Sunteți pe pagina 1din 276

SUMAR

1 – Nicolae Manolescu, la aniversare (un editorial de Adrian


Alui Gheorghe) * 7 – ”Despre cultură, despre festivități și
festivism și, mai ales, despre Eminescu” (o alocuțiune de
Nicolae Manolescu) * 12 – Proză de Liviu Ioan Stoiciu * 18 -
Pisica Neagră (un poem de Emil Nicolae) * 19 – Căutarea
ternului feminin (o cronică de Vasile Spiridon) * 26 – Cozy
Poetry Night – poezie, hip-hop & alte experimente / poeme
de Lorena Enache, Sorin Chiperi, Ilinca Zahariam Elena
Simion, Roxana Prisecariu (o relatare de Vlad A. Gheorghiu)
* 34 – Invitatul revistei: ”Nu voi pleca niciodată de la Curtea
de Argeș pentru că mi-am făcut livadă de zeci de vișini și am
prins rădăcini odată cu ei” (Dumitru Augustin Doman în
dialog cu Adrian Alui Gheorghe) * 39 – Trei proze de
Dumitru Augustin Doman * 46 – Duminici Auguste, adică
DAD (un eseu de Adrian Alui Gheorghe) * 49 – Polemici: De
veghe în lanul limbii române (un eseu de Magda Ursache) *
52 – Lisabona după Pessoa (un eseu de Emil Nicolae) * 59 –
Jurnalul dictando (proză de Bică N. Căciuleanu) * 70 –
Adrian G. Romila vă recomandă * 77 – Aurel Dumitrașcu –
Jurnal inedit (transcriere și prezentare de Vlad Alui Gheorghe)
* 101 – Cărțile vremii noastre (cronici de Adrian Alui
Gheorghe) * 115 – Biserica Catolică și mijloacele de
comunicare în masă. Aspecte privitoare la rolul presei în
cadrul Bisericii (un studiu de Iulian Ghercă)
* 127 – Afacerea ”Osica” sau încercarea de asasinat a lui
Ceaușescu din 1983 (un documentar de prof. Emanuel Bălan)
* 137 – Premiul Nobel pentru literatură 2019: PETER
HANDKE (în traducerea lui Petre Stoica) * 142 – Poemul
identitar – o antologie ad-hoc: Ion Potolea, Felix Sima, Val
Mănescu, Adela Efrim, Alexandru Sfârlea, Mihaela
Grădinariu, Ana Urma, Cornelius Drăgan, Constantin
Stancu, Daniel Lăcătuș, Doina Pologea Berceanu, George
Nina Elian, Ioana Burghel, Ion Toma Ionescu, Mălina
Avram, Dimitrie Grama, Mihail Zamfir, Nicolae Nistor,
Norica Isac, Lucian Mănăilescu, Marilena Apostu, Mihai
Merticaru, Valy Buța, Mihai Marian, Remus Valeriu
Giorgioni, Ioan Florin Stanciu, Adriana Zîna Ioniță, Petru
Poiană, Andreea Maftei, Vali Orțan, Adelina Constantin,
Radu Botar, Emilia Poenaru Moldovan, Ruxandra Anton,
Dorian Stoilescu, Iosif Judeanu, Leonard Oprea, Daniel
Marian, Florica Bud, Luminița Ignea, Mirela Piciu Orban,
Adrian Racaru, Ovidiu Raul Vasiliu, Gabriel Aperii,
Dumitru Ichim, Angie Melania Cristea, Balazs F. Attila,
Adrian Crețu, Ion Calotă, Daniela Varvara, Ottilia
Ardeleanu, Vasile Eftime, Cristina Șoptelea, Alecsa Gavril
Bâle, Gabriel Enache, Gheorghe Simon, Isabela Nicoară,
Ramona Băluțescu, Teodor Sandu, Adrian Munteanu, Gina
Zaharia, Ioan Țoanță, Ovidiu Constantin Cornilă,
Constantin Suditu, Brîndușa Doca, Daniel Mariș,
Magdalena Hărăbor, Daniel Luca, Raluca Faraon, Dorina
Stoica, Tedy Arman, Nicolae Silade (un proiect de Adrian
Alui Gheorghe) * 275 – LITERA-TURA-VURA
Conta nr. 34 (iarna)

Nicolae
Manolescu,
la aniversare

un editorial de Adrian Alui Gheorghe

Dacă se spune că într-o literatură sunt trei generații într-un secol, e


limpede că Nicolae Manolescu este unul dintre criticii care își asumă, cu
prisosință, ”partea lui de secol” literar românesc, cu o influență
considerabilă asupra promovării ultimelor trei generații. Pentru că,
asumîndu-și ”o istorie critică a literaturii române”, Nicolae Manolescu a
privit de aproape și de departe un fenomen complex, riscînd, evident, să
lase pe dinafară pe unii, să îi salveze în extremis pe alții, să mulțumească
pe supraviețuitori, să îi întărîte pe cei care nu au mai prins, pe moment,
”arca istoriei literare”. Căci, pînă la urmă, realizarea unei istorii a
literaturii, care să descîlcească ideologicul din materia unei literaturi, e, așa
cum spunea chiar Manolescu, un fel de ”a crea un univers din haos” și
căruia numai așa îi poți da un nume. Preluînd o simbolică ștafetă de la
George Călinescu, Nicolae Manolescu a dat direcție, coerență, limpezime
unei literaturi în care s-au confruntat tensiunile și pulsiunile ideologice
induse, cu tendințele firești de universalizare, așa cum îi stă bine oricărei
culturi mature. Și Nicolae Manolescu a fost în toată perioada de partea
literaturii adevărate, alegînd cu grijă din valurile părelnic indistincte
sămînța vie, mizînd pe continuitate, provocînd noutatea.
Treizeci și doi de ani a scris cronică literară de întîmpinare în
”România literară”, săptămînă de săptămînă, convins fiind că ”nu poeticul
face poezia, ci poezia face poeticul”, așteptînd răbdător să se nască valorile
care să (re-) confirme începuturile literaturii române moderne, petrecute în
perioada Maiorescu-Eminescu. De altfel, criticul adevărat de poezie, cititor
profesionist de poezie, știe ce să aștepte, de la această ”pîndă” solemnă, o
spune chiar Nicolae Manolescu: ”Pentru poet fiecare lucru are
3
Editorial

personalitatea lui şi lirismul înseamnă tocmai dezvăluirea personalităţii


latente a lucrurilor. Prin personalitate înţeleg sufletul tainic din lucruri.”
(Despre poezie, 1987). În acest dialog informal cu poetul, criticul este cel
care confirmă sau infirmă dacă poetul ”a prins” în discursul său, în textul
său ceva din ”personalitatea latentă” a lucrurilor, a fenomenelor, a ființelor
chiar, dacă acesta ”a văzut” nu neapărat idei, ci ”sufletul tainic” care dă
dinamism materiei. Și frumusețe. Pentru că, o spune tot Manolescu,
”limbajul uzual nu se poate da de trei ori peste cap ca să devină poezie”,
pentru aceasta e nevoie de ceva cu totul special, învechit, în anumite
accepții, talentul adică.
Prima întîlnire a mea cu Nicolae Manolescu a fost una ratată. Ca om
al provinciei profunde, după ce am chibițat de la distanță fenomenul
”Cenaclul de luni”, m-am decis să descind și eu la una din întrunirile
”fenomenului”, mai ales că la ședința respectivă erau invitați trei ieșeni:
Nichita Danilov, Lucian Vasiliu și Liviu Antonesei. Numai că de la
întrunire a lipsit chiar Nicolae Manolescu, fapt care i-a făcut pe ieșeni să
boicoteze întîlnirea, fiecare citind cîte un poem de două, trei rînduri,
considerînd că mentorul îi ... desconsideră, prin absență. Evident că nu era
un gest deliberat, dar sensibilitățile tinere în alertă își fac scenarii
catastrofice, belicoase și au reacții pe măsură. Dovada e că, mai tîrziu,
Nicolae Manolescu s-a comportat egal cu generația 80, indiferent pe unde
erau risipiți combatanții. De fapt, pariul pe tineri, într-o perioadă în care
aceștia aveau nevoie de certitudini, în momentul în care poezia
românească trebuia să iasă de sub ”tirania” lui Nichita Stănescu și a altora
din Generația 60, dar și într-unul din momentele de dezideologizare
evidentă, era foarte important. Criticul de direcție era, deopotrivă,
”paratrăsnetul” pentru reacțiile oficiale, în fața cenzurii care ”nu exista”
oficial, dar care trăia, omniprezentă, dintr-o ”prodigioasă” ubicuitate.
Față în față l-am întîlnit pe Nicolae Manolescu mult mai tîrziu, prin
1993, la Bacău, la un festival ”Bacovia”. După ce l-am ascultat vorbind
despre Bacovia și despre bacovianism, am avut impresia că nu l-am citit
niciodată cu adevărat pe Bacovia. Plonjarea în ”abisul bacovian”, în
”limpezimea afundă” a poeziei acestuia, după ”discursul îndrăgostit” de
autorul ”Plumbului” al lui Nicolae Manolescu, m-a făcut să cred că pînă în
acel moment citisem pe Bacovia, dar nu trecusem de epiderma textului.
Îmi apăruse ”Intimitatea absenței”, prima carte tipărită ”în libertate” și i-
am oferit-o cu sfiala și cu îndoiala de rigoare: se zvonise că nu ia în seamă
decît cărțile ”echipei” de la ”Cenaclul de luni”. Peste cîteva săptămîni scria
despre cartea mea în ”România literară”, cu acea cronică încheindu-și
practic cei treizeci și doi de ani de cronică literară de întîmpinare. Am
4
Conta nr. 34 (iarna)

înțeles, astfel, că nu era captivul ”Cenaclului de luni”, că nu restrînsese


posibilitatea evoluției literaturii române la un cerc exclusivist. Mai mult, la
o vreme, m-am regăsit, onorant, în paginile impresionantei ”Istorii critice a
literaturii române”, laolaltă cu scriitorii din desantul bucureștean girat de
Nicolae Manolescu, cu alții din țară.
Pentru orice intelectual într-o țară la răspîntie, reacția civică e
răspuns la deruta din societate. În acest sens, Nicolae Manolescu s-a
implicat din plin în anii ”post-revoluției”, conducînd un partid care avea
civismul pe frontispiciu, care se manifesta în același spirit. Se spune că ar
fi trebuit și ar fi putut fi candidatul Convenției Democratice la Președinția
României, în anul 1996, a lipsit foarte puțin ca acest lucru să se întîmple.
Ce s-ar fi întîmplat cu Nicolae Manolescu în acest caz? Dar cu România?
E greu de presupus. Oricum, ca și literatura și politica a făcut-o cu pasiune.
Iar pasiunea, spune Nicolae Manolescu, ”... e un purgatoriu ca şi
suferinţa.” Iar spiritul civic pornea, în viziunea ”alianței civice”, de la
recuperarea noțiunii de patriotism, a culturii naționale, a valorilor
naționale. ”Dar cum să respecţi valorile naţionale dacă nu le cunoşti?”, se
întreba Nicolae Manolescu.
Despre dimensiunea civică și despre valoarea unificatoare a culturii
a vorbit Nicolae Manolescu la Piatra Neamț, la inaugurarea bustului lui
Mihai Eminescu, în anul 2014: ”În cultură ne înţelegem şi ne adunăm, nu
ne despărţim. Spun cultură în general, nu mă refer acum numai la
literatură, la poezie, la Eminescu. Cultură, în general. Teatrul adună,
cinematograful adună, expoziţiile, concertele, toate adună. Concerte de
muzică mai veche, clasică, concerte de muzică pop, sau altfel, care umplu
stadioanele, toate adună. Cultura are această capacitate pe care nu o au
multe activităţi umane, de a aduna. Cultura este nediscriminatorie şi fără
frontiere.”
Trăim, totuși, o epocă tare ciudată, cînd vectorii de imagine sunt
fluierați, terfeliți de oricine are la îndemînă un mijloc de comunicare. De la
peluza literaturii și a societății se aud adesea voci impenitente care
încearcă să ducă în derizoriu valoarea și principiile, care vor să demoleze
pilonii de susținere ai culturii naționale, ai identității naționale. Nicolae
Manolescu a simțit aceste afronturi, dar le-a depășit cu eleganță: ”Cînd
vom ajunge să ne contestăm valorile, vom fi ajuns deja o nație minoră,
încăpută pe mîna mediocrității.” Despre asta și despre simptomul
degradării vieții publice, altă valoare a literaturii europene actuale,
Umberto Eco spunea: „Asistăm la invazia imbecililor. Televiziunea a
promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama
internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”.
5
Editorial

Remediul? Întoarcerea la carte. O spune Nicolae Manolescu, în ”Cititul și


scrisul”: ”La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic.
Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis
niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui
surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre
cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc
aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura
îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi
fără o carte ca pe o zi pierdută.” Mai e capabil omul zilelor noastre să
recupereze teritoriul abandonat dar infinit al cărții? Sau ne vom întoarce la
o nouă barbarie? Greu de răspuns. Ne-am întoarce în peșteri, dar suntem
deja prea mulți ...!
Nicolae Manolescu (academicianul, criticul, ambasadorul,
profesorul, președintele Uniunii Scriitorilor) adună, în această toamnă, o
vîrstă rotundă. ”Arta, mai ales cînd o practici, este, în esență, o poveste
despre tinerețe”, spunea în jurnalul său Martha Bibescu. Ceea ce, în cazul
lui Nicolae Manolescu nu mai trebuie demonstrat.
La mulți ani, Domnule Profesor!

Piatra Neamț, octombrie 2019

6
Conta nr. 34 (iarna)

Nicolae Manolescu

Despre cultură,
despre festivităţi
şi festivism
şi, mai ales,
despre Eminescu
(Alocuţiune susţinută la Piatra Neamţ, cu prilejul
inaugurării bustului poetului Mihai Eminescu, 14 ianuarie
2014)

Sigur că momentul este, cum spunea Adrian Alui Gheorghe, festiv, se


pare că n-avem încotro, în materie de cultură trebuie să facem niscai
festivităţi pentru că altfel oricum nu ne bagă nimeni în seamă. Şi dacă nu
era acum ocazia asta festivă, Ziua Culturii mâine, ziua naşterii lui
Eminescu, inaugurarea bustului astăzi, dumneavoastră acum eraţi probabil
prin alte părţi, interesaţi de tot felul de alte nenorociri, mai mari sau mai
mici care se întâmplă prin ţară. Ei, cultura este nenorocirea cea mai mare şi
cea mai puţin băgată în seamă. Şi eu spun că în momentul acesta chiar
festiv, - pe mine mă deranjează puţin festivităţile -, aş fi preferat, în acelaşi
timp, să ne adunăm undeva şi să citim din Eminescu, să vedem dacă ne
mai place, nu ne mai place. Mai ales că ştiţi că a fost pe vremuri, acum
vreo douăzeci de ani, o anchetă din care rezulta că Eminescu nu mai prea
place tinerei generaţii.
Se poate şi asta, vine o perioadă în care nici chiar Eminescu nu mai
place. S-au văzut şi lucruri mai rele. Sunt scriitori mari, ca Shakespeare,
care au stat câte două sute şi ceva de ani nebăgaţi în seamă, după aia au
venit la modă şi acum toată lumea îi cunoaşte. Dacă i-aţi fi întrebat pe unii
de prin secolul al optîsprezecelea ar fi zis, a, Shakespeare, barbarul
7
Aniversare

acela...! Şi cuvântul nu venea de la un necunoscut, venea de la Voltaire,


care din câte se ştie, era foarte inteligent. Dar dincolo de aspectul acesta, al
festivului şi al festivităţilor, există ceva care merită să fie menţionat de
fiecare dată când se întâmplă aceste lucruri; şi anume dintre foarte multele
activităţi umane, sociale care se întâmplă şi la noi şi în lume şi vorbim
aicea şi de politică, vorbim de tot ce ţine de activitatea omului, singura
care adună la un loc, care nu desparte, este cultura. Toate celelalte au câte
o costiţă de drac aşa, care intră în joc când ţi-e lumea mai dragă şi deodată
te trezeşti că nu ne mai înţelegem între noi.
În cultură ne înţelegem şi ne adunăm, nu ne despărţim. Spun
cultură în general, nu mă refer acum numai la literatură, la poezie, la
Eminescu. Cultură, în general. Teatrul adună, cinematograful adună,
expoziţiile, concertele, toate adună. Concerte de muzică mai veche,
clasică, concerte de muzică pop, sau altfel, care umplu stadioanele, toate
adună.
Cultura are această capacitate pe care nu o au multe activităţi
umane, de a aduna.
Cultura este nediscriminatorie şi fără frontiere.
În momentul de faţă, dacă noi am face un mic efort şi poate o să
avem şi un Institut Cultural Român care să funcţioneze ca lumea, cultura
este unul din lucrurile de export absolut garantate. Nu ştiu ce mai putem
exporta, probabil mai sunt lucruri pe care le exportăm, dar cultura este
garantată la export.
Am fost la salonul de carte de la Paris, am ecouri de la cel de la
Goteborg, unde România a fost invitat de onoare, invitat principal. Întreg
Salonul era construit în jurul pavilioanelor României, în cele două capitale.
Ei bine, urmarea a fost că toată presa franceză de pildă, pe care am
urmărit-o, foarte puţin atentă la ce se întâmplă în literatura română,
aproape nepăsătoare, a fost plină de recenzii şi de comentarii la cărţile
traduse. Toate astea au determinat nişte ecouri pe care eu nu le-am mai
văzut în presa franceză, cum vă spun încă odată, foarte antipatică.
Sunt şi ţări unde suntem priviţi mai bine, dar în Franţa suntem priviţi
de la înălţimea unei mari tradiţii şi culturi literare. Se uită la noi cum ne
uităm şi noi la unii din vecinii noştri şi zicem: eh, ce mare poet a dat ţara X
care se află pe aici pe la noi…! Şi habar nu avem. Pe noi ne interesează ce
a dat Franţa, ce a dat Germania, ce a dat Italia, nu ce a dat Bulgaria. Aşa
păţim şi noi cu alţii. Ei, bine, cultura rămâne un bun de export cu care
putem ieşi în lume, lumea se uită la noi altfel şi în felul acesta nu or să ne
mai judece după toţi derbedeii care profită de deschiderea frontierelor şi de
liberalizarea pieţii muncii ca să cerşească, să fure, să spargă bancomatele
8
Conta nr. 34 (iarna)

şi aşa mai departe. Avem o asemenea posibilitate. De asta spun eu că ar


merita mai multă atenţie acordată culturii, decât i se dă de obicei.
Există însă din fericire în România şi locuri unde culturii i se
acordă atenţie. Unul din ele pare să fie la Piatra Neamţ şi ştiu ce spun. Nu
vreau să fac complimente nimănui, dar chiar faptul că Preşedintele
Consiliului Judeţean este aici, că va fi şi la dezvelirea bustului, că primarul
oraşului Piatra Neamţ este aici şi că au susţinut împreună realizarea unui
bust, simbolic, este un semn. Şi am înţeles de la colegul şi prietenul nostru
Adrian Alui Gheorghe că există tot felul de lucruri pe care autorităţile de
aici le susţin din punct de vedere material. Pentru că ideea pe care unii
dintre miniştrii culturii au avut-o, inclusiv cel care a fost până deunăzi,
domnul Barbu, era că în materie de cultură trebuie să ne descurcăm
singuri, că noi suntem liberali, suntem într-o economie de piaţă şi prin
urmare trebuie să ne descurcăm singuri, n-are nici un sens ca statul,
autoritatea locală să bage bani în cultură…! Şi întâmplător, în ziua în care
domnul Barbu făcea această declaraţie exorbitantă, citeam într-un ziar
franţuzesc cât cheltuieşte statul francez pentru cultură, o sumă imensă: 13
miliarde de euro pe an. Sigur că aceşti bani se duc în cultură dar se şi
întorc, pentru că o parte cel puţin a culturii este profitabilă. Şi de unde
credeţi că se întorc cei mai mulţibani? De la cultura scrisă. Nu de la teatru,
nu de la cinema, acolo se înghit mai mulţi bani decât se dau înapoi. Din
cultura scrisă vin banii înapoi. Tocmai de la cultura scrisă, vreau să vă
spun, care în România nu este subvenţionată. Este singurul domeniu
nesubvenţionat de stat. Cinematografele, teatrele, conservatoarele, toate
au o formă sau alta de subvenţie.
Cultura scrisă nu are niciun fel de subvenţie. Obţinem cu chiu cu
vai, de la an la an, sumele necesare ca să existăm. Sigur, editorii sunt
particulari, dar chiar şi particularii sunt subvenţionaţi în Franţa. Nu
vorbesc de Marea Britanie. Am văzut reducerile făcute de premierul
britanic mai acum un an, în timpul crizei, în materie de cultură. Chiar aşa,
tăind, vreau să vă spun că bugetul pentru cultură reprezenta în Anglia, un
sfert din PIB-ul României. Bagi bani, scoţi bani. Nu bagi bani, nu apare
nimic, nu apar nici bani, nu apare nici cultură, nu se poate face absolut
nimic. Eu cred că acesta este sensul esenţial al unor întâmplări fericite cum
este aceasta, când puteţi participa la vernisarea, în faţa bibliotecii, a unui
bust al lui Eminescu.
Am să vă spun că de unele din aceste busturi, statui, se leagă amintiri
extraordinare. Toată lumea ştie, de pildă, că cea mai frumoasă sculptură
care are ca obiect un scriitor român este al lui Popovici, de la Bacău. Dacă
v-aş povesti cum a fost cu vernisarea acelei statui, aţi râde de v-aţi prăpădi.
9
Aniversare

Culmea, autoritatea comunistă a fost de acord să fie pus acel Bacovia din
sârme. Cine s-a opus a fost Agata Bacovia care a spus, acesta nu e bărbatul
meu. Ceea ce dealtfel era evident. Văduvele abuzive. Este o carte întreagă
pe tema aceasta. Un moment absolut de neuitat. Nu vă mai spun ce
dezbateri nesfârşite au dat dezvelirea unor busturi, sau statui, chiar unele
făcute de mari sculptori, cum e Anghel, Eminescu din faţa Ateneului, de
exemplu. Dezbateri nesfârşite, sunt frumoase, nu sunt frumoase, sunt bune,
sunt urâte, dar s-a vorbit în presă vreme de săptămâni despre un bust sau o
statuie a unui scriitor, nu despre nu ştiu ce incendiu de pe nu ştiu unde, sau
cum s-a mai certat Ionescu cu Popescu. Şi atunci eu nu pot decât să-i
felicit pe colegii şi prietenii noştri de la Piatra Neamţ că au avut această
idee. Eu vreau să vă spun că n-am mai văzut atâta televiziune şi radio, sper
că şi presă scrisă, de nu ţin minte când. Asta-mi dă curaj acum, când mă
întorc la Bucureşti, să vorbesc cu Stelian Tănase, noul Preşedinte al
Televiziunii Române şi fostul meu vicepreşedinte de partid, deci o să
apelez la autoritatea mea de şef şi-o să-i spun: Stelian, fă o emisiune de
cultură scrisă la televiziune pentru că nu există nici una, nimic. O
emisiune, am nişte idei, mai vii şi tu cu nişte idei, că eşti doar scriitor,
facem o emisiune, nu ştiu cum, găsim noi o formulă să fie televizabilă...
Nu se poate să nu ai nicio emisiune. Vânătorii au, pescarii au,
automobiliştii au, nu mai vorbim de oamenii politici, scriitorii nu au nicio
emisiune, nu mai au nimic, nu mai este un talk-show, nu mai e nimic. Din
când în când Dan C. Mihăilescu mai aduce câte o carte şi mai nou Costi
Rogojanu, toţi studenţi de-ai mei dealtfel. În rest nimic n-avem, absolut
nimic. Şi am zis, haide să facem un pic de propagandă. Uite, Adrian Alui
Gheorghe a avut o idee, facem un maraton de poezie aici, la Piatra Neamţ,
să aducem 50-60 de poeţi români buni, din generaţii diferite, - nu ştiu de
unde-i scoate, asta e treaba lui, dar toţi buni -, să citească. Am mai avut o
idee pe care am spus-o în campania electorală când am candidat încă odată
la preşedinţia Uniunii Scriitorilor. Zic, domnule ce-ar fi dacă i-am
convinge pe cei de la televiziuni, nu vorbim de cele comerciale, că acolo
nu avem nicio putere, îşi aleg producţiile şi publicul după cum vor, da pe
televiziunea naţională, ce-ar fi de pildă la un meci de fotbal, internaţional,
în pauza meciului, când se dă reclama, între două comentarii ale
specialiştilor în fotbal, să vină cineva să citească o poezie. De pildă Lucian
Vasiliu, Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon, care sunt aici de
faţă, mă încumet să citesc şi eu una. Fac şi eu o poezie şi o citesc. La
mijlocul meciului. Vă daţi seama ce-ar fi? Întâi toată lumea ar râde şi ar
spune ce e nebunia asta, ce prostie! După zece, douăzeci de situaţii din
astea lumea începe să se obişnuiască. Astăzi oare cine mai citeşte?, s-ar
10
Conta nr. 34 (iarna)

întreba. Da, aşa se întâmplă. Da, dar pentru chestia asta trebuie să avem şi
iniţiative, chiar dacă la început ele par puţin caraghioase. Că dacă stăm aşa
şi zicem, cultura nu e băgată în seamă, ne resemnăm, ce să facem, scriem
pentru noi, ne citim între noi. Şi asta e o vorbă. Noi suntem Uniunea
Scriitorilor nu uniunea cititorilor. Să nu credeţi chiar că ne citim între noi.
Nu, mai sunt unii care o fac, aşa, sunt nişte fraieri, se cheamă critici
literari, restul cum o să se citească între ei? Să moară de invidie? Nu se
poate. Vă spun eu, pot să se supere pe mine. Ia întrebaţi-i pe scriitorii
români când au citit ultima dată din Eminescu o poezie? (…)
Doamnelor şi domnilor, stimaţi copii şi elevi, vreau să spun câteva
cuvinte despre versurile înscrise pe soclu. Mă gândeam în ce măsură
Lucian Tudorache, cel care a făcut acest bust, s-a inspirat de la versurile cu
pricina. Există un vers interesant aici: ”Ochii mei nălţam visători la steaua
singurătăţii”. Uitaţi-vă unde-i sunt ochii, la steaua singurătăţii, undeva spre
gondolele de acolo…! Civilizaţia ne obligă şi la asemenea compromisuri,
dar el de fapt se uită undeva departe în sus, la steaua singurătăţii. Şi
aceasta este o imagine tradiţională a lui Eminescu. Numai că aici, în
poezie, mai există şi un prim vers care după părerea mea este cel mai
tragic şi mai profund vers
din literatura română: „Nu
credeam să-nvăţ a muri
vreodată”. Un poet care a
scris acest vers putea să se
dispenseze de toate
celelalte. Şi de toată opera
politică pe care poetul
Cassian Maria Spiridon
ne-a adus-o de la Iaşi, într-
un volum de vreo două mii
şi ceva de pagini. „Nu
credeam să-nvăţ a muri
vreodată”. Dar vă întreb,
nu pe cei mai tineri, că nu
ştiţi despre ce e vorba. Îi
întreb pe cei mai puţin
tineri, pe cei mai apropiaţi
de vârsta mea: Oare există cineva dintre noi care să creadă că poate învăţa
să moară? Nu cred!

11
Epic

Proză de
Liviu
Ioan
Stoiciu
Diavolul Păun
Au intrat seara în Parcul Carol, cum nu-și amintesc să o mai fi făcut
— de regulă vin ziua să admire rațele sălbatice pe apa lacului și broaștele
țestoase cum ies din mâl, au un loc al lor, la tulpina unui copac străvechi,
se așază aici și privesc inclusiv printre crengile copacului, după care merg
pe insulă, o ocolesc, se uită la pescari dacă au prins ceva (mici peștișori) și
admiră trandafirii, de regulă sunt și adolescente care fac plajă câte două-
trei, pe iarbă, în costum de baie (mizează pe faptul că, fiind minore, nu
îndrăznește nimeni să le acosteze). Iulie. Emilia și Emil, soți, între două
vârste, el e mai mare cu un an, s-au căsătorit din cauza potrivirii numelui,
el nu voia să se însoare niciodată, dar a acceptat argumentul ei, că e un
semn de sus dacă și-au găsit perechea numelui, el îndeosebi dădea mare
importanță prenumelui, singurul care se pronunță la o pomană sau la botez,
în biserică. Seara n-au mai făcut pași prin Parcul Carol. Azi s-a întâmplat
să vină cu tramvaiul 11 de la o cunoștință din Piața Sudului, de la o zi de
naștere, și s-au hotărât să coboare, să facă o plimbare în Parcul Carol…
Lui Emil nu-i mai iese din cap ce spunea sărbătorita, Magda (de la care se
întorceau acum acasă, e traducătoare de meserie), cu băutul sângelui să nu
mori de sete, a mai citit și el de asedii, dar să-i dai copilului să-ți bea
sângele, e deja o tragedie contemporană scrisă-vorbită, care ar trebui pusă
în ramă. E vorba de o populație de origine kurdă cu o religie preislamică,
foarte veche, are rădăcini în straniul cult iranian al focului. Ei sunt
„adoratori ai diavolului”…E vorba de yazidi, cu i grec la începutul
cuvântului. Ei nu adoră spiritul sau principiul răului, ci pe diavolul
reabilitat (Îngerul Păun, arhanghel căzut; păunul, frumoasa pasăre e
12
Conta nr. 34 (iarna)

asociată în Orient cu diavolul), iertat de Allah și pus să stăpâneasca asupra


lumii. Magda le-a citit de pe internet că, paradoxal, yazidi, ăștia, cred în
Dumnezeu ca autor al lumii, dar nu și în rău, iad sau diavol. Din acest
motiv, ei refuză eticheta care le-a fost pusă, de a fi „adoratori ai lui Satan”.
Ei neaga existenta lui Satan, ei înșiși neavând voie sa-i pronunțe numele…
Dar zeci de mii de membri ai comunității Yazidi sunt vânați de sunniți,
sunt încercuiți pe muntele Sinjar de militanții islamiști din nordul Irakului
de zece zile, fără alimente și apa… unii părinți s-au tăiat pe mâini pentru a
le da din sângele lor copiilor care mureau de sete… Tu îți dai seama,
Emilia? Le dă copiilor să bea sânge, degeaba refuză ei eticheta de a fi
adoratori ai lui Satan: îi dă de gol faptul că beau sânge. Într-adevăr,
diavolul bea sânge… Brrr, te-ai găsit și tu pe întuneric să vorbești de
diavol — Emilia și Emil mergeau strânși unul în altul pe aleea principală,
luminată, a Parcului Carol, după ce s-au închinat la flacăra mormântului
Eroului Necunoscut și au traversat podul. Era Lună plină, acea lună
complet luminată de soare. S-au așezat pe o bancă, automat, amândoi (au
mereu impresia că ei își citesc gândurile), să privească luna plină…
Apropo, spune Emil: anul islamic e un an selenar, nu solar: fiecare lună are
un număr de zile egal cu un ciclu lunar complet. „Anul islamic numără 354
de zile, cu 11 zile mai puțin decât anul solar, folosit acum curent în
întreaga lume”. Nu înțeleg, musulmanii n-au calendar la zi, ca noi? Se
miră Emilia, uite că nu m-am gândit… Sărbătorile islamice, raportate la
calendarul solar,fac sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme față de anul
precedent… Habar nu am, îi răspunde Emil, 32 ani solari înseamnă 33 ani
selenari, cum se reglează? Trebuia s-o întrebăm pe Magda. Îi dau un
telefon. Emilia formează telefonul Magdei — dar nu-i răspunde. Las-o în
pace, o fi beată, s-o fi culcat, ai văzut cât a băut, e nefericită. Tare e grea
viața…

Priveau amândoi fascinați roata Lunii, era de-a dreptul nefiresc de


mare, lăsa senzația că îi puteai vedea relieful, păcat că n-au și ei un
binoclu, a vrut o dată să cumpere el unul din piață, de la Obor, dar ea s-a
opus, că la ce-i trebuie, să se uite pe fereastră la blocurile vecine, la gagici
cum se dezbracă? Îți poți imagina că au putut să aselenizeze oameni acolo,
vezi valea aceea… O arăta pe Lună. Există și teoria că totul a fost un fals,
că n-a aselenizat nimeni, de fapt acolo… Conspirație! Mai degrabă se
crede că Luna găzduiește o inteligență extraterestră, că NASA ține secret
faptul că astronauții care au mers pe Lună au descoperit o asemenea
inteligență extraterestră. Ba chiar se vorbește și de gravitație pe Lună, ceea
ce ar însemna că are și atmosferă și posibilitatea existenței vieții, poate
13
Epic

chiar a uneia evoluate… Nu ți se pare ciudat că n-au mai fost trimiși


oameni pe Lună? Se tot fac experimente pe orbita Pământului, pe o stație
spațială internațională experimentală, la nici 350 de kilometri (unde
gravitația e slabă, sau inexistentă), de ce numai atât? Se crede că Luna nu
este deloc un ținut pustiu, așa cum susține NASA. Că Luna este de fapt un
ținut plăcut, cu un „cer de culoarea șofranului”, cu vegetație și viață în
zona întunecată, cu munți acoperiți de păduri, cu lacuri și râuri, și cu unele
comunități extraterestre… Asta e literatură, dă din cap Emilia, las-o baltă,
așa se vorbește și despre planeta Marte. Mai grav e cu ideea „Alternativei
3”, care ar reprezenta un complot conceput de o reuniune globală a elitelor,
vizând abandonarea în mâinile maselor de rând a planetei Terra,
suprapopulată și poluată, oricând devastată de un război nuclear, purtătorii
de sânge albastru fiind transportați în secret de pe Pământ, împreuna cu
cohorte de oameni care să reprezinte forța de muncă, spre orașele-cupolă
de pe Lunăși Marte… Râde. Norocul nostru că n-o să apucăm asemenea
vremuri. Nu se știe, bate în lemn, un al treilea război mondial e posibil
oricând… Emil bate în lemnul băncii. Emilia sare de pe bancă, se uită
înspre mormântul Eroului Necunoscut: Doamne ferește! Ardea un om,
urla, își desfăcuse brațele, arăta ca o cruce care arde, e un protest? Emil,
instinctiv, a luat-o la fugă spre cel care ardea, pe scări. Necunoscutul fugea
arzând pe scări în jos, o dată ajuns pe pod s-a aruncat în apa lacului…
După el a fugit și unul din soldații care păzeau mormântul Eroului
Necunoscut, împreună cu oameni aflați în parcul Carol, alarmați — explica
speriat că tânărul și-a turnat probabil benzină pe el dintr-o sticlă de
jumătate de litru și s-a aruncat peste flacăra „vie” a mormântului (o țeavă
cu gaz metan, care arde continuu). Ba nu, avea o țigară în mâna dreaptă și
a vrut să-și aprindă țigara de la focul viu, dar i-au luat foc hainele… Ce a
strigat? N-a înțeles nimeni ce-a strigat. Săracul… Au intrat în apa lacului
doi polițai care făceau rondul în parc după el, l-au scos mort, se înecase?
Sosise rapid și o Salvare. Mirosea a carne arsă… Emilia s-a apropiat
plângând de Emil, tremura din toate mădularele. Ce căutăm noi aici la ora
asta, în parc, Emile? Trebuia să fim martori, eu știu de ce… Își făceau
cruce, Dumnezeu să-l ierte. Emilia trăgea de Emil, haidem acasă… Nu
trebuia să pronunțăm aici numele diavolului Păun, aici e cimitirul celor des
blestemați, al foștilor demnitari români, nu trebuia să te închini la
mormântul Eroului Necunoscut, ai atras răul, Emilia! Iar începi cu
bazaconiile tale? M-am închinat că e un mormânt sfânt… El e convins că
potrivirea lor de nume Emil-Emilia atrage asemenea nenorociri, la care ei
trebuie să fie martori: că nu e prima oară…

14
Conta nr. 34 (iarna)

Gripa profesională
La o cafenea, la o terasă, în centrul istoric al Bucureștiului. El,
sobru, n-a vrut să vină aici, unde stau cafenelele unele lângă altele, perete
în perete și peste alee, i se pare că e îngrămădit, nu poate să respire, n-are
loc să viseze. Dar cunoștința lui, Aurel, venit din provincie, nu și nu, vrea
în centrul vechi, să-și clătească ochii, poate agăță vreuna. Dar sunt scumpe
și nesigure, au hăndrălăi care le păzesc. Nici o problemă. A auzit el că în
clădirile vechi, de aici, la etaj, sunt camere plătite cu ora. Cât îți bei tu
cafeaua, el urcă în spate și-și face treaba și se întoarce la masă la parter, ca
și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E curat, au toalete, apă caldă? Așa a
auzit. Îți place să riști, se miră Emil, nevastă-ta nu te miroase? Ce treabă
are ea… Mie mi-e teamă de fetele astea, cine le controlează? Dacă te duci
cu un sifilis acasă? Ai copii. Ferească Dumnezeu, nu fi prăpăstios. Gata,
mi-a pierit cheful… O tot filase pe una drăguță la o masă vecină, îi vedea
chiloții, degeaba trăgea ea de fusta scurtă, s-a excitat degeaba, a văzut-o
cum se ridică urmată de unul, înalt, și cum intră în clădire. Ce simplu! Dar
poate e iubitul ei… Emil se gândește că în caz de cutremur aici se
prăbușesc toți pereții.
Beau bere amândoi. Aurel cere un coniac mic, s-a enervat, de ce nu
poate el să ghicească gândurile fetelor frumoase, i-ar plăcea să le domine
telepatic, să vină una după alta în patul lui fără să mai complice lucrurile…
Ești stresat rău, îi spune Emil. Tu ai auzit de Yuppieflue? Nu, ce mai e și
asta? Gripa profesională… Aurel are o afacere, nu se poate plânge, pe care
o conduce soția, e exclus să pună ochii pe vreo angajată, nu vrea scandal.
Nu-i e ușor să plătească salariile, comenzile sunt plătite cu întârziere, e
stresat. El are și un cabinet individual de psihologie, dar nu se omoară cu
firea. Emil e profesor de filozofie la un liceu. Aurel îi explică fostului
coleg de facultate: „Fiind bombardat cu stimuli, omul are probleme de
suprasolicitare senzorială, reacţia lui este de blocare a stimulilor senzoriali,
negaţia, cultivarea unei atitudini blazate, vederea îngustă, întoarcerea la
imaginile trecutului pierdut”… Ești băiat deștept, predai la vreo facultate?
Vorbești din carte. Aurel dă din cap: am ore… Ce e cu trecutul pierdut? Tu
nu ești conștient de importanţa comemorărilor, a muzeelor, a ruinelor?
„Plus simplificarea excesivă, fie în prezentarea sinelui, fie în interpretarea
evenimentelor”. Înțelegi? Rolul managerial presupune tensiune, cu efecte
secundare, cum ar fi aşa-numita „yuppieflue”, „gripă profesională”;
cuvântul yuppie, iniţialele expresiei Young Urban Professional, stresul

15
Epic

psihologic, el paralizează performanţa, produce simptome persistente,


asemănătoare gripei… Mda.
Tânăra pe care pusese ochii Aurel s-a întors la masă singură — ce
picioare dumnezeiești are, e clar că s-a întors prea repede, n-avea când să
aibă o partidă de sex complet la etaj, în spate, deși pentru sex oral… Cât
poate dura sexul oral? Fără să te dezbraci, te speli la gură, țac-pac. Aurel
se uită lung la gura ei, iar se excită. Ce naiba l-a apucat? Așa-și pierdea
capul în prima tinerețe de câte ori vedea o fată drăguță, mai ales dacă bea
un pic, dar chiar așa? De la o bere? Pardon, a băut și o gură de coniac…
Acum e bărbat cu trecut, cu copii acasă. Emil tace, îl doare burta. Când s-
au așezat pe terasă, la masă, aici, Emil i s-a plâns că are crampe, de aceea a
acceptat să se așeze imediat la o cafenea, în centrul vechi, el voia să-l ducă
pe Aurel la Carul cu bere, venind dinspre Piața Unirii. E balonat, ce
porcărie… Gazele dispar cu mărar, i-a recomandat Aurel, faci un ceai
dintr-o lingură de semințe de mărar. De unde mărar? Emil regretă că a băut
bere, mai rău i-a făcut. De ce nu bei și tu un coniac? E prea scump aici.
Fac eu cinste, nu e clar? Bea de la mine o gură… Emil bea o gură mare, se
strâmbă, îl arde pe esofag, „e mai bine”. Aurel cere un alt pahar cu
coniac… Tânăra drăguță de la masa vecină, cu părul blond pe jumătate, pe
jumătate alb, care e cu alte două tinere și un adolescent cu coșuri în bărbie,
în față cu un pahar înalt cu cine știe ce cocktail, își freacă iar picioarele
lungi, descoperite, lui Aurel îi crește pulsul, nu-și poate desprinde ochii,
fata asta nu mai are chiloți pe ea! S-a dus și și-a scos chiloții mai înainte…
Ce imaginație are! Simte că se sufocă. Are o anumită sensibilitate psiho-
emoţională… Vorbește gura fără el: balonările pot avea drept cauze
constipaţia, tulburările de digestie şiabsorbţie a alimentelor ingerate,
tulburările de contracție și de relaxare ale tubului digestiv, ă… tumorile
abdominale, sensibilitate psiho-emoţională, infecţii ale tractului digestiv:
enterite, enterocolite, ingestia exagerată de alimente sau lichide… Tu te
asculți? S-a mirat Emil. Ce tumori? Ce sensibilitate psiho-emoţională…
Aurel e plecat cu mintea, se apleacă, se freacă la ochi… Mă scuzi, merg la
toaletă. Aurel se ridică, după ce-și aranjează cu greu în pantaloni penisul
trezit. După un minut, tânăra îl urmează, fără să fi atras atenția cuiva.
Aurel a vrut să vadă dacă funcționează telepatia, era oprit în fața toaletei
bărbaților, tânăra a venit la toaleta damelor și lui i s-a părut că-i arată cu
ochii o altă ușă, a intrat, era o încăpere a femeii de serviciu, probabil, plină
de unelte de făcut curățenie, cu pat curat și chiuvetă, mirosea frumos, ea a
încuiat ușa și a tăbărât pe el, nu-i venea să creadă că amândoi simțeau
exact la fel, nici nu și-a dat seama cum a zburat puțina îmbrăcăminte de pe
ei… N-au scos nici un cuvânt. Tânăra avea sâni superbi, i-a frământat și
16
Conta nr. 34 (iarna)

sărutat. N-a durat mult, dar a fost extrem de intens totul, ejacularea l-a
orbit efectiv de plăcere. Când au terminat, ea a gemut fericită și l-a mușcat
de gât. Tânăra s-a spălat rapid la chiuvetă, a scos chiloții din poșetă și i-a
îmbrăcat încet, i-a arătat un prezervativ sigilat râzând, și-a pus bluza și
fusta, l-a sărutat pe buze, de parcă ar fi fost iubita lui de când lumea, a ieșit
ea prima, fără să fi scos vreun cuvânt. El a ieșit timorat, întârziind, dacă ar
fi fost surprins ar fi spus că a greșit ușa la toaletă. L-a găsit pe fostul lui
coleg Emil la masă visător, nu l-a întrebat nimic, n-a observat nimic,
paharul nou de coniac era pe terminate… Brusc, Aurel a luat seama că n-a
plătit actul sexual. S-a uitat lung la masa unde era tânăra, râdea cu cei de la
masă, vorbea engleza? Nu-l mai băga în seamă, degeaba i-a căutat privirea,
la un moment dat a plecat cu ceilalți, după ce ea a plătit consumația. Ar fi
trebuit să-i strecoare măcar 50 de lei, cumva… Când a trecut pe lângă el,
tânăra i-a surâs minunat, vorbea cu una din tinerele cu care era la masă în
engleză, într-adevăr. Dumnezeule mare, era o turistă străină? Ce
absurditate, au intrat intuitiv amândoi în acea cameră de serviciu, la
întâmplare? Sau era o clientă a localului și-și făcea de cap, liberă de orice
prejudecăți… Nu, mai degrabă ea a studiat mai înainte locul. Sau l-a plătit
pentru o oră tipului înalt? Totul s-a derulat atât de discret, nu i-a deranjat
nimeni acolo… Aurel ia seama stupefiat că de fapt ea l-a chemat telepatic,
nu el, ea l-a trimis înainte… Deci telepatia nu ține cont de limba pe care o
știi! E ca la animale, pisica de acasă îi transmite ce vrea, și el merge și-i dă
să mănânce sau îi deschide ușa, inconștient. Când nu e atent, pisica zgârie
mobila și-i atrage atenția. E adevărat că numai el înțelege ce vrea ea, soția
repede pisica… Ce noroc pe capul lui! Aurel era îndrăgostit deja, tânăra
dispăruse o dată cu cei cu care era, dăduse colțul străzii Covaci, ar fi putut
să o ajungă, dar ar fi stricat tot farmecul: stătea țintuit locului, deși tare ar
fi vrut să alerge după ea… Avea sentimentul unei împliniri
nemaipomenite. Se uita în gol, nu înțelegea ce-i tot spune colegul lui. A
înghițit și ultima gură de coniac. Emil l-a întrebat dacă a auzit că iar s-a
schimbat în mod semnificativ în ultimele șase luni câmpul magnetic al
Pământului. Și că polii magnetici s-ar putea inversa, în urma modificărilor.
Ce câmp magnetic? E oficial, câmpul magnetic al Terrei s-a slăbit de zece
ori mai repede decât în anii precedenți, a comunicat Agenția Spațială
Europeană, o spun datele de la sateliții Swarm… Ce câmp? Nu ești atent,
cel care protejează Pământul de radiațiile cosmice și de vântul solar, e
fluctuant, polul nord magnetic s-a deplasat spre Siberia… Siberia?
Extraordinar… Aurel dă din cap, da, da, dar nu se poate concentra, îi e
somn… Mai luăm un rând?

17
Poesis

Un poem de
Emil Nicolae

Pisica neagră
Lângă doamna cu două cearcăne mari
ai ajuns din întâmplare pentru că
era singurul loc liber la masa aceea
și astfel ai aflat că într-un cearcăn
se ascunde o eclipsă de lună ratată
iar din celălalt i-a dispărut iubitul
arestat cândva de Securitate

în plus printre amintirile care bântuiau


în spatele cearcănelor ca niște fotografii voalate
una îți era rezervată – în rama ei te-ai descoperit
traversând Piața Unirii cu semeața Bastet pe umăr
demult în vremea studenției

iată o întâmplare fără nici o legătură


cu faptul că astăzi pagina ta de FB
e plină cu postări pisicoase

18
Conta nr. 34 (iarna)

Căutarea ternului feminin


o cronică de Vasile Spiridon

O cititoare care ar vrea să știe ceea ce


gândește Sorin Lavric, autorul cărții Decoct de
femeie (Ed. Ideea Europeană, 2019), despre
reprezentantele sexului frumos nu va ajunge în
situația să rostească o frază de felul „Mi-aș da un
an din viață să intru în capul tău pentru a afla cum
gândești” (p. 31). Și aceasta deoarece autorul își
expune fără ocol părerile de-a lungul doctei sale
întreprinderi, el însuși declarând de câteva ori că
nu este un apologet al femeii, precum aici:
„Scopul meu este să fac filosofia femeii, nu
apologia ei. [...] Iată de ce portretele de aici vor fi
tăioase, fără tentă patetică, ba chiar nedrepte, dar
în schimb vor avea privilegiul de a descrie femeia aşa cum se înfăţişează
unui ochi a cărui umoare e străbătută de exerciţiul conceptelor” (p. 9). Și
intenția de originalitate conceptualizantă este declarată în mod limpede
(„Eu nu mă supun unui tipar al epocii, ci vreau să-i impun unul” – p. 29),
iar această încercare de impunere a unui nou tipar nu poate fi înfăptuită
decât începând cu altfel de denominări chiar de la protagoniști: „Spun
«nimfă» tocmai pentru a scoate femeia de sub accepţia meschină pe care
uzul plebei i-l dă. Mai mult, voi întrebuinţa cuvinte precum «nimfă» şi
«satir» pentru a scăpa de repetiţia exasperantă a vocabulelor «femeie» şi
«bărbat»” (p. 12).
De altminteri, întreaga carte este supusă unui regim al întorsăturilor
lexicale, Sorin Lavric explicând astfel folosirea limbajului neologistic, cu
care eram, în fond, obișnut de când citisem Glasuri din bolgie, anterioara
sa carte: „[...] mi-am croit cuvinte spre a surprinde în chip decent o zonă a
vieţii care se pretează celor mai abracadabrante scârnăvii verbale. [...] Cum
să descrii un ifos mironosit, o tristeţe de catafalc sau un licăr galeş altfel
decât prin punerea în pagină a unor cuvinte ce par picate din altă lume?”
(p. 10) Revelația putinței de a uza de cuvinte picate din altă lume a fost cu
putință prin coabitarea cu o nimfă aparținătoare uneia dintre cele șase
tipuri de femei catalogate în carte: „Alături de Delia am înţeles că nu poţi
ajunge la un stil propriu decât dacă îţi deformezi fără scrupule limba, după
19
Cronică

un calapod cât mai nefiresc, deformare mergâ]nd până la înlocuirea


cuvintelor tocite cu altele mustind de un suc nou, de o preţiozitate savantă.
Are stil cine înşeală limba printr-o prevaricaţie faţă de regulile ei” (p. 62).
Dacă nu am știut ce înseamnă „prevaricaţie” (și nu am știut), nu am avut
decât să consult dicționarul.
Iată doar câteva sintagme pline de prețiozitate savantă: „ciocnire
symplegadică”, „condiție ilecebrică”, „exercițiul spintric”, „înzestrare
mesmerică”, „ordalițiu amoros”, „pancrațiu epidermic”, „pergula
sedițioasă”, „punctul docimazic”, „punctum saliens”, „tripleta badinerie-
tachinerie-parigorie”. Norocul nostru este că nu trebuie să mergem des la
dicționar, deoarece, acolo unde simte că avem dificultăți în înțelegere,
autorul ne explică în paranteză sau la subsolul paginii sensul etimologic al
cuvintelor. Dau două exemple care mi-au părut interesante: „În Imperiul
Roman, elucubraţia desemna munca de migală săvârşită în timpul nopţii,
de obicei la lumina opaiţului. [...] Prin extensie, elucubraţia e efortul
susţinut în numele unei idei statornice, e strădania pusă în slujba unei
obsesii. Printr-o deviere semantică de rău-augur, elucubraţia a ajuns astăzi
să însemne aberaţie, bazaconie sau prostie. De acest sens mă lepăd din
capul locului, păstrându-l pe cel latinesc. Femeile devorate de o obsesie
căreia nu-i pot găsi o întruchipare decât muncind pe răpunere fac parte din
categoria fiinţelor de tip elucubraţie” (p. 18); „«Extenuarea» înseamnă
subţierea la care e supus un corp atunci când e trecut prin filtrul unor
încercări drastice. Cine se extenuează se subţiază, capătă o tentă subtilă, un
soi de delicateţe aeriană. Doar o concepţie aberantă face ca extenuarea să
fie confundată cu vlăguirea. Cine cade din picioare de epuizare nu e
extenuat, ci obosit, stors ca o cârpă, pe când extenuatul are zvâcnetul
concentrat în virtutea unei strângeri în sine. [...] Un alt sinonim pentru
extenuat ar fi «diafanul». Cine e diafan are alura transparentă a fiinţei
căreia i-a căzut platoşa groasă a cărnii moarte” (pp. 192–193). Accepția
cuvântului „extenuare” o știam deja de pe când citisem Glasuri din bolgie.
Șansa de a vorbi insolit a femeilor (pardon, a nimfelor, deși nu
trebuie să credem că toate nimfele prezente în carte sunt nimfomane)
depinde de întâlnirea unui bărbat (a unui „silen”) pe măsură, dar aceasta
până nu este prea târziu: „Femeile, până în 30 de ani, dacă au norocul de a
întâlni bărbaţi cu ştaif cultural, intră într-un mimetism de bun-augur sub
influenţa căruia pot, pentru o vreme, să imite tiparul limbii pretenţioase, o
limbă ai cărei tropi femeia îi preia într-o formă spontană, spre a-şi înnobila
expresia. După 30 de ani, când imperativul culturii lasă loc mizeriilor
vieţii, stingerea lexicală se petrece de la sine” (p. 60). Dacă nu au șansa
unei astfel de întâlniri, nimfele – fie ele gureșe sau nu – rămân cu
20
Conta nr. 34 (iarna)

înzestrarea lor naturală: „[...] ce precumpăneşte la o femeie? Limbajul fără


vorbe al trupului, expresia colorată culminând în cuvinte insolite sau
formula concentrată în noţiuni abstracte? [...] Somatic vorbind, ea este
osândită la un limbaj al trupului de care bărbatul duce cu desăvârșire lipsă”
(pp. 18–19). Stau și mă întreb dacă nu are și bărbatul un limbaj al trupului.
Dacă nu, la ce-ar mai fi bună moda bărbătească? Nu vedem bărbați tatuați,
purtând podoabe sau practicând travestiul? Dar poate că prin aceasta ei
dovedesc că și-au însușit sau regăsit genele feminine (nu doar pe acelea de
la ochi). În fața unor astfel de interferențe de gen, îmi vine în gând
aprecierea îngăduitoare a lui Harap-Alb la vederea chipului văduvit de
bărbăție al spânului: „Dacă s-a aruncat în partea mâne-sa, ce-i vinovat el?”
Sorin Lavric mărturiseşte că apariţia cărţii Decoct de femeie
(prilejuită de „reverberarea în intelect a unor muze care mi-au dat
mandatul amintirii lor” – p. 163) are la bază trăirea unei experiențe
deziluzionante: „Despre iubire nu pot vorbi decât cei care au dat greş în
privinţa ei, iar eu fac parte din această categorie. Pesemne că acesta e
preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru a excela în teoria mistică a femeii.
Cine se împlineşte erotic alături de o femeie nu-i va intui în veci mistica,
cu alte cuvinte nu va trăi niciodată alături de ea unda de cutremur a unui
act spiritual” (p. 43). Iar stau și mă întreb dacă nu este bine, în fond, ca un
bărbat să se simtă măcar împlinit alături de o femeie, chiar dacă își asumă
riscul de a nu-i intui mistica, chiar dacă va trăi fără să aibă nostalgia
androginiei sau a cuplului etern, pe care marii filosofi (tot ei) au încercat să
și le lămurească și apoi să le ridice la rangul de concept?
Referitor la aprecierea: „Spuneam că nu sunt un admirator al
sexului frumos. Admiraţia cere recunoaşterea ab initio a unei relaţii de
superioritate: admiri pe cineva pe care îl bănuieşti a fi deasupra ta, pe când
femeia poate fi cel mult dorită, dar în nici un caz admirată” (pp. 34–35),
trebuie să ne amintim că marii poeți ai lumii au fost convinși că mecanica
universului este reglată de prezența femeii pe pământ. Or, pentru Sorin
Lavric, surâsul Jocondei rămâne doar o tehnică sfumato și deja fumată:
„Nu am întâlnit nicio femeie al cărei râs să-mi sune convingător, cum nu
am întâlnit niciuna al cărei surâs să nu aibă virtuţi de transfigurare în flirt.
Atuul femei e surâsul, handicapul ei e râsul” (p. 164). În schimb, surâsul
nostru, al cititorilor, poate fi stârnit atunci când tenta jucăușă a scenelor
erotice poate alterna cu aceea care respiră un aer grav, de factură mistică:
„Era genul de fire vacilantă pe care nu o puteai iubi decât scrâșnind din
dinți, siderat de cât de repede își schimba dispoziția. În accesele de furie
minuțioasă era un arc, în căderile hipocondrice, o fleandură. Când paladin
secerându-și semenii, când iepuroaică flască cerșind îndurare în caz de
21
Cronică

boală închipuită” (p. 144); „Voiam să-i contemplu sânii, era îndeajuns să
le prind pe rând rotunjimea în palmă, săltându-i ușor de jos în sus, ca pe
două cupole străjuind acoperișul unei biserici” (p. 97).
Sunt întru totul de acord cu aserțiunile din următoarele fraze: „[...]
femeile tinere care se boiesc excesiv nu intuiesc cât prejudiciu aduc
frumuseţii spontane ce le izbucneşte din pori. E cum ai lua o femelă de
ghepard şi i-ai vopsi blana crezând că aşa o faci mai atrăgătoare, când de
fapt nu reuşeşti decât să-i alterezi acel zvâcnet al rasei care o
singularizează de restul felinelor. În această carenţă de fler privind
impresia pe care propriul trup îl face în ochii silenilor se află dovada vădită
a naivităţii estetice de care suferă femeile nubile. I se cere un singur lucru:
să strălucească apetisant, adică tot ce poate fi mai efemer pentru ochii unui
silen înzestrat cu fler. Să mai repet? Eu fac filosofia femeii, nu apologia
ei” (p. 52); „Dezgolindu-se dizgraţios din dorinţa de a fi dorită, ba chiar
mângâiată, când de fapt exhibarea acelui nud mă umplea de o silă rapace,
[...] Irina era prin excelenţă un focar de absorbţie vampirică” (p. 159). Însă
nu mi se pare deloc îngăduitoare cu cochetăria feminină următoarea
observație: „De pildă, vopsirea unghiilor de la picioare e unul din oficiile
cele mai absurde la care se poate preta femeia, un oficiu în care bărbatul
vede o stupiditate crasă, tot atât de ridicolă precum sulemenirea pielii cu
tatuaje de prost-gust. Şi totuşi aceste gratuităţi stupide dau sarea şi piperul
minţii idiopatice a sexului frumos” (pp. 33–34). Se dă și un „studiu de caz”
petrecut în interiorul cuplului: „O singură dată am surprins-o acoperindu-şi
unghiile de la picioare cu ojă. Era ca şi cum aş fi văzut o călugăriţă
acoperindu-şi buzele cu pasta soioasă a unui ruj ţipător” (pp. 158–159).
Dincolo de orice sulemeneală, condiţia fundamentală a unei femei,
aceea de fiinţă nurlie, este conferită de „triada de însuşiri ce dau alura unei
femei cu iz atracţios: oase subţiri, debilitate musculară şi aerul pierdut
cerşind îndurare” (p. 57). Cred că, dacă aerul pierdut cerșind îndurare
poate fi prefăcut (iar femeile se pricep la astea), dacă debilitatea musculară
poate fi realizată fără niciun... efort fizic, în schimb, a avea oase subțiri
ține de un dat congenital de care nimeni nu este vinovat. În lipsa
constituției filiforme, nimfa ar trebui să aibă măcar os boieresc, asemenea
uneia din „sextetul de bază” (pentru a mă împrumuta din lexicul jocului de
volei) descris în carte: „Sunt oameni pe care îi poţi supune celor mai
înjositoare situaţii şi celor mai degradante gesturi intime, mereu îşi vor
păstra intactă fibra distincţiei lor. [...] O asemenea aristocrată fără stemă şi
fără blazon era Carmen. O boieroaică cu apucături de vechil, căruia mediul
neprielnic din târgul moldovenesc, deşi îi sluţise conduita, nu-i putuse
veşteji herbul” (p. 106).
22
Conta nr. 34 (iarna)

Cu sau fără blazon, soarta unei nimfe depinde de contactul cu


satirul, la a cărui atitudine satirică trebuie să se supună. Dacă nimfa nu are
norocul mirabilei întâlniri care să-i consacre fiinţa, atunci ea va suferi o
adevărată derivă biografică, fără a avea putința de a se mai îndrepta
vreodată de pe drumul prostirii de amorul propriu: „Rostul femeii e să se
oglindească în intelectul unui bărbat, spre a-i fi muză, blestem sau prilej de
meditaţie. De aceea, culmea nenorocirii în care poate nimeri o femeie de
rasă este să nu întâlnească un bărbat a cărui minte să fie pe măsura
înzestrării ei atavice. Căci de statura culturală a bărbatului cu care trăieşte
îi atârnă direcţia pe care i-o va lua sufletul. [...] E nevoie de un silen ca
nimfa să fie pusă în adevărata ei lumină” (pp. 29–30). Iar această întâlnire
de gradul zero are o limitare în timp – până la cei 30 de ani ai femeii
balzaciene.
Deși locurile de plimbare cele mai agreate de Sorin Lavric par a
necesita prezența doamnelor de o anumită etate („Sunt două locuri
predilecte unde merită să mergi alături de o femeie: în muzee și în
cimitire” – p. 201), limita de vârstă este clar impusă pentru „specia
adolescentină”, care trebuie să fie cuprinsă între 15 și 25 de ani („Ce se
întâmplă cu o femeie după 30 de ani nu mai intră în orizontul acestei cărți”
– p. 229). Între aceste vârste sunt profilate figurile din „sextetul de bază”,
cu care autorul a avut relații de concubinaj (Aș vrea să explic și eu o
probabilă etimologie populară a cuvântului „concubinaj”: „a trăi împreună
în același cub” – cubul fiind reprezentat de spațiul dormitorului.) După 30
de ani, femeia a trecut de vârsta tatonărilor de sine și nu poate să mai
constituie un obiect de interes pentru mintea speculativă a lui Sorin Lavric.
Aici vine să-i dea dreptate Otilia, dar nu una dintre cele șase nimfe ale
tipologiei sale („mulier ludica”), ci Otilia Mărculescu, personajul
călinescian, care îi spune lui Felix în privința femeilor: „Noi nu trăim decât
cinci-șase ani!”
Alegerea titlului pentru carte este astfel explicată: „Când beau
ceaiul, îi consum principiile active, nealterate, ale plantei. Ceva
asemănător se întâmplă prin aplicarea celor 14 unghiuri asupra substanţei
concrete a câtorva femei. [...] În final voi obţine un catalog de simboluri
feminine, un soi de catastif insolit în care portretele, cu toate că provin din
evocarea unor episoade concrete, sunt rodul unor scheme abstracte, în care
viaţa nu a pâlpâit vreodată. E un decoct de femeie în varianta speculativă a
evocării prin concepte. Să bei decoctul unor femei cărora, păstrându-le
principiile, le-ai omorât persoana, iată ce înseamnă să faci filosofia lor. E
mult sau e puţin? Rămâne să vedem la sfârşitul incursiunii” (pp. 47–48).

23
Cronică

La sfârșitul incursiunii, un bărbat fără simțul nuanțelor ar putea


exclama ușurat, în spirit oriental: „Îţi mulţumesc, Doamne, că nu m-ai
făcut femeie!” Maniheismul viziunii lui Sorin Lavric constă în faptul că le
bagă pe toate femeile în aceeași oală, dar nu în una de bucătărie, fie ea și
oală minune, pentru că nici în domeniul culinar ele nu par a se pricepe la
mare lucru. Iat-o pe neîndemânatica Diana (mulier placida): „Odată am
rugat-o să cureţe câţiva cartofi spre a-i pune într-o garnitură de prăjeli. A
acceptat cu tresărire de neplăcere vădită, parcă i-aş fi cerut să taie gâtul
unei găini. A luat cartoful cu stângăcie, neştiind cum să-l ţină, în vreme ce
cealaltă mână, în care ţinea cuţitul, schiţa un gest de răzuire cu care nu
reuşea decât să zgârâie superficial coaja” (p. 200).
Cert este că, oricărei categorii ar aparține, multe femei sunt locvace
și te fac să simți că orice fel de alintaroma este amară. Ele sunt „[...]
adaptatele de la sine în variantă gureşă, fiinţele care se simt bine oriunde,
pentru simplu fapt că, în tectonica trupului lor, nici o zvârcolire
intempestivă nu le tulbură dispoziţia. Lor le emană din trup o dispoziţie
stenică incitând la dialog perpetuu [...]. Aşa cum un vulcan, înainte de a
erupe, emană un val de gaze încinse, tot aşa mina dogoritoare a câte unei
nimfe îţi usucă aplombul. Acestea sunt femeile cu morb vampiric, a căror
prezenţă te sleiesc repede de toată vlaga zilei. După o jumătate de oră de
stat la o cafea cu o femeie înzestrată cu ferment piroclastic, pleci zdrobit
spre a căuta un ungher unde să cazi lat” (pp. 27–28). Nu altfel se simțea
Emil Cioran după o întâlnire cu Sorana Țopa: „... o lăsam să vorbească, o
ascultam. Era amețitoare, e adevărat, dar atât de acaparatoare, de
istovitoare, de insistentă, încât, după fiecare dintre întâlnirile noastre,
mergeam, zdrobit și subjugat, să mă îmbăt în prima crâșmă” (Ion Vartic,
Cioran naiv și sentimental, Ed. Biblioteca Apostrof, 2000, p. 301).
Sunt convins că feministele noastre – ce-i drept, nu prea
numeroase, dacă ne gândim la ce este prin alte părți – nu au avut timp să
citească Decoct de femeie, pentru a-și face și ele o părere, dar îmi
imaginez care ar putea fi aceea. (Fiind prea ocupate, cum știm, cu
activitatea militantă, ele nu au luat nici până la această dată atitudine
împotriva folosirii apelativelor directe de „doamnă director” sau „doamnă
profesor”, care au fost impuse nu de bărbați, ci chiar de unele dintre
deținătoarele respectivelor funcții și profesii.) Or, feminismul este atins în
mod direct în frazele: „Toată isteria contemporană privind egalitatea dintre
sexe e recunoaşterea indirectă a discrepanţei evidente dintre puterea
bărbatului de a-şi delega preferaţii şi neputinţa femeii de a face ceva
asemănător. Consacrarea pe linie culturală nu poate fi rodul unei delegări
feminine, întrucât femeia nu poate transmite spirit” (p. 36).
24
Conta nr. 34 (iarna)

Unele aprecieri, precum: „ea e receptacul al spiritului, nu agent al


lui” (p. 17); „rostul femeii e să se oglindească în intelectul unui bărbat spre
a-i fi muză, blestem sau prilej de meditație” (p. 29); „busola femeii e dată
de vectorul masculin” (p. 30) „femeia are suflet, dar nu are interior, ceea
ce e totuna cu a spune că nu are minte speculativă” (p. 32); „ce conferă
farmec femeii e suplețea intelectului care o gândește” (p. 46), le-ar fi
stârnit (t)umorile tuturor feministelor. Dacă va intra în mâinile lor și va
scăpa teafăr din bastonadă, autorul se va simți nevoit să mai adauge încă
un tip sextetului de bază, în care a încercat să prindă esenţa femeii cu
ajutorul abstracţiilor. Și nu-l văd, în noua situație, pe Sorin Lavric să aibă
un alt prototip decât pe Mița Baston.
Sorin Lavric este înzestrat cu reale virtuți de prozator și consider că
imprudența pe care a comis-o față de radicalismul feminist (dar nu numai
față de el) constă în faptul că nu a dat cărții subtitlul „Roman”, deoarece ea
se poate citi și ca aparținătoare acestei specii. Ar fi fost o frumoasă
ficțiune. De exemplu, Camil Petrescu și Anton Holban și-au luat asemenea
precauții, delegând protagoniștilor din romanele lor opiniile deloc
ginecolatre. În orice caz, sunt de apreciat sinceritatea și temeritatea cu care
autorul, fără a recurge la jocul de măști, și-a expus părerile ginecofobe
despre (e)ternul feminin. Dacă tăcea, autorul insolitei și provocatoarei cărți
Decoct de femeie nu ar fi rămas filosof. Așa însă, el poate să spună deschis
și netulburat: „Sorin Lavric c’est moi”.

25
Experiment

Cozy Poetry Night – poezie, hip-


hop & alte experimente

o relatare şi selecţie texte de Vlad A. Gheorghiu

În toamna lui 2017, într-un local mic și cochet, o mână de tineri se


adunau săptămânal pentru a citi poezie. Nu a început ca un cenaclu, ci mai
mult ca un grup de suport pentru tinerii liceeni și studenți care scriau, dar
nu aveau curajul să meargă la cenaclul ”băieților mari” de la Junimea,
despre care încă se mai auzea că este foarte dur și că este o probă de
maturitate pe care nu mulți o trec. Zvonurile circulau din perioada când
cenaclul se ținea la casa Dosoftei, undeva în centrul orașului.
La început au fost puțini, iar pe parcurs vorba s-a răspândit, și alții,
și alții s-au adunat. Dintre ei au început să scoată capul afară câțiva, să
publice în reviste, și chiar să facă pasul cel mare spre volum de debut, într-
un timp foarte scurt. Cei în cauză sunt grupul Cozy Poetry Night, care s-a
format și a crescut foarte mult într-un timp foarte scurt. Condus de the
mother of all dragons, Lorena Enache, clubul de experiment literar – cred
că e cea mai bună descriere a tot ce se întâmplă acolo – adună la fiecare
eveniment din ce în ce mai mulți tineri care doresc să asculte poezie, și
vizibil inspiră tinerii să scrie poezie. La aniversarea de 1 an, grupul de
experiment literar Cozy Poetry Night a trecut la următorul nivel – alături
de formația Fine it’s Pink din Iași, a făcut primul eveniment de
performance-poetry; câțiva poeți, acompaniament mistic, versuri scrise &
rescrise & nescrise special pentru performance, și o sală plină ochi de
oameni care vibrau la fiecare acord. Experimentul a fost un succes, iar asta
a însemnat doar primul pas.
Uitându-mă retrospectiv pe pagina lor de facebook, văd că au fost
foarte ocupați în acest an, cu prezențe la festivaluri, cu show-uri inedite în
diverse orașe din țară, cu poetry vs. MC battle-uri în stradă. Ce-a făcut,
concret, Cozy Poetry Night? A scos poezia din manuale și a pus-o pe
muzică, făcându-i pe tineri să-și dorească astfel de evenimente cât mai des
organizate, și făcând să fie un imens privilegiu simpla invitație de a citi &

26
Conta nr. 34 (iarna)

performa texte live cu un dj sau o formație, în fața unui public numeros


care începe să înțeleagă și vibe-urile noi ale poeziei tinere.
Înainte de fiecare eveniment nu știi la ce să te aștepți, nu știi la ce ai
venit, pentru că de fiecare dată line-up-ul este altul, textele se schimbă, și
la fel și muzica. Fiecare eveniment este unic, și fiecare autor are libertatea
să fie cât de teatral dorește. Au fost seri în care atmosfera a fost
melancolică, muzică ușoară, pian mult, chitare puțin distorsionate, dar și
altele când toată combinația ducea la un hip-hop battle underground, pe
care era greu să-l controlezi.
Au fost mulți participanți la Cozy, printre care: Sorin Despot, Lucian
Brad, Tiberiu Neacșu, Luca Ștefan Ouatu, Sorin Chiperi, Ioan Coroamă,
Elena Simion, Ilina Zaharia, Roxana Prisecariu.
Proiectul s-a reinventat de la ediție la ediție, așa că este greu de
prevăzut încotro se îndreaptă. Probabil către ceva la fel de experimental, la
fel de neașteptat, la fel de surprinzător.

Lorena Enache

plan de evacuare cerebrală


peste noi deja au trecut niște ani
din etajele care înainte cădeau peste
complicitatea noastră la o țigară
nu mai iese nici miros de zarzavat nici
gură de femeie care să ne gonească
la scara noastră ori acasă la mame
în sufragerie să știe și ele ce facem.

acum oamenii din jurul meu sunt în general


triști ori prea interesați de programul
de lucru standard. fiecare are ceva de renovat,
părinți pe care să-i anunțe că totul merge bine
și probabil vor ajunge la toate nunțile vara asta.
27
Experiment

păcat de noi că nu ne mai întoarcem acasă


să culegem merele în iulie și să mâncăm
colivă din pahare de plastic mai mici
decât cele pe care le umplem de șapte ori
pe seară cu băuturi tonice și ne moare bateria
când se trezesc chemările amoroase în noi.

se întâmplă să îmi las inima într-o cutie de lemn,


brodată cu amprenta vânzătorilor de doner din 2 mai.

uneori strânge de gât o vioară, alteori


cântă doine și râde când dau să adorm.
oamenii ca noi înțeleg de ce râd inimile
și de ce zdruncină ușile pieptului chiar și
când totul e viu și suficient.

mă spăl pe dinți cu mișcări atente de limbă


după ce explic cum eu sunt femeie și am
dreptul să îmi pese prea puțin de asta.
strâng bani într-o cutie în care țin și albumul
Ce perversă e lumea și rea,
părul meu miroase în fiecare zi a struguri și
tractor. m-ar ara toți m-ar străbate călare
m-ar trage de crengi și dintr-o foame
de braconaj emoțional m-ar îngriji ca pe
plantațiile de orez din china.

când port dantelă sunt atentă la câinii cu unghii


respir cu atenția unei bombe ascunse sub vatican
port ruj de prostituată și am tendință de
empatie profundă pentru paharele cu picior.
când vorbesc caut peștera cea mai neagră
în care să ascund că sunt poet- de aici au pornit
toate nemulțumirile și ambițiile.

când ating un microfon vreau să fiu sigură


că mă privești în ochi
cum îi închid încet
de frică să nu dispari
28
Conta nr. 34 (iarna)

vreau să înțelegi
că într-o mână am un microfon
și nimic mai mult.
iar cu cealaltă îți leagăn
mămoasă și florală
toate fanteziile din
buzunarul
de la piept.

cu gura îți amintesc de oraș, de soprane


și capacele de canalizare puse aiurea.
te car ca pe puii de pisică în cubul rubick de
mătase. cu degetele de la picioare
încolăcite pe cortină te invit să te faci
confortabil. aici nu folosim palmele
pentru aplaudat. punem gură de la gură
și cumpărăm confort emoțional pe datorie.

băieți,
dacă vreți să îmi dați ceva,
iau totul la pachet.

Sorin Chiperi
de ce oglinzile au crize
de identitate

un copil desenează pe asfalt cu creta furată de la școală două pătrate de un


metru pe un metru la distanță de un metru unul de altu

apoi copilul e bătut pentru că nu le-a făcut de lungimea corectă copilul știe
că un metru e distanța de la brâul lui la brațele tatălui doar că tatăl e plecat
în străinătate la muncă și pentru el se apropie de infinit numărul de
îmbrățișări de care are nevoie să acopere golul dintre ei
29
Experiment

copilul e bătut pentru că pătratul l-a făcut cu trei linii pe asfalt și una
perpendicular spre cer copilul se pune în fund și plânge până când liniile se
evaporă spre cer spre mamă

se desenează corect pătratele nu înainte de a se mai bate odată copilul doar


așa pentru că a plâns

linia spre cer se apasă cu un cilindru compactor peste care se toarnă câteva
zeci de tone de beton ca să fie siguri că nu se va mai ridica niciodată

copilul rămâne în fața pătratelor ce se holbează la el și clipesc din când în


când

Ilinca Zaharia
*
lolita modernă
care cutreieră singură străzile
nu îți e frică să aștepți prin ganguri
și cauți adrenalina în cârciume îmbrăcată în rochii cuminți iți împletești
părul în 2 codițe
îți măsori acțiunile în moralități subiective
n-ai lua niciodată înghețata unui copil dar ai dormi in pat cu un strain
îți mulezi șoldurile pe muzică
calculat
simulezi încrederea cu măiestrie pe ritmuri care nu te fac să simți
vorbesti cu bețivi cu asta regăsești familiaritatea în frică
și reciți cu gura deschisă dansezi cu ochii închiși
reflexia ta în privirea lor te excită
îți doboară principiile
lolita modernă
tăcerea cu tine e dans în oglindă
un nimic care te face să greșești

30
Conta nr. 34 (iarna)

Elena Simion
nuclear take

acasă miroase a legume proaspăt tăiate


acolo unde câinii latră la câinii vecinului
și câinii vecinului la restul câinilor din mahala
dacă lipești urechea de un perete
și pe partea cealaltă un vecin frustrat bate cu ciocanul
2 cuie pentru un singur tablou
ai putea să iți imaginezi că la un moment dat
unul dintre cuie o să iți perforeze capul
tot acasă e locul unde prinzi breaking news
cu teama ca în 5 minute un șef de stat
va declara
să treacă cu tancuri peste tot ce au clădit părinții tăi
și singurul regret că tata e prea bătrân pentru asta
iar eu sunt prea femeie să ajung acolo
unde curge fiecare imagine cu un ofițer despicat
fiecare poza alb negru pusă la piept
cu o familie care zâmbește larg

vezi tu
ai putea fi pe rând
franța pentru germania
și franța pentru vietnam
pentru cineva
quite a role-play if you're into bdsm
sunt convinsă că există o emisiune despre asta
cum există despre orice
pentru că mereu vor fi
ascunse pe canapea în întuneric
femei triste cu meniuri combo în brațe

poate că apocalipsa e doar


un joc sudoku pe care un copil
încearcă să îl rezolve contratimp
poate că înainte să mor aș vrea o cină în familie
31
Experiment

să fim la fel de fericiți ca atunci când


aveam 8 ani și tata a venit de la galați cu de toate
ca atunci când alin mi-a luat apărarea
în fața rataților din grupa mea
am văzut un clip cu un câine care a fost
la fel de fericit când și-a văzut stăpânul
în haine militare

Roxana Prisecariu

exercițiu//de meditație

te-ai gândit vreodată


cum ar fi
să-ți poți agăța lumea-n cui
ori de câte ori
vrei să o dai jos de pe tine?
și,
pășind pe gresia de pe hol,
să te întrebi cum ar fi dacă
tuturor le-ar fi la fel de frig
zi de zi,
așa cum le-a fost
în momentul în care s-au născut?
șocul pe care îl ai când
sari în lume
e același ca atunci când
ești împins într-o piscină,
nu știi să înoți
și apa e rece
și tu nu ești obișnuit
cu respirațiile atât de neechilibrate.
doar de uterul mamei
mi se face dor atunci când
îmi doresc liniște și protecție.
și probabil de asta
32
Conta nr. 34 (iarna)

toate amintirile
merg mâna în mâna cu
ceva apăsător sau
ceva înâlțător,
și doar cât ești embrion
ai parte de pacea pe care acum
nici s-o visezi n-ai cum.
parcă ar aparține altei vieți.
până și să mergi
ai învățat agățat de o mână.
pe vremea aia,
toate mâinile erau de încredere.
acum tre' să te prefaci
că știi să mergi
pentru ca nu cumva
să pară că ai nevoie de ajutor.
viața devine frumoasă
dacă nu te mai
străduiești s-o trăiești.
până la urmă,
dacă mori înecat în ocean,
tot o să te ridice apa la suprafață.
cumva,
în circumstanțele potrivite,
o să-ți amintești cum
ai stat 9 luni
fără o gura de aer.
o să înțelegi
cât de mult a contat
că ai știut să plângi cu masură
când ți-ai dat seama
că nu aerul te ține în viață.

33
Dialog

Invitatul revistei

”Nu voi pleca niciodată de la


Curtea de Argeș pentru că
mi-am făcut livadă de zeci de
vișini și am prins rădăcini
odată cu ei”

”Cu Cehov n-oi fi băut eu vodkă, dar cu personaje de-


ale sale, de mai multe ori”
- Dragă Augustin Doman, ești cel mai cehovian scriitor român pe care îl
cunosc. Care e relația ta cu Cehov? Ai băut vreo vodkă, pe undeva, cu
Cehov?
- Nu știu cât de cehovian sunt. De vreo jumătate de veac... de singurătate,
mă omor după scriitorii ruși și asta nu poate să nu aibă urmări. Ziceam că
nu știu cât de cehovian sunt, în sensul că-n fundalul celei mai banale
povestiri de Cehov descoperi sufletul de rus plângând pe umărul altui
suflet de rus. Cred că mie nu-mi reușește să scot la iveală totdeauna
sufletul românului și încă la modul acesta subtil. Cu Cehov n-oi fi băut eu
vodkă, dar cu personaje de-ale sale...de mai multe ori. Am stat cu ele la
vodkă și castraveți murați.
34
Conta nr. 34 (iarna)

- De ce proza scurtă, dragă Gusti Doman? Din comoditate? Din spirit de


economie de cuvinte? E o chestiune de respirație?
- Dacă voi, romancierii, (re)construiți lumea – trecută, prezentă sau
viitoare – cu meticulozitate de arhitecți și ingineri constructori, eu încerc s-
o fac mai facil din mici falii de viață, din momente și schițe, desigur, și
până la urmă ar trebui să ajungem la aceleași rezultate. Apoi, e și o
chestiune de marketing: cititorul, tot mai grăbit și mai pragmatic, citește
mai ușor o schiță de două pagini decât un roman de 750. Să ne amintim
cum marele „constructor” epic și istoric Lev Tolstoi de la Iasnaia Poliana,
constructor de catedrală Război și pace, îl elogia pe Cehov, că tot ai adus
vorba, deși acesta din urmă era istoricul cotidianului cel mai tern pe
întinderi de la o pagină la cinci-șase. Și totuși, după părerea mea, chiar
dacă nu se recunoaște, Cehov are și două romane scrise: O dramă la
vânătoare și Stepa. Structura, personajele, compoziția celor două nuvele
sunt de construcții romanești în toată regula.
- Ai scris mult despre moarte. Ai incriminat-o, ai lăudat-o, ai bîrfit-o, ai
speriat-o, ai adulat-o...! Ce este, de fapt, moartea?
- Ei, dac-aș ști eu ce e moartea, am mai sta de vorbă acum, ți-ai mai
permite tu să-mi pui întrebări? Și parcă m-ar crede cineva? Adu-ți aminte
de parabola din Lumea în două zile a lui Bălăiță. Înțelepții dintr-o cetate
vor să afle ce e viața. Aleg un tânăr smerit, stoic, dar și cu glagorie și-l
trimit 40 de ani în pustiu să stea singur acolo și să afle ce e viața. După
exact 40 de ani, tânărul, care nu mai era tânăr, vine și le spune că viața e o
fântână. Sfatul înțelepților dezbate o noapte întreagă, de la apusul până la
răsăritul soarelui, și hotărăște în unanimitate: Viața nu e o fântână. Iar
tânărul cel deja bătrân le răspunde: Bine, viața nu e o fântână! O noapte a
învins 40 de ani! Poate că dacă înțelepții îl trimiteau să afle ce e moartea și
el le-ar fi adus un răspuns precum că moartea este întregul din parte sau
lungul drum al omului spre casă sau o sferă cu enigmă l-ar fi crezut
cineva? Așadar, moartea nu e nimic din acestea.

”Cred că literatura mi-a dat totul. Fără ea nu eram


nimic”
- Ce ai aflat, pînă acum, despre cititorul român de proză scurtă? Mai
avem cititori? Poți să faci portretul robot al cititorului tău? În același
timp, te rog să faci portretul robot și al celui care nu te-a citit vreodată...!

35
Dialog

- La ultima mea carte de proză scurtă, am avut vreo 30 de cronici de


întâmpinare. Deci, cititorii mei sunt critici și scriitori care fac critică, în
fond cititori avizați, profesioniști, ca să zic așa. Alte ecouri au venit tot
dinspre scriitori-cititori care însă n-au mai scris despre povestiri, dar care
mi-au deovedit în timp că-mi citesc povestirile și în reviste, și între coperți.
Dar aceste două categorii reprezintă testul meu cel mai dur și dacă-l trec,
vorba lui Creangă, prind curaj. Puțin mai simplu este cu necititorii,
împărțiți tot în două categorii: pe de o parte, sunt amabilii care-mi spun că
am scos o carte frumoasă și pe de alta, sincerii, care au treburi importante,
vezi bine, și literatura e un moft, acolo.
- Ce ți-a dat ție literatura? Ce crezi că ai pierdut, ”practicînd” literatura?
- Cred că literatura mi-a dat totul. Fără ea nu eram nimic. Poate că nici
măcar un cititor pasionat. Că nu prea pot concepe cititul fără scris, iar
scrisul fără citit nici atât. Deși, în cazul din urmă, sunt exemple cu
duiumul. Dedat literaturii „ca pardosul la sânge”, vorba poetului, poate c-
am pierdut vreo carieră politică sau didactică, bani, case și whisky și femei
multe și tot mai tinere, dar astea treceau mai repede decât patima cititului
și scrisului.
- Trăiești la Curtea de Argeș, un oraș cît o legendă. Spune drept, tu ai
auzit vreodată glasul Anei lui Manole din zidul Bisericii? Și dacă da, ce
zice? Și dacă nu, ce nu zice?
-Ei, locuind eu la 750 de metri de mănăstirea lui Neagoe Basarab sfântul,
mai aud noaptea în somn și-n vis glasul plângând al Anei, nelămurit eu cât
e realitate, cât închipuire, cât legendă.
- Spune-mi 5 motive pentru care nu ai pleca niciodată din Curtea de
Argeș.
- Hm! Păi, pentru că aci sunt ai mei: soție, copii, bibliotecă. Pentru că aci
mă întâlnesc la o voroavă cu înțeleptul Înalt Prea Sfințit Calinic, scriitor și
cărturar de la care nu contenesc să învăț de-ale vieții, de-ale cărții. Apoi,
pentru că mi-am făcut livadă de zeci de vișini și am prins rădăcini odată cu
ei. Și încă: pentru că am loc de veci la 15 metri de arhitectul lui Carol I:
Pierre Lecomte du Noüy, iar vecinătatea asta nu e de ignorat. Și, în sfârșit,
pentru că nicăieri nu mă bucur de anonimatul de la Curtea de Argeș unde
trec drept fostul ziarist de la Evenimentul Zilei (deși eu sunt și fondatorul
primului ziar din Curtea de Argeș pe care l-am păstorit până la numărul
1000) sau trec, mai ales, drept... soțul Valentinei.
- Spune-mi 5 motive pentru care ai pleca imediat din Curtea de Argeș.
- Am și aici vreo cinci motive, dar rămân valabile cele pentru care n-aș
pleca.

36
Conta nr. 34 (iarna)

”Din curtea Catedralei de la Curtea de Argeș, Premiul


Nobel se vede mic și neimportant ...! Aguridă
adevărată!”
- În anul Centenarului Unirii, te-ai mutat de la filiala din Pitești a USR la
filiala de la Alba Iulia? A fost gestul tău, unul simbolic, prin care ai
marcat evenimentul?
- Ha-ha! Aș vrea eu să fac pe nebunul și să cad în capcana întrebării tale.
Marea Unire și Doman! Din păcate, lucrurile sunt mult mai terestre și care
țin de oameni și vremi. La Pitești sunt niște oameni în aceste vremuri, iar
la Alba cu totul altfel de oameni tot în aceste vremuri. Îi voi prefera
totdeauna pe cei de la Alba.
- Cît de cunoscută e literatura română în Europa? Dar în România? Cum
se vede literatura română de la Curtea de Argeș? Cum se vede Premiul
Nobel de la Catedrala din Curtea de Argeș?
- Cât de cunoscută e literatura română în Europa și în lume tu știi mai bine
decât mine. Ai fost tradus, ai participat la evenimente culturale și literare
din lume, eu – nu. Din curtea Catedralei de la Curtea de Argeș, Premiul
Nobel se vede mic și neimportant, ce să-ți zic! Aguridă adevărată!
- Dacă ai lua Premiul Nobel, care ar fi primele fraze din discursul de
recepție? Hai, te rog să faci un exercițiu, nu te jena, nu-i așa de
dezonorant să fii în postura asta...!
- Hm! Chiar dezonorant nu e, poți accepta și premii la Huși, Sfântu
Gheorghe Deltă, Bolintinul din Vale... De ce n-ai putea primi și unul de la
Academia Suedeză?! Păi, după ce m-aș adresa Majestății Sale, apoi
Președintelui Academiei, al juriului și secretarei sale – trimit aici la o
proză de-a ta – apoi mi-ar cam pieri umorul, fiind eu îmbrăcat în frac și cu
papion, le-aș zice subtil: „Vă cam prostiți/prostituați. Ce să facă literatura
română cu Premiul Nobel? Eu aș zice să faceți o reparație istorică și – în
mod excepțional – să-l dați post mortem primului propus în 1901,
„colegului” meu Lev Nicolaevici Tolstoi. Până găsiți în arhivă banda cu
imnul țarului Petru I, îi dați un telefon lui Mihail Șîșkin care să vină să-l
ridice”... Și până vine îmbrăcatul în palton cu gaică, i-aș mai ține de vorbă
pe jurații de la Stockholm cu latura umanitară a discursului, ceva împotriva
celor câtorva zeci de bogați ai lumii, deținătorii a 90 la sută din averea
Mapamondului.

37
Dialog

”În secolul XXII vor mai fi cititori doar de


emoticoane”
- Dacă ai fi pentru o zi președintele României, ce decizii epocale ai lua
imediat? Întreb asta pentru că proza ta are impact social, este critică,
ironică...
- Păi, dacă e vorba doar de o zi, decizia mea epocală ar fi să mă ospătez cu
whiskiul și șampania din rezervele Palatului Cotroceni și să țin un discurs
televizat despre cum ar trebui să arate țara dacă aș fi președinte cinci ani.
În discursul ăsta aș pune și schița unui proiect de țară. Niciun președinte n-
a gândit un proiect de țară, nici măcar să-l schițeze și urmașii lui
...Văcărești, indiferent de culoarea politică, să-l continue. Așa s-au făcut
cele două Uniri, umăr la umăr, fără scrâșniri din dinți de o parte și de alta.
Așa, pentru o zi, ar fi o paranghelie (im)pur românească, între prieteni, cu
băutură și mâncare, că plătește Caragiale.
- Care va fi subiectul primului roman pe care îl vei scrie după ce vei
epuiza, firește, subiectele schițelor și povestirilor pe care ți le furnizează
lumea din preajmă?
- Subiectul romanului va fi personajul principal, un Don Quijote pe dos, un
dromoman care păcălește lumea românească, și nu numai, de la revoluție
până-n zilele noastre, personajul fiind o sinteză a tuturor păcălicilor
postrevoluționari, îmbogățiți și risipiți, și care nu lasă în urma lor decât jaf,
câmpii pârjolite și fântâni secate.
- Lasă un mesaj pentru cititorii de literatură română din secolul următor.
Și un mesaj special pentru cititorii tăi din același secol.
- Vai de păcatele mele, în secolul XXII vor mai fi altfel de cititori decât de
emoticoane? Uită-te la evoluția a face-book-ului în mai puțin de zece ani!
Mai citeai un articol, un poem, o proză scurtă. Acum apar tot mai puține,
iar acestea nu sunt citite de mai nimeni. Ce trece de cinci rânduri e deja
roman fluviu. În secolul următor, eu voi fi praf și pulbere, cititorii mei de
asemenea.

Piatra Neamț - Curtea de Argeș, 7 octombrie 2019

38
Conta nr. 34 (iarna)

Trei proze de
Dumitru
Augustin
Doman

Maicăl, fost Mihai & John, fost Ion


Când se îmbată, sau măcar se amețește puțin mai mult, adică zilnic,
chiar și la sărbătorile legale și religioase, Mihai Ghiorghiescu îl invită la o
țuică pe vecinul lui Ion Maghiran. Sunt pensionari debutanți și au
gospodării la marginea orașului, municipiului. Amândoi au găini, curcani,
porci și iepuri plus livezi de pruni și, deci, și cazane de țuică. Ba chiar și
butoaie în care păstrează licoarea. Cum au stat ei toată viața la această
margine de oraș, care e un fel de sat adevărat, românesc, dar au lucrat la
fabrici din centru, se recomandă Maicăl, respectiv John. Altfel nu curge
țuica pe gât. Și amândoi sunt gazde de soi, mamă-mamă!
Maicăl nu-l mai strigă peste gard pe vecinul lui John ca-n copilărie.
Deși îl vede la douăzeci și cinci de metri de el, îl sună pe telefon: „Ioane,
pardon!, John, nu treci pe la mine? Am ceva important să-ți spun”. Și, deși
se dă ocupat până peste cap, peste zece minute John trece pârleazul prin
fundul grădinii pe moșia, pardon, proprietatea privată a lui Mihai, pardon!,
Maicăl. Lumea din cartier vorbea că peste acel pârleaz din doi pari și trei
scânduri trecea tatăl lui Ion, moș Niță, când nu era moș deloc, pe la mama
lui Mihai, țața Veta, care nu era țață deloc. Și gura cartierului slobodă chiar
găsește asemănări între Mihai, Maicăl de azi, și Ion, John de-acum: pe la
nas, pe la bărbie, pe la ochi, pe la sprâncene. Dar, acum, ca proaspeți
pensionari debutanți își împart zilnic, ca frații, deși asta nu se știe, că gura
cartierului e slobodă, își împart rolurile de gazdă, respectiv musafir, și
viceversa.
Și Maicăl, gazdă adevărată, pune pe un fund de lemn lustruit ca o
sculptură de Brâncuși o bucată de slănină înroșită cu boia, ceapă, brânză,
39
Epic

cârnați afumați, roșii și usturoi, adevărată natură moartă lângă care are o
sticlă și două pahare: „Am niște țuică de prune din Mohorna, prune
Anașpet, mari cât bostanul. Ce bei?” Și până John să apuce să-i răspundă
ospitalității, se și trezește cu paharul plin, cât pe ce să dea pe-afară.
Mănâncă încet, tacticos, mestecând temeinic, se întrerup la oarecari
intervale pentru a ciocni și a gusta din pahar. „Bună țuică!” constată
musafirul. „Ei, am făcut-o și eu cum m-am priceput”, zice cu modestie
gazda. După mica gustare, cei doi trec temeinic la țuică și implicit la
analiza gospodăriilor. Și totdeauna gazda e cea care dă tonul: „Ioane, nu-
mi place cum îți crești animalele. Porcul, pe măsură ce crește, are spațiu
vital cât mai redus. Să-ți mai spun de iepuri? Ai citit pe internet câți metri
cubi le trebuie pentru a putea crește sănătoși și nestresați? Dacă aș fi un
vecin cârcotaș și-aș anunța protecția animalelor, știi ce amenzi ai lua și știi
că ți-ar confisca și bieții iepuri?” Și analiza critică a muncii continuă pe
același ton. Gazda critică, iar musafirul mormăie niște scuze sau niște
împotriviri timide. Dar, la țuică, gazda nu e scumpă deloc, țuica e la loc de
cinste și la discreție.
A doua zi, Ion, adică John, își îndeplinește îndatoririle de gospodar
prin curte și, când vede că vecinul face același lucru, îl sună la telefon de
peste gard: „Măi Mihai, măi neică Maicăl, ce faci tu, pe unde umbli tu prin
lumea largă? Sufletul meu tânjește după tine și după o întâlnire de taină la
mine-n ogradă. Ai nevoie de vreun elicopter să ajungi pe la mine să te
cinstesc cu oarece?” Desigur, Maicăl se adună el de prin lumea largă,
potolește foamea la animale, miroase florile de prin grădină, zdrobește în
dinți o corcodușă pârguită și trece pârleazul din fundul grădinii pe
proprietatea vecinului său, pârleazul din doi pari și trei scânduri în formă
de scară pe care țața Veta, când era departe de a fi țață, mai trecea și ea pe
la moș Niță, care numai moș nu era, cu mulți ani în urmă, în timpuri
imemoriale, ca să zicem așa. Pe trunchiul de nuc bătrân din mijlocul curții,
Ion/John așează un șervet și pe șervet carne și cârnați din untura topită,
copane de curcan, ceapă roșie și, desigur, clondirul cu țuică, a mai prima
calitate. Mănâncă și ciocnesc pahare, iar gazda are, firește, întâietate la
cuvânt. „Măi, dragă Mihai, măi neică Maicăl, te-am oropsit eu vreodată?”
„Da de unde!” „Ți-am zis eu dă-te mai încolo?” „Da de unde?” „Ca vecin,
am fost eu ca un frate pentru tine?” „Da de... ha! Sigur c-ai fost”. „Te-am
jignit eu vreodată? A, că ți-am mai zis eu că nevastă-ta e cam curvuleană,
dar nu te-am jignit. Dimpotrivă, ca un frate ce-ți sunt, cum ar veni, nu
trebuie să-ți spun eu adevărul? Iar adevărul ăsta e, că toată lumea știe că
Stanca ta și-o cam punea cu unul cu altul prin cartier. Ba și prin cartierele
vecine. Dar eu nu te-am jignit niciodată. Hai, noroc!” Maicăl mormăie
40
Conta nr. 34 (iarna)

ceva în legea lui, ceva ininteligibil, dar mai bea un pahar și-i trece. Beau ei
țuică și ciugulesc carne de pe șervet, mai dau și la pisici și la cățel și
dezbat, dezbat, la umbra cireșului, de fapt respectă obiceiul pământului,
adică gazda face observațiile și musafirul și le însușește.
Micul dejun fiind luat, cei doi pornesc agale, cu paharul în mână,
până la pârleazul din fundul grădinii și acolo se îmbrățișează, chiar se
pupă, iar John îi mai șoptește în semn de la revedere: „Ești tu cam
porcalete, măi neică Maicăl, dar ce să fac, ești ca fratele meu. Prânzul și
cina și le iau în familie, dar mâine își vor lua micul dejun din nou
împreună și-și vor spune lucruri importante, de bună seamă.

Oglinda spartă
Într-o după-amiază însorită, în parcarea supraaglomerată a
supermarketului din cartier, un șofer grăbit a agățat oglinda mașinii mele
și-a făcut-o cioburi ciobulețe, unele mai mărișoare, cele mai multe mici-
mici, să se privească în ele lăcustele, albinele, greierii și vrăbiile, plus că
atârnă cu totul flendurită, ținându-se în două fire. Am vrut să-l strangulez
pe ipochimen, dar mi-am luat repede seama, cumpărasem și o sticlă de
whisky scoțian și eram nerăbdător să ajung acasă să-l savurez cu gheață și
m-am abținut. Îmi era și lene, o lene de aia de te face suferind cronic, așa
că am scris o înțelegere amiabilă pe capota mașinii lui, am făcut poze la
oglinda spartă ca-n desenele suprarealiste, omul și-a recunoscut în scris
vina, mi-a dat copie după asigurare și numai că nu ne-am îmbrățișat, noi
între noi, nevestele între ele, noi cu nevestele reciproce etc. Deși, oglinda
spartă e semn rău, e ghinion.
A doua zi m-am prezentat la asiguratorul șoferului grăbit care mi-a
spart oglinda dreapta față. Cu oarece emoții. O dată pentru că oglinda
spartă e ghinion curat, e semn rău. Pe urmă, de puținele ori în care am avut
de-a face cu inginerii ăștia de la asigurări, toți s-au purtat cu mine ca niște
profesori doctori docenți pe care-i solicitam să mă opereze de cea mai rară
formă de cancer. Că nu se poate imediat, că dvs. de ce n-ați fost atent, că
plătiți o poliță de trei-patru sute de lei pe an și vreți pe urmă o reparație de
trei-patru mii de euro... Păi, e corect? Iar eu, vinovatul lumii de vina
colegului de trafic, îi răspund în gând că nu prea e corect, dar asta e, însă
cum oameni suntem, poate ne înțelegem etc. Dar, domnul acesta de acum,
cu un cap mare, tuns scurt-scurt, cu fața rotundă și roșie ca o mare sfeclă
roșie, cu mustața albă, roșcată doar sub nas, de la fumul de tutun, desigur,
41
Epic

mă întâmpină radios, ca pe un vechi prieten, ca pe colegul lui de liceu de


acum patruzeci de ani:
„Ați avut un accident, nu?”
„Da!”, recunosc eu spăsit, ca violatorul în fața judecătoarei acre și
necruțătoare.
„Unde e mașina? Ați adus-o pe roțile ei?”
„Da, e aci, în stradă”.
„Hai s-o vedem”.
Ieșim în strada plină de castani verzi ca pădurea amazoniană, îi arăt
nenorocirea, jenat și simțindu-mă vinovat exact ca violatorul din sala de
judecată. Și mereu îmi spun în gând că o oglindă spartă e semn rău,
ghinion curat. Inginerul se uită de jur împrejurul mașinii de culoare roșu
toreador și se enervează brusc:
„Hai, domle, asta-i pagubă?! Vă bateți joc de mine. Oglinda asta
spartă! Păi, am și eu o afacere cu patronul de la Service. Ce împărțim noi
dintr-o oglindă spartă?... Dar, auziți, nu vreți să vă înlocuiesc și portiera?”
„Hm! De ce să înlocuiți portiera, dacă doar oglinda e ruptă?”
„Păi, de ce să nu vreți? Vă pun portieră nouă.”
„Nu știu ce să zic. Poate nu se potrivește la culoare cu celelalte, aia
va fi nouă, celelalte au zece ani...”
„Da. Asta cam așa e. Dar, vi le schimb pe toate. Ce ziceți de patru
portiere noi? Hai, faceți-mi bucuria asta! Mi-ar plăcea să vă fac serviciul
ăsta...”
„Dom inginer, mă simt nu știu cum... Cum să-mi schimbați
portierele pentru o amărâtă de oglindă?”
„Nicio problemă. Dar, văd că se cam cojește vopseaua și pe plafon
și pe capotă. Ce-ați zice și dacă am vopsi-o ca la mama ei? V-o fac ca
nouă. Mireasă v-o fac!”
De aici, eu am pierdut controlul total. Inginerul de la asigurări,
profesorul doctor docent, cum ar veni, își scoate carnetul din buzunar și, cu
țigara în colțul gurii, se rotește în jurul mașinii febril și pune la linioară tot
ce trebuie schimbat: una oglindă dreapta, patru portiere, patru roți, una
cutie de viteze, parbrizul și luneta, un radiator, un disc de frână etc. etc.
Eu primesc o mașină la schimb, verde praz și inscripționată peste
tot ca pieptul și brațele tatuate ale unui boxer, mașina mea e oprită la
sediul asigurărilor de domnul inginer, domnul profesor doctor docent și mă
va anunța dumnealui când vin s-o iau primenită. Mireasă mi-o face.
Dumnezeu cu mila.
Mai apuc să văd o dată oglinda spartă și atârnată pe portieră ca o
zdreanță. Iar oglinda spartă e semn rău, curat ghinion.
42
Conta nr. 34 (iarna)

Republica Socialistă a Babelor (R. S. B.)


Azilul de bătrâne din mijlocul pădurii de brad este o clădire uriașă,
și rotundă și pătrățoasă, un fel de cub înscris într-o sferă, cu spații verzi de
jur-împrejur, dar cu multă verdeață chiar în burta ei, în centrul perfect al
sferei care corespunde, de altfel, centrului perfect al cubului. La unele
camere, ferestrele dreptunghiulare și pătrate sunt mai mari decât pereții,
iar pereții mai mici decât ferestrele, la altele – ca-ntr-o democrație
desăvârșită – ferestrele rotunde și ovale sunt egale cu pereții, ducându-te
cu gândul la echilibrul lumii, la egalitatea utopică din natură și societate.
„Că de aia suntem în republica socialistă a babelor, zice doamna Roberta,
filozoafa și ideoloaga azilului, că dacă nu se desființa URSS, acum eram o
republică socialistă sovietică în toată regula, o enclavă pe care tovarășii de
la Kremlin și-o adjudecau într-o oră cu trei tancuri și-o mitralieră, ba mai
curând cu un tanc și trei mitraliere”. Doamna Roberta pretinde că știe totul
despre lume, făcându-și totuși o concesie: „Iar dacă, prin absurd, nu știu
ceva, caut imediat pe laptop și-n câteva secunde aflu...” Da, e nedespărțită
de laptopul ei roșu ca o poșetă de miliardară.
Dar Lena Magdalena zice că nu e vorba de o republică, ci de un
regat aflat ca o colonie sub o împărăție care așteaptă un mântuitor căruia
să-i verse ea în cap un ulcior de ulei. Lena Magdalena a ajuns aici, în
pădure, direct de la Ierusalim, unde până la 85 de ani ai ei, a îngrijit un
evreu bogat și obez până la 100 de ani ai lui fără treisprezece zile. Toate
rudele lui Itzak se pregăteau asiduu pentru aniversarea centenarului, dar
acesta, zice Lena Magdalena, le-a tras clapa și-a închis ochii cu aproape
două săptămâni mai devreme. Dar, până la urmă, n-a fost rău, pentru că
toate cheltuielile pentru aniversare au fost folosite pentru parastas. Ceea ce
înseamnă că nu e pentru ce se pregătește, e pentru ce se nimerește.
Irina cea albă ca un cearșaf plimbându-se melancolică prin grădina
dimprejurul așezământului. Când era tânără, de 19-21 de ani, primea cu
mândrie numeroase declarații de dragoste și le răspundea cu un amestec de
vanitate și sastiseală. Cu câtă durere aproape fizică așteaptă acum nu
neapărat o declarație de iubire, cât și doar un semn de viață, un semn că
cineva-i remarcă existența în acest cub din această sferă din această
nesfârșită pădure de brad. Dar nimeni nu-i remarcă existența. Septuagenara
Irina cu părul alb, cu rochia albă, cu papucii de casă albi se plimbă ca o
fantomă, ca un lunguieț cearșaf pe aleile din jurul clădirii neremarcată de
nimeni. O, ba da, e remarcată de o coțofană gureșă care o însoțește de la
doi-trei metri înălțime, de-a lungul și de-a latul grădinii.
43
Epic

Eu sunt o învingătoare, zice Ana B. cea fără picioare din căruciorul


ei de invalidă, de handicapată, pardon, de persoană cu dizabilități. „Și de
ce-ai fi tu învingătoare?” e întrebată? „Așa, eu am învins orice durere,
orice necaz, pe mine nu mă mai poate atinge nimic...”
Rozalia e suptă la față și e rozalie doar la păr. Ea strânge farfuriile,
paharele, lingurile, furculițele și cuțitele și le cară voluntar la bucătărie,
nerenunțând nici la 93 de ani ai ei la meseria de chelneriță în cartierul
muncitoresc Balta Dracului. Iar Nora C., grasă și oloagă ca o gâscă obeză,
duce spre spălătorie brațe de cearșafuri, fețe de pernă, prosoape,
perpetuându-și îndeletnicirea de la tinerețe de cameristă la baraca
șantieriștilor hidrologi din Valea Seacă.
„Să ieșim pe terasa de sub brazi”, zice Melania D. cu ochelarii ei
de o sută și ceva de dioptrii. „Și ce să facem acolo?” o întreabă sfrijita și
smochinita Ramona E. „Să vorbim nimic, că tot e ceva!”
Ei, dar s-o cunoaștem pe octogenara Iudita, slabă ca un schelet
aplecat peste cadrul metalic cu care se deplasează și cu care face un
zgomot sacadat pe culoarele așezământului, ca și pe aleile parcului. Pe cât
e de slabă, pe atât de gurmandă e. Îi mai dă o broșă veche, o ciocolată, un
pachet de cafea ospătăriței să-i dubleze porția de mâncare, felul doi sau
desertul. Când la masă au ciorbă de perișoare, ea se înființează prima,
înaintea celorlalte trei colege de masă și pescuiește din castron toate cele
opt perișoare pe care le acoperă în farfurie cu zeamă multă. Dar, când
bătrânele ei comesene ajung la timp, își recuperează cu lingura perișoarele
din farfuria scheleticei Iudita. La fel se întâmplă și cu ciroba de găluște. Și
atunci la masa lor e un impromptu de linguri, cuțite și furculițe. O bucată
muzicală de toată fala.
Iasmina este grăsuță, umblând permanent cu un batic roșu legat la
spate de nu i se vede un fir de păr, și asta pentru că nici nu prea mai are, e
aproape cheală. Câte două ore pe zi le povestește gemenelor Agripina și
Atena marea ei poveste de dragoste. Sunt singurele care nu se plictisesc și
o ascultă cu ochi muți de uimire, gemenele fiind ele fete bătrâne care n-au
cunoscut bărbat la lunga lor viață. Ele o ascultă bând amândouă cafea din
același pahar de plastic, trecându-l de la una la cealaltă. „Vladimir al meu,
își începe povestea Iasmina, era inspector la Întreprinderea de Gospodărie
Comunală și Locativă din oraș. Îl știau de frică toți oamenii care se ocupau
de parcuri și străzi și blocuri, că era înalt și impunător, și sever, mamă,
mamă! Dar, când venea acasă era omul cel mai drăguț și mai ascultător. Și
romantic, mamă, mamă! Și-mi aducea de fiecare dată, vară, iarnă, de la
Întreprinderea lui de Gospodărie comunală un buchet de trandafiri.
Trandafiri roșii pentru iubita mea roșcată, zicea el și mă săruta cu foc, că
44
Conta nr. 34 (iarna)

mă iubea, mamă, mamă!...” Și Iasmina se îmbujorează toată pe măsură ce


povestește.
Olimpia C. se cântărește în fiecare dimineață, pe stomacul gol, la
cântarul de pe-un hol și mereu are 39 de kilograme. Are părul rar și tuns
scurt, ca un băiat rebel, e senină de dimineața până seara și le spune tuturor
la cantină sau pe holuri sau pe alei: „Astăzi vine ficiorul meu cu mașina să
mă ia acasă...” Dar în pădurea cea nesfârșită din jurul azilului n-a venit
nimeni niciodată să ia pe cineva acasă. Cu atât mai puțin ficiorul Olimpiei,
mai ales că ea este fecioară, iar fecioară cu ficior nu s-a mai pomenit nici
măcar aci.
În ziua de 1 septembrie, ziua anului nou creștin, a murit Maria D.,
fosta secretară de stat în Ministerul Culturii și, cică, fosta directoare a
așezământului din imensa pădure, singura care a știut numărul babelor și
pe care nu l-a dezvăluit nimănui, un secret pe care l-a luat cu ea în
mormânt. Și, peste trei zile, la înmormântare, din burta uriașului cub
înscris în sferă au ieșit în urma sicriului de stejar aurit atâtea bătrâne cât nu
poți cuprinde cu privirea. Lume cât la o finală de campionat mondial de
fotbal între Brazilia și Argentina. Nimeni nu le-ar putea număra, că nici n-
au putut ieși toate din burta uriașă a clădirii și cubice și sferice. Toate
aleile și toată pajiștea din luminișul uriaș al pădurii era ticsit de bătrâne
până la locul de veci din liziera pădurii. Câte vor fi rămas pe culoarele
așezămintului de 10 – 15 etaje iar nu se va ști. Iar joia de septembrie era
însorită ca o Niagară de aur topit peste pădure și peste cernita adunare.

45
Eseu

Duminici Auguste şi Duioase,


adică DAD
un eseu de Gheorghe Simon

Întâia duminică. Am petrecut câteva ore, însoţit de ritmul clopotelor de la


Agapia, având în faţă cartea vie a unui cititor de elită, DumitruAugustin Doman,
Moartea de după moarte. Obişnuit cu expresia teontică, viaţa de după moarte,
imediat, mi-am dat seama, citind, că e vorba de moarte, ca temă a vieţii, de
mortificare a clipei, de grăbire a trăirii, de muritudine, după fericita expresie a
Irinei Petraş.Nu ştiu cât de repede a trecut duminica augustină, pe cât de grăbit
eram să cunosc arcanele morţii, prin incizia literei şi trezirea duhului. Moartea
nu-i o temă de duminică, ci de fiecare clipă a vieţii, ca tresărire din amorţire.
DAD e întâi de toate un poet. Iscusit cititor, el are darul discernerii. Eliberează,
din strâmtoarea literei, duhul adevărului, în tot largul necuprinderii, şi, nefiind
pregătiţi de a primi darul divin al neştiutorului, ne surprinde, prin acuitate şi
exactitate.
Pe firmamentul textului, fiecare fragment e trăire, fără poticnire.Arta de a
citi şi de a cita conferă textului o dinamică interioară, în ritm de versete gnomice.
Nu etalează nume şi opere, pentru a ne impresiona, citeşte doar pentru a se
bucura: opera non specula. Arta citirii e o lucrare a duhului. Sabia Duhului are
două tăişuri. Una, a retezării a ceea ce e uscat şi perimat în făptura textului, a
primenirii chipului prin raze răsfrânte în sufletul citiorului. Alta, înnoitoare,
epifanică, de golire a tot ce e timp corupt. DAD mânuieşte Sabia Duhului cu
îndemânare de scrimeur, abil maestru al schimbării la faţă al textului, atent, onest,
fericit, de fiecare dată, când i se oferă ocazia unică de cuminecare, pe făgaşul
alunecos al ispitirii. După lecturi ample şi esenţiale, am putea crede că DAD e un
lacom şi un împătimit, în timp ce, citindu-l, el ne apare cu totul înnoit,
îmbunătăţit. Faptul de a admira e un gest de cuviinţă şi de smerenie. Discret, în
faţa Creaţiei, a Vieţii, Dumitru Augustin Doman ne întâmpină fericit, cu sufletul
deschis ca o fereastră spre zariştea operei, cu mintea clară ca o dimineaţă, în
grădina părintească, cu ofranda clipei în privirea sa de auroră. Îşi dorea o
fotografie a sa, profil, dar, din faţă. Aşa ni se arată chipul neretuşat al lui DAD,
faţă către faţă, în faţa noastră, într-un chip, arhechip, cu alcătuiri de raze
interioare şi senzori intimi. Nu voi cita nimic din rodnicia interioară a cărţii sale,
oferindu-vă darul şi îndemnul de a-l citi şi a vă bucura. Veţi afla mai curând
46
Conta nr. 34 (iarna)

despre ce ne împovărează viaţa, când trăim abrutizaţi de impostură, de viclenie.


Cu moartea nu-i de glumit, fiind singura certitudine a vieţii.Moartea nu admite
imperfecţiuni. (Maria Tereza Léon). Sălaşul poetic al Morţii e sălaşul noetic al
Vieţii. În faţa Creaţiei, nu poţi fi decât admirator, slâvind pe Creator. Substituirea
şi Simularea sunt arcane ale smintirii şi alienării.
Inevitabilă, moartea e pragul ultim al trecerii dincolo, unde nu mai e loc de
întristare şi nici de tânguire, cât timp, în răstimp, aici pe pământ, am avut parte de
uimiri, mirări, ispăşiri şi mâhniri. Din când în când, mâhnirea poetului DAD
prinde chip expresiv, prin suav suspin: Hm! Pare a fi un oftat, când, mai curând e
un Of eminescian al fiecărui suflet, un Blanc enescian, lucid şi laconic, izomorf.
Apoftegme DAD despre Moarte: Moartea cere vieţii drepturi de autor. Nimeni
nu-i profet în ţara morţii celei veşnice.Speranţa în moarte: cea mai ferventă şi
frecventă formă de nebunie. Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi
furie; totuna. Când un om îmbătrîneşte frumos, moartea sfioasă şi stingheră ca o
fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar obscen. Viaţa este fragmentară şi,
deci, fatalmente imperfectă. Moartea, în schimb, e continuă, deci imuabilă. Viaţa
este doldora de pseudovieţuitori, moartea e plină ochi de morţi autentici. Viaţa
dezbină, moartea uneşte. Moartea – câtă certitudine într-un singur cuvânt! Cine
moare trăieşte de două ori. Moartea este întregul din parte. Moartea e altcum.
Dumnezeu, singura fiinţă care nu m-a dezamăgit. Pentru simplul fapt că nu eu l-
am ales.
Moartea de după moarte e cartea vie a iubirii, a vieţii, ca dar şi har al
cunoaşterii, prin actul creator al însufleţirii, de a fi chiar sensul vieţii, de a
confirma, şi nu de a ne substitui Creatorului. Insubstituibili întâlnim cu nemiluita,
veleitari, la tot pasul, şi, doar foarte puţini care să-şi dea seama de ce înseamnă a
fi unici, prin smerenie şi discernere. Citirea semnelor e o lucrare a duhului
nevăzut, o bună îndrăznire de a elibera litera, prin citire, prin însufleţire. Pentru
DAD viaţa nu ne e dată pe cauţiune, ci, prin mai înalt înţeles proniator, de a fi
buni primitori de duh şi primenitori de sens.
Înainte de a trece la citirea despre moarte, în Introducere în epilog, Poetul
Adrian Alui Gheorghe ne avertizează asupra denaturării principiului sacru al
vieţii, de a suprima viaţa cuiva, de răsturnare a sensului, prin paradigma răsucită a
numelui, de la moarte la omor, citându-l pe Claude-Henri Rocquet: Deplasarea:
de la moarte,/ în Adam -/ la omor, în Cain.Să nu uit de arta poetică a lui AAGh:
Cum scriu/Cît scriu/ Îmi iau măsură la sicriu. Poem citat de DAD în cartea sa.
A doua duminică, după DAD. De data aceasta, Spuma zilelor şinopţilor de
lectură e cartea vie a Persoanei umane, surprinsă în agonia trăirii, ca
asceză,eliberatoare de duhuri rele, răuvoitoare, rău-întocmite, eliminînd tot lestul
unei împotmoliri în arcanele viclene ale simulării, până la înnoirea interioară,
întruchipată într-o lacrimă, într-o lamură din livada părintească a iubirii. Arta
citirii e recurentă şi creativă. Darul lui DAD e atât de rar, încât, pentru el, creaţia
înseamnă revelaţie, cunoaştere, prin amprenta cea mai puţin gnomică,fie şi în
desenarea punctului pe i, risipindu-i opacitatea printr-un oval, eliberîndu-l, în
felul acesta, de greul negrei veşnicii. Puţine au fost cărţile care să mă facă să uit
47
Eseu

că trăiesc. Taina creaţiei e abisul cărţii. Fără a fi persuasiv sau posesiv, avar sau
nemilos, DAD e încîntător, fărăa fi îngăduitor, el e doar odihnitor, fericit
contemplator.
Pregnant, fărăa fi arogant; discret, fără a simula modestia; smerit, fără a fi
umil sau umilitor; cuceritor, prin solitudine asumată; biruitor asupra proriilor
ezitări, ascet al pregustării din darul discernerii, Dumitru Augustin Doman e
ucenicul harnic pe cîmpuri lexicale rodnice, alumnul devotat maestrului, cititorul
învestit cu aura profetului, de a nu denunţa secretul, de a nu divulga taina, şi, mai
ales, cu talentul creator de a nu conspira, de a refuza pactul cu cititorul. Proiectul
lui DAD e în vecinătatea unui alt vrednic Creator, Valeriu Gherghel. În cartea sa
recentă, Roata plăcerilor, autorul e de părere că nu putem despărţi cele două
verbe, a citi şi a scrie, ele fiind concomitente, simultane. Cum apar nedespărţite şi
în sintagma Citit/Scris, Scris/Citit, a dlui Nicolae Manolescu.
Surprins şi surprinzător, laconic şi autoironic, prin titluri inspirate,
metonimii de o rară expresivitate, toate, concentrate în retorta tensionării
interioare a celei mai dificile şi mai nobile arte poetice, haiku, Dumitru Augustin
Doman ne propune o didactică, în sens radupetrescian, a citirii şi a citării, un
manual al bunei maniere de a ne apropia de alcătuirea cea mai subtilă a Creaţiei,
Omul, în expresia ei cea mai nobilă, treimică, de a fi Întrupare a Logosului, prin
Fiul Omuluişi Purcedere a Duhului. Vă sugerez doar câteva titluri: Moartea lui
Ivan Ilici e mai frumoasă decât conacul de la Iasnaia Poliana, Paradisul şi iadul
literaturii, Pietrele preţioase ale lui Solomon, O carte căreia i s-a făcut rău în
raft, Spectacolul literaturii, O lucrare urgentă pentru posteritate, O viespe
decapitată, Bibliotecă pentru câinii străzii, Comedia neagră a zilelor noastre,
Oglinda devoratoare a textului, Pâinea şi femeia, Invizibila ţesătură a lui
Dumnezeu, Merele de aur pe poliţe de argint, Armura diafană din fluturi albi, Un
acordor de tobă.
Dintre toate portretele personajelor pe care le evocă, singurul, insondabil, e
portretul lui DAD, impossible de lui le dévisager, în vădit contrast cu timbrul
vocii sale: cald, vibrant, fragil, duios, în ecou de eon eminescian. Cum nu ne
îngăduie nici timpul nici spaţiul, vreo întârziere, mă grăbesc să închei, fără a
întrerupe fluxul şi refluxul creativ, atît de pregnant, al atît de uimitor neîndârjit
iubitor de Frumos şi de Viaţă, DAD, în expresie lapidară, princiară.

Septembrie, 2019, Mănăstirea Agapia

48
Conta nr. 34 (iarna)

De veghe
în lanul limbii
române

un eseu de Magda Ursache

De Ziua limbii române, din 31 august, profesoara de română Mihaela


Malea Stroe semnalează (cum a mai făcut-o în revista râmniceană „Spații
culturale”) buruienile lexicale care invadează terenurile vide de idei, mai
dăunătoare decât alergica plantă ambrozia. Mereu de veghe în lanul limbii
române, Mihaela Malea Stroe plivește cuvinte din wrongleză, sperând pesemne,
în vindecarea cu uleiuri de negrilică și de nebunarniță, recomandate de naturiști.
Numai că wrongleza e contaminantă și nu cedează ușor. Cuvântul epic a căpătat
sensuri noi: canalele TV vorbesc pe întrecute de reduceri epice ( adică fabuloase)
de Black Friday; un bucătar-chef ne dă rețeta omletei epice (di granda).
Publicitate se face mereu la o cremă care ne-ar schimba dramatic (nu epic, nu
liric) înfățișarea. Atunci de ce am cumpăra-o? se întreabă autoarea. Anii adunați
rezolvă asta gratis, de la sine : nu dramatic, ci de-a dreptul tragic. O vedetă are un
before și un after, dar cu regular roumanian e mai greu. Alta promite să se re-
inventeze ca și femeie, pentru a fi share-uită; alta are un soț nou, cu o enormitate
de bani, ceea ce îi aduce un mood bun. O culturalizatoare pronunță numele
Editurii Eikon Aikăn, neștiind altceva decât engleza. Limbile moarte-s moarte.
Cuvântul sesiune (pe vremea mea, de examene) capătă alt sens în limba
EBA: sesiune de shopping, pentru botine de paișpe ori de șaișpe cm. Școlerii
folosesc cuvântul mapă pentru hartă și-mi aduc aminte de un ministru al
Învățământului care se lăuda că, în studenție, urina pe hărți.Te și gândești cum își
golește vezica urinară la maturitate. Le-aș spune tuturor: La educație, domnilor
miniștri, că niciunul nu-i mai BREAZ! Cuiva i s-a părut că-mi face un
compliment, spunându-mi: „Sunteți determinată.” Voia să spună hotărâtă, în
DEX determinată însemnând că aș fi forțată să fac ceva contra firii, ideilor mele.
Pe feed (flux de știri) se aud multe vrute și nevrute: ah, „capabilitatea”
știriștilor și știristelor de a strica limba! Cu accent pe o se pronunță complice,
49
Polemici

insomnie, bolid de lux. Comunici se aude cu accent pe primul i, ca bunici.


Realizatoarele de emisiuni nu se lasă mai prejos. Nici ele însele, nici invitații lor.
După se merită/ nu se merită, a apărut și mă cred pentru simplul cred: „Eu mă
cred că monstrul ...” De când se sapă în curtea lui Dincă din Caracal ca după
Babilon, Ninive, Troia etc., zappezi și dai inevitabil în studiouri de Coarnă/
Goarnă/ Scoarnă și de Ciocan, cu un zâmbet în formă de seceră. Un polițist pus
pe fraude gramaticale spune: „Mă comunic cu victima.” În cazul Alexandra,
groaznic are, la TVR 1, grade de comparație: „foarte groaznic”.
„Câțiva sute”, apreciază numărul de mitingiști un prof. univ., analist.
Ortograma anal-ist îi aparține lui Ion Măldărescu. Modistele contribuie și ele la
stâlcirea limbii române. Bliuză, nu bluză, chiar pictată de Matisse. Și dacă tot se
poartă ia, spuneți și scrieți corect, doamnelor: o ie/niște ii; mâneca iei; iile mele/
iilor mele. Ce-i așa de greu?
Paraziții mentali abundă: spun lucruri, (nu) face sens, cutare medicament
are grijă de buzunarele noastre (nu și guvernanții: scoatem din buzunare mai
mult, zi de zi și pas cu pas). Viața e și mai oau!,exclamă Tudor Barbu pe B1Tv.
Interjecții românești nu mai avem nici când ne pișcă țânțarii.„Zici?”, zice mereu
Zimcescu, aprobându-și partenerul de dialog.
Te plângi de vocabularul sărac al președintelui, acum „un pompier atomic”,
fost Parsifal căutând întrebarea salvatoare, însă ce te faci cu vocabularul
guvernanților. Măcar scriitorii produc înjurături largi, fără dezacorduri, nu ca
politicienii. „Dar însă” Iohannis nu-i și el scriitor? Doar folosește cuvinte rare și
lărgește limba română ori de cîte ori o practică. Citește și hotărăște de-în-da-tă ce-
i de făcut, ca să mai stingă un incediu statal. Iar de citit nu știu cine citește mai
bine: Vasilica ori Werner. Realitatea Tv anunță doișpe recomandări pentru justiția
română. Optisprezece, numără Kovesi. Dăncilă, cu nouă ani de EU-ropa ( mai
greu e în Europa), crede în „prezumția de vinovăție”, a propos de laurii Laurei.
Analistul Coita vrea să ne convingă că prim-ministresa „abordează lucrurile la
firul ierbii”(Antena 3, 18 septembrie,a.c.). Aici suntem în dezacord și nu
gramatical. În acord și nu doar stilistic intru cu Gabriel Mardare și Telegrama
(38), postată pe Facebook, în 21 septembrie: „Mo(r)țiunea dă cenzură fi-va sau nu
va fi. Între timp, guvernoaia lucrează ca soarele să răsară. Animalele din ferme să
fie patrupede dacă dau lapte și înaripate dacă dau ouă. În urma hotărîrii forurilor
superioare ale Partidului Adoratorilor Cocului Platinat, vremea se va încălzi
ușor.” Dâmbovițenește, dă e di, pi moldovinești.
Unora /multora nici nu-mi vine să le spun oameni politici (Aristot: omul-
vietate politică). Prefer sintagma elemente politice. Situație extremă de
importantă, aud la Realitatea Tv, „cârdășie foarte netă”, se zice la Digi 24 și dau
laloccomanda, să nu mai aflu ce și cum . Mă tem că după ce am evitat vocabula
consens ( iliescă ), o să ocolesc epitetul normal/ă, plictisită de sfaturi electorale ca
de reclama cu papagalul SennaLax.În opinia mea, vom alege între 2-3-4 dezastre,
nu între rele mai mici.În tramvaiul de Baza 3, unde îmi fac sondajele de opinie,
analiștii, oameni obișnuiți, le spun elementelor politice Tanti Broșa, Buldogul și
Chiorul, Trișcă-Frișcă –Prișniță, Batistuță, Zaibăr, Medellin, Stan și Branea,
50
Conta nr. 34 (iarna)

doamna Chichirău de la Usărău, Țacamitru și nu-i nevoie să decriptez.


Cocostârcul sau Babița, murmur eu o parafrază la Pelicanul buzoianul Urmuz.
Peste toate, vine reclama „ Luați-vă viața înapoi!”, cu explicația: „ca să nu
vă mai simțiți constipați” (sau așa de constipați). Iar reclama asta ar putea deveni
electorală. Dar să trecem la cul-tură! Futboloaga sexy Anamaria Prodan de pe
planeta banilor (sau de pe trei continente) are lansare de carte la Diverta, despre
viața cântăreței Ionela Prodan. ”Am început pe scandal”, își explică succesul
autoarea cărții de succes, despre care cititorul Capatos are de zis că-i „frumoasă
în toată lumea” și„îngrozitor de deșteaptă”.Așadar, îngrozitor capătă conotație
superlativă. Așa o fi ,de vreme ce madame Prodan lua 2500 de euro de la Mihai
Morar. Mă rog la Doamne- Doamne ca USR (2600 de membri) să mai aibă un
filtru de admitere. Spun sociologii că am avea un condeier (cu carnet și cotizație
la zi) pe 7700 capete de locuitori. Și dacă la Cotroceni e nevoie de ADN Barnea,
mă tem că sigla Uniunii Scriitorilor, USR, va intra în umbră, cu filiale cu tot.
Fără umor ca Hunor rămân după ce citesc pe adevărul.ro ideile publicației
Bored Panda, pentru înnoirea limbii, neînțelegând prea bine dacă George-Andrei
Cristescu le aprobă sau nu. Fără îndoială,G eorgică Pruteanu n-ar fi făcut-o. Ni se
propune bedgasm ,plăcerea de a te întinde pe pat când s-a încheiat o zi obositoare,
după ce ți-ai aruncat hainele pe chairdrob, în loc să le pui în dulap.Și dacă nu poți
adormi, îți oferi un masturdating, adicătelea un date cu tine singur, ca să te duci
la cinema sau la vreun KFC.Acolo faci nonversație ( pălăvăgreală) cu o individă
pe care ai epifalipsa (idee stupidă, pe care momentan o vezi grozavă) de a o invita
într-un restaurant de lux, ca, din una-n alta, să se ajungă la sexcident. Dar partida
de sex accidental nu se întâmplă, rămâi cu cardul gol și-ți propui să nu mai fii
erorist niciodată și să eviți orice epifalipsă.Deziluminatoare, de vreme ce te
prostește, în loc să te învețe ceva bun.
Ce să mai zic altceva pre înțeles decât : Toate vin și toate trec/ Înainte,
Gutenberg!

N.B. Nu, vreau să închei acest text altfel : cu un citat din Acad. Ioan –Aurel Pop, pe care
l-a decupat, pentru „Banchetul”,nr. 43-44-45(iulie, august, septembrie), 2019, revista din
Petroșani, Mihaela Aionesei: „Românii au dăinuit până acum, fiindcă și-au apărat mai
mult limba decât viața.” După un drum în Ucraina, unde româna e Cenușăreasa, iar copiii
nu mai pot studia în limba lor, conform noii legi anticonstituționale a Învățământului,
Mihaela Aionesei bine știe și spune că mulți dintre românii de acolo „vor duce lupta
pentru menținerea identității naționale și cel mai important demers în acest sens este
apărarea limbii materne, fără de care este aproape imposibil să dăinuiești.” S-o păstrăm
curată, cum a dorit-o și preotul basarabean Alexei Mateevici, poetul martir: „Limba
noastră i-o comoară....”

51
Eseu

Lisabona după Pessoa

un eseu de Emil Nicolae

În urmă cu aproximativ un deceniu, preocupat fiind de tema


”sfâșitului literaturii” (devenită obsesivă și îngrijorătoare), am ajuns și la
cartea lui William Marx, amenințător intitulată L’Adieu à la littérature.
Histoire d’une dévalorisation, XVIIIe – XXe siècle, Les editions de
Minuit, Paris, 2005; ed. rom. 2008). Acolo, printre alte lucruri de luat în
seamă, autorul face o legătură surprinzătoare între cutremurul devastator
din 1755, care pusese la pământ o mare parte a orașului Lisabona și
începutul declinului literaturii, în formatul ei originar și exemplar. Teza e
simplă, ne avertizează autorul: ”între secolele XVIII și XX a avut loc în
Europa o transformare radicală a literaturii; forma, ideea, funcția, misiunea
ei, totul a fost modificat...”. Punctul de plecare l-a constituit dramaticul
”Poème sur le désastre de Lisabonne” al lui Voltaire (234 de versuri!), cu
un succes fulminant pe continent, după publicarea din 1756 și a edițiilor
următoare. Totodată, însă, fenomenul a intrat într-un derapaj care-l
determină pe W. Marx să constate: ”veștile care au ajuns din Portugalia au
bulversat întreaga Europă, printr-un șoc care n-a fost doar emoțional, ci și
intelectual. Având o intensitate fără echivalent până atunci, ar fi prea puțin
spus că seismul din Lisabona a fost și un cutremur al spiritelor, dincolo de
Peninsula Iberică. A pus la încercare toate concepțiile despre lume care
erau pe atunci în vigoare.” Și, mai departe, consecința din (prin) literatură:
”Estetica sublimului autoriza toate excesele /.../ Departe de a fi redusă la
tăcere sub efectul grozăviei, ea (poezia) nu avea nici o reticență să prezinte
dezastrul însuși ca pe un eveniment poetic /.../ Acestea erau puterile
poeziei, care nu se mai mulțumea să reproducă realul în totalitate; acum
realul se conforma poeziei. Literatura devenise chiar un model al lumii, pe
care o conținea sub formă figurată. Realitatea s-a redus într-atât încât nu
mai era decât pretextul poeziei. Astfel că acel cutremur din Lisabona,
departe de a interzice literatura (cf. aserțiunii ulterioare a lui Wittgenstein:
”Despre ce nu putem vorbi trebuie să tăcem.”; dar și cf. completării lui

52
Conta nr. 34 (iarna)

Adorno: ”A mai scrie poezie după Auschwitz este o barbarie...” – n.m.), a


avut parte de soarta oricărui loc comun: a devenit un simplu clișeu și, ca
atare, s-a pretat la parodie.” Și concluzia eseului (în ”Epilog”): ”între
secolele XVIII și XIX, importanța acordată literaturii a crescut în mod
exagerat: aceasta a fost religia literaturii; în mijlocul secolului XIX,
împinsă de disprețul ei față de o societate care o așează deasupra tuturor,
literatura a provocat ruptura care s-a închis în cultul formei: a fost timpul
<artei pentru artă>; începând cu
sfârșitul secolului XIX, suferind
de situația marginală în care erau
plasați, scriitorii au început să-și
denigreze arta: acesta a fost un
rămas-bun transmis literaturii.”
Iată un punct de vedere
greu de digerat! Cu atât mai mult
cu cât eu mă urcasem în avion
avându-l în minte pe Fernando
Pessoa, cu (aproape) tot ce scrisese despre Lisabona și cu însemnătatea lui
pentru poezia / literatura modernă. Așadar, chiar la ”locul faptei”, unde W.
Marx identifica pretextul declinului, se năștea, peste secole, și își clădea
opera unul dintre cei mai importanți scriitori ai modernității. Iar aici ar fi
de discutat, separat, procesul prin care Fernando Pessoa a devenit un
”scriitor postum”, respectiv modul în care el a fost asimilat și celebrat abia
de prin anii 80 ai secolului trecut, deși murise în 1935; și, de asemenea, ar
fi de răspuns la o întrebare: nu cumva el a fost ”descoperit” de nevoie – ca
un punct de sprijin salvator, tocmai când literatura / literații resimțea(u)
declinul anunțat de W. Marx? În orice caz, am recenzat la o primă
”strigare” câteva zeci de cărți și autori (dintre sute, probabil) care folosesc
Lisabona ca spațiu al desfășurării epice. Exemple contemporane:
Amintește-ți de Lisabona (Olivier Frébourg), Lisabona din inimă
(Guillaume Le Blanc), Trenul de noapte spre Lisabona (Pascal Mercier),
Incendiul din Chiado (François Vallejo), Întoarcerea la Lisabona (Max
Alhau), Trecători prin Lisabona (Philippe Besson), Requiem și Pereira
pretinde (Antonio Tabucchi), Cimitirul pianelor (José Luis Peixoto),
Amanții de pe Tejo (Joseph Kessel), Viii, morții și marinarii (Danielle
Robert-Guédon), În ritmul revărsării (Patrick Lowie), Ultimul cabalist
din Lisabona (Richard Zimler), Electrico W (Hervé Le Tellier), Pentru tot
aurul Braziliei (Jean-Paul Delfino), Aceste cuvinte de neuitat (Maria
Judite de Carvalho), Condorul (Stig Holmas), Predică la pești (Patrice
Lessard), Amanții din Alfama (Sergio Kokis), Lucruri imposibile (Arnaud
53
Eseu

Cathrine), Noapte rebelă (Robert Eymeri), Întoarcerea caravelelor


(Antonio Lobo Antunes), Arta de a muri departe (Mário de Carvalho),
Frontiera (poem, Pascal Quignard), Tovărășia umbrelor (Robert Wilson),
Diavolul înaintează mereu în linie dreaptă (Eric Pessan), Istoria
asediului Lisabonei și Anul morții lui Ricardo Reis (José Saramago) etc.
Misterul care rămâne de deslușit: cât a contribuit Fernando Pessoa pentru
alegerea locului și cât resursele particulare ale locului?; sau, altfel
formulat: în ce măsură poetul este Lisabona ori invers?; sau, despre
literatură fiind vorba: ce mecanisme secrete ale memoriei au transformat
simbolistica dezastrului într-un triumf și cum a devenit durerea din
”spiritul locului” (”Fado” înseamnă destin, dar și pedeapsă, în limba
portugheză) o atracție cathartică? Oricum, Teresa Rita Lopes, exegeta
operei lui Fernando Pessoa, scria că pentru poet ”Lisabona, înainte de a fi
un oraș, era toată patria sa concentrată / condensată acolo”.
Înainte cu câteva zile de plecare, un prieten mi-a spus: ”Fii atent la
aterizare, pentru că aeroportul Portela e singurul din Europa situat în
mijlocul orașului și vei avea ocazia să vezi Lisabona de sus...”
Avertismentul s-a dovedit corect, numai că peste câteva zile am avut o altă
supriză. În librăria Muzeului Calouste Gulbenkian (un impresionant
complex cultural – pavilioane expoziționale moderne, grădini cu statui și
lacuri etc. – inaugurat în 1969 și amplasat între blocurile de locuințe din
centrul unui cartier al orașului) am descoperit prima ediție (1992, bilingvă:
engleză și portugheză) a unei opere de Fernando Pessoa care i-a uimit și pe
cercetători când au dat de ea
printre cele 27.543 de file
manuscrise rămase de la poet.
Este vorba despre un ghid al
capitalei portugheze intitulat
Lisabona – ce trebuie să vadă
turistul / Lisboa – What the
tourist should see (scris direct
în engleză, probabil prin 1925,
parte dintr-un proiect mai larg,
”Totul despre Portugalia”, din
care numai acest capitol și un
fragment despre Sintra au fost
realizate). Și, la sfârșitul
primului paragraf, am citit:
”the vast irregular and many-
coloured mass of houses that constitute Lisbon”, sau ”a vasta, irregular e
54
Conta nr. 34 (iarna)

multicolorida massa de casas que constitui Lisboa”. Adică: ”VASTA,


NEREGULATA ȘI MULTICOLORA MASSĂ DE CASE CARE
FORMEAZĂ LISABONA”! Doar că Fernando Pessoa nu admirase
”massa de case” din avion, ci de la înălțimea celor ”șapte coline” pe care e
așezată capitala...
Aceeași perspectivă, dar de pe malul fluviului Tejo, o avusese și
Gabriel del Barco, în anul 1700, când a compus celebra ”Mare panorană a
Lisabonei” (în tehnica ”azulejo”, faianță bleu pe alb, 115 x 2247 cm),
devenită singura sursă documentară asupra imaginii orașului dinaintea
cutremurului din 1755. Fernando Pessoa, conform ghidului menționat mai
sus, o văzuse în Museu Nacional de Arte Antiga (fondat în 1884 și instalat
atunci în Palácio das Janelas Verdes / Palatul cu Ferestre Verzi),
consemnând-o în treacăt: ”Chiar la intrare, se poate vedea un enorm panou
în azulejos reprezentând Lisabona în secolul XVII, adica așa cum era
înaintea teribilului cutremur din 1755.” Eu am găsit-o transferată și
montată în Museu Nacional do Azulejo, deschis în 1970 la Biserica Madre
de Deus, monument datând din 1509. Totuși, în pofida laconismului
respectivei notații, e limpede că reprezentarea ”massei de case”
(monocoloră în original) i-a rămas poetului în memorie.
De fapt, nu am intenționat să fac o ”verificare” la fața locului a
ghidului propus de Fernando Pessoa din mai multe motive, ușor de înțeles:
1. cartea cu pricina mi-am procurat-o la câteva zile după ce am început
sejurul acolo și nu-mi mai rămânea timp s-o ”parcurg” la pas (poetul
propunea o plimbare cu automobilul); 2. demersul ar fi oricum o naivitate,
câtă vreme Lisabona și-a schimbat destul de mult înfățișarea din 1925
încoace; 3. relația cu orașul vizitat diferă de la o persoană la alta în funcție
de afecte, referențial și interese, de unde rezultă diferențele de percepție și
de semnificare a detaliilor. Însă – precum în cazurile unor J.W. Goethe la
Weimar, F. Kafka la Praga sau J. Joyce la Dublin – nu poți face abstracție,
ca scriitor, de emblemele scriitoricești puse pe un loc sau altul. Iar
Lisabona e practic ”ocupată” de urmele lui Fernando Pessoa (efectul este
de feedback, desigur, după succesul operei sale): binecunoscuta siluetă cu
pălărie lipită pe firme, vitrine, căni, insigne, brelocuri, ”magneți” etc.;
numele poetului conferit unor străzi, piețe, așezăminte culturale sau
băuturi (se știe că Pessoa a decedat prematur, la 47 de ani, în urma unei
colici hepatice produse pe fond de alcoolism); chipul poetului fixat în
portrete ridicate pe simezele muzeelor și statui amplasate în locurile
preferate (v. bronzul creat de Lagoa Henriques în 1988, de pe terasa
cafenelei ”A Brasileira”, în Chiado, asaltat și fotografiat zilnic de turiști);
nu mai spun de versurile transcrise pe ziduri, afișe, bannere ș.a.m.d.
55
Eseu

Asta te obligă la
explicații și la identificarea
”surselor”. Și constați, pe firul
biografic parcurs îndărăt, că
Fernando Pessoa a fost el
însuși un fel de ”flâneur” prin
Lisabona. După ce s-a întors
din Durban (Africa de Sud,
unde a trăit cu familia între
1896-1905), s-a instalat
definitiv în Lisabona și a
locuit pe: Rua de Bela Vista, Largo do Carmo, Rua Passos Manuel, Rua
Pascoal de Melo, Rua Dona Estefânia, Rua Antero de Quental, Rua
Almirante Barroso, Rua Cidade, Rua Bernardim Ribeiro, Rua Santo
António dos Capuchos, Rua Coelho da Rocha, Avenida Gomes Pereira,
terminându-și periplul pe Rua Luz Soriano (unde se afla spitalul Saint-
Louis-des-Français). Câteva dintre aceste ”popasuri” sunt marcate cu plăci
comemorative, deși decorul s-a modificat între timp. Dar importantă e
atmosfera pe care poetul a absorbit-o în opera sa, în poeme și în proză
(parțial și în ghidul descoperit postum, pentru că acesta vizează în special
”monumentele”). De pildă, sub masca heteronimului ”Bernardo Soares”
(unul dintre cele 72 de heteronime ca i-au fost identificate până acum), el
nota: ”Duc cu mine pe aceste străzi, până la căderea nopții, senzația unei
vieți care le seamănă. Străzile sunt inundate, pe timpul zilei, de o forfotă
lipsită de orice semnificație; iar pe timpul nopții sunt pline de absența
oricărei forfote, ceea ce iarăși nu înseamnă nimic. Eu, pe timpul zilei, sunt
nul, dar pe timpul nopții sunt eu. Nu există deosebiri între străzile din
preajma portului și mine, doar că ele sunt străzi iar eu suflet, și s-ar putea
ca diferența să fie neglijabilă, față de ceea ce constituie esența lucrurilor.
Există un destin identic, fiindcă abstract, pentru oameni și lucruri – o
desemnare la fel de indiferentă în algebra misterului...” (cf. Livro do
Desassossego, 1982 / Cartea neliniștirii, ed. rom. 2000, trad. Dinu
Flămând). Iată o fărâmă din ceea ce se poate ascunde în lăuntrul ”massei
de case”!
Pe de altă parte, după atâta uzură fizică și sufletească impusă de
frecventa schimbare a domiciliilor (consecință sau elogiu al
”provizoriului”?), nu e de mirare că ”moștenirea” memorialistică lăsată de
Fernando Pessoa se compune din numai cinci piese (fie ele și esențiale): o
”comodă”, mașina de scris, ochelarii, carnetul de note și lada pentru
manuscrise... Ele se află azi în camera poetului, reconstituită (împreună cu
56
Conta nr. 34 (iarna)

alte accesorii din epocă) în Casa Fernando Pessoa de pe Rua Coelho da


Rocha nr. 16, deschisă în 1993 (se
spune că și fațada clădirii – pe
care au fost transcrise fragmente
din poeme – ar fi originală). Nu e
o ”casă memorială” în sensul
comun al expresiei, ci mai degrabă
un ”performance” muzeografic
menit să conserve / transmită
”spiritul Pessoa”: reproduceri de
manuscrise (inclusiv zodiacurile
unor heteronimi celebri – Alberto
Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de
Campos – alcătuite de poet),
tablouri (portretul pe care i l-a
făcut prietenul José de Almada
Negreiros în 1954), jocuri de
umbre animate, auditorium, sală
de studiu și ateliere de compoziție
pentru elevi. Și, bineînțeles,
biblioteca, unde se află și o
secțiune cu cele 1200 de volume
care au aparținut scriitorului. La
cafeneaua din curtea interioară,
sorbind un ”espresso”, te poți
întreba de ce tocmai aici se înnoadă toate cărările pessoa-ne ale Lisabonei?
Asta din moment ce, în cartierul Belem, există impresionanta
Mosteiro dos Jerónimos / Mănăstirea Ieronimilor, care găzduiește acum
(de la centenarul nașterii din 1988) mormântul lui Fernando Pessoa (după
ce, inițial, poetul fusese înhumat în Cemitério dos Prazeres / Cimitirul
Plăcerilor). Cu mult înainte de a ști că aici îi vor ajunge rămășițele, el
descria mănăstirea astfel (tot în ghidul citat anterior): ”O vizită la
Jerónimos nu se poate face decât foarte lent, dacă vrei să profiți din plin.
Nenumăratele frumuseți pe care le conservă aceste locuri trebuie să fie
studiate cu grijă, în cele mai mici detalii, imaginile, mormintele, coloanele,
dulapurile, mai ales cele din transept, care nu sunt susținute de nici un
stâlp, picturile, inima de unde poate fi văzut aproape tot interiorul bisericii,
capela care e una dintre cele mai frumoase din lume, locul rezervat
mormintelor lui Alexandre Herculano și Guerra Junqueiro, marele poet...”

57
Eseu

Acolo e înhumat și Camões. O descriere actualizată nu poate omite


mormântul lui Fernando Pessoa.
Dar, motivația fundamentală a legăturii lui Fernando Pessoa cu
Lisabona o vom găsi abia la capătul cel mai îndepărtat al biografiei
poetului și anume într-o traumă: plecarea la Durban, după a doua căsătorie
a mamei sale cu João Miguel Rosa, numit consul acolo. Mărturia dislocării
afective o găsim în poemul Lisbon Revisited (1926), încredințat
heteronimului ”Álvaro de Campos”, care scria:
”Te revăd,
Oraș al copilăriei mele înspăimântător pierdute...
Oraș vesel și trist, vin din nou să visez...
Eu? Dar mai sunt eu oare același care aici a trăit, aici s-a întors,
Și aici a revenit
Și aici din nou a început să se întoarcă?”
(cf. ed. rom. 2011; trad. Dinu Flămând)

E semnificativ faptul că, dacă în varianta din 1924 al doilea vers


era ”Oraș al copilăriei mele trecute”, la finisarea din 1926 el va deveni
”Oraș al copilăriei mele pierdute”.
Așadar, luarea în posesie a Lisabonei nu a fost decât o încercare a
regăsirii de sine (criza identitară e reflectată de mulțimea heteronimilor)
prin recuperarea copilăriei. Iar poetul a plecat din lumea asta nefiind
convins că a reușit. Cu toate că, astăzi, locuitorii capitalei portugheze îți
vor răspunde la întrebări în oricare dintre limbile pe care le-a folosit
Fernando Pessoa în opera sa: engleză, portugheză sau franceză...

58
Conta nr. 34 (iarna)

Proză de
Bică N.
Căciuleanu

Jurnalul dictando
Romanț deasuprarealist

(cuprinzând o selecție din jurnalul cu vinișoarele


capilare umflate de-atâta presiune, un fel de labirint al inteligenței prin
care curg cuvintele, ca un sânge albastru, roșu, uneori negru de grafit, de
antracit, de huilă, care-mi face legătura cu lumea, aflată în haos
permanent, din care nu se poate fugi)

CAPITOLUL 11
3 PAMFLETE și niscaiva povești oare?

1. Punctul mort şi capătul viu


Se schimbă vremurile, ca vremea. Simt nevoia să respir adânc și să-
mi frec urechile, ca să bag sânge-n instalație. Sunt într-un tramvai numit
dorință. Cred c-am intrat în punctul meu mort de-a binelea. În aglomerația
de mașini, troleibuze, autobuze, tramvaie staționate în intersecție, tocmai
mi-am făcut propria cărare, care se șterge în urma mea întortocheată, până
ce am ajuns ispășit pe celălalt trotuar. Nimeni n-a avut curajul să mă
urmeze! Le-am dat dreptate. Oricum, trotuarul e un șanț aproape înghețat,
o groapă mare plină cu puncte negre în continuă mișcare. Claxoanele, care
59
Epic

țipau speriate, răgușiseră. Ninsoarea de carbon care le-a acoperit,


înecându-le, e de vină. Strada s-a transformat într-un fluviu înghețat. Ca
sloiuri dezordonate, erau mașinile care mai scoteau un pic de fum amorțit
de somn. Ca să treci strada trebuia să escaladezi sloiurile. Ei, și ce-i cu
asta? Era periculos și nu mai avea niciun rost. Unde mai pui că, dac-ai fi
pășit pe marginea lor, aveai toate șansele să aluneci sub ele, ca un prost, de
unde nimeni nu s-ar fi încumetat să te salveze. Nici măcar eu. Poate, doar,
primăvara. Prima vară era încă prea departe. Știam că fiecare dintre noi
avea cel puțin o vară în familie și căutam, așadar, în memorie, cu
febrilitate, care era prima noastră vară. Am hotărât împreună cu ceilalți
temerari rămași pe trotuarul celălalt, că nimic altceva nu era de făcut decât
s-așteptăm, cu răbdare, această primă vară, a mea, a ta, a lui, a tuturor,.
Când va veni. Dacă va veni. Se țipa de pe un trotuar spre celălalt trotuar:
Oare știe că suntem aici? Vom supraviețui până atunci? S-o chemăm la
telefon! Să vină să ne dezghețe! Ce număr are? Cu ghiocei, cu toporași, cu
mărțișoare, oricât de târziu ar veni, chiar și cu cireșe la urechi, să vină să
ne salveze! Ce frumoasă e așteptarea! Printre noi, umbla un sentiment de
bucurie care, cuprinzându-ne de subțiori, ne sălta pe călcâie și ne gâdila
pe-acolo. Dintr-o dată devenisem o lume veselă, veselă, care prinsese glas.
Numai să vină odată! N-are telefon. Să vină cu trenul! Făceam haz de
necaz! Exista o gară pe undeva, pe-aproape, dar nu se mai vedea. Liniile
nici atât. Nici măcar un macaz. Calea ferată, strada și casele care mi-au
intrat încă din copilărie în ochi, în inimă, iată, mi-au ieșit pe cuvinte printre
buze, prin degete, printre amintiri, printr-o buclă măiastră făcută iscusit,
precum i se-ntâmplă peștelui care înghite nada cu tot cu cârlig pe care
pescarul il scoate din gură și-l aruncă-n râul din care l-a pescuit. Până și
copacii dispăruseră în pădure. Într-o pădure care nu se vedea. Unde-i gara?
De fapt, am constatat că nimic nu se mai vedea. Nici stâlpii cu sârmele lor
de curent. Nici casele.
Ah, casele în care... Mi-ar trebui mii de pagini să vorbesc despre
ceea ce fac miliardele de locuitori de pe planetă în casele lor, mii de pagini
care s-au scris deja și care mi-au intrat în cap. În definitiv, ne repetăm, ne
imităm unii pe alții în gesturi, în fapte, în toate actele vieții, fiindcă, în
principiu, folosim aceleași tipuri de unelte, aceleași relații, doar peisajele
sunt schimbate, și spectacolul. Scena rămâne aceeași. De exemplu, el, un
mândru fante, nu mai urcă dealul din secolul al XV-lea încotoșmănat în
armura de-argint de-a-ncălare, ci, în frac, cu melon și baston, urcă pe
treptele care duc, în secolul al XVII-lea, la iatac, sau, în costum englezesc,
cu liftul, la etajul 40 unde se află, în secolul al XX-lea, apartamentul lor,
pe când, în avantaj sunt gospodinele din secolul al XXI-lea, blonde,
60
Conta nr. 34 (iarna)

brunete, roșcate, șatene, tinere, ori nu, pregătind în bucătăriile lor


decorative, modulate, cu sertare care se pot transforma, printr-o simplă
mișcare, în trepte către nemurire, garniturile pentru friptura la tavă cu care
să-și întâmpine soții, prietenii, amanții, care tocmai își parchează mașina și
caii putere-n garaj, cu toții conduși de mai multe motive, umflate artificios
sau nu, dar în orice caz, soiuri insațiabile de foame care se vor fi potolit pe
rând, inimile să le țină minte, în vreme ce un avion survolează cartierul
trecând prin mirosul fripturilor, trăgând după el un fir alb de aer, de foc, de
apă, de pământ, o coardă vocală bâzâind, pe care agață și înșiră ochii
curioși ai copiilor de pe terenul de joacă dintre blocuri, în strigătele lor A-
vi-on Cu mo-tor! Ia-mă și pe mi-ne-n zbor!, pierzându-se în bărbile albe
ale norilor speriat la culme, și ochii copiilor cad, ca păsărelele ochite cu
praștia, reîntorși pe nisipul galben, reînodând joaca lor. Da. cam așa.
Am să vorbesc despre casele acestea, ca despre niște dinți ieșiți în
gingia străzii, unul mai lung zgârâind cerul gurii, ca un zgârâie nori cu
apartamente în care unii, de pildă, citesc o carte, sau vizioneză, la o cafea
și la o țigară, știrile dimineții; case, ca un șir de dinți cu pereți albi,
smălțuiți, vindecându-te de pofte de care și eu m-am lepădat; iată și casa,
ca un dinte mai scurt, înfipt adânc în iarba pământului, în albul zăpezii, în
gingia străzii, din care ies la prânz copiii împânzind străzile în drum spre
domiciliile lor, este un alt exemplu; unde lipsește un dinte se-ntinde un
teren cu iarbă; unde sunt terenuri cu iarbă, există și spații de joacă printre
dinți; urmează apoi o altă casă, ca un dinte mai lat un pic, cu roboți asistați
de ingineri și tehnicieni pricepuți; și o alta, ca un canin ascuțit, cu o cruce
deasupra, vindecându-te de suferințe de care scapi murind, fiindcă te naști,
copilărești fără griji și, dintr-odată, adolescent fiind, moare-un bunic, afli
că ești muritor, că nu te poți salva nicicum și că trebuie să te obișnuiești cu
gândul ăsta. De ce acest „trebuie să te obișnuiești”?, te-ntrebi, și nu-ți
rămâne altceva de făcut decât să faci ceva ca oamenii, să inventezi urme,
să construiești o casă, să plantezi un pom, să scrii o carte, să faci copii.
Mda, cam așa!
Dinții aceștia, cu care strada mușca din cer, uneori, nu mai sunt. Au
căzut? Au fost dinți de lapte? Îmi amintesc că-n zilele în care cerul cobora
peste oraș, înfierbântându-l, strada, intrată-n călduri, cu iz de gudron,
benzină, motorină, uleiuri arse, și altele, își înfigea dinții-n el, până la
sânge, de se-mpurpurau ferestrele în amurg. Apoi, în diminețile spălate de
sânge, oglinzile ferestrelor străluceau, ca argintul viu. Amintiri care nu mai
sunt. Ca și cum toate cele despre care-am povestit pân-acum au fost
desenate pe hârtie care, treptat, treptat, a fost ștearsă de o radieră de copil
cu nasul pe sus, lăsând coala goală, albă, albă. Din fericire, un punct pe
61
Epic

foaia albă tot a mai rămas: un punct mort în papuci. Neșters. E-adevărat.
Dar, vorba unui strămoș: Punct și de la capăt!
În definitiv, exista un punct și capătul său. Am tras de concluzie și
concluzia s-a deșteptat. Când există un punct mort și-un capăt viu de care
s-apuci, totul poate reînvia.
Până la urmă, cineva s-o pricepe să deseneze o altă lume!

SOARELE DIN COLIVIE


Amiază. Aș vrea s-ajung într-un loc din uni-vers în care să nu am
altceva de făcut decât să car soarele-n spinare, de dimineața până seara,
mănunchiuri de raze, ca snopii de grâne, măcinate în munți de pulberi albe,
albastre, gălbui, după care s-ar ascunde soarele, pe care să le-arăt
oamenilor și ei să mi le cumpere, să-mi asigur, astfel, un trai îmbelșugat
pentru a citi, a scrie, a mă perfecționa. Mă cheamă gândul, pasărea mea de
pradă care și-a făcut cuibul în mine. Îmi țin respirația să-l aud mai bine. E
atât de aproape de marginea uitării încât îi aud răsuflarea întretăiată și
zgomotul pașilor, zgomotul lor pe scări, scântei pe coridoarele
întortocheate ale creierului – stăpânul megaversului! Ochii săi strălucesc,
ca două idei. Îl urmez. Deschid colivia. Intru în vis retrăind amintiri.

AMINTIRI DE PE PĂMÂNT
Era liniște peste tot. O liniște apăsătoare presa întunericul lipindu-l
de podea, îmi apăsa pe creier, pe gândire, pătrunzându-mi în urechi și
înfundându-le. Apăsa scaunul, perforând covorul moale și înțepenindu-l în
cele patru găuri. Apăsa masa, imobilizându-i picioarele în cruciș, apăsa
peste pleoape, acoperindu-le cu plumb, apăsa așternutul cu care eram
învelit, ca un vierme-ntr-o gogoașă albă. Cu greu, am deschis un ochi.
Primul ochi. Întuneric. Îl deschid, cu efort considerabil, cu ajutorul
primului ochi, și pe celălalt. Beznă deasă. Buzele-mi zâmbesc pe-
ntunericul gol. Am spart gogoașa și am scos capul prin spărtura făcută,
ajutându-mă cu brațele, exact ca un pui. M-am ridicat, în sfârșit, în liniștea
scoasă cu degetul mic din urechi și aruncată sub pat, acolo unde m-aștepta
printre timp golul, satisfăcut că aseară reușisem să-nchid ermetic
întunericul în camera mea cu două uși și o fereastră, toate etanșe. Am sărit
în picioare, ca pe arcuri. Mă balansam. Am așteptat să-mi treacă balansul.
M-am apropiat, ocolind patul cu pași mici, de ușa care dădea în odaia
alăturată. Ușa. O căutai, pipăindu-i clanța. Clanța se lăsă pipăită. Am
62
Conta nr. 34 (iarna)

apăsat-o încet, să nu geamă, să nu țipe, să nu schiaune, de parcă m-aș fi


temut să nu trezesc pe careva din somn. De fapt, eu mă temeam să nu
sperii întunericul gol și bezna. De data asta, clanța m-a ascultat. Și ușa.
Am Crăpat ușa cu atenție și mi-am lipit primul ochi de crăpătura pe care o
mai căscai un pic, ca să văd ce-i-năuntru. Chiar atunci, bezna se furișă pe
lângă mine, și, intrând în odaie, se întinse de jos în sus, în lung și-n lat,
acoperindu-i goliciunea. Privirea primului ochi pătrunse și ea în odaie,
imediat după beznă, dar nu putu desluși nimic. Unul din brațele mele
deschise ușa-n lături pentru ca eu să pot pătrunde-n odaie cu tot trupul meu
gol. Oricum nu mă vedea nimeni. Am constatat cu surprindere că în
camera mea domnește în continuare întunericul gol, în timp ce în odaie
era bezna. Trecui peste amănuntul acesta. Din câte știam, și nu greșeam,
odaia trebuia să fie goală. Mai știam că îmi plăcea bezna. Chiar o iubeam.
Îmi plăcea să fac dragoste când era bezna totală. Dar, în odaie nu trebuia
totuși să se afle bezna. Goală înseamnă goală, fără nimic altceva, fără
beznă, așa cum eram și eu, fără niciun fel de textilă: gol. Cum era și
întunericul. Chiar dacă bezna nu-i o textilă cu care să se acopere odaia, ci
cu totul altceva, ea era acolo. De ce s-ar rușina odaia? Eram contrariat de-a
binelea. Se putea spune că bezna popula liniștea ocupând odaia, sau că în
odaie era liniște beznă. Deci nu eram singur. Am blestemat, în gând,
gândurile înecate-n bezna liniștii și logicii goale și fără de sens. După asta,
m-am mișcat înspre dreapta, cum se mișcă un tanc pe șenile, către un colț
al odăii și, brusc înaintea mea dădui peste un obstacol, un obiect mare și lat
de care picioarele mele goale s-au împiedicat. N-am simțit nicio durere în
degete. M-am oprit și am scos capul prin turelă. Văzui un pat pe care erau
așezate, claie peste grămadă, haine îmblănite pe care mâinile mele, fără o
comandă anume, le-nghesuiau într-o valiză și-ntr-o geantă de voiaj. Când
întorc, cu tot cu cap, primul ochi către camera mea, am deosebit o mulțime
de muncitori, tineri și tinere, care mă așteptau pe peronul gării fără linii și
fără tren, dar cu o sumedenie de strunguri, freze și raboteze, așezate
ordonat, în șir indian, pe traverse. Atunci, am reușit să-nchid ochiul al
doilea, ochiul al doilea îl închise pe primul și totul dispăru, de frica mea, în
beznă. În bezna textilă în care am deslușit o macara, ca o umbră. Am întins
brațul macaralei și am ridicat cu el un tom, tocmai când îmi închideam
gura uscată și-nghițeam în sec. O uitasem deschisă. De când? întrebarea
asta care-mi stătea pe limbă, și ea uscată, mi-a măcinat amintirea. M-am
urcat în mașină și-am plecat după opt sute de ani, acolo unde se pitise
amintirea.

63
Epic

2. După opt sute de ani


Îmi amintesc că am ajuns într-o capitală de la capătul uni-versului,
așezată sub un soare de diamant torid, mi-ar fi plăcut să fie așezată la
umbra de cărbune a creionului meu și să spun că umbra era peste tot
aceeași, lungă și verde, ca urma creionului meu, dar nu era așa. După o
călătorie de opt sute de ani, trecând cu mașina prin preajma câtorva
conglomerate urbane din beton, sticlă și oțel special care, în treacăt fie
spus, se hrănesc cu oameni vii, cu animale de companie și păsărelele din
colivii, trecând, deci, cu mașina, ca și cum mi-aș fi petrecut degetul pe
marginea paharului sau farfuriei s-ascult un anumit sunet, sunetul
paharului plin cu vin sau al farfuriei goale pe care chelnerul urmează s-o
umple cu ciorbă, am constatat că există ființe care nu cunosc decât trei
străzi: una pe care merg la serviciu și acasă, alta pe care se duc și se-ntorc
de la piață, și încă una pe care se plimbă. Dacă le-ntrebam, Unde este
strada X, primeam un răspuns de genul: Nu știu, n-am fost niciodată în
partea aceea!
Tot așa, am constatat că există ființe, care își spun oameni, pentru
ora șapte, cum sunt muncitorii, pentru ora opt, de exemplu, elevii și
studenții, pentru ora nouă, să-i numim aici pe conțopiștii din birourile
naționale și multinaționale; pentru celelalte ore, există turiștii care se
plimbă prin umbra indigo cu iz de tăciune, căutând muzee, case
memoriale, restaurante, sau cine știe ce altceva anume, în timp ce, peste
tot, diplomele se cumpără, posturile se vând, dosarele se depun cusute, de
aceea construcțiile, de orice natură ar fi ele, se clatină și se prăbușesc,
politica o fac băieții deștepți, brutalitatea face legea, fiindcă așa se vede pe
partea aceasta de Pământ, unde ursul, câinele, pisica, găina, cocoșul, leul,
vulpea, intrate la apă, privite printre pleoape, învață limbi străine ca să-
noate în apa adâncă; după cum s-a aflat, potopul i-aproape: pic, pic, pic,
picături mici și dese, cheia marilor succese, cum e picătura chinezească. E
clar, ca bună ziua, că jocurile sunt făcute; nimic nu mai merge. Pe Pământ,
dacă nu știi să te vinzi, te vând alții.

UN UNI-VERS PENTRU TOȚI


Iată înc-o dovadă despre cum se manifestă deasuprarealismul cu
care mă mândresc și mă recomand, gravitând între stele și Pământ, când:
deasupra pământului se-nalță copacul semeț; deasupra semețului copac
stau mărturie florile ce-și desfac corolele cu care se mândrește copacul;
deasupra florilor, și deasupra tuturor, stă soarele arzând din iubire,
64
Conta nr. 34 (iarna)

iubindu-ne! Cu iubirea asta se mândresc toate făpturile. Și eu.


Deasemenea.
Simt roțile cum se ondulează pe terenul accidentat, de parc-ar călca
peste mine, alergând printre norii negri din care este alcătuită noaptea, și
zgomotul luptelor dintre ei, care-mi pătrunde-n urechi, până-n adâncul lor,
ascuțit ca o pâlnie, mă umple cu tremurul lor, cutremurul care nu mă lasă
nici să ațipesc măcar, nici să visez, ci doar să văd printre gene contururi.
Sunt în fața unei tinere făpturi care-și caută identitatea. Dar, și-o
caută atât de frumos, că mă face să cred că viitorul sună bine. Zice. Uite-o
pasăre. Nu e pasăre. E aripa vântului. Până să se nasc-o pasăre, vor mai
trece câteva zeci de mii de secunde din somnul tău. Secundele mi se par
ani, pân-o să mă nasc. Plecând de la enunțuri al căror adevăr e verificat,
așa cum se verifică o lamă de cuțit, ea experimentează, creând originale
aforisme după o logică aristotelică, pășind pe vârful lamei care-i face-o
tăietură fină în pielea degetului din care iese picătura de sânge: Concepție
fiind, ieși, născându-te. Ieșind, devii. Devenind, exiști. Existând, lași urme.
Lăsând urme, construiești amintiri. Amintirile vor vorbi despre tine. Cam
așa. Prin urmare, îi zic:
Sunt amintire.
Dorința care inventeză mâna.
Și mâna care desenează creionul.
Și vârful creionului care schițează-un pantof.
Și vârful pantofului, care în loc să strivească, să sfarme, să turtească
insectele care tocmai treceau pe acolo, a preferat să facă împrejurul lor un
cerc pe nisip, să le desemneze stăpânele cercului și a ale cerului de
deasupra lui, însemnând o nouă galaxie adăugată uni-versului, numită, de
pildă, Cercul Furnicilor, sau Regatul Gândăceilor, în care să se poată
înmulți, dar să nu poată ieși, închise dar libere în interiorul cercului, un loc
în care se poate cerși viața, în fine, galaxia în care-mi înfig pixul cu care
mâna desenase creionul care schițase pantoful, și am considerat că e bun
acest lucru pe care l-a făcut dorința mea, mâna mea și vârful creionului și
vârful pantofului, aplicația perfectă pentru ca mintea-mi să strălucească în
centrul galaxiei de nisip, mai mult decât o amintire, ilustrând, astfel, setea
de absolut, culoarul meu preferat pe care merg de la naștere.
Pân-aici s-ar putea să fie adevărată povestea, zice, numai că, în altă
ordine de idei, pe care ți-o propun, nu culoarul, ci culoarea mea preferată
este vezuviul, însemnând brunul-roșcat al planetei de pe care vin.
Culoarea mea este copacul, însemnând, uneori, soarele galben-
portocaliu, alteori, candelabrul verde cu picățele albe care se-nverzesc
protejându-și dragostea.
65
Epic

Dragostea? Ce frumos! Dragostea este culoarea universului nostru.


E culoarea luminii. Culoarea vieții. Habar n-am de ce-ți spun toate astea.
„Toate astea” a oprit conversația despre culori. Dac-ar fi continuat,
ar fi însemnat că trebuiam să fi fost căsătoriți. Dar nu. Abia ne
cunoscuserăm la această masă încărcată, plină cu electricitate și
magnetism, semințe pe care le despicam în gură, și, care au umplut
scrumiera de coji - culoarea meteoriților și asteroizilor, peste care sufla
vântul cosmic jucându-se cu ele, bâzâind, ca muștele, musculițele, și așa
mai departe. Atunci, am simțit inutilitatea nopții gri spre negru, adevărata
culoare a spațiului sideral în care stelele ard, ca niște felinare în jurul
cărora roiesc musculițe, fluturi, efemeride și altele, hrana vie a insațiabilei
mulțimi vide care nu cunoaște geometria, fiindcă n-are niciun sus și niciun
jos, o gură cu buze care sărută, înghite și consumă tot, fără discernământ,
inclusiv cuvinte în rime care nu puteau să lipsească din timpul infinit și
etern, stăpânul acestei materrii pe care noi o numim uni-vers.
Însă, există-n uni-vers spații degeaba între versuri, ca spațiul de la
mine pân`la tine, care trebuie umplute cu dragoste, fiindcă atâta timp cât
există dragoste, vor exista ecourile luminii multiplicate în ROGVAIV, fără
scântei, când fiecare-și alege, liber, peisajul, culoarea, umbra, sau pasajul
care-i place cel mai mult.

CARTEA UNI VERSULUI


Vreau să-ți vorbesc acum despre ceea ce numesc eu uni-vers.
Probabil o altă poveste în mai multe povești, în mai multe
istorioare.
Cred că bing-bang-bum-ul n-ar fi existat, dacă nu ar fi și nu ar trăi
încă în fiecare dintre noi. El este înmulțitorul, noi suntem deînmulțitul. La-
nceputul începuturilor, înmulțirea, prin simpla atingere în întunericul dens,
era la ordinea zilei. E-adevărat că, la-nceput, nu eram mulți. Ca să te fi
simțit atins de careva, se putea întâmpla o dată la un milion de ani. Asta
pentru că era loc suficient. Dar, trecând milioanele astea, sigur că ne-am
înmulțit. Ne-nmulțeam din curiozitate. Să vedem ce iese. Făceam copii.
Copii de copii. Ne copiam unul pe celălalt și retrăiam astfel copilăria.
Eram zeci și sute de milioane, dacă nu chiar mai mulți. Spațiul devenise
din ce în ce mai neîncăpător, așa că depășisem simpla atingere și ne-
nmulțeam prin contopire, ne topeam unul în altul de-atâta dragoste. Din
iubire. Da. Apăruse dragostea și iubirea, ca un efect al magnetismului, mai
corect spus, al legii atracției universale. Norocul nostru a fost când,
datorită legilor uni-versului și ale fizicii cuantice, tot acest angrenaj, o
66
Conta nr. 34 (iarna)

bombă cu ceas, a făcut bing-bang-bum și toată lumea, cu tot cu cuvinte, a


fugit care-ncotro, și fuge de-atunci fără oprire, din care motiv plauzibil,
acum este loc destul. Numai că e din ce în ce mai complicat, fiindcă uni-
versul respiră, se umflă și se dezumflă în ritmul respirației lui, inspiră și
expiră. E un spectacol la care asistăm neputincioși și pe care-l privim prin
telescoape și vedem că împrejurul globular, alb, se duce spre roșu tradus în
globule roșii, de unde țâșnește muzica sferelor pe care o auzim în căști și-i
vedem undele pe monitoare, Aceasta fiind viața la scară astronomică, în
timp ce soarele, cu toată suita de planete, călătorește, deocamdată fără
incidente, pe trotuarul numit de noi Calea Lactee, o pată de lapte întinsă pe
fața de masă din bucătărie pe care ești încredințat că o poți pipăi, atât de
aproape se află de ochii tăi, intrată-n ochi de-a binelea. De fapt, dac-ai fi
vrut s-o atingi cu limba ta plină cu cuvinte dulci, ai fi lins lentila
telescopului. Constatăm, astfel, că suntem pe calea cea bună. Avem
urechea lipită de inima uni-versului. Am auzit, sau ne-am închipuit, ori am
calculat, cum și când a făcut: tic, pe care l-am numit bing-bang-bum! Peste
vreun miliard de ani sau mai mult, așteptăm cu răbdare s-auzim: tac,
fiindcă, după un tic, urmează un tac, cum după o diastolă, urmează o
sistolă, neîndoios.
Acum, ne-nmulțim doar dacă ne place cel/cea cu care ne-ntâlnim,
dacă ne plac dotările din cap până-n picioare, dacă ne place ceea ce vedem,
ceea ce simțim, când se face proba simțurilor, dacă cunoaște triunghiul
isoscel, dreptunghic sau echilateral sau, dacă știe la ce ajută, chestii de-
astea, că dragostea, nu-i așa, trece și acum, cum ne trecea și-nainte de
bing-bang-bum, în diagonală, prin stomac. Iubirea e altceva. Acum,
spunem adio, că avem de unde; e semnul unei iubiri reci care arde inima
oaselor; e semnul neputinței; cum să mai poți merge mai departe? La-
nceput, nu se putea spune adio. Atracția era mult prea puternică. Unde mai
pui că eram doi într-unul. Abia la bing-bang-bum ne-am dezlipit. Din
vremea aceea s-a născut iubirea și tot de pe atunci o căutăm.
Mai trebuie să spun că, după etapa atingerilor, a urmat aceea a
lipelilor. Ne lipeam, dacă nu ne mânca pielea la atingere, dacă mirosul ei
era plăcut. Stăteam lipiți, dacă nu aveam niciunul dintre noi celulită, în trei
faze: sclipirea, cînd unul dintre noi sclipea de frumusețe, licurea de
fantezie, ca un licurici și atrăgea toate privirile; alipirea, când procesiunea
se continua cu mai mult de o conversație din care nu lipsea exclamația,
Aaaa, ce minunat/ă ești tu!; și, lipirea propriu zisă, când ne lipeam până se
forma un ciorchine, cum se vedeau cândva la autobuzele pline de
transpirație, supraaglomerate, îmbâcsite de felurite mirosuri, oamenii
călare pe scări, de-a-ncălare pe oameni, agățați unul de hainele altuia. Și
67
Epic

totuși, în ciuda aglomerației, ne găseam, ne vedeam, ne plăceam, ne


lipeam. Așa ne-am înmulțit. Suntem miliarde și miliarde. Și-acum, după
atâtea miliarde de ani, se mai folosește metoda lipelilor. Și-acum se fac
nenumărate lipeli. Nimeni nu stă să le numere.
Cine zice că numerele conduc uni-versul? Mai curând, aș zice,
cuvintele conduc uni-versul. Miraj de păsări migratoare îmbătate de soare,
în căutarea apei, hranei și femeii din vis, oglinda ta!
O femeie în care te vezi e ca o picătură de apă în arșiță. S-o bei, să-
ți potolească setea? Mai bine o admiri. Cel puțin așa mi se-ntâmpla mie
atunci. Ne-am alipit. Ce să mai literaturavura! Lată-n șolduri și ascuțită,
aproape, spre umeri, cu pielea fină, strălucitoare și netedă, ca aurul, ca
argintul, ca platina, când îmi cădea în palmă să-i simt greutatea și
mireasma ei, era ca o mireasă lepădându-și vălul: aaaaa!; cerneala ei
albastră, un râu cu iz de ambră ce-i curgea prin vene și gânduri, ajunsă-n
mâinile mele, pe hârtie, pe cuvinte, îmi venea s-o sorb. Dar, nu. Când
cuvintele ajungeau pe malul celălalt, era mai plăcut să-i urmăresc umbra și
evoluția ei sinusoidală. Și-atunci, n-aveam decât să fac un baraj. Admiram
o sirenă plutind pe frumusețe, pur și simplu, din frumusețe. Sclipea! Era
numai a mea când, dezvoltându-mi treptat, de la o zi la alta, simțul
proprietății, îi arătam că oglinda aburindă a apei îmi aparține. Se privea,
mă privea și înota în admirația mea până la capătul uni-versului și-napoi.
La sosire, ne-am lipit. Cam așa.
Încă de pe-atunci, Pământul hipnotizat de sete aștepta apa. Apa-l-
înghițea încet, încet, mai întâi un pinten, apoi un deget, până când din el
mai rămânea o limbă, până când dispărea cu totul, încet, precum își înghite
pitonul prada, încet până când din Pământ nu mai rămânea decât vântul și
pielea apei tremurătoare, plină de frică și de uimire, încrețindu-se, până
când tot ce rămânea era uni-versul erotic, anonim, neîntrerupt de virgule
sau puncte, eu și ea, frumos, metafizic, cuantic, dacă vrei, care ne-nvăța
cum ne-nvață și azi, cu lipsurile și cu bogăția, cu bogăția și lipsurile ei, cu
ceea ce nu se vedea, dar ne-am fi dorit să vedem. Iubirea!
Simțeam că ea se află acolo unde există și alunecarea în neant,
neant mai puternic decât noi, după zidul de apă, după zidul de aer, în
gâtlej, când înghițeam în sec, după ce gustam gustul inimii, gustul
ficatului, gustul fugii care ne suna în urechi, gustul iubirii care ne hrănea
visul, visul care era, ca un arc care îmi ținea capul în sus, un vis care
inventa viața acolo unde ea nu exista. Acolo, acolo era chiar lucrul pe care
ne puteam bizui aflat un pic mai la stânga, aproape de centrul uni-versului,
într-o curbă strâmtă, acolo unde era ea și cuvântul strălucea, sclipea-n
unde, în mii de umbre și tot atâtea ispite, acolo unde eu nu mai eram,
68
Conta nr. 34 (iarna)

fiindcă între mine și acolo trebuia să las un spațiu ca să pot scăpa


rezonabil. Un spațiu rezonabil. Și scăpam cum ar scăpa un iepure pitit în
cireș deoarece are ochii roșii, nevăzut, neauzit. Numai ea mă găsea,
îndrăgostită. Țin minte că-ntr-una din zilele acelui timp, m-a rugat:
Învață-mă și pe mine asta.
Urcă-te-n spinarea gândului tău. Într-o clipă vei fi unde gândești.
Uneori, trece mai mult, dar tot o clipă-nseamnă până la urmă. Apoi, trebuie
să ții seama de faptul că, dacă vrei să te gândești, pe tine însăți gândindu-
te, înseamnă că exiști. Când gândul tău trece de tine, nu mai exiști. Există
ceilalți. Există lumea. Există uni-versul. Atunci începi să cunoști. Devii
conștiință adunată din cunoaștere, din cunoștințele tale, îndeosebi. Nimic
altceva. Dacă vrei să mă contrazici, înseamnă că gândești. Dacă nu vrei,
înseamnă că ești de acord cu mine. Trebuie să știi că gândul merge mână-n
mână cu visul. Să nu te-ndoiești. Iubirea se-nvață numai în doi! Doar
cartea te face să gândești și să visezi.
Visul e animalul meu de companie așteptându-mă cuminte în
colivia lui așezată pe pernă. Pe noptieră m-așteaptă, întotdeauna, o carte.
Carte, deschide-te să-mi arăți comorile tale! Te văd! E un lucru atât de
minunat să te văd. E atât de binefăcător și de frumos să vezi. Te văd! Cât
de simplu sună și cât de multe acorduri stârnește! Chiar și fără cuvinte poți
să vezi și să rămâi mut de uimire. Te văd! Chiar se poate scrie! E pur și
simplu fantastic. Carte, deschide-te, să te văd, să te cunosc, să-ți cunosc
limba! Limba ta e magia care leagă lucrurile, fenomenele, simțurile, de
cuvintele tale. Vreau să mă-mbăt de cuvintele tale! Carte, deschide-ți
sufletul pentru mine!
Astfel, am rugat, când am văzut și-am întâlnit, pentru prima oară, în
drumul meu prin viață, o carte, așa cum o rog de ori de câte ori o întâlnesc,
aceeași, dar de fiecare dată alta. E cartea care se mai scrie încă, la care ne-
nghesuim să desenăm, să compunem muzica și să scriem grăbit versiuni și
versuri pentru uni-vers, aflați cu toții sub un cer violet și atemporal, în
scurta viață, cu aceeași nerăbdare, așa cum fac oamenii, fără să știe de ce
se sunt și fără să-nțeleagă încotro se duc, când sunt în mașină, la birou, în
pat, în amvon, în șezlong, în avion, în tranșee, cu dragoste, cu ură, în timp
ce se nasc, sau în timp ce trag să moară, povestindu-și amintirile:
CARTEA UNI-VERSULUI!

69
Lecturi

Adrian G. Romila vă
recomandă
Anul 1945 îi surprinde pe toți românii cu
vestea devastatoare că persoanele de etnie germană, apte
de muncă, între anumite limite de vârstă, vor fi trimise în
lagărele sovietice. Ordinul e dat de Stalin, dar aprobarea
e dată de autorități și de cei din proaspăta Securitate (spre
disperarea inutilă a Regelui Mihai și a politicienilor
necomuniști), care au înțeles că germanii de pe teritoriul
României trebuie să plătească pentru crimele fasciștilor și
să contribuie la refacerea URSS. Dar Karl Frank nu vrea să-și trimită fetele
în minele din Ucraina și face tot posibilul să le scape.
Aceasta e intriga micului roman al Marianei Gorczyca,
Dincoace și dincolo de tunel. 1945 (Polirom, Iași, 2019). Profund
autobiografic (ultimele două capitole conțin precizări autoreferențiale
importante), el e prelucrat ca un poem epic care amestecă fără
avertismente comentariul auctorial și narațiunea propriu-zisă cu scrisori
fictive, cu articole din ziarele timpului, cu scene imaginare despre Stalin și
Hitler, cu amintiri de dinainte de război și cu evenimente consacrate rece-
asertiv în arhive oficiale. Conceput ca o ”poveste de viață” concentrată și
ușor de citit, romanul respiră din plin atmosfera din omoloagele unor
Eginald Schlattner și Herta Müller, dar și din memoriile unor Jacques
Săndulescu și Carol Aschembrener. Povestea se mișcă bifurcat într-un
același timp nefast când, dincoace și dincolo de tunelul devenit graniță
simbolică, consecințele războiului își arată colții.
Pe de o parte suntem în Sighișoara, unde familia Frank îndură
mai departe, alături de alții, stigmatele etniei și rănile războiului. Lipsesc
alimente și bunuri elementare, oamenii se-mpart între cei care au colaborat
cu nemții și cu autoritățile comuniste și cei rămași neutri, se-nchid fabrici
și bănci, se naționalizează proprietăți, unii sunt deportați în alte colțuri ale
țării, se predă la școală egalitatea între clase și popoare. Peste tot plutește
nesiguranța zilelor următoare și, cu gândul la o eventuală emigrare
70
Conta nr. 34 (iarna)

definitivă în Germania, cu toții așteaptă cu urechile lipite de radiouri ca


Occidentul și americanii să facă ceva. Fetele Frank se maturizează brusc,
mai ales Papa, care, în așteptarea întoarcerii lui Otto, se apucă serios de
citit literatură (inclusiv rusă). De cealaltă parte avem realitatea crudă a
lagărului de muncă din Stalino, dezvăluită mai ales prin scrisorile lui Otto
către Papa și către familie. După lungul drum îngrămădiți în vagoane,
condamnații trec prin ordaliile muncii în mină și prin mizeria traiului în
barăci insalubre: dorul de cei dragi, păduchi, epuizare, lipsa igienei și a
hranei consistente, foame, frig, traume fizice și psihice, violențe de tot
felul. Doar trenul înghețat care-i aduce înapoi în Sighișoara pe fericiții
supreviețuitori, după ani, mai insuflă o adiere de speranță.

În Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut)


(Polirom, 2018), Teodor Baconschi a evocat în crochiuri
fugare 40 de personalități culturale și politice pe care le-
a întâlnit. Contextele sunt variate (familiare și oficiale),
la fel ca și background-ul tipologiilor (prelați, oameni
politici, scriitori, universitari, diplomați, parteneri de
dineu). De la Papa Ioan Paul al II-lea la Serghei Lavrov
și Jacques Le Goff, de la Benyamin Netanyahu la Hillary
Clinton și Regele Abdulah II al Iordaniei, de la Nicolas
Sarkozy la Nicolas Cage (în secțiunea primă, Din lumea largă), apoi de la
Bartolomeu Anania și Horia Bernea la Andrei Pleșu, Traian Băsescu,
Regele Mihai I, Dan Grigore, Petre Țuțea și Irinel Popescu (în a doua
secțiune, Din lumea noastră). Cartea e o rememorare binoculară a unei
geografii personale, rezultat al carierei și al întâmplărilor biografice demne
de reținut.
Dar ceea ce e de remarcat în antologia lui Baconschi e fundalul
teoretic al portretului (pus exact într-un eseu din în fruntea volumului). Cu
un asumat ”bemol al conștiinței postmoderne”, autorul nu dorește nici să
facă encomioane gratuite, nici să îngroașe peiorativ tușele fără acoperire
(deși recuoaște că nu a ales pentru volum decât personalități care i-au
plăcut). E vorba de un control al unei subiectivități inevitabile, aș zice.
Căci, dacă modelul antic al unei perspective în genul ”de viris

71
Lecturi

illustribus” presupunea, cumva, un elogiu, modelul postmodern presupune,


dimpotrivă, nuanțe, contextualizări și diferențe. Cu alte cuvinte, oamenii
trebuie luați așa cum sunt, cu bune și cu rele, fără a cădea în egalitarismul
stupid al corectitudinii politice.
Dincolo de subiecții evocați în contexte dintre cele mai
surprinzătoare, putem admira stilul unui autor al cărui conservatorism
structural nu i-a știrbit nici deschiderea intelectuală, nici dreapta
cumpănire, nici frumusețea condeiului.

Multe dintre bornele importante ale vieții și


opiniilor lui Ion Vianu sunt reluate în Ioana Scoruș în
dialog cu Ion Vianu. În definitiv...., Polirom, Iași,
2018) – mai spontan, poate, și mai colocvial (exilul,
relația cu tatăl și cu prietenii de generație, viața de
dinainte de emigrare, valențele scrisului și ale meseriei
de psihanalist, opinii despre starea lumii și a României
actuale, credința și ”numinosul”, lecturile formatoare,
dilemele descendenței iudaice ș.a.), delimitate în capitole intitulate cu câte
o afirmație a intervievatului. Sigur, importantă a fost de data aceasta și
afinitatea celui care întreabă cu domeniul celui întrebat, căci Ioana Scoruș
este ea însăși psiholog și astfel multe dintre întrebări dezvoltă mecanisme
și interpretări specifice.
Prilejuit de câteva întâlniri desfășurate pe parcursul anului 2017,
dialogul a pornit de la dorința alcătuirii unei antologii cu psihanaliști
români importanți de dinainte de 1989 (după mărturisirea autoarei) și a
sfârșit într-un fragmentarium autobiografic și eseistic mozaicat și foarte
relevant pentru personalitatea lui Ion Vianu. Cu atât mai savuros cu cât a
fost adesea performat, ca să spun așa, într-un cadru mai mult decât relaxat
(la un prânz, pur și simplu). ”Abia scriind aceste rânduri”, afirmă Ioana
Scoruș în Cuvântul înainte, ”am aflat ceva ce, în alt fel, am știut
dintotdeauna: Ion Vianu îmi făcuse din nou onoarea de a-mi prilejui un
dialog cu unul dintre cei din urmă descendenți ai unei aristocrații
veritabile, din alte vremuri, o aristocrație care nu ține cont de culoarea
sângelui, ci de valorile pe care și bunicii, și părinții mei mi le-au dat și pe
72
Conta nr. 34 (iarna)

care, fără îndoială, și Ion Vianu le-a dat mai departe copiilor și nepoților
săi. Înnobilată de contactul cu Ion Vianu, am speranța că și alții se vor
simți înnobilați citind această carte”.
Vreau să remarc aici numai trei ”locuri” importante pentru
”valorile” revendicate de Ion Vianu drept definitorii pentru sine și mai ales
să remarc dimensiunea psihanalitică prin care le analizează: umoarea
melancolică moștenită de la bunicul matern; câteva întâmplări cu serioase
implicații freudiene și ideea de literatură ca prelungire a psihiatriei.
Oricum, dialogul dintre Ioana Scoruș și Ion Vianu conține multe lucruri de
citit.

După episoadele deportărilor staliniste de la sfârșitul anilor


1940, al reabilitărilor hrușcioviste, al incredibilelor
supraviețuiri în lagăre îndepărtate și al reîntoarcerilor în
existențe franjurate, Filip și Marta din precedentul roman
Cântecul mării (2011) al lui Oleg Serebrian sunt în
recentul Woldemar (Cartier, Chișinău, 2019) al aceluiași
doi bunici care, încărcați de amintiri dureroase, locuiesc
într-un apartament din Cernăuți, după finalui războiului
cu Hitler. E orașul extremității sud-estice a URSS, înainte
de destrămare, respectiv al Bucovinei din Ucraina independentă, după, dar
niciodată unul în care românii, germanii, evreii sau grecii ar avea ceva de
revendicat. Deschiderea cronologică a narațiunii e largă, ea cuprinde
secvențial ani de după Al Doilea Război până în prima decadă a lui 1990.
Cei trei copii ai cuplului Skawronski au destine foarte diferite, rătăciți prin
istorie ca mai toți locuitorii provinciilor românești răpite de sovietici.
Băiatul, conformistul Tudor, e inginer la Moscova, orașul mirific unde
orice cetățean rus, precum în piesa lui Cehov, visează să ajungă măcar o
dată. Una dintre fete, Laura, e o pianistă boemă emigrată (profitând de
ocazia unui concert) în Belgia și apoi în Germania, unde se căsătorește cu
un diplomat străin acreditat cândva la Moscova. Cealaltă, insensibila
Iuliana, subinginer silvic, e măritată (strict de nevoie) cu un român simplu
și lucrează la un canton, nu departe de Cernăuți. În această geografie
familială se mișcă protagonistul Woldemar Skawronski, copil părăsit de

73
Lecturi

Laura înainte de emigrare, preluat de Iuliana ca mamă adoptivă și


deopotrivă de bunici.
Copilăria, adolescența și primii ani ai maturității lui Woldemar
alcătuiesc acest Bildungsroman cu iz memorialistic și existențial. Firea sa
profund solitară, paseistă și melancolică reia tipologii romantice uitate în
proza românească a ultimilor zeci de ani. Inadaptarea, precocitatea
intelectuală și fragilitatea afectivă sunt predestinate mai ales prin nașterea
întâmplătoare, prin apartenența etnică (orice neamț, mai ales unul cu trecut
aristocrat, era un potențial inamic în URSS) și prin adopția ascunsă până
târziu (aflată, întâmplător, din gura altora). Dar aparența de ”străinel”, cum
îl numește mămuca Marfina, e amplificată de educația spartană a Iulianei
(piperată cu o frustrantă violență), de marginalizanta ambiguitate națională
(e neamț? român? ucrainean?), de lecturile premature (se identifică
iremediabil cu Peter Pan), de poveștile ”din altă lume” ale bunicilor și de
stranietatea unui copil cu mai multe mame.
Convențional, dens și cumulativ în substanța narațiunii,
Woldemar e un roman despre destinul spectaculos al unor oameni părăsiți
pe marginea imperiilor învrăjbite.

Autoarea primei cărți în Occident despre ororile comunismului


a fost o româncă, Adriana Georgescu. Se-ntâmpla în
1951, la Paris, sub un pseudonim care nu spunea prea
mare lucru. Cea care-o scrisese era o tânără curajoasă,
ziaristă și avocată în București, care reușise ca prin
minune să evadeze din lagărul socialist, să ajungă
clandestin în august 1948 la Viena și apoi în capitala de
pe malurile Senei. Era prima mărturie despre ce se-
ntâmpla în jumătatea de Europă lăsată în brațele lui
Stalin, o teribilă depoziție-document care ar fi trebuit să zguduie societatea
occidentală și, poate, să trezească reacții de efect.
Activitatea Adrianei Georgescu în emigrație s-a înscris în
același siaj al rezistenței politice și patriotice în cercurile românești din
exil. Jurnalistă, secretară a generalului Nicolae Rădescu și membră a
organizației tinerilor liberali, ea avusese de suferit și înainte de venirea
74
Conta nr. 34 (iarna)

rușilor în București, când fusese urmărită pentru că criticase filme germane


care rulau în cinematografele românești și fusese nevoită să se ascundă
temporar. Arestată în iulie 1945 de autoritățile comuniste, tânăra fusese
anchetată, torturată, condamnată, grațiată de regele Mihai, din nou arestată,
ajutată să evadeze, să stea ascunsă și mai apoi să emigreze spre vest printr-
o adevărată aventură. Cartea fusese dictată din aminitiri în mansarda din
Paris a Monicăi Lovinescu, care a și tradus-o în franceză, și fusese menită
nu doar să dea mărturie despre cumplite fapte, ci să le și exorcizeze, să
vindece traumele psihice ale anchetelor brutale la care fusese supusă și
cărora le rezistase eroic. Cartea avea să cunoască ediții în alte limbi decât
franceza mai târziu, iar în țara natală avea să apară prima oară în 1992, sub
titlul La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București, intrând în
uriașul flux al memorialisticii totalitare de după 1990.
Scris ca un docu-roman, ca ceva între diaristică și autoficțiune
(destul de revoluționară ca stil pentru timpurile acelea), textul Adrianei
Georgescu surprinde existența personajului auctorial în România
intervalului iulie 1943-august 1948: Bucureștiul ocupat de germani, apoi
de ruși și de clica pro-moscovită, viața în clandestinitate, ascunsă în
orășele de provincie cu acte și nume false, atmosfera din redacții și din
cabinete ministeriale, discuțiile dintre tinerii intelectuali, cenzura de toate
felurile, marile înscenări și procese publice, soarta personalităților politice
cu rol determinant în zadarnica rezistență anticomunistă. Desigur, partea
cea mai consistentă e dată de conflictul cu autoritățile proaspăt instalate
prin mandat sovietic. Naratoarea e arestată și anchetată brutal (jignirea
grosolană, gestul violent, izbitul cu capul de pereți, izolarea, mizeria fizică,
privarea de somn și încercarea de a i se smulge declarații sub imperiul
halucinogenelor puse în mâncare făceau parte din metode), e închisă la un
loc cu prostituatele și cu deținutele de drept comun (cu care se
împrietenește și-n fața cărora se impune fără efort), e târâtă în procese și
obligată la mărturisiri compromițătoare despre ea și despre cunoscuții ei.
Nu era ușor să dai ochii regulat cu ”omul-șobolan” – Nicolski, eminența
cenușie a poliției politice de atunci. Cu imense costuri psihice și fizice,
personajul rezistă sistematic: nu se intimidează, nu cade, nu declară și nu
semnează nimic din ce i s-a cerut. Declarațiile de la proces, față-n față cu
magistrații și ziariștii aserviți și cu oamenii aduși să înfiereze ”cu mânie
75
Lecturi

proletară” sunt relevante. Ele descriu perfect ce devenise România atunci,


imediat după ce reverberațiile războiului aduseseră un nou început – de
fapt sfârșitul normalității și al logicii elementare. Îl vom fi suportat zeci de
ani, până în 1989.
Chiar dacă multora dintre dialoguri și dintre scene li se poate
reproșa inevitabilul diapazon pus autenticității, rezultat din scrierea ”post-
factum” și din nesemnificative ficționalizări, cartea abundă în detalii de
epocă redate precis și o înscrie pe autoarea ei între prezențele feminine
exemplare ale rezistenței anticomuniste (alături de Lena Constante, Oana
Orlea, Alice Voinescu, Elisabeta Rizea și altele).

76
Conta nr. 34 (iarna)

INEDIT

Aurel
Dumitraşcu
(Carnete maro/ Jurnal)

Jurnalul lui Aurel Dumitrașcu, publicat pînă acum, cuprinde perioada


1982 – 1990, considerată etapa în care tânărul scriitor dobândise
conștiința de scriitor. Jurnalul lui Aurel Dumitrașcu însă este mult mai
extins, el începe încă din anul 1976 și vorbește despre căutările, cu orizont
cultural sau fără, ale unui tânăr care se căuta pe sine, care căuta lumea.
”Carnetele maro” în discuție sunt, la fel, o lume in nuce, un destin care
freamătă în cuvinte.

(Transcriere, prezentare, note, index de nume: Vlad Alui Gheorghe)

*
Liviu Antonesei (după Liviu Ioan Stoiciu) îți trimite părerile pentru fiecare
poem în parte din manuscrisul tău. Entuziasmul lui este reconfortant. Îți dă
încredere. Pentru că ai încredere în comprehensivitatea acestor oameni.
Nu-i vei uita pentru că sînt buni și te ajută să-ți privești mai clar
manuscrisul. Concluziile, desigur, le tragi singur.
*

77
Jurnal

Rusica nu a venit la tine, așa cum promisese. Este deranjant că ți-a stricat
ziua. Nu pentru că n-a venit, ci pentru că nu te-a anunțat că nu vine. Știe că
nu ești un nerod, frumusețea o fi un pericol, dar nu o scuză.
7 sept. 1980

*
Nicușor Teodorescu. Nunta. Stai și tu. Mama și Ionel au cununat. Te uiți la
bețivi. Unii se mai bat. S-ar plictisi dacă n-ar face-o. Nunțile sînt locuri în
care oamenii se amăgesc că sînt fericiți și mulțumiți. Ai băut vin cu niște
oameni simpli; o femeie subțire, de 36-37 de ani, era tare frumoasă. Te-ai
gîndit la ea ca la stele.
*
Revistele literare devin din nou consistente, e semn că redactorii și-au
terminat concediile.
*
Sorin Grecu și Flavia Ionescu în TRIBUNA. Te bucuri pentru ei.
8 sept. 1980, orele 2 noaptea

*
Îngerii nu știu ce e vaginul unei femei.
*
La urma urmei, o carte publicată este o casă din care reușești să ieși.
*
Citești o proză de Manuel Scorza: „Bat tobele pentru Rancas”. Ai senzația
că citești ceva de Gabriel Garcia Marquez. Se pare că e vorba de o tradiție
sud-americană, nu de o asemănare propriu-zisă.

Ai băut cognac și cafea la d-na Gondor (doamnă, doamnă! uneori aș vrea


să fim singuri!). Vin, la nuntă. N-ai somn.
8 sept. 1980, orele 2-3 noaptea.

Mă deranjează foarte mult faptul că poeții din generația mea, totuși, pe cît
sînt de entuziaști, pe atît sînt de egoiști. Oricum, dau această senzație. Ar
trebui să se bată toți pentru a ne putea întîlni undeva, în munți, pe țărm, o
dată pe an, important ar fi începutul, după aceea s-ar schimba totul în tot
mai bine.
78
Conta nr. 34 (iarna)

Ieri ai făcut din nou o plimbare la Pr. Ungurului. Ai luat-o pe Marie și ați
umblat pe munte. Alune, zmeură, v-ați iubit în iarbă, ați privit muți, de sus,
excepționala desfășurare a naturii, era o liniște copleșitoare. Ești fericit
cînd stai așa pe munte, cu liniștea, cu tine, chiar și cu Marie, cînd poți uita
de toate, deși te întrebi ce se-ntîmplă cu toate.

Umbli mult prin manuscrise. Dar e o zi proastă. Nu-ți merge deloc mintea!
Te simți nenorocit și încrîncenat cînd nu-ți iese deloc ceea ce ai în cap dar
nu poți pune și pe hîrtie așa cum simți și să fie și artă.
*
Ți-a scris Mariana Marin, în drum spre Slobozia, în tren. Exuberantă,
sinceră, bună. Te-ai bucurat mult, îți vorbea și de ce fac ceilalți. Iaru,
Coșovei, Cărtărescu, Stratan, Vișniec, Mera, etc. Cînd primești scrisori de
la oameni pe care-i stimezi, te bucuri mult! Mulțumesc, Madi! Și să nu te
simți singură la Borca, unde ai să alfabetizezi (cum spui) pînă și pe primar
și alte „cadre locale”!
9 sept. 1980

*
Citești multe pagini din A. Pieyre de Mandiargues („Sîngele mielului”,
„Pasajul Pommeraye”, „Bărbatul din parcul Monceau”). Este o lectură
stufoasă, fascinantă prin poezia unor pasaje, prin delirul minții autorului,
există cuvinte pline de răzbătătoare sensuri, dar lectura, în ansamblu, nu te
mulțumește. Poate că și starea de nemulțumire generală în care trăiești în
aceste zile te face să nu mai „prinzi” gustul unei lecturi, totuși,
remarcabile.
*
Theodore Roethke. Presimți în el un mare poet, există foarte multe versuri
remarcabile, dar crezi că traducerea lui C-tin Abăluță este inexpresivă,
apoetică în multe rînduri.
*
Te gîndești la sepii. La cerneala lor. Și la Sulina.
10 sept. 1980

*
Totuși, un om este mai important decît o căprioară.
79
Jurnal

*
La Varna, aseară, într-un meci de fotbal anost: Bulgaria – România 1 – 2
(0 - 1). Rezultat bun pentru încredere și palmares.
*
Cristinel Pricop ți-a scris acum 10 zile, acrit, că renunță să mai scrie, că nu
e pentru poezie. De zece zile, epistola sa te istovește. Azi i-ai răspuns,
nefiind de acord cu el.
*
Aseară, în favoarea cinefililor, un film cu Clark Gable, Yvonne de Carlo și
Sydney Poitier, „Stigmatul”, în regia lui Raoul Walsh. Dar cinematograful
nu te mai convinge, este doar reconfortant. Azi gîndești mai serios, mai
profund, ești mai sceptic atunci cînd ești de acord cu ceva, într-un fel ți-ai
pierdut acea inconștiență zurbagie, spontană, în care-ți iroseai mult timp,
chiar dacă puneai suflet în absolut orice nouă pasiune, oricît de mică ar fi
fost.
*
O scrisoare către Mircea Cărtărescu. Va răspunde cu adevărat
sentimentelor tale bune, absolut constructive?!
*
Ieri, cînd din nou ai fost la Pr. Ungurului, un fel de rege printre aluni și
zmeură, și cînd te-ai revăzut cu Marie, ai sesizat pentru prima dată că sînii
ei nu-s frumoși. Poate că ochii și gura au ceva copleșitor. Bazinul,
ascunzîndu-se privirilor tale, e un fel de mitologie misterioasă.
*
„Drumuri prin memorie. Egipt. Grecia” a lui Paler. Ultimele pagini.
Aceeași lectură admirabilă!
*
O minunată proză de Virgilio Piñera: „Balul”!
*
Singurătatea este un hățiș prin care trec hiene și clovni.
*
Liniștea din munți nu e o liniște care face figurație.
*
O pasăre nu este o amabilitate cu aripi, ci o lecție de a nu accepta să murim
fără a îndrăzni.
*
Scriu. E ca și cum aș spune: „Ieri am trecut prin piața orașului. Și
caldarîmul era plin de mierle moarte, de sînge. Și eu ziceam că acelea nu-s
mierle, ci elefanți!”
*
80
Conta nr. 34 (iarna)

În lumea aceasta de borborigme, lumea aceasta amenințată să moară de


silă, poezia este ca un cal ce ține să epateze în fața unei călugărițe extaziate
de avatarurile violului.
*
Totuși, singurătatea e deseori și un semn de decență, o posibilitate de a ști
să fii solidar cu ceva, cu omul, mai ales.
*
Între atîția nerozi cîți sînt pe aici, camera aceasta plină de cărți, discuri și
manuscrise par o erezie. O erezie pe care o inventez mereu și o apăr.
*
A fi revoltat înseamnă a te apăra de intoxicare.
*
Am 24 de ani. un fel de bizon care nu vrea să fie dus la bîlci, nici să moară
pînă nu-și scrie cărțile.
*
Angajații actuali ai revistei „Luceafărul”, cu mici excepții, sînt un fel de
responsabili cu iresponsabilitatea. Se va alege praful de ei! Știu și muștele
acest lucru.
*
A nu presimți că dintre „furioșii” valului ’80 cultura noastră va „cîștiga”
cîțiva poeți excepționali e ca și cum ne-am duce la primărie și am cere să
fim declarați orbi.
*
Mama, simplă și preocupată de ale ei, este dincolo de cuvintele mele, de
nebunia lor.
11 sept. 1980

*
Aseară i-ai scris lui Florin Mugur. E lector la editura „Cartea Rom.”. Scrie
cu încredere despre colegii mei de generație, poeți. Dorisei mai demult să-i
vorbești. I-ai trimis și vreo 20 de texte. Dar, acum după ce i-ai scris, nu știi
bine de ce-ai făcut-o! pentru a-i atrage atenția că exiști și tu?! Sau numai
pentru a-i mulțumi în numele mai multora?! Poate că și una și alta.
*
Citești poeme de Denise Levertov, remarcabile, și ai sentimentul că
scriitura ei aplică din ceea ce afirma Ch. Olson despre așa-numita „poezie
proiectivă”, în care elementul de bază ar fi respirația, ea impunînd un
anumit ritm, punctul în care trebuie să se sfîrșească poemul, astfel că
acuratețea semantică, amplificată printr-o acuratețe ritmică, să apropie

81
Jurnal

textul modern, în care forma pare a fi o continuare în exterior a esenței, de


poezia cîntată, un fel de magie verbală.
*
Ai reparat puțin, cu mama, claia de la Aricioare. Se așezase cam strîmb.
Bătea vînt. Apoi te-ai dus la Raveica, în „țarină”, mai avea de clădit trei
căpițe, mama s-a urcat sus, tu le-ai aruncat cu furca. Ion Loghin e bolnav și
bătrîn. După ce le-ai aruncat sus, căpițele, i-ai spus sfătoasei Raveica
(aceeași care mulgea cîndva, din cauza frigului, vaca, cu mănuși), care nu
știa cum să-ți mulțumească: „Să-i spui lui Dumnezeu o rugăciune pentru
mine!”. Vai, da’ cum, așa o să facă!
*
Ai furat de la poștă două reviste ale ambasadelor R.F.G. și USA la noi,
„Prisma” și „Sinteza”. Le primesc niște persoane oarecare. Scrii acest
lucru pentru că știi că nu citește nimeni, acum, aceste cuvinte?! Nu chiar!
Dar există și șiretenii necesare în fața nerozilor. Dacă spiritul tău ar fi mai
puțin însetat n-ai fura cărți și reviste, altfel singurele lucruri pe care le-ai
furat vreodată, exceptînd fructele din copilărie.
12 sept. 1980

*
Încerci să mai scapi de babilonul hîrtiilor din casă. Trimiți la „Săptămîna”
și „Filatelia” cîte un anunț, cum că vinzi colecțiile respectivelor reviste.
*
Pozele cu Marilyn Monroe te tulbură în continuare. Dacă ai întîlni o
femeie care să-i semene fizic, cu siguranță că ți-ai ieși din minți. Marilyn
este singurul chip al femeii ca ideal, așa cum ți-ai închipuit tu vreodată.
*
Copacii încep să rămînă repetenți. Cad frunze.
*
Pînă acum trei-patru ani, cinci chiar, atunci cînd citind ceva întîlneai
cuvinte care nu știai ce înseamnă, nu le căutai în dicționare. Ți se părea o
erezie să întrerupi lectura, să savurezi ceva cu sincope. Lecturile erau ca o
muzică. Apoi s-au schimbat lucrurile. Dicționarele au devenit cărțile care
rămîn tot timpul în preajma ta, chiar pe masa de scris. Un scriitor trebuie
să-și întrerupă la timp savoarea lecturilor, altfel riscă să nu fi studiat
niciodată. O anumită caducitate a limbajului tău critic (deocamdată) se
datorește faptului că ai savurat mai mult decît trebuia paginile cărților.
*

82
Conta nr. 34 (iarna)

Inima te sîcîie spre seară, de cîteva zile. A declarat că vrea să se facă


toboșar. Tu, în timp ce scoteai fusta unei fete, ți-ai amintit de Ioana D’Arc
din Domrémy. Și ai continuat să nu lași pădurea singură…
13 sept. 1980

*
BITTER HARVEST

Adică „Recolta amară”. Este titlul unui film văzut aseară la TV. Un
film despre fetele acelea simple și frumoase, care știu că-s frumoase, dar
cred că tot ce zboară se mănîncă. În acest film, o asemenea fată vrea să
ajungă cineva, treptat dînd cu piciorul tuturor celor care au fost tare buni
cu ea, oameni simpli de asemenea. Dar sfîrșește prin a lua o doză
apreciabilă de somnifere, după ce nu mai rezistă remușcărilor, faptului că a
devenit un obiect și nimic altceva. În rolul principal o actriță nespus de
frumoasă, absolut minunată: Janet Munro. Totul îți amintea de Marilyn. Și
Ana Fenoghen, uneori, îți amintește de Marilyn.
*
Știi cum vei intitula primul tău volum: „Plictiseala vulturilor”. „Breșa”, în
ciuda multiplelor sensuri, poate că n-ar spune nimic prea multor capete
seci care se mai plimbă prin literatură, prin viață.
*
Lecturi din „Caiete”-le lui Eugen Barbu, publicate prin 1973 în revista
„Săptămîna”. Interesant! Și începi „Le procès-verbal” de J.M.G. Le
Clézio. De asemenea interesant.
*
Ai stat cu Lungu la restaurant, mai erau și spectatori acolo. Ați discutat
mult despre literatura veche franceză și despre Eminescu. Dar din
momentul în care interlocutorii vorbesc despre oamenii din literatură cu
formule gen „cel mai mare”, „mai mare decît”, „ajungea mai mare decît
dacă…”, discuția pare a se purta între niște servitoare.
*
Stevan, după o lună și jumătate de tăcere, îți scria că a fost operat în două
rînduri de apendicită și că e posibil să fie operat a treia oară, deoarece nu i
se face bine. Asta nu-ți place! E o veste foarte proastă. O veste care mă
mîhnește profund. Dar mă lasă neputincios în fața neplăcerilor sale. Poate
că stupezenia de aici începe. În toate cazurile.
*
Admirabile poeme de Theodore Roethke: „Meditațiile unei bătrîne”. Crezi
că acestea sînt cele mai profunde texte pe care le-a scris Roethke.
83
Jurnal

*
BALADĂ PENTRU FĂRĂMIȚĂ LAMBRU

Acesta e titlul unei balade tulburătoare, scrisă și cîntată de Radu


Gheorghe, actor, baladă ale cărei versuri le transcriu mai jos:
„Am plecat acum măi am plecat măi și m-am duuus
încolo-n jos țărînă sau încolo-n suuus
Măi nu c-aș fi măi nu că nu c-aș fi măi c-aș fi vruuut dar mi-a spus hai
și să-i spun nu n-am putuuut
o steluță o priveam
și-n jos s-a duuus
tot mai jos iar iar tot mai suuus
A venit măi sigur c-a venit și m-a luaaat
din picioare nu din stînd și nici din paaat
Eu i-am spus măi eu i-am spus să stea măcar un piiic
să văd grîul
cum mai dă o dată-n spiiic
dar n-a vrut păi sigur că n-a vrut și mi-a sfărmaaat
cîntecul
că mai bine-mi da în caaap
și mi-am zis atunci
atunci mi-am zis
mi-am zis așaaa
nu mai sînt acum
dar tot voi mai cîntaaa.
Fie-n jos sau sus
Oriunde-n cer sau în pămîîînt
voi găsi eu și acolo
cui să-i cîîînt
voi găsi eu și acolo
cui să-i cîîînt”.
*
Am binecuvîntat întotdeauna faptul că sînt bărbat și nu femeie.
*
Sînt apărate și proliferate atîtea prezențe de prost-gust, încît în muzica și
literatura actuale cel mai des ți-e silă decît jubilezi.
*
Singurele valori ale muzicii populare de la noi, de la Maria Tănase
încoace, se numesc fără doar și poate numai așa: Sofia Vicoveanca,
Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcașu, Ioana Radu, frații Petreuș – oșenii în
84
Conta nr. 34 (iarna)

general, Radu Simion, Ion Lăceanu (ca instrumentist) și Irina Loghin (care
poate că e mai mult o perpetuă plăcere decît o valoare propriu-zisă). Sper
că n-am uitat pe niciunul din cei demni! Deși am senzația că da!
*
Nu-mi pot închipui viața altfel decît trecînd prin scris. Încerc s-o iau de pe
la 14 ani, cînd încă nu începusem să scriu poezie propriu-zis, cînd citeam,
cînd încă mă mai descopeream. Oricum aș lua-o, nu-mi pot închipui anii
trecuți decît dedicați poeziei.
*
Aceste emoții trîntite la pămînt, cufundate-n mările hîrtiei.
*
A cunoaște un om înseamnă a-l întîlni cînd e trist, cînd e descumpănit,
cînd surîsul lui este pe punctul de a fi pus la îndoială, în nici un caz nu
înseamnă a cunoaște un om culcîndu-te cu el, luînd masa cu el. Și poate că
trebuie să te și cerți cu un om ca să-l cunoști.
*
Spiritul este îndrăgostit de breșe, dar el nu-și linge niciodată rănile. Pentru
că o breșă cu cît e mai adîncă acesta e semn că întrebare care se naște e
mai profundă, deci și mai sinceră, mai dureroasă, mai „autorizată” să se
nască.
*
Georgette e una din puținele fete la care ții dezinteresat. Poate că, din acest
motiv, și cu adevărat. Există în tine o dorință de a-i face daruri. Poate și
fiindcă de fiecare dată îți excită spiritul. Ei nu i-ai scris niciodată scrisori
complezente. Nu știi dacă e o fată frumoasă, dar e sigur că are o
expresivitate care place bărbaților.
*
Mă gîndesc uneori că voi scrie într-adevăr niște cărți care să pună pe
gînduri, dar voi muri, voi muri pentru că am „irosit” tot ce era viu în mine
în aceste cărți.
*
Un film românesc: „Iarba verde de acasă”. Pe noi ne atinge la suflet. Nu-l
discut ca realizare cinematografică. Am reținut replica unui elev, în clasă:
„Tovarășe profesor, eu nu stau cu fete că-s niște prăpădite”. Și-n alt rînd,
în timp ce era ședință de consiliu în cancelarie și un puști pîndea pe
fereastră, un altul îl întreabă: „Spiridoane, ce fac acolo?!” „Nu știu, da’
fumează ca turcii”.
*
Claritatea dă siguranță. Ca și seninătatea.
*
85
Jurnal

Chiar dacă se spune: „Ce-i un om? Nimic!”, trebuie să trăim cu


sentimentul că totuși sîntem făpturi distincte în devălmășia Universului,
pentru că numai astfel putem clădi realitatea, putem conta pe ea, putem
porni de la ea.
*
Cred că tîrfa nu e cea care se culcă cu tot felul de „hăndrălăi”, ci aceea
care-ți dă sentimentul că asta face.
*
Octavian Paler – acest admirabil om de spirit și iubire.
*
Prefer să fiu împușcat, dar nu jignit sau defăimat.
*
Cîntecele lui Zoe Alecu sînt niște bice cu care doresc mereu să fiu bătut.
Merită!
*
Marie, în seara aceasta, era tot tare frumoasă. Mîine va pleca la școală, la
P. Neamț. Scrisorile vor rezolva lucruri puține. Așa e-ntotdeauna. Dar ne
amăgim că nu e așa.
*
Marilyn, Marilyn, unde ești?!
14 sept. 1980

*
La 7 și ceva mai erai în pat. Ai auzit vocile copiilor care se duceau la
școală. Ți s-au umezit ochii. Totuși, faptul că poate anul acesta n-o să mai
fii cu ei te doare.
*
Ai post, totuși. Bate vînt. Ai revăzut-o pe Ionica. Era tot frumoasă. La
Mădei ai post.
*
Întîlnirea, adică reîntîlnirea, cu elevii, deși entuziastă, nu te-a mai mișcat
ca-n ceilalți ani. oare de ce?!
15 sept. 1980

*
Ești anunțat de la Sighetul Marmației că primești un premiu acolo. Și să fii
acolo pe 22 septembrie. Te bucură numai gîndul că poate ai să vezi
Săpînța. În rest…
*

86
Conta nr. 34 (iarna)

O piesă interesantă la TV, după nuvela „Peron” a lui D.R. Popescu


(scenariu TV – Dan Tărchilă): „Cine vine la gară?”, în regia artistică a lui
Silviu Jicman. Ai privit cu mama. I-a plăcut. A rîs. A privit îngîndurată.
16 sept. 1980

*
Cu copiii la zmeură, la fundul Pietroasei, pe culmea aceea pe care a umblat
cîndva Petru Rareș. De partea cealaltă, coborînd în Sabasa, pîrîul Căpețîni
(inițial se numea Pîrîul Căpeteniei, referindu-se tot la Petru Rareș). Nu
departe, este „piatra scrisă”, acea ciudată piatră pe care sunt scrise cuvinte
cu niște semne ce par a fi chirilice, deși se spune că nu sînt. Ca de obicei,
muntele te încîntă și umple de sensuri. Pe munte ești întotdeauna un om
fericit. Cu profesorii Doroftei și Surpat Dorel, plus un pădurar (Țuțuianu),
discuți despre Atlantida, piramide, biblioteca din Alexandria, genetică și
enigme ale Pămîntului. La vale, plecînd înaintea celorlalți, vii cu bicicleta.
Minunată zi!

*
Scrisoarea către Mircea Cărtărescu s-a întors înapoi. Adresa nu e completă.

*
Ți-e dor de Viorica, tare dor! Așa va fi cît vei trăi!

*
La Sighetul Marmației te vei duce cu Nicolae Sava. A fost chemat și el.

*
În primul tur al „Cupelor Europene”: Internazionale Milano – „U” Craiova
2 – 0; Celtic Glasgow – „Poli” Timișoara 2 – 1; Standard Liége – Steaua 1
– 1; F.C. Argeș – F.C. Utrecht 0 – 0 (Radu a ratat un 11 m în min. 88-89).
*
Dacă poemele pe care le scriu au vreun „interes personal”, acela nu e decît
de a se întîlni cu oamenii.
*
Pe Ion Mircea nu-l iubesc pentru că aș tinde (la rîndu-mi) spre concretețea
excepționalelor sale poeme, ci pentru că el EXISTĂ!
18 sept. 1980

*
Femeile frumoase nu pot trăi mult cu oamenii (bărbații) buni.
87
Jurnal

*
Am ajuns să iubesc Grecia ascultîndu-i, mai întîi, muzica. Paradoxal, dar
așa-i!
Borca, 19 sept. 1980

*
P. Neamț. Te-ai dus pentru banii de drum. Drumul la Sighet. Ai trecut pe
la Adrian. Cartierul Lenin. Blocul 8. Ap. 45. S-a aranjat singur. Te bucuri.
Stai toată după-amiaza cu el, ați vorbit mai mult despre femei. Fusese în
schimbul de noapte. Era obosit. Totuși v-ați dus la un film pe care tu-l mai
văzusei: „Abba”. Dar muzica era reconfortantă!
*
Ai citit antologia lui Mircea Dinescu, apărută în col. „Hyperion”,
„Teroarea bunului simț”. Fără îndoială, M.D. este unul din excepționalii
poeți ai acestui popor. Crezi, însă, că e virtuos în poemele în vers clasic,
decît în cele în vers liber.
*
Mîine dimineață pleci la Sighet. Singur. Sava nu merge. Nu crezi că în
semn de protest!
*
Mergînd pe străzile orașului ai avut sentimentul că oamenii orașelor sînt
fantastic de egoiști. E suficient să-i privești!
*
Oare pe la Comitetele județene de cultură sînt numai nerozi cu post?!
*
Ai văzut niște poze cu lesbiene. Parcă priveai salivă. Ce ți-e și cu silnicia
accea care devine publicitate a obscenității!
20 sept. 1980

*
În „Luceafărul” de ieri, la „Cartea de debut”, Nicolae Ciobanu vorbește
despre cartea lui Nichita Danilov, „Fîntîni carteziene”. Iată cum începe:
„Prin cel mai recent dintre concursurile ei de debut, Editura „Junimea” ne
face o mare surpriză propunînd atenției un debut poetic cu totul ieșit din
comun. Este vorba de Nichita Danilov, a cărui primă carte, „Fîntîni
carteziene”, reprezintă fără îndoială unul din evenimentele de marcă
înscrise în, așa-zicînd, istoria tinerei noastre poezii raportată la dinamica ei
din ultimii ani”. păcat că, în continuare, nu și argumentează convingător
aceste afirmații, deși, cred, Nichita merită aceste cuvinte.
Bistrița, 21 sept. 1980
88
Conta nr. 34 (iarna)

*
Ai simțit din nou nevoia să fumezi. Pentru că erai singur. Pentru că voiai
să și fii așa în acest oraș. Îți amintești că ai mai simțit nevoia să fumezi
atunci cînd îți era frig. Poate că vei reuși să te abții.
Beclean, 21 sept. 1980

BECLEAN

Din cauza legăturilor proaste spre Sighetul Marmației ești nevoit să stai în
acest oraș între orele 13 și 17. Un oraș care nu-ți lasă aproape nici o
amintire, uniform, parcă lipsit de orice trecut. O catedrală (așa le zici tu
tuturor bisericilor înalte) aparent veche (1909) te face să intri. Catolică.
Pustie. Umbli singur prin ea. Sfinții erau puțini, excelau cele cu Iisus. Dar
toate erau neconvingătoare. Cele 15 minute cît te-ai învîrtit prin ea te-au
lăsat tot cum erai. Ai umblat singur pe străzi. Cu toate că nu prea aveai ce
vedea. Casele erau aproape toate noi. Spre deosebire de Bistrița, Prundul
Bîrgăului, etc., care păstrează multe case vechi, cu ziduri și porți înalte,
după care bănuiești un anume caracter ascuns al maghiarilor, pentru că
românii nu-și împrejmuiesc casele cu ziduri dincolo de care nu se vede
nimic. Te-ai dus la Someș. Ai stat cu doi puști care vorbeau superb
ardelenește. Ți-au cerut țigări. Și, desigur, nenea le-a dat. Apa aceea, în
care puștii spuneau că se prinde somn, scobar, avat, știucă și mreană, părea
tare a tuturor și nu ai avut nici o clipă în care s-o găsești și foarte frumoasă.
Ai sunat la Sighet și ți s-a spus că va veni și Ulici, deseară, ceea ce te-a
bucurat între măruntele celelalte lucruri. Ai stat în parc și n-ai vrut să te
gîndești la nimic serios pînă la ora 17.
Beclean, 21 sept. 1980

SIGHETUL MARMAȚIEI
(SEPTEMBRIE 1980)

Profitînd de Concursul de poezie de la Sighet, ai mers în Maramureș.


Acest ținut cu ritmuri ciudate și seninătatea neinventată ci păstrată. În tren,
după Vișeu, te-ai întîlnit cu Lucian Vasiliu. Mare bucurie! Tot acolo
mergea. Ai lipsit patru zile de la școală. Duminică era-n 21. Luni – 22,
marți – 23, miercuri – 24. Zile în care te-ai simțit foarte fericit, foarte
89
Jurnal

mulțumit de jur. Pe 21, seara, cu Lucian și Luca Onul, te-ai dus la hotelul
„Marmația” unde ați stat o oră și ceva de vorbă cu Laurențiu Ulici, un om
pe care-l stimați foarte mult. El era și președintele juriului. Ați discutat și
despre recenta cuvîntare a președintelui Ceaușescu, în care a spus că
anumiți poeți scriu pentru elită, nu pentru popor. Desigur, se făceau aluzii
și la valul ’80. Dar Ulici ne-a liniștit spunînd ironic că „la noi eternitatea
ține numai trei luni”. Cred că poeții trebuie să scrie cum vor ei. Fiindcă
poeții adevărați nu vor scrie niciodată pentru pereți, ci pentru oameni, cu
profund respect pentru țara în care trăiesc, simțindu-se însă, normal, ai
lumii; știut fiind, durerile nu se-mpart pe zone geografice, ele există peste
tot și întotdeauna. Curios, Ulici și-a schimbat tonul foarte prietenos peste o
zi-două. Poate și din cauza unei femei urîte care cu siguranță că l-a
indispus. În gașca noastră erau, în afară de Lucian: Ioana-Dana Nicolae (o
dulce anonimă, de care te-ai și îndrăgostit; la o zi, un puști din Buc.,
posibil prieten al ei, a venit să vadă ce face ea acolo; asta nu te-a
împiedicat ca miercuri seara, la întoarcere, în tren, între Sighet și Vișeu, s-
o ții în brațe și s-o săruți în timp ce individul acela insignifiant te-o fi
înjurat în toate modurile posibile), Ioana Dinulescu (de la Radio-Craiova;
își amintea de o scrisoare foarte frumoasă pe care i-ai scris-o cîndva lui
Marin Sorescu; o femeie care s-a îndrăgostit de Lucian, o femeie – ți s-a
părut – puțin frivolă), George Papp (un băiat din Rîșnov, care v-a amuzat
așa mult încît vă dureau maxilarele de atîta rîs), Augustin Frățilă
(bucureșteanul cu chitară, simpatic; îți plăceau tare mult cîntecele lui!) și
prietena lui, Luminița (o femeie nespus de minunată, la Desești ai citit în
public un poem, „Moartea la gater”, știi că le-ai citit pentru ea; ți-a rămas
în suflet!), Luca Onul (are 30 și ceva de ani, un ardelean așezat, nu crezi că
poezia pe care o scrie merita Premiul Uniunii Scriitorilor; un băiat
simpatic, altfel), Ozolin Dușa (un puști din Botoșani, „valetul” – cum îi
ziceam, lipsit de personalitate, singurul individ neplăcut din gașcă), Sorin
Roșca (din Constanța; un băiat de treabă; e fratele lui Adi Cristi; era cu
soția). Ceilalți din acele zile: Gheorghe Pârja („exponentul nihilismului
universal” – cum îi zicea Mircea Șerban, un sculptor care băuse prea multă
horincă și fusese jignit; erai de partea acestui Mircea), Ion Burnar (crezi că
e din familia celor de genul: Nicolae Dragoș, Nicolae Dan Fruntelată), Ion
Bogdan (un maramureșean simpatic), Teohar Mihadaș (nu toți bătrînii
spun ceva), Damian Necula (un om antipatic și prin comportamentul
distant; ți-a cerut poezii pentru „Viața Românească”), etc.
Patru zile minunate.
Ați fost la Bogdan-Vodă și ați văzut o biserică foarte veche. Și la
Ieud. Luni seara v-ați oprit la Echim Vancea acasă (metodistul de la Casa
90
Conta nr. 34 (iarna)

de cultură din Sighet) și ați băut horincă, ați mîncat slană și sarmale, ați
cîntat toate cîntecele Maramureșului. Ce ritmuri ciudate! La Desești ați
mers la o biserică veche, de lemn, apoi la un învățător care avea o livadă
cu meri impresionantă și, pînă la orele 24, la Căminul cultural, după un
recital de poezie al vostru și un spectacol dat de copiii din Desești –
emoționant de frumoși, ați continuat cu horincă, gulaș, slană, cîntece, dans,
noi prietenii. A fost o seară minunată. O seară în care George Papp s-a
îmbătat, pașnic. La un moment dat (sus la învățătorul acela), George, în loc
să arunce chiștocul a aruncat paharul. Ai reținut un om foarte frumos și
plin de viață, un om amdirabil: directorul școlii din Desești, Andrei Făt.
La Săpînța te-ai dus numai cu Lucian, Sorin Roșca și soția. A fost
foarte interesant. „Cimitirul vesel” nu ți s-a părut o vulgarizare a unor
sentimente decente, ci o detașare ciudată de moarte. Textele de pe cruci,
aparent vulgare, nu-s decît sinceritatea țăranilor aceia dintr-o bucată.
Maramureșenii ți s-au părut oameni foarte deschiși – asta în primul
rînd. La Săpînța, în cofetărie, pe un perete, era următoarea „atenționare”
care v-a amuzat foarte mult: „Cîntatul interzis”.
Și cîte nu s-ar putea spune! Îți plăcea mult să-i auzi cum vorbesc,
cu accentul lor grozav, cu acele expresii gen „lasă-l în prilej” care-ți sunau
așa nostim!
Lucian spunea că, totuși, odată plecați, veți reține numai oamenii.
Și poate că avea dreptate.
Ți-amintești cînd voi doi ați coborît în Vișeu pentru a lua de acolo
acceleratul Timișoara-Iași și fetele acelea frumoase erau la fereastră, cu
ochii lacrimogeni și frumoși, în clipa aceea ați simțit cel mai bine că în
cele patru zile cît ați stat împreună ați devenit nespus de prieteni, credeați
că nu se va mai sfîrși starea aceea. Ioana, atît de dulce și fină – pleca în
altă provincie. Și cine știe cînd o vei mai revedea!? În seara aceea, în tren,
George Papp a fost irezistibil, ne-a amuzat pînă la lacrimi.
Logica acordării premiilor a fost cam ciudată, cam după zone
geografice. Dar ce importanță avea acest lucru!? Cei de la CRONICA (N.
Turtureanu) au cerut la telefon ca premiul lor să-ți fie dat ție. Dar asta nu e
o onoare, mai ales că n-ai nici o stimă pentru CRONICA. Lucian a luat
Premiul Uniunii Scriitorilor – el fiind, crezi, singurul care a luat premiul pe
care-l merita. Spui aceasta știind că, oricum, voi doi scrieți mult mai bine
decît toți ceilalți care erau acolo. Și sînteți și mai confirmați în plan public.
Joi dimineața ai coborît din autobuz la Mădei. Și ai dormit două ore
acasă la directorul Bondar. Apoi ai făcut o oră. Și acasă.
Borca, 28 sept.1980

91
Jurnal

*
Cristina Felea ți-a scris gri, parcă ți-ar fi trimis o casă pustie. Ce să
pricepi?!
*
Duminica a refuzat să fie știrbă. Trupul fecioarei e nebunia care-ți surîde.
*
Te simți foarte rău, n-ai chef de nimic de cîteva zile. Despărțirea de
Maramureș te-a făcut așa.
Borca, 28 sept.1980

*
Ai fost pe la nenea D-tru Ana, poate singura ta rudă la care ții cu adevărat.
E operat. Ulcer. Dar se pare că ficatul e cel care-i creează probleme. Ai stat
vreo două ore cu el. Slăbit, trist, omul acesta pare schimbat. Îl simți
amenințat, ochii lui sînt lacrimogeni, dar blînzi și curați; îți povestea tot
calvarul durerilor sale, operația, frînturi din viața sa. Un om pe care-l
ascultai, de obicei nu-i asculți pe oameni pînă la capăt, îi lași să vorbească.
Nenea D-tru Ana e dintre cu totul alții, dintre cei pe care-i asculți fiindcă-i
iubești. Desigur, acum un singur fapt e important și de dorit: să se vindece.
Păstrezi în suflet blîndețea ochilor săi, o blîndețe sfîșiată dar încă demnă,
păstrezi în minte mersul său liniștit, ciudat parcă – dacă te gîndești la cum
era cînd nu-l atinseseră durerile.
Borca, 29 sept. 1980

*
Emil Hurezeanu ți-a trimis cu o dedicație sinceră prima lui carte: „Lecția
de anatomie”. Un emoționant gest de prietenie.
*
În ORIZONT, ultimul număr: excepționale „Scrisori de dragoste” ale lui
Nichita Stănescu. Stoiciu, Antonesei, Lucian, Sorin Grecu – ei sînt cam
împotriva lui Nichita. Iată două pagini de poezie care le contestă părerile.
*
Marie nu ți-a scris de cînd a plecat la P. Neamț. Zilele acestea a trecut pe
acasă. Dar nu te-a anunțat, nici nu te-a căutat. Ți-e dor de ea. Dar nu o
pricepi în cazul de față. Te gîndești că ai dreptate să te plictisești de orice
femeie; aproape nici una nu știe să se bată pentru o întîmplare frumoasă.
Poate că ele se bat numai din egoism, nu din generozitate.
*
Cînd privești pozele cu Marylin ai sentimentul că te-ai născut prea tîrziu.
92
Conta nr. 34 (iarna)

*
Inima continuă să te doară. O bănuiești bolnavă. De reumatism. Pentru că
numai cînd ți-e frig te doare, cînd respiri prea mult timp pe gură.
*
Pe zeul muștelor îl chema Myagrus.
29 sept. 1980

*
Oamenii nu vor înțelege niciodată de ce mor. Pentru că e singurul lucru pe
care nu vor să-l înțeleagă.
*
Citești volumul de debut al Ioanei Ieronim, „Vară timpurie”, foarte bine
primit de critici. Nu te-ncîntă, nu-ți spune mai nimic.
*
E seară. Plîngi că ești părăsit de poezie, că încă nu te poți aduna, că de
mult timp n-ai mai scris texte demne.
*
Și totuși, ai o oră bună, o oră binecuvîntată. Și scrii o „Ars doloris” care te-
a emoționat. O să-ți mai placă și mîine?!
30 sept. 1980

*
Dorința de a publica des nu poate fi decît dorința de a fi un om public. Prea
mulți pierd din vedere că poezia e altceva, că altele-i sînt rosturile.
*
Fata aceea blondă din clasa a 8-a B, Maria Gavrilă, subțire și frumoasă, de
o expresivitate copleșitoare, ți-a dăruit azi o cochilie mare de melc,
frumoasă. Ai să-i faci și tu daruri acestei fete minunate.
*
Iolanda, cu egoismul ei greu de ținut în frîu. Ea crede că nu e egoistă, că e
bună. O fi, în felul ei. Dar o privești și în cancelaria aceea de la Mădei.
Felul ei de a se purta spune clar că-i dezaprobă pe toți cei de acolo, că-i
consideră insignifianți, că nu are sentimente pentru ei. Iolanda nu știe că a
fi generos înseamnă și a accepta. Mai ales cînd e vorba de oameni. Pentru
că acceptarea nu este un semn de nihilism găunos.
*
Un cal mort pe marginea șoselei naționale. Bucăți de parbriz risipite pe
caldarîm. E sfîșietor să treci spre școală, să te duci la copii deci, și să vezi
un cal mort, un cal, un cal…
*
93
Jurnal

Citești multe povestiri de Stephen Crane. Întotdeauna ți-a plăcut să citești


așa ceva. Ele se numeau: „Oameni în viscol”, „Cinci șoricei albi”, „Un
episod de război”, „Cu fața în sus” și „Dacă vrea el, trebuie să murim”. Le-
ai citit și copiilor.
*
Returul turul II în Cupele europene la fotbal. Privești la TV: Steaua –
Standard Liège 1 – 2 (în tur: 1 – 1); „Poli” Timișoara – Celtic Glasgow 1 –
0 (1 – 2 în tur). Mare succes al Politehnicii! O calificare de răsunet. Cu
Dumitru în formație. „U” Craiova – Internazionale Milano 1 – 1 (în tur: 0
– 2). Deseară, la Utrecht, va juca și F.C. Argeș. Nu crezi că are șanse.
*
Miercurea trecută, în seara cînd plecai din Sighet, ai văzut la TV prima
repriză a primului meci susținut de echipa României în preliminariile C.M.
din 1982. La Oslo: Norvegia – România 1 – 1.
*
Ți-e dor de Marie de la Roumanie!
1 oct. 1980

*
10 OCTOMBRIE 1980, VINERI

La TV, de trei săptămîni, vinerea, o emisiune incitantă: „Poezia de care


avem nevoie”. În această seară a fost interpelat pe această temă și Nichita
Stănescu. Cu chipul răvășit, vizibil suferind, Nichita a spus lucruri grave,
drepte, uimitoare. Dar pe măsura lui. Cred că orice om care a privit în
seara aceasta la TV și l-a auzit pe Nichita vorbind, s-a culcat cu o neliniște
în plus. Poezia, după astfel de luări de cuvînt, poate deveni o căutare și mai
insistentă a omului copleșit de real, a omului pentru care ÎNTREBAREA
este hoțul prins și scăpat, chipul care monologhează în favoarea uimirii.
10 oct. 1980

*
Premiul este o ambiție a unor emoții refulate.
*
Cînd sînt prea liber n-am timp să citesc prea mult. Paradoxal, dar așa e!
*
Îmi dau seama de ceva îngrozitor: pe mine nu m-a căutat niciodată o fată
pentru că n-ar fi putut trăi fără să mă vadă în acea clipă, într-un anumit
moment.
*
94
Conta nr. 34 (iarna)

O frază emoționantă scrisă de Georgette despre un inginer pe care-l


considera demn de milă pentru că: „E mulțumit că-i merg bine cazanele, că
sînt toți muncitorii la muncă, că poate dormi două ore acasă la el”.
Evident, aceasta e o definiție despre fericirea acelui inginer. Curios,
Georgette crede cu totul altceva. Dar poate că nu-i de mirare la o fată
„pretențioasă” – atribut al cochetăriei, decît al seriozității.
*
Oamenii știu cu adevărat cine sînt numai cînd pot rămîne puțin singuri,
curați, nepriviți.
11 oct. 1980

*
Foarte slab ultimul volum de poezii al lui Nicolae Prelipceanu: „Un civil în
secolul douăzeci”. N-ai reușit să-l termini.
12 oct. 1980

„N. LABIȘ” – 1980

Pe 5 oct., la Suceava, s-au dat premiile pe anul 1980 la Concursul


național de poezie „N. Labiș”. Ai fost chemat împreună cu Daniel. Ai
plecat sîmbătă, pe 4. Te oprești la Tg. Neamț. La Daniel. Eviți să te
întîlnești și cu soția lui, după întîmplările stupide petrecute între ei, în
august. Erai mîhnit că n-a fost chemat și Adrian. Simțeai că e frustrat de
ceva din nou. La rîndu-ți, dacă ai fi fost pus la îndoială, deci dacă ți s-ar fi
dat un premiu nerod, erai hotărît să părăsești sala.
Abia coborîți din autobuz (era ora 21 și ceva), după cîțiva pași,
cineva dintr-un grup din față se întoarce și strigă arătînd cu degetul înspre
tine: „Aureeeel!”. Era Sorin Grecu. Cu Alexandru Hălmăgean, Adi Cristi
și Vasile Tudor. Îmbrățișări. Erați cazați la hotelul „Suceava”. Ați început
noaptea destul de tîrziu, după ce ați mai umblat pe străzile orașului. Alex
Hălmăgean, cu un maxilar puțin umflat, nu se simțea prea bine. În
„Napoca universitară”, ultimul număr, ai citit un poem de-al lui,
excepțional. Te-ai culcat tîrziu, în aceeași cameră cu Daniel. 207.
A doua zi, la Casa de cultură, noii veniți, necunoscuți cam toți.
Exceptîndu-i pe Tudor Cristian Roșca (e student la medicină), Val
Guraliuc, Gellu Dorian (botoșenenii), Victor Ionescu. Lucrurile s-au
petrecut repede. La ora 9, după ce-ați umblat puțin prin librării, la Galeria
de artă, cu un public numeros, înmînarea premiilor. Înainte de începere, o
95
Jurnal

deosebit de plăcută surpriză: l-ai cunoscut personal pe Anghel


Dumbrăveanu. Bucuria a fost reciprocă. Un bărbat înalt, mai frumos decît
în fotografii, un bărbat născut în aceeași zi cu tine. N-a uitat să spună și
celor din jur cuvinte frumoase despre tine. El ți-a spus că ai Premiul
special al Uniunii Scriitorilor. Era singurul premiu pe care ai fi vrut să-l
primești, dacă e că trebuie să se dea premii pentru poezie.
Prima și marea surpriză minunată la anunțarea premiilor: „Marele
Premiu Nicolae Labiș: Adrian Alui Gheorghe (Grumăzești-Neamț)”. Nu ți-
ai putut reține bucuria, ai ridicat brațele sus și ai aplaudat înaintea
celorlalți. Păcat că Adrian n-a fost chemat!
Sorin Grecu a luat premiul II. Hălmăgean – premiul „Cronica”.
Vasile Tudor – al „Conv. literare”. Adi Cristi – al „Tribunei”. Tudor
Cristian Roșca – al „Rom. literare” (împreună cu Ștefan Mitroi -
neprezent).
Surpriza neplăcută: Daniel n-a primit nici un premiu. Pentru că
două din poemele trimise la Suceava apăruseră în „Luceafărul”. Și Ion
Gheorghe s-a supărat.
Mai erau acolo: Nicolae Prelipceanu, Turtureanu, Marian Popa,
Dragoș Vicol (președintele juriului; nechemat – ți s-a părut ție!), Ion Țugui
și alții.
Ai cunoscut o fată frumoasă din Mangalia, Mioara Dristaru. A luat
premiul revistei „Ateneu”. Astfel că nu te-ai plictisit deloc mergînd spre
Fălticeni (unde ați vizitat „Casa oamenilor de seamă” și muzeul „Ion
Irimescu” – excepționale lucrări de Irimescu!) și Mălini. La Mălini ai fost
cumplit de emoționat. Intrînd în casa lui Labiș, te-a izbit, în primul rînd,
aerul acela de casă veche, copleșitor. Ai privit totul cu emoție, era fantastic
de simplu totul, de aceea și mai plin de semnificații. Labiș este o bucată
din fiecare din noi, sau noi sîntem bucăți din el. O profesoară frumoasă a
vorbit pe măsură. Dar nu în casă. Pentru că am vrut să nu ni se dea
explicații, să fie numai liniștea și emoțiile noastre. Ați plecat tîrziu de la
Mălini, erai emoționat. Mioara, care te-a întrebat ce crezi despre
sinucidere, era una din acele întîmplări curate pe care le-a dori repetate. V-
ați întors la Suceava și ați poposit într-o cramă. Vă era foame și ați potolit
cîte o friptură. Gellu Dorian s-a îmbătat cu votcă. Sorin Grecu continua să
se întrebe dacă a luat un premiu destul de bun! Ți s-a părut stupid că se
întreabă așa ceva. Ai simțit că-l stimezi mult pe Hălmăgean, după ce-ai
citit acel poem grozav din „Napoca”. De Mioara te-ai despărțit frumos,
sărutînd-o în mijlocul unei străzi.

96
Conta nr. 34 (iarna)

Ai ajuns tîrziu, cu Daniel, la Tg. Neamț. Împreună cu Nicolae Sava


ați „vizitat” un restaurant. Ai dormit la Daniel. Ai încercat să-l consolezi,
el, practic, n-a fost pus la îndoială, valoric vorbind.
A doua zi, pe 6, luni, pe la 10, ați plecat toți trei la P. Neamț, la
Adrian. El nu știa. Vestea l-a copleșit. S-a lăsat totul cu o beție. Dar te
bucurai așa mult pentru el, avusese atîta nevoie de o mare victorie, o
victorie pentru încredere! Ai fost întotdeauna singurul care a crezut cu
înrăire în forța talentului lui Adrian! Si ești fericit pentru că nu se mai
simte frustrat, pentru că toamna aceasta i-a dat lumină, pentru că 1980 este
și anul lui.
Cu autobuzul de 18 plecai la Borca. Condus de Georgette. Minunea
asta de fată era într-o cofetărie. Frumoasă, tandră. Ți-a fost dragă, îi
dusesei dorul. Totuși, sînt mulți oameni cu care te simți grozav știindu-i
aproape.
Mama era bucuroasă. La Poiana Teiului ai urcat și pînă la Ionel. S-
a bucurat mult și el. totul este o poveste despre toamnă, despre încredere.
*
În CRONICA nr. 41/ din 10 oct. 1980, ai două poezii și poza. „Întoarcerea
berzelor” și o poezie mai veche, de prin 1977, „Ploaie”. Mulțumesc, d-le
Turtureanu! Numai atît!
*
Descoperi un poet grozav, o carte de poezie excepțională, apărută în 1970:
„Omul fără voie” – Vasile Vlad. De reținut! Se reține oricum!
*
În ultimul „Luceafărul”, în antologia aceea „Bibl. Luceafărului” și trei
prieteni de-ai tăi: Cristinel Pricop, Steluța Ispas, Sorin Roșca (cu un poem
foarte frumos; avea două acolo).
*
Petrică Loghin are un băiat. Vestea te-a emoționat. I-ai scris cîteva cuvinte
de suflet.
*
Ți-e dor de trupul Gabrielei, e ora 10,30, cad frunze din paltinii de afară.
*
Te vizitează Sandală B. era frumoasă. Dar nu-nțelegi femeile frumoase și
reci. Și o casă în care ești numai cu o fată frumoasă dar fata aceea te
iubește și nu-ți dă voie s-o atingi prea mult, e o casă care nu se respectă.
Timpul petrecut cu femeile pe care nu le atingi este un fel de irosire
inutilă. Ele înțeleg asta?!
*

97
Jurnal

Binecuvîntați fie toți oamenii pe care-i întîlnesc în zilele cînd scriu! În


seara aceasta, de exemplu. Se spune des, eu însumi am spus, că cei mai
nefericiți oameni sînt totuși poeții, artiștii în general. Dar ei sînt și cei mai
fericiți! Pentru că nu există bucurie mai mare, mai copleșitoare ca atunci
cînd simți c-ai scris lucruri care te răvășesc pe tine însuți. Un poet este un
fericit. Orice i s-ar întîmpla, fără picioare, în pușcărie, dacă poate să scrie
poeme alese atunci totul e depășit de bucurie, de încredere, de izbîndă. În
seara aceasta, eu sînt fericit! Mîine poate fi cu totul altfel. Dar ce contează,
pe lîngă această seară!
*
O vizită: Brăescu, inspectorul de la județ (cultură), a venit pe la tine și ți-a
cerut poezii pentru nu știu ce culegere. Era cu mașina. E inspector… Atît!
*
Curios fiecare motiv care „te pune” să scrii. De exemplu, în seara aceasta,
coperta unei reviste „Le film soviétique”, cu o actriță în rochie albă,
rezemată cu o mînă de o masă, cu cealaltă mînă în șold, te-a „mobilizat”
brusc.
12 oct. 1980

*
Nu demult ai doborît un plop uscat de la Aricioare. Crestat de jur împrejur
fusese de tata. Au trecut atîția ani… De mai multe zile, nu în fiecare din
ele, iei toporul și un lanț. Tai ramuri din plopul foarte uscat și le aduci
acasă. Adică le tragi cu lanțul, le tîrăști. Nu prea aveți lemne. Oare care
poet din deceniul acesta, te întrebi, mai cară lemne cu lanțul pe cărările
unui munte?!
*
Cît de plăcut e să adormi în sunetul ploii!
13 oct. 1980

ROMÂNIA – ANGLIA 2 – 1. Ai așteptat această miercure. Un meci mare


în preliminariile campionatului mondial. București. Soare. Tu, în fața
televizorului. Fotbalul este o mare emoție, o mare bucurie, o „ciumă”.
Superbă victorie! Au înscris: Marcel Răducanu și Iordănescu din 11 m.
Cîți oameni n-au fost tare fericiți în seara aceasta!! După atîta ceață în
fotbalul nostru, o astfel de victorie ne redă liniștea pînă la primăvară. Nici
nu știi ce să scrii; din cauza bucuriei.
*
Ieri, la Ploiești, în meciul de tineret: România – Anglia 4 – 0. Răsunătoare
victorie!
98
Conta nr. 34 (iarna)

*
Războiul dintre Iran și Irak este detestabil ca orice război.
*
Ai constatat că, după un an și ceva de totală întrerupere, îți este aproape
imposibil să mai faci o analiză gramaticală, sintactico-morfologică. E
stupid! Și va trebui să le predai copiilor aceste lucruri! Este stupid, absolut
stupid. Și trebuie să te apuci de-nvățat serios. Ți-e rușine de tine, de halul
în care ajungi să uiți unele lucruri! De fapt, plictisindu-te ușor de orice,
constați că deseori nu ești de acord cu unele reguli ale limbii române, cu
unele virgule – în special; deruta lingvistică, nebunia ta? Ce să fie?!
*
Ion Loghin se simte foarte rău, pare a fi aproape de moarte. Cînd erai
puști, cînd făceai toate drăciile posibile, omul acesta spunea că „ai să
ajungi scriitor”. Ca „Ion Creangă” – mai spunea el. Ceva se adeverește! Se
duc bătrînii… Acest om a presimțit realitatea actuală cu mulți ani în urmă.
Foarte ciudat!
15 oct. 1980

*
Nu, poezia nu e grafie, e cu totul altceva.
*
Grecii spun la tramvai „metafora”.
*
Școala e un loc unde se adună mulți din potlogarii republicii.
*
Licorna este o îndoială care nu știe să umble ca o lady.
*
Nu vreau niciodată să uit teritoriile prin care a umblat ciuda, chiar dacă ea
se numește și moarte.
*
Acești munți, de fapt, nu suferă de sălbăticie, ci de profunzime.
*
Exuberanța este certitudinea că și celălalt acceptă (ceva).
*
Maramureșul – un fel de înjurătură la o masă cu sfinți.
*
Mălini – despre emoții nu știu bine să vorbesc!
*
În poezie totul se ascunde pentru a se reinventa.
*
99
Jurnal

Absolut nici o clipă nu te raportezi la nivelul intelectual al comunei Borca.


Oamenii de bun-simț și cultură sînt fantastic de rari aici, aproape
inexistenți.
*
Ai foarte multe poeme pe care nici o revistă nu ți le publică. „De frică”.
Deși nu scrii strîmb despre patrie (doar nu iubești nimic mai mult decît
această țară în care te-ai născut!), nu scrii decît ceea ce se simte eliberat,
spus lumii întregi. Este deranjant sentimentul că ai multe poeme
remarcabile, dar „nu merg” la revistele noastre literare. Augustin Buzura,
în ultimul nr. al revistei VATRA, are dreptate spunînd anumite lucruri
despre cei care scriu cu adevărat și cei care se pierd în ședințe în care
judecă în necunoștință de cauză pe cei adevărați.
*
Îți amintești ceva de la Cluj. Faptul că Sorin Grecu mergea săptămînal (de
două ori pe săptămînă, se pare) la o profesoară de engleză și făcea
pregătire. Cu 50 de lei ora. Pregătire la engleză. Foarte nobilă intenția lui
de a învăța engleza! Dar te-a gîndit cum ar arăta viața lui dacă n-ar fi „de
bani-gata”?! Și nu ți-o poți închipui. Vremea va alege toate pulberile…
*
Există atîția imbecili pe aici, încît, foarte des, în ciuda bunului-simț pe care
crezi că-l ai și-l probezi des, simți nevoia să scuipi. Și o faci. Parcă te-ai
apăra de prețioasa-le ridiculozitate.

*
Vei scrie mîine despre ciorile de la orele 14. Despre cier. Și o oaie mîncată
de lup. La acel șipot. Sfîrtecată. Coaste. Sînge. Iarba încă verde. Tu acolo.
16 oct. 1980

100
Conta nr. 34 (iarna)

Cărțile vremii noastre


cronici de Adrian Alui Gheorghe

”Limbile vântului” de Adrian Lesenciuc


Scriitor polivalent, Adrian Lesenciuc se
descurcă la fel de bine în poezie, în proză, în eseu.
Romanul ”Limbile vântului” (Editura Cartea
Românească, 2018) este o replică modernă/
postmodernă la mitul (balada) ”Mioriței”, o
repovestire care frizează deopotrivă parodia, epicul
deghizat, ludicul în forme rafinate. Trama romanului
nu mai este, ca în ”Miorița” (sau ”Baltagul”), brodată
în jurul ”oilor multe și cornute”, cei trei ciobani au
depășit faza folclorică și au ajuns în modernitate. E vorba tot de trei
ciobani, Vasile, Petre și Gheorghe. Unul dintre ei, Gheorghe Borghescu,
își cumpără un aparat de radio și, spre pizma disperată a celorlalți doi, iese
cu partea sa de turmă în ritmurile muzicii pe care i le oferă aparatul de
radio care îi e nedespărțit. Petre și Vasile nu suportă acest afront și decid
să îl ”amețească” pe Gheorghe pentru a-i subtiliza aparatul de radio. Dacă
lovitura va fi fiind mortală, asta ar ține, firește de ”ceea ce îi va fi fost
scris”. Numai că între timp, în ziua ”fatală”, un fulger distruge aparatul de
radio, după logica divină sau după logica fizicii. Ciobanul Gheorghe
ajunge la spital, în comă. Aici, un doctor, Radu Bucur, intră într-un fel de
empatie ciudată cu ”duhul” ciobanului aflat în comă. Ajunge la stâna ”de
origine” unde descoperă un baci, Iacob, șef al celor trei, care avea la stână
o bibliotecă impresionantă. Fernando Pessoa, de exemplu, este un autor
frecventat firesc, ”Cartea neliniștirii” fiind o lectură curentă. Timpii se
amestecă, fantezia autorului rodește, fluviul Tejo, din Portugalia
traversează ... Obcinile Bucovinei și se varsă în Oceanul Universal.
Tonul scriiturii îmi amintește de o carte dragă, ”Memoriul meu”
(Editura Eminescu, 1974), scrisă de un un nemțean de-al meu, un
”analfabet de geniu”, Toder I. Ștefan, care a trăit între 1852-1919 și care a
filosofat pe paginile câtorva caiete rămase în podul casei. Spune Toader I.
101
Lecturi

Ștefan: "Şi sara, după ce amurgea, dam oile în strungă şi moşul le mulgea.
Şi după aceasta, în casă, stăteam la masă dulci cu moşul şi bunica.
Timpule! Timpule! Şi voi, moşule şi bunică! şi toate oile acelui timp, unde
v-aţi ascuns? Bine vă ştiu, bine vă examinez şi mult vă doresc, dar nu ştiu
unde vă aflaţi acum şi nu mă pricep unde v-aş afla. V-aţi stins şi aţi
dispărut şi eu am rămas. Dar în curînd voi urma şi eu pe aceeaşi cale a
uitării şi a întunericului, pe unde au trecut multe veacuri (...) Dar dacă ne
uităm amănunţit la curgerea vieţii noastre, vedem că lumea nu esti ca alta
decît o roată care se învîrteşte neîncetat şi arată fel de fel de colori, sau un
torent de apă mari, cari, în furiosele valuri, aduci felurite materii…"
”Limbile vântului” este cartea unui povestaș care stăpânește
deopotrivă povestea și duhul limbii, care scrie cu plăcerea cu care presimte
că va prelua mesajul cititorul. Deși suntem ”în competiție” la premiile
Uniunii Scriitorilor din România, fiind amândoi nominalizați pentru
aparițiile editoriale ale anului 2018, lăsăm trebușoara deciziei finale
juriului care trebuie să își asume opțiunea.

”Pereți” de Alice Valeria Micu


O frumoasă carte de poezie, pe dinafară și pe dinlăuntru, mi-a adus
poștașul aseară. Este vorba de volumul ”Pereți”, semnat
de Alice Valeria Micu (Editura Școala Ardeleană, 2019).
Oriunde o deschizi dai de poeme surprinzătoare, tonice, o
gestică poetică care nu lasă loc rutinei, deși tema
”pereților” este condusă din pagină în pagină, de la
”cuiul lui Pepelea” la peretele de care e bine să dai,
uneori, cu capul. Recunosc că nu am citit nicio carte,
pînă acum, semnată de Alice Valeria Micu, dar îi
întîlnisem poezia și numele prin revistele din Ardeal, cu
prioritate. Iată o probă de poem, deschizînd cartea la întîmplare, care nu te
poate lăsa indiferent: ”Au înțeles/ că o boală cumplită bântuia printre/
pereți/ și o vreme n-a mai plecat nimeni// Calitatea defectuoasă a
materialelor de construcții/ folosite la zidării, suprapusă cu efectul apei în
exces/ și cu efectul coroziv al mediului extern,/ poate conduce la degradări
de ordin estetic.// Doar unul bătrân a rămas/ aiurea, dar n-au îndrăznit să-l
caute.// Nu mai știa cine este și de unde/ a venit. L-au găsit,/ singur pe o
bancă citind despre o boală/ ce-i face pe oameni/ să-și uite numele.// Aici
amintirile se zidesc/ cu durerea în jos,/ rădăcini printre fire de iarbă”.
Citindu-i acest unitar volum, gîndul m-a dus la ”poetica” lui Francis Ponge
și la developările abstract-realiste ale acestuia. Un nume de urmărit!
102
Conta nr. 34 (iarna)

”36 de zile cu Lilith” de Florin Dochia

Poștașul mi-a adus, cu cîteva zile în urmă, o


carte de poezie care se citește cu sufletul la gură.
Cartea se numește ”36 de zile cu Lilith” (Editura
Detectiv Literar, 2019) și este semnată de Florin
Dochia. Florin Dochia nu este un necunoscut în poezia
de azi, dimpotrivă, numai că incoerența circulației
cărții de poezie în spațiul românesc a dus la o
insularizare a poeziei și poeților, la o regionalizare a
sensibilității chiar. Poet elegiac, dar care se revoltă
precum un Bacovia ”care în curînd va da la cap”,
Florin Dochia aglutinează în cele 36 de poeme o viață la limita dintre
realitate și fierbințeala visului, dintre îngerul din minte și diavolul din
pântece. Din această irealitate există mereu o stație terminus cu peronul
mereu ”pe partea stîngă”, la care ”actantul” este expulzat ca la o naștere
brutală sau ca o despărțire a două continente ajunse în derivă după un
cataclism. Reiau un poem, la întîmplare, din această carte exemplară: ”cea
mai bună versiune a morţii mele/ ar trebui desenată cu mierea buzelor
tale,/ ca să folosesc o expresia banală,/ ar trebui apoi haşurată delicat/ cu
cerneală străvezie – un sânge limpezit/ trecut prin filtrul decenţei şi al eticii
seculare.// cea mai bună versiune a morţii mele/ ar trebui să fie tema ta de
dizertaţie/ în fiecare duminică dimineaţa/ în faţa comisiei de genii
perverse,/ ăştia cu IQ două sute şi peste,/ tu eşti totdeauna teribil de
convingătoare,/ parcă ai fi citit din scoarţă-n scoarţă/ manualele de
manipulare şi// psihologia mulţimilor a lui gustave le bon.// cea mai bună
versiune a morţii mele/ se aseamănă leit cu cea mai proastă versiune/ a
primei iubiri adolescentine,/ de asta îşi dă seama oricine,/ de aceea vei pica
examenul,/ femeie, ai copiat toată lucrarea,/ e evident că o mai făcuseră
atâţia alţii/ înaintea ta, desigur, nu atât de bine ca tine,/ dar tot făcutul e
bun făcut,/ cine mai caută azi o moarte onorabilă?// în pustia cărnii tale, nu
e loc/ pentru o moarte de hârtie.” (Lilith. Ziua a șaisprezecea). Dar Lilith?
Ei, Lilith este ”calea” pentru ”călătorul” pornit spre nicăieri. E singura
opțiune, de fapt, ca să ajungă la capăt.

103
Lecturi

Superman era, de fapt, român

Este greu de încadrat cartea lui Andrei Mocuța,


”Superman vs. Salinger” (Editura Paralela 45, 2018)
într-un anume gen literar, pentru că este o carte ... totală.
E o carte poem, e o poveste, e o fabulă, e o cronică a
adolescenței biruitoare, e vis. Într-o literatură care știe
să aprecieze normal și să își asume valorile, aș compara
această carte cu ”Ultima licornă” a lui Peter Beagle sau
cu altă carte extraordinară, ”Vânătorii de câini din
Loyang”, a lui László Darvasi. Cartea lui Andrei Mocuța este un fel de
tobogan care te aruncă direct în poveste, în miezul unei realități care face
bine oricărui om/ individ care o cercetează. Personajele sunt dintr-o
panoplie la îndemînă, însă și Superman și alții sunt, de fapt niște adaptări
”locale”, după un exces de imaginație ”marca Andrei Mocuța”. E greu de
făcut o demonstrație, citînd din carte, cartea, în sine, trebuie citită dintr-un
capăt în altul, ca o demonstrație de talent, ca o respirație în mijlocul unui
vîrtej de imaginație.
Reiau un fragment din carte, deși simt că fac un lucru ”de nefăcut”.
Cartea lui Andrei Mocuța este o poveste (întreagă) despre cum se poate
scrie poveste într-un secol nou, cu o sensibilitate nouă, cu o miză nouă, cu
personaje care iau locul vechilor personaje ”de poveste”: ”Dau să ies din
casă când îl văd pe Superman levitând în fața mea cu brațele încrucișate la
piept. Mi-am frecat ochii, nesigur de acuratețea mea vizuală, însă
îndoielile mi-au fost imediat risipite de glasul lui apăsat și sigur: – Exist cu
adevărat, ochii nu te trădează. N-am timp de explicații, am venit pentru
altceva. – Sunt ochi și urechi, am încercat să spun fără să par surprins, dar
adevărul e că încă mă dezmeticeam. – Am nevoie de ajutorul tău. –
Ajutorul meu!? Asta-i bună! Doar ești Superman! N-ai nevoie de ajutorul
nimănui, cu atât mai puțin al meu. – Nu-i atât de simplu. Sunt lucruri care
nu se pot rezolva doar cu ajutorul puterilor. Aici intervine aportul tău. –
Aportul meu? – Da. Ascultă… ai scris o teză de doctorat despre J. D.
Salinger, așa-i? – Adevărat, a trecut ceva vreme de atunci… – Am
verificat-o personal, e printre puținele teze neplagiate dedicate lui. – Mă
simt onorat că ți-ai făcut timp pentru o lectură atât de atentă… – Timpul nu
e o problemă pentru mine. Ai uitat că pot scana conținutul unei
enciclopedii dintr-o singură privire, în mai puțin de un minut? – Ah,
evident… – În fine, iubita mea e obsedată de Salinger, i-a devorat deja
opera, care oricum e destul de scurtă, și nu mai are ce citi. E convinsă că
104
Conta nr. 34 (iarna)

tipul are o mulțime de manuscrise noi în sertar, dar după cum bine știi, s-a
izolat de câteva zeci bune de ani și refuză orice contact uman. – Ești
Superman, îți poți folosi vederea ultrafină ce pătrunde prin pereți. Toată
lumea știe adresa lui Salinger, însă tu ești singurul care poate trage cu
ochiul fără să intre prin efracție. Dacă manuscrisele există cu adevărat, îți
poți furișa privirea fără să știe, le memorezi și le transcrii pe un papirus
egiptean, îl legi cu bentiță și-i faci iubitei tale un cadou romantic pe care
sigur nu-l va uita. – Crezi că n-am încercat deja? Omul trăiește într-un
buncăr antifonic din plumb unde vederea mea nu are acces. M-am gândit
la toate vicleșugurile, dar n-am cum să-i vin de hac. Am nevoie de cineva
care să-l convingă să dea de bunăvoie manuscrisele nepublicate. – Haha.
Și te-ai gândit că eu aș fi în stare. Ai un supersimț al umorului, tre’ să
recunosc asta! Pe lângă multe alte supercalități. – Cine îl cunoaște mai
bine ca tine? Gândește-te, dacă reușim, tu și iubita mea ați fi singurii din
lume care i-ar citi opera nepublicată. Îi putem garanta discreție maximă,
nu-i vom divulga scrierile. – De parcă asta l-ar convinge! Nu ai idee cu ce
secretoman ne confruntăm. Mai repede și-ar arde toți anii de muncă decât
să-i știe împărtășiți publicului. Încearcă să-i faci o vizită sinceră, poate-l
impresionezi, sigur te-a venerat pe vremea când era puști. – Am încercat și
asta. Mi-a trântit ușa în nas. Mi-a zis că eroul lui preferat e Batman. – Au!
Asta trebuie să fi durut! Vorbește cu Batman, roagă-l pe el să-l convingă. –
Nu pot, suntem certați...” Etc.
Și autorul nostru se apucă de scris ... opera nescrisă a lui Salinger,
într-un exercițiu de virtuozitate apreciabil. Andrei Mocuța este unul din
prozatorii care a scris azi o carte care va fi apreciată, cu adevărat, mâine.

„Noua educaţie sentimentală‟ de Constantin Pricop


Romanul ”Noua educație sentimentală”
(Editura Alfa, Iași, 2015) de Constantin Pricop este o
palpitantă lectură despre vremurile (aproape) recente,
un amestec de jurnal, confesiuni, amintiri filtrate prin
vremurile care trec peste noi, prin noi. Tema este una
relativ la îndemînă, formarea unui intelectual, de la
adolescență la maturitate, în perioada comunistă, de la
Dej la Ceaușescu și mai apoi pînă la revoluție. Totul se
întîmplă într-un oraș de provincie, unul generic, dar cu
particularizări care pot fixa locul cu precizie pentru cei care au trăit în
aceeași perioadă și în același perimetru. Oricum, autorul reușește să dea
105
Lecturi

senzația de sufocare într-un spațiu gri, în care și cireșii în floare sunt gri,
cînd libertatea era controlată în amănunt. De altfel, dacă există un alt
personaj al cărții, dincolo de naratorul confesor, acesta este ”securitatea”,
un personaj colectiv, nevăzut dar prezent, care modifică destine, activități,
pasiuni, porniri firești, fie prin acțiune directă, fie prin prezență
”insinuantă”. Dar viața își cere drepturile și adolescentul, unul între
ceilalți, găsește căi de evadare din griul general și acestea sunt muzica,
lecturile, distracția în grup și, desigur, iubirea. Studenția nu schimbă cu
nimic situația, starea, le amplifică. Vocația de scriitor, descoperită,
afirmată, nu este una salvatoare, eliberatoare, dimpotrivă. Dincolo de
smîrcul vieții din ”obștea scriitoare”, agrementată din plin cu vodkă și cu
bîrfe, cu boemă controlată de securitate și aspirații înăbușite, apar
întrebările firești, în legătură cu poziția noastră de lagăr în raport cu
Occidentul: cum dacă la noi e așa de bine și la ei e așa de rău, de ce la noi
e așa de rău și la ei e așa de bine. Cum era intelectualul în comunism?
”Sub comunism, dacă aveai o minimă inteligență, era aproape imposibil să
nu-ți construiești o personalitate dublă. În materie de transformare umană,
aceasta era, probabil, cea mai mare realizare a comunismului. În public,
oamenii se arătau altfel decît erau în realitate. Ascundeau ceea ce gîndeau,
erau ajutați să se prefacă, să nu scoată la suprafață adevăratele lor gînduri”
(p. 91). O sintagmă în discuție, în carte, este aceea a ”rezistenței prin
cultură”, mult clamată mai ales după Revoluție. Constantin Pricop, în
această carte trăită, pune un punct apăsat pe i: ”La noi n-a existat o
circulație paralelă a cărților, o mișcare de samizdad, nu a riscat nimeni să
editeze, să copieze, să difuzeze cărți interzise – ceea ce ar fi fost, la nivelul
scriitorilor, mișcare de opoziție, angajare cît de cît, risc” (p. 95). Ca în altă
parte să spună, pe un ton amar, că locul și rostul artei, în societatea
comunistă românească, au fost parte tot a politicii de stat, au fost bine bine
controlate: ”Anecdotele de ici, colo (cu scriitori n.n.) erau amplificate doar
de peisajul pustiu, în care orice amănunt creștea pînă la dimesniuni
exagerate. Importanța gesturilor lor era atît de debilă, influența asupra
mulțimilor atît de vagă, încît în cele din urmă au lăsat gogorița cu ...
rezistența prin cultură – una din bazaconiile care putea prinde într-un
mediu spiritual anemiat” (p. 90). Sufocarea libertății e sufocarea
individului: ”Senzația mea de libertate și independență era o superficială
iluzie” (p. 62). Sunt, în carte, multe personaje ușor de recunoscut între cele
care au trăit, au viețuit, au supraviețuit sau chiar, unele, au delaționat ”pe
mîna” fostei securități în mediul, presupunem, ieșean.
Martor lucid, ”rău”, critic al perioadei comuniste în care ”a viețuit”,
Constantin Pricop scrie despre cum ne-au cheltuit alții viețile în timp ce
106
Conta nr. 34 (iarna)

noi ne amăgeam că aceasta era normalitatea, în timp ce ne comportam ca


firul de iarbă care aspira spre lumină pe cînd era înăbușit în lut de talpa
celui care perora aiurea, ipocrit, despre libertate și libertăți.
”Noua educație sentimentală”, de Constantin Pricop, este o
memorabilă narațiune despre cum ne putem despărți de trecut înțelegîndu-
l, despre cum viața poate fi interpretată ca ”artă a deziluziei”.

”O fereastră spre sacru. Introducere în opera lui


Bartolomeu Valeriu Anania” de Doina Pologea
”O fereastră spre sacru. Introducere în opera
lui Bartolomeu Valeriu Anania” de Doina Pologea
(Editura Limes-Renașterea, 2018) reprezintă un punct
de plecare esențial în descifrarea operei scrise (și trăite)
de unul dintre cei mai importanți autori români care au
descins în literatură din ”pridvorul” Bisericii Ortodoxe
Române. Rezultantă a unui demers doctoral, cartea este
un studiu obiectiv, urmînd o desfășurare atît
cronologică cît și pe genuri de creație a evoluției operei,
de la roman (Străinii din Kipukua) la poemele dramatice (Miorița,
Meșeterul Manole, Du-te vreme, vino vreme etc.), de la memorialistică la
studiile teologice și tălmăcirile realizate de Bartolomeu Anania. Una din
”tezele” pe care le susține Doina Pologea este aceea că paginile de
literatură scrise de Bartolomeu Anania nu sunt ”reflexe ale discursului din
Biserică”, pe cînd paginile teologice sunt impregnate de cultură
românească și universală, așa cum stă bine unui scriitor creștin. Spune
autoarea, vorbind despre comentariul realizat de Anania la ”Povestea
Cetății Ninive”: ”Bartolomeu Anania își ia și în realizarea acestor
comentarii doza de libertate, dar mereu ținînd cumpăna dreaptă între
literaturizare și justaliniaritate... Autorul operează reformulări,
reinterpretări, clarificări, în afara crispărilor și complexelor”. Trăind istoria
”recentă” sub formele ei cele mai dure, cu mulți ani de detenție politică în
perioada de început a comunismului în România, acuzat de ”stînga” că e
de ”dreapta”, acuzat de ”dreapta” că e de ”stînga”, Bartolomeu Anania
spune, la un moment dat, ca orice om care cunoaște prețul libertății:
”Fiecare dușman pe care nu l-ai iertat este o povară pe care o porți în cîrcă
și care te cocoșează”. Studiul Doinei Pologea este un demers strălucit
despre unul dintre cei mai importanți cărturari români din secolul XX.
107
Lecturi

”Luna de miere” de Doina Popa


Romanul Doinei Popa („Luna de miere‟ -
Editura Junimea, 2018) este o tulburătoare confesiune
despre viață, despre fundăturile ei, despre soarta care
nu are puterea și determinarea să devină destin.
Personajele nu par să trăiască, ele sunt trăite de istorie
și de regulile din familie, societate, reguli scrise,
nescrise sau care au intrat samavolnic în viețile tot mai
vulnerabilizate ale ”personajelor”. Biografică sau fals-
biografică, proza din acest volum al Doinei Popa este
sufocantă, personajele însăși se sufocă unul pe altul trăindu-și cu disperare
clipa și viața. Povestea este croită ca o spovedanie, una multiplă de fapt,
fiecare se exprimă prin celălalt, fiecare se raportează la celălalt
”motivîndu-și” propria existență. Firul narativ pornește de la ”mama
Doinei” care își testează memoria pe atacurile subtile ale aparenței din
realitate, pe degenerescența memoriei care însoțește bătrînețea. Mama nu-
și mai recunoaște fiica, în jurul ei e o multitudine de Doine, fiecare cu
propria înfățișare: ”- Te-o fi chemînd Doina, nu te contrazic dar ce, eu am
fătat toate Doinele care sunt pe lumea asta, pe toate le-am fătat eu? Nu mă
mai minți și spune-mi unde e Doina mea? - Aici în fața ta, unde în altă
parte să fiu? (...) – Asta nu pot suferi eu: minciuna și faptul că poartă
hainele Doinei și se vopsește, ca să semene cu ea și susține că ar fi ea. Păi,
e normal să se comporte în felul ăsta? (...) Ea mă tot amețește de cap că
aici ar fi casa mea. Altă minciună gogonată!”. Glisarea memoriei pe
realitatea imediată crează o panică a ființei care recurge la terapia prin
spovedanie, prin poveste. Golirea memoriei, pentru a reîmprospăta spațiul
eliberat, pare să fie tehnica narativă la care apelează Doina Popa.
Universul este al Nărujei, un sat din Munții Vrancei, acolo unde
”rezistența din munți”, din perioada comunistă, a lăsat urme adînci. Zonă
conservatoare, cu o lume rezistentă la schimbări bruște, de data asta istoria
nu mai cruță pe nimeni. Conformismul existențelor mărunte, dar care își
trăiau micile bucurii cu toți porii minții și sufletului, este dinamitat și
deturnat de ”răul istoriei”. Maria, George, Dumitru, Micuța, Titi, Ileana,
Vasile, Manea ... sunt fațetele și personajele care îmbracă haina istoriei
care li se lipește dureros pe piele. Evenimentele din carte sunt parte dintr-o
panoplie a epocii: urmările războiului, seceta din 1947, foametea, prigoana
celor bănuiți de simpatii legionare, închisoarea, dislocarea lumii satului și
împingerea acesteia spre oraș. Peste toate, rînjetul ”diavolului roșu”.
108
Conta nr. 34 (iarna)

Confesiunea muribundei, care are și spectrul ”blestemului mamei”


de care vrea să scape ca de o obsesie, se termină fără să aducă pacea
visată. Însă o concluzie la ”povestea vieții” vine firesc: ”Amintirile sunt ca
mărgelele pe ață, tragi de una și imediat apare următoarea. În tot cazul, am
constatat că alergăm tot timpul unii după alții, alergăm în cerc, de parcă
am fi nebuni și nu ne întoarcem, măcar de curiozitate, să vedem cine
aleargă după noi, să ne acordăm un moment de răgaz, să privim acea
persoană în ochi și de acolo, în adîncul sufletului, să vedem, nu cumva am
terminat, de fapt, cursa? Nu acolo o fi capătul maratonului nostru? Nuuu,
tot ni se pare că miezul vieții noastre este înainte și uităm să trăim ziua
care, așa cum a avenit, așa a și trecut, a rămas goală, o zi din calendar care
își cere dreptul ei, tu trebuia să-i dai conținut, s-o faci să fie frumoasă sau
urîtă.”
”Luna de miere” a Doinei Popa este ca un sorb care îți paralizează
simțurile și libertatea proprii, amănuntele din viața fiecăruia fiind
elementele care dau individualitate oricărui destin. Căci pe lumea asta nu
există oameni mari sau oameni mici, există doar mize mari și mize mici
care dau, finalmente, dimensiunea fiecăruia. Tensiunea cărții m-a dus cu
gîndul la ”aventura cititoare” de pe cînd mă delectam cu ”Toți oamenii
sunt muritori” semnată de Simone de Beauvoir.

”Ochiul inimei” de Marcel Tolcea


Poziția de ”mimoză poetică” a Generației 80
revine, indiscutabil, poetului Marcel Tolcea, care a
scos, din cîte știm, doar o carte de poezie, în două
ediții, în cîteva decenii de activitate literară. Volumul
”Ochiul inimei” apărut în anul 1988, la Editura
”Facla” din Timișoara, a fost reluat într-o ediție
elegantă la Editura ”DiaCritic”, în anul 2014. Dar un
poet adevărat, în definitiv, nu are nevoie de multe
pagini, ca să își demonstreze calitatea/ virtuțile, lucru
care se confirmă și în cazul lui Marcel Tolcea.
Marcel Tolcea scrie o poezie a unui cotidian banal, ”banalizat de
atîta folosință” dar din care ”ochiul inimei” extrage transcendentul,
picătură cu picătură. Și asta pentru că ”banalul” poate fi redimensionat prin
poetizare, încărcat de coordonatele unui adevărat univers: ”Era s-o pățim
toamna asta, neachitîndu-se Taxele Verticale,/ mai ales că sănătatae răcnea
109
Lecturi

în grădină,/ Norocul nostru, al celor din cartier, a fost că/ ai venit tu, cu un
fel de cărare pe mijloc în mînă/ ce semăna mai mult a curea, și, urmărită/
încă de la Tractirul Gării de un grup/ de Acarai Tropicali, ai dat drumul,
puțin neglijentă,/ Lozurilor în Plic să respire din aerul cu mangal/ pentru a
deschide imediat o discuție teribilă,/ în fața Vechiului Patinoar, despre
vechile vise./ Dar trecătorii străini, care vedeau, ce spuneau?/ Iată o tînără
care culege brîndușe!/ Iată o tînără care culege brîndușe!/ Iată o tînără care
culege brîndușe!” (Bunule semn, de la Grădina de Tir)
Transformat în lume proprie, prezentul își divulgă propria vacuitate,
absurdul excede o normalitate aparentă. Estetizarea faptului divers, în
relație cu o suită de imagini din panoplia avangardismului, crează o poezie
care se citește cu sufletul în alertă: ”Teribila lovitură de baston pe care
domnul director/ o aplicase unui funcționar mitocan/ se reverberase în
aerul serii, la Grădina de Vară,/ cu o îngrozitor de înceată chemare,
dovedindu-se,/ în cele din urmă, un mal de metal// Deocamdată, uitîndu-se
toată clientela-ntr-o parte/ pentru a se evita în acest fel complicații la
tribunal,/ numai cei doi au văzut fragmente dintr-o apă imensă/ în care
străluceau diamante, rubine, opal/ spinări noi de biciclete, batiste alpine,/
ce se amestecau cu o lume nouă, echidistantă/ de acest fenomen și un foc
de tip animal” (Teribilă lovitură de baston)
Înainte de a-i re-cunoaște poezia, în toți anii din urmă, am admirat
calitatea de cărturar a lui Marcel Tolcea, cărțile sale ”Eliade, ezotericul” și
”Ezoterism şi comunicare simbolică” se regăsesc în bibliografia lucrării
mele de doctorat.

”Urechea lui Malhus” de Mihaela


Grădinariu
O carte de ”poezie frumoasă” cu adevărat primim
de la Mihaela Grădinariu (”Urechea lui Malhus”,
Editura Timpul, 2018), cu un lirism calm, ca o colină din
Bucovina. Labișiană în vibrație, muzicală în expresie,
Mihaela Grădinariu are proprietatea cuvintelor și a
sunetelor din cuvinte: ”Jos. Tot mai jos. Acolo unde
somnul adoarme,/ Doi îngeri de cenușă ascut arme.// Acolo,-ntr-o
eternitate tristă,/ Alt înger plimbă moartea în batistă.// Noi, jucării de fum
și de pripas,/ Ne spunem replici într-un singur glas,/ Cuvinte cîntărite pe
platan/ (Doar coji uscate, sfărîmate-n van,/ Pomelnic plin de vorbele
răscoapte,/ Limbi de ceasornic omorît în noapte...)// Jos – lenea trupului de
110
Conta nr. 34 (iarna)

lumînare,/ Poem înfipt în carnea-întrebare,/ Cu timpul, martor plîns și


mincinos,/ Și lumi într-un picior, menind pe dos.// Noi, două fire de fitil
cuminte,/ Neluminînd nici umbre, nici cuvinte.// Acolo, doar acolo-n jos
de jos,/ Ne naștem unu-ntr-altu, -anevoios”. Există în poezia Mihaelei
Grădinariu o familiaritate cu moartea, aceasta este văzută în diferite
”situații poetice”, ființa umană agonizează în loc să trăiască: ”Poemul s-
așază singur în groapă,/ Se-nvelește cuminte în pînză de apă.// Carnea-i se-
nfruptă fierbinte din mine,/ Dimpreună călătorim în rădăcini de ruine....”;
sau: ”În rădăcina unei zile-amare/ Temeluim o moarte la-ntîmplare,/
Ascunsă-n tine, chivot în absidă...”. Un patetism al locului, nenumit dar
presimțit, este suportul pe care crește poezia Mihaelei Grădinariu,
imaginația se traduce prin imagini, raționamentul prin simboluri. Poeta
reconfirmă definiția poeziei dintotdeauna, de cînd miticul Narcis s-a
oglindit în izvor, iar izvorul s-a oglindit, la rîndul său, în ochii lui Narcis.

”Diavol cu coarne de melc” de Spiridon Popescu


Spiridon Popescu este un poet atipic, care
excede orice modă, normă, în fond ”un învechit” și asta
pentru că scrie numai din talent. Nici nu cred că știe să
scrie altfel, ar putea fi provocat, la o adică, să scrie
împotriva lui însuși, ca să poată fi prins, surprins pe
picior greșit. O poezie de-a sa, ”Doamne, dacă-mi ești
prieten”, a ajuns în folclor deja, acesta fiind, pentru un
poet, un fel de vot popular înainte de canonizare. Dar
iată poemul cu pricina, care se regăsește și în volumul
antologic ”Diavol cu coarne de melc” (Editura Timpul, Iași, 2017, cu
variante în mai multe limbi): ”Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ Cum te lauzi
la toţi sfinţii,/ Dă-i în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu părinţii.//
Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ N-asculta de toţi zurliii,/ Dă-i în scris
poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu copiii.// Doamne, dacă-mi eşti prieten,/
Nu-mi mai otrăvi ursita,/ Dă-i în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu
iubita.// Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ Cum susţii în gura mare,/ Moaie-ţi
tocul în cerneală/ Şi-nainte de culcare// Dă-i în scris poruncă morţii,/ Când
şi-o ascuţi pumnalul,/ Să-l înfigă-n mine, Doamne,/ Şi să lase-n viaţă
calul.” (p. 54). Folclorizarea sau nutrirea din folclor este un procedeu
propriu poetului, care spune în ”Baladă”, mai pe scurt și la fel de expresiv,
cam ce spunea și povestașul popular care ne-a susurat la ureche ”Miorița”:
”Zise moartea către mine:/ "Mă, când crezi c-ar fi mai bine/ Să te iau,
111
Lecturi

acum ori mâine?// O rugai: Fii omenoasă,/ Moarte, măcar mă mai lasă/ Să-
mi fac iubita mireasă.// "Bine, mă, te voi lăsa,/ Dar să știi, la nunta ta/ Voi
veni și voi juca./ Să mă ierți de s-o-ntâmpla,/ Beată, să dobor vreo stea".
(p.60) Problema stelei drept miză este reluată și în altă poemă, ”Focar de
îngeri”, la fel de tonică, la fel de proaspătă în vers și deturnată spre
concupiscență: ”Iubita mea e un focar de îngeri,/ Dac-o sãrut fãrã tifon la
gurã/ Mã-mbolnãvesc rapid: simt cum, deodatã,/ Mi-apar pe creștet semne
de aúrã.// Cu disperare-n glas și teamã-n oase/ Te-ntreb, domnule doctor:
n-ai cumva/ Printre atâtea seruri fabuloase/ Vreun vaccin și pentru boala
mea?/ Fii înțelept, de vrei sã tragi foloase/ – Rãspunde-mi Nu și-ți dau
bacșiș o stea.” Poet al ”crudității existențiale”, după cum spune Gheorghe
Grigurcu, Spiridon Popescu pare să se bucure scriind poezie precum
fluturii care încearcă beția cu lumină încurcîndu-și aripile printre razele
fragede ale soarelui primăvăratic.

”Mereu rămîne ceva de spus” de Ion Dumbravă

O carte de poezie adevărată, după toate regulile


ei știute sau mai puțin știute, îmi trimite Ion
Dumbravă, poet pe care l-am cunoscut în Iași, pe
vremuri, dar care s-a stabilit la Târgu Mureș între timp.
Cartea se numește ”mereu rămîne ceva de spus”
(Editura ”Ardealul”, 2018) și reconfirmă faptul că
după fiecare poezie bună rămîne ceva... nespus.
Poezia lui Ion Dumbravă este un amestec de
”irealitate” imediată, de paradox liric care rezultă
dintr-o existență plus o adaptare forțată, aventuroasă, într-o lume nu
neapărat ostilă, dar necunoscută. Să încercăm un poem, luat la întîmplare,
din carte: ”cu gîndul la cîte ai fi putut avea/ la cît de ușor e să pierzi/ cînd
afară plouă de ieri/ cînd înlăuntrul tău bate vîntul.// gîndul că zeii sînt
totuși destul/ de aproape de vreme/ ce gîndului doar o clipă/ îi trebuie să
ajungă/ la ei sau la cei/ care le-au luat locul/ și la care să ne închinăm. // cu
gîndul cît de ușor/ e să uiți cînd singur doar tu/ îți rămîi în continuare/
prezent la tot ce nu se întîmplă” (cît de ușor).
Un ușor patetism, bine asimilat în textul poetic, un fel de ”înțeles de
pierdere”, situează ființa la intersecția dintre memorie și ispita drumului
concret, misterul clipei este o fuziune extatică a sufletului tot mai
112
Conta nr. 34 (iarna)

însingurat cu lumea tot mai îndepărtată: ”chemi norul pe partea noastră/ de


cer și se face/ că nu aude. jar arzător/ cîmpul cu maci.// ca pe niște străini/
ne ocolesc norii/ ca pe niște pămînteni de nimic.// cum să le oprești
destrămarea/ de fum. Cum să pătrunzi/ în neînțelegerea lor.// cheamă țărîna
și verdele/ ierbii norii din alunecarea/ haotică peste/ amiaza cu umbre arse
de sete” (chemări).
Aveți imaginea unei cărți de poezie care își interoghează, la un
moment dat cititorul? Ei, cam asta face poezia lui Ion Dumbravă din
”mereu rămîne ceva de spus”. ꞌ

”Contra-timp” de Luminița Ignea


Poeţii discreţi, care scriu „numai pentru ei”,
însăilînd un jurnal al intimităţii „pre versuri tocmit”,
ajung uneori să depăşească cercul strîmt al
confesiunii şi să atingă orizontul poeziei adevărate.
Este şi cazul Luminiţei Ignea, care înainte de a scrie
a citit cam tot ce e important în poezia lumii, în
calitate de bibliotecar în paradoxala Bibliotecă
Babel, a lui Borges. Astfel, a aflat că poezia este
dincolo de cuvinte şi că dacă tai un cuvînt în două,
trebuie să curgă puţin sînge. Poeziile sale au nerv şi idei, stări şi nestări,
cuvintele şi necuvintele lucrează laolaltă. Urletul inimii este îmblînzit de
cuvinte, insule imaginate se împotmolesc în mări nenăscute. Textele
Luminiţei Ignea au combustie proprie, sunt carnale, ţintesc dincolo de
orizontul inimii. Iar "combustia poetică" (se ştie!) nu se adună prin
zgîrcenie, ci se obține numai și numai prin risipire. Ca dragostea.
Luminiţa Ignea scrie o poezie frumoasă în înţelesul cel mai adevărat
al cuvîntului, reflexivă adesea, îngînînd rugăciunea care e o treaptă spre
cer şi spre sine.
Luminița Ignea mi-a fost elevă cu ceva vreme în urmă, e posibil ca
noianul de cărți pe care am îndemnat-o să le citească să o fi trecut decisiv
între ”victimele poeziei”. Dar cărțile nu ar fi găsit ecou dacă nu ar fi fost
terenul afectiv și mental potrivit. Iată cîteva probe de poezie care nu se
scrie din cuvinte, ci din necuvinte, din stări, din talent: sunt o rebelă, da,/
fumez în spații închise/ țigări de contrabandă,/ citesc cărțile pe dos/ de la
cuprins înspre titlu,/ tot mai intens îmi consum timpul,/ dar pe sărite,/ am
răni neînchise/ din care țâșnesc cuvinte.// iar pe tine, iubire,/ te trăiesc
recursiv,/ dinspre deznădejde,/ către primul fior.” (contra-timp). Sau, altă
113
Lecturi

probă, aleasă la întîmplare: ”o fată s-a dus pe o insulă/ să moară./ mesajul


ei ajunge la noi într-o sticlă/ rotund și curat ca o perlă/ rostogolită în tină./
poetul, o cutie a milei,/ ne plătește/ răscumpărarea./ în lupta sa neștiută,/
poemul nu-i mai este armură,/ ci rană// și nimeni nu-i să ducă/ scoica la
ureche/ să-i asculte tumultul./ și nimeni nu se întreabă/ când admiră
apusul/ unde se pierde insula.” (insula). Luminița IGNEA este un poet
”învechit”: scrie din talent.

”Eva printre degete” de Valeriu Valegvi

Un poet discret, dar plin de calități


”poeticești” este Valeriu Valegvi, care trăiește
undeva în zona Galați-Tecuci (într-un spațiu pe care
și l-a determinat el însuși, cu puterea cuvîntului).
Ultima sa carte, pe care am primit-o recent, ”Eva
printre degete” (Editura ”Detectiv literar”, 2018),
este o probă de trăire poeticească, de dăruire a sinelui
pe mâna (și vocea interioară a) cititorului de poezie.
Multe poezii sunt probe ale unui talent ținut în frîu de
o frică de a spune direct ceea ce poetul are, în general, de spus. Iată o
probă de poezie prospectivă: „În căutare mărului de aur/ treze sunt adierile
de dincolo/ proaspete amintirile cu mama/ umede aleile ce duc spre
centru./ anotimpurile deșiră același fir/ păsările se tot învîrt în cerc/ tăcerile
caută un refugiu.” Cartea lui Valeriu Valegvi se citește ”cu pasiune” de
către cititorul de poezie, dar place și celui care citește poezie ocazional.
Iată o altă probă: ”Cui te are/ lup de mare/ nicio pagubă/ sub soare// cui nu
te are/ trunchi de sare/ doar regrete/ făr-de măsură// cui pe cui se scoate/
fără să dai din oase/ și uite așa/ am pus de-o masă// oferită tuturor/ drept
replică/ mîndrului conchistador/ ce din val ne cheamă”. Valeriu Valegvi
face bine poeziei momentului iubind-o, amplificîndu-i înțelesul,
subînțelesul.

114
Conta nr. 34 (iarna)

Biserica Catolică şi mijloacele de


comunicare în masă. Aspecte
privitoare la rolul presei în cadrul
Bisericii
un studiu de Iulian Ghercă

În studiul de față ne propunem să prezentăm și să analizăm modul în


care s-a raportat Biserica Catolică la mass-media și să observăm rolul și
locul pe care presa la avut în cadrul Bisericii odată cu trecerea la
modernitate. Pentru a putea realiza acest lucru vom include în prezentare și
câteva informații generale despre: presă, mass-media, comunicare și
propagandă.
Mijloacele care au făcut ca în zilele ei de glorie, comunitatea
religioasă să reprezinte un sistem de referinţă de la sine înţeles, s-au
deteriorat şi au devenit perimate. Biserica şi-a pierdut din autoritate şi
putere, iar acele elemente care au oferit acestei instituţii un statut
privilegiat şi axiomatic, s-au diluat şi s-au pierdut odată cu modernitatea.
În regimul anterior apariţiei şi impunerii statului liberal (mai exact ne
referim la occidentul medieval), Biserica Catolică a avut un rol foarte
important în evoluţia societăţii. Repoziţionarea ei- începând cu perioada
modernă- poate fi privită şi analizată prin prisma transformării mijloacelor
de mediatizare într-un agent social foarte important, cu rol de formator al
opiniei publice, care a participat activ la schimbările de ordin politic1.
Nevoia de adaptare a Bisericii la noile realităţi ale modernităţii, în
care comunităţile religioase- cu toată măreţia, puterea şi coerenţa lor
firească- au decăzut constant după Evul Mediu târziu, a fost iminentă
(Decăderea s-a produs din mai multe motive, dintre care două foarte
importante şi legate de sacralitatea unică a acestor comunităţi. Acestea au
fost: 1. efectul călătoriilor de explorare a lumii din afara Europei, care a
lărgit brusc orizontul cultural şi geografic, iar ca urmare logică- şi
concepţia oamenilor despre formele posibile ale vieţii umane; 2. pierderea
treptată a prestigiului limbii sacre- a latinei, în cazul creştinismului).

1
Benedict Anderson, Comunităţi imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspândirii naţionalismului, Editura
Integral, Bucureşti, 2000, p. 7-49.
115
Studiu

Decăderea a fost tot mai acută şi din cauza apariţiei altor comunităţi
politico-imaginare şi imaginate, intrinsec limitate şi suverane, precum
naţiunea. Apariţia „naţionalismului”, către sfârşitul secolului al XVIII-lea,
nu a fost determinată de erodarea certitudinilor religioase (această erodare
necesită în sine o explicaţie complexă), şi nici nu înlocuieşte în istorie
religia; el trebuie înţeles în raport cu sistemele culturale complexe care l-
au precedat, din care (şi împotriva cărora) a luat fiinţă- dintre cele mai
relevante fiind comunitatea religioasă şi monarhia dinastică- şi nu în raport
cu o ideologie politică susţinută conştient. Drept urmare, pentru Biserică a
urmat o perioadă de reaşezare, redefinire în raport cu credincioşii care nu
mai erau doar supuşi, ci au devenit cetăţeni, dar şi în raport cu întreaga
societate din care făcea parte.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modul de
manifestare a catolicilor în viaţa publică s-a schimbat. Acest fapt a
determinat Biserica Catolică să acorde o atenţie sporită mijloacelor de
comunicare socială şi întregului fenomen „media”2. Documentele emise de
autorităţile ierarhice bisericeşti pe această temă şi dezvoltarea instituţiilor
de comunicare catolice au demonstrat importanţa acordată dar şi
inexistenţa unui plan coerent de lungă durată privitor la presă. Au fost
măsuri luate treptat, uneori fără continuitate, şi unificate relativ târziu, în
cadrul Conciliului Vatican II, când a fost adoptată o poziţie unitară şi clară
privind mijloacele de comunicare socială şi rolul acestora în cadrul
Bisericii şi a societăţii. Principalele scopuri ale Vaticanului au vizat
uniformizarea catolicismului prin mass-media şi crearea unei viziuni
catolice unitare cu privire la evoluţia societăţii.
În acest context istoric vom face o primă descriere a atitudinii
ierarhiei catolice faţă de mijloacele de comunicare, care s-au dezvoltat
rapid în perioada sus menţionată.
Acest studiu nu a fost conceput ca un istoric al acelor ani sau al
mijloacelor de comunicare şi nici ca o sinteză a doctrinei Magisteriului
(Prin Magisteriu înţelegem „învăţătura Bisericii”)3 asupra acestora, cu atât

2
Mijloacele de comunicare în general- presa şi literatura în special- devin şi creează un spaţiu al solidarităţii.
Începând cu perioada modernă, Biserica a privit astfel presa şi a încercat să folosească acest fenomen, să şi-l
însuşească, sau măcar să-l raporteze la propriile principii. Ziarele devin un mijloc de menţinere a unei coeziuni
şi de unificare a catolicismului din întreaga lume, indiferent de ţară, limbă, naţionalitate. Acest fapt a fost
dovedit şi de organizarea de evenimente precum Expoziţia mondială a presei catolice, Congresul mondial al
presei catolice, de înfiinţarea unor instituţii care să reunească activitatea jurnalistică (Anexa 32 şi Anexa 43;
ASV, Fondul Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania 1920-1933, busta 19, fascicolo 59, f. 690-710).
3
Teologia şi Magisteriul au acelaşi scop, apărarea tezaurului credinţei şi mântuirea lumii, dar au roluri diferite în
atingerea acestui ţel. Rolul magisteriului este: de a păstra integre Tradiţia şi Scriptura, de a evalua cu stricteţe
rezultatele teologiei, de a propune noi teme teologiei ( FIDES ET RATIO – Scrisoarea enciclică a Suveranului
Pontif Ioan Paul al II-lea către episcopii Bisericii Catolice cu privire la raporturile dintre credinţă şi raţiune,
traducere realizată de Wilhelm Dancă, Presa Bună, Iaşi, 1995 în
116
Conta nr. 34 (iarna)

mai puţin a evoluţiei Sfântului Scaun pe scena internaţională şi a


raporturilor stabilite cu diferite state. Analiza noastră a vizat obţinerea unei
perspective asupra modului de manifestare a catolicilor în spaţiul public şi
în special în mijloacele de informare, a rolului acordat de Biserică presei, a
amplorii acestui fenomen şi a principalelor scopuri urmărite la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea.
***
Obiectul istoriei presei este dificil de conturat. În primul rând,
deoarece- ca şi alte ramuri ale istoriei generale (ca de exemplu, cea a
literaturii, a realizărilor economice sau a mişcărilor sociale), istoria presei
nu se poate construi şi nici înţelege fără o constantă referire la evoluţia în
ansamblu a societăţii. Poate că dintre toate subiectele de cercetare istorică,
ziarul este cel care are raporturile cele mai strânse cu starea politică, cu
situaţia economică, organizarea socială şi nivelul cultural din ţara şi din
epoca pe care o reflectă4. Reproşurile aduse presei5– superficialitatea,
nerespectarea sau chiar falsificarea adevărului, înclinaţia spre a dezvălui
fapte de scandal ori imorale, obscenităţi, corupţie, violenţe verbale,
deficienţele stilistice şi semidoctismul unor jurnalişti etc.6– nu
caracterizează totuşi întregul fenomen în ansamblul său. Chiar dacă
publicaţiile care sunt definite de trăsăturile menţionate anterior sunt
cantitativ majoritare la scară mondială, ele nu anulează rolul şi valoarea
acelei părţi a presei care demonstrează înalt profesionalism şi onestitate în
informarea corectă a cititorilor7.
Dincolo de caracteristicile comune tuturor publicaţiilor (precum
statutul juridic, datele tehnice ale fabricaţiei, originalitatea conţinutului) şi
specificitatea audienţei fiecărui titlu constituie un obstacol în calea
studiului global al presei. Istoricul presei este nevoit să încerce să
concilieze studiul individualizat al fiecărui titlu cu prezentarea mass-
mediei în ansamblu său8.

http://www.scribd.com/doc/49240203/4/CAPITOLUL-V-INTERVENTIILE-MAGISTERIULUI-IN-
MATERIE-FILOZOFICĂ, consultat la data de 11.06. 2012, ora 00.06).
4
Pierre Albert, Istoria presei, traducere Irina Maria Sile, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 8.
5
Indiferent de acuzaţiile ce se aduc presei, de greutatea definirii şi caracterizării unitare, ea rămâne unul din
izvoarele istorice importante pentru epoca modernă. Un scop esenţial al studierii presei este cel al contactului
regăsit (dincolo de trecerea timpului) în paginile vechilor colecţii de ziare, cu evenimentele unei actualităţi
împietrite, cu preocupările cotidiene ale generaţiilor trecute şi cu pasiunile ziariştilor (Idem, La presse, ed. a VIII
a, Presses Universitaires de France, Paris, 1988, p. 16).
6
O altă dificultate a istoriei presei ţine de diversitatea formelor sale. Încă din secolul al XVII-lea, noţiunea de
presă acoperea o masă puternic disparată de publicaţii. În secolele următoare, tipurile şi categoriile lor s-au
diversificat într-o asemenea măsură, încât varietatea şi multiplicitatea titlurilor ascundea cel mai adesea unitatea
ansamblului (Idem, Istoria presei..., p. 8).
7
Camil Mureşan, Etape şi probleme din istoria presei în Epoca Modernă, Cluj-Napoca, 1994, p. 3.
8
Pierre Albert, Istoria presei..., p. 9.
117
Studiu

Apariţia şi impunerea cu caracter de permanenţă în viaţa socială a


unor publicaţii periodice purtătoare de informaţii diverse, al căror
ansamblu e numit presă, au fost posibile datorită descoperirii tiparului- pe
plan tehnic- şi a unei suite de mutaţii pe plan politic şi intelectual9.
Una din perioadele cele mai importante din istoria mass-mediei a fost
cea a dezvoltării presei populare de mare tiraj (1871-1914). La finele
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, presa a devenit un
produs de consum curent, cu rol în formarea opiniei publice10. Ritmul
dezvoltării sale a fost variabil- în funcţie de naţiuni- şi chiar dacă raţiunile
fundamentale ale dezvoltării sale au rămas aceleaşi, presa din fiecare ţară a
căpătat, în funcţie de caracteristicile naţionale şi de circumstanţele istorice,
o fizionomie originală, ale cărei trăsături s-au păstrat chiar şi astăzi11.
Îmbogăţirea conţinutului şi răspândirea ziarelor a făcut ca presa să
reprezinte un instrument în formarea mentalităţilor şi a modului de viaţă în
cadrul progresului societăţilor moderne12. Publicistica reprezintă
instrumentul cel mai la îndemână pentru informarea şi culturalizarea
„publicului” larg, dintre toate domeniile de activitate ale unei societăţi. În
procesul evolutiv al ziaristicii, o nouă etapă a fost marcată de dezvoltarea
agenţiilor de presă şi de formarea pieţei informaţiilor.
Amploarea culegerii de informaţii şi costul difuzării lor, într-o lume
extinsă la dimensiunile globului, făceau indispensabilă recurgerea la
serviciile marilor agenţii telegrafice şi favorizau tendinţa lor de
monopolizare a pieţei informaţiei. Numai câteva din marile cotidiene îşi
permiteau întreţinerea unei reţele proprii de corespondenţi particulari13.
Periodicele catolice au îmbinat cele două surse de informare, adică
agenţiile de presă şi „corespondenţii proprii”. Aceştia din urmă nu erau
persoane trimise special în diferite locaţii cu scopul de a furniza informaţii
despre zonele respective sau despre evenimente ce se petreceau în acele
locuri, ci erau preoţi misionari sau persoane consacrate ori laice, plecaţi în

9
Camil Mureşan, op. cit., p. 9.
10
Creşterea numărului cititorilor de presă a avut efecte însemnate asupra prezentării ziarelor (transformării lor)
şi asupra diversificării categoriilor acestora. S-au înregistrat schimbări majore privitoare la aşezarea în pagină a
articolelor etc. Printre efectele revoluţiei industriale şi tehnice a presei în cea de-a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea s-au remarcat diferenţierea mai puternică a tipurilor de cotidiene şi dezvoltarea considerabilă a presei
(Pierre Albert, Istoria presei..., p. 63).
11
Pentru mai multe detalii vezi: Iulian Negrilă, Istoria presei, Arad, 1997, Florica Vrânceanu, Un secol de
agenţii de presă româneşti, Piteşti, 2000, Pompiliu Şerbescu, Codul presei, Timişoara, 1937, Silvia Popa, Istoria
scrisului, cărţii, presei, Braşov, 1997, Sficlea Obreja, Designul cotidianelor între constrângeri şi libertăţi, Iaşi,
2005, Victor Vişinescu, O istorie a presei româneşti, Bucureşti, 2000, Mircea Dumitescu, File din istoria presei
româneşti, Bucureşti, 2000, Ion Iliescu, Sondări în istoria presei româneşti, Timişoara, 1999, Marian Petcu,
Tipologia presei româneşti, Iaşi, 2000, Idem, Istoria presei române, Bucureşti, 2002, Mircea Popa, Istoria
presei româneşti din Transilvania, Bucureşti, 2003.
12
Pierre Albert, Istoria presei..., p. 64.
13
Ibidem, p. 65.
118
Conta nr. 34 (iarna)

misiuni de evanghelizare sau caritabile, în diferite locaţii (din America


Latină, Africa, Asia). Uneori, erau preoţi sau studenţi plecaţi în Occident
pentru studii (în Germania, Italia, Franţa, Spania etc.) care trimiteau
informaţii despre locurile unde se aflau şi despre faptele mai importante
care se petreceau acolo.
Chiar dacă nu putem vorbi de corespondenţi în sensul clasic al
cuvântului, publicaţiile catolice beneficiau de informaţii primite de la faţa
locului despre evenimente importante, într-o perioadă când doar marile
ziare îşi permiteau trimiterea de corespondenţi particulari.
Presa a fost împărţită în mai multe categorii, în funcţie de tematica
abordată: de orientare politică (precum cea monarhistă, de dreapta, de
stânga), de divertisment, religioasă etc. Publicaţiile religioase aveau ca
principal scop explicarea, analizarea şi dezbaterea tuturor problemelor
referitoare la respectiva religie sau confesiune, exprimându-se punctul de
vedere oficial al acesteia.
Mass-media, în accepţiune generală, reuneşte toate metodele de
transmitere către receptori a unor mesaje; audienţa este vastă şi eterogenă,
dispersată geografic14. Mass-media15 desemnează mijloacele de
comunicare în masă care răspândesc un mesaj, ce are ca efect principal
formarea unei viziuni unanim acceptate de opinia publică16. Există
numeroase definiţii ale termenului de opinie publică, oferite atât de către
filosofi, cât şi de sociologi. Ca şi în cazul conceptului de comunicare, nu
există o explicaţie atotcuprinzătoare şi unanim acceptată17.
14
Studierea fenomenului a dus la două abordări diametral opuse: în prima, mass-media este o forţă puternică,ce
influenţează societatea (exemplificându-se prin intervenţiile active asupra mediului şi structurilor vieţii) iar în
doua, mass-media este o forţă slabă, considerându-se că ea influenţează într-o mică măsură societatea, fiind
subordonată şi nu supraordonată societăţii. Pentru a înţelege mai bine importanţa mass-mediei în lumea
contemporană, trebuie conectat acest concept cu cel al opiniei publice şi cu cel al comunicării. Comunicarea îşi
menţine caracterul primar de trăsătură umană, deoarece omul manifestă nevoia de a transmite mesaje. Odată cu
evoluţia omului şi modernizarea societăţii, acesta şi-a perfecţionat şi diversificat modalităţile de interacţiune cu
ceilalţi, ajungându-se astăzi la o adevărată industrie a comunicării, reprezentată tocmai de mass-media
(Dicţionar de sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 237).
15
Despre mass-media se poate vorbi practic începând cu jumătatea sec. al XIX-lea, când numărul de cititori a
crescut. Publicaţiile apărute până în acel moment se adresau mai mult unor elite şi nu unei mase omogene.
Interesul studierii şi teoretizării fenomenului media nu s-a datorat în primă instanţă creşterii audienţei, ci mai cu
seamă influenţei acesteia asupra vieţii sociale. Preocuparea pentru studierea conceptului de mass-media a dus la
apariţia unor discipline precum: istoria mass-media, sociologia mass-media etc., centrate pe analiza exclusivă a
modului de funcţionare a mass-mediei în societate şi a efectelor sociale ale comunicării. Studierea în timp a
acestor efecte a dus la numeroase controverse, cristalizate finalmente în două curente, două tabere antagonice:
pe de o parte avem imaginea pozitivă, elogiul, instituţia de profit, iar pe de altă parte - imaginea negativă,
subminarea, industria deculturalizată. Iată caracteristici ale mass-mediei văzute ca benefică, respectiv malefică
(Isidor Mărtincă „Biserica, mass-media şi cultura”, partea II, în Pro Memoria, nr. 4, Editura Arhiepiscopiei
Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2005, p. 257).
16
Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi mass-media, ediţia a III-a, Editura „Fundaţia României de
Mâine”, Bucureşti, 2007, p. 16-35.
17
În ciuda faptului că nu avem o definiţie sui generis, cercetătorii sunt de acord că opinia publică este o colecţie
de păreri individuale despre realitate, privind o problemă de interes public, păreri ce pot influenţa
comportamentul individului şi pe cel al grupului (Isidor Mărtincă „Biserica, mass-media şi cultura”..., p. 257).
119
Studiu

Comunicarea reprezintă o modalitate fundamentală de a interacţiona


psiho-social, presupunând transmiterea unor informaţii prin limbajul
articulat ori prin alte coduri, având drept scop obţinerea unei stabilităţi sau
a unor modificări de comportament ale unui individ sau grup18. Strict
sociologic, comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând şi
controlând raporturile interpersonale19. Prin dimensiunea sa informaţională
şi culturală, ea se impune ca un fenomen complex, ce trebuie privit şi
analizat în ansamblul proceselor cu care interacţionează- atât umane, cât şi
tehnice20. Mass-media, opinia publică şi comunicarea sunt într-o puternică
legătură, relaţionează şi se condiţionează reciproc şi au în comun
reflectarea aceleiaşi realităţi21.
Mass-media în general- şi presa în special- reprezită una din
modalităţile moderne de a răspândi viziunea, valorile şi mesajul creştin,
dar şi de a răspunde criticilor care s-au adus Bisericii. Folosirea acesteia
presupune existenţa unui „public” educat, ştiutor de carte. La cei care nu
au cunoscut privilegiul alfabetizării, mesajul ajungea în mod indirect, prin
clerul şi instituţiile create special în acest scop: ordinele misionare,
asociaţiile de tineri şi cele de caritate, învăţământul confesional; toate
aceste organizaţii preluau învăţătura creştină şi mesajele sale de la
autoritatea bisericească şi o transmiteau mai departe.
Pentru a putea înţelege, analiza şi explica rolul şi importanţa
acordată de Biserica Catolică mijloacelor de comunicare, includem în
prezentare şi explicăm succint un concept: acela de propagandă. Existenţa
şi dezvoltarea unei prese care aparţine unei instituţii a fost considerată
uneori ca expresie şi formă de propagandă. În unele documente papale şi
episcopale se vorbeşte de „propaganda catolică prin presă”. Acest termen
de origine latină a fost folosit pentru prima dată de Papa Grigore al XV-lea
în 1622, când s-a constituit Sacra Congregazione de Propaganda Fide
(Sfânta Congregaţie pentru Propagarea Credinţei), formată din cardinali
care aveau ca misiune răspândirea credinţei catolice în lume. Principiul
comun care a stat la baza diferitelor definiţii22 ale acestui fenomen este
18
Comunicarea are numeroase efecte importante la nivel uman. Comunicând, omul se cunoaşte pe sine, îi
cunoaşte pe ceilalţi, descoperă realitatea şi cerinţele societăţii, astfel încât el ştie cum să se raporteze faţă de
lume şi faţă de cei din jurul său. Evoluţia şi dezvoltarea personalităţii umane-a societăţii în ansamblu ei- depind
de procesul de comunicare, de valenţele şi valorile pe care aceasta le promovează, fapt pentru care Biserica a
fost foarte implicată în acest fenomen (Dicţionar Enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.
231).
19
Norbert Sillamy, Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p 132.
20
Guenon Rene, Criza lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 75.
21
Isidor Mărtincă „Biserica, mass-media şi cultura”..., p. 253.
22
Wilhelm von Kries (în lucrarea Strategia şi tactica propagandei de război engleze, Bucureşti, 1941, p.15)-
unul din analiştii germani ai fenomenului- definea propaganda ca „o răspândire de axiome şi principii (...), ca
formularea unei păreri aşteptate, utilizându-se toate mijloacele de expresie prin care se poate ajunge la opinia
publică, cum sunt presa, broşurile sau manifestele, amvonul, filmul, radiodifuziunea şi în sfârşit zvonul şoptit
120
Conta nr. 34 (iarna)

folosirea deliberată a informaţiei în diferite scopuri (politice, militare), în


vederea ralierii opiniei publice sau a anumitor grupări la un obiectiv
propus23.
Timpul istoric al propagandei are două dimensiuni: un trecut mitic,
glorios- prin care naţiunea îşi defineşte identitatea sa istorică- şi un viitor
ce presupune aceeaşi încărcătură eroică. Propaganda îşi are originea într-o
mitologie a eliberării şi a mântuirii şi foloseşte un limbaj alegoric, bogat în
imagini, cu formule simple şi imperative24. Aşa cum se poate identifica un
„timp istoric” al propagandei, a fost conceput şi un set de reguli ce
condiţionează reuşita acesteia, dar şi pe cea a contrapropagandei25:
diferenţierea grupurilor de indivizi care trebuie influenţaţi, stabilirea
scopurilor, crearea de organisme care să îndeplinească aceste scopuri,
definitivarea formelor de acţiune propagandistică, conceperea unui plan de
campanie, crearea unui centru de comandă, controlul permanent al
rezultatelor obţinute26. Au fost identificate şi principalele principii de
funcţionare a propagandei: simplificarea, prin utilizarea simbolurilor,
deformarea şi caricaturizarea, repetiţia temelor principale, aservirea presei
şi aparenţa de autenticitate, unanimitatea27.

din gură în gură”. Acelaşi autor condiţiona reuşita propagandei de apropierea acesteia de adevăr; ea trebuie să se
adreseze oamenilor obişnuiţi şi să nu aibă un caracter oficial. Un alt cercetător care a analizat raportul dintre
mase şi propagandă a fost sociologul francez Gustave le Bon (Învăţămintele psichologice din războiul european,
Editura „Librăriei Stănculesu”, Bucureşti, p. 4). Deşi studiile sale au fost realizate când cercetările de psihologie
socială erau abia la început, el a avut meritul stabilirii principiilor de bază ale propagandei de război:
dezinformarea, intoxicarea, manipularea, persuasiunea. O altă direcţie în analiza conceptului o oferă autorul
Serghei Ceahotin în Le viol des foules par la propagande politique( Paris, 1952, p. 33). Această lucrare a apărut
în România în traducerea lui Mihnea Columbeanu (Violul mulţimilor prin propagandă politică, Editura ANTET,
Bucureşti, 2003) şi susţinea că nucleul propagandei politice are la bază utilizarea judicioasă a simbolurilor
psihologice.
23
Cu alte cuvinte, este un proces prin intermediul căruia are loc un transfer de mesaje de la un centru de
iniţiativă, către o masă de indivizi, grupuri, clase sociale, antrenând modificări în sfera opiniilor, atitudinilor,
acţiunilor, sociale şi politice, fiind furnizate criterii de apreciere, modele de gândire şi de comportament. Rolul şi
importanţa propagandei au fost înţelese şi folosite (mai aplicat şi cu reale beneficii) în secolul al XX-lea, mai
precis după Primul Război Mondial, când s-a inagurat „societatea de masă”, când rolul şi locul individului în
gestionarea problemelor statului s-au schimbat radical. Beneficiarii mutaţiilor produse în spaţiul social au fost în
primul rând regimurile totalitare, care prin teroare şi propagandă construiau valorile unui pretins viitor, total
diferit de trecutul decadent (Mioara Anton, Propagandă şi război. Campania din Est 1941-1944, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2007, p.16, Jean-Marie Domenach, Propaganda politică, Editura Institutul European, Iaşi,
2004, p. 20, Jose Ortega y Gasset, Revolta maselor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 49).
24
Serge Moscovici, Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor, Editura Institutul European, Iaşi,
2001, p. 93-94.
25
Propagandei i se opune contrapropaganda, care are ca scop combaterea mesajului adversarului.
Contrapropaganda se construieşte pornind de la: identificarea temelor adversarului şi clasarea acestora în
ordinea importanţei, atacarea punctelor slabe( nu a frontului propagandei adverse atunci când este puternic),
desconsiderarea adversarului, evidenţierea contradicţiei dintre propagandă şi faptele adversarului, ridiculizarea
acestuia, dezvăluirea „climatului de forţă” (Vladimir Volkoff, Dezinformarea, armă de război, Editura Incitatus,
Bucureşti, 2000, p. 44).
26
Ibidem, p. 43-44.
27
Pentru a crea un program coerent şi eficient de propagandă trebuie, să existe o bună cunoaştere şi o experieţă
în folosirea de tehnici persuasive, de manipulare şi de influenţare a opiniei publice. Un rol important l-au avut în
acest caz „formatorii de opinie” sau „agenţii de influenţă” cărora le revenea misiunea de a influenţa
121
Studiu

Biserica- prin autoritatea sa supremă, Papalitatea- a fost preocupată să


stabilească o legătură directă şi profundă cu „masele”, fiind interesată de
crearea unei viziuni proprii sau în concordanţă cu interesele şi „învăţăturile
sale”. Răspândirea şi popularizarea acestor mesaje şi a viziunii sale în
societate s-a realizat prin acordarea unei importanţe sporite mass-mediei,
opiniei publice şi comunicării; s-a creat un cadru, nişte specialişti şi un
aparat capabil să „transmită” populaţiei din întreaga lume mesajul şi
poziţia sa, filosofia şi valorile creştinismului. Extrem de importante au fost
opera de evanghelizare şi grija pentru răspândirea mesajului creştin.
Biserica a organizat şi dezvoltat un sistem educaţional, a creat numeroase
centre de binefacere şi a iniţiat opere de caritate prin organismele sale
clericale sau laice (prezente şi pe teritoriul României), care au prezentat
perspectiva sa faţă de realităţile societăţii. Pentru a înţelege şi a analiza
modul în care a tratat ea în decursul timpului problema comunicării şi a
poziţionării în societate, trebuie să facem câteva precizări referitoare la
modul de organizare a acesteia şi la evoluţia ei în timp.
Biserica Catolică are cea mai mare răspândire geografică şi
demografică, comparativ cu celelalte comunităţi creştine, dar şi cu
celelalte religii mondiale, aflate de obicei în zone clar delimitate28. În
ciuda unor dezechilibre şi neomogeniţăţi, catolicismul reprezintă cea mai
difuzată şi articulată confesiune, cu centrul la Roma. O asemenea structură
poate funcţiona doar dacă beneficiază de un sistem de comunicare foarte
eficient, atât în interiorul ei, dar mai cu seamă în relaţia cu exteriorul;
acesta trebuie să fie capabil să îi transmită mesajul, să exprime poziţia sa
privitoare la toate „problemele contemporane”, să poată să o apere şi să
răspundă numeroaselor acuze care i se aduc. Populaţia catolică de pe toate
continentele şi din toate statele lumii (cu regimuri politice diferite, cu
statutul de majoritate sau minoritate confesională) era informată cu privire
la acţiunile şi la poziţia Bisericii în societate. Credincioşii erau educaţi în
spiritul credinţei catolice, a mesajului creştin şi a valorilor sale.
Prezenţa Pontifului şi a centrului administrativ creat în jurul său a
reprezentat pentru Biserica Catolică un factor particular în raport cu
organizarea celorlalte biserici nu doar din punct de vedere ecleziologic, ci
şi din perspectiva concretă a existenţei şi administrării ei. O consecinţă a

comportamentul opiniei publice şi de a obţine atitudinile dorite de cei ce au „comandat” respectiva campanie-
autoritatea centrală, oricare ar fi fost ea. Legătura dintre autoritate şi mase s-a realizat cu ajutorul elitelor
culturale, care s-au implicat în difuzarea mesajului dorit (Jean-Marie Domenach, op. cit., 71-83).
28
Eric Frattini, Sfânta Alianţă 500 de ani de spionaj la Vatican, traducere de Zully Mustafa, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2009, p. 7.
122
Conta nr. 34 (iarna)

sporitei centralizări şi ierarhizări a instituţiei Sfântului Scaun a fost aceea


că ecourile activităţii sale reverberează în toate colţurile lumii29.
Un aspect important a fost şi cel al difuzării acestor informaţii în limbile
naţionale. În acest scop s-a format un cler şi instituţii de învăţământ şi de
caritate autohtone, naţionale şi regionale. Practic, a fost înfiinţată o
„infrastructură” umană cu rolul de a beneficia de informaţiile cuprinse în
cărţi, broşuri, ziare, reviste, provenite de la Vatican şi de a le răspândi în
comunităţile respective. Relaţiile Vaticanului cu autorităţile politice erau
importante, deoarece transmiterea mesajului dorit depindea în mare
măsură de stabilirea acestor legături.
Analiza care vizează un aspect sau o instituţie din cadrul Bisericii
Catolice trebuie plasată într-un cadru temporal bine delimitat şi trebuie
privită prin optica personalităţii şi viziunii pe care Suveranul Pontif din
acel moment a avut-o- dacă a fost adeptul unei abordări moderne, sau
tradiţionale30.
După Conciliu Vatican I, s-a continuat pe o interpretare extensivă a
autorităţii pontificale, completată de exerciţiul expansiv care s-a dezvoltat
prin intermediul enciclicilor, ce au devenit tot mai numeroase şi cu referire
directă la aspecte nu doar teologice, ci şi etice şi sociale31.
Papa Pius XI a dezvoltat un alt concept: cel al regalităţii lui Cristos,
care a stat la baza evoluţiei Bisericii în perioada pontificatului său. Teza

29
Comunitatea internaţională nu a negat personalitatea internaţională a Bisericii Catolice. Nicio altă instituţie cu
relevanţă politică nu a prezentat aspecte aşa complexe şi variate care au implicat axiomatic o raportare
internaţională sau transnaţională. Situaţia este cu atât mai inedită cu cât administrarea acesteia presupunea( nu
numai la nivel teologic, dar şi juridic) folosirea a trei concepte distincte: Biserica Catolică, Sfântul Scaun şi
Suveranul Pontif. Sfântul Scaun este în momentul de faţă un participant activ pe scena internaţională, cu o
subiectivitate determinată şi o capacitate juridică plenară, ca expresie a suveranităţii sale (Şerban Turcuş, Sfântul
scaun în relaţiile internaţionale. Între societatea perfectă şi poporul lui Dumnezeu, Editura România Press,
Bucureşti, 2008, p. 7).
30
Odată cu modernitatea, Sfântul Scaun a cedat din influenţă în planul realităţilor seculare, însă a apărat poziţia
universalităţii sale ca instituţie aflată în concurenţă cu Statul, într-o societate dominată tot mai mult de prezenţa
Statului care a instituit un monopol pe activităţile sociale. Poziţia Sfântului Scaun s-a transformat în una de
apărare a privilegiilor şi imunităţilor sale, de rezistenţă la procesul de modernizare a unui Stat care nu mai avea
la bază suveranitatea divină; acesta aplica concepţia modernă şi raţională a politicii, impunând libertăţile
constituţionale, democraţia şi religia Patriei, concepte aflate în opoziţie cu poziţia retrogradă a Sfântului Scaun,
ce avea încă în componenţă o concepţie medievală. În evoluţia acestor noi realităţi, s-a ajuns la situaţia în care
treptat Statul şi-a impus suveranitatea faţă de Biserică, punându-se bazele conceptului de Biserică de stat. Ca
reacţie, Biserica şi-a revendicat o autonomie faţă de stat, şi-a legitimat autoritatea în interior dar şi în exterior
(definindu-se ca „societas perfecta”) inducând primatul jurisdicţional şi infailibilitatea doctrinală a Papei. Timp
de mai multe decenii, primatul papal a fost înţeles ca jurisdicţie, iar infailibilitatea- ca afirmare necondiţionată a
autorităţii (P. Granfield, „Nascita e declino della societa perfecta”, în Concilium, 18, 1982, p. 955-964, Şerban
Turcuş, op. cit., p. 30).
31
În pontificatul papei Pius X, natura monarhică a Bisericii şi caracteristica ei de societate inegală formată din
două categorii de personae (păstorii şi turma), au rămas principiile esenţiale ale ecleziologiei, iar măsurile luate
de Papă în această perioadă (1903-1914) au fost împotriva modernismului şi încercărilor de conciliere între
dogme şi noile tendinţe culturale, mai cu seamă în ceea ce privea critica şi dinamica devenirii istorice a Bisericii,
continuând şi disputa cu Statul liberal (Giuseppe Alberigo, „Le concezioni della Chiesa e i instituzionali”, în
Chiesa e papato nel mondo contemporaneo, Laterza, Bari-Roma, 1990, p.68.
123
Studiu

regalităţii lui Cristos a cunoscut o conceptualizare sub aspect teologico-


juridic, exprimată în enciclica Quas primas32. Ideea de bază a conceptului
era aceea că adevăratul rege trebuia considerat Cristos (nu doar în sens
metaforic, ci şi în sens specific). Această regalitate implica o stăpânire nu
numai în ordinea spirituală, ci şi asupra realităţilor temporale; în viaţa
civilă, s-a exercitat în interiorul puterilor legislative, executive şi
judecătoreşti. Viziunea pontificală privea întreaga umanitate, nu doar
popoarele catolice sau pe cei botezaţi catolic, extinzându-se la indivizi,
familii, state33. Reflexul ecleziologic al acestei teorii era următorul:
Biserica- în calitate de continuatoare a misiunii lui Cristos şi instituită de
acesta sub formă organică de „societate perfectă”34- reclama în „mod
legitim independenţa faţă de puterea civilă şi dreptul de a emana legi şi
îndemna credincioşii către acele sectoare ale vieţii sociale care au tangenţă
cu destinul etern al omului”35.
Schimbările aduse de modernitate au făcut ca Biserica să se
confrunte cu idei şi curente de idei diferite, transformări sociale (cu statul
de tip modern), fapt ce a condus la regândirea şi repoziţionarea acesteia
din toate punctele de vedere, şi adaptarea la noile realităţi. Mijloacele de
comunicare au reprezentat o miză şi un mijloc pentru Biserică, în vederea
impunerii noilor concepţii şi viziuni într-o lume tot mai informată. Acest
fapt a fost demonstrat de numeroasele documente referitoare la mass-
media şi de dezvoltarea unei prese şi „industrii media” catolice foarte
active36.
Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o perioadă de analiză
interioară a Bisericii, provocată de tendinţa de accelerare a procesului de
secularizare, dar şi a celui de laicizare. Cât timp Biserica latină a făcut
parte dintr-o societate catolică închisă, instituţiile ecleziastice şi civile nu
32
Papa Pius XI, Enciclica Quas primas, 1925.
33
Şerban Turcuş, op. cit., p. 35.
34
Luigi Salvatorelli, La politica della Santa Sede dopo la guerra, Milano, 1937, p. 41.
35
„I diritti di Dio nella societa e la festa liturgica di Cristo Re”, în La Civilta Cattolica, 1926, p. 127-133.
36
Sintetizând, constatăm că până la pontificatul papei Pius XII, autoritatea papală a mizat pe integralismul
ecleziastic şi pe concepţia puterii corelate oficiului papal ca suveranitate. Totuşi, Conciliul Vatican I nu a reuşit
să definească o doctrină clară a Bisericii, referitor la rolul mass-mediei în Biserică şi societate, fapt ce a dus la
cantonarea într-o ecleziologie juridică şi apologetic, transformând doctrina mai degrabă într-o ierarhologie.
Aceasta realitate a permis teologilor interbelici şi postbelici să redescopere şi să reevalueze elemente din vechea
tradiţie a Bisericii, definind-o- mai mult spiritual decât juridic-drept „mysterium Christi” sau „populum Dei”. În
acelaşi timp cu augumentarea mişcării liturgice, care a făcut vizibilă Biserica din punct de vedere social şi
cultural, această ecleziologie solicita laicilor o nouă evaluare a raportului cu credinţa. Papa Pius XII a receptat
această evoluţie şi a introdus-o în enciclica Mystici corporis Christi, în care Biserica era definită drept corpul
mistic al lui Christos. Poziţia monocrată a Papei a rămas neschimbată, deoarece Suveranul Pontif era situat în
imediata descendenţă a lui Christos- din punctul de vedere al autorităţii, iar episcopii erau o deviaţie directă din
oficiul pontifical. Sfântul Scaun, în pofida receptării unui filon spiritual care venea din istoria sa îndelungată,
miza în continuare pe ideea unei societăţi creştine catolice, în interiorul căreia, în raport cu statele, revendica o
„potestas indirecta”, iar presa a reprezentat un mijloc de răspândire a acestei viziuni în societate (Papa Pius XII,
Enciclica Mystici corporis Christi, 1943 şi Şerban Turcuş, op. cit., p. 38).
124
Conta nr. 34 (iarna)

au comunicat între ele. Desacralizarea realităţilor terestre, diminuarea


influenţei credinţei asupra vieţii de zi cu zi, tot mai puternica autonomie a
puterilor civile, au transformat Biserica într-o parte a sistemului social, aşa
cum erau Statul, ştiinţa sau economia.
Această evoluţie a avut ca efect o propagare a creştinismului:
comunicarea aspectului religios al trăirilor umane a devenit atributul
exclusiv al Bisericii şi era organizat de aceasta. Schimbările sociale au
„obligat” Biserica să-şi remodeleze profilul şi să reflecteze asupra noii sale
poziţii în societatea modernă37. Credincioşii au fost „ajutaţi” să
conştientizeze foarte clar apartenenţa la tradiţia creştină, proces în cadrul
căruia au fost folosite numeroase mijloace şi metode în care presa a jucat
un rol important. Pentru a nu pierde influenţa, Vaticanul a răspuns astfel
provocărilor modernităţii şi contemporanităţii38. Un rol important în acest
proces de reşezare a Bisericii în societatea modernă l-au avut intelectualii
catolici laici (din occident) care grupaţi în jurul unor publicaţii au apărat-o
de atacurile l-a care a fost supusă.
Biserica Catolică a fost identificată ca fiind o instituţie centralizată şi
ierarhizată. În interiorul ei însă, nu a fost o „masă” uniformă şi omogenă,
ci au existat grupări centrate în jurul unor personalităţi puternice- uneori cu
viziuni şi abordări diferite- ce au concurat şi au avut ca miză alegerea
Papei, care să reprezinte viziunea respectivă39.

37
Şerban Turcuş, op. cit., p. 38.
38
Convocarea de către Papa Ioan XXIII a unui nou conciliu, cu valenţe reformatoare, a fost o etapă importantă
din viaţa Bisericii, destinată să conformeze viaţa ecleziastică la noile schimbări din societate. Conciliu Vatican II
a avut ca prim obiectiv problema restructurării şi guvernării Bisericii Catolice. Vechile forme monarhice şi noile
forme autoritare sufereau o presiune venită din toate straturile catolicităţii. Momentele religioase şi sociale din
activitatea misionară a Bisericii s-au regăsit în noul concept propus- acela de „poporul lui Dumnezeu”, care a
exaltat unitatea Bisericii lui Christos, subliniind totodată caracterul istoric al acesteia şi a răspuns pozitiv la noul
program de evanghelizare. Dialogul cu societatea nu s-a mai realizat numai din perspectiva primatului, ci şi în
condiţiile concrete în care erau inserate Bisericile locale. Datorită viziunii Conciliului Vatican II, s-a lărgit
câmpul competenţei la raportul întregii comunităţi ecleziastice cu societatea profană, sub toate aspectele acesteia
(Ibidem, p. 40).
39
Grupul tradiţionalist şi cel modernist s-au „confruntat” la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea pentru impunerea Suveranului Pontif. Acesta a adoptat şi a aplicat viziunea şi linia sa de gândire.
Pontificatele Papei Pius al IX-lea (1846-1878) şi Papei Pius al X-lea (1903-1914) au întreprins o campanie de
condamnare a ideilor moderniste prin enciclicile date şi prin numirea în poziţii foarte importante în ierarhiea
pontificală a unor oameni care si-au expus ideile antimoderniste, cum a fost cazul profesorului Umberto
Benigni, care a scris numeroase articole de opinie la ziarul ultra-conservator La voce della verita. Acesta
considera- conştient fiind de rolul presei, că Vaticanul trebuia să se folosească de presă într-o manieră eficace în
lupta sa împotriva modernismului şi liberalismului. Moartea Papei Pius al X-lea şi alegerea Papei Benedict al
XV-lea a produs schimbări în cadrul ierarhiei bisericeşti: au fost înlocuiţi toţi cei care ocupaseră poziţii
importante şi îşi manifestaseră ideile profund anti-moderniste. Prin enciclica Ad Beatissimi, Papa îşi expune
noua viziune (modernă). Încă din Evul Mediu, Suveranii Pontifi au cerut pentru actele lor întâietatea şi
jurisdicţia universală; acest lucru a fost dobândit într-o anumită măsură- datorită evoluţiei tehnice şi
modernizării societăţii- în 1931, când a fost creat postul de Radio Vatican, ce a permis stabilirea unui contact
direct şi permanent cu lumea (Eric Frattini, op. cit., p.180-183; Eddy Bauer, Espias, Enciclopedia del Espionaje,
vol 8, Idees&Editions, Paris, 1971, p. 134; John F. Pollard, Vatican&Italian Fascism, Cambridge University
Press, Cambridge, 1998, p. 231).
125
Studiu

Tot ea a iniţiat, dezvoltat şi şi-a „însuşit” publicaţii, cu scopul


stabilirii unui contact cu societatea, dar şi pentru a-şi transmite mesajul.
Presa catolică a urmărit îndeplinirea a trei funcţii: de informare, de
propagandă şi de evanghelizare . Mass-media a jucat un rol important în
transmiterea şi aplicarea viziunii şi politicii promovate de Vatican, lucru
demonstrat de numeroasele documente oficiale referitoare la mijloacele de
comunicare în masă.
În contextul istorico-politico-social de la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului al XX-lea, Biserica a urmărit înfăptuirea unei unităţi
a catolicilor la nivelul fiecărui stat şi încheierea de concordate cu diverse
ţări, prin care să se reglementeze juridic situaţia comunităţilor catolice de
acolo (Vaticanul a vizat stabilirea unor relaţii diplomatice şi cu consecinţe
juridice cu statele în care existau credincioţi catolici). Această reaşezare a
Bisericii s-a produs atât din interior, datorită coştientizării nevoiei de
modernizare şi în urma confruntărilor de idei între mişcarea modernistă şi
ce intransigentă; cât şi din exterior la iniţiativa intelectualilor catolici laici
care s-au implicat activ în acest proces de repoziţionare a Bisericii în
societate.
Contextul istoric şi schimbările care s-au produs în state catolice
importante aflate în raport direct cu Vaticanul au influenţat viziunea
Bisericii referitoare la mijloacele de comunicare. Poziţionarea Sfântului
Scaun pe scena relaţiilor internaţionale, modul în care s-au dezvoltat
publicaţiile catolice în prima jumătate a secolului al XX-lea, scopul lor şi
modalităţile de adaptare a Bisericii la noile realităţi politico-sociale au fost
marcate de evoluţia unor state catolice importante de pe scena
internaţională. Două dintre acestea au fost Italia şi Spania- ţări cu o
influenţă considerabilă în lumea catolică. Un loc și un rol aparte l-a avut și
Franţa, deoarece a fost ţara în care au avut loc mutaţii politice frecvente,
care au transformat societatea secolului al XIX-lea; aici, Biserica a avut o
mare influenţă asupra teologiei catolice şi asupra modului în care era
perceput rolul creştinilor în viaţa publică.

126
Conta nr. 34 (iarna)

„Afacerea Osica” sau


încercarea de asasinat
a lui Ceaușescu din 1983
un documentar de prof. Emanuel Bălan
În septembrie 1983, sudul României era scotocit de Miliţie şi
Securitate în căutarea unor hoţi de armament care voiau să-l ucidă pe
dictator. Urmărirea s-a terminat la finele lunii, pe un câmp de lângă
Constanţa. În toamna acelui an s-a prevenit și prima, probabil și singura,
tentativă de asasinat aupra lui Nicolae Ceaușescu.
În septembrie 1983, autorităţile comuniste erau puse pe jar de o
spargere petrecută într-o comună din Oltenia. Se întâmplase chiar în
judeţul „prezidenţial“ Olt, în care văzuse lumina zilei Nicolae Ceauşescu.
Aici, la Osica de Sus, o aşezare aflată între Slatina şi Caracal, la 52
kilometri de Scorniceşti, cineva intrase peste noapte în postul de miliţie şi
furase armament. Prima grijă a comuniştilor a fost asigurarea securităţii lui
Nicolae Ceauşescu şi a familiei sale. În plină criză de austeritate, românii
erau îngenuncheaţi fizic, psihic şi moral sub cizma dictatorială. Câţiva
români puseseră însă la cale planul de a scăpa naţiunea de Ceauşescu. Iar
spargerea de la Osica era primul pas concret. Creierul operaţiunii era
profesorul Raul Volcinschi (1923-2011), îndârjitul luptător anticomunist
care a forţat la 5 mai 1957 evadarea din beciurile Securităţii din Cluj-
Napoca. Lector universitar, Volcinschi fusese arestat pentru că îndemnase
studenţii să se solidarizeze cu Revoluţia anticomunistă din Ungaria, din
octombrie 1956. Condamnat la 25 ani de închisoare, profesorul Raul
Volcinschi a dovedit că voinţa sa este neînfrântă, şi după eliberarea
deţinuţilor politici din 1964. Atitudinea sa combativă l-a ţinut în
permanenţă în vizorul Securităţii.
Evenimentele petrecute în acea zi de septembrie 1983, ne sunt
prezentate în informarea M.A.I. către toate unitățile ministerului. Din
informare reiese că, în „nopatea de 8/9 septembrie a.c., autori necunoscuți
au spart postul de miliție Osica de Sus, județul Olt, de unde au sustras 2
pistoale mitralieră, împreună cu un număr mare de cartușe. De asemenea,
s-au sustras din fișet și unele documente. În aceeași noapte, a fost furat de

127
Documentar

la domiciliul unui cetățean din Slatina autoturismul „Dacia-1300”, cu


numărul de înmatriculare 1-OT-3646.”
În urma acestui eveniment destul de grav erau trasate și măsurile
imediate ce trebuiau luate, astfel: „1.din momentul primirii prezentului
ordin, se introduce SITUAȚIA II prevăzută în Ordinul nr. 0230/1973; 2.
La inspectoratele Ministerului de Interne, permanența la comandă, pe timp
de 24 de ore, se va asigura, prin rotație, de către șeful inspectoratului, șeful
securității și șeful miliției; 3. Prin mijloace specifice muncii de securitate și
de miliție, se vor lua măsuri complexe pentrru identificare și reținerea
autorilor, folosindu-se întregul potențial și efectivele din subordine. O
atenție deosebită se va acorda intensificării supravegherii în zonele de
frontieră, prin angajarea tuturor forțelor care au atribuții în aceste zone,
precum și în gări, autogări, moteluri și chempinguri, pe fondul
învățămintelor desprinse din evenimentul produs în comuna Pui, județul
Hunedoara, în luna august 1981; 4. Toate informațiile ce se vor obține în
legătură cu acest eveniment se vor raporta de îndată grupei operative
constituite la Inspectoratul general al miliției, la telefoanele T.O. nr. 279
sau inter M.I. nr, 783; 5. Atragem atenția asupra asigurării unei cooperări
operative și eficente între toate unitățile și îndeosebi între inspectoratele
județene cu puncte de control trecere a frontierei. Inspectoratele limitrofe
județului Olt au fost atenționate asupra măsurilor pe care să le întreprindă
imediat după producerea evenimentului; 6. SITUAȚIA II se va ridica la
ordin; 7. UM 54, u.m. 195 și u.m. 525 vor intra la ordin dacă situația
impune ( acest punct este adăugat cu stiloul n.a.).”
Dar să revenim la componența grupului și la pregătirea acțiunii. Pe
lângă Raul Volcinschi, care împreună cu mai tinerii Viorel Rovențu, Petre
Năstase și Nicolae Stanciu, ultimii trei de profesie șoferi, făceau parte din
grupul inițial format încă din 1981, grupul îi cuprindeași pe Tudor
Bugnariu, primul primar al Clujului după 23 august 1944, fost decan al
Facultății de Filosofie din Cluj, apoi profesor și adjunct al ministrului
Învățământului, Mircea Stoica, șeful catedrei de Drept de la Academia de
Știinte Economice din București, care predase și la Cluj (decedat ulterior
în urma unei căderi de la etaj, consemnată ca sinucidere) și pe Simion Pop,
fost decan la Facultatea de Drept din Cluj.
Viorel Rovențu, s-a alăturat grupului în toamna lui 1981, la
Craiova, pe când era șofer pe basculă la șantierul Ișalnița, și l-a cunoscut în
parcul Romanescu pe Volcinschi. După o tatonare îndelungată, în care
fiecare s-a convins că celălalt nu este o iscoadă a Securităţii, Rovenţu a
fost introdus în cercul de complotişti care urmărea lichidarea lui Nicolae
Ceauşescu. Viorel Rovenţu şi-a adus în club doi prieteni de încredere,
128
Conta nr. 34 (iarna)

Petre Năstase şi Nicolae Stanciu. Cei trei erau din Giurgiu, simpli oameni
ai muncii. Rovenţu şi Stanciu aveau pete în cazier, pentru furt din avutul
obştesc. Cum în toamna lui 1983, Ceauşescu se pregătea de vizitele de
lucru pentru constatarea producţiilor-record din agricultură,
conspiraţioniştii au decis că e timpul să acţioneze. Au stabilit data loviturii
la 17 septembrie 1983, când dictatorul urma să vină în comuna Gostinu din
județul Giurgiu. Locul asasinatului fusese ales: o curbă dublă de pe traseul
prezidenţial, de unde trăgătorul
şi ajutoarele sale puteau să se
facă nevăzuţi.
În noaptea de 8 spre 9
septembrie 1983, Rovenţu şi
Năstase au spart postul de miliţie
din Osica de Sus, de unde au
sustras două pistoale mitralieră
AKM cu pat rabatabil, 500 de
cartușe și 8 încărcătoare,
declanşând alarma
autorităţilor.Spre disperarea
atentatorilor evenimentul nu s-a
mai putut produce, întrucat,
alertată de dispariția armelor din
Osica, conducerea Securității l-a
sfătuit pe Ceaușescu să-și amâne
vizita. În zilele următoare, până
la 24 septembrie 1983, cei trei
atentatori au fost prinși după o
urmărire ca în filme, în care
grupul operativ de intervenție al
USLA a folosit mașinile blindate
și elicopterele.
Orice ieşire în teren a lui
Ceauşescu a fost amânată până
la prinderea făptaşilor. Deşi nu
aveau indicii la ce le-ar folosi
hoţilor armele, securiştii şi
miliţienii ştiau că ţinta unui
asemenea atac nu poate fi decât Ceauşescu. Pentru prinderea acestora,
Ministerul de Interne trimitea în teritoriu ordinul D/012239 din 15
septembrie 1983, care conținea măsurile ce trebuiau luate pentru
129
Documentar

capturarea acestora. Potrivit ordinului trebuiau identificate și verificate


toate persoanele originare din județul Olt și în mod deosebit persoanele din
comunele Osica de Sus și Morunglav, a celor din Slatina, persoane ce au
avut condamnări pentru infracțiuni cu violență, trecerea sau tentativa de
trece frauduloasă a frontierei de stat, deținerea ilegală sau sustragerea de
armament, acte de tâlhărie sau ultraj, furturi de autoturisme. În verificarea
acestor persoane trebuia stabilit activitatea acestora în zilele premergătoare
infracțiunii și în nopatea de 8/9 septembrie 1983, dar și a legăturilor ce le-
au avut în comunele mai sus menționate. Trebuiau verificate și alte
persoane din județul Olt și județele limitrofe, inclusiv București care ar fi
putut să comită astfel de acțiuni. O altă direcție de anchetă viza posibile
legături ale infractorilor cu persoane din cele două comune și a modului în
care au reușit să afle detalii despre paza posturilor de miliție, amplasarea
armamentului și activitatea subofițerilor de miliție de la aceste posturi.
Măsuri urmau a fi luate și pentru depistarea mașinii furate „Dacia 1300”,
cu numărul 1 –OT-3646, cu seria motor 110499 și șasiu 958275, urmând a
fi verificate în toată țara toate service-urile auto autorizate . În cazul în care
mașina era depistată, aceasta trebuia blocată împreună cu ocupanții
acesteia. Trebuia continuată în toată țara acțiunea de control asupra
mașinilor pe toate arterele de circulație inclusiv pe cele secundare. Și
cazurile de furturi auto în special cele similare acestui caz trebuiau
investigate de organele de miliție. Acestea erau doar câteva dintre măsurile
ce urmau a fi luate pentru identificarea și prinderea făptașilor.
Prin telefon, Raul Volcinschi i-a informat că Ceaușescu se pregătea
să viziteze județul Călărași. Rovențiu, Năstase și Staicu s-au deplasat cu un
autoturism furat la Călărași. La intrarea în localitate, un echipaj al Miliției
le-a făcut semn să oprească, dar Rovențiu, care era la volan, a forțat
trecerea. „Am reușit să scăpăm. Nu puteam să opresc. Ulterior am
abandonat mașina, pe care am acoperit-o cu o prelată?ˮ. Pentru a fi ma
greu de prins, cei trei decid să se despartă. Rovențiu a rămas cu Năstase,
iar Stanciu a plecat acasă, la Giurgiu. Cum tatăl lui Nicolae Stanciu
dezvăluise unor persoane că fiul său este implicat în furtul armelor, pe 24
septembrie 1983, când, Nicolae Stanciu a ajuns acasă în satul Remus,
Giurgiu, a fost imediat ridicat, pe baza unui mandat de reținere de cinci
zile.
Între timp, Securitatea împânzise toată zona, Rovențiu și Năstase
fiind căutați în zona Călărași-barajul Borcea și până la localitatea Ovidiu
din Constanța. Acțiunea era condusă chiar de Tudor Postelnicu, șeful
Securității statului și de generalul Ion Homoșeanu.

130
Conta nr. 34 (iarna)

„Se formaseră trei cercuri imense în jurul nostru, trei baraje din
care nu scăpa nimeni neverificat la sânge. Am făcut ceea ce nu se aștepta
nimeni. Miliția, securiștii înarmați până în dinți, armata cu elicopterele ne
căutau prin păduri, însă noi am luat-o direct pe un camp, am săpat cu
cuțitele și vergelele de arme două șanțuri în pământ, ne-am acoperit cu
lucernă și bucăți de pământ și acolo am stat ascunși până s-a lăsat
întunericul. Încet-încet, ne-am strecurat afară din dispozitiv și am luat-o
spre Constanța. Planul era să plecăm în Turcia, făcuserăm rost de planurile
de manevre ale vedetelor și șalupelor de la Paza de Coastă, cunoșteam
exact pe ce trasee patrulează ziua și că noaptea opresc în puncte fixe;
aveam ruta stabilită, trebuia să luăm o barcă cu motor de la un unchi de-al
meu, să vâslim în liniște până intram în apele internaționale și apoi să
punem în funcțiune motorul. Și de acolo - duși eram. Asta dacă totul ieșea
așa cum plănuisem”.
Nedorind să-i creeze probleme unchiului său, Rovențiu a decis să
evite să-l viziteze, deși, după cum avea să afle mai tarziu, erau așteptați și
acolo. „Lângă Făcăeni, aproape de Fetești, ne-au turnat niște săteni care
ne-au văzut odihnindu-ne lângă o lizieră. Șeful de post, apărut ca din
senin, ne-a cerut actele. I-am arătat actele, dar le-am făcut scăpate pe jos,
când s-a aplecat să le ia am scos și noi pistoalele mitralieră. L-am legat de
un copac și le-am dat drumul celorlalți de se strânseseră să caște gura.
Doar nu era să tragem, nu furasem armele pentru asta”. Rovențiu și
Năstase au trecut Dunărea, cu intenția de a se îndrepta spre Deltă. „Am
vâslit cu două bucăți de gard - nu aveam vâsle - și ne-am adăpostit într-o
grădiniță. Eram extenuați, așa că am adormit. Ne-am trezit noaptea, se
auzise un "Stai că trag", am pus mâna pe arme gata să ripostăm, dar erau
doar copiii care se jucau în saloane de-a hoții și vardiștii. N-am mai dormit
și am plecat mai departe. Știam că sunt peste tot, dar am reușit să trecem
printre două puncte de control. La un moment dat, am auzit în spate "Stai,
nu mișca!". Am luat-o la fugă spre un gard de sârmă de lângă o viță de vie
- trăgeau după noi ca după iepuri - și în momentul în care am vrut să-l sar,
unul dintre gloanțe a lovit stâlpișorul de beton, la câțiva centimetri de fața
mea. Aproape că am orbit, bucățile de beton mi-au intrat în ochi, m-am
prăbușit dincolo, într-o baltă de sânge. Colegul meu a vrut să mă ajute, dar
i-am zis să fugă mai departe că-i țin eu pe militari după mine. M-am
ascuns în vie, m-am ițit pe ici pe colo, i-am amețit vreo jumătate de oră,
dar până la urmă m-au capturat. Am fost prost că am fost sincer, m-au
percheziționat sumar și m-au întrebat dacă mai am ceva asupra mea.
Aveam un pistol ascuns în chiloți, dacă nu le spuneam de el, îi măcelăream
pe toți. Aș fi putut să-i zbor creierii și lui Postelnicu și tuturor generalilor
131
Documentar

care erau acolo. Șeful de post din comună tremura tot, era transfigurat de
frică, i-am zis să pună piedica la armă ca nu cumva să-i alunece degetul pe
trăgaci și să-mi zboare creierii. A apărut apoi și unul dintre ofițerii care
coordona un filtru de care trecusem ca prin brânză și, când a auzit că eu
sunt, mi-a dat un pumn în față de m-a aruncat doi metri în spate. Au sărit
ceilalți și l-au linistit".
Sistemul capturase în sfârșit inamicul numărul unu. Fapta lor a fost
considerată o tentativă de „atentat pentru a fugi în străinătate“. Numele lui
Ceauşescu nu a fost pomenit în timpul anchetelor.
Așa că, din acel moment, lucrurile s-au precipitat întrucât
„afacerea” trebuia grabnic lichidată. La 1 octombrie arestații au fost duși la
expertiza psihiatrică la Spitalul Penitenciar Jilava, iar la 12 octombrie a
fost emisă sentința nr. 63, dosar penal 391/1983, pronunțată în sedință
secretă, în regim de maximă urgență, a Tribunalului Militar București,
care l-a condamnat pe Viorel Rovențiu la moarte, iar pe Petre Năstase și
Nicolae Stanciu la câte 20 de ani de închisoare. Verdictul a fost confirmat
prin decizia nr. 70/27 oct.1983 a Tribunalului Suprem – Secția Militară.
Motivul condamnării: „furt calificat în paguba avutului obștesc cu
consecințe deosebit de grave”. Este drept că la anchetă arestații au declarat
că aveau intenția să spargă o agenție CEC, în care scop se înarmaseră…dar
și în aceste cazuri nu poate fi vorba despre consecințe deosebit de grave
pentru o astfel de sentință.
„Orice condamnat la moarte avea dreptul, prin lege, să solicite
președintelui țării o cerere de comutare a pedepsei. Ei nu doreau ca eu să
fac asta. Dacă nu o făceam, în cinci zile eram pus la stâlp și împușcat de la
zece centimetri în ceafă, așa se făcea atunci, nu exista pluton de execuție.
După ce mi-au citit sentința, m-au dus din nou la interogatoriu, unde
ofițerul mânca semințe, scuipa cojile pe fața mea și rânjea, iar ceilalți mă
prăjeau cu bastoanele electrice”,declara ulterior, într-un interviu, Viorel
Rovențiu.
După un an, prin Decretul nr. 124/1984, emis de fostul Consiliu de
Stat, lui Viorel Rovențiu pedeapsa cu moartea i-a fost comutată în 25 de
ani de închisoare, iar mai târziu, în urma celebrului Decret 11, dat de ziua
lui Ceaușescu, la 26 ianuarie 1988, a rămas să execute 20 de ani de
închisoare. „Am fost plimbat prin toate pușcăriile posibile și, pentru că
eram considerat un deținut deosebit de periculos, nu am fost scos nici
măcar o singură zi la muncă, eram închis numai în celule de maximă
securitate și păzit cu arma în mână și câine ciobănesc la ușă. La Revoluție
am sperat că voi scăpa, toată lumea îmi spunea că voi merge acasă, trebuia
chiar să-mi vină și hainele de civil. Dar lucrurile s-au complicat".
132
Conta nr. 34 (iarna)

Interesant că la anchetă nici unul din cei trei atentatori nu a făcut


referire la intenția de a-l asasina pe președinte și nici despre cei care s-au
aflat în spatele lor, respectiv grupul de profesori universitari și legătura lor
cu Raul Volcinschi „creierul tentativei de atentat”. În confesiunile făcute
publice, Raul Volcinschi a meționat despre „înțelegerea” potrivit căreia
„dacă vor fi prinși, atentatorii să spună că intenționau să spargă o agenție
CEC”, și că făcuseră chiar un jurământ în acest sens. Oricum, atentatorii
nu i-au deconspirat pe bucureșteni, dar nici structurile informative
specializate ale Securității nu au reușit să stabilească vreo legatură.
Despre perioada petrecută la Mărgineni, în 1985-1987, Viorel
Rovențiu spune că „m-au ţinut în lanţuri într-o celulă pe secţia a IV-a,
secţie cu regim sever de detenţie. Pe sub celula în care eram trecea
conducta cu aburi de la centrala termică către bucătărie. Pe mine m-au
ţinut tot timpul verii în acea căldură unde nu puteai respira, deoarece
pardoseala camerei era din beton şi ardea tot timpul. În fereastră, în
exteriorul gratiilor era plasă de sârmă cu ochiuri foarte mici, de 2-3 mm.
Pe timpul iernii, în acea celulă erau ţinuţi deţinuţii cu blat şi cunoştinţe.
Dacă nu cotizau în fiecare lună cu bani - erau scoşi din camera cea mai
călduroasă din penitenciar. Pe timpul verii însă era moarte de om, saună zi
şi noapte pentru cei ţinuţi acolo, era metoda de tortură fizică şi morală de
exterminare.”
Și despre perioada imediată aplicării decretului de amnistie din
1988, își amintește că „
la câteva zile după publicarea Decretului nr. 11/1988, un domn ofiţer de la
permanenţă însoţit de subofiţerul cu banderolă subordonat şi de un pluton
de intervenţie, au scos din camere (celule) pe deţinuţii ce purtau lanţuri la
picioare. Printre aceştia mă aflam şi eu, purtând un lanţ de 4 ani şi 4 luni,
din data arestării mele. Ordinul dat de către ofiţerul de la permanenţă
era:„toţi cei cu lanţuri la picioare coboară jos de pe secţie în curtea de aer
unde fierarul vă taie cu dalta niturile de la lanţuri şi veţi scăpa de ele.”
Bucuria era nespus de mare că vom scăpa de lanţuri. Ce să spun, toţi cei
purtători de lanţuri pe o perioadă mai mare de timp ajunsesem ţinta
glumelor celorlalţi deţinuţi cu perioadă scurtă de şedere în lanţuri. Te miri
de ce? Nu ne mai puteam controla picioarele, aveam cu toţii, în particular,
fiecare în felul lui reflexe, mers ciudat caracteristic unui om infirm cu
probleme de corecţie în mers.
Eu nu am avut şansa şi norocul să-mi revină mersul la normal în
zilele ce au urmat, deoarece comandantul penitenciatului Craiova, pe nume
Chiş, însoţit de comandantul locţiitor pază şi regim pe nume Negru, au
venit la celula mea aproximativ la o oră după ce îmi fuseseră date jos
133
Documentar

lanţurile.Şi deodată zăvoarele uşii se trag, cheia se introduce în uşă şi uşa


se deschide. Mare mi-a fost mirarea când comandantul Chiş m-a întrebat:
„Cum te simţi Rovenţule fără lanţuri?”. Răspunsul a venit repede din
partea mea: „Mă simt bine domnule comandant, mă simt ca un fulg de
uşor”. Chiş continua zicând:„Pregăteşte-te să cobori jos!”. Uşa se închide
şi după 10 minute se deschide iar şi văd în faţa uşii aceiaşi miliţieni din
plutonul de intervenţie ce-l însoţise pe comandant. Am mers cu ei neştiind
unde voi merge; nu-mi puteam imagina că soarta mea e crudă şi de această
dată. Bucuria era enormă în penitenciar, eliberări masive, cu miile se
eliberau, redozări ale pedepselor cu ½ pentru sute de deţinuţi. Deodată, la
ieşirea din clădire, l-am văzut pe fierar cu ciocanul în mână şi la picioarele
lui era nicovala cu un lanţ, aproape identic cu cel pe care îl purtasem 4 ani
şi 4 luni. Ce să mai comentez, am rămas fără grai. Totul era în zadar.
Singurul lucru pe care l-am făcut a fost de a ridica lanţul cu mâna,
apreciind greutatea pe care o avea. Nu era un lanţ dintre cele mai grele,
pentru că am purtat şi din acelea. Acest lanţ avea 4-5 kg, ci lungimea de
70-80 cm, între brăţări.
Întorcându-mă în celulă cu lanţul la picioare, am hotârât să intru
în refuz de hrană.Procedura era astfel: trebuia să nu mănânc o săptămână
după care venea doctorul, mă consulta apoi raporta comandantului starea
sănătăţii mele. Grefierul mi-a înmânat o cerere pe care trebuia să scriu
motivele pentru care am intrat în greva foamei. Şi după aceea, m-au scos
din cameră, schimbându-mi hainele şi m-au dus în camera de refuz. Cele
descrise mai sus au fost puse în practică de mine după 7 zile de refuz de
hrană. Am scris în cerere că intru în refuz de hrană ca să-mi fie dat jos
lanţul. Cererea se lua în seamă din data zilei în care era scrisă.
În cele din urmă am fost introdus în camera de refuz, unde se
aflau două paturi puse cap la cap. Fără a lua în considerare cele spuse de
mine, m-au legat cu faţa în sus, cu cătuşe la mâini de marginea patului şi
lanţul de la picioare l-au legat cu o cătuşă de pat. Am fost legat în patul al
doilea din fundul camerei. Era luna februarie, frig, în celule nici pic de
încălzire. Vizeta uşii se deschidea numai dimineaţa şi seara, când se
schimbau turele între miliţieni. Atunci mă întrebau în batjocură: „n-ai
murit, mă? Îţi dăm lanţul jos când vei muri!” şi închideau vizeta. Astfel,
legat cu faţa în sus am rezistat numai 3 zile şi am cerut să mă dezlege că
ies din refuzul de hrană. Din punct de vedere fiziologic, nu mai aveam ce
să ies afară, eram slăbit şi deshidratat. Din punct de vedere medical,
trebuia să fiu dus la infirmerie pentru îngriijiri şi alimentaţie adecvată. Dar
ce credeţi, că i s-a făcut comandantului milă de mine?! Am fost dus în
celula de unde plecasem şi drept pedeapsă mi-au fost tăiate dreptul de a
134
Conta nr. 34 (iarna)

primi pachetul cu alimente de 5 kg, pachetul igienic de 2 kg şi interzis


dreptul la carte poştală pe o perioadă de 6 luni.”

Revoluția l-a prins la Colibași, de unde a cerut procurorului general


al Romaniei promovarea unui recurs extraordinar în cazul celor trei. Deși
puteau fi eliberați, din cauza inversării unei cifre pe adresa emisă de
Procuratura Generală, cei trei au rămas în
închisoare, pe motiv că nu corespund
actele. În vara lui august 1991, este
transferat la Severin apoi la Aiud, de unde
în timpul transferului spre București, cu
trenul, la 15 august 1991, evadează la
Bodoc, sărind din tren. Este prins după
patru ore și condamnat la alți doi ani
închisoare. Este închis la Miercurea-Ciuc,
apoi la Galați iar din 1993 revine la Aiud
până la eliberearea sa din 15 martie 1999.
Eliberarea s-a produs abia în
timpul mandatului lui Emil
Constantinescu, prin graţiere, în urma
repetatelor demersuri făcute de profesorul
135
Documentar

Volcinschi, susţinut de procurorul general Gheorghe Robu. Pe 15 martie


1999, ajuns la 41 de ani, după 15 ani şi 5 luni petrecuţi în închisoare, din
care 7 în lanţuri, Rovențiu era liber. „Deşi am făcut 16 ani de închisoare,
nu regret nimic. Cînd faci un lucru din convingere sau devotament, şi nu
pentru bani sau vreo răsplată, nu regreţi. Regret doar perioada de după
1989, cînd am stat degeaba în închisoare, deşi puteam fi eliberat”, suspină
Rovenţiu. „M-au ajutat foarte mult profesorul Volcinschi, Şerban Suru, şi
Liviu Petrina, care au făcut pentru mine memorii, m-au vizitat la
închisoare, mi-au adus pachete. Fără ei nu ştiu ce m-aş fi făcut…”.
Rovenţu n-a mai ţinut legătura cu ceilalţi doi. Nicolae Stanciu a
murit după eliberare, iar Petrică Năstase este în viaţă şi trăieşte tot în
judeţul Giurgiu. De atunci, complotistul Rovenţu se zbate să obţină
recunoaşterea statutului de luptător anticomunist.

136
Conta nr. 34 (iarna)

137
Universalia

138
Conta nr. 34 (iarna)

139
Universalia

140
Conta nr. 34 (iarna)

141
Proiect

Poemul identitar/
O antologie de poezie ad-hoc
Dragi confrați poeți, co-participanți la aventura facebook,
Pentru numărul 34 al revistei CONTA, care va apărea la finalul
lunii octombrie, vă rog să răspundeți unei anchete care are o
singură întrebare: Care considerați că este poemul identitar,
cel cu care vă identificați la ”Judecata de apoi a poeților”?
Poeți consacrați, poeți neconsacrați, poeți debutanți, poeți
ezitanți, poeți din țară, poeți din afara țării, tineri, foarte tineri
etc., dialogul între noi este unul care poate da imaginea poeziei
române de azi. În lipsa antologiilor, revista noastră poate fi o
variantă. Vă rog să îmi trimiteți, în privat, poemul identitar, cel
mai frumos, mai reușit, mai realizat, mai apreciat etc. text din
cariera dumneavoastră. De preferat să nu aibă mai mult de 2
pagini. Și, obligatoriu, o fotografie. Îi rog pe poeții deja
clasicizați să intre în dialog cu lumea în afirmare. Nimeni nu
are nimic de pierdut!
(Adrian Alui Gheorghe)

Notă: Textele din această antologie ad-hoc s-au așezat de la sine, în


ordinea primirii, sporind ”aleatoriul” preconizat. Nume cunoscute și nume
mai puțin cunoscute au dat, în final, un nume poeziei, sporindu-i
frumusețea. Sau misterul. Concluzia e că poezia circulă impetuoasă prin
canalele ei știute sau neștiute, că atunci cînd credem că poezia și-a pierdut
rolul și rostul ei pe lume, un ”buchet” de poeți și de poeme vin să
demonstreze contrariul. Vom continua ”experimentul” convinși fiind că
răul pe care îl produc mijloacele de comunicare ”prea rapide”, cum ar fi
internetul și derivatele sale, poate fi transformat într-o posibilitate firească
de comunicare. Chiar și a poeziei.

142
Conta nr. 34 (iarna)

Ion
Potolea

Eu, atunci
Vine o pasăre de zăpadă și-mi spune:
- Să scrii despre somnul meu în aer!
Vine un cal de zăpadă și-mi spune:
- Să scrii despre somnul meu pe câmpie!
Vine un pește de zăpadă și-mi spune:
- Să scrii despre somnul meu în apă!
Ehehei, vine o femeie de zăpadă
și-mi spune că-n patul ei
noaptea dorm laolaltă
un fel de cai, un fel de păsări, un fel de pești
și dacă se poate să scriu despre asta o poezie.
Eu atunci mă fac urât, urât
de-ncep toți să râdă
și râsul lor îngheață
împrejurul capului meu
și nici nu mai apuc să spun:
- Doamnelor și domnilor,
eu habar n-am să scriu poezii.

143
Proiect

Felix
Sima

Triptic

1. femeia boabelor de rouă

femeia născută
din boabe de rouă
mai creşte când ninge
mai creşte când plouă

când lung te priveşte


cu mută sfială
ea poartă în ochii-i
discreţi umezeală

când trece pe poduri


în valuri îi scapă
privirea şi apoi
se-aruncă în apă

rămâi fără ea –
prietenu-mi spuse –
femeia pe râuri
144
Conta nr. 34 (iarna)

se duse se duse

o vezi? ai pierdut-o
îmi spuse şi râul
plouat este cerul
plouat este grâul

încuie-ţi în casă
când ninge când plouă
femeia născută
din boabe de rouă,

2. frumosul prinţ

frumosul prinţ distins şi demn


ferit de patimi şi îndemn
pe tronul lustruit de lemn
nu a dat lumii niciun semn

are cămări cu portocale


le strânge sucul în pocale
pentru serbări duminicale
însă acestea nu-s reale...

la câteva trecute luni


îl vizitează trei păuni
ai lui prieteni cei mai buni
dar şi aceştia sunt minciuni

la curţile domniei sale


vin şi alţi prinţi din alba cale
toate-nălţimile egale
dar nici acestea nu-s reale

aduc dovadă că există


şi fată tânără şi tristă
şi angajată cameristă
la acel prinţ ce nu există,

145
Proiect

3.regina nefericită

nefericită e regina
tablei de şah imaculat
când i se fură de pe trepte
pion uşor dar preferat

şi nu anunţă de acestea
regelui ei cel taciturn
cu ochii albi cu ochii negri
şi pleacă de se culcă-n turn

şi vine-un cal din depărtare


pe ocolite căi obscure
cu un nebun de neam mai tare
ce-l duce gândul să o fure

el e din ţări mistuitoare


din ţări cu mers de papagali
a plătit greu trecerea vamei
prin bariera de corali

şi fiindcă jocu-acesta tragic


n-am urmărit pân' la sfârşit
n-avem de unde să cunoaştem
cine-a bătut cine-a pierit,

146
Conta nr. 34 (iarna)

Val
Mănescu

Eu, România

Nu contează că scrie la pagina-ntâia că sunt pe primul loc


la toate testele pentru bătăliile lumii,
pentru cucerirea frumoaselor femei şi a neantului,
pentru creşterea celor mai puternici fii,
sau la concursurile de inteligenţă şi îndemânare.
Realitatea e alta când prima pasăre îşi ia zborul,
speriată de leneşa explozie a sângelui de românia,
Când frumoasele fete şi frumoşii bărbaţi,
cei mai deştepţi şi mai puternici copii ai inimii mele,
se duc aiurea,

ca şi când n-ar fi fost românia

şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant.

Mai ales noaptea, când sunt adâncit în românia mea,


văd unduind viruşi stupizi pe ecran, pe linoleum,
în păduri şi câmpii, în computer, în tramvaiele goale,
în ceaşca de cafea, în rugina locomotivelor
din inerţie împinse la vale de vagoanele goale.

Dimineaţa, la prânz şi seara, mă doare că românia


se mişcă în jocul de gleznă al continentului,
147
Proiect

cu privirea ei de animal rănit care se târăşte mut


să-şi dea sfârşitul la uşa stăpânului
pe care atât de mult dedemult l-a iubit.

De aceea eu cer ţigara din urmă,


să las măcar adâncă şi mirositoare urmă de om
privind oblic spre nori, definitiv condamnat la românia

mea,
atât de aproape de dureroasa tragere pe roata istoriei,
când urmează să i se presare pe răni sarea din fundul

munţilor ei,
iar lamentaţia e drog pentru prevenirea uitării.

În războiul cu mine se-ntâmplă lucruri teribile noaptea


când sunt adâncit în românia mea şi o văd naufragiind
cu o pungă pe faţă în genunea zilei de mâine,
şi casa mea se scufundă şi ea în fosa cea mai adâncă,

trasă-n uitare de greutatea fabuloasei comori

românia.

Caut înţelesuri nebănuite în această sinucidere,


aşteptând fără teamă pe calea romanului
să se oprească inima mea până să se consume lumina
din secţia de neurologie politică românia.

Şi strivesc ţigara de adio.

Numai că îngerul meu păzitor deodată zice Nu.


Nu acum. Nu. N-ai să mori înainte să mărturiseşti tuturor
De ce rana din ochii tăi românia nu se mai vindecă,
De ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă.
De ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia
Sângerează mereu sânge de românia.

148
Conta nr. 34 (iarna)

Adela
Efrim

***

I-aș fi putut explica ore în șir cum luna își farda pleoapele în oglinda
amurgului
intuiam însă, cu o solemnă precizie scorțoasa-i convingere că nuditatea
mării este cel mai de neiertat incest
coclite păreri despre trăiri tumefiate îi îngrășau ochiul obtuz
brusturi îi creșteau în tâmple
strania-i perseverență de anihilare a libertății se tolănea absurd pe coarne
de țap
din când în când mă opream
îi spărgeam carapacea dintr-o singură sprăpungere
de s-ar fi prăvălit în alveola oranj a lumii
mi-aș fi rupt oasele, le-aș fi aruncat crengi uscate, tocmai bune de foc, în
pântecul soarelui
mi-am înghesuit în schimb fața într-o flanelă mulată
nisipul huruia treceam prin furtună
oboseam

149
Proiect

Alexandru
Sfârlea

Către Sing
(VI)
Acuma știu, Sing, numele tău e chipul pe care îl ia sufletul
în vremuri șubrede și bolnave, cu atât mai primejdioase
cu cât suferința lor nu este cauza primejdiei, ci efectul,
și pe urmă, memoria – această floare carnivoră –
(deși lihnită de foame) nu îți confundă indiferența cu o insectă,
dar vezi, răsuflarea ta nu miroase încă a cadavru
deși atâtea cuvinte ți-au dat ortul popii pre limbă –
când tu vei citi aceste rânduri
eu nu voi fi renunțat nici pe departe la viață,
iar tu vei fi uitat că moartea ne-a ținut în palme
ca pe doi pigmei subnutriți,

că angoasele ne-au ținut la respect


cu toate că nu declarasem greva setei de Adevăr –
dar eu mă uitam la sufletul tău așa de treaz și frumos,
apoi, făcând economie de Scufița roșie
mă întrebam pe mine însumi
vârît în locul bunicuței sub așternut :
Pentru ce ai nasul așa de mare ? ca să miros ticăloșiile
încă din fașă,
150
Conta nr. 34 (iarna)

pentru ce ai urechile așa mari? ca să aud și-n mormânt


cântecul de lebădă al uneltitorilor,
pentru ce ai ochii așa mijiți ? ca să disting și-n culmea erorii,
cum să-ți zic, conturul de cleștar al emoției,
și pentru ce ai gânduri în așa hal de mari ?
ca să încapi și tu în ele, Scufiță roșie, cu inocența ta bizară cu tot,
sărită de pe fix mică ce ești,
pentru ce, pentru ce, jocul de-a fericirea se răzbună,
deși mulți ar pofti să te mângâie (și nu cum ai mângâia
o filă de carte)
când umbli sumar travestită, Sing (...)

VII.
Într-una din zile, Sing, mi-am pus viața pe lama memoriei
să stea acolo ca o rămășiță de lacrimă
ca să o văd la microscopul Adevărului pur
mărită de o mie și ceva de ori –
vezi tu, în apele mele n-am prea mai fost demult,
că acuma sunt mici și cam nămoloase
bântuie o așa secetă sufletească – te ustură de mai nu scoți un urlet –
încât poți să stai toată noaptea
să pândești roua când se năpustește spre firul de iarbă,
și cum îți spun, când m-am uitat și mi-am văzut viața
cât un munte de sare amară,
nu că am rămas blocat ca sârbii pedepsiți de ONU,
dar a trebuit să-nchid ochii de câteva ori,
pe urmă iar să-i deschid și să clipesc des ca un somnambul
pocnit cu sete peste figură, în fine,
a trebuit să recunosc că ,,girafa” realității mele există –
izbitoare pentru unii viețași ai aparenței,
de neatins pentru așii meschinăriilor abisale
și mi-am amintit cum striveam
pe pragul dintre copilărie și expiere –
șuvițe de sălcii smulse sub călcâi
de mi-aș fi-nnodat atunci trei muguri de timp stâlciți
în batista nedusă la ochi decât pe întuneric,
și de-aș fi spus ca acum, acumul ăsta ca un ministru interimar:
,,Voi, muguri trei și plini de har
sunteți norocul meu cel mai amar,
151
Proiect

pe voi să vă tămăduiesc aș vrea de mușcătura dată de o stea


(aceeași ce-mi căzuse mie în palmă
în timp ce spânzuram cu linia vieții o sudalmă),
voi muguri istoviți de-al meu netrebnic har
sunteți norocul meu cel mai amar
și-amarul e amar peste amar” (...)
... Dar n-am spus nimic, Sing, nici atunci și nici acum,
și nu pentru că puterile îmi sunt pe sfârșite,
dar îmi lipsește curajul de a-mi lua
veșnicul rămas bun de la tine,
nu știu prin ce cuvânt, prin ce clopot de argint viu se ascunde,
dar de îndată ce aflu am să-ți trimit înștiințare :
pentru că nici în pieptul spart al unui brad
împodobit cu petarde
și nici în groapa comună a o mie de clevetitori
sau în gropile ce-mi sunt săpate
spre-a-mi fi oferite în dar,
n-ar putea să încapă câte mai am, Sing,
câte mai pot, încă, să-ți spun,
nu-mi lua-n seamă tremurul din glas
și nici teama că, poate, vorbesc de unul singur, în zadar ...

152
Conta nr. 34 (iarna)

Mihaela
Grădinariu

*
Sub așternut de vorbe mă iubești.
Șarpele casei ne privește dintre ferești,
pohtind la-mpreunare păgînă.
De cap să-i rămînă!
Să-și lepede pielea-n icoane
Roase cu dinții, fugite din rame.
Din ochiul lui stîngul
Să se prelingă adîncul
Împestrițat cu mir și cu bezne.
Sărutările tale, cătușe pe glezne…
Din ochiul cel drept și nătîng
Ape să curgă, să mă scald și să plîng,
Goală, cu palmele tale drept văl.
Cîtă cenușă la rînd să mai spăl?
Solzii să-i piardă la joc.
Unde-s literele din cuvîntul noroc?
Prin tîmpla ta dreaptă, ca dintr-un pustiu,
crește o floare, pe mort și pe viu,
pe culori și pe suliți, pe sînii cei goi.
Ultimul sunet dintr-un ultim război.
Vom face-un poem, un copil cu limba-nfurcată,
să rostească-mpreună și mamă, și tată,
un singur poem, cît o lume de greu.
Nimeni să știe cine-s tu, cine-s eu.

153
Proiect

Ana
Urma

O zi și o noapte
ergo sum
Răsfoim împreună atlasul
în căutarea celui mai frumos loc de pe pământ
visăm cu ochii deschiși înroșind un oraș printre dune
în bagajul cu haine ușoare mai punem o carte
un ghid în franceză și o hartă cu vechi minarete
la fel însemnate cu roșu, repetăm în berberă
salut, mulțumesc, pâine, apă

trecem medine pe jos


ușor amețiți de preaplinul poveștii cu derviși rotitori
pe tăișuri de săbii, cu tălpile arse de părelnice oase
și așchii fierbinți, serbări, execuții și daruri regale
coloniști din istorii citite cândva rătăcind via
memoria

ocolim bazarul, vânzătorii de aur și perle, la docuri


privim îndărat șiraguri de vase legănate de vânt
imense jucării cu pânzele strânse, mirat căutai
sub hajibul albastru ca marea mărul alb înflorit
în deșert, briza dezgolea doar brățări zornăind
154
Conta nr. 34 (iarna)

peste glezne, arsurile zilei pe tălpi și


pașii

ne-ndreaptă spre piața imensă, mușuroiul fantastic


ca și noi o mulțime de oameni conduși de arome
scorțișoară, tarhon și vanilii, sosuri, tajine, curry
strălucind în apus de parcă la oră de vârf cineva
înadins răsturnat-a taraba cu mirodenii a lumii
scamatorii cu păsări dresate maimuțe și lei
pe cufere de aur îmblânzitori de șerpi cu flaute
măiastre se-ntrec în spectacol, tânguinde acorduri
apusul fierbinte și dansul frenetic pe cărbunii aprinși

nepăsător doar soarele șofran alunecă spre ape


aure roșiatice învăluie nostalgic minaretele zvelte
în ceasul sfânt al rugăciunii se-ating în glasuri depărtări
muiezinii cu sârg rostesc adhanul, doi străini rătăciți
în lumea chemărilor cântate când o mare de oameni în rugă
sărută pământul cum cerul în dune nisipul fierbinte

ergo sum
bate lăuntric un clopot în perete de suflet
ergo sum

dincolo de spațiu și timp cu mulțimea deodată


îmi chem dumnezeul pe pământul străin, repetat de cinci ori
într-o noapte și-o zi, degete de răcoare îmi trec peste frunte
broboanele blând ca și roua deșertului pe-o coroană de spini

lin sanctuarul nopții pânzele-și destramă, o treaptă încă una


și umbrele prelungi adevărate bolgii ne însoțesc fidele
ademeniți de vraja răsăritului pe marea de nisip refacem
neuitării firul cu jurăminte noi, promitem altor zboruri
aceleași regăsiri, din larg revin corăbiile pline, aromitoare
semințele mirării cresc hoinare zbătându-se sub pleoape
sub tâmple și în piept ...înmuguresc pe rând

‫ء‬IJK‫ وا‬NOPK‫ وا‬،RK ‫ا‬STU ،IOVSW*

*salut, mulțumesc, pâine, apă


155
Proiect

Cornelius
Drăgan

Amintiri din templul Mălinei

(1)
amintiri din templul Mălinei
în sala de așteptare
chipul ei tantric
luminează podeaua

(2)
în luciul porțelanului Mălina
se oglindește
fedspaltul caolinul tresar
la frumusețe

(3)
din apele grele
mă trag să
o văd
Mălina valsează în
noaptea cea mare
156
Conta nr. 34 (iarna)

(4)
ea-mi întoarce o
clipă privirea
eu simplu încerc să
descos adevărul

(5)
Mălina prinde voce
sunetul ei vibrează
în mine
sânge viu

(6)
cu vârful limbii despică
luna-n două
Malina tronează în
patu-i de mătase

(7)
cu arătătorul gol
desenez harta iubirii
pe umăru-ți
atât de proaspăt
aproape masticabil

(8)
Mălina iubește și tace
în părul ei găsesc
adevărul

(9)
te încolacești ca un
șarpe blând pe umeri
povara pielii albe eu o
simt arzând

(10)
Mălina deschide fereastra
brațele-i albe cuprind dimineața
157
Proiect

Constantin
Stancu

Oameni și cruci
Cruci pentru toți eroii, de toate mărimile posibile,
de oamenii vii, cu visuri și obsesii,
telescopice, elastice, cu sisteme de prindere, cu șuruburi și piulițe,
cu gheare metalice,
pentru ca individul să fie bine fixat acolo, sus,
să fie văzut din toate pozițiile, cu toate medaliile pe piept.
Poziția pe cruce este bine calculată,
nu se vor abate nici un milimetru de la planul stabilit.
Cruci moderne, pliabile, putând fi montate la intersecții, prin parcurile
din care au fost evacuați ultimii corbi,
lângă fântâni arteziene care mișcă apa și lumina.
Cruci bune, solide, bine scoase la strung sau la freză, ori imprimante 3 D.
Individul acomodabil trebuie să fie dezbrăcat de hainele sale,
de ideile sale, de sentimentele sale –
gol pe crucea pliabilă și telescopică.
Se vor putea vedea toate membrele sale, toate organele sale,
oricum toți avem un Big Brother de unică folosință,
mereu atent la proceduri, la borduri și la boli, cu istorii la promoție.
Cum vă zic: Individul va fi pus gol pușcă pe crucea lui cea mai confortabilă și
toți vor explica în detaliu cum pe un om îl poți cunoaște după lumina care cade
de undeva de jos sau dintr-o parte.
Cum vă zic: Lăsați-vă ștergarele înflorate în jurul coapselor,
El este dezbrăcat și e de vânzare pe crucea Sa cea de toate zilele…

158
Conta nr. 34 (iarna)

Daniel
Lăcătuș

Condamnat la moarte

Temnița se găsește
pe la jumătatea străzii,
alături de o biserică cu turn,
din care un ceas bate ultimele ore.
Aici lumina poartă mantie,
îngerii sunt cenușii.

Călăul mi-a îngăduit


o ultimă dorință -
am vrut să fii pământ,
pentru a trăi veșnic în tine

159
Proiect

Doina
Pologea
Berceanu

Schiuri
există o taină prin care lucrurile pe care le doresc
se apropie de mine
lunecând ca pe schiuri
dar nu fără o cumpănită măsură.
cum vin, cu pocnet de castane coapte,
îmi cad nătăflețele
pur și simplu
mură în gură!

dar câte daruri mai trebuie să primesc încă


și mai ales câte să pierd,
(cu tot cu pecețile lor sângerate în amintire)
până voi dobândi lunecarea pe schiul celest
dorul de Dumnezeire?

160
Conta nr. 34 (iarna)

George
Nina
Elian

Lumina ca singurătate

era ora trei spre dimineață şi mă întorsesem acasă


ştiam că ziua va începe din cântecul cocoşului înşurubat
pe acoperişul de tablă
(ah, duioasele anacronisme!)
drumul era cald precum boarea vederii urcând spre ochii născutului
(dinspre copilărie coborau cerbii stârnind ierburile
ce spală fețele celor ademeniți în uitare)
era ora trei spre dimineață
şi mă întorsesem acasă
chipuri, senzații ale unor forme
(vieți ce mă obosiseră)
se scurgeau de-a lungul trupului, dincolo de ape
lumina creştea, eram tot mai singur:
puternic şi singur -
o forță
sieşi străină

161
Proiect

Ioana
Burghel

Negoţ
Atenție, se negociază oameni!
pâinea și sarea
aerul și apa
cei doi metri de pământ cu fața întoarsă
pe tălpile goale
moartea scrijelește
speranțe
patriile voastre îngenunchează patrii!
cu sârmă ghimpată am îngrădit
lumina ochilor
mă furișez dincolo de gard
unde mama
a uitat cum se alege grâul din pietre
facerea asta, a lumii
e un turn de fildeș fără ferestre
îngenunchează conștiințele și
se închină unui răsărit cu
flamurile îndoliate
cât de puțin pentru o viață!
Doamne, cât de puțin!

162
Conta nr. 34 (iarna)

Ion Toma
Ionescu

Triptic
aş fi vrut să încep cu sentimentul
morţii ce se urcă pe tine
ca un muşuroi de furnici
călcat din greşeală

dar moartea nu e un sentiment


e o escortă
cu care te culci
doar o singură dată la vedere
în mijlocul bâlciului
pe o scenă unde lumea
se-nghesuie să
privească şi tu tot amâni

mai întâi întrevezi


sentimentul vieţii
cu coşciugul pe roţi
într-un carusel de spaime

îţi dai drumul pe pistă


în întuneric
sub propria piele
163
Proiect

ca într-un cort negru


te izbeşti de pereţi
ţi se pare că te dezintegrezi
şi nu mai ajungi
la întâlnirea
cu escorta

*
să tragi aer în piept
îndelung
când te urci în lacră
să-ţi fie uşor

stai adunat ca ceara


lumânării
ce se scurge din flacără
până la sfârşit

ai grijă
grijania lui de părinte
e în stare să-ţi scurteze
slujbă de cuvinte

să ia el mierea
ce ţi se cuvine
la care ai pătimit
mărăcine cu mărăcine
toată viaţa

şi tu şi părinţii
tăi înainte
ca să fie oamenii
mai buni nu mai răi

şi fii atent la copii


ei nu scapă nimic
din vedere
e moartea ta
nu-i lăsa
să se joace cu ea
164
Conta nr. 34 (iarna)

şi ţine minte
ultima iubită
nu se dă altuia
nici măcar
dacă ţi-o
cere ea

*
priveam pe deasupra coşciugului
mutând centrul universului
de pe chipul mortului
pe chipurile muierilor
de-l plângeau
…se liniştise omul devreme
şi nu mai avea iepure la inimă.

de când mă ştiu
mă sperie ochii larg deschişi
înţepeniţi cu ţepuşele
în spatele pleoapelor
degeaba marele retailer
a tras obloanele tot se vede
preţul cel mic de black friday

cum la fel de tare mă sperie


cortina albă acoperind scena oglinzii
cu aplauze de tăceri
şi lumânări aprinse
pod peste priveghi
să nu rămână în nisipul acela
mişcarea ultimei îmbrăţişări
şi mai ales chipul
meu în oglindă

165
Proiect

Mălina
Avram

nici azi

nu pot vorbi
sunt zile în care uit că sunt o iluzie

mama îmi tot indrugă să fac psihoterapie


Dumnezeul tău găsește acolo
Dumnezeul lui
și Dumnezeul lui prin Dumnezeul tău
te face fericit

alteori mi-l amintesc pe tata cum scoate din buzunar


ceva șterpelit de pe masa bunicii

bunica taie mămăliga cu ața


bunicul hrănește Dumnezeul ei
și-n curte un câine dă din coadă lătrând
pesemne Dumnezeul lui stă la umbră sub un prun

de când te țin în spate


miros a pămant
Dumnezeul tău e un străin stă cu mâinile în buzunare
al meu e într-o capelă albă răstignit ...

166
Conta nr. 34 (iarna)

Dimitrie
Grama

(Bunicul stă pe Lexington Avenue)

Bunicul stă pe Lexington Avenue


mănâncă la birt
vede ştirile lumii la
cinemaul de la Gara Centrală
New York 1969
şi eu cu el.
Îmi spune:
Când ieşi pe stradă sau
la birt să-mi spui:
nigger, black sau latino
te taie negrii sau portoricanii
ei se cred albi şi scandinavi?
Nu spun mai nimic. Nici nu gândesc!
La WC în Time Square
unu vine şi-mi pune
mâna pe fund şi-mi şopteşte:
”Now about it?”
E un om alb de vreo 45 de ani.
Îi spun: nigger! Şi ies afară.
Sâmbătă ne ducem
la cursele de cai.
Odată am câştigat 450 de dolari
şi am pierdut 800.
167
Proiect

Bunicul e prieten cu Jane Esty


De la ”........”
Şi-l ştie pe Kerouac.
Şi pe alţi pilangii îi ştie.
Toţi se ocupă de ”educaţia” mea.
Doi ani mai târziu
primesc la Stockholm
o scrisoare de la bunicul:
”Jane Esty s-a sinucis”
Mă uit pe perete
unde atârnă un tablou de-al ei.
O femeie cu faţa întoarsă
spre perete.

168
Conta nr. 34 (iarna)

Mihail
Zamfir

Nimeni nu mai înțelege rostul


aranjării pietrelor pe prund
Nimeni nu mai înțelege rostul aranjării pietrelor pe prund
Poetul își aruncă pietrele a singurătate
își aruncă lacrimile
albe albastre cărămizii
Poetul scrijelește lespezile cu pietre colorate
are mâinile bătătorite sufletul ars
va rămâne să doarmă lungit pe lespezi
în fiecare zi de vară până la asfințit
Pană când toamna îl va face să urce scara podului cu fân
Acolo își va face culcușul
în praful podului printre paginile care zac
Pagini scrise rupte
aruncate pentru a fi luate de vânt
și duse în pădurea de fag
Unde până în iarnă
versurile vor rămâne agățate de arbori
imprimate pe frunze și pe coaja lucioasă

Va veni primăvara
iar lespezile scrijelite cu versuri colorate
vor fi spălate în gârlă
de fetițele țiganilor de pe prund.

169
Proiect

Nicolae
Nistor

Suntem doi care trec...


O sală de așteptare
unde cardul de sănătate
estegolit din mine .
Unghiile roșii ale asistentei
pun viață în perfuziile mele
apoi tastează mesaje de iubire,
nu mai contez pentru ea,
sunt risipă de medicamente
pe o listă de economat.
Hei, viața merge înainte,
au terminat de scris anamneza
unui nebun acoperit cu cearceafuri .
Iluziile albe întinse pe culme
de femeia iubită, așa se spune,
coala de hârtie unde semnez
să întrați în mine cu picioarele înainte.
Dincolo de geam văd fețe
schimonosite care se roagă
să mai trag de viață ca ața
ascunsă a speranței.
Tot pe aici este unul care
mă trage din tavan,
nu mă lasă să plec
pe mine sau pe cel din cearceafuri,
doar suntem doi care trec.

170
Conta nr. 34 (iarna)

Norica
Isac

proiecții (tarkovskiană)
mama încălzește apa îmi spală părul galben în ciubărul din curte e o vară
de miere lipită pe oceanul de sus albastru încălzesc apa imi îmbăiez copilul
e o vară cu eclipsă de soare surprinsă pe o peliculă arsă bărbatul meu a
avut o singură cămașă doar una albastră se usucă pe frânghia de la
fereastră și bate ca o aripă geamul tu vii din trecut dintre caiete și afișe de
cinema timpul s-a născut azi îmi spăl părul copilul și cămașa albastră îmi
sunt sortite și tu
îți spun să rămâi dar ești dus cobori trepte urci ani la camera unde te-
așteaptă o fată cu ten transparent îmi spăl părul aștept să-mi torni apa peste
părul vopsit
mama descurcă părul bălai în vara cu miere îmi îmbăiez copilul cămașa
bate ca o aripă în geam tu ești plecat la începutul lumii noastre să mă cauți
în camera de la ultimul etaj răscolești sunt acolo în sertarul de la masa
unde-ți ascuțeai creioanele sunt pe peretele unde-ți agățai poemele la uscat
printre afișele de cinema tu incă mă cauți eu te-am găsit îmi spăl părul
ritual străvechi aștept ca mama să-mi toarne apa cu ulcica de lut am părul
vopsit mama știe copilul trebuie îmbăiat lanurile s-au copt tu nu mai ajungi
să-mi usuci șuvițele acum
mâine imi vei purta vasul cu apă îmi vei spăla părul alb cu mâini
tremurânde cămașa va bate în geam ca o aripă

171
Proiect

Lucian
Mănăilescu

Îmi iubesc patria

Îmi vine să urlu că nu pot să nu-mi iubesc Patria!


Cu silicoanele ei amăgitoare
legănându-se tandru pe buzele neantului,
cu şobolanii din canalele revoluţiei trucate,
cu ghişeele din spatele cărora o mână nevăzută
împarte certificate de eroism şi adeverinţe lipicioase,
cu oamenii ei politici deversaţi din patru în patru ani
prin cartiere mărginaşe şi cătune,
unde inundaţiile vin mult mai des,
cu ţăranii ei înrăiţi de mireasma pământului
care le fuge iar de sub tălpi, cu toate astea
şi cu multe altele, trăite în grabă şi cu lehamite.

Da, îmi iubesc Patria!

Mă înduioşează până la lacrimi grija ei


pentru câinii comunitari, stâlciţi
sub lumina de stricnină a farurilor nopţii,
sterilizaţi să nască o rasă mioritică,
mult mai rezistentă la vicisitudinile libertăţii
(şi noi am fost comunitari şi încă ne mai domină
172
Conta nr. 34 (iarna)

reflexele lui Pavlov, încă mai salivăm


ascultând discursurile preşedinţilor săraci şi cinstiţi
sau foşnetul de lenjerie intimă al poeziei)

„Mă, câine!” îi spun celui mai bun prieten al meu


şi el se gudură şi mă face să cred că fericirea există.

Dumnezeu, ca şi patria, este iubire...


Aşadar, domnilor şi doamnelor, îmi iubesc Patria!
aşa cum îşi iubeşte ologul piciorul lipsă,
cu patima celui care refuză să plece
dintre apele ei mereu revărsate şi tulburi.
O iubesc pentru că i-am trăit până la ultima fibră
indiferenţa şi spaima, sărăcia şi zvonurile,
pentru că în cârciumile ei am băut
potire de lacrimi şi pe străzile ei
am admirat umbra viitorului ce refuză să vină...
Pentru mine Patria aceasta, de la capătul lumii,
crucificată pe toate punctele cardinale,
este singura americă posibilă, singura şansă,
unica iubire, pe care nici măcar speranţa
nu o mai poate ucide...

173
Proiect

Marilena
Apostu

priveşte trenul care sfărâmă Soarele pe şine!

Degetele desenează o ușă îngustă. Mâine o să plouă,


voi continua să mut plânsul dintr-o parte în alta
este acum multă liniște,
adun jurăminte pierdute pe drum, prin somn
Doar setea mai caută zidurile răgușite de teamă.
Privește trenul care sfărâmă soarele pe șine! Au rămas doar umbre pătate
de frica unui surâs
Blândețea ta se joacă în cuvinte și pictează drumuri furișate pe sub uși.
Tristețea are miros de copaci dezgoliți, de oraș pierdut în ceață.
Singurătatea uitată pe o bancă se surpă, așteaptă să se plimbe cu
buzunarele doldora de poeme de dragoste.
O liniște frumoasă se întoarce mai devreme acasă.

174
Conta nr. 34 (iarna)

Mihai
Merticaru

Sonetul unei pasiuni


Te-am îndrăgit de tânăr,POEZIE,
Ca pe un zvon de împrimăvărare,
Precum fluturele, raza de soare
Și melomanul, dulcea simfonie.

Mi-ai fost mai mult decât o sărbătoare,


Te-am sorbit ca pe-un strop de apă vie,
Toată viața, ți-am închinat-o ție,
Miezul voluptății tulburătoare.

Am ars pe-al tău altar în ape stinse,


Urcând pe Golgota tot înainte,
Nopțile, ți le-am ținut mereu aprinse,

La picioare ți le-am depus învinse,


Iar ,drept răsplată, tu, fată cuminte,
M-ai răstignit pe-o cruce de cuvinte.

175
Proiect

Valy
Buța

m-am născut cu picioarele înainte


nu
n-a murit mama la naștere
nici măcar n-a plâns
și-a ascuns urletul adânc undeva
a izbit cu pumnul în masă
și a zis
scoate-l doctore odată
și m-a scos
pe rând
bucată cu bucată
până am devenit
eu
un întreg
fără bucățile uitate de doctor
în buzunarele halatului
atunci când a primit mia de lei
prin golurile rămase
sufletul respiră morfină
mintea se ițește câteodată la lume
înfășoară viața precum vata pe băț
musai de culoare roz
și delirez
până mă trezește
durerea cumplită
din oasele
în care își lăsase mama urletul
din naștere

176
Conta nr. 34 (iarna)

Mihai
Marian

negru opac
seara
lucrurile
în mod contrastant
începeau să se lumineze
să se lămurească atît cît trebuie
cercetam cu privirea branula albastră
aurele colegilor
picăturile fluorescente de esmeron
invanz
fentanyl richter și morfină
ce se scurgeau ritmic în firul perfuzorului.
sînt necesare cîteva ore de odihnă şi somn
trupului jupuit și ud
îmi spuneam în gînd și totul va fi bine
dar singurele lucruri care se cuibăreau alături de mine
sub cearșaful inscripționat cu majusculele albastre ale spitalului județean
erau coșmarurile
tehnologie nouă
infailibilă lăcuită strălucitoare
roasă simetric pe margini de şoarecii stelelor
și setea
177
Proiect

o sete asemenea unui cod de bare a cărui stabilitate fractalică


rămînea corozivă ca sîngele insectelor veninoase pînă în zori
“există lucruri
există un fel de lumină al cărei miez o dată frînt
apare mai strălucitor decît lumina“
nopți la rînd am auzit în vis același lucru
în timp ce în depărtare distingeam
atîrnînd de singura creangă
a unui copac carbonizat gata să colapseze
o gogoașă enormă de vierme de mătase
legănîndu-se ușor în bătaia vîntului
din timp în timp desfăcea lăsînd să iasă
din interior figuri geometrice albe și negre
piese ale unui joc de puzzle
crepuscular lichid
pe care nu reușeam niciodată să îl rezolv
“alături de alţii eşti cineva “ începea să repete mecanic bătrînul din patul
vecin după ce plecau vizitatorii
chipurile colegilor de salon
albeau lângă mine ca nişte efigii
se schimbau necontenit
accentuînd impresia că te afli de fiecare dată într-o altă lume
o altă selva oscura de esmeron
morfină și invanz
luminată atît cît trebuie

178
Conta nr. 34 (iarna)

Remus
Valeriu
Giorgioni

Oda caligrafului grămătique


se dedică poetului Ion Cocora, autor al cărţii
Oda Caligrafului

Era pe vremea când eu, caligraful Valeriu


botezat Grămătique
fui numit imbrohor – trimis special
la Înalta Poartă (diplomat… cât mai rar!
Marea majoritate a timpului
spionam paşalele, băteam cherhanalele
să văz turcimea cum se mai poartă…)

Mi se pasau tot soiul de misii: sol emisar şi misit


trompetist toboşar mesager de taină
pe lângă agie
şi altele-o mie: întocmeam misive, epistolii, răvaşe,
treburi şi trebuşoare, ocupaţiuni varii:
Însemnam – consemnam – adnotam
cam tot ce se-ntâmpla în cănţălărie
şi în întreaga Împărăţie

(Că, pe atunci, Domnul nostru purta o intensă corespondenţă


cu mai multe prinţese străine
179
Proiect

şi câteva din europenele cancelarii


Din când în când mai depeşá singur câte-o depeşă
sau, după caz, un ferpar
dar neştiind cum se cade gramatica, meşteşugul
de critikon literar
se cam trudea în zadar)

… Iar uneori când începeam a transcrie


documente oficiale apostile înscrisuri,
- minute şi protocoale -
printre cópii mai scăpam câte-o poezie…
Criză era de-din toate în ţară,
dar nu la curte, dar nu
de hârtie!

Aşa învăţai punctuaţia eu, Diacul Valeriu


zis Grămătique (alături de ortoepie
şi niscai ortografie!)
dar zilnic împiedicându-mă
de litere boante, vorbe strâmbe,
picioare metrice şchioape…
mă trezii într-o zi la ortopedie

180
Conta nr. 34 (iarna)

Ioan
Florin
Stanciu

Ultima oră
Ni se arată o înserare roşie cum n-am mai văzut
pe masa din parc paharele-s pline de ploaie,
şi ultimele frunze au încoronat
nebunii de pe tabla de şah
tu te întorci din oraş
mirosind a benzină şi părul tău
lasă prin camere o aureolă albastră
dar aerul tot e deja respirat
şi părinţii s-au scufundat surdo-muţi
în apele amniotice ale telejurnalelor
care anunţă, cu surle şi tobe,
apocalipsa de fiece seară
mâncăm iarăşi singuri ca în luna de miere
şi prin fereastra bucătăriei se cern pescăruşi
de cenuşi, planând pe oraş ca o ceaţă ...
e mult prea târziu!
Printre şanţuri, conducte şi sârme, mai rămâne
doar imaginea unui leu devorat de furnici
(sau poate tramvaiul din celălalt veac şi
trupul însângerat al poetului tânăr, desenat
pe asfalt cu o piatră scobită din gard)
Nu suntem singuri –
e un înger de veghe-în
oglinda întoarsă cu faţa la zid
şi-un poem scris cu viscol de linii
în dezordinea infinită a lumii

181
Proiect

Adriana
Zîna
Ioniță

(Ziua m-așteaptă ca foaia goală)

Ziua
m-așteaptă ca foaia goală
neîncepută, nesemnată
(ce face miercurea să fie
miercuri?)

Dar eu,
îmi voi lăsa cuvintele
să învețe tăcerea,
adânc, adânc,
lângă resturi
de rădăcini
acolo unde
se fac numele

Până atunci
voi trece prin
lucruri ca un lucru
ce nu-și strigă
182
Conta nr. 34 (iarna)

singur numele

Înțelept lucru!
Printre pietre
ca o piatră
ce nu-și trădează
tăria.
Înțeleaptă piatră!

Printre arbori
ce nu-și amintesc timpul
Înțelept arbore!

Dar printre oameni?


Pentru ei,
vorbele sunt
pașaportul spre lume.
Altfel,
te cred lucru,
piatră, arbore,
și te opresc
afară.
În singurătatea
pietrei, arborelui,
înțelept lucru!

183
Proiect

Petru
Poiană

[poezie]
...poezie sau ceea ce fumegă dincolo de
orbitele arse ale aproape mortului
o bănuită intensitate a întunericului este
privirea ajunsă singură la capătul câmpului
acolo unde naște inrourare apoi doar o
dispersie a tristeții asupra nimicului
starea de la limita abandonului și o
medalie pentru misiune neîndeplinită
o medalie din cămașa glonțului presat
presat până când poezia devine transcriere
a unui semnal difuz a unui a-fonic
extras din pocnetul papucilor de lemn pe
coridoarele rătăcirii sau chiar o renunțare
a mâinilor care ce-ar mai fi scris?
dacă nu s-ar grăbi să-mi astupe urechile
tăcerea această tăcere! și apoi
cuvintele șuierate ale aproape mortului
pe care puțini dintre noi îl vom îmbăia
în apele noastre deja tulburate...

184
Conta nr. 34 (iarna)

Andreea
Maftei

Circular
La degetul mic, toată mișcarea aceea -
furtună.
Sângele ei reînnodat, pe inelar,
bătăile luminoase din pântec
revărsate sub coastele albe,
de fildeş.
Pieptul femeii. La o aruncătură.
Zvâcnește cum calcă pe vârfuri.
Încurcă şi descurcă ploi reci şi repezi.
Ori râuri, râuri. Clădeşte
pe coapse ferme. Toate frânghiile
îi pierd tumultul strâns
cu tot pământul scuturat
peste umăr.
La temelie. Luna frământă.
Universul începe să mişte.
Îl leagănă. Sub gene. Îl colindă. Îi dă
propriul nume.
Sărută văi şi cheamă vântul,
când sânii săi mocnesc neîncetat,
de umplu norii. Răstoarnă gânduri.
Şi ea lumină. / Lumina grea.
Poate să tacă. Poate să frângă.
Poate s-adape. Poate să strângă.
Poate să urce. Poate să plângă.
Poate să nască. Poate să frigă.
Poate cărări. Poate adâncuri.
Pământul tot roteşte orb,
sapă pustiuri, curge-n mări,
şi ea doar cântă.
185
Proiect

Vali
Orțan

cocoşul de tablă
să stai liniştit,
tu cu tine,
şi, aşa, dintr-odată,
să te apuce un dor.
un dor de ceva nedefinit...
să te simţi ca un cocoş de tablă
care habar nu are că e de tablă
şi, mai ales, habar nu are că e cocoş.
să-ţi treacă prin faţa ochilor fotograme,
frânturi de lucruri
în care te-ai întâmplat şi sa-ţi fie dor.
un dor, aşa, nedefinit,
de o casă cu un cocoş de tablă
care habar nu are că-i e dor.

186
Conta nr. 34 (iarna)

Adelina
Constantin

portretul unei epoci

letargie ecou de clopot


şuier de tren
lătrat
firimituri de soare
ziua s-a încheiat

dimineaţa
gratii lucesc nostalgic

am avut mereu în minte


imaginea asta cu cioburi
pe ele îți scriu/ sperând că nu în zadar zămislim lumi
de veste dă-mi
de primești caleidoscopul ancorat în nemurire

a plouat pe aici
nu am mers în pădure
să culegem mărgăritare

lumea literară e cum o știi


plină de ambiții ciolănoase/ fuste prea scurte

187
Proiect

depresia nestăvilită
cum detergentul pe vase alunecă (sau vinul pe gâtlej)
o cafea neagră și mâna tremurând
like love cry
scântei de urban
vânătorul de nori și furtuni cară timpul
cu roaba-l îngroapă

aleargă
singur pe insulă
picioarele-n apă
zâmbet cald
totul se nuanţează/ dar de ce se și diluează?
orizontul rânjește întunecat

188
Conta nr. 34 (iarna)

Radu
Botar

Astăzi
Astăzi, când am aflat de câte afecțiuni e în stare un om să se
"molipsească",
Astăzi, când am aflat că trebuie reînvățată rostirea răspicată a negației
"NU",
Astăzi, când am aflat că acum ești, iar peste un minut, o secundă, nu; ca și
cum...
apoi de mâine devii o amintire tot mai îndepărtată,
Astăzi, când am realizat cât de efemer este tot ce ne dorim,
și nu realizăm cât de important este ceea ce avem,
Astăzi, când am înțeles sintagma: "Să nu-ți dea Dumnezeu cât poți duce",
Astăzi, când am înțeles că mai important este
să stai cu fața la Soare și cu sufletul în Lumină,
Astăzi, când am reînțeles că totul e trecător iar important este cum și ce
rămâne după tine,
Astăzi, când am înțeles că sănătatea este comoara cea mai de preț a
Omului...
Și cea mai des lăsată uitării...
Astăzi, când am înțeles că Apocalipsa nu-i azi, nici mâine și nici după ce
nu vei mai fi,
Astăzi, când am simțit, din două vorbe, că fericirea și iubirea
rămân cel mai puternic leac, unicul tămăduitor,
Astăzi, când am înțeles că nopțile vin după zile,
iar ziua de mâine e înaintea nopții ce vine
pentru ziua următoare...
189
Proiect

Astăzi, când am înțeles că ăsta-i rostul Vieții...


Ufff!... Păi, am întorso-n drumul meu,
spre regăsirea-n Bucurie.
Bucuria de a trăi în Lumină!
Ceea ce urmează de acum încolo -astăzi am înțeles!- este doar în firea
lucrurilor și nimic mai mult.
Și, iată, parcă încep să mă simt mai bine;
să mă vindec, parcă.
Tocmai când furtunile sunt pe cale să se dezlănțuie
Ce stare!... Ce stare!...
Lumină!!

190
Conta nr. 34 (iarna)

Emilia
Poenaru
Moldovan

Mama
Mama în rochie înflorată și părul strîns
la ceafă unde-și ducea mereu mîna
să-l aranjeze cu gestul lui Madame Chauchat
pleca de la școală urcînd pe un deal vrăjit
unde au primit locuință
într-un bloc stil sovietic toți profesorii
refugiații și cei alungați de prin sate
un cocteil numai bun de oameni
cu funcții bine determinate în stup
unii să educe iar alții să supravegheze
ce se mai vorbea în parcul plin de bănci
salcîmi și rondouri cu gura-leului din jur

Mama urcînd dealul fredonînd Rosignol de mes amours


și de atunci imprimeul rochiei ei era intim legat
de figura zîmbitoare și oacheșă a lui Louis Mariano

Mama învățîndu-i limba română


pe cei de pe ambele maluri ale Mureșului
și pe toți copiii ei cu credința nestrămutată
în știința de carte și revenirea uniților

Mama întorcîndu-se de la sfatul popular


cu o medalie de tinichea clasa III
de mamă eroină dar nu îndeajuns
191
Proiect

de eroină pentru că avea numai cinci copii


iar țigăncile alături de care a stat
la înmînarea diplomelor aveau peste zece

Mama repetînd Puiul de Brătescu-Voinești


cu tatăl lui Arthur care era director la fabrică
și trebuia – așa au zis cei de sus
să aibă măcar opt clase
iar cînd a murit unul Chenedi care
nici măcar nu era de pe la noi
Mama a plîns ore în șir ghemuită lîngă radioul
cumpărat de tata în rate
odată cu mașina de spălat poloneză
care funcționează și acum

Mama a plecat grăbită înainte de pensie


să ducă limba română prin ținuturi
cunoscute ei doar din cărțile de catehism

192
Conta nr. 34 (iarna)

Ruxandra
Anton

Cîntec de leagăn
cînd cineva te iubeşte
îngerul tău scrie poezii
şi tu spui
norii au înfrunzit
în toamna asta
la fereastră ea se uită după stoluri
ca după un cortegiu funerar
şi numără păsările
să-i fie mai uşoară plecarea lor
o ţii de mînă şi mîngîi norii
şi ea strînge în palmă un nor
cît o păpădie
viaţa e grea spui
dacă te uiţi în dulapul de bucătărie
dacă te uiţi în frigider
dacă nu mergi cu norii
dacă îngerul tău nu scrie poezii
am văzut doi ciorchini de flori
în castanul de peste drum
spune ea
cu gîndul la tine văd totul
cu gîndul la tine castanii înfloresc toamna
gîndul meu tremură pînă cînd vii
gîndul meu urcă muntele
pînă cînd tu eşti gata să-l auzi
vecina de la etajul trei
scutură preşul deasupra ferestrei
florile de praf
193
Proiect

ofilesc florile de castan


florile de praf nu se ofilesc niciodată
şi tu spui
scaunele noastre
masa noastră
patul nostru
s-au mutat în noi
nu e bine
cînd lucrurile se mută în noi
trebuie să călătorim cu norii
vecina de la etajul trei vorbeşte singură
voi nu înţelegeţi ce spune
evreica asta cu părul de iarbă arsă de soare
și ochii de ceai de muşeţel
şi rîdeţi
şi rîsul vostru este lustruit
de nebunul care trece pe trotineta lui
pe cealaltă parte a străzii
nu ştiţi dacă nebunul este bărbat sau femeie
cu şalul lui roşu zbătîndu-se pe umeri
ca o găină cu gîtul tăiat
viaţa e grea spui
dacă treci de partea cealaltă a străzii
odată cu nebunul
dacă îngîni vorbele neînţelese ale evreicei
dacă nu rîzi
şi dacă nu uiţi
bătăile în uşă ale oamenilor nedoriţi
ea cîntă un cîntec de leagăn
pentru frunzele care se scutură
pentru florile de castan
pentru stolurile care părăsesc oraşul
viaţa este frumoasă
spune
cînd cînţi un cîntec de leagăn morţii
cînd noaptea creşte la loc
cineva taie părul evreicei cu o foarfecă ruginită
şi trotineta nebunului aleargă singură pe acoperiş
şi tu închizi fereastra
şi nu o vezi decît pe ea
iar îngerul tău scrie poezii.

194
Conta nr. 34 (iarna)

Dorian
Stoilescu

la petite étoile
credinței i-am pus o gură ironică-sceptică, din acel moment
păream un cazino dărâmat de nimeni nu mai credea în mine,
feței mele i-am pus o mină ocupată și neprietenoasă
iar lumea n-avea curajul să se-apropie, viața mea părând autostradă
iar cine se-oprea să-mi vorbească ar crea ambuteiaje mortale,
pasiunii i-am pus ochi ostili și mândri, fortărețele unui aisberg
de aceea femeile deveneau confuze prefăcându-se că nu mă văd
când treceau pe lângă mine sau când mă depășeau pe coridoare,
pe stradă, prin viață...
însă trucurile astea nu mergeau peste totpentru că steluța aia vicleană ca o vulpe,
cernută cu toate manevrele și hârșâiturile,strălucea peste mine ciudat
și mă invita oarecum, chemătoare, s-o contactez.
la început, amabil, numai zâmbet, am poftit-o să mă lumineze
era însă mai neastâmpărată și mai greu de prins decât
un licurici din nopțile calde de vară, așa că, pentru multă vreme,
am rămas chiorându-mă la ea:îmi imaginam, superior,
că sunt îndrăgostit de ceva, atât de nepământean:
-„numai mie mi se putea întâmpla asta”-apoi am vrut să pot medita,
gândind că așa ajungsă am minte și suflet astral,
dar adormeam mereu în timp ce ea îmi zâmbea îngăduitor și ironic.
*
în carnea mea s-a prins o boala ciudată, o durere care
părea să nu treacă decât
dacă naște o altă durere – steaua asta...am vrut s-o seduc,
să mă unesc cu ea... însă suspicioasă,
195
Proiect

și-a luat lumina și s-a dus din ce în ce mai departe


până când nici nu m-a mai băgat în seamă;

plin de remușcare, pentru lung timp am iubit-o pătimaș


fiindcă era frumoasă, nemișcată și nemuritoare
totuși ea nu mă mai vedea absolut deloc, cel puțin așa părea:
o, joc al așezării inimilorpe treapta căderii!
cine e o treapta mai sus, supraviețuind,
cine e primul care cade?!?
cum dau navală remușcările, de ce distanța sparge țândări
ziua de ieri și toate zâmbetele furate!
abia acum o iubeam pătimaș, departe, rece și imposibilă cum era
sau poate numai pretindeaoricum, aș fi schimbat
arhitectura căii lacteedoar s-o aduc mai aproape...
*
apoi am descoperit că și stelele mor,
că nu sunt nemișcătoare, ba chiar se mișcă foarte repede,
am prins un pic de inimă și-am vrut să mă smulg
dintr-o poveste în care mie îmi picase la sorți numai rănile,
am vrut să fug de ea, dar fiecare tiran
are nevoie de-o victimă, de adulația sau ura sacrificiului,
orice, numai să stea acolo,în lanțul mai lung sau mai scurt
al suferințelor zilnice.
și-așa, geloasă ca o iubită bătrână,
părăsită pentru mereu mai tânără-alta,am simțit-o căzând peste mine
într-un fel de ultim gest de spectacol, care avea
să ne spulbere pe amândoi.

inițial, era ceva asemenea bebelușului care, deschizând gura


pentru prima dată în viață, se simte inundat de ceva rece,
de fulgii mari de zăpadă căzând perfect
în centrul gurii, direct în gâtlej...
dar la mine, ea a căzut și mai departe, probabil
pentru că o stea e mai grea decât un fulg sau, mai probabil,
pentru că un poet este mai fragil decât un bebeluș:
la mine steaua a început să cadă înăuntru
ajungându-mi în măruntaie,
iar inima a devenit explozia unor constelații nechibzuite
născând, împroșcând, renegând puzderii de asteroizi,
în serii de bombardamente
necontrolate.

196
Conta nr. 34 (iarna)

Iosif
Judeanu

Versus

Durdulii. Așa îi vedeam într-o icoană proptită deasupra patului.


Cârlionțați. Mi-i asemuiam ades cu berbecuții primăvăratici alergând prin
ogradă.
Miroseau a lapte cald. Păreau pufoși.
Îngeri păzitori. Așa ne-au fost numiți.
Mie îmi păreau tare drăgălași și năstrușnici ca noi toți cei mici de sub
icoană.
Nu să ne păzească de ceva rău ne doream noi. Că nu știam atunci decât de
lucruri bune și oameni iubitori. Îi simțeam mai mult parcă îndemnându-ne
la joacă și năzbâtii.
Câteodată îi vedeam cu vreun instrument de cântat în mână. Asta-i cam
făcea să pară serioși.
Și unii aveau aripi. Deși nu înțelegeam cum ar putea zbura așa grăsunei,
deloc aerodinamici. Îi simțeam totuși plutind deasupra mea. Ca într-o lume
nevăzută, dar mereu acolo.
N-am înțeles cum se făcea că erau mereu singuri…
Adică ce părinți de treabă aveau!
Sau poate prea ocupați cu treburi importante.

197
Proiect

Leonard
Oprea

Povestea ultimului condor


Ultimul condor californian stătea cocoțat pe stînca lui, undeva
la mii de picioare înălțime. Privea înspre Los Angeles, sincer vorbind,
înspre Hollywood.
Foarte pătrunzătoare, privirea lui străpungea zările,
destrămîndu-le în nori trandafirii, ușor transparenți.
Ultimul condor își întrezărea în depărtare gîndurile – fotografii
voalate de vreme, de singurătate.
Și cugeta că, de fapt, este și el un star. Poate, cuteza uriașul
vultur, singurul superstar californian.
Își întinse aripile și lunecă pe o pală de vînt.
Descrise cîteva cercuri largi în jurul stîncii.
Închise ochii săgetat de bucuria zborului lin și liber. Însă, doar după cîteva
clipe, își aduse aminte de toate bîrfele și poveștile despre această bucurie,
drept care deschise ochii, despică aerul rece și se reașeză pe stîncă.
Privi din nou înspre Hollywood. Apoi zbură grăbit spre avionul care-l
urmărise pentru a-l proteja.
*
Pe ecranul televizorului color apăru ornitologul. Începu să
vorbească despre grija guvernului pentru gymnogyps californianus.
Condorul apăsă cu vîrful aripii butonul sidefiu. Imaginea dispăru.
Și în camera sa din apropierea studiourilor de film californiene,
ultimul condor californian pufni nemulțumit. Profund
198
Conta nr. 34 (iarna)

nemulțumit. Filmul de pe videocasetofon era o minciună colosală.


„Doar sînt singurul pe cale de dispariție!“ își spuse și hotărî să mai încerce
o dată.
*
Pentru a treia oară în acea zi senină, rara avis își luă zborul
către stînca aflată undeva la mii de picioare înălțime. Și pe măsură ce se
apropia, privirea-i ageră îl avertiza că se ivise ceva ciudat.
Chiar foarte ciudat.
Ultimul condor californian se neliniști. Cu fiecare unduire, oh,
fantastică unduire a aripilor, neliniștea îi sporea. Și, în scurt timp, Stăpînul-
înălțimilor deveni primejdios de nervos. Pe negîndite, devenise clar un
vultur nemilos încordat ca o coardă de oțel.
Clămpănitul sec al ciocului său mare, încovoiat și încă foarte,
foarte tăios putea fi auzit la mare depărtare.
De acolo, de pe stîncă, ultimul condor californian îi răspunse,
prompt și sec, cu același clămpănit.
*
Lupta aeriană a fost un spectacol de cinci stele. Un supershow.
Ceva…, nemaivăzut pînă atunci.
Din aerostate, din planoare, din delta-planoare, din elicoptere, din
avioanele cu decolare verticală,
din amfiteatrele săpate în coasta muntelui, sute, mii de aplauze și urale au
cutremurat văzduhul înălțimilor.
*
Ultimul condor californian stătea cocoțat pe stînca lui aflată
undeva la mii de picioare deasupra oceanului.
Privirea lui atît de pătrunzătoare destrăma zările… cînd l-a îmbrățișat
tristețea. Dulce și amară.
Ca norii sîngerii sfîșiați în jurul lui.

199
Proiect

Daniel
Marian

geam deschis pentru a ieși fumul de țigară


o noapte întreagă am dansat înverșunat turbat
cu istoria lumii beată de moartă ce era
spre dimineață durerea turbase-n mine –n locul meu era durerea
îmi pierdusem ochelarii de cal sau cine știe
doar funinginea de ham hățuri zăbală
nu a mai putut ajunge din urmă
copitele trosnind mândra fastuoasa istorie

200
Conta nr. 34 (iarna)

Florica
Bud

Nu urc stânci reflectate în cioburi


da. nu aș deschide manuscrisele cu alte mâini și nici cerul criptic
aservită secolului trecut mă pot închipui paravan anti.ol.albuşuri
da. când încurc faptele aşa.trebuie.așa.ar.fi.bine., mă rog cu sfială
să fiu iertată, încercări zilnice le sunt trimise și art.râurienilor.eu.
da. părăsesc cu oarecare tristețe veacul singuratic pentru tribulaţii
atribuite altuia mult mai mult tânăr, zerond și el ca toţi nou-născuţii
da. icterul ce colorează ochii este același cu al altor copii, aidoma
sunt semnele precocității descifrabile de atunci în gama sol.si.la.do.
da. plesnesc rotundul unui verb bine răscopt ca un fruct al pasiunii,
culoarea lui nu reflectă raze, nici în negru nu poate să mă îmbrace.
da. gălbenuşurile nu mă speriau nici atunci când fiind în timpul eu
fără milă le ademeneam în tril-maioneze cu stropii grei și lămâi atici
da. pot să iau forma raftului încastrat cel mai sus, când mă regăsesc
în anticariatul de noapte, ascunsă printre gândurile pierdute de alții
da. pot să mă las remodelată din lutul însuflețit sub vagă mângâiere
mâinile sunt aripi de lumină, când sculptorul reînvie şi el fără temeri.
da. alung neplăcerea de a fi atinsă de niște fiinţe.litere.mici.de.mână.
păstrate anaerobic, de timpul sfânt al unui secol în neocutii pandorice
da. respir iarăși aglutinând graalitic limfa fiinţelor.flori.fluturi.pești.
poftite cu pompă la festin livrerian acum mai multe zile.an.poveste.
da. să tot fie de atunci decenii împovărate cu fapte săvârșite în liniște
devenind cuvinte, cine să le întâmpine fie şi cu aranjamente spinice.
da. răspund da piesei rococo, ascunzânde trăiri.păsări.aripi.ghiare
alunecoasele vise se răsucesc aflate mereu la răscruce de vânturi
da. pregătesc trudinc cina în cinstea lecturăreselor îngenunchinde,
însă nu numai lor va fi să fie ospăţul, cu aroma fină, cărţilor de citit.
da. nu ridic onor-cititorii la ceruri, ca apoi să îi las acolo zumzaici
îi ispitesc iov precum, doar cărţile preavechi mai ştiu cast să o facă
da. sfâșiu zgomotos o sută de file una câte una, fac loc următoarelor
201
Proiect

una.două.trei. cele scrise de mână devin degete, ce crudic îi vor înhaţa.


da. nu mă iert, iertând cititorii de-a valma, nici pe cei care.când.cum.
înglobați hulpav devin unelte-cântar, marna din vise, pietrele din râu
da. loculcăutat se ascunde sub scara cioplită în grabă, iar mâna păun
obosind pricepută la sfârşit de mileniu, va fi numită, har și pedeapsă.
da. mă odihnesc fără mari așteptări în trenul plecărilor, regăsit sufocat
itinerariile ar fi fost bine gândite, se află în opus, cantabile introspecţíi.
da. surprind armistițiul lumi.umi.formale, momentele curg spre final,
ronţăind ascet un codru de pâine, din când în când alene cern doruri
da. simt cum masa cerească apasă timpanul cărţilor-urechi în vreme
zburător feeric timpul-colb se aşterne tristiaceu peste tomuri în piele
da. îndărătnic rob aș fi vrut să ademenesc de-a valma fapte și gânduri,
apoi să le adun în stol, cum vor fi fiind rebele, nedându-mi socoteală
da. sunt păsări îmbrăcate în piele eco.post.labilă fără pene zburânde,
prin oberonul uitat par nişte uiuiuri pictate suav pe o manta încorsetată
da. înviorez, conturând istorice pene.puncte.linii. flăcările plăpândice
slove din cerneală, păcate prescrise în lipsă, refluxând cititorul mareeic.
da. prepar licoarea din litere, cioplind iar și iar fără neo-ostentație
rotundul nu cum ar fi să fie dat, povară intactă în car.faun.floral
da. alung ielele-trecute de amiaza veacului, chiar în vinerea mare
ele, vrândele ar putea descânta apa, altfel decât celelalte gynaikes
da. nu păcătuiesc visic în ziua când desfac spaimică comanda ajunsă
poate târziu, trimisă ramburs, devenind cvintet vesel lanț la final.
da. sunt cartea cu nume risipinde, pot să fiu și un manual tolerant,
când nu urc stânci reflectate în cioburi, ilustrez o mondocopertă
da. surâd lumii, una dintre muzine mă mângâie distrat-tandremică,
cerc fiind, accept pașii de vals dacă este să fie și vrerea destinului
da. adulmec autorul dibaci dintre ceilalţi făcuți la curs-post restant
ce bâjbâie, pritocind vinul iar pro.act.slovele ameţesc fără motive.
da. aleg să înşir devorând titluri prelungi prea bine gătite ofrande
soarelui mă vor vinde scurt înaintea prim.primului cântat iudaeric
da. spun în momente de cumpănă, Doamne! când un autor depresiv
vrea să compromită istoric, fără motive, confreria involtă şi tandră
da. desfid voitele încifrări peticind șiruri matematice unele restante
șiruri cu chipuri umane, grupări aglomerate apte să provoace mirare.
da. nu mă pot preface într-o memorie externă, atașlumicrece.bio.cald
cum port teama că voi fi silită să împart la doi vetustele puncte cardinale
da. mă opun vidului desenând păsări cu un singur ochi, aș putea deveni
notă-simbol când adun în vasete de lut disparate praful din uliți greoaie
da.nu risipesc tolbial colb polimorf asupra unui cuib de mierle fecunde
mereu confundat cu un cuib de ibişi, iluzoric adăpost viu arondat iubirii
da. zăbovesc la masa cu greieri melciferi, când vor sări iernic debusolați,
din holdă în holdă ierburatic consemn, voi coborî și eu în cetatea larissa.
da. nu voi fi ocupând locul narciselor de câmp, flori ce irump din unghere
dorinde să absoarbă risipa luminii; grup statuar vom escalada chomolungma.

202
Conta nr. 34 (iarna)

Luminița
Ignea

poezia identitară

firește că nu ai scris-o
și nu o vei scrie,
cea mai frumoasă,
cea mai înțeleaptă,
cea mai poezie,
cea care te cuprinde total
fără să te încapă,
cea care e-n tine și totuși nu te găsește,
te crește și te descrește
precum luna o mare,
precum iarba câmpia;
ea nu-i baston pentru orb,
nici portavoce,
intangibilă, incoloră și inodoră,
ea vorbește doar limba sufletului,
de aceea nimeni, niciodată
nu ți-o poate simți,
hârtia o refuză,
până și muzele i-au uitat graiul;
poezia cea mai a ta,
singura poezie,
va veni cândva la-ntâlnire,
dulce, ușoară și limpede,
se va umple de tine,
lăsându-te rece.

203
Proiect

Mirela
Piciu
Orban

Matricială
era o femeie singură
printre celelalte femei singure
prinse în marele vals
dacă ieşea din tipar
cineva o trăgea de ureche
ruşinată de îndrăzneala
că ar gândi cu propriile vise
universul mărunt de sub picioarele ei
s-ar fi zdruncinat
obosit de un-doi-treiul nefragmentat

se asemăna unui vrej


dirijat să se învârtească spre cer
în jurul unui par
pentru rod bogat i se spusese
ea se simţea stearpă
nelocuită de nici o stea
i-ar fi plăcut să fie unul de dovleac
să se întindă necondiţionat cât vedea cu ochii
îmbrăţişând fără limite pământul
dansând free-style la lăsatul serii
acompaniată de fiinţele lui mici şi prăfuite
poate aşa scăpa de angoasă
cerul oricum i-ar fi absorbit aburul
204
Conta nr. 34 (iarna)

într-un târziu de toamnă


când pepenii galbeni şi plini
ar fi înnebunit cu mirosul de copt în ler

mereu pieptănată cum trebuie


niciodată îmbrăcată altfel
cu moştenirea atârnându-i de cerceii vechi
până la călcâie
urma cu sfinţenie paşii învăţaţi de la mama ei
o femeie singură
între toate celelalte femei singure
din sala cu oglinzi înclinate

205
Proiect

Adrian
Racaru

Povești cu cărți împrumutate


Doamne sunt cartea Ta
împrumutată și mă citesc destul de greu și vinovat
c-am dat și eu cu împrumut pe ici pe colo
câte-o carte și cărțile au săvârșit bizare fapte
cu cei ce le-au făcut uitate
cum e firesc Le știi
dar povestesc pentru că toate întâmplările
sunt lecțiile pe care Tu doar Tu le ții

Prima poveste
Eram copilăros de îndrăgostit
și-a venit la mine acolo-n sat învățătorul
să-și oblojească răsadul ofilit
pe masa mea era romanul cel terminasem de citit
mi l-a cerut și încântat l-am dat
urmând să îl aducă și să-l lese mamei
și vremea a trecut
dar căutând iubirea rătăcită cărunt
venind pe ulița plecărilor în lume
mi-am întrebat colegii de la școală
ce face domnul literă de mână
a murit călugărit la Athos
gândindu-mă la el mi-am
amintit erau trei zile de război
în cinci sute de pagini acolo
în cartea împrumutată
206
Conta nr. 34 (iarna)

cu titlu de avertizare
Pentru cine bat clopotele

A doua poveste
Într-un oraș pe malul unui râu cu același nume
având eu ore la un liceu industrial
am împrumutat unui profesor MOULIN ROUGE
care îndrăgostit de acea lectură mi-a dat carte pierdută
și familist târziu depanând șotii c-un prieten
de stagiatură mi-a spus că după plecarea mea
a fost scandal zguduitor
minoră o elevă a rămas gravidă
și Toulouse-Lautrece la pârnaie

poveștile nu se opresc aici


la scris rămase mai sunt trei
le aștept acum încătușat de griji sosirea
ce lucruri blestemate or fi pus la cale
Volga petrece
Amintiri din Casa Morților
și Venele deschise ale Americii Latine
în cărți se-ascund
la umbra visului năluci
ce tandru te îndeamnă
la fapte de ocară
să nu uităm ce asasini fanatici
(Lee Harvey Oswald ; John Hinckley Jr.; Mark David Chapman)
a dat De veghe în lanul de secară

Doamne de aceea eu
cu înfrigurare spun
sunt cartea ta împrumutată
fii răbdător dacă se poate
că mă citesc destul de greu
că sunt un haos de rugăciuni
îs execrabil
în marea ta înțelepciune iartă
greșelile lăsate după moarte
uitării nu mă da indescifrabil
207
Proiect

Ovidiu
Raul
Vasiliu

Zidul Negru

Te-aştept la Zidul Negru. Sunt în pace.


O pace ca blestemul din născare.
Am răzbătut venind pe drumul mare
Și văd de-atunci cum zarea se desface.

Ai să ajungi pe orişice cărare


La locul unde adevărul zace!
Pedeapsa că e ţintuit îl face
De netrecut. Eu l-am trecut călare.

La Zidul Negru, capătul a toate,


Te-or întreba cei dimpreună, încă,
De ce viaţa are-aşa un preţ…

E semn că adevărul nu mai poate.


Să-i minţi, dar, că în noaptea cea adâncă
Se-aude galopând un călăreţ.

208
Conta nr. 34 (iarna)

Gabriel
Apetrii

Tâmplele copilăriei
Nimic în plus, ori poate doar o tâmplă
Puțin mai albă și un rid stingher,
Lăsat sub ochi de anii de-nvoială,
Când pleoapa caldă se zbătea sub ger.

Pe dealuri încă îmi alerg copilăria,


Și în copaci mă sui pefirul vieții,
În jos privesc cum se deșiră viața,
Și mă hrănesc cu seva tinereții.

Mi-s plini genunchii de atâtea julituri,


Și coatele mi-s roase pîn' la os,
Iar sufletul mi-i plin de cusături,
Însă am râs și-am plans mereu cu fruntea sus.

O, vară a copilăriei mele,


Te simt în fiecare colț din trup,
Și te desfac în mii și mii de stele,
Și-aș vrea s-o iau, din nou, de la-nceput.

209
Proiect

Dumitru
Ichim

Psalmul migdalului
Amarul e-o culoare, ne spun toți spaniolii,
Ce-i poți gusta tipicul chiar și-n otrava-a noua.
Cred că iubesc, că fagii-și fur straiul din magnolii;
Pe-un colț de pat stă noaptea, să nu-și trezească roua!

S-a-nnărăvit chitara de plajă andaluză,


Prin somn adelirându-și cer și delir: te amo,
Din țara unde jarul e cântec pân' la spuză,
Iar de-o întreb de tine, hoțește-mi zice: Cheam-o!

Departe-n fundul luncii - tristețea unui graur!


Ca florile de smirnă va mirosi pelinul.
De unde ia apusul tighel mărunt de aur,
Și-al cărui sânge urlă-n lumina lui rubinul?

De-a fost cândva o mie, va fi și-a doua noapte,


Că nins va fi migdalul cu ne-ndrăznite șoapte.

210
Conta nr. 34 (iarna)

Angie
Melania
Cristea

Moartea lui @
mor poeții se fac vânt și îngroapă cuvintele-efemeride
într-o mie de @
nu pare tragic să dispară iluminații atâta timp cât franța
a câștigat în rusia și leaderii oferă flori unei doamne frumoase
care întâmplător conduce o țară
sau pupă fierul vechi cupa aceea stereotipă
fără pic de rasism doar este victorie

femeile se plâng de masculi s-au împuținat devin tot mai perisabili


dar bărbații cer imposibilul #lafemmefatale diavolul roșu al nopții
deghizat în alizeu
acum oamenii au drept de vot și aleg denuclearizarea
o lume provegan cu dumnezeii ei iconici pe zidurile stațiilor de metrou

poeții nu mor ca oricine ei beau absint cu vene subțiate de acel drog al viului
și #iubescfemeilereale
detestă plasticul și nu îi găsesc întrebuințare
iar printre noi trec ca niște dependenți de diurn
de roata aceea mirobolantă numită azi

se pot multiplica poeții oamenii aceștia surzi emoțional orbi


afectiv îndrăgostiți doar de ideile politice ale momentului

capabili să se teleporteze în acele locuri unde încă mai progresează


înarnarea nucleară
pot să se rateze literar din dorința disperată de a elimina rasismul

sărăcia și războaiele chimice


căci nu-i așa premiul nobel se dă pentru oameni iar în încercarea
de a deveni oameni sunt așa de vulnerabili poeții #carenumordeabinelea
211
Proiect

Balázs
F. Attila

Îngerul negru
odată prins în vâltoare
știi că avansarea
e totodată o continuă
revenire în același punct
sau poziție
sau stare

viteza te amețește
obosești
amorțești
și uitându-te împrejur
te regăsești mereu
în aceeași poziție

un cerc vicios
doar inima încearcă
să-ți bată în ritmuri diferite
doar fumul zboară neuniform
doar vântul îți poartă în ochi
nisipul cu nesimțire

nici măcar rădăcina


cățărată pe cheile muntelui
212
Conta nr. 34 (iarna)

nu ia la cunoștință
acest dans mortal cumplit
și umbrele ajung
la un acord cu lumina.

start
drumuri
terminându-se
bifurcându-se
pe ecranul laptopului
ai de toate
doar iluziile risipite
pe drum nu-s de găsit
c-un simplu search

și te complaci îți întinzi mâna


îngerului negru
cel care îți ia amprenta
în mijlocul deșertului

Traducere de Mihók Tamás

213
Proiect

Adrian
Crețu

Instrumentar pentru a scrie o poezie

se caută
câteva grame de necunoscut -
orice
în jurul tău -
peste care se toarnă
la cald
un gând proaspăt de
poezie -
cuvintele sunt inutile
în acest moment al
procesului.

acestea se amestecă bine


cu o emoție dintr-aceea
cruntă
din rărunchi -
o simți?!

poate fi
ură
durere
frică
214
Conta nr. 34 (iarna)

tristețe
dragoste
indiferență
dor
poate fi chiar și bucurie

abia acum
începi să adaugi cuvintele
aproape în transă
ca un bătrân preot al antichității grecești
în fața zeilor săi
fără să-ți pese dacă afară
plouă torențial
este noapte
dacă iubești sau nu
sau dacă donald trump
a declanșat, din greșeală
al treilea și ultimul mare război
al omenirii

după care versurile încep să se scrie


singure
natural
simplu
până când, în sfârșit
capătă suflet

iar tu te ridici
epuizat
în transa ta
deasupra cuvintelor
și le privești
cu grijă
cum se formează
încet
încet
într-un poem
care nu se sinchisește
de regulile prozodice
sau de vremurile în care se naște -
215
Proiect

dar care aduce în lume


atâta armonie
și forță
prin ființa sa

niciodată nu am știut
cu siguranță
ce ingrediente îmi trebuie
pentru a scrie un poem
dar, după mulți ani
am învățat acest adevăr
simplu:

poezia adevărată
se scrie onest
din inimă
din vintre
se transpiră cu greu
picătură cu picătură
pe hârtie.

e o naștere
ce te chinuie
barbar
și te lasă fără suflu
însă, care
doar pentru o zi
te mântuie
miraculos
de singurătate
de toți demonii tăi
și de neplăcerea
cotidiană
de a fi

216
Conta nr. 34 (iarna)

Ion
Calotă

în lumea lui Magaie


toată lumea scrie poezii
iar femeile se dezbracă pe stradă
când apasă el o tastă pe telefon .
Magaie are parfum de carte
iar privirile lui sunt fulgere
ce ridică fustele copacilor.
aşa se plimbă el fericit printre noi ca
epava unui răsărit de soare
sechestrat în oglindă
în mână cu un lanţ
cu care din când în când trage cerul
mai aproape asa vorbeşte el şi
din când în când îşi mai clăteşte vorbele
cu rom în timp ce caută talkshowul preferat
şi începe să plângă în hohote
pe umărul televizorului
aşa se aruncă el mereu sinucigaş
în faţa ecranului. doar uneori mai calcă
pe câte o rană şi ea i se desface
şi ea îi înfloreşte. azi şi -a luat un câine blănos
pătat cu cerneală invizibilă
când îl plouă i se văd lătrăturile
mai bine şi un îmblânzitor de zmee
217
Proiect

şi acum un tren sinistru care îl zdruncină


la fiecare trecere între noapte şi zi
în timp ce gândurile lui înfig săgeţi în aer
de se izbesc lumile una de alta.
vai! zice Magaie adormit
asta este o lume ce intră lejer
într -o aşchie de nisip.
apoi Magaie se transformă într -o statuie
de gheaţă
paşii lui trec prin noi
ca o fisură
în timp ce inima lui goală
ticăie ca o bombă cu ceas.

218
Conta nr. 34 (iarna)

Daniela
Varvara

nopţile prelocuirii
Ființă informă ascunsă în pântecul femeii care-mi va deveni mamă. ca un miel
dus la junghiere ea pășește pe coridorul alb. uși de-o parte și de-alta. ferestre
închise. un staționar cu paturi înguste și albe. miros ascuțit de clor și o voce
glacială. nimeni nu mă vede nimeni nu mă simte. mi se injectează durere prin
chiar pielea și mușchii mamei. reacționez înăuntrul ei înăuntrul meu. otrava
mă acoperă mă sufocă. nu am încă formă dar știu că ceea ce trăiesc e un fel de
viață pe care oricum voi fi nevoită s-o uit. mă zbat așa de tare că dacă aș avea
vase de sânge ar plesni lovite de toate zidurile între care plutesc. mișcarea
unei ființe informe e o cădere înăuntrul său un cuvânt tăcut și nu rostit
tăcerea va fi casa mea în lumea ce așteaptă să mă ducă în sine

Ascunsă în femeia ce în curând își va da seama că mi-e mamă. încerc să uit că


exist ca să nu mai simt ascuțit singurătatea vieții dinăuntrul ei. deschid ochiul
să-mi caut frații. nu sunt. ei vor veni mai târziu. vor veni astfel ca mama să mă
lepede prea curând de la sân. îi aștept de pe-acum în tăcere în tăcerea unei
ființe nenăscute pentru pământul de sub picioarele mamei

Ascunsă-n placentă văd cum oamenii îmbătrânesc pentru că se depărtează de


mamele loruitând gustul laptelui iar laptele devine albastru-deschis apoi
albastru-închis. închis în sânii femeilor adormite
mama mea doarme așa de frumos că eu mă ridic să îi dezvelesc ochii și
coapsele să îi mângâi surâsul și drumurile picioarelor. cândva ea va trebui să
mă nască și să mă uite. va deveni și ea o femeie adormită cu lapte albastru-
închis

Ascunsă-n femeia care ia act de prezența mea. e o noapte venind cu sabia


219
Proiect

scoasă din teacă. nu mă mai tem: cea care mă poartă în sine devine chilie cu
pereți proaspăt văruițișoldurile și picioarele ei unelte de luptă. după biruință
ea le transformă în jucării pentru copiii care candva o vor locui
e o noapte cu pereți albi în care încep să bat cuie în loc de stele. ca întâia
născută îmi voi alege drept jucărie tăcerea pentru ca cei ce vor veni să mă
poată uita în chiar pântecul mamei
e o noapte în care uitarea și-a rotit ochii peste lume și a transformat-o într-o
casă a ei
Lodebar o numesc
Lo-debar
Singură în chilie. În timp ce mama doarme petele nopții înmuguresc peste
aripile buburuzelor. zborurile au harta lor prestabilită cu trasee de la care
abaterile se produc doar prin amnezie. fiecare urcare-n văzduh are punctele
sale de-ntâlnire cu moartea împletite ca niște noduri pescărești
totul e să îți ții respirația totul e să nu vezi când trupurile se ridică-n văzduh
când păsările își deschid ciocurile să reverse viața tuturor morților înghițiți
când timpul țese o plasă în care să ne prindă pe toți
îmi țin respirația și peste mine vine un somn ca o ceață
aștept dimineața
Tărâm fără formă și gol. mi-au crescut mâini și picioare ca niște copaci de
pământ apoi întuneric cu care să astup gropile mariane
Peste goliciune îmbrac o haină-a uitării. Vine o dimineață când simt cum m-
astup ca într-o termopile. acesta poate fi semnul unei nașteri pe câmpul de
luptă. aburi grei și țipetele mamei mă împing într-un dens întuneric unde simt
că totul poate fi înnăbușit printr-un singur cuvântul. el devine cuvântul tăcut
apoi cuvântul uitat
Respir. pământul pe care moașa stă e atât de murdar și hidos că aș vrea să mă-
ntorc în chilia cu pereți văruiți. dar femeia asta atât de străină și aspră îmi
calcă apăsat peste linia vieții și toate sunetele voinței mi se întorc în
necuvântare. Mă zbat neputincioasă într-o sală peste care se trage cortina. în
dosul ei se pregătesc numere de magie: elefanți lei păsări și cai în alergare. pe
coama lor se înnoadă scări transparente uriașe pe care cineva le va transforma
cândva în leagăne. cel mai bine ar fi să nu privești dincolo
poate că nu e timpul pierdut să se pronunțe cuvântul de închidere-a cortinei
dar nimeni nu-l rosteșteiar leagănul prinde aripi și crește și crește

cândva noaptea aceasta va fi de una de-odihnă

pân-atunci ea devine lichidă și îmi curge prin vene. o iubesc. face parte din
mine.

220
Conta nr. 34 (iarna)

Ottilia
Ardeleanu

singurul care știe ce spun


îmi privesc vitrina dintr-un unghi rău
înțesată de obiecte de porțelan care nu au nicio treabă cu minulescu
nimic din agoniseală nu-mi mai place
s-au demodat s-au crăpat din inerția uitării s-au descompletat
nu-mi amintesc să fi spart dinadins vreo farfurie pentru a ispiti norocul
paharele stau precum cocostârcii la fel de inerte
cești mai mici mai mari pe unele nu le-am folosit până azi când
le privesc oarecum cu milă poate cu indiferență
și totuși ele în sufletul lor au mirosul meu de-o viață
amprentele buricelor care ostenesc pe litere
tot cu aceste degete te-am atins și doar tu știi ce spun
ziceam că mă uit așa în golul dintre obiecte
și mă gândesc cam cum arată rănile pe care le-am făcut acestui timp
de se micșorează văzând cu ochii aproape că e străveziu
mă tem de momentul dispariției lui fără urmă
ce se va alege de aceste obiecte care-mi aparțin de sufletul meu intrat în ele
cu sufletul acesta te-am atins și singurul ești care știe ce spun
le privesc și vina că le-am tratat altfel decât trebuia cântărește ceva pe
inimă
unele sunt de la tine și încă mai au culoarea pe care mi-o stârneai în obraji
însă ele nemișcatele mele lucruri au rămas într-o îngândurare naivă
că poate le-aș putea folosi dacă te-ai întoarce la mine

221
Proiect

Vasile
Iftime

Când vântul umflă pânzele

Judecătorul pescarilor se veselește


în apa botezului
peștele de apă dulce face valuri pe cruce

nu da înapoi suflete
în fața debarcaderului plin cu sfinți
gelozia lui dumnezeu
pentru cei cu mrejele putrede
cursă de șoareci
în evanghelia înmulțirilor

pentru a șapeștia șanadă


strigă iona din vârful catargului
în timp ce-și scutură buzunarele
firimiturile de pâine lăsă cărare pe mare
fiecare cu felul lui de a face umbră
spune iona în timp ce aduna subsuori
cuiburi de pești răpitori

la adânc pluta la adânc


strigă iona din vârful catargului
222
Conta nr. 34 (iarna)

peștele mic în burta peștelui mare tulbură apele


suflete cine pe cine în inimă duce
între două bătăi e distanță de o cruce
aruncați arponul strigă iona fiindcă voi
cu un singur cârlig să-i prind peamândoi

năvodul se întinde în vreme de ploi


strigă iona din vârful catargului
pășiți pe valuri fără fiori
ca pe o punte pe-un vârf de munte
ca să te-nalți întâi cobori
corabia o bisercă generoasă
vă așteaptă acasă
peștele de apă sărată se coace pe vatră

coboară ancora suflete coboară


strigă iona din vârful catargului
ca să te ridici te-ai atîrnat de o sfoară
coboară unde îngerul sapă
în cer în cea mai limpede apă
coboară de te scaldă în voie
fiecare lacrimă naufragiul lui inoe

pânzele corăbierului pansează rănile cerului


strigă iona din vârful catargului
doamne scoate-mi în cale o stâncă
încă mai am putere să zic
peștele mare îl va scuipa pe cel mic
valul din larg din adânc va aduce
pentru cei doi și pentru mine o cruce

când vântul umflă pânzele


în portul pescarilor
un licurici se arde pe sine

223
Proiect

Cristina
Șoptelea

Cele mai frumoase

frigul străfulgeră peste cafeaua de dimineață disputându-și întâietatea


cu portocala care mai era din lista de cumpărături
ceața trona în bucătărie și ne împiedicam de firele albe ale luminii
de parcă se făcuse ziua dintâi
cu gesturi uscate și pași bâjbâind trotuarul
cu întrebări nespuse atârnând de colțul gurilor hămesite
cu foamea de carne tânără în gâtlej
cu dealuri pustiite și ape secate
cu muntele însingurat și sufocat de cauciuc încins
nu știam să număr decât până la trei dar așteptam
cele mai frumoase mări să inunde hăul dintre noi,
cele mai frumoase păsări să ciugulească fructul interzis
cele mai frumoase femei să nască cei mai frumoși copii
cele mai frumoase mângâieri să găsească cei mai frumoși sâni
dar cât de ușor se distinge un perete înroșit de focul sacru
dintre toți pereții în care am închis
minunata, frumoasa pasăre.

224
Conta nr. 34 (iarna)

Alexa
Gavril
Bâle

Neştiutele plante ale îmbrăţişării


Între munţi
apa strigătului meu înţeleptul
căţărându-se în copaci de platină oarbă
dealuri ce-şi aruncă unul altuia
drumul şi - înfigându-l în coapsa de safir
a zării
se visează
devenind oceane
ecoul ridicând pulberea cu călăreţ cu tot
vânt cu lăcuste ca-n vechile cronici
răstimpul din ochiul meu albastru
răzleţind şoaptele tremurânde
ca iedera înaintea îmbrăţişării
lenta legănare
a suspinului
pe ghizdurile roşii ale buzei

225
Proiect

Gabriel
Enache

O noapte cu mama
Am văzut cum se naște un copil, un copil adevărat. Eram un copil care privea, care
vedea cum vine pe lume un copil. La început priveam cu un aer melancolic mirat,
curios, sau viclean, nerăbdător să degust întîmplarea.Un zîmbet înflorit brusc pe față,
în așteptare, un zîmbet ghiduș, drăgălaș, de copil ce-și provoacă iluzii.
Atunci așteptarea, spaima au apărut, și-au făcut simțită prezența, acum se făcea
simțită cu adevărat, adevărata sfîșiere. Pînă atunci mă amăgisem purtat cu gîndul în
altă parte, la zgomotul făcut de obraji frecîndu-se de pereții de sticlă însuflețiți brusc
de cuvintele împrăștiate în capul meu cu dărnicie, cuvinte risipite zgomotos pe
mesele la care, cînd plîngeam mă așezam.
Atunci am văzut cum vine pe lume un copil tăcut, însoțit de țipetele sfîșietoare ale
mamei suferinde. Atunci am văzut cum moare un copil și cum mama trăiește în
continuare moartea lui. Atunci am văzut sîngele adevărat, dătător de viață și darnic cu
moartea, moale și intens colorat, pe mîinile mele. Atunci am fugit în cuvinte, cuvinte
care îmi alimentau gîndurile calde și atît de multe. Atunci am început să îmi strîng
corpul în palme pe bucăți, pas cu pas.
Atunci am îndrăznit și am văzut: cînd durerea este mai mare Dumnezeu este
aproape. Am simțit și am văzut cum se naște și nu mai pleacă durerea, la început
ascunsă sub zîmbetul înfricoșat de copil, durerea definitivă, fără leac, luminînd intens
singurătatea.
De atunci, sfîșiat dureros de lumină, de lumina singurătății, sufletul meu plutește ca
un fluture în jurul luminii îngroșate de fum.
De atunci mă întorc la locul acela, locul care a înghițit copilul tăcut într-o noapte și
acolo rămîn cu gîndurile mele tulburi, neclare, în stratul de întuneric ce acoperă totul.

226
Conta nr. 34 (iarna)

Gheorghe
Simon

Eram cuvîntul viu


Am părăsit mănăstirea
cu gîndul de a cuceri lumea
iar lumea era pe cale de încercare
fiecare se grăbea
să sfîrşească povestea vieţii sale.
Purtam cu mine răcoarea dimineţii
și înflăcărarea iadului
de la BisericaAdormirii
cînd pe furiş mă închinam la intrare
şi nu îndrăzneam să-mi ridic privirea
spre nemiloasa surpare a trupurilor goale.
Eram doar cuvîntul viu
petrecîndu-mi gîndul în tăcere
precum pietrele mute pe margine de rîu.
Şi nu era nimic de văzut
cînd toate îmi erau la vedere
şi nu era nimic de aflat
citeam doar în cartea sfîntă a vieţii.
Mi se păreau toate răsărind
ca o rostire ascunsă
precum în clipa de faţă
minunea s-ar fi întîmplat
în timp ce cutreieram pădurea
şi pădurea creştea fără milă
în sufletul cutremurat.

227
Proiect

Pînă am început să scriu


și literele moarte înviau în cuvinte.
Nu era nici chip şi nici făptură
erau doar imagini vii
rostite în Figură.
Pierdusem din vedere
și raiul copilăriei
şi infernul care ne pierde.

Eram doar uimire şi mirare


precum alfabetul luminii
silabisit în raze frînte fără îndurare
şi nu era nici o intrare
care să-mi arate sufletul pe cale de mărturisire
era doar vecina Veta aprigă în desfătare
şi toaca de lemn mărunţind asfinţitul
răvăşind pădurea dinspre Dealul Mare
pînă în clipa întîmpinării Verbului
răstignit
în fiecare suflet cuprins de remuşcare.
Nu ştiam că toate ale lumii
par surprinse într-o clipă
într-o singură clipă
fără de împreunare şi fără de întinare.
Şi toate femeile îmi apăreau
ca un singur trup
din care însuşi cuvîntul s-ar fi născut
precum se face de la începutul lumii
neîntrerupt încoace
sămînţa morţii doar în trupul femeii se coace.
În clipa aceea din copilărie
nu era nici umbră de femeie
ci doar locuiam
în prea grabnica şi fastuoasa idee.
Şi doar aşa privind la cele nevăzute
m-am lepădat de sine
ca lumea întreagă să-şi arate faţa
fără de smintire
sub privirea cea a toate văzătoare
precum copilăria fără de scăpare
îşi desface aripile în văzduhul luminii
fără de intrare.

228
Conta nr. 34 (iarna)

Isabela
Nicoară

recrutul de plumb

am venit pe lume într-o cazarmă


am crescut acolo
eram în stare să deosebesc
mirosul igrasiei dintre celelalte
aerul bolnav de cel teafăr al primăverii
am studiat disciplina păsărilor
care-și construiesc adăpostul
mereu sub aceeași streașină
florile morții de valul miresei
uniforma scrobită
nasturii sclipitori
bocancii lustruiți până la simțurile
animalului din care au fost croiți
nodul perfect al șireturilor
dezertam uneori îndepărtând lumea
ca pe o fașă murdară prinsă de rană
o rană imensă în zid
închipuind o fereastră
îmi sprijineam pieptul de marginea acelui timp
scrijelind semne ascuțite în trupul nopții
în sângele meu precum flăcările unei rachete
229
Proiect

un soldat de zăpadă
în loc de scrisori primea pinguini din hârtie
era în mine cu tot acel verde solzos al recruților
din anticele fotografii
răscolește cenușa până când
mâinile-și pierd strălucirea
în gesturi de infinită tandrețe
o matrice veche pusă în funcțiune
multiplicând amintiri
despre acel loc fantomatic nu se mai știe nimic
viața mea cazemata cu o mie de trepte
a devenit fabrică de jucării

230
Conta nr. 34 (iarna)

Ramona
Băluțescu

Prinsă
Ajută-mă să dorm.
Trimite-mi flori cu armătură imperială,
Și nopți de tihnă.
Sînt ca o insectă veche, în ambra greșelilor tale,
Și împietrirea n-a fost niciodată somn,
Ci veghe și destrămare.

231
Proiect

Teodor
Sandu

arta necugetării

...pământul a căzut din cer într-o noapte


mirosind a disperare
abia atunci
și-a întins rădăcinile
peste cerurile de unde a apărut
prima literă a cuvântului aripă.

”poetul ca și soldatul nu are viață personală” spunea Nichita


el
își pictează în cuvinte sufletul
de cele mai multe ori singuratic
e filozoful neînțeles chiar după ce-și explică detaliat sentimentele
e culoarea neînchipuit de răvășită
căreia încă nu i s-a găsit numele
și pe care doar privirea universului ar putea să o înțeleagă
pescarul pătimaș care nu prinde niciodată pește
vânătorul adaptat cu înverșunare la grup
ce trage cu pușca doar în umbra vânatului
pentru a-l face să se oprească o secundă
și să-i admire sălbăticia indiferentă
atletul ce va ajunge primul la finiș
fără să alerge niciodată
spadasinul antrenat și pregătit de luptă
ce nu va scoate niciodată sabia din teacă
232
Conta nr. 34 (iarna)

cel care provoacă la duel


și în ultima secundă țintește și trage în cer cu revolveul
de unde va curge sânge incolor
știind, că acel glonț va prinde aripi și-i va da adversarului
o lovitură pe care n-o va simți
dar cu a căre-i durere își va trăi restul vieții
e părul lung al mării ce-i șterge nisipul de pe frunte
și-i acoperă urmele lăsate cu voia sau fără voia lui
și cred, că mai e copacul cu o mie de mâini ce se roagă
în permanență divinității
în speranța că poezia poate schimba omenirea
cu florile încărunțite de vânt date cadou anotimpurilor
și scoarța lui de piele albă pe care se plimbă furnicile
ca niște gânduri de nicăieri
e vinul ce visează la nemurire
și nu se vrea risipit prin paharele băute de necunoscători
zborul liber și închipuit al păsărilor de prin colivii ruginite
puterea cascadelor secate
a căror cădere nu se mai aude decât prin ecouri rătăcite
e linia orizontului ținută în palme de fata morgana
și deșertul uscat ce visează doar apă
fericitul cel mai nefericit
ce râde plângând
în timp ce încalecă doar caii verzi pe toți pereții
e singurul personaj colorat dintr-un film alb-negru
și același actor alb-negru dintr-un film color
e mortul ce nu mai dorește să se întoarcă la o viață neîmplinită
și stafia nebună fără umbră ce-și face selfie doar ziua
îngerul căruia încă nu i-au crescut aripi
e cel ce mediază visele noastre cu visele lor
să nu se încaiere
e cel ce știe ultimul cuvânt ce va fi răstignit și îngropat
prin paginile nemuririi
nu e nici tot și
nici nimic
el pur și simplu există.

233
Proiect

Adrian
Munteanu

Fluturele din fântână


eu fluturele-alunec în fântână
ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul
n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l
ce vaier lung pe-antene se îngână

n-am cal de foc pe care adăpându-l


să-l fac să urce-n slåvi pe ghizduri până
şi-ar împietri copita pe o rână
ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul

ce–i până jos ce tihnă necurată


unde e luciul unde-i un năvod
să frâng în el căderea doar o dată

nu tremură nimic sub lânced pod


pe fund nu-i apă nu e nici o pată
plonjez în gol şi mă strivesc de glod

234
Conta nr. 34 (iarna)

Gina
Zaharia

scrisoarea umbrei mele


se așezase pe iarba uscată se prefăcea că stă la soare dar sigur medita
de la o vreme refuza să mă însoțească peste tot
părea derutată dar nu avea încotro
purta aceleași haine cu mine
uneori ceva mai decoltate așa încât năvălea primăvara în sân iar gerul părea un
trecător amețit
cu pantofi de culori diferite
uneori se asorta cu luminile din las vegas
alteori adormea într-un fagure de mătănii
atunci mă făceam că n-o văd
era doar o umbră
umbra mea
îmi plăcea s-o știu îngândurată avea ceva din copila munților
în căutarea ierburilor de leac
privea insistent balansoarul care-mi legăna zilele
până într-o zi când
s-a îndrăgostit

am simțit-o îndată ce s-a spălat pe față cu stările mele


avea ochi oceanici adânci cât să te pierzi în ei
pas domol și
culmea
cânta fantastic
asta mi-a dat de furcă am auzit că hoții de note înalte au sfori pe tot cerul
fusesem convinsă că nu iese din vorba mea dar de unde
235
Proiect

mai întâi a plecat vreo două ceasuri apoi a devenit iscoadă


- spionul dragostei -
fir-ar să fie
se ascundea prin toate colțurile inimii și mirosea a iasomie
era cochetă
și străină de bucuria mea
pentru lucruri mărunte

odată am văzut-o într-un parc lângă un soldat de piatră


de la el a învățat să imite șuieratul vântului
dezbrăcând copacii
de la el a aflat că așteptarea e doar o față a răbdării
acum stă mai mult la tine îți deretică prin casă se așază la un pahar de vin cu tine
gustă din glumele tale și vorbește despre mine la timpul trecut
știu sigur
mi-a trimis o scrisoare
auzi
scrisoarea umbrei mele
am citit-o de câteva ori era caligrafiată cu sufletul
sufletul ăla pe care-l ferisem de rele sau așa credeam eu
zicea că-i mândră când pășește pe podium mai ales dimineața
or eu o duceam peste calea ferată o treceam dealul până spre asfințit
apoi o legam la ochi
să-i fie noaptea albastră

e clar
de când te-a întâlnit e alta
zadarnic i-am spus că toate poveștile frumoase urcă pe rug
cred că era puțin geloasă
de unde să știi tu
îmi zicea printre dinți
cum e să te înalți pe vârfuri să adulmeci parfumul pe care îl vrei doar al tău
și refuzi să înțelegi că tot se mai găsește câte un cocor
care să evadeze dintr-un tablou celebru
să ți se așeze pe umăr
te încăpățânezi
văd
te-ai trezit înaintea mea
dar casa asta cu acoperiș de pădure a strâns toți cărbunii
în palmele tale

236
Conta nr. 34 (iarna)

Ioan
Țoanță

Viața
O linie trasă aleatoriu
și cu un unghi drept
fac o casă,
fac un sistem,
și la un semn
totul se prăbușește,

altă linie trasă


și cu un alt unghi drept
peste care turnăm
un sentiment,
fac un destin,
fac o viață,
iar la un strănut celest
totul se prăbușește,

de dimineață
o luăm de la capăt,
o linie,
un unghi,
o speranță,

ați înțeles, copii?


temă pentru acasă:
viața.
237
Proiect

Ovidiu
Constantin
Cornilă

ascuns
da, ascuns între mine și ce văd,
între ,,doresc” și ,,cred”;
eternul zbor de ne-cuvinte.

și printre aripi, mii de săgeți de nepăsare,


ca doi arhangheli rătăciți
în nevăzut de corp,
îmi intră împăcat
din umbra pasului tău mut
lipit de cer,
pământul însuși…

da, tu,
număr prim și număr ultim,
tu, ce nu te mai termini,
dar nici nu-ncepi,
tu, pe tine,
a fi-ul
dintre zid și brațe,
mă chemi și mă alungi
mă cauți și mă pierzi,
cât poți,
de când te știi,
238
Conta nr. 34 (iarna)

de când m-aș vrea și eu știut...

și, în tăceri de foc,


în miezul propriei simțiri,
te văd dansându-ți clipele din gând
în timpul meu,
pe rând,
plutind cumva în jocul tău imaginar
și desenând
cu palmele în cerc
un vag contur de răsărit
a ceea ce-ai fi spus cândva:
un ne-cuvânt șoptit.

239
Proiect

Constantin
Suditu

motiv
mi-aș lua o felie de pâine în buzunar și aș pleca din lume
am atâtea păcate de făcut/simt câteodată
că e normă /că de asta înspre viață/de unde
ai fost/ești izgonit
am aflat multe am înțeles cîte ceva cunosc
locuri oameni stăpânesc pârghii balamale roți
și alte animale/trec relativ ușor peste gropi
și focuri aprinse/cînd inima cere pot
să plâng să râd/chestii care țin de suflet și rațiune
adică într-o oarecare măsură sunt om
numai că se întâmplă uneori ca toate acestea
să dispară- parcă două degete sigure pe ele
umblă prin mine și mă separă de tot ce pot să fiu/
trezit ca dintr-o beție să-mi dau seama
că nu simt nimic nu înțeleg nimic
nu mai se leagă nimic/să mă întreb
de ce trebuie să respir să mănânc să citesc
să cred în ceva
să am senzația de curat/ de nou/de alt venit pe lume
nu printr-o femeie ci prin mine/eu
născut de mine
!deh/într-un asemenea moment ar trebui
să-ți iei felia de pâine și să te cari de aici:
du-te și vezi/e atît de verde iarba/și mereu-
cum se spune/un singur anotimp?

240
Conta nr. 34 (iarna)

Brîndușa
Doca

american beauty
ea e foarte vinovată
păcatele îi sunt
de neiertat
felul în care fuge înaintea timpului
îndrăzneala cu care se zbate
să n-o ajungă din urmă
deşi
recunoaşte că foloseşte
când şi când
creion anticearcăn
fond de ten 5 în 1
pudră cu efect luminos
mascara volumissime
şi ruj bordo
cu care-şi conturează buzele
cu o precizie de chirurg
toate astea sunt
de neiertat
faptul că poartă minijup
bluze decoltate transparente şi mulate
e de neiertat
bărbaţii şoptesc când trec pe lângă ea
ce sexi e
241
Proiect

ce sexi e
femeile o urăsc
expirăciune
ce mai vrei
du-te pune zacuscă dulceaţă bulion murături
asta fac femeile trecute ca tine
unii spun că
ar scrie şi poezii
şi asta e
de neiertat
şi e mai tot timpul plecată
vacanţe în
austria spania italia
acum cică pleacă în palma
da
în palma de mallorca
până şi ei i se face rău
de-atâta bine
şi-atunci
începe să scuipe cu petale
ca-n american beauty

242
Conta nr. 34 (iarna)

Daniel
Mariș

Curs de trezire
femeia care stă la căpătâiul meu pare
că nu are nimic de făcut. fără braţe
ghemuită. uneori într-o gară
până la căderea întunericului. părăsită
şi foarte umilă.
nu pot renunţa la ea. femeia
care m-a văzut de atâtea ori. câte
m-au iubit. dar doar ea mă aşteaptă
scoate termometrele din gura bolnavilor
şi cu picioarele mele merge
uitându-se înapoi fără să dea de trecut
când se întoarce nu mai sunt acolo
visul coboară spre apus. ritmul cardiac
sună ca tinicheaua. un sărut ecumenic
furat pe sub masă.
(între paranteze speranţa de viaţă de unde
atâta agonie roşesc cucii stau pe această
colină de pluş nebunii joacă zaruri)
femeia care m-a văzut de atâtea ori
mort. suntem doi dar trupurile
dezgropate fac semne de pe ţărm
corăbierilor. şi nici un fel de păsări
în afara noastră.

243
Proiect

Magdalena
Hărăbor

Cântec
Dâre de foc sapă-n oglinzi de ape
Răscolind comori de adânc
Fierbinţi dorinţi umplu
Secunde de lut
Când întunericul
germinează lumini.
În mine
mai e timp
pentru o poveste
În mine
mai e timp
pentru o ninsoare
porţi ferecate
cu zăvoare
voi deschide cu frunzele şi crengile albastre
lipite de mâinile tale
aripi în
inimă
cântec
în
mine
cântec
de
zare
flacără
simfonia unui alt răsărit.

244
Conta nr. 34 (iarna)

Daniel
Luca

Ață albă
Ți-am cusut rana
cu ață albă
pe dinăuntru
să nu îmi poți desface
țipătul
de pe os
de pe venele tale pe care
le-am încâlcit în juru-mi
dopurile din urechi
nu-ți vor fi de niciun folos
strigătul meu
te va face să plutești
pe șuruburi de foc
pe fașe de aripi
într-un car invizibil
pentru ceilalți muritori
ce te vor vedea
te vor adula
apoi te vor lua cu pietre
la țintă
și își vor arunca pălăriile
în cer
conștienți că nu vor mai cădea înapoi
ci ți se vor așterne
cuminți
la picioare.

245
Proiect

Raluca
Faraon

scrisoare
mi-aș dori să-ți scriu ca unui prieten
dar mi-e teamă
că voi da de un zid gol
peste care s-au prăvălitcrustacee
aduse de apa coșmarurilor de zi și de noapte
luni am primit un pumn în stomac
marți încă simțeam gustul sângelui
miercuri am riscat și m-am prăbușit în gol
dar m-a prins din spate zâmbetul blând al poetului
care a aruncat poemele peste umăr
iar ele părăsitele s-au ascuns în visele noastre
de aceea joi am visat că sunt o meduză
peste gura uscată a tăcerii tale
vineri continuam să locuiesc
în visele poemelor abandonate
m-am trezit cu o memorie de împrumut
care se ciondănea cu pretenția mea de originalitate
una avea de partea ei greutatea vârstei
alta elanul adolescentin al neștiinței
sâmbătă am alungat la rândul meu poemele
în memoria colectivă
atunci am fost pe de-a-ntregul originală și liberă
iar duminică am respirat ușurată
pentru că nu știu să scriu nimănui ca unui prieten

246
Conta nr. 34 (iarna)

Dorina
Stoica

Macii şi albăstrelele i se închinau


Pe bătăturile din palmă, munca
i-a desenat o casă din chirpici
și o grădină cu pomi fructiferi,
flori și butuci de vie tămâioasă.
Spatele are acum forma dealului
cu fântâna în care s-a înnecat cerul,
de unde căra apă.
Cele două găleți ruginite
udau marginile cărării.
În fiecare dimineață de vară,
macii și albăstrelele o așteptau
îmbobociți ca să-i înflorească.
Tata o înjura când era acasă
de zece ori pe zi. Mama șoptea:
“Doamne Iisuse Hristoase,
miluiește-mă!”
Uneori o “mângâia” cu palma grea,
nu din răutate, ci doar să nu uite
că el este cel care aduce banii în casă.

Noi trei sătăteam la răcoare în casă.


Citeam ori jucam “țomanap”, vara.
Dezghiocam porumb, scărmănam lână,
strujeam pene, pe rând citeam tare
247
Proiect

din cărțile lui Jules Verne, iarna.


Mama nu avea timp de mângâieri
sau vorbe drăgăstoase.
„Copiii trebuie sărutați doar în somn,
Iar bătaia e ruptă din rai!”
Așaciteaeadincartea lui Makarenko
pe care o ținea pe noptieră,
lângă Biblie.
Eu primeam cel mai ades,
bucățele din zdreanța aceea de “rai”.
De fiecare dată, în gând,
îmi propuneam să nu-i mai iubesc.
Uitam însă când căpătam
două cuburi de zahăr cubic, în plus.

Băiatul acela, pe braț și piept, tatuase


numele meu într-o inimă însăgetată.
Nu făcea nimic rău. Îmi ducea doar
ghiozdanul cu viitorul în el
când mă conducea de la școală,
până aproape de casă.
Tata avea o curea pe care își ascuțea
briciul de bărbierit. Era groasă și lustruită
pe o parte, aspră ca el pe cealaltă.
„Iubești”? M-a întrebat într-o seară.
Am șoptit: „nuuu”, iar în gând am țipat
„Nu da, tată, nu da!” A mușcat
din carne mai sus de genunchi, cureaua.

După ce ne-am mutat din satul acela,


tata și-a găsit o gazdă ieftină undeva, în cer,
iar mama, în timp ce noi creșteam,
se făcea din ce în ce mai copil.
Nici un copil nu crede că
bătaia e ruptă din rai!

248
Conta nr. 34 (iarna)

Tedy
Arman

A treia mărturisire a mecanicului


George Bucnici, din Deda
Voi ați făcut dragoste
în faţa unui motor în funcţiune?
Eu, da, cu grasa Marlena
de la vopsitorie,
a fost aşa de rapid
că nu am avut timp
nici să îmi iau minimele precauţii
să nu ne descopere careva
că putea oricine să intre
la mine în atelier,
aşa, din senin,

am aşezat-o pe masa de montaj


alături era bancul de probe
pentru motoarele reparate
ea chiţcăia,
George, George, oare e bine ce facem?

şi motorul funcţiona alături


în probe,
era viu, viu
şi nu ştiu cum
mi s-a făcut ruşine.
249
Proiect

Nicolae
Silade

pixeli
„Dă-mi, Doamne, o mică tutungerie, un bar sau orice
altceva,
numai nu această nesuferită meserie de poet
unde trebuie să-ți storci creierii întruna” (după Ezra
Pound)

unu
poate că totul începe cu o dimineață romantică după un film romantic cu
câinii romantici ai lui roberto bolaño când în vis te gândești să ții un jurnal
despre propriul tău vis deschizi ochii și vezi că totul există și vii peste
această existență de peste această existență poate de aici bucuria celor ce te
întâmpină poate de aici plânsul celui ce vine aici pentru a pleca dincolo

ar fi prea simplu să spui că vii dintr-o dragoste mare dintr-un vis de


dragoste dar poate că așa este și așa este după ce ai văzut acel powerpoint
de la nasa și te simți ca un pixel într-o nesfârșită hologramă și întreg
sistemul solar e un pixel față de alte sisteme solare galaxii roiuri de galaxii
superroiuri quasari vorbim de ani-lumină în lumina anilor vedem ce nu e
nu vedem
250
Conta nr. 34 (iarna)

ce este poate că totul e doar o poveste poate că vii de mult mai de departe
de mult mai de deasupra trebuie să ții un jurnal trebuie să vezi ce nu se
vede trebuie să ieși din ape și să mergi pe apă apa este elementul esențial
aici scrie asta scrie în jurnalul tău cei de aici vor un viitor ce nu vine au un
trecut ce nu trece în timp ce prezentul se prezintă continuu și spune

totdeauna prezent poate că totul începe cu prezentul în care vii și e un


miracol venirea celui viu între vii o minune plecarea celui viu dintre morți
poate că moartea nici nu există dumnezeiască e însă rămânerea prezența
permanentă în prezent scrie asta scrie în jurnalul tău scrie despre cina
romantică a părinților tăi despre dragostea de după și dimineața asta
romantică

doi
în vremea aceea aveam vârsta lui isus și studiam ca isus universul întreg
toate legile lui toate religiile lumii până la mine până la „eu sunt religia
mea” nu într-un templu nu într-o biserică ci într-o cameră de 4 pe 4 cu
obloanele trase și un bec de 100 totdeauna aprins nu știai când e zi când e
noapte poate că nu era nici noapte nici zi doar lumina aceea venind de la
kant

de la moise de la domnul beam cafea în neștire și fumam ca un turc făceam


drumul îndărăt spre facerea lumii până la eva până la adam până la
pământul acela pustiu și gol și până la întunericul acela în care duhul lui
dumnezeu se mișca pe deasupra apelor în vremea aceea elytis luase
premiul nobel și john lennon fusese asasinat ascultam john lennon și
citeam

elytis și prin norul de fum din camera mea făceam drumul îndărăt spre
facerea lumii tot mai singur dureros de singur și lumea nefăcută în jur doar
un noian de ape și peste ape doar întunericul doar duhul lui dumnezeu
atunci l-am înțeles pe dumnezeu atunci am înțeles singurătatea eram
înaintea unui episod psihotic discordant la treizeci de kile de trup ești tot
251
Proiect

un suflet și-un

spirit simți cum creierul arde și luminează și normal după sute de litri de
inka nechezol și ness zeci de baxuri de carpați fără havana sau mărășești
doctorii din lumea aceea nefăcută mi-au dat plegomazin clordelazin și mi-
au spus „trebuie să ne ajuți și tu/ noi nu putem face nimic” atunci m-am
gândit serios la facere la facerea lumii eram chiar la facerea lumii și chiar
am făcut-o

trei
am văzut-o venind ca într-un vis treide avea o rochie luuuungă și albă cum
au miresele când merg la altar mie îmi crescuse o barbă mare și albă cum
avea zamolxe pe kogaion și era atât de frumoasă că frumusețea însăși pălea
când o vedeam venind și venea și venea și încă mai vine și-acum când mă
trezesc îmi fac o cafea aprind o țigară și prin norii de fum o văd tot pe ea

de parcă ar fi afrodita regina din saba sau marilyn monroe dar nu e nici
afrodita nici regina din saba nici marilyn monroe nu e seamănă totuși cu
fecioara maria dar mai mult seamănă fecioara maria cu ea și nu are nume
pentru că toate numele sunt în numele ei și nu are vârstă pentru că toate
vârstele sunt grație ei și tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte da o
văd
venind și mă bucur că vine pentru că vine întotdeauna și nu vine oricum
vine dintr-o dragoste mare și dintr-un miracol postum o văd și mă bucur că
o pot vedea așa cum vezi un răsărit de soare un izvor în munți nemărginita
mare ea e mereu înainte dar și înapoia mea cum sunt visul și amintirea și
această nesfârșită hologramă în care universul întreg e un pixel într-o
mulțime de
versuri scrise doar despre ea pare un vis treide și chiar e un vis în care
realul se-animă dar mă trezesc din nou și mă trezesc direct în lumină cu
această umbră a mea însoțită de umbra ei anonimă mai aprind o țigară îmi
mai fac o cafea și prin norii de fum o văd iarăși cum vine din sine prin sine
pentru sine [nu e nimic fără ea dar nici ea fără mine] ce să vă mai spun
despre ea

252
Conta nr. 34 (iarna)

Litera – Tura - Vura

Serile de Poezie „Nichita Stănescu”


de la Desești, ediția a 41-a
(Gheorghe Pârja/ ”Graiul Maramureșului”, 30 septembrie
2019)

Da, au trecut patru decenii de când poezia, prietenia, aprecierea


valorilor literare, bucuria de a primi nume de rezonanță ale culturii
naționale și europene sunt legate de numele satului Desești. Și, nu în
ultimul rând, s-a manifestat și bucuria gazdelor de a cunoaște și dialoga cu
o lume nouă care le trecea pragul. Totul a început, după cum am mai spus,
cu venirea marelui poet Nichita Stănescu pe aceste locuri. Pentru mulți din
generația mea, Nichita reprezenta, în planul gândirii lirice, despărțirea de
dogmă și sondarea unui teritoriu nebătut de alții. El venea să ne aducă
această zestre simbolică într-un sat din Maramureș.
L-am înconjurat atunci, săteni și intelectuali, cu inima deschisă. În acea
toamnă, a anului 1979, dimpreună am botezat manifestarea de la Desești
cu numele de Serile de Poezie, în semn de apreciere pentru premiul de
rang european câștigat de poetul român la Struga Macedoniei, pe malul
lacului Ohrid. Urma lui Nichita
a fost călcată, la Desești, de o
bună parte a poeziei
contemporane. Sala care poartă
numele poetului păstrează
memoria acestei manifestări
care a împlinit patru decenii.
Am instituit și Marele Premiu
pentru poezie obținut în
ultimele decenii de nume de
prestigiu ale poeziei românești
și europene. De la Ana
Blandiana, Nicolae Dabija, Adam Puslojic, Arcadie Suceveanu,
Szentmartony Janos, Moshe Itzhaki, la Ion Mureșan, Horia Bădescu,
Adrian Popescu, Mircea Petean, Ioan Moldovan, Gheorghe Grigurcu etc.
Aula de premiere – curtea părintească. Anul acesta, cununa de lauri
a fost pusă pe fruntea lirică a scriitorului Adrian Alui Gheorghe, o valoare
253
Litera-Tura-Vura

incontestabilă și un bun și statornic prieten al satului. În fiecare an, la


Desești au poposit scriitori de dincolo de hotarele României. Anul acesta a
fost rândul unui grup de scriitori din Serbia. Emoționante cuvinte au fost
rostite în Sala Nichita Stănescu. Și promisiuni de sprijin și colaborare.
În ultimii ani, energia a fost sporită și de manifestarea plastică inițiată de
preotul Ioan Ardelean și regenerarea tradiției și apariția generațiilor care le
dau viață. Coconii Deseștiului au colorat poezia cu frumusețea lor, a
costumelor și a jocului. Nu s-a lăsat mai prejos nici Grupul folcloric
Sigheteanca. Cu fiecare ediție, întâlnirile de la Desești au adus noi
împliniri. De anul acesta, cotidianul „Graiul Maramureșului”, în
colaborare cu Editura Grinta, acordă un premiu pentru debut. Neobositului
parodist Lucian Perța i s-a deschis cărare pentru a aprecia acest gen nu
numai la Vișeu de Sus, ci și pe Mara. De unde și evitarea rutinei.

Deseşti, 2019, în faţa Bisericii monument UNESCO

Și pentru ca mecanismul să funcționeze, este nevoie de tradiție,


omenie și artă culinară. De care se ocupă doamna Viorica și cercul
deseștencelor, care știu să îmbine poezia cu aromele pancovelor și
plăcintelor, made in Desești. La loc de cinste stau Luminița Ardelean,
Ioana Verdeș, Parasca Pop, Parasca Libotean, Maria Roman și alte
gospodine. Recompensate anul acesta cu o diplomă de excelență.
Și în acest an, proiectul Consiliului Județean Maramureș, implicarea
Primăriei și Consiliului local Desești au fost de mare folos. Se cuvine să
amintesc și prietenii manifestării, care, prin timp, au fost alături de noi:
Alexandru Marina, Gavril Iagamoș, Gavril Drimuș, Răducu Pop, dar și
regretatul George Ofrim, care au perceput și percep în felul lor poezia.
Unii se întreabă dacă nu am obosit! Răspunsul îl vom da în anul care vine.
Până atunci, să ne bucurăm de premii și de poezie.
254
Conta nr. 34 (iarna)

Enervaţi-vă!
A căzut, în sfîrșit, cea mai dezastruoasă guvernare din ultimele
decenii din România. Din păcate, a căzut după ce a făcut un rău imens
prezentului și viitorului României. Dar și trecutului! Au fost șubrezite
instituții de bază ale Statului: Justiția, Ordinea Publică, Educația, Cultura.
Au fost duse în derizoriu valoarea și profesionalismul, de la orice nivel.
Într-o asemenea guvernare, care urmează altora, din ultimii ani, la fel de
dezastruoase, au ajuns personaje cu diplome falsificate să aibă rang de
ministru, au ajuns idioți să conducă ministere, au ajuns interlopi să
conducă județe, au ajuns hoți de doctorate dovediți să conducă, la rîndul
lor, doctorate. Cum de a fost posibil? Degradarea a început imediat de la
Revoluție. Un Ion Iliescu rînjind cinic, după ce Revoluția Română a fost
înăbușită de mineriade, este emblema unui început de istorie deturnat fără
milă de o clică care pare să nu fi avut nicio treabă cu lumea românească:
niște ”oameni noi”, hidoși, ieșiți din laboratoarele ”kominternului
ceaușist”. Au pus la pămînt, de la un guvern la altul, ca într-o ștafetă a
răului, economia, istoria, speranța. Au pus la pămînt sistemul de educație
inventînd ”fabricile de diplome”. Acestea au sufocat valoarea, talentul,
profesionalismul, care creșteau și se dezvoltau natural într-o societate cît
de cît așezată. Au ucis visul și idealul unor generații. Au pus pe fugă din
țară tot ce era valoros, în orice domeniu. Au golit țara de chef de viață,
încît și florile au ajuns, primăvara, din nou, să fie gri, ca în perioada
ceaușisto-comunistă.
Județul Neamț este expresia cea mai concretă a acestei imagini a
degradării instituționale și morale. În Neamț nu mai există de multă vreme
dialog, la nici un nivel, există doar acțiuni de forță, există doar funcții care
nu răspund nici în fața Justiției, nici în fața oamenilor, nici măcar în fața
lui Dumnezeu. Minciuna și abureala au devenit ”politica oficială”.
Funcțiile importante sunt ocupate de specialiști cu studii superioare
absolvite la Casa de Cultură din Buhuși, la facultăți din Alexandria (vis-a-
vis de apozarul din centru!), prin corespondență (adică prin sms, prin
telefon). Birourile din ”instituțiile fanion” ale administrației publice, din o
mulțime de alte instituții din același ”areal”, sunt căpușate de amante, rude,
cunoștințe, ”obligații” care nu au nici urmă de pregătire adecvată. Dar cui
îi pasă? În Neamț se fac autostrăzi pe hîrtie, drumuri pe hîrtie, aeroporturi
pe hîrtie, helioporturi pe hîrtie ...! Dacă ar fi adevărată expresia cu
”minciuna care îngheață apele”, atunci biata Bistrița ar trebui să fie bocnă
în momentul în care vorbesc ”aleșii” mincinoși și tupeiști ...! Din păcate,
morbul ticăloșiei, al suficienței prostului fudul, promovat la nivel înalt,
255
Litera-Tura-Vura

instituțional, s-a întins și în societate, a ajuns, prea adesea ”mod de


conviețuire”. Omenia și compasiunea par să fi fost izolate în lumea
noastră. Trăim într-o lume urîțită de această jalnică adunătură din jurul
unei presupuse prăzi, care este Puterea. Cu obiceiuri și mentalități de Ev
Mediu nu putem să ne aliniem unei Europe ajunsă, de multă vreme, în
Mileniul Trei.
România are nevoie de un moment zero, de o ENERVARE
COLECTIVĂ care să arunce peste bord această pătură tupeistă, penală,
interlopă care a pus mîna pe instituții ale Statului, pe resurse, pe societate.
Să ne întoarcem la o lume normală, în care să fie redescoperite cîteva
valori neglijate: responsabilitatea funcției, patriotismul, generozitatea,
bucuria de a viețui împreună. Și chiar mila creștină trebuie redescoperită:
mila față de cel de alături, mila față de tînărul care nu își găsește un rost în
țara lui ...! Dacă nu se petrece acest lucru acum, cînd mai putem lega
energiile unor generații între ele, experiența de viață și experiența istorică,
alt moment nu va mai fi. Sau va fi prea tîrziu și în zadar. (AAG)

”Portrete ale Marii Uniri”


Proiectul aparține noii Fundații ”Mircea Titus
Romanescu”(înființată în anul 2017) și care are drept câmp de activitate
artele vizuale. El nu este o dedicație simplă și formală, propunându-și să
deschidă mai multe direcții de cercetare profundă a premizelor,
semnificației și învățămintelor Marii Uniri, prin viziunea artistului și al
limbajului său plastic. Elementul de baza al proiectului l-a reprezentat
expoziția de portret contemporan intitulată ”Portrete ale Marii Uniri”,
prima expoziție, ”expoziția-pilot”, programată la Piatra Neamț, în cadrul
si cu colaborarea Muzeului de Istorie. A urmat itinerarea expoziției la Iași,
în cadrul Palatului Culturii, în cadrul și cu concursul Muzeului de Istorie a
Moldovei, în perioada august-septembrie, 2018. Nu este întâmplătoare
această colaborare cu muzeele de istorie, vom mai vorbi. Fundația și-a
propus ca până la finele anului și în viitor expoziția să fie itinerată în toată
țara, și să beneficieze de un album aniversar, cu toți participanții si
locațiile de desfășurare ale acestui eveniment, pentru a putea sintetiza
concluziile finale ale proiectului. Până în prezent, programul de itinerare a
cuprins: Muzeul de Etnografie al Transilvaniei și Palatul Parlamentului-
Sala Brâncuși.

256
Conta nr. 34 (iarna)

Prin mesajul sau, Fundația a invitat artiștii să creeze 1-2 portrete


reprezentând personalitați care și-au adus contribuția la realizarea Marii
Uniri din 1918, din oricare regiune a României Mari. S-a propus ca în
rândul acestor personalități,să fie luați în considerare și strămoși ai
artiștilor: eroi sau luptători din primul război mondial, persoane care au
lucrat în cadrul primelor organe ale puterii de după Unire precum și alte
personalități din toate domeniile, țarani sau intelectuali, precum și membri
ai naționalităților conlocuitoare care și-au adus aportul la realizarea Marii
Uniri .În acest mod, ne-am gândit să legăm evenimentul Marii Uniri , și
genealogic, de timpurile actuale și să îi conferim o dimensiune de
continuitate.
Iată care au fost artiștii care au răspuns provocării de a participa la
acest proiect: Anton Călin Raoul (Cluj), Ilie Boca (Bacau), Mihai Chiseliță
(Cernăuți), Mircea Răsvan Ciacâru (Piatra-Neamț), Mihai Coțovanu (Iași),
Horea Cucerzan (originar din Blaj), Victor Dima (București), Laurențiu

Dimișcă (Piatra-Neamț), Florin Ghergu (București), George Grigorescu


(București), Ciprian Istrate (Piatra-Neamț), Vasile Jurje (Baia Mare),
Dumitru Macovei (Moinești), Laurențiu Midvichi (originar din Tulcea),
Vasile Pop Negreșteanu (originar din Oaș), Mariana Papară (Piatra-
Neamț), Ștefan Potop (Piatra Neamț), Mircea Titus Romanescu (originar
din Piatra-Neamț), Aurel Stanciu (Bacău), Valentin Tănase (București).
Rezultatele expoziției au constat în aceea că s-a realizat o sinergie
între cercetarea istorică și cea plastică, artiștii au simțit nevoia să se
257
Litera-Tura-Vura

documenteze și apoi să intre într-o relație specială cu personajul ales, așa


cum mărturisea cunoscutul pictor Valentin Tănase: “Portretul în pictură
nu este doar o căutare plastică a asemănării fizice a personajului
reprezentat, ci și o incursiune temeinică în lumea lăuntrică a acestuia, o
încercare de a-i pune în lumină caracterul, temperamentul, felul de a fi,
viața sa interioară în dorința de a-l înfățișa cât mai real și cât mai
adevărat.” (Mircea Titus Romanescu)

Semnal. Lucia Mandache – „Singurătatea unui vis”


(Editura Singur, 2018)

În panteonul cultural nemțean se pătrunde cu nedisimulat respect și


admirație, rostind un chapeau bas în fața zeilor care binecuvântează
Piatra. Neamțul este una dintre cele mai prolifice zone literare, și mi-ar
trebui o pagină întreagă doar să-i amintesc pe acei masters ai condeiului.
Iată de ce nu m-a surprins deloc apariția pe piață a unui volum de poezie
semnat de o altă reprezentantă a Neamțului, Lucia Mandache.
Erudită, cu apetit cultural, introvertită și reverențioasă, doamna
Mandache stă la temelia Templului din agora literară nemțeană și zâmbește
recunoscătoare, prin vers, tuturor dăltuitorilor în stânca de granit a artei
poematice. N-o face cu emfază, refuză categoric să fie denumită poetă și-și
țese cu litere de vis destinul de „Penelopa rediviva”. Nu așteaptă un Ulisse
anume, iar cel rătăcit pe mări confuze se numește „Cavalerul Speranței
albastre”. Volumul se deschide cu un „Curriculum vitae”(„Am bătut la
poarta speranței/ de la miezul nopții/ cer găzduire/ pentru povestea mea/
dintr-o singurătate amară...”), continuă cu o „Rugăciune” și o „Invocație”
în „Zori de curcubeu”, suntem invitați să ascultăm cum pescărușii triști/
strigă a durere/ invocând renașterea/ Penelopei”(„Penelopa rediviva”) și
lăcrimăm la „Amintirea unui vis”(Numai cu tine/ am ascultat/ muzica
valurilor...).
Aproape de final suntem invitați în „Singurătatea unui vis”, care dă
și titlul plachetei „luați, citiți/ este merindea/ pusă pe masa tăcerii/ din
singurătatea unui vis/ eu, Lucia,/ întind aripi de nostalgie/ și vă cuprind
între filele/ acestei biografii,/ format A5”), iar cartea este completată cu 17
pagini ordonate sub titlul „Haiku... mine pe tărâmul unui vis”. Sunt
micropoeme care fac elogiul „haiku”, sensibile și meditative, ridicând
oniricul la înălțimea parabolei. „Singurătatea unui vis” nu este o carte...

258
Conta nr. 34 (iarna)

singulară, ci se înscrie în registrul singulariat antum al aparițiilor editorial


recente chiar la editura…„Singur”. (Ion ȚOANȚĂ)

Lidia Vianu - Translates

În seria „Lidia Vianu Translates” apar în 2019 două volume


publicate de Editura MNLR:
*Lidia Vianu Translates, Four British Poets [Imtiaz Dharker, W.
N. Herbert, George Szirtes, and Mark Waldron]
*Lidia Vianu Translates, Cinci poeţi români [Romiţa Mălina
Constantin, Diana Geacăr, Emil Nicolae, Ioan Es Pop, Floarea Ţuţuianu]
Aceste două volume se lansează împreună pe 29 noiembrie 2019,
ora 17, la Sala Media a Teatrului Naţional din Bucureşti. În acea zi se
încheie Masterclass-ul de traducere literară organizat de Lidia Vianu
pentru studenţii Masteratului pentru Traducerea Textului Literar
Contemporan.

259
Litera-Tura-Vura

Aceşti
studenţi, din
2006 până în
prezent, au
tradus în limba
engleză, sub
coordonarea
Lidiei Vianu,
împreună cu
poeţi englezi
care au stilizat,
două antologii
de poezie
românească şi
două antologii
de proză românească, ambele contemporane, ambele urmând selecţia
Uniunii Scriitorilor din România. Aceşti masteranzi au mai tradus volume
de poeţi români [Dan Verona şi alţii] şi de prozatori români [Stelian Ţurlea
şi alţii].Tot masteranzii Lidiei Vianu aum împânzit revistele naţionale de
literatură cu traduceri din poezia engleză.
Lidia Vianu însăşi a tradus antologii de poezie românească şi
engleză, poeţi români şi poeţi englezi [mulţi la număr]. Volumul Lidia
Vianu Translates: Four Bloodaxe British Poets, apărut anul acesta la
Editura MNLR, este doar unul dintre volumele dedicate de Lidia Vianu
Masterclass-ului anual, la care, în 2019, a fost invitată cunscuta editură
engleză de poezie Bloodaxe. Volumul cuprinde poeme scrise de cei patru
poeţi care au lucrat la Bucureşti cu masteranzii MTTLC [Imtiaz Dharker,
W. N. Herbert, George Szirtes, and Mark Waldron].
Odată cu volumul dedicat de traducătoare Editurii Bloodaxe, a
apărut şi volumul care îi cuprinde pe cei 5 finalişti ai concursului de poezie
românească „Lidia Vianu Translates”. În acest volum, traducătoarea
declară că a ales numai după puterile ei de traducător în limba engleză, şi
mai ales versuri ca acelea pe care i-ar fi plăcut să le scrie ea însăşi.
Atât volumul Bloodaxe cât şi volumul concursului românesc sunt
menite să marcheze ceea ce a devenit deja o tradiţie, după mulţi ani de
muncă, de alcătuire a unei reţele întinse de poeţi români şi englezi. Acesta
este un mecanism, desigur, în primul rând didactic, dar dedicat, în esenţă,
răspândirii literaturii române contemporane în lume. (Red)

260
Conta nr. 34 (iarna)

Și eu am fost în China nouă ...!


Nu știm sigur dacă Nicolae Spătaru - Milescu a fost cu adevărat în
China, sunt tot felul de speculații la temă, dar eu am destule argumente ca să
demonstrez că am ajuns. Am multe fotografii plus o mulțime de martori, e
vorba de cei care au fost invitați și au participat la Târgul Internațional de
Carte de la Beijing, desfășurat în perioada 20-26 august 2019. Și nu au fost
puțini. Mai jos am să numesc o parte dintre cei care mi-au fost martori, colegi,
parteneri într-o poveste de cîteva zile, sub ”oblăduirea” cu totul responsabilă a
Institului Cultural Român.
Dar ce este China? E greu de definit. O țară? O lume? O cultură? În
primul rînd China este asociată comunismului în formele ei cele mai dure,
”revoluției culturale” care numai culturală nu pare să fi fost, dar și unei
dramatice și extrem de pragmatice asumări a prezentului. La o populație care
se apropie de un miliard și jumătate, supusă unui riguros control al
”planificării familiale”, e dificil de gîndit o democrație de tip european, cu
mai multe drepturi ale omului decît obligații ale cetățeanului. O mașină uriașă,
ca să poată fi stăpînită, are nevoie de frîne puternice. Altfel, riscă să se
izbească de orice zid, de orice îi iese în cale. Așa îmi imaginez China, o
mașină uriașă la care comunismul a fost acea frînă puternică. Poate să pară
aiurea această comparație, dar am fost cîteva zile într-o societate comunistă în
care nu am recunoscut comunismul pe care l-am trăit la noi acasă. E altceva.
De fapt, nu pot spune că am cunoscut China în cîteva zile, e ca și cum
ai gusta apa mării și constați, cu surprindere, că e sărată, reconfirmînd, practic
ceea ce știai din anii școlarității. În fapt, pot să redau aici doar ceea ce îmi
imaginez despre China, prin acele atingeri epidermice
Am la îndemînă cîteva perspective asupra Chinei: Nicolae Spătaru-
Milescu, cu o ”relatare” de (pe) la anul 1675 și după, cînd a fost la Pekin să
spioneze sau să poarte dialoguri diplomatice din partea țarului Rusiei; altă
perspectivă este cea a lui Yu Hua, scriitorul chinez contemporan, autorul
romanelor ”În viață” sau ”Cronica unui negustor de sînge”, dar și a cărții
”China în zece cuvinte”. De asemenea, proza și prestația publică ale lui Mo
Yan, laureatul Nobel din anii trecuți, sunt parte din acest puzzle, care
configurează pentru mine, epidermic doar, China de azi. Și de ieri? Am
căutat, fără sorți de izbîndă, cartea lui George Călinescu, ”Am fost în China
nouă”, scrisă în plină ”revoluție culturală”, apărută într-o unică ediție, în anul
1956. Spre norocul lui George Călinescu, cartea nu a mai fost reeditată.

*
În orașele noi în care ajung îmi place să citesc pe fețele oamenilor. E
mai intensă această lectură decît orice istorie a locului. Se spune despre
chinezi că seamănă între ei, că europenii nu-i deosebesc prea lesne. Sunt și
261
Litera-Tura-Vura

zicerile la temă, parte a acestei superficiale abordări: ”Dumnezeu a insistat să


ne creeze pe toţi diferiţi, dar când a ajuns la chinezi, s-a plictisit”. Nu mi s-a
mai părut, la fața locului, că acest lucru este adevărat. Tipologia este diversă,
numitorul comun ar fi, dacă tot e să fie unul, o oarecare proiecție ...
nepămînteană. Marțienii închipuiți de ufologi au trăsături asiatice pregnante,
unii chiar par expresia acelor desene incitante. Nu altfel pare să-i fi văzut și
înaintașul nostru, Spătaru- Milescu: ”... unii sunt albi la față ca și europenii,
doar nasul le este turtit, bărbile le au rare, ochii mici și lunguieți, holbați.
Fețele late, pătrate, atât la bărbați cât și la femeile lor. Pe oamenii cu părul
roșu și roșcovan nu-i iubesc deloc și astfel de păr li se pare îngrozitor; nu poți
vedea la ei un singur om cu asemenea păr.” Nu cred că am văzut nici eu vreun
”roșcovan”, dar nu mi-aș putea imagina un chinez din ”rasa galbenă” cu părul
roșu. Ceea ce am citit pe chipuri, mai ales la nivelul populației urbane din
Beijing, este o seninătate a privirilor, un zîmbet ”colectiv” care poate fi
interpretat, de ce nu? spun o banalitate?, ca un omagiu adus vieții. Pentru că
ei, chinezii, par să aibă o pregnantă bucurie de a trăi, sunt cu adevărat
bucuroși că s-au născut, iar zicerea lui Confucius, că zîmbetul este poarta prin
care intră fericirea în suflet, pare să se adeverească.
Dar dincolo de aparențele chipurilor, de acea ”masă de expresii” încerci
să vezi caracterul unei nații, al unui popor. Recursul la Spătaru-Milescu nu
este lipsit de importanță, spune el că ”(...) ... în ceea ce privește înțelepciunea
sunt cu mult mai presus, pentru că ne întrec prin ascuțimea minții”. Din
păcate, ”... sunt însă șireți, mincinoși, vicleni, înșelători, bănuitori în orice
lucru și întotdeauna bucuroși să-i amăgească pe străini.” Nu am reușit să mă
conving de adevărul zicerilor de mai sus, cei cîțiva chinezi autentici cu care
am intrat în dialog, profesorii Song Shaofeng, Ding Chao, Gao Xing, Zhang
Siying, Su Yan, excepționala vorbitoare și traducătoare din literatura română,
Elvira, o studentă care învață românește, plus alți cîțiva mi-au stîrnit admirația
pentru modul în care fac din România și din cultura noastră un orizont. Nu am
detectat niciun pic de viclenie, dimpotrivă.
Societatea chineză pare să fie o lume specială. Și reiau vorba co-
naționalului nostru, Mircea Vulcănescu, care se referea la lumea românească,
dar care poate fi aplicată și în acest caz: dacă printr-o calamitate poporul
chinez ar dispărea, populația care ar veni în același spațiu s-ar transforma tot
în poporul chinez. E o fatalitate? Și în legătură cu noțiunea de popor, Yu Hua
are o teorie extrem de exactă și, de ce nu, dureroasă: ”Nu știu să mai existe în
chineza de azi vreun cuvînt la fel de straniu ca popor – un cuvînt care apare
peste tot, dar pe care oamenii par să nu-l vadă niciodată”. Nu cred, de
asemenea, că același cuvînt, în românește, nu și-a pierdut, de asemenea,
actualitatea. Suntem, ca și chinezii, între ultimii coloniști ai lumii, se pare. Cu
ce efect?
*
262
Conta nr. 34 (iarna)

Unul dintre cele mai mari tîrguri de carte din lume, ca mărime a
spațiilor de expunere măcar, se desfășoară, în acești ani, la Beijing, într-o țară
în care literatura lumii a fost interzisă, efectiv, o bună perioadă, în timpul
”revoluției culturale” (vîrful de formă a fost aproximativ între anii 1966-
1977). Lectura unor Balzac, Dostoievski sau Dumas era considerată crimă și
suportai consecințele dacă ”îți otrăveai” mintea cu operele lor. Cine nu își
ardea cărțile din casă, altele decît cele semnate de Mao Zedong și Lu Xun,
prietenul celui dintîi, era considerat inamic public și pedeapsa putea merge
pînă la cea capitală. Cartea lui Dai Sijie, ”Balzac și Micuța Croitoreasă
chineză”, este o probă a acestei perioade, una de evaziune din procesul de
reeducare și de spălare a memoriei. Alte ”probe” le găsim în ”China în zece
cuvinte”, în mărturisirile lui Yu Hua, el însuși beneficiar al acelei perioade
cînd orice carte din literatura lumii era considerată ”buruiană otrăvitoare” și
trebuia să te auto-denunți dacă vedeai sau atingeai așa ceva. În anul 1977 așa
zisa ”revoluție culturală” s-a încheiat, iar Yu Hua povestește despre re-
întîlnirea cu cărțile în librărie: ”Cînd au adus pentru prima dată în librăria de
la noi din oraș cărțile lui Tolstoi, Balzac și Dickens a fost o nebunie la fel de
mare cum e acum cînd apare vreo vedetă prin locuri uitate de lume. Toți
alergau de colo, colo și-și înălțau gîturile să vadă mai bine. Pentru că prima
dată nu a fost adus decît un număr limitat de volume, în librărie era lipit un
anunț care spunea că trebuia să stai la coadă să iei un cupon pentru cărți;
fiecare persoană avea voie să ia un singur cupon și cu fiecare cupon se puteau
lua doar două cărți”. Astăzi, la ”Tîrgul Internațional de Carte de la Beijing”, la
ediția jubiliară dedicată celei de-a 70-a aniversări a Republicii Populare
Chineze, pavilioanele erau înțesate de cărți. Nu știu care este statistica în ceea
ce privește ”consumul de carte”, dar trebuie să spun că pavilioanele cu cărți au
fost luate realmente cu asalt de tineri, în zilele în care am fost martor, că în
metrou am văzut o mulțime de chinezi ”globalizați”, cu ochii fixați în telefon,
dar am văzut mulți, foarte mulți, cufundați în lectura de carte sau reviste. Cum
au supraviețuit scriitorii în acea perioadă? Unii s-au auto-denunțat pentru
”gîndire subversivă”, unii s-au sinucis, alții au reușit să plece în exil. Mo Yan,
care a făcut, zice-se, niște necesare compromisuri, ca să reziste, este
îngăduitor: ”În orice ţară există anumite restricţii pentru scris”; dar care pot fi
depășite, o spune tot el, prin ”abordare subtilă”. Nimic mai adevărat, în
”Obosit de viață, obosit de moarte” abordarea subtilă a interdicțiilor din
societate dă profilul ”realismului magic de sorginte chineză”. Un mort trăiește
în paralel realitatea comunistă chineză, în virtutea metempsihozei și depune
mărturie despre ceea ce vede, interpretează ca și cum ar fi posesorul libertății
totale cîștigate prin moarte. Magia scrisului excede realitatea brutală. *
Un proverb chinezesc spune că „ziua în care te decizi să faci un lucru
important este ziua ta norocoasă.” Așa am considerat și noi ziua în care am
decis să atingem Marele Zid Chinezesc, obsesia oricărui pămîntean, în fond.
263
Litera-Tura-Vura

Marele Zid Chinezesc se vede, zice-se, de pe Lună. Noi am văzut soarele de


pe Marele Zid, parte într-un șuvoi aparent nesfîrșit de oameni care își făceau
călătoria ritualică sau doar turistică. Marele Zid Chinezesc este, dincolo de ”o
minune a lumii”, o nebunie a istoriei. Din ghidurile de prezentare aflăm că
zidul are aproximativ douăzeci și unu de mii de kilometri. Ca raport cu ceea
ce știm noi despre mia de kilometri, am în minte faptul că din Piatra Neamț
pînă la Viena sunt exact o mie de kilometri. De aici pînă la a înmulți distanța
cu douăzeci și unu pare un lucru greu de cuprins cu mintea. Și cu pasul. Că se
vede de pe Lună, nu avem mărturia niciunui potențial locuitor al astrului
ceresc, cum nu avem nici confirmarea vreunui cosmonaut care a aselenizat.
Cel care a avansat această idee fiind, în anul 1754, anticarul britanic William
Stukeley, care a menționat într-o scrisoare faptul că „Zidul lui Hadrian e
întrecut doar de Marele Zid Chinezesc, putând fi văzut de pe lună”. Ce alte
lucruri a mai văzut de pe lună anticarul britanic, la anul 1754, e greu de
precizat, Casa Poporului nu exista pe atunci, ca să o numească, probabil că a
contat în această apreciere și calitatea whisky-ului scoțian. Cum s-a făcut
Marele Zid e o poveste la fel de dureroasă, precum cea a construcției
piramidelor, fiindcă la baza acestuia dramele și jertfele individuale și
colective depășesc blînda așezare în zidul de mănăstire a Anei lui Manole.
După ghidurile de prezentare, începutul a fost făcut de primul împărat al
Chinei, Qin Shi Huangdi, care a trimis peste 300.000 de oameni, în special
ţărani şi prizonieri politici, să muncească la acest proiect gigantic. Construcţia
zidului a început într-o zonă muntoasă, astfel că din lipsa argilei zidul a fost
ridicat din piatră aşezată straturi. Primii inamici respinși cu acest zid ar fi fost
popoarele migratoare din neamul hunilor. După 1498, în timpul împăratului
din Dinastia Ming, Hongzi, Marele Zid a fost completat, refăcut, ca mijloc de
apărare împotriva mongolilor. Am aflat că nu există o hartă completă a
zidului, că (mai) nimeni nu l-ar fi străbătut, la pas, dintr-un capăt în altul. Cu o
excepție, totuși. Există o legendă, reluată și de Mo Yan, care spune că în
timpul construcției zidului, o femeie, Meng Jiangnu, a venit să își viziteze
soțul care lucra la acest edificiu. Numai că acesta decedase, iar ceilalți
constructori nu au putut să îi spună adevărul și au mințit-o că soțul ei este “în
următorul turn”, ea a mers din turn în turn de la un capat la altul al Zidului. În
final, la ultimul turn, a aflat adevărul și a început să plângă atât de tare încât
lacrimile ei au creat o breșă în Zid. Astăzi, acolo se află un templu ridicat în
cinstea ei. Nu am ajuns pînă acolo, evident, în cei doi, trei kilometri de zid
străbătut am putut reflecta, cu aparatul de fotografiat în mînă, la fragilitatea și
vulnerabilitatea dar și la măreția ființei umane. Și am trăit emoția atingerii
unei obsesii pentru fiecare pămîntean rațional. Ca amănunt, există și o
competiție sportivă, un maraton care constă în urcarea și coborîrea în pas
alergător a celor 3700 de trepte, asta însemnînd un efort considerabil, firește.

264
Conta nr. 34 (iarna)

Noi am preferat, totuși, telecabina, care ne-a ”aruncat” în șapte minute tocmai
pe spinarea uneia dintre cele ”șapte minuni ale lumii noi”.
*
Orașul Interzis este o atracție în Beijing, nu avea cum să ne scape. De
asta, în primele clipe libere am luat taxiul (Uber-ul funcționează impecabil!
Ieftin și bun!) și am ajuns la Orașul Interzis. Dar dacă tot se numește interzis,
ei și nouă ne-a rămas, pe mai departe, interzis. Fiindcă biletul de intrare se
achiziționează cu cîteva zile mai înainte, mai ales în perioada de vară, iar a
cumpăra de pe ”piața neagră” nu e cea mai bună afacere, prețul este de pînă la
o sută cincizeci de dolari. Dar cu un pic de imaginație, stînd în fața porților
mari, pe acolo pe unde se tîra o coadă enormă de posesori de bilete, am putut
reflecta sau reface cu gîndul ce spunea Nicolae Milescu, care nici el nu reușise
să intre, dar care se informase pentru urmașii la fel de nenorocoși: ”În lăuntrul
celui de-al treilea zid, care acoperă mai mult loc decât celelalte două ziduri,
locuiește însuși hanul și aici nu pătrunde nimeni în afară de eunucii și de
îngrijitoarele acestora, care trăiesc în apropierea împăratului.” Nefiind nici
eunuci, nici ”îngrijitoare”, am rămas mai departe pe dinafară. Ca ”bibliografie
ajutătoare” am luat din memoria imediată și filmul ”Ultimul împărat”,
bijuteria lui Bernardo Bertolucci, în care strălucește Peter OꞌToole, și care
poate fi consultat, vizionat, în continuare, de pe internet.
Și fiindcă tot ne-a rămas interzis ”orașul interzis”, am trecut să salutăm
Mausoleul lui Mao Zedong din Piața Tienanmen, acolo unde era, evident, o
coadă imensă. De pe un pliant de prezentare am aflat că, deși Mao își dorise
să fie incinerat, la moartea sa, în 1976, urmașii au decis altceva. Astfel, într-
un an, cu materiale din toată China (granit din provincia Sichuan, porțelan din
Guangdong, pământ din Tangshan, pietre colorate din Nanjing sau cuarț din
Muntii Kunlun) mausoleul a fost gata. Interesantă a fost competiția de alegere
a sicriului de expunere a lui Mao, pentru asta a fost declanșat un concurs
național, în finală ajungînd nu mai puțin de 24 de exponate. Coșciugul de la
Fabrica 608, testat seismic în cazul unui cutremur de 8 grade pe scara Richter,
a fost cel care a cîștigat. Ingineri, cercetători și medici au lucrat apoi,
împreună, pentru a armoniza culorile, unghiurile și intensitatea luminoasă,
astfel încît culoarea pielii să fie mai aproape de culoarea feței unui om viu.
Din păcate, am condus cu privirea doar coada imensă de la intrarea în
Mausoleu. Nu știu dacă aici am fi putut găsi bilete la preț de speculă, dar nu
am mai insistat.
Securitatea persoanei nu este o problemă în Beijing, ne-au spus-o chiar
localnicii, se zice, de altfel, că nu există niciun centimetru de spațiu public
care să nu fie monitorizat video. Nu am văzut și nu am simțit celebrul smog,
despre care se vorbește că ar fi într-o capitală cu peste douăzeci de milioane
de locuitori statornici, cărora li se adugă, în fiecare zi peste zece milioane,
care trec cu treburi sau ca turiști. Deși sunt mulți, nu ai senzația de
265
Litera-Tura-Vura

aglomerație, străzile cu cîte cinci benzi pe sens de mers dau fluiditate


traficului, ”parcul de mașini” este impresionant, prin noutate și mărci, dintre
cele mai scumpe. Nu am văzut, nici măcar pentru poză, vreo hîrtie aruncată
aiurea, pe stradă sau în parc, niciun chiștoc de țigară. Cum e de remarcat
faptul că există toalete publice peste tot, gratis, curate ca mai toate spațiile
publice. Strada îți dă sentimentul mușuroiului, fiecare pare să se deplaseze cu
o treabă. Cred că noi eram cei mai lenți, curiozități în peisajul momentului.
De la Yu Hua am reținut o glumă cu specific, referindu-se la spiritul de
imitație, dar și la determinarea fără egal în născocirea ”chinezăriilor” de către
con-naționalii săi: ”La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Restul
este Made in China.” Milescu Spătarul are și el o abordare asemănătoare care
spune că ” ... (...) orice ar fi, măcar o nimica toată, ei nu lasă să se risipească și
adună petice mici de piele, diferite oase, pene, orice fel de păr și, ca niște
zgârciți, adună până și orice baligă de vită și din toate născocesc și își fac
lucruri folositoare.” Ieșind în piața publică, ca să încerc mărfurile chinezești,
am mai aruncat, preventiv, un ochi în cartea lui Spătaru-Milescu, unde citesc
negru pe alb că ”... neguțătorii lor sunt foarte vicleni și mincinoși, toți se
străduiesc să înșele și nu se rușinează să ceară o sută de ruble pentru ceea ce
prețuiește una și când sunt ocărâți pentru că îndrăznesc să ceară prețuri atât de
nerușinate răspund: N-ai decât să dai mai puțin; cu vorba eu nu ți-am luat
nimic“. Andrei Novac, care mai fusese pe acolo, mă avertizase în același sens:
”Negociezi la sînge. Le și place negocierea, să știi, se implică”. În general nu
negociez, nici la piață, nici la magazin, însă avertizat din mai multe părți am
încercat și eu ”deliciile” negoțului pe străzile și în piețele pe care le-am întîlnit
în cale, în Beijing. O pălărie din paie de orez, specifică, în zona ”marelui zid”
este la ofertă la două sute de yuani, aproximativ treizeci de dolari, după
negociere o adjudec la douăzeci de yuani. După ce m-am pricopsit cu ea m-
am întrebat, firește, dacă și la ce îmi trebuie. Arta ”negocierii” îmi eclipsase
spiritul practic, ”simțul necesității”. La ceainărie, punga cu cincizeci de grame
de ceai, delicios ce e drept, e la ofertă 150 de yuani, cumperi în final, în timp
ce te îndrepți spre ușa de ieșire, cu 15 yuani. Ei, la așa preț, cu satisfacția că ai
co-participat la un act de negoț, mai iei cîteva punguțe, pe care proprietarul ți
le dă cu febrilitate, ca să nu te răzgîndești, dar și oftînd demonstrativ, ca și
cum ar suferi o mare pierdere. După ce faci plata, mai primești un ceai și
invitația să mai treci.
Deși nu anticipasem o ieșire în China, am scris recent și eu un text,
”Made in China”, care tradus, între altele, de Su Yan, admirabila chinezoaică
îndrăgostită de limba română și de România, a stîrnit aplauzele vizibil întețite
dar și politicoase (cred) ale auditoriului de la Tîrgul Internațional de Carte de
la Beijing: ”De la prima carte semnată de mo yan/ pe care am citit-o/ am spus
că va lua premiul nobel/ lucru de care academia suedeză a ţinut cont//
(mulţumesc, academia suedeză, sper/ să colaborăm mai departe/ mai am
266
Conta nr. 34 (iarna)

cîteva propuneri/ o să revin cu amănunte de asta/ nu vă faceţi planuri pentru


mult timp);// deşi cu mult timp înainte de a citi/ obosit de viaţă, obosit de
moarte/ mîncam conserve made in china/ îmbrăcam haina made in china/ mă
scăldam în parfumuri made in china;// da, guvernul meu e unul made in china/
am citit asta pe marginea fotografiei de grup,/ pînă și limba română pe care o
vorbesc/ politicienii din fotografie este made in china;// pe sînul tău azi am
citit made in china/ sărutul tău de dimineață a fost made in china/ vin și trec
anotimpuri made in china/ le petrec cu o tristețe made in china;// seara chiar
m-am gîndit la bucătăreasa/ lui confucius şi i-am dat dreptate:/ omul nu e
decît holograma unui univers/ proiectată într-un bob de orez/ preparat după o
rețetă secretă.” Nu numai rețeta ne-a rămas secretă, cred că și China ne
rămîne, încă pentru multă vreme, la fel de secretă.
Milescu Spătarul este extrem de sintetic și exact cînd vorbește despre
religiile chineze, spunînd că sunt trei tendințe, cea mai importantă fiind cea
filosofică, care îl are în centrul atenției pe Confucius. ”Confucianiștii”
recunosc un singur Dumnezeu, numit ”împăratul ceresc” și ei consideră că
numai împăratul însuși poate să îi aducă jertfă și nu orice muritor. Din păcate,
în Beijing timpul se rostogolește spornic pe distanțe mari, așa că am reușit să
vizităm doar Templul Lama, construit în anul 1694, după trecerea co-
naționalului nostru, nu și Templul lui Confucius, care era peste drum, dar care
era închis după orele 17, ceea ce ne-a permis doar o fotografie în fața porții de
intrare. Templul Lama a fost inițial palat al împăraților chinezi, care s-au
mutat mai apoi în Orașul Interzis și au oferit lăcașul, după 1749, călugărilor
tibetani, cei care urmăreau ”restaurarea eticii ascetice susținute de Budhha”.
Aici am văzut statuia celui mai mare Budhha din lume, realizată dintr-un
singur trunchi de santal, de peste 26 de metri, din care 9 metri sunt îngropați
în pămînt. Statuia se mai numește și ”Budhha al viitorului”, este tapetată cu
foiță de aur și, se spune că, dacă arzi cîteva bețigașe parfumate în cuptorul din
fața ”Pavilionului Celor 10 000 de Fericiri”, toate cele 10 000 de fericiri
rîvnite le atingi în această viață. Nu am ezitat, firește, am ars două
mănunchiuri consistente de bețigașe, ca să simt ”aroma fericirilor”.
A existat și o tendință de creștinare a Chinei, despre care Milescu dă
informații extrem de concrete. Astfel, aflăm că Sfîntul Apostol Toma a
propovăduit creștinismul în India, de unde a ajuns în China prin ucenicii săi.
În acea vreme, China a avut și un mitropolit ”pus sub ascultarea patriarhului
de Alexandria” și care semna ca ”mitropolit al întregii Indii și întregii Hina”.
Marco Polo însuși depune mărturie despre mulțimea creștinilor din China, iar
descoperirile arheologice mai recente vorbesc de ”racle de marmură”, albe,
care au semnul crucii. Revoluția culturală a distrus Biserica Ortodoxă aproape
complet. La fața locului am aflat că acum în Beijing există o biserică
ortodoxă, ca efect al prezenței populației rusești, tot mai numeroasă în zonă.

267
Litera-Tura-Vura

În alte părți ale Chinei au prins misiunile de evanghelizare, cele care oferă
confort spiritual și iluzia unei mîntuiri mult mai rapide, negociabilă chiar.
Cînd vorbesc despre o lume pe care am cunoscut-o nemijlocit, încerc să
răspund la întrebări puse sau nepuse, dar care plutesc în aer. De asta, iată
cîteva întrebări la care am tot răspuns de cînd m-am întors (oare chiar am fost
...?), care sunt de neocolit.
Cum e mîncarea la chinezi? Orez și iar orez ...? Mîncarea e cu specific,
fructe de mare, pește, carne, supe, în combinații care mai de care mai
spectaculoase, bețișoarele cu care se mînuiesc bucatele cred că sunt o bună
frînă ca să nu mănînci spre îndestulare.
O întrebare firească: se bea în China? Deși citisem în folclorul lor că
”cine bea, nu ştie despre daunele vinului; cine nu bea, nu ştie despre
avantajele lui”, nu prea am văzut bețivani pe stradă. Berea pare să fie cel mai
bun ”instrument” pentru beție, una apoasă și cu puține grade. În perimetrul
”tîrgului de carte” nu exista la vînzare nici măcar bere. Sake-ul, zice-se
tradițional, l-am băut într-un restaurant japonez. Avea gustul unui rachiu de
tescovină, dacă treceai de prima înghițitură, duceai treaba pînă la capăt.
Dacă am auzit de ceva execuții pe stadioane, cică la ei mai e posibil...?
Da, am auzit și am primit un avertisment de la Ministerul de Externe că
manipularea și deținerea de droguri se pedepsesc ”capital”. La fel și actele de
corupție majore se sfîrșesc cu execuții publice, pe stadioane. Dacă s-ar
proceda și la noi astfel, probabil că s-ar suspenda campionatul național de
fotbal, fiindcă stadioanele ar fi ocupate zi lumină și noapte întuneric.
Ce politică au, totuși, chinezii ... ? Greu des spus. Yu Hua vorbește
despre o ”voioșie” cu care clasa politică experimeantează ideologii și nuanțe
ale acestora, fără să anticipeze consecințele. Și tot de la el rețin un fragment
din “Cartea legilor” din epoca Tang (618-907), care, zice, e foarte valabilă în
China de azi. Poate și la noi? “Ţările pe cale de distrugere prezintă
următoarele semne sigure: au prea multe legi; aceste legi se bat cap în cap;
aceste capete care se bat par să fie fără de cap; dar capul nu face decît să emită
legi; prin care să fie apărat capul; de prea multele legi date; care legi, se bat
cap în cap; şi obligă, astfel, capul să dea o nouă lege; împotriva celor care
înmulţesc legile”
Cu cine am mai fost în China, la Tîrgul Internațional de Carte? Am fost
mai mulți, în ”valuri” care s-au întins pe parcursul unei săptămîni. M-am
întîlnit, am călătorit, am vizitat împreună cu unii Beijingul și împrejurimile,
cu alții nu m-am văzut acolo dar știu că au fost, unii cu funcții, dînd seamă
despre calitatea de ”invitat de onoare a României”, alții cu treabă ”de tîrg”:
Mirel Taloș, Bela Dan Krizbai, Irina Cajal Marin, Dinu Flămând, Marius
Stoicescu, Corneliu Antoniu, Eugeniu Nistor, Corneliu Zeană, Constantin
Lupeanu, Adrian Lesenciuc, Aura Christi, Marina Almășan, Paul Gorban,
Eugen Uricaru, Daniel Cristea Enache, Dana Oprică, Vasile Dîncu, Tudor
268
Conta nr. 34 (iarna)

Hatmanu, Andrei Potlog, Elena Racu, Aurel Maria Baros, Marius Chelaru,
Adi Cristi, Cosmin Perţa, Lucian Alexiu, Gabriel Coşoveanu, Horia Gârbea,
Victor Neumann, Ioan Aurel Pop, Silvia Colfescu, Andreea Răsuceanu, Ioan
Pintea, Traian Ștef, Dan Tomozei, Florina Ilis, Varujan Vosganian, Angelo
Mitchievici. Vor mai fi fost și alții, iertare pentru omisiune. Cel care s-a
ocupat de ”bucătăria” standului României, din cîte am văzut, prezent peste tot
și discret în același timp, a fost Andrei Novac.
Dacă mă gîndesc să mai ajung în China... ? Răspund și eu rabinic, cu
vorbele înţeleptului Hong Zicheng: ”Atunci când ai făcut 95 la sută dintr-o
călătorie, eşti abia la jumătatea distanţei de ţinta ta.” În cele cinci la sută dintre
procentele rămase, sper să mai fie (și) o revenire în China.

Adrian Alui Gheorghe


Beijing-Piatra Neamț, august 2019

Vine ”Apocalipsis”-ul ...!

Pe cunoscutul site de promovare a literaturii


contemporane, ”omiedesemne”, susținut de Gelu
Diaconu, ”Apocalipsis”-ul lui Adrian G Romila lasă
semne adînci: ”Ar trebui să-mi cobor din pod toate
encomioanele, superlativele și expresiile laudative
lăsate acolo spre uitare sub stratul de praf din care
e compusă toată mefiența mea când vine vorba de
lectura cărții unui autor nefrecventat până în acel
moment. Și e perfect adevărat, fiindcă până acum,
spre rușinea mea, numele lui Adrian G. Romila era
doar un ecou vag venit din stufoasa lume literară
românească.
Mi-a picat în mână însă acest mirobolant roman,
„Apocalipsis” (Polirom, 2019, datorită Claudiei Fitcoschi, căreia îi
mulțumesc și pe această cale), ca să tresar din prea îndelungata mea
ațipeală și să mă trezesc în mijlocul unor pagini de-a dreptul
extraordinare. Trebuie să mă înțelegeți: nu mă mai entuziasmez așa ușor
când citesc o carte, fie ea și a unui scriitor celebru. Cred că
circumvoluțiunile sensibilității la literatură – din nefericire, aș adăuga –
au început de o vreme să mi se aplatizeze, însă când se întâmplă să citesc
cărți precum „Apocalipsis” simt că acestea tind să se încrețească din nou,
269
Litera-Tura-Vura

așa cum au fost cândva, iar nervul literar amorțit să intre instantaneu într-
o fabuloasă erecție contemplativă & sapiențială. Vă veți întreba: de ce
contemplativă? Ei bine, fiindcă de îndată ce am terminat „Apocalipsis”
am rămas cu privirea pierdută undeva printre rafturile bibliotecii mele,
cuprins de o amarnică tristețe și de o indicibilă îndoială. De tristețe
fiindcă tocmai ce isprăvisem o carte cu care nu te întâlnești în fiecare zi, și
de îndoială fiindcă mi se părea peste poate să mă apuc să scriu ceva
despre ea. Cum să scrii obiectiv despre un volum care te-a impresionat
într-o așa măsură? Păi riști naibii, pardon de expresie, să te faci de râs și
să-ți pierzi bruma de credibilitate pe care ai acumulat-o atât de greu, în
timp, cu eforturi considerabile. Vine însă acel moment în care, cu un avânt
acneic, îți spui: nu-mi pasă de ce vor crede alții, eu asta simt și asta scriu!
Și iată-mă dând drumul la torentul ditirambic, rușinat că nu mă pot abține
și că nu pot face asta furtiv, așa cum un adolescent se uită, în răgazurile
de singurătate, la revistele porno ale părinților...”
E o dovadă că nici Apocalipsisul nu mai sperie, ca în alte vremuri.
Dacă e așa, să vină!

William Totok: Premiile Nobel pentru Literatură


între contestaţie şi admiraţie
(de pe site-ul Radio Europa Liberă, 12 octombrie, 2019)

Laureaţii premiului pe anii 2018 şi 2019:


austriacul Peter Handke şi poloneza Olga Tokarczuk
Niciodată Premiile Nobele pentru Literatură nu s-au bucurat de o
acceptare unanimă. Mai ales în rîndurile scriitorilor şi publiciştilor,
nobeliştii au devenit subiectul unor controverse şi polemici. Acordarea
celui mai important premiu literar din lume lui Peter Handke din Austria şi
Olgăi Tokarczuk din Polonia nu a fost scutită de un val de comentarii în
favoarea, respectiv în defavoarea laureaţilor. Într-o discuţie particulară cu
scriitorul român Mircea Cărtărescu, prezent la Berlin cu ocazia unor lecturi
publice din romanul său „Solenoid” (apărut la editura Zsolnay din Viena în
traducerea germană, realizată de Ernest Wichner), acesta a spus că premiul
270
Conta nr. 34 (iarna)

l-ar fi meritat alţi scriitori mai importanţi. Fără a contesta meritele literare
ale lui Handke, traducătorul lui Cărtărescu, Ernest Wichner, a spus că
juriul ar fi trebuit să ţină cont de deraierile politice din anii 1990 ale
austriacului, cînd acesta l-a susţinut public pe liderul etnofascist sîrb,
Slobadan Miloşevici. Tocmai aceste simpatii pentru cauza sîrbilor, l-ar fi
descalificat pe Handke, a mai explicat Wichner.
Cu scepticism a fost întîmpinată desemnarea celor doi şi de către
scriitorul Liviu Antonesei din Iaşi, care exprima perfect dilemele
permanente legate de Premiul Nobel pentru Literatură: „Doi scriitori pe
care i-am citit cu cărțile traduse în românește. Sînt buni, dar nu m-au dat
pe spate. Cei care au reuști asta, [Ismail] Kadare, [Milan] Kundera, alții
vreo doi, nu par să fi ajuns în atenția juriului suedez. [...] Juriul, deși
reformat după scandalul financiar-sexual de acum doi ani, nu pare să se
priceapă din cale afară la literatură. Bun, nu este o problemă, mai bine de
jumătate din aleșii Nobelului nu m-au convins.”
Desigur, în afară de Handke au existat în anii 1990 şi alte celebrităţi
intelectuale care nu si-au ascuns serbofilia. Amintim doar de două exemple
celebre. Regizorul Emir Kusturica care a luat de două ori marele premiu
(Palme d'Or) al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, pentru
„Tata în călătorie de afaceri”, în 1985, și „Underground”, în 1995.
Kusturica totdeauna şi-a plasat mesajul pro-iugoslav în imagini intensive,
integrate în filmele sale. Mesajul „ascuns”, favorabil politicii lui
Miloşevici, putea fi uşor decodat. Celălalt exemplu este filozoful,
sociologul şi scriitorul disident, György Konrád, care a murit în septembrie
la Budapesta. Konrád devenise ţinta unor atacuri polemice pentru că a
criticat intervenţia militară occidentală în Iugoslavia. Argumentele lui
Konrád aveau la bază o viziune politică radical pacifistă. Atitudinea pro-
sîrbă a austriacului Handke, născut în 1942 într-o familie cu rădăcini
slovene, poate fi privită, pe undeva, şi ca o prelungire a veşnicului său
comportament de copil teribil şi semnatar consecvent al unor provocări
literare.
Partizanatul său exclusivist exprimat în controversatul său jurnal de
călătorie „Dreptate pentru Serbia” („Eine winterliche Reise zu den Flüssen
Donau, Save, Morawa und Drina oder Gerechtigkeit für Serbien”), din
1996, a stîrnit lungi polemici, reizbucnite cu prilejul acordării Premiului
Nobel. Combatanţii pro şi contra Handke şi-au ascuţit armele, polemizînd
vehement. În toată această gîlceavă se uită totuşi că este vorba despre un
mare scriitor cu o vastă operă literară. În pofida polemicilor legate de
atitudinea sa în favoarea cauzei sîrbeşti, scrierile sale vor rămîne în
literatura de limbă germană.
271
Litera-Tura-Vura

Tocmai această politizare excesivă a discursului umbreşte latura


estetică a creaţiei lui Handke. Inclusiv în spaţiul lingvistic românesc unde
scriitorul Handke, practic nu este cunoscut. Relevant este faptul că pînă pe
data de 10 octombrie, ediţia în limba română a enciclopediei virtuale,
Wikipedia, nu avea nici un articol dedicat scriitorului. În mare grabă a fost
redactat un articolaş (un ciot!) din care lipsesc informaţiile esenţiale despre
opera şi biografia autorului care după debutul său în anii 1960 devenise o
adevărată vedetă literară, comparabilă cu vedetele muzicii rock.
Muzica şi literatura rock l-au inspirat şi influenţat de la bun început
pe Handke, ceea ce transpare, de exemplu, şi din celebra piesă de teatru,
„Publikumsbeschimpfung” – în traducere aproximativă: „Injurii la adresa
publicului”.
Piesa lui Handke a fost montată, în 1966, de regizorul, Claus
Peymann la Frankfurt pe Main. În ciuda unor opţiuni estetico-politice
diferite, legăturile de prietenie între Handke, azi stabilit în Franţa, şi
Peymann niciodată nu s-au destrămat. Peymann este un om de teatru
genial care pînă-n 2017 era directorul „Ansamblului Berlinez” („Berliner
Ensemble”), creat de Bert Brecht. Ceea ce au în comun cei doi este faptul
că atît Handke, cît şi Peymann deveniseră – din motive diferite - personaje
controversate, adorate de unii, înjurate de alții. Nimeni însă nu le poate
contesta talentul, amîndoi vor rămîne în cultura postbelică germană ca
nişte figuri emblematice.
Dacă Premiul Nobel pentru Handke este contestat de unii din motive
extra-literare, laureata din Polonia, Olga Tokarczuk, născută în 1962, este
elogiată tocmai pentru atitudinea ei critică faţă de actualul regim
ultraconservator de la Varşovia, reprezentat de Partidul Justiţie şi Dreptate
(PiS). Critica de întîmpinare din Germania, unde tocmai a apărut romanul
istoric al lui Tokarczuk, „Cărţile lui Jakob” („Die Jakobsbücher”) s-a
grăbit să evidenţieze faptul că autoarea este „o luptătoare curajoasă pentru
impunerea unei imagini istorice reale”. Scriitoarea oferă cititorilor o
imagine istorică alternativă, opusă celei romantice, oficiale, promovată de
către puterea de la Varşovia. Tokarczuk, se spune într-o cronică radio, a
reuşit prin acest roman să realizeze „o panoramă a crizelor mondiale”,
folosind ca personaj central figura misticului din secolul al 18-lea, Jakob
Frank. Cronicarul nu uită să scoată în relief analogiile cu situaţia actuală
din Polonia, ascunse sub masca unui roman istoric.

272