OGLINDA

literarã
Coperta 1: Francisco de Zurbarán:
Închinarea păstorilor
În acest număr:
• Adelina Dozescu • Ionel Necula
• Adrian Gavrilescu • Irina Nechit
• Adrian Irvin Rozei • Isabela Vasiliu-Scraba
• Adrian Munteanu • Jean Narciso Bispo Moura Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi
• Al. Florin Ţene • Laurenţiu Sălăgian face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Edi-
• Alexandru Cucereanu • Liliana Ursu turilor din România (APLER) şi Associazione della
• Alexandru Bulandra • Liviu Comşia Stampa Estera din Italia, membru fondator al
• Alexandru Cetăţeanu
• Alexandru Jebeleanu
• Liviu Pendefunda
• Liviu Ţigla Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor
• Alexandru Stanciu • Lucia Cherciu din Europa
• Alexandru Stanciu • Lucia Dărămuş
• Alexandru Stanciu • Lucian Perţa Editată de S.C. ZEDAX Focşani cu sprijinul
• Alina Costache
• Ana Maria Balaş
• Mariana Vârtosu
• Marin Ifrim Consiliului Judeţean Vrancea,
• Anastasia Dumitru • Mario Castro Navarrete Asociaţiei Culturale "Duiliu Zamfirescu" şi a
• Ancelin Rosetti • Marius Chelaru Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu
• Anda Bejan • Marlena Lică Maşala Cultural Naţional Vrancea
• Andrei Novac • Matei Romeo Pitulan
• Angela Baciu • Menuţ Maximinian REDACŢIA
• Bogdan Ulmu • Mihai Antonescu
• Camelia Ciobotaru • Mihai Ganea
• Carmen Focşa • Mihai Hlihor Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu
• Cezarina Adamescu • Mircea Homescu Redactor şef adj: Gabriel Funica
• Constantin Miu • Mircea Radu Iacoban Senior editori: Laurian Stănchescu, Daniel Stuparu,
• Corina Ienăşel • Mircea Sevaciuc Liviu Comşia, Florentin Popescu, Valeria Manta
• Cornel Galben • Mircea Truică Tăicuţu, Adrian Dinu Rachieru.
• Cornel Ungureanu • Miron Ţic
• Corneliu Vasile • Monica Dănilă Secretar literar: Ştefania Oproescu
• Cristian Neagu • Monica Grosu Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu,
• Cristian Tiberiu Popescu • Nae Georgescu Gheorghe Mocanu, Florin Paraschiv, Cosmin Dragomir,
• D.C. Manolescu • Neculai Iştoc Constantin Miu, Theodor Codreanu, Lili Goia, Sava
• Dan Brudaşcu • Nicolaie Dorel Trifu Francu, Ioana Petcu, Ion Deaconescu, Constantin Ghiniţă.
• Daniela Gîfu • Paul Spirescu
• Dumitru Matală • Petre Abeaboeru Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, Carmen
• Dumitru Pană • Petre Moldoveanu Săpunaru, Nicolette Franck, Mihaela Albu, Marlena
• Efim Tarlapan • Petru S. Hyamat Lica Masala, Adrian Irvin Rozei.
• Elda Kokoneshi • Radu Cosmin Administraţie: Mircea Ghintuială
• Eric Ludwig Biberger • Robert Toma Tehnoredactare: Adrian Mirodone
• Fănuş Neagu • Salvador Allende Gossens Culegere: Ionica Dobre
• Felix Nicolau • Sergiu Matei Lucaci
• Felix Sima • Stan Budeanu
• Florentin Smarandache • Ştefan Ciobanu OGLINDA literară o puteţi citi şi pe site-ul
• Gabriel Funica
• Geo Vasile
• Ştefan Zeletin
• Ştefania Oproescu www.oglindaliterara.ro
• George Anca • Svante Svahnström
• Georgeta Vioreanu • Teodor Codreanu actualizat de:
• Georgiana Nedelcu
• Gheorghe Andrei Neagu
• Tudor Cicu
• Valeria Manta Tăicuţu
www.bootsoftware.com
• Gheorghe Minulescu • Valeriu Cuşner şi www.seven.com
• Gheorghe Mocanu • Valeriu Rusu
• Gheorghe Postelnicu • Vasile Andru
E-mail:
• Gheorghe Suchoverschi • Vasile Toma
• I.D. Sicore • Victor Eftimiu
gheorgheneagu@yahoo.com
• Iancu Grama • Victor Martin
• Ioan Dumitru Denciu • Victor Sterom
• Iolanda Bob • Violeta Ion
• Ion Lazu • Virgil Carianopol
• Ion Micheci • Virgil Diaconu
• Ion Pachia Tatomirescu • Virgil Lovin ADRESA REDACŢIEI:
• Ion Popescu Brădiceni • Viviana Poclid Dehelean
• Ion Predoşanu • Vlad Pohilă str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 8,
• Ionel Bota • Vlad Zbârciog ap. 6, Focşani, jud. Vrancea
Mobil: 0722-284430
În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii
răspund în mod direct de conţinutul materialelor ISSN 1583-1647
publicate sub semnătura proprie. Revista figurează la poziţia 4699
în Catalogul Presei Române
"Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Abonamente numai prin RODIPET
Rodipet S.A. cu sediul în Piaţa Presei Libere nr. Revista se află şi la chioşcul Muzeului Literaturii Române
1, Corp B, Sector 1, Bucureşti, România la
P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau
e-mail abonamente@rodipet.ro; ATENŢIE: ÎN CURÂND REVISTA SE VA
subscriptions@rodipet.ro sau on line la adresa DISTRIBUI NUMAI PE BAZĂ DE ABONAMENT
www.rodipet.ro". PRIN RODIPET SAU POŞTA ROMÂNĂ.

3918 www.oglindaliterara.ro
 Literatura de piaţă
19 octombrie 2008, postul Realitatea – 10 pentru România.Invitaţi: Florin
Iaru, Ştefan Agopian, Răsvan Popescu, Daniel Cristea Enache, Tudor Oc-
tavian, Ion M. Ioniţă.Din Frankfurt, de la Tîrgul Internaţional de Carte,
Carmen Muşat şi Gabriela Adameşteanu.Prin telefon Cristian Tudor Po-
pescu şi Adrian Păunescu.Moderator Mihai Tatulici.
oarte bine că o televiziune cu au-
dienţă s-a gîndit, în cadrul unui pro-
F iect mai larg, să propună publicului o
serie de scriitori cu suprafaţă, fie ei
poeţi, prozatori, eseişti, critici literari.
Ceea ce trebuie să recunoaştem nu-i puţin lucru
raportat la irealităţile noastre mediate, principal
furnizor de rating şi profit. În mod normal
această dezbatere asupra „chestiunii” literare,
în mai mult decît incipienta noastră societate de
consum, ar fi trebuit să fie găzduită frecvent de
către TVR Cultural. Post finanţat de la buget,
dedicat, cel puţin declarativ, vieţii şi valorilor cul-
turale. De ani buni şi în ciuda eforturilor(?)
această televiziune unică în peisajul televizio-
nistic românesc şi poate european, nu reuşeşte
să atragă din păcate în mod deosebit atenţia,
să se impună pe acel 0,5% segment onorabil
de audienţă, după statisticile occidentale. Mai
nou a apărut un TVR 3 care să asigure trans-
misiuni regionale şi un, deocamdată, misterios
TVR info. Dacă tot plîngem pe umerii culturii ro-
mâne (fără de care n-am mai avea despre ce
să vorbim cu emoţie în glas indiferent de prilej,
însăşi pronunţarea cuvîntului „cultură” poate
umple de respect evlavios o adunare similar cu
acel „şi s-a ridicat la ceruri”) atunci de ce nu „ca-
nalizăm” banii, mai ales că sînt publici, spre
locul, zicem noi vital, al unei naţiuni şi anume
cultura? Observ că, în general, intelectualii ro-
mâni se solidarizează şi iscălesc felurite ape-
luri, de cele mai multe ori cu efect relativ şi
scapă din vedere posibilitatea de a avea con-
trolul asupra celor două principale mijloace de
informare culturală, Radio România Cultural şi
TVR Cultural. De altfel, sîntem revoltaţi de pres-
taţia profund ne-culturală a televiziunilor co-
merciale.Nu ştiu ce face foarte exact doamna
Daniela Zeca Buzura (directorul sau managerul
TVR C., moderatoarea emisiunii „Ceva de citit”,
autoarea cărţilor „Jurnalismul de televiziune” şi
„Totul la vedere.Televiziunea după Big Brother”,
lector la catedra de presă a Facultăţii de Ştiin-
ţele Comunicării – Universitatea Bucureşti) însă
postul pe care îl conduce, strategic în economia
culturală a ţării, nu se ridică deloc la un nivel
optim de receptare.Sau fiind singurul astfel de
post ne convingem de la o zi la alta că merge şi
aşa? Sigur că o televiziune nu poate rezolva,
oricîte emisiuni ar face, complexitatea proble-
melor unui artist, unui creator, dar poate să-l fa-
miliarizeze cu publicul, poate să-i promoveze
profesionist activitatea şi creaţia.Cam aceasta
fiind şi părerea unanimă a celor prezenţi în stu-
dioul Realităţii.Nu pentru că n-am avea scriitori
buni, competitivi, ci mai cu seamă faptul că
aceşti scriitori, cărţile lor, nu sînt competent pro-
movate.Nu avem încă acea maşină de fabricat
succesul, complementară editurilor, industriei ti-
pografice şi librăriilor.Ne lipseşte instituţia agen-
tului literar, esenţială într-o economie de
piaţă.Lucru demonstrat în direct de Carmen
Muşat, prezentă la Tîrgul Internaţional de Carte
EDITORIAL
de la Frankurt, care a ţinut să relateze în primul
rînd faptul că aici, graţie unei organizări perfor-
mante a standului de carte românească, cinci
scriitori (Gabriela Adameşteanu, Nora Iuga, Dan
Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Su-
Gabriel Funica
ceavă) au încheiat contracte cu edituri străine. Dacă tot plîngem
Dacă „situaţiunea” literară e mai curînd proastă pe umerii culturii
aceasta se datorează şi scriitorului pe care nu- române (fără de
l mai interesează ce se întîmplă cu manuscrisul care n-am mai
său, ce formă va lua ca produs finit. De obicei avea despre ce să
se lasă totul în seama tipografului a cărui acti- vorbim cu emoţie
vitate profitabilă este tipărirea de etichete, car-
nete de sănătate, chitanţiere.Cam ca altădată în glas indiferent
cînd nu se găseau blugi, luai niscai tercot, mer- de prilej, însăşi
geai fuga la croitor şi din cele povestite de tine pronunţarea cuvîn-
el îţi încropea, dacă nu patina prea mult creator tului „cultură” poate
pe ideia ta, ceva asemănător cu originalul.Aveai umple de respect
într-un fel blue-jeans, erai la modă. Aşa şi acum, evlavios o adunare
ai într-un fel carte. Fără a fi neapărat la similar cu acel „şi
modă.Bine că apare cartea nu cred că ar trebui s-a ridicat la ce-
să mai mulţumească pe cineva.Oricît de mate- ruri”) atunci de ce
rialist, de mercantil ar suna, cartea este un „pro- nu „canalizăm”
dus” care, mai întîi de toate, trebuie ambalat
seducător.Trebuie să aibă un titlu obsedant.Tre- banii, mai ales că
buie să aibă un conţinut interesant.Toate la un sînt publici, spre
loc trebuie să convingă cumpărătorul/cititorul să locul, zicem noi
scoată banii din buzunar.O carte de succes tre- vital, al unei naţiuni
buie să fie şi pe placul coafezei şi pe placul exi- şi anume cultura?
gentului critic literar, caz în care vorbim de Observ că, în ge-
„best-seller” adică bună de vîndut.Pentru a tem- neral, intelectualii
pera sensul depreciativ atribuit „literaturii de români se solidari-
piaţă”. Există o prejudecată potrivit căreia prin- zează şi iscălesc
cipiile marketingului nu ar favoriza pe adevăra- felurite apeluri, de
ţii scriitori şi adevărata lor literatură.Fără a
aduce un elogiu capitalismului, cu tot amoralis- cele mai multe ori
mul şi precarităţile lui, nu putem să nu amintim cu efect relativ şi
pe Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Tudor scapă din vedere
Arghezi, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Mir- posibilitatea de a
cea Eliade, G. Călinescu, Lucian Blaga scriitori avea controlul asu-
care s-au format şi au cunoscut gloria literară în pra celor două prin-
plină societate burgheză a cărei piaţă de cipale mijloace de
carte(în absenţa televiziunii şi a „stăpînilor” de informare culturală,
mai tîrziu) funcţiona de departe mai eficient Radio România
decît astăzi.Au urmat după 1945 „iluziile litera- Cultural şi TVR
turii române” cum bine spune criticul şi istoricul
literar Eugen Negrici, cînd ideologicul şi diso- Cultural.
cierea de ideologic a făcut legea mai subtilă a
cărţii în comerţul socialist.În cadrul C.A.E.R.
Marin Preda reuşea o formulă de succes cu
„Cel mai iubit dintre pămînteni” ca şi Sergiu Ni-
colaescu în cinematografie cu unele filme ale
sale.Nu trebuie să-i reinventăm acum pe Dulea
şi Dumitru Popescu-Dumnezeu ca unii scriitori
să-şi dea adevărata lor măsură artistică.Deşi un
pic de cenzură stimula interesul pentru carte şi
lectură.Am,totuşi presentimentul că oricîte emi-
siuni, mese rotunde, talk-show-uri am realiza şi
oricîtă amabilitate, har şi dispoziţie ar avea ci-
neva ca să ne înveţe alfabetul tehnic al pieţei,
pentru încă o bună bucată de vreme, agenda
culturală ne-o va face Magda lu’ Tolea sau Si-
mona „Intelectual”.
www.oglindaliterara.ro 3919
 Trident şi şansele
JURNAL
postrevoluţionare
ale filmului
(urmare din numărul anterior)
(Nu ştiu cât de bine sunt cunoscute cititorului
cele trei volume-jurnal intitulate “Despre regi,
saltimbanci şi maimuţe”. Primul volum se ocupa
de trecerea mea prin teatru, al doilea, de ratarea
unor relaţii şi proiecte literare, al treilea, de deve-
nirea unor universuri insulare. Volumul al patru-
lea, din care fac parte aceste pagini se opreşte în
lumea filmului. Cartea e în curs de apariţie la Edi-
tura Palimpsest.)
(JJ. Fitzcarraldo) Griffith nu avea cum să facă filmul.
Nu mai avea mult de trăit, „Eşti sigur că e terminat?” m-a în-
trebat râzând mânzeşte Jo. Ţi-a spus el? Nu trebuia să-mi
spună, de ce să-mi spună? Am simţit eu. Griffith avea în jurul
capului un cerc, o aură care se termina. Jo Schenk m-a în-
trebat dacă o are şi el. O avea. Era vesel, descoperise noua
logodnică a Americii. A găsit exact de ceea ce era nevoie. E
o Mary Pickford cu sex. E mică, dolofană, dar atât cât tre-
buie. E orfelină. Se mişcă prea mult. O adevărată logodnică
trebuie să fie astăzi somnoroasă, râse Jo. Te rog să faci câ-
teva şedinţe de hipnoză cu ea, mă rugă marele boss. Vreau
să dea impresia că ar vrea să doarmă. Şi apoi, dintr-odată:
are prea mult sex, domnule, şi i se citeşte pe faţă! Măcar faţa
ei să arate adormită!
Era într-o încăpere alăturată; o chemă, femeia întinse
un zâmbet vioi ca un stol de promisiuni. Din creştet până-n
tălpi nu era decât femeie. La Marlene Dietrich, de pildă sim-
ţeai corpii străini: gândul nu putea pătrunde într-însa, se
oprea în celelalte gânduri ale ei. Trebuia să ocolească o
seamă de baraje. Prin Marilyn puteai trece ca şi când ea n-
ar fi fost. Ca şi cum ea ar fi vrut acest lucru.
Am încercat cu câteva pase simple. Spre surprinde-
rea mea, n-au avut nici un efect. Pe urmă, la fel de surprin-
zător, a căzut într-un somn greu, pe care mi-era teamă că
n-o să-l pot ţine sub control. Jo era fericit, toate îmi ieşeau!
Eu eram cel chemat să mă ocup de educaţia noii logodnici a
Americii! El a făcut totul la Hollywood, el şi fratele său. Dar
el a avut această şansă. O găsise. Nu ţi se întâmplă de prea
multe ori în viaţă.
Marilyn dormea cu ochii deschişi, lângă noi. Mă te-
meam să o trezesc. Nu cred că mă voi putea ocupa de ea, i-
am spus. Jo nici nu voia să audă. O să mă ocup. Are un corp
genial. Pot să mă conving.
Am plecat împreună cu ea, avea un corp genial. Am
trezit-o mult mai uşor decât mă aşteptam. M-a întrebat dacă
am făcut dragoste. Nu, nu,nu. Nu mă interesa asta.
În orfelinat făceau dragoste cu ea când dormea. Şi ru-
dele ei făceau dragoste cu ea când ea dormea. Se trezea şi
nu îndrăznea să spună nimic: se bucura prea tare şi-i era
frică să nu-şi sfâşie această bucurie. Cum sfâşie am zis.
Aşa, sfâşie. Ca şi cum iei o bucată de pânză. Şi tragi de ea
cu putere. Se fac două sau trei sau cinci bucăţi inutile şi pline
de aţe. Ce să faci cu bucăţelele?
Avea un somn neobişnuit, cu prăbuşiri adânci, incon-
trolabile. Cădea în trup, în trupul celălalt. Îmi era frică să o
hipnotizez, deşi cred că aerul ei somnolent din primele filme
mi se datorează. Cred că mă laud. Sigur că eu am convor-
bit cu ea când era în somn. Dar ea avea o vocaţie specială
a somnului, a retragerii în inerţiile somnului. Ştia sau putea
face corp comun cu ceilalţi, cu materiile vegetale din
preajmă.
Corp comun: îmi povestea senzaţiile pe care le simţea
3920 www.oglindaliterara.ro
la orfelinat când făceau duş.
Apa nu trecea prin ea, trecea
prin prietenele ei care erau
ea. N-am înţeles despre ce
era vorba, presupuneam că
îmi povestea despre micile
lesbiene din asemenea insti-
tuţii. Pe urmă, când într-un
cinematograf privat am văzut
o masă de oameni goi legă-
nându-se într-un ritual bu-
dist, mi-am dat seama ce
înseamnă corp comun. După
ce m-am întors de la Kat-
mandu aş fi vrut s-o întâl-
nesc. Era însă căsătorită cu Cornel Ungureanu
Arthur Miller, un scriitor care
putea deteriora tot ceea ce
mai rămăsese în ea viu. Şi
am renunţat.
Mejides a murit în decembrie 1947, la două zile după
ce îmi predase, cu un gest ridicol de solemn, caseta cu fil-
mele. Bineînţeles că imediat după moartea lui am deschis-
o. Fiecare film avea etichete care explicau împrejurările
realizării filmului. În toate filmele era el, el în persoană, el la
treizeci, el la patruzeci, la cincizeci de ani, el, posesorul unui
falus inuman, care îşi găsea cu greu corespondentul femi-
nin. Primele sale partenere erau femei oarecare. Următoa-
rele deveniseră însă celebre, Dumnezeule, cât de celebre!
Lângă casete, era testamentul lui către mine. Îmi scria
că în epoca noastră lumea se trage în sex. Ea urmează un
lung itinerar al căderii, itinerar pe care noi, puţinii, cei care
ne recunoaştem, trebuie să desăvârşim răul. Căci răul apare
flancat de mulţi, de foarte mulţi paraziţi, de multe elemente
perturbante. De la cucerirea Mexicului de către Cortez, răul,
care ar fi trebuit să fie forţa coagulantă a Istoriei, a apărut de
foarte puţine ori în stare pură.
Datoria lui — şi acum a mea — e aceea de a purifica
răul. La începutul secolului mai erau în Mexic câţiva care
ştiau cum se face asta. Deţineau forţe magice şi ştiinţe se-
crete. El nu posedă aşa ceva, sau nu în măsura în care le po-
sedau ei. Şi nu crede că ar mai exista în Mexic mai mult de
o persoană sau două care ar şti mai multe decât ştie el. Ceea
ce el ştie — şi ştie foarte clar — e că el a fost un ales. Unul
dintre acei oameni care a trecut prin lume cu misiunea de a
purifica răul. El, care s-a creştinat şi aşteaptă venirea a doua
a Mântuitorului, ştie că a purifica răul înseamnă a aduce ceva
mai aproape de noi Apocalipsa.
Erau două file scrise într-o englezească lamentabilă
pe care aş fi fost gata să le cred cuvânt de cuvânt dacă Me-
jides nu ar fi strecurat spre sfârşit câteva propoziţii în care
explica de ce s-ar putea să nu fiu moştenitorul lui. M-a re-
cunoscut, dar nu e chiar sigur. Aci, în buricul pământului, e
foarte greu să fii sigur de ceva.
Şi atunci de ce să fiu eu sigur că odată cu cucerirea
Mexicului a început prăpădul?
Azi îmi pare rău că am dat foc testamentului. Şi că
am ars peliculele în care el, june, se dezlănţuie ca o fiară
asupra unor femei care îl suportau cu dificultate.
(Carla Ionescu, J.J.Fitzcarraldo) Căsătoriile unei orfe-
line Unul dintre refrenele repetate de biografii Marilyn-ei e că
ea, superstarul a visat să-şi întemeieze o familie. Pentru vâr-
sta de zece, pentru vârsta de cincisprezece ani, afirmaţia e
probabil adevărată. La zece sau la doisprezece sau la cinci-
sprezece ani Norma Jean visa să-şi întemeieze o familie, fie
măcar pentru a da legitimitate bucuriilor pe care le trăia în
„somn”. Prima ei căsătorie se clădeşte pe umerii unui ase-
menea avânt. Nu trebuie să o neglijăm. E singura ei căsăto-
rie autentică, plauzibilă, în care ea devine parteneră legitimă
a unui brav anonim. Anonim, neanonim, dacă ne gândim că
tânărul pleacă în luptă, precum cavalerii de odinioară, spre a
îndeplini o misie sfântă. Simplificând, povestea se va fi de-
rulat precum în Bus stop. Fermierul Beauregard nu va fi fost
mai insistent decât Jim, care o răpeşte pe elevă din braţele
Instituţiei ocrotitoare de orfeline.
(continuare în nr. viitor)
 Gheorghe Neagu într-o
dispoziţie narativă
ărturisesc că m-am apropiat mai greu de proza lui
Gheorghe Neagu; pentru cititorul obişnuit cu ma-
M niera romanului clasic şi modern, de la Hugo,
Stendhal şi Balzac până la Dostoievski, Faulkner şi
Kafka, proza autorului vrâncean e mai grea de în-
cadrat într-o anumită tipologie a imaginarului narativ.
Ultima sa carte, „Templul iubirii” (Editura Valman,
Focşani, 2007) este o parabolă care reuneşte fundamente
de construcţie atât de disparate că resoarbe o întreagă za-
rişte problematică – de la teoria ideilor pure a lui Platon la
bogomolism şi la trimiterea paulică. „Şi acum rămân aceste
trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre
acestea este dragostea”, proclamase Sf. Apostol Pavel în
scrisoarea către Corintieni (13, 13) ce-ar fi putut figura ca
motto şi pretext pentru întreaga dispunere narativă a plăs-
muirilor izvodite de scriitor.
Acţiunea este criptică, prevăzută cu cotloane şi labi-
rinturi mai greu delectabile pentru un cititor obişnuit cu mo-
dalitatea clasică a construcţiilor româneşti. Prin fraza scurtă,
tăiată şi tonul sumbru aminteşte într-un fel de naraţiunile lui
Cohelio, dar, fireşte, tematica şi dispunerea materialului na-
rativ sunt total diferite. De unde personajul lui Cohelio ( din
„Alchimistul”) căuta piatra filosofală, personajul lui Gheror-
ghe Neagu este angajat fiinţial şi trudnic spre dobândirea Fe-
ricirii Supreme urmând spinoasa „Cale a Spiralei” – un
demers iniţiatic ce presupune trecerea mai multor probe şi
încercări purificatoare cu care este presărat „Drumul Deve-
nirii”.
Prinţul Omedeu, fiu al Marelui Omedan, mai mare
peste toată Omedania, este obligat să refacă drumul tainic al
devenirii omului şi să treacă, asemenea lui Harap Alb, prin tot
felul de cumpene şi provocări istovitoare. Puţini din lumea
obişnuită a leonadienilor se arată dispuşi să-l însoţească pe
drumul întortocheat al virtuţii – de la Poarta Vâlcelei, trecând
prin Templul Carantinei până la Asaltul Central spre Fericirea
Supremă. La piatra de hotar ce desparte împărăţia nirvanică
a Omedaniei de lumea obişnuită a Leodaniei, prinţul Ome-
deu şi însoţitorii săi trebuie să se despovăreze de toate pre-
judecăţile şi să-şi purifice trupurile în apa râului despărţitor.
„Îşi scutură vestmintele prăfuite. Goi se scufundară în albia
unui râu de hotar purificându-şi trupurile. Răcoarea apei le în-
vioră sufletele. Se simţiră cutezători, gata să-l urmeze (p. 15).
Aceasta e calea prăpăstioasă şi aurorală de intrare
în Împărăţia paradisiacă a Omedaniei. Mai este
şi altă alternativă? Încurajaţi de Mefeu, restul
leodanienilor încearcă şi ei o variantă de a ac-
cesa împărăţia Omedaniei – una mai directă şi
mai ferită de încercări dure, cu mistere şi cu an-
goasarea întregii fiinţe. „Ştiu eu o cale mai scurtă
şi mai lesnicioasă”, le spune Mefeu însoţitorilor
săi leodanieni. „Vom fi acolo înaintea prinţului”
(Omedeu, ad. n.), şi toţi leodanienii se lasă ade-
meniţi de promisiunile lui Mefeu. Pe drumul ales
de el, plăcerile se ţineau lanţ şi trupurile se în-
destulau cu de toate. Caravana era însoţită de
care încărcate cu proviziile necesare drumului
lung ce duce spre Unghiul Suprem, unde urma
www.oglindaliterara.ro
ESEU
să capete investitura Marelui
Omedan.
Ca şi „Noaptea de
decembrie” a lui Al. Mace-
donski, autorul vrâncean
pune în paralelă şi-n antiteză
cele două căi de mântuire şi
de dobândire a desăvârşirii; Ionel Necula
prima cale, cea urmată de
Omedeu şi însoţitorii săi, este
o cale a umilinţei, a curăţeniei şi a privaţiunilor de tot felul, a
doua, cea bătătorită de Mefeu şi de tabăra lui este satisfac-
ţiilor depline, a deşertăciunii, a plăcerilor neîngrădite şi a îm-
plinirii cerinţelor trupeşti. Intrarea în Unghiul Suprem şi
Asaltul Central sunt totuşi anevoioase şi cele două tabere n-
au cum să evite starea de conflict. Lupta se dă între forţele
binelui şi cele ale răului şi victoria, cum era de aşteptat, re-
vine taberei conduse de Omedeu.
Evident, gama provocărilor pe care trebuie să le
treacă cele două încercări nu se termină cu provocările amin-
tite. Mai trebuie să urce Muntele Soarelui şi „pe cel al lui Sa-
turn pentru Asaltul Central”, pentru a intra mai apoi, într-o
altă ordine de existenţă, în rândul zeilor „Nu dorea să fie zeu,
dar trebuia să fie prin el însuşi aidoma lor” (p.138).
Era cea mai grea probă pe care trebuia s-o treacă
Omdeu şi puţinii însoţitori ce s-au încumetat în această ul-
timă şi neaşteptat de dură încercare lângă el se află jumăta-
tea sa, Imeia, şi-mpreună se susţin şi se îmbărbătează
reciproc. Trebuia să se împlinească destinul; Imeia alunecă
şi-l trage fără să vrea şi pe Omedeu, astfel încât toată cazna
sa cutezantă se prăbuşeşte. Până la urmă, acţiunea este re-
tranşată în subiect şi se legitimează dintr-o stare onirică, dar
– ce mai contează? – pretextul a rodit după cum a gândit au-
torul.
Dincolo de această dispunere contrapunctică a ale-
gerii, volumul este argumentat cu pagini de poezie curată,
caldă, sfielnică şi crocantă. Despre ce aflăm în aceste pagini
colaterale care paralelizează naraţiunea? Sunt reflecţii des-
pre iubire, despre cunoaştere, despre jertfă, despre uitare,
despre om. Iată, bunăoară acest fragment din reflecţiile con-
sacrate infinităţii lumii, a cunoaşterii şi a adevărului: „când
toate lucrurile vor fi cunoscute şi clare, când omenirea va
descoperi limitele infinitului, misterul vieţii îşi va pierde far-
mecul. Ar trebui să ne temem de clipa când nu
vom mai avea nimic de aflat. Când ştiinţa va
ajunge, să triumfe asupra ei însăşi va descoperi
un alt element care să înlocuiască fantasmele
imaginaţiei. Condiţia de muritor este veşnica
noastră certitudine” (p. 113).
Dac-ar fi reaşezate sub formă versificată,
multe din aceste reflecţii ar putea căpăta drept
de existenţă lirică şi de circulaţie independentă.
Dar prozatorul nu este interesat de această po-
sibilitate, aşa că rămâne să se revendice din re-
gistrul narativ pentru care este dăruit cu toate
harurile.
3921
CRITICĂ LITERARĂ
Nicolaie Dorel Trifu
Trăirea serafică în poezia religioasă
a lui Vasile Voiculescu
,,Împărtăşit tot timpul din seva ta fierbinte
Să nu-mi mai spulber frunza în viscole şi ger,
Ci-ncolăcit de-a pururi pe trunchiul milei sfinte
Urcând, s-ajung la vârful dumnezeiesc din cer”.
V. Voiculescu – Edera
ână şi pentru spinii cei sălbatici şi înţepători, cei aşezaţi
batjocoritor sub formă de coroană şi înfiptă apoi pe frun-
P tea lui Iisus, răstignit, ca un ultim şi aspru sărut al sân-
gelui divin, poetul Vasile Voiculescu manifestă o milă de
heruvim mângâietor: Destul slăvirăţi numai trandafirii /
Dormind plăpânzi în aurul luminii, / E timp de-acuma să
cântaţi şi spinii / – Copiii vitregi, oropsiţi ai firii. // (…) Pe ei cad veş-
nic ură şi blesteme / Când crunţi se-nfig, porniţi spre apărare, / În
mâna-ntinsă lacom către floare / Şi gura vitei tot de ei se teme. //
Aceşti barbari, ce dârji răsar în cale, / În suliţi lungi duşmanii să-i sfâ-
şie, / Ce blânzi, sfioşi, cu câtă duioşie / Pe braţe duc povara de pe-
tale !
În altă poezie – Edera – poetul se asemuie cu această
plantă urcătoare spre ,,stejarul drept”, asemenea ei voind să-şi în-
tindă ,,iubirea arzătoare”: Ca edera spre dreptul stejar, aşa-mi întind
/ Iisuse către tine iubirea-mi arzătoare; / Cu slabe mreji de gânduri
cutez să te cuprind / Şi orice rugăciune e o îmbrăţişare.
O mare diversitate o reprezintă în poezia religioasă voicu-
lesciană rugăciunea, poetul fiind conştient de rolul mistic al rugă-
ciunii, prin care credincioşii nu doar comunică cu Dumnezeu,
rugăciunea fiind o condiţie esenţială a mântuirii şi a comuniunii cu
divinitatea: A ridicat păcatul neagra-i labă, / O-nmoaie-n scârna au-
rului greu / Şi-o-ntinde scribilor să scrie-n grabă / Ocări asupra lumii
Tale, Doamne-al meu. // Tu, Verb al Slavei, cât sunt de pigmeu, / Fe-
reşte-mă să nu mă fac tarabă / Şi-n orice poezie, cât de slabă, / Să-
nchid un tainic strop de Dumnezeu (Neagra labă).
Dar iată şi mulţumirea smerită adresată lui Dumnezeu,
pentru darul nepreţuit de a-l fi învăţat ,,Limba cerească, Universală
a Rugăciunii”: Doamne, până a nu Te cunoaşte eram ca mut, / Vor-
bele nu treceau dincolo de mine, / Cuvântul n-avea zare, grai de
lut, / Nici semenii nu mă-nţelegeau bine. // Doamne, îngăduie în ge-
nunchi să-Ţi mulţumesc, / Că pe mine, mişelul, rob al spurcăciunii,
/ M-ai învăţat acuma, ca pe îngeri, să vorbesc / Limba cerească,
Universală, a Rugăciunii. (Limba cerească).
În felurite şi memorabile simboluri, ce se înscriu în simbo-
listica generală a poeziei sale religioase, descrie, imaginează şi slă-
veşte poetul Sfânta Cruce, în poezii al căror titlu ilustrează simbolul
conferit acesteia: Crucea-cheie, Crucea-arcă, Crucea-Mireasă, Cru-
cea-remediu, Crucea-înălţare, Crucea-jug.
Dar şi Locul Crucii în Sfânta Treime – după titlul dat de
poet uneia din poeziile sale – este revelatoare în planul simbolisti-
cii sale religioase: Nedespărţită cruce de Iisus / Tu, soaţă pretutin-
deni lângă El, / Ca pe pământ şi-n Ceruri eşti la fel / Părtaşa slavei
celei mai de sus. // Sfânt mădular al unicei Treimi / Christos te-a
luat în sfat pe-aceeaşi treaptă / Şi ca pe-un sceptru al veşnicei
Crăimi / Te ţine-acolo-n mâna Lui cea dreaptă.
Într-unul dintre sonete, al optzeci şi unulea, poetul îşi măr-
turiseşte – la nivelul unei cutremurătoare confesiuni – angajarea
eului său, contrariat de ,,pătimaşul trup”, într-o luptă crâncenă pen-
tru eliberarea iubirii de trup, ca două entităţi incompatibile – una ne-
materială, veşnică, iar cealaltă – materială, perisabilă şi trecătoare.
Despre învingătorul acestei lupte, iată ce ne spune poetul: Mă lupt
să scap iubirea de pătimaşul trup, / Să n-o mai sorb cu ochii, să n-
o mai muşc cu gura, / Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup, / S-o cu-
răţesc de carne, ca de pe aur zgura; / Să te ador în suflet; doar
duhul să-ţi aleg – / O veşnică-mbinare a două raze fine… / dar cum
te-arăţi, mă-ntunec… şi sufletul întreg / Se face ochi, piept, braţe…
zbucnite către tine, / Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad; / Din nou
vremelnicia îşi cască-n mine-abisul. / Rostogolit pe dâre de flăcări,
ca-ntr-un iad, / Mă-ntorc, cântând în carne… Mă doare numai visul
/ Că mai presus de fire, putând să o răstoarne, / Iubirea e sămânţa
eternităţii-n carne.
Aspiraţia poetului către înălţimi – cu sufletul şi trupul – re-
prezintă pentru poet, după toate câte i-au fost date să le îndure, sin-
gura modalitate de salvare din vârtejul implacabil al vieţii pe pământ:
3922 www.oglindaliterara.ro
Râvnesc să fug de lume, nu-n pustiu / Şi nici în peşteri negre ca-n
vechime, / Ci stâlpnic voi să mă strămut de viu / Sus, cât mai sus,
în Sfânta-Ţi înălţime. // Şi nu vreau, Doamne, piatră ridicată, / Tu în-
suţi să-mi fii stâlpu-ameţitor / Din piscul Tău, de-ngădui, niciodată /
Pentru nimic să nu mă mai cobor (Stâlpnicul).
Poetul se autoproclamă – în virtutea propensiunii eului său
poetic înspre confesiune – ,,copil de suflet al durerii”, cerându-i Di-
vinului dragostea Sa sfântă, ,,nici avuţii, nici strălucire”: Părinte, eu,
fiu bun al slovei, copil de suflet al durerii, / Ajuns la vârsta bărbăţiei
mă-ntorc şi moştenirea-mi cer: / Dă aripi rugăciunii mele şi-nlătură-
i din drum străjerii, / Ca, slobodă, până la Tine să urce vămile din
cer. // Nu vreau din curţile-Ţi bogate nici avuţii, nici strălucire, / Dă-
mi numai dragostea Ta sfântă şi dreptul meu dintâi născut. / Po-
văţuieşte-mă pe cale şi prin amara rătăcire, / Doar voia Ta să-mi fie
ţintă şi Duhul Tău să-l am drept scut (Rugăciune).
Un loc important în simbolistica religioasă a poetului, între
conceptele sale umaniste îl au: Nădejdea şi Durerea. Într-o exce-
lentă poezie, intitulată Îngerul Nădejdii, poetul descrie împrejurarea
în care Îngerul Nădejdii, cel trimis spre a-l întâlni iar apoi să-l înso-
ţească, îl întâlneşte la o răscruce, ,,zdrobit de oboseală” şi adormit.
Cercetându-l mai atent, constată că Îngerul era rănit, iar în somnul
său scâncea înfricoşat de coşmarul viselor urâte. Poetului i se face
milă de starea jalnică a Îngerului, îşi scoate veşmântul, iar după ce-
l înveleşte, îi pune alături merindele sale, toiagul cu ,,traista cea
goală”, ca daruri pentru Înger. Se făcuse noapte, iar pe calea ce
apucase zăreşte o lumină puternică: îl întâmpina această lumină
,,ca focul”, fără să fi râvnit la ea: îi apăruse în cale ,,Arhanghelul
Durerii”. Poetul sugerează, fireşte, rolul purificator al suferinţei, în
cel mai profund înţeles uman, care apare pe neaşteptate, neche-
mată şi nedorită de om: Era la o răscruce şi Îngerul Nădejdii, / Tri-
mis să-mi ţie calea cu-aripile deschise, / Să-mi fie călăuză şi pază
în primejdii, / Zdrobit de osteneală acolo adormise. // (…) Şi n-a
putut de-atuncea nimic să-l mai deştepte, / Nici grija să-mplinească
chemările poruncii, / Nici strigătele mele, ci stând să mă aştepte, /
Dormi mereu, cu pumnii la gură strânşi, ca pruncii. // (…) Avea hla-
mida ruptă şi-o aripă beteagă / Cu sfârcurile boante şi pene zdren-
ţuite. / Zăcea grozav de palid, sleit şi fără vlagă / Şi-ncet scâncea
în somnu-i cu vise chinuite. // Mi-am scos atunci vestmântul şi, dor-
nic a-l cuprinde, / L-am învelit cu grijă ca pe-un copil în boală, / L-
am sărutat pe frunte, i-am pus la cap merinde / Şi-alăturea toiagul
cu traista mea cea goală… // (…) Şi l-am lăsat acolo dormind, căci
înnoptasem, / Ca să m-afund tot singur în inima tăcerii. / Dar iată că
pe calea ce-acuma apucasem / Îmi lumina ca focul Arhanghelul Du-
rerii.
Ca poet, Vasile Voiculescu a fost etichetat ,,poet al îngeri-
lor”, drept consecinţă a frecventelor ,,epifanii” ale acestor angelice
şi sacre entităţi, în poemele în care se produce aderenţa imanen-
tului cel perisabil al vieţii, la transcendentul neperisabil, sacru, al Di-
vinităţii, ca şi în poeziile sale existenţiale.
Personal, consider că această viziune, la o analiză mai
atentă, relaţionată cu la fel de frecventele ,,epifanii” – în poeziile
mistice – ale lui Iisus suferind, este mai adecvat mesajului profund
şi alegoric al poeziei religioase a marelui poet, într-un înţeles uman
mai larg, să fie recunoscut şi ,,validat” ca… ,,Poet al suferinţei”.
De altfel, Vasile Voiculescu însuşi, mai în glumă, mai în
serios, ca şi Nichita Stănescu, s-a autodefinit ca fiind… ,,activist al
suferinţei”…
Posteritatea lui Vasile Voiculescu a fost – se cuvine să su-
bliniem – mai dreaptă decât contemporaneitatea lui. Cel puţin din
două motive:
– primo: un comentator al poeziei voiculesciene, al cărui
nume nu se mai cunoaşte, a remarcat că poezia sa religioasă are
,,o puritate de psalm”, la care eu unul subscriu cu entuziasm;
– secundo: doi poeţi de seamă, dintre care regretatul poet
vrâncean Dumitru Pricop, cu prilejul unei comemorări a zilei de tre-
cere în nefiinţă a poetului, într-un cadru solemn, a propus Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe din România, beatificarea în regim de
urgenţă a doi poeţi: Mihai Eminescu şi Vasile Voiculescu. Se pare
că nu a fost receptat apelul…
(continuare în nr. viitor)
 PROVOCAREA ULTIMEI LIMITE
JURNAL NECONVENŢIONAL
12 sept. 2008
Nebunie, unul din numele tale este: Ştiinţa Occiden-
tală. (De comentat chestiile cu acceleratorul de particule şi
descoperirea de noi gene.)
14 sept. 2008
În sfârşit, la Focşani, după o călătorie făcută ieri, 13,
pornită cu un taximetrist care locuia pe strada noastră de la
Balş la nr. 13 şi continuată până la Bucureşti cu un Rapid-
Motor „Săgeata Albastră” plecat de la B. la orele 13 şi 13 mi-
nute!
Citit în tren un Dosar Gruzia – Rusia (revista „22”),
foarte interesant; de dezbătut altădată. Timpul a trecut rela-
tiv uşor. (Pixul cu care am ţinut acest jurnal helveto-italo-
oltean mă lasă aici.)
Cu alt pix:
Durerea de picior şi de spate s-a atenuat un pic. Poate
şi din cauză că m-am mai calmat psihic, revenind la cuibu-mi
literar.
Aa, am mai citit în tren o cronică la un autor român
(Alex. Matei) care a „descoperit” sfârşitul literaturii (şi etero-
nomia artei – literatura ar fi o practică (!) culturală ca oricare
alta, de exemplu gastronomia). După „sfârşitul istoriei”... Şi,
mai înainte, „sfârşitul lumii”, „amurgul zeilor”, „moartea lui
Dumnezeu”, a ideologiilor...
Comentariul propus (v. 12 sept):
Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) a des-
chis ceva ce se vrea cel mai mare laborator de fizică din
lume. Un tunel circular cu circumferinţa de 27 km, săpat în
Alpi (la graniţa Franţa – Elveţia) la 100 m adâncime. Acolo va
funcţiona un accelerator de particule (Large Hadron Collider
– LHC), care va putea să „descopere” noi particule „elemen-
tare” (hadroni), printre care celebra „particulă a lui Dumne-
zeu” (de la Basarab Nicolescu eu ştiam că ar fi
„particula-Dumnezeu”), şi ar putea produce antimaterie (?),
„găuri negre” care, scăpate din LHC, s-ar îndrepta spre cen-
trul Pământului să-l devoreze (probabilitate mai mică de 1
%). Tărăşenia a fost explicată şi printr-un videoclip cu mu-
zică rapp: „Antimateria e un fel de frate geamăn rău al ma-
teriei / Deoarece în afara încăcăturii şi a felului în care se
învârte / Sunt aceiaşi, o particulă şi anti-eul său / Dar nu poţi
pune o antiparticulă pe un raft / Pentru că atunci când îşi în-
tâlneşte geamănul normal se anihilează / Materia se trans-
formă în energie şi se disipează.” (Doamne, ce traducere!! –
vezi ziarul Gândul din 10 sept. a. c.)
20 000 de oameni de ştiinţă lucrează la propiect de 15
ani! Informaţiile vor fi transmise la 200 de laboratoare din
lume şi vor fi prelucrate / interpretate cel puţin 20 de ani.
Încă o dovadă idioată a mentalului faustic occidental
(nu merită numele de ‘spirit’ decât dacă-l alocăm pe acesta
diavolului). Provocarea ultimei limite. Aşa-ceva nu se cade,
nu este raţional (uman). Ar trebui, nu sentimental, nu super-
stiţios, nu religios, ci pragmatic pusă ca regulă: nu căutaţi ni-
ciodată ultima ţintă, ultimul mister! E o ambiţie (un orgoliu) al
www.oglindaliterara.ro
eului, şi atât. Nu o necesitate
a sinelui, nici măcar a Marelui
Sine. /Involuntar dar semnifi-
cativ, rapper-iţa „cercetătoare”
(de fapt lucrătoare la centrul
de presă) a invocat ‘anti-eul’/.
O condamnare la nefericire
perpetuă. Străpungerea, po- Ioan Dumitru Denciu
sedarea ultimului mister ar în-
semna anularea primului, cel
care ne-a dat viaţă şi posibilitatea fericirii. Dacă, prin absurd,
ar fi realizată această pretenţie, universul ar înceta brusc să
mai existe. Cine dă dreptul unei făpturi a acestuia să se eri-
jeze în generatorul şi nimicitorul său?! Dacă ar fi chiar Marele
Întreg capabil de o delegare, s-ar trăda ca „un” Mare Sinuci-
gaş. Pietrele însele ar năzui să se sinucidă – ar fi năzuit la
asta dintotdeauna! –, animalele să se sufoce (spânzure),
omul să-şi asasineze toţi semenii şi să treacă la sfârtecarea
progeniturii sale, apoi la spârcuirea propriilor germeni (sper-
matozoizi, ovule, gene), înainte de a-şi pune capăt zilelor!
Culmea cinismului: un savant (astrofizician) a declarat
că „dacă LHC produce totuşi găuri negre, nu e niciun dubiu
că” va primi Premiul Nobel.
*
Noroc că între timp s-a tradus „Luceafărul” lui Eminescu
în găgăuză (cf. acelaşi ziar, acelaşi nr.).
*
Cică au fost „identificate” 300 noi gene (pe lângă cele
20 000 - ! – deja ştiute) din aşa-zisul „genom uman”, de către
un imberb cercetător american, asta cumva teoretic, prin
compararea genelor şoarecilor şi ale găinilor (Gândul, 6 mar-
tie a. c.).
Halal! Mă aştept nu numai să se repereze atâtea gene
câţi inşi sunt pe lume, ci câte individualităţi vegetale, animale,
umane au fiinţat sau fiinţează. Doamne fereşte să înceapă
investigarea a ce va să vie! Nu se vor opri până când nu vor
inventaria şi pune la lucru (manipula) totul.
Dacă lumea este – după atâtea zguduiri, semne, ca-
tastrofe – încă progresistă şi are aşa chef să acţioneze, mie
nu-mi rămâne decât să reacţionez, adică să mă dovedesc
(etimologic) un reacţionar. Ave şi Salve!
N. B. Ulterior (pe 20 sept.?) s-a descoperit (sic!) nu ştiu ce
defecţiune la reţeaua electrică alimentatoare a faimosului
reactor şi s-a întrerupt funcţionarea pentru 20 de zile. Or fi
dres buba până la ora actuală?
3923
ESEU
Critica fără organ a doamnei
profesor doctor Monica I. Costea
Monica I. Costea face figură de
critic literar şi profesor doctor în revista
„Spiritul critic” de la Paşcani, discutând
în unul dintre numerele ei cartea „Jur-
nal erotic” pe care o semnez.
„Figură de critic” vrea să fie to-
tuşi o metaforă, pentru că, lipsită de dis-
ponibilităţi critice, doamna profesor
măsoară poezia cu rigla delicateţilor ei
morale şi ahormonale, arătându-se de-
a dreptul nemulţumită de „poluţiile noc-
turne din cearşaful aşteptării”, „plaja
trupului tău”, de „picioarele lungi şi de
piersică ce îşi desfac piersica”, de „cri-
zantema carnivoră dintre pulpe” şi, des-
igur, de faptul că „rugăciunile mele s-au
mutat între pulpe”.
Ce o mai deranjează pe
doamna profesor este „laitmotivul
acesta atât de transparent al «piersicii»
Lolitei”. Şi înţelegem ori că denomina-
rea nu e potrivită şi, în consecinţă, pen-
tru piersică ar fi fost mai nimerit să
folosim cuvântul neaoş!, ori că piersica
e prea transparentă, când ea nu este
nicidecum astfel, ori că doamna profe-
sor ar fi vrut o Lolită fără piersică. Ceea
ce, iarăşi, e împotriva naturii lucrurilor…
Şi nu ar fi avantajat pe nimeni…Nici pe
Lolita, nici pe mine, nici pe cititor.
Pentru o atât de puristă
doamnă, fireşte că nici „falusul de la mi-
nister” nu îi cade prea bine, şi asta pro-
babil pentru că în loc de falus ar fi
trebuit să alegem „... de la minister”;
sau pentru că ar fi trebuit să găsim, pur
şi simplu, un alt nume pentru persona-
jul de la minister, ca să nu atribuim în
mod eronat acestui organ al puterii un
lucru pe care el dovedeşte că
nu îl are! Corect.
Acestea sunt versurile
dure, strigătoare la cer, de ne-
conceput în poezie pe care
doamna profesor doctor îşi con-
struieşte arhitectura dezavuării
sale la volumul „Jurnal erotic”,
de fapt la primul său ciclu, din
cele trei, pentru că revolta stâr-
nită de el o sleieşte (era să spun
sminteşte) de-a dreptul şi nu-i
lasă puteri să meargă mai de-
parte cu satârul critic. Din 80 de
pagini de poezie, doamna pro-
fesor culege câteva versuri ne-
3924
digerabile pentru titlul de doctor, titlu
care, plasat în prelungirea semnăturii,
ţine să-i dea greutate. Ar fi putut, des-
igur, să vadă poemele în întregul lor şi
nu să îşi pună singură piedici, umblând
cu lupa după piersici şi falusuri. Însă fi-
reşte că doamna doctor nu vede an-
samblul şi, lipsită de organ poetic cum
este, trece prin poezie ca printr-o hală
de peşte. Nu vreau să-i dau eu acum
exemple de poezie, pentru că oricum ar
fi degeaba.
De fapt, doamna profesor doc-
tor ne mărturiseşte că, înainte e a citi
cartea, a parcurs (devorat) referinţele
critice de la sfârşitul volumului. Aşa,
pentru a-şi face o idee. Iată însă că nici
referinţele critice nu i-au convenit, de
vreme ce ele apără poezia pe care o
fac şi sunt contrare părerilor doamnei...
În plus, „majoritatea referinţelor date
sunt în marginea volumului «Dimineţile
Domnului», (un volum anterior, ele p.n.)
neajutând deci pentru înţelegerea aces-
tei ultime cărţi” – „Jurnal erotic” –, ne
spune doamna profesoară.
Două lucruri contrariază aici.
Primul ar fi acela că doamna profesor
doctor are mai întâi nevoie de părerile
altora pentru a-şi face ea însăşi o
idee... Al doilea este pretenţia ca în car-
tea „Jurnal erotic” pe care o are sub
ochi să fie deja cuprinse, în secţiunea
„Referinţe critice”, opiniile despre ea.
Păi, opiniile la Jurnal se produc, în mod
firesc, după apariţia lui, stimată doamnă
profesor doctor. Ca şi părerea dv., de
altfel. Aţi fi vrut ca toţi cei 34 de critici să
Salonul Dragosloveni, ediţia 2007
www.oglindaliterara.ro
Virgil Diaconu
îşi exprime punctele lor de vedere cu
privire la „Jurnalul erotic” înainte ca el
să fie publicat?...
Cam aşa gândeşte doamna
profesor doctor Monica I. Costea,
prinsă de-a binelea de misiunea sa de
critic literar pe acest pământ: „Doamne,
nefericită mai e şi condiţia asta de critic
literar!”, spune doamna doctor, iritată
de-a dreptul de „poluţiile nocturne din
cearşaful aşteptării”, de „picioarele
lungi şi de piersică ce îşi desfac pier-
sica”, de „crizantema carnivoră dintre
pulpe”; de „falusul de la minister” şi de
faptul că „rugăciunile mele s-au mutat
între pulpe”.
Nemulţumită mai este doamna
şi de Lolita care apare pe coperta a
doua – un nud –, adică o frumuseţe
care o intrigă de-a dreptul, precum şi de
desenul de pe prima copertă, pentru că
doamna vede în el „urechile iepuraşului
Playboy”. E drept că desenul acesta
aparţine unui pictor fără semnificaţie
pentru distinsa doamnă: Henri Ma-
tisse... Care Matisse tulbură şi el, nein-
spiratul, profund puritatea distinsei
doamne, cu urechile lui lungi, prea
lungi.
„Doamne, nefericită
mai e şi condiţia asta de critic li-
terar!”
Chiar credeţi că aveţi
ceva în comun cu „condiţia de
critic literar”? Dacă aţi avea pa-
pile poetice, adică organul poe-
tic prin care să detectaţi şi
gustaţi poezia, am înţelege…
Dar aşa… Rămâneţi la catedră
doamnă doctor! Puteţi fi foarte
bună în alte domenii, dar nu în
cele de competenţă critică. În
plus, acolo nu are nici cine să
vă tulbure puritatea nici cine să
vă contrazică.
Până la proba contrarie
NOTE DE LECTURĂ
Vitrina în care dorm mirii
Ar fi timpul să se în- Laureată a Festivalului-Concurs
tâmple şi la noi: cititorii să stea Naţional de Poezie „George Bacovia”
la coadă pentru a cumpăra un (Bacău, 1999, 2000) şi a Festivalului de Lite-
ziar în care apare un articol ratură „Moştenirea Văcăreştilor” (Târgovişte,
2001), Tincuţa Horonceanu Bernevic a re-
care celebrează o victorie co- ţinut în două rânduri atenţia juriului Fundaţiei
rectă, cetăţenii-cititori să par- Culturale „Georgeta şi Mircea Cancicov” din
ticipe cu un an înainte de Bacău, care i-a acordat mai întâi Premiul
alegeri la un miting politic ele- pentru poezie pe anul 2000 şi, apoi, Premiul
ganţi, încrezători şi entuziaşti I de debut în volum la Festivalul Concurs Na-
ca şi când ar merge la cel mai ţional de Poezie „Avangarda XXII” (Bacău,
2001).
rafinat spectacol. Iar cinicii să Urmare a acestei din urmă decizii,
se predea în faţa evidenţelor semnată de scriitorul Sergiu Adam, Editura
Iolanda Bob unui vis împlinit conform pla- Fundaţiei Culturale Cancicov a purces, în Cornel Galben
nurilor oneste. 2002, la editarea volumului premiat, Vitrina
”Our time has come”, în care dorm mirii, facilitând astfel debutul
spune cel mai carismatic tânăr preşedinte al Visului Ameri- editorial al unei poete ce se făcuse deja cu-
noscută iubitorilor de literatură prin poemele apărute în revistele Ateneu,
can. Şi asta e o certitudine, nu un simplu element discursiv Convorbiri literare, Ecran Magazin, Literatorul, 13 Plus şi Steaua.
menit să înflăcăreze votanţii. Prefaţat de poetul Petru Scutelnicu, acesta reuneşte peste 40 de
(Visul a început în Indonezia, unde şi-a petrecut co- poezii, în majoritatea lor în vers alb, prin intermediul cărora poeta îşi „caut(ă)
pilăria, dar el continuă azi în multe colţuri ale lumii. În Ro- silabele / de fiecare parte a poemelor”, dând glas trăirilor şi stărilor pe care
mânia încă se manifestă în bancuri şi comédii virtuale, o fi le parcurge şi încercând, în diferite moduri, să evadeze de sub „pielea sti-
posibil să devină real?) cloasă a cuvintelor”.
Într-un timp fără leac, întrebările pe care şi le pune ţâşnesc la fie-
care pas, adâncind-o şi mai mult în „hăţişul cuvintelor”, de cele mai multe ori
Americanii îşi purifică căutate şi alăturate nu întotdeauna în sintagme tocmai fericit alese.
demnitatea de a fi citizen prin Încercând să dezlege „limbile încrucişate / ale drumurilor”, ea simte
a-şi redefini priorităţile, pre- „clipa rece a brumei” cum îi „umblă prin suflet” şi, „Ademenind secunda / îne-
gătindu-se pentru o nouă di- cată-n spaima orbului”, reconstituie din frânturi un univers ce, încă de la ve-
recţie plănuită doar pentru nirea sa pe lume, a „spart cufărul cu iluzii”.
Clamându-şi singurătatea (Atât de singură / uneori / Încât aud cu-
succes. Deocamdată parcur- vintele / Cum se caţără pe pereţi / Şi rod tapetul albastru / Pe care l-am lipit
sul electoral al noului preşe- împreună…), se târăşte de-a buşilea prin „întunericul / duhnind de iluzii”, lă-
dinte-ales e garanţia pentru a sând timpul să-i maseze „umerii înveninaţi / cărând ceaţa poemelor” ori ur-
crede în reuşita programelor mărind cum „înserarea urcă / printre ruinele / gândului”.
pe care le propune. ”The Intrarea în labirint e inevitabilă, ca şi pânza de păianjen ţesută în
Amazing Race” ne-a arătat jurul secvenţelor rupte dintr-o eternitate mimată: Sulemenite vise suportă în-
serarea / Câmpiile transpiră înmugurind a vals / Absentele duminici mimează
că nu e un om al exceselor nepăsarea / Mireasa nu pluteşte şi mirele e fals. // Nisipul ni se cerne prin de-
politice şi nu agreează dema- gete albastre / Clepsidra este spartă şi ceasurile fug / Păianjenul mirării prin
gogia: v-aţi fi imaginat că visurile noastre / Întârzie asceza când îngeru-i pe rug…
astea ar putea fi 2 calităţi Ca într-o acuarelă ciudată imaginile se succed cu repeziciune, „vi-
care să te propulseze în cea sele se topesc / pe buza roasă a veacului”, „fructele insomniei / îşi decojesc
mai importantă funcţie pe care o poate ocupa cineva în zâmbetele”, zarurile sunt aruncate pe „tipsia zodiei”, „Floarea de cireş sân-
gerează / Umplând poemele cu lumină”, oraşul îşi „deapănă amintirile / Sub
2008? Politica începe să fie atractivă pentru tineret, Preşed- ochiul de sticlă / al zeului local”, şoapta lianelor invadează „Rănitele tipare /
intele Obama a resuscitat Visul American exact cum a pro- Ale somnului / Şi zăpada eternă / A îngerilor trişti / Din rugăciune”, noaptea
mis, în primul rând cu campania elegantă şi apoi cu victoria „zdrobită de ziduri / e doar răfuiala / cu destinul”, dragostea „invocă / Starea
sa. Asta e, fără îndoială, cea mai importantă realizare a Nou- de necesitate”, frunzele devin „roşii de spaimă”, „potop de linii albe şi negre”
lui Preşedinte. îi invadează sângele şi doar Dumnezeu îi ia „penele de pe umeri”, amin-
Adversarii politici tac consternaţi, încolţiţi de ideea că tindu-i că nu va deveni înger dacă nu va „împacheta / cuvintele sticloase / în
limbile ascuţite / ale ceasului din turn”.
în locul pericolului ca un preşedinte de culoare să trans- Şi pentru că există aproape în toate un „Iz amar de poveste neter-
forme America într-o ţară a Lumii a treia, va reuşi să o scape minată”, poeta se întreabă şi ne întreabă: „La ce bun atâtea surâsuri / când
de tarele prejudecăţilor… Aş- timpul este condamnat / să danseze într-o clepsidră?” Dar cum până şi „lu-
teptarea următoarelor miş- mina poartă povara / singurătăţii”, nu prea are cine să-i răspundă, aşa că se
cări politice şi economice priveşte pe furiş în oglindă, de la care primeşte o lecţie cu destule înţelesuri:
începe să fie foarte intere- Din oglindă / mă privea şarpele / Ferecate, limbile / ceasului / îmi arătau con-
ştiincioase / Zidul prin care / moartea îşi trăgea / sufletul.
santă acum când e clar că Visând cuvinte, îşi uită „visul la poarta cetăţii”, apoi striveşte „ne-
modelul The Great Warrior mulţumirea c-un rânjet fără leac” şi ne îndeamnă: Daţi muzica mai tare! La
nu mai e atât de interesant poarta nemuririi / E mucegai şi scrumul atârnă din tavan. / Să nu clintiţi vitrina
pentru americani. în care mai dorm mirii / Căci cheful lor de viaţă a expirat de-un an. // Se
The Network Project poartă cizelată manşeta dezgustării / E trecerea oprită şi timpul fără leac /
Obama a câştigat alegerile Cioplit în vise oarbe un semn al întrebării / Îi face azi iubirii, reclamă pentr-
un veac.
şi ne propune să redevenim Păşind pe „cărări de ceară”, îşi lasă, precum Cenuşăreasa, „urma
în mod serios interesaţi de pantofului pe trotuar” să doarmă „lipită de noapte”, convinsă că „tristeţea / bă-
acţiunile politice. Puterea de- trâneţii incerte” mai poate să aştepte şi că palmele ei „pot să nască mituri”,
mocraţiei nu va mai fi subestimată. Poate chiar de azi. pe care le vom regăsi neîndoios în următoarele volume, întrucât odată ieşit
Nu văd niciun motiv pentru care nu ar trebui să fie din furtună, trupul ei a devenit transparent, aidoma versurilor din această
crezut: încă nu a minţit, nu a fost depăşit de grandoarea pla- carte elegantă, însă cu destule imperfecţiuni nu doar grafice (a se vedea
contrastul dintre desenul lui Salvador Dali de pe copertă şi imaginile luate di-
nurilor sale, nu a promis nimic imposibil… Până la proba rect de pe calculator din interior, pocirea numelui autoarei chiar pe copertă,
contrarie, ”Obama rulz!”. reclama din paginile de gardă).

www.oglindaliterara.ro 3925
 Festivitatea de Premiere a primei editii a
EVENIMENT
Concursului National de poezie Ana Il ?
Adrian Munteanu
Sala Casei Muresenilor din Brasov a fost neincapatoare, asa
cum n-am vazut-o niciodata. A fost nevoie de scaune si intr-o inca-
pere alaturata , chiar daca oamenii asezati pe ele au vazut doar
partial.
S-a inceput cu prezentarea unui film, un reportaj emotionant
despre Ana Il, cu cateva lansari ale cartilor sale, prezenta ei la ac-
tiuni, cu semnele evidente ale bolii, decernarea premiului Uniunii
Scriitorilor, fragmente de interviu, declaratii ale autoarei. Acest film
a fost multiplicat si daruit fiecarui finalist, ca sa stie cate ceva des-
pre numele poetei care imprumuta numele sau concursului.
Apoi am preluat eu franele intalnirii si am prevenit asistenta
ca , probabil, intreaga manifestare va fi sub semnul emotiei si al su-
blinierii ca mesajul principal lasat de scriitoare este acela că fiecare
trebuie sa lase un semn al trecerii sale prin timp.
S-a facut o prezentare a creatiei Anei Il de catre criticul lite-
rar Adrian Lesenciuc, el insusi prieten al scriitoarei. Apoi a debutat
cu prima interventie cvartetul Gaudeamus al Filar-
monicii din Brasov si, pe rand, s-a prezentat juriul si
s-a inceput decernarea premiilor, de la mentiune
spre Marele Premiu. Am realizat niste diplome unice
. Primisem o foaie de papirus egiptean pe care am
impartit-o in sase, dupa numarul premiantilor. Pe fie-
care bucata de papirus s-a scris de mana numele
poetului si premiul obtinut, s-a semnat si s-a stam-
pilat. Apoi foile au fost puse in rame de lemn. Arata
extraordinar si lucrul acesta a fost remarcat de catre
toti.
Fiecare nominalizat a sustinut cate un mini
recital din versurile lui, in afara lui Dorulet Iconar din
Cluj, cel mai tanar participant, de numai 14 ani, prea
emotionat ca sa faca acest lucru. Si atunci am citit
eu in locul lui. Intre doua premieri intervenea din nou
cvartetul. In ambianta speciala a Muzeului, cu mo-
bilier de epoca si mari tablouri ale lui Iacob si Andrei
Muresanu, totul a sunat excelent, cu o incarcatura
I. „Dosarul Maiorescu“
evocatoare remarcabila. Premiul special al juriului a
(urmare din numărul anterior)
Rămâne, însă, de explicat în
termeni juridici de ce acum, în 1889,
Titu Maiorescu poate face parte din
consiliul de familie al lui Eminescu?
Nu el l-a interzis pe poet, în sensul
acestui dosar? Da, l-a interzis în
1883 – nu însă şi în 1889. Cred că
Nae Georgescu lucrurile sunt destul de încurcate.
Fără a avea pretenţia că
dau un răspuns – şi aşteptând re-
zolvarea de către jurişti a cazului – revin la august 1883 cu
vizita lui Gheorghe Eminovici la Bucureşti. Tocmai în jurul lui
15 august chestiunea Eminescu devine publică într-un sens
mai larg. Grigore Ventura semnează în L’Indépendence rou-
maine atacul împotriva lui Al. Macedonski care în Literatorul
tipărea epigrama „Un X…pretins poet, acum… Şi nu e azi
decât nebun”. Ce reiese din această polemică în care sunt
antrenate multe ziare şi care coboară din presă în stradă? În
primul rând este prima oară când se rosteşte şi se tipăreşte
felul bolii lui Mihai Eminescu: nebunie. Ventura arată că Ma-
cedonski este acela care-l face nebun pe Eminescu, drept
pentru care se ridică împotriva lui Macedonski. Pe fondul
acestei tulburări mediatice vine tatăl lui Eminescu în Bucu-
reşti, probabil şi Matei este speriat de presă. De ce se pro-
cedează, însă, astfel împotriva lui Eminescu, cel care oricum
era în recluziune la o clinică particulară? Rezonând în lo-
3926 www.oglindaliterara.ro
fost acordat de revista Astra. Redactorul sef, poetul Nicolae Stoe a
fost prezent si a vorbit despre garantiile pe care acest Concurs Na-
tional de Poezie le da pentru a deveni o pepiniera a tinerelor talente
literare. A oferit castigatoarei premiului, Ana Maria Susan din Ras-
inari, un dar special, alcatuit din carti ale unor scriitori brasoveni si
a afirmat ca o asteapta pentru publicarea in revista.
Mai este de precizat ca printre premiile oferite castigatorilor
s-a numarat si o placheta cu versurile celor sase finalisti, realizata
la initiativa tipografiei Brastar, cu care editura colaboreaza. Asadar
este vorba de un debut colectiv. Placheta va fi trimisa tuturor revis-
telor literare si personalitatilor din spatiul culturii romanesti.
A venit si randul Marelui Premiu care a revenit tanarului
George Alexandru Serediuc din Ipotesti. Peste masura de marcat
de castigarea trofeului, Serediuc a citi din poeziile sale, extrem de
expresiv, lasand o puternica impresie auditoriului. Ma bucur ca
acestui castigator editura ii va scoate volumul de debut . E suges-
tiv ca vine din satul unde s-a nascut poezia roma-
neasca si ca e un tanar extrem de serios,modest,
de bun simt, respectuos, interesat de nou. Un exem-
plu de tanar asa cum mi-as dori sa fie toti in jurul
meu.
Manifestarea s-a incheiat cu un recital ma-
gistral al actorului Mihai Bica, care a interpretat
proza poetica ISIHIA de Ana Il, ridicand la cote de
entuziasm auditoriul si asa marcat de toate emotiile
derulate pe parcursul evenimentului.
A fost o manifestare peste linia celor mai
multe vazute de mine si m-am bucurat ca totul a de-
curs sub nota de seriozitate si corectitudine impri-
mata de juriu asupra calitatii poeziei prezentate si a
corectitudinii demonstrate pana in finalul actiunii.
Inceputul este extrem de favorabil transfor-
marii acestei initiative intr-una dintre cele care sa
aiba reprezentativitate in spatiul manifestarilor cul-
turale brasovene si nationale.
gica lui Călin L. Cernăianu, mi se pare că acesta ar fi al doi-
lea cerc al recluziunii lui Eminescu. Titu Maiorescu l-a inter-
zis, a prilejuit deschiderea unui dosar pe numele poetului –
dar nu poate înfiinţa un consiliu de familie. Tatăl poetului nu
aduce nimic nou la rezolvarea „cazului” prin venirea la Bu-
cureşti. Prin urmare, Eminescu este liber, liber ca pasărea
cerului cum se spune. Poate chiar să iasă din casa de să-
nătate. Iată de ce, din punctul de vedere al „conjuraţiei”, era
nevoie de o măsură de prevedere – şi se configurează acest
al doilea cerc din jurul persoanei poetului, cercul mediatic.
Liber – dar „nebun” social: o libertate iluzorie, pentru că toată
lumea îl consideră închis în propria lui minte sau trup. Nu mai
are serviciu, nu mai este credibil, nu se mai ia în seamă ce
spune…
În aceste condiţii juridice, Maiorescu a deschis un
dosar care trebuia închis sau rezolvat. Probabil, ani la rând
el a încercat să-l rezolve, adică să-l ia sub tutelă pe Emi-
nescu. Probabil, ani la rând n-a reuşit acest lucru, mereu
opunându-se cineva. Anii 1883-1889 sunt ani de răceală
între poet şi critic: acest dosar îngheaţă relaţiile dintre ei. N-
am nevoie de procedeul prin care lui Grigore Ventura s-a fo-
losit de Al.Macedonski să anunţe ceva, şi nu mă voi folosi, şi
eu, de Călin L. Cernăianu. Trebuie doar să repet: aceasta
este o teorie, nici mai mult dar nici mai puţin decât o teorie.
Ea se verifică oarecum parmenidian, oricum circular – adică
mi-e indiferent de unde pornesc pentru că tot acolo ajung.
 ISTORIE LITERARĂ
Literatura anilor şaizeci-optzeci
din Basarabia sau
Descoperirea conştiinţei de sine…
(urmare din numărul anterior)

” odern în armură romantică” şi „întreţinând în taină raporturi cu transcendenţa”

(Ş. Hostiuc), Arcadie Suceveanu a fost în permanenţă în relaţie bună cu me-

M tafora. Criticul literar Tudor Palladi menţiona în prefaţa la Cavalerul Înzadar că

Suceveanu este „un trimis, un ambasador, un mucenic al metaforei”. Metafora
i-a fost uneori parabolică, alteori ironică, în dependenţă de temă şi mesaj. So-
seşte însă un timp când poetul străpunge metafora cu ascuţişul cuvântului,
Vlad Zbârciog

intră în miezul ei, demolând-o şi racordându-şi parametrii paradigmatici la noul val, la noua pe mine ca să-mi pierzi / iubirea şi tinereţile?
direcţie – cea a postmodernismului. Volumele Mărul îndrăgostit de vierme şi Cavalerul ” – o întreabă poetul. „Ah, dacă şi carnea ta
Înzadar propun o nouă viziune poetică, destructiv-constructivă (creatoare-demolatoare), ar arde pe rug, / dacă aş avea şi eu tribu-
în care dezvăluirea stării de degradare, de dezumanizare a lumii are loc printr-o „răsturnare“ nale, / dacă şi dacă oasele n-ar fi de aer! ”
de concepţii, printr-o „metaforizare ideatică”, „personificare a „Înzadarului”. Poetul creează Dar cu ce să-şi acopere durerea inimii?...
o lume paradoxală în care totul pare „răsturnat”, comunicarea făcându-se prin simboluri, Cu ce să-şi oblojească rănile sufletului?...
ideea, mesajul raportându-se la o metafizică a absurdului: „La curtea Mărului de smarald Doar tot cu ea, Poezia – această „târfă de
/ Viermele avea statut de herald / aflat în slujba Doamnei Apocalipse... ”. Eşti însoţit de lux”, care nu se va dezlipi niciodată de tru-
personaje alegorice de tipul Doamnei Apocalipse, stăpână în împărăţia Noului Babilon, pul spiritului său...
unde Viermele are aventuri amoroase cu graţioasa Domnişoară de Gri. Poetul este extrem „Şi totuşi rămâne ceva nerostit, /
de ironic, uneori până la grotesc: „În noua Danemarcă nu e ca-n vechea Danemarcă / aici Ceva ce nu încape-n poeme...”, zice Arca-
e bine, e aproape sublim (...) / Ziarele au voie să scrie despre / ideea de putred (...) / luc- die Suceveanu, acuzându-se: „N-ai reuşit
rurile mărunte / au dreptul să compună ele esenţa / golul, dacă vrea, se poate numi cerc / să spui aproape nimic, / Risipitorule de tropi
Polonius e acum directorul firmei / Lacrima Ofeliei SRL, / iar ţeasta lui Yorick a ajuns ma- şi dactile, / Rămâne mereu ceva nerostit... ”.
terial didactic în şcoală... ” Sau în Love story, în care „viermele alb / s-a îndrăgostit de mărul Poate frumoasele poeme care vor veni,
roşu... ”, la rândul său, „viermele roşu încă din prima zi / s-a îndrăgostit numaidecât de zicem noi... Dar nicidecum antipoezie...
mărul alb... ” Şi în această stare metafizică, personajul din Groapa, sfătuit de Kant, Hegel
şi Pascal să-şi trateze Calul Alb, bolnav de „principii terestre necunoscute”, exclamă: „Ah, Pasionat iremediabil de tainele ver-
frumosul meu Cal Alb de pe câmpia verde a nopţii, / Vin sensurile ca nişte corbi / să-ţi spul- bului, de subtilităţile artei, adânc în simţirile
bere carnea şi oasele / Vin şacalii semnificaţiilor, / vine materia flămândă şi rea ca o lu- sale, copleşitor de modest, frumos aşezat în
poaică / să-ţi sfâşie beregata... ”, alături de magnificul Vierme cu papion, Domnişoara frază şi în gândire, Vasile Romanciuc, co-
Apocalipsa, Domnişoara de Gri, Calul Alb sălăşluiesc în zâmbetul un pic ironic, un pic tra- borâtor din Ţara de Sus, de la Bădragii Edi-
gic al poetului... Corabia lui Sebastian poate fi asemuită cu o frescă a medievalului Iero- neţului (n.17.12.1947), a rămas mereu
nim Bosch, pe cât de dezolantă, pe atât şi de grotescă, amintind o virtuală Apocalipsă: „– împovărat de gânduri asupra rosturilor din
Ah, strigă Noe, / aprindeţi o lumânare sau o lanternă / că-i beznă în lumea modernă (...) / toate câte sunt să închege contradicţiile şi
Când scapără chibritul, / mări, ce se văzu? / Un Turn Babel plutitor, în care / eu, el şi tu / armoniile naturii umane, asupra relaţiei pre-
eram deopotrivă noi, voi şi ei – / unul ţinea discursuri în groapa cu lei, / altul decapita bi- zent şi istorie, timp şi memorie, suflet şi grai
sericile de turle, / acoperit de tobe şi surle, / unul făcea harta petelor din soare, / altul desc- matern -motive, teme atât de pulsante, atât
hidea măcelării în altare, / unul gâdilea corabia la pupă, / altul punea Îngerul să fiarbă în de intense ca rezonanţă socială. Cumpătat
supă, / unul îşi mânca unghiile, altul îşi rădea sprânceana, / altul lua probe direct din Nir- la vorbă şi în gesturi, precum cumpănit şi
vana (...) / iar corabia, glorioasă şi sfidătoare, plutea / pe valurile de sticlă şi de beton / ale exigent în cele ce scrie, în versurile sale, ai-
Noului Babilon, / pe talazuri de muzică şi de gunoaie / pe crucea ferestrei, prin lucrurile din doma meşterului din popor, a ţinut să vor-
odaie, / în cercuri închise, în zigzag ori săltând / dinspre Niciunde către Nicicând... ” Este bească întotdeauna ceva de suflet, pornind
Apocalipsa care ne răstigneşte, iar Domnişoara de Gri şi Domnul Abis ne cântă la pian lie- în aceasta de la lucruri fundamentale pentru
duri roşii de amurg, abisale... Cimitire vii, Ultima şansă, Închiderea în cercuri, Viziuni la existenţa noastră etnică, „în mine se
Cernăuţi, Poezie, lux al deşertăciunii, multe alte poeme sunt strigătul de avertizare al poe- întâlnesc / Părinţii mei, / iar în părinţi – / bu-
tului, chemarea, îndemnul de a ne uita în jur şi a ne opri din această rostogolire vertigino- neii se-ntâlnesc / Buneii găzduiesc / pe
asă spre abis, spre dezumanizare... străbunei, /eu – neamul meu întreg îl
„Salut, mon lecteur, cum ţi se pare? ” – întreabă Arcadie Suceveanu într-un poem găzduiesc... ” („Genealogie”). La lectura lor
din volumul Cavalerul Înzadar. Ca cititor, îi răspund că am trăit clipe de adâncă emoţie, iar simţi parcă atingerea sufletului de lucruri
emotiv peste poate fiind, unele din poemele sale „pline până la refuz de poezie”, cum zice sfinte, scumpe, pe care, din păcate, am reu-
Alex. Ştefănescu, m-au cutremurat, mi-au tulburat sufletul până la lacrimi. Şi dacă Adrian şit să le dăm uitării unii dintre noi. Le pa-
Dinu Rachieru îl consideră „un valoros poet «răstignit» pe crucea sonetului” (adevăr este: rcurgi cu ochiul inimii şi-ţi regăseşti firele, te
sonetele, „regândite, reclădite în arhitectura modernă” (C. Ciopraga), sunt de o eleganţă şi încălzeşte gândul întors la vatra pări-
armonie superbă, apropiindu-se de perfecţiunea absolută), personal aş zice că Arcadie ntească, şi atunci metafora poetului devine
Suceveanu a punctat prin poemele din ultimele volume nu numai o nouă ordine a „Înza- atât de materială, atât de aproape şi simplă
darului”, dar, esenţial, a descoperit „un nou sistem periodic” în poezia postmodernistă, nu ca mesaj, că ai certitudinea contopirii cu
numai devenind cap de direcţie, dar şi rămânând „ostaticul” Marii Poezii româneşti, alături propria-ţi făptură, cu şinele tău, cu trecutul
de înaintaşii săi Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, Vieru, Păunescu... Criticul sucevean genealogic: „Nu-s numai eu în numele ce-l
Mircea A. Diaconu susţinea, în această ordine de idei, că „o Istorie precum aceea a lui port, / în el trăiesc părinţii, neamul, ţara, / Şi
Laurenţiu Ulici ar fi putut să-l situeze, fără nici un fel de rezerve pe prima treaptă valorică... nu încape-ntreg în paşaport, / Cum numai
” Drept argument la cele afirmate am vrea să aducem aprecierile lui Alex. Ştefănescu: într-o floare – primăvara” – afirmă poetul în
„Limba aleasă folosită de poet în cele mai inspirate texte ale sale, ca şi aptitudinea de a face programatica-i poezie „Din tată-n fiu”, care
din poezie un spectacol de gală, constituie o contribuţie preţioasă la dezvoltarea literaturii avea să-i sugereze şi titlul unei cărţi, prin
române nu numai de acolo, ci şi de aici. De oriunde.” Şi ale lui Constantin Cubleşan: „Ar- acest enunţ, postulat, formulat sobru, însă
cadie Suceveanu este, fără îndoială, unul din poeţii de marcă ai momentului, cu o voce di- dens ca substanţă poetică, dând glas unei
sjunctă şi un timbru inconfundabil, găsindu-şi locul în imediata „vecinătate a lui Marin profesiuni de credinţă, unui crez ce-l pro-
Sorescu sau Emil Brumaru... ” Poetul s-a logodit cu Poezia, devenind „ostaticul” acestei pulsează, de la un volum la altul, cu o spo-
„târfe de lux” ce a „dormit / cu Baudelaire în pat de absint”, s-a „tăvălit” cu Apollinarie pe rită intensitate spirituală.
sub podul Mirabeau şi s-a „ţinut de şaua lui Petöfi în războaie” şi s-a „iubit în blocul din
Piaţa Amzei cu Nichita Stănescu... ” „De ce mi-ai otrăvit ca o scorpie viaţa, / de ce m-ai ales
(continuare în nr. viitor)
www.oglindaliterara.ro 3927

ANA MARIA BALAŞ
Amintiri dintr-o iarna
- ciclul scrisori -
Iti scrisesem intr-
o iarna,
scrisori cu amin-
tiri
dintr-o alta viata..
Nu stiu de ce...
Intai, ca sa ma uit
pe mine insami,
sa trec peste za-
pezi si peste ingeri
sa-ti gasesc mana dreapta,
si sa ti-o pun peste a mea
sa scrie pe hartie,
ca sa treaca prin mine, gandul
tau.
Apoi, sa ma regasesc
printre vise, intr-un fulg de nea,
si sa ma opresc pe palma ta
calda
sa-ti simt inima...m-am topit
insa...
Imi mai amintesc doar ca am
agatat
o lacrima de zapada, drept sigi-
liu...
si am plecat.
Clopote in ceas de noapte
La usa zavorata a tacerilor
bate-un clopot de vecernie...
trista slujba la ceas de noapte,
douasprezece ceasuri
cu dinti de lapte
incearca sa articuleze-o spe-
ranta,
un gand, o idee, o nesfarsita
raza...
m-as ridica sa deschid
insa ma tem ca daca l-as lasa
sa intre-
s-ar speria de ungherele intune-
cate,
de venele cave respirand a
moarte,
si s-ar opri...nu ar mai bate...
Ierni tarzii
-ciclul scrisori-
Pierdute ravase de ramas bun
am gasit printre vechi scrisori
legate cu putrede sfori
din vremuri ingropate de demult.
Ganduri pagane
de dragoste si ura
zvacnesc sub pleoapa nocturna;
pulseasa a viata,
reinviind uitate viori.
Mirosuri de brad,
de frig, de zapezi,
trezesc amintiri si dureri
si doruri, indepartate primaveri.
3928
POEZIE
ADELINA DOZESCU PETRU S. HYAMAT
Jocul de-a viaţa Ultima ruletă
Îm fac inimi de carton – numai bune de Dacă aş atinge umbra
aruncat la coş arlechinului de ceară
Construiesc oameni din puzzle aş începe să mă joc
Mama plânge, lângă aragaz, după de-a v-aţi ascunselea
tata, cu noaptea
Care a murit la level 10 aş alerga pe un câmp
Eu adun cămăşile pe care mi-am im- alb singur
primat buzele, cu pionul de şah m-aş lupta până când
în speranţa că pot duce la reciclat iubi- vocea
rea din spatele cortinei
În lume totul e banal, un joc de-a hoţii m-ar anunţa că piesa s-a încheiat
cu vardiştii şi povestea a luat-o pe drumul necu-
Castele de nisip se dărâmă în fiecare noscut
zi – un World Trade acela plin de pietre albe şi înscrise pe
Center + alte păpuşi rămase fără bate- spate
rii cu litere mari şi mici
Copiii de bani gata schimbă monopoly cu numele altor amatori de ruletă
pe celebrele barbie mă uit acum pe fereastra improvizată
şi viceversa şi râd
E noapte, se sting luminile în camera râd pentru că văd arlechini
cu jucării… alergând spre mine
pentru ultima
*** oară.
Îmi cumpăr zilnic din colţul bisericii
porţia de divinitate,
Lumea mea
chircită într-o icoană,
Dacă aş scrie acest poem cu mâna
O aşez pe un perete găurit, în spe-
ranţa că-mi va acoperi stângă
inima la fel de găurită el s-ar preface în ceară
Vorbesc cu Dumnezeu despre fluctua- păsările care-mi ciugulesc din palmă
ţiile bursiere – îmi cască îşi iau zborul rând pe rând
plictisit… câinii care-mi lătrau la ureche nu mai
Deschid televizorul: foamete, trafic cu sunt
inima păpuşii ei păşesc acum pe timpanul meu
barbie, oameni-tancuri... fără să facă zgomot
Dumnezeu îşi întoarce faţa spre mine când s-a lăsat noaptea
În tăcere, amândoi plângem am simţit cum sângele îmi îngheaţă
apoi brusc teama s-a transformat în li-
nişte
Introspecţie stăteam întins şi ascultam corul
nu mai sunt nici oameni pe stradă
Mă simt goală – inima e prea subţire nici păsări
ca s-acopere distanţa dintre două pă- nici câini care să alerge
cate sunt doar eu ţinând între degete
Dumnezeu îmi scapă printre degete clepsidra.
Mă simt atât de goală
încât mâna mea desenează lumină... Povestea continuă
Sunt locuri prin care am mai trecut,
Kore sunt blocuri fără lumină,
în care am locuit
Marius desenează inimi pe pachetul ani buni,
de ţigări, sunt geamuri la apartementele fără
Corina e ca un joint ce-ţi distruge cutia număr
toracică de unde priveam jocul de-a
El şi-o imaginează fecioară v-a i ascunselea
şi e fecioară până se dezbracă, al câinilor
Devenind o simplă „ea“ în agenda indi- vagabonzi,
vizilor care sunt pove ti care continuă
îşi poartă inima pe card... la nesfâr it
Corina şi Marius se iubesc atât de mult până când noaptea
încât ea va renunţa la „ea aduce începutul
şi el la tutun... zilei
www.oglindaliterara.ro
 IN MEMORIAM
Documente cu ION DIACONU
(urmare din numărul anterior)
***
Primită azi, Duminică, 7 Sept. 1970
Iaşi, 3 septembrie 1970
Mult stimate Domnule Papahagi,
Abia azi pot răspunde – senin şi stăpîn pe uneltele de
muncă ale bietei minţi omeneşti – scrisorii dv. din 4 sept. 1969 (în-
soţită de recenzia critică făcută pentru chinuita mea lucrare
Ţinut.Vranc. I (460 pp. – II (460 pp. ) 1969. Zic „chinuite” pentru că
zecile de erori tipografice îi scad utilitatea ştiinţifică ( trebuie ed. a
II-a, ca şi la dicţionarul dv.: Mai ales cele din vol. I, 16
(c)are s-au preocupat, cprijinite, srâncean, vnume, Mi-
troaolitul Varlaam sînt culmea nepăsării corectorilor editurii, după
ce-am făcut trei corecturi migăloase – ba una la Focşani, cu „re-
dactorul responsabil” al cărţii, d. Ioan Şerb. Şi la urmă zeţarii şi ma-
şiniştii de la „Întreprinderea Poligrafică 13 Decembrie 1918”, din
Bucureşti, ne-au dat peste cap!! (Dacă nu cumva n-o fi fost mîna
misterioasă a „folcloritsicii” lui Mihai Pop…).
Din pricina uzurii de pe terenul Vrancei (şase luni de zile
continue pe teren: 5 iunie 1967 – 11 ianuarie 1968), şi impresionat
de eşecul teribil al tipăriturii (care rămîne cea mai neglijentă tipări-
tură dintre toate ale mele!), am intrat într-un fel de oboseală care a
fost ceva mai mult decît o astenie: zece luni (de la 5 oct. trecut ) n-
am dormit decît cel mult o oră pe noapte, nu m-am hrănit, n-am citit
ceva substanţial (numai pe Eminescu), n-am avut nici un contact
spiritual cu cineva din cei respectaţi şi iubiţi de mine. Un fel de cre-
puscul polar. Acum – slavă Domnului – m-am înzdrăvenit. În trei
săptămâni voi prezenta (probabil la „Ed. Minerva”) lucrarea Crite-
rii asupra monografiei folklorice (circa 450 pag. tipar).
Cît priveşte recenzia dv.: nu aveţi dreptate în trei puncte
(problema folklor – folkloristică şi încă două, fiindcă lucrarea dv.
Poezia lirică populară apăruse după depunerea m-sului meu la
ed., şi n-aveam de unde-i cunoaşte concluziile respective. În ad-
denda însă este menţionată onorabil. Opinia dv. cu privire la „auto-
preţuire”, „auto-relevări”?? Apoi dacă evidenţa bibliografică n-o face
sterilul Mihai Pop – nici pentru dv ., nici pentru mine – măcar eu să
atrag atenţia că am ceva de spus în folklorul (nu folcloristica !!!)
românească.
Oricum, recenzia dv. este o întîmpinare strict ştiinţifică. Îmi
face cinste! Nădăjduiesc c-o veţi publica în curând. Ea ar inaugura,
acum, recenzia entografic-folkloric dialectală severă, punând capăt
pospăielii gen Gh. Vrabi (care, în noul lui calambur folcloristic:
„folclorul – obiect, principii, metodă categorii”, scoate pe întemeie-
torii „psihologiei popoarelor” (Steinthal şi Lazarus) ce pe elevii lui
W. Wundt… - şi alte asemenea patente ignominii ale acestui masiv
ignorant folcloristic).
Între 15-30 sept. c. voi veni în Bucureşti ca să predau ms.
lucrării mele menţionate. Atunci vă voi vedea. Mi-e şi dor să vă văd!
Cum vă merg Amintirile unui român? Aţi început să le
scrieţi? Nu le neglijaţi! Ele vor fi testimoniul ultimului cărturar aro-
mân!!!
Cu toată preţuirea şi consideraţia mea, dorindu-vă sănă-
tate centenară.
Devotat,
Ion Diaconu
P.S. : Vă rog să luaţi act de schimbarea definitivă a adre-
sei mele: Bulevard D. Cantemir, nr. 11 A Bloc X 3, parter, apart.
1 – Iaşi (3). După 48 de ani de robie a creierului în oraşul „Unirii
Principatelor” am evadat , stabilindu-mă aici la fiica mea, care vă
poartă respect şi vă aduce prin mine preţuirea ce-o binemeritaţi.
Primită azi, vineri 8 iunie 1973.
Iaşi, 6 iunie 1973
Bd. D. Cantemir, Nr. II A –
Bl. X. 3 – parter - apart. I – Iaşi (3)
De la 3.IX.1970 s-ar împlini trei ani de cînd nu mai ştim
www.oglindaliterara.ro
nimic unul de altul. Nu a fost la
mijloc ingratitudinea mea faţă de
profesorul iubit, ci nenorocirea
care m-a copleşit, aproape pînă
la nimicire. A fost în legătură cu
divorţul fiicei mele de ticălosul de
soţ care – după ce l-a scos din
puşcărie – s-a aventurat cu o fe-
meie uşoară. A urmat ruptura,
după şapte ani de căznicie
amară, în care timp noi l-am hră-
nit îmbrăcat, scos din puşcărie.
Catastrofa asta familiară m-a
Valeriu Rusu
prăbuşit într-o astenie, compli-
cată cu un reumatism poliarticu-
lar care m-a ţintuit la pat peste doi ani de zile. Ca prin miracol, m-am
salvat, încît de două săptămîni mi-am luat, de la capăt, munca in-
telectuală. Pregătesc vol. III Ţinut. Vranc. (cu 409 var. ale Mioriţei
vrâncene). Un material impresionant, la care se alătură textele –
convorbiri luminînd etnografia problemei genetice, circulaţie, con-
taminare, etc.
Dar şi pe capul dv. s-a abătut urgia: Iordan Datcu m-a in-
format, acum trei săptămâni, că prietenul meu distins M. Grego-
rian (şi cumnatul Dv. devotat) s-a dus în veşnicie. Ca şi D. Şandru!
Bănuiţi cît m-a impresionat vestea! Fiindcă e în joc generaţia mea,
cu adevărat eroică (războaie, puşcărie politică, retragere din opor-
tunismul contemporanilor!). Eu spun tot creştineşte: Dumnezeu să-
l ierte, fiindcă a rămas un învăţat de omenie românească!
Cît voi mai trăi, voi regreta lipsa mea de tenacitate, în
1968, cînd, la propunerea mea, ne adunasem toţi trei, în frunte cu
Dv., la Cişmigiu, „la buturugă”, pentru ca după o bere, cinstită chiar
de Dv., urma să ne fotografiem ca „elevi” ai şcoalei ilustrului nos-
tru profesor, Ovid Densusianu. După cinstire, parcă-l aud şi-acuma
pe Gregorian: „Cu fotografia, s-o amînăm pe altădată”… Şi amînată
a rămas!... Ce pierdere – pentru documentarea convieţuirii noas-
tre spirituale la „Grai şi suflet”, „Institutul de Filologie şi Folklor”, „În-
ălţarea”
Poate că tot s-ar mai putea realiza o licărire documentară:
să ne hotărâm, noi doi, pentru o fotografie în primăvara asta (umedă
şi răcoroasă!). Cât mă priveşte, sper să vin la Bucureşti în cursul
lunii iunie. Însă numai dacă mă mai slăbeşte reumatismul rebel. Cît
priveşte mijloacele materiale, slavă Domnului o pensie princiară
(1376 lei!)… De trei ani tot mănînc ciorbe şi cartofi fierţi ca să-mi pot
încropi un costumaş de haine primăvăratice. Sper să pot face borta-
n cer…
Vă rog să-mi comunicaţi – dar mai detailat de cum vă este
norma epistolară – ce s-a putut petrece cu Gregorian de s-a sfîrşit?
Are vreun copil demn de memoria lui? Dar sora Dv. – stimata
Doamnă Gregorian – a putut suporta suferinţa teribilă? Sărmani oa-
meni ce suntem…
Îmi scria - mi se pare că Datcu – că aţi tipărit o nouă lu-
crare. A avut ecou publicistic? Cel puţin Poezia lirică populară s-
a învrednicit de-o menţiune critică ( în „Revista de Etnografie şi
Folclor”, tom. 16 – 1971, pag. 170 – 174; Paralele folklorice, 1970
– rec. N. Saramandu – mi s pare). Dar lucrarea mea din 1969: nici
un folcloristic nu s-a dat la dînsa!! Aşa – se pare – a fost ucazul lui
Mihai Pop care e la putere eternă. Nimeni nu-l poate clinti din fo-
toliul directoral! De pe înălţimi ameţitoare scrie prefeţe mizerabile,
numai! Iar pentru mine s-a preocupat – foarte enigmatic! – doar într-
o gazetă focşăneană, în toamna anului 1970 ( pe nume Milcovul).
Ce spune acolo – din tactică iezuită – nu reproduce în oficiosul său
de familie… Nu vă închipuiţi ce fariseu perfid a ajuns la bătrîneţe!!
Ce faceţi cu memoriile pe care mi-aţi făgăduit? Că le veţi
scrie în anii aceştia, Amintirile unui Aromân? Vor fi un tezaur do-
cumentar – şi unicul! – din vieaţa în agonie a românismului sud-du-
nărean. Va trebui să adăogaţi textului literar şi material fotografic
local (peisaj, om, locuinţă familiară, costum, datină, obiceiuri). S-ar
realiza pagini antologice splendide, dacă mă gândesc la stilul Dv.
particular, cu totul distinct în ansamblul scrisului filologic de la noi.
Să dea Dumnezeu împlinirea acestui monument literar!!
Vieaţă centenară şi muncă rodnică, Mult Stimate Domnule
Papahagi!
Devotat,
Ion Diaconu
3929
 Culianu în locul lui Eliade?
ATITUDINI
(urmare din numărul anterior)
Din 1984, anul în care îi apăruseră cele două cărţi în Franţa,
Culianu a conferenţiat ocazional despre magia Renaşterii, având
neşansa ca odată, la Chambery, să fie în public doua vrăjitoare
adevărate, care l-au acuzat că vorbeşte de lucruri pe care nu le ştie.
Din conferinţa lui Culianu ţinută pe 5 mai 1986 la Chicago se poate
bănui de ce s-au supărat atunci acele vrăjitoare: pentru că vorbitorul
le nega pur si simplu existenta.
In primăvara lui 1986, Mircea Eliade i-a aranjat lui Culianu să
ţină (ca profesor invitat) două conferinţe la Universitatea din Chicago.
Dar s-a întâmplat să moară, aşa că doar din lumea celor drepţi să-şi
mai fi putut el auzi protejatul cum compara vrăjitoarele din Evul mediu
ajunse la ananghie cu evreii prigoniţi de rasiştii din vremea lui Hitler.
Expunerea lui Culianu, la început dezlânată prin abordarea
cam lungită a unor probleme de metodologie, ţintea spre
«demitizarea» opiniei curente că Inchiziţia ar fi fost cea care a ars pe
rug vrăjitoarele (7). Solid ancorat în prejudecăţile materialiste ale lumii
închinătoare la zeul-ban, conferenţiarul a aranjat cum i-a plăcut
argumentul ontologic, spunând că existenţa vrăjitoarelor e probată
de faptul că există persoane care cred că pot vrăji: dacă ele îşi
închipuie ca există, atunci chiar există.
In fine, la întrebarea dacă a apucat Culianu să devină un
nume de referinţă în cei şapte ani câţi a mai trăit de când Mircea
Eliade îi prevedea un viitor glorios, cei interesaţi nu vor afla răspunsul
de la Sorin Antohi, pentru care o carte “mult comentată la apariţie” (v.
Postfaţa la Eros si magie, 1999, p. 452) înseamnă o recenzie scrisă
(în comunism) de el însuşi la Iaşi, la trei ani după apariţia cărţii lui
Culianu, un text în rev. “Lupta” (de la Paris) si alte două semnalări în
Italia scrise de prieteni după principiul “eu despre tine, tu despre
mine”. Nici de la Liiceanu sau Patapievici nu vor afla un asemenea
răspuns, ambii dispuşi să-l salte, cum l-or sălta, pe Culianu deasupra
lui Eliade.
Probabil nu se vor lămuri în respectiva privinţă nici din
lucrările simpozionului de la Ierusalim «Religion of Magic and Magic
of religion” dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu si organizat de
Universitatea Ebraică, Centrul pentru studierea istoriei evreilor din
România si filiala Institutului Cultural Român aflată la Tel Aviv.
In legătură cu această manifestare de preţuire a lui Culianu
peste hotare, dă totuşi de gândit faptul că ea s-a ţinut în 2007, exact
în anul când se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade,
în vreme ce Eliade fusese oficial «sărbătorit» (prin punere la zid
pentru închipuite vini politice) în 2006, la 20 de ani de la moarte.
Note :
1. Din cauza terorii dezlănţuite de guvernul maghiar (sept, 1940 – oct.
1944) de ocupaţie, 150 000 de români s-au refugiat (sau au fost expulzati cu
de-a sila) din Transilvania de Nord. Mulţi dintre cei rămaşi au fost aruncaţi în
lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău,
Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare,
Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta,
Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor,
zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare împreună cu steagul românesc,
Iubite maestre
V-am cunoscut sub semnul unei norocoase zodii,
pe care Magda Ursache ne-a oferit-o cu dezinvoltură la
Festivalul Duiliu Zamfirescu de la Focşani, unde la una
dintre ediţii ne-aţi onorat acceptând premiul de excelenţă
pentru Opera Omnia. De la primele cuvinte mi-aţi impus
respect faţă de căldura rostirii, bogăţia sufletului şi rafina-
mentul spiritului dedicat ocrotirii valorilor culturale româ-
neşti autentice.
Mă bucurasem la primirea volumului tradus în
limba franceză de dumneavoastră „Ţiganiada”, pe lângă
celelalte volume ample de promovarea culturii româneşti
în afara fruntariilor ţării. Nu cred să mai existe vreun
român după dumneavoastră care să poată să se mân-
drească cu asemenea realizări.
3930 www.oglindaliterara.ro
spânzurare cu capul în jos pînă la
pierderea minţilor, înjungheri cu
baioneta si aruncarea în celule pentru
o moarte lentă, violarea si
injunghiarea femeilor tinere,
măcelărirea copiilor, femeilor
insarcinate si bătrânilor, masacrele în
masă cu focuri de mitralieră au
totalizat 19040 de atrocităţi în judeţele
Bihor (3598), Ciuc (538), Cluj (6256),
Isabela Vasiliu-Scraba
Maramureş (284), Mureş (2534),
Năsăud (167), Odorhei (179), Satu
Mare (1216), Salajs (1880), Someş
(1623), Trei Scaune (765), toate
petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai
1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi
oct. 1944, Ed. Politică, Buc., 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985).
2. v. I. P. Culianu, Eros si magie în Renaştere, Ed. Nemira, Buc.,
1999, p. 364.
3. După spusa lui Richard Rosengarden (decanul Universităţii din
Chicago, unde Eliade a fost profesor de istoria religiilor trei decenii), Culianu
“nu există fără Eliade” (v. filmul despre moartea lui Culianu, difuzat de TVR1
pe 22 mai 2008).
4. Asasinarea din 21 mai 1991 a lui Culianu nu a fost nici pânã azi
elucidatã de poliþia americanã. Dar discuþiile abundent mediatizate în
marginea unui asasin necunoscut, pe masurã ce indicã mai cu vehemenþã fie
pe securiºtii naþionaliºti, fie pe legionari (sau pe securiºtii naþionaliºti drept
continuatori ai legionarilor) drept autori ai acestei odioase crime nerezolvate,
aduce din ce în ce mai mult cu vehemenþa ruºilor care la Nuerenberg voiau
sã punã pe seama hitleriºtilor masacrul de la Katin fãcut de ei.
5. I. P. Culianu s-a pretat la «atacul la comandã», a cãrui victimã a
fost Horia Stamatu. Eliade ºi Virgil Ierunca au încercat fãrã succes sã
opreascã «execuþia» lui Horia Stamatu, care devenise «periculos» fiindcã si-
a dat seama cã «nici pe partea naþionalã, nici pe partea internaþionalã, nici
unul dintre magnaþii acestor pãrþi nu vroiau binele României » (v. scrisoarea
din 2 febr. 1974, publicatã în « România literarã, 7 febr. 1996). Virgil Ierunca,
într-o scrisoare din 1978 l-a rugat insistent pe Culianu sã renunþe la
publicarea articolului scris împotriva gânditorului poet. Dar «comanda», ca
orice comandã a unui superior, trebuia sã fie îndeplinitã. Culianu a publicat
articolul în revista scoasã de Sorin Alexandrescu (International Journal of
Romanian Studies, vol II 1977-1980 ; vol. III, 1981-1983).
6. Serban C. Andronescu (din 1969 exilat in Franþa, Andronecu a
trecut într-un an doctoratul « de troisieme cycle » si în doi ani doctoratul de
stat; în 1971 devenea, «master of Arts» la Brooklin College, New York ; în
1973 îºi lua doctoratul de stat, PhD la City Univ, New York). Necãjit de prostiile
pe care le mai debita Culianu pe seama ortodoxiei, Andronescu scria în
articolul A fost I.P. Culianu ‘discipolul lui Eliade’? că prin temele legate de
magie şi satanism, acesta a abordat «zone condamnate de religia creştină».
Foarte probabil însă, St. Andronescu (Bucureşti, 1924- SUA, 2004) n-a ajuns
să citească această conferinţă despre vrăjitoarele din Evul Mediu (v. I.P.
Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Ed. Nemira, 1999, pp 364-386;
7. Conferinţa « Vrăjitoarele la ananghie », in care Culianu vroia să
prezinte retrospectiv Biserica Catolică într-o lumină mai avantajoasă, este
tradusă din engleză de Corina Popescu. (33489)
Trebuia să mă bucur de invitaţia dumneavoastră
la Vălenii de Munte, pe care am ratat-o în chip nefericit,
încercând după mintea mea să evit amploaiaţii ce s-au
bulucit în oraşul lui Iorga în acest an electoral. Şi, uite cum
am ratat ultima ocazie, de a vă asculta glasul cald şi op-
timismul temperat ce sălăşluia în jurul dumneavoastră,
când noi cei însetaţi de cunoaştere adevărată, vă aştep-
tam rostirile. Vestea, că domnul profesor Valeriu Rusu nu
mai este printre noi, m-a năucit şi mi-a dat frisoane. Nici
astăzi, nu cred, că păstrătorul comorilor folcloristului Dia-
conu, a corespondenţei cu Papahagi şi a multor altor ex-
perienţe inedite a plecat de-a dreapta tatălui. Dumnezeu
să ne ierte, pe noi păcătoşii, care ne-am bucurat de exis-
tenţa dumneavoastră pe pământ şi care nu vom pregeta
să vă cinstim memoria. Şi, cum zice poporul nostru, să
vă fie ţărâna uşoară!
Gheorghe Andrei Neagu
Dumitru Cerna, un fiu al poemelor lutnice
upă cum ne edifică şi moto-ul poetic, aşezat în colţul
paginii ce poartă totodată chipul visător al poetului,
D volumul de versuri Fiul. Poeme lutnice (Casa Cărţii
de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006), se aşază progra-
matic în câmpul unei modernităţi creatoare, prob-
lematizante, cu sensibilităţi vizibile în zona miturilor şi a
genezei poetice. Regăsim aşadar în poezia lui Dumitru Cerna
un topos aparte, singularizat de amintiri şi descrieri, cel mai
adesea livreşti, ale unui univers interiorizat, resimţit acut şi
respirând prin Cuvântul creator de lumi o altă mireasmă, cu
valenţe mitice, biblice şi uşor patriarhale.
Fără a purta vreun titlu anume, poeziile ce compun
volumul de faţă par desprinse toate dintr-un singur Poem, un
poem despre viaţă şi moarte, trecut şi prezent, tinereţe şi ma-
turitate, efort şi izbândă creatoare. Încă din prima poezie, ce ia
forma unei mărturii poetice, poetul ni se dezvăluie ca un cre-
ator atras irezistibil de lumea poeziei cu lumina ei incandes-
centă, spiritualizată. Şi într-adevăr, putem spune că Dumitru
Cerna posedă acea forţă poetică de a conferi cuvintelor un alt
rol, mai nobil, în expresia artistică, făurită cu atâta generozitate
a sensurilor şi profunzime a simplităţii. Atras de marile teme
ale literaturii (creaţia, moartea, timpul, adolescenţa, copilăria,
cunoaşterea etc.), autorul îmbracă imaginarul său poetic într-
un veşmânt voalat, de o eleganţă modernă, ceea ce-i conferă
singularitate şi originalitate a viziunii.
Universul poetic recreat pare iremediabil sculptat în ti-
pare de lut, cuvintele mai ales sunt percepute în materialitatea
lor dominantă, grea de sensuri, cel mai adesea conotative. In-
tuind potenţialităţile expresive ale Cuvântului, Dumitru Cerna
ajunge să-i contemple esenţa magică, puternic parfumată, sal-
vatoare pentru zbuciumul creaţiei, astfel, ,,…cuvântul / răşină
din pământul poeziei / doar tu mi-ai / vindecare…” (p. 15). În
ipostaza lui homo faber, poetul devine meşterul ce transformă
miraculos obiectele şi trăirile în cuvinte, însă acest act al
genezei poeziei este unul dintre cele mai complexe, cu rever-
beraţii adânci în conştiinţa creatorului. Cuvântul creator de noi
lumi este similar Cuvântului Dintâi, ridicând poetul la rang de
Zeu, de nobil Demiurg, însă cu o latură umană accentuată, cu
gânduri mereu frământate, cu o linişte precară. Scris mai
mereu cu majusculă, Cuvântul devine o entitate care asigură
nemurirea, precum în versurile ,,departe de mine închis / în
cuvânt voi muri” (p. 72). Alteori, cuvintele dobândesc valenţe
stelare, devenind părţi componente ale cosmosului, ale uni-
versului, căci cuvintele există prin ele însele şi ni se înfăţişează
ca purtătoare de viaţă, de sens şi existenţă. Poetul e doar cel
care le ordonează într-un joc creator cu valenţe argheziene, un
joc dificil şi magic în acelaşi timp, atrăgând şi respingând,
trezind repetate temeri şi încântând totodată: ,,aerul / cu
miresme vineţii / poartă Poezia / înspăimântat / ca un / fugar”
(p. 33).
Cuvântul şi Poezia reprezintă două laitmotive cu o
sonoritate tranşantă ale discursului liric practicat de Dumitru
Cerna, preocuparea majoră a autorului fiind aceea de a se in-
staura totalmente în universul creaţiei, de a-i pătrunde înţe-
lesurile. De aceea, regăsim în volumul de faţă o poezie
profund meditativă, aşezată sub semnul unor mari şi tulbură-
toare întrebări. Creaţia rămâne în viziunea eului liric singura
capabilă de a transcende sferele pâmânteşti, de a răzbate din-
colo şi a privi detaşată Nimicul, Nevăzutul, Necuprinsul:
,,poezia tocmai încearcă / să se înalţe” (p. 12).
Actualitatea unui prezent prozaic, pervertit, coroborat
cu un acut sentiment al singurătăţii şi vidului, concurează la o
dulce detaşare de momentul trăit, deschizând drumul reveriei
spre un trecut uşor idealizat, perceput printr-o pregnanţă de
simboluri, adesea religioase, parfumat de fine melancolii şi in-
www.oglindaliterara.ro
LECTOR
fuzat de o tonalitate liturgică.
Revenirile la matricea primor-
dială, la spaţiul natal al
copilăriei şi adolescenţei, cu
casa părintească, dominată
încă de imaginea chipurilor
dragi (mama şi tata), sunt ali-
mentate de nostalgia par-
adisului pierdut şi nevoia
compensatoare de a se visa Monica Grosu
acum într-un trecut cu rezo-
nanţă mitică. Toposul preferat,
Dobrogea natală, se încarcă de tot soiul de miresme, căci di-
mensiunea senzorială accentuată a poeziei lui Dumitru Cerna
dezvăluie un mod singular, preponderent simbolist, de a per-
cepe şi înţelege propria lume. Evadarea în trecutul ce pare tot
mai îndepărtat e străjuită de culori şi mirosuri dintre cele mai
diverse, ce transformă călătoria prin timp într-o contemplare
implicată a lumii din jur şi a naturii inclusiv. Zarzărul copilăriei,
aroma îmbătătoare a florilor de tei şi salcia pletoasă sunt ele-
mentele ce definesc acest refugiu poetic, conturat cromatic şi
muzical de sinestezii şi corepondenţe, metafore şi comparaţii
surprinzătoare, diverse figuri ale limbajului.
Preocuparea majoră rămâne, şi după simbolica în-
toarcere la copilărie, Poezia. Adeseori, poetul corelează
tăcerea pietrei cu Poezia, precum în versurile: ,,piatra şi poezia
/ în stare / de / veghe” (p. 41). Alteori, în încercarea obsesivă
de a defini sfera poeziei, poetul asociază creaţia cu rugăci-
unea, înţelegând efortul creator ca pe un echivalent al rugii de
cuvinte. ,,Rugăciunea – pseudonimul / Poeziei / răsunetul / ei”
(p. 42).
Arşiţa verii subliniază însă cel mai bine în poezia lui Du-
mitru Cerna, suferinţa grea purtată de poet în lume, chinurile
creaţiei şi neliniştea metafizică ce însoţeşte gestul creator. În
ipostaza Fiului care întruchipează liantul de legătură dintre
două lumi, cea apusă şi cea prezentă, rostul poetului este şi
acela de a se pune în calea uitării, de a ne întâmpina cu
poveşti. ,,Sunt negustor de poveşti / dalbinate / am salvat ast-
fel trei zarzări / degrabă-nfloriţi / de la moarte” (p. 94). Poezia
îşi însemnează astfel rolul salvator, nimicind solitudinea şi
moartea: ,,Poezia-i în larg / purtând pe braţe fiul” (p. 71), căci
ea nu este altceva (pentru ,,Fiu”), decât un proces iniţiatic, de
coborâre ad inferos şi renaştere creatoare.
Pendulând între angoasa tipic umană şi resemnarea
împăcării cu sine, cu lumea din jur, poetul priveşte cu detaşare
ironică prezentul ce stă sub semnul năruirii, al surpării inte-
rioare, al inevitabilei căderi în vidul existenţial. De aceea, melo-
dia unor vremi demult stinse, cu figura emblematică a
părinţilor, cu cântecul trist al cucului îl recheamă înapoi ori de
câte ori gândul ,,Marii Treceri” devine tot mai pregnant.
Modernitatea poeziei lui Dumitru Cerna este subliniată
şi de tendinţa spre esenţializare a imaginii artistice, spre o er-
metizare şi concentrare a sensurilor. Întors spre subiectivitatea
discursului liric, autorul propune o poezie suficientă sieşi, un
joc de cuvinte înţelept şi profund, coborând în cercuri con-
centrice sensuri peste sensuri. Limbajul însuşi desenează
contururi noi, prin inventivitatea şi ineditul unor cuvinte, unele
amintind de graiul aromân şi sporind ambiguitatea, ca şi nou-
tatea formulei lirice.
Atent şi elegant, Dumitru Cerna imprimă aceste calităţi
şi poeziei sale, volumul de versuri Fiul. Poeme lutnice, im-
pecabil realizat din punct de vedere grafic, certifică această
preocupare a autorului pentru calofilie şi stilizare a expresiei
poetice într-o manieră cu totul personală.
3931
 Primul volum dintr-o istorie a
ESEU
plagiatologiei...
(urmare din numărul anterior)
u letopiseţele lui Miron Costin şi Nicolae Costin, sursele
«sunt ceva mai precise» (p. 27), baza plagiatului la pri-
C mul cronicar fiind Samuel Twardowsky şi la secundul –
Maciej Stryjkowski, Martin Cromer, Antonio Bonfini, Ni-
colaus Isthvanfius ş. a.
Secunda secţiune, Savanţii / Ştiinţa de contra-
bandă (pp. 65 – 132), radiografiază interesante plagiate: Nicolae
Milescu „valorifică“ din abundenţă pe Martino Martini; Dimitrie Can-
temir „se regăseşte“ în Andreas Wissowatius; fraze nenumărate de
la Florian Aaron trec în Românii supt Mihai Voievod Viteazul de
Nicolae Bălcescu; propoziţiile Fraţilor Bacheville sunt subtilizate în
textele Călătoriilor lui Alecu Russo; Bolintineanu şi Bălcescu scriu
texte gemene; Titu Maiorescu parafrazează pe Fr. Th. Vischer până
în vecinătatea plagiatului, «ca un învăţăcel conştiincios» (p. 103 sq.);
ş. a. / etc.
Secţiunea a treia, Dascălii / Parada dascălilor (pp. 133 –
172), surprinde fenomenul de plagiat / plagiatologie în manualele
şcolare, de la Amfilohie, episcopul Hotinului, «care tipăreşte la Iaşi,
în anul 1875, câteva manuale, pare-se că destinate şcolarilor Aca-
demiei Domneşti» (p. 135), până la manualele lui Victor Duruy, pla-
giate de P. I. Cernătescu, ori până la cursurile universitarului ieşean
Nicolae Quintescu (1841 – 1913), plagiate din «clasicistul german
Gottfried Bernhardy, Grundriss der Römischen Litteratur (Halle,
1850)» (p. 143), sau până la chirurgul, profesorul universitar şi, după
1890, academicianul din Bucureşti, Gh. Râmniceanu (1845 – 1915),
plagiatorul lui Joseph-Auguste Fort, George Bercaru ş. a. Legea
presei promulgată de Al. I. Cuza, în 1862, «nu a avut puterea de a
descuraja pornirile mai mult ori mai puţin frauduloase» (p. 136) în
domeniul manualelor şcolare.
Secţiunea a patra, Predicatori şi oratori / Verba volant (pp.
173 – 212), urmăreşte cancerul plagiatului în predici, în conferinţe,
discursuri etc.: Coresi copiază din Omiliile patriarhului Ioan Caleca;
Antim Ivireanu îşi extrage frumoasele fraze ale Didahiilor din Arta
retoricii de Francisc Scufos (Veneţia, 1681); în 1798, Ioan Piuariu-
Molnar, tâlmăceşte lucrarea lui Scufos şi o publică sub titlul Reto-
rica; «un pasaj din manualul lui Scufos intră şi în alcătuirea predicii
Învăţătură la noiembrie 8, în zioa săborului sfinţilor îngeri; atâta
doar că Antim este aici selectiv, simplificând ceea ce Retorica de la
1798 traduce integral» (p. 181); Petru Maior îşi însuşeşte fraudulos
o predică de la Paolo Segneri; Eufrosin Poteca trece în proprietatea
sa un text de-al lui Jean-Baptiste Massilion, bineînţeles, într-o «tra-
ducere servilă» (p. 193); mai sunt analizate plagiatele: George
Schina din Paul Gide, Ion Crăciunescu din J. M. Guardia, Anghel
Demetriescu din Hippolyte Taine.
Secţiunea a cincea, Tâlmăcitorii / Arta de a traduce (pp.
213 – 240), se ocupă de furtul de traduceri: Iordache Slătineanu / Va-
sile Aaron, Dositei Obradovici / Dimitrie Ţichindeal ş. a.
Secţiunea a şasea, Juriştii / Lupul moralist (pp. 241 – 254),
se ocupă şi de «lucrările de licenţă în drept de la facultatea bucu-
reşteană (care) sunt, în majoritate, „traduceri textuale, plagieri mai
mult sau mai puţin deghizate [...] după tezele de drept franceze“,
aprobate şi elogiate de îndrumători fără a fi citite; însă această prac-
tică este cu atât mai de condamnat cu cât „oamenii ăştia formează
astăzi o parte importantă din justiţia ţării, sunt poate procurori,
preşedinţi de tribunale, judecători ai dreptăţii“; mai mult, tocmai „oa-
menii ăştia cu titlu condamnă, admonestează sau vor admonesta în
termeni severi pe un hoţ literar, adus la baza justiţiei de păgubaşul
în chestie“» (p. 246).
În Anexe (pp. 255 – 358) se află piesele de bază ale plagia-
tologiei româneşti: Gr. G. Tocilescu, D. Petru Cernătescu şi istoria
universală (pp. 257 – 267), extras din Columna lui Traian, an IV,
nr. 14, decembrie 1873; L-am prins ! – articol semnat Redacţiu-
nea, ce se constituie într-un «Supliment la Revista Contimporană,
an IV, nr. 5, mai 1876» (p. 275), prin care se dovedeşte plagiatul lui
Dr. Brănză din E. Planchon; Dr. Zotu, Tit Maiorescu: Logica. Par-
tea I: Logica elementară..., unde se relevă faptul că T. Maiorescu
a copiat din filosoful englez John Stuart Mill (articol extras din Co-
lumna lui Traian, anul VIII, noua serie, tom II, Bucureşti, 1877, pp.
293 – 298); M. Eminescu, Observaţii critice (extras din Curierul
3932 www.oglindaliterara.ro
de Iaşi, an X, nr. 87, 12 august
1877, p. 2), unde marele poet ia
apărarea lui Titu Maiorescu, acu-
zat de dr. Zotu de plagiat, preci-
zând că sursele autorului Logicii
au fost citate: «Iar adevărul este:
Ion P. Tatomirescu
la pagina 104 şi 105 sunt citate
manualele întrebuinţate la compunerea Logicei, fiecare însoţit de-
o scurtă notiţă critică sau de-un aviz pedagogic» (p. 286), urmate
de citate. Etc.
Prin „spinoşenia“ admirabilei lucrări, o superbă „instituţie-cac-
tus“ a Înaltului Spirit Justiţiar, Corsarii minţii. Istoria ilustrată a pla-
giatului la români (2007), Alexandru Dobrescu, eclipsează „parţial“
/ „total“ instituţii similare din celelalte compartimente / domenii ale
societăţii româneşti de azi – Consiliul Naţional pentru Studierea Ar-
hivelor Securităţii (CNSAS), Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA),
Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională a Româ-
niei, Tribunalul Suprem etc. –, dovedind prin aleasă făptuire că
„legea deconspirării cancerului numit plagiat“ funcţionează şi va
funcţiona benefic, pentru o veritabilă, sănătoasă cultură / civilizaţie
valahă.
SIGLE:
CDIR = Cassius Dio, Istoria Romană, I (traducere de A. Piatkov-
ski), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973.
CILR = George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită îngrijită şi cu prefaţă de
Al. Piru), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
COp, III = G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. III, Bucu-
reşti, Fundaţia pentru Literatră şi Artă „Regele Carol II“, 1935.
COtr = I. Creţu, O traducere a lui Eminescu nevalorificată încă,
în Limba română revistă editată de Academia Română din Bucureşti , X, nr.
6, 1961.
ELuc = Mihai Eminescu, Luceafărul (ediţie, note, studiu introductiv,
tabel cronologic, de prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu), Timişoara, Editura Ae-
thicus, 2004.
EPpos, II = M. Eminescu, Poezii postume, vol. II, Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1964.
HamH = J. de Hammer, Histoire de l’Empire Ottoman depuis son
origine jusqu’à nos jours, livre II, Paris, MDCCCXXXV (traduit de l’Alle-
mand par J. J. Hellert).
HF = Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din Istoria Românilor, tomul
I, Bucureşti, Editura Ministerului Cultelor şi al Învăţăturilor Publice, 1879.
LÎns = Barbu Lăzăreanu, Însemnări istoriografice, în revista
Adam, nr. 114 (anul X), 14 ianuarie 1938.
SAm = I. Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967.
TCS, I = I. E. Torouţiu, Gh. Cardaş, Studii şi documente literare,
vol. I, Bucureşti, 1931.
TDec = Ion Pachia Tatomirescu, Decebal – cel mai mare strateg al
antichităţii dintre anii 87 şi 106 – regele erou al Daciei, în revistele: Dacia
magazin (New York – Deva – Orăştioara de Sus), nr. 35 / 2006, pp. 65 – 76;
Magazin («cultural-istoric şi de informaţie – revistă a Românilor de pretutin-
deni» – Timişoara), anul XII, nr. 12 / decembrie 2006, p. 2 sqq.; şi în web-re-
vistele: Agero (revista pe internet a Asociaţiei Germano-Române), Stuttgart
(Germania), 26 iunie – 2 iulie 2006 (www.agero-stuttgart.de); Noi, Nu !
(Cluj-Napoca, «revistă de cultură şi atitudine») – www.revistanoinu.com /
decembrie 2007.
TEF = Ion Pachia Tatomirescu, Eminescu la Floreşti, în ziarul
Înainte (Craiova), anul XXV, nr. 7310, duminică, 1 septembrie 1968, p. 2.
TEmCa = Ion Pachia Tatomirescu, Eminescu în «Câmpul Cerbu-
lui», în Limbă şi literatură (trimestrial editat de Societatea de Ştiinţe Filo-
logice din România), volumul al II-lea, Bucureşti, 1981, pp. 278 282. Cu
„mărunte modificări“, studiul a fost republicat de revistele Caietele Dacoro-
mâniei (Timişoara), anul II, nr. 3, 22 martie 21 iunie 1997, pp. 3 7, şi de Lu-
mina (Novi Sad / Serbia), nr.4-5-6 / 1998.
TEOlt = Ion Pachia Tatomirescu, Eminescu în Oltenia – momen-
tul „Câmpul Cerbului“, în revista Lamura (Craiova), anul VII (serie nouă),
nr. 10–11–12 (72–73–74), octombrie – noiembrie – decembrie, 2007, p. 7.
TS, III, IV = I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, Bucureşti
vol. III, 1932 (vol. IV, 1933).

Simion Hârnea:
BIBLIOTECA POPULARĂ „COMOARA VRANCEI“
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Lucrarea de faţă cuprinde întreaga serie a colecţiei Biblioteca
Populară ,,Comoara Vrancei”, editată de Simion Hârnea în anii
1926-1937, serie care a apărut în 14 numere, totalizând 12 broşuri:
1). Povestea Vrancei - 1926; 2).Ştefan Vodă şi vrâncenii - 1929; 3-
4). Ţara Vrancei - 1930; 5). Datinele şi obiceiurile noastre de la
sărbătorile Paştelor - 1931; 6). Popa Şărban - 1931; 7). Frânturi din
viaţa străbună, fascicola I - 1932; 8). Frânturi din viaţa străbună, fa-
scicola II - 1933; 9-10). Polojănii din bătrâni - ?; 11). Taine de codru
– 1933?; 12). Vremuri şi oameni - 1935; 13). Preoţii din trecutul
Vrancei - 1936; 14). Schitul Valea Neagră - 1937.
Broşurile după care s-a făcut culegerea ediţiei de faţă le-am
obţinut prin amabilitatea dlui Dumitru HÂRNEA din Focşani, fiul lui
Simion Hârnea, căruia îi mulţumim pentru bunăvoinţa cu care ne-a
pus la dispoziţie aceste broşuri, şi pentru faptul că a păstrat această
,,Comoară”, care până la urmă a însemnat şi asumarea unui risc din
partea deţinătorului, pentru că mai ales în mulţumirile aduse spriji-
nitorilor revistei, apar şi nume pe care culturnicii comunişti ar fi vrut
să le şteargă definitiv din memoria acestui popor.
Astfel, pe coperta broşurii nr. 9-10, dată şi în facsimil, cititorul
va putea observa că la precizarea ,,Tipărită cu ajutorul Fundaţiei
Regele Ferdinand I”, ultimele două cuvinte sunt acoperite, ceea ce
însemna că deţinătorul se temea de braţul lung al securităţii.
Nesiguranţa anului apariţiei am notat-o prin (?), deoarece nu
am găsit nici un indice care să ne sugereze anul apariţiei sau prin
(1933?), când din lectura comentariilor făcute de autor, am localizat,
cu aproximaţie, anul apariţiei. Acest lucru se explică
şi prin faptul că într-o perioadă unele edituri nu erau
preocupate de menţionarea anului de apariţie, fapt
ce a generat la unele apariţii (S. Mehedinţi - Terra)
îndelungi discuţii, neclarificate nici în prezent.
În ediţia de faţă am reprodus întocmai textul pri-
mei apariţii, text care a fost actualizat în ceea ce pri-
veşte normele de ortografie şi de punctuaţie actuale.
Am înlocuit de fiecare dată semnul (’) cu cratima:
s’au > s-au; într’o >într-o; ş’apoi > ş-apoi etc. Am în-
locuit pronumele relativ ,,cari” cu accent pe ,,i”, care
exprima numărul plural ,,cari se legau”>,,care se
legau”.
Am scris după normele actuale prepoziţiile com-
puse: dela>de la; am scris într-un cuvânt, după nor-
mele actuale: ori care>oricare, ori cum>oricum. Am
renunţat la ,,u” final în: ochiu>ochi, obiceiu>obicei,
răsboiu>război. Am renunţat la formele învechite de
scriere: trebue>trebuie, ploae>ploaie,
vrăncean>vrâncean, vieţei> vieţii, bisericei>bisericii etc.
Nu am intervenit în nici un fel în textele care au fost prezentate
de autor ca documente vechi şi puse între semnele citării. Am
păstrat notele de subsol făcute de autor. Nu am făcut note de sub-
sol şi nici explicaţii la unele arhaisme şi regionalisme, dar pentru a
asigura înţelegerea textului, am întocmit un glosar la sfârşitul
lucrării.
Am păstrat, şi textele nonliterare de genul: Citiţi cu toţii Biblio-
teca Populară ,,Comoara Vrancei”; De luat aminte; Sprijinitorii şi
prietenii noştri; Aprecierile făcute în presa vremii, pentru ca cititorul
de astăzi să observe dimensiunea adevărată a muncii desfăşurate
de Simion Hârnea, ecourile Comorii în epocă şi modul în care au
percutat, la această iniţiativă culturală, oameni de cultură, oameni
de stat, oameni politici, preoţi şi învăţători.
Nu ştim de ce Comoara Vrancei îşi va fi încheiat apariţia, dar
tipărirea a peste 480 de pagini – nu ştim nici tirajul publicaţiei – în
timp de 11 ani, când în cultura română au apărut opere fundamen-
tale în toate domeniile, răspunsurile şi aprecierile primite dovedesc
faptul că Simion Hârnea a făcut un act de mare cultură prin care
ne-a relevat sufletul vrâncean în toată autenticitatea şi splendoa-
rea sa.
Prin tipărirea în volum a seriei Biblioteca Populară ,,Comoara
Vrancei”, potenţată de ilustraţia inspirată a artistului plastic, profe-
soara Marga-Doina ZAIŢ, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi
www.oglindaliterara.ro
FOLCLOR
Promovarea Culturii Tradiţionale, Vrancea – director Eugen-Dănuţ
STOIANOF, împlinesc unul dintre cele mai importante acte de cul-
tură pentru vrânceni, pentru întreaga ţară.
Costică Neagu
MAGNATUL VRANCEI - SIMION HÂRNEA
Astăzi când oamenii se află într-o demenţială cursă după bani,
când afli că ,,X” are o avere de sute de milioane de dolari sau euro,
crezi că te afli în faţa unui alchimist care transformă în aur orice
obiect pe care pune mâna.
În aceste situaţii, constaţi că viaţa bate ,,basmul”, că realitatea
forţează chiar limba română, încât noţiunea de bogat, bogăţie şi-a
pierdut sensul pe care-l avea altădată, ca să nu mai vorbim de
,,bogăţie sufletească”, iar alchimistul nostru odată cu averea aspiră
la putere sau chiar devine monstruos de puternic, devine ,,magnat”:
magnatul petrolului, magnatul presei, magnatul sufletelor noastre
pe care le păpuşează după propria voinţă, un supraom care di-
spune, în mod discreţionar, de noi ceilalţi, de noi cei care îl admirăm
şi-l idolatrizăm, după ce numai cu câţiva ani în urmă ne-am revol-
tat împotriva acestui mod de a fi trataţi.
În mijlocul acestei viermuieli, în care nu contează mijloacele
folosite, pentru că cinstea este astăzi un concept desuet, ca multe
altele, m-am întrebat: oare cine a fost cel mai bogat vrâncean - ma-
gnatul Vrancei?!
Dacă am în vedere DEX-ul (magnat care la rândul său înse-
amnă: aristocrat, gentilom, nobil, patrician - ce vremuri!), atunci con-
stat cu mare surpriză şi satisfacţie, că adevăratul magnat al Vrancei
a fost Simion Hârnea, recuperatorul identităţii sufle-
teşti a vrâncenilor, după cum Aurel Sava a fost recu-
peratorul identităţii documentare a Vrancei.
Simion Hârnea a descoperit ,,Comoara Vrancei”
şi a salvat, de la uitare, adevăratele comori ale trăito-
rilor din ,,Cetatea de Piatră a Moldovei”. El şi-a înce-
put ,,săpăturile” pentru descoperirea Comorii
vrâncene cam în aceeaşi perioadă cu Ion Diaconu,
care a purces la întemeierea Antologiei de folclor
,,Ţinutul Vrancei”, în care a urmărit, în special, Mio-
riţa. Întreprinderea lui Diaconu fiind una ştiinţifică,
academică, pornită la îndemnul lui N. Iorga şi la afir-
maţia lui Ovid Densuşianu, care arăta că Vrancea a
fost ,,lăsată prea la o parte”, nu există dovezi că cei
doi vrânceni să fi colaborat pentru a da la iveală
adevăratele comori spirituale ale Vrancei. Cred că I.
Diaconu era prea riguros pentru a accepta faptul că
chiar şi culegerile ,,fără metodă”, culegerile ,,de po-
pularizare” au o importanţă extraordinară pentru racordarea întregii
populaţii la cultura populară veche.
Pe nestematele scoase la iveală de Simion Hârnea, s-a clădit
Mioriţa, s-au clădit legendarele sate ale feciorilor Tudorei Vrâncio-
aia, ,,Oamenii de la munte” ai lui Simion Mehedinţi, poezia lui Du-
mitru Pricop etc.
Simon Hârnea (1898-1985) s-a născut la Năruja, una dintre lo-
calităţile cele mai importante din Vrancea istorică, de pe Valea
Zăbalei. Deşi Năruja nu face parte din aşezările legendare, nu co-
boară din feciorii Tudorei Vrâncioaia, aşezarea supranumită şi
,,inima Vrancei”, are o imensă contribuţie la crearea tezaurului spi-
ritual şi material vrâncean.
S. Hârnea a făcut studiile primare în satul natal şi apoi două
clase secundare la Odobeşti, după care ,,a urmat şcoala vieţii”, fiind
autodidact, aşa cum s-a declarat. A funcţionat ca grefier la Ju-
decătoria de Ocol Vrancea, cu sediul la Năruja. Poate că această
ocupaţie îi va fi trezit interesul şi mai apoi pasiunea pentru trecutul
istoric şi pentru sufletul vrâncean. Cred că mocanii cu care va fi
venit în contact sau care se vor fi prezentat la Judecătorie cu ne-
voile lor, îi vor fi atras atenţia, urmărind apoi şi dând la iveală chipuri,
locuri şi întâmplări.
(continuare în nr. viitor)
3933
ESEU
Fratele Vasile Alecsandri scrie balada „Mioriţa”
(urmare din numărul anterior) rarilor, tipul de câmpie pe care
am utilizat-o în demonstraţia din
cercetarea anterioară:Trans. 78,
7. Aşezate sub această cupolă, ideile ce l-au condus pe
Pecurariul streinel, din colecţia
Alecsandri în edificarea textului „Mioriţei”, pe care le împărtăşeşte
de colinde adunate de Pop-Re-
prietenului Alexandru Hurmuzachi, apar într-o lumină nouă: „Să le
teganul, localitatea Sântejude,
spui curat / Că m-am însurat / Cu-o mândră crăiasă, / A lumii mi-
com. Sântioana, r. Gherla, reg.
reasă. Nu poate fi vreo zicere mai poetică şi totodată mai potrivită
Cluj;”La vârfuţu muntelui / Dimi-
mai potrivită pentru descrierea morţii! Moartea este o mândră cră-
neaţa lui Crăciun / Sunt vreo trei
iasă care domneşte peste omenirea întreagă, şi totodată ea este
păcurăraşi. / Cei mai mari / Îs
mireasa lumii! Tot omul e logodit cu moartea din minutul ce intră în
veri primari, /Cel mai mic îi
viaţă. Că la nunta mea / A căzut o stea. – Stelele au o mare închi-
străin tare. / Tot îl mână şi-l
puire asupra poporului român. El crede că fiecare om are câte o
adună / Ca s-abată oile. / Până
stea, care, din minutul ce el se naşte şi până ce moare, este tainic
oile abăté, / Lui grea lege îi făcé:
legată cu soarta lui. (…) Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa; / Bra-
zii şi păltinaşi / l-am avut nuntaşi; / Preoţi, munţii mari, / Păsări lău-
/ O pân(i) pusce se-l împuşce / Alexandru Bulandra
Ori în sabie se-l arunce. / El din
tari, / Păsărele mii / Şi stele făclii! – Poetul necunoscut al acestei
grai aşa grăia: / Dragilor fraţi şi
balade preface cu puterea închipuirii lui tot universul într-un templu
fârtaţi, / Pe mine nu mă-mpuşcaţi / Fără capul mi-l luaţi / Şi pă mine
luminat de făcliile cereşti şi aduce toate constelaţiile şi toate po-
mă-ngropaţi / În turiştea oilor, / În jocuţul mieilor. / Pă mine pământ
doabele pământului faţă la cununia omului cu moartea!... (…) Toto-
nu puneţi, / Numai dragă gluga mea / Şi drag flueraşul meu / Pu-
dată, în privirea simţirii înduioşitoare, cât şi în privirea frumuseţii
neţi-l la capul meu. / Când vântul a trăgăna / Flueraşul m-a cânta;
limbii noastre, însemneze cititorul câtă dragoste este cuprinsă în
/ Când a sufla vântu lin / M-a cânta ca p-un strein; / Când a cânta
descrierea dezmierdătoare ce face muma de copilul ei, când zice:
vântu-ncet / M-a cânta ca p-un secret. / Oile cele cornute / Mândru
Cine-a cunoscut. / Cine mi-a văzut / Mândrul ciobănel, / Tras printr-
m-or cânta pe munte, / Oile cele bălăi / Mândru m-or cânta pe văi,
un inel? / Feţişoara lui, / Spuma laptelui! / Mustăcioara lui, / Spicul
/ Oile cele seine / Mândru m-or cânta pe mine”. (3, p. 604). Reve-
grâului! / Perişorul lui, / Pana corbului, / Ochişorii lui, / Mura câm-
nim la răspuns: ideea răspuns: ideea testamentului este foarte
pului! – Asemenea nu mai puţin este de însemnat mamei lui…” (12,
bine marcată; versul „Dragilor fraţi şi fârtaţi” trimite imediat la ideea
pp. 136-141) Cititorul atent mai poate detecta ca indici ale unor su-
de confrerie, susţinută puternic de termenul „secret”; versul „Fără
gestii masonice în lectura textului scris de Alecsandri: ideea testa-
capul mi-l luaţi”, ca desemnând tăierea capului, aduce în mintea
mentului care trimite la „lectura testamentului profanului” şi statutul
unui iniţiat mason „semnul de ordine al discipolilor: Atunci când fran-
ciobanului moldovean ca fiu al măicuţei bătrâne ce ne conduce
cmasonii iau cuvântul într-o lojă de Discipoli, ei se ridică în picioare
gândul la „copilul văduvei” sau „Fiii văduvei”, titlul dat masonilor;
şi fac semnul de ordine, care este de altfel obligatoriu de îndată ce
„Expresia «copilul văduvei» se găseşte şi în textele piramidelor,
se părăseşte poziţia aşezat. Pentru a executa acest semn, se aşază
care relatează povestea lui Horus, fiul postum al lui Osiris. Mama
mâna dreaptă la nivelul gâtului cu antebraţul la orizontală, degetul
sa, Isis, leagă această poveste de căutarea ei pentru a găsi rămă-
gros pentru a forma un echer. Se trece brusc mâna dintr-o parte în
şiţele risipite ale cadavrului lui Osiris. Se cuvine să remarcăm ab-
alta a gâtului tăiat decât să dezvăluie secretele care i-au fost în-
senţa tatălui şi în legendele despre Hristos, despre Krşna, despre
credinţate”. (2, pp. 286-287) Ipoteză: dacă Alecsandri a receptat
Mithra , despre Sargon şi despre Sargon şi despre Moise”.(9, p. 23)
aceste semnale, el le-a răspuns, cum îi era felul, orgolios, cu un
8. Întrebare: Dacă Vasile Alecsandri era deja iniţiat în tai-
text moldovean mai frumos şi mai bogat în simboluri masonice
nele ordinului masonic atunci când a primit textul colindei păcurari-
decât cel ardelean. Aşa a scris prima capodoperă – idealul tainic al
lor, lectura lui să-i fi trezit în minte simboluri tainice? Răspuns:
oricărui profesionist.
N-avem decât să revedem una dintre variantele de colind al păcu-

Lola BECCARIA-DEZGOLITĂ mai despre acestea ar trebui să vorbim mai des.»

Lola Beccaria, El Mundo
EDITURA TREI
«O scenă erotică de o rară intensitate în literatura con-
Care este preţul dragostei? Se poate cumpăra tan- temporană de calitate .» La Razón «Minunat roman, un de-
dreţea? Ce trebuie să oferi în schimbul unei mângâieri? liciu ultrarecomandabil!» La Clave «Una dintre cele mai
Cu timpul descoperim că nimic nu e gratis, nici măcar bune scrieri despre erotism pe care le-am citit.» ABC «Ro-
iubirea. Dragostea ca troc — aceasta este lecţia pe care Mar- mane ca acesta ne subminează
tina Iranco, protagonista romanului de faţă, o învaţă încă din valorile morale, ne excită şi ne
copilărie, asemeni unei Alice în Ţara Minunilor Erotice, în educă erotismul».
care domneşte paradoxul iubirii în neiubire. El Correo Español

Miza romanului este una pe muchie de cuţit. O poţi Lola Beccaria (Ferrol,
blama sau o poţi accepta, încercând să înţelegi că, dincolo 1963), doctor în Filologie Hi-
de tine, există şi o altă lume, o altă tipologie umană care îşi spanică, lexicograf şi lingvist al
revendică dreptul la iubire exclusiv în cheie erotică. Academiei Regale Spaniole,
«Cei care numesc pornografic un roman ca acesta ori scrie în acest roman despre ne-
n-au citit cartea până la sfârşit, ori cred din start că sexuali- voia vitală de afecţiune şi de-
tatea şi erotismul sunt teme incomode. Erotismul nu poate fi spre cum ne putem pierde în
considerat un apendice al fiinţei umane. Sexualitatea este o căutarea disperată a tandreţei.
parte intrinsecă a comportamentului nostru, o ştim încă de
la Freud, iar a o refuza ca pe o ciumată, punându-i eticheta DEZGOLITĂ — un
de pornografie, este de-a dreptul trist şi mai ales inutil. Nu roman care a stârnit contro-
serveşte decât să accentueze temele tabu, când de fapt toc- verse majore!

3934 www.oglindaliterara.ro

Pentru a vă atrage atenţia pun titlul:
Andreea Marin
Alexandru Stanciu
Poate ar trebui să pun şi o poză
Ce faceţi acum. Nu e o întrebare, e o supoziţie. Cel mai
probabil sunteţi într-un mijloc de transport în comun şi va gânditi că
aţi început ziua cu dreptul, căci aţi prins loc pe scaun. Sau poate că
aţi ajuns deja la serviciu şi nu aveţi mare lucru de făcut. Normal, o
să vină şeful şi chiar dacă nu aveţi nimic de făcut…aveţi. Sau poate
că luaţi micul dejun la o terasă cochetă cu un pahar de suc natural
în mână şi citiţi relaxat ziarul. Heh, glumeam; doar nu sunteţi în
filme. O situaţie reală însă este să citiţi aceste cuvinte de pe toaletă,
context care v-ar oferi liniştea şi atenţia potrivite pentru citirea aces-
tui articol, mai precis partea a doua a articolului unde vă voi
prezenta de fiecare dată ceva interesant. Nu util, căci nu veţi câştiga
mai mulţi bani după ce îl aflaţi, nici nu trăiţi mai mult sau mai sănă-
tos. Va fi totuşi plăcut să le ştiţi şi, poate, după ce veţi fi citit zeci de
articole sau aprofundat subiectele abordate, vă veţi schimba puţin
modul de gândire. Ar fi nespus de regretabil dacă adevărul ar fi în-
totdeauna la mijloc. Aceasta l-ar preface în apanaj al mediocrităţii,
spune Lucian Blaga. Faimosul filozof român subliniază că adevărul
pur nu este un rezultat simplu, la îndemâna oricui. Probabil că
majoritatea dintre cei ce nu v-aţi oprit din citit după primul paragraf
au auzit de Karl Marx şi îl asociază imediat cu socialismul sau co-
munismul. Nu zic că este greţit, însă altul este motivul pentru care
am pomenit numele său. Celebrul gânditor al secolului XIX dezvolta
o metodă de cunoaştere ştiută sub numele de dialectică sau mate-
rialism dialectic. Metoda este aparent destul de simplă: luăm o teză,
o confruntăm cu o antiteză din care rezultă o sinteză, care la rân-
dul ei este o teză. Realitatea descoperită prin analiză şi reconstituită
prin expunere (sinteza) este totdeauna o realitate în
miscare.Gândiţi! Chiar dacă sună a clişeu, acesta e mesajul pe care
vi-l transmit, în caz că vă uitaţi nedumeriţi după titlul articolului sau
rubrica unde e prezent pentru a descoperi despre ce e vorba. Atât
Blaga şi Marx, cât şi restul filozofilor şi gânditorilor afirmă că
adevărul nu este la îndemână. Trebuie să învăţaţi să gândiţi şi să
treceţi peste aparenţe pentru a-l descoperi. Faceţi o mică anchetă
personală înainte de a crede adevărul servit de alţii. Cel mai la în-
demână exemplu ar fi dobânda la bancă sau intenţiile declarate ale
politicienilor în campaniile electorale.
Nu e vorba de bani, ci de muncă
Ştiu ce căutaţi când vedeţi un film. Vreţi să vă ridice pulsul
pentru 90 de minute, să trăiţi cu adevărat un sentiment. Va aşteptaţi
ca un horror să vă ţină încordaţi pe tot parcursul acţiunii, să tresăriţi
la scenele de groază şi să zâmbiţi la ţipătul scurt al prietenei. Vă
aşteptaţi ca la o comedie să râdeţi până vi se înţepeneşte maxila-
rul şi vă dor muşchii abdominali sau la un SF să rămâneţi cu gura
căscată. De asemenea, când mergeţi la un film romantic aşteptaţi...,
de fapt nu ştiu ce aşteptaţi, eu aştept să se aprindă luminile şi să
plec. Nu ştiu nici fetele ce aşteaptă, nu am mai vorbit cu prietena
mea după ce am ieşit de la aşa ceva.
Ceea ce nu ştiu este ce căutaţi voi când citiţi un articol de
ziar. Probabil că vreţi să aflaţi informatii utile, ştiri sau divertisment.
O să încerc să vă servesc cel din urmă deziderat, dar nu sub forma
bancurilor sau poveştilor pescăreşti. Vă voi prezenta perspective
interesante asupra unor lucruri probabil obişnuite, încercând să
stârnesc un zâmbet, dacă nu pe faţă măcar în gând, zâmbet care
ar face cât zece hohoteli obişnuite, pentru că ar însemna că a zâm-
bit creierul şi nu gura.
Trecând cu lipsă de subtilitate direct din introducere în cu-
prins, să luăm cele două ideologii predominante în perioada
războiului rece: capitalismul şi comunismul. Primul se bazează pe
economia de piaţă, concurenţă şi profit, în schimb ce cealaltă este
–aparent - exact opusul primei, încercând să îngrădească libertatea
antreprenorială. Planificarea şi naţionalizarea comuniste sunt prac-
tic în antiteză cu descentralizarea şi privatizarea din capitalism. Cu
toate aceste aspecte dihotomice în prim plan, este un gânditor care
www.oglindaliterara.ro
EVENIMENTE
spune că în fapt, cele două ideologii duc către acelaşi rezultat. Mar-
cuse este numele lui. El are în centru ideilor sale principiul randa-
mentului, despre care spune că este prezent atât în societatea
comunistă, cât şi în cea capitalistă. Acest principiu se referă la alie-
narea, adică îndepărtarea, omului de muncă sa şi plăcerilor ime-
diate, în slujba unei presupuse viitoare plăcere mai mare. Acest
proces poate fi identificat prin principiul Nirvana, dezvoltat şi deta-
liat de Sigmund Freud, părintele psihanalizei. Aşadar, societatea
noastră, atât pre cât şi post comunistă se bazează pe muncă.
Înainte munceam pentru că eram obligaţi şi nu erau alternative,
acum muncim pentru a obţine cât mai multe bunuri. Aici se creează
un cerc vicios, cu cât câştigam mai mult cu atât cresc şi cheltuielile
astfel încât banii nu sunt niciodată de ajuns şi sfârţim prin a mumci
şi mai mult. Marcuse adaugă conceptul concurenţei între consu-
matori, în locul celei între producători. De exemplu, la şcoală sau
liceu cine are cei mai scumpi adidaşi, la facultate cine are cea mai
scumpă maşină, cel mai scump ceas, etc.
Show me the money
Ştiţi ce este un cerşetor? un om sincer. întotdeauna spune
ce vrea: daţi-mi bani! fiţi şi voi sinceri. Asta vreţi. De aceea scrieţi fie-
care notă peste 8 în CV, îmbrăcaţi cămaşa călcată şi folosiţi invo-
luntar un ton mai piţigăiat la fiecare interviu, încercând să păreţi
serioşi şi de încredere, când de fapt nu vă gândiţi decât la un lucru:
show me the money. spuneţi ce spune şi Tom Cruise în filmul Jerry
Maguire, doar că în gând (puteţi vedea pe youtube despre ce e
vorba). Urlaţi în gând show me the money la fiecare tergiversare
de către interviator a subiectului. Fiţi cinstiţi, 99% dintre cei care
citiţi ce scriu eu acum vreţi doar bani, fie că o recunoasteţi sau nu.
Vreţi o maşină care să consume mult şi să lase urme de cauciuc pe
asfalt când acceleraţi, vreţi nişte boxe mari care să îi facă pe cel
din stânga voastră să închidă geamul la semafor, vreţi să mergeţi
la hotel de cinci stele în vacanţă, vreţi să vă cumpăraţi haine pe
care prietenii să le considere de snob, vreţi laptop şi calculator de
casă scump, nu pentru că v-ar folosi performanţele ci pentru că ştiţi
voi că, dacă e mai scump, trebuie să fie şi mai bun, pe scurt vreţi
ceea ce costă mult. Nu vreţi să salvaţi reptilele sau urşii polari, plan-
tele sau peştii pe cale de dispariţie, să ajutaţi la refacerea stratului
de ozon sau să opriţi războaiele dintre naţiuni. Adică vreţi şi asta,
dar nu în primul rând.Î primul rând vreţi să vă fie vouă bine, să fiţi
fericiţi la sfârşitul zilei sau săptămânii şi ştiţi ce?...vă înţeleg perfect.
Este un sentiment de defulare în urma nemulţumirilor şi frustrărilor
zilnice, acumulate din pricina opulenţei bogaţilor, dispreţul clasei
politice, zgârcenia angajatorilor şi atâta nesimţire înconjurătoare.
Şi mai e cineva care va întelege şi va aproba şi va res-
pecta această gândire şi anume Nietzsche. Acel filozof neamţ de
care toată lumea a auzit, dar puţini ştiu ceea ce propovaduieşte el.
El apologiază de fapt opusul valorilor tradiţionale, împărtăşite de bi-
serică. El începe prin a studia etimologia noţiunii de „bun/bine”,
constatând că înţelesul acesteia nu provine din conceptele de
„moral, altruist, modest”, ci are în vedere ideea de „nobil, distins, în
sensul rangului social”. Friedrich Nietzsche se opune cu totul conce-
perii binelui după un sens de tip plebeu, mediocru, căci dimpotrivă
esenţa binelui, spune el, este de a fi ceva superior, ceva nobil. Di-
hotomia bine-rău are în vedere o antiteză între o rasă superioară,
aristocratică, adeptă a războiului, mândriei, sănătăţii, frumuseţii, li-
bertăţii, numita morală de stăpân sau morala aristocrată şi o rasă in-
ferioară, adeptă a modestiei, altruismului, milei, iertării, iubirii
duşmanului, numită de Nietzsche morala de sclav. Morala aritso-
cratică constă în glorificarea sinelui şi preţuirea valorilor din jurul
noţiunii de putere, sănătate, curaj.
Ironic este faptul că Nietzsche nu prea a avut niciodată
parte de aceste valori aristorcratice pe care le aprecia atât de tare,
petrecându-şi o bună parte din viaţă prin spitale şi fiind refuzat de
singura femeie de care a avut parte.
(continuare în pag. 3938)
3935
 PROZA
PE TERMEN NELIMITAT
În văzduh era o degringo-
ladă totală. Se făceau noi re-
structurări printre suflete,
multe trebuiau să coboare pe
Pământ să îşi ia karma în
primire, altele trebuiau doar
să mai treacă un nivel ca să
se desăvârşească. Unii zei,
sau de fapt unele energii su-
perioare încercau să
convingă alte entităţi să
treacă prin experienţa vieţii
Anda Bejan ca să le mobilizeze puţin pe
calea unei ascensiuni. În fine,
în toată acea abrambureală,
multe erau un pachet de
energie negativă.
ENTITATEA1: -Du-te bă, că eu nu mai cobor să mă
strofoc vreo câteva decade pentru nimic!
ENTITATEA2: -Haide, amice, încearcă! La cât de
cumsecade ai fost în peregrinările tale acolo, poate ai noro-
cul şi întrupezi pe vr’unu care moare la născare.
E1: -Crede-mă că nu ţin ăştia cu tot dinadinsu’ să
mă trimiţă jos pentru atâta lucru. Am eu vreo bubă ceva la ca-
tastifu’ lor.
E3: - Ba tu ai un scop precis acolo! Că după cum
vezi, altul mai mare ca tine decide că trebuie să mergi!
E1: -Auzi, mai ştii ceva, cu toţii ne-am căpătat cu
nişte reminiscenţe de pe Terra, dar tu tot aşa religios ai
rămas?!
E3: -Noi ştim ce ştim aici sus, însă acolo pe Pământ,
fără un suport religios nu faci nici o brânză. Şi de ce să nu re-
cunoaştem că întrucâtva au dreptate oamenii… Noi aici,
stăm ca în gară şi ne aşteptăm trenurile care să ne poarte
către alte vieţi, însă dimensiunile din care venim fiecare sunt
guvernate diferit. Şi totuşi suntem legaţi între noi, facem parte
dintr-un tot. De ce nu recunoaşteţi că în mare parte proble-
mele au rămas aceleaşi pentru noi ca şi pentru pământeni?
De asta trebuie să mai facem nişte ture acolo, ca să putem
să ne purificăm şi să aflăm scopul nostru în tot acest teatru.
E2: - Teatru…Comedie! direct! Voi puteţi să vă ex-
plicaţi pentru ce se repetă lucrurile? În mare parte scenariul
e acelaşi, omul e la fel de nu ştiu câte mii de ani, doar deco-
rul e diferit. Nu vi se pare că se învârtesc într-un cerc?
E1: -Sunteţi sadici! Pentru ce trebuie să ne strofo-
căm şi acum cu probleme telurice? Nu e de ajuns că în cu-
rând o să fim iarăşi acolo? Şi că…vorba ta amice, o s-o luăm
de la capăt? măcar de am ţine minte toate discuţiile astea…
Este atât de trist să fii om…iar dacă nu ai înclinaţii religioase
e cu atât mai rău, după cum spuneaţi. Iar răul cel mai rău, ci-
reaşa de pe vârful răului e ca peste toate astea să mai fii şi
un tip destupat care scormoneşte prin hârţoage în căutarea
unui sens. Pentru că ţi se duce naibii orice motivaţie de a mai
trăi.
E3: -Motivaţia ar trebui să fie în legătură cu credinţa
şi trăirea personală.
E2: -Sigur, însă dacă te prinzi că există un scop mai
3936 www.oglindaliterara.ro
nobil pentru care să trăieşti, fie în sens religios, fie într- unul
mai esoteric, mai filozofic, tot simţi apăsarea vulgarelor ne-
cesităţi pământeşti. Adică trebuie să împaci scopul cu cerin-
ţele cotidiene.
E3: - Bineînţeles! munca a fost lăsată întru câştiga-
rea celor materiale pentru om, cât şi pentru familia lui. Dar în
acelaşi timp trebuie să facem totul cu raportare la Deus. Pen-
tru că acolo omul are o dublă raportare- una pe orizontală,
adică relaţiile cu semenii, şi una pe verticală- relaţia cu divi-
nitatea care îi întreţine existenţa omului.
E1: -Relaţionarea asta a dumitale mă face să îmi
amintesc de lucruri foarte plăcute de acolo de jos! Fie şi pe
verticală, chiar dacă nu e prea comod!
E2: -Uite, că pe tine tot te salvează ceva în lumea
aia: umorul!
E1: -Eh, să am eu parte de atâta haz pe cât mi-e de
necaz că tre’ să mă întorn acolo!
E2: - Noi discutăm lejer aici, însă când om ajunge
acolo o să turbăm! Gândeşte-te că ajungi într- un amărât de
corp de bărbat…
E1: - Aaaaaa, nu! mai nasol! Ajungi într-unul de fe-
meie!
E2: -Da, o femeie…ca toate femeile, pe scurt,; care
se împopoţonează, care are scurgeri câteva zile pe lună,
chiar când îi e lumea mai dragă, care se păruieşte cu altele
pentru un mascul, frige trei plozi, şi cam atât. Sau una care
e foarte supusă, şi peste ani are o revelaţie cum că a fost o
fraieră că a făcut tot ce i-a zis barbac-su, şi-atunci îi pică
cerul în cap, că i s-a dus naibii toată viaţa şi aleluia. Sau şi
una destul de rebelă, care îşi face o viaţă a ei, se păcăleşte
cu cine ştie ce motivaţii despre sublim şi cunoaştere şi
ajunge o hârcă ocolită de toţi şi care moare singură.
E1: -Da, însă asta i se poate întâmpla şi unui băr-
bat. Oricât ai fi tu de mascul, dacă ea reuşeşte să te facă să
devii serviabil, te-ai dus pe copcă. Sau poţi să o faci pe răz-
vrătitu’ şi să nu te mai lipeşti sufleteşte de nimeni, niciodată.
Sau mai rău, să devii un misogin onanist. Sunt variante şi
variante. În fine, oamenii sunt posesivi, asta-i treaba. Au un
simţ al proprietăţii ceva de speriat!
E2: -Sigur! Asta este societatea! Trebuie să trăieşti
pentu cei din jur. Cel mai nasol este să ajungi la ideea că nu
merită.
E3: - Uite de asta e bine să te întovărăşeşti cu o re-
ligie acolo. De preferat cred că ar fi creştinismul. E mai uşor
să crezi într-o religie bazată pe altruism, în ideea că te mân-
tuieşti prin ceilalţi, că binele şi mântuirea sunt colective…
E2: - Măi, nu ştiu ce să îţi spun, dar cred că ţi-e mai
uşor ca om să ştii că faci totul pentru tine. Că investeşti cu
sârg în tine. Bine, trebuie să îi ajuţi şi pe ceilalţi, pentru că de
obicei acţiunile şi gândurile tale îşi propagă efectele în locuri
şi în timpuri la care nu te aştepţi. Nu şitu… eu am trecut si
prin faze din astea şi mi s-a părut mai uşor să fiu aşa…Mi se
părea atât de absurd cum se motivează ceilalţi…
E1: - Ooo, da, oamenii au mobiluri demente! Poate
că ai dreptate tu cu individualismul tău…Mi se părea ciudat
când auzeam: “iată câte lucruri am agonist! acum trebuie să
îmi fac o familie, să am un copil ca să i le las lui, că doar pen-
tru
(continuare în pag. 3937)

cine le-am făcut?!” Adică să îţi pierzi nu ştiu câţi ani făcând
totul pentru copil? Dar pentru tine? Ce faci? Cu ce te alegi?
Plodu’ poate pleacă sau îşi face un alt rost şi pe tine tot altu’
străin te şterge la cur la bătrâneţe, sau poate îţi bea toată
agoniseala sau o dă pe curve, sau poate se îmbolnăveşte,
ori poate pur şi simplu o să fie doar un individ supărat pe
viaţă cu dureri în cot de toată agoniseala ta. Nu e profitabil să
faci un copil…şi… nu ştiu…mă uit acum la noi ăştia de aci-
lea din eter şi nimeni nu e prea fericit că trebuie să se mai
nască o dată. Chiar şi fără să ştim o dată născuţi ce greutăţi
ne aşteaptă, tot aducem cu noi nişte anxietăţi şi toată co-
horta de întrebări la care nu se poate răspunde. Acolo la
orice vârstă e nasol să te întrebi ce e cu tine pe lumea asta.
De obicei puţini se întreabă aşa, iar ceilalţi îi privesc de parcă
ar fi în ebrietate sau ceva. Dacă eşti tânăr şi te gândeşti la
astea, e nasol, pentru că îţi taie tot cheful de acţiune, iar dacă
eşti în vârstă, e prea târziu uneori.
E2: -Hm…da…ei nu se întreabă dacă ar fi bine să
mai aducă pe lume încă un omulean care o să treacă prin
aceleaşi greutăţi şi o să îşi zică de multe ori: nu e vina mea
că m-am născut, nu eu mi-am dorit asta. Oare de ce ţin oa-
menii să se înmultească aşa cu tot dinadinsul?
E3: - Pentru că se iubesc…
E1 şi E2 îl săgetară:
- Băi, ne laşi?! Până aici!
E1 continuă:
- Din ce am văzut eu, dacă te iubeşti cu cineva şi
apoi te căsătoreşti şi mai slobozeşti şi un copil pe ţeavă, se
duce dracului toată iubirea. Pentru că apar complicaţii, legile
şi cutumele te strivesc pur şi simplu. Sunt nişte supra-oameni
ăia de pot să convieţuiască încorsetaţi, să mai şi iubească,
sau să îşi păstreze credinţa nealterată. Cum crezi că ar re-
zista un călugăr laolaltă cu lumea? Nu merge aşa… ceva de
genul ăsta le-ar trebui şi îndrăgostiţilor…un alt mediu
ceva…Nu vedeţi? credinţa şi iubirea sunt două lucruri care
ţin de divin dar care nu pot fi împăcate cu lumea aia! Acolo
trebuie să fii cât mai brut. Nu e de găsit reţeta concilierii res-
ponsabilităţilor zilnice cu relaţionarea aia pe verticală.
E3: -Să ştii că eu am întâlnit oameni care au ştiut să
îşi ţină o casă. Dar cel mai trist pentru mulţi din ei a fost că
au avut parte de nişte copii care nu au învăţat nimic din toate
acelea. Desigur, şi vremile au fost altfel; poate în unele tim-
puri oamenii erau supuşi unor obiceiuri mult mai dure, dar
care le rostuiau viaţa. Însă libertăţile pe care le-au obţinut,
plus mania femeii de a nu mai fi femeie, ci egală a bărbatu-
lui au întors totul pe dos. Deageaba par ei mai deschişi la
discuţii şi abordări, că nu rezolvă nimic…
E1: -Mda… poţi să slobozeşti ceva în ea de comu-
nicare dacă nu ai un fundament solid pe care să o aplici.
E3: - Clar, în viaţă i-am respectat pe cei care au ştiut
să ţină o familie unită; cred că e cel mai greu.
E2: - Păi în fond, cred că revenim la ce spuneam mai
sus: că omul e într-un acelaşi singur fel de mult timp. Adică
poate ei încearcă să îşi masculinizeze femeile, şi să îi pună
pe bărbaţi să îşi ia concedii ca să stea acasă cu plozii, însă
lucrul ăsta nu o să ţină, pentru că modelul femeii şi al băr-
batului este călit să fie într-un singur fel, rolurile nu pot fi in-
terschimbabile.
E1: -Bine, bine…însă mai devreme plecasem de la
o chestiune pe care n-am rezolvat-o: pentru ce ţin oamenii
morţiş să se înmulţească? Pentru că răspunsul ăla cu iubirea
www.oglindaliterara.ro
PROZA
a fost de tot râsul. Adică, nu ma înţelegeţi greşit: pe Pământ
e de tot râsul, pentru om, şi pentru ambiţiile lui limitate.
E2: -Mda…poţi să iubeşti un om, dar el să nu te iu-
bească…sau poţi să îl iubeşti şi te iubeşte şi el, dar îţi dai
seama că aveţi alte aspiraţii, alte planuri…Sau: nu vă iubiţi,
nu vă interesează, şi totuşi aveţi o familie care merge…şi
combinaţii mai sunt multe. Aste este cu omul…stă ori pe ex-
plozibil, ori pe suprafeţe găunoase. Cât despre întrebarea ta
cu supravieţuitul ăsta încăpăţânat, habar nu am. Ştiţi doar ce
teorii există acolo la ei, cu Darwinism, cu poveşti schopen-
haueriene…toată lumea vrea să folosească energia şi po-
tenţialul tău pentru interesele proprii, chair şi genele tale, pe
care le interesează să supravieţuieşti cât să ai copii , apoi să
mori ca să faci loc pentru copiii tăi. Modul în care te fac sa în-
deplineşti instructţunile lor, e mascat cu tot felul de elemente
gen „dragoste“ , „familie“ , „sacrificiu pentru generaţiile vii-
toare“. Dar mă dau bătut… nu ştiu pentru ce trebuie să ne tot
naştem în continuare pe planeta aia ciudată.
E3: -Păi eu cred că suntem într-un întreg universal,
nu ştiu care este scopul. Ar trebui să fie unul bun, dacă de-
miurgul este unul bun. Şi de asta religia aceea a altruismu-
lui a prins atât de bine, pentru că îi leagă pe oameni, pentru
că le crează o dependenţă a tuturor faţă de ceilalţi, astfel
încat se ajunge la o unitate şi la un scop comun…
E1: -Fraţilor, hai că ne învârtim în jurul aurei şi deja
îngurgităm mai multe rahaturi decât pământenii ăia.
E2: - Da, şi uite ca bate gongul pentru noi…cam tre-
buie să o întindem într-acolo..
E1: -Deci s-a făcut timpul, nu? Iar trebuie s-o luăm
de coadă. Diseară nu mai ies la bere în Shambala…deh! Şi
al naibii timp cum vine… cum se face cum nu se face că în-
totdeauna ne trezim acolo într- o piele nepotrivită fix în
conjunctura inoportună.
E3: - Să sperăm că o să lichidăm toate treburile
acolo jos de data asta…
E1: -Mda, ca să ne putem retrage la pensie în nir-
vana. Hai, pe curând! Şedere plăcută!
E2 şi E3:
-Să ne vedem cu bine!
Plonjă fiecare în embrionul lui.
Sperau să nu li se ofere prea multe oportunităţi în
viaţă, să nu fie nevoiţi să facă alegeri; prietenii, sigur, i-ar fe-
licita, i-ar pizmui pentru norocul lor, le-ar spune, “ce şansă
mare ţi s-a oferit în viaţă! alege-o nu mai sta pe gânduri!”;
însă oportunităţile ce ţi se arată sunt doar ca să vezi cât de
multe ai pierde într-un loc, alegând altceva, câştigând, într-
un altul.
Fiecare dintre suflete spera să fie un idiot acolo jos,
o plantă de om care nu se întreabă pe ce lume trăieşte, o le-
gumă care e mult prea ocupată cu leafa şi slujba, al cărei
scop în viaţă este să vină ora patru ca să scape de la muncă.
Să fie îndeajuns de tembeli încât să se poată duce de pe o
zi pe alta cu zăhărelul, cum că viaţa merită trăită, că este un
dar de care trebuie să profite.
Desigur, Demiurgul citi gândurile entităţilor, zâmbi în
barbă, îşi înfoie nările şi însemnă pe răboj că după pensio-
nare, cei trei mai aveau să activeze în serviciul lui niţică
vreme.
3937
FULGURAŢII
CE PROSTIE!
Suntem singura ţară
din Uniunea Europeană în
care darwinismul a fost scos
din programa şcolară! Is-
prava a izbutit-o intelectualul
Mircea Radu Iacoban Hârdău, care, în 2006, s-a
străduit să se arate mai cato-
lic decât Papa – câtă vreme
Benedict al XIV-lea a recunoscut că „evoluţionismul (teoria lui
Darwin, n.n.) este mai mult decât o ipoteză.” Ca să nu mai
vorbim despre faptul că o Rezoluţie a Consiliului Europei,
adoptată în 2007, recomandă statelor UE să promoveze pre-
darea în şcoli a „teoriei evoluţioniste ca principală teorie şti-
inţifică.” (O teorie secundară ştiinţifică nici nu prea ştim să
fie...) Deci, Papa, da, UE, da, Hârdău, nu! Într-un adevărat
hârdău de prostie şi ignoranţă s-a înecat, după tipicul româ-
nilor, care scot carul dintr-un şanţ, spre a-l prăvăli în celălalt,
teoria lui Darwin! Un singur ministru al unei ţări europene,
cel de la Belgrad, a avut o iniţiativă similară şi a trebuit ime-
diat să demisioneze, mai ales datorită protestului... Patriar-
hului ortodox al Serbiei, care s-a pronunţat hotărât pentru
predarea evoluţionismului în şcoală! Situaţie complet pe dos
în USA, unde profesorul Behe (Pennsylvania) a trebuit să se
adreseze Tribunalului Federal pentru a primi dreptul de... a
critica teoria lui Darwin în şcoală - ceea ce, desigur, confi-
gurează cel de al doilea pol al exagerării. Şi-n timp ce evo-
luţionismul este ţinut inchizitorial sub obroc, la TVR sunt
programate emisiuni („Semne”, redactor, Cristi Ţepeş) în
care Darwin este pus sever la colţ, inclusiv de o prof. dr. care
s-a declarat partizană a divinului creaţionism deoarece, chi-
mistă fiind, a constatat că nu toate argumentele darwinis-
mului pot primi confirmare de laborator. Şi cum facerea lumii
în şapte zile nu poate fi verificată în eprubetă. rămâne sin-
Lăsaţi balenele să moară, eu vreau străzi li-
bere în Bucureşti
(urmare din pag. 3935)
Bineînţeles că sunteţi conştienţi şi ştiţi de catastrofele care
ne ameninţă specia, de topirea treptată şi implacabilă a munţilor de
gheaţă, de stratul subţiat de ozon, de alimentaţia cancerigenă şi ne-
sanatoasă, de foametea din regiunile africane sau de corupţia în
politică. Însă ceea ce vă afectează cu adevarăt sunt problemele zil-
nice, adevărurile care vă lovesc cu pumnul în coastă în fiecare di-
mineaţă la prânz şi seară. În funcţie de caz, poţi avea vecini
nesimtiţi, colegi nesimtiţi, vânzători nesimtiţi, prieteni nesimtiţi, rude
nesimţite, şefi nesimtiţi, dar dacă eşti cel mai ghinionist le ai pe
toate. În continuare poţi fi enervat de iubită, părinţi, fraţi, culori, mi-
rosuri, distanţă, viteză sau pret. Însă regele tuturor nervilor şi stre-
sului zilnic, ceea ce ne afectează pe toţi – bogaţi, săraci, tineri,
bătrâni, femei, bărbaţi, pietoni sau şoferi – este traficul. Acest mons-
tru local care ne devorează buna dispoziţie şi sănătate mintală ne
transpune şi transformă în lumea descrisă de Thomas Hobbes, sta-
rea naturală, precontractuală în care omul este lup faţă de om. Ri-
dică violenţa la rang de lege, urmărind premiză ca cel mai puternic
învinge. Oamenii nu mai sunt oameni în trafic, ei sunt acum demoni
roşii, cu coarne şi bici, sunt behemonţi cu colţi uriaşi sau dragoni de
3938 www.oglindaliterara.ro
gura teorie de însuşit şi susţinut. De ce singura? Aici e aici.
Trăim, totuşi, într-un veac şi-ntr-o orânduire în care libertatea
de gândire se numără printre principalele drepturi ale omu-
lui. Cine vrea să creadă că se trage din maimuţă, treaba lui.
Cine-i convins că lumea-i creaţie divină, e la fel de îndreptă-
ţit la opinie. Darwin s-a născut acum două veacuri, cartea lui
fundamentală, „Originea speciilor”, a apărut în urmă cu un
secol şi jumătate. Savantul englez n-a avut cum să aibă
acces la cuceririle performante ulterioare ale ştiinţei; a emis
o ipoteză, cu argumentele la îndemâna cercetătorului atunci.
Intelectualul Hârdău s-ar fi cuvenit să ştie că meritele lui Dar-
win nu stau doar în construirea teoriei cu maimuţa-stră-
moaşă, şi că, în urma cercetărilor sale, s-a demonstrat rolul
evoluţiei în variabilitatea speciilor, s-au identificat şi alte
cauze ale variaţiunii organismelor, s-a întemeiat tehnica se-
lecţiei artificiale în crearea de noi rase şi soiuri, el influenţând
hotărâtor dezvoltarea paleontologiei, embriologiei, fiziologiei,
anatomiei, sistematicii etc. Sigur că, în ansamblu, evoluţio-
nismul are implicaţii filosofice şi chiar teologice. Pe unii i-a
convins, pe alţii, nu. Dacă predarea religiei în şcoală este
considerată o necesitate, la fel de necesară este şi prezen-
tarea ipotezei darwiniste. Argumentul că 73% dintre elevi
cred că omul a fost creat de Dumnezeu şi, în consecinţă, pre-
darea evoluţionismului nu se justifică, nu rezistă: poate toc-
mai de aceea cred astfel, fiindcă li se interzice informarea
alternativă... În 1925, la Dayton, a fost judecat profesorul su-
plinitor John Scopes, cel ce a predat (după manual!) un curs
de evoluţia speciilor – astfel intrând în istorie mult mediati-
zatul „proces al maimuţelor” (vă mai amintiţi filmul regizoru-
lui Kramer, cu Spencer Tracy în rolul principal?) Sentinţa a
subliniat ridicolul situaţiei, câtă vreme procurorul... s-a oferit
să plătească din buzunarul lui cei 100 de dolari cu cât a fost
amendat Scopes. Există, la noi, un ONG intitulat „Solidarita-
tea pentru libertatea de conştiinţă”. Mă-ntreb de ce nu-l ac-
ţionează în judecată pe intelectualul Hârdău, ori actualul
Minister al Educaţiei, declanşând „procesul maimuţelor” edi-
ţia 2008. Ar fi de tot hazul. Dar haz de necaz, fiindcă încă
odată am arăta lumii cât de rudimentar, de anacronic şi de
nedemocratic gândesc (şi acţionează) unii dintre miniştrii
noştri...
oase, care atacă şi ripostează cu venin.
Toate aceste lucruri care pe moment umflă venele tâm-
plelor, ele sunt de fapt un bun material de haz de necaz. De exem-
plu, de ce cei care fac stânga înaintează puţin câte puţin până
astupă cel puţin o bandă celor ce vin din sens opus, de ce maşinile
care merg cel mai încet stau întotdeauna pe banda a doua sau de
ce femeile ţipă, înjură şi claxonează de două ori mai tare decât
bărbaţii. Iarăşi, un lucru care nu îl înţeleg şi este strigător la cer este
claxonatul. În mijlocul unei intersecţii blocate sunt 2-3 şoferi în spate
care tot timpul claxonează. Dar nu atenţionează cu câteva bip-uri
scurte, ei ţin butonul apăsat secunde bune pentru a se face
bineînţeleşi. Tot ceea ce vreau în acele momente e să merg până
la geamul lor, să le rup toate manetele din stânga şi dreapta volan-
ului şi să le pun calm pe bord, lăsându-i cu gura căscată. Totuşi, cel
mai scandalos lucru care se produce în trafic este atunci când
cineva care a depăşit pe contrasens sau trotuar toată coloana şi
forţează intrarea în faţa ta. Acesta este apogeul nesimţirii şi ade-
văratul test al şoselelor capitalei, când Bruce se transformă în Hulk,
departajând bărbaţii de băieţi.
Oricum, în final râdem şi dăm din cap pentru că ştim că
noi nu procedam niciodată aşa sau chiar dacă pare, noi de fapt
avem alte intenţii şi atunci când ne atrage cineva atenţia îi explicăm
energic cu mâinile agitate şi cu geamul închis.
 POEZIE
ŞTEFANIA
MAIRA MIR
OPROESCU

D
Întâmplare
Roşu
Mi-ai surprins
Simt cum mi se înfig aripile în spate sufletul tremurător
Una până în inimă, în zbaterea
pleoapei tale
Cealaltă până în coasta cu pricina albastrul de alabastru

Motto: „Lumina conţine culorile
Dar nu vopseşte vopseşte
ochii nimănui”.
Ioanid Romanescu
E
Zbaterea le apropie, se întorc în sânge mi-a tulburat
Nu mai sunt aripi, ziua
Zborul le transformă în fulgerul noaptea,
Unei săgeţi traversându-mi trupul secunda.
De Icar nevolnic
Alergând spre amintire
Zidit de bunăvoie în labirintul spaimei
Fantomele aripilor cad

B
Risipindu-se în iluzia sângelui. Alergam
Indigo şi timpul alerga
Eu, mai am de căzut puţin. odată cu noi;
Văd sângele întunericului alergam
cum izvorăşte din plafonul pereţilor Galben cu privirile arse
locuite de lilieci orbi în lumină, de soarele iernii;
cum se prelinge în vis Întomnare între afară şi mine alergam

U
de strugure negru aburind năluciri, Solzi galbeni de frunze şi timpul se scurgea
Unduiesc în fereastră în netimp;
se împreunează cu seva ierburilor alergam
fecundate de moarte, Sirene răscolind delirantul miraj
Al clipei zemoase şi-am rămas
traversează spuma de ger a înserărilor cu gândurile
timpurii şi porneşte Zvântată de arşiţa cărnii
în amintiri…
la ademenit trupuri Dansul lor ademenitor
Pornit din minciuna cântecului Claustră

prin care să urce până la gleznă,
până la genunchi, până la rărunchi,
până la inimă, până la gură
până la ochi,
până cade vălurind
aburul ultimei respiraţii.
Violet
Pe violet ar trebui scris
FRAGIL
Înăuntru sunt farduri
ale anotimpurilor încercănate.
Ele trebuie folosite cu grijă,
Uşor, pe îndelete, ca şi cum
umbli cu petale veştede.
Altfel, se sparg izbind liniştea
În violet pulsează singurătatea,
De la violet mai departe nu ştim
Mare Tăcere. Şi-atât.
Albastru
Visez petreceri acvatice
Veselia interzisă întoarcerii
sufocă imaginarul până la
respiraţia peştilor din acvarii
până la respiraţia cuvintelor
din grădini zoologice
Mă alătur copiilor
în petrecerea lor neatinsă
de izul otrăvitor al mlaştinilor.
Merg prin albastrul transparent
al apei
Tălpile se desprind de nisipul
Pe care-l simt din ce în ce mai fragil
Din ce în ce mai statornic
refluxul mă soarbe
în beţia înşelătoare a cerului
Simt albastrul în cerul gurii
Dizolvând piatra acră a trezirii.
T
În care se ascunde iernaticul „după”
Solzi galbeni de frunze Trec trenuri. Trec ani,
Prin a căror transparenţă Trec zile, secunde.
Ochii caută flămânzi Dincolo de gratii
Privirile mele mirânde
Nopţi prelingându-se
În ruguri aromate de lună. Aşteaptă să vină
Iar noapte şi zi
Se-ntreabă mereu
Verde Dac-a fi
Este egal
Merg printre plante verzi din plastic, Cu a trăi?
Arbuşti în ghivece de plastic
Pline cu pământ din plastic, Vinovată de iubire
Flori, fructe asemenea alcătuiesc
Grădini fără miros, fără gust Între viu şi murind,
Între noapte şi zi
În care natural e doar praful.
Închid ochii preţ de-o secundă, Între vară şi iarnă
Îndrăznesc a iubi…
Văd oameni de plastic surprinşi
În mişcare, ca de-un îngheţ, animale de Între ură – iubire,
plastic Voi mai prinde de ştire
Păsări de plastic. Că mai trece o clipă;
În aceeaşi secundă îmi imaginez Viaţa mea-i o risipă
Cum Dumnezeu privindu-şi creaţia
Se minunează găsind-o atât de cuminte. Şi mă-mprăştii în vânt
Şi-n cioburi de stele
Ca-ntr-o zi, un cuvânt
Oranj
Să m-apropii de ele
Totul ar fi simplu Însingurată
Dacă aş putea să tai vara în două
Ca pe un fruct, În iarna sufletului meu,
În paharul răsăritului Tu primăvară nu-mi mai vii
Să storc jumătatea lui roşie În viscole mă întroienesc
Jumătatea galbenă în paharul asfinţitului Şi trist mi-e sufletu-n pustii
Să le amestec în tăria transparentă
A miezului de zi M-acoperă zăpezi eterne
Şi-s singur cu-ale mele gânduri
Licoarea oranj s-o sorb Cuvântul lin în viers s-aşterne
Printr-un pai de grâu Timpul se scurge printre rânduri
Secerat proaspăt.
Atunci, sigur m-aş preface în vară Căci au plecat fraţi şi prieteni
Şi nu mi-ar mai fi teamă Şi tata a plecat demult;
Că durează atât de puţin Am rămas singur între secole,
Mirajul curcubeului. Ascultând vântul şuierând.

www.oglindaliterara.ro 3939
ATLAS
Capestang, mon amour!
(urmare din numărul anterior) paţiile, mai ales viticole, nu îl reţineau la Capestang, leagă-
nul familiei.
Pivniţele proprietăţii lui din Capestang, aparţinând des-
* * *
cendenţilor lui Fernand Pigot, pot fi vizitate şi astăzi; pentru
că Dna. Marie Cros, strănepoata consulului, a instalat aici un
Pe 26 februarie 1926,
agreabil restaurant, numit “La table du vigneron”.
C. Papp de Maros-Csüged,
proprietarul unei societăţi de
Din păcate, pe 22 iunie 1928, un accident stupid face
comerţ internaţional din Bé-
Adrian Irvin Rozei ziers, adresa scrisoarea ur-
ca Fernand Pigot să-şi piardă viaţa, tot la Capestang, la
numai 60 ani. Însă Legaţia României nu află de acest deces
mătoare Dlui. Ministru al
decât pe 28 septembrie 1929. Pe 2 octombrie, Ministrul Ple-
Afacerilor Externe dela Bucu-
nipotenţiar Însărcinat cu Afaceri la Paris, B. Cantacuzino îi
reşti:
adresează Dlui. Vaida Voievod, Ministru al Afacerilor Străine
“…Locuind la Béziers de douăzeci de ani şi făcând
ad interim, o scrisoare în care afirmă că “întrucât lucrările
războiul în Franţa unde m-am angajat ca voluntar, m-am sta-
consulare sunt foarte puţin numeroase la Béziers, cred că
bilit cu titlu permanent în acest oraş.
nu este necesar să fie înlocuit”.
Numeroşi români sunt stabiliţi sau rezidă de manieră
Totuşi, la 29 septembrie 1930, Legaţia din Paris răs-
temporară la Montpellier, Béziers, Narbonne ori ca studenţi,
punde la o notă primită din partea Ministerului Afacerilor
comercianţi sau lucrători manuali. Ei au nevoie câteodată de
Străine francez care îşi dădea acordul pentru numirea Dlui.
viza Consulatului României.
Guy Henry în postul de la Béziers. Însă o notă manuscrită
Din păcate nu există decât un consulat la Marsilia,
indică, pe acelaşi document, că “în urma încetării din viaţă a
ceea ce îi obligă să se deplaseze şi le ocazionează cheltuieli
fostului consul Fernand Pigot consulatul din Béziers este
de călătorie importante.
desfiinţat din 1929”.
Am onoarea de a semnala, Înaltei bunăvoinţe a Exce-
lenţei Voastre, pe Domnul Fernand Pigot publicist-felibru, 33
În mod straniu, o notă transmisă pe data de 20 aprilie
Av. de la République din Béziers, onorat cu Coroana Româ-
1940 (după zece ani!) de către “Ministrul Regal al Afacerilor
niei pe data de 9 februarie 1901. Acesta ar accepta să înde-
Străine din Bucureşti Dlui. Richard Franasovici, Ambasador
plinească funcţia consulară la Béziers.
extraordinar şi plenipotenţiar al Majestăţii Sale Regelui la
Cunoscut în întreaga regiune, el s-a ocupat de multă
Paris” spune: “Am onoarea a Vă transmite aci-alăturat un act
vreme de studenţii români care se află la Montpellier şi de
autentificat recent de o persoană a cărei iscălitură este ne-
toţi cetăţenii români, care i-au fost indicaţi.
cunoscută la acest Departament şi care se intitulează “ataşat
Iubind profund tot ce e român şi vine din România, el
consular” pe lângă Consulatul României din Béziers, rugând
a făcut în mediile literare şi comerciale, în care este foarte
pe Excelenţa Voastră să binevoiască a dispune să se cer-
stimat, o importantă propagandă în favoarea României.
ceteze cine este această persoană”. Urmează descrierea de-
Acţiunile lui au fost întotdeauna dezinteresate şi constante.
mersurilor întreprinse după decesul lui Fernand Pigot,
Sper că Excelenţa Voastră va analiza cererea noastră,
precizând că din 1929, “… în toate lucrările lor (Ministerul
cu respect al Dvs. devotat rămânem…”
sau Ambasada n.n.) au încetat de a mai menţiona Consula-
tul din Béziers, printre Consulatele României existente în
După formalităţile de rigoare, în urma propunerii Ex-
Franţa.
celenţei Sale Dl. Mitilineu, Ministrul Affacerilor Străine, Re-
Faţă de cele ce preced rog pe Excelenţa Voastră să
gele României, Ferdinand, semnează la Sinaia, pe 29
binevoiască a dispune să se ia măsurile de cuviinţă pentru ca
octombrie 1926, decretul care “decide înfiinţarea, pe ziua de
ştampilele şi emblemele Consulatului din Béziers să fie ridi-
1 octombrie 1926, a unui Consulat de a II-a categorie (ono-
cate dela persoanele în mâna cărora se află astăzi, fără vre-
rar) al României la Béziers (Franţa)”. Tot prin acelaşi decret,
o îndreptăţire legală, comunicându-se totodată în mod oficial
Regele decide că Dl. Fernand Pigot este numit, în aceeaşi zi,
la Quay d’Orsay, că acel consulat a încetat de a mai exista
Consul onorific al României ca titular al oficiului consular nou
din anul 1929”.
înfiinţat.
Dispunem de o copie a scrisorii adresate de Legaţia
Probabil că evenimentele dramatice care au urmat
română din Paris, datată 25 ianuarie 1927, însoţită de “for-
timp de cincizeci de ani, mai întâi în întreaga Europă şi mai
mularul de foaia personală şi cel de jurământ completat de
apoi în România, au lăsat în umbră soarta stranie a Consu-
Dl. Fernand Pigot împreună cu un fac-simil în dublu exemplar
latului din Béziers.
cu semnătura sa”.
Poate că astăzi, odată cu intrarea României în Uniu-
După tradiţia orală păstrată în familia lui Fernand
nea Europeană şi multiplicarea prezenţelor româneşti în Lan-
Pigot, această numire nu se datora numai meritelor precitate
guedoc, un consulat la Béziers şi-ar găsi justificarea. Şi de ce
ale noului consul, ci şi faptului că acesta cumpărase 3000
nu, chiar la Capestang?
cai în România!
Cu condiţia să se găsească o personalitate dispusă,
În orice caz, timp de patru ani, drapelul României a flu-
caii ne mai fiind la modă, să cumpere 3000 maşini “LOGAN”
turat pe faţada casei din 33, rue de la République (astăzi “22
în România!
Août 1944”- data eliberării oraşului) sediul oficial al Consu-
latului, unde Fernand Pigot locuia în perioadele când ocu-
Capestang, iunie 2008

3940 www.oglindaliterara.ro
 Tăierea melcului de cochilie
“ Cochilia şi melcul sau Fericirea interzisă” ( Edi-
tura ALLFA, 2002, 298 p.) de Bujor Nedelcovici
C (n.1936, Bârlad, absolvent al Facultăţii de Drept
din Bucureşti) este în parte o reluare şi o re-
scriere a primului volum dintr-un vast ciclu me-
morialistic şi eseistic Jurnal infidel-Pagini din exil 1987-1993
(Editura Eminescu, 1998) dar şi o aducere la zi a propriei bio-
bibliografii.
Strict bibliografic vorbind, semnalăm încă de la început
noile cărţi ale prozatorului şi scenaristului:”Imblânzitorul de
lupi” (o carte despre exil, acţiunea se petrece în
Elveţia),”Iarba zeilor”- nuvele, 1998, “2 plus 1-Două scenarii
plus o piesă de teatru”, 1999, “Le Provocateur”, traducerea
în franceză la EURO CULTURE (2000) a romanului omonim
apărut şi în limba română în 1997. Mesajul în jurul căruia pi-
votează această carte este formulat chiar de autor, explicând
şi titlul-metaforă : “ Scriitorul (artistul) îşi poartă cochilia
(opera) în spate fără să se poată despărţi de ea. Dacă ci-
neva ar mai încerca să facă o analiză unilaterală şi dife-
renţiată, ar însemna să taie melcul de cochilie. Rezultatul ar
fi o monstruozitate: o cochilie vidă şi animal (moluscă) muti-
lat”. Cartea de faţă cuprinde o prefaţă, o fişă biobibliografică,
precum şi extrase din presa franceză despre cărţile traduse,
începând cu “Le second messager”, “Crime de sable” şi ter-
minând cu “Le matin d’un miracle”. În mai 1993
despre acest din urmă roman s-a spus: „Dincolo
de parabolă, Bujor Nedelcovici descrie cu fineţe
drumul iniţiatic al unei femei, urmărind toate eta-
pele către vindecare şi căutând să înţeleagă cu-
vintele lui Kierkegaard: „paroxismul unei mari
pasiuni este acela de a dori propria sa pierdere”.
Cartea, eterogenă prin însăşi această însumare
de articole politice, interviuri, confesiuni, polemici
cordiale sau mai puţin cordiale, pagini de jurnal,
scrisori deschise, recenzii de carte etc., se arti-
culează în cinci capitole corespunzătoare tot atâ-
tor etape descrise descendent, coborând pe firul
anilor, din 2000 până în 1996. Suntem încre-
dinţaţi că cei ce au citit „Cochilia şi melcul” au
parcurs romanele lui Bujor Nedelcovici cu alţi
ochi şi cu altă înţelegere.
Fapt e că la vârsta de 50 de ani prozatorul, deşi se
afla pe creasta valului (publicase cinci romane în ţară (Fără
vâsle, Noaptea şi Grădina Icoanei fiind reluate în trilogia
„Somnul vameşului”) şi unul la Paris („Le second messager”,
Editura Albin Michel , 1985, la recomandarea lui Paul Goma),
obţinuse premiul USR în 1979, dar şi Prix de la Liberté-PEN
Club Français (1985).
Complet dezinteresat de realismul socialist, fascinat
în schimb de realismul magic şi parabolic („totul începe în
real şi se termină în metafizic…”), sparge calota glacială a
totalitarismului ceauşist, a cărui cenzură îi interzisese să pu-
blice romanul „Al doilea mesager” (inclusiv ecranizarea rea-
lizată de Mircea Veroiu, Somnul insulei), şi reuşeşte să
rămână scriitor la Paris: radiat din baroul de avocaţi odată
cu arestarea tatălui său la Ploieşti din motive politice, şi con-
strâns să muncească vreme de 12 ani pe tot felul de şanti-
ere, în fine va face parte din colegiul redacţional al revistei
Esprit.
La Paris cunoaşte ierarhia exilului, orgoliile scriitorilor
şi toate viciile şi virtuţile din ţară transplantate în străinătate
(discordie, ranchiună, arivism, haos social, relaţional, moral).
Bujor Nedelcovici a încercat să depăşească nu doar
graniţele geografice, ci şi graniţele artistice, dobândind o di-
www.oglindaliterara.ro
OPINII
mensiune universală prin
însăşi adresa universală a
cititorului. Bujor Nedelcovici
trăieşte la cea mare intensi-
tate realitatea românească
din ţară, în primul rând reali-
tatea etico-civică, remarcând
că intelighenţia noastră exce-
lează prin afişarea unei sus-
pecte inocenţe, cultivând Geo Vasile
omisiunea cu sau fără in-
tenţie, jumătăţile de
adevăr:”De ce în România orice ai gândi, spune sau face nu
mai compromite pe nimeni ?” sau „România nu este ţara lui
Oedip care după ce şi-a cunoscut adevărul şi-a scos ochii”.
Departe de a filma în procuror sau justiţiar căzut în pa-
tima fanatismului, asemenea celor care îi pun la stâlpul infa-
miei pe Paul Ricoeur sau pe Georges Dumézil că au fost
prieteni cu Mircea Eliade („a cărui găndire a condus la moar-
tea a 300000 de evrei români”!!??), Bujor Nedelcovici, cla-
sând oportunismul românesc în: „explicabil: 1950-1964”,
„naiv:1964-1971” şi „al ruşini: 1971-1989”, se întreabă: „De
ce este mai vinovat un scriitor cu simpatii naziste şi mai puţin
vinovat un scriitor cu simpatii comuniste?”. Lucid partizan al
valorilor viitorului tip europenizare, mondializare,
Bujor Nedelcovici se consideră un scriitor de ori-
gine română trăitor la Paris şi totodată un
cetăţean al lumii, fără însă a renunţa la valorile
estetice ale literaturii scrise de care este ataşat
indeniabil, dovadă arta sa narativă în compoziţia
căreia intră profeţia, uitarea de sine, asceza,
ieşirea din timpul terestru, depăşirea propriului
eu prin recurs la o voce din off ce-i dictează, in-
clusiv arhitectura şi scriitura prozelor. („Dumne-
zeu se manifestă în mine printr-o obsedantă şi
inconturnabilă nevoie de formare şi instruire: a
cunoaşte, a şti şi a înţelege”).
Prevenindu-şi cititorii că deocamdată a
pus punct operei sale de ficţiune, preferă să „se
salveze” prin scrisul zilnic la vastul edificiu al
„Jurnalului infidel”, să-şi ia în posesie sinele ne-
cunoscut şi să facă prognoze pentru destinul literaturii ro-
mâne în mileniul III: redescoperirea gândirii mitice/sacre, un
nou mod de experienţă religioasă, o nouă idee a alterităţii, şi
chiar o nouă utopie filosofică. Nu lipsesc reglările de conturi
cu scriitori români, tip Petru Popescu, N. Tertulian, Paul
Goma, Ion Vianu, Tudor Vianu („complice pozitiv” al regimu-
lui), Eugen Simion, Ion Ianoşi etc. Concluzia lui Bujor Ne-
delccovici este că tentativa de reformă morală în România a
fost avortată, că necesitatea unei lustraţii este imperioasă,
că o carte neagră a comunismului românesc se impune a fi
scrisă, iar nu amânată sine die, defetist, pentru abstracte ge-
neraţii viitoare.
Să-l lăsăm totuşi pe Bujor Nedecovici să încheie
această lectură a noastră în cheia sol a întregii cărţi, cu sti-
lul său inconfundabil, marcă a altitudinii civice şi intelectuale
la care îşi invită cititorul: „Aş vrea să ştiu un singur caz – scrii-
tor, filosof, pictor sau compozitor – care a recunoscut des-
chis (…) că a fost comunist şi regretă pentru tot „răul” produs,
dorit sau nedorit ! De ce sunt două măsuri, două judecăţi de
valoare etică şi morală pentru fenomene politice petrecute în
aceeaşi perioadă istorică şi cu consecinţe la fel de grave?!
De ce extrema dreaptă este condamnată (pe bună dreptate)
iar extrema stângă este…trecută cu vederea ?”.
3941
NOTE DE LECTURĂ
Textul literar între conştiinţă şi memorie
n general, textul literar este socotit a fi produsul
unei naraţiuni, a unei povestiri desfăşurată după
I înşiruirea logică a unor acţiuni, fapte şi trăiri ome-
neşti. Presupune un cititor care, în funcţie de ni-
velul său socio-cultural, devine coautor, reluând
sugestiile, senzaţiile, faptele din propria-i perspectivă şi, în-
deobşte, adăugând textului personalitatea sa. Textul literar
este expresia acestei colaborări intime, indestructibile, după
care primeşte o nouă viaţă, unică şi independentă de cea
iniţială, complet diferită de intenţia autorului. Acest ciclu se
reia cu fiecare autor care produce un text şi cu fiecare lec-
tor care-l citeşte, într-o infinitate de sugestii, trăiri, simbo-
luri, senzaţii, idei, concepte etc traductibile prin cuvântul
scris.
Mi se pare o imagine acceptabilă a textului până
când mi-am potrivit lectura cu prozele scriitorului Constan-
tin Blănaru. Acum perspectiva se schimbă complet, autorul
practicând o formulă care transformă naraţiunea în simplă
materie primă a textului pe care-l aşază când pe două etaje
de desfăşurare, când pe trei, într-o savantă elaborare teh-
nică. Nu mai departe de volumul de „nuvele” „Liantul”(Ed.
Universitas XXI, Iaşi, 2007), care execută această tehnică
pe game diferite de la o poveste la alta…
Să încercăm, pe cât ne ţin puterile, să citim îm-
preună aceste proze, oprindu-ne pe îndelete la primele trei
mai cu seamă („In faţa neantului”, „Lecţia de yoga” şi
„Liant”), ultimele două fiind oarecum aşezate în canonul
consacrat şi agreat de cititorul obişnuit.
Ce este atât de neobişnuit în aceste texte? În primul
rând, aş zice că tehnica scriitoricească este desăvârşită şi,
prin urmare, dificil de înţeles în toată complexitatea ei. Tex-
tul este scris pe trei nivele: pe primul palier se întâlneşte
autorul (scriitorul, povestitorul), pe al doilea, personajul
(Eu), pe al treilea, comentatorul (El). Fiecare îşi duce rolul
în elaborarea textului: Autorul este con-
ştientul, Eu – subconştientul, El – in-
conştientul; iar în text: Naratorul
(scriitorul) care infiltrează din când în
când naraţiunea, ca materie primă; Eu
care trasează drumul în conştiinţă şi El
care vitalizează memoria. Ba mai mult,
sunt introduse în ficţiune elemente reale
cunoscute cititorului care reconfirmă
contactul cu viaţa (sunt spectaculoase
fragmentele cu participarea scriitorilor
Vasile Andru şi Ion Filipciuc). Astfel, na-
raţiunea nu mai este centrul vital al tex-
tului, ci doar plasa de susţinere
deasupra căreia se construieşte drumul
prin conştiinţă şi memorie, cu multele şi
ineditele ramificaţii care întocmesc o
hartă a vieţii interioare asupra căreia
presează faptele narate de autor în
scurte sinteze.
3942 www.oglindaliterara.ro
Mediul extern îl consti-
tuie societatea românească
de dinaintea lui 1989 şi pre-
lungirea acesteia după acest
an de răscruce istorică. Iată Liviu Comşia
cum arăta lume atunci: „Dar
nu şi fără alt fel de decepţii şi
revolte: în mare, că viaţa tuturora este tot mai înrobită par-
tidului, idealurilor lui, că sărăcia şi promiscuitatea sunt do-
vezile înfundării „tunelului speranţei” tot mai multora, că
şansele de redresare sunt tot mai puţine”. În particular,
este vorba despre mediul şcolar, despre modele, în esenţă,
care reverberează sub presiunea realităţii crude, refugi-
indu-se în memoria care determină, explică şi încarcă sem-
nificativ fapta omului. Ea, fapta, nu iese în exteriorul social
ca să provoace o reacţie determinantă, ci conduce fluxul
conştiinţei frământate de două lumi paralele: cea terestră şi
cea interioară omului unde se formează şi, prin acumulare,
explodează dramele. Omul, ca centru al textului, în proza
lui Constantin Blănaru nu este o făptură firavă, o fiinţă în-
genunchiată de vremuri, ci este una puternică, bine înfiptă
pe picioare, care îşi trăieşte existenţa tragică în dualitatea
conştiinţă-memorie. Singura lui cale de vindecare este
mărturisirea. „Să nu ai nimic de spus despre tine nici vesel,
nici trist, încât să te vindeci prin mărturisire?!” se miră au-
torul (conştientul existenţial). Aici, însă, găsim dezlegarea
individului care percepe colectivitatea ca fiind locul în care
se poate împlini sau, după caz, prăbuşi. Fiindcă: „Eu aşa
sunt obişnuit, aşa-i obişnuită umanitatea românească: să
fie mereu în dialog, să-şi condiţioneze existenţa prin alţii,
să se împlinească mereu prin alţii, luaţi sufleteşte ca ai lui”.
În acest fel, Modelul (social şi uman numit Profesor) se
schimbă, suferă modificări importante, deformări esenţiale
şi capătă noi dimensiuni morale. Relaţia cu cel Modelat se
produce în profunzime, prin acţionarea conştiinţei supuse
agresiunii memoriei.
Aşa fiind, prozele lui Constantin
Blănaru nu se pot povesti . Mai mult, se
citesc cu o anumită dificultate dacă le
comparăm cu acel cunoscut concept de
naraţiune. Este limpede că textul con-
ceput de Constantin Blănaru are toate
ingredientele necesare., dar aşezate
într-o altă logică prin care autorul pro-
voacă, prin recursul la realul narat, me-
moria care asaltează conştiinţa. Este un
experiment insolit în tehnologia scrisului
de azi. Dacă se supraveghează cu stric-
teţe această relaţie dintre Autor-Eu-El,
textul literar poate fi productiv şi spec-
taculos, dar orice disfuncţionalitate îl
poate distruge. Sensibilitatea seismică
a acestei formule este un risc important,
pe care observ că scriitorul Constantin
Blănaru şi l-a asumat.
 Competenţele Limbajului & Politica
Aflându-mă în Anglia, m-am întrebat, desigur, ce citesc en-
glezii, de ce sunt preocupaţi în general. Am intrat, aşadar, prin li-
brării şi anticariate. Prima carte, cumpărată din anticariat, bugetul
nepermiţându-mi să-mi achiziţionez una nouă, a fost Chronicles of
Dissent. Mai întâi m-a atras numele de pe copertă – Noam Chom-
sky, autor pe care-l studiază, desigur, orice stundent la filologie, mai
cu aplecare încă cei care-şi fac studiile aprofundate în lingvistică.
Insă, cartea mai sus menţionată nici n-o aveam, nici n-o citisem,
nici nu auzisem de ea. Aşadar, am răsfoit-o, am citit câteva frag-
mente pe loc, în anticariat, decizându-mă s-o cumpăr.
Volumul de interviuri - Noam Chomsky şi David Barsamian
- Chronicles of Dissent – ne invită, pentru prima dată, la a ne gândi
la toate posibilităţile limbajului, la nivelurile realităţii şi implicării lim-
bajului, folosit într-un sens sau altul. Deşi nu e un tratat lingvistic,
autorii nepropunându-şi aşa ceva, dialogurile subliniază extrem de
bine caracterul distructiv al limbii ca instrument întrebuinţat în acest
sens, de către oamenii politici ai timpului.
Capitole ca Language in the Service of Propaganda; Terro-
rism: The Politics of Linguage; Israel, the Holocaust and Anti-Se-
mitism; Prelude to the Gulf War; World Orders: Old and New etc.
surmontează, pe date concrete, puterea limbajului, ca posibilitate de
a distorsiona realitatea, ca instrument de manipulare a maselor. În-
trebat despre relaţia dintre politică şi limbă, Noam Chomsky consi-
deră că este una tensionată, în fapt, existând mai multe înţelesuri,
niciodată un singur înţeles, în întâlnirea dintre limbă şi politică, deşi
n-ar trebui să i se acorde o importanţă prea mare acestui tip de re-
laţie. Terminologia, consideră lingvistul, dar şi discuţia clasică, re-
feritor la problema amintită, s-ar regăsi la Orwell, în Politics and the
English Language. Mult mai interesante i se par, însă, conexiunile
dintre limbă şi mediile sociale ce ţin de natura umană, care pot re-
voluţiona structura unei societăţi, pot pune ordine în schimbarea in-
stituţională, susţinând stabilitatea dintr-o anumită structură,
indiferent care ar fi aceasta, cu condiţia să existe o bază morală. La
temelia unei astfel de relaţii ar sta natura umană, conceptul funda-
mental de natură umană fiind teribil de articulat. Totuşi, conform lui
Chomsky, noţiunea de natură umană trebuie să devină o disciplină
de studiu în sine, conceptul înţeles în profunzimea lui şi teoretizat,
doar în acest context intelectul uman putând să semnifice, având
semnificaţie. Înţelegând în esenţă că limbajul uman are un aspect
creativ, s-ar putea vorbi despre libertatea internă a acestuia, care,
corelat cu celelalte aspecte mai sus amintite, ar putea cumpăni gra-
dul de manipulare exercitat asupra omului de către om. Acest tip
de relaţie lingvistică, de care aminteşte Chomsky, nu se poate de-
fini în afara conceptului de natură umană.
„If we search our souls we find that we do have a concept
and it’s probably based on some ideas about the underlying and
essential human need for freedom from external arbitrary con-
straints and controls, a concept of human dignity which would re-
gard it as an infringement on fundamental human rights to be
enslaved, owned by others, in my view even to be rented by others,
as in capitalist societies, and so on....The study of language may
have some indirect relation, since it ultimately it does investigate
some fundamental components of human intelligence and their na-
ture and is at least suggestive of what human cognitive faculties are
ultimately like.”
Relaţia dintre limbaj şi planul socio-politic sub aspectul ei
manipulativ este explicată recurgându-se la exemple concrete din
lumea politică. Repetarea la nesfârşit a tipologiilor terorismului, ape-
lându-se de fiecare dată la limbajul emoţional, dar şi la apelativele
dure, nu fac decât să amplifice, să provoace acest tip de gândire pe
de o parte, iar pe de altă parte să manipuleze chiar şi statele de-
mocratice, creându-se un limbaj al terorii. S-ar putea crede că rea-
litatea majoră a lumii este aceasta, însă, după cum arată Chomsky,
www.oglindaliterara.ro
ESEU
este o falsă realitate, indusă de
noul tip de limbaj.
„For example, for the last
several years, something called
international terrorism has been
right at the front of agenda.
There are conferences about it,
books, articles, etc. We were told
when the Reagan administration
came in that the struggle against Lucia Dărămuş
international terrorism was going
to be the centerpiece of their fo-
reign policy, and it’s continued that way. People debate as if they
were in the real world. They’re not in the real world. There is such
a thing as international terrorism, and the United States is one of the
main sponsors of it.”
Volumul de interviuri - Noam Chomsky şi David Barsamian
- Chronicles of Dissent – are un aspect particular, prin faptul că pro-
pune studii politice, comentând cam toate aspectele lumii politice
din ultimii ani, din perspectiva relaţiei natură umană & limbaj, astfel
parcurgându-se cele mai interesante şi mai adânci paliere ale pro-
blemei politicii internaţionale, aspecte greu de sesizat la o primă pri-
vire. Cartea este de un interes major atât pentru lingvişti, pentru cei
care-şi propun să aprofundeze toate tipurile de limbaj, cât şi pentru
jurnalişti, pentru a excava şi alte dimensiuni ale problemelor lumii,
prin intermediul intern al limbajului ajungându-se la adevăratele
sensuri ale diferitelor conjuncturi create artificial sau nu de oamenii
politici, şi, tot în aceeaşi măsură, cartea se adresează politicienilor,
politologilor, sociologilor, filosofilor, în măsura în care, astăzi, pen-
tru a înţelege lumea în care trăim, e necesar să reflectăm asupra fi-
losofiei culturii, dar de pe noi fundamente. David Barsamian,
urmărind în fiecare întrebare în special aspectul politic, face apel la
relaţiile dintre statele lumii, din ultiimii ani, oferind astfel suportul
teoretico-politic pentru comentariile lui Chomsky. Astfel, pentru tra-
tarea problemei rasiale din America, rasismul îndreptat spre arabi,
lingvistul apelează la studiile prin care a fost tratat rasismul în Eu-
ropa, îndreptat în special împotriva evreilor, problema de fond, aşa
cum suntem lăsaţi s-o întrezărim, fiind una culturală.
„It’s part of European culture to have racist attitudes toward
the Third World. We’re part of Europe in that respect. Naturally the
Jewish community shared the attitudes of the rest of Europe, not
surprising.”
Relaţiile dintre toate mediile sociale şi politice s-ar reduce,
conform volumului de interviuri - Noam Chomsky şi David Barsa-
mian - Chronicles of Dissent -, la relaţia dintre limbaj şi natura
umană, care, astăzi, se reflectă cel mai bine, indiferent depre ce
administraţie s-ar vorbi, în domeniul numit Public Relations, acesta
cunoscând, având acces la pârghiile manipulării prin limbaj.
Desigur, fundamentele cărţii menţionate sunt mult mai com-
plexe şi adânci, cu extrem de multe trimiteri la date istorice şi cul-
turale, toate, fără nici o excepţie, arătând sensurile deturnate ale
limbajului, aceste posibilităţi ale unei noi dimensiuni ale limbii, folo-
site în acest scop de oamenii politici, distorsionând realitatea. Din
perspectiva ştiinţei lingvisticii, Noam Chomsky ne demonstrează
savant cum putem avea acces la semnificaţiile cele mai adânci ale
lumii în care trăim, discutând logic, argumentat şi ştiinţific proble-
mele politice. Astfel se întâmplă în studiile Reflections on the Gulf
War; Pearl Harbor – unde vorbeşte despre relaţia dintre USA &
China & Japonia & Marea Britanie etc.
Aşadar, Volumul de interviuri - Noam Chomsky şi David Bar-
samian - Chronicles of Dissent – reprezintă în cel mai înalt grad o
carte de studii aplicate din perspectiva competenţelor limbajului.
3943
DIALOGURI PARIZIENE

ATITUDINE, CIVILIZAŢIE, SOLIDARITATE:

Corespondenţă din Paris:

REFUGIATUL POLITIC ÎN FRANŢA

Inedit este spiritul de solidaritate al unor francezi cu „străinul”, cu „necunoscutul” venit
din alte spaţii şi dimensiuni culturale, ideologice, religioase. Franţa are nevoie de acest
„străin”. Pentru a-şi păstra supleţea, pentru a-şi regenera structura mentală, pentru a-şi
îmbogăţi tradiţiile. În lumea ideilor, solidaritatea cu un intelectual refugiat politic devine
fascinantă. Pentru că, în opinia mea, refugiatul politic poate fi adesea în conflict de idei cu
gândirea politică franceză dominantă. Când aud că această minune se petrece în lumea
ziariştilor, fascinaţia este mai amplă şi mai complexă. Ziarişti incomozi în ţările lor, hăituiţi
de putere, sărăciţi, lăsaţi fără locuri de muncă, lăsaţi fără drepturi civile, condamnaţi, tor-
turaţi pentru ideile lor, în Paris pot respira un timp aerul plăcut al liniştii. Şi dacă azi există
o „Maison des Journalistes” (1) pentru aceşti ziarişti refugiaţi politic, ei bine, această reali-
tate unică în lume a fost posibilă datorită coordonării consistente a voinţei a doi oameni de
presă, a doi prieteni: o femeie şi un bărbat.
Marilena Lică-Maşala Marlena Lică Maşala

De la indiferenţă spre umanism prin „La Mai-
son des Journalistes”
Ideea înfiinţării unui centru de primire şi găzduire tem-
porară a ziariştilor refugiaţi politic în Franţa şi aflaţi în dificul-
tate, aparţine Danièlei Ohayon şi lui Philippe Spinau, doi
ziarişti de la „Radio France”. Proiectul „casei” l-au început la
Bobigny, în 2000, împreună cu asociaţia „Reporteri fără fron-
tiere”.
După doi ani, Primăria Parisului le-a împrumutat, pen-
tru 18 ani, clădirea unui fost atelier industrial din arondis-
mentul 15 ce a putut fi transformat în locuinţă. Aici au fost
amenajate 15 garsoniere, o bucătărie, o sală de studiu, o
sală de lucru pe calculatoare. Ziua oficială a inaugurării cen-
trului a fost, nu întâmplător, 3 mai 2002, omagiu simbolic Zilei
Internaţionale a Libertăţii Presei.
De atunci, aici au fost găzduiţi mai mult de 140 de zia-
rişti din peste 40 ţări. Banii, oferiţi de Fondul European pen-
tru Refugiaţi, Primăria Parisului, Consiliul regional Ile de
France şi 15 mari grupuri de presă franceze, permit găzdui-
rea a câte 15 ziarişti refugiaţi politic, timp de câte 6 luni. Fie-
care garsonieră poartă numele unui grup de presă francez
care donează anual câte 11.000 de euro/an pentru acoperi-
rea costurilor pentru doi confraţi străini. Printre cele 15 gru-
puri de presă, mai cunoscute la noi în ţară sunt „Le Monde”,
„Paris-Match”, „Telerama”, Radio France, France Télévision,
M6 şi TFI. Selecţia ziariştilor ce corespund criteriilor de găz-
duire este efectuată de asociaţia „Reporteri fără Frontiere”.
Danièle Ohayon, preşedinta asociaţiei „La Maison des
Journalistes” şi Philippe Spinau, directorul centrului, ştiind că
pentru un ziarist este vital să-şi poată continua munca, să-şi
poată publica reportajele, s-au străduit să creeze acestor in-
telectuali şi o atmosferă de lucru. Astfel, aici se editează on
line publicaţia „L’oeil de l’exilé’”, au loc periodic şedinţe de
redacţie, se oferă lecţii de limbă şi civilizaţie franceză, se or-
ganizează vizite în Paris cu caracter documentar. Casa este
deschisă adiacent şi altor intelectuali sau artişti refugiaţi. Este
un spaţiu unde pot avea loc evenimente culturale sau verni-
saje.
Personal „am descoperit” această „casă” datorită unui
coleg tunisian. Aici, la cursurile de franceză, am întâlnit zia-
rişti, scriitori, sociologi, istorici, poeţi, artişti plastici, bărbaţi şi
femei, veniţi din Irak, Iran, Algeria, Birmania, Coasta de Fil-
3944 www.oglindaliterara.ro
deş, Kosova, Armenia, Haiti, Ciad, Mauritania, Siera Leone
sau apatrizi (cazul unui coleg sociolog kurd). Din cauza ba-
rierelor lingvistice, unii fiind vorbitori de engleză, nu am putut
sta de vorbă pe îndelete. Dar, din dialogurile purtate cu di-
rectorul centrului, Philippe Spinau, ori cu vorbitorii francop-
honi am putut afla că au fost obligaţi, fie datorită opiniilor
exprimate în presa scrisă sau la posturi de radio/TV, fie da-
torită stilului lor artistic (desene, caricaturi), să fugă pentru a-
şi salva viaţa. Unii au fost ameninţaţi, închişi, bătuţi, torturaţi,
mutilaţi. Altora le sunt încă persecutate ori torturate rudele
rămase în ţările de origine, chiar dacă regimul politic care i-
a condamnat, în anii ‘70 de exemplu, a fost, între timp, schim-
bat (Iran).
Toţi aceşti oameni, locuitori temporari ai „casei”, au în
comun suferinţa şi prigoana în ţările de origine pentru ideile
şi convingerile lor. Refugiaţi, exilaţi, la Paris au o şansă de a
se regăsi printre colegi, de a cunoaşte povestea de viaţă a
celuilalt, de a se respecta, de a se adapta mai uşor mentali-
tăţilor şi exigenţelor unei ţări de adopţie, chiar de a-şi veri-
fica propriile limite de toleranţă. Traiul laolaltă al atâtor spirite
modelate diferit ideologic, etnic, rasial, lingvistic, cultural, po-
litic, religios, erotic-sexual, nu poate fi întotdeauna ferit de
tensiuni.
Dincolo de vicisitudini, gestul de solidarizare a celor
doi ziarişti francezi cu intelectualii străini exilaţi politic este
gestul unor oameni maturi, responsabili, care au ştiut şi au
vrut să îmbine în personalitatea lor sensibilitatea cu inteli-
genţa, expresie, fără îndoială, a structurării pe valori axiolo-
gice umanitare.
Proiect unic în lume, „La Maison des Journalistes” a
fost recompensat în aprilie recent, în Italia, cu premiul „No-
nino” (2). Acest premiu este oferit de 33 de ani unor perso-
nalităţi şi organizaţii care prin operele ori acţiunile lor
militează pentru evoluţia societăţii.
Paris, 1 octombrie 2008
Note:
(1). Documentare începută în aprilie 2008.
(2). Preşedintele juriului a fost V.S. Naipaul, laureat al
premiului pentru Literatură. Juriul este alcătuit din poeţi, filo-
zofi, sociologi. Printre premiaţii „Nonino”: Jorge Amado şi
Peter Brook.
 EI, DA…
Sau ungere înţeleaptă cu tinctură filozofică
Octombrie 2008
“în lotul acestei poezii este loc şi pentru Loth”
E bine să consemnez că, în afara obişnuiţilor de la Tecuci,
Mihai Ganea şi Nira Costaleco, tot de la Tecuci, au fost prezenţi, la
întâlnirile noastre de cenaclu, redactorul-şef al “Observatoru-
lui”dl.Dan Vâţă şi poeta Roxana Branişte. Aşteptarea lecturilor de
la Râmnicu-Sărat a luat sfârşit. A meritat aşteptarea. Nicolai
Tăicuţu, după ce ne-a oferit “Pasămite”, volumul său de versuri,
dorind, probabil, să ne acomodeze cu stilul, să ne formeze gustul
pentru poezia domniei sale, iată, în prima lectură a lui octombrie,
citit: reverberaţii, cotidiană, dereticare, către, preludiu, iz, peisaj
matinal, ei, da!, atitudine, antologie, dubii întâmpinare, lot, ar-
deri, mucegăire, provincial, mă bucur, muntele-cruce. Suficient
material pentru o exprimare de opinii. Plăcut impresionat, lord Den-
ciu a fost primul vorbitor. Îmi plac, a spus lord Denciu - sunt poezii
de profesionist. Nu agreez tematica, dar sunt postmoderniste într-
un ritm plăcut. Poate s-ar impune o ierarhizare.”Muntele-cruce” este
cea mai bună, a fost părerea boss-ului nostru, scriitorul Gheorghe
Andrei Neagu.Metafora”abur de fân proaspăt cosit” este o ciudăte-
nie cu un ludic continuu.Eu cred, continuă Gheorghe Neagu, poe-
tul Nicolai Tăicuţu este o voce distictă în cenaclul nostru.Atacă teme
sensibile şi, o face foarte bine.Ştefaniei Oproescu i-a plăcut în mod
expres “arderi”.Pare mai puţin impresionată de poezia ascultatâ
azi.La fel de puţin mulţumit a părut să fie şi Lili Goia. Impută poetu-
lui neputinţa de a atinge nivelul poeziilor din volumul “Pasămite”.Cu
siguranţă veţi citi poeziile în Oglinda...îmi permit să citez o singură
strofă, argument pro- poezia Nicolai Tăicuţu:”hai vino prietene
măcar să prinzi momentul rit-liric când statuia se-ntoarce cu spa-
tele/se reazimă de el îşi dă picior peste piior/ şi-ntinde braţele în
cruce se oglindeşte-o singurz dată-n câmpie numai o dată apoi se
rezoarbe în munte ca si când n-ar fi fost”. Petre Abeaboeru a citit
o cronică de prezentare la volumul “Mareşalul Rommel la Odo-
besti”- Nu necesită comentarii înttrucât este convingător, iar car-
tea, cu recomandarea aceasta, sigur va fi citită. Prof.Florin
Paraschiv citeşte un eseu despre svastică. Pasiunea despre acest
subiect este bine cunoscută (printre alte proiecte în fişierele dom-
niei sale există unele în care vorbeşte despre svastică şi Graal).
Cât priveste vechimea acestui simbol al umanităţii, svastica, simbol
preluat de nazişti, istoricul simbolului, traseul lui sacru este bine cre-
ionat în eseul lui Florin Paraschiv “De la Zamolxis la svastică”.
Un text care, n-ar necesita comentarii strictamente literare; poate,
unele sugestii ale înţelesului găsit în alte lucrări ale altor autori, re-
feriri ce ar trebui , să zicem, amintite. Poate... Aşa cum a observat
Lili Goia, semnul acesta sacru, a fost regăsit în opera lui Mircea
Cărtărescu, Alexia Goethe... iar incursiunea sugerată de prof.Florin
Paraschiv, este, să zicem, traseul şi înţelesul simbolului de-a lungul
Comunicat al pupitrului de presä al AGORA ROMAGNA
LATINA -Canada. Liber pentru preluäri de presä world-wide.
În spiritul curtoisiei si deontologiei jurnalistice, vä multumim pentru
amabilitatea de a mentiona ca sursä a informatiei, Pupitrul de
Presä al AGORA ROMAGNA LATINA- Canada. Multumim!
Asociatia Canadiana a Scriitorilor Romani,
- anuntä Concursul anual pentru debuturi în volum -
Se va oferi in fiecare an un premiu pentru o carte de
debut, in cadrul Tragului International de Carte de la Mon-
treal. Pt Editia 2008 , pot participa la acest Concurs oricare
autori romani cu domiciliul in Canada care au publicat o carte
de debut (proza sau poezie in limbile romana, franceza sau
engleza) in cursul anilor 2007-2008. Cartile primite, vor fi ex-
puse la Standul 451 A si nu vor fi returnate expeditorilor. Anul
www.oglindaliterara.ro
CENACLU
vremii, la diverse naţiuni. Două
lecturi de excepţie: Roxana Bra-
nişte, poezie si, Anda Bejan
text de proză “Confesiunile unui
vibrator”. La cea de-a doua întâl-
nire, Ion Micheci citeşte poezie
şi, cochetează cu aforismul,
ceva cam desuet...”În poezie –
Mariana Vârtosu
zice Florin Paraschiv – face filo-
zofie uzuală.Tentativa de a
depăşi nivelul mediu este lăudabilă.Aforismul se confundă cu poe-
zia, în care spiritul popular este combinat cu duhul gnomic.Un tra-
tament cu ungvente.Poetul ne unge cu o înţelepciune cu tinctură
filozofică”. Poetul Laurenţiu Selegean uimeşte prin noutate. Fa-
scicolul poeziilor fără titlu conving, emoţionează. Aprobate, mai mult
aplaudate în majoritate (există excepţii, unanimitatea aparţine unei
alte epoci). Fulguraţiile au greutate, sunt grave, dramatice, ca în
orice act artis-tic. George Dumitru, cu proza “De-a iama-n to-
amnă”, la fel, cucereşte. Întâlnirea cu grupul de liceeni, al dnei prof.
Bogdan, gata-gata să eşueze. Tema propusă de scriitorul Gheor-
ghe Andrei Neagu “Cum ar arăta Focşaniul dacă ar deveni capi-
tala ţării”- ori nu a fost bine percepută, ori jocul, a fost numai...
joacă. Iar joaca s-a prelungit cu cele câteva poezii citite de Nira Co-
staleco. Muzicale şi, destul de bunicele, comparativ cu proza(sic).
Dl.prof.Virgil Lovin, semnatarul a cel puţin opt (nouă?) romane ero-
tice a citit poezie.În manieră argheziană, de ce nu, a la Topârceanu
ori Minulescu, poezia dlui Lovin a stârnit mari dispute.Seara, destul
de furtunoasă,a luat sfârşit tainic. Prin “Taina diamantului negru”;
taină nedescifrată nici măcar de autorul ei, Vasile Buruiană. Re-
portaj, povestire, proză... Poate fi orice. Necesită o singură condiţie.
Nu sugestivă, ci intuitivă! (autorul ştie foarte bine care e aceea).
Luna octombrie s-a încheiat cu... o “ Seară de august”, cea a
Marianei Vârtosu. Autoarea nu vrea să fie acuzată de lipsă de mo-
destie. Deaceea, va consemna “subţire” doar o parte din comenta-
rii. Care, de fapt, i-au încălzit sufletul: şi cele pro şi cele contra. În
acest fel, drumul spre autoîncredere şi cunoaştere se cimentează.
Sugestiile vor conduce proza spre un loc meritat.Vioiciunea, dra-
matismul şi trucurile utilizate demonstrează o bună stăpânire a con-
deiului, a zis Gheorghe Andrei Neagu. Nu pot să trec sub tăcere,
bla-bla-urile şi dialogul diluat. Revizuită, proza poate fi una destul de
bună..”Dramatismul, schimbarea de situaţii, felul cum sare de la o
scenă la alta, mi-au plăcut- a zis I.D.Denciu. Dar, atenţie un ase-
menea stil e greu de stăpânit, pune probleme cumplite”. Gheorghe
Suchoverschi o K-trineşte, citindu-ne “K-tren-e – cu adresă”.
Bune! (...între noi, nu toate).
acesta, Sponsorul principal al acestei activitati este compa-
nia Panoramic Radiology. Forumul pt Istorie, Culturä si La-
tinitate «AGORA ROMAGNA LATINA» - Canada, si-a
anuntat deasemeni partenariatul printr-un sponsorat secun-
dar, oferind sprijinul säu pt mediatizarea evenimentului iar
pentru Simbolistica de premiere a Concursului, cunoscuta
Rotondä Tricolorä Român-Canadianä însotitä de Diploma de
Onoare si de o statuetä efigie finisatä bronz evocând traditiile
latine milenare de mecenat pentru literaturä si culturä în ge-
neral, traditii mereu apreciate în Istoria lumii.
Cei interesati pot trimite cartile lor de debut la urmatoarea
adresa:
ACSR - pentru Concurs
7091 Boul. Hebert
Sallabery de Valleyfield
Qc. J6S 6G2
3945
NOTE DE LECTURĂ
Moştenitorii Profetului Mahomed
(urmare din numărul anterior)
eşi a domnit mai mult decât predecesorul său‚ nu a avut
aceleaşi succese militare. Dar a cules, într-un fel, roadele
D reformelor lui Omar, cucerind Iranul (651), slăbit de răz-
boaiele cu Bizanţul din prima jumătate a secolului VII. Şi el
a fost asasinat în condiţii tulburi1. Ali a fost proclamat calif
de cei din Medina. Pentru şiiţi, care până atunci nu accep-
taseră nici un succesor, el a devenit „primul calif adevărat”.
Aişa, susţinută de unele notabilităţi din Mecca, l-a învinuit pe
Ali de complicitate la asasinat. Conflictul s-a extins, taberele s-au în-
tâlnit în Bătălia Cămilei (s-a desfăşurat în prezenţa, cu valoare de sim-
bol, a cămilei Aişei2). A învins Ali, dar descendenţa lui a fost contestată
de guvernatorul general al Siriei, Moawiya - Mu’āwiya (Moavie - în lb.
farsi), nepotul lui Othman, socrul profetului şi vărul lui Osmän. Acesta
va încerca să-l înfrunte pe Ali în bătălia de la Saffein, pe Eufrat (657).
Aici a avut loc una dintre paginile ciudate din istoria Islamului. Când
lupta era pierdută de Moawiya, oamenii lui au ridicat Coranul în vârful
suliţelor şi au cerut arbitrajul Cărţii. Ali acceptă şi pierde, fiind slab apă-
rat de reprezentanţii săi. Prin acest arbitraj Ali3 renunţa la dreptul de
succesiune. Asta a dus la asasinarea lui chiar de foştii adepţi, care se
separaseră de el (661)4. Este anul în care se consideră că se termină
domnia califilor räşedini şi începe epoca primei dinastii arabe: a
Omayyezilor (Ummayada) (661-750), fondată de Moawiya. Noua di-
nastie nu a reuşit să reducă prăpastia apărută între cele trei părţi ale
’umma, ba o va mări. Scindarea înregistrată la cam trei decenii după
moartea Profetului – sunniţi, şiiţi şi haregiţi (kharejiţi) – cu diferite rami-
ficaţii, se va păstra‚ în linii mari‚ până azi. Iniţial, Moawiya a găsit cale
de înţelegere cu fiul mai mare al lui Ali, Hasan (considerat în şiism dar
nu numai, poate paradoxal, ultimul räşedin), ales calif de sirieni la Ie-
rusalim în anul 660. Hasan5 a abdicat de la conducere în folosul uni-
tăţii. Surse sunnite spun că în schimbul unei sume însemnate; şiiţii că
a renunţat ştiind cum i-a fost asasinat tatăl. Dar şansa înţelegerii a fost
irosită cînd Omeyyazii l-au masacrat pe al doilea fiu al lui Ali, Husein,
cu întreaga familie (680) la Karbalā6. Omorârea lui Husein şi a familiei
lui îi va îndepărta pe şiiţi de dinastia Omayyezilor pentru totdeauna.
Noua dinastie, care a mutat din primii ani capitala la Damasc, continuă
cuceririle, dar nu cu aceeaşi intensitate. A ocupat la finele secolului VII
– începutul secolului VIII în Africa de nord-vest Cartagina (694), ajun-
gând între 700-710 la Gibraltar – o legendă a scris Tārik ibn Ziyad ibn
Abdallah, comandant de oşti, berber din Zanata (istoricii persani: din
Hammadan) a străbătut (mai-iunie 711) cu 7.000 (sau 10.000) de oa-
meni strâmtoarea care va purta numele lui: Djebel (Giabal) Tarik (Mun-
tele lui Tarik/ Gibraltar). Arabii intră în Europa, cuceresc Peninsula
Iberică (711-718), ajung în Asia de Est către 715, la hotarele persane
din anii de maximă extindere a lor – în partea de vest a Afganistanului
de azi, în NV Indiei (Pakistanul de azi), SV actualului Turkmenistan‚ pe
linia Caucazului până în Azerbaijan. Astfel, atît forţa campaniilor mili-
tare, cît şi influenţa ideologică a Islamului e resimţită şi în Caucazul de
Nord. Este şi opinia că aceste succese nu erau decât un ecou final al
politicii vizate de Profet (şi al loialităţii partizanilor lui Ali, în viziunea
şiită).
Şi primii trei califi, şi dinastia Omayyezilor, vor jertfi, se spune,
unitatea confesională intereselor de clan ale bogaţilor cetăţeni din
Mecca, iniţial‚ şi, ulterior, ale păturilor conducătoare. Istoricii popoare-
lor cucerite, în special persanii, considerau (opinia n-a dispărut nici azi)
că politica lor internă avea caracter naţionalist/ rasist. Se reproşează,
printre altele, că amintita reformă militară a lui Omar a permis introdu-
cerea, o vreme, a unei dictaturi cu accente feroce. Iată care erau liniile
politicii administrative, cum au fost ele schiţate de Moawiya, după ce
s-a înţeles cu Hasan: „Scopul sarcinilor trasate şi de mine anterior con-
stă în unificare şi realizarea dragostei reciproce şi înţelegerii între cre-
dincioşi. Astăzi, când sciziunea a dispărut, flacăra răscoalei este stinsă
şi chemarea noastră şi-a găsit răsunetul cuvenit, toate sarcinile mele
sînt îndeplinite, şi am libertatea asupra promisiunilor mele. Eu voi de-
cide dacă le voi îndeplini sau nu. Voi nu trebuie să spuneţi sau să fa-
ceţi ceva contra lor. Datoria voastră este să ascultaţi şi să vă supuneţi”1.
Aşa era trasată întreaga strategie a politicii interne a dinastiei. S-a re-
nunţat la politica egalităţii sociale, modul de viaţă simplu al califilor, ca-
racteristice în islamul iniţial. Favoritismul, atitudinea dispreţuitoare a
claselor dominante faţă de ceilalţi arabi, pentru care exemplul Profetului
şi primilor califi era încă viu, dar şi faţă de nemusulmani‚ vor creşte ne-
mulţumirile. Se nasc noi mişcări, creşte influenţa şiiţilor şi kharigiţilor. În
Iran a apărut o nouă mişcare naţionalistă: a şuubiţilor, care îi consideră
pe arabi inferiori perşilor.
Califatul este pradă nemulţumirilor şi răscoalelor care vor
conduce, în foarte scurt timp, la slăbirea din punct de vedere militar şi
în plan internaţional. Apar insuccese militare din al doilea deceniu al se-
3946 www.oglindaliterara.ro
colului VIII. La hotarele de nord-
est intervenţia turcilor oguzi (715)
în regiunea Oxus îi determină pe
arabi să se retragă pentru mai
mult timp. Peste câţiva ani, după
o campanie reuşită cu scopul de
a bloca Bizanţul dinspre uscat
timp de un an, 717-718, şi de a
ameninţa cu distrugerea nu numai
a oraşului dar şi a întregului stat,
Marius Chelaru
arabii sînt nevoiţi să ridice asediul.
Era prima mare înfrângere. A treia
nereuşită‚ care practic certifică
apusul cuceririlor arabe‚ a fost în-
frângerea în lupta de lângă oraşul
Tours, în faţa francilor lui Carol Martel1. Când războaiele victorioase s-
au terminat, au dispărut prăzile şi noile pământuri care, în mare mă-
sură, satisfăceau necesităţile şi ambiţiile claselor conducătoare şi
armatei, s-a clătinat nu doar suportul ideologic al dinastiei, ci şi cel so-
cial. Firesc, urmează (750) răsturnarea dinastiei Omayyezilor şi înlo-
cuirea cu cea a Abbasizilor.
Aşadar, drumul de la Califatul Räşedin la Imperiul Arab a fost
cu probleme destule în sânul ’umma. Moartea Profetului a fost ase-
muită în acea vreme unui cataclism în lumea arabo-persană. Nu pu-
ţini au crezut că, aidoma lui Iisus, el s-a ridicat la cerurile lui Allah/
Dumnezeu/ Khoda. Se spune că ultimele lui cuvinte, considerate parte
din testament, s-au referit la cucerirea Siriei şi, după unii, în sens larg,
a întregii lumi. Poate că cele mai potrivite cuvinte pentru începutul
acestui drum nou pentru Mohammad şi cei care au crezut şi vor crede
în învăţătura lui îi aparţin lui Abu Bakr: „Dacă cineva se închină lui Mo-
hammad, Mohammad a murit; dar dacă se închină lui Dumnezeu, Mo-
hammad trăieşte şi nu va muri”. Nu a fost înmormântat în cimitir, ci
într-o cameră din casa Aişei, unde azi este un monument funerar.
Istoricii musulmani au conchis că Mohammad a considerat
învăţătura sa terminată doar odată cu crearea statului teocrat, aşa cum
era în viziunea sa. Statul teocrat, îmbinarea conducerii laice cu cea re-
ligioasă, era una dintre caracteristicile esenţiale ale islamului la acea
vreme. Acest gen de simbioză va permite lumii arabe, în puţin peste un
secol, să se transforme din nişte triburi răzleţe care se duşmăneau
între ele, în unul din cele mai mari/ organizate imperii. După năvala be-
duinilor (de la bādiya, stepă sau, după numele de etnie, ‘arāb1) spre
zona Semilunii fertile, Zona Islamului sedentarizat, clasic va ajunge, la
rîndul ei, ţinta turcilor şi mongolilor.
Oricum ar fi fost să fie, pornind de la această scindare, de la
aceste două mari viziuni şiită şi sunnită, islamul a înregistrat o multitu-
dine de variante/ opţiuni. În ciuda acestor prezumţii de fărîmiţare, a su-
pravieţuit, construind o civilizaţie remarcabilă. Barnaby Rogerson oferă
o versiune interesantă şi realistă asupra cauzelor schismei dintre şiiţi
şi suniţi, dar şi a ceea ce a urmat, până în secolul al VIII-lea, când de
acum liniile care dăinuie şi azi în islam erau conturate.
Barnaby Rogerson, Moştenitorii Profetului Mahomed. Cauzele schis-
mei dintre şiiţi şi sunniţi, traducere de Anca Delia Comănescu, Editura
Polirom, Iaşi, 2007, 380 p.
__________________
1
Asasinat de un grup de partizani ai lui Alī, care nu s-a dezis de ucigaşi, fiind
ulterior ales calif - versiunea sunnită. După şiiţi e o falsă problemă, creată de me-
canismul de propagandă al lui Mu’āwiya, iar Alī, care a fost crescut de mic şi
educat de profet, era cel mai potrivit, dar cercurile de interese au făcut să fie ales
Abu Bakr.
Alt război al cămilei, între triburile Bakr şi Taghlib, a fost şi înainte de Islam,
2
când Ahmar cel Roşu din tribul ’Ad (după altă variantă ucigaşul cămilei bătrîne
a fost o căpetenie a tribului Taġlib, Kulayb ibn Wa’il), a ucis o cămilă legendară.
S-a încheiat prin tratatul de la Dhu’l Mağaz. Amănunte despre tratat: într-o qa-
sida mu’alaqa a lui Al-Harith ibn Hilliza). Tradiţia spune că Războiul cămilei s-a
încheiat după intervenţia regelui din Hira, Mundhir ibn Ma’assama.
3
În zonele populate de kurzi există şi azi aleviţii - comunitate religioasă hetero-
doxă (elementul islamic - grefat şi pe alte credinţe), derivată din şiism – Ali e di-
vinizat împreună cu Mohammad şi însoţitorul său persan, Salman Pak (Cel
Curat). Aleviţii cunosc şi credinţa în reîncarnare, poruncile de bază ale islamu-
lui sunt respectate parţial sau de loc, slujba în moschee nu e obligatorie etc.
4
Înainte ca acest conflict să fie soluţionat la propriu are loc confruntarea cu kha-
righiţii/ kharegiţi (schismaticii: de la Khrğ, a ieşi, a pleca), care nu recunosc so-
luţiile, arbitrajul oamenilor, fiind mai puţin preocupaţi de stabilirea succesiunii, pe
care o doreau electivă şi trebuia să revină celui mai evlavios, indiferent de trib
sau rasă. Cei mai mulţi cred că ei l-au asasinat pe Ali.
5
A murit la Medina în 670 (alte surse: 678). Şiiţii cred că Hasan a fost otrăvit.
La moartea lui Mu’āwiya (680), Husain a încercat, cu ai săi, să se unească cu
6
cei din Kufa. Fiul şi urmaşul lui Mu’āwiya la domnie, Yazīd, pe 10 Muharram
(octombrie, în anul 680) i-a ucis pe toţi la Karbalā.

IANCU GRAMA
liman îngust
29 pe o tăblie roasă de culoare roşie-
închis
este o lungă tracasare după lovirea
cu o piatră singurul adăpost
este retragerea sau fuga la capătul
celălalt
un monocefal şi o dreaptă cu înclina-
rea închisă este cum s-ar dezvolta
o viţă care-şi croieşte drum deasupra
lâncezirii
un macrofil şi ductibilitatea reintră în
repaus
unii renunţă şi spun că-i prea repede
şi se întârzie cu opunerea
sau cu remedierea
este o constantă care are aceeaşi di-
recţie între ziduri şi
vechea prăbuşire lângă sporirea
unui liman îngust
recul scurt
este conservarea după un recul şi se
resimte pe toată lungimea
direct într-o străpungere cu sinele în-
tors în direcţia unei suprafeţe rigide
este comutarea străbătută de rigorile
anxietăţii
o umflătură înlăuntrul unde-s sacra-
mentele şi există o accelerare
după fiecare impuls sau după scăde-
rea ultimilor protoni
o îndesire când sunt apropiate dege-
tele
scut protector
există un început încercuirea care
păstrează un scut protector
şi faniarizarea are două trecere pe
lângă zilele de post
există o extindere un arc potrivit con-
sensului şi deformarea
are o catetă despărţită iar unghiurile
dintr-o vorbă acră sunt obtuze
perpendicular pe ziua de vineri este
ocrotirea cu o susţinere calmă
în lungul unei mostre care atinge
stânga perfecţiunea
vas etrusc
cu trecerea unsprezecelui ce naşte
următorul o descriere eliptică
un fast cum numai un monocord tră-
ieşte şi sunt făcute cornete pentru
pus la păstrat viaţa
un rând la apelul dintr-o şoptire ca de
leagăn iar robusteţea îşi numără fiii
încă vii
o mare de iarbă înspicată un drum
peste pelin şi încă se văd copacii
care căptuşesc livada dintre zenit
când nadirul somnolează un cuvânt
să fi fost scris pe memorie sau într-
un vas etrusc
POEZIE
dezvelirea
caselor
într-o istorisire păti-
maşă o pretinsă intro-
vertire coadă stelară
un cameraman cu taifas înzeceşte
portalul cu un umblet statornic
şi se reduc toate la o laudă iscodită o
formă chiar preclasică
cu o duioasă dendrită şi cu înşfăca-
rea aproape mută
dezvinovăţeşte-i doamne de regreta-
tul linţoliu şi de dezvelirea oaselor
eufemie
cum ar fi o cadastră cum se răţoieşte
la pliscul de vultur
o neîmblânzită ispită cu lespedea din
patru apucături
este decoltata eufemie împărţind
sfeşnicele şi există o
retrocedare dureroasă pe care noi o
simţim chiar dacă trece ancestralita-
tea
o durată are şapte capete şi o dură
palmă pe amvonul unei spinări înco-
voiate
iată luna şi soarele îşi zâmbesc cu o
fidelitate fără urme astrale
cum s-a răsturnat vremea
doar o singură plecare potrivit spuse-
lor lor sunt ascunzişuri
umăr la umăr cu isprăvirea cinci
până la zece stavile
şi femeile care-s în genunchi
o mână întinsă deasupra şi nu se
văd decât imaginile care s-au şters
în timpul după-amiezii şi-s nepotriviri
chiar ceva ascuns
şi totuşi mergem să vedem cum s-a
răsturnat vremea şi cum au împărţit
cruzimea celor care-au întârziat
cumpăna care-şi menţine
echilibrul
părăsindu-vă au încheiat turul orizon-
tului
se calculează spaţiul care cade pe
umbra gnomonului
este ivirea astrului după marea fur-
tună o acoperire până la
golirea albiei
de felul ei naşterea atârnă de orgo-
lioasa sfârşire cu o stătută incertitu-
dine
şi cu trecerea în rotunda întrebare
un capăt al irizării care descreşte firul
urzirii într-o cumpănă
care-şi menţine echilibrul
www.oglindaliterara.ro
ERIC LUDWIG
BIBERGER
Autor de poezie, de proză filozofică, po-
veşti din era atomică, teatru radiofonic,
eseuri, aforisme. Autor a douăsprezece vo-
lume de poezie proprii ca şi editarea a opt
volume colective şi a peste 80 de reviste
“Studio” de literatură contemporană, Eric
Ludwig Biberger este prezent în peste o
sută de antologii. Peste 250 de traduceri
din poeziile sale au apărut în peste 20 de
limbi universale şi tot atâtea transpuneri
muzicale. Din 1995 este preşedinte de
onoare al Uniunii Scriitorilor din Regen-
sburg, unde locuieşte din 1956. Este
membru fondator al Clubului de Presă
Regensburg şi membru al multor cercuri
de autori din Germania, Austria, Anglia şi
India. Ţine colocvii şi conferinţe în Germa-
nia, Austria, Elveţia, Suedia şi Slovenia.
Este distins în repetate rânduri în ţară şi în
străinătate pentru activitatea sa literară.
Am primit cu autograf un volum de poezii
intitulat “Trei milimetri sferă pămân-
tească”, din care propun câteva texte în
traducerea doamnei Juliana Modoi, mem-
bră a Uniunii Scriitorilor din România –
Filiala Braşov.
Prezentare: Victor Sterom
Enigma umbrelor
Aşezată între stânci
O barcă aţipită.
Singuratică liniştea se odihneşte
Într-o oglindă neagră.
Numai luna pare a iscodi
După tufişuri.
Încet alunecă luntrea spre larg
Tainic ducând două umbre
Spre întunericul celuilalt mal.
E linişte.
Luna însă ascultă răbdătoare…
Astăzi are două urechi
Şi şi-ar dori s-o aibă e şi pe-a treia
Spre a-şi auzi umbrele tăcând.
Străbătând noaptea
Deasupra pădurii zace noaptea
Înstelată noapte.
Tăcere eternă şi grai al eternităţii
Stins este totul
Şi renăscut.
În sfânta răsuflare a nopţii
E-o trecere în luminosu-ntuneric
Din sumbra lumină.
A murit totul şi a-nviat
Şi o rugăciune de leagăn repetă copacii.
Singur
Printre trei-patru felinare
Clătinându-mă singur
Umblet stingher lângă fluviul nopţii
Iarăşi privirea se lărgeşte spre trecut.
Jucăuşe ape oglindesc amintirea.
Aici mâini timorate s-au apropiat.
Încă stau boltite aceleaşi corpuri cereşti
În arcul lor de lumină deasupra fluviului.
Astăzi iar a fost hărăzită doar despărţirea.
Dar acolo, deasupra a trei-patru felinare
O dimineaţă răsare-nspre noi.
Traducere: Juliana Modoi
3947
NOTE DE LECTURĂ
Al doilea festival international de poezie la Paris
Svante Svahnström
van Tatelbom a reusit din nou sa ne
surprinda. Sub egida Asociatiei Poe-
Y tilor francezi, a orchestrat al doilea
Festival international de poezie ce a
avut loc la Paris, intre 1 si 3 octom-
brie. « Parcurs, identitati, diveristati de limba si
cultura » au fost temele alese pentru cele 3 zile
de festival in cadrul anului european de dialog
intercultural.
De data aceasta insa, autorul si zicatorul
acestui eveniment a imbracat haina organizato-
rului si animatorului pentru a ceda scena poeti-
lor din cele patru zari. Numerosi au fost cei care
au participat, printre ei facindu-si aparitia, pen-
tru a doua oara, poeti veniti deja la primul festi-
val 2007. Tarile representate au fost cele ca
Argentina, Comumbia, Israel, Iordania, Irak, Ko-
sovo, Anglia, Romania, Rusia, malta...si Franta,
poeti noi si poeti vechi, toti prezenti pentru a-i
primi.
Festivalul a demarat sub sigla prieteniei
mediterane. Nimic mai natural atunci decit sa ne
indreptam privirile spre centrul Mediteranei pen-
tru o prima lectura de poezie. Acest centru este
nu altul decit malta si de aceea, in mod simbo-
lic, ne-am indrepatat cu totii spre ambasada ce
reprezinta aceasta tara, situata pe Champs
d’Elysée. Aici au convergat membrii festivitati-
lor, primiti calduros de Madame Vicky cremona,
ce a tinut prologul evenimentului nostru. Dupa p
scurta lectura facuta de Lida Sherafatmand
(Malta), Bella clara Ventura (Columbia) , Laura
Minelli (Franta-Italia), Ioana Trica (România),
François Szabo (Rusia-Franta), Per Sorensen
(Danemarka-Franta), Svante Svahnström (Sue-
dia-Franta) ai alte texte in limba de origine sau
in franceza ce tindea spre fraternitate si priete-
nie intre continente, a fost rindul lui Joseph Cu-
ytar, scriitor maltez, autor al dicitionarului
franco-maltez, de a ne purta spre descoperirea
unei bogatii intense a poeziei malteze, a istoriei
pe care o cuprinde, totul semanat cu texte reci-
tate in malteza sau in franceza, traduse de el in-
susi.
Deschiderea oficiala a festivalului a avut
loc pe inserate, la Primaria sectorului 8 al Pari-
sului, en prezenta lui François lebel, primar al
sectorului, a doamnei Christine Piredda, ad-
juncta si responsabila pe cultura si animatie cul-
turala atit cit si Yves Pozzo di Borgo, senator de
Paris.
Si din nou au rezonat toate limbile Terei
3948
urmate de un recital care a reunit lectura si cin-
tec de pe toate tarmurile Mediteranei, spectacol Frate
oferit de comediana frédérique Wold-Michaux.
Ramine de notat ca Primaria sectorului
8 al parisului a fost, in afara unei mici exceptii,
Brother, ndugu, un braţ
Frère, frate
cea care a organizat si finantat ansamblul intre-
gului eveniment. Stâncile unduie pe valuri,
Cea de-a doua zi a fost consacrata poe- oceane,
ziei asa zis „angajate”. Sase poeti au facut cu-
noscut fervoarea si ingignarea vis-à-vis de Şi anii trec, milioane,
aspectele politice, sociale, culturale, prin texte, Ei sunt 5, hominizi,
prin arta, toate acestea la Theatrul „Rond Point”. Rătăciţi între plăci
Am avut onoarea sa-i ascultam pe Werner Lam-
bersy, Gilles Plazy, Nazand Begikhani din Kur-
Flux cu curgeri de lave,
distan, Jacques Xavier Trancelin, Claude ber, Noi ne-am vândut femeile
Michel cassir. Totul a fost ca o dubla voce, en Şi am făcut faţă armelor
kurda si in francez simultan. Textul lui nazand Şi ne-am distrus
Begikhani a fost o experienta bulversanta.
La amiaza a avut loc recitarea de poezie În sincerităţi pasagere şi
franceza si internationala in sediul unui azil de profesiuni de dragoste
batrini de la Colombes, situat la periferia Pari- Uitând că deţinem încă
slui.
Ziua s-a terminat cu o dezbatere la Go- mica piatră de aur
ethe Institut pe tema „literatura scriitorilor evrei Viaţa. Cele mai adânci în-
vorbitori de limba germanica”. Participantii au crustaţii
luat calea discutiilor constituite din intrebari si Viteji orfevrieri ce suntem
raspunsuri complexe, uneori dificile, abordind
chestiunea sensibila: cum sa conciliezi limba lui Între râuri de lacrimi şi
Hitler cu cea a lui Ghoete, refugiul intre-o limba descărcări de adrenalină
profunda, autentica si de dimensiuni poetice ne- Iată-ne acum jubilând. Ve-
banuite.
Ce-a de-a treia zi , 3 octombrie 2008, niţi toţi la întâlnire
lectura s-a succedat de dimineata pina la apus. Neliniştiţi, depăşim paşii
Am putea vorbi de adevarate „intieri” ale elevilor continentelor
de clase primare pe de o parte si de licee, pe
de alta parte. Initiere in poezie, animatie poe-
Braţul mării ce se deschide
tica, inca o data, actiunea derulindu-se intre-o Vede braţele noastre în-
residenta de persoane in virsta. tinse spre voi
Sub semnul intilnirilor culturale intre Parfum de pământ şi la-
toate regiunile lumii s-a organizat o apropiere
intre poetii israelieni si cei din lumea araba, prin vandă
intermediul poetilor Léa Zehavi si fadela Chaim, Tot aşa cum braţele voastre
din Algeria. Fatieh Saudi, originara din iordania, ne aşteaptă
a prezentat o lectura acompaniata muzical, pre-
cum si Emmanuelle Favier. A mai avut loc un Cer de safir şi vanilie
spectacol poetic muzical dedicat copiilor ce a Cu tresăriri de ocru în
purtat titlul „Copilaria artei pe toate tonurile”. strato-cumulusul
Anne-marie Mistouflet, ajutata de Nicole Cop- Ultimelor interstiţii cardi-
pey si de Dominique Desjardins la contrabas,
au pus in scena poemul „neruda” de david Hen- nale.
derson. Se insinuează încântarea
Un loc aparte a fost, deasemenea, dedi- spre festin.
cat poeziei latino-americane. Au fost prezenti
poeti columbieni, argentinieni, chilieni, precum
si Bella Clara Ventura , Maria Clara Gonzales Barodar, bror, vror, frar
Hector Cruz et Eduardo Léon. Frère
Doua concerte de artificii au incheiat
aceste trei zile de evenimente incarcate de fru-
musete, de cultura, de prietenie, prin poezie. Frères :
Vanina Michel a sedus publicul printr-un recital Anglais - swahili – maltais –
de texte de jacques Prévert pe muzica de russe
acompaniament de pian si voce. Si in final, sen-
sibila seara « slam », unde toti poetii, apartinind Tadjik – norvégien - po-
tuturor obedientelor poetice, au partajat senti- shtou – - romanche
mente, arta si cuvinte.
Paris, 27 oct 2008
Traducere: Ana Rox
www.oglindaliterara.ro
 Jurnalul unui partizan polonez sau Misterul golfului sălbatic
e spune că.. „Se spune” pe dracu’, toate poveştile care nu
pot fi verificate încep aşa. Deci, se spune că pe 26 mar-
S tie 1945, undeva, la vreo 30 de kilometri de Varşovia, într-
un luminiş al unei păduri de pe malul stâng al Vistulei a
fost găsit trupul neînsufleţit al unui partizan polonez. Era în
poziţia şezândă, rezemat de un copac, cu pantalonii în
vine. Glonţul ucigaş îl lovise exact între ochi - este cunoscută precizia
nemţească în materie de tehnică - trecând prin cozorocul şepcii pe
care acesta o purta, lucru constatat la reconstituire. (Ar fi de dorit ca
totuşi cineva să se învredniceaască să inventeze un buzunar pe co-
zorocul şepcilor astfel încât purtatorul să poată păstra în el o biblie în
format mic, o tabachere sau un alt obiect care eventual ar putea opri
un glonţ.) În mâna stângă avea un carneţel îmbibat cu sânge, dege-
tul mare părea un semn de carte… Nu s-a aflat dacă bietul om scria
sau citea sau dorea să-i dea altă utilizare, faptul rămânând încă o
enigmă a celui de-al doilea război mondial…
La o analiza mai atentă acesta s-a dovedit a fi un jurnal, omul
notând meticulos întâmplările fiecărei zile. Am avut onoarea să citesc
cele câteva file pe care încă se mai păstrau pete cafenii de sânge,
prin amabilitatea custodelui muzeului Legionowo, un student cu oche-
lari rotunzi si coşuri pe faţă. Acesta, cu mănuşi chirurgicale a extras re-
licva de sub geamul incasabil al vitrinei unde era păstrată şi s-a jurat
că fusese camarad de arme cu eroul naţional….
…20 martie 1945 … zi tristă pentru noi…două plutoane de
nemţi au atacat liziera pădurii noastre….au înaintat cam 900 de
metri….
…22 martie 1945 … zi fericită pentru noi… ne-au paraşutat en-
glezii şi o mitralieră şi i-am respins pe nemţi 600 de metri…
… 24 martie 1945… .zi tristă pentru noi…a venit pădurarul şi
ne-a dat afara din pădure şi pe noi şi pe nemţi…
….Cam acesta era tonusul meu când Ursanu, un munte de om,
pierdut între alţi munţi, de cărţi, ( imaginea aducea a nod orografic)
îmi şopti de bubuiră geamurile:
Băăăăă! Ia şi tu din vraful ăla nişte cărţi şi fă-le har-
cea-parcea!
Adică? îmi rostii sfios nedumerirea…
Adică le faci recenzie sau critică sau…vezi tu…
Bine, dar eu chiar nu le am…
Invaţă! Şi-şi bulbucă ochii în ecranul calculatorului
uitând de mine…
Dar…fără poezie, susurai eu…
Cum vrei, mârâi fiara.
…Opa! Uite una poliţistă…Misterul golfului sălba-
tic..hm… cam subţirică… ia să compensăm noi… şi în-
şfăcai şi una mai grosuţă, să nu bată la ochi. Ma-ri-a-na
Viky Vâr-to-su…aha…Agatha… Rodica…Mariana. Hai bă,
că doar ţi-au plăcut cum scriu femeile cărţi poliţiste! N-o fi
dracu’ aşa de negru’ !
Aşa că acum, cu ibricul de cafea şi pachetul de ţi-
gări încă nedesfăcut, încă n-am publicat nimic ca să-mi
pot permite să trec la lulea, cu piciorele adunate sub mine într-o ilu-
zorie poziţie yoga experimentată în timpul studenţiei şi care dăduse
rezultate dând pe spate o domnişoară a vremii, (am aflat ulterior ca s-
a măritat cu unu’ de 120 de kile care nu-şi putea îndoi nici limba) cu
trei pixuri si un top de hartie, purced la analiza stilistico-estetică a bu-
coavnei alese. Dar mai întâi… ar trebui citită…
…Buuun… Mă scutur de trei ori, îngurgitez o stacană de cafea
şi intru în pielea cititorului..Coperta…o reproducere după Dali.. Meta-
morfoza lui Narcis… da, interesantă idee… Asta plus titlul..aha, dublă
criptare... coperta IV…cotorul… cartea asta n-are cotor !!! Lipsa co-
torului presupune existenţa unei altei dimensiuni? Cum ar arăta viaţa
noastră în lipsa cotorului? Dar a voastra? Ce-o fi vrut să spună auto-
rul?
Prefaţa…Se anunţă ceva interesant…celor ce doresc să mai
descifreze câte ceva din eternul feminin…poate…eternul mascu-
lin…Le stiţi pe toate? Ştiu şi eu? La vârsta mea ar cam trebui…dar te
pui cu necazu’ ? …Şi IUBIREA, ea nu poate fi blestemată niciodată!
Da! Aşa-i ! Ea nu poate fi blestemată niciodată. Doar ăla de ţi-a săltat
cucoana! Asta chiar m-ar interesa! Voi fi eu în stare să transmit vibra-
ţia emoţională, la aceleaşi cote, să descriu aceste înalţătoare stări?
Hmm… păi să termin de citit şi ’om mai vedea. Mda… Intrebări? În-
trebările sunt progesul. Sunt virtute. M-am prins !
Deci, Thea si Cezar, ea proiectantă, el încă virgin, doi tineri de
sex opus, se cunosc într-un spital cu prilejul operaţiei de apendicită a
inculpatei. Din vorbă-n vorbă şi fiind înlăturat cu succes şi ultimul ob-
stacol, apendicele cucoanei, se îndrăgostesc… Tipa consideră că va-
goanele de flori pe care tot i le cărase bietul băiat la spital în timp ce
aceasta era în convalescenţă merită într-un fel răsplătite. Aşa că îl
văduveşte pe flăcău de echivalentul masculin al himenului. …Fe-
meia…auzi, îi faci un pustiu de bine şi…Voiam să-l insult, să-l lovesc.
Să-l fac să sufere. Nu ştiu de unde imi veneau toate aceste senti-
mente vecine cu răzbunarea…Hmm… parcă omu’ o onorase satisfă-
cător totuşi… Aşa… şi dă-i şi iubeşte şi dă-i şi iubeşte…Între două
întâlniri hard level îsi scriu, amândoi fiind cred, olimpici în timpul li-
www.oglindaliterara.ro
PROZO-CRONICĂ
ceului la limba şi literatura română
şi sigur şi membri ai vreunui cena-
clu literar autohton. Scrisorile lui..
păcat că nu par scrise de un băr-
bat …Ea este o ambră pentru
mine…Mi-e teama. Dacă nu o voi
visa? Mi-e teamă de somn ca de
moarte …Ea cred că era şi pre-
miantă. Cuvintele tale, ploaie de
vară, cad peste sufletul meu, mă
iscodesc, mă obligă. Mă înfurii.
Devin reptilă, ori poate felină.
Gem. Sunt îngrijorată. Aş vrea să-
ţi pot scrie psalmi, să-i pot fredona
pentru tine… (dreptu-i că asta, ul-
tima nu prea am priceput-o. Cum
poţi fredona nişte psalmi iubitei? Au
şi refren?) Stănică Budeanu
Ca-n orice poveste de iubire
cei doi trebuie musai să aibă şi un
loc al lor. Se numeşte golful sălba-
tic. (aşa dom’le, uite şi locul crimei…) Superbă descrierea! Ei, aşa da!
Cred că o să mai citesc o dată pasajul acesta… Considerând că da-
toria unui bărbat e să-şi asume şi o responsabilitate socială faţă de iu-
birea vieţii lui, Cezar o cere de nevastă pe fătucă oferindu-i inelul de
logodnă. Pe care ea-l refuză în ciuda calităţilor petentului … e un
barbat tandru, blând . Nu are vicii. Un barbat manierat. Urăste vio-
lenţa. Pe motiv de virtuale neînţelegeri cu viitoarea mamă soacră. Şi
de aici încep chinurile lor şi implicit ale cititorului.
Drumurile lor se despart, Thea măritându-se cu Cristian, şeful
ei, un arhitect. Cezar va face acte de caritate asistentelor, ostoindu-
le neîmplinirile, ca medic. În ciuda distanţei şi chiar a protagoniştilor,
dragostea lor dăinuie, se foritfică, devenind pentru fiecare un adevă-
rat chin, pe care până şi Thomas de Torquemada ar putea
fi invidios. Pentru a-şi mai ostoi din alean Cezărică al nos-
tru se însoară cu Corina, femeie sănătoasă la minte, care
stie ce vrea şi care în trei ani îi toarnă doi plozi şi-şi des-
ăvârşeste şi opera de domesticire totală a eroului nostru.
Viaţa-l aruncă pe protagonist iar în oraşul primei lui
iubiri unde o reântâlneşte pe Thea pregătită pentru reân-
nodarea dragostei lor, la aceasta contribuind şi soţul aces-
teia care tocmai decedase în urma unui infarct. Are si ea
o fetiţă. Eroii îsi continuă povestea de dragoste întreruptă
făcând un adevărat slalom printre convenţiile sociale şi do-
rinţa Corinei de a-i face o partidă de păruială adversarei
pe care o intuia ca existând. Din acest nou episod va re-
zulta un copil nenăscut, fruct al dragostei celor doi, pe care
Thea, ca orice femelă cu un puternic instinct matern îl
avortează. Anii trec, copiii eroilor noştri termină şi nişte fa-
cultăţi, dar să le vină minte la cap părinţilor, pace! Între timp
Cezărică al nostru explorează universul terestru în căutarea eternului
feminin.
…Femei…Frumoase, sau mai puţin frumoase…Urâte! Cu draci,
aş spune, aşa cum a fost ultima mea cucerire. Doamne, ce frumoase
sunt urâtele! Câte au de dăruit şi cum ştiu s-o facă!
Cred că cei doi se mai iubesc şi acum, dacă n-or fi murit unul de
dorul altuia. Şi toată povestea lor e perpetuată de miraculosul golf sal-
batic al cărui mister constă tocmai în nararea continuă a aces-
teia…Într-un decor mirific de basm, descris cu o meticulozitate de
artist chinez batrân…(E multă lume năcăjită pe Terra…Am o prietenă
psiholog care şi-a asamblat un tablou gen puzzle din nu mai puţin de
150.000 de piese…)
N-am crezut că la vârsta mea voi mai citi sau voi mai gusta po-
veşti de dragoste şi culmea ! să-mi şi placă. De fapt e cea mai fru-
moasă poveste a unui adulter. Brodată, pur şi simplu. Pe mine m-a
convins… (spaniolul Baltasar Garcian spunea că orice prost e ferm
convins … şi sigur Înţelepciunea sa, amicul Ursanului îmi va sări in
cap!) Restul.. cartea are şi coperta IV… pentru cei ce se pricep.
Cred că Dumnezeu când a creat dantelaria fiordurilor scandi-
nave a avut-o lânga el pe Mariana Viky Vârtosu…
Doamnă scriitor, proba unei placeri este amintirea ei!
Ce legătură are asta cu jurnalul partizanului polonez? Niciuna.
Sau… mai ştii ?
Cât despre Ursanu… am să-i explic că n-am cum să fac harcea-
parcea ceva care tocmai m-a facut pe mine harcea-parcea… Sau
poate.. ar mai avea o şansă. Tocmai răsfoiesc celălalt volum luat de
la Ursanu, Nume de cod-Viţa de vie. În prefaţă se anunţă a fi o carte
de dragoste. Sări, prinzându-se de tavan şi cu două lovituri scurte cu
ambele braţe le înfundă capetele între umeri. Două bile de rulment,
una în tâmpla unuia şi alta in ochiul celulilalt îi trimiseră în lumea drep-
ţilor pe alţi doi…total 14 morţi…
Mamă, ce dor îmi era să citesc o carte de dragoste…şi s-o fac
harcea-parcea!
3949
 POEZIE
LAURENŢIU
FELIX SIMA
SĂLĂGIAN
1
aici este galben, e cer,
CAPELA, SECOL XX
nu este nimeni aici,
este seară
Ne întâlnim din an în an
Cu preacinstitul Anton Pann
Ce trage fesul peste noi
stau şi ascult Ca peste turme - când vin ploi.
o rană Când nu vom fi - nu vom zări
sau umbra ieşind dintre ziduri,
sau zidul… Nici drum de noapte şi de zi
şi cred Pe care tot mai mergem - dar
doar în visele tale Ieşim dintr-un Abecedar
Al lui Antim cu "Didahii"
aici ascult Şi georgianul dintre vii
şarpele unor zile mai bune, Care pe deal se pârguiesc
luna, Şi-n scaun tot mitropolesc ...
un copil în calea vântului pierdut
de mamă Din an în an, din bani în bani,
Să mai trăim ... contemporani ...
2 Că nu e alta - de trăit -
Decât un fel de om cinstit
din toate copilăriile mele Şi-o naştere, a doua-n cer,
rămâne doar copilăria
şi miezul de soare Peste născutul efemer ...
sub care-mi repet rugăciunea Acolo unde-i cuib cu pui ...
Să mai trăim în proza lui,
3 A Boului de piatră ... deci ...
A fost un secol XX ...
timidă cum treci,
ca o umbră pierdută Înaintând în labirint,
în pulberea zilelor Unde de mult mă simt, te simt,
Să-o luăm, adesea, de la cap ...
înfrigurată
În el, mai multe ne încap:
ca o tăcere ce desparte
Când am plecat, când am sosit?
masca de tâmplă
Ne paşte zilnic un sfârşit ...
Un scrib balcanic, secular
4 atinşi de-o boală nenumită
O lună legănată-n par,
Tăciuni aprinşi, enibahar,
o veşnicie palidă,
suavă Sticle de lampă, rom, pahar,
Moara lui Ghelci şi căruţaşi,
şi vreau să te privesc în ochi
Altar, trăsuri, nuntaşi, clăcaşi,
Zapcii, zugravi, zarafi, ocnaşi,
suavă,
şi vreau să te privesc în ochi Fierari, rudari, ţigani sadea,
o veşnicie Un lampadar, lulea, perdea,
Văcari, căprari, oieri şi hoţi,
5 Scufiţe roşii, strănepoţi
Şi boschetari şi idioţi,
ochii mei Dricarul ce îi vrea pe toţi ...
cedând Şi "Macul roşu", "Trei mustăţi",
frumuseţea ta
Un casier ce face plăţi ...
altor ochi blestemaţi
Ogrăzi de meri, de pruni, de peri,
golul acesta
de lângă noi Bărbaţi în pomi ...mai jos... muieri,
Sutane sfinte, lumânări,
şi de care se leagă
trista, Icoane-n ceruri, închinări,
cumplita noastră speranţă Copii pierduţi, case de bal,
Sifonerii, pescari, spital,
6 Margini de sat ... şi de oraş -
La mijloc : Bobul ucigaş,
visul meu ascuns Un arhivar, un pompier,
în pumnul de întuneric O farmacie pe sub cer,
al depărtării În aer liber -aşadar-
La seminar: un calendar ...
vis cu tot nisipul lumii
înghesuit Şi ceară-n preot, în amvon
Şi domnişoare-n pension ...
într-o singură lacrimă
Fântâni cu apa ca vioara,
vis alb, de ceară, În ele - se scufundă Ţara
la hotarul dintre Şi-o scoatem noi, cu o găleată
iubire şi realitate Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea toată
...
3950 www.oglindaliterara.ro
ION MICHECI
Poezii
Fără titlu
1
Nu ştiu
Lumea aceasta nu e
a mea
O simt năvălind peste
mine
ca un tăvălug dintr-un munte
desprins.
Şi n-am nici un punct de sprijin,
nicio mână de-o alta legând.
E ca şi cum ai călca
Printr-o echilibristică ciudată
pe o margine de fum
De aici nu mai există nicio scăpare,
nu se mai desparte niciun drum
nicio zare nu se mai deschide.
2
Oricum, eu am fugit din Timp
şi Timpul a fugit din mine,
cu răni în suflet
mă caţăr spre un alt Olimp
Văd râuri ce au un nume
şi păsări de metal flămând
spre nici un ţărm ales anume
Şi mor copacii rând pe rând
Cu spaima-n suflet cuibărită
asist la straniul decor.
Şi-aş vrea, dar nu mai pot, să mor.
3
Ne mor poeţi, că n-au ştiut să-
nfrângă,
sau n-au voit, elanul din adânc scor-
nit,
ne mor poeţi că n-au ştiut sau n-au
voit s-admită
că plus unit cu minus îi mână-n infinit
Ne mor poeţi prea tineri, sfântă
Moarte,
a doua oară fiindcă Rai cu Iad
întrînşii aflatu-s-au îngemănaţi
Dar ei rămân o certă împlinire
deşi în viaţă arar s-au împlinit
4
Nu există timp şi nu există loc
Memoria timpului întunecă
memoria locului
În fiece om există un
Ce se numeşte o ţară
O mamă, un sat.
Memoria locului atârnă
de cât eşti de mult implicat,
cât nu, doar timpul discerne
dacă ceva în lume
ai adăugat.
 SINGURATATEA CRITICULUI
^
Cum să devină moaşa ursitoare
Îmi stă pe scoarţa cerebrală o zicere a lui Bogdan Creţu:
„Criticul literar nu e mereu o bună ursitoare, el poate fi cel mult o
moaşă necesară”. Păi, ca să fie şi o „bună ursitoare” ar trebui să ştie
gusturile celor care citesc fără să scrie. Să cunoască îndeaproape
publicul (n-am scris populaţia!). Nici scriitorul, nici criticul nu-şi pot
permite să fie şoareci de bibliotecă. Musai să scrii şi să citeşti din
mers, interacţionând cu cât mai multe feluri de oameni. Lăuzind în
turnuri de fildeş şi descântând extractul de malţ cu breasla îl face pe
scriitor să cadă în manierism şi pe critic să-i laude produsele artifi-
cioase. Aşa se explică retragerea literaturii din viaţa publică şi can-
tonarea ei într-o condiţie elitistă. Literatura ca filosofie, ca tratat de
estetică! Aberant! Şi asta într-o cultură acuzată mereu că a devenit
prea literaturizată! Literatura e destinată publicului, pe cât posibil
larg, iar nu cenaclurilor şi site-urilor de profil. Aşa cum criticii pot im-
pune false ierarhii, aşa publicitatea este capabilă să transforme ab-
surdul în firesc. Una dintre anomaliile „fine” ale capitalismului
sălbatic postrevoluţionar român a fost succesul de piaţă al lui Pa-
tapievici şi Cărtărescu. În epoca acumulării de capital şi a mediati-
zării explozive a manelelor, la noi se vindeau ca pâinea caldă Zbor
în bătaia săgeţii şi Orbitor. Nu ştiu câţi oameni de litere au reuşit
să ducă până la capăt cele două „best-sellers”, darmite funcţiona-
rul de la companiile multinaţionale, obligat să treiere hârtii 10 ore/zi.
Odă la salamalek
Tot Mircea Martin considera că „despre critică se poate
spune că esenţială îi este nesingurătatea”. Bănuiesc că avea în ve-
dere expunerea la cât mai multe cărţi şi la mişcarea generală a idei-
lor. Cu totul alta mi se pare a fi situaţia criticului. Pentru a nu aprecia
prin contaminare (meteahnă dezbătută în tratatele de pedagogie),
e bine ca el să stea deoparte, deasupra sau dedesubtul lumii lite-
rare. Normal că e o utopie sfătuirea mea. Să se ţină deoparte şi să-
şi lustruiască armele. Asta pentru că eu văd în critic un deputat ales
de public în uniunea scriitorilor. El tălmăceşte opera, dar îl şi aver-
tizează pe scriitor cu privire la orizontul de aşteptare al cititorului.
Ceea ce nu echivalează cu o pledoarie în favoarea literaturii co-
merciale, ci doar, să zicem, cu una contra intelectualismului exce-
siv, a manierismului şi chiar împotriva artei pentru artă. Adesea,
când scriu despre o carte încărcată de simboluri şi de experimente
narative, mă extaziez ori mă amuz la modul elevat. Asta pe de o
parte. Pe de alta, aducându-mi aminte de responsabilitatea faţă de
publicul trăitor în afara filologicalelor, nu pot să nu ridic jalba-n pro-
ţap. Ca prozator, lucrurile sunt mult mai clare – întotdeauna mă
preocupă exprimarea subtilităţilor într-un limbaj cât mai clar. Sim-
plitatea nu coincide cu simplismul, lucru valabil şi pentru poezie. În
epoca avioanelor şi a ambuteiajelor nu se mai poate scrie ca pe
CONCURS
În cadrul manifestărilor culturale ,,Zilele Eminescu la
Oraviţa’’ din 15-16 ianuarie 2009, ediţia a XIX-a, Casa de
Cultură ,,Mihai Eminescu’’ din Oraviţa, cu sprijinul Primăriei
Oraşului Oraviţa şi al Consiliului Local al Oraşului Oraviţa
organizează un concurs naţional de creaţie literară care se
va desfăşura pe 3 secţiuni: poezie, proză şi eseu-critică li-
terară. Pot participa tineri cu vârsta până la 35 ani care nu
sunt membrii ai Uniunii Scriitorilor. Astfel vor trimite 5-7
poezii, proză şi eseu-critică, ambele până 10 pag. multipli-
cate în 3 exemplare fiecare. Lucrările, semnate la expe-
diere cu un motto pe plicul mare, vor purta în interior un
www.oglindaliterara.ro
OPINII
vremea locomotivei cu abur.
Sunt dezolat pentru urmaşii lui
Joyce şi Faulkner.
Cât despre nobleţea bre-
slei, îmi vine în minte volumul-
anchetă alcătuit de Marin Mincu:
De ce scriu poeţii poezie?
Sigur că, în conformitate cu titlul,
mai toţi au declarat: pentru că
altfel nu se poate. Adică dacă Felix Nicolau
omul e deja poet, cum să nu-şi
facă meseria? Muza tot vine şi-l
terorizează ca pe romanticul
Musset. Concluzia? Una subtilă rău: „acesta este un secret pe care
nici ei nu-l ştiu”. Numai că noi am aflat că diavolul e capabil să se
înfăţoşeze în chip de înger luminos. Dacă muza şi efectul generat
de ea, inspiraţia, sunt, Doamne păzeşte, vreo poftire la sinecure
culturale, la salamalekuri şi prosternări în faţa genialităţii poetului?
Căci numai recunoaşterea cu surle şi trâmbiţe a talentului îi dă drep-
tul posesorului său să-şi ia în primire infatuarea, nu? Dar scriitorul
e o biată victimă („ochi alunecoşi, inimă zburdalnică”) a muzei lui şi,
când este sedus, ce nu face omul? Dă de pământ chiar cu propria-
i demnitate. Criticul, însă, adorator al lui Apollo aşa cum îl ştim, îşi
păstrează capul pe umeri şi nu intră în hora rubedeniilor literare. El
şade singur cuc şi, legat la ochi, cu o mână agită sabia-condei, cu
alta cumpăneşte balanţa argumentelor, iar cu cea de-a treia îşi plă-
teşte berea pe care se dă de ceasul morţii să i-o achite autorul.
Listă cu ce mă enervează la vecinul meu de deasupra,
critic literar:
Cronicile isteric laudative. 2. Cronicile isteric denigratoare.
3. Critica amabilă, fără semnalizarea plusurilor şi a minusurilor, în-
ţesată de jargon filologic. 4. Impunerea de false ierarhii, având la
bază promovarea mediatică. 5. Tonul superior cu care i se adre-
sează posibilului cititor. 6. Înlănţuirea de epitete incandescent-pa-
radisiace ori, invers, infernale. 7. Selecţia cărţilor la modul snob:
editură, cine face recomandarea pe coperta a patra etc 8. Fidelita-
tea faţă de o anumită grupare sau faţă de anumiţi autori. 9. Lipsa de
umor şi inflaţia de sarcasm. 10. Bravada intelectuală: preţiozitatea
şi dogmatismul. 11. Baricadarea în turnul de fildeş.
Bineînţeles, acestea sunt doar cusururile vecinului meu
care, pe deasupra, urcă mereu cu liftul, deşi locuieşte la etajul 1.
Tagma criticilor, aşa cum ştim cu toţii, este absolut diferită: urcă pe
scări chiar şi când scriitorul îi ţine deschisă uşa de la cabina liftului,
unde aşteaptă o canapea din piele şi o frapieră cu şampanie.
plic mic, cu acelaşi moto, iar în interior datele participanţi-
lor ( nume, prenume, ocupaţia, locul şi data naşterii, nr. de
telefon (e-mail) se vor trimite pe adresa:
Casa de Cultură ,,Mihai Eminescu’’ Oraviţa, str. 1
Decembrie 1918 nr.5, cod 325600, jud. Caraş-Severin. Cei
interesaţi pot obţine informaţii la tel. 0255571248 sau
0742952617.
Ultimul termen de expediere a plicurilor ce vor
purta menţiunea ‚, Pentru concurs’’este de 15 decembrie
2008.
3951
 Zăpada neagră a
CRONICĂ LITERARĂ
GHEORGHE MOCANU:
„Din umbra munţilor”
un volum de proză noastră, dar mai
fermecător ales a doamnei
Un prozator năvalnic care nu uită nimic să aşeze în
pagină. Setea ce-l stăpâneşte îl face nerăbdător de
a spune totul, de a nu lăsa să-i scape ceva. „Borta”
Ştefania Oproescu
Alexandru Cucereanu
sau „Neamul ursoienilor” l-a fermecat din acei ani ai
copilăriei, de când îi vede pe oamenii care „mergeau
Miron Ţic pe albia râului, apăsaţi de greutatea raniţelor pline.
Noroi era la tot pasul iar cizmele răzbăteau cu greu
amestecând pământul ca pe un aluat ce semăna cu Luăm cunoştinţă
maiaua plămădită de gospodinele satului. Un picior întâi, cum e firesc, cu co-
intra în timp ce altul era scos din mocirla de pe drum, călcând spre casă cu dorinţa de perta volumului suges-
mai bine.”
Gheorghe Mocanu ştie să povestească frumos, parcă nu mai are aer după ce tivă, dar numele autoarei
scrie o pagină, dar asta e doar o impresie fiindcă, după ce respiră adânc, porneşte şi abia este vizibil. Motive,
mai tumultuos, iar povestirile au un interior adânc, hotărâtor. Nu se ştie străin de el, şi scăpări, neglijenţe, pare-
este apropiat de tot ce a văzut căţărându-se pe o funie de iederă primită de la baba se de toate.
Rada, pentru ca Borta copilăriei, cu lumea ei de altădată, să-i rămână-n colţul gurii.
Gheorghe Mocanu scrie un roman care se citeşte cum ai respira aer de munte. Reali- Mai departe cele
tatea vieţii, a satului Borta pe care o aşează în paginile acestui volum apărut la editura şaisprezece povestiri au
Rafet, este atât de puternic şi amănunţit redat încât simţi fiecare clipă cum musteşte prin ceea ce place cetăţeanului de proză
vorba babei Rada, personajul fără de care această carte n-ar însemna mare lucru. Ghe- scurtă: noutate, vibraţie, inedit, soluţii fi-
orghe Mocanu, nu numai că s-a nascut în satul Ursoaia din ţinutul Vrancei, dar s-a şi
încălzit la spuza vetrei, în care s-a adunat lumea cu floarea copilăriei şi cu falnica umbră nale neaşteptate.
a munţilor din jur, cu un trecut de sute de ani, cu frumuseţi, pe care să le priveşti numai Autoarea subscrie la conturarea unei
după ce ţi-ai pus pe trup hainele de sărbătoare. Cu oameni învăţaţi cu truda muncii pă- proze scurte de factură vrânceană sufi-
mântului, cu meşteşugirea lemnului, cu bucuriile şi necazurile şi sărăcia ce s-a instalat cient de articulată ca personalitate, proza
de parcă ar fi chemat-o cineva în fiecare zi.
Borta sau Neamul ursoienilor este asemănător cu alte multe sate sau poate scurtă a rămas şi va rămâne apanajul ta-
are o unicitate în multe rânduieli, iar dacă acolo nu se năştea un autor talentat şi vred- lentelor autentice, ceea ce mi se pare a fi
nic de a scoate la lumină, şi nu o vedea pe baba Rada, cât şi pe Voichiţa fata violată atributul scrierii doamnei Ştefania Opro-
de Ilie Boroghină, pe care mama autorului o chema şi o invita să se dezbrace şi să-şi escu. O considerăm a face parte din acest
schimbe hainele, în timp ce, prin gaura cheii naratorul priveşte trupul ei gol batjocorit de
acea brută. club select.
Incontestabila valoare de povestitor a autorului, nu poate fi pusă sub nici o Noi îi dorim din toată inima a rămâne
formă la îndoială. Poate bucuria lui de a scrie este mult prea mare, îl impulsionează
asemenea unui pistonaş reglat la o turaţie prea mare.
Cele şapte povestiri, toate se continuă una din alta, autorul Gheorghe Mocanu
acordându-le mărimi sau dimensiuni după borta prin care priveşte şi după timpul pe
care-l pierde privind cu folos, şi fără teama de a se gândi că ar putea uita ceva impor-
tant. În prima povestire „Borta copilăriei” Gheorghe Mocanu face o descriere a satului,
povestind de locurile pe unde „lătrau câinii la vreun trecător necunoscut”, rapsozii şi
oamenii cu darul cântecului pe buze sau a celor cu darul băuturii, cu furatul sau înşe-
latul, sau a unor femei care umblau cu bârfitul sau cu fel şi fel de zvonuri, aşa cum o
vorbea baba Rada care o ţinea una şi bună:”Vine sfârşitul lumii ! Nici nu vom ajunge,
da nici nu vom trece de anul 2000”. Din foarte multe pagini ies în evidenţă frumoasele
obiceiuri din timpul marilor praznice, în care este implicat şi autorul, copilul din acea
vreme. Dialogul cu mama sa dovedeşte o reală deschidere către maturitate. Cităm câ-
teva de astfel de dialoguri: „ - Mamă, de ce se căsătoresc oamenii ? – Să aibă cu cine
schimba o vorbă ! Să-şi ducă viaţa mai uşor ! îmi spuse în fugă. - Se căsătoresc numai
ca să-şi schimbe vorbele ? întebai nedumerit. – Să aibă familie, copii şi să treacă mai
uşor peste necazuri ! îmi explica mama mai pe-ndelete.”
În povestirea „Dealul lui Grigore” dăm peste descrieri de o coloratură hazlie,
unde-l găsim pe miliţianul legat de picioare şi la gură, de unele descoperiri arheologice,
de furtul unei statuiete, iar venirea în preajma Dealului lui Grigore a o mulţime de pro-
curori şi criminalişti era pentru a dezlega nişte enigme, la care participă şi baba Rada.
Cea de-a treia povestire „Vasile Cobzarul” debutează cu natura dezlănţuită, cu furtuni
şi grindini coborâte peste Ursoaia. Se invocă toate aces-
tea, iar baba Rada crede că ar fi fost adus Necuratul în
sat, ăsta ar fi dezlănţuit ploaia ce a inundat totul. Alte po-
vestiri: „Ştefan Şchiopul”, „Borta buclucaşă” şi „Banche- să primenească şi să poarte cu nobleţe
tul lui Boroghină” se succed în filonul acţiunii, cu aceeaşi
implicare şi cu aceeaşi zestre de personaje care dau po- acest blazon.
sibilitatea reconstituirii unui tărâm fabulos al unui univers Volumul intitulat „Zăpada neagră” an-
numit Ursoaia din ţinutul Vrancei. gajează şi suntem convinşi că doamna
Ultima povestire intitulată „Ultima bortă” (Co- Ştefania Oproescu este pe deplin con-
meta) încheie romanul spre regretul cititorului bine înfipt
în acea lume uneori limpede şi de mai multe ori buimacă, ştientă de acest lucru. Este cum se spune
unde oamenii fac ce se cade şi mai ales ce nu se cade. un început şi nu o răscruce de vânturi.
În contextul literar volumul „Din umbra munţi- Cu stăruinţa pe care i-am admi-
lor” (Neamul ursoienilor) poate fi plasat sută la sută în rat-o vom avea bucurie să-i primim şi
rândul romanelor satului. Este scris de un foarte talentat
prozator pe care îl aşteptăm cu încredere cu următoarele scrierile care vor urma închinate vieţii şi
scrieri. aspiraţiilor noastre duse la necuprins.

3952 www.oglindaliterara.ro

Uniuni şi lauri
Adrian Gavrilescu
Apariţia asociaţiilor de editori se explică prin necesi-
tatea de a apăra interese de tip profesional pe piaţa cărţii.
Pe acest temei s-a fondat în 1991 Asociaţia Editorilor din Ro-
mânia (AER), care pretindea în urmă cu câteva luni că avea
aproape 60 de membri şi acoperea 70 % din producţia de
carte1. Concurenţa este reprezentată de APLER (Asociaţia
Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România), înfiinţată în
1998. Ea numără 21 de edituri şi 12 reviste. Alte prezenţe de
profil s-au remarcat de la momentul constituirii AER: Asocia-
ţia Revistelor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare (ARIEL), con-
vertită ulterior în Asociaţia Editurilor cu Profil Pedagogic şi
Cultural (AEPC). Ultima organizaţie s-a desprins în 2000 din
AER, cu cei 35 de membri ai săi. Societatea Editurilor din
România (SER) reprezintă interesele a 35 de edituri – din
total, 10 îi aparţin preşedintelui Societăţii, Ioan Enescu.
Dincolo de organizarea târgurilor de carte şi de pro-
movarea mărcilor şi titlurilor, asociaţiile editoriale ar fi trebuit
să furnizeze repere pentru cercetările statistice ale propriei
industrii, dar aici informaţia suferă de parţialitate. Din neferi-
cire, singurele lucrări de acest gen s-au putut realiza în 2000
şi 2001, ani în care AER a scos două publicaţii ce furnizează
date concrete referitoare la producţie, distribuitori, industria ti-
pografică şi editori. Cifrele atestă modificări dramatice: tiraje
mici (2.550 de exemplare în 2000), stocuri de 50 % din tira-
jul total, recuperarea cu întârziere a sumelor rezultate din
vânzarea de carte, cataloage editoriale aproape inexistente,
preponderenţa manualelor şcolare în tirajul total, dificultatea
de a vinde titluri din ştiinţele sociale (sub 15 % vândut ), pre-
ferinţa pentru autori străini2. Pe ansamblu, domeniul edito-
rial produce o cifră de afaceri modestă în raport cu PIB-ul
naţional – 0,086 % 3 - , iar o treime din această cifră este re-
prezentată de piaţa manualelor şcolare. Nu toate editurile în-
registrate legal în anul 2000 şi-au exercitat obiectul de
activitate, ci doar o treime, care editează nu mai mult de 10
titluri anual. Din cele 1350 de edituri existente, 167 au edi-
tat peste 20 de titluri în fiecare an, doar 10 reuşind să pro-
pună peste o sută de titluri.4 În rest, «fantome» de
apartament, titluri îndoielnice, secretomanie.
O perspectivă inedită asupra funcţionării domeniului
editorial oferă modalitatea de acordare a premiilor anuale.
La AER, funcţia mare echivalează cu recompensa din oficiu.
La ediţia din 2001 a Premiilor AER, Editura Humanitas, con-
dusă de Gabriel Liiceanu, preşedinte al Asociaţiei, este no-
minalizată de 9 ori, la 6 din cele 11 categorii, primind în final
4 premii. Editura Humanitas este premiată şi în anul următor,
la 2 categorii, iar Editura Polirom, condusă de Silviu Lupescu,
vicepreşedinte al AER, obţine 4 nominalizări şi 2 premii. În
2003, Humanitas revine la totalul de 4 premii, unul dintre ele
revenindu-i lui Gabriel Liiceanu pentru o traducere; Polirom
înregistrează un an mai slab, prin asocierea diplomelor cu
banii, dar şi prin restrângerea categoriilor, ceea ce imprimă
competiţiei un caracter tot mai elitist. Polirom se mulţumeşte
cu 2 distincţii, iar Humanitas câştigă la o nouă categorie,
«Succesul anului», la care Andrei Pleşu încasează şi un cec
de 40 de milioane de lei după o cursă solitară. În 2005, Hu-
manitas este nominalizată la 4 categorii şi ia 2 premii; Poli-
rom, tot cu 4 nominalizări, se alege doar cu un premiu.
Regulamentul de acordare a premiilor se bazează pe ono-
rabilitate, căci o normă de evaluare constă în tirajul minim
vândut al cărţii propuse pentru premiere, tiraj certificat prin
semnătură de directorul editurii.
La APLER, lucrurile funcţionează aproape în aceeaşi
www.oglindaliterara.ro
SCRIITOR ÎN AGORA
manieră. Pentru 19985, laureată la promovarea poeziei a fost
revista Poesis, condusă de un membru al comitetului de co-
ordonare al Asociaţiei, George Vulturescu. Tot aşa, Alexan-
dru Condeescu (vicepreşedinte) îşi premiază propria revistă,
Manuscriptum, iar celălalt vicepreşedinte, Cassian Maria Spi-
ridon, aşază laurii pe creştetul Convorbirilor literare, revistă
la care este redactor-şef. În 2000, Romul Munteanu, preşe-
dinte de onoare al APLER, ia premiul pentru întreaga activi-
tate, iar Gellu Dorian, membru în comitetul de coordonare,
primeşte premiul pentru poezie. Tot la ediţia din 2000, pre-
mianţii sunt revistele Unu, Hyperion şi Luceafărul. Un an mai
târziu este rândul publicaţiilor Contemporanul, Ramuri şi
Tomis să se bucure de recunoaşterea meritelor culturale. La
galele APLER din 2002, Ioan Ţepelea, director al revistei oră-
dene Aurora, primeşte un premiu, iar publicaţia Convorbiri li-
terare obţine, de asemenea, o distincţie, gest repetat şi în
anul următor. La ediţia 2004, Poesis şi Manuscriptum câş-
tigă din nou, iar Gellu Dorian este declarat «autorul anului
2003», în timp ce Junimea devine «editura anului». La Ga-
lele APLER din noiembrie 2005, echipa de conducere a fost
realeasă, în frunte cu Ion Tomescu, directorul Editurii Libra.
Premiile pentru 2004 au revenit revistei Arca şi Editurii Dacia.
La Uniunea Scriitorilor, premiile anuale se acordă prin ace-
leaşi mecanisme: amiciţia dintre membrii juriilor şi candida-
ţii la recompense, suprapunerea calităţii de membru al juriului
şi a celei de patron de editură a cărei carte urmează a fi dis-
tinsă, rotaţia (un an, membru al juriului, iar în anul următor,
premiat chiar de cei pe care fostul membru al juriului îi de-
clara câştigători), fluctuaţia numărului de premii de la un
sezon la altul în funcţie de interesele care trebuie satisfăcute
etc.6
Târgul de carte Gaudeamus preferă editurile impor-
tante. Editura Humanitas colecţionează trofeele Gaudeamus
în 1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2003, 2004 şi 2005. Cu un
stingher loc secund în 2002. Editurile ALL câştigă locul întâi
în 2002, locul doi în 1999, 2000 şi 2001 (din poziţia de co-or-
ganizator al evenimentului), şi locul trei în 2005. Editura Po-
lirom primeşte «premiul de excelenţă» în 2005.
În ansamblu, premiile româneşti, fie ele acordate de
organizatorii de târguri, de asociaţiile editoriale, de Uniunea
Scriitorilor – sau de alternativa la ea, Asociaţia Scriitorilor
Profesionişti -, nu au anvergura celor mai importante distincţii
literare franceze, de pildă, care aduc un serios plus de cum-
părători cărţilor necompensate şi – foarte important – o certă
notorietate autorilor acestor garantate bestseller-uri. Cazul
românesc seamănă însă cu cel francez prin metodele de
«traficare »a prestigiului. Tirajele tăcute până la capăt sau
cele supralicitate pentru a menţine diverse reputaţii au ne-
voie de un corespondent în retribuţii simbolice. Acestea din
urmă au o dublă funcţie: satisfac diferitele părţi implicate în
negocierea capitalului simbolic şi trec drept repere ale calităţii
pe o piaţă în care naivitatea lectorilor pare să justifice preo-
cuparea editurilor de a dicta ierarhii.
______________________
Jacques Julliard, Michel Winock - «La fin des intellectuels?»
1
2
Ibidem, pag. 109.
3
Percepţia generală a conceptelor de dreapta şi stânga, dincolo de delimi-
tările ştiinţifice, s-a putut verifica în discursul lui Ion Iliescu (Carmen Epuran
- «E posibil ca Polul Social să devină partid», în Evenimentul zilei,15 oc-
tombrie 2005, p.7). Fostul preşedinte a acuzat orientarea exclusivă a so-
cietăţii civile către dreapta prin pregătirea unor figuri emblematice ale
acesteia graţie burselor de studii în străinătate, finanţate prin fundaţia pa-
tronată de George Şoros.
Sorin Ioniţă - «Unde sunt intelectualii de stânga?», în 22, nr. 817, 2005,
4
1-7 noiembrie 2005, p. 3.
Oana Stancu, Monica Iordache - «Udrea, la masă cu Tăriceanu», în Jur-
5
nalul naţional, 10 august 2005, pp. 8-9
6
Dan Pavel - « „Politologi şi analişti politici” », în Ziua, 5 decembrie 2005,
p. 6; Ovidiu Nahoi « Ei sunt finaliştii », în Evenimentul zilei, 9 decembrie
2005, p.23.
3953
 LECTURI SUB ABAJUR
Selecţia naturală în cultură
Ne-am fi aşteptat ca numărul pe septembrie al revistei gălă-
ţene, Dunărea de Jos, să arate ca unul festiv, mai cu seamă că pe
prima copertă se menţionează: CENTENAR 100… În afară de repro-
ducerea „articolului program”, semnat de C. Z. Buzdugan – Descen-
tralizare! – (care apărea în numărul inaugural, din 7 septembrie 1908)
şi de consideraţiile făcute de dl C. Frosin în legătură cu semnificaţia
centenarului (din care am reţinut: „…centenarul nu semnifică, în cazul
revistei noastre, vârsta acesteia, ci rădăcinile de la care se revendică
nobila-i origine şi strălucitu-i blazon…” – p. 7), nu am găsit nimic!
Cu atâţia redactori şi colaboratori permanenţi (menţionaţi pe
coperta a doua), care contribuie (credem) la realizarea formatului ac-
tual al revistei, directorul general şi redactorul şef puteau stabili o temă
de cercetare, spre a releva tradiţia culturală a acestei publicaţii. Este
alegerea „şefilor”, nu ne amestecăm în „bucătăria” altora, dar un ase-
menea eveniment apare în numărul 79 (serie nouă) reflectat nepro-
fesionist! Mai mult chiar, revista rămâne fidelă structurării materialelor
publicate şi subsumate (nu totdeauna) unei tematici generale, anun-
ţate anterior.
Dacă tot se continuă publicarea până şi în acest număr con-
siderat festiv (la rubrica ok…) a „indicaţiilor preţioase” ale unui oare-
care Petre Flueraş despre Poezia modernă sau sentimentul ca
argument (ajunse la partea a V-a), fără a avea vreo legătură cu aşa-
zisa tematică, s-ar fi cuvenit măcar a fi publicată pe câte o pagină a
unei selecţii de creaţii literare (poezie şi proză scurtă) din perioada de
pionierat a revistei, ca şi din cea actuală, mai ales că „esteticianul”
care semnează la pagina 11 se chinuie de cinci numere de revistă să
traseze direcţia în poezia actuală.
Felicit redacţia revistei Dunărea de Jos pentru mărinimia de
care dă dovadă, publicând sârguincios în cinci numere la rând inep-
ţiile unui individ cu pretenţii de îndrumător literar, în timp ce altor co-
laboratori nu publică integral materialul trimis, fără a se preciza dacă
va continua sau nu în viitor. În numărul 79 al revistei sus amintite, cel
ce se crede MAFALDA în cultură/ literatură continuă peroraţiile, de-
cretând: „Adevăratele motive pentru care oamenii citesc sunt esen-
ţialmente vulgare (…) Vrem să ne regăsim în poezii, iar elementele
sexuale ne pot ajuta să o facem.” De astă dată, autorul inepţiilor se si-
tuează în tabăra cititorilor şi, în numele lor (de parcă s-ar fi pus de
acord!), pretinde că ştie ce aşteaptă aceştia de la creatorii de poezie.
Oare chiar toţi cititorii au motive esenţialmente vulgare de a con-
suma poezie? Se vorbeşte despre „elemente sexuale” care pot ajuta
cititorii să se regăsească în poezii, ca şi cum ar fi vorba de ingre-
diente afrodiziace! Aşa ceva e specific numai unor impotenţi inte-
lectuali, cum se dovedeşte a fi acest paranoia, Petre Flueraş!
Etichetările referitoare la cititori continuă (după ce în mod indirect i-a
făcut vulgari): „Generaţia care trebuie să rezoneze la poemele actuale
este generaţia care mănâncă junk-food şi citeşte pentru a se distra
• EXPLOZIV • EXPLOZIV • EXPLOZIV • EXPLOZIV •
TOPUL REVISTELOR LITERARE
după nr. de accesări de la 15 octombrie 2008 la 15 noiembrie 2008
Dacă ar fi să ne luăm numai după acest criteriu, revista ar trebui să se afle pe primul loc în Întocmit de
acordarea de finanţări bugetare. Şi când colo... dar ştim noi cum se utilizează banii publici. Budeanu
3954 www.oglindaliterara.ro
între două partide de sex şi o bere.”
Trecem peste tautologia jenantă,
despre care habar nu are că a folo-
sit-o dezinvolt ( „ Generaţia care tre-
buie să rezoneze (…) este
generaţia care mănâncă…” – s. n.)
şi sesizăm că, fără să vrea, autorul
recunoaşte că cititul, în comparaţie
cu „două partide de sex” [cacofonie
impardonabilă!] este o distracţie. Pe
obsedatul acesta sexual îl ia gura
pe dinainte, când mărturiseşte sim-
ptomatic că fără lectură „între două
partide de sex şi o bere” [de ce oare
una şi nu mai multe?] cititorul s-ar
plictisi.
„Preţiosul estetician” oare
nu-şi dă seama că se contrazice şi Constantin Miu
nu e consecvent când face referiri
la poezia actuală? Iată un exem-
plu: „Pentru a deveni actuală, poezia trebuie să abordeze simboluri ale
actualităţii (…) Nu contează dacă realitatea nu este aşa, cititorul mo-
dern de poezie nu vrea o radiografie fidelă a lumii în care trăieşte (…)
Poetul modern (…) pentru a deveni actual, el trebuie (să înceapă să
scrie despre cea ce se întâmplă în jurul lui” Trecem peste nonsensul
exprimării din finalul fragmentului citat – de parcă poetul modern poate
fi şi inactual, noroc cu bietul fluierător că-i arată el cum să fie – şi ne
întrebăm: oare nu e datoria consilierilor editoriali (pe coperta a doua
a revistei am numărat 5 - ditamai pomelnicul!) de a atenţiona re-
dactorul şef că dă gir unor materiale care frizează ridicolul, pentru ca,
la rândul său, acesta, din respect pentru cititori, să ceară colaborato-
rului respectiv să revadă materialul, dacă acesta este, desigur, inte-
resant şi merită publicat? Sau redactorul şef habar nu are ce se
publică în revistă şi e un simplu executant şi dă ok-ul, pe nevăzute, la
ceea ce-i dictează BOSS-ul?!
Într-un singur loc are dreptate numitul Petre Flueraş: „Se-
lecţia naturală funcţionează şi în poezie”. Asta o face cititorul, fără „in-
dicaţiile preţioase” ale acestui răsfăţat al redacţiei de la Dunărea de
Jos. Acelaşi lucru se poate spune că e valabil/ funcţionează şi în cazul
revistelor literare. Atâta timp cât reviste ca Dunărea de Jos vor con-
tinua să publice tâmpeniile unora ca acest F. P., ele nu vor mai fi luate
în seamă de cititorii de bună credinţă şi curând nu vor mai avea ma-
şină la scară, iar sărmanii redactori şi consilieri editoriali vor fi
nevoiţi să reînveţe să meargă per pedes, după ce s-au târât, fă-
când plecăciuni celui/ celor care îi făceau să creadă că sunt ci-
neva.
Stănică
 CÂND
PROZA
PARTEA I* sornicul cu ticăitul lui monoton i se pãru un intrus
ce i se infiltra parşiv printre gânduri şi idei. Obiectul

SE
MOTTO: îi deveni insuportabil şi se repezi spre el ca spre un
«Vezi, fiule, am sã-ţi explic:/ viaţa veritabil duşman. Îl înşfãcã şi, nervoasã, îl aruncă în
pentru mine nu a fost o scarã de cristal./ A fundul unui sertar, acoperindu-l cu rufele ce-i ieşiră

ÎNTOARCE
fost plinã de cuie/ şi aşchii/ De trepte în cale. Vroia să uite de el ca de sabia lui Damo-
smulse…Dar tot timpul/ N-am contenit sã cles.
mã caţãr/ Sã mã târãsc pânã la trepte.» Se schimbă repede, lãsându-şi

IUBIREA
Coretta Scott King îmbrăcămintea pe speteaza fotoliului, pentru că
ceea ce o preocupa o fãcu şã-şi piardã, totuşi,
răbdarea. În graba ce o cuprinse, îşi trase peste
Copiilor mei, cu dragoste… cap bluza de trening, fãrã sã-i mai desfacă fermoa-
rul, apoi îşi puse pantalonii şi, în picioare, papucii
Ca primă măsură, femeia se sustrase ruti- îmblăniţi, simţind cum o ia cu frig, deşi în interior era
nei profesionale, ce-i intrase în sânge ca o a doua destul de cald.
fire –« deşteptătorul… hai repede… consultaţii… ce În loc să-şi tragă puţin sufletul, cum ar fi fost
vă supără, de când, Sermion SR 30 mg., 1 drajeu (fragment) firesc şi indicat după atâta alergătură, se aşeză di-
pe zi… aveţi urticarie… aceasta este o reacţie ad- rect la masa de scris, de parcă cineva o mâna cu
versă la medicament, să vedem ce altceva…telefo- biciul de la spate. “Pe cai!” îşi spuse cu inima de
nul… A, da, am înţeles, soţul d-voastră nu se simte altădată, dar în piept simţi o durere adâncă şi
prea bne…Bineînţeles că voi veni…La terminarea surdă, ca o carapace ce o strângea tot mai tare şi
programului, desigur…Ah, nervii mei! Nu mai mai tare, domolindu-i avântul şi obligând-o să se
vreau… Nu mai pot…Să nu mai aud de ni- oprească chiar înainte de a începe ceva. Din feri-
meni…Nici mama dacă sună… » cire, criza dură puţin şi dispăru fără sã fie obligatã
La acest paroxism al tensiunii nervoase, sã ia medicamente.
totuşi ceva din reflexul ei de autoapărare se frângea Aproape instantaneu, îşi aminti de uşa de la
într-un fel de duioşie. Desigur că pentru ea ar fi făcut intrare şi se duse glonţ să o verifice. Era, bi-
oricând o excepţie, doar că… neînţeles, încuiatã. Nici nu o găsise vreodată alt-
Astfel, se confrunta zilnic cu acelaşi prag de fel, doar că tenebrele trecutului îi strecuraseră în
saturaţie, fiind nevoită să-şi spună: “Stop ! Somn şi sânge acea meteahnă a verificãrii, ca pe un virus
iarăşi de la capăt.” de care nu putea sã mai scape. Îi era teamã încã
Chiar şi preocupările literare, în care la în- şi acest lucru i se întâmpla mai ales când era vorba
ceput văzuse o benefică evadare din rutinã şi banal, de căile de acces în propria-i locuinţă, dar uneori i
ajunseseră destul de repede să i se pară o se pãrea cã şi pereţii ar avea fisuri, prin care, la o
constrângereui D. Bolintineanu.(…) Ce am avut eu adicã, s-ar fi putut strecura duhurile trecutului. Deşi
data trecută? Nu, dv. vorbiţi despre articolul lui Dan.
Eu am scris ceva despre ideea de neantizare în Doina Cherecheş se scursese atâta timp, încă o mai împresurau din
când în când angoasele, gândindu-se că Sile -fos-
poezia eminesciană. Da, desigur că voi trimite arti- tul ei soţ- s-ar fi putut întoarce, luând-o pe ne-
colul la timp. Promit.- pregătite, adică fără sã-i intre rapid în funcţiune
Astfel, se dovedise şi a doua facultate pe acea rezistenţã interioarã, pe care şi-o construise
care o făcuse –zicându-şi că doar pentru sufletul ei –tot o corvoadă cu abilitate şi rãbdare şi care, pânã la urmã, o ajutase sã iasă din zona
şi ar fi sistat de mult timp colaborarea pe care o avea cu o anumită re- de marasm a vieţii.
vistă literarã, dacă fiecare temã propusă nu ar fi venit ca o nouă pro-
vocare şi o luptă cu ea însăşi. Anunţul cu litere de-o şchioapă –dr. IEDERA IONESCU,
«are alegerile noastre se transformă pânã la urmã în slujire? concediu medical în perioada 1 octombrie -1 decembrie, medic locţii-
Poate doar felul în care abordez eu lucrurile, iar în acest fel de abor- tor, dr…-rămăsese lipit pe uşa cabinetului.
dare desigur cã firea mea are un rol esenţial. Firea aceasta a mea Îşi pierduse o zi întreagă cu rezolvarea problemelor adminis-
… » se necăjea adeseori, simţindu-se în ultimul timp tot mai vlăguită, trative ce trebuiau îndeplinite într-o asemenea situaţie. O plimbaseră
atât fizic, cât şi psihic, şi tot mai tracasată, dar de cum prindea puteri, de la Ana la Caiafa, du-te la Casă, la Colegiu, la DSP, la…la… la
o lua de la capăt cu şi mai mult sârg, recuperând cu febrilitate perioa- dracu-n praznic ! Ia hârtii peste hârtii, licenţe de înlocuire şi paraînlo-
dele în care avusese un randament mai scăzut. cuire, iar, la sfârşit, pupãzã peste colac, o puseserã să-şi găsească şi
medic înlocuitor, deoarece, ca medic, fărã să aibă cine să te înlo-
Timpul disponibil îi devenise o problemă, sâcâind-o la culme. cuiască, nu aveai dreptul sã fii bolnav. Cui îi păsa dacă mureai la locul
Ticăitul ceasornicului –singurul zgomot ce o întâmpină de cum de muncã aproape toţi colegii şi nu găsise pe nimeni dispus să-i preia
intrase pe uşă- îi zgârâie creierii, amintindu-i de unul şi acelaşi lucru: sarcinile de serviciu, pentru că, pe de o parte, era foarte greu, fiecare
timpul ! fiind copleşit de propria-i rãspundere, iar pe de alta, perioada ce tre-
« Doamne, cel care s-a ostenit să împartă timpul în unităţi şi buia acoperitã era mare, practic la limitã, doar douã luni de concediu
subunităţi, precum şi cel care a conceput aceste aparate sofisticate prin incapacitate temporară de muncă fiind acordate pentru medicii
care să-l măsoare, au fost nebuni de legat. Şi fără să-ţi atragă ceva ce se aflau în relaţii contractuale cu o anumitã Casã de Asigurări de
atenţia asupra lui, îl simţi cum te înşală, zburând, nu alta… Minute, Sănătate. Până la urmă, gãsise totuşi un binevoitor, la care nici nu se
ore, secunde, săptămâni, luni, ani, o viaţă întreagă scursă când nici nu aşteptase. «Doamna doctor, vă ţin eu locul şi rezolvaţi-vă necazurile.
te aştepţi. Uite, eu aş vrea să fie altfel şi anume un minut să dureze Îmi va fi greu, desigur, şi nu voi putea ţine toate evidenţele cum tre-
cât o zi sau invers, o zi cât un minut », îşi zise în gând. buie, dar, în primul rând pacienţii şi păsurile lor, iar scriptele pot sã mai
Oftã adânc, eliberându-se de sacoşele cu care venise. aştepte. Mie nu mai au ce să-mi facă, iar pe d-voastrã nu vã pot pe-
Brusc, îşi aminti că ceea ce gândise cu o clipă mai înainte, re- naliza pentru ceea ce nu am făcut eu. Sunt în prag de pensionare.
feritor la aşa-zisul fenomen de comprimare şi de dilatare a timpului Peste trei luni ies din acest sistem, iar pânã atunci sper nu mai prind
datorită percepţiei proprii nu era o idee a ei, ci una veche şi bine sta- niciun control », îi spuse colegul care acceptase totuşi să o înlo-
bilită, privind noţiunea de timp psihologic, de care luase cunoştinţã în cuiască. Completaseră în grabã toate formularele necesare, câte trei
anul întâi de facultate, la cursul de filozofie. Cu toate acestea, pentru din fiecare, vorba aia, unul la prefecturã, unul la şcoala de fete, altul
prima datã trãia pe viu noţiunea respectivã şi asta o fãcea sã creadã la şi la-la şi lãlãiala lumii ! La stabilirea modalităţii de plată, ea ezită
cã o descoperise ea singurã, tocmai în acel moment. puţin, gândindu-se care din cele douã variante posibile ar fi fost de
«Reflexe şi iar reflexe…Oare totul nu poate fi decât reflex a preferat sã o aleagã, pe cea prin reciprocitate sau pe cea prin plată di-
ceea ce am citit, am auzit sau am văzut ? Pe cont propriu, nu putem rectă ? Optă totuşi pentru ultima variantă, deloc avantajoasă pentru
fi oare chiar nimic ? Oricum, mie mi s-ar fi părut mult mai corect să mi ea, dar aşa i se pãru corect. De fapt, nu ştia când se va întoarce sau
se fi dat de la început calupul meu de timp, căruia să-i pot stabili sin- dacã se va mai întoarce. Totul atârna de un fir de aţã. În plus, nu-i plã-
gură măsurile ce mi se potrivesc şi cu asta gata ! » îşi zise revoltată, ceau de niciun fel obligaţiile şi nu voia sã-i rãmânã datoare tocmai
ca o idee strict personală, nerealizând cã, de fapt, aşa se şi întâm- omului care fusese dispus să o ajute într-un moment dificil.Auzindu-i
plase, adicã i se dãduse calupul ei de timp de la bun început. “Uite, mi- decizia, colegul îşi arcui sprâncenele şi o întrebă mirat : «D-na doctor,
aş fi depus timpul într-o bancă, pentru că altceva tot n-am avut n-o să vă fie greu din punct de vedere financiar ? Asta înseamnă că
niciodatã ce să depun într-un astfel de loc, şi nu m-ar mai fi interesat în următoarele două luni, d-voastră nu veţi mai primi nicio leţcaie,
niciodată cât am consumat din el şi cât mi-a mai rămas. L-aş fi depus deoarece toţi banii d-voastrã vor intra în contul meu ». « Sã fii sãnã-
cu capitalizare la scadenţã, dar pe termen nelimitat, cum se spune în tos, doctore ! » îi rãspunse ea doar în gând şi, în treacăt, consemnă
limbaj bancar », îşi continuă ideea, făcând haz de necaz, în timp ce pentru sine : « Greu ? Nici nu ştiu dacă vreodată mi-a fost altfel. Greu-
cu gesturi aproape maşinale, despacheta, aranja, punând fiecare tatea este starea cu care m-am obişnuit în aşa măsură încât, para-
lucru la locul lui. doxal, dar tocmai lucrurile grele au început sã mi sã parã uşoare şi
Îşi roti ochii de jur-împrejur şi se declară mulţumită de ordinea gãsesc mai repede soluţii pentru acestea decât pentru celelalte. Difi-
ce o înconjura, pentru ea o condiţie necesarã ca sã se concentreze şi cultatea a devenit mediul meu natural. Cred că nu este decât o ches-
sã poatã lucra. tie de atitudine», continuă femeia, vorbindu-şi pe acelaşi plan interior.
În liniştea apartamentului mic şi modest în care locuia, cea-

www.oglindaliterara.ro 3955
 Culianu şi răbdarea îngerească a
ATITUDINI
lui Mircea Eliade
Motto:“I do my work under his [Eliade’s]
bright shadow in many ways, as do the most of the
people in the field of the history of religions,
whether or not they aknowledge their debt”
(Wendy Doniger)
Culianu “nu există fără Eliade”. Această părere plină de bun
simţ a lui Richard A. Rosengarden, actualul decan al Universităţii
din Chicago, unde Culianu a predat vreo doi ani ca visiting profes-
sor (timp în care a mai fost visiting professor si în Italia în primă-
vara anului 1990), am auzit-o în filmuleţul (cu pretenţii de
documentar) despre moartea lui Culianu, difuzat de TVR1 pe 22
mai 2008. Tot cu acel prilej am remarcat cum pe faţa prof. dr.
Rosengarden se citea nedumerirea pentru dezinteresul faţă de
moştenirea lui Eliade a celor veniţi din îndepărtata capitală a
României. Fiindcă românii care-l tot întrebau de Culianu erau prea
exclusiv interesaţi de meteorica activitate de istoric al religiilor
prestată de acesta la Divinity School, unde Eliade a fost profesor trei
decenii.
Desigur, o afirmaţie conform căreia “Culianu nu există fără
Eliade” nu poate fi decât adevărată. Dar nu în sensul unei pater-
nităţi spirituale, cum îşi imaginează cei mulţi (si nu neapărat proşti!),
victime fără de scăpare ale idioţirii mediatice.
Aşa cu am arătat într-un articol anterior, marele istoric al re-
ligiilor l-a sprijinit pe Culianu, fost membru al Partidului Comunist,
având faţă de acesta “o răbdare angelică” (v. I.P. Culianu, Mircea
Eliade, Ed. Nemira, Buc., p.155).
Asemenea nemăsurată răbdare i-a fost pusă la grea
încercare când a citit scrisoarea lui Culianu din 14 ianuarie 1986.
După supărarea pricinuită de incendierea materialelor de arhivă pe
care le pusese în ordine cu Adriana Berger, protejatul său a avut
proasta inspiraţie să-i scrie din Olanda: “Chicago îmi rămâne în
minte ca un oraş al incendiilor” (v. Dialoguri întrerupte, p.278).
Dintr-o notă aflăm că el făcea aluzie la “seria de incendii
misterioase din 1975 pe care cineva […] le declanşa în Biblioteca
Regenstein” a universităţii de la Chicago (v.scrisoarea lui Culianu
din 5 aprilie 1975 către G. Romanato, op. cit., p. 279).
Cu sau fără de voie, discipolul bagateliza incendierea
bibliotecii lui Mircea Eliade de la Chicago din 18 decembrie 1985,
urmată de rapida îndepărtare a Adrianei Berger din postul deţinut la
Biblioteca Regenstein (1). Acest lucru se distinge din opinia lui
Culianu că “în fond, paguba materială a fost redusă. Au pierit cărţi
si scrisori numai” (I.P. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998,
p.285). In inventarul arhivei lui Eliade (Guide to the Mircea Eliade
Papers 1926-1998) aflată în 108 cutii la Biblioteca Univerităţii din
Chicago, în cutiile 109-111 se păstrează documentele distruse prin
ardere. La o simplă trecere în revistă a conţinutului celor trei cutii (în
cutia 109 dosarul 1 conţine documente arse provenite din perioada
1968-1973, dosarul 2 din 1977-1982 si încă 3 dosare până în 1984;
cutiile 110 si 111 cuprind 5 si respectiv 4 dosare cu documente din
perioada 1984-1985) cuprinzând 14 dosare, oricine îşi dă seamă
că paguba nu se poate spune că “a fost redusă”.
Prin 1982-1983 Culianu nota succint, dar edificator: “n-am
putut să-l urmez pe Mircea Eliade în India. Un mit mai puţin” (v.
Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.262). Aici, “un mit mai puţin”
are înţelesul de: “o fantezie (eliadescă) mai puţin”, o fantasmă (v.
Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira 1998, p. 219), un produs al
imaginaţiei memorialistului Eliade, “mitizat” prin lipsa de
perspicacitate a celor ce-au vrut să-i descifreze fanteziile literare
(op. cit., p. 159). Este tocmai sensul folosit de manipulatorii culturii
post-comuniste care vituperează împotruva “mitului Antonescu”,
după ce au făcut din realitate un aşa-zis “mit”, spre a anula
realitatea istorică si a le interzice, prin lege (adică prin Ordonanţa
31) românilor să-si cunoască, “măcar la ei acasă” (acad.Nicolae
Drăganu, 1935), istoria.
In campania de folosire improprie a termenilor derivaţi din
cuvântul “mit” (promovată de Editura Humanitas prin cărţile lui
Lucian Boia), - manipulare a cărei eficienţă reiese din formularea:
“n-aş avea nimic împotriva naţionaliştilor, dacă ei s-ar limita să
trăiască în mod nostalgic miturile învăţate la şcoală” (rev. 22, nr.
524, 7-13 martie 2000, p.2) -, şi-ar fi putut aduce contribuţia si
3956 www.oglindaliterara.ro
Ioan P. Culianu. Fiindcă pentru
el, termenul de mitologie putea
să aibă sensul de ideologie,
oricât de ciudată ar părea acestă
opinie. Pe 10 ianuarie 1978,
Culianu scria în jurnalul său
(inedit) că “ideologia” legionară
si cea comunistă “seamănă
foarte mult” (v. rev. “22”, nr 891, Isabela V. Scraba
6 martie-11 aprilie 2007). Cum a
ajuns la această concluzie cu
totul falsă, nu se ştie. Probabil
nici n-a judecat prea mult. In aceeaşi zi mai notase că Mircea Eliade
ar fi “rămas toată viaţa credincios mitologiei legionare” (ibid.).
E bine însă de precizat că în cărţile lui Culianu, considerat
de Eliade “un sociolog”, înţelesul termenilor folosiţi de istoricii
religiilor se preschimbă: sacralitatea apare ca “centru de putere”,
călătoriile extatice capătă sensul călătoriilor în lumi paralele, mai
precis a imaginării de lumi paralele. Interesat de mecanismele
puterii, Culianu goleşte mitul de conţinut rămânând un fel de
gogoaşă pe care specialiştii puterii o pot umple cu ce vor ei.
Pentru că toate aceste ţin de manipularea mentalului
colectiv în timpul istoric (liniar), lucrurile nu sînt chiar atât de
complicate. E suficient să ne găndim la câteva evenimente care se
petrec sub ochii noştri de douăzeci de ani încoace.
După căderea în dizgraţie a ideologiei comuniste, specialiştii
puterii au lansat gogoaşa holocaustului românesc, în cadrele
stilistice ale unei poveşti fanteziste repetate mai bine de jumătate de
secol, mitologie pe care puterea politică din România post-
decembristă a avut forţa necesară să-o facă, dacă nu credibilă,
măcar de nediscutat (sub ameninţarea închisorii). Astfel că azi
asistăm la propagarea ei nestingherită în creierele şcolarilor si ale
adulţilor dependenţi de mass-media.
Un alt mit post-decembrist, acela al românului “cel leneş”, a
fost pus (cu deplină neruşinare) chiar pe genericul expoziţiei din
vara aceasta de la Institutul Cultural Romîn din New York: “Feedom
for lazy people”.
Folosind terminologia lui Culianu, o “lume paralelă” în care
românii au călătorit (si călătoresc) mai mult fără de voie (decît cu
voie) a fost creată de specialiştii puterii prin impunerea denumirii de
“romm” înăuntru şi în afara României. Ceea ce duce, în afara ţării,
la idioţirea oamenilor cu privire la acest subiect.
Un ilustru exemplu de idioţire (într-un anumit subiect, bine
determinat) prin manipulare mediatică îl oferă însăşi ghinionul fostei
secretare a lui Eliade, persoană în vârstă, de a nu ajunge în ţara pe
care Eliade a iubit-o atât de mult si unde o aştepta o înaltă distincţie
acordată de preşedintele României. In toamna anului 2006, victimă
fără de apărare a gogoşii mediatizate de ungurii din America, după
care capitala României ar fi la Budapesta, Wendy Doniger,
actualmente “Mircea Eliade Distinguished Service Professor” ,
vrând să ajungă în capitala României, a aterizat în capitala micului
stat vecin si a trebuit să facă drumul înapoi.
Incapacitatea lui Culianu de a înţelege modul în care marele
filosof al religiilor considera mitul ca o “formă de cunoaştere” a
generat mai apoi neînţelegerea termenului de arhetip. Ceea ce nu
este de mirare, fiindcă o gândire fatalmente ancorată în timpul liniar
istoric, nu poate sări peste umbra sa pentru a ajunge la gândirea
simbolică sau “mitică”. La Mircea Eliade, “a trăi în conformitate cu
simbolul, cu arhetipul” echivala cu nevoia omului de a trăi în timplul
ciclic al unui lumi nevăduvită de sacralitate.
Ruinarea voită a sensului n-a ocolit nici calea resemnificării
pentru refolosirea cuvântului mit chiar împotriva destinaţiei sale
iniţiale. Ceea ce a dus unde trebuia să ducă: la discreditarea unui
întreg curent de gândire, considerat de Eliade ca fiind contribuţia
majoră a filosofilor din secolul XX.
In opinia lui Eliade, filosofii preocupaţi de simboluri si de
gândirea mitică au revalorizat metafizica, trecută de materialismul
secolului XIX într-un con de penumbră. In asemenea curent înnoitor
de gândire se înscrie viziune blagiană asupra cunoaşterii şi culturii.
Dar si contribuţia lui Eliade ca filosof al religiilor, pentru care
mitul este o “formă de cunoaştere”, tot aşa cum era la Nae Ionescu
logosul ortodox filtrat prin “iubire ca mijloc de cunoaştere”.

GEORGIANA
NEDELCU
***
te-am rupt din propriu-mi
soare
să te pot privi atent.
şi... uimire
mă-ndrăgostesc. Lent.
ai lumea-n ochi, şi ver-
dele-n privire.
nu mă pot rătăci.
într-un adio spre nicăieri.
într-un loc în care noaptea poate luci.
Something
fiecare pereche de mâini
are o pereche de cătuşe.
mai devreme sau mai târziu,
mai uşor sau mai greu, ele îţi vor fi
puse.
mă ţine legată o lacrimă,
un scâncet de cristal.
plăcerea de-a fi bătută,
învinsă de-o palmă ce loveşte cu
fineţe..
ca o neputinţă, mânjită în albastru
şi-nvelită în zbor de zmei.
***
te las să-mi arunci albastrul pe umăr
ca un surâs de copil, truc deştept…
cu ochi îndrăzneţi, privesc
şi-nţeleg
curcubeul
ca pe un tip de mirare copilarească.
***
pune-mi astăzi o pereche de-ochelari
prin care să nu pot vedea cerul murdar.
aruncă-mi în braţe,
o mie de şoapte!
le voi asculta, pe rând, pe toate.
aruncă încet, nu te grăbi,
m-ar putea lovi un ţipăt.
aruncă-mi pe spate
orice gând de-al tău... din noapte.
nu-mi spune când vei pleca...
poate cu ochii-nchişi fiind
nu voi observa lipsa.
lasă uşa deschisă, va scârţâi uşor.
şi un curent, purtând un dor.
va aşeza un sărut
pe foaia neagră, de lut frământat.
iar pe palmele reci
căldura din mâna ta.
ca soarele roşu voi seca.
nu te retrage grăbit..!
e prea târziu..
căldura se stinge cu frig.
POEZIE
MONICA CARINA A.
DĂNILĂ IENĂŞEL
FIICA RISIPITOARE ***
… Culoarea ochilor, mâinile, îl văzusem trecând pe
părul... fiinta-mi a fost creata stradă
din Cuvantul Tau,
exact în momentul în
Dar n-am in fiecare zi
in oglinda, reflectia dumnezeirii. care-l sunam pe celălalt
Si icoana uitata-ntr-un colt pentru a-i spune
asteapta un cuvant sau macar că Pinot Noire-ul trebuie
degustat
o privire...
înainte să-mi rănesc tăl-
Copilaria, invaluita in ruga soptita a pile în cioburi
mamei, a fost de acord şi a închis telefonul
s-a trezit, destul de tarziu, ce-i drept,
in mine... si-am incercat sa ma rog. ochii-mi erau fixaţi pe o urmă
Credeau ca dup-atata timp, voi fi uitat uitată-n asfalt...
cum sa vorbesc cu Dumnezeu, dar...
buzele ce sopteau pana acum ***
cuvinte impietrite dansez pe muchie de lamă de ras
au inceput sa rosteasca o rugaminte
calda numai o rană
ca-n primii ani ai vietii...
o cerere naiva, un „multumesc” ce-mi pasă când tu eşti aruncat în extaz
stangaci. şi ochii-ţi huilă aprinsă
mă ard
Ce I-am cerut? şi miroase a carne şi sângele cald
Sa ude grauntele de mustar, sa-l se varsă prin vene pe masa din brad
Creasca, sa pot arunca muntii in mare...
dansez pe muchie de lamă de ras
FULG LA CAPĂT DE DRUM seară de seară
Se prăbuşeşte cerul peste visele noas- proteză pentru suflet
tre,
Univers de cetină susţine greutatea no-
rilor. în noapte
Simt o permanentă prezenţă în spatele cioburile marelui vis
meu, par artificii -
Apoi lângă mine...
seva nucului
Mă vrăjesc cuvintele lui reci, îmi imploră stare de levitaţie…
Îmi mângâie obrajii cu palme de ger
şi pleacă, lăsându-mă îmbujorată, gândul
pentru câteva clipe. mi l-am uitat
Revine... în storcătorul de fructe;
Simt cum Timpul îmi fură viaţa a rămas coaja de el,
fâşie cu fâşie. dar am să cer o proteză…
Privesc neputincioasă... în fiecare
primăvară mă nasc
cu un vis mai puţin. inutile sunt trezirile repetate
Sufletul meu, captiv în urna de lut,
Încearcă să lupte, dar...a îngheţat. de fiecare dată vei bea sucul lămâilor
şi de fiecare dată vei coborî cohorta de
I-a şoptit vântul ceva, nu ştiu! sfinţi în camera ta
Nu vrea să-mi spună!
Şi-aud cum se zbate singur în mine chipul ţi se va învineţi din pricina mias-
Moare cu fiecare adiere, melor
Cu fiecare fulg ajuns la capăt de drum. îngrozind pe cel care a făcut impru-
denţa să înnopteze cu tine
E iarnă...
Dar nu va fi întotdeauna. va fugi gol pe stradă
Într-un nou anotimp
scandalizând nişte babe puritane vecine
îmi voi trece degetele prin curcubeu
răsfirându-i nuanţele colorate, cu tine
şi voi privi dincolo de timpul
care-mi măsoară destrămarea. reclamaţiile vor curge ca ţeava de la o
cadă veche
Îngerul meu păzitor, cu părul de soare dar nu-ţi vei face procese de conştiinţă
şi ochi de lumină, din atâta lucru
îşi va întinde peste mine aripa
şi vom porni împreună spre Calea ştii bine că vei seduce totdeauna dimi-
Lactee neţile
www.oglindaliterara.ro 3957
AESOTERICAE
Cu Marcel Schapira
Suveran Mare Comandor al
Supremului Consiliu Român
din Străinătate şi fost din exil
despre:
O viaţă în slujba Masoneriei
Motto:
„Poporul român e un popor foarte potrivit
pentru integrare într-o mişcare masonică”
(Marcel Schapira, la: „Dialoguri pariziene”)
Dle Schapira vă rog să-mi permiteţi o întrebare abruptă: ce
mai înseamnă masoneria astăzi?
Masoneria de azi şi masoneria de ieri este o concepţie, o idee
care se găseşte la baza unui curent de frăţietate între oameni şi care
reuneşte oameni de bună credinţă, intelectuali deschişi spre apropie-
rea către ceilalţi oameni. Masoneria are ca idee majoră apropierea
între oameni, ajutorarea acelora care tind spre ridicarea situaţiei oa-
menilor, societăţii, propagarea sentimentului de solicitudine, în spe-
cial de solidaritate între oameni şi care, bineînţeles, se traduce în
întrajutorare.
Ne-aţi putea spune cum este structurat ordinul masonic?
Desigur, răspunsul ar fi mult mai complex dacă ar trebui să
intru în tehnologia organizaţiei. Vă dau numai câteva detalii. Loja ma-
sonică este o mică unitate care cuprinde un număr de câteva zeci de
membri numiţi „fraţi”. Mai multe loji mici, împreună, constituie o mare
lojă. Organul de conducere este Supremul Consiliu. Lojile fac parte
dintr-o obedienţă. Supremul Consiliu cu gradele înalte fac parte din
Jurisdicţie. O ţară nu poate avea decât un singur Suprem Consiliu.
Evoluţia în cadrul organizaţiei este dată de grade, iar gradele dau o
clasă de onoare. Gradul cel mai înalt şi ultim este 33. Anual au loc
congrese ale supremelor consilii care decid un program umanitar.
Ce înseamnă „fracmason”?
„Masonul” e un om care construieşte, un zidar,
iar „franc” înseamnă libertate. Deci francmasonul e un
„zidar liber” de a decide programul pe care îl va între-
prinde, conform principiilor masonice. În acest pro-
gram sunt prevăzute acţiuni de întrajutorare, de
apropiere şi introducere (educare) a oamenilor care
nu sunt obişnuiţi cu solidaritatea, cu ajutorarea celor
care au nevoie, dar fără să se laude. Francmasonul
trebuie să aibă un comportament nobil, o anumită no-
bleţe în caracter şi spirit, să păstreze o anumită dis-
creţie şi modestie. Astfel, actele sale, bazate pe un
anumit sentiment de respect al onorii de a-i ajuta pe
alţii, devin mai valoroase. Noi, masonii, suntem oa-
meni care căutăm lumina. Ne apropiem de lumină,
părăsind întunericul. Principiile pe care ni le însuşim
sunt umane, vizând practica sentimentelor umane,
respectul, dorinţa de a ajuta, prospecţiunea viitorului. Sigur, avem jus-
tiţia noastră şi nu ajutăm unul care merită să intre la închisoare. Nu
vom merge împotriva legilor de ordine publică pentru a salva un indi-
vid. Dar, dacă e nevinovat, nu mergem împotriva legii, însă facem tot
ce se poate să-l ajutăm, să-i asigurăm o apărare mai bună. Atunci se
manifestă solidaritatea fraternă. Francmasonii respectă legile ţării şi
conducătorii. Devin rebeli doar împotriva regimurilor de dictatură.
Există un criteriu de selecţie al francmasonilor?
Este o întrebare care mi-a mai fost pusă, sub forma: „de ce se
aleg oameni avuţi, cu bani”?! Ideea principală este de a-i ajuta pe să-
raci. Întrucât săracii nu-i pot ajuta pe alţi săraci, avem nevoie de oa-
meni care pot să pună la dispoziţia organizaţiei bunuri şi bani, astfel
încât să putem întreprinde acţiuni umanitare.
Este umanitarism sau zidire, domnule Schapira?
Noi zidim Templul Universal al Fraternităţii. Nu avem voie să
tragem foloase personale; asta e o interdicţie. Noi nu trăim cu drep-
turi ci avem obligaţii din care decurg drepturi.
3958 www.oglindaliterara.ro
Permiteţi-mi o întrebare referitoare la stereotipia de gândire în
jurul ideii de masonerie: de ce a creat teamă masoneria printre oa-
meni?
Întrebarea dvs este justă. Masoneria a creat teamă celor care
nu o cunosc. Cei care o cunosc, nu au teamă. Unii nu sunt masoni,
dar cunosc masoneria şi au încredere în acţiunile ei de binefacere.
Cât de veche este masoneria, domnule Schapira?
Masoneria este veche şi tânără în acelaşi timp, în anumite pro-
porţii. Nu e momentul să vă fac o istorie a masoneriei, dar o să vă
spun că esenţa ei este egipteană. Organizaţiile masonice româneşti
au o bază medievală, încă din vremea voievozilor. Vă dau un exem-
plu din familia mea. Un străbun al meu, pe linie paternă, a fost vi-
stiernicul Daniel care prin 1503 slujea la curtea lui Ştefan cel Mare. Se
spune că era un om foarte darnic, căruia îi plăcea să facă bine, să
ajute, se spune că era francmason. Apoi sunt marile familii de boieri,
voievozi, domnitori Cantacuzino, Ştirbei, Sturdza, Ghica. În Statele
Unite, deşi stat tânăr, cu un popor tânăr şi naţionalităţi diferite, există
vreo cinci milioane de francmasoni. Prin cotizaţii, prin donaţii, ajută
toate acţiunile de binefacere. E aproape o credinţă la americani. Sunt
milioane de dolari care merg în crearea de fundaţii. Apreciez foarte
mult francmasonii din America care şi-au impus ca regulă ca în câţiva
ani să creeze în fiecare oraş câte o clinică pentru copiii bolnavi. Sigur
că sunt capabili să o facă, au şi mijloacele necesare. Iar doamnele, vă-
duvele de masoni bogaţi, sprijină enorm şi încurajează organizaţiile in-
telectuale, organizaţiile de binefacere, spitalele. Aceasta este prima
cale, aceasta este marea satisfacţie: de a-i ajuta pe cei care nu au, pe
cei care sunt bolnavi, de a reduce mizeria umană şi de a crea institu-
ţii pentru oamenii care nu au posibilităţi. Iar în Anglia sunt două mi-
lioane de masoni care au reguli specifice şi conforme cu caracterul
poporului englez.
Masoneria românească are un specific, o particularitate, un
ceva al ei?
Bineînţeles. Pot să vă spun mai mult: poporul român e un
popor foarte potrivit pentru integrare într-o mişcare masonică, pentru
că poporul român este un popor perfect adaptabil caracterului aso-
ciativ şi binefăcător al masoneriei, dacă vreţi. Sunt români cărora le
place să ajute şi s-au adaptat masoneriei.
Daţi-ne trei momente de mulţumire personală
din activitatea dvs. în masonerie
Sunt multe. Unul l-am trăit în urmă cu 10 ani, la
un banchet de sfârşit de an, în iunie, în onoarea doam-
nelor. La banchet am invitat şi o doamnă devenită Stur-
dza prin căsătorie şi care crease la Paris „La Maison
française” care există încă. La banchet mi-a spus
„Domnule Schapira, cu toate că soţul meu, Grigore
Sturdza, nu v-a cunoscut, înainte de decesul său mi-a
lăsat să vă dau o scrisoare”. Mi-a adus mai târziu scri-
soarea. Ce credeţi că era acolo?
Nu ştiu!
Diploma lui de francmason. Am fost foarte feri-
cit! Unii francmasoni nu fac cunoscută apartenenţa lor
la masonerie.
O altă bucurie?
Arborarea drapelului românesc la congresele masonice. Să
vă explic. Cum am devenit Mare Comandor ales de Supremul Consi-
liu al fraţilor de grade foarte mari pentru România, la Paris, în fiecare
an trebuia să merg la Congresul Marilor Comandori. Iar acolo, pre-
zenţa mea îi obliga să pună şi drapelul românesc – acesta era un mo-
ment care mă bucura. Să nu credeţi că era drapelul României lui
Ceauşescu....Sigur că au fost şi anumite inconveniente pentru mine.
O să vă spun un amănunt, ca fapt divers. Drumul pentru toţi Marii Co-
mandori este plătit de trezorierul Consiliului. Cum membrii români au
această faimă de a nu-şi plăti cotizaţiile, eram obligat să scot din bu-
zunar banii pentru călătorie.... Dar am avut şi numeroase satisfacţii
din partea fraţilor care au fost prezenţi ori de câte ori a fost nevoie să
servească România. Şi au servit-o!
Spuneţi-ne câteva cuvinte despre istoricul lojii „România
Unită”.
Creată în 1919, a fost recreată de noi la Paris, în exil, în 1948.
Vom mai vorbi, sper, despre acest subiect.

Un ultim exemplu de mulţumire personală?
Sunt fericit că am avut o poziţie care mi-a permis să pot men-
ţine în exil francmasoneria românească, persecutată sau închisă de
dictatorii din România, de dreapta sau de stânga. Legionarii au asa-
sinat francmasoni. Comuniştii au închis în închisori în condiţii ruşi-
noase, groaznice, francmasoni vechi, care au adus servicii ţării,
oameni de mare calitate şi devotaţi ţării. Noi încă nu am iertat. Dar, nu
suntem răzbunători. Nu vrem moartea nimănui. Eu sunt fericit că am
avut posibilitatea să reorganizez masonii exilaţi în Franţa. Erau şi în
alte ţări exilaţi, dar nu erau organizaţi ca în Franţa.
De ce a fost Franţa diferită?
Fiindcă aici, în afară de loji, am avut şi Supremul Consiliu.
Ceea ce a fost foarte important. Cum pe teritoriul României nu mai
exista un Suprem Consiliu fiindcă erau comuniştii, eu am creat acest
Suprem Consiliu ajutat de alţi Mari Comandori din alte ţări care mi-au
permis crearea acestuia extramuros, lucru anevoios, pentru că nu
poate fi „fabricat” peste noapte. Dar un suprem consiliu trebuie să mai
fie şi recunoscut de celelalte Supreme Consilii. Nu vă ascund că am
avut şi neplăceri. Unii au recunoscut foarte repede Supremul Consi-
liu românesc din afara României, iar alţii, mai prudenţi, au spus „fără
jurisdicţie”. Am asigurat viaţa Supremului Consiliu în exil, care este or-
ganul de conducere. Persoana mea poartă titlul de Suveran Mare Co-
mandor. Iar noi fiind pe teritoriu străin, francez, Supremul Consiliul al
acestei ţări mi-a acordat libertatea şi dreptul de a exista pe teritoriul lor.
Am avut această fericire să fiu prieten cu Marele Comandor francez
care m-a autorizat să fiu pe teritoriul lor. Mi-a acordat extrateritoriali-
tate, adică teritoriu românesc în teritoriul francez.. Acest teritoriu în
care se afla biroul Supremului Consiliu, casa mea adică, era consi-
derat de ei teritoriu românesc şi respectat ca teritoriu românesc.
Iar în prezent?
După 1990, cum s-a creat un suprem
consiliu în România, am restituit francezilor
teritoriul. În schimb, eu dirijez încă mulţi
membri din străinătate care nu sunt supuşi
Supremului Consiliu şi Marelui Comandor din
România, fiind sub comandamentul meu. Eu
rămân Suveran Mare Comandor de onoare,
emerit, fiind şi Suveran Mare Comandor în
funcţiune pentru toţi fraţii 33 care există în alte
ţări şi care formau supremul meu consiliu al-
tădată în exil. Suntem o delegaţie a Supre-
mului Consiliu din România, dar am pierdut
extrateritorialitatea. Deşi „tolerat” în Franţa,
sunt încă invitat la sărbători speciale şi aşa S.M. Comandor Marcel Shapira, Majestatea sa Re-
mai departe. Vreau să se înţeleagă bine: Ro- gele Mihai I şi regina în grădina casei de la Paris
mânia nu are două supreme consilii.
Starea de exilat v-a permis să întâlniţi alte personalităţi ale vie-
ţii politice şi culturale aflate în exil. Care a fost relaţia dvs cu MS regele
Mihai al României?
Majestatea Sa mi-a făcut onoarea de a mă invita în câteva
rânduri pentru a examina situaţia politică a refugiului românesc din
acea epocă. În România s-au scris prostii în presă, cum că sunt bun
prieten cu regele Mihai! Nu. Este imposibil de a declara aşa ceva, dar
pot să spun că am avut privilegiul să fiu invitatul Majestăţii Sale în El-
veţia, amândoi fiind exilaţi, refugiaţi. Pentru mine era o enormă plăcere
şi onoare să pot schimba idei cu Majestatea Sa.
Ne puteţi face un scurt portret al Majestăţii Sale, domnule
Schapira?
Regele e mai tânăr decât mine cu patru luni. Mie mi-a plăcut
acest om şi i-am admirat mult înţelepciunea şi puterea de analiză po-
litică. Are un talent aparte de a asculta. Repet, pentru mine a fost o
onoare să simt că regele mi-a acordat un fel de atenţie şi ne vedeam
cu plăcere. Şi pot să vă spun că ştie să facă mâncare foarte bună.
Într-o zi, trecând pe lângă bucătărie, am simţit un miros atât de plăcut
încât l-am întrebat: „Majestate, ce gătiţi acolo”? Mi-a răspuns – „Sar-
male”!
Sunteţi contemporan cu Majestatea Sa, sunteţi unul dintre oa-
menii în care a avut încredere. Ce ne puteţi spune despre cele două
momente „decembriste” între care suveranul nostru a fost obligat să
trăiască în exil, abdicarea şi căderea regimului Ceauşescu?
În decembrie 1947 a fost obligat cu revolverul să-şi pără-
sească tronul. Presa a scris în ţară că regele Mihai este „pretenden-
www.oglindaliterara.ro
AESOTERICAE
tul” tronului României. Mi-am permis să dezmint în cunoştinţă de
cauză: regele nu este pretendentul, ci suveranul ţării.
Ar fi putut regele să revină la tron în decembrie ’89?
El s-a gândit un moment. La prima vizită în România, se ştie,
pe motiv că avea paşaport englezesc şi nu a putut obţine paşaport
românesc, i s-a scurtat sejurul. Principesa cea mică a plâns tot drumul.
Ulterior, cum admiratorii săi au intonat „Trăiască Regele”, s-a văzut
că e respectat în România. Din 2000, Iliescu a devenit mai amabil.
Regele şi-a recăpătat încetul cu încetul proprietatea personală, nu a
coroanei. Am avut fericirea să-l întâlnesc recent, în urmă cu câteva
luni, la o recepţie organizată la Senatul Franţei. Am mers şi i-am sa-
lutat, mai întâi pe regină, apoi pe rege, în Salonul Mare, unde erau
multe personalităţi din nobilimea franceză. Apoi m-am întors în Salo-
nul Mic în care aveam rezervat locul şi în care fiecare masă purta nu-
mele unui judeţ. Am fost fericit să văd că pe eticheta mesei mele era
scris „Bacău”, locul de naştere al tatălui meu. La plecare, în stradă, re-
gele, aflat la volan, ne-a salutat, pe mine şi pe soţia mea, cu claxonul.
Vă este dor de ţară, domnule Schapira?
În fiece an am venit câte patru-cinci zile la Bucureşti.
Sunteţi mulţumit de cum au negociat guvernanţii aderarea ţării
la UE?
Aderarea la UE era o necesitate absolută. Prezentă în UE, Ro-
mânia este şi consolidată şi susţinută. E o garanţie că nu va mai fi sin-
gură şi că va intra în concertul celorlalte ţări europene. Aderarea s-a
făcut, fireşte, cu câteva condiţii.
Dacă ar fi să luaţi viaţa de la capăt, ce drum v-aţi alege?
Dacă ar trebui să încep viaţa din nou,
fără nici un fel de condiţie, fără nici un fel de
analiză intelectuală, aş alege tot masoneria.
Este viaţa mea. Este litera „a” a alfabetului,
m-a absorbit. Repetarea continuă a principii-
lor masoneriei mi-a format comportamentul.
Este alter-egoul dvs?
Da. Aţi găsit cuvântul. Mi-a modelat
caracterul. Mi-a îmbogăţit planul intelectual
pentru că trebuie să ştiţi că la reuniunile
noastre avem câte un conferenţiar care tra-
tează şi subiecte profane. Masoneria şi pre-
zenţa mea în Masonerie mi-au adus foarte
mari satisfacţii. Am primit foarte multe di-
plome, medalii, onoruri, am cunoscut oameni
importanţi. Unul este Gerald Ford, exact în
urmă cu 34 de ani, pe 6 noiembrie.
Cu promisiunea că vom reveni, vă rog, întrucât se apropie săr-
bătorile de iarnă, un cuvânt către cititorii revistei „Oglinda Literară”.
Dragă Marilena, cele spuse până acum vor constitui un fel de
bază a ceea ce voi încerca să evoc din viaţa francmasonilor, din struc-
tura ordinului, din intenţiile noastre. Doresc cu această ocazie să-i
sărut din toată inima pe cititorii care au onoarea să citească această
revistă. Şi eu o citesc şi o preţuiesc foarte mult. Colectivul redacţional
depune un efort pentru a oferi calitate. Cititorilor dvs, care bineînţeles
că vor deveni şi cititorii mei, le spun din toată inima: dacă nu vor putea
urma cele câteva mici modele de atitudine umană, îi rog ca măcar
cele câteva principii pe care am încercat cu modestie să le evoc, să
le reţină şi să şi le însuşească. Abia atunci voi avea o satisfacţie
enormă. Aşa suntem noi, francmasonii: ne bucurăm când putem con-
vinge de metoda noastră. Atunci, dar numai atunci, mă voi felicita. Mă
voi felicita singur pentru că am reuşit să conving câţiva prieteni. Nu vă
pot numi fraţi pentru că nu am avut ocazia să vă cunosc, dar poate veţi
deveni fraţii de mâine.
Vă mulţumim, domnule Marcel Schapira! Cum recent v-aţi ani-
versat ziua de naştere, permiteţi-ne să vă urăm şi noi multă putere de
muncă iluminatoare!
(va urma)
Marilena Lică-Maşala
Paris, 29 octombrie – 6 noiembrie 2008
3959
NOTE DE LECTURĂ
Dumitru Pană Mihai Hlihor artiştii să trimită lucrări la bienală, lucrări pe care le-am trans-
portat, în mare parte, personal de la Iaşi; Bacău; Bucureşti;
Bienala artelor Braşov; Ploieşti; Brăila; Galaţi; Tulcea. De mult ajutor ne-
au fost atunci Jenö Bartos (Iaşi), Mihai Precup (Bucureşti),
“Ion Andreescu” Buzău, la Gh. Mosorescu (Brăila), Axenia Hogea (Tulcea).

aniversară (1998 – 2008) A doua problemă care ne-a părut de nerezolvat la

început a fost finanţarea, asupra acesteia nu insistăm acum,
Memoriei sculptorului Gheorghe Coman dar trebuie să menţionăm sprijinul moral şi financiar al pri-
marului municipiului Buzău, ing. Constantin Boşcodeală.
“ Pentru că aici la Buzău, unde a fost profesor de
Era o perioadă în care în ţară mai existau puţine
caligrafie şi desen, Ion Andreescu a pictat primele sale
manifestări de anvergură naţională în artele plastice, şi ace-
tablouri de valoare perenă: Sălcii în lunca Cislăului, Stejar
lea specializate. În afară de Saloanele Moldovei (Bacău),
din Crâng şi altele;
care acoperă toate domeniile plastice, mai erau Bienala Gh.
pentru că la Măgura Buzăului s-au sedimentat de-a Petraşcu (Târgovişte), dar numai pentru pictură şi sculptură
lungul anilor ‘70 şi ’80, la propriu şi la figurat, valori ale sculp- şi câteva strict specializate, cum ar fi Salonul bienal de desen
turii româneşti şi chiar (Arad), Salonul Naţional de artă decorativă (Cotroceni), Sa-
mondiale şi se simte la lonul sticlei (Bucureşti), Salonul de plastică mică (Arad).
Buzău nevoia unui echili-
Deşi la început a fost foarte
bru al genurilor plastice
greu cu participarea artiştilor, ulterior
pe care nu l-am reuşit
bienala a fost pur şi simplu asaltată cu
prin organizarea şi a unei
lucrări tot mai valoroase ceea ce a
tabere naţionale de pic-
făcut ca selecţia să fie tot mai drastică
tură;
şi de aceea mai dificilă. Filialele UAP
pentru că tot la mai receptive s-au dovedit a fi cele din
Buzău au fost instalate Bucureşti, Brăila, Ploieşti, Iaşi, Tul-
primele două lucrări în cea, Constanţa, Bacău, Piatra Neamţ,
bronz rămase în patrimoniu mondial de la Constantin Brân- Timişoara, Oradea, Braşov.
cuşi, lucrări realizate în urma unei comenzi locale;
În ultimii ani contactele cu
şi pentru că aici activează artişti plastici de înaltă unele filiale, mai ales din Ardeal, sunt
ţinută, care au avut idea acestei biennale, am încercat să tot mai dificile pentru ca artiştii plastici
reluăm o tradiţie buzoiană copleşitoare.” Astfel argumen- şi-au pierdut sediile, atelierele şi ga-
tam necesitatea unei bienale a artelor plastice la Buzău, în leriile. Sibiul, de exemplu, capitală cul-
deschiderea catalogului ediţiei I, 1998. Trei oameni, sus- turală europeană mai an, nu mai are
semnaţii împreună cu sculptorul Gheorghe Coman am înce- galerie de artă, nici sediu. La fel s-a
put totul. întâmplat şi la Braşov.

Prima problemă pe Prestigiul Bienalei Artelor “Ion Andreescu” Buzău

care am avut-o a fost ne-
încrederea oamenilor şi a
instituţiilor, de la artiştii
înşişi (mai ales din alte fi-
liale), până la Ministerul
Culturii. În momentul res-
pectiv Uniunea Artiştilor
Plastici din România nu
avea nici logistica şi nici
voinţa de a etala potenţia-
lul artistic al instituţiei (la
nivel naţional) şi nici alte instituţii culturale nu erau dispuse să
preia această sarcină delicată. Aşa se întâmpla că
la ora respectivă puţine manifestări expoziţionale funcţionau
în ţară şi acelea datorită generozităţii unor oameni şi instituţii
locale. Într-o perioadă a degringoladei economico-financiare
mişcarea artistică a avut de suferit doar la nivel pecuniar,
artiştii devotaţi şi-au continuat demersul plastic în-
verşunându-se să prezinte consecvent pe simeze “producţii”
de calitate. Este o dovadă în plus că bienala a devenit o
scenă de confruntare spirituală de un înalt nivel. A trebuit, la
prima ediţie, să mergem personal în ţară pentru a convinge
s-a consolidat nu numai prin participarea multor artişti de
elită, dar şi prin componenţa juriilor din care au făcut parte
nume ca: Adrian Silvan Ionescu, Octavian Barbossa, Nicolae
Alexi, Corneliu Antim, Dumitru Şerban, Jenö Bartos, Gh.
Coman, Bogdan Hojbotă, Ion Grigore şi alţii. Printre pre-
mianţii celor şase ediţii s-au numărat Florin Menzopol, Gh.
Gogescu, Gh. Coman,
Adrian Popovici, Doru Ro-
taru, Viorica Zaharia,
Eduard Costandache.
Având în vedere
amploarea manifestării şi a
impactului în plan cultural
pentru spaţiul buzoian şi ca
urmaşă a Taberei de scul-
ptură Măgura, s-ar cuveni
organizarea unui salon
naţional de plastică mică pe
care să-l dedicăm memoriei
regretatului sculptor Gheor-
ghe Coman.

3960 www.oglindaliterara.ro
 Revista Axioma – o afacere de
PROZA

suflet pentru Marian Ruscu

• Miracol ! Aşa poate fi numită per-
formanţa omului de afaceri ploieştean şi
poet totodată, Marian Ruscu, care reuşeşte
să editeze lunar, din fonduri propriii, revista
literară Axioma, ajunsă acum la o sută de
numere.
• Axioma - premiată la zilele revistei
Convorbiri Literare, Iaşi, 2008
• Revista ploieşteană are colabora-
tori prestigioşi şi permanenţi din Franţa,
Germania, Grecia, Belgia, SUA, Australia,
Italia etc.
În primăvara anului 2000, undeva în
„cartierul de Nord al Capitalei” – cum consi-
dera Nichita Stănescu urbea sa natală, Plo-
ieşti – se năştea revista literară Axioma,
care îşi propunea, încă de la început, să fie
o publicaţie cu ferestre larg deschise spre
valorile literare, ştiinţifice, religioase şi artis-
tice – cu preponderenţă locale – dar şi na-
ţionale şi universale. Daca la început
revistei nu i se prevedea o viaţă lungă, prin
faptul că un asemenea gen de publicaţie,
nesubvenţionată, dispăreau una după alta,
sub „teroarea” cenzurii fiscale, acum, după
aproape nouă ani de rezistenţă, revista a
reuşit să adune un număr impresionant de
apariţii: 100! Meritul principal îl are, desigur,
finanţatorul Marian Ruscu – patronul tipo-
grafiei şi al Editurii Premier – dar şi distinsul
profesor Ieronim Tătaru – redactorul şef al
revistei, cei doi fiind, practic, stâlpii de bază
ai „construcţiei” literare Axioma. Alături de ei
au fost, în toată această perioadă, nume
grele ale scrisului prahovean: Viorel N. Cer-
nica, Marian Chirulescu, Christian Crăciun,
Florin Dochia, Ion Bălu, Mihai Brăscan, Co-
druţ Constantinescu, Loredana Mihăilă, Va-
sile Moga, Viorica Răduţă, Miron Oprea,
Constantin Trandafir, Octavian Onea, Vasile
Ioan Ciutacu ş.a. Dar, pentru a înţelege mai
bine ce reprezintă revista ploieşteană
Axioma în peisajul literar din România, cel
mai bine este să menţionăm câteva păreri
ale unor personalităţi marcante din ţară şi
străinătate: • Apariţia unei reviste literare din
fondurile unei edituri particulare este un fapt
remarcabil. Vă felicit pe toţi că reuşiţi să fa-
ceţi o asemenea revistă, a cărei valoare
este recunoscută (acad. Eugen Simion) • În
Axioma, cele mai diferite spaţii de cultură se
îngemănează, ceea ce îi oferă prestigiu şi îi
aduce şi admiraţia cititorilor din străinătate
(prof. univ. Silviu Pandelescu) • En sauhai-
tant a votre equipe enthousiasme et deter-
mination puor puorsuivre votre excellent
travail (Jacques Raunet – Paris) • Axioma
este o excelentă revistă enciclopedică, cu o
ţinută academică (C. Stănescu – Adevărul
literar şi artistic) • Axioma din Ploieşti pare a
(Cronica li-
terară).
Dacă ar fi
să exprim
şi eu o pă-
rere de mo-
dest cititor Ioan Popescu
ocazional,
o b s e r v
doar că scriitura este mult prea academică
şi eseist-filosofică, cu o ţinută sobră şi rece
pe alocuri, care nu oferă nicio clipă de des-
tindere. Oricum, ca un gazetar vechi în me-
serie, îmi permit să fac o sugestie tehnică
realizatorilor revistei: aşezarea în pagină a
textelor numai pe trei coloane este extrem
de obositoare, cu atât mai mult cu cât unele
pagini nu sunt „sparte” cu fotografii sau ele-
mente grafice.
La sărbătorirea axiomiştilor
ploieşteni, au participat un număr impresio-
nant de prieteni ai revistei din Prahova dar şi
din ţară, care au dorit să onoreze acest mo-
ment aniversar. Despre care a aflat şi pri-
marul Andrei Volosevici, care, prin consilierii
săi, a trimis revistei o Diplomă de Onoare
şi… un buchet de flori. O atenţie asemănă-
toare, Diplomă de Excelenţă magna cum
amicitiae a fost acordată de Fundaţia Has-
deu & Revista Nouă din Câmpina.

IN MEMORIAM
mai reda pasul ştiinţei în favoarea literaturii

gela Radoslavescu, Ileana Focşa, Ileana Zărnescu, Carmen Roxin,

Sorin Zavulovici
(15 august 1947, n. Galaţi – 24 ianuarie 1997, m. Piteşti)
Motto:
„Ah, dacă am avea idei şi planuri creatoare
În loc de agitaţie/
Dacă am regăsi frumosul, armonia
În locul fanatismului şi al delirului”
(Dupperet, în: Marat-Sade, Peter Weiss) (1)
Cunoscutul actor şi director al teatrului „Al. Davila”, Sorin Za-
vulovici ar fi împlinit pe 15 august 61 de ani. Timp de 25 de ani a fost
prezent în diferite roluri în 69 de premiere.
Debutul şi l-a făcut în rolul lui Voicu Îîcău din „Pisica sălba-
tică” de Ştefan Berciu, în regia lui Mihai Radoslavescu. Premiera: a
avut loc pe 10 septembrie 1971. Apoi, a avut peste 70 de roluri în
piese scrise de autori consacraţi ai dramaturgiei universale şi na-
ţionale, dintre care amintim selctiv: Sofocle, Carlo Goldoni, Luigi Pi-
randello, William Shakespeare, Mollière, Machiavelli, Makim Gorki,
Berthold Brecht, A. N. Ostrovski, Pierre Chesnot, Cehov. Peter
Weiss, Alexandru Davila, Barbu ştefănescu Delavrancea, Cara-
giale, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, Tudor Muşatescu, Teodor
Mazilu (v: Anexa: Roluri interpretate de Sorin Zavulovici, 1971-
1996).
Între 1971-1996, Sorin Zavulovici a evoluat alături de nume
legendare ale scenei piteştene: Mioara Iatan, Tora Vasilescu, An-
Andreea Maria Raicu, Wilhelmina Câta-Sovinscki, Doina Aida Stan,
Marta Savciuc, Ricardo Colberti, Constantin Zărnescu, Ion Focşa,
Radu Coriolan, Petre Dumitrescu, Hamdi Cerchez, Buciu Valeriu,
Vistrian Nicolae Roman, Florin Pretorian, Petre Dinuliu, Jean Roxin,
Petrişor Stan, Cristian Tutză, Dan Ivănesei, Dumitru Drăgan şi mul-
ţii alţii. Tot în 1971 au mai venit în teatru actorii: Ion Anghel, Vasile
Pupăza, Valeriu Săndulescu.
A lucrat cu numeroşi regizori dintre care amintim selectiv pe
Mihai Radoslavescu, Constantin Dinischiotu, Radu Boroianu, Val
Dobrin, Ion Focşa, Nae Cosmescu, Bogdan Cioabă, Matei Varodi (v.
Anexa: Roluri interpretate de Sorin Zavulovici, 1971-1996).
Anul 1980 a fost unul de referinţă în cariera sa de actor, ob-
ţinând o Menţiune colectivă, alături de Ion Roxin, Ileana Zărnescu,
Nina Zăinescu, pentru „omogenitatea echipei de interpreţi” în „Cui
i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee, la Colocviul regizori-
lor de la Bârlad. Regizorul spectacolului, Costin Marinescu, a obţi-
nut Marele premiu pentru regie.
Din 1988 a fost numit director general al teatrului, respon-
sabilitate care nu i-a stăvilit pasiunea pentru scenă şi pe care şi-a
asumat-o până la sfârşitul existenţei.
Ultimul rol a fost Cavalerul din „Hangiţa” de Carlo Goldoni,
regia Matei Varodi (premiera: 16 martie 1996).
Marilena Lică-Maşala
Piteşti, 9 septembrie 2008
Note şi bibliografie:
(1). Peter Weiss, Marat-Sade, traducere Gellu Naum, re-
vista Secolul XX, nr.1-2-3, 1971.
Sebastian Tudor, Istoria Teatrului „Al. Davila”, Piteşti.
1948-1998, Piteşti, Editura „Paralela 45”, 1998.

www.oglindaliterara.ro 3961
 Literatura ca spectacol în
ESEU

desfăşurare (IX)
(urmare din numărul anterior)
Nedumeriţi la lectura unui serial de cronici referitoare la
masivul volum de istorie literară semnat de profesorul Ion Rotaru,
câţiva cititori ne-au telefonat întrebându-ne care a fost raţiunea con-
ceperii şi elaborării unui astfel de text. Le-am răspuns şi lor şi le
răspundem acum şi altora, Am considerat că lucrarea amintită se
impune unei mai atente şi laborioase analize nu atât pentru masi-
vitatea ei cât pentru valoarea de referinţă pe care, fără nicio îndo-
ială, o are. Din păcate, atenţia comentatorilor literari de azi este
uneori deturnată, dacă putem zice aşa (din motive care ne scapă)
către cărţi de mai mică importanţă şi către autori de un calibru in-
comparabil cu cel al lui Ion Rotaru. Nu intrăm în amănunte. Reali-
tatea se vede cu ochiul liber de către cine a dispus s-o vadă…
Aşa cum am afirmat-o şi în precedentele episoade ale co-
mentariului nostru, autorul tomului nu face numai istorie literară
„pură”, ci – graţie interferenţei acesteia cu celelalte ştiinţifice – şi is-
torie, sociologie, lingvistică, teorie a culturii.
Un capitol important, fundamentul chiar, îl constituie „Apa-
riţia scrisului în limba română. Cele mai vechi texte păstrate până
acum”, căruia exegetul îi acordă un spaţiu corespunzător.
În mod cât se poate de firesc, istoricul literar porneşte de
la datele cunoscute până în prezent, mai exact spus de la atât de
comentata expresie „Torna, torna, fratere!” pe care bizantinul The-
ophanes le atribuie unui soldat din oastea lui Commentiolus, care
la anul 587, le-ar fi rostit, într-o luptă cu avarii. Aceasta ar fi „prima
menţiune de limbă românească”, potrivit istoricului Constantin
C.Giurescu.
Ion Rotaru opinează, însă, că respectivele cuvinte se
leagă mai degrabă de o întâmplare cu caracter anecdotic decât de
existenţa ca atare, pe atunci, limbii române. Un soldat strigase către
un coleg al lui să se întoarcă pentru a-şi ridica samarul căzut de pe
cal, iar camarazii lui au luat expresia drept un ordin de retragere şi
de aici o întreagă debandadă, ca şi pierderea luptei. „Limba sla-
vonă – scrie autorul noii istorii a literaturii – a fost folosită în biserică
şi în cancelariile domneşti până în vremea lui Petru Şchiopul, în
Moldova (1574); şi Mihai Viteazul în Muntenia (1593). Oficial, totuşi
române n-a înlocuit slavona în liturgisire decât în primele decenii
ale secolului al XVIII-lea. Treptat, ea s-a folosit în cercuri din ce în
ce mai restrânse şi numai în scris, de către vârfurile clerului şi ale
boierimii curtene, în tot cursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea,
timp în care româna căpăta tot mai mult teren. Pături sociale mai
noi, de curând ridicate la suprafaţa vieţii publice, chiar cărturari de
frunte încep a scrie tot mai mult în româneşte, dacă nu în acte so-
ciale, măcar în scrisori particu-
lare. Nu-i deloc întâmplător, în
această ordine de idei, că prima
cronică amplă, aceea a lui Ure-
che, o cronică neoficială şi in-
dependentă, personală, apărea
într-un timp când slavona mai
are încă o limbă aulică, biseri-
cească în tot cazul, mitropolitul
Florentin Popescu
Varlaam nesfiindu-se totuşi a-şi
tipări Cazania sa în româneşte,
la 1643.”
Opiniile privind apariţia scrisului în limba română sunt îm-
părţite, iar Ion Rota ru, ca un istoric literar imparţial ce este
se simte dator să treacă în revistă cel puţin câteva din punctele de
vedere autorizate în domeniu (din care amintim numai două) un
cântec de vitejie însemnat de la Dosoftei pe la 1670 şi considerat de
Hasdeu, la 1864, o dovadă certă a existenţei limbii române pe vre-
mea lui Ştefan cel Mare – dovadă considerată de către unii o con-
trafacere a marelui scriitor şi filolog; aserţiune lui P.P. Panaintescu,
care situează ca punct de folosire a limbii române anul 1420 (după
un tratat de slavonistică semnat de Constantin Kosteniţki). Mai mult,
la 1396 regele Ungariei se adresa conducătorilor oraşului Sibiu pen-
tru a-i găsi un interpret de limbă românească pe lângă solul lui la
curtea regelui Vlad I (1394-1397).
În ce priveşte folosirea limbii române în scris este mult mai
greu de adus cercetătorii la un numitor comun. Se pare că ar fi exis-
tat, de pildă, şi o versiune românească a jurământului lui Ştefan cel
Mare, azi pierdută.
În orice caz, spre a-şi înmulţi argumentele în sprijinul ideii
existenţei limbii române încă în vremea marelui domnitor moldo-
vean, Ion Rotaru recurge la unele certitudini oferite de lingvistică,
mai exact spus de vocabularul nostru, citând o lungă listă de cu-
vinte, preluate din Dicţionar al limbii române vechi de G.Mihăilă
(1974), termeni care, afirmă autorul, „luminează” prin expresivitatea
şi pitorescul lor, câmpul neguros al vechilor acte slavone afumate de
vechime, scrise însă de dieci care gândesc româneşte, cum nu o
dată o arată structura frazei, numeroasele decalcuri după limba lor
maternă. Parcurgându-le, contemplându-le cu degajare necesară,
nu poţi să nu gândeşti o clipă cum această limbă moartă – absolut
incompatibilă cu lexicul şi gramatica românească – a împiedicat to-
tuşi destul de multă vreme ieşirea la lumina condeiului a limbii na-
ţionale”. Perfect adevărat.
14 Brumărel 2008

Şarje colegiale (Epigrame cu adresă)

Lui Dumitru Bălăeţ, fost
parlamentar, autorul unui
recent volum de epigrame:
Adevăru-i evident
Când pleacă din parlament
Ne mai provoacă o dramă:
Se apucă de epigramă.
Lui Constantin Carbarău,
autorul unei cărţi despre
literatura Africii:
În ritmuri dure de tam-tam
Îmi şopti un canibal:
“Cu aşa literatură
Nu e bun nici de friptură!”
Florentin Popescu
Lui Geo Călugăru, autorul Lui Florică Dan, autorul Dar de-mi ceri părerea mie
unei cărţi de epigrame, ca- vol. “Între Ion Pillat şi Te-avansez la general
trene, versuri “vesele”: Zhuang-Zi”: Şi spun lumii trei cuvinte:
“Pentru onor, înainte!”
Călugărul din vechiul schit Zice-se că sub pământ
E-o frumoasă melodie, Pillat se-ntoarse în mormânt
Cel de azi e mai vestit Lui Titi Damian, autorul
Când îl citi - şi-n Bolintin volumelor “Fagul” şi
Că-n umor e-o tragedie
Cu un cuţit aleargă un chinez “Umbra”:
Victoriei Milescu, autoarea După Florin.
vol. “Conspiraţii celebre”: Înalt e “Fagul”, rupt din rai
Poetului Marin Codrescu, Aş sta sub el şi aş citi la
Îmi spun târziu, c-un gând fost ziarist militar, “Umbră”
năuc: la 70 de ani: De n-aş avea o bănuială
“Bine că nu sunt terestre
Că lectorii-ar fi dat buluc sumbră
În armată, ca şi în poezie
Să se-arunce pe ferestre!” Că pot să prind un guturai.
Te cred unii caporal,

3962 www.oglindaliterara.ro
 CU UN LINGVIST BASARABEAN DESPRE LIMBA ROMÂNĂ
INTERVIU
Irina Nechit
Irina NECHIT: Stimate Vlad Pohilă, felicitări pentru car-
tea „Şi totuşi, limba română!...”, apărută recent la Editura „Pro-
meteu”. În cele aproape 500 de pagini ale volumului, am
impresia, personajul principal al scrierilor tale este limba ro-
mână, prezentată în cele mai diferite contexte. Cum trebuie să
scrie astăzi un autor, ca să nu banalizeze „tema limbii”?
Vlad POHILĂ: „Tema limbii” nu poate fi banalizată, bagate-
lizată nicicând, nicăieri, cu atât mai puţin acum, la noi, unde româna
se află în nişte condiţii specifice, cu precădere nefaste. Cine se
apucă să scrie despre limbă română – că o elogiază, că o apără de
prigoană, că încearcă să o cultive – ar face bine să abordeze faţete
de maximă sensibilitate, aspecte ce ar viza pe vorbitorii ei autentici,
nu pe cei „de serviciu” sau rătăciţi. Şi, esenţial – despre limbă e ne-
cesar să se scrie corect.
IN: dedici volumul tău unor personalităţi marcante. Cum
i-ai cunoscut? Prin ce te-a fascinat fiecare dintre ei?
VP: I-am cunoscut în timpuri şi în circumstanţe extrem de
diferite, fiecare însă m-a fascinat şi m-a influenţat adânc, într-o anu-
mită etapă a vieţii: istoricul Sava Iancovici-Gârleanu, fiindu-mi unchi
prin alianţă, m-a marcat în adolescenţă şi în tinereţe, prof. Raoul
Şorban – după absolvirea facultăţii, pe lingvista Mioara Avram am
cunoscut-o din 1988. De altfel, despre fiecare am scris cu diferite
ocazii, în această carte consacrându-le câte un eseu.
IN: Te rog, enumeră limbile pe care le cunoşti. Mai înveţi
şi alte limbi?
VP: Tradiţional, se consideră că a cunoaste o limbă străină
înseamnă a citi, a scie, a vorbi în această limbă. Contează însă
foarte mult să cunoşti, să simţi esenţa, „fiinţa” unei limbi, ca şi con-
diţiile, anturajul în care ea se dezvoltă, funcţionează. Dacă accep-
tăm un criteriu mixt de apreciere a cunoaşterii limbilor străine, atunci
pot pretinde că ştiu vreo cinci idiomuri slave, trei romanice şi cele
două – câte există, acum - baltice. Altele nu mai studiez, mulţumesc
şi pentru atâta! - doar graţie acestor limbi am descoperit universuri
nebănuite, am ajuns pe „miraculoase tărâmuri” ale adevărului şi fru-
mosului. Recomand tuturor să studieze
orice limbă, dacă au vreo posibilitate. To-
todată, e bine să se ştie că nu vei învăţa
uşor şi nu vei utiliza eficient nici un grai
străin dacă nu-l cunoşti suficient pe cel
matern.
IN: Cum supravieţuieşte un filo-
log rafinat într-un mediu lingvistic ex-
trem de poluat? Dă-mi un exemplu de
frază schimonosită sau de rusism
agresiv, pe care le-ai auzit zilele aces-
tea în stradă.
VP: Supravieţuiesc şi eu la fel cu
toţi colegii mei de breaslă: nu mă mai
satur de bogăţia şi de frumuseţea limbii
române; sunt despretat că acest miracol
este tratat de mulţi conaţionali cu nemeri-
tată neglijenţă, indiferenţă; cred în iz-
bânda limbii noastre, aici, unde a
cunoscut vremuri şi mai grele. Mutilări ale
românei şi abuz de rusisme se comit la noi
peste tot... Mai trist e că unii tineri utili-
zează cu o penibilă „savoare” rusisme, calchieri din rusă sau forme
aberante. Mă refer acum doar la tot felul de cuvinte incidente, „de
umplutură”, care ne-au invadat limbajul, de ex.: „kaneşna” (adică:
bineînţeles, fireşte, desigur...), „davai“ (hai, zii, porneşte...), „tî şto?”
(ce te-a apucat?, ce ţi-a venit?, ce-i cu tine?), „nu tî daioş!” (hai că
eşti tare!, eşti grozav!, eşti dat naibii!), „kaif!” (o plăcere!, o splen-
doare! etc.). Traducerile sugerate între paranteze - doar unele echi-
valente -, ne demonstrează că avem destule mijloace de a înfrunta
agresiunea limbii ruse, suficient să dorim, să fim ceva mai demni şi
la acest capitol.
IN: Unii intelectuali vorbitori de rusă afirmă că limba im-
perială ar putea exista în armonie cu limba naţională în Basa-
rabia. Ce crezi despre asta?
www.oglindaliterara.ro
VP: Nu poate exista armonie între cântecul unei mierle şi
scrâşnetul şenilelor de tanc blindat... – cam acesta e raportul, la
noi, între „limba de stat” şi limba rusă. „Bilingvismul armonios” este
cea mai stupidă invenţie a birocraţiei şi pseudointelectualităţii şo-
vine din Rusia, care s-a transformat în politică de stat, apoi într-o ob-
sesie imperialistă: de a deznaţionaliza popoarele „mai mici”, de a
rusifica limbile „mai slabe” din URSS, acum din CSI. Naţiunile care
au scuturat jugul colonial – finlandezii, la începutul sec. XX; egipte-
nii sau algerienii, la mijlocul aceluiaşi veac; balticii, la finele lui – şi-
au reorientat politica, şi-au redresat economia, dar au stăruit şi să
ferească la maximum limba, cultura naţională de presiunea ce
venea din metropole. La noi se cochetează mereu, pe toată linia, cu
metropola, încât ideea unei distanţări necesare, pe o anumită pe-
rioadă, de centrul imperial, este tratată cu suspiciune, ba chiar cu
duşmănie.
IN: Cum se va derula competiţia dintre limba băştinaşi-
lor şi cea a colonizatorilor pe teritoriul Republicii Moldova?
Poţi face o prognoză?
VP: Deocamdată, suntem nişte perdanţi, nişte ghinionişti
sau poate nişte nevrednici în această competiţie grea, inegală, cu
arbitri subiectivi, dacă nu adversari declaraţi ai spiritualităţii noastre.
O limbă se menţine, se consolidează şi se dezvoltă într-un spaţiu
geopolitic propriu, cât mai ferit de influenţe străine. Când ne vom
afla într-un asemenea spaţiu, se vor înfiripa şi speranţele.
IN: În ce condiţii apare revista „BiblioPolis”? În calitate
de redactor-şef al ei, eşti, probabil, la curent cu situaţia cărţii
din republică. Se citeşte mult în Basarabia? Cum ajung (dacă
ajung) cărţile româneşti în biblioteci?
VP: „BiblioPolis” apare sub auspiciile Bibliotecii Municipale
„B.P. Hasdeu” în condiţii, slavă Domnului, bune, fiind un proiect me-
najat de dna dr. Lidia Kulikovski, director general al BM. Munca la
revistă îmi procură o reală satisfacţie intelectuală şi, desigur, mă
ajută să cunosc starea cărţii la noi. Se citeşte, în genere, acum,
mai puţină literatură artistică deşi, nu sunt neglijate romanele (nici
poemele) în vogă, se pare însă că mai
ales cele traduse. În schimb se foloseşte
foarte multă literatură de referinţă – dic-
ţionare, enciclopedii, îndreptare... Cărţile
din România ajung la noi tot mai anevo-
ios, deoarece li se pun bariere tot mai
grele: de la restricţii şi percheziţii la vamă
până la preţuri exorbitante, inaccesibile
multor doritori de a citi româneşte.
IN: Te consideri şoarece de bi-
bliotecă? Dar şoareci vii ai văzut în bi-
blioteci? Cum ai luptat cu ei?
VP: Mă simt formidabil în biblio-
tecă – şi încep referirea cu biblioteca per-
sonală. Şoareci vii am văzut chiar la
Sediul Central al BM „Hasdeu”. Mici, dar
flămânzi, ei bagă în boale bietele bibliote-
care ce aşteaptă, deznădăjduite, repara-
ţiile, renovările absolut necesare.
IN: Unde trăieşte lingvistul Vlad
Pohilă? În ce mod izbuteşte să-şi
adune un venit? Mănâncă de trei ori pe zi? Are un calculator
performant, cafea de calitate şi aer condiţionat?
VP: Muncesc mult, deci, supravieţuiesc... Mănânc – de
când mă ştiu – pe apucate, dar ştiind, din tinereţe, de la francezi, că
e bine să mânânci de mai multe ori pe zi, încerc să fiu măcar aici
„niţel francez”. Am o rablă de calculator, e mai mult o maşină de
scris. O instalaţie antifum, uneori are şi rol de aer condiţionat... Nu
m-am lipsit însă niciodată de plăcerea de a bea o cafea bună - ca
şi de a citi o revistă sau o carte care îmi suscită interesul.
IN: Următorul tău articol este tot despre limba română?
VP: Totul începe şi totul culminează, în existenţa mea, cu
fascinaţia pentru limba mamei, adică pentru română. Abia după
aceasta urmează „extensiile tematice” în munca mea de gazetar.
3963
IN MEMORIAM
PLECAREA LUI VALERIU RUSU
Tocmai mă pregăteam de plecare la sărbătorirea a 70 de
ani de la întemeierea Societăţii Scriitorilor Bucovineni (Suceava,
6-9 noiembrie), când Gheorghe Neagu telefonează soţiei că
marţi, 4 noiembrie 2008, s-a stins din viaţă, la Marsilia, Valeriu
Rusu, cunoscutul universitar român de la Aix-en-Provence, soţul
Aureliei Rusu, eminenta editoare a lui Eminescu. În numărul ani-
versar din Bucovina literară, primit cu câteva zile mai înainte,
scrisesem, în nişte Note fugare, despre ultima întâlnire, la Nisa,
pe 30 aprilie 2008, cu soţii Aurelia şi Valeriu Rusu, care, dintr-un
gest prietenesc, au parcurs peste 200 de km de la Marsilia, pe o
ploaie sâcâitoare de primăvară. Ce-i drept, starea generală a lui
Valeriu Rusu nu era cea pe care i-o cunoşteam din anii anteriori,
dar nu existau semne de îngrijorare pentru un asemenea sfârşit
fulgerător. Moartea lui Valeriu Rusu lasă un gol în cultura noas-
tră, pe care nimeni nu-l poate umple.
L-am cunoscut la Chişinău, unde venea des datorită obâr-
şiei sale basarabene, la scurt timp după răsturnarea de regim
din 1989. A fost o întâlnire pe care o datorez şi lui Eminescu, fi-
indcă doamna Aurelia Rusu îi vorbise de mai multe ori despre
cartea mea din 1984, Eminescu – Dialectica stilului. Îmi apăruse
în 1992 şi Modelul ontologic eminescian, cartea primind un pre-
miu al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Cred că ne-am cunoscut
cu acest prilej. Afinităţi elective indicibile ne-au apropiat imediat.
Valeriu Rusu avea un suflet mare, o generozitate umană şi căr-
turărească care fascina şi lega prietenii. Deşi părăsise ţara în
condiţii dramatice, şi pentru el, şi pentru doamna Aurelia Rusu,
a rămas profund ataşat de valorile româneşti şi de limba română,
pe care le-a promovat în Franţa cu o dăruire exemplară. Când a
fost cazul, a apărat aceste valori chiar împotriva „demitizanţilor”
şi snobilor din ţară. În ultimii cincisprezece ani, cu talent de re-
dutabil polemist, a dus un veritabil război mediatic, în diverse pu-
blicaţii, împotriva impostorilor cărora Eminescu, Eliade ş.a. le
„mirosea” urât.
Valeriu Rusu s-a născut în acelaşi an cu Grigore Vieru, la
9 septembrie 1935, la Mihăileanca, judeţul Hotin. În 1944, în faţa
tăvălugului de deportări din Basarabia, familia s-a mutat din-
coace de Prut. Studiile liceale şi universitare le-a urmat la Bucu-
reşti, absolvindu-le în 1953 şi 1958, pentru ca din 1959 să devină
colaborator al Centrului de Fonetică şi Dialectologie al Acade-
miei Române, iar apoi şef de secţie, din 1969, la aceeaşi institu-
ţie până în 1986. Doctoratul şi l-a susţinut cu o lucrare
monografică dialectală a graiurilor olteneşti. Pregătirea sa filolo-
gică s-a perfecţionat şi printr-o bursă de trei luni la Universitatea
din Toulouse, în 1965. Un an mai târziu devine lector de română
la Universitatea din Belgrad, iar din 1970 până în 1974 este lec-
tor, maitre de conférence asociat la Aix-en-Provence. Aici se va
stabili din 1987, nemaiputând suporta mizeria spirituală a epocii
de aur, persecuţiile extinzându-se şi asupra soţiei, căreia i s-a
interzis continuarea ediţiei Eminescu, realizare paralelă cu cea a
Academiei, de o mare acurateţe ştiinţifică. La Universitatea Pro-
vence, a cultivat neobosit interesul străinilor pentru limba şi lite-
ratura română în calitate de profesor şi de conducător de teze şi
de şef al Departamentului de Lingvistică Comparată a Limbilor
Romanice şi Română. De-a lungul anilor, Valeriu Rusu a orga-
nizat acţiuni internaţionale de promovare a limbii şi culturii ro-
mâneşti, orientându-se şi asupra Republicii Moldova, colaborând
cu publicaţiile de aici (Limba română, Literatura şi arta, Viaţa Ba-
sarabiei), fiind susţinător al Casei Limbii Române din Chişinău,
în calitate de preşedinte de onoare, apoi membru al Centrului
Academic Internaţional „Mihai Eminescu” iniţiat şi condus de
acad. Mihai Cimpoi. Meritele ştiinţifice ale lui Valeriu Rusu au fost
răsplătite cu titluri academice importante: a fost membru titular al
Academiei de Ştiinţe, Arte şi Agricultură din Aix-en-Provence,
Doctor Honoris Causa al Universităţii Libere Internaţionale din
Republica Moldova etc. Este şi cetăţean de onoare al Chişinău-
lui.
Opera ştiinţifică a lui Valeriu Rusu s-a concretizat în 27
de cărţi şi în peste 300 de studii, articole, cronici etc. risipite prin
diverse publicaţii din Franţa, România şi Republica Moldova.
Apoi atlase lingvistice, traduceri, antologii. Împreună cu Aurelia
Rusu şi cu fiica lor Romaniţa Rusu, a dat o remarcabilă versiune
franceză a Ţiganiadei lui Ion Budai-Deleanu. Într-un interviu acor-
3964 www.oglindaliterara.ro
dat Cristinei Florescu, în re-
vista ieşeană Convorbiri lite-
rare, Valeriu Rusu menţiona
că a trudit la traducerea Ţi-
ganiadei timp de zece ani,
fiind, totodată, colaborarea
cea mai frumoasă între tată,
soţie şi fiică. A mai tradus
din Eminescu, Arghezi, dar
şi din scriitorii români con-
temporani, inclusiv de la
Chişinău. A pregătit pentru
tipar Dicţionarul dialectului
aromân general şi etimolo-
gic al lui Tache Papahagi,
versiunea franceză aparţi- Theodor Codreanu
nând unei discipole a profe-
sorului, Estelle Variot.
Domeniile ştiinţifice acope-
rite de Valeriu Rusu sunt numeroase: lexicologie, dialectologie,
istoria limbii, etnologie, folclor, stilistică, sociolingvistică, publi-
cistică. A dat, în aceste domenii, monografii, studii, cele mai
multe născute din cursurile susţinute la universitate: Introducere
în romanistică, Geografia lingvistică, Vocabularul ş.a. Din pă-
cate, în ţară, scrierile lui Valeriu Rusu sunt prea puţin cunoscute.
Concepţia sa lingvistică este profund marcată de tradiţia
românească, de la Ovid Densusianu la Eugen Coşeriu, dar şi de
lingvistica europeană modernă, pe fondul filosofiei unor Blaga,
Noica, Eliade. Pentru el, limba nu este un simplu instrument de
comunicare, ci e fondatoare de cultură, în sensul lui Roman Ja-
kobson sau al lui Constantin Noica. De aici insistenţa cu care
autorul s-a aplecat asupra fenomenului lingvistic al satului ro-
mânesc din toate provinciile, studiindu-i dialectele, din perspec-
tivă etnolingvistică şi folclorică. Asemenea, el era convins că
latinitatea limbii române, ca accident istoric imperial benefic, e
grefată pe o matrice dacică, ce n-a putut fi dislocată de contac-
tul vremelnic cu elementul roman, de unde originalitatea incon-
fundabilă a latinităţii noastre între celelalte popoare romanice. A
mers, desigur, pe urmele unui Hasdeu sau ale lui Lucian Blaga,
cel din „revolta fondului nostru nelatin”. Matricea românească
este atât de profund înrădăcinată în spiritul marilor oameni de
cultură, încât şi transplantaţi în alte meleaguri ei duc românita-
tea ca pe o comoară menită să fecundeze culturile de adopţie.
Îi plăcea să invoce observaţia lui Jean d’Ormesson, celebrul is-
toric literar şi academician francez, care, în vol. al II-lea din Un
autre histoire française, Paris, 1998, p. 319, îşi începea capito-
lul dedicat lui Emil Cioran cu observaţia: „Nous devons beacoup
aux romains” (datorăm mult românilor), citându-i pe Eliade, Cio-
ran, Ionescu şi Brâncuşi. În interviul din Convorbiri literare din
2005 (prilejuit de aniversarea a 70-a), Valeriu Rusu putea măr-
turisi, cunoscând bine fenomenul la faţa locului, că asimilarea
geniilor româneşti de către cultura franceză „nu a fost o anexare
pasivă, căci aceste personalităţi au reconvertit Parisul (oraş-sim-
bol) într-un sat-matrice românesc”.
Cât priveşte Basarabia, Valeriu Rusu a purtat-o în suflet
până în clipa plecării dintre noi, plăsmuire spirituală care, des-
igur, i-a supravieţuit şi-i va supravieţui mereu. Întrebat ce în-
seamnă pentru el Basarabia, a răspuns că nu poate fi decât
centrul lumii, „boaba de spumă” eminesciană creatoare de lume
românească. Iar dacă împlinirea a 70 de ani i-a fost trecută cu
vederea pe malurile Dâmboviţei, a fost cinstit cum se cuvine la
Chişinău, fiind sărbătorit chiar la Casa Limbii Române conduse
de Alexandru Bantoş. Tot cu acel prilej, Editura Cartier a editat
broşura Moment poetic cu profesorul Valeriu Rusu, într-o colec-
ţie ajunsă atunci la nr. 32, avându-i ca editori pe Iurie Colesnic,
Iulian Filip, Vasile Romanciuc şi Ianoş Ţurcanu, cu o prefaţă
semnată de Nicolae Dabija, privitor la viaţa şi activitatea profe-
sorului.
Rămâne de datoria Chişinăului să înceapă editarea ope-
rei celui care ne-a părăsit cu trupul, dar care va rămâne viu în
memoria noastră.
 Doi români
la începuturile
teatrului rusesc
Asemenea teatrului antichităţii elene, asemenea mistere-
lor din Bizanţ şi din apusul european, teatrul rusesc îşi are obârşiile
în ritualul religios, în ceremoniile sacre.
Ca s-ajungă Puşkin, Gogol, Griboedov, Ostrovski, Tur-
gheniev, Tolstoi, Maxim Gorki şi Konstantin Stanislavski la piscurile
supreme ale artei dramatice acest teatru a trebuit să pornească de
jos, să urce treaptă cu treaptă, cunoscând toate etapele, experi-
mentând toate genurile, cunoscând toate elanurile şi opreliştile.
Istoria teatrului rusesc este istoria Rusiei însăşi, istoria
omenirii întregi: e lupta elementelor progresului împotriva îndărăt-
niciei, luptă în care animatorul generos a sfârşit prin a învinge pa-
sivitatea sau acţiunea negativă a forţelor întunericului.
Încă din veacul al zecelea, curând după
ce Olga şi fiul ei ţarul Vladimir, au creştinat po-
poarele Ukrainei, se duceau de Crăciun, de Paşti,
de celebrarea sfinţilor lor, serbări religioase, tea-
trale, pe lângă figurile biblice, în care apăreau di-
vinităţi din mitologia scandinavă şi slavă.
Colindătorii mergeau din casă în casă, deghizaţi
în personaje fantastice, ca ţarul, Soare – Roşu,
marele vrăjitor; Baba Iaga - cea cu picioarele us-
cate, călare pe-un târn; Duhul Casei Domovoi -
duhul apelor, Vodovoi, duhul răufăcător al codrilor
– Leşi se amestecau printre apariţiile legendare,
rămase din străfund de veacuri, creaţiuni ale po-
porului, spaime şi desfătări bufone, măscăriciul şi
cumătra, primele figuri tipice ale teatrului rusesc,
paralel cu irozii şi personajele din evanghelii.
Cei dintâi actori ai scenei naţionale au
fost elevii lui Petru Movilă, moldovean din neamul
domnitor al Movileştilor, care ajuns arhiepiscop al
Kievului, mitropolit al Ucrainei, a înfiinţat în anul
1589 renumita Academie ecleziastică.
Acolo la Kiev, elevii lui Petru Movilă au
fost îndrumaţi spre arta scenică, puternic mijloc de
cultură, despre care Caterina II-a a spus mai târ-
ziu: „Teatrul este Şcoala naţiunii… Datoria mea
este să-l ocrotesc, fiindcă răspund în faţa lui Dum-
nezeu de moravurile poporului meu”.
Unind teologia cu dramaturgia, semina-
rul cu primul Conservator de declamaţie, stu-
denţii Academiei lui Petru Movilă luau lecţii de
mimică şi dicţiune, începeau să se producă în pu-
blic, la început recitând monolog, apoi reprezen-
tând scene biblice, alternate cu întâmplări comice,
menite să atragă şi să desfete mulţimile.
Aceşti tineri actori purtau cu ei vestita
ladă cu păpuşi, care-şi face apariţia şi la noi, acel
vertij ucrainean, acel vicleim moldovenesc şi
valah, închipuind staulul de la Bethlehem cu
Maica Domnului şi cu pruncul Iisus, cu regi, magi,
cu Irod, cu apostolii şi profeţi.
Un păpuşar trăgea sforile momâilor, altul
vorbea din umbră, preschimbându-şi glasul, când
subţire, şi când gros, când femeie, când bărbat, când înger şi când
diavol, după cum cerea personajul reprezentativ. Cu vremea, vor-
bitorii s-au înmulţit, tot aşa numărul coriştilor care însoţeau vicleimul
şi cântau litanii religioase, numite kanti.
În marele ducat al Moscovei, prindea viaţă un teatru făcut
să impresioneze mulţimile, prin piese aduse de cine ştie unde, cu
maşinării, cum era melodrama Cupidon, în care un înger se co-
boară din vârful turnului Chaldee a ţării lui Nabuconodosor, ca să
scape din flăcări trei copii aruncaţi în cuptor. Mai erau înfăţişate tot
felul de „născociri diavoleşti”, pe care călătorii moscoviţi le văzu-
seră în Voevodina, în Polonia, în Lituania, în Germania şi pe care
le localizau pe înţelesul poporului.
www.oglindaliterara.ro
RESTITUIRI
Reprezentările reli-
gioase pe care cavalerii cruciaţi
le aduseră din Orient şi le trans-
formaseră în literatura vestitelor
mişcări medievale jucate în faţa
catedralelor, din ţările Europei
Centrale.
„Intrarea în Ierusalim”
şi „Judecata din urmă” sunt re-
prezentările cele mai de vază din
a doua jumătate a veacului al
XVI-lea moscovit. În „Intrarea în
Ierusalim” rolul lui Iisus era in-
terpretat de însuşi patriarhul,
asistat de ţar. Această scenă bi-
blică se juca în Duminica Florii- Victor Eftimiu
lor.
Călare pe o asină, pa-
triarhul – Hristos îşi făcea intra-
rea solemnă în cetate, călcând pe ramuri de salcie tânără, în faţa
voievozilor şi a guvernatorilor militari.
„Judecata din urmă” era zugrăvită pe o icoană uriaşă,
purtată de preoţi şi aşezată la spatele altarului Catedralei Uspenski,
la Kremlin, acolo unde se încorona împăraţii Ru-
siei.
După slujbă, ţarul şi patriarhul ieşeau din
biserică şi veneau lângă acea icoană, unde în faţa
mulţimilor extaziate, avea loc un fel de reprezen-
taţie religioasă, un început de teatru, un amestec
de ceremonial mistic şi teatru profan.
După o sută de ani, prin 1673 soseşte la
Moscova un actor german, Iogan, care obţine de
ţarul Aleksei Mihailovici favoarea de a-l delecta
printr-un concert, în timpului ospăţului de seară.
Câteva trompete, două ţambale şi-o flaşnetă.
După acest prim succes, Iogan cere şi
primeşte cu mare greutate, autorizaţia de a repre-
zenta la curte două piese compuse de el: „Ahaş-
ver şi Estera” şi „Cum a tăiat Iudita capul lui
Halofern”. Spectacolul fu bine primit şi de data
aceasta, felicitat de Aleksei Mihailovici, Iogan
mărturisi ţarului că nu este actor, ci pastor lutheran
şi că-l cheamă altfel. S-a prefăcut în comediant ca
să poată intra în Moscova, să pătrundă la Măria
Sa şi să-l roage a-i îngădui să deschidă o capelă,
pentru compatrioţii săi care locuiesc la Moscova.
„Un om care ştie să înfăţişeze piese atât
de virtuoase, nu poate propovădui decât doctrine
morale”, zise Aleksei Mihailovici, acordând co-
mediantului-popă autorizaţia cerută.
Ţarul prinsese gust de teatru. Şi atunci a
însărcinat pe Iogan să-i facă o şcoală, apoi o trupă
care să joace teatru mai, departe. Un document
aflat în arhivele din Moscova vorbeşte de soarta
acelor bieţi actori – sclavi şi feciori de sclavi, hă-
răziţi să desfete curtea imperială. O jalbă trimisă
ţarului de către angajaţii lui Herr Iogan, glăsuieşte
astfel: „Milostive stăpâne / Părinte al norodului tău
/ Trimisu-ne pe noi, robii tăi, / La meşterul Iogan
Gottfried Gregory / Să învăţăm meşteşugul acto-
ricesc / Dar n-ai avut grijă cu nimic pentru hrana
noastră / Ducându-ne în fiecare zi la învăţătorul
nostru / Ni s-au zdrenţuit straiele / Ne-am tocit ciu-
botele / Şi n-avem nimic de mâncare şi murim de
foame/ Milostive stăpâne / Porunceşte să ni se
dea pâinea cea de toate zilele, ca să flămânzim în
vreme ce învăţăm actoricescul meşteşug!”
Cererea teatraliştilor a fost satisfăcută: au primit un groş pe
zi fiecare pentru mâncare să dovedească progrese necontenite.
Reprezentaţiile trupei pastorului-regizor erau amestecate
cu balete. Spectacolul ţinea cam vreo zece ore.
Printre piesele jucate în timpul lui Aleksei Mihailovici, a
fost şi o lucrare poloneză, tălmăcită de episcopul Simeon al Polo-
niei, „Aleksei, omul lui Dumnezeu” sub al cărui titlu, nu e greu să
ghicim laudele aduse ţarului.
(continuare în nr. viitor)
3965
NOTE DE LECTURĂ
Locul cel mai îndepărtat
din lume
olumul „Locuri din mine” (Editura Olimpus, Râmnicu
Sărat, 2008) este un fals tratat de vânătoare, termenul
V având, în poezia lui Valeriu Sofronie, conotaţia de
poezie. Cu alte cuvinte, ni se propune, cumva amintind
de Pseudokinegetikos, o incursiune pe tărâmuri estet-
ice, volumul centrându-şi substanţa şi structura pe actul de creaţie.
Arta poetică ce deschide volumul are, deopotrivă, tonalitate gravă
şi ironică: „păsările nu se prind niciodată / aşa cum spun unii en-
tuziaşti / care au deschis două-trei manuale de vânătoare / la în-
tâmplare / şi îndată se grăbesc să pună mâna pe laţ”, sancţionând
graba şi superficialitatea anumitor vânători, mulţumiţi, prea adesea,
cu o simplă „ieşire” / voiaj / trecere din Oraşul cu un singur locuitor
în pădurea plină de mistere şi de înţelesuri a artei adevărate.
Discursul poetic este structurat ca o călătorie iniţiatică,
în care vânătorul / poetul pleacă din sine, străbate un traseu mitic
şi se întoarce în sine, după ce a înţeles că totul se rezumă la
gândire poetică, adică la raportul dintre eul său liric, obiecte şi
fenomene. În prima întâlnire este experimentată alteritatea: „la urmă
se întinde în mine /ca într-o pajişte cu iarbă proaspătă / niciodată nu
am ştiut că pot să am atâta iarbă în mine / şi îmi visează visul / pe
care îl păstram pentru urmaşii mei / apoi pleacă // de atunci mă
trezesc în fiecare dimineaţă / cu o tolbă de întrebări la picioare / am
aerul că ştiu ceva dar în realitate nu ştiu nimic / o fiinţă pe care nu
ştiu nici acum cum o cheamă / a trecut odată prin mine / ca printr-
un câmp de luptă fără strigăte” (“Întâlnirea I”). Cei doi samurai, orbul
şi alchimistul devin ipostaze ale eului liric, surprins în mişcare pe
acest traseu ezoteric, în care înţelegerea, servitutea şi alte însuşiri
moral-filosofice sunt concretizate ca etape ale iluminării/ cunoaş-
terii. Înţelegerea durerii, orbirea lăuntrică, fragilitatea / transparenţa
jalonează discursul în interiorul căruia, ca un fluture în coconul său
de mătase, se dezvoltă fiinţa poetică: “am trasat cu compasul
fierbinte / linia dintre mâini şi inimă /nu m-a întrebat nimeni / cum mă
doare deşi / îmi ţineam oasele să nu-mi iasă / din piept”
(“Înţelegerea”). Linia dintre mâini şi inimă, unind exteriorul cu inte-
riorul, sentimentul cu acţiunea, imaginează un spaţiu sferic ce-l
desparte / izolează pe cel pornit în căutarea de sine şi poate fi con-
siderată un obstacol ce urmează a fi depăşit.
Avatarurile eului liric presupun o forţă imaginativă compara-
bilă cu aceea a lui Don Quijote, personajul capabil să înţeleagă
legătura profundă dintre cuvânt şi realitatea desemnată de el. Câr-
ciuma pe care cavalerul o numeşte castel este chiar castel, pentru
că este numită astfel, de aceea, tânguindu-se ca Sancho Panza,
Valeriu Sofronie dă, de fapt, expresie unei angoase existenţiale:
omul modern a ajuns să viseze ce i se comandă, nu mai poate
Emmanuel CARRÈRE - Un roman rus
Editura TREI
"Subtil, şocant şi implacabil... Magnific!"
John Updike, The New Yorker
"Carrère este unul dintre maeştrii literaturii fran-
ceze. Romanele sale se înscriu într-un stil realist-baroc,
iar specialitatea lui este aceea de a lua o situaţie coti-
diană şi a o plasa într-o schemă fantastică, absurdă, te-
rifiantă. Aflate în căutarea propriei identităţi, personajele
lui Carrere sfârşesc prin a deveni ceea ce nu ar fi gândit
nicicând că pot fi: nebuni, asasini, violatori.
Un roman rus este punctul de intersecţie al unor
intrigi complexe, prin care o sfâşietoare poveste de dra-
goste, un teribil secret de familie (a cărui dezvăluire, vi-
tală pentru unii, se dovedeşte indecentă pentru alţii) şi o
stranie fascinaţie pentru Rusia devin catalizatori ai pier-
derii şi apoi ai regăsirii de sine. Realitatea face corp
comun cu ficţiunea, în acel sens unic în care nu înţelegi
3966 www.oglindaliterara.ro
evada în visele proprii, pentru că
ele i-au fost furate / înlocuite cu
surogate şi butaforii: “nu visăm
ce trebuie acestea nu sunt visele
noastre / sunt toate ale lor / nu
vezi cum ni se chirceşte sufletul
în ele? / stăpâne frumoasa a ridi-
cat şi ea lancea / curând îţi va
însemna cu ascuţişul ei /
cămările inimii / tâlharul va juca
pe visele tale / şi nu va înţelege”
(„Servitutea”).
Cele patru părţi ale volu-
mului – „Distanţele”, „Orfeu şi
Euridice”, „Socratele”, „Poezia” – Valeria Manta Tăicuţu
nu sunt doar întâlniri sau puncte
cardinale într-o geografie spiritu-
ală, atâta vreme cât trimit la cat-
egorii estetice şi filosofice fundamentale: puterea / forţa,
frumuseţea, iubirea şi înţelepciunea, dimensiunea orfică consti-
tuindu-se ca un liant între ele.
Tonalitatea lirică a discursului rezultă din confesiunea eului,
în care sunt decantate noţiunile de filosofie a culturii, dar şi expe-
rienţa personală. Nu se cade în biografismul mărunt al perioadei
actuale, pentru că Valeriu Sofronie scrie dincolo de mode şi modele.
El are de ridicat ori de dărâmat ziduri şi de cultivat, în maniera can-
didului voltairean, o grădină: „animalele cu botul umed / mă
împingeau dincolo de gard / şi îmi lingeau întrebările / ca pe un drob
de sare amară / nu am întâlnit de atunci atâta înţelepciune / în rân-
dul filosofilor / înfricoşaţi să părăsească / grădina” (“Kilometrul
zero”). În geografia spirituală a poetului, acest kilometru este punc-
tul de maximă singurătate, locul geometric al durerii şi al poeziei,
momentul de intensitate insuportabilă a propriei trăiri. Simbolistica
zidului trimite la autoclaustrare ca act de penitenţă, ca jertfă per-
sonală, ca vinovăţie asumată. Raportându-se la lumea reală, poe-
tul o simte agresivă şi-i transferă, amplificându-l, sentimentul său
de vinovăţie, dar şi speranţa izbăvirii. “fără dealuri şi fără fântâni /
zidul a devenit acum nesfârşit / întins ca o plapumă roşie / peste
fiecare inimă care cunoaşte / când şi cum să măsoare”. Cel care se
imaginează în ipostaza de luptător / samurai, de orb, de călător, de
Orfeu îndrăgostit, uneori chiar şi de Narcis admirându-şi dublul din
oglindă, se opreşte, în final, la ipostaza de martor şi de artist care-
şi înţelege rostul şi recunoaşte, în cele din urmă, necesitatea re-
laţiei cu divinitatea, înlocuind tăgada cu strigătul: “toţi am strigat /
odată după tine / dar n-am trezit / în vale / niciun sfânt / pustiu e
locul / unde stăm noi / tată / spre tâmpla lumii / nicio cărare arsă /
nu se-arată” („Strigătul”).
Când călătoria iniţiatică se apropie de sfârşit, poetul devine,
din ucenic, maestru însingurat, dar senin, preţuind tăcerea: „tânărul
filosof s-a plimbat în sus şi în jos / pe cimentul aburind / a privit
steaua care venea spre el / grăbită / şi şi-a închis în el toate între-
bările” (“Iar peste rădăcini asfalt”).
ceea ce ai trăit decât încercând să pui pe hârtie trecutul." Pascal
Bruckner.
Emmanuel Carrère este unul dintre scriitorii consacraţi ai
literaturii franceze. Apariţia cărţii Un roman rus, în 2007, a constituit
un amplu eveniment literar: un roman autobiografic, ce propune o
formulă narativă inedită şi care face dezvăluiri incomode despre tre-
cutul familiei Carrère. O poveste despre obsesia trecutului, despre
teama de a vorbi şi despre pierderea de sine prin erotism.
O carte destinată să dărâme tabuuri!
La Editura TREI, au mai apărut, de acelaşi autor,
Adversarul şi Ora de schi, cea din urmă fiind câştigătoa-
rea Premiului Femina.
"Culpabilitate, ură de sine, depresie: autorul se su-
pune unui adevărat ritual de exorcizare prin intermediul
foii de hârtie. Un roman rus posedă şarmul acelor cărţi
excesive şi incomode, omeneşti, preaomeneşti... "
L'Express
"Literatura lui Carrère are toate şansele de a în-
robi orice lector – dă dovadă de multă ingeniozitate şi de
un autentic rafinament literar."
The New York Times Book Review
 POEZIE
ŞTEFAN LUCIA ANDREI
CIOBANU CHERCIU NOVAC
1.‘totul se termină într-o poezie’ Mările Sinfonia unei aşteptări
hai să inspirăm împre- toate mările Soarele nu o să iasă as-
ună tot aerul dintre noi bat la tâmple tâzi după atât de multă
va fi ca şi când cineva a cu fulguraţia
depărtărilor ploaie
stins lumina Să nu te mişti, îi ziceam,
venele o priveam îndeajuns de
să expirăm împreună disperărilor mult ca să îmi dau
până se vor mişca latenţa seama că îi este frig,
perdelele oamenilor promisiunilor lumina se plimba peste
ei vor zâmbi în somn noi, până deasupra
dar nu de dorul nostru naşterea dorului apei, dădea o stare cenuşie,
declinul angoaselor
fremătarea timpanului mă uitam doar în larg
e linişte pulsaţia Ea a întins mâna şi ne-am luat de mână
de parcă o fiară stă la pândă simţeam amândoi ploaia
înţelepciunea respiraţiei Ne-am desprins şi ne-am aruncat
mergem încet până când într-un târziu legănarea când eram deja cu picioarele pe nisip,
ne vom trezi în larg şi vom privi pe cer îndoiala simţeam tot mai puţin frigul
pentru a vedea triumful naşterii A fost bine, avea să îmi spună
luna cum s-a oprit ca o monedă ce nu Apa era tot cenuşie, dâre de sânge
dezlegarea
mai cade cunoaşterii lasă doar copacii înşiraţi ca în oglindă
în lacul dorinţelor oul visului prin cer
suspendarea Soarele nu avea să iasă,
2.poezie către cine o fi înotam, apoi ieşeam tot desculţi,
malul paşilor Ne-am luat papucii şi am fugit înfăşuraţi
buzele tale nu au putut niciodată să ră- nisipul în cearceaf
corească cetăţilor năruite Alergam tremurând când ne intra câte o
au făcut doar aşa zarea pietricică
nişte cerculeţe scoicile zvonului între talpi şi pământ
ca atunci când arunci o piatră în apă zvâcnirea Ajunşi sus ne adăposteam sub acoperi-
şi chipul îţi înoată în larg sarea sângelui şul unei case,
perla sărutului ploua din ce în ce mai tare, soarele nu
eu avea sa mai
am strâns iubirea în pumni tare tare zbaterea farului Iasă
şi în jur se făcea tot mai mult loc pe furtună apa era cenuşie, nouă ne era frig şi ne
chemările ţineam de mână.
ca într-o explozie din noapte
3.iubirea...şi aşa mai departe ademenirea Nostalgia unor anotimpuri
corăbiilor
îmi doresc o iubită seducţia ultimă Să mă cauţi şi să mă răneşti
care să taie pâinea a sirenelor Cu gura plină de flori,
în felii asemeni unor cadrane de ceas Narcisism Orice îmbrăţişare pe care ai putea să o
să transporte apa dai vântului
În toate oglinzele se face inimă îm umbra picioarelor care
de pe buzele ei se vede numai pe el
în pumnii mei când mă rog rănesc
numai el întreabă pământul
fără ca aerul să simtă numai el întrerupe
dar nu ascultă cald aproape la fel de cald ca şi genele
să poată alerga cu mine în parc la toate întrebările care închid
3 km răspunde tot el parcurile cu frunze până aproape de
sau doar să stea să mă urmărească stradă
toate planetele
îmbrăţişând un copac se învârt în jurul lui
până la contopire Să mă cauţi şi să mă săruţi
numai el ştie Cu toată lumina care ţâşneşte
numai el a citit Dintre maşinile rupte parcă din întuneric
să vorbească încet numai el citează
precum lumina unei lumânări ba se autocitează
se delectează Să mă laşi pitulat între flori
când sunt la o bere Ca între visele prin care se tremură
cu prietenul meu cel mai bun muzica suavă De la fiecare aripă care acoperă
cadenţa inspirată Nostalgia copacilor care fug desculţi
să fie lângă mine ca un vis a propriei lui voci Tot mai departe de limita de sus a
îl încântă Pământului
să mă înalţe ca pe un zmeu răsfrângerea
atunci când facem dragoste seducţiei sirenelor
pe mările tumultoase Să răsucim viaţa asta, să ne pitulăm
printre cearceafurile
dacă ar fi să ne despărţim
îmbătat înamorat Puse la uscat
să ţină morţiş Să fugim prin ploaie până apa se face
să nu mă lase pe întuneric de propriul lui chip
vlăguit Ninsoare,
şi să îi simt tot restul vieţii de dragostea de sine Până când piesa de teatru se joacă
îmbrăţişarea priveşte în apele peste picioarele
chiar şi mai mult înşelătoare Tale
ignorând ecoul

www.oglindaliterara.ro 3967
 Ilie Purcaru, la trecerea
REMEMBER
Styxului,
înainte de borna 75!
Cine a fost şi rămâne Ilie Purcaru, veţi afla doar ci-
tindu-l. El a plecat puţin în veşnicie, sâmbătă, 11 oc-
tombire. Dacă Dumnezeu nu L-ar fi chemat la El, să-l
apropie în oastea îngerilor, pe 6 noiembrie 2008 ar fi
împlinit frumoasa vârstă a senectuţii – 75 de ani. Cel
risipit în zeci de mii de articole de presă – literară
sau nu – are si vreo 25 de cărţi, cele mai multe de re-
portaj literar si câteva de poezie adevărată. Ca mem-
bru titular al Uniunii Scriitorilor din România şi al
Consiliului Mondial al Federaţiei Internaţionale a
Scriitorilor şi Jurnaliştilor de Turism, Ilie Purcaru a
pornit la drumul greu al ziariştilor încă de la frageda
vârstă de 18 ani.
Pur sânge olteneasc
Ilie Purcaru s-a născut la Râmincu Vâlcea, pe unde părinţii
săi formau generaţii de liceeni, prin anul 1933. Reveniţi în Bănie, de
unde era tatăl său de loc, mama fiind gorjeancă din Târgu Cârbuneşti,
elevul strălucit a absolvit Şcoala primară “Obedeanu” şi Liceul “Fraţii
Buzeşti”. Cam în vremea când viitorul ministru de externe Ştefan
Andrei strălucea şi el ca şef de promoţie la acelaşi liceu. Debutant
precoce, în anul 1949 semna publicistică în “Caiet literar”, editat de
Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor şi cu poezie în ziarul regional
“Înainte”, căruia peste ani i-a fost, pentru puţină vreme, redactor şef.
Din 1951 a urmat cursurile Şcolii de literatură “Mihai Eminescu”,
într-o generaţie cu Nicolae Labiş, Fănuş Neagu şi Niculae Stoian.
La vîrsta de 18 ani lucra ca redactor la “Scânteia”, copilul precoce
transmiţând corespondenţe de la Moscova, despre decesul suspect
al lui Grigore Preoteasa. Din 1950, devenise o semnătură frecventă
a publicisticii româneşti în “Contemporanul” lui George Ivaşcu,
“Scânteia” şi “Scânteia tineretului” sau în “Almanahul Literar”
din Cluj, scos de A. E. Baconski.
Suişuri şi coborâşuri
Pe cât talent avea, în mintea sa sclipitoare se ascundea un
rebel la fel de mare ce deranja dogmele ideologice ale vremurilor tul-
buri pe care le-a apucat. Înlăturat de la “Scânteia” în 1957, cu inter-
dicţia de a mai lucra în presă, duşmanul regimului communist
şomează doi ani, apoi este ascuns pe post de corector de profesorul
George Ivaşcu, şeful revistei “Contemporanul” şi respectiv de pro-
zatorul Eugen Barbu, redactor şef la “Luceafărul”. Bătăiosul Eugen
Barbu reuşeşte să-l angajeze redactor la “Luceafărul” şi “Scânteia
tineretului”. Între 1964-1969 a făurit noua serie a revistei “Ramuri”.
Şi acolo a deranjat, fiind debarcat pentru îndrăzneala de a săpa la te-
meliile dogmei realist socialiste şi a filozofiei comuniste. Campaniile
publicistice declanşate de el, ca redactor şef, prin suplimentele “Po-
vestea Vorbei”, unde părintele poeţilor şi rampă de lansare era ce-
lebrul Miron Radu Paraschivescu şi, mai ales, în “Dicţionarul
filozofic”, în care Mihai Ungheanu şi Grigore Traian Pop susţineau
o resurecţie a filozofiei româneşti, alta decât cea comunistă, apariţii
editoriale ce au stârnit supărarea ciracilor ideolgului feroce Leonte
Răutu. Au urmat alte ascunzişuri, prin redacţiile revistei “Argeş”,
condusă de George Tomozei, pe la ziarul judeţean “Dobrogea
nouă” şi iar un suiş, la “Tribuna României”, ca adjunct al marelui
său amic literar Paul Anghel.
Sub aripa lui Adrian Păunescu, pe urmele lui
Dimitrie Gusti
3968 www.oglindaliterara.ro
Pe mine, ca şi redacto-
rul şef Adrian Păunescu, nea Ilie
m-a găsit la “Flacăra”. Părea a
avea un statut special, creat de
valoarea sa şi de faptul că A.P. îl
iubea, aducându-l în prima linie a
gazetăriei româneşti, pe acela
care-l detronase, prin reportajele
şi cărţile sale, pe Colosul Geo
Bogza, paznicul de far al celei de-
a doua jumătăţi de veac a seco-
lului trecut.
E suficient să amintesc
o întâmplare relatată de Emanuel Ion Predoşanu
Valeriu. Precursorul caravanelor
de presă de astăzi, la “Jurnalul
Naţional” al lui Marius Tucă, este nimeni altul decât Adrian
Păunescu. Trimitea câte o săptămână sau două ziariştii să colinde
ţara şi să redescopere România. Ilie Purcaru ajunsese, prin anii 70,
împreună cu respectivul ins la Buzău. E.V. susţine că, timp de o
săptămână, el, cu Ovidiu Ioaniţoaia, Tudor Octavian şi şoferul Pe-
trică Stan au colindat moşia lui Tudor Postelnicu, şeful judeţului. Nea
Ilie n-a părăsit hotelul partidului, unde mânca şi sta de vorbă cu di-
verşi convivi. La întoarcerea în redacţie, cele mai valoroase reportaje,
de departe, purtau semnătura genialului Ilie Purcaru.
Pot spune că, fotoreporter fiind, o vreme, l-am în-
soţit pe teren spre a-i ilustra materialele. Niciodată nemulţumit, tot-
deauna vesel şi generos, deşi numai el ştia ce-i în sufletul lui, privea
cu nesaţ oamenii şi realitatea. Aveau un cult pentru opera interbelici-
lor, iar în nenumărate deplasări refăcea drumurile echipelor sociolo-
gice ale marelui Dimitrie Gusti. Între altele, Dimitrie Gusti, ieşean
fiind, devenise Fiu al satului oltean Goicea Mare, sat care l-a mai dat
României şi lumii pe inginerul Ştefan Manea, creatorul a aproape 200
de invenţii pentru sănătatea naturală al cărei ilustru descoperitor
contemporan este.
Poezie sărăcie
Măria Sa Ilie Purcaru a debutat de tânăr ca poet şi s-a oprit,
spre a nu avea mai multe necazuri decât putea duce într-o epocă ne-
prielnică. Coleg cu Nicolae Labiş la Şcoala de literatură “Mihai Emi-
nescu”, a renunţat, de bună voie, la poezie. El a lansat sintagma
“Pozie sărăcie, reportaj avantaj”. Cu banii puţini de atunci, avanta-
jele erau minime, se înţelege. Totuşi, cărţile lui de reportaje stau mărtu-
rie asupra imensului său talent. A primit şi multe premii ale Uniunii
Scriitorilor, dar reîntoarcerea la poezie s-a produs abia după 1990.
“Bunica Beps” este volumul ce a premers altei cărţi de versuri
prefaţată de Marin Sorescu – “Mausoleul bunicii BEPS” (1999).
Mai anii trecuţi, graţie inimosului Ioan Barbu, scriitor şi patronul zia-
rului “Curierul de Vâlcea”, publica în suplimentul “Curierul literar”.
Plus un volum bilingv “Poeme”, apărut la Editura ”Antim Ivireanu”,
a cărui versiune în limba franceza aparţine tot regretatului Ilie Purcaru,
francofon convins şi vorbitor al limbii lui Voltaire. Cartea sa de căpătâi,
lansată la Râmnicu Vâlcea şi la Paris, două capitale ale culturii iubite
de olteanul născut pe plaiuri vâlcene.
Bunii şi Marii Români, la Ceruri
Din stirpea marilor români, Ilie Purcaru nu putea să fie de
altă parte a baricadei decât cu corifeul Josif Constantin Drăgan. Eu
însumi, am primit de la Milano “Istoria literaturii române” de George
Călinescu, republicată acolo de părintele şi fondatorul revistei ne-
muritoare “Naţiunea”, graţie unei recomandări a lui nea Ilie. Pe
atunci, am primit-o acasă, în România adică. Am putut să-i mulţumesc
Marelui Maestru al Culturii Române Josif Constantin Drăgan, abia
după 1990. Atunci când, la rugămintea directorului “Naţiunii, creator de
ziare şi reviste Ilie Purcaru, m-am deplasat în str. Dr. Lister nr. 6, spre
a-l imortaliza pe acela care i-a fost mentor lui nea Ilie şi multor români
adevăraţi. Cei doi grăbiţi – Josif Constantin Drăgan şi Ilie Purcaru –
refac la Ceruri un cuplu de Buni şi Mari Români. Dumnezeu să-I odih-
nească în Pace!
 NOTE DE LECTURĂ
În „durerosul înăuntru, de afară” al poetului Nicolae Gâlmeanu
În esenţă, volumul de poezie „Mirele pie-
trei” de Nicolae Gâlmeanu apărut într-o ediţie ad-
mirabil tipărită de Societatea Scriitorilor Militari
2005, rămâne unic în peisajul poeziei buzoiene
prin „eleganţa şi sobrietatea” regală a versului, cât
şi prin aura religioasă a scrierii, pentru lexicul fo-
losit: impunător şi comunicativ. Pentru poetul Ni-
colae Gâlmeanu, alchimia verbului: („crucea
cuvântului” pe care într-o zi îl va scrie), magia şi
puterea cuvântului în „ieslea cuvântului” unde a
visat şi a iubit, înseamnă corespondenţă între ma-
terie şi formă, între sonoritatea şi ecoul vocalelor
din cuvinte, între jocul barbian al sensurilor şi ini-
ţierea argheziană din lăcaşul creaţiei lui Dumne-
zeu când, „dumicam cu dumnezei în cuvinte”
(superbă şi îndrăzneaţă rostire). Dincolo de Tudor
pânza vremii, cu reminiscenţe „din atmosfera şi
măreţia tragediilor greceşti” – după Liviu Vişan -,
Nicolae Gâlmeanu este un poet cunoscător al în-
aintaşilor fascinaţi de tăcerea şi religia versurilor: „Cu găvanele
goale merg luminat cu Homer de mână/De parcă am trece amân-
doi Marea Roşie prin poezie” (Cina fără taină) Şi atunci să nu te în-
trebi: câte înfrângeri nu l-au costat pe poet într-o viaţă „cât să încapă
scânteia noastră de soartă” în ea? Când se simte singur: „sunt o
vioară uitată în ştreang/cântând, în neştire, într-un abator”, adică
mult mai aproape de prăpastia lumii decât de Dumnezeu, poetul îşi
asumă întreaga cunoaştere ca pe un reazem pentru semenii săi lă-
saţi mult în urmă, nehotărâţi în a-şi urma discipolul, şovăitori şi
pradă vicisitudinilor de tot felul. „N-am vreme, Doamnă, de
icoane/De false chipuri pentru zei/Să-ţi tulbur castele nirvane/Din
trupul meu, ce suflet vrei?” (Din trupul meu) Închipuiţi-l pe acest
poet: singur cu lumea din lăuntrul său „un cerşetor de tăcere la
masa unui capăt de pod” şi unde, „aud melcii în calcinate cochilii
plesnind”… Unde e (c)El -„unul dintre noi va fi cel ales”- care să-ţi
arate fie şi la scânteia amnarului, frumuseţea omului, măreţia pe
care i-o descifrează acest poet? Viaţa m-a învăţat să mă îndrept
spre acel poet şi acea poezie care îmi va suplini acea scânteie, din
teama de a nu rătăci prin întunericul acestei lumi şi a nu da de ni-
meni. Poetul pare a fi de acord cu cititorul său: „Să vadă ce se as-
cunde în acel univers/Să se înfurie şi să râdă sardonic,/Şi să se
înspăimânte,/când descoperind golul din piatră, va trebui să se în-
chine trădării/Fiecare cu câte un sfânt uitat, mort în spate” (Sfântul
din spate) Din acest mod de a scrie poezie, Nicolae Gâlmeanu iese
mai întărit de zăpada gândurilor pe care ni le aşterne dinainte: „Tot
mai sărac, din tulburi zaveri, la zarul meu de nenoroc/Nimeni de pe
pământ nu m-a văzut că port cu mine grijania crucii/Pe care am fost
răstignit…” Şi nu ai cum să nu-i simţi vocaţia contemplaţiei pentru
farmecele din încremenirea pietrei, şi pe care dalta poetului nu se
NOI PERSPECTIVE ALE DIALOGULUI INTERCULTURAL ÎN EUROPA
Mai mult de 600 de participanti din intreaga Europa si
nu numai s-au adunat la 17 noiembrie, la Paris pentru
a evalua efectele Anului European al Dialogului Inter-
cultural 2008, in conferinta de incheiere “Noi perspec-
tive ale Dialogului Intercultural in Europa”. Prin sute
de proiecte si activitati comunicate si diseminate pe
parcursul acestui an, campania a reusit sa trezeasca
interesul si sa creasca constientizarea asupra impor-
tantei si a beneficiilor dialogului intercultural pe tot
intinsul Europei. Bazat pe acesata experienta, obiec-
tivul conferintei de astazi il constituie chiar o privire
asupra viitorului Europei prin prisma
diversitatii culturale.
Anul European al Dialogului Intercultural a mobilizat
actori importanti, politicieni, precum si organizatii ale soci-
etatii civile din sfera de interes, din intreaga Europa. Pana
acum, in Europa au avut loc 524 de evenimente nationale si
peste 406 proiecte au fost implementate, iar Statele Mem-
www.oglindaliterara.ro
încumetă a le dezvălui, ca pe „Florile de piatră”
ale lui Prokopiev: „Apoi a dat, Doamne, zavistia-
n turme şi a rupt fiecare anafură din piatră/S-o
arunce, să se salveze de păcat, dar piatra a
rămas deşartă/Hidoasă şi goală, nimeni nu mai
putea s-o arunce în trupul său spart/Cântând în li-
tanii păgâne jertfa iubirii cu un dumnezeu bard”
(Mirele pietrei) Rostul poetului e să ia asupra sa
marea suferinţă din încremenirea materiei, ca şi
cum piatra-materie („când devine hrubă şi cân-
tece”) ar fi sufletele noastre reîntoarse în somnul
materiei. „Până într-o zi, când va veni un copil cu
custura/Şi va da drumul din bolul acela de muzeu,
izvoarelor/Împlinindu-se scriptura” (În Colţi). În tâl-
cul unor astfel de versuri, revelaţia cititorului este
Cicu imprevizibilă: dacă poetul ştie totul despre
această lume împietrită, în care numai iluminarea
sa poate avea acces? „Pentru că poetul este un
incomod,/iar virtutea lui este să nu sufere/Morala,
să fie bolnav decât toţi mai bolnavii ca el/Şi să nu afle niciodată pe
care pat de boală/Rămâne să-şi dea sufletul”. Atunci, gândurile lui,
i-au descifrat acesteia Universul, şi numai el, poetul, a înţeles ză-
cământul firii umane din acest univers, iar aplecarea spre poezie
nu-i altceva decât topirea sa în acest creuzet universal. Ar mai fi
ceva: mai mult decât tăria gândului nostru decupat în somnul ma-
teriei la care făceam vorbire; poetul e însă un visător-vizionar „că-
lăreţul ce-aude cum îl nechează de-acolo caii-n căpăstru”. Să-l
cităm: „Visam uneori că voi fi giuvaierul celui mai de preţ chihlim-
bar/Dar nopţile mele s-au lepădat de lumina pe care o aşteptam la
altar”. În fiecare vers îl simţi pe poet cerşind (umbra lui din icoană)
„că eu sunt doar piatra cu care loviţi”, cerşind cu flaşneta versului
sonor la porţile cetăţii în care şi tu cititorul, ai vrea să intri alături de
poet , triumfal ca Nichita cu şoimul pe umăr: „Vei căuta în zadar să
mă-ntorc, târându-mă prin calendar/Precum un vis de vierme-n ver-
dele din frunze/Şi nu vei şti că eu băusem demult otrava ta de har”
(Numai semnul) Versul său seamănă cu o rugăciune spusă în chi-
lia poemului în care s-a zidit voluntar şi din care în orice parte ar
lua-o, nu poate fi lecuit sufleteşte decât de iubirea lui Dumnezeu pe
care îl şi invocă: „Că va veni ziua când umbra lui va speria lumea
de-atâta abis/iar rugăciunea îi va fi furie, revoltă şi chin/Şi lumea va
uita cum să i se închine. Amin!” (Rugăciune). Nicolae Gâlmeanu
este poetul (care şi-a văzut „muntele de pământ, cărat pe picioare…
şi nici poarta nu se mai zărea-n nici-o zare”); el cunoaşte bine acest
tărâm magic al poemului, pentru că a fost unul dintre martorii când,
„pe rând, au venit meşterii, să se aleagă locul de mănăstire” şi de
la el ne va rămâne sublimul îndemn: „Hai să fugim, Don Quijote, în
durerosul înăuntru, de afară” pentru a rămâne cu înţelepciunea, de-
prinderile şi lumea şi lumina zorilor în poezie.
bre au nominalizat 91 de ambasadori nationali. In Romania
ambasadori ai Dialogului Intercultural sunt: Maia Morger-
stern, Sandra Pralong, Damian Draghici, Horvath Andor si
Ovidiu Pecican.
Pentru a marca incheierea acestui an, Presedentia
Franceza si Comisia Europeana a organizat in perioada 17
– 19 noiembrie la Centrul Pompidou in Paris, conferinta “Noi
perspective ale Dialogului Intercultural in Europa”. Printre re-
ferenti Christine Albanel, Ministrul francez al Culturii si Co-
municarii, Ján Figeľ, Comisarul European pentru Formare,
Educatie, Cultura si Tineret, Jean Pierre Jouyet, Secretarul
de Stat francez pentru Afaceri Europene precum si membrii
ai Parlamentului European.
Alina Costache
PR Manager
3969
 LIBERTATEA DE A NU FI LIBER
ESEU
Mărturisire de credinţă
Jean – Paul Sartre scria
undeva, în legătură cu popo-
rul său, că niciodată s-au
simţit francezii mai liberi ca în
perioada ocupaţiei germane.
Adică, tocmai atunci când
cizma nazistă mărşăluia, sfi-
dător, pe bulevardele încăr-
cate de istorie ale Parisului şi
când cuvintele metalice ale
Paul Spirescu milităroasei limbi germane îşi
înfigeau pumnalele lor în
chiar eternitatea pânzelor ex-
puse în Montmartre şi a sufletelor nobililor de sânge şi de
spirit plecate în Cimitirul Pere Lachaise să se odihnească
puţin, tocmai atunci, în momentele acelea de grea cumpănă,
fiecare francez în parte a hotărât să se întoarcă la sine, so-
cotind că sosise cu adevărat vremea de a alege. Pentru că
libertatea înseamnă, în primul şi în primul rând, alegere in-
terioară.
În momentele acelea de o dramatică măreţie, fiecare
descoperindu-se pe sine în celălalt şi descoperindu-l pe ce-
lălalt în sine însuşi, francezii Rezistenţei au înţeles şi şi-au
asumat paradoxul eroic al unei libertăţi absolute, instituite
tocmai printr-o absolută, cutremurătoare constrângere.
Numai că nu este cazul să ne grăbim şi să conchidem
cumva că încercatul popor francez ar trebui să-i fie recunos-
cător tocmai lui Hitler, pentru ocazia oferită de a-şi fi redes-
coperit libertatea şi de a fi pus-o să lucreze conform
propriului ei temei: libertatea autentică nu-şi poate avea te-
meiul decât în ea însăşi şi, dacă este adevărat că nu poţi fi
liber decât raportându-te la o constrângere oarecare, tot atât
de adevărat este şi că poţi fi constrâns fără a reuşi vreodată
să devii liber.
Trebuie să treacă timp şi poate că trebuie să curgă
sânge, până când o oarecare constrângere exterioară fiinţei
umane să fie asimilată şi să se transforme în vâlvătaie inte-
rioară pură, capabilă a declanşa aventura libertăţii. Aventură
care, totuşi, s-ar putea să nu se declanşeze niciodată. A fi şi
a trăi nu este totuna!
Să încercăm a ne aduce aminte propria noastră viaţă pe-
trecută în anii de teroare ai comunismului: nici o rază de lu-
mină aproape că nu se mai întrezărea, niciun zâmbet interior,
nici o speranţă. Umblam abulic pe străzi fără să mai vedem
pe cineva, opt, sau zece, sau douăsprezece ore de serviciu,
interminabile cozi la pâine şi la laptele pentru copii, priviri
exagerat - iscoditoare în jur, apoi casa, dulcea casă între zi-
durile căreia vara te sufocai de căldură şi iarna tremurai de
frig, apoi două ore de televiziune, invariabil despre uriaşele
realizări ale “epocii de aur” , apoi opt ore de somn fără vise,
obligatoriu fără vise, pentru că visul este o apucătură mic-
burgheză, tovarăşe, totul se derula în mod mecanic, auto-
mat, ca şi cum viaţa însăşi n-ar fi fost nimic altceva decât un
uriaş mecanism pe care nu-l poţi înţelege şi care, la rândul
lui, nu vrea să te înţeleagă.
Şi totuşi, văzută pe dinăuntrul ei, cât de cuprinzătoare şi
de plină de adevăr mai era viaţa aceea! A înţelege înseamnă
3970 www.oglindaliterara.ro
a iubi ! Iar noi iubeam viaţa aceea, aşa cum era ea , păcă-
toasă şi dramatică şi plină de înfrângeri, o iubeam şi ne dă-
ruiam ei cu disperare mută, fără să-i cerem nimic în schimb
şi, mai ales, fără speranţa de a găsi vreodată un sens în no-
durile încâlcite ale urzelii ei.
De fapt, am început s-o iubim abia atunci când am des-
coperit acest adevăr elementar care stă şi chiar trebuie să
stea la temelia oricărei construcţii spirituale durabile, că
există totuşi un sens ascuns al oricărei lipse de sens, şi
că, până la urmă, dacă ai suficientă putere lăuntrică, dacă
ştii să porţi cu tine mereu istovitoarea povară a curajului de
a te război până şi cu zeii, poţi să-ţi dobândeşti acea linişte
interioară de care ai nevoie ca de oxigenul pe care-l respiri
şi poţi converti în libertate orice constrângere şi orice unealtă
netrebnică a fatalităţii.
În dimineţile, fascinantele noastre dimineţi ale confrun-
tării fiecăruia cu sinele său îndărătnic, descopeream,
aproape socratic, că ne predetermine un adevăr ascuns cu
grijă în cele mai intime firide ale sufletului, poate că însuşi
Dumnezeu a decis că e mai bine să fure din Rai pomul Cu-
noaşterii şi să-l replanteze în noi.
Eram, desigur, fericiţi, dacă fericire se poate numi
această beatitudine molipsitoare a trezirii din Somnul Dog-
matic. Descopeream, cum s-ar spune, că singura libertate
autentică este cea clădită de fiecare în propriul său sine şi că
acea libertate colectivă promisă mincinos de mai marii zilei
este un nonsens, aşa ca ideea absurdă a unui cerc – pătrat
sau a unei pisici mâncate de şoarece.
Iar noi eram cu adevărat liberi, tot aşa cum liberi erau
francezii descrişi de Sartre, cărora naziştii chiar nu aveau ce
le face, pentru că nu poţi uzurpa nici cu cizmele, nici cu tan-
curile, nici în vreun alt fel, o istorie atât de măreaţă şi o cul-
tură pe măsura ei.
Poetul Kahlil Gibran , în tulburătorul său poem despre li-
bertate, ne învaţă că nu vom putea scăpa niciodată de Tira-
nie, dacă, mai întâi, nu l-am ucis pe Tiran în înseşi sufletele
noastre. Dar, mă întreb, există şi vreun alt Tiran, afară de
cel care ne sălăşluieşte în propriile suflete? Oare Hitler,
sau Stalin, sau caricatura noastră de Tiran , chiar au
existat cu adevărat?
Iată, deci, cum lucruri care ne par îndeobşte simple îşi
pot dezvălui sensuri noi şi ascunse, fără de care orice tenta-
tivă de pătrundere în Adevăr devine o imposibilitate princi-
pială. Putem trăi o viaţă întreagă cu iluzia că ne sufocă pur
şi simplu marea tiranie a lucrurilor exterioare, interdicţii so-
ciale, convenţii pseudo-morale , până să ne dăm seama că,
până la urmă, toate acestea sunt, de fapt, de-a dreptul ire-
levante şi că singurele, adevăratele noastre constrângeri
sunt cele care ne provin din interior.
Iar adevărata noastră libertate nu are nicio legătură cu
trecătoarea lume a cauzalităţii externe, fiind, de fapt, con-
ştiinţa libertăţii.
Risc de bunăvoie afirmaţia că Nietzsche de fapt nu a în-
ţeles mare lucru : libertatea propusă de el nu este decât
un biet surogat.
Singurii cavaleri ai libertăţii absolute, cunoscuţi de
istorie sunt mai întâi Socrate, atunci când şi-a băut de
bunăvoie paharul cu otravă, iar apoi Iisus, atunci când
şi-a dat duhul, răstignit pe cruce.

ACTUL I. ŢIPĂTUL
SINGURĂTATE, ŞOTRON ŞI
COMPASIUNE
Decorul reprezintă o încăpere oarecare,
goală. De undeva din dreapta, se aude cân-
tând Edith Piaf, „Rien, je ne regrette rien“! Pe
zidul din spate, se află o reproducere mărită
la scară naturală a picturii „Ţipătul“, de Edvard
Munch.
În scenă intră Tudora, 50 de ani, fizic plă-
cut, păr tuns foarte scurt, aspru, grizonat, talie
minionă, durdulie. Este îmbrăcată cochet, ele-
gant. Fustă lungă, din dantelă albastră, mu-
lată pe talie şi largă spre poale. Un maieu
elegant de vară, mulat pe bust, îi pune în evi-
denţă sânii, frumoşi, apetisanţi. Fardată dis-
cret. Cercei lungi, din argint, cu perlă. Pe
braţul drept poartă o brăţară tip egiptean, din
argint; pe cel stâng, o brăţară din alpaca, pe-
ruană. Mai poartă trei inele prinse într-o nară.
Stă desculţă, un timp, în mijlocul încăperii.
Pare derutată. Nu înţelege unde se află şi cum
a ajuns aici. Face câţiva paşi, pe vârfuri, ca o
balerină, spre stânga, spre dreapta. Parcă ar
vrea să prindă ceva. Nu reuşeşte. Muzica în-
cetează.
Tudora se aşează jos, pe o rogojină,
căutând poziţia „Gânditorului de la Haman-
gia“! Pare copleşită de neîmplinirile trecutului,
de neiubirile prezentului, de anii pe care îi are
deja, de lipsa de perspectivă a viitorului. Îşi
pune mână deaptă streaşină la ochi. Caută,
în depărtare, repere. Priveşte în dreapta. Pri-
veşte în faţă. Îşi pune ochelarii de vedere. Re-
face gesturile.
TUDORA: Nimeni!
(Schimbă mâna. Se uită neliniştită îm-
prejur. Priveşte în faţă, priveşte în stânga,
fără grabă.)
Nimeni!
(Se ridică. Neliniştită, către public):
Parcă aş fi în primele zile ale Genezei!
Nici urmă de suflet viu1!
(Îşi ia ochelarii de la ochi. Priveşte în
spate. Vede „Ţipătul”.
Fericită, aleargă spre portret. Îşi trece
palma dreaptă, încet, cu compasiune, cu
tandreţe, pe buzele gurii larg deschisă, care
ţipă. Priveşte spre public, arătând cu mâna
dreaptă pictura. Exclamă):
O femeie!
(Arată pictura, cu degetul, sacadat, în
ritm cu cuvintele.)
Aici se află o femeie!
(Mirată, derutată, priveşte în jur. Intero-
gativă):
Oare când a fost o seară şi apoi o dimi-
neaţă?
Oare când a trecut o zi, de s-a îndurat
Ziditorul să aducă o femeie2?
(resemnată)
Mă rog, mister. Dar, nu eu distrug co-
rola de minuni a Lumii3!
(Îşi mişcă buzele, încercând să imite ţi-
pătul femeii)
TEATRU
Marilena Lică-Maşala
(fragment)
E o femeie care ţipă!
Priveşte pictura. Îşi retrage mâinile. Vede
desenat un şotron. Bate, de câteva ori, din
palme. Se bucură. Caută un ciob şi începe să
se joace. Sare pătrăţelele şotronului, fericită,
ca un copil, rostind:
Nu mai sunt singură!
Când rosteşte „singură“, este deja cu pi-
cioarele în căsuţele 4-5. Continuă să exclame
şi sare pătrăţelele 6, 7-8.
Lângă mine este…
(face pirueta de întoarcere în căsuţele
7-8)
O femeie!
(are o ezitare; se opreşte în căsuţa 6)
Care ţipă!
(vrând să pară indiferentă, sare în că-
suţele 4-5)
Şi ce dacă ţipă?! Important e că nu
mai sunt singură!
(Este cu picioarele în căsuţele 4-5. Se
opreşte,
gânditoare. Aruncă ciobul. Iese din şo-
tron.
Priveşte în jur, întrebătoare):
Dar, de ce ţipă această femeie?
(Întreabă sala):
Ştie cineva de ce ţipă această fe-
meie?
Brusc, fuge spre portret. Îl cercetează cu
multă atenţie, cu compasiune, pipăind cu de-
getele răsfirate gura larg deschisă, cât un
ţipăt. Mângâie „Ţipătul”. Strânge apoi dege-
tele, se opreşte din mângâiere, apăsând pe
gura femeii, ca şi cum ar vrea să o astupe.
Bate din picior, poruncitoare:
Taci, Femeie! Taci! Nu mai ţipa! Nu mai
ţipa! Nu mai ţipa!
(Reia monologul, calmă, cu un ton cald,
împăciuitor, amical)
Ţipi degeaba! Nu vezi că nu te aude ni-
meni?
Suntem doar noi două aici! În pustiieta-
tea asta.
Îşi desprinde, cu regret, mâna de pe pic-
tură, eliberând „Ţipătul”. Ridică din umeri, a
nepăsare, îndepărtându-se uşor de zid.
Mă rog, poţi să şi urli, dacă vrei! Însă, îţi
spun eu, nu are sens. Nu te vede nimeni! Nu
te aude nimeni! Poate doar cei doi tineri…
(priveşte în spate, arătând spre tablou)
Aceia din spatele tău! Sunt singurii mai
aproape de tine.
Dar se sărută.
Nu au cum să te vadă.
Sunt îndrăgostiţi.
Eh! Când eşti îndrăgostit, nu vezi, nu
auzi, nu înţelegi...
www.oglindaliterara.ro
Îşi prinde fusta cu graţie, cu mâna
stângă, face o reverenţă cu braţul drept şi por-
neşte valsând, răsucindu-se, în piruete, spre
zid.
Eu ştiu cum e... Am fost şi eu îndră-
gostită….Ce bine e!
Dragostea crede totul!
Dragostea nădăjduieşte totul!
Dragostea suferă totul!4
Am iubit! Oare ai iubit şi tu?
„ŢIPĂTUL“: Normal! Ca orice femeie. Alt-
fel, vorbeşti ca din scripturi! Îmi aminteşti de
Pavel şi de corinteni!
TUDORA (mirată că aude vocea, se
opreşte din vals): Miracol! Are grai!
(pentru a nu strica vraja, şopteşte mai
mult ca pentru sine)
Mai există miracole pe acest pământ, în
această ţară?
(cade în genunchii, face semnul Crucii,
îşi ridică mâinile către Cer):
Vorbeşte, Doamne, căci roaba Ta as-
cultă5!
(Se ridică; priveşte „Ţipătul“.)
A! Înţelegi bine româneşte! Mă bucur.
Dă-mi voie să mă prezint: Tudora Dumitraşcu.
De profesie: femeie părăsită recent de iubitul
ei. Nu-ţi fie teamă. În mine poţi avea încre-
dere. Te cunosc. Eşti „Ţipătul“ lui Edward
Munch. Pictorul norvegian. Te-am cunoscut în
urmă cu 20 de ani, în casa unui profesor de fi-
lozofie. El mi-a vorbit prima oară de tine şi de
autorul tău.
(Interogativă, curioasă)
Iartă-mi indiscreţia!
„ŢIPĂTUL“: Ce te face să crezi că sufăr
din cauza unui bărbat ?
TUDORA (discutând firesc): Păi, pe chi-
pul tău se vede zădărnicia căutărilor! Şi
apoi, ce femeie ar veni de bună voie în
acest hău blestemat, dacă ar fi aflat un bărbat
demn de iubirea ei, printre oameni? Te înţeleg
prea bine.
„ŢIPĂTUL“: Ce intuiţie! Se vede că vii
dintr-un secol emancipat!
TUDORA: Emancipat? Secolul meu?
Aş! Femeie! Doamne, ce mult semeni cu
mama mea! Doar tehnic a evoluat. S-a
modernizat. S-a rafinat. S-a atomizat. S-a nu-
clearizat. S-a informatizat. Afectivitatea fiinţe-
lor umane a stagnat. Este chiar în regres! Nici
nu ştii câtă indiferenţă zace în jur!
(coboară tonul, conspirativ, ducând un
deget la buze)
Şt! Vino mai aproape! Îţi voi spune un
mare secret! Se apropie sfârşitul lumii!
„ŢIPĂTUL“ (îngrijorată): Vai, mie! De
unde ştii? Eşti sigură?
TUDORA (cu acelaşi ton conspirativ, dar
hotărât): Da… Sunt semne! Evidente!
„ŢIPĂTUL“: Hai, te rog, nu mai fi aşa
misterioasă! Spune-mi şi mie semnul! Nu

spun nimănui!
TUDORA (cu vehemenţă): A, nu! Nu
3971

spun! Trebuie să rămână secret!
„ŢIPĂTUL“: Nu spun nimănui! Promit! Şi
tu poţi avea încredere în mine.
TUDORA (îngăduitoare): Bine, tu fiind
prietena mea, ţie pot să-ţi spun!
(accentuând cuvintele)
Indiferenţa bărbatului faţă de femeie! În
creştere exponenţială! Ăsta e semnul! E pră-
păd!
„ŢIPĂTUL“: Nu înţeleg. Cum s-a putut
ajunge la război între bărbat şi femeie?
Nu s-a bucurat, el, omul, atunci, în ve-
chime, când ea i-a fost adusă? Nu el a fost
acela care a exclamat: „Iată în sfârşit aceea
care este os din oasele mele şi carne din car-
nea mea“6? Nu i s-a dat ei numele lui7? Nu au
ei nevoie unul de celălalt? Stă scris că omul se
va lipi de femeie şi se vor face un singur trup8!
TUDORA: Mă rog, eu nu sunt atât de re-
ligioasă ca tine, dar pot să-ţi spun cum se pe-
trec lucrurile. În prezent. În actualitate. În
cotidian. Bărbatul: nu mai poate face faţă pre-
tenţiilor femeii. Femeia: nu mai e dispusă să
îndure.
„ŢIPĂTUL“: Asta e o noutate! De ce?
TUDORA: Pentru că ea e menită să-şi
caute trupul biblic din care a fost desprinsă!
Şi, fie vorba între noi, cum poţi să-l mai
recunoşti pe omul peste care a fost trimis
somnul adânc ca să fii luată coastă din coas-
tele lui, şi făcută femeie pentru a fi adusă lui,
omului9, din mulţimea de bărbaţi asemănători
din zilele noastre? Iată! Asta e cruda realitate.
„Înălţimea sa“ nu acceptă însă ideea şi se
poartă barbar.
„ŢIPĂTUL“: Vai, mie! Iar ea ce face? Ia-
răşi stă cu mâinile în sân?
TUDORA: Nu. De data asta îi răspunde
şi conflictu-i gata! Războiul sexelor!
Sfârşitul lumii, ce mai! Restul…!
(o priveşte cu subînţeles)
Sper că ştii să taci, nu?
„ŢIPĂTUL“: Ehei, eu am avut multe de
învăţat din lecţiile istoriei!
TUDORA (privind-o admirativ): Văd!
Câtă înţelepciune la o femeie! De ce-mi fac
griji? Tu însăţi eşti curat camoriană! Iniţiaţii,
doar, ar putea decodifica tăcerile tale ara-
maice!
(cu un gest de indiferenţă)
Nu-mi pasă dacă mă aude careva, deşi
îmi pot auzi vorbe, păgâne, dar nu vreau să
creez panică! Dacă vine sfârşitul lumii, să
vină! Eu, una, nu cred!
„ŢIPĂTUL“: Ce spui tu, Tudora? Păi,
dacă nu lumea se sfârşeşte, atunci cine?
TUDORA (se apropie de „Ţipătul“, cobo-
rând vocea): Doar Homo sapiens şi
civilizaţia lui sunt în pericol. Da!
„ŢIPĂTUL“: Cum aşa? La numai o sută
de mii de ani de la apariţia lui? Ce te face să
crezi asta?
TUDORA: Nu e evident? A deturnat sco-
pul sacru al Genezei. Homunculus sapien-
ssissimi conduc societăţile doar pentru ei. Nu
pentru umanitate!
„ŢIPĂTUL“: Cine sunt aceştia? Iartă-mi
ignoranţa, dar nu am auzit de ei!
TUDORA: Nici nu aveai cum. Este o me-
taforă inventată de mine, un plural. Vai, ce in-
teligent a fost acest Homo sapiens! Foc!
Savant celebru, ce mai! A făcut istorie! Păcat
că urmaşii lui s-au grupat în mod egoist şi eli-
tist! Dar asta e o altă noapte din cele 1001 ce
3972
TEATRU
s-au abătut asupra Pământului, în timpul do-
minaţiei bărbatului! Bărbatul face, bărbatul
desface. Inventează reguli.
(face un gest semnificativ)
Mai bine să ne întoarcem la problemele
noastre de femei singure...
„ŢIPĂTUL“: Mi se pare mie ori eşti supă-
rată pe Homo sapiens?
TUDORA: O, la, la! Câte am eu să-i re-
proşez…!
„ŢIPĂTUL“: Îmi spui? Sunt curioasă.
TUDORA: Îţi dau numai două exemple.
(cu ton melancolic, gândind în trecut.) La nivel
individual, mi-a asasinat un deceniu de iubire!
(accentuând silabele, rosteşte ironic): I-res-
pon-sa-bi-lul! La nivel planetar (face un gest
de mitraliere) a creat arma nucleară. (silabi-
seşte) Cu aceeaşi superbă i-res-pon-sa-bi-li-
ta-te! (Cu ironie, făcând o reverenţă în faţa
unui puternic, imaginar):
Puterea lui: măsura nefericirii şi distru-
gerii noastre!
(arată cu degetul spre cap)
El, Homo sapiens, cu inteligenţa lui, scli-
pitoare!
(descrie cu palmele, prin aer, un trup
de femeie)
Nu femeia…
(face gestul de mitraliere)
Nu! Pe umerii ei fragili duce doar povara
propriilor frumuseţi! Este vizibil că bărbatul in-
teligent a răspândit relele pe Pământ. Nu fe-
meia, cum spun sexiştii!
(Se înclină într-o parte, imitând o ba-
lanţă)
Femeia a cerut tot timpul ocrotire, iubire
şi stabilitate. Emoţională şi materială.
(Se înclină în partea cealaltă, imitând
alt taler al balanţei)
Bărbatul a căutat tot timpul aventură şi
cunoaştere!
(Revine, imitând două talere.)
Cine o fi mai vinovat?
„ŢIPĂTUL“: Vinovatul? Nu ştiu, dar eu
cred că femeia, luată fiind dintr-o formă de in-
teligenţă superioară lutului, este natural mai
inteligentă decât bărbatul. Tu eşti feministă,
Tudora?
TUDORA (cu o voce uimită): Păi, cum
altfel mai poate fi o femeie? (îngrijorată, către
pictură) Dacă nu ne apărăm singure dreptu-
rile, cine vrei să o facă? Bărbatul?! Ei, aş! El
ignoră Legile Creaţiei. Acum se crede el Stă-
pânul!
„Întunecimea sa“ doar s-a civilizat, nu şi-
a rafinat şi sentimentele. Nu s-a emancipat!
Ştiu prea bine ce-ţi spun!
„ŢIPĂTUL“: Nu se poate! Refuz să cred!
Mentalitatea bărbatului nu a evoluat în ultimii
100 de ani?
TUDORA: Prietenă! Dulce fiinţă! Eşti atât
de suavă în uriaşa ta naivitate!
(apăsând cuvintele) Bărbaţii secolului
XXI nu sunt mai generoşi, mai capabili de
compasiune, mai înţelegători, mai sentimen-
tali, decât bărbaţii secolului XIX! Capito? Vezi
dacă ai rămas o simplă pictură încremenită în
idealuri de purificare şi umanizare?
„ŢIPĂTUL“ (protestând): Te rog! Eu am
primit o educaţie umanistă şi religioasă.
TUDORA: Te cred. Şi eu am păţit la fel!
Şi eu am fost crescută cu nevoia organică de
a nu face rău celuilalt, fiinţă umană ca şi mine.
(arată când spre dreapta, când spre stânga)
www.oglindaliterara.ro
Când mama, când tata, când bunicii materni,
când bunicii paterni, când mătuşile, când un-
chii, când profesorii, când maeştrii spirituali,
când prietenii, când poeţii, când filozofii, când
scriitorii preferaţi, toţi mi-au dat tot felul de sfa-
turi. Parcă îi văd!
Din sală urcă un grup care o înconjoară,
dându-i fiecare câte un sfat.
MAMA: Să fii o bună creştină. Să aprinzi
candela, dimineaţa.
TATA: Să spui „Tatăl nostru“ şi să te în-
chini când pleci de acasă.
UN BUNIC: Să nu-ţi fie teamă de oa-
meni. Dezbrăcaţi, pot fi mai urâţi decât
tine! Dar, să te temi de mânia Domnului!
O BUNICĂ: Să-ţi pese de cei din jur.
TATA: Să te fereşti de cei care beau, fu-
mează şi nu se îmbracă decent.
O MĂTUŞĂ: Să-i ajuţi pe cei aflaţi în
necaz, să le dai o mână de ajutor.
O BUNICĂ: Să fii bună. Să nu ne faci ne-
amul de râs.
MAMA: Să nu minţi! Să iei de la fiecare
doar ce e bun.
UN UNCHI: Să fii sinceră. Să zideşti.
MAMA: Să fii castă. Virginatea este sin-
gura zestre a fetei!
O BUNICĂ: Să fii model de virtute. Să fii
loială bărbatului tău. Să fii fidelă bărbatului tău.
Să fii devotată bărbatului tău.
UN UNCHI: Să nu îi laşi pe cei de lângă
tine să greşească.
MAMA: Studiază! Fii premiantă! Pentru
tine înveţi!
UN PRIETEN: Nu renunţa la facultate!
Depăşeşte-ţi condiţia de femeie. La cât eşti de
inteligentă, poţi ajunge ministru.
TATA: Să faci binele. Dacă poţi! Dacă nu,
măcar să nu faci rău! Mai bine să înduri tu,
decât să faci rău cuiva.
UN PROFESOR: Citeşte! Plăcerea dra-
gostei durează două minute, cu scuze cu tot!
Plăcerea lecturii – toată viaţa!
UN SCRIITOR: Afirmă-te în societate.
Nu-ţi trăda idealurile.
O PRIETENĂ: Intră în politică. Apără fe-
meile.
MAMA: Iubeşte-ţi copilul.
UN SCRIITOR: Să crezi în iubire.
UN PROFESOR: Noi suntem bătrâni, nu
mai avem timpul de partea noastră. Dar, voi!
Voi trebuie să spuneţi adevărul şi, mai ales,
să-l scrieţi!
TATA: Să ne cinsteşti memoria! Când
poţi, treci şi pe la mormintele noastre, să ne
aprinzi câte o lumânare. Dacă nu ai timp,
măcar să intri într-o biserică şi să ne aprinzi
acolo câte o lumânare!
Grupul se retrage în sală.
TUDORA (privind după grupul care dis-
pare, cu ton interogativ, pentru sine): Mă în-
treb: pentru ce fel de societate m-or fi educat?
(Cu un ton nostalgic, mişcându-se de colo-
colo). Cum să-ţi spun? În familia mea nu aveai
de ales: ori făceai cum ţi se spunea, să ajungi
cineva, ori, mai bine, plecai de acasă. Nu exis-
tau compromisuri. Nici nu se putea altfel. Pen-
tru că toţi impuneau respect. Cu ei, la mesele
de familie, străbăteam istoria!
 SONETE DIN OCULT

GEORGE ANCA
rugăciuneAUnuidac ce nu se dase
lumii fericire
i şes este esse

singur sâmbur nasadya eşeese indeur

nespus întuneric lumina el vieţii el zeii
azi mâine ieri trei zile death stătut-au
was not nothing immortal
scânteie
din ce soare ne tragem apa
bombănind pe pământ învie
claia din creştetul
dacului vedic yoghin viii
văzduhul niciodată
au dezbrăcat aum a-l forma pe dumnezeu tu el eu zeu
auire aur din maur înainte de-a fi
potopul consonantic au zeu oase inimii ce n-a fost
guru pro rugăciune el este el dă
treimea inexistenţei a avea n-au fost au
nefiinţa morţii numai omul
nemoartea fiinţei persoana dintâi mântuit
a nefiinţei moartea omenire
ii ce avea să fie întrebare

în joacă te salvai de uscăciune v Iosua

nici ofilindu-te din verde Isaia
lipit pe zid în veranda aură taur autumn Osea
bisericii Sfântul Gheorghe din ham cavaleresc
lupii corolă disensiunii cântările
ape erau spre aum la gura Pitei arderile
moarte maură mioară învierile
fără m nu răsunăm treimea tăcea grai nu
nu inhalăm upanişade rugăciune prin ix
zăvoi spre pomii
risipă misia piscupiei miezului de noapte inima karuna
ci o ne e gura raiului plai vrăji compasiune
a din himsa bisat în ahimsa naşterea morţii teismul vânturilor
postumitate cântul lui Brahma
aum în Capernaum amar mară
abătută creştin dătător de viaţă
imaculata concepţie necum auzim dătătător de suflet
ocultul dătător de ochi
iii doriofor vecinicul repaos

pe eşafodul nuurilor vi din nelumină în ochi

domnul daumnul karma nemorţii
inimi nemuritor au şapte strofe nimic nemuritor
moarte luminii rostire oracol
sus jos apă şes cerşeşti
celor ceriul cărui plecăm şiş intrarea
centralitatea perfectă a morţii nirvana
pe orizontala primului vers el el el
cerul în centrul stanţei au aum x
consonantism
toate neexistând totalitar consonantism biblic
moartea are om aum vocalism vedic
toate totdeauna adumbreşte puteri scânteii
care pe care puteri ucigaşului
rugăciuneAUnuidac plecându-ne
punte au om vocale în orice om
raag dakh strugure inimile erai un duşman
zeul pe mine însumi a
iv întrebai nu mă mai cunoaşte

nu era m nimic m-au au vii opt facerea

dacul aum rugă raag opt sâmburele
traducător din rik veda Noe noian deschiolării
nici sâmburul luminii de ape ia foc
dare de suflet sine-mi
încă nu de viaţă dătător moşind isvor inemi
cere ceriul Dunăre râdă
învierea vieţii

www.oglindaliterara.ro 3973
LES MAJESTE
Marian Popa în liniştea de
după furtuna Istoriei…
De patru ani şi jumătate, Marian Popa (n. 15 sept. 1938)
s-a retras într-o tăcere totală. După ce a publicat Istoria (2001) şi
acel Adaos explicativ, Avocatul diavolului (Marian Popa în dialog
cu Marius Tupan, 2003), a urmat o tăcere totală. Mai mult chiar, a
urmat o ocultare, cu tâlcul ei. Autorul şi-a schimbat şi domiciliul, fără
să dezvălui cuiva noua sa rezidenţă; cei care i-au trimis, din 2004,
cărţi sau scrisori, şi-au văzut corespondenţa returnată. „O tăcere
sfidătoare!” a scris cineva. O tăcere lucrătoare, glăsuitorul! Zicem
noi.
Cândva, într-o mărturie, Marian Popa a notat: „Am avut
foarte multe lucruri de făcut şi n-am mai avut timp să ţip în public.
Erau deja destui pentru asta. De altfel, un proverb spune cam aşa:
Când toţi urlă, se mai aude doar cel ce tace”.
Deliberat sau nu, poate că acum Marian Popa tace ca să
se facă auzit. Adică se face auzit bine, căci oricum rostirea lui n-a
dus niciodată lipsă de audienţă. După apariţia Istoriei, mai ales.
Din Istorie, din mărturiile publicate în 2003 şi reliefate de
ecoul lor şi de tăcerea sa în aceşti ani, schiţez conturul unui portret
(par lui-même!) sau al unui destin.
***
Labor improbus. Când vorbeşte despre înzestrările sale
speciale, Marian Popa îşi recunoaşte explicit numai una: capacita-
tea de muncă extraordinară. Nu face caz de alte înzestrări, ci numai
de puterea de muncă şi de ordonare consecutivă. A cunoscut de
timpuriu munca aspră. Dar i-a fost dat să ştie diferenţa între munca-
obidă şi munca eliberată – cea care oferă o vectorizare demiurgică
a efortului. Şi i-a fost dat s-o practice pe a doua. În acest sens îşi
însuşeşte principiul exceselor ordonatoare şi nesuprapuse, luat
de la Milarepa prin Brâncuşi: „Să trăieşti prin excese, dar nu simul-
tan cu mai multe excese”.
Urmează o viaţă rânduită riguros, conştient orientată spre
un plan vast de lucru. Incluzând catedra universitară, familia şi edi-
ficiul scrierilor proprii. „Ce-ai făcut în Occident? Ai fugit ca să te rea-
lizezi?” l-a întrebat Marius Tupan, mimând luare la rost,
reproducând cârtirea unei părţi din opinia literară. Marian Popa ca-
lifică întrebarea despre „realizare” ca pe ceva „de nivelul gândirii
bovarice româneşti”; şi răspunde: „Bălcescu nu s-a dus în Occident
să se realizeze”. Şi: „Numai nerozii cred că un român poate deveni
papă a Europei”. Performanţe? Să rămâi român, chiar după occi-
dentalizare, într-un Occident care nu omologhează niciodată un
străin! Zice totuşi, în final: „M-am realizat în Occident, graţie facili-
tăţilor de lucru occidentale, scriind despre şi pentru literatura ro-
mână”.
***
Etnie şi restructurări. Istoricul vede şi admite că românii
(daco-romanii) au fost supuşi, în timp, la „restructurări” (…): „tur-
ceşti, greceşti, franţuzeşti, nemţeşti, sovietice”; şi, deduce Marian
Popa, ca popor mic, trebuie să ne aşteptăm şi la alte restructurări
în viitor, căruia unii îi văd un terminus, alţii o veşnicie. Notez aici şi
o frază din „Avertismentul” la Istoria lui Marian Popa:
„În sfârşit, autorul este convins că scriind Istoria aceasta,
şi-a făcut datoria faţă de poporul şi limba sa, căror soartă, ar putea
să fi fost programată prin similitudini faţă de aceea a amerindieni-
lor”.
***
Confraţii în Istorie. Confratele M.C. spunea, când a apă-
rut Istoria, că a luat-o şi a căutat febril să vadă ce loc avea el însuşi
în ea! M.C. îmi spune că la fel au făcut „absolut toţi ceilalţi scriitori
(fireşte, care mai suntem pe picioare)”: s-au repezit la această „vo-
luminoasă contribuţie la neurastenizarea vanităţilor noastre cău-
tându-şi „cu lumânarea locul şi rostul”. „Locul de veci?” am întrebat
eu. „Fie şi aşa!” zice M.C., observând şi el că Marian Popa emite
sentinţe precise, ca nişte… epitafuri. Şi-n Istorie, şi-n Adaosul res-
3974 www.oglindaliterara.ro
pectiv. De pildă:
Ion Alexandru a intrat
în politică pentru a putea muri
mai repede”. Sau despre Marin
Preda omul: „El s-a crezut doar
Marin Preda…” Despre Eugen
Barbu: „E.B. n-a fost mai ticălos
decât adversarii săi literari”.
Despre Al. Ivasiuc: „O magazie
de întâmplări politice trăite şi co-
lecţionate”. „Vasile Voiculescu:
contemporan cu Dumnezeu şi
veşnicia”. Şi am putea cita la in-
finit, de oriunde am deschide Is-
toria. Totul este citabil. Şi sunt
nu doar epitafuri, ci şi valide cer- Vasile Andru
tificate de postumitate! aş zice.
Nu doar scriitorii unor
asemenea atestări lapidare, ci şi potentaţii, şi naţia. Despre Ceau-
şescu, care „se droga” cu aplauze, găsim însemnarea: În Roma Im-
perială, împăratul droga publicul, dându-i circensis: în România
era invers: „spectacolul e dat de o populaţie întreagă pentru droga-
rea unui individ”.
***
À beautiful brain. Când citeşti Istoria Literaturii Române
de azi pe mâine, te impresionează cuprinderea vastă, multitudinea
evenimentelor şi personajelor = peste 5.000 de personaje: autori,
actanţi politici, figuranţi. Aspectul documentar este solid, capacita-
tea autorului de memorare şi relaţionare a datelor este peste firesc,
de tip Iorga, să zicem. „Opulenţa exemplificării”, sintezele, extinde-
rile. Dar impresionează şi acel palier revelatoriu, notaţia percutantă
produsă de un voltaj mintal înalt, şi producând la rândul ei voltaj
mintal înalt. Relevarea potenţialului românesc, nu doar la nivel de
personalităţi harismatice, dar şi la nivel de exprimări „neesenţiale,
dar inconfundabile”. Autorul zice: „Ideea mea a fost simplă, umană,
supraumană, cu inspiraţie şi modele în mai multe locuri”, începând
cu textele sacre, revelate.
Istorie dar şi antropologie. Capitolul În condiţia firii şi
a stării: beligeranţa (vol. I) se referă la anii 60, cu luptele şi lite-
ratura etapei. Literatura acelor anim multă făcătură şi propagandă,
era îndrumată şi plătită să fie suprafaţa voioasă a unui adânc pro-
hibit rostirii. Tot ce s-a scris atunci la poruncă este gunoi! mi-a spus-
o într-o zi şi Aurel Mihale, ca şi penitent. Nu înseamnă că-n perioada
aceea era „vid literar”, ci, dimpotrivă, era inflaţie de „cazuri”. Din
acestea Marian Popa face un tablou foarte expresiv, şi înţelegem
astfel că nimic nu-i pierdut pentru scriitorul mare. Marian Popa
scoate fişe antropologice din discursuri de lemn ale vremii ( „ideo-
logizarea „agresivităţii „) şi din scrisuri proletcultiste care apăreau
chiar la o revistă ca „Viaţa Românească”. El selectează „perle” şi
şarje solemn – puerile – expresia unui „val” social regresat vremel-
nic la pleistocen. Lupta „care pe care”, „refuzul concesiei”, gratuita-
tea ritualizată sau spontană”, infantilismul şi atrocităţile „luptei”, le
citim la Marian Popa şi ca istorie, dar şi ca studii de darwinism po-
litic şi „mistic”, aplicat la realităţi româneşti.
***
Atitudini. Marian Popa, în Istoria sa, nu-i părtinitor etnic,
nici insistent etnic. Faptul că indică etnia unui autor, aduce o posi-
bilă extensie a operei în etnicitate. (Cred că etnicitatea este ca şi o
„genă culturală”, de care nu poţi scăpa decât prin moarte…). Refe-
rirea la etnie o face tonic, pozitivist, uneori ca datum de stare civilă.
Nu-i nimic de ascuns. Nici circul, nici numele. Eminescu n-a ascuns
faptul că-l chema Eminovici, iar ajustarea românească a numelui
său a făcut parte dintr-o fericire personală (o spun şi din trăite…),
dar şi inspirat de spaţiul românesc din care ieşise duhul său. Zicem:
Marian Popa nu-i părtinitor etnic. Cei cu mintea luminată, înţelepţii,
nu au înrobiri etnice, sunt deasupra acestor lucruri. Dar cât timp mai
există ginţi pe lume, s-a văzut că înţeleptul va veni să întărească
ginta lui. Evident, fără să nedreptăţească pe celelalte. Marian Popa
nu-i xenofob, „pentru că nimic nu-l va convinge că omul se trage
din mai multe specii de maimuţe şi nici că, la o adică, descinde din
vreuna”.
(continuare în nr. viitor)

M. de la Montreal – partea a III-a
Cultură şi civilizaţie. Educaţie
şcolară, postşcolară şi
perişcolară
Ca pretutindeni în lume şi aici educaţia începe cu grădi-
niţa.Copiii între 2 ani şi jumătate şi 5-6 ani sunt înscrişi la grădiniţe
care funcţionează fie în sistem familial, fie particular sau de stat.Cele
în sistem familial nu înscriu mai mult de 9-10 copii şi pretind din par-
tea părinţilor 7 dolari pe zi pentru întreţinere, restul, până la 27 de do-
lari fiind subvenţie de la stat.Copiii primesc aici şi un dejun cald,îşi fac
somnul obligatoriu după amiază şi învaţă jucându-se.Când timpul e fa-
vorabil,chiar şi iarna, copiii sunt scoşi la plimbare în parcuri. În gene-
ral acest prim ciclu din viaţa unui copil decurge normal.
De la 6 ani se intră în ciclul primar şcolar care durează şase
ani, până la clasa a VI-a inclusiv, cu un examen test la sfârşitul clasei
a IV-a. Sunt şcoli care funcţionează doar cu acest prim ciclu. Ciclul
secundar (pentru noi gimnaziul) se desfăşoară pe parcursul a încă
cinci ani, până în clasa a XI-a inclusiv. Urmează colegiul de doi sau trei
ani, care, după absolvire, oferă posibilitatea angajării în meseria
aleasă. Acum copiii sunt deja adulţi şi pot lucra oriunde. La alegere ,
după colegiu oricine se
poate înscrie la o facul-
tate.Urmează unul sau mai
multe masterate şi chiar un
doctorat.Nimeni din cei ce
termină o facultate nu este
definitiv dacă nu urmează
cursuri speciale care să le
dea dreptul de a profesa
într-un domeniu. Spre
exemplu orice absolvent de
facultate care la noi dă drep-
tul de intrare direct în învă-
ţământ, în Canada trebuie să mai urmeze două cursuri speciale de
pedagogie aplicată pentru a fi admis să predea la colegiu. La fel se în-
tâmplă cu inginerii, medicii, avocaţii sau cu muncitorii calificaţi care ,
fără aceste cursuri speciale – fiecare după meseria aleasă – nu intră
în ordinul profesional (breslele noastre de odinioară - oarecum) pen-
tru care s-a pregătit. Găseşte slujbă dar, de obicei, sub nivelul său de
pregătire.Toate aceste masterate,doctorate, cursuri postşcolare sunt
plătite de studenţi.
Pe de altă parte nici unul dintre cursurile şcolare pe care le-am
descris mai sus nu este obligatoriu. Poţi rămâne foarte bine analfa-
bet.Şi aşa se şi petrec lucrurile. Conform statisticilor oficiale o per-
soană din şase este analfabetă. O parte destul de importantă dintre
acestea provin din ţări sărace , sunt imigranţi cărora le este greu să-
şi însuşească una dintre limbile oficiale şi sunt analfabeţi şi in ţara de
baştină. Aceştia, însă, îşi împing cu convingere copii spre şcoli pen-
tru a face din ei translatori pentru propriile nevoi economice, sociale
etc. Abandonul şcolar mai accentuat se regăseşte la locuitorii de baş-
tină care părăsesc învăţământul încă din primele clase primare. Mo-
tive sunt de toate categoriile. Există insă şi posibilitatea îndreptării
acestei situaţii.Un vast program de alfabetizare stă la dispoziţia celor
ce vor să-l urmeze. Şi sunt destui, chiar dacă faptul în sine rămâne la
liberul arbitru al fiecăruia.
Interesant şi poate demn de urmat este faptul că nicăieri, pe
lângă vreo instituţie de învăţământ nu există chioşcuri care să ofere cu
generoasă inconştienţă mizerii alimentare destinate copiilor.Copiii,
până la terminarea ciclurilor şcolare nu iau la şcoală bani şi nu po-
sedă - nici acasă - telefoane mobile personale. Pe de-o parte pentru
a nu fi agresaţi de copii mai mari , pe de alta pentru a nu deranja orele.
În schimb pe lângă toate şcolile există parcuri cu locuri de joacă ame-
najate foarte bine pentru copii. Şcolile nu sunt îngrădite, dar sunt atent
supravegheate de „brigadierii şcolari” care au obligaţia de a asigura
traversarea străzilor de către copii aşa cum maşinile au obligaţia de a
opri necondiţionat la semnalul acestui personaj şi de a da prioritate
autobuzelor şcolare. Cu toate acestea copiii iau la şcoală un dejun
cald. Programul şcolar începe la ora 8 şi se sfârşeşte la ora 15,30. Pe
bază de comandă de la o lună la alta se asigură copiilor, contra cost
şi la alegere, o masă caldă de la restaurantele acreditate pentru ca-
www.oglindaliterara.ro
JURNAL DE CĂLĂTORIE
tering. Dar de obicei copilul îşi
aduce mâncarea de acasă. În
cutii speciale izolate termic şi nu-
mite „boât a lunch” (curioasă
apropiere franco-engleză!), copiii
aduc mâncare în cutii rezistente
la microunde. Mai întâi sunt de-
pozitate în frigidere, apoi sunt în-
călzite la microunde şi astfel nu le
lipseşte mâncarea caldă. E mult
mai bine şi, oricum, mai sănătos!
Din nefericire aici copiii sunt foarte
alergici, fapt pentru care se trimit
părinţilor atenţionări scrise privind
unele produse alimentare pe care
cei mici nu au voie să le aducă Georgeta Vioreanu
drept prânz deoarece chiar miro-
sul unor astfel de produse poate
produce şocuri anafilactice mortale. Lucruri, de altfel, întâmplate,
uneori!
Imigranţii cu studii superioare au o situaţie ceva mai specială.
Sunt două categorii. Unora le sunt recunoscute studiile dar trebuie ca
în afara cursurilor speciale de limbă franceză sau engleză să urmeze
cursuri speciale care să-i fixeze oarecum pe meserie. Aceştia s-ar
putea considera norocoşi dacă ar absolvi- între timp- şi vreun maste-
rat sau doctorat în domeniu. Celorlalţi cărora nu li se recunosc stu-
diile superioare sau cele postuniversitare realizate în ţara de baştină
nu li se oferă decât două alternative:fie acceptă orice post de studii
medii sau chiar mai puţin dar supravieţuiesc până se pun pe picioare
urmând apoi şi aceştia cea de-a doua alternativă adică îşi reiau stu-
diile la facultăţile din Montreal pe profilurile dinainte avute sau pe al-
tele. Asfel că, imigrant fiind, poţi veni aici cu o pregătire superioară
solidă, se poate să fi deţinut în ţara de origine funcţii uneori de nivel
universitar sau importante funcţii de conducere în domenii diverse iar
aici s-o cam iei de la capăt. De aceea nimeni nu se miră dacă profe-
sori, medici, ingineri, conduc camioane sau contra unor taxe sub-
stanţiale şi a unor examene acceptă posturi de tehnicieni, de vânzători
sau din profesori ajung educatori de grădiniţă. E preţul plătit şi nu tot-
deauna cunoscut mai înainte.De aceea nici nu rezistă foarte mulţi. In-
teresant e că mai ales bărbaţii abandonează şi se întorc în ţara de
baştină lăsând femeile cu copiii lor să se descurce. Totuşi sunt şi mulţi
imigranţi de succes. Chiar şi români. Înzestraţi cu o tenacitate şi o
voinţă de fier trec prin toate furcile caudine ale imigraţiei şi ajung me-
dici de succes, arhitecţi apreciaţi, muzicieni de valoare, sau intră în
afaceri alături de montrealezi sau de quebecoazi. Nu uşor intri pe sub
pielea localnicilor autohtoni dar, odată ce ai căpătat încrederea lor le
devii prieten.Sunt oameni corecţi, cu simţul umorului şi te primesc cu
bucurie în anturajul şi în ca-
sele lor. De altfel cea mai
mare parte din cele arătate
aici se aplică şi localnicilor.
Numai că ei ştiu mai bine ce
să-şi aleagă de la început şi,
astfel, scapă de multe din tri-
bulaţiile şi necazurile unui nou
venit.
În afara cursurilor
care-ţi oferă posibilitatea unei
calificări profesionale şi a
unor locuri de muncă stabile
şi adesea bine remunerate în Montreal există foarte multe posibilităţi
de pregătire perişcolară. Există cursuri de înot, de lupte marţiale, de
fitness, cele ale diferitelor ramuri sportive, şcoli de artă a dansului sau
a artei dramatice, de pregătire muzicală. Toate pe bază de plată pe o
perioadă mai lungă sau cu abonament. Nu e vorba numai de petre-
cerea timpului liber. E mult mai mult decât atât. În timp, îţi poţi deschide
propriile „şcoli” pentru astfel de preocupări. Cabinete de masaj şi fi-
zioterapie, de lupte marţiale, de fitness. Adică o afacere. Uneori sufi-
cient de productivă pentru a-ţi asigura o viaţă liniştită.
Deci, dacă vrei, poţi! Această uriaşă metropolă a
fost ridicată de-a lungul secolelor, de montrealezi. De cei autohtoni, ur-
maşii lui Jaque Cartier şi ai lui Maisoneuve al căror destin s-a împle-
tit cu cel al inuiţilor băştinaşi din Canada şi se împleteşte mai departe
cu cel al nou-veniţilor. Mai mult sau mai puţin, fiecare cu priceperea şi
dăruirea sa a contribuit la propăşirea unei naţiuni relativ tinere şi încă
în plină expansiune.
3975
PROZA
Coada de topor
Mierăjelul, firicelul de apă ce străbătea Moşata se
târa ca un melc, ascunzându-se de căldură şi de arşiţa zilei
printre tufele de arin şi răchită. Era aşa de firav încât se
împiedica de orice piatră mai mare ce-i răsărea în cale şi
se bucura de fiecare dâlbă întâlnită în care zăbovea înde-
lung, scăldându-se… Augustul din vara aceea era ucigător
de secetos încât oamenii se gândeau să scoată paparu-
dele, iar popa din Moşata să iasă cu prapurii… Copiii erau
tot timpul cu picioarele goale prin vale, pe sub punţi, prin
dâlbe, pe sub tufele de arin şi răchită. Eu şi Darlingtonia-i
urmam, numărând mărgele de foc ce săreau din picioarele
lor în asfinţitul acela de august ce dădea în amurg.
Tot satul zăcea în toropeala căldurii şi secetei aş-
teptând faldurile amurgului ca să-l răcorească cât de cât,
crâşma Liei a Ronii Pavelii era aproape goală, toată Mo-
şata visa paparude şi ploi antideluviene…
Dintr-o dată, visele cu paparude şi ploi antidelu-
viene fură risipite de nişte zgomote ciudate ce speriau co-
piii din dâlbele Miejărelului şi puţinii muşterii din crâşma
Liei a Ronii Pavelii: Poccc, Jttt, Poccc… Jttt…
Era Culaia lui Andriş ce cioplea un trunchi de gorun
tânăr pentru o grindă de casă. Îl priveam cum învârteşte
toporul prin aer, avea un topor special pentru cioplit, cum
sar aşchiile acelea pure şi albe din trunchiul gorunului ca şi
mărgelele de foc ce răsăreau din picioarele goale ale co-
piilor prin dâlbele Mierăjelului…
Poccc … Jttt! … Poccc!… şi nu ştiu cum îmi aminti
de „Gorunul” lui Lucian Blaga: „În limpezi depărtări aud
din pieptul unui turn / cum bate ca o inimă de clopot /
şi-n zvonuri dulci / îmi pare / că stropi de linişte îmi
curg prin vine, nu de sânge / Gorunul, din margine de
codru, / de ce mă-nvinge, / cu aripi moi atâta pace, /
când zac în umbra ta / şi mă dezmierzi cu frunza-ţi ju-
căuşă?”
Poccc … Jttt! … Poccc! …. Jttt!… Bată-te ploaia
să te bată de COADA DE TOPOR ce eşti, izbucni dintr-o
dată Culaia lui Andriş, aruncând cât colo toporul şi punând
mâna pe plosca ce era rezemată de cojoc ( umbla cu cojoc
şi vara) şi după ce trase o duşcă, roti încă o dată cu o voce
duşmănoasă, de sudalmă: COADA DE TOPOR…
Fie ea din carpen, din salcâm sau din paltin, coada
de topor tot coadă de topor rămâne şi te lasă când ţi-e
lumea mai dragă. Apoi calmându-se, mângâie cu palma
lemnul cioplit, după care se aşeză încet şi cu grijă parcă
nevrând a-l vătăma şi privindu-ne printre genele peste care
începuse să se lase „amurgul”, ne întrebă încet, aproape în
şoaptă; ştiţi povestea cozii de topor?
Am ridicat amândoi din umeri – eu şi Darlingtonia
– şi ne-am aşezat pe cealaltă grindă, din faţa lui ce era
deja cioplită, ascultându-i povestirea.
Într-o iarnă geroasă, într-un ajun de Crăciun, un
biet om sărac ce avea şapte copilaşi s-a dus în pădure să
strângă ceva crengi pentru foc. Dar, ca un făcut, parcă toţi
copacii pădurii se vorbiseră între ei şi când să apuce o
creangă, aceasta se ridica şi nu mai era chip s-o ajungă.
Alergând de la copac la copac, de la creangă la creangă,
osteni şi cu gândul la cei şapte copilaşi ce-l aşteptau acasă
în frig, îngenunche fără voie, muiat de ger la tulpina unui
3976 www.oglindaliterara.ro
copac şi începu să se roage
şi să plângă.
Mare fu mirarea bie-
tului om, când copacul, la
rădăcina căruia plângea şi
se ruga, aplecându-şi cren-
gile grele de omăt înspre el,
începu să-i vorbească: „Ia,
omul lui Dumnezeu, din
crengile mele câte pofteşti
şi du-le acasă să-ţi încăl-
zeşti copilaşii”.
Omul începu înfrigu- Neculai Iştoc
rat şi grăbit să rupă la
crengi, când mai auzi o voce
ciudată care semăna cu aceea pe care a auzit-o Eva în
grădina Edenului înainte de a cădea în păcatul ancestral,
era glasul unei crengi mai „înstărite” , trup din trupul copa-
cului ce-şi plecase crengile spre bietul om: „Ia-mă omule,
şi pe mine şi fă-mă coadă de topor şi vei putea veni ori-
când în pădure să-ţi tai nu numai crengi, ci chiar co-
paci întregi”.
Omul făcu întocmai şi nu peste mult timp reveni în
pădure, dar de data asta nu cu mâinile goale, ci fluierând
cu toporul pe umăr…
Ajuns în pădure, îşi dădu copacul jos, scuipă în
palme, îşi împinse cuşma pe ceafă şi apucând toporul de
coadă: Poccc! … Jttt! … Poccc!… Se opinti şi izbi în trun-
chiul copacului. Aşchiile zburau în toate părţile afundându-
se în zăpada moale, copacul începu să se clatine şi-n
zgomotul trunchiului ce strivea zăpada, îi grăi: „Blestemat
să fii omule! Iată că ţi-am dat din ramurile mele şi
acuma tu vii şi mă tai. Dacă nu mă tăiai, în fiecare iarnă
ţi-aş fi dat crengi câte ai fi vrut. Iar tu coadă de topor,
pentru că ţi-ai trădat rădăcina şi tulpina, blestemată să
fii în veci şi tuturor celor ce vor face ca tine, coadă de
topor, să li se zică”.
Ne învăluise de-a binelea întunericul, stând faţă în
faţă pe cele două grinzi de gorun, eu şi Darlingtonia pe o
grindă, şi Culaia lui Andriş pe cealaltă grindă.
Culaia lui Andriş ofta uşor şi rar ca într-un fel de
uşurare ce venea după o zi de arşiţă… I-am urmărit privi-
rea şi am văzut că se uita înspre pădurea de goruni ce
pornea chiar din fundul grădinii lui şi fără să vreau în mine
răsunară din nou versurile lui Blaga: „O, cine ştie? – Poate
că / din trunchiul tău îmi vor ciopli / nu peste mult sicriul /
şi liniştea / ce voi gusta-o între scândurile lui, / o simt pe
semne acum; / o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
/ şi mut / ascult cum creşte-n trupul tău sicriul / sicriul meu,
/ cu fiecare clipă care trece, / gorunule din margine de
codru”.
Darlingtonia îşi rezemase capul pe umărul meu, o
înconjurai cu braţul pe după umeri, strângând-o la piept şi
simţii cum îmi picură pe mână stropi din lacrimile ei… la-
crimile Darlingtoniei.
Stând aşa îmbrăţişaţi şi-nvăluiţi de faldurile nopţii,
ascultând picătura lacrimilor Darlingtoniei şi privindu-l pe
Culaia lui Andriş cum mângâie pe întuneric cu palma lem-
nul cald al grinzii de gorun, mi-am zis că-n stirpea asta ce-
i „pădurea” umană, în fiecare „gorun” ne aşteaptă nu
numai un sicriu, ci şi o COADĂ DE TOPOR.
SIMPLE NOTE
Ion Popescu-Brădiceni-
Cristalizarea hazardului
Faptul că Ion Popescu-Brădiceni,în Cristalizarea hazar-
dului,Editura Napoca-Star,2008,n-a fost furat în întregime de mira-
jul metodei,deşi construcţia sa teoretică este temeinică şi clădită pe
lecturi serioase,e o probă că instinctul său critic a rămas intact şi ne-
alterat de vanităţi metodologice.Eseurile incluse în acest volum sunt
un produs al sintezei dintre concept şi metaforă,dintre idee şi
stil,fapt subliniat în prefaţă de Virgil Bulat evidenţiind că autorul este
un scriitor prolific,pentru care scriitura înseamnă pasiune,bucu-
rie,minunare în faţa frumuseţii decelate în creaţia altora,satisfacţie
în descoperirea unor sensuri inedite de interpretare a acesteia.
Ion Popescu-Brădiceni are opţiunea pentru discursul cri-
tic,dar,nu numai conceptual,ci şi metaforic,el este apropiat atât faţă
de opera comentată,dar şi scriitorului.A abordat un evantai de
cărţi,autori,repere trnsmoderniste,ontoretica literaturii,noua teorie a
culturii şi multe alte probleme ale literaturii contemporane ce inte-
resează specialiştii,dar şi cititorii împătimiţi.Acesta fiind un teoreti-
cian avizat al noului concept al transmodernismului,componentă a
noului curent globmodern(descoperit ,teoretizat şi “botezat” de sub-
semnatul).
O unitate teoretică există totuşi în această carte,în ciuda
faptului că abordează o diversitate de cărţi scrise în diferite stiluri,şi
ea vine din practicarea cu supleţe şi parcimonie a poeticii,a sub-
textualităţii sau supratextualităţii şi hermeneuticii operelor anali-
zate,fie că abordează scriitori clasici contemporani:Marin
Sorescu,George Stanca,Gheorghe Grigurcu,Ioana Dinulescu,Horia
Gârbea,Valentin Taşcu, Gabriel Chifu,dar şi mai tinerii în ale scri-
sului ca:Gheorghe Drăghescu,D.M.Drăgan,Horia Muntenuş,Voi-
chiţa Pălăcean-Vereş,Dinu Virgil,etc.
O parabolă a literaturii poate fi considerată această carte
de excepţie,în care interpretarea textelor literare e urmată îndea-
propape de construcţia teoretică autoreflexivă şi riguroasă.Teoria
transmodernismului(ca parte integrantă a globmodernului) trăieşte
în această carte forma ei cea mai subtilă,căci conceptul e o dedu-
Castigatorul Premiului Prix Interallie in Roma-
Fascinaţia răului
de Florian Zeller
Traducere din limba franceza de Ileana Cantuniari
Florian Zeller, unul dintre cei mai tineri si de succes
scriitori francezi contemporani, este autorul romanelor Ne-
iges artificielles, Les Amants du n'importe quoi si La fas-
cination du pire.
Fascinatia raului a devenit un succes imediat dupa
aparitie, obtinand premiul Prix Interallie. O carte destul de
contextualizata in raport cu mediul francez.
Exista in roman doua nivele de lectura care se supra-
pun: unul literar si altul politico-cultural, acesta din urma in-
trand intr-o profunda rezonanta cu evenimentele foarte
actuale legate de lumea Orientului. Imaginea din O mie si
una de nopti sau din Jurnalul lui Flaubert este deformata de
o oglinda a realului, devenind o imagine castratoare, o im-
agine a interdictului si a frustrarii. Deloc pe placul funda-
mentalistilor, cartea este un manifest arabofon si, in acelasi
3978 www.oglindaliterara.ro
blare a intuiţiei critice,iar herme-
neutica o deghizare a anali-
zei.Scenariul critic ascunde,prin
urmare,o schemă teoretică,pre-
cum scoica poartă în sine perla.
Cartea lui Ion Popescu-
Brădiceni,familiarizată impecabil
cu critica şi teoria literară mo-
dernă,cu o bibliografie bogată,e
o radiografie chiar a spiritului
teoretic din perioada postrevolu-
ţionară:opţiunile autorului postu-
lează o viziune deja consimţită
de exegeza mai nouă,trăgându-
şi rădăcinile din Serge Doubrov-
Al. Florin Ţene
sky:din naratologie şi
lingvistică,dar mai cu seamă din
semiologia textului.Abundenţa de referinţe bibliografice,exegeza lui
Ion Popescu-Brădiceni poate fi înţeleasă,simbolic,şi ca un sympo-
sion al ştiinţelor literaturii:poetica,hermeneutica,retorica,lingvis-
tica,naratologia,gramatologia,fenomenologia,etc,sunt convocate în
textul autorului,pentru a da seamă de identitatea literaturii.
Acest eclectism superior,altfel controlat ireproşabil,nu e
departe însă uneori de rezumatul deghizat,de adaptare şi nuan-
ţare,care sunt forme de obnubilare a originalităţii.Inovaţia trăieşte
la limita dintre parafrază şi citat,dacă nu socotim marca subiectivi-
tăţii şi facilitatea de a reformula,sistematiza şi reorganiza într-un dis-
curs propriu toate achiziţiile de până acum ale ştiinţei
literaturii.Totuşi limbajul critic,chiar dacă specializat,are supleţe şi
proprietate.Eleganţa expresiei ia adesea o turnură aforistică,semn
de asumare reflexivă a actului teoretic:Poemul pare a fi o însemnare
de caligraf,dar şi un exerciţiu de înseninare.
Rigoarea şi fineţea sunt,în cazul lui Ion Popescu –Brădi-
ceni,două forme ale spiritului critic care pune demonstraţia şi intui-
ţia la baza unei noi hermeneutici:în înfăţişarea lor siameză,critica
şi teoria,analiza şi sinteza,precizia şi rafinamentul se simt reciproc
şi se întărâtă,fără a se putea înfrunta vreodată pe viaţă.Autorul este
un analist temeinic şi înzestrat,care ştie să conjuge în chip fericit
acribia,analiza cu spiritul critic.
timp, un protest fata de o civilizatie
care, prin comportament, isi contesta
spiritualitatea tinand deschisa usa pre-
judecatilor si extremismului.
Tema cartii este intalnita si sub
condeiul altor scriitori francezi, care n-
au fost scutiti de vehementa islamista.
Autorul, ca personaj in cartea de fata,
nu-si dezvaluie identitatea pentru a nu
fi linsat.
Satira a frustarii sexuale, disi-
mulate in Occident de viziuni liberale,
iar in Islam de o ideologie a interdic-
tiei, romanul Fascinatia raului a devenit, imediat dupa apa-
ritie, o revelatie a sezonului literar francez. Povestea este cu
atat mai captivanta cu cat personajul romanului, un scriitor
exasperat de dorinta si frustrare, caruia pana si cele mai de
rand prostituate din barurile nocturne ale orasului Cairo i se
vor refuza, seamana perfect cu nimeni altul decat... Michel
Houellebecq! Intors in Franta, dupa frustarea traita in Egipt,
personajul lui Zeller va publica o carte de scandal, ce-i va
cauza un proces similar binecunoscutului proces ce i-a fost
intentat in 2001 lui Houellebecq (trei asociatii musulmane il
acuzau pe celebrul autor de a fi incitat ura rasuala prin ro-
manele sale).

VIRGIL CARIANOPOL
Ciudat
Ciudat. Eu sunt un om sărac,
Dar la o umbră dacă stau,
De unde am, de unde nu am,
Ceva tot trebuie să dau.
Apusului, la care unii
Nu-i dau nimic că-i auresc,
Eu şi lumina pentru alţii
Cu mii de visuri o plătesc.
Pe orice zâmbet sau privire,
Chiar pentru cei ce-mi sunt
duşmani,
Eu cheltuiesc lumini atâtea,
Cât mi-ar ajunge mii de ani.
Ce-i greu
E greu să fii ce eşti şi totuşi
Să nu poţi precum eşti trăi,
Să ai palate multe-n visuri
Şi să n-ai unde odihni.
La fel e greu când porţi cu tine
Munţi de iubire-n viaţa ta,
Atunci când vrei să-i dai la oa-
meni,
Să nu vrea nimenea să-i ia.
E greu să-l faci să inţeleagă
Pe cel nedrept ce este drept,
Pe prost de ce este nevoie
De mintea unui intelept.
De-asemeni, este greu prin lume
Să treci de nimeni întrebat,
Să dai cu pietre în minciună,
să poţi să treci neaplecat.
E greu izbind numai cu vorba
Ce trebuie de-nfrânt să-nfrângi,
Când ai încă de plâns atâtea
Să nu ai lacrimi să mai plângi.
Şi iar e greu să aperi cinstea,
Să strigi, să lupţi, să fericeşti,
Să mergi la brat cu adevărul,
Să mori şi totuşi să trăieşti...
Puritate
Hermina-i doar un pic de viaţă,
Giuvaer ce dă scântei,
POEZIE
Trăieşte-n nordul
cel de gheaţă
Şi-i prinsă pen-
tru-argintul ei.
Ca s-o vâneze, vânătorii
Găsesc un golf de gheaţă-n jur
Şi-i dau cu chinoroz pereţii,
Ştiind cât ţine ea la pur.
Hăitaşi cu glasul ca de fiară,
În aerul vibrând sonor,
O-mping apoi, strălucitoare,
Până ce intră-n golful lor.
Cu muşchi puternici, temerară,
Cu gheare tari, în teci adânci,
Hermina ar putea să sară,
Să fugă dincolo de stânci.
Decât să-şi murdărească însă,
Cu negru, albul ei de har,
S-aşează pe zăpadă strânsă
Şi-aşteaptă moartea ca pe-un
dar.
E datul ei, îi scrie-n soartă,
Să dea cuvânt la veşnicii:
Mai bine să lucească moartă
Decât murdară printre vii.
Galatheea
Statuia se înalţă să privească.
Oricare lovitură-i chin.
Sufere piatra dar frumosul iese
Din adâncimea gândului deplin.
Încet, încet îşi scoate
îmbrăcămintea,
Şi-arată gâtul, umerii şi sânii,
Trăgând în jos veşmântul ca să-
şi vadă
Nerabdătoare puritatea mâinii.
Îşi dezveleşte mijlocul şi şoldul
Cu zâmbet cald şi ochiul sfiicios.
Cu cât coboară însă către
coapse
Cu-atât îşi lasă pleoapele în jos.
Ar încerca să nu se mai dez-
brace
Da-i şi dorinţa ei de-a se vedea.
Cu orice ţipăt ce i-l smulge dalta,
Femeia creşte şi mai mult în ea.
www.oglindaliterara.ro
JURNAL
VIRGIL LOVIN
Joc de doi
De ce crezi că doar tu ai dreptul,
Să plângi când noapte ne e viaţa?
Iar eu s-o fac pe înţeleptul,
Urându-ţi „Bună dimineaţa!”?
Provoacă-ţi plânsu’: acea grimasă,
Ce-aruncă lacrimi triumfale
Şi-anunţă lumea că îţi pasă
De spaima visurilor tale!
Pe cel cu inima în pârgă
Şi lacrimile nerodat,
De-şi lăsă sufletul să plângă,
Îl crezi nebun, îl cerţi în noapte?
Eu te dezleg de teama firii,
De spaima vieţii în rafale.
Dezbracă-ţi sufletul de zale
Şi-mbracă mantia iubirii!
Aş vrea
Aş vrea să cred în tine, să cred că numai
eu
În număr paşii noaptea, strivind taina tă-
cerii,
Dansând ascuns în tine, în ritm de şemi-
neu
Filtrându-ţi tânguirea prin spaimele plă-
cerii.
Mi-e dor acum de tine, de tine care-ai fost
Lipsită de-ascunzişuri, zburdând de feri-
cire,
Spunând râzând cu lacrimi, că plânsul n-
are rost,
Că-ţi amanetezi viaţa pe-o clipă de iubire.
Mi-e dor de tine, fata cu doruri de câm-
pie,
Rostogolită-n iarba-ispită ce ne cheamă,
Strivind plăpândul verde în ritm de cio-
cârlie,
Convinşi de umbra serii să nu ne fie
teamă.
Eram cei mai puternici, eram cei mai cu-
raţi,
Uram libidinoşii, minciuna, reverenţa,
Ne lăfăiam în noapte, iubiţi înflăcăraţi,
Iar corzile chitarei şopteau convales-
cenţa.
Aş vrea să cred că anii nu şi-au lăsat pa-
tina,
Că inimile noastre nu s-au crispat în ri-
duri.
Rostind prin palpitaţii furia, ura, vina,
Ce-n loc de flori, în braţe, se-ntrec să-
nalţe ziduri.
3979

PROZA
Mâna mamei
De câte ori mă gândesc la mama îmi vine in-
stantaneu în minte imaginea mâinii ei...Nici o altă mână
întâlnită de-a lungul vieţii nu se poate compara cu mâna
mamei... Avea o moliciune, o căldură, un parfum dar şi
o fermitate aparte...Fermitatea este cea pe care mi-o
amintesc cel mai des. Îmi făcea o plăcere nebună să
mă plimb de mână cu
mama, străbătând
haihui străzile prin
oraş si „dezvoltând” o
mie de subiecte,
toate de „maximă im-
portanţă”... Se crease
un joc tacit între noi la
care consimţisem
fără să vorbim vreo-
dată despre asta.
Mergând, încercam
să-mi desprind rapid
mâna doar pentru a
simţi acea strânsoare
Camelia Ciobotaru fermă, cu o încărcă-
tură şi o intensitate a
sufletului revărsată
ca o aureolă numai în jurul nostru, parcă spunând:”Unde
încerci să fugi?” şi, trăgând cu coada ochiului în sus, ve-
deam ivindu-se iarăşi acel zâmbet, atât de drag mie...
Zâmbetul jocului...zâmbetul mamei...
Adesea, fără ştire, îmi săruta scurt mânuţa, ca pe
o icoană sfântă, continuând „subiectul de maximă im-
portanţă” ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Simţeam
atunci că-mi sunt îngerii aproape, îngerii pe care mama
obişnuia să-i cheme seara la rugăciune, după ce înge-
nunchia lângă mine şi-mi trecea mâna prin păr, apoi pe
obraz şi, sărutându-mi fruntea, rostea cu vocea-i incon-
fundabilă: Hai pui! Să ne rugăm!
Avea mâna mamei o mireasmă aparte! Mirosea...a
mama... Avea ea o sticlută de parfum cu o formă ciu-
dată. Niciodată nu am putut să o descifrez pe deplin. Îmi
amintesc în mod deosebit dopul sticlei, cel cu care
mama-şi atingea discret încheieturile mâinilor, după ce-
şi parfuma mai întâi spaţiul din spatele urechilor. Putea
fi flacără, putea fi fluture sau stea căzătoare, cum putea
fi la fel de bine floare... Nu am înţeles atunci nici forma ,
nici „ritualul” şi nici nu am întrebat. Stăteam numai ghe-
muita cu picioarele sub mine, urmărind-o... Ştiam că ur-
mează îmbrăcarea mea şi „marea plimbare” cu alte
subiecte de „maximă importanţă” şi cu alte stângeri
ferme de mână...
Cât despre subiecte...! Eram o „fântână nesecată”!
Mama-mi spunea că sunt un adevărat fenomen! Atât
mai vorbeam încât, dacă aveam de cumpărat uneori
doar o singură pâine, o făceam să uite, spre „deliciul”
amândurora când, ajungând acasă, întâlneam privirea
blând-mustrătoare a tatei... Se uita la noi, ca la doi ştren-
gari şi, oftând, pleca să cumpere pâine în locul nostru, ca
nu cumva să-i „ moară” familia de foame... Îl aşteptam
ascunşi după uşă şi-i săream în spate speriindu-l şi să-
rutându-l. Ne lua în braţe şi ne spunea „puşlamale uită-
cioase”... Doamne! Era atîta dragoste în casa copilăriei
mele! Atâta dragoste încât... acum când stau şi-mi amin-
tesc, aş face orice să pot întoarce timpul şi să-l opresc
în loc...
Eu să fiu veşnic copil, mama să-mi înmiresmeze
exitenţa cu parfumul mâinii ei, iar tata, să-şi poarte „pu-
şlamaua” în spate şi să cumpere pâine, ca nu cumva să-i
„moară”, Doamne fereşte!, familia de foame...
3980
MUNTELE
La capătul dinspre nordul oraşu-
lui a apărut peste noapte un munte.
Dimineaţa, oamenii au ieşit ca
să-l vadă.
Unii, cuprinşi de panică, alergau
de acolo, acolo, făceau cruci, se rugau
continuu, susţinând că este vorba de o
minune care anunţă sfârşitul lumii.
Alţii, vorbeau de o încreţire a te-
renului, survenită în urma a nu ştiu cărei
posibilităţi, argumentând ştiinţific fenome-
nul.
Între ei, oscilau nehotărâţi, veş-
nic schimbătorii care, când cădeau în ge-
nunchi, văietându-se, implorându-l pe
Dumnezeu, când se alăturau „savanţilor” Mihai Ganea
îmbărbătându-se cu argumentele aces-
tora.
În fine, mai erau copii care, îşi vedeau de joacă ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat.
Spre seară, oamenii s-au risipit la casele lor.
A doua zi, au revenit. Mai puţini la număr. Şi tot aşa, vreme de o
săptămână, numai de munte s-a vorbit.
A venit apoi o trupă de circ, un film cu Cow-boy şi o cântăreaţă ce-
lebră iar oamenii, au uitat de munte. Totuşi, din când în când mai dau cu
ochii de el, iar atunci, numai atunci, devin gânditori. Dar asta, numai pentru
câteva momente, pentru că îşi revin imediat şi ridicând din umeri mai zic:
„Ei, un munte ca oricare altul”. Apoi, trec mai departe cu treburi.
De la o vreme, muntele a început să-i frământe iar pe oameni. Mai
ales seara. Atunci, au obiceiul să iasă din case, să se aşeze pe băncile din
parcuri sau pe cele din faţa porţilor, să discute, să joace cărţi, să fumeze sau
numai aşa, pur şi simplu, ca să le mai treacă de urât. Iar atunci, dau cu ochii
de munte şi devin gânditori. La început, câteva momente, apoi, din ce în ce
mai mult. Şi profund. Încetul cu încetul, în oraş s-a aşternut tăcerea. Oamenii
au devenit gânditori. Trec pe străzi cu capetele plecate şi se gândesc. Plouă
iar ei nu observară. Trec pe lângă afişe care, îi îmbie la teatru sau cinema-
tograf dar ei, nu văd. Trec pe lângă prieteni, cunoscuţi sau rude şi tot nu văd.
Îi aşteaptă undeva ceva şi nu le pasă. Se gândesc iar seara, se aşază pe
bănci şi privesc muntele până noaptea târziu. Aşa a început să-i frământe pe
oameni întrebarea: „Ce este dincolo”?
Până la apariţia muntelui, era o câmpie. Aceasta se aşternea, de jur
împrejurul oraşului, netedă şi verde, pierzându-se în orizonturi, fără nici un
accident, fără nici un obstacol. Nimic nu reţinea privirea. Nimic nu punea
probleme. Doar cerul. Cerul cu firea sa schimbătoare mai tulbura uneori oa-
menii. Dar asta, mai rar. Cerul era sus. Oamenii priveau jos şi erau mulţumiţi.
Dimineaţa, se trezeau târziu. Mâncau un fel de plăcintă grasă, pe care o gă-
seau foarte gustoasă. La prânz, mâncau din nou, dormeau, o oră două şi iar
plăcinta. Plăcinta şi bârfa de pe bănci. Atât, demult şi panorama.
Acum, îşi lungiseră gâturile spre munte şi se gândesc. Se gândesc
şi se întreabă.
Oamenii au ieşit la marginea oraşului.
S-au apropiat de munte. L-au pipăit. Au făcut măsurători, au adus
maşini şi au început să-l iscodească: „De fapt, este un deal”, au constatat
specialiştii. „Ar fi bun pentru o cultură”, au adăugat cunoscătorii. „S-ar putea
construi aici o fabrică, o cale ferată şi o şosea, câteva viaducte sau chiar un
tunel care să străbată dincolo.
S-a discutat mult. S-au făcut propuneri, s-au întocmit hărţi, s-au
făcut primele proiecte.
Oamenii s-au însufleţit. Oraşul trăia zile de efervescenţă. La poa-
lele muntelui, au apărut primele fundaţii, primele schele. Oamenii munceau.
Munceau şi se gândeau.
Într-o zi, cineva a adus vestea că dincolo de munte, se construieşte
un alt oraş. Ştirea s-a răspândit cu repeziciune. Oamenii au dat zor. Prin-
deau contur primele construcţii, primele clădiri. Se grăbeau cu lucru la poa-
lele muntelui pentru a începe urcuşul.
Într-o dimineaţă, când s-au trezit ca de obicei gata să alerge spre
şantiere, oamenii au încremenit. Muntele dispăruse. În locul său, ca înainte,
netedă şi verde, câmpia se pierdea în zare unde, o pădure de schele, trăda
forfota de pe acele meleaguri. Au hotărât să pornească acolo, pentru ca să-
şi cunoască semenii. Doar copiii îşi vedeau mai departe de joacă, ca şi cum
nimic nu s-ar fi întâmplat.
www.oglindaliterara.ro
 Pamflet în laminor pentru
PAMFLET
Alex Ştefănescu şi propria-i tichie de mărgăritar
De vreo trei ani încoace, de când „Panarama literaturii ro-
mâne contemporane 1941-2000” a început să se scălâmbăie, dez-
văluindu-şi dinţii cotropiţi de tartrul mioritic, şi fostului lingău al secerii
şi-al ciocanului, făptaşului domn Alex Ştefănescu ― devenit, peste
noapte, prin mutarea bobului, anticomunist sadea ― a început să i se
arate, gradual şi creştineşte, până şi-n vis, mai întâi limba, ca de-
clanşator euharistic, apoi degetul mijlociu, în semn escatologic, şi, în
cele din urmă, ca ritual de exorcizare, într-un stil democratic-original,
curul.
N-am participat la aceste înalte oficii, deoarece nici ştefă-
neasca istorie şi nici ştefănescul său autor nu ne-au interesat într-
atât încât să ne permitem riscul de a ne deforma stilul, luând în
pamflet tot felul de pocnitori din harapnic şi de mâzgălici, cu fiţe căr-
turăreşti. Considerându-i mult prea mici pentru a sta cu geana pe ei,
ne-am întors liniştiţi, în semn de omagiu, cu faţa la cearşaf, ignorând
talentele amputate, din rădăcină, încă de la naştere; ba, mai mult de
atât, mirosul greu de impostor al acestui malagambist şi cifotic Hopa-
Mitică, ai cărui senzori de prezenţă estetică în text nu se pot autoac-
tiva mai sus de nivelul „Ana are mere” sau, în cel mai fericit caz,
„scrisori din armată”, lucru care face să se i confunde ignoranţa şi in-
cultura cu atitudinea resentimentară, ne-a înfuriat nările, cu mult în-
ainte de scoaterea în lume a acestei veleitare manopere, pe care o
poţi asemui lejer cu alcătuirea după ureche, telefonistă, a unei or-
chestre simfonice, în care se înlocuieşte impertinent harfa cu gratiile,
percuţioniştii cu tinichigii, virtuozii alămurilor cu suflătorii în cur, vioara
cu fierăstrăul şi tot aşa până când, în locul dirijorului, este înscăunat,
cu mare alai, un tablagiu de la cirulaţia rutieră. Altfel spus,
autointitulatul critic Alex Ştefănescu ― pentru care tot ceea ce de-
păşeşte capacitatea sa de înţelegere (scăzută, ce-i drept!, din motive,
oarecum, obiective) este catalogat ca: „oficios-bombastic”, „livresc”,
„pletoric”, „preţios”, „ininteligibil”, „ermetic”, „obscur”, bineînţeles, asta
în funcţie de sfori şi de interese intime, pentru că aceste ciume pot de-
veni, abracadabrant, de la caz la caz, mume ― încearcă să ne con-
vingă de posibilitatea şi, totodată, necesitatea de a deveni urolog,
ştiind, mai mult sau mai puţin, pe de rost „Povestea poveştilor” de Ion
Creangă.
Vă daţi seama ce praf şi pulbere s-ar fi ales de scriitori ca:
J. Joyce, E. Sabato, G.G. Marquez, S.J. Perse, J. Saramago, T.S.
Eliot, A.Rimbaud ş.a., dacă ar fi dat cu condeiul în operă pe policro-
maticul imaş geto-dacic! ― aceştia ori ar fi fost perforaţi în compos-
torul analfabetic de mai sus, ori ar fi fost clasaţi, cu surle şi trâmbiţe,
la categoria „scriitori obositori”, criteriu cu care operează foarte frec-
vent domnul Ştefănescu, atunci când nu-i este forţat snobismul. Dacă
odinioară aflam de la Pavese că „munca oboseşte”, iată că, astăzi,
aflăm de la domnul Ştefănescu că şi cititul are aceeaşi meteahnă. În
ignoranţa sa, miraculosul critic este sincer, într-un fel, deoarece pen-
tru dânsul nu există sisteme estetice, criterii axiologice, gândire con-
ceptuală, abilităţi taxonomice, capacitate de abstractizare, teorie
literară, metodă critică, talent nativ. Excelenţa sa se află la celălalt
pol, acela al instinctului, dar cum nu poate fi nici Sharon Stone şi nici
Michael Douglas, devine adesea paradoxal-primitiv şi graţios precum
Omul din Neanderthal în Dansul lebedelor.
Mofturosul şi celebrul critic de cartier, bombardat, de vreo
trei ani încoace, cu roşii reproşarde şi ouă clocite livresc, şi-a scris
lăutăreşte „Istoria”, lângă roata norocului, dând cu pendulul, aidoma
„specialiştilor criminologi” de la postul de televiziune otv. Este foarte
posibil ca a doua ediţie, cu care deja a şi început să ameninţe, pu-
nând-o la tâmpla contribuabililor scriitori, să fie scrisă dând cu baba-
roasele pe maidan.
Poate că tocmai aceste metode critice l-au şi determinat pe
domnul Ştefănescu, cuibărit la adresa www.alexstefanescu.ro ―
unde, alături de câteva date antropometrice: „am 1,87 m înălţime şi
cu mult peste 100 de kilograme”, ceea ce-i dă dreptul, probabil, ne-
uitându-se în oglindă de teamă să n-o spargă, să facă aprecieri „cri-
tico-literare” pe seama Ninei Cassian: „Nina Cassian este cea mai
atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura română”,
mai descoperim şi-un mod original de simbioză între simularea au-
tolustraţiei şi ipocrizia mârşavă şi fără de margini: „sunt necomunist,
din naştere şi irevocabil, deşi am fost membru PCR”) ―, să afirme că:
„fac critică literară, deşi scriu mai bine decât autorii asupra cărora mă
pronunţ”. Dacă aceasta a fost, totuşi, o glumă, îl înştiinţăm pe tov.
Ştefănescu că încă mai sunt pe lume spitale pentru glumeţi.
Poate că aceleaşi metode critice, pendulul lui Piţurcă şi
babaroasa lui Foucoult, îl fac pe atât de talentatul critic şi istoric literar
să alinte scriitorimea cu drujba, afirmând că: „Cei care au rămas pe
www.oglindaliterara.ro
dinafara istoriei mele nu sunt scri-
itori”. S-ar putea ca dumnealui
chiar să aibă dreptate, însă nu
ne-a spus, încă, cine i-a băgat
dânsului în cap faptul că ar fi critic
literar! Şi curiozitatea noastră-i
firească, mai ales că e inspirată
de dictonul latin ex nihilo nihil.
Dar, totuşi, de ce ar
crede personajul pe care-l luăm,
astăzi, în balon, ca-ntr-un ocol al
istorie sale în 80 de minute, că ar
fi uns de providenţă cu titlul de
critic literar, poziţie de pe care dă
sau nu dă indulgenţe scriitorimii?!
Riscăm o explicaţie simplă: fiind
trepăduş la „România literară”, Ancelin Roseti
revistă mediocră, însă cu difuzare
în ţară (chestiuni financiare, ce
vrei!), ceea ce înseamnă un vehi-
cul potent de publicitate, domnului Alex Ştefănescu i s-au trimis, din
stânga şi din dreapta, tot felul de cărţi, purtătoare de frumoase şi strict
complezente autografe, pentru a fi semnalate şi făcute publice. Dân-
sul, însă, plimbându-se desculţi pe plaja bovaristă, a luat-o de bună
şi, lăsând realitatea închisă în fişet, a înţeles, înghiţind cheia, că res-
pectivele cărţi îi sunt trimise pentru a fi validate şi triate în cărţi obo-
sitoare şi neobositoare. Astfel, uşor, uşor, dar repede, a ajuns să-şi
întindă picioarele mai mult decât îl ţinea sacul de dormit şi să-şi aroge
titulatura de critic şi istoric literar, comiţând acest morman de foi,
numit de el „istorie a literaturii”, care, deşi nu are glume cu litera-
tura, are, totuşi, o strânsă legătură cu mărirea găurii în stratul de
ozon, zvon neagreat de timpanul ecologist, având în vedere că s-au
sacrificat vreo câţiva falnici copaci pentru a-i fi satisfăcut hatârul.
Departe de a fi tobă de carte, însă asemănându-se tot mai
mult cu praful de pe tobă, slugarnic şi duplicitar, după cum vom vedea
mai la vale ― deh! apucături comuniste ―, distinsul critic, deşi n-a
catadicsit să ia în seamă nume mari ale literaturii române, fiind „obo-
sitoare”, a avut, în schimb, obedienţa de a furbişa timona băsesciană
cu mâneca unui fost deputat fesenist, din câte am aflat, cugetător de
mahala, un martalog pe nume Butulescu, pe care îl aşază, odihnitor,
în rând cu R. Tagore, Fr. Nitzsche, La Rochefoucauld, J. Renard,
E.M. Cioran, St. Lěc ş.a., afirmând că: „Lor li se adaugă Valeriu Bu-
tulescu ale cărui aforisme n-au nimic din vetusteţea „cugetărilor” atâ-
tor contemporani” ― şi citează, apoi, câteva cugetări, dintre care noi
vom reda doar două, acelea care-l apropie cel mai mult pe genialul
Butulescu de Nitzsche: „Nimeni nu observa că vulturul e şchiop.” sau
„Au apărut telefoanele mobile inteligente. Unele mai inteligente decât
posesorii lor.”
În cazul în care domnul Ştefănescu, fiind mult prea ocupat
cu scrierea celei de-a doua ediţii a istorie sale, nu va avea răgazul ne-
cesar învăţării ortografiei româneşti, îi venim noi în ajutor şi-i atragem
atenţia, cu această ocazie, că, în limba română, se scrie şi se citeşte
„vetustate” şi nu „vetusteţe” ― deci, corect este „vetustatea” şi nu
«vetusteţea „cugetărilor”». Nu că ar fi singura greşeală, dar nu
avem nici spaţiul, nici timpul şi nici cheful necesar pentru a-l medita
pe ilustrul cărturar.
Este foarte adevărat că în ultimii 30-40 de ani ― timp în
care domnul Alex Ştefănescu şi Coana Istorie joacă de zor tontoro-
iul pe centura literaturii, numindu-l tangou, uitând că una e să faci
lumea să râdă şi alta e să ajungi de râsul lumii ― a cam plouat peste
întinsele şi medievalele frumuseţi ale patriei, însă nu e obligatoriu ca
ciupercile apărute după ploaie să fie şi mâncate, mai ales atunci când
pălăriile acestora sunt mult prea mari pentru tărtăcuţa distinsului cri-
tic(!), căruia vasta ignoranţă nu i-a îngăduit să descopere că fiecare
lucru tinde, fatalmente heraclitian, către contrariul său ― ba chiar,
uneori, ajunge să şi sfârşească în mult invocatul contrariu.
Chiar dacă domnul Alex Ştefănescu ignoră marile evoluţii
la trapez, preferând tumba la sol, sub motivaţia că ar fi mai odihni-
toare, confundând astfel, prin aceste raţiuni estetice, calul din inima
Troiei cu cel bălan de la ieşirea din Neptun, mersul pe sârmă cu mer-
sul agale spre casă, mantaua lui Gogol cu mantaua soldatului necu-
noscut, înghiţitorii de săbii cu mâncătorii de căcat şi, în fine, războiul
rece cu războiul de ţesut, nu e nimic grav. Oricum, girodina critic-is-
(continuare în pag. 3982)
3981
 Românii din jurul României în imagini
ESEU
Un album – monografie al prof. univ. Vasile Şoimaru, care
reprezintă dorul Basarabiei de Patria-Mamă
Ioan Popescu
În ziua când Basarabia sărbătorea a 90-a aniversare
a votării Actului Unirii de câtre Sfatul Ţării, la Academia de
Studii Economice din Chişinău s-a lansat una din ele mai im-
portante cărţi realizate de un basarabean. Este vorba de al-
bumul-monografie „Românii din jurul României în imagini”,
de prof. univ. Vasile Şoimaru. Cele 272 de pagini format A3
şi 850 de fotografii color ale acestei cărţi - unice în tot area-
lul românesc - deconspiră, mai întâi, efortul uriaş al autoru-
lui. Timp de cinci ani, Vasile Şoimaru s-a deplasat în toate
comunităţile româneşti din jurul României – din Caucazul de
nord şi până în Grecia şi Balcanii de Vest - şi a surprins în im-
agini, de o rarisimă frumuseţe, viaţa reală a acestor comuni-
tăţi. În opinia cunoscutului regizor şi scriitor patriot Andrei
Vartic, albumul „Românii din jurul României în imagini” re-
prezintă dorul Basarabiei de România, suferinţa pentru de-
ciziile care au rupt la, 23 august 1939, Basarabia şi Bucovina
din trupul Ţării, dar mai ales faptul că aşa cum Basarabia are
nevoie de România, tot aşa şi România nu poate deveni
Ţară, în toată puterea cuvântului, fără Basarabia.
Răsfoind albumul, observăm că Vasile Şoimaru – un
adevărat artist fotograf – nu îşi ascunde identitatea sa ro-
mânească atunci când fotografiază, ci dimpotrivă, o afişează
deschis. El fotografiază româneşte şi cu mare dragoste pen-
tru poporul român. Imaginile, fie că sunt realizate în satele
româneşti de pe Nipru, în Maramureşul istoric, în Ungaria,
Cehia, Albania, Macedonia, Grecia ori Basarabia natală sau
Bucovina, reprezintă viaţa românilor din acele zone în toată
amploarea ei fiinţială – arhitectură de cult şi case de locuit,
garduri şi porţi, câmpuri şi crânguri, fântâni şi izvoare, ziduri
străvechi şi şcoli contemporane, mode vechi şi mode noi, ti-
puri de costum popular românesc, dar şi tipuri de români aco-
modaţi sau neacomodaţi la condiţiile reale în care locuiesc.
Pamflet în laminor...
(urmare din pag. 3981)
torică a domniei sale este defectă încă din fabricaţie, iar pilotul nu
numai că e la fel de defect, dar nici n-a reuşit, încă, să ne demons-
treze că ar deţine un oarecare brevet de zbor. Grav este faptul că su-
ficienţa şi superficialitatea nesăbuitului domn Alex Ştefănescu ― al
cărui scop este acela de a stârni circul odată cu fiecare ieşire din vi-
zuină, căţărându-se pe nume şi pe morminte celebre ― dă să rupă
lesa, jignind nu numai existenţa atâtor scriitorii vii, ci şi memoria ma-
rilor dispăruţi.
Iată până unde poate ajunge megalomania, bâlciul, ipocri-
zia şi cameleonismul insignifiantului critic: „(…)Gellu Naum, care este
considerat un mare poet, candidat la Premiul Nobel, şi pe care eu îl
consider nul ca poet”.
Dar, oare, Gellu Naum, dacă ar fi fost agramat, ar fi avut o
mai mare valoare? Nu ştim! Ar trebui să ne dumerească tot domnul
Alex Ştefănescu, în al cărui creier e atâta linişte de se aud sforile.
Pentru că, iată ce spunea, în urmă cu zece ani, când marele poet
mai era încă în viaţă, distinsul critic şi cameleon de duzină: „A apă-
rut de curând în viaţa noastră literară un poet înzestrat cu o excep-
ţională forţă reformatoare, un poet strălucit, care face din cuvinte
edificii fluide şi proteice, adevărate fântâni arteziene ale sensului. Toc-
mai în momentul când credeam că, în materie de poezie, nimic nu se
mai poate inventa, acest poet ne spulberă blazarea şi ne cheamă la
o nouă viaţă a poeziei, impetuos, capabil să-şi asume bărbăteşte
condiţia de inaugurator.(…)
3982 www.oglindaliterara.ro
Străjuită de harta României Mari şi de Coloana Infinitului, al-
bumul-monografie prezintă neamul românesc aşa cum stă
el acum, la începutul mileniului III, pe harta cea nouă a Eu-
ropei.
Tot în acest an, cartea a fost lansată şi la Bucureşti,
în cadrul unor ample manifestări cultural-ştiinţifice care au
avut loc la Academia de Studii Economice şi la Facultatea
de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucu-
reşti, unde am fost prezent şi eu, onorând astfel invitaţia prof.
Şoimaru. La manifestări a participat o amplă delegaţie a Fo-
rului Democrat al Românilor din R. Moldova, în frunte cu An-
drei Vartic, prim-vicepreşedinte al FDRM.
Ovaţionat îndelung de elita ştiinţifică şi pedagogică a
României, profesorul Vasile Şoimaru a povestit întreaga
aventură a proiectului „Românii din jurul României în im-
agini”, inclusiv cei cinci ani grei de peregrinări ştiinţifice pe
cont propriu, în căutarea localităţilor în care locuiesc seden-
tar comunităţi româneşti. Domnia sa a precizat de ce a în-
chinat volumul regretatului profesor Paul Bran, fondatorul
Academiei de Studii Economice din Chişinău, mai apoi şi rec-
torul Academiei de Studii Economice din Bucureşti. „Paul
Bran a susţinut cu entuziasm proiectul meu şi a fost unicul
sponsor din România; dar chiar dacă nu ar fi făcut acest
lucru, tot lui i l-aş fi închinat, atât de uriaşe sunt meritele
acestui excepţional om de ştiinţă care a pus temelia învăţă-
mântului superior economic în Basarabia şi a modernizat
acest tip de învăţământ în România”.
Profesorul Vasile Şoimaru a ţinut să remarce şi fap-
tul că în realizarea proiectului „Românii din jurul României în
imaginii” a pornit de la sintagma lui Nicolae Iorga – „Româ-
nia este înconjurată de români” – şi că a vrut anume ca lu-
crarea să fie finalizată în 2008 – anul Marii Uniri.
Dacă am recurs la trucul prezentării lor ca o opera de dată
recentă a fost numai din dorinţa de a-l face pe cititor - în eventualita-
tea că nu recunoaşte imediat stilul lui Gellu Naum - să simtă cu acui-
tate ce nouă este în continuare, şi azi, o iniţiativă poetica din prima
jumătate a secolului douăzeci.(…)
Aceasta este prima surpriză, mereu repetabilă, pe care ne-
o rezervă Gellu Naum. A doua constă în capacitatea sa de a rămâne
până în prezent, la vârsta de 83 de ani, un spirit înnoitor. El nu este
un avangardist "de altădată", ci un poet aflat mereu în avangarda
poeziei. În prezenţa lui Gellu Naum un tânăr de azi poate părea de-
modat.(…)”
Şi acesta este doar un singur exemplu, însă, revenind până
în dreptul aşa-zisei istorii ştefănesciene şi schimbând puţin macazul,
ne întrebăm: în care istorii vor fi fiind toţi acei ridicaţi, de-a lungul vre-
mii, pe socluri encomiastice, de către Alex Ştefănescu, în cronicile
domniei sale, cu frazeologie stupidă şi şcolărească? ― şi, mai ales
― în cazul în care, totuşi, la crezut cineva ― mai poate fi el credibil?
Să scrii despre somnambulismele critice ale domnului Alex
Ştefănescu, e ca şi cum ai scrie istoria imposturii din ultimii 40 de ani,
şi cine şi-ar pierde vremea cu un atât de mărunt personaj!
Fără a avea vreun sistem critic, însă cu ajutorul pendulului,
al babaroaselor şi, în cele din urmă, cu sprijinul crenguţei de alun, bi-
furcată la capăt, marele critic şi istoric literar Alex Ştefănescu va mai
scrie, probabil, şi cea de-a doua (de-a treia, de-a patra ş.a.m.d.) edi-
ţie a istoriei sale, ba chiar va învăţa să şi ortografieze corect ― numai
că noi, gândindu-ne la ce înseamnă să fii scriitor şi la marii maeştri,
privindu-l cu propria-i tichie de mărgăritar pe ţeastă, brusc auzim cur-
cile râzând, şi ni se face milă, şi încheiem: Alea iacta est!
Hai, s-auzim de bine!
 APORTUL LUI EMINESCU, GAZETARUL, ÎN IMPUNEREA
LIMBII LITERARE
Mircea Truică
Ca şi cum istoria limbii literare şi critica literară ar fi în do-
menii ale cercetării ştiinţifice complet şi irevocabil diferite, fără punţi
de comunicare, s-a trecut destul de lejer peste adevărul clamat de
Iorgu Iordan1, că Eminescu a contribuit decisiv şi masiv la contu-
rarea limbii literare. Până la 1880 – consideră specialiştii I. Iordan,
I.Gheţie2, Gh. Bulgăr3- este riscant a se vorbi despre cristalizarea
acesteia, mai cu seamă dacă se ţine cont de avalanşa de regiona-
lisme şi neologisme inutile, de disputele dintre principiul fonetic şi de
cel etimologic în privinţa ortografiei, de umorile Academiei şi de ni-
velul estetic – ironizat de publicistul de la “Timpul” – al gazetelor
vremii.
Studiile lingvistice maioresciene se doreau continuate. În-
suşi tridentul ofensiv de la “Timpul” - Eminescu, Caragiale, Slavici
– plănuia o gramatică riguroasă, superioară celor existente (lui Emi-
nescu îi revenea etimologia), dar, finalmente, doar ardeleanul cel
molcom şi-a materializat, tardiv, proiectul, în 1914, în lucrarea “Gra-
matica românească”, partea I, Etimologia.
Din punctul de vedere al scepticilor, de ce este creditat
Eminescu drept făurar al limbii literare? Cum a acţionat el?
Răspunsurile noastre vor fi clare, concise, la obiect.
Viabilitatea limbii literare ar reclama limpezime, densitate
şi bogaţia mijloacelor expresive.4 Atribute găsite în paginile emine-
sciene din “Timpul”. În plus tenacele publicist a abandonat pista ar-
haismelor, a jargoanalor, a epurat limba de balastul regional şi
argotic, producând un idiolect mlădios, simplu, inteligibil, cu enclave
neologice. Şi-a îndreptat atenţia asupra corectitudinii gramaticale
şi asupra sporirii expresivităţii textuale, fapt ce a determinat-o pe
Monica Spiridon să depisteze un soi de intertextualitate.
Demersul maiorescian (combaterea “beţiei de cuvinte”, or-
tografierea după legi fonetice) a dat roade.
Apropo de mentorul Junimii, universitarii timişoreni, Şt.
Munteanu5 şi V. Ţâra au următoarea poziţie, la care subscriem:
“Dacă Maiorescu, îndrumătorul cultural al unei generaţii, creează
la noi limbajul criticii literare şi al dezbaterii tematice, în general,
Eminescu, îl secundează pe un alt plan, al analizei fenomenelor
social – politice, oferind aceleiaşi generaţii şi celor care îi vor urma
modele de limbă literară (teza sfidată şi de Ştefan Badea – n.n)
apte să fie purtătoare ale valorilor spirituale create de efectul se-
colelor de până la el”.
În altă ordine de idei, artizanul epocii marilor clasici elo-
gia, în 1881, poezia şi articolele din oficiosul Partidului Conservator:
“veritabile izbânzi, mostre de limba cizelată”.
În articole, nu puţine, publicistul medita asupra aspectelor
lingvistice, limba formând cu omul o unitate inseparabilă, ceea ce ne
aminteşte în zilele noastre de E. Benveniste: “nu dăm niciodată
peste un om ca fiind separat de limbaj şi nu-l vedem niciodată in-
ventându-l.”6
Lista premiilor la Prima editie a
CONCURSULUI NATIONAL DE POEZIE ANA IL,
Brasov, noiembrie 2008
MARELE PREMIU (Îi vom scoate volumul de
debut): George Alexandru Serediuc (Ipotesti)
Premiul I : Alexandra Emilia Bucur ( Bucuresti)
Premiul special al juriului : Ana Maria Susan
(Rasinari)
www.oglindaliterara.ro
OPINII
Că limba poartă efigia poporului, asta rezultă din pasajele:
“Măsurariul civilizaţiunii unui popor astăzi este o limba sonoră şi
aptă a exprima prin sunete, noţiuni, printr-un şir şi accent logic, su-
nete, prin accent etic, sentimente”, “…limba (…) e un element
esenţial, ba chiar un criteriu”7. Dincolo de adagiul celebru “Nu sun-
tem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră.”, gazetarul
semnala necestitatea ca scriitorul să stăpânească toate tainele lim-
bii naţionale: “Când dezvoltarea limbii ajunge la punctul acela unde
scriitorii înving şi-şi dominează limba, deşi cu o oarecare cheltuială
de putere, atuncea ei scriu mai bine.”
Eminescu a intuit, ca nimeni altul, binefacerile exprimării
normate, fluente, cu termeni precişi, lipsiţi de stridenţe lingvistice.
Erudiţia i-a permis să se comporte ca un suveran peste regatul vo-
cabularului românesc.
Limba – avertiza gazetarul – “ar trebui să fie obiect de în-
grijire naţională”8. Dezinteresul duce la pierderea identităţii de
neam, la destrămarea naţiunii.
Prin decantări, printr-un travaliu pasionant, jurnalistul de
la “Timpul” a contribuit la unificarea limbii române în timp şi spaţiu,
la emanciparea ei.
Indiferent de accepţiile date noţiunii de limbă literară (
“limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente”, pentru Al.
Graur, ori “aspectul cel mai îngrijit al limbii comune”, după I.Gheţie),
M. Eminescu girează constituirea limbii literare, precum şi a limbii
literaturii artistice – rută explorată de I Gheţie – pentru că, “servind
drept instrument exclusiv pentru exprimarea acestei literaturi, limba
literară era, în mod firesc, creaţia scriitorilor şi, în mod particular, a
marilor scriitori9”. Iar Eminescu era ceva mai mult.
Profesionalizarea gazetăriei a avut ca efect profesionali-
zarea elocinţei, ridicată involuntar la rangul de artă de Antim Ivirea-
nul1. Fie şi în ultimul rând, aportul lui Eminescu la turnarea
limbajelor specializate, a terminologiei juridice, economice, politice
rămâne unul absolut remarcabil, motiv ce a condus la noi editări,
dar din perspectivă tematică. (Editura Saeculum).
Iulian Bitoleanu
________________________
1
I. Iordan, “Limba literară”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1977, Cap.
“Limba lui Eminescu”, p. 186-206
I.Gheţie, “Istoria limbii române literare”, ESE, 1978
2
3
Gh. Bulgăr, “Momentul Eminescu în evoluţia limbii literare române”, Ed.
Minerva, 1971
4
Gh. Bulgăr, op. cit.
5
Şt. Munteanu, V. Ţâra, “Istoria limbii române literare”, EDP Buc, 1983,
pp. 233-235
6
E.Beneviste “ Problemes de linguistique générale”, Paris, Gallimard,
1966
7
Apud Gh. Bulgăr, “Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor”,
1966, p. 134
M. Eminescu, “Timpul”, 17.IX. 1881
8
9
I. Gheţie, op. cit., p. 11
1
E. Negrici, Antim Ivireanul. “Logos şi personalitate”, Ed. Du Style, 1977
Premiul II : Andrei Adam Dosa (Brasov)
Premiul III : Daniela Claudia Anghel (Caracal)
Mentiune : Doru Emanuel Iconar (Cluj-Napoca)
3983
ADNOTĂRI
SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND MOMENTUL
ACTUAL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
Cine doreşte să caracterizeze momentul actual în litera-
tura română nu poate trece peste faptul că se editează un număr în-
semnat de cărţi de poezie, proză, critică, eseuri. Cum de a ajuns
această artă în situaţia invidiabilă de a se afla în centrul unui inte-
res din ce în ce mai mare? Acest interes poate fi constatat nu numai
la autori ci şi la cititori şi doar numărul mare de apariţii editoriale şi
diversitatea lor dau impresia greşită a unei descreşteri calitative.
Literatura română de astăzi a ieşit din hibernare şi îşi
creează un organism chiar dacă nu pe deplin armonios, aflat totuşi
într-o creştere promiţătoare. Publicaţiile pe hârtie, dar mai cu seamă
cele virtuale acoperă o mare suprafaţă de informare cu posibilitatea
pentru cititor de a avea în faţă specii literare diverse, stiluri şi opinii
originale. În acţiunea de dezvoltare a literaturii române sunt antre-
naţi reprezentanţi ai tuturor generaţiilor, fiecare cu tipul său de hăr-
nicie. Cei consacraţi înainte de 1989 se plâng de numărul mare de
autori şi de cărţi, de parcă noii veniţi le-ar confisca sporul lor de ma-
turitate şi notorietate. Între debutanţi sunt oameni care s-au hotărât
să scrie numai după ce au acumulat o imensă cultură literară, con-
siderând că niciodată nu este prea târziu pentru a-şi privi chipul în
apa limpede a semanticii româneşti. Oricum ei duc o luptă inegală
cu editorii, deoarece nimic nu poate frânge mai uşor condeiul decât
sentimentul descurajării. Într-o lume dreaptă singura preocupare a
scriitorului ar fi să scrie, iar a editorului să editeze şi să promoveze.
Faptul că literatura în ansamblul ei este virusată şi de au-
tori fără contingenţe cu ideile literare moderne şi chiar cu lipsa de
vocaţie nu trebuie să nemulţumească pe nimeni. Niciun călător
odată urcat în tren nu poate fi sigur că va ajunge prea departe. Unii
coboară la prima staţie, alţii la următoarele. Să ne bucurăm cu toţii,
indiferent de vârstă şi de numărul cărţilor scrise, de faptul evident
că literatura română îşi recapătă încetul cu încetul tonul european
şi atitudinea firească de artă a cuvântului. Dacă în poezie şi în cri-
tică înnoirea e mai evidentă, e rândul prozei să se distanţeze de
patetismul cultural şi să descopere etalonul sensibilităţii fixate pe
începutul noului mileniu. Ce prozator se poate socoti întreg fără a
cunoaşte ce s-a scris ieri şi ce se scrie astăzi, în momentele istorice
de înflorire a culturii universale?
Într-un climat deschis sugestiilor şi schimburilor de păreri
e de sperat că literatura va scăpa mai repede de tot ce o apasă nu
numai material, ci şi moral; am în vedere prejudecata „Revistă im-
portantă, public nume consacrate”. Când editurile nu vor mai aş-
Adina Ungur: Calvaria
Al. Florin Ţene
O poetă a revărsărilor furibunde şi al discursului aluvio-
nar,clocotitor,cu izbucniri torenţiale,şi sincope studiate,premeditate şi
ludice este Adina Ungur în volumul Calvaria,Editura Eikon,2007.
Versurile acesteia conţin,deopotrivă,o viziune asupra exis-
tenţei şi a propriilor trăiri.Simultaneitatea registrelor sale este echili-
brată şi,oricât am încerca să izolăm un palier sau altul din arhitectura
acestora aproape halucinantă,detaliul va răsfrânge întreg ansam-
blu:Cum ne ştiau amurguri şi dimineţi morcovii/ne prindeau cu braţele-
ntinse/ mângâind umbre sau/mai sigur// cuvintele-noi (Cum Aşa).
Poemul se reface, febril, ca o ameobă, întrucât în fiecare fragment
somnolează chiar fiinţa lui tentaculară.Ele au o viziune holografică a
lumii:sub aparenţa hosmozei,care e o iluzie pur retorică,totalitatea se
află într-o ebuliţie fantastă,cu răsuciri,asemeni burghiului,ale planuri-
lor,cu glisări subtile şi perspective anamorfotice:chiar aşa fierbinţi cu-
vintele-acelea-mi treceau prin creştet/prin piept prin oase şi-apoi prin
sânge/mă răscoleau îmi ţineau de foame de sete de somn ori de
viaţă/tu veneai cu zale şi lance cu năvoade veneai cu săgeţi şi
cuţite/călărind jumătatea luminoasă de lună/ori în chip de vultur
3984 www.oglindaliterara.ro
tepta să le bântuie biruitorii şi
când vor credita câtimea de ta-
lent a unor necunoscuţi, senti-
mentul adevăratei răspunderi
spirituale va câştiga în direcţia lui
normală, calitatea. E încă un sin-
drom al acestei vârste de creş- Gheorghe Postelnicu
tere, promiţătoare, dar nu mai
puţin contradictorii, în care se
află în momentul de faţă litera-
tura noastră.
Referindu-ne mai mult la proză, specia cea mai încunu-
nată de realizări înalte rămâne romanul, dacă atribuim această ca-
litate şi unor opere care nici nu şi-au propus să fie romane, ignorând
construcţia şi simetria. Puternic vitaminizate, povestirea şi nuvela
respiră mai uşor sub presiunea romanului, deoarece au adaptat mo-
dalităţi mai libere de exprimare. Se poate afirma că povestitorii nu
mai sunt înghiţiţi de romancieri. Mulţi autori şi-au legat debutul de
roman, descoperind ulterior farmecul genului scurt şi ridicându-i
prestigiul. Între exprimările celui din urmă regăsim atmosferizarea şi
cultivarea misterului (Gheorghe Neagu, Paul Spirescu, Gheorghe
Stroe), vocaţia satirică (Ioan Velica, Virgil Panait, Lucian Gruia, Ionel
Constantin, Leo Butnaru), tentaţia spre story (Lucia Olaru Nenati,
Ştefan Dumitrescu), alunecarea în poem (Cezarina Adamescu,
Elena Buică, Ioan Benche, Tudor Cicu), vibraţia actualităţii şi a ba-
nalului cotidian (Aurel Anghel, Ion Dincă, Gheorghe Postelnicu, Titi
Damian). Aceste nominalizări au în vedere, evident, doar câteva
publicaţii virtuale sau pe suport material la care am avut acces.
Între aceste modalităţi operează numeroase puncte de in-
tersectare care definesc personalitatea fiecăruia. A devenit evident
că succesul unui prozator este uşurat de cunoaşterea şi asimilarea
tehnicilor şi mijloacelor moderne. Veritabile structuri de concentra-
ţie epică, textele întâlnite pe situri şi pe forumuri, acumulează detalii
pe orizontală sau încearcă tot mai mult sondarea în existenţial, ofe-
rind astfel convertiri fabuloase, cât şi dorinţa de a emoţiona (Ma-
riana Brăescu, Liviu Ioan Stoiciu, Artur Silvestri). Visul de creaţie
poate fi prezentul, singura noastră bogăţie. La vremuri noi, tipologii
noi. Povestirea actuală, formă concentrată de expunere, îşi ia mi-
siunea grea de a abrevia nesfârşitul vieţii.
seara/ne scria cu stilou/dimineaţa de mână(RămâiPleacă).Polifor-
mismul reprezentărilor e cea mai elocventă probă a disponibilităţii im-
aginative.Proteismul,care e,în egală măsură,al discursului liric şi al
universului închipuit,poate fi considerat principiul esenţial al poeticii
Adinei Ungur.Ochiul poetei este avid,inima e mare şi trăieşte
clipa,auzul vibrează,iar mâna aduceîn pagină infinitatea fragmentelor
percepute,care se mişcă enigmatic,hiperbolic ori microscopic,precum
într-o plasmă :uneori când şed pe coasta gotiă a amintirilor cu tine/te-
lecomanda cu butonul de hârtie declanşează/rularea filmului persoa-
nelor ferice(ipostază sisif şi amintire din zacerea prometeică).Impresia
de imaginaţie ontologică,de aglomerare fastuoasă sugerează şi un
mod al imaginaţiei;voind să fie realist în observaţie,poeta e o fantezistă
în reprezentare.Precizia,minuţia hiperrealistă fragmentată de meta-
fore surprinzătoare,cu aparenţă de descriere pozitivistă împing deta-
liile spre incertitudine,spre explozia convulsivă.La Adina Ungur
viziunea este stilul,poezia sa este frisonată de mari tensiuni şi irigată
de o sensibilitate convulsivă.

LUCIAN PERŢA
ANDREEA BODI
Gri
(Oglinda literară,
nr.81/2008)
Mă surprind
catalogând culorile :
cele pure,
sunt cam dure,
cele ce-s amestecate,
au de toate,
chiar prestanţă,
de le vezi de la distanţă;
griul are însă, clar,
şi destul de rarul har
de a fi gri
oricând în zi
şi privit de orişicine.
Pentru mine
e-o minune,
chiar pe bune,
când e gri în jurul tău
ceva, chiar dacă e rău,
simţi aşa o milă-aparte
şi nu-l mai arunci departe;
cum şi astă poezie
care, sigur, tot gri e !
ILEANA RUSU VRABIE
4. Călăul mi-a plecat în deplasare
(Oglinda literară, nr.81/2008)
Mi-e muza dusă undeva departe,
S-a dus de bună voie, sau, mai ştii…
S-adune noi imagini pentru-o carte,
Pentru maturi sau poate de copii.
Un vers n-am scris ce când îmi e plecată,
Măcar de exerciţiu sau noroc,
Doar ceva proză, cât de cât rimată,
D-am aruncat-o ca pe-un vreasc în foc
E moda azi, se vede şi în scris,
Să ai mai multe muze la îndemână,
Eu recunosc că încă n-am deprins
Arta de-a ţine una bine-n mână.
În deplasare poate mi-e plecată
Şi-o să revină, să nu-mi pară rău,
Oricum, mă simt de toate-eliberată
Că muza mea, de fapt, mi-e şi călău !
CARINA IENĂŞEL
Poem
(Oglinda literară, nr.82/2008)
dacă-mi vedeam doar de cotidiene
treburi nu ajungeam acum
să scriu poemu-acesta, deşi-n gene
hăţişurile nopţii îşi fac drum,
dar nu mai pot dormi până nu-mi vine
să scriu măcar un capăt de poem,
că-s fiica nopţii, mi s-a spus,
mă tem
că e adevărat, dar încă-i bine,
PARODII
chiar foarte bine, că iată că nu-s
cum se putea-ntâmpla, chiar un strigoi.
CONSTANŢA CORNILĂ
La ce oră
(Oglinda literară, nr.82/2008)
Indiferent la ce oră
Trec prin parcul din centru,
Pe aleea cu scrisori,
Fac de multe ori
O chiar necesară
Conversaţie cu copacii.
Eu totdeauna am fost pentru
Egalitatea în drepturi,
Că şi ei au suflet, săracii,
Şi le aleargă lumina prin piepturi
Într-o călătorie cu ţinta la frunze.
Dar atât deocamdat’—
Restul în alte lecţii,
Că acum am de dat
Unor gardieni nişte explicaţii.
NICOLAE MATCAŞ
De-o fi să trec vreodată-n altă lume…
(Oglinda literară, nr.82/2008)
În lumea asta infinit de mare,
Desigur, spun de lumea literară,
Mi-am imprimat şi eu o foarte rară
Dorinţă spre-a limbii purificare.
Şi cordul mi-am deschis pentru o ţară
C-o limbă românească curgătoare,
Ca un surâs giocondic dat în floare,
Într-o perpetuă şi caldă primăvară.
Dar câte-s vise multele mi s-au
Cam spulberat văzând cum vorbitorii
Limbii române nici habar nu au
De puritate, reguli, sens corect…
La ei doar ce-i urât e de efect,
Aşa că trec la altă limbă şi… i am sorry !
MIHAI GANEA
cele două porunci
(Oglinda literară, nr.82/2008)
citeşte şi vei fi citit,
chiar dacă textul e rău
şi-n mod cert
nu lua în deşert,
evident,
numele editorului tău
scrie şi vei fi scris,
apoi vei deveni proscris,
iar marea ta iubire din vis
soţie o să-ţi devină atunci
şi imediat,
fiindcă ai respectat
cele două porunci,
o să-ţi toarne la prunci !
www.oglindaliterara.ro
JURNAL
DANIEL
CONSTANTIN
MANOLESCU
Epigrame
D-lui Ale.X Cetä-
teanu, Press-és-
Dinte al
ASRC-Montréal
si etern servitor al
lui Cupidon
Si dentolog si presedinte,
E mai activ ca-n tinerete;
I se mai miscä...câte-un dinte
Dar gându-i tot la ...sugubetze!
Poetului George Filip din Montréal,
un pic prea...energic promotor al
concursului de poezie StarPress -
2008
Sä faci, ai vrut, mare Concurs
Crezând cä toti vor striga : «AVE ! »
Dar ai uitat a lor gâlceave;
Te strigä...însä...ca la Urs !
D-lui Victor Rosca, redactor-Sef al
revistei «CANDELA » din Montreal,
vajnic partizan anti-comunist, azi la
pensie, cu ocazia lansärii romanului
de succes « Moara lui Kalusek » la
Montréal
Roscov si verde prin Carpati,
La politruci le-ati tras la oase;
Väd cä nici astäzi tot nu stati,
Cum altii stau...de lemn-tänase !
Ghici ghicitoarea mea !
Maistrului Marc-Marinescu-Dinu-
Constantin custode (ne-ales!) al Pie-
tei României la Montréal !
Slab ca un tzâr, cu päru-n vânt,
Prin iglitä trei fire trase,
Iat-al Românei Pietze Sfânt:
E Pavel, Marcu' sau ...Tänase ?
Lui Viorel Gaitzä umorist ...
în panä de inspiratie la Montréal
dar... «succesfull de-novo» la Bucu-
resti
De la o vreme-i trägea tare ,
Cu-al dumnealui etern...Mardare;
E gaitzä, cuc sau papagal,
De se repetä-n asa hal ?
Lui Ionut Caragea, acuzat de unii cä
amestecä rugby-ul cu poezia, la
Montréal
Ionut al nostru e...proclet,
Plin de talente ...dar schimbist:
El joacä rugby ...ca poet
Si scrie versuri...ca rugbyst !
3985
VACANŢE, VACANŢE
chipuri semnificative, având
Liviu Comşia conştiinţa că recenzia şi cronica

SCRIITORI ROSIORENI
nu sunt decât pentru că există
creaţiile literare şi că prezentato-
rul are ideile lui, care nu se po-
trivesc, de multe ori, cu ale altor
Alexandria, Editura Tipoalex, 2008 cititori sau cronicari.Relativitatea
opiniilor este evidentă, mai mult,
în prezentarea unor culegeri, în
Dintre judeţele din sudul ţării, cred că Teleormanul cu-
discuţie fiind necesitatea sau va-
noaşte cea mai mare dezvoltare a culturii scrise, atât prin numărul
loarea/lipsa de valoare a aces-
mare de manifestări dedicate cărţii (lansări, întâlniri cu publicul la bi-
tora, care au tradiţia
blioteci şi şcoli, acordarea unei deosebite atenţii tipăriturilor vechi
“colectivistă” de dinainte de
şi noi), cât şi prin numărul mare al scriitorilor, unii locuitori ai Bur-
1989.
nazului sau Găvanului Burdea , alţii plecaţi în oraşe mari, de unde
Paul Amet şi-a compus
se întorc periodic la publicul lor.
Oameni cu firi deschise şi pimitoare, românii de pe Vedea
o poză romantică tradiţionalistă, Corneliu Vasile
scrie despre pământ şi natură,
şi Teleorman împărtăşesc bucuria creaţiei lor cu vecinii, fără pic de
dar neomodernist prin concepţie
invidie şi cu modestia care stă bine artiştilor autentici. Şi eu am
şi cultivarea poeziei cu formă fixă.
scris despre autorii din această zonă,în presa locală din Teleorman
Gabriel Argeşeanu acţionează cu îndemânare publicistică,
(“Meandre”, “Drum”), din Olt (“Olt Press”, “Oltul cultural”, “Oltul”), în
reuşind şi obţinerea unor date literare prin confesiunea autorului
reviste culturale pe hârtie (“Poesis”, “Cronica”,”Ramuri”, “Axioma”,
Marin Codeanu.Tot jurnalist, Iulian Chivu este un “istoric al clipei”,
“13 Plus”) sau on-line (“O carte pe zi”). Sunt autori care privesc cu
care acordă importanţă deopotrivă literaturii şi etnologiei.
multă seriozitte rolul scrisului în formarea tineretului, a calităţilor mo-
Cornel Basarabescu emite, cu gravitate, întrebări esenţiale
rale şi spiritual,e care nu dau uitării valorile trecutului şi prezentului,
asupra existenţei, trăind cu intensitate prăpastia dintre aspiraţii şi
pentru a proiecta un viitor scrisului românesc: Cornel Basarabescu,
realitate.
Iulian Bitoleanu, Constantin T.Ciubotaru, Stan V.Cristea,Florea Miu,
Iulian Bitoleanu cultivă o filozofie a fascinaţiei nepătrun-
Mihai Atanasie Petrescu, Romulus Sălăgean,Florin Săvoiu, Lu-
sului, percepând natura prin gestică graţioasă.El fascinează prin
miniţa Zaharia, despre care am publicat cronici literare de-a lungul
versurile despre natură.
anilor.
Constantin T.Ciubotaru este vazut ca un narator polemist,
Cronicarul Liviu Comşia adună între copertele cărţii re-
umorist, care recurge la legendă şi la tehnici compoziţionale de
cenziile publicate în publicaţii din Teleorman (“Contrasens”, “Cali-
mare efect.Este şi autorul unor monografii , ca om al şcolii şi al cre-
graf”), Vrancea (“Oglinda literară”), Cluj (“Cetatea culturală”), Braşov
dinţei strămoşeşti.Spaţiul acordat este pe măsura cel puţin a întin-
(“Dealul melcilor”, “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”) şi Satu
derii operei.
Mare (“Citadela”).
Stan V.Cristea este prezentat ca autor de dicţionare, bi-
Prefaţa cărţii porneşte de la parafrazarea cuvintelor unui
bliografii, istorii culturale,cercetări eminesciene ,poet şi cărturar in-
mare prozator al locului, Marin Preda, aplicate oraşului Roşiorii de
teresat de evaluarea monumentale istorice şi religioase.Aflăm că
Vede, al cărui consiliu local a finanţat cartea: “timpul încă are
un criteriu pentru prezentarea autorilor în monumentalul dicţionar a
răbdare cu oamenii, chiar dacă vremurile sunt în schimbare”.Sunt
fost să fi publicat minimum trei cărţi, fapt pe care îl coniderăm nor-
prezentate operele a 24 de roşioreni din “capitala culturală a Te-
mal.Este evidenţiată imensa cantitate de energie, talent şi timp pen-
leormanului” (cum le place să spună despre oraşul lor, fost
tru opera sa.
reşedinţă de judeţ, şi caracalenii, tecucenii, câmpulungenii sau
Anghel Gâdea este prezentat ca un realist al magicului,
bârlădenii).Autorul recenziilor remarcă marea diversitate a mişcării
care percepe existenţa sub semnul mitului, este de fapt un realism
cultural a zonei, cu aspect tradiţionaliste, romantice sau neomo-
înşelător, al unui autor care are o poftă nebună de a povesti.
derniste.este remarcabilă străduinţa unor autori de a depăşi egois-
Liviu Nanu este un nonconformist şi un ironic.El demiti-
mul îndeobşte cunoscut al celor care se îngrijesc numai de ecoul
zează, pezentând o lume dezarticulată.Dacă la începutul poemului
propriilor rânduri, astfel câ au publicat dicţionare de scriitori şi pu-
atmosfera e sublimă, finalul ne aduce cu picioarele pe pământ.
blicişti (Stan V.Cristea), eseuri literare ( Mihai Athanasie Petrescu),
Domniţa Neaga este o poetă romantică,preluând din tre-
monografii (Constantin T.Ciubotaru),memorialistică (Florin Săvoiu),
cut sâmburele frumuseţilor, pentru a înţelege relaţia dintre poetă şi
lucrări de etnologie şi istorie locală.
lume.
Liviu Comşia îşi exprimă satisfacţia de a aparţine unui
Argentin Şt.Porumbeanu este unul dinte cărturarii pasion-
spaţiu spiritual înfloritor şi constant, menţionând, ca aspect al valo-
aţi de istoria şi devenirea oraşului Roşiorii de Vede, în ceea ce
rii intelectuale, omeneşti,a acestor oameni de litere , mai puţin în-
înseamnă toponimia sau marile personalităţi originare sau legate
tâlnit în alte zone,unitatea şi toleranţa lor, prin înscrierea şi
de acest topos.
participarea activă la Asociaţia Culturală “Mileniul 3”, unde au scos
Romulus Sălăgean ete un poet care aduce lângă muzi-
câteva culegeri de texte interesante, etalând specificul cultural al
calitatea “dulcelui stil classic” ironia schimbărilor din lumea con-
sudului românesc.Ideea care l-a călăuzit pentru a aduna cronicile
temporană, sub semnul frunzei anonime.
numai despre operelescriitorilor roşioreni a fost că aici “cuvântul are
Florin Săvoiu este un talentat memorialist şi un autor de
preţuirea care I se cuvine, de a fi fost cel dintâi” şi “mereu în com-
proză unde liricul eşuează în dramatic,iar scriitorul evadează din
petiţie cu vremurile”.Vom sublinia modestia cu care autorul declară
cotidian şi se alină cu himere.
că poate alţi cititori au percepţii diferite asupra acestor scriei.”Poate
Gheorghe Stroe este romancierul comparat cu William
nici n-am intuit fericit intenţiile lirice, epice şi estetice”, spune Liviu
Faulkner, cu ţinutul imaginar Yoknapatawpha, deoarece imaginează
Comşia în”Cuvânt lămuritor”, “Dar am mulţumirea că am încercat şi,
un ţinut fabulos,apoi cu Gabriel Garcia Marquez, pentru trama epică
mai ales, că fac parte din această comunitate dăruită cu har artis-
şi tehnica literară asemănătoare.Trecutul abundă în întâmplări mag-
tic”.
ice,iar planurile epic se împletesc.
La fel cum declarau cronicarii români de la începuturile is-
Florian Troscot depăşeşte graniţa jurnalisticii spre liter-
toriografice ale literaturii române, autorul menţionează că a scris
atură,f iind un autor de proză, fin observator şi stilist.Are umor şi
“spre aducerea aminte” a cititorilor, “că scrisul frumos rămâne mar-
sarcasm, construind o lume cu care este solidar.Din păcate, autorul
tor al spiritualităţii unei comunităţi străvechi”.
nu mai este.
Antologia debutează cu prezentarea antologiilor “Suntem
Cpaţiul nu permite enumerarea altor autori, care, în egală
copiii mileniului III”, a concursului de creaţie literară pentru
măsură, fac parte din peisajul literar şi publicistic al Teleormanului
elevi,apreciată ca “antologie-document”, destinată transmiterii
şi al ţării.
făcliei literare generaţiilor tinere, şi “Nepoţii lui Moromete.13 scrii-
In încheiere, vom aprecia strădania autorului de a nu lăsa
tori din Teleorman”, criticată pentru lipsa de unitate( “volum hetero-
risipite prin periodice impresiile de lectură despre scriitorii oraşului
clit”), în care prefaţatorul Horia Gârbea satisface orgolii de autori,
Roşiorii de Vede, care câştigă astfel un câmp de imagine pentru
prezentând mai puţin operele.
blazonul spiritualităţii româneşti.
Dintre scriitorii prezentaţi individual, vom menţiona câteva

3986 www.oglindaliterara.ro

LILIANA URSU
AZI AM VORBIT CU
SORA
ÎNGERULUI...
azi am vorbit cu sora
îngerului
şi i-am spus eu toate
cîte mă dor
iar ea a lăcrimat
şi mi-a adus în dar din
cer
o rugăciune
azi am vorbit cu fratele îngerului
şi i-am spus eu toate poeziile
mele
şi i-am arătat eu lui toate fotogra-
fiile din copilărie
iar el a lăcrimat
şi mi-a adus în dar :
lumina îngerului meu
cea degrabă vindecătoare
şi o pana DE SCRIS.
COPACUL CARE FACE SI
PRUNE SI CAISE SI NECTA-
RINE
dacă masae în formă de corabie
în catalogul de primăvara
şi tot în acest abis al luxului
farurile mărilor servesc drept ter-
mometre,
pietre pentru alei
sau casete pentru CD-uri
dacă la picioarele cailor
luna se scaldă
în iarba în care cîndva au înotat
iubiţii
iar tânărul filozof s-a apucat de
poezie
intrând în bucuria cuvintelor
dacă în această primăvară ameri-
cană
acelaşi pom care costă doar 11
dolari
face şi prune şi caise şi piersici şi
nectarine
iar cuvintele sunt asemeni focuri-
lor de artificii
deasupra zăpezii : ademenitoare,
insinuante, de neatins
toate acestea se întîmplă
pentru că la Bucureşti
un bătrîn poet
încă îşi mai ascunde de nevastă
poeziile în tocurile pantofilor
şi suspină la fiece pas
azi, un uliu l-a privit în ochi
şi el care de mult nu mai zboară
a îngenuncheat
să se roage.
POEM IN OCTOMBRIE
Paducel - cuvint mingiietor
in tine imi asez azi
capul.
Ca-n poala mamei
visez eu intre vocalele tale moi si
POEZIE
blinde
precum blana de ie-
pure,
a, u, e
a,u, e torc ele vocalele
tale
in sufletul meu.
a, u, eeee...
AL DOILEA CINTEC
PENTRU
PADUCEL
Malai marunt e un alt nume al tau
un nume mai tinar pentru bobitele
tale
rosii.
Tu,cavaler din marginea padurii
in batalia lui noiembrie cu za-
pada.
Tu, haina celesta
a ochilor mei obositi.
Tu, aripa buna
spulberind valurile tristetii.
„Bun pentru inima ceaiul de pa-
ducel“ spune batrina din compar-
timent.
„Semeni cu suratele maciesi“ iti
soptesc si eu
Cele din care bunica facea
gemul acela care inmiresma
toata strada Balantei
si tot Sibiul.
Paducel,
cuvint in care ma imbrac
acum,la inceput de iarna
cind locuiesc pe strada Armoniei
colt cu Toamnei.
POEM PENTRU VARA MARINA
Ai cumpărat un clopoţel de lîngă
Podul Minciunilor
din oraşul copilăriei noastre în-
viate.Pe cine vei chema cu el ?
în casa ta de la malul Egeeii,
pe cei vii sau pe cei adormiţi ?
Ai un suflet frumos cum numele
tău Marina
cu mireazmă de mare şi liliac alb.
Şi ei vor veni cu toţi
să-ţi mîngîie singurătatea mereu
tănără
şi braţle-ţi obosite
de atîţia măslini curăţaţi, culeşi,
sprijiniţi.
Tu, curajoasă şi umilă,
mereu îndreptînd
tot ce se mai poate îndrepta.
Azi, în rugăciunea mea
te-am zărit serafică, apoape
transparentă
în ochi cu luminiţele din ochii
maicii tale,
în mînă cu valiza aceea legată cu
cureaua tatălui
cum veneai spre noi.
www.oglindaliterara.ro
JURNAL
ANGELA BACIU
FEMEIA NISIPULUI
Lui T.A.
IULIE atât de cald. Sunt
în jur de 36 de grade C, plaja aglo-
merată. Femeia tânără privea
marea ar privi-o zile şi nopţi în şir
fără plictiseală să se contopească
cu ea. Se juca cu degetele în nisi-
pul fin…cerul era fără nici un nor…
Era pentru prima dată
când trăia un mare sentiment de libertate, de
împăcare şi chiar….o dorinţă de a trăi iar, de a o lua
de la capăt…nu mai spera…credea că trecuse tim-
pul ei…zâmbea…un copil trecuse cu o găletuşă de
apă vroia să ridice un castel de nisip, un bărbat
tânăr îşi întinse prosopul la câţiva paşi de ea, curios,
sau poate doar singur, nu-i păsa de nimic cu privirea
ţintă spre orizont simţea o mare caldură în tot corpul
şi …o mare fericire. Viaţa a început din nou pentru
ea…
Îl privea. Stătea în stânga ei pe nisipul cald
cu picioarele aproape de apă, îi urmărea liniile chi-
pului, era ispitită, să-l ia în braţe să-i sărute ochii,
gura, să-i spună şoptit « te iubesc » dar nu făcu nici
o mişcare…dăruit somnului sub razele soarelui îl
iubea, era acolo doar pentru ea, dar mâine…cine
ştie…
In el recunoscuse mirosul iubirii, a
blândeţii, a erosului, a mării.
Un clipocit o făcu să ridice privirea, o barcă
aluneca uşor…se lăsa seara, soarele cobora. Se
apropie de trupul lui şi îl învălui cu părul « făcut pal-
mier » cum îi plăcea să spună – se ascundeau de
privirile iscoditoare ale oamenilor – se apropie cu
pielea cu degetele cu inima ei.
Deodată EL se trezi, deschise ochii, EA îl
privea pe sub pleoapele întredeschise, era mirat de
privirea ei, vedea o întreagă lume acolo, vedea tre-
cutul, vroia să ştie totul despre femeia aceasta, toata
bucuria şi durerea toate fostele iubiri s-o iubească,
ar vrea cum n-a mai iubit-o nimeni până acum s-o
sufoce cu iubirea lui …
O prinse în brate şi o sărută cald pe frunte,
pe ochi, pe buze, pe sâni, pe umeri, marea atât de
deschisă îi acoperea…apoi aşa goi intrară în apa
mării, alge i se încurcau femeii în pletele lungi şi
negre, nu-i păsa, înainta cu el în valurile mării
ţinându-l de mâna, ar fi mers cu el aşa până dincolo
de capătul lumii, creşteau, se înalţau pe valuri, fu-
geau fericiţi….cum să opreşti clipa, cum s-o furi pen-
tru totdeauna, cum să-ţi strigi fericirea în gura mare,
regaseau amândoi iubirea de mult uitată, ştiau,
simţeau că timpul i-a adus împreună în sfârşit, iar ei
trebuiau să păstreze nebunia, să n-o piardă, s-o pro-
tejeze ca pe un copil, s-o ţină strâns în braţe pentru
totdeauna bărbatul cuprinse cu braţele şoldurile fe-
meii, o lăsă pe spate si o învârti uşor în cerc pe su-
prafaţa apei. Femeia închise ochii, soarele în asfinţit
îi mai lumina puţin chipul şi-i mângâia gândul…feri-
cirea venea din el cum să-i spună acestui bărbat că
timpul s-a oprit în loc cum să-i mulţumească pentru
acest dar, să-i scrie pe pielea lui ce i se oferea, toate
cuvintele ce îi veneau grave, frumoase, adevarate,
ameţitoare, confuze,… din trup, din suflet, din pân-
tec… femeia parcă murmura sau se tânguia cu ochii
închişi, nu vroia să se oprească mişcarea aceea în
cerc s-o ţină asa în valurile mării până va veni iarna
să fie femeia lui, FEMEIA NISIPULUI … bărbatul se
opri, avea genele ude, pielea de pe degete i se în-
creţise, părea fericit şi în cel mai elegant gest de ba-
lerin perfect, o ridică de mijloc deasupra capului, o
ţinu aşa în aer, privind-o tot timpul, apoi…o aruncă
în valuri…femeia ţipa… cel mai frumos ţipăt ce a
fost vreodată…elibera toată groaza, toată durerea,
elibera lanţurile…şi i se dărui lui cum n-a mai făcut-
o niciodată…inima îi sări din piept, capul îi vâjâia,
ştia că e acolo, o aştepta să aibă grija de aceasta iu-
bire, si cu cea mai mare forţă femeia se ridică deo-
dată din apa învolburată însetată de …tot…respira
aerul, privi cerul, apoi îşi potrivi trupul de al lui, erau
singuri într-o noapte de iulie…
3987
ESEU
ADEVĂR ŞI/ AL DISCURS(ULUI)
STUDIU asupra Căutării Sfîntului Graal şi basmul Tinereţe fără bătrî-
neţe şi viaţă fără de moarte
Autoarea mulţumeşte în
mod deosebit lui Andrée Chris-
tensen pentru amabilitatea de a
fi citit acest text şi de a fi făcut
corecturile ce se impuneau*
*Textul a apărut în original
în limba franceză
Virginia Bogdan Introducere
Nimic mai fals decît a
considera povestirea exclusiv operă de ficţiune.
Nu este vorba, după opinia noastră, decît despre o interpre-
tare unilaterală, decît despre o funcţie. Aceea de reprezentare.
„Singura manieră pe care literatura o cunoaşte ca reprezen-
tare este basmul(povestirea) echivalentul verbal al evenimentelor
non-verbale„*
Aceasta este, de altfel, problema esenţială asupra căreia in-
sistă prezenta lucrare.
De aici decurge o altă funcţie, tot atît de importantă ca şi
prima, dacă nu de prim ordin: funcţia morală, religioasă. Care fu-
sese deja semnalată de critica de specialitate.
Şi pornind de la acest „ punct central” al investigaţiei noas-
tre, totul se organizează astfel încît să ne convingă de veridicitatea
ADEVĂRULUI, singurul care posedă o Autonomie.
Esenţă şi existenţă dispun de inteligenţa noastră, care ne
leagă de ele, puternică prin fragilitatea sa însăşi, cale regală a vie-
ţii noastre, imperiu mişcător al imaginii. VERB care se face VĂZUT,
CITIT, ASCULTAT.
*Figuri, G. Genette, Bucureşti, Univers, 1978, p. 153 (s.n.)
AIN SOPH OR - SENS-ul de dincolo de sens
„Inarticulată/ea vorbeşte la capătul ei însăşi /noastră înain-
tea / o limbă fără gramatică / în afara oricărui sens / cuvintele sale
dispersate / dezvăluie misterele viitorului” *
Fizicienii, astrofizicienii, cosmologii recunosc existenţa unei
Fiinţe inteligente şi universale (Paul Devies, The Spirit of God, The
Big Crunch, Haflast three minutes of Universe), mergînd pînă la in-
terpretarea Cabalei.
Joel Primack( cosmolog californian) admite existenţa as-
pectului suprem al lui Dumnezeu, AIN SOPH, dincolo şi în jurul zo-
rilor vieţii, de unde emană o lumină care a creat sefirotul şi universul
fizic.
Iată deci că începem cu sfîrşitul şi trebuie să acceptăm că
orice gramatică se transformă în poietică/ poetică a imaginarului.
Pentru acelaşi Primack, sefirotul creaţiei corespunde con-
ceptelor teoriei inflaţioniste.
Teoria inflaţionistă, formulată în 1979 de către Alain Guth-
cercetător la Institutul de Tehnologie din Massachusetts(MIT)
avansează idea că universal s-a dezvoltat în mod exponenţial, cu
o viteză superioară luminii, la o secundă după apariţia sa din neant.
André Linde( professor asociat al Universităţii Americane
Stanford); fizicianul rus subliniază faptul că această inflaţie continuă
şi în present.
Pentru a reveni la Joel Primack, el susţine faptul că Kether-
primul sefirot al Cabalei simbolizează infinitul potenţial creator al lui
Dumnezeu, Chokhmah, al doilea sefirot reprezintă pasajul exploziv
al universului nostru din zona potenţialului pur la existenţa fizică. În
sfîrşit, Binah, al treilea sefirot, este “ matricea” în care se înfăp-
tuieşte creaţia lui Chokhmah.
Dacă s-ar distruge Babilonul şi orice carte, rămîne LOGO-
SUL care să ne înveţe VIAŢA, CALEA ŞI ADEVĂRUL.
* Que l’apocalypse soit!, Andrée Christensen & Jacques Fla-
mand, Editions David, Orléans, 2000, p. 17; extras din poemul „ La
devineresse”, din culegerea La femme sauvage, Andrée Christen-
sen, Editions du Nordir, 1996, pp. 69-72(t.n.)
3988 www.oglindaliterara.ro
AVERTISMENT
Terenul pare mişcător. Plauri în deplasare. Care se identifică
mişcării însăşi a scriiturii. Pînă la a deveni, prin succesive sedi-
mentări, veritabilă stîncă. I se va permite deci şi ierta autorului latura
„neştiinţifică”, pur „creatoare” a lucrării, fără de care, vai, nu ar fi
vorba despre lucrare, şi titlul nu ar mai avea motiv.
Ademenitoare capcană, aceea a „ştiinţei”. O precizare se im-
pune referitoare la scopul proiectat.
Este vorba, de fapt, de a sesiza fabulosul de real şi realul de
fabulos. În alţi termeni ar însemna să spunem AUTONOMIE A IM-
AGINARULUI.
„(...) orice morală adevărată este o morală a autonomiei(...)”*
„ Ibu Arabî distinge în Imaginaţia două grade.(...). Imaginaţia
nu este deci puterea îndoielnică care, în sensul său vulgar, ne abu-
zează cu fantasmele sale, ci o funcţie psihică, autonomă, un in-
strument mediator, un organ de legătură şi de percepţie”**
De la „ discursul asupra propriului discurs”***, prin poetica im-
aginarului către „Fiinţa de limbaj”****
Poeticienii moderni sunt capabili să recunoască tendinţa na-
turală a evoluţiei discursului şi a articulaţiilor sale:
„trebuie să lăsăsm să vorbească simbolurile”*****
Jean Burgos ar dori o întoarcere, o:
„linişte(...) care să nu mai fie absenţă a vorbirii, ci într-adevăr
vorbire despre vorbirea însăşi”; visul poeticianului este din ce în ce
mai aproape de acel al poetului ” pînă în acel punct de îndepărtare
şi de linişte în care timpul se cuibăreşte într-o cască din fier”******
Finalmente, Dominique Maingueneau observă că:
„Ceea ce percepem, nu este o întreagă serie de ameliorări
punctuale cît o schimbare globală în maniera de a considera dis-
cursul”*******
Problema identităţii formării discursive intră în zona consti-
tutivului (raportul la Celălalt)
Sensul şi limbajul, mai mult, nu ajung la raporturile economice
şi sociale” ci „ele sunt o dimensiune constitutivă a acestora”**
Nu rămîne decît să excludem echivocurile situaţiei echivoce
care pare să ameninţe cu pericolul succesului său.
Este deci rîndul cunoaşterii să opereze. Ceea ce vrea să
spună delimitări şi puneri de acord în acelaşi timp.
Dificultăţile încep.
ADEVĂR AL DISCURSULUI
„...discursul nu mai este decît reflexul unui adevăr care asistă
la propria sa naştere”
Michel Foucault, Ordinea dscursului
IZVOARE
Uniformitatea basmelor minunate pare a trimite la aceeaşi
sursă. Şi această „sursă unică” poate fi psihologică
„Paralele între basm şi religie, şi înrădăcinarile lor ulterioare în
cultura şi viaţa economică sunt domenii nestudiate încă”*
Avînd în vedere interesul purtat celor două basme, „Tinereţe
fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte”** şi „Căutarea Sfîntului
Graal”*** pentru motivele expuse, ne vom ocupa deci de punerea în
evidenţă a ORIGINII lor.
(continuare în nr. viitor)
 IN MEMORIAM VALERIU RUSU
A mon père,
Si le propre des anges est de filtrer le mal et de restituer
le bien en gardant toujours le même sourire empreint de dou-
ceur et de générosité – alors mon père en fut un !
Si l’on reste enfant tant que nos yeux gardent cette lu-
mière interrogative et émerveillée – alors mon père est resté un
enfant qui n’a jamais connu la méchanceté, jusqu’au bout !
Si la vie ne nous est donnée que pour l’effeuiller au
contact du monde, alors mon père l’a brisée en milliers de mor-
ceaux de lumière qu’il a offert à tous ceux qui ont croisé son che-
min. Sans jamais épargner ses forces et sa sensibilité, sans
l’ombre d’une rancœur
Son élan permanent vers les autres fait que, aujourd’hui,
nous sommes tous là pour l’accompagner : la famille, les amis,
les étudiants et même les personnes qu’il a à peine rencontrées
et qui avons tous été touchés par ses ailes d’esprit et de cœur.
Il a poussé les limites de son corps toujours plus loin
dans la course perdue d’avance avec les ressources infinies de
son âme ; jusqu’à voir son petit-fils atteindre les sept ans qui,
selon la croyance roumaine, permettent à un enfant de s’impré-
gner de toutes les valeurs fondamentales de la vie. Et il l’a fait,
obstiné et doux à la fois, heureux de le voir et triste de pressen-
tir que le temps lui était compté et qu’il n’allait pas pouvoir le sou-
tenir encore très longtemps.
Dire aujourd’hui qu’il va me manquer serait futile et men-
songer. Car je sais déjà que du lever au coucher du soleil,
chaque instant trouvera son écho dans tel ou tel moment du
passé. Il a été et restera mon repère, mon soutien et mon inter-
diction de tomber.
Puisse-t-il être accueilli en paix, là où il va, par ceux qui,
comme lui, sont si rares ici-bas : Daria, Vasile, Vadim, Richard.
Quant à nous, il ne nous reste que la dure tâche de ne
pas trop le décevoir.
Saluons une dernière fois le Grand Homme qui fut, tout
simplement, mon papa !
Romaniţa RUSU
Către Valeriu,
Ţi-aduci aminte, în toamna lui 1987, cînd toţi trei uniţi :
tu, Romaniţa şi cu mine, ne-am rupt, poate pierdut familial şi so-
cial, dar puneam înainte speranţa în urmaşii noştri şi, întărindu-
ne pentru a trece toate spaimele, frica şi năpăstuirile, am învins
în confruntările de zi cu zi.
De acolo, de la Aix-en-Provence, înconjurat de prieteni
de nădejde, ne întăreai, spunîndu-ne că ne vom regăsi şi vom fi
din nou împreună – chiar şi atunci cînd Romaniţa şi cu mine,
hărţuite, deznădăjduite, încercuite în puterile nopţii , nu mai
găseam tăria de a crede.
Legămîntul nostru a ţinut.
Ne-am scris împreună cărţile, ne-am bucurat şi suferit îm-
preună, am năzuit să smulgem Cerului un crîmpei de lumină, am
ţinut, din tot sufletul, să facem parte binelui.
Acum, pe albul pernei de spital, după suferinţa grea şi
neîndurătoare, faţa ta e şi mai prelungă, iar mîna punctează, sa-
cadînd clipele, voind să spună că nu mai poţi îndura şi că totul
s-a sfîrşit.
Am sperat pînă la capăt, am rugat şi chemat şoptind, de-
a lungul zilelor şi nopţilor, îndurarea.
Ai lui, rămînem, aici, o vreme, deşi am stat cu vitejie ală-
turi, şi plecăm, frînturi îndurerate, împreună cu el.
Chipul său surîzător, vocea-i blîndă şi lină ne vor fi din
nou Călăuză…
Aurelia RUSU
Adieu à Valeriu
C’est avec beaucoup d’émotion que je prends la parole
ce matin pour dire un dernier adieu à mon ami Valeriu et essayer
d’apporter un peu de réconfort à sa famille : Aurelia, Romaniţa,
Julien. Cela fait près de quarante ans que nous étions liés l’un
www.oglindaliterara.ro
à l’autre. Nous avions fait connaissance en 1970, quand il était
arrivé à Aix, pour occuper le poste de lecteur de roumain, avec
sa femme, Aurelia, et sa fille, Romaniţa, qui à l’époque était un
peu plus petite que Julien. La dialectologie que nous pratiquions
l’un et l’autre, lui au Centre de Phonétique et de Dialectologie de
l’Académie de Bucarest, moi à l’Université de Provence, à Aix,
nous a tout de suite rapprochés. Et ce fut ainsi le début d’une
longue et réelle amitié, d’une amitié qu’on peut dire fraternelle,
d’une véritable fraternité, qui dès le début fut étendue à nos
deux familles.
Nous avons évidemment beaucoup de souvenirs en
commun, souvenirs de moments très heureux que nous avons
vécus ensemble, à Aix, à Marseille, dans la Drôme, ou encore
en Roumanie où nous étions magnifiquement accueillis, mais
souvenirs aussi de difficultés de diverses sortes que nous nous
efforcions de partager. Il serait trop long d’égrener tous ces sou-
venirs et ce ne serait ni le moment ni le lieu.
Mais je voudrais surtout insister sur quelques aspects de
la carrière universitaire que mena Valeriu Rusu à Aix. Car ce fut
un grand universitaire qui fit honneur à l’Université qui l’a ac-
cueilli en deux temps successifs : d’abord pour un emploi tem-
poraire de lecteur, puis à partir de 1987, date à laquelle il décida
d’émigrer en France, pour des fonctions durables qui ont été de
professeur associé, de maître de conférences, et enfin de pro-
fesseur au plein sens du terme et de professeur émérite à par-
tir de sa mise à la retraite.
Quand il arriva à Aix en 1970, Valeriu Rusu trouva à l’Uni-
versité un enseignement du roumain qui était encore très bal-
butiant et marginal. Peu à peu, grâce à sa compétence bien sûr,
mais aussi grâce à son dynamisme, son enthousiasme, son dé-
vouement aux autres et tout particulièrement à ses étudiants, il
a développé d’une façon considérable la petite section de rou-
main du départ et il a ainsi donné à la langue et à la culture rou-
maines à Aix toute la place qu’elles devaient avoir dans le
concert des langues romanes.
Enseignant très efficace et chercheur actif, qui laisse der-
rière lui une œuvre scientifique très importante, écrite en rou-
main et en français, dans le domaine de la dialectologie, mais
aussi de la culture populaire, de l’histoire, de la littérature…, Va-
leriu Rusu nous a séduits aussi à Aix par ses qualités d’anima-
teur et de la façon très heureuse dont il a su faire rayonner la
culture roumaine au-delà du cercle de ses étudiants, dans l’uni-
versité et dans la ville d’Aix. Je donnerai seulement quelques
exemples significatifs : l’invitation à Aix dans les années 1970 de
ce grand messager de la culture roumaine qu’était Zamfir, le
joueur de flûte de Pan bien connu ; le cercle poétique formé
d’étudiants de différents âges, qui traduisit en français des œu-
vres poétiques d’Eminescu ou de poètes plus récents et les fit
connaître à l’Université et en dehors dans des manifestations
culturelles très appréciées : l’intervention d’Emmanuel au-
jourd’hui est un bel exemple de la réussite de cette action poé-
tique universitaire tés.
Enfin, je voudrais rappeler que Valeriu Rusu, qui n’a ja-
mais oublié son pays d’origine, la Roumanie, où il retournait
chaque année, depuis la chute du régime Ceauşescu, et où il
apportait sa contribution à la vie scientifique, a manifesté une
attention particulière pour sa province natale, la Moldavie, arra-
chée à la Roumanie, comme on le sait, et rattachée à l’ancienne
URSS, puis devenue indépendante. En invitant des collègues
moldaves, en organisant avec eux des manifestations et des pu-
blications, en y allant lui-même avec Aurelia, en particulier pour
recevoir le titre de docteur Honoris Causa de l’Université de
Chişinău, il apporta à ce pays ces dernières années une aide
scientifique extrêmement précieuse.
Par tes qualités humaines incontestables, ta gentillesse,
ta gaieté, ta joie de vivre, ton enthousiasme si communicatif, qui
allaient de pair avec une énergie et une volonté qui forçaient
l’admiration, tu as su conquérir l’estime et l’amitié de beaucoup
de personnes en Roumanie et en France. Tu nous as beaucoup
apporté et nous t’en sommes infiniment reconnaissants. Nous
ne t’oublierons pas. Adieu, Valeriu.
Jean-Claude BOUVIER
ancien président de l’Université de PROVENCE
3989
 Destinul unei stele căzătoare
ESEU
Le păstrez şi azi tot acolo, într-un loc anume, locul-de-
cinste, l-aş putea numi, ceea ce ar avea darul de a le crea şi un sta-
tut anume, o poziţie privilegiată, ca o aureolă distant-enigmatică.
Tot în bibliotecă, fireşte, se află şi locul ăsta, numai că nu laolaltă cu
celelalte cărţi, nu de-a valma cu cărţile preferate, de pildă, şi nici
măcar alături de cărţile mele, ci pe o altă poliţă, specială şi rezervată
şi dăruită în-ex-clu-si-vi-ta-te: cărţile prietenilor. Un loc aflat, într-
adevăr, într-o situaţie cu totul avantajoasă. Căci, dacă la cărţile pre-
ferate n-ai încotro şi te opreşti de nenumărate ori, dacă până şi
cărţile tale le mai răsfoieşti, uneori, ca să nu uiţi cumva că tu le-ai
scris, de cărţile prietenilor aproape că nu te mai atingi din clipa când
le-ai acordat acel titlu de nobleţe.
Aşa se face că se împlinesc, iată, mai bine de 35 de ani de
când am aşezat acolo, la-loc-de-cinste, cartea de început a lui Mir-
cea Palaghiu, Orbit de prea multă dragoste, şi cu siguranţă n-am
citit-o decât atunci, o dată; doar o singură dată deci. Mai mult decât
atât. S-au împlinit, iarăşi, de curând, în noiembrie, 30 de ani de când
el însuşi, autorul, a dispărut dintre noi şi eu nu mi-am găsit o zi –
două, în ăştia 30 de ani, să-i recitesc una dintre cele şase cărţi pe
care le-a lăsat în urma lui. Dacă n-ar fi fost ideea unui pătimaş edi-
tor, a lui Nicolae Oancea, tot un prieten şi el, adică şi cărţile lui se
află tot acolo, pe poliţa de onoare, mi-e teamă că nici în alţi 30 de
ani nu m-aş fi învrednicit să redeschid cărţile lui Mircea Palaghiu.
Pe când aşa, lectura lor, astăzi, chiar dacă nu se regăseşte într-un
volum antologic , un volum omagial care n-ar fi fost, nicidecum unul
comemorativ, măcar restul unei rememorări prieteneşti tot ar vrea
să fie.
Ce-ar urma să spun, aşadar, astăzi, la sfârşitul unei lec-
turi ce încearcă să readucă în actualitate pagini apărute în urmă
mai bine de 30 de ani? De regulă, în asemenea ocazii se vorbeşte
despre nepieritoarea valoare şi rezistenţa la trecerea timpului şi de-
plina lor integritate artistică. Şi cel puţin aşa s-ar cuveni să fie, pen-
tru că, de bună seamă, nu degeaba te încumeţi să reeditezi o carte
– un scriitor – o operă. Trebuie să chemi în ajutor o mulţime de ar-
gumente pentru a-ţi justifica temeinic efortul. Mărturisesc însă că,
dincolo de motivul ăsta sau, mă rog, împreună cu el, eu unul am
fost împins în lectură şi purtat în permanenţă, de-a lungul ei, de încă
ceva. De după fiecare pagină şi din interiorul fiecărui rând îmi ră-
sărea mereu înainte chipul lui Mircea Palaghiu însuşi. Nu deci fi-
guri ale personajelor şi nici vreo trimitere la secvenţe sau situaţii
reale, ci chiar autorul lor, în persoană. Mă ţinea pur şi simplu de
vorbă, de la o pagină la alta şi de la o carte la alta, ca să-mi spună
chiar el, cu gura lui, ceea ce, la urma urmei, citeam. Aproape că
nici nu i-am putut reciti ca lumea cărţile din cauza asta.
Şi despre ce-mi povestea Palaghiu, de dincolo de perso-
najele lui şi din afara paginii tipărite? Despre câte-n lună şi-n stele,
exact aşa cum aveam obiceiul să facem, noi toţi, prin anii studen-
ţiei. Despre lume şi viaţă – „aşa cum o vede chiar ea, lumea”; des-
pre „vieţile şi doctrinele filozofilor”, cu referiri directe la Dialogurile
lui Platon; despre „evoluţia de la primele ei începuturi a ştiinţei de a
pregăti economicos tort, creme şi glazură”; despre aşa-numita
ecuaţie de aur sau, cum i se spune în lumea civilizată, „le nombre
d’or, proporţional Gesetz, golden section, goldener Schnitt”; despre
„funcţia stimulatoare a fenomenului de predicţie”; despre dreptele
paralele, „două drepte care nu se apropie dar nici nu se depărtează
una de alta” despre dualismul acţiune – gândire, Gestaltpsihologie,
asociativitatea plurisenzorială, gândirea operaţională, morala logi-
cii la copil – câte şi mai câte, numai subiecte solemne şi grave şi
de nedezlegat. Evident, abordate toate cu aceeaşi gravitate şi tra-
tate cu o seriozitate de neclintit ori de câte ori erau aduse în discu-
ţie. Numai eu vedeam, în spatele seriozităţii pline de morgă, privirea
jucăuşă şi scânteietoare a autorului, singura care mi-ar fi putut,
eventual, da la iveală adevăratele sale intenţii. Exact aşa proceda
şi cu noi, pe vremuri, când ne lansam însufleţiţi în controverse din
astea fără sfârşit.
Este dovada că Mircea Palaghiu rămânea consecvent la
candoarea şi puritatea unei alte vârste, cu toate că avea câţiva ani
mai mulţi decât noi şi cu toate că s-ar fi păstrat intactă, pe urmă, di-
ferenţa de vârstă, mereu. De altfel aceeaşi candoare şi aceeaşi ne-
vinovăţie, coborâtoare fără îndoială din Creangă, le-a împrumutat
apoi şi personajelor sale, din cauza asta şi sunt uşor de recunoscut,
în ele, trăsăturile creatorului lor. Este, în definitiv, imposibil pentru
personajul unei cărţi să sară peste condiţia celui care i-a dat naş-
tere. Cel mult, îi poate repeta şi multiplica existenţa, dar nu i-o va
putea depăşi vreodată. Cam aşa ar putea suna, eventual, una din-
tre regulile nescrise ale prozei.
Iată, de pildă, ce adevăr învăţase personajul principal Mir-
3990 www.oglindaliterara.ro
midon de la bibliotecarul său:
„Durerea cea mai mare a omului
vine de acolo că timpul, trecând,
îl îndepărtează de copilăria sa.
Cu această pedeapsă este pe-
depsit omul odată cu viaţa care i
se dăruieşte, pentru păcate pe
care nu le-a făcut încă, dar pe
care le va face negreşit în viaţa
sa”. Iar căpitanul iahtului Aifun,
pe numele său, fireşte, Mirmi- Dumitru Matală
don, aflat într-o călătorie de
agrement înspre Atena, primeşte
din partea unuia dintre pasageri
o propunere foarte bizară. Cu toate că scopul esenţial al călătoriei
tocmai ăsta era, Mirmidon este rugat să facă tot posibilul şi să-i îm-
piedice pe turişti de a vizita ruinele cetăţii Troia. Motivul e cât se
poate de simplu pasagerul le văzuse el însuşi în urmă cu zece ani.
„Până atunci, pentru mine frumoasa Elena mai trăia. Mai trăia şi
Paris, cel frumos ca un zeu. Mai trăiau şi Hector şi toţi cei care au
murit în Iliada. Când am văzut ruinele, au murit cu adevărat şi m-
au lăsat pentru multă vreme singur”.
Ar fi avut aşadar el însuşi toate şansele să nu vadă nicio-
dată ruinele Troiei şi să-şi poarte propria copilărie, intactă, până la
adânci bătrâneţe. Poate nu chiar alături de noi, dar oricum împreună
cu noi. Nu i-a fost însă şi soarta tot aşa de senină şi generoasă cum
îi era firesc. Din contră, s-a ridicat împotriva lui, pe nedrept, absurd,
aşa cum o face de cele mai multe ori. După un denunţ ordinar, una
dintre murdăriile frecvent întâlnite, chiar în anii şaizeci, a fost închis,
imediat după terminarea facultăţii, pentru nişte, bineînţeles, inofen-
sive pagini de jurnal. Un an de zile au durat , ancheta - interogato-
riile – cercetările. Nici procesul nu i s-a putut înscena într-un an de
zile, ca să aibă parte de o judecată, fie şi nedreaptă. Fragilă şi vul-
nerabilă, firea lui Palaghiu numai de aşa ceva n-avea nevoie – dacă
nu cumva tocmai cu asemenea firi îşi găsesc soarta să-şi încerce
puterile.
La proces, însă, lucrurile n-au mai mers aşa cum or fi vrut
anchetatorii. Martorii citaţi erau prietenii lui, care nu-şi puteau re-
nega, de frică, propriile lor amintiri. Martor citat a fost şi profesorul
lui, Alexandru Piru, care a făcut o adevărată demonstraţie de dem-
nitate şi curaj. Ne aflăm, oricum, în anii şaizeci, nu cu zece sau cin-
cisprezece mai devreme. A fost, în cele din urmă, repus în toate
vechile sale drepturi. S-a reîntors la catedra ce-i fusese repartizată,
într-o comună din judeţul Prahova, s-a căsătorit, i s-au născut două
fete, a reînceput să scrie. Cu timpul, a început să şi publice, ceea
ce ar putea să însemne că totul a reintrat în normal.
Da, numai că omul n-a mai fost acelaşi după lovitura pe
care o primise. Cel mult personajele sale îşi păstraseră, neştirbite,
candoarea şi nevinovăţie, el însă nu. De unde s-ar putea deduce că
totuşi, uneori personajele îşi pot contrazice creatorul, adică se pot
împotrivi cel puţin unora dintre hotărârile lui. Cea mai bună dovadă
ar fi aceea că nicăieri, în nici una dintre cărţile lui, nu se pomeneşte
nici măcar un rând despre ce a pătimit el acolo.
În toamna lui ’78 a venit la Bucureşti cu manuscrisul ultimei
sale cărţi, La revedere, Casiopeea! A predat-o şi a vrut să se în-
toarcă înapoi, la Vălenii de Munte. În Gara de Nord, însă, a avut un
accident. Unul pe care noi toţi l-am considerat, imediat atunci şi
poate şi astăzi, suspect. Era şi asta o modalitate de a scăpa de „in-
comozi”, de „elementele dubioase” – dar pentru cine să fi fost inco-
mod Palaghiu, cu puritatea şi nevinovăţia şi fragilitatea lui? S-ar
cuveni cercetat, acum, şi capitolul acesta, mai cu seamă că au
rămas rătăcite prin arhivele fostei securităţi caietele sale, jurnalul
care i-a provocat arestarea. Poate ne vom învrednici să facem şi
asta, cândva, eventual înainte de a se scurge alţi 30 de ani.
Până una – alta, deocamdată deci, ne-am hotărât să-i pu-
blicăm o culegere, care fireşte că nu poate oferi decât o mică parte
din imaginea celor şase cărţi ale sale şi care fireşte că nu poate
apărea din cauza sărăciei de lux în care ne zbatem. Eu sper însă,
şi aşa, ca, prin ea, să-l fi coborât şi pe el de acolo, de pe poliţa lui
de onoare, măcar o clipă, din nou, alături de noi. Asta-i ceea ce
putem face noi, cei care mai suntem, o vreme, contemporani cu
posteritatea lui. „Mi-aş dori să fiu stea călătoare”, spune undeva su-
blima Sora Camelia, care e şi ea un Mirmidon. „Aş da tot ce ştiu, tot
ce voi şti de aici înainte, tot ce am, numai să mă prefac într-o stea
călătoare”. Poate şi prin această târzie carte, dacă va apărea , şi ea,
steaua lui Mircea Palaghiu îşi va continua călătoria.
 EVENIMENTE
“ De la un eminescolog, la un prea-popit”
Luna octombrie, ca o prelungire a verii, vine cu evenimente la fel de calde. Bogată în manifestaţii
culturale, pe la mijlocul lunii,mai exact, în 17 octombrie, în cadrul Zilelor oraşului Odobeşti a avut loc o lan-
sare de carte.Scriitorul Gheorghe Mocanu, la cel de-al treilea volum, de această dată, un roman intitulat
sugestiv Hematomul roşu s-a bucurat de o prezentare de carte, tare de excepţie.Despre volum s-au ex-
primat opinii competente, amintnd doar câteva nume: cel al îndrumătorului său, scriitorul Gheorghe An-
drei Neagu, al lectorului şi corectorului, prof.Gheorghe Zaharia şi cel al scriitorului Calistrat Costin ,
preşedintele US filiala Bacău. De consemnat remarca acestuia din urmă. Printr-o premoniţie, îi hărăzeşte
prozatorului Gheorghe Mocanu, numărul cincizeci şi doi , ca viitor membru al US filiala Bacău.S-a mai vor-
bit şi despre prefaţarea czrtii, realizată de Theodor Codreanu, singurul eminescolog...atunci, Adrian
Botez?!sau, prof.Constantin Frosin, sau împătimitul Corneliu Fotea?! Un eminescolog, doi, trei...ce impor- Mariana Vârtosu
tanţă are!...Despre carte, despre subiectul romanului şi mai ales despre disponibilităţile creative ale scrii-
torului s-a vorbit destul şi la subiect.Pentru că, romanul merită un spaţiu special, un comentariu pe măsură,
voi reaminti doar că o prezentare onorantă i s-a făcut şi în comuna Jariştea, locul natal al scriitorului.Dacă la Odobeşti, s-a bucurat de foarte
mulţi oaspeti din ţară, la Jariştea, scriitorul a avut plăcerea să fie onorat, printre alţii, de prezenţa dlui Mircea Diaconu, în calitate de fiul al lo-
calităţii, şi, poate ca reprezentant al puterii.Manifestaţia de la Jariştea, organizată graţie primarului, s-a desfăşurat în cadru “Zilelor comunei”
eveniment ce a deschis Sărbătoarea.Primiţi incinta Bibliotecii Comunale, evenimentul a fost monitorizat de dna bibliotecară Zamfir, perso-
ană devotată cărtii şi iubitoare a cuvântului scris .
Tot în octombrie, într-o zi la fel de însorită, am participat la o lansare de revistă, inedită. De această dată, gazda a fost... biserică. Pen-
tru întâia oară într-o biserică, fără senzţia vinovătiei. Preotul paroh, Gheorghiţă Ioniţă, un prea-popit, în cel mai bun sens al cuvântului, îm-
preună cu corul său de îngeri, Ansamblul Plaiurile Nămoloasei au oferit un spectacol magic.Cele câteva cântece au reusit să transforme
rigiditatea şi severitatea întâlnită în asemenea locaşuri , într-un altfel de loc al păcii, liniştei şi relaxării. Am citit în ochii copiilor bucuria şi plăce-
rea de a se fi aflat atiunci, acolo.La o oră când , de obicei copiii fac cu totul altceva.La final, final care însemna aproape ora cincisprezece a
zilei, copiii au participat şi s-au bucurat de apariţia primului număr al revistei lor Lumină din cuvânt. Revistă apărută prin grija şi strânsa co-
laborare între Şcoală-Biserică...şi Primărie - autorităţi locale deci,reprezentate de dl primar Adrian Răzmeriţă. Ca prim număr, revista a pro-
dus multă bucurie copiilor şi adulţilor prezenţi.N-am văzut prea des un copil sărutand o carte, mărog, o revistă.Emoţionant gest!.Optimistă şi
încrezătoare, dna director, Carmen Tatiana Ioniţă a promis continuitate şi, o prezentare grafică de o şi mai bună calitate. Cum cele trei com-
ponente responsabile, Şcoala-Biserica-Primăria s-au arătat disponibile, copiii din această zonă pot spera la o revistă de spiritualitate creştină
cu mai multă întindere culturală. La mai multe numere, la mai multe rubrici, la mai mulţi colaboratori. Şi, cum ar spune pzrintele Ioniţă Gheor-
ghiţă, Dumnezeu să binecuvânteze intenţia şi efortul celor implicaţi.

Dramatismul bine cenzurat

După o îndelungată pe-
rioadă în care a intrat într-o
nemeritată penumbră Valeriu
Gorunescu revine în atenţia
cititorilor cu un volum – “Tăi-
nuiri cu zeul Ra”, editura
Amurg sentimental, 2008 -
reunind creaţii mai vechi şi
Carmen Focşa mai noi, care îl recomandă ca
pe un creator de poezie al
cărei dramatism bine cenzu-
rat pune în evidenţă o melancolie dublată de un verb viguros,
marcate de gesturi ample prin care construieşte imaginea in-
sului reflectând la întrebările esenţiale ale vieţii, neliniştit,
mereu în căutarea luminii solare ca pe o forţă menită să în-
treţină lumina interioară întru echilibrarea sufletelor tene-
broase.
Autorul propune un univers exotic, tutelat de zeul
soarelui, simbol sugerând tinereţea căutătoare de repere, ca-
pabilă s-o prelungească dincolo de timp: “Mă-mbăt cu vinul
tău de raze dulci, cât nu-s / acoperit de-al vârstelor omăt”
(Ra). Monumentul reprezentând mormintele faraonilor, un
simbol al suferinţei celor … pe umbre şi nelinişti împăraţi, la
dispoziţia hazardului “… de galaxii, fără hotare / cu arderi şi
rostiri de stea” (Piramida).
Obsedantă – în sens pozitiv, tema razelor solare om-
niprezente şi atotputernice: “… doar raza e mai iute în lume,
www.oglindaliterara.ro
revii, / ori renaşti spre sorgintea sau oaza / ce-ţi repeţi că te-
aşteaptă şi-o ştii” (Strop ajuns). Poetul vede în forţa şi căl-
dura solară însuşi izvorul existenţei: “Să bem din raze laptele
de mamă” (Laptele razei), chiar dacă nu ostoieşte îndoielile
privite… cu-n ochi aproape pământesc şi marcate de reto-
rismul întrebărilor. “Mai sunt încumetări / Mai e vreo cale?”
(Vremea ancorei). Întoarcerea în propriul univers interior
conduce la reflecţii asupra destinului: “Tac şi eu şi mă mir /
Ca de-o soartă, tot a mea, dar străină” (Târzie revedere).
Ezitări între a fi şi a nu fi: “Cu umbre ninge ultima
mea seară/ Să trec sau nu pe malul celălalt?” (Miopia miei-
lor).
Cu o mână sigură, creionează o toamnă în care
plouă cu tăceri enorme: “Iubito, vine-o toamnă nouă / se
culcă soarele-n gutui / de-acum, că tot în mine plouă / un
somn să-ncinge, de statui” (Îţi las marea).
Tonul elegiac al evocărilor imaginii bunicului… “cu
vedenia bunicii moarte / încă din prima tinereţe / plecată ca
un abur lăptos / peste pădurea vecină” (Fulgere duse) sau
pe cea a mamei: “… bătrână ca o pădure ce-a ieşit din pomi
/ şi merge-n cârjă / ultimei miresme dinaintea iernii” (Ceaşcă
de cenuşă) realizează poeme de referinţă şi nu sunt singu-
rele, în acest volum.
Fidel instrumentarului clasic al poeziei, Valeriu Go-
runescu ignoră, la modul cel mai ales cu putinţă, ideea că
poezia ”nu se mai caută”.
3991
ESEU
Creier şi Inimă în
Viziune Pascaliană şi
Eshatologică
Motto:
Tu ai numai ureche de-ţi trebuie cuvinte?
Alt soi de graiuri nu simţi, cu inima „n-auzi“?
Vai celor ce au sfetnic doar creierul cuminte
Şi pentru taina lumii, doar ochii călăuzi!
(Vasile Voiculescu – „Sonete închipuite…“)
Modificări fundamental-
conceptuale se impun azi în do-
meniul globalităţii1 spaţiale a
lumii; şi mai ales a lumilor, fiin-
dcă mâine, sau poimâine, va tre-
bui să acceptăm raţional că
există mai multe lumi şi mai „bă-
trâne“ decât a noastră. Dar ne
vor trebui modificări şi în dome-
niul recunoaşterii creatorului
„infinitului nemărginit, concept in-
compatibil - deductiv – cu sim-
bolul limitei, aşa cum o
înţelegem azi. Vom afla cândva,
cu siguranţă, destule şi despre
„conţinutul“ galaxiilor universului
(în totalitate), căruia îi zicem Mircea Homescu
spaţiu… în alternanţă cu con-
ceptul timp, contestat cu probe,
dar încă … nedetronat. De fapt,
de ce timpul n-ar fi „spaţiu în mişcare / schimbare“? Poate că în vii-
tor nu ne vom mai îndoi nici de faptul că viaţa este o perpetuă trans-
formare, dar nu numai. Vom mai afla şi că viul, din lumile galactice,
îmbracă inimaginabile „morfologii“ pentru a căror percepere / înţe-
legere noi nu avem încă repere de referinţă şi nu-l putem conştien-
tiza ca atare; înţelegerea fiind suprapunerea pe un arhetip
memorial, preexistent în „noi“ (unde, încă nu ştim), cu ajutorul că-
reia construim o altă imagine clasificată, Fiindcă, deocamdată, per-
ceperea, este unica noastră „tehnică“ prin care transformăm
senzaţia „perceptivă“ în imagine şi idee. Pentru… toate aceste ţinte/
scopuri / nevoi, mai mult decât necesare, trebuie să acceptăm că
dacă inima joacă un rol important în conceptul de „existenţă vie“,
creierul, la rândul lui are o misiune la fel de importanţă. Aceea de
furnizor al gândirii totale / complete… combinată adesea – cu ură,
aversiune, respingere, ca urmare a … undelor emise de inimă. Şi
încă să mai ştim că inima este organul care creşte lent – în dimen-
siuni şi greutate – până în jurul vârstei de 70 de ani2, în timp ce cre-
ierul începe să regreseze după vârsta de 45 de ani, nu doar ca
operanţă cât şi volumetric. Toate acestea ne obligă să „bănuim“ că
şi inima contribuie direct la gândire; ceea ce ne sugera Elaise Pas-
cal încă de acum trei secole, când scria despre „raţiunea inimii“.
Dar şi filosofia metafizică, mistico-creştină, precum şi monoteismul
indo-iudaic , acordă inimii „funcţii“ similare. Nu trebuie ignorată nici
părerea că gândirea inimii este raţional-afectivă, în timp ce creierul
operează mai ales în sfera „depozitării“ memoriale, eminamente lo-
gică. Creierul şi inima ar constitui un cuplu în care inima… ordonă
şi creierul … execută. Ceea ce se acceptă cu ezitări, este modul în
care inima trimite comenzile; de ce n-am crede că există nişte on-
dulaţii / vibraţii de … înţelepciune / inteligenţă, care - de fapt –
circulă în întregul univers? Ele provin din surse nedescoperite
(încă), pe circuite (traiectorii) intergalactice, pe care inima le cap-
tează şi le transmite creierului pentru „îmbogăţirea“ raţiunii. Mulţi
vor sesiza că ne apropiem astfel de ceea ce ne frământă de secole
şi milenii… conflictul imaginar – existent doar în gândirea umană
– între Dumnezeu şi „puţinul cunoştinţelor omeneşti“ numit ştiinţă.
Multe dintre ideile de mai înainte mi-au fost inspirate din înţeleapta
carte a medicului-filozof, iudeo-arab, M. Maimonide, „Călăuza rătă-
ciţilor“, în care se încearcă, de cca. o mie de ani, „împăcarea“ aris-
totelismului raţional cu mistica monoteistă iudaică, inclusiv teologiile
3992 www.oglindaliterara.ro
Mult stimate şi iubite domnule Neagu….
Precum ziceam anţărţ, când scriam TOVARĂŞULUI (cu
uciderea căruia spurcarăm ziua de Crăciun din 1989), sâmbăta tre-
cută, odată ajuns acasă am căutat printre cărţile mele volumaşul
ARME ŞI LOPEŢI, căpătat de mine la 28 mai 1998 la Mărăşeşti, cu
ocazia unui schimb de experienţă în materie de revuistică, pe vre-
mea când scoteam împreună cu Florin Ciurumelea revista AMPHI-
TRYON. Mă impresionase - atunci – tinereţea evenimentelor de pe
traseul Transfăgărăşanului dar şi caracterul autobiografic al stilu-
lui autorului. Pe Mircea Herivan – prefaţatorul - îl cunoşteam mai
demult, el fiind prieten cu un fost bun prieten al meu, Mihai Beniuc,
care - pe lângă poezie – era profesor universitar de etologie (psi-
hologie animală) la Facultatea de Ştiinţe Naturale (azi Biologie) din
Bucureşti, dar şi la Facultatea de Medicină Veterinară. Iată ce puhoi
de amintiri plăcute mi-au provocat discuţiile din sâmbăta cu pri-
cina, când … ne revăzurăm după o cantitate oarecare de ani, după
ce autorul Armelor … mi-a oferit volumul, la Mărăşeşti.
În acest plic expediez un material despre o problemă care
circulă prin mulţi creieri în ultimele două secole. Nu sper să lămu-
resc eu „problema“ dar doresc să adaug doar o mistrie de tencu-
ială (acoperitoare a confuziilor) în care înoată ipoteza: gândeşte,
sau nu şi inima, concomitent cu creierul (care ne-a decepţionat
complet, în ultimele decenii.
Cu aceeaşi simpatie şi consideraţie din totdeauna,
Mircea Homescu
P.S. Se mai află în plic şi câteva epigrame ale cenaclistu-
lui nostru, Matincă Costea.
P.S.S.
1. Scuze pentru „scârţâielile“ cenaclului nostru (inclusiv
ale cenacliştilor… care încă nu-şi cunosc obligaţiile, nu doar „Drep-
turile orgolioase“
2. În pacheţelul cu scriitori primit - cu autorii selectaţi de
dumneavoastră – l-am regăsit şi pe Ghiniţă, care-mi place ca poet.
Într-unul din materialele mele despre „gnoza contemporană“ am
folosit ca MOTTO o strofă dintr-o poezie a lui, care mi-a plăcut mult.
3. Pe autoarea caricaturii, Tia Peltz, o cunosc bine de tot.
Am băut cu ea şi cu Petrică Idriceanu, mort acum vreo10-12 ani,
câteva „bombe“ de Viborova. Idriceanu a creat postul de radio „Ro-
mânia – Tineret“ prin anii ‘84-’85, iar el venea des pe la Focşani,
Râmnic şi alte zone… viticole. Conul Mitică Pricop îl cunoştea bine.
abrahamice descendente. Sugestii – de-a dreptul surprinzătoare –
vor descoperi cei ce studiază (nu doar… citesc) literatura vetero–
testamentară a profeţilor apocaliptici Ezechiel, Daniel, Enoch etc.
Anticipările ajung – metaforic – dar nu fără exactitate, până-n zilele
noastre, punând pe tapet… chiar şi problema celui de al „treilea şi
ultimul război mondial“, după care „întregul viu“ de pe terra va fi
crunt lovit, dar … se va recupera/ renaşte, conform „sugestiilor“ care
vor fi transmise din partea altor civilizaţii … din alte galaxii. Exact în
acest context de rezervată acceptare a prezumţiilor, se impune a
se face câteva incursiuni în… câteva autentice irealităţi (deocam-
dată) posibile (în viitorul apropiat), care se pot selecta din multiple
semnale, primite în ultima jumătate de secol şi care provoacă ome-
nirea să gândească neconvenţional, pentru a înţelege „bizareriile“
apărute în aer, pe pământ, între oameni, cărora nu avem ce denu-
mire să le atribuim decât… „amintiri despre viitor“. Amintiri… în sen-
sul că erau predicţii vechi de milenii, cu referire la stilul în care o
anumită epocă a istoriei lumii se va sfârşi şi va începe o alta. Vii-
tor… în sensul prefigurărilor pe care profeţii biblici le formulează –
cu lux de detalii – care se confirmă prin tot ce trăim, de cel puţin o
jumătate de secol. Toate acestea, însă, omenirea nu vrea, sau nu
poate, să le accepte ca provenind din …extramundanul nostru
convenţional. Fără răbdare şi mai ales fără tăria de a potoli impul-
sul de respingere – de pe poziţii „ştiinţifice“ – a ceea ce încă nu în-
ţelegem (fiindcă nu vrem), nu vom scăpa de sclavia ignoranţei.
Refuzând… tot ce nu seamănă cu nimic din ceea ce deja ştim (dar
este perimat), vom bate mereu pasul pe loc, respectiv nu vom în-
ţelege nimic din ceea ce se întâmplă deja cu noi, aşteptând să vină,
cândva … ceea ce deja a venit, dar nu se integrează în clasificările
noastre senilizate.
(Idei gestante şi „monitorizate“ vreme de cca. 15 ani…
„născute“ pe hârtie în 2004).
_____________________
1
Acum se confundă globalitatea cu… globalizarea, demagogia
politică criminală.
2
Altceva decât hipertrofia cardiacă patologică.

SALVADOR ALLENDE GOSSENS
(Valparaíso, iunie 1908 - Santiago, 11 septembrie
1973) médico, Preşedintele Republicii Chile,
1970-1973.
Prea serenissime Marele Maestru al marii loje
din Columbia
DD.FF membrii ai Supremului Consiliu
Înalţi demnitari ai Ordinului
DD.FF Tuturor
Mă gîndesc, uitîndu-
ma spre începuturile vieţii
mele şi tînăr fiind, că nu am
primit cu uşurinţă dreptul de a
fi membru al Mării Loje din
Chile, pentru că fusesem un
student rebel. Şi dacă am
batut uşile respetabilei loje
Progresul Nr. 4 din Valpa-
raiso, am facut-o cu o pro-
fundă convingere şi avînd
acerbul principiilor masonice însuşite în căminul meu si celui al
tătalui meu.
DD.FF Ramon Allende Padilla Huelvo, a fost marele maes-
tru al Mării Loje din Chile şi întemeiatorul lojii a cărui porţi mi s-au
deschis la Valparaiso, fiind ceea de a doua loja a ţării. Aveam co-
nştiinţă deplină că Ordinul nostru nu este o sectă, nici nu este un
partid. Ca la cioplire de către om al pietrei brute, ce se pregăteşte
pentru a acţiona in lumea profană ,este obligaţia masonilor să ac-
tioneze in lume pe baza principiilor permanente ale masoneriei.
De aceea nu voi spune cuvinte de mulţumiri, pentru că mi se
pare că este un termen nepotrivit intre FF, ci pentru a mărturisi co-
nţinutul generos al cuvintelor Suveranului Marele Comendator , Se-
renissimul Marele Maestru adresate unui frate pe care trebuie să-l
amintesc noaptea Iniţierii mele, cînd am auzit pentru prima dată, ri-
tualul, pe care oamenii fără de principii şi fara a avea ideii înrădă-
cinate, sînt ca ambarcaţiunile ce o dată ce s-a rupt timonul, se
strivesc contra arrecifelor. De asemenea am stiut ca Ordinul nostru
nu avea ierarhii sociale nici bogăţii. De acea din prima clipă s-a în-
tărit în mine convigerea că principiile Ordinului nostru, proiectate în
lumea profană, puteau şi trebuiau să însemne o contribuţie la ma-
rele proces de reînnoire şi aşa în fierbere, pe care-l caută popoarele
în toată lumea, şi mai ales, popoarele acestui continent al cărui de-
pendenţa politică şi economică adînceşte tragedia dureroasă a ţă-
rilor în curs de dezvoltare. De acea, avînd convingerea că toleranţa
este una dintre virtuţile cele mai profunde şi solide, de a lungul vieţii
mele masonice, ce atînge deja cei 33 de ani, am afirmat în planşele
masonice la diferite loji din patria mea acea credinţă, adevărată
pentru mine, că putea să coexiste în interiorul templelor cu fraţi mei,
chiar daca pentru mulţi era greu de imaginat că se putea convieţui
cu un om care în viaţa profană spune în mod public că este marxist.
Acest fapt , înţeles în interiorul lojelor, a fost de foarte multe
ori neînţeles în propriul meu partid. Mai mult de o dată la congresele
partidului ce întemeiase nici mai mult , nici mai puţin un ex Sere-
nissim Mare Maestru al Ordinii Masonice din Chile, Eugenio Matto
Hurtado, s-a pus problema de necompatibilitatea între a fi mason
şi a fi socialist. Este mai mare netoleranţa la partide politice. Eu am
aparat dreptul meu de a fi mason şi a fi socialist. Am spus-o public
la acele congrese, că dacă se susţinea acea necompatibilitatea, m-
aş fi lăsat de a fi membru partidului socialist, dar niciodată nu m-aş
fi lasat de a fi socialist in ceea ce priveşte ideiile şi principiile mele.
În aceaşi măsură, am suţinut că în ziua în care Ordinul nostru ar fi
pus aceasta problemă, lucru pe care nu-mi puteam imagina, ne-
compatibilitatea între idealul meu şi doctrina mea marxistă şi a fi
mason, aş fi lasat Atelierele, convins ca toleranţa nu era o virtute
practicată. Am putut să trec peste aceasta realitate şi cred ca pot
oferi fraţilor mei ai Mării Loje din Columbia o viaţă fidelă principiilor
Ordinului, în interiorul Ordinii, şi în lumea profană.
Intr-o bună periadă de timp, ca student, care a ştiut ceea ce
înseamnă închisoarea şi faptul de a fi exclus din universitate şi de
a fi renegat, pînă astăzi, am fost consecvent vis a vis de convinge-
rile mele. Bătăliile mele în lumea politică frămîntată, dar într-o ţară
care a atins nivele politice ridicate, uneori fără nici o posibilitate,
www.oglindaliterara.ro
AESOTERICAE
dar sigur de ceea ce făceam,
de a ocupa scaunul preşedi-
nţilor din Chile.
Eram interesat de a
deschide o cărare, de a
planta o sămînţă, şi a o dărui
cu exemplul unei vieţi chi-
nuite pentru că într-o bună zi
să fi dat rod şi această sămă-
nţă, nu pentru mine, ci pentru
poporul meu, pentru patria
mea, care avea nevoie de o existenţă distinctă. Chile , daca e s-o
luăm aşa, este o ţară care politic a atins – cum am mai spus – ni-
vele mai ridicate în dezvoltarea politică decît în alte ţări ale aces-
tui continent. Desigur că Chile, este o ţară unde democraţia
burgheză a permis dezvoltarea tuturor ideilor, desigur - repet – ca
acest lucru , acest lucru s-a reuşit prin lupta dusă de sectoarele po-
pulare, cu scopul de se respecta dreptul omului şi cuceririle atinse
de către popor şi care s-au obţinut în lupte eroice pentru demnitate
şi pîine.
Este adevărăt că Chile a reuşit în ceea ce priveşte politicul
să fie o ţară independentă, dar din punct de vedere economic nu
este aşa, de aceea noi credem că este fundamental să reuşim şi in-
dependenţa economică pentru ca ţara noastră şi în domeniul poli-
ticului să fie cu adevărat liberă. Credem că este fundamental să
se reuşească, ca popor, naţiune sau ţară, precum este fundamen-
tal că omul pămîntului meu să piardă teama de a trăi liber, s-o rupă
cu supunerea, să aiba dreptul la muncă, la învătămînt, la locuinţă,
la sănătăte şi la odihnă.
Gîndim că şi cetaţeanul din Chile trebuie să trăiască conţi-
nutul cuvintelor atît de insemnate care constituie triada fundamen-
tală masonică: FRATERNITATE, EGALITATE ŞI LIBERTATE.
Noi am susţinut că nu poate să există egalitate atunci cînd
cîţivă foarte puţini deţin totul şi cei mulţi nu au nimic. Credem că nu
poate să există fraternitate cînd exploatarea omului de către om
este o caracteristică a unui regim sau a unui sistem. Pentru că li-
bertatea abstractă trebuie să dea un pas spre libertatea concretă.
Pentru acest lucru am luptat. Ştim că sarcina este foarte grea şi sîn-
tem conştienţi că desigur fiecare ţară are propria sa realitate, pro-
pria sa modalitate, propria sa istorie, propria sa idiosincrazie.
Respectăm , binenţeles, caracteristiciile ce dau un profil propriu fie-
carei naţiuni în lume şi mai ales pe acelea specifice acestui conti-
nent. Dar stim de asemenea, cu o deplină conştiinţă , că aceste ţări
s-au făurit rupînd frînghiile prin efortul solitar a unor oameni care
s-au nascut pe diferite meleaguri, care deşi aveau steagurile dis-
tincte, s-au unit sub aceleaşi steag ideatic, pentru a face posibilă o
America independentă şi unită.
Istoria ne învaţă că în cîteva Loji iregulare, precum cele Lau-
tarine, au fost sămînţa şi suportul luptelor emancipatoare, şi de aici,
la Marea Loja din Columbia.Pot aminti cu adîncă satisfacţie ca Bo-
livar i-a scris lui O’Higgins deschis si direct din oraşul Sucre, şi cu-
vintul sau şi-a găsit ecoul în eroul Patriei Noastre, ce “dăduse o
lecţie de tenacitate” cînd a aflat de înfrîngeri, dar de asemenea a
ştiut despre neclintirea pentru a se reface din ele, şi pe pămîntul
frate Argentina împreună cu San Martin, posibilitatea bătăliei hotă-
rîtoare ce va elibera Chile, şi a avut viziunea despre partea sudică
a Americii precum aceea pe care a avut-o Bolivar în dreapta sa do-
rinţă pentru restul continentului. De acea, la 20 August, din rada
Valparaiso s-a desparţit de navele expediţiei pentru a elibera naţiu-
nea Peruviană cu aceste cuvinte : “De aceste patru scînduri de-
pinde viitorul Americii”
(continuare în nr. viitor)
3993
 INTERESE OCCIDENTALE ÎN
ESEU
RUSIA REVOLUŢIONARĂ
(urmare din nr. anterior)
renezia anticomunistă din America a determinat ca ast-
fel de documente plăsmuite să apară frecvent în public,
F însă rezultatul era, de cele mai multe ori, discreditarea
celui care le-a adus la cunoştinţa americanilor, iar acesta
putea foarte bine să constituie scopul lui Gumberg, el
însuşi părtaş la manevrele politice şi economice comune
ale capitaliştilor şi comuniştilor.
Revenind la plăţile efectuate de regimul comunist către anu-
mite companii americane, se remarcă faptul că, odată cu organiza-
rea economiei şi conducerii politice a Rusiei, acestea nu se mai
făceau pe căi obscure, prin transporturi navale şi nenumărate trans-
feruri bancare pentru a nu se putea identifica sursa banilor; în cu-
rând, plăţile aveau să devină oficiale şi, deci, legale.Odată cu
înfiinţarea Ruskombank, banca rusă pentru comerţ exterior, precum
şi a Camerei de Comerţ Ruso-Americane, transferurile se făceau în
mod legitim, iar în fruntea reprezentanţei din America a băncii sus-
menţionate a fost numit un anume Max May, din partea Guaranty
Trust Company.De asemenea, dat fiind faptul că, odată cu revolu-
ţia bolşevică şi haosul, respectiv, distrugerea ce au însoţit-o, po-
tenţialul competitiv al Rusiei pe piaţa petrolieră internaţională fusese
eliminat, noua conducere comunistă, datorându-şi venirea la putere
monopoliştilor capitalişti americani, le-a acordat acestora facilităţi
deosebite în privinţa propriilor resurse petroliere.Astfel, în 1926,
compania lui John D. Rockefeller, Standard Oil of New York, prin
subsidiara sa, Vacuum Oil Company, a încheiat un contract cu ruşii,
în urma căruia companiile americane se angajau să vândă petrolul
rusesc pe pieţele vest-europene, iar bolşevicii urmau să primească
un împrumut de 75 de milioane de dolari de la băncile americane.
Un an mai târziu, aceeaşi Standard Oil Company a construit pen-
tru bolşevici o rafinărie de petrol, contribuind, într-o anumită mă-
sură, la repunerea în funcţiune a economiei ruseşti.
Se poate observa cum interesele familiei Rockefeller în
Rusia se manifestau în primul rând în domeniul petrolier, prin com-
paniile sus-menţionate, urmat îndeaproape de cel financiar, prin
băncile Chase National Bank şi First National Bank.După spusele
cercetătorului american Gary Allen, în 1928, prima din aceste două
bănci a intermediat vânzarea de obligaţiuni guvernamentale ruseşti
în SUA, iar Federal Reserve Bank, banca centrală a Americii, a fost
acuzată de preşedintele comisiei Buget-Finanţe a Camerei Repre-
zentanţilor, Louis T. McFadden, de acordarea către Rusia a unor
fonduri provenite din Trezoreria SUA.Posibilitatea ca o asemenea fi-
nanţare să se producă este justificată de statutul privat al trezore-
riei americane şi al băncii celei din urmă menţionate, care poate
spori sau micşora rezervele monetare ale Americii prin schimbarea
dobânzilor la creditele acordate guvernului american.Apogeul im-
plicării familiei Rockefeller în colaborarea economică dintre SUA şi
URSS va avea loc în 1964, când David Rockefeller va avea o în-
tâlnire de două ore şi jumătate cu Nikita Hruşciov.Potrivit ziarului
american Chicago Tribune din 12 septembrie 1964, David Rocke-
feller... l-a informat astăzi pe preşedintele Johnson despre recenta
sa întâlnire cu premierul rus Nikita Hruşciov...liderul comunist a afir-
mat că Statele Unite şi Uniunea Sovietică <<ar trebui să facă mai
mult comerţ>>.Hruşciov, potrivit lui Rockefeller, a spus că i-ar place
ca Statele Unite să extindă creditele pe termen lung acordate Ru-
siei.
Pe data de 7 octombrie 1966, preşedintele Johnson afirma
că administraţia sa intenţionează să insiste asupra obţinerii autori-
tăţii legislative pentru negocierea acordurilor comerciale ce vor ex-
tinde tratamentul de cea mai favorizată naţiune pentru ţările
comuniste din Europa, precum şi asupra reducerii controlului ex-
porturilor a altor sute de articole non-strategice.Peste şase zile,
New York Times scria următoarele: Statele Unite au dat astăzi curs
unei propuneri a Preşedintelui Johnson privitoare la stimularea co-
merţului Est-Vest prin ridicarea restricţiilor impuse exportului a peste
patru sute de bunuri către URSS şi Europa de Est...Printre catego-
riile selectate pentru relaxarea comercială propusă se numărau pro-
duse vegetale, cereale, furaje, cauciuc brut sau prelucrat, hârtie,
textile şi fibre textile, fertilizatori bruţi, minereuri metalice, petrol,
benzină şi derivate, compuşi chimici, vopseluri, medicamente, de-
tergenţi, materiale plastice, instrumente ştiinţifice şi profesio-
nale.Chiar şi această sumară listă relevă o utilitate indirectă a
bunurilor enumerate în perioade de conflict militar.Ulterior, lista ajun-
sese să cuprindă chiar şi compuşi chimici utilizaţi în fabricarea pra-
fului de puşcă, fapt posibil prin simpla acordare de către Congresul
3994 www.oglindaliterara.ro
american a statutului de articol
non-strategic.Având în vedere
faptul că în războiul din Vietnam,
tabăra nord-vietnameză a primit
sprijin militar masiv din partea
Uniunii Sovietice şi a ţărilor din
blocul comunist, putem spune că
finalitatea dezastruoasă a con-
flictului pentru americani s-a da-
torat, în mare parte, intereselor
economice ale capitaliştilor, care
sprijineau ambele părţi ale con-
flictului, în mod absolut avanta-
jos pentru afacerile lor.
Prosperitatea, creată prin
astfel de manevre de culise, a
atras şi alţi capitalişti în colabo- Sergiu Matei Lucaci
rarea economică dintre SUA şi
URSS.Astfel, pe 16 ianuarie
1967, ziarul american New York
Times nota alăturarea omului de afaceri Cyrus Eaton Jr. la demer-
sul familiei Rockefeller în scopul construirii de punţi economice între
lumea liberă şi Europa Comunistă.Conform publicaţiei americane,
The International Basic Economy Corporation, controlată de fraţii
Rockefeller, şi Tower International Inc., condusă de Cyrus Eaton Jr.,
finanţist din Cleveland, plănuiesc să coopereze în promovarea
schimburilor comerciale cu ţările din spatele Cortinei de Fier, inclu-
siv Uniunea Sovietică...International Basic Economy Corpora-
tion(IBEC) era condusă de către Richard Aldrich, nepot al lui Nelson
Aldrich, senator american timp de treizeci de ani şi cumnat al lui
John D. Rockefeller, precum şi de către Rodman Rockefeller, fiu al
lui Nelson Rockefeller, care va ajunge vicepreşedinte al Americii în
urma scandalului Watergate.Cyrus Eaton Jr. era fiul unui prosovie-
tic convins, Cyrus Eaton, care îşi datora ascensiunea în lumea fi-
nanciară chiar lui John D. Rockefeller, al cărui secretar a fost.Pe
data de 20 octombrie 1969, IBEC anunţa implicarea în acest acord
economic a băncii londoneze N.M.Rothschild & Sons, proprietatea
familiei Rothschild, casă bancară evreiască văzută drept cea mai
puternică din lume.
Prima materializare a acestei cooperări, între importante
personaje ale lumii financiare internaţionale a fost construirea a
zece fabrici de produse din cauciuc, precum şi a unei întreprinderi
de producere a aluminiului, evaluată la acea dată la 50 de milioane
de dolari.Lucrurile au devenit şi mai interesante atunci când capi-
taliştii sus-menţionaţi au înfiinţat o organizaţie numită Licensitorg,
prin care achiziţionau patente şi licenţe de producere ale unor bu-
nuri americane, transferate, ulterior, sovieticilor.Astfel de acorduri
erau imposibil de realizat direct între comunişti şi companii specia-
lizate în tehnică de zbor, în industria chimică, sau militară, însă, totul
devenea posibil prin intervenţia capitaliştilor enumeraţi, care se con-
stituiseră într-o entitate comercială americană, ce nu era vizată de
legislaţia aflată atunci în vigoare.În acest fel, ar fi mai mult decât
justificată întrebarea privind necesitatea alocării unui buget de 90 de
miliarde de dolari pentru apărarea Americii împotriva unui inamic, al
cărui potenţial de conflict este sporit din aceeaşi direcţie.
Sistemul bancar s-a dovedit, desigur, a fi un instrument de-
osebit de util în finanţarea acordurilor economice cu Estul comu-
nist.Încă din 1934 fusese înfiinţată Eximbank, în scopul finanţării şi
promovării comerţului cu sovieticii, însă, de-abia din 18 octombrie
1972, când Richard Nixon a semnat un decret prezidenţial în acest
sens, banca şi-a manifestat adevărata utilitate.Sistemul prin care
acesta funcţiona s-a dovedit a fi unul dintre cele avantajoase pen-
tru interesul celor implicaţi, dar, în acelaşi timp, unul din cele mai de-
zavantajoase pentru contribuabilul american.Astfel, un exportator
american îşi contacta propria bancă, ce lua legătura, la rândul ei, cu
Eximbank, pentru a i se împrumuta importatorului, de către aceasta
din urmă, suma de bani necesară achiziţionării bunurilor stră-
ine.Eximbank acorda apoi un credit băncii americane, prin care ex-
portatorul din SUA era plătit.În timp ce majoritatea americanilor
puteau contracta un împrumut bancar cu dobândă de 12%, iar com-
paniile cu cele mai bune garanţii de credit, o dobândă de 10%, im-
portatorul străin primea împrumuturi de la Eximbank cu dobândă
de 6%.Diferenţa procentuală observabilă era compensată prin ge-
neroase transferuri monetare, provenind din Trezoreria SUA, adică
din banii contribuabililor.Prin urmare, dacă importatorul străin era
în incapacitate de plată, băncile nu făceau presiuni asupra lui, ci îşi
recuperau fondurile din vistieria Americii, prin intermediul Federal
Reserve Bank, banca centrală a SUA, care garanta toate împru-
muturile.După cum afirma generalul american Thomas Lane, astfel,
exportatorul american nu are nimic de pierdut, la fel cum nici banca
comercială americană nu are, relevând astfel o înclinaţie în sistemul
nostru de a vinde produse oricui ar încheia un contract de creditare
ce poate fi derulat prin Eximbank.Iresponsabilitatea este răsplătită...
(continuare în nr. viitor)

EFIM TARLAPAN
CU MUZA ALTORA ÎN BRATE…
(o antologie a parodiei româneşti de pretutindeni)
(urmare din numărul anterior)
TRAIAN DEMETRESCU
1866 – 1896
Craiova
Poet, prozator, publicist
DISCURSUL REGELUI* LA MOŞI
Am auzit – şi zvonu-acesta
Se-mprăştie cu mare curs –
Că regele la Moşi, deunăzi,
A pronunţat acest discurs:
„Herrn negustori, la dumnefoastră,
Plăcut la mine ca să vi;
Regina zis la ea să cumpăr
Un ola şi un farfuri!
Dar bâlciul asta forte mare
Ce dumnefoastră ziceţi Moşi,
La mine azi aduce-aminte
Despre iubiţii mei strămoşi.
Strămoşii mei trăit odată
Prin bâlciuri ca comedianţi
Şi la români făcut gheşefturi,
Şi-au câştigat mulţimi de sfanţi!
Ei învăţau maimuţ să joace,
Şi de la nas scotea panglici.
Şi chiar dresase patru şoreci
Să călărească pe pisici.
Ei înghiţeau un sabe lungă
Şi cu măsele rodeau plumb,
În vreme ce un mic paiaţa
Făcea la toba: bumb! bumb! bumb!
Strămoşii mei la ţara voastră
Făcură mult păpuşării,
Ei nici visat că eu odată
Aice rege c-o să fi!...
Ah! bâlciul asta forte mare,
Ce dumnefoastră ziceţi Moşi,
La mine azi aduce-aminte
Despre iubiţii mei strămoşi!”
1891
____________
Ţinta ironiei, aici, este regele Carol I al
României (Hohenzollern), principe din
dinastia prusacă…
(Nota antologatorului).
FOTOGRAFII REGALE
Deunăzi, regele cu Friţ
La Mandy* au pornit voioşi
Ca să pozeze!... Nemţii noştri
Au aerul că sunt frumoşi.
Şi regele, cam dupe masă,
La fotograf s-a adresat,
Rostindu-i vorbele acestea
În dialectul său stricat:
„La mine scot profil, adică
Numai un ochi şi un mustaţă,
Numai un umăr şi-un ureche
Şi jumătate nas şi faţă.
PARODII
Dar dacă scoţi pe jumătate,
Eu cred atunci că e dreptate,
La dumnăfoastră, fotograf,
Ca să plătesc pe jumătate.
Nepotul meu pozează-ntreg…
Frumos buiat!... N-ai ce să zici!...
Dar rog: la el, domn fotograf,
Să scoţi urechile mai mici.”
1891
GEORGE TOPÂRCEANU
1886 – 1937
Bucureşti - Iaşi
Poet, prozator
CIOARA
Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară...
Sus, pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară,
Nemişcată-n vârf de par
Ca o acvilă pe-un soclu,
Oacheşă ca un hornar
Şi macabră ca un cioclu;
Neagră ca un as de pică
Subt nemărginitul cer;
Singuratică şi mică
Cât o boabă de piper;
Gârbovă ca o feştilă
Într-un cap de lumânare;
Ca o mutră imobilă
De harap cu nasul mare,
Dar sinistră şi pârlită
De la coadă până-n plisc,
Ca o pajură trăsnită
Într-un vârf de obelisc;
Încrustată-n atmosferă
Ca un ou de ciocolată:
Amărâtă şi stingheră
Ca o prună afumată.
Cu alura interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Şi smolită ca un drac;
Demnă ca un om celebru;
Mistică şi fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru;
Incomodă-n soare, ca
Un gunoi în ochi; nefastă
Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă
La un joc de bacara;
Suspendată ca o notă
Pe un portativ gigant;
Slută, ca o hotentotă
Părăsită de amant;
Mică-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de puşcă;
www.oglindaliterara.ro
Ignorată total de presa literară
„centrală”, uitată de critică, practicată,
îndeosebi, de veleitari şi nechemaţi,
PARODIA ROMÂNEASCĂ dăinuie în
timp prin excelentele realizări ale unui
trecut îndepărtat sau mau puţin înde-
părtat…
Antologia de faţă (premieră în
domeniu!) are menirea nu doar să „de-
poziteze” aceste strălucite realizări, ci
şi să pună la îndemâna consumatoru-
lui de literatură satirico-umoristică mos-
tre parodice, generatoare de
savuroasă lectură, iar pentru creatori,
pilde vrednice de urmat.
EFIM TARLAPAN
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care muşcă;
Cruntă ca o vânătaie
Cauzată-n match de box;
Ca un bulgăre de cocs
Care-a stat o noapte-n ploaie;
Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg
Şi uşoară ca un fulg
De funingine-n lumină;
Tristă ca un crep de doliu
În văzduhul diafan, –
Ca un punct aerian,
Pe-al zăpezii alb orgoliu;
Stranie ca un ponos
Al priveliştei de cretă;
Solitară şi cochetă
Ca un cuc de abanos;
Neagră, ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte,
Cu lumină împrejur;
Fină ca o acadea
De ţiţei topit la soare;
Prinsă-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea;
Ireală, ca un duh,
Cu penajul ei feeric, –
Ca o cupă de-ntuneric
Răsturnată în văzduh;
Gravă ca o rugăciune
Şi posomorâtă ca o
Figurină de cărbune
Cu nuanţe de cacao;
Tragică, ca o emblemă
A obştescului sfârşit;
Sumbră ca o anatemă
Aruncată-n infinit;
Mută-n liniştea câmpiei
Ca un bloc de piatră arsă,
Ca un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veşniciei, –
Atârnând de bolta goală
(?) Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin, plângând, să sugă smoală;
Piază-rea, ca un blestem
Azvârlit aşa-ntr-o doară
Creatorului suprem, –
Şi banală... ca o cioară!
3995
REMEMBER
15 noiembrie 1987-Ziua Demnităţii
Capitolul III
Noiembrie Fierbinte
Ultimele zile de frică
* Nu era vreme de discursuri. Am rostit o sin-
La 440, aproape 300 de oameni, din
ambele schimburi, îi aşteaptă pe directorul
Purcăroiu pentru nişte ultime “lămuriri”.
Aurel Huian e întrebat de un coleg care
luase parte la greva din noaptea prece-
dentă ce are de gând. “Bineînţeles că
rămân până se rezolvă ceva”. Simte că le-
gătura între el şi colegii lui devine mai pu-
ternică. Este hotărât să ajute la rezolvarea
situaţiei. Ce, muncitorii de la “Tractorul” cum
au primit banii până la urmă? (Îşi sfătuieşte
totuşi soţia să meargă acasă. “Rămân eu.
Ajunge!”).
Este chemat în biroul şefului de
secţie. I se adresează cu “Aurele”. Cei de
aici par speriaţi. În rest aceleaşi vorbe
goale. Aurel Huian susţine cu calm cererea
muncitorilor ca retribuţiile să se dea fără re-
ţineri. Şefii - Ghelasie, maiştri - îi spun că ei
nu pot hotărî şi că îl aşteaptă pe director.
Directorul Purcăroiu apare pe la
opt. Este huiduit după ce încercă să repete
ceea ce şefii mai mici au spus noaptea.
Mate Istvan strigă “Hoţule!” , care este re-
luat în “Hoţii”! Hoţii”. Se fluieră. Toţi oamenii
din 440 ies din secţie. Directorul Purcăroiu
pleacă spre secţia 420(Sculărie), dar şi
muncitorii de aici au ieşit. Purcăroiu se
pierde pe drum depăşit de amploarea eve-
nimentelor. Aurel Huian este luat de val,
intră în coloana formată pe loc. Coloana se
deplasează spre Palatul Administrativ. În
drum, li se alătură celor două secţii (440,
420) şi oamenii din 410, 520 şi 570. Sunt
aproape 2.000 de protestanţi. Se strigă: “Ve-
niţi cu noi”! şi “Hoţii”! Hoţii!”. Se formează şi
alte coloane în interiorul întreprinderii. Oa-
menii dau frâu liber mâniei. Coloana în care
se află Huian trece pe la 620(Oţelărie), apoi
pe la 660, 590, 510, 525, 580 şi 550. La ie-
şire, câţiva muncitori tineri, mai tineri decât
Aurel Huian, sparg vitrinele cu însemnele
PCR, UTC şi sindicale, rup panourile cu gra-
fice de la intrarea secţiilor. Huian şi alţii vreo
doi îi potolesc: “Ce rost are să spargi gea-
muri? Nu cu geamurile avem treabă. Tot noi
trebuie să le punem înapoi după aia”.
Secţia 530 are porţile sudate. Nu
se poate intra… nu se poate ieşi…
* “Dacă nu veniţi acum, să nu vă
La 840, coloana se vede pe aleea
din faţa secţiei mele, 535. Toată echipa
mea, 15 muncitori, iese să privească din
locul liber dintre maşini coloana care tocmai
a pătruns în secţie. cu câteva minute în-
ainte, maistrul Ion Arişan a vrut să sudăm
porţile. Când am văzut coloana am înţeles
de ce. Aproape nu-mi vine să-mi cred ochi-
lor, dar simt şi o mare uşurare. Gândesc mai
încet, îmi spun că e din cauza oboselii. Oa-
menii din echipă mă privesc întrebători aş-
teptând reacţia mea. Mă hotărăsc brusc,
când îmi văd soţia în fruntea coloanei. Elena
mă vede, se repede la mine evident exaltată
şi îmi spune: “Haide, a început!”. Intru în
3996
rând, lângă ea. Îmi povesteşte de buscula-
dele de mai devreme, de încercarea lui Pur-
căroiu de a calma oamenii. Realizez
amploarea evenimentelor şi iau hotărârea
să mă întorc la oamenii mei să-i mobilizez.
gură frază: “Dacă nu veniţi acum să nu vă
mai aud niciodată că spuneţi că vă este rău
cu Ceauşescu!”.
* Mircea Sevaciuc
Coloana în care se află Aurică Ge-
neti ajunge lângă secţia 505. Cineva sudase
porţile. Oamenii nu puteau să iasă, deşi,
prin semne, de dincolo de geamuri, arată că
vor să iasă. Geneti sparge geamurile! Este
urmat. Oamenii se cheamă, se îndeamnă
unii pe alţii. Câţiva rămân pe loc, poate de
frică, poate de oboseală.
Coloana lui Geneti intră în secţia
610. Aici are loc primul conflict violent. Un
inginer încearcă să-l oprească pe Geneti.
Acesta îl împinge, inginerul cade. Casca
albă de protecţie, albă, a inginerului se ros-
togoleşte. Geneti o ia şi şi-o pune pe cap.
“Victima” se ridică şi fuge. Nimeni nu “o” ur-
măreşte. Aurică Geneti îşi reia locul în frun-
tea coloanei, purtând casca după care va fi
identificat şi recunoscut mai târziu la an-
chetă, iar şi mai târziu, casca cu care a intrat
în istorie, care îi va da supranumele de
“Omul cu cască albă”. Dar nu la asta se
gândea el atunci. “Eram furios. Doamne, ce
furios eram! De ce le trebuiau banii
noştri?… Apoi eram furios că nu toţi ne
urmau… Dar nu mi-a plăcut să-l lovesc să-
l lovesc pe inginerul ăla… Acum e director în
Steagu’, la Sectoare Calde (în ‘97, adică)”.
* conjurăm palatul administrativ şi ne aflăm
Mă gândesc câteodată cum, poate
schimba o decizie, într-o clipă, viaţa unui
om. Atunci, în dimineaţa lui 15 noiembrie
1987, am luat o astfel de hotărâre şi am in-
fluenţat mai mulţi oameni - echipa mea de
15 muncitori - la hotărârile lor. Nu mi-am pus
întrebarea dacă am dreptul sau nu să-i in-
fluenţez. Le-am pus doar o condiţie. Ei au
luat hotărârea lor. În acea dimineaţă, lucru-
rile păreau că se pot clarifica pentru noi, că
putem realiza ceva. Simţeam că a venit
clipa.
* pul lui Ceauşescu nu este deloc simplu. Aşa
mai aud că e rău cu Ceauşescu”. Din 15 oa-
meni, 12 m-au urmat. În acest moment, ni-
meni nu ştie că nouă dintre ei vor fi
anchetaţi şi cinci deportaţi. Ajungem co-
loana din urmă, trecem cu ea pe lângă 590
şi 550. Oamenii sunt dezlănţuiţi. Simt că
ăsta e! “Suntem prea mulţi să ne facă ceva!”
* *
Orele 10 00
- 10 , mulţimea,
15
aproape 3.000 de oameni, ajunge în faţa
Palatului Administrativ. Nimeni nu îi mai în-
tâmpină. Aurică Geneti, cu casca albă pe
cap, este primul care intră. Mulţimea conti-
nuă să strige: “Hoţii! Hoţii!”. “Veniţi înăun-
www.oglindaliterara.ro
tru!”, zice Geneti. Din nou este ascultat, oa-
menii intră în clădirea birourilor. Se răspân-
desc, nu găsesc pe nimeni. Câţiva încep să
răstoarne mobila, să arunce hârtiile, să
spargă geamuri. Alţii vor să-i potolească şi,
dacă văd că nu pot, îi lasă în plata Domnu-
lui şi ies din Palat. Aurel Huian îl aude pe
“bătrânul” Ion Năstase, 58 de ani, care
spune textual: “Să mergem la Judeţeana de
Partid!” (denumirea exactă a instituţiei co-
muniste era Comitetul Judeţean al P.C.R.
Acum clădirea găzduieşte Prefectura ju-
deţului - n.a.). Ideea place. “Hoţii” nu sunt în
întreprindere, iar “căţeii” au fugit. Grupuri-
grupuri, muncitorii sunt şi nu sunt de acord
să iasă şi să-şi susţină cererile în stradă. În
afara fabricii lucrurile pot fi mult mai compli-
cate, mai riscante. Astfel că mulţi se întorc la
secţii, iar alţii părăsesc coloane şi se duc
acasă. Şeful miliţiei pe întreprindere, căpi-
tanul Damian spune să se deschidă porţile.
Este momentul când ceva ciudat se pe-
trece: mulţi se întorc. De ce? Prin întreprin-
dere am mărşăluit 5.000 de oameni, ieşim
pe Poarta I tot 5.000 şi în loc să ne îndrep-
tăm spre Prefectură întreaga coloană intră
înapoi în întreprindere prin Poarta II. În-
iarăşi în faţa Porţii I. Aici s-a produs. Majori-
tatea celor din coloană rămân în incinta în-
treprinderii. Spre prefectură am plecat circa
250 de protestanţi. Să avem printre noi “di-
versionişti” sau o frică, pur şi simplă frică?…
*
Dănuţ Iacob are o idee de geniu:
ia steagurile tricolore de la poartă împreună
cu Cornel Vulpe. Coloana capătă un cu totul
alt caracter, nu mai este o “simplă” mulţime
care-şi strigă nemulţumirea. Deşi să fii ne-
mulţumit şi să strigi nemulţumirea ta pe tim-
că pe strada Poienelor, imediat după ieşirea
din “Steagul Roşu”, coloana propriu-zisă nu
are decât cei 250 de oameni. Din cei 4-
5.000 de muncitori care au fost în faţa Pa-
latului Administrativ şi care apoi l-au
înconjurat pentru a ieşi pe poarta principală,
cea mai mare reintră în incinta întreprinde-
rii, după 50 de metri, pe o poartă de serviciu,
era analiza rapidă făcută în mintea mea.
“Am fost mulţi în uzină, puţini am
ieşit pe stradă”. (Geneti).
(continuare în nr. viitor)
 Efectul Placebo
Profesor de fizică la Universitatea Maryland şi membru
în cadrul Societăţii Americane de Fizică, Robert Park de-
montează cîteva din miturile omului modern obsedat de mi-
racole.
În cartea sa – Ştiinţa Voodoo, Drumul de la prostie la
fraudă – Park analizează cîteva aspecte ale credinţelor care
interferează cu ştiinţa, cea din urmă trebuind să asigure sta-
bilitatea necesară pentru orice proces fizic sau psihic.
Să luăm, de pildă, renumitul efect placebo, care acum
este în mare vogă şi în România.Ce este acest efect ? Inte-
racţiunea dintre creier şi sistemul endocrin, spune Park.El îl
citează pe Lewis Thomas care arată că tratamentele cu lipi-
tori şi purgativele folosite odinioară au fost abandonate cînd
s-a constatat că aceleaşi rezultate se obţin fără vreo medi-
caţie, o dată cu trecerea timpului: “ Cu timpul, ne vindecăm
fără nici o intervenţie de majoritatea lucrurilor de care sufe-
rim.Evoluţia ne-a dotat trupurile cu o reţea complexă de mij-
loace de apărare naturale contra rănilor sau bolilor : oasele
se sudează, sîngele se coagulează, anticorpii elimină orga-
nismele care ne invadează etc.Dacă însă cineva, despre
care se spune că este un vindecător ne dă ceai de ierburi
sau pilule de zahăr, sau dacă face un descîntec, sau dacă
sună dintr-o zbîrnîitoare, deasupra noastră, sîntem uşor de
convins că vindecarea, atunci cînd se produce, se datorează
vindecătorului.”
Originea misterului placebo stă însă în reducerea stre-
sului : “ Hormonii de stres eliberaţi în sînge sporesc respi-
raţia, tensiunea arterială şi pulsul.Aceste schimbări pot să
împiedice de fapt însănătoşirea.Creierul pregăteşte corpul
pentru acţiune; însănătoşirea trebuie să aştepte.”
Aşadar, atunci cînd medicul ne asigură că vom urma
un tratament bun şi că însănătoşirea e iminentă, pacientul
se relaxează lăsînd astfel teren liber organismului care-şi
poate declanşa mecanismele de apărare, contribuind într-o
proporţie foarte mare alături de medicaţie.În prima jumătate
a secolului xx “ laxativele, aspirina şi pilulele de zahăr erau
cam tot ce aveau doctorii în trusă.De fapt, studiile au arătat
că, dacă pacientul crede că pilulele de zahăr potolesc dure-
rea, ele au cam 50% din eficacitatea aspirinei.”
Efectul placebo nu poate însă să reducă tumorile dar
poate reduce simţitor senzaţia de durere.
Park se foloseşte în demonstraţia lui de un caz cele-
bru în America : “Vitamina O” pusă în vînzare de o companie
care făcea o reclamă agresivă produsului : “ Maximizează
elementele nutriţionale, purifică sîngele şi elimină toxinele şi
otrăvurile – cu alte cuvinte, toate procesele necesare pentru
prevenirea bolilor şi întărirea sănătăţii.” Vînzările, situate la
şaizeci de mii de sticluţe pe lună, erau în creştere.În pros-
pect, Vitamina O era trecută ca : “ Molecule stabilizate de
oxigen într-o soluţie de apă distilată şi clorură de sodiu”.
Cu alte cuvinte, spune Park, apă sărată.Noutatea era
că “Vitamina O” furnizează oxigen, dar, punctează Park, într-
o cantitate nesemnificativă.Oricum, omul nu trebuie să bea
oxigenul, ci să-l respire.
Homeopatia, exclusă de la supravegherea FDA ( pro-
dusele pot fi comercializate fără dovezi ale randamentului lor
) dă bătăi de cap celor care nu vor să se lase înşelaţi. Fabri-
cantul Nicorettei ( guma de mestecat împotriva fumatului ) a
fost obligat să stabilească eficacitatea produsului său înainte
de comercializare, dar o altă gumă de mestecat numită Ci-
gArrest, a fost declarată homeopatică şi a scăpat de
teste.Are şi guma de mestecat memorie, ca apa ? se în-
treabă autorul, “ Vai, nu există teste prin aplicarea cărora să
www.oglindaliterara.ro
SIMPLE NOTE
se poată distinge între guma
de mestecat homeopatică şi
simpla gumă aromată.”
Are apa memorie ?
Să vedem cum stau lu-
crurile cu “memoria apei “.
Doctorul german Samuel
Hahnemann a încercat să
înlăture efectele secundare
ale substanţelor naturale
(care puteau fi toxice) prin di-
luare. El a descoperit că so- Violeta Ion
luţia, cu cît era mai mult
diluată, puterea curativă
creştea pentru pacient.A declarat această a doua lege a sa
“legea infinitezimalelor “.O altă lege a doctorului german,
“legea similarelor “ spunea că aceleaşi substanţe care dau
simptome unei persoane sănătoase, pot vindeca aceleaşi
simptome la o persoană bolnavă.
Doctorul a făcut diverse experimente pe el, apoi a
ajuns la concluzia că diluarea înlătură efectele secundare.El
dilua soluţia naturală la zece părţi de apă, apoi iar dilua la
zece părţi etc., limita fiind la “o singură moleculă de medica-
ment”.
“ Homeopaţii au calculat limita de diluţie şi sînt de
acord că s-ar putea să nu rămînă nici măcar o moleculă de
extract vegetal sau mineral în medicamentul lor.Dar ei insistă
că asta nu contează; amestecul apă / alcool în care este di-
zolvată substanţa “îşi aminteşte” cumva substanţa chiar după
ce ea a fost de mult înlăturată prin diluţie.Se presupune că
procesul de agitare a soluţiei între diluările succesive încarcă
întregul volum de lichid cu aceeaşi memorie.“
Dar, de fapt, puţini oameni îşi dau seama că pilulele pe
care le cumpără, chiar dacă au trecute îngredientele, nu în-
seamnă nimic, fie că e vorba de pilule pentru gripă, picioare
umflate sau dureri menstruale.
Nu s-a făcut un experiment care să dovedească că
teoria e validă.Cu spusele autorului, “chiar dacă crezi că apa
poate avea memorie, atîta vreme cît nu este cunoscut un
mecanism de înmagazinare a memoriei, avem de-a face cu
o invitaţie la fraudă.”
Noi primiri în
LIGA SCRIITORILOR
din România
În urma şedinţelor din luna noiembrie a.c.a Co-
mitetului Director şi a Comisiei de Validare au fost primiţi
în LIGA SCRIITORILOR următorii:Filiala Argeş: Daniela
Voicu, Maria Lica şi Nicolae N.Nedelcu, Filiala Bucu-
reşti: David Aurel, Cristian Neagu, Mihai Tănase, Sorin
Cerin, Maria Şoimu şi Viorica Enăchiuc, Filiala Braşov:
Ştefan Banaru, Viorica C.Popescu, Filiala Cluj: Ioan
Cărăşel,Teodor Şandru şi Emil Perşa, Filiala Iaşi: Bişog
Becart, Ana Maria Bălaş şi Olga Alexandru Diaconu, Fi-
liala Spania: Niculina Ilisei şi Elena Buica, Filiala Vâl-
cea: Matei T.Călin.
Comitetul Director,
3997
 Coaja de nucă
PSEUDOESEU
Lumea asta mare încape într-o coajă de nucă.
Iarba, florile, copacii, clădirile, oamenii fac parte
dintr-o lume minusculă în marea lume. Odată de-
mult trăiau cu toţii, ca într-o membrană protectoare
într-o coajă de nucă. Ei erau miezul. Cât de fru-
moasă este viaţa când eşti apărat de toate, în nucă.
Aveau belşug pentru fiecare categorie, sau rasă,
sau specie. Oamenii, aproape invizibili aveau un pri-
mar al lor. Care nu era condus de anumiţi gansteri,
sau de forţele de dreapta, stânga, centru, sau drep-
tul în stângul. ...
Primarul ăsta era acolo din generaţie în gene-
raţie, de sute de ani familia lui fiind cea care condu-
cea destinele picilor. Veselia se împletea cu
bunăstarea, astfel încât toate mergeau strună. Era
fericit. El, primarul, era un exemplu pentru ceilalţi lo-
cuitori ai lumii mamut. Avea 20 de odrasle, care mai
de care mai gălăgioase. Însă, îşi făcea timp pentru
fiecare în parte pentru a le asculta problemele. Fata
cea mai mare, Mimişor, era cea care trebuia să-i ur-
meze la tron. Sau, mă rog, mai bine spus la fotoliul
de primar. Nu era bătălie pentru această funcţie pe
viaţă. Nu erau campanii electorale în care să-şi
scoată unii altora ochii precum şoimii în pustietate.
Nu erau banere afişate prin tot oraşul. De ţi se frac-
turează gâtul de atâta uitat pe sus. Era doar legea
strămoşească. Şi atât. Şi era de ajuns. Vorba stră-
moşilor era vorbă. Pe pereţii sălii de consiliu zeci şi
sute de portrete erau afişate. Cu fosţii primari. De la
stră, stră, stră...bunicul, nu chiar, dar aproape mai-
muţă, până la tata.
Însă Mimişor nu dorea o carieră în acest fel.
Lumea de buzunar s-a modernizat. Nu mai vorbim
de un canon respectat de toţi. Şi aici maşinile au in-
vadat piaţa, lăsând praful în urma dârelor de cau-
ciuc şi a ambalării motoarelor. Pe Mimişor o fascinau
aceste minuni pe patru roţi. S-a înscris în toate cur-
sele auto din orăşel. Şi întotdeauna a câştigat. Să
nu vă gândiţi cumva că a trişat sau a dat mită. Nu...
Era bună, foarte bună, încât juriul rămânea întot-
deauna cu ochiii pierduţi pe pistă, unde maşina bolid
se învârtea odată şi încă odată, până la linia de so-
sire.
Cum, nu v-am descris-o pe Mimişor? Nu-mi
vine să cred. Blondă, păr lung, manechin, deşi nu
profesa, decât când era obligată de împrejurări să
îmbrace rochia de mireasă la finalul penibilelor pre-
zentări de modă ale la fel de ingratei, dar cunoscu-
tei creatoare. Am uitat de picioare. Atât de lungi,
încât orice divă ar fi fost invidioasă pe ea. Capul,
adică mintea...S-o lăsăm baltă... nu o prea avea, că
doar de unde? Până şi Dumnezeul lumii minuscule
nu avea de unde să pună atâtea calităţi la un singur
fiu, sau fiică...
Episcopul, ales odată la 4 ani prin vot demo-
cratic de către celelalte înalte feţe bisericeşti, era ve-
cinul lor. Doamne ce de lume venea la el să îi
citească. De la oamenii simpli, la bogătani. O
Doamne, Doamne, câtă tămâie şi lumânări se con-
sumau.... Linia roşie dintre popa popilor şi şeful şe-
filor, funcţiona perfect. Era aşa de secretă încât nici
mai marii securiştilor nu reuşeau să audă niciun
zumzet. Şi dacă ar fi aflat ceva, ce? Că doar erau ai
primarului şi primarul era al lor. Şi uite aşa, popa
citea toate canoanele sfinţilor pentru ca fiica risipi-
toare să se întoarcă pe calea cea bună şi să aibă
dorinţa de a urma pe tatăl ei la primărie. Că doar aşa
se cădea. Epitete şi metafore, hiperbole şi compa-
raţii între strămoşi degeaba. Nici dacă era extrate-
restru nu era mai tutulucă, sau mai nălucă, sau mai
încuiată. Ea nu şi nu... De la motoarele ei nu o pu-
teai clinti... Acolo era cu nasul toată ziua. Cât de
lungă putea fi ziua piticilor. Îngerul zămislit pe trupul
gol al universului decăzuse din drepturi.
Însă într-o nefastă zi, vaca mătuşii mele, dusă
la păscut de Petre, călcă cu copita nepotcovită nuca
cu miezul plin de suflete. Coaja se sparse, vraja dis-
păru, soarele intră prin craterul gigantic şi pângări
pe Mimişor. Totul se surupă...Lumea minusculă dis-
pare...
Super Preşe
Este unul. Timp de 4 ani, asta dacă acele cea-
sornicului nu se încleştează. Super Preşe, cel care
cârmuieşte minunăţiile de pe plaiurile înlăcrimate în
bogăţia vremii de mult apuse. Doamne, cum nu am
vrea şi noi să fim măcar consilierii de imagine ai lui.
Dar, asta e, nu suntem vrednici să-i scriem nici
măcar persiflatele comunicate de presă, pentru că el
are încredere doar în discipolii pe care i-a cârmuit şi
în larg şi nu bagă bani în tonomatele de presă uzate.
Şi uite aşa, ne găsim cu toţi, ca luaţi din japcă, în
mijlocul muntelui, pe piscul gol, participăm la marea
dosariadă a împăduririlor. Printre sălbăticiile pustie-
tăţii apar şi ele, vip-urile. Nu că le-ar păsa de bios-
feră, dar reclama este mare. Le este silă să vină aici,
dar pentru o poză în fiţuica de fitze şi pentru un clip
3998
cât de mic pe sticlă, merită. Şi uite şa, în toaleta po-
trivită evenimentului, apar şi ei. Printre mlădiţele
creionate, se iveşte silueta slabă a actorului cu faţă
de Holywood. După ce gongul publicitar bate, la fel
ca în piesa de teatru, actorul îşi face numărul, plan-
tând puietul cu cifra 1. Mâncare, băutură, muzică,
chef de chef cu lăutari şi manele…
Voluntarii muncesc pe brânci timp de câteva
săptămâni, după care vine chiar el Super Preşe. Şi
mai multe maşini de teren calcă solul nefertil al pă-
durii, şi mai mulţi băgători de seamă, sau cum i-ar
plăcea lui să spună, staff… De la căţel şi purcel, la
doamna Preşe, cu tocuri cui ce s-au înfipt adânc în
solul patriei. Întâiul stătător al ţării a plantat, cică,
puietul cu numărul 10.000 din cadrul proiectului de
reîmpădurire. De parcă un pitic, atât de mic, a stat
să numere virginele vlăstare. Şi pentru că tot dicta-
tura tronează în ţara fără de noroc, doi copii îmbră-
caţi în costume populare au îngheţat în inima
codrului, aşteptându-l pe Preşe. European până
dincolo de măduva oaselor măcinate de poluare, Menuţ Maximinian
Marele a renunţat la a veni cu maşina, elicopterul
pasăre aterizând precum tigrul asupra prăzii co-
merciale. Cum altfel decât cu întârziere de o jumă-
tate de oră, că aşa dă bine românului. Dacă nu am Menuţ Maximinian este ab-
fi întârziat în această istorie unde am fi ajuns acum? solvent al Şcoalii Postliceale
Prea departe. Şi ar fi păcat, căci nouă, în pre- de Informatică din cadrul
micimea noastră, ne place să fim aşa, ca o roată Grupului Şcolar de Informat-
de rezervă a carului Europa. De la rampa de ateri- ică Bistriţa şi al Universităţii
zare Preşe a făcut cu mâna tuturor celor de pe că- Babeş-Bolyai, Facultatea de
rarea verzuie, inclusiv copacilor. Nu că ar fi Litere, secţia română-etnolo-
daltonist, dar aşa dă bine la imagine… „Îmi cer gie, fiind masterand la et-
scuze pentru starea proastă a drumului”, i-a spus nologie al Universităţii de
Super Primarul aşezării extraterestre, dându-i min-
gea la fileu Super Preşului, care a replicat „eu tre- Nord Baia Mare. Este redac-
buie să-mi cer scuze de la dumneavoastră, pentru tor la cotidianul “Răsunetul”,
că nu am făcut nimic”. Şi a urmat acea promisiune TV Bistriţa şi Radio Re-
la auzirea căreia îţi vine greaţa, că va face, că va naşterea. Este membru al Or-
drege. Ne-am săturat de pancarde mincinoase, de ganizaţiei pentru Apărarea
campanii farisee, de bannere care ne asupresc Drepturilor Omului, preşed-
identitatea… inte a Comisiei mass-media
După ce s-a scuzat că a sosit mai târziu şi redactor şef la Drepturile
din cauza condiţiilor meteorologice, planeta inamică Tale-lunar editat de
uneltând împotriva mamei Terra, Preşe a gustat din PROADO. Este membru al
tradiţionala pâine şi sare, şi apoi, în ţinuta sport, nu Uniunii Ziaristilor Profesion-
a întârziat să se apuce de treabă. „Dacă nu ne pro- isti, al Societăţii Scriitorilor din
punem ca fiecare să planteze măcar un copac, ne Bistriţa-Năsăud şi al So-
sacrificăm copiii şi nepoţii”, a spus Preşe. Toţi au cietăţii Scriitorilor Bistriţeni,
căzut pe spate la auzirea cuvintelor, care aveau să membru ASTRA; De-
devină proverb pentru eternitate. După plantare mai spărţământ Năsăud. Cola-
marii sepepişti căutau şerveţele pentru şeful lor. Că borează la ziarul “Realitatea”,
doar a trudit săracul că a dat de două ori cu lopata, revistele EuRoCom si “VIP”
luând ţărna care şi ea săraca sărea mai repede în din Bucureşti, “Agerro”-
groapă, că doar era în faţa şefului, care dacă se en-
erva, odată o putea vinde tătarilor. Ciudat, paranor- Stuttgart, Romanian Tribune-
mal, şerveţelele au dispărut. O ziaristă amabilă, Chicago, “Revista ilustrată” a
vrând să construiască o imagine pozitivă breslei, le- Centrului Judeţean pentru
a întins mâna cu şerveţele oamenilor de ordine. Cultură Bistriţa, Conexiuni a
Aceştia ofticaţi au întors spatele…Doar nu vor ac- Centrului Cultural Municipal
cepta cadouri de la tonomate, sau ziariste frustrate, Bistrita, “Studii şi cercetări et-
sau... Preşe nu a stat foarte mult la plantaţie şi noculturale” a Complexului
după ce a făcut câteva poze cu voluntarii a plecat Muzeal Bistriţa, “Litera Nor-
spre Oraşul Soarelui, unde trebuia să participe la o dului” şi la “Mişcarea Liter-
nuntă. Că doar tot un fel de poluare este şi legarea ară”.
cu funia imaginară de partener… Înainte de ple- Este prezent în antologia
care, iniţiatorii proiectului i-au oferit o hartă a ţării „Scriitori bistriţeni” a Societăţii
confecţionată dintr-o radiografie pulmonară. Că Scriitorilor din Bistriţa, Ed.
doar aşa vor ajunge şi munţii noştri cei pietruiţi cu George Coşbuc 2007, tra-
nemurirea pe cale de dispariţie… dusă în 7 limbi şi în antologia
Super Preşe a ajuns Super Naşu. Tot în pa- „Pretexte” a Societăţii Scriito-
tria verde, pentru că astfel va împuşca mai multe rilor din Bistriţa Năsăud, Ed.
promo. Este prezentă şi televiziunea nunţilor în 48 Eikon, 2008.
de ore. Că doar atât a durat de când s-a hotărât
Preşe să vină în năpustita zonă. Nu i-a fost greu să
A publicat:
găsească doi tineri care să spună “Da” în cel mai -Confesiuni, Ed. Arcade,
scurt timp. Căci, mirii noştri ştiu cât de bine e să-l ai 2004, care adună interviuri cu
naş chiar pe el, pe Preşe. Nu vor mai avea griji ad- cele mai importante vedete
ministrative cât îi hău şi părău, cât viaţa lor va fi per- de folclor din întreaga ţară de
misă pe pământ. Primele jurăminte au fost la Sofia Vicoveanca, Nicoleta
înfăptuite de mult, sub verdele pomilor de altă dată, Voica, Angela Moldovan, Be-
pentru onoarea cărora a venit şi diplomatul. Apoi, none Sinulescu, Valeria Peter
mirii, nu sunt orice fel de miri, ci unii arhicunoscuţi, Predescu etc
copiii cântăreţei care încă mai dă din buric pe mii -Cartea Diuganilor, Ed Ka-
de euro, în ritm de manele. A fost o nuntă ca în runa, 2006, monografia satu-
basme la cel mai luxos restaurant din zona zonelor.
Nu se putea altfel, că doar aşa dă bine… lui Dumbrăviţa, jud. Bistriţa
Înainte de nuntă mireasa a primit din partea Năsăud
viitorului soţ, cadou maşina de serie limitată. La bi- -antologia „Generatia in
serică, în faţa altarului mireasa, îmbrăcată într-o ro- blugi”, Ed. Karuna 2007, cu-
chie creaţie a controversatului designer lesbi, prinzând pastile publicate de-
purtând pe cap o tiara X, cu pietre Y, a fost condusă a lungul a 6 ani in rubrica cu
de fraţii ei şi de socrul mic. acelaşi nume din cotidianul
Şi cine altcineva putea să ofere binecu- Răsunetul
vântarea decât Sfinţia Sa, Marele Preot, hirotonit în -„Chip de înger”-Ed. Karuna
acea zi în care prietenul său a depus jurămâtul la 2007, reliefînd istoria
Palatul Capitalei. Şi poate că la fel se va întâmpla Aşezământului Sfântul Iosif
şi la plecare… de la Odorheiul Secuiesc
Naşa, elegantă şi graţioasă, frumoasă şi unde 120 de copii sunt îngrijiţi
admirată, îi şopti la ureche la Super Preşe că îl pă- de 10 măicuţe
răseşte. Divorţează. Cum? Nu a aflat din tabloide? -„Pe aripa cerului”-Ed. Ka-
Are o aventură cu Super Manechinul, cel mai mare runa, 2008, conţine 13 proze
ministru al tuturor timpurilor erei demult închisă într- scurte, cu iz jurnalistic
o glastră…
www.oglindaliterara.ro
 NOTE DE LECTURĂ
Jurnal de bibliotecă
(urmare din numărul anterior)
“Suntem fără scăpare,
singuri în amiaza nopţii“
Lucian Blaga
Privitor la hotărârea lui Adrian Leverkuhn de a se de-
dica studiului teologic, Serenus vede în trufia personajului
explicaţia deciziei surprinzătoare prin care eroul doreste să
se înfrângă, să se disciplineze, să se pedepsească umilindu-
se pentru “ frigul “ său interior.
Teologia propusă de Tohmas Mann pentru Adrian ar
trebui sa fie o pavăză împotriva tentaţiilor, o eliberare de
atracţia fatală a diavolului, a muzicii.. Numai că aparenţa
smerenie este folosita de Leverkuhn ca un truc prin care să
se poată apropia, de fapt, de sferele dorite : Dumnezeul lu-
teran se află în raporturi intime cu Diavolul şi poate uşor mij-
loci o întâlnire cu acesta…
Deci, sa fim clari : Adrian Leverkuhn nu este Frie-
drich Nietzsche…
Da sau nu ?...Personajul Hans Castrop : “ Spre viaţă
duc două drumuri : unul este cel obişnuit, drept, cuminte
.Celălalt e păcătos, trece prin moarte : acesta e drumul ge-
nial “!.
Dar, iată şi declaraţia lui Tohmas Mann : “ Singura
glorie postumă pe care o doresc operei mele e să se poată
spune despre ea că afirmă viaţa, desi cunoaşte moartea “…
Înainte de-a pune punct mai adăugăm “ celui care lu-
cruri grele caută, greu îi va veni “.
DAcă nu citeşti ziarele nu eşti informat, dăcă le citeşti
eşti manipulat…!
Dacă aştepţi mereu momentul cel mai potrivit, te în-
trec alţii care nu-l aşteaptă !...
Woody Allen
In anul 1898, la Paris concertele tânărului artist
George Enescu se bucură de un bine meritat succes. Fap-
tul nu poate trece neobservat pentru opinia publică din Ro-
mânia şi artistul impune respectul şi recunoaşterea din
partea oamenilor politici şi a guvernanţilor, reuşind să sen-
sibilizeze şi să trezească sentimente de mândrie naţională
în inimile românilor de pretutindeni.
Ana şi Spiru Haret, ministru în Guvern, se consultă şi
decid “cadoul” care va răsplati remarcabilele însuşiri şi to-
todată va pune în valoare sacrosanctul talent al genialului
violonist George Enescu . Regina Carmen Silva alege , în-
tradevăr, imperial : un …Stradivarius .
Tatăl lui Enescu, deşi bogat, a recunoscut “ nu-mi pot
permite achitarea integrală a viorii” Ministrul Haret adre-
sează, fascinantă ideie, tuturor copiilor rugămintea de-a con-
tribuii cu 10 bani pentru a se putea achiziţiona preţioasa
vioară.
90.000 de mii de copii donatori = 9000 de franci… Im-
pecabila organizare a idealului naţional. Cităm o frază din
presa vremii : “Copiii de azi care au contribuit la afirmarea vii-
torului Enescu vor devenii adulţii de măine capabili să apere
www.oglindaliterara.ro
idealurile de suveranitate şi
democraţie ale poprului
român “
Noi românii nu avem
nevoie de duşmani pentru că
ne omorâm între noi, eficient
şi fără scrupule. Matei Romeo Pitulan
5. “Nici odată nu voi
uita femeie, ultimul tău sărut
şi primul sărut al mamei”
Selma Lagerlőf a fost prima femeie - scriitor care a pri-
mit Premiul Nobel pentru literatură în anul 1919. Cu banii
obţinuti ( 139.793 coroane suedeze ) a reuşit să-şi împli-
nească visul, recuperând şi reconstruind din temeli casa
părintească . “Mãrbacka a fost marea mea iubire, acest loc
a fost marele meu vis, să-l recuperez înapoi spre marea mea
bucurie, să reconstruiesc casa şi să-i cultiv pământul “,.se
confesa marele scriitor
Mãrbacka simbolizând de drept “Geneza “ romanului
suedez şi locul unde sunt rădăcinile, mediul ambiant al me-
morabilelor opere : Saga din Gősta Berling, Nils Hőgersson
şi chiar Istoria Ierusalimului.
Din păcate mediocritatea nu ucide, dar generează
efectiv : ura, invidia şi tirania ..
Când defineşti un om de valoare, alegeţi bine cuvin-
tele pentru ca să nu plăteşti în eternitate.
L. Blaga
“Eu, în locul lor, cum aş fi trăit ? “
Generalul N.N. Condiescu Preşedinte al Societăţii
Scriitorilor Români, Bibliotecar la Palatul Regal şi Director al
Revistei Fundaţiilor Regale.
Faust : “ Verweile noch, du bist so schon
Filocalie (din greceşte filo-kalos = iubire de frumos)
Filocalie = nume dat de Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Gri-
gore Teologul unei antologii din scrierile lui Origen, cu tema
“Iubirea de frumuseţe divină” .
Filocalie = colecţie de texte care se referă la viaţa con-
teplativă şi ascetică, scrise înainte de secolul al IX-lea, de
către marii părinţi ai spiritualităţii răsăritene.
Textele au fost adunate în secolul al XVIII-lea de către
Nicodim (1749-1809), de la Muntele Athos şi de Macarie din
Corint (1731-1895) şi publicate pentru prima oară la Veneţia
(1782) sub titlul “Filocalia“.
Traducerea în limba română purtând titlul “Filocalia
sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii” aparţine Părintelui Prof.
Dumitru Stăniloae, începând din anul 1946.
Dicţionar de teologie ortodoxa.
Părintele Stăniloae trimite la Paris lui Emil Cioran, prin
Virgil Ierunca, un exemlar cu dedicaţie, dintr-un volum al Fi-
localiei. La primirea cărţii, Cioran deschizând-o, se zice că
3999
FULGURAŢII
O revistă pentru
tineret
În plenara de la începutul verii anului trecut, Consiliul Uni-
unii Scriitorilor a aprobat propunerea preşedintelui respectivei or-
ganizaţii “de a înfiinţa o revistă pentru tinerii scriitori”, spre
stupefacţia celor care au adoptat modelul Arghezi şi vor să-şi
amâne debutul până la 46 de ani, să se convingă şi ei dacă sunt
scriitori, să nu fie făcuţi scriitori cu forţa de bunici, părinţi sau unchi,
care vor să aibă poze cu ei.
Hotărâţi să dea tinerilor jucăria lor, ăi bătrâni nu vor să facă
o discriminare, ci vor să-i facă să se discrimineze între ei, să intre
în rândul lumii, printr-o concurenţă loială, specifică oricărei orân-
duiri tranzitorii prin piaţă, către orice viitor luminos.
Tinereţea nu e cum o simţi; ea trece pe nesimţite şi tânărul
se vede obligat să sune la porţile cunoscuţilor, apărate de interfoane
şi cerberi, care, după atâtea cărţi publicate, nici nu te mai cunosc.
Revista trebuie făcută repede, hormonii dau pe-afară şi s-
a umplut ţara de scriitori tineri, care vor să li se recunoască val-
oarea, la bătrâneţe neştiind dacă le mai foloseşte la ceva,
experienţa de o viaţă fiind doar un înlocuitor al geniului. Scriitorii
deja consacraţi, ei între ei, trebuie eliminaţi repede, deoarece susţin
o alimentaţie naturală şi raţională, fără E-uri, alcool prost, droguri,
ţigări contrafăcute, care te poate duce la situaţia penibilă de a fi
bătrân.
Actuala conducere a Uniunii Scriitorilor insinuează ideea
ca oamenii să fie făcuţi scriitori de tineri, să aibă şi părinţii lor timp
să se laude cu ei, că nu le-au făcut vile degeaba. Generaţia care dă
să vină e aşteptată, dar nu poţi aştepta prea mult după ea, că vine
“generaţia optzecistă” reşapată. Dacă generaţia tinereţii nu poate
ajunge singură la fructul zemos al seriozităţii, e cazul s-o ia alţii în
serios, chiar şi din ipocrizie.
O revistă pentru tineri, “Arici Pogonici”, “Cutezătorii”, “Viaţa
Studenţească”, ceva, e mai mult decât necesară; străinătatea nu
are nevoie decât de servitoare şi calculatorişti. Tineretul scriitoricesc
Mircea Ivănescu: Alte versuri,
Editura Eminescu, Bucureşti
Victor Sterom
“cerul s-a înserat – ca pentru o după - amiază cu
mare ninsoare - / şi chiar începe să ningă, dar încă uscat. (o
vreme / ca atunci când te întorci de la înmormântare, cu
acea / uşurare funebră – că s-a terminat, în sfârşit, totul). şi
să intri în cameră. – şi lungit pe divan / (cu ochii închişi), să
o rogi să închidă uşa. – e vânt / pe culoar. şi uşa rămâne
deschisă. şi de abia / atunci să-ţi aminteşti că nu vei mai
putea niciodată / s-o rogi să meargă ea până la uşă”. (după-
amiază de iarnă – p. 20).
Stilul epic folosit aproape în exclusivitate de Mircea
Ivănescu îl singularizează în a sa obsesie a identităţii, în a sa
credinţă în mitizarea şi demitizarea poeziei, în a sa viziune de
sincronizare şi relaţiune ce şi-a pus amprenta şi a fixat aten-
ţia definitiv.
Visul romantic este – aici – compatibil cu clipa
diurnă, prezidată de o realitate sublimată ideii de real.
“nemaipomenit de mohorâtă ninsoare – astfel / să
înceapă, ca şi cum n-ai mai fi exclamat niciodată / aşa ceva
– ca şi cum n-ai mai fi văzut / până acum cum ninge astfel,
cu fulgi de-ntuneric. / şi de aici, de la sinceritatea cu care,
vezi întâia oară, cum s-a făcut iarăşi iarnă afară. / de aici să
începi – să începi ceea ce nici nu era / urmare – ceea ce a
rămas fără deschidere, fără drum / şi tu să stai la fereastră,
şi să priveşti, / ca şi cum ar continua totul, şi de fapt, / după
4000 www.oglindaliterara.ro
trebuie afirmat acum; nu trebuie
lăsat prea mult la “Poşta
Redacţiei”, că se apucă să
muncească şi ne trezim pe cap
cu o neoburghezie proletară
destabilizatoare, care ne poate
prinde, să ne recite versuri.
E bine ca tinerii să aibă
revista lor. Deşi îi leagă ceva de
ăi bătrâni, altceva îi desparte; ca
ăi bătrânii, tinerii sunt obsedaţi
sexuali, dar nu de sex, ci de lit-
eratură. Poeţii noştri tineri, spre
deosebire de poeţii tinereţii
noastre, au impresia că pămân-
tul pe care calcă e al lor, pentru
simplul motiv că au trecut şi ei pe
Victor Martin
acolo. În cazul ăsta, e vorba de
suprafaţa de teren cu care dom-
nul preşedinte al US vrea să-i împroprietărească, într-o revistă spe-
cial amenajată, unde tineretul să pună panseluţe şi să-i lase pe ăi
bătrâni cu “Ciulinii Bărăganului”, cu tot.
Revista propusă s-a vrut o publicaţie “de nişă”, dar într-un
moment în care a început să fie apreciat modul de a scrie, nu pu-
blicul-ţintă. A demonstrat acest lucru o altă revistă, susţinută finan-
ciar de o editură de succes, produsă de tineri, mai ales din domeniul
filologic, şi împănată de câţiva bătrâni, ca pete de culoare.
Se pune întrebarea dacă viitoarea revistă e creată pentru
tineret, ca public-ţintă, sau pentru tineret, ca grupare redacţională,
care să dea o pâine fiilor sau nepoţilor unor bătrâni consacraţi. Dacă
finanţatorii s-au gândit la un public predominant tânăr, anatomic, nu
fiziologic, demersul e falimentar din start, din motivul arătat: în lite-
ratură, problemele nu au vârstă, tinând doar de calitate. Problemele
tratate de o revistă pentru femei, unde pot lucra şi bărbaţii, sunt
foarte diferite, încă de la Adam şi Eva. Problemele tineretului nu
sunt fundamental diferite, putând fi tânăr sau bătrân, în spirit sau la
trup, indiferent de vârstă.
Dacă revista a fost înfiinţată pentru a da de lucru unei re-
dacţii de tineri piloşi, iar aceştia depăşesc, la un moment dat, 35 de
ani, nu e problemă; se aprobă transformarea ei într-o revistă pen-
tru adulţi.
o vreme fără continuitate, te regăseşti, / şi vezi că stai locu-
lui, că tot e aici, în faţa / ta, a mai fost. c-ai visat”. (ca şi
cum – p. 77)
Poezia lui Mircea Ivănescu pulverizează o sumă de
prejudecăţi, poetul mişcându-se cu dezinvoltură prin toate
compartimentele realităţii de la obiectul concret la zona me-
tafizică a subconştientului. În orele unei zile se ascund pla-
nurile imaginarului, cum în unele clipe, gândul devine
previzibil de teama de a nu rămâne eul singur într-o odaie
aproape goală. Ochiul caută curbura destinului vrând să îl
schimbe absorbindu-l în măsura vieţii asumate şi a energiei
cunoaşterii de sine când însăşi viaţa este o autentică legiti-
mare. În fine, Mircea Ivănescu, stăpân pe virtuţile cuvintelor,
ştie să le grupeze într-un tot şi să le anime cu un dezvoltat
simţ al simfonismului pictural, realizând imaginea voit unică.
“într-o seară –asta a fost demult – (însă a fost/ tot aici, în
viaţa asta – nici nu există / o altă viaţă, înainte – cea de pe
urmă nu ne / interesează acum) am intrat / într-o seară de
iarnă, în curtea îngustă / - peste drum, acuma în spatele
meu, era grădina imensă / cu ziduri căzute, şi iarbă, şi gar-
dul cel mai scund de piatră / peste care priveai spre o alee
cu bănci – eu mergeam / prin curtea unei case pe care o
ştiam, cu mirosurile ei bătrâneşti”. (rememorări hibernale –
p. 41).

L îl acuză şi de faptul că “fo-
loseşte cu plăcere mijloacele jur-
E nalisticii de revolver”, luând
apărarea unor persoane ca Mar-
kovics Rodion, Tabery Geza, Li-
geti Ernö, Banffy Miklos, Olajos Domokos
sau Janovics Jenö5.
În absenţa textelor propriu-zise sau
a unor studii consacrate epocii sau întregii
opere şi activităţi a lui Ferenczy, David Gyula
acreditează ideea cameleonismului politic al
acestuia, afirmând că el ar fi trecut cu
uşurinţă de la politica liberală, la cea a gu-
vernelor Goga şi Iorga (atâta doar că doctul
critic are lacune de datare, situând guverna-
rea lui Iorga, la sfârşitul anilor ‘30, după cea
a lui Goga!!), iar mai târziu la cea a lui Anto-
nescu.
Pe David Gyula nu-l supără, se pare,
doar referirile critice ale lui Ferenczy la co-
rupta clasă politică maghiară din România,
ci şi (mai ales) adevărurile usturătoare ros-
tite la adresa Ungariei horthyste.
Nimic din opera şi activitatea lui Fe-
renczy György nu reprezintă pentru criticul
său clujean o valoare demnă de reţinut şi nu
justifică reabilitarea sa. Numai că, pentru un
cititor obiectiv, de bună credinţă, opiniile cri-
ticului sunt contrazise, în mare măsură, de
chiar citatele reproduse din scrierile lui Fe-
renczy. Cel mai vizibil este faptul că motivul
iritării lui David Gyula este filoromânismul
autentic al lui Ferenczy, atitudinea sa pozi-
tivă, aprecierile realiste, bine argumentate
la adresa politicii statului român faţă de mi-
norităţi (în raport cu cea a Ungariei hor-
thysto-fasciste), consecvenţa cu care luptă
pentru combaterea revizionismului şi a pro-
pagandei anti-româneşti furibunde iniţiată de
Budapesta şi lacheii săi din Ardeal etc.
Atitudinea lui David Gyula ca şi de-
mersul lui demolator nu sunt o surpriză şi
nici un fapt singular. Aşa cum mai precizam,
ungurii l-au condamnat, mai ales după 1944,
pe Ferenczy György la uitare, dacă tentativa
suprimării lui fizice a eşuat. S-au făcut
sforţări uriaşe, cu sprijinul politrucilor co-
munişti unguri de la Bucureşti şi Budapesta,
ca numele lui să nu mai fie adus în atenţia
opiniei publice, a generaţiilor postbelice. Pe
această linie se înscrie atât intervenţia din
1986, cât şi textul publicat în anul 2000 de
David Gyula.
Totuşi, ungurii nu l-au putut trece
complet sub tăcere pe Ferenczy György. El
este menţionat în Lexiconul literaturii ma-
ghiare din România şi, în 1997, în lucrarea
intitulată “Producţia maghiară de carte în
România între 1919 - 1940”, apărută la Bu-
dapesta. Din ambele lipsesc, însă, datele
complete despre viaţa şi opera sa, ca şi re-
ferinţe critice obiective nesubordonate unor
orientări politico-ideologice.
Articolul lui V. Şimandan din “Maga-
zinul istoric” nr. 8/1978 le-a stricat destul
de mult socotelile şi a obligat forţele obscure
comuniste ale iredentismului şovin să lo-
vească dur şi să împiedice, prin orice mij-
loace, retipărirea articolelor incendiare ale
lui Ferenczy. O făceau şi pentru ca exemplul
său de filoromânism şi loialitate să nu atragă
atenţia autorităţilor româneşti ale vremii asu-
pra prefăcătoriei, minciunii şi nesincerităţii li-
derilor comunişti maghiari – în realitate,
viitorii conducători ai extremismului ungu-
resc post-decembrist.
Ura şi furia împotriva lui sunt şi astăzi
“Cazul”
NOTE DE LECTURĂ
Ferencz y Gorgy
Dan Brudaşcu
(urmare din numărul anterior)
vii. O dovedeşte textul publicat de David
Gyula. Atâta doar că, azi, efectul lui nu mai
este cel scontat. Dimpotrivă, el are efect de
bumerang, stârnind, justificat, tot mai mult
interesul faţă de scrisul publicistic al lui Fe-
renczy György şi subliniind necesitatea ree-
ditării cel puţin a unora din volumele sale.
Un asemenea demers îl constituie
publicarea acestei versiuni româneşti a tul-
burătoarei sale cărţi “Golgota Transilva-
niei”6. Importanţa acestei lucrări este de-a
dreptul excepţională în primul rând datorită
faptului că ea a apărut în chiar momentul în
care multe din dramele şi suferinţele româ-
nilor din partea de nord-vest a României,
ocupată vremelnic de Ungaria horthystă,
erau în plină desfăşurare. În al doilea rând,
atrocităţile prezentate au fost cunoscute de
autor în direct sau sunt preluate de el per-
sonal de la martori oculari sau de la victi-
mele înseşi. Nu în ultimul rând, este de
subliniat că autorul nu poate fi bănuit de
părtinire şi subiectivism, de dorinţa de a
exagera sau mistifica adevărurile dureroase
şi crunte, demne de cel mai întunecat Ev
Mediu. Cel ce scrie este un ungur, dar un
ungur cu o înaltă conştiinţă, care se simte
dator să depună în faţa Istoriei o mărturie
cutremurătoare, incredibilă, despre starea
de animalitate a unora dintre conaţionalii
săi.
Această carte este una dintre cele
mai neiertătoare acuzaţii şi condamnări ale
bestialităţii şi crimelor horthysto-fasciste îm-
potriva românilor, pentru singurul păcat că
s-au născut români. O asemenea carte-do-
cument ar trebui să fie mereu un semnal de
alarmă pentru popoarele lumii civilizate: un
popor, ca poporul ungur, care s-a făcut vi-
novat de atâtea şi asemenea crime împo-
triva unor oameni nevinovaţi sau
neputincioşi, poate, oricând, recidiva şi
constituie un pericol real şi pentru viitor.
Setea de sânge şi răzbunare este o
constantă la acest popor şi-l poate împinge,
5
Întâmplător sau nu, o parte din cei enumeraţi au
reprezentat, în perioada interbelică, o parte din
elita culturii maghiare, inclusiv din Transilvania,
personalităţi care au tradus literatură română, au
apreciat faptele comune literare şi de cultură sau
au contribuit la cooperarea literară şi teatrală din-
tre români şi unguri. Oare asta să îl fi deranjat pe
David Gyula?
6
Ne referim la reeditarea, de către Editura
SEDAN, din Cluj-Napoca, a lucrării respective,
iniţiativă boicotată cu disperare în librării, mai ales
în Transilvania, în sensul cumpărării de către
unele persoane şi distrugerii ulterioare a unui
număr însemnat de exemplare, tocmai pentru a
împiedica ajungerea lor în bibliotecile publice sau
a unităţilor de învăţământ, astfel ca publicul
român să cunoască această operă, dar mai ales
critica vehementă făcută de un ungur atrocităţilor
săvârşite de forţele hortyste cu prilejul ocupării
vremelnice a ţinuturilor de nord-vest ale Româ-
niei.
7
Sper că se observă conţinutul contradictoriu al
www.oglindaliterara.ro
oricând va găsi condiţii interne şi internaţio-
nale favorabile, să se răzbune nu doar îm-
potriva românilor, ci a tuturor acelora care
stau în calea visărilor sale deşarte de refa-
cere a himericei Ungarii Mari.
Reeditarea acestei cărţi s-a vrut,
deci, un avertisment, un semnal de alarmă.
De asemenea, ea s-a vrut o cinstire a marti-
riului neamului românesc. Suntem un popor
creştin încă de la formarea sa pe aceste me-
leaguri, ca rezultat al etnogenezei daco-ro-
mane. Ca şi creştini, noi iertăm pe cei care
au ucis, de-a lungul istoriei, milioane de ro-
mâni. Dar nu uităm niciodată. Dovadă sunt
atâtea şi atâtea manifestări evocatoare,
cărţi, sesiuni şi simpozioane, busturi, statui,
plăci comemorative. Dar şi această carte,
care îi răzbună şi-i cinsteşte pe cei căzuţi
victime ale urii şi răzbunării şovinismului un-
guresc în toamna anului 1940 şi în anii
ocupaţiei horthyste şi ai celui de-al doilea
război mondial.
***
La împlinirea a 60 de ani de la odioa-
sele crime săvârşite la Huedin, s-a omagiat
soarta martirică a protopopului ortodox Aurel
Munteanu şi a poliţistului Gheorghe Nicula.
În memoria celor doi s-au ridicat monumente
spre veşnică aducere aminte. Presa a rela-
tat, în felul ei, despre aceste evenimente. In-
clusiv cea de limbă maghiară. Am reţinut în
mod deosebit articolul “Cine este de
vină?”, semnat de Pentek Laszlo în
numărul din 8 octombrie 2000 al ziarului clu-
jean “Szabadsag”. De ce? Pentru simplul
fapt că în opinia autorului vinovaţi de aceste
crime odioase n-au fost călăii, ci tocmai vic-
timele. Cu un cinism rar, ziaristul, folosindu-
se de un pseudo-proces-verbal al
autorităţilor de ocupaţie, trage concluzia că
protopopul Aurel Munteanu ar fi fost “un
român şovin care a dus o politică ostilă
contra ungurilor şi s-a folosit de orice ocazie
pentru a-şi exprima adeziunea faţă de ma-
ghiari”7. Ziaristul, din lipsă de documentare
sau cu rea credinţă, apreciază drept deplin
justificate afirmaţiile documentului citat că:
“În discursurile sale a instigat împotriva un-
gurilor şi a afirmat de mai multe ori ca ma-
ghiarimea trebuie distrusă....” Cu alte
cuvinte, el găseşte pe deplin justificată uci-
derea protopopului român şi motivata fapta
mişelească a criminalilor.
Întreg acest articol, ca şi cel al lui
David Gyula, trebuie să ne dea de gândit.
Până nu e prea târziu.
documentului. Dacă protopopul martir „a dus o
politică ostilă contra ungurilor”, atunci cum se ex-
plică oare că tot el “s-a folosit de orice ocazie
pentru a-şi exprima adeziunea faţă de maghiari”.
Ziaristul care a folosit un astfel de document uită
un adevăr elementar: Aurel Munteanu era incri-
minat faţă de presupusa lui activitate din perioada
interbelică, perioadă când, ca protopop şi deputat
în Parlamentul României, el nu avea vreun motiv
de slugărnicie faţă de unguri.
Acest articol demonstrează fără putinţă de tăgadă
că pentru unii ziarişti şi intelectuali unguri de azi
faptele criminale, odioase, săvârşite fie de ocu-
panţii hortyşti, fie de criminali ca şi contele Vass
nu trebuie condamnate ca şi crime împotriva
umanităţii, ci, dimpotrivă, după cum se vede, glo-
rificate, considerate fapte de eroism şi mândrie!
Oare de ce au rămas autorităţile române, dar şi
cele europene, indiferente în faţa glorificării, prin
presă, deliberat, a crimelor odiosului holocaust
horthyst împotriva poporului român?
4001
 Mircea Eliade şi Jurnalul portughez
ESEU
Atunci când semnalează sentimentul tragic al
gândirii poetului se referă la concepţia tragică asupra
I existenţei, afirmând că „nu e vorba de un pesimism facil,
ci de o energică şi gravă disperare. [...] Eminescu se re-
voltă contra invaziei elementelor etnice străine, contra
idealurilor sociale şi politice importate din străinătate şi
care ameninţă să schimbe structura spirituală a poporului român.
Acest filozof nutrit de cultura universală, acest pesimist care visa la
odihna eternă era, atunci când se gândea la poporul său, un naţio-
nalist fanatic. Preţuia mai presus de toate integritatea rasială şi spi-
rituală a poporului român. Ura amestecul în rasial, moral ori politic
şi respecta doar tipicul etnic român, care se asemăna cu strămoşii
daco-latini: tipicul carpatic, exemplarul masculin frumos, onest, sin-
cer şi fidel. Imitatorii, fanfaronii, frivolii, cosmopoliţii au fost întot-
deauna victimele favorite ale articolelor politice ale lui Mihai
Eminescu.”1
După părerea lui Mircea Eliade, Mihai Eminescu, prin stu-
diile şi articolele sale politice, a avut un rol important în înfăptuirea
naţionalismului românesc modern.
Oriunde s-ar fi aflat, în ţară sau în străinătate, Mircea
Eliade a fost fascinat de opera eminesciană. Dovadă rămân multi-
tudinea şi diversitatea articolelor referitoare la contribuţia importantă
a lui Mihai Eminescu la dezvoltarea culturii naţionale, publicate şi în-
ainte şi după plecarea definitivă a lui Mircea Eliade din România.
Reîntoarcerea continuă şi relectura frecventă – „măcar o dată pe
an” – a poeziilor lui Mihai Eminescu i-au dat întotdeauna pu-
tere să meargă mai departe, l-au făcut să-şi regăsească forţele
creatoare. Chiar şi atunci când se afla în Portugalia, ţară unde se
petrecea drama sa interioară, a reuşit să treacă peste toate aceste
greutăţi graţie eforturilor sale necontenite de a-l readuce pe poet în
conştiinţa contemporanilor săi. În acest sens, la Freiburg, în Ger-
mania, scrie în Prefaţa la volumul de
poezii al lui Mihai Eminescu: „Rareori
un neam întreg s-a regăsit într-un poet
cu atâta spontaneitate şi atâta fer-
voare cu care neamul românesc s-a
regăsit în opera lui Mihai Eminescu.
[...] Pentru noi, Eminescu nu e numai
cel mai mare poet al nostru şi cel mai
strălucit geniu pe care l-au zămislit pă-
mântul, apele şi cerul românesc. El
este, într-un anumit fel, întruparea
acestui cer şi a acestui pământ, cu
toate frumuseţile, durerile şi nădejdile
crescute din ele. Noi, cei de aici, rupţi
de pământ şi de neam, regăsim în el
tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul
munţilor noştri şi de la melancolia mă-
rilor noastre, până la cerul nopţii ro-
mâneşti şi teiul înflorit al copilăriei
noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne
reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la
noi acasă. Întreg Universul nostru îl
avem în aceste câteva zeci de pagini,
pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru
colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-
le bine, este tot ce ne-a rămas neîntinat din apele, din cerul şi din
pământul nostru românesc.”1
„Eminescu se identifică în conştiinţa lui Mircea Eliade cu
esenţa spiritualităţii româneşti, e alfa şi omega. Atunci când în oc-
tombrie 1981, în interviul pe care i l-am luat, l-am întrebat ce vers
dintr-o poezie românească îi vine mai întâi în minte, a citat înainte
de toate, din Eminescu: «Evident: Părea că printre nouri s-a fi des-
chis o poartă...»”1
A doua latură a jurnalului o constituie trăirea lăuntrică, in-
timă, concretizată în perspectiva jurnalului personal. Aici Mircea
Eliade face referiri la o perioadă frământată a vieţii sale de până
atunci, o perioadă marcată de contradicţii intense. Avem senzaţia,
citindu-i rândurile, că Mircea Eliade face o mărturisire de credinţă,
se dezvăluie total, simţindu-se apoi eliberat de frământările care-i
apăsau necontenit conştiinţa.
Fiind departe de ţara lui dragă şi suferind din această pri-
cină, Mircea Eliade trece prin momente de cumpănă în viaţa sa: tra-
gedia istorică şi politică a României, spaima de comunism, aflarea
veştii morţii profesorului şi mentorului său, Nae Ionescu. Toate aces-
tea au fost dublate de intensa dramă personală cauzată de lunga
boală şi de moartea soţiei sale, Nina Mareş, la 20 noiembrie 1944.
O dată cu „plecarea Ninei” o parte din sufletul lui e pustiit, trece prin
turbulente crize de melancolie. Mircea Eliade nu vorbeşte niciodată
de moartea Ninei ca fiind un fapt ireversibil. E prezentă mereu spe-
ranţa că la un anumit moment dat, în viaţa de dincolo, ei doi se vor
4002 www.oglindaliterara.ro
reîntâlni, tocmai de aceea utili-
zează sintagma „plecarea
Ninei”. Totuşi, într-un final, îşi re-
dobândeşte puterile pentru a
merge mai departe, fiind con-
ştient de geniul său creator şi de
rolul pe care îl are de îndeplinit
în această viaţă: acela de a fi un
om de cultură.
Dar să ne reamintim în-
ceputul relaţiei sale de dragoste
cu Nina. Totul începe într-
o noapte de Crăciun a anului
1932. După o prietenie lungă,
totul s-a transformat pe neaştep-
tate în dragoste, în „iubirea stra-
nie pentru Nina”, după cum avea
să mărturisească însuşi autorul, Viviana P. Dehelean
la 2 mai 1942. În acea perioadă
Eliade avea o relaţie cu actriţa
Sorana Ţopa dar, dat fiind faptul
că o iubea pe Nina, a decis să se despartă de aceasta. Astfel, ia ho-
tărârea să se mute împreună cu Nina, spre disperarea Soranei, dar
mai ales a părinţilor săi care nu au vrut cu nici un chip să accepte
o astfel de relaţie, mai ales că Nina mai avea un copil, pe Giza, din
prima sa căsătorie. În paginile Memoriilor, Eliade mărturiseşte cu
durere în suflet: „Nu le venea să creadă (părinţilor – n.n.) şi printre
lacrimi şi tânguiri s-au silit să mă convingă că fac o nebunie. [...] Le
era peste putinţă să înţeleagă hotărârea mea. Şi nici măcar nu în-
cercam s-o justific. Ce le-aş fi putut spune? Că o iubeam pe Nina
nu era de ajuns. [...] Le puteam spune că totul a pornit într-o seară
de Crăciun, când mi-am dat seama că degetele Ninei erau nespus
de subţiri? [...] Nu le puteam spune asta. Şi atunci, repetam exte-
nuat, la capătul puterilor, că m-am hotărât să mă mut într-un apar-
tament cu Nina.”1
După cum reiese din aceste rânduri, relaţia cu Nina era in-
terzisă, dar lui Mircea Eliade nu-i păsa de acest lucru, el fiind preo-
cupat numai de fericirea pe care i-o putea aduce Ninei: „voiam să-i
împlinesc destinul printr-o restitutio in integrum: tot ce avusese şi
pierduse într-un mod absurd trebuia să fie restituit prin mine.”1
În ianuarie 1934 survine căsătoria celor doi şi se mută într-
un apartament în bulevardul Dinicu Golescu din Bucureşti.
În cele din urmă, părinţii au acceptat-o pe Nina, nevrând
să-l piardă pe Mircea Eliade, dar „era prea târziu”. De ce? Pentru că
cei doi plecaseră din ţară. Prima dată, în 1940, au poposit în Anglia,
la Londra, Eliade fiind numit ataşat cultural la Legaţia Română.
După un an se aflau în Portugalia, la Lisabona, aici fiind consilier
cultural.
Acum începe drama personală a lui Eliade şi a Ninei.
Toate trăirile sale interioare, toate decepţiile, toate crizele sale de
neurastenie sunt notate în paginile unui „carneţel negru” care va
deveni ulterior Jurnalul portughez.
Cu certitudine putem afirma că Mircea Eliade a iubit-o pe
Nina, deşi au existat şi momente de rătăcire descumpănitoare, ur-
mate apoi de regrete şi de crize de melancolie în plină luciditate:
„Dacă o iubesc totuşi atât de mult pe Nina este pentru că am trăit
împreună inima tinereţii mele...” (16 mai 1942). „O pot înşela pe
Nina, dar după două săptămâni simt că nu pot trăi fără ea. Crizele
neurastenice (cauzate de lipsa de satisfacere a nevoilor fiziologice
– n.n.) pe care le aveam lângă ea se transformă în crize de melan-
colie când ea pleacă.” (28 mai 1942).
(continuare în nr. viitor)
________________________________
1
Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2006.
2
Sorin Alexandrescu, Cumpăna apelor, studiu introductiv la volumul: Mircea
Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, prefaţă şi îngrijire de ediţie de Sorin
Alexandrescu, studii introductive, note şi traduceri de Sorin Alexandrescu,
Florin Ţurcanu, Mihai Zamfir, traduceri din portugheză şi glosar de nume de
Mihai Zamfir, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, volumul I, pp. 26-27.
3
Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, volumul al II-lea, ediţia
citată supra, p. 236.
4
Ibidem, p. 268.
Ibidem, p. 269.
5
Ibidem, p. 279.
6
Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, ediţie îngrijită şi prefaţă de
7
Mircea Handoca, Iaşi, Editura Junimea, 1987, p. 23.
8
Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, volumul al II-lea, ediţia ci-
tată supra, p. 294.
9
Mircea Eliade, Eminescu – poetul rasei române, subcapitolul Poetul naţio-
nal al României, în volumul Jurnalul portughez şi alte scrieri, volumul al II-
lea, ediţia menţionată, pp. 306-307.

Poeta Ioana Trică, colaboratoare a revistei Oglinda Literară,
prezenţă singulară la Festivalul de „Poésie ă Paris”
Cu Poezia, de la Focşani la Paris
- jurnal subiectiv de reporter -
Un sms primit pe 1 octombrie mi-a schimbat agenda pentru
următoarele două zile. Era de la Jeton Kelmendi, un poet şi ziarist
kosovar (1) stabilit la Bruxelles. Invitat al rubricii noastre de „Dialo-
guri” (2), cu ocazia prezenţei sale la ultima ediţie a Festivalul Inter-
naţional de Poezie de la Curtea de Argeş, mă invita la rândul său la
deschiderea oficială a celei de a doua ediţii a Festivalului Interna-
ţional de „La Poésie ă Paris”, la Ambasada Maltei şi Primăria aron-
dismentului 8. Nu, nu aveam timp să ajung, dar i-am promis că ne
vom vedea a doua zi.
Joi, 2 octombrie. Ne-am întâlnit în holul teatrului „Rond
Point” din bulevardul Franklin D. Roosevelt. Alături de el, Zvante
Svahnstrõm, un poet suedez stabilit la Paris, alt participant la re-
centele „Nopţi de poezie” argeşene! Cu ce cuvinte ar putea fi des-
crisă bucuria de a întâlni în inima Parisului doi oameni care îmi
amintesc de ţara mea, de judeţul meu ?! „Bukurie – îmi zice Jeton
Jelmendi, e de ajuns, fie şi în albaneză”! Refuz invitaţia de a prânzi
cu ei şi cer câteva lămuriri sumare despre eveniment. Zvante îmi
oferă programul său. Iniţiat şi organizat de Yvan Tetelbom, festiva-
lul reunea biografii, identităţi, diversităţi lingvistice şi culturale din
Argentina, Columbia, Patagonia, Peru, Rusia, Kosova, România,
Israel, Irak, Turcia, Algeria, Iordania, Malta, Germania, Suedia,
Franţa, poeţi, pictori, fotografi emigraţi în Paris din ţări africane,
asiatice etc. Cele trei zile de poezie se anunţau bogat dimensionate
pe lecturi-spectacol, dezbateri tematice, expoziţii de pictură. Le-am
urat „Poftă bună” şi ne-am despărţit, spunându-le că voi veni la dez-
baterea „Germana – limbă poetică a evreilor“ găzduită de Institutul
„Goethe”.
Seara, părăsind institutul „Goethe”, mergem tustrei să mân-
căm ceva lângă Trocadero. Pretext de a sta de vorbă, evident. Su-
biectul fierbinte, ca să zic aşa, s-a „rotit” de-a lungul organizării mai
vechiului festival românesc „Nopţi de poezie”. Impresii, păreri, ne-
dumeriri. Ba de una, ba de alta. Svante ne vorbeşte despre ideea
Ştefaniei Oproescu – („Ştefania? Ai vorbit cu Ştefania?” – îl întreb
fericită. „Ce coincidenţă! Ştefania este secretar literar la „Oglinda li-
terară” din Focşani, revistă al cărei corespondent sunt aici” – îl lă-
muresc îndată) - de a alcătui un poem
din primul vers al poemelor publicate în
antologia festivalului, poem tradus în
franceză de Roxana Cristea, o fiică a
Focşanilor stabilită în Paris. Dar, cel
mai mult păreau uluiţi de barierele lin-
gvistice ale unui important reprezentant
al USR în juriul festivalului. Neputinţa
de a-şi vorbi, ca de la poet la poet,
măcar într-o limbă de circulaţie univer-
sală, i-a derutat. Tânărul Jeton primeşte
un telefon. Un ghid ad-hoc îl invită să
vadă Parisul. Se scuză, plăteşte tot şi
pleacă. Eu şi Svante, simţindu-ne la noi
acasă şi în aceeaşi generaţie, mai în-
târziem. Ne facem planuri. Revederi, traduceri, interviuri. Clipele
trec, seara se adânceşte. Ne privim ceasurile. Nu e târziu, dar
Svante are de pregătit pentru ziua următoare o animaţie-iniţiere cu
şcolari, iar eu trebuie să prind trenul spre banlieul în care locuiesc
temporar. Dacă în Paris metroul circulă până la unu noaptea, ulti-
mele trenuri spre oraşele satelite pleacă imediat după miezul nop-
ţii. Fără regret, ne despărţim: „A demain”!
Vineri, 3 octombrie. Ajung cu o întârziere de două ore la cen-
trul cultural „Beaujon” din Faubourg Saint-Honoré faţă de ora sta-
bilită. „Atitudine tipic balcanică” – se grăbeşte Jeton să spună.
Prezenţa poetului moscovit Vladimir Lessovoy mă scuteşte de ex-
plicaţii inutile, dar mă obligă să-mi caut prin memorie resturi de rusă
învăţată la „Zinca Golescu” cu doamna Alla Baciu....”Ce faci?” – mă
întreabă Vladimir. „Cum de ştii româneşte, Vladimir?” – întreb şi eu,
uimită. Plecăm la o cafea. Timp de o oră vorbim deslânat, într-un
fel de esperando ruso-franco-românesc.
Ne grăbim să „prindem” ultima masă rotundă anunţată în
program, „Destine încrucişate”, cu poeta Léa Zhelavi (Israel),
Ahmed Al-Alajmi, redactor şef al unui magazin literar din Bahreim şi
www.oglindaliterara.ro
EVENIMENT
doi editori algerieni. Pe podium trei femei: Léa Zhelavi (Israel), Fa-
tieh Saudi (Iordania) şi Isabelle Macor-Filarska (Franţa). Citesc pro-
gramul, privesc spre podium....Svante îmi observă nedumerirea;
îmi explică – „modificări de ultimă oră. Invitaţii arabi nu au venit”.
Astfel, poezia ca „pod peste conflictul Israel-Arabia” a devenit o în-
tâlnire între trei femei din trei universuri diferite.
Până seara târziu suntem spectatori ai surprizelor festivalu-
lui: „Poezie goală”, „Vanina Michel cântă Prévert” sau „Poezia Ame-
ricii de Sud”. Poetul Hector Cruz (Argentina) ne-a emoţionat prin
darul de a-şi declama poemele. Yvan Tetelbom ne invită să cobo-
râm în holul centrului cultural, la o cupă de şampanie, în timp ce
peste 100 de poeţi îşi vor recita poemele. Surpriză a surprizelor,
prietenii mei de-o zi, Svante şi Jeton, îmi spun: „Ştii că Ioana Trică
este aici?”! De undeva, din marea de poeţi, o văd că se îndreaptă
cu braţele larg deschise spre mine, fericită, într-adevăr, pe Ioana.
Poetă, colaboratoare a revistei „Oglinda literară”, traducă-
toare din romanşă, Ioana Trică a primit recent un premiu în Elveţia.
Prezenţă românească singulară la festivalul parizian de poezie
(Bravo, Ioana!!!), a dat citire, alături de toţi poeţii prezenţi, poemu-
lui „Ţara mea” - scris recent în franceză, special pentru acest festi-
val. Datorită ei, numele ţării a fost rostit în context creativ. Pentru că,
ceva mai devreme, la o dezbatere privind destinul poeţilor evrei şi
evreilor din Polonia celui de al doilea război mondial, poeta colum-
biană Bella Clara Ventura a amintit şi numele României, alături de
Germania şi Ungaria, printre ţările în care destinul evreilor a fost
unul tragic.
Admirând profesionalismul şi măiestria organizatorilor de a
alătura spirite afirmate în cele patru puncte cardinale ale Terrei, fie
ele cât de fierbinţi, mi-am luat rămas bun de la gazde şi oaspeţi şi
am plecat spre gară, gândindu-mă că poezia e departe de a avea
destinul dinozaurilor. Şi dacă mai sunt oameni care se întreabă la
ce bun poezia, iată că, oriunde ar avea loc, la Curtea de Argeş ori
la Paris, un festival le va putea da întotdeauna un răspuns.
Iar „cheia” tuturor răspunsurilor
se află în paginile revistei „Oglinda Li-
terară” şi redactorilor săi, fără de a
căror pasiune – benevolă, trebuie să o
spunem, pentru a câta oară?!, de cele
mai multe ori - pentru jurnalismul cultu-
ral (traduceri, interviuri, recenzii etc.),
mulţi poeţi şi evenimente din străină-
tate ar fi rămas străine cititorilor noştri.
Marilena Lică-Maşala
Paris, 3 octombrie 2008
P.S. Deşi legăturile mele cu
Focşanii sunt doar spirituale, aş în-
drăzni să spun că ceea ce pare „efort” financiar din partea instituţii-
lor autorizate să finanţeze această publicaţie literară, precum şi a
finanţatorilor privaţi, rămâne, Domnilor, un gest minor faţă de câş-
tigurile în imagine aduse Focşanilor şi ţinutului Vrancei. Atâta timp
cât „Oglinda Literară” va exista, numele oraşului Focşani va fi fost
rostit, în plină capitală a culturii europene, ori de câte ori va exista
eveniment cultural-literar-artistic parizian. Dacă România a „expor-
tat” în Occident în primul rând „criminalitate”, este timpul, ca măcar
acum să „exporte” idei culturale şi oameni de cultură. Jurnalismul
cultural, practicat fără resurse financiare, nu poate depăşi graniţele
„cetăţii” decât din amatorism. Are nevoie ţara asta şi provinciile ei is-
torice de imagine culturală sau nu?! Dacă „da”, este timpul să ale-
gem profesionalismul. Profesionalism fără bani nu există. În loc de
concluzie : orice strategie de marketing cultural fără investiţii finan-
ciare pe măsură în capitalul uman, rămâne nulă!
Note :
(1). Jeton Kelmendi, în : poeme traduse de poetul Baki
Ymeri, „Oglinda Literară”, arhivă.
(2). Interviu realizat de Marilena Lică-Maşala cu Jeton Kel-
mendi, în „Oglinda Literară”, arhivă.
4003
 În ţara lui Pelé
MERIDIANE
Florentin Smarandache
La sfârşitul lunii mai 1993 îmi iau
lumea-n cap ca să văd şi America de Sud.
– Te duci în Brazilia după cai verzi
pe pereţi! mă apostrofează consoarta.
– Lasă, bre, să nu mor prost.
* crescut barbă!
Nu-mi ajunge concediul (8 zile lu-
crătoare) pentru Conferinţele despr Para-
doxism în Brazilia, dând curs unor invitaţii:
Arcadia de Minas Gerais [Conceição
Piló], Belo Horizonte;
Instituto Latino Americano de Cul-
tura [Maria do Carmo Gaspar de Oliveira],
Rio de Janeiro;
Universidade Federal de Rio de Ja-
neiro [Vera Prodan];
Pontifícia Universidade Católica de
Minas Gerais [Astride Costa], Belo Hori-
zonte;
Universidade Federal de Santa Ca-
tarina [Abel B. Pereira], Florianopolis;
Universidade de Blumenau [José
Endoenga Martins];
Centro da Communidade Luso Bra-
sileira, Belo Horizonte;
Academia Municipalista de Letras,
Belo Horizonte;
Academia Mineira Feminina de Le-
tras [Livia Paulini], Belo Horizonte;
Universidade Federal de Paraiba
[Marinalva Freire da Silva], João Pessoa;
Academia Feminina de Letras [Ilka
Lira de Lucena], João Pessoa.
Agendă supraîncărcată pentru 1-18
iunie 1993.
Francis mi-a dat posibilitatea să lu-
crez comp time (ore suplimentare pe care
nu le trec pe ştatul de plată, însă le consider
ca vacation în perioada lipsită). Maxim trei
zile pot recompensa astfel. Iar restul = fără
plată!
* simultan.
Mă cocoşează viza braziliană: 105 $
(cu telex cu tot) – fiindcă n-am cetăţenie
americană.
Jumena din New York (Brasilian Cul-
tural Center) mi-a cerut prima dată 15 $,
apoi încă 45 $ (nu ştiu de ce!) şi iar încă 45
$ (nu ştiu de ce!) S-a mai şi necăjit:
– În viaţa mea n-o să mai caut obţi-
nerea de vize pentru refugiaţi.
S-a jurat. Îmi vorbea când portu-
gheză, când spaniolă, când engleză.
– Noroc cu invitaţiile! mă încura-
jează.
* şi muşcă, se repede la testiculele animale-
– Anul trecut ai plecat în Europa,
anul ăsta în America de Sud. Pe unde te
mai plimbi anul viitor?
– Mi-ar plăcea în... Japonia.
Francis zâmbeşte. Are strungă.
– Şi, fac eu pe şmecherul, să merg
în lună!
– Ai grijă, la Rio te jefuiesc hoţii pe
stradă în amiaza mare, oceanul este infec-
tat – să nu faci baie...
– A trecut el prin lagăr, în condiţii mai
vitrege, mă apără Tony.
Dar „sămânţa rea nu piere”, vorba lui
Creangă (!). Să exclam şi eu precum Cae-
sar, la întoarcere: veni, vidi, vici!
* SUA la cursa de maşini Formula 1, unde
4004
Un geamantan mare, o sacoşă şi un
rucsac – bagajul meu. Samy mă duce la ae-
roport.
Terminal IV. Compania braziliană
Varig. Merg la Rio de Janeiro. Până s-ajung
eu în Brazilia, 11-12 ore prin avion, mi-a
* Florentin Smarandache
În aeroport întâlnisem pe Teresinka
Pereira, poetă de limbă portugheză, profe-
soară de spaniolă la Colegiul Bluffton din
Ohio, cu copiii ei di a doua căsătorie.
– Îţi dau două sfaturi pentru Brazilia,
m-a înfruntat: (1) să nu te pronunţi împotriva
comunismului şi (2) să nu te uiţi după femei
(bărbaţii brazilieni sunt foarte geloşi şi poţi
avea necazuri).
Răsfoiesc nişte ziare în avion: O
Globo, Folha de São Paulo, Icaro (bilingv)
să văd dacă înţeleg şi eu vreun cuvânt. Îmi
trimisese mama un dicţionar român-portu-
ghez (1981) de Pavel Mocanu şi-l purtam
mereu cu mine, împreună c-un carneţel şi-
un pix în care-mi notam sporadic.
Se-anunţă că-s probleme cu decola-
rea – ploaie, timp urât – şi întârziem pe
pistă.
Am loc la fereastră, dar pe aripa
avionului.
Pasagerii vorbăreţi tare, strigau
dintr-o parte în alta, nu mai aveau răbdare
aşteptând. Unul de la mijloc, altul din spate.
Ni s-au dat periuţe şi pastă de dinţi să ne
spălăm gura să nu miroase la aterizare şi
pieptene.
m-am mutat lângă doi tineri, Andre,
care lucrează mecânico împreună cu tatăl
său şi Marcilio, pintor (adică pictor).
– De unde eşti?
– Din România.
– Nadia Comăneci, exclamă băieţii
Schimbăm adrese între noi.
În fine, ni se aduse mâncare, fiindcă
ne răzbătea foamea şi aeroplanul tot în Chi-
cago:
– Estoy com muita fome!
– Estoy fominto!
glăsuiesc colegii de scaun şi eu ciu-
lesc urechile să-nvăţ expresiile din mers,
din fugă.
În revista aviatică a companiei Varig
citesc despre Carnavalul Samba (înţeleg
mai mult după poze) şi despre un peşte mic,
numit piranha, care trăieşte în apă nesărată
lor şi chiar a oamenilor.
Într-o emisiune pe canalul Disco-
very, în State, văzusem cum o pereche de
boi, traversând un râu, până să iasă din
apă, peştii piranha (familia Serrasalmidae,
ordinul Cypriniformes), cu dinţi ascuţiţi şi
fălci puternice, le-au mâncat testiculele!
Ce chestie! Intră masculii normali în
apă, dar ies pe mal... castraţi! Iar piranha
atacă şi virilitatea bărbaţilor (!).
– Primeira vez? (dacă văd prima
dată Brazilia).
– Sim senhor.
– Trebuie să revii!
Marcilio câştigase un premiu pentru
pictură şi primise recompensă o excursie în
www.oglindaliterara.ro
compatriotul său, Emerson Fithipaldi, câşti-
gase locul întâi, iar în 1989 chiar un milion
de dolari. peste 400.000 de spectatori asistă
la aceste curse.
Dar pe mine mă interesa Pelé, cele-
brul fotbalist brazilian de culoare, idolul co-
pilăriei mele. Brazilia e patria fotbalului,
constant cea mai bună echipă din lume. Ju-
cătorii ei celebri. Îi ştiam pe de rost în anii ’70
când aveam microbul sportului în sânge:
Carlos Albesrto, Jairzinho etc. România juca
la Guadalajara, în „groapa cu lei”, contra
Braziliei şi pierdea abia cu 2-3... iar Rădu-
canu, portarul nostru, declara presei că vrea
să dea şugubăţ mingea pe la spate în faţa
lui Pelé...
– Unde e Pelé acum? întreb.
– În Statele Unite, om de afaceri (ia
uite domnule, mă miram), pregăteşte Cam-
pionatul Mondial din 1994 în această ţară.
*
Sandwich în argou se zice sanduba.
*
Aflu că locuitorii din Rio de Janeiro se
numesc carioca, din São Paulo paulista, din
Mina mineiro, din Belém do Para paraense,
din oraşul Brasilia brasiliense, iar din ţara
Brazilia brasileiro.
*
Un zumzet şi un zvon de bucurie: O
avião vai descolar. Într-adevăr avionul deco-
lează (cu 2,5 ore întârziere).
Ecrane anunţând în portugheză şi
subtitrate în engleză.
Spaniola şi portugheza sunt foarte
apropiate. Între 1580-1640 Portugalia şi
Spania au fost unite, apoi sub Ducele de
Bragance (Jean al IV-lea) Portugalia se
emancipează.
În timpul Dinastiei Aviz a cunoscut
Portugalia o strălucită expansiune maritimă
şi colonială (1385-1580). Brazilia s-a procla-
mat independentă în 1822, Angola în 1975,
iar teritoriul Macao (capturat în 1557) e re-
trocedat Chinei în 1999.
Spre deosebire de coloniile spaniole
pe continentul american, fărâmiţate, ori con-
duse de dictaturi militare, oamenii politici
brazilieni au reuşit să ţină coloniile portu-
gheze unite pe acest continent într-un singur
stat, Brazilia, a cărui suprafaţă de 8.512.000
km2 o clasează pe locul cinci după Rusia
(17.075.400 km2), Canada (9.960.000 km2),
China (9.600.000 km2) şi SUA (9.364.000
km2).
Populaţia de peste 150.000.000 cu-
oaşte o creştere rapidă.
(continuare în nr. viitor)
 MERIDIANE LIRICE
JEAN NARCISO BISPO MOURA ELDA
KOKONESHI
Poetul brazilian este profesor la şcoala “Yves Cousteau” din Su-
zano / Sao Paulo şi autor al unor cărţi de poezie bine primite de cri- (Albania/Grecia)
tica literară internaţională (“Minuni de sticlă şi senzitivitate” – 2002
şi “75 de oase pentru un schelet poetic” – 2005). De curând a fost Este sora impresarului lui Victor şi
George Becali, Stefan Kokoneshi. S-a
inclus într-o antologie internaţională apărută sub egida UNESCO. născut la Elbasan (1965). Este poetă şi
om de afaceri. Provine dintr-o familie aro-
mână cu tradiţii de luptă împotrivă stăpă-
Încredere Mă pierd în linia aproape invizibilă nirii otomane pentru Indipendenţa
Aşa departe cum sunt Albaniei. Trăieşte în Grecia (Ianina) şi
Provocarea galbenului este căsătorită. Eroul ei preferat este
Încep să uit marginea vitală Gjergj Kastrioti-Skanderbeg. Bibliogra-
A început când am văzut prima oară Stânca triunghiulară este departe de fie lirică: Cautând poezia, Cetatea iubirii,
Teribilul spirit al termitelor ochiul meu Am păcătuit?, Soarele apare pentru toţi
Devorându-ne zilele la fel, Vreau să mă-nsor, Noaptea căsă-
Întoarcerea înseamnă folosirea cu- toriei, Astăzi s-a născut un prunc, Ultima
Intimidând verdele noapte, Iubire ucisă, Florile morţii, Ro-
vântului
Poţi trăi absenţa completă a galbe- mane: Povara destinului (telenovelă),
Să înţelegi sensul călătoriei spre Da- Secret cunoscut, Doamne, Te rog ajută-
nului
masc mă! Este activistă a disaporei albaneze,
Atâta vreme cât ea decorează sute organizatoare de spectacole artistice, de
şi sute de dicţionare în locul lui Petru din Tars festivaluri de poezie, redactoare de emi-
înseamnă să fii echidistant siuni radiofonice, participant la antologia
Limba iubirii poetice (2006), la alte anto-
Întrebare contemplu poetul şi stânca lui Iacob logii, precum şi la Festivalul de Poezie
şi ştiu că nu sunt perne din acelaşi din Struga (2008).
Ce să faci cu o floare roz vis PETALE ALBASTRE
Între patru pereţi?
Să mai pictezi portrete? Petale albastre
Aspect terestru Căzute pe nevrute
Să reciţi novene? De pe cerul blu
Să cânţi şi să dansezi în ploaie? Se leagă nedezlegat
Sufletul meu este această ţărână Cu orizontul viitorului
Poate Eros să intre şi să lase casa
Acest ogor Cu ora naşterii
îngenuncheată În care
Pentru ultimul discurs al Sau numai aceste degete pline de Un nor gri plânge
Sinuciderii? pământ Cu lacrimi de durere
Şi toate
Orice alt loc este o scrisoare apocrifă Sunt în sinfonia lor
Geologie celestă Grădină interzisă cu lei şi leoparzi În timp ce timpul
Ne ridică sus
De ce-mi ignoră ei carnea De unde se vede
Această ţărână mulţumindu-se cu verdeţuri? Sacrificiul cel dulce
Acest ogor Al iubirii noastre
Nu sunt nici hoţ, nici vraci Netrăite
Compoziţiile acestea organice şi Aripi albe
anorganice Oameni în negru MANTAUA IUBIRII
Îmi rezumă sufletul Rase Îmbrăcată
Nimic altceva decât pământul de pe Cu mantaua
Oameni galbeni
degete Iubirii
Oameni albi Acopăr lumea
Nu m-ar putea duce departe de-aici
Nu se mai potrivesc în tiparul vechi În Eden
Grădini conspirative
Insecte şi bestii LUNA MARTOR
Îmi ciugulesc din palmă Focul Luna
Nu sunt nici veterinar, nici îngrijitor Unicul martor
de animale Tai focul în două A lacrimilor mele
De şaptezeci de ori şapte femei au Vărsate
Îl împart între tine şi inima mea Prin nopţile târzii
îmblânzit foamea tatălui meu Pentru Tine
Îl feliez subţire în fiecare zi
Şi nimic nu contează, doar pământul
Aşa încât frigul SIMFONIE DE DRAGOSTE
de pe mâini
Să nu poată niciodată înnămoli
Lacrimile sufletului
Feţele noastre, dragostea noastră
Orizont Curg încet
În inima care bate tare
De emoţiile care se declanşează
Mă imaginez micşorat la orizont Prezentare si traducere Din intâlnirea minunată
Îndepărtându-mă de mine Valeria Manta Taicutu Cu Tine

www.oglindaliterara.ro 4005
EVENIMENT
Să ne cunoaştem scriitorii!
Nu ştiam că s-a demarat un program naţional ,,Să ne cu-
noaştem scriitorii!”, program al Uniunii Scriitorilor. Din fericire, întâm-
plător, programul s-a întâlnit cu mine la o sărbătoare, în alt oraş decât
în urbea gânditorului poetul latin Ovidiu.
Zilele trecute am fost invitată de o bună amică a mea şi a li-
terelor la Zilele Techirgiolului. ,,Căldură mare, mon cher”... mi-am
zis: trebuie, totuşi, să merg; rar prilej de întâlnire cu spiritualitatea, cu
mănăstirea, unde priveghează asupra sufletului nostru părintele Ar-
senie Papancioc, dar şi cu poezia, cu scriitorii, care fac să dăinuie cu-
vântul prin scris”. Habar n-aveam de programul naţional, m-am dus
ca simplu cititor şi iubitor al frumosului, dar m-am întâlnit cu programul
naţional. Nu râdeţi..., e de bun augur, este singurul program care chiar
funcţionează în România, din moment ce m-am întâlnit cu el lângă
Ghiolul lui Techir, chiar printre zgomotul muzicii proaste care se auzea
de pe o scenă din apropiere.
Cea care mi-a făcut invitaţia a fost scriitoarea, traducătoarea,
profesoara de limba română, Acmola Guner. Nici ea nu ştia de pro-
gramul naţional. A venit pentru a lansa Monografia oraşului Techir-
ghiol, o carte realizată cu mult efort, cu documente, cu o bibliografie
vastă, care consemnează date unice despre istoria acestui oraş, în-
drăgit şi de M. Eliade. Acmola Guner a scris cu multă pasiune, ,,în nu-
mele tătarilor” această monografie bilingvă. S-a referit la importanţa
tătarilor, care au ajuns să fie numiţi peiorativ ,,hoardele tătare”, deşi
la origine hoardă, ,,ordu”, însemna armată bine organizată, venită
dintr-un mare imperiu. ,,Astăzi animozităţile s-au stins, iar tătarii con-
vieţuiesc paşnic în Dobrogea”, ne-a declarat scriitoarea.
La oraşul lui Techir s-a referit şi M. Eliade, care avea o casă
undeva pe deal, printre tătari. Am citit din Memoriile scriitoruluI, chiar
atunci, la întâlnire ,,oraşul cu amintirea amurgurilor, cu bordeiele tă-
tăreşti, cu fum înecăcios, care a întruchipat pentru mine prezenţa Do-
brogei, prolog la ,,O mie şi una de nopţi”.
Nu au fost ,,O mie şi una de nopţi”, ci o singură noapte la Te-
chirghiol pentru a trăi o mie de gânduri bune. Cu multă bucurie ne-a
primit gazda, scriitoarea Constanţa Vlăgea, profund emoţionată de
prezenţa atâtor oaspeţi, iubitori ai logosului. Acum abia aflu că, de
fapt, este o întâlnire programată sub genericul ,,Să ne cunoaştem
scriitorii”, iniţiată de Uniunii Scriitorilor. Cine sunt eu ca să fiu printre ei?
Ce caut acolo? Ce am găsit? M-am întâlnit cu un program al scriitori-
lor. De fapt, îi caut de-o viaţă, dar nu i-am găsit..., niciun drum spre ei,
Măria Lor, scriitorii.
Acolo, într-o atmosferă emoţionantă am cunoscut, într-ade-
văr scriitorii, oameni despre care am citit, i-am întâlnit în lumea ficţiu-
nii, în operă, dar nu şi în realitate.
Dintre toţi, o reîntâlnire a fost doar cu trei personalităţi: cu
Acmola Guner, de care mă leagă o prietenie lungă şi trainică, ce dăi-
nuie prin cuvânt; cu scriitorul Ovidiu Dunăreanu, preşedinte al U.S, fi-
liala Dobrogea, cel care cu mult profesionism, cu dăruire şi cu rigoare
conduce revista EX PONTO şi scrie neîncetat, textualizându-se în
proză; şi cu graficianul Leonte Năstase care ne plimbă în lumea im-
aginară a picturilor şi care ne surpinde prin originalitatea detaliului ca
esenţă. Cu ceilaţi a fost întâlnire pentru întâia oară, dar nu şi pentru
ultima pentru că a fost o dragoste la prima vedere, dragoste sub sem-
nul literaturii.
Pe ceilalţi nu-i cunoşteam, se întrebau miraţi cine sunt eu, eu
cine sunt ei. Iată la ce este bun un program. Şi pentru că nu-i ştiam,
nu puteam să intru în vorbă cu ei. Lângă Ovidiu Dunăreanu, la masa
din centru observ o frumoasă femeie, ce avea un pisic în braţe. Îmi zic
,,este un suflet bun, mângâie pisoiul, iubeşte animalele, dar, nu-i pasă
de privirea mea, avea alte gânduri...”. Discută ceva foarte interesant,
sunt curioasă, dar nu am curaj să trag cu urechea. Nu ştiam cine este.
Când au început prezentările, am cunoscut, într-adevăr scrii-
torii. Am sesezat că atâtea ne leagă şi am regretat lipsa de curaj, tre-
buia să intru în vorbă, poezia Dumneaei îmi merge la suflet pentru că
aduce pace interioară, poezia rostită de Ea este înălţime spirituală.
Ne învaţă să preţuim timpul, să nu lasăm pe nimeni să ni-l răpească,
ne mai aminteşte că suntem la Techirghiol, ,,loc sfânt”, că ,,înainte
potirul era de lemn şi credinţa de aur, azi potirul e de aur şi credinţa
de lemn”, ,,să punem în buzunare iubire, nu bani”. Îmi zic: ,,extraor-
dinar, ce adevăruri!”. Cine este? Cine alta decât, poeta Emilia Dabu,
director al revistei de cultură Soteris. Ziua următoarea aveam să-mi
întăresc convingerea că nimic nu este întâmplător, că Dumnezeu le
rânduieşte pe toate, cunoaşte gândul omului. Datorită ei, Emiliei Dabu,
căreia din emoţie i-am zis Daba, (o rog să mă ierte), aveam să cu-
nosc scriitorii şi nu pe oricine, chiar pe Grigore Vieru, invitat în marea
Familie a favoriţilor, (căci aşa se numea emisiunea de a doua zi,
realizată de Fuego). Întâlinrea cu poetul, cu sfântul limbii române, Gri-
gore Vieru, (dar acesta va fi un alt articol) dumneaei o datorez, deci îi
mulţumesc.
Am mai cunoscut pe alte două scriitoare, profesori universi-
4006 www.oglindaliterara.ro
tari, membre ale U.S. din Româ-
nia, Iulia Pană şi Amelia Stă-
nescu. (Auzisem de poete, le
zărisem la Primăvara poeţilor,
dar nu am apucat să leg o discu-
ţie, din cauza timpului, nu a fost
să fie, până acum. Mulţumesc
programului pentru acest prilej.
Ambele au citit puţin, dar bine. Am
reţinut de la prima scriitoare că
,,femeia poet este poezia”, iar de
la a doua: tânără şi frumoasă
poetă! că ,,bărbaţii sunt asemeni
autobuzelor, vin la fiecare 15 mi-
nute.” Am reţinut şi intervenţia
scriitorului, ziaristului, realizatoru-
lui de emisiuni, Iulian Talianu, pre-
zent cu două reviste proaspăt
Anastasia Dumitru
apărute în Constanţa: Jurnal
pentru adolescenţi şi Con-
stanţa. Jurnal de cultură. (din păcate nu am primit şi eu una, s-au re-
pezit toţi la ele, (îmi zic ,,înşfăcaţi, că de fapt ăsta este scopul unei
reviste!.”)
De asemenea, m-a impresionat un alt membru al Uniunii
Scriirorilor din România, Costache Tudor, psiholog, director al revistei
Agora, preşedinte al Fundaţiei Culturale ,,Sorin Tudor”. Auzisem de
dumnealui, dar nu l-am cunoscut decât atunci la Techirghiol, când a
citit proză scurtă, despre un copil orfan, vitregit de războiul din Co-
sovo. Mi-a lăsat cartea ,,Fotografii în mişcare”, apărută la Ex Ponto,
în 2007. Culegerea de cele 17 reportaje mi-a răpit apoi toată noap-
tea pentru că am realizat asemănarea cu Geo Bogza, când am citit im-
presonante constatări ale trecerii în nefiinţă a satului. Costache Tudor
este un foarte bun psiholog, un sociolog al satului, un călător, care
,,părăsind traseele turistice ale litoralului, intră în frământarea vălurită
a podişului Dobrogei”, cum scrie chiar autorul în primul reportaj ,,Ano-
timpuri la Topraisar”, ajunge apoi într-un inconştient arhetipal, ca să
descopere şi să ne dezvăluie adevăruri zdrobitoare despre viaţa sa-
tului.
Citez titlul unui reportaj ,,Miriştea-locul unde aproape toate
verbele se conjugă la trecut”, în care aflu că ,,sătenii nu mai ştiu locul
unde a fost şcoala”, o constatare şocantă pentru o comunitate, poate
pentru faptul că nu a avut ,,niciodată nici biserică” (pag. 49). Un alt re-
portaj, la fel de cutremurător este cel despre Dobromir, subintitulat
,,Puţine sunt pedepsele egale cu uitarea”. Întrebaţi fiind depre Eu-
ropa, ţăranii au răspuns ,, Europa? Care Europă, domnule? Nouă ne
e greu să ajungem până la Băneasă?” Ochiul vigilent al reporterului
fotograf, chiar dacă este în perpetuă mişcare surprinde realitatea
crudă, amintindu-ne de stilul celor mai mari creatori ai jurnalului de
călătorie, începând cu Dinicu Golescu, Vasile Alecsandri, Gh. Ale-
xandrescu, Boltineanu, V. Alecsandri, A. Russo, Mihail Sadoveanu,
Calistrat Hogaş, Geo Bogza şi terminând cu Alexandru Vlahuţa. Doar
că România nu apare ,,pitorească”, ci în trăirea ei autentică. Ultima
consemnare este cea din septembrie 2006, despre Ghindăreşti ,,satul
plecat în băjenie prin Europa”, care se încheie apoteotic cu o rugă
,,Ajută-i, Doamne, pe ai noştri, să se întoarcă sănătoşi acasă”. Aşa voi
încheia şi eu: Ajută-le doamne, românilor, să Te regăsească, să se în-
toarcă acasă, să-şi poarte ,,Crucea” la răscrurce de milenii. Între timp
e iarăşi toamnă, ,,suntem la cumpănirea dintre vremuri”. După această
continuă băjenie prin Europa, când nu mai ştim de noi, de limbă, de
identitate naţională, oare ce va să vină, maiestre? Cui îi mai pasă?
Totul este în continuă mişcare, doar fotografiile rămân eterne, cap-
tează clipa între margnile ei şi o textualizează.
Oare ce ne mai salvează de marea trecere spre nicăieri,
oare nu o Agoră spirituală? (Îmi vine în minte un gând pribeag ca şi
mine, ,,e bine că mai am la clasa elevi talentaţi, pe umerii lor va sta
soarta de mâine a României. E bine că o fetiţă de a mea, de 14 ani,
Mihaela Miron este pictoriţă de icoane, câştigătoare a 10 premii na-
ţionale la concursul patriarhiei Icoana din sufletul copilului, e bine
că patriarhul sau că Dinu Săraru, de la ,,Nişte ţărani” apreciază ta-
lentul ei. Poate o vor face şi alţii şi mă gândesc chiar la Fundaţia Cul-
turală ,,Sorin Tudor”...copii au nevoie de încurajări, de un sprijin ca să
fie încredinţaţi că merg pe drumul cel bun. Iată că nu mai privesc în
trecut, acesta este ,,blestemul neamului românesc”, după cum scria
Cioran în Schimbarea la faţă a României, privesc spre viitor, or vii-
torul însemnă educaţie, cultură, valoare, tineret...)
Iată de ce este nevoie să ne cunoaştem scriitorii, lăudabilă
iniţiativă, de fapt, cred că fiecare se cunoaşte pe sine prin celălalt. Nu
pot exista scriitori fără cititori şi invers. Mulţumesc programului naţio-
nal ,,Să ne cunoaştem scriitorii!”, de fapt, mulţumesc lui, nu progra-
mului, ci scriitorului Ovidiu Dunăreanu, care face ca prin Dobrogea să
se plimbe un program naţional. Nu mai suferim de complexul provin-
cial, vine programul spre cititor şi cititorul spre program, iată o punte
între cei doi încătuşaţi de litere. Poate că aşa vom asista şi la o
Schimbare la faţă a României..., cunoscându-ne scriitorii.

DESPRE UIMIRE...
Acesta este titlul cărţii de debut al lui Ion Stanciu, carte stră-
lucitoare pentru care l-am felicitat pe autor ori de câte ori am putut.
În general pentru mine uimirea umană este similară cu surpriza,
este o reacţie în faţa a ceva neprevăzut ,incredibil. Ca atunci când,
se zice că, Marin Preda ar fi văzut pentru prima dată o girafă şi ar
fi exclamat:” Aşa ceva nu există!”.Recent,am avut surpriza plăcută
să primesc titlul de Cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.Nu
pot descrie în cuvinte satisfacţia prin care am trecut.Am primit câ-
teva felicitări sincere,venite din partea unor cunoştinţe cărora nu le
sunt şi nu îmi sunt datoare cu nimic.În schimb,cei cu care am îm-
părţit multe necazuri şi bucurii,cu care uneori am lucrat cot la
cot,cum se zice,m-au tratat cu o răceală întristătoare,nici măcar nu
s-au putut preface,au ocolit ostentativ orice discuţie pe această
temă.Am rămas uimit.Nu am crezut niciodată că poate exista atâta
egoism şi invidie.În principiu,această chestiune e una pur particu-
lară.Totuşi,mâhnirea persistă.Este pentru a nu ştiu câte oară când
constat cât de naiv sunt,mai ales când mă bucur ca un copil de bu-
curiile altora.Trăim într-o lume urâtă,în care fiecare crede că merită
totul iar ceilalţi nimic.Dacă aş fi judecat şi m-aş fi comportat în limi-
tele în care şi-ar fi dorit unii,astăzi aş fi fost mai anonim decât sol-
datul necunoscut.Consolarea vine tot din lumea scrisului.Dintre
toate felicitările primite atunci,m-au uns la suflet cele venite din par-
tea poeţilor Ion Stanciu,Nistor Tănăsescu,Tudor Cicu şi Dima Şte-
fan.Ca să nu mai spun de scrisoarea specială primită de la
inegalabilul Alex.Oproescu,sau de cel care a făcut propunerea res-
pectivă,oferindu-mi cel mai emoţionant gest de preţuire,un om dis-
cret căruia o să-i mulţumesc în una din cărţile mele viitoare.Bucurie
sinceră am găsit şi în vorbele şi privirea bunilor mei prieteni I.Alde-
niu (Gătej) şi D.I.Dincă.Peste toate acestea a tras cortina,printr-un
e-mail emoţionant trimis tocmai din China,buzoianul nostru Aurel
Anghel.La bună vedere tuturor,inclusiv celor care încet-încet se vor
obişnui cu acest fapt împlinit de împlinire!
UN CRISTEA ŞI UN ENACHE
Nu e pentru prima dată în literatura dâmboviţeană când doi
critici literari îşi arată pixul unul altuia.Mai nou,şeful revistei „Lu-
ceafărul”,criticul Dan Cristea,scriitor cu o prestaţie literară (re)cu-
noscută,îşi înfige condeiul în beregata flască a tizului său,aşa-zisul
critic şi doctor în literatură Daniel Cristea-Enache,atins un pic şi de
noi peste freză ,tot în „Luceafărul”,pe vremea lui Marius
Tupan.Acest Enache,ajuns grafoman la o vârstă prea fragedă,face
ce face şi găseşte ce caută,precum şarpele care iese la drum când
îl doare capul.Regretatul Marius Tupan îl pusese la punct chiar cu
propriile sale inepţii,redate copios în „Luceafărul”.Mai grăbit,după
ce ne explică ce e cu „doctoratul” adversarului său, Dan Cristea
concluzionează:”Un <cristea> nu este un <enache>,adică nu un
neica nimeni”.Viaţa literară actuală este plictisitoare şi din cauza cri-
ticilor literari,care nu mai sunt în stare de beligeranţă,nu-şi mai
apără pricipiile, nu se mai luptă pentru impunerea valorilor adevă-
rate,ci se complac a face parte dintr-o grupare sau alta,în funcţie
doar de propriile lor interese mărunte.De aceea parcă ne bucurăm
un pic când un cristea se zburleşte la un cristea-enache.Mai aflăm
şi noi cum e treaba cu doctoratele astea de Dâmboviţa...
MĂRTURII DE LA MOGOŞOAIA
Despre casa de creaţie de la Mogoşoaia încă nu s-a scris
cât ar fi trebuit.E vorba de un tărâm fabulos,un loc prin care au tre-
cut mulţi din marii noştri scriitori,dar şi fel de fel de veleitari.S-ar
putea scrie chiar un fel de istorie literară veselă,tristă,picantă etc.S-
au întâmplat aşa de multe acolo,inclusiv misterioasa moarte a lui
Marin Preda.Datorită lui Ştefan Dumitriu,pe care l-am cunoscut prin
intermediul lui D.I.Dincă şi a regretatului Victor Frunză,se pare că nu
peste multă vreme vom avea o carte cu multe amintiri de la Mogo-
şoaia.Ştefan Dumitriu lucrează la un roman,din care am citit câteva
fragmente publicate prin reviste.A scris teatru,poezie,proză,a com-
pus muzică pe texte proprii,a realizat emisiuni de televiziune me-
morabile.Este un scriitor cu vână,cum s-ar zice.Autorul are
stil.Cităm la întâmplare din fragmentul intitulat „Lasă zilei scârba
ei”,cu promisiunea că,la apariţia acestei cărţi,vom face tot posibilul
să înlesnim lansarea ei (şi) la Buzău:”Condiţia principală pentru a fi
admis în înalta societate de la Mogoşoaia era să ţii la băutură(...)
starea asta de ceaţă alcoolică era şi-a rămas vizibilă chiar şi în căr-
ţile puţinilor scriitori adevăraţi care s-au consacrat aici,cei mai slabi
de ţâţână plătind însă de timpuriu,cu viaţa,încercarea de-a rezista
alături de cei dăruiţi cu stomacuri şi inimi de elefanţi”.
www.oglindaliterara.ro
NOTE DE LECTURĂ
EXTRAVAGANŢA
LUI ULICI
Despre criticul literar Lau-
renţiu Ulici am scris cu plăcere
chiar şi atunci când am făcut ob-
servaţii mai caustice.Chiar de n-
ar fi fost preşedinte al Uniunii
Scriitorilor,consideraţiile mele ar
fi fost aceleaşi.Faptul că a revi-
gorat USR e cu totul altceva.
Spre deosebire de alţii, eu încă
mai citesc cărţile lui Ulici.Am ne-
voie de mintea sa limpede,de
speculaţiile sale intense şi con-
vingătoare.Dincolo de opera Marin Ifrim
sa,de la „Recurs” (1971) până la
„Dubla impostură” (1995),inclu-
zând aici şi cele trei volume excepţional intitulate „Prima verba”,la
acest autor e foarte vizibilă extravaganţa culturală.Ceva venit,pro-
babil,din dragostea sa sinceră pentru cultura românească.Această
extravaganţă,dincolo de luxurianţa spirituală,are şi ceva ce nu func-
ţionează.De exemplu,cele 5 antologii realizate de el.In prima,dedi-
cată unor poeţi clasici,totul e făcut cu gust. Pillat,Vinea,Voiculescu
sunt autori greu de contestat.Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în volu-
mul „Nobel contra Nobel”,o carte admirabilă,o notă de înaltă mora-
litate şi limpiditate critică.În fine,printre altele,Ulici a făcut şi câteva
chestiuni mai extravagante.În volumul „Nouă poeţi” (Cartea Româ-
nească,1984) s-ar putea spune că a umblat cu jumătate de mă-
sură.Îi antologhează pe foarte vizibil talentaţii Gheorghe
Iova,Bogdan Ghiu şi Nicolae Jinga unora care nu promiteau nimic
încă de atunci:George Enache,Valentin Dumitrescu etc.Tot aşa,în
fastuoasa „0 mie şi una de poezii româneşti”,atenţie,ce titlu eva-
ziv,Ulici este mai mult decât extravagant,alătură clasicilor nulităţi vi-
zibile,liceeni etc. Cartea nu rezistă, nu e reprezentativă, realistă.
Totuşi, Ulici a fost Ulici. Un om de o hărnicie şi o probitate morală
greu de găsit printre confraţii săi întru literatură.
MAREA RISIPIRE
Până în 1989,ca scriitor,erai un om realizat dacă reuşeai să
prinzi un loc de muncă în Capitală.Nu prea conta unde,important
era că te aflai în buricul ţării,lângă dispecerat,acolo unde să făcea
şi desfăcea totul,inclusiv gloria.Cei plecaţi din provincie deveneau
dintr-o dată cel puţin scriitori importanţi,dacă nu „mari scriitori”.Cu
ceva efort,se găseau posturi la ziare,reviste sau în diferite institu-
ţii.De exemplu,plecat din Slobozia,Mircea Dinescu şi-a început ca-
riera din postura de pompier la Uniunea Scriitorilor.În fine,în timp
bravii noştri provinciali au ajuns nume mari,uneori chiar şefi de re-
viste.Pe lângă salariu,fiecare avea posibilitatea să câştige un ban în
plus.Din colaborări sau din diverse alte preocupări.Drepturi de
autor,deplasări prin ţară,locuri la casele de creaţie ş.a.m.d.Vechiul
regim le asigura scriitorilor „bucureşteni” nişte privilegii.După ce
şandramaua s-a dărâmat,lucrurile au luat-o razna.Marea poe-
zie,scriitorii într-adevăr valoroşi,revistele bune şi multe altele ce ţin
de literatură au început să-şi facă simţită prezenţă în provincie.În
Bucureşti a rezistat doar gruparea lui Nicolae Manolescu.Cu ex-
cepţia „României literare”,care,în prezent,are şi ea probleme,cele-
lalte reviste şi-au pierdut importanţa,din jurul lor dispărând zeci şi
zeci de simbriaşi.Nici casieria Uniunii Scriitorilor nu mai de deschisă
non-stop,ca pe vremea lui Traian Iancu (zis Francu).Aşa că,invidiaţii
noştri provinciali aciuaţi vremelnic în Bucureşti,au cam început să
se îndrepte spre locurile natale.Sau în provincie,în general.Nu con-
tează unde,bani să iasă.Revistele de provincie,uneori făcute de 2-
3 scriitori locali,sunt în criză de materiale şi sunt dispuse oricând să
plătească niscaiva colaborări venite din partea unor nume cum ar
fi Gh.Istrate la Focşani.Care nume sunt tot cele de pe vremea când
se chinuiau să devină „nume mari”.Bucureştiul nu le-a dat mare
lucru,ci doar o efemeră celebritate.O celebritate care acum aduce
ceva parale.Pentru un timp scurt,desigur.Lor nu li se plăteşte va-
loarea textelor,ci numele şi renumele.Uneori chiar în dauna unor
scriitori excepţionali,care nu au plecat niciodată „de acasă”.Acesta
este adevărul gol-goluţ.Ceva,totuşi,pare a se fi schimbat:bucureş-
tenii de acum au pierdut ceva din aroganţa celor/aceloraşi de acum
câteva decenii.Nu se mai pot uita de sus la conjudeţenii lor.În
rest,nimic nou sub soare!
4007
EPISTOLE RURALE
„Draga Marius Tuca,
În numele amicitiei ce ne leaga,te rog sa inserezi în
Jurnalul National aceste rînduri adresate multor ziaristi sau
reporteri din mass-media centrala, tineri sau mai putin tineri,
dar toti de o seama cu barbaria. O fac atît în numele meu, cît
si al unor prieteni ca Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu si Ste-
fan Iordache, hartuiti, ca si mine, cu nerusinare tenace, de
niste condeie butucanoase.
Va e foame de moarte de ne cautati prin toate spita-
lele? Asteptati-o cu încredere în pragul casei voastre, va
veni, n-a lipsit la nici o întîlnire. Cei care nu ma credeti, pu-
neti mîna pe o lama si ascutiti-o pe venele de la o mîna. Stra-
niu e faptul ca majoritatea dintre voi vor muri fara sa se fi
nascut. Un scriitor german, Hans Fallada, a scris un roman
intitulat „Fiecare moare singur“. Macar pentru simpatia pe
care o purtati scriitorilor straini - cei români de mult nu mai
intra în discutie -, încordati-va sa gasiti o explicatie pentru
lipsa umbrei voastre pe copertele istoriei contemporane si
lasati-ne pe noi în pace. Cred însa ca exemplul Fallada, pe
care l-am ales, nu e fericit, întrucît, daca va mai spun ca tot
el a scris si romanul „Banii nu fac doi bani“, aleluia!, voi, care
stiti ca banii fac totul.
O scrisoare pierdută
Da, sînt bolnav - cancer de prostata cu diseminari -,
Stimaţi cacopatrizi,
Nu v-aş mai fi scris dacă nu năvăleaţi cu ciubotele în
sufletul meu. Se încheie încă un an pornit să mă strivească
sub invidii şi „răutăcisme”. Şi iată că în ciuda duşmanilor re-
vistei mele (pentru că aşa este! Dacă mor cu toţi banii din
lume revista nu va mai apărea aşa) mai rezist. Puteţi să vă
finanţaţi produsul găşcos dâmboviţean că tot în urma mea
sunteţi, măcar la numărul de vizitatori pe site-ul revistei. Vă
văd cum vă împăunţi cu premii şi vă umflaţi buzunarele cu
plicuri dolofane şi vă privesc cu îngăduinţă, rugându-mă la
Cel de Sus să se facă dreptate. Nu vă doresc răul dar nici să
vă compătimesc la nesfârşit! Are şi toleranţa o limită şi oricât
de fratern vă declaraţi simpatiile faţă de această revistă când
văd că în cont îmi bate vântul, încep să dau pe goarnă şi să
mă burzuluiesc. Iar ca primă formă de îmbăţoşare a ego-ului
meu vă voi oferi lună de lună TOPUL REVISTELOR LITE-
RARE DUPĂ NUMĂRUL DE VIZITATORI de pe site-ul afe-
4008 www.oglindaliterara.ro
Pentru conformitate: Liviu Ţigla
ma tratez la Spitalul Elias (ma opresc sa fac o plecaciune în
fata medicilor, asistentelor, infirmierelor si tuturor slujitorilor
acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) si nu
doresc altceva decît sa ma lasati în pace cu nenorocul, su-
ferinta, spaimele si sperantele mele. Eu stiu sa îndur, vîrsta
m-a învatat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i
îngroziti cînd ma îngropati a doua oara în decurs de sase
luni. Va întreb: o faceti din pustiu sufletesc sau din cea mai
elementara lipsa de constiinta profesionala? Apoi, ce bucu-
rie va trezeste suferinta altora? Si, mai ales, pentru ce ne
vreti dincolo de dincolo? Literatura nu cititi, prin urmare nici
cartile mele, la film nu mergeti, la teatru nici atît. Îmi închipui
cu toata sinceritatea ca nici de urît nu ne urîti. Atunci nu în-
cape decît o singura explicatie: sînteti mînati cu biciul de pa-
tronii vostri sa aduceti stiri ce sa sature asteptarile unui
public, de voi însiva format metodic, de-a lungul timpului, ca
amator de telenovele imbecile, senzationalism ieftin, erotism
vulgar etc.
As mai avea destule sa va spun, dar ma opresc aici,
încheind cu fraza unui mare scriitor rus (voi, se întelege, ati
fi vrut sa fie unul american, dar n-am ce face): „Urît mai traiti,
domnilor!“.
Fănuş Neagu
rent fiecărei publicaţii. Dacă nici acesta nu mai este un crite-
riu, atunci sintagma stimaţi cacopatrizi prinde substanţă şi
contur nu aveţi decât să vă daţi „poalele peste cap” cât doriţi
dar adevărul înregistrat electronic nu poate fi contestat. Şi
aşa cum topul celor mai forjate versuri a mai potolit cuvăr-
săreala lingvistică a celor mai imberbi creatori tot aşa sper ca
şi topul revistelor să devină o condiţie şi o prioritate în fi-
nanţarea – pe bani publici – revistelor. Nu pot să vă iubesc
la nesfârşit şi voi să vă bateţi joc, tot la nesfârşit, de preţui-
rea mea. Măcar în Istoria literaturii adevărate va exista o
menţiune, undeva, cândva, care să vă facă de râs aranja-
mentele practicate de voi, în stipendierea revistelor literare.
Al dumneavoastră care încă nu vă urăşte,
Gheorghe Andrei Neagu

Cezar, prieten drag
Alexandru Cetăţeanu
(urmare din numărul anterior)
Evreul comunist Trotki, tovarasul Stalin, Karl Marx
…sunt nume care nu lipsesc din… Memorii. Spre deosebire
de Romania comunista se recunoaste ca si mosierii au fost
patrioti si ca au luptat impotriva cotropitorilor.
Iti marturisesc - numai intre noi – nu am fost capabil sa
citesc cele patru volume in intregime, dar partial le-am citit.
Oare este cineva capabil sa citeasca atata propaganda
ieftina? Dar sa revin la ce ma doare si tare mult as dori sa stii.
Sambata, 12 aprilie ai revenit la Bucuresti pentru a pleca im-
preuna a doua zi, duminica, la Tirana. M-ai sunat la ora 5
dimineata. - “Esti gata, Alex ? Soferul meu vine sa-ti aduca
masina. Te astept pe “Silvestru” (strada unde aveai o casa,
cam in paragina, singura ta “avere” spre deosebire de cei pri-
copsiti care te-au atacat “cu noua ura”). Ma intreb din nou si
ma voi intreba intotdeauna: De unde atata energie si de unde
atata vointa sa realizezi asemenea performante ? Nu stiu
cum puteai sa rezisti la atata efort supraomenesc.
Ti-a placut actualul oras Tirana
(pe care il revedeai dupa 35 de ani), in
forfota repararii sechelelor lasate de dic-
tatura comunista. Si hotelul unde am
fost cazati, vis a vis de marea Opera, a
fost pe placul nostru. Nu am avut decat
sa traversam strada pentru a ajunge la
sala unde avea sa se desfasoare
lansarea cartii tale. Ce lansare de ex-
ceptie ! Studentii de la teatru ti-au pre-
gatit o “glumita”, (un montaj literar
pantomimic) pe care nu l-ai asociat bine
cu poezia ta si le-ai spus-o franc cand ai
fost invitat sa iei cuvantul. Spectacolul
tinut de cei mai de seama solisti ai Op-
erei din Tirana ne-a dat gata. Incredibili
artisti, incredibila ideea organizatorilor,
printre care fostul ministru de externe al
Albaniei, Besnic Mustafaj, om de litere si
editor. Am simtit totul ca o luare de adio,
dar atunci… nu intelegeam de ce.
Privesc cu tristete si nelamurire scurtul
clip facut de Clara cu aparatul meu de
fotografiat in timpul lansarii. In scurta
mea prezentare, cand am si recitat in
limba engleza poemul tau Rod (! Carnea
nu-si uita tiparul ei ciudat…), mi-a venit sa zic si am zis, in
mod inexplicabil “maestrul Cezar Ivanescu …inca in viata…”
cu numai 7 zile inainte de nu a mai fi. Parca cineva mi-a sop-
tit la ureche sa ma exprim asa si am regretat instantaneu in
mintea mea, reparand cumva cu fraza … “sperăm sa ramana
printre noi multi ani”, dar, din nefericire, nu a fost asa. In dis-
cursul de la Tirana, parca tot gandindu-te la moartea pe care
ai provocat-o “…! ia incearca si cu mine/sa vezi daca fug mai
bine…! ai considerat ca intr-o noua reincarnare vei fi un
muzician de exceptie si ne vei canta Wagner, Mozart si
Beethoven… Ce frumos ai vorbit pasionatilor de poezie de la
Tirana, nu voi uita niciodata !
Ce s-a intamplat la Bacau este foarte dubios, ca sa zic
numai atat. Dupa ce ne-am despartit seara din Drumul
Taberei, in ultima ta sambata pe acest pamant, (19 aprilie) -
nu ai vrut sa coboram cu liftul trei etaje, parca pentru a pre-
lungi clipele impreuna - , am vorbit la telefon in fiecare zi, ex-
ceptand miercuri, cand nu ai mai raspuns si m-am ingrijorat.
Cand joi dimineata ti-am vazut numele pe telefon, am excla-
mat cu bucurie: Cezar, scump prieten, esti bine? Dar nu erai
tu, cu vocea ta inconfundabila sa-mi spui Da batrane, sunt
www.oglindaliterara.ro
REMEMBER
bine… Sau sa-mi spui, asa cum am auzit din gura ta de
multe ori … nu mor caii cand vor cainii, asa cum mi-ai spus
si cand m-ai informat ca vei intra in greva foamei (a 5-a in
viata ta). Nu erai tu la telefon, era Clara, fica ta, care disper-
ata, ajunsese la Bacau peste noapte si avea nevoie de aju-
tor pentru Cezar – un medicament numit urochinaza (sau
acte plasme) pentru tratament fibriolitic (fibrinolitic). Diag-
nosticul de embolie pulmonara, pe care nu l-am crezut, mi-a
fost insa confirmat de doctorul Dachovici de la sectia de ter-
apie intensiva. Sunand pe la prieteni, am aflat ca la Iasi se
gaseau 10 fiole de asemenea medicament, cu pretul de
aprox. 1000 de euro flaconul. Eram gata sa le comand, dar
prietenul nostru comun prof. dr. Manea Pompiliu din Cluj, m-
a instiintat ca acest medicament putea avea efect numai in
primele 4 ore de la aparitia emboliei, care aparuse miercuri,
cand nu mi-ai raspuns la telefon. Disperat si eu, am dat alte
telefoane, si asa s-a ajuns apelul de ajutor la un nivel inalt,
de unde s-a intervenit sa fii adus la Bucuresti de urgenta, cu
elicopterul. Dar ca la romani…tocmai atunci (!?) elicopterul
unic pe tara ( “! Asta-i tara de murit..!” ) trebuia revizuit tehnic
si a ajuns la Bucuresti, la Sp. Floreasca unde te-am asteptat
“cu sufletul la gura”, tocmai in jurul orei 17.00. Si cu caruta
ajungeai mai repede… Alt ghinion incredibil. S-au pierdut alte
clipe pretioase, care te-au costat – probabil - viata. Vorbind
cu dr. Julia Deaconu din Montreal/Canada si cu dr. Calin
Caluser din Chicago/USA despre cazul medical Cezar
Ivanescu, am aflat lucruri care m-au in-
grozit: In primul rand, anestezia gener-
ala se pare ca nu era indicata in cazul
tau, pentru o operatie minora, de numai
15 minute. Trebuia facuta o evaluare
atenta a riscurilor care puteau sa apara
si trebuia sa fii informat, inainte de a se
decide ce trebuia facut. Chiar si asa, era
important ca dupa operatie sa poti fuma,
esential pentru un fumator devenit total
dependent de nicotina. Daca se intre-
rupe brusc fumatul, pot aparea efecte
respiratorii, bine cunoscute de medici.
Acestea sunt evitate mentinandu-se un
anumit nivel de nicotina in sange cu un
fel de tampoane atasate pe piele. In
plus, pacientii in aceasta situatie sunt
pusi sa sufle intr-un aparat special, pen-
tru a nu face blocaj pulmonar. Dupa cate
am aflat, nici una si nici alta nu s-a facut
in cazul tau.
Familiar cu sectiile de reanimare,
cand am vazut cum erai masat pentru
resuscitare cardiaca ca pe innecati (nu
am vazut cand ai fost defibrilat de 4 ori,
asa cum mi s-a spus) mi-am dat seama
ca vei pleca spre alte taramuri si i-am anuntat pe putinii pri-
eteni devotati care erau prezenti la spital : Alexandru Mica
cu sotia, Gelu si Gabriela Cretan, Laurian Stanchescu, Dana
Andronie si Miron Manega. Pe Ion Murgeanu, prietenul tau
din copilarie, si al meu, din dorinta ta, nu l-am anuntat, de
teama ca nu va putea suporta marea pierdere. Mai greu mi-
a fost sa o anunt de marea tragedie pe Clara, fica ta iubita,
care era pe drum spre Bucuresti – nu a putut sa vina cu eli-
copterul langa tine, nu permitea protocolul. Daca moare
Cezar, voi muri si eu…continua sa-mi spuna, plangand in ho-
hote. Ce greu mi-a fost sa-i spun adevarut !
Te-ai inaltat spre ceruri in ziua Inaltarii. Oare ce vrea
sa simbolizeze aceasta? De multe ori ne-ai spus – Pentru
mine, onoarea este mai presus decat viata. Ai pierdut viata
in imprejuri ciudate, dar onoarea ti-a ramas nestirbita. Pen-
tru noi, cei care
te-am cunoscut si pretuit, pierderea este imensa.
Iti vom pastra o vesnica amintire !
Cu toata dragostea si admiratia,
Alex
4009
 POEZIE
GHE.
SUCHOVERSCHI
DIMA ZAINEA I.D. SICORE
ÎNTRE NINSORI E Din clipă Fulgerări
UN TREN
Banca era acolo… ***
Cad fulgi de neant In parcul cu nimeni
doar eu si crângul cu păsări.
peste arcadele visu-
n-am să plec
lui , Rătăcită
între aisberguri de atenţia era un preludiu cu stoicul. niciodată din mine
gând O creangă cu mâna goală
curcubee . cu plasă de putred
îmi fixa ochiul liniştea şi curajul
Şi fulgii devin pe un paianjăn robind o furnică.
şoapte de ceasornic
Mişcarea acerbă de viaţă n-ar mai folosi celui rămas.
îmi torsiona un erotism neştiut.
peste care cad picături
de noapte din glasul celest Frunzele îmi şifonau prezentul ***
al amurgului . cu freamăt de rusine.
Stingher drumul acesta
Şi din ceasornic un tren destinul se pudra cu poveţe înspre undeva
va porni spre alte himere , citite (in mod sigur) într-o carte
oprind în gara unde va ninge cu pagini virgine. de undeva
cu fulgi de zori . mă oboseşte
Intimitate
TU VERTICAL In odaia clipei l-aş prefera
întroieniri de Noi înspre mine
De-ar fi
din mine.
să mi se împlinească un vis Tăcerea…
înaintea sfârşitului , un dans de ochi aprinşi
aş prinde fericirea de tălpi se mărturiseste-n priveghi ***
în zboru-mi spre cer , de spaţiu.
dacă m-aş preface în litera T . nu mi-e teamă
Intr-o şuviţă neştiută
Aş ridica, atunci, braţele
gesturi de furtună de tine moarte
şi-n pleoape ...
în forma literei U fluturi ne golesc de aer.
şi n-aş mai fi eu ***
decât TU vertical , Un scârţâit de uşă
devenind diapazon ne fură clipa Marquez
în mâna Lui Dumnezeu . şi tu te ţii de fustă
ca de un necaz aiurea avea dreptate:
FERESTRE tu nu vii cu bătrâneţea,
In trecere ci cu uitarea.
În loc de aripi Umbletul meu
Ferestre deschid gândurilor culoarea salcâmilor „mea culpa”
Să zboare spre alte gânduri cu bănuţi de aur
Din spatele altor ferestre , şi a bătrânilor
Uniţi în iubirea de gânduri cu surâsuri de soare. „nu uita în vremuri grele să-ţi
La fel ca iubirea între ferestre păstrezi mintea limpede” (Horaţiu)
Deschise una spre alta Pasul meu
Pe întreaga planetă o mănuşă de suflet
şi gandurile – plopi „o, Doamne- Dumnezeul meu cel rătă-
Şi între planete ce se rotesc
Dintr-o iubire stelară , cu singurătăţi cuibărite. cit!” –
Când întreg universul e un gând reproşa Ţvetaeva cu amărăciune,
În buzunarul hainei mele
În formă de inimă , devenită şi ea fotografii de cântec cu asemenea suspine Doamne nu eşti
O fereastră . fericit…
Tu ...silabă discretă durerile-s dureri oricând şi orişiunde;
RONDELUL UNUI GER DE
NEPĂSARE Erotism
peste tot prăpădul îi la fel –
Au îngheţat în manuscrise rugăminţi . Inconştientul în paşi oamenii la fel plâng pe pământ,
În letargii vin ierni de nepăsare de rutină mă îngână – silabe. mă iartă Doamne – ţi-o spune un fidel;
Când rana ta pe celălalt nu-l doare, Biblioteca… un raft cu prea rar şi tu-ţi respecţi datul cuvânt!
Mai fulgeră îndoiala prin credinţi . rufe uscate de ger
îmi rimelează ochii … să ai şi tu o muză păcătoasă
Din setea ce inundă-n verile fierbinţi, cu lămpi de vis.
S-a stins în ideal acea ardoare. şi-n cer să fie pârâciune? –
În letargii vin ierni de nepăsare. Tu lângă rochie Părinte, destinul cine ni-l tot coase
Au îngheţat în manuscrise rugăminţi. ridici în stele un pe margini cu deşertăciune?…
umeraş cu iluzii
E-atâta ger în plânsul ochilor cuminţi ! şi oprelişti virgine.
Până şi Atlas mişcă globul din lentoare ! şi tu te superi, Doamne sfinte –
Creştinii ce-au dat jos din calendare, Un licăr cu tuşe de hipnoză motive ai chiar şi cu mine:
Ori au uitat în Sinaxar de-atâţia sfinţi , îmi tunde hrănitu-m-am des din cuvinte
Au îngheţat în manuscrise rugăminţi . pletele ruinei - străfulger. când faptele ţipau în sine…

4010 www.oglindaliterara.ro

,,Umbre de scriitori pe
prispa Mehadiei”
Alexandru Jebeleanu
Paşi… paşi… Răsună pe potecile pădurilor, pe Valea
Cernei, pe uliţele Mehadiei. Ascult prin timp paşii lui Nicolae Stoica
de Haţeg, primul cronicar al Banatului, paşii istoricului italian
Francesco Grisellini cu admiraţie pentru acest neam, înrudit cu
cetăţenii Romei, paşii lui Vasile Alecsandri, care descoperise un
izvor pentru “Fântâna Blanduziei”, paşii lui Nicolae Iorga…
Într-o vară m-am întâlnit pe malul Cernei, cu Mihail
Sadoveanu, care îndrăgise, aceste locuri si oamenii lor. Într-un in-
terviu, la întrebarea dacă vede asemănări între Banat şi Moldova,
a răspuns:
- Da, adânci asemănări. Am scris, mai demult, un articol în
“Viaţa Românească” în care arătam cuvinte şi datini comune…
Mai este apoi delicateţia şi poeticul care în Moldova a tâşnit
în literatură, iar la dumneavoastră s-a cristalizat în neîntrecutele
creaţii muzicale.
Din Mehadia a plecat şi criticul de artă, ziaristul şi profesorul
Grigore Ion, consecventul prieten al lui Camil Petrescu, primul
redactor al revistei “Banatul”, care îl avusese colaborator şi pe Lu-
cian Blaga.
Vuitoare
Cerna, de la poetul
anonim, rare a cân-
tat pe Iovan Iorgo-
van întruchipat în
celebre sculpturi de
cărăşeanul Romul
Ladea, câţi cân-
tăreţi ai mai avut?
Îmi amintesc de Ion
Minulescu, cu
nelipsitul lui fular şi
cu gesturi teatrale. Ţi-a recitat aci, pe mal, versuri patetice,
regăsindu-şi lângă Cerna, pacea sufletească, atunci când războiul
tulbura cerul şi scormonea cu bombe străzile Bucureştilor.
“Peste fe reastra mea
De la hotel
Mă cert mereu cu murmurul rebel
Al Cernei
Apa binecuvântată
Ce-mi limpezeşte mintea tulburată
De tot ce nu se poate şti
Ca-ntr-un etern A fi sau a nu fi.”
Cu Eusebiu Camilar am suit pe Domogled, într-un Mai cu
magnolii înfloriţi şi cu frunziş proaspăt în toţi arborii. Citise, cu o zi
în urmă, povestirea “La poalele Domogledului , apărută în revista
“Orizont”. Viperele năvăliseră din crăpături, unde hibernaseră între
rocile calea roase, alergând vesele, sau flămânde, pe poteci şi prin
tufişuri. Era timpul când păsările îşi chemau perechea, înfru-
museţându-şi cântecele.
Peste toate răzbea cucul, trezind întreaga pădure din
amorţire şi, parcă, se considera un dirijor al concertului, ce ni-l
dădeau aripatele îndrăgostite. Scriitorul Eusebiu Camilar, încercând
să se dovedească mai voinic decât noi, care-l însoţeam, se avânta
mereu în fruntea coloanei, bombându-şi pieptul ca un păun. Numai
un cuc năzdrăvan l-a determinat să se oprească la rădăcina unui ar-
bore. Cu sentimentul de primăvară al unui copil, membrul core-
spondent al Academiei, voia să vadă un cuc cântând. Dar
năzuroasa pasăre, simţise paşi străini de la distantă. Când omul s-
a oprit sub bolta frunzoasă pasărea şi-a încetat chemarea. Am stat,
aşteptând cu nerăbdare, dar cucul tăcea cu încăpăţânare. Până ne-
a văzut, din ascunzişul lui, pierind. Atunci a început din nou să ră-
sune pădurea: cu-cu, cu-cu… Camilar se întoarce, zâmbind:
- Ticălosul!
Paşii omului se auziră iar şi, bătând poteca spre pisc. După
un an de zile, omul robust care urca voiniceşte pe potecile muntelui
Domogled, în vara lui 1965, s-a contopit cu Universul, aşa cum pre-
vestea. El, la numai 56 de ani. Paşi…paşi… Răsună pe potecile
munţilor, sau în amintire? În dimineţile toamnei, cu dealuri în-
veşmântate în bruma sclipitoare, pătată de viorintul brânduşelor,
puterile fermecate, ale lui Hercule sau ale lui Iovan Iorgoavn,
trezesc paşii umbrelor din adânci depărtări.
www.oglindaliterara.ro
REMEMORĂRI
,,90 de ani de la Unirea cea
mare” (II)
Gheorghe Minulescu
1918, noiembrie 11(24), Plugova
PROTOCOL
Luat la 11-lea Noemvrie 1918 s.v. în adunarea naţională a
locuitorilor români din comuna Plugova
Adunarea naţională a locuitorilor din Plugova adunându-se
sub cerul liber înaintea sfintei biserici unde neobositul preot al
Mehadiei, Coriolan Buracu în absenta preotului local care e bolnav
ţine o vorbire plină de însufleţire în care arată adunării naţionale
hotărârile înaltei noastre stăpâniri naţionale române din Ungaria şi
Transilvania purcede la sfinţirea drapelului naţional român, apoi
provoacă adunarea a să constitui în Consiliul naţional român.
Adunarea naţională cu unanimitate alege de preşedinte al
consiliului român pre preotul locului Trifon Adamescu iar de notar pre
învăţătoriul Nicolae Vlăducean iar ca membri ai consiliului pre Dom-
nul Ioan Rădulescu, Dănilă Tabugan, Luca Drăgulescu, Ilie Groza-
vescu şi Constantin Adamescu.
Consiliul ales de adunarea naţională depune jurăment pre-
scris de consiliul naţional român central înaintea adunării naţional lo-
cale sub salvele gardei din Mehadia.
Fiind defaţiă garda naţională din Mehadia dinpreună cu
viteazul ei comandant Grigorie Ion, dânsul explică adunării naţionale
ord. ce să refer la înfiinţarea gardelor naţionale române în urma cărei
explicări să alege garda naţională româna a com. Plugova cu co-
mandanţii ei locali subofiţeri Pau Drăgan şi Iancu Grozăvescu, care
vor primi ord. comandanţilor superiori Iovan Domilescu sau direct prin
comandantul gardei naţionale rom. Al Mehadiei.
Garda se compune din toţi bărbaţii de 18 până la 50 ani fără
de plată, care fiind toţi de faţiă depun jurământul prescris de înalta
noastră stăpânire rom. din Ungaria şi Transilvania.
Cu autentificarea protocolului se implenipotenţiază preşedin-
tele şi notariul consiliului, iar din partea gardei suboficierii coman-
danţi.
Ds.
Nicolae Vladuceanu m.p. Trifon Adamescu
notoriul consiliului m.p. preş. consiliului
Pau Dragan m.p.
Iancu Grozăvescu m.p.
Subpficieri
Cum se consuna cu originalul se adevereşte.
Nicolae Vladuceanu m.p. Trifon Adamescu
notoriul consiliului m.p. preş. consiliului
* Arh. St Bucureşti, Fond Consiliul Naţional Român, Caranse-
beş, dosar 39 / 1918, f. 1 (original).
Ca peste tot în Banat şi la Plugova oamenii adunaţi „sub cerul
liber în faţa sfintei biserici” au cinstit drapelul tricolor şi au ales pe cei
mai buni dintre ei în Consiliul naţional român şi garda naţională.
Cu respectul cuvenit tuturor aleşilor, voi face în continuare
vorbire numai despre învăţătorul Nicolae Vlăduceanu şi subofiţerul
Pau Drăgan.
„Dascalu’ al bătrân” cum îl numeau părinţii şi bunicii noştri pe
învăţătorul Nicolae Vlăduceanu a fost, putem spune fără exagerare,
venerat de concetăţenii săi. La orice încercare de a vorbi despre
meritele altor cadre didactice primeai, de la toţi interlocutorii acelaşi
răspuns: „ca dascalu’ al bătrân nu se mai naşte”.
Cu tact, răbdare şi perseverenţă a şcolit generaţie după gen-
eraţie de plugoveni, predând apoi ştafeta fiicei sale „doamna Neli”,
care a moştenit în mare parte calităţile părintelui sau. Şi, poate nu în-
tâmplător nepoata „dascălului al bătrân” şi fiica doamnei Neli a fost
soţia regretatului scriitor Ion Florian Panduru.
Pe subofiţerul Pau Drăgan numai puţinătatea studiilor l-au
împiedicat să avanseze în ierarhia militară după ce a primit, de la
reprezentantul împăratului, 3 decoraţii şi onorul regimentului pentru
faptele sale de arme.
Om hotărât şi consecvent, nu a acceptat niciodată compro-
misul şi nu a abdicat de la principiile sale. Cât a trăit a avut motive să
se mândrească cu urmaşii săi.
În concluzie putem spune că unirea s-a făcut cu aportul unor
oameni care au crezut sincer în ceva şi s-au străduit ca acel ceva să
fie preluat de urmaşi.
Ei, şi mulţi alţii ca ei, merită respectul nostru şi pentru eleganţa
cu care au evitat asocierea cu nonvalorile, ştiind că viitorul nu poate
fi mai bun dacă-l construieşti cu „prefabricate” sau cu lozinci.
Cei care au trăit cu lozinci au lăsat în urma numai lozinci.
Stau mărturie cei peste 40 de ani de „aflare în treaba” cum
spunea remarcabilul român care a fost Petre Ţutea.
4011
 DEZVĂLUIRI
99 anotimpuri fără Nichita
ÎN ZIUA NUNŢII, AM VRUT SĂ SPARG O VI-
TRINĂ ŞI SĂ FUR LUMINA
Se spune că furtul de inimi şi de cărţi nu se pune la
socoteală, fiindcă e ca şi când ai vrea să furi lumina.
Când am citit articolul distinsei poete Cleopatra Lorin-
ţiu despre Gheorghe Tomozei – traducător, în care am aflat
că poetul meu predilect din tinereţe a tradus două poeme,
pe care acum, poeta le-a pus la dispoziţie interesaţilor de
opera acestui uriaş poet – mi-am adus aminte cu un surâs
amar de o veche „patemă” de tinereţe: aceea de a-i cultiva cu
stăruinţă pe iubiţii mei, poeţii, în toate ale lor bijuterii sau „ma-
şinării romantice”.
Mărturisesc. Confiteor. Chiar dacă nu discret, dindă-
rătul unei site mărunte şi dreptunghiulare, care separă cele
două persoane aflate în discuţii şi sfaturi de taină, la confe-
sional, penitentul şi cel care acordă dezlegări şi iertări „in no-
mine Christi”.
Dar eu mărturisesc ACUM, în faţa întregii lumi virtuale,
ceea ce e cu mult mai năpăstuitor, în clipa mea de graţie,
când miam câştigat o brumă de prestigiu în faţa plasmei, mai
bine zis în faţa propriei mele persoane, ceea ce ar fi trebuit
să mărturisesc mai demult, încă de acum 34 de ani. Oricum,
la confesional e mai uşor, fiindcă nu ţi se vede faţa, nu şi se
cere să-ţi declini identitatea şi nici să semnezi, deci se poate
păstra anonimatul perfect, nu te ştie decât preotul şi Dum-
nezeu.
Tocmai de aceea, fiindcă vreau să-mi crească presti-
giul în faţa Divinei Feţe, pe măsură ce mă micşorez, până
aproape de pieirea graiului în faţa oamenilor. Ceea ce mi se
pare cu mult mai anevoie şi mai năpăstuitor.
Aşadar, am făcut (cine nu, să arunce cu piatra!) – des-
tule erori voite şi nevoite în viaţă – poate prea multe! Şi con-
tinui să fac, parcă şi mai şi…
Supun această faptă judecăţii publice şi mi-o asum,
cu toate consecinţele.
Era în februarie 1974. Tocmai fusesem mireasă cu o
noapte înainte. O mireasă foarte tristă, aşa cum reiese din fo-
tografiile alb-negru. Îmbrăcată în rochie lungă, albă, din dan-
telă fină, cu pantofi cu toc cui, albi şi ei, cu mănuşi de dantelă
până la cot, în acelaşi ton şi cu diademă pe cap, care mi se
strâmba mereu, fiindcă nu fusese făcută pe măsură. Îmi era
foarte, foarte frig, deşi aveam o haină aruncată pe umeri. Dar
de! mireasa trebuie să suporte orice în noaptea aceea de po-
mină. Nu mi-au plăcut niciodată nunţile. Spun acest lucru
deşi aş putea şoca 99 la sută din femei care visează, încă de
când sunt copile, să fie mirese frumoase. Eu n-am visat. Vi-
sele mele erau altfel colorate. Dar, a trebuit, se impunea, ca
să facem pe placul părinţilor. În zori, după ce nunta s-a spart,
am pornit cu cele câteva rude rămase treze, cu un bărbat
nou-nouţ, cu soacră (mai veche!), naşă, naş, căţel, purcel şi
domnişoare de onoare, fireşte, la fotograf, la pozar, să ne im-
ortalizeze, aşa superbi şi obosiţi, încercănaţi şi mahmuri,
după o noapte de nuntă, în care, (ciudat şi de necrezut pen-
tru mine!) chiar eu fusesem mireasa. (Sau poate sosia mea
pe care o trimiteam uneori să-mi rezolve treburile care-mi
displăceau?). Oricum nu are importanţă. Cred totuşi că eram
eu.
Ne aflam pe o străduţă din Oraşul Unirii, municipiul
Focşani, stradă din apropierea alteia, principale, cu nume im-
pozant: Ştefan cel Mare, unde, la nr. 43 locuia Firica, soacra
mea de atunci.
4012 www.oglindaliterara.ro
Şi fiindcă eu detest
tămbălăul, circul, chiuiala şi i-
am rugat să nu facă zgomot
pe stradă, mergeam repede,
înfrigurată, pe un trotuar în-
gust, pavat cu pietre mari,
pătrate. Am trecut la un mo-
ment dat pe lângă o vitrină în-
cărcată de cărţi. Şi, brusc, m
am oprit, cu ochii drept în fo-
tografia artistică a poetului
meu preaiubit, care era pos-
tată pe coperta întâi a unei
cărţi, de al cărei titlu m-am în-
drăgostit subit. Aşa păţeam Cezarina Adamescu
atunci mereu (aşa păţesc şi
azi!): mă îndrăgosteam de
obiecte, nu pentru valoarea lor, de chipuri, de voci, ca să nu
mai vorbesc de frunze, de copaci, de animăluţe şi de pă-
sări…
Era cartea lui Gheorghe Tomozei, nou-nouţă, „Maşi-
nării romantice”, pe un fond grei-bleu şi fotografie alb-negru
sau sepia.
E de prisos să spun că era duminică dimineaţă, la
prima oră, când toţi oamenii cumsecade încă dorm sau să-
vârşesc ceremoniile de dimineaţă.
Eu însă, nu mă lăsam dusă, privind la Prinţul Tom şi la
„Maşinăriile” lui „romantice”, volum consistent, ediţie antolo-
gică de autor, apărută chiar atunci la Editura Eminescu.
Voiam cartea cu orice preţ. Uitasem de mire, de nuntă,
de oboseală, îl voiam pe el. După ce s-au zgâit în vitrină, ne-
înţelegând de ce nu vreau să merg mai departe, m-au de-
păşit nuntaşii, la o distanţă apreciabilă, tot întorcându-şi
capetele îndărăt şi strigându-mă, exasperaţi, fiindcă ajunse-
seră la prăvălia fotografului şi n-aveau mireasă, să facem
„poze artistice” – poze care au rezistat cu muuuuuuult mai
mult decât mariajul nostru – destrămat la nici opt luni după
această întâmplare numită nuntă.
Nu mă înduram cu nici un chip să mă urnesc din loc,
deşi n-am fost niciodată un copil răzgâiat, dimpotrivă. Şi
atunci mi-a încolţit în minte (unde, în altă parte?) un gând cri-
minal: să sparg vitrina şi să fur cartea. Era singura soluţie. Cu
orice risc! Mă uitam chiar în jur după un cataroi potrivit ca să
nu-mi murdăresc rochia superbă - şi inutilă! – pentru săvâr-
şirea infracţiunii.
Noroc că n-am găsit. Dar tot n-am plecat din faţa vitri-
nei, fiindcă mă apucase o stare de disperare vecină cu de-
presia. Firica s-a întors după mine, şi, când a înţeles despre
ce-i vorba, fiindcă eu îi explicam printre suspine, că nu plec
de acolo fără Gheorghe Tomozei, mi-a promis solemn că mi-
o cumpără a doua zi şi mi-o trimite imediat acasă, în Galaţi,
fiindcă noi trebuia să plecăm numaidecât în acea zi, a doua
zi mergeam amândoi la serviciu.
Iar pe atunci nu erau atâtea curse rapide, erau unul
sau două trenuri pe care, dacă le pierdeai, nu aveai încotro
şi trebuia să mai aştepţi o zi.
Numai aşa m-a liniştit Firica, să-i dea Dumnezeu să-
nătate, dacă o mai fi trăind. M-am lăsat înduplecată. Asta
după ce m-a făcut „tra-la-la”. Dar oricum mie nu-mi păsa,
eram obişnuită. Mi-a zis că nu sunt normală (Nici acum nu

sunt prea „normală”, în accepţiunea comună, dar diferenţa
este că, eu recunosc!)
 DEZVĂLUIRI
Trebuia însă imediat să salvăm aparenţele. Şi la sal-
vat aparenţele, aveam o experienţă grozavă. Mereu trebuia
să salvez ceva.
Aşa că, trasă de mânecă, am mers la fotograf, unde
am ieşit, bineînţeles, oribil, fiindcă mi se ştersese tot ma-
chiajul de la lacrimi şi părul mi se întinsese de la umezeala
acelei zile reci de februarie.
Ici-acolo se mai adăposteau pe lângă trotuar, pospa-
iuri de zăpadă, spulberată în ajun.
Firica s-a ţinut de cuvânt. Peste o săptămână aveam
cartea. Şi fiindcă eram în anul II la teatru la Şcoala de artă,
având ca profesori, pe eminenţii actori, de pioasă amintire:
Dumitru Pâslaru, Eugen Popescu-Cosmin şi Lucian Temelie,
la repezeală am şi învăţat cel puţin jumătate de carte pe de
rost, cu interpretare, în regulă. Mai ştiu şi azi fragmente lungi
din poemele: „Galben, ora, septembrie”, „Domnişoara Gel-
somina”, „Altair” şi altele. Când îmi plăcea un poet, meteahnă
deprinsă încă din prima copilărie, îl învăţam pe de rost în to-
talitate. Şi acest „Suav anapoda” poet, mă fascina, mai mult
chiar decât prietenul lui nedespărţit, Bătrânul Nichita, Nini,
pe care nu-l înţelegeam atunci pe de-a-ntregul. Dar fiindcă
erau aşa buni prieteni, m-am hotărât să-i iubesc la fel. Treacă
de la mine, mi-am zis.
Tomozei însă, se plia perfect pe structura mea sufle-
tească. Această iubire a ţinut, pot spune, preţ de o viaţă. Şi
acum îl iubesc, poate mai mult. Am făcut
sute de „Călătorii cu dirijabilul” său – pe ari-
pile închipuirii.
Zece ani mai târziu, semn că nimic
nu e întâmplător, am participat la concursul
de creaţie şi interpretare, la primul Festival
Nichita Stănescu, organizat la Ploieşti, în zi-
lele 13-15 decembrie 1984, în care amfi-
trionul era tot Gheorghe Tomozei care l-a
omagiat cu lacrimi şi cu emoţie vădită.
Tot atunci am văzut-o şi pe Tatiana
Stănescu şi pe cele două surori ale lui Ni-
chita. Eu am pregătit îndelung un recital de
aproape jumătate de oră cu recuzită, cos-
tume şi mişcare scenică. Îl începeam la mi-
crofon, încă din culise, pe versurile lui
Gheorghe Tomozei, apărute nu demult: „În-
gerii scriu articole de legi/ ori cioplesc să-
geţi/ iar în pauza de prânz/ ling sare.// Ei
patronează cu inclemenţă/ uzinele de ace
cu gămălie,/ fierb rachiu de crini în alam-
bice/ şi se trezesc întrebând câteodată:/
Oare ce-o mai fi făcând poetul Nichita Stănescu?”
Urma apoi recitalul „Nichita, Azi… Ca o pasăre Ibis” –
recital în care nu mai eram eu, ci cu totul alta. Mă dedublam,
mă confundam, mă miceam şi mă înălţam, o dată cu versu-
rile lui, aşa încât, erau cum nu se poate mai adevărate cu-
vintele: „Nu cum sunt eu sunt eu/ ci cum eşti tu/ sunt eu./ Un
fel de tu sunt eu/ pe care nu l-ai mai lăsat/ să fie eu”. Se îm-
plinea un an, de când, cel care semna „Nichita, AZI” – îşi
semnase de fapt, Dreptul la Nemurire. Păstrez şi acum câ-
teva postere uriaşe, dintre care unul îl întruchipează pe Ni-
chita în tricou cu dungi orizontale, cu braţele larg desfăcute
pentru a cuprinde în ele şi a îmbrăţişa – spirit generos – în-
treg universul.
Discul cu vocea lui inimitabilă şi muzica lui Augustin
Frăţilă, l-am ascultat de mii de ori. Noroc că am acuma CD-
ul
care reproduce fidel, discul iniţial.
Şi se organizaseră câteva zile de festival ploieştean, în
care muzica, poezia, dansul, imaginea – toate de cele mai
bune calitate, treceau dintr-o stare în cealaltă, ca într-o sfântă
entropie a Luminii.
Teatrul de Stat din Ploieşti a dat un spectacol omagial
www.oglindaliterara.ro
unic, pregătit pentru această comemorare la nivel naţional.
Nu-mi amintesc să mi se fi uscat obrazul, să-mi stea
lacrimile într-un loc, ori palmele să mi se odihnească din
aplauze. Lacrimi şi aplauze, atât puteam eu să dărui atunci.
Sigur că am vorbit (cu un curaj nebun! ceea ce nu mă
caracterizează) – în acele zile şi cu Gheorghe Tomozei. I-am
spus că sunt o fată puţin „tra-la-la” care am adunat într-un
dosar gros de 10 cm. toate tăieturile din ziare, nu numai des-
pre Nichita, dar şi despre prietenii lui. Adică, ceea ce făcuse
el cu primul Album Memorial –Nichita Stănescu. Însă el a
avut acces la Arhiva Naţională şi la o sumedenie de mărturii
ale oamenilor de cultură. Eu m-am limitat la revistele cultu-
rale. Dar albumul era superb – (mai târziu aveau să apară şi
altele). Mi se scurgeau ochii după el.
Ei bine, şi, la unul din acele standuri în care se vin-
deau discurile, albumele şi alte volume de-ale lui Nichita, an-
tume ori apărute postum, cu îmbulzeală şi dat din coate pe
putere, fiindcă numărul albumelor era limitat – cred că un
prim tiraj – m-am îmbrâncit bine să ajung în faţă şi fiindcă tot
nu aveam bani în buzunar decât pentru trenul de întors
acasă, m-am hotărât pe loc să-l fur.
Am săvârşit faptul. Am reuşit! Ceea ce nu reuşisem cu
zece ani în urmă la nunta mea, am reuşit acum. Nici n-a fost
aşa de greu, cum îmi închipuiam, premeditând, stând pe
marginea muşuroiului de oameni care se îmbulzeau ca la
grămada de rugby, să „apuce” un volum Ni-
chita.
Eu am întins doar mâna, mi s-a dat
unul să-l studiez, să-l răsfoiesc, să-l cum-
păr. Şi l-am tot studiat până l-am furat!
N-aş fi plecat fără el de acolo, în rup-
tul capului. Mai degrabă m-aş fi întors pe jos
de la Ploieşti, ca să pot spune, parafrazând
celebra zicere românească: „A întors-o ca
la Ploieşti”, deşi are altă conotaţie.
Acum, când scriu, îmi dau seama ce
importanţă covârşitoare dădeau oamenii
cărţilor, la acea veme. Se stătea la rând, de
vindeau pe sub mână. Trebuia să ai cunoş-
tinţe serioase ca să prinzi un Marin Preda,
un Sorescu, să nu mai vorbim despre
Adrian Păunescu. Şi eu, care eram regină
pe un popor de cărţi, pe un popor de cuvinte
(e adevărat, pe un scaun din lemn, cu spe-
tează curbată!) al Bibliotecii siderurgice gă-
lăţene, ştiam ce înseamnă să faci rost de o
carte bună.
Oricum, n-aş mai fi lăsat volumul din mână nici cu po-
liţia gării ( Ploieşti Nord, Ploieşti Sud – tot aia!).
Aşa se face că…am plecat pur şi simplu cu albumul în
braţe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, parcă nu era
vorba de mine, nici usturoi nu mâncasem, nici guriţa nu-mi
mirosea. Atunci mi-am dat seama cât de uşor se fură ceva.
Asta după ce mângâiasem volumul ca pe un odor de preţ, îl
sărutasem cu ochii, mă bucurasem (cu o bucurie temătoare
ca atunci când ţii în mâini o comoară şi ţie frică să nu ţi-o fure
cineva). Deh! Hoţul de hoţ se teme!
Dar şi hoţul neprins este om cinstit! Am plecat, nimeni
nu m-a strigat, nu m-a întrebat, nu m-a admonestat. De alt-
fel nici nu ştiu cum aş fi reacţionat. Era ceva inedit pentru
mine exceptând episodul cu vitrina care ascundea „Maşină-
riile romantice”.
Nici n-avea cum să mă observe nimeni, fiindcă toţi
erau atenţi la cărţile acelea preţioase. Mă trudeam să par ne-
păsătoare. Însă o bucurie tainică îmi năvălea în obraji, do-
gorindu-mi-i. Să fi fost ruşine? Nu voiam să recunosc. Să fi
fost bucurie, remuşcare, teamă, dorinţă, mai puternice decât
raţiunea? Toate la un loc.
(continuare în nr. viitor)
4013
 ESEU
Muzica - poezie a sufletului
Nu-mi pot imagina să devin un singuratic pe o insulă pu-
stie. Şi asta deoarece mi-ar lipsi muzica. Trăiesc mult în compania
muzicii care mă inspiră în tot ceea ce fac şi îmi prelungeşte bucu-
ria vieţii. Mi-ar putea oare ţine loc de muzică foşnetul unei păduri,
adierea vântului sau zgomotul unor valuri închipuite? Eu unul nu
prea cred. Cu astfel de armonii sonore mă pot împăca doar o pe-
rioadă scurtă de timp. Muzica naturii este, desigur, ca un aliment,
dar într-atât de frugal încât nu mi-ar putea ţine loc de hrană spiri-
tuală. Cea creată de om însă este mai apropiată de inima mea. Îmi
închipui mereu că un semen de-al meu a vrut să-mi transmită un
mesaj magistral, o stare sufletească de natură afectivă, o parte din
ceea ce el este, din preocupările, din gândurile şi ideile lui. Este ca
un mod sublim de vestire de la distanţă şi se ridică la înălţimea celui
mai desăvârşit mod de comunicare.
Cred că muzica există pentru că există şi cei de lângă noi.
Ea este o artă unificatoare, descoperă sufletele şi le împreunează.
Muzica îmi arată repere şi înălţimi noi. Înlănţuirea aceea
minunată de sunete ingenios armonizate îmi spune cum şi ce să
reflectez. Tonusul melodic îmi umple recipientele spiritului, îmi înlo-
cuieşte subiectele şi-mi întoarce cuvintele precum un acumulator
alimentat de energia solară. Desigur, mă refer la muzica aceea su-
blimă pe care o acceptă inima mea.
Simţul muzical se abate asupra mea ca o impresie din ex-
terior care referă tot ceea ce este armonios, melodios. Cred că
acest simţ a existat mereu în mine. Lipsa lui m-ar fi făcut probabil
să mă simt oarecum jenant.
Cred că puterea muzicii asupra mea se împlineşte prin
aceea că se adresează direct spiritului meu. Prin natura ei vibrato-
rie îmi induce stări sufleteşti deosebite. Vibraţia o simt prin tot cor-
pul, se sincronizează cu mine şi-mi aminteşte permanet de versul
bacovian din poemul Largo: “Muzica sonoriza orice atom”.
Sub tutela armoniilor muzicale lumea îmi pare schimbată.
Ea nu mai este la fel de ostilă, se apropie de mine ca şi când rezo-
nanţa ei ar izvorî direct din inefabilul râvnit de mine. Schopenhauer
obişnuia să spună că: “Dacă ne-ar reuşi să reproducem detaliat în
noţiuni ceea ce exprimă muzica am căpăta o deplină şi suficientă
explicare a lumii”.
Uneori muzica se manifestă precum o scânteie care
aprinde focul din suflet. De aceea mă simt dator să-i dau dreptate
lui Beethoven care susţinea ceva asemănător.
Cronica dezbaterii cu scriitorii români
Cred că muzica este unul dintre cele mai minunate daruri
În primul rând domnul scriitor Gheorghe Neagu ni i-a
prezentat pe colegii dumnealui, tinand un mic discurs despre
universul literaturii, după care noi cei prezenţi (elevi) am fost
invitaţi să prezentăm diferite creaţii.
Această întâlnire cu membrii cenaclului a fost punc-
tată de fireşti ezitări, dar şi de mulţumirea de a vedea faptul
că putem crea un cadru al exersării emoţiei şi că magia cu-
vântului este vie. Discuţiile s-au purtat pe marginea temei:
Cum ar fi arătat Focşaniul dacă ar fi fost capitală?”
În două cuvinte pot spune că cenaclul este o “uce-
nicie a scrisului”. Dar talentul şi creaţia sunt o alchimie care
scapă oricărei definiţii, ele nu pot fi cuprinse într-o formulă, nu
pot fi predate sau indicate ca “temă pentru acasă”.
Scriitorii au fost foarte generoşi, şi-au împărtăşit gân-
durile şi doresc ca în drumul lor semenii să le fie aproape. Am
îndrăznit să le adresăm întrebări şi răspunsurile ne-au arătat
înţelesuri adânci.
Ochiul vigilent şi critic poate găsi unele neimpliniri,
4014 www.oglindaliterara.ro
care vine de la Dumnezeu. Este
ca o vrajă ce mă poartă spre
tărâmuri de vis şi are permanent
un cuib numai al ei în fiinţa mea.
Îmi imaginez că se pe-
trece anume ceva cu mine
atunci când intru în transa muzi-
cii. Între partea vibratorie a mu-
zicii şi mintea mea se întâmplă
un fenomen care, dacă i-aş
spune doar rezonanţă, mi se
Petre Rău
pare că aş spune prea puţin. In-
diferent dacă melodia e simplă
sau complexă, dacă e din cea pe care o acceptă fiinţa mea atunci
mă emoţionează. Nu trebuie să mă găsească pregătit atunci când
vine. Ea îmi atinge zona senzorială fără ca să fiu conştient de asta.
Cuvintele îşi găsesc rostul mai ales când ele apar sub ari-
pile protecţioniste şi nesesizabile ale unei melodii. Uneori imaginile
generate de ele intră în rezonanţă cu sunetele armonice din apro-
piere şi mă stimulează, mă aprind şi mă aruncă definitiv într-o cur-
gere lentă şi suavă. Până şi cuvintele mai scorţoase îşi găsesc
rostul în această comuniune cu muzica şi se desluşesc pe sine
aşezându-se cuminte parcă în spaţiile lor nesperate dar potrivite.
Nu pot fi însă de acord cu ceea ce susţinea Platon cândva:
“Caracterul unui om poate fi judecat după gusturile sale muzicale”,
deşi tot el ridică muzica la rang de lege morală: “Muzica este o lege
morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, far-
mec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenţa ordi-
nii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos”.
Desigur, nu mă împac cu orice fel de muzică. Eu am mu-
zica mea şi nici prin cap nu-mi trece să vă spun care gen anume îmi
place şi care nu. Fiecare îşi are propriile lui repere în această pri-
vinţă şi nu-mi propun nici măcar să sugerez vreunul aici. Cea mai
potrivită muzică este aceea care îţi place şi se potriveşte cu tine. Nu
cred în reţete.
Atunci când devin conştient de prea lungă tăcere primul
lucru după care râvnesc este muzica. Am o cultură muzicală care
nu o depăşeşte cu mult pe cea a unui profan. Dar muzica este pen-
tru mine ca o a doua hrană permanentă şi necesară. Este ca o poe-
zie a sufletului.
dar gândul elevilor de a fiinţa în acest cenaclu, dorinţa lor de
a-şi exprima pasiunea pentru literatură trebuie privite de
către oricine cu mândrie, admiraţie şi iubire.
Noi, elevii, am fost invitaţi de către aceşti oameni de
calitate, să luăm parte dacă dorim, în fiecare luni la diverse
sedinţe de creaţie.
Aşadar, dacă ştim că suntem stăpâniţi de entuziasm,
de un deosebit spirit critic şi avem o informaţie serioasă şi
aptitudini de creaţie sau de critica literară dar mai ales pute-
rea de a înţelege fiecare univers artistic, putem să ne
alăturăm acestor oameni deosebiţi şi să pătrundem în labi-
rintul literaturii.
În final,nu pot spune decât că, atât pentru mine, cât
şi pentru colegii mei această înt-lnire a fost o mare lecţie de
viaţă.
Stan Alexandra - elevă
Colegiul Tehnic Edmond Nicolau
Focşani
 Jurnalul turistului român sărac (1979, 1981)
JURNAL
(urmare din numărul anterior)
Luni, 8 octombrie ’79. Trecut de ora 7:00 cînd ridic storul şi
deschid geamul – ca să văd din nou şirul de picături pe firele de
cablu, negre, dintre clădiri şi cerul înnorat, pîlca din dotare. Un stol
de sticleţi hrăpăreţi se lasă pe acoperiş dintr-un zbor matinal, mis-
terios, prin văzduhul înceţoşat. Marginea pădurii nici nu se mai
vede... Azi merg la Luxemburg doar ca să vizitez muzeul, nu şi ve-
chiul oraş, pe care ieri l-am găsit foarte fotogenic, în pîcla toamnei,
cu turnuri şi cazemate şi castele medievale – în tot, o atmosferă
foarte sugestivă – dar, încă o dată, îmi place să mă plimb singur.
Pentru a vedea şi a înţelege şi a te integra unei atmosfere, îţi tre-
buie linişte şi un răgaz anume pentru a asimila imaginile şi a te ilu-
ziona în legătură cu ele. Peste noapte am avut somn rău şi, printre
nenumărate vise şi obsesii, l-am repetat pe cel din totdeauna, cu
problema de matematică pe care trebuie s-o rezolvăm în 7 minute,
iar eu nu eram sigur dacă formula amintită e cea corectă. Am sărit
să protestez, precum că rapiditatea nu are relevanţă, eu jur că voi
rezolva problema, însă nu în 7 minute. Şi erau ceilalţi care reacţio-
nau diferit la revolta mea, unii îl linguşeau pe profesor şi îl căinau că
are de-a face cu unul ca mine. Şi alte dintr-astea, de care nu am
răbdare dar nici chef să-mi amintesc. Deci somn rău, cu treziri la ora
2 şi 3, cînd am aprins şi lumina.
Acum brutarul nu frămîntă aluatul, în schimb îşi face apari-
ţia o portugheză care nici ea nu stă prea mult, ci se grăbeşte la
slujbă, fiind deja 7:15.
Din excursia de ieri pe Oberkorn, ne-am întors cu eşan-
tioane şi cu flori pe care le-am aranjat la fereastră. Cînd să mă în-
tind, apare Marcel şi mergem la Muzeu; pe drum îl culegem şi pe
Claude. Parcăm în apropierea flacărei comemorative, un monument
de o formă ciudată, în fapt un perete curb, dînd în pliurile sale 2
sanctuare cu vitralii violete şi o incintă sugerînd carcerele din tim-
pul ocupaţiei naziste. Se iase la aer şi la lumina libertăţii. Plimbare
prin vechiul oraş, coborîm pe trepte spre oraşul de jos, cu o închi-
soare mică pentru femei şi alta mai mare pentru bărbaţi, lîngă o bi-
serică. Dintr-un punct favorabil se zăreau în curtea închisorii doi
tineri plimbîndu-se şi alţi doi care stăteau pe-o bancă, şuşotind cu
însufleţire, poate punînd la cale cine ştie ce alte lovituri viitoare. Mi
se vorbeşte despre cei 23 km de galerii subterane, folosibili aproape
integral şi acum. Castelul Bock este edificat la anul 900 şi mai sunt
alte cîteva cam tot de pe-atunci. Deci între valea Alzette şi afluen-
tul său La Petrusse, acest bastion natural, cu pereţi abrupţi, in-
abordabili, garnisiţi cu contraforte şi ziduri înalte. Cel mai bine păzit
loc din Europa medievală, după Gibraltar. Şi tot vorbind şi privind
peretele abrupt, cu caverne, contraforţi şi turnuri suspendate, am
revenit spre biserica din piaţa veche a pescarilor, Saint Pierre, lîngă
Consiliul de Stat.
Ne atrage atenţia o lungă coloană de oameni, e o proce-
siune înaintînd pe străzile de jos, pe sub marile poduri, în faţă se
află un grup de preoţi în alb; pe la mijlocul coloanei se plasează un
fel de detaşament care înaintează în tempo de marş, în bătaia to-
belor, iar spre coada întinsei procesiuni se zăreşte un catafalc sau
vreo relicvă purtată pe umeri, urmată de lume multă.
Intrăm la Muzeul de Stat, azi intrare gratuită şi mă lasă cu
aparatul fotografic. De la uşă dau de nişte statui romane, apoi altele
şi altele şi îmi dau seama că acei romani sculptau dezlănţuit, parcă
bucuroşi că dăduseră pe aceste meleaguri de o rocă numai bună de
sculptat întru eternitate. Gresia de Luxemburg, care se pretează la
construcţii, dar şi la lucrările de artă. La parter, cca 25 de săli, numai
cu statui conservate integral sau numai ca fragmente sugerînd chi-
puri umane sau animaliere, în piatră cu deosebire, dar şi în bronz,
în cristal de stîncă, sau în argilă arsă. Alte obiecte nenumărate, har-
naşamente, fibule, podoabe, monede. Au fost aici mai întîi galii, apoi
romanii, care în acele cîteva sute de ani se vor fi simţit ca la ei
acasă, ocupîndu-se cu de toate ale vieţii, inclusiv de artă.
Date generale despre capitala Ducatului: 88.000 locuitori,
altitudine 300 m în Piaţa de Peşte şi 230 m pe malul Alzettei; 380
m la aeroport. Un cimitir militar la 5 km Nord de oraş, cu mormintele
a 5100 ostaşi americani din Armata a 3-a a generalului Patton Jr.,
iar la încă 1 km cimitirul german Sandwailer, cu aproximativ 11.000
morţi. În 1963 oraşul avea 85 de poduri. Pont Adolph are 48 m în-
ălţime iar Podul Nou 85 m înălţime.
Dar lucrurile nu merg chiar după cum le planificasem noi.
Mergem la un supermarket în Arlon, pe altă rută, pe la un punct de
frontieră unde opresc numai camionagiii, ca să-şi pună viza. O lun-
gim cu cumpărăturile, apoi mîncăm în grabă şi la 14,00 vine Viktor
să mă ia la o plimbare. Mai întîi îşi îngrijeşte stomacul cu un lichior
mentolat italian, bănuit a avea proprietăţi medicinale. O luăm la
deal, pe traseul făcut de mine ieri, cu ai mei, nici de data asta pe
vreme bună. Fac totuşi cîteva poze, încerc şi o panoramă (din bu-
www.oglindaliterara.ro
căţi) iar V. îmi face cîteva poze
mie. Apoi la deal, bătrînul trans-
piră, eu dau vina pe mentă, el
rîde, complice. Se mai plimbă
pe-aici cîţiva bătrîni cu cîini. Unul
ne latră de aproape, în vreme ce
stăpînul lui îşi curăţă un măr,
stînd pe bancă. Viktor îmi spune
că pe-aici au fost exploatări în
carieră, acum se extrage numai
din subteran, la mai multe ori-
zonturi. Rezultă că întreaga con-
figuraţie a colinei s-a schimbat
radical în urma exploatării ma-
sive – fierul fiind principala lor
bogăţie naturală.
La întoarcere îmi pro-
pune alt traseu, printr-o pădure,
Ion Lazu
unde pe vremea tinereţii sale
venea lumea la plimbare sau la
muzică şi dans. Acum dăm de avertizări: „dangereuse” şi sunt de
văzut pîlnii mai mici sau mai adînci, rezultate din scufundarea tere-
nului; iar spre La Sauvage, îmi spune, sunt găuri mari, deschise
pînă în galeriile subterane. Urcăm pe o alee asfaltată, interzisă cir-
culaţiei auto, acum acoperită de mormane de frunze moarte,
umede. Viktor are probleme cardiace, e nevoit să facă zilnic plim-
bări de 5-6 km pe jos. Îi spun că m-a impresionat abundenţa de sta-
tui romane şi îşi aminteşte că avea un coleg de şcoală care găsise
cîteva relicve romane în preajma satului, că apoi a continuat să
caute relicve după orele de muncă; a citit, s-a informat, a intrat în
corespondenţă cu diverse somităţi arheologice, care îl vizitau şi îl
luau în serios. Îi spun că eu însumi cred în competenţa cîştigată
prin muncă pasionată într-un domeniu, chiar mai mult decît în nişte
diplome universitare.
Revenim spre casă, intrăm într-o cafenea, ciocnim sticlele
de bere: Noroc!, imediat patroana mă întreabă dacă sunt român.
Reiese că a fost de cinci ori în România; apoi le vorbeşte clienţilor
în limba lor, pe larg, eu nu înţeleg absolut nici un cuvînt, doar mă uit
la mîinile ei, la mimică, la reacţiile ascultătorilor. Viktor îmi spune că
patroana ne consideră foarte ospitalieri. Schimbăm adrese. Cobo-
rînd spre oraş, ne mai oprim la o cafenea. Pozez o portugheză şi
zăresc un pictor cam nebun.
PARISUL
11.10.’79 - scrie pe biletul meu allez-retour Luxembourg-
Paris, pe care îl cercetez încă o dată acum, la ora 7:45, cînd am
luat loc, singur în compartiment, în acceleratul de Paris. Deci am în
mînă cu adevărat acest bilet miraculos, visat o viaţă întreagă! Pot
să vină acum oricîţi controlori, practic nimeni nu mă mai poate îm-
piedica să ajung la capătul nesperatului drum, acolo unde visul se
va întîlni cu realitatea. De acest bilet n-am să mă mai despart ni-
ciodată (cum nu m-am despărţit niciodată de visul din adolescenţă)!
Gelu m-a adus la gara din Luxembourg pe la 6:25, am cum-
părat bilet, ne-am mai învîrtit un pic, am pus la punct detaliile reve-
nirii mele de poimîine - şi fratele s-a dus la muncă, obosit tare de
seara precedentă, dură cu deosebire, marcat niţel şi eu de nesomn,
căci ne-am culcat abia pe la 2:00 din noapte şi ne-am trezit la 5:15,
eu cu oarecari dureri de cap după melanjul de vinuri de după con-
ferinţă, cu berea de la cafenea şi la urmă cu şampania dată de mis-
ter Alban, mare plătitor de chefuri între prieteni, după cum mi-a
explicat Marcel.
Iar acum, deşi ar părea de necrezut, iată-mă în drum spre
Paris, cu vreo 400 FF în portofel şi alt mărunţiş prin cele buzunare,
cu aparatul foto – aproape la fel de important ca mine!, asigurat cu
2 filme Agfa, plus ce o mai fi în aparat şi la nevoie un film alb/negru.
Mi-a pregătit amabila cumnată un adevărat maldăr de tartine, ca să
nu cheltuiesc din buzunar. Am şi umbrela, dar nu mi-ar părea rău să
o port degeaba, mi-aş dori vreme bună cu dinadins! (Înainte de ple-
carea trenului m-am fîţîit vreo jumătate de oră prin preajma gării;
erau deschise la acea oră doar chioşcurile de ziare, patiseriile şi ta-
bacul. Pe străzile din spatele gării, acţionau eficient cei de la salu-
britate, cu dotările lor de ultimă oră, cu maşinării moderne care prind
coşul de gunoi şi îl răstoarnă, îl scutură de două ori şi îl reaşază pe
caldarîm. Cu noaptea în cap, vînzătoarele spală vitrinele, treptele,
trotuarul pînă la rigolă cu perii şi detergenţi. Cabaretele din cartie-
rul gării prezintă poze cu nişte biete otrepe, la corp mai sunt cum
sunt, dar sînii le atîrnă rău, iar feţele – un dezastru, ce mai! O cupă
de şampanie 25o FB, iar butelia de la 1890FB în sus...
(continuare în nr. viitor)
4015
 Până nu va fi prea târziu…
ESEU
Ionel Bota
Sub semnul fastidiosului, poezia română prolife-
rează de la o zi la alta. Dar între a fi atitudine sau mediocri-
tate, experienţă a lumii filtrată creativ-artistic ori veleitarism
funambulesc într-o vreme a tupeului şi orgoliului bolnav,
genul trebuie reparcurs de comentatori într-un mod demisti-
ficator şi cu o privire neutral-reflexivă. Sub semnul acestor
trebuinţe se înscrie incitanta carte semnată de acest tul-
burător-valoros poet contemporan nouă, Virgil Diaconu. Vo-
lumul Destinul poeziei moderne (Timişoara, Editura Brumar,
2008, 176 p.) marchează un pas important pentru cel ce ar
fi receptorul colectiv şi pentru dinamicile genurilor literaturii
de la noi. Mai mult, însă, cartea aceasta debordează de un
criticism asimilator şi reconstitutiv pentru ceea ce este şi nu
este poezia română, dintr-o perspectivare persuasivă ori, mai
bine, complementară atâtor restanţe ale corectelor inter-
pretări în domeniu.
Desigur, deopotrivă cu maturizarea acestei
conştiinţe culturale autentice, inflexiunile timpului şi-au pus
amprenta pe stilul purtând marca Virgil Diaconu. Iar în cazul
de faţă, eseistul pare a-şi celebra noile germinaţii sub sem-
nul opiniei pertinente şi exacte, mijlocind pentru lectorii săi
satisfacţia regăsirii de sine a fiecăruia, a noastră, a tuturor
tocmai în incisivitatea cu care sunt rostite astfel de adevăruri
despre evoluţia şi, mai cu seamă, involuţia literelor române,
aflate într-o ciudată latenţă într-o vreme când alte literaturi
europene debordează, deja, în propriile lor utile pragma-
tisme. Asta nu înseamnă că bătălia este pierdută pentru noi
şi autorul chiar asta vrea să ne inducă : o stare de trebuinţă,
ca efort colectiv, menită a determina noi repere ale stării de-
acum şi proiectarea situaţiilor de mâine, într-un registru axio-
logic al referenţialităţilor : « Adică să scoatem din tăcere o
parte a literaturii ; să dezvelim partea ascunsă, secretă a li-
teraturii şi vieţii literare româneşti. » (p. 98) Între cultura înaltă
şi cultura joasă, de masă, între fenomenele neoavangardiste
şi kitsch, elitism axiologic şi manelizare, dimensiunile spiri-
tualităţii suferă lovituri pe care le suportă din ce în ce mai
greu. De aceea, prizarea comunicării artistice între un real al
tuturor, buni ori răi, şi literaritatea minoritarilor artişti, nu mai
este, acum, o soluţie. Divulgarea receptării-comunicării ca
binom al noilor fracturări nu aduce nici un serviciu mizei pen-
tru însănătoşirea culturii, recte a literaturii. Harul, imaginaţia
şi inspiraţia rămân simple capricii ale metaforizării iluziei câtă
vreme blestemul conjuncturalului şi pierderile de sens în faţa
obrăzniciei puterii captează calităţile, competenţele, timpul
de lucru al artistului. Deambularea omenescului şi recupera-
rea impresivului plural, ca dotă a creatorului vremurilor noas-
tre, e un altfel de deziderat într-un spectacol al purificărilor
aşteptate : « Tacticile politice şi economice ale Puterii ce are
ca obiect cultura sunt de-acum cunoscute iar noi nu am făcut
altceva decât să citim şi să recitim cu glas tare vremurile. (…)
Şi să revelăm atitudinea, diversă, pe care o are colosul put-
ere politică faţă de cultură. Pentru că el este acela care îi taie
venele sau îi cumpără sufletul şi o pune, aşa, vândută şi
penibilă, pe soclu; o ţine în întuneric sau o lasă slobodă pe
străzi; o leagă la gură sau o lasă să vorbească, ignorându-i
înălţimea şi suferinţele.” (p. cit.)
Desprins din mirajul parabolei, autorul îşi propune,
în prima secţiune a cărţii sale, să discute orizonturile poeziei
dincolo de instituţionalizarea unor clişee privind, azi, poezia
modernă, destinul acesteia, eul liric în faţa agresiunii eveni-
menţiale a unei istorii contemporane deritualizate, con-
4016 www.oglindaliterara.ro
sacrarea obsesivului şi a repetitivului într-un soi de gestaltism
minorizant: “Poezia este creaţia gândirii poetice, aşadar
creaţia gândirii care îşi manifestă codul poetic în toate cele
trei dimensiuni ale semnului lingvistic: expresie, ideaţie, ref-
erent.” (p. 18) Tipurile de lirism au părăsit de mult specta-
colul fascinatoriului, pare a spune Virgil Diaconu,
performanţă şi ratare fiind plus-minusul reperelor doveditoare
ale conflictului care mocneşte, încă de pe vremea socialis-
mului şi comunismului victorios, în roca vulcanică a unei lit-
eraturi încă neobturată de curente cu adevărat rebele. De
altfel, eseistul este inamicul împărţirilor de sorginte cazonă
pe generaţii, plutoane, grupe, promoţii şcl. Canonul gener-
aţionist îi repugnă, ţine de mentalitatea purulentă a vechilor
păşunisme. Poetul e o conştiinţă fragilă dar o conştiinţă iar in-
tervenţia puterii vrea să imprime o altă conduită valorilor, vrea
să i se acorde statutul de destin secund. Neexcluzând ca pe
o simplă evidenţă raporturile de intercondiţionare dar
neavând încredere în clasamente, premii, criticând inepţia
numită “Şcoala de Literatură” din anii ’50-‘60, Virgil Diaconu
îşi distribuie opinia corectă, netrucată de mimetisme şi em-
faze de pretins tribun, ca şi cum ar vorbi despre începutul şi
sfârşitul lucrurilor: “A ajunge la poezie înseamnă a ridica
opera la concept iar nu a o coborî la canon.” (p. 47) Dacă fe-
meia definea cândva o absenţă, misoginismul eseistului nu
dă nicidecum pe dinafară. Dar asta nu-l împiedică să refuze
disculparea unor prea grăbiţi factori (regimul democratizărilor
totale, edituri, critici, diverşi binevoitori etc.) ce au contribuit
la instaurarea unui fals şi periculos fenomen pe care unii co-
mentatori ni l-au indus ca literatură feminină. În această a
doua secţiune a volumului, dedicată destinului integral al lit-
eraturii, autorul nostru coboară discuţia despre intelectualul
de azi şi despre intelectualitate din cerurile diafanizărilor de
tip illuminist în teritoriul examinărilor la rece. Conştiinţa int-
electuală este mai ales permeabilă ingerinţelor politicului şi
economicului, sună una din opiniile devastatoare ale eseis-
tului. Responsabili şi iresponsabili, buni şi răi, fundamentele
intelectualului sunt capacităţile intelectuale. Iar cultura, ca
entitate-determinativ al umanului, al omenescului, este re-
manenţă valorică a discursului intelectual.
Proasta circulaţie a cărţii în vremurile de azi, litera-
tura avantajelor, literatura sponsorizată sunt dăunătorii ce
ronţăie discret dar efectiv-eficient la rădăcina viitorului litera-
turii noastre. Sub semnul examinărilor atente, cinstite mai
ales, neobediente, Virgil Diaconu stârneşte şi el capitolul fal-
sei ascensionalităţi a lui Marin Sorescu şi « universalizării »
egoiste a poeziei sale, analizează cu acribie neintenţională
destinul poetic ambiguu al lui Nichita Stănescu, nu are în-
credere în şansele poeziei orgasmic-pornografice semnată
de Emil Brumaru în anii din urmă dar, ciudat, tocmai acum
când senectutea te-ar face mai înţelept, reexaminează
adevăruri, intenţionat uitate, mascate, ignorate de criticii fi-
roscoşi, despre contribuţiile Anei Blandiana la dezvoltarea li-
teraturii socialist-comuniste. Un capitol interesant din cartea
lui Virgil Diaconu readuce în discuţie cazul Eminescu : re-
ceptorii creaţiilor sale, destinul poeziei lui, statutul universa-
lităţii sale prin chiar neaderenţa la curente, făptuirea
neorgolioasă a artei sale, lipsa aparentă a unor proiecte, cu
sublinierea că poetul n-ar fi traversat, precum alţi autori,
etapa pregătirii propriului volum de debut. Toate acestea, in-
tegrate în corpusul secţiunii a treia despre critica de poezie,
completează un volum conceput de autor ca devenire a jo-
cului ideilor pe portativul voinţei de clarificare şi corecţie. Vir-
gil Diaconu nu este, cum ar zice acum Bremond, nici
ameliorator şi nici protector, el este un analist vivace şi obiec-
tiv care izbuteşte să dea destule bobârnace meritocraţiei,
neopupincurismului, tuturor « împiedicărilor literaturii ro-
mâne » şi maladivelor evaluări într-o cultură care are grab-
nică nevoie de radicală reformare.

Dogma ca formare sau deformare a tradiţiei
(urmare din numărul anterior)
Doctrine şi dogmă
Fericiţi cei ce cerşesc Duhul,
căci a lor va fi
Împărăţia Cerurilor !1
Un alt tip de persoană charismatică este vindecătorul, func-
D ţionând din învăţătura marilor maeştri esenieni, parte a
Marii Frăţii Albe, ca exorcişti ai bisericii creştine timpurii sau
mai recente6. Tipul de tămăduitor al sufletului era un dar ce
aparţinea multora dintre sfinţii vremilor7. Făcătorii de minuni, călugări ai
bisericii ortodoxe de aici sau din insulele Mării Nordului sunt la fel de
prezenţi şi azi. Şi didaskalos, având harul spiritului, inteligenţei şi cu-
noaşterii Sfântului Duh, diakon care duc cunoaşterea în afara servi-
ciului creştin, bărbaţi sau femei, recunosc impulsul divin fără a părăsi
tâlcul dogmatic. Dogma tradiţiei subliniază rolul femeii în credinţă, în
imne, rogaţiuni şi profeţii sub autoritatea Divinului Spirit8, nefiind în
concordanţă cu secţiunea stângă destinată femeilor în sinagogi şi la
care Sfântul Paul face referiri9. Diversitatea în interpretarea Sfintei
Treimi a fost condiţionată de înţelegerea lui Isus Cristos ca divinitate în
lumina Evangheliei după Ioan. Marcu nu pleacă de la o teologie a în-
carnării, dar prin botez acceptă adopţia cristică ca Fiu al lui Dumne-
zeu, realizat prin coborârea Sfântului Duh, ce rămâne ca semn de
putere şi nu ca persoană, cel mult El fiind simbolizat sub forma unui po-
rumbel.
Care e rolul acestor aserţiuni despre dogmă ? Acela de a înţe-
lege că, conceptual Cristos este Logosul, Cuvântul, Lumina, nenumita
informaţie care ne-a adus creaţia din eternitate. Am putea spune că
intrăm pe teritoriul filosofiei neoplatonice a lui Plotinus în care Dumne-
zeu transcendent, deasupra tuturor fiinţelor, raţiunilor şi conceptelor
prin Logos este mintea divină, noosul lui Blaga, Duhul Sfânt, iar lumea
divină rezultată de la Tatăl este Fiul. Următoarea treaptă prin care
transcendentul Dumnezeu devine conştiinţă de sine este că noosul
sacru al lumii divine se confundă cu formele individuale ale acesteia
conţinute în conştiinţa divină. Metafizica neoplatonică în care lumea
divină şi noosul sunt ipostazele Marelui Arhitect al Universului a deve-
nit punctul hermeneutic de plecare a relaţiei Tată – Fiu care în creşti-
nism adăugând Logosul formează triada dumnezeiască egalitară,
esenţă a unicului Dumnezeu.
Importanţa decisivă a acestei doctrine o acordă Sfântul Au-
gustin responsabil de dezvoltarea teologică şi metafizică a Trinităţii,
alăturând-o antropologiei şi tradiţiei protoistorice1. El urmăreşte urmele
divinităţii în personalitatea umană, mergând de la analiza structurii
conştiinţei noastre în raport cu contemplaţia religioasă în care omul se
recunoaşte ca imagine a lui Dumnezeu. Un al doilea model doctrinar
îl realiza, suspectat de erezie, Joachim din Fiore care insista asupra
mântuirii realizată de Trinitate. Şi în final nu putem să nu amintim for-
mularea dogmatică a Crezului Athanasian care se întoarce la formu-
larea lui Tertulian: una substantia – tres personae. Şi totuşi dogma a
fost luată ca model de Hegel ducând în sistemul său filosofic spiritul ab-
solut în conştiinţa umană. Dogma creştină, interpretată şi modificată
de-a lungul veacurilor rămâne însă să planeze în jurul lui Isus din Na-
zareth, transcendenţa lui Dumnezeu fiind în interpretarea antropolo-
gică a religiei secolului ce tocmai s’a încheiat, elementul esenţial.
Doctrina fraternităţii aparţine şi ea creştinismului, plasând egalitatea şi
libertatea alături de aceasta, dezvoltând astfel scopul originar al mis-
terelor din antichitate. Spectacolele mistice, ceremoniile simbolice au
păstrat ca şi în masonerie metodele de predare ale învăţăturii, dar cu
rol exoteric, de aceea îi subliniem aspectul primordial dogmatic.
Să ne întoarcem la primele zile ale creştinismului1. Omul este
o creaţie a Divinului Arhitect al Universului, este o fiinţă de natură
umană, dar nefiind creat din nimic ci din substanţa sacră a divinului, el
este parte din acesta şi are rol de dominare asupra celorlalte fiinţe din
univers; aşa menţionează Sfântul Francisc din Assisi în Oda Soarelui :
“Rugă Ţie, Doamne, cu toate creaturile Tale, mai ales cu fratele noas-
tru, soarele”. Omul este aşezat într’o poziţie privilegiată, în relaţie spe-
cială cu divinul, creat după chipul şi asemănarea sa. Sub influenţa
filosofiei lui Platon doctrina creştină restrânge la intelect şi percepţie
imaginea divinului reflectată în om. Şi iar ne întoarcem la Sfântul Au-
gustin, care, în De Trinitate, accentuează dualitatea mistică a omului,
subliniind reprezentarea în sfera corporealităţii umane a lui Dumnezeu
www.oglindaliterara.ro
AESOTERICAE
prin reîncarnare, puterile şi princi-
piile creatoare ale întregului uni-
vers întregindu-se în triada spirit,
suflet, corp. Creaţia în divin a
omului a dus la libertate şi dogma
acordă prin acest concept puterea
de libertate omului care în noble-
ţea sa este capabil de iubire, sen-
timent dirijat primordial
Creatorului. Şi astfel, iată un prim
arc reflex de întoarcere a iubirii nu
între doi oameni, ci reciproc între
două faţete ale aceluiaşi principiu
Liviu Pendefunda
vital, cum spun de mii de ani rosi-
crucienii, între Creator şi creaţia
Sa. Iar iubirea crează dorinţă de libertate, revoltă în a părăsi Edenul şi
speranţa de a fi asemeni lui Dumnezeu. Încarnarea divinului în Iisus
Hristos, văzută ca o avatara reprezintă o manieră comprehensibilă de
înţelegere a eternei figuri mesianice de descindere permanentă a di-
vinului în omenire. Hinduşii văd doar în acest sens tâlcul cristologiei.
Cuvântul a devenit carne1, încarnare a Logosului divin în Isus Cristos,
conceptul avatara având caracterul de unicitate. Tradiţia afirmă că
acesta este un fenomen ciclic, pe care chiar şi Isus îl cunoştea din ini-
ţierile sale egiptene şi himalaiene şi nu o intervenţie divină izolată.
Aceasta este o deformare a tradiţiei şi învăţăturilor secrete ale doctri-
nei tradiţionale transmise de Hristos1. Dintru început creştinismul a rupt
unele legături cu tradiţia şi la rându-i a creat tradiţie. Această tensiune
s’a extins asupra timpului. Atitudinea de pioşenie promovată prin prac-
ticile din sinagogă au fost modificate, renunţarea la Legea tradiţională
a Vechiului Testament din Predica de pe Munte a lui Iisus fiind eloc-
ventă. Venirea, revelaţia, viaţa, moartea şi Învierea au adus o nouă
lege, instaurând elemente noi de tradiţie. Vechiul Testament a fost in-
terpretat prin prisma conceptelor mântuirii, formele muzicale ale psal-
milor au fost adaptate liturghiilor1, botezul, învierea şi înălţarea, ca şi
chemarea maranatha în aramaică, O, Doamne, vino ! reprezintă tra-
diţia nouă. Misterele elene au fost absorbite şi reinterpretate privind
iniţierea în doctrina esoterică a creştinismului a adepţilor ei, imnurile şi
gesturile simbolice, sau consacrările, sacramentale etc. La fel s’a în-
tâmplat şi cu cele mithraice1. Comunicările secrete ale lui Isus către
discipolii săi au fost transmise oral, ca de fapt şi tradiţia până în seco-
lele 1 sau al 2-lea când au fost scrise în evanghelii, în faptele aposto-
lilor, scrisorile, apocalipsul, numai că cele dintâi nu se regăsesc decât
parţial în doctrina oficială1. Formarea şi deformarea tradiţiilor sunt apa-
najul oricărei forme religioase de transmitere a Cuvântului. Noţiunile
de înţelepciune care coboară din religiile continentelor lemurian prin
atlantic şi Egipt sau prin India ating în creştinism nivele filosofice deo-
sebite. Isus, fiul lui Dumnezeu, devine Hristos, Dumnezeu Fiul, a doua
Persoană a Trinităţii şi se identifică cu Logosul, pe care eu îl acord in-
formaţiei primordiale, luminii din Spirit, Sfântul Duh.
Filosofia a schimbat mult înţelegerea creştinismului1, mai ales
după ce scrierile lui Aristotel au pătruns prin latină şi arabă în secolele
al 12-lea şi al 13-lea creştine iar Sfântul Thomas D’Aquino a adoptat
concepţiile metafizice ale ştiinţei trăirii în analogie cu distincţiile dintre
acţiune şi putere, esenţă şi existenţă şi viziunea asupra sufletului ca
formă a trupului în raport cu intelectul la rândul său activ şi pasiv. Aris-
totelismul său creştinizat a explicat cum funcţionează lumea şi de ce
există aceasta. La rândul său, Descartes, a fundamentat bazele filo-
sofiei moderne1. Pluralitatea perspectivelor filosofice şi modalităţilor
analitice, pozitiviste, fenomenologice, idealiste, pragmatice şi existen-
ţialiste au îmbrăcat creştinismul modern. Temele existenţiale au fost
încorporate în teologia creştină chiar dacă unii filosofi au fost atei (Frie-
drich Nietzsche, Jean Paul Sartre) sau creştini (Kierkegaard, Rudolf
Bultmann, Gabriel Marcel). Dintre factorii care au dezvoltat gândirea
creştină în perioada modernă cei mai importanţi sunt reprezentaţi de
ştiinţele fizicii şi ale omului. Acestea au regândit doctrinele creştine şi
au demonstrat că în sine credinţa este un răspuns liber la misterul exis-
tenţei. Existenţa lui Dumnezeu şi imortalitatea sufletului par a rămâne
esenţa dogmei Tradiţiei.
(continuare în nr. viitor)
________________________
2
Barbara Thiering, Cartea pe care a scris-o Isus
Robert M. Grant, Augustus to Constantine: The Thrust of the Christian
3
Movement into the Roman World 1970
4
Rufdolf Otto
5
Steven Ozment, The Age of Reform (1250–1550): An Intellectual and
Religious History of Late Medieval and Reformation Europe 1980
4017
 Ispitirile lui Horia Gârb ea
ESEU
Accept exerciţiul de autocu-
noaştere al Irinei Peter dar plu-
sez hermeneutico-teoretic:
romanul Voichiţei Pălăcean-
Vereş reînvie o tradiţie onorabilă
în Europa; verbalizându-se, po-
vestirea respectă cu maximă
stricteţe / acurateţe noţiunea de
funcţie înţeleasă drept acţiune a
Ion Popescu Brădiceni unui personaj, definită din punct
de vedere al semnificaţiei sale
pentru desfăşurarea acţiunii. De
asemenea menţinută este sec-
venţa, cititorul fiind invitat dintr-o secvenţă într-alta într-un univers
halucinant. Acelaşi cititor este totodată atras într-o hermeneutică a
îndoielii: cine apare în scenă? Eul auctorial şi / sau eul biografic? În
cazul de faţă, cele două euri se suprapun, fuzionează; bănuiesc că
autoarea accentuează simultan funcţia imaginaţiei şi pe cea a vi-
sării, conjugând facultatea imaginativă, combinatorică cu cea pur
inventivă, creativă. Autoarea care revine în test este tocmai <<au-
torul biografic>> sau mai exact autorul care îşi reface legăturile pier-
dute cu opera tocmai prin revalorizarea biograficului. Şi totuşi de
pe această pistă biografică are loc decolarea celuilalt eu: cel auc-
torial, care ficţionalizează prudent, recurgând cum ar preciza Eugen
Negrici la prelucrarea fără atribuire de sens / sau cu atribuire mi-
nimă.
Pseudotratatul despre iubire
al lui Valentin Taşcu
Valentin Taşcu, de după 1990, este altul, cu totul diferit. Un pos-
tmodernist reîntors la neoclasicism?, raţionalism? Ei, aş! Reîntors
în patria culturii, acolo unde-i stă atât de frumos şi esenţial unui
transmodernist in nuce! Căci în patria culturii, în <<ţara culturii>>
lui Nietzsche (din Aşa grăit-a Zarathustra), - afirmă Francis Fu-
kuyama (în sfârşitul istoriei şi ultimul om) „elita tehnico-ştiinţifică...
va cere în cele din urmă o liberalizare politică din ce în ce mai mare,
pentru că cercetarea ştiinţifică nu se poate desfăşura decât într-o at-
mosferă de libertate şi de schimb deschis de idei.”
Beneficiind de o asemenea atmosferă (transculturală, me-
taautorul/metaliteratul, dedulcit – cum subliniază în referatul său
Gheorghe Grigurcu – „la liră” (şi la lirism bineînţeles, adaug eu, I.P.-
B.), se retrage din vacarmul fără pereche al (încă) modernităţii, pen-
tru a-şi elabora propriul „Tratat despre iubire”, metahermeneutic,
onto – şi trans-retoric şi înălţându-se, ca un abur, din „izvorul grav
al esenţelor-inepuizabile ale spiritului” (fireşte marca spiritualităţii,
este prin excelenţă – transmodernă – n.m., I.P.-B.).
Trans-specia însăşi a <<verseurilor>> aparţine aceleiaşi
noi paradigme deja învechite, pe aiurea, prin Europa occidentală şi
America, a transmodernismului, prilejuind, exerciţii de reculegere şi
de adâncire, crepusculare şi mature intelectual, pe urmele poate şi
ale lui Octavio Paz (din Dubla flacără. Dragoste şi erotism): „Adam
şi Eva sunt începutul şi sfârşitul fiecărui cuplu (...). Fiecare cuplu le
retrăieşte povestea, fiecare cuplu suferă de nostalgia Paradisului,
fiecare cuplu are conştiinţa morţii şi duce o permanentă luptă corp
la corp cu timpul fără corp... A reinventa dragostea înseamnă a rein-
venta cuplul originar, pe izgoniţii din Eden, creatorii acestei lumi şi
ai istoriei”. Dar invenţia estetică este implicit un gest demiurgic, ară-
tând că noi suntem făuriţi după chipul şi asemănarea lui Dumne-
zeu, acel Dumnezeu eliberator al omului.
Dar din acest moment, „Tratatul despre iubire” îşi trans-
lează scriitura în sacru. „În creştinism - ne pune în temă Julien Ries
(în Sacrul în istoria religioasă a omenirii) -, sacrul nu este o putere
care nimiceşte libertatea, ci se plasează între Dumnezeul care dă
viaţă şi omul care răspunde iubirii lui”. Iar sacrul este iarăşi un prin-
cipiu, o lege a transmodernismului. Din „Eseu. Manifest” aflu că „cri-
tica de poezie a dispărut”. În acest caz, eu mă institui / constitui ca
excepţie?!, fiindu-i alături, cum însuşi afirmă – „în această labirintică
plimbare poeticească”, dar amendându-i – vedeţi, eu n-am de gând
să accept atitudinea demolatoare a Grigurcului, ca dânsul, dovadă
că sunt un critic la fel de vertical – opinia că Marin Sorescu ar fi un
nefericit imitator al lui Prévert.
De altfel în „Cristalizarea hazardului”, unul din textele mele
4018 www.oglindaliterara.ro
(urmare din numărul anterior)
tocmai acest lucru îl demonstrează, ceea ce nu înseamnă însă că
nu l-aş respecta pe unul sau pe celălalt. Treaba lor, însă acea
<<restauraţie a epicului>>, ţin eu să pun accentul, aparţine poeziei
tranzitive, care propune reîntoarcerea la limba vorbită a timpului.
„Iată de ce limba – consideră Mikel Dufrenne (în Poeticul) – repre-
zintă un destin şi pentru poezie: orice libertăţi şi-ar permite poetul,
el e mereu în plinul limbajului şi vom vedea că strădania sa vizează
mai curând să restaureze demnitatea iniţială a limbajului, lăsându-
i iniţiativa, decât să-l ţină în stare de supunere ca pe o unealtă”.
Pe această poezie tranzitivă, Gheorghe Crăciun o defi-
neşte ca „implantată în prezent şi în istorie şi preocupată de apro-
pierea de cititor şi de problemele omului comun”. Această
mentalitate e „produsul unei raportări ontologice la lume”. Rapor-
tată la existenţa şi vorbirea de zi cu zi, poezia tranzitivă e o poezie
a deschiderii şi a apropierii. Anecdotica e implicită, ca şi epicizarea
discursului, iar ontologia poetului tranzitiv se întemeiază pe valori
personale, intime, existenţiale, etalate în limbaj public (al agorei),
în aspectele lor valabile pentru toată lumea. Că Valentin Taşcu este
benefic / profitabil „obsedat” de această tranzitivitate nu există în-
doială şi „...am tot stat şi ne-am întrebat cum s-ar putea face ca pu-
blicul să fie atras din nou în mrejele poeziei”. Întrebarea-i, deloc
retorică, primeşte, imediat şi răspunsul cuvenit, în sensul că sem-
nele (semiotica) resurecţiei epicului, convertite într-o metasemio-
tică... literară, se văd peste tot (vezi lirica unor George Vulturescu,
Ioan Flora, Ioan Mureşan, Ioan Es. Pop, Cassian Maria Spiridon, Al.
Pintescu, Marius Marian Şolea, Mircea Bârsilă, Alexandru Sfârlea,
Flavia Cosma, Carolina Ilica, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu
ş.a.).
Iar opţiunea pentru tema fundamentală a iubirii şi a echili-
brului ei în moarte/viaţă este ceva cotidian, nu aspiră la eternitate,
ni se pare incitantă/inspirată. Iubirea este una din valorile vieţii de
fiecare zi ale existenţei cotidiene, una din valorile clipei (sau ale is-
toriei cum am mai scris deja), din datele semnificative ale unui con-
tingent asumat. Individualitatea obiectivă îşi descoperă spaţiul său
de afirmare a particular–umanului în (auto)biografie, în experienţa
directă a realităţii. Însă, în cazul „Tratatului” lui Valentin Taşcu, prin
dezideratele teleologice, biografismul transferă instanţele suprade-
terminative ale existenţei din planul fizic al experienţei empirice într-
o metafizică destinată. Se manifestă aici nevoia unei transcendenţe
a imanenţei şi conştiinţa resemnativă a imposibilităţii transcenden-
ţei divine sau mistice.
Gilbert Durand îmi oferă (în „Structurile antropologice ale
imaginarului/Regimul nocturn al imaginii”) câţiva siguri piloni ai in-
terpretărilor/glosărilor mele, la „Tratatul despre iubire” al lui Valen-
tin Taşcu, care, observ de la început, ne invită să luăm în
considerare realitatea condiţiei noastre de muritori şi, pe cât posi-
bil, să dăm o bună folosire timpului (se numeşte Kairicitate). O ase-
menea folosire o reprezintă dragostea care „este un pariu împotriva
timpului şi împotriva accidentelor lui. Prin dragoste întrezărim, în
această viaţă, cealaltă viaţă şi câte altele, adică dintre dragoste,
erotism şi sex, legăturile iubirii cu moartea, raritatea, de fapt, a iu-
birii adevărate...”. „Antidotul timpului nu va mai fi căutat la nivelul
suprauman al transcendenţei şi al purităţii esenţelor, - găsesc în
opul lui Gilbert Durand – ci în liniştitoarea şi calda intimitate a sub-
stanţei” şi a... iubirii. Psihanaliza a scos în evidenţă împletirea din-
tre Cronos şi Thanatos pe de o parte şi Eros pe de altă parte. Pentru
că şi Valentin Taşcu insistă asupra acestei ambivalenţe a lui Eros,
e momentul să-i atribui aspectul însuşi de dorinţă pe care-l dă des-
tinului şi de exorcizare a feţei ameninţătoare a timpului.
„Tratatul” lui Valentin Taşcu debutează cu Erosul divin („Şi
chiar de-ar fi ştiut, de-ar fi vorbit de unul singur, despre iubire cum
ar fi, / s-ar fi preazis de El cum că ar fi fost de la-nceput NeBunul”)
şi ajunge la dragostea pentru dragoste, la o dorinţă lipsită de obiect
care, din ură faţă de timp, se regăseşte faţă în faţă cu moartea, vine
încet-încet să se grefeze pe text ca o doctrină a dragostei care va
eufemiza contextul carnal şi va răsturna treptat valorile ascetice pro-
mulgate de „Cei Desăvârşiţi”. De la acea platoniciană „exilare din
astă lume” la Erosul platonic şi în cele din urmă la curtoazie şi la cul-
tul Doamnei, traseul psihic e neîntrerupt (vezi „Capitolul al 7-lea:
Exodul, pp. 141-146). Căci iubirea în sine îi ia locul celei reale şi
există doar timpul ei, şi el nedefinit, fără o dimensiune fizică anume
(vezi „Numeri” (final)” o bijuterie lirică neoclasică, pp. 147-148).
(continuare în nr. viitor)
 FILOSOFIE ŞI FILOSOFI
(urmare din numărul anterior)
Citiţi aceste strofe în care Byron descrie lupta de la Wa-
terloo. Strofele sale neîngrijite parcă te fac să străbaţi un câmp plin
de hârtoape. Înaintezi cu greu, fără multă plăcere. Da, iată-l ajuns
la un spirit înrudit, deopotrivă de larg, vrednic de a-i pune geniul la
încercare: e Napoleon. Şi atunci deodată, fără nici o pregătire, eşti
martor ca la o adevărată împroşcare de scântei, în neregulă, aşa
cum le făureşte însăşi mama natură în adâncurile spiritului. E des-
făşurarea unei forţe creatoare în stare brută, în vigoare neartistică,
lipsită de gingăşie, cu atât mai plină de tărie: sunt idei aşternute aşa
cum au ieşit din laboratorul minţii, nedăunate de vreo cioplire artis-
tică spre a le forţa bine pe măsura versului şi a pierde astfel pute-
rea firească pentru o îndoielnică frumuseţe formală. Scurt, sunt flori
ale inspiraţiei, răsărite în sânul larg al naturii, fără a fi răsuflat aerul
sleitor de forţe, dătător de anemică frumuseţe, ce domneşte în ate-
lierul muncii artistice. Multe din aceste versuri sunt de o atât de iz-
bitoare vioiciune, încât de la întâia citire rămân pentru totdeauna
întipărite în minte. Iată câteva din trăsăturile lui Napoleon, săpate ca
în piatră:
Nestrămutata sa hotărâre:
Extreme in all things! hadst thou
been betwist,
Thy thron had still been thine, or
never been;
For daring made thy risc as fall...
-------------------------
Extrem în toate lucrurile ! De te-ai
fi oprit la mijloc,
Tronul tău ar fi încă al tău, sau
n-ar fi fost niciodată;
Însă îndrăzneala a făcut înălţarea ca
şi căderea ta...
Predominarea neştirbită a pasiunilor în sufletul său, ca la
orice adevărat erou:
An empire thou couldst crush,
comand, rebuild,
But govern not thy pettiest passion...
Nor learn that tempted Fate will leave
the loftiest star.
-------------------------
Ai putut să sfarmi, să comanzi,
să refaci un imperiu,
Însă nu să stăpâneşti pasiunea ta
cea mai mică...
Nici să înveţi că soarta ispitită
părăseşte şi steaua cea mai înaltă.
Dispreţul său de la suverană înălţime pentru omenire:
For sceptred cynics earth were far
too wide a den
-------------------------
Pentru cinici purtători de sceptru
Pământul ar fi o vizuină
Cu mult prea largă.
Soarta sa, în întregul ei tragic:
Şi apoi acel vers, mărgăritarul întregii bucăţi, ce aruncă
prin sclipirea sa pe toate celelalte în întuneric:
Conqueror and captive of the earth
art thou!
www.oglindaliterara.ro
MAEŞTRI
...thy wilde name
Was never more bruited in
men’s minds
than now
That thou art nothing, save the
jest
of Fame.
-----------------------
Cuceritor şi prizonier al pămân-
tului eşti tu!
Ştefan Zeletin
Numele tău sălbatec
Niciodată n-a răsunat mai mult
în minţile oamenilor, ca acum
Când nu eşti nimic, decât o glumă
a Gloriei.
Cu alte cuvinte, la ce te-ar mai ispiti gloria de a ajunge stă-
pânitorul omenirii? Dar, mai ales, ce te-ar mai îndurera la gândul că
acest vis s-a prefăcut în fum? Doar, la urma urmei,
Tis but a worthles world to win or lose.
O idee mai vastă, mai lugubră nici că se poate exprima
într-o formă mai simplă şi mai firească.
Astfel, pregătit oarecum prin asemenea sclipiri singuratice
pentru ceva mai mare, geniul, ajuns deplin sigur de sine porneşte
înainte în zbor falnic: scânteierile se înmulţesc, se concentrează şi
devin o întinsă flacără: e descrierea bolii zise a secolului, ce l-a ucis
pe el însuşi, ca pe toate spiritele «pentru care odihna e un iad», al
căror suflet «năzuieşte dincolo de marginile cuvenite ale dorinţei »
şi care «nu obosesc de nimic decât de repaus»; acea boală ce e
Şi toată această izbucnire poetică culminează într-o strofă
al cărei covârşitor adevăr devine neasemuită frumuseţe:
După această orbitoare lumină se lasă iarăşi peste poem
obişnuita noapte, întrupată doar când şi când de licărirea vreunei
stele…
La fel ca Bayron în poezie, e în filozofie Hegel. Nu se află
alt gânditor la care creaţia spontană să fi avut aşa uriaşă măsură,
faţă de o muncă reflectată aproape fără fiinţă. De aceea, operele lui
Hegel – mai ales grandioasa creaţie din tinereţe, Fenomenologia
spiritului – dau o interesantă pildă de ceea ce poate face sponta-
neitatea singură; ele sunt ca norii de întuneric în care ţâşnesc raze
de lumină. Cel ce se adânceşte în gândirea hegeliană pare a rătăci
într-o pădure. Adesea deznădejdea îl covârşeşte, crede a nu mai
putea răzbate la vreun capăt. Dar atunci o fâşie de lumină stră-
punge pe nevestite, şi înaintea sa se deschid perspective imense.
Lipsea de compunere şi formă literară, adică de ceea ce dă refle-
xie unei opere, face din Hegel cel mai barbar scriitor din câţi a avut
filosofia. Amănuntele sale plutesc în întuneric, mărirea sa unică stă
numai în ideile generale, în vederile de întreg. Aşa se lămureşte că
el a fost odată zeu revelator, iar acum a ajuns lucru de batjocură. Pe
vremea sa bântuia în Germania furia vederilor generale, şi aici
Hegel rămâne neîntrerupt, acum această ţară a îmbrăţişat religia
colbului faptelor, cu mai multă pietate ca oricare alta. Şi astfel nu e
de mirare că de câte ori ea se adânceşte în uriaşul edificiu al gân-
dirii hegeliene, „din pricina copacilor nu poate vedea pădurea”.
(continuare în nr. viitor)
________________
1
Textul este preluat din revista Ideea europeană, anul III, nr. 72, 31 iulie –
7 august 1921.
4019
EVENIMENT
Festivalul Coral CRĂCIUN ECUMENIC – unicul în România
Evoluţia şi impactul evenimentului: desfăşura o rugăciune reunită a
preoţilor - luteran, protestant, ca-
Până în prezent, Fes- tolic şi ortodox - pentru pacea în-
tivalul Coral CRĂCIUN ECU- tregii lumi. Atunci s-a născut
MENIC a atras participarea a: ideea organizării unui asemenea
26 de coruri cu peste 1.500 eveniment ecumenic şi la Cluj-
de membri (Corul de copii al Napoca, realizând totodată că
Şcolii de Muzică “Augustin era şi primul de acest gen din
Bena”, Corul VIP Junior al Li- ţară.
ceului de Muzică “Sigismund De atunci, an de an, pu-
Toduţă”, Corul bărbătesc al blicul clujean asistă şi, începând
Seminarului Teologic Orto- cu ediţia a IV-a, participă la transpunerea dialogului tole-
dox, Corul Liceului Teologic ranţei şi înţelegerii, al încrederii, sincerităţii şi “dragostei faţă
Reformat, Corul “Péterffy de aproapele”, pe tărâmul muzical şi social al corului, în ca-
Gyula”al Liceului Teologic drul generos al Crăciunului. Începând cu luna decembrie a
Unitarian, Schola Liceului anului 1997, organizatorii principali - Asociaţia Culturală
Daniela Gîfu Teologic Romano-Catolic, “Voci Transilvane” (fosta “Feroviaria”) şi Casa Municipală
Corul mixt al Facultăţii de de Cultură Cluj-Napoca - au dat viaţă unui adevărat atelier
Teologie Ortodoxă, Corul creştin clujean, care a devenit locul şi oportunitatea de ma-
bărbătesc “Psalmodia Transylvanica” al Facultăţii de Teo- nifestare şi de întâlnire - prin cânt şi rugăciune - a tuturor
logie Ortodoxă, Grupul coral feminin al Facultăţii de Teolo- celor care vor să se integreze în această dimensiune spiri-
gie Ortodoxă, Corul Institutului Teologic Protestant, Grupul tuală alături de corurile ce reprezintă cele şase culte
coral De Juventute al Universităţii “Babeş-Bolyai, Ansam- creştine tradiţionale din Cluj-Napoca: ortodox, romano-ca-
blul coral “Ave Musica” al Academiei de Muzică “Gh. Dima”, tolic, greco-catolic, reformat, unitarian şi luteran-evanghelic.
Corul Magnificat al Catedralei Greco-Catolice “Schimbarea În fiecare an gazda Festivalului Ecumenic este, prin
la Faţă”, Corul “Angeli” al Bisericii Greco-Catolice “Bob”, rotaţie, o catedrală reprezentând unul din cele şase culte
Corul Bisericii Romano-Catolice “Sf. Mihai”, Corala preoţilor tradiţionale prezente la Cluj. Anul acesta, în perioada 4 - 20
clujeni, Grupul coral “Schola Gregoriana Monostorinensis”, decembrie, gazda ediţiei a XII-a va fi Biserica Evanghelic-
Corul Bisericii Ortodoxe “Întâmpinarea Domnului”, Grupul Luterană, unde va avea loc şi o Seară Ecumenică de
Psaltic Mitropolitan al Patriarhiei Ortodoxe Române, Corul Rugăciune.
“Feroviaria” al Regionalei de C.F. marfă - Cluj al Sindicatu- Desigur, principalul punct de reper al festivalului va
lui “Libertatea” al C.F. Cluj şi al Asociaţiei Culturale “Fero- fi Marele Concert Ecumenic, care va avea loc la Biserica
viaria”, Corul Reformată cu Două Turnuri din bulevardul 21 Decembrie
Centrului Cultu- 1989, în data de 20 decembrie a.c. Printre participanţi
ral German menţionăm prezenţa Corului Liceului Teologic Reformat,
“Hermann
Corului Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Corului de cameră
Oberth”, Corul
bărbătesc “Eu- „Psalmodia Transylvanica”, Corului bărbătesc al Seminaru-
fonia” al Casei lui Teologic Ortodox, Corului “Péterffy Gyula” al Liceului
Municipale de Teologic Unitarian, Scholei Liceului Teologic Romano-Ca-
Cultură Cluj- tolic, Corului Catedralei Mitropolitane, Corului “Magnificat”
Napoca, Corala al Catedralei Greco-Catolice “Schimbarea la Faţă”, Corului
feminină “Can- “Feroviaria” al Sindicatului “Libertatea” al C.F. Cluj, Corului
tabile” a Casei bărbătesc “Eufonia” al Casei Municipale de Cultură Cluj-
Municipale de Napoca, Coralei feminine “Cantabile” a Casei Municipale
Cultură şi al Sindicatului Liber al Învăţământului Preuniver- de Cultură Cluj-Napoca şi a Sindicatului Liber al Învăţămân-
sitar Cluj, Corala “Viva la Musica” al Casei Municipale de tului Preuniversitar Cluj, Corului “Ave Musica” al Academiei
Cultură Cluj-Napoca, Corul Bisericii Piariste Romano-Ca- de Muzică “Gh. Dima”.
tolică), 21 dirijori (Gabriela Abrudan, Ciprian Para, Alexa Publicul are posibilitatea să devină la rîndu-i inter-
Chira, Mihail Protopsaltul, Adrian Corojan, Ciprian Rusu, pret, putându-se alătura coriştilor la interpretarea celor mai
Angela David, Petru Stanciu, Mihaela Goje, Vasile Stanciu,
frumoase şi nepieritoare colinde: O, ce veste minunată, Trei
Kovács Attila, Alexandru Suciu, Vladimir Lungu, Székely
Árpád, Magyari Zita, Victoria Şofei, Majó Julianna, Jakabffy păstori, Mennyből az angyal, Stille Nacht, Aleluia şi La mulţi
Tamás, Anca-Mona Mariaş, Francisc Mureşan, Potyó ani, devenite un adevărat leit-motiv al festivalului. Fiecare
István), 15 solişti (Marcel Andreica - voce, Rodica Igna - participant va
orgă, Lavinia Bocu - mezzosoprană, Maria Lobonţ - voce, primi partiturile
Dana Ciuca Mattei - mezzosoprană, Magyari Zita - orgă, acestor piese
Dan Victor - orgă, Gheorghe Muşat - trompetă, Horea Ha- muzicale aflate
plea - orgă, Vasile Nemes - voce, Horváth Zoltán - orgă, Lu- în componenţa
cian Petrean - voce, Felicia Ilieş - voce, Gavril Vârva - voce, programelor de
Antonia Cioacă - orgă/pian) şi peste 22.000 de spectatori… sală, reali-
zându-se astfel
În urmă cu 11 ani, Adrian Corojan, iniţiatorul şi di- un ecumenism
rectorul Festivalului Coral “Crăciun Ecumenic”, participă multietnic şi plu-
într-o duminică din vara anului 1997, într-o biserică evan-
riconfesional.
ghelică din Berlin, la o liturghie ecumenică. Aici se

4020 www.oglindaliterara.ro

Puţin după aceasta, şi reg. I Dolj
care la stânga regimentului18 Gorj a conti-
nuat lupta. Lupta a ţinut până la ora 3 (15)
fără nici un progres pentru noi.
În acelaşi timp se auzeau focuri în
flancul drept şi cam în spatele diviziei I.
Fiind că eram neliniştiţi de acţiunea
reg. 17 despre care nu mai aveam nici un
raport, general Obogeanu împreună cu
locot.col. Grozeanu şi maior Goescu s-au
dus prin ferma Gaistmir spre Fegyvernik ca
să găsească reg. 17 şi să vadă cum este
acţiunea la aripa dreaptă. Pe la ora (1530)
cam în dreapta punctului Fekete-halv când
s-au angajat cu automobilele pe drumul
care duce spre Fegyvernek au fost primiţi
cu focuri din faţă şi din flancul drept de către
infanteria inamică, de la distanţa de 400 m.
Pe o alee zărim un grup de zece infanterişti.
- E unul cu cască, sunt de-ai noştri!
Ei însă se îndreptau spre Fegyver-
nek.
- Sunt unguri! Înapoi!
Ei deschid focuri şi ne-au urmărit cu
focuri mult timp. Ne izbim de un şanţ.
- Uite husari! Vin spre noi.
Noi scoatem revolverele şi
tragem în ei până ce am întors au-
tomobilele.
Apoi ne-a gonit cavaleria
inamică.
Când la ora 4 după amiază
era momentul cel mai critic al divi-
ziei, fiindcă începuse mişcarea de
retragere şi regimentul 18 Gorj din
cauza că în mişcarea de retragere
reg. 17 dezvăluise aripa dreaptă,
s-a trimis numai decât un batalion
de rezervă spre Fegyvernek care
a curăţat câmpul de patrule şi de
slabele forţe inamice ce se infiltra-
seră înapoia aripei drepte a diviziei şi încă
trei batalioane din rezerva generală a divi-
ziei şi cu toată artileria s-a contraatacat for-
ţele inamice, din ferma Polgar Layos şi
Horsi, pe care le-a respins.
În urmă toate trupele diviziei au con-
tinuat cu cea mai mare energie urmărirea
inamicului în direcţia Fegyvernek, Szapar-
falo şi gara Fegyvernek rămânând peste
noapte în formaţie de luptă.
În seara de 25 s-a mai pus sub ordi-
nele diviziei brigada colonelului Rotaru din
div. VI şi 2 baterii de tunuri automobile.
În dimineaţa zilei de 26, divizia I, aju-
tată de trupele de mai sus, a continuat ur-
mărirea inamicului spre Szolnok.
La ora 10 trecuse brigada II la Vest
de Török Syt. Miklos.
FEGYVERNEK
Lt. Colonel Aleman Niculae, poves-
teşte:
- De fapt trei zile de luptă am avut.
Am început la 23 iulie când regi-
mentul se ducea pe zona de adunare de
unde trebuia să înceapă contraofensiva a
doua zi la 24, contra bolşevicilor.
În marşul acesta avangarda a fost
primită cu focuri de artilerie şi puşcă de ca-
valerie vrăjmaşe care urmărise trupele tran-
silvănene şi se infiltrase adânc în diviziile
noastre ce urmau să se concentreze.
După o luptă scurtă la care a luat
parte un singur batalion (maior Strehăianu a
murit a treia zi din răni), cavaleria şi artileria
vrăjmaşă au fost respinse şi trupele noastre
DEZROBITORII
Radu Cosmin
(urmare din numărul anterior)
au putut să-şi urmeze marşul spre locul de
adunare.
A doua zi, pe la ora 3, după
amiază,ocupam prin luptă o fermă (Magyar
Pal). Totul era devastat ca şi cum ar fi stat
multă trupă acolo. Întrebând pe fermier ce-
a fost acolo ne-a răspuns:
- 500 de bolşevici care au dormit
azi-noapte aici. Într-un moment, după ce se
înserase bine, intră un ofiţer de husar. Toţi
de la masă au sărit în sus: Ce e nou?” El le-
a răspuns din uşă:
- „Suntem pierduţi”. Au venit trupe
româneşti din regat!”.
În ziua de 23 ungurii au tras peste
100 lovituri de tun, plus focuri de armă. În
faţa noastră ei au avut aproximativ, 2 esca-
droane de cavalerie, una baterie
de artilerie.
În ziua de 24, regimentul
nostru a început lupta de fapt, pe
la 12 din zi, fiind la extremitatea
dreaptă a diviziei I a generalului
Obogeanu, căzând la această oră
în flancul trupelor bolşevice care
apărau satul Kenderes. Lupta în-
treaga divizie.
Din cauza acestei căderi
în flanc, duşmanul a început ime-
diat retragerea.
Vrăjmaşul pentru a evita
căderea regimentului în spatele
lor şi a le tăia retragerea, aruncă cavaleria
în faţa noastră şi în special în aripa
dreaptă, făcându-ne faţă prin cavalerie des-
călecată, puţină infanterie şi multe mitraliere
şi o baterie de artilerie. Se angajează lupta
la grupul de ferme Magyar Pal, Magyar
Bella, şi Vodeanar-Major. Lupta durează
până la ora 9 seara. Regimentul cu bata-
lioanele maior Strehăianu, şi maior Terpu,
după lupte dârze,pune mâna pe 14-15
ferme care erau apărate cu multe trupe de
infanterie, cavalerie descălecate şi multe
mitraliere vrăjmaşe.
La orele 9, vrăjmaşul respins peste
tot se retrage în direcţia Fegyvernek. Re-
gimentul bivuachează în mijlocul câmpului,
luând toate dispoziţiile de siguranţă şi de le-
gătură cu restul diviziei.
În special noaptea până pe la 12,
bolşevicii, prin soldaţi îmbrăcaţi civil şi as-
cunşi prin culturi semnalizează prin rache-
tele luminoase prezenţa trupelor noastre.
Această semnalizare are de efect că artile-
ria vrăjmaşă din direcţia Fegyvernek şi
Szaparfalo trage în direcţia avanposturilor
noastre până pe la 1130 – 12 noaptea.
În acea zi regimentul meu a avut doi
morţi şi 23 de răniţi.
În ziua de 25, la ora 4 jumătate di-
mineaţa în urma unui foc violent ce s-aude
la Fegyvernek pentru a veni în ajutorul tru-
pelor române care trebuiau să fie, or un ba-
talion sub comanda maiorului Zamfir (Gorj),
ataşat pe lângă divizia de cavalerie, sau
trupe din divizia de cavalerie.
Imediat după pornire primeşte ordin
de-a ataca în direcţia Szaparfalo.
După un marş de nici 1 km. , este
www.oglindaliterara.ro
RESTITUTIO
primit cu focuri din direcţia Szaparfalo şi în
acelaşi timp din dreapta, de la Fegyvernek.
Batalionul maiorului Terpu primeşte
ordin a ataca în direcţia Fegyvernek, iar ba-
talionul maiorului Strehăianu în direcţia
Szaparfalo.
Într-un avânt irezistibil, distanţa de 5
kilometri care desparte batalionul de aceste
2 sate, e parcursă în mai puţin de-o oră.
Batalionul maiorului Terpu ia cu asalt
satul Fegyvernek din care goneşte trupele
bolşevice (care reuşiseră între orele 4 – 5
dimineaţa a goni din acest sat batalionul
maiorului Zamfir din reg. Gorj) şi se stabi-
leşte, la Sud-Vest de acest sat, cu dreapta
răzămat pe Tisa căutând a face legătură cu
maior Strehăianu.
Batalionul maiorului Strehăianu,
după 2 ore de lupte, ajunge în faţa satului
Szaparfalo, pune mâna pe primele case din
acest sat, însă, în acest timp vrăjmaşul fiind
ameninţat pe linia de retragere aduce în-
continuu forţe proaspete, reuşeşte a opri în-
aintarea batalioanelor iar după o luptă de
peste 8 ore, vrăjmaşul, reuşind a aduna
forţe de trei, de patru ori mai mari cu peste
40 – 50 mitraliere (cuiburi de câte 6 – 7 într-
o casă) apoi 4 – 5 baterii artilerie grea, iar
trupele noastre consumând în timpul aces-
tor 8 ore de rezistenţă aproape întreaga
muniţie, căzând comandantul batalionului,
maior Strehăianu, doi comandanţi de com-
panie şi având pierderi morţi şi răniţi foarte
mari, trupele noastre sunt nevoite a se re-
trage vreo 3 kilometri înapoi şi primesc aju-
toare noi, unde rezistă fără însă a mai fi
atacate de vrăjmaş deoarece şi-au ajuns
scopul, putând să-şi scurgă parte din trupe
pe la Tisa-Bö, iar parte pe la Solnoc.
Pe când vrăjmaşul îşi concentra
parte din trupe pentru a opri mersul înainte
spre Solnoc, restul trupelor din divizie atacă
din nou iar vrăjmaşul fiind slăbit prin trimi-
terea trupelor la stânga lor, restul trupelor
din divizie reuşeşte să înainteze şi să-l pună
în debandadă,în retragere. În ziua aceasta
am avut 4 ofiţeri morţi, 2 răniţi, trupă morţi
55, dispăruţi 32.
Sublocot. Strâmbeanu, comandan-
tul companiei 5 de rezervă, povesteşte:
Am fost pe ziua de 25 (cea mai grea
pentru mine)în rezerva batalionului. Prin în-
aintări, (inamicul atacând legătura dintre
batalionul meu şi batalionul meu şi batalio-
nul 3), am ajuns în linia I sub focuri grozave
de artilerie pe care inamicul îl concentrase
contra batalionului 2. Am stat trei ore oprit
de focul de mitraliere inamice pe un câmp
complet descoperit (dădeau gloanţe, focuri
„înfipte”, de sus în jos, ei erau totdeauna
adăpostiţi prin case.
După trei ore, încetând focurile in-
amice, am pornit imediat ocupând patru
ferme, unde întărindu-mă, am stat până la
orele 200 lipsit de muniţii, trăgând focuri
foarte rare care dând de bănuit inamicului
c-am slăbit forţele a pornit la atac. Prin foc
viu, cu ultimele gloanţe ce mai aveam in-
amicul a fost respins. Încercând a mai ataca
încă de trei ori graţie muniţiilor strânse de
la oamenii morţi şi răniţi (avem câmp des-
chis; un glonţ pornit de la inamic nu se
oprea 4 kilometri. Nu era un şanţ, un ar-
bore. Asta a fost cauza că n-am putut
aduce muniţii dinapoi).
(continuare în nr. viitor)
4021
 De la Wagner la Cehov...
JURNAL TEATRAL
Rodica Arghir-Porumbel,
cunoscută practiciană a primei
scene a Moldovei, ne propune
un subiect pentru care, am
putea spune că avem feeling –
Spaţiul în drama poetică. Mo-
mentul Cehov. Apoi, ne simţim
datori să-i anesteziem autoarei
teama de litera tipărită : „am fost
destul de inconştienţi cînd, ne-fi-
lolog fiind, ci artist plastic, ne-am
apucat de un studiu atît de dificil
” (pagina 4) : doar majoritatea
teoreticienilor importanţi e for-
mată din ...practicieni, care nu-şi
mărturisesc acest „complex”. Iar
Bogdan Ulmu în cîteva capitole ale lucrării, cul-
mea!, Rodica Porumbel dove-
deşte chiar talent ...literar !
Un prim merit al lu-
crării : acoperă un gol în teoria naţională. După cum se ştie, sceno-
grafii sunt vitregiţi de edituri, apărînd la cîţiva ani (uneori, peste un
deceniu!) o lucrare destinată lor. Viitorii realizatori de spectacole
Cehov, au acum un reper util în documentare.
Alt atu al ei : re-punerea în lumină a activităţii marelui muzi-
cian Wagner, mai puţin cunoscut ca reformator al spaţiului teatral.
Suntem de acord cu autoarea că meritul lui Wagner în modificarea
arhitecturii de teatru , în schimbarea concepţiei asupra eclerajului şi
în regîndirea spaţiului scenic, ori în reaşezarea fotoliilor pentru pu-
blic, „este colosal”.
Apoi, trebuie spus că teza de doctorat este riguros conce-
pută, solid articulată, bine documentată : spaţiul dramei poetice este
parcurs - cu dublu interes - de la Wagner, la Cehov, de la teorie, la
practică. Sunt comentate spectacole realizate de Meyerhold, Tairov,
Appia, Wieland Wagner, Krejca, Robert Wilson, Peter Brook, Lucian
Pintilie, Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Alexander Hausvater, Alexa
Visarion ş.a. ; sau sunt analizate concepte, simboluri, ori obiecte
scenografice precum cercul, lacul, cortina, pădurea, harta, samova-
rul, oglinda , masca, dulapul etc.
Unde ni s-a părut că doctoranda se simte cel mai...în lar-
gul ei? În pasajul dedicat realizării spectacolului cu Salomeea lui
Wilde, unde sunt transcrise impresii de lectură şi fragmente din jur-
nalul de lucru al scenografului :”...Nu ştim, de fapt, dacă nu suntem
martorii unui dublu dans – al lunii şi al Salomeeii.[...] Credem că luna
devine personajul-oglindă al Salomeii; Luna, personajul-pereche,
parcă anunţă, premeditează ceea ce eroina urmează să făptu-
iască.[...] Luna, dătătoare de viaţă, de renaştere, şi luna care pre-
vesteşte nenorocirea, moartea. Este o poveste a contrastelor,
despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi ură, poveste plasată între
celest şi teluric”(pag.54). Cucerită de text, autoarea devine, la rîndu-
i, cuceritoare (deşi ...”nu-i filolog”!)...
Alt element important al realizării unei montări, eclerajul,
se bucură şi el de spaţii întinse în lucrare, începînd cu Parsifalul lui
Appia ( care a conceput un contre-jour care conferea tridimensio-
4022 www.oglindaliterara.ro
nalitate copacilor din scenă, aruncînd umbre reale – p.21) şi termi-
nînd cu spectacolele mileniului trei. Mai sunt inteligent/ingenios
puse-n discuţie cortina, care într-unul dintre spectacole „ unduieşte
asemenea unui şarpe şi se modifică în toate actele, fiind o prezenţă
constantă pe parcursul întregului spectacol”(p.101); lacul – celebrul
lac cehovian, devenit personaj – transformat, în viziunea îndrăzneaţă
a lui Andrei Şerban, în mormînt al lui Treplev, dispărut printre pagi-
nile plutitoare ale manuscrisului său (p.104); timpul – unul al Arka-
dinei, şi un cu totul altul, al Ninei; pădurea – care aici, în Unchiul
Vanea, devine pandant-ecou al Moscovei, din viitoarea piesă Trei
surori (p.120); harta – care se găseşte pe perete în mod inutil (res-
pectiva lipsă de logică răsfrîngîndu-se şi asupra executantului ei -
p.130); samovarul – despre obiectul obligatoriu la Cehov, Rodica
Porumbel scrie iarăşi cu talent : ” ...poate fi asociat cu anumite stări
sufleteşti : odihna tihnită (sic!-n.n.) a unei dimineţi însorite de vară
sau o dulce stare de abandon într-o după-amiază de toamnă tîrzie,
cînd vîntul spulberă frunzele ruginii ale copacilor, cînd ploaia ţese
pînze diafane pe ferestre şi focul pocneşte cu scîntei jucăuşe în
sobă, samovarul îşi spune povestea pufnind şi şuierînd uşor”(p.138);
oglinda – care, spre exemplu, într-un spectacol sibian devine unic
element de decor! (p.152); Moscova – care-ntr-un viitor spectacol
cu Trei surori „ar apărea, neapărat ; Moscova este frumoasă, pen-
tru că este un vis! Pentru că este foarte departe! Moscova este fata
morgana celor trei surori – ea se îndepărtează pas cu pas, pentru a
se risipi definitiv la linia orizontului (pe fundal, pe cicloramă ” –p.
167); dulapul – element de decor mult mai important decît se credea
: dulapul este gong, într-o montare ; dulapul este spaţiu de spionat,
într-alta; dulapul „vomită jucării”, ori dezvăluie, în finalul piesei,
o...mică livadă, de jucărie ! (pp.188-192); şi fireşte, ineluctabila ade-
vărată livadă, cea mare, căreia i se rezervă în lucrare mai multe pa-
gini: de la ramurile de vişin înflorit ale lui Stanislavski (continuate, în
interiorul camerei, de un tapet imprimat cu lăstari de vişin), trecînd
prin livada lui Strehler (în care totul era alb – decor şi personaje), ori
cea a lui Brook ( prezentă în modelul covoarelor de Buhara), pînă la
cea a lui Vlad Mugur şi Sturmer ( în care „vişinii tăiaţi sunt atîrnaţi de-
asupra scenei, cu crengile goale, întoarse spre pămînt, cu trunchiu-
rile prinse între scînduri , găunoase, umilite” – pp.174-175). De altfel,
citîndu-l pe George Banu, autoarea tezei se-ntreabă şi ea dacă, în
spectacol, livada trebuie reprezentată – întrebare decisivă, fireşte.
În fine, vorbind despre o altă montare recentă a lui Andrei
Şerban (Unchiul Vanea, pe scena clujeană), scenografa-doctorandă
nu pierde ocazia să sublinieze importanţa unei puţin obişnuite ro-
cade pe care o propune reprezentaţia :”...A.Ş. a optat pentru răstur-
narea obiceiului dintotdeauna – acum spectatorii sunt invitaţi pe
scenă, în spaţiul Imaginii, iar actorii cotropesc stalul, culoarul central
dintre fotolii, lojile, balcoanele şi balustradele despărţitoare.[...]
Scena şi sala Teatrului Maghiar devin un tot unitar, devin casa Se-
rebreakov, o casă foarte mare, asemeni unui labirint pustiu.[...] Casa
Serebreakov a căpătat dimensiuni imense, magia poveştii a cuprins,
a cotropit toate cotloanele teatrului, chiar şi regia tehnică a fost trans-
formată în biroul profesorului” (pp.136-137).
De reproşat...De data aceasta, n-am găsit erori flagrante
(exceptînd unele fraze care se repetă – la paginile 66 şi 105; ori
unele ortografieri ciudate – vezi Grisşa, pagina 190, repetat la 192).

...cu GHEORGHE MOCANU
NORD LITERAR, nr. 7-8,2008
Apare la Baia Mare sub egida
Consiliului Judeţean Maramu-
reş. O revistă ce-şi respectă statutul de gazdă: din primele
pagini sunt semnalaţi oaspeţii, cei ce au venit la revistă cu
cărţile şi revistele nou apărute. Apariţia unei cărţi este o bu-
curie pe care ne-o împărtăşim unii altora şi… tuturor, chiar
trebuie să ne-o dăruim ca pe cea mai minunată veste inte-
lectuală. Din sumar: Romanul ca aparat de produs imagini –
de Augustin Cozmuţa; Aura invizibilă - de Grigore Scarlat;
Drumul literaturii prin vremi – de Ion M. Mihai; Romanul unor
ani tragici din istoria Transilvaniei – de Ion Buzaşi; Şantier 2.
Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade – de Cornel Ungu-
reanu; Alexandru Ivasiuc-promotorul revigorării prozei „Ob-
sedantului deceniu” – de Gh. Andraşciuc ş.a. Numărul de
revistă a fost ilustrat cu lucrările sculptorului Traian Moldo-
veanu, cu ocazia împlinirii a 70 de ani.
POESIS, nr. 6,7,8 / 2008
Revistă de poezie editată de „Informaţia zilei” – Satu Mare.
Se deschide cu editorialul lui Ilie Sălceanu – Refuzând lite-
ratura. Urmează: Poeme de Andrei Fischo, Experimentul
poetic din centrul oraşului Satu Mare – de Ion Zubaşcu; Con-
fesiunile lui Dimitrie Vatamaniuc, consemnate de Mihaela
Herghiligiu; Poeme de Cassian Maria Spiridon; Omul între-
rupt (poem dramatic) – de Gheorghe Istrate; Dan Puric –
Confesiuni consemnate de Gyuris Adalbert; Eugen Simion-
Genurile biograficului – de Gheorghe Glodeanu; Scrisoarea
deschisă adresată d-lui Nicolae Manolescu de către Daniel
Corbu; Insolenţele tânărului Bogza – de George Achim.
ARGEŞ, nr. 8, 2008
Revistă editată de Cen-
trul Cultural Ploieşti.Ca
de fiecare dată citim cu
plăcere editorialul sem-
nat de Jean Dumitraşcu. În acest număr lecturăm:Lanţul slă-
biciunilor. În paginile următoare, Liviu Ioan Stoiciu cu Abuz
de presă şi rea-credinţă „colegială”. Apoi Glorioşii ani ai ra-
tării – însemnări despre boema piteşteană a anilor 1970-
1980 de Aurel Sibiceanu; Mai citim: Patria din Codul genetic-
de Magda Ursache, La început a fost debutul – de Radu
Cange, Mircea Cărtărescu sau cum a rescris postmodernis-
mul literatura – de Claudia Mihaela Vlaicu.
ANTARES, aprilie-iunie, 2008
Directorul revistei este scriitorul Corneliu Antoniu, şeful Filia-
lei Galaţi - Brăila a Uniunii Scriitorilor din România. Revista
începe cu „Impresii după Festivalul revistei Antares. Ur-
mează materiale interesante: Mitologie şi limbă populară –
de Valeriu Bălteanu; Teodor Vişan - Omul de lângă noi – de
Corneliu Stoica; Despre dogme, ocnaşi, tovarăşi, demoni şi
alţi oameni de cultură – de Floricică Alnostru.
TRANSILVANIA, nr. 8, 2008
Revistă apărută în ianuarie, 1868 prin grija Asociaţiunii Tran-
silvane pentru literatura Română şi Cultura Poporului
Român. Redactorul-şef al revistei este acum Corvin Lupu,
care deschide numărul cu De la Norman Finkalstein la Ro-
bert Horvath. Robert Horvath este de profesie cineast, ab-
solvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică
Bucureşti şi a lucrat în mai multe studiouri mari din Româ-
nia, îndeosebi la Televiziunea Română. Actualmente îşi des-
făşoară activitatea la studioul personal de film cu sedii în
New York şi Tokio, unde este cunoscut sub numele DEVA,
oraşul unde s-a născut. În acest număr se poate citi scri-
soarea sa adresată Majestăţii Sale, Regele Mihai al Româ-
www.oglindaliterara.ro
REVISTA REVISTELOR
niei intitulată:Românii, criminali sau eroi ? În finalul scrisorii
Robert Horvath îi cere Majestăţii Sale Mihai I de România să
se ridice „în ceasul din urmă şi să spuneţi adevărul. În acest
fel veţi recupera istoria şi onoarea tuturor. Când va veni mo-
mentul, veţi mulţumi destinului care v-a dat şansa să faceţi
ceva important pentru trecutul, prezentul şi viitorul ţării. Ma-
iestate, vă găsiţi la o ultimă încrucişare de drumuri, având
posibilitatea de a pleca spre istorie ca Regele Mihai I al Ro-
mâniei sau ca un Mihai oarecare, în curând uitat de toţi”
TIMPUL, nr.8, 2008
Revistă de cultură – Redacţia şi administraţia: B-dul Carol I,
Casa Conachi, Iaşi. Semnalăm: Scrisoare deschisă către d-
l Michel Carasson – de Mihail Şora; Victimele ca informa-
tori. Incoerenţa dosarelor de securitate – de Gabriel
Andreescu; Fin poet şi unul dintre cei mai valoroşi drama-
turgi români postmoderni – de Ion Bogdan Lefter; Poeme de
Gheorghe Simon. În ultima pagină a revistei este prezentată,
de Liviu Antonesei, cartea vrânceanului Ionică Sava, Spe-
ranţa, Din numărul 10 al revistei TIMPUL vă recomandăm:
Istoria reprimării vieţii religioase în scrisori – de Gabriel An-
dreescu; Historiettes – de Dorin Tudoran; Copacul care as-
cunde pădurea – de Mihai Şora; Fragmente din jurnal – de
Andre Gide.
REVISTA NOUĂ, nr. 7, 2008
Fondată de B. P. Hasdeu la 15 decembrie 1887. Seria a
patra, editată de Cercul literar „Geo Bogza” şi Fundaţia „Has-
deu”. Mai recomandăm din cuprins: Viaţa şi scrisul – de Con-
stantin Trandafir; Obiectivitatea senzualităţii – de Florin
Dochia; Interviul cu Bogdan Călinescu (Paris) – de Codruţ
Constantinescu; Jurnal de banalităţi (1974-2008) – de Con-
stantin Trandafir; Pentru o despărţire de comunism – de Se-
renela Ghiţeanu.
TOMIS, sept. 2008
Revistă de cultură a Primăriei Mu-
nicipiului Constanţa. Din cuprins:
Omul neeuropean – de Mugur
Grosu; Michelangelo Antonioni:
Despre imposibilitatea comunicării
– de Eliza Zdru; Poetul cu chip cio-
plit în om – de Luana Luban; De la
rim ne tragem şi acolo ne vom în-
toarce – Dan Mihuţ; Trupuri fără ci-
catrice – de Lauriana Luban; Oraşele mari în extincţie – de
Augustin Ioan; La anonimul lăudat – de Daniel Clinci.
DUNĂREA DE JOS, nr. 79, 2008
Revista sărbătoreşte o sută de ani
de la apariţia primului număr. În
nota sa obişnuită vine cu materiale de înaltă ţinută: Presa în
anul 1908, la Galaţi – Virgil Guruianu; Simone de Beauvoir –
Adriana Ghiţă; Centenar Danubian – Constantin Frosin; Des-
pre cea mai nouă carte a lui Gelu Dorian – A. G. Secară;
Poezia modernă sau sentimentul ca argument – Petre Flue-
raş; Săbiile lui Constantin Brâncoveanu – Radu Moţoc;
ARGEŞ, nr. 9, 2008
Revistă de cultură fondată în 1966., editată de Centrul Cul-
tural Piteşti. Nu cred că Eliade a ales exilul pentru că dorea
să scape de propriul trecut – de Gheorghe Glodeanu; Ţară,
ţară, vrem un brand! - de Mariana Şenilă Vasiliu; Ecouri: ICR
– Şcoala de vară din Germania şi Freedom for Lazy People
– New York – de Magda Ursache şi Victor Martin; Poezie
greacă modernă şi contemporană – de Iorgos Ieralis şi Mil-
tos Sahtouris.
4023