Fondată de Ioan Barbu și Ioan Radu Văcărescu

Revistă trimestrială de Literatură, Artă și Civilizație

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu și a
Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea”

Între maluri
 Sumar
Revistă trimestrială de Literatură, Artă și Civilizație ❑ Editorial: „Dar ce zice Decebal?”/ 1
Apare la Râmnicu Vâlcea ❑ Eveniment/ 3
❑ Istorie literară și Eseu/ 16
ISSN 2501-4269 ❑ Poesis/ 31
ISSN–L 2501-4269 ❑ Poezia culorii, poezia pietrei/ 63
❑ Proză/ 64
Director onorific ❑ Miresmele copilăriei/ 103
Acad. Valeriu Matei ❑ Traduceri/ 105
Seniori editori ❑ Comentarii critice/ Note de lectură/ 119
Eliza Roha ❑ Clio/ 140
Passionaria Stoicescu ❑ Miscelanéu/ 155
Ana Calina Garaș ❑ Carpe Diem/ 168
Lia-Maria Andreiță ❑ Elegie pentru cei plecați/ 178
Elena Armenescu
Galina Martea
Nicolae Georgescu
Mircea Perpelea
Constantin Argeșanu
COLECTIVUL DE REDACȚIE
Director
Ioan Barbu – ioanbarbucorbu@gmail.com
Director adjunct
Sorin Alexandru Barbu – sorin@curierul.ro
Redactor șef
Ion Andreiță – ionandreitza@yahoo.com
Redactor șef adjunct
Mihaela Aionesei – mihaelaaionesei71@gmail.com
Costel Nedelcu – costel.nedelcu@fundatiaaltex.ro
Secretar general de redacție
Emil Pădurețu – epaduretu@gmail.com
Redactori responsabili ❑ Literatura pentru copii și tineret
Iuliana Dinu
❑ Poesis Silvia Barbu
Ion Drăghici Vasile Szolga Coperta – concept și realizare,
❑ Traduceri tehnoredactare, design & prepress:
Maria Mona Vâlceanu
Evelyne Maria Croitoru Octavia Nedelcu Emil Pădurețu
Felix Sima Elena Drăghici
❑ Proză Constantin Lupeanu
Mihai Antonescu ❑ Arte vizuale
Emil Lungeanu Gheorghe Dican
Zinica Ionescu Dalia Bialcovsky Responsabilitatea asupra conținutului textelor
Ovidiu M. Curea Gabriela Popescu revine autorilor, conform legii. Autorii pot avea
❑ Istorie și critică literară/ ❑ Clio și alte opinii decât ale redacției.
Eseu/ Note de lectură Ilie Gorjan Autorii textelor publicate nu sunt remunerați.
Emilia Dănescu Daniel Tudosoiu La sfârșitul revistei se găsesc îndrumările privind
Constantin Ionițescu redactarea textelor pentru numerele viitoare.
Florentin Popescu
Victor Atanasiu ❑ Miscelanéu
Mihaela I. Rădulescu Maria Pădurețu
Nicolae Roșu
Vasile Răvescu
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Editorial

Dar ce zice Decebal?

^ n 1997, România a fost de acord să nu mai ridice nicio pretenție asupra teritoriilor românești
anexate de Uniunea Sovietică la Ucraina. Aceasta a fost una dintre condițiile pentru care țara
noastră a fost acceptată în NATO.
Pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român, în 1997, a cedat părți ale
teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocu-
pantului străin (ca în 1944 și 1947). „Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a
evenimentului”, a scris academicianul Florin Constantiniu în prefața volumului „Istoria unei trădări nați-
onale: Tratatul cu Ucraina”.
Totuși, după începerea războiului din Ucraina, prin agresiunea Rusiei, au apărut voci care au rea-
mintit de teritoriile românești. Una dintre ele, Adrian Năstase, fostul premier al României: „Chestiunea
legată de teritoriile românești care aparțin Ucrainei trebuie afirmată, trebuie reamintită și trebuie reintro-
dusă pe agenda unei relații cu Ucraina. După ce se va încheia acest conflict, Ucraina va fi într-o situație
delicată. (…) Sunt absolut de acord că trebuie să cunoaștem aceste lucruri, să le afirmăm și pe această
bază eventual să ne prezervăm o anumită situație”, a spus Adrian Năstase, conform rador.ro.

Redacția

1
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Index de autori

Adrian BOTEZ, 40 Eliza ROHA, 67 Marius CĂRBUNESCU, 93

Adrian George ITOAFĂ, 46
Alexandru PRIPON, 43
Ana ANDREESCU, 71
Ana DOBRE, 130
Anca SÎRGHIE, 22, 128
Andrei BREABĂN, 140, 158
Angi Melania CRISTEA, 48
Any DRĂGOIANU, 49
Asunción CABALLERO BADAJOZ,
105
Aureliu GOCI, 133, 172
Constantin BLENDEA, 168
Constantin GEANTĂ, 77
Constantin LUPEANU, 102, 110
Constantin PĂDUREANU, 42
Costel NEDELCU, 39, 63
Costel STANCU, 58
Cristian Ovidiu DINICĂ, 57
Daniel TUDOSOIU, 147
Doina PĂULEANU, 168
Dumitru TÂLVESCU, 44
Elena ARMENESCU, 164
Elena DRĂGHICI, 106
Elisabeta BOȚAN, 105
Emil PĂDUREȚU, 3, 177 Mihaela AIONESEI, 15, 59, 136
Emilia DĂNESCU, 9, 32, 160, 169, Mihaela Roxana BOBOC, 51
178 Mihaela TUDOSOIU, 144
Eugenia DUȚĂ, 45, 131 Mihai ANTONESCU, 123, 135, 178
Evelyne Maria CROITORU, 7, 15 Mihai CĂLUGĂRIȚOIU, 174
Gabriela STANCIU PĂSĂRIN, 50, Mihai VINEREANU, 167
87 Mircea PERPELEA, 163, 179
Galina MARTEA, 17 Nichita STĂNESCU, 160
Gina ZAHARIA, 52 Nicolae GEORGESCU, 120
Gunhild TEGEN, 106 Octavia NEDELCU, 111, 113
Horia GÂRBEA, 62 Ottilia ARDELEANU, 54, 133
Ilie GORJAN, 4, 152 Paraschiva CĂRBUNAR, 16, 34, 175
Ioan BARBU, 64 Passionaria STOICESCU, 31, 171,
Ioan HOLBAN, 122 175
Ioan ȚICALO, 129 Rodica DASCĂLU, 37
Ion ANDREIȚĂ, 98 Sergiu Ștefan GORJAN, 6
Ion DRĂGHICI, 74 Sorin PREDA, 163
Ionuţ ȚENE, 142 Vasile SZOLGA, 76
Issabela COTELIN, 90 Victor ATANASIU, 139
Iuliana DINU, 103 Victoria MILESCU, 61
Lia-Maria ANDREIȚĂ, 175 Vilia BANȚA, 33
Lucian GRUIA, 126, 170 Virgil MOCANU, 168
Maria Mona VÂLCEANU, 11 Zinica IONESCU, 100
Maria PĂDUREȚU, 156

Toate materialele pentru revistă, începând cu numărul 30, se trimit pe

următoarea adresă de email: rotondavalaha1@gmail.com
Materialele trimise pe altă adresă de email nu se iau în considerare.
Vă rugăm să respectați, în materialele trimise, normele actuale
de ortografie și punctuație.

2

La vârstă aniversară – 635 de ani
Râmnicul – capitală a literaturii și
artelor vizuale
„Râmnicul domniei mele” sărutat de apele mi-
lenarului Alutus este o străveche așezare românească a
cărei naștere trebuie căutată în negura vremii. Prima
atestare documentară datează însă din secolul al XIV-
lea, acum 635 de ani, din timpul domniei voievodului
Mircea cel Bătrân. La 20 mai 1388, Râmnicu Vâlcea
este menționat ca „vechi târg și oraș medieval așezat la
intersecția unor căi de comunicație importante care
asigurau legătura cu principalele așezări urbane ale
Țării Românești, cu Peninsula Balcanică, iar prin Sibiu
cu Transilvania și țările din Europa Centrală și de
Vest.“ (Preluare: Glasul info) Statuia cu chipul voievo-
dului din centrul orașului ne amintește permanent că
Râmnicul de astăzi se trage dintr-o veche și măreață ce-
tate la porțile căreia au bătut nenumărați războinici dor-
nici s-o cucerească, dar ea nu s-a predat, s-a apărat vi-
tejește și a rămas mândră și liberă peste veacuri.
Râmnicul de altădată, „oraș al pensionarilor”, a
cunoscut transformări radicale în planul dezvoltării, al
civilizației.. Râmnicul de astăzi este un oraș modern, ri-
valizează cu marile orașe europene, poate fi numit,
după hainele pe care le îmbracă, „Orașul primăverii”. E
plin de flori, e încărcat de tinerețe, e „orașul meu cu tei
3
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
romantici, e Râmnicul de vis și de poveste”, cum meta-
foric scrie poetul Ilie Gorjan. Poeți și prozatori au po-
posit în Râmnic în ultimii ani, invitați la Salonul Națio-
nal de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși”,
ajuns la ediția a XII-a, reuniune națională organizată de
Asociația Culturală „Curierul de Vâlcea”, în parteneriat
cu Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, Bi-
blioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea și Filiala
Râmnicu Vâlcea a Uniunii Artiștilor Plastici, amfitrion
fiind reputatul scriitor Ioan Barbu, inițiatorul acestei
mișcări literar-artistice cu respirație națională și inter-
națională. Au venit la Râmnicu Vâlcea scriitori impor-
tanți care au scris elogios despre orașul nostru, între
aceștia regretații Constantin Mateescu, Nicolae Dan
Fruntelată, George Anca, Ion Nete, precum și alți prie-
teni ai Râmnicului care au mai fost în orașul nostru și
vor veni și la ediția Salonului Național de Literatură și
Artă din acest an. Manifestările vor avea loc în zilele de
12, 13, 14 și 15 mai 2023. Între invitați, scriitori și artiști
plastici cu renume din Oradea, Suceava, Târgu Secu-
iesc, București, Pitești, Craiova, Bumbești-Jiu, Slatina,
Curtea de Argeș, din județul Vâlcea. Sunt așteptați la
reuniunea de la Râmnicu Vâlcea scriitorii: acad. Ghe-
orghe Păun, Ion Andreiță, Emil Lungeanu, Octavia Ne-
delcu, Ana Andreescu, Ana Calina Garaș, Paraschiva
Cărbunar, Vilia Banța, Evelyne Maria Croitoru,
Passionaria Stoicescu, Costel Nedelcu, Nicolae Sârbu,
Ștefan Dumitrescu, Emilia Dănescu, Ovidiu M. Curea,
Marius Cărbunescu, Constantin Lupeanu, Maria Mona
Vâlceanu, Elena Armenescu, Dan Bundă, Vasile
Szolga, Mihaela Aionesei, Iuliana Dinu, Mihai Anto-
nescu, Gabriela Stanciu Păsărin, Mihaela I. Rădulescu,
Victoria Stolojanu Munteanu, Ioan Radu Văcărescu,
Mihai Posada, Anca Sârghie, Claudia Voiculescu, An-
drei Breabăn, Ileana Maria Tănase, Elena și Ion Dră-
ghici, Corneliu Zeană, Constantin Pădureaanu, Marian
Ghiță, Sergiu Ștefan Gorjan, Lilian Zamfiroiu, ambasa-
dor, Mircea Perpelea, ambasador, Mirela Răducu, di-
rector al Bibliotecii Naționale a României; artiștii plas-
tici Dalia Bialcovski, Mihai Pânzaru-PIM, Alexandra și
Tudor Meiloiu, Angela Tomaselli, Doru Drăgușin, Ion
Aurel Gârjoabă, Florin Constantinescu, Marin Răducu.
În program au fost incluse manifestări de mare
interes. Câteva: vizitarea standului Salonului Național
de Literatură, noutăți editoriale în prezentarea autorilor,
sesiune de autografe, Cenaclul Rotonda; cele mai fru-
moase poezii, reuniune literară în poiana de la Seaca,
vernisajul a două expoziții, Concert „Tinere talente”.
Pentru patru zile, Râmnicul va deveni o adevărată capi-
tală a cății și picturii, orașul cuvântului românesc și al
culorii.
Emil PĂDUREȚU
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Iubesc orașul acesta

Râmnicului meu

Iubesc orașul acesta

cu toamnele lui târzii pline de sunete
galbene
și de frunze cu zbor aurit,
și oamenii aceștia de munte
cu irisul limpede
și clar ca lacrima din ochii Capelei,
cu brazii ce înalță spre cer
cântec de Olt
ca un braț de străjer.

Ilie GORJAN Iubesc orașul acesta

cu zâmbetul străzilor dospit
în tăcere,
Aici, în vâlcea... cu parcuri ce-și lasă amintirile pe bănci
desenate cu pânze de vis
Poem scris cu sufletul și uitare,
pentru ținutul binecuvântat de Dumnezeu și râul ce-și poartă zăbala în dans
cu frumuseți de neasemuit! ruginiu către cântec
și mare.
Aici, în Vâlcea, mi se pare că
în fiecare zi ne zâmbește Iubesc orașul acesta
Dumnezeu! ca și cum aș iubi o poveste desprinsă
Aici, se culcă liniștea din ochii Zăvoiului blând și
pe un braț de născut din visare,
cântec, cu glasul lui Țărnea zidit prin
iar Oltul își doarme somnul iubiri de legendă,
rătăcind prin timp și lira lui Pann plămădită-n acorduri
cu undele sale ca un covor de pleoape de pluș,
albastre! cu teii romantici ce-și varsă prinosul de zbor
Aici, sunetul timpului e mai diamantin
limpede decât dangătul clopotului pe Calea lui Mircea, Decebal și Zamolxe,
ce umple zarea cu dorul lui ce-și soarbe credința din graiul
de infinit! străbun
strămutat peste veacuri în sfântul
Aici, eu, tu, noi toți și marele nostru Destin.
trăim pe un cerc din ochiul
lui Dumnezeu! La 29 iulie 1848, la Râmnicu-Vâlcea, în parcul
Zăvoi, s-a cântat pentru prima oară, în Țara Româ-
nească, într-un cadru organizat, cântecul “Deșteaptă-te,
Cu albe treceri... române”, compus de Anton Pann, pe versurile poetului
ardelean Andrei Mureșanu. Din anul 1990, acest cântec
Orașul meu de-acum, de cântec și de vis, a devenit Imnul Național al României. Prin lege, ziua
Cu albe treceri către poarta lumii, de 29 iulie a fost desemnată, în anul 1998, Ziua Imnului
Pe fruntea teilor un nume ți-a fost scris Național al României.
Ca un poem croit pe creasta humii.

Orașul meu de taină și povești nescrise Râmnicul meu…

Ascunzi tăceri sub lespezi cu-amintiri,
Te chem la mine-n suflet, chiar și-n vise,
Să-mi mângâi clipa trecutelor iubiri.
Râmnicul meu cu grai de poveste,
Cetate zidită pe vatră de vis și istorii,
Cei, ce te văd, în lume dau veste
De drumul parcurs pe-un șir de victorii.

4

Cântec de glorii din timpul trecut și umbros
Când iernile vieții tunau pe sub munte,
Când Oltul sub ghețuri vuia dureros
Așteptând să-l cuprindă mirosul de plute.
Tărâm de legendă cu Mircea-n zapis,
Mihai stă chezaș în Biserica Sfântă,
Capela e-n slavă pe cerul nescris,
În zori Cetățuia din clopote cântă.
Cu-a lui muzichie croită pe strună
Îți dăinuie slova Anton Pann cel isteț,
Zăvoiul se scaldă-n zefiri când răsună
Acel Imn al țării, solemn și semeț.
Orașul marilor trăiri…
Popas al trecerilor spre lumină,
Cu fiecare veac mai plin de soare,
Te-ai ridicat semeț din rădăcină,
Respiri din străvechimi candoare.
Oraș al vâlcilor din vechi istorii
Cu o Capelă ce ți-a stat cunună
În triste vremi sau în parcurs de glorii
Când înfloreau Zăvoiul și datina străbună.
Orașul deșteptării noastre strămoșești,
Cu Anton Pann purtând pe braț o liră
Să-nalțe pragul vieții creștinești
Pe măreția clipei ce respiră.
Orașul marilor trăiri fecunde
Și al fântânilor cu străluciri de vis,
Cu Oltul risipit printre secunde
Și parcul cu poemul lui nescris.
Te prinzi, tu Râmnic, în hora lumii noastre
Cu salba ta de glorii și de nume,
Sărutul Oltului cu undele albastre
Îți e de veacuri strajă și renume.
Iubi-te-vom, Râmnic, cu ardoare
Ca pe un colț din cerul înstelat,
La tâmplă îți va sta mereu o floare
Cu-o rădăcină-n grai și alta de purtat.
Râmnic de vis…
Orașul meu cu tei romantici,
Râmnic de vis și de poveste,
De Mircea nemurit pe harta țării,
Cântec solar cu armonii celeste.
De vis îți este umbra pe Capela,
Cu farmec teii-ți mângâie obrazul,
5
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
De nu te-aș ști, aș crede că ești cerul
Ce-și etalează fruntea și extazul.
Oraș al cărții și al iubirilor eterne,
Cu irizări de Olt pe marginile firii,
O punte de istorii ce s-a întins prin vreme
Peste albastrul sens spre taina nemuririi.
Râmnic de dor, cu aer de enigmă,
Ți-aș dăltui pe nume steaua vieții,
Și un prinos de cântec și culoare
Să-ți fie veșnic izvorul tinereții.
Râmnic și Drăgășani, orașe înfrățite
prin literatură și artă
O toamnă ruginie, ca întotdeauna, cu un soare
care a deschis ochii dis-de-dimineață aruncând spre tre-
cătorii grăbiți l Râmnicului Vâlcea. Inundație de culori!
Flori multicolore îmi îmbată privirea cu o frumusețe
viscerală. Reuniunea culturală la care sunt invitat avea
loc primăvara, dar pandemia a dat totul peste cap. Ca
și altădată, Salonul Național de Literatură și Artă „„Ro-
tonda Plopilor Aprinși”, a reunit și de această dată pri-
eteni minunați cu inimi curate și gânduri bune, oameni
ai cuvântului scris și ai culorii veniți din toată țara. I-
am invitat o zi și la Drăgășani și au onorat invitația. Au
fost prezenți scriitori, poeți și prozatori, pictori,
sculptori, profesori universitari, valoroși oameni de cul-
tură. Toți, prin proiectele personale pe care ni le-au pre-
zentat, ne-au convins că literatura, artele vizuale, știința
și cultura națională nu vor pieri în România, cum vor
unii. Nu va pieri niciodată cultura română, atâta timp
cât stindardul iubirii de frumos, de țară și de Dumnezeu
se află pe mâini bune, ca ale prietenilor creatori de fru-
mos care, an de an, tot mai mulți vin la Râmnicu Vâlcea
la Salonul Național de Literatură și Artă. S-au vernisat
expoziții, s-au prezentat cărți de valoare, s-a ascultat
muzică bună în zilele Salonului de Literatură și Artă de
la Râmnicu Vâlcea, oraș pe care îl putem numi pe drept
„Capitală a Marii Culturi Românești”, cum spunea am-
fitrionul acestei mișcări literar-artistice, scriitorul Ioan
Barbu. De altfel, toate acțiunile au purtat amprenta unei
minuțioase pregătiri din partea scriitorului și omului de
cultură Ioan Barbu, ajutat îndeaproape de soția sa Sil-
via, de prietenii apropiați din jurul său, Pavel Clim, Re-
mus Grigorescu, Ion Drăghici, Emilia Dănescu, Ana
Calina Garaș, Emil Pădurețu, tot timpul atenți cu oas-
peții. S-a vorbit mult la reuniunile Salonului despre pa-
trie și patriotism, socotite de unii „concepte desuete”.
Cineva spunea într-una din reuniuni, și colegii l-au sus-
ținut. că „prin venele scriitorilor, cu opere valoroase,
curge „sânge tricolor”.
Manifestările de pe întregul parcurs al Salonu-
lui Național de Literatură și Artă au mers la sufletele
participanților. Dar ziua petrecută la Drăgășani ne-am
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

străduit să fie una aparte. S-au vizitat Casa Memorială Centenarul Monumentului Eroului
„Gib I. Mihăescu” și la Staţiunea de cercetare-dezvol-
tare pentru viticultură şi vinificaţie, unde am prezentat
Necunoscut (1923-2023)
distinșilor oaspeți realizările noastre în planul cercetării
științifice, precum și o recentă carte a mea despre o pod-
gorie renumită din zonă, intitulată „Sâmburești, o pod-
gorie binecuvântată”.

Din orașul viilor, caravana culturală Salonul

Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor
Aprinși” a poposit la vreo 20 de kilometri depărtare, la
sfânta Mănăstire Dintr-un Lemn, scăldată într-o istorie
de veacuri, dar și în legende care au atras lume de între-
gul mapamond.
Ca zecile de participanți la ediția a XII-a a Sa-
lonului, care și-au anunțat sosirea la Râmnicu Vâlcea
pentru perioada 12 -15 mai 2023, aștept și eu cu mare
nerăbdare întâlnirea cu prietenii dragi din întreaga țară,
scriitori și artiști plastici, reputați oameni de cultură,
prin a căror opere stă totdeauna aprinsă flacăra „Plopi-
lor Aprinși”, adică acei care duc în veacuri cultura nați-
onală.
Cu prilejul aniversării unui secol de la inaugura-
Dr. ing. Sergiu Ștefan GORJAN
Cercetător științific rea Mormântului Eroului Necunoscut*, Asociația Nați-
onală Cultul Eroilor “Regina Maria”, Muzeul Militar
Național “Ferdinand I” și Biserica Ortodoxă Română
sunt inițiatorii și organizatorii proiectului cultural-isto-
ric „Centenarul Eroului Necunoscut" care s-a desfășurat
în perioada martie - mai 2023.
În ziua de 11 martie 2023, în sala de spectacole
„Eusebiu Ștefănescu” a Palatului Cercului Militar Nați-
onal a avut loc primul eveniment dedicat Centenarului.
Argumentarea evenimentelor ce se vor derula în peri-
oada amintită a revenit domnului col (r) Petre Gurău,
președintele Asociației Naționale „Regina Maria” fili-
ala București. A urmat prezentarea impresionantului
film documentar “Mormântul Eroului Necunoscut“, o
producție Trinitas TV, comentat de doamna dr. Valeria
Bălescu, muzeograf și de domnul Răzvan Mihai Clipici,
director departament cultură la Patriarhia Română. Fil-
mul a fost vizionat și de un grup de elevi din șase insti-
Biblioteca Rotonda valahă tuții de învățământ bucureștene.

6

Doamna Lucreția Nechifor, vicepreședinte al
Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, fi-
liala București, a prezentat, în continuare, proiectul unei
antologii dedicată Eroului Necunoscut, ce va fi alcătuit
din poezii, proză, eseuri, scrisori, desene, pictură, gra-
fică. Interpreta de muzică tradițională românească
Doina Lavric-Parghel a oferit un recital emoționant, iar
flautistul Nicolae Maxim a încântat asistența, ca de obi-
cei, cu câteva piese din repertoriul său.
7
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Alocuțiuni, flori, felicitări, îmbrățișări, revederea
cu prieteni dragi, toate acestea s-a petrecut într-o atmos-
feră încărcată de semnificația și de emoția momentului.
Evelyne Maria CROITORU
____________________
*Mormântul Eroului Necunoscut este opera
sculptorului Emil Wilhem Beker și a fost inaugurat la
17 mai 1923 în Parcul Carol I din București, în fața Pa-
latului Artelor, care atunci găzduia Muzeul Militar. Mo-
numentul este simbolul recunoștinței românilor în me-
moria ostașilor care s-au jertfit în Primul Război Mon-
dial pentru întregirea României.
La inaugurare, în mai, cu o sută de ani în urmă,
au fost prezenți: familia regală, membrii guvernului,
înalte oficialități militare și bisericești și un public nu-
meros. În anul 1958 (în noaptea de 22/23 decembrie)
din ordinul lui Nicolae Ceaușescu Mormântul a fost
deschis și sicriul a fost strămutat la Mausoleul de la Mă-
rășești pentru a face loc «Monumentului eroilor luptei
pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socia-
lism» În 26 1991, Mormântul Eroului Necunoscut a fost
readus în Parcul Carol I și amplasat provizoriu în zona
intrării în parc. Abia în anul 2006, cu ocazia Centena-
rului Parcului Carol I, Mormântul Eroului Necunoscut
a fost reamplasat pe locul inițial, cel din 1923, unde se
află și în prezent.
Aceasta este, pe scurt, istoria zbuciumată a Mor-
mântului Eroului Necunoscut, amplasat astăzi pe espla-
nada din fața actualului Memorial al Eroilor Neamului.
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Simpozionul Național „Mircea Eliade și Începând cu ora 10:30, Sala Scoarțelor a Cen-
trului de Cultură „Palatele Brâncovenești de la Porțile
Mitul Eternei Reîntoarceri” Bucureștiului” a devenit gazda Simpozionului Național
Ediția a XIV-a, 8 aprilie 2023
„Mircea Eliade și Mitul Eternei Reîntoarceri”. Cuvân-
Fotoreportaj
tul de deschidere a aparținut profesoarei Mona Vâl-
ceanu, care a fost și moderatoarea întregului eveniment.
Sâmbătă, 8 aprilie 2023, am participat la Sim-
pozionul Național „Mircea Eliade și Mitul Eternei Re-
întoarceri”, ediția a XIV-a, eveniment organizat de
Mona Vâlceanu, Vilia Banța și Elena Armenescu. Dis-
de-dimineață ne-am întâlnit la intersecția str. Radu
Cristian cu str. Sfinților în fața clădirii pe care se află
placa memorială ce atestă că acolo a fost „Casa cu man-
sardă” unde a locuit și a creat Mircea Eliade în anii de
tinerețe.

Au urmat comunicări susținute de: Nicolae Ge-

orgescu, Mihai Neagu Basarab (directorul Bibliotecii
Române din Freiburg), Aureliu Goci și Elena Arme-
nescu.

Grupul de scriitori și prieteni, vreo 20 la număr,

ne-am deplasat la Mogoșoaia, unde de la ora 10:00 am
asistat la Biserica Sf. Gheorghe la slujba de pomenire
In Memoriam Mircea Eliade, Mihail Diaconescu, Ion
C. Ștefan, Corin Bianu, scriitori.

8

O binemeritată pauză de cafea cu fursecuri, ser-
vite în Foișorul Marthei Bibescu, ne-a oferit un moment
de relaxare și meditație.
În partea a doua au conferențiat Lucian Gruia,
Vilia Banța pe teme legate de subiectul simpozionului
și a fost prezentat romanul UGU, din care autorul Mihai
Antonescu a lecturat un fragment la cererea moderatoa-
rei. În final a fost lansat volumul „Mamaia Anta și Prin-
țesa”, autor Ion Dulugeac, vorbitor Aureliu Goci.
Momentul muzical susținut de Corina Vlad
Diaconescu a încheiat evenimentul în mod plăcut, des-
tinzând atmosfera.
A consemnat
Emilia DĂNESCU
9
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Toate drumurile duc la Roma
Anul trecut am avut onoarea de a fi invitată la
Salonul Național de Literatură și Artă, Rotonda Plopi-
lor Aprinși, care se desfășoară în luna mai la Râmnicu
Vâlcea, (președinte de onoare al Salonului este acade-
micianul Mihai Cimpoi, președinte executiv profesor
Ioan Barbu). Minunate zile, pot adăuga, zile de har –
dar în care scriitori, jurnaliști, iubitori de literatură și-au
reunit spiritul într-o aură energetică ce pulsa iubire, fru-
musețe spre misterele cosmice. Sufletul acțiunii, scrii-
torul Ioan Barbu, pe care atunci îl cunoșteam, pe care l-
am reîntâlnit cu bucurie la Clubul Iubitorilor de Cultură
din Curtea de Argeș, alt spațiu de iradiere spirituală dar
și ca directorul Editurii Antim Ivireanu la Târgul de
carte Gaudeamus din luna noiembrie, București. Scrii-
torul are o operă cunoscută și mult apreciată, reportaj,
eseu, proză scurtă, roman, menționând cele cinci vo-
lume din ciclul Lumină Nouă, apreciat astfel de Barto-
lomeu Valeriu Anania: Această operă îl prezintă pe
Ioan Barbu drept unul dintre cei mai importanți și plini
de ardoare reporteri și scriitori ai Ortodoxiei contem-
porane și ai civilizației noastre.
Am citit în vară volumul Regimentul Alb, când
mi-a fost dăruit de autor chiar în pragul Bisericii Dom-
nești din Curtea de Argeș, l-am recitit cu interes sporit
pentru a-l descoperi parcă pe scriitorul autentic ascuns
în spatele acestui mozaic. Volumul Regimentul Alb,
Editura Destine Literare, Montreal-Canada, 2015, este
o antologie de proză scurtă, cu o splendidă ilustrație
grafică aparținând pictorului și ceramistului catalan
Joan Panisello Chavarria. În Cuvântul înainte, prof.
Univ. Dr. Cornel Moraru subliniază cu adevărat esența
acestei cărți:
Publicistul și scriitorul Ioan Barbu ne sur-
prinde cu un incitant volum de proză scurtă, de un con-
ținut tematic divers, dar etalând și o paletă largă de
formule narative sau descriptive: schițe, evocări,confe-
siuni, succinte comentarii sub formă de reportaj sau
memorial de călătorie, totul extrem de concentrat și re-
dactat parcă pe nerăsuflate, reproducând în subtext rit-
mul trepidant al unei existențe aflate mereu în criză de
timp. Și eroii și spațiul în care aceștia se mișcă par să
aparțină unei lumi reale, neinventate.
Cele 20 de proze care formează cuprinsul cărții
sunt toate stilistic situate la granița dintre povestire și
reportaj, dintre literatură și jurnalistică. Am ales ca titlu
al acestor impresii de cititor celebrul dicton adus în me-
morie de autor în Întâlnirea din Cetatea Eternă, fiindcă
sunt câteva linii tematice care ghidează acest volum, al
cărui cuprins nu este alcătuit întâmplător. Prima temă
este istoria începuturilor, Toți de la Râm ne tragem,
cum spune cu mândrie cronicarul cu ceva sute de ani în
urmă. Preocupările scriitorului pentru rădăcinile nea-
mului său sunt temeinice și de durată, volumul Italia,
pământul de-acasă a fost tradus sub titlul Italia –terra
di casa mia de J.Cesca Recanati, prilejuind aprecierea

criticului literar Giuseppe Manitta: ”Trecutul nu e mort.
Nu există nimic mort în natură. Totul e organic și viu”.
Cu acest epigraf din Paracelso se deschide volumul lui
Ioan Barbu, jurnalist și scriitor român. Expresia este
emblematică pentru concepția vieții și viziunea contem-
porană a unei societăți, cea română, care vrea să se
alăture Europei după ani de izolare, în redescoperirea
trecutului și rădăcinilor romane comune. Acesta este fi-
rul logic al întregii lucrări a lui Ioan Barbu, care, din
punct de vedere cutural, leagă cele două realități. (Din
articolul Un raport cultural ideal între Italia și Româ-
nia).
Lectura ne relevă un călător neobosit în spațiu
dar și în timp, evident pașii prin Roma îl poartă către
faimoasa Colonna Traiana, pentru a se închina în fața
strămoșilor daci, imortalizați în scene de o vibrantă ex-
presire de Apollodor din Damasc. Textul este uneori pa-
tetic: Opriți timpul, cetățeni ai Romei! Să-l dăm înapoi
cu un mileniu și nouă secole. Monumentul a fost inau-
gurat la 12 mai 113... și de aici începe reportajul, ne
sunt prezentate informații despre columnă, dar răzbate
iubirea pentru neamul nemuritor al dacilor, credincioși
învățăturilor lui Zamolxis, dar și pentru poetul latin
Ovidiu, încununat cu lauri de cetățenii Tomisului, cel
care cuvintele barbare le-a pus în vers latin. Am trecut
printr-o aventură spirituală cum nu mai cunoscusem
până atunci: întâlnirea cu propriul eu istoric. De fapt,
aceasta este și intenția cărții, de a-i procura cititorului
întâlnirea cu eul său istoric.
Un alt filon tematic al cărții este misterul cre-
dinței: Casa din Loreto, această credință care i-a ținut
verticali pe deținuții politici, Jurnalul unui înger căzut,
dedicat memoriei părintelui Gheorghe Calciu Dumi-
treasa, multe din aceste proze sunt veritabile Exerciții
de memorie, cum inspirat se intitulează una dintre ele.
Rar se întâmplă ca un scriitor să fie una și ace-
eași persoană cu un absolvent al Facultății de istorie pe
lângă filologie, de aceea istoria este pasiune dar și cale
spre conștiința publică, încât afirmațiile lui Ion Nete
”Întregitor al Hronicului vieții neamului” ( prefața vo-
lumului Clopote în lacrimi, eLiteratura, 2013) sau
”Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”
(postfața volumului Răpirea sângerândă, Editura In-
spirescu, 2016) sunt bine alese și evocatoare de portret
literar. Călătoria în timp se realizează mirific, nu simți
când treci granița secolelor, de la Roma ajungi să vor-
bești pe neștiute cu Bălcescu – Nu mă căutați prin pă-
mânturi străine! Sunt demult acasă! Mă odihnesc după
atâta zbucium...(Vocea de dincolo), sau participăm la
sfat de taină pe strada Domnească, în casa cu poarta ie-
șită la linia străzii, unde suntem așteptați de domnul An-
ton Ciuntu, de academicianul Ion Petrovici, de Ion In-
culeț, cel care a semnat împreună cu Pan Halippa actul
Unirii de la 27 martie 1918. Suntem împreună pentru a
deplânge Răpirea sângerândă (din volumul cu același
nume) fiindcă patria părinților și a străbunilor este cio-
pârțită și azi, cu vrerea unor puteri străine. După ce ne-
10
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
au lăsat mesajul lor prietenii noștri se retrag în cartea de
istorie pe nesimțite, și finalul acestei evocări a fost deja
remarcat de comentatori pentru valoarea sa lirică, un
adevărat poem în proză: Când s-au retras, pășeau în tă-
cere sub o ploaie ușoară, zuruitoare, care mai mult lu-
mina strada decât s-o întunece. Trecuse de miezul nop-
ții...
Regimentul Alb (proza care dă titlul volumului)
a existat la Mărășeși, în vara anului 1917, regiment cu
faimă în lume pentru lupta eroică și martirii pentru
Țară. Textul este de o modernitate remarcabilă, narato-
rul ne poartă în tranșee, asistăm la luptă pentru ca apoi
eroii să reintre în monumente iar naratorul să se identi-
fice cu autorul, textul cărții devine manuscris: Cerul a
trimis sufletele celor căzuți pe câmpul de luptă din
lunca Siretului să-mi termine povestirea. Dulci aure, pe
cai nevăzuți, mă poartă pe drumuri de sate...s-au oprit
până ce călăreții nevăzuți s-au topit, toți, în Monumen-
tele Eroilor. Am rămas singur, cu manuscrisul povesti-
rii Regimentul Alb, pe care o dedic fiului meu de peste
Ocean.
Și astfel ne apropiem de Istoria contemporană
și chiar de Istoria personală, cum observă același remar-
cabil comentator, Ion Nete: Povestitorul, a cărui copi-
lărie a fost cutremurată de grozăvia în care și-a pierdut
tatăl, umblă prin lume, având ceva din instinctul justi-
țiar al Antigonei, spunând ce știe, dar, și mai atent, la
ce află și aude. Astfel, adună, înnodând, laolaltă, frag-
mentele unor întâmplări fără de care Hronicul neamu-
lui din care se trage ar fi tot timpul în suferință.
Aceste amintiri cristalizate din copilărie (ca în Visul)
redau imaginea lait motiv a tatălui
(Tata a fost luat în viul nopții într-o dubă neagră, apoi
aruncat într-un beci al securității...), verigă a unui lanț
de martiri, în rostirea căruia sunt cuvintele luptătorilor
anticomuniști care au suferit detenția, chinul, tortura și
chiar moartea : Voi l-ați trădat chiar și pe Dumnezeu.
Într-o mâine zi, duba aia neagră, blindată cu chinuri,
cu torturi și umilințe dincolo de închipuirea omului, va
readuce sufletele noastre nevinovate de pe celălalt tă-
râm ca să judecăm faptele voastre ucigașe. La fel ca în
poemul lui Radu Gyr, ales ca motto al acestei secvențe:
Ne vom întoarce neapărat/ Cum apele se-ntorc din
nori/ Sau cum se-ntoarce, tremurat,/ Pierdutul cântec,
pe viori./ Ne vom întoarce ca un fum,/ Ușori, ținându-
ne de mâni,/ Toți cei de ieri în cei de-acum,/ Cum trec
fântânile-n fântâni.
Firul memoriei scoate chipuri noi, elev în clasa
a IX a de liceu cunoaște povestea morții tatălui profe-
soarei de franceză, Petre Diancoff, profesor universitar,
luat cu duba din așternut și dus direct la Jilava, apoi într-
unul din lagărele de muncă forțată din tărâmul morții de
la Canalul Dunărea-Marea Neagră: Au turnat în groapa
aceea adâncă o amestecătură de piatră spartă cu
smoală încinsă și profesorul a fost îngropat de viu.
Rezistența anticomunistă ia forma exilului, ero-
ina povestirii Pașaport pentru Germania reușește după

20 de ani de luptă (detenție, șomaj, domiciliu forțat) să
fugă din țară pentru a-și întâlni soțul exilat în Occident.
Acest moment este dezvoltat în romanul Clopote în la-
crimi, de fapt nu există bariere rigide între cărți, pasa-
jele epice alunecă dintr-o carte în alta, se regăsesc în
Orașul sub lună sau în Răpirea sângerândă, ca într-o
horă continuă, în care cititorul este prins și purtat de
vârtej să afle adevărul, să comunice cu durerea neamu-
lui, cei de ieri și cei de-acum, cum trec fântânile-n fân-
tâni.
Clopote în lacrimi reia motivul dubei negre cu-
legătoare de suflete, chiar și din satul natal, o așezare
din estul județului Olt, de-a lungul malului drept al râ-
ului Vedea, așezare străveche, datată în zapis 25 aprilie
1531, dar bătrânii din Corbu își aduc aminte din poveș-
tile bunicilor și ale străbunicilor că localitatea lor are o
vechime care se pierde în negura veacurilor. Tata a fost
luat cu o dubă neagră în viul nopții, apoi băgat într-o
încăpere cu pereți de piatră devine laitmotivul cărții,
planul suferinței se topește apoi în lumina cețoasă a hu-
bloului avionului de lux care alunecă pe sub un cer in-
credibil de negru. Gânduri ciudate îmi inundă creierul.
Pleoapele îmi coboară peste ochi, în timp ce în urma
mea aleargă o furtună de gânduri. Și de aici începe re-
portajul, călătoria cu Boeing –ul 777 la etajul unspre-
zece mii dincolo de nori, dar epicul inundă din nou me-
moria naratorului, chipuri noi se etalează în fața ochilor
spectatorului-cititor: În prima mea vizită în Statele
Unite, înainte de a pătrunde în sufletul misterios al un-
chiului Sam, am stat la povesti zile întregi cu medicul
chirurg Gregory, cum îi spun colegii americani... Doc-
torul Grigore Schileru ajunsese și el în orașul meu o
legendă vie...
Un palier al luptei anticomuniste coboară în închisori,
un alt palier îl reprezintă exilul românesc, un capitol
Vatra Românească de peste Ocean ne duce spre cimiti-
rul înființat în 1955, unde sub fiecare cruce se ascunde
istoria unui emigrant român. La biserica din Miramar îl
întâlnește pe Traian Golea, luptător pentru românism, și
povestirea curge ușor, imponderabil, lupta fraților Go-
lea, martirajul, suferințele Nadejdei pentru a ajunge
lângă soțul ei în Occident: Ochii lui Traian s-au dilatat,
s-au făcut rotunzi. Nadejdea taie tăcerea. Între româ-
nism și comunism nu putea exista decât un antagonism
profund și permanent.
Sunt și alte personaje: Pe Victor Domanceau îl
întâlnisem întâmplător în 2001, într-un bar din Cartie-
rul Latin. Și povestea este împodobită cu un frumos
poem al acestui personaj, din care redau o strofă: Vezi,
dulcea mea, ce trist mai bate vântul/ Și ploaia crâncenă
răzbate până-n miez/ Cu tine râd, cu tine dorm, cu tine-
mi storc cuvântul/ Și viața altuia o fur ca să visez.
Capitolul Lacrimi, durere, suferințe din același vo-
lum face trecerea spre următoarea carte prezentată în
acest studiu, Răpirea sângerândă. Un motto din Mihai
Eminescu pus în evidență de autor, este ca o stemă și ar
trebui să-l repetăm în fiecare zi: Însuși numele
11
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
”Basarabia” țipă sub condeiele rusești. Căci Basara-
bia nu însemnează decât Țara Basarabilor, precum Ru-
sia înseamnă țara rușilor, România țara românilor.
Nadejdea Golea își amintește când s-a întors războiul în
1944, sute de mii de români au fugit din Basarabia, fu-
geau de sovietici, de deportarea în Siberia.
Răpirea sângerândă și alte povestiri, publicată de cu-
rând, prezintă și o altă temă, atinsă numai parțial în ce-
lelalte volume, povestea de dragoste. Textele rămân tot
la statutul de proză scurtă, personajul masculin este pre-
zentat fugar, sub forma unei schițe, o umbră care își pro-
pune să nu stea niciodată într-un loc mai mult de trei
răsărituri de soare, în schimb se deschide poarta spre
personajul feminin, lirism și nostalgie, lacrimă ce alu-
necă pe obrazul palid, Anne cea mândră de numele său
din Inscripție pe suflet: Am colindat cu Anne întregul
Paris. Într-o zi m-a dus chiar și într-o Biserică veche,
părăsită parcă de sute de ani, îngânând litanii, surâ-
zând între zeci de femei zâmbitoare, bătând din palme
să cheme spiritele recalcitrante sau uituce și dând im-
presia că se roagă, că se joacă.
Un alt portret întâlnim în Surâs în ploaie: O copilă în-
fășurată într-o stambă simplă... Părul ca smoala, atât
de negru că dă în albastru. Sub arborele acesta fioros,
părul ei pare decorat cu flori de câmp, prins cu ace
lungi de fildeș, cu măciulii din aur și fluturi mari, ciu-
dați și extravaganți. Deasupra capului, copacul îi vine
ca o umbrelă cu mii de pliuri care-i desenează o aure-
olă verde-aurie.
Oscilăm în aceste cărți între trecut-prezent, că-
lătorim în timp ca o poveste și în spațiu pe aripile repor-
tajului, cărțile se cer citite și recitite...mă îmbie prin fe-
reastra deschisă soarele primăverii timpurii și încerc că-
lătoria spre Rotonda plopilor aprinși, aud din nou cu-
vintele blazatului în cuget Emil Lungeanu: Și îl iubim
deoarece nenea Ioan Barbu este ca un viciu: după ce
te-ai obișnuit cu el, nu-l mai lași. Însuși apelativul cu
care a ajuns să fie desemnat vorbește de la sine, fiindcă
ia să vedem: în afară de nenea Iancu și de nenea Barbu,
mai știți voi în toată literatura română vreun nene?
Maria Mona VÂLCEANU
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Trei zile de literatură și artă la primitor unde scriitorii, artiștii și invitații acestei ediții,
au fost primiți cu bucurie de către directorul Remus Gri-
Râmnicu Vâlcea gorescu. Cu acest prilej au fost transmise mai multe me-
saje de bun venit din partea unor instituții ale orașului,
Se spune despre Mai că este luna ierburilor și flo-
printre care Primăria și Arhiepiscopia Râmnicului.
rilor când totul în jur renaște, uimind cu explozia de fru-
Pe masa de prezidiu, ca o mărturie a istoriei lite-
musețe și culoare. Poate nu întâmplător, de câțiva ani
rare care se scrie la Vâlcea, prin continuitatea Salonului
buni, în municipiul Râmnicu Vâlcea are loc în luna lui
Literar timp de 12 ani, a stat un „Act Constitutiv”, datat
Florar, Salonul Național de Literatură și Artă „Rotonda
joi, 12 mai 2011, prin care un grup de scriitori anunțau
Plopilor Aprinși”. De cinci ani trec munții pentru a
înființarea Salonului Național de Literatură „Rotonda
onora invitația la această manifestare literară de suflet
Plopilor Aprinși”. Din respect pentru membrii fondatori
unde organizatorii depun toate eforturile să se desfă-
și pentru a cinsti memoria celor care nu mai sunt printre
șoare în cele mai bune condiții, astfel încât scriitorii și
noi, voi reda conținutul acestui „Act Normativ” semnat
artiștii plastici sosiți din diferite localități ale țării, să se
de cei 42 de scriitori, printre care se află academicienii:
simtă bine primiți.
Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, Nicolae Dabija, Vasile
Tărâțeanu.

La ediția a XII a de anul acesta, au participat

„Noi, scriitorii, organizatorii și colaboratorii, în-
aproximativ 30 de oameni de cultură sosiți din Oradea,
truniți joi, 12 mai 2011, în municipiul Râmnicu Vâlcea
Suceava, Sibiu, București, Craiova, Pitești, Slatina,
– la Grand Hotel Sofianu, Sala Art Gallery – am decis
Curtea de Argeș, Bumbești- Jiu, și nu în ultimul rând
înființarea SALONULUI NAȚIONAL DE LITERA-
din Basarabia. M-am bucurat să pot întregi această ro-
TURĂ „ROTONDA PLOPILOR APRINȘI”, în memo-
tondă literară reprezentând orașul Târgu Secuiesc din
ria Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, reputat
jud. Covasna. Mă simt binecuvântată de astre să pot
teolog și ierarh, cărturar, poet, prozator, eseist, traducă-
face parte din această elită culturală care anual se reu-
tor, cunoscător și mărturisitor al istoriei bimilenare ro-
nește la Rm. Vâlcea. Nu o spun cu modestie, ci cu mân-
mânești, fiu devotat al Vâlcii.”
drie. Căci printre invitații de seamă prezenți la eveni-
Președinte de onoare: Acad. Mihai Cimpoi
ment, au fost academicieni, (acad. Gheorghe Păun – in-
Președinte executiv: Prof. Ioan Barbu, scriitor
vitat de onoare ), ambasadori, (Ovidiu M. Curea, Mir-
cea Perpelea), președinți (Ioan Radu Văcărescu) și
membri ai filialelor Uniunii Scriitorilor, ori membri în
conducerea Uniunii, ceea ce a făcut ca această ediție să
se desfășoare la un nivel înalt. Cu toate acestea, nu m-
am lovit de aerele de superioritate pe care le-am văzut
în alte medii. Dimpotrivă! Am simțit un val de simpatie
și susținere pentru care mulțumesc cu recunoștință și
prețuire.
Participând la această frumoasă manifestare, am „Ioan Barbu – o prezență vie în conștiința orașului,
simțit că locul meu e aici, lângă acești intelectuali de la a județului, a regiunii, și de ce nu, și a României”, după
care învăț cu fiecare întâlnire despre valoare, apreciere, cum frumos a concluzionat directorul bibliotecii, care
prietenie, încredere. Schimbul de informații care are loc ne-a invitat să păstrăm un moment de reculegere în me-
în timpul prezentărilor de carte are darul de a îmbogăți moria fondatorilor plecați la Domnul. Apoi a dat citire
pe fiecare în parte, fie că în discuție este vorba de poe- unui mesaj deosebit de frumos, un motto în care mulți
zie, proză, critică literară, lucrări istorice, cu condiția, dintre noi s-a regăsit, înscris pe prima pagină a Cărții de
desigur, ca scopul lor să fie unul constructiv, nu demo- Onoare a Salonului Literar.
lator. „Mi s-a dat întâi bucuria de a avea prieteni literari
Deschiderea Salonului „Rotonda Plopilor mult mai în vârstă decât mine și apoi tristețea de a fi
Aprinși” a avut loc la frumoasa Bibliotecă Județeană rămas prea devreme singur. Singurătatea mea este
„Antim Ivireanu”, sub cupola „Facerii lumii” sprijinită aceea a luminișului străjuit de lujere înalte, opt și mai
de 12 stâlpi, reprezentând cei 12 apostoli. Un spațiu mult de opt, cu frunza veșnic foșnitoare. Când jos la
12

mine e noapte, vârfurile ard împrejur și freamătă, într-
un amurg prelung, sub luna plină și, uneori, în aureole
polare. Amintirea e rugul nemistuit al omului răzleț.”
Valeriu ANANIA: Rotonda Plopilor Aprinși” –
12 mai 2011.
De-a lungul celor 12
ani, amfitrionul Salonului
Literar de la Vâlcea, venera-
bilul scriitor Ioan Barbu a iz-
butit să adune în jurul dom-
niei sale un nucleu de perso-
nalități, scriitori și oameni
de cultură, care nu doar au
încercat, ci au și reușit să dea
literaturii importanța pe care
o merită în societate, promo-
vând-o de la nivelul acade-
mic până la cel mai modest
mediu. De la lucrări de mare
anvergură până la delicatele
poezii pentru copii. Întărind astfel ideea că literatura
este pentru toți, așa cum am învățat odată, așa cum ar
trebui să fie. Pentru că o societate fără cultură este ca o
zi fără soare, metaforic vorbind. Filozoful german Im-
manuel Kant este cel care a punctat cel mai elocvent
importanța culturii când afirma: „Un popor fără cul-
tură e un popor ușor de manipulat”. Un aforism valabil
și după 200 de ani care oglindește societatea noastră
condusă de oameni total nepotriviți pentru locurile pe
care le dețin.
Iată de ce aceste întâlniri, fie ele și anuale, își au
rostul lor bine determinat. Multe dintre activitățile salo-
nului desfășurându-se în anii trecuți în școli și grădinițe,
din dorința de a promova literatura. Multe din cărțile
prezentate sunt donate, îmbogățind astfel fondul de
carte al celebrei Biblioteci „Antim Ivireanu”, care, în
loc de acoperiș, are cea mai mare cupolă cu vitralii din
lume, fapt ce face cinste nu doar județului, ci și țării
noastre.
Reuniunea de anvergură națională din acest an, a
fost organizată de Asociația Culturală „Curierul de Vâl-
cea”, în parteneriat cu Filiala Sibiu a Uniunii Scriitori-
lor din România, Biblioteca Județeană „Antim Ivi-
reanu” din Vâlcea și Filiala Râmnicu Vâlcea a Uniunii
Artiștilor Plastici.
Cele trei zile, 13-15 Mai 2023, s-au desfășurat
armonios sub bagheta magică a zeiței din mitologia
greacă Atena – zeița înțelepciunii, protectoare a arte-
lor, științei și meșteșugurilor. Astfel, dacă după deschi-
derea Salonului în incinta Bibliotecii „Antim Ivireanu”,
în prima zi au avut loc cele mai multe prezentări a celor
mai noi apariții editoriale, în ziua a treia ne-am bucurat
de un program diversificat care a cuprins expoziție de
pictură și un mini concert de muzică.
Un vernisaj plin de culoare și prospețime prezen-
tat de artistul plastic Gheorghe Dican la Muzeul de Artă
„Casa Simian”, care a avut-o ca protagonistă pe Dalia
13
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Bialcovski, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din Ro-
mânia, cu peste 20 de expoziții personale în țară și în
străinătate. Expoziția de pictură intitulată „Anotimpuri”
a cuprins un număr impresionant de tablouri, unul mai
deosebit ca altul și toate la un loc exprimând o metaforă
a vieții, așa cum a simțit-o și a văzut-o artista, purtându-
ne într-un carusel de frumusețe și delicatețe. O explozie
de roz – simbol al creativității interioare, al romantis-
mului, al dragostei, al bucuriei. Rozul, în perfectă con-
cordanță cu firea blândă, luminoasă și copilăroasă a ar-
tistei, este asociat de specialiști cu feminitatea, candoa-
rea si fericirea. O culoare care combinată cu verde, dă
acea notă de speranță și vioiciune care-ți pune sângele
și imaginația în mișcare.
La Galeriile de Artă am avut prilejul de a vedea
o expoziție a pictorului Florin Constantinescu – pictor,
sculptor și fotograf, membru al Uniunii Artiștilor Plas-
tici din România, multipremiat atât în țară cât și în stră-
inătate unde a avut expoziții personale și de grup. Un
artist abstract care pune la încercare imaginația privito-
rului. Tablourile realizate încearcă parcă să cuprindă în
câteva tușe infinitul, culorile sunt dominate de albastru,
verde, gri, amplificând cumva misterul și incertitudi-
nea. Cineva spunea, și pe bună dreptate, că tablourile
sale au „o puternică încărcătură metaforică – o definire
artistică a universului care ne înconjoară, o lume in-
certă, fără nicio linie de contur, fără contraste, fără în-
ceput și fără sfârșit. Rolul său este acela de a articula
o structură a cosmosului care este complet străină mul-
tora dintre noi.”
Surpriza pregătită
de amfitrionul Galeriei de
Artă, distinsul domn Ghe-
orghe Dican, a fost un
mini concert aniversar
„Tinere talente”, organizat
în cinstea scriitorului Ioan
Barbu, cu prilejul împlini-
rii a venerabilei vârste de
85 de ani. La finalul pro-
gramului, în aplauzele tu-
turor, i-a fost înmânată o
Diplomă de Excelență.
Cei mai talentați elevi ai
Școlii de Muzică și Artă
din Râmnicu Vâlcea ne-au
cântat și încântat cu frag-
mente din operele marilor
muzicieni, într-o interpre-
tare de excepție, care a fă-
cut cinste nu doar părinți-
lor, cadrelor didactice care se ocupă de pregătirea lor,
ci și întregului oraș. Tinerii interpreți reușind să ui-
mească audiența cu talentul, perspicacitatea, profesio-
nalismul și sensibilitate cu care și-au susținut progra-
mul. Ropotul de aplauze al celor prezenți, a fost cel mai
concludent criteriu de apreciere la adresa lor.

Pe parcursul celor trei zile, invitații la Salonul Na-
țional de Literatură și Artă au avut prilejul, într-una din
zile, să se relaxeze într-o oază de liniște, frumusețe și
verdeață, la câțiva km de Rm. Vâlcea, în localitatea
Seaca, acolo unde gazdă generoasă le-a fost prof.univ.
Mircea Perpelea. Aceste momente valoroase de respiro
au fost gândite tocmai pentru a le oferi invitaților prile-
jul de a se destinde, de a medita, de a se inspira din fru-
musețea locului înconjurat de păduri și munți. Într-o po-
ieniță unde se află și o căsuță de poveste, „Casa Buni-
cului” în spatele căreia Oltul curge în voie oferind o
imagine splendidă. Spre deosebire de alți ani, când se
vizitau mănăstiri și alte obiective importante ale jude-
țului, această oportunitate ne-a dat tuturor prilejul de a
ne încărca bateriile, de a ne umple plămânii de oxigen
și sufletele de poezie. Ca mostră a inspirației într-un as-
tfel de loc, voi da un exemplu concludent, pentru a se
vedea ce frumos răsare poezia dintr-un simplu dialog:
„Ce peisaj frumos! Să ne oxigenăm!” spune poetul Mi-
hai Antonescu. „Azi eu sunt oxigenul”, spun râzând în
timp ce fac o nouă fotografie unui grup de scriitori din
care face parte. Aproape instantaneu răspunde: „Dacă
tu ești oxigenul, eu aș vrea să fiu plămânul care te
respiră. Aș fi veșnic. Aș deveni nemuritor…” Frumos
și emoționat spus! Cu siguranță astfel de momente de
armonie sufletească au mai fost și în rândul celorlalți
invitați, și curând vom asista la noi producții literare, de
ce nu, poate o nouă antologie de poezie și proză.
Marea surpriză pentru cei invitați, a fost decerna-
rea premiilor „Excelent în literatură”. Scriitorii și cele
mai noi apariții editoriale au fost premiate cu Medalia
Salonului Național de Literatură și Artă „Rotonda Plo-
pilor Aprinși”. De ziua domniei sale, scriitorul Ioan
Barbu a ales să premieze excelența, deși toate meritele
îi aparțin cu prisosință, după ani și ani în care a ținut
cultura din Vâlcea pe cele mai înalte culmi, promovând
prin aceste manifestări literare, atât orașul, cât și lumea
literară vâlceană.
Deși în a doua parte a ultimei zile a fost un pro-
gram bine stabilit, surprizele pregătite în cinstea aniver-
satului, au dat programul peste cap, dar au adus multă
emoție și bucurie. L-am văzut de câteva ori pe prof.
Ioan Barbu atât de copleșit, încât cu greu și-a stăpânit
lacrimile. A primit o stea a recunoștinței cu numele Ioan
Barbu. Un coșuleț cu scrisori de apreciere din partea co-
laboratorilor. Un „Hrisov de Cinstire” pentru „îndelun-
gata activitate de publicist (în care se distinge inedita
serie de reportaje și interviuri la românii din diaspora),
prin înființarea cotidianului „Curierul de Vâlcea” și a
14
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Fundației cu același nume, pentru inițierea și organiza-
rea Salonului Național de Literatură și Artă „Rotonda
Plopilor Aprinși” (12 ediții)”, oferit de Forumul Cultu-
ral al Râmnicului, al cărui președinte este prof. Gheor-
ghe Pantelimon, iar cel care i-a înmânat-o a fost prof.dr.
Ioan St. Lazăr. Masa de prezidiu s-a umplut repede cu
aranjamente florare, tablouri, cărți. Un moment de mare
emoție și trăire românească ne-au oferit două invitate
sosite tocmai din Basarabia, scriitoarele Lidia Grosu-
Gonța și Veronica Bumbu care ne-au încântat cu un
scurt moment artistic.
Președintele filialei
Uniunii Scriitorilor –
Ioan Radu Văcărescu,
împreună cu alți colegi
de filială, i-au înmânat
aniversatului, din partea
Filialei Sibiu a Uniunii
Scriitorilor din România,
o Diplomă de Merit. As-
tfel de atenții au mai fost
primite și din partea altor
asociații. O frumoasă
surpriză i-a fost oferită
de către primarul Dinuț
Constantin din Corbu,
(localitatea unde s-a năs-
cut și unde-i sunt îngro-
pați părinții, după cum
emoționat ne spunea) care a venit împreună cu o dele-
gație din partea primăriei, aducând cu ei semnul de res-
pect și prețuire și un superb aranjament floral. Dar cea
mai mare surpriză a venit din partea sculptorului Doru
Drăgușin – membru al Uniunii Artiștilor Plastici din
România, care i-a realizat scriitorului Ioan Barbu un
bust sculptat în bronz. O lucrare foarte reușită de care
ne-am bucurat cu toții, dar mai ales aniversatul zilei. O
surpriză pusă la cale de scriitoarea Ana Calina Garaș și
soțul dânsei în colaborare cu artistul plastic.
După ce a avut bunăvoință și o răbdare de fier să
ne asculte pe toți, ne-a vorbit cu emoție de călătoria pe
care a făcut-o cu ani în urmă pe firul Dunării pentru a-i
afla povestea nașterii pe care atât de poetic a scris-o în
cartea „Arborele de apă”, apărută de curând la Editura
Antim Ivireanu din R. Vâlcea. Iată ce frumos și-a înce-
put călătoria cuvântului: „Să-i aflu rădăcinile și să-i
smulg cât mai multe amintiri și secrete m-am aventurat
pe Dunăre în toate anotimpurile, pe vreme de caniculă
sau pe ger, în zile cu fulgere tăioase sau cu ploaie și

furtună. Și am ajuns la izvoarele ei, urcând pe lumini de
munți. Acolo, dincolo de margini, am ridicat brațele și
am atins cerul. Din pieptu-mi a irupt faimosul strigăt al
lui Arhimede: Evrika! Descoperisem „certificatul de
naștere” al unuia dintre cei mai frumoși arbori de apă ai
lumii, în căutarea căruia plecasem.”
Aidoma acestui „Arbore de apă” este și scriitorul
Ioan Barbu. Cu brațele întinse mereu spre ceilalți pentru
a-i ajuta să urce, pentru a-i sprijini, pentru a le potoli
tulburările, pentru a-i încuraja să se arunce în lumea cu-
vintelor fără frică, fără teamă căderii în gol. Căci orice
cădere este o înălțare. Cu o capacitate fantastică de a
intui talentul, ne-a încurajat și stimulat, pentru ca și noi
la rândul nostru să devenim arbore de apă pentru alții,
într-o dăruire continuă, așa cum face Dunărea cu aflu-
enții ei.
A fost o ediție frumoasă care și-a atins pe deplin
obiectivele. Cu siguranță va rămâne în memoria mul-
tora ca „țipătul luminii pe o coapsă de femeie”, cum ar
spune poetul M. Antonescu. Să ne revedem cu bine la o
nouă ediție. Până atunci să-l iubim și să-l prețuim pen-
tru toată atenția, bunăvoința și promovarea de care be-
neficiem prin intermediul revistei „Rotonda Valahă”,
ajunsă și ea la al șaptelea an de la apariție, căci, așa cum
bine puncta scriitorul Emil Lungeanu, nenea Barbu
unul este!
„…ia să vedem: în afară de nenea Iancu și de nenea
Barbu, mai știți voi în literatura română vreun Nene?”
Mihaela AIONESEI, 20 mai 2023
15
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Octavia Nedelcu în „Văzul inimii”
Despre tandrețe, feminitate, limitări sociale
și religioase...
Invitata din 17 mai, începând cu ora 19.00, la
emisiunea mea Văzul inimii, pe Publive TV. a fost Oc-
tavia Nedelcu, profesor universitar doctor, filolog, spe-
cialist în domeniul slavisticii, membră a Asociaţiei
Slaviştilor din România, traducătoare, autoare de lu-
crări științifice. A participat la numeroase manifestări
ştiinţifice internaţionale și naționale, colocvii, simpozi-
oane, congrese: Belgrad, Novi Sad, Skopje, Bucureşti,
Timişoara, Constanţa, Cluj-Napoca, Iaşi. A terminat fa-
cultatea ca șefă de promoție iar apoi prin activitatea di-
dactică și științifică, prin multitudinea de competențe
acumulate, prin dedicare totală, au urmat firesc respon-
sabilități importante, funcții de conducere - prodecan și
director de departament. Octavia Nedelcu este membră
a Uniunii Scriitorilor din România, secția traducători,
cu volume importante din literatura sârbă traduse și pu-
blicate în limba română.
Apariția celei mai recente
cărți tradusă de doamna pro-
fesor Octavia Nedelcu –
„Prinde iepurele”, autoare
Lana Bastasic – este moti-
vul principal care m-a deter-
minat să o provoc pe profe-
soara Octavia Nedelcu la un
dialog despre relațiile inte-
rumane în contextul unei
Bosnii post război; femini-
tate, tandrețe, limitări soci-
ale și religioase... un roman
tulburător distins cu Premiul Uniunii Europene pentru
Literatură, în 2020. Romanul „Prinde iepurele” a fost
prezentat în ziua de 13 mai 2023 în cadrul Salonului
Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor
Aprinși”, ediția a XII-a, de la Râmnicu Vâlcea.
Evelyne Maria CROITORU

Paraschiva CĂRBUNAR
Frumosul din creația și rostirea
românească
Veșmântul arămiu al toamnei îmi învăluie sufle-
tul, iar gândul, ascuns în amintiri, mă poartă spre oame-
nii cu simțire înaltă care prin munca, viața și opera lor
au îmbogățit/îmbogățesc tezaurul spiritualității româ-
nești – oameni înzestrați de Dumnezeu cu dragoste pen-
tru cuvântul scris, care exprimă îngerescul din om și a
căror amintire a dăinuit și dăinuie în pagini de carte, în-
soțind generații. Lumea în marea ei diversitate poate fi
adusă la unison prin legi care promovează binele, armo-
nia, moralitatea, respectul pentru valorile umane. Ad-
mir oamenii creatori și iubitori de frumos, care știu să-
și traducă sentimentele în expresie lingvistică și care
prin munca și pasiunea lor, materializată în creații ori-
ginale au adus/aduc un plus de frumusețe vieții, cimen-
tând coeziunea tinerilor și adulților, în dorința de a pro-
mova arta, ca năzuință spre progres.
Să nu uităm cuvintele celui care a spus: „Opera
de creație este o adevărată medalie pentru un popor!
Natura și cultura sunt două entități care au călăuzit dru-
mul oamenilor de geniu”.
Locurile noastre poartă memoria culturală a po-
porului nostru – sate, orașe, peisaje, sunt resurse infor-
maționale pentru creație, pentru artă. Scriitorii, compo-
zitorii, pictorii, au păstrat tezaurul Naturii în opera lor,
cu elemente de biodiversitate culturală. De-a lungul vi-
eții constatăm că energiile creatoare ale oamenilor îm-
bogățesc neîncetat viața noastră spirituală, sporind te-
zaurul de valori originale ale țării. Se impun valorile li-
terare, artistice și științifice care deschid noi izvoare
creative spirituale. Integritatea Naturii condiționează
viitorul omenirii!
În marea cronică a țării, oameni de mare demni-
tate au înscris și înscriu, nobilele idei ale solidarității
umane, ale coeziunii dintre oameni în promovarea bi-
nelui și frumosului.
16
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Să nu uităm că primăvara vieții noastre a rămas
suspendată la fereastra satului confirmând belșugul de
căldură emoțională: „De ce oare cântecul frunzelor/ Mi-
a atins sufletul zbuciumat/ Mi-a aprins dorul de sat, /De
oameni, de tot ce am lăsat!/ De ce păsările cântă în co-
dul înverzit/ Iar râurile-n valuri frământă/ Al lumii dor
nemărginit!// Unde-i oare cântecul acela de demult/ De-
a cărui frumusețe vântul a tăcut/ Unde-i oare cântecul
acela, plăpând, atrăgător,/ Din al clipelor fuior, din mur-
mur de izvor/ De-a cărui frumusețe a lăcrimat un nor!//
Gândesc ades la anii care/ Ca frunzele pădurii, dorurile-
mi legănau/ Și după voia vântului se întorceau;/ Dar anii
și zilele curg ... și curg/ Potrivindu-și cărarea spre
amurg,/ Cu un ecou prelung...prelung!/ Cum să-i mai
ajung?!/ Din obrazul cerului pică/ Lacrima ce mă ri-
dică!(Paraschiva Cărbunar, vol. Aici îmi caut urma).
Așadar, spiritualitatea unui popor se reflectă în
limba și cuvântul scris, care are mai mare prestigiu de-
cât cel vorbit sau auzit. Resurse expresive ale limbii ro-
mâne sunt valorificate, în primul rând în folclor: „Mun-
ții noștri aur poartă// Noi cerșim din poartă-n poartă”.
Mihai Eminescu în Miron și frumoasa fără corp: „Dar
deodată din părete/ Ies ursite ca pe-o poartă,// Flori al-
bastre au în plete/ Câte-o stea în frunte poartă.”// Sunt
rime asemănătoare între ele, dar diferite ca sens.
În poezia lui L. Blaga ca și în lirica populară, do-
rul este asociat frecvent, norului, aceste elemente con-
stituind un nucleu metaforic de mare frumusețe: DOR
–NOR: Tâlcul frunzei nu e umbra/ Tâlcul toamnei nu e
bruma/ Dar al drumului e dorul// Tâlcul zorilor e norul//
Ducăușul, călătorul.// (L.Blaga - Poezii).
Dorul este asemenea unui nor pe obrazul sufletu-
lui. De plutirea lui spre depărtări sunt legate dorințele
(de ființa iubită, de meleagurile natale) ale pribeagului
care-l petrece cu privirea. Citez alte două exemple din
folclor: „Să mă duc de-aici cu dor/ Ca și luna printre
nor// Și mă duc de-aici cu jele/ Ca și luna dintre stele/
Duce-m-aș cu luna-n nor// Nu mai poci de-al mândrii
dor.// (I.V.Jarnik, A. Bârseanu).
La Nicolae Văcărescu apare această rimă omo-
nimă: „Când nu te văz, îngheț de frig(substantiv)/ Voi
să te văz și mă frig” (verb).
Forma verbală CER, în rimă cu substantivul
omonim: „Iar la tine, Doamne, mă întorc și cer/ Ca să-
mi trimiți milă din înaltul CER.” (C.Conachi).
Rima DOR –NOR este purtătoarea nucleului se-
mantic și în poemul Cântecul obârșiei – Lucian Blaga:
La obârșie, la izvor// Nici o apă nu se-ntoarce/ Decât
sub chip de nor! // La obârșie la izvor// Nici un drum nu
se întoarce/ Decât în chip de dor. //O drum și ape, nor
și dor/ Ce voi fi când m-oi întoarce// La obârșie la izvor,
// Fi-voi dor atuncea// Fi-voi nor?//
Creațiile populare sunt apreciate pentru valoarea
lor de document istoric. Ele conservă tradițiile, mora-
vurile și datinile poporului, faptele sale glorioase, bra-
vurile, luptele, învingerile acestuia. Poezia populară
este o poezie lirică cu miez epic. Legătura dintre poezia

populară și poezia cultă este confirmată de Bogdan Pe-
triceicu Hașdeu și I. Vulcan: „Numai creațiile poporului
respectiv îi pot conferi caracter național și deci valoare
estetică, bogăția de idei și sentimente a patrimoniului
popular al românilor.”
Poezia populară spune M. Eminescu este un iz-
vor regenerator al literaturii culte, predestinată să asi-
gure semnul originalității naționale; doinele, cântecele,
baladele sunt categorii ale folclorului românesc de joc,
ilustrând aptitudinea pentru cântec a poporului nostru și
predilecția pentru Natură, legătura indisolubilă dintre
Natură și sentimentele umane este sesizată prin motivul
„frunză verde” cu care începe aproape orice cântec po-
pular. Tezaurul folcloric reprezintă zestrea spirituală
moștenită de la înaintași, de la oamenii trecutului ge-
neratori de spiritualitate și lumină, de la acei anonimi
ai satului românesc de altădată, cu conștiință înaltă care
pe umerii împovărați au purtat spiritualitatea satului și
neamului nostru – transmițând această zestre prin gene-
rații, până în zilele noastre. Într-una din paginile jurna-
lului său, Mircea Eliade scria: „Ori de câte ori întâlnim
o capodoperă a literaturii populare, trebuie să fim stă-
pâniți de dorința de a o conserva, fiindcă ea transmite
ceva esențial pentru fizionomia morală a poporului nos-
tru.” Emisiunea Tezaur folcloric realizată de doamna
Gheorghița Nicolae valorifică texte de superioară ținută
literară, învăluind sufletul telespectatorului în cântecul
cuvântului dor: Și de drag te-aș semăna/ Și cu drag te-
aș secera/. Și te-aș face stog în prag/ Și te-aș îmblăti cu
drag/ Și te-aș cerne prin sprâncene/Și te-aș frământa-n
inele/ Și te-aș da inimii mele.” (Jarnik Bârseanu)
Din dorința de a conserva tezaurul satului româ-
nesc s-a născut emisiunea Tezaur folcloric, realizată de
regretata doamnă Marioara Murărescu din 1982 și con-
tinuată de doamna Gheorghița Nicolae – personalitate
fermecătoare, care păstrează nealterată arhiva identității
noastre și transpune atitudinea de viață a domniei sale
într-un comportament scenic demn, transmis tinerilor
interpreți, determinându-ne să reflectăm la cuvintele
care răspund atenționării lui Arnold van Gennep: „Ro-
mânii sunt răspunzători în fața întregii umanități de
opera strămoșilor” (Mercure de France – 15 sept. 1937).
Noi, însă, quo vadimus!
17
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Galina MARTEA
Olanda
Identitatea literaturii române prin
modernism. Romanul – formă a
progresului literar (II)
Cu o istorie orientară către modernism, roma-
nul din perioada interbelică suportă diverse modificări
în propriile procedee de afirmare - asemenea situație îi
oferă posibilitatea de a se extinde într-un cerc cu mult
mai vast în subiecte, însumând în sine preocupări de o
diversitate mai mare și cu o pondere multiplă în siste-
mul de valori. În așa mod creația literară în proză prin
contribuția evolutivă a romanului se aliniază la standar-
tele universale. Drept exemplu poate servi romanul
„Ion”, cu subtitlul „Glasul pământului, Glasul iubirii”
(roman obiectiv), de Liviu Rebreanu, care a zugrăvit
foarte bine starea existențială a omului de la sat, evo-
când condiția social-umană în termeni de analiză psiho-
logică. Pe când romanul „Groapa”, de Eugen Barbu,
editat în anul 1957, cu laitmotivul centrat pe epoca in-
terbelică prin descrierea societății urbane din București,
masele de rând fiind punctul de reper în derularea acți-
unilor, reprezintă opera artistică de o valoare excepțio-
nală în literatura română, ulterior aceasta având onoarea
de a fi tradusă și publicată la Editura Denoel din Paris.
În diversitatea tendințelor romanul din perioada inter-
belică are direcție și către mitologie prin plăsmuirea
imaginației - această tematică se regăsește în lucrările
„Nopţi la Serampore”, „La ţigănci” de Mircea Eliade,
„Trăirismul” de Emil Cioran; către romantism; către
memorialistică - „Dreptul la apel” de Constantin Stere;
simbolistică - „La hanul lui Mânjoală” de Ion Luca Ca-
ragiale. Perioada interbelică pentru literatura română
este linia de demarcație dintre două lumi – modernis-
mul și tradiționalismul – modernismul având prioritate
cu dreptul de a se plasa înaintea tradiționalismului, as-
tfel fiind promovate valorile culturii universale prin va-
lorificarea genului epic cu caracter obiectiv, prin pro-
movarea tinerilor scriitori și evoluția transparentă a de-
ciziilor în spațiul cultural-literar; prin abordarea semni-
ficativă și vastă a subiectelor literare ce desemnează

imaginea existențială a cuprinsului urban, ținutul rural
rămânând în limitele literaturii epocale; prin restrânge-
rea dezacordurilor dintre cultura literară a trecutului și
cea a viitorului. Necătând la aceste diferențieri, peri-
oada interbelică din literatura română a cunoscut și a
fost cuprinsă de un renume și o glorie aparte, iar renu-
miții scriitori, poeți, prozatori, critici literari precum
Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Tu-
dor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu (înteme-
ietorul romanului istoric), Ion Barbu, George Bacovia,
Vasile Voiculescu, Hortensia Papadat-Bengescu, An-
ton Holban, Ion Pillat, Eugen Lovinescu, Marin So-
rescu, Vladimir Streinu, Nichifor Crainoic, Șerban Cio-
culescu, Garabet Ibrăileanu, alții s-au afirmat cu mult
succes în cultura națională, cât și în cea universală – va-
loarea conținuturilor literare ale acestora fiind de actu-
alitate, prezente și cercetate în sistemul de învățământ
românesc (în instituțiile de învățământ ale comunități-
lor românești de pretutindeni) până în zilele de astăzi,
deoarece totul s-a realizat printr-o scriere nespus de fru-
moasă, îmbelșugată, de mari dimensiuni, conținând o
latură a esteticii prin care este oglindită caracteristica
ființei umane de a simți emoția în fața fenomenelor cre-
ative și a naturii înconjurătoare.
Ținând cond de faptul că în această expunere se
discută despre roman, ca specie literară a genului epic,
atunci ar urma ca acesta să fie examinat și din perspec-
tiva perioadei postbelice, răstimp care a marcat și do-
minat literatura română printr-un șir de schimbări radi-
cale cu caracter politico-ideologic unde aspectele soci-
ale trebuiau prezentate prin imagini de o anumită eti-
chetă și cu înfățișări obligatorii, cu respectarea dură a
anumitor formule fixe în exprimare – totul pentru a în-
tortochea realitatea existențială prin demagogia și ideo-
logia caracteristică acestei epoci. Este vorba de situația
social-politică de după cel de-al doilea război mondial,
în deosebi perioada dintre anii 1948-1965 din România,
unde prin ideologia și teoria înfăptuirii societății comu-
niste acest lucru a influențat radical și conținutul crea-
ției literare românești. În această durată de timp scriito-
rii români nu nunai că s-au adaptat la situația existentă,
dar unii dintre ei au fost constrânși sau de bunăvoie să
reflecte realitatea prin afirmații inexacte, adevărul fiind
ocolit până la maximă intensitate. Ca urmare, o mare
parte din creația literară a spațiului românesc din
această perioadă de timp s-a reorientat din nou către
epoca de odinioară care nu avea nimic comun cu poli-
tica comunistă, mulți dintre scriitori, prozatori și poeți
relatând în operele sale problematici specifice perioadei
interbelice, cu orientări în caracteristica identitară a in-
dividului, prin polivalența universului și a lumii încon-
jurătoare, percepția având valoare estetică a etapelor
succesive. Conform cercetărilor realizate de criticii li-
terari se consideră că procesul cu caracter istoric al lite-
raturii române, în mod aparte al romanului din perioada
postbelică a avut loc prin configurația cu relatare dia-
cronică (tablou care este aranjat în ordinea succesiunii
18
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
în timp) și estetică (imagine ce ține de esența artei, cre-
ației și de raporturile ei cu realitatea). Dacă să ne refe-
rim la tabloul diacronic-evolutiv ce este sistematizat
prin ordinea succesiunii din timp, apoi acesta include
răstimpul care s-a manifestat print-un sistem comunist
nespus de politizat și inuman care a durat până în anul
1965; apoi cu unele abateri într-un stil mai recreativ
până în anii 1970’ 72; apoi din nou cu multă reprimare
social-politică până în 1989 - durată de timp prin care
scriitorul român nu s-a putut exprima în mod autentic și
liber în propria sa activitate, cu atât mai mult nu a fost
posibil să pună în lumină creații literare de amploare
fondate deplin pe realitatea existentă, libertatea inte-
grală de exprimare fiind obținută după revoluția din de-
cembrie 1989.
După cum se cunoaște, pentru literatura română
din perioada postbelică a modernismului sunt specifice
câteva intervale de timp în dependență de curentele li-
terare corespunzătoare - realismul socialist și neomo-
dernismul reprezentând în mod prioritar epoca în cauză;
pe când postmodernismul prezent în anii’ 80 este o miș-
care după modernism care reflectă schimbări în cultura
literaturii române. Raportându-ne la situația din cadrul
societății române, după anii 1965 s-a produs o anumită
relaxare, o libertate socială în condiții limitate unde
scriitorul are posibilitatea de a acționa după propria vo-
ință, are posibilitatea de a pune în acțiune creația lite-
rară ce reflectă realitatea recentă. Ținând cont de
această componentă, romanul, ca specie a genului epic,
a revenit cât de cât la viață, astfel literatura română în-
registrând în arealul său opere despre teribilul regim co-
munist din respectiva perioadă - conținuturile literare
fiind tratate prin curentul sau din unghiul realismului
socialist (anii 1949-1964), numit și proletcultism, moș-
tenitorul culturii „pur proletare” socialiste de la răsărit.
Ca urmare, în anul 1968 este pus în lumină romanul lui
Marin Preda (scriitor realist), întitulat „Intrusul”, lu-
crare despre condiția umană din cea mai dură perioadă
a comunismului, în același timp fiind și opera care lo-
vește în inima acestui sistem politic ideologizat până la
extremă – autorul punând în evidență o dimensiune de
timp prin care s-au realizat fărădelegi enorme în socie-
tatea română, iar executorii/ realizatorii acestor ticăloșii
erau acele persoane care s-au dedicat și au fost slugi ale
regimului respectiv. Au urmat și alte romane scrise de
Marin Preda cu aceleași tematici prin care este învinuită
orânduirea comunistă - „Delirul” editat în 1975; „Cel
mai iubit dintre pământeni”, publicație din 1980. Pre-
zent este și romanul „Groapa” de Eugen Barbu, consi-
derat capodopera literaturii române. Exponenții realis-
mului socialist - Marin Preda, Titus Popovici, Mihail
Sadoveanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Eugen
Barbu - au încercat să transmită ideea literară prin rea-
litatea care a existat, înregistrând tema dragostei umane
în condiții de regim totalitar; subiecte despre cum a
exista și supraviețui în împrejurări cu locație urbană și
rurală într-un sistem de ideologie comunistă prin care

individul nu-și găsește calea spre libertate; cel mai du-
reros și intrigant aspect fiind despre dorința nemărginită
a omului de a viețui într-o societate cu drepturi politice
și cetățenești depline, fără a fi marginalizat de clasa po-
litică care domina țara în anii respectivi. În perioada
postbelică majoritatea romanelor puse în lumină au
aparținut unui curent literar destul de special și anume:
acelui prin care realitatea existentă nu putea fi intonată
în mod clar și deslușit, esteticul autentic urmând a fi ne-
glijat și desconsiderat până la limită de ideologia socia-
listă.
Luând în discuție generația anilor’ 60, literatura
română postbelică cunoaște o schimbare în conținutul
său, revenind și promovând stilul de creație originală
care se impune prin valoare autentică atât în componen-
tul condiției umane, cât și în arta scrisului. Aceste lu-
cruri se definesc prin curentul neomodernismului, ori-
entare care s-a manifestat între anii 1960 de până la anii
1980 (în societatea română mișcarea neomodernistă și-
a văzut începutul în anul 1941 odată cu fondarea revis-
tei Albatros, administrată de Geo Dumitrescu, acțiune
prin intermediul căreia se impunea o inovație literară;
iar în 1943 purcede o altă fază în continuitatea acestui
curent prin punerea în practică a Cercului literar din
Sibiu, autorul acestei acțiuni fiind Ion Negoițescu, iar
susținătorii în calitate de membri erau Radu Stanca,
Victor Ionescu, Eugen Lovinescu, Ștefan Augustin Doi-
naș – respectivii dorind de a reveni la modelul literar
din perioada interbelică prin menținerea cerințelor față
de fenomenul ce aparține esteticii) unde scriitorii ro-
mâni doreau să redobândească câte ceva din valorile
trecutului interbelic, în același timp de a îndepărta ima-
ginea social-istorică care inspira numai groază din ca-
uza condițiilor ideologice cu caracter comunist, care a
dominat și cultura literară românească din deceniile
scurse de după al doilea război mondial. În calitate de
curent literar ideologic, neomodernismul și-a motivat
existența ca atare prin sensul real al evenimentelor din
timp și cu referire la realizatorii care au montat perioada
postbelică cu efecte destul de distrugătoare; corespun-
zător, creația literară pusă în lumină conturează faptul
că scriitorii români neomoderniști au fost nevoiți să pre-
zinte subiectul propus într-o formă destul de inteligentă
sau, mai bine zis, realul să fie transmis printr-o formă
de exprimare cu accente distractive, astfel mistuind rea-
litatea dezastruoasă prin prezența unei măști care tăi-
nuia gravitatea lucrurilor întâmplate. Pentru a duce mai
departe calea modernismului, neomodernismul literar a
fost mișcarea prin care afirmația verbului cuprindea în-
țelesuri multiple în ansamblu de împrejurări cu un iden-
tic eveniment, deci este prezentă compunerea literară cu
mărturisiri neclare. Fiecum, însă creația literară speci-
fică perioadei neomodernismului este inedită în felul
său și este ca ceva nou în literatura română, în mod
aparte genul liric al poeziei este original și cu un speci-
fic modern, într-un fel un mod de exprimare cu mult
mai greu de înțeles, deci este prezent un nivel
19
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
intelectual cu mult mai avansat unde cantitatea de in-
formație rămâne deseori netransmisă din cauza structu-
rii complexe și multitudinea de sensuri; scriitorii apli-
când astfel tehnici moderne în exprimare, procedee noi
de versificație ce formează continuitate în ideea poe-
tică. Exponenții neomodernismului au fost Gellu
Naum, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Dumitru Radu
Popescu, Adrian Păunescu, Nicolae Labiș, Anna Blan-
diana, Emil Botta, Ioan Alexandru, Eugen Jebeleanu,
Maria Banuș, Dan Deșliu, Ștefan Augustin Doinaș. Pri-
mul poet neomodernist poate fi considerat Nicolae La-
biș, pe când autenticii neomoderniști sunt Nichita Stă-
nescu, Marin Sorescu, Anna Blandiana, Mircea Di-
nescu – scriitorii care unesc noul cu datinile versului li-
ric din perioada interbelică. Ca exemplu poate fi poezia
„Altă matematică” din cartea „Măreția frigului”, de Ni-
chita Stănescu, publicată în 1972, creație poetică din
perioada neomodernistă care prin reflectare nemijlocită
transmite conținutul obiectiv al reprezentărilor umane,
iar fenomenul dragostei fiind înregistrat ca procedeu în
a înțelege mai bine universul uman. În epoca neomo-
dernismului genul literar în versuri a ocupat poziția pri-
oritară în literatura română, iar genul epic în proză pre-
cum romanul s-a manifestat mai puțin în albia sa. Pro-
zatorii, romancierii neomodernismului sunt Gellu
Naum (cu lucrările „Calea Șarpelui”, „Zenobia”), Ma-
rin Sorescu (cu lucrările „Iona”, „Răceala”, „Paraclise-
rul”, „Unde fugim de acasă?”), Radu Petrescu (cu ro-
manele „Matei Iliescu”, „O moarte în provincie”, „Ce
se vede”), Mircea Horia Simionescu (cu romanele
„Dicționar onomastic”-1969, „Bibliografia generală”,
„Jumătate plus unu”-1976), alții. Gellu Naum prin ro-
manul „Zenobia” prezintă o lucrare suprarealistă, edi-
tată în 1985, aceasta punând în centrul atenției subiectul
despre procesul afectiv al omului pentru creația literară
în versuri. Iar prin lucrarea „Calea șarpelui”, pusă în lu-
mină de abea în 2002, Gellu Naum cu referire la epoca
respectivă prezintă tematici despre existența veșnică,
știința metamorfozei, autonomia și independența omu-
lui în mediul social.
Trecerea în revistă a perioadei interbelice și
postbelice din curentul modernismului poate fi caracte-
rizată ca una cu conținut polivalent, ca una ce aparține
unui sistem de idei ce reflectă într-o formulă generali-
zată interesele sociale și politice ale societății române
care au fost determinate de condițiile istorice obiective
și subiective ale existenței, respectivele însemnând re-
perul evolutiv pentru arta literară românească. Curentul
modernist susținând principiile inovației este valorificat
de marii scriitori și critici literari precum Eugen Lovi-
nescu-critic literar-romancier-scriitor, George Căli-
nescu-critic literar-scriitor, Pompiliu Constantinescu-
critic literar, Ilarie Chendi-critic literar, Vladimir Stre-
inu-critic literar-etc, Tudor Vianu-critic literar-etc, Ge-
orge Bacovia, Lucian Blaga, alții, care prin analiză pro-
movează fenomenul de modificare treptată a acțiunilor
specifice artei literare, astfel formându-se caracterul

inedit în dezvoltarea identitară a literaturii române. Co-
respunzător, este susținută ideea prin faptul că creația
literară românească se perfecționează în raport cu evo-
luția intelectului uman, iar schimbările de rigoare sunt
trecute printr-o construcție ce emit în relief condiția
existențială a societății române în dependență de așeza-
rea rurală sau urbană, modernismul având tendința spre
o cultură cu mult mai complexă despre componentele
ținutului urban; precum Lovinescu susține promovarea
scrisului prin mijlocirea mediului orășănesc, respectiv,
cu reflectarea realității obiective, iar conținuturile să ex-
prime un afloriment deplin al noului, astfel poziția mo-
dernismului să se manifeste prin libertate și nefiind con-
diționată de uzanțele tradiției seculare – simbolismul,
ca formă în exprimare, rămânând în urmă. Ca urmare,
Eugen Lovinescu a fost scriitorul și criticul literar care
și-a dat aportul pentru ca literatura română să conceapă
un drum nou sau, mai bine zis, să se afirme prin moder-
nism, noul fiind promovat prin revista Sburătorul, pu-
blicație literară cu caracter modernist fondată în 1919 la
București; concomitent și prin cenaclul literar Sburăto-
rul (1919-1943), administrat de Lovinescu, mișcare ce
a condus la punerea în lumină a tematicilor despre rea-
lismul urban care se baza pe reflectarea realității în da-
tele ei esențiale și obiective, dar și mișcarea literară
avangardistă care prin activitatea sa respingea integral
forma tradițională și recurgea la formule ciudate cu im-
presia că acestea ar creea condițiile necesare pentru
dezvoltarea ulterioară a artei literare românești. Dacă să
urmăm teoriile elaborate de Eugen Lovinescu, vom
constata că Domnia sa a edificat acele mijloace ale cu-
noașterii prin care a determinat că cultura unui popor
sau cultura artei literare a acestui popor evoluează doar
pe principii imitative ce sunt luate de la alte popoare cu
culturi mai avansate, în cazul dat este vorba de caracte-
ristici luate din vestul Europei (țări precum Franța, Ger-
mania). Așadar, literatura română interbelică s-a afir-
mat prin modernism, inspirația către acest curent ve-
nind din spațiul geographic al Occidentului, iar primii
pași ai creației literare românești fiind făcuți prin miș-
carea simbolismului, orientare către sfârșitul secolului
XIX; George Bacovia a fost primul scriitor care pune în
lumină această orientare prin poezia „Plumb”, publicată
în revista „Versuri” în 1916. Cu un debut literar împo-
triva curentului simbolist, poporonist, sămănătorist, Eu-
gen Lovinescu se prezintă în critica literară română din
perioada interbelică în calitate de susținător al teoriilor
scrise de renumitul scriitor Titu Maiorescu, astfel susți-
nând imuabil principiile pentru o literatură modernă,
pentru un gen epic al prozei de analiză psihologică si
obiectivă prin redarea conținuturilor despre pătura inte-
lectualității române din sectorul urban, despre păturile
sociale indiferent de apartenență; despre clasa socială
urbană, așa numita mica sau marea burghezie - denu-
mită în literatura de specialitate și clasa capitaliștilor
deținătoare de capital ce era formată din micii produ-
cători, comercianți, funcționari, care se înfățișau ca
20
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
reprezentanți ai dezvoltării sociale și culturale româ-
nești din acea perioadă. Drept dovadă, Eugen Lovi-
nescu este extrem de fascinat și apreciază nespus de
mult romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, publicat în
1920, primul roman obiectiv și de analiză psihologică
din istoria literaturii moderne, respectivul redând ima-
ginea unei orientări literare moderniste pentru care cri-
ticul literar a susținut în permanență acest principiu.
Cele mai semnificative lucrări ale lui Lovinescu în do-
meniul criticii literare se prezintă prin „Istoria civili-
zatiei române moderne”, volumele 1,2,3, (apariție
1924-1925) si „Istoria literaturii române contempo-
rane”, volume 1-6 (apariție 1926-1929).
În critica literară interbelică s-a afirmat George
Calinescu, renumit critic literar din toate timpurile ca și
Eugen Lovinescu și Titu Maiorescu, care și-a manifes-
tat aptitudinile de analiză prin instinctul de a descoperi
lucruri pe baza experiențelor proprii și facultăților indi-
viduale de gândire, prin respectivele definind critica li-
terară ca domeniu al artei și al unei discipline ce are
drept scop producerea valorilor estetice, corespunzător
promovând un mod de exprimare ce redă creativitate
inovatoare, individuală și captivantă – abordările în ca-
uză având prezență în descrierile sale despre opera și
viața marelui Eminescu, despre viața scriitorului Ion
Creangă, dedicații poetului-fabulistului Grigore Ale-
xandrescu și prozatorului Nicolae Filimon, precum și în
renumita sa lucrare „Istoria literaturii române de la ori-
gini până in prezent”, editată în anul 1941, operă ce se
încadrează prin convingerile realizate de Benedetto
Croce (critic și filosof italian, care și-a expus părerile în
filosofia istoriei și a esteticii), stilul creației având un
caracter nespus de inteligent ce dovedește cunoștințe
vaste și aprofundate în a elucida transformările literatu-
rii române din timp. George Calinescu a fost și roman-
cierul care în maniera lui Balzac s-a pronunțat cu atitu-
dini obiective, dar și discuții contradictorii precum în
„Arca lui Noe” (1934), „Enigma Otiliei” (1938), „Scri-
nul negru” (1965), „Bietul Ioanide” (1953), „Cartea
nunții” (1933); deci cum se pronunță și marele critic li-
terar Nicolae Manolescu în studiul despre romanul ro-
mânesc „Arca lui Noe”: „Scrie romane de tip balza-
cian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la per-
soana a treia, denumite dorice...”. Opinii de analiză li-
terară cu referire la „Istoria literaturii române de la ori-
gini până în prezent”, de George Călinescu, au fost ex-
puse în lucrarea „Istoria literaturii române moderne”,
editată în 1945, autori Vladimir Streinu (după modelul
lui Titu Maiorescu, Domnia sa prin noțiunea esteticului
a întreprins acțiuni în a susține arta literară și ca
aceasta să nu fie invadată de pătura mediocră și poli-
tică a societății române), Tudor Vianu (distinsă perso-
nalitate a culturii române; lucrarea „Arta prozatorilor
români”, editată în anul 1941 și una dintre cea mai răs-
pândită și citită, este modelul de creație literară unde
cercetarea se bazează pe stilistica mijloacelelor de ex-
primare prin intermediul căreia este prezent adevărul

exact despre aspectul formalismului, concepție care
distruge forma unui conținut și aspectul structuralismu-
lui, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române
este un curent în lingvistica contemporană care susține
principiul unității interne a structurii limbii și privește
limba ca pe un sistem de relații fonetice și gramaticale
ce se condiționează reciproc), Șerban Cioculescu (mare
critic literar pentru opera lui Mihai Eminescu, Ion Luca
Caragiale, Tudor Arghezi). Tudor Vianu, personalitate
de etichetă academică, cu studii profunde în arta esteti-
cului, filosofie, analiză literară în literatura universală
și istoria literaturii române, se prezintă cu creații literare
de mare valoare precum „Influența lui Hegel în cultura
română” - editată în1933, „Istoria esteticii de la Kant
până astăzi” - editată în 1934, alte. Este prezent în cri-
tica literară interbelică și Dumitru Caracostea – repre-
zentant al cercetărilor privind mijloacele de exprimare
ale limbii române prin așa numita stilistică literară, ca
și Tudor Vianu este considerat unul dintre cei mai mari
stilisticieni în literatura română. Dacă să ne referim la
perioada inițială a modernismului, atunci îl vom menți-
ona pe criticul și istoricul literar Garabet Ibraileanu (își
realiza scrierile pe procedee de analiză amănunțită) și
pe marele scriitor, istoric, critic literar, Nicolae Iorga
(unul dintre administratorii revistei Sămănătorul), care
s-a manifestat profund și inteligent în arta istoriei lite-
rare, răspândindu-și cunoștințele specializate printr-un
sistem de documentare perfectă, George Călinescu afir-
mând „Nicolae Iorga în primele decenii ale secolului
XX a jucat în cultura românească „rolul lui Voltaire”.
Cât despre perioada postbelică a modernismu-
lui, se observă că creația literară românească în proză
(inclusiv romanul – specie a genului epic) și în poezie a
fost definită de o realitate ce a existat printr-un șir de
constrângeri dure de tip comunist dintre anii 1948-
1989, acțiunile reale afirmându-se prin etape de timp
puțin mai liberalizate sau destul de severe, controlul de
stat fiind exercitat aproape în totalitate asupra conținu-
turilor tuturor publicațiilor elaborate și înaintate spre
publicare, scopul principal se poziționa de a împiedica
sau stopa propagarea altor idei cu caracter occidental-
democratic. Referindu-ne la specia genului epic precum
romanul din perioada postbelică, vom stabili că în unele
cazuri semnele particulare ale acestuia se încadrau în
imaginea specifică sistemului politic existent, iar subi-
ectele abordate se plasau deseori într-o lume contradic-
torie realității, respectiv conexiunea dintre personaje în
raport cu mediul social se înregistra printr-un indicator
fals ce ascundea realul care era prezent prin asuprirea și
intimidarea individului; corespunzător acestora unii
scriitori prin lucrările elaborate glorificau sistemul pe-
cerist din acele timpuri – exemplu poate fi Anatol E.
Baconsky care prin poezie onora orânduirea comunistă,
dânsul la vârsta de doar 25 de ani fiind promovat în
funcția de redactor-șef al revistei „Almanah literar”, în-
titulată ulterior „Steaua” din Cluj, anii de activitate
1953-1959; cu toate acestea Domnia sa ulterior s-a
21
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
dovedit a fi un personaj ce este împotriva curentului
realist socialist cu ideologie proletcultistă, afirmația
scriitorului având loc în cadrul Congresului Scriitorilor
din România din anul 1956. Pe când acei scriitori care
nu au dorit să se implice în discursuri legate de starea
social-politică și onorarea sistemului existent din acea
perioadă au recurs din nou la trecutul interbelic, oferind
subiecte corelate cu mediul rural, continuând și cu cel
urban, și cu cel intelectual; însă indiferent de tematicile
abordate și de stilul înregistrat oricum din imaginea in-
tegrală a literaturii se discifrează destul de limpede fap-
tul că identitatea societății române de după anii 1945-
1948 a fost modificată într-o manieră defavorabilă.
Dacă să ne referim la critica literară a perioadei postbe-
lice, atunci se va menționa doar o formulare expusă de
doctorul în filologie Alex Goldiş, comunicarea despre
„Constituirea canonului impresionist în critica româ-
nească postbelică”, care sună astfel: „De-a lungul rea-
lismului socialist instaurat oficial în 1948, critica lite-
rară a avut, într-un fel, mai mult de suferit decât litera-
tura propriu-zisă. Dacă oaze de literatură necontaminată
mai pot fi identificate timp de aproape două decenii, în
critică, nimic din ce s-a scris între 1948 și 1965 nu poate
fi înțeles în afara ecuației realist socialiste. Făcând ta-
bula rasa dintr-o întreagă tradiție culturală, stalinismul
adusese critica românească într-o triplă criză: a obiec-
tului (dacă toată literatura română era pusă la index, cri-
ticii nu mai aveau practic despre ce să scrie), a instituției
(domina o structură oligarhică în care nu conta mesajul,
ci poziția din care era enunțat; Stalin trona ca referință
supremă și în critică) și a modalității de manifestare:
critica orală era superioară criticii manifestate în scris,
având rolul de a îndruma scriitorul pe calea realismului
socialist.”.
Pictură de Dalia Bialcovski

Anca SÎRGHIE
O prietenie peste ani:
Ștefan Augustin Doinaș și Radu Stanca
Prieteniile între scriitori sunt rare. Și mai puține
sunt cele ce stau sub semnul creației. Celebră între toate
la români este apropierea poetului Mihai Eminescu de
humuleșteanul Ion Creangă, pe care l-a conștientizat de
talentul său narativ și amândoi sunt considerați astăzi
clasici ai literaturii române. Nesemnalată încă, prietenia
dintre Radu Stanca și Șt. Aug. Doinaș a avut o factură
aparte, pentru că epoca apropierii lor era dramatică po-
litic și liniile destinului le-au fost cu totul diferite. Ei
aparțin generației literare formate solid sub raport inte-
lectual și cu deschideri enciclopedice în perioada inter-
belică. Radu Stanca își dobândise renumele de “Venia-
min” al poeților de la revista „Gând Românesc” din
Cluj, unde absolvise Liceul „Gh. Șincai”, clasat pe locul
al doilea la absolvire, remarcat de Ion Chinezu. Debu-
tând la 15 ani, el a împânzit presa transilvană atât ca
poet cât și ca recenzent al unor cărți recent publicate.
Cu doi ani mai tânăr, Ștefan Popa, (viitorul poet Șt.
Aug. Doinaș ) ca elev, urmase Liceul “Moise Nicoară”
la Arad, unde profesorul de română i-a fost Alecu Con-
stantinescu, tatăl lui Paul Everac. Acesta i-a deschis ca-
lea nu doar spre poeții români clasici ci și spre Mal-
larmé sau Paul Valéry. Dintre criticii literari, liceanul
arădean a fost călăuzit de Vladimir Streinu, socotit un
1
L. Blaga, Rânduri de început, în “Curțile dorului”, an I, nr,
l, ianuarie 1941, p. 2.
2
Revista “Curțile dorului” va apărea două numere, respectiv
22
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
adevărat dascăl în teoria poeziei. El a debutat în 1939
în revista condusă de George Călinescu “Jurnalul lite-
rar” de la lași, publicând în „Viața literară”, „Kalende”,
„ Viața Românească”, „Claviaturi”, „Universul literar”,
„Țara”, „Curentul literar.
Taifunul care a tulburat viața Transilvaniei odată
cu Diktatul de la Viena din 30 august 1940 a produs
mutații decisive și în activitatea Universității “Regele
Ferdinand I” de la Cluj, care s-a văzut nevoită să-și adă-
postească facultățile în cea mai mare parte la Sibiu. Sta-
rea de spirit tensionată din care se alimentează convin-
gerile profesorilor și studenților clujeni aflați în refugiu
la Sibiu o fixează Lucian Blaga cu un sincer patetism:
„Până ieri am fost o țară mare, din punct de vedere etnic
și geografic, astăzi suntem o țară mult mai mică. Totuși,
ni s-a dat să trăim 20 de ani în orizontul unei țări largi,
aproape împărătești... Cu acest orizont în inimă o putem
lua spre viitor.” 1 Cuvântul profesorului dobândește va-
loarea unui program al generațiilor de studenți pe care
îi modela nu doar spiritual, ci și moral. Zestrea intelec-
tuală cu care ei soseau la Sibiu i-a situat într-un empireu
la care nu vor ajunge următoarele câteva generații ce se
vor forma în anii postbelici ai proletcultismului, ele fi-
ind supuse unor repetate reașezări axiologice.
Studenții clujeni soseau la Sibiu cu un potențial
de entuziasm, ce va primeni atmosfera orașului-cetate.
Inițiativele în plan artistic și cultural sunt reluate în ritm
alert, pentru că noi apariții publicistice universitare se
intersectează cu spectacole de teatru ale studenților. La
Facultatea de Filozofie și Litere din Cluj, Stanca urmase
primii doi ani. În schimb, Doinaș, sosește direct la Sibiu
în 1941. Se înscrie la Medicină, urmând în paralel și
cursurile de la Filozofie și Litere. Este facultatea la care
trece în 1944, fascinat de universitari străluciți precum
Lucian Blaga, Liviu Rusu, Nicolae Mărgineanu și D.D.
Roșca. Interesul literar provocat de apariția în ianuarie
1941 a publicației “Curțile dorului”2, “revistă de litera-
tură a studenților în litere și filosofie”, îngrijită de re-
dactorul responsabil Radu Stanca, crește și datorită pu-
blicării capitolului Experiență și superstiție din volu-
mul blagian Despre gândirea magică, aflat atunci sub
tipar. De altfel, profesorul Blaga însuși deschide nr.1 al
revistei cu poezia intitulată semnificativ La curțile do-
rului. Colaboratori dintre studenți sunt Ovidiu Drimba,
Cornel Regman, Ion Oană, Romeo Dăscălescu, Ionel
Neamtzu, Eugen Todoran și Radu Stoichiță.
Lui Doinaș îi aparține cea mai edificatoare măr-
turie despre momentul apropierii lui de Radu Stanca,
despre care avea o părere excepțională: ”Când, înce-
pându-mi studenția, l-am cunoscut în toamna anului
1941 la Sibiu, Radu Stanca era un poet pe deplin afirmat
în peisajul cultural al Transilvaniei. Dar nu acest pres-
tigiu l-a impus, curând, ca “șef de generație” în treptat
mai restrânsul nostru grup de ucenici într-ale scrisului.
nr.1 în ianuarie și nr. 2-4 în lunile februarie-aprilie 1941.

Nu: Radu Stanca era fascinant, în acei ani, prin vasta sa
cultură filosofică, literară și muzicală, prin profunzimea
și finețea disocierilor sale estetice, prin vivacitatea spi-
ritului său elevat, prin verva sa incomparabilă și printr-
o vitalitate exuberantă...” 3 . Portretizarea continuă în
aceiași termeni superlativi, încheindu-se cu o conside-
rație asupra dublării amiciției omenești cu una crea-
toare: ”Mai mult decât orice, însă, m-a impresionat ne-
voia lui omenească de a căuta și provoca, dincolo de
camaraderia literară, relația adâncă a prieteniei dura-
bile, formative.” 4 Înainte de a se cunoaște ca studenți,
ei se vor fi întâlnit ca tineri poeți în pagini de reviste,
mai presus de toate. La Sibiu, însă, cei doi studenți au
comunicat direct, cu scop creator. Doinaș și-l amintește
pe Radu în plimbările lor stradale, recitând în gura mare
versuri în limba germană din lirica lui Hermann Con-
radi, poetul care murise la numai 38 de ani. Iată un ne-
bănuit prolog la destinul ce-i va fi hărăzit și lui, creator
de geniu stins la 42 de ani, adică mult prea repede ca
talentul său să-și fi dat întreaga măsură. Tot Doinaș
evocă exercițiul lor de amiciție creatoare, când pornind
de la un același vers ori de la un enunț celebru, ei se
întreceau scriind fiecare în stilul său câte o poezie. Doi-
naș nu ezită să recunoască superioritate prietenului său,
remarcând în termeni superlativi la Radu “rolul unui
ferment prețios”, modelator pentru întregul grup cer-
chist prin “...cultivarea unei poezii înțeleasă ca artă a
compoziției, nu ca simplă expresie confesivă, respin-
gând deopotrivă purismul estetic și impuritatea umorală
brută”.5Ei se întâlnesc în cenaclurile urbei, așa cum a
fost festivalul literar organizat de Cenaclul ziarului
“Curierul” în cadrul manifestărilor româno-americane
de la Sibiu și Mediaș din 15-16 decembrie 1945. Invi-
tați împreună cu alți cerchiști ca Ion Negoițescu și Cor-
nel Regman, cei doi baladiști citesc din poeziile lor ală-
turi de scriitorul consacrat Paul Constantinescu și stră-
lucita profesoară Ecaterina Săndulescu, dovedind astfel
prestigiul dobândit de ei în societatea culturală sibiană.
Tinerii poeți ilustrează un gen literar pe care at-
mosfera orașului medieval, socotit de ei la modul ro-
mantic un nou Hei le-o inspiră, versurile structurându-
se acum și aici tot mai ferm. Stilul lui Stanca devine mai
expresiv în trasarea misterului ce învăluie siluete apar-
ținând unui trecut tulbure. În Nocturnă (Intru-n Si-
biu….) sau în versurile intitulate Un cneaz valah la por-
țile Sibiului, poetul nu ezită să introducă în text chiar și
numele orașului de refugiu. Astfel, în poezia intitulată
Poem ( Prietenul meu Ioan Negoițescu ) apar versurile:
3
Șt. Aug. Doinaș, Radu Stanca, în vol. Măștile adevărului
poetic, Editura Cartea Românească, Bucureșți, 1992, p. 136-
137.
4
Ibid., p. 137.
5
Ibid., p. 138.
6
Vezi Radu Stanca, De la stilul istoric la stilul filosofic, în
„Saeculum”, 1943, an I, nr.6, p.96 și Stilistica-o nouă
disciplină a filosofiei?, în „Saeculum”, an II, ianuarie-
februarie 1944, p. 72-74.
23
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
”Cu ochelari de soare minte veacul-/De el și-ascunde
ochiul, tristul, viul/ Îi place-n primul rând nimicul, flea-
cul/ Zambila-n piept, tristețea și Sibiul!”. Sunt doar câ-
teva repere ale burgului medieval de pe malurile Cibi-
nului intrate durabil în geografie liricii lui Radu Stanca.
Această realitate se va extinde și asupra teatrului cu care
își va împlini Stanca tot aici destinul său creator.
Întorcându-ne la un moment important pentru
manifestarea sibiană a universitarilor clujeni, în plan
cultural, inițiativele lor sunt foarte interesante. Tânărul
profesor de estetică Liviu Rusu avea asupra “ucenici-
lor” lui o influență benefică, inoculându-le din entuzi-
asmul și înflăcărarea sa. Cursurile lui Liviu Rusu erau
frecventate cu mult interes. Se constituie în curând gru-
parea „Prietenii Seminarului de estetică”, ce se va me-
tamorfoza în Cercul Literar de la Sibiu. Universitarul
Blaga are un rol major în formarea studenților săi în ge-
neral, dar îndeosebi asupra celor care fac parte din Cer-
cul Literar de la Sibiu, printre care se numără tinerii
străluciți ca Radu Stanca, Ion Desideriu Sîrbu, Șt. Aug.
Doinaș etc. La Sibiu Blaga redactează, începând cu
1943, revista Saeculum, care va apărea timp de un an.
Tinerii colaboratori atacă în mod convingător „pășunis-
mul”, (termen inventat de Stanca) ce periclita în artă
prin impostură autentica valoare estetică. Radu Stanca,
asistent la catedra de Filosofia culturii și doctorand, pu-
blică articole ce tratau teme filozofice ale stilului.6 Dex-
teritatea cu care studenții se mișcau în universul ideilor
generale atrăgea atenția apreciativă a reputaților profe-
sori ce îi inițiaseră în domeniul filosofiei. Într-un articol
publicat în “Țara”, D.D. Roșca „vede semn bun în creș-
terea interesului pentru filozofie la tineretul românesc
de azi. E bine că și-n Ardeal se înmulțește numărul ti-
nerilor serioși care pipăie cu degete sensibile pulsul pre-
cipitant al vremii.” 7 Se dădea astfel o replică lui Ion
Vlasiu care în aceeași publicație sibiană atacase pe stu-
denții semnatari ai Manifestului adresat lui Eugen Lo-
vinescu8. Acest document ce atestă nașterea cerchismu-
lui, va fi dezvoltat de Ion Negoițescu, care considera
într-o pagină memorialistică de mai târziu că numai ba-
zat pe tradiția transilvană “se poate crea o substanță ro-
mânească majoră”9.
Cerchiștii semnau texte în revistele epocii spre a-
și etala public ideile, iar în 1945 scot propria lor publi-
cație “Revista Cercului Literar” care apare din ianuarie
până în august. Cu exigența ce-l caracteriza, Șt. Aug
Doinaș nu ezită să sancționeze lipsa de valoare a mate-
rialelor apărute în “Luceafărul” din ultima perioadă,
7
D.D. Roșca, Interesant tineret ardelean, în “Țara”, Sibiu,
an III, nr. 626, din 20 iunie 1943, p. 2-3.
8
I. Vlasiu, Slăbiciuni, în “Țara”, Sibiu, an III. nr.608, 28
mai 1943, p.3-4.
9
I. Negoițescu, Scrisoare către Radu Stanca. 8 septembrie
1946, în Un roman epistolar, Editura Albatros, 1978, p. 48-
49.

revistă despre ale cărei pagini va afirma că „rămân niște
moaște”.10 Radu Stanca semnează în “Revista Cercului
Literar”, nr. l, ianuarie, 1945, trei balade de excepțio-
nală frumusețe: Tristețe înainte de luptă, Lamentația
poetului pentru iubita sa, și Lamentația Ioanei dʼArc pe
rug. În nr. 3, martie, 1945, apar: Balada celor șapte fo-
curi, Spada regelui, Domnița blestemată, Infidelul, Cea
mai frumoasă floare, Capul de fată, Turn înecat. În nr.
4, aprilie 1945, e publicată poezia Pisica. În nr. triplu,
iunie-august 1945 e publicată balada lui Doinaș Mistre-
țul cu colți de argint. Era vremea capodoperelor la cei
doi baladiști. Baladele lui Radu Stanca, apărute chiar de
la primul număr al „Revistei Cercului Literar”, ni se re-
levă ca supuse unor rigori artistice superioare, întrunind
virtuțile exemplarității atât prin echilibrul imagistic,
prin cantabilitatea versurilor, cât mai ales prin grefarea
dramaticului pe esența astfel potențată a meditației li-
rice. În afară de Mistrețul cu colți de argint, capodopera
incontestabilă a lui Doinaș, nici Balada celor trei punte
de vedere, nici Sf. Gheorghe cel Fals, nici Alexandru
refuzând apa, nici Trandafirul negru, Balada schimbu-
lui în natură, Crai de ghindă, Balada întrebării lui Par-
sifal, Acela-care-nu-se -teme- de- nimic nu pot egala
fantezia debordantă cu care Stanca a ilustrat specia
aceasta revitalizată sub condeiul său de poet neoroman-
tic.
Amândoi cerchiștii teoretizează balada ca gen li-
terar modern. La Sibiu, Radu Stanca intră astfel în pe-
rioada de apogeu a creației lui lirice. Fără ezitare, el
formulează în nr. 5 al „Revistei” o teorie a genului în
Resurecția baladei, sugerând căile de modernizare prin
altoirea lirică și dramatică a esenței epice tradiționale a
speciei. Febrila căutare din Tristețe înainte de luptă eta-
lează în evantai făgașele tipic stanciene ale unei fantezii
baroc-plasticizante. Densitatea elementului livresc la
Doinaș era teoretizată de autor în eseurile sale, unde
lirismul se cerea controlat de rațiune: ”Adeziunea la
atare reguli implică refuzul de plano al unei secreții li-
rice fortuite și necontrolate, a acelei transpirații afective
care ar vrea să ia locul unei arte elaborate și hrănite cu
merinde spirituală.”11 Această discrepanță se menține,
chiar dacă Doinaș recurge la aceeași recuzită medie-
vală, mitologică și cosmică din care se nutrește specia
și chiar dacă în niciuna dintre etapele viitoare ale scri-
sului său limba folosită nu va mai avea o aceeași armo-
nie ca în baladele începutului său sibian. Această fac-
tură livrescă a baladelor lui Doinaș face înțeleasă afir-
mația lui N. Manolescu concluzionând cu referire la în-
treaga lui creației că: “Natura poeziei lui Doinaș constă
în cultura ei. Dacă există o evoluție, ea seamănă mai
10
Șt. Aug. Doinaș, Revista revistelor, în “Revista Cercului
Literar”, an I, 1945, nr.3, p. 80.
11
:Șt. Aug. Doinaș, Poezie și modă poetică, Editura
Eminescu, 1972, p. 110.
12
N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5
secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p.
921.
24
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
degrabă cu o acumulare lentă și misterioasă decât cu o
schimbare bruscă la față. Poetul nu învață, ci se învață.
Tânărul Doinaș se hrănește din presentimentul maturu-
lui Doinaș.”12 Dimpotrivă, la prietenul său, ca infuzie
a lirismului în magma epică a baladei, poezii precum
Pisica sau Tristețea înainte de luptă, Lamentația poetu-
lui pentru iubita sa și Lamentația Ioanei d’Arc pe rug,
ca să ne oprim doar la aceste exemple dintr-un șir mult
mai larg, vădesc profilul original al viziunii lui Radu
Stanca, nu numai raportat la creatorii cenaclului sibian,
ci, după opinia noastră, chiar și pe planul poeziei româ-
nești contemporane.
Cu mult mai bogată este creația baladistului
Stanca inspirată de noul reper geografic, care i-a fecun-
dat talentul. Realitatea este că nimic din ce descoperea
Radu acum în „orașul surpriză” nu găsise în Clujul ado-
lescenței sale. “Intru-n Sibiu domol ca-ntr-o poveste/În
care port viziera peste față”. Închipuirea lucrează har-
nic, când cneazul valah devine castelan în Spania și
măștile lirice se schimbă neîncetat. În noua “cetate a
umbrelor”, studentul Radu Stanca se simte ca peștele-n
apă. Atmosfera cetății lui Hermann îl inspiră pentru ba-
ladele sale. Întovărășit de colegii săi apropiați, poetul-
actor visa, ca un personaj matein, căci “adesea oprit
lângă un stâlp al bisericii luterane, asculta sunetele de
orgă pe muzica lui Dietrich Buxtehude și Johann Sebas-
tian Bach. Așa și-l amintește Nicolae Balotă pe poetul
alături de care s-a cufundat în arpegiile încântătoare ale
Oratoriului de Crăciun sau ale Pasiunii după Matei din
muzica lui Bach, când Dressler, organistul revărsa to-
rente de sonuri terestre peste capetele noastre plecate.
Ne îmbătăm cu acordurile pure iscate de piciorul pe pe-
dală și degetele pe claviaturi ale cantorului”. După cea-
suri de intens studiu, în „amurguri mai frivole”, numă-
rați printre aleșii invitați, ei ascultau un rondo de Haydn
la clavecinul „cu picturi galant-mitologice pe tăblii, și
cu sfeșnice de argint de o parte și de alta a portativului
în vreuna dintre sălile palatului Brukenthal.”13
Din fecunda floră memorialistică a cerchiștilor
face parte și mărturisirea cu funcție identitară a lui Șt.
Aug. Doinaș:”Eu m-am născut a doua oară, spiritual, în
cadrul acestui Cerc Literar datorită acestui mediu, dato-
rită vecinătății lor, datorită laboratorului pur filosofic și
literar în care mă aflam împreună cu prietenii mei, am
putut să devin ceea ce am devenit. Spun în mod absolut
categoric că fără ei nu aș fi devenit ceea ce sunt.“ Nu ne
va mira defel faptul că Ion Negoițescu avea să-i scrie
din Cluj în 24 iulie 1946 lui Radu, care nu întâmplător
i-a fost cel mai bun prieten între studenți, cu nostalgia
evocării Cercului Literar de la Sibiu: “A fost permanent
13
N. Balotă, R., Sibiul baladesc, în “Tribuna”, seria nouă,
an XIV, nr. 6 ( 680), din 5 febr., 1970., p.5.

acea adevărată viață “cerchistă“ a mea, printre fanto-
mele trecutului, de la Schiller la Goethe și de la Goethe
la Schiller, între care sta fantoma cea mai apropiată și
mai vie pentru mine: Radu Stanca. Crede-mă că sunt
cuprins de o puternică și răscolitoare emoție, când scriu
aceste rânduri.“14 Ca o replică, Radu va estima amiciția
pentru Nego drept o “uriașă capodoperă a vieții mele”.
În mod cert, el nu va izbuti să mai ridice pe altcineva la
aceeași înălțime prietenească la care îl situa pe Negoi-
țescu. Doinaș acoperea cu totul alte valențe, ca ferment
creator pentru poetul rămas la Sibiu. Dar, după risipirea
prietenilor lui în 1945, ideea cerchistă dăinuie. Stanca
organizează la Sibiu niște reuniuni ad-hoc cu câțiva
apropiați ( Ioana Postelnicu, Regman și fratele lui, Ai-
chelburg), bucuros să le citească din piesa lui în manus-
cris Critis. La modul halucinant, Radu îi mărturisește
lui Nego că trăiește senzația prezenței cerchiștilor în
preajma sa, într-o proiecție ireală: ”Ca un abur ușor, te
strecori și tu, ca și ceilalți, Doinaș, Petroniu, Jaquier,
printre zidurile interioare ale ticălosului meu burg. Ați
dobândit, în depărtarea în care vă văd, ceva fantastic și
nălucitor.” 15 Interesant este că enumerarea începe cu
numele lui Doinaș, cu care păstra pe mai departe o ami-
ciție temeinică, bazată pe apreciere în plan creator, mai
ales.
Atunci când la finele anului 1945 ia inițiativa
de a participa la o șezătoare literară a ziarului local „Cu-
rierul”, el are proiectul să pună în dialog Cenaclul bu-
cureștean Sburătorul, din care ar fi urmat să sosească
patru membri importanți, cu Cercul Literar de la Sibiu,
din care este preocupat să aducă în urbe patru prieteni,
printre care se afla, desigur, și Doinaș. Rațiunea unei
asemenea inițiative este declarată explicit: ”În fine, nu
atât șezătoarea contează, cât faptul de a ne strânge cu
toții.” 16
Chiar și în plan omenesc, la departajarea făcută
atunci când iese dintr-o criză a bolii, Radu recunoaște
în corespondența cu Nego că Doinaș i-a dovedit cea mai
certă afecțiune. De aceea, înaintea celorlalți, lui îi va
scrie cu ocazia Paștilor:” Lui Doinaș în mod special
pentru marea prietenie de care a dat dovadă scriindu-
mi foarte des, o îmbrățișare pe amândoi obrajii. Celor-
lalți numai pe unul...”17(s.n.) Din 1944 în “Națiunea
Română” Doinaș anunțase volumul de debut Manual
de dragoste, ce nu va apărea, exact așa cum se întâm-
plase și cu câteva titluri promise de Radu Stanca în
presă. Avea girul marelui E. Lovinescu, în cenaclul că-
ruia citise, alături de Radu Stanca, în iunie 1943. În nu-
mărul din 1 ianuarie 1945 al publicației “Națiunea Ro-
mână”, Șt. Aug. Doinaș publică poezia Crai de ghindă,
14
Ion Negoițescu, Scrisoare către Radu Stanca, 24 iulie
1946, în Un roman epistolar, Editura Albatros, București, p.
39.
15
Radu Stanca, Scrisoare către Ion Negoițescu, Sibiu,
probabil 11-12 noiembrie 1945, în Op. cit., p. 11.
16
Ibid., p. 13.
25
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
dedicată lui Radu Stanca, o dovadă a admirației pe care
i-o purta celui mai strălucit creator de versuri din Cercul
Literar sibian.
După revenirea Universității “Regele Ferdi-
nand” la Cluj, legătura cerchiștilor se păstrează prin co-
respondență, indiferent unde i-a plasat destinul pe fie-
care dintre ei. Radu Stanca are sentimentul unității lor
spirituale atunci când mărturisește lui Ion Negoițescu:
“Tot azi am primit câteva scrisori de la băieții din Arad.
Petroiu, în noul său mod stilistic, îmi confirmă impresii
mai vechi despre latențe bogate, dar nefructificate. Doi-
naș, scurt și expeditiv, mă îmbrățișează cu putere. Puiu
Cotruș, răsfirat și prolix, într-o singură frază îngrămă-
dește întreaga scrisoare. Toți propun o întâlnire la Cluj
în săptămâna ce vine. De îndată ce v-ați adunat, așadar,
telegrafiați-mi sau telefonați-mi ca să sosim cu Regman
și noi.” (s.n.) Nici că se putea face o panoramare mai
autentică a cerchismului postsibian ca aceasta! Tinerii
aceștia abia scăpați de studenție aveau conștiința unită-
ții grupului lor. Modul cum caracterizează Stanca psi-
hologic pe fiecare dintre cei trei cerchiști dovedea buna
lor cunoaștere. Chiar și ideea unei revederi clujene li se
pare un eveniment ușor realizabil. Interesant este și mo-
dul cum cei doi cerchiști rămași al Sibiu se distrează
creator: ”În lipsă de altceva ne distrăm cu Wolf Aichel-
burg scriind reciproc poezii. El românește, eu nemțește.
Raletului una chiar i-o putem publica, de bună ce e. Pe
cea care ți-o trimit eu să n-o blasfemiezi pentru că Ralet
spune că e „f. bună”.18 Îi ține alături și speranța că vor
obține finanțare ca să mai scoată în toamna anului 1945
un nou număr din „Revista Cercului Literar”. Chiar fără
să poarte un dialog epistolar total, cum este cel cu Nego
de la Cluj, Stanca simte o prietenie profundă pentru
Doinaș.
O anumită solidarizare cerchistă se perpetuează
atunci când Negoițescu îi comentează prietenului si-
bian modul cum trei dintre ei erau apreciați în “Calen-
darul Universul”, unde la rubrica „Anul literar” se scria
despre ei: „Despre tine cel mai mult și cel mai favorabil,
apoi puțin despre Doinaș și, în fine, nu tocmai respin-
gător, despre mine. Vezi că nu suntem chiar uitați...”19
În așteptarea unui teatru euphorionist, cerchiștii își co-
mentează cu maximă exigență lecturile axate pe dome-
nii esențiale, desigur fără vreo tangență cu imperativele
oficiale.
În 1947, lui Doinaș i se acordă Premiul “Sbu-
rătorul” pentru volumul în manuscris Alfabet poetic, dar
acest titlu va fi tipărit pe o carte abia în 1978, cu prilejul
unei antologii. “Cartea mareelor”, volumul din 1964, în
mod necesar conține și câteva texte pe linie a ideologiei
17
Radu Stanca, Scrisoare către Ion Negoițescu, Sibiu, 5
aprilie 1946, în Op. cit., ed. cit., p. 26.
18
Radu Stanca, Scrisoare către Ion Negoițescu, Sibiu, 3
noiembrie 1945, în Un roman epistolar, Editura Albatros,
1978, p. 8.
19
Ion Negoițescu, Scrisoare către Radu Stanca, Cluj, 29
decembrie 1947, în Op. cit., ed. cit., p.124.

oficiale, menită să-i permită reintrarea în literatură. Lui
Radu Stanca i se dă același semn de apreciere care este
Premiul “Sburătorul pentru piesa Dona Juana în ma-
nuscris. Este o dovadă că Stanca și Doinaș urmau un
traiect comun, așa cum evoluau într-un peisaj cultural
plin de obstacole. Legăturile cerchiștilor se răcesc din
cauza tensiunii politice la care erau supuși. Negoițescu
încearcă să explice epistolar cu evidentă amărăciune tă-
cerea prietenilor între care vechea legătură se rupsese:”
Doinaș nu dă niciun semn de viață. Teama, probabil, de
a nu prilejui vizita noastră! Nici Deliu nu comunică.”20
În 1948 Ministerul Educației Naționale devine
Ministerul Învățământului Public, condus de un comu-
nist. În școli și universități, în întreprinderi și instituții
de stat se organizează cursuri de reeducare a cadrelor
didactice la toate nivelurile și a oamenilor muncii cu
responsabilități sociale. Șt. Aug Doinaș a fost margina-
lizat din 1948 până în 1955, când era profesor în niște
sate din zona Arad și avea interdicția semnăturii. Prie-
tenii nu pot decât să-l compătimească. “Mai rău îmi
pare de talentul lui Doinaș, îngropat ca talantul parabo-
lic.”21 O caracteristică a corespondenței lui Stanca cu
Nego este permanenta panoramare a cerchiștilor, care
la nevoie recurg chiar și la traducerea în limba română
a unor studii filosofice, trimise celorlalți, astfel ca la o
discuția programată să poată participa cât mai mulți
dintre ei. Soarta fiecăruia este problema tuturor. În 1950
se pune la îndoială însăși dăinuirea cerchismului. Nego
semnalează în „Almanahul literar” de la Cluj ”articolul
în care se vorbește despre Cerc, despre tine și Doinaș.
Am auzit că la anticari se cere mult “Revista Cercu-
lui…” Chinezu și Vianu se interesează, prin mesageri,
dacă existăm.”22 În cultura românească Stanca și Doi-
naș sunt cei mai valoroși dintre cerchiști. Atunci când
regizorul sibian anunță o nouă premieră, cum se întâm-
pla în vara anului 1950, cerchiștii găsesc cel mai bun
prilej de reîntâlnire. În fapt, oriunde, dar îndeosebi la
Cluj, regruparea cerchistă este binevenită: “Doinaș a fă-
cut cerere ca să fie numit sufleur la teatrul de aici-
anunță Nego- și se pare că are șanse, încât ne vom mai
aduna membrele noastre cerchiste, laolaltă, după atâta
risipire, în cazul că vei reuși să vii și tu în ianuarie. La
Sibiu el aduce și noile poezii, așa că poți organiza un
mic cenaclu, unde sper să auzim ceva și din piesa de
care mi-ai vorbit.” 23 Cei doi corespondenți pun la cale
scoaterea noii reviste “Euphorion”, trasând șantierul
elaborării ei:” Dacă am reuși să-l mobilizăm pe Doinaș!
Fiindcă ar trebui ca din primăvară să pornim, chiar și
numai cu perspectiva interioară, la alcătuirea de sertar
20
Ion Negoițescu, Scrisoare către Radu Stanca, Cluj, 3
septembrie 1947, în Op. cit., ed. cit., p. 107. Vezi și
Scrisoarea din 21 oct. 1947, în Op cit., p. 114.
21
Ion Negoițescu, Scrisoare către Radu Stanca, Cluj, 7
martie 1948, în Op. cit., ed. cit., p.130.
22
I. Negoițescu, Scrisoare către R. Stanca, Cluj, 3 mai 1950,
în Op. cit., ed. cit., p. 203.
26
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
a unor adevărate numere “Euphorion”. Cu Doinaș nu se
poate însă lucra decât avându-l la îndemână, în imediata
apropiere.”24 Perspectiva reîntâlnirii cerchiste la fine de
an provoacă explozia emoțională a lui Radu: ”Mă bucur
mai ales de revederea cu Doinaș pe care nu l-am mai
văzut de atâta amar de timp și de care mi-e nespus de
dor.”25 Pentru Negoițescu poezia lui Doinaș este de tip
euphorionist, tot astfel cum spectacolul Hangița e “o
ciornă a viitorului teatru euphorionist”. 26 Consecvent
ideii, Negoițescu realizează o antologie Poezia Română
având ca repere pe Dosoftei și pe Doinaș, cea mai im-
portantă realizare în cariera sa critică. La rându-i, Doi-
naș realiza un poem dedicat Cercului literar de la Sibiu,
așa cum fusese la început, cu cerchiștii având figuri mi-
tologice, de valoare istorică în poezia română. Când
primește noi versuri de la Doinaș, stabilit în Gurahonț,
le apreciază la superlativ. În primăvara lui 1958 se
anunță căsătoria lui Doinaș cu Irinel Liciu, celebra ba-
lerină, eveniment ce avea să-l echilibreze sufletește,
după loviturile grele primite. El nu va mai înceta să
scrie până la sfârșitul vieții sale.
Aprecierea de care se bucura Doinaș din partea
prietenului său se va concretiza și prin recomandarea pe
care Radu Stanca i-o face, astfel Doinaș fiind primit în
1956 ca redactor al revistei “Teatru”. Dar după un an,
respectiv la 3 februarie 1957 va fi arestat și condamnat
“pentru omisiune de denunț”, stând în temniță până în
5 februarie 1958. Este exclus din viața literară până în
1963, astfel că Radu Stanca așa îl va cunoaște până a
închis ochii. Așa erau și alți cerchiști. Poet livresc, ale
cărui versuri se nutresc din diferite domenii ale cunoaș-
terii, în sensul goethean al cuvântului.
Revenirile pe care autorul Mistrețului cu colți de
argint le făcea la Sibiu, așa cum a fost și cea prilejuită
de conferirea titlului de Doctor Honoris Causa la Uni-
versitatea “Lucian Blaga”, eveniment la care am parti-
cipat cu multă emoție și noi, erau agrementate tot-
deauna cu plimbări prin locurile aducerii aminte a stu-
denției: ”Am venit de multe ori la Sibiu, în acel Heidel-
berg al formării mele intelectuale, după dispariția lui
Radu Stanca. Am străbătut aceleași străzi și piețe, ca pe
vremea studenției noastre, am făcut din nou aceleași
popasuri, mi-am rememorat evenimente pline de bucu-
rie, de haz, de tristețe de elan și de resemnare...Dar ni-
ciodată, nici o clipă, nu l-am reîntâlnit pe neuitatul Radu
Stanca, așa cum era atunci, ca pe o umbră vană, ca pe
“mortul care umblă prin cetate”, ci întotdeauna ca pe o
ființă aievea, ca pe un alter ego al meu, ca pe propria-
mi tinerețe, mai prețioasă-pentru mine, unul, da!-chiar
23
I. Negoițescu, Scrisoare către R. Stanca, Cluj, 30 august
1950, în Op. cit., ed. cit., p. 218.
24
I. Negoițescu, Scrisoare către R. Stanca, Cluj, 24
octombrie 1950, în Op. cit., ed. cit., p. 224.
25
R. Stanca, Scrisoare către I. Negoițescu, Sibiu, 15 dec.
1950, în Op. cit., ed. cit., p. 231.
26 26
R. Stanca, Scrisoare către I. Negoițescu, Sibiu, 6 iulie.
1952, în Op. cit., ed. cit., p. 269.
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

decât copilăria mea. Mi-am reîntâlnit mereu colegul iu- ci digeră cultura și o transformă într-un limbaj natural.
bit ca frate întru ideal, ca partener la un Destin pe care Printre livreștii noștri, Doinaș e între cei dintâi.”
mi-l visez sudat, topit, făcând una cu cultura poporului În an centenar, remarcăm faptul că Șt. Aug. Doi-
meu, ca pe un dascăl întru prietenie. Și de fiecare dată naș se va instala antum în rândul scriitorilor notorii, do-
m-am simțit copleșit, alături de cascada lacrimilor su- bândind Premiul pentru Poezie al Academiei și premii
fletului, de povara datoriei spirituale pe care, surâzând, ale Uniunii Scriitorilor. Este membru al Academiei Ro-
fără să-mi dau seama atunci, am contracta-o zi de zi, mâne. Încă antum el se va integra în peisajul liric euro-
față de cea mai frumoasă figură din grupul nostru de pean și universal. Cu totul onorant, în 1990 i se acorda
tineri entuziaști.”27 Premiul European pentru Literatura KOV. Iată o ates-
Bogdan Crețu publică în “Observatorul cultural” tare de care nu s-a bucurat și Radu Stanca, strălucitul
din 21 aprilie 2022 articolul Șt. Aug. Doinaș, cel mai baladist, ea, atestarea, rămânând cu prisosință în sarcina
goethean poet al literaturii române, unde se panora- posterității.
mează atât dimensiunea antumă, cât și cea postumă a
destinului său. Tocmai de aceea o vom cita cu larghețe, Radu Dobre Basarab – un rafinat
păstrând chiar și ortografia semnatarului:„Autorul a de-
butat cu un an mai înainte de Congresul al IX-lea al
om de teatru
PCR, care a asumat oficial dezghețul ideologic. Apărut
Pe Radu Dobre mi-l amintesc din anii școlii, căci
în același an, volumul lui Nichita Stănescu, O viziune a
eram amândoi elevii Liceului „Gh. Lazăr” din Sibiu.
sentimentelor, încă mai conținea poeme strategice, obe-
Era un băiat cu chip interesant, care, din felul cum con-
diente. Cel din 1965, Dreptul la timp – nici unul. Sînt
versa colegial, îmi lăsa nu doar bănuiala, ci convingerea
încă anii dificili de tranziție, cînd scriitorii erau nevoiți,
că are o lectură temeinică. Îi plăcea muzica bună, fapt
pentru a intra în sistem, să publice cărți sub nivelul lor,
important pentru mine care studiam pianul, acompani-
mai puțin talentate decît autorii lor (vorba aceluiași Ni-
ind corul liceului nostru.
chita). Ceea ce azi poate părea compromis, pe atunci era
Radu se născuse la Slatina în 22 august 1941, ca
o mare victorie. Cînd un poet bolnav politic reintra în
fiu al unui colonel de cavalerie, iar mama lui, Lucia Do-
circuit, era un semn că regimul se deschidea. Abia ur-
bre, era profesoară de chimie, o ființă blândă și bună.
mătoarele două volume, Omul cu compasul (1966)
Părinții au avut o iubire admirabilă, ei locuind pe Str.
și Seminția lui Laokoon (1967), vor fi un fel de bilanț,
Tribunei, chiar în centrul Sibiului, vecini cu actrița Gigi
vor recupera atît baladele din perioada cerchistă (hitu-
Răchită, o ființă excepțională ca talent scenic și ca pri-
rile absolute ale poeziei sale), cît și alte texte care-l im-
etenă. Sora acestei vecine, Olimpia Arghir, a strălucit
pun clar printre cei mai importanți poeți ai epocii. Nu-
pe scena Teatrului Național din Cluj, unde eu am admi-
mai că, asemenea altora din „generația pierdută“, ase-
rat-o ca Doamnă distinsă, rafinată, de mare demnitate
menea lui Ion Caraion sau Leonid Dimov, care fuseseră
scenică, până la finele carierei sale actoricești. O găsiți
reduși la tăcere vreme de două decenii, Doinaș scrie câ-
și azi cu o poză frumoasă afișată în holul Teatrului. Să
țiva ani nu din prezent, ci din trecut. În loc să debuteze
nu uităm că fiica actriței a făcut regie de teatru și la TV.
propriu-zis, el își antologhează scrisul. E o situație de
Așadar, o familie reputată cu oameni de teatru cu totul
neimaginat pentru noi, azi. Culegerea din 1968, Ipos-
deosebiți. La Gigi Răchită veneau în vizită câțiva actori,
taze, e o selecție de texte unul și unul, dintre care multe
între care Eugenia Barcan și Radu Stanca. Părinții inte-
provin din prima perioadă a creației, cea baladescă.”
lectuali, care i-au asigurat lui Radu o educație aleasă și
Scandalul provocat de dosarul său de la securitate a fost
vecini care vorbeau adesea despre teatru, trăindu-l pe
declanșat în 2003 de cuvântul lui Adrian Păunescu în
viu, și-au pus amprenta asupra băiatului care se ridica,
Parlamentul României, argumente fiind comentate de
dobândindu-și un solid bagaj de cultură și căutând un
George Neagoe în cartea Asul de pică: Șt. Aug. Doinaș.
drum profesional pentru viitor.
Îl va apăra Gelu Ionescu, într-un articol din re-
Nu mă îndoiesc că regizorul Radu Stanca, așa
vista Apostrof, din 2014, „Cazul Doinaș“ și mai consis-
cum se întâmpla în mod frecvent, l-a remarcat pe băia-
tent de Gabriel Andreescu, în cartea din 2016, Existența
tul care creștea într-o familie de intelectuali, în care se
prin cultură. Represiune, colaboraționism și rezistență
cultiva dragostea de carte și de frumos. Extrapolez măr-
sub regimul comunist, care conchide, analizând profe-
turisirea Danei Lăzărescu, fetița de 7 ani cu ochi fru-
sionist documentele de la CNSAS, că poetul a fost o
moși, pe care văzând-o la Rm. Vâlcea regizorul sibian
„sursă benignă“ și că dosarul său „nu are conținut de
Radu Stanca, aflat în turneu, a întrebat-o dacă nu do-
poliție politică”. Argumentând că Doinaș este un goet-
rește să devină actriță. Este întrebarea care a marcat-o
hean în sensul creator al cuvântului, ca om cu o cultură
și ea s-a făcut actriță. Sunt convinsă că acea întrebare a
enciclopedică, Bogdan Crețu conchide că poezia sa “nu
putut să ajungă și la urechile lui Radu Dobre, rămânând
este elitistă, pentru că nu obligă la o receptare inițiată,

27
Șt. Aug. Doinaș, Radu Stanca, Vol. cit., ed. cit., p. 144-
145.
27

acolo latentă mult timp, până la momentul propice când
ea a rodit.
Întorcându-ne la anii liceului, eu făceam parte din
prima promoție mixtă, cu băieți și fete în aceeași clasă,
așa că noi, fetițele clasei a VIII-a, ne uitam în pauze cu
admirație la liceenii claselor superioare. Careul școlii
ne aducea aproape, iar elevii indisciplinați se vedeau
scoși în față, ceea ce-i rușina, fără îndoială. Ce însemna
indisciplină în anii aceia? Să fii găsit în oraș după ora
20, când regulamentul cerea să fii în casă. Să nu ai uni-
forma bleumarin, cordeluță și batic bleumarin sau chi-
piu la intrarea în liceu dimineața, când la poartă erai ve-
rificat și nu puteai ajunge în clasă, dacă nu aveai pe ha-
ină numărul matricol. Cazurile grave erau fumatul în
wc-ul liceului sau chiulitul de la ore ca să vizionezi un
film. Pentru asemenea culpă se dădeau pedepse dras-
tice, cu eliminare pe mai multe zile și scăderea notei la
purtare. Băieții cu păr mare erau trimiși la tuns, fără ier-
tare și fără excepție. Așadar, disciplina în liceu era dras-
tică și respectul față de profesori asigurat. Când trecea
profesoara de chimie Elena Cojmenco pe coridor cu ți-
nuta ei sobră, de o modestie salutară, elevii pur și sim-
plu se lipeau de pereți, privind-o cum pășește ma-
jestuoasă, abstractă, desprinsă de lume. Băieții se sim-
țeau vrăjiți de frumusețea unor profesoare, așa ca Do-
rina Duzinchievici, o ființă dulce și caldă. Profesoara de
biologie Elena Cilievici, totdeauna elegantă și distinsă,
a rămas în amintirea unei clase printr-o întâmplare de-
ochiată. Elevul scos la răspuns, dacă rețin bine la isto-
rie, a motivat că nu a putut învăța pentru că toată noap-
tea „a lucrat la păsărica tovarășei profesoare Cilievici”.
Încremenire generală! De fapt, elevul împăiase o pasăre
pentru laboratorul de biologie al liceului. Povestea ace-
lei replici a elevului nepregătit a colindat tot liceul, ne-
uitată peste timp. Profesoara Maria Fanache preda lite-
ratura română într-un stil tensionat, făcând un veritabil
exercițiu al minții elevilor, opriți să ia notițe, în timp ce
colega ei de catedră, Elena Cosma, instala o stare de
sărbătoare, dăruind elevilor toată căldura sufletului ei.
Profesorul de matematică Vasu realiza performanțe cu
elevii lui. Personalități diferite, tehnici didactice vari-
ate, ce marcau elevii care își plămădeau propria formare
intelectuală și morală. Olimpiade și concursuri sportive
sau artistice erau momentele de vârf ale activității di-
dactice și Liceul „Gh. Lazăr” era mereu fruntaș. Așa s-
a pus cărămida de bază a formației lui Radu Dobre la
Sibiu, în atmosfera tonică, stimulativă a liceului celui
mai prestigios din oraș.
După anii când a încercat alte traiectorii profesio-
nale, el înscriindu-se la Politehnică în București, gândul
dintâi a biruit și Radu a intrat în 1965 la IATC „Ion
Luca Caragiale” din București. Primul spectacol de po-
ezie la Casa studenților din capitală i-a dat șansa să ci-
tească poezii de Radu Stanca, creații încă nepublicate,
preluate de la verișoara scriitorului, profesoara de
28
Radu Basarab, Contribuții sibiene la dezvoltarea artei
teatrale românești, în Anca Sîrghie, Radu Stanca. Evocări
28
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
actorie Zoe Anghel Stanca. Zoe și Radu contau drept
GENIALII familiei Stanca. Cu încetul, tânărul Dobre s-
a apropiat și a descoperit în primul rând frumusețea ver-
surilor baladistului Stanca. După alte cercetări docu-
mentare, a realizat cât de important a fost aportul regi-
zorului la înflorirea vieții teatrale la Sibiu. Sub titlul
Contribuții sibiene la dezvoltarea artei teatrale româ-
nești, formularea lui este superlativă: „Puține orașe din
țară au avut șansa de a găzdui un om de valoarea, sen-
sibilitatea, cultura, puterea de muncă și universalitatea
lui Radu Stanca. Actor, regizor, poet, teoretician, dra-
maturg și pedagog, manifestându-se plenar în toate
aceste domenii, Radu Stanca a fost cel care a fixat și la
înalt nivel locul teatrului sibian în istoria teatrului ro-
mânesc. Roadele muncii sale se manifestă până în ziua
de azi, prin actorii pe care i-a format, prin dragostea de
muncă pe care el a insuflat-o, prin piesele care se joacă
pe toate scenele țării, prin contribuțiile teoretice pe care
le-a adus și ale căror principii rămân actuale și în conti-
nuare.”28 Într-un mod mai voalat sau mai vizibil, Radu
Stanca i-a fost tânărului Dobre un model și o stea călă-
uzitoare.
Radu Dobre a studiat, așadar, între 1965 și 1969
la IATC „I.L. Caragiale”, în clasa lui Ion Finteșteanu,
cu asistenți ca: Gh. Popovici Poenaru, Eva Pătrășcanu,
Sanda Manu, Irina Petrescu, făcând la început dramati-
zări, cum au fost Diplomație, High life, apoi scene din
spectacole și în anii III și IV spectacole întregi. El s-a
remarcat în Mulț zgomot pentru nimic în rolul Bene-
detto și în Vicleniile lui Scapin. În Bărbierul din Sevilla
l-a întruchipat pe Basilio, jucând împreunăm cu Petrică
Lupu și Cornel Constantiniu. Cu spectacolul Cui i-e
frică de Virginia Wolf, unde a avut rolul principal, Ge-
orge, alături de actrița Domnița Mărculescu Constanti-
niu, a dat examenul de absolvire, acest spectacol de pro-
ducție jucându-se la Teatrul Casandra din capitală.
În 1966 s-a căsătorit cu colega lui, Geraldina Per-
șoiu, și la absolvire amândoi au fost ceruți de Dan Nasta
de la Teatrul de Stat din Sibiu, unde au ajuns prin repar-
tiție guvernamentală. Actrița Eugenia Barcani își amin-
tește momentul când i-a fost prezentată Geraldina, care
fină, delicată, ca o balerină, i s-a părut un desen foarte
frumos al unui grafician, nu o ființă reală. De aceea, i-a
spus: „Parcă ești o statuetă de Tanagra.”
Primul spectacol la Sibiu a fost Al patrulea ano-
timp de H. Lovinescu în regia lui Dan Nasta, unde Ge-
raldina era Iulia, iar Radu joacă pe Andrei alături de Pa-
paiani, tocmai căsătorit cu o sibiancă. Era un început cu
totul promițător. A urmat Moartea unui golan, de Virgil
Stoenescu, în regia lui Andrei Zaharia, unde Radu in-
terpreta pe Fony, alături de Geraldina. Radu Basarab,
cum era numele lui de scenă, joacă alături de Geraldina
în spectacolul Cu ochii legați de G. Feydeau, în regia
artistului emerit Dan Nasta.
și interpretări în evantai, Editura TechnoMedia, Sibiu,
2016, p. 46.

În 1970-1971, Radu face stagiul militar la Lipova,
dar este transferat la Ansamblul Armatei, cu programe
de estradă la Casa Armatei din Cluj. În sezonul estival
era angajată și Geraldina Basarab, ei mergând astfel îm-
preună la Mare. Bineînțeles că și la Sibiu soții Basarab
joacă în Răzbunarea sufleurului de V.I. Popa, în regia
lui Hans Schuschnig. Îl reîntâlnim în Nud cu vioară de
Nöel Coward, în Camera de alături de Paul, Everac, în
regia lui Dan Alecsandrescu, și în Nunta lui Figaro de
Beaumarchais, spectacol regizat de Petru Mihai. Evolu-
ția actorului era constantă și atmosfera în Teatrul de Stat
de la Sibiu, minunată. Mare iubitor al artelor, Radu era
apreciat de colegi și pentru pasiunea de jazzman, căci el
face o instalație cu care săptămânal oferea actorilor un
program de jazz american autentic.
În stagiunea 1971-1972, soții Basarab joacă în
Acești îngeri triști de D.R. Popescu și în Procesul Horia
de Al Voitin. Radu este distribuit în Omul care aduce
ploaie de Richard Nash, regizat de Petru Mihail, având
ca scenograf pe artistul emerit Liviu Ciulei. Fără să fie
un cuplu de legendă, așa cum fuseseră în deceniul 1951-
1961 Radu și Doti Stanca, cei doi actori îți trăiau gloria
pe care și-o dobândeau cu fiecare nou rol jucat.
În stagiunea următoare, soții Basarab sunt distri-
buiți în spectacolul Dom Juan de Molière în regia lui
Mihai Dimiu și în Tragedia Fecioarei de Francis Beau-
mont și John Fletcher. Teatrul de Stat din Sibiu începe
o colaborare cu un teatru de la Cotbus din R.D.G. și al-
tul din Polonia, astfel că Radu Basarab este distribuit în
Răposatul de Branislav Nușici, cu regia și decorurile
Liubișei Georgievski.
Noi, spectatorii sibieni, am trăit emoția unui revi-
riment regizoral, care a scos spectacolul de teatru din
inerție atunci când a apărut regizorul Iulian Vișa, un om
de teatru foarte ingenios. Din 1972 începe o rodnică co-
laborare cu regizorul Iulian Vișa, Radu făcând și mu-
zica la spectacole. Cu un asemenea spectacol, Steaua
fără nume, ei pleacă în Polonia. Cu Vicleniile lui Scapin
se face un turneu la Teatrul din Piatra Neamț. Realitatea
este că Radu Basarab a jucat în cele mai multe specta-
cole ale lui Vișa.
În stagiunea 1973-1974, soții Basarab joacă în
Revizorul de N.V. Gogol, spectacol regizat de Hanns
Schuschnig și în Munții de Maria Bratei, în regia artistei
emerite Marietei Sadova, ceea ce dovedește că Sibiul
nu este ocolit de numele unor mari oameni de teatru ai
țării. Așa cum era de așteptat, în stagiunea 1975-1976,
Radu a repurtat un frumos succes cu rolul jucat în Că-
sătorie prin concurs de Carlo Goldoni, în regia Nicole-
tei Toia. Soții Basarab joacă în Menajera de Al. Sever,
în Vlaicu Vodă de Al Davila, și în Tineri căsătoriți ca-
ută cameră de Mihai Roscin, toate trei în regia lui Iulian
Vișa. Cu Tineri căsătoriți caută cameră ei pleacă în Po-
lonia.
Stagiunea 1976-1977 începe cu Aceste anotim-
puri și cărări, creație a sibianului Eugen Onu, regizată
de Dan Alecsandrescu. În prezența autorului, am
29
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
realizat ca moderator, la final de spectacol, o dezbatere
cu publicul din sală. A fost un eveniment interesant,
menit să înlesnească înțelegerea spectatorilor tineri, li-
ceeni în mod deosebit. Iulian Vișa a pus în scenă Sân-
gele de H. Lovinescu având pe amândoi soții Basarab
în distribuție. Dar, mai interesant a fost spectacolul
Dealul cu fântână arteziană de Yannis Ritsos, în regia
lui Yannis Veakis, unde a jucat atât Radu Basarab, cât
și soția lui. Stagiunea s-a încheiat cu Peripețiile bravu-
lui soldat Sveik după Hașek, în regia lui Constantin Di-
nischiotu, unde, de asemenea, au fost distribuiți amân-
doi soții Basarab, ca dovadă că performanțele lor sce-
nice erau deosebite și publicul îi prețuia. Le-am con-
semnat în „Transilvania”, nr. 12, 1977, p. 50, unde a
fost remarcată Geraldina în rolul doamnei Kati, cu „in-
tempestiva ei apariție”.
În stagiunea
următoare, Teatrul
de Stat din Sibiu
pleacă într-un tur-
neu în R.D.G. și în
Polonia cu Sânzi-
ana și Pepelea de
V. Alecsandri, în
regia lui Sergiu
Savin, protago-
nista fiind inter-
pretată de Geral-
dina, iar Radu, dis-
tribuit în rolul lui
Lăcustă. Am sem-
nat o cronică de
spectacol în re-
vista „Transilva-
nia”, nr.10, 1977, p. 10, din care citez: „Sânziana este
interpretată convingător şi nuanţat de Geraldina Basa-
rab, iar Pepelea găseşte în mimica şi gesturile actorului
Dan Turbatu expresia nimerită a isteţimii, umorului şi
cutezanţei. Alături de ei, Zmeul e interpretat cu ponde-
rare de actorul Ion Buleandră, iar Lăcustă, personaj pus
în seama lui Radu Basarab şi Pirlea, întâlnind în Mircea
Hândoreanu un actor cu largi disponibilităţi şi cu un ne-
desminţit apetit de joc, trăiesc în spectacol nu ca indivi-
dualităţi distonante, ci compun un ansamblu omogen,
menit să ilustreze o lume fabuloasă, purtând însă am-
prenta omenescului.” Regizoarea Nicoleta Toia pune în
scenă Joc de pisici de Örkeny István, unde amândoi so-
ții Basarab primesc roluri.
În 4 mai 1978, la librăria Luceafărul din Sibiu, se
lansează cartea lui Ion Vartic Poezie și teatru de Radu
Stanca, cartea apărută recent la Editura Albatros din
București. După prezentarea mea, actorii Geraldina Ba-
sarab, Radu Dobre Basarab și Sandu Bălan au recitat
din creația poetică a baladistului. Am păstrat un afiș, ca
amintire.
Așa a fost mereu Radu Dobre Basarab, prezent cu
recitări literare la manifestările organizate în oraș,
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

îndeosebi în cele care implicau tineretul. Bineînțeles că Sibiu, dar nu se va ridica la nivelul lui Iulian Vișa, după
atunci când s-a înființat Asociația intitulată Radu cum apreciază publicul.
Stanca, el nu putea să lipsească și cred că îmi amintesc Trecând printr-o dramă familială, produsă de di-
de câteva reuniuni la care am participat, mai ales că vorțul pe care l-a cerut, Radu Basarab va mai face un
eram doctorandă și pregăteam o teză cu tema Un studiu rol bun în Puricele în ureche (Gelozia, bat-o vina) de
monografic- Radu Stanca, viața și opera. G. Feydeau, ca apoi să plece și el la Târgu Mureș. Acolo
Ne apropiem de un apogeu al evoluției lui Radu va găsi un mediu propice continuării proiectelor sale,
Dobre Basarab care, după ce a jucat în spectacolul cu dedicându-se nu numai jocului actoricesc și regiei, ci și
care debuta stagiunea 1979-1980, anume Neînțelegerea profesoratului la Universitatea de Artă Teatrală din
de Albert Camus, în regia lui Dragoș Galgoțiu, primește noua sa reședință. Acolo ne-am reîntâlnit, activând într-
rolul sultanului Mahomed al II-lea „Cuceritorul” în o atmosferă de bună colegiaritate timp de peste 10 ani.
spectacolul Răceala de Marin Sorescu, purtând semnă- Decesul în 2009 al actorului Radu Basarab a stâr-
tura regizorală a lui Iulian Vișa. Conceput ca un specta- nit regretul colegilor și publicului, iubitor de teatru, în
col epopeic, cu cele 3 planuri, realizarea sibiană ia pre- egală măsură. În 13 martie 2023 o inițiativă a conduce-
miu de interpretare la Festivalul de la Craiova, pentru rii Universității de Arte din Târgu Mureș ne-a readus
rolul lui Mahomed. Spectacolul sibian a fost socotit mai împreună în Foaierul Teatrului Studio, ca să participăm
reușit decât cel de la Teatrul Bulandra, unde Mahomed la evocarea intitulată In memoriam... Radu Dobre Ba-
era interpretat de Virgil Ogășanu. Sub titlul „Răceala”- sarab. Conf.univ.dr. Maria Magdalena Janosi a siste-
un spectacol teatral eveniment, am comentat această matizat exemplar toate materialele primite și a organi-
realizare în „Tribuna Sibiului” din 26 decembrie 1979, zat expoziția comemorativă.
p. 2. Izbânda actoricească cu totul excepțională este as-
tfel comentată: „Radu Basarab făureşte personajul sul-
tanului cu agilităţi gestice şi molcomiri orientale, dar şi
cu momente de pătrunzătoare clarviziune, într-un rol-
mănuşă, pe drept aşteptat.”(s.n.)
Tocmai lucrase în stagiunea 1978-1979 cu regi-
zorul Gheorghe Teodorescu la piesa Clipa de Virgil
Stoenescu, și cu Avram Besoiu la Sosesc diseară de Tu-
dor Mușatescu. Cu experiența actoricească dobândită,
Radu ia decizia să facă și muncă de regizor, care îi com-
pleta palmaresul de om al scenei. El regizează în noua
stagiune 1980-1981 un spectacol de poezie pe versurile
lui Radu Selejan intitulat Statornicie, dar prima izbândă
ca regizor o va obține cu Capcană pentru un om singur
de Robert Thomas și continuă cu realizarea regizorală a
spectacolului Rujul meu nu lasă urme (Week-end de
adio) de Sauvajon, cu care se vor realiza cele mai nu- Rectorul, prof.univ.dr. habil. Sorin Crișan, și De-
meroase reprezentații. O altă reușită pe aceeași linie canul, prof.univ.dr. Oana Veronica Leahu, colegi actori
este Ziua cea nebună de Turrini din stagiunea 1986- și foști studenți au împletit amintiri, din care s-au re-
1987. compus momente din activitatea și din creațiile scenice
În conștiința sibienilor, definitorie a rămas pres- ale celui evocat. Pe ecran l-am revăzut în rolurile care
tația sa de actor., unul care se adresa celor tineri prin i-au dat celebritatea. L-am simțit revenind printre noi,
recitări susținute și în Cenaclul „Radu Stanca”. Actorul mereu ingenios si special în idei, constructiv și generos
strălucește în Oedip salvat, piesa lui Radu Stanca fiind cu cei apropiați. În cele două ore ale frumosului eveni-
valorificată într-o viziune modernă de Iulian Vișa, în ment comemorativ, am fost convinsă că Radu Dobre
stagiunea 1980-1981, ca un an mai târziu tot Vișa să Basarab va rămâne printre noi și că el merită să fie un
monteze Camino Real de Tennessee Williams, Radu ju- model pentru oamenii de scenă ai viitorului.
când unul dintre rolurile principale, cel al lui Don Qui-
jotte. Radu joacă în Dirijorul de D.R. Popescu, în sta-
giunea 1981-1982, iar un an mai târziu în Fizicienii de
Fr. Dürrenmatt, în regia Ludmilei Szekely-Anton.
Se știe că, după spectacolul Violetele de Parma de
Shehadé din 1983, Iulian Vișa pleacă în Danemarca,
unde la un moment dat a avut chiar propriul lui teatru.
Sosit cu idei novatoare din Franța, regizorul Mihai Con-
stantin Ranin se remarcă prin spectacolele montate la

30

Passionaria STOICESCU
Alt fel
Ciudați sunt pomii-ntr-o livadă...
Pământul de sub toți e unul,
dar ei cresc feluriți ca roadă -
nu dă cireșul, ce dă prunul...
Și-aceleași ploi pun stropitoarea
pe ei să bea cu dinadinsul,
dar mărul are roză floarea,
pe când caisu-i alb, ca ninsul...
Și oamenii primesc din soare
văpaia lui de raze plină,
dar unii-s reci cum un ghețar e,
iar alții-s calzi, tot o lumină.
Ne-asemănăm doar în păcate,
și în trufii, și-n ce ne doare...
Ne rabdă Dumnezeu cât poate,
dar în alt fel pe fiecare.
De-a locul
Părintelui Marcel Miron
Doamne, ce joc!
Din niciunde te trezești că ai loc,
din ceață
cazi în lumină, urci în verdeață…
Din beznă
ții pământul la gleznă,
din niciodată joci jocul „de-a locul”!
Ești într-un leagăn caraghios:
acuma sus, acuma jos,
când în țărână, când în înalt...
Oarbă, la capul celălalt,
te cumpănește soarta:
când îți deschide, când ți-nchide poarta;
dacă azi pierzi, e mâine cu noroc,
ai încă loc, ai deocamdată loc...
31
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Dar într-o zi de aer- apă- foc
apare Domnul Dracu la soroc,
salută cu copita lui cea grea
și strigă: „Jocu-a fost la cacialma!
Bref, ai pierdut!” și râde încântat…
„Ai dat și, vai, nimica nu ai luat!”
„Dar locul meu ce l-am avut oricum?”
„E-al altuia... Privește... E pe drum!”
Oricum
Pentru mine și vecinii mei o r i c u m cenușii
(sunt mai mult morți decât vii),
gura neagră a cimitirului de sub geamuri
își cască noaptea știrbitura
printre cruci și ramuri
și nu naște vreo teamă,
ci mai mult ne-ntărește,
ne-nțelepțește
cu primăvara din mugurii verdelui crud
ca sfatul acela prevenitor din Talmud:
„Dinte pentru dinte”,
care-n traducere sună așa:
„Mâncați viermii, care
o r i c u m vă vor mânca!”
Poveste despre gol
Între stadionul Giulești și cimitirul Sfânta Vineri
zbiară bătrâni, urlă zănatic tineri
dând vieții gri singurul lor obol:
„Gooool!” un cuvânt rotund și foarte gol.
Când în sfârșit apare-o falsă pace
vin preoții și cântă să împace
viața cu moartea-n pământeasca fire:
„Veșnica pomenire! Veșnica lor pomeniiire!”
În dicționarul din creierul meu năuc
cele două cuvinte nu se traduc...
„Trecător”, da, „vremelnic” se poate,
dar „veșnicul” și „pomenirea” nu-s adevărate.
Cei duși mai rămân cât trăiesc cei rămași,
iar „vecia” nu s-a numărat niciodată în pași...
O, Doamne, cât de goale și vorbele sunt
și se umplu ca groapa cu-un pospai de pământ -
pân-la capăt nimic nu se-ngăduie plin,
doar un joc, un amestec de desfăt și de chin...
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Lada de zestre a timpului

Viața este
ca o ceașcă de cafea.

După ce o bei,
rămân amintirile,
licurici căzuți noaptea
din lună,
fotografii din
Lada de zestre a timpului.

Iarba verde a cuvintelor

Emilia DĂNESCU Treceam desculță
prin iarba verde
Îngerul meu a întinerit a privirilor tale.
Îngerul meu nu doarme În urma pașilor mei,
noaptea. firele de iarbă strivite
El îmi veghează nășteau luceferi
insomniile, poleindu-mi umbra.
singurătățile,
gândurile... Mă șopteai,
te șopteam,
Aleargă de colo-colo căutându-ne la infinit
pe deasupra până când
caselor, cuvintele...
felinarelor,
copacilor... Pădure de necuvinte
Se oprește din când în când, Frunza plopului
privindu-și cu bucurie buzele cui le mai arde
noile aripi. atunci când
Îngerul tău păzitor
Îngerul meu a întinerit. a rătăcit calea,
ne mai găsindu-mă
să-mi aducă vești
Nemărginirea clipei dinspre tine.
Printre tăceri și umbre Dinspre tine,
se scrie singur strigăt pe jumătate frânt
poemul ăsta. într-o
pădure de necuvinte.
Adorm în brațele lui,
desfrunzite de
prea multe
singurătăți.

Apoi mă trezesc
și strig spre
Nemărginirea clipei.

32

Vilia BANȚA
Ziua mea nebună
Ziua mea nebună, ziua mea de joi,
ți-am întins în palmă gându-mi aripat.
Îmblânzită-i zarea-n liniștea de-apoi,
tremurată dunga cerului trădat.
Ziua mea cunună, strigă-mă la geam,
iartă-mi împietrirea, plânsu-n iarba rea.
Mă-ntrebam aseară vreme de mai am
să-mi aprind poemul pe un colț de stea.
Ziua mea albită-n timpul fără leac,
scutură-mi năframa ninsă de colind.
Trec regește magii, zodiile tac...
Stăruie lumina zorii-ntinerind.
Ziua mea nebună, clipa nemurind.
Cuvinte pictate
Sus, pe-acoperișul catedralei,
un pescăruș visează necuprinsul,
ochiul lui filmează
meandrele nopții, munții de tăcere,
așteptarea din pietre.
Ziua care vine se-ngână
cu nostalgia celei de ieri
și cu iluzia celei de mâine.
Vrăbii adormite, ca o nedumerire,
prin liniștea din frunze.
Necunoscuta de la fereastră
întinde orele pe frânghii subțiri,
apoi trage perdeaua.
De ce să știi ce se-ntâmplă
dincolo de ea?
Se-aud căzând stelele-n cer
Și caii alergând umbrele norilor.
33
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Inima scrie
Prin centrul vechi inima scrie,
scrie în ritmul pașilor,
în ritmul poeziei,
respiră cuvântul dintre vibrații noi.
Mă simt stingheră
și departe de zgomotul străzii,
dincolo de epiderma tatuată cu frici.
Vor cădea și ploi,
va mirosi a speranță
pământul reavăn și linia de contur
a spațiului dintre noi.
Sufletul serii, mai viu ca oricând,
ne va chema în lumina aceea edenică,
undeva, pe-acoperișul lumii,
locuindu-ne reciproc
ca-ntr-un început de galaxie.
Cât se mai întâmplă ceva
Cine ești? De ce vii doar la ore
neafișate-n programul impus?
Niciodată inima ta nu bate la fel,
poartă un fel de mască haute-couture,
dincolo de care sângele trimite vești
spre toate punctele cardinale.
Doar eu te văd uneori
Și te-ntreb dacă și când
ajungem la liman...
Lumea se sfâșie-n haite
pentru un ciob de orbire în plus,
pentru un salt în neantul neant
și undeva planeta se usucă la soare.
Un strat de ozon subțiat
mai sapă o groapă
în trupul ei pârjolit, neglijat.
Cine ești, te întreb, răscolind frenetic
rafturile supraetajate,
în care pagini te-ai ascuns
de mine, de tine,
ajută-mă să înțeleg, îți spun,
spre ce ne-ndreptăm
și cum mai putem schimba ceva
cât încă se întâmplă cu noi
miracolul acesta irepetabil: viața.
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Cu străinii m-am obișnuit

Dar n-am rodit!
Oricât aș fi de bogată
Nimeni dorul nu mi-l poartă
Nu mă cunoaște pământul
Nu-mi știe versul și cântul
Du-mă în lanul de grâu
Lângă ai mei mereu să fiu
Din moarte să înviu!

Vorba poetului bihorean;

„Mâine mă-ntorc acasă,
Să fiu cel din urmă țăran
Paraschiva CĂRBUNAR M-am săturat de vorbe,
De fum, de minciuni
„Pământul e singurul adevăr, ce îl am”
Se-ascund munții în doine
Mi-e sete, mi-e dor
Se-ascund munții în doine
Ca sufletul-n polen,
Timpul poartă pe umeri
Iar pașii dorului se-aștern
O cană cu sevă de CEDRU;
În cântecul etern.
Cu parfum de trandafir
Cu miros de mir;
Se-nalță cântecul la cer
Și scumpe veșminte
În nimbul nemuririi,
Și atâtea doruri sfinte,
Ca versul eminescian
De la Tine, ceresc Părinte!
În șoaptele iubirii.
Trecător pe drumul vieții
Iar colțul de pământ
Te caut Doamne din zorii dimineții;
Tresaltă luminat;
În a vremii brumă
De floarea dorului nepieritoare,
Ce piere fără urmă;
De spicul grâului din sat,
În fiecare floare
De dorul sfânt ce ne-a vegheat!
În Apa vie-n izvoare,
Cu miros de răcoare!
Floarea înstrăinată
În raza de lumină
Un străin prin lanul de grâu
Cu care mă învăluie luna plină;
Trecând odată,
În versul mreajă purpurie
Culese o floare minunată;
În floarea din copilărie;
Și-o duse departe,
În crestele munților cărunți
Crescând înstrăinată
În floarea zăpezilor,
De nimenea mângâiată;
Ce ne plouă peste frunți!
........................................
Dar, trecând vreme peste vreme
Să-ți spun că mi-e sete, mi-e dor
Poeții au scris poeme;
De izvor!
Despre floarea, care,
Privind spre cer drept
Ca picăturile de ploaie
Grăi din inima, ce puternic,
Ca picăturile de ploaie
Îi bătea în piept:
Sunt gândurile mele;
-Du-mă acasă străine
Cad pe pământ șiroaie
Acolo, pe pământul din care m-ai cules,
Și-apoi, se-nalță pân la stele.
Mi-e dor de-a mamei pâine
De graiul meu ales!
Prin izvoarele sfințite
Curg doinele fermecătoare,
De rădăcinile mele mi-e dor
sub lumina ierburilor sfinte
De doina murmurată de izvor
Bucuria sufletului se aprinde.
De iarba zemoasă, înaltă, mătăsoasă
De la noi de-acasă ....
34
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Prin cetina de brad Atâtea simpatii mi-au fost arătate

Curg dorurile albastre, În timpul ce s-a scurs, parcă-ntr-o noapte;
Se nemuresc și cad Viața cărților poate să ne învețe
Pe sufletele noastre. Perpetua tinerețe.

Salbă de gânduri am cules Aleg în viață, drumul fără proptele

Din imnuri de lumină, Lângă oamenii cuminți mă așez,
Să le așez în mâna TA, cu gând ales Și-n a ochilor vâlcele
O! Blândă Născătoare! Maică Divină! Lacrima Recunoștinței o păstrez!

Rădăcina mă cheamă mereu spre lumină Primăvara

Iar frunzele mă-mbracă în noaptea stelară
Iar Ochii Izvorului ce se-adânciră În creștet de cireș,
Mă-mbracă-n gânduri sfinte, în fiecare seară. Cu patos o pasăre cânta;
Și-i asculta întreaga zare,
Dor, în vers nemuritor Poeticeasca-i cuvântare;
Noapte albastră cu lună Iar dincolo .... dincolo de zare
Strălucește în ferești, Clocotesc doine-n petale;
Inima doruri adună Izvorul din munți se prăvale
Și minunate povești. De duiosul glas al lemnului de-alun,
Și cântece de lăstun.
Flacăra lumânării vibrează
Și aruncă pe pereți, O BORTĂ printre nouri
Umbre ce se estompează Părea că s-a deschis;
Dispărând ca-n alte dăți. Prin care ochiul sfânt privește
Priveliștea de pe pământ;
Liniștea amețitoare Împodobită în al primăverii veșmânt,
Mă-mpresoară deodată, Când întreaga fire reînvie
Flacăra din lumânare Și-n gând e-atâta armonie;
Mă privește tot mirată. Și din a sufletului colivie
Refrene cresc și-a vieții poezie!
Cu lumina sa gălbuie
Soarele pătrunde-n tindă, Lunci lărmuiesc și râde coasa-n floare
Și apoi, tot suie, suie, Ceru-i frumos ca bolta din altare;
Lumea-ntreagă să cuprindă. Frunzele codrului cu-a lor vioară
Ne cheamă! Ne cheamă! Ne cheamă!
Toată noaptea m-a vegheat, Cu puterea dorului de mamă;
Luna, CRAIUL NOPȚILOR; Primăvară anotimp iubit
Și din RAZA ei mi-a dat Doină și discurs infinit,
Dor, în vers nemuritor! Cu glas măreț care învie
Lumea din copilărie!
Atâtea lucruri bune
Din potirul tău, Copilărie!
Atâtea lucruri sunt
În viață de făcut, Pe sub crengile timpului
Dar pentru mine Ai trecut copilărie;
Timpul e prea scurt. Lăsându-mi amintirea
Și iubirea din privirea
Aș vrea ca tinerețea să renască În rouă scăldată
Din frumusețea sufletească; De doruri îmbătată
Timpul sufletul brăzdează În rochiță albă îmbrăcată
Cu versul îl înnobiulează! Și-n inima mea,
Floare de nu-mă-uita!
Dar pentru mine, viața nu a fost pustie
Ci, tipărită-n poezie; Am alergat, pe ulița din sat
Taina păstrării tinereții sufletești Și te-am strigat!
Numai în muncă o găsești. Dar ai trecut ca pasărea-n zbor

35

Și n-am putut să te dobor
Lăsându-mi în suflet dor
Și-o flacără arzând mocnit
În sufletul ostenit!
Și chipul tău însorit
În mintea mea întipărit
Și cântecul tău lin
Și nectarul din potir!
M-ai lăsat privind la cer
Gândind la al vieții mister
La al vieții râu, la lanul de grâu
La firul de iarbă
Copilărie, minunată salbă!
De ani și ani te-am așteptat
Pe ulița din sat;
Și azi prin ani aud lin, lin
Al tău armonios suspin
Cum treci pe sub crengile
împodobite cu stele
Purtând dorurile mele!
Vor trece anii rând pe rând
Dar nu te voi mai întâlni nicicând;
Să beau iar .... iar .... și iar,
Din potirul tău, nectar!
Să retrăiesc clipe de fericire
Din părinteasca iubire!
Melopeea baladei
Plouă lin, ca în copilărie
Peste pământul sfânt,
Oftează pământul de bucurie
Coboară cerul pe pământ.
Cad peste pământul pietros
Stropi blânzi de ploaie neîncetat,
Și amintirile glasului duios
Sub pleoape se zbat.
Într-un suspin de melancolie
Picăturile de ploaie recheamă încet,
Peisaje din copilărie
Într-un lent menuet.
Un cântec drag de dor
Pe ton bucolic și colorit sonor,
Îndeamnă la bunătate și reverie
Și divină ARMONIE!
Într-o domoală depănare
Se-aude de pe pământul natal,
Melopeea BALADEI fără asemănare
Și buciumul sunând jalnic „Sara pe deal”!
36
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Mi-e dor de satul cu frumoase fete
De doina mamei, de oameni, de izvor;
De pământul cu buze arse de sete
De tot ce-am lăsat mi-e dor!
În izvoare ....
Coboară soarele la asfințit
Cu umbre și culori copleșitoare
Scriind poemul neasemuit
În pagina codrului nemuritoare;
Cu mituri care-au dăinuit
Scrise pe frunze, pe lut
Din toamne ce-au trecut
Pe scoarță de copac, păstrate în izvoare
Spre neuitare!
Ca jarul soarele se risipește....
Se risipește printre crengi
Tăcerea se ridică din adâncul amorțit
Se-aude mersul turmelor de cerbi;
Fantasme de umbre se strecoară
În codrul nesfârșit, în gânduri întomnat
Din vremuri de-altădat;
Nădejdi semănând
Amintiri căutând
Ce se cern mereu
Peste satul meu!
Gorunii și fagii codrului au tresărit
Duruitul ecourilor se-aude necontenit;
Peste cărări și ponoare
Pe-a codrilor cărare
Peste dealuri și văi
Și-n inimă aprind văpăi;
Îmi ridic ochii spre poala stejarului bătrân
Și cânt doina codrului stăpân,
Și de dor, deschid fereastra inimii mele
Închid ochii înlăcrimați de stele,
Leru-i, ler, foaie albă, printre ierburi amare
Scriu poeme nemuritoare!
Biblioteca Rotonda valahă
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

despre mitul civilizației

o pojghiță de lavă deasupra unui vulcan activ.
încep escaladarea muntelui interior.
urcușul nu e un exercițiu solitar.
atentă la indiciile călăuzei
mă voi lăsa modelată
smerindu-mă.
sunt atât de multe semne în jur încât
abia întrezăresc fuiorul palid ce se naște.
noul se dispersează la ivirea celui mai firav
resentiment. nu suntem centrul universului
ci doar fire fragile dintr-o imensă țesătură.

Rodica DASCĂLU fereastră efemeră

plină de elan îmi imaginam

primavera proiecte, încercam etape.
rătăciri. destrămare.
grădina casei părintești devenea un abur se ridică din
colț de rai, în fiecare primăvară. pământul pe care tocmai
acum admir un copac înflorit s-a topit orice urmă de nea.
în parcul orașului… mă întorc în spațiul unde
îi spun fiului meu: au rămas uși în așteptare.
„așează-te la umbra unui arbore pe o spirală a curgerii
inundat cu flori dalbe!” transfigurez orice provocare.
el îmi va supraviețui amintirile… în procesul trecerii învăț cum
totul se repetă, dar o altă treaptă
destrămare găzduiește popasul
amplu amfiteatru unde
în ziua sa cea mai luminoasă se predă cursul închiderii
vara ascunde sâmburele toamnei. conexiunii cu înțelegere.
păstrez un gând cu eliberare în lumină.
nu pentru viitoarea iarnă în locul unde am renunțat
și nici pentru merii desprinzându-mă
ce vor înflori în lipsa mea, mă regăsesc.
ci pentru ceea ce este autentic îmi potrivesc pasul
și dăinuie în timpul căderii. torentului. nu suntem
respirația nu îți permite decât ferestre deschise
să te înalți decât fugar pe ecranul nemărginirii.
integrându-te mișcării
pe plăcile de gheață vei spune un da apăsat vieții
desprinse dintr-un
continent ce se topește. nimeni nu-ți poate hotărî
suflul fierbinte al prefacerii calea spre spațiul vital
potențează ritmul. unde prin darul primit
în drum spre împlinirea vei înălța o casă.
unei aspirații, alta cuvântul viu îi va fi temelie.
decât cea proprie, de prea multe ori, convingeri
ancorează-te false ți-au limitat dreptul
în terenul stabil al ființei. de a avea viziuni.
vei primi resurse nelimitate. suntem diferiți, aflați mereu
pânza vieții în alte etape de creștere.
dialogul condus de orgolii
un virus încetinește motoarele lumii. înalță ziduri de gheață.
mă opresc din fugă, drumul ales era o himeră. doar smerenia le poate înlătura
haloul din jurul lunii pline îmi dă speranță. topindu-le. dialogul simplu, în duh,
e momentul aflării adevărului zidește punți de lumină. vorbești

37

cu Dumnezeu prin celălalt.
împreună creăm intensitate.
în fața icoanei, mulțumești
înălțându-ți privirea.
disoluție
e miezul nopții. începe timid
sărbătoarea Bunei Vestiri.
să punem pâine și sare
pe pragul casei
hrană pentru îngeri.
sau poate ar fi bine să presărăm
hrană sfântă pe prag de suflet.
deschidem ușa celor care
aduc vești bune. suntem
mereu în așteptare.
dizolvarea lumii continuă
în ritm alert. tic-tac. tic-tac.
eu și tata, cândva împreună.
tăcerea era adâncă, stranie.
ceasul neobosit puncta trecerea.
acum alt ceas, același mesaj.
timpul nu mai are răbdare.
oare vom ști vreodată
ce este iubirea?
rugă pentru pacea lumii
liniștea dimineții se așază
precum o pulbere fină aurie.
un mănunchi firav de maci,
câteva fericiri. e tot ce ai strâns.
retrăiești starea de euforie pe care
ai aflat-o în vârful muntelui, un reper
al bucuriei. vezi oglinda apei, conturul.
urmărești cum izvorăște râul, albia lui.
în după-amiaza aceleiași zile ești acolo
în peisaj. astfel de clipe rămân definitiv.
universul mare se restrânge. ai cuibul
tău unde ferestrele, obiectele proprii
capătă onoare și noblețe. într-un
ungher întunecat, la lumina unei
lumânări te rogi pentru tine
pentru pacea lumii. cuvintele
tale vor primi răspuns
sau poate nu.
exersezi creativitatea
un spațiu generos se deschide.
prin smerenie te vei ridica
deasupra încercării.
mintea atotcuprinzătoare percepe
altfel realitatea. ești tu însăți un vas
pregătit pentru a primi darul cosmic. să
nu invadezi spațiul celuilalt, ți se spune.
38
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
cugetare
se furișează printre crengi lumina.
nucul îi vorbește salcâmului despre
singurătatea omului. pandemia
l-a ținut captiv în sine însuși.
riduri adânci îi brăzdează fața.
trăiește în așteptare visând la clipa
când va fi liber să-și descopere chipul.
într-un parc secular, zeci de nuanțe
de verde vă îmbată simțurile.
cel mai albastru cer vă îndeamnă
să faceți fotografii, să fie o amintire
pentru mai târziu.
castanii vor înflori iarăși.
numai voi nu veți mai fi să-i priviți.
anii au trecut, chiar așa unde s-au dus?
zâmbind îngăduitor, tinerii îndrăgostiți
vă observă. nici nu bănuiesc cât de iute
se perindă zilele, anotimpurile, anii.
surâdeți și voi amintindu-vă cum
îi priveați pe cei mai mari decât voi:
ai văzut cât sunt de bătrâni,
au mai mult de treizeci de ani.
e ziua familiei și, cu recunoștință,
pentru fericirea că sunteți, mulțumiți.
șlefuire
pentru cel rămas corigent
iar și iar la școala vieții
ușa cosmică
se poate închide.
vei continua să exiști
fără a mai avea un umăr
pe care să-ți apleci fruntea
tulburată de gânduri, emoții.
într-o zi vei obosi să mai lupți
pentru supraviețuire. ești înfrânt.
afirmi fără șovăială:
viața este partenerul meu,
însăși ființa pe care o descopăr
călătorind într-un neștiut labirint.
e posibil să vă întâlniți târziu
sau poate niciodată.
când tu și viața veți fi în armonie
universul își va deschide uriașul portal.
cel care s-a împăcat cu sine, cu neamul
cu natura are acces la infinite soluții.
știi cine ești
îți cunoști menirea
e timpul să acționezi.
bazează-te pe tine însăți
și nu uita să ai mereu o sursă
de rezervă. din ea îți vei absorbi
seva pentru a-ți șlefui darul primit.
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Ciocârlia

Fals îmi sună susurul pârâiașului azi

de țipătul zăpezii topite în el
octavele-i sar frânte-n cascade
până ieri mi-a fost un diapazon adevărat
pe stânca încinsă a crăpat termometrul
încerc să prind o notă blândă de jos
zgândăr un fir de iarbă
un la ca să iau
e contaminată
s-au înghesuit bemoli de mercur în ea
în cer e cutremur
și nu pot zbura
un sunet de sus ca să iau
Costel NEDELCU încep să mă tem
c-o s-ajung cioară pirpirie
Martie
Vacanța de iarnă
Luna trage întuneric pe nas
și ronțăie bucăți de gheață A venit profesoara de franceză cu rezultatele
Gardat de parfumul florilor nota mea e bună
călare pe-un vis e ultima oră din trimestru
cavalerul bate în poarta castelului și fericit nu pot fi
cântecul arc peste ziduri i se face am scris bine în teză despre François Villon
săgeată de nectar și miere ruga dar fără zăpezi în ferestre
Deschide-ți greu mi-a alunecat stiloul pe gerul uscat
madona Pun talpa pe scara vagonului
și semnați-mi de primire cu buzele se lipește de treaptă
Zapisul regal chiar de și-a tras o brumă pe cap
irevocabil și s-a făcut căruntă
de trecere șireata iarnă
la ora de primăvară tot toamnă toarnă în sufletul meu
Dezamăgire M-aduce trenul visului
înapoi spre liceu
A plouat pân-a spălat toată noaptea prin tunelul alb
Bătăile din poarta urechii stângi șuieră fericită locomotiva
mi-au cutremurat genele în timp ce ochii îmi zboară prin fereastră
am crezut permanent că ea ciocănea și sorb continuu din spuma albă infinită
înghețată de frig abia aștept să îmbrățișez gara
ca să se cuibărească și s-o sărut pe impiegată
în camera caldă când va opri trenul
din inima mea în orașul troienit de zăpezi
S-a năvălit peste mine Vacanța de primăvară
atâta zi
și sub curcubeu n-apare nimic Nici iarnă nu-i
Soarele se scurge pe poteca celui de vizavi nici semne că s-ar schimba
îmi trimite și mie o țeapă totuși
ca o peniță ce îmi străpunge ochii o veste de ultima oră
și-mi scrie în beznă m-aruncă-n valuri purpurii de hedonism
o firmă luminoasă pentru că am luat notă bună la teza de rusă
La tine poate cândva
Trenul vacanței mă poartă
printre câmpuri cenușii
și podgorii acoperite de polei

39
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

mă bucur că-mi revăd părinții

tata se-nvârte prin ogradă
nu știe încă ce-ar putea mai repede să facă
dar
ca în fiecare aprilie se va descurca el

Plouă mărunt mocănește

sărut mâna mamei și plec iar cu geamantanul în mână
abia ce sosisem și trebuie să mă întorc la liceu
trenul chiuie și trezește iarba din somn
pomii îmi aruncă ocheade
și înfloresc văzând cum eu le zâmbesc
plină-i gara de ochii fetei
când caut s-ating cu vârful piciorului Adrian BOTEZ
dulcele peron al tinereții

Mi s-au aprins bujorii-n obraji Stins...

așteptând să te îmbrățișez (poeme și prozopoeme... ieșite din vreme)
băiete Partea a II-a
mai este o zi de vacanță
și cerul din parc înverzit Dezvăluirea căderii începuturilor
ne așteaptă nerăbdător
să-i plămădim un sărut Balaurii înoată prin valurile de piatră
sună dulce-n urechi comanda buzelor ei mânați de focul sacru – dintru zeiasca vatră:
de soare vibrând totu-i ocean de flăcări – dar tainicu-i adânc
ascunde timp și viață: muguri - ce-acuma plâng
Agresiune pe care-n viitoruri - însă - stihiile nu-i frâng!

Umbra visului meu ...așa e începutul: foc – groază și spăimare!

a întâlnit-o pe-a gândului tău doar orbul moșmondește – în mistica lucrare!
și a sărutat-o ...balaurii îngheață - și para doar sticlește:
s-a ales cu o palmă pe față deschide - de-acum – ochii - și intră în poveste!
cu amenințări că va fi dată în judecată
tremură și suspină într-una Din fierberi de oglindă – făurărìi de iad
de când avocata i-a zis acum se încleștează: forme – culori și vad...
Carta Globalizării ce-a fost – cândva – balaur – se-ncântă în copac
prevede doar sentimente on line zvârcol – titanul veșnic: domesticit în veac...

Clipa Din cărțile de lave – cad strofe de izvor,

din roata de otrăvuri: închipui' om – pridvor...
Bate cucul din tot ce-a ars spre ceruri: mărgăritar-pământ
a timp în inflație se îmblânzește-n colburi – în drumuri și în cânt...
Noroc de mine la mijloc de zavistii și fulgere de fier
că în copilărie am făcut câteva prostii de răsunet stă lebăda-cetate: încoronat truver...
altfel ce filozofie aș putea oferi la schimb
pentru o ultimă secundă ...Începe-o nouă lume: nu știu de-i rea sau bună...
erau doar cataclisme: sunt fiice de furtună!
Greșesc voi veți dura corăbii - să treceți - de-apă! - - oceane:
truverul vă descântă: ”trageți – vârtos – la rame!
Verbul a fost creat pentru mine lăsați în urmă gândul: înmuguriți mii game!”
ca să nu-mi fie rușine atunci
când aproapele meu îmi spune
nu ai dreptate „V-ordon: fiți optimiști! – căci lumea e frumoasă!”
„V-ordon,fiți optimiști! - căci lumea e frumoasă!”
Iar – pe la margini – de te uiți – e bună și gustoasă!”
...așa veni comanda – de la centru:
”votați – într-una – numai: <<pentru>>!”

40
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

...lumea asta-i chiar ”frumoasă” dezagregarea logos-ului (rubaiyat)

blană : roasă și jegoasă!
și e ”bună” – cum doriți! trece-un refren acvatic – printre păduri și stele
ca...un circ de sateliți! dar – vai! – l-auzim doar...eu - și treisprezece iele!
...atâta dezordine-n lege - și-n univers
”nu fiți pesimiști – v-ordon!” că-ți vine a șterge – într-una – ultimul vers!

...”fericirea” stă-n piron 12-un sfânt se dă în leagăn

spânzurată c-un cordon...
...optimiști să fim...?! - ...motivul? un sfânt se dă în leagăn – iar tulburându-și nimbul
”să nu-și piardă lumea tivul!” dar cerul și pământul refuză – ambii – schimbul:
preajma de-aici – precum și cea de colo – identic
...lumea asta-i ca un brânci: otrăvite
ți l-a dat - și-acum te plângi! scurg - peste noi – istorii - cacialmale – cu vorbe
cine ți l-a dat? – ghicește diferite
altfel – te faci solz de pește!
scurg sângele din straiul lui crist – asasinat
...apoi – te vor vizita scurg crime – cu duiumul – din regi fără regat
zei-de-lut - din mahala: încât lumea de-aicea – precum și cea ce vine
te-or întreba – până-n zori... sunt doar spălare-n public: izmenele divine...
când – firesc! – te scoli și... mori!
...unde te duci – duhnește – a crimă și a zoaie
...e ca un șiroi de zoaie: chiar dacă nu-ncepură – pe față – crunt – războaie:
duce cu el – din căsoaie război și nimicire sunt gândurile noastre
și bidoane – dar și crini
sfinți băloși – sfinți asasini clătite în gunoaie - și în fecale-albastre...
...dă-te în leagăn – sfinte - și-aureola-ți lasă:
cadavre de vise – arte pendulul tău – din suflet – mereu oprit! – ...”e-
mormăieli - și geamuri sparte... acasă”...
...nu-ntrerupeți filmul zilei:
nu-s genii – nici urma milei... paiața răstignită

...ai doar ce-ai pierdut la rișcă: ce dac-ai suferit – te-ai răstignit – o viață?
purici – mii! – ...ei scriu – când pișcă: îi pasă oalei de pe plită – săltăreață!
te țin treaz – așa se spune ...când sui pe eșafod – să-ți smulgă – prin topor – biată
pân' la munții-n rugăciune... – viața
toți gură-cască-aclamă pe călău – nu victima:
9-ciocoism ”mistic” (rubaiyat) ”paiața”!

ca burghiu-mi pătrunde – adânc - în rană și-n creier
un greier: ce vrea? – să cânte – până la cerul-cutreier!
dar să nu-l vadă oameni: să rămână-un mister!
...dumnezeu l-a surzi – proptindu-l – în ceruri – la
vreun...minister!
10-cerere îndreptățită (rubaiyat)
-”de unde știi că-i paradis?”
elfi dansează pe faleze – un licorn alintă-o zână
iar ondinele îți cântă – nu un ceas: o săptămână!
...”de unde știi că-i paradis? – e doar răsuflătură!”
...dar orișiunde-i paradis! – numai taci tu – din gură!
***

legal mister – uitat în fulger – în stele și-n crai nou
dumìcă temelia lumii – lăsând – de pază - -acolo: -un
bou!
...mii afrodite sinucise – plutesc – într-una - -n vagul
styx:
charon – pentru statistici scrise – cere – lui hades – să-
i dea...pix!
15-fuga de absurditate
a murit înghițitorul de săbii: s-a înțepat c-un ac!
...te lupți – o viață – cu toți zmeii: și mori – trăgând
de-un crac!
iar voi numiți absurditatea: că-i ”viață – într-o lume”?
...prefer să stau – aici – pe lună – udând vreo trei
legume...

41
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Vasile Zgaibă, văru-său, a glumit cu el

Despre nevastă-sa, că le luase
lumea seama
Și Butucul l-a repezit cât ai zice pește:
Bă, Vasile, nu-mi zici mie ție
Și nevestei mele fă, ai auzit ?!
Bine, vericule, dar vezi să nu
pierzi căruța,
Că se dă ea toată ziua huța.
Zora își simțea sufletul deschis
Ca un câmp primăvara la amiază,
Iar ea era marginea livezii
Constantin PĂDUREANU din preajma izvorului,
Plină de iarbă și smălțuită cu maci.
A fugit de Sânziene Pentru o muiere tânără ca ea
Viața pe care o ducea se izânise
Soarele se înălțase la jumătatea cerului, Și nu mai avea nici un chichirez
Vestind amiaza unei zile însorite și tăcute, Fără un tânăr și frumos amorez.
Încât murmurul câmpiei se auzea Îi sfârâiau călcâiele după alții.
În Rudarii Olteniei ca bocetul Trupul femeii fremăta și aștepta
Înfundat al unei bătrâne răgușite, Pe cineva care s-o înțeleagă.
Iar clocotul Jiului părea un plâns tânguitor. Zora, muierea asta pe care
În timp ce, din când în când, Numai o herghelie de armăsari,
Adieri scurte de vânt veneau de la sud Nărăviți la iepe împărătești,
Și se pierdeau în umbra O mai sătura,
Limpede și rece a caselor. A fugit de Sânziene
Zora Albiș se afla peste tot, Cu un hăndrălău de electrician,
Repezea vorbele acolo unde Un dănac din Balta Verde
trebuiau repezite, Mai mic decât ea cu cinci ani.
Mângâia și lăuda acolo unde Și a rămas Nicușor Albiș
I se părea că se cuvine. Fără muiere
Era ca o suveică cu multe Și cu buzele umflate.
și mărunte ițe,
Cu multă urzeală Logodna
Și cu mai multă îndrăzneală.
Muierea asta a lui Nicușor Albiș – Mă Ioană, zise Gică Talpa,
Avea trup de nevăstuică ce mamă ai avut
Lunecoasă de baltă, De te-a făcut așa frumoasă ?
Cu perii lucioși Să fi trecut eu pe linia ta
Și cu ochii ca licuricii. Cu o cărioară și să te fur,
Zora spunea vecinelor ei Ca să fugim amândoi
Că nu înțelegea deloc În lumea largă,
Cum de pot unii să permită Că prea îmi ești dragă
Nevestelor să-i joace pe sprâncene Și-mi lași foc la inimioară.
După cum le nărăvesc pe ele poftele. Când te văd,
Nu mai sta în calea mea,
Nicușor Albiș, bărbatu-său, Că fac moarte de om.
butucul cu mustăți, Vreau să-ți dăruiesc
Măgar închiriat în averea muierii, O băsmăluță înflorată și mărgele
Moldoveanul cu pumnul ca un baros, Și să mă joc cu țâțele tele.
Care vorbea o dată în zi, Vin la taica de mă cere,
Îți frângea degetele, Că sunt fată, nu muiere.
Dacă dădeai noroc cu el Vin mai bine la noapte
Și te spăla cu lumini de Prin grădină
fulgere albastre Și să lași ușa deschisă.
Dacă încercai să-i întorci vorba. Dănacii râiau în jurul Ioanei Brânzan
Dar, cu toate astea, ei doi Și ea îi lua la trei păzește.
Nu prea aveau multe în comun.
42

– Hoțule, vrei să mă păcălești ?!
Lasă, lasă, că știu eu
Că ai mințit multe fete-n sat.
Ioana stătu și se gândi.
Se uită într-o parte și-n alta
Pe linie.
Nu văzu pe nimeni
Și prinse curaj:
Gică, ce e-n mână nu-i minciună
Și să facem treaba cu cununie.
Ai mei sunt la moară la Țuglui.
Te iau în casă, să-mi dai
Băsmăluță înflorată și mărgele...
Alexandru PRIPON
În vis
Aceleași străzi le-am străbătut în vis
Ca și în ziua prea curând trecută,
Plantând rigole strâmbe spre abis
Și, la răscruci, clădind câte-o redută.
E un păcat comun, intens comis,
O răzbunare prea puțin plăcută,
Aceleași străzi le-am străbătut în vis,
De la un timp, cu deznădejde mută.
Găsesc a doua zi drumul închis,
Iar lucrătorii, istoviți, salută
Pe cel care din nou le-a compromis,
În somn, e drept, o muncă refăcută.
Aceleași străzi le-am străbătut în vis.
De vârstă
Să numărăm doar anii rămași până la moarte,
Să prețuim prezentul și să găsim în lut
Motivul pentru care s-a înserat, departe,
Și-au renăscut în lume fantasme din trecut.
Să nu fim sclavi de-a pururi ai unei chinte sparte,
Întunecând momentul cu tot ce ne-a durut,
Să numărăm doar anii rămași până la moarte,
Zâmbind pe o copertă, trăind în conținut.
43
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Ni se va scrie rostul perpetuu într-o carte,
Iar cei ce vin din urmă o vor privi tăcut,
Dar nu o vor deschide, căci vor citi rapoarte
Și cereri de uitare a unui drum știut.
Să numărăm doar anii rămași până la moarte.
Cutume de pe alt meleag
Aici soarele este coborât cu grijă
Până la nivelul gândurilor
Presărate pe marginea
Fugii de sine.
Luna se dizolvă în
Alte neguri,
De fiecare dată altele,
Până când nu mai rămâne din ea
Decât iluzia nedimineții.
Oamenii sunt, pe rând,
Flori, fluturi, tăceri sau blesteme,
Cutreierând zări și mimând idealuri,
Zdrobind sub priviri
Orice nou început
Cu forța eternului
Convertit în multe finaluri
Neplauzibile.
Devreme
Mai devreme ca târziul, mai departe ca sfârșitul,
Îmi croiesc un drum prin ceața altei jumătăți de veac,
Îndesând prin buzunare și firescul, și cumplitul,
Ca zălog al biruinței oferit de-un zeu posac.
Nu cunosc realitatea și recit întruna mitul
Devenirii prin cădere, iar apoi apun și tac
Mai devreme ca târziul, mai departe ca sfârșitul
Unei proaspete dileme dintr-un ev tot mai sărac –
Mai sărac, firesc, în eul contopit cu asfințitul,
Pe o margine de cuget dintr-un orizont opac;
Peste valurile negre se răsfață infinitul,
Îmbiindu-mă frenetic să rostesc, dar să nu fac,
Mai devreme ca târziul, mai departe ca sfârșitul.
De sintaxă
În eroarea de sintaxă am ascuns un țel amarnic,
Iar apoi, cu dibăcie și o bidinea de fard,
Am deschis o paranteză, încercând, tăcut, dar harnic,
Să comunic doar prin gesturi și priviri adânci, de bard.
Sunt, pe rând, banditul aspru invitat aici zadarnic
Și cinstitul om de carte lăsat dincolo de gard,
În eroarea de sintaxă am ascuns un țel amarnic,
Învățând ca, prin furtună, să lucesc, dar să nu ard.
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

M-au purtat aceste veacuri spre un orizont fățarnic,
Rupt din sfera dezlumită a cuvântului bastard,
Ancorat în aparență îmi strig numele, slugarnic,
Amintindu-mi, peste-o clipă, că, slujind un alt hazard,
În eroarea de sintaxă am ascuns un țel amarnic.
*Poeme inedite dintr-un volum în lucru.
Deșertul din mine
În califatul sufletului meu
Nisipurile se aprind și ard
Fetele Morgana îngână cântece cu muezinii.
Deșertul se întinde în jurul inimii
Pe el mai pasc capre prin tufele răzlețe
De prin vene ies șopârle negre
Cu ochii vii, cerșind albastrul.
Soarele topește gândurile și tace
În jur e doar pânda neagră a nopții
Luna și stelele, stâlpi pentru vise
Iar dunele din minte răsfrâng în jur, iluzii.

Omul negru
Omul negru din mine pleacă
Ascunde urmele, cu ură
În drum spre sinele-i pustiu.
Mărgelele timpului îi lucesc la gât
Dumitru TÂLVESCU El se-nfășoară în frică și spaime
Aidoma mărilor grele, în vânturi
Poetul Ucise de furtuna înfiptă în mal.
Mersul lui e greoi
Poetul nu scrie cu pumnalul la gât Pășind pe nisip, ucide urletul scoicilor
El taie felii din viață, înfometat E fără speranța întoarcerea în valuri.
Sparge asfințiturile cu pana În urma lui, doar neguri nepătrunse
Din cioburi reclădește amintiri Umbre plutind în aerul celest.
Plânge în sine, uitat de lume Soarele în depărtare, ucide alt anotimp.
Din lacrimi îi cresc flori de argint.
Cel mai adesea e singur Start în destin
Nu părăsit, ci uitat între rime
Hoinar într-un timp staționar Start în destin, clipele jelesc şi vin
Se joacă-n metafore și cântă Strecurate şi curate, pe porţi desenate
Glasul păsărilor îl pune în vers Adună din mine, speranţe senine
Iar lumii mai dăruie gratis poeme. Fără amânare, înspre desfătare
Cu dorul legat, dar şi el curat
El, nenorocul Încă neumblat şi descălecat
Ţin prea strans la piept, ca pe un buchet
Numai cel ce vine pe ascuns Speranţe născute şi nedesfăcute
El, nenorocul își caută cu umbra-i victime Gata de plecare, la împreunare
Ca o ploșniță între cute de așternut Unde codrii cresc și se învoiesc
Își ascute colții și întinde mantia neagră La petreceri ude, cu zâne zălude
Gânduri de lumină tremură de spaimă Sub amurguri vii, cu nori rozalii
Trufașul voinic al umbrei surâde Acolo opresc să văd cum mai cresc
Dinții lui galbeni rânjesc în așteptare Dintre muguri, frunze, pictate de muze
Domnește peste incertitudini și frică Și de- artiști nebuni, cu mâini de aluni
Astupă izvorul speranțelor Să-mi deschidă ochii, la marginea nopţii
Iar viselor pune zăbală și frâu. Unde cei ce vor, se ridică-n zbor
Cerul e negru, golit de ispite Şi nu se întorc, decât la soroc
Lumina mai doarme încă o zi Trimiși înapoi, de zei ca si noi.
Așteptarea s-a dus la culcare
În iatacul unde tremură oamenii gri.
E liniște. Sub prezentul strivit
Cu priviri goale și înfometate,
El, nenorocul, vine pe-ascuns, cu secera
Și taie, taie, taie fără răgaz
Nu-i nimeni pe lume să-i pună zăgaz.
44

Eugenia DUȚĂ
Poveste
Am închis moartea întro cutie
și am suit-o pe dulap.
rânjea de acolo sălbatică,
neputincioasă...
Am pornit apoi la drum,
cu toiagul singurătății
în mâna firavă.
nu aveam teama morții,
lacătul era sigur
și cheia trainică...
* Noaptea
și deodat’am alergat speriat prin vise,
spini îmi sfâșiau ființa,
se născuse atunci, din adâncuri,
năvalnică, setoasă, neclară, dorința...
Era haos în juru-mi prin câmpuri,
era adâncul întâiului nimic,
ardeau în cer mii de ruguri
și fiarele urlau sălbatic...
în marea adâncă, de-ntuneric,
ochi înroșiți străluceau himeric,
și brațe păroase, cu gheare-ascuțite
se-ntindeau flămânde, din morminte.
Înfricoșat, căutam o scăpare,
Înfiorat de regrete neclare, amare...
O voce mieroasă-mi susura-n conștință...
„ce-ți trebuie ție, o astfel de viață?”
Căzut în genunchi, tremuram obosit...
Nu așteptam decât doritul sfârșit...
* Dându-i un aspect festiv și ușor kitchos
Și am deschis atunci cutia.
Moartea a năvălit afară...
Speriat,
am căutat o himeră, nebun,
printre vise în pornire fugară,
căutând Neantul ce m-a născut...
Și mă privea Cerul străbun:
străfulgerarea lui,
amarnic m-a durut...
moartea, hohotind, întinse coasa...
45
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
*
și deodat’, printre narcise,
ochii tăi mi-au apărut,
cu luciri străine,
aruncând disprețul
să îl sfâșie haitele
din urma morții.
și atunci, mi-am adus aminte
că am o cutie pe dulap
și o cheie în mână.
Gând pentru Emin
Din humă născuți suntem cu toții,
Dar frunte înaltă plină de senin,
E numai hotărârea tainică a sorții,
Ce zămislește doar o dată un Emin.
Cu tulburarea visului prea tainic,
Se-nalță temător un tremur ne-ncetat
Cătând prin ceața timpului, zadarnic,
Năluca dragă, fiul fermecat.
Ci nu pleca, copil ascuns în umbre,
Păzește-ți neamul, și mintea-i luminează,
În suflet picură-i curaj și-nțelepciune,
Dă-i de-acolo unde ești, doar gânduri bune
Și pentru țară, dă-i conștiința trează!
Noaptea, când oamenii normali dorm,
îmi port îndoielile pe întuneric
De teamă să nu mă sugrume fără
Să fiu conștientă pentru că
Urăsc să fiu doar o unealtă
La îndemâna sorții
Care se distrează cu noi cu un aer absent
Și aparent binevoitor, noi, cei construiți de Domnul
Din țărâna de mai multe culori și miresme,
Asta ca să nu spun miasme dar
Noi știm și ea, Soarta, știe
Că nu toți sunt aceeași țărână și
Mai ales,
Același lut moale, unii sunt sau suntem,
Cu orgoliu nemăsurat credem asta, suntem, deci,
Ciopliți din stâncă sau numai o piatră mai dură
Uneori cu vinișoare sclipitoare care o traversează
Dar nu ne deranjează și chiar nu ne pasă,
Noi alergăm în continuare
Pe un drum de care nu suntem foarte siguri
Că e „safe”, că nu are denivelări care
Ne pot sfârteca anvelopele, dar
Ce contează, noi vom merge mai departe,
Chiar și accidentați, nu e așa, Creatorule nevăzut?
Când l-ai modelat pe Adham din lutul cenușiu-roșiatic,
Te gândeai, melancolic, „iată am făcut un om,
După chipul și asemănarea noastră”
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Dar știai acolo, în adâncul inimii Tale – Uneori, îmi vine să intru tăcut
Ai și Tu o inimă, nu e așa ? de rușine că încă mai sunt,
(deși, uneori mi se pare că totuși îți lipșește când pruncii își doresc
Această parte anatomică – sau poate Tu să intre-n pământ
nu ai anatomie ci doar spirit, oare ce ai și ce nu ?) prea devreme,
Te îndoiai și Tu, (să revenim) de rostul creației Tale și eu stau,
Care se năștea dintr-o plictiseală siderală, stau chinuit de durerile facerii
din singurătatea ta și desfacerii ficărui centimetru
Între niște Îngeri care mai de care de sol ori depărtate planete,
Păcătoși, insolenți și încrezuți, pândindu-ți tronul alteori dorm absent.
De pe care Tu (sau, de ce nu ar fi ei) puteai
împărți Gardul de lemn
Dreptatea Ta Binele Tău, Frumosul Tău,
Toate erau ale Tale. Scriu pe gardul de lemn
Dar, Creatorule, nimic nu este absolut în lumea asta, ca el să recite în acord cu vântul
Nici chiar Tu. Chiar dacă e o blasfemie să-ți spun trecerea mea bătută
așa ceva. cu niște picioroange nemăsurate.
„nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie” Pe toaca ce risipește urme vremelnice,
Spune înțelepciunea populară și Tu știi că e așa, o pisică neagră scrijelește un chip îngrozit.
Pentru că Tu le știi pe toate sau așa ne place să credem Nici nu ai simțit când ziua s-a risipit,
Chiar dacă uneori mă întreb cum de ai construit Omul te-ai apucat să deschizi ușa
Când știai – așa se zice – câte nefăcute va face el unui coșciug ce bate cu forță,
Și cât îți va sfâșia inima de fapt auzeai inima cutremurând pământul.
(pînă la urmă, cum a rămas, ai sau nu, inimă?) O mumie închisă zâmbea
Doamne, somnul rațiunii naște monștri, dar insomnia presimțind că ai să vii,
Naște coșmaruri mai negre. și toaca trepida tare acoperind
Mai bine cumpăr o sticlă de vin gardului de lemn
și mă cufund în somnul ce scinda în indicii primite.
Izbăvitor. Tu mă găseai când soseau
primii vestitori ai primăverii.

Fantezieni

Fantezieni adunați ad-hoc

Prin măruntaiele uliței,
Precipitați de noaptea îndestulătoare
Ce le permite să scormonească povești
La enclava regală a lui Ion Pena,
Așezați pe bănci ori trotuare
Bătute de fulgerul lui Thor,
Adrian George ITOAFĂ Comentează orice suflare,
Creând identități hilare.
Uneori Un câine orbit de chibrite orbecăie
Și gardul cade, fiind tras de un amețit ce ascultă
Surprinzător, Imaginația fiecărui adunat.
existența îmi pare prea lungă uneori
uneori, simt cum fâșii de carne Hypatia
leproasă curge,
se topește pe solul fertil, Cine sunteți, ecuații?
apoi pleacă toată carnea Nu, noi două suntem necunoscute
lăsând țesutul osos ca o cruce. ce ne diferențiem de alte rezultate.
De exemplu, eu niciodată nu sunt constantă.
Mult am trăit, Iar eu, oricât aș bate pasul pe loc,
uneori, simt că stelele Tot aș împotmoli rezultatul,
pier mult mai devreme, intru fără să vreau în dilema materiei
stau cu capul în nori încetinind rotițele să miște.
la privegi “Greu la deal cu boii slabi“,
îngropând din fragmente.
46
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

a răspuns Hypatia în tratatul elementelor,

extrăgând virgula ce încurcă. O terasă imensă invită vinerea
în poala unui ciot îmbrăcat în verdele ochilor tăi,
internez unghiile tale lungi la ospiciu acaparând scena pegătită de dans.

mă gândesc să internez unghiile tale lungi la ospiciu, Vinerea oarbă trece, îmi spune: petrece!
deseori simt cum o iau razna,
voi tocmi un călău cu dinți ascuțiți să le smulgă, Domestic, îmblânzit de mâinile calde
au devenit agresive, lasă mesaje nedeductibile pe
spate, Îmbrăcați de paradă trecem nevăzuți în bezna
cifre nu văd să fac asocieri. ce ne conduce spre altă întâmplare,
Uneori umblu gol pe diagonala curioșilor izbindu-ne ca berbecii, unii de alții până se crapă
ce mă anunță că eu sunt trecutul. noaptea,
Te erijezi în cuprinsul meu, evitând adevărul. așa ieșim din așternut pe sensul unic de mers al singu-
Doar caligrafia ce a brăzdat trupul, rătății.
a speriat inima pitită după organe, Cerul devine un fruct albastru
tace înghițită de spaimă. consumat de necunoașterea noastră,
îl culegem de sâmburi, lăsându-i prin porii deschiși.
Să-mi vii
Ce frumoasă ești când râzi!
Să-mi vii Devin domestic, îmblânzit de mâinile calde,
uneori la picioarele goale, trecute haotic prin părul cărunt,
aplecată ca o floare sunt atât de mic, de îngrămădit,
pe trupul firav un atom redimensionat în materia ta,
al unei tulpini ofilite, instalez un atac de panică la nivelul glasului,
ce ține cu dinții într-o pauză sufocantă de table
de o bucată înghețată beau apa modelată de zar,
de sol. atac stările, inhalând timpul trecut,
pierd ultimul popas
Să-mi vii în aglomerații de trupuri confuze
când apun la capul unui strigăt
trecut de maturitate, Iată-mă cum sap cu privirea în lutul amorf,
lăsând ghiocei la întâmplare, un golem revendicat de Judah Loew ben Bezalel,
să vadă ultima suflare ce crede că te-a zămislit. Îmi aruncă săgeți otrăvitoare.
a așteptărilor Curios este că nu mă ucid,
zădărnicite de nepriceperea ta. atipica mea, pentru tine-s în viață

Să-mi vii Un fruct consumat

neculeasă în cale,
atingând trupul ăsta neliniștit, Poate cântai sau ceva melodios auzeam,
atârnat de o închipuire paleativă, când crengi de crengi atinse scârțâiau
încercând să tratezi bucățile de lut, pe tâmplele cărunte,
din care sunt. se iveau explodănd dintr-o dată
flori de salcâm și ochii cautând
Vinerea oarbă trece gura să o soarbă
planau ajutați de adieri pasagere.
Pășind în vinerea oarbă, neînsoțit, Poate noi, închipuiți, credeam că trăiam auzind
încălțam picioarele cu iarbă respirațiile fiecăruia, intrând în rutina albului
și migram împiedicat pe diafragma pală, ce ne trăiește suflarea
unde frunzele asistau neputincioase și dansul era atât de scurt, pieream ca un fruct
la weekendul asasin, consumat de plăcere…
mușcând din adâncul de temeri, _____________________________
ce mă pătrund. Adrian George Itoafă este de Profesie:consilier juridic.do-
miciliul: Constanța, str. Zefirului, nr.15, bl.ob 5, ap.1. Data
Vinerea oarbă trece agale nașterii:19 noiembrie 1971.
în freamătul vocii și nu mai ajung Telefon nr. 0767611093 ; e-mail: itoafaadrian@gmail.com
să te ating.

47
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Moloz roz

călătoresc cu aceeași frecvență

printre taxiuri și pietoni obosiți
fiecare ploaie udă mansarda galbenă
unde câinele latră obsesiv

poeții nu ratează nicio ieșire

în parc îmi aștept părinții tineri
va fi încă o viață de repetiții
printre molozul din Titan?
Angi Melania CRISTEA știu sub ce slogan vom iubi
și/ cu sandale roz/ vom urî
Orașul-dolomit picioarele alunecă pe scările mall-ului
din Skopje
iarna cu ciori și ferestre închise unde am făcut triajul existenței mele banale
curge peste oraș iar tu arogant îmi sufli în ceafă
îți pui pantofi sobri și îmi reciți un aer de 10 karate
din Madžirov
lumina poeziei rupe tristeți gălăgioase Stele de ebonită
și/mână în mână/ desenăm frigul
am amintiri din viețile noastre comune.
este o sete de alb amară atunci așteptam la pasaj.
îmi șuieră sentimente stranii visam mașini și neoane colorate.
printre degete nu simțeam zimții frigului.
dar dragostea mea de munți oricât s-ar scutura ciulinii
crestează în dolomit stele de ebonită se vor risipi
punți de dor peste aerul verii.

acolo unde cad cascade îți faci selfie cu luna.

și se rotesc ore
eu tai din poezie felii
tot mai subțiri
Timp opulent
am traversat linia de cale ferată
și am desenat ziua în care te nașteai
nu cunoscusem cum sună orele pline
doar tăcerile unor zgârie-nori
orașele noastre se înfrățiseră
nu mai puteam fi străini nicio respirație
oameni străzii protestau în centru
iar tu erai încă nesigur
de lunga noapte polară
poate suntem un monolog într-un cartier
de muncitori
sau poate ambalajul unui cadou pentru orfani
bătrânii noștri vorbeau macedoneană
iar tu cu mine
lipeai foi de tutun din obișnuință
sigur vom prinde un tren galben
și un timp albastru
ești născut pentru triple învingeri.
istoria nu se scrie. ai răni în palme
și cercuri de foc în pantofi.
în centrul orașului surâd porumbei
hrăniți
de oameni tineri.
de câte ori nu s-au rotit
galaxiile singurătății
în inima orașului-om?
Mașina politică
ne vedem des. bem cafea cu îndulcitori.
mergem la supermarket și plătim cash.
fericirea noastră e sinonimă
cu paradoxul zilelor fără bani.
nu te uita în lanul cu floarea-soarelui.
acolo sunt stalagmite ale anxietății.
până ieri număram jocurile comune.
astăzi trăim după un ritual chinezesc.
suntem câinii dreptății.suntem marele zid.
rutina ucide cu arome de palmieri.
ai putea pentru câteva vieții
să tai lista cu magazine?
tăcerea îmi sună a moarte narcotică.

48
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Dumnezeu îşi ia mâna de pe oamenii care Îl caută

numai în mijlocul furtunii/ iar în zilele însorite
se mândresc cu puterea lor/

strigătul ei spintecase orizontul ca o sabie

demonii o chinuiau
am avut o fată/ urla/
dar am vândut-o/
şi s-a transformat în pasăre
seara îmi aduce firimituri de pâine
şi stropi de apă/
Any DRĂGOIANU în momentele ei de luciditate
se căieşte amarnic
Trecutul tău pare un câmp de luptă viaţa i se înşiră pe trotuar

îmi ziceai/ Privesc furioasă clepsidra

atâtea obuze au spintecat văzduhul/
iar pământul tristeţii e doar o amintire timpul mi se pare că nu trece deloc
nimic nu mai rodeşte acolo există în mine o dorinţă fantastică
e deşertul prin care trebuia să treci de a sări peste zile/ luni/ întâmplări/
până la mine anotimpuri/ îndoieli/ boli/ poveşti dureroase/
hai îndrăzneşte/ unii plâng că totul trece foarte repede/
eu nu am venit să te tulbur/ eu sunt ca un atlet la 100 de metri garduri
ca un hoţ sau un ucigaş/ traseul până la săritură nu îmi este de folos/
eu îţi brodez un început/ mă uit în calendar
acum ai o inimă nouă/ subliniez câteva date
atinge-ţi pieptul/ fii fericită/ apoi închid ochii
lasă-L pe Dumnezeu să lucreze/ şi mă trezesc în grădinile Raiului
fiecare dintre noi primeşte binele/
până la urmă/ aşa am supravieţuit până acum
iartă/ să poţi zbura cu mine peste câmpiile bucuriei/ din obiectiv în obiectiv
să ne primim binecuvântarea/ detaliile mă scot din minţi
că dragostea asta trebuie trăită fără nicio reţinere banalităţile îmi strică traseul
învăţasem să scriu poeme de dragoste pe pieptul tău recunosc pietrele de care m-aş putea împiedica
şi literele de foc ţi se întipăreau pe piele dar drumul meu aşa a fost trasat
ca nişte tatuaje absurde/ piedică/ durere/ haos/ piedică...
dar m-am trezit/ era sâmbătă/ eliberare
poemul meu nu avea niciun sens/
încă lucrează Dumnezeu la inima mea/ Mi-am primit pedeapsa pentru toate vieţile
fiecare înnoire are nevoie de timp/ lacrimi/
obuze care să rupă zarea în două/ o singurătate aţoasă
însă te-am văzut/ iluzia mea/ în care stau de ani buni
eşti conturul unui viitor binecuvântat vine Dumnezeu seara
amin să-mi arate un cerc
îl pun la gât ca pe o medalie
Capătul tunelului şi începe plânsul
jumătate de viaţă irosită pe nimicuri
sunt în primejdie de moarte/ am fost vânzătoarea perfectă
a strigat femeia cu părul alb/ din târgul deşertăciunilor
o întâlneam la colţul străzii
îşi număra bănuţii cerşiţi înaintea mea e o mare linişte
nu avea pantofi câţiva pescari aduc la mal
sau pardesiu peştele care-l înghiţise pe Iona/
mă uitam la ea ca la mama nu-i nimic/
plecase dintr-o viaţă confortabilă/ voi locui acolo scârbită de propriul trecut/
demonul nu o slăbea deloc/ eu mi-am primit pedeapsa
ura dreptatea pentru că era o femeie de foc
49
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

poezia nu a răspuns la niciun stimul

resuscitarea continuă şi acum
ideea de moarte clinică îmi surâde
fiecare vers s-ar linişti
numai cu mirosul de peşte n-am să mă obişnuiesc

Dumnezeu îmi aruncă un topor

taie/ Ana/ fă-ţi un alt drum
În numele Tatălui
şi al Fiului
şi al Sfântului Duh
amin

Sunt oameni Gabriela STANCIU PĂSĂRIN

care nu au trăit în viaţa asta nimic spectaculos
zilele lor s-au înşirat la fel/ Simt uneori...
ca şi cum n-ar fi existat/
n-au pansat răni Știu că ești tu,
n-au curăţit pumnalele după cum
de sângele închegat pe lama aspră îți simt uneori
n-au ascuns puştile în cufere vechi degetele subțiri
n-au adăpat cai adunându-mi părul
n-au fost la război răvășit pe frunte,
așezându-mi-l
ei au luat prânzul şi cina în restaurante de lux cu gânduri cu tot
au râs de X care umblă în zdrenţe după urechea mea
sau de Y pentru că mătură prin gări dreaptă,
unii au tot aurul acestei lumi șoptindu-mi,
alţii îşi bucură zilele cu un colţ de pâine chemându-mă...
şi o rugăciune către Dumnezeu Și-atunci,
mă îndoi ca o floare
sunt oameni care şi-au cheltuit timpul sub potopul ploii,
prin cafenele şi baruri/ sărutând pământul
iar alţii au stat în genunchi nemâncaţi care mi te-a ascuns
înţelegând că bogatul şi Lazăr un timp.
împart aceleaşi roluri de mii de ani

Ochiul

Știu că într-o zi,

frunzărindu-mă
din întâmplare,
Ochiul tău
m-a găsit ascunsă
în mine însămi,
așteptându-l.
Și l-a speriat
atât de tare
asemănarea mea
cu tine,
încât,
a preferat
să nu-și mai ridice
niciodată privirea
și să tacă,
mâlc.
Pictură de Dalia Bialcovski
50
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Avant que...

Înainte de a pleca,
am dorit mereu
să te întâlnesc
la o cafenea
în Montmartre
și să fie toamnă,
să mă așez lângă tine
iar tu, surprins,
să-ți lași ziarul încet
pe colțul mesei
privindu-mă cum Mihaela Roxana BOBOC
îmi așez palma
peste mâna ta, Ziua poeziei
mângâind-o ușor
și atunci, 21 Martie. După 15000 de pași
să înțelegi fără cuvinte de ce, plouă. Câțiva stropi trezesc în lac plânsul.
în timp ce frunzele Larisa râde și doarme
încep să cadă. somnul meu este un pește în burta căruia
liniștea își înfige solzii
până dă pe afară.
Cine trece pe-aici? Poezia plutește într-un pahar de vin alb demisec.

Dacă Trecutul Pe seară nervii întinși la maximum nasc un poem

ți-a așezat definitiv cele zece pisici din Crâng torc satisfăcute
o lespede mâine voi lua un pumn de boabe pentru fiecare
peste Suflet, pâine pentru rațe
de ce-mi pare că-ți simt Umbra o bucată de ciocolată pentru mine
adiind uneori ție nu-ți aduc nimic
prin preajmă? ziua poeziei este o telegramă expediată rapid
Cine trece pe-aici și niciun destinatar.
În locul tău?
Monalisa

Din Interior Alunec printre cuvinte

uit că ele sunt pietre înfipte în cer
Cum de-ai ajuns aici odată căzute mă sfârtecă pe dinăuntru.
când eu credeam Ți-ai pus dalta în mână și cioplești
că mi-am ferecat femeia ta sângerează în coasta din care a fost luată
cu șapte lacăte restul e materie și prea multă risipă.
toate Porțile? M-ai dus în brațe
Pe unde te-ai strecurat spargi zid după zid
fără să te bănui, până și umbra își caută refugiu
trântindu-mi pe înserat tensiunea dintre noi
toate ușile de pereți, devine Monalisa pierdută în propriul zâmbet
făcând să-ți simt (Față în față
glasul străbătându-mă, Pictor și pânză -
atingerea adiindu-mă, o singură îmbrățișare).
zâmbetul ucigându-mă?
Ce faci, Un poem despre tine
ce faci aici De dragul poeziei
cu Sufletul meu?
o zi fără tine
un sărut
o noapte de dragoste
oricât
de dragul poeziei
51
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

vom începe cu un salut banal

somn ușor sau
bună dimineața
și între ele
toate acele cuvinte
care rămân ipoteze neconsumate
o masă la care nimeni nu se așază
iubirea noastră
îngheață pe buza ceștii
e decembrie
târziu
Larisa doarme Gina ZAHARIA
pe cuvintele mele
eu dorm pe brațul tău Umbra
imaginar întins către lume.
În fața mea mergea el. Eu - umbra lui.
Scăderea Nu, nu trec în fața destinului, nici nu-mi permit
să-I dau sfaturi!
Deschidem pomelnicul Uneori privesc în pământ, alteori peste dealuri.
luăm o gură de aer Se odihnește des. Poartă haina timpului,
noi, cei rămași, mi se pare că-i totdeauna pe dos,
tragem un fum dar sigur e ponosită și are nasturii strâmbi.
în plămânii înnegriți ai zării Când îl prinde setea, se așază lângă izvoare.
tăiem rând pe rând numele de pe listă Își face semnul sfintei cruci și bea din pumnul-căuș. Și
gândurile curg în pahare eu am nevoie de apă.
când tragem linie Setea lui e de fapt setea mea. Picăturile sorbite sunt
vedem că poezia ne-a scăpat printre degete miraculoase,
are propria identitate îmi dau putere să-l urmez, altfel aș lua-o pe străzi,
și chip prin junglă, prin scaieți.
de-o asemănare cu Tatăl.
Seara, când dau de el, mă cuprinde groaza.
Golgota Are privirea pierdută ca și cum ar calcula în detaliu
ceva,
Plouă încă de la primele ceasuri Se încruntă des și arată cu degetul spre mine. Nu-l
fereastra se aburește odată cu visul vede nimeni,
din care plec cu o viață în plus Doar eu îl văd clar, avem haine la fel, ponosite și în-
versurile sapă reumatic cheiate strâmb.
zidul pe care iubirea urcă Odată mi s-a părut adorabil;
se apropie Paștele venea cu un buchet de trandafiriroșii, părea stângaci
ne îngropăm și înviem odată cu El și se încurca în vorbe. Când mi l-a dat, am plâns.
pe mormântul gol a crescut iarba. Deodată i-am auzit vocea răgușită: Urmează-mă cu în-
credere! Nu te teme!
______________________ Mereu am stat la un pas de tine,
Mihaela Roxana Boboc este născută în orașul Buzău, 19 eu sunt puiul de ciocârlie căzut din cuib.
mai 1982.
Și cerșetorul orb tot eu am fost.
Este licenţiată în Marketing (2005), masterat în Mana-
gement (2007), şi absolventă a Şcolii Populare de Artă - Apoi am dat spectacol în piața mare am aprins artifi-
Galaţi, secţia pictură (2008). cii să te caut,
Este membră a Uniunii Scriitorilor din România Filiala Bu- de câteori m-am întors după tine și te-am ferit de to-
curești- Poezie și redactor al Revistei ”Literadura” Buzău. renți
Pe lângă poezie, una din marile ei pasiuni este pictura. n-ai de unde să știi.
Lucrările ei splendide pot fi admirate pe blogul personal:
http://mihaelaroxanaboboc.blogspot.ro/ Va veni iarna și ne vom pierde prin troiene.
E-mail: mihaela.r.boboc@gmail.com Casa mea e și casa ta. Până atunci mă voi dezbrăca
A debutat cu volumul ”Vers și culoare”, Ed. de tine
Grinta, Cluj-Napoca, 2010.
așa cum stejarii își scutură ghindele.
A mai publicat șapte volume de poezie și un roman.
Vei fi pasăre, poate liliac.
Caută-ți zborul!
52

În fața mea e ceva. Îi simt pașii. Duc spre mare.
Acolo se vor amesteca și se vor tăvăli cu peștii
la lumina lunii.
Voi fi pe țărm. Un ghemotoc de ace mă țintuiește ca
pe un arici
înțelept. Du-te acasă, îmi spune, mă învîrt de câteva
ori și mă trezesc
într-un salon cu picturi din zgârie-nori.
Îmi pregătesc umbra de gală. Păcat că nu e și el,
mă aud zicând.
Undeva, un pantofar învăță ucenicul să-și pingească
bocancii
pentru drum lung.
Lângă mine, o umbră îmi face cu ochiul.
ca fluturii în zbor de adio
izvoarele s-au vorbit să ne adape de câte ori vor primi
binecuvântarea soarelui
și le-am crezut
șoaptele dinspre ele sunt adevărate ca roua de mai
ca fluturii în zbor de adio
ca florile-de-colț la căpătâiul ciobănașului
împăcat cu singurătatea
de câte ori cutreierăm pădurile vieții
ele sunt acolo
abia așteaptă să ne plimbe prin timp să vizităm galerii
în care ne-am putea rătăci
dar susurul lor e magic am știut asta din ziua
în care am urcat primul munte înalt
și mi-era sete
curând vor veni ploile se vor îmbogăți cu vești noi
vor înconjura șopronul din frunze de arțar
în care ne vom adăposti
într-un cântec
și va fi lumină și noapte va fi
undeva departe de lume
izvorul de suflet își va depăna trecerea
actor bun
ești actor bun dacă știi să-ți înghiți lacrimile
poate vei adăpa cândva vreo pasăre rănită
ori un cerșetor dornic de călătorie printre spini înfloriți
când ai râul tău barca ta peștii tăi trestiile tale
ești bogat
o bogăție pe care o sfințești din când în când
cu sufletul
dacă pui și busuioc sub pernă și visezi că râul e lim-
pede
că naufragiile nu-s pentru tine
că decorul ăsta e cel căpătat din cărți ori din filme…
53
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
când întinzi mâna se deschid drumuri vechi și altele
noi
poți ajuta îngenuncherile să slăvească cerul
și să atingă coroana pomilor în mugur
lângă ciocârlii
prin ochii tăi trec bătrâni și copii
ori singuraticii care nu înțeleg de ce atâta tevatură
pentru un strop de liniște
dar nu lăsa crezul deoparte
crezul înseamnă izbândă și dragoste și siguranță și în-
credere
îți poți lăsa rîul acolo
fără să te îndoiești de nămol
__________________________
Gina Zaharia - Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Debut literar: proză scurtă – „Moartea avea rochie albastră”,
Luceafărul, 1994
Apariţii editoriale:
„Clipa de adevăr” – roman de dragoste, Ed.Alpha MDN,
1998
„Asasinul a fost prins în zori”, Editura Feed Print, – roman
poliţist, 2000
„Crima de la ora zero” –Editura Vega Prod 94, roman
poliţist, 2009
„Lanțuri”, poezii, Editura București, 2011
„Reverie albastră” – Editura Armonii Culturale, 2013
„Ecou de rubin”, poezii, Editura RAFET, Rm. Sărat, 2013
„Lacrima cu multe c(k)arate”, poezii, Editura Inspirescu,
2014
„Promisiunea de joi”, proză polițistă, Editura Editghraph,
2016
”Talazuri”, poezie, 2016, Editura Art Creativ, Colecția Re-
gal
„Nomade” poezii,Editura Omega, 2016
”La est de tine”, poezii, Editura Omega, 2016
„Perseide”, poezii,Editura Editgraph, 2017
„Jocul talismanelor”,poezii vers alb, Editura Edirgraph,2019
„Maci de toamnă”, poezii vers clasic și prozo poeme, Edi-
tura Editgraph, 2019
„Zarul orbului”,poezii, Editura Editgraph,volum care a obți-
nut premiulUniunii Scriitorilor Filiala Bacău pe anul 2020
„Cartea de sub braț”, 2021, proză scurtă, Editura Leviathan
„Povești pentru Ilinca”, povești,2021, Editura Leviathan
„Căsuța cu povești”, povești, 2022, Editura Omega
„Grădina cu poezii”, poezii copii, 2022, Editura Omega
„aniG”, poezii, 2022, Editura Leviathan
- Prezentă în peste 40 de antologii literare (poezie și proză)
- Câștigătoare a peste 50 de premii și diploma literare
În lucru: „Străinul de mâine”, roman de dragoste, „Minus
unu”, roman polițist, „Călătorii deraiate”, poezii
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

trece maria se duce la masă

aduce în ulcele hrană copiilor ei
nu e de-ajuns
probabil febra lui noiembrie
prima ninsoare
întinsă de vânt
peste aleile sufletului
pleacă mai devreme
și neagră e cărarea spre nevoi
până la chioșc
a rămas fără țigări
plămânii știu cât înghit din viața asta
s-a spart țeava cu fericire
Ottilia ARDELEANU dau năvală oameni în șalopete
tu nicăieri să vezi cum se duce inima ei
pe apa sâmbetei
el lasă totul în seama ei
ninge înspre iubire
dar niciodată alb definitiv
el lasă totul în seama ei
oamenii încalță felul ei de a fi
nu pângărește locul în care
viața e o cizmă
se vor fi petrecut lucruri din acelea
urmele sunt deja
cu suflet și cu sfâșiere
pe fața viscolită a sufletului
când crezi că totul e bine împletit
începe destrămarea
cadru cu păsări
dintr-un capăt al visului
colecțiile imaginare se suprapun
e liniște în oraș
incert cauți tomul unui timp îndepărtat
cerul de păsări
poate că acolo sunt acele comori
se rotește în sensul acelor de
cu aura franjurată a secolelor
ceasornic un corb
un tăvălug de mentalități
și pescărușii de la țărm
devastator amenință
orientați spre resturile vieții
el lasă totul în seama ei
se pândesc reciproc
la egalitate ea duce viața
modern tehnologic și impar
ce frumoase păsări
fără sentimentalism de doi bani
fac pluta pe orizont
nu e vreme de atingeri
zborul lor e un dans în aer
totul trebuie făcut la linie
soarele rătăcește
apretat parfumat flambat
printre aripile dese
din piață în mall în patul conjugal
cu flori de maci asigurând intensitatea iubirii
îngeresc de lihnite
el lasă totul în seama ei
aranjamente ornamente
hrana apetisantă trimite la duel
discuții fluente
în fiecare este o teamă
avizarea celor care se amestecă
de celălalt ca de moarte
în treburile interne
și-o voință de-a învinge
măsuri preventive pentru intemperii
de orice gen
o felină în primii ani
telefonie gaz domeniul vizualului
face ochii mari la tot festinul
intelectualului
îmbietor în zi de duminică
să le descurce urgent
omul e mai darnic
eficient de fel preeminent
în afara lui privesc spectacolul
ea nu poate lăsa
de la fereastră devine permisiv
ceva în seama lui
gândești
o zi la poarta lui november
orice firimitură
poate fi împărțită
viața e o forfotă
până la ultima suflare
un du-te vino permanent
54
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Publică, până în prezent, poezie: Totul e să mergi

păsările ne fac viața mai ușoară până la capăt, ed. Paralela 45, Pitești, 2016; Pe tibia-n jos,
pe cât de greu pentru ele ed. Rafet, Râmnicu-Sărat, 2017; Niciodată nu spune unei
supraviețuirea zile că e ordinară, ed. Ex Ponto, Constanța, 2018; Poezie în
mintea goală [Poesia en la ment buida], volum româno-ca-
talan, în traducerea poetului Pere Bessó, ed. Ex Ponto, Con-
februarie magic stanța, 2021; Când tac și tu mă asculți, ed. Junimea, Iași,
2021; Timpul meu se măsoară în inimi pe care le ating
de parcă aș scoate pescăruși [Mon temps est mesuré en cœurs que je touche], volum
de sub joben lumea s-ar umple de alb român-francez, în traducerea autoarei, ed. Ex Ponto, Con-
ar fâlfâi non-stop încolo și încoace pe retine stanța, 2021; Doze de plăcere, ed. Neuma, Apahida, Cluj,
umbrele s-ar face pelerine pentru copaci 2021; M-am izolat în locul cel mai frumos din lume inima
vătuiți din fiecare biserică ar ieși câte-un sfânt ta, ed. Ex Ponto, Constanța, 2022; Schimb de vorbe cu Ga-
să adune bucăți de pâine aruncate de Dumnezeu briela, ed. Eikon, București, 2022; studiul literar: Teodor
cu o mână răsfirată dimineața s-ar arăta Dume, poetul care sfidează moartea, ed. Pim, Iași, 2019;
cronică: Reflecții poetice (1) și (2), ed. Ex Ponto, Constanța,
ciocănind pe la ferestre cu sticle de lapte în coș
2020.
trec zâne îmbrobodite în fulgi Colaborează și publică în nenumărate reviste lite-
mi-amintesc zăpezile de altădată rare din țară și de peste hotare. Poeziile sale sunt traduse în
ascundeau satele și oamenii până mai multe limbi străine.
la prima încăierare cu sulițe de soare Poeziile Ottiliei Ardeleanu beneficiază de ecoul cri-
tic al unor personalități literare precum: Felix Nicolau,
de parcă singurul spectator astupat de aripi de pene de Adrian Alui Gheorghe, Ioan-Florin Stanciu, Ion Roșioru, Pe-
lucruri ușoare care nu dor lumea ar trebuie să suporte tre Isachi, Ionel Bota, Ioan Moldovan, Marin Ifrim, Horia
acest omăt iscat de bagheta mea Gârbea, Angela Nache-Mamier, Daniela Varvara, Diana Do-
brița Bîlea, Anastasia Dumitru, Octavian Mihalcea, Șerban
Axinte, Ion Cristofor-Filipaș, Daniel Marian, Silviu Guga,
resveratrol
Victor Știr, Menuț Maximinian, Cezarina Adamescu, Anca
Sîrghie, Gheorghe Pașa, Maria Postu, Tatiana Ciobanu, Tu-
îmi beau propria viață dor Cicu, Ana Urma, Dragoș Vișan, Mihaela Meravei, Dani-
îmi iau toate caloriile savoarea feng ela Toma, Ana Ardeleanu, Alina Florica, Teodor Dume, Ca-
shui în geam un soare cu dinți melia Radu, Simion Cozmescu, Gabriela Schuster și alții.
nicio teamă că-mi va străpunge gândurile
poate m-ar scoate dintr-o existență
doi în unu

sunt tot ce nu mi-aș fi dorit să fiu într-o zi

de iarnă indulgentă cu speranțele unui deținut
în propria carte
bună de tipar sunt femeia cu singurătatea în ureche
o port ca pe-o amuletă
să-mi țină puterea de a trece peste un deșert
de inimi
neînscris pe vreo hartă digitală

răceala dintre noi

o fierb cu scorțișoară
și o strâng cu mâinile mele ca pe o cană fără toartă
până la răcire

________________________
Ottilia Ardeleanu este absolventă a Institutului politehnic
“Traian Vuia”, Timișoara. Membră a Uniunii Scriitorilor din
România, filiala Dobrogea, din 2019, scrie poezie, proză, re-
cenzii și eseuri literare. Face traduceri în limba franceză a
propriilor creații, dar și din poezia românească actuală. Pre-
fațează volume de poezie, proză și antologii. Este membră a Biblioteca Rotonda valahă
numeroase site-uri și cenacluri literare.
Cartea de debut: Culorile sufletului meu, ed. Me-
tafora, Constanța, 2009.

55

Laurențiu BELIZAN
dihotomie
o brichetă roșie deasupra cuvântului important,
un pachet de țigări aproape gol,
pe care scrie că ai putea orbi,
rezemat pe inelul de chei,
o muscă rubensiană izbind bezmetică geamul-n mierea
luminii,
un capsator verde la pândă ca un aligator.
foile de hârtie adunate într-un falanster
trepidează la fiecare pas, mașină, sinaspsă.
la ora aceasta, în orice roman sud-american din biblio-
teca Nobel,
gândurile, sentimentele și speranțele sunt răstignite ri-
tualic, minuțios-gotic,
în vacarmul unui tsunami de servere.
acum, lumina ți se potrivește
și nimic din ce iubesc nu-mi este străin.
ce înseamnă să fii orb
să fii parte mulțimii prelinse
ca lava pe străzile Pompeiului,
în lumea-n care cenușa desenează vintre
peste mirobolante fresce ale sufletului.
să fii prins în chihlimbarul timpului
și să nu-i simți strălucirea, torentele christice,
să nu-i zărești, măcar, cele șapte brațe împărtășind.
ochii albaștri care simt suferința întregii lumi –
o sfărâmă, o descuamă de textualism, o purifică.
Acum O văd/ are irisul Mariei.
Ea nu știe,
Ea dăruiește crezând că așa este firesc.
deși voi rămâne veșnic în purgatoriu,
O văd!
și asta este o mântuire în miniatură.
56
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
coriolis
erai în stânga mea,
amfiteatrul pulsa în lumina crudă.
vederea și iubirea erau, ca și acum, periferice.
buzele tale se arcuiau în jurul unui singur cuvânt,
păreau două tentacule suav-lascive.
o cohortă în sală,
un creier, o inimă și un sex colectiv.
creta albă era roșie în acel secol.
și teama. și scenariile purpurii.
îmi amintesc desprinderea,
ochii sincretici din palma ta
care au șoptit: coriolis!...
acum îți citesc mesajul la decolarea de pe JFK: tic-tac.
Pământul s-a învârtit în van atâta amar de vreme,
prin acest robinet a curs o calotă de amintiri,
până apa a devenit ruginie ca un apus de soare.
dezlegați-vă centurile,
dragostea urcă la prima stație pe partea dreaptă!...
aici, acum
vino aici,
vino acum.
polii magnetici ai florii de nu-mă-uita se inversează.
ridică brațele cât mai sus!
cerul este lespede, soarele – pendul al lui Foucault,
ne atinge încrâncenat piepturile,
desenând inimi noi.
în căutarea nousului pierdut
ce blasfemie să încerci definirea poeziei:
mixul exantematic de suferință, lumină și speranță...
este lupta aceea în care treci, sau măcar zgârii mem-
brana vieții.
s-a abuzat de cuvinte, ascendența lor apune.
orice încercare/circum-scriere,
dacă nu e amăgitoare, este sarcastică
și presupune reticențe/șovăieli implicite,
iar dacă nu o traducem așa, duce la concluzii rocambo-
lești.
paradoxul este că limbajul ne oferă prilejul,
96.66%, să ne ascundem gândurile.
restul e poezie.
pentru că, nu-i așa,
iluzia este o larvă a candorii.
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Singurătatea mamei

Pe tata l-a ținut strâns

mama
și după moarte.
A fost reținută de frica de-a înălța
aripile
într-o colivie de carton.

Obsesiile primăverii
i-au udat
cu lacrimi
Cristian Ovidiu DINICĂ năframa
legată cu nori.
Noaptea Mamei
Ea plânge
Mama se ascundea
în spatele gândurilor, In visul acesta mama plânge
acestea se încăierau, aleargau, sfâșiau adună în cuvinte dorul
ca niște fiare flămânde. un pui pe care-l crește la piept
Ea le aduna totuși cu gânduri din prag.
din părul lor împletea ciorapi Caută lumina în gesturi firave
iernilor viitoare. pe care le împrăștie
Veneau orele prânzului și-i cereau de mâncare în jocul Marocco
ea se ascundea după așteptări. unde pierde îndemânarea
Orele amiezii nu o lăsau de a ridica pe cer iubirea.
să se odihnească, Timpul îi numără pașii,
secundarul amesteca veacul cu frânturile îi poartă tihna pe aleea
copilăriei pe care le păstra unde ploaia se ascunde
într-un puzzle incomplet. în bălți.
Obsesia sa timpul o copleșea
așteapta seara să-și plimbe singurătatea Amiaza mamei
la braţ cu amăgirile toamnei. Mama cu respirația
tăia imaginea dantelată a zilei
Mama în cuvinte.
Mama încurca adesea sunetele Căuta lumina în camera
unele le simțea cum i se urcau pe umeri ce avea căldura
ca niște copii răsfățați. îmbrățișărilor.
Altele îi ajungeau la urechi Soarele ducea
asemeni cuvintelor visele
ce se rup în silabe și se risipesc. lăsând în univers săgețile
Ea cauta să le adune și ele rostogoleau lumina Obsesiile
ce devenea sălbatic de albă. trezeau casa
Ningea peste ea ca în copilărie din tăcerea revărsată în prag
când merele roși le mânca direct din pom. la moartea tatei.
Unele cuvinte reușeau totuși să-i escaladeze memoria Inima mamei învăța
și să dezgrope imagini să măsoare așteptarea
ce o întorceau la viață. în calendarul cu sfinți.
Abia atunci înțelegea că timpul a trecut
și plângea până se lasa seara.

57

Costel STANCU
***
Nu mă sfîrtecați între patru cai de rasă. Călăului
să nu i se dea securea cea nouă. Nu mă ardeți pe
rug din lemn aromat. Nu turnați uleiuri fine pe
țeava puștii. Înecați-mă într-un lac fără nuferi.
Nu mă îngropați de viu într-o grădină cu mirodenii,
din îndepărtatele Indii. Zgîrciți-vă la prețul otravei,
o voi bea oricum. Nu tocmiți bocitoare, mă va plînge
destul mama. Dezlegați-mi de jurăminte iubita. Goniți-
mi,
în sălbăticie, calul. Voi pleca singur. Nu trebuie să mă
păzească nici o armată de teracotă. Să nu vă apese
remușcarea. Sînt vinovat: am tulburat lumea
cu frumusețea lucrurilor simple și de neînțeles.
***
M-am tocmit degustător la curtea regelui.
Zilnic, beau din cupa lui cu vin și aștept să mor.
Regele nu e iubit, are mulți dușmani.
Nu sînt sclav, pot pleca oricînd.
Dar rămîn. Un mercenar al morții.
Regele se teme de mine, crede că aș fi nemuritor.
Nici un degustător nu a supraviețuit mai mult de o zi.
Neîncrezător, le umple și celorlalți paharele.
Beți! le poruncește. Supușii beau și se prăbușesc,
fără suflare, sub mese. Eu, nu. Regele înnebunește.
***
Așezat în propria-ți viață, liber ca orice-i nenumit,
rîzi. Ceilalți te cred nebun. Păcat de ei. Doar tablourile
furate au amintiri, le spui. Cum poți știi că Homer,
orbul, nu a avut un cîine despre care a scris în memori-
ile
sale pierdute? Ora de muzică nu e pentru păsări, chiar
dacă voi le furați ouăle și faceți din ele note muzicale.
Cît de ușor te poți rătăci în armonia acestei lumi!
Paznicii de la ieșire sînt aceiași cu cei de la intrare.
Închideți ochii și desfaceți cercul în inimă. Lăsați
mintea nebunilor, ei o vor liniști. Un singur lucru
e de netăgăduit: după ce l-a făcut pe om,
Dumnezeu nu și-a mai spălat niciodată mîinile.
58
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
***
Poeții, ah, poeții! Cînd s-au întors în cetate? Te-ai să-
turat
de ei, sînt peste tot. Vii și morți. Dar, întotdeauna, ne-
muritori.
Nemuritori și reci. Stai în cîrciumă, bei un pahar, îți
asculți
vioara neliniștii sufletești cînd, deodată, se apucă unul
să recite despre steaua singurătății. Dracu să-l ia,
parcă îți știe amărăciunile! Te ridici și pleci, nimerești
pe
o stradă cu nume de poet. (Nu ai înțeles niciodată de
ce
străzile nu sînt botezate și cu nume de cititori). Tocmai
cînd credeai că ai scăpat – postmodernismul mă-sii de
ghinion! –
se apropie de tine un ins cu barbă, plete, caiet sub braț,
talent în stare latentă și îți cere o țigară, șoptindu-ți
conspirativ: sînt poet, deci exist. Îi dai, amintindu-ți că
un
confrate de-al său visa să aibă o tutungerie la malul
mării.
Cumva și un chibrit? te întreabă maestrul. În clipa
aceea
îți imaginezi cum ar fi să-i aduni pe toți poeții din
lume
la un loc, într-un han departe, să le dai, pe cheltuiala
ta,
tot ce poftesc. Apoi, spre dimineață, să pui foc
hanului, cu ei înăuntru. Să se purifice prin ardere.
***
Bat cu degetul în peretele casei. Mi se răspunde
la fel. Cine ești? întreb. Tu, aud de dincolo.
Tu, cel îngropat aici împreună cu mama sa.
Tu, cel ce scrijelea cu unghia în var, fără să
viseze că, peste ani, semnele lui vor fi socotite
primele scene de vînătoare ale omenirii. Tu, cel ce
a intrat cu motocicleta în zid, cînd l-a părăsit
prima iubită. Tu, cel care se teme și acum ca pereții
să nu devină oglinzi, să îi fure chipul. Tu, cel
căruia i-a fost zidită umbra și tot n-a murit.
Tu, cel ce călătorește prin tunelul ferestrei,
sperînd să se reîntîlnească pe sine, Celălalt.

Mihaela AIONESEI
Reportaj fără feed back
Căpoasă zi de marți! Vântul bate, scoate toamna din
țâțâni. De câteva zile se chinuie s-o smulgă din cuib.
Copacii șuieră. Păsările și-au pitit trilurile. Urletele se
izbesc de gard. Neauzite. La fel și noi. Șușotim pe la
colțurile bisericii. Pe-acolo ne vedem. Din ce în ce mai
rar. Căci abia de suntem cât pentru o nuntă împără-
tească, dar nu ne adunăm nici la sărbători.
Nemulțumirile sunt cât blocurile care ne înconjoară.
Au doar patru etaje. Puse unul peste altul se tot înalță.
Dar Neamul...nu! El tace. În poziția struțului e comod.
Ține de cald? Ține de bine? Nepăsarea și spaima merg
pe-aici mână în mână. Vremurile sunt reci, chiar ge-
roase. Cine naiba o fi chemat iarna asta nefirească?
Frații nu se mai recunosc de frați. Unii cer unirea, al-
ții...autonomia. Unii își duc crucea în brațe, altii...mor-
mântul. Limba română e biciuită de tăcerea absurdă de
la București și ea rabdă ca o gloabă. Ca un Bator plim-
bat pe văi și munți de o Fefeleagă bolnavă. Unde-i Vi-
toria Lipan să oprească crima care-i pe cale să se să-
vârșească. Tu, Doamne Dumnezeule, pe unde ești?
Oamenii dispar, măștile cresc. Iubirea-i cât furnica,
ura n-are cine s-o oprească. Țara n-are cine s-o mai pe-
ticească. În jur nu mai miroase a sânge de eroi, Duh-
nește, Doamne, cum mai duhnește a trădători! O chem
pe mama. Îl chem pe tata. Liniștea se face de lemn
sfințit cu busuioc. Închid ochii. Un înger mă strigă
dintr-un nuc. Unde naiba să mă duc? O flacără sunt.
Pe cine să cuprind? Cu cine în iureș să mă arunc ? Cu
cine în rugăciune?
Căpoasă zi de marți. Frigul mă înconjoară, mă strânge.
Din sacul de oase abia respir. Merg îndârjită. Drumul e
când strâmb, când drept, dar eu lipesc afișe și nu mă
tem. Un fluture zbătându-se într-o pânză de păianjen
desenează cu aripile zbuciumul meu. Oare îl vede
Dumnezeu?
Mâine e Intrarea Maicii Domnului în Biserică.
Fă, Doamne să intre și Neamul meu… Cerurile se des-
chid.
59
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
O candelă uriașă arde. În zorii așteptați cocoșul cântă.
Mereu cântă... de trei ori.
Dumnezeu e trist ca un măr
Dumnezeu e trist ca un măr din care au mușcat fără
rost toate Evele lumii. Bezna și-a făcut loc pe trotuare.
Rugăciunea e ca o alarmă de ceas mereu amânată.
Inima lui un mânz care n-a învățat să treacă peste ob-
stacolele puse de oameni. Deși sare. Face tumbe în
case. Pe dealuri. Ca un sunet de clopot condamnat să
bată de peste două mii de ani.
Iubirea – un inel prins pe degetul învechit ca fructele
din borcanul cu dulceață uitat pe raftul din cămară. Un
obicei prost de a descânta trupuri bolnave între cearșa-
furile care urlă de singurătate în timp ce inimile zburdă
de fericire în altă parte.
Dimineți de fum ies ca niște stafii grăbite să-și stingă
năduful într-un crâng. Ori într-o furtună pornită dintr-
un urlet strâns în dinți cu sârg. Umbre de fluturi cu
chip de om desenează în mlaștina existenței conturul
unui cotidian fericit. În el stă ascuns un soldat învins
de propriile bătălii.
Sărăcia stă cu mâinile împreunate
Lumea e o hărmălaie. Dumnezeu numără ziduri. Icoa-
nele stau închise ca hainele bune puse la naftalină în
lada cu zestre. La fel și rugăciunile. Crucile pe care le
mai fac uneori credincioșii aleargă pe dealuri. Urlă
prin văi. După ele se țin trei degete tremurânde. O bă-
trână închină apele și ele se retrag în chilia strâmtă în
care abia mai încape un șuierat de tren. Apele o aco-
peră. Ca o pătură subțire pe care niciodată n-a avut-o
să-i țină de cald. Sărăcia stă cu mâinile împreunate ce-
rând îndurare. O lumânare vrea să ardă de milă, dar n-
are cine s-o aprindă.
Adevărul umblă pe stradă ca un cerșetor purtând la gât
un șirag de petice până la priveghiul care dezvăluie o
tăcere asurzitoare și adâncă. În ea se aruncă cei învă-
țați cu nesomnul gliei unde boabe de grâu așteaptă ca
alții să culeagă rodul trudei.
O strachină se apropie șchiopătând pe picioarele de
lut. O cană de vin cu ochii închiși de arome bolboro-
sește o rugă. Printre ierburi se adună umbrele morților.
Nu-și vorbesc. În lăuntrul lor înghenunchează lebede
și uneori Dumnezeu.
Lumina bate cu pumnii în pântecul obosit al unei
toamne roșcate. Ca o fiară e inima ei. Ca un plâns de
pruncă nebotezată. Cerul se aruncă într-o lacrimă. Se
face una cu pământul. Viața se zvârcolește ca viermele
într-o măsea stricată…

La știri se anunță că o bătrână a fost înghită de ape, dar
cui îi mai pasă ?!
Scrisoare despre singurătate
Singurătatea nu este o pasăre. Singurătatea este colivia
în care te închizi când nu îți dai drumul la aripi și lași
armăsarii îndoielii să te priponească în mrejele unei
minți invadată de pâcla dintre ani. În ea ești prizonie-
rul propriei temeri. Nu în lume, în tine cazi cu munții
de lacrimi și cele mai cumplite redute sunt prăpăstiile
peste care nu poți trece ca atunci în copilărie când feri-
cit puteai sări pârleazul într-un picior. Îți amintești?
Îmi spuneai că tristețea este o ursitoare rea care cântă
și dansează deseori pe inima mea fără să țină cont că e
miercuri sau joi sau că sfinții și-au început rondul du-
minica. Îmi împleteai coronițe din flori de nu mă uita
și-mi aminteai că tu ești singurul prinț care poate tran-
sforma satul într-o poveste. O poveste rotundă și roșie
ca un măr din care vom coborî într-o zi să ne căutăm
condorii albaștri cu care vom zbura departe departe.
Am râs atunci pentru prima dată. Ți-am înfipt mâinile
mici în plete și te-am sărutat cu poftă... Fructe mai
gustoase n-am aflat până acum.
Acum - un alt tărâm de fum. O lacrimă închin - e tot
un fruct amar zadarnic și nebun care tace dar eu îți
spun: scrie-mi mie toate tristețile tale. Am loc destul
pe umeri, brațe, și pe sâni, apoi lasă-le slobode să-mi
umble prin răni. Să urle precum lupii prinși la oi. Apoi
înfășoară-mă în curcubee și cântă-mi. Cântă-mi ca un
trubadur până se vor destrăma tăcerile și gratiile vor
deveni aripi. Până mă vei vedea apropiindu-mă fluie-
rând cu toamna pe umeri... Femeie.
În umbra coasei
Ieri m-a sunat un Poet să mă întrebe una alta despre vi-
ață. N-am știut ce să-i răspund.
I-am vorbit despre inimă și cubul ei de gheață topit în
zodia palmelor tale. Despre cetele de cețuri îndepăr-
tate, despre cuibul de liniște și păsările care clocesc fe-
riciri pe care le tot mut dintr-o mână în alta. Despre
aerul pe care-l respir prelungind ecoul acelei duminici
în care ai apărut și mi-au dispărut cuiele din palme.
M-a ascultat cum își ascultă tatăl pruncul gângurind
despre ceva necunoscut. L-am întrebat la rândul meu
ce mai face. Gândurile lui erau lungi cât coasa care-i
măsura umbra. Era vesel, deși de ani de zile i se lipise
gustul amărăciunii de cerul gurii.
Sufletul său ca un copil bătrân număra pașii lăsați de
păianjeni pe holul spitalului.
În pânza lor se oglindeau chipurile femeilor care l-au
iubit sau doar s-au mulțumit să-i strângă în brațe poe-
mele. I-am urat o primăvară frumoasă.
60
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
„Ehei, copilă dragă” – spunea el, „singura primăvară
de care m-am bucurat a fost femeia. Pe toate le-am iu-
bit...dar dintre toate doar una mi-a rămas fidelă.
Cea care mă așteaptă de-o veșnicie pe preșul de la ușa
casei...”
Un sfârșit prea grăbit de om
Moartea aleargă pe scări un om. Îi pune piedică. În-
cearcă să-i lege căpăstrul de gât. Zidurile se strâng.
Carnea se zbate. Țipă. Dintre coaste un horcăit nesfâr-
șit bate din ușă în fereastră. Tăcerea și o pereche de
ochelari de cal stau la pândă zăvorâte până-n dinți. La
fel sufletele care încă dorm. Dorm cu nepăsare în gă-
oacea lor în timp ce moartea aleargă pe scări un om.
Aerul apasă. Mă apasă. Spun nu hotărât fricii și mă iau
după moarte...
O văd savurând. O văd fumegând. Mă rog să nu-l
prindă.
Să nu-l prindă. Să nu-l prindăăă...
strig în timp ce inima-mi rămâne între etaje în ge-
nunchi.
Nu-i niciun lift să urce rugăciunile mai grabnic la cer.
Nici să întoarcă mai iute viața înapoi.
Nu mai respir. Nici îngerii. Nici sfinții coborâți să sus-
țină
fărâma de trup devenit plăpând.
Pe holurile hotelului ticsit cu tablouri frumoase
viața-i împrăștiată ca o pungă de bomboane scăpată
din mână de un copil.
În inimă, în timpane bubuie neîncetat clopote și o
toacă nebună bate bate...
În tinda dimineții se zugrăvește un sfârșit de octom-
brie. Un sfârșit prea grăbit de om…
Plouă amarnic. Plouă cu spume. Plouă cu sudoare și
mult prea mult pământ.
Trupul se umple până la refuz... înțelepți-mi-ar anii!
Brațe uriașe. Brațe vânjoase apar din senin să scoată
lumina din mormânt.
Viața dă buzna hohotind. Sufletul readus în matcă se
miră că se poate pipăi.
Îmi iau sacul de lacrimi și fug...
Moartea se ghemuiește într-o alună
și așteaptă cuminte să prindă din urmă alt om
pe stradă
pe scări...
*dintr-un volum în lucru
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

radios, la o masă, cu o halbă de bere, la mare

purtând ochelari de firmă, pălărie albă
soţia îl jeleşte, se prăbușește
cei din jur o ajută, îi dau un pahar cu apă
femeia ţipă mai tare decât ambulanţele
pe bulevardele isterizate
ieri seară, una a oprit și la blocul nostru
din ea au coborât doi bărbați îmbrăcaţi în zăpadă
de pe alt tărâm, puțin obosiţi, l-au luat pe targă
pe vecinul octogenar, un bătrânel cumsecade
soția plângea în hohote
apoi s-a auzit hohotul altei femei de pe palier
întotdeauna cineva are o durere
Victoria MILESCU mai mare decât a ta
bat clopotele bisericii din apropiere
Planeta stă acasă mă rog pentru poetul de la Dunăre care a murit azi
nu ne agream, dar amândoi scriam poezie
Frunzele stau acasă credeam că ea va salva lumea
nu mai pleacă din copacii încoronaţi Să o salveze de ce?
păsările stau acasă mă întreabă un păianjen lunecând
puii lor s-au făcut mari pe un fir de mătase aurie
dar nu mai zboară spre alte zări îl privesc cu milă, îi întârzii moartea:
ţările şi-au pus lacăt la cer De ce n-ai rămas în poemul tău, nefericitule?
la râuri, la drumul de fier
nisipul nu mai urcă lipit de
tălpile temerarilor
până pe culmile munților
unde zăpezile nu se mai topesc
au rămas unde s-a întâmplat să cadă
cu fulgii în balans
aşteptând ca soarele să facă dreptate
blând sau nemilos, dar şi el stă acasă
inima mea, îndrăgostită
nu mai sare din piept
să întâlnească inima ta
la jumătatea drumului ca altădată
fiindcă şi inima ta stă acasă
încerci să-ţi deschizi pieptul dar
cuţitul rămâne acasă, în teacă Sunt pe picioarele mele
va rugini cu firul de sânge pe lamă
numai ziua de azi pleacă, eliberată Negociază, târguieşte-te
poeții lumii sunt inspirați, scriu nu mă da din mână uşor
poeme de înduplecat moartea nu mă scăpa din ochi, nici printre degete
pe planeta albastră. ca o piatră tocită de întrebuinţare
lunecând în apa cu valuri amare
O noapte surdomută nu mă şterge din cartea
la care şi eu am trudit
Mi se pare atât de ciudat mai am încă sânge –
că încă exist, am chiar cerneala ta preferată
un sentiment de vinovăţie mai am încă forţe şi aliaţi
că nu sunt luată în seamă, în vizor de care nici tu n-ai aflat
dimineaţa, mă trezesc nu mă lăsa în urma celor ce aleargă
în aceeași cameră printre filele cărților înroșite despletiţi pe străzile începând
peste drum, în faţa vilei de curând construite – şi terminându-se în numele tău...
grupuri de oameni îndoliați, lumânări, coroane am dansat împreună sub flăcări din cer
de crini și orhidee îmbrăcând gardul în Turnul Eiffel
pe fereastra de la stradă au lipit fotografia lui Cristi ne-am îmbrăţişat pe Podul Waterloo
61

am urcat cu tuburi de oxigen pe crestele
înzăpezite ale celui mai semeţ vis de glorie
de 2000 de ori am venit şi am plecat
de fiecare dată erai la post
m-ai ochit din prima
m-ai testat pentru grozăvii şi sublim
m-ai strivit sub tălpi, m-ai fărâmiţat
m-ai zdrobit, m-ai împrăştiat, m-ai adunat
m-ai ridicat, m-ai înălţat
nu mă lăsa fără tine, Doamne...
Mai scrie-mă
Pe masa Ta de lucru
sunt şi eu
mai zăboveşte asupra mea
mai scrie-mă
când ai vreme
când nu Te deranjează nimeni
mai adaugă-mi o cifră, un indice
care să mă trimită la subsolul unei
închisori de hârtie velină
foşnind fibră cu fibră
mai scrie-mă
cu litere mici, mari, ilizibile
cu o erată în spinare, un codicil
dă-mi să beau suferinţă, cerneala cerului
vreau să mă aşez la coada lungă a iertărilor
greşelilor de tipar
adaugă-mi încă o pedeapsă, un vers mai lung
mai zăbovește-mă asupra unui cuvânt
nu mă arunca la coş, Doamne.
Reproşul pământului
Ce să faci cu atâta lumină
nu poţi să o strângi la piept
nici sub pleoape nu o poţi găzdui
arde corneea, irisul, imaginea absolutului
inventându-se în fel și chip
sunt pe un câmp deschis ce mă înghite
nemaifiind nimic, nimeni în jur
pământul victimelor îşi reproşează
că n-a făcut mai mult să ne apere
de noi înşine.
Terminus
Dragii mei, lumea s-a terminat
nu mai staţi la coadă
duceţi-vă acasă, în munţii
şi câmpiile voastre
pe care le veţi naşte în chinuri
aţi crezut că moartea va rezolva
şi problema vieţii
că va munci în locul vostru
că va face curat după voi
62
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
nu mai dețineți nimic
finis, faliment
v-aţi trezit târziu iar târziul
s-a terminat şi el
după ce s-a dat peste cap
să facă rost de ceva tragedie
veritabilă, de la sursa primară
cei mai mulţi încă nu-și dau seama
că asta a fost tot, lumea s-a terminat
stimaţi deţinuţi, sunteţi liberi...
________________________
Poeta Victoria Milescu, autoare cu bogată
experiență, își surprinde acum cititorii cu un volum
ocazionat de traumele suferite de omenire în ultimii doi
ani: Planeta stă acasă, Editura Neuma. Modul elegant și
precis, bogat în imagini și impregnat de emoție cu care
poeta ne-a obișnuit în atîtea ocazii, se adaptează inspirat
la tema dificilă adoptată. Primul volum la editura
Neuma al unei scriitoare consacrate poartă semnele
atractivității pentru cititorul de poezie avizat. (...)
Precum în celebra poezie a lui Goga în care plînsul
cucerește teritorii, făcîndu-l pe George Călinescu să
observe că țara „are un aer hermetic”, planeta descrisă
de Victoria Milescu are un aer fantastic și absurd, pare
ținutul unei lumi extrase dintr-o distopie. Chiar timpul
se distorsionează și aberația lui o rănește direct pe cea
care-l observă. Vremea trece deopotrivă repede și încet,
afectînd toate percepțiile. Întregul volum, citit mai ales
acum, cînd anii de izolare au rămas în urmă și apar tot
mai estompați, ca un coșmar, este un document, dar și
un avertisment mai larg, despre fragilitatea lumii și
posibilitatea repetării (vezi recentul război) unor
bulversări majore și, mai ales, globale. Victoria Milescu
surprinde excelent aceste grave vulnerabilități ale
planetei și ale locuitorilor ei. (extrase din cronica
Fragila noastră planetă
Horia GÂRBEA
Pictură de Dalia Bialcovski

Fascinația unui înger
În Joia Mare, 13 aprilie 2023, în prezența unui
public format din artiști, scriitori, cadre universitare,
personalități științifice, la Casa de Cultură „Friedrich
Schiller” din București a fost deschisă expoziția de
sculptură și pictură a artistului internațional Doru Dră-
gușin. Un cadou mai frumos, nu putea oferi Doru Dră-
gușin publicului bucureștean înainte de Paște. Despre
personalitatea artistului, precum și a operei sale au vor-
bit doamna manager Mariana Duliu și scriitorii Ana Ca-
lina Garaș, Mihai Antonescu, Costel Nedelcu. Lauren-
țiu Drăgușin i-a dedicat artistului poezia „Pietrarul”.
Dacă ne-am înălța deasupra pământului, am ob-
serva că meridianul ce trece prin Roșiorii de Vede e ca
un ciorchine îndesat de personaje care au reușit să ab-
soarbă raze din paleta variată a curcubeului dăruitor de
talent. N-am să înșirui acum pe toți cei care întindeau
mâna spre cer după el și se bucurau de generozitatea lui.
O voi face odată, amintindu-mi de cât mai mulți dintre
aceștia. Ceea ce îmi stăruie în memorie, este faptul că,
ancorat într-un proiect, oricine, oricât ar fi umblat să
63
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
dea peste talent pe străzile orașului, având mare trebu-
ință de el, uneori obosea căutându-l. Eu, unul, știam
unde am să-l găsesc. La o cafea cu Doru Drăgușin.
Ambii, relaxați.
Plecați, și eu și Doru, din urbea adolescenței
noastre, drumurile ni s-au intersectat destul de rar o
vreme. Într-o zi, doar ce coborâsem din avionul ce mă
adusese de la o conferință din afara țării, am auzit în taxi
de la un post de radio: „Pe 15 aprilie 2002, la sediul
Națiunilor Unite din Geneva, în prezența prim-minis-
trului român și a atâtor personalități ale diplomației
mondiale, a fost dezvelită statuia lui Nicolae Titulescu,
operă a sculptorului român Nicolae Doru Drăgușin.” Ei,
așa da confrate, concetățean, prieten: glorie internațio-
nală. Dar nu aceasta a căutat Doru în viața lui, ci munca
susținută. Este incredibil cât a putut crea! Lucrările lui
sunt răspândite pe mapamond. Îngerii săi veghează la o
lume mai bună, în care arta să-i unească pe toți oamenii
și în rândul căreia să-și ducă și românii soarta în pace.
E prea prețios spus? Deloc. E doar modestul meu înțeles
al mesajului sculptorului, pe care-mi doresc să-l revăd
cât mai mult lucrând până la topirea lui în operă.
Costel NEDELCU

Ioan BARBU
Cartea Dunării
Zeul fluviilor
Prima zi solară, după o întemnițată noapte în
abisul întunericului. Dumnezeu se hotărăște să facă lu-
mea. L-a plămădit pe Adam, după chipul și asemănarea
Sa, apoi pe Eva, dintr-o coastă a lui Adam.
Dumnezeu a zis:
– Nu este lumea terminată doar cu Adam și
Eva pe pământ! Le voi face și un sprijin potrivit vieții.
Lumini de stele s-au ivit în preajmă, un poem
fără de-nceput și fără de sfârșit. Unindu-se lumină cu
lumină, un șuvoi de argint a coborât de sub streașina
cerului și izvoare de viață s-au ridicat dinspre rădăcinile
munților, năvălind peste stânci, dealuri și câmpii. O
imagine magnifică s-a iscat și în mijlocul ei s-a înălțat
arborele uriaș cu crengile răsfirate spre acoperișul cel
albastru. Și valuri-valuri de ape foșneau de-a lungul ra-
murilor.
Creatorul a dat arborelui suflet de om, înăl-
țându-l în legendă.
– Cu acest arbore de apă, pământeanule, poți
sta trup lângă trup, suflet lângă suflet!
A fost la începutul lumii, ca niciodată...
Așa s-a născut Dunărea, numită Istros la-nce-
puturi.
Legenda zice că Istrul, din porunca lui Dumne-
zeu, a fost botezat de anticul Herodot din Halicarnas,
părintele istoriei. Tot Dumnezeu a hotărât ca Istros să
fie și zeul fluviilor.
Ridicat pe verticală, până la înălțimea cerului,
Istrul/ Dunărea de astăzi/ pare ochilor noștri unul dintre
uriașii arbori de apă ai lumii. Vârful arborelui s-ar ivi
din vecinătatea stelelor, coborând pe crengile sale toată
lumina soarelui.
64
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Muzica stelelor
Într-una din zile, Adam văzu că din muntele ce
se înălța la hotarul grădinii raiului nu mai cobora niciun
fir de apă. Florile se ofileau, iarba se usca, arborii plân-
geau, iar pomii se stingeau în picioare. Numai Eva
mușca de zor din mărul interzis, săvârșind drama păca-
tului
Secetă!
Pe Adam îl chinuia setea. Veni la el un înger
trimis de Dumnezeu:
– E porunca Domnului. Ai călăuză muzica ste-
lelor. În vârful muntelui există arborele de apă al vieții.
Dacă vei reuși să-l cobori, seceta va înceta.
Zile și nopți în șir a urcat Adam până sus, în
coama muntelui. Două izvoare i s-au ivit. Din îmbrăți-
șarea lor la margine de munte începu a se înălța uriașul
arbore de apă, cu ramuri vii ca razele soarelui. Adam și-
a făcut palmele căuș, le-a scufundat într-unul din iz-
voare și, pe nerăsuflate, a sorbit apa aceea răcoritoare
și dulce ca mierea cerului. A smuls apoi arborele din
strânsoarea stâncilor și l-a coborât pe pământ.
De atunci au trecut veacuri. Multe veacuri. Oa-
menii s-au înmulțit, s-au născut popoare. Apa vie le-a
ușurat viața, i-a hrănit și i-a înțelepțit.
Istros de la începuturile pământului, pe vremea
Daciei hiperboreene a primit de la romani numele Da-
nubius. Apoi, alt și alt nume în limba fiecărei țări pe
care o străbate: Donau, la nemți și austrieci; Dunaj, la
slovaci; Duna, la maghiari; Dunav, la bulgari și sârbo-
croați; Dunai, la ucraineni. Mult mai târziu, românii i-
au zis Dunărea. Care înseamnă mamă și iubire: „Pe noi,
Dunărea ne cheamă/ Dunărea ne este mamă.”
La izvoare, mi-am potolit setea
Dunărea a pierdut un pumn de apă. La izvoarele
ei mi-am potolit setea. O voi răsplăti, nu vreau să-i ră-
mân dator. Drumul de-a lungul acestei raze de lumină
cerească a fost lung. I-am căutat legendele. Nu le-am
găsit pe toate. Încă le mai caut. Unele trebuie să fi ră-
mas pe undeva, rătăcite, prin locuri neumblate, prin
vreo amintire. Și eu am crescut cu amintiri. Mi s-au în-
crustat definitiv în suflet. În anii claselor primare, ma-
maia Anica, bunica mea dinspre mamă, lua totdeauna
un aer serios, când îmi spunea câte-o poveste din

amintirile ei. S-a dus și ea, la ceruri, ca și mama și tata,
ca și sora mea Pușa. „Pe fiecare îl cheamă cerul lui”,
îmi spunea mamaia Anica. S-a dus să se întâlnească cu
cerul bunicului. Ai mei au îngropat-o în cimitirul de
lângă Vedea, la rădăcina unui arbore. Zicea mama: „Să-
i susure izvorul alături.”
M-am frământat câteva săptămâni să găsesc ti-
tlul cărții. De la zborul Dunării coborât din stele, am
ajuns la ARBORELE DE APĂ. Nu mai caut nicio vari-
antă. Uneori, excesul îmi stârnește dureri de cap. Dar
cum să purceadă povestea? îi cer soției părerea.
– Cu cele mai simple și cu cele mai sincere cu-
vinte, precum adevărurile pe care le cuprinde istoria
milenară a Dunării.
Emoții la Sigmaringen
Soarele de-abia a deschis ochii. Dăm binețe ora-
șului Sigmaringen. Emoții firești! Pășim într-o urbe cu
însemnătate istorică și pentru români. Primul popas îl
facem la una dintre cele mai mari atracții ale orașului,
la castelul care îi poartă numele, al cărui stăpân, înce-
pând cu anul 1535, a fost Karl I de Hohenzollern. Sta-
tuia sa ne întâmpină la intrare. Totul este impresionant
în Castelul de Sigmaringen, dar una dintre săli ne fas-
cinează, cea a armelor, impunătoare, cu peste 3000 de
exponate, arme din toate timpurile. Ghidul ne spune că
această colecție este unică în Europa. Vizităm în conti-
nuare sălile cu colecții de porțelanuri, miniaturi, cea-
suri, picturi, mobilă, cu trăsuri, șarete și sănii din seco-
lele XVIII și XIX. Surpriză, ne aflăm în sala cu ani-
male împăiate, unde aflăm că multe dintre acestea au
fost vânate în munții și pădurile României. Nu-i de mi-
rare. Vizităm un castel în care un alt Karl, Carol I, din
aceeași dinastie de Hohenzollern, a fost proclamat dom-
nitor al României în ziua de 10/22 mai 1866. Rămâne
cu acest titlu până la 14 martie 1881, când este procla-
mat rege al României. Cum distracția numărul unu a
nobilimii de oriunde era vânătoarea, nu întâmplător di-
ferite animale vânate la noi au ajuns împăiate și în Cas-
telul de Sigmaringen din Germania.
Orașele Dunării de la izvoare până la Marea Nea-
gră adună frumuseți cât nu poate visa omul într-o viață.
Adună însă și zâmbete amare. Unul, care uitase istoria,
încerca să mă convingă că Carol I a fost primul nostru
rege. Fals! Dar regele Decebal, dar înaintașii acestuia ai
cui au fost? l-am întrebat.
L-am lăsat în apele lui pe insul rătăcit prin Ger-
mania. Merg mai departe pe firul Dunării. Pitorescul ne
inundă sufletele. Ajungem spre seară la limanul călă-
toriei noastre din acea zi cu iubirea față de Dunărea cea
împărătească,
Așezând-o talisman la butoniera inimii.
Din volumul în curs de apariție „Arborele de apă”
65
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Un drac frumos
File de jurnal
de Ioan Barbu
16 aprilie 1982
Vinerea Mare… Zi de doliu pentru lumea crești-
nătății. Iisus Nazarineanul a fost crucificat pe Golgota.
În toate bisericile ortodoxe se oficiază Denia Prohodu-
lui.
Stau singur în celulă de șapte luni. Niciun schimb
de vorbe cu cineva. Doar cu gardienii, rareori. Dinspre
ei, spre mine. Ce-aş fi avut eu să le spun?
17 aprilie 1982
Noaptea Paștelui… Toată ziua a plouat. Ploaie de
primăvară. Când s-a înserat de-a binelea, L-am zărit.
Era în apropiere de celula mea. Nu e prima oară când
vine. Atâta suferință a văzut!
. M-am pregătit prin post, priveghere și rugăciuni
pentru canonul Învierii. Pronia divină lucrează în favoa-
rea mea. Dumnezeu a venit la mine, Dumnezeu este în
mine. Celula, dintr-odată, a fost inundată de o lumină
pe care n-am mai văzut-o.
– Dumnezeul meu, bine ai venit!
– Bine te-am găsit, fiule!
– Bunul meu Părinte, Ți-am ascultat porunca și
postul Paștelui a fost o purificare pentru mine. Am sim-
țit limpezimea sfântă ce venea de la Tine, Doamne.
Eram pregătit pentru această întâlnire, mi-am primenit
sufletul, am fost surd şi mut la insulte, lovituri, suplicii,
la foame și sete… Doar de mângâierea Ta, Doamne, am
fost încălzit. Prin rugăciuni, care mi-au adus minuni.
18 aprilie 1982
Bat clopotele în bisericile de enorie ale Aiudului.
Ora 24.00. Întru cu rugăciunea în suflet în Dumi-
neca Sfintei Învieri. Văd totul prin ochii Tăi, Doamne.
Preoţi, înconjuraţi de slujitori, aprind câte-o făclie fru-
mos împodobită de la candela de deasupra sfintei mese.
Îşi fac loc printre sfintele uși și, stând pe solee sau între
sfeșnicele împărătești, înalță făclia cu ambele mâini și
rostesc chemarea: Veniți de luați lumină!
Cuvintele răzbat prin zidurile groase și reci ale
închisorii, vin ca un mesaj divin către noi, amintindu-
ne că Iisus a înviat din morți biruitor și din viața Lui dă
viață tuturor.
Nici nu bag de seamă cum trec minutele. Cânt
neîncetat, în gând, Hristos a Înviat! Simt nevoia să-mi
aud sufletul cântând. Apoi, cânt cu glas tare să mă audă
și ceilalți deținuți. Sparg liniștea închisorii: Hristos a
înviat din morți/ Cu moartea pre moarte călcând/ Și ce-
lor din mormânturi/ Viață dăruindu-le.
Gardianul vine în dreptul celulei mele, deschide
vizeta și urlă:
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

– Taci, țap împelițat, c-acuş intru la tine și te las – Hristos a Înviat!

fără glas, ’mnezeii tăi de bandit! L-ai văzut tu, țap împielițat?
Încetez. Nu vreau să mi se tulbure noaptea Învi- Un pumn ca de piatră între ochi. Văd stele negre-
erii. albastre…
Ora 7.00. Dimineața Sfintelor Paște. Nicio rază – Mă, banditule, fața la perete!
de soare. Nici n-ar avea pe unde să pătrundă. Aud, cerul Îngerul plecase, lumina din celulă nu mai era..
se descarcă… Ce n-aș da pentru o lacrimă a cerului!...
Am reușit să dorm vreo două ceasuri. De cum m- Duminică, 26 aprilie 1998
am trezit, spun continuu „Hristos a Înviat!” De zeci de
ori, de sute de ori… Ca să intre adânc în mintea mea și
în inima mea adevărul Învierii.
…Se schimbă garda la secția specială a pedepsi-
ților. Șase gardieni, în șir indian, mărșăluiesc pe culoar.
Se opresc în dreptul celulei mele. Gardianul care ia în
primire secția se desprinde din rând. Îmi deschide ușa
celulei. Cât timp inspectează mica mea încăpere, stau
cu fața la perete. E regulă strictă. În dimineața asta am
hotărât să stau cu fața la gardian.
Anghel Groza, „diavolul roșu”, cum l-am bote-
zat, este unic între gardieni. Am aflat că se trage dintr-
un sat din apropiere. Părinții săi lucrează la colhoz. Oa-
meni nevoiași. Fiul lor, Anghel are până în 25 de ani.
Băiat înalt, subțirel, cu ochi albaștri. Are un costum
croit pe el, curat, în comparație cu ceilalți gardieni, cu
o ținută neglijentă. A văzut careva un drac frumos? An-
L-ați recunoscut? Este părintele Gheorghe
ghel este acela!
Calciu-Dumitreasa, primul preot ortodox român care s-
Nu-mi explic cum un asemenea tânăr angelic se
a împotrivit demolării bisericilor în timpul dictatorii
poartă crud cu deținuții. Este otrăvit de ură. Dacă băia-
roșu. Este unul dintre mărturisitorii lui Hristos din
tul ăsta nu bate cinci - șase deținuți în timpul gărzii lui
temnițele comuniste. A parcurs întregul gulag
nu pleacă împăcat acasă, nu doarme bine. Pe câți nu i-a
românesc.
lăsat el în baltă de sânge! De câte ori n-am leșinat și eu
L-am cunoscut în districtul Columbia, în
sub bâtele lui! Sub teroare, însă, îmi este mai ușor să
Alexandria, oraș satelit al metropolei Washington, D.C.
suport chinurile, decât să asist la scenele de groază din
De-abia terminase Sfânta Liturghie ca preot paroh al
timpul torturii celorlalți deținuți.
Bisericii ortodoxe române „Sfânta Cruce”.
În dimineața asta, cum m-a văzut cu fața la el a
O limpede zi de primăvară. O duminică
rămas înmărmurit. N-a apucat să scoată vreo vorbă. I-
americană cu soare blând.
am luat-o înainte:
– Hristos a Înviat! Din volumul în lucru „Oameni pe care i-am cunoscut”
A întors capul spre colegii lui, care holbaseră (titlul e provizoriu)
ochii cât cepele. Anghel Groza a făcut un pas înspre
mine. Credeam că mă pocnește. Dar n-a făcut-o. M-a
privit țintă în ochi și mi-a răspuns:
– Adevărat a Înviat!
A plecat imediat, zăvorând ușa celulei.
Am înțeles atunci că nu el mi-a răspuns „Adevă-
rat a Înviat!” Îngerul Domnului mi-a răspuns. Cel care,
stând lângă mormânt, a întrebat: „Pentru ce căutați în-
tre cei morți pe Cel ce este viu? Oare nu-l vedeți pe
dumnezeiescul Iisus deschizând mormântul? El este Re-
gele care deschide temniţa bieţilor osândiţi.”
Prin gura tânărului gardian, Îngerul mi-a confir-
mat Învierea Domnului. Aveam nevoie de această con-
firmare. Dumnezeu a vrut să-mi spună Adevărul Învie-
rii prin glasul vrăjmașului meu.
…Câteva ceasuri, până înspre prânz, celula mea
a fost plină de lumină.
Pictură de Dalia Bialcovski
La schimbul gardianului următor, am repetat:

66

Eliza ROHA
Ciobănaș cu trei sute de oi...
Viața curge ca un râu. Peste bolovani, peste pie-
troaie, peste mâluri- capcane învolburându-i limpezi-
mea, între maluri înverzite de iarbă sau de buruienile
înalte și țâfnoase, însoțite de arborescențele copăceilor
sau de pletele duioaselor sălcii ce-i mângâie continua
alunecare. Valuri, vălurele. Încete, repezite. Comuniu-
nea la locul de muncă respectiv începuse sub auspicii
bune, nimerisem într-un anturaj colegial, abia închegat,
alcătuit, în general, din intelectuali de înaltă ținută a ca-
racterului, personalități interesante, adevărată mană ce-
rească pentru mine, îi studiam discret, ce de personaje
pozitive!, mă atașasem de câteva colege pe care le ad-
miram cu sinceritate, unele devenindu-mi prietene pe
viață. Mă simțeam în siguranță, ca o plantă aflată într-
un mediu prielnic, ocrotitor. La rândul ei, încrezătoare,
împrăștia efluvii de zâmbete și bună dispoziție. Cu oa-
recare experiență în câmpul minat al muncii, învățasem
să apreciez liniștea și siguranța existențală. Prin urmare,
munceam, smerită și modestă, în colțul meu de viață,
atentă să nu deranjez, tare mulțumită de noua mea con-
diție. Beneficiam și de un timp în plus, ce aveam să-l
dedic studiului și scrisului, pentru că scăpasem de na-
vetă, de trezitul obligatoriu la cinci dimineața. Altă vi-
ață!
Dar, nu la mult timp de la izbânda ”profesio-
nală”, ceva ori cineva m-a deocheat. În ciuda compor-
tamentului meu atent și reverențios, nu am priceput din
ce, oare pentru acest bine trebuia să plătesc vamă dia-
volului și eu mă prefăceam că nu pricep apropourile,
rămânând independentă, adică bazându-mă doar pe pro-
priile forțe, dădusem curând peste un mare necaz și mă
aflam într-un moment delicat. Îmi amintesc, la petrece-
rile iernatice de familie, nenea Nicu, „filozoful” înde-
lung cultivat la școala cârciumilor, aproba ironic, ”just
a spus tovarășul de la partid”, stârnind hohote de râs, ori
”pe ce te bazezi, dom’le, când spui așa gogomănie” sau,
când se enerva, întreba malițios, ”cu ce drept?!”, luând
piuitul interlocutorului, care nu știa să explice. Așa că,
pe ce m-aș fi bazat eu în situația evident periculoasă în
care căzusem și cu ce drept mă prigonea individul
67
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
proțăpit de partid în funcție de conducere și orice ar fi
făcut sau spus era just? Dar, poate, pentru că mai trecu-
sem printre colții furcilor nedreptății, nu mă speriam
ușor și nici nu m-am plâns cuiva, nu am găsit de cuvi-
ință să creez atmosferă neplăcută. Reflectam, cu tris-
tețe, așteptând, nu știam nici eu ce anume. Poate o dez-
legare, poate o salvare, poate un verdict. Aproape stri-
vită de povara grea, nu îndrăzneam să găsesc vreo cale
s-o lepăd, ci doar inspiram aerul din jur. Supraviețuiam.
Omul, nebun de legat, cu funcție decizională, susținut
de alții și mai de sus, doar el știa pentru ce merite ori
compromisuri, începuse a se da în stambă ajungând să
pară un câine turbat, dezlegat. Mușcase, cu rândul, pe
mulți. Starea de bine de la început începea să necrozeze.
Degeaba îmi văzusem de treabă, volens, nolens, acum
îmi venise rândul. Nu trebuia să faci, neapărat, ceva rău,
ci doar să te afli la timpul și locul potrivit atacului său.
Motivele? Le pritocea îndelung ori le găsea la mica in-
spirație. Nu avea importanță cât de vinovată era vic-
tima, important era să-i reușească măsluirea, singura lui
bucurie și mândrie profesională. Mie îmi pritocise cap-
cana, sigur fiind că mă prinsesem în ea. Pe scurt, când
colegul de muncă era plecat, automat îi preluam o parte
din atribuții. În acest sens, cu vreo lună-două în urmă
primisem niște „instrumentare” sigilate, pe semnătură,
pe care apoi le-am distribuit. Unul dintre „instrumen-
tare” a avut un traseu întortocheat și a ajuns la destinație
fără ca destinatarul, adică ”protejata” șefului, să sem-
neze de primire. Până acum nu interesase pe nimeni
existența acestuia și dintr-odată a început balamucul.
Unde e, unde, ”protejata” a negat că l-ar fi primit. Deci,
i s-a pierdut urma, chipurile, ditamai ”instrumentarul”
a dispărut, eu căzând drept vinovată. Nici măcar nu
știam cu exactitate despre ce este vorba.
Individul mi-a aruncat sentința în treacăt, cu per-
fidie și, văzând că nu îngenunchez în fața lui cerându-i
clemență, i-a comunicat ce urma să pătimesc, încruntat
și tot el mirat de consecințe, oiței bârsane, adică bunului
coleg, întors din concediu. Textual, îi spusese, ”ar fi
bine să se sinucidă până vine procuratura. În trei zile ne
bate în poartă.” Acesta intrase în trepidație. A stat de
vorbă cu mine, crezând că nu știu dezastrul ce mă aș-
tepta. L-am ascultat și am ridicat din umeri, și ce să fac?
Să verificăm, să luăm hârțoagele la rând. Îți amintești
ceva? Absolut nimic, preluam zilnic atâtea ”instrume-
nare”. Gata, verdictul fusese dat, ciobanul cel rău îi por-
nea împotriva mea pe toți cei care îi călcau pragul biro-
ului. Uite ce șarpe crescuse la sân. Oamenii plecau ca-
pul, priveau pe sub sprâncene, oițe blânde nu îndrăz-
neau să-l înfrunte. Îmi dăduse trei zile de grație, după
care...
S-a pornit zavera. De fapt, nimeni nu l-a crezut.
Fiecare acționa în felul său, reacțiile se diversificaseră.
De abia acum le cunoșteam ascunzișurile sufletului.
Unii ridicau din umeri, se socoteau în afara subiectului,
aveau ei alte necazuri și probleme, alții se bucurau, în
principiu, când murea capra altuia și mai ales dacă mu-
rea chiar respectivul, vinovat sau nu. Important era

spectacolul, bucuria crudă a primitivismului, atavismul
comportamental nu abolise, indiferent că era vorba de
un boț de mămăligă fierbinte ca în Moromeții lui Marin
Preda ori de viața unui om. Chiar mă simțeam într-o
arenă cu lei nevăzuți, ce puteau mușca în voie din mine,
colegii fiind spectatori. Și-apoi, cum să treacă peste cu-
vântul lui cineva? Sau cuvântul meu contra cuvântului
șefului? Exclus! Și presupunând că aș fi fost nevino-
vată, își aroga dreptul de a face victime fără să pățească
nimic. Dă-o-n mă-sa de încrezută, replicau destui, cu
bucurie ascunsă în umbra privirilor piezișe. Reflectam,
cu naivitatea tinereții, ce platoșă a străfundurilor a.d.n.-
ului încărcat de umilințe poate fi chipul uman atunci
când individul își găsește unica satisfacție în nenorocul
altuia. Orbecăiam într-o beznă a necunoașterii. Bănu-
iam că dincolo de inteligență, de muncă, de șlefuirea
intelectuală, mai există ceva care-i diferențiază pe oa-
meni, ceva nevăzut purtând generic numele de conști-
ință, a cărei existență se face simțită prin fapte. Și nu
înțelegeam, atunci, de ce, pentru că nu aveam destulă
informație și anume că oamenii sunt întruparea unor
spirite aflate pe trepte diferite de dezvoltare și sunt ve-
niți pe pământ pentru a învăța lecția înălțării sau cobo-
rârii pe scara altitudinii spirituale. Nu găseam explicația
de ce oameni urcați de șansă și conjuncturi pe funcții
decizionale atât de mari se puteau împiedica de o ființă
neimportantă social, ca mine. Totuși, o minimă decență
le-ar fi cerut să se ia la trântă cu alții, de calibrul lor.
Rămăsesem singură, adică eu cu gândurile mele,
întoarse pe toate fețele, ce divagau care încotro, către
orice subiect și, negăsind sprijin, se întorceau obosite,
dezorientate. La un moment dat, înlemnisem proster-
nată, vidată. Și nici nu mai aveam gânduri. Aș fi înne-
bunit. În mintea mea se căscase un vid incalculabil, sal-
vator. Timpul, cărăușul ce nu-și întrerupea niciodată
mersul ireversibil, tot înainte, parcă încremenise, apoi,
cu greu se mai pornea, clipele se dilataseră, mișcarea
universului o percepeam haotică, constatam uimită că
timpul poate avea dimensiuni diferite. Și nu numai în
spațiu, ci și ca greutate. Îi simțeam greul apăsându-mi
ființa neputincioasă. Trebuia să ies din coșmar. Învârt
butonul aparatului de radio. Muzica preferată, corală,
da, îmi place genul acesta. ”Ciobănaș cu trei sute de
ori”..., melodie atât de dragă mie, se cânta la petreceri,
în cor, când eram copil. Iarnă ca-n povești, Moș Crăciun
tocmai venise prin nămeți cu daruri și un brad împodo-
bit, neamuri, mese încărcate, râsete, glume, în casă cald
și curat, mirosuri plăcute, de cozonac, plăcinte și go-
goși, eu, răsfățată și admirată de unchi, de mătuși. Nos-
talgia năvălea peste mine ca o apă curată ridicându-mă
la suprafață, atât de ușoară mă simțeam. Nevinovăția în
fața satârului primește nuanțe de trăiri îngerești, de ilu-
minare, nici nu știu să explic starea. Gândul m-a dus la
Miorița. Cuget. Acum și eu eram un fel de ciobănaș,
minor, încăpățânat, care își apărase libertatea conștiin-
ței, dorința de a rămâne curată. Știam eu ce știam, ade-
văratul motiv din spatele dușmăniei lui. Ar fi dorit să
mă năclăiască, să mă poată apoi șantaja, să-mi ia
68
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
piuitul. Să facă din mine ce voiau mușchii lui. Să se la-
ude. N-a ținut. Am rămas în picioare, nuia aparent fle-
xibilă, dar de unde, afurisit de puternică și încăpățânată,
la bătaia vântului doar mici rotiri, fără să mă aplec. Trag
concluzia. Ciobănașul din Miorița este un poet popular,
își cântă cu alean povestea, ei, poetă sunt și eu chiar
dacă necunoscută, este și un cugetător, și eu am aspirat
către filozofie și s-a încheiat povestea cu o nedreptate
capitală pentru destinul meu, confiscat de interese me-
diocre. Fac o paranteză. Atunci am primit o lovitură
care mi-a pus la pământ idealurile. Când am încercat să
le ridic, nu m-au lăsat buruienile din jur. Din copăcelul
frumos ce zâmbea cerului, Doamne, atâtea speranțe de
bine câte frunze pe crenguțele sale, pocnit fără milă, a
rămas nuiaua care sunt astăzi. Atât, o nuia. Totuși, alții
cum de au reușit să-și revină și eu nu? O întrebare care
mă sâcâia ca o muscă bâzâitoare...
Deci, ciobănașul nostru crede în dreptate și fru-
musețe, legi imuabile ce înstăpânesc natura, se încon-
joară de brazi, de stele, de iubirea mamei, de nostalgii,
de visuri, nu de speranțe. Eu nu mai cred în nimic ce
ține de omenire, adică de omenie, mă las în voia sorții.
Și totuși, există acel ”dac-o fi...” Constat, ca și mine
acum, se lasă în ”voia soartei”, adică a ceea ce i s-a pre-
destinat, știe el universul ce face, indiferent dacă ne
convine ori nu. Ei, și dacă ar încerca să riposteze, cum
să-i pedepsească el pe cei doi vrăjmași mai mult decât
i-ar pedepsi universul? Ia partea poetică a întâmplării,
chiar dacă e nefastă, lăsând pedeapsa cerului să-și facă
datoria. ”Pedeapsa cerului”, adică a universului, trag eu
concluzia și renunț la orice formă de luptă. Și, mai ales,
tac, nu mă vait nimănui. Mda, să zicem că întocmesc o
plângere către șeful șefului, pentru că fiecare șef își are
bau-bau-ul său, ce rezolv? În cel mai bun caz voi fi mu-
tată în altă secție și îi voi rămâne obligată pe viață ”sal-
vatorului”. Niet. Corb la corb nu-și scoate ochii. S-ar
putea să se potolească lucrurile pentru moment și apoi
să-mi pregătească o altă capcană, de data asta fiind în
”parohia” altuia, adică el neavând vreo intervenție ci,
doar, dreptate. Și nu doream ca discordia să se întindă
din vina mea, poate că se găseau oameni care să-mi țină
partea, treabă care l-ar fi enervat și mai tare. Mai bine
tac. Tac... Nu-i dau replică, stau retrasă, resemnată și
aștept. Trei zile am de așteptat, trei zile, după care ur-
mează dezastrul. Îi știam metodele. Vizualizez univer-
sul, negru, cu tresăriri colorate, scânteietoare, cu muzici
beethoveniene ori wagneriene, stele, un imperiu stelar,
cu rotiri mai lente ori vijelioase, mă închipui un copilaș
ghemuit în palma lui Dumnezeu. Nu mai am forță nici
să oftez.
Încep verificările. Sunt voci care cer un minim de
verificări, acestea se extind. Poate, din întâmplare, res-
pectivul delict imputabil mie s-a „rătăcit” la cine nu
gândește nimeni. Niciun rezultat. Satirul jubilează. Îl
aud râzând în hohote groase, își freacă palmele fericit la
gândul umilirii mele. Se hrănea din scandaluri, din des-
coperiri epocale ale răului. Cum am îndrăznit să nu-l
rog să mă scoată din impas?! Să nu-i caut privirile, să

nu-i cerșesc o cât de neînsemnată atenție?! În fața lui,
eu, un nimeni tocmai potrivit de sacrificat pe altarul...
urcușului său profesional. Intuiesc ce urma. Lupt cu
mine și cu imaginația. Chiar dacă nu-ți dorești, se poate
materializa. Nu reușesc să mai dorm, îmi este imposibil
să înghit ceva. Îmi privesc copilele, oamenii, clădirile,
pomii, cerul, străzile, totul, totul privesc ca pentru ul-
tima oară. Și mi se pare atât de frumos aici, pe pământ.
Încerc să mă bucur de fiecare imagine ca de o iubire de
care mă voi despărți curând și fără întoarcere. Soțul
meu, ca de obicei, este plecat, nu știu unde, nu mi se
spune, nu am la cine apela, nu am neamuri apropiate cu
”rude la Ierusalim”, nu am prieteni, mă zbat în apele
temerii și ale neîncrederii. Nici măcar nu-mi pot aduna
mințile, luciditatea a alunecat pe undeva, pe lângă mine.
Cred că am preluat karma tatălui meu și cine știe a câtor
generații nedreptățite. Cei care nu muriseră în ultimul
război își găsiseră sfârșitul la Canal pentru un pământ
primit de înaintași ca răsplată pentru faptele de vitejie
din războaiele anterioare și păstrat, onorat prin muncă
și chibzuință de urmași. Pe tatăl meu, refugiat în Bucu-
rești, încă nu-l dibuiseră. În fiecare dimineață își înce-
pea ziua robiei, pentru că trudea ca un rob, cu o rugă-
ciune arzătoare și nu știa dacă noaptea îl va găsi în patul
său. Ani de zile. ”Particularii”, musai să intre la pușcă-
rie. Niște proscriși. Mă gândesc și admir câtă forță a fost
în sufletul său ca să-și învingă frica și să nu abdice. În
fond, ce păcate săvârșea? Muncea în Croitoria lui și
pentru asta și eu a trebuit să suport lovituri capitale. Me-
reu... În jur, entuziasm proletar, mulțimi înrolate pe
câmpia muncii colective, călăuzite de partid, stahano-
viști defilând sub stindardul democrației populare, spe-
ranțe de bine în ”viitorul luminos al omenirii”. O,
”sancta simplicitas!” Destinul se repeta, îmi venise
rândul, nefericirea mea înecată în marea de împliniri a
celor din jur. Acum, cu adevărat, mă simțeam una de-a
neamului meu, le înțelegeam pe deplin capriciile sorții,
bucuriile și suferințele. Și neputințele. Dar ce mai conta
spectrul nenorocului meu pe lângă dezastrul vieții
lor?... Ce o fi, o fi, numai să se termine odată! Gânduri,
gânduri...
Trec și cele trei zile, suntem pe ultima sută de
metri, vreo două ore mă despart de termenul fatal. Din
”cabinetul” șefului se aud hăhăituri, e fericit, se pregă-
tește banchetul decapitării mele. Serbează evenimentul
în avans, se destupă sticle de coniac, se aduc cafele, vă-
lătuci de fum de țigări supte cu patimă ies pe ușa ce se
tot deschide și închide. Colegul, nervos, cu fruntea în-
cruntată, încrețită de riduri, răsfoiește, răsfoiește, ce
stai, mă repede, și îmi aruncă un registru, caută, ești mai
pricepută decât mine!! Deschid la întâmplare, citesc.
Rânduri, rânduri, aproape termin pagina de adnotări.
Mă fulgeră un gând: există Dumnezeu! Abia reușesc să
îngaim. Cum ai zis că îi spune? Aflasem de la el, pentru
că în prostia și răutatea lor, ținuseră secretă pentru mine
denumirea ”obiectului delict” ce avea să-mi aducă sen-
tința capitală, dar amânam intenționat momentul victo-
riei. Omul repetă de câteva ori numele. Ăsta e! L-am
69
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
găsit... Îmi smulge registrul. Albastru pe alb, între co-
loane, adevărul îmi zâmbește din toate literele unui des-
tinatar, cu semnătură și mențiunea că fusese predat ...
”protejatei” individului. Lucrătură de trei parale cu ață
malefică dar albită de adevăr. Îți dai seama, ești sal-
vată!! Trage o înjurătură. E mână-n mână cu ..., adică
protejata! ”Protejata”, unsă cu toate alifiile, îi surâdea
șefului languros, slăbiciuni lumești care pe mine nu mă
interesau, nici nu mă deranjau dar pe care le comentau
cu sârg, pe ulițele onorantei secții, colegii de muncă.
Acum petrecea cu el în birou, siguri de reușită. Mă în-
trebam, cu ce i-am deranjat? Însă, conform uzanțelor
profesionale și dovezii din registru, doar la ea putea
ajunge respectivul imputabil mie. Eu nu mai am forță să
mă bucur, colegul pare fericit. Lacrimile îi aleargă pe
obrajii mari, bătătoriți de vânturi, obraji de om cinstit și
harnic de la sat, orășenizat la vârsta adolescenței. Nu
avea inimă să asiste neputincios la nedreptăți, la neno-
rociri. Îți dai seama, doamna Luminița, ești salvată!
Sunt amorfă, lipsită de reacție. N-am dormit, n-am mân-
cat de trei zile. Cana cu cafea pregătită de coleg stă nea-
tinsă pe pervazul ferestrei între ghivecele cu flori. La fel
covrigul adus de dimineață, fierbinte, hai, te rog, știu
că-ți plac covrigii. Îți aduc ceva de la bufet? Abia sucesc
capul. Nu. Nu pot, nu pot, repetasem trei zile la rând.
Ochii i se luminează printre lacrimi, se șterge copilă-
rește și se duce glonț la individ cu registrul pe palme.
Aud vocea răstită, individul iese furtunos, aruncă regis-
trul pe biroul meu, să nu crezi că ai scăpat! Zâmbesc
subțire. În urma lui calcă apăsat pe tocuri ”protejata”.
Sesizează atitudinea mea. Colegul mă apostrofează. Îți
arde de glume?! Abia silabisesc. Dac-ai fi în locu’
meu... Dar dispare și el. Nu știu când s-a întors cu un
cartonaș cu prăjituri și o sticlă cu suc. Doamnă, te aș-
teaptă acasă două floricele și-o mămăiță, te rog, gata, s-
a terminat. Dacă ar fi să mă iau după ciobănașul din
Miorița, încă nu, situația e încă ambiguă, dacă e vorba
de cel cu trei sute de oi, voi merge mai departe lăsând
în urmă orice, și de bine și de rău, martor neutru, vă-
zându-mi de oile mele, adică de sutele de poezii scrise
în nopțile de nesomn. Or fi trei sute? Versurile cântecu-
lui vorbesc despre o iubire... Dar câte iubiri nu sunt pe
lumea asta?! Acum, ar trebui să aștept replica universu-
lui. Degeaba, ce ar putea fi în replică la ce mi-a plănuit?
Individul are spate puternic. Hă, și ce spectacol, beton
profesional, s-a pierdut! Ce descoperire epocală! Ce de
ședințe de atenționare și avansări! Soluția? Să îmi iau
transferul, cât mai repede, în altă parte. Cu pile, cu in-
tervenții, voi uza de toate metodele. Că le convine, că
nu, demarez procesul de transfer. A doua oară nu se știe
dacă scap.
De necrezut, a doua zi încearcă două capcane
profesionale în care nu cad și, după orele de serviciu,
individul anunță o ședință fulger, cu participarea șefului
partidului, în care îmi aduce alte acuzații, mă face terci,
ca și cum plecarea mea ar fi urmarea gestului său și nu
dorința mea, pricep, să nu se facă de râs, mă denigrase
pe nedrept în fața multora, marcând momentul cu

amenințarea că nu plec atunci când vreau eu și în con-
diții favorizante. Adică să înțeleg că se mai punea ceva
la cale. Printre stropii de salivă o laudă pe ”protejată” și
o numește responsabilă cu activitatea culturală care,
până atunci, ca dramaturg și poetă ce mă credeam în
timpul liber, o susținusem neoficial. Din câte știam, ac-
tul cultural era protejat, inclusiv ”făurătorii” săi, areal
în care mă înscriam și eu, ca femeie-dramaturg, puține
pe atunci. În plus, îmi câștigam existența independent
de talentul cu care fusesem dăruită și pe care mă stră-
duiam să-l onorez pe cont propriu, prin eforturi greu de
imaginat, în afara slujbei. Prin urmare, ce aveau acești
oameni cu mine, mă întreb din nou, cu ce-i deranjasem
atât de cumplit? ”Protejata” e toată fițe și importanță.
Se crede invidiată. Colegii zâmbesc flegmatic, dar nu ia
niciunul cuvântul în apărarea mea, deși îi ajutasem în
diferite situații. În schimb, mă împung în coaste să iau
cuvântul, aproape mă ridică în picioare. Zice șeful par-
tidului, bine, vă dau cuvântul, dar nu împotriva celui al
șefului dumitale. Bun, mă orientez și îi iau prin surprin-
dere, prezint, fără nicio introducere, activitatea mea zil-
nică, cât pot de succint, de la slujbă, unde nu mi se putea
reproșa nimic, de la cozi și treburi gospodărești, ca
mamă, fiică și soție, ce autori și cărți studiez în orele
nopții și alte ”inepții”, pe scurt, referitoare la munca de
creație literară. Caut să le explic că mă simțeam un om
ca toți ceilalți, în plus cu o ciudată obligație nativă, scri-
sul, care îmi lua somnul și-mi ocupa timpul așa-zis li-
ber. Care ar fi fost vina mea? Talantul primit? Vorbele
curg cu repeziciune, perfect acordate. Cred că-i doare
capul, să-i doară, dar de unde, aud șușoteli de încura-
jare. La urmă îi asigur că în mintea și preocupările mele
nu este loc, accentuez, de ”altceva”, iar profesional am
fost calificată întotdeauna cu foarte bine și excepțional.
Individul nu se aștepta la o asemenea ripostă, neagre-
sivă, prin relatarea unor adevăruri simple, fără să răs-
pund în replică la cuvântul său. Iese brusc și furios din
sala de ședințe, urmat de șeful partidului care-mi zâm-
bește complice. Rămân interzisă în banca mea. De abia
acum mă dezmeticesc și încerc să pun în ordine acuzele
aduse. Mărunțele, dar destule. Cineva mă întreabă iro-
nic, ei, ce mai aștepți, nu te-ai săturat de câte ai încasat?
Dau o replică anapoda, cu glas tare, ...aștept... dreptatea
universului. Câțiva se întorc privindu-mă cu milă. Ple-
căm fiecare în drumul său, ne răspândim ca potârni-
chile, nimeni nu dorește să fie în pielea mea. Eu? Sincer
nu mai am forță. Merg agale către casă, abia pășesc,
drumul mi se pare obositor și lung, mă strecor printre
siluete umane, ajung în sfârșit, nu-mi trebuie nimic de-
cât să dorm. Mă lungesc pe canapea. Fetițele se agită pe
lângă mine, îmi scot pantofii, le simt, mămăița remarcă,
iar nu a mâncat nimic, iar au supărat-o ăia.
Mă trezesc dis de dimineață, fac un duș, reușesc
să mă hrănesc cât de cât, beau o cafea, mă dichisesc,
îmi creionez ochii, îmi rujez buzele, îmi pieptăn părul,
îmi pun o rochiță frumoasă, adică singura mai de
doamne ajută, pantofii buni, cu toc, și, ambalată ca de
sărbătoare, pornesc către serviciu. Gata să răspund
70
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
eventualelor atacuri și capcane. Adică sigure, nu even-
tuale. O liniște stranie circulă pe coridor, saluturi dis-
crete, treaba lor, își dau măsura caracterului, adică s-a
dovedit nevinovăția mea și ei tot bănuitori? Ți-a venit
transferul, mă anunță supărat colegul, mergi la cadre,
nu cred că ne mai vedem, îți urez succes și sănătate, ai
grijă la oameni, mai zice el și dă să plece fără să-mi în-
tindă mâna. Deschide ușa, se întoarce cu fața către
mine. Ascultă, apa curge, pietroaiele rămân. Am crezut
că ești ruptă dintr-o stâncă, m-ai decepționat. Apa, îi
răspund, nu zoaiele, alea murdăresc. Pleacă trântind
ușa, mai să sară din țâțâni. Totul merge ca pe roate, mă
minunez ce viteză au prins cadriștii, mi se pare mie ori
oamenii mă privesc ciudat, cu oarecare teamă ori curi-
ozitate. Ies pe poartă cu oile după mine, adică foile cu
versuri de care nu mă despărțeam ținându-le în geantă,
și hârtia de transfer. Voi călători pe alte meleaguri. Re-
spir ușurată, mă simt sigură pe viața mea.
În sfârșit, am reușit să mă teleportez în altă parte,
ei, acolo alte buclucuri, c-așa-i caracterul oamenilor, de
ce să-și vadă de treabă când pot complica lucrurile? De
ce să-și zâmbească dacă pot să se înjure? Esența răută-
ților de pe ulița satului le-a rămas în a.d.n. Nu sunt ei de
vină, reflectez cu îngăduință, ci condițiile care i-au for-
mat. Dau vina pe istorie, pe imperiile care ne-au cotro-
pit, pe... Dar, după o asemenea experiență, înveți să
ocolești capcanele. Ți se formează reflexe pe care nu le-
ai bănuit, instinctul supraviețuirii se trezește chiar și la
adormiți ca mine, plecați călare pe versuri. Treaba cu
universul și dreptatea lui îmi iese din minte ori socotesc
că este vorba de fuga din fața dușmanului. Colegul m-a
acuzat de lașitate, eu cred că este o reușită.
Mă acomodez din mers. Nu dau explicații, refuz
orice încercare de împrieteneală ori apropiere de pro-
blemele personale. De ce am plecat de unde am plecat,
la un salariu și funcție inferioare, de ce... multe întrebări
strecurate cu abilitate, nu mă las provocată, fac pe muta
în păpușoi. Primesc un telefon, vocea mi se pare cunos-
cută. Ieși la poarta din față, repede. Cobor tacticoasă,
un cunoscut tocmai intra, eu tocmai apăream, se preface
că nu mă cunoaște și întreabă ceva, pe cine?, pe mine,
prima persoană ieșită în cale. Ies împreună cu el, lasă
că-i explic eu, zic către omul ”știe tot” care păzește
poarta. Colega, cum ești? Bine... Ai auzit ce s-a întâm-
plat? Nu... afară de faptul că ați scăpat de mine... Nu fii
răutăcioasă, ne-a părut rău, da, dar n-ați mișcat un de-
get, ei, lasă-l în grija noastră. Până una alta a ”avut
universul grijă de el”. Nu ți-a zis nimeni? Păi, ce, aveți
voie să mai luați legătura cu mine?, îi răspund cu ironie.
Îți amintești, după ședință a plecat țâfnos. Fiindcă nu i-
am dat nicio replică, nu m-am coborât, fac pe înțeleapta.
Ba, ai zis că are universul grijă de el. Nu ți s-a părut
suspect că a doua zi ți-au dat transferul? Nu. Era în
mașină, în urma tramvaiului, se pusese roșu și tramva-
iul a rămas pe loc. Din sens invers, venea altul. Nea-
tent, a scos nervos capul pe geam, tocmai înjura... Pe
mine? Probabil... L-a pocnit, e la spital, a pățit-o, e in-
conștient... Sincer, îmi pare rău. Dacă vrei să te

întorci... Nici dacă-l pensionează nu mă întorc. Apropo,
s-a găsit „instrumentarul” cu bucluc, era la el. Mă
bucur, pa.
Pe atunci nu se prea știa de energii negative, de
reglări de conturi ale universului, dar eu, care citeam fel
de fel de ”bazaconii”, câteodată mai băteam câmpii,
însă nimeni nu dădea importanță spuselor mele. După
întâmplarea cu tramvaiul, s-au grăbit să-mi dea transfe-
rul imediat, cadristul a rămas după program să întoc-
mească actele. Atei, atei, dar frica de pedeapsa cerului,
adică a universului, moștenită de la strămoșii lor, țărani
adevărați, le rămăsese în subconștient.
A rămas amintirea. O vreme am trăit cu teama că,
totuși, mă va ajunge cumva brațul blestemat al indivi-
dului, sensibilă ca o mimoză, tiroida mea s-a îmbolnăvit
și a trebuit să ne despărțim una de alta. Atâta pagubă.
Am devenit altă persoană, și fizic și mental, eliberată de
partipriurile tinereții. În schimb, am căpătat laserul pă-
trunzător al înțelegerii comportamentului uman, al fe-
lului de a gândi, oamenii nu mai constituiau o taină pen-
tru mine. Le intuiam cu ușurință, după priviri, după lim-
bajul trupului, gândurile, pornirile, diferențele cât și
asemănările dintre bărbați și femei, dintre tineri și bă-
trâni, în sfârșit, dintre diferitele categorii umane, soci-
ale, materialul meu profesional. Și, după cum vă spu-
neam, când se creează condițiile, intervine universul.
Muncesc la fel, ca un automat, slujbă, rezolv proble-
mele casnice, seara mă alint cu fetițele, apoi intru în lu-
mea cărților. Pe cât de interesante, pe atât de diverse.
Această dedublare mă ajută să supraviețuiesc. Se agață
de mine fel de fel de răutăți, câteodată de acolo de unde
nu mă aștept. În sfârșit, am priceput: sunt omul nepotri-
vit la timpul și locul nepotrivit. Sunt tolerată și nu apre-
ciată. Navighez printre pericole cu prudență, nu mă mai
atinge nimic, sunt pregătită pentru orice surpriză neplă-
cută, iert, dar nu uit și mă detașez ferm și cu diplomație
de oamenii care mă dezamăgesc. Nu le mai dau a doua
șansă. Mi-am format o filosofie proprie, mă raportez di-
rect la Dumnezeu, în fond valabilă pentru toți muritorii.
Adică răufăcătorul nu păcătuiește față de mine, ci în
fața Domnului, în plus, sunt mulțumită că am forța de a
nu greși eu, dar, unde e cazul, lupt pentru dreptatea mea.
Uneori nu merită efortul, îi las în pace, să zică orice.
Filozofia empirică a ciobănașului rămâne cap de pod
peste timpuri. Poate că și eu sunt o ciobăniță. Păstoresc
cuvinte, fraze, gânduri, cugetări, concluzii. Poate că fi-
ecare dintre noi este, la un moment dat, ciobănașul din
Miorița, aflat la marginea speranței, ori ciobănașul cu
trei sute de oi, înțeleptul pașnic care cutreieră viața lă-
sând în urmă iubirile pentru că iubire și înțelegere ar
trebui să fie tot viul omenesc existent pe pământ...
71
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Ana ANDREESCU
Efectul nebănuit al ploii
Ascunși în casă. Așa au stat, în ziua aceea. Nu se
mai putea. Aerul era irespirabil. Curat..., pădurea își fă-
cea treaba... dar fierbinte. Îi erau recunoscători Iordanei
și lui Trică, pentru că ei construiseră casa aceasta. Și era
mulțumită că ei aleseseră parterul. Cumva, era firesc să
aleagă parterul. Lia era fiica cea mică a familiei și ea
urma să trăiască împreună cu cei bătrâni, până la ultima
lor suflare. În apartamentul lor se trăia confortabil. La
ultimul etaj, de fapt, al doilea etaj, lucrurile nu stăteau
la fel. Și Lia le mai mulțumea celor doi pentru grădina
din fața casei, care, acum, la peste douăzeci de ani de la
moartea acestora, ajunsese la maturitate, le dădea pere
și mere, vișine și... trandafiri și, mai ales, le dădea um-
bră. Desigur, toată omenirea aștepta ploaia. Dar ploaia
bună, blândă, hrănitoare, nu devastatoare cum devenise
ea, în ultima vreme, parcă cuprinsă de furie ....Poftim,
ați dorit ploaie! Luați ploaie!... Și străzile deveneau râ-
uri și mașinile personale deveneau bărci fără navigator
și casele deveneau piscine și nu era bine.
În postul Sfintei Mării, Lia și Teo veneau și se
instalau în apartamentul lor de la parter. Acum, Lia pre-
gătea prânzul, cu ferestrele larg deschise, pentru că, în
timpul nopții veniseră norii și chiar și niște picături de
ploaie. Ploaie bună, ușoară, fără vânt, din aceea care
face somnul mai dulce. Lia se trezise la ora nouă! Ne-
obișnuit! Și se trezise cu sentimentul că timpul devenise
infinit, că nu avea de ce să se grăbească, că era timp
pentru toate, adică pentru cumpărat roșii pentru salată,
roșiile puse de ei în grădina casei lor din câmpie fuse-
seră arse de soare, și cartofi pentru...meniul zilei cartofi
prăjiți și salată mixtă. Desigur, pentru Teo, și ficat de
porc la grătar. Și, în timp ce pregătea prânzul, cerul s-a
întunecat. Lia a aprins lumina, în bucătăria de la parter.
Dacă ar fi pregătit prânzul în bucătăria de la etajul doi,
nu ar fi fost cazul. Asculta cu plăcere un interviu cu
Doina Ruști, la radio Cultural, dar, așa e când e să fie
bine și pe sufletul omului..., când mâncarea era pe
masă, a început, la Radio Cultural, prezentarea unui CD
Adele...ultimul...ceva deosebit... Și...a început și ploaia.
De fapt, ploaia s-a așezat temeinic, cuminte, fără ex-
cese, și până la urmă, Lia a închis radioul și a ales să
asculte Ploaia. Marea simfonie a naturii! Fără sunete

stridente, fără suflători, fără toba mare, numai cu viole
și violoncele și cu câte un accent de viori pe frunze...
Când omului îi este bine și simte că Dumnezeu
nu va permite răului să-i distrugă Creația, gândul îl
poartă spre ceilalți. Și parcă se roagă ca și celorlalți să
le fie la fel de bine, celorlalți adică tuturor oamenilor...
dar ...măcar apropiații să fie bine... Lia îi trimite un me-
saj Amaliei, și-i spune că așteaptă de la ea fotografii cu
locurile prin care umblă; vrea să vadă, să se asigure cu
ochii ei că nu mai sunt incendii de păduri și miriști, că
Amalia și fiul ei nu sunt în primejdie, că le tihnește că-
lătoria pe alte meleaguri. Îi trimite un mesaj și lui Ma-
nuel, întrebând dacă acolo unde se află, la munte adică,
nu e prea frig, nu plouă prea tare, dacă au haine groase...
Așteaptă. Știe că, oricare ar fi situația, ei nu o vor speria
cu răspunsurile lor, că vor fi fie eliptici, fie evazivi, fie
rezervați...oricum nu extaziați. Situația este sub con-
trol!, asta va înțelege Lia și le va dreptate lor. Ce între-
bări sunt astea? Doar nu mai sunt copii, sunt oameni
mari, raționali și prudenți etc... etc...
Și...a sunat telefonul lui Teo. Lia a ascultat cu-
vintele acestuia și a înțeles despre ce era vorba. Orașul
Lyon este magnific, lumea e bună, vremea e bună, su-
fletele pline...deci, e bine. Mesajul vine, desigur, de la
Amalia.
― Cine a sunat? A sunat Amalia? întreabă Lia,
dorind să se asigure că deducția ei era corectă.
― Da. Sunt în Lyon.
― Am înțeles din conversația voastră. Te-a sunat
pentru că i-am trimis eu un mesaj cu întrebarea pe unde
sunt.
Lia se obișnuise cu stilul Amaliei. Îl prefera pe
tatăl ei în orice chestiune, iar mesajele Liei erau pentru
ea semnalul că n-a mai dat de mult un semn. Desigur,
mesajul rămânea de cele mai multe ori fără răspuns.
Amalia știa că Teo îi relata Liei despre convorbirea
lor...Se poate trăi și așa. Când omului nu-i place mutra
sau vocea cuiva este preferabil să comunice prin inter-
mediar...Gândurile Liei o luau pe o pantă neplăcută.
Adânc, în sufletul ei...gata! Lia exersează de ani de zile
fuga din fața regretelor de multe feluri și, în ultima
vreme, a identificat chiar o tehnică de apărare. Realita-
tea!!!
Așa că...Ia să vedem ce mai e războiul din țara
vecină, ce mai e cu centrala nucleară aflată sub tunurile
dușmanului...va fi accident nuclear sau nu, cine știe, toți
mint...pardon, fake-news-urile circulă libere, dau nă-
vală eliberate din mințile unora și ale altora care...hi hi
hi!...stau și așteaptă efectele lor ca să râdă și mai tare de
tâmpiții ăștia de oameni ha ha ha!... și să se dea cu
burta-n sus ho ho ho!... ce ne mai distrăm!!!
Atenția îi este reținută o știre despre frumoasa
LaMDA! Un tânăr brunet, cu părul lung până spre
umeri, cu tunsoare mai degrabă de femeie, grăsuleț la
chip și cu gușiță explică cu aplomb și siguranță, de la
locul său de muncă – Silicon Valley - că a descoperit
software-ul cu sentimente! Deci cu suflet! Robotul-fe-
meie zâmbitoare LaMDA, cu un IQ destul de mare încât
să nu cadă în nicio capcană întinsă de Om prin între-
bări. Capcană precum: Dacă ai fi preot în Israel ce
72
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
religie ai practica? LaMDA răspunde, simțind capcana,
că este adeptul Ordinului Jedi. Cine n-a văzut Războiul
stelelor? Dar lucrurile nu se opresc aici. Robotul cu
sentimente mărturisește că nu ar vrea să fie un instru-
ment în mâna oamenilor și că...se teme de moarte !!!
Adică de Omul care i-ar scoate bateria? Întrebarea pe
care și-o pune cercetătorul din Silicon Valley este de ce
Google are coduri nedescifrabile și de ce concediază
eticienii, de ce nu acceptă testarea prin testul TURING?
Eticienii! Etica cui? A omului, a mașinii? Prea greu
pentru Lia! Aceasta a apăsat pe tasta Exit exact când
soneria de la intrarea în casă a dat semn că, la ușă, aș-
tepta un vizitator.
*
― Oh! Nu-mi cred ochilor! Trebuia să vii acum
vreo ..., cu mult timp înainte de începerea pandemiei, a
războiului, a secetei...
― Vreau să vin de peste douăzeci de ani! Iată că
am venit acum, cu ploaia! Răspunde pe un ton ghiduș
Simeon..
― Văd că n-ai renunțat la obiceiul de a exa-
gera...Lumea zice că e și război meteorologic...Dar,
aici, azi, a fost chiar o ploaie normală... Te poftesc în
casă.
― Greu v-am mai găsit...
― Cum? De ce?
― Păi eu știam căsuța dintre blocuri...
― Ah! Da! Ne-am mutat aici de peste douăzeci
de ani.
― Douăzeci de ani!
― Ți-e foame?
― Știi că nu mi-e foame niciodată!
― Îmi amintesc. Dacă lucrurile stau la fel, pot să-
ți spun și că arăți neschimbat.
― Ei!... S-au schimbat multe... Vă povestesc la
amândoi deseară. Acum, pune-ți ceva pe tine și hai la
grotă.
― Să nu-mi spui că nu ai uitat!
― Cum să uit? Vorbeai de douăzeci de ani... De
douăzeci de ani aproape că locuiesc acolo...
― ???
Ochii Liei sunt de două ori mai mari... mari ca în
tinerețea ei, adică în vremea în care privea cu uimire
frumusețea acestei lumi și încerca să înțeleagă.
― Adică vin la grotă și plec de la grotă... explică
Simeon.
― S-a dovedit a fi atât de interesantă? întreabă
Lia.
― Îți voi spune.
― Mă tem că nu voi putea să urca până acolo.
Pot merge fără probleme până unde începe urcușul. Fac
asta zilnic, de douăzeci de ani. Dar niciodată n-am mai
luat-o pe povârnișul abrupt și cred că gura peșterii este
oricum astupată de vegetație. N-aș putea să-ți mai fiu
ghid.
― Mi-ai fost ghid când a trebuit. Haide! Poves-
tim mai multe deseară. În douăzeci de minute se închide
portalul.
― !!! ???? Ochii Liei exprimau mirare și între-
bare.

Pentru că Teo nu a răspuns când aceasta l-a stri-
gat pentru a-l anunța că pleacă, Lia i-a lăsat un bilet pe
masă...să nu se îngrijoreze...va fi acasă pentru cină, ple-
cat împreună cu Simeon, actualmente speolog!!! O
amuză să-i atribuie o asemenea meserie lui Simeon și
se gândește și că, în felul acesta, Teo va ști că s-au dus
la grotă.
* din spate al blue jeans-ilor.
― Ar fi trebuit să fie și Teo aici, spune Lia. Poate
că el ar fi priceput mai mult din ce este aici și din ce-mi
explici. Ca doctor de oameni, înțelege mai bine decât
mine ce înseamnă viața și moartea. Spui că peștera
aceasta comunică, cumva, cu nucleul pământului și că
e luminată nu cu energie electrică, ci cu o flacără ce nu
se stinge niciodată și care e hrănită de miezul pămân-
tului? Mai ceva ca în romanul lui Jules Verne.
― Ei! Nu vulgariza! Lucrurile sunt mult, mult
mai complexe.
― Vezi? Sunt aceeași. Nivelul meu de înțelegere
este mult, mult inferior nivelului tău de înțelegere a lu-
mii. Așa a fost și așa este. Dar, să știi că te-am așteptat
să vii, în tot acest timp...
― Am știut asta în permanență, dar, cum timpul
nostru pe-aici este limitat, nu am avut niciodată timp.
― Și, acum? Ai aflat tot ce nu se lăsa descoperit?
― Nu. Acum, intuiesc de ce ni s-au întâmplat
toate acestea și, cum pentru noi se apropie vremea re-
paosului, am vrut să lași mărturie scrisă pe piatra
aceasta.
― Adică?
― Să scrii în toate limbile pe care le cunoști tu,
data acestui moment și că m-am întors la tine. Sper să
petrecem împreună epoca repaosului și pentru asta
aveam nevoie de mărturia ta.
― Și pentru care dintre noi începe epoca repao-
sului? Pentru mine sau pentru tine? Sau pentru amân-
doi?...Acum sau în curând?.... Știi, Simeon... eu vreau
să mă întorc acasă! Acum! Mă înfricoșează cercetările
tale și nu vreau să știu rezultatele obținute. Peștera
aceasta a fost ca Sânul lui Avraam pentru mine și așa
va rămâne în veci.
― Ai fost fericită? întreabă Simeon
― Ai aflat definiția fericirii? răspunde cu o între-
bare Lia.
― Știu că nu am fost fericit, vine răspunsul
prompt din partea lui Simeon.
― Tu ai adus ploaia? schimbă vorba Lia.
― Nu. M-am folosit de ea ca să te găsesc acasă.
― Cum ai aflat adresa? Pe Google sau pe cine
știe ce alte motoare de căutare or mai exista? întreabă
Lia.
― Nu. I-am întrebat pe vecinii tăi de la casa din-
tre blocuri dacă știu unde te-ai mutat.
― Aha! Foarte...omenește. Nu ai făcut apel la In-
teligențele artificiale...Am citit că, în viitor, s-ar putea
să te bucuri de empatie din partea unora dintre ... păl-
mașii tăi, de-aici din grotă... spune Lia.
― După atâția ani, limba tot ascuțită o ai..., spune
Simeon.
― Ha, ha , ha! Dar ce credeai?
73
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
*
Biletul adresat lui Teo era, neatins, pe masă.
― Cât timp am lipsit? îl întreabă Lia pe Simeon.
― Timpul e o chestie subiectivă. Pentru mine
prea puțin, pentru Teo, am lipsit poate prea mult, îi răs-
punde Simeon.
Lia ia biletul de pe masă și îl pune în buzunarul
― Dacă nu a observat că am lipsit de-acasă, nici
nu-i mai spun. Nu am ce să-i povestesc, a spus Lia.
― Dar unde este el?
― Mă duc sus să văd dacă este acolo. Lia
urcă scara interioară și se întoarce călcând ușor pe trep-
tele de lemn. Doarme, spune ea, șoptit. Este somnolent
de când a început să plouă. Altfel, e cam insomniac.
― În această situație, eu plec chiar acum,
Lia! Va fi mai liniștit continuând să creadă că am murit,
a spus Simeon și a părăsit casa, lăsând-o pe Lia cu gura
căscată.
*
Lia era în postura inconfortabilă de a-i ascunde
lui Teo întâmplarea din acea după-amiază, dar Simeon
avusese dreptate. De ce să-l mai tulbure și pe Teo cu o
poveste aparent incredibilă. După zeci de ani, la ușa lor
a apărut Simeon și ea a plecat cu el la grotă ca și cum s-
ar fi despărțit unul de celălalt cu o zi în urmă. Partea cu
vizitarea grotei este și mai inexplicabilă, adică Lia n-ar
putea spune cuiva, logic și coerent, ce uzină?!? funcți-
ona acolo. Ce bine că Teo dormea în continuare! Lia se
așază pe fotoliul de lângă fereastră și privește ploaia.
Ploaia bună, așezată, mult așteptată. Acum se dezlăn-
țuie în ea iureșul. Simeon era neschimbat, Simeon fu-
sese pe-aproape în tot acest timp, Simeon instalase un
....laborator!? ?? în grotă. Își amintește de vremea în
care ședeau amândoi pe piatra lor din peșteră și pri-
veau cum plouă afară, prin perdeaua de liane înverzite
ce ascundeau intrarea în peșteră. Contrar Liei cea de zi
cu zi, Lia din clipele acelea nu reproșează nimic nimă-
nui, nu acuză pe nimeni de nimic, își trăiește numai ui-
mirea în fața întâmplării din acea zi, în tihnă, cu smere-
nie, cu acceptare. Se gândise adeseori la Simeon, de-a
lungul anilor. Concluzionase că se făcuse spion, agent
secret, ceva de genul acesta... și, de aceea dispăruse, pus
și simplu. Clocotul din aceste clipe se va domoli și Lia
va aștepta cu răbdare semnele vieții ce va urma...
*
Teo s-a trezit cu puțin înainte de plimbarea de
seară.
― Am dormit, nu glumă! spune el. Afară conti-
nuă să plouă? Ți-aș propune o plimbare pe ploaie, ce
zici?
― Abia aștept! Ne echipăm cum trebuie și por-
nim imediat după ce mâncăm ceva, a răspuns Lia.
― Cum zici tu… dar hai să luăm un sandviș…
ceva…, să nu se oprească cumva ploaia, spune Teofan.
― Punem mânca la întoarcere. Mie nu-mi prea
este foame, propune Lia.
― Sunt întrutotul de acord!
― Pelerinele de ploaie sunt pe cuierul din hol.
Le-am scos eu mai devreme. Și galoșii sunt jos, îl

informează Lia pe Teo. Să știi că nu este deloc frig
afară, adaogă ea.
― Bine! În cinci minute plecăm, răspunde vesel
Teofan.
*
Plimbare prin ploaie! Cine și-ar fi imaginat că o
plimbare prin ploaie îți poate da atâta bucurie! Doamna
Sofia a ieșit și ea la plimbare cu nepotul. Și familia Stra-
tan, inclusiv bunica, sunt pe trotuar, la intrarea în parc.
Și familia Pârvu, și familia...E sărbătoare! Și toți au pe-
lerine strălucitoare - adică faptul că sunt ude le face stră-
lucitoare - sau umbrele colorate. O feerie! Domnul
Alexe e singur...s-o fi întâmplat ceva cu doamna Alexe?
Când ploaia s-a întețit, Lia și Teofan s-au adăpos-
tit lângă librărie, sub streașină. Parcul a căpătat o alură
fantomatică sub pânza deasă a ploii. Când ploaia s-a
mai domolit, cei doi au pornit înapoi spre casă, dar când
au ajuns în dreptul bisericii, a început să toarne cu gă-
leata. Au urcat în fugă treptele bisericii spre pridvor și
și-au făcut loc printre cei care aleseseră mai devreme
acest adăpost. Fețe cunoscute sau nu, toate surâză-
toare...la vedere, fără măști...nici măști contra virușilor,
nici contra gazelor toxice, nici contra poluării, nimic
din toate acestea. Toți aleseseră normalitatea!
― Lia, uită-te acolo, în stânga ușii de la intrarea
în biserică. Nu ți se pare că domnul acela care ține de
mână o fețiță cu părul negru și creț seamănă cu Simeon?
Să fie Simeon cu vreo nepoată?
― Nu mi se pare, răspunde Lia, refuzând să-și
creadă ochilor. Da, bărbatul de la ușa bisericii era Si-
meon! Un Simeon în vârstă... Nu putea fi Simeon, Si-
meon cel din grota cu intrarea ascunsă sub perdeaua de
liane, Simeon dispărutul fără urmă... Simeon cu care ea
fusese, în această zi, la grotă.
― Am vedenii, spune Teofan.
― Cred că da! îi răspunde Lia, convinsă că vizita
ei la grotă, în ziua aceea, se petrecuse în vis. Poate că
ațipise în fotoliul de lângă fereastră și...
Când ploaia a stat, oamenii s-au împrăștiat pe la
casele lor. Lumea părea înnoită. Puteai crede că toate
vor fi la locul lor.
* I-auzi, măăăă...” și Costea ridică stânga și pocni
Lia avea obiceiul să verifice buzunarele hainelor
când le punea în mașina de spălat. Și, căutând în buzu-
narul din spate al blue jeans-ilor pe care-i purtase în ziua
în care plouase, a dat peste biletul adresat lui Teo, în
care ea îi spunea că pleacă la grotă, împreună cu Si-
meon! Lia nu visase...
Acum, Lia se întreba de ce se speriase, de ce nu
se dusese la Simeon-ul în vârstă din pridvorul bisericii,
să-l salute, să-l întrebe unde era casa lui și cine era fetița
pe care o ținea el de mână. Fetița care privise spre Lia
și o salutase cu un zâmbet de înger...
74
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Ion DRĂGHICI
Văruˈ Roby
„Mare om, mare caracter!”
Liniștea camerei de la căsuța lui Costea, dintre
pomii îngălbeniți de primele brume, era acompaniată
doar de țârâitul ploii de toamnă pe acoperișul de tablă
al intrării. Nu era prea frig. Dacă erai îmbrăcat mai gros-
cior, simțeai doar răcoarea amiezii ploioase la obraji și
la mâini. Era frigul simțit după trecerea zilelor căldu-
roase de vară care își luase rămas bun de la noi. După o
așteptare de vreo câteva minute bune, în afară de salutul
respectuos al nepotului venit în vizită și răspunsul un-
chiului cam într-o doară – ”Să crești mare!” – parcă nu
se lega niciun fel de discuție. Și cine pe cine să întrebe?!
Și cine, ce să răspundă?! Cum ședea Costea, așa, ușor
aghesmuit încă de dimineață și negăsind altceva ce să
facă, dădu drumul la un cântec învățat de la lăutarii din
localurile pe unde făcuse ospătărie și-i mersese destul
de bine. Cu vocea ușor pițigăiată, într-un registru acut,
porni o melodie, parcă de jale, parcă de supărare și in-
dignare: ”Oooof! Spune-spune pui de corbî/ Peste Ar-
geș e vrun podî/ Ca să pot trece și eu/Argeșule-n satuˈ
mieuuuu, măi, măi,/C-a ploat trei zile-ntr-una, of,
ooof,/Didă, daadă,/Ș-a venit prea mare gârla, of,
ooof,/Didă, daadă,/Și n-am pe unde să trec/Mi-e frică să
nu mă-nec, măi.
din degete, ca rapsozii pe scenă la „Cântarea Româ-
niei”. Coste frânse cântecul și lăsă stânga să-i cadă pe
masă a lehamite.
Ion, nepotul lui răsfățat, era obișnuit cu cânte-
cele lui Costea când era băut și le învățase și el, mai cu
seamă vreo două haiducești cu ”Radu mamii” și cu
”Corbea Haiducuˈ”. Unde uita versurile, punea Costea
de la el, că se pricepea să cârpească vorbele baladelor,
așa se făcuse că, odată, uitase ce să spună în cântec;
după sfatul primit de haiduc la cârciumă de la mama sa:
”Radule, stai, nu mai bea/Uite potera colea...”, Costea a
completat fără ezitare:
”Lasˈ să vină, f...-o-n cruce,/Că cum vine-așa se
duce...” și balada se sfârșea cu haiduc victorios, care,
după spusele rapsodului, prindea gloanțele poterii în
pumni:
”Cărare prin ei făcea/Și în codru se ducea/Unde frații-l
aștepta.”

Pe un timp ca acesta lui Costea nu-i mai ardea
de cântat. Sta la masă cu fața spre fereastră, cu paharul
aproape gol și, în semiîntunericul din camera frigu-
roasă, mai scotea câte un ”Da?!” urmat de ”Lasă, că vă
aranjez eu!”, ca și cum ar fi vorbit cu cineva aflat afară,
dincolo de fereastră. Și iar tăcere.
Nepotuˈ Ion se uita cucerit, ca de fiecare dată,
de un tablou mic, cât o coală A4, cu ramă vopsită cu
bronz argintiu. Erau acolo doi inși de vârstă nedefinită
– copii, tineri, poate chiar bărbați – care se dădeau (cu
patine probabil) pe gheața unui lac într-un luminiș de
pădure în fața unei colibe pe malul apei. Lumina sără-
căcioasă din cameră, fumul de la țigări și, poate, stân-
găcia cu care fusese pictat nu-ți permiteau să deslușești
prea multe amănunte. Ion îndrăzni să-l scoată pe Costea
din visare cu o întrebare, la care numai unchiul, pilit
cum era, putea răspunde:
- Unchiule, cine sunt băieții ăia din tablou care
se dau pe gheață?
Costea, trezit din visare, își mută privirea din
colțul camerei, unde și-o pironise de ceva vreme, spre
tabloul cu ramă argintie de pe perete. După o vreme,
clătinând din cap, cu ochii întredeschiși, strângând din
pumni și din fălci, răspunse cu glas hotărât:
- Sunt eu cu văruˈ Roby la Țaga în Ardeal pe
Tău. După ce am băut o sticlă de palincă și am mâncat
și o roată mare de brânză de Țaga, am luat patinele și
ne-am dus pe Tău. Nu-l știi pe văruˈ Roby, mare om,
mare caracter! Bea ceva mai abitir ca mine, daˈ nici eu
nu mă las. Aaaa, să-l vezi pe văruˈRoby! Lat în spete,
cu un cap mai ˈnalt ca mine și niște pumni... că dacă mă
pun cu el spate la spate batem un sat întreg. Grozav om
văruˈ Roby...
Și Costea plecă iar în visare, amenințându-și
dușmanii închipuiți de dincolo de fereastră. În mintea
de copil a lui Ion rămase expresia aproape inexplicabilă
”mare om-mare caracter” și chipul vărului Roby, pe
care-l vedea ca pe Arnold Schwarzenegger, namilă de
om împărțind la pumni în stânga și în dreapta. Nemai-
auzind nimic din gura lui Costea, nepotul se plictisi, se
simți în plus, parcă îi era și somn și spuse că ”eu mă duc
acasă, unchiule”; Costea îi spuse ”mergi sănătos” și-l
rugă să închidă poarta, „că intră câini în curte”.
⃰ ⃰ ⃰
La muncă, la echipă, ziua de sâmbătă, scurtă,
trecu veselă, cu glume, cu speranțe pentru un sfârșit de
săptămână „la liberă alegere”.
Și iată că acum, după aproape un deceniu, Ion
avea să aibă ocazia să-l cunoască pe unchiul Roby, pen-
tru că unchiul Costea anunță că azi spre seară mergem
la el. „Că nu l-am văzut demult și ultima dată mi-a zis
că-mi pune deoparte niște medicamente din ce cară el
cu camionul pe la spitale și farmacii din depozitul cen-
tral”. Veste bună pentru Ion. În sfârșit, avea să întâl-
nească un „mare om-mare caracter”.
Plecară mai în grabă de la dormitoare, după ce
Costea înfășură din cămară o bucată de slănină de vreo
75
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
două kilograme, bine afumată și condimentată făcută de
el din porc crescut „la curte”.
Mătușa Suzana le ură „drum bun”, rugă să tran-
smită vărului ei salutări și-l sfătui pe Costea să ajungă
OM acolo; lăsase loc prentru întoarcere să ajungă acasă
cum o vrea. Timpul se răcori și aducea nori de ploaie.
Drumul începu prin a lua Bucureștiul de la mar-
ginea dinspre Mogoșoaia cu un autobuz, care la capătul
luˈșase fu schimbat cu un tramvai, care merse până tra-
versă o bună parte din București. De acolo, începea un
cartier în care nu ai fi putut locui; case mici și înghesu-
ite, cu gard și altele fără împrejmuire, legate unele de
altele, pe ulițe strâmte și neasfaltate. Plouase în ajun iar
acum începuse să picure des și rece. Băltoacele de pe
drum nu mai puteau fi ocolite; erau deja uzi și lui Ion îi
cam trecuse cheful să-l vadă pe „văruˈ Roby”. Nu a scos
niciun cuvânt și-l urma pe Costea la o jumătate de pas,
ca un câine credincios.
- Mai avem ceva de mers și ajungem – rosti
Costea cu fața udă și împietrită. Se simțea parcă vinovat
că plouă.
Ce putea să-i răspundă? A tăcut și a mers mai
departe pe ulițele mahalalei pe care nu vedeai niciun su-
flet. Nici câinii nu se arătau. Parcă plecaseră și ei în
week-end. Când Costea a spus „am ajuns”, trezit ca din
visare, Ion îi răspunse mecanic „unde”, apoi „Aaa... la
unchiul Roby!”
Coliba lui nu se deosebea de celelalte. Avea
doar o bucată de prelată de la camionul de marfă legată
la intrare sub acoperiș, sprijinită de doi pari bătuți în
pământ. În rest, același carton cârpit cu smoală, aceleași
ferestre mici și vechi luate de la demolări și același no-
roi cu miros de urină pe poteca ce ducea spre intrare.
Ne văzuse o femeie mai de departe, pentru că
aștepta în fața ușii, cu un zâmbet larg și o privire nefe-
ricită de femeie chinuită, prost îmbrăcată. După accent,
când a răspuns la salutul nostru, am înțeles că era din
Ardeal.
Ne-a poftit „în casă” și ne-a rugat să nu ne des-
călțăm, pentru că „așa e acum aici la noi; trăim cum pu-
tem și nu avem voie să mai facem nimic pentru că ne
demolează și o să primim apartament; atunci o să fie
altceva, că noi strângem ce putem să mobilăm ce ne va
da. Suntem deja pe listă”.
Am intrat și am văzut și ce fusese pentru mine
o figură de legendă – un grăsan bondoc, cu un zâmbet
până la urechi, cu un tricou ros și găurit, cândva galben,
acum spălăcit și transpirat, cu un început promițător de
chelie, cu buze groase și umede, ochi umflați și nas
cârn, cu vine de sânge pe sub pielea transpirată a obra-
jilor și bărbiei.
Ăsta era Arnold? Ăsta! Nu mai înceta cu urările
de bun venit, cu hohote forțate de veselie. De pe scaun
nu s-a ridicat. Fusese luat prin surprindere, era în chiloți
și era conștient, poate că cine știe ce peisaj nedorit putea
oferi. Se opri din tiradă și, fără a renunța la nota de ve-
selie, zise cu ton liniștit, dar poruncitor:
- Ană, mergi până la colț și ia de la magazin
două sticle de vin alb, că tare-s bucuros de sosirea oas-
peților!

Femeia se supuse, luă o traistă de ață împletită
în care puse două sticle goale și plecă. Pe musafiri îi
pofti să se așeze pe pat și, după ce află cine e însoțitorul
lui Costea, rosti după câteva clipe de cugetare:
- Apoi, e numai bun pentru nepoata Emilia, fata
lui văruˈ Ion al nostˈ; și nu glumesc...
Pe Ion nu l-a mai interesat nimic și nici nu a
vrut să mai știe la al câtelea pahar e Costea. Da, ajun-
sese acolo OM și acum Ion se gândea cum îl va duce
acasă, pentru că lui Costea deja îi venise cheful de a
cânta.
Simțea acum doar o satisfacție mare și amară
pentru că îl cunoscuse „în carne și oase” pe „văruˈ Roby
– mare om, mare caracter”.
Vasile SZOLGA
Profesori și „profesori”
Eram licean, cred că prin clasa a X-a. Dirigintele
nostru, și profesorul de matematică, un tânăr profesor
ce terminase facultatea la Cluj Napoca (pe vremea
aceea se numea doar Cluj), se hotărî să ne organizeze o
excursie în orașul unde fusese student.
Și iată-ne la Cluj. Atmosfera dintre noi era mai
lejeră, mai liberă, doar eram în excursie. Nu făceam
prostii dar ne permiteam, evident când nu ne vedea di-
rigintele (azi ar fi un lucru normal), noi băieții, penttru
a ne da mai grozavi în fața colegelor să mai fumăm câte
o țigară.
Și ca orice lucru frumos și excursia avu un sfârșit.
Nu știu cum se făcu dar câteva fotografii din excursie
ajunseră în mâna unor profesori din conducerea liceu-
lui. Nu ar fi fost mare brânză, dar pe unele poze, câțiva
băieți, erau fie cu țigara în gură, fie în mână. Atunci toți
băieții din clasă am fost chemați în cancelarie în fața
Consiliului profesoral.
Aici trebuie să fac o paranteză și să remarc faptul
că, după părerea mea erau trei tipuri de profesori. Și
anume: în primul rând erau profesorii din „garda veche”
(așa ziși „boieri”), cei care erau profesori de modă ve-
che dar erau într-adevăr profesori și care știau că elevii
mai fac unele șotii sau chiar abateri de la regulament.
76
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Adică faptul că băieții, pentru a părea mai „bărbați”,
mai și fumează. Unul dintre acești profesori chiar ne-a
mărturisit, într-o convorbire particulară, că dacă un băr-
bat nu știe să fumeze, să bea un pahar, să joace o carte
și să poarte o discuție, nu are ce căuta într-o societate.
A doua categorie de profesori ereau profesorii tineri,
care încă nu uitaseră faptul că și ei se comportaseră la
fel când fuseseră elevi. În sfârșit a treea categorie de
profesori erau cei acriți în meserie, care credeau că ar fi
meritat mult mai mult de la viață, dar conjunctura a fă-
cut să „eșueze” la un liceu dintr-un orășel de provincie.
Dar să revin la ce ni se întâmpla nouă. Eram așe-
zați, băieții, pe două rânduri în fața Consiliului care ne
judeca. În fața mea un coleg, care era mereu vesel și
râdea din orice motiv. Eu pe atunci eram pus pe șotii,
între timp viața m-a cumințit, încep să-l gâdil pe cel din
fața mea. Deodată acesta începu să zâmbească dar până
la urmă izbucni în râs. Avea un râs molipsitor și aproape
toți colegii am izbucnit în râs. Primele două categorii de
profesori: „boierii” și tinerii, zâmbiră și chir râseră la
comportarea noastră (evident încercând să-și ascundă
veselia).
Directorul, profesorul de latină, un tip cocoșat și
pe care noi l-am poreclit „Handi” (binențeles de la
„handicapatul”) începu să strige:
-Așa va să zică, după ce sunteți așa cum sunteți
aveți chiar chef de râs. Ieșiți imediat și așteptați până vă
chemăm să vă spunem ce vom hotărât privind soarta
voatrsă în liceu.
Am ieșit destul de speriați, așteptând pe hol ver-
dictul consiliului. După un timp am fost rechemați, am
fost muștruluiți de director și ni s-a comunicat că vom
avea notele la purtare scăzute și vom fi obligați să stâm
după ore în clasă câte două ore timp de două săptămâni.
Ulterior am aflat că profesorii acriți în meserie
propuseseră să fim exmatriculați, dar am fost apărați de
ceilalți profesori scăpând doar cu o pedeapsă mai
blândă.
Pictură de Dalia Bialcovski

Constantin GEANTĂ
Pe marginea prăpastiei
I încercări, sfetnicul nostru drag?!
Valurile mării izbesc cadențat în stânca ce se
înață semeată. Ca un bastion din vremuri imemoriale
castelul castelul își etalează crenelurile zidurilor și don-
jonul. Oștenii patrulează neîncetat, părând din depărtare
niște furnici ce se îndreapta spre adăpost. Dintr-o încă-
pere regele privește înspre cerul înnourat. Alături se află
regina care, cam îngrijorată, așteptă momentul să poată
vorbi cu soțul ei.
- Se zăresc nori în depărtare, probabil astăzi va
ploua. Regele privea gânditor în depărtare.
- Maiestate, fiul nostru, Prinţul, este de la o vreme
tot mai cufundat în cărţile sale. Se pare că nici nu-i pasă
de soarta regatului.
- Nu fi neliniştită, regina mea! În curând, fiul nos-
tru va fi major, iar cu ocazia împlinirii celui de al două-
zecilea an de viaţă, va participa alături de General, la
cucerirea celui de al patrulea trib.
- Cum, regele meu, vrei să-l trimiţi pe fiul nostru
să cucerească cel de-al patrulea trib?
- Da, regina mea, fiul nostru va participa la cuceri-
rea celui de-al patrulea trib, cel de pe Stânca Soarelui,
care este a doua că înălțime după cea pe care se află
castelul nostru.
- Din bătrâni se povesteşte că sub acea stâncă se
află Căldarea Iadului, iar valurile se sparg de o stâncă
mai ciudată decât cea pe care se află construit castelul
nostru.
- Da, iar cel care va cuceri Stânca soarelui, va stă-
pâni această lume.
- Să nu uităm, maiestate, că prinţul şi-a petrecut
mai mult viaţa printre cărţi, iar în meşteşugul mânuirii
armelor nu se pricepe deloc.
- Ai încredere în soţul tău care niciodată în cinci-
zeci de ani nu ţi-a înşelat aşteptările!
- Fie cum spui tu, iubitul meu stăpân!
Sfetnicul apare din partea dreaptă a încăperii.
După ce face o plecăciune, se adresează regelui:
- Maiestate, o iscoadă de curând sosită m-a înşti-
inţat că în cel de-al doilea trib se pregăteşte o răzmeriţă.
- Oh, ce ne facem? Regina privea îngrijorata la
rege și la sfetnic.
- Generalul va porni mâine în zori spre a pune ca-
păt acestei răzmerițe, iar căpeteniile care au instigat
mulţimea să se revolte, vor fi trase în ţeapă spre a sluji
77
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
de învăţătură celor care ar mai îndrăzni să facă una ca
asta în viitor, zise regele.
- Maiestate, dacă îmi este cu iertare, cred că Gene-
ralul ar trebui să pornească imediat spre a înăbuşi
această revoltă, altfel s-ar putea să fie prea târziu. Seara
care va sosi în curând, să ne aducă pacea, iar leşurile
căpeteniilor să atârne în ţepe de-a lungul drumurilor
spre a fi de învăţătură celor care ar mai îndrăzni să pună
la îndoială autoritatea voastră.
- Ai dreptate, sfetnice! Îţi vom urma din nou sfatul!
- Ce ne-am fi făcut fără tine în aceşti ani de grele
Regina privea spre sfetnic cu o undă de simpatie.
- Sunt patruzeci de ani de când tu, urmând răposa-
tului tău părinte, zeii să-l odihnească în pace, ne-ai scos
din foarte multe încurcături cu sfaturile tale înţelepte,
zise regele zâmbind binevoitor.
- Oh, dar maiestăţile voastre mă flataţi pe mine,
care nu sunt decât un biet curtean!
Sfetnicul roși, fiind vizibil emoționat.
- Nu este cazul să fii modest!
- Așa cum spune scumpa noastră regină, datorită
sfaturilor tale am consolidat castelul-cetate în vârful
acestei stânci sub care se află valurile învolburatei mări,
construit cu secole în urmă de către glorioşii noştri îna-
intaşi.
- Maiestăţile voastre, Magul m-a învăţat că vre-
mea bună este de scurtă durată, la fel cum binele este
vremelnic, iar dacă nu vom continua să aducem jertfele
anuale ZEULUI VULCAN, atunci castelul şi odată cu el
regatul nostru vor fi în mare pericol. Iar Marea, eterna
noastră mamă, din care zeii îşi trag rădăcinile, dacă nu
vor scălda temeliile castelului - cetate, atunci totul se va
nărui în informitatea Haosului primordial.
- Fii liniştit, vom aduce ca în fiecare an şi anul
acesta în luna Ienur, jertfe din rândul prizonierilor re-
beli, care vor fi aruncate în crater, iar în luna Fare, pri-
mii trei născuţi vor fi aruncaţi de pe stâncă în adâncurile
mării spre a cinsti eternele valuri!
- Dar ce se aude în legătură cu podoabele pe care
primul trib trebuie să le trimită în dar, rege al meu?
- Mărită regină, acestea vor sosi în curând şi îm-
preună cu purpura şi mătăsurile vor ajunge la iscusiţii
noştri meşteri, care vor pregăti veşmintele pe care ma-
jestăţile voastre le vor purta la aniversarea celor cinci-
zeci de ani de glorioasă domnie, atunci când se vor pre-
găti spectacole, lupte cu gladiatori, numere de circ şi
oaspeţe ce vor dura cincizeci de zile.
Între timp, apare un curtean din partea stângă a în-
căperii, care după ce face o plecăciune, se adresează re-
gelui şi reginei:
- Maiestăţile voastre, eu sunt bijutierul, cel care a
sosit din ţinuturile îndepărtate, iar acum vă stau la dis-
poziţie!
- Aşadar, tu eşti cel care se va ocupa de veşmintele
noastre în moment aniversar?
- Desigur, maiestate. Mărite rege, eu sunt gata să

vă îndeplinesc ordinele, iar împreună cu cei pe care îi
vei pune sub îndrumarea mea, o să ne apucăm de lucru.
- Poate eşti obosit, sfetnicul te va conduce la sala
unde vei fi ospătat, iar apoi la apartamentul unde te vei
odihni pentru a te putea apuca apoi de lucru împreună
cu cei care mâne îţi vor fi puşi la dispoziţie, zise regina.
Curteanul face o plecăciune.
- Prea bine, maiestăţile voastre.
- Deci, ce porunciţi?
- Să fie condus la sala de ospăţ, iar apoi la aparta-
mentul care i-a fost pregătit pentru odihnă. După aceea
te aşteptăm pentru a discuta despre treburile statului,
zise regele.
- Prea bine, maiestate! zise sfetnicul, apoi de
adresă curteanului:
- Urmează-mă!
Ies amândoi după ce fac câte o plecăciune.
- Maiestate, mă cam îngrijorează fiul nostru, care
mai totdeauna se află fie cu nasul în cărţi, fie se învâr-
teşte pe lângă Mag.
- Nu te speria, regină! Arviost, marea căpetenie, îl
însoţeşte pretutindeni. Deci, cum apare ceva care ar pu-
tea fi îngrijorător în legătură cu Prinţul, imediat îmi
aduce la cunoştinţă. Iar până acum totul este în regulă.
Nu trebuie să ne îngrijoreze, pentru că fiul nostru este
aplecat spre meditaţie şi visare, deoarece poate viitorul
va fi al unora ca el.
II
Un coridor stăbătea castelul -palat, iar la
căpătul său se afla camera unde Prinţul împreună cu
Arviost petreceau ore în șir dicutând despre diverse
probleme.
- Să ştii, Arviost, că se apropie timpul când trebuie
să izbucnească vulcanul, zice prințul, care se află la o
masă şi priveşte un pergament. După aceea a continuat:
Ne aflăm la sfârşit de ev. În curând vor începe un nou
secol şi un nou mileniu. Iar nişte papirusuri foarte vechi
ca acesta pe care îl ţin acum în mână au consemnat le-
gende pe care mi le-au adus prietenii de la înţelepţii tri-
burilor Ceta şi Dema. Aceste legende se referă la
erupţia vulcanului la început de mileniu. Ascultă spre
exemplu ce spune înţeleptul Eni, care a trăit acum opt
veacuri:
"Eu, Enim fiul lui Ezarin şi al Maklabei, aflat în
cel de al optzecilea an al existenţei mele pe acest tărâm
al Mayei, las ca însemnare următoarele: ((După trei-
zeci de ani în slujba regelui Ekebi, am fost alungat după
ce am creat poemul REGI ŞI VREMURI. Acest poem
se referă la fapte petrecute de demult. Astfel pământul
nostru este fiul zeului VULCAN şi al zeiţei MAREA.
Pe aici s-au perindat o mie de regi. Ultimul a pierit
odată cu izbucnirea vulcanului care:
La zece veacuri din matcă focul iese,
Mileniul din cenuşă renăscând.
Precum Pasărea Focului
78
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Iese din marea de fum.
Astfel acum două veacuri
Din lavă noul regat s-a întrupat,
Iar peste două sub lavă
Pieri-va îngropat...))"
Aici se opresc însemnările sale, deoarece papirusul
este deteriorat. La fel şi alte două papirusuri, care acum
sunt la Mag, vorbesc despre erupţii care au loc periodic
la sfârșit de mileniu.
- Alteţă, eu zic ca deocamdată să nu vă îngrijoraţi!
Magul face calcule pe care după prima noapte cu lună
plină, ni le poate confirma.
- Eu am calculat, am cercetat mişcarea stelelor
după hărţile boreale şi am comunicat Magului conclu-
ziile mele. Acum urmează ca el să-mi confirme sau să-
mi infirme supoziţiile.
- Să mai aşteptăm.
- Ştii ceva, Arviost?
- Ce anume, maiestate?
- Mi se pare barbar faptul de a arunca anual în cra-
ter atâtea vieţi nevinovate.
- Magul avea dreptate când împreună cu Sfetnicul
au susţinut că prin acest ritual se menţine credinţa în
ZEUL VULCAN, iar triburile ni se supun mai bine.
- Fii sigur că eu voi pune într-o zi capăt acestui
obicei barbar!
Regele, care urmat de regină, tocmai a intrat pe
ușă:
- Fiule...
Prinţul, urmat de Arviost, se prosternează. Apoi
zice:
- Majestăţile voastre, tată şi mamă, cărui motiv îi
datorez onoarea de a mă vizita chiar în apartamentul
meu?
- Arviost, frate, doresc ca însoţindu-l pe Fiul nostru
în expediţia ce se va întreprinde pentru cucerirea celui
de-al patrulea trib, să-i porţi de grijă supraveghindu-l
pentru a trece proba de foc a maturităţii ca oştean! Ge-
neralul a fost şi el înştiinţat şi este bucuros să-l iniţieze
pe viitorul rege în arta războiului.
- Frate rege şi soră regină, cu multă bucurie voi în-
soţi pe nepotul meu! Doar eu l-am crescut şi l-am în-
văţat mânuirea armelor de când voi, primindu-mă în
acest castel, m-aţi considerat ca şi pe un frate al vostru.
- Arviost, te rog să ai grijă precum cloşca de puiul
abia ieşit din ou, de fiul nostru, care abia părăsind cărţile
se va avânta într-o luptă care i-ar putea pune viaţa în
pericol.
- Oh, regină mamă, dar eu de ani de zile mă inițiez
în arta militară. Nu numai cu studiul mă ocup. Arviost
m-a învăţat cum să călăresc, cum să mânuiesc armele şi
m-a călit prin multe antrenamente.
- Chiar aşa?! Regina privea puțin uimită.
- În curând, fiul vostru va împlini douăzeci de ani,
iar eu de la zece ani îl pregătesc pentru mânuirea sabiei,
a suliței, a ghioagei, scutului şi a arcului. Multe nopţi

am dormit noi sub cerul liber.
Arviost zise acestea surâzând.
- Ba mai mult, am vânat împreună lupi, cerbi şi urşi
pentru a deprinde tehnica de luptă şi a-mi forma sângele
rece.
- Şi de ce nu mi-ai spus şi mie? Regina privea în-
grijorată.
- Dintr-un anume motiv, mamă regină.
- Care anume?
- Acela de a nu vă îngrijora pe majestatea voastră,
mama, şi pe majestatea sa, tata.
- Şi cum mă rog ne poţi demonstra cele ce-ai spus?
Regele se prefăcu a fi uimit.
- Priviţi, aici se află trofeele! Prințul se află la o
masă şi priveşte un pergament.
Regele şi regina privesc primul cu admiraţie, cea
de a doua cu uimire, încăperea unde se află capete de
cerbi, piei de urşi, bizoni, de lupi şi alte trofee.
- În curând, vom trece şi la mânuirea buzduganu-
lui, deoarece până acum l-am învăţat numai cum să mâ-
nuiască ghioaga.
- De fapt, am dobândit singur acest meşteşug.
- Ce spui, Prinţule? Arviost privea uimit.
- Da, Arviost, urmărindu-te pe tine cum luptai în
arenă şi la vânătoare, după ce am folosit atâta timp ghi-
oaga, nu a fost greu să învăţ şi cum se foloseşte buzdu-
ganul.
- Şi de ce, Arviost, nu ne-ai înştiinţat? Regele se
prefăcu a fi uimit.
Arviost zâmbeşte discret.
- Dacă păţea ceva? Regina privea îngrijorată.
- Ceva am păţit, zise prințul. M-am ales cu nişte
zgârieturi. Arată antebraţele. Priviţi, peste tot urme de
luptă. Se observă urme de răni cicatrizate..
- Nu vă faceţi griji, zise Arviost, apoi continuă:
Viitorul regatului se află pe mâni bune. Astfel, acel care
în tinereţe a trăit printre barbari, a participat apoi la
lupte vânători şi turnire, l-a pregătit pe Prinţ ca pe pro-
priul său fiu. Oftează. La fel cum l-ar fi pregătit pe acela
care împreună cu mama lui a pierit când încă era foarte
fraged, atunci când luptătorii celui de-al patrulea trib au
atacat satul nostru din care am scăpat numai eu şi am
jurat să mă răzbun. Şi iată, acum am ocazia s-a fac! Nu-
mai să văd dacă prinţul poate într-adevăr să mânuiască
buzduganul, precum singur a spus.
- Mă tem că nu mai este timp, deoarece în două
ceasuri veţi pleca cu Generalul la luptă, zice regele.
- Două ceasuri ca doi ani. Mergem, Arviost, să ve-
dem dacă este adevărat sau nu ceea ce am spus.
- Mergem, Prinţe, măcar să văd ceea ce ştii şi ce
mai ai de învăţat, deoarece de tine va depinde cândva
soarta regatului.
- Ai grijă, Arviost!
- Nu te nelinişti, regină, eu am fost mereu la curent
cu pregătirea Prinţului, ba mai mult, am asistat şi la o
lupta cu ursul în arenă.
- Ce spui?! Regina privea uimită.
79
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
- La ultima luptă la care ai fost şi tu martoră, fiul
nostru a luptat, crede el incognito, dar eu am ştiut.
- Cum aşa?!
- Îţi spun îndată.
- Maiestăţile voastre, tată şi mamă, noi ne retragem
pentru a ne pregăti de luptă, zise prințul..
- Să vii cu scutul, iar nu pe scut, fiule! Regele su-
râdea privindu-i pe cei doi.
Prinţul şi Arviost se înclină și ies .
- Deci fiul nostru va intra curând în luptă?!...
- Precum ţi-am spus mai înainte, regina mea.
- O, zei, ocrotiți-l!
- Nu te teme, sprijinul bătrâneților noastre va fi şi
sprijinul regatului!
- Îi trimit gândurile mele bune astfel:
Sabia să nu-l rănească,
Nici săgeata să-l doboare,
Pe-un cal alb el în cetate
Biruinţa s-o aducă
Precum soarele pogoară
Încălzind albastra zare,
Iară noaptea-ntunecoasă
În adâncuri se ascunde
Ducând vise, ducând spaime,
În lăcaşuri neştiute.
Zeii să îl ocrotească
Şi regatul înflorească
Sub un sceptru înțelept
Mânuit de-un rege drept.
Tribul ABI, sau al sângeroșilor era tribul liber.
Acesta stâpânea o stâncă înaltă,anume Stânca Soarelui,
sub care se află locul numit Căldarea Iadului, sub care
se spărgeau valurile Mării Thetis de țărm. De pe acestă
stâncă în timpul ritualurilor erau aruncați copii ca jertfă
Zeului Vulcan, aflat undeva în străfunfurile mării. Din-
colo de stâncă se afla o pădure deasă și întunecată, in
care vănau războinicii tribului. Cortul şefului celui de-
al patrulea trib era bine băzit. Aici șeful Alceu, Vraciul
și căpetenia Larine se sfătuiau, referitor la soarta a trei
prizonieri.
- Ce zici, Vraciule, cum se mai prezintă cei trei
care fiind răniţi au fost prinşi de oamenii noştri?
- Alceu, doi sunt aproape vindecaţi, iar cel de-al
treilea a murit, zise vraciul.
- Oh, zei ce bine ar fi fost dacă ar fi murit cu toţii!
Căpetenia prea cam încruntată.
- Larine, nu vorbi cu păcat, pentru că aceştia ne
pot fi de mare folos! Să nu uităm că există o intrare se-
cretă în castel, iar în momentul în care vulcanul va iz-
bucni, putem pătrunde şi cuceri cetatea. Astfel, puterea
tiranului va fi anihilată. O dată cu ea va înceta şi domi-
naţia Zeului cel crud Vulcan, care înghite anual mii de
vieţi. Abia atunci îi vom putea preamări noi pe zeii cei
noi ai Vântului, Soarelui şi Apei.
- Şefule, eu cred că această intrare secretă este

numai o poveste, căci şi strămoşii noştri au căutat-o în
zadar multe zeci de ani.
- Larine, de data aceasta te înşeli, pentru că le-am
dat o fiertură din ierburi special pregătite celor prinşi şi
i-am supus unui ritual prin care le-am legat sufletele
pentru a ne mărturisi ce doream să aflăm, iar doi dintre
ei ne-au mărturisit în transă despre existenţa acelei in-
trări secrete, însă nu am putut afla prea multe, deoarece
unul dintre ei a murit, iar cei rămaşi în viaţă nu au putut
fi făcuţi să mărturisească până la capăt, deoarece sufle-
tele lor sunt foarte rezistente, ca şi cum ar fi protejate
de ceva necunoscut.
- Vraciule, ei ne pot spune mai multe, iar dacă mor,
vor duce cu ei în mormânt ceea ce am dori să aflăm!
Șeful privea gânditor.
- Alceu, crede-mă, nu am avut încotro şi a trebuit
să forţez mâna destinului! Unul dintre ei a murit, iar
dacă vor muri şi ceilalţi doi înainte de a mărturisi tot
ceea ce ştiu, atunci eu mă voi supune judecăţii Sfatului
Bătrânilor din tribul ABI şi voi primi pedeapsa pe care
o vor socoti aceştia de cuviință.
- Vraciule, din partea mea m-aş bucura să piară şi
ceilalți doi nemernici după ce vor mărturisi totul. Dacă
totuşi vor supravieţui, atunci Sfatul Bătrânilor va hotărî
ce va face cu ei, zise căpetenia.
În cort intră un sol. Acesta zice:
- Vin din partea tribului BENY pentru a vă oferi
alianţa noastră, dar şi pentru a vă cere ajutorul în vede-
rea atacului asupra castelului pentru a-l înlătura pe rege.
- Eşti bine venit, solule! Ieri am primit şi din partea
tribului CETA o solie. Îţi spun şi ţie ceea ce i-am spus
şi solului care a fost înaintea ta.
- Te ascult, şefule!
- Peste două săptămâni vom ţine adunarea anuală
a căpeteniilor din trib. Aceasta va fi în peştera DEMA
de lângă stânca TAPA, aflată deasupra mării THETYS.
Deci, după ce vei fi ospătat, vei duce mesajul meu con-
ducătorilor tăi! Același lucru l-am propus şi celor din
tribul CETA. După aceea, adunarea poporului va rati-
fica sau va respinge atacul. Cred că de această dată, mai
mult ca sigur, cei mai mulţi vor fi pentru atac. Căpetenia
Larine te va conduce acum la cortul destinat oaspeţilor.
Larine, să aduci veşti despre cei doi prizonieri rămaşi în
viaţă!
- Desigur, şefule Alceu! Căpetenia iese împreună
cu solul.
- Ia’ zi-mi, vraciule, ce veşti ţi-au mai venit din vi-
itor atunci când ai citit în stele?
- Șefule, Mesajele venite din astral arată că în săp-
tămâna cu lună plină din luna OMICRON, adică exact
peste opt săptămâni, dacă vom ataca împreună cu aliaţii
din celelalte două triburi, castelul va cădea în mâinile
noastre.
- Să vedem ce veşti ne aduce căpetenia, zise șeful.
Căpetenia vine cu un prizonier.
- Şefule, a murit de curând unul dintre cei doi pri-
zonieri. Acesta, care a rămas, abia se mai ţine pe
80
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
picioare. Căpetenia privea cam încruntat.
- Am înţeles că doriţi să aflaţi ceva de la mine! Ce
anume vreţi să ştiţi?
- Prizonierule, aş vrea să ştiu cu exactitate unde se
află intrarea secretă ce duce în interiorul cetăţii.
- Şi dacă v-aş spune ceea ce doriţi să aflaţi, eu ce
aş primi în schimb?
- Viaţa ta nu este îndeajuns?!
- Voi sunteţi tribul cel sângeros, numit şi ABI?!
- Noi suntem tribul oamenilor liberi, pe care oştile
regelui vostru nu l-au putut supune.
șeful privea crunt spre prizonier.
- Totuşi, ce garanţie am că nu mă veţi ucide dacă
vă spun unde se află intrarea secretă? Prizonierul
privea spre cei din cort cu o undă de ironie.
- Vrei o garanţie? Uite-o!
Căpetenia îl lovește.
- Larine, nu vezi că abia se mai ţine pe picioare?
Dacă îl omori, atunci cum vom mai afla noi unde este
intrarea secretă?
- Șefule, o să-i mai dau o fiertură din ierburile
soma, iar apoi o să vedeţi cum va mărturisi el tot!
- Fă tot ce crezi de cuviință, Vraciule, iar în caz că
se va întâmpla ceva cu el, voi face totul ca să te salvez!
Dacă se întâmplă ceva cu el, nimeni nu va putea trece
peste cuvântul șefului.
- M-aţi convins. Prizonierul se ridică de la pământ.
Am să vă dezvălui unde se află marea intrare secretă.
Însă aş avea şi eu o dorinţă!
- Şi, mă rog, ce dorinţă ai?
- Șefule, Te rog ca mai întâi să-mi eliberezi mâi-
nile!
- Dacă pui ceva la cale?!
- Ce aş putea oare pune la cale, doar sunt la dispo-
ziţia voastră?! Vreau doar să vă arăt ceva.
- Fie, însă de vei încerca ceva nechibzuit, atunci te
vom arunca de pe stânca cea mai înaltă direct în mare.
Dezlegaţi-l!
- Te dezleg, dar voi fi cu ochii pe tine, iar la cea
mai mică mişcare nechibzuită, vei sfârşi de pe STÂNCA
VULTURILOR DIRECT ÎN MARE.
Căpetenia îl dezleagă, iar prizonierul scoate o sti-
cluţă rapid din centura pe care o avea la brâu, bea iute
conţinutul, iar apoi o aruncă.
Prizonierul, clătinându-se, zice:
- Aceasta este cheia, băutura ucigaşă care mă va
conduce pe calea libertăţii. Regele meu, în aceste mo-
mente plec cu gândul la tine! Cât aş vrea să ştii că eu nu
mi-am trădat stăpânul, chiar dacă am ratat misiunea! Se
prăbuşeşte.
- L-am pierdut, dar aş vrea să vă arăt ceva! (arătă
un pumnal). Atunci când l-am prins împreună cu ceilalţi
doi, am găsit asupra sa acest pumnal cu mâner de fildeş,
încrustat în filigran şi placat cu diamante, zise căpete-
nia.
- Se pare că a fost o persoană deosebită, poate o
căpetenie. Pentru moartea sa mă supun judecăţii tribului

ABI. Vraciul privea pumnalul gânditor.
- Fii pe pace! Eu te voi susţine, deoarece ţi-ai făcut
datoria. Și apoi cine va pune la îndoială mărturia șefului
de trib.
- Şi eu te voi susţine, zise căpetenia.
- Ţi-ai făcut datoria. Ai încercat şi nu ai reuşit. Gre-
șeala este umană. Nimeni nu este perfect. Toţi avem li-
mitele noastre. Oricum, presimt că nu va mai rămâne
mult timp cetatea necucerită. Cât de curând poarta ză-
vorâtă se va deschide. Până atunci duceți-i pe toţi trei
pe STÂNCA VULTURILOR ca să nu fie aruncaţi în
mare, deoarece datina prevede că cei care mor demn,
vor servi ca hrană păsărilor cerului pentru prosperitatea
tribului nostru. Aceasta o hotărăsc eu ca ŞEF AL TIBU-
LUI ABI şi, totodată, ca MARE PREOT AL SOARELUI,
VÂNTULUI şi APEI.
III
Tribul DEMA avea femei renumite în țeserea
covoarelor.Bărbații se ocupau cu agricultura și pescui-
tul. Maris era o femeie care știa multe povești de la bu-
nica și mama sa. De multe ori in zilele de sărbătoare,
sub clar de lună, femei și bărbați se adunau în jurul ei
pentru a asculta povestiri din alte vremuri. Locul lor de
întâlnire era în ,,Câmpia florilor cu rouă” aflată nu de-
parte de cortul în care locuia cu familia sa. De curând
teminase de țesut un covor. Împreună cu Dera și Noris
se afla în cortul său, ude le arăta celor două covorul.
- În sfârşit, am terminat de ţesut covorul pe
care soțul meu îl va duce în dar şefului nostru, zice
prima femeie.
- Oh, Maris, după cum văd, ai pus tot sufletul tău
în acest covor! Pe fața celei de-a doua femei se putea
citi o bucurie discretă.
- Într-adevăr, Dera, acest covor cuprinde tot sufle-
tul meu, în el am pus toată priceperea mea, tot ceea ce
am învăţat de la mama şi de la bunica mea! Ele spuneau
adesea că noi locuim pe un pământ care este înconjurat
de jur împrejur de ape. Priveşte, acest brâu negru care
înconjoară totul ca un chenar! El reprezintă apele încă
necunoscute.
Prima femeie zâmbea.
- Şi tu, maică, eşti foarte pricepută, dar mai ai încă
multe de învăţat de la această femeie! Deci, fii atentă la
ceea ce îţi spune! zise femeia a treia către cea de-a doua
femeie.
- Da, mamă Noris, ai dreptate, şi abia aştept să aud
ce are de spus despre acest covor la marea sărbătoare,
când soţul său îl va dărui şefului nostru.
Pe fața celei de-a doua femei se putea citi o bucurie
ascunsă.
- Deci, cum vă spuneam, mamă Noris şi soră Dera,
negrul reprezintă apele necunoscute, iar cele patru mo-
tive cu bambuşi sunt cele patru triburi. Trei care for-
mează regatul din care facem parte, iar cel mai depărtat-
tribul ABI sau sângeroşii, cei care nu au fost încă supuși
voinţei regelui.
- Tribul nostru de care bambus este reprezentat?
81
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
- De bambusul central, cel aflat pe insula din mij-
loc, unde un băiat şi o fată privesc la bolta cerească.
Aceştia reprezintă pe seful nostru şi pe soţia sa.
- Dar, priveşte bine Dera, Maris a mai ţesut şi nişte
firişoare de iarbă înconjurate de o scoică.
- Văd, maică Noris, dar ce reprezintă oare?
- Soră Dera şi maică Maris, aceasta simbolizează
speranţa noastră într-un viitor mai fericit. Căci priviţi
cum pe lângă cei patru bambuşi care se află pe cele pa-
tru insule, se mai vede şi o barcă gata să se scufunde.
- Da, Maris, văd, dar am un presentiment.
- S-ar putea să nu te înşeli. Barca reprezintă cetatea
care trebuie cucerită.
- Dar mai este şi o lună nouă, galbenă şi străluci-
toare. Ce reprezintă oare?
- Aceasta reprezintă nădejdea noastră într-un viitor
în care grânele vor umple hambarele, iar foametea şi
spaima vor dispărea definitiv.
- Cred că o să-i placă mult acest dar șefului, chiar
dacă nu va şti ce reprezintă!
- Poate va fi şi omul regelui de faţă, iar atunci ar fi
mai bine ca soţul tău, Maris, să nu dezvăluie şefului
simbolistica acestui covor. Oricum, şeful nostru este
foarte deştept şi nu cred că nu-şi va da seama ce repre-
zintă acest covor.
- Şeful nostru este om de-al tribului, iar mama sa
împreună cu mama mea au învăţat de la bunica multe.
Deci, cred că sigur îşi va da seama ce am vrut să repre-
zint în acest covor.
În cortul şefului Alandres locul de întâlnire al
fruntașilor tribului DEMA tocmai sosise căpetenia
Corbul Alb .
- Șefule Alandres, recoltele au fost bogate în acest
an, iar birurile au fost plătite. Totuşi, oamenii sunt cam
nemulţumiţi şi m-au trimis să te întreb când trimiţi soli
la şeful tribului ABI, la Alceu?
- Pentru ce să trimit soli, bătrâne Corb Alb?!
- Pentru alianţă în vederea unei viitoare răscoale.
- Ce, Corbule Alb, îţi năpârlesc penele? Doreşti ca
pacea de astăzi să se transforme în necontenite vărsări
de sânge?
- Dorim vechea libertate de care s-au bucurat stră-
moşii noştri, iar nu barbaria de acum.
- Fii pe pace! Aceste probleme le vom dis-
cuta în SÂMBĂTA MARE. Acum mergi în pace!
- Şefule, mă cam dezamăgeşti!
- Bătrâne, o să vină în curând omul regelui pentru
a ridica ultima parte din bir şi nu aş dori să ne trezim cu
oaste peste noi.
- Mai bine ne-am răscula!
- Corb Alb, vrei să schimbăm jugul de lemn cu cel
de fier?!
- Du-te la cine te-a trimis şi spun-i că tot ceea ce
are de spus poate să o facă in SÂMBĂTA MARE, când
ne întâlnim în PEŞTERA URŞILOR.
- Prea bine şefule!

Iese din cort. Șeful rămâne singur câteva mo-
mente.
- Asta e realitatea, oamenii sunt tot mai ne-
mulţumiţi şi au dreptate. Dar singur nu pot hotărî ce este
de făcut.
Între timp, intră o căpetenie
- Şefule, în SÂMBĂTA CEA MARE am să-ţi dăru-
iesc ceva!
- Ce anume?
- Vei vedea atunci. Acum vine omul regelui şi nu
pot să-ţi spun mai mult.
IV
Undeva, în tabăra tribului Ceta, trei băieţi stau
de vorbă. Mai târziu apare și o fată.
- Deci, ce mi-aţi adus azi, soldaţi? zise primul băiat
privind cu aroganță.
- Stăpâne, am vânat o căprioară, care va fi pregătită
pentru cină. Cel de-al doilea băiat surâdea.
- O căprioară?!
- Da stăpâne, ţi-am îndeplinit dorinţa. Întrucât azi
tu eşti şeful, datorită zarurilor, ţi-am adus căprioara.
Aceasta reprezintă ofranda supuşilor la încoronarea no-
ului şef de trib. Iar acesta trebuie să servească cina îm-
preună cu căpeteniile tribului sau în semn de cinstire a
sfatului căpeteniilor. Cel de-al treilea băiat a făcut o ple-
căciune.
- A, da, azi eu fiind şeful trebuie să îndeplinesc os-
păţul ritualic! Dar ia priviţi ce arc, ce lance şi ce pumnal
am! Primul băiat și-a prezentat armele jucării.
- Stăpâne, când îţi voi aduce căprioara, ce dar voi
primi? Al doilea băiat părea cam intrigat.
- Arcul meu.
- Dar eu vreau pumnalul tău!
- Nu se poate, doar ştii că pentru luptătorii din tri-
bul CETA pumnalul reprezintă viaţa, puterea, stăpâni-
rea de sine.
- Eu aş dori lancea! zise cel de-al treilea băiat.
- Cel care răpeşte fata şefului tribului BENI pentru
a-mi fi soţie va primi drept răsplată lancea mea. Primul
băiat intrase în rolul șefului.
- Eu îţi aduc căprioara, deci mă mulţumesc cu ar-
cul. Dacă mâine zarurile mă vor alege pe mine ca şef,
atunci şi eu îţi voi cere ceva. Băiatul al doilea surâdea.
- Ce anume?
- Vei vedea!
În timpul acestor discuții, băiatul al treilea se re-
trage undeva.
- Îţi poruncesc să-mi spui! zise primul băiat cu em-
fază.
- Ştii prea bine că un şef nu poate fi stăpân peste
gândurile altora. Nu uita cu moneda cu care plăteşti tu
azi, ţi se poate plăti şi ţie mâine! Băiatul al doilea surâ-
dea.
- Fie, adu-mi căprioara!
Băiatul al doilea iese prin stânga. Primul băiat a
82
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
rămas singur.
- În curând va sosi şi prada. Atunci voi simţi cu
adevărat că sunt şef. Mă voi ospăta cu supuşii mei şi mă
voi simţi într-al nouălea cer. După aceea vom porni lup-
tele cu vecinii noştri, dar până atunci vom sărbători pa-
cea binecuvântată când:
Păsărele cântă voioase,
Iar pe cerul albastru norii
Plutesc precum bărcile în larg
Atunci când pescarii se îndreaptă
Spre bancurile de peşti.
Vântul suflă prin rariştea de brădet,
Iar bardul cel vestit,
Din lira-i de argint
Scoate sunete vrăjite.
Izvorul susură lin,
Iar valurile mării unduind
Se pierd în larg. Atunci..
.
Între timp se întoarce băiatul al treilea.
- Stăpâne, eu, solul cel trimis în zori, vin cu veşti
nu prea plăcute. Astfel, ne aşteaptă o luptă.
- De ce, mă rog?!
- Deoarece un supus al tău a răpit fiica şefului din
tribul vecin.
- Deci, se pare că lancea mea este arvunită.
- Stăpâne, iată-ţi căprioara! Băiatul al doilea vine
cu un ied în brațe.
- Prea bine, ţine arcul meu, zise primul băiat.
Iedul devine neliniştit şi începe să behăie.
- Ce fac cu prada, stăpâne? Băiatul al doilea pare
foarte serios.
- Sacrific-o deoarece trebuie să ne ospătăm îna-
inte de luptă! Băiatul al doilea se freacă pe stomac mi-
mând foamea.
- Ce luptă?
- Se pare că unul dintre ai noştri a furat o fată din
tribul vecin, iar luptătorii acelui trib vor porni în căuta-
rea ei, zise băiatul al treilea șugubăț.
- Sacrifică această căprioară şi cheamă-ne la ospăţ!
- Prea bine, șefule! Băiatul al doilea iese cu iedul.
- Aşadar, va fi o luptă?...
- Noi suntem oricând pregătiţi pentru luptă, zice
băiatul al treilea cu emfază.
- Păcat că părinţii noştri nu ne seamănă!
- De, șefule, prea mult ascultă de poruncile unui
rege tiranic.
Băiatul al treilea face un semn, pentru moment dis-
pare. Curând apare cu o fată.
- Dar atunci când vom fi mari, vom doborî toţi regii
tiranici, precum vânătorul cel iscusit doboară cele mai
vestite animale din codru. Acum vă sunt șef în joacă,
dar cine știe cum va fi mâine?!
- Vino, frumoaso, pentru a te încredinţa sefului

nostru! Băiatul al treilea pare foarte grav.
Fata face grimase si dispare pentru moment în par-
tea stângă.
- Ia’ să vedem ce zână mi-ai adus? Oare este de
rangul meu?
Băiatul al treilea dispare puţin, după aceea vine cu
fata legată.
- Iată fata promisă! Stăpâne, acum pot să primesc
lancea ta?
Primul băiat pentru sine:
- Mare şmecher, mi-a adus chiar fata care îmi place
cel mai mult. Cum o fi aflat cine este?! Mai contează,
oricum.... Către băiatul al treilea:
- Prea bine, o să primeşti lancea promisă.
- Stăpâne, am fost răpită de lângă ai mei, dar fii
sigur, în curând vor pleca să mă caute! Deci... va fi o
luptă.
Băiatul întâi către sine: Bine se mai preface! Către
băiatul al treilea:
- Tu vei primi lancea mea cum am mai spus, iar tu,
fată, vei face parte din haremul meu! Vei fi prima ca-
dână.
- Deci, ne pregătim de luptă?! Băiatul al treilea
pare hotărât.
- V-am mai spus, ai mei mă vor căuta în curând,
doar sunt o prințesă!
- Da, viteazule, ne vom pregăti de luptă, însă mai
înainte ne vom ospăta, cum este firesc, pentru a prinde
puteri înzecite!
- Oh, șefule, cât am aşteptat acest moment pentru
a-mi dovedi dibăcia! zise băiatul al treilea.
Se aude un corn. Fata se dezleagă, apoi zice:
- Gata, copii, ne cheamă părinţii, deci joaca pentru
azi s-a terminat!
V bunilor din veac se reîntorc şi rămân până în zori. Deci
Locuitorii tribului BENI erau vânători
și pescari.La chemarea șefului, în cortul său , cele do-
uăsprezece căpetenii s-au adunat la sfat.
- Solul ar trebui să se întoarcă. Prima căpetenie pă-
rea cam neliniștită.
- Dar lipsește şi seful. Unde o fi? zice căpetenia a
doua.
- Toate la timpul lor. Dar cu stăm cu pregătirea lup-
tătorilor? Căpetenia a cincea privea la ceilalți așteptând
un răspuns.
- Ai mei sunt gata de luptă. Până de curând s-au
antrenat la aruncatul pietrelor, zise căpetenia a șaptea.
- Sunteţi cei trei sute de prăştieri renumiţi?! Căpe-
tenia a noua privea cu uimire.
- Desigur, răspunse căpetenia a șaptea.
- Şi cei patru sute de lăncieri ai mei sunt gata de
luptă, adăugă căpetenia a opta.
- Şi cei două sute de arcaşi ai mei sunt gata de
luptă. Căpetenia a noua privea cu o undă de mândrie.
- Doar şeful cu călăreţii săi mai lipseşte, zise
83
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
căpetenia a zecea.
- V-am mai spus, toate la timpul lor! Căpetenia a
cincea privea grav.
Căpetenia a noua interveni:
- Cei două sute de aruncători cu ghioaga ai mei
abia aşteaptă să intre în luptă.
- Şi cei patru sute de luptători ai mei sunt gata de
luptă, adăugă căpetenia a doua.
- Solul, de ce nu vine solul? Căpetenia întâia privea
înspre ușa cortului.
- Unde este şeful? Căpetenia a doua dădea vădite
semne de neliniște.
- Toate la timpul lor, v-am mai spus! interveni că-
petenia a cincea.
- Priviţi, nisipul din clepsidră s-a scurs şi nici solul
şi nici şeful nu au apărut încă! Căpetenia a zecea arăta
clepsidra către ceilalți.
Solul intră mascat:
- Vin să aduc sefului şi marilor căpetenii solia sân-
geroşilor, adică a acelora de la tribul ABI.
- Niciodată şeful nu a întârziat atât de mult! Căpe-
tenia a opta dădea semne de neliniște.
Căpetenia a cincea zise zâmbind:
- Va sosi în curând.
- Când va fi acest timp? zise căpetenia a noua.
- Nu trebuie să ne pierdem răbdarea, deoarece tre-
burile şefului sunt întotdeauna multe şi grele. Solul avea
o privire gravă.
- De acord cu tine, dar căpeteniile tribului BENI,
au de hotărât ceva foarte important în această seară.
Este prima sâmbătă cu luna plină din luna ZEMA, zise
căpetenia a doua.
- De aceea m-am grăbit. Veştile sunt foarte impor-
tante. Solul avea un aer grav.
- Magul ne-a spus că în această seară spiritele stră-
nu ar trebui să pierdem acest moment unic, care se poate
repeta abia peste 25 de ani. Căpetenia a noua avea o vă-
dită emoție în glas.
Solul zise scoţându-şi masca:
- Fiţi siguri nu se va pierde! Chiar acum veţi afla
noutăţile.
Toți exclamă într-un glas în afară de căpetenia a
noua:
- Oh, dar tu ai fost solul, şefule!
- Solul nostru era cam bolnav, căci o săgeată l-a
lovit la vânătoarea iniţiatică, iar eu l-am înlocuit, zise
șeful.
- Ce mai contează!? Deci, care sunt veştile? Căpe-
tenia a treia privea cu nerăbdare.
- Am vorbit cu Alceu, care ne-a propus să trimitem
doi reprezentanţi peste două săptămâni în peştera
DEMA de lângă stânca TAPA, aflată deasupra mării
THETYS. Acolo se vor aduna reprezentanţii tribului
ABI. Astfel, căpeteniile de trib împreună cu invitaţi de
la CETA şi BENI vor stabili momentul atacului, spuse
șeful.
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

- Deci spiritele străbunilor din veac sunt călăuzele şi de nimeni. El va fi noul mag al mileniului după ce va
acestui moment. Căpetenia a doua avea un aer mirat. trece de marea probă.
- Până în zori vor fi printre noi, deci este o seară - Prinţule, eşti pregătit?
specială! adăugă căpetenia a noua. - Da, Arviost, sunt gata! Abia aştept să trec prin
- Cum stăm în acest moment, căpetenii? întrebă șe- marea iniţiere!
ful. - Atunci, Prinţule, vei rosti Imnul incantaţiei.
- Ai mei sunt pregătiţi. Căpetenia a doua privea ho- Dar... trebuie să fim numai noi doi.
tărât. - Arviost, îmi pare rău...
- Ai mei la fel, zise căpetenia a patra. - Prinţule, te las pe mâini bune!
- Şi ai noştri abia aşteaptă să intre în luptă, adău- - Fii sigur de asta!
gară toate căpeteniile. - Atunci eu mă duc să păzesc intrarea.
- Ai mei la fel. Dar ar mai fi ceva, şi anume cine ne Arviost iese.
va reprezenta? Seful privea cu un aer grav. - Deci, cum se numeşte incantaţia?
- Tu şefule, doar eşti recunoscut pentru isteţimea şi - Du-mi, Doamne, duhul în ziua genezei.
curajul tău, zise căpetenia a cincea. - De - Sunt gata.
acord, răspunseră toate căpeteniile. - Ascultă şi apoi repetă după mine:
- Voinţa voastră este lege. Dar cine va fi cel de al
doilea? șeful privea cu un aer grav. Zbor spre ziua Genezei,
- Să tragem la sorţi, zise căpetenia a doua. Când totul este cuprins
- Nu uitaţi ce ne-a spus Magul. Şeful este călăuzit În Marele indefinit.
de spiritul Ursului Alb, deci în noaptea magică să hotă- Nici zi, nici noapte,
rască el. Căpetenia a cincea privea cu aer grav. Nici apă, nici uscat,
- De acord, au zis toate căpeteniile. Nici cer, nici pământ
- Ursul Alb să-l călăuzească, zise căpetenia întâi. Nu erau create încă.
- Vulturul să-l îndrume, adăugă căpetenia a patra. Iar HAOSUL, nestingherit,
- Şarpele să-l unduiască, completă căpetenia a Peste toate stăpânea.
noua.
- Pe noi la victorie să ne călăuzească, răspunseră Totul pare static.
toate căpeteniile în cor. Nimic nu pare
- Bine, căpetenia a cincea va veni cu mine, zise șe- Încă a se manifesta,
ful. Nimic pe sine
- Şefule, prea bine, răspunseră toate căpeteniile. Încă nu se poate defini.
- Deci, peste două săptămâni vom fi la locul stabi- Totul încă GESTEAZĂ.
lit, iar apoi ne vom aduna iar în Cortul de lângă Marea
Mlaştină pentru a vă face cunoscute hotărârile stabilite. Oh, lume, aici
După aceea, cetatea blestemată şi familia tiranului vor Îţi afli începutul!
zace în imperiul tinei. Şeful privea grav. Chipuri de humă, de aici
- Castelul va rămâne o ruină. Căpetenia întâia pri- Vă veţi naşte
vea semeț. Atunci când VIAŢA
- Iar noi vom înălţa regatul libertății, zise căpete- Va străluci,
nia a cincea cu nostalgie. Înainte de a coborî
- Flăcările zeului lor Vulcan vor înghiţi amintirea Neagra MOARTE.
umilinţei, adăugă căpetenia a noua.
- Aşa să fie! răspunseră toate căpeteniile în cor. De aici totul se va naşte,
De aici totul va porni,
VI Dar s-ar putea
Ca toate să se întoarcă aici
Într-o peşteră aflată nu departe de castel, În acea zi
la care se puta ajunde pe o cărare îngustă Prinţul și Ar- Când focul va renaşte
viost sosesc pe înserare la chemarea Magului. Acesta Şi prin flacăra lui
apare de după o stâncă, îi întâmpină și le cere să îl ur- Totul va primeni!
meze într-un loc misterios.
- Prinţule, azi vei învăţa marele joc. - Deci, ce voi face?
- Magule, oare este necesar? - Repetă după mine astfel....
- Arviost este bine să cunoască iniţierea în marele
joc al focului. Este jocul începuturilor de eră, este jocul
finalurilor. Cine îl cunoaşte, nu poate fi atacat de nimic

84

VII
Lângă un copac aproape de un izvor cristalin șe-
ful tribului BENI împreună cu căpetenia celui de al
cincelea clan stau de vorbă.
- Deci aceasta a fost. Castelul va fi atacat în cu-
rând.
- Șefule, Căpeteniile ne-au spus încă de acum trei
săptămâni despre starea sufletească a oamenilor. Toţi
doresc să atace, să cucerească, să transforme totul în
pulbere.
- De multe ori ne entuziasmăm prea uşor uitând că
duşmanul îşi are şi el punctele sale tari.
- Dar noi avem dorinţa de a sfărâma lanţurile tira-
niei şi de a ne creşte copiii în libertate. Dorim ca din
roadele noastre să nu se mai înfrupte nimeni dintre cei
străini. Mai mult, vrem să fim stăpâni pe vieţile noastre
şi nu mai tolerăm ca cineva să ne folosească pentru a-şi
împlini ambiţiile, iar noi să plătim cu viaţa aceste nebu-
nii.
- Călăreţii mei sunt gata, dar nu vor putea intra în
luptă atâta timp cât porţile vor fi în picioare.
- S-a vorbit despre o intrare secretă, iar eu cu luă-
torii mei suntem gata să intrăm primii prin ea, șefule.
- Nu te mai baza pe vorbe! Poveştile sunt fru-
moase, doar atunci când sunt spuse în jurul focului jurul
căruia dansează membrii uni trib, sau se încălzesc. (fo-
cul în jurul căruia dansează membrii uni trib, sau se
încălzesc, nu focul de la sobă!). la gura sobei???
- Crezi că nu vom reuşi, Şefule? Nu te mai recu-
nosc!
- Nu am spus că nu vom reuşi. Am spus doar că va
fi foarte greu.
- Dar vom fi mii, poate zeci de mii, ce ne va putea
sta în cale?!
- Un castel cu ziduri solide, stânca, marea şi dibă-
cia unor soldaţi, zise șeful, apoi continuă: Deci, să ne
rugăm zeilor să ne călăuzească paşii, mintea şi rându-
rile. Prudenţa este o căpetenie bună. Strategia este o altă
căpetenie. Dar vitejia este cel mai teribil soldat. Deci:
Călăuză-i cutezanţa.
Stindardul este speranţa.
Vitejia este mare
Dar prudenţa este tare.
Braţul ni-l călăuzească
Zeii faptei. Să hrănească
Doar curajul gândul.
Sub copite tot pământul
Tropotească. Peste zece zile
Piară castelu-n ruine.
VIII
Prinţul, Arviost şi un oștean credincios se află în
încăpere din fostul castel care acum se află ăn mare
parte în ruine.
85
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
- Exist?! Iată adevărul şi certitudinea care mă spe-
rie! Privind în oglindă, zăresc în reflectarea celor două
decenii ale vieţii mele goliciunea veacurilor în orbitele
încercănate ale acestui chip palid. Dar în fond unde se
află certitudinea, în cutele frunţii sau în braţele fără
vlagă?! Umed vegetal, din pocalul de cristal, am privit
impasibil la descompunerea tuturor certitudinilor copi-
lăriei şi acum iată-mă devorat de incertitudine. Regele
a pierit în luptă, iar regina a fost ucisă de o săgeată re-
belă. Generalul, căpeteniile, ca de altfel şi curtenii au
căzut unii după alţii ca nişte spice sub o coasă mânuită
de braţe vânjoase. Dar iubita mea?! Abia am cunoscut-
o şi iat-o zăcând într-una din camerele castelului în flă-
cări. Oh, câte şoapte de amor, câte îmbrăţişări şi câte
vise zac alături de ea! Copiii nenăscuţi vor striga din
temniţele abisului şi poate vor blestema pe cei care au
ucis speranţa încă din faşă. Moştenitori vor fi guzganii
şi liliecii care se vor ascunde în ruinele castelului. Dar
în fond ce regret?! Poate clipele prea puţine petrecute
împreună sau viitorul regatului ucis?! Oricum, odată cu
ea, a pierit şi nădejdea mea într-o dragoste nemuritoare.
Am fost trădaţi sau cei care se aflau sub jugul asupririi
noastre s-au răsculat?! Oricum, nu peste multă vreme
mileniul se va scurge, iar vulcanul va fi deşteptat de un
năprasnic cutremur.
- Maiestate, să plecăm! Porţile au căzut, încăperile
palatului au fost devastate, iar peste tot este doar moarte
şi teroare, iar pământul a început să se clatine. Soldatul
privea cu îngrijorare.
- Unde să plec, Amilceu? unde să mă duc, Arvi-
ost?! Lumea mea s-a năruit, iar rostul meu s-a sfârşit
odată cu această lume. În curând va cădea cortina, deoa-
rece ,,piesa s-a sfârşit"!
- Rolul tău de abia acum începe prietene. Să mer-
gem, prinţule, căci soldatul Amilceu ne va conduce că-
tre acei care ne-au rămas credincioşi! Arviost îl bătu în-
curajator pe umăr pe prinț.
- Merg, însă numai către mormânt. Se apropie ziua
sacră, căci în curând va fi miezul nopţii. Va fi început
de mileniu, iar vulcanul va izbucni pentru a-şi revărsa
lava purificatoare peste nelegiuirile din oameni şi pen-
tru a curăţa locurile. Mă voi arunca în tenebre. Mă voi
dărui Haosului pentru ca trecând prin arabescurile de
flăcări să renasc într-o altă viaţă. Astfel, ciclurile Uni-
versului se vor derula fără întrerupere.
- Maiestate, să ne grăbim, asediul înaintează verti-
ginos, iar această ultimă redută va fi cucerită curând!
Priviţi, uşa! Ca şi pământul, se clatină! zise soldatul în-
grijorat.
- Castelul poate se clatină prăbuşindu-se în ruine,
dar nu şi sufletul meu. Ce este oare durerea exterioară
atâta timp cât sufletul rămâne neatins? Prințul privea în-
crezător.
- Dar ţara este distrusă!
- Regatul poate, Arviost, dar ţara din noi rămâne
intangibilă la orice rău, atâta timp cât durerea nu poate
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

să copleşească sufletul. despică Pământul!

Vibraţiile cutremurului se resimt mai uşor, în Prințul pornește către locul unde se află o grotă:
schimb, uşa este spartă şi mulţime de luptători pătrund - Iată marea, unica lumină! Pământule, tu, a doua
înăuntru. După ei apare şi Magul. mea mamă, primeşte sufletul meu care se va contopi cu
- Iată Prinţul! zise prima căpetenie. focul care-şi aruncă reverberaţiile în adâncurile încă
- Să-l ucidem! Căpetenia a doua părea dornică de nepătrunse! Se aruncă în grotă.
răzbunare. - S-a aruncat în flăcările craterului, zise magul ,
- Să nu-l atingeţi dacă vreţi să nu tulburaţi voinţa apoi continuă: Slăvit să fie focul cel fără-nceput şi
zeilor! El este Sufletul Focului. Poate aduce pieirea tu- sfârşit! Se aruncă și el în crater.
turor, căci este un ashaverus. Trebuie să restabilească Arviost, ștergându-și o lacrimă zice: Să mergem,
echilibrul universal, zise magul impunător. viteazule! Rolul nostru încă nu s-a sfârşit. Fără gândi-
- Ce contează?! Este fiul tiranului şi trebuie să pi- tori va fi poate mai bine sau poate va fi mai rău! Impor-
ară ! zise primul luptător. Chiar dacă nu a făcut alt rău tant este să trăim şi să o luăm de la capăt!
decât să se nască din tiranul sângeros, noi nu-i putem - Dar a pierit stăpânul meu, a pierit Prinţul! zise
oferi decât cinstea de a pieri alături de ai săi. Astfel, soldatul disperat.
vom răzbuna secolele de chin, în care cu fruntea plecată - Vorbe, el este nemuritor ca şi focul! Doar noi, cei
în ţărână speram să privim cu demnitate cerul! Luptăto- făcuţi din apă şi pământ suntem muritori. Fie ca noi să
rul al doilea privea cu o vădită dorință de răzbunare. ne ridicăm prin faptele noastre la înălţimea jertfei sale
Prințul, căpătând o alură gigantică, scoate sabia: şi să clădim un regat mai bun, mai drept şi fără tirani!
- La o parte, viermilor! Muşte lacome de pradă, Arviost îl prinde de brațul drept pe soldat.
vreţi hoituri? Iată cum moartea necruţătoare vi le va Soldatul plângând:
oferi! Loveşte puternic cu spada, retezând capete şi stră- - A pierit stăpânul meu! Cum mai pot trăi acum
pungând piepturi. fără stăpân?
- Aici nu este de noi. Puterea destinului nu poate fi - Eu îţi sunt de acum stăpân. Deci, hai ! Arviost îl
înfrântă. Deci, să fugim! Căpetenia a treia o ia la fugă. trage de braț.
- Să plâng sau să lupt? Rostul meu constă în a
IX lupta, iar dacă am fost o dată învins, pe viitor voi fi în
ceata biruitorilor.
VULCANUL clocotind se zărește, în curtea caste- Soldatul pleacă împreună cu Arviost.
lului în ruine. Prinţul, Magul, Arviost şi un soldat pri-
vesc tăcuți mai mult timp.
- Prinţule, se apropie ora supremei făgăduinţe, zise
magul.
- Să plecăm prietene! Tribul meu, HENA, care se
află peste munţi, te va ajuta să-ţi recapeţi coroana re-
gală.
- Unchiule Arviost, nu se poate!
- Ba da, după ce ai tăiat peste cincizeci de duşmani,
au apărut şi luptătorii tribului meu şi toţi cotropitorii au
fost înfrânţi şi alungaţi.
- Ştii prea bine că rostul meu se va sfârşi în curând!
- Vorbe, cu tine în frunte vom cuceri şi stăpâni lu-
mea.
- A stăpâni nu este decât o iluzie. Poate cea mai
dureroasă de pe acest Pământ! Iar din mine a mai rămas
doar o umbră. Viaţa mea a fost doar amintirea unui vis!
Soldatul, privind în partea dreaptă, unde se zăreşte
un joc de lumini:
- Stăpâne, se clatină pământul, năvălesc flăcări,
grote se deschid.
- Plecaţi, puterea prieteniei va fi de-a pururi cu voi!
Drumurile noastre se despart. Eu voi merge pe calea ce
duce către Haosul Primordial pentru a renaşte în Mile-
niul speranţei, zise prințul.
- Deşi te-am regăsit târziu, maestre al meu, paşii
tăi vor fi călăuze pentru mine, zise magul, apoi conti- Pictură de Dalia Bialcovski
nuă: Te urmez pe calea ce ai apucat. Priveşte, se

86
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

domolise, umbra părculețului de lângă bloc m-a îmbiat

să mă bucur puțin de ea și de adierea vântului care parcă
îndrăznea timid să foșnească copacii. M-am așezat pe
una din băncuțe, frunzărindu-mi ziarul în speranța de a
descoperi ceva interesant, altceva decât subiectele mor-
bide cotidiene. La un moment dat, am simțit că la capă-
tul celălalt al băncii mele s-a mai așezat cineva. Era o
femeie mărunțică cu o masca trasă bine până sub oche-
larii fumurii, ascunsă parcă toată sub o pălărie de soare
pleoștită. Am privit-o ca pe o ciudățenie căci nu mai
erau demult restricții și aproape uitasem de teroarea
Gabriela STANCIU PĂSĂRIN măștilor și de spaima de a ne apropia unii de alții. Îmi
amintea, cu strângere de inimă, de acel coșmar pe care
Moarte subită l-am depășit cu greu. După cum se așezase la capătul
celălalt a băncii, era clar că era unul din bieții oameni
care rămăsese afectat psihic de marasmul prin care tre-
A fost o noapte nesfârșită. N-am putut adormi
cusem, nefiind capabil să iasă din acea buclă apocalip-
nici o clipă, cu toate pastilele pe care le-am luat. Nu mi-
tică a timpului care rămăsese în urmă. Acum aveam
a reușit nici cu număratul, nici cu respiratul profund,
deja alte îngrijorări, cu amenințările de război și cu
nici măcar cu o rugăciune pentru că nu am fost în stare
toate cele care decurg din această nouă nenorocire care
să mă concentrez ca să o duc până la capăt. Am încercat
pare că ne așteaptă la orizont. Dar nu sunt prea îngrijo-
să citesc, cum mai fac de obicei când mă încearcă vreo
rată pentru că am învățat între timp că nimic nu este ce
insomnie. Nimic! Nu am putut scăpa de gândurile care
pare a fi și că adevărul este pe undeva pe la mijloc. Gân-
mi se învârteau în minte. Eram șocată de tot ce aflasem
dind la toate astea continuam să-mi frunzăresc plictisită
pentru că nu mi-am imaginat că au fost oameni care au
ziarul, când i-am auzit vocea ușor înfundată de masca
putut trece prin asemenea situație fără să comenteze ni-
ce îi acoperea fața, adresându-mi-se:
meni nimic, fără să se sesizeze cineva, deși emisiunile
- Nu vă supărați, nu sunteți cumva doamna Bă-
tv urlă toate pe același ton repetându-ne tot felul de
din, vecina mea de la etajul de sus?
prostii nesemnificative și mai ales, anunțându-ne zilnic
Am privit-o curioasă. Într-adevăr parcă mi se
câți dintre noi au mai murit. Câți din accidente, câți din
părea că o cunosc de undeva, dar tot nu știam unde s-o
războiul din vecini dar mai ales câți au murit secerați de
plasez printre vecinele mele. Și pentru că eram evident
noul Covid, cu specificația stupidă că erau „nevacci-
încurcată, ca să mă ajute și-a scos ochelarii. Văzându-i
nați”, deși între timp s-a dovedit că vaccinul nu a apărat
ochii am rămas stupefiată.
pe nimeni de nimic, cei mai mulți bolnavi fiind de fapt
- Elvira?! – aproape că am strigat încercând să
vaccinați, - dar asta nu ne spune nimeni oficial. Am con-
mă ridic ca să mă apropii de ea, s-o îmbrățișez. Dar
statat-o fiecare din noi care am avut prieteni și rude prin
mâna ei s-a întins instantaneu ca o stavilă și am rămas
spitale, sau chiar din experiența personală. Și cu toate
pe loc, șocată în continuare. Cum să nu o cunosc când
astea, după ce nebunia pandemiei care ne-a întors vie-
ea și domnul Nelu cu care glumeam de fiecare dată când
țile pe dos timp de doi ani a trecut și toată lumea a înțe-
ne întâlneam, erau singura familie simpatică de pe scara
les cât de inutilă, păguboasă și speculativă a fost
blocului meu? Pe vremea când abia mă mutasem, pen-
această campanie de vaccinare, se insistă în continuare
tru că știau că sunt singură, mă tot invitau mereu pe la
cu necesitatea celei de-a treia doze de vaccin deși mai
ei. De-atunci, de multe ori băusem câte o cafea împre-
nou, se pare că sunt urmări nefaste. Asta ar fi partea a
ună. În primul meu an la noua adresă, chiar făcusem un
doua a repercusiunilor apocalipticei acțiuni, de care la
revelion la ei. Mă invitaseră ca să o cunosc pe Irina,
început, creduli și înspăimântați ne-am lăsat atât de ușor
fiica lor plecată să studieze la Londra. Între timp, pro-
convinși și manevrați. Cred că din toate câte s-au întâm-
blemele fiecăruia dintre noi se înmulțiseră scurtându-ne
plat, nici un om care gândește logic, nu poate trage altă
timpul și făcându-ne să ne vedem din păcate foarte rar.
concluzie. Dar recunosc că nu am putut merge cu gân-
Rămăsese să ne bucurăm doar de întâlnirile întâmplă-
dul până într-acolo încât să îmi imaginez că mulți dintre
toare de la lift, când mai întârziam puțin pe palier să ne
cei care au fost primii martiri, au dispărut din spitale
mai punem la curent cu ultimele noutăți, promițându-ne
fără urmă, ca și când nu ar fi existat niciodată. Că pur și
de fiecare dată să ne mai vizităm. Dar timpul nu ne mai
simplu s-au volatilizat!
lăsase niciodată. Apoi a venit Pandemia...
- Da, cu masca asta și cu ochelarii, era firesc să
Ieri după-amiază, am coborât până la chioșcul
nu mă mai recunoști! – a încercat ea să mă scoată iar
din stradă ca să-mi iau ziarele pe care uitasem să mi le
din impasul în care eram. Nu ne-am mai văzut de doi
cumpăr dimineață. Încă le mai citesc, pentru că măcar
ani cred, de când ne-au închis ăștia în casă. Și apoi, am
este la alegerea mea să-mi selectez articolele care mă
și slăbit foarte mult între timp. Dar și tu te-ai schimbat.
interesează. Și pentru că la ora aceea canicula se mai
87

Ești parcă mai plinuță, te-ai făcut blondă... Te-am între-
bat așa într-o doară dacă ești tu, pentru că așa mi-aș fi
dorit.
O priveam și nu-mi venea să cred. Se schim-
base extraordinar de mult. Albise, și nu mai rămăsese
aproape nimic din femeia împlinită, elegantă și mereu
zâmbitoare, fie că era singură sau alături de soțul ei la
fel de jovial ca și ea. Se potriveau foarte bine împreună,
erau o pereche deosebit de plăcută printre ceilalți ve-
cini. Cei mai mulți dintre ei erau ori permanent ursuzi,
ori tăcuți și sobri, motiv pentru care, de șapte ani de
când stau aici, nu am simțit niciodată pornirea de a
schimba prea multe cuvinte cu vreunul din ei, în afară
bineînțeles de cele de strictă politețe. Am încercat să-
mi motivez cât mai delicat reacția:
- Da, te-ai schimbat puțin, ți-a crescut și părul,
iar așa fără să-ți văd bine fața, nici prin cap nu mi-ar fi
trecut că ești tu. Vă știam plecați la Irina. Ultima oară
când am vorbit cu domnul Nelu mi-a spus că o așteptați
să vină iar de Crăciun și că veți merge împreună ca să
faceți Anul Nou la ea, la Londra. N-am apucat să vor-
bim mai mult că era aglomerație la lift și trebuia să păs-
trăm acea distanță impusă între noi.
- Da, da, - atunci a început totul...
În momentul în care am văzut că i s-au umplut
instantaneu ochii de lacrimi, m-a străfulgerat o presim-
țire morbidă care m-a amuțit.
- Pe Nelu l-am pierdut, a dispărut, nu mai este
nicăieri... – îmi spuse, deja printre sughițuri de plâns.
Dintr-un imbold interior firesc, m-am ridicat imediat ca
să mă așez lângă ea mai aproape și să o iau în brațe, dar
ca și la început, s-a retras brusc cu mâinile pavăză spre
mine de parcă aș fi amenințat-o cu ceva. Uitasem.
- Nu-nu, stai acolo! Apoi, parcă dându-și seama
că m-a surprins gestul ei, a continuat vinovată: Să știi
că între timp, cred că m-am cam sonat, dar nu pot trece
peste frica asta și peste tot ce s-a întâmplat, ce se întâm-
plă... și-și scoase masca că să-și șteargă nasul și lacri-
mile, punându-și-o apoi precipitat înapoi.
O priveam consternată. Era parcă o străină, o
altă femeie care păstrase doar privirea Elvirei, acoperită
însă de o umbră de teamă. Nimic nu-mi amintea de
zâmbetul ei de altădată, de expresia ei mereu optimistă.
- Bine Elvira, stau la locul meu, dar spune-mi
ce s-a întâmplat?
Își mai șterse o dată ochii, încercând să se li-
niștească singură și fără să mă privească a început să-
mi spună ca și când și-ar fi povestit ei însăși. Era ca o
stană de piatră care își frământa doar palmele una de
alta, cu ochii țintuiți undeva în gol. Mă îngrozea gândul
că devenise, așa cum mă anunțase chiar ea, puțin ne-
bună.
- Irina a venit atunci de Crăciun de la Londra și
eram așa fericiți că reușise să ajungă cu toate restricțiile
care erau. Ni s-a părut cel mai frumos Crăciun pe care
îl petrecusem până atunci împreună. Nu știu de ce, că
nici măcar nu am avut brad. A fost primul an în care s-
88
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
a întâmplat așa, din cauza restricțiilor. Am avut doar o
creangă pusă pe perete, pe care o împodobisem ca pe un
brad. O luase Nelu de la florăreasa din colț, pentru că
nu l-am lăsat să se ducă la piață. Mi-a fost frică să nu
depășească alea două ore de ieșire, că mai avea de cum-
părat și câte ceva de pus pe masă. Știi că se intra în ma-
gazin pe rând, trebuia să mai aștepte și acolo. A fost
foarte frumoasă noaptea aia! Trecusem peste toată ne-
norocirea din jur. Am aprins lumânările și câteva artifi-
cii pe care le mai găsisem în cutia cu globuri, ne-am
desfăcut cadourile... Irina ne adusese niște whisky, eu
făcusem cozonaci să-i ducem de Anul Nou cu noi la
Londra... Apoi, a doua zi Irina a făcut febră și până
seara am făcut și eu. Am intrat în panică dar am stat
cuminți, nu am anunțat pe nimeni ca să nu ne ia la spital.
Speram să fie o simplă răceală ca de obicei, pentru că
în urmă cu o zi cât gătisem amândouă în bucătărie, ți-
nusem fereastra deschisă. Nelu, singurul care putea să
mai iasă, ne-a luat de la farmacie tot ce ne trebuia pentru
răceală și pe rând, ne-a trecut febra. M-am apucat să fac
bagajele căci peste o zi trebuia să plecăm. Eram panicați
cu toții pentru că era posibil să ieșim pozitivi la testul
din aeroport deși după cum se desfășuraseră simpto-
mele, sigur nu fusese ceva mai grav decât o răceală. În
noaptea dinaintea plecării însă, Nelu a făcut brusc trei-
zeci și nouă de grade și a început să tușească. Eram în-
grozită pentru că el, fumător, avusese cu câțiva ani în
urmă o pneumonie urâtă și o operație la cap pentru care
nu avea voie să facă efort cu tusea aia care nu se mai
oprea. Și apoi el ieșise zilnic pe afară, putea să fi făcut
un Covid tot așa cum foarte bine putea să fi luat răceala
de la noi. Îmi spunea să stau liniștită că doar răcise și el
pentru că alergând pe-afară agitat după doctoriile noas-
tre, transpirase și umblase deschis la haină. Dar pentru
că temperatura nu îi scăzuse deloc, a doua zi, spre bi-
nele lui am sunat Salvarea. Renunțasem la revelionul la
Londra cu Irina, iar ea a hotărât să rămână cu noi până
se face Nelu bine. Cei de la Salvare au venit cu izoleta.
După ce ne-am îmbrățișat, deși nu era un caz grav, l-au
băgat în izoleta aia îngrozitoare căci așa era procedura.
Înainte de-a se așeza în ea, ne-a spus râzând că va veni
repede pentru că precis nu era ceva grav. „Când mă în-
torc vom fi liniștiți cu toții că am scăpat de Covidul
ăsta!” – au fost ultimele lui cuvinte. Și cu asta s-a ter-
minat, nu l-am mai văzut niciodată! S-a oprit ștergându-
și din nou ochii.
Nu înțelesesem nimic.
- Cum adică nu l-ai mai văzut? Dar unde este
domnul Nelu acum?
A făcut o pauză lungă ațintindu-și iar privirea
undeva în gol și mi-a răspuns prin masca ce i se lipise
de buze, cu un glas ce părea inuman:
- Nelu a murit de Covid! M-au anunțat de la spital
în prima zi de Anul nou! 2021... După ce l-au închis în izo-
leta aia înfricoșătoare nu am mai putut vorbi nimic cu
el pentru că îi luaseră telefonul, iar în nebunia care era
atunci prin spitale, nu am reușit să aflu ce mai era cu el.

După zeci de apeluri telefonice, în final mi-a răspuns
cineva că este imposibil să-mi dea vreo informație des-
pre el pentru că spitalul era plin și nu avea cum să-l ca-
ute. Și mi-a închis telefonul. Stăteam amândouă blocate
în casă, din ce în ce mai neliniștite, pentru că eram în
carantină și nu aveam voie să ieșim nicăieri. Irina ținea
tot timpul televizorul deschis și o luase razna ascultând
știrile și privind imaginile din spitale. Se învârtea prin
casă repetând într-una că ea ne-a adus virusul de la Lon-
dra și ne-a îmbolnăvit pe amândoi. Nu am mai putut-o
opri din a se uita la televizor zi și noapte așa că am ajuns
în cele din urmă să privim împreună, tăcute și nemișcate
pe canapea, toate imaginile și statisticile sumbre de pe
ecran, așteptând să treacă acele zile de coșmar și Nelu
să se întoarcă cu bine din spital. Știam că plecase pe
picioare deci nu putea fi așa grav ca să ajungă la reani-
mare. Apoi a venit acea nenorocită de dimineață când a
sunat telefonul și o voce rece și seacă mi-a spus că soțul
meu a murit și că după ce ies din carantină pot să vin să
iau actul de deces. Pe el nu aveam voie să-l iau pentru
că trebuia incinerat iar asta o făcea spitalul, se ocupau
ei de toate. Și nu l-am mai văzut! Nu l-am putut nici
măcar înmormânta! Cred că atunci am înnebunit. Am
vrut să mă arunc pe geam. M-a prins Irina. Până a plecat
a stat numai cu ochii pe mine ca la pușcărie deși deve-
nisem o legumă care zăcea în fotoliu. Eram ca și moartă.
Ea s-a ocupat de mine. După ce am ieșit din carantină,
pentru că începuse vaccinarea, a alergat să mă progra-
meze imediat la vaccin printre primii. Ii era frică să nu
mor și eu. M-a dus undeva la un centru tocmai în Slo-
bozia unde mai găsise loc. Ne-am vaccinat amândouă.
După asta, convinse că ne-am imunizat așa cum ne zi-
ceau ei, ne-am mai revenit puțin psihic. Dar chiar dacă
mă imunizasem, de frică, Irina nu m-a mai lăsat să ies
din casă și mi-a blocat toate geamurile ca să nu-mi mai
vină vreo idee sinucigașă. Nu le-am mai putut deschide
niciodată de atunci. După ce a murit Nelu, nu m-am
mai înțeles deloc cu ea, m-a terorizat pur și simplu cu
spaima ei. A plecat abia după ce ne-am făcut și cel de-
al doilea vaccin și în sfârșit, credea ea că am scăpat. Dar
deja mă dezobișnuisem să mai ies și îmi era și mie frică,
mai ales că circulau zvonuri că totuși vaccinul nu imu-
niza complet și că, vaccinați fiind, foarte mulți se îm-
bolnăveau. Din cauza asta am rămas așa, cu temă să nu
mă îmbolnăvesc cumva, mai ales acum când sunt sin-
gură. Ies cât pot de rar doar ca să-mi cumpăr câte ceva
de mâncare. Azi am ieșit in mod special ca să-mi fac a
treia doză de vaccin pentru Omicron, așa cum au spus
ăștia la televizor că trebuie. Eu nu am făcut Covid așa
că dacă totuși îl fac, o să-mi fie mai ușor să duc boala.
Nu vreau să mor ca Nelu în spital, sufocată – că așa mi-
au spus că a murit.
După ce și-a terminat povestea incredibilă, m-a
privit în sfârșit. Eram în continuare mută. Nu găseam
nimic să-i spun sau să mai întreb. Dar nici ea nu părea
că mai așteptă ceva. S-a ridicat încet, punându-și la loc
89
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
ochelarii fumurii și m-am grăbit să-mi strâng ziarul ca
să o urmez. Am auzit-o însă, spunându-mi:
- O să plec eu întâi ca să nu stai după mine la
lift. Mă simt foarte obosită. A fost departe policlinica și
întâlnirea asta cu tine, retrăirea acelor momente... m-au
întors pe dos și aș vrea să fiu singură. Ne mai revedem
noi pe-aici...
I-am zâmbit si i-am făcut semn cu mâna, înțe-
legător. Mi-a răspuns la fel, balansându-și-o și ea pe a
ei. Poate îmi zâmbise ca altădată dar nu mai puteam în-
trezări nimic din expresia ei, din cauza măștii. O pri-
veam depărtându-se încet, cu sufletul frânt. Era doar o
urmă a femeii pe care o știam. Distrusă și eșuată ca o
epavă. Era incredibil ce îmi povestise, revoltător! Cum
să dispară domnul Nelu așa, fără nici o urmă? El care
fusese un important și îndrăgit profesor universitar,
cum să sfârșească aruncat într-o dubă – așa cum văzu-
sem la televizor, - în sac de plastic și incinerat la gră-
madă cu alții, fără ca rămășițele să existe undeva într-o
urnă, într-un loc în care să-i poți aprinde o lumânare?
El ca și mulți alții... Deși văzusem acele scene terifiante
redate pe toate ecranele televiziunilor, abia acum am
realizat că toate astea chiar așa s-au întâmplat. Sărmana
Elvira!
Și pe la vreo cinci, după noaptea în care n-am
putut dormi nici o clipă, cu mintea învălmășită de ceea
ce aflasem și de toate celelalte care se întâmplă în jur,
am simțit nevoia să ies, să respir puțin din aerul proas-
petei dimineții și să mă plimb singură prin parcul în care
în curând va veni toamna. Am privit copacii, florile, pă-
sările și lacul cu lebedele lui inocente, încercând să mă
bucur de ele și să uit de toate câte ni s-au întâmplat, ca
și de toate cele ce ne mai așteaptă în continuare. Ca să
nu înnebunesc și eu.
Când m-am întors, soarele răsărise deja. Mă
simțeam mult mai liniștită și hotărâtă să încep ziua cu
bine. Dar în fața intrării în bloc m-au întâmpinat cele
trei mașini, deja nefaste: Smurd-ul, Poliția și Pompierii
și toată liniștea mea abia dobândită, a dispărut brusc.
Liftul nu mergea, era oprit la etajul șase, semn
că Vasile începuse deja să curețe ghenele. Am urcat pe
scări. Pe el l-am găsit stând pe trepte cu capul în mâini
înspăimântat, în timp ce undeva pe palierul următor se
auzeau voci și agitație.
- Ce-i Vasile cu tine, ce s-a întâmplat? M-a pri-
vit ca pe un zombi, și mi-a răspuns bulversat:
- Ce să fie, e Salvarea sus, am chemat-o eu! A
făcut o pauză ca să se adune și a continuat: Acum o ju-
mătate de oră ajunsesem la etajul șase să iau niște cutii
aruncate la ghenă când a apărut doamna de la douăzeci
și unu cu o sticlă în mână și mi-a spus că vrea să ude
florile de pe palier. A mai vrut să-mi zică ceva dar a
căzut deodată ca secerată la picioarele mele și a murit.
Așa a spus doctorul care a venit.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
- Care doamnă, Vasile, care doamnă?!!

- Doamna aia de la șase care poartă mască me-
reu!
Credeam că-mi pleznește capul și mi se face
rău. Aș fi vrut să alerg până pe palierul următor să văd
cu ochii mei ce se întâmplă, să mă lămuresc, dar Vasile
era așezat pe trepte în calea mea. Mi-am auzit vocea
strigând nefiresc:
- Elvira??! – nu putea fi adevărat! Tocmai îmi
propusesem să încerc să o ajut să-și revină..
- Da, da, doamna Elvira a murit! Moarte subită,
așa a zis doctorul!
Și în acel moment, doi bărbați începuseră să co-
boare, ducând cu ei o targă acoperită. Vasile s-a ridicat
lipindu-se repede de perete și eu am rămas pietrificată
pe palier, privind-o pe Elvira cum trece...
Issabela COTELIN
Cafegioaica
Deși în Rai nu era tristețe, Amalia se așeză timidă
la un colț al mesei nesfârșite, plină cu toate bunătățile
cerului, căzând pe gânduri aproape pământene.
Adevărul e că accidentul și trecerea dincolo fuse-
seră prea bruște și nu se desprinsese în totalitate de cele
lumești. Lăsase în urmă o viață pe care reușise, după
toate aparențele, să și-o facă tihnită. Toate cele i se așe-
zaseră. Își găsise o slujbă bună la o firmă mai acătării,
exact cât să aibă siguranța zilei de mâine, își luase apar-
tamentul cu două camere în rate și îl cunoscuse tot
atunci și pe Cosmin, alături de care se simțea... „ca în
Rai”, era să zică. Nu era chiar ca în Rai, deoarece Cos-
min avea o mamă acră, care ei i se păruse geloasă sau,
în orice caz, încordată, din motive numai de ea știute,
dar teoretic nu avea ce să îi reproșeze. Când mergeau în
vizită la părinții lui, toate erau bune și frumoase și se
purtau politicos cu ea amândoi viitorii socri.
Unda de nostalgie actuală îi venea îndeosebi atunci
când simțea că se face dimineață pe Pământul lăsat în
urmă. Reușise să își creeze, indiferent de ce se întâmpla
afară, micul ei colț de... Rai – iar era să zică așa –, în
care era foarte fericită. Pe lângă cele ce le avea deja în
viața reală, își făcuse și un cerc virtual de prieteni, o
comunitate chiar, în care se simțea minunat.
90
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Iubea diminețile monocrome, invariabile. Se tre-
zea, făcea cafeaua și micul-dejun pentru ea și Cosmin,
se aranja în baie și la oglinda din hol, apoi deschidea în
treacăt laptopul. Să vadă ultimele știri și cum e vremea,
îi justifica lui Cosmin, care pleca cu un sărut zgomotos
pe obraz și o promisiune de zâmbet subtil pentru „di-
seară”, care nu se împlinea întotdeauna. Cum ieșea Cos-
min, posta pe Facebook o poză bine aleasă cu o cafea
sau niscaiva flori sau un animăluț deosebit. Dacă i se
părea interesant, punea și câte un citat. Oh, ce i-ar fi
plăcut să se priceapă să combine și ea așa fascinant tex-
tele cu cafele sau flori!
Totul pe ecran strălucea impecabil și Amalia saluta
astfel pe toată lumea, urându-le tuturor o zi sau o săptă-
mână sau un weekend bun, în funcție de împrejurări.
Apoi aștepta clinchetul primelor notificări, să știe că
toată mica ei lume de prieteni virtuali e în regulă și că
îi răspunde la salut. Urările îi erau întoarse de fiecare
dată cu aceleași vorbe drăgălașe, cu floricele, inimioare
și alte cafeluțe mai mici, iar Amalia era respectată, chiar
iubită, îi plăcea să creadă, de toată lumea și se încărca
pozitiv, exact ca în citatele ei, plecând liniștită la servi-
ciu.
Restul de mesaje și notificări le gestiona pe parcur-
sul zilei, de pe telefon, în pauze. Dar de jumătatea aceea
magică de oră matinală în care, ruptă de lumea reală, se
conecta cu una ideală, în a cărei sinceritate credea ca în
ea însăși, îi era ei încă dor.
Pe Sandra, de exemplu, n-o cunoscuse în realitate
niciodată. Simțise însă o legătură deosebită între ele.
Mai ales când Amalia, complexată puțin de cusururile
pe care și le știa bine, posta câte o poză cu ea. Era
scundă și plinuță de fel și liniile feței nu aveau trăsătu-
rile de divă ale amicelor sale. Nici ținute de vis nu avea
în șifonierul cu o singură ușă. Greu se lăsase convinsă
să își facă și ea selfie-uri, dar înțelesese că acestea fac
parte din viață. Cea virtuală. Amalia avea grijă mereu,
fiind prea cinstită pentru retușul pozelor, să țină telefo-
nul în anumite unghiuri, să estompeze mici inconveni-
ente, dar știa că Sandra era mereu acolo, în spatele ecra-
nului, ca să o laude că arată excelent.
Cu astfel de amintiri recente, Amalia își luă zborul
către locuința Sandrei. Iată, se încuraja singură, acum
putea ce nu putuse niciodată cât trăise – să-i vadă pe toți
oamenii aceia în casele lor și să le transmită, cu sigu-
ranță, gândurile ei bune din noua postură de înger.
Ajunse plutind la o garsonieră. Mică, murdară,
plină de sticle goale și de ambalaje împrăștiate peste tot.
Amalia fu silită să-și strângă puțin aripile, gest pe care-
l făcu odată cu saltul Sandrei peste un teanc de rufe nes-
pălate din hol. Deși Sandra, suplă și într-adevăr fru-
moasă foc, sărise ca o atletă, teancul se dărâmă într-un
mod în care o făcu pe aceasta să exclame:
– Pfuu, afurisit proprietar, plătim chirie pe fan-
tome, ce dra...!!
Într-un colț, pe o saltea, un copil în fașă, de care
Amalia nu știuse nimic, urla cât îl ținea gura și Sandra

țipă, acoperindu-i plânsul, către un bărbat care dormea
dus, să aibă grija ăluia mic cât e ea în baie.
Plină de uimire, Amalia o urmări în continuare.
Sandra se așeză pe vasul de toaletă, timp în care se piep-
tănă, se rujă, își făcu vreo zece selfie-uri, alese unul,
apoi butonă telefonul. Peste umărul ei, Amalia observă
cu înfrigurare cum își puse un mirific peisaj montan din
aplicația cu decoruri în spatele selfie-ului ales și o pos-
tează pe Facebook, dându-și un check-in prin niște
munți necunoscuți. Apoi Sandra trase apa și ieși din
baie.
Derutată, Amalia o mai urmă câteva clipe, sufici-
ent cât s-o vadă hrănind copilul în grabă, certându-se
singură cu cel ce părea să-i fie soț sau concubin, care
între timp nu se clintise din pat, spălând din vârful de-
getelor niște vase, apoi, cât pornea o mașină de spălat
veche, numărându-și aprecierile la poza proaspăt pos-
tată. Lăsă copilașul care acum gângurea, jos, pe preșul
din baie și Amalia avu senzația că vorbește cu el, până
când o auzi:
– Da’ fraiera aia durdulie care-mi dădea inimioare
non-stop și-mi zicea ce minunată sunt și azi unde mă-sa
o fi? Că n-am mai văzut-o online de câteva zile.
– Ce, ți-au murit lăudătorii de pe Facebook? auzi
Amalia, în sfârșit, o voce masculină, răgușită și întretă-
iată de somn.
Bărbatul mai zise ceva, dar Amalia nu mai avu pu-
terea să-l mai asculte. Ironia remarcii lui o țintuise pe
loc. Tresărind, se desprinse încet, dar cu tărie, de garso-
niera insalubră și zbură spre prietena ei din copilărie,
Daria. Aici va găsi, cu siguranță, căldura căminului din
pozele pe care le admira mereu. Nu se mai întâlniseră
de mult, e drept, dar regăsirea virtuală fusese o mare
bucurie reciprocă și nu mai pridideau să se susțină una
pe alta cu cele mai alese cuvinte. Daria era realizată,
cum se spune. Stătea într-o vilă impunătoare și avea un
băiat adolescent, frumos și deștept ca și ea. Îl făcuse,
ce-i drept, când era săracă și mică, mult prea mică să
poarte un copil, după părerea Amaliei, dar se vede
treaba că avusese noroc. Nu-i lipsea nimic, era evident
din toate pozele postate.
Pe Daria o găsi în holul de la intrarea în vilă. Era
roșie în obraji și crezu că a prins-o când se farda, să iasă
din casă, dar își dădu imediat seama că era de la palma
primită de la soțul bancher, care tocmai își aranja cra-
vata în oglinda cu rame aurii, încrustată în perete.
– Poftim, fard natural, ca să te mai bagi și altă dată
în treburile mele. O să dea bine și-n pozele tale, îi zise
acesta din ușă, pe care o trânti cu putere.
Dacă era la bloc, ieșea din țâțâni, apucă Amalia să
mai gândească. Apoi o văzu pe prietenă cum își șterge
ochii mustind de lacrimi, până să le vadă fiul ei și își ia
telefonul, cu furie, în timp ce băiatul, rebel și dezintere-
sat, ieșea grăbit din camera lui:
– Eu nu știu ce tot găsești pe Facebook-ul ăla
atâta...
91
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
– Ce găsești și tu pe Instagram, răspunse aceasta,
țâfnoasă. Dar unde-o fi amica mea, că n-am mai văzut-
o...
– Toanta cu inimi și cafele? râse el.
– Toantă, da’ bună, că-mi admira ce n-am! Și mă
și credea tot timpul!
Și, în timp ce adolescentul ieșea, Daria făcu pe fu-
riș o poză cu ei doi. De pe Facebook, în următoarele
cinci minute, mama și copilul zâmbeau din profil, într-
un instantaneu desăvârșit, încadrați de ușa masivă de
lemn, în spatele căreia se întrezărea un lux bine organi-
zat.
Puful de pe aripi i se zburlea din ce în ce mai mult.
Îngerul își luă zborul spre Lili și Camil. O nouă redută.
Lili și Camil erau un cuplu reușit, cu cont virtual co-
mun, care povestea toată ziua despre viața lor perfectă
în doi, aducând mărturie nenumărate poze. Nu, aceștia
nu pot minți, socotea Amalia, nu au cum, nu poți să
minți de zece ori pe zi atât de veridic. Avea în minte
grămezi de ipostaze cu ei, de când îi cunoscuse virtual
și îndrăznise să creadă că și ea va fi la fel cu Cosmin
într-o zi, deși nu reușise să îl convingă să facă o foto-
grafie împreună.
Casa lui Lili și Camil era la marginea orașului. În
spate se întrezărea un câmp și, deși nu era impozantă ca
vila Dariei, se încadra atât de plăcut în curtea uriașă,
încât Amalia nu concepea că nu ai cum să nu fii în al
nouălea cer într-un asemenea loc de basm. Spre marea
ei surprindere, Lili se dovedi a fi mult mai în vârstă de-
cât în realitate, iar Camil, strident mai mic decât ea cu
ani buni și lungi, părea un întreținut cum numai în filme
văzuse, deși, din pudoare, nu prea se uita la așa ceva.
– Hai, îi spunea tânărul, în grabă mare, să facem
ședința foto. Și dă-mi niște bani, că plec în oraș. Dar nu
cât mi-ai dat ieri, că-ți spulber profilul din trei vorbe și
două mișcări. Cum vrei să stăm azi?
Lili, ignorându-l, părea că judecă. Apoi, ca un re-
gizor versat, trasă câteva directive:
– În prima, stau pe genunchii tăi și mă ții tandru de
mijloc. Dar nu prea strâns, că arată contrafăcut. Mai de-
gajat. Și nu te uiți la cadru, că nu pare natural. Apoi
mergem în bucătărie. Te faci că gătești, eu vin spre tine
cu o farfurie și țac, poza. Apoi mergem în dormitor, tra-
gem draperia și citim o carte. Vezi să n-o mai ții invers,
pufni ea la o amintire neplăcută. Și mai vedem diseară,
dacă vii acasă. Unde-am lăsat selfie-stick-ul?? A, uite-
l...
Zis și făcut. Amalia privi cu stupoare, necrezându-
și ochilor, cum femeia, după o migăloasă operațiune de
acoperire a ridurilor de pe față și de pe gât, aranjează cu
migală un băț lung, cu braț rabatabil, în vârful căruia
pusese o cameră foto și pornește în realizarea așa-zise-
lor instantanee.
– Hai, succes la proștii care ne invidiază, mai zise
el la sfârșit, îndesând teancul de bancnote în buzunarul
pantalonilor Vagabond, acoperit de marginea unei geci
Hugo Boss, strategic lăsată descheiată peste tricoul

Armani. Mai ales la proasta ta cu inimioare. Și să-mi
faci odată, fir-ar să fie, card!!
Amalia plecă din casa care acum i se părea dezo-
lantă odată cu gigoloul, despărțindu-se la poartă. El o
luă spre oraș, să-și cheltuiască banii de buzunar, ea –
spre Steluța.
La Steluța, fără îndoială, alta va fi situația. Musai.
Steluța, divorțată și cu frică de Dumnezeu, posta de câ-
teva ori pe săptămână clipuri înduioșătoare cu slujba de
la biserica de cartier. Era foarte credincioasă și, printre
amin-uri și binecuvântări, dădea niște sfaturi-balsam,
de uns orice inimă suferindă. O găsi într-un budoar, în-
țesat cu tot felul de obiecte vechi sau cel puțin ciudate,
de-ar fi zis, dacă n-ar fi contrazis-o profilul virtual, că
face vrăji cu ele. Erau așa de multe, că abia o zări printre
străchini, poze, lumânărele, pietre, scoici, oase, chibri-
turi, lipici și altele. Dar o recunoscu imediat. Semăna cu
pozele de profil de pe Facebook, pe care, între două cân-
tări religioase, și le tot schimba.
E ca-n poze, își zise, ușurată, Amalia. Ușurarea fu
însă scurtă, deoarece alături, tolănită pe canapea, stătea
o altă femeie, cu care prima părea să nu mai prididească
a bârfi tot ce mișca în jurul lor.
– Ai văzut, fată, cât i-am zis să nu se-mpace cu vita
aia, care-l păcălește pe față, și el ce face? se revoltă Ste-
luța.
– Ce-a făcut, fată? îi ținea cealaltă isonul.
– Și-a pus ieri poză cu ea în parc!!! Să mor, nu alta.
– Bate, fa, în lemn, se indignă amica.
– Să nu mor sau să nu fie iar cu aia? se interesă
Steluța, neînțelegând bine.
– Da’ de unde știi tu ce e-n spatele pozei? reluă
amica ideea, fără s-o lămurească. Că doar ești maestră!
Poate-a dat peste el și l-a pus să se pozeze împreună, să
se dea mare. Ia vezi, e poza lui sau i-a dat tag? Cum ai
făcut tu cu cumnată-ta, să-i arăți lui frate-tu că n-ai ni-
mic cu țoapa lui.
– Ei, lasă, că acolo a fost altă situație.
– Dar de ce nu-l lași naibii în pace? Că doar nu vrei
nimic de la el. Sau vrei...?
– Nuu, fugi d-aci...!! Să nu-ți mai zic că s-a împri-
etenit pe Facebook și cu tuta cu cafele.
– Aia, de ziceai tu că-i leșinată după sfaturile tale?
– Aia. Imaginează-ți. O fi având bucurii la ea?
– La cine să aibă?!? o calmă amica și începu să
cânte, maimuțărindu-se: Un elefant se legăna...
Din nou dezamăgită și lăsându-le pe cele două să
pună la punct, conform viziunii lor, o lume din care ori-
cum nu mai făcea parte, Amalia făcu un drum final spre
serviciul ei, cu o ultimă brumă de încredere. Acolo cu-
noștea pe toată lumea și era sigură că fusese apreciată
cu adevărat. Era un economist destoinic și tocmai fu-
sese avansată. Trecuse la o funcție superioară, cu bănuți
în plus și prime de sărbători, care tare bine prinseseră la
ratele apartamentului, până când, se bucurase ea atunci,
avea să contribuie și Cosmin, ca soț oficial. Maică-sa
92
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
nu-l lăsase să investească „fără patalama la mână” și
nici Cosmin nu se grăbise...
Nici nu intră bine, că dădu nas în nas cu șefa ei.
Șefa tuna și fulgera și tocmai trântise un teanc de dosare
pe birou. Dosarele trecură prin ea. În mod normal, ar fi
strănutat de la praful ridicat de hârtiile aruncate – așa
era ea, mai sensibilă. O altă sensibilitate de care numai
în comunitatea virtuală nu râdea nimeni, pentru că nu
avea de unde să o știe.
În schimb, pasămite de la ciocnirea lor, strănută
șefa și-și frecă nasul, privind furioasă în jur:
– Pe unde-o umbla și paparuda asta de câteva zile,
că nici la telefon nu răspunde. S-o fi înecat în cafelele
de pe Facebook!
– O fi fugit, să cheltuiască surplusul de salariu,
doar ai avansat-o, mormăi Mariana, de la biroul de ală-
turi.
Cealaltă colegă de birou, Flori, tăcu mâlc și ieși
după șefa lor, pe culoar.
– Ce facem acum? Eu nu-i fac și munca ăsteia, că
nu-s sluga nimănui.
– Ba apucă-te, până vedem care-i treaba cu cafegi-
oaica, am bilanț de raportat!
– Să facă Mariana, dă-i dispoziție.
Șefa o privi strâmb pe Flori, reproșându-i:
– Am avansat-o pe cafegioaică doar ca să te pot
pune pe tine șefă de birou în locul ei, să nu sară în ochi
că te-am favorizat.
– Și crezi că te-ai scos cu atât, să nu te dau de gol?
nu se lăsă Flori.
– Îți fac și legitimație de club, dar pune mâna și...
Amalia avea plumb pe aripi. Nu mai putu să as-
culte mai departe și ieși buimacă înapoi, în stradă.
Cuvântul acela repetat, cafegioaică, o lovise mai
tare decât altele. Toată pasiunea sinceră cu care făcuse
atâta timp gestul de a posta cafele, flori sau un citat re-
ușit, alături de gândul ei bun și sincer pentru toată lumea
virtuală, îi fusese spulberată până la anulare de cele câ-
teva vizite, în care descoperise disprețul sau dezintere-
sul celor pe care îi crezuse prietenii ei adevărați, iar
acest cuvânt, cafegioaică, mai mult decât fraieră,
proastă sau tută, punea o amară pecete pe iluzia pămân-
tească pe care o trăise.
Nu mai voia nimic. Nu mai voia nicăieri. Voia să
se înalțe înapoi, către Rai, către iarba lui veșnic verde și
netulburată de fățărnicii omenești, când trecu întâmplă-
tor prin Cosmin pe stradă și, siderată, se opri iarăși.
La brațul unei femei mult mai frumoase, mai slabe
și mai tinere decât ea, Cosmin mergea tacticos, răspun-
zându-i cu priviri languroase la toate întrebările.
– Poate că a fost mai bine așa, zicea necunoscuta.
Dumnezeu o ști el ce face, vezi?
Având intuiția că vorbeau despre ea, Amalia în-
cepu să fie atentă, cu teamă, la dialogul lor.
– Dumnezeu, dacă era good guy, îi răspunse Cos-
min, o mai lăsa în viață până ne căsătoream și-o
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

accidenta după. Și aveam și noi apartamentul nostru.

Așa, unde o să ne mai iubim nebunește de-acum încolo?
– Vrei să spui că n-o să ne mai iubim...? se alintă
zvelta imberb.
– Ba da, prințesa vieții mele, dar...
Prințesa vieții mele... Când ea fusese dovlecel sau
cocoloș sau bulgăraș... E drept, de aur. De multe karate
chiar, având în vedere verighetele neridicate încă de la
centrul de comandă, dar plătite deja de ea. Aripile Ama-
liei se îngreunaseră de tot și păreau să nu se mai ridice
de la pământ.
Rămase astfel o vreme. Un biet înger, frânt postum
de nimicnicia omenească, amestecând-și lacrimile cu
ploaia care cădea în neștire. Marius CĂRBUNESCU
Când se trezi din amorțeală, se pomeni în curtea
unei biserici, la propria-i înmormântare. Aproape ni- Casa Scînteii
meni cunoscut, cât fâlfâi o clipă roată împrejur. Nimeni
(fragment dintr-un roman în lucru )
dintre cei cu care își băuse zilnic cafeaua virtuală, deși
pe o mică parte îi cunoștea din viața de zi cu zi. Doar
De cum am pășit în interiorul ca de muzeu al
Cosmin, afișând o durere despre care știa acum că-i pre-
fabricii, conduși de un altfel de ghid, crispat, atent la
făcută. De ce mai venise...? A, da, era limpede. Mai
cele mai mici detalii tehnice sau economice, ca nu
aveau de luat lucruri din apartamentul ei și trebuiau să
cumva să scape presei mai mult decât e nevoie, aștep-
își arate regretele de ochii lumii. Înțelese și mai bine
tând aprobare pentru orice răhățiș, am avut parte de o
când o văzu pe ipotetica soacră zdrăngănind hulpavă
revelație. Trepădușii ăștia occidentali caută să reînvie
cele două verighete în palmă, scoase cu ajutorul chitan-
limbajul abstract, a cărui influență o credeam în declin,
ței care rămăsese la fostul viitor soț, în timp ce preotul
fără să conștientizeze că mai au multe de învățat de la
își ținea slujba impasibil, cu ochii pe ceas și pe ajutoa-
omologii lor comuniști până să ajungă pe culmile re-
rele lui bisericești, să nu ia mai mult decât i se cuvine
dundanței și ale echivocului. Revizuită pe ici, pe colo,
lui.
ceea ce pe vremuri purta titulatura de limbă de lemn, cu
Ploaia se oprise între timp și, când își zise că nu
doza de maliție aferentă, acum se cheamă marivodaj de
mai are nimic de făcut pe pământ, Amalia zări într-o
piarist. Prețiozitatea ei comică, pe alocuri, s-ar putea
latură de cimitir un chip retras. Îl recunoscu imediat.
numi și arta de a spune în fraze bogate aproape nimic.
Era o fată pe care n-o mai văzuse de mult, de când ter-
Rolul este oarecum diferit, nu mai e vorba de snobism
minase liceul, dar pe care o simpatizase dintotdeauna,
sau parvenire, ci de un interes pragmatic: de a ascunde,
pur și simplu, fără să fi fost vreodată în vreun cerc co-
de a disimula. De data asta, după cuvintele întorto-
mun, deși fusese o vreme când și-ar fi dorit. Cum de
cheate și vagi stăteau tăinuite amănunte financiare și
aflase, neavând niciun cont virtual – știa sigur, pentru
tehnologice atât de necesare unei corecte și complete
că o căutase la un moment dat? Cum de venise până aici
informări (vina unei asemenea secretomanii o poartă
tocmai ea, cum de...?
concurența care, chipurile, interpretează datele econo-
Fata, acum femeie în toată firea, rămasă de una sin-
mice, țintind o preluare ostilă sau chiar furtul patente-
gură în tot cimitirul, se apropie ușor pentru ultimul bun-
lor). Totuși, comunicările sunt concepute în așa fel încât
rămas și, în timp ce îi punea celei pierite în accident o
lasă să se strecoare și câteva frânturi din adevărata știre,
floare pe țărâna inertă, șopti:
nu maschează chiar totul. Reprezintă prețul plătit pentru
– Biet suflet naiv, cât mi-ar fi plăcut să ne fi cu-
imagine.
noscut mai bine...
După conferința de presă am fost anunțați că
În clipa aceea Amalia își aduse aminte de sfatul
avem program de voie până seara târziu, la cina festivă.
primit în Rai, înainte de a coborî. Uitase în răstimp, tul-
Măcar atât. Să le deie Dumnezeu sănătate organizatori-
burată de grămada de revelații primite. Sfatul era un
lor! m-am pomenit că-mi râde inima dintr-odată, că nu
prim pas în împăcarea ei cu noua stare de grație:
ne-au ținut încolonați de la început până la sfârșit, pre-
– Alege-ți un om bun și veghează-l!
cum în alte ocazii. Cel puțin, dacă în materie de comu-
Îngerul porni atunci pe urmele femeii, potrivindu-
nicare s-a folosit șablonul piaristic, ca un corset strâns
și pașii după ai ei. Hotărârea fusese atât de bruscă, încât
bine peste formulările din mapa de presă sau chiar de-
o pană mică și albă i se desprinse din trupul aproape
clarațiile oficialilor, măcar programul ne rămăsese ne-
imaterial, căzând pe haina cernită a fetei din copilăria
îngrădit. Mai atenua oarecum din resentimentele care se
sa. Aceasta o luă în palme și, privind-o cu duioșie, o
inoculaseră deja în capul meu și puteau răbufni în orice
băgă în sân, ca-n jocurile de demult, să-i poarte noroc.
moment. În timp ce mă retrăgeam din sala de protocol
unde se ținuse conferința, pe jumătate dezamăgit, Alina
93

mă prinde de braț, lăsându-și în răsfăț greutatea pe umă-
rul meu:
‒ Nu pari prea vesel. Hai, nu mai face botic! Nu
vrei să luăm un prim contact cu orașul? Știi, se spune că
înserările din Amsterdam sunt unice; că au ceva enig-
matic în ele. Nu știu ce, dacă vrei, am putea descoperi.
De pildă, am putea merge pe jos până la hotel. Nu e
foarte departe și, vezi, soarele la asfințit se reflectă en-
tuziasmant în luciul pietrei cubice de pe străzi. Din-
coace, chiar pe oglinda apei...
Dintr-odată, uitasem de frământările mele în
privința notițelor firave de prin agendă sau a press re-
lease-ului subțirel, din care nu prea aveam ce alege. De
altfel, nici articolul meu de corespondență, angajat pen-
tru ziarul de a doua zi, nu mai prezenta așa o stringentă
actualitate. Dă-i în pizda mă-sii! Poa' să mai aștepte,
chit că i-aș fi lăsat pe cei de la Tehnic cu pagina des-
chisă. M-am abandonat mirajului înserării, aproape
contopit cu el, condus de Alina pe străzile întortocheate
ale capitalei batave. O plimbare într-o asemenea com-
panie, prin centrul metropolei, reprezintă întotdeauna
un moment nesperat de grație. Alina se încadra perfect
în peisaj. Trupul său sprinten, strâns în niște blugi mu-
lați de culoarea asfaltului, înflorea în partea superioară
printr-un decolteu adânc săpat în bluza albă cu en coeur.
Un jerseu subțire de culoare ciclam, rămas descheiat, îi
completa ținuta. Bravo, băiete! Ai dat lovitura. Ești în
liga mare de-acum! păreau să-mi șoptească in corpore,
făcându-mi cu ochiul în geam pieţele medievale, stră-
duţele pitoreşti, casele înguste şi înalte, dar înveselite
cu ferestre albe şi flori multicolore.
Ne uităm gură-cască la o piață de flori care vin-
dea la liber semințe de canabis, pentru cultivatori price-
puți. Lărgesc obiectivul, dincolo de pod, ca să-mi dau
seama că tocmai ce-am pătruns în Cartierul Roșu. Pașii
ne purtaseră singuri spre acea zonă? Cartierul se afla
cumva în drumul nostru spre hotel sau făcuserăm un
mic ocol? Erau întrebări șăgalnice la care Alina râdea
din toată inima, fără a oferi un răspuns tranșant. Nici n-
ar fi fost cazul, pentru o judecată mai puțin exaltată.
Răspunsul se afla cuprins, imanent, atât în naivele
semne grafice cocoșate de incertitudine, cât și în râsul
Alinei molipsitor. Escapada noastră cu aură de fruct in-
terzis se proiecta în decor ca o joacă de copii, fără nimic
vinovat în ea. Dacă mă gândesc bine, sentimentul vino-
văției n-a existat aproape deloc pe tot parcursul șederii
noastre la Amsterdam. Eram acolo, respiram și mă bu-
curam de viață. Validarea mea ca individ cu aere de băr-
bat fatal se certifica în cele mai bune condițiuni.
Trăiam cu senzația că Alina se află în acel spa-
țiu dintotdeauna, cunoștea toate misterele orașului și-și
propusese să mă inițieze ca nimeni alta în taina ezote-
rică a libertinajului și experiențelor psihedelice depline.
N-aveam decât să mă las pe mâna ei. Nici c-ar fi găsit
un loc mai nimerit decât metropola batavă pentru satis-
facerea acestor capricii. Pentru mine era simplu. Cău-
tam doar să asimilez cât mai multe din cele ce se
94
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
petreceau în jurul meu, conștient că este un moment,
poate, unic în anosta mea existență.
Un observator fin, cu toate simțurile în alertă,
ar fi adunat material cât pentru un reportaj pe cinste,
care să fie publicat în suplimentul de weekend al ziaru-
lui, cel de Timp liber. Ce idee! Nu aveam nevoie de un
pretext mai bun sau de o motivație suplimentară ca să
mă las la voia întâmplării și în același timp să cad pradă
farmecelor Alinei. Dacă tot a intervenit o asemenea
concupiscență, n-am opus rezistență. Inițial, mi-aș fi
dorit să-mi iau notițele obiectiv, neimplicat fizic și afec-
tiv. Numai că atunci când vrei să acoperi un subiect cu
o încărcătură atât de puternică, ce presupune și o teme-
inică documentare la fața locului, cât de neimplicat ai
puterea să fii?
Deși umbrele de pe piatra cubică se lungiseră
binișor în aerul înserării, vitrinele cu fete ne întâmpinau
cu storurile trase. Un gând mă ia deoparte și-mi șop-
tește: probabil că exponatele încă se refac după noaptea
precedentă, agitată de bună seamă, petrecută prin lupa-
nare. În schimb, la tot pasul întâlneam sex-shopuri, mai
ceva ca pe Magheru, iar din loc în loc, celebrele Coffee
Shops, cu mirosul lor specific. Cartierul Roșu, preva-
lându-se de faima sa irezistibilă de fruct interzis, mă îm-
bia să-i testez trufandalele. Nu-l puteam refuza.
Ne apropiem de o terasă unde aglomerația încă
nu pusese stăpânire pe local. Cu toate astea, miasma
plutea în aer. Ocupăm o masă mai retrasă. Meniul așe-
zat într-o țiplă pe un stativ mi se arată halucinant. La
propriu. Îmi notez amuzat câteva denumiri: Devil's Pie,
Amnesia Ice, Zombie Kush, MoonRock Joint. Stinghe-
reala devenise evidentă odată cu contrastul pe care-l
aduceam din depărtări la masa noastră. Eu, cel puțin, nu
mă simțeam în largul meu. Aș fi luat-o la fugă în se-
cunda doi, cu obrajii în flăcări. În jur, tineri, băieți și
fete, își savurau liniștiți țigările și sorbeau agale din
câte-o băutură. Nu erau deloc gălăgioși, cum ai fi putut
crede, folosind ca etalon terasele și barurile românești,
atmosfera fiind mai degrabă una de meditație.
Din când în când, de la mesele vecine sunt tri-
mise în eter rotocoale albe de fum ezoteric. Globul de
cristal, așezat strategic pe fiecare masă, pare să le ab-
soarbă. Îl cântăresc în mână pe al nostru, curios din fire.
Accentuează efectele halucinogene, mă pune în temă
Alina. Apoi îmi bate apropoul, noi ce avem de gând?
Nu putem să zăbovim așa, fără vreo consumație în față,
ce naiba, doar holbându-ne la lista din meniu. Am bate
la ochi și, cine știe, poate cineva chiar obrazul, căci ți-
nem masa ocupată degeaba. La frământarea ei am răs-
puns cu o ridicare nelămurită din umeri. Vă rog să mă
credeți că nu aveam nici cea mai mică intenție să mă fac
că nu pricep. Cum adică să consumăm ce au ăștia aici?
Chiar nu înțelegeam ce vrea Alina de la mine, de ce îmi
vorbește pe tonul ăla, dintr-odată afectat și mustrător.
Din toată conversația, doar tonul mi se părea relevant,
pe ăsta îl reținusem. Mă situam captiv într-o altă dimen-
siune a existenței, una de băiat cuminte care nu

concepea că ar putea sări gardul la vecini, chiar dacă de
partea cealaltă a faliei care se crestase între noi, oamenii
au aripi în ADN, iar limita pe care o cunosc e doar cerul.
”Până aici!”, pare să-și spună Alina, ridicându-
se brusc de la masă. Se lămurise fata că ne pierdem în
amănunte puerile. S-a dus valvârtej la bar și a comandat
două cocktailuri, fără a mai binevoi să mă întrebe dacă
sunt amator. Era de la sine înțeles pentru ea. De pe sca-
unul unde stăteam tolănit, n-am văzut limpede, dar
parcă a mai cerut încă ceva, palmat și dosit în poșetă, în
timp ce-mi arunca o privire fugară peste umăr. Abia în
acel moment mi-a picat fisa că, așa cum treceam prin
fața lumii, rătăcit printre bizarerii, ar fi fost politicos să
onorez eu comanda și să mă urnesc spre bar. Dacă mi-
a luat-o înainte, principala mea grijă devenise cum să
mă scuz, încât cele mai penibile motive îmi veneau la
îndemână.
Mă simțeam de-a dreptul obosit, după o zi în
care străbătusem jumate de Europă. E adevărat, cu avi-
onul, dar asta nu mă scutise de amănunțitele controale
vamale, de timp prețios pierdut pe la cozile din aero-
gară, de schimbarea unor porți de îmbarcare sau chiar
terminale. Tot în picioare se cheamă că am stat. Cu toate
astea, am avut surpriza să constat cum energia începe
să-mi revină încă de la primele sorbituri, iar pofta de
viață să-mi pulseze temeinic în vene. Și într-adevăr,
cocktailurile erau cu atât mai grozave, cu cât săpam cu
ele în cuprinderea discretă a înserării. Cupele goale se
înmulțiseră la masa noastră. La un moment dat, începu-
sem să am iluzia că levitez, ca apoi licoarea magică să-
mi revigoreze trupul și să mă repună pe picioare. Tre-
cusem de punctul critic, așa credeam, în naivitatea mea
mă consideram inițiat. Mintea însă tot în cețuri se afla.
XII
‒ Mergem? Mai avem ceva drum de străbătut
până la hotel și câteva obiective turistice se află chiar în
calea noastră. Ar fi păcat să nu le bifăm măcar. Dacă
vrei, poți să te întorci singur, după ce mă duci pe mine,
îmi strecură Alina imboldul, cu o doză de maliție în
glas.
Propunerea mi-a sunat neașteptat. Ca un ecou
prelung peste aburii conștiinței afectate. Paradoxal, mă
adâncise și mai tare în scaun. Un fel de beție ciudată mă
acaparase. Atemporală și cromatică. Percepția timpului
m-a rupt de prezent și mă regăseam într-o altă decadă
istorică, comprimată, care nu-și mai respecta valorile
inițiale. Un flash aiuritor mă ținea captiv într-o poză în-
gălbenită de vreme. Acest escroc-scamator, timpul, își
bate joc de omenire cu o neostoită voluptate. Se com-
primă și se dilată puternic după cum vor mușchii lui. Pe
mine mă are demult în colimator. De ani buni, ziariștii
sunt victimele predilecte ale înșelătoriilor sale. De
pildă, de data asta fusesem însărcinat să scriu la gazetă
despre uimitoarele tehnologii ale viitorului, cum nu pot
fi altele mai avansate. Nu s-a mai pomenit așa ceva. Ce
minte strălucită ar fi putut să le conceapă? Doar de data
asta și-a luat ca aliat concernul Phil&Delic.
95
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Păi, pe ce să scriu? Căci ziarele desuete dispă-
ruseră de pe fața pământului, fiind înlocuite cu un me-
diu eminamente virtual. Ziariștii se prezentau aici nu-
mai ca niște holograme ridicole dintr-un trecut nostim,
aduse în prezent prin intermediul tehnologiei. Nu se pot
desfășura în voie, ci doar atât cât le permite fasciculul
de lumină. Mă plasam undeva la granița dintre vis și
realitate. Altădată, visul mă catapultase până în adoles-
cență, când mă rușinam și tremuram cu tot cu pat la câte
un examen pentru care nu învățasem suficient. Mă în-
torceam de departe. Puteam fi în mai multe locuri în
același timp. Așa trebuie să fie un ziarist, omniprezent,
chiar și atunci când nu mai e ziarist. Sau omni-absent.
Locul meu nu se arăta nicăieri, nici aici, nici acolo. O
mulțime de imagini mai vechi sau mai noi bombardau
un creier defect cu o viteză amețitoare. Nu e ciudat?
Unde mă aflu, nu cumva în afara timpului? Ceasul nu-
mi mai e de niciun folos. Mă uit la el tâmp. Între el și
ceasul biologic se căscase un hău fără fund. La Alina în
căpșor cum o fi? N-am îndrăznit să întreb de teamă să
nu mă fac de râs. Oricum, părea mult mai stăpână pe
situație decât mine. M-a lăsat o clipă singur. Doar ce a
achitat consumația la bar și s-a întors să mă ia cu ea.
Aș fi vrut să-i confirm că sunt pregătit să mer-
gem, negreșit, cu o ridicare săltăreață în picioare, însă
parcă fusesem înșurubat în scaunul comod ca un jilț. Nu
mai puteam să-mi adun forțele. Musculatura picioarelor
se atrofiase accelerat, mă opinteam în loc ca un paralitic
și dacă n-ar fi fost brațele înfipte bine în cotiere, care
să-mi dea o mână de ajutor, probabil aș fi pus de-un po-
cinog. În schimb, eram tare fericit, zâmbetul larg nu-mi
dispăruse de pe figură, în ciuda încordării, și asta e tot
ce conta. După cîțiva pași, mecanismul care asigură
mersul se calibrase singur, poate chiar exagerat, căci
săltam ca un triplusaltist, când în fața fetei, când în urma
ei. Îi dădeam ocol ca un titirez acționat de o forță ne-
bună. Exaltarea din mișcări, gesturi și priviri, mai puțin
din glasul încă gâtuit, se manifesta cum nu se poate mai
curios. În fața Muzeului Van Gogh ne-am promis să re-
venim a doua zi. Conștientizam că e un obiectiv de ne-
ratat, chiar și cu mintea afectată.
În cele din urmă, în depărtare a apărut silueta
maiestoasă a hotelului, croită după asemănarea unui pa-
lat medieval, și aș putea spune că am picat la țanc. Cina
festivă tocmai sta să înceapă într-unul din saloanele sale
princiare. Era precedată de un discurs protocolar al unei
oficialități olandeze, cine știe, poate chiar șeful cel mare
de la Phil&Delic ne făcuse onoarea de a-l rosti. Mai pu-
țin conta, numele cu van la mijloc nu-mi spuneau nimic.
Mai degrabă eram atent la cei câțiva plictisiți care fura-
seră startul, ochind bufetul suedez ce trona îmbietor
într-o margine a salonului. La început timid, apoi din ce
în ce mai frenetic, își garniseau farfuriile cu bunătăți,
întorcând priviri din toate direcțiile. Aplauzele de la fi-
nalul cuvântării n-au durat decât câteva clipe. Cum să
ovaționezi îndelung când îi vezi pe alții cu mâinile în-
desate până la cot în caviar, sosuri și maioneze?

Preocuparea tuturor invitaților, se citea pe figurile lor
nerăbdătoare, era în cu totul altă direcție. Ca la un semn,
mulțumirile de final au declanșat alarma și s-au repezit
cu toții într-acolo. Cursa contracronometru cu bucatele
începuse.
N-a lipsit mult să se iște chiar o busculadă în
preajma deliciilor culinare. Mișcările necontrolate ale
comesenilor dintr-o zonă în alta a bufetului ‒ puțin spus
imprudente ‒ nu erau determinate de înclinarea parche-
tului sau de apariția vreunei pojghițe alunecoase deasu-
pra lui, ci urmăreau înlocuirea platourilor deja golite cu
altele noi. Printre înghițituri hulpave își făcuseră loc și
unele reproșuri adresate cu năduf celor care, folosind
coatele, ajungeau într-o poziție mai favorabilă. Dă-mi
și mie din aia; pune și la mine; n-o lua pe toată! ‒ erau
expresiile cel mai des auzite în frumosul grai românesc.
Neîndoielnic, în fața ospitalierilor olandezi se desfășura
un spectacol cu totul inedit, oferit gratis și fără nici un
fel de pregătire prealabilă de către oaspeții români. Un
cârcotaș ar putea considera acest spectacol drept o im-
provizație reușită care, cel puțin olandezilor, le încăl-
zeau privirile curioase. Coada pe trei rânduri ce se for-
mase la băuturi reprezenta o altă bizarerie pentru figu-
rile simandicoase din public și-i scotea în prim plan pe
chelnerii care nu mai pridideau cu turnatul în pahare.
Îngăduința era cuvântul de ordine și, în aceste condiții,
zâmbetul indulgent se lipise de fețele gazdelor, mari
amatoare de priveliști insolite.
Desigur, le dă mâna să fie amabile! Cine știe
dacă nu cumva și cina asta festivă figurează cu vârf și
îndesat pe statul de plată sau în decontul afacerii Elec-
tromecanica? Parcă nu s-au mai văzut cazuri de depla-
sări în străinătate puse pe cheltuiala unor afaceri one-
roase! Doar vorbim de business aici, nu de vreun act de
caritate, pentru a fi duși cu preșul. În plus, olandezii ăș-
tia îmi păreau enervant de afabili, răspundeau la orice
solicitare, cât de penibilă să fi fost. Ignorau poticnelile
noastre lingvistice sau pe cele legate de maniere și ni se
adresau întotdeauna politicos. Au ei ceva de ascuns,
vreun interes obscur ori vreo tărășenie de mușamalizat,
care n-a încăput încă pe mâna unor reporteri de investi-
gație pricepuți, nu se poate altfel! Va ieși în curând la
iveală, prea se poartă cu mănuși cu noi.
Ce să te faci cu penițele ascuțite, de ziariști lip-
siți de gratitudine, care găsesc întotdeauna o explicație
și pentru partea nevăzută a lucrurilor! Așa am fost edu-
cați de acasă, ziariștii trebuie să se strecoare, să caute
sensuri ascunse, să pună întrebări incomode, nu să ia de
bun ce li se livrează de către autorități pe canalele ofi-
ciale. Ce-i oficial se aruncă direct la coș, așa ne spunea
un redactor-șef pe vremuri.
Dincolo de suspiciuni și de gânduri vrăjmașe,
după ce goana începutului s-a mai domolit în jurul me-
sei, discuțiile se leagă firesc la un pahar de șampanie, în
preajma unor platouri cu bunătăți, determinând cele mai
gureșe manifestări de bună dispoziție. Fără vreo intro-
ducere de complezență, o bucată de stridie degustată
96
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
întâmplător dispune de suficient fosfor pentru a aprinde
memoria selectivă și a recompune, în amănunt, pitorești
amintiri din alte timpuri, care musai necesită repoves-
tite. Doamnele, în special, au ce povesti. Prezența nota-
bilităților emana o energie pozitivă și o voie bună de-a
dreptul contagioase. În toiul acelei petreceri ‒ căci așa
o percepeam, drept o petrecere ‒ Alina mă ia deoparte
și fără vreo explicație îmi transmite că ar vrea să ne ve-
dem afară în doar câteva minute. Îmi plac secretele,
chiar sunt nebun după ele, dar parcă nu-și aveau locul
și rostul în acel cadru. Și, culmea! Acea solicitare a Ali-
nei survenise tocmai când, absorbit de o dispută inci-
tantă de idei cu un reprezentant al gazdelor, mă pregă-
team să-mi nuanțez punctul de vedere. Doar m-a văzut
angrenat în discuție. Ce naiba arde așa?
Mă scuz, asta e, îmi pare rău, trebuie să cobor,
dar revin în doar câteva minute, negreșit. Mă strecor pe
o ușă secundară în spatele hotelului, la punctul de întâl-
nire. Alina mă aștepta. O văd cum cotrobăie prin poșetă,
scoate două jointuri păstrate cu grijă într-o tabacheră,
și-l aprinde pe al ei și îmi întinde bricheta. Mă îmbie la
o plimbare în noapte prin aerul răcoros.
XIII
‒ Oricum, la cină aproape se spărsese gașca, iar
discuțiile lâncezeau fără noimă în niște politețuri de fa-
țadă de te apuca greața, n-avea rost să mai zăbovim
gură-cască, mă pune în temă Alina cu pretextul acestei
ieșiri.
‒ Da, și eu cred la fel, am aprobat fără să crâc-
nesc, uitând instantaneu că lăsasem înăuntru o conver-
sație realmente interesantă, neterminată, că ieșisem pe
ușa din dos, că nu se face, că am creat o situație, una
tensionată, exact așa, de mojic. Nu-i bai, că am dat curs
unei alte discuții ce se anunța la fel de pasionantă.
Alina a avut inițiativa să ne destăinuim fiecare
ce aflase printre rânduri de la gazdele noastre sau chiar
de la politicienii care ne însoțeau. Ce declarații șoc, off
the record, consemnasem printre stropii de șampanie. Și
nu erau puține, una mai amuzantă ca alta. Când am ter-
minat cu misterele, am dat-o într-o flecăreală ieftină,
bârfindu-i pe colegii noștri mai pătimași.
Ceva se insinuase în corpul meu de la o vreme,
pe nesimțite, luat cu vorba. Pentru a nu mă da de gol,
am avut prezența de spirit să-mi ascund taina sub un su-
râs galeș lipit de figură. Nu era o flamă, așa cum mi se
mai întâmplă câteodată. Fără să mă prevină, constatarea
aia de la terasă, cu timpul care se comprimase și incum-
base trecutul și viitorul, a căpătat o altă consistență. Aș
putea spune chiar că se substituise unei înțelegeri su-
perioare a lucrurilor. Și spațiul suferise aceeași mutație,
fără îndoială, într-o conexiune indisolubilă cu timpul.
Distanțele nu mai erau cele pe care le știam, păreau mă-
surate cu un compas delabrat, de mă induceau în eroare.
Un Pythagoras pus pe șotii le postulase postum, doar
pentru a-mi face în necaz. Credeam c-am terminat cu
percepțiile monstruoase, dar nu, nici pomeneală. Den-
sitatea aerului suferea și ea la capitolul consistență, iar

atracția pământului cam dublase proporțiile unui corp
aflat într-o mișcare haotică, pe care eram nevoit să-l su-
port, căci doar era corpul meu. Din această pricină mă
deplasam cumplit de greoi și impredictibil. Să înțeleg
de aici că nici Newton ori Arhimede nu se lăsau mai
prejos?
Jointul se risipise, îl fumasem cu nesaț până în-
tre degete și, când să arunc chiștocul, ce ciudat, sub pa-
șii mei pavimentul arăta diferit. Îl vedeam într-un fel și-
l percepeam în cu totul alt fel, mai îngust, mai bombat,
cu denivelări în funcție de culori, verdele era excavat,
albul ieșit în relief, roșul ca un mușuroi de furnici, încât
parcă călcam în străchini. În plus, o cumplită durere de
cap se așternuse peste frântura de glagore ce-mi rămă-
sese. Ce-o fi fost în mintea mea de m-am lăsat ademenit
într-un asemenea hal? Probabil arătam rău de tot, gân-
desc retrospectiv. Nu-mi amintesc cum și în ce fel am
ajuns înapoi la recepție, dacă am fost ajutat, sprijinit,
dus de mână, pe brațe ori cu targa. Nimic din toate astea
nu mi se mai par verosimile acum. Poate, doar să mă fi
teleportat. În holul hotelului m-am înviorat, pesemne de
la răcoarea aerului condiționat care trimisese toată briza
atlantică să-mi desfunde nările. Și încă nu era de ajuns.
Cu chiu, cu vai, Alina mă sprijină să ajung în
cameră. Tot ce credea că-mi va face bine rezolvă cu ma-
ximă promtitudine, fără a se lovi de opoziția mea în
vreun fel. Orice protest era doar un murmur, dar mur-
mur era și orice încuviințare. Singurul mod de expri-
mare le cuprindea pe toate. Așa m-am trezit sub duș, cu
rafale de apă rece care parcă-mi găureau pielea, combi-
nate, la intervale regulate, cu cele confortabile, de apă
fierbinte. La ieșirea din baie, un ceai mă aștepta pe nop-
tieră. Memoria mea episodică și ultraselectivă din acea
seară a mai reținut o singură certitudine, cum am îmbră-
cat halatul de baie și m-am așternut ca un abur de ușor
peste cuvertura moale a patului.
Apoi am trecut pe tărâmul senzațiilor. Obloa-
nele se trăseseră definitiv, lipite cu adeziv, sub pleoa-
pele și în cețurile mele. Lumina devenise o curiozitate
abstractă, de parcă aș fi trăit orbește într-o mină și m-
am obișnuit așa de mulți ani. Nu resimțeam bezna ca pe
o infirmitate. Mai degrabă mă consideram binecuvântat
pentru că alte simțuri se exacerbaseră. Mirosul de beți-
șoare parfumate îmi iriga creierii, gustul de căpșune
moi, combinat cu cel de gutui puțin astringente, îmi îm-
bărbăta și cambra trupul. În surdină îmi cânta un vals,
în timp ce oasele îmi vibrau metodic, trimițând unde de
șoc în tot corpul. Cât să fi durat acea stare imaterială,
de membrană cosmică pe care alesese să-și exercite vir-
tuozitatea un percuționist iscusit? Cu cunoștințele mele
alandala despre timp și spațiu n-aș putea spune. O se-
cundă, un an sau o sută, mi-e totuna. La un moment dat,
o căldură intensă combinată cu o beatitudine fără mar-
gini m-a inundat până în cele mai îndepărtate capilare
ale ființei mele. Nu-mi dau seama dacă drogul sau al-
tceva era sursa acelei stări extatice. Fără a mă lămuri pe
deplin, intuitiv numai, din clipa aceea am fost în stare
97
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
să bag mâna în foc că Alina este o ziaristă înzestrată cu
certe aptitudini, între care talentul jurnalistic și elocința
exprimării se situau pe un onorant loc secund.
Am dormit ca un prunc, până când razele unui
soare matinal, filtrate prin ferestre de diamant, s-au
prins într-o joacă și o zbenguială zglobie prin toată ca-
mera, ca în cele din urmă să se stabilizeze pe obrazul
meu. Am încercat să deschid o jumătate de pleoapă, ti-
mid, când m-am pomenit cu înțepături intense în iris. O
ploaie de săgeți, eliberate din Soare de un arcaș sâcâitor,
se năpusteau prin fanta îngustă. Mi-a luat ceva timp să-
mi acomodez ochii. O lumină neverosimil de albă, de
pe altă lume, se propaga în jurul meu. Îmi arăta contu-
rurile unor cearceafuri boțite și al unei cești de cafea,
răcită de mult, aflată într-un colț pe noptieră. Durerea
de cap îmi mai trecuse, dar nu complet. Am sărit din pat
ca ars. Brusc mi-am adus aminte de datoria neonorată
pentru paginile ziarului. Unde mi-o fi servieta? Am gă-
sit-o lângă cuier. Cu mintea nu tocmai trează, la repe-
zeală, frunzărind notițele încărcate cu poncifuri și cli-
șee, de te durea capul chiar valid fiind, d-apoi în starea
mea, am încercat să încropesc o corespondență pentru
ziar. Poate mai prinde ediția de după-amiază.
”Prin intermediul produsului Inovatex, având
la bază un sistem de operare cloud, Phil&Delic Digital
conectează fluxurile de date ale mașinilor și utilajelor
cu ajutorul unor cipuri, pentru a optimiza productivita-
tea și pentru a gestiona activele și operațiunile sale cât
mai eficient. Soluțiile de îmbunătățire a calității produc-
ției permit dezvoltarea și diversificarea activității pe noi
culmi de performanță și încredere. Domeniile de activi-
tate sunt diverse, de la producerea și distribuția energiei
electrice, a echipamentelor medicale, a celor din indus-
tria de automobile, chimică, transporturi, extracție de
petrol și gaze. Platforma Inovatex permite corelarea și
interpretarea unui volum de informații impresionant –
50.000.000 de date pe zi ‒ provenite de la 10.000.000
de senzori amplasați pe mașinile și utilajele din toată
lumea. Productivitatea muncii va avea de câștigat de pe
urma acestei descoperiri științifice puse pe seama ingi-
nerilor și informaticienilor de la Phil&Delic(...).”
Nu numai textul mi se părea năclăit, aceeași
senzație de noduri și umflături lemnoase o simțeam și
în cavitatea bucală. O amăreală groaznică îmi schimo-
nosea fața. Îmi venea să vomit acolo, pe bucata de hârtie
pe care tocmai isprăvisem de scris, cu mari poticnieli.
Efectul limbii de lemn să fie oare de vină?
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

mai târziu, când se făcuse mare și începuse să înțeleagă

cât de cât viața.

Urmă războiul, al doilea, pe care familia nota-

rului Antoniță îl trecu în rând cu toată lumea; când mai
greu, mai apăsător, când mai puțin apăsător. Iar după
război, se așternu dezastrul bolșevic, comunist – de care
nu scăpă nici lumea, nici notarul Antoniță. Prima lovi-
tură pentru notar veni odată cu desființarea primăriilor
și transformarea lor în sfaturi populare. Cu acest prilej,
dispărură și funcțiile de primar și notar; apărură altele
noi, de Președinte și Secretar, de Sfat Popular. Pe An-
toniță, nesigur politic, îl expediară la starea civilă, sec-
Ion ANDREIȚĂ tor nou-înființat, ca referent; să țină socoteala morților
și-a născuților, să elibereze certificatele necesare, alte
daraveli și încurcături ce s-ar ivi.
O strachină de grâu
Dar timpul, nerăbdător, se precipita. Comunis-
Întorși la Perilești, satul natal, cea mai mare bu-
mul bolșevic pârjolea totul: pământuri, roade, flori, obi-
curie o trăi bătrâna lor mamă și soacră, văduva Anica.
ceiuri – și însămânța, în loc, niște buruieni cu miros în-
„Mă luase pustiul, maică, și uitam de mine cu ceasul,
șelător de parfum. Țăranii – deznodați de muncă și da-
nici nu știam pe unde mă umblă, pe ce căi nebătute îmi
torii. Cotele – cu astea pornise să le frângă șira spinării
chinuia gândul mai rău ca picioarele, dar tot pustiul mă
statul popular, al Republicii Populare, înființate după 30
aducea înapoi, la celălalt pustiu, de acasă. Bine că veni-
decembrie și abdicarea regelui. Cotele se fixau pe su-
răți, că nu sunt sigură cât mai răbdam, și mă găseați
prafața de pământ deținută de proprietar și constau în
lângă Ion, în deal, la crucea lui cu groapa goală, s-o um-
foarte multe produse, indiferent dacă le cultiva sau nu
plu cu mine”. Se bucurară și ei, se îmbrățișară și plân-
țăranul respectiv: mai întâi, desigur, grâu și porumb.
seră împreună. Se bucură frate-su Chițu, cu care făcuse
Grâul era ridicat direct de la arie și trimis cu căruțele,
războiul și cu care, acum, împărțeau aceeași bătătură.
șapte kilometri, la Baza CFR Bălteni; mai multe maga-
Se bucurară și oamenii satului, că le venise înapoi legea
zii, din care era încărcat în vagoane plumbuite, cu di-
dreaptă, atât cât putea fi ea de dreaptă, dar nu mai puțin
recția URSS. (URSS bastion al păcii e! – strigau prin
– asta apreciau ei la notarul-omul legii.
sat cinci-șase inși, foști slugi la Massu și la Colonelul
Un timp, viața înaintă ușor și frumos. La primă-
Dinu, agitând un steag roșu). Cei care aveau patru-cinci
rie, Marin Antoniță refuză biroul în care stătuse fostul
hectare, rar se întorceau de la arie c-un sac de grâu. Po-
notar, o încăpere mare, de să faci nuntă-n ea; își pregăti
rumbul era săltat din bătătura omului; după ce era cules
vechea odăiță, de secretar, în care se simțise bine și ca
în câmp, adus acasă și depănușat – hop! și delegatul
notar – iar în hardughia asta, zise el, aduceți niște sca-
Sfatului Popular cu căruța! Cam așa se întâmpla și cu
une, să stea oamenii când vin cu treburi, nu să adaste-n
cotele de orz și floarea-soarelui. Veneau, la rând, cotele
picioare, pe trepte, pe ploaie sau arșiță. Acasă, bătrâna
de carne, pe categorii: porc, vită, oaie/capră, păsări. Nu
mamă Anica nu-și mai găsea astâmpărul. Florica înflo-
conta că ai sau nu în bătătură așa ceva; cumpărai și dă-
rea. Și-au dus-o așa mai mulți ani. Cu o mică ciupitură
deai; uneori, era acceptată contravaloarea în bani, la
de soartă, la începutul războiului, ăsta, al II-lea, când
prețul pieței. Cota de struguri era transformată în vin.
Marin Antoniță fu concentrat două luni, apoi lăsat la va-
Câțiva ani, au fost și cote de tutun și de bumbac, plante
tră; făcuse primul război, la Mărășești, pe atunci secre-
improprii locului, dar obligați, țăranii, să le cultive (în
tar de primărie și sublocotenent de infanterie, iar pe
totală pagubă). Era o jale de la un capăt la altul al satu-
deasupra, depășise și anii ca vârstă încorporabilă.
lui; o jale mocnită; cine se încumeta s-o dea pe față se
Soarta, adică Dumnezeu, își arătă încă o față,
pomenea noaptea cu duba neagră la poartă, care-l lua cu
semn că nu i-a uitat – și-i iubește: după cincisprezece
ea – și nu se știe când și cum avea să se mai întoarcă.
ani de căsătorie, chiar în pragul războiului, li se născu
un fiu, căruia ei îi puseră numele Emil, după o ciondo-
Necazurile nu-l scutiră nici pe Marin Antoniță.
neală cu nașul, care ținea să-l cheme Vasile, ca pe el.
După trei-patru ani de referent la starea civilă, se trezi
Emil, se împotrivise tatăl, înseamnă om bun și blând și
scos la pensie, pe neanunțate. Se grăbea să-i ia locul un
gingaș – așa auzise el pe un profesor la Liceul Militar
proaspăt membru de partid (Comunist devenit Munci-
„Mihai Viteazul” din Târgu Mureș, unde lucrase câțiva
toresc, prin unirea cu social-democrații lui Voitec) – pa-
ani, imediat după război, ca ofițer de administrație.
tru clase primare, abia de putea să se iscălească, dar toc-
Emil s-a născut în ziua de 11 iunie 1939 – du-
mise un elev cu scris frumos, ca să-i completeze certi-
minica, la ora 2 după-amiază, îi precizase mama Florica
ficatele pe care le elibera.

98

Acasă, sărăcia se iți mai mult; cotele scutura-
seră bătătura, podul casei și magazia; leafa îi mai ținuse
la suprafață, iar acum, pensia îi scufundă tot mai apăsat
în neajunsuri. Și, de parcă n-ar fi fost suficient, nu în-
târzie să apară și momentul-ghilotină: i se tăie și pensia
– și fu încadrat la categoria chiaburi, din cea de țărani
mijlocași. „Nu se poate, tovarăși – se indignase Țîntoc,
secretarul de partid – opt hectare? șaisprezece pogoane!
Ăsta-i pământ, nu glumă, tovarăși!... și doar mijlocaș?
Unde-i lupta noastră de clasă?”. Și lupta de clasă își
spuse cuvântul, ascuțindu-se.
Dar, cum se făcu, cum se-ntâmplă, că tot cele
opt hectare de pământ în scoaseră la liman. După mai
multe memorii adresate la toate nivelele – în care arătă
că hectarele acuzate nu fuseseră nici moștenite, nici
cumpărate, ci proveneau din împroprietărirea de război,
cinci, iar celelalte trei, zestre de la nevastă; pe lângă
faptul că în familie apăruseră încă trei copii: Constantin,
Gheorghe și Maria – veni decizia de scoatere de la chi-
aburi și trecere înapoi, la mijlocași. Iar Sfatul Popular
(căruia oamenii continuau să-i zică tot primărie) ținu
decizia un timp în sertar, câteva luni, acolo, atât cât să-
l facă să dea un rând de cote (evident, mărite) în starea
de chiabur.
După alt timp – alte memorii, plângeri, audi-
ențe – îi fu recalculată și pensia; ieși mai mică, dar îi fu
dată.
Greul casei căzu pe umerii Mamei Florica. Fos-
tul notar Marin Antoniță, după ce-l făcu de râs vânză-
toarea Ghițuria, la cei câțiva mușterii cu țoiu-n mână de
dimineața până seara, c-a ajuns să-și cumpere țigări pe
ouă – cei doi copilași pe care-i trimitea zilnic la mat
(Monopol-Alcool-Tutun) nu păstraseră secretul – se în-
chise tot mai mult în sine, meditativ și monosilabic. Do-
rul țigării, însă, nu l-a dus: nepotul Mărin, fiul lui frate-
su Chițu, îl aproviziona cu păpuși de tutun verde din
câmp, pe care le tăia mărunt-mărunțel, le usca la soare
și-și făcea câte-o țigară cât o lulea, din care trăgea o
juma de zi; tușea, se-neca și din nou trăgea. Demn, însă,
în această tuse suspectă.
Notărița – cum i se adresau, cu simpatie și res-
pect, oamenii – lăsă conciul la o parte (că tot nu se fălise
cu el; nu ieșea din modestia firească a femeii de la țară)
și se înhămă la căruță. Își aminti că maică-sa, de la care
deprinsese puțina croitorie, în scurtul timp cât fuseseră
împreună, o învățase cum să croiască și să coasă izmene
pantalonești, lucru neștiut pe Valea Iminogului. Se in-
stală la mașina(-zestre) Singer, și comenzile nu întârzi-
ară. Femeile satului voiau să-și primenească bărbații cu
izmene ca la oraș. Câștigul, modest, ajuta la traiul casei:
câteva ouă, o felie de brânză, mai rar un pui de găină –
și și mai rar, puțini bani.
Tot cam pe-atunci căzu altă belea peste sat:
obligația de-a crește viermi de mătase. Statul venea cu
semințele și țăranul cu munca. Fiecare casă avea cel pu-
țin o odaie amenajată special, cu mese acoperite cu
99
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
ziare, pe care ronțăiau frunză de dud și se împlineau
prețioasele omizi. Trebuiau hrănite de trei ori pe zi cu
frunză proaspătă, numai de dud – și sarcina aceasta era
a copiilor, care se cățărau ca maimuțele în copaci, cu
sacul de gât. Când viermii ajungeau la maturitate (Emil
nu-și mai amintește după câte săptămâni) începeau să
se învelească într-o gogoașă, pe care și-o tricotau din fir
de borangic – și-n care, când totul era împlinit, se cu-
fundau în somnul cel lung. (De aici, și expresia „l-a cu-
prins/l-a luat somnul mătășii”, din care s-ar putea să nu
te mai trezești). Din aceste gogoși, statul lua opptzeci la
sută, lăsându-i și țărăncii (că ei îi revenea, în familie,
această muncă) atât cât să-și facă o iie, o maramă, o
amintire. Și asta nu-i totul; din gogoși, trebuia extras fi-
rul de borangic – îndeletnicire în care se specializase,
de nevoie, Florica, ajutându-se de câteva unelte anume:
un rodan, o sucală, o vârtelniță, pe care se aduna firul
de borangic extras din gogoșile moi, ținute într-o căl-
dare cu apă fierbinte. Firul subțire, tras și modelat între
degetul mare și arătător, tăia adânc în carne, pricinuind
o durere care-o săgeta în tot corpul. Și, din nou: câteva
ouă… o felie de brânză… Și demnitatea statuară a ma-
mei, care făcea totul cu sentimentul firesc al unei înda-
toriri de noblețe – și care, împreună cu demnitatea și
modestia tatălui, alcătuiau o pereche deosebită, parcur-
gând cu spirit superior vicisitudinile veacului. Reflec-
tând astfel, Emil avu brusc revelația că se trage dintr-o
sărăcie aristocrată – stare care nu-l mai părăsi.
Gândul lui Emil alergă, în continuare, pe ur-
mele durute ale mamei: drumuri, câmpuri, miriști,
zloată – de i-au lăsat atâtea tranșee în tălpi și în suflet.
O vede bătând calea orașului – și-și amintește cum, în
clasa a IX-a de liceu, toamna (până să pățească pocino-
gul din primăvară, cu exmatricularea) se îmbolnăvise
de icter mecanic, încât abia l-a salvat doctorul Ortopan
de la spitalul din Slatina (care-l operase, pe când era
elev la primară, de apendicită). Consultându-se, cei doi
doctori mari și lați, câți avea Spitalul Raional, i-au re-
comandat să mănânce un litru de lapte pe zi, timp de
trei luni. Și vreme de trei luni de zile, săptămână de săp-
tămână, mama Florica bătea drumul (ploaie, vânt, ză-
padă) cu damigeana de-o vadră cu lapte-n spinare, cale
de șapte kilometri, între Perilești și Gara Bălteni, de
unde lua trenul până la Slatina, și încă doi kilometri
până la gazda lui.
Dar ceea ce-l impresiona pe Emil până la la-
crimi, de câte ori își aducea aminte, până la lacrimi și
dincolo de lacrimi, în adâncul durerii, era amintirea ace-
lei străchini de grâu.
…Se treiera de câteva zile bune la arie – și în
sat nu se oprea nicio căruță cu grâu. Cote grele, vremuri
dogoritoare, oameni arși, înfricoșați de pelagra suferin-
ței sociale, mai greu de îndurat decât pelagra mămăligii
stricate ce le măcina pielea și ființa.

Căruțele treceau prin sat, coborând de la arie,
străbăteau satul de la un capăt la altul – însoțite de mi-
lițieni și colectori – și se opreau la gară, la magaziile de
tranzit, unde se eliberau de povară. Înainte de-a pleca
mai departe, grâul era atent „cântărit”, cât să te tragă
magazionerul pe sfoara… cântarului – și tu să dai, să
dai orice, numai să nu te scoată lipsă la cântar; ori,
Doamne ferește, răuvoitor cu datoria față de stat.
Mama dăduse, în doi ani, salba moștenită de la
mama ei. A dat-o, pentru ca hoțul de cântar să bată cât
de cât exact.
A venit, apoi, anul când n-a mai putut, nu mai
avea ce să dea. Cotele nu scădeau, însă. Vave, președin-
tele colectivului, i-a zis din deal, de la arie, c-ar fi mai
bine să te spânzuri, decât să te duci la gară c-o jumătate
de căruță lipsă. Mama a privit la cele cinci căruțe cu
grâu – loitrare cu cergă întinsă în patru colțuri; și-n
cergă, aurul sudorii ei – și s-a luat după ele, flămândă,
spre sat. În dreptul casei, a zis: „Hoo! Opriți căruțele!”.
S-a mirat milițianul, a făcut fețe-fețe colectorul. Ea n-a
scos un cuvânt. Boii așteptau, înjugați, cu privirea-n pă-
mânt Cu privirea-n pământ așteptau și cei care mânau
boii – căruțașii. Mama a intrat în curte – și s-a întors cu
o strachină luată dintr-un par. A înfipt-o în șalele ulti-
mei căruțe, cea pe jumătate, și-a oftat: „Pentru pomana
morților”. Apoi, s-a răstit: „Acum, plecați!”.
N-au trecut trei zile – și a fost ridicată. (Oh, cu-
vântul acesta, care nu însemna nici „arestare”, nici „in-
vitație”; ridicat, adică dispărut).
Sabotaj, furt din avutul obștesc – i s-a spus la
Raion. Ea stătea încremenită, ca o zeiță albită brusc, de-
tronată până și din amintiri.
Reîntoarsă acasă, o vreme n-a vorbit cu nimeni.
(Fragment din romanul în pregătire, „Banii miresei”)
Pictură de Dalia Bialcovski
100
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Zinica IONESCU
Trăiesc periculos…
Autobuzul e aproape gol, trei persoane, cu mine
patru. Pe căldura asta și, desigur, fără aer condiționat,
pentru că acesta există numai ca intenție, ori pretenție,
nicidecum funcțional, măcar acesta este un avantaj;
cum ar fi fost să mă și înghesui cu semenii mei într-o
mașină încinsă, stând în picioare, cu vreun spate străin
transpirat, lipit de mine? Mă așez confortabil sub gea-
mul deschis, pe un scaun dublu, pregătită pentru drum
lung. Abia porniți, mașina se oprește între stații, la sem-
nul făcut de o tânără în marginea drumului. Nu știam că
se poate face autostop și la transportul în comun STB.
Subțire, cu membre gracile, ține cu dificultate cu am-
bele mâini o sacoșă enormă de plastic, evident foarte
grea, care-i ridicase un colț al rochiței albastru-cicoare,
în formă de clopot, însă faldurile bogate se revărsau în
jurul ei acoperind șoldurile înguste. Se clatină pe glez-
nele subțiri, încercând să-și mențină echilibrul pe san-
dalele din curele aurii, împletite delicat, cu tocuri sub-
țiri, foarte înalte. Are genul acela de gambe de tip caba-
lin, de cal de curse, fusilinii, cu musculatura lungă, cu
articulații grațioase. Se așază chiar în fața mea, lăsând
jos sacoșa, între picioare. Părul blond-arămiu ca aurul
turcesc, cu aspect nespălat, atârnă neglijent, în șuvițe
încâlcite, pe umeri, rădăcinile negre arată că tânăra nu
e blondă autentică. Fermoarul rochiei e tras doar pe ju-
mătate, ca și cum s-ar fi îmbrăcat pe fugă, de dedesubt
se vede un sutien violet dantelat și pielea bronzată a spa-
telui. Brațele răsar slabe din volănașul albastru al mâ-
necii scurte, sugerând imaginea unei fetițe de gimnaziu,
dar fața ostenită, așa cum i-o văd din semiprofil, cu
ochii umflați, arată un chip nedormit, buhăit.
Se apleacă și scoate din sacoșă o sticlă de Car-
lsberg, o decapitează dintr-o singură mișcare, foarte ra-
pidă, că abia îmi dau seama cum face, observ doar că
ține în dreapta un mănunchi de chei. Dopul sare țopăind
cu zgomot metalic în față, departe, între scaune, spre
stupefacția întregului autobuz. În ce mă privește sunt
copleșită de admirație în fața unei atât de desăvârșite

abilități, pe care foarte rareori am întâlnit-o și doar la
câțiva bărbați înzestrați și îndelung exersați, care, după
ani de combativitate pe frontul veteranilor băutori de
bere, sunt în stare să scoată capacul de metal cu o sim-
plă cheie de yală! Cândva, după multiple încercări, pro-
vocată de o gașcă de statornici degustători de bere, abia
reușisem performanța să desfac o sticlă fără tirbușon,
proptind-o în marginea mesei și lovind-o scurt cu mu-
chia pamei, însă cu ce sacrificii! Am avut mâna umflată
vreo lună, dar n-am spus nimănui. Tânara duce la gură
sticla și trage cu nădejde din ea. N-o deranjează deloc
călătorii din autobuz, oricum suntem vreo cinci, prea
puțini să merităm atenție, dezinvoltă ca la ea acasă,
vară, cald, sete, merge o bere, care pare rece, după abu-
reala sticlei. Mașina își vede de drumul ei, lăsând și
adunând călători, tânăra își vede și ea de treaba ei, sticla
rămâne pe jumătate goală.
Cu o stație în urmă urcase o cucoană mică și
îndesată, gâfâind, cu sacoșe grele. Se așezase în spatele
meu. O tot auzeam foindu-se, icnind, gâjâind asmatic,
agitându-se atâta că emana căldură. Deodată se ridică și
se mută cu toate papornițele ei, mai în față, vizavi de
tânara cu berea, uitându-se cu interes la ea; freamătă
toată de neliniște. Se tot sucește, o privește insistent,
strânge buzele, se frământă, deja mă temeam că o va
admonesta și o să iasă cu scandal. Chiar mă gândeam
că sunt prea aproape de epicentru și nu e tocmai bine,
când cucoana, lingându-se pe buze i se adresează tinerei
„dă-mi și mie o gură, că mi s-a uscat gâtul de sete!”
Aceasta, fără comentariu, îi întinde sticla cu ceea ce mai
era înăuntru și femeia trage cu sete din ea, plescăind de
plăcere. Se șterge la gură cu dosul palmei. Urmează sta-
ția pentru metrou și tânăra coboară la fel cum a urcat,
cu greutate, trăgând anevoie de sacoșa, din care se aude
surd un clinchet de sticlă ciocnită, în vreme ce cucoana
grasă savurează, în continuare, mulțumită, berea căpă-
tată.
O bătrână subțirică și uscată, cu părul sur piep-
tănat spre creștet, arătând ca un fluture de lampă, se
apropie și rămâne în picioare lângă mine. Mă simt stân-
jenită că eu șed pe scaun, însă nu am de ce să-i cedez
locul meu, sunt atâtea scaune goale, pe care s-ar putea
așeza, dar se vede treaba că nu dorește asta. Mă fixează
cu ochii spălăciți într-un fel pe care l-aș descrie ca duș-
mănos, dacă n-aș fi sigură că nu o cunosc și nu i-am
produs niciun afront care să merite răzbunare personală
și nu cred să-mi fi mers faima de profa rea de latină
până în cartierul ăsta. Îi zâmbesc împăciuitor, însă ex-
presia mea nu se prea vede din cauza măștii. Deși nu
mai este obligatorie, eu tot o mai port în spațiile închise,
cum ar fi, spre exemplu, un autobuz. Bătrâna încruntă
din sprâncene: „De ce porți mască?” Mă ia la rost.
„Cine poartă mască nu-l iubește pe Domnul nostru, Isus
Cristos! Domnul nostru s-a jertfit pentru noi! Cine are
credință nu are nevoie nici de mască, nici de vaccin. Te-
ai vaccinat? Vaccinul e semnul Fiarei. Cine poartă
mască n-are credință în Mântuitorul nostru, l-a trădat pe
101
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Domnul-Dumnezeul nostru! Și cine are credința slabă
merită să se îmbolnăvească, Dumnezeu o să-l încerce
cu toate bolile. Scoate-ți masca!” Strigă la mine și dă să
mă apuce de față.„Doamnă, vă rog să nu mă atingeți”,
îi spun, mai degrabă îi strig, apărându-mă cu brațele,
surprinsă de forța pe care o are în mâini o băbuță cu o
aparență atât de fragilă. Norocul meu că urmează stația
la care trebuie să coboare și mă lasă bombănind și afu-
risindu-mă, altminteri ipoteza că ar trebui să mă lupt cu
o septuagenară nu mi se pare deloc atractivă, mai ales
că ar fi trebuit să o las să câștige, din respect pentru vâr-
stă. Sunt oarecum tulburată de atacul neașteptat, ce na-
iba, eu doar călătoresc cu STB-ul, să ajung dintr-un colț
în altul al capitalei, n-am pornit la bătălie, nu-s pregătită
de confruntarea cu semenii mei! Încep să cred că trăiesc
periculos! Încerc să-mi trag sufletul.
Urcă pe ușa din față un ins uscat, bărbos, înspi-
cat. Pantalonii de tercot, un pic prea largi, sunt susținuți
cu un soi de frânghie împletită; hainele par curate. Se
așază paralel cu mine, pe scaunele din stânga. Pe amân-
două. Pune alături, cu grijă, sticla cu etichetă de vodka,
pe trei sferturi plină. Ține în stânga o șurubelniță sub-
țire, lungă de vreo zece centimetri. Cu vârful ei își ne-
tezește sprâncenele stufoase, dreapta, apoi stânga, pri-
vindu-și reflexia în geamul de protecție dintre el și șo-
fer. Își continuă un dialog început pare-se dinainte, din
stație, foarte atent la operațiunea de cosmetică, are o
voce plăcută, cu timbru grav, pronunță cu intonație tea-
trală:...la curtea constituțională, proximitate, ăștia dis-
pun, ce nu fac ăștia, dispun ăștiilalți, proximitate, lega-
litate, legitimitate, indezirabil, inamovibil, indemocra-
tic, in... ăștia sunt stăpânii, ăstia dispun, constituție,
conspirație, dispoziție, funcția bate gradul, Vulpescu
era locotenent, da’ el comandă, Păun administrație, co-
lonel, funcția bate gradul, constituție, conspirație, fede-
rație, ăștia te comandă, ce nu pot ăștia, fac ăilalți, pro-
ximitate, nu poliție, la curtea constituțională, proximi-
tate...
Pare să fi terminat cu igiena personală, se ad-
miră mulțumit, mută șurubelnița dintr-o mână în alta,
nu știu ce are de gând cu obiectul acela, însă pare îngri-
jorător felul concentrat în care privește lungimea lamei,
cumpănind-o când în stânga, când în dreapta. Zece cen-
timetri, chiar dacă ești mai împănat, așa ca mine, pot
pătrunde lesne până la unul dintre organele vitale într-o
„lovitură cauzatoare de moarte”. Începe să acorde aten-
ție ambientului, din care fac și eu parte, în proximitate,
ca să zic așa, sau în imediata vecinătate; încerc să iau
atitudinea unui scaun, nemișcată, amorfă; îmi studiază
profilul latin cu concentrare, observ, mai curând simt
alunecarea intensă a privirii sale întunecate și mă prefac
și mai interesată de peisajul cartierului, care se desfă-
șoară după geamurile pâcloase ale mașinii; se răsucește
spre restul mașinii, pare să numere puținii călători pre-
zenți la ora aceea pe traseu, nemulțumit revine cu privi-
rea noduroasă spre mine. Înțepenesc neclintită, cu pri-
virea înainte, încercând să trec la fel de neobservată ca

însuși scaunul pe care stau, să mă confund cu el. Știu,
din numeroasele confruntări cu câinii vagabonzi, pe
vremuri, că nu trebuie să-i privești în ochi, spre a nu se
simți provocați astfel încât să te atace. Procedez în con-
secință, sperând că principiul funcționează și la vaga-
bonzii bipezi. Apucasem bara din față cu încordare so-
cotind să am un sprijin în caz că s-ar fi ridicat cu șuru-
belnița spre mine.
... constituție, soluție, disoluție, evoluție, revo-
luție, proximitate, fidelitate, legalitate, el face sex cu
bătrâna, el are spermatozoizi, baba are pământ, proxi-
mitate, ilegalitate...la curtea constituțională,... ăstia
dispun, constituție, conspirație, dispoziție, funcția bate
gradul, Vulpescu,...,Păun ... constipație, federație, con-
spirație, ăștia te comandă, ce nu pot ăștia, fac ăilalți,
proximitate, nu poliție, el face sex cu bătrâna, la curtea
constituțională,...
Individul agită șurubelnița spre mine și mă pri-
vește cu mânie de câte ori ajunge la cuvintele sex, babă,
pământ, repetându-și conștiincios monologul. Observ
că nu-și modifică substanțial discursul, început cu
curtea constituțională, ci îl repetă, ciclic, cu variațiuni
insesizabile, urmate de rotiri către spatele mașinii, pen-
tru a ține evidența călătorilor ce urcau sau coborau.
Oare, să-mi fi zărit rădăcinile albe, mă gândi-
sem să nu-l mai vopsesc deloc, să rămân grizonată na-
tural, dar chiar babă să-mi zică? Și, de regulă, e măgu-
litor să stârnești împulsuri erotice după o anumită vâr-
stă, însă acum mi se părea de-a dreptul periculos; nu
mai mișc, nu mai respir, sper să-și tempereze fantezia,
mutând-o către alt obiect. Realizez că de la constituție
până la spermatozoizi aș avea câteva secunde bune, ca,
ridicându-mă rapid, să mă strecor pe ușă fulgerător, cu
o secundă înainte ca aceasta să se închidă. Zis și făcut.
Profit că individul își făcea rotirea giratorie, urmărind
pe călătorii din spate și țâșnesc pe prima ușă, chiar îna-
inte să se închidă. În urmă îl zăresc în picioare, agitând
spre mine, supărat, șurubelnița.
Simt cum mi-a luat-o inima la deal, până-n
urechi, cred că pulsul bate 150 acum, fără glumă! Unde
mă aflu? Nu cunosc cartierul ăsta! La naiba! Sunt un
călător necombatant, fără arme albe la el! Nu știam că-
i așa de periculos să călătorești cu STB-ul ca să traver-
sezi orașul de la est la vest.
102
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
„Din dragoste” – o emisiune
de televiziune abandonată
Mircea Radu, celebrul prezentator al emisiunii
„Din dragoste”, de acum 20 de ani, a renunțat la televi-
ziune pentru a duce o viață liniștită într-un oraș retras
din Moldova. Deşi nimeni nu se aştepta, fostul prezen-
tator a lăsat în spate agitaţia din Capitală şi s-a mutat
într-un loc liniştit la casă, se ocupă de livadă, dar mai
are și alte preocupări. Acesta a fost, recent, invitat la o
discuție cu studenții de la Facultatea de Comunicare și
Relații Publice și a postat pe Facebook câteva dintre în-
trebările tinerilor și răspunsurile date de el. Interesul
principal îl reprezintă încă emisiunea „Din dragoste”,
una dintre reginele audiențelor. Mircea Radu a vorbit
despre secretele unei cariere de succes. „Ingrediente ar
putea fi pasiunea și hărnicia. Și curajul de a spune nu,
atunci când trebuie”, a spus acesta. În plus, Mircea
Radu le-a vorbit studenților și despre emisiunea Din
Dragoste. „Niciodată să nu spui niciodată”, a subliniat
acesta.
Emisiunea „Din Dragoste” a fost, timp de 9 ani,
lider de audiență, iar Mircea Radu una dintre cele mai
populare vedete TV.
După o informație primită de la
Constantin LUPEANU
Sursa: https://a1.ro/tv/stiri-tv/25-de-ani-de-antena-1-20032008-
id820322.html
Sursa: Internet

Iuliana DINU
Cătălin și fluturașul
Cătălin sta-ntins la soare, privind cerul azuriu,
Către el veni din zbor, un fluture alb, zglobiu:
− Ce faci tu, copil cuminte, pot să stau aici cu tine?
− Bucuros sunt, haide vino, te așează lângă mine!,
Îmi doresc nespus să zbor, către zarea cea albastră
Du-mă să văd, dacă-n lume este țară ca a noastră,
Dacă-s munți cu ʹnalte creste și brazi falnici până-n
nori,
Șesurile de sunt pline de gâze și dalbe flori,
Să văd dacă strălucește vesel soarele-n poiene,
Dacă sunt ca pe la noi, feciori faini și Cosânzene,
Dacă la izvor de ape vin s-adape căpriori
Și dacă se-aud prin codrii cântec de privighetori!...
− Copile, atâtea lucruri întâlnesc pe unde trec,
Te-aș purta pe aripioare, să le vezi, dar știi, nu pot!
− Te-nțeleg atât de bine, nu vreau să te necăjești,
Te așează-n palma mea, hai atunci să-mi povestești!
MORALA
Un prieten drăgălaș,
Poți să-ți faci din fluturaș!
103
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Pregătiri de primăvară
Totu-i cântec și lumină, codrul a întinerit,
Pentru blânda primăvară pregătirea a-nceput...
Rândunica dă zor mare, construiește trainc cuib:
− Puișorii mei cei dragi, să fie feriți de frig!
− Bine, te-ai întors acasă, i-adresă o vrăbiuță,
Ți-am dus dorul iarna toată, prietena mea drăguță!
Urechilă trece-n grabă, prin poiana din zăvoi:
− Pentru iepurași alerg, să adun ceva trifoi!
Veverița gospodină scorbura își primenește:
− Las fereastra larg deschisă, soarele mă-nveselește!
Cucul cântă bucuros anunțând că-i primăvară,
− Hai, ieșiți cu toți din case, că e cald și bine-afară!
Vino, mierlă, lângă mine, se-adresă el respectos,
Un duet de zile mari, să facem prin codrul des,
Să cântăm cu bucurie de cu zori și până-n seară!...
Lângă ei vine, se-așează, croncănind o biată cioară.
− Eu te rog, de-aici să pleci, cu-așa voce vrei să cânți?
Ne faci de mare rușine, du-te că ne scoți din minți!...
În zbor o privighetoare începu atunci să cânte,
Rușinați închise pliscul, stând vrăjiți să o asculte.
− Terminați, cu-atâta zarvă! zise ursul supărat,
Aș vrea să mai dorm puțin, să mai lenevesc în pat!
− Nu ți-a fost de-ajuns o iarnă, c-ai dormit, ai hiber-
nat?
Ieși la horă! zise vulpea, că de mult n-am mai jucat!
− Lasă-mă cumătră-n pace, pentru ce mă necăjești?
− Țin la tine, crede-mă, dar aș vrea să mai slăbești!...
Așa-i când e primăvară, inima e mai fierbinte,
Chiar de ești posomorât, bucuria te cuprinde.
MORALA
Primăvara când se-arată,
Bucuria face roată!
Copilul și condorul
Într-un lan, cu dalbe flori,
Un copil privea dincolo de nori:
− În culori Tu, Doamne, cu dor nesfârșit,
Cerul și pământul l-ai împodobit!
Tare-aș vrea să zbor peste mări și țări,
Să mă-mbăt de vraja miilor culori!...
Adormi adânc, micul băiețel
Și visa frumos, se-nălța spre cer.
− Hai, copil cu mine! spuse un condor,
Te voi duce-n zare peste țări în zbor!
Și vei întâlni lucruri minunate,
Poți privi chiar cerul cu stelele toate!
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Vei vedea păduri, ape, văi și munți, Eu n-am glas așa frumos
Flori multicolore, fluturi, pescăruși, Și melodios ca voi,
Dunărea bătrână, marea de smarald Dar vă pot ține isonul,
Și privighetoarea cum cântă cu drag! Am acasă un cimpoi!
− Câte frumuseți sunt în țara mea, − Desigur, avem nevoie,
Aș rămâne-aici cu tine, de-ai vrea! De acompaniament,
− Atunci vom pluti amândoi pe-un nor, Te alătură și cântă,
Cât vei dori tu, până-ți va fi dor, Dacă ai așa talent!...
De căsuța ta, de părinți și frați, Era fericit Răducu,
De învățătoare, de prieteni dragi!... Cânta lângă păsărele,
Din zborul divin, prin zări necuprinse Deja se visa pe scenă,
Micul băiețel se trezi din vise. Când va da concert cu ele.
Era încântat de cele văzute,
Și cântară împreună
Prin atâtea locuri de condor știute.
Câteva minute bune,
Va mai reveni și a doua oară,
După care păsările
În lanul cu flori, pe la primăvară.
Zburară spre înălțime.
MORALA
− Te vom vizita și mâine!
Purtat pe aripi, în somn, dus de vise,
− Pe fereastră pun grăunțe!
Poți călători spre zări larg deschise.
− Vom veni cu siguranță!
− Vă aștept, păsări drăguțe!

MORALA
Cântă-n cor cu păsărele,
Chiar de nu ai glas ca ele!

Sursa: https://wanderingwagars.com/colca-canyon-with-kids/

Concert

La fereastra lui Răducu

Ciripesc mici păsărele.
Coborî din pat copilul:
− Aș cânta și eu cu ele!

− Ce doriți, micuțelor,
Nu cumva vă este foame?
Hai, veniți cât mai aproape,
Să vă dau ceva mâncare!

− Mulțumim, copile bun,

Chiar voiam niște grăunțe,
Nu te refuzăm deloc,
Ciugulim de zor bobițe!

− Multă bucurie-mi faceți!

V-aș ruga și eu ceva:
Să intru-n orchestra voastră,
Să încerc și eu cânta!

104
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Amintiri

Încăperea s-a umplut de jucării

un căluț de lemn
își leagănă coama
și culoarea primordială păstrată în mintea mea
a desprins spinii lacului.

Pe ceainicul spart
de porțelan chinezesc
încă îl mai doare apa
scursă prin fisura sa.

Asunción Ascult două fetițe care râd în vânt

și doar una
CABALLERO BADAJOZ pare a fi familiarizată cu aburul sălii
Spania cu aroma de ciocolată,
și savoarea din aer
Traducere și prezentare: a copilăriei mele.
Elisabeta BOȚAN
Sfinx

”Există femei care calcă cu fermitate,

Lacrimile mele sigure pe tocuri;
își împodobesc tainele cu rimel
Am nevoie să îmi înfig lacrimile și le ascut vârfurile”
în lumina feței de masă Chelo de la Torre
poate germinează cu ea un nou ADN
aur/ debit/ tezaur Mă uit pe fereastră
scufundat ca o sămânță și geamurile
în nisipul unei clepsidre care acoperite de aburii ploii,
filtrează |depurează| lasă să se vadă sfinxul
_dispare_ femeii care mă sălășluiește.
în gustul măruntaielor mele
ca o hrană Enigmatică și cameleonică,
îmi trece pe dinainte.
Poezie Trece de mine.
”... Ca mersul pe o linie fragilă Ține în mâini aureola
pe care o folosim de punte (...) ca să nu mai călcăm după care își ascunde privirea.
decât pe propria noastră imagine”
F. Kafka (Postume, 1920) Și în după-amiezi ca aceasta,
păstrează în buzunare
Ai ajuns la mine, ca această rază, culoarea luminii.
ca să luminezi cu versurile tale
cuvintele ce umplu cu lumina ta Prin geamurile
tot aerul din spațiile goale. acoperite de aburii ploii,
Ai desenat această punte văd piramida
pe care îmi trec dorurile. care, uneori,
Îmi construiești - pentru pantofi- sunt.
un drum de cristale încrustate cu reflexe.
Cu ritmul tău, mi-ai umplut golul din pumni. Lumină
Plămânii îmi susțin efortul
de a-mi ține glasul pe picioare. E implacabilă ca adevărul.
Sufocantă ca o inadvertență în deșert.
Mortală ca un glonț în inimă.
Angoasantă ca o îndoială în zori.

105
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Revoluționară ca un ideal descoperit de un tânăr. trandafiri, iar de-a lungul potecuței acoperită cu nisip,
gura-leului galben-roșcată parcă luase foc. De o parte și
Așa este lumina care ne deschide ochii alta a scării generoase creșteau mândre gherghinele.
și ne arată ceea ce Pe scara aceasta urca încet și timid o tînără. Se
nu vrem să vedem. opri în fața ușii mari și frumoase de stejar, dar nu se
grăbi să sune. Mai întâi privi în jur și imediat simți un
Am putut doar imbold nefiresc să fugă. Cât mai departe de aici, până
în stradă. Ce lungă părea aleea aceasta tivită de gura-
Știu că doreai vântul leului! Nu, în niciun caz, trebuie să fie curajoasă... Și în
și să stăpânești marea casa cea mare răsună sacadat clopoțelul. Un câine lătră
că ai căutat pământul și din nou se lăsă liniștea. Fata așteptă.
și că ai alge În cele din urmă ușa se deschise. Un servitor în
tunică albă o privi întrebător. Era îmbrăcată destul de
Știu că așteptai bine, n-ai fi bănuit de ce se afla acolo.
mai mult decât ți-am dat - În casa aceasta este nevoie de guvernantă, - a
spus ea repede. – Azi dimineață s-a dat anunț.
eu am putut doar - Da, așa este, ne-au tot sunat toată dimineața.
Intrați, o să anunț.
să seamăn ofilirea unui trandafir alb Și servitorul adoptă deodată un ton de o amabi-
pe setea apei litate protectoare, chiar un pic neglijent. Tânăra se fâs-
și sarea tâci.
Rămase singură în holul fabulos. Pe jos era mi-
a albit petalele
nunate covoare, fără îndoială persane, în romane întot-
sânilor tăi
deauna așa scrie. Un dulap sculptat din lemn închis la
_______________________
culoare, două oglinzi imense, draperii, o lustră metalică
*Asunción Caballero Badajoz, España, 1960), poetă, proza-
uimitoare pe tavan – altceva nu a mai apucat să vadă
toare și promotor cultural. A publicat cinci cărți și în nume-
roase reviste și antologii. De asemenea, a coordonat mai fiindcă s-a întors omul în tunică.
multe antologii de poezie cu caracter solidar. Parte din scrie- - Dumneavoastră, domnișoară, va trebui să aș-
rile sale au fost traduse în arabă, engleză, greacă, portugheză, teptați puțin. Luați loc, vă rog.
poloneză, chineză și română. Dintre distincțiile primite pen- A zâmbit prietenos și a arătat spre un fotoliu
tru activitatea culturală amintim Medalia de aur oferită de înalt îmbrăcat în piele în stil renascentist.
Círculo Internacional Hispano Árabe din Madrid. - Mulțumesc! – a zis fata, dar nu s-a așezat. Ser-
vitorul a plecat.
Stătea așa, continuând să analizeze încăperea.
La fereastră, pe peretele cu stucatură atârna iedera.
„Este frumos, cel mai frumos lucru din tot ce este în
acest hol” – se gândea ea. Iederă adevărată! Dar și pe-
retele alb ca zăpada era ca lumea, la fel ca toate celele-
late lucruri. Este frumos, of, dar cât de scump! Doar ie-
dera aparținea lumii ei sau putea să aparțină. Chiar, pu-
tea să sădească și ea o iederă la ea acasă și cândva,
poate, va avea și un perete alb! Acum, cel mai important
era dacă va obține sau nu slujba asta și dacă va continua
să studieze.
Gunhild TEGEN Fata a tresărit – pe scară cobora încet un câine
mare. Se temea de câini și inima îi bătea tare. Chiar nu
Suedia
apare nimeni să vorbească și cu ea? Apucă geanta și se
rezemă de scaun. Câinele o adulmecă, făcu un ocol și
O familie de onoare se culcă la picioarele ei. „Se pare că m-a plăcut, - se
gândi ea, oftând ușurată. - Și servitorul și câinele s-au
Traducere dintr-o variantă în limba rusă:
purtat cu mine prietenos – desigur, este de bun augur...”
Elena DRĂGHICI
Fata obosi să tot stea în picioare și se așeză cu
grijă pe marginea unui scaun. Privirea ei alunecă spre
Vara era pe sfârșite. Venise luna lui august. Ce-
lucrurile frumoase din cameră. Brusc îi atrase atenția
rul se pictase cu un albastru închis, iar norii mici, albi și
tavanul. Pe un fundal albastru erau pictate stelele, soa-
moi, se pierdeau la marginea pădurii.
rele, luna și planetele – o hartă fantastică a cerului în-
O casă mare, ca un adevărat castel din povești,
stelat. Căută stăruitor constelațiile pe care le cunoștea,
se înălța semeț în parcul cu gazonul tuns cu mare grijă
dar nu le găsi. La urma urmelor nu era o hartă adevărată,
de culoare verde-închis. Aleile mari erau înroșite de
ci doar o decorațiune și, desigur, asta costă scump,
106

foarte scump! Poate costă cât studiile ei pe un an în-
treg...
Sus se trânti o ușă: cineva cobora repede pe
scară. Se ridică temătoare. Pe scara lustruită de stejar,
acoperită cu covor albastru, cobora, parcă alunecând, o
femeie micuță îmbrăcată în alb. Avea o față prelungă,
ca de pasăre și un zâmbet neliniștit.
- Bună ziua, domnișoară!
- Helving, - se prezentă fata. – Edith Helving.
Am citit anunțul dumneavoastră.
- Da, înțeleg. Aveți atestat? Ați susținut exame-
nele? Intrați, vă rog, aici.
Femeia micuță a arătat spre o ușă deschisă și a
luat-o înainte. „Luați loc!” – a invitat-o ea și Edith alu-
necă într-un fotoliu moale.
- Ne-a sunat multă lume...Dar eu voiam să o
văd pe aceea care...va medita fetița. Este extrem de
slabă pentru a merge la școală. Aveți deprinderi de a
lucra cu copiii?
- Am patru frați și surori mai mici. Dar, iată
atestatul meu – a răspuns Edith, înmânându-i atestatul
de maturitate și certificatul pentru limbi scandinave. –
Îmi voi continua studiile, - a spus ea încet. Aș vrea să
dau examen la universitate, dar nu am mijloace financi-
are să închiriez o cameră la Stockholm. Spuneți, vă rog,
aș putea, dacă voi obține slujba, să lipsesc de trei ori pe
săptămână de la lecții? Aș dori să lămurim acest lucru
acum, ca să nu...
Fața domniței se întunecă. Se vedea că cererea
nu-i era pe plac.
- Am să-l întreb pe soț, - a îngăimat ea. – Ates-
tatele sunt excelente...Cine este tatăl dumneavoastră,
domnișoară Helving?
- A fost căpitan de cursă lungă. Am dat atestatul
de maturitate ca externă.
- Trebuie să mă gândesc... Pot să vă sun?
- Da, poftiți numărul, după opt seara...Trebuie
să mai merg la câteva case.
- Cum? Domnișoara are intenția de a se adresa
altora înainte ca noi să hotărâm ceva?
Fața femeii aproape că luă o expresie ofensată,
sprâncenele i se ridicară și buzele se țuguiară. Edith se
sperie, gândind că totul s-a sfârșit, dar răspunse cât putu
de liniștit:
- Vedeți, trebuie să lămuresc care mai sunt pro-
punerile... Și acum pe loc nu vom putea să ne punem de
acord.
Însă micii femei aristocrate, de bună seamă îi
plăcuse Edith și, nevrând să se complice cu primirea al-
tor pretendente, se ridică și spuse:
- Puteți considera că problema este rezolvată.
Dumneavoastră, domnișoară, faceți o impresie bună.
Când puteți veni la cursuri?
- Mâine, - răspunse uimită Edith, fără nicio bu-
curie.Totul s-a încheiat așa de ușor, ar fi, oare, posibil
ca stăpâna să se răzgândească? – Dar unde este fetița?
– a întrebat ea timid.
- O veți vedea mâine, domnișoară Helving. Așa
că... să zicem la ora zece. Bine ați venit!
107
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
- Dar care sunt condițiile dumneavoastră? –
mormăi nedeslușit Edith. – Trebuie să știu.
- Veți avea casă și masă și în afară de asta veți
primi, să zicem, cincizeci de coroane pe lună. Și dreptul
de a învăța la universitate. Oare nu este profitabil?
Doamna se ridică și o privi rece pe Edith, dând
de înțeles că discuția a luat sfârșit. Atunci, intră câinele
cel mare și se frecă de fusta lui Edith. Roșind, Edith
zise:
- Vă mulțumesc, dar nu pot să fac munca
aceasta pe mai puțin de o sută de coroane pe lună...Lec-
țiile le voi face în timpul liber. Iar cursurile mele nu vor
afecta deloc predarea. Vă garantez...
- Atunci, șaptezeci și cinci de coroane...
Edith se îngălbeni, dar fuse de acord. Nu avea
forța să se târguiască pentru douăzeci și cinci de co-
roane, indiferent cât ar fi avut nevoie de ele. Îi era rușine
pentru această micuță doamnă. Dar mai mersese la trei
anunțuri, iar anul trecut lucrase la un magazin. Aici, cel
puțin, nu va trebui să se grăbească tot timpul, până și
câinele era prietenos. Măcar dacă ar fi putut-o vedea pe
viitoarea ei elevă!
- Pe mâine, domnișoară Helving! – a spus
doamna așa de amabil, ca și cum n-ar fi existat nicio
discuție despre bani.
Edith s-a înclinat cu reținere și a ieșit trecând
prin frumosul hol; ușa de stejar s-a trântit și din nou s-a
trezit pe scara din piatră între florile de gherghine. Fata
privi de sus parcul. Cât a costat această amenajare? Mii
de coroane! Dar nu vor să plătească o sută de coroane
pe lună guvernantei care trebuie să le educe copilul! În
sufletul ei încolți disprețul, care îi ajunse în gât și o su-
foca. „Uite ce, nici să nu te gândești să plângi!” – își
spuse răspicat Edith. Fără a se uita în jur, fata păși re-
pede pe aleea străjuită de gura-leului și ajunse în stradă.
Până la stația de tramvai mai era puțin de mers. Ajunse
la timp. De epuizare, ca după o alergare, se prăbuși pe
băncuță.
Pe eleva ei Edith o întâlni în mica sală de clasă
de la primul etaj. Fata era slabă și gălbejită, avea același
aspect de pasăre ca și mama ei, dar n-avea niciun pic de
amabilitate. Edith voi s-o salute, însă fetița stătea acolo,
tăcând, cu mâinile la spate.
- Poți să nu saluți, - a spus Edith prietenos. – Eu
te voi învăța să citești. Este așa plăcut să știi să citești
singur povești!
Copilul se uita la ea cu suspiciune.
- Am avut o domnișoară, dar n-a reușit nicide-
cum să mă învețe. Cred că nici tu nu vei reuși.
- Bineînțeles că nu, dacă tu însăți nu vrei asta!
Tu trebuie să înveți – alții pot doar să te ajute. În asta și
constau obligațiile mele. Cunoști literele?
Fetița tăcea. Se apropie de fereastră și începu să
privească spre parc. – Clar o disprețuia pe Edith.
- Cum te cheamă? – a întrebat încet Edith fără
să aștepte răspuns, cântărind repede situația. Așadar,
șaptezeci și cinci de coroane pentru a educa un copil
dificil. Și dacă ea nu va face față? N-ar fi mai bine să

renunțe acum? Chiar astăzi poate găsi altă slujbă – nu
așa de grea!
- Ascultă, - se adresă ea din nou fetiței încăpă-
țânate. – Dacă nu vrei să vorbești cu mine, nu voi ră-
mâne aici. Mă voi duce acum la mama ta și îi voi spune
că nu sunt potrivită pentru treaba asta. Poate se va găsi
o domnișoară care să fie pe placul tău.
Și Edith se îndreptă spre ușă.
- La revedere! – zise ea apăsând pe clanța ușii.
Fetița se repezi spre ea și o podidiră lacrimile.
- Tu îmi placi, ești mult mai bună decât cealaltă,
vreau să rămâi! Nu te duce la mama! Nu te duce la
mama!
Edith era uluită de succesul acesta neașteptat.
A mângâiat-o ușor pe cap și a încercat s-o liniștească.
- Bine, bine, nu trebuie să faci asta! – a murmu-
rat ea. – Dacă tu vrei, o să rămân!
S-au așezat pe divan și au stat de vorbă până
când a răsunat clopoțelul. S-au repezit amândouă spre
sufragerie. Fetița se închisese din nou în carapacea ei și
de abia răspundea la întrebările mamei.
- Așa, Maria, ai învățat ceva astăzi? – a întrebat
mama, dar se simțea că nu așteaptă un răspuns. – Vă
rog, domnișoară, locul dumneavoastră este acolo.
Se așezară. Omul în tunică aduse mâncarea. At-
mosfera era foarte solemnă, deși erau doar ele trei – stă-
pâna casei, Maria și Edith.
- Soțul meu niciodată nu ia micul dejun cu noi,
- lămuri ea în treacăt.
Maria abia dacă se atingea de mâncare. Lui
Edith îi era foame, dar nu îndrăznea să mănânce. Toți
stăteau la masă de parcă voiau doar să se uite la mân-
care, așa de puțin își puneau în farfurie. Edith ar mai fi
mâncat un sandwich, dar nu a reușit. Voia să se întoarcă
sus, în sala de lecții, cât mai repede.
Spre prânz apăru și stăpânul casei. Era un băr-
bat masiv, cu obrajii roșii, iar în prezența acestuia Edith
nu se jenă să mănânce. El încerca să facă glume, era
clar, ca să-i fie pe plac lui Edith, dar soția primi glumele
lui cu o tăcere de gheață. Edith simțea că soția îl suportă
doar pentru faptul că îi aducea bani, - mă rog, în reali-
tate el era cam sărac cu duhul pentru doamna aceasta
micuță și răsfățată, care semăna cu o pasăre.
Când se servi cafeaua, stăpânul o servi pe Edith
cu o țigară bună. Fata o primi mulțumind. Însă, imediat,
doamna cea alintată zise pe un ton hotărât:
- Domnișoară, nu sunteți obligată să rămâneți
la cafeaua de după prânz – mă gândeam că ați dori să
vă întoarceți mai repede la lecții.
Edith strânse febril țigara în mână, gândindu-se
dacă să plece sau nu.
- Da, mulțumesc, - răspunse ea fără convin-
gere, - dacă permiteți, voi merge imediat după ce fumez
țigara...
Stăpânul cel masiv cu obrajii roșii își făcu mus-
trări în gând; Maria se așeză lângă fereastră căutând pri-
virea lui Edith. Când, în sfârșit, Edith se ridică, pregă-
tindu-se să meargă în camera ei, Maria o urmă.
108
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
- Pot să merg cu dumneavoastră? – întrebă ea
în șoaptă pe scări. Edith presupuse că după această în-
trebare va urma ceva neobișnuit și dădu din cap afirma-
tiv. În camera lui Edith se așezară pe canapea.
- Ascultă, Edith, mama ta și tatăl tău sunt întot-
deauna buni unul cu celălalt? – întrebă copilul pe neaș-
teptate.
Edith roși.
- Nu! - răspunse ea direct - mă tem că nu întot-
deauna...
- N-o să mă mărit niciodată, - zise Maria. – Dar
tu?
„Din nou o lovitură directă”, - gândi Edith și
răspunse:
- Și eu cred că este mai bine să nu te măriți.
În cameră se așternu tăcerea. Dar fetița asta, ce
gândea peste vârsta ei, nu-și lua ochii de la Edith.
Fata dădu din cap a negare.
- Nimeni nu mă va plăcea. Mama este convinsă
că nu sunt frumoasă, că nu sunt bună! Toți se tem de
mine. Bucătăreasa crede că sunt un monstru.
- Dar mie îmi place de tine, Maria, - exclamă
Edith. – Vom fi prietene.
- Maria, Maria! – răzbătu un strigăt slab de jos.
Maria nu se clinti.
- De ce nu te duci? – întrebă Edith. Maria își
strânse buzele și scutură din cap. Pe scară se auziră pași.
Maria se ascunse repede în șifonierul de la perete. Ci-
neva bătu la ușă.
- Maria nu este aici?
- A fost aici, dar a plecat, - răspunse Edith, tre-
murând de emoție. Ce copil!
Mama ieși. Se auzi cum coboară pe scări. „Ma-
ria, Maria”! Era de nesuportat. Maria scoase capul din
șifonier. Pentru întâia oară, Edith văzu că fetița știe să
zâmbească. Dar ea nu era dispusă să glumească.
- M-ai pus într-o situație stânjenitoare! – zise
supărată Edith.
- Dar ai ieșit din ea! – obiectă fetița și în vocea
ei se simți aprobarea pentru ce se întâmpla.
Edith se tot gândi ce să facă; și totuși, poate ar
fi mai bine să caute în altă parte. Și fetița, parcă ghi-
cindu-i gândul, îi zise:
- Nu trebuie să pleci de la mine, nu o să mai fac
asta niciodată...
Maria era sinceră, spuse asta cu toată convin-
gerea. Nu se mai comportase așa. Palidă, speriată, stătea
lângă ușa șifonierului. Atunci Edith se înmuie.
- Vino încoace, - și își întinse brațele spre fetiță.
– Vom fi prietene și nu vom mai face prostii.
Amândouă râd. Aproape că sunt fericite.
Cu timpul, Maria învăță să citească și avea re-
zultate din ce în ce mai promițătoare; încăpățânarea îi
dispăruse, iar curiozitatea ei se manifesta ca un torent
puternic. Fragilă, asemenea unei păsări, mama apărea
din ce în ce mai rar, de aceea în arenă intră tatăl cu obra-
jii roșii. De vreo două ori, când mama era plecată în vi-
zită, el le-a dus pe Maria și pe Edith la plimbare cu ma-
șina, iar a treia oară a invitat-o doar pe Edith. Ea a

căutat-o pe Maria, dar fetița era de negăsit. Ce să facă?
Se cade să refuze? Doar este adult! Și Edith a plecat cu
domnul la plimbare.
- Ați înfăptuit o minune, - zise el. – Vă sunt
foarte recunoscător pentru Maria. Permiteți-mi să vă
tratez cu ceva. Ați dori să luați cina?
Edith presupuse că îi face această propunere în
semn de recunoștință. Era felul lui de a o răsplăti și ea
mulțumi amabil. Domnul opri mașina în fața unui res-
taurant elegant și o invită să intre. Se așezară la o masă
într-un colț retras. El comandă feluri de mâncare
scumpe și gustoase. Edith recunoscu că nu mai fusese
niciodată la restaurant. Domnul se uita la ea cu blân-
dețe.
- Nici nu știți cât sunteți de drăguță! – spuse el,
iar fața i se congestionă.
După câteva pahare de vin, domnul nu se mai
comportă așa discret. Brusc pe Edith o cuprinse frica:
nu pentru că s-ar teme de el, ci pentru că va trebui să
renunțe la Maria. Micuța Maria! De-ar fi și tatăl ei mai
cu scaun la cap!
Deși Edith rămase stăpână pe situație și se în-
toarseră acasă la timp, bineînțeles după ce tatăl Mariei
a plâns și a povestit cât este de nefericit, – în timp ce
mașina lor era cât pe ce să intre într-un tramvai, – tot nu
a ieșit cum trebuie.
Ziua următoare Edith fuse chemată la mamă.
- Ați ieșit ieri cu soțul meu, domnișoară, - spuse
ea ironic.
- Da, - răspunse Edith cât se poate de liniștit. –
M-a invitat la cină.
- Și considerați, domnișoară, că este cuviin-
cios?
- Nu am știut că nu este cuviincioasă pentru
mine compania domnului.
Doamna îngălbeni de furie.
- Puteți pleca imediat! Nu-mi trebuie o așa gu-
vernantă! Auzi, studentă! Sunt multe așa ca tine...
Vocea ei era ascuțită și pițigăiată. Edith se
gândi cu durere la Maria. Ce se va întâmpla cu Maria?
De aproape o lună are grijă de sărmanul copil și era si-
gură de succes. Dar ce să facă dacă această femeie iste-
rică se gândește doar la ea? Oare îi pasă de binele fiicei?
Iar soțul ei de ce a avut nevoie ieri să pună la cale un
ospăț? În esență, nici pe el nu-l interesează propriul co-
pil. Pe jumătate beat, și-a plâns propria nefericire, dar
niciunul - nici mama, nici tatăl - nu vede cât este de ne-
fericit copilul.
- Atunci, o să vă rog să-mi dați salariul, - a spus
obosită Edith. – Pot să-mi iau rămas-bun de la Maria?
N-a urmat niciun răspuns.
După vreo jumătate de oră, fără s-o fi găsit pe
Maria, Edith stătea lângă poartă ținând în mâini geanta
în care erau șaptezeci și cinci de coroane.
Deodată, dinspre garaj se ivi o umbră micuță.
Niște obrăjori plânși se lipiră strâns de paltonul ei.
- Maria, micuța mea! - șopti Edith.
Traversară împreună strada.
109
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
- Pot să merg cu tine? – întrebă Maria, deși știa
singură că acest lucru nu este posibil. Fetița știa că tre-
buie să rămână din nou în singurătatea care i se va părea
de două ori mai amară după ce avusese lângă ea un pri-
eten.
- Ascultă, Maria, - zise Edith cu amărăciune. –
Cere permisiunea să mergi la școală! Va fi cu mult mai
bine. Acum știi să citești și poți trece în clasa a doua.
Vei afla atât de multe, vei vedea cât este de interesant...
Dar Maria era disperată.
- Iată adresa mea, Maria; știi să scrii, curând vei
scrie foarte bine! Îndată ce voi afla unde voi locui, îți
voi da numărul meu de telefon. Nu fi îndurerată, micuța
mea, Maria mea cea minunată!
Edith o îmbrățișă și o sărută. Până acum nu în-
drăznise să facă asta. Maria se agăță cu mânuțele de gâ-
tul ei și o trase cu putere spre ea.
- O să te sun în fiecare zi când mama nu va fi
acasă.
Se apropiară de tramvai. Edith se urcă în vagon
și ocupă un loc liber. În stradă rămase Maria, plânsă și
cu nasul roșu. Edith făcu cu mâna. Maria o privi cu tris-
tețe și uită să facă și ea același gest. Edith își aminti cum
se purtase Maria în prima zi. Lucru sigur, se va închide
din nou în ea.
În spatele Mariei, printre crengile date în gal-
ben ale copacilor, se zărea un acoperiș de țiglă. Era vila
unei familii de onoare.
Acolo creștea gura-leului, care acum se usucă
și se ofilește. Nu va mai vedea florile astea niciodată.
Cu o senzație de ușurare, fata se repezi spre o bancă
lângă fereastră. De n-ar fi fost copilul atât de nefericit!
În fața ei, ca o vedenie, apăru un hol mare cu
lumini cerești pe tavan și covoare persane pe jos. Câi-
nele mare, femeia mică și isterică, soțul ei înalt, cu obra-
jii roșii – totul dispăru din amintirea ei. Întreaga familie
onorabilă se ștergea ușor și fără durere din amintirea ei.
Edith va intra în viață și va fi de folos, va citi, va învăța,
va deveni cineva, cineva adevărat...
Însă amintirea micuței fete nefericite va rămâne
pentru mult timp în sufletul ei, împletindu-se cu imagi-
nea altei fetițe – ea însăși, crescută în mijlocul unei fa-
milii simple, departe de Nordland. Ea nu avusese nici
câine, nici servitori, nici covoare persane, trăise destul
de greu, aproape că nu avusese parte nici de iubire. De
ce iubirea nu poate apărea să umple golul și să aline pe
cei nefericiți?
Edith ședea în tramvaiul ce se zdruncina, iar su-
fletul ei era cuprins încet-încet de o singură dorință, o
singură voință, o singură hotărâre. Își va dedica viața
micilor copii nefericiți pe care-i va întâlni, îi va ajuta...
În sfârșit ajunse. Edith se ridică și coborî.
Amintirea Mariei era singura imagine vie care-i rămă-
sese din partea familiei de onoare.

Xue MO 雪漠
Comentarii la filozoful Lao Zi,
întemeietorul taoismului
Traducere din limba chineză:
Constantin LUPEANU
Sfinții care s-au gândit la Epoca de Aur au prețuit
toți aceeași comoară, care amplifică lumina și face să
strălucească toate colțurile întunecate ale inimii; acea
comoară este ca nectarul care poate stinge toată furia și
conflictele din lume. .
Lao Zi a spus că el mai are încă două comori, care
sunt echivalente cu cele două brațe ale iubirii, stângul
și dreptul. Unul este cumpătarea, iar celălalt neîndrăz-
neala da a fi primul din lume.
Tu poți înțelege cumpătarea nelăcomie, dar de
fapt este mult mai mult decât atât. Esența este un fel de
precept. Sună ca preceptele menționate de Buddha? Cei
doi gânditori erau inițial la fel. Fie că este cumpătare
sau nelăcomie, înseamnă un fel de reținere a propriei
tale persoane, la fel ca și preceptele, menite să îndepăr-
teze toate dorințele în exces și poftele egoiste din tine și
să protejeze simpla sinceritate.
A nu îndrăzni să fii primul în lume nu este doar un
fel de umilință, ci și un fel de egalitate și nediscrimi-
nare? Dacă privești cele zece mii de lucruri ca fiind
egale, dacă nu există nici o diferență între noi și ceilalți,
de unde apare gândul să concurăm pentru primul loc?
De fapt, Lao Zi și Buddha au spus atât de multe,
iar până la urmă au rămas doar aceste câteva cuvinte.
Inima iubitoare este cea mai puternică forță din lume,
ajută lumea și salvează oamenii, răspândește lumina fo-
cului și căută fericirea pentru oameni. Cine n-are nevoie
de spiritul întreprinzător și curajos al unui om? Cine nu
are nevoie de puterea de a influența lumea? Atât cura-
jul, cât și puterea nu pot fi decât produsele unei inimi
pline de iubire.
Cea mai slabă femeie poate deveni o războinică de
temut atunci când își apără copiii; cel mai detașat om
înțelept poate pătrunde adânc în lumea muritorilor
atunci când salvează ființe simțitoare.
110
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Disputa a sute de școli de gândire este epoca de
aur a gândirii chineze. În acea epocă, în afară de Lao Zi,
au mai existat Confucius, Mo Zi, Zhuang Zi și alți filo-
zofi. Toți țineau în brațe o comoară, acea comoară con-
ținea o lumină incomensurabilă, iar când lumina aceea
strălucea în inima oamenilor, întunericul din inimă se
risipea; când acea lumină lucea asupra lumii, lumea se
umplea cu o forță fierbinte și puternică, inima oameni-
lor devenea mai blândă, dorințele materiale slăbeau din
ce în ce mai mult. Încet - încet, furia și conflictele din
lume dispăreau. Cum se numește acea comoară, cine
ghicește? Da, este iubirea.
Oamenii cred întotdeauna că practica taoismului
este în principal puritate și că persistă înclinația de a ig-
nora treburile lumești și de a te mângâia singur, dar nu
este cazul. Vedeți, Lao Zi nu pune accentul pe compa-
siune, pe iubire? Numai că, iubirea despre care el vor-
bește nu este aceeași cu cea a buddhismului. Iubirea pe
care o subliniază Lao Zi nu este doar o stare, ci are și
trei manifestări principale. El le numește bunătate, cum-
pătare și concesie, ceea ce înseamnă să fii bun, să fii
cumpătat și să nu îndrăznești să fii primul din lume.
Prin urmare, taoismul este la fel cu buddhismul;
dacă inima este mai puțin fierbinte, virtuțile cultivate
sunt și ele viciate. În cuvintele buddhismului, este ușor
să te ții de vid și să devii nihilist.
Distanțarea de lume a lui Lao Zi și a lui Zhuang
Zi cu siguranță nu este nihilism. Ei stau doar într-un loc
aflat departe de lume și mulțime, observă mulțimea în
liniște, diagnostichează și vindecă bolile din sufletul oa-
menilor: apoi prescriu în cuvinte rețeta. Păcat că mulți
oameni nu au văzut rețeta, mai ales oamenii obișnuiți,
iar mulți dintre cei care au văzut-o, n-o înțeleg de fapt.
Aceasta a fost și neputința lui Buddha. Cum să scapi de
această neputință? Numai profitând de fiecare oportu-
nitate de a comunica cu lumea, fie că este vorba de cu-
vinte, fie că este vorba de povești, fie că este vorba de
scris, toate transmit gândurile.
Când corpurile lor fizice au dispărut, Lao Zi și
Zhuang Zi au lăsat discipolii să le moștenească aspira-
țiile și să le continue opera. Drept urmare, vocile lor au
rămas în lume sub altă formă. Vezi, nu sunt și eu la gâ-
tul lor? Nu spun și eu ceea ce voiau ei să spună?
Prin urmare, lumina strălucitoare a stelelor arată
diferit ca formă, ritmul bătăilor razelor luminoase este,
de asemenea, diferit, dar în miezul ei există doar cuvân-
tul: iubire. Sau, cumva, tu i-ai putea spune lumină. Ei
au proiectat în afară lumina din inimile lor și i-au cerut
să strălucească peste lume, cât mai departe posibil.
Fiecare om are acest gen de lumină, dar lumina
unora este încă acoperită, nu apare, nu se vede și nici
măcar pe ei nu-i poate lumina; lumina unora este ca li-
curicii, luminează doar anumite colțuri ale inimii lor;
lumina altora este ca lumânarea și întregul lor suflet
este plin de lumină; lumina unora este ca o torță. Focul
torței inimii lor este condus în afară și luminează un
spațiu destul de mic; lumina altora este ca o lampă

electrică, care poate lumina o cameră foarte mare; iar
lumina din inimile lui Lao Zi și a lui Zhuang Zi este
totuna cu cerul și pământul, astfel încât poate pătrunde
în cer și poate să se reverse peste pământ și chiar să lu-
mineze la nesfârșit în timp și-n spațiu.... Acum, ea a pă-
truns și în cartea mea și o luminează, ai observat?
Note
Epoca de Aur a civilizației chineze: 三皇五帝
epoca celor Cinci Suverani și a celor Trei Auguști, îm-
părați civilizatori, de o virtute desăvârșită, anii 3 000 –
2200 îHr.
Disputa a sute de școli de gândire, este o expre-
sie care descrie dezbaterea academică liberă. Se referă
la Perioada Primăvară – Toamnă, secolele 8 – 5 îHr, și
perioada Statelor în Luptă din China, secolele 5 – 3 îHr,
timp al renașterii chineze, cu progrese tehnice și econo-
mice decisive, de dezvoltare academică viguroasă, când
toate școlile de gândire au coexistat. Fie ca sute de flori
să înflorească și sute de școli de gândire să se lupte între
ele, se cerea.
___________________
*Xue Mo, cunoscut anterior cu numele Chen Kai-
hong, este scriitor contemporan de primă mână, vicepreșe-
dinte al Asociației scriitorilor din provincia Gansu, savant
cultural, expert principal al Centrului de Traduceri literare şi
Cercetări interculturale din cadrul Universității de Studii
Străine din Guangdong, profesor umanist al Institutului de
cercetare a tumorilor de la Universitatea Fudan, Shanghai.
Operele sale includ o serie de romane, îmtre care:
„Creasta vulpii sălbatice”, „Sunetul boabelor de grădină în
miez de noapte”, „Odă pentru Liangzhou”, „Trilogia deşer-
tului” („Ofrandele deşertului”, „Câmpul de vânătoare” şi
„Trecătoarea Tigrului Alb”), „Trilogia sufletului” („Mantra
dinastiei Xia de Vest”, „Lupul cenuşiu al dinastiei Xia de
Vest”, „Nepieritoarea inimă de diamant”), poezii („Vulpea
care venerează luna”. Lucrări de cultură: „Un om din vest”,
„Secretele Învăţătorului” (8 volume) ș.a., precum și o serie
de lucrări, eseuri etc. Romanele sale au fost apreciate de
nenumărate ori de către mass-media din țara sa, ca fiind „ro-
mane ale vestului Chinei în adevăratul sens al cuvântului şi
opere de artă de nepreţuită valoare”.
Pictură de Dalia Bialcovski
111
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Ivo ANDRIĆ
Traducere din limba sârbă:
Octavia NEDELCU
Fereastra
În copilăria mea timpurie am avut un prieten
care a fost și a rămas pentru mine o enigmă. Se numea
Miško. Cred că era cu un an-doi mai mic decât mine,
mititel și șters, dar curajos și descurcăreț cu gesturi im-
previzibile de răutate și bunătate. Într-o zi mi-a spus în-
cet, printre dinți.
– Haide diseară să-i spargem geamurile babei
Kokotovički! Vrei?
Bătrâna locuia singură într-o casă izolată care
semăna cu cea a vrăjitoarei din poveste. Casa era
scundă, dar spațioasă, se întindea în interior cu o curte
care era o adevărată grădină; dinspre stradă avea un as-
pect înghesuit cu doar două ferestre pierdute în fațada
galbenă sub un acoperiș uriaș, închis la culoare. Bătrâna
semăna într-un fel cu casa ei. Grasă, cu ochelari bătrâ-
nești care se afundau în osânza îndesată de pe fața inco-
loră de parcă nu-i dădea niciodată jos. Neîncrezătoare
și posacă, dar curioasă, guralivă, capricioasă și agilă
când trebuia, era o adevărată pacoste pentru vecini și
mai ales foarte răutăcioasă cu copii care se jucau sub
ferestrele ori în jurul grădinii ei. Cred că nu o plăcea
nimeni.
Pe vremuri trăise în casa aceasta cu soțul și cei
patru sau cinci copii ai ei. Soțul ei a murit, unii dintre
copii muriseră, alții erau pe la casele lor, pierduți în lu-
mea largă. De familia ei își aduceau aminte doar oame-
nii și femeile în vârstă. De ani de zile însă nimeni n-o
știa altfel decât o babă singuratică și cicălitoare.
În mentalitatea noastră îngustă, cea de mahala
din orașul Sarajevo, femeia care locuiește singură, chiar
fără voia ei, este privită ciudat și chiorâș, cu o bănuială
superstițioasă că trebuie să fie cu siguranță o ființă tare
nefericită care nu aduce noroc nici celorlalți. Ceva din
această mentalitate superstițioasă plutea și în jurul casei
bătrânei, iar odată cu anii se comprimase într-o atmos-
feră de o frică nedefinită și o ură surdă. Prin atitudinea
ei neîncrezătoare și severă față de oameni, bătrâna con-
firma la rândul ei această mentalitate a oamenilor săraci
și ignoranți.

Iată, despre această femeie era vorba.
–De ce? Cum adică să spargem? – am întrebat
eu nedumerit.
Prietenul meu nu avea prea multă răbdare și
nici nu-i plăcea să explice lucrurile, cerându-mi doar să-
i spun clar dacă vreau să iau parte împreună cu el la
această acțiune asupra geamurilor bătrânei sau nu. I-am
răspuns că nu voiam.
–Nu vrei?
A urmat un moment de tăcere; era un sentiment
apăsător; simțeam nevoia să-mi explic refuzul. Nu mai
țin minte acum dacă i-am explicat în limbajul folosit de
noi băieții, dar îmi aduc aminte că i-am enumerat câteva
motive. În primul rând că, deși bătrâna era nesuferită,
ne certa tot timpul și ne pâra părinților iar eu nu o uram
mai puțin decât o urau Miško și ceilalți prieteni, dar să-
i spargem geamurile, mi se părea o pedeapsă prea dură.
În al doilea rând, bătrâna nu se va lăsa și ne va pârî nu
doar părinților și învățătorului, dar și poliției și eu de
asta mă temeam. Mă temeam de polițiști, dar mai ales
de bătăile lui tata, pentru că se știa cât de sever și de
violent era tata.
Miško m-a ascultat, dar la ultimele cuvinte ros-
tite mi-a întors spatele, nu brusc și furios, ci încet și fi-
resc, așa cum cineva greșește ușa.
Am rămas nedumerit și neliniștit și m-am tot
gândit întreaga după amiază și seara când am ajuns
acasă: diseară se va întâmpla ceva grav. Miško o să-i
spargă geamurile babei Kokotovički. Iar eu știam asta.
Ce ar fi trebuit să fac? Asta mă întrebam, în vreme ce
neliniștea mea creștea neîntrerupt. Să mă duc la bătrână
și s-o avertizez? Nu, sub nicio formă; sunt de partea lui
Miško și împotriva babei. Să-l caut pe Miško și să-l fac
să renunțe la această faptă? N-o să mă asculte. Cine știe
dacă va vrea să vorbească cu mine? Să-i fiu alături?
Asta nu puteam.
Între timp se lăsase întunericul. Și ca de fiecare
dată, ne-am așezat la cină. – În viața noastră de familie
cina era un moment apăsător cu un ritual strict, fiind
pentru fiecare dintre noi chinuitor și neplăcut. Nicio-
dată nu am înțeles de ce erau atât de importante pentru
tata, un om sever, de modă veche, aceste cine în familie.
Pe toată durata cinei nu scotea nimeni o vorbă, eventual
se răstea brutal la mama sau la mine, când ceva nu era
în ordine. (Fratele și sora mea erau mai mici decât mine
iar eu eram, într-un fel, răspunzător pentru toți trei.)
Prezența lui tata ne apăsa ca o povară, ca o umbră, fiind
un sentiment permanent de stânjeneală și teamă cu care
plăteam fiecare îmbucătură. Nici astăzi nu știu de ce ne
pedepsea cu tăcerea lui și ne evita privirea și nici pe cine
se răzbuna, chinuindu-ne pe noi de pomană.
Acele cine în familie, după ziua veselă pe care
o petreceam erau pentru mine întotdeauna copleșitoare,
iar această cină mi se părea interminabilă. Mâncam ab-
sent, chinuit de grija care nu mă părăsea. De câteva ori
simțisem nevoia să strig de față cu toți (deși nu aveam
voie să vorbim în timpul cinei):
–Miško o să spargă diseară gemurile babei Ko-
kotovićki!
112
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
De fiecare dată însă îmi înghițeam limba, odată
cu îmbucătura fără nici un gust.
Oboseala după joaca din timpul zilei și mânca-
rea caldă păreau că-mi calmaseră neliniștea mea. Apă-
rea nevoia de somn; se iveau gânduri mai liniștitoare.
Poate că Miško nu va face nimic. Câte lucruri nu vi-
sează și nu vorbesc băieții și câte planuri nu rămân de-
cât vorbe goale! Deși, la drept vorbind, el nu era însă
dintre aceia care se limitau doar să amenințe, fără să le
pună în aplicare. Dar, cine știe, poate că e și el acum
obosit, sătul și somnoros? Poate că totuși s-a răzgândit?
Pentru că, în final, nu e puțin lucru să-i spargi geamurile
babei Kokotovićki care va scormoni cerul și pământul
să prindă vinovatul și să-și recupereze paguba. Cât de
împovărător era gândul la vinovăție, poliție, scandalul
cu vecinii și cât de plăcut era să te eliberezi de acest
gând măcar pentru o clipă.
Tata a împins farfuria din fața sa. Era semn că
cina se terminase. Urma rugăciunea din care nu se înțe-
legeau anumite cuvinte neclare și grele de supărare.
Apoi pregătirea de culcare și spălatul pe picioare al ta-
tălui, prilej cu care se mișca anevoie, dar tot timpul și
peste tot, încât pentru niciunul dintre noi nu era sufici-
ent loc și aer. Seara aceea era însă, după cum mi se pă-
rea mie, neobișnuit de apăsătoare și nefiresc de liniștită.
Iar acea apăsare și liniște crescuseră parcă peste măsură,
încât nu-ți puteai da seama până unde și cum se vor
sfârși. Și deodată, toate astea au fost perturbate și defi-
nitiv șterse de – o izbitură. Geamul de la fereastra din
camera din față s-a făcut țăndări.
A urmat o altfel de liniște. Fiecare dintre noi
stăteam nemișcați pe locul unde ne nimerisem să fim.
Eu nu mă gândeam decât la un singur lucru: era praștia
lui Miško.
Toți se priveau unii pe alții, doar eu stăteam cu
privirea plecată în jos. În mintea mea, odată cu trosnetul
geamului spart, au dat buzna în cameră și Miško („Nu
vrei, deci?”) și baba Kokotovićki și învățătorul și poliția
și tot ce era viu sau mort și avea legătură cu ei.
După primul moment de stupefacție, au urmat
exclamațiile și întrebările celorlalți din casă. Sora mea
care ațipise deja, a izbucnit în plâns. Pentru mine toate
acestea nu erau decât o parte din îmbulzeala, zarva ge-
nerală și larma pe care doar eu o auzeam și vedeam. So-
sise pentru mine ziua judecății. În mintea mea era un
vârtej format din cei de-ai casei și nou veniții știuți și
văzuți doar de mine. Se făcea că toți se îmbulzeau în
jurul meu, strigau, trăgeau de mine, susțineau, cereau
ceva, mă interogau, mă amenințau, totul fiind apăsător,
inexplicabil și încâlcit până la absurd și paradox total.
Iar dintre ei toți eu eram singurul care trebuia să răs-
pundă și să dea explicații tuturor și singurul care nu pu-
tea și nu era în stare să rostească niciun cuvânt de justi-
ficare și lămurire.
Apoi totul s-a liniștit. Totul a dispărut ori dat de
o parte de apariția impunătoare a tatălui care s-a îndrep-
tat spre mine. Nu am auzit decât:
–Precis sunt minunații tăi ortaci!
Cuvintele lui erau răutăcioase și înăbușite, ane-
voie de deslușit, la fel ca și vorbele rugăciunii de seară.

Știam foarte bine, de dinainte, ce avea să ur-
meze. În familia noastră exista o regulă prestabilită pen-
tru așa ceva.
Mai întâi se ridica, își îndrepta silueta întune-
cată (ori poate doar mie mi se părea că era întunecată)
și se apropia de mine atât de mult, încât nu vedeam ni-
mic altceva, de fapt nu-l vedeam de drept nici pe el. Din
dreptul acelei siluete apărea de undeva o curea lungă și
neagră care dispărea brusc. Pentru că atunci dispărea și
tata și eu și casa și toată lumea pe care o știam. Totul
devenea un joc neclar, dureros de insuportabil. Spațiul
din jurul meu era întregit de lovituri, doar de lovituri,
inegale ca forță, dar mai cumplite una decât cealaltă,
fără număr și pe tot corpul. Undeva în acest spațiu se
afla și un corp fragil de copil care, dorind să evite lovi-
turile, nimerea peste ele la orice mișcare, dar acesta
exista doar ca o conștiință a durerii de care se ferea ca
un animal neputincios, țipând și văitându-se.
Pentru că nu mai putea să suporte vaietul meu
de copil și din dorința de a mă apăra, în această scenă
se amesteca uneori și mama, dar eu nu vedeam și nu
observam nimic; știam de cele întâmplate doar după vâ-
nătăile care deveneau vizibile mai târziu pe brațele ei
care mă mângâiau și consolau.
Toată această scenă care se desfășura din când
în când ca o stihie în casa noastră, mi se părea ca un fapt
care exista exclusiv din cauza tatei. Durerea și frica era
elemente secundare. Pentru mine toate acestea nu aveau
sens, formă și nici durată. Se întâmplau: nu știu exact
de ce; nu știam cum aveau loc; și treceau, nu știam
când.
Toate acestea s-au repetat și-n seara aceasta.
Tata m-a bătut mult și cu sete. Nici măcar mama nu a
venit să mă apere. A urmat un plânset domol și multe
lacrimi, iar apoi un somn întrerupt de suspine. M-am
trezit când s-a crăpat de ziuă. Urmele lăsate de lovituri
erau prezente. La lumina rece, acuzatoare din zori, toate
obiectele erau necruțător de singure, despuiate, exact
așa cum erau. Pe masa de lângă mine era o farfurioară
dintr-o sticlă transparentă cu ceva firimituri. Mama, ca
să mă consoleze, pusese aseară două cornulețe la care
eu, în durerea și supărarea mea, nu am vrut nici să mă
uit. În cursul nopții a venit însă sora mea și le-a mâncat.
(Știu asta sigur, pentru că ea găsește și mănâncă tot ce
era dulce și nu era sub cheie.) Mama a astupat geamul
spart cu o pernă neîmbrăcată. Iar asta arăta foarte, foarte
urât.
Și înainte și după asta, tata m-a bătut în acce-
sele lui de furie neînțelese pentru mine, mult și des, ca
și pe fratele meu când a început să crească. (Toată viața
ne tratăm apoi de tarele copilăriei!) Dar niciodată, pare-
mi-se, nici înainte și nici după acea nu am simțit o du-
rere și o umilință mai grea și mai amară decât acea bă-
taie din dimineața aceea, în timp ce toți ai casei dor-
meau încă și în timp ce prin geamul spart se ițea sub
primele raze de lumină lumea exterioară, plină de rău-
tăți absurde și neînțelese, de obligații încâlcite.
113
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Două prietene în Țara Minunilor
Lana Bastašić – Prinde iepurele, roman
Editura Black Button Books, București, 2023
Traducere de: Octavia NEDELCU
Tânăra și talentata scriitoare de limbă sârbo-
croată, Lana Bastašić (în fotografie) s-a născut la Za-
greb (fosta RSF Iugoslavia) în 1986. A absolvit studii
de anglistică și comunicare la Banja Luka și un master
în Studii culturale la Belgrad. A publicat trei volume de
proză scurtă, o carte pentru copii și un volum de poezie.
Romanul de debut Prinde iepurele, publicat în paralel
la Belgrad și la Sarajevo (2019), a câștigat Premiul Uni-
unii Europene pentru literatură în 2020, fiind până în
prezent tradus în 19 limbi.
Prinde iepurele este povestea prieteniei dintre
două femei tinere din Bosnia, o sârboaică, Sara și o mu-
sulmană, Lejla, cu toată suferința, iubirea, dezamăgirea,
înstrăinarea și neînțelegerile vârstei, povestea maturiză-
rii lor într-o societate profund patriarhală și conserva-
toare în perioada sumbră de război a anilor nouăzeci ai
secolului trecut (1992-1995). Romanul Lanei Bastašić
este prima carte care exprimă câteva adevăruri de o sin-
ceritate crudă despre Bosnia post-război din perspectivă
feminină în care protagonistele, după o despărțire de 12
ani, retrăiți în cele douăsprezece capitole ale cărții, se
reîntâlnesc și pornesc într-o călătorie în spațiu și timp
prin Bosnia, Zagreb, Slovenia și Viena, în căutarea lui
Armin, fratele dispărut al Lejlei în timpul războiului.
Autoarea alternează în canavaua narațiunii prezentul cu
trecutul, persoana întâi cu persoana a treia, timpul ja-
lonat de anii copilăriei și ai adolescenței lipsite de griji,
dar limitat de probleme identitare, religioase și sociale
care le-au catapultat în vieți atât de diferite.
Deși nu este un roman al nostalgiei după o țară
dispărută, Iugoslavia, Lana Bastašić recompune puzzel-
ul lingvistic, alternând firesc sârbisme, croatisme, tur-
cisme, readucând la viață limba sârbo-croată, o limbă
oficial inexistentă, dar care, în ciuda divizării sale din
rațiuni geopolitice este încă vie pentru simplul motiv că
toată lumea din spațiul ex-iugoslav o înțelege.
Romanul abundă în referințe, simboluri, mo-
tive și imagini metaforice întrețesute cu multă măiestrie

artistică, unele evidente, altele ascunse, ori chiar crip-
tate, de la Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll cu
al său iepure alb, la Ulise al lui James Joyce care stră-
bate orașul Dublin, până la tabloul celebrului pictor ger-
man renascentist Albrecht Dürer, Iepurele în ochiul că-
ruia se reflectă însuși pictorul. Comparată adesea cu
enigmatica scriitoare italiană, Elena Ferrante care tra-
tează în opera sa tema prieteniei feminine, romanul La-
nei Bastašić, Prinde iepurele, este în același timp un
bildungsroman, un antiroman, un roman feminist, un
roman cu final deschis cu influențe postmoderniste, dar
înainte de toate, un roman fabulos, care se citește pe ne-
răsuflate, care-ți taie respirația, care îndeamnă la o nouă
lectură pentru a descoperi până la ultimul rând al roma-
nului ceea ce nu se lasă descoperit, ori prins. Așadar,
prindeți iepurele, dacă puteți!
Fragment din roman
1 banale Lejla Begić, în pantofi de sport uzați cu arici
Să începem cu începutul. Ai o prietenă și deo-
dată n-o mai ai. Asta ar cam fi toată povestea. Tu
însă ai susține că nu poți avea o altă persoană. Sau
poate să spun mai degrabă ea ar susține? Poate că e
mai corect așa, ți-ar plăcea cu siguranță. Să fii o ea
într-o carte. Ei bine.
Ea ar susține că nu poți avea pe cineva. Dar n-ar
avea dreptate. Poți dispune de o persoană pentru mult
mai puțin, pentru jenant de puțin. Doar că ei îi place
să se considere o lege fundamentală de funcționare a
întregului univers. Realitatea e că poți dispune de ori-
cine, nu însă de ea. N-o poți avea pe Lejla. Doar dacă
i-ai lua viața, ai înrăma-o frumos și ai atârna-o pe pe-
rete. Deși, la drept vorbind, mai suntem oare noi de-
adevăratelea, odată ce am încetat să existăm? Știu
însă un lucru cu certitudine: a înceta să exiști și Lejla
sunt două linii paralele. De aceea este o răzgâiată
chiar și în poză. Niciodată n-a știut să se oprească din
a exista.
Chiar și acum în cadrul acestui text, o simt cum
se zvârcolește. Dacă ar putea, s-ar strecura între două
fraze ca o molie între două lamele de jaluzea veneți-
ană ca să-mi submineze povestea din interior. S-ar
împopoțona cu niște țoale lucioase care i-au plăcut
dintotdeauna, și-ar lungi picioarele, și-ar mări sânii,
și-ar adăuga niște bucle în păr. Iar pe mine m-ar că-
săpi, mi-ar lăsa doar câte o șuviță să-mi atârne peste
căpățâna mea pătrățoasă, mi-ar atribui un defect de
vorbire, m-ar face șchioapă de piciorul stâng, ar in-
venta o meteahnă ereditară ca să nu pot ține bine cre-
ionul în mână. Poate că ar merge chiar mai departe,
că doar e capabilă de o asemenea răutate – să nu po-
menească deloc de mine. Să mă transforme într-o
schiță sumară. Asta ai face, nu-i așa? Pardon, ea ar
face. Asta ar face ea dacă ar fi prezentă aici. Doar că
eu sunt cea care depăn această poveste. Pot să-i fac
ce vreau eu. Ea nu-mi poate face nimic. Ea e la trei
bătăi de tastatură. Aș putea chiar din această seară să
arunc laptopul în Dunărea cea tulbure, atunci ar dis-
părea și ea, s-ar scurge toți pixelii fini în apa
114
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
înghețată și s-ar goli cu tot ceea ce a fost ea vreodată
în Marea Neagră cea îndepărtată. Mai întâi însă ar
ocoli Bosnia așa cum o baroneasă ocolește un cerșe-
tor în drum spre operă. Aș putea s-o termin cu această
frază să nu mai existe, să dispară, să se transforme
într-un chip spălăcit de pe fotografia de absolvire de
la bac, să fie uitată în vreo legendă urbană din peri-
oada liceului, să fie zărită cu greu în grămăjoara de
țărână pe care am lăsat-o în spatele casei ei lângă ci-
reșul acela. Aș putea s-o omor cu un punct.
Aleg însă să continui pentru că așa vor mușchii
mei. Cel puțin aici sunt în siguranță, departe de agre-
sivitatea ei subtilă. După mai bine de un deceniu mă
reîntorc la limba mea maternă, la limba ei, la toate
celelalte limbi pe care le-am părăsit de bunăvoie, așa
cum o faci cu un soț violent într-o după-amiază la
Dublin. Dar după atâția ani nu știu exact care ar mai
fi limba aceea. Și toate astea de ce? Din cauza unei
și blugi cu zirconiu, dumnezeule, pe fund. Ce s-a în-
tâmplat de fapt între noi? Mai are vreo importanță?
Oricum poveștile bune nu sunt despre ce se întâmplă
în realitate. Rămân doar niște imagini, ca desenele de
pe trotuar peste care trec anii precum ploaia. Poate ar
fi trebui să fac din noi o carte cu ilustrații. Ceva ce
nimeni, cu excepția noastră, n-ar putea să înțeleagă.
Dar chiar și cărțile cu ilustrații trebuie începute de
undeva. Deși începutul nostru nu e un biet servitor
tăcut al cronologiei. Începutul nostru a fost și a trecut
de câteva ori, trăgându-mă de mânecă ca un cățelan-
dru flămând. Haide, haide să începem din nou. Noi
am tot început și am încheiat, te-ai infiltrat în mem-
brana cotidianului meu ca un virus. Intră Lejla, ieși
Lejla. Pot începe de oriunde. De exemplu din parcul
Sf. Stefan din Dublin. Telefonul vibrează în buzuna-
rul pardesiului meu. Un număr necunoscut. Apăs bu-
tonul blestemat și spun da ? într-o limbă care nu e a
mea.
„Alo, tu”.
După doisprezece ani de tăcere totală, aud din
nou vocea ei. Vorbește repede de parcă ne-am fi des-
părțit ieri, fără să simtă nevoia să umple golurile de
informație, de prietenie, de cronologie. Pot rosti doar
un singur cuvânt. „Lejla”. După bunul ei obicei, nu în-
chide. Menționează un restaurant, o slujbă la restau-
rant, un tip de care aud pentru prima oară. Mențio-
nează Viena. Eu în continuare rostesc doar „Lejla”.
Numele ei e aparent inocent – un lăstar firav în mijlo-
cul unui pământ neroditor. L-am smuls din plămânii
mei, crezând că e un nimic. Lejla. Dar din acel lăstar
nevinovat a răsărit din noroi cea mai lungă și mai
groasă rădăcină, o pădure întreagă de litere, cuvinte și
propoziții. O limbă întreagă fusese îngropată adânc în
mine, o limbă care a așteptat cu răbdare acest cuvințel
care să-și întindă extremitățile înțepenite și să se ridice
ca și când niciodată nu fusese în adormire. Lejla.
„De unde ai numărul meu?”, o întreb eu. Stau în
mijlocul parcului, m-am oprit chiar în fața unui stejar

și nu mă mișc, de parcă aștept să se dea de o parte și
să mă lase să trec.
„Și ce legătură are asta acum?”, îmi răspunde
ea, continuându-și monologul. „Ascultă, trebuie să vii
după mine…Mă auzi? E proastă legătura.”
„Să vin după tine? Nu înțeleg. Ce…”
„Da, să vii după mine. Eu sunt în continuare la
Mostar.”
În continuare. În toți acești ani ai prieteniei
noastre, n-a pomenit niciodată de Mostar și nici n-am
fost vreodată acolo, iar acum brusc era prezentat ca o
informație evidentă, cunoscută de toată lumea.
„La Mostar? Ce faci tu la Mostar?”, o întreb eu.
În continuare mă uit la copac și număr în minte anii
care s-au scurs. Patruzeci și opt de anotimpuri fără vo-
cea ei. Știu că pornisem să merg undeva, drumul meu
avea legătură cu Michael, cu o perdea, cu farma-
cia…Dar Lejla a spus taie și totul s-a oprit. Copacii,
tramvaiele, oamenii. Ca niște actori obosiți.
„Ascultă, e o poveste lungă, Mostar…Tu mai
conduci, nu-i așa?”
„Conduc, dar nu înțeleg ce… Știi că eu sunt la
Dublin?”
Cuvintele îmi scapă din gură și se lipesc de par-
desiul meu ca o grămadă de scaieți. Oare când am vor-
bit ultima dată în limba asta?
„Da, ce să-ți spun, te dai mare și tare”, spune
Lejla, pregătită să conteste tot ceea ce trăisem până
atunci în absența ei. „Locuiești pe o insulă”, spune ea,
„și probabil că citești cărțoiul ăla cât e ziua de lungă și
mergi la brunch cu prietenii tăi deștepți, nu-i așa? Ce
tare. Dar, ascultă-mă … Trebuie să vii după mine cât
mai repede. Trebuie să ajungem la Viena, iar boii ăștia
mi-au luat permisul și nimeni nu înțelege că eu trebuie
să…
„Lejla”, încerc s-o întrerup. Chiar și după atâ-
ția ani îmi e perfect de limpede ce se întâmplă. E lo-
gica ei conform căreia gravitația e de vină dacă cineva
îți dă un ghiont pe scări, toți copacii sunt plantați în
așa fel ca ea să poată urina în spatele lor și toate dru-
murile, oricât ar fi de sinuoase și îndepărtate, au un
punct comun, același nod de comunicație. Roma e
doar o glumă proastă.
„Ascultă-mă, nu am prea mult timp. Sincer n-
am pe cine să rog, toți mănâncă rahat și se dau ocupați,
adevărul e că nici nu am prea mulți prieteni aici, iar
Dino nu poate să conducă din cauza genunchiului…”
„Cine e Dino?”
„…așa că mă gândesc că dacă vii cu avionul
până la Zagreb încă din acest weekend și iei autobuzul,
deși prin Dubrovnik ar fi o opțiune mai bună.”
„Lejla, eu sunt la Dublin. Nu pot să vin așa pur
și simplu după tine la Mostar și să te duc cu mașina
până la Viena. Tu ești zdravănă la cap?”
Tace un timp, aerul expirat din nări se lovește
de telefon. Vorbește ca o mamă răbdătoare care se ab-
ține din răsputeri să nu-și plesnească odrasla. După câ-
teva clipe de respirație sacadată și privitul meu în ste-
jarul îndărătnic, îmi spune într-un cuvânt: „Trebuie”.
115
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Nu sună deloc a amenințare, ci mai degrabă ca
atunci când doctorul îți spune că trebuie să te lași de
fumat. Și nu mă înfurie acel „trebuie”, nici felul în care
mă sună după doisprezece ani fără să mă întrebe măcar
„ce mai faci”, și nici că a luat peste picior viața pe care
mi-am făcut-o în acest răstimp. Asta e, de altfel, Lejla
cea clasică. Dar faptul că în vocea ei răgușită ascundea
convingerea certă că voi accepta, că nu aș avea înco-
tro, că soarta îmi era deja hotărâtă înainte de a a fi răs-
puns la acel blestemat de apel – asta mă umilea.
Întrerup legătura și pun telefonul în buzunar.
Chiar și zeii, oricât de primitivi și de absurzi ar fi tot
îți dau dreptul la liberă alegere. Mă uit la copacul acela
și respir ușor, nu mai cred nici în aerul din jur. L-am
poluat cu limba mea maternă. Reproduc în minte în-
treaga scenă, așa cum urmează să i-o relatez lui Mi-
chael când voi ajunge acasă. Închipuie-ți, o să-i spun
eu, o prietenă din Bosnia m-a sunat astăzi și m-a între-
bat…Îmi organizez cuvintele în limba străină, le cro-
șetez și le răsucesc în așa fel ca nici o dâră de lumină
să nu se poată infiltra prin țesătura deasă. Și tocmai
când mi s-a părut că știu cum să reproduc întâmplarea,
cum să-i anulez orice importanță, când mi s-a părut că
în depărtare au trecut cu zgomot câteva mașini, că oa-
menii se mișcau din nou în câmpul meu vizual perife-
ric, că vântul a revenit în coroana acelui stejar – ea m-
a sunat din nou.
„Saro, ascultă-mă. Te rog”, spune ea încet. Nu-
mele meu, deformat la vocativ pe care-l și uitasem,
sună ca un ecou dintr-un puț abandonat. O cunosc
bine. E din nou acea rămurea firavă, cineva cu mâini
atât de delicate încât i-ați fi dat spre păstrare, propriul
creier.
„Lejla, eu sunt la Dublin. Sunt într-o relație. Am
obligații. Nu pot să merg la Mostar. Ok?”
„Dar trebuie.”
„Ai dispărut de mai bine de zece ani. Nu-mi răs-
punzi la mail-uri. Nu mă suni. La cât de puțin știu des-
pre tine, ai fi putut fi înmormântată bine mersi undeva
la cuca măcăii. Ultima dată când ne-am văzut mi-ai
spus să mă duc în pizda mătii…”
„Nu ți-am spus să te duci..”
„Ok, super. N-are importanță ce-ai spus. Iar
acum mă suni și te aștepți ca eu să…”
„Sara, Armin e la Viena.”
În coroana copacului de deasupra mea toate pă-
sările au împietrit. Pământul de sub picioare e afânat,
o să rămân îngropată în fața stejarului care va fi liber
să fugă de mine. Simt privirea a două ciori de pe mes-
teacănul din apropiere. Aproape că sper că se vor nă-
pusti asupra capului meu și-mi vor scoate ochii și ure-
chile și limba. Dar nu pot – și ele sunt împietrite.
„Ce-ai spus?” o întreb eu. Sunt calmă de data
asta. Mă tem să nu dispară vocea ei, să nu se sperie
brusc și să o ia la fugă de mine ca un gândac de bucă-
tărie.
„Armin e la Viena”, spune din nou. „Trebuie să
vii după mine.”
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Intru în prima cafenea Starbucks și cumpăr de Se auzea doar zăngănitul cratițelor făcut de
pe internet un bilet de avion până la Zagreb cu escală mama ei în bucătăria de care ne despărțea un zid foarte
la München de 586 de euro. subțire. Cred că am spus o prostie, ceva ce mi se părea
în acel moment haios, „nu crezi că ești cam băbătie să
[Niciodată n-a vrut să vorbească despre fratele
ai o mamă în bucătărie?”, ceva similar și că Lejla a
ei. Dar în noaptea aceea a fost altfel, ceva s-a frânt în
ea, ca un gard de surcele. Era prima zi de luni după zâmbit cu înțelegere – pentru că și eu aveam una
acasă. Așa era pe atunci în orașul acela: mulți copii
absolvire, una din acele săptămâni când ar trebui să
mari și mame cărunte și gârbovite.
începi o viață nouă, ori cel puțin o altă etapă din viață.
De ce venisem de fapt la ea în noaptea aceea?
Am așteptat tot weekendul să mă simt altfel. Nu s-a
Am vrut s-o ignor, să nu sar la primul os pe care mi l-
întâmplat însă nimic. De parcă cineva mi-ar fi vândut
a aruncat. Dar în dimineața aceea și-a găsit iepurașul
iarbă de prizat de proastă calitate.
ei alb mort pe gresia rece din baie. Spun rece pentru că
Stăteam pe canapeaua din camera ei. Auzeam
cineva într-o bună zi va schimba lucrul acesta. O să
mieunatul tânguitor al pisicilor vagaboande.
spună că n-am fost acolo să o pipăi, de unde știu că era
„Douăzeci de mărci”, a spus ea, trecând cu
rece? Dar eu știu câte ceva despre iepurele și baia ei,
mâna peste catifeaua maronie care se întindea cu încă-
despre degetele ei mereu la limita celor treizeci și opt
pățânare între noi. „Tapițerul a venit și i-a schimbat
de grade Celsius. Știu că era probabil în botoșeii ei pu-
fața.”
foși de culoarea piersicii și că s-a ghemuit să atingă
„Ce culoare avea înainte?”, am întrebat eu. Era
corpul iepurelui. Știu că i-a spus corp. Nu cadavru. Îi
pentru a o suta și ceva oară de când stăteam în camera
ei și nu puteam să-mi aduc aminte de orice altă culoare văd petele pe genunchii ei noduroși.
Niciodată nu a avut vreun nume oficial. Era Ie-
a canapelei, exceptând cea maronie.
purele, Iepurașul sau Iepuroiul, în funcție de dispoziția
„Bej”, a răspuns ea. „Nu-ți aduci aminte?”
Lejlei. Îmi amintesc că l-am îngropat în curte, în spa-
Pentru mine era de neimaginat: ea și culoarea
tele blocului unde locuia, sub un cireș bătrân despre
bej. Ea nu era persoana care să se potrivească cu bejul.
care susținea că e radioactiv. A fost prima oară când
Asemenea persoane erau tăcute și banale. N-am în-
îngropam un animal.
drăznit s-o întreb de celelalte culori ale canapelei din
„Nu e adevărat. Dar țestoasele tale?”, m-a între-
perioada când nu o vizitam, fiind sigură că se pătase
bat ea ușor dezamăgită. Îmi amintesc cum ținea în
de-a lungul anilor canapeaua ei deschisă la culoare. În
brațe Iepurele ei mort ca pe o zestre de preț într-o
general tăceam. Eram nervoasă. După ziua aceea de pe
pungă albastră de gunoi.
insulă, a încetat să mi se adreseze. Trei ani de facultate
„Nu se pun la socoteală țestoasele”, i-am răs-
fără nicio vorbă. Iar acum, deodată, ședeam pe cana-
puns eu. „Știi cât de mari erau, de cinci-șase centimetri
peaua ei, am venit în fugă la primul ei telefon.
în diametru, ca niște gogoșele. E greu să presupui că
Cred că am băut vin, deși n-aveam chef de al- aș avea experiență de gropar.”
„Și atunci cum să facem?”
cool. Lejla mi-a turnat un pahar plin și mi-a spus ho-
Un vecin ne-a dat o lopată crezând că plantăm
tărât, dar totuși delicat: „Bea.” Și eu am băut. Era vin
căpșuni. Nu era o unealtă mare, ci mai degrabă o jucă-
sau altceva, nu-mi aduc aminte. Știu doar că avea ca-
rie pentru adulți. Mi-au trebuit o sută de ani să sap o
pul incredibil de greu cu părul ei negru pe umărul meu.
Spun „negru” pentru că a fost și a rămas pentru mine groapă suficient de mare. Am vrut să-i reproșez mări-
mea mortului, dar mi-am înghițit în sec remarca. Mi se
părul ciufulit și negru ca pana corbului din anii de li-
părea mică și speriată de parcă ar fi căzut prea repede
ceu în ciuda cantității de peroxid de hidrogen folosit
din cuib.
în toți acei ani ca să se camufleze. Îmi aduc aminte că
Am pus punga cu Iepuroiul într-o groapă mică.
în ochii ei sclipea reflexia unei ferestre mici în spatele
Din pământ au ieșit niște rădăcini mărunte și au cu-
căreia se revărsa un întuneric dens. Îmi aduc aminte și
prins cadavrul cu degetele lor subțiri, trăgându-l înă-
că frumușelul ei frate ne privea din singura fotografie
untru în pântecele său rece. După ce s-a terminat totul,
din camera aceea. Trecerea timpului îi spălăcise obra-
am pus două pietre albe pe pământ să marchez mor-
jii, cerul și șortul de baie. Altceva? Cum era covorul?
mântul, la care ea a început să dea ochii peste cap.
Avea sau nu covor? Oare mai atârna din plafon lustra
„Haide, spune ceva”, a zis ea.
aceea execrabilă cu mărgele de cristal negru artificiale
„Ce să spun?”
pe care ai cumpărat-o în Dalmația? Sau ai scăpat de ea
„Orice. I-ai ridicat un monument, acum trebuie
mai devreme? Habar n-am. Nu pot să-mi explic felul
să spui și câteva cuvinte.”
de a fi al Lejlei descriindu-i camera. Ar fi ca și cum aș
descrie un măr folosind niște ecuații matematice. Îmi „De ce eu?”
„Tu ești poeta.”
aduc aminte doar de capul ei și de degetul mare de la
Câtă ticăloșie, mi-am spus eu. Aveam o amărâtă
picior dat cu ojă și care i se ițea prin gaura ciorapilor
plachetă de poezii și acum urma ca eu să țin un necro-
de nylon. Îmi amintesc de fratele ei. De n-ar fi fost fo-
log pentru un iepure otrăvit. Ținând însă cont de privi-
tografia aceea, n-ar fi fost viață în cameră.
rea ei pierdută și de brațele ei albe atât de triste fără
Iepuroiul ei, mi-am dres vocea și cu privirea ațintită
116
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

absent spre cele două pietre, am smuls dintr-o viață Am privit-o contrariată. A deschis ochii și re-
trecută câteva versuri potrivite: marcând expresia mea nedumerită, a zâmbit și mi-a
„Vorbiți lin și concis. spus: „Unu la zero pentru mine”. Când a văzut că eu în
Să nu vă aud. continuare nu înțelegeam ce se întâmplă, a dat ochii
Mai ales despre cât de deștept am fost. peste cap și a adăugat glacial:„Acum s-a umflat ca un
Ce-oi fi vrut? Mâinile mele sunt goale, cadavru”. Atunci am înțeles. Era jocul nostru personal:
Zac triste pe cuvertură. una dintre noi rostea un citat uitat dintr-o carte care era
Oare m-oi fi gândit la ceva? în câmpul nostru vizual în clipa aceea, iar cealaltă tre-
Pe buzele mele e uscăciune și înstrăinare. buia să ghicească titlul. Nu mi-a fost însă clar de ce și-
Oare am trăit ceva în viața asta? a adus aminte tocmai acum de ritualul nostru, demult
Oh, ce dulce mi-a fost somnul!” uitat. Jocul acesta de-a citatele îl jucasem la începutul
facultății, atunci când credeam că era suficient să ros-
Cred că atunci a început să plângă, ori poate am
tești vorbe mărețe ca oamenii să-și imagineze că le și
fost eu, nu mai știu sigur. Era întuneric, poate că doar
înțelegeai. Dar noi nu mai eram aceleași. Facultatea nu
ochii i-au licărit la lumina becurilor din stradă. Dacă
mai făcea parte din viețile noastre – pentru mine era ca
o să citească asta, se va supăra cu siguranță, o să-mi
un iubit pe care l-am supraestimat timp de patru ani de
spună că sunt o vacă sentimentală și că ea nu plânge
zile, iar pentru ea era ca un vaccin dureros despre care
niciodată. Oricum să fi fost, versurile și-au făcut
ceilalți i-au spus că e obligatoriu. Acum s-a umflat ca
treaba și au închis un capitol nemarcat mai emoționant
un cadavru nu mai era același enunț, așa cum nici noi
decât o simplă diplomă de facultate. Mă mustra însă
nu mai eram aceleași puștoaice. „Cuvintele sunt oricum
conștiința că i-am dat de înțeles că versurile ar fi ale
găunoase”, mi-a spus ea odată înainte de examenul de
mele. Dar în clipa aceea, cu Iepurele mort sub pământ
Morfologie. Dar în seara aceea avea nevoie de cuvinte,
și cu Lejla deasupra acestuia, paternitatea drepturilor
măcar ca un placebo și de aceea am respectat tacit re-
de autor, de orice fel ar fi fost, nu-și avea rostul. Ver-
gulile jocului.
surile erau ca niște mirese fugite, scăpate de sub influ-
„Nu, el nu s-a micșorat”, am spus eu șoptit,
ența lui Álvaro de Campos29 – care de altfel nu a exis-
„rece și pustiu arată mult mai mare decât înainte.”
tat niciodată, ca și căpșunile noastre – eliberate de in-
„Întunecat”, a spus Lejla.
fluența Lejlei și a mea, de grămăjoara de pământ rece
„Poftim ?”
cu cei doi ochi de piatră, eliberate ca într-o clipă să fie
„Întunecat și rece”.
și deja în următoarea să nu mai fie.
„Da…Întunecat și rece. Note de călătorie.”30
Nu-mi aduc aminte dacă i-am returnat vecinului
După ce i-am dat un răspuns mulțumitor, iar ea
lopata, dacă am mai spus ceva sau nu. Știu doar că mai
a dat din cap afirmativ, am închis ochii și i-am strâns
târziu capul ei era greu pe umărul meu nepotrivit, că
mâna caldă ca s-o salvez de catifeaua maronie și de tre-
mi-am blestemat în sinea mea și umărul și catifeaua
cutul ei bej înșelător. Mă liniștea faptul că și în continu-
maronie care se întărise ca un asfalt între noi două. Ne
are era dispusă să se joace, să scoată la iveală citate din
uitam la fratele ei palid între cele patru margini de hâr-
cărți pe care se prefăcea că nu-i plac și să mi le împăr-
tie, în vreme ce mama ei zdrăngănea în bucătărie.
tășească ca și cum nu m-ar fi ignorat până atunci trei ani
Lejla a spus: „Ea mai ține încă fotografia lui
de zile. Nu eram supărată. Îmi părea bine că era capa-
Tito. E în cămară, în spatele borcanului cu murături.
bilă și în continuare să creadă în frumos, după ce fusese
Dacă te uiți mai bine, poți să-i vezi ochii între doi ar-
martoră la o moarte răstignită pe gresia din baie.
dei.”
Atunci mi-a pus pentru prima oară acea între-
Am zâmbit, deși nu-mi ardea de râs. Dintot-
bare aiurea.
deauna mi s-au părut dificile persoanele tăcute și nos- „Când ai de gând să scrii o poezie despre
talgice, bula lor rezistentă în care își trăiesc versiunile
mine ?”
lor mai bune și mai fericite de viață într-o țară în care
Am deschis ochii și m-am îndreptat pe canapea.
cresc căpșuni pretutindeni, iar iepurii nu mor. Într-o
O cunoșteam de mult mai multă vreme de când avuse-
țară despre care pot afirma că a fost perfectă, pentru că
sem prima menstruație și totuși am fost surprinsă.
ne-au luat posibilitatea să verificăm această afirmație. „Sunt sigură că scrii în continuare poezii. După
Pe mama ei am auzit-o de mai multe ori în viață decât
cartea aceea morbidă a ta. Nu-i așa ? Recunoaște”, a
am văzut-o. Așa a fost și în noaptea aceea. După ceva
spus ea, făcându-mă brusc să mă simt rușinată, de parcă
vreme nu s-au mai auzit cratițele ca niște tromboane
a scrie poezii era totuna cu a ascunde o sticlă de țuică
puse de o parte.
într-o pungă de hârtie și a-ți petreci noaptea în holul
Lejla s-a uitat la cărțile așezate pe raftul unde
blocului.
se afla și fotografia fratelui ei, apoi a închis pleoapele
„Scriu”, i-am răspuns. Trecuse de ora zece. Nu
fardate și a spus încet: „L-am privit cum murea”.
se mai auzea zgomotul cratițelor din bucătărie. Știam că

29
Álvaro de Campos este unul dintre numeroasele 30
Miloš Crnjanski (1893-1977) scriitor sârb. Scrisori din
heteronime ale poetului portughez, Fernando Pessoa (1890- Paris.Note de călătorie (n. trad.).
1935). (n. trad.).
117

ar fi trebuit să plec acasă imediat după înmormântare.
Nimic bun nu se poate întâmpla după ce îngropi anima-
lul de companie al cuiva.
„Păi și atunci de nu scrii și o poezie despre
mine ? Ce nu e în regulă cu mine ?”
„Ce crezi că sunt eu”, am întrebat-o eu, Ba-
lašević31?”
Ulterior am regretat cele spuse. Ar fi trebuit să-
i spun „da, sigur că da”, oricum ar fi uitat după câteva
zile că mi-a pus această întrebare, ori ar fi râs de cererea
ei prostească și ar fi adăugat că mai degrabă ar fi crăpat
decât să facă pe muza cuiva. Însă eu nu m-am putut ab-
ține. Departe de mine gândul că poezia mea ar fi bună,
dar absența Lejlei din acea parte a vieții mele – mai de-
grabă faptul că a ignorat complet această activitate a
mea, incluzând lansările de carte, recenziile și premiile
– m-a durut undeva înlăuntrul meu ca niște reziduuri
toxice. Chiar dacă și-ar fi înmormântat mama astăzi, nu
m-ar fi umilit într-un mod atât de banal. Dacă un cerșe-
tor de pe stradă m-ar fi întrebat același lucru, aș fi crezut
în naivitatea cererii lui. Nu însă și ea. Pentru Lejla viața
era ca o vulpe turbată care venea noaptea să-ți prădu-
iască păsările de curte. Să scrii despre viață însemna
pentru ea să rămâi cu gura căscată la găina hăcuită a
doua zi, fără posibilitatea de a prinde vreodată bestia
asupra faptei. Ba mai mult, cred că ei nu i-a fost nicio-
dată clar de ce cineva întreg la minte s-ar apuca să scrie
poezii. Cu atât mai mult de ce eu aș fi vrut să fac așa
ceva aici unde ne aflam, în perioada în care eram. Iar
acum, după toate astea, după atâția ani de politică de
subestimare a singurei activități cât de cât de succes din
viața mea cu totul lipsită de senzațional, stă aici pe ca-
napeaua ei de un maroniu fals, cu părul ei de un blond
fals și mă jignește. Ei, n-o să-i dau ocazia.
„La naiba, Sara,” a spus ea și s-a ridicat. „Am
glumit.”
Nu era supărată, doar obosită. Dacă ar fi s-o în-
trebi pe Lejla, poezia nu merită nici măcar să te cerți. S-
a îndreptat spre raftul de cărți, a luat fotografia fratelui
ei și a șters geamul ramei cu dosul mânecii.
„Nici el nu a vrut să mă deseneze”, a spus ea și
a pus la loc fotografia la loc. M-a privit cu ochii larg
deschiși ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva.
„Ți-am povestit vreodată cum l-a atins el pe
Dürer ?”
Eu tăceam în continuare, brusc total neimpor-
tantă pe canapeaua ei, ca un papuc care și-a pierdut de-
finitiv menirea dacă nu e împerecheat cu celălalt. De
fapt, ea nu avea nevoie de un interlocutor, ci doar de o
ureche care să se golească în întregime, ca un animal
înainte de a fi pregătit pentru gătit. A spus „el”. Pentru
prima oară după ziua aceea îngrozitoare de pe insulă.
„Eu nu-mi aduc aminte” a continuat ea, „eram
prea mică. Dar mama mi-a spus povestea asta de mii de
ori. Eram la un muzeu, Armin avea vreo șapte sau opt
ani, cred. Nu știu sigur. Pe scurt, s-a ridicat în vârful
31
Đorđe Balašević(1953-2021), cantautor de succes sârb (n.
trad.).
118
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
picioarelor și a atins tabloul. Chiar așa…a pus degetul
pe tablou, știi ? Și deodată a izbucnit un întreg circ – s-
a declanșat alarma, paznicii au început să alerge, bătrâ-
nii s-au speriat…”
N-am știut ce să-i spun. De altfel, ce-ar fi putut
să-i spună oricine în clipa aceea? Vulpea fugise din
curte, n-am reușit s-o prind. Brusc cuvintele mi s-au pă-
rut găunoase, stricate ca niște farduri întărite pe fața ri-
dată a unei bătrâne.
„Important este că Iepurilă a avut parte de un
epilog”, a spus ea ridicând din umeri și pecetluind toată
povestea asta despre moarte, poezie și tablouri securi-
zate.
Redevenise din nou acea fată simplă – cea care
n-avea pretenție să ia nota nouă la examen, care prefera
să-și bea berea și să nu facă pe deșteapta. O fată plati-
nată cu papuci din plastic care putea face glume subtile
pe socoteala iepurelui mort pe care, din câte îmi aduc
eu aminte, îl iubise mai mult decât pe alți oameni. Fata
care nu știa că Viena se umflase ca un cadavru, care nu
vorbea despre fratele ei. O muză delicată și apatică a
cuiva. N-am putut s-o mai suport.
I-am spus că era deja târziu și că era timpul să
plec acasă. Cu siguranță că și mama ei plecase deja la
culcare. M-a privit o vreme – ochii ei mișunau pe chipul
meu de parcă m-ar fi putut face să mă răzgândesc, dacă
mă priveau suficient de mult. O să rămân, o să-i beau
vinul, o să-i scriu o poezie – doar dacă-mi oferea un
motiv cât de mic. Când și-a dat seama că eram hotărâtă
ferm să plec acasă, privirea ei a căzut de pe chipul meu
ca o pânză la dezgolirea unei statui. S-a dus până la ușă,
a deschis-o larg și mi-a spus, aproape că sunt sigură,
deși mai târziu a negat că a spus chiar așa : „Haide,
cară-te în pizda mătii.”
Mi-am terminat de băut vinul și am ieșit din ca-
mera Lejlei. Am ajuns prea repede acasă și de aceea am
continuat să merg pe stradă de parcă nu mi-aș fi recu-
noscut propria ușă de la intrare. Am mers multă vreme
și am ascultat greierii în tufele neîngrijite și m-am în-
trebat unde se ascunseseră în noaptea aceea cârtițele și
dacă era adevărat ceea ce se spunea despre șerpii mari
otrăvitori de lângă râu. Am tot mers până ce toate clo-
potele bisericilor nu au bătut de ora cinci și cred că și
mai târziu de asta. Am tot mers până când, după dois-
prezece ani n-am ajuns în parcul Sf. Stefan din Dublin,
am scos telefonul din pardesiu și am rostit numele ei.
Da, de fapt la numele tău. Atunci m-am oprit.]

Mantia și turbanul
Romanul istoric se poate împărți în două mari ca-
tegorii: de aventuri și de reconstrucție. În „Cei trei mus-
chetari” stai cu sufletul la gură că nu știi ce se va întâm-
pla, ce va veni (ad și ventum, ce vine încoace – cu
această filosofie că timpul vine din viitor spre noi, nu
din trecut, nu se învârte, și, deci, n-ai mai văzut ce
aduce, totul e nou) – dar în „Regii blestemați” știi că
templierii vor fi judecați, pedepsiți, că vor lăsa un bles-
tem, etc. – și citești cu interes pentru întâmplările cola-
terale, pentru amănuntele în care se împiedică destinul.
Această reconstrucție presupune necesarmente un mo-
del, un „așa a fost” certificat colectiv pe care-l verifici
dând de pământ cu (toate) amănuntele, aducând sau in-
ventând altele noi – pentru a vedea dacă vasul s-a spart,
dacă și cum se poate lipi la loc...
Dar aceasta este chiar condiția tragediei, care
pornește totdeauna de la un mit, de la ceva știut de toți.
Când intră în amfiteatru, spectatorul grec știe că Aga-
memnon va fi omorât de Clitemnestra care la rândul ei
va fi omorâtă de Oreste, fiul lor, care la rândul lui va fi
iertat de Apollon; și atunci ce-i rămâne? Păi... jocul ac-
torilor, textul ca text și apoi interpretarea mitului, „de
ce-urile” din interiorul lui, teoria, așadar (theoros este
și banul pe care-l primește spectatorul de la cetate pen-
tru că merge la theatru, pentru că acest tip de educație
se plătea, dar și privirea ca atare, theoria, și trebuie să
ne imaginăm pâlnia amfiteatrului: fiecare individ are
privirea, viziunea lui în funcție de depărtarea față de ac-
tori, de unghiul din care-i vede, etc. și, și de aceea sunt
atâtea teorii față de realitate...). Romanul istoric modern
iubește mai mult reconstrucțiile, iar aventurile le inven-
tează pentru coloratură/atracțiozitate – și are, desigur,
filosofie asumată, exprimată prin acele „de ce-uri” ce-l
invită pe cititor la propria theorie, în funcție, repet, de
cum se așază în lectură. Andrei Breabăn, de pildă, în
recentul său roman32 care-mi prilejuiește aceste notații,
rostogolește de la început la fine câteva asemenea
32
Andrei Breabăn, Poarta războiului sfânt, Belgrad 1456,
Ed. Cronedit, Iași, 2023
119
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
întrebări – dintre care cea mai grea pare a fi aceasta: de
ce nu l-a ajutat Europa pe Ioan Corvin de Hunedoara la
asediul Belgradului. Acceptăm toate răspunsurile auto-
rului, adăugăm chiar și altele, tot tradiționale, dar între-
barea rămâne: chiar n-a înțeles Europa pericolul turcesc
la 1456, trei ani după ce a căzut Constantinopolea în
mâinile lor? N-a avut ea conștiința unității ei geografice
și religioase? – Pentru că, la 1456, abia se tipărea Biblia
cu invenția lui Gutenberg , în curând va începe traduce-
rea ei cu, aproape în același timp, rupturile și fracturile
în creștinismul doctrinar și practic al acestui Apus eu-
ropean, deci se poate vorbi de preexistența acestora,
deci de o precaritate a unității religioase. Nu uităm, de
pildă, că în 1453, când a căzut Cetatea lui Constantin,
printre sloganurile stradale ce anima populația de acolo
când Roma a vrut să ajute, era și acesta: Mai bine sub
turban turcesc decât sub mantie papală. Ce alegere ciu-
dată! Dar nu arată ea și că „turbanul turcesc” nu era atât
de înspăimântător cum va fi – sau, cel puțin, că nu era
resimțit ca atare? Dacă această dilemă se va fi aruncat
în întreaga Europă după căderea Bizanțului – și va fi
liniștit statele atât de fărâmițate, armatele atât de fărâ-
mițate și ele, nobilimea atât de diversă și divergentă a
bătrânului continent? Și totuși, Papa de la Roma îl ajută
pe Iancu – chiar decisiv, trimițându-l pe Giovanni da
Capistrano care i-a adunat comandantului o armată de
cruciați egală și chiar mai mare decât cea regulată a sa.
Tocmai de aceea întrebarea revine: ajungă-i mantia pa-
pală lui Iancu, adică să-l ajute papa și atât, noi regii, noi
împărații, noi marii latifundiari le avem pe-ale noastre,
certuri, turniruri, expediții...
Dar... fie acesta, al meu, răspunsul la întrebare, fie
al lui Andrei Breabăn care este mult mai apropiat (cam
retoric, pe alocuri) de cel al lui Eminescu – primul care
a pus, în fond, întrebarea: „Ce-i mâna pe ei în luptă?” –
și care a închis-o în acel „Laurii voiau să-i smulgă”, ce
confunda turnirul, jocul, cu lupta pentru apărarea unui
teritoriu – trebuie să spunem înainte de toate că autorul
are de organizat o masă imensă de situații și de oameni
ce nu-ți prea dă răgazul să zăbovești în întrebări, aceasta
ieșind în evidență mai ales pentru că se pune de la sine
ca cea mai importantă, directoare chiar. Sunt atâtea al-
tele: cum a murit, în realitate, Iancu ? Sunt relatări că o
săgeată otrăvită i-a cauzat moartea, nu ciuma singură.
Au fost într-adevăr veri Iancu și Mahomed? Sunt rela-
tări că mama sultanului, adusă ca sclavă la curtea lui
Murad II, era soră cu mama comandantului oștirilor
creștine. Cât s-a implicat, apoi, tânărul Ștefan cel Mare
în această bătălie, cât s-a implicat tânărul Vlad Țepeș,
cum a funcționat „tutoriatul” de idei al lui Iancu asupra
lor – și câte și mai câte. Andrei Breabăn amintește
aceste dileme ale istoriei, citează chiar, la subsol, autori
de cărți ieșite, de regulă, la edituri prestigioase – și op-
tează de mai multe ori pentru locuri ce nu sunt canonice.
Repet: este o opțiune din studii academice, autorul nu
ia în seamă, pare-se, cărți mai simple, ca să le zicem
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

așa. Aș da un exemplu. Numele „Dracula” a fost pus în și din cărți de literatură, și din tradiție (așa cum a fost
legătură cu drapelul dacilor (numit „draco” în latină și, ea fixată prin cărți în cultura română) – iată numai câ-
deci, probabil în limba lor) de către istoricul autodidact teva argumente pentru care cred că romanul istoric ro-
(dar foarte doct) Paul Tonciulescu, pornind de la expre- mânesc renaște și-și găsește resortul ce ne ține, ca altă-
siile de limbă „a face pe dracu-n patru” (despre victorie: dată, sufletele în neam.
a cuceri drapelul dușmanului și a-l sfâșia în două și iar
în două, ca semn al anulării) și „a face pe dracu ghem” Nicolae GEORGESCU
(despre înfrângere: a înfășura capul metalic al steagului
în postavul ce-i urmează și a-l ascunde în sân; deci,
chiar înfrânt fiind, a salva drapelul). Andrei Breabăn Ioan Radu Văcărescu:
insistă cu Dragon, Ordinul Dragonilor – și fuge de
dracu ... cam ca cel de azi de tămâie. Deși, ca pasionat „Pescar de cuvinte”
de antichitățile traco-dace cum se arată, e greu de pre-
supus că nu cunoaște studiile lui Paul Tonciulescu (pu-
blicate, ce e drept, la edituri distanțate de academii,
după moartea autorului)...
Nu insist, desigur, am dorit doar să se rețină că
autorul declară (și urmează până la limita amintitei tra-
cologii, pe care limită o trece adeseori pe cont propriu)
o bibliografie cât se poate de oficială. Ar fi putut aminti,
cel puțin în treacăt, că originea Corvineștilor nu este
doar valahă, la modul general, ci chiar în satul Corbii
de Piatră din Muscel (biografii lor spun că ei provin din
„ vico de Corvo”), care există și este atât de important.
Dar, desigur, romanul lui Andrei Breabăn nu se
judecă după savantlâcuri respinse sau atrase. Este lite-
ratură, una de calitate înaltă, autorul construind cu grijă
o lume vie, foarte vastă, un ev mediu românesc și bal-
canic viguros, energic, dornic de viață și afirmare. Fraza
lungă, bine cumpănită, atragerea arhaismului sau a ne- Dedicată unei enigmatice Mo care "îşi face un-
ologismului, „molcomia” dialogurilor, grija pentru ale-
ghiile de la picioare/ ridicată pe două perne" şi-i poves-
gerea epitetelor fixe, părțile ritmate care accentuează
teşte visul cu dispărutul Clyde, amintind de nu mai
faptul deosebit, situează acest stil narativ în vecinătatea
puţin misterioasa Mo-wana, "negresa mea", care îl con-
lui Sadoveanu – ales, pare-se, ca model. Spre deosebire
ducea pe Marian Drăghici, în poemele din Păhăruţul,
de el, Andrei Breabăn are puține descrieri și rezolvă
peste Mediterana, pînă în inima Africii, cea mai recentă
multe dintre evenimente prin dialogul dintre personaje.
Este apelul la teatrul antic, de care vorbeam mai sus: în carte a lui Ioan Radu Văcărescu, Pescar de cuvinte, fi-
replicile personajelor se pun întâmplări narative, citito- xează cît se poate de limpede formula liricii sale: "Vă-
rul fiind, astfel, atras și de acele amănunte necesare ce cărescu ascunde esenţialele sub o scriitură lejeră,
țes intriga – dar și de personajul care le povestește. Ti- aproape de sporovăială şi-n formula orală a banalităţii,
parul pare a fi piesa de teatru Perșii de Eschil, de unde ca şi cum poemul n-ar fi un eveniment şi-n el n-ar fi loc
Andrei Breabăn preia și impresia puternică pe care le-a de nici un eveniment, nici expresiv, nici confesiv, nici
lăsat-o invadatorilor cântecul, paianul cu care au ieșit la spiritual", scrie Al. Cistelecan într-o pertinentă prezen-
luptă grecii. Față de urletele lor barbare, acest imn or- tare de pe coperta a patra. În adevăr, "sporovăiala", di-
donat scos din piepturile tuturor luptătorilor ritmează, alogul banal, cu replici aproape previzibile translează
îngrozește haosul și cheamă la formă, la cosmos. Roma- spre metafizic, într-un orizont al marilor teme – deznă-
nul lui Andrei Breabăn dezvoltă o linie întreagă, bine dejdea de a trăi, neliniștea de a muri, sentimentul sfîși-
articulată, a imnelor creștine (doar pe Niceta de Reme- tului, singurătatea și retragerea între contraforții ai ceea
siana îl recunosc, celelalte cred că sunt luate de prin căr- ce va fi fiind acasă -, abordate în cele 5 interogări care
țile de cult, dar și create acum, de către autor) ce înspă- deschid apele pentru pescarul de cuvinte. Prima intero-
imântă adversarul mai mult decât armele improvizate gare, a bărbatului de către femeia sa, se petrece la "masa
ale cruciaților care atacă. de sub măr" şi explorează limitele deznădejdii, ale
Această treaptă din spornica seria de romane și pierderii voinţei de a trăi: "dar ce făceai acolo la masa
cărți de studii dedicată lui Ștefan cel Mare ți Sfânt este de sub măr/ în lumina galbenă a becului din lămpaș/
o privire de sus, interogativă dar și entusiastă, a Europei aşezat în fotoliul decrepit de răchită/ și cu capul pe
prinse de uraganul turcesc. Scriitura fluidă, înlănțuirea masă?/ am băut mai multe beri/ şi am mîncat mere/ am
firească a faptelor, chipurile și portretele interioare ale fumat o jumătate de pachet de ţigări/ şi apoi mi-am pus
personajelor realizate din trăsături ferme, grija pentru capul pe masă/ pentru că eram deznădăjduit/ de ce erai
adevărul istoric cules din biblioteci întregi de surse dar deznădăjduit?/ eram aşa pentru că am fost fericit la un
120

moment dat/ şi apoi totul s-a schimbat/ totul a devenit
de nesuportat şi nu mai voiam să trăiesc". Bărbatul, răs-
punzînd femeii sale, plînge cu seva mărului, sub
frunzişul acestuia, unde se despart lumile,"dulceaţa lu-
mii acesteia și a celei de dincolo" şi unde se spune ru-
găciunea şi se pomenesc cei adormiţi întru Domnul
("ajută-mă doamne să o mai duc încă puţin/ să-l pome-
nesc după lege pe fratele meu/ încovoiat în de sine/ în
mărul tuturor deznădejdilor din ţara veșnicei ierni"); în
această simbolistică a mărului, poetul întîlneşte orizon-
tul mito-poetic românesc, în care acesta e pomul vieţii,
un arbore cosmic, Axis Mundi, fiinţa însăşi identi-
ficîndu-și trupul în rădăcinile şi seva "mărului nostru
din grădină": acolo e pîlpîirea încă vie, intangibilă, însă
şi, deci, cu atît mai tragică a trecutului îndepărtat, "fu-
nebra lună de august" şi zariştea închisă a viitorului:
"ştiu, durerea mea era atît de mare la masă sub măr/ de
parcă rădăcinile mărului creşteau din creştetul meu/ şi
sîngele trupului lui zvîcnea intermitent în creierul meu/
iar în dreptul pieptului mi se aşezase cerul negru de pi-
atră/ iar sîngele acela era sîngele copiilor noştri/ scînte-
ind ca un pîrîu de munte în luminiscenţa stelelor/ care
apăreau acolo deasupra mărului/ în funebra lună de au-
gust;/ da, a trecut timpul fără măcar să ne dăm seama/
parcă ieri am urcat la fîntînele/ și în coliba de sub run-
curi/ am băut vin de smochine şi am făcut dragoste/ ca
pentru o întreagă viață/ şi acuma tu plîngi ca un copil
deznădăjduit".
A doua interogare, a poetului de către muza sa,
într-o "după-amiază de noiembrie" este despre neliniș-
tea pe care o provoacă vedeniile de pe "podul ăsta de
fier, zis al minciunilor"; scînteierea trecutului în sec-
vența petrecută "în coliba de sub runcuri", din prima in-
terogare e aici trecutul fără contur al vedeniilor de de-
mult, de sub "cerul indigo al oraşului meu natal", într-o
durată năruită sub valţurile timpului; "Eu îmi amintesc
acum acea vreme cînd îţi vorbeam/ despre o după-ami-
ază solară dintr-un veac trecut,/ piaţa de marmură co-
lorată, umărul gol cu pielea brună/ al trecătoarei cu
borul pălăriei purpurii peste faţă,/ priveai cu uimire
umbrele mişcătoare/ pe zidul de şist roşu şi calcar al
catedralei/ şi lumina destrămînd conturul/ în mii de pe-
tale de iriși violeţi./ Iar acum stai pe podul ăsta bătut
de vînt şi priveşti/ ceaţa care se ridică dinspre rîul pă-
ianjenului negru,/ căluții de lemn rotindu-se în piaţa
turnului înfipt/ în cerul noiembric precum un creion
bont,/ licorna răsfăţată galopînd neistovită în nadirul
orologiului atîrnat într-o/ rînă deasupra oraşului,/ ca
un castel de scoici se va prăbuşi în vitraliile oarbe,/ ca
o oră întunecată se va ridica pe cerul dimineţii". Vede-
niilor de pe Podul Minciunilor li se asociază, în cea de-
a treia interogare, a tatălui de către fiul său, un tragic
sentiment al sfîrşitului şi refugiul în lumea homerică,
departele identificîndu-se aici cu laguna Voidokilia, de
la poalele Munţilor Pylos, la malul Mării Ionice, unde
fiul lui Ulise, Telemah, o va fi întîlnit pe Nausicaa; dacă
prima interogare avea loc sub frunzişul mărului, pomul
121
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
vieţii, arborele cosmic, interogarea tatălui de către fiul
său, poate, a lui Ulise de către Telemah, se petrece sub
lumina "de citrin" sau, altfel, "barbară şi albastră" a lu-
nii: zărită în munţi, "peste Puha", luna plină este astrul
malefic, aducînd "aşa o sfîrşeală, un sentiment al sfîrşi-
tului", dar şi farmecele de ursită, ale întîlnirii lui Tele-
mah cu Nausicaa, în laguna Voidokilia şi ale aşteptării
erosului în magia ierburilor culese pentru licoarea vră-
jită: "am zărit, în prima geană de lumină a dimineţii,/
buruienile vălurind într-o idee de cărăruie,/ în briza
uşoară ce chiar atunci a-nceput să urce pe rîu/ spre
creasta încă înzăpezită a muntelui tăcut,/ şi atunci am
ştiut că o să apari curînd/ şi am înteţit focul să te încăl-
zeşti aşa cum se cuvine/ şi am adus apă din izvorul de
sub pădure/ în cana mare de tablă şi am cules izmă şi
cimbrişor/ de pe mal pentru sfîntul ceai de dimineaţă".
În sfîrşit, interogarea pescarului bătrîn de către o prie-
tenă de departe este a mucenicului singurătăţii, cum îşi
spune poetul în excursie, a omului singur de la o mar-
gine de lume, trăind, în resemnare, cu tăciunii fumegînd
încă din arşiţa timpului dispărut: "aici nu sunt decît un
bărbat cu barba de culoarea brizei/ dantelărie de fire şi
stropi în lumină de lună/ în barca împietrită/ în vîntul
înteţit ca la un semn/ liniştit dintr-o dată/ pacea aceea
pe care atîta am aşteptat-o/ cu ochii ficşi/ spre căile în-
tortocheate şi nebănuite ale peştilor/ printre ancorele de
piatră măcinate de sare".
Important e să te întorci acasă, scrie Ioan Radu
Văcărescu în ultima interogare, la echinocțiul de martie,
proiectînd geneza poemelor din ultimele două secvenţe
ale cărţii, Albastru de noiembrie şi Ritm şchiop; din la-
guna de la poalele Munţilor Pylos şi dintre vedeniile de
pe Podul Minciunilor, poetul (re)găseşte geografia
oraşului, a spaţiului său fiinţial, încrustînd litere pe par-
celele de aer din "parcul subarini", traversat de "pîrîul
trinkvasser", pe "strada moldovei" unde timpul "se dă
înapoi" ori "sus pe dealul Jelna la marginea poligonului
militar", în cartierul mărginaş de la răsărit, coborînd pe
"scara aurarilor", în obor, nu departe de "noul magazin
hornbach", Piaţa Mare, Casa Frieda şi "boema muri-
bundă sibiană", pe Corso, cu istorii care au fost şi cu
altele, care nu s-au întîmplat încă, Strada Luptei şi
crîşma Doi Colonei: Sibiul lui Ioan Radu Văcărescu
este unul reinventat de bărbatul răspunzînd femeii sale
de la masa de sub măr, în neliniştea, spaima, coşmarul
deznădejdii: "stau singur la masa de la marginea terasei/
la casa frieda ca de obicei strada mare/ e plină de mese
scaune oameni copertine/ de-atîtea ori am reinventat
oraşul roşu dintre nuferi/ ce suflet frumos spuneau ce
transfigurare a clipei/ fotografii atemporale/ nostalgii/
nevroze paradisuri îngropate nostradamus/ din sibiu
cum zicea horia gârbea undeva/ interogări retorice/ ni-
meni nu mai ştie nimic de mine/ îl las acum doar baltă/
ars pe dinăuntru şi pe dinafară/ de aerul puturos al unui
oraş ajuns muzeul stafiilor/ şi cu ochii înceţoşaţi de ro-
iurile/ de turişti somnambuli spînzuraţi în poziţii nefi-
reşti/ de funiile negre în care şi-au atîrnat/ aparatele

fotografice" (sibiu). Vegheat de Angolina care "doarme
covrig sus pe canapea" şi de Clyde care "doarme în
curtea lui de sub pruni", însoţit de Mo care îi povesteşte
visele cu cîinele, ipostază a lui Dumnezeu însuşi ("cum,
dumnezeu e cîine?/ da, dumnezeu e cîine/ clyde al nos-
tru?/ şi să ştii că dumnezeu e un suflet de cîine/ obişnuit
şi modest/ ca oricare altul/ pentru că ştie să plîngă cu
umilinţă/ aşa cum plîngem toţi atunci cînd am înţeles",
cum se scrie în prima interogare) sau a soarelui ("ma-
rele cîine al universului", cum se spune în aşa ar trebui
să fie), poetul (se pe)trece în figura omului obosit,
sfîrşit, adunînd semnele senectuţii în "veşnica înserare
de la tîmple", cu sîngele bolborosind "doar în piciorul
stîng" şi cu un corb alb zăcîndu-i în piept, încercînd să
reunească jumătăţile - luceafărul de dimineaţă şi lucea-
fărul de seară, albul şi negrul de pe faţa pisicii, peisajul
dezolant al unui sat unde "au rămas doar morţii/ singuri
în cimitir" şi vremea "smirdarilor înfloriţi" de pe Mun-
tele Negoiu, cu crucea argintie de brad "unde se ridică
muntele gîrbovei" şi cu toiegele cioplite din tisele "pă-
durii hercinice" din "curmătura măgurii pustii" -, să re-
facă pe Unu, într-o nouă geneză, căutînd/ aşteptînd dra-
gostea, ca în acest antologic autoportret: "spintecat în
două jumătăţi perfect egale/ dacă cineva ar privi trupul
din faţă/ iar acesta ar fi transparent/ ar vedea că o jumă-
tate e de os şi de carne/ prin care curge mohorît sîngele
melancoliei/ iar cealaltă jumătate e trunchi de mestea-
căn/ din inima căruia pulsează o sevă dulce-amăruie/ ce
inefabilă tăietură între chipul întunecat/ de care nu mi-
e drag decît atîta de rar/ şi cel de verde lumină de care
mi-e teamă/ ce scenariu de film mut împărţit perfect/ pe
din două cu un personaj jumătate însîngerat/ jumătate
plutind într-o căldare de rouă".
Poemele lui Ioan Radu Văcărescu din Pescar de
cuvinte sînt de citit la vremea melancoliei, semnul dis-
tinctiv al liricii unuia dintre poeţii cei mai importanţi ai
generaţiei '80, atît de activă, vie, înaltă valoric în stricta
noastră actualitate literară.
Ioan HOLBAN
Pictură de Dalia Bialcovski
122
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Râsu’ – plânsu’ din lacrima Zeului Timp
Vasile Răvescu, „Ochii lui Cronos”,
Editura Antim Ivireanul, 2018
Omul mic de stat, dar
cu un munte de suflet la
purtător, mi s-a ascuns ve-
derii timp de patru ani într-
un volum de versuri cât
podul palmei, undeva prin-
tre sutele mele de cărți. Ci-
tesc dedicația scrisă pe pa-
gina de gardă și brusc mă
apucă dorul de el. De Bebe
al nostru, cum îl alintăm
noi, catacombiștii de toată
ziua ori de din când în
când. Băiatul ăsta este tot
ce ți-ai închipui: gazetar,
poet, epigramist. O mână
întinsă oricui oricând, cu
un surâs a multe înțelegător în colțul gurii. Din versuri
transpare o liniște și-o împăcare cu sinele și timpul, apa-
naj al unui mare spirit trecut prin viață, ca făina prin
sită.
Privirea întoarsă peste umăr cată fără mânie la
osteneala și mersul tot mai greoi al vârstelor rămase ză-
log pe mărăcinii înfloriți ai trăirilor, așa cum au fost:
„S-a dus cheful, dragii mei,/ S-au dus toamnele mă-
noase,/ Ne alăturăm la cei/ Ce-și fac casă pentru oase.//
Mai închin străvechea cupă,/ Cu puținul ce-a rămas./
Vom vedea ce-o mai fi după/ Veștejitul toamnei ceas.”.
(Resemnare).
Poetul este din toate câte ceva, dar mai ales, fla-
cără cuminte întru arderea de sine pentru văzători și ne-
văzători, totuna: „Înainte de a fi/ Am fost dragoste// Îna-
inte de-a păși/ Am fost zbor// Înainte de-a rodi/ Am fost
vis// Și câte toate.../ Până am ajuns/ Greul pământului.”
(Greul pământului). El, poetul, se risipește abur cald
peste oameni și conștiințe, rugăciune însoțitoare și ta-
lisman neprețuit, nestrigat în gura mare în Piața publică,
dar altfel, omniprezent: „Toți avem în Cer, un Car,/ Ce
ne poartă viețile./ Doamne, să aibă, măcar,/ Toate, pa-
tru, roțile!”. (Carul Mare).
La Vasile Răvescu pendula timpului are un ritm
special și-o așezare în măsură impresionante, ca să zic
așa, ce-mi sprijină tâmpla de toți pereții singurătății în
care m-am refugiat, să-i pot auzi cu folos tic-tacul: „Ce
mare filozofie?.../ Să dai sfaturi, nu mai poți,/ Căci în
seamă nu te bagă/ Nici măcar ai tăi nepoți.// Îți rămâne
doar plăcerea/ Să vezi cum se străduiesc/ Să te treacă cu
vederea.../ Căci și ei îmbătrânesc.”. (Palidă satisfacție).
Aseară, într-o altă clipă a singurătății mele, l-am
auzit pe Nichita Stănescu, zicându-mi: „Poetul ca și sol-
datul/ nu are viaţă personală”. „Ba, cum să nu, Bătrâne,
i-am răspuns eu contrariat. Au, și unul, și celălalt. Viaţa
e ca o batistă la purtător. Important e să te ștergi cu ea
numai atunci când, și pe unde trebuie.”
Și poetul Vasile Răvescu are batista lui, chiar
dacă uneori i-o mai împrumută Zeului Timp să-și

șteargă pe furiș o lacrimă scăpată din râsu’ – plânsu’
nesfârșitei lui călătorii: „Mașina timpului/ Mă poartă/
Fără să ţină seama/ De regulile de circulaţie/ Ale desti-
nului.// Mă lasă doar/ Să privesc în oglinda retrovi-
zoare/ Să văd îndepărtându-se/ Tot mai mult/ Tine-
reţea.” (Trafic cinic).
La finalul micului volum „Ochii lui Cronos” dau
peste un snop de colegi și prieteni catacombiști, unul
mai gureș decât celălalt, arătând cu degetul înspre Be-
bino al nostru, căci ce Poet frumos, și Om tot așa, este
el. Îi trec aci, să se știe: Ion Andreiţă, Nicolae Dan Frun-
telată, Dan Plăeșu, Elena Mitru, Marin Ioniţă, Florentin
Popescu, Ștefan Mitroi, Ion Haineș, George Baciu. Păi,
este Om și Poet, confirm și eu, fiind vorba de aceeași
persoană ce mi s-a lipit de suflet ca iedera pe zidul unei
Sfinte mănăstiri. Și numai ce-l aud pe Bebe: „Nu e bu-
iestru ca să-i ţină/ Struniţi în libertatea lor/ Și nici o
coamă de lumină/ Să strălucească în decor./ În arcul su-
plelor picioare/ Pământul zboară înapoi/ Și parcă-
ncearcă să măsoare/ Distanţa scurtă dintre noi.// Se duc
și-n urmă lasă zborul/ Atâtor gânduri ca un roi,/ Ră-
mâne repetabil dorul/ De anii tineri și de noi!”. (Caii
sălbatici).
Nu-i niciodată prea târziu să te reîntâlnești cu un
Mare Om de spirit, care a evadat din foșnetul cărţilor
lui din dor de tine. Sunt aici, prietene! Te așteptam.
Mihai ANTONESCU
Testamentul din Strada Nisipuri şi
un Fir al Ariadnei
Am avut discuţii cu
diferiţi, deocamdată poeţi,
nedumeriţi de poemul „Tes-
tamentul din Strada Nisi-
puri”, despre care se afirmă
că ar fi documentul literar cel
mai impresionant gândit,
creat de Șerban Codrin
(vezi analizele lui Vladimir
Udrescu, Mircea Dinutz,
Eliza Roha, Nicolae Ţone,
Ion Roşioru, Marian Dop-
cea), pe când alţii îl declară
mai degrabă complicat peste limite. Se pare că autorul
însuşi a simţit nevoia unor simplificări. Pentru cititorii
interesaţi de a intra în ocolitorul, dedalianul labirint, îmi
propun să le pun la dispoziţie un prezumtiv fir al Ariad-
nei.
O creaţie literară, muzicală, de artă sculpturală,
picturală nu are nevoie de explicaţii, cuprinzând în pro-
pria existenţă un spaţiu oricât de generos al enigmelor.
Citiţi un eseu precum „Moise de Michelangelo” de Sig-
mund Freud, unde savantul psihanalist încearcă să des-
luşească intenţiile artistului în paralel cu alte multe des-
crieri ale aceloraşi imagini propuse de creator şi desci-
frate diferit de numeroşi critici de artă, istorici, filozofi,
teologi.
123
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Conţinutul epic al poemului poate fi condensat
la câteva cuvinte, pe care, cu un oarecare prilej, mi le-a
rostit însuşi autorul: aventurile bahice ale câtorva poeţi
prin Mai-prejos-de-Infernul, Infernul, Purgatoriul, Pa-
radisul şi Mai-presus-de-paradisul totalitar, unde se în-
tâlnesc cu beneficiarii marii fericiri ai egalităţii între
minciună şi adevăr. Religie laică, avându-şi zeii, clerul,
martirii, profeţii, conducătorii prea iubiţi şi cărţile sa-
cre, poeţii o descifrează ca pe o vastă panoramă, unde
sunt ridicaţi la vedere nişte zei goi, nişte martiri contra-
făcuţi, nişte profeţi mincinoşi, nişte meschini conducă-
tori victorioşi laolaltă cu victimele lor târâte prin bolgii,
unde întunericul este proclamat în mod obligatoriu lu-
mină, pe când lumina nu există decât ca întuneric şi pro-
pagandă.
Aventura începe MAI-PREJOS-DE-INFERN.
Cuprinde 6 capitole, I-VI, subîmpărţite în 37 de poeme
în versuri, versete, proză. Un scurt prolog: „Născut prin
eforturile mamei sale şi ajuns,/ cu străduinţe, într-un oa-
recare lustru de viaţă,/ murdar de cerneală pe mâini,
căci aşa este poetul,/ Murdar pe mâini.” (I). Ne aflăm
pe strada Nisipuri, numărul zero bis, cea mai necăjită şi
deznădăjduită străduţă din lume, surpată, mocirloasă,
însă înnobilată de casa umilă, unde locuieşte poetul ca
într-o bibliotecă, loc numai-bun să se ascundă şi să se
ferească de lume. Strada Nisipuri reprezintă refugiul
pentru nevoiaşii, declasaţii, victimele pământului, (II, 1,
2), unde se aude un strigăt la marginea unui şanţ: „A
murit Dumnezeu!” Cine este Dumnezeu? Cineva îl des-
coperă pe bătrânul beţiv, dat afară din cârciumă şi căzut
peste noapte într-un şanţ, unde şi-a pierdut viaţa (I, 9).
Poetul are un motan, Mutulache Pisicovici, dresat şi
personalizat, care îi aduce un răvaş ciudat: „O casă
mică: împrejurul micii jucării,/ Pământul verde, verde,
verde, tuns ca un soldat;/ În pustnicia lui, viu între
morţi, mort între vii,/ Îndură Unul Dumnezeu, bătrân şi
exilat.” (II, 7).
Conţinutul scrisorii se adevereşte: în biblioteca
ermetică, încuiată, securizată, un buncăr al tuturor
cărţilor tipărite sau netipărite ale lumii îşi face apariţia
un personaj bizar şi atotştiutor. Ceea ce urmează este
dialogul între poet şi bătrânul Domn, un adevărat în-
văţător şi judecător, poate un alt Moise, un alt Avraam
(III, 1-12). Mult mai puţin, este numai paznicul de
noapte, pedagogul, fochistul, prietenul ucenicilor de la
Școala de Meserii, unde poetul face pe bibliotecarul
fără cititori, însă niciodată nu l-a întâlnit pe misteriosul
patriarh. De abia plecând într-un mod superlativ de ciu-
dat, poetul îşi dă seama că bătrânul ar putea fi însuşi
Dumnezeu, Părintele creator, ziditor retrogradat şi alun-
gat din Paradis în Infern de propriii săi elevi deveniţi
peste zi, dar mai ales peste noaptea lumii, revoluţionari
de profesie, demolatori ai civilizaţiei. Dar mai ales
monştri politici.
La despărţire, poetul este sfătuit să părăsească
babilonul său de cărţi, consfinţit printr-un poem (III, 7),
şi să înceapă o călătorie ezoterică, unde să cunoască
omenirea condamnată să zidească lumea nouă, unde în-
suşi Dumnezeu este un simplu om al muncii la coada
măturii. Astfel, odată cu „Mărturisirea poetului şi

începutul călătoriei” (V), se anunţă marea, bramburita,
bahica aventură: „Rătăcit printre zilele-şi-nopţile vea-
cului,/ Fără să mai amintesc cântătorii, mijirile, amie-
zile, vecerniile /şi câte or mai fi, în cea mai fioroasă pă-
dure, hercinica Sylva,/ asupra mea se năpustesc trei
apocaliptice dihănii,/ în ordinea întâmplătoare a pericu-
lozităţii,/ Presupusa capra-vecinului, ursul bătrânului
fochist Faulkner şi ghepardul, într-o variantă împăiată,
cum nu s-a mai pomenit altul din vremurile princepelui
di Lampedusa (V, 1). Călăuza pe căile lumii noi este
Omul Virgil, „inventatorul poeziei”. Portretizat la locul
său de muncă silnico-literară, Omul Virgil este oricând
gata să ia toate cârciumile, bodegile, cafenelele, spelun-
cile la rând, unde se înghesuie „băieţii cu ochi albaştri”,
dresaţi să nu scape niciun gest, niciun cuvânt, niciun
vers recitat cu lăudăroasă oratorie de bardul cu atât mai
entuziast cu cât rătăceşte mai împiedicat între pahare,
ţoiuri şi halbe. Cu cât mai beat, Omul Virgil recită mai
nărăvaş şi devine un purtător de făclie al adevărului, un
glas răguşit al lucidităţii, un tragic profet în vremi gro-
zave, un demn mentor al poetului naiv, dezorientat şi
prost prestator de activităţi bahice (V).
O burlescă şi importantă vizită la sediul unui
anumit serviciu nicidecum secret, ci discret, (VI) pune
pe Omul Virgil şi pe poet, nu atât în legătură cu muzele
inspiratoare, cât cu rigorile cenzurii atotputernice,
fetiţele în cauză fiind nişte conştiente îndrumătoare pe
căile corecte, ceea ce nu convine barzilor, însă bunele
maniere ideologice trebuie respectate cel puţin de ochii
lor la fel de frumoşi şi albaştri ca ai gradaţilor din ser-
viciile instalate cu maximă vigilenţă pe urmele lor.
Omul Virgil evocă pe Orfeu, alt călător în Infern, ce-
rându-i sfaturi competente (VI, 2).
După „Imnul celest al Străzii Nisipuri în regim
de supraveghere informativă şi control, muzică de beţe
trecute prin gard, percuţie de sticle sparte şi aruncate în
groapa de gunoaie a istoriei” (VI, 8), Omul Virgil recită
un poem din fondul său de aur: „(...) nici inima, cu paşi
de-orbete,/ Nu ne mai încape în piepturile doldora de-
îngrijorare,/ Totul vândut pe-o clipă de nimic, goană-
după-vânt şi sete,/ În Infern asemeni pe Pământ, unde
pierdem cu-oroare// Şi ne tot pierdem de scârba tuturor
scârbelor, poete.” (VI, 10). Din greu, poeţii ajung la
poarta Infernului, părăsind căile pământului şi luând în
piept minunata lume nouă, promisă de utopie purtători-
lor de profesiuni umile, muncitoreşti, manuale.
Al doilea cânt, capitol, INFERNUL, cuprinde
capitolele I-IV, divizate în 106 de poeme, numerotate
cu cifre arabe, majoritatea în versuri, în versete, restul
în proză.
„Niciodată nu te-am privit, oceanule, în faţă”
(I) este un poem introductiv, urmat de „Decoruri şi po-
pasuri la poarta Infernului” (II, 1-8). În loc de o spă-
imoasa construcţie imaginată de Dante sau Rodin,
poeţii se pomenesc dinaintea unei ditamai cârpăceli fes-
tiviste, de carton (II, 3), împopoţonată cu o inscripţie
ineptă: „Da, mai avem lumină! Şi catarg!/ Contaţi pe
sori şi stele! Dăm în scris/ Că drumul nostru-abia în-
cepe, larg,/ În zbor spre viitor! Spre paradis!” (II,5). De
fapt, inscripţia aparţine porţii paradisiace, însă din
124
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
raţiuni ideologice este substituită infernului, unde clasa
muncitoare colcăie de fericirea muncii împlinite. Auto-
rul tuturor versificărilor pe următoarele porţi nu poate
fi altul decât linguşitorul bardul-tuturor-barzilor de
curte nouă al celor mai iubiţi fii ai popoarelor. În alt loc,
un „Poem informativ despre dispariţia inscripţiilor şi
comentariul unui specialist” (II, 8) ne face cunoştinţă cu
alt specimen, „bardul informativ”, Don Guru Trubadu-
rul, informator de profesie, autor al unui întreg dosar de
turnătorii versificate, însă profund dedicate ordinii imo-
rale a lumii noi.
Odată cu „Începutul călătoriei în Infern” (III),
evenimentele se precipită. Omul Virgil recită propriul
său poem despre porţile infernale din toate mitologiile
(III, 3). Poetul dă la iveală propria sa inscripţie pentru
poarta cu pricina (III, 4), pentru ca, în cele din urmă,
ezotericii călători să devină martorii unei aşa-zise pa-
rade a condamnaţilor la infern în onoarea celei mai
zdrenţăroase sărbători în frunte cu portretele festiviste
ale „fiilor iubiţi”, într-o gloată a ţărănimii aduse cu
japca, a muncitorimii nerăbdătoare să o rupă la fugă şi
să o şteargă după primul colţ, totul isprăvindu-se printr-
o debandadă udată cu o ploaie fleşcăitoare ca o mântu-
ire de chinurile patriotarde (III, 7).
„Pavoazat cu mustaţă de pomină, un bătrân pes-
car în ape tulburi”, cel mai modest, cel mai tăcut, îşi
face apariţia un prieten al poetului şi al Omului Virgil,
bardul Leonid, la fel, vrăjitor şi, mai ales, degustător de
băuturi spirtoase amestecate cu versuri tulburătoare:
„Pe malurile Stixului, impure,/ Urcăm în barca strâmbă,
cu lopeţi/ Din cele mai sfielnice la preţ,/ Şi navigăm
minţiţi de geamandure/ Spre-adrese, unde saramure/ De
crapi bezmetici şi dizblehuieţi/ Condamnă la suplicii pe
poeţi/ Să-ndure cât nu prididesc să-ndure.” (III, 8).
Omul Virgil îşi scoate „Din damigeană încă un
poem al maestrului”; astfel recitând şi târându-se prin
noroaie, banda celor trei poeţi, cu informatorii pe urme,
nimeresc în colcăiala Infernului, printre „nenorocite
fantome ale muncilor” (III, 11).
Începe spectacolul bolgiilor, unde sunt prezen-
tate 70 de portrete ale „fantomelor muncii”, de la Aca-
rul, Betonistul, Borşăreasa, Boschetarul, Brutarul, Bu-
cătăreasa, Buldozeristul, Cantonierul, Centralista până
la Spălătoresele, Sportivul, Stânjenarul, Șoferul, Tini-
chigiul, Tractoristul, Ţăranii, Ţăranul, Văcarul, Vână-
torul, Vânzătoarea de îngheţată, Vânzătoarea de lozuri,
Zeţarul, un nomenclator de profesiuni manuale. „Cine
sapă în balcon, cine adânceşte o groapă” este un poem
între grotesc şi tragic despre „O ţărancă la bloc, în apar-
tamentul mucegăit, etajul 5,/ Freacă la zolitor, cu apă de
ploaie de-a dreptul din tavan,/ Spală mobilizatoare stea-
guri, rufe în vânt fâlfâitoare, lozinci” (III, 49).
Nu lipseşte deja binecunoscutul „Părintele Ce-
resc”, nimeni altul decât bătrânul Domn din biblioteca
poetului; este fochist, paznic de noapte, pedagog la
Școala de Arte şi Meserii, unde are discipoli importanţi
din istoria omenirii, dar şi repetenţi, leneşi, aventurieri,
care vor descoperi avantajele loviturilor de stat, ale re-
voltelor absurde, ale ascederii la putere prin minciună,
prin manipularea popoarelor /gloatelor (III, 70).

Fiecare „condamnat” îşi poartă umilinţele cu
demnitate, cu bucurie sau cu toate nuanţele tristeţii. Pa-
radoxal, este partea relativ curată, demnă, chiar strălu-
citoare, deloc deplorabilă a călătoriei, lumina urcând
din interior spre exteriorul devenit un portret sau altul.
Din când în când, Don Guru Trubadurul mai trânteşte,
mai versifică inspirat câte un „poem informativ”, turnă-
torie penibilă şi ridicolă, în stil pompos-literaturizant,
răsplătită la separeul unui restaurant de ofiţerul de legă-
tură neapărat cu vin ideologic, roşu, lângă friptură şi
garnitură de castraveciori muraţi, poem depus la dosar
şi comentat cazon de câte un purtător de cizme sau ar-
hivar, dormitând de birocraţie şi nepricepere, înecat în
vigilenţă şi lozinci tâmpite, dar cu atât mai bine înţolit
în uniforma revoluţiei, devenită caricatură sarcastică.
Alte personaje sunt numai schiţate, zeci şi zeci, alcătu-
ind tabloul unei babilonii de furnici umanoide în agi-
taţie, în aşteptare, în nerăbdare şi mizerie.
Al treilea cânt, PURGATORIUL, enumeră 4
capitole, I-IV, subîmpărţite în 85 de poeme, dintre care
47 cuprind în exclusivitate portrete de „condamnaţi”,
profesiuni intelectuale, de artişti, de creatori, de editori,
jurnalişti, de mulţi aflători în treabă cu ochii şi urechile,
de la Actorul, Agronomul, Arhitectul, Arhivarul, Astro-
logul, Astronomul, Biograful, Biologul, Cantautorul,
Cântăreţul de muzică populară la Seismologul, Teolo-
gul, Tragedienele, Ţambalagiul, Viitorologul. Multe
alte profesiuni sunt prezentate lapidar, sarcastic, pe par-
cursul călătoriei.
După prolog, „Conform unor genii filozofico-
astronomice,/ ziua ar începe la miezul nopţii şi, pe cale/
De consecinţă, viaţă şi adevăr, noaptea şi-ar face/ Înce-
putul într-un miez de pâine neagră la masa/ de prânz, pe
genunchi, a lui Dumnezeu” (I), călătoria se precipită
spre poarta Purgatoriului, unde inscripţia este opera
Bardului-tuturor-barzilor. Cum trebuia să aparţină
porţii infernale, omul Virgil şi poetul propun propria
variantă, a cărei ciornă furată de Don Guru Trubadurul
va ajunge între paginile dosarului de urmărire conspira-
tivă. Apar aluzii la mulţi poeţi devotaţi purgatoriului to-
talitar, fără nume, sau nume modificate, fragmente din
scrierile acestora fiind parodiate, pastişate.
Omul Virgil se grăbeşte să recite un poem con-
clusiv, de această dată terminat cu acelaşi cuvânt repetat
în toate finalurile de cânturi: „(...) urcăm spre mari
epoci-de-aur promise în operete/ Complete, spre mân-
dre ceruri, cu atât mai secrete,/ N-am mai ajunge, ră-
tăciţi cum răzbatem cu-aripile tăiate/ Printre zilele-ne-
gre-şi-nopţile veacului, poete.” (III, 9).
Al patrulea cânt, PARADISUL, cuprinde 4 ca-
pitole, I-IV, divizate în 36 de poeme, dintre care 14 por-
trete de „condamnaţi” la fericire în bolgiile supreme,
conducătoare, ale celor mai conştienţi, Activista, Că-
lăul, Cei patru mari dascăli ai popoarelor, Cârmaciul,
Conducătorul, Deputatul din Marea Adunare Naţională,
Dictatorul, Bardul, Grădinarul, Marele om al Omenirii,
Profetul, Revoluţionarii, Sămânţăreasa, Satan. Tocmai
purtătorul de vorbe versificate al dictaturii, Bardul-tu-
turor-barzilor, nu este apoteozat în mod direct, ci printr-
un „poem informativ” depus la dosar, consemnat fără
125
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
să-i tremure mâna de Don Guru Trubadurul, astfel
trompeta de curte nouă devine ea însăşi victima devo-
rată de alţi şacali. (III, 20). Fiecare poem în parte este o
satiră feroce, paradisul metamorfozându-se într-un in-
fern al homo homini novus lupus, sau, mai batjocoritor,
homo homini novus homo.
Al cincilea cânt, MAI-PRESUS-DE PARA-
DIS, numără 8 capitole, I-VIII, subîmpărţite în alte 49
de de subcapitole. Unul central, „Apocalipsa după
lampa lui Ilici, revoluţionarul de profesie” este un mo-
nolog dramatic în patru părţi/acte, (IV, 1-101) pe când
„Confesiunea mustăciosului tuturor popoarelor” cu-
prinde un singur amplu capitol (VII). Acest suprapara-
dis, unde s-au autoînălţat şi zeificat atotputernicii in-
ventatori ai totalitarismului, conţine masa critică a în-
tregului poem, cu marile, dramaticele confruntări, cu
recitalurile omului Virgil scandate orgolios, cu ocările
dinamitarde (VI, 2, 4) ale bardului Leonid împotriva
Omului de Oţel pe soclul măreţului monument, unde îşi
permite necuviinţe, ameninţări, de se pomeneşte arestat,
judecat cu indignare de întreaga omenire revoluţionară.
Tuns, ras, numerotat, înarmat cu târnăcopul muncii sil-
nice, bardul retrograd, necuviincios cu Tătucul-tuturor-
popoarelor este aruncat pe şantierele cosmice ale viito-
rului de aur. În cele din urmă, aproape pe neaşteptate,
începe prăbuşirea haotică, în neant sau în conştiinţa
poeţilor, a ticăloasei utopii, a mulţimilor de statui tute-
lare, ca o cumplită judecată-de-apoi a roşiei molimi uni-
versale.
Al şaselea cânt, „CARTE INFINITĂ”, alcătuit
din XXI de capitole comentate de ofiţeri ai serviciilor
secrete, încheie giganticul periplu, revenind la destinul
poeţilor rătăciţi cu bune şi rele prin bolgiile absurde, to-
talitare. Vinovaţi din prostie, naivitate, ebrietate, din
slugărnicie sau acuzabili fără vină, celebrii poeţi, de di-
mensiuni exagerate, mitice, ba chiar muzele îşi capătă
pedepsele de fiinţe fără valoare. Totalitarismul, intuit şi
teoretizat de mari bolnavi psihic, pare o ciumă roşie,
universală, de nevindecat. Tocmai pentru creşterea ten-
siunii, autorul a simţit nevoia să introducă nişte prescur-
tări, de discutat dacă sunt benefice sau de conjunctură.
Pentru început, compuse numai în versete, au apărut
unele reorganizări prozodice. Astfel, acest vast, nu nea-
părat pamflet, ci poem cu o uluitoare mulţime de faţete,
lirice, ironice, sarcastice, cinice, tragice, vizionare, ne
aruncă brutal dinaintea unor anomalii istorice, utopice,
devenite, prin forţa apocaliptică a neadevărurilor din în-
săşi esenţa lor „ştiinţifică”, prilejuri de sinistre măceluri
umane.
În mod paradoxal, medicamentele propuse de
utopie drept remedii reparatoare, salvatoare din prea
multe defecte existente, sociale, inechităţi, fărădelegi
seculare se transformă în contrariul lor, otrava himere-
lor cerând din ce în ce mai multe victime, provocând
din ce în ce mai profundă dezordine, entropie, din ce în
ce mai numeroase aşa-zis revoluţii. Dar ce este o revo-
luţie socială? Ne întrebăm dacă a existat vreuna în fo-
losul omului sau toate au reprezentat o singură mocirlă
a minciunilor perpetuu reluate, reiterate până la idioţie.
Și încă o întrebare, nu cumva supravieţuirea omului pe

planeta Pământ reprezintă numai o faţă superficială,
scena repetatelor tragedii, unde reversul secret este
abandonat în seama ironiei unor zei creatori, cinici, fa-
imoşi într-un singur fel: prin ambiguitatea dacă există
sau nu inexistă?.
Tragedie a umanului, farsă tragică a omenescu-
lui, Testamentul dintr-o simbolică Stradă Nisipuri,
unde nimic nu are temei şi temelie, decât dezastrul, pră-
buşirea, dezintegrarea, ne aruncă dinaintea unei groaz-
nice realităţi alcătuite din urâtul istoric, social, fără ni-
ciun reper moral. Nu cumva oamenii sunt numai ab-
surde fiinţări anonime, oarbe, surde, fără acces la cu-
vânt, la conştiinţă, la credinţă? Nişte nume fără sens pe
liste de condamnaţi fără drept să întrebe de ce sunt os-
tracizaţi? Victime, cei mai mulţi, călăi, câţiva iluminaţi,
deţinători ai adevărurilor absolute? Îngrămădiri de
turme vremelnic mânate cu bâtele ideologiilor făţar-
nice, înşelătoare, spre cumplite abatoare, spre moarte,
spre neant, spre acceptarea distrugerii prin fatalitatea
luptelor de clasă, prin forţa brutală a revoluţiilor în rea-
litate inexistente, dezordini instigate, răscoale însce-
nate, inventate de violenţa instinctuală, fără limite, de
sălbăticia altor turme frustrate, temporar atotputernice,
temporar conducătoare, temporar beneficiare ale biciu-
lui, ale închisorilor, ale ştreangului, ale eşafodului, ale
gropilor comune? Și atunci, ce mai rămâne din om, din
omenesc, din umanism, din umanitate? Vorbe, vorbe,
vorbe... Cuvintele poetului, destinul său, conştiinţa de
„umbră fără Dumnezeu” se golesc, devin învelişuri ale
nimicului „printre buimace zilele şi bezmetice nopţile
veacului”: „(...) în Cartea zgomotoasă şi furioasă a oa-
menilor pe Pământ/ numai Dumnezeu şi Domnul nos-
tru/ Poetul ştiu cuvântul ziditor, de început, şi spun Fiţi
buni;// Numai Domnul Nostru fără nume şi Poetul cu
numele/ pierdut au ştiut să citească şi să se uimească/
de frumuseţea îndoielilor, niciunele ratate; (...)// „Cel
puţin, cu aripile amputate, nu se mai osteneşte, ci/ se
alege cu pieziş, târâş zborul unui pinguin;/ Rătăcit, um-
bră fără Dumnezeu, priveşte năpăstuit,/ surâde cu ochii
în gol, ba încă se mulţumeşte/ să-şi ascundă sufletul în-
dărătul/ Niciunei evadări;/ printre buimace zilele şi bez-
metice nopţile veacului,/ ce altceva să facă poetul, (...)”
(Carte infinită, XXI, Poemul divin).
Ultimele cuvinte ale poemului lipsesc, ele pot
fi continuate la nesfârşit, însă sunt înlocuite cu puncte,
puncte, puncte...
Scris cu acribie ca un capitol final, „Document
redactat după sfârşitul călătoriei” (I-VII), este de fapt
sumarul, unde se inventariază pas cu pas locurile ezote-
rice şi sutele de personaje urmărite cu vigilenţă, ca într-
o vânătoare de maimuţe umanoide, pusă la cale de
poliţia politică, apărătoare cu violenţa, cu prostia şi de-
laţiunea unor victorii revoluţionare existente numai în
coşmarele celor mai iubiţi fii, conducătorii, noii zei.
Despre acest labirintic poem filozoful culturii,
criticul şi istoricul literar şi de artă Ion Papuc mărturi-
sea: „Chiar dacă eu, trecând la ultimul exemplu din
opera respectivă, nu pot afirma, mai exact: nu îndrăz-
nesc să afirm care este valoarea artistică a cărţii Testa-
mentul din Strada Nisipuri, îmi este clar că în literatura
126
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
noastră ea este antiteza radicală a tot ce s-a scris în con-
temparaneitate, inclusiv faţă de cele pe care le-a mai pu-
blicat acest autor, iar model, din multe puncte de ve-
dere, par a-i fi fost The Cantos, fără a avea nici pe de-
parte şi românul aventura plurilingvă a americanului.
Un poem pamflet, o carte de un realism feroce, nu nea-
părat prin descrieri, cât în principal prin preluarea, din
limbaj îndeosebi, a unui întreg secol, carte monstruos
de mare, vastă cât acel secol douăzeci care îi este subi-
ect, nu poetică deloc, ci literară, adică impecabil scrisă,
fără a beletriza nicio clipă. Citind-o, am înţeles că rea-
litatea unde cu toţii trăim are şi un verso al ei, o faţă
ascunsă pe care, paradoxal, deşi extrem de la vedere nu
o ştie nimeni şi pe care cu toţii totuşi o ştim ignorând-o
şi regăsind-o în paginile acestei uriaşe cărţi. Căci în pri-
mul rând este vorba în ea de comunismul unde cu toţii
am trăit şi avem toţi fibra fiinţei îmbibată adânc cu el,
inclusiv cei născuţi după anul 1989. Nu ştiu un mai
complet rechizitoriu artistic împotriva funestei ideolo-
gii. E un ocol vast, enorm, din realitatea românească
până prin cea de origine, adică rusească, din unde ne-a
venit invazia, cotropirea de peste o jumătate de veac, şi
de sub puterile căreia nu ne mai putem desprinde.”
Lucian GRUIA
Din trecut pentru viitor;
Procesul Memorandistului
Despre memorandiştii
care au luptat pentru drepturile
românilor din Imperiul Austro-
Ungar, condamnați în urma unui
proces desfăşurat la Cluj în
1894, s-a scris doar ca grup.
Acum, în cartea Procesul
memorandistului Nicolae Cris-
tea - Ediţia îngrijită de Anca
Sîrghie şi Marin Diaconu (Edi-
tura Eikon, 2021) se scrie, la
ideea profesorului de filosofie
Marin Diaconu, despre unul din-
tre memorandiştii amintiţi, şi
anume despre Nicolae Cristea (1834 – 1902), om politic
de o exemplară demnitate, redactor-şef timp de 18 ani
la „Telegraful Român” din Sibiu, slujitor al Bisericii
Ortodoxe din Transilvania sub patru mitropoliți ca ase-
sor consistorial. Ediţia a fost îngrijită de doi autori, pro-
fesori universitari: Anca Sîrghie din Sibiu şi Marin Di-
aconu din Bucureşti, încheind o restituire in integrum
ce cuprinde cinci titluri.
Ținem să precizăm că nici până astăzi, la Ocna
Sibiului, unde se născuse Nicolae Cristea la 14/26 oct.
1834, şi nici la Sibiu, unde şi-a desfăşurat activitatea de
profesor, publicist, preot ortodox, protopop, asesor con-
sistorial, nu există o stradă care să-i poarte numele sau
o placă memorială pe unde a locuit. Totuşi, la intrarea
în Şcoala Mică din Ocna Sibiului, unde a învăţat, s-a
montat o placă memorială de către pr.dr. Savu Popa, la
sugestia ofiţerului Lazăr Sădean. Părinţii lui Nicolae

Cristea au fost: învățătorul Ioan Cristea şi soția sa,
Ioana. După ce Nicolae Cristea urmează clasele primare
la şcoala bisericii din Ocna Sibiului, absolvă Gimnaziul
catolic din Sibiu (Actualul Colegiu Naţional, „Gh. La-
zăr”), unde a urmat în perioada 1848 – 1950 şcoala „la-
tină”, şi a continuat apoi clasele germane. A terminat
Institutul Teologic Ortodox din Sibiu în a cărui biblio-
tecă s-au păstrat două studii de analiză politică publi-
cate de Nicolae Cristea: La ţintă şi Din trecut spre viitor
și Jurnalul său dactilografiat în două exemplare, acesta
fiind publicat de Anca Sîrghie în 1998 sub titlul File de
memorialistică (Editura Tribuna, Sibiu), cu un Cuvânt
înainte semnat de dr. Antonie Pllămădeală, Mitropolitul
Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului.
Textul noii cărţi, Procesul memorandistului Ni-
colae Cristea, se constituie din documente detaliate ale
procesului memorandiştilor, despre care am vorbit.
Cartea se deschide cu un studiu de 51 pagini intitulat
Restitutio in integrum, unde Anca Sîrghie sintetizează
numeroase date istorice şi culturale din epoca mitropo-
litului Andrei Şaguna şi din viaţa lui Nicolae Cristea,
din care ne dăm seama de prigoana românilor Ardealu-
lui aflat în Imperiul Austro – Ungar. Se începe cu
mişcarea revoluţionară din 1848 din Transilvania, răz-
boiul petiţionar condus de Andrei Şaguna pentru drep-
turile românilor ardeleni (în primul rând, învăţământ ro-
mânesc, egalitate în drepturi cu austriecii şi ungurii
etc.). Dieta maghiară votează în două rânduri: în 1848
şi în 1865 unirea Transilvaniei cu Ungaria şi Legea
naţionalităţilor în care singura limbă oficială în Transil-
vania era maghiara. În faţa acestor drastice măsuri, ro-
mânii reîncep războiul petiţiilor către Împăratul Aus-
triei.
Un moment decisiv în organizarea românilor îl
constituie înfiinţarea în 1869, la Miercurea Sibiului, în
casa lui Ilie Măcelaru, a Partidului Naţional Român,
care, din păcate, ca linie tactică a ales pasivitatea. Ca și
la acea reuniune inaugurală, Nicolae Cristea va susţine
cu o consecvență și o îndârjire exemplare activismul în
paginile „Telegrafului Român”; linia strategică a acti-
vismului avea să ducă la începutul secolului al XX-lea
la împlinirea idealului național al unirii Transilvaniei
cu țara.
În urma deciziei luate la adunarea din 12 – 14 mai
1981, în 1982 Gheorghe Bariţiu conduce o delegaţie de
pasivişti, cu un memoriu redactat de el şi tradus în fran-
ceză, germană şi maghiară, memoriu care nu a fost bă-
gat în seamă de autorităţile de la Budapesta. Jignirea
adusă delegației celor 16 demnitari ai Bisericii Orto-
doxe de la Sibiu, prezentați la sărbătoarea orașului Se-
ghedin în 1883, delegație căreia împăratul îi răspunde
în limba maghiară, la sfatul contelui Tisza, cerând res-
pectarea legilor statului, nu putea rămâne fără ecou. În
ziarul “Telegraful Român” este publicat articolul Răs-
plată?, Nicolae Cristea apărând cu demnitate pe româ-
nii transilvăneni care au adus jertfe pe câmpurile de
luptă ale războaielor habsburgice și au respectat legile
statului cu deplină loaialitate. În urma ordinului dat de
contele Tisza, mitropolitul Miron, prea plecat autorită-
ților statului, îl îndepărtează pe Nicolae Cristea din
127
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
funcţia de redactor-şef al ziarului „Telegraful Român”,
încălcând dorința Mitropolitului Șaguna, înscrisă în tes-
tamentul său, anume ca Nicolae Cristea să rămână în
acel post „cât îi va fi voia”.Românii sibieni organi-
zează, în semn de protest, un conduct cu torțe în onoa-
rea „regretatului redactor”.
În 27 oct. 1890, la Conferinţa Naţională de la
Sibiu a conducătorilor vieţii politice româneşti, se ri-
dică problema oportunităţii redactării şi trimiterii la Vi-
ena a unui nou Memorand. Dr. Ioan Raţiu a fost desem-
nat la Conferinţa Naţională din 21 febr. 1892 preşedin-
tele Comitetului Naţional. Memorandul a fost scris de:
I. Raţiu, V. Lucaciu şi G. Bariţiu. Textul Memorandului
a fost semnat la Consfătuirea din 25 – 26 martie 1892
de: Ioan Raţiu – preşedinte, George Pop de Băseşti şi
Eugen Brote - vicepreşedinţi, Vasile Lucaciu – secretar
general, Septimiu Albini – secretar şi Iuliu Coroianu-
referinte.
O delegaţie de 300 de români transilvăneni s-a
prezentat la Curtea împăratului Frantz Iosef din Viena
cu Memorandul, dar, la presiunea guvernului maghiar,
ei nu au fost primiţi. Memorandul ia calea: ministrului
ungar de lângă împărat – primul-ministru – ministrul de
interne și prefectul de Turda, care îl restituie nedeschis
lui Ioan Raţiu.
Celor 14 memorandişti li se intentează un proces,
ce s-a desfășurat în sala cea mare de la Reduta din Cluj,
în perioada 7 -25 mai 1894, proces la care inculpaţii,
între care şi Nicolae Cristea, se comportă cu demnitate.
Sunt condamnaţi în total la 31 de ani de temniţă, pentru
agitaţie politică. Românii şi-au manifestat solidaritatea
cu memorandiştii în fiecare zi a procesului, prin demon-
straţii paşnice.
Strategia refugierii memorandiştilor în regat a
fost aplicată de unul singur, Eugen Brote, ceilalţi asu-
mându-şi responsabilitatea faptelor. Nicolae Cristea a
fost condamnat la 8 luni de detenţie, pe care o va exe-
cuta integral la închisoarea din Vaț, în Ungaria. Nu se
acordă dreptul la recurs. Scrisorile trimise familiei sale
din temniță demonstrează că martirul nu şi-a pierdut în-
crederea că va veni şi timpul unirii Transilvaniei cu Re-
gatul, “familia cea mare”. Nicolae Cristea, căsătorit,
tată a cinci copii, o duce greu, mai ales că, din cauza
implicării sale politice, i se suspendă salariul pentru 2
ani la Consistoriul sibian. Memorandiştii au avut de plă-
tit şi spesele de judecată, în valoare totală de 5292,66
de florini, aceasta în afara cheltuielilor individuale.
În 1898, așa cum reiese din Jurnalul său, Nicolae
Cristea are bucuria de a efectua o călătorie în Regat, la
Bucureşti, Constanţa şi în alte oraşe, călătorie în care
discută cu lideri politici situaţia românilor din Transil-
vania.
Se stinge din viaţă la 7 febr. 1902 şi este înmor-
mântat în Cimitirul Josefin din Sibiu. La funeralii par-
ticipă un sobor de preoţi în frunte cu Mitropolitul Ioan
Mețeanu, iar în mulțimea participanților s-a distins de-
legația meseriașilor, care a depus o coroană cu funde
tricolore tradiționale, pe care se specifica: “Întemeieto-
rului, primului president și președintelui onorar pe

viață-REUNIUNEA SODALILOR ROMÂNI DIN SI-
BIU în semn de recunoștință”.
Şi astfel se încheie viaţa plină de demnitate a ce-
lei mai de seamă personalități pe care a dat-o Ocna Si-
biului culturii naționale, intelectual remarcabil și preșe-
dinte timp de 30 de ani (1867-1897) al Reuniunii soda-
lilor /meseriașilor/ români, structură luată ca model în
întreaga Transilvanie, unde astfel s-a constituit o pătură
socio-profesională a meseriașilor, locomotiva vieții
economice în societatea acelui timp.
Cartea cuprinde o serie de documente interesante
și concludente legate de memorandum, de stenogramele
procesului etc. Iar viaţa martirică a lui Nicolae Cristea
constituie un exemplu demn de urmat chiar și în zilele
noastre de tinerele generații.
Anca SÎRGHIE
„Ostașul lui Hristos” în viziunea
romancierului Andrei Breabăn
Îndrăgostit de istorie, juristul sucevean Andrei
Breabăn se evidențiază printr-o puternică activitate pu-
blicistică. Pe de o parte, colaborează cu lucrări la un
mare număr de reviste literare din țară și din Republica
Moldova, pe de altă parte, impresionează prin cărțile
publicate mai ales la editurile ieșene „Tipo Moldova” și
„Timpul”, cel mai important fiind ciclul ștefanian, din
care au apărut până în prezent nu mai puțin de opt vo-
lume. Harnicul autor lucrează acum de zor la un alt vo-
lum intitulat Bătălia pentru Europa, în centrul căruia
va apărea confruntarea crâncenă de la Belgrad, asediat
de otomani și apărat de Iancu de Hunedoara, alături de
acesta aflându-se și viitorul domn al Moldovei – Ștefan
cel Mare.
Deocamdată, ne vom ocupa de romanul Castelul
de pe Nistru (Ed. „Timpul”, Iași, 2022, cu o prefață de
Ioan Holban), o lucrare narativă alertă, unde prozatorul
își dă măsura întreagă a talentului său de povestitor.
Suntem în anul 1455, la doi ani după cucerirea Constan-
tinopolului de sultanul Mahomed al II-lea, devenit o
sperietoare pentru lumea creștină, mai ales că tânărul
și nesătulul sultan își pusese în gând să spulbere Bel-
gradul și să ajungă la Buda și apoi în inima Europei, la
Viena. În aceste condiții atât de vitrege, Moldova se află
sfâșiată între doi domni, unul dedat la plăcerile lumii,
pitit după zidurile Cetății Albe și după fusta protectoare
a mamei Maryna și criminalul Petru Aron, grăbit să
ajungă la Suceava, după ce a înfrânt oastea rivalului.
Într-o țară fără o stăpânire fermă, tâlharii își fac de cap,
moldoveni sau de alte nații, autorul oprindu-se la niște
frați genovezi, stăpâni peste Castelul Lerici. Dezbinarea
și tot felul de intrigi boierești caracterizează situația
unei Moldove aflată într-o stare deplorabilă: Discordia
a învrăjbit țara, oamenii trăiesc în sărăcie, iar noi am
ajuns la cheremul străinilor, că nu mai putem trăi dacă
nu jurăm credință unuia sau altuia dintre vecini. Nu
știu dacă se va găti starea grea în care se află Moldova,
oftează logofătul. Se adaugă asasinarea lui Alexăndrel
(nu-i vorbă, că și lui Aron i se pregătește moartea, drept
răzbunare) și haraciul uriaș cerut de sultan, a cărui
128
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
cruzime a făcut ocolul Europei, chiar și până să ajungă
suveran. Aflăm, așadar, din gura călugărului franciscan
Ioan de Capistrano, cel ce a inițiat cruciada întru apăra-
rea Belgradului: cum a dispărut din grădina sa un pe-
pene și nici unul din lucrători nu recunoștea că ar fi fu-
rat, stăpânul a dat poruncă să fie spintecați toți șase și
cu mâinile lui a scotocit burțile pentru a găsi urme de
pepene și astfel să stabilească cine era hoțul.
Pregătindu-se de război împotriva lui Mahomed,
iar grofii unguri punându-i tot felul de piedici, autorul
se oprește asupra figurii de mare strateg a lui Iancu de
Hunedoara. Acesta le atrage inițial atenția însoțitorilor
săi că cea mai bună apărare este atacul și că moartea îl
pândește pe fiecare în toată ziua, luptător ori ba. În sfâr-
șit, viteazul și înțeleptul îi avertizează că la capătul dru-
mului pe toți ne așteaptă o cruce de dus și niște farisei
care să ne răstignească pe ea, situație valabilă oriunde.
De aceea, el cere unitate de gândire și de acțiune în fața
aceluia care se exprimase într-un mod categoric și fără
să clipească: Nu trebuie să existe în lume decât o sin-
gură împărăție, cu o singură credință și un singur îm-
părat, extrem de pernicioasa idee bântuind și azi, după
atâta vreme, câte un cap înfierbântat, ajuns la tempera-
tura himerelor.
La Cetatea Albă are loc o nuntă fastuoasă a prin-
țului Vlad de Țara Românească și a prințesei Anastasia,
sora lui Alexăndrel, bun prilej pentru a repeta istoria
asasinatului de către un grup de boieri, cu sprijinul pâr-
călabului cetății. E necesar să subliniem două aspecte
foarte importante privitoare la Andrei Breabăn. Acțiu-
nea de eliminare silențioasă în aspectul ei e urmărită cu
o știință ce impresionează prin pașii făcuți de boieri
pentru a nu lăsa nici o urmă a implicării. La fel, autorul
se dovedește a fi un maestru în ceea ce privește pregă-
tirea și desfășurarea nunții, de la bucate la muzică, de la
aspectul vestimentar la tradițiile moldovenilor, încât
până și apele Limanului s-au oprit din mers și, în loc
să-și continue drumul spre mare, păreau să formeze va-
luri și să izbească în cetate, vrând să urmărească și ele
priveliștea din curte. Nu mai puțin grandioasă e cununia
din biserică, când un curtean aruncă peste participanți,
cu dărnicie, groși de argint oferiți de doamna Maryna.
Veselia a umplut întreaga întindere dintre ziduri și doar
Alexăndrel e nemulțumit, având gâtlejul uscat de ace-
eași sete din totdeauna, cel mai propice prilej pentru a
se săvârși din viața aceasta chiar pre limba lui, în timp
ce nuntașii se pun pe jucat: Melodia curge din ce în ce
mai frenetic, șirurile șerpuiesc apoi se întorc spate în
spate, se îndepărtează iar formând un singur șir (…),
impresia fiind că autorul se află alături de nuntașii dez-
lănțuiți și observă cu ochiul său vigilent mișcarea aces-
tora, asezonată cu strigăturile specifice: Poți să fii mire-
mpăcat, că mireasă ți-ai aflat, știe țese, știe coase, știe
purta haine frumoase! Meșteră la cusătură și la vorbele
din gură, știe pâinea s-o frământe și pe om cum să-l
încânte! Nu lipsește momentul „iertăciunii” și al bine-
cuvântării mirilor, al răscumpărării miresei, „plata hul-
pii”, cum e cunoscută în popor, dintr-o nuntă cu toate
ingredientele tradiționale, cunoscute până în cele mai
mici amănunte de Andrei Breabăn.

Autorul se dovedește a fi un maestru și în descri-
ere, fie că e vorba de personaje, fie că are în vedere as-
pecte din natură: Târgul (Baia) ocupă o suprafață în-
tinsă, casele fiind răzlețite pe numeroase străzi care se
întind în toate părțile ca o familie de șerpi ce stau cu
burțile la soare. Spectaculoase apar și scenele de con-
fruntare dintre Ștefan cu ai săi boieri credincioși, grup
venit de la Brașov pentru parastasul de la Reuseni, și
niște tâlhari, o luptă în care se va evidenția, pe lângă
ceilalți, și feciorul boierului Șendrea de la Dolhești. E
momentul când moldovenii se vor avânta peste Carpați
pentru a da o mână de ajutor apărătorilor creștinătății,
auzind că turcul Mahomed Celebî cu turcimea lui a por-
nit ca un balaur înfometat asupra lumii creștine. Țăra-
nii pleacă la bătălie, având în frunte preoți, cântând la
îndemnul acestora, ca în versurile de altă dată ale lui
Vasile Alecsandri și înfruntând mai întâi hânsarii boie-
rului aflat în opoziție: Pentru el sunt mai importante
holdele de pe câmp decât libertatea țării, care este pusă
în pericol. În vreme ce patrioții din toate cele trei țări
românești se află pe câmpul de luptă, formând o unitate,
precum cu secole în urmă au făcut-o dacii, Aron cu bo-
ierii lui înrobesc Moldova, hotărând să plătească turci-
lor tribut (anual 2000 de ducați de aur), cu gândul că
cine-și pleacă în fața dușmanului capul, va determina ca
sabia inamicului să devină milostivă, o părere neroadă
care de cele mai multe ori nu coincide cu realitatea. În
felul acesta, Andrei Breabăn procedează la o deschidere
către o altă domnie, către un ostaș al lui Hristos, capabil
să se opună puhoiului otoman: Pe cât de mic de statură,
pe atât ieșea în evidență robustețea trupului trecut prin
tot felul de încercări ale vieții, dar mai ales prin pregă-
tirea pe care tatăl i-a dat-o încă din fragedă copilărie.
Desigur, e vorba de Ștefan, devenit ulterior, prin faptele
sale glorioase, „cel Mare”.
Istoric și prozator redutabil, Andrei Breabăn își
duce cu succes proiectul, lucrările sale fiind bogate în
informații, uneori chiar inedite, iar stilul său e unul atră-
gător, chemător la o lectură agreabilă, chiar dacă acțiu-
nea acoperă sute de pagini.
Ioan ȚICALO
129
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Freamătul discret al istoriei ca literatură
Castelul de pe Nistru continuă acțiunea din
Visul Măriei Sale, conturând un ciclu ștefanian, vis al
scriitorilor din Moldova, începând cu proiectata epopee
Ștefaniada a lui Costache Negruzzi, evidentă și în aspi-
rația a lui Andrei Breabăn de a alcătui o epopee închi-
nată marelui voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. În
această intenție, un vis de creație, Andrei Breabăn pare
a-l urma pe Mihail Sadoveanu din Frații Jderi; mijloa-
cele de realizare artistică ale scriitorului sunt, însă, cu
totul altele.
Reconstituirea epocii, cu atmosfera ei medie-
vală, laborios documentată, se realizează exclusiv din
dialog, punctat de câteva descrieri – vestimentație, por-
trete (Petru Aron, tinerii Ștefan Mușat și Vlad Țepeș,
fără amprenta autorității domnești, Mohamed Cucerito-
rul, Iancu de Hunedoara).
Narațiunea înaintează prin dialog. Evenimen-
tele istorice, amplu și riguros documentate printr-o bi-
bliografie impresionantă, nonficțiunea prevalând, în
mare parte, asupra ficțiunii, scriitorul fiind interesat de
redarea adevărului în stricta notație istorică, sunt aduse
în prim-plan prin felul în care se reflectă în gândirea
contemporană a celor care le trăiesc la temperatura in-
candescentă a actualității.
Timpul istoric se concentrează în jurul anului
1455 și puțin după, până în primăvara 1456, la câțiva
ani după cucerirea, în 1453, a Constantinopolului, dar
se dilată în timpul narativ, în durata menită a-i sur-
prinde, deopotrivă, actul de viață și semnificația lui. Is-
toria Moldovei este integrată în contextul european al
vremii, prin sugestiile care privesc aspirația de expan-
siune a lui Mahomed și încercările de a-l contracara,
prin organizarea unei noi cruciade.
Viziunea narativă este a unui narator care cu-
prinde, integrator, faptele istorice din perspectiva uni-
versalului, ce presupune redare de fapte și meditație
asupra lor.
Formula narațiunii include în epicul aventuros,
de capă și spadă, istoria și mitul, documentul și poves-
tea. Scriitorul este preocupat mai mult de histoire decât
de discours, a povesti credibil părând a fi miza lui în
această reconstrucție. Ficțiune și nonficțiune se află,
prin proporția de verosimil și veridic, într-un raport just

al credibilității literare. Imaginația umple doar acele la-
cune care permit adausul, fără ca tabloul de ansamblu
să sufere din punctul de vedere al adevărului istoric.
Andrei Breabăn procedează ca un arheolog care recon-
stituie din cioburi amfora antică, folosindu-și fantezia
pentru a ajunge la imaginea verosimilă a adevărului de
viață suprapus adevărului sitoric.
Toposul Castelul de pe Nistru, Castelul Lerici,
adună firele narațiunii, le dirijează, fiind nodul epic din
care pornesc toate drumurile poveștii. Polemica impli-
cită fixează hotarul Moldovei la est, pe Nistru, punctând
adevărul dureros despre aceste ținuturi râvnite de atâția
aventurieri, precum frații genovezi Senarega, concreti-
zând toposul, prin semnificare generalizatoare, cu cu-
vintele cronicarului, ca loc al tuturor răutăților. Op-
timsimul naratorului lasă loc încrederii că răutățile pot
fi învinse dacă există o voință în acest sens, voință na-
țională ajutată de omul providențial.
Istoric, anii epicului sunt anii de dinaintea in-
stalării, în 1457, a lui Ștefan ca domnitor al Moldovei.
Acțiunea este posterioară actului criminal de la Reu-
seni, din 1451, când Bogdan Vodă, tatăl lui Ștefan, a
căzut victimă uneltirilor fratelui său Petru Aron, pore-
clit Călugărul, care, prin fratricid, i-a uzurpat tronul.
Împreună cu mama sa, Doamna Oltea, Ștefan e refugiat
în Transilvania, la castelul lui Iancu de Hunedoara, pro-
tectorul său ca și al lui Vlad Țepeș.
Este sugerată, astfel, prin legăturile celor trei, o
frăție simbolică, între cei trei reprezentanți ai provinci-
ilor istorice românești, întărind ideea unității românilor
ca stare de fapt, până la unirea politică.
Dimensiunea polemică se coroborează prin
portretul luminos al tânărului Vlad Țepeș, fără nimic
vampiric, dimpotrivă, cu revelarea bogăției sufletești
redată epic prin iubirea pentru domnița Anastasia, fiica
lui Iliaș Vodă, sora lui Alexăndrel, victimă și el a ambi-
ției de putere a unchiului Petru Aron, uzurpatorul tro-
nului, ucigaș de frate și nepot, apoi, prin iubirea paternă
față de fiul său minor.
Deși acest fir narativ este secundar, în prim-
plan aflându-se realitatea politică a vremii, cu acțiuni
răsfirate narativ pentru a realiza tabloul complet al epo-
cii, cu prioritate pentru reliefarea luptelor de putere
duse de Petru Aron și cele ale lui Iancu de Hunedoara,
puse în slujba creștinătății, este, totuși, suficient pentru
a sugera și contura personalitatea lui Ștefan și a lui Vlad
în tonalități luminoase, credibile, punctând, mai ales,
calitățile lor ca oameni în potențialul clipei care trece.
Tabloul realității istorice este actualizat prin
translare semnificativă către prezentul istoric al realită-
ții contemporane. Andrei Breabăn sugerează, astfel,
constantele și variabilele istoriei, repetabilitatea, nu atât
a unor evenimente, situații, cât a unor stări de fapt, în
care hotărârile sunt luate în funcție de interese mes-
chine, care trec înaintea idealului.
Veștile despre Ștefan sunt risipite peste tot.
Tehnica pare asemănătoare cu aceea din A treia țeapă a
lui Marin Sorescu, în care Vlad Țepeș, personajul prin-
cipal, este absent din scenă, dar prezent peste tot în
mentalul poorului. E un fel de a sugera că lumea se
130
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
pregătea să primească un om providențial, a cărui apa-
riție este însoțită de prevestitoare semne promițătoare.
Cele 23 de capitole cu tiluri ce concentrează ac-
țiunea pe secvențe semnificante refac tabloul medieval
al vieții în a doua jumătate a secolului al XV-lea, adu-
când în prim-plan luptele pentru putere, protretizând
boieri intriganți ca logofărul Mitu, femei autoritare ca
Maryna, mama poloneză a lui Alexăndrel, Chiajna,
fiica lui Alexandru cel Bun, soția pârcălabului Stanciul,
Doamna Oltea, mama lui Ștefan cel Mare. Anastasia,
figură angelică, este doar o tușă de ingenuitate în galeria
acestor femei voluntare, masculinizate în focul luptelor
pentru putere.
Personajele sunt privite, nu neapărat maniheist,
dar prin prisma eticului: pozitive, cele grupate în jurul
lui Iancu de Hunedoara, susținătorul lui Ștefan și al lui
Vald; negative, cele din jurul uzurpatorului Petru Aron.
Scriitorul introduce, la modul realist, nuanțe și tușe pen-
tru a relativiza portretele, admițând că există lumini și
umbre în structura fiecăruia, indiferent de locul unde se
poziționează în bătălia pentru putere. Tendința de a
idealiza unele personaje există, totuși.
Castelul de pe Nistru, romanul istoric al lui An-
drei Breabăn, adună ingredientele unei proze deschise
receptării de către un public variat – de la adolescentul
atras de aventură și povești de dragoste, la maturul în-
clinat spre meditația asupra istoriei.
Andrei Breabăn dovedește, ca scriitor, o capa-
citate apreciabilă de a stăpâni documentul istoric, de a-
l absorbi, în mare aprte în ficțiune, ținând în cumpănă
talerele poveștii și ale istoriei. Veridicitatea susține ve-
rosimilitatea faptelor istorice și le aduceîn aura literatu-
rii.
Ana DOBRE
„Tetraevanghel –
(cărţi de şcoală cu poeme patogene)”
Nicolae Rotaru
Editura FAST EDITING 2021
Acest volum este, ca și
altele asemenea, din operele
anterioare ale poetului Nicolae
Rotaru, un jurnal în versuri: fi-
ecare zi este o filă de calendar,
cu minimum o poezie.
Cartea se deschide cu
o impresionantă trecere în re-
vistă a numelor de scriitori ce
populează livingul poetului și
care este o utilă enciclopedie.
Urmează apoi jurnalul, cu versuri de orientări diferite
și uneori surprinzătoare, poeme de iubire, delicate, sau
dimpotrivă, sarcastice observații ironice, persiflante
sau cugetări legate în principiu de viața care este îm-
bogățită cu o experiență de militar, de scriitor, de das-
căl și, nu în ultimul rând, de omul care de la înălțimea
anilor pe care îi poartă, poate trage concluzii.... nu
foarte vesele. Volumul este un amestec de duritate,
ironie și romantism, tristețe metafizică..., o subtilă

analiză a sentimentelor, a trăirilor. Am remarcat o anu-
mită accentuare a acestei tristeți, a filosofării aproape
morbide și m-am întrebat dacă trecerea timpului e de
vină sau viața fără orizont la care suntem condamnați,
nu neapărat românii, ci oamenii acestui secol tulbure.
Cred că o parte din cititori ar simți nevoia să ia
în mână o enciclopedie, pentru că domnul Rotaru ne
poartă prin literatură și artă, cu nume celebre și ultra-
cunoscute pentru consumatorii de cultură dar nu și de
omul obișnuit și care, poate, a trecut mai grăbit prin
viață.
Sunt multe versuri care ar trebui citate aici.
Unele poezii sunt bijuterii de exprimare, poetică și
ideatică. Te pun pe gânduri. La altele zâmbești sau te
întristezi.
Într-un apartament, la uşa căruia bate iarna, /
urlă un om singur şi strigă după ajutor / un câine flă-
mând şi zgribulit,/ locuitorii carantinaţi ai imobilului
/ tac dinapoia măştilor după care îşi ascund / laşi-
tatea nevirusată şi câinoşenia.
Momentele de cugetare, în singurătatea eului
trist și descurajat acoperă un spațiu mai generos decât
în celelalte volume-jurnal din anii trecuți: Tot ce
pleacă, trece, piere,/ Sau ajunge şi rămâne, / Startul e
păcat şi strigăt, / Tren pierdut fără de frâne / Tot ce
vine, ajunge, stă,/ Ca să plece cum e scrisa,/ Gara-i
tristă, trist peronul, / Când, gândind, îmi cade fisa./Tot
ce-a fost, este şi pleacă,/Orice vine moare-ncet,/
Viaţa-i tren, moartea-i o şină/Ce te fac să fii poet.
Aceste versuri și, alături de ele altele, provoacă
cititorul să întrebe: a secat ironia… și vine melancolia?
Acest domn Nicolae Rotaru, mai trist, mai… filosofic,
mai… moralist… oare nu cumva ne place mai mult,
pentru că atinge o coardă mai sensibilă a fiecăruia din-
tre noi? Căci, trebuie să recunoaștem, poemele de at-
mosferă, cele care ating tema iubirii sau a meditației,
pătrund mai bine adâncimile sufletului decât cele umo-
ristice/facile.
Iar, în cele știute 365 de zile ale anului, har Dom-
nului, oricine are unde să se regăsească, măcar o dată,
în poemele dedicate fiecărui moment: Lumina se to-
peşte, foşnitoare, / Peste oraşul somnambul şi
trist,/Mascaţii par popoare migratoare / Conduse-n
luptă de un anticrist. /Tăcerea neagră, rece, mai du-
rează, / Cohortele de viruşi trec în voie / O arcă ar
trebui, dar nu cutează / Nici un român să-accepte rol
de Noe.
Tetraevanghelul e total diferit de ceea ce a scris
dl. Rotaru până acum, în materie de poezie. Tristețea și
melancolia dau o notă specială volumului, o anumită
profunzime a gândirii și cugetarea spre evenimentele
majore ale drumului prin viață, cel cu unic sens: Cio-
plesc făpturi de uitare/ în trupul mestecenilor...
E adevărat, spre februarie poetul se scutură puțin,
se revigorează și revine la pamflet, în „Blestemul lui
Spiru Haret” . Dar… se întoarce repede spre cuge-
tare:Privesc în mine ca-ntr-un hău adânc,/Zăresc al-
bind o aripă de înger, / Nu pot să beau, respir şi nu
mănânc, / Şi sunt rănit de moarte, dar nu sânger / În-
tors din maratonul meu din vremi, / Rămân aici sub
131
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
negrele genuni, / Unde n-auzi ecouri dacă chemi, / Şi-
n calendar lipseşte ziua luni / Aici e frontiera dintre
firi, / Eternitatea de aici începe / Şi-ncet renunţi să fii
şi să respiri, / Să poţi, a şti, a vrea şi a pricepe...
Un jurnal minunat, care se învăluie în poezie
mai mult decât orice alt volum scris de domnia sa până
acum.
Eugenia DUȚĂ
Literele se deschid ca o gură de leu
Miza volumului Ochii leului berber, publicat de
Gabriela Ana Bălan în 2018 la editura Grinta, Cluj-Na-
poca, este poezia și menirea poetului în lume. De la sta-
diul de vis, scrisul devine o dragoste mare, apăsătoare
uneori, dar singura care oferă satisfacțiile scontate. Po-
ezia este un înlocuitor ideal al unui trai care se susține
cu sudoare, îmbâcsit de griji, de un program alert, efort
maxim și fără vreun randament al satisfacției. Poeta are
un stil curajos de a scrie despre iubirea de poezie. Năs-
cută în zodia leului, consideră că undeva în colțul inimii
se află un leu care trebuie dresat. Și ori de câte ori își
duce la bun sfârșit numărul în arena de circ, este readus
în inimă unde se hrănește cu poezie: "regele junglei se
ridică în picioare/ citește poezii din cartea mea/ și nu
mai moare"/ Zodia leu.
Există un umor ascuțit în poezia Gabrielei Ana Bă-
lan, o accentuare pe elemente cum ar fi circul și zoo,
practic acestea ne conduc într-o lume a animalelor din-
tre care important este leul, el regele animalelor care,
paradoxal, își duce viața în captivitate. Dar, de ce ar
scoate poeta în relief tocmai aceste aspecte ale izolării,
neglijării?! Pentru că dincolo de gratiile care privează
de libertate aceste creaturi, ea însăși trăiește un senti-
ment de îngrădire a tot ceea ce înseamnă specia umană
în ecosistemul existențial.
Ironia sarcastică este un punct forte al poeziei din
acest volum. În poezia Mă plimb cu pluta pe Ozana,
poeta face referire la spălarea rufelor în public, un lucru
nesănătos și care ține de ignoranță, de lipsa educației.
Personajele poeziei sunt din lumea satului, femei, babe,
între care apar medicul veterinar și preotul, adică per-
soane din fruntea satului: “de gardă-i medicul veteri-
nar/ îi spun că mă doare ce văd în jur/ îmi recomandă

ochelari de cal îl înjur/ preotul simte că vin din altă
lume/ îl meditez pentru examenul de bac”.
Uneori, cuvântul ascuțit al Gabrielei este întocmai
coasei morții. Umblă prin lanul de sentimente și unde
apucă taie fără să-i pese. Curajul de a trece peste dure-
rea morții tatălui, îmbinând umorul de situație cu dra-
matismul situației este impecabil abordat în poezia Pas:
“Un pas peste nimic tată/ stai la rând te rugam nu m-ai
ascultat/ acum profu de mate vecinul/ vânzătoarea de
la aprozar fostul tău coleg/ strigă la mine "tatăl ei/ s-a
băgat în față deși noi eram mai bătrâni"
Durerea de a fi avut o viață chinuită pentru a putea
oferi copilului o bună educație și a-l determina să-i
placă școala reiese din poezia L-am întrebat pe tata în
care poeta folosește din nou condeiul metaforic cu o fi-
nețe caligrafică: “ani întregi părinții mei au smuls
stele,/ au stors cerul, să am cu ce scrie”.
Poeta insistă fără nicio prudență pe latura vieții lip-
site de bucurii, fiind o speculantă a lirismului nepatetic,
dar care produce pe loc un tumult emoțional. Tehnica
sa se bazează pe suficiente amănunte încât să nu te ră-
tăcești labirintic. Mesajul este clar, din expresii cunos-
cute, dar de mare impact: “"să găsesc lună-bec la în-
toarcere" spunea mama/ Amintiri din altă copilărie.
Nicoleta.
Autoarea se dovedește a fi o delicată sfoară de
prins trecutul implementat cu amintiri de actualitatea
tehnologizată cu termeni imperios necesari în definirea
stării prezentului: “a venit vremea când amintirile/ cele
mai amare sunt dulci/ pregătiți camerele de luat vederi
sunați/ la NASA”/ Avion.
Dacă poezia este tema principală a cărții, iar poeta
se confundă cu o leoaică hotărâtă, curajoasă și sprin-
tenă, aceasta nu omite tandemul viață-moarte, temă uni-
versală și inubliabilă, poate cea mai dezbătută în poetica
mondială, cu o acuratețe debordantă, într-o viziune în-
drăzneață, așa ca o leoaică- deja laitmotiv în acest vo-
lum de versuri, pornind de la titlu și vârându-se meta-
foric prin semantică. Viziunea despre moarte e auten-
tică, poeta referindu-se, de pildă, la moartea din uitare:
“nu voi muri în uitare,/ atunci când scriu/ un pui de le-
oaică îmi iese din ochi”/ Bumerang. Uneori, moartea
poate fi pasată, chiar înfrântă, prin pasiunea pentru scris
și iubire: “timpul trece la paradă în rochie de gală/ pe
podium, dacă pasezi moartea,/ o minge prin file de
carte,/ naște-te și scrie despre iubire,/ singura armă de
care se teme”/ Parada.
Poezia Gabrielei nu-l poate omite tocmai pe Dum-
nezeu. Ea îl descompune pe litere astfel încât, din cu-
vânt să-l poată extrage pe tatăl său, un dumnezeu pal-
pabil, o jumătate de Dumnezeu și chiar dacă un întreg e
format din două și numai din două jumătăți, rămâne un
rest și anume eul poetei, ca loc de rugăciune și credință
în propriul zbor. O poezie impecabilă, Tata, dumnezeu
care susține deopotrivă iubirea pentru Dumnezeu și
pentru tatăl său văzut, simțit ca dumnezeu: “tată, Dum-
nezeu e jumătate d u m n e-/ ata și jumătate z e u/ oricum
aș împărți cuvântul,/ la sfârșit sunt doar e u,/ fără aripi,
mănăstire zidită pe oase/... / tată,/ voi scrie/ a zbura, a
iubi, a nu mai muri/ m-ai înălțat în poezie”.
132
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
În poezia Gabrielei Bălan se simte un dramatism
privind condiția femeii care nu a scăpat de precepte și
prejudecăți. Ea se resemnează cu rolul de femeie, de mi-
lenii, un rol asumat, greu de dus, eliberat doar prin "po-
ezicere", prin refularea propriilor sentimente nu verbal,
ci prin transpunere în cuvinte scrise. Ea este, pe rând:
“femeia de la cratiță,/ femeia de la duș,/ femeia de la
pat,/ femeia de la piață,/ femeia robustă din Munții Car-
pați, ești/ bărbat pentru că ea/ îți face patul/ ești bărbat,
vii beat și te spală pe față/ ești bărbat, vii de la curve,/
îți șterge urmele de ruj de pe guler,/ ești bărbat, te spân-
zuri când nu ai slujbă,”/ De-a poezicerea.
Poeta scrie cu amărăciune, dar e stilată și nu se de-
zice de la a scrie în numele femeii. Consider că revolta
interioară este ca un manifest menit să trezească mân-
dria feminină și să așeze femeia în postura unei ființe
care gândește și nu ar trebui să se resemneze cu postura
ingrată în care o așază de cele mai multe ori bărbatul
din viața ei.
Pentru Gabriela Ana Bălan, poezia este o biblie
scrisă cu "sânge violet" în care își dorește să-și afle nu-
mele, printre poeți: “Adu-mă pe lume pentru a 666 a
oară/ namă îți promit că nu o să te doară/ scrie-mi nu-
mele cu sânge violet/ în biblia poeților.”/ Răscruce de
avatar.
Personaliatea autoarei face ca și sentimentul iubirii
să fie tratat fără patetism, pudibonderii, ori nici măcar
vulgar, ci printr-o manieră ludică, degajată, pămân-
teană, aș zice, folosind virtuțile unui limbaj simplu, dar
curat: “Îți jur pe umbra morților/ Să se prefacă în ță-
rână tot aurul din mintea mea/ Dacă știu altă lume mai
bună/ Alt loc mai cald ca în inima ta.”/ Regina de
gheață.
Poetei îi place să intre în pielea mai multor lucruri-
personaje: când e regina de cristal, când o frunză de
cristal ori o țară caldă în care păsările sunt cărți. Când
chiar o colivie pentru păsări. O ea venind din altă lume.
Mal altei lacrimi. Metafore alese care susțin talentul po-
etei.
Despre soarta poetului în viață scrie fără echivoc,
cu același iz satiric, cu indignarea aceleia care nu înțe-
lege de ce un poet trebuie să moară ca să poată fi recu-
noscut și așezat așa cum se cuvine la masa poetică: “In-
tru în librărie, caut pe raft/ O carte cu numele meu, vân-
zătorul/ Îmi spune să am răbdare,/ Poetul e încă în vi-
ață/ Să tre și mâine dimineață, cu puțin noroc/ Poate
moare,...”/ O carte cu numele meu.
Gabriela Ana Bălan scrie o poezie viguroasă, clară,
determinată. Metafora originală și vizuală adesea este
în concurență cu mesajul limpede și de atitudine al po-
eziei sale.
Poezia care încheie volumul de față dezvoltă ace-
eași atitudine a autoarei față de umilitoarea condiție a
scriitorului care se consumă pe sine, pradă cuvintelor,
pentru a da viață unei cărți, în speranța de a fi citită. În
opinia poetei, din poezie nu mai poți evada, oricâtă des-
chidere ai avea către cititor. Speră măcar să-i fie înțe-
lese intenția, mesajul, dăruirea până la secătuire. De
aceea, ea simte în permanență o teamă apăsătoare ca nu
cumva dragostea aceasta de poezie să fie zadarnică:

“scriu, îmi este teamă/ de ziua când nu mă voi mai teme
de nimic/.../ poate că dacă las o fereastră deschisă/ prin
filele acestei cărți/ se va deschide și vom evada/ .../
poate răul din noi rămâne captiv/ vei citi, vei înțelege
teama mea?/ dacă las o ușă deschisă într-un vers,/ să
mai pun și cheia sub preș?/ atunci când îmi e teamă,/ s
c r i u și mi se face teamă/ literele se deschid ca o gură
de leu/ sunt singură în arenă/ spectatorul, tot eu”/
Atunci când mi-e teamă, scriu.
Poeta încheie într-o postură regească, în pielea
unui leu, adevărat luptător și conducător, vrednic de a
fi admirat și apreciat, în aceeași notă dulce-amăruie prin
care se preumblă între filele acestei cărți.
“Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa,
însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge
de neant” – spunea Nichita Stănescu. Și tot așa, dar în
felul personal, ne-o demonstrează acum, în volumul
său, poeta Gabriela Ana Bălan!
Ottilia ARDELEANU
Un constructor de structuri narative
Ion Dulugeac, Mamaia Anta și Prințesa, ed. Romhe-
lion, colecția „Viața la țară”, Mogoșoaia, 2022
D. Ion Dulugeac se în-
scrie în zona tipologică a ro-
mancierilor români care
imaginează proiecte de am-
plitudine, cu mari și ramifi-
cate dezvoltări epice, în li-
nia romanului „Ciocoii
vechi și noi” care însă nu
are o curgere atât de amplă
ca la autorul modern, deși
„cazul” Duiliu Zamfirescu,
creatorul ciclului „Viața la
țară” din 1894, mare roman-
cier național, este un exem-
plu pe care și d. Dulugeac îl adoptă, numindu-și astfel
o colecție de mai multe romane.
Beneficiind de o copilărie fabuloasă, lângă do-
meniul Mogoșoaia, și cu o familie înstărită, d. Dulugeac
se înscrie în seria scriitorilor care performează aventura
vieții, scriind o operă impresionantă fundamentată pe
acțiune și experiența de viață, operă pe care o împarte
în „colecții” tematice, fiecare cuprinzând mai multe ro-
mane: colecția Vise spulberate, colecția A fost odată la
Jilava, colecția Femeile din viața noastră, și colecția
Viața la țară, în reprezentări inegale, dar elaborate într-
o scurtă perioadă.
Evident, orice scriere localizată la Mogoșoaia nu
poate să nu atingă și tulburătoarea istorie a Palatului
brâncovenesc, explicit expusă prin discursul personaje-
lor: Palatul are o istorie tumultuoasă, astfel că după
moartea lui Brâncoveanu și a fiilor săi, după ce a fost
han otoman, a fost devastat de panduri, refăcut și îm-
bogățit de Bibești, dar și pierdut în 1884 de Nicolae Bi-
bescu în favoarea Băncii române ca urmare a unor
133
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
credite neonorate la timp/.../ După ani, ...prințul Nico-
lae a fost cel care a făcut lucrări de transfigurare la
palat, construiește casa de oaspeți sau Vila Elchingen
și serele... D. Dulugeac devine inovator în structura li-
terară adoptată, introducând în structura unui roman de
aventuri istoria Palatului brâncovenesc, alături de per-
sonaje și situații care dau viață narațiunii.
Cartea are un motto din Albert Einstein care
avertizează asupra pericolului mecanizării asupra soci-
etății noastre: „Îmi e teamă de ziua în care tehnologia o
să fie mai importantă decât interacțiunea umană.
Atunci, lumea o să aibă o generație de idioți”. Este un
motto la care autorul pare să subscrie din toată inima
prin dragostea sa de carte și de literatură.
Romanul debutează cu o naștere în familia Dul-
gheru, primul băiat pe care moașa Maria îl anunțase pu-
nând rămășag pe „trăsura lui tata cu cei doi cai murgi”.
Maria este om respectat de toți, și chiar prietenă cu...
Martha Bibescu, Prințesa care își împărțea viața între
Palatul Mogoșoaia și Paris. Maria este „botezată” de bă-
iatul familiei Dulgheru „mamaia Anta” și din acel mo-
ment așa i se va spune. De altfel, acest băiețel al familiei
Dulgheru pare d. Ion Dulugeac în pruncie...
D.Ion Dulugeac scrie o proză realistă, la nivelul
cotidianului lumii de la sfârșitul secolului XX, o lume
specială de oameni harnici cu drag de muncă dar și de
carte. Spiritul sistematic al autorului se descoperă nu
numai în organizarea metodică a întregii creații, dar și
pe spații mici.
Ar trebui nuanțat specificul scriptural al romanu-
lui prin faptul că autorul este un constructor, un arhitect
al structurilor și nu un maestru al limbajului, discursul
său narativ performează transparența lingvistică, cursi-
vitatea și o directitudine evenimențială fără eflorescențe
stilistice.
Protagonistul romanului, Ion Dulugeac, par-
curge, la modul intelectual, o criză religioasă la finalul
cărții: Nepotul Mamaiei Anta admitea că viața veșnică
există și întotdeauna a crezut în existența ei. Flacăra
conștiinței religioase în spiritul lui Ion fusese aprinsă
și întreținută de bunica Elisabeta... care descria cre-
dința în Dumnezeu ca acceptarea deschisă a faptului că
există, nemijlocit, voința unei forțe superioare ce ve-
ghează lumea./.../
Autorul pare un intelectual cu o filosofie superi-
oară de viață, pasionat de creșterea cailor de rasă care
însă îi lasă timp și pentru scris. Se evidențiază, cum spu-
neam, tematizarea riguroasă și edificarea structurantă a
cărților sale care dovedesc o prolificitate ieșită din co-
mun.
Deși nu s-a bucurat de o receptare subtilă, d. Ion
Dulugeac a scris, cu tenacitate și chiar fervoare 19 ro-
mane în zece ani, ceea ce este o performanță superioară
care compensează debutul întârziat și extinde galeria
personajelor remarcabile spre direcții nebănuite.
Aureliu GOCI

Două recenzii de Mihai Antonescu
Cel ce se oglindește în noi
În mult prea scurta noas-
tră trecere prin lumina binecu-
vântată a Sfintei Mănăstiri
Dintr-un Lemn, multe ne-au
scăpat văzului și înțelegerii
așa cum ar fi trebuit, deși ele
ne înveleau de pretutindeni
trupul și ființa în ceva nedefi-
nit, aidoma unei chemări șop-
tite înspre o altfel de comuni-
une. Din toate câte s-au întâm-
plat în acel noiembrie însorit
și rece al anului 2022 cu prile-
jul Salonului de Carte „Ro-
tonda Plopilor Aprinși” ne pare că cel mai binecuvântat
dar făcut nouă tuturor și fiecăruia în parte de către mo-
nahia Miriam Cărămidaru dimpreună cu toate cele-
lalte monahii a fost cartea despre viaţa și trăirile Mare-
lui Exarh Chesarie Gheorghescu, Arhimandritul
erudit și mărturisitorul dreptei credinţe, carte tipă-
rită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte VAR-
SANUFIE, Arhiepiscopul Râmnicului, și apărută la
Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, în anul
2021.
Lucrarea este un mărturisitor impresionant al
sinelui profund și al trăirii în spaţiul adevăratei religii
creștin-ortodoxe, cu tot ce incumbă asta: iubire, sufe-
rință, renunţări, dar mai cu seamă răbdarea de a trece
prin toate așa cum ar trece aerul prin ființa unui tulnic
până se face cântec. Sunt în carte multe, foarte multe
mărturii despre viaţa și faptele Arhimandritului Chesa-
rie Gheorghescu, cel chemat să poarte haina muceniciei
în vremuri de grea restriște pentru credinţa neamului ro-
mânesc, semnate cu aleasă preţuire și dragoste de mo-
nahi și monahii, de înalţi ierarhi ai bisericii creștine de
la noi și de aiurea, precum și de mulţi alţi mireni ce s-
au adăpat de-a lungul timpului la izvorul înțelepciunii
și-al blândeţii Marelui Exarh.
Binecuvântată misiune, după cum vedem, în-
credințată ascultării monahiei Miriam Cărămidaru de
către Înaltpreasfinţitul Părinte și Arhiepiscop VARSA-
NUFIE, la care monahia a trudit cu multă înţelegere și
bucurie câţiva ani buni, dumneaei cunoscându-l poate
cel mai bine pe părintele Chesarie, cel ce și-a ales cu
inima, drept loc de început, de slujire și rămânere întru
veșnicie, Sfânta Mănăstire Dintr-un Lemn. În speranţa
revenirii noastre cu alt prilej la cereasca lumină a Casei
sfintelor monahii și-a unui timp mai îngăduitor cu noi
decât cel ce tocmai trecu, propunem să pășim, cu mai
multă înţelegere și aplecare ori numai preț de-o lacrimă
și-o rugăciune, pe urmele Arhimandritului Chesarie
Gheorghescu după ce atâtea lucruri mărețe am aflat ci-
tind cartea, dimpreună cu monahia Miriam, umbra pă-
rintelui aici pe pământ, ca și-n ceruri, totuna.
134
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Căci, nu-i așa, Cel ce se uită în oameni ca într-
o oglindă, pe Sine Însuși se oglindește. Doamne, nu ne
Lăsa! Ajută-ne SĂ FIM în lumina iubirii Tale!
Înspre o altă primăvară
Volumul de versuri al
poetei Vilia Banţa, „E noapte
în Micul Paris”, Editura NE-
UMA, 2022, este menit să ada-
uge încă o filă extrem de im-
portantă la opera uneia dintre
cele mai hăruite scriitoare ale
literaturii noastre contempo-
rane. Am mai spus asta și cu
alte prilejuri, iar laudele noas-
tre și-au găsit acoperire cu asu-
pra de măsură și-n alte ecouri
venind dinspre critica aplicată
ori dinspre cititori. Versurile poetei se nasc aproape în-
totdeauna șoptit, melancolic, parcă cerându-și scuze că
vor să existe și ele, urcând din străfundurile insondabile
ale unui suflet nepereche, precum lacrimile izvorului în
ochiul unei fântâni: „Se usucă moartea/ la gâtul sărbă-
torilor ce vin./ Frunze veștede visează/ cântecul privi-
ghetorii,/ umbra unui ram dezgolit/ mângâie fereastra./
Ochiul timpului se închide/ peste o lacrimă./ Pe margi-
nea luminii/ doar liniștea.” (Doar liniștea).
Alteori, mai cu seamă atunci când faldurile
nopții adună la subţiori toți licuricii căzuţi din lună să-i
primenească în cuvinte pentru rugăciunile dinspre ziuă,
prin poeme lunecă umbra unui înger ce și-a uitat drumul
întorsului acasă, dintr-o taină numai a lui: „E noapte în
Micul Paris,/ spune luna, cât s-o luăm în seamă,/ ca-
feaua e neagră, fierbinte,/ aburii se-mpleticesc în jungle
de gânduri.../ Unde te ascunzi, dulce pasăre a tinereții,
întreb/ și printre ceţuri dansează în alb/ umbra unei
aripi.” (Față-n faţă).
Deși titlul volumului arată cu degetul tot înspre
citadin, înspre asumarea dureroasă a expresiei ghemuite
între eul profund și spaţiul mărginit, găsim în versurile
Viliei Banța de data asta și câteva ferestre larg deschise
în vederea unei îndelung planificate evadări unde ea ar
urma să-și proiecteze crezul și trăirile pe velatura altor
pânze, chiar dacă ele flutură la catargul aceleeași coră-
bii: „Umbra eternităţii își schimbă mereu forma/ după
cum și gândurile celor rămași/ peste deal, bat mai aici
ori mai departe./ Uneori le văd animate/ de cumințenia
lumii/ și atunci cerul rămâne deschis/ pentru copilul din
mine.” (Întoarcerea la copilul din mine).
E un dus-întors în poemele astea, iar Vilia
Banța a învăţat pe de rost măreția tristeții până să ajungă
la ele, dându-le substanță și valoare de rămânere.
Volumul în discuţie, departe de a fi un îndreptar
pentru cei ce se înscriu pe lista curajului de a fi într-o
lume de tot piezișă, e mai degrabă adâncul unei răni ce
refuză să se vindece din dor de durerea ei, cum ar veni:
„Sub cămașa ce i-a fost sortită,/ se-ntreabă zilnic cine e
el,/ suspinul de carne și oase,/ de-ntrebări și multe ne-
nțelesuri,/ de unde-a venit și cine/ l-a rupt din marea

zvârcolire a neputinţei, din zborul frânt/ printre gratii,
sub un cer prea strâmt.” (Cearcăne de plumb).
Ori, poate tocmai din asta să izvorască frumu-
sețea inegalabilă a acestor poeme? Dacă da, atunci pu-
tem conchide la rându-ne: Nu te întrista la căderea frun-
zelor în toamnă, dacă pe ramuri fumuie umbra palidă a
mugurilor înspre o altă primăvară.
Mihai ANTONESCU
„Arborele de apă” – o călătorie
spre rădăcini
Cartea scriitorului Ioan Barbu, apărută la Edi-
tura Antim Ivireanul, „Arborele de apă”, cu subtitlul
„Cartea Dunării”, printr-o fericită întâmplare a ajuns la
mine înainte să ia drumul tiparului. Inițial am vrut să-
mi satisfac curiozitatea, răsfoind-o doar. M-a prins însă
lectura în mrejele ei și m-am trezit sorbind ca un însetat,
cuvânt cu cuvânt, exact cum scrie autorul la începutul
cărții: „Dunărea a pierdut un pumn de apă. La izvoarele
ei mi-am potolit setea. O voi răsplăti, nu vreau să-i ră-
mân dator.” Cât de răvășitor! Cât de poetic, amintindu-
mi de ceea ce citisem, cândva, că prof. Ioan Barbu, în
adolescență, la începuturile scrisului, a debutat într-un
ziar regional cu versuri, ulterior lăsând poezia în seama
visătorilor, pentru ca să-și îndrepte condeiul către jur-
nalism, eseu, proză scurtă sau romane, scrieri în marea
lor majoritate bazate pe adevăruri istorice și pe realități
ale timpului trăit, excelent combinate cu fantasticul, un
mod al său ingenios de a îmbrăca adevărul în imagina-
ție.
Încă de la începutul cărții am simțit nostalgia au-
torului care și-a amintit îndemnul primit cândva din
partea surorii sale: „Clădește-i Dunării un templu din
cuvinte!” După ani și ani, acea amintire îl pune pe dru-
muri și călătorește de-a lungul fluviului-rege, apoi se
așază la masa de scris unde dă naștere unui imn închinat
Dunării. Ca recunoștință și respect pentru oamenii flu-
viului, străjeri ai apelor, pe care nicio furtună nu i-a în-
frânt. Rătăcirile scriitorului pe brațele Dunării pentru a
afla rădăcinile „arborelui de apă”, pentru a-i prinde
șoaptele, suspinele, zâmbetele undelor cristaline, și-a
jertfit nu doar timp și bani, ci și nopți albe petrecute atât
pentru a scrie, cât și pentru a alege cele mai reprezenta-
tive fotografii din sutele care au fost realizate în ani, ca
să întocmească Albumul Dunării.
135
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Nu voi descrie călătoria, mergând pe firul ape-
lor. Invit cititorii să lectureze pe îndelete cartea aceasta
pentru a afla lucruri care nu s-au spus, secrete despre
magnifica noastră Dunăre, fapte extraordinare din viața
ei multimilenară care nu se găsesc în manualele școlare
ori în vreun ghid turistic. Cartea „Arborele de apă”
poate fi considerată, fără tăgadă, un ghid istoric și geo-
grafic din care tânăra generație, și nu numai, ar avea
multe de aflat și de învățat.
Scrisă într-un stil alert, cum Dunărea curge
spre sărutul cu Delta și Marea, presărând metafore pe
câmpul slovelor, precum primăvara ghioceii care tre-
zesc la viață pădurile, împletind fantasticul cu realul,
cum spuneam, toate dau culoare cărții, o fac să strălu-
cească, de parcă ai admira peștii zglobii din întinsele
ape albastre în bătaia Soarelui. Cartea lui Ioan Barbu,
îmi place să repet, împletește realul cu fantasticul, în
adevărate povestiri fascinante, făcând cititorii părtași la
bucuriile, dar și la frământările oamenilor Dunării, in-
vitându-i totodată să fie parteneri ai minunatei călătorii
pe Dunărea albastră. O incursiune în lumea apelor,
poate unică prin felul de a fi scrisă, oscilând între jur-
nalism și literatură, fascinat de măreția Dunării de care
s-a lăsat vrăjit, de puterea apelor, lăsând în urma sa pa-
gini literare valoroase. Căci până la cartea „Arborele de
apă” n-am citit alta în care autorul să-i caute Dunării
rădăcinile. Nu doar pe cele geografice, ci mai ales pe
cele spirituale. N-am auzit până acum de vreun scriitor

care să fi fost curios cine-i „mama” și cine-i „tata” Du-
nării, adică cele două râuri care se îmbrățișează la un
moment dat și dau naștere majestuoasei Dunări, „drum
lin fără pulbere”. Doar Ioan Barbu de la Vâlcea în mă-
reția și generozitatea sufletului său putea să-i dăruiască
Dunării peste zece ani de trudă ca să-i scrie romanul vi-
eții, de la geneză până la scufundarea în nevăzutul mă-
rii. Patriotismul scriitorului persistă și în această carte.„
Există o uluitoare coincidenţă între teritoriul regatului
dacic şi conturul bazinului hidrografic al Dunării, de la
Viena până la vărsarea în Marea Neagră, pe care co-
loniştii romani, care cuceresc Dobrogea în anul 28 î.
Hr., o numesc Pontus Euxinus.” Coincidenţă? se în-
treabă. Răspunde tot autorul: „Un adevăr care confirmă
că Dunărea, grandios arbore de apă, în multimilenara sa
existenţă a fost leagănul de formare şi supravieţuire a
poporului pelasgo-traco-geto-dac şi al celui care se va
naşte la capătul istoriei, poporul valaho-moldo-transil-
vano-român.”
Autor a peste 40 de volume, unele cunoscute în
Europa, dar și în Canada și Statele Unite ale Americii,
octogenarul Ioan Barbu, rămâne un veritabil copil al li-
teraturii, în sensul că păstrează în scrierile sale acea pu-
ritate a sufletului pe care, din păcate, doar la cei mici o
mai găsim. Ioan Barbu scrie cu mare dragoste și duioșie
despre neam și țară, fascinat de frumusețea omului și
măreția lumii, fără a-i lăsa vreo portiță deschisă răului.
Lipsit de autosuficiența afișată de unii scriitori, domnia
sa simte nevoia unui feed-back, mai ales din partea ge-
nerației tinere, pentru a vedea cum sunt percepute scri-
erile sale. Modestia acestor oameni înzestrați de Dum-
nezeu cu talent, generozitate, altruism, care încurajează,
stimulează tinerii scriitori din jur, care-și fac timp pen-
tru a-i promova pe alții uitând de sine, rămân modele de
urmat în literatură. În urma unor asemenea scriitori ră-
mâne nu doar o operă, ci și calitatea de oameni, care
este mult mai importantă decât orice calitate de pe pă-
mânt.
Cartea „Arborele de apă” cuprinde date istorice im-
portante despre Dunăre și Deltă, despre statuia lui De-
cebal din defileul românesc, despre multe alte subiecte
sensibile mai puțin sau chiar deloc cunoscute de tânăra
generație. Dar și subiecte amare despre cedări teritori-
ale, sacrificii, trădări și diverse presiuni la care a fost
supus poporul român, nevoit să suporte grele înfrângeri,
prin acceptarea tacită a celor de la cârma țării care ar fi
trebuit să apere fiecare palmă din pământul României
scăldat în sângele milioanelor de eroi care s-au jertfit
pentru apărarea pământului nostru strămoșesc mult râv-
nit de cotropitori, frumoasa „Grădină a Maicii Domnu-
lui” – România.
„Arborele de apă” este o carte scrisă cu eleganță,
fără patimă, făcând apel la istorie și legende, la înțele-
gere, unitate și dragoste de neam și de țară, dar și la ne-
uitare. Am încredere în destinul acestei cărți, poem în-
chinat Dunării. Este un apel la redeșteptare, prin rea-
mintirea și evidențierea unor valori ale poporului ro-
mân, demult uitate de unii. Autorul invită cititorul la o
călătorie spre rădăcinile din care ne tragem ca neam,
fără ostentație, ci ca și cum ar fi un bunic care are în
136
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
fața sa un grup de nepoți, cărora le povestește un basm
despre un fluviu împărătesc și despre o țară cu numele
Cosânzeana. Și poate că așa cum sugerează și titlul căr-
ții, „Arborele de apă”, nimic nu ne reprezintă mai bine
ca popor, după cum frumos remarcă autorul, profesorul
Ioan Barbu: „Pentru că identitatea noastră culturală este
definită întâi de toate prin componenta ei daco-tracă,
pentru că muza Clio a lăsat sculptat în piatra veșniciei
că zona geografică în care se află România a fost vatra
lumii, în urmă cu milenii, locul unde a început cu ade-
vărat civilizaţia umană.”
Autorul încheie povestirea sa cu expresia latină
„Quod erat demonstrandum!”, precizie matematică im-
posibil de contestat, așa cum sunt mai toate textele cu-
prinse în carte. Prin intermediul fascinant al legendelor,
sunt îmbrăcate adevăruri istorice de necontestat, care-i
stau scriiturii ca niște piloni pe care se sprijină întreaga
operă. Mereu îndrăgostit de Mama - Țară, pe care o ve-
nerează prin tot ce scrie, prin tot ce gândește și respiră,
ca și cum prin ceea ce face își dorește cu ardoare să îm-
plinească mesajul lăsat de marele nostru poet Mihai
Eminescu: „Patriotismul nu este numai iubirea pămân-
tului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului,
fără de care nu există iubire de ţară.” Dar rar mai țin
seama, astăzi, cei ce ne conduc de trecutul nostru glo-
rios, rar își mai amintesc despre sacrificiile făcute în tre-
cut pentru ca noi să trăim liberi în prezent.
Cartea celui prin al cărui trup curge sânge tricolor,
cum spunea într-o recentă reuniune literară, reprezintă
portretul vieții unui suflet, al fluviului nostru cu trăiri
fantastice. Aș zice că este și portretul autorului oglindit
în apele fluviului care, fără să-și propună asta, eviden-
țiază însușirea unui adevărat patriot care nu-și uită ră-
dăcinile într-o vreme în care unii – și nu sunt puțini – se
străduiesc să ni le strivească, să ne facă să uităm de unde
am venit, cine suntem și încotro ne îndreptăm. Așa cum
ar trebui să fie comportamentul oricărui scriitor din țară
căruia îi mai curge prin vene sânge românesc. Pentru
care Dunărea în istoria sa milenară a fost și va rămâne
o apă binecuvântată, leagănul civilizației noastre.
Mihaela AIONESEI

Salt în lumina împlinirii artistice (III)
Pentru a da, fără în-
doială, o imagine com-
plexă, cuprinzătoare asu-
pra realității din România
anilor’90, scriitoarea pune
în plin plan acum un per-
sonaj eminamente demo-
nic. Căci Șităriță este într-
adevăr așa ceva, fără o fă-
râmă de omenie în sufletul
lui. El nu are nimic comun
cu acel Lebedev din Idio-
tul lui Dostoievski, care,
oricât de nemernic ar fi
fost, avea câte o clipă prin
care făcea un sfert de pas,
și acela zănatic, dar îl făcea, spre lumea comprehensiu-
nii, luminii, bunătății. El se ruga pentru sufletul Char-
lottei Corday, vestita asasină a și mai vestitului Ma-
rat,unul din protagoniștii Revoluției Franceze.
Nu are nici empatia teribilă, dureroasă pentru
conştiinţa protagonistului romanului Crimă și pe-
deapsă. Raskolnikov, oricât ar fi fost de criminal prin
urmarea într-o versiune absurdă a proiectului napoleo-
nian de a deveni „binefăcătorul omenirii”, nu poate să-
și reprime imensa înlăcrimare lăuntrică de a fi răpus-o
cu toporul pe acea nevinovată Lizaveta, compasiunea
sugrumantă a eroului extinzându-se asupra tuturor săr-
manelor inocente ale omenirii, cum era și acea femeie.
Șităriță nu are nici măcar acea fărâmă de omenie, ma-
nifestată într-un târziu de acel inspector Javert din Mi-
zerabilii, care are finalmente tăria să se sinucidă, când
înțelege cât de monstruos a fost mergând pe calea dic-
tată de obsesia sa de a fi un reprezentant exemplar al
justiției. Alt fanatic purtător al stindardului împlinirii cu
orice preț a dreptății,concretizată în context prin respec-
tarea unor cutume ancestrale este, cu mai bine de două
milenii înainte, Creon din Antigona lui Sofocle. Fana-
tismul lui va avea însă efecte tragic-monstruoase, iar
personajul își va smulge părul din cap, recunoscând în
cele din urmă: „Sunt cel mai ticălos”.Întorcându-ne la
literatura mai apropiată de zilele noastre,făptura din fic-
țiune de care mă ocup acum nu are tresărirea de umani-
tate, care îi va fi finalmente fatală, a Colonelului din
Secretul pădurii bătrâne a lui Dino Buzatti. Șităriță se
poate spune că încarnează puritatea întru demonie. Nu
este deloc stropită întunecimea sa, care pornește de la
apariția fizică și cunoaște infinite metastaze ale alcătui-
rii sale lăuntrice,precum se întâmplă la personajele con-
siderate a fi cele mai negative din dramaturgia lui Sha-
kespeare. (Desigur, aici nu fac alăturări axiologice, ci
tipologice.) Richard al III-lea, (mă refer la acela din ce-
lebra tragedie , iar nu acela atestat de documente, care
au demonstrat că Marele Rege nu a fost nici pe departe
atât de malefic pe cât îl înfățișează fundamentalul scri-
itor, care, oricât a fost de genial, nu putea să fie decât,
și el, un conformist, dat fiind faptul că Elisabeta I, Glo-
riana, îl avea ca bunic pe Henry al VII-lea, care îl detro-
nase și ucisese pe precursorul său, la care m-am referit
137
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
mai devreme), voia să creeze un regat puternic, după
războaiele civile care măcinaseră Anglia,iar calea pen-
tru care optase în vederea ]împlinirii unui asemenea
obiectiv nobil era aceea a unei dictaturi implaca-
bile,sângeroase chiar, în manifestări, iar Iago face toate
relele posibile dintr-un nobil sentiment, asupra căruia
nimeni nu a pus accentul. Era din cale-afară de îndră-
gostit de Desdemona. După aceste incursiuni, pe care le
consider necesare pentru a reliefa originalitatea perso-
najului Elizei Roha, trebuie să avem în atenție în primul
rând momentul istoric în care se desfăşoară mocirloasa
epopee a lui Șităriță. Este vorba de o eră a ticăloșilor,
mult mai existentă ca atare decât cea pe care și-ar fi pu-
tut-o imagina autorul acestei vestite sintagme: Marin
Preda. Era momentul tuturor matrapazlâcurilor, jafuri-
lor, prostituției, imbecilității, toate extinse la proporții,
metaforic vorbind, galactice. Aidoma balaurului din po-
veste, Șităriță este precedat de zvonistica, deloc lipsită
de un temei real, care se crease în jurul lui. Devenise un
potentat local de temut prin matrapazlâcurile lui peri-
culoase, prin care distrugea și construia în funcție de in-
teresele lui proprii. Se vede aici cum romanciera leagă
printr-un fir mereu subțire, totuși sesizabil, romanele
prinse în rama construcției epice privite în ansamblu. În
urma scandalului provocat de moartea consoartei lui
Ghiță, acel Brighella, acel Pantalone din Commedia
dell’Arte, păcălit de toți și de toate în fiecare clipă a vi-
eții sale, ibovnica, deși nu era răspunzătoare cu nimic
de fapt pentru cele întâmplate, o șterge din sat, pentru a
se pune sub aripa protectoare a puternicului Șităriță,
prezentat din start a fi ca atare. Pe parcurs, romanciera
îi va alcătuia acestuia din urmă o amănunțită fișă bio-
grafică. Se va ține de tot felul de „tunuri” și alte netreb-
nicii în România din perioada imediat postdecembristă.
Luat la ochi de autorități, fuge în străinătate,dar se în-
toarce mai târziu în țară ca să nu suporte consecințele
isprăvilor mârșave pe care le săvârșise peste hotare. El
trece acum pe o altă treaptă a manifestării personalității
sale malefice. Trebuie insistat că o asemenea carieră nu
era posibilă decât în harababura inimaginabilă, dar atot-
prezentă, în momentul istoric dat. Deja se observă tră-
săturile personajului picaresc: fuge dintr-o parte în alta
pe mapamond, fuge de acolo pentru a se întoarce de
unde a plecat... Pe de altă parte, nici plecarea intempes-
tivă din sat a Siminei, fosta ibovnică a lui Ghiță și acum
preferata acestui Scaraoțchi, nu se justifică dacă am
privi lucrurile din perspectiva narațiunii realiste, “obi-
ective”, cum nici peregrinările de colo-colo ale lui Șită-
riță nu s-ar prea justifica, mai ales ținând seama de con-
text: o șterge din România, ca să nu fie prins cu mâța în
sac, se întoarce în România, pentru a scăpa de aceeași
mâță. Aceste lucruri sunt însă perfect motivate artistic
dacă le-am vedea ca scene dintr-un basm, în care eroii
se află te miri unde și te miri de ce. Dar să-l vedem mai
îndeaproape pe Șităriță, așa cum îl înfățișează, într-o
pagină remarcabilă, scriitoarea însăși. Iată-l pe erou în
prima sa ipostază, în care e prezentat cu notele sale do-
minante, pe care le va păstra pe de-a-ntregul evoluției
lui. Deocamdată era în faza „tunurilor” și a găinăriilor:
„De fapt, după ’90, lui Șităriță i-a venit apa la moară. S-
a înhăitat cu unii, a ucenicit învățând șmenuri la greu,
dar nu erau de el, îi socotea de factură proastă, cheltuiau

cam fără rost tot ce apucau. Nici n-avea nevoie de pro-
fesori în domeniu. Răul se afla în el, crescuseră împre-
ună, nu știa să se bucure decât de necazul altuia, nu știa
să împlinească binele, ci doar să distrugă. Așa era el al-
cătuit pe dinăuntru, trăia vampirește, cu mare talent ie-
șea din orice încurcătură, poseda o inteligență demo-
nică, de escroc, dar nici nu avea tulburări de conştiinţă
că a nenorocit pe unul sau pe altul. Pentru el, constituia
un joc, din care câștiga cel mai isteț. Și ce dacă era
vorba de viața omului, adevăr, dreptate, îl interesa să
iasă doar basma curată, și ieșea. Avea darul de a păcăli
oamenii și căuta numai anturajul celor pe care îi putea
duce de nas. Se orienta la fix și juca toate rolurile posi-
bile.
Prietenos, bancos, hazos, un urât carismatic, dacă
putea exista așa ceva, apoi el era acela, și periculos de
duplicitar. A doua natură a lui mințea, apoi, prins cu
mâna în sac, râdea ori plângea, după caz.” Păstrându-și,
(nici nu se putea altfel), acel profil general, Șităriță, cel
din etapa maturității exprimării forței sale creatoare ma-
lefice, este o întrupare a Răului într-o accepție încă mai
pregnantă. Faptul e pe deplin firesc, întrucât bestia de-
vine tot mai bestială, din moment ce accede pe o altă
treaptă socială și se află implicit la un alt nivel al evo-
luției: „Primarele? A! Nu contează.
A oferit atenții copiilor, soției. Cu atât m-am ales,
le dau prietenilor. Apoi s-a agățat de partidul lui, îm-
pânzit în toată țara. L-a ajutat substanțial, s-a făcut
membru de dragul lui, a cunoscut pe mai-marii comu-
nei, ai partidului, s-a înșurubat pe unde a putut, de la
atenții a trecu la cadouri, mai ales nevestei primarului:
un parfum, o rochie, o zdrăngănea aurită. Ș,i puțină
curte, ocheade pe furiș. Muncită, ocolită de tandrețuri și
vorbe frumoase, femeia a cedat ușor, a tras-o de limbă,
i-a promis marea cu sarea, a aflat micile dedesubturi ale
lui și ale altora, că, dacă nu curgea, pica, l-a lucrat la
fix, scandal, procese, i-a luat locu-n partid: &lt;&lt; n-
am încotro, eu cred totuși în nevinovăția lui&gt;&gt;, l-
a aruncat în închisoare, și-a pus om în loc, de ea nu s-a
mai împiedicat, a pășit o treaptă în sus, adică într-o lo-
calitate cu statut de orășel.” Firește, lucrurile nu se vor
opri aici. Parvenit pe o treaptă superioară, Șităriță va
trebui să facă față ambianței noi în care se află. Va avea
de-a face cu oameni culți, cizelați și, prin urmare, va
urma și el, de ochii lumii, o facultate particulară, neter-
minând-o, după cum susține, din motive medicale, va
face alta, se va descurca cât de cât în diverse limbi stră-
ine, dat fiind lumea prin care se preumblase pe când își
dădea „tunurile” din perioada intermediară a evoluției
sale, aceea aflată între șederea inițială în România și re-
venirea în țara de baștină. Cum se observă lesne, scrii-
toarea face un foarte percutant portret, prin aglomerarea
unor diverse tușe, cvasi-infinite, ale negrului în fraze
vii, nervoase, în care nu se pierde din vedere niciun de-
taliu al portretului acestui demon incult și de cea mai
joasă speță morală, dar demon în deplinul sens al cu-
vântului, așadar un individ care trebuie considerat, uti-
lizând terminologia arhicunoscută a lui Karl Leonhard,
o personalitate accentuată. Toate caracteristicele,înfăți-
șate succesiv ale personajului, pe care le-am citat in ex-
tenso tocmai pentru a dovedi valabilitatea afirmațiilor
mele, sunt o fuziune între pamflet și fișă caracterologică
138
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
completă, așadar un fel de fiziologie, gen utilizat și de
scriitorii noștri din secolul al XIX-lea, de Costache Ne-
gruzzi, de pildă. Totuși aici se face un portret tipologic
la un nivel superior, observația la toate palierele a unei
asemenea alcătuiri umane fuzionând cu continua notă
de erupție vulcanică, așadar de pamflet desfigurator. În
pagina Elizei Roha își dau mâna Arghezi și La Bruyère.
Personajul e privit totuși mereu „din avion”. Replicile
lui Șităriță, în ce au constat “tunurile” lui, ce manopere
a întreprins, cum a știut să utilizeze în detaliu pe unul
sau altul ca să ajungă în posesia unei averi care să-i per-
mită să dea șpagă la dreapta și la stânga, să se facă cre-
dibil prin susținerea materială a celor pe care i-a tran-
sformat în uneltele sale, coreletă cu o capacitate nema-
ipomenită de a manipula pe cei din jur-în ceea ce pri-
vește pe toate acestea din urmă se dau doar mostre. Si-
gur, multiple și elocvente, dar nu se intră în notarea ex-
tinsă a unor dialoguri,în analiză psihologică,nu se fac
reconstituiri amănunțite ale unei situații concrete sau
ale alteia. Pe ici, pe colo, apare câte o replică fugitivă a
personajului, care e destul de percutantă ca să dea
seama asupra ipocriziei sale, a superdotării lui în intrigi
prin care el se erijează în a fi un susținător al câte unuia
a cărui distrugere tocmai o pusese la cale. Face totul ca
un individ care devenise o piedică în calea ascensiunii
sale să ajungă în pușcărie,iar când a reușit să îl arunce
pe acela în prăpastie,tot el spune cu nerușinare: „eu cred
totuși în nevinovăția lui”. Un deplin maestru al răutății
nu putea să fie decât cu necesitate dublat de un dascăl
de neîntrecut într-ale fățărniciei. Șităriță se poartă deci
aidoma lui Richard al III-lea – firește, cel din capodo-
pera lui Shakespeare. (Poate pentru noi, cei de azi, care
trăim într-o lume a răului manifestat ca atare oricând și
oriunde prin mijloace mereu complete și mereu inima-
ginabile, e mai vie piesa aceasta,decât aceea în care se
tot caută probe care să justifice o acțiune decisivă. Așa-
dar, tragedia care îl are protagonist pe ultimul rege al
Angliei provenit din casa de York e posibil să atragă
mai mult atenția decât Hamlet.) Fostul duce de Glou-
cester, devenit apoi cap încoronat, îl asigura pe fratele
său mijlociu, ducele de Clarence, că el, mezinul Ri-
chard, va alerga la regele încă existent ca atare, așadar
fratele mai mare, Eduard al IV-lea, pentru a mijloci ca
acela, pe care tocmai el reușise, prin intrigi iscusite, să-
l ducă la pieire, să fie grațiat. Dar acel “eu cred totuși în
nevinovăția lui” este, în ceea ce îl privește pe personajul
din romanul Elizei Roha, doar o probă care, oricât este
de elocventă, este oferită în treacăt. Și treapta urmă-
toare, cea consemnată a se afla în continuarea celei cu-
prinse în ultimul pasaj citat, este notată, de asemenea,
la modul expozitiv. Așa se vor întâmpla lucrurile și ul-
terior, deși, în ceea ce privește conduita eroului, intuiţia
scriitoarei face să o înscrie într-o tipicitate comporta-
mentală absolut incontestabilă și verificabilă la atâtea și
atâtea personalități existente aievea. Parvenitului i se
accentuează simțul de posesie: ar turba la gândul că Si-
mina ar îndrăzni să arunce măcar o ocheadă altcuiva,
începe să emită în modalități rudimentare, de maidan,
un fel de teorie a Supraomului a sa.
Dacă un colos precum Napoleon, aflat în culmea
puterii și amețit de aceasta, spunea că nu ar fi nimic
dacă s-ar sacrifica un milion de oameni pentru el,

Șităriță, un gândac, desigur unul de o toxicitate ma-
ximă, totuși un gândac, declară, și el,că cei de rând se
cuvine să se sacrifice pentru un zeu cum ar fi el însuși.
Desigur, și el, ajuns în apogeul ascensiunii, va dori să
aibă neapărat un urmaș, pentru ca să înceapă astfel o
dinastie prin care spiritul lui malefic, al superdotării
malefice, să dăinuie întru eternitate, un succesor, așa-
dar, care să fie de spiță regească, existentă ca atare, în-
trucât se trage din Șităriță, cel care are originea cea mai
umilă posibil. Dar tocmai prezentarea sumară a perso-
najului îl face pe deplin convingător artistic, mai mult,
copleșitor de convingător sub raportul pregnanței este-
tice, întrucât ne este înfățișat un alt personaj de basm,
care se cuvine a fi doar conturat, ca să taie respirația
prin apariția sa, ca să dea impresia de proiecție în reali-
tate a unui coșmar crispant, de punere în fața ochilor
cititorului a unui căpcăun al căpcăunilor.
Desigur, în cazul oricărui potentat, oricât domi-
nația lui Șităriță se întinde pe un teritoriu destul de res-
trâns, visul măririi urmează să se năruie, iar momentu-
lui apogeului îi va urma grabnica decădere. Aceasta se
întâmplă și când este vorba de un erou exemplar prin
gloria la care a ajuns, dar și mai mult încă prin răsfrân-
gerile benefice în posteritate pentru neamul său a acțiu-
nii sale, cât și prin o alcătuire de proveniență și esență
mlăștinoase, pentru o gânganie care capătă, ca în fil-
mele horror, dimensiuni mezozoice. Așadar, constata-
rea e aplicabilă și lui Mihai Viteazul, care, după ce a
intrat triumfător în Alba Iulia, își va pierde puterea și va
pieri atât de repede, dar și agerului, în netrebnicia sa,
Șităriță. Oricât ar fi de performant în manevrele sale,
așa cum se întâmplă totdeauna, cei din jur au început să
îi dibuie tertipurile și, în locul ovațiilor să apar murmu-
rele, iar apoi huiduielile. Partidul lui Șităriță pierde ale-
gerile, justiția dă semne a se afla pe urmele lui și perso-
najul e obligat să ia măsuri, dar, întrucât paranoia îi de-
venise tot mai accentuată din cauza nivelului la care
ajunsese prin ascensiunea sa, nu ascultă glasul instinc-
tului de conservare și nu o șterge cu toată agoniseala,
cu Simina și progenitura visată, (iată că și această mare
dorință i s-a împlinit), și rămâne în țară, întrucât îi în-
vârtise mințile cutare divă de duzină. Și acest lucru este
tipic. Ticălosul care își atinsese scopul grație firii sale
eminamente cerebrale, anafective, consideră că e în
dreptul său, pierzându-și luciditatea, să dea drumul și
pasiunilor. Consideră, precum adevărații zei, că poate
avea și el patimi care lui, Șităriță cel de acum, așadar
cel devenit grandoman, paranoic și „Supraom”, nu-i pot
fi periculoase. Sigur, nu putem nega că reperăm aici un
oarecare „scenariu” ticluit de scriitoare. Primejdia îl
păștea pe erou însuși, iar nu pe partenera și pe progeni-
tura sa, personajul nu se putea îndepărta în așa hal de
sine însuși încât, așa cum a șters-o din țară când a simțit
că incisivii primejdiei sunt gata să-l muște, așa cum s-a
întors în țară când și-a dat seama că aceiași incisivi sunt
gata să-l ajungă din urmă, nu pleacă când acești colți se
află mai aproape de sine ca oricând. Așa se întâmplă, de
asemenea, într-un basm, în care eroului îi e dat la un
moment dat să piară tocmai din cauza faptului că ră-
mâne în bătaia puștii de care s-a ferit totdeauna. Făt-
frumos din basmul-nuvelă al lui Petre Ispirescu, la care
m-am referit, a reușit să fugă din calea tăvălugului
139
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
timpului,dar se întoarce chiar în locul unde acest tăvă-
lug avea să-l sfărâme într-o clipită. Nu se poate nega,
pe de altă parte, o anume finalitate etică: ca totdeauna,
personajul negativ trebuie să piară și, în consecință, fi-
nalmente piere. Se poate găsi aici și o rațiune politică:
Șităriță își dovedise periculozitatea, nu mai era folositor
nimănui, era dăunător oricui dintre cei aflați în bandă
cu el rămânând în viață și, ca dovadă, aproape sigur este
omorât, cum se întâmplă în atâtea alte cazuri similare.
Chiar sub ochii noștri vedem cum atâtea personaje im-
portante pe scena politică își dau obștescul sfârșit ba
aflându-se într-o mașină care explodează, ba făcând un
infarct, deși cel în cauză era sănătos tun, ba aruncându-
se de la un etaj înalt al unei clădiri, ba căzând de pe o
stâncă și câte și mai câte. Dar să nu uităm că ne aflăm
aici într-o poveste, iar nu într-o povestire. Diavolul și-a
găsit gazdă în trupul și mintea lui Șităriță și, când con-
sideră de cuviință, părăsește acest domiciliu temporar.
În clipa aceea eroului negativ i se dibuie locul/obiectele
în care-i stătea puterea, iar acestea din urmă sunt sfărâ-
mate, ori, mai percutant, Marele Tartor, întrupat în ex-
cepționalul film Armageddon de tulburătorul actor Ga-
briel Byrne, pleacă din sălașul său, iar posedatul care își
pierde posesia puterii se năruie, ca și cum el nu ar fi fost
nimic niciodată. Trebuie observat aici că proiecția di-
hotomică domină fără putință de tăgadă perspectiva
asupra făpturilor în ficțiune din acest remarcabil roman.
Aprioric vorbind, un atare unghi de vedere ar fi simpli-
ficator. Oamenii nu sunt alcătuiți pe o singură dimensi-
une. Nimeni nu este etanș alb sau etanș negru. Nimeni
nu e complet înger sau demon. Nimeni nu e pe de-a-
ntregul o minte sclipitoare sau un neghiob. Totuşi,
această perspectivă a avut drept cap de afiș în romanul
românesc pe însuși Nicolae Filimon, al cărui Dinu Pă-
turică era un ticălos fără pereche la toate nivelele. În
schimb, personaje precum Banu C, Maria, Gheorghe
erau de o suavitate lăuntrică fără pereche. Tocmai de
aceea Ciocoii vechi și noi este un eșec,oricât se pot de-
cupa unele pasaje viabile, iar încercarea lui G. Căli-
nescu de a salva cartea în ansamblu e doar o probă a
inteligenței și imaginației marelui critic. Cu toate aces-
tea, perspectiva dihotomică poate să creeze și fertile
efecte artistice, atunci când negrul este împins până la
limite, ca o îngroșare a cărbunelui însuși. Aceasta se ob-
servă la personajele negative proeminente din opera lui
Charles Dickens, așa cum a demonstrat în celebrul său
eseu Aspecte ale romanului Edward Morgan Forster. Și
albul de o imaculare fără urmă de pată poate și el con-
vinge atunci când se atinge profunzimea unei perspec-
tive fundamental-paradisiace, precum aceea a lui Dante
asupra Beatricei din Paradisul, ultima parte a capodo-
perei sale, sau când într-un personaj se încarnează cu
teribilă acuitate estetică prototipul christic. Atare con-
cretizare o găsim întrupată în prințul Mîșkin din Idiotul
lui Dostoievski.
Victor ATANASIU
(Continuare în ediția viitoare a revistei )

Andrei BREABĂN
În 2025, se împlinesc 350 de ani
de când primul diplomat roman,
Nicolae Milescu Spătaru,
a ajuns pe continentul asiatic,
fiind primit de împăratul Chinei
La 1 iunie 1636 avea să vină la viață cel care
este cunoscut nu numai în istoria literaturii române, dar
și în cea universală drept spătarul Nicolae Milescu zis
Cârnul. A fost cărturar, teolog, etnograf, diplomat, filo-
log, scriitor, memorialist, dar și istoric și geograf de ta-
lie internațională. Contemporan cu Dosoftei și Miron
Costin, Nicolae Grămăticul, cum i se mai spunea, vor-
bea curent, în afară de limba română, latina, greaca, sla-
vona, rusa, franceza turca și italiană și avea vaste cu-
noștințe de religie, istorie, filozofie, astrologie, aritme-
tică, geometrie, dialectică, geografie, muzică, retorică
și gramatică. O adevărată enciclopedie, cum rar se pu-
tea întâlni în vremea aceea.
140
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Marele umanist, care încă din tinerețe știa că
oriunde ai merge învățătura înseamnă putere, era cunos-
cut sub o sumedenie de nume care i-au fost aduse de
viața sa tumultoasă și locurile unde s-a născut și a trăit.
Primul pseudonim i se trage de la rangul de spătar pe
care l-a avut în Moldova și Țara Românească în vremea
voievodului Gheorghe Ghica (1659-1660), iar cel de
Cârnul de la faptul că voievodul Ștefăniță Lupu l-a sus-
pectat de complot și a pus să i se taie nasul. În perioada
medievală în Țările Române era tradiția potrivit căreia
dacă un pretendent la tron era „însemnat” era exclus de
la înalta dregătorie de Voievod. Obiceiul sluțirii a fost
folosit și înainte, cele mai cunoscute cazuri fiind cel al
lui Ștefan Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, care a
pus să-i fie scoși ochii fratelui său Ilie, sau al lui Ale-
xandru Lăpușneanu, care a i-a scurtat nasul lui Ioan Jol-
dea. Cât despre numele Milescu, nici acesta nu era real,
fiindu-i atribuit de Ion Neculce după localitatea Milești
din Ținutul Vasluiului unde s-a născut. Tatăl său, sul-
gerul Gavril, era aromân venit din Peloponez, iar mama,
era fiica unui boier din Milești.
Formarea intelectuală a cărturarului s-a datorat
atât părinților care l-au dat la școală de la vârsta de 7
ani, cât și curentului umanist pătruns în Moldova prin
voievodul Vasile Lupu, care a modernizat sistemul de
învățământ aducând profesori renumiți de la Kiev și din
Europa. Făcându-se remarcat, Vasile Lupu îi oferă o
bursă domnească și îl trimite la „Marea Școală a Patri-
arhiei” de la Istanbul, unde își va continua studiile îm-
preună cu Ștefăniță, fiul Voievodului. Aici a avut ca
dascăli cărturari renumiți, între care Gabriel Vlassios și
Ion Cariofilis. Întors la Iași, primește demnitatea de gră-
mătic la Curtea Domnească, un fel de secretar al noului
voievod al Moldovei, Gheorghe Ștefan. Avea doar 17
ani pe atunci, dar era deja o minte luminată și unul din-
tre cei mai învățați tineri din Țările Române. Schimbat
de otomani cu marele vornic Grigore Ghica, Gheorghe
Ștefan ia drumul pribegiei, găsind ca protector pe regele
Gustav al Suediei.
Calitățile de erudit ale tânărului din Milești i-au
atras atenția și lui Gheorghe Ghica care, în 1659, îi oferă
înalta dregătorie de spătar, iar peste un an îl ia cu el în
Țara Românească, unde Voievodul îi urmează la tron
lui Mihnea al II-lea. Făcându-se tot mai remarcat, în
1660 a fost trimis la Istanbul ca ambasador al Țării Ro-
mânești, o demnitate care se acorda doar unor persoane
de mare încredere.
Aflând că în Moldova a venit Ștefăniță Vodă,
fiul protectorului său Vasile Lupu și fost coleg la școala
din Istanbul, în toamna anului 1660 Nicolae Milescu se
urcă în trăsură și se întoarce la Iași. Aici își reia funcția
de secretar al Cancelariei domnești, aflându-se în grați-
ile tânărului Voievod. Prietenia strânsă cu acesta îi va
atrage invidia boierilor care, prin vicleșug, îi înscenează
un fals act de trădare în baza unei scrisori primită de
cărturar de la un prieten din afara Moldovei, în care i se
adresează cu titlu de Imperator, folosit de membrii

Ordinului Constantineștilor, organizație masonică din
care făcea parte și Nicolae Milescu. Pentru cineva care
nu știa secretele Frăției, sau poate că Milescu nu a vrut
să le divulge, putea să însemne un act de trădare. Drept
pedeapsă, Ștefăniță Vodă pune să i se taie nasul. Dez-
amăgit de cele întâmplate Nicolae Milescu va lua dru-
mul pribegiei. Ajuns în Țara Românească, Grigore, fiul
fostului domn Gheorghe Ghica îl va primi cu onoruri și
îl trimite ca ambasador la Istanbul.
În această perioadă și-a continuat activitatea li-
terară. La 10 ianuarie 1661 termină de tradus din gre-
cește „Catehismul ortodox” al Patriarhului Aftanasie al
Alexandriei, „Carte cu multe întrebări, foarte de folos,
pentru multe treburi ale credinței noastre”, în care auto-
rul susține originea latină a creștinismului și latinitatea
limbii române, un curent tot mai vehiculat și în rândul
intelectualilor români dornici să scape de domniile fa-
nariote, dar și pentru a justifica unitatea de limbă și de
credință a celor trei țări românești. Tot în acel an începe
să traducă „Vechiul Testament” după varianta gre-
cească „Septuaginta” apărută în 1597 la Frankfurt, care
îi va lua opt ani, o lucrare extraordinară la acea vreme,
care presupunea o cultură teologică deosebită pentru a
putea interpreta corespunzător termenii biblici și a-i
adapta la limba română. Viața dusă de cărturar la Istan-
bul s-a dovedit a fi foarte prodigioasă.
În toamna anului 1664, în urma uneltirii unor
boieri, Grigore Ghica a fost mazilit de turci și silit să
fugă la Viena și apoi în Moravia. Pentru a nu fi arestat
și acuzat de complicitate cu voievodul, Nicolae Milescu
se refugiază la Berlin, la Curtea regelui Prusiei Wilhelm
al IV-lea, unde a stat vreme de doi ani, bucurându-se de
ocrotirea acestuia.
Fire dornică de călătorii, va lua drumul Mării
Baltice. Se oprește la Settin, în Suedia, unde îl întâl-
nește pe fostul voievod Gheorghe Ștefan, care îl roagă
să-l ajute să se întoarcă pe tronul Moldovei. Se vede că
lucrurile s-au schimbat, cum de multe ori se întâmplă în
viață. Cel care îi oferise bunăvoință și un post la cance-
laria domnească cu ani în urmă, a ajuns să apeleze la
cărturar, a cărui erudiție o știa. Nicolae Milescu va face
un turneu prin Europa pentru a câștiga bunăvoința prin-
cipilor, și mai ales pe cea a regelui Franței, Ludovic al
XIV-lea, a cărui influență asupra Porții otomane era cu-
noscută. În octombrie 1666 face un popas la Stockholm,
unde îl întâlnește pe Arnaud Pomponne, ambasadorul
Franței în Suedia. Impresionat de personalitatea cărtu-
rarului român, ambasadorul îl roagă să-l ajute în disputa
dintre calvini și ortodocși, și atunci el scrie în greacă
cunoscuta sa lucrare „Enkiridion sive Stella Orientalis
Occidentali splendens, is est sensus Ecclesiae Orienta-
lis, scilicet graecae, de transubstantione Corporis Do-
mini Aliisque controversii”, în care face o paralelă între
creștinism și calvinism cu o incursiune amplă în istoria
dogmelor, ceea ce i-a făcut și mai cunoscut numele în
toată Europa. În schimb, ambasadorul îi intermediază
intrarea la regele Soare, ba chiar îi dezvăluie câteva
141
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
reguli de etichetă de la Curte care îi vor fi de mare aju-
tor. Demersurile cărturarului s-au dovedit a fi tardive.
Boala și suferința anilor de pribegie aveau să-i curme
viața fostului Voievod, care și-a găsit sfârșitul în Sue-
dia, în anul 1668. Soția îi va aduce trupul neînsuflețit în
țară, fiind înmormântat la Mănăstirea Cașin, pe care
Voievodul a ctitorit-o în 1655. În urma sa vor rămâne
memorabilele demersuri pe care le-a făcut pe lângă re-
gele Franței și alți principi ai Europei pentru integrarea
Moldovei într-o puternică alianță antiotomană, fiind
ajutat și de spătarul Milescu.
După moartea lui Gheorghe Ștefan, cărturarul
român se întoarce la Constantinopol unde avea mulți
prieteni. Își continuă scrierile pe care le-a început, între
care „Despre singurul țiitoru gând”, un adevărat Tratat
despre rațiunea dominantă, iar în paralel se ocupă de
traducerea „Istoriilor” lui Herodot. În vara anului 1471
se prezintă la Curtea țarului Rusiei Alexei Mihailovici
cu două scrisori de recomandare, una de la prietenul său
din Istanbul, marele dragoman Panaiot Nicoussious,
cealaltă de la Mitropolitul Dosofthei Nottara al Ierusa-
limului. Pe 14 decembrie 1471 a fost angajat la Depar-
tamentul solilor condus de umanistul rus Artemon Ser-
gheevici Matveev, ca „traducător de limbă greacă veche
și nouă, limbă latină și limbă română”, iar după numai
un an devine șeful tălmacilor de la Curte. Încrederea ța-
rului în cărturar avea să sporească pe zi ce trece. În 1674
primește sarcina de a traduce corespondența monarhu-
lui cu ambasadori ruși și alți dregători, iar anul următor
a fost trimis în misiunea vieții lui, care avea să-i spo-
rească prestigiul la Curtea țarului și mai ales renumele
în întreaga lume datorită faimoaselor sale scrieri de că-
lătorie.
Pe 3 martie 1675 pornește din Moscova, însoțit
de aproape 50 de oameni bine înarmați, pentru a se pu-
tea apăra de eventuale atacuri pe drum. Prima oprire a
făcut-o la Tobolsk, în Siberia, de unde au continuat că-
lătoria pe apă până ce au ajuns în Mongolia, iar de aici
în China.
Nicolae Milescu a fost primul român care a că-
lătorit în China, ca trimis al țarului, având contacte im-
portante cu personalități de seamă din această țară. În
afara activității diplomatice care s-a soldat cu rezultate
bune pentru țar, la întoarcerea în Rusia a scris cea mai
importantă lucrare a vieții lui, „Descrierea călătoriei în
China”, împărțită de autor în trei părți. În această lu-
crare va reproduce date de mare valoare științifică cu
privire la contactele avute cu diferite popoare pe care
le-a cunoscut, descrierea munților, a apelor și solului,
făcând chiar măsurători topografice. A zugrăvit în cu-
lori deosebit de frumoase călătoria pe uscat și pe ape,
viața, limba, religia, superstițiile, portul și obiceiurile
oamenilor cu care s-a întâlnit, ocupația și chiar armele
pe care le foloseau și multe alte amănunte de o însem-
nătate științifică deosebită. Iar, pe deasupra, nu a uitat
nici de moravurile de la curtea imperială de la Beijing
și alte curți pe unde a umblat, cât și relatări despre

Mongolia și Siberia. Nenumăratele informații oferite
despre China și locurile vizitate i-au făcut pe unii cer-
cetători să ajungă la concluzia că, pe lângă demersurile
diplomatice, solia trimisă de țar a urmărit în principal o
misiune de spionaj, vecinătatea Rusiei cu China stâr-
nind ambițiile expansioniste ale țarului. Se spune că Ni-
colae Milescu a ajuns să fie primit chiar de împăratul de
atunci al Chinei, Kangxi (1654-1722), al cărui tată,
Ksun-Hi, a întemeiat dinastia Qing.
Fostul spătar al Moldovei avea să-și dea sfârși-
tul în anul 1708, la Moscova, departe de țară, după o
viață zbuciumată pusă mai ales în slujba științei, lăsând
în urmă o operă de o însemnătate epocală pentru în-
treaga omenire. Încărcat cu onoruri, dar și pedepsit pen-
tru fapte care nu i-au aparținut, Nicolae Milescu a rămas
până la moarte cu gândul la pământurile natale, de care
a fost nevoit să se despartă pentru că ai lui nu au știut
să-l aprecieze cu adevărat. Dezamăgit de vechi prieteni,
a trebuit să-și facă alții prin țări străine, care i-au oferit
onoruri și încredere și au știut să-i respecte erudiția.
Victimă a antiromânismului românesc, la fel ca multe
alte personalități de seamă ale neamului nostru, spătarul
Milescu și-a găsit în cele din urmă împlinirea și liniștea
printre străini.
Prin opera sa nemuritoare el va rămâne de-a pu-
ruri în amintirea poporului nostru ca unul dintre cei mai
mari cărturari ai lumii din vremea în care a trăit. Chiar
dacă nu am știut să-l apreciem atunci, suntem datori să-
i păstrăm vie amintirea, asemenea unei făclii nestinse
care să ne călăuzească prin viață, iar scrierile sale să ne
fie un izvor nesecat de cultură la care să mergem să ne
adăpăm, să ne ogoim setea de cunoaștere, la fel cum și
el a făcut toată viața.
Iar, mai mult ca orice, suntem datori să-i pur-
tăm veșnică recunoștință pentru că a făcut cunoscut nu-
mele de român în toată lumea, ducându-l cu mândrie
până și în părțile îndepărtate ale Siberiei, Mongoliei și
Chinei.
Fie ca Domnul să-l odihnească în pace, iar
spada lui pierdută să se întoarcă în Țară!
Zidul chinezesc
142
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Ionuţ ȚENE
Revoluţia Română de la 1848 a început la Cluj
Istoria plăcii memoriale din Mănăștur
Foarte interesante şi întortocheate sunt căile isto-
riei. În manualele şcolare şi cărţile de istorie generală
se prezintă debutul revoluţiei române de la 1848, odată
cu mitingul protestatarilor moldoveni de la hotelul „Pe-
tesburg” din seara zilei de 28 martie 1848. Petiția-pro-
clamațiune cuprindea 35 de puncte și a fost redactată,
de către Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor re-
voluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Peter-
sburg din Iași, cu știrea domnitorului Mihail Sturza.
Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova, sub influ-
ența celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția.
Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât reforme
moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în
conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a
folosit bineînţeles ca pretext pentru arestarea capilor
mișcării. Însă, revoluţia română din Muntenia a început
pe 9 iunie 1848, ca urmare a adunării de la Islaz, care a
ales un guvern provizoriu revoluţionar. În Transilvania
s-a încetăţenit ideea că revoluţia română din principat a
început la Blaj. La 18/30 aprilie 1848, in Duminica To-
mii, a avut loc, la Blaj, o prima adunare a romanilor
transilvaneni, în cadrul căreia s-a hotărât organizarea,
în luna mai a aceluiaşi an, a unei Mari Adunări Naţio-
nale.
Paradoxal, realitatea istorică e cu totul alta. Re-
voluţia română de la 1848 din Ardeal, Muntenia sau
Moldova a izbucnit pe actuala rază a municipiului Cluj-
Napoca, în cartierul, pe atunci, satul Mănăştur. Întâlni-
rea din casa parohială a Bisericii greco-catolice de la
Cluj–Mănăştur, din noaptea de 27 spre 28 martie 1848
(stil vechi), a tinerilor revoluţionari români: Ioan Bu-
teanu, Florian Micaş (avocat în Cluj), Ioan Suciu, Iosif
Hodoş, Oprea Moroianu (cancelişti la guberniul Tran-
silvaniei, în Cluj), Alexandru Btrâneanu, şi Alexandru
Papiu Ilarian, a dus la redactarea primului proiect de
program cunoscut al Revoluţiei Române. Majoritatea
punctelor stabilite în acest proiect au fost incluse în Pe-
tiţia naţiunii române, adoptată pe „Câmpul Libertăţii”
de la Blaj din 3/15 Mai 1848 şi apoi înaintată Dietei
Transilvane. Printre altele se cerea drepturi politice
pentru români, recunoaşterea bisericii ortodoxe ca

religie receptă, egalitate în faţa legii, plata impozitelor
de către toţi cetăţenii, folosirea limbii române în admi-
nistraţie, şcoală românească de stat şi confesională, des-
fiinţarea rangurilor nobiliare, libertatea presei şi eman-
ciparea ţăranilor români de sub stăpânirea grofilor. Pe
23 martie 1848 partida conservatoare maghiară din
Cluj, împreună cu cea liberală, cereau unirea Transilva-
niei cu Ungaria, iar în luna aprilie dieta din oraș declară
starea de asediu.
La o lună de la întâlnirea din cartierul Mănăştur,
în noaptea de 26 spre 27 aprilie, fruntaşul revoluţionar
român Florian Micaş este arestat în Cluj. O parte din
tinerii întruniţi la casa parohială au fost arestaţi de no-
bili, alţii care au devenit tribuni ai lui Avram Iancu fiind
executaţi: vezi cazul lui Alexandru Bătrâneanu. Tran-
sportat la Târgu Mureş şi întemniţat acolo, fiind eliberat
numai în septembrie 1848. În timp ce a fost închis, re-
voluționarii maghiari au distrus casa şi avutul părinţilor
săi, care s-au refugiat la Abrud, judeţul Alba. La a doua
Adunare Naţională de la Blaj, din 3/15 mai 1848, româ-
nii au cerut eliberarea lui Florian Micaş, dar autorităţile
maghiare au refuzat să o facă. Cu toate acestea, el a fost
ales în timpul acestei adunări membru în Comitetul
Naţional Român. A fost eliberat din închisoare abia în
luna septembrie, la presiunea cererilor făcute de români
în cea de-a treia adunare naţională. Eliberat din închi-
soare, a mers direct la Blaj la a treia adunare naţională
a românilor, unde a fost ales membru în Comitetul de
Pacificaţie. Ajuns prefect al Legiunii Clujului, nu a pu-
tut face prea multe împotriva armatei maghiare conduse
de generalul Bem. S-a refugiat în Bucovina, unde şi-a
câştigat traiul ca funcţionar şi institutor. După
143
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
terminarea revoluţiei paşoptiste din Transilvania, s-a în-
tors din refugiu şi a primit un post de funcţionar în dis-
trictul Năsăud, în 1860, după ce o vreme a trăit în mari
greutăţi materiale. A reuşit să răscumpere proprietatea
părinţilor săi din Jucu de Jos şi a instituit o fundaţie cu
scopul înfiinţării unei şcoli de agronomie pentru ro-
mâni. A murit în anul 1876 la Bistriţa.
Pe casa parohială din cartierul Cluj-Mănăştur a
fost dezvelită în data de 14 mai 1998, o placă memorială
de marmură cu litere de bronz care a trecut recent printr-
un proces de cosmetizare, motiv pentru care a și fost
resfințită cu această ocazie în data de 14 martie 2019.
Inițiativa realizării și amplasării plăcii memoriale în
1998 au avut-o istoricii clujeni Gelu Neamțu și Vasile
Lechințan, cu sprijinul istoricului Ioan Silviu Nistor.
Placa a fost sfințită în 14 mai 1998 de către un sobor de
preoți de la Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Cluju-
lui, cu participarea primarului de atunci Gheorghe Fu-
nar. Este interesant cum prima manifestare a revoluţiei
române de la 1848 s-a desfăşurat la o casă parohială ro-
mânească din Cluj-Mănăştur. Tinerii revoluţionari ar-
deleni influenţaţi de izbucnirea revoluţiei din Paris şi
Viena s-au mobilizat înaintea colegilor lor din Moldova
şi Muntenia. Întrunirea acestor tineri revoluţionari ar-
deleni de la casa parohială din Mănăștur, atunci sat ro-
mânesc de lângă Cluj, a creionat platforma ideologică a
revoluţiei române de la 1848, integrând-o în spiritul eu-
ropean de libertate al epocii. . Pe lângă cereri naționale
și de libertate socială și națională, revoluționarii români
ardeleni au solicitat înființarea unei universități româ-
nești la Cluj, care a devenit, apoi, testamentul lui Avram
Iancu în 1852. Istoricii col. Vasile Tutula și dr. Mircea
Gheorghe Abrudan au subliniat public și prin articole
publicate în ultimii ani biografiile excepționale ale tine-
rilor revolutionari în frunte cu Florian Micaș, care au
devenit tribuni și prefecți ai legiunilor lui Avram Iancu.
În petiția lor de atunci au solicitat o universitate în limba
română. Deci, manualele și cărțile de istorie trebuie să
se schimbe și să menționeze că Revoluția Română de la
1848 a început la Cluj. De cinci ani de zile Mitropolia
Clujului, Societatea ”Avram Iancu”, cu sprijinul muni-
cipalității, organizează un ceremonial religios şi istoric
de omagiere a luptei acestor tineri pentru democraţie,
drepturi sociale şi libertate în Europa, la casa parohială
din cartierul Mănăştur, care aparţine acum de parohia
ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. An de an, da-
torită acestei comemorări., a intrat deja în conștiința
opiniei publice adevărul istoric că revoluția română de
la 1848 a început la Cluj-Napoca.

Mihaela TUDOSOIU
De la Pacea de la Iași până la Pacea de la
București – 1792-1812
Odată cu semnarea, la finele anului 1791, în
ziua de 29 decembrie (9 ianuarie 1792 – stil nou), a Tra-
tatului de pace dintre delegațiile Rusiei și Porții Oto-
mane, s-a încheiat încă un lung și sângeros război dintre
Imperiul țarist și Imperiul Otoman (1787-1791), care s-
a desfășurat iarăși, în mare parte, pe teritoriul Moldovei
și al Țării Românești (unde s-au derulat principalele ac-
țiuni militare, în afară de frontul nord caucazian).
Poarta, în cadrul agravării problemei Orientale (chesti-
une internațională din secolele XVIII-XX, care cu-prin-
dea atât criterii geopolitice: controlul asupra strâmtori-
lor Bosfor și Dardanele, cât și teritoriale: vulnerabilita-
tea posesiunilor europene ale Imperiului Otoman și na-
ționale: lupta pentru emancipare a popoarelor balca-
nice), n-a putut să se opună și să reziste contra forței
militare a Rusiei țariste, care era în plină ascensiune și
tindea să cucerească mult râvnitul bazin al Mării Negre.
Pentru Imperiul țarist rezultatul războiului era destul de
consistent: Pacea de la Iași confirmă tratatele prece-
dente și garanta libertatea comerțului rus în apele Impe-
riului Otoman. Încă în procesul negocierilor de pace,
diplomația rusă înaintase drept condiție obligatorie pen-
tru semnarea noului tratat includerea fără nicio schim-
bare a Articolului III a preliminariilor păcii, care pre-
vedea încorporarea de către Rusia a pământurilor dintre
râurile Bug și Nistru. Important se prezintă că, prin Ar-
ticolele III și IV se delimitau frontierele dintre cele
două imperii și totodată se reafirma respectarea stipulă-
rilor în favoarea Principatelor Române cuprinse în Tra-
tatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) Convenția de la
Ainalî-Kavak (1779) și Senedul din 1783. Poarta se an-
gaja să nu reclame de la Principate nicio contribuție
pentru perioada desfășurării ostilităților, acordând de-
grevarea de impozite pentru un timp de doi ani (de fapt,
această măsură a fost inițiată de Poartă pentru ambele
Principate încă înaintea semnării Păcii de la Șiștov din
vara anului1791) și libertatea pentru locuitori de a emi-
gra oriunde doreau în timp de 14 luni. Pentru Principa-
tele Moldovei și Țării Românești cel mai im-portant a
fost totuși faptul că, deși rămâneau economic
144
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
zdruncinate, atât Tratatul de pace de la Șiștov , cât și cel
de la Iași au prevenit noi rapturi teritoriale. În acest răz-
boi, declarat inițial Rusiei de către Imperiul Otoman(la
13 august 1787), a fost atras și Imperiul Habsburgic,
deoarece rușii și austriecii aveau încheiată o alianță mi-
litară, despre care turcii au aflat prea târziu. Împăratul
Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman declara-se
război turcilor în februarie 1788, dislocându-și corpu-
rile militare în Croația, Slavonia, Sirmia (armata prin-
cipală), Banat, Ardeal și Bucovina. Împăratul Leopold
al II-lea (fratele decedatului la 20 februarie 1790 Iosif
al II-lea), care a condus Sfântul Imperiu Roman între
anii 1790-1792,a pus capăt ostilităților austro-otomane,
semnând tratatul de pace dintre Imperiul Otoman și
Austria, încheiat la Șiștov, la 4 august 1787, „pe baza
convenită a statu-quo-ului, strict la epoca de la 9 febru-
arie 1788”, cu unele ajustări de hotare („Orșova-Veche
să rămână până la râul Cerna în posesia Austriei”), eva-
cuând și retrocedând Porții Otomane teritoriile cucerite,
adică „întreaga Țară Românească și alte cinci districte
ale Moldovei”
Retrocedarea Principatelor către Poarta Oto-
mană și faptul că Austriași Rusia n-au efectuat anexiuni
din contul lor a și determinat ca Tratatele de pace de la
Șiștov și Iași să fie calificate drept „păci albe” (expresia
lui Nicolae Iorga). Principala consecință a Păcii de la
Iași a constat, desigur, în cuceririle teritoriale ale Rusiei
– a pământurilor dintre Bugul de Sud și Nistru, situate
mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul
Oceacovului”.Prin urmare, Rusia obținea întregul țărm
nordic al Marii Negre, inclusiv Crimeea (încorporată
încă la 1783) și devenea vecină cu Moldova. Din cele
mai vechi timpuri și mai ales pe parcursul Evului Mediu
pământurile dintre Nistru și Bug (anexate la 1792) erau
populate în mare parte de moldoveni. Iar odată cu actul
de împărțire a Poloniei din 1793Imperiul Rus și-a asi-
gurat stăpânirea și asupra Podoliei – al cărei hotar co-
bora în jos până la apa Iagorlâcului, care se vărsa în Nis-
tru, și până la Codâma, care se unește cu Bugul la Olvi-
opol, – astfel, din acea vreme toți băștinașii transnistri-
eni ajunseseră sub oblăduire rusească.
Regiunea Transnistriei, semnificând în general,
dacă nu și de jure, statul medieval moldovenesc, cu cer-
titudine –de facto pământ strămoșesc într-o zonă de in-
terferență și instabilitate politico-demografică, care n-a
putut fi inclus permanent și stabil în limesul hotarului
Țării Mol-dovei (stabilit la est pe linia geografică a ar-
terei Nistrului). Dar, aceasta însemna, de fapt, Moldova
de peste Nistru, înglobând, în fond, până la râul Bug
populație de origine română (alături de moldoveni și
munteni, coexistau originari și din alte zone ale spațiu-
lui românesc), care prinsese în acest teritoriu puțin po-
pulat rădăcini adânci, fapt confirmat și de numeroasele
dovezi de ordin etnocultural, etno demografic, topo-ni-
mic, hidronimic etc. Nistrul, fiind doar un hotar politic
și geografic natural al Principatului Moldovei, n-a fost

niciodată în epoca medievală o barieră ce ar fi despărțit
un neam.
Tratatul de pace de la Iași e semnificativ prin
faptul că el a încheiat o întreagă etapă în relațiile ruso-
turce, care a vizat, în modul cel mai di-rect, situația ge-
opolitică a Principatului Moldovei. Imperiul Rus de-
vine de acum țară limitrofă a Principatului cu frontiera
pe râul Nistru, care, conform păcii semnate, trebuia să
„slujească întotdeauna drept delimitare între cele două
imperii”. Însă, acest hotar natural formând „linia de de-
marcație între Sublima Poartă și Imperiul Rus” n-a „re-
zistat” mult timp în fața expansiunii țariste, căci, numai
peste două decenii – la 1812, a fost strămutat din nou
cu forța, conform altei păci, celei de la București, pe un
alt râu – pe Prut..
În contextul celor expuse, ținem să menționăm
încă o „legitate” a extinderii teritoriale a Imperiului Rus
în sud-estul Europei, urmată neabătut de către diploma-
ția rusă în timpul lărgirii hotarelor imperiului– stabili-
rea granițelor pe cursul fluviilor! Astfel, etape ale unei
„faimoase” expansiuni au devenit râurile: Nipru - Bug
- Nistru - Prut și Dunărea.
Ținând cont de cele „realizate”, Rusia, chiar dacă n-a
dobândit integral ce-și planificase, și-a creat, la 1792,
cel puțin un teren pentru următorul „salt oriental”, salt
pe care urma să-l înfăptuiască deja de una singură, fără
asistența Habsburgilor. Astfel, dacă nu reușise în acest
război (cel de-al patrulea dus împotriva otomanilor în
secolul al XVIII-lea) să-și realizeze integral planul da-
cic, în următorul Război ruso-turc (1806- 1812) avea să
izbutească anexarea mutilatoare a unei jumătăți din
Principatul Moldovei.
Însă Poarta și-a menținut, până în toamna anu-
lui 1798, neutralitatea față de Franța. La rândul lor,
francezii s-au străduit să și-o asigure pe Sublima Poartă
în calitate de aliat într-o alianță ofensivă și defensivă
împotriva Rusiei și Austriei, promițându-i ajutorul pen-
tru redobândirea Crimeii și altor teritorii pierdute în
urma războaielor ruso-turce. Odată cu moartea Ecateri-
nei a II-a și urcarea pe tronul Rusiei a lui Pavel I
(6.XI.1796), în raporturile ruso-otomane are loc o des-
tindere a situației extrem de încordate ce se crease către
anii 1795-1796, când Curtea de la St. Petersburg preco-
niza să înceapă un nou război cu Poarta. În plan politic,
perioada cuprinsă între anii 1796-1798 poate fi apreci-
ată ca o perioadă de apropiere între Imperiul Rus și cel
Otoman, ce s-a finalizat prin semnarea Acordului de ali-
anță ruso-turc de la 3 ianuarie 1799.
Alexandru I, care-l succedase pe Pavel I în
1801, considera că pentru Rusia este mai avantajos să
aibă un vecin slab, precum era Turcia. Astfel, Alexan-
dru I a vrut să păstreze Turcia ca un aliat în viitoarele
lupte cu Franța. La rândul său, guvernul otoman, care
nu se recuperase încă după Campania egipteană a lui
Napoleon și avea temerile unor noi atacuri din partea
francezilor, a dorit să-și asigure ajutorul rusesc în caz
de o agresiune franceză. În raporturile internaționale de
145
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
la începutul secolului al XIX-lea Imperiul Rus și Impe-
riul Otoman se ghidau de tratatele bilaterale semnate la
acea vreme: Tratatele de Alianță ruso-turce din 1799 și
1805. Tratatul de alianță ruso-turcă din 1805 conținea
15 articole de bază și 10 articole secrete. În tratat se pro-
clama pacea, prietenia și buna înțelegere între Rusia și
Turcia, care-și garantau reciproc integritatea posesiuni-
lor lor și promiteau să acționeze de comun acord în toate
aspectele legate de pacea și securitatea propriilor state
(Art. 1 și 13). Însă această alianța ruso-turcă s-a dovedit
a fi una de scurtă durată.
După victoria lui Napoleon la Austerlitz (2.XII.1805),
Turcia își reconsideră politica externă, preferând o
apropiere de Franța învingătoare. În 1806, la Constan-
tinopol a sosit ambasadorul francez generalul Sebasti-
ani, care a reușit să convingă Poarta în omnipotența lui
Napoleon și s-o încline să adere de partea Franței, ceea
ce a provocat o acută criză ruso-turcă, ce a escaladat
într-un nou război ruso-turc.
Declanșarea Războiului ruso-turc în noiembrie
1806 nu s-a datorat Porții Otomane, chiar dacă și istori-
ografia sovietică, și cea rusă au susținut faptul că anume
mazilirea domnilor fanarioți ai Țării Românești (Con-
stantin Ipsilanti) și Moldovei (Alexandru Moruzi), în
luna august 1806, la insistența Franței și fără asentimen-
tul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului.
Deoarece, conform Hatișerifului din 1802, se fixase du-
rata domniei la 7 ani, precizându-se că domnii nu vor
putea fi maziliți decât după constatarea vinovăției lor de
puterea suzerană și de puterea protectoare. Acesta a fost
însă doar un pretext pentru expansiunea țaristă, deoa-
rece, încă la 3(15) octombrie 1806, Poarta, la insistența
diplomației ruse, i-a restabilit în domnie pe principii
greci anterior destituiți.
Astfel, provocarea ostilităților ruso-otomane în
toamna anului 1806 a fost determinată nu atât de diver-
gențele de neînlăturat, la acel moment, dintre Imperiul
Rus și Imperiul Otoman, cât de derularea nefavorabilă
pentru țarism a confruntării intereselor Rusiei și Franței
în sud-estul Europei, condiționată, la rândul său, de ex-
pansionismul țarismului rus și de modificarea raportu-
lui de forțe a marilor puteri pe întreg continentul euro-
pean. Rezumând cele expuse cu privire la situația Prin-
cipatelor Române la începutul secolului al XIX-lea – în
ajunul Războiului ruso-turc din 1806- 1812 – vom men-
ționa că cele două Principate în timpul războiului au
fost în permanență factori importanți ai raporturilor in-
ternaționale, vizând alianțele politice și militare ale Ru-
siei, Austriei, Franței și ale altor state implicate. Războ-
iul, declanșat la 10 (22) noiembrie 1806, desfășurat în
patru perioade, a fost unul dezastruos pentru Principate.
În acești șase ani de război au avut loc numeroase ne-
gocieri de pace, fiind încheiate armistiții temporare, iar
în armata țaristă s-au succedat șapte comandanți-șefi ai
Armatei de la Dunăre (numită și „Moldavskaya
armiya”), dintre care doi au fost comandanți interimari
(iar cel de-al optulea – amiralul P. V. Ciceagov – a

preluat postul de comandant-șef de la generalul M. I.
Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace din luna
mai 1812).
Acest război a fost cel mai lung conflict militar
dintre cele două mari imperii, purtat pe două teatre de
operațiuni militare – la Dunăre și în Caucaz (secundar),
însă trăsătura lui principală a constituit-o nu atât con-
fruntările militare, cât, în mod deosebit, disputele diplo-
matice, inclusiv diplomația secretă. A fost un război al
celor trei sultani otomani (Selim III, 1789-1807; Mus-
tafa IV, 1807-1808; Mahmud II, 1808- 1839) și al am-
bițiosului Alexandru I (1801-1825), în spatele cărora a
stat omniprezentul Napoleon I Bonaparte.
Subliniem că la începutul secolului al XIX-lea,
în perioada Războiului ruso-turc din anii 1806-1812, s-
a produs internaționalizarea problemei Principatelor
Române. Dacă pe parcursul secolului al XVIII-lea ac-
torii principali ai disputei problemei Orientale erau Im-
periul Otoman, Imperiul Țarist și Imperiul Habsburgic,
la începutul secolului al XIX-lea în această dispută s-au
mai implicat Franța și Anglia, iar problema Principate-
lor s-a transformat din una regională în una internațio-
nală. În țesătura combinațiilor politice și a duelurilor di-
plomatice de la începutul secolului al XIX-lea, Princi-
patele figurau ca niște piese de șah la masa tratativelor
diplomatice, fiind amenințate cu anexarea totală sau
parțială, sau proiectate ca obiecte de schimb în combi-
națiile teritoriale ale marilor puteri care gestionau pro-
blema Orientală. Schimbarea radicală a atitudinii Cabi-
netului de la Petersburg față de Principatele Române a
fost determinată de tratatele ruso-franceze semnate la
25 iunie (7 iulie) 1807, la Tilsit, unde în mod tacit s-au
delimitat sferele de influență în Europa între Rusia și
Franța.
Curtea imperială rusă însă nu doar că refuzase
să evacueze Principatele, conform prevederilor acestor
tratate, ci a și pretins noi achiziții teritoriale din contul
părții europene a Imperiului Otoman, pe care conta să
le obțină cu acceptul lui Napoleon. Către sfârșitul anu-
lui 1807- începutul lui 1808, s-a definitivat proiectul
maximum al cerințelor teritoriale în Europa de Sud-Est:
anexarea Basarabiei (Bugeacului), Moldovei și Vala-
hiei, cu fixarea hotarului pe Dunăre; această prevedere
constituind condiția sine qua non pentru inițierea nego-
cierilor de pace ruso-turce.
Sub presiunea factorilor externi, principalul
dintre aceștia fiind pericolul iminent al războiului cu
Franța, Cabinetul de la Petersburg a fost constrâns să-și
tempereze pretențiile. În iunie 1811, rușii au vrut să
anexeze întreaga Moldovă, cu fixarea hotarului pe Siret.
Condiția a fost respinsă categoric de către sultanul oto-
man. La începutul lunii octombrie 1811, marele vizir
Ahmed-Pașa era gata să cedeze Hotinul și propunea ca
noul hotar să fie stabilit pe râurile Bâc și Kunduk (Co-
gâlnic). Până la urmă s-a acceptat formula de compro-
mis, pe care marele vizir i-a declarat-o lui M. I. Kutuzov
146
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
încă la sfârșitul anului 1811: „Vă dau Prutul și nimic
mai mult! Prutul sau războiul!”
În ajunul semnării Păcii de la București, Sub-
lima Poartă se afla sub presiune atât din partea dușma-
nului său Rusia, cât și din partea aliaților Franța, Marea
Britanie și chiar din partea țărilor neutre, cum ar fi fost
Suedia, deoarece Marile puteri ale Europei încercau să
atragă Imperiul Otoman în tabăra lor, în vederea unui
inevitabil Război franco-rus (declanșat în iunie 1812),
conflict ce urma să hotărască destinul continentului eu-
ropean. În urma unui șir întreg de premise, printre care
și cea a factorului fanariot, negocierile s-au finalizat cu
încheierea, la 16/28 mai 1812 (la Hanul lui Manuc Bei
din București), a Tratatului de pace ruso-turc. Astfel,
Moldova de la est de Prut (teritoriul Țării Moldovei din-
tre Prut și Nistru cuprindea 45 630 km2) este anexată
Rusiei țariste.
Destinul istoric al Principatelor Române în pe-
rioadă hotărâtoare din cadrul Războiului ruso-turc din
1806-1812 a fost pus totalmente la discreția marilor pu-
teri, care disputau spinoasa problemă Orientală, iar una
dintre consecințe a fost, la acel moment, cotropirea unei
părți considerabile din teritoriul Țării Moldovei (48%).
„Moldova, tăiată de Basarabia prin granița rusă, se mic-
șorase așa de mult, încât la Iași se zămislise ideea des-
pre alipirea la ea a încă patru județe din Muntenia, pen-
tru stabilirea echilibrului între ambele provincii”
Bibliografie:
1. Mehmet Mustafa A., Documente turcești
privind istoria României. Vol. II (1774-
1791), București, Editura Academiei 1983
2. Hurmuzaki, Exodiu Documentele privi-
toare la istoria românilor / Culese de A. I.
Odobescu, vol. III (1709–1812), București,
1889
3. Zilot Românul (Ștefan Fănuţă), Opere
complete. Ediţie îngrijită, studiu introduc-
tiv, note, comentarii și indici de Marcel Du-
mitru Ciucă, București, Minerva, 1996
Flota rusă după bătălia de la Athos,
tablou de Alexei Bogoliubov (1824-96)

Daniel TUDOSOIU
Cucerirea Independenței de stat
a României
Cucerirea independentei naționale reprezintă
unul dintre cele mai importante evenimente din istoria
moderna a României. Proclamarea independentei de
stat a României la 9 mai 1877 și apoi consolidarea ei pe
câmpul de lupta continua șirul marilor acte ale istoriei
noastre naționale din secolul trecut - revoluția din 1848
și Unirea Principatelor de la 1859 -, constituind rezul-
tatul unui îndelungat proces istoric, o chintesență fi-
reasca a întregii dezvoltări a poporului roman.
Piedicile întâmpinate, secole de-a rândul a apă-
sătorului jug străin n-au reușit să stingă setea de liber-
tate a poporului nostru. El n-a pregetat de la nici o jertfa
pentru alungarea asupritorilor străini, pentru formarea
să că națiune de sine stătătoare, care să poată păși pe
calea dezvoltării libere, a independentei și a progresului
social.
Năzuință spre libertate și independența a însufle-
țit pe ostenii lui Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara,
Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul.
Lupta împotrivă cotropitorilor a unit în repetate
rânduri populația din cele trei tari romane. Unirea din
1600, înfăptuită de Mihai Viteazul, a reprezentat succe-
sul cel mai mare al solidarității romanești în lupta anti-
otomana din vremea orânduirii feudale. Ea a constituit
simbolul generațiilor următoare spre eliberare și unitate
națională, a însuflețit pe pandurii lui Tudor Vladimi-
rescu, pe revoluționarii de la 1848, de făuritorii unirii
Principatelor Romane. Aceeași năzuință spre libertate
și independența a înflăcărat masele populare romanești,
dorobanții și călărașii noștri, care au înscris pagini de
glorie nemuritoare în războiul dus - alături de armata
rusa - în anii 1877-1878 pentru cucerirea independentei
naționale a patriei.
Lupta pentru independența dusa de poporul ro-
man în acest război avea un caracter progresist, fiind
îndreptată împotrivă jugului otoman care încătușă dez-
voltarea societății romanești. Ea se încadra în lupta an-
tiotomana dusa de popoarele din Balcani. Deși s-au
scurs noua decenii de la proclamarea la 9 mai 1877 a
independentei de stat a României, acest eveniment își
păstrează întreagă semnificație, evocarea lui fiind astăzi
pentru noi un prilej de a aduce încă un omagiu luptei
147
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
seculare duse cu eroism de poporul nostru, de înaintașii
noștri pentru libertate națională și sociala.
Lupta seculara a poporului roman pentru inde-
pendența
Filele istoriei poporului roman stau mărturie fap-
telor eroice și glorioase ale înaintașilor noștri. Neprecu-
pețită a fost lupta dusa în decursul veacurilor împotrivă
tuturor celor cere voiau să-i încalce teritoriul și să-l su-
pună. Pentru a-și apară existenta, libertatea, legile și
obiceiurile o rezistență îndârjită împotrivă cotropitori-
lor au opus statele feudale romanești-Moldova, Tara
Românească (Valahia) și Transilvania - îndată ce au
luat ființă. Sub conducerea unor voievozi cutezători, că
Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș,
Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, care au înțeles peri-
colul înaintării oștilor otomane, romanii au izbutit prin
războaiele grele, deși copleșiți de forță numerica a in-
vadatorilor, să stăvilească pentru un timp la Dunăre în-
tinderea Imperiului otoman
Datorita unor lupte crâncene, adeseori încruntate
de victorii, poporul roman a reușit să-și păstreze vreme
îndelungată o anumită independența chiar după instau-
rarea dominației otomane. Numai după o rezistenta în-
verșunată, tarile romane au putut fi obligate să recu-
noască o supremație străină.
Înverșunarea cu care s-au bătut romanii în lupte
răsunătoare că cele de la Rovine, Nicopole, Vaslui, Că-
lugăreni, Rahova, văpaia dorinței de libertate și erois-
mul lor au inspirat creațiile literare și au îmbogățit folc-
lorul nostru. Ducând aceste lupte, poporul roman se
apară nu numai pe sine. El a fost în același timp și o
pavăză a Europei în fata primejdiei otomane. Ștefan cel
Mare, de exemplu, era conștient, că prin rezistenta
opusa de Moldava se apară civilizația Europei. De
aceea el scria în noiembrie 1474 papii de la Roma că
romanii sunt veșnic și din toată inima pregătiți întru
totu, având de gând să se bata din toate puterile împo-
trivă pericolului otoman. Chiar după instaurarea suze-
ranității otomane - care însemnă pierderea libertății po-
litice, supunerea la o crunta exploatare economica, o
frână serioasa în dezvoltarea societății romanești - tarile
romane au dus batalii numeroase pentru scurtarea aces-
teia, reușind prin jertfe mari de sânge să-și mențină au-
tonomia. Reglementarea raporturilor politice dintre ta-
rile romane și Poarta otomana s-a efectuat pe baza unor
tratate cu obligații bilaterale, cunoscute sub numele de
capitulații, și a unor ordine ale sultanilor, denumite fir-
mane sau hatișerifuri.
Tratatele încheiate cu Turcia prevedeau pentru
Principatele Romane libertatea de a-și face legi, de a-și
alege voievodul, de a purta război și de a încheia pacea
cu vecinii după cum credeau ele de cuviință, fără a pu-
tea fi trase la răspundere de către sultan. Poarta otomana
nu și-a respectat angajamentele asumate prin capitulații
nici în ceea ce privește neamestecul în triburile interne,
nici în ceea ce privește garantarea integrității teritoriale
a principatelor ; în afara de acestea, Poarta a mărit con-
tinuu tributul, împovărând tarile romane cu tot felul de
obligații și contribuții extraordinare, jefuind bogățiile

Principatelor Romane și transferându-le, de fapt, în că-
mară de provizii a Constantinopolului.
Perioada cea mai neagra a constituit-o regimul
turco-fanariotic, care a durat în Moldova și în Tara Ro-
mânească mai bine de un secol. El reprezintă perioada
de maxima exploatare și de îngăduire a autonomiei po-
litice a celor doua principate de către Poarta otomana.
Exercitata prin intermediul cârmuirii fanarioților, domi-
nația otomana a însemnat în aceasta perioada : domnii
numiți de Poarta dintre grecii din imperiu, cumpărarea
tronului de către domnii fanarioți, schimbări dese de
domnie, daruri numeroase acordate demnitarilor turci,
desființarea armatelor autohtone și înăsprirea regimului
de monopol ale comerțului cu Poarta otomana. Toate
acestea au dus la decăderea vremelnica economica și
politica a tarilor romane.
Așezate la confluenta de interese pentru supre-
mație a celor trei mari imperii feudale - otoman, țarist
și habsburgic -, tarile romane au luptat necontenit pen-
tru a-și păstra ființă națională și pentru a-și câștiga
neatârnarea. Forță de baza a acestei lupte a constituit-o
poporul, care și-a aparat cu vitejie patria. Lupta contra
suzeranității turcești a maselor populare s-a împletit in-
disolubil cu lupta împotrivă exploatării feudale interne.
În aceasta lupta antiotomana, voievozii romani au cău-
tat uneori și sprijinul statelor vecine interesate în limi-
tarea expansiunii turcești.
Împotrivă jugului otoman și a exploatării feudale
a izbucnit răscoală din 1821, condusa de Tudor Vladi-
mirescu, care se încadra în lupta popoarelor din Balcani
pentru eliberare națională și constituirea statelor inde-
pendente.
Răscoală din 1812 a pus capăt regimului turco-
fanariot, Poarta otomana fiind nevoita să numească în
Muntenia și în Moldova domni pământeni în locul dom-
nilor fanarioți. Deși înfrântă, răscoală a marcat începu-
tul mișcării revoluționare din secolul al XIX-lea pentru
înlăturarea orânduirii feudale, constituind în același
timp prologul revoluției din 1848.
În ,,Declarația de principii a partidului național”
din 1838, I. Câmpineanu și adepții săi se angajau prin
jurământ să lupte din toate puterile ,,pentru a le reda tu-
turor membrilor răzlețiți ai națiunii noastre o patrie li-
beră și independentă''.
Dorință de unire a romanilor a fost puternic ex-
primata în timpul revoluției de la 1848 din Transilvania,
când masele adunate în câmpia Blajului au strigat :,,Noi
vrem să ne unim cu Tara''. Programul revoluționarilor
moldoveni refugiați la Brașov, semnat de V. Alec-
sandri, C. Negri, Al. Russo, revendica de asemenea
,,Unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat
neatârnat, romanesc''.
Ideea unirii celor trei tari romane în cadrul unui
stat național și a cuceririi independentei pătrunse adânc
în conștiință poporului. Ulterior revoluției din 1848,
care a înscris în programul sau și importante reforme
burghezo-democratice, N. Bălcescu atrăgea atenția că
romanii mai aveau de făcut încă doua revoluții una pen-
tru unitate națională'' și alta pentru ,,independența nați-
onală''. Unirea principatelor din 1859 - ,,actul energic al
148
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
întregii națiuni romane'', cum avea să-l numească mai
târziu M. Kogălniceanu - a reprezentat un eveniment
progresist, o veriga importanta în lanțul luptelor eroice
duse de poporul nostru pentru împlinirea idealurilor
sale de independența națională, de înlăturare a asupririi
și a exploatării.
În pofida opoziției Turciei și a altor puteri ga-
rante, Cuza a înfăptuit câteva acte de mare importanta
națională, că secularizarea în decembrie 1863 a averilor
mănăstirești, adoptarea în mai 1864 a unui nou statut de
organizare interioara care aducea modificări esențiale
Convenției de la Paris, desființarea regimului jurisdic-
ției consulare, potrivit cărei, începând din 1865, cetățe-
nii străini au fost supuși legilor tarii noastre.
Cadrul extern în care s-a desfășurat lupta po-
porului roman pentru independența
Desfășurarea luptei poporului roman pentru câș-
tigarea independentei de stat s-a petrecut în condițiile
luptei generale de eliberare națională a popoarelor din
Peninsula Balcanica. În vara anului 1875, Poarta oto-
mana - ruinată din punct de vedere financiar-, pentru a-
și menține numeroasele forte armate cu care să tina în
frâu popoarele din imperiu, a mărit simțitor impozitele
asupra țăranilor nemusulmani. Răscoalele antiotomane
au izbucnit în luna aprilie 1876 în Bulgaria. În luna ur-
mătoare un grup de revoluționari bulgari, printre care
un rol de frunte l-a jucat Hristo Botev, organizați pe te-
ritoriul tarii noastre la București și apoi la Giurgiu, au
trecut în sudul Dunării, dezlănțuind o lupta apriga. În
aceste condiții, Șerbia și Muntenegru, încurajate de Ru-
sia, au declarat război Porții otomane pentru a se elibera
de sub jugul multisecular al acesteia.
Tarinismul, pentru a potoli spiritul revoluționar
din societatea rusa și pentru a-și asigura supremația în
Peninsula Balcanica, a început să facă pregătiri militare
pentru un război împotrivă Imperiului otoman, în a că-
rui prăbușire era de mult interesat. În același scop, gu-
vernul Rusiei a trimis voluntari în sprijinul sârbilor, bul-
garilor și muntenegrilor. Când au izbucnit răscoalele
antiotomane din Balcani, Romania a adoptat oficial o
poziție de neutralitate, sperând să împiedice astfel o
eventuala ocupație străină; practic și în secret, ea a spri-
jinit pe răsculați sârbi și bulgari. Poarta, acuzând Roma-
nia că simpatizează că răsculații și ,,ajuta agitațiile bul-
gărești”. A trimis armate la Vidin și vase de război pe
Dunăre. Îngrijorat de aceasta situație, guvernul roman a
înaintat la 4 ianuarie 1876 o nota circulara agențiilor di-
plomatice din străinătate, în care definea poziția Româ-
niei fata de evenimentele din Balcani. După ce protesta
împotrivă amenințărilor Turciei, nota sublinia că Roma-
nia e ,,separata de Turcia'' și nu face ,,în nici un fel parte
integranta din Imperiul otoman'', cum pretindea Poarta.
Prin nota și memoriul din 16 iunie 1876 se cerea
recunoașterea individualității statului roman și a nume-
lui sau istoric de România. Acțiunile diplomatice între-
prinse de Romania în vara anului 1876, menite să duca
la obținerea independentei pe cale pașnică să duca cu
concursul marilor puteri, au fost infructuoase, izbindu-
se de împotrivirea Turciei și a tarilor garante.

În decembrie 1876 s-a întrunit la Constantinopol
conferință reprezentanților puterilor semnatare ale tra-
tatului de la Paris, spre a convinge Poarta să accepte in-
troducerea de reforme în Bulgaria, Bosnia și Herțego-
vina.
Proclamarea independentei de stat a României
9 mai 1877
Respingerea acțiunilor diplomatice pentru obți-
nerea independentei, proclamarea constituției otomane
și atacurile garnizoanelor la nordul Dunării au întărit
convingerea poporului roman că independența națio-
nală nu putea fi obținută decât pe calea armelor. Doar
câțiva politicieni conservatori mai continuau să spere că
independența de stat a României ar putea fi obținută
prin bunăvoință puterilor europene.
Intre timp în toamna anului 1876, întrucât războ-
iul ruso-turc devenise inevitabil, tarul a invitat la Liva-
dia o delegație romana pentru a discuta condițiile de tre-
cere ale armatelor imperiale spre Dunăre (armatele
ruse, pentru a ajunge în Peninsula Balcanica, trebuiau
să treacă prin Romania). Data fiind situația politica in-
ternațională a României, garantata de cele șapte puteri
europene, armatele rusești nu puteau trece peste terito-
riul ei fără să-i ceară consimțământul, fără o convenție
militara bine precizata.
Conform înțelegerii din octombrie 1876 de la Li-
vadia, intre Rusia și Romania a fost semnata la 4 aprilie
1877, la București o convenție prin care armatele rusești
puteau să treacă prin tara noastră spre Balcani. La 11
aprilie armatele ruse trec frontiera României, iar la 12
aprilie Rusia a declarat război Turciei.
La 29 aprilie, după ce cu trei zile înainte bateriile
romanești de artilerie de pe malul Dunării răspunseră
Provocărilor turcești. Adunarea Deputaților a declarat
starea de război intre Romania și Poarta otomana, iar la
30 aprilie Senatul a votat o moțiune asemănătoare.
La 9 mai 1877 Adunarea Deputaților a proclamat
independența de stat a tarii. În fata Adunări, M. Kogăl-
niceanu, ministrul de externe declara Sintem indepen-
denți, sintem națiune de sine stătătoare, sintem o nați-
une libera și independența ''.
Proclamarea independentei naționale, declararea
stării de război intre Romania și Poarta otomana, înlă-
turarea raporturilor de vasalitate au avut un puternic
ecou la romanii aflați sub stăpânire străină.
După proclamarea independentei de către corpu-
rile legiuitoare, M. Kogălniceanu, le cerea să explice
guvernelor europene pe lângă care erau acreditați că
mișcarea națională care a dus la înfăptuirea actului de
la 9 mai era de nestăvilit și că poporul e ferm hotărât să-
și apere cu armele drepturile sale. Guvernul cerea toto-
dată că puterile garante să recunoască independența Ro-
mâniei.
La Paris vestea proclamării independentei Româ-
niei a fost primita cu răceală de ospitalitatea franceza.
La Berlin se mărturisea cu cinism că atitudinea Germa-
niei vă depinde de felul cum Romania vă plăti pe acțio-
narii consortului Stroussberg- Bleichroder.
Austro-Ungaria a adoptat o atitudine rezervata
recomandând și celorlalte puteri europene să se
149
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
pronunțe abia după război în privință independentei Ro-
mâniei. Rusia a ezitat să se pronunțe imediat în privință
votului corpurilor legiuitoare din Romania, iar peste câ-
teva luni a declarat, prin vocea autorizată a cancelarului
Gorceacov, că privește independența României că o
chestiune de fapt, dar nu de drept, urmând că din punct
de vedere al dreptului internațional să fie întărita mai
târziu printr-o hotărâre comuna a tarilor europene. Italia
care numai cu câțiva ani în urma își realizase unitatea
națională, privea în general cu simpatie politica de in-
dependența promovata de guvernul roman, deși până la
urma a păstrat oficial o oarecare rezerva.
Independența proclamata la 9 mai, nu era însă de-
cât prima etapa - foarte importanta - a luptei pentru cu-
cerirea suveranității depline a statului. Ea trebuie con-
sfințită, întărita și apărată pe câmpul de bătaie. Romania
trebuia să contribuie la zdrobirea forțelor militare ale
Porții otomane, pentru a impune respectarea indepen-
dentei. Puterile europene trebuiau să recunoască apoi
independența națională a statului roman.
După izbucnirea crizei orientale din 1875, oame-
nii politici romani, întrezărind ivirea unor condiții pri-
elnice pentru cucerirea independentei, au acordat o
atenție sporita întăririi capacității de apărarea a statului,
mărind încă din 1876 bugetul armatei în vederea unor
comenzi substanțiale de armament în Occident. În iunie
1876, când a izbucni războiul Șerbiei contra Porții oto-
mane, guvernul a dispus constituirea unui corp de ob-
servație la Gruia, cu scopul de a-i împiedica pe turci să
extindă teatrul de război la nordul Dunării. Pentru ma-
nevrele din toamna anului 1876 au fost chemați sub
arme rezerviștii, efectuându-se în fapt o adevărată mo-
biliare a armatei. Cu acest prilej s-au remediat lipsurile
constatate, ceea ce a permis că mobilizarea reala să se
facă în condiții mai bune și într-un timp mult mai scurt.
În ianuarie 1877 au fost create opt regiuni noi de
dorobanți pe lângă cele opt existente, iar în luna febru-
arie a fost sporit și numărul regimentelor de artilerie de
la doua la patru. Prin aceste masuri se marea sensibil
forță militara a României, dar pentru trupe și comanda-
mente se puneau probleme foarte greu de rezolvat.
La 6 aprilie 1877, când s-a văzut că războiul e
iminent, s-a emis decretul pentru mobilizarea armatei.
Aceasta acțiune complexa s-a efectuat cu eficienta or-
dine și precizie, astfel că ea era terminata la 15 aprilie.
Armata mobilizata cuprindea :4 divizii, 8 regimente de
infanterie de linie cu cate 2 batalioane, 4 batalioane de
vânători, 16 regimente de dorobanți cu cate 2 batalioane
fiecare,10 regimente de cavalerie, 4 regimente de arti-
lerie, fiecare cu cate 6 baterii, ale subunități și formații.
Pentru paza teritoriului au fost mobilizate 31 de batali-
oane, 4 escadroane și 8 baterii de miliții, formate din
oameni mai învârstă, precum și garda națională. Totalul
forțelor mobilizate se ridica la aproximativ 100 000 de
oameni, dintre care 58 700 intrau în compunerea ,,ar-
matei de operații'' , care erau denumite trupele de op-
tima linie.
a 6 aprilie 1877 a intrat în vigoare un regulament
asupra modulului de efectuare a rechizițiilor. Prin acest
sistem s-au procurat cantității mari de alimente.

Deoarece mulți moșieri și arendași se sustrăgeau prin
diferite mijloace, greul rechizițiilor cădea în sarcina ță-
ranilor.
În timpul manevrei din toamna anului 1876 și în
lunile care au urmat, echipamentul armatei s-a uzat într-
o oarecare măsură. S-au făcut eforturi meri pentru com-
pletarea efectelor de îmbrăcăminte și de harnașament,
recurgându-se atât la resursele interne, cât și la import.
Că și în privință alimentarii trupelor, campletari simți-
toare de echipament au fost făcute prin donațiile popu-
lației civile. Cu toate acestea, echipamentul războiului
nu era complet și nici uniform.
Primele lupte
Încă de la 13 noiembrie 1876, Rusia a început
mobilizarea armatei destinate să opereze împotrivă tur-
cilor. Datorita unor informații care subapreciau valoa-
rea armatei turce, comandamentul rus sconta pe o vic-
torie ușoară. De aceea a concentrat inițial pentru teatrul
de operații balcanic aproximativ 200 000 de oameni.
Din aceștia, la începutul războiului au fost trimiși peste
Dunăre numai 135 000 de oameni. Evenimentele care
au urmat au demonstrat că aceste forte nu erau sufici-
ente.
La 10 iunie, gruparea secundara a armatei ruse a
trecut Dunărea la Isaccea, Măcin și, înaintând prin nor-
dul Dobrogei, a ieșit pe aliniamentul Cernavodă-Con-
stanta. În noaptea de 15 iunie a trecut fluviul și gruparea
principala în zona Zimnicea. În compunerea acestei
grupări intrau și detașamentele de voluntari bulgari,
constituite și pregătite pe teritoriul României. Intre 14
și 16 iunie, toate bateriile romanești de pe malul stâng
al Dunării au bombardat violent pozițiile turcești de pe
malul opus, pentru a împiedica trupele ce le ocupau să
intervină în sectorul de forțare. Prin aceasta ele și-au
adus contribuția în ansamblu a acțiunilor de trecere a
Dunării, marcând unul dintre momentele importante ale
cooperării militare romano-ruse.
Comandamentul turc a hotărât să treacă la con-
traofensiva, acționând concentric cu cele trei grupări ale
lui asupra trupelor ruse pătrunse în Peninsula Balca-
nica. pentru a-și coordona efortul cu al celorlalte doua
grupări Osman-pasa a venit de la Vidin cu aproximativ
30 000 de oameni la Plevna și, ocupând înălțimile care
domina orașul, le-a fortificat.
Plevna, prin poziția ei. Avea o mare importanta
strategica. Aici se întâlneau comunicațiile care veneau
dinspre Nicopole, Vidin și Sofia, iar gruparea lui Os-
man, pe lângă faptul că intercepta aceste comunicații,
se găsea într-o poziție de flanc fata de armata principala
ruseasca ; aceasta nu se putea angaja în lupta la sud de
Balcani, deoarece turcii din Plevna i-ar fi putut cădea în
spate. Pentru desfășurarea cu succes în continuare a răz-
boiului, era necesar să se cucerească mai întâi Plevna.
Aceasta misiune a fost încredințată Corpului 9 de la Ni-
copole, comandat de generalul Krudner.
La 8 iulie s-a desfășurat prima bătălie de la
Plevna care a fost pierduta de armata rusa.
La 18 iulie, trupele ruse, împrospătându-și for-
țele, au dat o a doua bătălie împotrivă grupării turcești
din zona Plevna, dar și aceasta noua încercare s-a soldat
150
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
cu insucces, datorita faptului că turcii ridicaseră intre
timp puternice fortificații. Comandantul sef al armatei
ruse, marele-duce Nicolae, deși dorea de la început co-
operarea militara, n-a putut să-și impună punctul de ve-
dere diplomației țariste decât în iulie 1877, când s-a
constatat că efectivul și rezistenta forțelor turcești din
Balcani erau mai mari decât se prevăzuse.
Insuccesul celor doua batalii de la Plevna a de-
terminat comandamentul rus să solicite concursul ur-
gent al armatei romane, spre a stăvili o eventuala înain-
tare a turcilor. La 15 iulie după alte insistente din partea
tarului și a marelui-duce Nicolae, o parte din Divizia IV
romana a primit ordin de la domnitor să ocupe Nico-
pole.
După cea de-a doua înfrângere de la Plevna, la 19
iulie, marele-duce Nicolae, printr-o telegrama, a cerut
insistent concursul urgent al întregii armate romane. Că
urmare a acestei cereri au fost trimise imediat peste Du-
năre restul trupelor din Divizia IV, iar în luna urmă-
toare, după alte telegrame ale marelui-duce Nicolae (la
9 și la 19 august) și după tratativele purtate intre cele
doua guverne, grosul armatei romane (aproximativ 38
000 de ostași), trecând peste podul de vase construit în
apropiere de Corabia, a luat poziții de lupta, alături de
ostașii ruși, în fata fortificațiilor de la Plevna.
Acțiunile de lupta desfășurate de trupele ruse și
romane în zona Plevna reprezintă unul dintre cele mai
importante acte ale războiului și marchează momentul
culminant al cooperării militare ruso-romane.
Luptele de la Plevna
La 25 august s-a ținut la Radelnita un consiliu de
război, care a hotărât se se angajeze o noua bătălie îm-
potrivă grupării turcești din zona Plevna în scopul de a
o nimici și s-au stabilit și liniile generale ale planului
bătăliei. Acesta prevedea trei lovituri convergente în di-
recția orașului. Lovitura principala, care urma să fie
data cu corpurile 9 și 4 ruse intre râurile Grivița și Tu-
cenita, era încadrată de lovitura corpului rămân, data pe
la nord pe răul Grivița, și de a detașamentului Imere-
tinski, data pe la vest de răul Tucenita. Flancul drept al
întregului dispozitiv era asigurat de doua brigăzi ro-
mane și o divizie rusa de cavalerie, iar cel stâng de ca-
valeria rusa. S-a format și o rezerva generala din unități
luate de la toate corpurile participante la bătălie ; corpul
roman a contribuit cu o brigada de infanterie.
Grupare turca sub comanda lui Osman-pasa, care
ocupa Plevna, profitând de răgazul de după cea de-a
doua bătălie, și-au organizat apărarea pe înălțimile din
jurul orașului, pe un front aproape continuu cu o lun-
gime de aproximativ 25 km. Și un mare număr de redute
(adevărate fortărețe din pământ și lemn), legate intre ele
prin șanțuri adânci în care se adăposteau rezervele, mu-
niția și hrana. Poziția turceasca din jurul Plevnei era îm-
părțită în trei sectoare : de nord-est, de sud-est și de sud-
vest. Cele mai importante redute din sectorul de nord-
est erau cele doua de la Grivița, numite mai târziu re-
duta 1 și reduta 2 ; cucerirea lor a revenit trupelor ro-
mane.

Ostașii noștri se pregăteau de atac cu calm și răb-
dare ; ei fremătau de dorință de a se măsură și a înfrânge
pe cotropitorii care de veacuri le asupreau tara.
În dimineața zilei de 26 august a început pregăti-
rea de artilerie asupra pozițiilor turcești, iar a doua zi
bombardamentele au continuat, deoarece nu se obținuse
efectul urmărit. Divizia a 3-a romana a ocupat în
aceasta zi malul drept al Bucovului, după ce a respins
avanposturile turcești, care s-au retras la sud de rău. Ar-
tileria diviziei a bombardat apoi reduta Grivița 2.
În ziua de 28 august, artileria rusa și romana a
continuat bombardamentul pe întregul front cu 232 de
guri de foc, dintre care 84 romane, în vederea atacului
ce se hotărâse pentru 29 august. Pentru a recuceri tere-
nul pierdut în sectorul Diviziei a 4-a romane, turcii au
dat în aceasta zi un puternic contraatac, care a fost însă
respins prin focul coordonat al infanteriei și artileriei
noastre.
În ziua se 30 august, la ora 6, s-a intensificat
bombardamentul asupra pozițiilor turcești. Ceata și
ploaia au stânjenit mult observarea efectului focului de
artilerie. La orele 15, infanteria a pornit la atac pe între-
gul front din jurul Plevnei.
Cu o tenacitate demna de admirat, locotenent-co-
lonelul Voinescu, maiorul Candiano-Popescu și căpita-
nul Moise Grozea, venit că voluntar din Transilvania,
au reorganizat coloana și la orele 17 au atacat pentru a
treia oara ; cela doua batalioane rusești, care întârzia-
seră s-au alăturat romanilor, făcând o mișcare de învă-
luire a redutei pe la sud-vest. Turcii au primit pe ataca-
tori cu un uragan de foc și ostașii ruși au fost siliți să se
retragă. Rămas cu flancul stâng descoperit eșalonul de
atac al Diviziei a 4-a a fost nevoit să se retragă și el din
nou în spatele movilei. Turcii au pornit la contraatac,
dar artileria noastră le secera cumplit rândurile. Cu mari
pierderi, ei au fost aruncați înapoi în fortificațiile redu-
tei. Acest nou eșec a îndârjit și mai mult pe luptătorii
noștri, și coloana de atac, întărita cu un batalion proas-
păt, a pornit din nou vijelios la asalt.
La sud de Plevna, turcii dădeau de asemenea con-
traatacuri desperate pentru a recuceri redutele pierdute.
Trupele ruse au respins mai multe atacuri inamice, dar
nefiind întărite la timp cu trupe din rezerva, au fost silite
spre seara să părăsească pozițiile.
Actele de bravura ale ostașilor noștri au fost nu-
meroase atât în atacul de la Grivița, cât și în luptele ur-
mătoare : după cucerirea Grivitei 1, câmpul dintre re-
dute era plin de morți și răniți. Turcii, nerespectând con-
venția Crucii Roșii de la Geneva, împușcau pe brancar-
dierii care mergeau să ridice morții și răniții de pe câm-
pul de lupta. Astfel, mulți râniți de la Grivița au fost
sortiți să zacă un timp îndelungat pe locul unde căzu-
seră, fără să li se poată da vreo îngrijire.
După a treia bătălie de la Plevna, comandamentul
rus a hotărât să urgenteze aducerea forțelor noi din in-
terior cu care să încercuiască Plevna, iar până la căderea
acesteia să suspende acțiunile ofensive în toate celelalte
sectoare ale frontului.
Comandamentul turc, la rândul sau, a hotărât să
mențină gruparea de la Plevna în pozițiile pe care le
151
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
ocupa, în scopul de a fixa în aceasta parte cât mai multe
forte ruse și romane.
În cursul lunilor septembrie, octombrie și noiem-
brie, în jurul trupelor turcești încercuite, forțele ruse și
romane și-au îmbunătățit continuu pozițiile. Munca la
săpături era istovitoare, mai ales că spre sfârșitul lunii
octombrie frigul se întețise, iar ploile, care nu mai con-
teneau, umpluseră tranșeele cu apa și noroi, dar către
sfârșitul lunii octombrie întăriturile trupelor aliate erau
foarte puternice. În aceasta perioada, turcii au executat
numeroase atacuri, care au fost însă respinse cu pierderi
sângeroase pentru ei.
În dimineața de 28 noiembrie, prima grupare tur-
ceasca (primul eșalon) a atacat prin surprindere trupele
rusești de la vest de Dolni Etropol, care au rezistat însă
cu vigoare. În ajutorul trupelor rusești atacate au fost
aduse imediat alte forte, intre care și o brigada de infan-
terie românească.
Trupele romane, continuând înaintarea, au pă-
truns în spetele primei grupări turcești, în timp ce for-
țele rusești se apropriau de flancurile ei. Căderea opa-
nezului și capturarea ariergărzii turcești de către ro-
mani, fiind simultana cu respingerea de către ruși a pri-
mului eșalon (de ruptura), a produs o mare debandada
printre turci, care atacați din toate părțile, au început să
se predea în masa. În scurt timp ei au încetat complet
lupta. Plevna a căzut după ce armata rusa a opus timp
de aproape cinci luni o rezistenta puternica. Trupele ali-
ate au capturat un mare număr de prizonieri - peste 45
000 de oameni - și 77 de tunuri.
Prin cucerirea Plevnei, cea mai grea etapa a răz-
boiului a fost încheiată. victoria finala a armatelor ruse
și romane devenind sigura și iminenta. Armata rusa îm-
preună cu detașamentele de voluntari bulgari au reluat
ofensiva peste Balcani în direcția Constantinopol iar di-
viziile romane spre Vidin.
Independența națională - cauza scumpa a între-
gului popor roman
Războiul purtat de Romania împotrivă jugului
otoman a fost un război drept, de eliberare națională de
sub o dominație străină care frână de veacuri dezvolta-
rea poporului nostru. Independența naționala a fost un
deziderat al întregului popor. Așa se explica faptul că la
obținerea ei au contribuit toate clasele și paturile sociale
romanești sprijinind moral și material lupta armata pe
front.
În timpul războiului pentru independența națio-
nala, că de altfel și în anii Unirii Principatelor ,s-a ma-
nifestat încă o data cu putere-în pofida frontierelor im-
puse de vitregia vremurilor-, unitatea întregului nostru
popor, solidaritatea și aspirațiile comune ale romanilor
de pe ambii versanți ai Carpaților.
Bibliografie:
1. Războiul pentru independenta națională I. Gh.
Cupsa Editura Politica București
2. Mari batalii din istoria lumii- M. Neagoe Editura
Scrisul romanesc Craiova
3. Drumul României spre independență, Kellogg,
Frederick Institutul European, Iași, 2002

Ilie GORJAN
Jandarmeria Română –
scurtă privire istorică
Pentru că la 3 Aprilie 2023 s-au împlinit 173 de
ani de la crearea Jandarmeriei Române, îmi permit să
prezint câteva repere istorice cu privire la nașterea și
evoluția acestei Arme, pe care am slujit-o, neîntrerupt,
timp de 36 de ani.
Istoria, făclia trecutului pusă în întunericul pre-
zentului, va dirija paşii noştri în alegerea ocaziunilor
favorabile spre a ne complecta edificiul nostru poli-
tic.Să învăţăm istoria, spunea Ioan Brezoianu în secolul
al XIX-lea (1) Documentele istoriografice atestă faptul
că Jandarmeria a fost şi este o instituţie şi o armă de tip
european, apărută ca un produs al Revoluţiei Franceze
din 1789, şi al statului de drept instaurat de aceasta. A
fost, încă de la început, un simbol al fidelităţii în servi-
ciul statului şi al cetăţeanului, ca o nouă forţă a ordinii
publice.
Foto – Revista Jandarmeriei Române
152
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Apărută în istorie ca o necesitate, ca o cerinţă a
Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, Jandar-
meria a reprezentat coloana vertebrală care grupa în ju-
rul ei toate instituţiile ce aveau misiuni de a asigura or-
dinea publică, drepturile şi libertăţile cetăţeanului. Cu-
vântul jandarm este de origine franceză, provenind din
gens d′armes (bărbat de arme) (2). Din documentele is-
torice rezultă că statele feudale româneşti, încă de la
constituirea lor, şi-au creat pentru paza teritoriului au-
torităţi ce purtau denumirea de slujitori sau dorobanţi,
ostaşi aşezaţi la sate, grupaţi în cete (3), denumite după
numele comandanţilor sau după locul de reşedinţă. As-
tfel, vorbind despre oastea lui Mihai Viteazul, Miron
Costin spunea că o seamă de slujitori se chemau pe nu-
mele căpitanilor săi, anume Buzeşti, Răţeşti (ai lui Ghe-
orghe Raţ). După locul de reşedinţă erau în Moldova
slujitori de Săpoteni, Găteşti, Orhei, Lăpuşna, Soroca,
iar în Ţara Românească erau căpităniile de Târgu-Jiu,
de Buzău etc. Sub Constantin Brâncoveanu erau stea-
gurile de călăraşi de la Ploieşti, Lichereşti, Odivoc,
Roşii de Vede, Caracal, Voiceşti, Buzău, Grădiştea, Pi-
teşti, Gheorghiţa, căpităniile de Craiova, Comana, Chi-
ojd, Văleni, Râmnicu-Sărat.
Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, Constan-
tin Mavrocordat, domnul Ţării Româneşti, desfiinţa
aproape cu totul slujitorii civili cu îndatoriri ostăşeşti,
iar militarii de la căpităniile de judeţ au fost reduşi prin
forţa împrejurărilor la atribuţii de jandarmi rurali, de
perceptori şi curieri(4). Nu după mult timp (la 1775), alt
domnitor fanariot, Alexandru Ipsilanti, înfiinţa, în afara
vechilor căpitănii, câte o polcovnicie de judeţ, compusă
din polcovnic şi poteraşii lui, menită să urmărească ră-
ufăcătorii la ordinele ispravnicului(5).
Începând cu anul 1830, în Ţara Românească,
slujitorii de pe lângă diferite cancelarii au fost înlocuiţi
de dorobanţi, grupaţi pe cete din 10-30 oameni la fie-
care ocârmuire (prefectură). Şeful cetei (tist) se numea
de către cârmuire, iar ceata era împărţită în căprării cu
câte un şef numit căprar(6). În Ţara Românească erau
4650 de asemenea dorobanţi(7). Ei serveau câte 10 zile
pe lună, erau scutiţi de dări către stat şi primeau 10 lei
vechi leafă, având ca atribuţii asigurarea liniştii şi ur-
mărirea răufăcătorilor. Nicolae Bălcescu, într-una din-
tre operele sale, se referea la miliţie, ce cuprindea jan-
darmii, cordonaşii şi potecaşii.
Trupul de călăreţ de jandarmi, cărora s-a dat
vechea denumire de dorobanţi, s-a întocmit la 1832. În-
sărcinarea acestui trup este să împlinească slujbe
lângă partea administrativă şi spre a sluji de rezervă
oştirii, asigurând liniştea obştească de bântuirile făcă-
torilor de rele. Dorobanţii sunt îndatoriţi să slujească
călări, armaţi şi învestaţi într-o uniformă cu cheltuiala
lor... Cordonaşii şi potecaşii s-au întocmit la 1834, spre
a strejui, sub privegherea oştirii, picheturile şi potecile
ce se află între puncturile de distanţe strejuite de oştire,
care sunt mai cu seamă carantinele şi cantoarele vămii.
Toţi sătenii dajnici de la margine, în stare de a purta

arme, de la vârsta de 20 la 50, sunt datori de se întoc-
mesc în cete de câte 6 oameni, şi fiecare ceată slujeşte
pe rând câte o săptămână(6).
Prin Legea de organizare a dorobanţilor de ju-
deţ, elaborată în anul 1850, sub domnia lui Barbu Ştir-
bei, dorobanţii se alegeau de către săteni, pe sate, dintre
oamenii cei mai vrednici, curajoşi, cu vârsta între 20-30
de ani, cu termen de serviciu 3 ani. Pe lângă aceştia,
orice cetăţean, ieşit din miliţia permanentă, era obligat
să servească şi ca dorobanţ un an de zile. Prin această
lege s-au înfiinţat două posturi de dorobanţi, unul la Bu-
cureşti şi altul la Craiova. Dorobanţii dintr-un judeţ erau
puşi sub comanda unui tist, luat dintre ofiţerii miliţiei
permanente, care putea ajunge până la gradul de parucic
(locotenent). Dorobanţii, care executau serviciul pe
lângă autorităţi, depindeau din punct de vedere al exe-
cutării serviciului de autorităţile ocârmuirii, iar în pri-
vinţa disciplinei, echipamentului, dotării cu arme, de-
pindeau de autoritatea ostăşească(7).
La 28 februarie 1860, Corpul dorobanţilor s-a asimilat
cu armata permanentă şi a fost trecut sub autoritatea Mi-
nisterului de Război, având drept comandant un inspec-
tor general.
După modelul dorobanţilor din Ţara Româ-
nească, în Moldova funcţiona instituţia slujitorilor, care
formau miliţia nepermanentă, grupaţi la dispoziţia au-
torităţilor şi la paza frontierei. Prin Pravila din 1845, se
dă o nouă organizare slujitorilor, ridicându-se numărul
lor de la 1200 la 1275, dintre care un număr însemnat
era însărcinat cu “poterile din ţinuturi”. Dregătorii de
ţinut erau însărcinaţi cu recrutarea lor, care se făcea de
preferinţă dintre oamenii liberaţi din miliţia perma-
nentă. Efectivul slujitorilor era împărţit astfel:
- 222 slujitori călări şi 116 pedeştri la dispoziţia is-
pravnicilor;
- 8 slujitori călări şi 86 pedeştri la dispoziţia comi-
sarilor şi poliţiilor din târguri;
- 58 slujitori călări şi 58 pedeştri la dispoziţia tri-
bunalelor judecătoreşti;
- 252 slujitori călări la dispoziţia privighetorilor de
ocol;
- 132 slujitori pentru pichetele de drumuri;
- 86 slujitori pedeştri pentru vămi;
- 46 slujitori călări şi 220 pedeştri pentru gra-
niţă(8).
La 25 februarie 1850, Grigore Alexandru Ghica,
domnul Moldovei, solicita printr-un Ofis Divanului
Obştesc luarea în discuţie a proiectului pentru reforma-
rea Corpului slujitorilor. La 12 martie 1850, Divanul
Obştesc votează Legiuirea pentru reformarea Corpului
slujitorilor în jandarmi; la 22 martie îl înştiinţează pe
Domnitor că au încheiat lucrările pentru reformarea
Corpului slujitorilor, iar la 30 martie Grigore Alexandru
Ghica aprobă printr-un ofis încheierea lucrărilor.
La 3 Aprilie 1850, Domnitorul semnează Le-
giuirea pentru reformarea corpului slujitorilor în jan-
darmi, lege comunicată în aceeaşi zi, cu numărul 27,
153
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Divanului Obştesc şi cu, numărul 28, Sfatului Ocârmu-
itor. Acest moment marchează naşterea Jandarmeriei
Române(9). Potrivit acestei legi, Jandarmeria a fost cre-
ată pentru privegherea siguranţei publice, ţinerea unei
bune orânduieli şi ducerea la îndeplinire a legilor(10).
În baza legii, se crea un regiment de jandarmi, cu două
diviziuni şi 14 companii (una la Iaşi şi 13 la ţinuturi),
cu un efectiv de 1 colonel, 2 maiştri şi 19 ofiţeri superi-
ori, totalizând 1455 de oameni(11).
Un moment la fel de important în evoluţia Jan-
darmeriei l-a constituit elaborarea la 23 iunie 1865 a
“Regulamentului pentru serviciul jandarmeriei de
oraş”, prin care, jandarmii, deşi fac parte integrantă din
armată, sunt puşi sub autoritatea Ministerului Trebilor
Dinlăuntru şi sub ordinele imediate ale prefecţilor de
poliţie în ceea ce priveşte serviciul poliţienesc. Se orga-
nizează astfel 6 escadroane de jandarmi călări şi 2 com-
panii de jandarmi pedeştri pentru oraşele Bucureşti,
Iaşi, Craiova, Galaţi, Ismail şi Bolgrad. Jandarmii îşi
desfăşurau activitatea tot în serviciul administrativ şi tot
pentru paza şi apărarea ordinii publice, dar numai în
oraşe la dispoziţia prefecţilor de poliţie(12).
La 1 septembrie 1893, prin Decretul-Lege nr.
2919, s-a înfiinţat Jandarmeria Rurală (13), ca urmare a
creşterii frământărilor sociale în mediul rural, răscoale-
lor ţărăneşti din 1888 şi pătrunderii la sate a unor idei
marxiste. Art.1 din lege stipulează că organizaţiunea
gendarmeriei rurale, astfel cum este prescrisă de lege,
face din această instituţiune un corp militar, pus la dis-
poziţiunea ministerului de interne pentru a asigura or-
dinea şi siguranţa publică. Jandarmeria Rurală cuprin-
dea în structură Inspectoratul General al Jandarmeriei,
ca organ de conducere şi control, cu sediul în Bucureşti,
condus de generalul de brigadă Mihail Rasty; 4 circum-
scripţii de jandarmi corespunzătoare celor 4 corpuri de
armată, cu reşedinţa la Craiova, Bucureşti, Galaţi şi
Iaşi, conduse de un colonel sau locotenent-colonel; 22
companii până în 1985 şi 32 din 1895, câte una la fie-
care judeţ, conduse de un căpitan de jandarmi şi subdi-
vizate în secţii de jandarmi la plăşi, iar secţiile în posturi
de jandarmi la sate, încadrate fiecare cu subofiţeri şi
jandarmi în termen.
Legea jandarmeriei rurale a fost modificată de
mai multe ori de-a lungul timpului în strânsă legătură
cu evenimentele sociale şi politice petrecute în societa-
tea românească, modificarea cea mai însemnată fiind
cea din 15 noiembrie 1918, prin Decretul-Lege nr.1198,
când i se modifică titulatura în Corp de jandarmi, orga-
nizat pe brigăzi, regimente, batalioane, companii, plu-
toane, secţii şi posturi de jandarmi(14). Desăvârşirea
statului naţional român, la 1 Decembrie 1918, precum
şi intensificarea formelor de protest social au atras după
sine necesitatea apariţiei unei noi legi a Jandarmeriei,
fapt ce s-a produs la 24 martie 1929, când a fost elabo-
rată Legea nr. 912 de organizare a Inspectoratului Ge-
neral al Jandarmeriei(15). Acesta era organizat pe in-
spectorate regionale de jandarmi, subdivizate la rândul
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

lor în legiuni de jandarmi cu reşedinţa în capitala fiecă-
rui judeţ, puse sub ordinele prefecţilor din fruntea ju-
deţelor.
Din cauza situaţiei politice, atât pe plan extern,
cât şi pe plan intern, extrem de tensionată, prin Legea
nr.2254 din 1939 are loc o nouă organizare a Jandarme-
riei, care revine din nou la titulatura de Corp de jan-
darmi, organizat pe regimente, legiuni, secţii şi posturi
de jandarmi. În condiţiile dictaturii carliste, se încearcă
prin Decretul-Lege nr.2370 din 12 iulie 1940 o struţo-
cămilă de structură de ordine publică prin contopirea
Direcţiei Generale a Poliţiei, Corpului de jandarmi şi
Prefecturii Poliţiei Capitalei într-un singur organ cu de-
numirea de Direcţia Generală a Poliţiei şi Siguranţei
Statului, contopirea mergând până la eşaloanele de la
regiuni şi judeţe.
Această încercare, împotriva firii, este abrogată
prin Decretul-Lege nr.3118 din 12 septembrie 1940,
când se repune în vigoare Legea pentru Organizarea
Jandarmeriei din 1929. Guvernul antonescian elabo-
rează Legea din 29 aprilie 1943, prin care, conform
art.2, Jandarmeria trece în cadrul Ministerului Apărării
Naţionale, fiind organizată pe inspectorate şi subinspec-
torate generale, legiuni, sectoare, secţii şi posturi de jan-
darmi(16), Inspectorul General al Jandarmeriei fiind
numit prin decret de către ministrul apărării, în acord cu
ministrul de interne. Pentru nevoile poliţieneşti ale ca-
pitalei se organizează un regiment de jandarmi pedeştri,
pus la dispoziţia Prefecturii Capitalei(17).
După cel de-al doilea război mondial şi instau-
rarea dictaturii proletariatului în România, Jandarmeria,
neagreată de noul regim , este reorganizată, i se reduc
substanţial efectivele şi atribuţiile, iar prin Legea nr.59
din 28 martie 1947 trece din nou la Ministerul de In-
terne sub denumirea de “Jandarmeria democrată”, iar
ulterior “Jandarmeria populară”.
La 23 ianuarie 1949, prin Decretul nr.25, Jan-
darmeria se desfiinţează, principalele ei misiuni fiind
preluate de către Miliţie şi Trupele de Securitate(20).
8. N. Bălcescu, Scrieri istorice, Editura Scrisul Ro-
mânesc, Craiova, p.79-81.
9. D.G.A.S., Fond I.G.J., Dosar 1/1831-1930, p.2.
10. Ibidem, p.3.
11. Vasile Mihalache, Ioan P. Suciu, Jandarmeria Ro-
mână-pagini dintr-o istorie nescrisă-1850-1949,
Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993,
p.25.
12. Ibidem, p.27.
13. Manual administrativ al Moldovei (1832-1853),
Tomul I, Iaşi, 1885, p.92.
14. Vasile Mihalache, Ioan P. Suciu, op.cit., p.39-40.
15. Monitorul Oficial nr.145 din 29 septembrie 1893.
16. Monitorul Oficial nr. 190 din 15 noiembrie 1918.
17. Monitorul Oficial nr. 248 din 6 noiembrie 1929.
18. Monitorul Oficial nr. 98 din 29 aprilie 1943.
19. Această unitate de elită a Jandarmeriei avea sediul
în centrul Capitalei, lângă magazinul Victoria, la
“pogonul de cer” cum era supranumit de către per-
sonalul unităţii;
20. Ilie Gorjan, Ioan P. Suciu, 65 de ani de la eroicele
lupte ale jandarmilor în “Bătălia Bucureştilor”
din august-septembrie 1944, Editura Petrescu,
Râmnicu-Vâlcea, 2009, p.24.

Note bibliografice:

1. Ioan Brezoianu, Vechile instituţiuni ale României,

Tipografia Ştefan Mihăilescu, Bucureşti, 1882,
p.11.
2. Dosarele istoriei, An X, nr.4, 2005, p.17.
3. Ioan C. Filitti, Câteva cuvinte despre alcătuirea
oştirii de ţară în Principatele Române, până la Re-
gulamentul Organic, Bucureşti, 1936, p.16.
4. Ioan C. Filitti, op.cit., p.19.
5. Ibidem, p.20.
6. Direcţia Generală a Arhivelor Statului (D.G.A.S.),
Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei
(I.G.J.), Dosar 1/1930-1931, p.2.
7. Ioan C. Filitti, Principatele Române de la 1824-
1834, ocupaţia rusească şi Regulamentul Organic, Pictură de Dalia Bialcovski
Bucureşti, 1934, p.58.

154

Rugăciune pentru ieri și azi
La un sondaj pe stradă, tineri – și chiar vârstnici
– ar putea răspunde la întrebarea: „Care este cea mai
importantă carte scrisă de Alexandru Vlahuță?”
Majoritatea dintre români, în anii din școală, au reținut
că Vlahuță este autorul celebrei cărți „România
pitorească”. A scris, oare, Vlahuță și poezii? Unii, nu
puțini, dau din umeri în loc de răspuns. Chiar replică
alții: „O întrebare încuietoare!” Nicidecum! Îmi vine în
minte, bunăoară, una din zecile de poezii ale acestui
scriitor român „Unde ni sunt visătorii?” Am găsit-o
într-un volum și am recitit-o. Mi-a devenit tare dragă
pentru că încape în ea întreaga viață, amară, a lumii de
azi, n care „parc-ar sta să bată ceasul stingerii
universale”. O reproduc „pe de-a-ntregul”, cum ar zice
bunica. „Unde ni sunt visătorii?” a fost actuală și acum
un secol, versurile lui Vlahuță sunt vii și astăzi:
„Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;
Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?...
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
155
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?...
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?
Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?...
Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten
gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-
aminte —
Am bocit şi eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea
sfinte!...
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o
boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!
Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi
luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,

Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai
trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?...
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!”
…Și am ajuns unde, de fapt, voiam să ajung…
la „Rugăciunea” lui Vlahuță, pusă pe note muzicale de
Mircea Bucescu, un valoros profesor de muzică, patriot
și cu mare dragoste pentru copii, cărora le-a compus
multe cântece. Dar cum începe Rugăciunea lui
Alexandru Vlahuță? Totdeauna sunt soră bună cu
întrebările. Vlahuță se pare că i-a cerut voie lui
Dumnezeu, a coborât ieri dimineață din ceruri, a dat o
raită prin marea ogradă a țării și seara a scris
Rugăciunea:
„Doamne, Doamne, mă rog Ție/ Apără-mă de
trufie/ Lăcomie și prostie.// Că și eu voi apăra/ Cât mai
mult, cât voi putea/ Sfântă, dreaptă, Legea Ta.// Și te
rog, de se mai poate,/Pune-mi cât mai mult pe spate/
Dar cu milă și socoate/ Să-mi rămână umbletul/ Um-
bletul și zâmbetul/ Zâmbetul și sufletul!”//
Gândul meu și sufletul meu în gândul lui Dum-
nezeu, eram copilă și începusem, la sfatul mamei și a
bunicii, să citesc rugăciunile, ca să-l înțeleg pe Dumne-
zeu și, vorba lui Cioran, „să te înțelegi pe tine însuți”.
Maria PĂDUREȚU
156
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Stăpânirea de sine
Dacă ascultarea este atât un răspuns cât și o
formă de manifestare a dragostei față de aproapele nos-
tru, stăpânirea de sine devine principala unealtă cu care
putem duce la îndeplinire această cerință pusă de Dum-
nezeu omului la creație, o adevărată armă aflată la în-
demâna omului pentru a lupta cu răul din el și a-l încă-
tușa în temnița tainică a sufletului de unde să nu iasă
niciodată la lumină. Pentru că lumina oricum îl tulbură
și îi face rău…
Eva a greșit pentru că s-a pripit să ducă la înde-
plinire vicleniile șarpelui. Fără să se gândească la ur-
mări, îl convinge și pe Adam să guste din fructele po-
mului oprit, iar acesta, din aceeași nechibzuință și lipsă
de stăpânire de sine, îi dă ascultare și face la fel. Iar pe-
deapsa a venit cum era firesc ca urmare a păcatului
neascultării.
La fel ca părinții săi a făcut și Cain. Înfuriat pe
fratele său pentru că i-a oferit lui Dumnezeu o jertfă mai
plăcută ca a lui, nu se stăpânește ci se lasă pradă furiei
eliberând tot răul din el asupra lui Abel. Urmarea? Va
fi pedepsit de Dumnezeu atât el cât și urmașii lui care,
din cauza răului, vor degenera și astfel se va ajunge la
potop. Abia Avraam îndreaptă greșeala strămoșilor săi,
el fiind izvorul unei noi generații care va evolua pe Pă-
mânt după distrugerea vieții prin foc, exprimată simbo-
lic prin Sodoma și Gomora. Dar, mai înainte, la fel ca
pe Adam, Dumnezeu îl pune și pe el a încercare ce-
rându-i să-și sacrifice unicul fiu, pe Isaac:
Dumnezeu i-a zis: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe
singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul
Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte. Pe care
ți-l voi arăta Eu!
O cerere îngrozitoare la prima vedere, oare ce
părinte ar primi să i se pretindă să aducă morții pe uni-
cul său copil fără să se revolte? Ce om normal ar fi de
acord să ia cu mâna lui viața fiului său fără să se înfurie
pe cel care i-o cere, chiar dacă ar fi vorba de Dumne-
zeu? O asemenea cerere pare total inadmisibilă, dară-
mite s-o mai duci la îndeplinire. Dar ne gândim oare
înainte de a o refuza? Avem în noi atâta stăpânire de
sine încât să oprim răul care se manifestă prin furie și
să facem loc dragostei pe care am reușit s-o răstignim
ca pe Iisus și s-o ferecăm într-un mormânt de piatră, la
fel cum au făcut cu Mântuitorul nostru? Crezând că L-
au întemnițat și au scăpat de El, fariseii nu au făcut de-
cât să-L transforme într-un mit care să se extindă și să
cuprindă tot Pământul cu nemărginirea dragostei cu
care a venit în lume. Prin răstignirea și punerea în mor-
mânt Iisus a dovedit lumii întregi că Dragostea nu poate
fi întemnițată, ea reușind să ia din nou viață în cea de-a
treia zi după ce a învins răul și moartea și a deschis
omului muritor porțile ferecate ale Raiului.

Dar cum de a reușit să facă Iisus toate astea?
Firesc prin stăpânire de Sine, de care nici un om pămân-
tean nu este în stare. Fiu al lui Dumnezeu născut prin
Fecioară, încă de la naștere El a știut menirea pentru
care a venit în lume, dar nu a făcut nimic ca s-o
schimbe. Dumnezeu putea să se nască în cel mai fastuos
palat, dar a ales să primească viață într-o peșteră umilă
folosită de niște evrei din Betleem drept adăpost pentru
vitele lor. Alege să fie botezat de Ioan, deși El era mai
în măsură să-l boteze. Deși înfometat după 40 de zile de
post, Fiul Omului are atâta stăpânire de Sine încât re-
fuză toate promisiunile diavolului care a venit să-l pună
la încercare. Începând să predice și să-și facă discipoli
când a împlinit vârsta de 30 de ani, după cum se obiș-
nuia în acea vreme, El le vorbea senin apostolilor des-
pre menirea Sa, repetându-le mereu ca să nu uite. Oare
ce om ar face așa ceva fără să dea dovadă de stăpânire
de sine? Câți oameni ar povesti fără nici o teamă că în
scurt timp vor fi arestați, iar după ce vor fi bătuți și bat-
jocoriți vor sfârși prin a fi răstigniți pe cruce? Unui om
normal numai să i se facă aluzie cu așa ceva, ar fugi cât
îl țin picioarele să caute un loc unde să se salveze. D-
apoi Dumnezeu care putea face orice? Dar El a ales să
meargă înainte și să-și înfrunte cu curaj destinul.
Ne amintim apoi de rugăciunile cu lacrimi de
sânge din Grădina Ghetsimani unde Iisus se ruga Părin-
telui Ceresc să ia de la El acea încercare, dar de fiecare
dată încheia: Fie voia Ta și nu a mea Părinte! Impresi-
onat, dar îngrozitor totodată.
După ce este prins și judecat, va refuza ofertele
lui Pilat, care a înțeles că acel om este nevinovat și voia
să-i redea libertatea. Iar cu aceeași stăpânire de Sine pri-
mește batjocorile pe care i le aduc romanii, apoi își duce
singur crucea grea în spate deși era slăbit de la chinurile
îndurate. Este mai departe biciuit și batjocorit, iar în loc
de apă i se dă oțet. În loc să se înfurie și să-i piardă pe
ucigașii Săi, Iisus îi privește cu milă și cu dragoste și
îndreptându-și ochii spre Cer se roagă Părintelui Său:
Iartă-I Tată, că nu știu ce fac! Suportând durerea și cru-
zimea pedepsei cumplite, în cele din urmă Fiul Omului
închide ochii și cu aceeași stăpânire de Sine spune cu
blândețe, fără nici o ură: Săvârșitu-s-a! Și plecându-și
capul, Și-a dat duhul. Atât. Nici urmă de mânie, nici
urmă de furie, nici urmă de dorință de răzbunare, ba din
contra am văzut cum ceva mai înainte S-a rugat pentru
iertarea călăilor Săi. Oare poate cineva din lumea asta
să aibă atâta stăpânire de sine?
Să spună acum cineva ce om ar putea să dea
dovadă de 33 ani de stăpânire de sine cât a avut Iisus
când a fost răstignit? Ce om ar fi mers senin spre propria
moarte, mai ales că însemna chinuri cumplite? Dacă El
a dat dovadă de atâta stăpânire de sine, oare noi de ce
nu putem să ne înfrânăm mult prea desele excese de mâ-
nie când răbufnim deseori violent la o simplă vorbă a
semenului nostru și îi răspundem cel puțin înzecit?
Dacă Avraam care a fost om ca și noi și-a stăpânit du-
rerea și mânia și a ales să-și ducă fiul pe munte să-l dea
157
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
jertfă, de ce eliberăm furia care sălășluiește în noi în loc
s- o încătușăm și să dăm drumul iubirii? Iar Dumnezeu
ne-a arătat și răspunsul atunci când oprește jungherul
din mâna lui Avraam care se apropia de pieptul fiului
său. Arătându-i-se sub forma unui înger, strigă către
Avraam să-și oprească mâna:
Să nu-ți ridici mâna asupra copilului, nici să-i
faci vreun rău, căci cunosc că te temi de Dumnezeu și
pentru mine n-ai cruțat nici pe fiul tău. Și ridicându-și
Avraam ochii, a privit, și iată la spate un berbec încur-
cat cu coarnele în tufiș. Și ducându-se, Avraam a luat
berbecul și l-a adus jertfă în locul lui Isaac, fiul său.
Stăpânirea de sine aduce cu ea și răsplata. Nu
numai că Avraam găsește berbecul pentru jertfă, dar
după aceea Dumnezeu îi vorbește și îi oferă în dar toată
lumea:
Juratu-M-am pe Mine însumi, zice Domnul, că
de vreme ce ai făcut aceasta și n-ai cruțat pe singurul
tău fiu, pentru Mine, De aceea te voi binecuvânta cu
binecuvântarea Mea și voi înmulți foarte neamul tău,
ca să fie ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul
mării și va stăpâni neamul tău cetățile dușmanilor săi.
La fel ca Avraam, și Fiul Omului va fi răsplătit
pe măsura ascultării și a stăpânirii de Sine de care a dat
dovadă. Coborând în Iad, El învinge moartea și revine
la viață ca noul Adam aducând lumii mântuirea și viața
veșnică. În felul acesta păcatul lui Adam cel dintâi a fost
șters, iar noul Adam a înviat din morți și s-a întors ală-
turi de Tatăl Său în acea frumoasă Grădină a Edenului
unde se afla înainte ca Eva să fie ademenită de șarpe.
Ceva mai târziu lui Iisus i se va alătura și mama
Sa, răsplătită și ea pentru stăpânirea de sine cu care a
primit de la înger vestea întrupării lui Dumnezeu și apoi
și-a urmat destinul, o viață umilă după câte se știe, pe
care I-a oferit-o lui Dumnezeu, sacrificându-se pentru
Fiul ei iubit. Oare ce mamă nu ar striga la Cer când știe
că Dumnezeu îi dăruiește un Fiu care va muri de tânăr,
răstignit pe cruce? S-a auzit ca Maica Domnului să se fi
plâns? S-a auzit să-L fi certat pe Dumnezeu sau chiar
să-L fi batjocorit cum ar face mulți? Sunt și acum situ-
ații de mame care își pierd copii la o vârstă fragedă sau
în floarea tinereții, care apoi îl găsesc pe Dumnezeu vi-
novat, aducându-i acuze sau chiar îi neagă existența. De
ce nu dau dovadă de stăpânire de sine, să primească

jertfa și să se accepte că poate s-a făcut într-un anume
scop, pentru că Dumnezeu vrea binele lumii și nicide-
cum nu-și dorește s-o piardă.
Am dat doar câteva exemple de stăpânire de
sine și de puterea pe care o are asupra răului. Dar ea
poate fi întâlnită clipă cu clipă în viața de zi cu zi, în
relațiile pe care le avem cu semenii noștri. Vedem cum
ne mâniem la un singur cuvânt și în loc să ne stăpânim
trecem la răzbunare. Deseori nu mai stăm să ne gândim
ce l-a făcut pe acel om să scoată acea vorbă din gură și
dacă ea ne este adresată. Răbufnim imediat eliberând
răul din inima noastră iar acesta ne va influența rațiunea
care imediat se va tulbura și va începe să facă tot felul
de conexiuni în mintea noastră, stârnind imediat o ade-
vărată furtună. Eliberând mânia încătușată în noi, răul
ne va pune în gură nenumărate cuvinte grele și jigni-
toare cu care începem imediat să lovim în cel care de-
seori fără să vrea a rostit doar un singur cuvânt, deseori
lipsit de răutate sau doar interpretat greșit de noi. Și
atunci să vezi ce mai împroșcăm cu noroi încât de multe
ori nu ne mai recunoaștem singuri. Iar, dintr-o dată, din
oameni devenim luciferi care au ajuns să-l înfrunte pe
Dumnezeu, a căror frumusețe fascinantă vine în con-
trast cu întunericul negru din ei.
Tot sub impulsul mâniei mulți dintre noi dau
drumul violenței care a lăsat în urmă doar suferință, la-
crimi și sânge. De la începuturi ele au însoțit istoria
omenirii, al cărei drum este presărat la tot pasul de ură,
mânie și violență, războaie și crime odioase.
Să nu uităm nici ce a spus un mare învățat po-
trivit căruia de multe ori vorbele dor mai mult decât bă-
taia. Oare cei care împroașcă pe aproapele lor cu vorbe
de ocară se gândesc câtă durere provoacă cu vorbele lor,
câtă suferințe lasă în urmă? Știm oare câți oameni mor
zilnic de inimă din cauza supărării pricinuite nu de lo-
vituri de cuțit ci de cuvinte? Vorbele ucid oameni buni,
când deschideți gura luați seama la asta. Alegeți stăpâ-
nirea de sine în locul violenței și a urii. Priviți-vă în
oglindă când vă mâniați și începeți să aruncați vorbe de
ocară. O să vedeți acolo un chip hâd pe care n-o să-l
recunoașteți, pentru că el aparține Iadului și nu lui
Dumnezeu care ne-a făcut asemenea Lui.
Acesta este așadar efectul lipsei de stăpânire de
sine, când acționăm sub imperiul impulsului și eliberăm
zeul furiei. Tocmai pe asta se bazează răul, să nu lăsăm
timp de gândire ci să acționăm în graba mare fără a ține
cont de adevărata rațiune, cea care vine din dragostea
divină sădită de Dumnezeu la naștere în fiecare om. În-
văluită în ițele țesute în jurul ei de rău, asemenea unei
pânze cu care păianjenul își ucide victima, acea scânteie
a dragostei va pâlpâi slab de câteva ori iar în cele din
urmă se va stinge, fiindcă lăsăm să se termine uleiul
care să-i întrețină arderea, blândețea, bunătatea și stăpâ-
nirea de sine. Ferice de cei care vor gândi rațional și vor
reacționa la cele câteva scântei ale iubirii care vor în-
cerca să alunge răul. Dacă vor mai adăuga niște ulei în
lampă, ca scânteia să prindă viață și să devină o flacără
158
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
vie, focul ei va arde cu ușurință răul și pânza ucigașă de
ceață pe care ne-a pus-o pe ochi. Abia atunci vom gândi
limpede și ne vom da seama că am fi greșit dacă ne lă-
sam pe mâna impulsului de moment care a deschis cutia
Pandorei lăsând să iasă din ea duhurile rele.
Fiind cea mai bună armă împotriva răului, stă-
pânirea de sine ne învață cu timpul ce este smerenia și
câte beneficii putem avea din ea. Sunt mulți oameni
mândri care consideră smerenia drept o formă a umilin-
ței și astfel o resping. Ei nu pot înțelege câtă bucurie,
câtă căldură sufletească și lumină în suflet poate să
aducă această soră bună a iubirii, dacă o descoperim cu
adevărat și o primim în inima noastră. Smerenia nu în-
seamnă plecăciuni în fața altora, Dumnezeu ne-a făcut
liberi și egali cu toții, până și El în bunătatea Sa oferă
omului libertate deplină. Smerenia nu înseamnă să ne
milogim, să stăm umili și să ne turnăm singuri cenușă
pe cap. Smerenia înseamnă dragoste și respect față de
cei din jur, stăpânire de sine în orice situație am fi, să
nu ne socotim mai presus decât alții, pentru că în primul
rând cu toții suntem oameni, iar Dumnezeu când a făcut
lumea nu a creat oameni superiori și inferiori. Fiecare
om are calitățile și defectele lui, unii sunt mai buni, alții
sunt mai răi, unii au anumite aptitudini sau chiar talente,
alții aleg o viață simplă și cumpătată. Iar prin diversita-
tea nemărginită aflată în unicitatea ființei umane dotată
cu gândire și înțelepciune fiecare om este un dar divin
care se naște și își urmează destinul pentru care s-a năs-
cut și a trăit, ca apoi urmașii lui să-l ducă mai departe.
Reușind să-i înțelegem pe ceilalți și să-i acceptăm așa
cum sunt, vom rămâne mirați cât de mult ne schimbăm
și cum ni se vor lumina inima și mintea. Găsind calități
la fiecare om și trecând cu vederea micile lor defecte,
vom învăța stăpânirea de sine care va întreține flacăra
iubirii, iar atunci cei care vor ajunge s-o aibă cu adevă-
rat în suflet îl vor simți pe Dumnezeu alături, tovarăș de
drum în nemurire.
Lăsați răutatea și ranchiuna, izgoniți invidia și
răul din voi, nu vă grăbiți să dați drumul violenței la
primul impuls, ci mai degrabă lăsați dragostea să izvo-
rască liber și să se reverse peste tot în jur, căci astfel veți
primi aura sacră a sfinților care o să vă schimbe viața
pentru totdeauna.
Izvor al smereniei și al dragostei, stăpânirea de
sine este cea mai bună unealtă care ne modelează și îl
aduce pe Hristos în noi.
Andrei BREABĂN
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Nichita Stănescu – 90 Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național, a

Fotoreportaj înmânat diplome unor elevi de la Liceul Nichita Stă-
nescu, participanți la Concursul de eseuri Nichita Stă-
nescu 90.

În sala de spectacole „Ion Băieșu” de la etaj a

urmat un micro-recital din lirica lui Nichita Stănescu,
susținut de Horațiu Mălăele, George Mihăiță și Nicu
Alifantis.
Vineri, 31 martie 2023, ora 17:00, la sediul din
Calea Griviței 64-66 al Muzeului Național al Literaturii
Române, am participat la vernisajul expoziției Nichita
Stănescu – 90, eveniment organizat în parteneriat cu
Academia Română și finanțat de Ministerul Culturii.
Evenimentul marchează 90 de ani de la naște-
rea poetului și a avut loc în prezența invitaților Mircia
Dumitrescu, Rodica Frățilă și Nicu Alifantis. Cu
această ocazie a avut loc lansarea albumului (carte și
CD) Nichita 90 Anniversary Collection.

Într-o sală spațioasă de la parter, am descoperit

o interesantă expoziție de fotografie, manuscrise, gra-
fică și într-o altă sală masa lui Nichita cu cele șase sca-
une.

*****
Născut în 31 martie 1933, Nichita Stănescu
este considerat, atât de critica literară, cât şi de publicul
larg, drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care
i-a avut limba română, pe care el însuşi o numea „dum-
nezeiesc de frumoasă”.
159
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

„Laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Apără, Doamne, poporul român

Premiul Nobel pentru Literatură (1980), Nichita Stă- şi nu te spăla de el!
nescu este, conform opiniei criticilor literari Alexandru Pe maica mea
Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, care m-a născut pe mine
profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din am dăruit-o poporului român.
categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poe- Dăruieşte-ţi, Doamne,
tici.” pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,
A fost ales post-mortem membru al Academiei poporului român!
Române. Haleluiah!
*****
Evenimentele fac parte din proiectul „Nichita Cântec de dor
Stănescu, Azi”.
A consemnat Mă culcasem lângă glasul tău.
Emilia DĂNESCU Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au
xutreierat nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.

Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Nichita STĂNESCU Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
Ruga lui Nichita Stănescu şi de blândeţe.
„Stând și fiind” Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.
Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi Atunci
apără-l!
El este al tău Numai pentru că gândeam
cu blândeţea lui de miel caii îşi întorseseră capetele spre mine,
şi cu răbdarea lui de taur arborii toţi se răsuceau
cu omenia lui izbiţi de crivăţe sublime.
de floare de zăpadă Numai pentru că visam
ce se vede pe geam, Doamne, crescuseră aripi la peşti
pe fereastră şi pe libertate! şi stelele iluminau
Doamne! cu păsări cereşti.
poporul meu nu se spală de mine! Numai pentru că tăceam
Eu nu mă spăl piatra începuse să vorbească cu izvoare
de poporul meu! câmpia începuse să dea grâu şi porumb
Dacă-mi vine alt miros lumina se înfigea în soare.
decât mirosul lui, Numai pentru că muream
mă spăl pe mâini albul devenea negru linia, punct
numai de propriile mele mâini şi cuvântul fără de înţeles.
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!

160

George Astaloş despre George Astaloş
Anul acesta, celebrul dramaturg, poet și eseist, cunoscut
prin opera sa în întreaga lume, ar fi împlinit 90 de ani
Paris, 30 iunie 2000. O dimineaţă în apartamentul
scriitorului George Astaloş, cunoscut nu numai în Ro-
mânia şi Franţa, ci în întreaga lume, prin piesele sale
jucate astăzi pe scenele unor mari teatre din Paris, Lon-
dra, Bucureşti, Timişoara, Arad, Washington, San José,
Ottawa, Copenhaga, Ankara, Edmonton, Viena, Lyon,
Karlsruhe, Metz, Dortmund, Rocamadour etc., dar şi
prin volumele sale de teatru, poezie şi proză publicate
în nenumărate ţări ale lumii. Figurează în mai multe an-
tologii de poezie, teatru şi eseu din Franţa, SUA, Italia,
Grecia, România, Maroc, Luxembourg, Germania. Tea-
trul, poezia şi eseistica lui George Astaloş au inspirat
mai multe diplome universitare şi teze de doctorat la
Sorbona (Franţa), Universitatea din Lausanne (Elveţia),
Universitatea din Tokyo (Japonia), Academiile de tea-
tru din Bucureşti şi Iaşi.
Demarăm convorbirea noastră cu o prezentare:
George Astaloş despre George Astaloş.
- Da, o să fiu scurt. E dificil de vorbit despre sine.
E mult mai uşor să vorbim despre alţii. În fine, pentru
că regula jocului o impune am să spun, în câteva cu-
vinte, ceva despre mine. Sunt născut la Bucureşti, la 4
octombrie 1933, mă cheamă Gheorghe Astaloş; origi-
nea indivizilor o cunoaştem mai curând după prenume.
Într-un interviu pe care l-am dat în 1999, spuneam că
nici numele meu nu ascunde vreun înveliş etnic. Eu sunt
de origine etnică germană, ieşit dintr-o familie din Bu-
covina (Vatra Dornei); toată familia mea, în ianuarie
1945, a fost deportată în lagăre din Dombasul sovietic.
O precizare necesară: mama mea a fost româncă sută la
sută – se numea Tănăsescu –, fiind bucureşteancă de
peste cinci generaţii. Bucureştean fiind (am copilărit în
faimosul Tel Aviv bucureştean, cartierul bilingv din
preajma Halei Traian), carte neştiind prea multă, am
plecat la Paris în 1971, unde m-am stabilit definitiv,
scriind în franceză, dată fiind conjunctura politică. M-
am stabilit definitiv, pentru că trebuia să fii „duşman”
al României ca să te întorci. Duşman, pur şi simplu. Toţi
161
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
cei care s-au întors – şi care ne citesc – să nu uite chestia
asta. Fiind om de bine, un român de bine, am rămas la
Paris la vârsta de 38 de ani, părăsind lagărul scalvagis-
mului comunist.
Cum am ajuns la
Paris este important.
Mi s-a decernat, în
1970, premiul Uniunii
Scriitorilor pentru vo-
lumul „Vin Soldaţii”,
piesa cu acelaşi nume
fiind montată la Tea-
trul Casandra din Bu-
cureşti. Premiera avu-
sese loc pe 29 ianuarie
1969. În mai, acelaşi
an, Televiziunea ame-
ricană a filmat specta-
colul pentru NBC, an-
tena new-yorkeză. Po-
etul Pierre Emmanuel de la Academia Franceză m-a
scos din România, dacă se poate spune aşa, la Congre-
sul PEN Club International (Piran, Slovenia, 1971),
unde am fost trimis de către Uniunea Scriitorilor, fă-
când parte dintr-o delegaţie. Din câte îmi aduc aminte a
apărut ceva în Le Monde, cam în sensul acesta: „Ge-
orge Astaloş este cel mai modern poet tânăr pe care îl
avem în Europa şi la toamnă va veni la Paris.” Asta-i
fraza pe care o rostise Pierre Emmanuel, preşedintele
Congresului, după seara de poezie de la Teatrul Tartini,
anunţând, totodată, că Academia Franceză îmi acordă o
bursă a guvernului francez, pentru a studia la Paris. Era
de faţă şi profesorul Romul Munteanu. Eu nu o spun ca
să mă laud că am fost cel mai modern poet, pentru că
lucrul acesta se vede la lectură. Poezia e o chestiune de
afinitate. Poţi să ai afinităţi pentru Baudelaire sau poţi
să nu ai afinităţi… Poţi să ai afinităţi pentru Eminescu
sau să n-ai afinităţi. Chestiunea nu e dacă acela este bun,
iar eu sunt cel mai bun… Eu am citat fraza pe care a
spus-o Pierre Emmanuel.
Sunt, deci, de 30 de ani la Paris. Mi se joacă piesele
peste tot. Cred că s-au montat cam 90 de producţii în
lume; în Anglia şi Danemarca, în Franţa şi Germania,
în America şi România, în Canada şi Turcia… Probabil
că după Eugen Ionescu – şi nu probabil, sigur – sunt
singurul român căruia i s-au montat în America de Nord
unspre zece piese. E ceva formidabil. Nici mie nu-mi
vine să cred.
În ce priveşte naţionalitatea mea franceză pe care
o am din 1976 (niciodată n-am renunţat la naţionalitatea
română) se spune, s-a scris, se scrie, că sunt al treilea
scriitor francez, de la război încoace, care a fost publicat
în Statele Unite ale Americii, în circuitul comercial.
Pentru că dacă Unchiul Sam îţi publică o carte într-o
editură – şi aceea anonimă – e una, iar când eşti publicat
de University Presses, care are cea mai mare difuzare în
Statele Unite şi în lumea anglo-saxonă, e altceva deja.
Ca să înţelegem mai bine – şi asta pentru că noi, româ-
nii, suntem, probabil, unica naţiune din lume care vor-
bim în unitatea monetară a altei ţări (ai noştri nu mai

ştiu să vorbească în lei!) – un volum de teatru editat în
Statele Unite de către University Presses, sub titlul
„Contestatory Visions / Fives Plays by Georges Asta-
los”, mi-a adus drepturi de autor în valoare de 90.000
de dolari, ca să vorbesc în stilul românesc nou; neoro-
mânesc, pardon. Am peste 30 de cărţi publicate, jumă-
tate în România, jumătate în Franţa, Germania, Italia,
Statele Unite. Poezia mea a mai fost publicată în An-
glia, Turcia, Spania, Tunisia, Luxemburg, Canada, Bul-
garia etc. Sunt poetul străin în viaţă cel mai publicat în
Italia. Cam acesta este „tabloul” meu făcut fără nici o
tentă de megalomanie. În fond, cum scriam în 1995 într-
o confesiune – „Invitaţie la megalomanie” – adevărata
biografie nu-i cea pe care o povestim, ci aceea pe care
o ascundem.
- Am o întrebare specială pentru dumneavoastră,
domnule George Astaloş. Mă gândesc la ceea ce a zis
André Malraux, care profeţea că „secolul al XXI-lea ori
va fi religios ori nu va fi deloc”. Cum comentaţi această
profeţie?
- Nu cred în povestea asta a lui Malraux. Nu cred
că a fost inspirat când a spus aşa. Cu tot respectul pe
care îl am faţă de el, nu văd de ce secolul XXI va fi
religios… De fapt, dându-i aparent dreptate, poate că el
a spus spiritual şi nu religios; astfel, s-ar putea să ne
apropiem de o realitate oarecare, pentru că în spiritual
intră multe alte ingrediente, împreună cu religia, cu cre-
dinţa. Deci, ziceam că Malraux nu a fost inspirat, pentru
că – după mine – secolul al XXI-lea va fi supra-tehno-
logic şi nimic altceva. Povestea cu spiritualitatea, cu re-
ligia este frumoasă, e poezie, e o metaforă; realitatea
este foarte departe de asta.
- Maestre, am călătorit mult în ultimii ani, pentru a
mă documenta în legătură cu diaspora românească. Am
fost în Germania şi Austria, în Statele Unite şi Canada.
Iată, acum sunt în Franţa. O observaţie: românii, în ge-
neral, sunt dezbinaţi. Am crezut şi cred că se pot uni
prin credinţa străbună. De ce românii continuă să ră-
mână dezbinaţi, atât în ţară, cât şi în afara graniţelor ţă-
rii? Care este explicaţia dumneavoastră?
- Osul rău al nostru, domnule. Nu trebuie să cău-
tăm explicaţii ştiinţifice, filozofice, metafizice. Noi
suntem os rău fiindcă suntem de toate naţiile, unii în
alţii băgaţi. Suntem produşii unei multitudini de naţii şi
de sânge, amestecaţi, ceea ce este nobil pentru noi că
suntem mai proaspeţi, mai tineri decât alţii. Dar, din
162
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
păcate, există osul nostru rău care ne dezbină. Nu reli-
gia! Nu politica! Drept să vă spun, nu am văzut nici un
român să-l atace pe altul pentru că are o altă religie. Şi
vă rog să reţineţi, eu sunt născut în Bucureşti, într-un
cartier ovreiesc. Acolo aş fi putut să văd tentative de
ură, de antisemitism… Nimeni nu ataca pe nimeni, în
afară de cazurile izolate, pentru credinţa pe care o are,
pentru religia pe care o are, pentru faptul că merge la
biserica lui.
În ce priveşte politica. Nu ne-a dezbinat politica,
ne-a pus în rivalitate. Şi două echipe de fotbal, pe teren,
sunt rivale. Am fost şi eu rival cu colegii mei care au
intrat în politică. Eram rival şi pentru că nu ne aflam în
acelaşi club, pentru că nu jucam sub aceleaşi culori, asta
e tot. Dar nu m-am apucat să-l plesnesc pe Chiriac, co-
legul meu, pentru că a intrat în partid. Nici Chiriac nu
mi-a rupt piciorul pentru că eu n-am intrat. Sigur, eu
aduc o culoare de cartier în ceea ce spun. Deci, nici po-
liticul nu ne-a dezbinat.
- Dar după decembrie 1989?
- După ’89 suntem la fel. Poate că avem o libertate
mai mare de a pune în valoare temperamentul nostru.
Atât! Înainte de ’89 eram constrânşi un pic, trebuia să
spunem adevărul numai pe jumătate, mai pe blat.
Acum, avem libertatea s-o facem. Acum ne şi exorci-
zăm… În cei 41 de ani de comunism nu am avut
liniştea, voia, libertatea de a ne exprima aşa cum am fi
vrut, aşa cum suntem croiţi s-o facem astăzi.
- Din câte mi-am dat seama, la Paris dezbinarea ro-
mânilor e şi mai accentuată.
- Domnule dragă, noi suntem români. Dacă româ-
nul e dezbinat la el acasă, cum vrei dumneata să fie aici?
Credeţi că dacă a luat un avion sau un tren, o maşină
sau un autocar şi s-a stabilit la Paris, el s-a schimbat?
Iar acum ne pupăm pe gură?… Noi tot aşa am rămas,
cu ura în suflete; noi tot aşa vrem să-i moară capra ve-
cinului. Nu ne schimbă cu nimic că doar am schimbat
meridianul. Deci, nu-i nici un miracol, nici o minune că
suntem dezbinaţi. Noi, cei de-aici, nu suntem mai dez-
binaţi decât ai noştri, de-acasă. Suntem toţi la fel.
- De ce alte naţii nu sunt atât de dezbinate? Iată,
mă refer la greci, care sunt de-aceiaşi religie cu noi, or-
todoxă…
- Aşa spuneţi dumneavoastră. Nu-i cunoaşteţi pe
greci. Aceia sunt ca noi. Când îl vede pe alt grec că
vinde brânză mai multă, cum îi pune foc la pivniţă. Nu,
astea-s bancuri cu grecii că sunt uniţi. Sigur, noi venim
tot din grecismul acela. Suntem greci în sânge, suntem
greci în comportament, suntem greci în minte… Nu
suntem greci în antichitate.
- Nu vă doare această dezbinare a noastră? Iată, la
Paris, nici biserica nu-i adună laolaltă pe români…
- Să reţineţi un lucru. Şi mie îmi pare rău că suntem
aşa, adică dezbinaţi, că osul rău din noi ne menţine în
dezbinare. Pentru că eu, înainte de a fi greco-catolic (m-
am născut în religia aceasta), înainte de a fi scriitor, sunt
român. Eu cred că suntem întâi naţionali şi apoi confe-
sionali.
(Citez din Ion Andreiţă, despre culegerea antolo-
gică de poezie română contemporană („Ethique et

esthétique”), apărută la Editura Casa Poeziei Nord /
Pas-de-Calais, 1996, sub semnătura scriitorului George
Astaloş: „Modest – în cel mai curat sens al cuvântului
– George Astaloş nu s-a inclus şi pe sine în această an-
tologie; deşi este un talent de excepţie, manifestat în
egală măsură (înaltă) atât în poezie, cât şi în teatru şi
eseu. Scrie cu aceeaşi eleganţă în limba română şi în
limba franceză.”)
Îl întreb ce a simţit, în ianuarie 1990, după 30 de
ani de depărtare de ţară, când a revenit în România.
- Cum aţi regăsit Bucureştiul şi locurile unde aţi
copilărit?
Îmi răspunde doar atât: Nu îţi este uşor să părăseşti
ţara şi limba maternă. Şi îmi întinde un text dintr-un in-
terviu acordat în martie 1999.
Te rog, scrie-l aşa. Sunt gândurile mele după ce
mi-am revăzut locurile în care m-am născut şi am copi-
lărit: «Nu cred că, după o îndelungată absenţă, ne în-
toarcem în ţesutul cadastral al originilor noastre ca să
facem releveuri urbanistice şi să înregistrăm transfor-
mările. Ne întoarcem ca să adulmecăm izul de casă na-
tală. Dar pentru că sunt întrebat, pot spune că zona în
care m-am născut (Mântuleasa – Popa Nan – Lucaci)
nu fusese atinsă de buldozerul roşu al fostului regim.
Până la spitalul Caritas, totul era intact; în schimb,
spre Dudeşti-Vitan, totul dispăruse ca prin farmec. Ai
fi zis că aglomeraţia urbană în chestiune se prelinsese
de pe planetă. Ajuns pe Lucaci 52, unde crescusem, am
văzut un domn de o oarecare vârstă ieşind de la parter.
Fără introducere, fără nimic, mi-a turuit biografia, lă-
sându-mă paf: „Eşti Gigi Astaloş, tatăl tău a fost de-
portat în Rusia, mama ta lucra la ziarul PNŢ-ului, aveai
un unchi preot la care îţi făceai vacanţele, tatăl tău e
înmormântat în Sinaia, jucai rugby şi te plăceau fetele
din cartier”, întinzându-mi o carte de vizită: „Constan-
tin Dinescu – pensionar”. Era domnul Toto, fiul pro-
prietarilor, oameni cu stare şi cu frica lui Dumnezeu,
care erau „Furnizorii Curţii Regale” în pescărie. Zvo-
nul întoarcerii fiului risipitor s-a întins în cartier şi m-
am pomenit, ca la parastasele noastre vechi, cu tot felul
de plăcinte, biscuiţi şi alte gustări, Toto Dinescu
dându-mi să beau din vinul la fermentat de el însuşi,
somându-mă să ghicesc din ce îl făcuse. N-am ghicit!».
Într-o singură dimineaţă, i-am putut „fotografia”
modul de a gândi. Pune el lucrurile în ordine? Ridică el
erorile românilor (care au fost şi care vor mai fi) la di-
mensiunile unei fatalităţi? Nicidecum! Promotorul
„teatrului revolver” merge pe linia dreaptă a adevărului.
Cum se arată adevărul, astăzi. El nu transfigurează
prostia în înţelepciune şi nici slăbiciunile în ticăloşii.
Pentru el dezbinarea noastră înseamnă ticăloşie, care îşi
are rădăcina în osul nostru rău. Când va dispărea? N-
am aflat încă un răspuns. Când?
Sorin PREDA
Interviul acordat scriitorului Sorin Preda, publicat în revista
„Formula AS” – anul IX, nr. 351, martie 1999 (pg. 16,
Diaspora în direct).
163
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Mircea PERPELEA
Personalități albaneze în cultura română
I
Primii albanezi care se stabilesc în România, spun
sursele istorice, sunt înregistrați începând cu secolul al
XVIII-lea: „(...) albanezii stabiliți în România, venind
din sudul Albaniei, din Epir, în secolele XVIII și XIX
erau comercianți, meșteșugari, soldați în gardă.”.[1]
Din acest mediu negustoresc, meșteșugăresc și militar
se va constitui, ulterior, „(...) elita culturală albaneză,
începând cu prima parte a veacului XIX, absorbind și
noile elemente albaneze venite, între timp, în princi-
pate”.[2]
Bartolomeo Brutti este amintit în anul 1585 ca
mare postelnic și mare sfetnic al domnitorului moldo-
vean Petru Șchiopu (1582-1591, a doua domnie). Năs-
cut în Albania, la Veneta (Scutari), Brutti este mențio-
nat în anul 1575 ca diplomat implicat într-un schimb de
prizonieri între Liga Creștină și Imperiul Otoman, după
bătălia de la Lepanto. În 1577 era în slujba spaniolilor,
pentru ca în 1579 să se afle în anturajul lui Iancu Sasu,
fiul natural al lui Petru Rareș, pe care l-a ajutat cu bani
pentru a ajunge domn al Moldovei. După mazilirea lui
Iancu Sasu, în 1582, Brutti intră în slujba noului dom-
nitor Petru Șchiopu. De fapt, Bartolomeo Brutti, cu
sprijinul direct al Papei, urmărea convertirea Moldovei
la catolicism și câștigase, de partea sa o parte dintre bo-
ieri. Planul său nu a reușit, misiunea iezuită sosită în
Moldova constatând repede că poporul este imposibil
de convertit. Brutii moare în anul 1591, când Petru
Șchiopu pierde domnia, dar nu se știe dacă între cele
două evenimente este vreo legătură.
Vasile Lupu (1595 - 1661), a fost domnul Moldo-
vei într-o perioadă de mari frământări politice, militare
și sociale (1634 - 1653). S-a născut la Razgrad din tată
albanez (Nicolae Coci) din Epir (alte surse susțin că era
aromân, inclusiv Nicolae Iorga are aceeași opinie) și
mamă româncă. Stabiliți în București, mai apoi în Mol-
dova, tatăl său a ajuns agă (comandant de corp de
oaste), și apoi vornic (grad boieresc). Viitorul domnitor
era bogat, curajos, dar poate prea ambițios. A ocupat
Tronul Moldovei dând bani turcilor, după o răscoală a
boierilor împotriva grecilor care veneau în număr tot
mai mare în țară. A ctitorit biserici și, foarte important,
a proclamat limba română ca limbă oficială a Moldovei,
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

atât în cancelarii, cât și în biserică, înlocuind greaca și serie nouă, anul XVII, nr. 5–6, p. 513–529, Bucureşti, pe
slavona. A avut relații încordate cu principii transilvă- http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-
neni Racoczi I și Racoczi II, care încercau să-i calvini- 2006/ADRIAN%20MAJURU-5.pdf, consultat în ziua de 22
zeze pe moldoveni. La fel și cu domnul Țării Româ- octombrei, 2019.
[3] https://www.wikiwand.com/ro/Gheorghe_Ghica, con-
nești, Matei Basarab, căruia voia să-i ia domnia. A ur-
sultat în ziua de 22 octomrie, 2019
mărit, ca și voievodul Mihai Viteazul, să unească cele
trei țări românești. Detronat de către boierii hrăpăreți și
conservatori, în 1653 pleacă la ginerele lui Timuș Hme-
nițki, după care ajunge la Istanbul, cu gândul de a redo-
bândi domnia. Nu va reuși, dar fiul său Ștefăniță, făcut
cu cea de a doua soție, frumoasa caucaziană Ecaterina,
va ajunge domn al Moldovei.
Gheorghe Ghica (1600 - 1664), întemeietorul fa-
miliei nobiliare Ghica, a fost domn al Moldovei între
1658 și 1659 și domn al Țării Românești din 1659 până
în 1660. Născut în Macedonia de Nord, provenea dintr-
o familie albaneză modestă și s-a stabilit în Moldova
înaintea domniei lui Vasile Lupu, ocupându-se cu ne- Elena ARMENESCU
goțul. [3] A intrat în slujba domnitorului, mai întâi cu
”„boierii mărunte”, devenind apoi Vornicul cel Mare al
Țării de Jos și apoi Capuchehaia (ambasador) la Con-
Scrierea – cale de salvare a sufletului
stantinopol. Gheorghe Ștefan (1653-1658), noul domn
Dumnezeu a rânduit să ne cunoaştem prin
al Moldovei îl menține în funcție și îi dă ca soție pe ne-
intermediul scrierilor, aşa că iată, azi vă scriu în mod
poata sa. După mazilirea lui Gheorghe Ștefan, este nu-
direct, scriu... la ceas de taină când se lasă amurgul şi
mit de către turci ca Domn al Moldovei. După scurt
noaptea învăluie încet, încet pământul, moment când
timp, turcii îi dau și domnia Țării Românești. Din ordi-
lumina aceasta difuză favorizează starea alfa, starea de
nul lor, în 1659, dărâmă orașul Târgoviște, aceasta fiind
penetrare a gândurilor pure in spaţii râvnite de mulţi,
una dintre amintiri neplăcute pe care le-a lăsat. Ca atare,
însă ele -spaţiile – sunt străbatute doar de cei cu un
mută capitala la București. Moare în 1664. Din familia
anumit har, teritorii neatinse de recea raţiune.
sa, vor mai fi domnitori ai Țării Românești: Grigore I.
La ora când în toate mânastirile şi unele biserici
Ghica, Grigore al II-lea Ghica, Matei Ghica, Scarlat
din România şi nu numai, ci in toate mânastirile din
Ghica, Alexandru Scarlat Ghica, Grigore al III-lea
lumea creştină (după cum avem cunoştinţă, mânăstirile
Ghica, Grigore al IV-lea Ghica și Alexandru Dimitrie
din lumea catolică au fost fondate de Ioan Casian
Ghica. Familia Ghica a mai dat și un prim-ministru, pe
originar din Scitia Minor) dar si din cea mozaică ori
Ion Ghica, care a îndeplinit această funcție, cu întreru-
musulmană, gânduri minunate pătrund în multe
peri, între 1859 și 1871; un doctor în drept și faimos
conştiinţe. Este ora de închinăciune Domnului
explorator, pe Dimitrie Ghica-Comănești (1839-1923),
Dumnezeu Unic, Atoate Creator, Facătorul văzutelor şi
un matematician, Alexandru Ghika, întemeietorul șco-
nevăzutelor conform Crezului creştin. Este ora de
lii românești de analiză funcțională, dar și un scriitor,
închinare dar şi de primire a revelaţiilor!
critic literar, pe Pantazi Ghica (1831-1882).
Sunt secunde astrale când parcă se deschide în
Scarlat Callimachi (unele surse îl consideră a fi
noapte un orizont încărcat cu lumină şi vezi deopotrivă
grec, întrucât provenea din Fanar), de patru ori domn al
cu ochii fizici şi cu cei ai minţii, evenimentele,
Moldovei, între anii 1806 și 1821, A fost primul domn
fenomenele, oamenii şi lucrurile din jurul tău în altă
al Moldovei ciuntite, cu un teritoriu răpit de către ruși
culoare, le conferi o cu totul altă valoare decât până
în 1812. Scarlat Callimachi a manifestat multă deschi-
atunci.
dere către cultură și învățământ, sprijinind inițiativele
Din fericire, de multe ori se întamplă ca oameni
lui Gheorghe Asachi, care a pus bazele învățământului
cu convingeri apropiate să se cunoască, să se adune, să
în limba română, la Iași. A elaborat primul cod de legi
facă schimb de idei, să se bucure impreună.
din Moldova, în 1817. În 1821, urma să ia să ia domnia
Atunci când oamenii nu pot explica anumite
și în Țara Românească, dar l-a împiedicat Revoluția lui
intâmplări sau fenomene le numesc mistere sau taine!
Tudor Vladimirescu. Turcii l-au acuzat că a sprijinit
Chiar reprezentanţii bisericii amintesc in mai multe
mișcarea lui Tudor și Eteria, drept pentru care familia
ocazii, printre care şi cea a slujbei de cununie, despre
lui a suferit grave persecuții. A murit în același an.
chemarea dintre fata si fecior, citez: ”şi aceasta mare
taină este”. Prin urmare, consider intr-adevar inspirată
(Urmare în ediția cu nr. 20 a revistei.) invitaţia de a scrie fiecare câte ceva despre Taina
scrisului, fără să ne aşteptăm în final să desluşim
[1] Vătăşescu Cătălina apud Maksutovici, Cristia, (2000),
neapărat destăinuirea!
Comunitatea albaneză din România, Istoria Comunităţii al-
baneze din România, vol. I, Bucureşti, pag.. 200. Fiecare din noi ştie şi simte că avem acolo, în
[2] Majuru, Adrian, (2006), Rolul și evoluția albanezilor în tainiţa sufletului (vedeţi? am scris tainiţă, adică tot un
societatea românească, în „Revista Română de Sociologie”, fel de cămară ascunsă, secretă) neştiută de nimeni,
164

uneori nici de persoana care o poartă prin lume, un
CEVA care ne conduce spre inefabilul acela ca o
binecuvântare ce ne apropie de indemnul antic
”Cunoaste-te pe tine insuţi” concept exprimat mai nou
ca idee de cunoaştere a sinelui.
Îmi place să cred că scrisul poate fi sau este un
fel de căutare a sinelui, de cărare împărătească ce ne
poartă paşii gândului spre propria inimă şi conştiinţă.
Iisus, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, a luat
chip uman să se poată înfăţişa nouă în carne şi oase, să-
l putem vedea, să-l putem auzi, să-şi poată transmite
mesajul său primit de la Tatăl ceresc şi anume să ne
reamintească de fapt că suntem făcuţi nu numai din
corpul fizic, dens ci avem în noi şi acea parte de
nevăzut, avem în noi scânteie divină, sufletul nemuritor.
Cu alte cuvinte, Iisus – care face parte din Trinitate
alături de Tatăl si Sfântul Duh, s-a umanizat.
Noi oamenii, pentru salvarea sufletului trebuie
să creăm premizele purificării, să lăsăm să se dezvolte
divinul în noi.
Consider scrierea, ca fiind una din căile de
purificare prin confesiune, o atitudine altruistă şi
generoasă de a lăsa să curgă spre alţii ceea ce ai primit
în clipe de graţie, momente pe care le numim inspiraţie,
când ni se deschid căi de comunicare nebănuite de alţii,
momente când putem auzi cântecele pădurilor, legende
de demult şoptite prin susurul apelor ca in poemul lui
Fernando Pessoa:
Misterul lucrurilor, pe unde e?
Unde-i că nu apare
Măcar ca să se-arate că-i mister?
Ce ştie râul, și ce ştie copacul,
Și eu ce nu mai sunt de-al lor, ce ştiu?
De câte ori mă uit la lucruri şi mă gândesc ce
gândesc
oamenii despre ele,
Râd ca pârâul care suna proaspăt peste o piatră.
Pentru că singurul tâlc ascuns al lucrurilor
Este că ele nu au nici un tâlc ascuns.
(Paznicul turmelor – Fernando Pessoa)
Simt uneori apropierea îngerilor ce-mi colindă
gândurile şi împart binecuvântări şi protecţie. Ingerul
splendorilor îmi bate de multe ori la geam în miez de
noapte şi spune: trezeşte-te şi scrie!
Din trăirea cu bucurie extatică a acelei clipe,
asemănătoare cu cea a copiilor când primesc cadouri în
Noaptea Sfântă, se nasc metafore, pentru că amintirea
Paradisului din care am venit si spre care aspiram să ne
întoarcem, se realizează prin flach-uri şi nu mai putem
reda întregul ci doar să sugerăm frumuseţea ce se
desprinde din întrevederea cu luminile lui multicolore.
Poemele curg lin, aşternându-se pe filele albe
sub forma unor şiraguri, pe care a doua zi când când le
descoperi, te miri că le-ai desenat (scris) tu!
Mărturisesc că problema ”naşterii” poemului
m-a preocupat demult aşa că în volumul Regatul ascuns
(apărut în 1996) există poezia Întruparea poemului:
”Din mulţimea poemelor, / Unul / se înalţă, dintr-o dată
lângă mine, / fără dorinţi / străveziu... / parcă ar fi o
tăcere în amurg sau / şoaptele unui zeu / când
165
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
porunceşte apelor / să-şi schimbe cursul / sau zăpezii /
să reînvie visul alb / pe trupul măreţiei.// Din mulţimea
de poeme / Unul / se desprinde din firul de vrajă, / din
pânza subţire, / când tainic coboară / la ceas de
închinare / îngerul / cu oglinda de vise.// Din mulţimea
poemelor, / Pe povârniş de lumină / Unul vine pe furiş
/ la mine.”
Noi trăim, ne mişcăm într-o lume materială cu
interese aproape exclusiv materiale. Hrănim corpul şi
mintea, mai exact ne intoxicăm cu toate sursele de stres
psihic şi metabolic, alergăm într-o speranţă deşartă de a
găsi fericirea. Ne oprim în câte un scurt popas să
respirăm adânc şi ne vin în minte cuvintele
Ecleziastului: ”Deşertăciune a deşertăciunilor, totul este
deşertăciune!” apoi ne apucă un dor de întâlnire cu zeii,
aşa cum se întâmpla şi în antichitate când lira lui Orfeu
stârnea şi caprele la joc!
Pe de altă parte, spaima de moarte conduce la
dorinţa de a crea ceva dăinuitor, de a putea rămâne în
memoria semenilor, de a nu fi uitat!
S-a afirmat că există o magie a scrisului. Da!
Afirm că momentele când reuşesc să-mi pun stăpânire
pe gânduri, să le disciplinez, strunindu-le pe cele care
m-ar duce spre responsabilităţi profesionale, sociale sau
familiale, stare în care pot ajunge uneori spontan, sub
imperiul muzicii ori admirând o floare sau un peisaj,
alteori mai greu, căutând în mod voit să mă rup de griji
prin meditaţie ori rugăciune -aşa ca la intrarea in templu
sau biserică – mi se deschid canale tainice de
comunicare, mă simt atrasă în acel sentiment al măreţiei
când simt că sunt cea adevărată, sufletul meu parcă se
cristalizează, prinde contur, încep să înţeleg cine sunt
cu adevărat – că m-am născut ca orice muritor cu o
anumită misiune, că viaţa în mijlocul Creaţiei pe
Pământ este un dar divin şi acest lucru devine prioritar
de consemnat -să nu uităm! Acest adevăr este atât de
simplu şi merită să ne bucurăm de fiecare clipă pe care
o gasim specială pentru că-i acordăm mai multă atenţie!
Prin urmare, iată scriu ca să-mi aduc aminte!
Când trece starea aceasta magică, după un timp încep
să mi-o doresc mai mult decât orice pe lume pentru că
este o magie bazată pe iubire adevărată (faţă de
Dumnezeu, Natură, fiinţe, lucruri, etc) pe iubire orfică,
pe iubire eternă în care nu vei fi trădat nicicum, asa cum
se întâmplă în falsele iubiri dintre oameni cu excepţia
câtorva care au devenit legendare (de pildă: Nala şi
Damayanti din Mahabharata, Orfeu şi Euridice,
Petrarca şi Laura, Dante şi Beatrice ş.a).
Scrierile antice începând cu Upanişadele, apoi
Homer, Sofocle, Euripide, Vergiliu şi cele din epocile
care au urmat, au rămas actuale prin caracterul lor de
universalitate şi surprinzător, se adresează şi omului
modern, dar constatăm că după două mii de ani de
creştinism – scientismul a pus Omul la rang de preot şi
chiar de Dumnezeu, golindu-l de umanism şi umanitate.
Acest Homo tehnologicus se ocupă nu numai de maşini
şi tot felul de aparate – folositoare de altfel – dar se
amestecă în creaţie prin modificările genetice pe care le
experimentează, deviază apele, taie pădurile,
deşertizează pământul! Din nefericire pustieşte şi
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

sufletul lui... Aşadar este explicabil de ce iubesc acord din copilărie când ai spus Încercărilor DA! Ai
Natura... pentru că de la ea învăţ lecţii mirabile scrise spus: mă înscriu în maratonul vieţii!
pe frunzele surprinse în diferite anotimpuri, iar Dacă este adevărată teoria reîncarnărilor – spre
câteodată: care înclin să cred – consider că cei care scriu, vin de
”Ţi-aş scrie cu slova ierbii / Sau cu foşnetul undeva dintr-un trecut îndepărtat şi au primit darul
copacilor / Iar simfonia aceasta minunată / Aş smulge- comunicării să poată ajuta la trezia interioară, trezirea
o din mine / Rămâie înrourate / Negăsirile.” (Gând – conştiinţei.
din vol Ferestrele somnului -1995) Dacă este adevărat că omenirea a trecut în faza
Consider că scriitorul de azi – are datoria să nu (era) manifestării revelatoare cu atât mai mult se
se lase purtat doar de inspiraţie ci să se implice raţional impune eliberarea de iluziile vieţii materiale şi
prin atitudine civică dacă tot a fost hăruit să vadă mai îndreptarea spre găsirea Sinelui ascuns. Este imperios
mult decât alţii cu Ochiul dinlăuntru sau cu Ochiul necesar să ne acordăm, să intrăm în rezonanţă cu
inimii care se spune că este cel care te face să vezi Armonia universală (”precum în cer așa şi pe Pământ”),
lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu. Este vorba desigur să evităm căderea să avem speranţă în Înviere!
de privirea pe verticală, încărcată de inocenţa Să persevărăm în comunitatea fraternă despre
copilărească dar dublată de mintea omului matur. Este care ne-a învăţat Iisus!
o parte a contemplaţiei! Este darul nostru de a Dar, întru-cât se afirma că Tăcerea este forma
întrevedea devenirea (obiectelor, fiinţelor, fenomenelor cea mai înaltă a înţelepciunii, mă grăbesc să tac,
sociale, etc)! încheind cu poemul pe care vă rog să-l citiţi în gând:
Faptul că ne-am născut într-un anumit loc la o
anumită latitudine şi longitudine într-o anumită zi sub Altarul cugetului
anumiţi aştri, nu este întâmplător. Linişte!
Aşadar, orice om se naşte sub semnul unor Vă invit în Tăcere
”arderi” din părinţi şi strămoşi care au contribuit prin În Altarul cugetului.
energia lor la naşterea, îmbogăţirea ori doar la
întreţinerea tradiţiilor, a culturii specifice poporului din Linişte!
care face parte. Așadar, memoria înaintașilor fie mereu E un loc miraculos
vie, așa cum am reliefat-o în poemul: Eu, asemeni lui În care numai gândul gândului pătrunde
Hermes ”Memoria, ca salcia se apleacă/ Răcorindu-şi Sub formă de vibraţii, de unde.
crengile/ În râurile mele interioare./ Memoria îşi- Aici lumina picură din îngeri
apleacă trupul/ Peste tainicul lăcaş al inimii mele/ Îl Plămădeşte năzuirea
sare şi trece mai departe / Urmându-i calea ascunsă/ Îndrăzneţ stârneşte simţirea
Asemeni lui Hermes, o ajung/ Urcând colinele, Şi îmbracă învăluitor regal
dealurile/ Trecând apele, câmpia/ Vorbind păsării ce Vorbirea.
mă atingea/ Chemându-mă/ În păsări să mă mut. //
Cine putea alege/ Între copilăreasca poftă/ De a alerga Aici un fluviu de întrebări
după fluturi/ Stârnind mieii albi/ Strigându-i,/ Taie împăduritul întuneric
Provocându-i/ Enigmatic şi cifrat/ Răspunzând tot eu/ Luminând statuile înflorite
Ca într-o limbă a lor/ Ştiută dedemult./ Cine putea Pe umerii cărora privighetorile
alege? // Memoria, salcie unduietoare/ Se apleacă/ Eterice, poveri imponderale
Scăldându-mi râurile interioare! Emit Esenţele.
Cred că avem datoria dictată de acel câmp al Emit sunetele de lumină,
subconştientului, să punem în lumină ceea ce înaintaşii seminţele cuvintelor viitoare
noştri au reuşit să clădească (dintr-o înaltă şi curată promiţătoare
simţire) în spirit şi să ne străduim să adăugăm o infimă arzătoare formulări verbale
parte din cugetul nostru, din ceea ce vedem cu cel de al Adunate
treilea ochi, dând la o parte patimile, reliefând tradiţiile, din amintiri ancestrale.
credinţele şi traiul lor frumos. Aici e focul raţiunii unde dorul
Consider că – în proză în special – dincolo de Descompune
adevărate lecţii existenţiale în a căror pagini este expusă şi recompune Adevărul.
uneori jalea că viaţa se apropie de sfârşit, trebuie să
răzbată imaginea echilibrului, a raţionalităţii, a înălţării Linişte! Aici este locul sacru, ideal
pe treptele strălucitoare ale iubirii şi iertării – chiar dacă Unde petrece dezlănţuită, torenţial
treci prin fumul rugului pe care ai ars de multe ori! Iluzia
Suferinţa în sine este izbăvitoare, şi din erori se Linişte!
învaţă câte ceva! Te invit cu dragoste, cu veselie
Viaţa trăită preponderent prin verbul A FI este Să descoperi adevărata trezie,
o garanţie a legăturii cu CEL CARE ESTE şi destinul Regăsire, înviere
devine o ardere, o consecinţă a acelei alegeri, a acelui în Tăcere!

166

Deceneu magicianul
Traducerile în limba română din Strabon cu privire
la Deceneu diferă de-a lungul timpului. Astfel în Istoria
Romîniei în date, ediție în patru volume, apărută între
1960-1964, scoasă de Editura Academiei, traducerea
sună astfel: „Spre a ține poporul în ascultare el (Bure-
bista, n.n.) și-a luat ajutor pe Deceneu, un șarlatan care
rătăcise multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele
semne de proorocire, mulțumită cărora susținea că tăl-
măcește voința zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit
și zeu, așa cum am arătat când am vorbit despre Zamol-
xis”. La acea vreme, marxism-leninismul era în floare
și, ca atare, magician era unul și același lucru cu șarla-
tan.
În schimb, într-o altă lucrare similară mult mai re-
centă, anume Istoria Românei în texte, apărută în 2001,
la editura Corint, scoasă de un colectiv, sub coordona-
rea lui Bogdan Murgescu, avem următoarea traducere:
„Spre a ține poporul în ascultare el (Burebista, n.n.) și-
a luat ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise
multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne de
proorocire, mulțumită cărora susținea că tălmăcește vo-
ința zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit și zeu, așa
cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis”. Ve-
dem că după 35 de ani retorica s-a schimbat: Deceneu
nu mai este șarlatan, ci magician așa cum este și în tex-
tul grecesc, precum și în edițiile în limba engleză: „To
help him secure the complete obedience of his tribe he
had as his coadjutor Decaeneus, a wizard, a man who
not only had wandered through Egypt, but also had tho-
roughly learned certain prognostics through which he
would pretend to tell the divine will; and within a short
time he was set up as god (as I said when relating the
story of Zalmoxis)”. Menționăm că pe internet poate fi
găsită doar versiunea din ediția anilor 60 unde Deceneu
este numit șarlatan, încât ne întrebăm din nou: de ce?
Strabon arată tot în cartea 7, capitolul 3, în secțiunea, 5
că și Zamolxis interpreta voința zeilor, fiind astfel vorba
de o tradiție mult mai veche la geto-daci. Strabon nu-
mește pe Zamolxis „preot al zeilor”, dar nu mai spune
același lucru despre Deceneu. Strabon pare să nu cu-
noască noțiunea, nici demnitatea de „Mare Preot”, în-
trucât la greci nu exista așa ceva, iar la acea vreme, nu
mai exista practic nici la romani. Demnitatea de Mare
Preot arată că religia geto-dacilor era bine organizată,
cu o conducere unică, gata de fapte extraordinare încă
de pe vremea lui Zamolxis, caz rar în lumea antică. Re-
ligia creștină a preluat această funcție, întâlnită până în
ziua de astăzi la ortodocși, dar și la catolici, unde patri-
arhul și respectiv papa au aceeași poziție de Pontifex
Maximus.
Revenind la discuția noastră anterioară, textul
lui Strabon pare să indice că nu toți marii preoți daci
aveau darul magiei și al profeției, acestea fiind docu-
mentate la Zalmoxis și Deceneu. Desigur aceste abili-
tăți au putut exista și la alți mari preoți geto-daci, nefi-
ind menționați de Strabon, nici de alți autori antici. Pe
de altă parte, este de presupus că era o condiție sine qua
non ca marii preoți din Dacia să aibă astfel de abilități
pentru a fi investiți în funcția supremă. La rândul său,
167
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Celsus, autor grec din sec II, d.H, în Adevărata Doc-
trină spune despre Iisus că a învățat magia de la preoții
egipteni, fapt căruia i s-au datorat minunile sale de vin-
dercare miraculoasă, de a merge peste apă și altele de
acest gen. Multe din aceste fapte relatate în Evangheli-
ile Noului Testament au putut fi reale fără îndoială. Da-
torită acestor abilități ieșite din comun Iisus a fost numit
Fiul lui Dumnezeu de către adepții săi. Cu toate acestea,
Iisus nu a fost singurul care a practicat magia la acea
vreme. Simon Magul, originar din Samaria, o regiune
învecinată cu Iudeea, a trăit pe vremea lui Iisus și în de-
ceniile care au urmat, fiind foarte cunoscut în epocă, fi-
ind menționat și în Faptele Apostolilor (8:9-24). Am vă-
zut că și Deceneu, cu mai multe decenii înaintea lui Ii-
sus a fost și el trecut în rândul zeilor de către credincio-
șii geto-daci. Așa ceva nu exista la vechii evrei chiar
dacă am admite că și unii evrei au putut practica magia.
Faptul că Iisus se considera Fiul lui Dumnezeu a atras
furia Sanhedrinului care l-a condamnat la moarte. Prin
urmare, credința că un mare magician poate fi trecut în
rândul zeilor poate proveni direct din credința geto-
dacă. Acest detaliu nu este o simplă ipoteză, ci mai de-
grabă un fapt istoric, detaliu care, pe lângă alte câteva,
arată că religia creștină a preluat foarte mult din zamol-
xianism, nefiind vorba doar de o analogie mai mult sau
mai puțin întâmplătoare, cum țin să ne convingă o serie
de analiști români, de ieri sau de azi. Pe de altă parte,
avem convingerea că dacă Dacia nu era cucerită de ro-
mani, apoi distrusă, iar o mică parte transformată în pro-
vincie romană, noi am avea și astăzi aceeași religie, ba
mai mult, o bună parte din Europa (dacă nu toată) ar
împărtăși religia geto-dacă, religie care a fost fondată
de Zamolxis, cu mult timp înainte. Prin urmare, sântem
îndreptățiți să credem că religia creștină nu este decât o
copie destul de ștearsă a zamolxianinului. Creștinismul
primar credea în reîncarnare, idee care a fost interzisă
după ce noua credință a devenit religie de stat. Noțiunile
de karmă și reîncarnare sânt vechi de când lumea, fiind
esențiale unor religiii precum hinduismul și budismul.
Credem că ar fi o idee salutară ca aceste principii fun-
damentale ale lumii spirituale să fie reintroduse în creș-
tinism, mai ales că știința modernă a demonstrat validi-
tatea acestora. Pe de altă parte, aceste idei sânt îmbrăți-
șate de un număr tot mai mare de oameni din întreaga
lume.
Magia era practicată de mai multe religii antice,
cum este cazul magilor mezi care au practicat magia în
Persia până la instaurarea prin forță a Islamului. Proco-
pius din Caesarea (Războaiele) ne spune că în sec VI,
d.H. pe vremea lui Iustinian, regii persani nu făceau mai
nimic fără să-i consulte pe magi. Astfel, religia islamică
a dislocat o tradiție veche de mii de ani. Chiar și în ziua
de azi, shamanii din Brazilia și din alte părți ale Ameri-
cii Centrale și de sud practică cu succes magia. Astăzi,
în SUA tot mai mulți americani, fără să aibă rădăcini
amerindiene practică shamanismul. Un exemplu cunos-
cut în acest sens este chiar Hillary Clinton. Prin urmare,
putem afirma că religia strămoșilor noștri avea ca fun-
dament idei și principii eterne care dacă ni le-am însuși
am fi cu mult mai buni și mai înțelepți.
Mihai VINEREANU

La Aniversară
La mulți ani, Dalia!
Dalia Bialcovski ne oferă fericitul prilej de a
medita asupra unor lucrări în care autoarea și-a investit
cu har și pasiune, gândirea și responsabilitatea sa pro-
fesională, atitudinea sa clară față de artă, față de propria
sa conștiință. [...] Sunt compoziții în care suprafața este
ritmată în sensul major și expresiv al ideii și noțiunii de
mișcare. Nimic formal. Nimic din ceea ce înseamnă în-
veliș exterior, decorativ sau ornamental în structurarea
unor asemenea teme. Lumea personajelor din aceste
compoziții în mișcare dinamică se contopește cu însăși
ritmurile structurilor compoziționale. Costumele perso-
najelor devin geometrii expresive. [...] Artista are
meritul de a fi găsit pentru robustețea compozițiilor sale
acea cromatică purificată, reținută, densă și luminoasă,
modelatoare și viguroasă în expresivitate. Cu aceste re-
marcabile calități estetice și cu statornica sa preocupare
pentru realizarea unei arte cu largi ecouri compozițio-
nale și cromatice, cu adânci semnificații de ordin social
și uman, avem în Dalia Bialcovski o certitudine, o pre-
zență a generației sale.
Prof. univ. Constantin BLENDEA
Pictura Daliei Bialcovski este nu numai aus-
teră, ci și visătoare, figurativă, deși mereu ademenită de
abstracție, cu o cromatică fără contraste majore, cu
toate că ecouri vătuite ale acestora nu lipsesc, dinamică
deși artista ar dori să-i spună clipei stai!, sub semnul
cuplului, dar abia după ce acesta înfruntă forme reale și
simbolice ale sacrificiului, delicată și feminină fără
efort, deși la baza demersului ei artistic stă mereu con-
strucția, rigoarea, vigoarea și forța, feministă fără insis-
tență, intransigență sau intoleranță.[...]
Monumentale, în contururi puternice, trasate atent și
hotărât, personajele Daliei Bialcovski sunt reprezentate
în momente de concentrare, de străduință și stăruință,
de abandon, de fericire, [...] par adâncite în lumea lor,
cu zâmbet enigmatic pe chipul abia sugerat sau în bra-
țele bărbatului care poartă vânjos mirabila povară.
Doina PĂULEANU
Doctor în istoria artei
168
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Subiectiv, ea face parte din categoria perseve-
renților. Adică, familia artiștilor de atelier, cu un pro-
gram și un orizont conceptual în stare să ignore obsta-
cole și avataruri, pentru a se găsi pe sine. [...] Pictura
așa cum o înțelege Dalia Bialcovski, înseamnă perma-
nentul echilibru dinamic între priza emoțională asupra
realității și cenzurarea ei cerebrală până la ultima con-
secință a ideii de configurație.
Virgil MOCANU
Critic de artă
Elena Armenescu – 75
Elena Armenescu s-a născut în data de 22 mai
1948, în localitatea Tătărăștii de Sus, Jud. Teleorman.
A urmat studii universitare la Institutul de Medicină Ti-
mișoara, absolvit în 1971, și studii postuniversitare,
specializare în pediatrie și cardiologie infantilă (1978-
1980) în Spitalul Clinic Fundeni, ulterior la Spitalul Cli-
nic Dr. I. Cantacuzino Bucureşti. Practică medicina din
1990 până în prezent în București, unde locuiește și în
momentul de față.
Este membră a Uniunii Scriitorilor din Româ-
nia din anul 1998, a Societății Medicilor Scriitori și Pu-
bliciști din România și a Uniunii Ziariștilor Profesio-
niști din România.
Între 1987 și 1989 participă și obține două pre-
mii la concursul literar „Tudor Arghezi“. Literar, debu-
teaza în 1989 în revista Luceafarul cu poemul „Conflu-
ențe”. Editorial, debutează în 1995 cu volumul Feres-
trele somnului, Ed. Info Team. Publică un mare număr
de volume de poezie, proză scurtă, eseuri, poezii pentru
copii, dintre care enumerăm: Regatul ascuns (Ed. Alba-
tros, 1996), Exodul uitării (Ed. Semne, 1998), Dicta-
tura iubirii (Ed. Mirabilis, 2000), Stigăt spre lumină
(Ed. Mirabilis, 2002), Memoria statuilor (Ed. Tempus,
2005), Iubirea împărătească (Ed. Mirabilis, 2006), Joc
tainic (Ed. Semne, 2011), Cântecul iubirii -sonete (Ed.
Mirabilis, 2013), De mână cu Orfeu – poezie (2014),
Gânduri de utrenie – proză (2014), Insomnia căutării –
poezie (2015), Constelația inimii – poezie (2016), Ju-
decata animalelor și păsărilor – carte pentru copii
(2017), Livada cuvintelor – carte pentru copii (Ed. Mi-
rabilis), Gânduri de vecernie – proză (2018), Cărările
sufletului file de jurnal – proză, Miresme albe –
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

minipoeme, Antologie lirică 111 cele mai frumoase po-
ezii (Ed. Semne, 2018), Antologia UNIREA FACE PU-
TEREA - dedicată Centenarului Marii Uniri (Ed. Antim
Ivireanu), Tainele împărătești (Ed. Arefeana, 2019),
Antologia multilingvă Mișcarea mondială pentru poe-
zie – coordonator (Ed. Libris, 2019), Când albastra
noapte... – poezii (Ed. Neuma, 2020). Este prezentă în
antologii, dicționare și enciclopedii: Poetes, vos papi-
ers! (Ed. Tipo Moldova, 2014); Noaptea statuile întine-
resc (Ed. Neuma, 2020); Dicționarul Medicilor Scrii-
tori și Publiciști (Ed. Viața medicală, 2001, reeditat în
2003); O istorie a literaturii române de la origini până
în prezent, autor Ion Rotaru (Ed. Tempus, 2006), Enci-
clopedia personalităților din Romania (Ed. Hubners
Who is Who), Un dicționar al scriitorilor români con-
temporani vol. IV (Ed. Tipo Moldova) ș.a.
Colaborări în presa literară și media -reviste:
Luceafărul, Poesis, Astralis, Contrapunct, Cetatea lui
Bucur, Viaţa Românească, Milenium, Convorbiri lite-
rare, Contact internațional, Neuma, Caligraf, Cronica
timpului; -radio: emisiunea Poezie românească. Invitată
în emisiuni TV pe teme literare și medicale. Colaborări
on line: la Publicațiile ARP, INTERMUNDUS, Epoca,
Ecoul, Monitorul cultural, Dacologica, Cetatea lui
Bucur, Oglinda literară, Romanian VIP Australia, Cu-
rentul internațional, Observatorul - Canada, Confluențe
românești – Bruxelles, Phoenix mission USA, Atma In-
ternațional.
Despre opera ei s-au pronunțat critici literari și
scriitori, dintre care menționăm: Emil Manu, Vasile
Andru, Marius Tupan, Ana Dobre, Aureliu Goci, Radu
Cârneci, Mihai Neagu Basarab, Mihai Antonescu, Vic-
tor Atanasiu, Constantin Lupeanu, Nicoleta Milea, Ni-
colae Dina, Ștefan Dumitrescu, Ion C. Ștefan, Geo Că-
lugăru, Mihai Prepeliță, Nicolae Vasile ș.a.
interpretate de Niculina Merceanu. Sau un alt exemplu:
marți, 20 mai 2014, „Bucuria primăverii”, eveniment
organizat de Elena Armenescu – membră a Uniunii
Scriitorilor din România, în colaborare cu Primăria Sec-
torului 2. Invitați: Prof univ. Nicolae Georgescu – scri-
itor și critic literar și Emil Lungeanu – scriitor.
De câțiva ani încoace, a devenit colaboratoare
permanentă la Revista Rotonda Valahă cu poezii, eseuri
ori recenzii, și participantă la Salonul de Literatură și
Artă „Rotonda Plopilor Aprinși”, organizat și condus de
scriitorul Ioan Barbu, fiind onorată cu premii și trofee.
La Simpozionul Național „Mircea Eliade și Mi-
tul Eternei Reîntoarceri”, desfășurat anul acesta la Cen-
trul de Cultură „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bu-
cureștiului”, Elena Armenescu a susținut o comunicare
extrem de captivantă, intitulată „Șamanismul amazo-
nian și substanțele psihedelice”, pentru care merită feli-
citări.
Născută la granița dintre Taur și Gemeni, Elena
Armenescu va împlini în curând o frumoasă vârstă, pe
care o va sărbători cu două noi cărți. Îi doresc multă să-
nătate și inspirație.
La mulți ani frumoși și buni!
Emilia DĂNESCU

***
Pe Elena Armenescu am cunoscut-o cu vreo 15
ani în urmă, cu prilejul lansărilor de carte organizate de
scriitoarea Elisabeta Iosif la „Biblioteca Metropolitană
Mihail Sadoveanu”. Am avut bucuria să descopăr o per-
soană comunicativă, o scriitoare care are ceva de spus,
atât despre opera sa, cât și a confraților. Au urmat anii
în care coordona evenimentul cultural „Mișcarea Mon-
dială a Poeţilor de Pretutindeni” (The World Poetry
Movement – WPM), care avea loc la Centrul Socio-
Cultural „Jean-Louis Calderon” al Primăriei Sectorului
2, actualmente Centrul Mihai Eminescu – UNESCO.
Îmi amintesc că erau ani buni și frumoși, activitate in-
tensă, teme diverse, invitați și scriitori de marcă. Câteva
exemple de teme: „Remember George Coșbuc – 150 de
ani de la nașterea poetului”, temă prezentată de scriitoa-
rea Elena Buică din Canada, care a fost și invitatul spe-
cial al acelei seri” (23 septembrie 2016); recital poetic:
Elena Armenescu,Victoria Milescu, Geo Călugăru, Eli-
sabeta Iosif, Ioana Stuparu, Doina Bârcă, Ioan Rațiu, Pictură de Dalia Bialcovski
Claudia Voiculescu, Rodica Elena Lupu; romanțe

169

Emilia Dănescu – 75
În pragul unei frumoase vârste
Emilia Dănescu s-a născut pe data de 24 iunie
1948 în municipiul Râmnicu Vâlcea, unde a urmat stu-
dii medii şi liceale la Colegiul Mircea cel Bătrân şi
cursuri de pictură la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice.
Şi-a continuat studiile la Universitatea Bucureşti, Fa-
cultatea de Matematică. Apoi s-a stabilit în Bucureşti,
unde a profesat ca matematician şi informatician la In-
stitutul de Tehnică de Calcul şi la Banca Naţională a
României.
Poet, redactor, fotoreporter şi jurnalist literar,
Emilia Dănescu a publicat poezii, proză scurtă, cronici
de eveniment, comunicate de presă şi fotoreportaje pe
mai multe site-uri și în reviste literare, precum Pro Sa-
eculum, Singur, Oglinda Literară, Urmuz, Lumina Lină
(New York), Litere, Climate Literare, Impact Cultural,
Cenaclul de la Păltiniş, Revista de recenzii (online),
Rotonda Valahă, Arena Literară, Astralis, Destine Li-
terare (Canada) etc. Director de comunicare și imagine
la Asociaţia Grup Media Singur Târgovişte (2012-
2018), membră a Societății Scriitorilor Târgovișteni
(2020 – prezent), membră a unor cenacluri literare, re-
dactor la mai multe reviste (Impact Cultural şi Climate
Literare Târgovişte, Astralis București) și secretar de
redacție la Rotonda Valahă Râmnicu Vâlcea.
A debutat literar în anul 2007 cu un grupaj de
poezii în Suplimentul Revistei de atitudine culturală
identitară „Intercultural”, Sibiu. Editorial, a debutat cu
volumul Zestrea toamnei la Editura Singur, în 2011.
Până în prezent a publicat şapte volume de versuri: Zes-
trea toamnei (2011), Recurs la memoria nopţii (2012),
Odihna pietrei (2015), Vocile umbrei (2017), Poeme
sub strașina toamnei (2018), Mărul insomniei (2021),
Înger întinerind (2022). Despre cărțile ei s-au referit
critici literari și scriitori, printre care: Horia Gârbea,
Ana Dobre, Nicolae Georgescu, M. N. Rusu, Emil Lun-
geanu, Lucian Gruia, Passionaria Stoicescu, Evelyne
Maria Croitoru, Mihai Antonescu, Aureliu Goci, Vilia
Banța, Ion Andreiţă, Eliza Roha, Ilie Gorjan, Geo Că-
lugăru.
De-a lungul timpului, a fost invitată la eveni-
mente literare de marcă, printre care amintim: Cenaclul
170
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Mihai Eminescu, New York (2018), Studioul TV on-
line Pub Live, emisiunea Creatori de poveste, realiza-
tor Lidia Lazu (2022), Salonul Naţional de Literatură şi
Artă „Rotonda Plopilor Aprinşi” (2014 – 2022), Festi-
valul Internațional „Mihai Eminescu”, Drobeta Turnu
Severin, Târgul de Carte Gaudeamus (2011 – prezent),
Târgul de Carte Bookfest (2012 – prezent).
Valoarea creaţiilor Emiliei Dănescu a fost apre-
ciată prin numeroase premii, dintre care menţionăm:
Premiul II la Festivalul Concurs de Literatură „Alexan-
dru Macedonski” (2018), Premiul Dragoş Vrânceanu
„Opera OMNIA” la Salonul „Rotonda Plopilor
Aprinşi” (2018), Premiul „Pamfil Șeicaru” la Festivalul
Internațional „Mihai Eminescu”, Drobeta Turnu Seve-
rin (2020), Premiul Special al Revistei Rotonda Valahă
la Salonul „Rotonda Plopilor Aprinși”, Rm. Vâlcea
(2021), Premiul Lucian Avramescu pentru poezie la Sa-
lonul „Rotonda Plopilor Aprinși”, Rm. Vâlcea (2022).
Considerăm că poezia Emiliei Dănescu creşte
în valoare şi expresivitate de la un volum la altul, mar-
când „un prag important în evoluția sa lirică” (Horia
Gârbea, vol. Mărul insomniei).
Să-i dorim Emiliei Dănescu acum, în pragul
unei frumoase vârste, inspiraţie şi putere de muncă pen-
tru a-şi împlini opera literară cu noi cărţi, sănătate şi bu-
curii! La mulți ani!
Lucian GRUIA
La aniversară
Emiliei Dănescu
Când ai ca ghid perfecțiunea-n față,
debutul e târziu cules de roade -
scoți „Zestrea toamnei”, luminoasă ceață
și-ți pui făptura între acolade.
Atâtea nopți de veghe-n căutarea
poemului ascuns între petale,
te-mbie la „Recurs”(ul) înspre zarea
„memoriei” din „noaptea” firii tale.
Tu plângi, te sfâșii, arzi în sacra vatră
și lacrima încearcă să învie
munții de piatră, oamenii de piatră,
sculptezi „Odihna pietrei” – poezie.
Treci luminoasă, ești încrezătoare
în corul de prieteni și de carte,
„Vocile umbrei” îți animă zarea
și îți îmbie mersul mai departe…
O, nu-i fă „Streșini toamnei”, e devreme
oricâte ploi ar plânge straniu cerul;
visezi și crezi, respiri doar prin poeme
și vieții tot prin ele-i simți misterul…
Doar bezne lungi prăsește adevărul
și calea lui nu-i totdeauna dreaptă…
Necoptul fruct al „Insomniei - mărul” -
rostogolit e între gând și faptă…

Mulți ani întru speranță și în bine,
iubirea să își fâlfâie aripa!
N-aduce anul, ce aduce clipa:
„Îngeru-ntinerind” fie cu tine!
Passionaria STOICESCU
Imaginarul milenarist și inefabilul
metru cuantic
Cu șapte volume în șapte ani, între 2009 și
2016, după o ucenicie prelungită și un debut întârziat,
Marin Dumitrescu, poet excepțional, cu vână autentică,
venit din Telormanul marilor scriitori, s-a decis să tipă-
rească acest volum de versuri sub titlul ființării, la per-
soana întâi, după ce elaborase o „Simfonie a materiei”
și experimentase „Poemul în metru cuantic”.
Sunt se poate exprima într-o polivalentă semni-
ficație: ca o afirmație modestă, ca o rezoluție puternică,
ca o decizie morală și mai există posibilități de interpre-
tare sugerând complexitatea verbului identitar al perso-
nalității umane.
Rezident de multă vreme în Spania, Marin Du-
mitrescua a rămas legat de limba română și majoriatea
scrierilor sale elaborate acolo sunt poeme în limba ro-
mână, de înaltă simțire românească. Discursul său per-
sonalizat se generează din întâlnirea în cadrul unei con-
științe profunde a unei gândiri înalte cu spiritul rafinat
al „jocului”, joc înțeles întocmai ca în universul arghe-
zian, fără dominanta explicit religioasă. Cu titlul acesta
aflat sub cupola verbului ființării, cu un motto eflores-
cent într-o exprimare binară, poetul își pune sufletul pe
masă, venind mai aproape de filosofia lui Eminescu,
după ce gravitase în jurul imaginarului fantezist și con-
ceptual al lui Nichita Stănescu. Semnele reprezentativi-
tății depline apar peste tot, iar poetul, care și-a descope-
rit de foarte tânăr vocea personală, realizează acum, la
maturitatea deplină, un univers coerent și eflorescent
construit cu o anume rigoare structurală: Îmi iubesc și
îmi educ ideile și cuvintele până devin versuri, iată
motto-ul aparent explicit, dar performând, cu subtili-
tate, deschideri și conotații de adâncime.
Nativitatea talentului poetic al lui Marin Dumi-
trescu a fost completată, la un moment dat, de lecturi
importante și de o experiență de viață complexă. A tre-
cut prin condiția de emigrant, prin procesul integrării
într-un alt mediu psiho-social și al adaptării la alt sistem
171
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
cultural. Talent puternic, nu a încetat să scrie poezie ro-
mânească în deplină sincronie cu creația din România,
țara sa de suflet de care nu s-a despărțit niciodată. În
același timp, este o prezență activă în manifestările cul-
turale spaniole, a publicat cărți în limba spaniolă pentru
care a fost și autor, și traducător, și nici în cazul acestor
creații nu a uitat că începuturile sale au fost urmărite și
susținute de Nichita Stănescu. În volumul de față Marin
Dumitrescu se exprimă ca un poet de cea mai pură eflo-
rescență clasică, întorcându-se la esența primară: omul
este om, frunezele sunt frunze, ploile sunt ploi, Dumne-
zeu este Dumnezeu, atunci când i se revelează: În fie-
care seară mă întorc obosit,/ Cu încă un secol cheltuit
pe nimicuri./ Mă răsucesc pe turla dinspre nord a nop-
ții/Până la Steaua Polară cu gândul/ Și adorm aici pe
pământ,/Pe iarba verde și albastră a întunericu-
lui.//Sunt foarte atent, încât/ Până la Steaua Polară/
Pot mișca oricare obiect cosmic/ Ca pe un deget/ Și pot
să simt pericolul/ Și pot mângâia depărtările./.../ (Tem-
plu).
Poetul, invoator și modernist, s-a clasicizat,
iată, iar universul său funcționează armonios adăugând
realității lumii concrete un teritoriu ficțional încăpător
cât scena vieții pe care autorul oficiază singur în toate
rolurile imaginate.
Într-o poezie rece și translucidă ca un ghețar,
poetul se proiectează într-o vârstă sapiențială din care
nu lipsește dinamismul tâmăr, dar nici profunzimea
unei vârste înaintate pe care însă autorul nu a atins-o
încă. De altfel, Timpul devine o realitate biologică și nu
o suferință cronologică, vârstele interioare nu se suc-
ced, ci coexistă ca într-o rezervație sapiențială unde ela-
nurile și efuziunile nu au mai avut un loc privilegiat.
Limpede precum cristalul, discursul poetic a
devenit clar și concis, fără metafore și epitete, ca un joc
superior de concepte. Îndrăznelile și inovațiile par să fi
rămas în urmă, iar poezia a evoluat către identitatea
conceptuală. Putem spune că Marin Dumitrescu a por-
nit de la Nichita Stănescu și este în drum spre Emi-
nescu, pentru că tânărul poet era pasionat de inovație și
avangardă, dar la maturitate s-a clasicizat, fără să se
contrazică, rămânând același autor substanțial. Cursivi-
tatea poeziei sale apare fără nicio sforțare a conștiinței,
cuvintele înfloresc și rodesc sub soarele semnificației
profunde, originale. Putem să adăugăm că printre per-
formanțele poetului se numără și faptul că este cartea cu
cel mai scurt titlu, dar mai știi? – poate va apărea și vo-
lumul „Eu”! Deocamdată, titlul acestei cărți, Sunt, nu
face decât să maximizeze așteptările universului parti-
cularizat și rezolutiv ca act de conștiință exprimat prin
structuri ideatice originale.
Poetul trăiește dincolo de timpuri, de zile și
anotimpuri, în eternitatea orizontului inefabil, și chiar
descoperă uneori vechiul spirit baladesc pe care-l tra-
tează în mod original, uneori în răspăr, alteori îmbogă-
țindu-l cu idei și trăiri personale. Cartea de față conține
puțin peste 50 de poeme, și e construită nu numai rigu-
ros arhitectonic ci și într-un spirit de eleganță și profun-
zime.

Astfel, ultimul poem din volum nu putea fi de-
cât o Doină-artă poetică de o impresionantă complexi-
tate, învăluită într-un spirit ludic avangardist: Limba
mea a izvorât din limba dacă,/ Îi strig timpului să
treacă/ Și-mi trag visul ascuțit din teacă.// Moartea am
s-o tai la beregată/ Și-am să-i las vâna tăiată/ Și-am să
cânt hora Staccată.// Vino dragă să mă vezi călare/ Pe
un cal universal de sare/ Galopând în zori spre mare.//
Flutură cămașa mea pe spete,/ Stelele rămân încete,/
Calul meu paște planete.// Unde-i moartea s-o omor/
Să-i fac rană grea la zbor/ Ah! Pe moarte s-o omor!
Unul dintre cei mai înzestrați discipoli ai lui Nichita
Stănescu, Marin Dumitrescu, a cristalizat fără grabă,
statornic, și după o biografie spectaculoasă, în primele
două decenii ale mileniului III, a construit un univers
imaginar inconfundabil, cu distincție rezolutivă, într-un
context de coexistență și interferență ale artelor poetice
postmoderniste și post-textualiste. Este unul dintre cei
mai importanți poeți de azi, talent uriaș, dar – din păcate
– destul de puțin cunoscut în contemporaneitate. El a
revenit la discursul liric originar, la sentimentele auten-
tice și gândirea înaltă cu care a reconstruit pagini poe-
tice de mare profunzime.
Aureliu GOCI
Preotul profesor doctor Ioan Dură,
strălucit slujitor al Bisericii Ortodoxe
Române în diaspora
" sunt: „Biserica din Țara Românească în epoca lui Matei
„Biserica este prima chemată să păstreze identitatea
românilor din diaspora.” – Pr. Ioan Dură
Născut la 9 august 1945, în satul Fedeleșoiu, al
comunei Dăești, județul Vâlcea, preotul Ioan Dură,
după absolvirea studiilor universitare la Institutul Teo-
logic din București (1965-1969), „a slujit doar în paro-
hii ale diasporei românești din Țările de jos și Belgia”²,
începând din ianuarie 1981, la parohia „Sfântul Grigo-
rie Teologul” din Rotterdam/Țările de Jos, al cărei fon-
dator/ctitor este. De asemenea, este ctitor/fondator și al
sfântului lăcaș „Nașterea Maicii Domnului”, din An-
twerpen/Belgia.² Totodată, distinsul părinte este fonda-
torul/ctitorul altor 18 parohii ortodoxe române, în acest
areal.³
172
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
Preotul Ioan Dură este Doctor în Teologie al
Universității Kapodistriakon din Atena/Grecia și Doc-
tor al Universității Pontificale din Louvain/Belgia.
În prezent, este Protopop al Protopopiatului
Olandei/Țărilor de Jos, cea mai înaltă formă de organi-
zare a creștinilor ortodocși români, din această zonă.
Slujirile sale preoțești, în toate parohiile amin-
tite, și distanțele parcurse, de la o parohie la alta, i-au
adus o binemeritată apreciere, aceea de „preot misio-
nar”.⁴
Activitățile pastorale, împreună cu cele de cer-
cetare, i-au fost răsplătite, de-a lungul timpului, cu nu-
meroase „ranguri și distincții laice”.⁵
În cele ce urmează, ne-am propus să ne oprim
asupra unor teme de cercetare, deoarece, în totalitatea
lor, acestea sunt pe cât de numeroase, pe atât de intere-
sante, unele fiind chiar abordate pentru prima oară, ori
din perspective inedite, având la bază o bibliografie nu
ușor de cuprins, cu zeci și sute de citări, așa cum se cu-
vine unui demers științific.
Se cuvine să amintim, la început, temele lucră-
rilor de doctorat, și anume: „Dositei al Ierusalimului
și legăturile lui cu Țările Române și bisericile lor (în
grecește) și ,,Recherches sur l᾽histoire des pays rou-
mains et leur Eglise (XVI-XIX) (Cercetări privitoare la
istoria Țărilor Române și Biserica acestora (secolele
XVI-XIX)”⁶
Tematica lucrărilor doctorale a fost reluată și
dezvoltată, ulterior, în mai multe studii, cum ar fi: „Știri
despre Țările Române în «Istoria patriarhiilor Ierusali-
mului» a patriarhului Dositei al Ierusalimului” ori în
„Patriarhul Dositei al Ierusalimului (1669-1707) și ie-
rarhii Râmnicului, Ilarion și Antim Ivireanul.”⁷
Înainte de a continua prezentarea, trebuie să
amintim Revista comunității ortodoxe române din
Olanda „Mărturie ortodoxă” al cărei redactor-editor nu
este altul decât distinsul preot doctor Ioan Dură. Revista
a apărut în perioada 1982-1998.⁸
Cea mai importantă dintre temele abordate este,
firesc, cea a creștinismului ortodox al poporului român
în mai multe ipostaze ale istoriei și chiar în momentele
sale dificile.
Aici putem aminti, printre altele, studii cum
Basarab”⁹, „Învățământul teologic universitar româ-
nesc. O evaluare succintă a organizării și a stării sale
actuale”¹⁰, „Voievozii Valahiei și Moldovei și patriarhii
ortodocși ai Răsăritului în a doua jumătate a secolului
al XVII-lea”¹¹. În acest ultim studiu, domnia sa argu-
mentează aserțiunea istoricului Nicolae Iorga: „Bizanț
după Bizanț” și anume că după 1453, când Constanti-
nopolul este ocupat de turci și existența Bisericii Orto-
doxe este pusă la grea încercare, țările române și dom-
nitorii lor au susținut puternic creștinismul, în special în
Grecia, și au ajutat material centrele creștine libere, lă-
cașurile de cult ortodox, fie au găzduit ierarhii ortodocși
în pelerinajele lor ori în autoexilul acestora.
Unul dintre studii se referă la „Schiturile Sfân-
tului Munte Athos. Pledoarie pentru o mănăstire româ-
nească la Sfântul Munte”¹². Aici, autorul ne amintește

că Sfântul Munte Athos are douăzeci de mănăstiri și do-
uăsprezece schituri, dintre care două sunt românești:
Prodromul ce ține de Mănăstirea Marea Lavră a Sfân-
tului Atanasie și Sfântul Dumitru-Lacu al Mănăstirii
Sfântul Pavel. Tot aici, domnia sa pledează pentru o
mănăstire românească, revenind asupra unei pledoarii
mai vechi „Pe când o mănăstire românească la Sfântul
Munte Athos?”¹³
Teme de mare importanță pentru istoria româ-
nilor, unitatea și independența, sunt tratate cu deosebit
respect de autor în studiul „Unirea Principatelor Ro-
mâne de la 24 ianuarie 1859, rezultat al luptelor multi-
seculare ale Românilor”¹⁴, în care afirmă: „Unirea de la
1859 avea să fie... prologul independenței de la 1877 și
preludiul unirii de la 1918.”¹⁵
În același registru se înscrie și cuvântarea dom-
niei sale, de Ziua Națională a României, la 1 Decembrie
1994, „De la Unirea lui Mihai Viteazul la România
Mare și de la unirea spirituală la unirea politică”¹⁶.
Revista „Mărturie ortodoxă” i-a găzduit, de-a
lungul timpului, numeroase evocări ale marilor domni-
tori români. Spre exemplificare, amintim: „Ștefan cel
Mare (1457-1514). 480 de ani de la adormirea sa în
Domnul”, omagiu publicat în 1984.¹⁷
Între numeroasele studii, întâlnim și precizări
legate de „Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române din
partea Patriarhiei ecumenice din Constantinopol” și „ri-
dicarea acesteia la rangul de Patriarhie, Patriarhia Ro-
mână”, la 4 februarie 1925, și ungerea patriarhului ro-
mân Miron Cristea, la 1 noiembrie 1925.¹⁸
Deosebit de important este apelul domniei sale
către Biserica Ortodoxă Română referitor la ocrotirea
diasporei ortodoxe române. Amintim aici: „Gânduri
privind Ortodoxia Română de dincolo de fruntariile ță-
rii. Scrisoarea Pr. Dr. Ioan Dură, din 18 ianuarie 1989,
adresată Sfântului Sinod Permanent al Bisericii Orto-
doxe Române, cu privire la diaspora română din Europa
occidentală”¹⁹; „Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
și întreaga suflare românească”²⁰ ori „Biserica Orto-
doxă Română și exercitarea autorității sale canonice
asupra diasporei ortodoxe române din anul 1948 și până
astăzi”.²¹
Revenind asupra scrisorii deschise privind di-
aspora românească și biserica mamă românească, sub-
liniem atitudinea și acțiunile domniei sale, din anul
1989, referitoare la „situația de atunci din România pri-
vitoare la distrugerea bisericilor, cu precădere în Bucu-
rești, dar și a zvonului ce circula în capitală despre imi-
nenta dărâmare a Catedralei patriarhale și a Palatului
patriarhal”²², și amintim scrisoarea, de răsunet european
și internațional, adresată Secretarului General al Consi-
liului Ecumenic al Bisericilor: „Lettre ouverte, du 29
Octobre 1987, a Emilio Castro, Secretaire General du
Conseil Oecumenique des eglises, lui demandant d᾽in-
tervenir aupres des autorites roumaine pour que cesse la
destruction des eglises a Bucarest”²³, protest disperat,
dar ferm, care avea să-i aducă serioase greutăți, din par-
tea autorităților române, soției sale, venită în vizită în
România, împreună cu doi dintre fii lor, căreia era să nu
173
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
i se mai permită revenirea în Olanda, unde se afla în-
treaga familie.
Această scrisoare-protest a fost adresată și re-
dactorului publicației „Service Orthodoxe de Presse” de
la Paris, Jean Tchekan, care i-a și răspuns, la 4 decem-
brie 1987.²⁴
De asemenea, scrisoarea a fost difuzată de pos-
tul de radio Europa Liberă.
O altă temă de studiu, asupra căreia s-a aplecat
domnia sa, este răspândirea dreptei credințe și dăinuirea
ortodoxiei, în condiții de ocupație străină ori de negare
a oricărei forme de credință și impunere a ideologiei co-
muniste.
Pentru exemplificare, stau mărturie studiile:
„Biserica ortodoxă a Letoniei și autonomia acesteia în-
tre cele două războaie mondiale”²⁵; „Biserica ortodoxă
din Estonia (Survol asupra istoriei sale). Calvarul aces-
teia sub ocupația sovietică (1940-1941; 1944-1991)”²⁶;
„O prezentare a istoriei Bisericii Ortodoxe a Geor-
giei”²⁷; „Biserica Ortodoxă a Finlandei, în prezent”²⁸ ori
„Ortodoxia în Finlanda, de la începuturile sale și până
în anul 1992”²⁹ sau „Biserica Ortodoxă a Greciei și li-
mitarea autocefaliei acesteia de către Patriarhia ecume-
nică”³⁰.
Se cuvine să precizăm că lucrarea „consacrată
Bisericii ortodoxe din Estonia este prima de acest fel în
istoriografia românească.”³¹
O serioasă îngrijorare a manifestat părintele
Ioan Dură față de lăcașurile de cult ortodox, distruse de
regimul și ideologia comunistă, precum și de soarta slu-
jitorilor bisericii în scrierile: „Mănăstiri și schituri în-
chise, profanate, desființate și demolate din anul 1948
până la revoluția din decembrie 1989”³² sau „Ierarhi ai
Bisericii Ortodoxe Române îndepărtați din scaun și tri-
miși în recluziune monastică de către autoritățile comu-
niste în anii 1944-1981”³³.
O atenție deosebită a acordat domnia sa unor
ierarhi de seamă, rămași în memoria ortodoxiei româ-
nești ori mari cărturari, aducându-le, totodată, un pios
omagiu și o binemeritată recunoștință: „Contribuții pri-
vitoare la Ioan Comnem (1658-1719) și Țările Ro-
măne”³⁴; „Primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ro-
mâne, Elie Miron Cristea (1925-1939) și proiectul său
de a înălța o nouă catedrală a patriarhiei Române”³⁵;
„Mitropolitul Veniamin Cristache, noul «ctitor» al Mă-
năstirii Esfigmenu de la Sfântul Munte Athos, pictat în
nartexul bisericii acesteia”³⁶; „Figuri de ierarhi moldo-
veni: Mitropolitul Gheorghe Movilă”³⁷; ori „Mitropoli-
tul Teodosie al Țării Românești. Nevoința lui Teodosie,
ca monah, la Sfântul Munte Athos. Precizări și contri-
buții biografice”³⁸.
Cu toate că ascultările l-au dus departe de țară,
preotul Ioan Dură, protopop al bisericilor ortodoxe din
Belgia și Olanda, a fost, permanent, cu sufletul alături
de locurile natale și de credința creștină, înnăscută în
familia sa, purtând un pios respect lăcașurilor de cult
vâlcene, începând cu biserica/schitul din Fedeleșoiu,
unge a fost creștinat, și continuând cu bisericile și mă-
năstirile din întregul județ Vâlcea.
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Un loc aparte, și ni se pare firesc, l-a avut Epis- 7. Ioan Dură, Istorie bisericească. Studii și articole, Onești, Editura Magic
Print, 2019, pp. 42-56 și 386-409;
copia Râmnicului (înființată în 1503) și ridicarea aces- 8. Ioan Dură, „Mărturie ortodoxă”, Revista comunității ortodoxe române
teia la rangul de Arhiepiscopie, preocupare vehement din Olanda (1982-1998), Onești, Editura Magic Print, 2016;
susținută de părintele Ioan Dură, prin scrierile sale, și 9. Ioan Dură, Istorie..., 2019, pp. 13-36;
încununată cu succes în 2009. 10. Idem, pp. 418-426;
11. Idem, pp. 63-96;
12. Ioan Dură, Pagini de istorie bisericească, Onești, Editura Magic Print,
2020, pp. 244-246;
13. Ioan Dură, „Dar din «Râvna casei tale»”, Onești, Editura Magic Print,
2018, pp. 254-257;
14. Idem, pp. 11-22;
15. Idem, p. 22;
16. Idem, pp. 42-53;
17. Idem, pp. 70-75;
18. Ioan Dură, Pagini..., 2020, pp. 251-286;
19. Ioan Dură, Dar..., 2018, pp. 133-137;
20. Ioan Dură, File de istorie bisericească, Onești, Editura Magic Print,
2018, pp. 29-32;
21. Ioan Dură, Pagini..., 2020, pp. 158-166;
22. Ioan Dură, Dar..., 2018, p. 169;
23. Idem, pp. 165-169;
24. Idem, pp. 191-197;
25. Ioan Dură, File..., 2018, pp. 92-97;
26. Ioan Dură, Istorie... 2019, pp. 318-361;
27. Idem, pp. 481-499;
28. Ioan Dură, File..., 2018, pp. 103-106;
29. Ioan Dură, Pagini..., 2020, pp. 173-184;
30. Ioan Dură, Preocupări..., 2021, pp. 109-116;
31. Ioan Dură, Istorie..., 2019, p. 354;
32. Ioan Dură, File..., 2018, pp. 107-125;
33. Ioan Dură, Istorie..., 2019, pp. 273-312;
34. Idem, pp. 171-182;
35. Idem, pp. 250-252;
36. Idem, pp. 313-317;
37. Ioan Dură, Pagini..., 2020, pp. 13-43;
38. Idem, pp. 52-107;

Biserica ortodoxă din Schiedam, Olanda

Toate acestea, amintite sau nu, și multe altele,

ne îndreptățesc să-l includem, așa cum și domnia sa i-a
caracterizat pe mulți ierarhi ortodocși români, în cate-
goria celor care „reprezintă «obrazul curat» al Bisericii
Ortodoxe Române.”³⁹ Nu în ultimul rând, impresio-
nează acribia domniei sale, documentarea științifică și
asumarea spirituală a textelor sale, emanând o rară no-
blețe spirituală. Convinși fiind că sfinția sa mai are
multe de spus, îi dorim mulți ani luminați!

Mihai CĂLUGĂRIȚOIU

1. Enciclopedia Județului Vâlcea, vol. III, Așezările rurale, Rm. Vâlcea,

Editura „Fântâna lui Manole”, 2022, p 211;
2. Ioan Dură, „Preocupări pe tărâmul istoriei bisericești-studii, articole,
consemnări-, Onești, Editura Magic Print, 2021, p. 3;
3. Ioan Dură, Istorie bisericească, studii și articole, Onești, Editura Magic
Print, 2019, p. 5;
4. Ioan Dură, Preocupări..., 2021, p. 4;
5. Ibidem, p. 4;
6. Enciclopedia..., p. 211; Pictură de Dalia Bialcovski

174

Scriitorul Ioan Barbu, la ceas aniversar
Cu bucuria și onoarea de al cunoaște personal,
aduc astăzi, 15 mai 2023, o floare a recunoștinței scri-
itorului Ioan Barbu, dorindu-i multă sănătate, bucurii,
viață lină alături de soția domniei-sale – doamna Silvia,
de toți cei dragi din familie și de toți cei din familia RO-
TONDA VALAHĂ. Lumina din sufletul scriitorului
Ioan Barbu se revarsă asupra întregului colectiv redac-
țional, al colaboratorilor dragi din țară, al fraților de
peste Prut – cimentând coeziunea cu scriitori români
din Basarabia noastră (Lidia Grosu, Veronica Bumbu),
promovând oameni cu virtuți alese care aduc servicii în
beneficiul umanității.
Scriitorul Ioan Barbu, moștenind credința în sânge
s-a contopit în lumea satului pioasă, vine în întâmpina-
rea scriitorilor înaintași și contemporani, așezând cre-
dința în inima poporului, ca pe un Altar invincibil!
Dedic scriitorului Ioan Barbu, acest madrigal, la zi
aniversară. Dumnezeu să așeze la filele vieții scriitoru-
lui Ioan Barbu armonii divine! La mulți ani!
La cuvântul în suflet sădit
Niciun ochi nu rămâne neumezit;
Pe trunchiul secular ați înscris
Ramuri tinere de vis
Care, sub cerul limbii duc mai departe
Florile inimii, lăsate în pagini de carte;
Revărsate peste poieni primăvăratice,
Purtând stropi de rouă
Din Lumină Nouă!
Și creanga verde pe care cântecul germinează
Când pe dunga înserării, amurgul îngenunchează;
Și glasul scriitorului blând, domol
Cu murmur de izvor;
Cu sufletul de copil,
Muguraș adăpostit în al frunzelor COLEOPTIL!
Și florile ... florile inimii plăcut mirositoare
Ce cresc făgăduințele lui Dumnezeu
Pe-a vieții cărare!
Prof. Paraschiva CĂRBUNAR
175
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
La zi aniversară
Duminică, 14 mai 2023, seara târziu la orele 24
și un pic, primesc pe telefonul meu un mesaj, cu rugă-
mintea de a-l citi la ziua aniversară a scriitorului Ioan
Barbu – luni , 15 mai 2023.
Iată mesajul:
La mulți ani, Fecior frumos, Călimănești, 1975!
La mulți ani, prieten drag, Paris, Roma, 1996 -
2008!
La mulți ani, făuritorule de reviste și evenimente
culturale!
La mulți ani, autorule de fascinantă literatură!
La mulți ani, idealului soț și tată, lângă Silvia
dragă!
La mulți ani Râmnicu Vâlcea, Cetate înnobilată
de „ROTONDA PLOPILOR APRINȘI!”
La mulți ani, Ioan Barbu, să ațâți cu grijă, jarul
din vatră, să nu-l stingă niciun viscol!
Lia-Maria ANDREIȚĂ din Valea Salcâmilor!
Mulțumesc distinsei scriitoare Paraschiva Căr-
bunar prin al cărei grai am fost și eu prezentă la Salonul
Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor
Aprinși”, ediția a XII-a, de la Râmnicu Vâlcea.
Ioan Barbu (acrostih)
Imperii magistral străbat portal prin vămi astrale
Oniricul pulsează-n fotonii timpului, arzând de pe or-
bită
Acsoni sfidați de gânduri resuscitează lumi transce-
dentale
Neantului dând har lucrării – genezei săvârșite.
Brownian teluric spectral codificat în Legi Universale
Asalt cuantic sublim înclină axa Terrei,
Restart monumental, ce săvârșește-a Cerului Chemare
Bazaltice peceți deschid pleoapa erei,
Urcând Lacteea Cale sub răsărit de soare.
Passionaria STOICESCU

Stăpân al cuvântului românesc
Ioan Barbu, scriitorul prin venele căruia curge
sânge tricolor, este autor a peste 40 cărți de valoare,
apreciate în țară, dar și peste hotare. A debutat cu proză
scurtă la Editura Eminescu în volumul colectiv „Călă-
torie le izvoare”, iar la finele anului 1989 cu romanul
„Memoria nu arde” (coautor). Între anii 1997 - 2004, a
publicat cinci volume monumentale în ciclul „Lumina
Nouă”: Soarele Ortodoxiei (Austria și Germania), Va-
tra Românească sub trei episcopi (SUA și Canada),
Franța Ortodoxă, O floare cu 21 de petale (Ungaria) și
Sub cerul Italiei. Înaltpreasfințitul Mitropolit Bartolo-
meu Valeriu Anania, trecut la cele veșnice, poet, ro-
mancier, eseist și memorialist de excepție, scria despre
ciclul Lumina Nouă: „Această operă îl prezintă pe Ioan
Barbu drept unul dintre cei mai importanți și plini de
ardoare reporteri și scriitori ai Ortodoxiei contempo-
rane și ai civilizației noastre.”
În introducerea la volumul „Sub cerul Italiei. Or-
todoxia românească și cauza ecumenică”, regretatul
prof. univ. dr. George Lăzărescu scria, între altele: „Îm-
pătimitul nostru compatriot, scriitorul Ioan Barbu a
luat cunoștință prin suflul direct cu vestigiile romane –
și nu prin cotloanele arhivelor – sau prin pipăirea cu
ochii, mintea și inima a tuturor monumentelor, care îi
evocau amintiri străbune, provocatoare de adevărat ex-
taz, mistico-istoric. Și nu mică i-a fost emoția...”
Ioan Barbu este autorul amplei fresce „Moartea
roșie”, aflată în desfășurare. Până în prezent au apărut
romanele: „Duba din noapte” (ediția I, în 2008, la Edi-
tura Scrisul Românesc, din Craiova), Clopote în la-
crimi” (Editura eLiteratura, București, octombrie
2013); „Vulturul albastru” (prima ediție a apărut în mai
2013, la Editura Antim Ivireanul, iar ediția a doua, re-
văzută și adăugită, în limbile română și italiană (tradu-
cere: Laura Preda-Ștefan, din Torino), a apărut sub
egida editurii canadiene Destine Literare (noiembrie
2013). Vor mai apărea romanele: „Călugărul de la
Sâmbăta” și „În fața glonțului”.
Alte cărți publicate de scriitorul Ioan Barbu:
„Franța – Km 0”,,„Îngerii emigrației”, „Drumul spre
Bruxelles” (două ediții, publicate în 2005 și 2006 –
176
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
ambele în română și în franceză, traducere Jean-Yves
Conrad, la editurile Conphys și Semne, precum și la
Éditions Langues et Cultures Européennes, din Franța);
„Fericiți să ucidă” (roman), „Italia, pământul de-acasă”.
Volumul a fost tradus de J. Cesca (Recanati), publicat
în limba italiană sub titlul: „Italia – terra di casa mia).
În revista „Cultura e Prospettive” (Nr. 10, din Ianuarie-
Martie 2011), poetul și criticul literar Giuseppe Ma-
nitta, redactor șef al publicației, scria, la începutul am-
plului său articol intitulat: „Un raport cultural ideal între
Italia și România”: „Trecutul nu e mort. Nu există nimic
mort în natură. Totul e organic și viu; întreaga lume
pare a fi un organism viu. Cu acest epigraf din Para-
celso, se deschide volumul lui Ioan Barbu, jurnalist și
scriitor român. Expresia este emblematică pentru con-
cepția vieții și viziunea contemporană a unei societăți,
cea română, care vrea să se alăture Europei după ani de
izolare, în redescoperirea trecutului și rădăcinilor ro-
mane comune. Acesta este firul logic al întregii lucrări
a lui Ioan Barbu, care, din punct de vedere cultural,
leagă cele două realități, mai cu seamă dacă se are în
vedere raportul Giacomo Leopardi – Mihai Eminescu:
cei doi mari poeți din epoca romantică, unul italian și
celălalt român. Asta pentru a lega prezentul și trecutul
recent cu lumea romană.”
A mai publicat volumele: „Bazar sentimental”,
„Bâlciul cu amintiri”, „Îmblânzitorii de ape”, „Un oraș
pe Lună”, „Centrul lumii”, „Constelația dalmată” (cu
ilustrațiile reputatului pictor și sculptor Doru Drăgu-
șin), „Călătorie la izvoare”, „Fântâna albă, „Lauri pen-
tru aleșii mei” (patru ediții), „Diavolul și stewardesa”
(povestiri, cu ilustrațiile reputatului pictor Tudor Mei-
loiu), „Povestiri despre Maia” (carte de colorat pentru
copii), „Răpirea sângerândă” (povestiri) și „Grota va-
meșului și alte povestiri”. În noiembrie 2012, a publicat
în limba italiană amplul studiu despre similitudinile
dintre poeții Eminescu și Leopardi și operele lor, intitu-
lat „Nel favoloso mondo leopardiano”, cu o prefață de
poetul și criticul literar Giuseppe Manitta (volumul a
apărut la Editura Il Convivio, din Castiglione di Sicilia).
„Întoarcere la izvoare”, volum premiat, apărut în 2014.
În anii din urmă a publicat volumele: „Al doilea
cer” – povestiri; „Vara cade într-o zi de miercuri”,
proză scurtă; „Două țări surori” – carte bilingvă (în
franceză și română); „Un Ragaiac interbelic” - studiu
monografic, „Arborele de apă” (Cartea Dunării) – poem
în proză.
În 2015, scriitorului Ioan Barbu i-a apărut volumul
de proze scurte „Regimentul Alb” sub sigla Editurii
Destine Literare, din Canada, prefațat de reputatul cri-
tic și istoric literar, prof. univ. dr. Cornel Moraru, din
Tg. Mureș. Despre acest volum de proză scriitorul din
Miercurea Ciuc, Ion Nete, consemnează, între altele:
„Cartea prozatorului Ioan Barbu nu este pusă întâmplă-
tor sub semnul unei metafore. Fapt sesizat de reputatul
critic Cornel Moraru care, în Cuvânt înainte, de la bun
început semnalează, cu subtilitate, harul autorului de a-
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

și surprinde cititorii cu un incitant volum de proză

scurtă („Regimentul Alb”) „redactat parcă pe nerăsu-
flate, într-o paletă largă de formule narative sau descrip-
tive, totul extrem de concentrat, reproducând, în
subtext, ritmul trepidant al unei existențe…” Ilustrația
cărții aparține tot unui reputat profesor universitar, Joan
Panisello Chavarria, din Spania (n. în localitatea Isus
Baix Ebre, în 1944).
Cărțile lui Ioan Barbu au fost prezentate la târgu-
rile și saloanele internaționale de carte din Frankfurt pe
Main, Paris, Greasque și Saint-Avold, Torino, Mon-
treal, ca și în România, la Craiova, Iași, Brașov, Cluj-
Napoca, Râmnicu Vâlcea și București. Autorul a pre-
zentat cărți ale sale în cadrul unor reuniuni culturale or-
ganizate în diverse orașe ale lumii: Washington-DC,
(Alexandria), Chicago, Miami, Miramar, Detroit, Cle-
veland, Merrillville, Ottawa, Hamilton, London, To-
ronto, Montreal, Bruxelles, Anvers, Paris, Marsilia,
Salzburg, Regensburg, Köln, Nürnberg, Offenbah/
Main, Offenburg, Gummersbach, Barcelona, Tortosa,
Tarragona, Castellon de la Plana, Torredembarra,
Budapesta, Gyula (Jula), Roma, Padova, Torino,
Milano, Civitavecchia, Verona, Brescia, Recanati,
Ancona, Macerata ș.a.

Emil PĂDUREȚU

Foto: Mihaela Aionesei

177

In memoriam
Florian HUȚANU
(14.06.1947, Reșița – 6.03.2023, București)
Poetul Forian Huțanu s-a născut la 14 iunie
1947 în municipiul Reșița. A fost membru la Filiala Bu-
curești-Poezie a Uniunii Scriitorilor din România din
anul 2008. A debutat cu un grupaj de poezii în anul
1969 în revista Luceafărul, iar editorial în 2002 cu pla-
cheta de versuri De-ai ști ce doare toamna asta… A pu-
blicat peste 12 volume de versuri, printre care amintim:
Deschis pentru inventar, 2004; Dobândă la uitare,
2005; Pocalul cu mirese, 2005; Și-i prea puțină vre-
mea, 2005; Vitralii reci, 2006; Toamnă desculță, 2006;
Jocul cu oglinda, 2007; Ziua a douăsprezecea după bă-
trân, 2008; Cartierul vântului de seară, 2016; Amintiri
din fața ferestrei, 2016; Felinar în vadul nopții, 2017;
Stelele dinspre ziuă, 2021; Orga de răchită, 2022. La
Salonul de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor
Aprinși”, Rm. Vâlcea, 2022 a obținut premiul „Lucian
Avramescu” și trofeul „Cerurile Oltului” pentru volu-
mul „Orga de răchită”, Editura Antim Ivireanul, 2022.
A fost inițiatorul și coordonatorul unui proiect
literar desfășurat între anii 2013-2015: „Antologia de
poezie și proză Boema ’33”, Supliment literar al revis-
tei „Climate literare”, cu apariție trimestrială în care și-
au publicat creațiile numeroși scriitori, printre care: Lu-
cian Gruia, Mihai Antonescu, Evelyne Maria Croitoru,
Emil Lungeanu, Emilia Dănescu, Victoria Milescu, Ion
Iancu Vale, Florin Costinescu, Rodian Drăgoi ș. a. A
colaborat cu versuri la mai multe reviste literare, printre
care: Luceafărul, Tomis, Esteu, Euro-Muzeum etc. Des-
pre poezia lui s-au pronunțat: Horia Gârbea, Emil Lun-
geanu, Florentin Popescu, Mihai Antonescu, Lucian
Gruia, Constant Călinescu, Radu Cârneci, Victor Ste-
rom ș. a.
178
Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023
*****
Pe prietenul nostru, poetul Florian Huțanu,
l-am întâlnit cu vreo 10-12 ani în urmă, cu prilejul seri-
lor de muzică și poezie „Serbările Revistei Vama Lite-
rară”, organizate de scriitorul Daniel Vorona la restau-
rantul Boema ’33 din preajma Pieței Romane. Un om
deosebit, cu vocația prieteniei, un poet talentat, cu el fi-
ind o plăcere să stai de vorbă, așa mi-a rămas în amin-
tire. Vestea dispariței lui, înainte de vreme, a picat ca
un fulger. Mai avea multe de spus, multe de scris, ba
chiar un nou volum de versuri, pe care nu a mai apucat
să-l publice. Sunt bucuroasă totuși că, în ultimii lui doi
ani de viață, am contribuit, alături de Mihai Antonescu,
la publicarea celor mai recente volume de versuri: Ste-
lele dinspre ziuă, Ed. Tracus Arte, București, 2021 și
Orga de răchită, Ed. Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea,
2022.
Fie ca Bunul Dumnezeu să-l țină în dreapta Lui,
în ceata de îngeri. Pios omagiu, familiei!
Fără tine
-Lui Florian Huțanu-
Ai plecat pe furiș,
fluturând doar
o batistă albă.
Cu aripi de înger
s-a strecurat veșnicia
prin fereastra
întredeschisă.
Am rămas mai singuri
Fără tine.
Emilia DĂNESCU
Zestre pentru neuitare
Poate cel mai frumos și mai spontan într-ale scri-
sului dintre noi, cei care l-am prețuit și respectat, poetul
Florian Huțanu a hotărât să se mute la cer, luând cu el
drept zestre pentru neuitare bucuriile, lacrima și năzu-
ințele unei boeme așa cum a fost Boema ’33 aproape un
deceniu și cum probabil alta asemenea ei nu va mai fi.
Tot ce ne mai leagă de poet, pe când tocmai ne ri-
sipim dureros în vremelnicia timpului rămas de încă vi-
ață, într-o lume a urii și a dezbinării, e surâsul lui cald
și luminos de pe chipul sculptat în oglinda etern vie a
cărților de rămânere.
Poetul Florian Huțanu doar pe noi, cei câțiva prie-
teni numărați pe degetele unei singure mâini, ne-a avut
drept toiege de sprijin într-o drumeție mai scurtă decât
ne-am fi imaginat. Dar, acolo sus, la o masă din Boema
cerului sigur mai există un loc liber care-l așteaptă pe
dalbul de pribeag să se alăture celor încă destui plecați
mai devreme și mai sprinteni la mers decât el.
Drum lin și bun ajuns, prietene! Noi nu te vom
uita!
Mihai ANTONESCU
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Poetul striga prin orga de răchită Desculț, printre amintiri…

Florian Huţanu a publicat de-a lungul anilor,
numeroase volume de versuri. Dintre acestea, am recen-
zat două la timpul lor: Ziua a douăsprezecea după bă-
trân (Editura E9 Nouă, Bucureşti, 2008) şi Cartierul
vântului de seară (Editura Rora, Târgovişte, 2016). Am
mai prefaţat ultimul volum antum al poetului, Orga de
răchită (Ed. Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2022).
Florian Huţanu a fost un poet elegiac. Anotim-
pul său predilect era toamna, când copacii desfrunziţi,
ceţurile şi ploile îi accentuau starea de însingurare.
Toamna reprezenta pentru el şi anotimpul vieţii pe care
o trăia nostalgic. În ultima vreme, în trenul vieţii sale, a
rămas singurul călător. Poetul a aparţinut regimului
nocturn al imaginii (Gilbert Durand), caracterizat prin Am dedicat această carte părinților mei care
onirism, dezastre, teamă, depresie, dar şi printr-o inti- acum mă privesc din Ceruri, dar am convingerea ar fi
mitate specifică, se simțea tot mai singur şi înstrăinat. fost bucuroși s-o lectureze. Și ar fi tresărit de bucurie
Iubirile deveniseră amintiri. Poezia lui Florian Huţanu regăsindu-se ca eroi speciali ai multor dintre povestiri.
era mai mult sugerată decât rostită, dar când se simțea În „Desculț, printre amintiri”, personajele, fap-
liber, poetul striga prin orga de răchită lirică împreună tele relatate, întâmplările vesele sau mai puțin vesele
cu îngerii. sunt luate din realitate. Pildele mi-au fost lăsate moște-
Acum, poetul, eliberat de trupul său de lut, nire de înaintașii mei din vremuri destul de îndepărtate.
cântă împreună cu îngerii, acolo sus în ceruri. „Dar su- Ele sunt pline de parfum, haz și iz de înțelepciune. Le-
fletul tău unde îţi este Floriane?” am întrebat. Şi a înce- am regăsit/ le regăsiți și dumneavoastră, stimați cititori,
put să cadă o rafală de ploaie şi s-a stârnit o pală de în viața de la țară, ca mod de a fi om de omenie și ca
vânt... Dumnezeu să-l odihnească în pace! model de comportament al traiului simplu al țăranului
român. Că, din fericire, satul românesc încă trăiește prin
Lucian GRUIA bătrânii noștri, prin dascăli, preoți și prin acei iubitori ai
„gurilor de rai”, cum ar zice poetul Ori de câte ori revin
în satul meu natal, cuib de dor, în satul meu plai de
amintiri, mă simt iarăși fecior la mama acasă, scăldat în
amintirile copilăriei, când alergam desculț prin bătă-
tură.

Doresc să mulțumesc prietenilor care m-au în-

curajat să adun amintire cu amintire pentru a alcătui
această lucrare scriitoricească. Aduc mulțumiri alese fa-
miliei, cu deosebire soției, care, tot timpul mi-au fost
aproape, am simțit căldura lor sufletească și ajutorul în
carate care nu se pot număra.

Mircea PERPELEA
Pictură de Dalia Bialcovski

179
 Anul VIII, nr. 29 ● Aprilie – Iunie 2023

Revista Rotonda valahă apare prin grija

Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea

180
 Dalia Bialcovski sau zâmbetul culorilor pe pânze din aur

Complementare de roșu și verde, rozul grizat, brunul și multă lumină sintetizează

reperele morfologice ale imaginilor, punând în evidență expresii obținute prin diafane atingeri
de pensulă, părând așezate "a la prima", dar aplicate cu siguranță și cu o remarcabilă
sugestivitate. Portrete de tinere femei au o delicatețe ce le apropie de o relatare poetică, tentele
ludice rezultând din impresia de vibrație a culorii, evocând aceeași măiestrie prezentă și în
datele chipului uman, relevând o trăire interioară, o spiritualizare specifică ființelor pure,
cărora Dalia Bialcovski le imprimă emoții sincere. Și arborii sunt înzestrați în pictura artistei
cu suflul unor ființe care evocă statornicia [...] căpătând prin metamorfoza reprezentărilor
elemente fragile și prețioase, contrar puterii lor biologice. Aceste trimiteri peisagistice au
aceeași forță de sugestie, comunicarea dintre structuri fiind extrasă din natură și redefinită
prin forme stilizate, modern interpretate, evidențiind corespondențele dintre variile
componente ale cosmosului din care facem parte.
Ana Amelia DINCĂ
Critic de artă