Sunteți pe pagina 1din 74

Revistă de cultură

Nr. 17/6 octombrie, noiembrie-2014

NEGRU PE ALB

1

Redacţia

Negru

pe Alb

Director

Elena Vornicescu jurist, Republica Moldova, fondatorul site-ului Negru pe Alb.

Redactor şef:

Boris Marian Mehr scriitor, membru USR

Secretar general de redacţie, tehnoredactor Liviu Gogu

Redactori:

- Claudia Elena Peter - proză, artă

- Agafia Drăgan - poezie

- Ovidiu Dinică - calendar, poezie, eseu

- Anastasia Moldovanu - BASARABIA

- Anca Trăistaru - redactor și corector

Consultant tehnic:

Ioan Muntean

Consultant editorialist:

Florin T. Roman

E-mail:

fnegrupealb@yahoo.com

revista_negrupealb@yahoo.com

Copertele: - 1: Amortizare domestica, artist Radu Hangan - 4: Orb, artist Radu Hangan

Atenţie!

Autorii răspund în totalitate de conţinutul şi autenticitatea textelor publicate

ISSN: 1843 018X

2

În acest număr au cola- borat:

Adi Filimon Adrian Grauenfels Aga Lucia-Selenity Agafia Dragan Anca Tanase Angi Melania Cristea Ardeiaş Mario Bidulescu Constantin Carmen Ştefania Luca (Odin) Constantin Ghiţă CRistian Pop Diana Adriana Matei Dumitru Ichim E lena Alec Gabriela Ioniţă Gheorghiţă Mocanu Ion Ionescu-Bucovu Iordăchescu Dragoş Nicolae Lilioara Macovei Luca Cipolla Lucica Dragoş Mihai Batog-Bujeniţă Mihai Katin Mihai Marian Mircea Coroş Nicolae Văduva Nuta Istrate Gangan Oana Maria Covaci Paparuz Adrian Puiu Alexandrescu Ungureanu Gheorghe Popa Vanda Ines Valentin Irimia Valeriu Barbu Vali Horişcă Victor Bivolu

EditorialNegru

pe Alb

pe Alb

Editorial Negru pe Alb Momente şi nume ale avangardei româneşti. În urmă cu câţiva ani, am

Momente şi nume ale avangardei româneşti.

În urmă cu câţiva ani, am publicat în "România literară" un articol cât s-a putut de concentrat, cu titlul "Un secol de modernism românesc". Postat de un redactor, probabil antimodernist, articolul a apărut pe penultima pagină cu litere de 9 sau mai mici, iar singura satisfacţie a fost un telefon de la un artist plastic care mi-a mulţumit şi m-a felicitat. Nu discut de remunerare, nimeni nu trăieşte din scris, ci din furat, să mă ierte specialiştii. Reiau tema într-o cheie mai atractivă, zic eu , pornind de la o carte merituoasă semnată de Ovidiu Morar , "Avangardismul românesc" (Ed. Ideea Euro- peană - 2005). Avangarda nu a fost bine primită de România interbelică. Oficialii nu gustau modernitatea, extrema dreaptă nu era mulţumită că printre avangardişti erau şi evrei, chiar numeroşi, extrema stângă, adică PCR şi simpatizanţii erau temători că avangarda "abate" pe muncitor de la scopul luptei de clasă. Totuşi, orientarea avangardei, ca şi în Franţa era de stânga. Fondato- rul DADA-ismului, care a premers suprarealismului, a fost Tristan Tzara ce avea să se înscrie în PC Francez. Presa legionară şi legionaroidă a combătut cu vehemenţă, ca şi naziştii din Germania, "arta degenerată" a avangardei. Dar Geo Bogza, Miron Ra- du Paraschivescu, Gh. Dinu cu pseudonimul Stephan Roll, ş.a. au susţinut şi au participat la manifestările avangardei. Ion Vi- nea, Ilarie Voronca, B. Fundoianu s-au afiliat şi au fost promotori ai avangardei. La fel Paul Păun, Sesto Pals, alţi poeţi, proza- tori mai puţin cunoscuţi. Mai vizibilă a fost avangarda din artele plastice - Victor Brauner, Maxy, Perahim, Marcel Iancu, Ianchelevici, ş.a au ilustrat această tendinţă majoră din veacul XX. Chiar şi Mihail Sebastian a admirat , fără a participa, noile tendinţe. Adversarii cei mai acerbi ai modernismului au fost Nicolae Iorga şi Brătescu-Voineşti. Vladimir Streinu a încercat să

ia apărarea artiştilor şi scriitorilor avangardişti, din păcate, tradiţionalismul este mereu învingător, dar pentru o scurtă perioadă, de obicei, avangarda nu mai este avangardă, modernismul nu mai este modern şi apar alte tendinţe, mai violente, dacă nu inter- vine un realism necruţător precum cel nazist sau socialist.

(Mihai Avramescu),Virgil Teodo-

rescu, oarecum Margareta Sterian, Gellu Naum. Muzica nu a avut răsunetul avangardist aşteptat, sincronismul european a func- ţionat mai puţin. În 1983, Marin Mincu a publicat o antologie de "Avangardă literară românească". Unul dintre martirii avan- gardei a fost Urmuz (Demetrescu) care s-a sinucis în 1923, când avangarda abia se încropea. Alt martir a fost Ghersaim Luca, poet stabilit la Paris, unde a suferit mult sub aspect material şi s-a sinucis în 1994, aruncându-se în Sena, de pe vestitul Pod Mi- rabeau, cântat de Edith Piaf. Nici astăzi avangarda nu este apreciată cum ar merita, cel mai proeminent istoric literar, Nicolae Manolescu fiind refractar la acest fenomen pe care nu prea l-a înţeles. Mai receptivi au fost regretaţii Adrian Marino şi Matei Călinescu, care au încercat să definească avangarda în coordonatele ei româneşti. Tradiţionalismul sub forma păşunismului, po- poranismului, semănătorismului, neaoşismului, tracomaniei, protocronismului, realismului "real" şi apoi socialist, apoi naţional- comunist, patriotard, fals, toate aceste ghiulele au frânat evoluţia normală a artei şi literaturii, astfel că nu este de mirare că pe plan literar şi artistic, românii s-au afirmat mai mult în afara ţării, decât în interior. Acelaşi lucru s-a întâmplat în cinematogra- fie. Iorga, Pârvan, Nae Ionescu, Eliade, Noica au rămas neclintiţi în condamnarea avangardei. Pentru Eliade este de mirare , fi- ind cunoscut faptul că modernismul a avut ca surse de inspiraţie şi culturile asiatice, iar prietenia cu Eugen Ionescu, a lui Eliade ar fi trebuit să-l iniţieze în teatrul absurdului. Arghezi a cochetat cu avangardiştii, i-a încurajat, fără a se afilia sau a se lăsa in- fluenţat. Nici Ion Barbu nu poate fi considerat un avangardist,deşi ermetismul poezie sale l-ar recomanda, dar poetul nu s-a re- comandat ca atare. Poziţia sa se aseamănă cu aceea a lui Paul Valery, un matematician-poet ca şi Barbu. Mulţi adulţi şi copii cunosc poezia lui Urmuz, "Cică nişte cronicari" , titlu sub care Iordan Chimet a publicat la Ed. Universal Dalsi, în 1999 o anto- logie unde găsim numele lui Urmuz, Saşa Pană, Jacques Costin, Uranus, Cugler, Geo Bogza, Arghezi, Ştefan Zeletin, Brunea- Fox, H. Bonciu, Eugen Ionescu, Tzara, Voronca, Virgil Gheorghiu, G. Ciprian, Gellu Naum, toată "floarea" modetrnismului românesc, fără ca toţi să fie şi avangardişti, cum am arătat. "Contimporanul", "Punct", alte reviste, unele cu titluri licenţioase au promovat avangardismul interbelic înfruntând riscul unor suspendări, iradieri, arestări, etc. Indiferent cum s-a numit curentul, expresionism, constructivism, futurism, suprarealism, obiectivul era de a rupe punţile spre trecut, uneori, poate prea brutal, dar în genere necesar. Stagnarea în artă înseamnă sinucidere. Ov.S. Crohmălniceanu a lăsat un studiu publicat postum de Geo Şer- ban, "Evreii în mişcarea de avangardă românească". Sunt parcurse itinerariile lui Tzara, Fundoianu, Voronca, Costin, Brunea

Fox, Saşa Pană, Dan Faur, H.Bonciu, Raul Iulian, Gherasim Luca, Paul Păun, D.Trost, Sesto Pals. Nici unul nu mai trăieşte. În domeniul artelor plastice vom aminti pe sculptorul Idel Ianchelevici, născut la Bucureşti în 1909, devenit apoi cetăţean belgian, Marce Iancu, arhitectul cu numeroase proiecte realizate în Bucureşti, strămutat în Israel, unde s-a dedicat exclusiv artelor plas- tice, pictorul Victor Brauner ( au scos albume, cu lucrări ale lui Brauner, Amelia Pavel , Emil Nicolae, ş.a.), M.H. Maxy, un post-avangardist, Vadsile Cazar, ş.a. O avangardă puternică, în artele plastice, comparabilă cu aceea din Franţa sau din Germa- nia (până în 1933) nu a existat în România. Cel mai important a fost, fără îndoială Victor Brauner ( n. 1903 la Piatra neamţ, de- cedat în 1966, la Paris), artist ce poate sta alături de Salvador Dali, ş.a.

Printre ultimii avangardişti, rămaşi în ţară amintim pe Saşa Pană, Ionathan X

Uranus

Boris Marian Mehr, membru al Uniunii Scriitorilor din România, redactor şef al revistei Negru pe Alb

3

Eseu

Negru

pe Alb

De-a dura lex sed lex

de Florin T. Roman

Negru pe Alb De-a dura lex sed lex de Florin T. Roman Dreptul uman provine, incontestabil,

Dreptul uman provine, incontestabil, din dreptul divin. Dumnezeu ne-a dat zece legi sim- ple, exprimate în numai câteva cuvinte, care şi ele pot fi rezumate în cele două porunci capitale: Iu- beşte pe Domnul Dumnezeul tău nelimitat şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Şi, până la urmă, toate poruncile divine pot fi rezumate într-un singur cuvânt: IUBEŞTE ! Noi, bieţi pământeni ce suntem, am împrăştiat cele zece porunci în zeci de constituţii, sute de coduri, milioane de legi, decrete, ordonanţe şi alte acte normative. Ne-am rătăcit printre amănun- te şi termeni sofisticaţi, printre nulităţi absolute şi chestiuni prealabile, printre excepţii şi vicii de procedură, ca printr-un labirint fără ieşire. “Nu daţi importanţă amănuntelor, căci în ele se ascunde diavolul”, spunea un înţelept. Dar noi nu mai vedem dreptatea din cauza legilor. Multe din această avalanşă de legi sunt astăzi

vădit îndreptate împotriva moralei creştine şi împotriva oricăror norme de logică elementară. În breasla justiţiei este binecunos- cută butada conform căreia o lege strâmbă poate fi îndreptată de un judecător drept şi o lege dreaptă poate fi strâmbată de un judecător nedrept. Dar în România se dă curs numai celei de-a doua părţi a acestei butade. Câţi magistraţi înţeleg că au nu drep- tul, ci OBLIGAŢIA DIVINĂ de a încălca o lege imorală şi absurdă? Avem zeci de facultăţi de drept cu mii de profesori şi asistenţi, nenumărate materii, tratate, cursuri, seminarii şi exa- mene. Viitorii judecători şi procurori învaţă pe rupte mii şi mii de pagini de Drept roman, Drept civil, Drept penal etc., dar nu se găseşte nimeni să-i înveţe SIMŢUL DREPTĂŢII. Ne înecăm în inflaţia de drepturi ale omului, elaborăm şi modificăm legi într- un ritm mai intens decât spălatul pe dinţi, căutăm noi şi noi sisteme juridice, iniţiem reforme după reforme, statute, coduri deon- tologice, CSM-uri, Curţi şi grădini constituţionale, ne informatizăm, ne seminarizăm, ne masterăm, ne doctorim în drept, dar nu se găseşte nimeni să ne înveţe SIMŢUL DREPTĂŢII. De ce? Pentru că Simţul dreptăţii nu poate fi definit şi nici explicat, deci nu poate fi învăţat la şcoală. Simţul dreptăţii îl ai sau nu îl ai. Toţi ne naştem cu el, îl putem şlefui în cei şapte ani de acasă şi îl putem desăvârşi prin experienţa de viaţă. Nu trebuie decât să ai bună-credinţă şi să ceri ajutorul lui Dumnezeu. Dar pentru asta trebuie SĂ CREZI ÎN EL. Un magistrat ateu sau cre- dincios formal nu are cum să-şi şlefuiască şi să-şi desăvârşească acest simţ. La urma urmei şi înainte de toate, simţul dreptăţii se poate cizela şi se poate desăvârşi într-un singur mod: respectând rezumatul celor zece porunci divine: IUBEŞTE ! În facultatea de drept, la Istoria dreptului românesc, studenţii învaţă că în urmă cu câteva secole strămoşii noştri aveau un fel de tribunal rudimentar care se numea “Sfatul oamenilor buni şi bătrâni”. Era format din străbunicii judecătorilor de azi. Ei nu ştiau să scrie şi să citească, darămite să mai facă şi facultatea de drept. Habar n-aveau ce e aia excepţie de neconstituţiona- litate, ce e ăla cod deontologic, ce e aia prescripţie extinctivă. Dar erau buni şi bătrâni. Şi smeriţi. După cum se vede, în smere- nia lor nici nu se intitulau “judecători”. Iar înainte de a se aşeza la judecată (pe care, iată, o numeau cu aceeaşi smerenie „sfat”), îl rugau, împreună, pe Dumnezeu, să îi ajute să ia hotărâri drepte. Şi Dumnezeu îi asculta. Câţi dintre judecătorii postmoderni spun o rugăciune înainte de a intra în sala de judecată, câţi dintre ei cer ajutor de la Judecătorul Cel Drept să le lumineze mintea şi inima pentru a pronunţa numai hotărâri drepte? Eşecul lamentabil al Dreptului uman şi al ideii de Justiţie umană, dar şi al democraţiei, este vădit exprimat în procesul lui Iisus: Noi, oamenii, l-am cercetat, judecat, condamnat şi executat pe Dumnezeu. În procedură flagrantă, de urgenţă. Pentru că Iubirea fusese prinsă în flagrant delict. Urmărirea penală a durat câteva ore, cu inculpatul în stare de arest. S-au găsit şi mar- tori mincinoşi. Au fost aplicate şi torturi psihice şi fizice, în vederea obţinerii mărturisirii. Au existat şi declinări de competenţă (de la Ana la Caiafa, de la Pilat la Irod şi înapoi). Judecata a avut loc la primul termen, fără avocat al apărării. Deliberarea a fost fulgurantă. Judecătorul a pronunţat sentinţa: Nevinovat! Dar întâi-stătătorii bisericii, legislativul, executivul, opinia publică, so- cietatea civilă şi mass-media s-au solidarizat şi au declarat pe loc recurs. Mai mult, au exercitat presiuni asupra procurorului şi judecătorului. Au fost şi presiuni politice: Te împotriveşti Cezarului? În recurs, nerezistând presiunilor, fiind învinşi de stres şi de suprasolicitare neuropsihică, procurorul a cerut condamnarea Iubirii la moarte, iar judecătorul a pronunţat-o. Învinuirea: Iu- birea se autoproclamase Împărat şi vorbise mai mult despre obligaţiile omului decât despre drepturile lui, amăgindu-i pe cetă-

În mintea şi în inima judecătorului a apărut o altfel de presiune: mustrarea de conştiin-

ţeni să treacă de partea Ei. Dar

ţă. Şi judecătorul şi-a adus aminte de instituţia graţierii, sesizând preşedintele ţării. Preşedintele a iniţiat ad-hoc un referendum şi cetăţenii au votat, cu majoritate zdrobitoare, respingerea graţierii. Şi astfel, Iubirea a fost executată pe Cruce, în aplauzele frenetice ale întâi-stătătorilor bisericii, ale legislativului, ale executivului, ale opiniei publice, ale societăţii civile şi ale mass- mediei.

surpriză:

Democraţia învinsese şi drepturile omului nu mai erau în pericol.

EPILOG: Pilat s-a spălat pe mâini, dar nu şi pe conştiinţă. Mâinile îi erau curate, dar conştiinţa îi era pătată cu sânge nevinovat. A plătit pentru asta. Aşa cum vor plăti toţi judecătorii care au conştiinţa încărcată cu hotărâri nedrepte şi se spală doar pe mâini.

4

A se returna filosofilor naturii

de Anca Trăistaru

Preludiu:

Ora de economie, clasa a XI-a Eleva: Am şi eu o întrebare, domnule profesor! La ce foloseşte economia? Profesorul: La anu` o să mă-ntrebi la ce foloseşte filosofia

Ora de filosofie, clasa a XII-a:

Profesorul: Ai de gând să rămâi corigentă şi anul ăsta? Eleva: Niciodată nu mi-aţi răspuns la întrebarea de anul trecut!

nu mi - aţi răspuns la întrebarea de anul trecut! După zece ani: Între timp, economia

După zece ani:

Între timp, economia devenise o pictură barocă ce se ţesea peste tavane şi subsol; peste biblioteci cu „romane” de eco- nomie politică, economie antreprenorială, economie de piaţă, economie şi comportamentul consumatorului şi peste un hol – nu labirint! – la al cărui capăt se zărea firav lacătul raftului anemic etichetat acataleptic „Filosofie”. Se pare că întrebarea mea de adolescentă nu mai are nevoie de răspuns. Dar mă gândesc cu o plăcere maliţioasă la profe-

sorul acela pe care, acum, elevii îl sictiresc: „Filo-ce? Asta-i vreo înjurătură la modă sau ce?” Da, e o înjurătură în caruselul pragmatismului – doctrină filosofică, atenţie! (dar nu singulară!). Da, e o erezie anacronică şi paşnică mototolită într-un plic fără destinatar şi cu ştampila oficiului poştal: „A se returna filosofilor naturii!” De la mirare, condiţia sine qua non a filosofiei, a mai rămas dialogul între băncile goale ale facultăţilor de profil:

rasa! Cine să-şi mai scrie chiar şi copiuţe pe

noi?

- Dacă nu te miră, transferă-te şi tu la Comunicare, A.S.E., sau Ştiinţe Politice! Poate e vina noastră că gândirea se trans-

formă într-un şir indian de reflexe, care la prima trecere de pietoni nesemnalizată, prin aceleaşi reflexe, alunecă într-o himeră a asfaltului şi înghite o porţie bună de smoală în loc de o „ascuţitoare” mintală.

imperativului (ce-ar

zice un Kant al zilelor noastre în încercarea de a-şi adapta „imperativul categoric”?!?) de ne situa minimal! Minimal – înarmaţi cu nevoi elementare şi aspiraţii de clişeu – la infrastructura piramidei motivaţiei! „înarmaţi cu nevoi elementare- şi, astfel, fi- losofia e ciuruită!

Angoasa, o altă calitate ce împinge spre filosofie, a împrumutat-o psihiatria de la o casă de amanet a statisticii şi o tra- tează după normele manualelor de introducere în ştiinţă. Da, filosofia e ciuruită! E o plagă deschisă care încă deranjează prin caracterul ei, în curând fantomatic! Deranjează pentru că intelectualii – fie ei şi economişti – încă îşi amintesc să-i aducă un corolar la mormântul pe care ea, filosofia, şi l-a înălţat cu spiritul de predicţie ce o caracterizează, încă din timpul perioadei de glorie! Un matematician rebel îl va mai pomeni pe Pitagora, în afara teoremei; un fizician va mai vorbi de Arhimede şi Newton, dincolo de curricula academică. Dar auditoriul? Dacă filosofia ar fi o piesă de teatru, spectatorii ar fi incognito şi n-ar îndrăzni să aplaude decât acasă, ca pe vremea Securităţii!

- Nici măcar nu mă mai miră că suntem ca la începutul umanităţii

tabula

În schimb, îndoiala – metafizică, ontologică sau existenţială – se transformă subit în

certitudinea

DIMITRIE ANGHEL - 100 de ani de la dispariţie

de Ovidiu Dinică

ANGHEL - 100 de ani de la dispariţie de Ovidiu Dinică S- a născut pe 16.07.1872

S-a născut pe 16.07.1872 în localitatea Corneşti, la 8 km de Iaşi, unde se afla moşia şi co- nacul familiei. Locul natal, dotat cu o frumoasă grădină, îl va inspira să publice primul volum În grădină. A avut doi fraţi şi o soră. La vârsta de 6 ani rămâne orfan de mamă. Şcoala primară, urmată de Institutul Pedagogic, le absolvă în Iaşi. La 16 ani participă la primirea făcută cu entuziasm lui Gheorghe Panu, după exilul acestuia la Iaşi, ca urmare a unor arti- cole antimonarhice scrise de către acesta. În 1888 moare tatăl poetului. Ca urmare a ipotecilor făcu- te de tatăl lor, fraţii Anghel vând toate proprietăţile, iar cu restul de bani îşi continuă studiile la Pa- ris. D. Anghel frecventează cenaclul literar condus de N. Beldiceanu, alături de A. D. Xenopol, Ion Creangă, Artur Stavri şi alţii. În 1890 îşi adună primele 13 poezii (eminesciene) într-un caiet intitulat „Versuri” şi semnat cu numele Mitif , pe care le dedică unui prieten Ţucu (Alexandru Blancfort). Din 1891 rămas singur la Iaşi, lichidează ultimele proprietăţi ale averii părinteşti şi se dedică activităţii literare şi politice sub îndrumarea lui N Beldiceanu. Debutează în Contemporanul Vll nr. 10 cu poeziile „Plânset de grieri" şi „Zâna codrilor de brad" pe care nu le include în volumele ulteri- oare. În 1893 pentru jumătate de an face o excursie în Italia împreună cu Ioan Păun. La jumătatea anului 1893 ajunge la Paris unde sunt fraţii săi şi unde stă până în 1902. Colaborează la Adevărul şi la Almanahul social-democrat. Curtează curentul So- cialist.

La Paris se împrieteneşte cu Şt. O. Iosif. În 1902 se întoarce în ţară şi petrece o vară la moşia din Dumbrăveni a lui Le- on Ghica împreună cu Şt. O Iosif cu care traduce 20 de poezii din Paul Verlaine, care apar în Convorbiri Literare şi- n Sămănătorul. Datorită lui St. O. Iosif devine colaborator permanent al revistei Sămănătorul, unde semnează cu mai multe

5

pseudonime. În 1905 publică volumul În Grădină. Împreună cu I. Minulescu este funcţionar la Constanţa la Direcţia Adminis- trării Bunurilor Dobrogei. În 1906 este cooptat în conducerea revistei Sămănătorul. Ca urmare a răscoalei din 1907 va scrie po- eziile „1907” şi „Scrisoare deschisă a unui melc”. În polemică cu Ibrăileanu, condamnă reprimarea răscoalei. Realizează o serie de traduceri din poeţi francezi pe care le publică sub pseudonimul A. Mirea, folosit în comun cu St. O. Iosif. În colaborare cu acesta compune şi Legenda Funigeilor. În 1908 ia parte la consfătuirile din 13 martie şi 28 aprilie care pun bazele Societăţii Oamenilor de Litere fiind ales vi- cepreşedinte. Preşedinte al societăţii este Cincinat Pavelescu. D. Anghel şi Şt. O. Iosif se retrag de la Sămănătorul şi lucrează împreună la alcătuirea unei antologii de poezie românească. Împreună cu Şt. O. Iosif realizează o serie de piese de teatru din care Carmen Saeculare este solicitată de Direcţia Teatrului Naţional pentru sărbătorirea a 50 de ani de la Unire, şi a cărei repre- zentaţie a avut loc pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti la 24 Ianuarie 1909. Ca urmare a raportului făcut de D. Zamfires- cu, autorii sunt premiaţi cu 2000 lei pentru Legenda Funigeilor, Cometa şi Caleidoscopul lui A. Mitrea. În acelaşi an apare al doilea volum de poezii, Fantazii. Societatea Scriitorilor Români organizează şezători literare în ţară. Împreună cu Sadoveanu, Şt. O. Iosif şi Ilarie Kendi tipăresc săptămânalul Cumpăna, în perioada 27 noiembrie -15 aprilie 1910. În 1911 fiind la Paris, îi arde casa, ocazie cu care este distrusă toată averea sa, inclusiv manuscrise şi documentele so- cietăţii scriitorilor, care îşi avea sediul în casa poetului. Întors în ţară este internat într-o clinică de boli nervoase. Scriitorii orga- nizează o campanie de presă în sprijinul poetului. Continuă să apară alte volume dintre care se distinge cel mai valoros volum al său „Fantome”. Apare Prologul scris în colaborare cu V. Eftimiu. În 1911 este numit inspector al artelor în Ministerul Instrucţi- unii Publice. Viaţa sa amoroasă i-a adus drama vieţii. Unica mare iubire pentru Natalia Negru, cea care fusese soţia lui St. O. Iosif, i-a creat un puternic acces de gelozie, în urma căruia îşi împuşcă soţia din greşeală, rănind-o în picior, iar el se sinucide crezând că şi-a ucis soţia. Moare după două săptămâni din cauza septicemiei de la rana din piept unde se împuşcase singur. Este înmormântat în data de 13 noiembrie 1914 la cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Universul cărţiiNegru

pe Alb

pe Alb

ANTOLOGIA „PETALE DE SUFLET”- O carte unde poezia este la ea acasă

de Ion Ionescu-Bucovu

Astăzi se scrie poezie mai mult ca oricând. Şi e bine. Dar bine ar fi ca poezia se şi ci- tească. Antologia „Petale pe suflet” a fost scrisă cu ocazia împlinirii a trei ani de activitate a site- ului „Negru pe alb”, iniţiat de Elena Vornicescu din Republica Moldova. O primă constatare:

limba literară românească a trecut Prutul, influenţând aşa-zisa limbă moldovenească, hrănită atâta timp din cazaciocul rusesc. Limba e cea care ne-a unit şi ne va uni întru vecie pe noi de aici şi pe cei de dincolo de Prut. Antologia „Petale de suflet” este o carte masivă de aproape 600 de pagini cuprinzând autori de pe ambele maluri ale Prutului, editată de Editgraph, Buzău. Redactorul de carte Tranda- fir Sîmpetru a organizat materialul în două părţi: mai întâi ne sunt prezentaţi poeţii care au obţinut premii la concursul literar organizat de site, apoi scriitorii care au însufleţit acest site “Negru pe alb” timp de trei ani de zile. De la Homer încoace, poezia a fost şi este un vis frumos al omului către inefabil. Toţi visăm, toţi am scris cândva câteva versuri. Poezia s-a născut din iubire şi vis. Aripile poetului sunt aripile sufletului care caută să se înalţe cât mai sus, cuprinzând necuprinsul. Misiunea cea mai ingrată a criticului literar este aceea de a tăia cu bisturiul pe cord deschis poezia. Un „nu” înseamnă tăierea aripilor, un „da” categoric implică obligaţia criticului de a gira cu personalitatea lui pe autor şi poezia sa. Dar poate ci- neva să spună categoric care este „poezia bună” şi „poezia rea”? Cine îşi ia o asemenea sarcină? Într-o discuţie cu profesorul Ştefan Cazimir, am fost întrebat ce trebuie să aibă un poet: talent sau cultură. El susţinea că talentul. Eu am fost puţin mai re- zervat. Talentul fără cultură se pierde, dar cultura fără talent nu poate naşte un poet. ne reamintim de Eminescu. Cum ar fi

arătat poezia lui fără vasta cultură acumulată în anii studenţiei şi de-a lungul vieţii. Ar fi rămas la primele începuturi cu versuri- le publicate în „Familia” lui Iosif Vulcan. Aşadar, poetul trebuie să aibă şi talent, dar şi o vastă cultură din toate domeniile, acumulată de-a lungul vieţii. Şi acum revenim la antologie. Cartea începe cu o “prefaţă” în versuri de Maria Niculescu intitulată „Odă castelului

versuri de Maria Niculescu intitulată „Odă castelului cuvântului”. Ce e mai frumos decât să aduci o

cuvântului”. Ce e mai frumos decât să aduci o odă cuvântului! Nu spune Biblia la început a fost cuvântul?

ferecă şi desferecă, cuvântul care mângâie sau loveşte, cuvântul care urăşte sau iubeşte Prima parte ne prezintă pe scriitorii înscrişi în concursul „Petale de suflet la ceas aniversar”, 67 la număr, din care s-au remarcat cu locul întâi, Dumitru Ichim şi Mihai Katin, locul al doilea – bănuiesc Valentin Tufan, Ion Vanghele şi Mirela Mo- canu şi, locul al treilea, Daniela Tiger, Cristina Geambaşu şi Blăjan Ovidiu. Urmează apoi menţiuni obţinute de Agafia Drăgan, Adrian Paparuz, Mihaela Oancea, Mihok Tamaş, Iulian Radu, Vanda Ines Popa, Silvia Cojocaru, Augustin Jianu şi Dimitrie Sorin Pană. Tematica poeziei este diversă, de la tema existenţială la iubirea în diferite ipostaze. Eul liric se mişcă pe coordonate nebănuite, Alexandru Philippide într-un articol de acum vreo patru decenii era contrariat că,,versul multor poeţi de astăzi s-a

Cuvântul care

6

apropiat atât de mult de proză, încât uneori se confundă cu ea „Există şi în proză poezie”, vezi Chateaubriand unde armonia şi echilibrul cuvintelor dau urechii un sunet plin. ,,Lipsa aceasta de simţ prozodic devine încetul cu încetul o modă” - zicea maestrul. ,,Meşteşugul poetic este părăsit cu totul, chiar dispreţuit. Arta poetică dispare. Poetul nu mai este omul cu simţul valo- rii sonore a cuvintelor, cu inima sensibilă la ritm. Constrângerea pe care i-o poruncea odinioară versul nu mai există astăzi. Şi totuşi arta este constrângere. Altfel, poezia tinde se reverse în marea masă comună a vorbirii de toate zilele.” Tot el susţinea că poezia în versuri se întemeiază pe ritm, nu există şi nu poate exista vers fără ritm. Dar fior poetic poate da şi proza şi versul. Versul unei poezii ( atunci când e poetic) capătă datorită ritmului, o vigoare şi o putere de pătrundere şi de încântare mai profundă şi mai durabilă în memorie decât puterea pe care o are proza poetică. După atâta timp de la scrierea acelui articol, poezia a luat alte căi. E demodat poetul care mai scrie astăzi în versuri. Poezia se află aproape la graniţa dintre proza poetică si poezie. Ba mai mult, nici n-o mai numim poezie, ci poem. Eu ştiam, cel puţin aşa am învăţat în şcoală, că poemul este o poezie de o întindere mai mare, vezi ,,Călin Nebunul” sau ,,Călin-file din po- veste”, acum orice flecuşneaţă de poezie o numim poem. Oare poezia nouă să fie o ,,căutare a paşilor pierduţi”? Sau mai degra- de a pune în funcţiune organele atrofiate, după o epocă în care horaţianismul a fost împins în penumbră. Poezia nouă aduce tot mai mult a descântec, ea vindecă de ,,răul secolului”, unge sufletul cu mir, e un fel de băutură magică, apă vie, care ne scoa- din morţi. Constrângea versului care încorseta ideile a fost luată de patima inimii care delirează liber. Lirismul în poezia de azi, liberă de încorsetări, capătă aspecte tragice, trece prin Baudelaire, prin toţi simboliştii, prin postmoderni. De altfel de la Baudelaire încoace poezia universală si cea românească a adus acel plus de inefabil care i-a lipsit lumii, a scos din marasmul sufletului toate angoasele umanităţii şi le-a pus pe scena vieţii: iubirea, neliniştea, disperarea, amărăciunea, deznădejdea, chinul, durerea, răul, nevroza, plictisul, oboseala, spleenul etc. Poezia de astăzi este şi eseu şi proză poetică, dar şi teatru dramatic în care eul îşi caută diferite forme de manifestare. Toate manifestate prin magia cuvântului. Marin Sorescu spunea poezia este

,,vânătoare de vânt,

Nicolas Born are dreptate când spune că,,trebuie să dăm imaginaţiei ce e al imaginaţiei, adică dreptul său sacru de a-şi desface aripile, contra realismului înţeles în sens simplist, care doar dublează realitatea. Realismul plat ucide imaginaţia pentru o orientează spre realitate” ,,Nu mai există poezie locală – zice el toţi marii poeţi de azi se înţeleg între ei. Rimele au dispă- rut şi noi suntem, în sfârşit, pentru prima dată în faţa a ceea ce s-ar numi poemul absolut.Portughezul Casimiro de Brito spune ,,poemul e o metaforă a animalului universal”. El arată că poemul tinde fu- zioneze toate genurile literare, caută totalitatea, captează miturile şi le aduce un plus de înţeles, caută misterul care se află în materie şi materia în mister. Si mai caută şi drumul până la tăcere. Astăzi, în poezie există multe repetiţii, un abuz de ,,şcoli”, de modernitate şi mult epigonism. Poeţii se simt bine într- un paradis al nebunilor. Şi fiecare vorbeşte pe limba lui. Ermetismul în poezie sărăceşte mesajul. Gunter Grass: ,,O bună poezie e ca valuta, câteodată scade, câteodată creşte. Cred în valoarea reală a poeziei chiar dacă ea uneori suferă de inflaţie. Una chiar mai teribilă decât aurul.” Eugene Gullevic: ,,Scriind un poem, care mi se pare bun, sunt fericit. A scrie îmi dă un fel de euforie. A scrie înseam- a ieşi din labirint.”

Marin Sorescu spunea că,,toţi suntem curioşi să ştim cum zboară poezia, cu ce fel de aripi, pe care meridian înnodat la un capăt. La noi, în România, zboară cu aripi de şindrilă, făcând aluzie la Meşterul Manole. În ,,Teoria sferelor de influenţă” încercam să analizez cu exemple, modul în care poezia se poate naşte din atingere cu filozofia (Lucreţiu), din explorarea vagu- lui şi ambiguităţii (Saint-John Perse), a livrescului, devenit material de construcţie, din care oamenii îşi fac uneori case, demo- lând ceţăţi (T.S. Eliot) ş.a.m.d. Pe lângă aceste modalităţi aproape clasice şi paralel cu ele, există zeci de râuri, pâraie care vin de pe povârnişuri şi se varsă în fluvii, în mări, apoi în ocean. Aşa e si cu poezia. Se scrie multă poezie şi se citeşte puţină. Se scrie poezie proastă si po- ezie bună. Depinde de talent, de cultura celui ce scrie, de mediul din care vine, de experienţa vieţii, de structura lui sufletească. Ce ne facem însă cu cei ce scriu non-poezie? Texte abracadabrante, cu cuvinte căzute din cer, fără logică, exacerbându-şi eul se văd publicate pe bloguri, prin culegeri, prin reviste. La un moment dat nu mai putem deosebi o poezie bună de una proastă de- oarece ,,criticii”dau gir si uneia şi alteia. Şi aici avem nevoie de modele. Nichita Stănescu, prin Nicolae Labiş, şi-a descoperit propriul talent. Dar s-a detaşat de el, găsind forţa să înfiinţeze un ,,nou centru al poeziei moderne”.Nu merge să imităm la infinit pe unul sau pe altul dintre poeţi. Trebuie ne găsim propriul drum, să desţelenim noi căi, să inventăm noi metode de a scrie. Dar înainte de toate trebuie să avem o bogată lectură despre înaintaşi, o bogată cultură literară si filozofică şi, peste toate, TA- LENT.

o artă care doare

Şi totuşi umbra cuielor mai doare ca dintele de viperă-n călcâi. Apleacă-Ţi inima, Părinte, să suflu peste ea, cu ultima-mi suflare s-o mângâi. (Umbrela cuielor- Dumitru Ichim.) Sau în poezia lui Mihai Katin Negrul din umbre, albul zborunde antiteza dintre alb şi negru ne reaminteşte de binele şi răul prin care trece omul:

Când obosiţi trăgându-ne din noroaie Ne picură pe buze Albul zbor…

7

Valentin Tufan cultivă o poezie a banalităţii actuale (Shift) unde-şi descoperă sinele care are un iz prăfos, monocrom şi uitat. Ion Vanghele ne prezintă Povestea copacului trist,în care copacul trecând prin brumele autumnale este asemenea omului care trece prin anotimpuri cu murmur de frunze în glas. Marcela Mocanu în Muşcătură ilustrează o bătrână care nu mai are

dinţi, dăruindu-i copiilor… Daniela Tiger are ceva din Nichita Stănescu în Ultimul pas,când strigătul albicios de iluzii îi stră- punge faţa; ea pictează vise adormite şi rătăceşte candid prin labirintul unui timp fracturat. Cristina Geambaşu foloseşte imagi- nea cailor în Caii din Pădurea Letea, făcând din ei o adevărată legendă:

Coamele lor de aer nu se mai văd prin ceţuri, Cambrarea lor de Pegas o-nconvoiem sub bici… Ovidiu Blăjan, scrie o poezie în dulcele stil clasic. În Când luna, poetul, romantic, descrie seara, când luna îşi aruncă arginţii peste mare. Acolo este şi el cu iubita, în acea armonie, destulă pentru doi. Agafia Drăgan cultivă o poezie existenţia-

, e dor de mine, deschide trecutul tremurând. Poet al cuvintelor puţine, el e stăpânul clipei. Mihaela Oancea se întoarce Înapoi la Zalmoxis, care a înţeles sensul slovelor sale înmuiate în albastru de Voroneţ. Mihóc Tamaş în Îmbătrânind se roagă la cuvinte fi fost nespuse şi cuvintele se roagă la noi nu ne fi născut. Julian Radu în Petale, personifică trandafirul, între ale cărui pe- tale iubire veşnică să fie. Vanda Ines Popa, poetă de largă respiraţie, cu metafore alese, scrie o poezie de dragoste, adresându-se iubitului, vindecându-i sufletul rănit, pentru a-i fi veşnic dor de ea. Silvana Cojocăraşu în Cristalin, face apologia simplităţii:

Fii simplu, Cuvântul tău să fie Precum liniştea dulce pe buze, Augustin Jianu în Amurg, este singur cu amurgul, povestind de viaţă şi moarte. Remarc versul clasic şi înclinaţia auto- rului spre melancolice clipe în umbrele nopţii. În sfârşit Dimitrie Sorin Pană scrie o poezie clasică în care Curg lacrimi din cu- vinte

Partea a doua a cărţii, poate cea mai consistentă, intitulată De la suflet la suflet, ne prezintă 40 de autori de poezie şi proză care au scris în aceşti trei ani în site-ul Negru pe alb. Fiecare are închinate câteva pagini care încep cu un motto ce carac- terizează autorul. Iată-i: Anca Tănase, Agafia Drăgan, Dumitru Ichim, Angi Cristea, Stelu Pop, Silvana Cojocăraşu, Cristina Geambaşu, Constantin Mironescu, Maria Niculescu, Ovidiu Cristian Dinică, Diana Dăscălescu, Augustin Jianu, Gheorghe r- lea, Romeo Nicolae Ştefănescu, Valentin Irimia, Mihai Marian, Elena Spătaru, Valentin Tufan, Gillda Stoian, Adrian Scrimint, Ioan Borşa, Rodica Constantinescu, Maria Ileana Tănase, Liliana Badea-Cârstea, Elena Vornicescu, Popa Vanda Ines, Lucia Dragoş, Claudia Elena Peter, Naan Lea, Anişoara Iordache, Sil Vio Aury, Georgeta Nedelcu, Anca Trăistaru, Lilioara Macovei, Cristian Ghica, Teodora Noje, Llelu Nicolae Vălăreanu, Mihaela Cojocaru, Mircea Coroş şi, cu voia dumneavoastră, autorul acestor rânduri, Ion Ionescu-Bucovu, care închide acest pluton. Şi căruia dintr-o eroare a editorului mi-a fost atribuit un califi- cativ care nu-mi aparţine, acela de „savant”. N-am să mă refer la calitatea versurilor, nu e nici locul aici şi nici timpul pentru a analiza pe fiecare în parte. Totuşi o privire generală aruncată peste aceste creaţii trebuie fie făcută. Ne izbeşte la aceşti poeţi fiorul liric care se revarsă peste tot, o irupere poetică asemănătoare arderii unui meteor. Ma- joritatea poeţilor se încadrează în categoria reflexivilor, cu poeme de factură modernă, cu un peisaj liric variat, mai ales baroc. Remarc şi metafore comune, tocite, cu lună, stele, şi alte marafeturi, care nu-şi mai găsesc locul în poezia actuală, saturată de asemenea imagini. De asemenea prea mult vaiet în aceste poezii, iubirea ca temă universală – numai are aerul romantic de al- tădată. Nu toţi sunt originali, dar tind fie ghizi spre versul elevat, cultivând cu respect caracterul etern al artei fără canoane. Găsim la ei câte ceva din Pillat, Fundoianu, Nichita, Ilarie Voronca, Macedonski şi alţii, dar mai puţină originalitate. Ca să ieşi din contingent, trebuie vii cu noul atât în vers cât şi în metaforă. Poezia nu mai e ce-a fost. Câteodată e nebunie, joc satanic ca la Baudelaire, ardere de cuvinte, joc tartanic care ne pune inimile pe foc. S-a dus vremea tradiţionaliştilor mioritici, neprice- pând că poezia nouă antidogmatică, sfidează regulile gramaticii, având în centru zbaterile existenţei umane, agresată de noua ordine.

Dar e de ajuns cât am scris, prefer să mă opresc ca nu plictisesc cititorul. Doar o singură observaţie: în graba cu care s-a scris cartea, îi lipseşte ceea ce e mai important, un cuprins care i-ar fi înlesnit cititorului căutările preferate.

iar Adrian Paparuz în uneori mi-

lă. La porţile dintre secunde coşciugul lumii atârnă de mâinile cerului, dincolo e doar iluzia

ELA NICOLAU - PRIN ORIZONTUL DESTINULUI SĂU LITERAR ŞI UMAN

recenzie de roman de criticul literar George Coandă

De bună seamă că literatura memorialistică este bine prizată de publicul cititor şi este cu atât mai mult căutată cu cât,

de pildă, romanul ficţional în Romania trece printr-o evidentă criză, editurile fiind sufocate de invazia romanescă de joasă speţă, maculatură evidentă, apărând romancieri în vrac, care-şi cumpără - ăsta e adevărul - „postura” ilegitimă de scriitor. Ceea ce nu este cazul ELEI NICOLAU,care, cu romanul său autobiografic „Prin glodul destinului” (Ed. Singur, 2014), străbate cu persona-

litate orizontul

destinului său literar şi uman şi este de apreciat nu s-a grăbit s-o facă pe romanciera, ci - bine gândită stra-

tegie de audienţă la cititor - s-a povestit pe sine, şi-a depănat prima parte a vieţii (despre asta e vorba în primul volum pe care l- a scos pe piaţă până acum, aşa că-l aştept cu nerăbdare pe-al doilea, încă în lucru) cu sinceritate şi multe tristeţi şi iluzii pierdu-

te.

8

Este de precizat autoarea - am luat seama are bune lecturi din literatura clasică occidentală, mai ales britanică - practică titlul invitaţie semnificativ/explicativ de capitol care are darul să stârnească interesul, -l determine pe cititor plon- jeze în naraţiune. De exemplu: „Natura iubeşte oamenii aşa cum ei nu ştiu s-o facă, oferind tot ce are, necondiţionat. Pe mine, natura m-a învăţat să iubesc la fel ca ea!” sau „Necazul îl obligă pe om să aleagă ce devine; învins sau învingător. Copil fiind, am ales instinctiv nu las doborâtă. M-a maturizat suferinţa, devenind puternică. „Şi, de aici, capitol cu capitol - douăzeci la număr - săvârşim o călătorie trăită, autoarea, aşa cum se mărturiseşte, a încercat „Să reconstitui din frânturi drumul ce mi-a fost dat prin glodul destinului”, pentru că „Am învăţat de la viaţă că oamenii adevăraţi merită să ştie adevărul, oricât de crunt ar fi.”

Copilăria într-un sat moldav uitat de Dumnezeu, tutelată de Mămica descurcăreaţă, hotărâtă să-şi salveze familia me- reu aflată la ananghie, Tătuca fiind un alcoolic înrăit şi un învederat „craidon rural”, dar care a purtat-o pe autoare „ca pe o mângâiere pentru sufletul său chinuit”, adolescenţa petrecută într-un fel de orfelinat - „Bucium” -, figura pitorească a acestei epoci, marcându-i existenţa şi în liceul ieşean la vremea primelor fioruri ale inimii, sunt momentele existenţiale, experienţele care au pus-o la încercare şi pe care ELA NICOLAU le-a narat cu emoţie, cinematografic, dar şi într-o transă de „jurnal perso- nal”. Am surprins şi o propensiune spre psihologizare, personajele cu care s-a intersectat beneficiind de fotografieri în contururi clar definite pe fundalul unei vremi - socialiste - cu atitudini miliţieneşti. Deocamdată, primul volum al autobiografiei romaneşti a ELEI NICOLAU este o convingătoare promisiune pentru „secondo tempo” a ceea ce, sunt convins, poate fi o tulburătoare frescă a unor vremuri şi a unui destin străbătându-le şi autodefinindu-se. Astfel că, „Prin glodul destinului” poate depune mărturie inubliabilă la o istorie românească de la o răscruce de timpuri.

Medalion

Negru

pe Alb

Luca Cipolla

Profesiune: angajat al unei societăţi a cărţilor de credit din 1998 Data şi locul naşterii: 17/11/1975, Milano Adresa: Via Amerigo Vespucci 17 B/2 20090 Cesano Boscone (MI) Italia Număr de telefon: +393475089840 E-mail: luca.cipolla@yahoo.it Id Facebook: Luca Cipolla Este poet şi traducător din limba română în limba italiană şi invers şi, totodată, este re- dactor al revistelor “Sfera Eonică” şi “Regatul Cuvântului” din Craiova, colaborator de bază la revista “Boema”, “Climate Literare” şi la revista internaţională online “Starpress”.

Prezentare de Melania Cuc, scriitoare şi jurnalistă bistriţeană:

de Melania Cuc, scriitoare şi jurnalistă bistriţeană : “ Italianul Luca Cipolla şi mare sa dragoste

Italianul Luca Cipolla şi mare sa dragoste pentru poezia danubiană

Deşi nu este lingvist de profesie, doar un împătimit al Poemului, Luca Cipolla trăieşte cu o parte a spiritului său rarisim în şi prin Limba Română. Cetăţean, prin naştere şi trăire, al cetăţii industriale din Milano, Italia, Luca Cipolla este prezent într-o pleiadă de reviste li- terare, electronice şi clasice, care apar în România şi/sau în diaspora românească. Poet şi traducător de poezie din română în italiană şi viceversa, Luca Cipolla şi-a câştigat pe merit notorietatea în galaxia poeţilor din ţara noastră. Colaborator permanent al revistei Boema din Galaţi, dar şi publicând cu ritmicitate spectaculoasă în alte reviste. Este redactor al revistei “Sfera Eonică” din Craiova şi colaborator de bază la revista „Boema”, „Climate Literare” şi la revista internaţională online „Starpress”. Numele lui apare şi în alte reviste serioase din România, dintre care amintim: Oglinda Literară, Nord Literar, Luceafărul, Ecouri Literare, România Literară, Apostrof, Vatra Veche, Climate literare, Luceafărul etc. Cu abilităţi de comunicare moderne, el a reuşit să atragă atenţia asupra necesităţii dialogului cultural, a ,,treceriioperei scriitorilor din România, dincolo de frontierelor Europei, în speţă, în Italia. Un exemplu excelent în acest sens, este simbioza literară dintre Luca Cipolla pe post de traducător şi micuţa poetă Denisa Lepădatu, fenomen care a determinat ca poemele poetei din Galaţi să fie primească Medalia de argint la Premiul Internaţional "Giovani e Poesia" de la Triuggio, ediţia a XXII-a. Un alt premiu pentru poezia românească, şi care se datorează şi traducerii

9

de calitate prestată de Luca Cipolla, este cel de semnalizare pentru poezie în limbă la XVII Edizione del Premio Internazionale "ARTE E CULTURA 2013" din Castel San Giorgio (SA) Italia; Luca Cipolla a obţinut, cu poeme personale scrise în limba română, Premiul III pentru poezie la Concursul Internaţional de Poezie şi Proză “Limba noastră cea română– Starpress 2013”, organizat de revista româno-canado-americană “Starpress” cu ocazia Zilei Limbii Române, pe 31 august. Foarte activ şi în sfera editorială. Luca a semnat traducerea în limba italiană din cartea “Judecata de apoi”, autor Petre Rău, carte care a apărut în ediţie bilingvă, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2011, dar şi a volumului “Mirajul mamei - cele mai frumoase poezii despre mamă”, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2012. Datorita efortului său intelectual, a fost onorat cu premii şi distincţii, cum ar fi: Premiul I pentru poezie la Concursul de Creaţie Literară “Visul” - Ediţia a VII-a; Premiul special al revistei “Boema” pentru cel mai bun colaborator din străinătate în cadrul Festivalului Naţional de Literatură “Prietenia cuvintelor” din Galaţi. Construind o adevărată punte de legătură între poeţii celor două ţări, Luca Cipolla este încă la începutul drumului său în li- teratura clasică europeană. Cu un simţ perfect al relaţiei umane, el exemplifică perfect intelectualul născut şi nu făcut al tinerei generaţii europene, reuşeşte să îşi consolideze drumul de poet şi traducător în paralel cu profesia prin care îşi câştigă pâinea zil- nică. Dacă despre calitatea sa de traducător cu virtuţi indubitabile, vorbesc premiile enumerate deja de noi, despre poetul Luca Cipolla vorbesc versurile pe care le caligrafiază cursiv, într-un limbaj desferecat de rugina convenienţelor. Deşi tânăr încă, nu se lasă atras de sintagmele mai mult sau mai puţin licenţioase, care, în opinia majorităţilor scriitorilor juni de pe Mapamond, fac sarea şi piperul Poeziei actuale. Luca Cipolla îşi convinge cititorul cu talentul său, scrie versuri cu impact emoţional dublat de filosofia interesantă a unui ins care vede lumea literară dinspre Vest spre Est. O comuniune de idei interesante îşi găsesc lo- cul perfect în poemele sale, lucrări bine definite şi care reflectă lumea complexă în care trăim azi. ………………………………………………………………………………………………………………………………………. Felicitari, Luca Cipolla şi, fie ca şi vestitul Ovidiu, să-ţi cânţi în vers frumos, iubirile (şi) la Pontul Euxin. Melania Cuc”.

Una vita sola

Nu mai contează unde şi când statura mea să proiecteze o umbră

Sopra nuvole di gesso, Īśvara mi regge dal sogno, sono pura materia

Imperfetta

oggi ma sotto quale forma?

Vagoli spersa

Ho guidato carri pieni di latta

tra coni di ginepro

o

forse li ho trainati, il mio alito sull’erba pesta,

e

semi di luna tersa;

la

nebbia di māyā.

l'aroma di gelsomino

sembri quasi seria

Ho fatto voto di silenzio, ricordo quando ancora energia sottile

carezza i tuoi capelli,

nella timidezza

leggevo le carte al mio futuro,

e

la gente ti confonde,

gioco questo ov'è difficile trovare uno spiraglio. Non importa più dove e quando

bella ed imperfetta. Taci nel sorriso d'aurora boreale,

la mia statura proietti un'ombra

è

nuova vita grazie a te.

Doar o viaţă

Imperfectă

Peste nori de ghips, Īśvara mă stăpâneşte din vis, sunt materia pură astăzi dar sub ce formă? Am condus care pline de tinichea sau poate le-am tras, respiraţia mea pe iarba strivită, ceaţa mayei. Am făcut jurământ de tăcere, îmi amintesc când încă o energie subtilă ghiceam în cărţi viitorul meu, jocul acesta unde e greu să vezi luminiţa.

Colinzi pierdută

printre boabele de ienupăr şi seminţe de lună curată; mireasma iasomiei mângâie părul tău, parcă eşti cam serioasă în timiditate şi lumea te confundă, frumoasă şi imperfectă. Taci în surâsul aurorei boreale,

e viaţă nouă datorită ţie.

10

Si è soli nella malattia

Soli si è nella malattia, c'è chi si diletta nel conto alla rovescia, chi scommette

o fugge,

chi interpreta e sottolinea, chi traduce

e racconta, novelli redattori

o etichetă banală

de secole aplicată pe jurnalul timpului şi cel al spaţiului.

Migrazioni

E ti perdevi nella terra promessa,

e

fuggendo a sentieri

Dio veglia dall'alto, sereno nel patto siglato dall'uomo,

la morte che poi non esiste,

e

d'infinito

fra le corde dell'oud; amavi i boschi

solo un nome

le forme di meditazione,

e

banale etichetta da secoli applicata sul diario del tempo

pietra d'angolo del tempio di Gerusalemme. Con quale impeto cadesti a riva

pietra d'angolo del tempio di Gerusalemme. Con quale impeto cadesti a riva

e quello dello spazio.

Suntem singuri în boală

Singuri suntem în boală, cine se delectează cu numărătoarea inversă, cine pariază ori fuge, cine interpretează şi subliniază, cine traduce şi povesteşte, proaspeţi redactori şi Dumnezeu veghează din înălţime, senin în pactul parafat de om, moartea apoi ce nu există, doar un nume şi

Poezie

Negru

pe Alb

Boris Marian Mehr

Trăiesc halucinant trecutul

Trăiesc halucinant trecutul, Splendoare-n iarba amintirii, Acea plăcere, freamăt, prime, n-am fost amanţi, noi am fost mirii, urcăm în timp, ca-n spre-o cetate care pluteşte-n neuitare, noi vom fi doar cuceritorii, nebănuite avatare. Clipele triste, neîmplinite Vor fi acolo, dezvrăjite.

Se făcea, se făcea… transatlantic uriaş, Mă pierdeam, încăperi, chei şi uşi,

Migraţiuni

Şi te pierdeai în ţara făgăduinţei, fugind la căi fără sfârşit prin coardele oudului; iubeai pădurile şi formele meditaţiei, piatră de temelie

a templului din Ierusalim.

Cu ce avânt ajunseşi la mal

Duduiau motoare, un oraş Cu viteza unui cărăbuş. Alergam dintr-un colţ în altul, Te zăream, te iubeam, am murit, Numai tu, mai frumoasă la zenit, Transatlanticul, de un gheţar, bum-bum. Erai tu, erai tot ce trăisem mai demult, Te sărut, amintire, te ascult.

Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic Dărâmă, rupe totul În interiorul nostru Până în ziua când cineva deschide Uşile, ferestrele, Bine ai venit, iubito.

Pământul nu arde, e rece, Numai fiinţele vii ard Ca nişte făclii, Unele ascund focul lor interior,

11

Altele ard precum Hus ori Giordano, Tu, iubito, găseşti în mine un rug, Eu aud cum şopteşti, Focul arde, el arde, va veni şi tăcerea Pe-ntregul pământ, Noi vom arde în stele, Alături, pe rând.

Sub pod se zbenguie şopârle, Obsesii, avataruri, repezi gârle, Natura se ascunde-n noi, Absurdul naşte şi eroi. Posibil, imposibil, spune-mi, spune-mi, În faţa ochilor se-ntâmplă o minune Consubstanţială vieţii, ne iubim Aici sub pod, noi, veşnici peregrini, Avem acelaşi ţel sfânt şi frumos Pe malul danubian, mai jos, Călătorind mereu pe alt poem, Tu eşti Poesia, eu – doar un simplu semn.

Diptih con amore

Înainte de a deschide o carte, Îi cercetez exteriorul, ca unei femei, Îi caut parfumul, urmele altor parfumuri, Apoi, o răsfoiesc încet, încet, „Sunt o evidenţă luminoasă”, Îmi spune cartea-femeie, Cu voce joasă, plăcută, Răsfoieşte-mă încet, încet, Uneori să te opreşti la un capitol, Ai să observi că la sfârşit Vom fi numai noi, doi.

Îmi place răcoarea din livezile de pruni, Nu-mi place frigu-n noi, oameni buni, Nu-mi place gripa, iubesc risipa, Nu vreau refuzul, iubesc abuzul, Dar, Există un dar plin de har, Aş fi fericit să scap de obsesii, De gândul la moarte şi de profesii, Iubesc şi omul ce nu are nimic, Să fiu eu cafeaua din vechiul ibric, Să fiu eu prosopul Ce-ţi mângâie oful.

Anarhia în stare pură

Prietenul îmi vorbeşte de libertate, Egalitate, fraternitate, dar ţine în cuşcă Puii de tigru, şapte, o anarhie pură domneşte În minţile noastre, ştim ce este un căţel, Nu ştim ce este un om, mângâiem căţelul, Eu îi iubesc, vă asigur, inspir cu nesaţ viaţa, Păstrez câteva viniete de melancolie, Mă sufoc uneori din lipsă de ceva adevărat, Pur, cum ar fi anarhia din capul nostru,

Dar care nu se trădează nicicum. Ne lipseşte, vorba lui Allen, Magical Blend. Ca şi instalatorul, duminica, Poate şi Dumnezeu

O piatră cu ochi

Se uită la mine, Ea cunoaşte liniştea, Eu nu sunt de piatră, Ea cunoaşte limbajul ploii, Eu sunt grăbit, deschid umbrela, Ea a fost om, pe când eu Eram piatră, astfel ne privim în secret, Eu – o biată carne cu suflet, acolo, Ca un câine credincios – sufletul.

În somn şi în nesomn

În somn şi în nesomn ne legănăm,

Ca-n mari spânzurători din cer, mai sus, Visăm şi ne-ntrebăm ce mai visăm. Când soarele recade la apus. Mestecenii copilăriei versuri spun Din cartea lui Esenin, pe de rost, Un paznic m-a bătut lângă un prun, Decât deştept şi bun, mai bine prost. Viaţa-i neplăcere, prea mult chin, Stăm pe-un vulcan viclean şi mult corupt, Există şi dulceaţă în venin, Tu poţi să fii un ghimpe sau un fruct. Trăim în anarhia cu moroi, Ca-ntr-o ficţiune fără de sfârşit, Ne-ajută mai puţină ură-n noi, Un început de simpatie, chiar şoptit.

Există?

Există şi metastaza binelui?

Un trist centaur în paşi de dans. Iedera spune cuvintele sinelui,

În urechea mea stângă aud un balans.

Orchestra a tăcut prea devreme, Mulţi pentru glorie s-au bătut, Triumful urcă precum un vierme, Raiul a fost ridicat din lut. Munţii rumegă norii, sublimul, Leul a fost cândva şobolan, Doamne, nu-mi oferi doar prea-plinul, Lasă-mi o porţie de catran. Tobele bat, trompetele sună, Mergem voioşi la carnaval, Moartea are culoare brună, Viaţa-i ascunsă-n recif de corali.

12

Chagall

Erau acolo tristeţi şi bucurii, Uliţe strâmbe erau,

Vii între vii,

Oameni pluteau în aer, pe nori, Stelele mai cădeau, albe culori,

Eu mai zăream, cumva, umbre târzii,

Mici croitori, coşari, viori viorii, Cum i-arăta Chagall, melodios, Parcă erau scrisori, albumul roz, Parcă am fi cu toţi trişti-veseli scripcari, Peste o mie de ani, din nou coşari? Dar cel mai sus zbura mireasa mea.

Nedivina comedie

În loc să privim în faţă

Oamenii, privim în oglinda orbitoare A orgoliului propriu,

O durere de dinţi ne doboară,

Devenim iar oameni,

Ca oamenii.

Tu,

cel onorat cu titluri şi premii,

Ce

mândră îţi flutură barba,

Tresaltă bărbia cu toată mândria, Dar piedestalul pârâie, plânge, granitul se frânge, redevii om ca toţi oamenii, bun ca o pâine, de mâine.

Adio poate fi odios, un cuţit Sau o floare pe un mormânt neînceput, Mai mulţi prieteni găseşti

În lumea necuvântătoarelor,

Eu

regret şi moartea peştelui agăţat

În

cârlig, un cuvânt e un om,

Poate muri. Zidul din spatele nostru tace,

În timp ce o ploaie de gloanţe

Străpunge aerul cald.

Mihai Katin

ce o ploaie de gloanţe Străpunge aerul cald. Mihai Katin Stand up tragedy Vin zilele când

Stand up tragedy

Vin zilele când în faţă Ţi se ridică ziduri, baricade în rânduri neclintite,

Dincolo sunt cei fără probleme, Care nu au teme ori teamă De ziua de mâine, mânia te cuprinde Cu retorica penibilă a lui:de ce eu? Şi nu voi, nu mai ai eroi, Vezi oamenii goi, vorbele stâlcite, tăcerea mârâie Viaţa loveşte în normalitate Te scoate din rând, treci la fund! Târâş, marş, pe coate, în genunchi Urlând din rărunchi Că Dumnezeu nu e prezent, Măcar un înger penitent, o idee providenţială, Încet reuşeşti să treci peste, o poveste Ţi se scurge-n memorie, a trecut, Ai scăpat din propriul film, Regizor şi mim, nici aplauze, nici comentarii, Normalitatea te face să uiţi, începi să cânţi, Să dai din aripi cât să nu atingi Gândurile din asfalt, ai aflat Dacă prezenţa divină a fost? mai are rost? Dumnezeu mângâie nori, visele din zori Îţi amintesc baricadele Stau cu spatele memoriei, Roţii în care arunci zile şi luni, Raţiunea îţi zumzăie în cap, Urmează alt stand up, mergi, zâmbeşte Fluieră şi parcurge cercul

Oraşul mă întreabă

Oraşul mă întreabă unde eram Acum un veac, un pitpalac,

O

vrabie între vestul lunii

Şi

marţea fără zăpezi,

Ştiu eu, poate zmeu Din ziare cu litere albastre, Cu coada De mătase, de tei şi abanos, Eram mai jos,

De norul lui Ort, de steaua din sud

Şi acum mă confund

Între zile, între va fi şi a fost, Toate au pretenţii de rost, de fiinţare, Starea reală uimeşte când doare, Viitorul fumează un joint, dă un pont, Mă arunc în golul fericirii Apuc de aripi îngerii şi Pe străzi dracii joviali, atât de egali, Când dau culoare risipei de timp, Oraşul mă întreabă de sunt anotimp, Poate aşa, un spic, o petală de mac Sau zac în beţia de toamnă, Primesc pomană de ziua morţilor Porţia de zăpadă Ce o să cadă Când peste încă un veac Voi fi eu, pitpalac şi zmeu

13

Melancolia-ipostază

Nebunii se agaţă de gardul spitalului, Privesc dincolo, Aşteaptă să trec Ca să poată vorbi, -mi povestească boala, Să mă roage le caut un copac, Sau le arăt cum se ridică vântul, Cum le pot creşte aripi zboare, plece, urce mai sus De normalitatea cu care Îi studiem, le facem bine, Ori fericiţi! Atunci râd, cu lacrimi Grele şi amare, Căci nu mai au masca Nici măcar pentru suflet, Sunt goliţi şi goi, De aceea vorbele nu se mai opresc Ca un potop de frunze cad, Încearcă să mă acopere, Nebunii se visează plopi Crescând încet, Poate într-o zi Vor atinge măcar Buzele lunii

Elena Alec

într -o zi Vor atinge măcar Buzele lunii Elena Alec iarnă albastră “Suflă , suflă cu

iarnă albastră

“Suflă , suflă cu putere , tu , vânt de iarnă , La fel de rece precum a oamenilor nerecunoştinţă” William Shakespeare

nu mai murmur versuri seara le citesc agonizând pe nerăsuflate nu mai privesc în spate ştiu! dintr-o fotografie îmi râd dinţii muşcând din portocală cu zeama amară pe bărbie cobor pleoapele fără zgomot ca o amintire rămasă uitată pe geana minţii mă îmbrac în alb şi mă mint că opţiunile mele sunt curate toamnei ce mă bântuie i-am păstrat frunze culcate cuminţi într-o carte iernii de criză ce-a sosit goală

fără nas înroşit de ger (nici de ruşine) i-am promis că voi ieşi „la plantat zăpadă în faţa blocului" şi-am să hohotesc cu lacrimi deşi nu-mi vine

data estimativă a morţii mele e scrisă pe zăpada viitoare învierea? se vrea lentă nu vâltoare deşi indiferenţa generalizată cu greu poate fi resuscitată

intuiesc o iarnă albastră

fărâme de taină, luciri de lună

…de parcă aş fi asistat fără voie la naşterea mea aşa doare

nici dorinţă nu-i nici posesie nici nevoie plânge pe pervaz în voie mirarea, ca ploaia

jumătatea mea - o altă entitate lucidă de ceea ce e viaţa, de moarte iubeşte, iubeşte, iubeşte durerea? mă întregeşte ca noaptea luna uscăciunea palmei îmi e totuna dar nu uit ce am fost bulgăre de humă plăsmuit cu rost nici stăruinţă nici pendulă doar milă fărâmiţată pentru o biată nebună ce şi-a zidit lumea ei din frunze amare şi crude înlemnise vântul surzise nici îngerul nici demonul n-au plâns se făcuse noapte …

Adi Filimon

nici demonul n - au plâns se făcuse noapte … Adi Filimon copilărie la kilogram îţi

copilărie la kilogram

îţi vorbesc despre noi şi despre fericirea închipuită de mine îţi promit prea multe ca să mă ţin de cuvânt anii dorm tot aşa de creduli unii sunt fără tine alţii cu tine ocazional sunt foarte mincinoasă poveştile mele aşa de credibile iubirea ta aşa de cuminte

14

cu ochii ei mari şi rotunzi îmi atinge cerul mă ţii de mână strâns şi păşeşti inegal lângă mine cu aere de băieţandru fugar ai cincizeci de lei ascunşi în buzunar şi parcă atunci te duci la talcioc chiar de-ţi tremură braţele cauţi printre oameni şi vechituri să cumperi copilărie la kilogram

noaptea pisicile nu dorm

au prostul obicei să mă alunge de-acasă stau pe străzi cu mintea golită de tot ce e viaţă şi moarte nu am despre ce să mai scriu bat străzile noaptea când luna sta agăţată în coloane de fier ca ziua să-şi plimbe orele fără teama de întuneric şi totuşi noaptea nu sunt oameni pe străzi câteva siluete despre care n-aş spune că sunt oameni doar strigoi în cămăşi de duminică sau poate îngeri înveliţi în taine nu mai am despre ce să scriu am citit vieţile altora şi semănau leit cu-ale mele închid jurnalul şi vegetez în staţia de tramvai deşi mai e destul până-n zori mi-e somn şi ascult cum sfârâie un bec el nu mă vede

e

pe sfârşite

îi

e frică de moarte şi plânge încet

Valentin Irimia

îi e frică de moarte şi plânge încet Valentin Irimia Vinovăţia de a fi îmbrăţişat în

Vinovăţia de a fi

îmbrăţişat în culorile arşiţei îmi abat cumpătul prin marile somnuri nimeni nu mă cheamă nimeni nu îmi răsfoieşte întoarcerile din irişii mei se desfac demoni din buze scapără consoane ce vor curba albul aşteptării fiecare secundă e un rai din care sunt alungat ca nişte cumpene goale ritmările venelor mele înalţă către adevăr vinovăţia de a fi dar între timp mi-au mai crescut câteva începuturi anii deşi

anii rari îmi acoperă izbăvitor fiecare jind

Jumătatea plină

e pe jumătate goală

mă numesc EU şi întotdeauna sunt mult mai fericit când sunt trist când nu mai ştiu cui aparţine trupul meu cu zborul lui cel clădit din răscruci înghesuit în această pendulă deznod al şaptelea opt respir taina lui literă cu literă până când pe pielea mea cea sinceră înfloresc răzoare de temeiuri descifrate pe mai târziu cândva iubirea mă iubea mă iubea chiar şi ura încât am uitat din care capăt al drumului ar trebui să pornesc şi am uitat prin ce coincidenţă m-am născut odată cu mine izbânda înfrângerii mi-ar fi înapoi şi mi-ar fi înainte de i-aş putea opri măcar oprirea nu mă mai las visat decât de cei nenăscuţi şi totuşi cât de greu e să reuşesc în eşec căci întotdeauna sunt mult mai trist când sunt fericit

Ucigaşii de dimineţi

zgomote înecăcioase ne umplu venele zi de zi veacul se scurge printre răzoarele trufiei precum o maree de păcură cărăm împreună mirarea unei străzi gâfâim doar în gând de teamă sa nu-i trezim rănile suntem clădiţi doar din strădanii toate definirile izbânzii sunt ca nişte judecăţi de apoi dinţii au început să lumineze tot mărunţind rugăciuni oare câte vieţi am amestecat încât nici respirul nostru nu ne mai recunoaşte oare câte dimineţi am ucis de ne simţim atât de bătrâni deşi nici măcar n-am apucat să ne naştem

15

Carmen Ştefania Luca (Odin)

Carmen Ştefania Luca (Odin) pentr u că nu ştiu unde se ţine piesa de teatru alerg

pentru că nu ştiu unde se ţine piesa de teatru

alerg cu scena-n spinare

o plimb de colo-colo

nu se ştie niciodată când e nevoie de ea deschisă casa de bilete e dată pe liber

e mocca măăă

am şi doi figuranţi de plastic măcar să am cu cine vorbi în puzderia de oameni goi

dom`le când te uiţi la ei şi le vezi doar carcasa îşi vine s-o iei la fugă nu alta ce-o fi cu ei de umblă aşa dezmembraţi numai Dumnezeu ştie sau poate că nici El când se numără pe inventar dă cu minus şi-apoi se întreabă mirat unde-s cioburile de lumină lipsă

o port cu mine la ordinea zilei

etalez devoratorilor de acte teatrale doar părţile în care ei se privesc în oglindă

nu de alta dar să vorbim pe aceeaşi limbă

când te locuieşte o scenă devii o parte din ea aviz consumatorilor de scenarii improvizaţia este punctul forte

o scenă aleargă de una singură prin univers oamenii sunt prea mici ca să se vadă

azi în autobuz

pe geamuri se clătinau inimi desenate alandala probabil plictisul unora să fi fost de vină sau divin de ce nu marcajul iubirii îmbracă multe forme chiar dacă unele jumătăţi băltesc în praf şi alte jumătăţi îşi fac loc în abur dimineaţa parcă e un pic mai caldă aşa alte şi alte feţe s-ascund după contur numai artistul lor s-ar putea să le ştie codul când îşi uită capul într-un rezem prelung acolo se nasc oglinzi din acel răsărit al întunericului dincolo de sine dincolo de orice piatră de moară dincolo de orice cruce da acolo pe geamuri se clătinau inimi nu se rupeau bătrânii le urmau conturul cu degetele tremurânde de s-ar putea smulge din piept trecerea ireversibilă pentru ca acel a fost odată să fie un repetir

încă se mai torc amintiri la vetrele sufletului copiii şterg repede totul şi apoi le-aşează în şotron sub alte şi alte forme adolescenţii aşteaptă să devină curgătoare pentru alte şi alte ferestre

gurile

nu-mi aduc aminte de ultima gură de aer respir artificial ceva îmi ţine viaţa în trup poate inerţia sau poate că nu sunt încă a timpului acela de-a nu mai fi nu ştiu cât o să mă ţină inima e într-o continuă dilatare e loc doar de umbră de cer înnorat de ploaie rece de toamnă târzie de trecere os prin os a întunericului fără sfârşit parcă nu-mi aduc aminte nici de prima gură de aer cum a devenit uriaşă şi cum m-a înghiţit de la prima suflare de acolo au pornit toate şi locuitor al lor sunt sper să-mi aduc aminte de ultima şi cea mai importantă culcuş în veşnicie măcar să am joc de stele şi lumina să-mi curgă în fire să ating înaltul cu ultima parte din ”eu sunt”

înaltul cu ultima parte din ”eu sunt” Mihai Marian Rime autumnale Dalbă promoroacă de ger scânteiată

Rime autumnale

Dalbă promoroacă de ger scânteiată sub bolta curată cu luna mușcată duh răcoritor pentru aprig dor

Te rog, te conjur! inima-mi împacă dorul să-l îndur

Promoroacă – chiciură cu argint siliciură presărată-n glie pe copaci, pe vie vino de mă bucură cu iubire picură

16

Chiciură - bosacă lasă-mi chef de joacă lerul să nu-mi treacă stai de strălucești până te topești dorul să-i vestești

Promoroacă creață prin scântei de gheață lasă-mi o speranță

Şi iar e toamnă

Cad frunzele de pe copaci, se rup apatic așa e-n toamnă, chiar de nu te-nduri, rărește-ncet prin parcuri, prin păduri tablou de curcubeu din verde-n roșiatic.

Plutesc în aer indolent, multicolor, corăbioare cu nuanțe visătoare de verde-brun sau galben-auriu decor cu arămiu și ruginiu, sau roșu-arzătoare.

Planează păsări colorate până cad lăsând pe creangă puii lor din vară, până mai este soare și e cald se bucură de zbor întâia oară.

Cad frunzele de pe copaci, cad de pe vie aduc cu ele adieri de sărbători, de nunți, de avuție, dar și de fiori de dragoste, de dor, de nostalgie.

Şi iar e toamnă

Cad frunzele de pe copaci, cad cu răgaz, așa, cum după lege s-au retras, dansează fiecare solitar un ultim vals de bun-rămas.

Anca Trăistaru

transă

coboram treptele spre olimp câte una pentru fiecare bob de grâu care făcea piruete în buzunarul cusut şi cusut şi cusut şi din nou rupt

cu mâinile care îmbrăţişau eterul şi cu tălpile jucând şotron din patru în patru tăceam şi nu-l auzeam pe psihanalist „trei doi unu. acum te trezeşti”

am continuat să caut ieşirea de incendiu în timp ce vocea ta anunţa la microfon „atenţie. risc seismic în olimp atenţie. se închid uşile”

prezidențiale (poem de dragoste)

după ce au lecturat miopi şi cu instinct de proletar manifestul anti-iubire mulțimile amorfe au hotărât „facă-se voia führer-ului” şi cadențat s-au aliniat la urnele mobile pentru leproşii erei digitale pentru nenăscuții orfelinatului „cei cinci sfinți eclozați şi alăptați în patru ani” (cam aşa se construieşte orice listă electorală) şi au votat! şi noi doi am numărat

iubirea numai cu sufragiile noastre (două!) a câştigat detaşat printr-o inteligență naturală care a declarat soft-ul electoral nul

nu-i aşa că iubirea este cel mai frumos dictator?

Diana Adriana Matei

iubirea este cel mai frumos dictator? Diana Adriana Matei Vişinul Întâi, îngropasem un sâmbure într -o

Vişinul

Întâi, îngropasem un sâmbure într-o margine a mea

apoi, sâmburele a început să crească, să crească oprindu-se lâng-o grămadă de oase

Îngropaţi-le şi pe ele, am strigat dar glasul mi-era mult prea trunchios

17

Îngropaţi-le şi pe ele şi-o ploaie de vişine

mi se-arcui în jos

Îngropară-le-om şi pe ele îmi spunea când veşnic vor creşte arborii îmi spunea când oamenii ca şi arborii vor creşte dând din frunze ca dintr-o creangă cu cinci degete

că nu vei simţi gustul omului aşa cum simţi gustul vişinei

ce muşti dintr-un om rămâne om

iar ce muşti dintr-o vişină sâmbure rămâne

tocmai de aceea când muşc dintr-o piatră scuip pietre când muşc din noroi

tot noroi scuip

iar când muşc şi din nuiele le scuip pe rând urlând din piele

numai eu fără de mine privindu-mă din orişicine muşcându-mă şi scuipându-mă rămân un cer crăpat în stele şi noroi, şi pietre, şi nuiele!

Îngropară-le-om şi pe ele începuse să strige şi glasu-i deveni mult prea trupesc

Îngropară-le-om şi pe ele şi-n ochi lacrimi căprui încă-i se arcuiesc.

Strigăt

Te strigam din ce în ce mai des mai îmbrâncit până când, nici eu nu m-am mai auzit

Te coborai ca o durere cânt al strigătelor mele în piept bătându-mi bolduri în inimi, patru colţuri

Cândva, mă tem

că am să-ţi fiu doar viu pustiu într-un sicriu, c-ai să-mi devii şi tu târziu

c-or să-mi absoarbă codrii din desime şi pe astăzi din mâine

Din acel neînţeles

Noroiul îmi curgea prin vene şi-n alb curat, lent două pene

Purtam în mine toţi oamenii pe care-aveam să îi cunosc laolaltă-ntr-o singură piele

cuvintele lor se aruncau în îngeri ca nişte aripi scrise pe-acel aer de vânt de vaier

Numai tu ştiai s-asculţi pe rând când ei vorbeau toţi deodată

numai ţie, cuvintele ţi-au devenit cândva limbă

Florin T. Roman

Frescă

Azi-noapte-am stat de vorbă cu florile de crin la margine de vreme ca-ntr-un cavou de piatră

ce îl ascunde-n pântec

un castru bizantin obişnuit cu lipsa lăsărilor la vatră.

Azi-noapte-am prins de veste

ca

vindecat de vrajă

cei fugiţi din lume

şi

din istoria firii

nu-s dezertori nemernici

ci sfinţi ce stau de strajă

18

cu flori de crin în mână pe zidul mănăstirii.

Antiprimăvară

Iartă, Doamne, iartă, de mai poţi ierta, primăvara asta tristă, de metal, care nu mai ştie sau poate nu vrea să restaureze regnul vegetal.

Dacă e de vină trandafirul mov ce stă la reverul pădurii de soc fă din mine-acuma un al doilea Iov ca să ispăşesc eu patima în foc.

Dacă-i vinovată frunza de stejar sau izvorul tainic din umbra de brad schimbă-mă în jalea plânsului cu-amar ce preface noapte în luciri de jad.

Iartă, Doamne, iartă, cumplitul păcat al acestui veşted anotimp duşman care nu mai ştie sau poate-a uitat să restaureze sufletul uman.

Depărtare de piatră

Şi iar mă doare distanţa dintre Tu şi eu, e aceeaşi durere şi poate totuşi alta, sunt fariseu sunt fariseu sunt fariseu Mă mai suporţi? Mă mai suport? Ia-mi dalta ! Vreau să fii singurul meu Dumnezeu ! Suprimă Tu distanţa cu unealta !

O voce, patru inşi şi eu

Pe uliţa ce urcă înspre plânsu-mi m-am întâlnit, schilod, cu mine însumi. Mă transportau, pe-o targă, patru inşi care păreau din fresce vechi desprinşi.

Nu-i cunoşteam, nu ştiam cine sunt, mă suspendaseră între cer şi pământ şi-acoperişul îl stricară pentru mine. (Eu nu ştiam dacă e rău sau bine).

Apoi m-au coborât pe duşumea, dar înăuntru nimeni nu era, şi s-au retras încet, discret, dincolo. (Habar n-aveam ce caut eu acolo).

Şi-atunci, în al singurătăţii sunet am auzit o voce ca de tunet, ce cobora din Veşnicie-n efemer:

Te iert ! Ridică-te şi zboară către Cer !

Scrisoare către misogini

Dintre coapsele femeii

a ieşit întreg neamul omenesc. Dintre coapsele Fecioarei

a ieşit Fiul lui Dumnezeu. De aceea fiecare femeie

e în acelaşi timp

fiică, mireasă şi mamă

a fiecărui bărbat.

De aceea fiecare fecioară

e în acelaşi timp

fiică, mireasă şi mamă a Fiului lui Dumnezeu. Cum să nu le iubeşti?

La adio tu, Adrian Păunescu

Ce frumos miroase a lemn şi-a veşnicie! Frunze moarte învie natura limitrofă; eu încerc să scriu azi o poezie, Păunescu scrise azi ultima strofă.

Cât de blând adie vântul astă seară! Cât de şters şi-arată munţii şevaletul! Pe sub brazii falnici, ducând o chitară Poezia-şi plânge, cu rime, poetul.

În acest noiembrie strâns ca pe un caier, la mormântul tău de flăcări jucăuşe toţi poeţii ţării trag salve în aer cu bătăi de inimi în loc de cartuşe.

Bard de suferinţă, te rog să ne ierţi că prea prinşi de sine, trişti, ţi-am închis cartea. În dimineaţa asta prinsă-ntre coperţi ultimul tău vers a rimat cu moartea.

Păunescu scrise azi ultima strofă, eu încerc să scriu azi o poezie; frunze moarte-învie natura limitrofă. Ce frumos miroase a lemn şi-a veşnicie!

19

Lucica Dragoş

Rugină

Prin arcul

de aer

rece

bruma

se aşterne

covor

pe pământ

verdeaţa

e ştearsă

de acuma

privirii

rugina-i

regină

peste

mormanul

de frunze

azvârlite

în grabă

la picioarele

noastre

de demonul

vânt.

Să rătăceşti pe uliţa copilăriei tale

Să te opreşti în dreptul casei bunicilor în care acum locuiesc nişte străini

Să–ţi aminteşti cum toate poveştile depănate acolo pe prispă aveau un happy end

Să te plimbi aşa de unul singur pe strada mare aşteptând să apară vreun cunoscut

-i dai bineţe strângându-i mâna iar el

-ţi spună:

Bineai venit .

toamnă autentică

îţi conturezi dimineţile răcoroase cu ceaţa densă precum o mantie ce înfăşoară rugul de Frunze

e vremea culorilor arămii şi a căruţelor scârţâind sub povara bogăţiei recoltelor

pe înserat când vântul zornăie hai hui prin crengi

soarele lunecos asfinţeşte într-un nor

zarea se înegreşte în răsunetul tunetelor care sparg liniştea

prevestind declanşarea unei ploi reci de toamnă

autentică.

Ion Ionescu-Bucovu

amânare

Eu fac un pas şi mut o zi Între a fi şi a nu fi Şi ca să nu trăiesc în van, Mai mut o toamnă şi un an.

Mai mut o toamnă înspre veci Prin timpurile noastre seci Şi mai amân o iarnă iar Din calendarul iulian.

Amân şi iarna care vine Cu sărbătorile creştine, Las libere divine punţi Să treacă moartea peste munţi.

Mă plimb uşor ca printre astre, Prin depărtările albastre, Şi orb, bătrân, ca şi Homer Mă sui cu Domnul pân’ la cer.

În ora liniştii rotunde, Când orice lucru îmi răspunde, Eu stau şi umbrele îmi ţes, Le dau contur şi înţeles.

20

Mai scriu şi câte-o suvenire Cu mâna aprigă, subţire, Mai răscolesc şi prin albume Să mai descopăr câte-un nume.

Se duse vremurilor voga Când beam târziu cafeaua moca Cu zeii din bătrâna vatră Cu nemurirea lor de piatră.

Se-aude prin Levant un vaer, Ce trece-aşa uşor prin aer, Se face timpul iarnă, vânt, Se culcă liniştea-n cuvânt

bătaia vântului

bătaia vântului pădurea-n odăjdii de toamnă, suvenir, silabe, descânt, potecile-nveşmântate în zale se-ntorc în mormânt.

pe sub boltele-nalte ale tăcerii se-ascunde ecoul târziu, aripa răscrucilor rupe şi sperie tot ce e viu.

cerne cerul aur şi scrum, nimeni nu se-aude în noapte, nimeni, nimeni nu e pe drum, doar umbre şi şoapte

lângă trofeele frunzelor, fie-mi pletele tale salcia care mă tremură lângă ape, agale.

sărutul tău fermecat, lacrimă,pe pleoapele-mi reci, vis ne-mplinit şi uitat peste durerile seci.

degeaba strigă glasu-n deşert:

unde mi-s visele, unde izvoarele, unde eşti mamă? nimeni nu mă mai strigă, nimeni nu mă mai cheamă.

cânte pasărea nopţii,şuiere şerpii, până-n viul pământului, peste firul verde al ierbii se-aşterne bătaia vântului

Angi Melania Cristea

ierbii se- aşterne bătaia vântului Angi Melania Cristea Plus minus sentimente dintre o stea în fibrila

Plus minus sentimente

dintre o stea în fibrilații sau un cuvânt dezlegat de silabe aleg să deschid liniştea cu gura ta /plus minus sentimente/ poate între doi poli lumina taie ferestre sibilinic ceasurile îşi întind limbile inegale la asfințituri se iubeşte doar la timpul (mai mult ca) perfect surdo-muți pe nişte scaune prozaice dezbrăcați de ego-uri artefacte neutre de sentiment

sună redundant a iubiri letale vocalele fistichii colindă somnambulic

pe bulevardele goale amare sărate

îmi (mai) simți tălpile iubind în nisipuri ? ce balast de sentimente se scrie agonic

pe cele o mie de nopți ale pustei din noi o să plouă ca în sahara arid dă-mi sufletul nepictat înapoi

am

ochii încinşi de consoane caline

mi

te scriu pe un cer strâns în palmele reci

tu mă muşti de umărul stâng să-ți cunosc viața închisă în zece sertare ostile /ipocrizii arse la foc prea anost/ dacă plouă cu meteoriți nu te plânge

dă cu minus numai lumea lui ieri

anastasia trecea aşa duios să nu pleci mai sunt chei sculptate în os

Statistică din şapte în şapte

se moare în rândul întâi fără bilet tranşant elitist trebuie să ai vocație boemă de artist şi un tramvai numit dorință

două rânduri la stânga se iubeşte freudian

cu refulări sau erotism extrasenzorial /şapte mirese pentru şapte frați/ sunt haite de câini în oraş necastrați

la dreapta semaforizează existența (de)ontologic i s-a prins tocul de 15 cm în asfalt câte centuri să mai port obedientă perdant

21

ultimul rând este ca o stație bezmetică

o,

nu pe-acel cu scripca

acolo se aprind sporadic luminile

de ieftină poşârcă,

(şi) când te naşti cauți lanterna

ci

pe solomonariul

bâjbâind în abis /chit labirintic/

ce

moartea-ți ia din cârcă”.

din somnul lunii curge bezna totul începe în primul rând din ratare iubirea nu are plasă protectoare doar trapez fumează-ți iluziile fă vrăji te îmbată mai iubeşte o dată şi-nc-o dată

*** Ştia întreg regatul cum către nuntă caii vorbeau cum să-i dezlege Reginei nodul Khaya.

ca la Stalingrad cu ninsoarea în față prizonierul crimeii albe pe viață

Dumitru Ichim

ț ă prizonierul crimeii albe pe via ț ă Dumitru Ichim Balada tinere ț ii fără

Balada tinereții fără de bătrânețe

'„Făina niciodată n-o s-o oprească sita, grăieşte-mi drag paharnic cum bobii leg ursita?'

'Mai bine-ntreabă plopul, cuib de-nțelepciune, de ce măsoară umbra în tremur, dar n-o spune?'

'Din plop se face cruce, -mi lemnul de vioară să-nşoapte linul strunii iubirii făr' de seară.'”

'E-adevărat, mărite, dar ispitindu-şi râul, au nu ți-e teamă oare ce-o să-i răspundă grâul?'”

'Paharnice şi sfetnic, mai bine gustă cupii dulcea tristețe-a florii cum mi-au cules-o stupii.

Nu-s gata pentru fagur, flori-mi aşteptu-i rodul, să schimbe profeția scoate-mi din stei rapsodul,

Fu Khaya ce blestemul

din chingile arşiței l-a-nnourat spre voalul

de nuntă al Domniței.

Adus a fost zugravul, sfânt mag dintr-o pecerskă, cel ştiutor legării gurii de lup în frescă

şi-a tot ce-i vremuire, chiar morţii sub danteluri,

că se-mblânzea vecia-n

descântec de boieluri.

„Cum să spălăm blestemul crescut pe noi, din pântec?'” „Cărarea cea mai scurtă? Iubiți şi veți fi cântec!'”

'Deci ştii a şterge morții pecetea cu penelul?''Cel ce iubeşte poartă lui Dumnezeu inelul!'

***

A săvârşit zugravul

şi bolta şi absida, sub talpă - vasiliscul, blestemul şi aspida,

luând privighetorii scris fin ca borangicul, din curcubeu grăunțul ce-nfloare mozaicul.

Şi-aici, grăieşte magul, votivului icoana:

Să fiți de-a pururi tineri! Cum să-ți zidesc Izvana

ce-acum îți alăptează -

os muşatin - coconul?

Din care cântec chipul să-i lăstăresc isonul?”

'Din coasta mea zideşte-o dând dorului merindeni, cum numai codru-mi cântă şi-n veac şi-n pretutindeni.

22

Cât despre ochi ascunde-i izvor de kalimere, celui ce-a purtat lumina i-ajunge o cădere.”

Balada drumului spre nuntă

Pădurea de mesteacăn

mai rară

cărarea să şi-o vândă tristeții şi luminii. Cal negru pentru Rigă, pur sânge e harapul, cal alb pentru Regină. Ca-n ornic le-auzi trapul. Grăieşte calul negru spre cel cu-n zbenghi ca steaua:

Domnița ta cunoaşte că o s-o-mbrace neaua? Sub iarba ce o paştem e drumu-i, mai departe, că slova neagră-ncepe isonul lui în carte.” Şi merge calul negru, cel alb dă să se-ntoarne, dar n-are loc, nuntaşii se-mping, sunând din goarne. Cum buciumă pădurea, hăul din hău se strigă, un răsărit de soare zâmbeşte lângă Rigă. Din ochi parcă-o răsuflă cum cântec zidesc crinii. Pădurea de mesteacăn mai rară. Încep pinii Din vârf de meterează prin nori răsună cornul. Spre cel ca firea nopții grăieşte unicornul:

Nu ştii, Domniței mele, -i fur pumnal din clopot?'” „Ba ştiu şi ți-l voi spune la capătul de tropot.” Convoi cu regii lumii, prințesele urmează, dantelării şi-opaluri neastâmpărate-n rază. Vin crai din miazănoapte cu nibelungii-n strajă, iar codrul li se-nchină cu veacul scris sub coajă. „Ce noapte înfloreşte în ochii tăi - răpire? La ce gândeşte Riga şi-al dorului meu mire?Se sorb unul din altul, ca nor ce-şi bea seninul, dar numai unicornul înghite-n gând veninul. Tristeți de-argint, alămuri

Încep

pinii

Pădurile ecouă Spre vorbă-i unicornul:

„Dă-mi taina ta în două!” Mai negru decât corbul, răspunde bidiviul:

„Izvorul Alb ce spală blestemului pustiul se-apropie la podul plângând răşini, mireasmă. Aruncă-o în apă şi-o scaldă în aghiazmă!” De goarne, darabane, ceru-şi înalță slava, încearcă unicornul Domniței lui izbava, dar Laur o cuprinde din zbor ca vânătorul, în brațe, o sărută ca pe-o fântână norul. Grăieşte calul negru N-aude unicornul. Apus de turn şi fildeş a nuntă cheamă cornul. Pădurea de mesteacăn mai rară. Încep pinii cărarea să şi-o vândă tristeții şi luminii

Răscruce

Nu te mira că mi-am închis porțile şi am sculptat lângă zăvoare şarpe şi crin. Până aici vor veni drumurile tale strigându-mă cu iarba fiarelor, dar brațele însetate de lujerul trupului tău îmi vor fi legate până la sânge cu funie şi sălcii.

N-am să pot să-ți mai dărui jumătatea de cheie să vii la izvoarele mele să-ți logodeşti urmele cu steaua copitei de cerb.

Din stejarul porții numai ploile vor culege crinii, iar şerpii vor coborî de pe lemn cu trup de măcieş.

şi vom căuta drumurile şi pietrele ne vor ieşi în cale. Ne-om căuta stăruitor şi străini vom ridica din umeri.

23

Anca Tanase

Anca Tanase Singur „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu

Singur

„Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu cu ei”

la cel singur nu vii partea lui e nisipul - nu stânca, nu apa, nu pleoapa închisă -

partea lui

e călcâiul

dezgolit şi expus otrăvii din vârful săgeţii, călcâiul, fragil ca obrazul–

de copil izgonit

cel singur aude

şi vede

şi simte cum roade nisipul… el are ca parte netihna, nesomnul,

anotimp de străin şi din sângele lui magnolia nu va înflorí…

decât dacă-nvaţă să adune cu Trei…

Scrisoarea trandafirului rămas pe prag

noiembrie

cu orele-zăbranic

noiembrie

cu orele-cuţit

şi braţele tale

întoarse în ceaţă… din petalele mele pleacă ultima pasăre

ascultă cum latră căţelul-pământului

între toaca din cer

şi primul cântat

de cocoşi noiembrie şi golul din noi şi din jur

şi slovele ierbii

pe frunţile noastre arsura-ntrebării şi frigul tăcerii – răspunsul dătător de moarte noiembrie fără cerbi şi uşi sub lacăt - pe prag trandafirii cu spinii lor cu tot… se-ntrupă din hăuri fecioarele-iele, păgâne şi rele… dansează, dansează luminile negre prin iarbă, sub iarbă, pe margini de tăuri… căţelul-pământului muşcă din lună pe prag, trandafirul.

Paparuz Adrian

muşcă din lună pe prag, trandafirul. Paparuz Adrian be a man îmi ş opte ş ti

be a man

îmi şopteşti atât de femeie be a man când sânii tăi încarcerați râuri se fac pe obrajii mei ofiliți be a man again deşertul din mine doar tu îl poți înflori

be a man spui (ucisă deja) când ochii mei nu mai au lumină când paşii îți caută drumul şi palmele mi-au rămas pe inima ta oprită la secunda zero a primului nostru sărut

be a man be a man învață din nou să supraviețuieşti cu tine

tu cânţi la inima mea dezacordată

canţonete rotunde în fa major redevii solistă goală

24

pe ritmul pulsului meu descrescendo îmi numeri bemolii din sânge năvălind pe buzele tale însetate de sărut ca de un lied pentru sinucidere şi orchestră apoi taci cu arcuşul rupt şi surâsul pierdut prin foiareul cordului meu dirijorul a murit fericit spectacolul continuă

Nicolae Văduva

a murit fericit spectacolul continuă Nicolae Văduva două momente suntem două momente risipite sub lumină

două momente

suntem două momente risipite sub lumină căruntă

simţim acum căldura frântă şi anotimpuri diferite ni se-ntâmplă ai fi putut să pleci dintre icoane grădinile nu-s toate guri de rai

şi nici încinse-n cercuri

bastioane unde ciocârlia moare-n nai ne-am fi căutat

prin suflete ascunse dorinţe cântece atingeri care ar fi aprins pe munte focuri de primejdii acaparatoare

şi torente năvălind barbare

pe matca nespuselor cuvinte ne-ar fi pus pe răni

balsamuri sfinte acum e prea târziu şi multă ceară de stele căzătoare şi erori nu pot să-ţi pun pe ochi

a doua oară

munţii cu păduri şi căpriori c-au plecat pădurile la vale şi căpriorii turmelor rebele nu mai ştiu cărarea nunţii tale nu voi condamna nici nu voi cere acestor clipe explicaţii cui ar folosi momentul de durere sau momentul adevărului

Adrian Grauenfels

de durere sau momentul adevărului Adrian Grauenfels Hebola O iubeam pe Hebola (ce mult) priveam insula,

Hebola

O iubeam pe Hebola (ce mult) priveam insula, palmierii planeta se curba în spaţiul cuantic trupurile morţilor pluteau pe Styx

ei şi? spunea filosoful tot acolo ajungem pentru ce ne grăbim?

apoi a făcut un Haiku din florile de lotus albe şi indiferente:

soarele nu mişcă caprele rumegă splendoarea Hebolei

Era frumoasă fata cum îşi unduia şoldurile de corabie fugim de destin, zicea spălând obsesiv mâinile făcute pentru mângâieri

o doream oricum chiar cu preţul morţii subite

Veneau păsări mari cu pene negre veştile oamenilor vorbeau despre boli, sărăcie şi război

Doar poeţii erau fericiţi cu paharul lor de vin ieftin scriind poheme despre Hebola şi şoldurile ei nemaipomenite.

Valeriu Barbu

Hebola şi şoldurile ei nemaipomenite. Valeriu Barbu să -mi fi ț i judecători să -mi spune

-mi fiți judecători

-mi spuneți voi, flămând, de am vreo vină pierdut în vise ugerul zorilor cu ochiul lacom mulg,

25

şi din oțeluri smulse ignoranței zilnic îmi fac plug

să ar tot cerul de hârtie, putreda-i cortină

ce-ascunde şovăiri şi-un jind cumva concret

să iau mereu cuvântul, să-l lepăd răstignirii

triumfalist, răpus de epidemia amăgirii c-ar fi imperios nevoie de încă un poet

-mi spuneți

călcată-n cruciade de păgâni contra păgâni

dând foc în lanuri de litere şi otrăvind fântâni

firava linişte cine-a ucis în clisa

în

calea muzelor mele zădărnicind premisa

împlinesc prefacerea dorului în tescovină

ca-n alambicul nimicului comun apoi să-i trag

seva

şi trupul meu la urmă mustind de altă vină câte năluci să mai suporte viața realului precar şi câtor lupte m-a hărăzit, născându-mă, femeia pe-o muchie de ev în care iubirea-i numai odiseea

nebunilor

în neostoita sete de habar şi de un absolut -

la fel de inutil precum pretenția să nu mai mori, vă chem pe voi acum să-mi fiți judecători clemenți nu fiți cu mine ci doar cu un sărut ce-l las printre cuvinte pe pleoapa voastră vie

vă jur, c-aşa se jură când faci o mărturie

chiar dacă viața nu-i nimănui doar poezie - din trestia iubirii mi-am scos risipa de hârtie

Agafia Dragan

păcii tardive, speranței coaja-n abur vag

şi câte ceruri aspre mai trebuie să ar?

coaja-n abur vag ş i câte ceruri aspre mai trebuie să ar? Încă mai putem… Afară

Încă mai putem…

Afară Grădina nopţii clipeşte supus Când cerul întoarce faţada lumii. Doar luna nu se lasă dusă, Cu pasu-n plutire argintu-şi desface Palidă la capătul distanţei Dintre apus şi zori. Mai are un suflet de luat Sau poate nu şi-a rotit încă privirea Peste umbrele luminii. Camera îşi desface conturul aţipit… Privesc tăcerea plină de tine

În indiferenta retină a oglinzii,

Liniştea dintre două gânduri Adoarme cuvintele Ameţite de ispita somnului. Doar unul singur tresare

În adâncul unei tomnatice primăveri

Cu chipul iubirii, al tău în mâini.

Strălucirea unei priviri,

A unui fior, a unui zâmbet

Mă învăluie…

Palpabilă prezenţă!

Îţi simt respiraţia,

Rupându-se sonoră

În ritmul inimii mele

Prins în puterea iubirii tale. Revarsă atât viaţă în fiecare chemare Încă mai putem iubi Încă mai putem trăi Zborul păsărilor perechi Încă mai putem…

Lupoaică albă risipei dedată

A fost o vreme când

Purtam doar orizonturi Prin ramurile verzi

În trupul nesăpat de-a timpului risipă

Frumoase-mi erau livezile toate

Cu mere roşii pe aripi purtate Zboruri înalte necoapte iubiri

A fost o vreme când

ploile luminii îmi fântâneau în ochi noaptea îngenunchea supusă lupoaicei albe risipei dedate

azi sub ochiul timpului clipind spre iarnă dor amurgurile de prea plin aduceri aminte colindă nostalgic la poarta zorilor închisă Tantal mă cheamă spre limanul umbrelor însetate încă de seva dulce amară a lumii azi să rămân

în ramul toamnei aş vrea

lupoaică albă până în clipă acea definitivă când lumina se întoarnă în „nous” când mă închid în lumină

Mircea Coroş

în „nous” când mă închid în lumină Mircea Coro ş De ziua mea, rugare Du- mă

De ziua mea, rugare

Du-mă Doamne-n văi talmuce Când se rupe-al vieții fir

26

Că urmaşii dau s-apuce Să mă mute-n cimitir. Ştiu că-n văile acele Se prelinge Raiul parcă!?

De-i rupt firul vieții mele -l înnozi, măcar încearcă! Nu vreau Doamne, sub doi metri De pământ să dorm cuminte, Stându-mi scris în carnea pietrii Cine-am fost mai înainte ! Du-mă Doamne, în spinare Ori în palma Ta mă ține, Păcătos, ca orişicare

Cât am fost

De nu cazi la învoială Să-mplineşti a mea rugare, Chiar de-n Rai e-nghesuială Am să-ți fac din nou strigare:

Du-mă Doamne, du-mă, du-mă, Ori mai lasă-mă puțin Să gust must ce fierbe-n spumă Până să se facă vin! Şi-am să urc cu-o damigeană-n Poarta Raiului la sfinți, Care-n viața pământeană Nici ei n-au prea fost cuminți !

şi Tu ştii bine !

Nuta Istrate Gangan

fost cumin ț i ! ş i Tu ş tii bine ! Nuta Istrate Gangan îmi

îmi era atât de bine, dragostea mea

tăcerile acestea ale tale m-au învăluit întotdeauna într-un fel de uitare moale caldă un fel de moarte delicios de dulce rămâneai închis în inima mea mut orb surd coapsa mea se străduia îndelung să te nască din nou în pântec mă dureai tămăduitor sub piele îmi lăsai săruturi blânde sânii se alintau leneşi în podul aspru al palmelor mă iubeai pe dinăuntru ardere domoală

prelungă îmi era atât de bine, dragostea mea aş fi devenit mută şi oarbă şi surdă doar ca să te văd să te vorbesc să te ascult îmi era atât de bine, dragostea mea

CRistian Pop

Rătăcit în drumurile lumii

Am pierdut timpul, dintre două respiraţii. Uşor dezbrăcată, curba vieţii intrase în regim de pensiune:

toate geamurile cu vedere spre mare şi toate uşile spre o reducere la-ntuneric. Respectând itinerarul tinereţii cu meniu la alegere, am îmbrăţişat excursia în lenjerie ieftină, ce rula în regim de acvaplanare accelerată, spre un derizoriu cu teren accidentat. GPS-ul îmi dă detaliile, spre dormitorul ei. Obosit de traseul înclinat, am virat spre-o pantă sexy şi tentantă. După primul pahar, i-am observat ascendentul din zodia feciorului Am redus ofertele reciproc! Minciunile aterizate pe gard aveau toate extremităţile vopsite. Unii au făcut pasarele, peste traseele mai grele!?

Alţii

Eu chiar şi pe trotuar

rulează de nebuni pe contrasensul vieţii.

neatent la hartă,

îmi mai prind bocancii-n câte-o groapă. Mereu am impresia că ceva se repetă!? Pe-o autobandă lumească cu faruri aprinse opreşte-o blondă grăbită, plină de bunăvoinţă:

„Ce stai? Urcă odată!” (cam înţepată) „Pune-ţi centura mea de siguranţă!”

Vreau să văd lumea

Sub graniţa minţii şi-o limitare-a mişcării sub ispita zborului, încerc fraze cu litere noi. Printre dureri sufleteşti intrate-n rutină caut vechi cuvinte smerite, pentru rugăciunea ce-mi va dezlega braţele, ca să-mi feresc voalul de pe ochi!

27

Aga Lucia-Selenity

Aga Lucia-Selenity Chanson de ne m’oublie pas Iubirea ta, iubire absolută, Pe- un piedestal, sculptat cu

Chanson de ne m’oublie pas