Tânjind după-mplinirea clipei noastre
Uităm pe-o avalanşă frica oarbă,
Şi ochi în ochi, printre ninsori albastre
Vopsim cu maci câmpiile de iarbă
Ştergând de lacrimi vocile sihastre
Ca împreună vecii să ne soarbă.
Stăm la taclale
Stâm la taclale pe un colţ de lună
Scăldându-ne în marea de-ntuneric,
Uitând că nu mai suntem pe generic
Dar prin miracol, suntem împreună.
Spălaţi de amintiri, un ţel himeric
Ţărâna milenară ne-o adună
Astrale imnuri cântă-a nopţii strună
Rescrisei vieţi furate din eteric.
Foşnesc pe alte râuri, alte valuri
Când alte triluri prevestesc apusul,
Şi alte sălcii plâng pe alte maluri
Savanţii îşi mai dau cu presupusul,
Legendele renasc noi idealuri
În timp ce viaţa îşi urmează cursul.
Salcâmii adormiţi
Salcâmii adormiţi plutesc pe unde
Cu degete absente noaptea cântă
Iar trestii unduioase se avântă
În ritmuri sacerdote de niciunde.

Din cerul ei şi luna ne descântă
Cu vorbe dulci din vremile fecunde,
Vibrând sfioasă liniştea se-ascunde
Prin iarba grea dureri se iau la trântă.
Astrale duhuri ne cioplesc destine
Şi ne adună pe cărări înguste,
Cerneala ne rescrie pe ruine
Şi zboruri cresc în aripile fruste
Ca tresărirea care ne conţine
Să lase-un semn pe frunţile auguste.
Cad fulgi sonori
Cad fulgi sonori pe lampa ruginită
Plutind misterioşi în dansuri ronde,
Dulcegi ispite şi sinistre fronde
Şăgalnic vis din clipa mult dorită,
Îmbracă brazii în steluţe blonde.
Zadarnic cată urme hămesită,
O haită prin zăpada viscolită
În cer mai zboară stoluri vagabonde.
Copiii fac iar oameni de zăpadă
Se bulgăresc, fac tumbe şi schiază,
Pe doage vechi, iar alţii vin grămadă
Cu sănii mici şi inimă vitează.
Fac îngeri în omăt în plină stradă
Doi prunci, ce şefi de ceată se visează.
Fior înflăcărat
Fior înflăcărat, el, trandafirul
Un vis sfios, cu inima fecioară,
Împerechează rime înspre seară
Pentru un gând hoinar, rebel, zefirul.
Acesta înţelese şi-ntr-o vară
I-aduse apă vie, plin potirul,
Sperând ca floarea bând tot elixirul
Să fie veşnic jună, bunăoară.
Dar, vai, un ger năprasnic dinspre iarnă
Ce face ţurţur orişice speranţă,
Trufaş sculptându-şi dintr-un crivăţ goarnă
Anunţă firii sumbra-i cutezanţă.
Pe mândrul vis prind lacrimi reci să cearnă
Plâns de-un zefir într-o umilă ştanţă.
Când peste uneori
Când peste uneori plouă cu stele
Tresar discret silabele uimite
Se-opresc din zbor talazuri zgribulite
Iar pietrele vorbesc de zile grele.
Pe-acoperişuri lungi, fumuri ciobite
Se-ascund înfricoşate-n ostreţele,
Târzii arome tac în ghilimele
Ferestre oarbe plâng foste ispite.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Jeleşte-un pescăruş pierdut pe ape
Plutind pe-un sarcofag de neputinţă,
Hodorogesc destine prin hârtoape
Un gând nebun îndeamnă la căinţă,
Când de sfârşit e începutu-aproape
Se-aprinde altă zi din suferinţă.
Cu ochi pierduţi
Cu ochi pierduţi în ceruri depărtate
În vuietul tăcerilor regale,
Pluteşti printre enigme temporale
În zvon de ciocârlii înlăcrimate.
Cuvântul tău - năvoade verticale
Care subjugă timpuri abrogate,
E pasul tău în ode-aristocrate
Iar dreapta ta-n direcţii ideale.
Cu-aripi de flori răsfeţi ploaia şi vântul
Iar soarele şi luna ţi se-nchină,
Cu mii de prunci tu dăruieşti pământul
Şi clipele de trudă şi hodină,
Şi neştiind cum să-ţi traduc cuvântul
Ţi-am spus pe scurt - lumină din lumină.
Mai caut paşii
Mai caut paşii tăi uitaţi în umbre
Pierdute pe străduţe-ntortocheate
Strivite printre semne memorate
În pietre şlefuite de penumbre.
Încă-ţi respir ocheadele-aruncate
Cu mult curaj din uragane sumbre,
Şi mâna prinsă-n ţepii de porumbre
Ce-aşteaptă ca să fie mângâiată.
Din triluri şi-adieri te recompune
Chemarea mea ce încă mai încearcă,
Dar soarele din lumea mea apune
Pe-un ţărm pustiu se mai sfărâmă-o barcă,
Cu glas sfârşit botez cu al tău nume
Stele în cerul ce-mi surâde, parcă.
Adorm oftând
Adorm oftând în patul meu de iarbă
Citind scrisori din vremuri desuete,
Cuvinte veştejite-ascund secrete
Ce-mi împletesc reci lacrime în barbă.
Te întregesc în sacrele sonete
Vechi rime obosite-ncep să fiarbă,
Vrea însuşi infinitul să ne soarbă
Nuntindu-ne-n amurguri violete.
Sălbăticite pajişti dau în cale
Perdelele de flori tulbură firea,
Seri netrăite umplu cupe goale.
Un orizont reinventând menirea
Ne scoală dintre slove inegale
Să ţesem pentru veci nemărginirea.
111
CALENDARUL CU PATIMI
Ionu Cristache
ISTORII REPETATE
Acum trei ani, expediam din cancelaria
mea de profesor în așteptarea pensiei
(care, între timp a și venit) această
„scrisoare deschisă de tot”, pentru un ceva
mai tânăr coleg de suferință..
Dragul meu, așa cum știi, am evitat
orice discuție „politică” în aerul apăsător și,
uneori, rece al încăperii școlare în care ne
vedem în fiecare săptămână, de foarte mulți
ani. Eu recunosc și că am fost, în ultima
vreme, cam nedumerit de încrâncenarea ta
metafizică și înalt lipsită de toleranță și de
argumente raționale. Ai, de fiecare dată, un
singur răspuns despre vremurile tulburate
de incompetenții care ne conduc astăzi: uită
-te, zici, la cardul tău, am primit bani mai
mulți la leafă… Și ești chiar fericit,
prietene, e un chip radios pe care-l așterni
peste tristețile acestui anotimp scufundat în
înghețuri tulburate de ceață. Zic și eu!
Ai dreptate, e inutil să mai încerc să-ți
povestesc despre puterea de cumpărare,
despre valoarea banilor, despre inflație și
despre cursul de schimb valutar. Despre
deficitul bugetar nici nu mai încerc să-ți
spun câte ceva, nu mă auzi, tu ai cardul în
fața ochelarilor înguști și îți este de ajuns.
De altfel, e foarte sigur că vom rămâne la
fel de buni amici, chiar și dincolo de inutila
mea „instruire” economică. Totuși, dacă ai
„puțintică răbdare”, poate că duci până la
capăt scrisoarea mea atât de deschisă.
Ceea ce se întâmplă acum, față de ceea ce
se întâmpla pe vremea lui Iliescu este mult
mai greu de suportat. Atunci părea să mai
existe o umbră de speranță, dar astăzi este un
timp umilitor, pentru noi toți, prin vulgaritate
și prostie, prin interesul „ăstora” care ți-au
umplut ție cardul cu bani în proces de rapidă
devalorizare, cu dorința de a-i scăpa de
închisoare pe delicvenții lor cunoscuți. Așa
cum scria o mare poetă, nu se poate să nu vezi
și să nu înțelegi că este vorba efectiv de
lucruri de viață și de moarte, de degradarea
societății. Și, mai zicea ea, în anii 90 țara era
împărțită maniheist în două părți, acum este
împărțită în mii de părticele. Îi auzi și tu pe
elevii noștri (buni, serioși, dar scufundați de
îndoielile celor ca noi): când terminăm
plecăm. Proiectul lor de viață e să plece.
Emigrarea, ca proiect de viață... Până la
urmă, văd că tu ai certitudinea, totul se reduce
la banii de coșniță. După ce vor mai crește
prețurile și va scădea tot mai mult puterea
noastră de cumpărare, vei vedea, poate, și tu,
că majorările de salarii nu au dus la nimic. De
altfel, este clar că „politicienii” de la putere se
bazează pe cumpărarea maselor prin mărirea
salariilor și pe cumpărarea lumii politice.
112 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Știi, prietene, cum se spune? Când toți
sunt vinovați, nimeni nu mai e vinovat. Îți
trimit și un fragment dintr-o carte pe care o
scriu acum: „Timpul nostru a început să
trădeze sufletul din cauza acestui trai liniștit,
probabil că asta și aștepta. Uneori, noaptea
prevestește ceva rău, două jumătăți pustii de
lună au apărut pe fereastra camerei de la
drum, în care focul se stinsese de mult în
sobă și se făcuse frig. O auzea pe bunica în
camera de alături, ofta și vorbea prin somn,
se mișca greu spre bucătărie, să mai pună un
lemn la soba cu plita încinsă, pe care apa
fierbinte nu se termina niciodată. Așa e și cu
noi, își amintea cuvintele vărului plin de
trufia singurătății din satul părăsit de
oameni, grijile trebuie să ne rămână întregi.”
Altfel, dragul meu coleg de cancelarie,
vorbele bune valorează mult și costă puțin…
Și au trecut trei ani, actorii s-au schimbat,
dar scrisoarea mea a rămas la fel de actuală.
Tot așa, aș vorbi acum despre grosolănie,
mojicie, bădărănie, mitocănie, obrăznicie,
mahalagism, necuviință, mocofănie, râtănie
sau chiar necioplire… Se spune despre un
grosolan că e lipsit de delicatețe, adică
necizelat și primitiv. Vorbind despre boierii
din vremea lui, Caragiale îi numea din topor,
cilibii și cam subțiri. Nici cu boierii de azi nu
ne facem de rușine… De altfel, grosolănia este
imitația de tărie a omului slab. Un moralist
francez scria că atunci când cineva ne
înștiințează că ar dori să fie sincer cu noi, ar
trebui să ne gândim că întotdeauna va relata
vreun episod personal, interesant doar pentru
el și ne va comunica urgent vreo grosolănie.
Mă gândesc să îi rog pe dregătorii de azi,
identici cu ceilalți de zilele trecute, să pună în
programele lor înălțătoare un „obiectiv”
strategic: un adevăr fără interese poate fi
eclipsat de o emoționantă falsitate. Greu, nu?
Cum doamnele și domnii îngălbeniți de acum,
din fruntea bucatelor, sunt iubitori de
înțelepciune, le-aș aminti și cuvintele unui
uriaș dramaturg: conversația trebuie să fie
plăcută și fără grosolănie, isteață și fără
afectare, liberă și fără indecență, pătrunzătoare
și fără dispreț față de alții, decentă și fără
falsitate. Știți cum se spune, cine e fals cu
unul, poate fi fals cu doi. De altfel, există
foarte multe lucruri frumoase pline de falsitate.
Calitățile înnăscute ale îngerilor se văd din
copilăria lor. Raiul s-a apropiat de noi cu
repeziciune. Gâtuit, fonfăit, amestecând vocale
și consoane incerte un domn premier zicea în
această toamnă, de la tribuna parlamentului
toropit, că românii sunt fericiți. Și-mi amintesc
iarăși îndemnul matinal al bunicii mele, din
ușa bucătăriei: câț d-aici!
PROZĂ
Constan a Popescu
CARTOFI PRĂJIȚI CU MĂMĂLIGĂ
Cartofi prăjiți cu mămăligă
Era meniul meu preferat, de foarte
mică. De la grădiniță. Și așa a rămas
până astăzi.
O puneam pe bunica mea să facă
mămăliguță, într-un ibricel, doar pentru
mine, să prăjească doi cartofi și să mi-i
pună, ca singurul fel admis de mine,
drept pachețelul în ghiozdanul de la
grădiniță. Nimic altceva...poate un ochi
de ou, deasupra și o ceapă tăiată în
patru...Da, era mâncarea mea preferată.
Dar dacă eu eram nepoata bunicii mele
și a lui „taica popa”, era altceva.
Mergeam prima dată într-o colectivitate,
să fi avut 5 ani, poate mai puțin...de
aceea nu prea înțelegeam ce e voie și ce
nu e permis. Dar gusturile mele erau
tabu, nu negociam peste mămăliga cu
cartofi prăjiți. Bunica fusese și ea cadru
didactic și avea niște pretenții pentru
comportamentul copiilor, nu puteai veni
la școală oricum îmbrăcat și cu orice
pachețel de mâncare la tine...
Avantajul meu era că acea
„grădiniță” se instalase în casa din față,
parte a casei bunicilor. O recăpătaseră
parțial de scurtă vreme și ei o
reconstruiseră, o reparaseră ca să fie
locuibilă și să mă primească și pe mine,
când părinții erau alergați prin țară...Ani
la rând acea casă le fusese luată și își
aveau sediul noile instituții, ale acelui
regim, iar bunicii erau cumva „fugari”,
considerați chiaburi. Tataia tăia stuf prin
deltă, bunica la Brăila la șantierul naval,
zilieră, mătura șpanul prin hală. Desigur
locuințele lor erau tainice ca să nu îi
aresteze. În acest timp, tatăl meu a fost
dat afară din liceu în clasa XI-a și a fost
luat în armată de la vârsta de 17 ani... A
făcut trei ani de armată și la lăsarea la
vatră a rămas în zona noastră, a
„găzarilor”, unde cunoscând-o pe mama
și s-a și însurat. Nu avea unde să se
ducă... Casă nu, servici nu, părinții
rătăciți fugari prin țară.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Așadar episodul cu mămăliga și
cartofii prăjiți, să fi fost prin 61. Lucrurile
se mai aranjaseră, primiseră jumătate de
casă înapoi, terminaseră cu prigoana,
tataia primise parohia, dar făcea o slujbă
tristă singur și fără bani, mamaia nu a mai
primit catedra în sat, dar suplinea într-o
comună îndepărtată, că, de, trebuiau bani
pentru mălai și cartofi.. .Eu nu simțeam
durerea lor, eram un copil vesel care
dorea tare mult să aibă prieteni, de aceea
împărțeam toți cartofii și mămăliguța din
ce în ce mai mare cu ceilalți.
Pe mine mă aduceau dese ori acolo, în
locuința bunicilor, pentru că părinții mei
erau destul de strâmtorați. Tata lucra pe
șantier. Făcuse o școală de maiștri sau i se
echivalaseră anii de liceu(habar n-am, că
bacalaureatul l-a dat când eu eram în clasa
a IV-a și locuiam în Râmnicu-Sărat..).
Sigur că era un fel de „șef” de șantier pe
șoselele patriei, atunci în reconstrucție și
amenajare. Se făceau poduri noi,
terasamente, tunele care traversau versanții
muntoși. Azi, așa ceva nu se mai face! Se
construiau căi ferate. Așadar acum eram în
nordul Moldovei, pe la Gura-Humorului,
acum în Banat sau în inima Ardealului,
Așa se făcea transhumanța de cadre, care
erau provenite din vechii chiaburi... un fel
de alt fel, de penitență. Așa că am fost cel
mai „plimbat” copil. Uneori nu terminam
bine anul școlar și trebuia să plecăm pe al
șantier, Nu trebuia să prinzi cheag printre
localnici, să îți faci prieteni, nu era voie...
Cum învățau localnicii ce mai era de făcut,
pe tatăl meu îl trimitea în altă parte. Eu nu
aveam prea mari griji, dar erau tare grele
despărțirile de colegii de școală, de noii
prieteni făcuți. Trebuia să-mi inhib
atașamentul ca să nu sufăr...Singura avere,
ani de zile, a părinților, era o ladă mare (o
am și acum) ca de zestre, dar mai mare din
lemn trainic, făcută cred de un meșter pe
șantier, în care mama avea toată averea
familiei: ceva haine groase, două perne, o
plapumă, un covor de iută și vasele din
care ne făcea mâncare, câteva farfurii
desperecheate și cărți, multe cărți.
113
Începeau să se strângă și le căram cu
noi...acolo începeau să meargă banii, în
cărțile pe care la un moment dat, când și eu
eram în mari nevoi, le-am vândut la
anticari, ca să strâng ceva bănuți, să am ce
îi da copilului meu când pleca la facultate...
Așadar, la vârsta aia de vreo cinci ani,
mergeam la grădinița din casa bunicilor
din partea tatălui, și eram privilegiată că
mâncam mămăliguță cu cartofi prăjiți și
ceapă, uneori și un ou ochi...Asta nu
însemna că ceilalți colegi se lăfăiau în cine
știe ce meniuri: pâine cu magiun, sau cu
untură, ceva prune sau un merișor...Cei
mai mulți nu aveai nimic de mâncare, așa
că mamaia făcea mămăliguța din ce în ce
mai mare și prăjea mai mulți cartofi, ca să
îmi rămână și mie câțiva. Copiii aceia nu
erau săraci, nu se simțeau așa, erau buni,
veseli, empatici. Nici unul din colegii mei
de la școlile pe care le-am urmat prin țară,
nu făceau diferența dintre mine și ei,
niciodată...De câte ori trebuia să plec în
altă localitate se rupea ceva din mine,
pentru că ajungeam să îi iubesc. Am și
acum un prieten, colegul meu de bancă
din clasa a II-a. Ne-am scris sute de
scrisori, am ținut legătura, ne-am și
întâlnit peste ani de câteva ori, ne-am
iubit, defazat, e drept...dar, doare atât, nu a
fost să fie soartă...
Copiii au o stare specială, nu uită, dar
rămâne în ei un Dor, care-i macină când și
când, nu e boabă, dar poate fi boala după
cartofi prăjiți cu mămăliguță. Numai
bunica mea putea să-i facă și să țină
amintirile comune. Și credeți-mă ca a fost
cea mai faină copilărie!
Drumul spre școală
Eu nu mergeam normal pe stradă, pe
trotuar, acolo unde exista, sau pe lângă
garduri, în orice caz, pe stradă. Plecam
normal ca să mă vadă mama, cuminte, cu
uniforma spălată și călcată, cu pantofiorii
curați și ajungea peste garduri, prin
grădini. Drumul era mult mai drept. Ce
atâta ocol pe străzi! Un astfel de
eveniment, mă amuz și acum, când îl
rememorez. Eram prin clasa a-iv-a, la
Râmnicu-Sărat (am locuit și învățat acolo
vreo patru ani).Ca să ajung la școală
trebuia să ocolesc pe mai multe străzi, așa
că mă hotărăsc să trec prin parc (frumosul
parc din Râmnic), era drumul cel mai
scurt. Doar că dimineața devreme poarta
„de serviciu” prin care intrau angajații
care făceau curat, sau îngrijeau florile, era
închisă. Așa că țup, peste gard. Mă prind
114 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
de scânduri, arunc ghiozdanul dincolo și
sar. Un obstacol depășit. Mă grăbesc! Eu
mă grăbesc mereu și analizez pe ce poartă
trebuie să ies din parc. Constat că ambele
erau prea îndepărtate de pe direcția porții
școlii mele (liceul Alexandru Vlahuță,
care avea și ciclu primar în incinta lui).
Mă hotărăsc să întreprind același
exercițiu. Arunc ghiozdanul, mă prind de
gardul de fier, mult prea înalt pentru
mine, cu niște terminații în formă de lance
în vârf. Un copil dinamic, căruia nu-i
lipsea curajul, sau inocenta încredere că
nu mi se poate întâmpla nimic rău, mă
face să acționez și mă cațăr pe țepușe și
dau să sar. Dar îmi rămâne uniforma
prinsă într-o lance, eu fiind suspendată la
vreo doi metri de pământ, cu uniforma
ridicată până la brâu. Încercam disperată
să mă desprind, dar cu cât mă balansam,
cu atât se ridica rochița mai sus. Eram de
acum, disperată, dacă trecea cineva și mă
vedea în postura asta, un coleg, un
profesor, un vecin, care să-i spună
mamei...Mă străduiesc din răsputeri să
sfâșii eu cu unghiile, materialul, care se
desprinde cu o bucată rămasă sus în gard
și cad destul de rău. Dar ce conta? Am
ajuns jos și nu m-a văzut nimeni. Ce să
fac, mă întorc tiptil, tot prin parc, cu mare
fereală, pe lângă garduri și încerc să ajung
acasă fără să fiu văzută. Am noroc, mama
nu e acasă și învăț să cos, că parcă ar fi
puțin lucru să faci o cusătură prin care să
nu se vadă semnele pățaniei mele...nu
reușesc, mai cu seamă că lipsea o bucățică
din uniformă, așa că ascund rochița pentru
mai târziu și mă îmbrac repede cu
uniforma de pionier. Fusta plisată și bluza
albă, uniformă pentru evenimente
deosebite (că parcă ăsta nu era!). N-am
primit observații de la învățătoare, dar
colegii mă tot întrebau unde trebuie să
particip după ore, de m-am îmbrăcat așa.
Acasă trebuia în mod sigur să explic de ce
voi merge până la sfârșitul școlii (mai
erau vreo două săptămâni) numai cu
fustița plisată și bluza albă de pionier.
Oricum, mama nu ar fi vrut să-mi
cumpere o altă uniformă pentru câteva
zile și alta nu aveam.
Pe vremea aceea o uniformă trebuia
„să reziste” un ciclu de patru ani!
Mă gândeam
De ceva vreme trăiam într-o tăcere
perturbatoare emoțiilor mele, agasantă
că nu o putem izgoni, dureroasă că
deveneam rece, impenetrabilă și asta mă
izola și mai mult, deși inițial era
acceptabil și chiar o oportunitate ca să
am timp de introspecțiile mele, să le pot
detalia și să scriu când inspirația (vai ce
sensibilă și nehotărâtă e!) bate timid la
ușa cuvintelor. Ei bine, de multe ori am
starea aceea, o știți toți, deși nu
recunoașteți, că nu mai ai bucurii, că le
cunoști pe toate, bune, rele, că orice faci
nu faci o gaură în cer și oricum nu
observă nimeni, că ție personal nu-ți
trebuie nici una nici alta, dar de, e viața
care trebuie jucată până la capăt. Nu e
cazul să cazi în depresii sterile, sau să
exersezi vicii ascunse în gene de cine
știe de unde, că prietenii s-au rărit (de,
pandemia!) fiecare având alte priorități,
după cum le-a dictat nevoia, Copiii, cu
ale lor probleme, le mai treci prin
gânduri uneori și atunci o poză pe
Whatsapp să știm că mai
suntem...pentru că e știut că lipsa
veștilor înseamnă semn bun. Mai rămân
cărțile, la care revin mereu cu furie, ele
așteptându-mă luni, ani dacă e cazul, în
aceeași poziție, cu răbdare și încredere
că nu le abandonez. Mereu mă calmează
și îmi revin la viață din câteva pagini.
Deci se poate! Televizorul, ah
televizorul, nimic demn de spus, poate
așa nu aflam de virusul dement, dacă tot
trăiam aici în bula mea confortabilă a
ranch-ului moștenit de la mama. E drept
că pe internet veștile circulă mult mai
repede ca pe tv, dar măcar nu mă mai
învață nimeni acum la bătrânețe cum să
mă spăl pe mâini și la câți pași să stau
de tine, de tine...de toți. Sau să-mi dea N
variante de vaccin, experimental și
neacoperitor tulpinilor în explozie
geometrică. Parcă se întrec toți să ne
vindece...de ce? Pentru bani. Se
denigrează unii pe alții pentru
supremație pe piața farmaceutică și niște
Unii, care iau hotărâri pentru și în
numele nostru, ne împing ușor, ușor ca
pe mieii, în staul la tăiere (a se citi
dispariție, în numele vindecării a ceva
ce nu avem!). Dar parcă mai știe cineva
ce avem, ce nu avem în colecția noastră
de boli acumulate, de zile cu nevoi și
tristeți, de nopți nedormite și vise
perturbatoare, după galopul anilor
tinereților când făceam totul din nimic!
Trebuia atunci să ne protejeze cineva
pașii, că prea-i făceam inutil...Să ne
încălzească la propriu, casele și patul,
când găteam la lumânare, sau spălam
rufele la mână cu apa oprită din noapte
în cadă, cu lumânarea pe etajera de la
baie...da, toți făceau așa. De sărbători ne
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
sculam în toiul nopții să coacem ceva,
să avem ceva pe masă, că ziua nu erau
gaze, nu era curent și la unii nici
apă...Ah ce viață, Doamne, ce mai
viață... și acum. Și cozile, mai știți
statul la coadă de la 3-4 dimineața?
Stătea unul din casă și la 6 venea și ne
scula și ne lua pe toți, ca să luăm fiecare
un pachet de unt, un litru de lapte, un
iaurt, ca la sfârșitul programului să
înțepenești la o coadă cu puii ăia trei la
pungă, care aveau toți mai multe capete
și cel puțin câte patru picioare...fiică-
mea le spunea mânuțe de găină...așa le
dădea la „căminuț”, mazăre cu mânuțe
de găină...Bun, super viață...A trecut
pentru mine multă, poate sunt la capăt,
cat și pentru copiii noști destul, ca să
evalueze situația zilelor de azi.
Da azi ar fi fost bine! Și încă se mai
poate salva ceva, dar s-au perturbat
valorile. Au uitat și dintre noi, unii, că
fără oameni, Pământul ăsta nu ar avea
nici un haz, nici un rost, că banii sunt
buni doar să-ți netezească puțin nevoile
cotidiene, ca să mențină viața...altfel saci
întregi de bani, mașini și fel de fel de
acareturi rămase pustii, fără noi nu mai
au nici o valoare. VIAȚA, ea dă valoare
în jur, altfel, e o goană în pustiu, orgolii
exacerbate, deviații psihiatrice care nu
fac decât să golească planeta și să-i
izoleze pe supraviețuitori, securizându-i
într-o bulă septică. Problema e cât rezistă
în aceste condiții? Ce mutații genetici vor
rezulta, schimbând comportamentul
natural al omului, că până la urmă omul e
un animal de colectivitate, nu un cuc, de
aceea și Dumnezeu a făcut-o pe EVA
a...Iubiți-vă și vă înmulțiți! Nu acum ni
se arată avantajele homosexualilor...nu
mai faceți copii, nu mai alergați ca să-i
creșteți, învățați, ocrotiți...case, zestre,
căsătorie, c e rost mai au? Așadar
munciți mai puțin, dar iubiți-vă cu ce
aveți, cum puteți și asta de micuți, că
avem ore de educație sexuală, că poate
era vreunul la maturitate să nu știe
tehnologia de făcut copii...Da, asta poate
ține și de foame, o vreme, te ține și în
casă nu vezi, știi ce mai vând, ce mai
defrișează niște Unii. Cine ce mai fură...
Să nu mai dorești nimic…
Și vin alte sărbători, din ce în ce mai
triste...O primăvară iarnă, o vară fără
vacanțe, dar cu promisiunea vaccinului
eliberator. Dumnezeu tot mai mic, se
jenează când ne vede cum am
ajuns...Nu ne mai iubim și nu-l
iubim...păcat, el o face și acum și ne
iartă, de n-o fi prea târziu...
115
PROZĂ
Ion M rculescu
MAREA TRĂNCĂNEALĂ (127)
N-am ajuns niciodată să lămuresc
dacă exercițiile de admirație sunt de
folos, ori păgubitoare. Eu îl admiram pe
vărul meu Mihai, deși el era cel mai mare
derbedeu de pe ulița noastră, adică vreau
să spun că făcea tot felul de trăsnăi și
năzdrăvănii. Părinții mei mă învățau: să
nu faci ca Mihai! Fuma și, pentru asta, eu
îl admiram nespus, eu nu fumam, eram
prea mic, aveam doar nouă ani, el era cu
doi ani mai mare.
Odată, ne-am dus la gârlă să ne
scăldăm, apa ne venea până la piept,
Mihai a ieșit la mal, a luat din hainele
lui două țigări Mărășești, le-a aprins pe
amândouă și a început să tragă din ele,
eu l-am întrebat de ce fumează două
țigări deodată și el mai întâi a tăcut, apoi
a zis pentru că sunt șmecher, de-aia și
oooo! ce mult l-am admirat eu pe Mihai
atunci! Nu mai văzusem la nimeni așa
ceva, adică nu mai văzusem pe nimeni
să fumeze două țigări în același timp.
Pur și simplu. Nu mai văzusem, nici
atunci, nici de atunci până astăzi nu am
mai văzut!
Uneori mă întreb unde aș prefera să
mă opresc dacă mi s-ar da voie să
călătoresc o singură dată în timp. Hm!
Dacă mi s-ar da voie! Aș vrea să
călătoresc în viitor, dar să fie acolo și
vărul meu Mihai, ca să văd ce ar mai
putea să-i mai treacă prin minte. Dacă așa
vrea să călătoresc în trecut? Nu, n-aș
vrea, cred că e mai bine să rămână
lucrurile așa cum sunt. Nu spun asta ca să
se creadă că sunt vreun mofturos de
genul nu-mi place aia, nu-mi place ailaltă
și așa mai departe. Da, îmi place să
rămână totul așa cum e acum, deși „totul”
e un cuvânt care devine periculos. De
exemplu, la ora actuală, cel mai mare
pericol, după părerea mea, sunt
japonezii! Nu cred că există alt pericol
mai mare. Se zice că au inventat o
bacterie care se hrănește cu materiale
116 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
plastice de orice fel. Unii dinte noi (dar
nu și eu care sunt prudent și circumspect
de felul meu) s-au grăbit să strige: Asta e
salvarea omenirii! Bacteria asta
inventată de japonezi va devora toate
reziduurile plastice din mările și din
oceanele terestre, va devora toate
gunoaiele pe care le producem dinadins,
ca să ne sufocăm în ele, atât noi cât și
viețuitoarele planetei!
Dar, la început, nimeni (cu excepția
mea care, cum ziceam, sunt deștept foc
și nu spun asta ca să mă laud!) nu s-a
gândit că acest succes împotriva
gunoaielor de pretutindeni, este mai
ascuțit decât o sabie pregătită să ne taie
capul! Am fost absolut sigur imediat ce
am auzit de bacteria japoneză, dar,
recunosc, m-au stimulat și cârtitorii,
care s-au dovedit a fi mult mai
vehemenți decât mine și au început să
strige atenție! atenție! și iar atenție!
Dacă această bacterie poate să devoreze
toate materialele plastice care nu ne fac
trebuință, adică pungile de plastic,
țesăturile, hainele de pe noi (fără de care
am putea ajunge să umblăm în curul gol
pe stradă), autoturismele, creioanele cu
care scriem, lenjeriile de corp, seringile
medicale, piesele de mobilier de prin
casele noastre, mânerele de șurubelnițe
și de la dălți, clanțele de la uși, tălpile
pantofilor, cauciucurile de la
autoturisme, containerele de plastic, mă
rog, vreun milion și ceva de tipuri de
obiecte folosite de oameni... oare noi ce
vom păți?...
În ultimul timp, agitația stârnită de
bacteria japoneză s-a mai calmat. Dar,
evident, a apărut altceva mult mai
interesant: Virusul! Cu literă mare!
Virusul înspăimântător care bântuie în
momentul ăsta peste tot, adică pandemia
numită nu știu de ce Coronavirus! Care
Virus, slavă Domnului, nu este fabricat
de japonezi! Asta ne mai trebuia! Ăștia
când se apucă, nu se lasă până nu duc
treaba la capăt! S-a stabilit cu precizie:
Virusul (cu literă mare!) a venit din
Cosmos! Da! La început au fost aduse
doar câteva exemplare, câteva grame de
virus, cam cât încape sub o unghie.
Pentru că s-au arătat a fi drăgălași încă
de la început (cine își închipuia că o să
moară oamenii din cauza lor?), comerțul
cu viruși a devenit înfloritor, turiștii se
întorceau de acolo cu buzunarele pline,
care mai de care! Acum, în mod curent,
sunt aduse geamantane întregi încărcate
cu viruși. După o estimare a mea la
prima vedere, cantitatea de viruși aduși
în prezent din Cosmos ar fi de câteva
zeci de tone, dacă nu cumva chiar mai
mult de-atât.
În mod ciudat (deși nimeni n-a
verificat cu mare atenție) se știa de mult
timp că acestor viruși le place în Cosmos,
în mod deosebit să se fixeze și să trăiască
pe suprafața stațiilor spațiale trimise de
oameni, stații care, în prezent, au devenit
cele mai optime și mai rentabile locuri de
cultivare a virușilor la nivel industrial.
Unii spun că asta este o poveste mai
dihai decât cea cu Albă ca Zăpada și cei
șapte pitici (de fapt, cam vreo cinci sute,
aproximativ!), scrisă de doi frați cam fără
căpătâi, un fel de pierde vară care se
plictiseau pentru că nu aveau ce face. Fata
respectivă, numită Maria, a existat de-
adevăratelea, s-a născut pe 25 iunie 1728
în Castelul Rienek din Lohr, aproape de
Frankfurt în Germania. Era fiica lui Philip
Cristoph von Erthal, un om de toată
isprava căruia manufactura de cristal din
Lohr îi dăruiește, spun documentele (sau
îi vinde, asta n-am de unde s-o știu, dar
nici nu vreau să încurc lucrurile) acestui
domn Philip Cristoph von Erthal
(căsătorit a doua oară), o oglindă magică
înaltă de mai bine de un metru și
jumătate. Cine vizitează astăzi Spessant
Museum din Lohr von Main poate vedea
(contra câtorva bănuți cât costă biletul de
intrare) această oglindă care, ce e drept,
are o particularitate interesantă: dacă
vorbești în fața ei, îți auzi vorbele
modificate, vibrate într-un anumit fel.
Maria, zisă Albă ca Zăpada, fata
domnului Philip Cristoph von Erthal, era
delicată, îți umplea sufletul de bucurie s-o
vezi, n-a supărat pe nimeni în viața ei.
Nici ea și nici mama ei vitregă și, evident,
nici respectabilul domn Philip. Ce i-o fi
apucat pe cei doi frați să-i încondeieze
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
într-o poveste atât de stupidă, nimeni nu
poate să spună. Răutăcisme? Refulări și
complexe? Dorința de răzbunare? Glume
proaste făcute de oameni care nu au altă
treabă! Cât despre piticii din poveste, da,
au existat, dar ei erau în realitate niște
copii obișnuiți pe care părinții îi trimiteau
la munca din mină pentru că, fiind mici de
statură, se puteau strecura mai ușor prin
galeriile subterane.
La urma urmelor, ce poți să zici? Așa
se scriu poveștile!
Pe vărul meu Mihai nu l-am mai văzut
mulți ani, între timp îmbătrânisem și eu ca
și el. Dar am fost de față când l-au dus să-
l înmormânteze și abia l-am recunoscut, îl
puseseră într-un sicriu mare, larg, înalt,
enorm pentru statura lui, probabil fusese
croit pe măsura altcuiva. Vărul Mihai
stătea cuminte pe fundul sicriului și,
văzându-l cum stătea așa țeapăn, n-ai fi
putut spune că era chiar el. Serios și
cuminte, nici pic de aroganță, aproape
umil. Mărunt și îmbrăcat într-un costum
prea larg și prea scorțos. Stofa costumului
avea rigiditatea tablei metalice. La gât îi
puseseră, pentru prima dată în „viața” lui,
o cravată roșie. Dacă ar fi trăit, ar fi râs
chiar și el, cravată roșie îi mai trebuia într-
un moment ca ăsta?
Am zis și eu așa, ca pentru mine: ce s-
a întâmplat, cum de a devenit atât de mic,
de slab, de uscat vărul meu Mihai?
Probabil că am gândit vorbele astea cu
voce tare și cineva de lângă mine, care m-
a auzit, mi-a explicat că vărul Mihai se
cam împrietenise cu paharul în ultimul
timp. De trei ori pe zi, cu precizie de ceas,
se ducea la cârciumă de unde se întorcea
pe șapte cărări. O fi fost așa, n-o fi fost, eu
n-am de unde să știu. Muierea îl lăsase,
stătea singur, se mișca greu, în baston, nu-
l mai țineau picioarele, vorbea bâlbâit, se
uita tulbure, nu te mai cunoștea. Dar ce
om fusese la viața lui!
Acuma s-a liniștit, i-a venit și lui
momentul. Și eu mă gândeam că nimănui,
în afară de mine, nu-i trecea prin minte
gândul că lucrul cel mai potrivit ar fi fost
să-i punem în gură vărului Mihai o țigară.
Nu două țigări, ar fi fost prea mult, una
singură, având în vedre situația în care se
afla. I-ar fi fost suficient. Și să nu i-o
aprindem. Probabil i-ar fi plăcut și nici n-
ar fi fost nevoit să pară atât de grav, de
serios și de indiferent. Iar noi, mai precis
eu, am fi putut să-l admirăm ca pe
vremuri. Apuse de mult timp.
117
OPINII
Magda Ursache
SUB FOARFECĂ
Pe limba lor, a activiștilor comuniști, bazată
pe metalepsă, justețea tezelor ideologice era
admisă o dată pentru totdeauna, „Comunismul
a fost o ideologie a uniformității”, notează Dan
Culcer, într-un text recent, intitulat Rezistență și
Reconstrucție. Cuvinte pentru urmași. Ne
îndreptăm, prin „liberalismul globalizării”, spre
o uniformizare de care credeam că am scăpat în
acel Decembrie?
Am crezut că n-am auzit bine când
teleasta Marilena Mititelu a declarat în 11
septembrie a.c., la Realitatea Plus: „noi,
televiziunile, trebuie să cenzurăm.
Cenzura e necesară”.
Pe cine voia să cenzureze războinica
doamnă Marinela? Pe ei, pe părinții care nu
acceptă să le fie vaccinați copiii, optând
pentru școală online, fără mască. Era opinia
lor, de ce s- ar fi tăiat din foarfecă, la
montaj? Audiatur et altera pars e un
principiu elementar în justiție. La
televiziune nu este? Coerciția, vorba
doctorului Rafila, a fost și este nesănătoasă.
Să refuzi sugestii pozitive în acest context,
sub valuri covidice (punând pălmuța peste
gura invitaților) nu-i bun lucru, mai ales
când e vorba de un dialog public despre
sănătate, acaparat politic. Iar Cîțu,
responsabilul iresponsabil de viața noastră,
ne mai stinge și lumina, după ce s-a luptat
cu leul și l-a prăbușit. Ce contează o țâră de
huiduială în Târgul Ieșilor? Și cum de-și
face banul drum, ca apa la inundații, doar
spre buzunarele coaliției plușilor?
Gheriștii trec la liberali, Petre Roman
trece la liberali, băsiștii tot acolo; omul lui
Băsescu, Vasile Blaga, președinte PDL,
ajunge președinte PNL; „dragă Stolo” se vrea
liberal. PNL e mare! Destul ca gazetarul
Viorel Ilișoi să intre în reacție de pamfletar
exasperat: Du-te dracului, PNL! Cum s-o fi
simțit V.Ilișoi, militant pentru PNL, când
Mircea Ionescu Quintus a fost uns ministru al
Justiției, iar el, în 1992, a fost închis pentru
un articol semnat într-un jurnal provincial?
În post-moralia noastră, turnătorul se vrea
igienist social. Liberalul de pripas pârăște
România, pe care a dus-o la sapă de lemn, la
foruri UE și SUA, că ar fi rasistă, fascistă,
extremistă, xenofobă. Deputatul liberal
Alexandru Muraru, istoric de felul lui, iese la
vânătoare de antisemiți. În fapt, se atacă
patriotismul luminat. Și nu se sacrifică
imaginea țării când se afirmă că în România ar
exista un partid antisemit, hitlerist, fascist etc.?
Cu președinte sas, cu primar neamț, cu
primărița gunoaielor, franțuzoaică și cu
118 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
ministru al Sănătății ungurean, că-i mai
ortoman, cu premier „os de
ardelean” (cum se lăuda singur Roman,
care a început en fanfare distrugerea
țesăturii industriale), cât de xenofobă
poate fi România? Și cine este extremist?
Sorin Lavric sau fratele Muraru, mai
antiromân decât domnul Florian, și el
vânător de antisemiți, în luptă cu statuile
marilor români ca Mircea Vulcănescu?
Se vor găsi pe canale alți maeștri ai
predicației prin intonație (exemple: Gura!
Vorrrba! Ciocu mic! Tu să taci când
vorbești cu mine!) dintre realizatorii de
emisiuni? Tot ce-i posibil, de vreme ce par
gata să dea cu pumnul în dantura invitaților.
Presarii de școală nouă, demi-marxiști, au
învățat repede să se mintă și pe ei înșiși.
„Televizuinele” au ajuns câmp de manevre
sociale. Fâșia liberă e din ce în ce mai îngustă,
iar îndrăzneții din ce în ce mai puțini. Cei
flexibili se află în securitate, și la propriu, și la
figurat. Lansații pe direcția principală a Puterii
sunt avantajați; ceilalți „au avenirul dat la
spate”, cum făcea haz incomodul universitar
Luca Pițu. Rețeta sigură a succesului social:
3/4 supunere, 1/4- lașitate dă roade scontate de
utilizatori. Gândemul „capul plecat sabia nu-l
taie” a fost reactivat, cum spuneam, de indivizi
care au gura mai mare decât gradul sau gradul
mai mare decât gura.
În „România liberă” (31 august 2021),
sub titlul D’ale democrației. Ne paște
inchiziția democratică, Marius Ghilezan
comentează somația lui Mircea Toma,
jurnalist, membru CNA, la adresa unui
moderator, că ar fi pus la îndoială democrația
din America, la un post de radio Gold FM.
Nu sunt fana acestui post, nici a lui Gușă, dar
știu pe cititelea ce pățeau, în proletcultism,
cei care puneau la îndoială democrația
tătucului Stalin și a sovieticului popor care
„libertate ne-a adus” și ne-a trecut strada,
vrând-nevrând. Sovietofonii funcționau ca
niște androizi, reglați de propaganda
Moscovei, într-o anume direcție. Îmi vin în
minte rubașca lui Dan Deșliu,vestonul
Krupskaia, șapca proletară, cămașa neagră
cu cravată albă a activiștilor ’70, lodenul
kaki, schimbat în anii ’80 cu costumul unic
gri sceptic.Ei, și când s-a întors foaia, îmi
aduc aminte ce ferm și-au exprimat reporterii
mândria de a fi contemporani cu Bush și cu
„vizita istorică” de la București, din 23
noiembrie 2002. Reporterioasele purtau
pălării sudiste, înnodate sub bărbie. Într-o
biserică, au fost pictați, în frescă, Bush senior
dând mâna cu Gorby. Ieșise curcubeul
NATO peste Rumeiniă. Acuma, a ieșit
curcubeul LGBT. Ne-ați furat curcubeul?
Însurați-vă între voi, n-aveți decât, dar slăbiți
-ne cu paradele gay ca Pride.
„Supremația modelului american” era
netă, cum n(i)etă fusese supremația modelului
sovietic. Cineva – nu-i mai dau numele- s-a
trezit spunând: „Pentru mine e terifiant și
întremător că țara a răspuns cu entuziasm la
vizita lui Busch.” Am traversat perioada cu
adevărat terifiantă a „activismului în
marș”.Cei din generația mea țin minte cu cât
entuziasm erau scrise saluturile –angajament
expediate CC-ului. Ca acum să constat că
între dinozaurii lenino-staliniști care strigau
hei-rup pe șantiere, fiii lor marxiști pur sânge
și neomarxiști s-a instalat o unitate demnă de
teza narativă a lui Gladkov: Ciment.
Când Ceaușescu a desființat, în „77,
Direcția Presei, aruncând sarcina pe spatele
șefilor de ziare și de reviste, cenzura a
devenit și mai drastică. Supușii temători să
nu-și piardă scaunele, dar și redactorii de
rând, la fel de temători, trecuseră la războiul
cu șopârlele. Prindeau devierile de la dogmă,
căutau dedesubturile textelor și le eliminau.
„Ce se taie nu se fluieră!” Un poet se și
amuza: „Mie cenzura mi-a ajutat: tot tăind
de ici, tot tăind de colo, redactorul a dat un
plus de mister cărților mele. M-a făcut mai
subtil, mai criptic, mai greu de descifrat.”
Mai erau și cenzorii civici voluntari,
care nu te lăsau să greșești, să publici în
greșeală ideologică: te reclamau la Partid.
Ovidiu Hurduzeu, în cărțile sale, o
numește „societate de supraveghere”.
Dar s-a încheiat cu cenzura în „89,
cum au sperat cei mai naivi dintre noi?
Nu. S-au tras destule semnale de alarmă.
Ovidiu Ohanezian a văzut astfel lucrurile.
Iată: „Trusturi întregi de presă au fost
preluate de serviciile secrete românești.
Generalii SIE și SRI fac curățenie în
redacții, în jurul jurnaliștilor nesupuși.”
Întreabă retoric Marius Ghilezan: „Cum
poate fi posibil ca sechelele cenzurii să fie
refolosite cu aceeași putere de abraziune, în
anii democrației?” Uite că se poate. În
„lumina” corectitudinii politice, se poate
orice. PC-ul, Political Correctness, e un fel
de Covid al diversității. Corectitudinea asta
pune botniță, Covidul pune mască, lăsându-
ne fără fețe. Și mă tem să nu fie și reticența
pedepsită, ca-n vremi comuniste: „Cine nu-
i cu noi e împotriva noastră!”
A propos de „adio diferenței”: într-un an
ceaușist, de mărțișor, a devenit obligatorie
declararea mașinii de scris.Trebuia să culegi
cu mână proprie un citat din Ceaușescu.
Excedat de amicii care-i cereau plecarea din
țară, Noica le-a spus: „De ce aș face-o? Ca
să fiu silit să citesc acolo „Scânteia”, când
aici pot asculta Europa Liberă?” Avea
dreptate? Cam da. Comentatorii REL citeau
„Scânteia” mai abitir decât noi.
Sunt puțini cei care și-au asumat
postura de inconvenabili Puterii. Ca
Octavian Paler, care acuza „europenitatea
de nicăieri”. Paler a avut dreptate: după
Macron, am și intrat în „războiul cultural
al civilizațiilor”.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Când s-a dat jos, în Iași, plăcuța străzii
Pușkin, numele ei fiind luat de un anti-
unionist al Micii Uniri, am râs: să ne
așteptăm ca și Ceaikovski să fie trimis la
periferie? Mai rău: Cancel Culture, Cultura
amânării, vrea schimbarea tablei de valori.
Verdi e considerat un rasist, adept al
sclavagismului; în virtutea...inepției,
Romeo și Julieta au căpătat diagnostic de
psihopați, atinși de mania sinuciderii.
Strigătul lui Dan Culcer, preluat de
„Cotidianul”în 24 august, 2021, Bătălia
statuilor nu trebuie să aibă loc, n-a prea
fost luat în seamă. De l-ar fi auzit mai
mulți teleintelectuali, nu l-am fi văzut pe
preș. României trăgând de cearșaf ca să
dezvelească statua lui Von Brukentahl, în
Piața Mare din Sibiu, pentru merite
culturale, dar și pentru „meritul” de a-i fi
tras pe roată martiric pe Horea și pe
Cloșca. Numai alte tensiuni ne mai
trebuiau în plină criză economică. Spune
Șerban Cionoff că, la Iași, un bust amărât
al lui Octavian Goga a fost pricină de
turbulență. Așa a fost.S-a cerut imperios
să se treacă pe placă păcatele de
politician. Dar pe imperiala statuie a
Vonului n-ar trebui scris că sub
guvernanța sa (vocabula lui Iohannis, de
dânsul folosită, în loc de guvernare)
românii, nerecunoscuți ca națiune, deși
majoritari, erau cumplit umiliți?
Incorect politic e declarat și Sorin
Lavric, din pricina subiectelor aproape
interzise, ca legionare: „reeducarea”
Pitești, rezistenții din munți, Iustin
Pârvu... Aștept de la S.Lavric, mereu
dezinvolt în aprecieri, un „extract” de
Cîțu, pe câț pare el de pene-Leu. În fapt, e
un Terminator care „contribuează” (așa s-
a auzit la un post teve) la sărăcirea
românilor, servindu-le tromboane, ajutat
de clănțăii de partid și de fripturiștii din
presa năimită. Aș folosi poligraful și-n
cazul politicienilor. Și asta pentru că, de
obicei, câștigă alegerile cine știe să
promită, nu cine știe să rezolve.
Răbdăm să fim guvernați prost,
conduși prost? Spune Ioan-Aurel Pop, la
Marius Tucă în emisiune, că poporul
român, „dacă ar fi bine condus, dacă ar
avea o elită de încredere (subl. mea,
Magda Ursache), ar putea face minuni,
așa cum s-a întâmplat de câteva ori în
istoria noastră.”
În ce mă privește, încerc să nu mă
cenzurez. Big Brother tace și-și ciulește
urechile? Asta-i treaba! Un agent de
informații trebuie să fie bine informat. Nu
-mi pasă că mi-ar fi ascultat mobilul ori
citite mesajele private, de vreme ce nu
ocolesc să spun ce cred că trebuie spus și
nu preget să descriu răul, convinsă fiind
că de la sine nu dispare. Un prieten
prudent mă sfătuiește: „Nu mai aborda
teme de care se ferește toată lumea”,ca
Nicolae Breban, în timp ce altul îmi scrie:
„Sunt alături de tine până la capăt. Unde o
fi capătul vom vedea.” Nici eu nu-l știu,
dar cred că trebuie să continuăm lupta
pentru libertate de opinie. Cenzurarea
opiniei diferite nu duce la nimic bun.
119
ESEU
Savian Mur
NIMIC NOU SUB SOARE (2)
„Am ajuns să-mi fac inima să dispere
pentru tot efortul cu care am muncit sub
soare” – zice Solomon. „Căci ce folos are
omul din toată munca lui şi din toată
străduinţa inimii lui, cu care se chinuieşte
sub soare? Toate zilele lui sunt pline de
durere şi munca lui nu este decât necaz:
nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui.
Şi aceasta este deşertăciune”.
O, ce balsamice cuvinte pentru un
plictisit, cât de plăcute inimii lui
odihnite. Nu a disperat nici măcar preţ
de un minut pentru că aproapele lui,
livid la faţă, cu capsa încontinuu pusă,
de la ivirea zorilor şi până târziu în
noapte, nu se mai oprea din agoniseală.
Cum să-şi murdărească ora, invidiindu-l?
Atunci, dispreţul său – tot mai
consolidat, odată cu trecerea anilor –
cum s-ar mai fi reinventat? Metafizica
obiectului – singura la care a avut acces
degeneratul înavuțirii – i-a dat stări de
puternic vertij şi de plăcere spirituală.
Oare cu ce a asimilat plictisitul un
obiect? – o mobilă, de exemplu? Cu
tonele de praf depuse…
Nu a stat nici el cu mâinile în sân –
căci lenea la care s-a dedat cu un
entuziasm rafinat, puturoşenia sclipitoare,
ce l-a flancat de-a lungul zilei au
constituit doi vectori de avangardă: e
vorba de un alt fel de lene, de un alt fel de
puturoşenie. Da, lenea aceea delicioasă,
greu de achiziţionat, dificil de menţinut,
de exploatat: îl vezi pe ins coţopenindu-
se, şi începi să fluieri, pe politician,
umplând microfonul cu salivă, şi nu te
mai poţi opri din căscat, pe preot, agitând
tămâia, şi deschizi repede o ipotetică
fereastră… Lenea provocată de
noncontagiere… Iată, a mai trecut o zi, ai
mai dobândit o victorie – nulă şi
îmbărbătătoare. Demnă, plictiseala şi-a
văzut de treabă: nici n-a dat, nici n-a luat,
fie Dumnezeul plictiselii binecuvântat!
„Nu este altceva mai bun pentru om
decât să mănânce şi să bea şi să-şi
înveselească sufletul cu ce este bun din
munca lui. Dar am văzut că şi aceasta
este din mâna lui Dumnezeu. Căci cine
poate să mănânce şi să se bucure fără El?
Căci El dă omului plăcut Lui
înţelepciune, cunoştinţă şi bucurie; dar
celui păcătos îi dă grija să strângă şi să
facă grămezi, ca să dea celui plăcut lui
120 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Dumnezeu. Şi aceasta este deşertăciune
şi goană după vânt.”
Pentru plictisit, recursul la Adam – la
fascinantul Dumnezeu al plictiselii –
este automat. Până la pierderea acelei
blestemate coaste, Adam fremăta…
Nicio grijă, nicio constrângere – nimic,
nimic, nimic. Paradisul – Paradis,
Dumnezeu – la câţiva paşi. Plictiseala
paradiziacă emana nişte nuanţe care,
odată cu acea brutală alungare a celor
doi proaspăt infectaţi cu minte, au fost
pierdute pentru totdeauna. Doar
plictisitul – acest luptător neagreat de
nimeni – mai încearcă ceva, el şi-a făcut
din acel Protoadam o icoană imaterială.
El mănâncă şi bea cu acest Adam alături,
înveselindu-şi sufletul cu aromele
lâncezelii, potolindu-şi setea cu nectarul
impasibilităţii, decorându-şi ora cu
beteala nimicniciei. …Căci „El dă
omului plăcut Lui înţelepciune,
cunoştinţă şi bucurie.” Ce tovarăş,
Dumnezeul plictiselii!
*
„Naşterea îşi are timpul ei, şi
moartea timpul ei; săditul îşi are timpul
lui, şi smulgerea celor sădite timpul ei;
uciderea îşi are timpul ei, şi vindecarea
timpul ei; dărâmarea îşi are timpul ei,
şi zidirea timpul ei; plânsul îşi are
timpul lui, şi râsul timpul lui; bocitul
îşi are timpul lui, şi jucatul timpul lui;
aruncarea cu pietre îşi are timpul ei, şi
strângerea pietrelor timpul ei;
îmbrăţişarea îşi are timpul ei, şi
depărtarea de îmbrăţişări timpul ei;
căutarea îşi are timpul ei, şi pierderea
timpul ei; păstrarea îşi are timpul ei, şi
lepădarea timpul ei; ruptul îşi are
timpul lui, şi cusutul timpul lui; tăcerea
îşi are timpul ei, şi vorbirea timpul ei;
iubitul îşi are timpul lui, şi urâtul
timpul lui; războiul îşi are timpul lui, şi
pacea timpul ei.”
Ce mănunchi de antonime: naştere-
moarte, sădit-smuls, ucidere-vindecare,
dărâmare-zidire, plâns-râs, bocit-jucat,
aruncare-strângere, îmbrăţişare-
depărtare de îmbrăţişare, căutare-
pierdere, păstrare-lepădare, rupt-cusut,
tăcere-vorbire, iubit-urât, război-pace.
Dacă efectul unui cuvânt dintr-o pereche
este opus efectului generat de celălalt
cuvânt, pentru plictisit efectul celor două
cuvinte este acelaşi, ca şi cum acestea ar
fi sinonime. Iar de aici, concluzia: există
– în viziunea sa – un singur timp, timpul
plictisitului, egal cu sine însuşi – nimic
nou sub soare. Ce a luat pe merele
entuziasmului, a dat pe perele consolării.
Acolo unde, naiv, văzuse un profit, şi-a
bandajat, cu coada între picioare, rănile.
Gustul exotic al cutărei victorii s-a
dovedit a fi, nu după multă vreme,
apropiat aguridei. Frenezia idealurilor
din tinereţe a acompaniat, cu fidelitate,
mersul unui melc. Carnavalul
hormonilor a împrumutat costumaţia
unei haite în călduri. Iubirea – garnisită
cu mormane de salivă. Încrederea în
măreţia omului – pulverizată de limba
unui pisoi. Utilitatea omului în Natură –
dans al viermilor pe un cadavru. Morala
– afinităţi cu stabilitatea pufului de
păpădie. Dumnezeu – în permanentă
schimbare de domiciliu (taxele –
neachitate?). Isus? Exact El mai lipsea…
Cum să nu-şi fi ridicat cortul,
plictisitul, undeva, la marginea
acestui timp al său – creaţie
chinuitoare şi blândă, avangardistă şi
retrogradă, toxică şi tămăduitoare,
blestemată şi binecuvântată, volatilă
şi durabilă, dogmatică şi eretică,
sălbatică şi domestică, vizionară şi
nulă, plăcută şi dezgustătoare,
fascinantă şi funebră? De aici, de pe o
stinghie a cortului său, trimite bezele
Dumnezeului picotelii şi rafinate
anateme demonului Acţiunii.
* arunca mrejele.» Şi făcând aceasta,
Soarta omului şi a animalului „este
aceeaşi” – afirmă Solomon. „Cum
moare unul, aşa moare şi celălalt”,
având „aceeaşi suflare”. În plus, „omul
nu întrece cu nimic pe animal; căci
totul este deşertăciune”. Ţărâna se
întoarce la ţărână. Suflarea omului „se
duce în sus?” Suflarea animalului „se
duce în jos, în pământ?” „Cine ştie?”
„Aşa că am văzut că nu este nimic mai
bun pentru om decât să se înveselească
de lucrările lui: aceasta este partea lui.
Căci cine-l va face să vadă ce va fi
după el?”
…S-a găsit cine – după o mie de ani:
Isus. Raiul sau iadul… În ce hohote de
râs ar fi izbucnit Solomon, la gândul că
după o mie de ani de la moartea sa, se va
fi găsit unul care să împartă bonuri de
ordine: cutare – direcţia rai, cutare –
marş în iad… Oare nu spusese Isus că
Tatăl „I-a dat putere să judece, întrucât
este Fiu al Omului?”
Iată că Solomon s-a ocupat – fie la
modul acesta, indirect – şi de animal.
A făcut o strălucită paralelă între om
şi animal: aceeaşi soartă – ambii mor,
definitiv. „Cum moare unul, aşa moare
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
şi celălalt”. Apoi, întrebarea pe care şi
-o pune Înţeleptul, plină de bun-simţ,
de Omenie, de Milă, de
responsabilitate: „Cine ştie” unde se
va duce suflarea omului, cea a
animalului? …Cutreieri Evangheliile
şi, răpus, constaţi că Isus nu l-a băgat
deloc în seamă pe animal; nici măcar
pe un pisoi, pe un căţel. De ce? Se
compromitea? Se înjosea? Măcar de s-
ar fi oprit la acest inuman stadiu, însă
El, Isus, nu a avut niciun sentiment de
Milă pentru moartea, în chinuri, a unui
peşte, a unui miel, a unui porc. Mielul
cu beregata tăiată, zbătându-se la
picioarele Sale, l-a lăsat indiferent. I-a
mâncat carnea, de Paști, probabil cu
mari plăceri. El, Isus, a ucis pasiv. Cu
adevărat, a fost lipsit de păcat...
Episodul Ghenezaret e greu de
metabolizat pentru un milos – nu
numai acesta. „Pe când Se afla lângă
lacul Ghenezaret şi Îl îmbulzea
mulţimea ca să audă Cuvântul lui
Dumnezeu, Isus a văzut două corăbii
la marginea lacului; pescarii ieşiseră
din ele şi îşi spălau mrejele. Suindu-
Se într-una din aceste corăbii, care
era a lui Simon, l-a rugat s-o
depărteze puţin de la ţărm. Apoi a
stat jos şi învăţa mulţimile din
corabie.” (Iată, Isus avea o voce
puternică.) „Când a încetat să
vorbească, a zis lui Simon:
«Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă
mrejele pentru pescuire!» Simon a
răspuns şi I-a zis: «Învăţătorule, toată
noaptea ne-am muncit şi n-am prins
nimic; dar, la cuvântul Tău, voi
au prins o aşa de mare mulţime de
peşti, că începeau să li se rupă
mrejele. Au făcut semn celor care
erau în cealaltă corabie, să vină să le
ajute. Ei au venit şi au umplut
amândouă corăbiile, aşa că au început
să se afunde.”
…Şi ce postulase Isus despre
ucidere? „Aţi auzit că s-a zis celor din
vechime: «Să nu ucizi; oricine va ucide
va fi supus judecăţii.»” Concluzia?
Animalul nu conta în faţa lui Isus, doar
omul. Nici pic de Milă pentru barbara
ucidere a unei făpturi nevinovate, de
parcă ar fi fost făcută din cârpe…
Peşte, miel, porc... Dacă te-ai propus ca
model pentru om, Isuse, cu atât mai
mult trebuia să-i dai un alt mesaj… Nu,
ai preferat barbaria, te-ai înhăitat cu
măcelarul… De ce, îl supărai pe Tatăl?
I-ai preluat violenţa şi ura faţă de
vieţuitoare (cea modelată de mâinile
Sale…) fără să clipeşti. „S-apuce
groaza şi frica de voi pe orice animal
de pe pământ, pe orice pasăre a cerului,
pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi
peştii mării: vi le-am dat în mâinile
voastre” – se îneacă Dumnezeu de
furie. Aşa Dumnezeu, aşa Fiu…
121
 * *
Era clar, suflarea animalului – pentru
Isus – se ducea în jos. Mai precis, nici nu
-i păsa în ce direcţie o lua. Doar omul,
omul şi iarăşi omul – aceasta conta. Se
petrece însă un alt episod incredibil –
Isus este răstignit, apoi învie. (Oare?...)
Iată ce s-a întâmplat. „Dis-de-dimineaţă,
Isus stătea pe ţărm; dar ucenicii nu ştiau
că era Isus. «Copii», le-a zis Isus, «aveţi
ceva de mâncare?» Ei I-au răspuns:
«Nu». Şi El le-a zis: «Aruncaţi mreaja în
partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi.» Au
aruncat-o deci şi n-o mai puteau trage de
mulţimea peştilor. Atunci ucenicul pe
care-l iubea Isus a zis lui Petru: «Este
Domnul!»” „Ceilalţi ucenici au venit cu
corăbioara, trăgând mreaja cu peşti,
pentru că nu erau departe de ţărm decât
cam la două sute de coţi. Deci, când au
ieşit pe ţărm, au văzut acolo jeratic de
cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine. Isus
le-a zis: «Aduceţi din peştii pe care i-aţi
prins acum.» Simon Petru s-a suit în
corăbioară şi a tras mreaja la ţărm, plină
cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari;
şi, măcar că erau atâţia, mreaja nu s-a
rupt. «Veniţi şi mâncaţi!» le-a zis Isus. Şi
niciunul din ucenici nu cuteza să-L
întrebe: «Cine eşti?», căci ştiau că este
Domnul. Isus s-a apropiat, a luat pâinea
şi le-a dat-o; tot aşa a făcut şi cu peştele.
Aceasta este a treia oară când Isus S-a
arătat ucenicilor Săi, după ce a înviat
dintre cei morţi.”
Aşadar, Isus rămâne şi de data
aceasta impasibil la zbaterile – în
chinurile morţii – a celor o sută cincizeci
şi trei de peşti mari. Mureau sufocându-
se lent… Dar Isus cum murise pe cruce?
Nu cumva, asemănător? Te aşteptai ca
Isus să sară în ajutorul măcar unuia din
acei peşti, să-l întoarcă înapoi, în apă, să
-i implore şi pe ucenici să facă la fel,
nemaisuportând priveliştea zguduitoare
de lângă El. Sau, pur şi simplu,
leşinând… Făcându-i-se, brusc, rău.
Plămânii lui Isus îi urlau după puţin aer,
acolo pe cruce… Ce, chiar uitase prin ce
trecuse? Iată, avea poftă de mâncare…
Grijuliu, împărţea mâncarea în stânga, în
dreapta, iar alături… spasme, spasme,
spasme. Ecce homo!
…Însă pe lume mai există şi un alt
fel de om; unul, înnebunit de durere că i-
a dispărut câinele, altul – că pisoiul i s-a
îmbolnăvit, sau că un peştişor din
acvariu i-a murit. Poate că fiecare îl
divinizează pe Isus, se roagă Lui, îi
dezvăluie secretele… Însă ştiu ei oare
totul despre El? Iar dacă ar şti, l-ar mai
adora?... I s-ar mai închina?
Un om – fie acesta polivalent plictisit,
care nu cunoaşte răvăşitorul sentiment al
Milei, care nu dă de mâncare unei
vieţuitoare înfometate, unui om înfometat,
nu îi apără de primejdii – este o fantomă.
122 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
„Am mai văzut că orice muncă şi orice
îndemânare la lucru îşi au temeiul în
invidia omului faţă de aproapele său. Şi
aceasta este o deşertăciune şi goană după
vânt. Nebunul îşi încrucişează mâinile şi îşi
mănâncă însăşi carnea lui. Mai bine o mână
plină de odihnă, decât amândoi pumnii
plini de muncă şi goană după vânt.”
Primul mare invidios a fost chiar Adam.
Pe Dumnezeu, evident. Cum de reuşise cel
de lângă el – Dumnezeu? De ce, în acel
Paradis, nimeni nu crâcnea – supuşenie
totală? Acest Dumnezeu se pricepea la
toate; ce făcea, ce dregea, că reuşea cât ai
clipi din ochi. Însă ceva îl intriga pe Adam,
îi întuneca ochii, îi dădea bolboroseală – la
nivel de maţe. Ziua devenise insuportabilă,
noaptea – un duşman. Ei, ce-l rodea? Faptul
că, iată – Dumnezeul acesta, din preajmă,
semăna la chip cu el… De la depărtare, cei
doi puteau fi chiar confundaţi. Dumnezeu
vorbea – în evreieşte, Adam vorbea şi el –
tot în evreieşte. Se înţelegeau – nu prin
semne, ci prin vorbe. Şi, culmea, gramatica
utilizată era perfectă: „Poţi să mănânci după
plăcere din orice pom din grădină; dar din
pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu
mănânci, căci în ziua în care vei mânca din
el, vei muri negreşit.”
Până aici i-a fost lui Adam… Oare
cine se credea acest Dumnezeu? Deşi
semăna cu El, ce îl deosebea atât de mult,
de-şi dădea aceste insuportabile aere de
Stăpân? Între timp, pipăindu-şi pielea,
Adam a simţit lipsa acelei coaste. E drept,
lângă el apăruse Eva. Poate că Dumnezeu
nu va mai fi atâta de cărpănos, poate că o
va lăsa mai moale, va fi mai înţelegător cu
femeia… De unde! Să nu se apropie în
ruptul capului de acel pom! Invidia lui
Adam progresa… Dumnezeu – totul, ei
doi – nimic. Eva clocotea. A sosit rapid
momentul în care buboiul s-a spart –
odată cu prima înghiţitură din fructul
interzis. Şi, tot din acel moment, drama
omului făcuse, deja, primul pas.
…Semnele invidiei sunt prezente şi pe
faţa unui mort. De ce, de ce tocmai el să
moară, cu ce-a greşit, iar altul să trăiască?
Uite, vecinul lui, care se apropie de 90 de ani,
zdrobeşte strugurii în teasc şi-n toamna asta,
în loc să-i crească iarba deasupra. Fluieră de
plăcere… Boşorogul ăsta să vină cu
lumânarea la mine? Unde, Dumnezeule, să-
mi mai ascund faţa de ochii lui bolnavi de
ură? Te duseşi, nenorocitule, parcă-l aud –
bine că scăparăm de tine, n-o să te mai latre
câinele, jigodie. Mă trezea nopţile din somn.
Invidia dintre doi cerșetori, dintre
doi bogătani, dintre două prostituate,
dintre doi oameni de ştiinţă, dintre doi
scriitori – iată, perechile se formează
de la sine, natura subterană a omului a
rămas, de la pezevenghiul de Adam
încoace, neschimbată. Invidia dintre
două triburi, dintre două ţări…
PUNCTE DE VEDERE
PATRU VORBE PROASTE
Filozof și scriitor, moralist și
învățător de conștiință, Gabriel
Liiceanu s-a făcut remarcat în anii
comunismului ceaușist după ce a
început să frecventeze, alături de
Andrei Pleșu, „Școala de la Păltiniș”
condusă de Constantin Noica, formând
un tandem intrat în mitologia culturală
a epocii. După 1990, a participat la
principalele dezbateri publice din
spațiul cultural și politic românesc,
demontând multe dintre certitudinile
cu care ne amăgisem în
postdecembrism și arătându-ne că nu
suntem atât de liberi pe cât credeam.
Gabriel Liiceanu este unul dintre cei
mai curajoși oameni ai timpurilor
noastre, mereu cu privirea ațintită spre
tarele societății contemporane. La o
relectură, consemnările sale diaristice,
sincere și oneste, din volumul Întâlnire
cu un necunoscut, apărut în 2010
reflectă felul în care autorul e în stare
să înțeleagă ființa omenească în
nuanțele ei adânci.
Cu naturalețea filozofului care își
dezvoltă gândirea pornind de la
întrebare, Liiceanu încheagă în paginile
sale de jurnal texte remarcabile
deopotrivă prin profunzimea reflexivă și
pregnanța imagistică cu care își
radiografiază senzațiile, cel mai adesea
în tușă defetistă, cioraniană. Dintre
acestea, pasajul cu valențe etice despre
înțelesul subsidiar al câtorva vorbe de
duh scoate la iveală niște considerații
tulburătoare în legătură cu atitudinea
refractară față de normele morale.
Înșirate într-o dispunere crescătoare,
după gravitatea pe care o divulgă simpla
lor rostire în diferite situații, cele patru
spuneri schițează, în ordine moral-
metafizică, portretul unei Românii a
urâțeniei, a primitivismului, a comun în multe din basmele noastre
bestialității. Asupra hidoșeniei pe care o
ascunde simpla pomenire a celor patru
rostiri, izvorâte din imaginarul popular
aduce explicații pătrunzătoare chiar cel
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Florin Chivoci
care le-a ales întru a demonstra
cabotinismul lor adânc: „Patru vorbe
care fac parte din «înțelepciunea
poporului român» și pe care ar fi bine
să le invocăm cât mai rar: 1. Fă-te frate
cu dracul până treci puntea; 2. Capul
ce se pleacă sabia nu-l taie; 3. Apa
trece, pietrele rămân; 4. Facerea de
bine, f...e de mamă.
Toate sunt păguboase, urâțitoare și ne
condamnă la un destin rușinos. E puțin
probabil că, făcându-te frate cu dracul, ai
să treci puntea vreodată, pentru că, prin
esența lui, dracul nu cunoaște sentimente
de solidaritate și, cu atât mai puțin, de
frăție, iar dacă le mimează, o face numai
pentru a te ispiti și a te pierde în pasul al
doilea. Așadar, făcându-te frate cu dracul
ca să treci puntea, cel mai probabil este
că te vei îneca. Și, chiar admițând
succesul operațiunii, se poate trăi o viață
întreagă cu amintirea frăției cu dracul?”
Într-o amnezie generală, dominată de
abolirea valorilor creștine („nu poți sluji
la doi domni deodată: și lui Dumnezeu și
lui Mamona”: Matei 6, 24; Luca 16, 13),
pactul făcut cu prințul tenebrelor, numit
„Satana”, „geniu al răului”, „cel
Viclean” (ori, pe meleagurile noastre,
„Nefârtatul” sau chiar „Aghiuță”) nu
reprezintă, în fond, decât un rămășag
primejdios, fiindcă pierderea sufletului
valorează mai mult decât ceea ce persoana
umană primește în schimb. Orice
principiu moral ajunge astfel relativ,
negociabil și dependent de întâmplare și
de toane, iar cameleonismul devine stil
generalizat de viață. Și astfel,
compromisul sau trădarea pot ridica
pretenții de legitimitate ocazională. Din
fericire pentru confortul momentan, din
nefericire pentru confortul veșnic. Cu
toate că pactul cu Diavolul este un motiv
populare, ca o urmă trainică de păgânism,
accentul cade, în comentariul din carte, pe
nimicnicia acestei convingeri, golită de
substanța unei premise transcendente,
123
nimic altceva decât nisipul mișcător pe
care nu poți pune temelie.
Tot de o reducție implacabilă, supusă
conformismului căruia i se atrofiază
capacitatea critică sunt și următoarele
maxime, înfățișate în toată infamia lor.
Mai întâi, rămâne grăitor felul în care
reacționează la injustiție un popor care
în istorie a respirat rar aerul libertății.
Capul ce se pleacă poate fi tăiat la fel ca
și cel care stă dârz și drept. Diferența
constă în atitudine și în exemplul dat.
Transpare din zicerea care face apologia
lașității la români ideea că mulți din
semenii noștri poartă în ei, orice ar face,
amprenta stilistică a slugilor din care se
trag: „A doua vorbă reprezintă
propoziția de bază a unei metafizici a
supunerii transformate în destin istoric
asumat, completată perfect de către cea
de a treia vorbă, care explicitează forma
însăși a acestui destin: rămânerea,
continuitatea, persistența unui popor în
forma împietrită a mineralului, adică a
elementului inerțial pur, care subzistă
fără să evolueze, piatra întruchipând
prin excelență primitivismul istoriei,
nicidecum simbolul pentru o tematică a
mândriei naționale sau a mulțumirii de
sine. Cui i-ar trece prin cap să spună,
satisfăcut, «durez asemenea unei
pietre»?” Acest proverb, cu care mai toți
copiii au fost îndoctrinați la școală este
adeseori folosit de dascăli pentru a
exprima statornicia, tăria, rezistența și
alte minunate atribute ale poporului
român în fața dușmanilor și a tuturor
vicisitudinilor trecutului. În cazul de
față, el redă starea de „natură” pe care au
perpetuat-o strămoșii noștri, lentoarea de
proces geologic în care au trăit, dincolo
de „civilizație”, în primitivismul lor
cultural. Oare din ce străfunduri
încețoșate au putut lua naștere asemenea
grăiri intempestive?...
Cu un aer dezamăgit, de intelectual
dezbărat de iluzii, autorul Întâlnirii cu
un necunoscut se apleacă cu același
aplomb devastator și aceeași sinceritate
necruțătoare și asupra celei de-a patra
zicători din acest inventar al dezonoarei
autohtone. Peste ultima dintre
„cugetări” se așterne toată chintesența
șmecheriei românești, bazată pe gândul
că bunătatea e prostie și că un cuvânt
dat nu face doi bani. Chiar dacă
tradiționala omenie ne spune că
educația binelui se face prin
promisiunea răsplății, dictonul pe cât de
celebru, pe atât de trivial ne relevă, în
contrapondere, contrariul acestui
124 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
principiu. După vulgaritatea
vocabularului, „Facerea de bine,...” e
felul primitiv de a socoti urmarea
morală a unui gest sau a unei acțiuni, cu
accente populare și mahalagești: „Poate
că cel mai cumplit proverb al
românilor, unul care blochează orice
speranță de cimentare a acestei națiuni
într-o comunitate autentică, este
«Facerea de bine, f...e de mamă!».
Ideea că, în mod sistematic, făcând
binele vei primi răul și că, deci, trebuie
să te abții programatic de la a face
bine explică poate în cea mai mare
măsură grimasa sub care am
încremenit în istorie.” Nu decență, ci
deșuchiere, nu bun-simț, ci mitocănie,
nu reținere, ci agresivitate și
nerușinare ̶ iată ce conține, în esența
lui, preceptul exprimat într-un limbaj
primar, al cărui înțeles este întreținut de
trimiteri spre acuplarea incestuoasă.
Deși ascultă de un tipar maniheic (ce-i
bun și ce-i rău în om), rușinoasa
sentință exprimă mai degrabă o
răbufnire sau o invidie, nu neapărat
conștientizate, dar bine înrădăcinate în
mentalul individual și colectiv. Există
mulți români care așteaptă binele de la
alții. Fie că vorbim despre stat, prin
instituții, fie că vorbim despre părinți
sau despre apropiați, românii așteaptă
să li se ofere bine. Însă generozitatea
arătată altuia are adesea urmări nefaste
pentru binefăcător. Consecința? Ceva
de genul „lasă, mai bine nu facem
nimic sau, mai mult, facem rău... ca să
fim în siguranță”. Poate că suntem
singurul popor de pe planetă care are o
astfel de vorbă...
...Tulburătoare meditații asupra
tarelor realității românești, pornind de la
adagii în care vibrează spiritualitatea
autohtonă și pe care am ajuns să le rostim
ca pe o fatalitate. Făcând parte dintr-un
remarcabil jurnal de creație, comentariile
făcute cu o stoică resemnare-întru-
zădărnicie pe seama acestor vorbe
proaste înseamnă o adevărată provocare
pentru noi toți. Însemnările acide ale
diaristului sunt de o luciditate dizolvantă,
iar deznădejdea și melancolia amară ce
se degajă din ele trimit neocolit spre
cauzele ereditare ale defectelor unui
neam. În numele rațiunii, inteligenței și
al bunului-simț cu care detestă
„înțelepciunea” ce se ascunde în spatele
maximelor explicate, Gabriel Liiceanu
dovedește că rămâne, și cu acest prilej,
un aspru critic al metehnelor valahe de
acum și dintotdeauna.
PHILOSOPHIAE IN CIVITATE
Pompiliu Alexandru
INTELIGENŢA CRISTALIZATĂ
ŞI INTELIGENŢA PIETRIFICATĂ
Prostia este un subiect fascinant. De
mii de ani oamenii au fost preocupaţi de
formele ei care par să nu poată fi
catalogate, având extraordinara capacitate
de a fi foarte inventivă. Poţi fi uimit în
faţa prostiei – sau a prostului – ca în faţa
unei mari necunoscute care îţi provoacă
spiritul. Ceea ce mi se pare foarte
interesant este faptul că astăzi avem
instrumente de măsurare a prostiei. De
fapt, nu s-a dorit în mod explicit acest
lucru; prostia a ajuns să fie măsurată în
timp ce inteligenţa era măsurată. Nu ştiu
de ce prostia este aşezată la polul opus
inteligenţei, dar fie! Există un test Flynn
care măsoară gradul de inteligenţă de-a
lungul generaţiilor. Dacă acum ceva
vreme se părea că inteligenţa creşte la
nivel planetar, acum se observă o prostire
accelerată a omenirii.
Dar ce are a face inteligenţa cu
prostia? Puţină inteligenţă generează
multă prostie? Eu nu aş fi de acord în
mod absolut cu această ipoteză. În primul
rând pentru faptul că naivitatea sau
neadaptarea par a fi termeni mai potriviţi
pentru a descrie lipsa de inteligenţă. Cum
spuneam, prostia este un fenomen foarte
complicat care nu se opune doar
inteligenţei, ci întregii fiinţe. Mai mult,
uneori pare să integreze inteligenţa în
strategiile sale. Asumarea şi asimilarea
inteligenţei de către prostie aş numi-o
inteligenţă pietrificată. Inteligenţa ataşată
deşteptului este inteligenţă cristalizată.
Adică, este una aşezată, funcţională ca
fond puternic al existenţei. Inteligenţa
fluidă este cea care însoţeşte adaptarea la
imediat, la vremurile prezente. Inteligenţa
pietrificată este una amorfă, care
funcţionează bolovănos şi care nu
produce nimic altceva decât efecte de
prostie. Prostul ştie şi nu ştie în acelaşi
timp. Nu într-o variantă socratică – a lui
ştiu că nu ştiu – care este formula
înţelepciunii. Prostul ştie ceva cu o
siguranţă extremă, cu o convingere şi
certitudine care sunt precum granitul. Dar
nu ştie că această ştiinţă a sa umbreşte
ceea ce nu ştie. Necunoscutul este
introdus în cunoscutul a ceea ce ştie – stă
acolo nedezvelit, dar este prezent. Doar să-i
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
aduci aminte de un aspect, iar metoda şi
formula de ştiinţă a prostului îţi dă
imediat o soluţie, căci el „ştia” deja de
acel aspect, dar nu a avut timp să-l
dezvăluie. De exemplu, începi o campanie
de depistare a falşilor medici ascunşi în
spitale! Nu vorbesc despre imbecilitatea
acestui demers care exprimă o chestiune
extrem de gravă. Vorbesc despre falsul
medic care a devenit medic. Adică, prost
fiind, un individ s-a decis într-o zi ca
poate şi el să pună un diagnostic şi să
trateze pe cineva. Probabil ideea aceasta i-
a venit când a mers el însuşi la un medic
şi a văzut cum se desfăşurau lucrurile. Şi
brusc şi-a spus: „păi, p-asta o pot face şi
eu, ce, sunt mai prost?!” Şi a plecat de la
această certitudine că şi „el poate”. A pus
în aplicare demersul şi a funcţionat mult
timp. Mai mult, cu cât timpul trecea şi
vedea că are „rezultate”, şi-a întărit şi mai
mult convingerea. A devenit o piatră de
moară. Universul se poate clătina, dar
convingerea lui în ceea ce ştie precis, nu!
Ştie clar „că şi el poate fi un medic
autentic!” Inteligenţa cristalizată o are
doar medicul autentic, cel care şi-a şlefuit
cunoştinţele în şcoli şi examene multe, cel
care vede clar de unde până unde se
întinde „enigma vieţii” şi domeniul său.
Are o cunoaştere aşezată, iar aceasta este
prin definiţie una modestă. Ştie clar ceea
ce ştie şi, mai ales, ceea ce nu ştie! Apele
sunt separate. La prost apele sunt
amestecate, de aceea îţi dă impresii
contradictorii.
Nu are rost să privim la politician,
unde poţi găsi exemplare de prostie
profundă. Ca în cazul falsului medic, ai
aici parte de o aglomerare de forme ale
prostiei. Convingerea politicianului este
una – că este singurul capabil să rezolve
problemele globale. Pe el trebuie să îl
alegi chiar dacă greşeşte, căci în felul
acesta a căpătat experienţă sau, de fapt, el
nu greşeşte în mod direct, alţii îl duc în
păcat. Ce să mai spunem despre profesori,
adică formatorii de inteligenţe cristalizate
sau inteligenţe pietrificate... Aici există o
nuanţă extrem de subtilă.
(continuare la pagina 137)
125
ÎN CRUCIȘ ȘI-N CURMEZIȘ
DE CE UN CENOTAF
PENTRU MIHAI VITEAZUL?
S-a scris și se vor scrie multe cărți
despre Mihai Viteazul, dar niciodată nu
va fi suficient, pentru că primul domnitor
român unificator mai are câte ceva să ne
dezvăluie, vor fi descoperite noi
documente despre biografia sa tumultoasă
și tragică, scriitorii și artiștii îl vor
omagia, fiecare generație perceptându-l în
funcție de mentalitatea și idealurile ei.
După domnia de numai șapte ani (cifră
biblică benefică), ca și cea a lui Cuza
Vodă, ideile și faptele sale care-au depășit
veacul, au uimit nu numai oamenii țării
sale, ci întregul continent. Contemporanii
l-au văzut ca pe o personalitate europeană
capabilă să elibereze acea parte a Europei
subjugata Semilunei. În 1774, Emil
Legrand, specialist al culturii grecești, a
auzit la Rusciuc (Bulgaria de azi) o baladă
despre vitejiile lui Mihai Viteazul cântată
de un cerșetor, ceea ce dovedește
persistența numelui acestui voievod
român dincolo de granițele țării sale,
trecându-l în legendă.
Mărturiile contemporane, faima sa
europeană sunt prezente în broșuri tipărite
și citite în public la Veneția, Nürnberg,
Viena, Praga, Paris, Bruxelles, Padova
etc. Veștile despre isprăvile viteazului
român sunt puse în cântece rimate,
însoțite de o melodie și recitate prin
târguri.
La curtea sa, Mihai Viteazul adunase
personalități europene bine cunoscute,
unii „corespondenți de presă”, alții spre a
eterniza memoria Românului: Andrei
Taranowski, Lubienieschi (căruia îi
acordă un interviu, primul interviu din
cultura română), Ioan Bernardffy, E.
Lassota, Bisellius, Stavrinos, Palamed etc.
Silezianul Baltazar Walter publică, în
1599, Scurtă și adevărată descriere a
faptelor săvârșite de Io(an) Mihai,
domnitorul Țării Românești: „Câtă
mândră virtute crește în pieptul (său), de
ce putere e însuflețită dreapta lui cea
vitează, n-ar fi în stare nici măcar penelul
maestrului Apeles să zugrăvească, abia
învățatul Apolo [ar putea] să le cânte în
versuri potrivite și aceasta pentru că
domnitorul român își pune capul în luptă
cu puterile barbare; este zidul
creștinătății și răzbunătorul ei”.
La rândul său, poetul grec Stavrinos
scrie Povestea prea frumoasă a lui Mihail
126 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Tudor Nedelcea
Voievod (Veneția, 1638, poem reeditat în
1672, 1683, 1710, 1742, 1756, 1768,
1785, 1806?!), „poveste de tot minunată,
poemă cu rime prea frumoase, pe care cei
înțelepți foarte mult și-o doresc; o poveste
prea frumoasă mă apucai să scriu, a lui
Mihail cel minunat, și vreau să nu încetez
până nu voi scrie de strădaniile și faptele
lui vitejești, războaiele pe care le purta și
toate rânduielile lui cu ungurii, cu tătarii,
cu turcii, cu bogdanii [moldovenii] și cum
apoi fu ucis pe Câmpii Turdei. O să vă
spun sfârșitul lui, o să spun moartea lui ca
să vă întristați voi toți, și prietenii și
rudenii” (Apud Literatura română veche
(1402-1647), vol. 2, introducere, ediție
îngrijită și note de G. Mihăilă și Dan
Zamfirescu, București, Edit. Tineretului,
1969, colceția „Lyceum”).
La curtea cneazului de Ostrog
(Belarusia), Gh. Palamed îi închină, tot
sub formă de poem, Istoria cuprinzând
toate faptele, vitejiile și războaiele prea
strălucitului Mihai Vodă, domnul Țării
Românești, al Transilvaniei și al
Moldovei, până în ziua morții sale.
Marii scriitori europeni îi eternizează
memoria prin includerea sa ca personaj
literar. Dramaturgul spaniol Calderon de la
Barca (1600-1681) scrie El Prodogioso
capitan, iar conaționalul său, poetul,
prozatorul și dramaturgul Lope Felix de
Vega Carpio (1562-1635) îl descrie fizic
(așa cum apare și în unele tablouri
celebre): „ Furios, lat în spate, înfățișare /
și statură de uriaș;/ ochi mari, fruntea /
înaltă, păr cârlionțat, / nas lung ascuțit /
încruntat, cu barba măruntă, / oacheș la
față, / bun de picior și strașnic călăreț, /
iar în atacurile ce dă / cel dintâi se
repede, / și mai adânc în vălmășag
pătrunde. / Nu se rade, nici nu se
sulemenește, / nu cunoaște ce-i olanda, /
nici parfumuri, iasomie, ori viorea; / nu
caută patul moale, / nici nu mănâncă
numai fazani ”. (Vezi și Tudor Nedelcea,
Povestiri despre Mihai Viteazul, Craiova,
Scrisul românesc, 1991).
În literatura română prezența sa este
numeroasă și firească, de la primii noștri
poeți până la Marin Sorescu sau Adrian
Păunescu. Eugen Simion îl aseamănă cu
eroii greci ai Iliadei și Odiseei, doar că
eroul român nu era mândru de jafuri, de
cruzimi, avea sentimentul milei și era
conștient și respunzător față de destinul
neamului său.
Autorul Liliecilor, Marin Sorescu a
scris o senzațională (cunosc proprietatea
cuvântului) prefață la vol. Mihai Viteazul,
Scrieri (ediție îngrijită, note și bibliografie
de Tudor Nedelcea, Craiova, Scrisul
românesc, 1993, reeditată în 2021), cu
titlul: Cum scria Mihai Viteazul? din care
voi cita pe larg. Anterior, editasem Tudor
Vladimirescu, Scrieri, cu aceeași prefață
de referință scrisă de Marin Sorescu, vrând
să dovedim că o parte din „scrierile” celor
doi mari eroi naționali conțin și valențe
artistice, așa cum sesizase însuși G.
Călinescu (pentru Tudor Vladimirescu).
„Lumânarea care a ars de secole
pentru unirea tuturor românilor a fost
limba română”, scrie Marin Sorescu,
autorul vol. Bibliotecă de poezie
românească. Comentariu și antologie
(București, Editura Creuzet, 1997), în care
îl include pe fratele lui Mihai Viteazul,
Petru Cercel („Catastrofal ca domn, Petru
Cercel a fost un poet rafinat [...] profund
cunoscător al tradițiilor și experimentelor
lirice europene, de care ia cunoștință
chiar la fața locului, căci un demon îl
propulsează pretutindini”).
La întrebarea retorică cum vorbea și
scria „unul dintre primii făuritori ai
istoricului act?”, Marin Sorescu răspunde
în această prefață, cu argumente din însăși
creația domnitorului. „Apariția sa pare a fi
proiecția ideală a unui vis venind din
străfunduri. Ce uimește însă cercetătorul de
azi este tulburătoarea lui realitate, prezența
lui vie”. Simbolul prefigurat în statui
trebuie căutat în „faptele și, mai ales, în
spusa și scrisa lui”, căci „faptele și limba
sunt demne de atenție”, iar „epistolarul lui
Mihai se citește, într-adevăr, cu sufletul la
gură”, pentru că „povestirile sale sunt
zguduitoare, cu atât mai tulburătoare cu
cât evenimentele nu-s plăsmuiri or basne,
ci sunt rupte din fibra istoriei noastre, au
acoperirea în fapte de vitejie, în sângele și
în durerea românească a acelor clipe
«făcând cât veacuri»”.
Ca un istoric autentic, Marin Sorescu
amintește o parte din aceste fapte: ocrotirea
creștinilor bulgari, „muncile și ostenile”
îndurate de domnitor pentru un „ideal
umanitar înalt: apărarea creștinității”, dar
mai ales ideea și fapta unirii cosângenilor
într-un singur stat: „Nu se poate trece peste
unirea tuturor românilor sub Mihai Vodă
Viteazul! În acest act temerar stă întreaga-i
măreție, precum și drama sa”, act realizat
„într-o străfungerare de geniu politic”,
propunând acest model „Europei dezbinate
în landuri și ducate”, Mihai devenind „un
vizionar european”.
Mihai – scrie în stilul său inconfundabil
Marin Sorescu – a preluat din zbor
buzduganul spațiului mioritic auncat de
Burebista și Decebal, bătând cu el în cuie
harta întregită a unei țări care nu se poate
ciopârți. Gestul său vuiește de trecut. E un
ritual care trebuie ținut. Ofranda pioasă a
unuia care cinstește cultul morților.
Totodată, gestul răspundea unor necesități
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
ale prezentului istoric. El va rămâne un
model pentru viitor”.
Recitindu-l, Marin Sorescu îl „vede” pe
adevăratul și profundul domnitor Mihai
Viteazul: „Statura de culă oltenească
întărită... Ochii scăpărători contemplă
«pohta ce-am pohtit» și buzele rostesc
vechiul «nu» românesc: ba! Tuturor celor
carer ar veni să ne tulbure. În stânga-i cea
iute barda inoxidabilă, vizând construcțiile
gramaticale românești, așa cum le-a ridicat
poporul român în toate provinciile țării”.
*
De ce un cenotaf (și) pentru Mihai
Viteazul? O întrebare (ne)firească. Faptele,
drama lui ne îndreptățesc din plin pentru
realizarea acestui cenotaf, un ritual, cum scrie
și Marin Sorescu, care trebuie întreținut, o
„ofrandă pioasă a unuia care cinstește cultul
morților”. Omul e dator cu o moarte, iar
atunci când trece dincolo trebuie să aibă un
mormânt al său, unde să fie pomemit.
Or, Mihai Viteazul, ca și Tudor
Vladimirescu sau mareșalul Antonescu, n-
are mormânt (vezi balada lui Adrian
Păunescu). Sunt eroi fără de mormânt.
Tocmai la aceste argumente, P.S. Nicodim,
episcopul Severinului și Strehaiei
(episcopie reînființată în 2004), s-a gândit,
ca la un act de pioșenie. După realizarea și
sfințirea cenotafului pentru Tudor
Vladimirescu (în iunie 2021) la Mănăstirea
Cerneți și a unei cruci comemorative la
Biserica din satul mehedințean Prejna
(biserică ctitorită de „Domnul Tudor”),
P.S. Nicodim realizează acest cenotaf
(adevărat monument de artă) la Mănăstirea
Strehaia, unde Mihai Viteazul și-a început
cariera politică-administrativă.
La 23 aprilie 1486 se înființează două
Bănii: cea de Mehedinți, cu sediul la
Strehaia și Bănia de Jiu a Craiovei, care
aveau un oarecare statut de independență
administrativă, judecătorească și militară,
plătind un tribut domnitorului Țării
Românești. Mihai Viteazul a fost: bănișor
de Mehedinți (1582-1588(, mare stolnic
(1588), mare postelnic (1591), mare agă
(1592), mare ban al Craiovei (1593) și
domn al Țării Românești (septembrie
1593-9 august 1601), ucis din ordinul lui
Gheorghe Basta.
Strehaia a fost sediul nu numai a
Băniei de Mehedinți, ci și reședință
domnească provizorie a Țării Românești
(1601), a Episcopiei de Strehaia (1673-
1679), păstrându-se în timp Mănăstirea
„Sfânta Treime”, ctitorită de Matei
Basarab în 1645, curtea și cancelaria
domnească. Biserica Mănăstirii Strehaia,
având orientarea cu 42 grade spre sud, a
fost zidită, conform tradiției, de domnul
Mihai Viteazul într-o noapte, în mare
grabă, datorită confruntării cu turcii. Între
1508-1510 s-a construit sediul Băniei,
primul ban fiind „Jupân Neagoe
Strehăianul”, tatăl boierilor Craiovești.
Matei Basarab transformă curtea
boierească a Craioveștilor în mănăstire,
iar C. Brâncoveanu adaogă bisericii un
127
pridvor. În 1821, pandurii staționeză o
vreme aici, Tudor Vladimirescu l-a
însărcinat pe fratele său, Papa (Pavel)
Vladimirescu, cu paza mănăstirii (200 de
panduri). Mănăstirea devine biserică de
enorie în timpul lui Cuza Vodă,
mănăstirea funcționând ca muzeu, până în
1990. La 1 Decembrie 2007, biserica
redevine mănăstire de maici, în frunte cu
maica stareță Teofana (mama lui Mihai
Viteazul, Tudora, a purtat același nume
după călugărie) (Apud Domnitorii și
ierarhii Țării Românești. Ctitoriile și
mormintele lor, București, Editura
„Cuvântul vieții” a Mitropoliei Munteniei
și Dobrogei, 2009).
* obiect în „România (re)educată”, educarea
Sfârșitul lui Mihai Viteazul este tragic,
omorât mișelește, fără a fi apărat de ai săi
(așa s-a mai întâmplat și cu Grigorie
Ghica III). Vom cita, pentru mai multă
obiectivitate, dintr-un străin, din grecul
Stavrinos. Mihai își așteaptă ucigașii, în
picioare, urându-le „Bine ați venit,
vrednicii mei voinici!” Dar, nu erau
voinicii săi, ci niște valoni bine plătiți,
fără scrupule. „Ca un copac se prăvăli
frumosul său timp”, scrie cu amărăciune
Stavrinos. „Și-i rămase trupușorul în
țărâna aruncat, gol, fără cămașă, tăvălit
în sânge. Acestea le izbuti pizma
înverșunată. Și se pierdu așa, pe nedrept,
acest viteaz”.
Lacrima lui Stavrinos este curată și din
acest motiv vom cita mai mult: „Soare,
înfioară-te, suspină! Bocește, lună! Viteji,
plângeți răul ce s-a întâmplat, marea
nedreptate și clevetirea, pe bărbatul cel
bun, care nu avea vină, pe tânărul chipeș
care era vestiti – la Apus și la Răsărit i se
dusese faima. O, Cer și Soare, înfioară-te
de nedreptate! Iar voi, munți, bociți! Și
plângeți, fiare! Căci astăzi s-a prăbușit
stâlpul creștinilor, cinstea ortodocșilor,
prietenul Sfântului Munte, cel care a jurat
pe cruce să nimicească pe turci și să-și
verse sângele pentru cucernicie.
[...] O, pietre, acum crăpați! Copaci,
dezrădăcinați-vă! Iar voi, munți, bociți! Și
voi, câmpii, întristați-vă! Căci au rămas
toți voinicii fără acela de care se speriau
și balaurii și leii; acela care se ostenea
pentru ortodoxie și era sigur că o să i se
facă liturghie în Sfânta Sofia, deoarece
mult se ostenea ca să unească Biserica
Romei și a Constantinopolei, să o facă
una singură; care nu-și prețuia niciodată
viața și în nicio luptă nu-și cruța trupul.
Mănăstirilor, plângeți, mult întristați-vă:
a pierit miluitorul, și unde o să-l găsiți?
Și, dacă ați cutreiera Răsăritul și Apusul,
ca el un altul nu ați găsi, ca să vă
miluiască. O, moarte nesătulă, cum nu te-
ai îndurat de el, de bărbatul acesta bun, și
nu te-ai temut de el? Păcat mare s-a făcut
față de acest viteaz”.
Și tot Stavrinos îl portretizează în
cuvinte simple, dar profunde, sincere: „A
lăsat nume frumos în întreg cuprinsul
pământului, ca să-l audă și să-l laude
128 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
vitejii lumii [...] Lumina ochilor mi s-a-
ntunecat de vărsatul lacrimilor,
amintindu-mi faptele domnului Mihai,
pentru că erau slujitorul lui credincios,
ca și ceilalți”.
Un străin, Stavrinos, scrie aceste
emoționate cuvinte despre marele său
contemporan; în Țară, după „aglomerația”
din decembrie 1989, Mihai Viteazul este
tratat, într-un manual „alternativ” de
istorie, ca un paranoic, ulterior adăugându
-se și calificativul de „incorect politic”.
Peste ani, Adrian Păunescu scrie un alt
tulburător poem, Capul de la Torda, de o
actualitate strigentă și chiar periculoasă,
care ar trebui inclusă în manualele de
literatură (dacă se mai predă un asemenea
concepută de actualii guvernanți a debutat
prin tăierea plății doctoratelor
preuniversitarilor):
Capul de la Torda
Adrian Păunescu
Capul lui Mihai Viteazul de la Torda
se ridică,
Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică
Şi Câmpia Tordei tristă îi răspunde lui
cu jale:
„Fiindcă astăzi ducem lipsa
capului Măriei Tale!”
Nu mai acuzaţi străinii
că ne taie domnitorii,
Că intimidează Ţara
cu guverne provizorii.
Eu atât aş vrea să aflu,
arătându-ne obrazul:
Totuşi, unde au fost românii,
când a fost tăiat Viteazul?
Nu voi consuma otravă
pentru niciun fel de Basta,
Totuşi, unde-au fost ai noştri,
și atunci, şi-n vremea asta?
Cum se-ajunge pân’la gâtul
Voievodului de Ţară,
Dacă nu-s trădări acasă,
lângă ura de afară?
Capul lui Mihai Viteazul
ne-a lăsat numai cu trupul,
Nu contează că străinii
n-aveau nici pic de scrupul,
Eu, de-o singură-ntrebare,
mă scârbesc şi mă mai mânii:
Totuşi, unde-au fost, românii?
Totuşi, unde sunt românii?
(Poezie cenzurată, 1979)
Față de acest erou al neamului
trădat acasă, urât afară, care poate sta
pe cinste alături de marii domnitori,
regi sau împărați ai Europei, acest
cenotaf este cea mai sinceră
recunoștință adusă adusă
domnitorului - unificator și trebuie să
aducem pioasă mulțumire lui
Dumnezeu că ne-a binecuvântat cu un
om al Bisericii, patriot autentic în
fapte, nu în vorbe, P.S. Nicodim,
episcopul Severinului și Strehaiei.
GEOCIVILIAȚIE ROMÂNEASCĂ
George Coand
TÂRGOVIȘTEA ÎN VEACUL FANARIOT (3)
1775
Funcţionau la Târgovişte câteva şcoli
particulare: una la Mănăstirea Stelea, sub
îndrumarea cărturarului Mitilineu, alta a
dascălului Negoiţă, şi aceea de pe lângă
biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.
1777
Biserica Târgului, rămasă fără
acoperiş, dar fiind atinsă şi de alte
degradări, atrage atenţia lui Dimitrie
Bogasieru şi Mira Grecu care „au făcut
advonul şi au şindrilit şi au zugrăvit tinda
şi advonul [...] sfintele icoane împărăteşti
[...] zugrăvindu-i-se chipul său în tinda
femeilor”.
1781
Palanca şi turnurile Curţii Domneşti se
ruinaseră, dar, aşa cum le-a văzut atunci
austriacul Franz Joseph Sulzer, valul şi
şanţul de apărare încă se mai păstrau în
bună stare. Topografii trupelor austriece,
campate temporar în Târgovişte, atrăgeau
atenţia autorităţilor că, fortificaţiei cetăţii,
fără o cheltuială costisitoare, i se puteau
reda funcţionalităţile militare.
1783
27 aprilie. Este menţionată, în
imediata vecinătate a Târgoviştei, la
Valea Ruzii, o sticlărie, domnitorul
Alexandru Moruzi solicitând să i se
trimită câteva produse. La 1796, lucra
aici meşterul sas braşovean Konrad
Gottlieb, exe­cutând unele reparaţii.
Banul Golescu şi fiul său Nicolae au
avut în proprietate sticlăria după 1814
până la 1823, reuşind să o transforme
într-o manufactură de succes.
Producţia o constituiau geamurile şi
recipientele de sticlă.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
1785
28 aprilie – 11 august. Biserica Mare
de la Curtea Domnească este reparată prin
strădaniile, mai ales băneşti, ale
domnitorului Mihail Şuţu şi ale Sevastei
Callimachi la „rugămintea şi îndemnul
lui jupân Enache Văcărescu vel vistier şi
mare dicheofilax al bisericii”. Reparaţiile
sunt întreprinse de o echipă condusă de
Ioan Zugravu, care şi repictează acest
lăcaş de cult voievodal.
1786
26 aprilie. Ispravnicii judeţului
Dâmboviţa dau carte de alegere
„Dumnealui Grigorie Greceanu biv vel
medelnicer voind să i să descopere doaă
locuri dă case strămoşeşti dă aici din
oraşu Tîrgoviştei, pentru care pohtindu-
ne pă noi să mergem la faţa locului spre
cercetare [...]. După a căror arătare,
fiind aceste locuri amăndouă înjugate, am
pus de s-au tras cu stânjenu mării sale
răposatului Constandin vodă
Brăncovean [...]. Şi au venit amăndouă
locurile stânjeni optzeci şi doi. [...] Deci
de cercetarea ce am făcut, descoperindu-
sa locurile într-acestaşi chip, am dat
dumnealui această carte ca să urmeze cu
stăpânirea întocmai...”.
7 iulie. Dintr-un sgrafit al lui
Dumitrache Zugrav, din această dată,
aflăm că s-a dres „turla a doua” de la
Biserica Mare de la Curtea Domnească.
1795
Mâhnit că Mănăstirea Dealu este în
„proastă stare şi dărăpănare”,
domnitorul Alexandru Ipsilanti îl
numeşte egumen pe Dionisie Lupu,
eclesiarhul Mitropoliei din Târgovişte.
Acesta primeşte numirea cu condiţia că
„va preface” de „va fi lăsat aici cât va
129
trăi” şi, astfel, va purcede întru restaurarea
aşezământul monastic. Domnitorul, în
1797, îi îndeplineşte vrerea învrednicindu-
l cu încrederea sa. În 1802 el repară
biserica şi chiliile, distruse din păcate de
cutremur, care „risipeşte toate la pământ”,
sunt în întregime reparate.
1797
11 septembrie. Domnitorul
Alexandru Ipsilanti intervine ca
„biserica din Curtea domnească de jos
din Tîrgovişte şi cea de sus si biserica
Sfănta Vineri [...] să aibe 6 preoţi şi 2
diaconi, 4 cântăreţi şi 5 grămăticei scutiţi
de toate dările”.
Grecul Rigas Valestinlis, secretar al
principelui Nicolae Petru Mavrogheni,
vizitează Târgoviştea şi ia cunoştinţă de
existenţa în judeţul Dâmboviţa a împărţirii
sale teritorial-administrative în plăşi şi plaiuri.
1799
10 mai. Barbu Văcărescu porunceşte
„Dumnealui clucer Constandin Cioranu,
Dumnealui clucer Ioan Porfirogheni,
Dumnealui Anastase polcovnic,
Dumneavoastră, mai sus numiţilor arătaţi
boieri, fiindcă dumnealui biv vel paharnic
Grigorie Grecianu ne arată o carte de
alegere a dumnealui dvornicului Radu
Golescu, împreună cu alţi boeri, de la leat
1786 aprilie 26, coprinzătoare pentru
doaoă locuri strămoşeşti ale dumnealor
boerilor Greceni de aici din oraş
Tărgovişte, care locuri fiind împresurate
din vechime, atunci la acea alegere, prin
mărturii oameni bătrăni carii au ştiut
vechea stăpănire, de unde şi pănă unde au
fost [...]. Poftim dar, pă dumneavoastră să
luaţi ostenială a merge în faţa locului [...]
mai întăi să dovediţi unde şi în ce loc au
fost matca Ialomiţii cea veche apoi să
trageţi în lung locurile cu stănjănu după
cererea dumnealui numitului boeriu. Şi de
alegerea ce veţi face, să nu daţi în scris în
dosul acestui pitac”.
Domnul Alexandru Constantin
Moruzi hotărăşte ca mitropolitul Dositei
al Ungro-Vlahiei şi vel logofătul Scarlat
Câmpineanu să cerceteze o pricină ivită
între Mănăstirea Dealu şi Mănăstirea „Sf.
Ioan” din Bucureşti în ceea ce priveşte
stăpânirea unei părţi a moşiei Dridov.
După o temeinică cercetare, cei
însărcinaţi cu aducerea ei la îndeplinire
au comunicat domnului, într-un lung
130 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
raport din 18 iunie, cum că Mănăstirea
„Sf. Ioan” făcuse pagubă Mănăstirii
Dealu, folosind, fără ştiinţa acesteia,
morile şi moşia Dridovului ce-i
aparţineau. Se concluziona:
„Pentru care găsim cu cale, ca
mânăstirea Dealului să-şi stăpânească
moşia, cu bună pace de acum înainte de
către mănăstirea Sf. Ioan; adică livada şi
păduricea îndestul fiind câtă vreme sau
ajutorat mănăstirea Sf. Ioan cu această
livadă şi pădure şi s’a păgubit mănăstirea
Dealului; de care nu lipsim a arăta
Măriei Tale curgerea pricinii şi dreptatea
ce are mănăstirea Dealui.
Iar hotărârea cea desăvârşită rămâne
a se face de către Măria Ta, după cum
Duhul Sfânt te va lumina.”
Iar domnul hotărăşte astfel la 10
septembrie:
„Io Alexandru Constantin Moruzi
Voevod şi Domn al Ţărei Româneşti!
Amândouă părţile învoindu-se şi
mulţumindu-se la această anaforea a prea
sfinţiei sale Părintelui Mitropolit şi a
dumnealor veliţilor logofeţi, precum şi
adeverinţă în scris au dat la logofeţia
Divanului Domniei mele, întărim şi
Domnia mea şi poruncim ca să urmeze
întocmai, precum se cuprinde în ea.”
1800
Domnul Mihail Şuţu, îndemnat fiind
de Ienăchiţă Văcărescu, repară altarul şi
bolta Bisericii Mari de la Curtea
Domnească, iar mitropolitul Dositei a luat
măsuri pentru a „preaînnoi” chiliile.
1802
Un cutremur puternic produce
numeroase stricăciuni la toate bisericile
de la Curtea Domnească. Una din cele
trei biserici existente aici a dispărut cu
totul încât în catagrafia de la 1810 nu a
mai fost amintită.
Locuitorii şi preoţii Târgoviştei îi cer
domnitorului Constantin Ipsilante „ca
să dreagă biserica din Curtea
domnească”. Domnitorul oferă 500 de
taleri din visteria domniei, iar alţi 1000
a poruncit să fie „strânşi de la cei care
se hrăneau pe moşia domnească,
precum şi vreo câţiva din locuitorii
mahalalelor” şi „prin silinţa şi osârdia
biv vel banului Scarlat Ghica,
însărcinat să răspundă de refacere, să
se facă dregere acestei biserici”.
MEMORIALISTICĂ
Honorius Mo oc
REORGANIZAREA
REȚELEI ȘCOLARE (1)
Pe măsura înaintării în timp, în cursul
anului 1990, școala se reorganizează atât
din punct de vedere conceptual cât și sub
aspectul diversificării rețelei de învățământ.
Încă se aplicau măsuri reparatorii față de
restricțiile apărute în anii ’80.
Pe plan general, direcția de acțiune era
construcția societății democratice și a
economiei de piață. La momentul acela,
aceste obiective erau numai declarate,
pentru că aplicarea lor însemna o lungă
perioadă de timp. În esență, România intra
în tranziție la societatea democratică și
economia de piață, care însemna greutăți
insurmontabile de ordin economic, iar sub
aspectul regimului democratic, amprenta
comunistă era încă puternică. În acest
context era clar că și școala urma să‑și
modeleze parcursul în funcție de
obiectivele declarate pe plan general.
Prima problemă care se ridica era
reorganizarea rețelei școlare. Se făcea sub
presiunea părinților și a cadrelor didactice.
Cum liceele teoretice fuseseră
transformate în licee industriale (grup
școlar industrial) în anii ’70, venise
momentul să revină la vechiul statut. În
mediul rural, liceele teoretice deveniseră
licee agroindustriale. Era situația Liceului
Răcari și al Liceului Băleni. Așa că și aici
urma schimbarea profilului liceului în
teoretic. Se reînființează liceul de la
Vișina, tot cu profil teoretic, iar școala
profesională de la Tărtășești devine Liceul
Industrial Tărtășești. În orașe, vechile licee
teoretice, transformate în licee industriale,
revin la statutul inițial. Aceasta însemna că
în perioada următoare erau reduceri de
personal din rândul inginerilor și
maiștrilor. Mai mult decât atât, se produce
și cerința, în vechile licee industriale, de a
propune în planul de școlarizare clase cu
profil teoretic. Liceul Pedagogic, dispărut
în anii ’80, dar cu locuri rezervate pentru
județul Dâmbovița la Ploiești, este și el, la
rândul lui, reînființat. Totul părea bine și
frumos, mai ales că guvernul stabilise ca
efectivele la clase să cuprindă 26 de elevi.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Aceasta însemna noi posturi didactice, dar
și în rândul personalului administrativ. Se
impune de menționat că pe parcursul
anilor ’80 nu s‑au mai construit școli.
România intrase în dificultăți economice
legate de plata datoriei externe. Nu se
dădeau bani nici pentru reparații.
Zugrăvirea școlilor se făcea cu bani
colectați de la părinții elevilor, iar munca
propriu‑zisă de igienizare se făcea cu
personalul școlii. Se părea că după
Revoluția din Decembrie „va curge lapte și
miere”. În scurt timp ne‑am lămurit că nu
este așa. În primul rând, finanțarea
învățământului însemna numai plata
salariilor, dar și acestea nu țineau pasul cu
evoluția inflației. Economia de piață își
făcea efectul. Grupurile școlare industriale,
susținute până atunci de unitățile
economice, se trezesc că sunt văduvite de
acest sprijin. Faptul este explicabil
deoarece unitățile economice care
patronau școlile se confruntau cu mari
dificultăți și, în consecință, au renunțat la
sprijinul acordat unităților de învățământ.
Cu toate acestea, Inspectoratul Școlar
propune construcția unor școli absolut
necesare. Era situația microraionului III
din Târgoviște, ridicat în anii ’80, dar fără
să cuprindă o școală și o grădiniță. Se
impunea o nouă construcția pentru Liceul
Pedagogic, iar în orașul Moreni arsese, tot
în anii ’80, Școala Gimnazială Nr. 1. În
acest caz, atât Primăria orașului cât și
Inspectoratul Școlar și‑au unit eforturile
pentru a obține sprijinul organismelor
județene și al ministerului de resort pentru
rezolvarea acestor probleme. În cazul
școlii din Moreni, exista și o complicație,
prin faptul că Ministerul nu avea în
evidența lui că la Moreni arsese școala.
Autoritățile județene de la vremea
respectivă n‑au îndrăznit să raporteze la
București această situație. În final,
Ministerul a înțeles că era un caz de
urgență și în consecință trebuia să
finanțeze. Județul Dâmbovița era printre
puținele județe din țară care au reușit, în
131
1994‑1995, să dea în folosință acele trei
obiective școlare.
În afara școlilor și grădinițelor,
Inspectoratul Școlar își exercită autoritatea
și asupra altor instituții, mai precis Casa
Corpului Didactic și Administrația
Taberelor. Casa Corpului Didactic va fi
reorganizată sub conducerea profesorului
Petre Bîrlea și va avea un rol important în
pregătirea dascălilor pentru activitatea
didactică. În decursul timpului, va avea la
conducere profesori dedicați
învățământului, cum au fost Radu N. Ion
și Cristea Maria. A editat revista Graiul
Dâmboviței, ca publicație a cadrelor
didactice, revenindu‑se la titulatura din
perioada interbelică. Cât privește
Administrația Taberelor, subliniem
progresul înregistrat în anii următori, când
s‑a dezvoltat baza materială și a organizat
acțiuni de anvergură pe plan național. Un
rol important l‑a avut profesorul Cornel
Popa, directorul instituției. Dintre
acțiunile organizate pe plan național și cu
participare internațională s‑a detașat
Festivalul Internațional al Copiilor.
Începând cu anul 1990, un rol
important în plan social‑economic dar și
politic a revenit sindicatelor. Despre
mișcarea sindicală putem afirma că a
apărut ca o mișcare de anvergură, potrivit
expresiei românești „ca ciupercile după
ploaie” și prima grijă a fost împărțirea
vechiului patrimoniu al sindicatelor
comuniste. Centralele sindicale constituite
atunci, în 1990, își continuă activitatea
astăzi, evident cu un rol minor. Ce au
păstrat și nu au cedat sub nicio formă a
fost patrimoniul material, înțelegând în
primul rând hoteluri și restaurante, case de
cultură etc. Nu puteau lipsi din acest
peisaj sindicatele din învățământ. În
Dâmbovița s‑a manifestat prin Federația
Sindicatelor Libere din Învățământ. Dacă
pe plan general marile centrale sindicale
și‑au păstrat conducerile de atunci și pe
plan județean s‑a menținut această situație.
Cât privește titulatura – liber, liberă
ș.a.m.d. – a existat tendința de a fi
adăugată în titulatura ziarelor și a altor
organizații. Faptul este explicabil ca
rezultat al regimului autoritar comunist,
care nega o serie de libertăți. În această
mișcare de a exprima în titluri dorința de
libertate se manifestă și în Dâmbovița.
Cotidianul comunist Dîmbovița își ia
denumirea de Dâmbovița Liberă, cu
mențiunea că se păstrează același personal
din perioada comunistă. Alții n‑au avut
succes în schimbarea titulaturii. De
exemplu încercarea redactorilor de la
revista Săptămîna de a o transforma în
Săptămâna Liberă. Era deja prea mult.
132 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Era normal ca și Sindicatul să se
numească Sindicatul Liber. Organizația
sindicală liberă a avut un rol important în
primii ani ai noului regim. Prima mișcare
– au devenit stăpâni, înțelegând
proprietari, asupra clădirii de pe
Bulevardul Carol I. Clădirea, cu o
arhitectură interesantă, fusese ridicată în
perioada interbelică de Asociația
Învățătorilor. S‑a considerat că Sindicatul
este continuatorul Asociației Învățătorilor.
Ce nu se înțelegea și nici instanța de
judecată nu a înțeles, este că legislația
interbelică interzicea salariaților statului
să facă parte din sindicate. Învățătorii erau
salariați ai statului. Dar cum justiția
post‑comunistă a dat câștig de cauză în
acest litigiu Sindicatelor Libere și cum
justiția „e oarbă”, a rămas acest verdict
definitiv. Aceasta explică faptul că nu s‑a
putut interveni pentru repararea clădirii,
pentru că singurului proprietar era
Sindicatul. Sindicatul are și el inițiative: la
demisol să amenajeze un bar și un club al
cadrelor didactice. Dar cum spunea
Creangă la timpul său, „românul se apucă
greu de treabă dar de lăsat se lasă foarte
repede”, tot așa s‑a întâmplat și cu pofta
Sindicatului. Conducerea democratică a
Sindicatului din 1990 s‑a menținut și în
deceniile următoare: Mihai Mihail
președinte și Emil Poamă secretar
executiv. Iar după ieșirea la pensie a
profesorului Mihai a urmat în mod firesc
ca președinte Emil Poamă. Trebuie să
subliniem că grupul de conducere de
atunci era format din oameni cu o ridicată
pregătire profesională. Îi menționăm pe
cei mai importanți: Mihai, Poamă,
Dragnea, Păduraru și alții. Aceasta va
permite o bună colaborare între
conducerea Inspectoratului Școlar și
Sindicatul Învățământ Dâmbovița. Pe
măsura înaintării în timp, autoritatea
sindicatului crește, mai ales după
instalarea noului guvern FSN în iunie
1990. Ce părea prea mult era posibilitatea
să hotărască asupra repartiției de locuințe.
Aceasta a fost posibilă numai în 1990,
pentru că în anii care au urmat nu mai
aveau ce repartiza. Societatea românească
se îndrepta spre economia de piață.
Inspectoratul Școlar, instituție județeană
de coordonare a învățământului, cuprindea
și un personal tehnic‑administrativ cu
responsabilități precise. Acest personal,
care își exercita atribuțiile în spațiul de la
demisol, gestiona numeroase truse pentru
laboratoarele școlare, planșe cu istoria
științei sau cu mari oameni de cultură,
manuale pentru toate categoriile de elevi
etc. Personajul care dădea culoare acestei
categorii de personal era domnul Cănuță,
magazionerul. Când cineva încerca să‑i
facă observație asupra modului cum
repartiza trusele școlare, îți răspundea că el
este acolo de la înființarea instituției și nici
nu știm „câți inspectori generali a schimbat
el”. în parte era adevărat, dar nu avea nicio
contribuție în numirea sau eliberarea din
funcție a inspectorilor generali. În
intervalul de două decenii s‑au succedat 5
inspectori generali și tot atâția adjuncți, iar
unii dintre ei doar au trecut pe acolo. Cât
privește repartiția de materiale didactice, și
ea încetează pentru că își va închide
activitatea întreprinderea Didactica, aflată
în gestiunea Ministerului Învățământului.
Guvernul de la București, instalat la 28
iunie 1990 tot sub conducerea domnului
Petre Roman, cuprindea nume cu un CV
promițător ca nivel de pregătire
intelectuală. Ministerul Învățământului,
denumire luată încă de la constituirea
primului guvern sub conducerea lui Petre
Roman în decembrie 1989, se va menține
până în decembrie 1997. Noul ministru
este Gheorghe Ștefan, care își exercită
mandatul până în octombrie 1991, când
guvernul Roman a fost înlăturat de venirea
minerilor. S‑a format un nou guvern,
condus de Theodor Stolojan, iar Ministerul
Învățământului era condus de Ștefan Golu.
Menționăm aceste nume pentru că sunt
legate de pregătirea și finalizarea acțiunii
de înființare a Universității Valahia din
Târgoviște. Din 1991 își deschide porțile
Universitatea Valahia. Înființarea unor
instituții de învățământ universitar în
reședințe de județ este una dintre cele mai
bune măsuri luate de guvernele de la
vremea respectivă.
Nu urmărim să dezvoltăm ideea de ce
Târgoviștea merită, prin trecutul său, dar și
prin prezent, o astfel de instituție. În
decursul timpului au apărut diverse
informații, cultivate și în spațiul media,
asupra rolului diferitelor persoane în
înființarea universității din Târgoviște.
Primul merit este al guvernului de atunci –
prim‑ministru Theodor Stolojan, ministrul
învățământului – Ștefan Golu. Subliniez că
la momentul respectiv s‑a înființat și
Universitatea din Târgu‑Jiu. Era o hotărâre
venită la pachet. Ministrul Învățământului
provenea din județul Gorj. Nu este de
neglijat faptul că secretarul de stat pentru
învățământul superior era Lazăr Vlăsceanu,
de loc din Dobra, județul Dâmbovița. Deci
cel care răspundea direct de aprobarea
înființării era favorabil acesteia. Inițiativa
care a putut influența înființarea unei astfel
de instituții era susținută de parlamentarii
Mihai Iurcu și Dorin Staicu. Merite
incontestabile au și cei doi prefecți din
perioada respectivă – Emil Dima și
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Alexandru Boriga. Primele diligențe sunt
făcute de prefectul Dima, de care foarte
mulți au uitat că a avut un merit
incontestabil în înființarea instituției.
Inginer cu doctoratul în științe tehnice, în
momentul în care a fost solicitat să fie și el
profesor la universitate a comunicat că nu
este de acord, fiind solicitat ca senator și
pentru o perioadă și prefect. Personal eram
implicat în asigurarea spațiului de
învățământ pentru noua instituție și, drept
urmare, am și semnat toate contractele de
comodat întocmite pentru spațiul preluat
de la învățământul preuniversitar.
Documentul propriu‑zis pentru fiecare
spațiu acordat universității era întocmit de
Ivan Vasile Ivanoff. O contribuție
importantă a avut‑o și avocatul Matei. Cât
privește grupul profesorilor care au condus
universitatea în primii ani, considerați
„întemeietorii” acesteia, rolul lor a constat
în a da autoritatea științifică necesară unei
astfel de construcții. Acest adevăr îl
include în primul rând pe rectorul Florea
Oprea. Universitatea avea spații de la
liceele industriale care își reduceau
activitatea. Dorința conducerii
universității a fost mult timp de a prelua
integral Grupul Școlar „Voievodul
Mircea”. La această inițiativă m‑am opus.
Eram de acord cu cedarea unor spații de
la acest liceu, dar doar atât. Distinșii
profesori universitari, cei mai mulți
pensionari deja sau pensionabili, veneau
de la București și le‑ar fi convenit să
coboare din tren la Gara Târgoviște Sud,
iar la 50 de metri de gară să fie intrarea în
universitate. De ce nu am fost de acord?
Județul Dâmbovița avea în structura
învățământului preuniversitar un singur
complex școlar – înțelegând clădire
impunătoare pentru cursuri, clădiri
internat aflat în stare fizică bună, cantină
pe deplin funcțională etc. Acesta era
Grupul Școlar „Voievodul Mircea”, de
care învățământul preuniversitar nu se
putea dispensa. Eram de acord cu cedarea
Liceului Nicolae Ciorănescu (Liceul Nr.
1 din Târgoviște), aflat în vecinătatea
pieței 1 Mai, cu spații generoase și mai
ales posibilități de dezvoltare. În
evaluările noastre, perspectiva dezvoltării
liceului era foarte redusă, aproape nulă.
Mai târziu s‑a demonstrat acest fapt, cu
toate modernizările aduse clădirii
principale. Soluția de viitor pentru
Universitatea Valahia era un campus
universitar, ceea ce s‑a și realizat în timp.
Acesta a fost posibil prin implicarea
autorităților locale și a parlamentarilor de
Dâmbovița. Din păcate, Universitatea,
încă de la început, dezvoltă și numeroase
secții fără finalitate în piața muncii.
133
ETERNUL FOTBAL
APROAPE DE EUROPA, CA ÎN 1979...
Ediţia 2020-2021 a Ligii I a fost un
campionat foarte bun pentru fotbaliștii
târgovișteni, practic de la retrogradarea pe
criteriu sportiv de care am scăpat ca prin
minune, s-a ajuns, prin muncă, la poziţia a
şaptea. A fost o competiție de anduranță,
pentru care băieţii s-au antrenat, în
principal, la Aninoasa, marcând în
premieră şi pregătirea în nocturnă pe
terenul sintetic de la Complexul Turistic
de Nataţie, dar problema greu de rezolvat
a fost lipsa „casei” pentru jocurile în care
echipa era gazdă. Trebuie precizat că ÎN
DOUĂ CAMPIONATE DE LIGA I,
ECHIPA NU A JUCAT NICIODATĂ
LA TÂRGOVIŞTE, evoluând în prima
ediţie doar pe stadionul Ilie Oană din
oraşul reşedinţă de judeţ al Prahovei,
pentru ca în următorul campionat să-şi
dispute meciurile de pe teren propriu din
nou la Ploieşti, apoi la Giurgiu, Buftea şi
Buzău. O situaţie care a fost şi prilej de
bancuri, unul fiind cel în care Emil
Săndoi, urcându-se în autocarul echipei
care avea programat meci pe teren
propriu, îi întreabă pe băieţi: „Azi unde
mergem, unde jucăm?”
Cât priveşte componența echipei, vă
propun acum să vă uitaţi pe formaţiile de
bază din perioada 2018-2021, care
cuprinde campionatul promovării în Liga
I şi cele două ediţii în elită.
2018-2019. Aioani-Martac, C. Dinu
(Leca), Mihaiu (Șandru), D. Dumitrașcu
(Dudea) Șerban (Rață), L. Mihai, Novac,
Neguț,Cherchez, Florea (V. Alexandru);
2019-2020. Aioani-Martac, Benga,
Pițian (Leca), D. Dumitrașcu (C. Dinu),
Bic, Rață, Yameogo, L. Mihai
(Berisha).Florea, Neguț (Ivancic);
2020-2021. Aioani-Căpușă (Martac),
Iacob (Celea), Pițian, C. Dinu, Rață, D.
Dumitrașcu, Dulca, Neguț (Yameogo),
Florea, Popa (Berisha).
Remarcăm un nucleu de șapte jucători
din echipa de la promovare în Liga I, din
2018-2019, AIOANI, DUMITRAȘCU,
RAȚĂ, NEGUȚ, FLOREA, DINU,
MARTAC, cu precizarea la ultimii doi că
Dinu ar fi fost om de bază şi în 2019-
2020, dar a fost mult timp accidentat, iar
Martac a evoluat şi în 2020-2021, când nu
a mai fost titularul postului de fundaş
134 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Gabriel Degeratu
dreapta, dar a evoluat în 12 meciuri, fiind
prima soluţie de înlocuire a titularului. La
cei şapte, s-au adăugat în 2019, în primul
campionat de Liga I, mulţi jucători, dar
doar trei, YAMEOGO, PIȚIAN şi
BERISHA s-au dovedit a fi de bază. Toţi
aceşti 10 se regăsesc între cei 14 fotbalişti
cei mai folosiţi în ediţia încheiată în mai
2021, ceilalţi patru fiind POPA şi
„constănţenii” DULCA, IACOB şi
CĂPUŞĂ, veniţi la echipă în 2020. O
precizare, CELEA este un caz special, el
„prinzând” primul „11” cu principalele
rezerve, chiar dacă nu are jumătate din
numărul de jocuri, respectiv 20 din 39. El
a fost titularizat chiar din momentul
venirii, sfârşitul returului şi i-a înlocuit cu
mare succes pe Iacob şi pe Pițian,
demonstrând că poate fi om de bază şi în
următorul campionat. Gândiți-vă, ce s-ar
fi întâmplat dacă rămânea de la începutul
campionatului, când venise la Chindia de
la Sepsi OSK Sf. Gheorghe împreună cu
Diaz sau ar fi revenit la începutul anului
2021? O altă situaţie de consemnat este
aceea a lui Liviu Mihai, prezent în
formula principală în primele două
campionate şi, simbolic, cu un meci jucat,
în campionatul 2020-2021, la despărţirea
de formaţia de suflet din oraşul natal. Un
fotbalist pe care suporterii l-au apreciat de
la început până la sfârșit...
Au evoluat: Daniel Constantin Florea
în 37 de meciuri, Vadim Rață-36, Denis
Constantin Dumitrașcu-35, Ovidiu Andrei
Pițian, Cristian Daniel Neguț, Cornel
Dinu și Daniel Iliuță Popa, câte 34,
Tiberiu Ionuț Căpușă-33, Paul Alexandru
Iacob și Marian Mihai Aioani, câte 32,
Marco Dulca-31, Valmir Berisha-29,
Franck Blaise Yameogo-26, Bourama
Fomba-15, Tomas Grassano Diaz-14,
Daniel Marinel Celea-13, Mădălin Marius
Martac, Mihai Alexandru Neicuțescu și
Mihai Costea, câte 12, Milan Kocic-10,
Dinu Bogdan Moldovan-8, Cristian
George Cherchez-6, Adrian Mihai Ioniță,
Andrei Dragoș Șerban și Florinel Cătălin
Mitrea, câte 5, Cosmin Gabriel Atanase-4,
Cătălin Barbu-2, Alex Tudor Negrea,
Laurențiu Nicolae Corbu și Liviu Ionuț
Mihai, câte 1 joc. Portarul Rareș Antonio
Pop a fost în lot pe toată durata
campionatului 2020-2021, dar nu a
evoluat niciun minut, situație identică cu
aceea a lui Iustin Popescu în campionatul
2019-2020.
Au înscris: Daniel Constantin Florea 8
goluri, Daniel Iliuță Popa-7, Denis
Constantin Dumitrașcu-4, Valmir Berisha,
Daniel Cristian Neguț, Marco Dulca și
Paul Alexandru Iacob, câte 2, Vadim Rață
și Tiberiu Ionuț Căpușă, câte 1, iar Sylvain
Deslandes și Alexandru Țigănașu, câte un
autogol. Florea a fost cel mai bun
marcator al echipei, dar şi jucătorul cu cel
mai mare număr de jocuri în ediţia 2020-
2021, 37. Golgeterul avea patru reuşite în
sezonul regular al Ligii I şi tot atâtea în
play-out-ul Ligii I, ocupând locul secund
în clasamentul golgeterilor acestei ultime
faze a campionatului.
Să consemnăm și două evenimente
notabile. În seara de 14 mai 2021, în
timpul partidei de Liga I care se juca la
Buzău, Chindia-Viitorul Constanța, la
Târgoviște s-a aprins pentru prima dată
nocturna stadionului „Eugen Popescu”. E
adevărat, doar cu un stâlp din patru, cel
dinspre Poarta Vânătorilor, ceea ce a dat
apă la moară unui şuvoi de laude, dar şi a
unor ironii, gen „Frumoasă lumânare/
Frumoasă vânzare”, „S-a aprins un bec,
mai avem trei”, „Am montat abajurul, s-a
montat veioza” și „S-a făcut lumină în sat,
azi am pus-o de un blat”. „Au fost făcute
primele probe la nocturna stadionului
Eugen Popescu și a fost aprins unul dintre
stâlpii instalației. Cei 4 stâlpi ai instalației,
complet echipați, din care 3 cu o înălțime
de 36 de metri și unul cu înălțimea de 30
de metri, în zona Casei Armatei, sunt
ridicați pe poziția finală, însă în absența a
încă unui branșament final la rețeaua de
energie electrică, nu au putut fi aprinși
concomitent. Chiar și în aceste condiții,
efectul a fost unul spectaculos!” declara la
conferinţa de presă ad-hoc, desfăşurată
chiar pe gazon, primarul Târgoviștei,
Daniel Cristian Stan. Edilul şef a mai
precizat că urmează să fie montată
copertina, în fapt acoperișul tribunei I, iar
după lucrările de impermeabilizare a
tribunei vechi vor fi așezate și montate
scaunele. Gazonul era perfect, cu
instalațiile de dezghețare, aspersie și de
încălzire în stare de funcţionare, prilej
pentru reprezentanții Primăriei Târgoviște
de a încerca să convingă Federația
Română de Fotbal să ofere o omologare
provizorie a stadionului, în ultima parte a
anului, pentru ca, în sfârşit, după aproape
doi ani şi jumătate, Chindia să susțină
meciurile de acasă... acasă.
Un alt eveniment are loc în 6 iunie
2021, când Târgoviştea fotbalistică mai
consemna un internaţional de seniori în
reprezentativa României, Tiberiu Ionuț
Căpușă, care a debutat în partida amicală
cu Anglia, de la Middlesbrough, scor 1-0
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
pentru gazde. Partida de pe Riverside
Stadium a oferit o primă repriză cu ocazii
de ambele părți, dar cu un mare plus în
favoarea britanicilor. România a fost
periculoasă prin Răzvan Marin și Deian
Sorescu, în timp ce Anglia a fost foarte
aproape de a marca la execuțiile lui
Dominic Calvert-Lewin și Jadon Sancho,
ambii lovind bara transversală. În partea a
doua, Anglia a continuat să dețină
inițiativa, deși tricolorii au avut primele
două faze la poarta adversă, prin Deian
Sorescu și Alexandru Cicâldău, minutul
53, respectiv 54. În minutul 62, Marcus
Rashford a reușit o cursă superbă, de 30
de metri, finalizată însă cu șut pe lângă
poartă. La doar patru minute, Tiberiu
Căpușă, intrat pe gazon de doar câteva
zeci de secunde, l-a faultat în careu pe
Jach Grealish și centralul portughez Tiago
Martins a dictat penalty. De la punctul cu
var, Rashford a deschis scorul fără emoții.
România a avut șansa egalării în minutul
74, când Alexandru Cicâldău și Andrei
Ivan au șutat din interiorul careului la
aceeași fază, însă execuțiile au fost
respinse de Tyrone Mings, respectiv
portarul Sam Johnstone. La doar două
minute de șansa mare a României, Anglia
a mai obținut o lovitură de la 11 metri,
apărată de această dată de Florin Niță în
fața lui Jordan Henderson. Astfel, Anglia
a învins România în ultimul test înaintea
Campionatului European cu 1-0, obținând
prima victorie după mai bine de 50 de ani,
de la 1-0 la Mondialul din 1970. Trebuie
spus că naționala de seniori juca foarte
prost și avea în 2021 mai multe înfrângeri
consecutive, nu se calificase la Euro și
avea șanse infime să acceadă la
Campionatul Mondial din Qatar.
După portarul Narcis Coman şi
extrema dreaptă Florin Grigore,
Târgoviştea fotbalistică avea un al treilea
internaţional de seniori, Tiberiu Căpuşă, e
vorba de jucători „înmatriculaţi” la o
echipă din urbe în momentul în care au
jucat pentru seniorii tricolori. Aici trebuie
amintit şi Vadim Rață din Republica
Moldova, cu care fotbalul târgoviştean a
mai înregistrat o altă premieră, el fiind
întâiul jucător străin internaţional. Vârful
de atac Petre Marinescu, recordmanul
golgeterilor târgovișteni în prima divizie,
avea o selecţie la naţionala B de seniori,
iar acelaşi Florin Grigore a jucat și în
echipa olimpică a României,
Echipa din 2021 a lui Marian Aioani,
Tiberiu Capușă, Paul Iacob, Andrei Pițian,
Cornel Dinu II, Mario Dulca, Vadim
Rață, Cristian Neguț, Denis Dumitrașcu,
Daniel Popa, Daniel Florea, Franck
Yameogo, Valmir Berisha, Daniel Celea,
Bourama Fomba, Tomas Diaz, Mădălin
Martac, Mihai Neicuțescu. Mihai Costea,
Milan Kocic, Dinu Moldovan, Cristian
Cherchez, Adrian Ioniță, Andrei Șerban,
135
Florinel Mitrea, Cosmin Fane Marcu, Răzvan
Atanase, Cătălin Barbu, Tomescu, Ion Prandea, Eugen
Alexandru Negrea, Popescu, Aurel Georgescu,
Laurențiu Corbu, Liviu Mihai Niţescu, Nicolae
Mihai, Rareș Pop, cu Petrescu, Mircea Cruţiu,
antrenorii Emil Săndoi, Pavel Mureşan, Ion Cazacu,
Valentin Năstase și Dumitru Paul Niculescu, Aurel
Hotoboc a egalat cea mai Iordache, Constantin Chiriţă,
bună performanță din istoria Gigi Moisescu, Cornel
fotbalului târgoviștean, locul Prodanciuc, Alexandru
7 în Liga 1 al C.S.-ului din Lazăr, Mircea Barac,
1978-1979 cu Narcis Nicolae Matei, antrenată de
Coman, Dumitru Gheorghe, Florea Valentin Stănescu-Zimbrul și Marin
Alexandru, Silviu Dumitrescu, Nicolae Alexandru-Țăndărescu și băieții din
Enache, Ionel Pitaru, Gheorghe Tătaru, 1965, formație cu Biţă Stănescu, Fane
Ion Ștefănescu, Nicolae Kallo, Adrian Marcu, Gheorghe Simionescu,
Furnică, Gheorghe Greaca, Claudius Sava, Constantin Titi Ionescu, Nae Ionescu-
Nelu Isaia, Petre Marinescu, Florin Budulea, Penu, Vasile Dinu, Grigore
Grigore, Dodu Bărbulescu, Nicolae Bălăceanu, Aurel Georgescu, Mihai
Stancu, Ilie Niculescu, Traian Miu, Niţescu, Cornel Dinu I, Constantin
Nicolae Martin, prgătiți de Nicolae Proca Ionescu-Budulea, Haralambie Puiu
și Gheorghe Becheanu. Aioani și ai lui au Becheanu, Cristi Suciu, Ţiţi Dumitriu,
fost prezenți în sferturile de finală ale Teodor Constantin, Constantin Chiriţă,
Cupei României, la fel ca înaintașii de la pregătită de Rudy Wetzer, director
Metalul în 1962, echipă cu Marin Andrei, tehnic și Gheorghe Nuțescu antrenor.

136 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni

 Trecuseră aproape șase decenii, de la
internaționalul Cornel Dinu, născut în
orașul Turnului Chindiei, care nu a avut
satisfacția să joace în echipa localității
natale și în prima divizie, la Cornel Dinu,
din frumoasa comună dâmbovițeană
Dobra, fotbalist care avea șansa să joace
meciul cu numărul 100 pentru Târgoviște
în prima ligă.
În 1979, 10 dintre cei 11 fotbalişti
titulari din echipa târgovişteană erau între
primii 5 în clasamentele întocmite pe baza
notelor oferite de jurnaliştii de la ziarul
„Sportul”. Trei erau pe primul loc,
portarul Narcis Coman, extrema dreaptă
Florin Grigore şi mijlocaşul de acoperire
Adrian Furnică, Gigi Tătaru era pe poziţia
secundă la mijlocaş dreapta, Ionel Pitaru
era al treilea între fundaşii stânga, ceilalţi
cinci fiind Dumitru Gheorghe, fundaş
dreapta, Ion Ene-libero şi Nelu Isaia, toţi
pe poziţia a patra pe posturile lor şi
Alexandru Florea şi Nicolae Kallo pe
poziţia a cincea la fundaş central la
marcaj, respectiv mijlocaş ofensiv.
Singurul post pe care nu au putut pătrunde
ai noştri a fost cel de atacant unde jucau
Claudius Sava şi Petre Marinescu,
golgeterii echipei, fără de care C.S.
Târgovişte de atunci nu putea fi atât de
performantă, dar concurenţa cu Radu II de
la F.C. Argeş, Marcel Răducanu-Steaua
Bucureşti, Rodion Cămătaru-Universitatea
Craiova, Alexandru Terheş-F.C. Baia
Mare, Mircea Sandu-Sportul Studenţesc
(continuare de la pagina 125)
Inteligenţa cristalizată
şi inteligenţa pietrificată
Cu cât urci pe scara şcolarizării – ca
elev, apoi student, masterand... – cu
atât te arăţi mai pietrificat. Până şi
sufletul ţi se pietrifică. În cazul
educaţiei ai parte de inteligenţe
pietrificate pe tot evantaiul
eşichierului. E o bulibăşeală de prostie
amestecată cu inteligenţă cristalizată şi
inteligenţă fluidă. Cei tineri urlă că
singura inteligenţă care contează este
cea fluidă – cea la care au acces direct
prin prisma vremurilor. Adică cea care
„este practică” şi care „te ajută pe piaţa
muncii”. Şi ce vezi pe piaţa muncii? Să
luăm un necalificat care lucrează în
construcţii. Acesta a scăpat de
maltratarea şcolii. Este un spirit pur,
care s-a autoformat sau s-a calificat la
locul de muncă. Cum de ia naştere
atunci Dorel, personajul pietrificat în
prostia autentică? Un meseriaş în
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Bucureşti, Dudu Georgescu-Dinamo
Bucureşti era acerbă...
În 2021, ar fi putut fi şi o prezență în
play-off, care ar fi adus cel puţin poziţia a
şasea, cea mai mare performanţă a
fotbalului urbei. La fel ca generaţia din
1979, Noua Chindie a fost aproape de
cupele europene, iar Emil Săndoi s-a aşezat,
după 42 de ani, pe piedestalul unde până
acum era doar Nicolae Proca. Târgoviştea
avea de acum doi antrenori care reuşiseră
clasări excelente în prima divizie, în
proximitatea competiţiilor internaţionale.
Ce repede trece timpul! Și ce frumos!
Aproape de Europa, ca în 1979…
Fotografii
1. Chindia în primăvara anului 2021,
după înscrierea unui gol
2. Fotbaliștii au jucat și meciurile de
acasă tot în deplasare
3. La drum spre Ploiești, Giurgiu,
Buftea sau Buzău, adică... acasă
4. Galeria Chindiei la un antrenament al
fotbaliștilor
5. „Hai Chindia! Hai Chindia!”
6. Fundașul Pițian încearcă să evite golul
7. Și-n răsărit, și la chindie, stadionul în
reconstrucție
8. Stâlpii de nocturnă dinspre Aleea
Coconilor
9. Nicolae Proca, antrenor C.S.
Târgoviște, 1976-1979
10. Emil Săndoi, antrenor la Chindia din
30 iunie 2020
adevăratul sens al cuvântului mi-a spus
că sunt sute, mii de indivizi care
lucrează de ani de zile în construcţii
dar nu sunt în stare să lege două sârme.
Sunt buni doar la un singur lucru – să
tragă chiulul! Chiar aşa, şi la şcoală
găseşti acelaşi pattern – a trage
chiulul. Elevul/studentul spune că nu
are nevoie de a merge la şcoală, căci
oricum nu-i ajută la nimic ceea ce
învaţă acolo, el ştiind deja cum merg
lucrurile în lume. Profesorul chiuleşte
şi el deoarece oricum „numai proşti are
în faţa ochilor”, şi uite aşa nu se mai
sinchiseşte să lumineze ceea ce nu
poate fi luminat. Profesori alături de
elevi şi studenţi, toată lumea caută un
singur lucru – că chiulească total!
Elevul/studentul stă ani de zile în
şcoală şi nu poate să priceapă un text
pe care îl citeşte – este echivalentul
celui care nu poate lega două sârme.
Profesorul este profesor de ani de zile
dar nu este în stare să scrie o frază
originală, fiind dependent de copy-
paste. Acestea sunt formele
pietrificării întru prostie!
137
 Revoluția din Decembrie 1989 a dat un
nou curs societății românești. Rămân la
folosirea termenului de revoluție pentru
evenimentele din Decembrie 1989. În
decursul timpului, în dezbaterile politice,
s‑au folosit termenii „evenimentele din
decembrie” sau „lovitura de stat”, ambele
având nota lor de adevăr. Susțin ideea de
revoluție pentru că a dus la schimbarea
regimului politic, iar schimbarea nu se
realizează concentrată în timp, ci a fost
nevoie de ani și ani pentru aceasta.
Decembrie a fost numai începutul. În
lunile următoare se conturează clar
direcția pe care se va merge, în sensul de
construcție a societății democratice și a
economiei de piață.
După formarea guvernului Roman,
instituțiile școlare intrau într‑un nou curs al
evoluției lor. Școala rămâne tot școală. Așa
se întâmplase și în timpul războiului. Atât că
de data aceasta principalii actori, adică
profesorii și elevii, erau în vacanță în ultima
decadă din decembrie 1989 și în prima
decadă din ianuarie 1990. În toate localitățile
revoluționarii iau conducerea, vechile
structuri ale statului comunist dispărând rând
pe rând. În acest proces s‑au implicat și
cadrele didactice, chiar în număr mare. În
toate unitățile administrative conducerea a
revenit Frontului Salvării Naționale. Cum se
împlineau 200 de ani de la Marea Revoluție
Franceză (1789), denumirea noului organism
de conducere, de sus și până jos, era inspirat
din evenimentele istoriei franceze. Este
vorba de Comitetul Salvării Publice. Acesta
a dezlănțuit în Franța teroarea revoluționară,
cu mii și mii de morți, prin faimoasa
ghilotină. La noi, după execuția cuplului
prezidențial, apele s‑au liniștit. Singurele
măsuri judiciare la vedere se îndreaptă
împotriva foștilor membri ai Comitetului
Politic Executiv. La conducerea
Ministerului Învățământului este numit
Mihai Șora, o personalitate a culturii
românești, la propunerea Doinei Cornea.
Din păcate, această recunoaștere a valorii
sale se făcea la venerabila vârstă de 70 de
ani. Fără experiență administrativă, cu
puțini susținători în minister, era dificil să se
impună. Mai ales că în instituția pe care o
conducea a continuat să viețuiască vechiul
personal, unii dintre ei fiind acolo din
timpul lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej și cu
mentalitatea de atunci. Recomandarea
Doinei Cornea îl punea pe ministru în
imaginea unui disident. Mai târziu am aflat
că în primii ani ai regimului comunist a fost
consilierul ministrului de externe bolșevic –
Ana Pauker.
Frontul Salvării Naționale, ca organism
de conducere, se înființează și în unitățile
școlare în ianuarie 1990. Practic,
conducerea școlii era exercitată în
continuare de director. Școala urmează
cursul general de înnoire a conducerii prin
alegeri la care participă tot personalul
unității, de la director la îngrijitoare și
mecanici dar și reprezentanți ai elevilor în
cazul liceelor. Dintre directorii în funcție
cei mai mulți ai fost schimbați. Era și
138 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
momentul când se plăteau poliție
determinate de nemulțumirile acumulate în
timp. Schimbarea directorilor a continuat și
în lunile următoare. Era și o chestiune de
empatie. Problema în ce măsură făceau față
cerințelor nu se punea. Unii au renunțat la
„înalta funcție” când s‑au lămurit de
responsabilitățile care le reveneau. Același
curs al schimbării se produce la
Inspectoratul Școlar. Inspectorii sunt aleși
de profesorii de specialitate. Și aici, în cea
mai mare parte, au fost schimbări. Am
reținut, la momentul respectiv, atitudinea
demnă a inspectorului de limba și literatura
română – Florin Făgărășeanu – un profesor
cu autoritate profesională și comportament
elegant în relația cu colegii. El se adresează
echipei de inspectori din care făcuse parte
cum că este normal să se retragă. Evident
că nu a fost ascultat. S‑a constatat, în
decursul timpului, o conduită de a rămâne
cu orice preț în funcția de inspector.
Această atitudine s‑a perpetuat atât în
minister cât și în inspectoratele județene.
După încheierea procesului de alegeri în
școli și în Inspectorat, a urmat, în ultima zi
din ianuarie 1990, alegerea conducerii
învățământului: inspector general și
inspector general adjunct. Participau noii
directori și inspectori. Inspectorul general
în funcție – Aurelia Catană – anunță că și‑a
depus demisia în fața conducerii
Ministerului. De la început, vechiul
inspectori general, domnul Anca Dorinel,
folosește ocazia pentru a‑i reproșa doamnei
Catană la capitolul plătit polițe. Este propus
ca inspector general un singur candidat: Ion
N. Radu, director al Liceului Carabella. În
întreg parcursul carierei didactice, domnul
Radu a fost foarte iubit și respectat de
colegi. Avea o bonomie deosebită în privire
și în glas. În plus, obținuse titlul de
campion mondial la racheto‑modelism. Era
o pasiune care l‑a stăpânit toată viața.
Încearcă să iasă în față cu intenția de a
spune că refuză postul. Este blocat de
directorul de la Școala 8 și se trece la vot.
Pentru funcția de inspector general adjunct
sunt înscriși doi candidați: Moțoc
Honorius, adică subsemnatul, și
inspectoarea de științe sociale – Rozica
Ionicioiu. Cu toată modestia trebuie să
menționez că am câștigat detașat această
competiție pe baza votului secret. Se
impune să subliniem că ambele funcții de
conducere erau la fel de importante, cu
mențiunea că inspectorul general adjunct
era președintele comisiilor de examene, atât
pentru cadrele didactice cât și pentru elevi
și conducea inspecția școlară, activitatea
care dădea personalitate instituției. După
încheierea ședinței, doamna Aurelia Catană
îmi înmânează un maldăr de chei de la
toate birourile și intrările în Inspectorat.
Inspectoratul Școlar se afla pe Bulevardul
Castanilor, mai târziu Bulevardul Carol I,
în clădirea construită de Asociația
Învățătorilor în perioada interbelică. Așa
s‑a făcut ceea ce se numește predarea și
primirea noii instituții. Care era atuul meu
în noua funcție? În primul rând cunoșteam
SOCIETATEA SCRIITORILOR TÂRGOVIȘTENI
CĂRŢI PENTRU COPII
Joi, 9 septembrie 2021, în sala oglinzilor,
Cercul Militar Târgovişte, în cadrul
Proiectului Social „Citeşte şi dăruieşte” şi
sub egida Societăţii Scriitorilor Târgovişteni,
a Garnizoanei Târgovişte şi a Bibliotecii
Judeţene „Ion Heliade Rădulescu” a avut loc
o inedită lansare de cărţi pentru copii. Cu
această ocazie au fost lansate cărţile: „ABC şi
DoReMi” şi „În casa Domnului păşim”, semnate
de poeta Flori Bungete - versuri şi compozitoarea
Daniela Şerban - linie melodică. La eveniment
au fost prezenţi scriitorii: Emil Stănescu, Ion
Iancu Vale, Florea Turiac, Vasile Didoacă
Dojană, Emil Petrescu, Ecaterina Chiriţă
Bazilescu şi George D. Piteş. Din partea
Garnizoanei Târgovişte au luat parte la
festivitate: Comandantul Garnizoanei, Col.
Ing. Cristian Biţă şi Comandantul
Comenduirii Garnizoanei, Maiorul Mihai
Bogdan Bărbieru, iar din partea
Arhiepiscopiei Târgovişte: părintele consilier
Marian Puiescu şi Părintele Tănase. Din
partea Primăriei Târgovişte a fost prezentă
doamna Alice Maria Stana, şefa
Compartimentului Proiecte- Promovare.
Întâlnirea a fost moderată de doamna Dorina
Radu, şefa Cercului Militar Târgovişte.
Părintele Consilier Marian Puiescu a
transmis organizatorilor, cuvântul de
binecuvântare al ÎPS Nifon, Arhiepiscopul
şi Mitropolitul Târgoviştei. Pentru început,
cele două autoare au vorbit despre activitatea
lor literară şi componistică, precum şi despre
programele de viitor. Scriitorii Emil Stănescu
TOAMNĂ LIRICĂ LA VULCANA-BĂI
În ziua de 23 septembrie 2021, în Sala Mare
a Căminului Cultural din Vulcana-Băi, sub egida
Primăriei comunei Vulcana Băi, a Societăţii
Scriitorilor Târgovişteni, şi a Bibliotecii Judeţene
„Ion Heliade Rădulescu”, Biblioteca din comună
a organizat o întâlnire cu scriitorii intitulată
sugestiv „Toamnă lirică la Vulcana Băi”.
Primăria comunei Vulcana Băi a fost
reprezentată de doamna Pompilia Băjenaru
– bibliotecar, viceprimarul Mădălina
Marin, consilierii Viorel Iordache şi Maria
Ioniţă, IT-istul Gabriel Milea. Din partea
Societăţii Scriitorilor Târgovişteni au luat
parte la acest eveniment: Ion Iancu Vale,
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
şi George D. Piteş au remarcat activitatea
literară a scriitoarei Flori Bungete, dar şi
succesele repurtate în implicarea directă a
acesteia în pregătirea copiilor în cadrul
cercurilor de dans, canto, teatru, deschise la
Cercul Militar Târgovişte şi organizarea de
spectacole pentru copiii defavorizaţi, din
Casele de copii și Orfelinate, ocazie cu care
acestora le-au fost oferite haine, jucării,
dulciuri şi cărţi. Programul lansării a fost
presărat cu momente artistice, în care
copiii din ansamblul „Zestrea Satului”
sub bagheta compozitoarei Daniela
Şerban au interpretat câtece pentru copii,
colinde, pricesne, cântece populare,
recitând totodată şi poezii din cărţile
lansate. La eveniment au fost prezenţi şi
reprezentanţi ai staţiilor de radio şi
televiziune locale. În încheierea
manifestării, autoarele au oferit celor
prezenţi cărţi şi CD-uri cu autografe,
fotografiindu-se cu invitaţii. (Argus)
Ion Bratu, Flori Bungete şi George D.
Piteş. Delegaţia cenaclului literar
„Luceafărul de Pucioasa” formată din: Jeni
Niţoi, Cristiana Paloş, Victoria
Braborescu, Roxana Păunescu, Violeta
Sprânceană şi profesorul Iulian Brezeanu,
a fost condusă de directoarea Bibliotecii
„Gheorghe N. Costescu”, din Pucioasa,
doamna Luminiţa Gogioiu. Cercul Militar
din Târgovişte a fost reprezentat de
doamna Dorina Radu. A fost prezent un
numeros public, format din elevi şi
cetăţeni din comună.
Moderatorea întâlnirii, Luminiţa Gogioiu a
prezentat scriitorii care au citit din lucrările
proprii. În final, într-o atmosferă caldă,
prietenească, învitaţii au făcut schimb de cărţi
cu autografe şi s-au fotografiat cu
organizatorii. Primăria a oferit tuturor celor
prezenţi volumul „Vulcana-Băi – sat
domnesc: 1456-1462” a scriitorului Dinu
Mareş, cetăţean de onoare al comunei. (Argus)
139
 SALONUL EDITORIAL TÂRGOVIȘTEAN
În perioada 4-8 septembrie 2021,
Consiliul Județean Dâmbovița, Primăria
Municipiului Târgoviște și Biblioteca
Județeană Dâmbovița au organizat în
scuarul primăriei Salonul editorial „Ion
Heliade Rădulescu”, ajuns la a 20-a ediție.
La această ediție au participat edituri (All,
Editura Arhiepiscopiei Târgoviște,
Bibliotheca, Cetatea de Scaun, Corint,
Curtea Veche Publishing, Eikon,
Niculescu, Tritonic) și instituții editoare
(Biblioteca Județeană „Ion Heliade
Rădulescu”, Complexul Național Muzeal
„Curtea Domnească”). Duminică, 5
septembrie 2021, a fost ziua Editurii
Bibliotheca, aceasta prezentând noutățile
editoriale ale anului în curs. Moderate de
scriitorul Mihai Stan, directorul Editurii
Bibliotheca, la standul editurii au fost
prezentate numai cărți apărute în 2020-
2021, aparținând, cu precădere, unor
autori, membri ai Societății Scriitorilor
Târgovișteni, dintre care amintim: Amar
(a) (Carmen Georgeta Popescu); Rapsodia
divinei armonii (Florea Turiac); Drumul
carții, vol. II și Picătura de neuronii (Mihai
Stan); Recursuri la prezent (Chiru Catalin
Cristea); Enigmele poetului rebel și
Secunda eului ales calător (Vali Nițu); Trei
ani din istoria României
octombrie 1918-decembrie 1921
și Cei ce nu se pot odihni
(Honorius Moțoc); Fecioara
Maria (monografie) și Un thriller
psihologic (Corin Bianu); Te
cunosc după cercei și
Anotimpurile, poeme de ieri și
de azi (Constanța Popescu);
Anatomia unui fulg și Soclul gol
(Savian Mur); Cealaltă patrie,
cealaltă femeie (Sorin
Diaconescu); Există un nou
început și În casa domnului pașim (Flori
Bungete); Mircea Horia Simionescu studiu
monografic (Mădălina Simionescu-
Cojocaru); Nichita Stănescu și Omul-fanta
(Vasile Bardan); Antologia „Litere” (425
de poeți în 20 de ani) și Oglinzi târzii
(George D. Piteș); Păsări în furtună și
140 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Sfaturi pentru iluminare: perle patristice,
postpatristice și contemporane (Vasile
Didoacă-Dojană); Lumină, univers și
gravitație (Corneliu Berbente); Soarele
extatic sau pre-textele fiarei (Emil
Stanescu); Dialoguri convergente (Nicolae
Oprea); Politică și poezie.
Viața Veronicăi Micle lânga
Eminul ei iubit (Nicolae
Georgescu); În bataia
vântului – roman (Ecaterina
Chiriță-Bazilescu); Te voi
căuta până la capătul
pamântului – roman (Maria
Mirea); Tușe ghidușe –
jocuri de cuvinte (Mihaela
Banu); Din febra timpului
meu (Mihaela Mircea);
Vocea – roman (George
Ioan Canache); Gara mare
cu castan sau cronica
apocrifă a unei conspirații universale cu
virus (George Coandă); Eminescu, lumea
valorilor și noi, postmodernii (Acad. Mihai
Cimpoi). Atmosferă confraternă, prezență
masivă în ciuda Coronavirusului,
suplinind, într-un fel, desfășurarea online a
tradiționalelor întâlniri de sâmbătă ale
Salonului literar al Societății Scriitorilor
Târgovișteni. La distanță de 17 zile
Salonul literar al SST s-a desfășurat face to
face, la sediul SST, cu o prezență, ce e
drept, mai redusă, dar, cu același
entuziasm. Noutatea întâlnirii a constat în
primirea de noi membri (Silvan G. Escu) și
în prezența masivă a bucureștenilor. Au
citit din versurile proprii Evelyne Maria
Croitoru și Silvan G. Escu. Îndeplinim o
datorie de onoare prin nominalizarea celor
prezenți (Mihai Stan, Emanoil Toma,
Elena Oprea Câmpina, Serghie Bucur,
Dumitru Copilu-Copillin, Savian Mur,
Nicolae Ioan Dragu, Ecaterina Chiriță
Bazilescu, Constanța Popescu, Carmen
Georgeta Popescu, Ion Mărculescu, Vilia
Banța, George D. Piteș) care, au discutat
critic romanele „Amar(a)” și „Vocea”,
precum și volumul de poezie „Rapsodia
divinei armonii” . Concluzia este că
solidaritatea familiei SST a învins
Coronavirusul. (Observator)
UN CONGRES MONDIAL
TÂRGOVIȘTENII
LA CHIȘINĂU – august 2021
Este un lucru remarcabil în aceste zile
dominate de nesiguranța sanitară și
precaritatea economică implicită să vezi
asigurată continuitatea unor manifestări
importante pentru cultura românească așa
cum au fost cele organizate de Academia
de Științe a Republicii Moldova și de
Centrul Academic Internațional Eminescu
de la Chișinău, la finele lunii august și
începutul lui septembrie.
Evenimentele desfășurate în zilele de
31 august și 1 septembrie,
consemnat atât Ziua Limbii Române
sărbătorită atât în Moldova cât și în
România începând din 1999 cât și Ediția
a X-a a Congresului Mondial al
Eminescologilor ce a prilejuit
participanților prezentarea unor lucrări
deosebit de interesante pe tema
generoasă: ,,Eminescu și lumea
valorilor”.
Delegația Societății Scriitorilor
Târgovișteni, a fost alcătuită anul acesta
din scriitorii Emil Stănescu,
vicepreședinte – reprezentant pentru
relația cu scriitorii de la Chișinău, prof.
Dumitru Copilu Copilin, eminent
cercetător al receptării operei eminesciene
la nivel mondial, Dan Gîju, poet,
prozator, jurnalist, Florea Turiac, poet, și
George Piteș, poet, prozator și traducător
de limbă franceză. Cum delegația noastră
a sosit încă din seara zilei de 30 august,
gazdele ne-au invitat la terasa inspirat
numită ,,La plăcinte” pentru a ne prilejui
remarca ,,La plăcinte înainte, la
congres , hop și noi, mai apoi!”, locul
fiind totuși intim și unde ne-am
acomodat foarte bine la pulsul vieții
„culturale” din capitala Moldovei,
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
Emil St nescu
avându-l ca ghid pe dl. academician
Mihai Cimpoi. Am inserat această
remarcă oarecum gastronomică într-un
context ce se vrea elevat pentru a fi bine
înțeleși de toată lumea și pentru
totdeauna că la Chișinău, noi
târgoviștenii ne simțim ca acasă, lucru
foarte propice pentru dezvoltarea în
continuare împreună a multor proiecte
importante din sfera culturii naționale de
pe ambele maluri ale Prutului.
Lucrările din data de 31 august 2021,
prilejuite de Sărbătoarea Națională a
Limbii Române s-au desfășurat în sala
azurie a Academiei de Științe a Moldovei,
din b-dul Ștefan Cel Mare, nr. 1, în
organizarea Bibliotecii Municipale ,,B.P.
Hașdeu”, a Centrului Academic
Internațional Eminescu, a Institutului
Cultural Român ,,Mihai Eminescu”
Chișinău, a Institutului de Filologie
Română ,,B.P.Hașdeu”, a Primăriei
comunei Dumbrăveni (Suceava) și a
Direcției de Cultură a Primăriei Chișinău.
au Cuvântul de deschidere: a fost
rostit de către acad. Ion Tighineanu,
președintele Academiei de Științe a
Moldovei care a mulțumit tuturor
participanților pentru participare
arătând totodată că relațiile dintre
academiile de la București și Chișinău
se dezvoltă cu succes în continuare
având printre obiectivele majore
„creșterea Limbii Românești” și a
culturii promovate prin intermediul ei
în lume prin strădania oamenilor de
cultură români de pretutindeni.
Mesaje de salut: În replica promptă și
elegantă, dl. președinte al Academiei
141

Române, Ioan Aurel Pop, aflat cu noi on-
line a transmis cuvântul său de salut
participanților la cea de-a X-a ediție a
Congresului eminescologilor și a subliniat
rolul important al unor acțiuni de acest
gen care având obiectivul major de
aprofundare a cercetării operei lui Mihai
Eminescu contribuie la perfecționarea
limbii ca instrument fundamental de
cunoaștere, dezvoltare și promovare a
culturii românești în lume.
De menționat că la lucrări a asistat on-
line și ambasadorul României la Chișinău,
dl. Daniel Ioniță, fără a avea o intervenție
specială pe tema evenimentului respectiv,
dar arătându-se solidar cu cei prezenți,
după care s-a retras pentru a depune flori
la monumentele lui Mihai Eminescu și
Ștefan cel Mare din centrul
Chișinăului.
A fost transmis apoi un
mesaj plin de căldură tuturor
participanților la congres din
partea unui membru al
parlamentului Republicii
Moldova, dovedindu-se
astfel un profund atașament
față de limba română și
marii ctitori ai culturii
românești, în special față de
poetul național al tuturor
românilor, Mihai Eminescu.
Lecturi academice: O
foarte pertinentă comunicare
a fost prezentată apoi, de către dl. dr. hab.,
prof. univ. Gheorghe Popa de la
Universitatea din Bălți, cu titlul: Limba
română și posteritatea lui Eugeniu
Coșeriu.
Marele savant roman/basarabean s-a
născut la 27 iulie 1921, în satul Mihăileni,
pe atunci în județul Bălți al României și a
murit în Germania, la Tubingen, la 7
septembrie 2002 lăsând în urmă o operă
științifică remarcabilă în domeniile
lingvisticii și filologiei.
Prezentând în rezumat volumul său
Eugeniu Coșeriu: vocația universalității
privind viața și activitatea lui Eugen
Coșeriu, dl. profesor Gheorghe Popa a
scos în evidență poziția savantului
basarabean care a afirmat cu probitate
științifică fermă, pe baza unor cercetări
lingvistice fundamentate academic și fără
să lase loc pentru dubii, cu privire la tema
controversatei limbi moldovenești că: „A
142 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
promova sub orice formă o limbă
moldovenescă, deosebită de limba română
este, din punct de vedere strict lingvistic,
ori o greșeală naivă, ori o fraudă
științifică. Din punct de vedere istoric și
practic este o absurditate, o utopie și din
punct de vedere politic e o anularea a
identității entice și culturale a unui popor
și un act de genocid etnocultural”.
Deosebit de interesant ni s-a părut
faptul că dl. profesor Gheorghe Popa a
ținut să sublinieze în încheierea lecturilor
sale academic, rolul nociv al unor
afirmații iresponsaile în spațiul public
românesc cu privire la ,,dispariția limbii și
culturii române” în viitorul imediat (cazul
criticului de la București, Alex
Ștefănescu), lucru deloc evident după 18
ani de la afirmațiile de Casandră fără har
ale acestuia, și evident în contradicție cu
istoria milenară a limbii și culturii
românești din toate spațiile de pe pământ
în care locuiesc români iubitori ai limbii și
culturii lor.
Partea a doua a lucrărilor din Sala
Azurie a Academiei de Științe de la
Chișinău a cuprins : Congresul Mondial al
Eminescologilor, ediția a X-a, cu tema:
Eminescu și lumea valorilor.
Deschiderea oficială: Dl. acad. Mihai
Cimpoi, președintele Congresului a
adresat un cuvânt de bun
sosit în Republica Moldova
tuturor participanților
veniți ,,din alte țări”,după
care a făcut o prezentare
succintă a temei
congresului: Eminescu și
lumea valorilor. Astfel,
cităm: „În procesul de
receptare a lui Eminescu în
lumea noastră postmodernă
se disting clar trei linii
directoare: o permanent și
ferm canonizată considerare
ca poet national, în opera
lui și în modul său de
existență regăsindu-se toți românii – cei
din Țară și cei din afara ei; o întâmpinare
critică uneori radicalizată prin supunere la
adevărate demitizări, revizuiri și chiar
scoaterii din scara valorilor; o preocupare
conturată din ce în ce mai accentuat în
ultimul timp față de concepțiile sale
despre lume și univers, de previziunile
sale științifice…” Pe aceste coordonate,
dar și pe alte linii de interes vor urma
comunicările în plen ale paticipanților la
congres.
Până atunci însă, a fost invitat să
transmită un mesaj, dl. acad. Valeriu Matei,
directorul Institutului Cultural Român
Mihai Eminescu de la Chișinău. Acesta a
salutat participanții și le-a urat succes în
activitate precizând totodată seria de
evenimente organizate în 2020, chiar în
condițiile restrictive ale pandemiei, de către
ICR Chișinău, acesta rămânând unul dintre
cele mai active din zonă, având în vedere
nevoia de promovare a operei lui Mihai
Eminescu prin toate genurile artistice
(literatură, pictură și sculptură, muzică sau
spectacole cu recitări și dramatizări din
marea poezie eminesciană) și cu
participarea unui public numerous,
preponderant tânăr. Un mesaj de salut a fost
transmis și de către dl. Ioan Pavăl, primar al
comunei Dumbrăveni, un perseverant
susținător al Congresului Eminescologilor
de la Chișinău și edilul recent inauguratului
sediu al Centrului Cultural din localitatea
suceveană sus-amintită.
Un moment folcloric autentic, cu
evidente rădăcini în muzica lăutărească
încă bine conservată în Moldova a făcut
trecerea către,
Comunicările în plen: O îndoială un centru, dar deocamdată nu are
comunicare deosebit de interesantă a
fost cea a d-nei prof. Lucia Cifor cu
tema: Credința lui Eminescu (și) din
perspectiva reflexelor teologiei
apofatice identificate în opera poetică,
cu citate din scrierile patristice ale
sfântului Grigore Palama. În fraze
dense, cu o elocință bine exersată la
catedră, d-na profesoară a prezentat
deosebit de convingător existența unei
credințe profunde a poetului care deși a
studiat Vedele și toate religiile lumii
precum și întreaga știință occidental a
vremii sale, în forul său interior a rămas
un iubuitor al naturii, dar nu în spirit
panteist ci în spiritul credinței poporului
său în mijlocul căruia a crescut și ale
cărui credințe le-a cunoscut încă din
copilăria din casa de la Ipotești și de-a
lungul întregii vieți petrecute alături de
poporul al cărui folclor și tradiții
milenare le-a cercetat ca nimeni altul,
iar din această cunoaștere, dar și dincolo
de aceasta străbătând în fondul creației
sale marea sa credință credință.
Dl. dr. hab. Alexandru Burlacu, care a
prezentat lucrarea cu titlul: Eminescu,
centru iradiant al canonului literar
românesc. Ideea canonului literar
românesc s-a insinuat la noi după
traducerea celebrului volum Canonul
Occidental al lui Harold Bloom unul
dintre cei mai influenți critici literari
contemporani. Problema canonului încă
nu este definită la noi, pentru că încă nu a
fost publicată vreo lucrare serioasă pe
această temă, deci putem accepta că
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
formularea „Eminescu, centru iradiant al
canonului literar românesc” este
deocamdată mai degrabă un deziderat
pentru ceva ce are în Eminescu, fără
margini clare, bine definite. Rămâne ca, în
timp, să apară un canon oriental european
din care să facă parte, evident, și poetul
românilor, Mihai Eminescu și, de ce nu,
alți scriitori români. Cum prof. Adrian
Dinu Rachieru de la Timișoara nu a putut
fi prezent nici fizic nici on-line, lucrarea
sa: Canonul și scara valorilor (,,Cazul
Eminescu”) va fi publicată ulterior.
Din partea grupului de la Târgoviște a
fost invitat să prezinte lucrarea, dl. prof.
Dumitru Copilu Copilin „Eminescu în
ultimul deceniu de viaţă”.
Neobosit cercetător al prezenței lui
Mihai Eminescu în toate limbile
pământului, dl. Copilin a prezentat de
astă dată o perioadă încă neelucidată
din viața poetului, perioadă în care,
pornind de la Rășinari spre munți,
acesta „a dispărut”, iar cercetătorul
crede că ar fi ajuns la Mânăstirea Albă
(Bistrița de Vâlcea) de unde s-ar fi
izolat într-o peșteră din zona
mânăstirii Polovraci unde s-ar fi
nevoit într-o iarnă, vreme de 40 de
zile, ascetic, ,,aidoma marilor
profeți…”. Un film documentar
realizat în cursul acestor cercetări este
promis de către cercetător în sprijinul
teoriei sale, și sperăm să aflăm lucruri
interesante, subiectul fiind, sperăm,
unul clarificator pentru perioada
necunoscută din viața poetului care,
abia după aceea, iluminat, ar fi trecut
la elaborarea marilor sale lucrări. O
ipoteză! Lucrările celei de-a doua zile
s-au ținut la Centrul Academic
Internațional Eminescu (B-dul Dacia,
nr. 20)
Cuvânt de deschidere: Doamna
Elena Dabija, director al Centrului
Academic Internațional Eminescu a
adresat un călduros bun venit tuturor
participanților la congres și a făcut o
scurtă prezentare a fondului de carte
impresionant realizat din donații și
achiziții, lucrări de certă valoare închinate
vieții și operei lui Mihai Eminescu,
traduceri în nenumărate limbi a poeziei și
prozei poetului, comentarii critice și alte
documente. Cu invitația către toți cei
143

prezenți de a veni în sălile de lectură în
care gazdele se vor arăta întotdeauna
foarte primitoare și discrete, pentru a
asigura studierea benefică a lucrărilor
respective, d-na Dabija a declarant
deschise din nou lucrările congresului. Dl.
acad. Mihai Cimpoi alături de dl. acad.
Valeriu Matei au vorbit despre importanța
asigurării continuității anuale a acestor
congrese pentru permanenta promovare a
lui Eminescu în lumea valorilor
contemporane.
Continuarea sesiunii de comunicări:
Prof. Pompiliu Crăciunescu s-a referit în
expunerea sa pe tema: Eminescu și
problema culturii la impactul perpetuu al
operei eminesciene asupra culturii
românești indiferent de modele și de
stilurile schimbătoare ale actualității.
Onoarea prezentării echipei de la
Târgoviște i-a revenit scriitorului Emil
Stănescu, conducătorul delegației
scriitorilor Târgovișteni. După
transmiterea unui mesaj din partea
președintelui SST, dl. Mihai Stan,
Emil Stănescu a prezentat, în limita
timpului disponibil, doar un fragment
din eseul consistent despre Limba
română în constelația valorilor
universale, cu următoarele capitole:
Analiza interferenței limbii române cu
celelalte limbi europene; Analiza
factorilor corozivi interni și externi;
Perspective; Atașament și angajament
față de limba română: puncte de
vedere actuale.
Eseul deosebit de dens și elocvent
pentru tema propusă va fi publicat integral
în revista Viața Basarabiei, ca de obicei,
alături de celelalte lucrări prezentate în
cadrul congresului.
Scriitorul Dan Gîju și-a prezentat
lucrarea: Între cuvânt și metaforă. Despre
idea de respect în două articole
eminesciene. Ca fost ofițer și actual
scriitor și jurnalist, Dan Gîju a prezentat
poziția de respect a lui Eminescu față de
armata română, poziție evidentă atât în
publicistica de la Timpul, dar și în opera
poetică iar ca revers, respectul armatei
față de poetul național concretizat într-un
monument inedit, realizat în timpul
ultimului mare război în zona de nord a
țării pe un deal liber, donat de oamenii
locului, pentru realizarea unui înscris la
nivel peisagistic cu numele Eminescu,
144 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
format din câteva mii de brazi plantați și
apoi udați și îngrijiți, întru cinstirea
poetului nostru.
Poetul Florea Turiac a citit în
continuare, trei poezii dedicate lui Mihai
Eminescu care au fost apreciate cu
aplauze de participanți.
La rândul său, scriitorul George
Piteș, altruist ca întotdeauna, a prezentat
lucrarea savanților români, dr. ing.
Corneliu Berbente, membru al SST și
dr. ing. Marius Brebenel: Lumină,
Univers și Gravitație Puncte de vedere
vechi și noi care conține un capitol:
Eminescu și teoriile moderne despre
Univers, spațiu și timp, cu exemplificări
din poemul Luceafărul și poezia La
steaua. Toate acestea în contextul
ultimului punct din citatul (cf. Mihai
Cimpoi) privitor la previziunile
științifice ale lui Eminescu, confirmate
astăzi de cercetările științifice.
Lucrările au continuat cu comunicările
dr. Tatiana Botnaru despre Mitul Dochiei
în poezia lui Mihai Eminescu, amplu
documentate de perseverenta cercetătoare.
Dr. conf. Victoria Fonari a vorbit despre
Mihai Eminescu și fenomenul globalizării,
iar dr. Dumitru Apetri s-a referit la tema:
Eminescu – pledoarie pentru valorile
spirituale.
Meridianele receptării: Opera lui
Eminescu este încă tradusă în limbi
diferite și despre această preocupare au
prezentat scurte intervenții, în ordine:
Dr. Dumitru Apetri: Eminescu în
limba lui Șevcenco, Dr. Miroslava
Metleaeva: Caracteristicile ortoepico-
metrice ale traducerii Luceafărului
eminescian în limba rusă, iar Tudor Zanet
a vorbit despre Eminescu în limba lui
Yunus Emre.
Lansări de carte: Prof. Nicolae
Georgescu: Ediția princeps ,,Poesii”
și ,,Politică și poezie. Viața Veronicăi
Micle lângă Eminul ei iubit” ambele
publicate la Editura Bibliotheca din
Târgoviște, 2021. Prezentarea a fost
făcută de acad. Mihai Cimpoi care a
subliniat acribia și devotamentul
admirabil al profesorului de la
București iar autorul, neobositul
cărturar, copleșit de izbânda publicării
celor două cărți ce se adaugă altora
remarcabile s-a limitat la puține
cuvinte și a exprimat speranța că
Eminescu va fi în continuare citit de
către generațiile care vor veni pentru că
limba scrisă a lui Eminescu este în
permanenţă vie.
Interesante comentarii au fost
făcute de d-na Nina Corcinschi la
voumul Eminescu al prof. Tudor
Nedelcea, dar mai ales la voumul
Eminescu, lumea valorilor și noi,
postmodernii, aparținând d-lui acad.
Mihai Cimpoi, volum care face o
radiografie excelentă a modului în care
opera și viața lui Eminescu se
constituie în continuare în repere vitale
pentru românii din zilele noastre, din
Țară și de pretutindeni.
Deosebită este și cartea d-lui prof.
Theodor Codreanu: Scriitori basarabeni,
între care Grigore Vieru și Victor Teleucă
despre care a vorbit elogios dr. Dumitru
Gabură.
Prof. Viorel Dinescu și-a lansat
volumul Eseuri, 101 poezii, cu o
prezentare din partea d-lui Mihai Cimpoi.
Autorul a citit cu emoție câteva din
scrierile sale iar publicul i-a apreciat darul,
inclusiv pe cel de recitator, cu multe
aplauze.
La finalul lucrărilor dl. Mihai Cimpoi
și d-na Elena Dabija au mulțumit tuturor
celor ce au participat la congress, apoi au
fost înmânate diplome din partea
organizatorilor tuturor celor care au
prezentat lucrări, lansându-se invitația de
a studia în continuare opera eminesciană
și de a participa și la ediția din 2022 a
congresului eminescologilor.
Ziua s-a încheiat cu o vizită la
Costești, loc întotdeauna primitor de
oameni buni și cu atât mai mult de
artiști, fie ei scriitori, pictori,
sculptori dar și de pescari autentici
dintre care cei mai activi au fost
imortalizați într-o expoziție murală
unicat realizată de d-l Diaconu,
proprietarul frumosului așezământ în
care pe lângă ,,șura lui Guguță”,
,,moara de vânt a lui Don Quijote”
Reviste primite la redacţie
1. Argeșul, fondat 1876, anul CXLIV, nr.
8844 din 10 august 2021, nr. 8869 din 14
septembrie 2021, nr. 8874 din 21
septembrie 2021, director Mihai Golescu;
2. Caligraf, anul XXI, nr. 7(230), iulie, nr.
9(232), septembrie, 2021, Alexandria,
redactor-şef Florea Burtan, secretar general
de redacție Stan V. Cristea;
3. Sabarul aniversar, centenar 1921-2021,
revistă a Liceului Tehnologic „Dr. C.
Angelescu” Găești, septembrie 2021,
redactor prof. Daniela-Olguța Iordache;
4. Argeş, serie nouă, anul XXI (LV), nr. 8 (470),
august 2021, nr. 9(471), septembrie 2021, editată
de Consiliul Local Piteşti, Primăria Municipiului
Piteşti, Centrul Cultural Piteşti, apare sub egida
Uniunii Scriitorilor din România; redactor-şef
Leonid Dragomir, secretar de redacție Simona
Fusaru, consilier editorial Nicolae Oprea;
5. Sud, revistă editată de „Asociaţia pentru
Cultură şi Tradiţie Istorică Bolintineanu”, anul
XXV, nr. 7-8(244-245), iulie-august 2021,
serie nouă, director fondator – Constantin
Carbarău, redactor-şef Vasile Grigore;
6. Convorbiri literare, anul CLIV, nr. 9
(309), septembrie 2021, nr. 10(310),
octombrie 2021, revistă a Uniunii
Scriitorilor din România, fondată de
Societatea Junimea din Iaşi, la 1 martie
1867, director Cassian Maria Spiridon,
redactor-şef Mircea Platon;
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021
sau ,,Poarta sărutului” și alte replici
ale sculpturilor lui Constantin
Brâncuși, vizitatorii pot adăsta sub
un cort încăpător unde cei de la
Congres au avut surpriza plăcută să -i
întâlnească pe cei mai importanți
epigramiști din România și
Moldova, întruniți separat la
Chișinău, iar la festivitatea de
premiere a celor mai buni dintre ei ne
-am bucurat și noi, ca spectatori, să -i
auzim rostind adevăruri de multe ori
dureroase, pe un ton amestecat:
ironic și vesel.
În această notă optimistă și
bucurându-ne de ospitalitatea
tradițională a prietenilor din
Republica Moldova ne-am dat
întâlnire la Târgoviște, la toamnă,
cu prilejul Festivalului „Moștenirea
Văcăreștilor” și al Simpozionului
național „Școala de la Târgoviște –
Tradiție și continuitate”. Astfel de
întâlniri aparent ușoare,
sărbătorești, au prilejuit pe fond
multe destăinuiri extrem de
importante și rezultate ale unor
cercetări ce nasc întotdeauna multe
semne de întrebare și necesită
ample studii în continuare, dar
acestea sunt, așa cum este firesc, în
seama celor care trebuie să ducă
responsabilitatea limbii și culturii
românești, dincolo de astfel de
placute reportaje.
7. Nord literar, anul XIX, nr. 7-8(218-
219), iulie-august 2021, nr. 9(220),
septembrie 2021, apare sub egida
Consiliului Judeţean Maramureş şi a
Uniunii Scriitorilor din România, Baia
Mare, director Gheorghe Glodeanu;
8. Răsunetul cultural, realizat de Societatea
Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, apare lunar
sub egida Uniunii Scriitorilor din România –
Filiala Cluj, anul IX, nr. 10(102), octombrie
2021, redactor-șef Menuț Maximilian;
9. Luceafărul de dimineaţă, revistă de
cultură a USR, nr. 8 august 2021, nr. 9
septembrie 2021 Bucureşti, director Dan
Cristea, secretar general de redacţie Aurel
Maria Baros;
10. Vatra veche, lunar de cultură, anul XIII,
nr. 8(152), august 2021, nr. 9(153),
septembrie 2021, redactor-şef Nicolae Băciuţ;
11. Curtea de la Argeş, revistă de
cultură, anul XII, nr. 10(131), octombrie
2021; Curtea de Argeş, redactor-şef
Gheorghe Păun;
12. Bucureştiul literar şi artistic, revistă
lunară, anul XI, nr. 9(120), septembrie, nr.
10(121) octombrie, 2021; Bucureşti,
fondatori Coman Şova – director şi
Florentin Popescu – redactor-şef;
13. UZP, revistă a Uniunii Ziariştilor
Profesionişti din România, anul 6, nr. 23,
2021, editor Benone Neagoe;
145
EXPOZIȚII
Ion M rculescu
FOTOCHINDIA –
istoricul unui grup fotografic (I)
În anul 1981, predam cursul de „Artă
fotografică” la Școala Populară de Artă
din Târgoviște. Cum entuziasmul, atât al
meu ca profesor, cât și al cursanților era
mare, ne-am hotărât să ne constituim într-un
foto-grup pe care l-am numit, se înțelege de
ce, Fotochindia, și să participăm la
manifestări artistice fotografice din țară
(unde funcționau din plin câteva centre
puternice), dar și în afară. Entuziasmului
nostru i-a răspuns cu un entuziasm și mai
mare directorul Scolii Populare de Artă,
profesorul Cuza Drăghici, care ne-a
asigurat și o mică bază materială.
Următoarea mișcare a fost să ieșim „în
lume”, așadar să facem o expoziție cu
lucrările grupului nostru Fotochindia. Am
luat acceptul Comitetului de Cultură și
Educație Socialistă Dâmbovița (acestea
erau cerințele atunci, fără de care nu se
putea!), am obținut un spațiu generos la
Salonul Artelor Târgoviște, lângă Primărie
și astfel am reușit să realizăm ceea ce ne-
am propus, Ediția I-a a „Salonului de
toamnă” – artă fotografică, 1981. Era
pentru prima oară când avea loc o
asemenea manifestare în Târgoviște. Au
expus lucrări: Apostu Ion, Aprihăneanu
Dan, Badea Teodor, Balaci Marian,
Bodârnea Ion, Cercel Tiberiu, Cristea
Rică, Ghiculescu Viorica, Lepădatu Paul,
Mărculescu Ion, Mihăilă Mariana, Olteanu
Oprea, Pârvu Ion, Popescu Valeriu,
Teodor Cornel. Unii dintre expozanți erau
și cursanți ai Școlii Populare de Artă din
Târgoviște.
În catalogul expoziției (din care vom
selecta câteva imagini) au fost inserate și
texte ale unor autori care au scris despre
fotografia de artă. Andreas Feininger:
„Deși este cea mai tânără dintre toate
artele, urmând propriile ei legi, fotografia
este supusă acelorași principii universale
și veșnice. Din mediul înconjurător,
fotografia culege impresii pe care le
evaluează la lumina propriei sale
experiențe, a preocupărilor și
particularităților sale.” Sau – Eugen
Iarovici: „Secretul succesului? Să-ți iei
aparatul la umăr și să treci din lumea
tehnicii în lumea culturii. Nu-l poți judeca
pe fotograf după aparat, ci după imaginile
lui.” Sau – David Friedman, AFIAP,
146 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Președintele Filialei Muntenia a Artiștilor
Fotografi din România: „Intenția
organizatorilor prezentului Salon, cât și a
autorilor care au sprijinit această acțiune,
este să ofere publicului iubitor de frumos,
din municipiul Târgoviște... prilejul de a
aprecia fotografia la valențele ei artistice,
dar și o orientare a celor care vor să
abordeze fotografia ca un mod de
exprimate artistică.”
Se înțelege că lucrările expuse au fost
în totalitate în Alb-negru. La vremea
respectivă era greu de procurat materialele
chiar și numai pentru acest gen de
fotografie, așa că ce să mai vorbim despre
fotografia color!
Aprecierile lăudabile la adresa acestui
salon, au venit din toate părțile, așa că
entuziasmul fotografilor noștri expozanți a
crescut și, ca urmare, la scurt timp (1982 –
luna mai), cam în aceleași condiții ca la
Salonul de toamnă, ediția I-a 1981, s-a
produs Salonul de primăvară, ediția I-a,
organizat de Fotochindia – Târgoviște, la
care au fost invitați și artiști fotografi din
alte localități. Din Ploiești: Florin
Andreescu, Vladimir Berescu, David
Friedman, Marius Georgescu, Eduard Pita,
Viorel Popescu, Ștefan Tănăsescu,
Constantin Vasilescu; din Sinaia -
Alexandru Beiu; din Câmpina, Ion Chelaru,
Ion Cionca; din Buzău – Dorin Ivan,
Gheorghe Necula; din Amara Băi-Gabriel
Leancu; din Roșiorii de Vede- Gheoprghe
Maricuțoiu; din Târgoviște: Paul Lepădatu,
Ion Mărculescu, Valeriu Popescu.
Se înțelege că, aproximativ în aceleași
condiții s-a organizat și „Salonul de
toamnă” de artă fotografică, deschis în
noiembrie 1982, unde și-au expus lucrările
Ion Bodârnea, Eusebiu Bucur, Paul
Lepădatu, Dumitru Matei, Ion Mărculescu,
Dan Stăniloaie , Valeriu Popescu.
Etapa următoare în viața fotoclubului
nostru a fost să ieșim, de-acum, în „lumea
largă”, adică să participăm cu lucrări la
saloane și expoziții organizate de
fotocluburi mult mai în vârstă și mai
puternice decât Fotochindia, din centre ca
București, Sibiu, Cluj, Brașov, Timișoara,
Craiova etc. După care să ne luăm zborul
și spre expoziții și saloane de fotografie
artistică din afara țării.
Anul XXII, Nr. 10 (259) • octombrie 2021 147
 Cărţi primite la redacţie

Revista se distribuie în Târgovişte, la Editura Bibliotheca(str. Nicolae Radian, bl. KB2/3,

130062) şi online, comenzi la biblioth@gmail.com. Abonamentele se fac prin poştă la
redacţia din Târgovişte şi la Editura Bibliotheca.

Redacţia Târgovişte – Editura Bibliotheca, str. Nicolae Radian, bl. KB2/3, 130062, tel/fax
0245212241; mobil 0761136921; e-mail: biblioth@gmail.com; www.bibliotheca.ro
Redacţia Chişinău – str. 31 August 1989, nr. 89, tel. 0037322234313; 0037369 129478, e-mail:
filip.iulian@gmail.com
Redacţia Cernăuţi – 5800, Ucraina, Cernăuţi, str. Goethe, nr. 8, ap.6, vasiletarateanu@yahoo.com

Revistă editată de SC Bibliotheca SRL

biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro
Tiparul la Biblioprint Târgovişte

148 LITERE – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni