STEAUA DOBROGEI
11, IULIE 2021
***
Publicație fondată în 1879
***
Serie nouă – 1999
Revistă semestrială de cultură
***
Serie nouă II – 2018
Revistă bianuală de cultură
COLECTIVUL DE REDACȚIE
Director:
Mircea Marcel PETCU
tel: 0721214489
email:
mirceamarcelpetcu@yahoo.com
Redactor șef:
Gheorghe BUCUR
tel: 0722274551
email: bucurghe2009@yahoo.com
Secretar general de redacție
Nicolae ARITON
REDACTORI
Victor Heinrich BAUMANN
Nicolae RĂDULESCU
Lăcrămioara MANEA Gheorghe
BĂISAN
Adrian PAL
Felix Lucian NECULAI
Elena NETCU
Grafică: Traian OANCEA
Layout: Nicolae DIACONU
MEMBRI FONDATORI
Victor H. BAUMANN
Constantin BEJENARU
Gheorghe BUCUR
Mircea Marcel PETCU
Nicolae RĂDULESCU
Tănase CARAȘCA
Olimpiu VLADIMIROV
Coperta I – Pictură Traian OANCEA
Coperta IV – Nichita Stănescu - 90 de ani de la naștere;
40 de ani de la moarte
Adresa: Tulcea, str. Toamnei, nr. 16
An VI, nr.
COLABORATORI
Adrian PAL (Tulcea)
Andreea CERSAMBA
(Tulcea)
Angela DUMBRAVĂ
(Tulcea)
Bogdan Traian IVANOV
(Tulcea)
Constantin BEJENARU
BECO (Tulcea)
Constantin OANCĂ (Tecuci)
Daniela Topîrceanu (Sibiu)
Delia GRIGORE (București)
Dorina TAIFAS (Tulcea)
Elena Claudia DRUGĂ
(Tulcea)
Elena NETCU (Isaccea,
Tulcea))
Emanuela TECA (Sibiu)
George CĂLIN (București)
Gelu DRAGOȘ (Maramureș)
Gheorghe OANCEA
(Tulcea)
Gheorghe BUCUR
(Tulcea)
Ioan GHEORGHIȚĂ
(Tulcea)
Iulian NAN (Constanța)
Johnny CIATLOS-
DEAK(Canada)
Lăcrămioara ELEFTERIU
(Năvodari)
Lăcrămioara MANEA (Tulcea)
Lidia ZADEH (București)
Maria VAIDA (Cluj)
Marieta COMAN (Ploiești)
Mihaela CD (Canada)
Mihai MARINACHE (Tulces)
Mircea
DUMITRESCU(Tecuci)
Mircea Marcel PETCU
(Tulcea)
Nicolae C. ARITON (Tulcea)
*Corectura materialelor aparține autorilor
*Responsabilitatea privind conținutul articolelor revine colaboratorilor
ISSN: 1223 - 8880
Nicolae RĂDULESCU
(Tulcea)
Oana Gabriela AGACHE
(Tulcea)
Olimpia SAVA (Galați)
Olga VADUVA
(GRIGOROV)
(Tulcea)
P.S. †Visarion -
EPISCOPUL TULCII
(Tulcea)
Paul SÂRBU (Maliuc,
Tulcea)
Pr Gabriel Sandu
CONSTANTIN (Tulcea)
Pr. Felix Lucian NECULAI
(Tulcea)
Prof. dr. Maria VAIDA (Cluj)
Raluca Adina MIHON
(Tulcea)
Sebastian GOLOMOZ
(Tecuci)
Silvia LUCHIAN (Tulcea)
Stefan DUMITRESCU
(Tulcea)
Ștefan ZĂVOIU (Tulcea)
TAVITA (Constanța)
Tudosia Lazăr (Galați)
Vasile BELE (Chiuzbaia,
Maramureș)
Vasile Sandu
Veronica SIMIONICĂ
HASNAȘ (R. Moldova)
Victor Henrich BAUMANN
(Tulcea)
Victor MANOLE (Brașov)
Violeta Daniela MÂNDRU
(Tecuci)
Col. (r) Lucian Țugui
***
***
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

C U PR I N S
1 Mircea Marcel Petcu - In loc de EDITORIAL
2 Pr Visarion - Un nou rugător pentru poporul român Sf. Ierarh martir Neofit Cretanul
4 Lăcrămioara MANEA- 515 ani de la apariția tiparului în Țările Române. Liturghierul lui
Macarie (Târgoviște, 1508
9 Adrian PAL - Tulcea și administrația locală în perioada 1878-1945
15 Dr. Victor Henrich BAUMANN- Note cu privire la așezarea autohtonă de la Telița, punctual
Amza, în secolul al IV-lea p.Chr.
19 prof. Gheorghe BUCUR - LAUDATIO domnului prof. univ. dr. arh. Ioan Marian-
AUGUSTIN în vederea conferirii titlului de CETĂȚEAN DE ONOARE al municipiului Tulcea,
județul Tulcea
25 Constantin OANCĂ - Comentarii la poezii DE Nichita Stănescu
28 Nicolae C ARITON - O istorie genetică (incompletă) a românilor, de Mihai G. Netea, sau cum
non-ficțiunea bate ficțiunea
31 Pr. Felix Lucian NECULAI - Noi contribuții la istoricul parohiei și așezării Frecăței Istoricul*
parohiei Frecăţei1 Protoieria Tulcea
34 George CĂLIN - Poezii
36 Marieta COMAN - Poezii
38 Paul SÂRBU - Poezii
41 Olimpia SAVA - Poezii
43 Dr. Victor Henrich BAUMANN - Poezii
45 Lidia ZADEH - Poezii
47 Vasile BELE - Poezii
49 Elena Claudia DRUGĂ - Poezii
51 Pr. Gabriel Sandu CONSTANTIN - Poezie
53 Sebastian GOLOMOZ - Poezii
55 Lăcrămioara ELEFTERIU - Poezii
57 Dr. Victor Henrich BAUMANN - Tasica (fragment din romanul cu același nume, în curs de
apariție)
60 Iulian NAN - Icoana Sfântului Anton
69 Mihaela CD - Ai grijă de sufletul tău!
71 Johnny CIATLOS- DEAK - Prin roua gândurilor ( Cuvântul editorului)
72 Tudosia LAZĂR - MILA 23
78 Violeta MÎNDRU - Bila albă
81 Raluca-Adina MIHON - Puzzle cu viața mea
87 Angela DUMBRAVĂ - Povești ținute în buzunarul de la piept un puzzle din bucăți de suflet
91 Nicolae C. ARITON - Bogdan Ivanov și „Omul roșu”... (recenzie)
93 Gheorghe OANCEA - Elena Claudia Drugă – Un clopoțel la răsăritul literaturii dobrogene
99 Mihai MARINACHE - Ioan Gheorghiță sau certitudinea Poeziei
103 Gheorghe BUCUR – „Acrobați pe firul vieții” de Angela Dumbravă – imagine a condiției
umane din Delta Dunării– recenzie
108 Nicolae RĂDULESCU - Eseuri și articole de istorie politică
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

111 Mihaela MERAVEI - Bucățile de puzzle ale memoriei

115 Gelu DRAGOȘ - Luminile poetei Adriana Weimer
118 Din activitatea Asociația Scriitorilor din județul Tulcea „AEGYSSUS”
120 Elena NETCU - Poezii
122 Ioan GHEORGHIȚĂ - Poezii
125 Andreea CERȘAMBA - Poezii
127 Daniela TOPÎRCEAN - Poezii
129 Mircea Marcel PETCU - Poezii
132 Emanuela TECA - Poezii
134 Ștefan DUMITRESCU - Poezii
137 Eugenia MIHU - Poezii
138 Victor MANOLE - Poezii
140 Gelu DRAGOȘ - Poezii
142 Olga VĂDUVA (GRIGOROV) - Poezii
145 Veronica SIMIONICA-HASNAȘ - Poezii
147 Dorina TAIFAS - Poezii
149 TAVITA – Poezii
151 Gheorghe BUCUR - Poezia lui VASILE SANDU
153 Delia GRIGORE - Rromane poemuria / Poeme rrome
156 Traian OANCEA-Pictură
158 Ștefan ZĂVOIU - Ayshe Maia
166 Ștefan DUMITRESCU - Călători prin lumi
171 Elena NETCU - IOPI ( fragment din romanul Orașul unde apele vorbesc)
176 Ioan GHEORGHIȚĂ - Ocheanul cu multiple faţete (fragment)
179 Silvia LUCHIAN - Iernitele primăveri (Fragment din romanul Iernitele primăveri)
183 Bogdan Traian IVANOV - Omul roșu
187 Maria VAIDA - Prigoria albastră de pe umăr
190 Paul SÂRBU - ŞARPELE DE APĂ
195 Nicolae C. ARITON - Moda „capului” la tulceni...
199 Oana Gabriela AGACHE - Omul roșu (recenzie)
203 Ioan GHEORGHIȚĂ - Literatura pentru copii
204 Constantin BEJENARU (BECO) - Poezii, Iubirea nepătată a lui IISUS (Poem Galactic)
206 pr. Gabriel Sandu CONSTANTIN - David – dramă în V acte
210 Ștefan DUMITRESCU - Insula
216 Raluca Bunduc - Palid
218 David Ștefan IVANOF - Poezii
219 Alexandra Maria BURIC - Poezii
220 Alexia MODORAN - Poezii
221 Mihaela COSTEA - Poezii
222 Col. (r) Lucian ȚUGUI - Scrisoare către comandant
229 Lăcrămioara MANEA - Remember Nichita Stănescu
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Mircea Marcel PETCU

Președintele Asociației Scriitorilor din Județul Tulcea „AEGYSSUS”

In loc de EDITORIAL
Spunea cineva că ai atâta țară câți poeți ai, pentru că ei, poeții, sunt arhitecții văzduhului și ai sufletului, marele
Creator desăvârșindu-și opera prin cuvântul lor.
Un astfel de poet care tulbură inimile și sufletele cititorilor săi de pretutindeni este Nicolae Dabija...
Cuvântul lui Dabija e precum dalta lui Brâncuși, sculptând nu în marmură, ci în carnea și trupul lumii spre a
o face mai frumoasa și îngăduitoare cu noi toți...

Caută în gând:

AM FOST ȘI AM RĂMAS CUVÂNT...!

În viața mea sau durerile

plină de urcușuri și coborâșuri ce-mi acaparează trupul, inimă...
Îmi vine încercând
din ce în ce mai greu... să-mi golească
Să deosebesc singurul dar de preț „sufletul”...
anotimpurile care-mi compun acum viața... pentru a-mi lua
lacrimile-mi sămânță fericirii, strălucirea lunii, parfumul privirii...
spălă obrajii triști de dorul tău, al vieții... ochiul magic
amețindu-mă să rămână fără putere și așa să mă îndrept
cu cântece în care dorul și speranța către infinitul vieții
se-nvârt așa ca norii, frunzele, semințele cu acea pace
în jurul meu, eu neputându-le vedea... eternă...
pentru că ca-ntr-o poezie
e din ce în ce mai greu să aluneci pe aripa timpului... în care lumina se transformă în culoare, iar culoarea
și trec în iubirea dorită...
peste durerile, trădările și neîmplinirile de toți cei
ce mă înconjoară care cred in El, în puterea binelui pe Pământ.
ca o urzică ce mi-a sărutat mâna...
nu mai văd bine Caută în gând:
alerg după tine... ești femeie, floare, iubire,
nălucă...? AM FOST ȘI AM RĂMAS...,,CUVÂNT”.

1
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Un nou rugător pentru

poporul român
Sf. Ierarh martir
Neofit Cretanul

În ziua de pomenire a Sf. Împărați Constantin și mama sa Elena – 21 mai 2023 – hramul
istoric al Catedralei patriarhale din București a avut loc solemnitatea proclamării oficiale a
canonizării Sf. Ierarh martir Neofit Cretanul.
Acest act solemn a avut loc la sfârșitul Sfintei Liturghii prezidată de Prea Fericitul Daniel,
patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și la care au luat parte membrii Sinodului mitropolitan al
Mitropoliei Munteniei și Dobrogei. Din tomosul de canonizare au reieșit principalele aspecte ale
vieții acestui sfânt ierarh, care deși străin de neamul nostru a fost un păstor destoinic și devotat
într-o vreme destul de tulbure și de grea pentru Biserica din Țara Românească.
Sfântul Neofit s-a născut în insula Creta pe la anul 1690. Crescut în dreapta credință, și-a
îndreptat pașii din tinerețe spre viața monahală, în care a sporit duhovnicește. A învățat tainele
teologiei și științele vremii, ajungând el însuși un călugăr învățat și virtuos, pentru care a fost
hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. A fost chemat în Țara Românească de către domnitorul
Constantin Mavrocordat (în a treia domnie: 1735-1741), spre a fi dascălul copiilor săi. În ianuarie
1737 a fost hirotonit mitropolit titular (onorific) al Mirelor Lichiei, iar, după un an, „cu sfatul a
toată cinstita boierime și a tot clerul bisericesc”, a fost ales mitropolit al Țării Românești.
Mitropolitul Neofit a lucrat neobosit pentru propășirea duhovnicească și materială a
poporului român, asemănându-se înaintașului său, Sfântul Antim Ivireanul (+1716). Neofit a
susținut introducerea deplină a limbii române în cult, prin reînființarea Tipografiei Mitropoliei de
la București, în care a publicat 14 cărți de slujbă, în mai multe ediții, și alte cărți de învățătură, cele
mai multe în limba poporului. El a înfiinţat şi înzestrat Biblioteca Mitropoliei, pentru care a
construit un sediu adecvat și căreia i-a lăsat, prin testament, bogata sa colecție personală de
tipărituri și manuscrise. A sprijinit renașterea isihastă, inițiată de Sfântul Vasile de la Poiana
Mărului, pe care l-a chemat să-și prezinte învățătura înaintea patriarhilor Matei al Alexandriei,
Silvestru al Antiohiei și Partenie al Ierusalimului, aflați atunci în București.
Pentru respectarea disciplinei canonice în rândul clericilor și monahilor, în anul 1739,
Sfântul Neofit a adresat, preoților, călugărilor și tuturor credincioșilor, o Scrisoare pastorală cu
prilejul începerii Postului Mare, în care îi îndemna să se spovedească mai des și, cu binecuvântarea
duhovnicului să primească Sfânta Împărtășanie.

2
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Mitropolitul Neofit a întreprins două călătorii pastorale în județele eparhiei sale și o parte
din eparhia Râmnicului, în timpul cărora a cercetat bisericile și mănăstirile, a îndrumat preoții și
credincioșii, a săvârșit slujbe misionare, sfințiri, hirotonii și pomeniri ale ctitorilor.
Mitropolitul a mai scris două scurte tratate, în limba greacă: Despre miruit și Despre
împărtășirea cu Sfintele Taine a celor ce au fost ispitiți în vis. Neofit a susținut învățământul, fiind
numit, printr-un hrisov al domnitorului Grigorie Ghica, „ispravnic al dascălilor”, deoarece Biserica
sprijinea financiar toate școlile care funcționau, în vremea sa.
A fost, totodată, ctitor și înnoitor de lăcașuri sfinte, contribuind la ridicarea bisericii Sfântul
Elefterie – Vechi, din București, și la refacerea bisericii din Pătroaia (jud. Dâmbovița), în jurul
căreia a construit un schit. El s-a preocupat și de ortodocșii români din Transilvania, care erau
lipsiți de prezența unui ierarh ortodox, hirotonind mai mulți preoți pentru credincioșii ardeleni,
printre care se numără și Sfântul Mărturisitor Moise Măcinic, preotul din Sibiel (prăznuit în 21
octombrie).
Pentru activitatea sa, Patriarhia de Constantinopol i-a conferit titlul de locțiitor al tronului
Cezareei Capadociei.
În timpul arhipăstoriei sale, a introdus definitiv numărarea anilor de la Nașterea
Mântuitorului Iisus Hristos, potrivit calculului făcut de scriitorul și monahul străromân, Sfântul
Dionisie Exiguul. Mitropolitul Neofit Cretanul a fost principalul susținător al desființării „rumâ-
niei” sau „șerbiei” (iobăgiei), prin care țăranii erau dependenți de boierii pe moșia cărora locuiau,
el fiind cel dintâi care a eliberat pe toți țăranii de pe moșiile Mitropoliei.
Zelul său pastoral s-a arătat și prin susținerea cerințelor poporului, asuprit de domnitorul
fanariot Matei Ghica (1752-1753). Mâniat de purtarea Mitropolitului, acesta a poruncit în ascuns
ca acesta să fie otrăvit, încât, la scurt timp, în data de 16 iunie 1753, Mitropolitul Neofit a trecut la
Domnul, ca un Ierarh Martir, după aproape 15 ani de păstorire, fiind înmormântat lângă Catedrala
mitropolitană din București.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerație viața virtuoasă și
activitatea neobosită a marelui Ierarh, precum și sfârșitul său martiric, a hotărât trecerea lui în
rândul Sfinților și prăznuirea sa în 16 iunie, ziua trecerii sale la cele veșnice.
Să-l lăudăm și noi pe ierarhul nou trecut în rândul bineplăcuților lui Dumnezeu și să-i zicem
din inimă așa: „Îndreptător obiceiurilor și pavăză dreptății te-ai arătat, Ierarhe Neofit, de toți
îngrijindu-te cu dumnezeiască dragoste. Și, întărind prin fapte cuvintele de Dumnezeu insuflate,
chip luminat te-ai arătat Bisericii, care după cuviință cântă ție: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Neofit,
harnic arhipăstor al Țării Românești!”

† Visarion
Episcopul Tulcii

3

515 ani de la apariția tiparului în
Țările Române. Liturghierul lui Macarie
(Târgoviște, 1508)
Introducere
În urmă cu 515 ani, la 1508, în
tipografia înființată la Mănăstirea Dealu de la
Târgoviște a văzut lumina tiparului prima carte
imprimată în spațiul românesc – Liturghierul
slavonesc, tipărit de ieromonahul Macarie,
reprezentând totodată și prima ediție a acestei
cărți de cult în limba slavonă. Toate edițiile
slave ale Slujebnicului (denumirea slavonă a
Liturghierului) precum și prima ediție tipărită
în limba greacă, imprimate pentru ortodocșii
din alte ținuturi, au apărut în urma acesteia a
ieromonahului Macarie.
Țara Românească (Târgoviște, 1508-
1512) s-a înscris în seria primelor patru oficine
europene de carte slavonă, după Polonia
(Cracovia, 1491-1493, tipograf Sweipolt Fiol),
Italia (Veneția, 1493, tipograf Andreas
Toressani) și Muntenegru (Cetinje, 1493-
1495), influența venind așadar dinspre
Occident în perioada imediat postincunabulară.
Ulterior s-au deschis tipografiile cu literă
chirilică de la Belgrad (1522), Moscova (1564)
și Ostrog (1580). Pe de altă parte, la începutul
sec. al XVI-lea numărul știutorilor de carte în
țările române era de aproximativ 2%, un
procent redus care nu impunea înființarea
tipografiei. În acest context actul cultural de la
1508, poruncit și susținut de voievodul Radu
cel Mare, a însemnat un salt uriaș în ceea ce
4
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Lăcrămioara MANEA
privește dezvoltarea spirituală a poporului
român.
Contextul venirii ieromonahului tipograf
Macarie în Țara Românească
Voievodul Țării Românești Radu cel
Mare (1495-1508, aprilie) a fost preocupat în
mod deosebit de creșterea prestigiului
Bisericii, aducându-l pe la 1505 în țară pe
Nifon, fostul patriarh al Constantinopolului,
cu sprijinul căruia a început reorganizarea
religioasă a statului. A fost convins că prin
carte tipărită procesul renașterii neamului
românesc putea fi îndeplinit mai ușor și astfel
a inițiat organizarea unei tipografii cu ajutorul
ieromonahului Macarie.
Originar din Muntenegru, după ce a
deprins meșteșugul tiparului la Veneția în
atelierul lui Andreas Toressani, Macarie a
lucrat în tipografia de la Cetinje, adusă din
Italia de prințul muntenegrean Gheorghe
Cernoievici. În 1496 turcii au cucerit
Muntenegru și tipografia de la Cetinje și-a
încetat activitatea. Pentru o vreme, Macarie și
alți nobili sârbi s-au aflat în exil la Veneția.
În anul 1507, după plecarea
patriarhului Nifon, Radu cel Mare i-a chemat
la curte pe unii dintre acești nobili sârbi,
amintindu-i pe Maxim Brancovici – ajuns mai
târziu mitropolit al Țării Românești, pe
Solomon Cernoievici și pe ieromonahul

Macarie. Există și ipoteza plauzibilă a sosirii
lui Macarie în Țara Românească înainte de
1507, în urma recomandării din partea lui
Maxim Brancovici și la invitația domnitorului
Radu cel Mare, care i-a încredințat
organizarea tipografiei. Se presupune că la
Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște,
ctitoria voievodului, s-a înființat tipografia în
care ieromonahul Macarie a imprimat trei
cărți liturgice în limba slavonă de redacție
medio-bulgară, limbă folosită atât în
manuscrisele muntene cât și în cancelaria
domnească la acea vreme: Liturghierul
(1508), principala carte de ritual a Bisericii
Ortodoxe, urmat de un Octoih (1510) și un
Tetraevanghel (1512), lucrări care acoperă
cea mai mare parte a slujbelor bisericești.
Odată ce a primit poruncă după sosirea
sa în Țara Românească, Macarie însuși, ajutat
de unii călugări români cunoscători de carte
slavonă, a lucrat în lemn literele și a făcut
tiparele (matrițele) pentru inițialele și
frontispiciile tipic românești, după modelul
manuscriselor moldovenești ale epocii, în
vederea proiectului tipografic.
Liturghierul lui Macarie. Descriere și
conținut
Din epilogul Liturghierului slavonesc
de la 1508, prima carte tipărită de
ieromonahul Macarie, știm că imprimarea a
început în timpul domniei lui Radu cel Mare
(probabil din 1506 sau 1507) și s-a încheiat la
10 noiembrie 1508 în timpul lui Mihnea cel
Rău (1508-1509), fără a se indica locul
tipăririi. Cei mai mulți cercetători sunt de
părere că este vorba despre orașul Târgoviște,
capitala țării, fapt sugerat și de așezarea
stemei Țării Românești în frontispiciile cărții,
sau, mai probabil, despre Mănăstirea Dealu
din apropiere, care putea oferi spațiul necesar
organizării tipografiei. Epilogul se află pe
ultima foaie recto-verso, a 128-a
nenumerotată (Fig. 3-4). Îl transcriem infra,
în noua traducere a prof. univ. dr. Alexandru
5
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
I. Stan: „Începutu-s-a această sfântă carte ce
se numește Liturghie, din porunca Domnului
Io Radu Voievod, lui să-i fie veșnică
pomenirea [f. 128r]. // Și s-a săvârșit această
carte la porunca celui întru Hristos
Dumnezeu, binecredinciosul și de Dumnezeu
păzitul și prea luminatului Domn Io Mihnea
Marele Voievod a toată țara Ungro-Vlahiei și
al Podunaviei, fiul marelui Io Vlad Voievod,
în primul an al domniei sale, ostenindu-se cu
aceasta smeritul monah și preot Macarie. La
văleat 7016 [1508], crugul Soarelui 16, al
Lunii 5, indictionul 11, luna lui Noemvrie, 10
zile [f. 128v].” (apud Liturghierul lui
Macarie 1508/2008, vol. II, Târgoviște, 2008,
p. 210).
Se observă în epilog o mențiune ce ne
reține atenția și anume titlul domnitorului
Țării Românești, „a toată țara Ungro-Vlahiei
și al Podunaviei”, care nu mai era actual în
acea perioadă. Menționarea Podunaviei
apărea în titlul voievodal în sec. al XV-lea,
fiind pus în legătură cu stăpânirea lui Mircea
cel Bătrân în Dobrogea și la cetatea Chilia.
Istoriografii 5onsider că Macarie ar fi găsit
acest titlu voievodal într-un hrisov mai vechi
și l-a întrebuințat ca atare, așa cum a folosit
manuscrise anterioare pentru textul lucrărilor
sale.
Asemenea incunabulelor, Liturghierul
nu are foaie de titlu. Mențiunea cu privire la
denumirea cărții este făcută în cuprins și în
epilog. Prin definiție, liturghierul conține
rânduielile celor trei Sfinte Liturghii săvârșite
în Biserica Ortodoxă (a Sfântului Ioan Gură
de Aur, a Sfântului Vasile cel Mare și a
Darurilor mai înainte sfințite) precum și
celelalte rânduieli și reguli liturgice.
Textul cărții este cu tipar roșu și negru,
cu 15 rânduri pe pagină, având în total 128 de
file nenumerotate (256 p.). Liturghierul lui
Macarie este numerotat pe caiete tipografice,
primele 4 file nefiind numerotate. Cele 16
caiete sunt cifrate cu slovocifre de la 1 la 16,
la începutul și la sfârșitul fiecărui caiet astfel:
primele 15 caiete au câte 8 file (16 p.), iar

ultimul are numai 4 file (8 p.). Autorii BRV
menționează 17 caiete, dacă se adaugă și
acele 4 file (8 p.) nenumerotate de la începutul
lucrării (BRV I, nr. 1, p. 1-8). În ceea ce
privește ornamentica Liturghierul conține
șase frontispicii împletite, în trei variante – o
variantă reprodusă de 3 ori, alta de 2 ori, a
treia cu stema Țării Românești – și numeroase
inițiale frumos ornate. Hârtia de import
folosită de tipograf are 3 mărci de fabrică
diferite, obținută de la diverși negustori.
De asemenea, în bibliografia de
specialitate se identifică două variante
tipografice ale ediției Liturghierului de la
1508. Caietul al doilea a fost cules de două
ori, versiunea a II-a fiind evident mai bună
(ambele versiuni se păstrează în colecțiile
Bibliotecii Academiei Române). Istoricul
P.P. Panaitescu presupune că omisiunile,
greșelile de tipar și alte erori strecurate în
versiunea I ar fi atras atenția forurilor
bisericești ale Țării Românești, care au fost
nevoite să ordone retipărirea acestei părți.
Prima pagină a Liturghierului are
frontispiciul și textul cu tipar roșu (Fig. 1),
redând titlul primului capitol care cuprinde
îndrumări pentru preot menite să-l
pregătească pentru a săvârși Sfânta Liturghie,
scrise de Sfântul Vasile cel Mare: „A celui
între Sfinți Părintelui nostru arhiepiscop al
Cezareei Capadociei Vasile cel Mare,
povățuire către preot despre dumnezeiasca
slujbă și despre împărtășire” (f. 1-3r). Dintre
aceste povețe adresate preoților la 1508
menționăm câteva: să fie smerit, să nu aibă
vrăjmășie cu cineva, să se pregătească prin
rugăciune înainte de începutul Liturghiei, să
nu-și îngăduie a scurta slujbele, să dea
împărtășania doar celor vrednici etc.
După aceste sfaturi urmează tabla de
materii sau „Arătarea capetelor” Sfintei cărți,
fără a se indica paginile unde se află slujbele
sau rânduielile din Liturghier (f. 3v-4). Având
în vedere faptul că aceste prime 4 file nu au
fost numerotate, după cum am menționat
supra, se presupune că aceste povățuiri ale
6
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Sfântului Vasile cel Mare nu au existat în
manuscrisul liturghierului pe care tipograful
Macarie l-a folosit drept model, ele
reprezentând un adaos pe care ieromonahul a
găsit de cuviință să-l așeze înainte de
rânduiala Sfintei Liturghii datorită rolului pe
care acestea îl aveau pentru pregătirea
preoților slujitori. Aceste sfaturi au fost
preluate în edițiile ulterioare ale liturghierelor
și chiar extinse.
Conținutul propriu-zis al
Liturghierului lui Macarie începe cu primul
caiet numerotat care cuprinde Rânduiala
Proscomidiei, precedată de Rânduiala
pregătirii diaconilor înainte de începerea
Proscomidiei (f. 5-12r). Ultima pagină a
primului caiet tipografic (f. 12v) are un bogat
frontispiciu cu stema Țării Românești la
mijloc și deschide Liturghia Sfântului Ioan
Gură de Aur (Fig. 2). Rânduiala acestei
Liturghii la Macarie nu se deosebește prea
mult de cea de astăzi.
Lucrarea mai cuprinde:
„Dumnezeiasca slujbă (Liturghie) a celui
între Sfinți Părintelui nostru Vasile cel Mare”
(f. 56-86); „Dumnezeiasca slujbă a celor mai
înainte sfințite” (Liturghia Darurilor) (f. 87-
106); „Rugăciunile pe care le zice diaconul la
Litia Vecerniei celei mari” (f. 107-110);
„Rugăciunea cea mare la coliva pentru
pomenirea Sfinților” (f. 111-112), cu același
conținut ca și în zilele noastre; […];
„Rugăciunea pe care o zice arhiereul sau
duhovnicul pentru toate păcatele cu voie și
fără de voie, la tot jurământul și blestemul și
la orice păcat” (f. 122-126), care în prezent
face parte din cuprinsul Molitfelnicului.
Ultimele pagini cuprind cele două Heruvice
care se întrebuințează, primul la sâmbăta cea
mare din Săptămâna Patimilor (f. 126-127),
iar cel de-al doilea la Liturghia din toate zilele
(f. 127-128r), cartea sfârșindu-se cu epilogul
despre care am vorbit anterior.
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Frecvența și importanța Liturghierului bibliologului bănățean Iuliu Teodorescu

slavonesc de la 1508 stabilit la Budapesta.
Numărul exemplarelor tipărite este *
necunoscut, dar se admite că au fost Știm că Liturghierul reprezintă cartea
imprimate de către Macarie câteva tiraje. de căpătâi a preotului, care statornicește și
Liturghierul de la 1508 a circulat în teritoriile înlesnește săvârșirea celei mai importante
locuite de români precum și la popoarele sud- slujbe a Bisericii Ortodoxe, Sfânta și
slave. Din păcate, datorită timpului trecut de Dumnezeiasca Liturghie. Liturghierul
peste o jumătate de mileniu și a altor factori slavonesc de la 1508 rămâne prima carte
istorici, foarte puține exemplare ale primei tipărită în Țările Române, înaintea multor
cărți tipărite în spațiul românesc au ajuns până state europene în ceea ce privește
în zilele noastre, în Europa și în țară. Reputații introducerea tiparului. Apariția cărții la
cercetători Valentina și Andrei Eșanu au începutul sec. al XVI-lea a avut un rol
întreprins un studiu cu privire la circulația și deosebit în întărirea legăturilor cu Bisericile
frecvența tipăriturilor macariene în Europa, Ortodoxe de limbă slavă, însă a însemnat și
identificând un număr mai mare de exemplare un act major înscris în cultura națională.
ale acestora decât s-a considerat până în Lucrarea dăinuie încă după 515 ani și
prezent. uimește din punct de vedere estetic, dovedind
În ceea ce privește Liturghierul măiestria tipografului ieromonah Macarie.
slavonesc, cei doi au constatat că în spațiul Deși a avut ajutoare, se pare că Macarie nu a
european sunt prezente 11 exemplare sigure, avut ucenici pe care să-i învețe tainele și
unele incomplete, și 2 copii fotografice care meșteșugul tipografiei. Aceasta ar fi una
se află la Biblioteca Academiei Române dintre explicațiile potrivit cărora, după anul
București. Conform repertoriilor mai vechi au 1512, tiparul în Țara Românească a intrat într-
existat chiar mai multe exemplare, dar au un con de umbră vreme de câteva decenii.
dispărut în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial – de pildă 3 exemplare de la
Biblioteca Națională a Serbiei au fost distruse
în anul 1941, în timpul bombardamentelor.
Dintre cele 11 exemplare originale, 5 sunt
prezente în fonduri naționale și 6 în colecții
din afara granițelor. Cele 5 exemplare care se
păstrează în țara noastră se află la: Biblioteca
Academiei Române București (3 exemplare
descrise și în catalogul on-line), Biblioteca
Națională a României din București (1
exemplar), Biblioteca Mitropoliei Ortodoxe a
Ardealului din Sibiu (1 exemplar). Alte 6
volume autentice se găsesc în colecții publice
străine la: Biblioteca Regională din Ruse,
Bulgaria (1 exemplar), Biblioteca de Stat a
Rusiei din Moscova (2 exemplare), Muzeul
Istoric de Stat din Moscova (2 exemplare),
Biblioteca Muzeului Național Maghiar din
Budapesta, Ungaria (1 exemplar) care Fig. 1. Prima filă din Liturghierul lui
provine din colecția particulară a Macarie
7

Fig. 2. Începutul Liturghiei
Sfântului Ioan Gură de Aur (filele 12v-13)
Fig. 3. Începutul epilogului pe ultima filă
(fila 128)
Fig. 4. Sfârșitul epilogului (fila 128v)
8
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Notă: Figurile sunt reproduceri după
ediția bibliofilă Liturghierul lui Macarie
1508/2008, vol. I, Târgoviște, 2008.
Bibliografie
Bianu, I., Hodoș, N., Simonescu, D.,
Bibliografia românească veche (1508-1830),
vol. I, București, 1903 (abreviat BRV).
Eșanu, Andrei, Eșanu, Valentina,
Circulația tipăriturilor lui Macarie (1508-
1512) în Europa, http:
//ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/An
uarul%20nr.%204-1-21-64.pdf (accesat la
31.05.2023).
Liturghierul lui Macarie 1508/2008.
Studii introductive și traducere, vol. I-II,
editată de Arhiepiscopia Târgoviștei și
Biblioteca Academiei Române, Târgoviște,
2008.
Molin, Virgil, Simonescu, Dan,
Tipăriturile ieromonahului Macarie pentru
Țara Românească, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXVI, nr. 10-11, 1958, p. 1007-
1020.
Oproiu, Mihai, Manolescu,
Constantin, Târgoviște între legendă și
istorie, Târgoviște, 2006.
Panaitescu, P. P., Liturghierul lui
Macarie (1508) și începuturile tipografiei în
Țările Române (studiu introductiv), în vol.
Liturghierul lui Macarie, editori Angela și
Alexandru Duțu, București, 1961, LXXV p.
Tomescu, Mircea, Istoria cărții
românești de la începuturi și până la 1968,
București, 1968.
Vîlciu, Marian, Liturghierul lui
Macarie – 1508. Prima carte tipărită în
Țările Române, în Liturghierul lui Macarie
1508/2008. Studii introductive și traducere,
vol. II, Târgoviște, 2008, p. 205-249.

TULCEA ȘI ADMINISTRAȚIA LOCALĂ ÎN
PERIOADA 1878-1945
Adrian PAL
În anul 1842 Tulcea ar fi avut în jur de
6.000 locuitori.
Anul 1858 consemnează o populație de peste
20.000 locuitori.
După anul 1860 când devine reședință de
sangeac, Tulcea se dezvoltă economic și
urbanistic.
În anul 1874 M.D. Ionescu notează că
populația Tulcei număra 17.948 locuitori.
Tulcea s-a aflat sub stăpânirea otomană 460 de
ani. Orașul se va dezvolta după obținerea
Independenței de stat a României și revenirea
Dobrogei la patria-mamă – 14 noiembrie 1878.
La această dată (23 noiembrie) Dobrogea era
împărțită în 3 județe: Tulcea, Constanța și
Silistra. După eliberarea de sub ocupația
otomană a orașului, Primăria a funcționat în
clădirea percepției turcești, tarapanaua, pe
strada actuală Corneliu Gavrilov, unde este
acum blocul E1. În anul 1878 Primăria se va
muta într-o clădire modestă, cu parter și etaj,
peste drum de intrarea în viitorul Liceu de
băieți “Principele Carol” (1903-1941) denumit
din anul 1971 Liceul “Spiru Haret”. Aici
funcționa încă din 1883 <14.XI> prima școală
secundară din Dobrogea.
Devenită Palatul Primăriei (str. 14
Noiembrie nr. 7) această clădire fusese ridicată
în anul 1868 de guvernatorul sangeacului
Tulcea – ISMAIL BEY PAȘA cu destinația de
liceu turcesc. Până în anul 1876 a avut această
destinație (neutilizată) cazarmă.
Întâiul primar al orașului este
DIMITRIE THEODOROFF care participa
alături de domnitorul CAROL I, Domnul
României, la 17 octombrie 1879, la festivitatea
prilejuită de “punerea pietrei, la fundația
9
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
viitorului monument, pe muntele HORIEI, în
amintirea anexării Dobrogei către România.”
Monumentul va fi terminat în anul 1899, dar
inaugurarea oficială va avea loc pe 2 mai 1904
în prezența regelui CAROL I și a reginei
ELISABETA. La inaugurare primarul orașului
N. COMIȘAN, adresa printre altele Înalților
oaspeți –
„O DORINȚĂ A MAJESTĂȚII
VOASTRE A FOST ÎNDEPLINITĂ *
FALNICUL MONUMENT AL REANEXĂ-
RII DOBROGEI S-A ÎNĂLȚAT PE
ACEASTĂ STÂNCĂ FRUMOASĂ… DE-
SEMNATĂ DE MAJESTATEA VOASTRĂ.
EL VA VORBI POSTERITĂȚII DE VITEJIA
DOROBANȚULUI ȘI A MARELUI
CĂPITAN”.
În anul 1880 Consiliul Local a luat în
discuție canalul (de pe actuală str. Isaccei) și
transformarea în stradă a acestui spațiu.
Pe locul fostei bălți secate (care exista
pe actualul centru administrativ al
municipiului) se va ridica între anii 1861-1866,
BAZARUL TURCESC sau vestitele
COLOANE. A fost ridicat în scop comercial,
(în timpul guvernării lui Razim Pașa Arnăutul)
inspirat după modelul arhitecturii bazarurilor
orientale. Strada din dreptul bazarului era
străjuită pe ambele părți de 72 coloane cu
secțiunea circulară și 41 de imobile, având la
parter prăvălii: de sticlă, faianță, încălțăminte,
anticariat, cizmării, pielărie, olărie, făina-
cereale, galanterie, manufactură, tinichigerie,
geamuri, coloniale, lumânărie, fierărie,
fierărie-rotărie, mărunțișuri, covrigi-paste
făinoase, vopsele, etc. Ele au funcționat între
1918-1948, dar unele și după această dată, ca

magazine de stat. 21 În 1898 Guvernul aprobă
un împrumut de 300.000 lei “pentru comuna
Tulcea, pentru construirea străzii Gloriei și a
unei școli”.
După inaugurarea Monumentului de
Independență (1904) strada Gloriei devine un
fel de Corso al Tulcei.
Tot în anul 1898 se construiește calea
ferată Tulcea-Medgidia. Conform Legii de
Organizare a Dobrogei, în anul 1880 aceasta
este împărțită în județele TULCEA și
CONSTANȚA.
După 1878 în Tulcea, funcționează
sucursale ale marilor instituții financiare ca
BANCA NAȚIONALĂ, BANCA DE
SCONT, BANCA ROMÂNEASCĂ, BANCA
AGRICOLĂ, BANCA VICTORIA, BANCA
DUNĂREA, PORTULUI, TULCEA, DO-
BROGEA, PRINCIPELE CAROL, MUNCĂ
ȘI PROGRES, CREDITUL NOSTRU, BAN-
CA POPULARĂ ȘI DIDACTICĂ ÎNVĂ-
ȚĂTORIMEA, SFATUL NEGUSTORESC,
BANCA MESERIAȘILOR.
Pe strada Regina Elisabeta (actuala
Gavrilov Corneliu) la nr. 148 (lângă Casa
Georgescu) a funcționat între anii 1899-1928,
Banca Națională. Printru-un act de schimb
Primăria cedează terenul din str. 9 Mai, unde
se va edifica viitorul sediu al BNR. Fostul
sediu devine școală, înainte de demolare (după
cutremurul din 1977) găzduind Școala
generală nr. 4.
Imobilul de pe str. Sf. Nicolae
(Progresului) a fost ridicat în anul 1896 pentru
sediul Băncii Românești (astăzi în proprietatea
Casei armatei).
Între 1909-1938 pe str. Regina
Elisabeta a funcționat BANCA TULCEA, și
Banca DUNĂREA Tulcea (1918-1924).
Pe strada Ștefan cel Mare se află un imobil
proprietate al Băncii Agricole - Sucursala
Tulcea, între anii 1916-1933. Tulcea ca județ
avea mai multe plăși: TULCEA, BABADAG,
ISACCEA, MĂCIN, SULINA, TOPOLOG,
GURILE DUNĂRII.
ȘTEFAN BORȘ se stabilește la Tulcea
în anul 1884. Acesta a îmbinat activitatea
antreprenorială cu cea administrativă și
10
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
politică. A petrecut în oraș 43 de ani. A fost
ales primar al Tulcei în anii 1894, 1906 și 1911
și membru în Consiliul comunei urbane Tulcea
în anii 1894-1911.
În afara inițiativei de a imortaliza în
bronz figura fostului prefect de Tulcea, Ioan
Nenițescu, a fost printre primii sfătuitori ai
înființării Camerei de Comerț și Industrie din
Tulcea (1909) unde, începând cu 30.03.1911
va deveni președinte. Din această poziție va
insista pentru înființarea a șapte oboare, firul
telefonic Galați-Tulcea, un serviciu telegrafic
permanent și un club comercial. Ștefan Borș a
fost membru (1899, 1901) și președinte al
Consiliului General Județean (1899, 1905,
1906), președinte al Consiliului de
Administrație al Societății Meseriașilor din
orașul Tulcea (1898), membru în Comitetul de
Scont al Băncii Naționale a României (1905),
membru în Comisia de Pensii a Consiliului
General Județean (1905), membru în Consiliul
de Igienă și Salubritate Publică a județului
(1900). Este în comisia de anchetare a
abuzurilor săvârșite de inamic în anii 1916-
1918.
În anul 1884 este numit “conducător”
în Serviciul Tehnic al județului. A executat o
serie de edificii publice în oraș și județ care i-
au scos în relief calitățile deosebite de
antreprenor; construcția cărămizii pentru
Escadronul de călărași, construcția arestului
preventiv județean din Tulcea, realizarea unor
poduri și podețe, lucrări de reconstruire a
Palatului Administrativ din Tulcea (1893-
1895), construcția școlii de băieții de pe Strada
Sfinții Împărați din Tulcea, construcția clădirii
Administrației Pescăriilor Statului (1910-
1914), cazarma batalionului de Infanterie și
Spitalul rural din Babadag, Spitalul “Regele
Carol” din comuna ORTACHIOI (Horia),
bisericile din Satu Nou și Traian. “Casa Borș”
de pe strada Sf. Nicolae (astăzi sediul Cercului
militar Tulcea) a fost construită de acesta în
anul 1905. O va vinde în anul 1921 Băncii
Dunărea înființată în 1890. Ca deputat și
senator în parlamentul țării “a apărat cu
demnitate interesele dobrogenilor”. La 7 iunie
1928 se va stinge din viață și va fi înmormântat

la Tulcea. “Ștefan Borș a fost un suflet de mare
român care nu s-a dat îndărăt de la nicio
acțiune când era vorba de a fi în serviciul
cauzei dobrogenilor și a Dobrogei, pământ care
i-a devenit iubit, legându-și de el toată viața
prin muncă cinste exemplară” – Oglinda
Tulcei – 11 iunie 1928
În anul 1907 se construiește Palatul
Administrativ al Portului și Vama Tulcea.
Prin anii 1910 Primăria ajutată cu
fonduri din colecta publică, va construi la
capătul de sud al CEAIRULUI (actualul
magazin agro-alimentar din piața Sf.
Gheorghe) un oficiu cu etaj în care au
funcționat două școli primare și o sală
spațioasă pentru spectacole de teatru, concerte
și serbări școlare. Edificiul era cunoscut drept
sală de conferințe. Aici au fost ridicate 12 săli
de clasă (6 pentru fete și 6 pentru băieți). Sala
va avea balcoane, scenă. Aici a funcționat
primul cor al orașului.
Sala va fi demolată între anii 1938-
1940, la dorința lui MIHAIL MORUZOV de a
construi aici o școală de băieți (asemenea celei
de fete). Școala nu a mai fost ridicată (avea
fundația) pentru că Moruzov fusese asasinat în
închisoare. Pe fundație se va ridica în anii
1947-1948 o scenă în aer liber pentru
spectacole de teatru, cinematograf, etc. În anul
1953 funcționa aici Teatrul de vară cu 1500 de
locuri. Construcția va fi demolată prin 1965,
pentru a face loc unei piețe comerciale,
inaugurată în 1968 și renovată în 1981, cu
îmbunătățiri până în prezent.
Primar al orașului în anii 1913-1914 a
fost ALEXANDRU CALAFETEANU,
profesor la Liceul Principele CAROL, mare
proprietar, reprezentat de frunte al Partidului
Conservator, candidat pentru Colegiul I
Camera (1912-1914). Acesta a cumpărat și a
reconstruit casa din Strada 9 Mai la 1911. Până
în 1958, casa va rămâne familiei și va fi
retrocedată în 2005. În această clădire va
funcționa, casa Pionierilor, iar între anii 1971-
1982, Muzeul de Artă și Muzeul de Artă
Populară între anii 1982-2005. Descendenții
familiei vând imobilul în 2016 (Iliev Aura-
Marioara).
11
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Orașul devine de nerecunoscut după
ocupația bulgară, din anii 1916-1918. Bustul
lui Ioan Nenițescu, cel al lui Mircea cel Bătrân
(din Piața Mircea) din fața Palatului Pescăriilor
Statului și Monumentul Reunirii Dobrogei în
România vor fi distruse de trupele de ocupație.
Orașul se va reface complet până în anul 1925.
O contribuție deosebită la lucrările edilitare din
această perioadă o va avea primarul
GRIGORE MUSCULIU. Din anul 1916
Tulcea dispunea de Uzina de tratare a apei.
Același primar nota într-o dare de
seamă prezentată Consiliului comunal urban
pe 1925, realizările de reconstrucție a unor
edificii publice ca: Palatul Primăriei, sediile
Școlii nr. 14, fete, edificii particulare. Acum se
ridica sediul Băncii de Scont (demolat în anul
1956).
Anul 1923 este anul când se
inaugurează statuia lui SPIRU HARET, pe
locul din fosta Grădină Publică, unde era
amplasat bustul lui IOAN NENIȚESCU. Din
anul 1940 bustul este mutat într-un parc
amenajat pe locul fostei băi turcești, între
străzile 14 Noiembrie și Gloriei. În anul 1924
se reamenajează vechiul parc din fața Bisericii
Sf. Gheorghe. Din anul 1928 parcul este
transformat în obor de cereale și târg de vite.
Prin grija primarului D.I. NISTOR, locul este
din nou transformat în parc, în 1939 (în anul
1948 devine parcul LENINGRAD). Din anul
1926 orașul începe să se alimenteze cu energie
electrică, primar fiind avocatul AUREL
TEODORESCU.
Anul 1927 consemnează în Tulcea
15.502 locuitori (români bulgari, lipoveni,
turci, italieni, nemți, evrei, greci, sârbi, etc.).
În anul 1928 secretar al Primăriei este
P. CONSTANTINESCU.
Imobilul Băncii Naționale, sucursala Tulcea, a
fost construit în anul 1928.
Perioada de criză din anii 1929-1933
este resimțită și în Tulcea, mai ales de
comercianți, iar construcțiile edilitare sunt
minime.
În anul 1934 este primar C. ȘERBIN
care declara că Tulcea avea 27.000 locuitori.

Între anii 1932-1935 se ridică clădirea
Școlii primare de fete nr. 2 (azi Liceul de Arte
„George Georgescu”) din inițiativa (și cu o
parte din fonduri) lui MIHAI MORUZOV,
părintele serviciilor secrete românești.
Comitetul de inițiativă l-a avut în frunte pe
primarul orașului – TEODOR ECONOMU. O
contribuție bănească o are Mihai Moruzov și la
construcția Școlii secundare gradul II de fete
„PRINCIPESA ELENA”.
Începută în anul 1939 și terminată în
anul 1946 (pe str. Gloriei) școala va funcționa
între anii 1946-1948.
Din 1949 și până în anul 1954 aici va
funcționa Școala Medie Tehnică de
Piscicultură. După această dată localul va fi
pus la dispoziția Ministerului Sănătății
(policlinică, spital județean, spital oncologic).
Ajuns într-o stare de degradare avansată, după
câțiva ani de inactivitate în anul 2007 clădirea
devine proprietatea Episcopiei Tulcii, care o
supune unui amplu proces de consolidare și
restaurare (încheiat în anul 2019).
După reforma din anul 1938, Tulcea va
fi integrată Ținutului Dunării de Jos cu
reședința în Galați.
Din anul 1939 va funcționa și prima
gară tulceană, din dreptul trecerii de linie ferată
din vest (de pe strada Isaccei), unde era si
primul capăt al liniei ferate. În timpul
războiului, unitățile militare vor prelungi linia
cu 25 km, până la faleza Dunării (1940).
Aceasta a doua gară (Tulcea Port) a fost ca și
prima, o construcție provizorie.
Odată cu reamenajarea falezei (1965)
vechea Gară fluvială devine și Gara feroviară
„linia oprindu-se” la 100 m de Casa
Sindicatelor. Actuala gară va fi ridicată în
1971, vechea clădire, devenită între timp sediu
al Căpităniei, fiind demolată în perioada 1971-
1978.
Structura demografică la anul 1939
consemnează pe profesiuni: 4.310 muncitori
pălmași, 1.480 plugari, 673 pescari, 717 mici
meseriași, 586 comercianți, 256 hamali, 450
servitori, 125 cadre didactice, 743 funcționari
publici și particulari, 29 avocați, 11 magistrați,
13 doctori, 9 farmaciști, 11 preoți.
12
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Existau în oraș și spații comerciale
ocupate de: 126 băcănii, 84 cârciumi, 48
frizerii, 38 croitorii, 37 tutungerii, 36 fierării,
36 ateliere de manufactură, 18 ateliere de
lemnărie, 13 cafenele, 12 măcelarii, 10
depozite de făina, 10 depozite de fierărie, 6
depozite de cherestea, 7 cojocării, 6 depozite
lemne de foc, 6 hoteluri, 5 restaurante, 5
hămurării, 4 depozite de vinuri, 3 farmacii, 3
berării, 2 drogherii, librării, tipografii, brutării,
bregării, ceasornicării, atelier reparații
muzicale, anticariat, debite de tutun, etc. Au
funcționat în oraș hanuri și hoteluri. În fața
Bazarului (astăzi sediul administrativ al
municipiului și județului) în 1940, din
inițiativa Camerei de Comerț și Industrie
Tulcea, se vor ridica HALELE COMUNALE,
după proiectul ajutorului de primar, arhitectul
GH. BRĂTESCU. A fost cea mai mare locație
comercială (427 mp, 17 încăperi) cu 8
măcelării, dispensar veterinar, uman,
Comisariat. A fost terminat în anul 1943.
În această perioadă s-au construit o
serie de clădiri, locuințe personale, sedii de
firme sau comerciale, adevărate monumente de
arhitectură, puține rămase în patrimoniul local
până astăzi. CASA AVRAMIDE a fost
construită în jurul anului 1899. Meșterii italieni
au ridicat o casă cu demisol, parter și mezanin,
pe o suprafață de 1.500 mp. Intrarea se face
printr-o scară monumentală în formă de
evantai și coloanele ionice din dreptul ușii.
Singurele elemente originale păstrate sunt
candelabrele, stucatura și pictura de pe tavan și
pereții laterali ai unei camere.
După al Doilea Război Mondial,
clădirea naționalizată, va avea mai multe
destinații: Inspectorat școlar, muzeu raional,
acvariu. Clădirea este restaurată între anii
2010-2013, devenind astăzi CASA
AVRAMIDE.
Pe actuala str. 9 mai se află un
monument unic – CASA ELVEȚIANĂ, fost
sediu al Consulatului Austriac, menționat încă
din 1864. După război va intra în administrarea
Primăriei și până în 1998 va fi bibliotecă,
arhivă și laboratoare ale Muzeului de Artă
tulcean. Prin retrocedarea descendenților

familiei Walter și Zina Bergam, proprietatea
este aproape o ruină astăzi.
Pe strada 14 Noiembrie nr. 3 se află
casa profesorului Grigore Musculiu. După
1948 a aparținut Primăriei, a fost sediul băncii,
a aparținut ultima dată Muzeului de Artă. A
fost retrocedată, părăsită și cu noi proprietari
este restaurată în prezent.
Pe strada Mahmudiei există și astăzi o
clădire construită în 1872, care a fost
proprietatea lui Raina Gradinarof, apoi
proprietar devine Cristu Cristev după 1920.
Imobilul are 5 camere la parter și 6 la etaj.
După naționalizare în ea au funcționat oficiul
PTTR, Agenția de șomaj, alte instituții de stat
și particulare.
Pe actualul Bloc rocadă de pe strada
Babadag, a existat din 1940 o clădire ca
proprietate a Parohiei Sf. Nicolae (clădirea
fusese ridicată și cu contribuția aceluiași Mihai
Moruzov (care a cumpărat terenul și casele). 23
După anul 1948 aici vor funcționa Oficiul
sanitar al județului, Oficiul de ocrotire a mamei
și copilului, Sindicatul lucrătorilor agricoli,
Casa de pensii. În anii 1984-1985 va fi
demolată, iar cu cărămida acesteia se va ridica
o nouă clădire a Protoieriei (în spatele
Teatrului Jean Bart).
O clădire rămasă până astăzi, dar
nerenovată, este cea din spatele fostului
cinematograf Tineretului (vechea intersecție
cu Ștefan cel Mare). Proprietatea lui DAVID și
HAIM FLEIMBLAT, are parter și etaj. La etaj
au fost locuințe, iar la parter au funcționat
prăvălii: încălțăminte, băuturi, etc.
La intersecția str. Sf. Nicolae cu
Principele Ferdinand a existat un imobil care
aparține în 1908 lui Ihil Simionovici. La parter
a funcționat farmacia “Minerva” a lui M.
Nicolae (1907) apoi din 1932, a lui Varcovici.
În 1911 funcționa circa la percepție și o
prăvălie. Etajul compus din 10 camere, a fost
închiriat între 1923-1933 Băncii Sfatul
Negustoresc. Nerestaurată la timp, a fost
demolată, iar după 2010 s-a ridicat actualul
bloc turn (TEODORESCU).
Clădire importantă de patrimoniu, ce-și
așteaptă restaurarea este cea de pe actuala str.
13
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Progresului (Sf. Nicolae). A fost ridicată după
1870 de unul din fii lui Panayotis
Licheardopulos. A fost vândută după 1940
statului român. Se spune că aici ar fi fost
semnate actele de preluare a Dobrogei de către
autoritățile românești.
A fost local de școală (nr. 4) și sediu în
ultima parte a Direcției agricole. În anii de
după început de mileniu 2 clădirea este
cumpărată?) de fam. ILIEV care stagnează
lucrările de consolidare și restaurare (?).
La intersecția străzii Victoriei cu
Decebal, se află și astăzi, cea mai veche casă
de negustor păstrată în Tulcea (începutul sec.
al XIX-lea). A fost renovată în anul 2015. Una
dintre cele mai bine păstrate clădiri de pe fosta
str. Regina Elisabeta, a fost construită la 1886
de Lazăr Lazarov. Din 1927 aparține familiei
Georgescu.
La 1878 existau în Tulcea o serie de
biserici ca: Biserica Sf. Nicolae (1872) sfințită
târziu, la 29 mai 1900. În anul 1919 a fost
reparată în întregime, iar între anii 2003-2008
restaurată. La 6 dec. 2009, ierarhul Tulcii, P.S.
VISARION a săvârșit slujba de resfințire a
Catedralei Episcopale “Sf. Ierarh NICOLAE”;
Biserica parohială Sf. Gheorghe (bulgărească)
ridicată între anii 1849-1957; Biserica
parohială “Sf. GHEORGHE” (grecească)
construită între anii 1848-1854; Biserica
parohială “Schimbarea la față” (rusească)
ridicată între anii 1872-1883. Mai exista în oraș
și Moscheea Azizzie sau Geamia Sultanului
Abdulazziz construită în perioada 1864-1866.
După anul 1878 se vor ridica: Biserica
“Acoperământul Maicii Domnului” (1895-
1905); Biserica Armeană “Sf. Grigore
Luminătorul” (1885); Biserica “Sfinții
Împărați” (1874-1879), dar și Sinagoga sau
Templul Coral (posibil 1880 sau după 1890).
În toată această perioadă au funcționat o serie
de cinematografe care prin spectacolele lor “au
contribuit la progresul vieții spirituale și
culturale” a tulcenilor.
Deși la București primul cinematograf
a funcționat din anul 1896, la Tulcea primul
cinematograf mut a rulat filme începând cu
1910, într-o clădire a armeanului Aivazian,
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

aproape de catedrala “Sf. Nicolae”. Sala avea desființată, se va imprima sălii o pantă, va fi
150 de locuri. Cel de-al doilea cinematograf dotată cu mobilier.
mut a funcționat în clădirea negustorului În anul 1990 redevine “SELECT”,
Varnav, preluată apoi de Coef. Localul se afla astăzi funcționând în acel spațiu Clubul
pe str. Carol, colț cu str. Ștefan cel Mare, peste “OBLIVIO”.
drum de locul unde se află astăzi Hotelul Când în 1931, a fost desființat
“Delta” și părculețul din fața lui și dispunea de Gimnaziul grec din curtea Bisericii elene,
300 de locuri. Acum se va închide comunitatea elenă a hotărât să se amenajeze
cinematograful “Aivazian” iar patronul aici un cinematograf care a rezistat până în anii
(Ricardo Biava) se va asocia cu inginerul 1990.
Franzone. Cinematograful a funcționat între Tulcea dispunea de o serie de tipografii
anii 1912-1916, și va fi bombardat de trupele și periodice. Dintre cele mai importante
inamice după începerea primului război periodice amintim:
mondial. Imediat după război, în 1918, câțiva “STEAUA DOBROGEI” – 1879
cetățeni bulgari și români construiesc un “ECOUL DOBROGEI” – 1882, 1884, 1910, 1913
cinematograf “REGAL”, între cheiul Dunării “DELTA” – 1885
și strada Portului. În 1920, Varnav și asociații “GAZETA TULCEI” – 1889, 1905-1906
vând spațiul comitetului Școlar al Liceului “DEȘTEPTAREA DOBROGEI” – 1892
“VOINȚA TULCEI” – 1896-1897, 1945-1946
“Principele Carol”. “ALARMA DOBROGEI” – 1897
Cinematograful a fost refăcut pentru “ISTRUL” – 11.01.1898 - 22.02.1901
activități cultural-artistice. În 1926, în fața a “CENTRUL DOBROGEI” – 1898
peste 600 de tulceni, aici a concertat George “GAZETA SOLDATULUI” – 1899
Enescu. Pe 1.02.1933 și-a încetat activitatea și “COLNICUL HORA” – 1903 24
Cinematograful “REGAL” care a fost “DOBROGEA LIBERĂ” – 1905-1910
cumpărat de Milan Scultety. După “CURIERUL DOBROGEI” – 1905
naționalizare a devenit hală de pește, iar când “VIITORUL DOBROGEI” – 1906
trenul venea pe faleză (în spatele “DOBROGEA NOUĂ” – 1907
cinematografului) a fost cedat Casei de Cultură “ECOUL TULCEI” – 1908
a Raionului. Clădirea va fi demolată în 1966. “INDEPENDENȚA DOBROGEI” – 1908
“CARAGHIOSUL VESEL” – 1910 (nr. 16-27)
Între anii 1931-1932 pe str. Gării “CONSERVATORUL TULCEI” – 1910-1917
(Carol I) peste drum de cinematograful “VOCEA PESCARULUI” – 1910
“REGAL” a fost construit, de către frații “VREMEA NOUĂ” – 1911
Scultety (ceh) și evreul comerciant David “VOCEA ADEVĂRULUI” – 1912
Fleimblat, un local pentru “Teatru și “ARDEIUL” – sept. 1914 - ian. 1916 (34 numere)
cinematograf” de 600 locuri pe scaune și 150 “FARUL” – 1914-1923, 1934
pe bănci, la balcon. Aici se vor desfășura, “GAZETA PORTULUI DIN TULCEA” – 1921
multă vreme, activitățile cultural-artistice ale “CURIERUL TULCEI” – 1922-1932
orașului. “OGLINDA TULCEI” – 1927-1934
În anul 1948 va fi naționalizat, dar frații “PROGRESUL TULCEI” – 1929-1940
Scultety vor exploata în continuare “CRONICARUL” – 1931-1932
“CUVÂNT LIBER” – 1931-1932
cinematograful. În anul 1968 se va înființa “OPINIA TULCEI” – 1933-1934
Direcția Județeană a Cinematografiei, cu “STRAJA TULCEI”
primul ei director – VALERIU NANI. A urmat “VIAȚA ADEVARATĂ”
apoi NICOLAE MOCĂNESCU. “LUPTA”
Cinematograful “SELECT” a devenit “DUNAREA” – 1938
după naționalizare “7 NOIEMBRIE”. Va “ECOUL” – 1941
suferi modificări după cutremurul din 1977; “VOINȚA TULCEI” – 1944
intrarea va fi mutată pe str. Isaccei, scena (continuare în numărul următor)
14
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Note cu privire la așezarea autohtonă de la Telița,

punctual Amza,
în secolul al IV-lea p.Chr.

Dr. Victor Henrich BAUMANN

I. Introducere platoul Teliţei şi înconjurată din trei părţi de văi,

0.0. Aşezarea din punctul Amza este situată
la cca. 800 m NE de localitatea Teliţa; A fost
localizată în urma unor cercetări de teren pe care
le-am efectuat pe valea Teliţei în anii 1981 –
1982. Situl antic ocupă terasa sudică a unei
vâlcele naturale şi urmăreşte în general
configuraţia terenului, având forma unei
semilune neregulate, cu concavitatea spre nord.
Săpăturile de salvare din anii 1987 – 1988,
executate în zona centrală a aşezării, au
evidenţiat existenţa unei întinse aşezări rurale
autohtone, în care primele nuclee de locuire au
aparţinut Hallstatt-ului timpuriu, şi care, în cursul
secolelor I – IV p.Chr., se afla într-un intens
proces de romanizare. Aceste cercetări le-am
inclus în primul capitol al unei lucrări
monografice, intitulată Aşezări rurale antice în
zona Gurilor Dunării. Contribuţii arheologice la
cunoaşterea habitatului rural (secolele I – IV
p.Chr.), editată în 1995 de ICEM Tulcea în
colecţia Biblioteca Istro-Pontică, Seria
Arheologie, 1.
Săpături de salvare au fost effectuate în anii
1987, 1988 și 2000, fiind datorate lucrărilor de
traversare a terenului de conductele magistrale de
gaze naturale, Cele din primăvara anului 2000
afectau zona răsăriteană a aşezării antice,
impunând noi cercetări arheologice de recuperare
a informaţiilor ştiinţifice şi de prelevare a
materialului arheologic.
Din punct de vedere topo-geografic, zona
răsăriteană a sitului de la Amza se prezintă sub
forma unei terase înalte, prelungită la sud în
abrupte la nord şi răsărit, fiind mult ameliorată la
vest de locuirea antică.
0.0. În momentul respectiv, straturile superioare
ale locuirii antice de la Amza continuau să fie
distruse de lucrările agricole și, tocmai de aceea,
aceste cercetări arheologice erau extreme de
importante.
Vom prezenta deci, în cele ce urmează,
situația ultimei perioade de lociure, cea din
secolul al IV-lea p.Chr., ale cărei urme
arheologice sunt în prezent pe cale de dispariție.
De la început, trebuie să precizăm că, în
cursul secolului al IV-lea p.Chr., asistăm la o
extindere spectaculoasă a suprafeţei intravilane.
Luând ca punct de pornire tipurile de
locuinţe întâlnite, observăm că lipseşte locuinţa
de suprafaţă semiadâncită şi, ca element de
noutate, apare bordeiul prevăzut cu vatră
portabilă şi amenajări interioare. Se întâlneşte
locuinţa de suprafaţă pe temelii superficiale şi
locuinţa pe temelii profunde, ambele

15

monocelulare, dar diferite ca proporţii şi tehnici
constructive. Cele pe temelii superficiale sunt
construite din chirpici şi paiantă, cu acoperişuri
uşoare. Aceste construcţii au aspectul unor
cabane, anexe sau bordeie sezoniere şi se găsesc
în apropierea unor clădiri construite pe temelii
din piatră cu elevaţie, foarte probabil din
cărămizi legate cu mortar şi acoperite cu ţigle şi
olane., Ansamblurile romane târzii au fost găsite
la distanţe de 70 – 80 m unul faţă de celălalt.
Prezenţa chiupurilor evidenţiază, de fiecare dată,
construcţii anexe, magazii situate în jurul unei
clădiri mai importante, impozantă ca dimensiuni,
tehnică constructivă şi poziţie în teren. Acest fapt
ne îndeamnă să credem că principalele clădiri din
secolul al IV-lea p. Chr., private sau publice,
dispuneau de ogradă – curte mare, în interiorul
căreia se aflau acareturile, construcţii de
suprafaţă şi bordeie destinate servitorilor,
păstrării alimentelor şi uneltelor.
1.0. Dacă ar trebui să reconstituim
imaginea aşezării de la Amza în secolul al IV-lea
p.Chr., am apela fără nici o ezitare la satul
românesc tradiţional, bine păstrat până la 1959,
cu gospodării mai mari sau mai mici îngrădite, cu
biserică, şcoală şi localuri publice, construite fără
prejudecată, acolo unde sătenii „au simţit” nevoia
amplasării lor. Aşezarea romană de la Amza din
secolul IV este de tipul cu gospodării risipite pe
o întinsă suprafaţă de teren şi astfel de aşezări
sunt cunoscute în Dobrogea la Sarichioi, în
punctul „Sărătura”, în urma cercetărilor
arheologice efectuate în anul 1989. În
conformitate cu cercetările mai vechi de teren,
coroborate cu cele recente, zona de împrăştiere a
materialelor arheologice în punctul Amza de
lângă Teliţa are aprox. 45 ha, ceea ce evidenţiază
un sit arheologic cu o suprafaţă de cca.42 ha.
Aspectul general al unei astfel de aşezări este
asemănător pagus-ului roman, definit de Vasile
Pârvan: „ …un sat mare compus din gospodării
singuratice, împrăştiate pe o mare întindere de
pământ”(Pârvan 1913, 337. Referitor la această
problemă vezi, Ed. Saglio, Dictionaire des
Antiquites,4 - pagus, pagani, sqq.). Evident, acest
tip de aşezare derivă din pagus-ul epocii romane
timpurii şi existenţa unui astfel de sit este
documentată în cursul secolelor II – III p.Chr. în
16
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
zona comunei Niculiţel, la 10 – 12 km NV de
situl de la Amza. Acolo, pagus-ul apare alcătuit
din nuclee de locuire care gravitează în jurul unui
vicus roman (vezi Baumann 1983, 75, despre
pagus-ul de la Niculiţel: „…o comuniune de
ferme romane, grupate în jurul sau în apropierea
unei aşezări vicane care reprezintă centrul
administrativ şi cultural al întregii comune”).
Cercetări de la Amza au adus noi argumente
în favoarea tezei, conform căreia, aşezările
autohtone de epocă romană nu erau vici (=sate
romane), întrucât în cursul secolelor II – III
p.Chr. nu fuseseră concepute după modele
urbane (Suceveanu 1998, 170), ci continuau
tradiţia satelor autohtone geto-dace. În secolul al
IV-lea sunt tot mai asemănătoare pagi-lor, fiind,
conceptual şi structural, diferite de ceea ce
reprezenta vicus-ul roman (Vulpe 1968, 200: „…
pagus, tip de aşezare rurală risipită, total opusă
categoriei urbane.”; „…vici, aşezări foarte
apropiate de tipul oraşelor.”
În lipsa unor cercetări exhaustive, suntem
complet depăşiţi, în dorinţa de a afla măcar
estimativ numărul de locuitori al unui astfel de
sat. Credem totuşi că, acest număr nu era diferit
de cel al populaţiei din aşezarea romană timpurie,
chiar dacă noua aşezare avea o întindere de trei
ori mai mare. Avem în vedere, mai ales structura
diferită a aşezării romane târzii, cu gospodării
situate la intervalne mari, regulate, gospodării
deservite de un personal auxiliar, probabil
alcătuit din familii pauperizate în urma „marii
crize” de la mijlocul secolului al III-lea p.Chr.,
compus, aşa cum ne-o evidenţiază descoperirile
arheologice, din două-trei familii / gospodărie.
Riscăm, prin a ne aventura, folosind o
metodă simplă de calcul, în suprafaţa de 3000 mp
cercetată în anul 2000, respectiv 300 m x 10 m.
Astfel, în cele şase ansambluri de locuire
cercetate şi am inclus aici şi un edificiu public
(D), ar fi putut vieţui aprox. 24 indivizi.
Raportată, prin extensie, la suprafaţa de 420.000
mp, cifra obţinută ar fi de 3360 locuitori = 840
familii.
2.0. Cercetările arheologice din anul 2000
au scos în evidenţă printre descoperirile de
excepţie: vestigii paleocreştine din secolele III şi
IV p.Chr. şi un important edificiu public.

a) Într-un sat de geţi autohtoni, locuitorii
deţineau mici loturi agricole din ager
stipendiarius (Baumann 1983, 22; Baumann
1995, 49). În condiţiile existenței unei populaţii
stratificate, aflată sub autoritatea unor fruntaşi
locali, receptivi la modelele romane, cetăţenii
romani și peregrinii ocupau un loc important în
viaţa comunităţii.
Dacă ţinem seamă și de prezenţa
numeroaselor ferme rurale din împrejurimi (vezi,
Baumann 1983, 87- 97), nu putem să facem
abstracţie de conţinutul activităţilor lor
economice, în care meşteşugurile deţineau un loc
preponderent. Trebuie avut în vedere şi faptul că,
pe importantul drum roman care unea provincia
de principalul centru al classici-lor de la
Noviodunum, la 5 km NV de Amza se afla
aşezarea de la Saun (în apropierea sitului
arheologic de la Saun a fost descoperit în 1975
un stâlp miliar din vremea împăratului Maximin
Tracul, anul 236 p.Chr. – cf. Baumann 1977, 324
– 331), iar la 3,5 km SE, exista o altă aşezare
romană, în Cotul Cilicului, spre Poşta (cercetări
arheologice efectuate de specialiștii muzeului
tulcean: Elena Lăzurcă în 1987 și Dorel
Paraschiv în anul 2000). Locuitorii acestor
așezări deţineau mici proprietăţi agricole din
ager publicus, în general cu statut de agri
stipendiarii, în cazul indigenilor şi peregrinilor,
sau obţinut prin adsignatio în cazul veteranilor.
Terenurile agricole erau oricum insuficiente, în
condiţiile unei densităţi apreciabile a populaţiei
rurale, iar clima capricioasă din nordul Dobrogei
şi nivelul scăzut al agro-tehnologiei antice erau
tot atâtea piedici în calea prosperităţii sătenilor.
Şi totuşi, descoperirile arheologice de la
Amza, şi nu mai puţin cele din Cotul Cilicului, şi
avem în vedere mai ales importurile ceramice, de
bronzuri figurate, de metale şi de sticlă, sunt
dovezi de practicare a comerţului (în acest sens,
vezi Suceveanu 1998,172) și relevă o situaţie
economică destul de prosperă. Evident, situarea
celor trei aşezări de-a lungul drumului roman a
contribuit la atragerea comunităţilor rurale în
circuitul comercial al zonei de la Gurile Dunării.
Sătenii autohtoni îşi oferă produsele şi forţa de
muncă noilor veniţi, purtători de valori materiale
17
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
şi spirituale romane, care sfârşesc cu timpul prin
a se amesteca în masa mare a conlocuitorilor.
b) Ideea se cere a fi dezvoltată în contextul
descoperirilor paleocreştine din aşezarea de la
Amza. Prezenţa unor fragmente ceramice cu
însemne creştine se adaugă descoperirilor mai
vechi de la Amza (Şi avem în vedere, în primul
rând, bazilica paleocreştină din se. al IV-lea
p.Chr. unde s-a descoperit în 1988 şi fragmentul
de amforă cu chrismonul constantinian –
Baumann 1995, 31 – 33; 74 – 75, pl. 17 – 18; 171
pl. 70/9; Baumann 2000, 249 – 250).
Se pare că apropierea de marele centru
dunărean Noviodunum, cu populaţia sa
cosmopolită, ca şi stabilirea unor romani,
peregrini sau veterani, lăsați la vatră în satul de
autohtoni de la Amza, contribuie la răspândirea
ideilor creştine şi la crearea comunităților
creştine. La începutul secolului al IV-lea p.Chr.,
o astfel de comunitate exista la Amza. O
dovedeşte descoperirea în bordeiul L 12 a unui
opaiţ creştin cu semnul crucii imprimat, înainte
de ardere, la baza apucătorii. Este vorba de o
imitaţie locală după un produs corinthic care
circula în secolul IV la Gurile Dunării (Bovon
1966, 68 – 71 şi Pl. 12, 480), cerut și reprodus de
comunităţile creştine din aceste locuri.
Descoperirea însă, a unei baze concave de oală
cenuşie, din ceramică grosieră locală, cu semnul
crucii incizat în forma quadrata(cruce greacă cu
braţe egale), în locuinţa L 4, relevă un produs
ceramic creat de creştinii din aşezare, care se
adaugă astfel celorlalte descoperiri.
c) Săpăturile din anul 2000 au scos la
lumină un nou edificiu public,notat cu sigla D, al
patrulea în ordinea descoperirilor: sanctuarul B,
destinat cultului Eroilor, în 1987, horreum-ul
(depozit public de cereale) şi bazilica
paleocreştină în 1988 (Baumann 1995, 31 – 37).
Edificiile descoperite în campaniile anterioare
prezintă două faze constructive, a doua fază,
aceea din secolul al IV-lea p.Chr., fiind o
reamenajare sau o restructurare a spaţiilor
construite. Remarcăm că, cele patru edificii
descoperite în aşezarea de la Amza se grupează,
două câte două, în edificii publice cu caracter
religios și în edificii publice civile. În interiorul
grupelor, edificiile prezintă dimensiuni
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

apropiate, relevând aceeaşi funcţionalitate. În

prima categorie, sanctuarul B ocupă o suprafaţă
de 247 mp, iar bazilica paleocreştină are o
suprafaţă de 220 mp. Edificiile cu caracter civil
au dimensiuni mai reduse: horreum-ul are o
suprafaţă de 137 mp, iar edificiul D, cercetat în
anul 2000 – 134,40 mp. Structural, nu există vreo
asemănare între cele patru clădiri. Descoperirea
acestora contribuie însă, la cunoaşterea
arhitecturii rurale din epoca romană târzie, din
zona limes-ului nord-scythic. Cu regretul că nu
ne putem raporta încă la satele romane,
insuficient cercetate arheologic, suntem nevoiţi
să ne orientăm spre stabilimentele rurale de tip
vila rustica, destul de bine cunoscute în toate
provinciile romane (Smith 1997, passim. Am
apelat, în acest sens la această excelentă lucrare
care prezintă o bogată bibliografie şi rural din Burgogne (Franţa), abandonat la
nenumărate planuri de vilae rusticae, în special mijlocul secolului III p.Chr. (Revista Gallia, t.
din provinciile europene ale Imperiului Roman). 37, 1979, fasc. 2, 463, fig. 27 – Crain, mic habitat
Astfel, sanctuarul B îşi găseşte conceptual, rural de 225 mp. - 15 m x 15 m.), prezintă un plan
corespondenţe în secolul IV p.Chr., în provinciile patrulater, foarte asemănător edificiului nostru.
europene ale Imperiului: în Occident, în clădirea Sala rectangulară, lipsită de coloane, avea însă o
nr. 3 a villa - ei romane de la Köln - Mungersdorf altă funcţionalitate, legată de ocupaţia
(Smith 1997, 295, Fig. 75) și în Răsărit, în villa proprietarului, aceea de crescător de animale. În
nr. 1 de la Montana – Mihailovgrad din Bulgaria schimb, intrarea este identică, cu pridvor retras,
(cf. Alexandrov 1983, 4). încadrat de două camere avansate. Spre deosebire
Spre deosebire de celelalte edificii de la de clădirea din Gallia, unde pridvorul este închis
Amza, edificiul D, cercetat în anul 2000, prezină la faţadă, edificiul de la Amza avea foarte
un plan bazilical. Construcţiile cu plan bazilical, probabil portic la faţadă, ceea ce corespundea şi
asemănătoare edificiului D, care se întâlnesc în scopului său funcţional, acela de edificiu public.
epoca romană (Vezi, în acest sens, Smith 1997, Este evident că sala mare cu coloane,
43, Fig. 8 - Sinsheim – Sinsheimer Wald, Germ; pavată cu lespezi, era destinată unor adunări
37, Fig. 7 – Winkel – Seeb B II, Germ.; 126, Fig. publice; era făcută să primească un anumit număr
35 - Stratford-on-Avon Tiddington, Brit.; 235, de persoane şi ne gândim aici la un eventual
Fig. 65 - Rijswijk, Olanda); 244, fig. 67 II, 7 - consiliu comunal, întrucât nu cunoaştem nimic
Milton Keynes Bancroft, Belgia), îşi au originea despre administraţia locală a satelor autohtone
în lumea elenistică (Suceveanu 1998, 51 – 53: romane. În cazul în care această ipoteză este
„…construcţia de la Fântânele pare să aparţină veridică, am fi în faţa unui auditorium, clădire
acestui tip bazilical”) și se regăsesc în secolul III, deosebit de importantă pentru comunitatea rurală
în Occidentul roman. de la Teliţa – Amza, întâlnită până în prezent
Conceptual, mai apropiată de edificiul D numai în aşezări vicane. Vasile Pârvan definea
este una din clădirile villa-ei Milton Keynes– auditorium-ul – „casă a obştei”, „sală de
Bancroft din Belgia, clădirea nr. 7 care, în faza a audienţe şi judecată” (Pârvan 1916, 619, nr. 24;
doua, într-un spaţiu rectangular, compartimentat ISM 1, 324), adăugăm noi – „primăria satului”.
de două şiruri a câte patru coloane, prezintă în
zona intrării aceleaşi încăperi pătrate, în
continuarea zidurilor laterale. Un mic habitat
18

domnului prof. univ. dr. arh. IOAN MARIAN-AUGUSTIN
în vederea conferirii titlului de CETĂȚEAN DE ONOARE
al municipiului TULCEA, județul Tulcea
Arhitectura este una din cele mai vechi,
perene, complexe și semnificative arte din istoria
umanității, ființând în strânsă legătură cu evoluția
civilizației habitatului de pretutindeni. În afară de
importante mijloace materiale oferite de
societate, ea solicită individului ample
cunoștințe, multiple disponibilități artistice,
putere de muncă, noblețe, viziune umanistă,
inteligență, spirit novator și arzândă angajare
sufletească.
Astfel de calități le întrunește domnul
prof. univ. dr. arhitect IOAN Augustin. O
prezentare succintă, așa cum cere Laudatio, este
în cazul domnului arhitect o întreprindere deloc
lesnicioasă datorită complexității activității
desfășurate.
Este necesar totuși, cu o astfel de ocazie,
să evidențiem câteva aspecte esențiale din viața
și activitatea Domniei Sale pentru a-i înțelege
personalitatea aparte, complexă, remarcabilă.
Născut într-o familie de cadre didactice la
5 martie 1965, în comuna Dorobanţu (judeţul
Tulcea), după clasele gimnaziale a urmat între
1979-1983 cursurile Liceului „Spiru Haret” din
Tulcea. De atunci se evidențiase ca un elev
deosebit prin cunoștințe și conștiinciozitate, prin
premiile obținute la olimpiadele de literatură
română, prin talentul la desen, premiile obținute
la concursurile școlare de poezie „Tinere
Condeie”, chiar și la concursurile naționale ce
depășesc nivelul de elev (premiul I la Concursul
Național „Panait Cerna”-Tulcea, 1980). Ca
profesor de limba și literatura română al lui,
credeam și speram că va urma Facultatea de
Filologie, unde ar fi avut rezultate de excepție,
19
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
LAUDATIO
Profesor Gheorghe BUCUR
dar a ales o artă care îl atrăgea în mod fscinant –
arhitectura. Alegerea s-a dovedit în timp una
fericită, perfectă și benefică.
Studiile superioare urmate dovedesc nu numai o
largă paletă de disponibilități intelectuale, ci și o
statornică dorință de îmbogățire a cunoștințelor:
● Institutul de Arhitectură Ion Mincu
Bucureşti,1990, BA;
● Oxford University, UK (1992-1993) –
Research Scholar;
● University of Cincinnati, Ohio (1993-
1994), șef de promoție, MSArch;
● Institutul de Arhitectură Ion Mincu
Bucureşti (1995), MA în „Formă Urbană”;
● Institutul de Arhitectură Ion Mincu
Bucureşti (1995-1998) PhD în Istoria
Arhitecturii
● Doctor al Facultăţii de Filosofie a
Universităţii Bucureşti; 2002, (Magna cum
Laudae);
● Licențiat în teologie ortodoxă al Honoris
Causa al Center for Traditionalist Orthodox
Studies, Etna, CA, SUA (2007).
Pe baza acestor studii a desfășurat o bogată,
diversă și de success activitate profesională ca:
• Profesor universitar de elită la
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion
Mincu” din Bucureşti;
● Membru editorial board, revista Art
Margins a Universităţii California Santa Barbara
www.artmargins.com;
● Senior editor, revista Octogon, 2001-2003;
● Redactor şef al revistei Arhitectura a
Uniunii Arhitecţilor din România, 1992-2001;
● Redactor la revista Arhitext, 1990-1992;
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

● Coordonatorul colectiei Spatii Imaginate a ● 2008-2010, Director proiect de cercetare

Editurii Paideia (Premiul UAR în 2000) şi al Retrofuturism UAUIM;
colecţiei Prispa/Arhitectura din Romania, a ● Din 2021, responsabil pentru partea
Editurii Noi Media Print; UAUIM, proiect de cercetare pentru digitalizarea
● Asociat, A&N ARH DESIGN srl Bucureşti proiectării în arhitectura din interior (proiect
din 1994; interdisciplinary cu fonduri europene).
● Asociat, Chora Dezvoltare Imobiliară SA Este, în primul rând, un excepțional cercetător și
Bucureşti din 2003; teoretician al artei, în genere, și al arhitecturii, în
● Vicepreşedinte al Uniunii Radio Romania special.
Cultural, ARD (Germania). Profesor asociat UNESCO, este o prezență activă
● Membru fondator al Fundației Habitat și în știința arhitecturii universale prin numeroase
Artă în România (1997) conferinţe şi prelegeri ținute la universități de
● Președinte, comisia CNATDCU (2011-12, prestigiu și foruri internaținale. Numim câteva:
membru 2016-2020, președinte din 2020 – ● Cambridge Martin Centre for Architectural
prezent) Research, 1996, „Socialist Realism and Post-
● Președinte, CNMI, (2012-2013), membru Modernism”;
din 2022 secția SUZP ● Dundee, 1997 „On Contemporary
● Președintele Asociației pentru Patrimoniu Romanian Architecture”;
Regal Peleș (din 2018) ● Nottingham, 1997, „Contemporary
● Președintele Asociației Prietenii MȚR (din Architecture: A East-European Perspective”;
2021) ● Cincinnati OH, 1999, „On The Spirit of the
În spiritul aceleiași sete de cunoaștere a Place”;
continuat și și-a perfecționat cunoștințele prin ● Houston TX 1998, „The Architecture of the
multe burse de studii şi cercetare în străinătate. National Pavilions at World Exhibitions in the
Enumerăm: 1930’s”;
● 1991, Centro di Studi di Architettura ● St.Louis MI, 1999, „Romanian
Andrea Palladio, Vicenza; Architecture in the 1930’s”;
● 1992-1993, FCO/Soros Visiting Scholar, ● Rochester NY, 1999, „Heidegger’s
St Edmund Hall, Oxford University; Contribution to Architecture”;
● 1993-1994, Fulbright Scholar la University ● Bloomington IN, Ankara „Theory vs
of Cincinnati, Ohio; Practice: A Contemporary Approach”, conferinţa
● 1995-1997, Research Support Scheme, a fost publicată şi în AEEA Newsletter, iulie
Prague (Man-Made Environment in the Post- 2001 (www.aeea.com);
Stalinist Europe, pe site-ul http://e-lib-rss.cz); ● Conferinţe la universităţile Columbia
● 1997-1998, Course Development Grant, (NY), NCSU, UCLA, 2004;
OSI Budapest; ● Conferinta internaţională Constantin
● 1995-1996 şi 1997-2000, Fellow, New Brancuşi, Mimar Sinan University, Istanbul,
Europe College, Bucharest; 2006;
● 2000 (martie-iunie), Junior Fellow la ● Conferinţa internaţională Fenomenologie
Collegium Budapest; şi Arhitectură, Haifa, 2007;
● 2004, Senior Fulbright Scholar, U.of ● Conferinţa internatională Patrimoniu
Cincinnati, OH; controversat, Centrul de arhitectură
● 2012, Senior Fulbright Scholar, U.of contemporană Budapesta, 2008;
Cincinnati, OH. ● Adjunct professor, Saint Photios Orthodox
● 2006-2008, Director pentru partea UAUIM Tradition Seminary/SPOTS, Etna, CA (din 2018,
din proiectul de scanare cu pulberi de fotoni a membru, advisory committee, Ortodox
monumentelor din Câmpulung Muscel, cu Tradition, editat de Center for Traditionalist
fundația HAR; Orthodox Studies, Etna, CA, din 2004.
20

Pentru a sublinia calitatea de exceptional
specialist să evidențiem dimensiunea universală
a arhitectului Augustin IOAN prin universitățile
care l-au invitat să susțină prelegeri personale:
● Metropolitan University, London, 2007;
● Kingston University, Kingston upon
Thames, 2007 (membru în juriul de proiecte);
● Universitatea Tehnică din Berlin, 2007;
● Institutul Cultural Român: Londra (2007),
Varșovia (2006), Tel Aviv (2006)
● Universitatea Ebraică din Ierusalim, Center
for the Study of Romanian Jewry, 2006;
● CUA, Washington DC, 2006;
● Radford University, 2006;
● Virginia Tech, 2006 (membru în juriu de
proiecte);
● UCLA, 2004;
● Center for Traditionalist Orthodox Studies,
Etna, Ca, 2004.
Extraordinarul bagaj de informații din
arhitectura universală, europeană și, mai ales,
națională, excepționala capacitate de analiză și
sinteză, perspectiva științifică adoptată i-au dat
posibilitatea să publice o serie de cărţi de studii
şi eseuri pe teme de arhitectură cu interesante, noi
și originale interpretări.
A realizat un număr împresionant de cărți de
autor:
● Arhitectura şi Puterea, Bucureşti:
Agerfilm, 1992 (la baza scenariului filmului
omonim produs de Agerfilm în 1992, regia
Nicolae Mărgineanu, Marele Premiu FIFAL 4,
1994);
● Fiinţa şi Spaţiul (cu Radu Drăgan),
Bucureşti: ALL, 1993 („Arhitectura în Biblie”).
● The Other Modernism: The Architecture of
the 1930’s, Cincinnati: University of Cincinnati,
1994;
● Celălalt Modernism: Butaforie şi virtual în
arhitectura anilor treizeci, Bucureşti: IAIM,
1995 (versiunea românească a lucrării de licenţă
de la Cincinnati;
● Visul lui Ezechie: Corp, Geometrie şi
Spaţiu Sacrul, Bucureşti: Anastasia, 1996;
● Symbols and Language in Sacred Christian
Architecture (cu Radu Drăgan), NY: Edwin
Mellen Press, 1996;
21
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
● Khora, Teme şi dificultăţi ale relaţiei dintre
arhitectură şi filosofie, Bucureşti: Paideia, 1999;
● Arhitectura care nu există- Imaginar,
Virtual Utopie (editor şi coautor), Bucureşti:
Paideia, 1999;
● Power, Play and National Identity,
Bucureşti: Ed. Fundaţiei Culturale Române,
1999;
● Bizanţ după Bizanţ după Bizanţ: Teme ale
arhitecturii româneşti în secolul XX (versiunea
română a cărţii anterioare) Constanţa: Ex Ponto,
2000;
● Spaţiul sacru, Cluj: Dacia, 2001;
● Pentru o nouă estetică a reconstrucţiei,
Bucureşti: Paideia/Spaţii Imaginate, 2002;
● Sacred Space, CTOS, Etna, CA, 2002;
● Zece arhitecţi de zece, Bucureşti: Noi
Media Print, 2002;
● Arhitectura sacră contemporană,
Bucuresti, NMP, 2003;
● Teme ale arhitecturii din România în
secolul XX, Bucuresti, Editura ICR, 2003;
● Întoarcerea în spațiul sacru, București:
Paideia Press, 2005;
● Retrofuturism: Spaţiul sacru astăzi (cu
Arhiepiscopul Chrysostomos, Bucuresti: Editura
UAUIM, 2006;
● Poverism, Bucureşti, Editura Paideia,
2007;
● Modern Architecture and the Totalitarian
Project, (în engleză), București, ICR Press, 2009;
● Dublu Tratat de Urbanologie (cu Ciprian
Mihali), Cluj: IDEA Press, 2009;
● Arhitectura (supra)realismului socialist,
Paideia, 2012;
● Arhitectura memoriei, Ed.Igloo, 2013;
● Retrofuturism, Ed. Paideia, 2015;
● Bucureștii. Lumea, Paideia, 2018;
● Piatra din capul unghiului – Arhitectura
sacra de la Brâncoveanu până astăzi, Doxologia,
IAȘI, 2020.
Cărți editate sub direcția domnului dr. arh.
Augustin Ioan:
● Arhitectura care nu există, București,
Paideia, 2000;
● Lost in Space? Contemporary
perspectiveson the Question of Space, Bucharest:
New Europe College, 2002;

● Spațiul sacru Reloaded, București, Editura
UAUIM, 2006;
● Competitions for the Orthodox Patriarchal
Cathedral 1999-2002, Bucharest: Noi Media
Print, 2003 (Romanian and English);
● Themes of Romanian Architecture in 20th
Century, Romanian Cultural Institute, 2004
(Romanian and English), 2006;
● Cuvinte de folos pentru arhitecții de
biserici, București, Ed. UAUIM, 2007;
● Spațiul sacru Reloaded, București, Editura
UAUIM, 2007;
Este coautor al multor volume (editate de
altcineva), unde a redactat interesante capitole:
● ”A Postmodern Critic,s Kit to Interpreting
Socialist Realism”, in Neil Leach, Architecture
and Revolution, London/NY: Routledge, 1999;
● ”L’Orientation vers l’est – a tautology”, in
Imaginaires des points cardinaux – Aux quatre
angles du monde, Michel Viegnes editor, Paris:
Editions Imago, 2005;
● ”ScarCity”, in Zurϋck aus der Zukunft
(Osteuroppäische Kulturen im Zeiteler des
Postkommunismus), Boris Groys, Anne von der
Heiden, Peter Weibel editors, Frankfurt am
Main:Surkamp Verlag, 2005;
● „Chapter on Bucharest”, in Sasha
Tsenkova, Norica Budic, Winds of Societal
Change: Remaking Postcommunist Cities,
(conferens proceedings) Univ. of Urbana
Chapaign, USA, 2005;
● Capitol în Urbanology, Crash course on a
Science in Crisis, București, MNAC, 2010;
● Capitol în Altfel despre Părintele Arsenie
Boca, editor Marius Vasileanu, Ed. Școala
Ardeleană, 2016;
● Capitol în Catedrala Sf. Sofia – O
capodoperă profanată, Ed. Lumea Credinței,
2021;
Are o contribuție importantă în realizarea unor
filme cu tematică arhitecturală, scriind scenariul
și comentarii:
● Palate regale din România, (regia Sorin
Ilieșiu), 1992;
● Arhitectura și Puterea (regia Nicolae
Mărgineanu), 1992;
● București – proiectul neterminat (regia
Sorin Ilieșiu), 1996;
22
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
● 235 Times Bucharest (regia Doru Segal),
1997;
● Arhitectura ortodoxă în România secolului
XX (șase episoadeTVR Cultural), 2006-2007;
Recunoașterea valorii architectului Augustin
Ioan dincolo de granițile țării i-a asigurat
posibilitatea apariției în publicații de specialitate
din străinătate ca:
● Revista Stadt Bauvelt (două articole),
1996;
● 581 Architects in the World, Tokio: TOTO,
1996;
● „Bucharest: The Unfinished Project”,
Architektura-murator, Polonia, 2000;
● „Theory of Architecture”, AEEA-EAAE
Newsletter, 2001;
● „Heidegger nu are locul în orașele post-
comuniste” (în germană), în Bauvelt, Germania,
2005;
● Articole frecvente în ArtMargins, revista
Universităţii Santa Barbara, California, SUA;
Excepționala putere de muncă îl face să fie o
prezență activă în presa de specialitate din țară și
în revistele culturale românești:
● Rubrică săptămânală de arhitectură în
cotidianele Tineretul Liber (1990-91) şi
Libertatea (1995-98). Articole sporadice în
România Liberă şi Independent.
● Rubrici de arhitectură în revistele
Convorbiri Literare (din 1999), Contemporanul
(2000-2002 ), Dilema (2000-2003), respectiv
Tomis (din 2007).
● Articole în revistele de specialitate:
Arhitectura (1990-prezent), Arhitext (Design)
(1990-prezent), Igloo (apariție-prezent) şi
Octogon (2000-2002).
● Articole în revistele culturale din ţară:
Secolul 20, Steaua, Transilvania, LA&I, Dilema
Veche (rubrică 2000-2004), Convorbiri Literare
ș.a.
Vechea lui dragoste, poezia, a fost mereu
prezentă în sfera preocupărilor. Mărturie stau
volumele de poezii publicate într-o manieră
modernă ca viziune, limbaj și structură
prozodică:
● Gestica, Colecţia “Cartea cea mai mică”,
1987;

● Partidul Poeţilor, Galaţi, Editura Porto-
Franco, 1993;
● Patria, Poporul şi Io (în regie proprie),
1995;
● Armata Poporului, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1997;
● Terapia prin scris (inedite, fragmente şi
revizuiri). Bucureşti/Petroşani,
Panorama/Matinal, 2000.
● Dez(în)cântarea României. /Eseuri/.
Constanţa, Editura Ex Ponto, 2001;
● Ante – Loggia: poezii 1979 – 1999,
Bucureşti, Editura Vinea, 2003;
● Dobrogeneza, urmată de zodia peştilor.
Constanţa, Editura Tomis, 2008;
● Patru Zeci, Ed.MLR, 2006;
● Praf&Pulbere, antologie, Ed. Liternet,
2018.
Augustin Ioan a publicat grupaje de versuri în
majoritatea revistelor literare din România. A
publicat de asemenea poezie în Irlanda şi SUA.
A fost antologat în România de Dan Silviu
Boerescu şi Marin Mincu. Apare în Romanian
Writers of the ‘80s and ‘90s-A Concise
Dictionary/Mediana Collection de Ion Bogdan
Lefter, Editura Paralela 45.
A popularizat în emisiuni de radio şi
televiziune în România şi în Austria, Germania
ZDF, Suedia, Marea Britanie BBC valori ale
arhitecturii naționale și universale, fiind un
excellent ambasador român al acestei arte în
lume.
Evidențiem popularizarea de ani de zile
pe siteul său de pe Facebook prin mii de imagini,
culese în numeroasele vizite realizate, structuri
arhitecturale laice și sacre, primitive, antice sau
moderne, de pe toate continentele, oferind unui
public interesat, dar care nu a avut acces în acele
locuri, informații văzute de ochiul unui
exceptional specialist.
Ioan Augustin nu este numai un excepțional
teoretician al actului artistic arhitectural, ci și un
remarcabil realizator de proiecte și structuri
arhitecturale. Menționăm unele dintre lucrările
de arhitectură realizate:
- Catedrala arhiepiscopală cu necropolă regală
Curtea de Argeș (2010-2017); premiul
„Duiliu Marcu” al Academiei Române, 2017;
23
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
- A proiectat cinci și construit patru centre
ARBDD în Delta Dunării (Sf.. Gheorghe,
Murighiol, ChiliaVeche, Caraorman)
- Extindere Primăria Urziceni (autorizat 2012,
finalizat 2020)
- Biserica Sf. C-tin și Elena, Urziceni, 2005-
2010
- Biserica Sf.. Treime, Urziceni
- Biserică, Slobozia-Centru
- Biserică, Fetești-centru
- Biserică Fetești-Coloniști
- Biserică Lehliu-Gară
- Locuințe individuale București
- Expoziții temporare și amenajări
interioare/expo permanentă la Muzeul
Literaturii Române (sediul vechi)
- Grafică de carte pentru Ed. Univers, Noi
Media Print și Paideia
Menționăm câteva titluri, premii, distincţii și
onoruri obținute în timp: Doctor in arhitectură
(1998), Doctor în filosofie (2002), membru al
Uniunii Scriitorilor din Romania, al Uniunii
Arhitectilor din Romania. Alături de fireasca
recunoaștere a realizărilor de excepție de-a
lungul anilor în țară, o serie de asociatii de
arhitectura din SUA, Marea Britanic, Ungaria l-
au ales ca membru al lor.
● Outstanding Graduate Student, School of
Architecture, Univ. of Cincinnati, Ohio, 1994;
● Outstanding Graduate Student (cu medalie
şi titlul „magna cum laudae”), College of DAAP,
Cincinnati, 1994 (şef de promoţie al şcolilor de
design, arhitectură, arte şi urbanism);
● Premiul Bienalei de Arhitectură Bucureşti,
1998 (coautor al studiului “Bucureşti: Zone
protejate”);
● Marele Premiu ex-aequo, FIFAL 4„
Arhitectura şi Puterea” (regizor Nicolae
Mărgineanu), 1994;
● Premiul Juriului la Festivalul filmului
despre Habitat, Sendai Myiagi, Japonia, pentru
filmul Arhitectura şi Puterea (regizor Nicolae
Mărgineanu), 1996;
● Premiul UAR pentru arta munumentală,
1997, cu Fundaţia HAR (Membru fondator al
Fundaţiei Habitat şi Artă în România);

● Medalia Bienalei de Arhitectură Bucureşti,
2000, pentru colecţia “Spaţii Imaginate” a
Editurii Paideia;
● Câştigător al concursului pentru Catedrala
Patriarhala Bucuresti, cu un colectiv de arhitecti
si studenti de la Universitatea de Arhitectura si
Urbanism „Ion Mincu” Bucuresti, 2002;
● Ambasador Fulbright din 2018, premiul
Comisiei Fulbright RO (Executive Director's
Award for Outstanding Achievement, 2002);
● Cetățean de onoare al comunei natale,
Dorobanțu, jud.Tulcea (2003)
● Și acum Cetățean de onoare al municipiului
Tulcea (2022)
Prin evidențiera doar a acestor aspecte
putem căpăta o imagine apropiată a conturului și
dimensiunii spirituale a personalității de excepție
pe care o omagiem astăzi.
Arhitect, cercetător, critic și istoric de artă
și al arhitecturii, teoretician al fenomenului
arhitectural, estetician, eseist, scriitor, profesor
24
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
universitar, asociat UNESCO, popularizator al
monumentelor arhitecturale ale lumii, cetățean
angajat în apărarea și promovarea valorilor
umane și cultural-artistice universale, Ioan
Marian-Augustin este o personalitate de primă
mărime în lumea artei arhitecturii naționale și un
profesionist de excepție recunoscut pe plan
mondial.
Titlul de Cetățean de Onoare pe care
Consiliul municipal Tulcea i-l atribuie domnului
Marian-Augustin IOAN are o semnificație
deosebită, dovedind, pe de o parte, prețuirea și
respectul pe care îl merită pentru activitatea
susținută, bogată și diversă, pe care o desfășoară
de trei decenii cu atâta succes și dăruire în
domeniul arhitecturii și, pe de altă parte,
reprezintă înalta apreciere a unui fiu al Tulcei,
care duce cu distincție, competență și inteligență
numele său, al țării, dar și al locurilor natale, în
lume.
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

COMENTARII LA POEZII DE NICHITA STĂNESCU

Constantin OANCĂ
Evocare (vol. „Opere imperfecte”),
de Nichita Stănescu

Ea era frumoasă ca umbra unei idei,

a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă,
a strigăt dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă și plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospețe de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

Scurt comentariu
Eva este ideea generală. „Ea” este doar umbra acesteia, care e frumoasă, dar nu perfectă, precum
cubul cu un colț sfărâmat („Lecția despre cub”). Este femeia poetului, cu chip transfigurat („Ea nu avea
greutate, ca respirarea”), cu mirosul de copil nevinovat și neschimbat ca al pietrei proaspăt spartă,
rămânând ea însăși, precum a fost văzută de el întâiași dată. „Strigătul dintr-o limbă moartă” poate fi
numele ei cu parfum din Cântarea Cântărilor, Sulamita. Inocența copiilor cu mirosul, cu râsul și plânsul
lor cu lacrimi mari cu gust bun („sărate ca sarea”) sunt însușirile ei native, la care s-a adăugat inefabilul
cunoașerii, bunul gust: umbra unei idei de nemurire sau umbra unui gând de dragoste.
„Între ape numai ea era pământ” mă duce cu gândul la versul „Am coborât cu-al meu senin/ Și
m-am născut din ape”. Pământul este omul născut pentru un alt om, ca el să nu fie singur adică.

Alegerea culorii (vol. „Roșu vertical”), tot timpu-n el însuşi,

de Nichita Stănescu tot timpu-n afară,
în acelaşi loc
Inima mea îşi alege culoarea şi pretutindeni,
Ea îşi alege propria ei culoare, culoarea pe care- purtînd istoria lumii în fiecare rază
o avea încă de dinainte de a şti că o are. cum poartă frumosul ou de pasăre în el
Inima mea îşi alege culoarea cea fără umbră, cea istoria tuturor păsărilor
nemişcătoare. până la punctul solemn din care începe
Cea care se vede chiar şi atunci cînd ţii istoria zborului
pleoapele-nchise care poartă în el istoria mişcărilor toate
şi - asemeni deplinului soare, până la punctul solemn de unde
începe
istoria însăşi
25
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

a luminii. cascadă, pantă de deal

Inima mea îşi alege culoarea săltând din oul secundei
roşie, îşi alege ovalul de ou,
roşu vertical, şi înfăţişat nouă
roşul pe care l-a pulsat ca un ecou
necontenit, roşul pur pe care sfera-l întinde
hrană a gândurilor oricând şi oriunde,
roşul care s-a născut sânge naştere, zestre
ca să devină idee, a lui
care s-a născut pasăre A FI schimbîndu-se în
ca să devină zbor. ESTE.
Roşu, roşu vertical

Scurt comentariu
„Inima mea își alege culoarea… culoarea pe care-o avea încă de dinainte de a şti că o are”. Prima
secvență sună în felul comun de-a percepe realitatea, precum impresia că Dumnezeu există sau nu în
funcție de credința sau necredința noastră. Nichita alege paradoxul ca mod de decodare a sensurilor.
Realitatea care ne precede (secvența a doua) este obiect al credinței, pe care ne-o însușim involuntar,
inducându-ne plăcuta impresie că noi ne-am fi născut odată cu lumea, pe care Dumnezeu a creat-o (doar
fiecare om repetă lumea!). Aș aminti aici, ca argument în plus, ideea lui Petre Țuțea „Mintea omului nu-
i făcută să cunoască adevărul, ci să-l primească”, pentru simplul motiv, adăugăm noi, că adevărul (cel
absolut, bineînțeles) ne precede. Și-acum un alt argument, ca aliat al spusei filosofului român: „Iată, Eu
stau la ușă și bat! Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa voi intra la el și voi cina cu el și el cu
Mine”. Dar, atenție, încuietoarea este pe dinăuntru!
Culoarea este un element spiritual, „fără umbră”, neschimbătoare, care se vede mai ales cu „ochii
de văzut” („chiar și atunci când ții pleoapele-nchise”). Mai mult, este asociată cu soarele – simbolul lui
Dumnezeu în lumea materială.
Alt simbol, oul, reprezintă concepția creației divine, având în centru ființa omului cu intimitatea
și gândirea lui, simbolizate prin zborul păsărilor. Aici ne amintim de un alt poem al lui Nichita în care
zice: „Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,/ cu aripi crescute înlăuntru,/ care bat plutind, planând,/ într-
un aer mai curat – care e gândul!” („O viziune a sentimentelor”).
„Inima mea își alege culoarea” (adică o recunoaște ca fiind a ei), dar nu roșul comun, ci „roșu
vertical… roșul pur/ hrană a gândurilor/ roșul care s-a născut sânge/ ca să devină idée,/ care s-a născut
pasăre/ ca să devină zbor”. „Roșu vertical” numai omul are; acesta este anterior sângelui, este viață din
viața lui Dumnezeu dăruită tuturor făpturilor în frunte cu „trestia gânditoare” care suntem („rou
vertical… roșul care s-a născut sânge/ ca să devină idée”).
Nașterea /Facerea lumii vii din „oul secundei,/ ovalul de ou/ și înfățișat nouă/ ca un ecou” este
pentru noi cea mai mare binefacere, un dat unic, zestrea dăruită nouă de Creator, al cărui nume complet
este A FI sau ESTE (Dumnezeu ca noțiune și Dumnezeu ca Ființă, Tată al existenței veșnice, surprins în
actul Creației). Cunoaștem asta din împrejurarea în care pe Muntele Sinai Dumnezeu îi dă lui Moise
Tablele Legii, declinându-Și numele: Eu sunt Cel Ce ESTE).
pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare
Ce bine că ești! (vol. „Poesis”), mereu dureroasă, minunată mereu.
de Nichita Stănescu Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
E o îmtâmplare a ființei mele fluviul rece de delta fierbinte,
și atunci fericirea din lăuntrul meu ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
e mai puternică decât mine, decât oasele mele, Du-mă, fericire, în sus și izbește-mi
26
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

tâmpla de stele, până când una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
lumea mea prelungă și în nesfârșire una foarte de sus, aproape ruptă
se face coloană sau altceva în înfrigurata, neasemuita luptă
mult mai înalt și mult mai curând. a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.
Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-
se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
Scurt comentariu

E aici o priveliște onirică venită din abisul ființei („neasemuita luptă a minunii că ești”) unde
sălășluiește dragostea. „O întâmplare a ființei mele” este momentul întâlnirii poetului cu sinele, prin
ființa iubită, ce-i produce o bucurie așa de mare, fericirea, de-i întrece posibilitatea înțelegerii, dovadă
că ea, dragostea, nu e din lumea asta. Apare aici puterea cuvântului exprimat, capabil să dea acestui
sentiment greutate și garanție întru perpetuare: „Să stăm de vorbă...”, cuvânt care vine dintru început din
gura lui Dumnezeu, fiind comparat cu „...niște dălți ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de
noapte, bazaltul de bazalt”, tocmai datorită fineții și puterii lui totodată. Dragostea din inimă devine
comuniune/comunicare, aceasta care mișcă sori și stele și de care este cuprins poetul când strigă „Du-
mă, fericire, în sus și izbește-mi/ tâmpla de stele...!”
„Ce bine că ești, ce mirare că sunt!” („a fi” – verbul nemuririi), e ca și când ai spune (ființa
noastră plăpândă o spune): e prea frumos și bine ca să poată fi și adevărat! Două ființe necunoscute,
spontan legate prin dragoste, sunt ca „Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/ două culori ce
nu s-au văzut niciodată”. Și poemul se încheie cu „lupta” dintre minunea (pe care iubita o reprezintă) și
întâmplarea unui om, aceea de-a fi poetul Nichita Stănescu („înfrigurata, neasemuita luptă/ a minunii că
ești, a-ntâmplării că sunt”).

27
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

O ISTORIE GENETICĂ
(INCOMPLETĂ) A ROMÂNILOR, DE
MIHAI G. NETEA, SAU CUM
NON-FICȚIUNEA BATE FICȚIUNEA

recenzie de Nicolae C. Ariton

Ca orice cititor consecvent și curios de ca domeniul să fie în continuare unul a oamenilor

genetică, am cumpărat cartea lui Mihai G. Netea și
am comandat și un test genetic pe site-ul
MyHeritage.com, pentru verificarea celor scrise de
autor. „O istorie genetică (incompletă) a românilor”
este primul volum, de acest gen, scris de un român
(după știința mea), dar care se adaugă mai multor
duzini, scrise de autori străini, dintre care o parte au
fost traduse și publicate de edituri românești. Cea
mai celebră dintre toate este fără îndoială „Gena
egoistă” a englezului Richard Dawkins, care
depășește binișor limitele unei cărți de știință,
jonglând lejer și agreabil cu filozofia. Dacă cartea
englezului este un bestseller mondial, nici volumul
lui Mihai Netea nu este mai prejos, fiind situat pe
primele locuri la vânzările editurii Humanitas, la
târgul de carte Gaudeamus 2022, păstrând
bineînțeles proporțiile de un tiraj de câteva
milioane (în patru ediții de-a lungul a douăzeci de
ani) și câteva mii de exemplare. Doctorul Mihai G.
Netea, ca orice om de știință de excepție, a părăsit
Clujul în anii nouăzeci, pentru a se stabili în
Olanda. De apreciat că el se consideră, în
continuare, a fi român.
Genetica este încă considerată de mulți mai
mult un domeniu SF decât știință pură, cu toate că
genomul uman (totalitatea informației genetice a
unui organism uman) a fost descifrat în totalitate
încă de acum 2 decenii (2003). Complexitatea
informației și dificultatea explicării acesteia, face
de știință, și aproape de neînțeles pentru oamenii
obișnuiți. Mihai Netea a avut curajul să scrie o carte
pe această temă, pe înțelesul românilor (lucru de
două ori mai dificil decât s-ar fi adresat altei
națiuni) și care să cuprindă și istoria neamului,
văzută prin prisma genetică. Din punctul meu de
vedere, toate acestea constituie un adevărat câmp
minat pentru un scriitor de non-ficțiune, care
trebuie să facă cu mare măiestrie un slalom printre
ideile preconcepute ale unei istorii naționale deja
scrise și despre care și ultimul român știe că se
„trage” din daci și romani. Mihai Netea nu se
împiedică însă de asemenea preconcepții și scrie cu
o lejeritate remarcabilă despre istoria poporului
român - primul capitol „Mai multe istorii: cultura,
limba, gene” – este cea mai frumoasă lecție de
istorie condensată a românilor, pe care am citit-o
vreodată, demonstrând că autorul este medic,
istoric și, mai ales, scriitor. Capitolul al doilea (din
cele 13 ale cărții!) este, normal, dedicat geneticii și
ce vrea aceasta. În „O scurta introducere în genetica
populației: modul în care ADN-ul ne ajuta sa
diferențiem între indivizi și populații”, autorul
încearcă să ne explice cât mai simplu „cu se
mănâncă genetica”, apelând inclusiv la formule
gastronomice, pentru a ne ușura înțelegerea.
Trucurile îi reușesc și cam tot „poporul”, dacă se
concentrează nițel, poate să înțeleagă despre ce este
vorba, mai ales dacă folosește și un creion pentru a

28

sublinia pasajele mai complicate. Oricum, sunt
sincer și vă avertizez că este cel mai „greu” capitol
al cărții. Firul epic al cărții putem spune că începe
cu al treilea capitol și o ține așa până la al
treisprezecelea, spre bucuria cititorilor. Acest
capitol trei: „Începuturi: Homo sapiens,
neanderthalieni, denisovani și moștenirea lor în
ADN-ul europenilor de astăzi” este unul de-a
dreptul polițist pentru că facem cunoștință cu
neanderthalienii, pe care putem să-i considerăm
unul din neamurile noastre îndepărtate (de-a
dreptul primordial), de la care mai păstrăm doar 2
procente din gene. Imigranți inițial din Africa, au
viețuit în Europa între anul 400.000 și 40.000 î.e.n.,
când au dispărut aproape brusc și mai mult decât
suspect, în urma întâlnirii cu Homo Sapiens, alți
musafiri în Europa, veniți din Africa. De la aceștia
avem cam 98% din gene. Pentru orice rasist care se
respectă aceste informații oferite de Mihai Netea
probabil că nu-i va pica prea bine faptul că toți ne
tragem din Africa. Pentru „puii de daci”, lucrurile
sunt la fel de triste, pentru că cea mai mare parte a
României de azi a format din preistorie așa numitul
„culoar danubian” de-a lungul căruia s-a desfășurat
migrația oamenilor preistorici către vestul Europei.
Cele două categorii de cititori, de care aminteam
puțin mai devreme, nu trebuie însă să dispere,
deoarece suntem abia prin ultima parte a
paleoliticului, când singura chestie interesantă este
întrebarea „Cine l-a ucis pe Homo Neanderthalis?”,
care a dispărut pur și simplu în negura istoriei
lăsându-ne, cum ziceam, două procente amărâte de
gene. Apropo, pistruii și părul roșcat sunt rezultatul
unor gene neanderthaliene. În capitolul
„Intermezzo mezolitic: genetica populațiilor
europene în ultima eră glaciară”, cum lesne se poate
deduce, autorul ne aduce, în căutarea genelor
strămoșești, în perioada ultimei glaciațiuni, cu
episoade interesante și cu ceva modificări ale
fizicului nostru. Lumea, câtă era, migrează dinspre
nord spre sud, în căutarea căldurii și cum habar nu
aveau de agricultură și zootehnie, toți erau
culegători și vânători. În plus, perioada mezolitică,
adică între 15.000 și 6.000 î.e.n., este un adevărat
„milkshake”, în care genele triburilor de oameni
existente – s-ar părea că nu mai mulți de câteva sute
de mii în întreaga Europă – se amestecă într-un
adevărat cocktail.
Capitolul „Plugul și turma: impactul
migrațiilor neolitice în genetica Balcanilor”, ne
29
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
aduce ceva mai devreme în istoria omenirii, adică
prin neolitic, care l-a rândul lui are tot felul de
perioade. Important este faptul că „lumea” se apucă
de agricultură și creșterea animalelor, lucru care nu
se petrece cum am crede pe meleaguri europene
(leagănul civilizației) ci prin Asia, mai precis în
Anatolia. Noii agricultori și zootehniști - aici am
exagerat puțin cu descrierea – migrează în cel puțin
în 2 valuri în Europa, unii dintre migranți utilizând
„culoarul danubian”, amestecându-se cu triburile
din „capitolele precedente”.
Autorul condimentează istoria genetică
neolitică, dacă pot să mă exprim astfel, cu tot felul
de mistere nedezlegate, cum ar fi existența și
dispariția aproape bruscă a „culturii Cucuteni”,
neaoș moldovenească și cu ceva extensii în Ucraina
de azi. Misterul Cucuteni este acela că locuitorii
așezărilor respective își distrugeau singuri
așezările, prin incendiere, la intervale de 60-80 de
ani, motivele și explicațiile fiind căutate cu sârg și
în zilele noastre.
Abia cu capitolele „Epoca Bronzului: indo-
europenii și zorii istoriei” și „Epoca Fierului: cine
sunt dacii?”, putem să începem să vorbim despre
începuturile istoriei poporului nostru, așa cum o
știe tot românul din cărțile de istorie și de la
televizor. O dată cu bronzul, dar nu neapărat
împreună, pe plaiurile mioritice sosesc „indo-
europenii” care se amestecă hotărâți cu localnicii și
formează tracii, un conglomerat de triburi din care
făceau parte și dacii și geții. Spre fericirea sau
nefericirea „puilor de daci”, existența indo-
europenilor este discutată cu tărie și în zilele
noastre, unii îi consideră a fi rasa „ariană” (până s-
au amestecat cu alte triburi), alții că sunt atlanții
scăpați în urma scufundării Atlantidei, și tot așa mai
departe. Aici mă simt obligat să menționez că
teoriile de mai sus nu apar în volumul lui Mihai G.
Netea, ci le-am „adunat” de prin alte cărți citite.
Oricum, autorul afirmă fără urmă de tăgadă, că
„Aceste migrații din Epoca Bronzului au avut o
contribuție importantă la bagajul genetic al
populației dacice, care va fi ceva mai târziu una
dintre primele populații atestate în surse istorice
scrise ca trăind pe teritoriul actual al României.”.
Clar, concis, aproape chirurgical.
Unii dintre cititorii lui Mihai G. Netea ar fi
capabili să sfâșie cartea acestuia și să păstreze doar
capitolul „Columna lui Traian: limba latină şi
sinteza daca-romană”, mergând pe intuiția că aici
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

este descrisă esența devenirii noastre genetice ca influența germană este de aproximativ 8%, în timp
români și conține „momentul culminant” al ce în Muntenia și Moldova, influența evreilor
narațiunii cărții. Autorul este însă destul de rezervat așkenazi, destul de numeroși într-o anumită
și declară că din punct de vedere genetic, cucerirea perioadă, este cam la fel. Personal, conform
Daciei de către romani a dus la o „îmbogățire testului, nu am nimic de german și doar 1,4% gene
genetică” a populației locale, care a rămas însă de evreu așkenaz. Ca să nu uit să mai adaug că
preponderent tracică, adică geto-dacică. Aici, îmi „grosul” genetic personal îl reprezintă geografic
permit din nou să intervin și să vă aduc aminte că genele „est-europene” 47,6%, care cuprinde
mi-am comandat un test genetic în California populația vestic ucraineană, Moldova și nord-estică
(acolo se află laboratoarele, pentru că firma este românească.
israeliană, MyHeritage.com). Exact pe schema Impresia generală asupra cărții doctorului
logică genetică a doctorului Netea, subsemnatul Mihai G. Netea, ”O istorie genetică (incompletă) a
este 43% genetic geografic sunt grec-sud italian, românilor” este, EXCELENTĂ. Autorul
adică, să zicem, la modul general, cu aproape manevrează condeiul precum bisturiul, cu toate că
jumătate din strămoși în Imperiul Roman. De restul este medic imunolog, dar comparația era prea
vă povestesc mai încolo. metaforică pentru a nu o folosi. Ne face să pricepem
Urmează două capitole dedicate delicatei și cele mai grele noțiuni al științei genetice (poate
relații dintre români, așa cum erau ei după nu chiar pe toți) și, mai ales, ne conduce atât de
retragerea romanilor din Dacia și venirea în valuri maiestuos prin hățișul istoriei naționale, încât ești
a popoarelor migratoare: „Migrațiile din Evul aproape convins că autorul este mai mult istoric
Mediu timpuriu și cristalizarea formării poporului decât medic iar genetica este un fel de istorie
român” și „Cuceritori din Asia: bulgari, maghiari și science-fiction.
cumani”. În urma trecerii lor, infuzia de gene a O istorie genetică (incompletă) a românilor
existat dar nu atât de importantă pe cât ar vrea Mihai G. Netea
detractorii obârșii poporului român. „Începutul Editura Humanitas
celui de-al doilea mileniu este crucial pentru 2022
formarea statelor medievale românești, din punctul
de vedere al istoriei genetice a poporului român
migrațiile provenite din stepa eurasiatică în acest
interval istoric sunt fără consecințe majore.
Populația locală românească își va menține astfel
caracterul său sud-european deja cristalizat în
mileniul anterior.” (p.177)
Peste capitolul „Ultima mare migrație din
Asia: romii”, vom trece foarte rapid, cu toate că
pentru unii dintre cititori este extrem de interesant
și vom extrage doar o cifră, 8%. „Studii genetice
recente au arătat că procentajul de bagaj genetic
caracteristic populaţiilor din Asia de Sud, adus în
Europa de romi, este de aproximativ 8% sau mai
puţin la diferite populaţii europene, inclusiv la
români . Rezultatele testului meu zic 3% sud
asiatic, adică rom... acceptabil, zic eu.
Penultimul capitol „Ultima jumătate de
mileniu”, clarifică ce s-a întâmplat pe meleagurile
mioritice în această perioadă, destul de „agitată”
din punct de vedere istoric dar cu influențe genetice
destul de mici, astfel în spațiul transilvănean

30
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Noi contribuții la istoricul parohiei și așezării

Frecăței
Istoricul* parohiei Frecăţei2
Protoieria Tulcea

Pr. Felix Lucian NECULAI

Istoria bisericească a Dobrogei este încă prea puțin cunoscută datorită lipsei de informații, care,
atunci când se găsesc, uneori se completează în mod fericit, iar alteori sunt contradictorii.
Descoperirea unor noi documente care aduc un plus de cunoaștere asupra istoriei satelor,
lăcașurilor de cult și oamenilor din Dobrogea veche reprezintă o adevărată bucurie și satisfacție
intelectuală pentru oricine iubește și pune sufletul la redescoperirea istoriei noastre.
,,Frecăței” reprezintă doar un mic fragment dintr-un mozaic interreligios și interetnic din ultima
parte a dominației otomane asupra Dobrogei, care se cere a fi cunoscut și pus în valoare pentru
înțelegerea corectă a trecutului nostru.
Utilizarea resurselor documentare bisericești reprezintă un valoros fond, care, alături de alte
surse, așază într-o lumină mult mai vizibilă tabloul vieții sociale dobrogene din secolul al XIX-lea,
sfâșiate de conflicte și războaie politice duse între marile puteri ale lumii: Turcia și Rusia.
<<Această parohie a fost locuită încă din începutul înfiinţării satului3 de enoriaşii creştini
ortodocşi4. Satul s-a format din ciobanii din Transilvania veniţi cu turmele lor pe aceste meleaguri
mănoase şi nelocuite aproape pe vremuri de cât de prea puţini oameni.
Numele satului:,,Frecăţei”5 după spusele bătrânilor se trage dela mâncarea făcută din lapte de

2
De-a lungul timpului, așezarea Frecăței (astăzi comună) este întâlnită în hărțile și înscrisurile vechi sub denumirile:
Frekece, Frekelça (în tapiuri): Frikatche (pe harta lui Lapie {vezi P. Lapie și Alexandre Emile Lapie (fiul), cartografi
francezi, sec. XIX, autori ai globurilor, atlaselor și hărților terestre, realizatori a numeroase lucrări}; Fricatek (cf. agentul
polonez Korsak, 1849); Frecați - la Ion Ionescu de la Brad, cf. Laura Diana Cizer, Toponimia județului Tulcea. Considerații
sincronice și diacronice, Ed. Lumen, Iași, 2012, p.181). Ca în cazul numeroaselor așezări din Dobrogea, deși nu se cunoaște
precis data înființării așezării, ci doar consemnări asupra existenței ei la o anumită dată, în zonă se găsesc urme de locuire
continuă din epoca bronzului, a fierului, perioada romană și cea medievală (Gheorghe Băisan, Localitățile județului Tulcea,
studiu monografic, Ed. Pim, Iași, 2020, p.131). Grafia diversă a numelui de astăzi „Frecăței” provine din faptul că autorii
însemnărilor au origini deosebite (turci, ruși, polonezi), cu grafie și fonetică proprie.
3
Autorul istoricului bisericesc având la îndemână surse orale (bătrânii satului, probabil mocani) presupune ca dată a înființării
așezării secolul al XIX-lea. Trecut prin experiențele dureroase ale războielor ruso-turce, dacă amintim doar de cel din 1828-
1829, localitatea apare, pe o hartă rusească din 1838, ca pustiită, fiind repopulată după această dată, deoarece nu mai apare și
pe lista lui Ion Ionescu de la Brad (1850) cu sate depopulate.
4
O radiografie a evoluției demografice a localității începând cu a doua parte a sec. al XIX-lea se poate vedea la M.D.Ionescu,
Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, București, 1904, care menționează: ,,satul Frecăței pe la 1850 era locuit de Turci și
Români”; statistica lui Gr. Dănescu (1896): 475 bulgari, 186 turci și tătari, 56 români, 46 ruși și 7 evrei. cf. Gheorghe Băisan,
op.cit., p.131; Marele Dicționar Geografic al României (MDGR), vol. III, 1900, p.442, menționează că localitatea numără
,,223 familii, cu 768 de suflete, majoritatea bulgari și români”.
5
Cercetătorii (Laura Diana Cizer, Gheorghe Băisan) dau ca românesc numele așezării, ceea ce ridică, pe viitor, următoarele
direcții de cercetare. Din moment ce am văzut că există însemnări (sub diverse forme: Frekece, Frekelça, Frikatche,
Fricatek a aceluiași nume românesc Frecăței) asupra existenței așezării, mai înainte de jumătatea sec. XIX, deducem că
așezarea este mult mai veche decât s-a vehiculat până acum, de unde rezultă că și așezarea mocanilor ardeleni în Dobrogea
trebuie să fie mai veche decât secolul al XIX-lea. Știri precise și sigure despre trecerea mocanilor în Dobrogea există de la
începutul secolului al XIX-lea, ceea ce nu exclude prezența lor, mult mai dinainte, sec. XVIII și chiar XVII. Vezi D. Șandru,
31
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

oaie şi făină de către ciobanii stabiliţi în aceste locuri şi pe care o serveau celor care din întâmplare sau
chiar intenţionat se abăteau pe la stânile ciobanilor de aici. Mai târziu au venit şi locuitorii de origine
bulgară din Basarabia6 care, fiind crescători de vite au fost atraşi de păşunile întinse de prin pădurile ce
erau pe atunci în aceste locuri stăpânite de către Turcii care erau în acele timpuri atotputernici.
Deşi sub stăpânire păgână locuitorii satului n-au renunţat la credinţa lor creştină cu toate
persecuţiile la care au fost supuşi.
Şi pentru că datina şi învăţătura creştină le cerea să aibă un locaş în care să-şi îndrepte sufletul şi
gândul către Cel Atotputernic cu adevărat, - în vremuri de răstrişte mai ales şi-au ridicat o sfântă biserică
de lemn, joasă şi fără turnuri – aşa cum abia le încuviinţau asupritorii - turci7 – în locul din mijlocul
satului unde se află astăzi biserica parohială. Când s-a clădit prima biserică8 e greu de precis (precizat)
acum deoarece bătrânii care mai sunt în viaţă, nu ştiu. Sigur este că în anul,,1904”9 vechea biserică de

Mocanii în Dobrogea, București, 1946, p. 22-24. Interesant de menționat este faptul că D. Șandru, op.cit., p.98, citând pe N.
Iorga, La Dobrodja roumaine, București, 1919, p. 22, amintește că la Frecăței (Tulcea) erau ,,30 de familii de negustori
ardeleni, cu deosebire Făgărășeni din Sâmbăta”. De reținut sunt și părerile că numele satului ar putea proveni de la localității
Frecăței din Balta Brăilei, de unde se presupune că ar fi venit o parte din primii locuitori. După altele, ar putea fi legat de
satul dublet din Basarabia, de unde ar fi putut migra românii spre aceste locuri. (Gheorghe Băisan, op.cit., p.132).
Și aceste ipoteze pot avea acoperire istorică, explicându-se atât prin etapele sau valurile de transhumanță ale mocanilor
ardeleni care ,,după ce au cucerit șesurile Munteniei, Ialomița, Buzăul și Brăila mai ales, au ajuns în Baltă la Dunăre, pe
care au trecut-o, îndreptându-se spre Dobrogea” (D. Șandru, op. cit., p. 22). sau prin valurile de bulgari din Basarabia veniți
în Dobrogea, începând cu 1830, după ultimul război ruso-turc.
6
Autorul postulează existența satului înainte de anul 1830, când aici s-au așezat bulgarii veniți din Basarabia. Din lista celor
6 ctitori, cu excepția preotului, ultimii trei (adică mai mult de jumătate) sunt de etnie bulgară (Dobre, Mitolof și Danciu),
ceea ce ne îndreptățește să credem o prezență semnificativă, chiar majoritară a etnicilor bulgari în localitate. Vezi mai sus
nota 3 statistica lui Gr. Dănescu (1896): 475 bulgari, 186 turci și tătari, 56 români, 46 ruși și 7 evrei; Marele Dicționar
Geografic la României (MDGR), vol.III, 1900, p.442, menționează că localitatea numără ,,223 familii, cu 768 de suflete,
majoritatea bulgari și români”. De reținut și faptul că potrivit Statisticii generale a clerului din Eparhia Dunării de Jos din 12
septembrie 1879, la Frecăței funcționa ca preot bulgarul Teodor (Feodor) Iliev, în vârstă de 41 ani, hirotonit de către episcopul
(mitropolitul) grec Dionisie de la 6 august 1866 în biserica Buna Vestire din Tulcea. În aceeași statistică se menționează
faptul că numărul poporenilor bisericii este de 65 bulgari, iar la observații ,,nu se supune autorității bisericești” (române) Pr.
Eugen Drăgoi, Documente privind istoria bisericească din nordul Dobrogei vol I, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Tulcea,
2017, p. 197 + Anexă. Dacă preotul Teodor Iliev era și născut în Frecăței în anul 1838 și, mai ales, dacă funcționa aici ca
preot încă de la hirotonie din 1866, sunt date importante care rămân de elucidat.
7
Caracterizarea administrației otomane prin expresiile: ,,Turci atotputernici”; ,,persecuțiile” la care erau supuși creștinii;
,,asupritorii turci” ne lasă să înțelegem, printre rânduri și stereotipii de vocabular bisericesc, ideea că ,,vremurile de răstriște”
se referă cel mai probabil la perioada dinainte de anul 1839 când în Imperiul otoman începe epoca Tanzimatului, o perioadă
de reorganizare a Imperiului, de modernizare, de reforme și prefaceri care urmăreau, între altele: apărarea integrității
teritoriale și lupta împotriva tendințelor centrifuge naționaliste; proclamarea egalității în fața legii a tuturor cetățenilor
otomani, indiferent de religie; unirea diferitelor naționalități trăitoare pe teritoriul imperiului, „musulmani și nemusulmani,
turci și greci, armeni și evrei, kurzi și arabi.” Din punct de vedere religios, pentru creștini, erau permise ridicarea de biserici
cu autorizație (firman), existența clopotelor, etc.
8
Datele sunt contradictorii, se completează și mai ales trebuie interpretate. Sursele care dau date diferite: 1878 (Gh. Băisan,
op. cit., p.131); 1879 (M.D.Ionescu, op.cit., p.399); 21 mai 1881 -7 nov. 1882 (Pr. Eugen Drăgoi, Aspecte ale vieții
bisericești din Episcopia Dunării de Jos în anii 1864 -1886, în ,,Monumente istorice și izvoare creștine”, Galați, 1987, p.294-
295, se referă cel mai probabil la ,,prima biserică” ca la biserica anterioară celei prezente și nicidecum la cel dintâi locaș de
cult pe care l-a avut așezarea.
Cel dintâi locaș de cult al localității a fost ridicat în vremea dominației otomane asupra Dobrogei, înainte de anul 1878,
potrivit expresiei ,,în vremuri de răstrişte mai ales şi-au ridicat o sfântă biserică de lemn, joasă şi fără turnuri – aşa cum abia
le încuviinţau asupritorii – turci”, poate chiar înainte de epoca Tanzimatului. Dacă se va demonstra că hirotonia preotului
Teodor Iliev în anul 1866 se va fi făcut pe seama parohiei Frecăței înseamnă că aici deja exista la anul 1866 o biserică
anterioară celei amintite în surse (1878, 1879, 1881-1882) ca prima biserică.
9
Și asupra anului începerii noii (actualei) biserici datele sunt neconcordante; 1902 (Laurențiu Mănăstireanu, Viața
religioasă în nordul Dobrogei (1878-1918), Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015, p. 655);
1900- 1906 (datele Episcopiei Tulcii) și 1904 (data cea mai sigură) cf. M.D. Ionescu, op. cit., p.399, care completează:
,,Acum se reconstruesce o nouă biserică și va costa 35000 lei.”
32
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

lemn fiind pe de o parte neîncăpătoare iar pe de altă parte prea10 veche, s-a simţit nevoia unei noi biserici
care s-a şi început a zidi în acel an de către un arhitect anteprenor:,,Borş”11 cu cheltuiala enoriaşilor care
au plătit sus zisului anteprenor,,zeciuială” din cereale pe timp de trei ani. S-a isprăvit de zidit în anul
1906 când s-a şi sfinţit de către Episcopul Dunării de Jos, Pimen Georgescu, la 14 octombrie 1906.
Ctitori ai noii biserici au fost:
1. Pr. Gh. Atanasiu, paroh12
2. Petre Ciobanu
3. Toader Moroianu
4. Mitu Dobre
5. Gh. Mitolof
6. Petre Danciu>>
*Istoric original aflat în anul 2009 la Parohia Acoperământul Maicii Domnului din Tulcea şi pus
la dispoziţie prin bunăvoinţa preoţilor slujitori de aici. Document istoric extras și transcris din
SINODICUL Sfintei biserici din parohia Frecăţei cu hramul Sf. Nicolae şi din comuna Frecăţei, judeţul
Tulcea.
- Document întocmit cel mai sigur la anul 1910, când s-a înfiinţat şi s-a pus în circulaţie SINODICUL
înfiinţat de către Preasfinţitul Nifon Niculescu al Dunării de Jos. Oricum scris înainte de 31.03.1936 şi
23.03.1938, date la care Protoiereul D. Ţară l-a văzut şi avizat, după cum reiese din inscripţiile originale
ce se găsesc pe istoric.

10
Expresia ,,prea veche” întărește convingerea că biserica anterioară acesteia nu putea fi construită în urmă cu doar 25 de
ani. ,,Spre finele anului 1912, epitropii solicitau chiriarhiei (Episcopiei Dunării de Jos) aprobarea ca biserica veche să fie
dărâmată, iar materialul lemnos să fie folosit la construcția casei parohiale” (Arhiva Episcopiei Tulcii, dosar 89, Fond Parohie
Frecăței, Adresă Protoierie Nr. 794/22 nov. 1912 apud. Laurențiu Mănăstireanu, op.cit., p.655.
11
Ștefan Borș (n.1858 Dragomirești, jud. Neamț – d.7 iunie 1928 Tulcea). Urmează la București cursurile Școlii de poduri și
soșele și se stabilește, în 1884, la Tulcea, unde devine inginer șef al Serviciului tehnic județean. Ștefan Borș (primar, deputat
și senator, implicat în viața socio-culturală și politică a Tulcei) a rămas în memoria judetului Tulcea, în primul rând, pentru
vasta activitate în domeniul construcțiilor și reabilitării unor clădiri reprezentative pentru judetul Tulcea: a construit 14 școli,
12 biserici, 3 cazărmi, 3 spitale și Palatul Pescăriilor.
12
Pr. Gh. Atanasiu slujește în parohia Frecăței în perioada 1887 -1 mai 1908. Date despre pr. Gh. Atanasiu vezi la
Laurențiu Mănăstireanu, op. cit., p.655-656.
33

Îngerii din lacrima lui Dumnezeu
ceasul cetății sună prelung
alungând spaimele întunericului…
coboară Îngeri pe pământ
înveșmântați cu albulpur al zorilor…,
cu aripile pudrate de visele copiilor…,
cu ochii aprinși de văpaia Dragostei…
coboară Îngeri invizibili pe pământ…,
amestecându-se printre oameni…,
un singur visitor
își vede Îngerul de Veghe
și striga spre ceilalți semeni:
„uite..,bă..,un Înger de Veghe..,
un Înger cu aripa frântă..,
lăcrimând tăcut!”
semenii…
semenii lui..,
nu-i dau importanță..,
îndepărtându-se de el…
„e Poetul Cetății!”
zice unul..,
„Ăsta vede Îngeri peste tot!”
spune altul..,
dar Îngerii de Veghe
se pierd printre oameni…,
ocrotindu-le pașii
pe Calea spre Mântuire…
34
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
DINCOLO DE CRUCE
George CĂLIN
Îngerii..,
Îngerii de Veghe
nu țin cont de poeți..,
ei migrează printre noi ..,
dăltuiți cu Dragoste și migală
din lacrima lui Dumnezeu…
Caii Amurgului
caii Amurgului
prinși cu zăbale de-argint
se destramă în visu-mi de-o noapte..,
se-avântă pe drumuri necunoscute
cu potcoavele îmbătrânite de Timp…
caii Amurgului
mă înfioară cu nechezatul lor de spaimă..,
umbrind o aripă a morții zălude
cu masca-i hâdă..,
din Moarte spre Moarte –
vâltoare înnegrită de umbre crude..,
ce-ngheață sânge-n vine…
Timpul ucigaș plouă și ninge –
ninge și plouă în rana amintirilor
devorată-n hăuri de vise
ce curg trecătoare
pe drumurile bătătorite în mine…
caii Amurgului
îmi picură în suflet străluciri solare..,
pierduți fiind
pe Calea spre ne Murire…
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

întâlnirea cu Dumnezeu…
Doamne..,
pas cu pas vin spre Tine..,
astăzi.., din nou..,
Primăvara tremură-n muguri
Anunțându-mi Învierea Fiului Tău…
Doamne...,
Timpul mă macină la moara lui..,
înverzindu-mi singurătăți ofilite
printre flori de cireș
înveșmântate în mii de culori..,
dospind roi de Curcubeie,
peste zilele-mi rămase…

Doamne..,
pulberi de stea însorită
plutesc în vraja unui cântec adormit
pe strune de harfă târzie..,
fremătând trup de zefir –
în inima-mi împurpurată
cu zorii Răsăritului…

Doamne..,
zburdă primăveri
respirând prin muguri..,
Lumina rănită de întuneric
dă în clocot
înveșnicind Timpul..,
îngrămădind Cerul
între ramuri de vișin sălbatic…

Doamne..,
eu vin către Tine..,
vin cu pași mici..,
să nu întârzii,
Doamne..,
să nu întârzii,
să nu întârzii…

35
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Marieta COMAN

SCRISOARE Nu mă grăbi, sunt doar al tău !

Încearcă să mă prețuiești,
Scrisoarea îmi era adresată… atât cât se mai poate…!
Numele meu cu majuscule și cu semnul
exclamării ! Cu drag,
Deschid și văd doar rânduri scrise cu al tău
majuscule. TIMPUL..”
Pare important… :
‘’ Trebuia să îți scriu, SENS GIRATORIU
să îți atrag atenția cumva…
Nu îți sunt pe plac niciodată, În sensul giratoriu-al vieții
deși îți ofer totul. uneori ne tot învârtim
Mereu parcă mi te împotrivești și mă înaintăm puțin
apostrofezi… dar ne întoarcem
cel mai adesea,
Noaptea te surprinde la ore târzii, pentru că greșim.
iar răsăritul te găsește deja făcând ceva
când de-abia s-a deschis geana dimineții… În sensul giratoriu-al vieții
Dacă vreau să lenevim împreună, rămânem uneori nedumeriți
spre ce ne îndreptăm
îmi spui că ai ceva de făcut, dacă vreau să ne sau care-ar fi direcția,
relaxăm pe care s-o parcurgem
și să ne ținem companie, nu se poate, mereu ca să fim fericiți ?
te grăbești…
Sunt gelos pe tot ceea ce îți captează
atenția… FRÂNTURĂ DE MISTER
iar pe mine nu mă prețuiești.
Crezi că vei mai putea recupera vreodată Sunt o frântură de mister
clipele de relaxare ce le-am fi putut petrece ce-a spulberat-o Dumnezeu
împreună, prin foșnetul de vânt trecând,
36tand așa, pierduți și nefăcând nimic, prin murmur de izvor căzând .
doar bucurându-ne unul de altul…?
Crezi că mai poți întoarce unele momente Mă caut și mă pierd mereu
în care cel mai important să fiu eu, prin labirintul vieții greu,
fără ca altceva sau, altcineva să îți distragă într-un moment simt aripa zburând
atenția…? în celălalt, am brațe ca de plumb...
Eu, sunt aici pentru tine…
36
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Și îmi plimb sufletul prin poezie M-AM COMPUS ÎNTR-O POEZIE

un curcubeu de stări să-mi colorez,
prefac întreaga viață într-o fantezie M-am compus într-o poezie
ca să ating magia ei, misteru-i să îi înțeleg… ca să pot simţi
magia lumii
necuprinsă între limite
O CUPĂ CU SECUNDE şi să simt zborul liber
de îngrădiri...
În seara asta mă aşez comod
pe-o margine de stea M-am compus într-o poezie
şi într-o cupă îmi mai torn ca să ating suflete
secunde dulci în viaţa mea... şi să le spun
că viaţa e un zbor
Le savurez tot una câte una, neînfrânt...
să pară că e timpul lung
să simt din plin parfumul lor, LIMBII ROMÂNE...
c-ar semăna puţin, a infinit... (versuri dedicate Zilei Limbii Române )

În seara asta vom fi noi Ești roua proaspătă a dimineții

eu doar, cu a mea cupă, când blând mi te așezi pe buze
poate vom păcăli cumva și-mi modelezi frumos viața
secundele, să nu se ducă... când te-mpletești între cuvinte.

PE-ALEI DE VISE Ești firul ierbii ce-mi renaște

scânteia versului pictat pe coală
Călător pe-alei de vise Limbă română, cine mi te-a dat
zi de zi cutreieram să-mi fii atât de-aproape de inimă ?
*
adunam petale ninse
Aș putea să mă pierd între slove
de-amăgiri și diafan ai putea să mă cauți printre cuvinte,
încolțeam semințe albe dar mereu voi fi acolo
de speranțe violete unde limba română- i sfântă...
decupam fine dantele
să împodobesc suflete. În rima ei se scrie poezie ce atinge inima
și-o melodie blând se unduiește pe refren
Culegeam în buchețele cuvinte curg lin ca izvoarele
curcubeie de parfumuri când românește spui ce simți mereu.
și-n ghivece îmi puneam
mugurași de șoapte-n doruri
fluturi albi lăsam să zboare
prin al sufletului jind
tresâlta inima-n note
puse grav pe portative…

37
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Paul SÂRBU
TAXA DE TRECERE (în timp ce iscusitul vâslaș pufăia neatent
(Se dedică tuturor poeților) dintr-o pipă!...)
-1 leu! spuse Charon. Dar, un răposat mai,,vigilent”,
Aveam eu ceva mărunţiş, infiltrat acolo anume,
m-am scotocit prin buzunare, îi transmise barcagiului
am adunat ce-am mai găsit o,,notă informativă”
de pe piept ori de pe ochi: cum c-aş fi,,călător clandestin!”
îmi lipseau 15 bani!... Ăsta, Charon, nervos,
M-am uitat chiondărâş, întrebător, mă altoi cu o lopată-n,,numele Tatălui”
înspre morţi şi spre vii: de fu cât pe ce să mă trezesc din amorţeala
chiar şi cei ţepeni, vesperală,
ridicau din umeri: înapoi,
,,Charon nici nu există”, spuneau ei, în lumea celor vii!...
,,e doar un mit, Mă pomenii din nou, pe malul Aheronului,
de ce să-l mai şi plătim?!...” cu un cucui în frunte, ca un inorog,
Am rămas aşadar,,,pe mal”, în,,sala de aşteptare”
indecis dintre cele două lumi,
între moarte şi viaţă, printre cei care n-aveau cu ce să-şi plătească
blocat în pasajul dintre două lumi, tichetul de călătorie.
între amurg şi un nou răsărit. Și, cel mai destoinic dintre cârmaci,
justițiar, mă măsură cu ochii-i
Între timp, ca niște ceasornice oprite la miezul nopții:
de plictiseală și de năduf, -Din vânzarea cărţilot tale
și ca să scap de această încețoșare n-ai reuşit să-ţi agonisești nici măcar
crepusculară, ,,obolul de trecere?!...”
am încercat să evadez, Au credeai c-o să te treacă
să trec,,dincolo”, Uniunea Scriitorilor,,moca”?!
căci, de pe țărmul celor vii
puțini îmi mai făceau semne cu batista, Atunci, pe acel ţărm sinistru
în timp ce peste care bântuia un fel de vecernie
pe celălalt mal morganatică
mă așteptau mă întâlnii cu unul, Holderlin,
mai toți prietenii dragi pe care-i avusesem în şi el tot în situaţia mea
lume... de rău platnic
M-am ascuns, așadar, în barcaz de mai bine de un veac şi ceva,
printre ceilalţi decedaţi şoptindu-mi, sfios:
ţinându-mi respiraţia... ,,La ce bun, poezia, în vremuri sărace?!”…

38
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Mă întorsei revendicativ şi rebel către cel mai Cât o să mai putrezim de vii, pe malul ăsta
iscusit navigator: rătăcind în frig, în bătaia crivățului,
,,Eu exprimam inexprimabilul, tăcerea de privind cohorta de suflete
dincolo de cuvinte!...” la echinocțiu
spusei...Dar acesta-mi replică, surâzând: înghesuindu-se înspre neant?!...
-Acum vei avea timp destul Să-i manglim lotca!...
să-ţi exprimi inexprimabilul Să vadă şi el, Charon,
prin tot dicționarul de,,necuvinte” ce-nseamnă
al neantului!...Ba, ești liber să și protestezi, cât să n-aibă mijloc de transport
poftești, peste apele astea tulburi, însângerate și pline
cu o pancartă, pe malul Aheronului!...” de cadavre,
-Dar Poezia unde mișună miasme și tot felul de spirite
e,,pâinea sacră” rele!...”
pe care au lăsat-o zeii
oamenilor, Dar, seraficul poet, făcu un semn
după ce au părăsit lumea…” a lehamite
mai argumentă și cu falangele-i scheletice,
umbra romantică şi sfielnică a lui Holderlin, tuși anemic,
la care Charon, plictisit, scoțând rotocoale de își drese glasul
fum, arătă cu lopata: şi agrăi
-Nici cei din stânga fluviului, profetic:
nici cei din dreapta, -În vremuri nemiloase
nu stau la coadă omenirea își sacrifică
să cumpere această,,franzelă”! Pesemne mai întâi poeții!...
că nu prea le ține de foame!...
Inima poetului
Disperat, mă apropiai şi-i şoptii însinguratului e precum luna
romantic: în ultimul pătrar
,,Bă, Johannis! cuprinsă de infarctul realității!
Tu ai ajuns un schelet ulceros În zadar trage cu arcul încordat al nervilor lui
și n-ai făcut baie de-un veac!... cu săgețile aprinse ale versurilor sale, spre cer,
Hai să-i ciordim barca lui Charon spre vârcolacii înfometați!
şi să trecem dincolo, Eclipsa va veni negreșit!...
unde ne e locul:
în Câmpiile Elizee!... Vor îngropa
Acolo nu există timp, bucăți din inima sacrificată
anotimpurile coexistă simultan, a poetului
fără să treacă, fără să vină, în cele patru puncte cardinale
ca într-un glob de sticlă sub brazdele albe
unde frunzele galbene cad ale țarinii
printre mugurii înstelați colii de scris.
ai Căii Lactee,
acolo nu există clipe trecătoare, nici amurguri, Iar cuvintele
acolo nu s-a inventat moartea, ca pe niște semințe
doar nimfele dansează și cântă ne-ncetat... le vor spăla cu sângele său,
fructele coapte, mălăiețe ca recolta de versuri
ne cad drept în cerul gurii, să fie mai bogată,
sub cupola celestă căci deja
a Insulelor Preafericite! răsare
39
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

luna postumă cu glorie

deasupra mesei sale de scris!… postumă
Fluviul Uitării…”
Iar în curând, mai spuse
când oamenii vor ajunge doar nişte stomahuri romanticul
umblătoare, visător…
doar niște conturi în bancă,
vor fi bântuiţi Atunci apăru Hades,
de o mare foamete cel cu ochii de gheață și părul de foc smolit,
care-i va decima: pâlpâind, fumegând de toxine letale,
căci foamea de poezie încruntat, întunecat și rece, supranumit
ucide mai mult decât ciuma, ,,Cel care nu zâmbește niciodată”
ori decât seceta și decretă sarcastic:
ori decât lipsa Soarelui de pe cer!... -Voi doi
(arătând către noi!)
Iar atunci, cohorte de preoți vor oficia veți primi drept pedeapsă
ritualuri, să vă întoarceți înapoi în lume
vor aduce ofrande și sacrificii, ca să vă agonisiți cinstit
mistuite câte doi talanți
la foc viu, care vi se vor pune pe ochi
la foc sacru, când veți reveni!...
astfel ca fumul de jertfă Apoi, îi făcu cu ochiul lui Charon,
să se înalţe noaptea-n tării, se aplecă la urechea acestuia
până la Luceafăr- și-i șușoti:
căci numai așa -Pedeapsa asta e mai grea
recolta decât toate chinurile din Tartar-
de versuri căci, acolo, sus,
va fi bogată nimeni nu mai citește,
şi poporul nimeni nu mai cumpără
nu va pieri de lipsa poeziei cărți de poezie!...
mai mult decât de lipsa grâului şi a Se fac eforturi disperate
porumbului, ca, Poezia însăși,
și a soarelui de pe cer!... ba în agonie, ba mereu în infarct,
ori în stop cardiac,
Atunci, resuscitată cu defibrilatoare,
își șterse sudoarea de pe frunte angelicul poet, cu șocuri electrice tot mai puternice,
abia atunci, frate Paul, ba în moarte clinică-
posteritatea să nu dispară pentru totdeauna de pe Terra…
ne va trimite Dar în curând va fi deconectată de la
un iaht aparate…
de lux! și va trebui
(nu ca albia asta drăcească s-o traversăm Aheronul moca,
tocită de vârtejul apelor moarte!) fără taxă
ci un vaporaș de trecere,
luminat de ghirlandele electrice ale versurilor în schimb
noastre, în noapte!... vom juca la zaruri
cu bar și Jacuzzi, cămeșa însăși a Poeziei
cu famfară de alămuri și-o vom expune
și nimfe, lângă cavoul acesteia
cu care să traversăm, în muzeul literaturii!...
40

Olimpia SAVA
IDILĂ
Cerul tot a fost pictat
De un nor cam supărat,
Tot cu pete de cărbune.
Nimeni n-a-ndrăznit a spune
Chiar și doar un cuvințel,
Să-și revină singur el.
Timp de-o oră-așa a stat
Neclintit și supărat,
Petele păzind decis.
Vreo schimbare n-a permis.
Dar deodată-a tresărit,
Un fior parcă-a simțit.
O steluță-a îndrăznit
Și, timidă, i-a zâmbit.
Rușinat, a șters îndată
De pe boltă orice pată
Și-a zâmbit cuceritor,
Tot spălându-se de zor.
Steaua l-a înconjurat
Cu beteală și-au dansat.
RIVALITATE
Soarele a explodat,
Sau nu ştiu ce s-a-ntâmplat,
Că, pe cerul liniştit,
Flăcări, flăcări s-au ivit.
Micii nori s-au speriat
Şi cu toţi s-au tupilat,
Care, unde a putut,
Dintr-o dată-au dispărut.
Nu lipsesc decât puţin,
41
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Prind curaj şi iarăşi vin
Sus, pe bolta speriată
Că a fost în foc lăsată.
Fără veste-ameninţate,
Flăcările-s derutate.
Au crezut că pot să stea
Fiecare unde vrea,
Nori şi flăcări, launloc.
Însă ei nu vor deloc.
Spun că bolta-i doar a lor
Şi n-o dau aşa uşor.
Flăcărilor nu le place,
Dar, cum nu prea au ce face,
Bolta-ncep s-o părăsească,
Fără ca să se grăbească.
APUS DE SOARE
Cum era puţin distrat,
Domnul Soare şi-a vărsat,
Înainte de culcare,
Spectrul tot, la întâmplare.
Însă rău nu i-a părut.
Fără veste-au apărut
Pete roşii pe azur,
Pete galbene, în jur,
Albe şi portocalii,
Verzi şi multe sinelii…
S-a-ntâmplat pe cer să treacă
Nişte nori cu chef de joacă
Şi, văzând aşa risipă,
Au pictat şi ei în pripă
Nişte pete cam ciudate,
Din culori amestecate.

În vopsele s-au stropit,
Până când au obosit,
După-aceea se priveau
Şi nu se recunoşteau.
Parcă s-ar fi speriat,
Cu leşie au spălat
Bolta cerului, îndată.
N-a rămas măcar o pată!
Soarele, când a văzut
Bolta, nu i-a mai plăcut,
Chiar de nu avea vreo vină:
-Prea curată şi senină!
S-a gândit, a socotit
Şi a scos din loc dosit
O cunună de beteală,
Mare, parcă ireală,
Şi, cu grijă a gătit
Bolta, care i-a zâmbit:
-Dormi în pace, dragul meu,
Eu te voi veghea mereu!
ÎNSERARE
Bolta iar şi-a adunat
Norii albi. A presărat
Multe zdrenţe de sineală,
Dar şi franjuri de beteală.
O dantelă ne arată,
Cu steluţe, mii, brodată
Şi, din fire de lumină,
Se iveşte luna plină.
Alte stele par să fie
Prinse-ntr-o bijuterie.
Totuşi, bolta minunată
E puţin întunecată,
Plânge chiar de supărare
Că, din simplă întâmplare,
Nişte păcură-i vărsată
Pe mai mulţi nori deodată.
LUNĂ PLINĂ
Munţi de nori s-au tot ivit
Şi cu stele s-au hrănit.
Cerul s-a întunecat.
Doamna Lună a aflat
Şi, cu o baghetă lungă
42
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Grabnic norii îi alungă.
Ei fug speriaţi, îndată.
Bolta iar e înstelată.
Dintre stele, câte una
Tot mai tremură întruna,
Temătoare să nu vină
Mâncătorii de lumină.
Însă Luna le şopteşte:
Dacă unul îndrăzneşte
Astă noapte să revină,
Va muri de… lună plină.
PÂNZA CERULUI S-A RUPT !
Soarele, vulcan erupt,
Pânza cerului a rupt,
Undeva la asfinţit
Şi pe boltă s-au ivit
Flăcări, magmă, şiroind
Şi tot cerul înroşind.
Norişorii mititei
Au fugit ca vai de ei,
Speriaţi, unde-au putut,
Nimeni nu i-a mai văzut.
Ca venit din lumea toată,
Alt nor se arată-ndată,
Lung şi foarte dantelat,
Însă cam întunecat.
Înfoiat ca un păun,
Lacom ca un căpcăun,
El înghite la un loc
Magmă, dar şi limbi de foc.
Creşte fără încetare,
Devenind enorm de mare,
Iar apoi stăpân se crede,
Că pe cer doar el se vede.
Însă razele de soare
Îl împart în felioare.
Norişori mai mărunţei,
Ce aleargă între ei,
Jucăuşi, au invadat
Tot apusul pe-nserat.
Multe raze se aprind
Şi în jocul lor se prind,
Printre nori se risipesc,
Bolta o înveselesc.

Dr. Victor Henrich BAUMANN
Durerea iubirii
Ne naștem din durerea iubirii
cu care trăim toată viața, în vrerea
păstrării ei pe-altarul nemuririi,
ca talisman ascuns în puterea
bogăției ce în suflet am adunat!
Durerea însoțește veșnic curajul
și izbânda din piscul împlinirii...
Lumina și liniștea devin apanajul
celor ce-ajung pe-altarul fericirii,
puternici, înțelepți, cu sufletul curat!
Ne naștem și ne stingem cu durerea
celor pe care cu sufletu-i iubim!
Destinul se-mplinește în tăcerea
cu care intrăm în neant, fără să știm
ce-i ireal și ce-i adevărat!
În așteptare
În zile mângâiate de dalba lumină,
surâsului ceresc pământul i se-nchină,,,
apele unduiesc o cântare sublimă
și-ntreaga lume devine grădină!
În zile tulburate de nori și de ploi,
pământul umezit e-acoperit de noroi!
Dar norii se mișcă și cerul apoi,
colorează o lume neînțeleasă de noi,
zgomotoasă și plină de nevoi!
Copii ai acestei naturi schimbătoare
avem zile la fel, în vieți trecătoare,
cu bucurii și necazuri plictisitoare,
43
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
privim spre un nou început...
în așteptare!
Păcat!
Mirifica natură deșiră o nouă poveste,
ca în veacuri trecute din vremuri uitate,
iar vântul, vechi martor la fiece veste,
o saltă pe aripi și o duce departe!
Eterna minune a acestei planete,
Omul, stăpân peste gânduri
și paznic divin,
se mistuie în dorul Edenului,
în permanente reîntoarceri
la clipa de chin!
Cu vremea, renunță de tot să mai creadă,
și copleșit de vitregia soarții, de destin,
trăiește într-un spectacol de paradă,
cu spectatori, apalauze și câte-un mic festin!
Să simți lumina
Harul e divin, talentul e magie...
voința te împinge, speranța te susține...
ridică-te și luptă căci viața-i veșnicie!
Să biruie dreptatea și dragostea din tine!
Iar când te uiți în urmă, gândește-n viitor...
trăiește pentru alții, în bucuria clipei
iubește tot ce mișcă și crește pe ogor,
păstrat din vremuri vechi, pe gingașe aripe
în legendare fapte, de al tău popor!
Nu te gândi la moarte, încearcă să învingi
nestăpânita ură ce-i macină pe oameni
în jocul cel stupid, cu numeroase mingi

pe care jucătorii le ocolesc perfid,
lovindu-se întruna, cu-n zâmbet ipocrit!
E greu să prinzi din urmă fericirea,
la fel ca în povestea vânatului de cerbi...
Trebuie să simți lumina că-ți modelează
firea...
să arzi și la apus ca-n anii tăi superbi!
Ce pot să-ți spun, Tristețe?
Ce pot să-ți spun, Tristețe?
Ești zeea mea din zilele noroase,
când îmi alung din gânduri
sclipiri de vis răzlețe,
din amintiri trecute, dureroase,
mistificându-le, în dese rânduri,
în clipe dulci, duioase!
Îmi ești la fel de necesară
ca împlinirea faptelor mărețe!
Parfumul tău de neuitat, grețos,
amar ca sarea-amară,
mă răscolește...plin de povețe,
continuă să mă învețe
un adevăr profund și prețios,
că după noapte se luminează –afară!
Întotdeauna te-am chemat... Tristețe,
chiar și atunci când radiam în soare,
căci n-am putut să uit că bucuria
de a trăi pe-altarul vieții tecătoare
trebuie să o împart cu tine, energia
succeselor din anii tinereții
și a liniștei, acum la bătrânețe!
Aștept eternitatea
Destinul meu este destinul Terra-ei!
Nu mă-ntrebați… de ce cred asta...,
căci nu doresc ca să vă sperii…
Așa cred eu și ... basta!
Azi știu c-am adunat în timp
păreri de rău nepieritoare,
dar sufletul nu pot să-l schimb...
regret... e pân-la ultima suflare!
Melancolii și nostalgii îmi seacă
memoria ce mă-nghiontește,
44
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
șoptindu-mi „lasă-le să treacă...,
nu mai ești tânăr, nu te mai privește!”
Dar nu pot să trăiesc ca un bicisnic!
Privesc și-nregistrez prezentul,
chiar dacă stau și nu mai fac nimic!
Aștept eternitatea, aștept evenimentul!
Quo vadis?
Pierdute speranțe se-aștern peste gânduri...
Surâsul destinului ne-apasă în vreme
prin ochiul ceresc ce lucește-n demență...
Și încet, în neființă, trupul ni se cerne!
Puteri nebănuite în timpul tinereții,
aprinsele izbânzi ne-ncununează viața,
și-un pic de-nțelepciune, în anii de pe urmă,
ne liniștesc acum, ne luminează fața!
Dar veșnica-ntrebare a existenței noastre
rămâne nerostită pe buzele crăpate...,
căci nu-ndrăznim să ne-ncălcăm credința
și nu știm unde ne -ndreptăm, cât de
departe...?
Ce destin mi-ai hărăzit, Tu – Doamne?
Ce destin mi-ai hărăzit, Tu – Doamne?
Abia acum, în anii senectuții, știu!
Mi-ai dat puterea, harul și magia
cuvintelor, să-ți laud măreția,,,
să văd lumina Ta, prin cerul cenușiu...
să cred că Cerul nu poate să condamne
creația Sa, trimisă într-un pustiu,
să-l populeze și-apoi, într-un târziu,
să-i schimbe „raiul”, în „iad trandafiriu”!
Și dacă ochii mi-ai deschis asupra lumii,
încarcă-mi cerbicia cu cea mai grea povară,
dar fă-mă să-nțeleg secretul humii...
și prin cuvinte să-i conving pe cei de-afară
că viitotul lor și-al tuturora chiar există,
dincolo de ură, de războaie, de viața asta
tristă,
ce azi ne răscolește existența amară.
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Lidia ZADEH
TRAFICANTĂ #ORGANE

Sunt doar o traficantă de iluzii, Eu voi muri și voi dona organe,

În lumea asta mare și inaptă, Vă dau cu fast și pielea de pe mine,
Incoerent, globalizez concluzii, Din cerul nepictat, ca din tavane,
Precum o proastă într-o zi deșteaptă. Mă va ploua cu poezii cre(ș)tine.

Știi câte sacrificii am făcut, Prin ochii voștri voi vedea durerea,
Ca să îmi văd constant de carieră, Sudoarea îmi va plânge peste frunte,
Știi câți prieteni pierd și am pierdut, Când simți acut trădarea și căderea,
Când m-am ascuns mințind din manieră. Precum Isus trădat în amănunte.

Copiii-și văd de viață, recunosc, Pe inima-mi se va așterne praful,

Nepoții cresc și azi mă tutuiesc, Se vor semna cu litere de lege
Părinții de abia de mă recunosc Toți răii lumi, cu autograful
Și soțul mă evită, nefiresc. Lăsând neghioaba lor fărădelege.

Nu îmi ajunge timpul, mai deloc, Doar sufletul va consemna în plângeri,

Mi-e spațiul îngust și limitat, Ca ultimă credință-n sacrificiu,
Muncesc în corporații într-un bloc E pact sau armistițiu între îngeri
Cu mintea lipsă, supralicitat. Să îmi cinstească, inutil supliciul.

M-am tot restrâns în mine, egoist, Voi dăinui, ca steagul pus în bernă
Ca într-o închisoare anarhiștii Și îți voi fi donat doar ție banii
Și-ți spun în versuri, foarte realist, Strânși fără trudă și ascunși în pernă,
Că am iubit mereu, boem, artiștii. Că n-am saltea și dorm cântând litanii,

Având statut de rob acreditat, Pe un covor din fibră c-o lanternă.

Ca o vestală fără de vestigii
Din anii grei pe care i-am uitat
Într-un incubator,fără religii.

45

* Respir egal doar versuri și proteste,
SUPOZIȚII
Avem nevoie încă de cuvinte,
De verbe, de povești, de prepoziții
De subiecte, fraze indecente,
Ce ni se sting ca niște supoziții
Voi pomeni printre cuvinte, datini,
De parcă mi-ar fi dor de timpul tău,
Comemorând, azi, ultimele patimi,
O sărbătoare cu un rost al său .
Ne-om contopi cu zeii și pământul,
Printr-un bazar nestins din adâncimi,
Prin care vindem timpul și cuvântul,
Pe bani puțini, meschini și anonimi.
Vom cumpăra cuvintele la kil
Și le vom folosi, dar cu măsură,
Și obosiți de chinul mercantil,
Reinventăm, frivol, o tastatură.
#GENEZA
Doi anonimi, plimbați între ospicii,
Purtând în cap cuvinte ilegale,
Cu venele tăiate de capricii,
Rebandajate-n feșe inegale.
Ca o măsură antidepresivă,
Am început să scriem poezii,
Cu recurență tipic obsesivă,
Din perfuzorul cu anestezii.
Sfidând în mintea noastră infinitul,
Regenerând dorințele diverse,
Ne-au luat cu targa și-am văzut sfârșitul,
Poemelor ascunse-n controverse.
Am stăpânit o lume de poveste.
Cu gând imaculat, incoerent,
46
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
E doar un tratament în faliment.
Azi simt cum se-nvârtea de ieri Pământul,
Amăgitor cu zile, în procent
Și nu-nțeleg de ce-mi lipsește timpul,
Când în ospiciu sunt doar pacient.
Și dorm în frig, cu umbra, pe ciment,
Vorbind în somn aproape conștient…
În mod paradoxal, eu scriu frecvent!
#GLOBALIZAREA
E cel din urmă drum și fără de refugii,
Când viața și dreptatea stau în genunchi la
zid,
Cultura s-a retras smerită-n subterfugii,
Doctrinele triumfă haotic și perfid.
Când ultimii-nțelepți, aleși, se sinucid,
Stejari-s schingiuiți și brazii torturați,
Doar farisei mai umblă cu acte de partid,
Planeta e azilul cu boli și sinistrați.
Trădarea e motivul de ură între sfinți,
Când nebunia lumii sărută poala crucii,
Mormintele eterne dorm secole cuminți,
Și cerul ne veghează cu dinții rari ai furcii.
Cu legile-n vigoare, dreptatea-i
strangulată,
Ne bizuim prea tare pe sfinții permanenți,
Învinși de neputință, puterea-i exilată,
Globalizând la urmă și îngerii prudenți.
Văd ciocuri ascuțite de păsări migratoare,
Restricții de tot felul, în loc să plece, vin,
Când chinurile lumii sunt legi ce-s în
vigoare,
Ne ia globalizarea, puțin câte puțin .
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Vasile BELE

Au dat amiezile în rod... clipă de zâmbet (autor Vasile Bele)

își adună
Au dat tăcerile
amiezile necălcate Curcubeul, așterne
în rod de lumină în vise trimise umbre în senin…
iar gutuiul în vârf de stâncă,
și-a strâns frunzele Rebel,
pictate Noi, curcubeul,
în seninul cuvântului doi străini, va așterne
fără să vadă ne vedem mărturisirea umbra visului
cum crește gândului în seninul
zborul spre visare, cules din rouă pașilor pierduți
și verde-miracol prin rugăciune
Am chemat fără
izvorul să auzim Doar așa
de lacrimă albastră cum vorbesc am văzut
să-mi fie tăcerile cum crește
zâmbet florilor de iasomie... uitarea
pentru zidirea (autor Vasile Bele) iar zborul
unui spre tine
alt răsărit Seara, adună clipe de adună
pierdut... zâmbet… încă o libertate...
(autor Vasile Bele)
Seara Și...
Azi, tace și valsul își privește a vorbit
luminii… fiecare clipă lumina gândului
de zâmbet din cuvintele
Din pricina răsărită care-și găsesc
arșiței din foșnetul de vânt pașii
nici valsul netrezit într-un palat
luminii și lasă amintirile de rouă
nu-și mai duce să nască vise este vremea
tăcerea care își vor altui sărut
în pribegie stinge privirile să tacă
de albastru după amiaza să-și caute
fiecare toamnelor, visările vântului
47
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

răstignit de libertate.
între Adunarea
crucea drumului Le-am adunat s-a întâmplat
și îmbrățișări de stele... în clepsidra să fie temelie
(autor Vasile Bele) cu adevăr de sinceritate pentru alte
neșters toamne scăldate în
Adun zâmbet, scad tăceri și le-am dăruit unui eternități...
și împart totul la rouă... asfințit împărțit
în două zâmbete, Lui NICHITA
Am întrebat STĂNESCU - IN
visarea dacă Nu mi-a răspuns MEMORIAM (1)…
mai culege timp toamna (acrostih)
din răsăritul unui și nici amintirile
sărut? pierdute Nimănui nu i-a trimis
Ce credeți în altă tinerețe, vântul răspuns,
că mi-a răspuns? Ci, doar rugăciunea Iar dintre cei chemați să
Adună inimilor prindă
cuvinte neșterse adăugată Cuvintele și gândurile
cu sărutări tăcute la zborul spre cuvinte într-o
înmulțește-le adunate Horă - tu, ai fost sortitul
cu clipele de zâmbet în tăceri pribegite... acestor cărări
și-apoi Inima ta știa fiecare clipă
scade zilele cu ploaie… de zâmbet iar
S-au trezit zorii zilei în Timpul și tăcerea zorilor se
Doar așa rouă… plimba prin vise cu
vei ști Arome de umbră și lumină
rezultatul iubirii Azi, neculeasă...
și veacurile s-au trezit zorii zilei
se schimbă în rouă necălcată, Santinela viselor rătăcite
în umbră de liniște am adunat Trimite la plimbare clipa
căzută din fiecare bob de rouă din primăvara
foșnetul de vânt netulburată Ăstui zbor răstignit între
netrezit... și-am atârnat adevăr și dreptate.
visarea în timp Norii își cerneau gândurile
rătăcit prin sită de smarald
Azi, număr sărutul și într-un palat de lumină Erato dansa în față ochilor
zâmbetul unei regăsiri… și cuvânt nerostit, tăi valsul cuvintelor
Scrise cu suflet și putere
Am început Te-am ascultat muză iar
să număr și ți-am trimis un cântec Credința rămasă între
zâmbetul adunat în semințe de vânt
unei regăsiri clepsidra versului Urca spre tine, libertate
sărutul dintr-o și împărțit cerească...
cărare de vânt în amintirea regăsirii (a se citi pe verticală)
gândurile din noi - zâmbet și emoție
dintr-un izvor din ele - visări și muze.

48

ZIDURI
Ȋntre mine şi iubire e un zid din flori
albastre,
Mă păzeşte de cutremur şi de zâmbete
sihastre.
Ȋntre mine şi păcat e un zid de mărăcini…
Eu încerc să îl dărâm, dar e greu să îl înclini.
Ȋntre mine şi iertare e un zid din flori uscate,
Aş vrea să-l dărâm odată, dar mă umplu cu
păcate.
Ȋntre mine şi regret e un zid din bolovani,
Mi-aş dori să îl distrug, dar durează prea
mulți ani.
Ȋntre mine şi străini pare-a fi un zid de ceață,
Aş putea să trec prin el, dar dorința mă
îngheață.
Ȋntre mine şi divin, e înălțat un zid de
rugăciuni,
Nu mai pot să îl dărâm, e trimis în alte lumi.
AVEM VOINȚĂ?
De-ar fi voință doar un strop,
Pusă în noi, în gând şi-n trup.
Nu ne-am opri la primul STOP…
Şi ne-am iubi din propriul stup.
De-ar fi voință doar o picătură,
Am reuşi să nu ne poticnim,
Am alunga din noi neîncrederea din zgură
Şi-am dobandi puteri de serafim.
De-ar fi voință doar un gram,
Cu siguranță n-am fi renunțat
49
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Elena Claudia DRUGĂ
La dragostea de țară, la dragostea de neam,
Cu forțele rămase, tot am fi luptat.
De-ar fi voință doar o clipă,
Am reuşi să-nvingem nedreptatea.
Nu ne-ar cuprinde din risipă
Şi-am dobândi şi noi eternitatea.
UN OM CU ARIPI DE PĂMÂNT
Cu-atâtea clipe câte am, ce pân-acum am
adunat,
Mă simt un om atât de plin, mă simt un om
bogat.
Şi câte clipe vor mai fi, n-am să renunț la
ele,
Deşi din ele au şi țepi, vor fi şi viorele.
Cu-atâtea zile luminoase, nu voi mai ține
cont
C-au fost şi zile mai ploioase, în care-am
mers pe front.
Nu m-am ferit şi am luptat, puterea se cam
termina…
Nu prea era de partea mea, se mai oprea, se
măcina…
Cu-atâtea piedici ce au fost, am reuşit, m-am
antrenat.
Nu m-am certat cu mine des, luptând, m-am
alinat.
Cu-atâtea mâini, cu una, eu am scris un
jurământ,
Că voi lupta mereu să fiu UN OM
CU ARIPI DE PǍMÂNT…
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

PRINTRE RUINE Cu un zâmbet timid, cu frica străveche,

Mă zidesc din ruine,
Tencuiesc amorțită un vis.
Copiez de prin filme,
Dar ființa-mi atârnă de-abis.
Mă zidesc din cioburi rămase
De la geamuri ce priveam încântată…
Toate acele clipe frumoase
S-au pierdut dintr-o dată.
Mă zidesc, sperând că pot şlefui
Ce-a rămas pe la colț ruginit.
Un suflet pierdut îl poți regăsi…
Deşi iubirea nu-i un dar gratuit.
Mă zidesc, fără urmă de zâmbet profund.
Voi rămâne tăcută mereu.
Deşi în gălăgie m-afund…
Iubirea o simt în Dumnezeu.
Cu gândul la el, cu privirea la soare!
Aşa e ea!
Niciodată pregătită pentru un discurs serios,
Niciodată prezentă la nefirescul normal,
Niciodată privită de sus sau de jos,
Niciodată cuprinsă de al vieții val.
Aşa e ea!
Fericită că are un suflet pereche,
Fericită că este iubită sau nu,
Fericită că poartă o rochie veche,
Fericită că o iubeşti chiar tu!
Aşa e ea!
Pierdută printre gânduri, dar de viață prinsă,
Găsită de tine şi plină de dor;
Pierdută în larg, dar de vrajă atinsă,
Găsită de îngeri, neavând ajutor!

Voi zidi de acum cu cărămizi de uitare,

Le voi pune identic pe gând.
Ştiu că vor fi grele şi-amare…
Dar zidul e zid, îl vezi triumfând.

LA DOI PAȘI
La doi paşi de suflet, stă puterea toată,
Nu mai are aripi, e căzută parcă.
La doi paşi de vină, stă o remuşcare,
Nu mai are casă, stă la depărtare.

La doi paşi de mâine, stă iertarea noastră…

Nu ştie adresa, nici de dumneavoastră.
La doi paşi de bine, stau uneori eu,
Tot m-apropii, însă mă complic mereu.

La doi paşi de viață, cerşim înc-o clipă.

Ne-agităm cumplit şi n-avem echipă.
La doi paşi de tine, mi-aş dori să stau,
Să te pot privi de câte ori vreau!

AȘA E EA!
Aşa e ea!
Cu dorințele strânse într-o menghină veche,
Cu puterea ce n-are nici chip, nici culoare,
50

COBORI, DEASUPRA MEA
Cobori, deasupra mea noian de pace,
Preludiul veşniciei mi-l adu,
La sânul tău gândirea-mi să se-mpace
Frumoasă, visătoare, lună, tu...
Pe filigranul buzelor uscate,
Al tău sărut să-mi fie dulce, lin,
Redă-mi acel ocean de libertate,
Îndrăgostiţi pe veci de veci să fim.
Cu mâna ta subţire, sidefată,
Închide-mi ochii adânciţi în cer;
Să nu mai simt durere niciodată,
Să nu mai văd că precum visul pier.
Cobori deasupra mea, ochi de lumină!
Înseninând de raze al meu gând,
Răpeşte-mă în patria-ţi divină
În care toate se întorc pe rând.
O FLOARE, O RAZĂ
O floare, doar o floare,
Pe unda plângătoare,
Un cântec şi un vis,
Le voi lăsa să zboare
Cu albe aripioare
În zbor de neatins.
Buchet senin de raze,
Înmiresmate fraze,
Un vers de aur fin,
Romantice extaze,
Cu nefireşti emfaze,
Cu ele am să vin.
51
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
pr. Gabriel Sandu CONSTANTIN
O, dulcea mea iubită,
În vise împletită,
Cât de frumoasă eşti!
Pe faţa mea cernită,
O rază-i rătăcită,
Când ştiu că mă iubeşti.
CHEMAREA SFÂNTULUI ANDREI
Veniţi astăzi toţi românii, toţi creştinii lui
Hristos,
Ca din suflete smerite să-i dăm lui Andrei prinos;
Şi în peştera cea sfântă să aşternem drept altar,
O cunună de iubire şi credinţa dată-n dar.
Iar din inimi rugătoare, cu miresmi de flori de
tei,
Să se nalţe-n cer albastru crucea Sfântului
Andrei,
De la Tomis până-n Patras şi din peşteră la cer,
Crucea biruinţei sale să răsară din mister;
Şi să sărutăm pământul peste care a călcat
Un Apostol al iubirii, primul, Cel Întâi chemat.
Cu Hristos Domnul să mergem la Andrei şi să-l
urmăm
Ca pe urme de apostol şi noi astăzi să călcăm;
Din a tainiţelor inimi şi din suflet românesc,
Să rostim o rugăciune pe pământ apostolesc
Şi-n andrelele cu care împletiţi de obicei,
Mame, nu uitaţi că este Crucea Sfântului Andrei;
De aceea neamul nostru cât o fi el pe pământ,
Este primul la chemarea de a fi poporul sfânt.
CRĂIASA INIMII
Luna nopţilor regină
Pânza apelor desface
Licărind pe unda lină
Umbra frunzelor gonace.
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Şi prin mijlocul vieţii-mi
Tot aceleaşi drumuri sunt,
Tot aceleaşi veşnici patimi
Mă mai leagă de pământ.
Stăm iubito împreună
Precum blânzii porumbei
Ochi în ochi şi mână-n mână
Trec cu tine anii mei.
În nepieritoarea-mi jale
Fruntea tristă o aplec
Şi în părul tău cel moale
Ochii-n lacrimi mi-i înec.
De ne-om duce-n lumea toată
Stea cu stea o să privim
Şi tu ştii că niciodată
N-om putea să isprăvim.
Însă cerul plin de stele
Fără tine nu e cer;
Eşti crăiasa vieţii mele!
Eşti al nopţii giuvaer!
Port în inimă scânteia
Din nestinsul tău amor
Şi-am ştiut că eşti femeia
Pentru care pot să mor.
Iar de-o fi ca împreună
Noi, iubito, să murim
Pe acelaşi cer cu lună
Împreună o să fim.
Şi-ale noastre inimioare
Ca doi nuferi vor pluti
Pe a apelor cărare,
Pe a undelor vecii…
ADOARME LACUL LINIŞTIT
Adoarme lacul liniştit
Şi glasul nopţii tace;
Al lunei tainic răsărit,
Gândirilor dă pace.
52
În foişor de ape, blând
Privirea şi-o ascunde,
Atâta frumuseţe dând
Umbrarului de unde.
Din rămurişuri se desfac
Şi cad uşor pe maluri,
Rozalbe flori de liliac
Luate de vânt pe valuri.
Nostalgici aburi parfumaţi
În aer se-nfăşoară,
De somnul lin încet mânaţi
Prin arbori se strecoară.
În bobi de stele ard făclii
Potecilor vrăjite
Pe care eu te-aştept să vii
Din vremuri părăsite.
La pasul tău împărătesc
Pădurile tresară;
Lumina raiului ceresc
Deasupra ta răsară.
Şi cu al tău surâs duios
Dă-mi liniştirea morţii;
Pe al tău sân s-adorm frumos
Sub necuprinsul bolţii.
Privirea ta străbată lin
A ochiului lumine,
Sfârşind al umbrei mele chin
Şi dorul după tine.
Adoarmă lacul liniştit
În veşnicele lacrimi
Cu al meu suflet părăsit
De-ale iubirii patimi.
Cum nu m-oi mai trezi nicicând
Doar ochii tăi să vază
C-ai fost al razei mele gând
Şi-a gândului meu rază.

Sebastian GOLOMOZ
Cine vrea să iubească, iubește!
cu ochii stinși, cu sânii aprinși
ea nu-și poate lua gândul de la
iubitul imaginar
privirea lui peste umărul ei
se topește-ntr-un sărut
pe patul de șoapte visează
două poezii pe noapte
printre cuvinte și îmbrățișări
amestecate-n cearșaf
în decolteul nopții un fluture
devine poem
dincolo de jaluzele
tot ce nu vrea să spună umbra
tot ce vrea să audă din gura ta
o femeie.
Dans de cărţi
Vreme crudă. Salvată doar de
tangoul ploii pe vitralii.
Sufletul se deschide ademenitor
ca dansul unei gheişe.
Păşesc în paradisul lui Borges.
Frumoasele bibliotecilor
promit cuvinte.
Printre titluri care mai de care
ochii-mi mângâiaţi de vise
plimbă nuda fericire
în văzul tuturor.
Metamorfozele trec
53
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
ca un autograf pe suflet.
Pe vectorul emoţiei
se înalţă o piramidă
de virtuţi paterne.
Buze-n templul dimineţii
două cupe de mojito ochii ei
îmi anticipează gândurile
visul e mereu cu faţa spre viitor
zâmbetul - vitamina inimii
vine ca un Preludiu de Bach
în această maşină de epocă
politeţea
buzele ni se ating
cu o energie primăvăratică
învăţăm să savurăm viaţa
într-un cuib de linişte
seduşi de gimnastica îmbrăţişărilor
trăim o iubire livrescă.
Poetul
retina sufletului e sătulă
de sincerități selective
pe o creangă de stejar
un tânăr gălățean așteaptă
primul vânător de fantasme
ca o motivație
pentru a-și continua
zborul.
(M)apa gândurilor mele
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

într-o tăcere altruistă Nevoia de dragoste

stătea ghemuită
inima mea singurătate amară
orfană de iubire într-o oră incertă
clipele, înşiruiri de gânduri
pe drumul către tine se scurg în bătaia vântului
ploua indecent
iar speranţele prin enigmatica toamnă
mi se stingeau bijuterie vie, amintirea
într-o suferinţă mută tânjeşte după nopţile cu
fluturi pe hârtie milimetrică
în intimitatea ultimei iluzii
ignorând capriciile umbrei când hainele cădeau la picioare
sufletul vinovat de frumuseţe şi visul se înălţa
a deschis vesel ca un lampion
(m)apa gândurilor mele pe cerul îmbujorat de iubire
mai albastră decât cerul
citind în ea absenţa ne răneşte şi
că zâmbetul e tot ea ne vindecă
câinele de pază când un vis a murit
al seducţiei. alte două se nasc

inteligenţa inimii ne şopteşte că

Definiţia vieţii un repertoriu de flatări
se naşte din
Viaţa-i un manuscris nevoia de dragoste.
cu un cuvânt înainte
peste care cei mai mulţi Sub umbrela trădării
trec cu vederea
fiecare om e Sub umbrela trădării
autorul propriei cărţi lacrimile vinovatului
însă la fel de credibile ca
doar unii ajung declarațiile unui politician
scriitori sunt răpuse de febra minciunii
iar şi mai puţini cu o lejeritate enervantă
poeţi.
Lipsit de facultatea vizionară
adeptul scării comozilor
în orice împrejurare
îi dă inconștient norocului cu piciorul
trădarea nefiind trecută cu vederea
nici măcar de un cer altruist.

54

Lăcrămioara ELEFTERIU
MĂICUȚA
Tăcută, ascultă şoaptele din noapte,
Gândește că feciorul e departe.
Adoarme plângând cu poza lui în brațe,
Iar în piept, o ține ca niște ace.
E singură-n casă și suferă cumplit,
I-a plecat băiatul și n-a mai venit.
Foarte târziu la poartă cineva bate.
Eu sunt măicuță și vin de departe.
Măicuța mea, sunt eu... copilul tău iubit!
Iartă-mă de poți că nu am mai venit.
Prin țările străine mult am colindat,
Dar banii mi-au lipsit să mă-ntorc în sat.
Ce zici acolo, copilul mi-e departe.
Eu l-am așteptat și-n zi și în noapte.
Din oră-n-oră, parcă-n fereastră bate
Tresar și-aștept, sunt atentă la şoapte.
Măicuța mea iubită, nu vreau să te mint,
Mi-a fost dor de tine și de-al tău alint.
Dar la o săptămână după ce-am ajuns,
Foamea nu-mi da pace...mi-a dat un impuls!
Mă-mpinse păcatul ca să fur o pâine.
Nu gândeam că asta... nu este bine.
Ei m-au închis îndată și trei ani mi-au dat,
Măicuța mea dragă, am fost condamnat!
Mă gândeam la tine, n-aveam cum să îți
spun.
Tu ziceai mereu: copilul meu cel bun!
Măicuța mea iubită, te rog mă iartă,
Eu sunt fiul tău, nu mă lăsa-n poartă.
Maica îl ascultă dar lacrima-i curge,
Pieptul tresaltă, inima îi plânge.
55
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Deschise portița și apăru-n pridvor
Cu brațele-i deschise, al său fecior!
ORICE STEA ARE UN NUME
Pe tăcutele cărări m-am plimbat în noapte.
Pășind ușor, auzeam tăcutele șoapte...
Am incercat s-adun stelele minunate,
Cineva mi-a șoptit: ai grijă, nu pe toate!
Zefirul pe dată m-a îmbrățișat ușor
Și mi-a șoptit delicat povestea stelelor.
Fiecare dintre ele are un nume,
Fiecare, are-o poveste ce n-o spune.
Toate au în ele o strălucire vie,
Fiecare, are un dor și o magie!
CERUL DORMEA CA UN PRUNC
Cerul adormise aseară legănat de razele
lunii, îmbrățișat de stele.
Îl priveam...nu avea nici o grijă. Dormea atât
de liniștit! Părea un prunc ce adormise la
pieptul mamei.
Vântul nu adia, nici un ram nu valsa, nici o
frunză nu dansa.
Doar mireasma salcâmului se împrăștia ușor
peste case. Visele împodobite minunat, în
straie lucrate diferit, se plimbau perechi,
perechi.
Am stat la fereastră mult timp așteptând
parcă să se întâmple ceva...nu știu... ceva
magic.
O stea căzătoare mi-a făcut cu ochiul,
zâmbind.
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

O ALTFEL DE POVESTE E firavă, delicată,

Când razele dimineții mă mângâiau delicat, Încurcată câteodată.
am auzit șoapte. Uneori…e ca o ceață.
Eram curioasă de unde vin... Cazi, să te ridici învață!
Se pare că din grădină! Privește totul optimist
M-am apropiat ușor să nu le sperii. Florile Încearcă să nu fii trist.
din grădinița mea stăteau la cafeaua de De multe ori te răsfață,
dimineață, care, din câte am auzit, era Mai primești câte-o povață,
pregătită cu rouă și pusă în cupele Dar stă tăcută-n colțul ei.
clopoțeilor albaștri. Mergi înainte, vrei nu vrei!
O albinuță le-a adus într-o cupă de salcâm,
miere proaspătă. GHICITOARE
Am tras cu urechea la șoaptele lor, eram Privește gingaș de sus în jos,
curioasă ce au de povestit așa de dimineață! E candelabru luminos.
M-am așezat lângă un trandafir cu petale Se urcă tot mai sus pe-o scară
mov, ce se înălța mândru alintat de razele Doar cu a ei inimioară.
soarelui, care mi-a făcut cu ochiul.
Fiecare floare își spunea povestea! Se plimbă mereu, nu are ceas.
Povești minunate, dar diferite ca și rochițele Ea merge cu toţi pas la pas.
lor. Stă la-nălţime cocoțată
M-a zărit o garofiță și m-a invitat să iau loc Când priveşti, parcă-i o roată.
lângă ele, oferindu-mi o cafea cu aromă de
flori. Vrei să o prinzi dar te-amăgește,
O lalea încă dormea. Când a făcut ochișori, Parcă pasul îl mărește.
din căușul ei a întins aripioarele un micuț E vigilentă la al său post,
fluturaș. Am aflat că seara au participat la o Sarcina ei este cu rost!
petrecere minunată.
Un crin și-o orhidee și-au unit destinele. Nu intră în joc cu oricine,
Am început să le povestesc și eu despre Nici măcar un pic cu tine.
petrecerea mea care a ținut trei zile și trei Ne alintă și ne zâmbește
nopți! Dar…așa, doar ștrengărește!

Mă simțeam ca Alice în Țara Minunilor! VOI ȚINE PE LOC PRIMĂVARA

Am vrut să culeg cu mâna mea
NUME DE FLOARE Stele multe să-mbrac dragostea.
Floare albă, diafană, M-am urcat ușor pe o scară,
Ce te numești lăcrămioară, Vai…am uitat de inimioară!
Am crescut cu al tău nume Am lăsat-o în casă tristă,
Gingaș, chiar se poate spune. Mă întorc s-o aduc pe prispă.
În prima mea zi de viață Sau…dacă mă gândesc mai bine,
Lacrima mi-a curs pe față. Sigur o să o iau cu mine.
Apoi m-a însoțit mereu, Voi face-apoi contract cu viața
Zburdalnică în drumul meu.
Soarta nu este ușoară
Cu nume de lăcrămioară.

56

(fragment din romanul cu același nume,
în curs de apariție)
Se trezi conștientă că trăiește și se află
întinsă în patul mare din sufragerie...Încercă
să se ridice, dar nu se putea mișca...Nu știa
cum ajunsese acolo! Tot ce-și amintea era
întunericul în care răzbătea o voce venită din
depărtări, o voce disperată care o striga,
rugând-o să se trezească...La început nu
recunoscuse vocea, dar acum când putea
desluși figura speriată și înlăcrimată, aplecată
deasupra ei, își dădea seama că era
Lăcrămioara, fata nepoatei sale, copila pe
care o crescuse și de care era atât de
atașată...Zâmbi cu blândețe și încercă să-i
șteargă lacrimile, dar nu putea să-și miște
mâinile...Închise ochii și auzi din nou glasul
fetei, din ce în ce mai slab...Nu-i dispăruse
zâmbetul, dar se rupse brusc de realitate...
Sub pleoapele căzute se derulau frânturi
din viața sa îndelungată... Împlinise 90 de ani
și spunea celor cunoscuți că trăise mai multe
vieți și era timpul ca Cel de Sus să-i asculte
ruga și s-o ia la El! Ar fi vrut să poată vorbi,
căci imaginile care i se perindau prin fața
ochilor ascundeau povești dureroase! Tasica
asista ca un spectator la spectacolul vieții
sale, fără să poată interveni, dar sufletul ei
tresărea la fiecare shimbare de decor, cu alte
imagini...și alte imagini...
− De ce, Doamne, mă faci acum, la sfârșit,
martora neputincioasă a vieții mele?
Exclamația i se pierdu undeva în neant și nici
un sunet nu ieși de pe buzele ei erispate de
durere.
57
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
TASICA
Dr. Victor Henrich BAUMANN
Își văzu tatăl îm momentul în care era
răpit din sânul familiei de soldați înarmați și
își aminti că urma să fie deportat într-un lagăr
bulgătesc, la sudul Dunării.
●
Tasica își iubise tatăl, și Chiriac...,
Chiracu, cum îl strigau cei apropiați, își
aprecia cel mai mult fata cea mare care-i
semăna întru totul. În toate împrejurările, ei
îi făcea plăcere să-și privească tatăl. La cei 50
de ani îmliniți, Chiracu era un bărbat chipeș,
de statură potrivită dar cu trup puternic, oțelit
prin muncă. Avea părul arămiu și ochi
albaștri, calzi și plini de lumină. De aceea,
atunci când își punea hainele de oraș,
devemea un adevărat domn, pe care mama
Maria nu prididea să-l descânte de deochi,
înainte de a ieși din ogradă...
− Maricică tată, mă vei descânta la
întoarcere! Acum, lasă-mă să plec, că m-
așteaptă cocoanele...glumea el, sărutându-și
nevasta.
Chiriac Nistroianu era cineva în
mahalaoa Mahmudiei. Contribuțiile bănești
începute de bătrânul Nistroianu și continuate
de Chiriac, ajutaseră în mare măsură la
ridicarea bisericii „Sfinții Împărați
Constantin și Elena” și a celor două școli
românești din vecinătatea bisericii dar și a
monumentelor publice din oraș. Făcea parte
din „Liga pentru propășirea Dobrogei” și
contribuise din plin la strângerea fondurilor
necesare ridicării Monumentului Indepen-

denței de pe colnicul Hora și a statuei
domnitorului Mircea cel Bătrân din centrul
orașului. Toate acestea și altele i-au creat un
prestigiu deosebit tânărului Chiriac. Acesta a
devenit consilier comunal și unul din oanenii
de încredere al inginerului Ștefan Borș,
primar și senator de Tulcea cu care a gândit
și realizat prin colectă publică și bustul în
bronz al neuitatului erou al unirii Dobrogei cu
Țara, Ioan Nenițescu.
Monumentul acestuia, plasat pe malul
Dunării, în parcul public, a fost inaugurat în
1913, an în care, printre cei meritoși, Chiriac
a fost recompensat cu brevetul și medalia
Ordinului „Coroana României”, în gradul de
cavaler, pentru serviciile aduse județului și
statului român.
Tasica își amintea ziua aceea
călduroasă de august în care, Chiriac a
sărbătorit evenimentul cu întreaga familie, în
grădina de vară a restaurantului Coef, cu
bunătăți apreciate de toți, dar despre care
dumnealui spunea că nu le întrece pe cele ale
mamei Maria. Locul esra plin de lume bună
și de muzică...
− Maricică, pe tine te-am mai adus aici,
pe vremea când restaurantul era al lui
Vârnav...îți mai aduci aminte... ce-am mai
văzut atunci?
58
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
După o clipă de gândire, mama Maria
aprobase afirmativ, cu figura destinsă într-un
zâmbet larg, atât de drag tuturor!
− Ei bine, haideți copii să vedeți și voi
ce n-ați mai văzut până acum...! Trebuie să
intrăm în sala de alături, unde se aude
pianul...Așa..., încetișor..., Grigore...tu ai mai
fost pe aici..., ai grijă de ceilalți, până plătesc
la intrare... Intraseră într-un întuneric în care
se vedea doar o imensă fotografie luminoasă
cu figuri mișcătoare..., dar nu se auzea decât
muzica pianului.
Tasica zâmbi în gând! Fusese prima
întâlnire a sa cu cinematograful, pe vremea
aceea mut, dar va ramâne pentru ea o mare
încântare, de-a lungul întregei sale vieți!
Activitatea și prestigiul lui Chiriac au
născut multe dușmănii, dar cei mai înrăiți se
dovediseră negustorii bulgari. Această ură s-
a accentuat după ocuparea Cadrilaterului în
1913 și a devenit de nestăpânit odată cu
invadarea Dobrogei de către armatele
nemților și bulgarilor în 1916. Chiriac a
refuzat să-și lase gospodăria de izbeliște și să
se refugieze în Moldova cu întreaga familie,
așa cum au făcut mai marii orașului și
județului și cei mai mulți locuitori dintre cei
înstăriți.
− Hai cu noi Chiracule, căci cu ăștia nu
e de glumit..., îl sfătuise domnul Georgescu,
consilier al prefectului Șerban ...Vin peste
noi să se răzbune pentru situația creată de
niște nebuni în Cadrilater, în vreme de
război...Ia-ți familia și vom merge împreună,
deocamdată până la Catârleț, în Deltă...Apoi,
vom vedea! Dacă ne ajută Dumnezeu și rușii,
ne-om întoarce mai repede aici...dacă nu,
vom merge în Moldova... am un coleg și
vechi prieten la Bârlad...vom trage la el! Ia-ți
familia și torba cu parale și... la drum!
Dar Chiriac nu se gândise la plecare!
Vroia să-și ascundă avutul și apoi să plece la
via sa din Parcheș unde să formeze un grup
de rezistență împotriva cotropitorilor... Acolo
avea și două puști de vânătoare, iar în sat,
preotul, învățătorul și notarul aveau și ei arme
de vânătoare... Numai că invadatorii nemți și
bulgari, neîntâmpinând vreo rezistență

serioasă în Dobrogea, după retragerea
trupelor rusești dincolo de Dunăre, au
înaintat foarte repede, ajungând la Tulcea
când Chiriac împreună cu băieții abia
terminaseră de astupat gropile cu avutul
familiei...
Poate că ar fi fost mai bine, dacă ar fi
urmat sfatul domnului Georgescu..., ar fi
trăit..., gândi Tasica...Cine știe? Destinul
omului rămâne în mâna Domnului!
Chiriac Nistroianu fusese ridicat din
Tulcea odată cu preotul Potapi de la biserica
„Înălțarea Domnului”, din mahalaua
Comorovca. Acesta se întorsese în anul
următor, dat Chiriac...niciodată! Mama
Maria bănuia că a fost asasinat de ucigași
trimiși de dușmanii bărbatului ei, din rândul
bulgarilor din vecinătate..., negustorul Stoef
fiind unul dintre aceștia. Cine știe? Ei n-au
recunoscut nici după 22 de ani, când au fost
strămutați în Cadrilater! Dar Tasica era
conștientă că tatăl ei fusese asasinat
mișelește!
● timp ce-și îmbrățișa mama, în jurul căreia se
Acum, vedea curtea casei părintești
plină de soldați, și rânjetul vecinului Stoef
din dimineața aceea geroasă de
decembrie...Cetele de soldați bulgari,
îndrumați de vecinul lor, bucuros că putea să
le vină de hac acestor „nistroieni” pe care-i
invidia și-i ura atât de mult, dezgropară
întregul avut al familiei, adăpostit cu grijă la
îndemnul tatălui Chiriac, înainte de
deportarea sa în Bulgaria.
Până la acordarea cetățeniei și
drepturilor politice dobrogenilor, între
Chiriac Nistroianu și Alex Stoef nu existase
nici un fel de dușmănie. Acesta din urmă,
împreună cu tatăl său făcuseră comerț cu vite
mari și-și încropise o avere bunicică.
Socotind că venise timpul să se despartă de
tatăl său, Alex Stoef pusese ochii pe terenul
familiei Nistroianu, aflat la întretăierea străzii
Mahmidia cu o ulicioară care unea această
stradă cu strada Malcoci. Zona era prielnică
animalelor care plecau și veneau de la păscut
de pe dealurile și poienile din marginea
târgului. Împreună cu tatăl său, Alex venise
59
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
la Chiriac, propunându-i să-i vândă o
suprafață de teren, paralelă cu strada
Mahmudia. La început, Chiriac l-a refuzat,
datorită numărului mare de animale pe care le
avea... Mai apoi, discutând și cu săția sa, s-a
învoit, gândindu-se că va fi bine să aibă un
vecin cu preocupări asemănătoare. Numai că
nu a fost așa! În loc de prieten, Alex Stoef i-
a devenit dușman, iar în timpul ocupației
bulgare, a intrat cu forța în terenul
Nistroienilor, începând construcții pe care n-
a mai apucat să le termine, fiind nevoit să se
retragă după război și să plătească daune
familiei...
Tasica se vedea în mijlocul familiei
sale... Figura sa tânără exprima durere și
ură...Într-una din gropile cu pereții arși,
podită cu fragmente de țigle și olane, se afla
zastrea ei și a Cristinei, sora ei mai mică,
amândouă aflate în momentul acela la vârsta
măritișului! Îi stăruia în minte imaginea
acelui colț al ogrăzii unde, ochii săi albaștri
aruncau spre cotropitori fulgere de oțel, în
strânseseră cu toții: Cristina, Mitu, Cristache,
Ionică și Lică, mezinul familiei.
− Copiii mei! Copiii mei! Dacă era aici
tatăl vostru, Chiracu meu, nu s-ar fi întâmplat
aceste nenorociri... Tasica auzi vocea mamei,
ca un clopot venit din depărtări...!
− Lasă mamă, ne vom descurca noi! N-
or rămâne ăștia multă vreme pe pământul
nostru!
Vocea cristalină a fetei de atunci o trezi
parcă din amorțeala neființei, amintindu-i de
singurul bărbat pe care îl iubise din
adolescență, cu toată ființa ei! Numai acesta,
de câte ori vorbea cu el, zâmbea cu toată fața,
ascultând-o, apoi nu uita să-i spună: „Tasică,
glasul tău îmi sună ca un clopoțel..., vocea ta
cristalină îmi mângâie auzul și aș dori să o
ascult toată viața mea!”.
Tasica simți că sufletul i se înfioară
acum, când gândul îl readusese în mintea ei!
Prică, așa cum îi spuneau prietenii și
cunoscuții lui Petre Dincă, fusese cel mai
apropiat prieten al fratelui Grigore, coleg de
școală cu acesta, încă din primele clase

primare. Pe Tasica, mai mică cu doi ani, o
acceptaseră în jocurile lor și-n lungile
plimbări pe care le făceau, dincolo de
marginile târgului...
Împlinise 13 ani în acea primăvară plină
de sângele țăranilor răsculați dincolo de
Dunăre, împotriva nedreptăților, despre care
se vorbise și în casa lor..., dar Tasica
înțelesese prea bine despre ce era vorba..., din
discuțiile băieților! Cel mai aprig apărător al
țăranilor fusese Prică, ai cărui părinți erau
agricultori, veniți în Dobrogea de prin părțile
Tecuciului. Niciodată, până atunci, Tasica
nu-l auzise vorbind atât de aprins... și
înțelesese că țăranii români, ajunseseră
muritori de foame pe proprietățile marilor
boieri, plecați în străinătate... Terenuri
agricole de mii de hectare fuseseră arendate
unor străini lipsiți de sufletul locului și de
înțelegerea realităților, dornici de câștiguri
rapide! Împotriva acestora se ridicaseră
țăranii și nu împotriva statului român..., le
spusese Prică!
Adolescenta de 13 ani ura nedreptatea
și..., din momentul acela, îl simțite pe băiatul
de 15 ani, aproape de sufletul ei!
În anii care au trecut, cei doi liceeni al
Liceului Carol din Tulcea, Grigore și Prică,
nu uitau niciodată să o ia cu ei, în lungile
vacanțe de vară, pe Tasica, indiferent unde se
duceau, sau ce treburi avea aceasta... Desigur,
părinții erau de acord, dacă aflau despre ce
era vorba...
Tasica crescuse..., se înălțase... sub
claia de păr auriu, pe care o aduna într-un coc,
așa cum văzuse la mama Maria, străluceau
ochii albaștri care te pătrundeau și pielea
catifelată a obrajilor trandafirii...
Era într-o duminecă de august..., undeva
pe malul lacului Zaghen, dinspre Malcoci, cei
trei pescuiau... La un moment dat, Tasica,
care scosese până atunci, unul după altul,
peștișori mai mari sau mai mici, încercase să
ridice undița, dar ceva greu nu-i dăduse
voie..., așa că trăsese cu grijă firul subțire al
undiței și mare îi fusese bucuria când văzuse
prada..., un crap mare care se zbătea de mama
focului! Începuse să râdă și glasul său
60
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
cristalin îi adusese lângă ea pe cei doi băieți
care prinseseră până atunci mai nimic!
Atunci, pentru prima dată, Prică îi
făcuse declarația de dragoste, pe care n-o
uitase toată viața:
− Tasică, glasul tău îmi sună ca un
clopoțel..., vocea ta cristalină îmi mângâie
auzul și aș dori să o ascult toată viața mea! Ea
avea 16 ani și el 18!
Cuvintele băiatului o treziseră la o
realitate pe care până atunci nu voise să o
recunoască, dar care îi încălzise inima și o
pusese să caute adevărul în sufletul ei
feciorelnic...
Au urmat doi ani în care cei doi
fuseseră nedespărțiți! Iubirea lor se adâncise
pe măsură ce se maturizau... Și părinții celor
doi știau și aprobaseră această relație,
susținută cu tot sufletul de Grigore.
− Tasică, abia aștept să fac armata, ca
să te pot cere de nevastă... Nu..., nu zâmbi...,
crede-mă... abia aștept să te am numai a
mea...
− Prică, iubitule! Asta înseamnă că vrei
să renunți la studii, din cauza mea..., iar eu nu
pot fi de acord cu această intenție! Eu n-am
putut să merg prea mult la școală și acuma
sufăr pentru acest lucru, dar tu doreai să
mergi la facultatea de agronomie... Și, dacă
mă iubești, va trebui să te ții de cuvânt! Eu te
voi aștepta întotdeauna, indiferent de cât timp
va trece...!
●
Îi apărură imagini de după război...
Acesta luase sfârșit, dar rănile pe care le
provocase erau cumplite! Tata Chiracu,
capul familiei, dispăruse în Bulgaria,
Grigore, fratele cel mare, mândria familiei, și
Prică, pe care-l iubise și nu-l va uita toată
viața, pieriseră eroic la trecerea Carpaților...
Tasica se văzu în fața proschinitarelor
cu icoanele Mântuitorului și Sfintei Fecioare
Maria, din biserica Sfinții Împărați
Constantin și Elena, în momentul
jurământului pe care îl făcuse după dispariția
celor mai dragi ființe pe care le avusese...,
acela de a-și revărsa întreaga dragoste asupra
familiei sale...

− Mântuitorule! De acum-nainte,
numai bunăstarea și fericirea familiei mele va
fi bunăstarea și fericirea mea! Așa să-mi ajute
Dumnezeu!
Toată greutatea căzuse pe umerii săi...
și Tasica încerca să facă față unei situații
disperate și nemaiîntâlnite până atunci...
Trebuia să-și hrănească și să-și îmbrace
familia, dar mai întâi de toate trebuia să o
țină unită, într-o perioadă de adâncă sărăcie,
cum o lăsaseră cotropitorii bulgari și
germani, mai ceva ca aceea despre care le
povestise tata Chiracu, că existase pe vremea
când Dobrogea se unise cu Țara!
− Dragilor!... Se auzi, adresându-se
familiei! Îi vedea pe toți ca într-o fotografie,
din care ea lipsea... Am pierdut aproape toată
averea, spun aproape, întrucât ne-au rămas
pământurile...nu multe, dar dacă le îngrijim,
vom putea să trăim și să revenim la
normalitate. Nu suntem mulți, dar destui ca să
ne înhămăm la treabă. În fundul grădinii,
tata...Dumnezeu să-l odihnească, acolo unde
este, a lăsat într-o groapă, pe care Stoef n-o
știa, o cantitate mare de semințe din ultima
recoltă! Trebuie doar să ne ocupăm de
pământ..., să-l curățăm de buruieni, să-l arăm
și să-l însemânțăm! Pentru asta e nevoie ca
toți să punem umărul la treabă! Vom
însămânța acum și-n primăvară și vom
strânge vara, la anul, recolta! Mitule, tu ești
mai mare decât frații tăi, o să ai grijă de ei.
Acum, hai cu mine, să descoperim groapa cu
semințe!
Îl luase pe Mitu cu ea în grădină, căci
nu știa unde se afla groapa cu provizii...
Cercetaseră fiecare colțișor, dar în zadar...
Obosiți, se lăsaseră jos, la umbra unui nuc
falnic care în fiecare an îi bucura cu roadele
sale, niște nuci mari cât merele... Tasica
vedea și acum momentul când sărise în
picioare, strigând „Aici este...! Mirat, Mitu se
sculase în picioare, uitându-se în jur, dar
imediat înțelesese că acolo, la rădăcina
copacului ascunsese tata Chiracu, adevărata
61
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
avere... hrana lor... În momentul acelea, plini
de speranță începuseră să sape și la a doua
cazma deteră de scândurile ceruite care
acopereau o groapă largă cu pereții arși, plină
de saci înveliți în pleduri groase...
− Du-te Mitule și chiamă-i pe toți...
trebuie să scoatem de aici toți sacii, căci nu
cred că vor rezista în groapă, peste iarnă!
Când veniseră toți, Tasică le împărțise
sarcinile... Până spre seară, totul fusese
aranjat, încât mama Maria, dorind să le facă
o bucurie copiilor ei necăjiți, a umplut o
traiasă cu grâu „arnăut”, spunându-i Cristinei
că dimineață vor merge amândouă până la
moara de vânt a bulgarului Alexandru...
„Morișca” acestuia se afla nu prea departe de
gospodăria familiei Nistroianu, lângă
„Cariera de piatră roșie”, de unde, înainte de
război se scosese piatra cu care se pavaseră
principalele străzi ale orașului.
Tasica își aminti că mama Maria și
Cristina se întorseseră a doua zi, tocmai la
prânz, cu grâul transformat în „bulgur”,
bobițe albe, mărunte, care înlocuiau pe atunci
orezul, destul de greu de găsit, după război.
Și mama Maria le-a gătit niște sarmale cu
bulgur în foi de viță, cum nu mai mâncaseră
ei de multă vreme!
♦ ♦ ♦
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

ICOANA SFÂNTULUI ANTON

Iulian NAN

Ares, (zeul grecilor antici al războiului, însetat de sânge) cocoșul zănatec de opt ani, mare cât
un curcan îndopat bine, al lui Gicu Urâtu din cartierul Tașaul, strada “Doi nuferi călători”, îi trezea
fără milă de ani de zile pe toți cu noaptea în cap, zi de zi, la cinci dimineața...
-Dumnezeii mamii lui, strigă hârâit Urâtu la Răchita, nevasta lui care dormea alături de Petrișor,
copilul lor mai mic, în celălalt pat din cameră.
Am să-l tai, grijania și norocul mamii lui, că nu-l mai înghit deloc, deloc... bombăne supărat
bărbatul.
-Așa spui mereu de șapte ani, îi răspunde femeia lui, da’ ești nevolnic, pentru că nu ești în stare
niciodată, să duci o treabă până la capăt.
-A dracului mai ești tu muiere, mormăie bărbatul, nu ții niciodată cu mine... Ia un lemn, morții
mami lui și dă-i una în creastă, să nu-l mai aud, că-mi tremură toți creierii în cap.
-De șapte ani ne înjură tot cartierul, da’ tu om moale, nu ești în stare de nimic... tot îmi spui
mie, muiere grea cu patru copii, să-i dau eu în cap.
Am aruncat în el de 50 de ori până acum, da’ nu l-am nimerit niciodată, că nenorocitu’, știe
bine cum să se ferească.
Ar mai fi vrut biata femeie, să-i mai spună ceva, dar când și-a aruncat ochii spre el, Gicu
adormise la loc, așa că a oftat adânc și, fără să mai zică nimic altceva, s-a dat ușor jos din pat să nu-
l trezească p-ăla mic, s-aprindă focul, să facă ceva de mâncare pentru când toți ai casei, se vor trezi.
Da!... era vară, duminică 9 iulie 1994, și oamenii obosiți, insuficient odihniți, voiau să mai
doarmă.
Copiii lui Gicu Urâtu, toți băieți, arătau sănătoși și bine hrăniți prin grija mamei lor
Răchita. Numai Petrișor, cel mai mic dintre ei, nu punea carne deloc pe el...
Avea 4 ani și plângea din orice. Nu vorbea deloc, se speria ușor și aparent, nu înțelegea nimic
din ce-i spuneau părinții lui. Chinuiți de starea băiatului, permanent apatică, aceștia au fost cu el să-
l vadă o mulțime de doctori care de fiecare dată, încercau pe el alte și alte tratamente chinuitoare.
Zăcea, nu-i trebuia nimic și nu băga pe nimeni în seamă, de parcă trăia singur pe lume. I-au
cumpărat tot felul de jucării, apoi i-au adus un pisic și chiar un cățel viu, dar degeaba, Petrișor nu
era interesat de nimic.
Acum era vară și Răchita, îl îndemna să plece și el cu frații lui la mare, dar nu, nici asta nu-l
interesa, așa că o vreme cei din casă l-au lăsat în “banii” lui, sperând într-o minune.
Doar bunicul lui, Benone Arpagic, tatăl Răchitei, îl urmărea îndeaproape să descopere ce i-ar
plăcea băiatului, ce l-ar putea interesa ca să se facă bine, așa, să intre și el în rândul normal al celor
din casă.
În rest, ceilalți care consumau aerul degeaba în Năvodari, strecurați neștiuți ca niște umbre,
printre oameni, “trăgeau targa pe uscat”...
Gașca pârliților, mai puțin Meola și Mielu, se aduna din nou ca și anul trecut, acum doi ani sau
acum 5 ani, în același loc, la capătul culoarului de acces din tabără către malul mării.
62
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Rina, nemțoaica, n-a mai venit... I-a scris lui Șmen că se mărită cu Peter Wolf, un protejat al
tatălui său și pleacă în Spania la Valencia, pe coasta Mediteranei, unde acesta avea o casă de vacanță,
dar asta, hm! nu l-a deranjat în niciun fel pe golan.
Peste două zile, pe la prânz, a venit cu 20 de cutii de bere Tuborg, țigări americane și 10 cartoane
cu pizza, toate asortate cu o altă nemțoaică înaltă, zâmbitoare, cu picioare lungi, blondă, roșie de la
soare și cu niște sâni mari care stăteau să bubuie din moment în moment, în sutienul ei minuscul.
-O cheamă Ella, răpciugoșilor! Hai, veniți să dați mâna cu ea, dacă vreți să mâncați ceva...
-Hallo, ich bin Ella! (bună, eu sunt Ella) zâmbește cuceritoare fata.
-Al dracu’ nenorocit, rânjește ca prostu’ Nae Vrăjitoru, iar a pus-o!
-Și cu ailanta, Calynca, ce dracu’ face mă, acum? întreabă Lae groparu.
-Calypso, tâmpitule, Calypso! îl corectează deștept Nicu Ciortan. Cu aia a închis problema pă
15 iunie, că așa au ei înțelegerea în fiecare an...
La Brașov, îndârjită pas cu pas să-și schimbe viața, Meola se liniștise. A continuat să studieze
serioasă cursurile anului doi, ale facultății de chimie industrială, să încheie totul, onorabil.
Așa cum hotărâse în prezența prietenei sale, Adriana, peste două zile, a sunat acasă...
-Alo, mami? sunt eu, Meola.
-Bună, iubita mamii, bună! se bucură Cristina Angelescu, profesoară de limba română,
respectată în Năvodari ca o mare doamnă. Ce faci, ești sănătoasă?
-Da, mami, s-a încălzit și aici, mai greu dar este bine. Zăpada s-a dus demult, chiar și la Poiana
Brașov și apoi, eu stau aproape tot timpul numai în campus, așa că n-am unde să mă îmbolnăvesc.
-Ai nevoie de ceva, de îmbrăcăminte mai ușoară, de bani sau să-ți trimitem vreun pachet.
-Nu mami, n-am nevoie de nimic, atâta doar... vă spun la amândoi chiar dacă am să vă supăr.
Chimia nu este pentru mine, nu-mi dă nicio satisfacție. Am venit aici doar de dragul vostru ca
să fiți mulțumiți și împăcați, dar nu, chimia nu mi-a plăcut niciodată.
Voi încheia anul doi între primii trei studenți din an, dar eu în august voi da examen de admitere
la Jurnalism cu trecere la Relații externe. Simt cu toată ființa mea, mami, că ăsta este drumul meu
adevărat.
Te rog, vorbește cu tati și fă-l să înțeleagă, că vorbim de viața și viitorul meu... Peste o lună am
să te sun iarăși să vorbim de reacția lui tati.
Te pup mami, să fiți sănătoși amândoi! Pentru asta am sunat, pentru viața mea! încheie ea apelul,
lăsând-o pe Cristina blocată, fără măcar să mai fi putut rosti, nicio vorbă.
Acasă, la Mara, de când Aripel îl tăiase pe Samson, atmosfera se tensionase. Nu prea mai
vorbeau și nici bere rece la frigider nu mai era.
-Hai, lasă!... îi spune feciorul ei, știu că ești supărată. Peste trei zile însă, ai să-mi mulțumești
când am să-ți dau o bucată de pastramă, să mănânci.
-Lasă-mă în pace, sălbaticule! îi dau lacrimile Marei. De-ar fi să mor flămândă în chinuri, și tot
n-aș putea să mă ating de carnea lui Samson, la cât l-am iubit eu, netrebnicule, plânge femeia,...
-Haide mamă, ce faci, nici până acum nu ți-ai luat gândul de la încornoratul ăla, care ne-a făcut
de râs pe toți? ce naiba, a trecut de atunci mai mult de-o lună de zile.
-Mie să-mi aduci în curte alt țap, răbufnește femeia cu sufletul răvășit, că uite, peste o lună, după
august, se face iar timpul de împerecheri.
-Las’ că știu eu, nu-ți face grijă dumneata, că doar e treaba mea, dar de data asta am să-l aleg pe
ăla care toarnă numai ieduțe.
Sunt Stan pățitu’, nu mă mai uit eu după coarne răsucite și ochi mari ca de om, gata! am terminat
cu fandoseala asta...
Într-o zi, joi, imediat după 20 iulie 1994, un bătrânel epuizat de soare și căldură, pe care Mara
l-a întâlnit în curba străzii Constanței cu strada Gării, a abordat-o obosit, cu sfială:
-Bună ziua! răsuflă el din greu, ținându-se cu o mână de un pom aflat la marginea trotuarului.
63
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Locuiește p-aici prin jur cineva, care face boboci de gâscă acasă și-i vinde?... că nu cunosc pe
nimeni în cartierul ăsta vechi, am venit pe jos tocmai din Tașaul, unde am casa mea aproape de lac.
-Bună ziua, îi răspunde femeia zâmbind, ai noroc, pentru că uite, chiar eu vând boboci.
-Nu se poate, își dă omul ostenit capul pe spate mulțumind cerului, nu-mi vine să cred! De azi
de dimineață, am tot întrebat lumea degeaba... chiar mă gândeam să renunț, să plec înapoi acasă, că
nu mai pot, e căldură prea mare pentru mine, își face el vânt cu o cârpă albă.
-Hai să mergem la mine, că am pomi cu umbră deasă și poți să te răcorești ca lumea. Și na, să
vezi cu ochii tăi dacă îți place marfa mea...
Stau aproape, uite, doar la vreo câteva case mai încolo, tot pe strada asta, întinde ea mâna să-i
arate.
-Și poți să-mi dai și un pahar cu apă?
-Ei, Doamne, ce întrebare mai e și asta? că doar suntem creștini, auzi la dumneata!...
În curte, după ce s-a răcorit puțin, Mara îi arată încrezătoare omului, păsările și căprițele. Avea
vreo 60 de boboci galbeni de două și de trei săptămâni, iar pui de găină de trei ori mai mulți.
-Ei, dar în grădina asta mare a ta, ai o adevărată comoară, îi spune bătrânul încântat. Parcă ai
bulgărași de aur risipiți prin toate cotloanele.
-Ah, recunosc că mor și eu după ei... Câți vrei să cumperi, întreabă Mara privindu-l pe om, că
am pregătite o mulțime de cutii din carton și mari și mai mici.
-Nu vreau mulți, doar patru boboci de gâscă...
-Dar ce vrei să faci cu ei? De ce nu iei mai mulți?
-Îi iau pentru nepoțelul meu Petrișor, de patru ani, îi spune omul tremurat. Suferă de o boală pe
care n-a descoperit-o nimeni, niciun doctor până acum.
Zace, nu vorbește nimic toată ziua! doar stă cu ochii pierduți în gol fără să zică nimic, fără să
ceară ceva... Nu mănâncă și nici nu doarme bine.
Of!... nici afară din casă nu se joacă, de parcă n-ar vedea pe nimeni și, mă doare inima rău când
îl văd așa, cum se topește pe picioare, rostește el greu, împiedicat...
Da’, fiindcă am venit până aici, am să iau și zece puișori de găină că-s tare frumoși... să le dau
drumul prin curte, să crească, să-i vadă prâslea cum ciugulesc pământul de colo, colo.
-Te-ai gândit bine, să știi, îi spune Mara. E foarte posibil să faci copilul interesat și să iasă din
starea asta de apatie, în care zici că trăiește.
-Asta sper și eu, că nu mai știm niciunul ce și cum să-i mai facem...
E foarte frumos aici la tine, o gratulează din nou bătrânul, e la fel cum era odată pe la țară.
Dacă îmi dai voie, am să vin într-o zi cu nepotu’ să vadă și el frumusețea asta de grădină.
Mulțumesc pentru apă!... se ridică bătrânul să plece, mă cheamă Gheorghe Arpagic și am trăit
mulți ani în Sibioara, unde a avut taica gospodăria lui.
-Poți să vii cu copilul aici când vrei tu, că nu te deranjează nimeni. Uite, am să-ți dau de la mine
pentru ăla mic și o sticlă cu lapte proaspăt de capră, că rău, n-are cum să-i facă.
La mare apa era caldă, numai bună de scăldat, iar briza marină venită ușor de peste ape, îi alinta
pe toți cu atingeri fine de catifea răcoroase.
De la an la an, plaja de la Năvodari se aglomera tot mai mult, iar în oraș, inițiativele particulare
începeau să aibe consistență din ce în ce mai vizibil.
La plajă, oamenii își întindeau cearșaful pe nisip ca altă dată fără să plătească nimic nimănui.
Încă nu începuse nebunia șezlongurilor închiriate, la niște tarife de te lăsau fără aer, așa cum avea
să se întâmple peste numai câțiva ani...
Începute încă din anii ’80, construcțiile de locuințe continuau în ritmuri alerte. Se demolau casele
vechi dărăpănate, din chirpici și, se construiau tot mai multe case noi și vile.
Când a ajuns acasă, cu două cutii de carton din care se auzeau zgomote ciudate, Benone Arpagic
i-a chemat pe toți în jurul său și l-a rugat pe nepoțelul cel mic, să deschidă el, cutia cu boboci...
64
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Neîncrezător și fără niciun chef, acesta trage ușor capacul apoi, mut de uimire, înțepenește de-
a binelea...
Curios, unul dintre frați încearcă să bage mâna în cutie să scoată un boboc dar, surpriză mare
pentru toți:
-Nu pune mâna! se repede Petrișor la fratele său mai mare, n-ai voie, sunt ai mei, strânge el
cutia cu boboci la piept, uitându-se rugător la bunicul său.
-Da, așa este, i-am adus acasă special pentru tine, zâmbește omul, mirat la culme că nepotul lui
vorbește. Dar trebuie să înveți să-i îngrijești... să le dai de mâncare, să le aduci apă și, să fii în stare
în orice moment, să-i aperi.
-Ați auzit? toți sunt numai ai mei, n-are nimeni voie să pună mâna pe ei, mângâie băiatul un
boboc cu multă delicateță.
Mulțumesc bunicule, privește copilul în ochii umezi ai bătrânului, mulțumesc mult!
Mirați la culme, se uită toți unul la altul, muți, fără să rostească niciunul, niciun cuvânt.
-Ați văzut, comentează mai târziu, Niță, băiatul lor mai mare. Parcă a înviat, parcă a ieșit din
comă... și vorbește, iaca na, știe să vorbească.
-O minune, Gicule! îl strânge de mână Răchita pe bărbatul ei. Azi, chiar s-a întâmplat o minune,
își face ea semnul crucii de mai multe ori.
-Așa cum îl văd eu acum, Petrișor o să-și revină, rostește sigur pe el, bătrânul Benone.
-Săracu’, și cât l-am chinuit cu drumuri la doctori, cu injecții și pumni de medicamente... Uitați-
vă la el cum se bucură, parcă a înflorit!
-Mamă, să-mi dai un cuțit mic, să am cu ce toca iarbă la boboci și vreau mălai și boabe de grâu,
să le sparg eu cu ciocanu’...
Iar tu bunicule, să-mi faci din scânduri o cutie lungă s-o umplu cu apă, să se joace bobocii în ea.
-Azi ți-o fac voinicule, chiar acum, îl ciufulește fericit bătrânul.
-Bunică, strigă Petrișor, te-ai uitat la bobocii mei? Să vezi cum mă ciugulesc de degete, când bag
mâna la ei în cutie... sunt așa de moi și pufoși că mor după ei, zâmbește el fericit. Am să-i cresc, o
să vedeți toți, am să-i fac mari de tot!
-Am să te ajut și eu, îi răspunde cu drag Simina Arpagic, că nepotul lor cel mic a început dintr-
odată să vorbească.
Odată cu puișorii, bătrânul Benone Arpagic adusese bucuria în curte... până și Ares, cocoșul lor
obraznic se schimbase. În scurtă vreme, adunase în jurul lui toți puișorii de găină.
Dar Petrișor îi uimea pe toți, prin devotamentul său față de boboci,
Aduna iarbă verde proaspătă, frunze de salată, ștevie și lobodă, și le toca cu răbdare
amestecându-le cu mălai și cu grâu pisat de el cu ciocanul. Așa că în trei zile, fără nicio discuție,
devenise mama bobocilor, pentru că toată ziua, aceștia se țineau legănați numai după el.
Îi ducea la apă și-i lăsa în voia lor să înoate, apoi avea grijă să doarmă pe un pat de paie uscate
în cotețul lor construit special de bunicul său. În trei săptămâni bobocii lui se dublaseră, iar el
înflorise, fericit, mândru că era în stare să-i ocrotească iar timpul, săptămână după săptămână și lună
după lună, avea să schimbe complet firavii lui boboci galbeni...
În septembrie, deja își lepădaseră toți puful galben de pe ei, crescându-le în loc pene și puf alb
la codițe. Îi învățase încă din august să vină singuri la el când termina de pregătit ligheanul cu
tocătură, lovind în acesta cu o lingură mare.
În fiecare zi de vineri, bunica lui, Simina, îl obișnuise să meargă cu ea la biserica Sfânta
Parascheva, chiar dacă drumul era lung, unde preotul Vasile ținea slujba săptămânală închinată
Fecioarei Maria și pruncului Isus Hristos, precum și Sfintei care purta hramul bisericii.
Învățase să spună rugăciunea Tatăl nostru, Înger, îngerașul meu, Bucură-te Marie și Slavă
Tatălui...
Învățase ușor toți sfinții după icoanele pictate pe Altar și pe pereți, pe mai multe rânduri
65
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

verticale, până sus, aproape de cupolă, iar Simina îi explicase cu răbdare despre viața și minunile
săvârșite de către fiecare în parte.
-Acesta este Sfântul Ioan Botezătorul, cel care l-a botezat în apa Iordanului pe Iisus Hristos,
mântuitorul nostru, iar acesta călare cu sulița în mână, este Sfântul Gheorghe, cel care a răpus
balaurul...
-Dar Sfântul acesta liniștit, cu un copil frumos în brațe, cine este, bunică?
-Este Sfântul Anton de Padova, iar copilul din brațele lui este unul dintre sutele de copii orfani,
pe care el i-a ajutat să crească mari, își face Simina câteva cruci, evlavioasă.
El este protectorul celor năpăstuiți, care își pun nădejdea în el, să facă dreptate...
Petrișor se simțea bine în biserică și nu uita niciodată să se închine și să aprindă o lumânare
pentru cei morți dintre strămoșii lui.
Îl știau deja toți enoriașii, femei și bărbați, care se închinau acolo, la biserica albă, înaltă cu
două turle, ce purta hramul Sfintei Parascheva... îl știa foarte bine chiar și preotul Vasile, care slujea
acolo și pentru cei vii și pentru morți.
Încet, vara cu bucuriile ei trecuse dincolo de august și, vântul de toamnă începuse să spulbere
aspru frunzele îngălbenite ale copacilor, răscolind în rafale ramurile, crengile, păsările... iar marea,
învolburată, răvășită în valuri, începea tot mai mult, să-și schimbe culoarea...
Odată cu bobocii, Petrișor crescuse și el. În noiembrie împlinise 5 ani, fericindu-i pe toți din
casă.
Îngrijiți foarte bine, bobocii lui crescuseră mari, peste așteptări...
-După anul nou, prin martie, o să mâncăm primele ouă de gâscă, i-a spus bunica Simina, la
început de decembrie. Uită-te la ei, îl strâge ea în brațe, zici că sunt deja gâște adevărate.
Puișorii de găină se făcuseră și ei mari, aglomerând curtea, altă dată aproape pustie.
Apropierea sărbătorilor de Crăciun, le aducea aminte oamenilor din Năvodari, să țină post și să
meargă mai des la biserică.
În ziua de duminică, 25 decembrie 1994, la slujba nașterii Domnului Iisus Hristos Mântuitorul,
biserica Sfânta Parascheva devenise neîncăpătoare...
Zeci de enoriași care n-au mai avut loc înăuntru, ascultau slujba smeriți, în picioare, lipiți unul
de altul afară, în fața lăcașului sfânt din cartierul vechi.
Cuminte, ajuns de dimineață la biserică împreună cu bunicii, părinții și frații lui, Petrișor
asculta impresionat corul de tineri și copii care îl îngâna cântând pe părintele Vasile, în cea mai
sfântă dintre slujbele creștine ortodoxe.
Târziu, obosiți toți de stat în picioare câteva ore, și drumul lung înapoi, au ajuns într-un sfârșit
acasă, dar, surpriză... în lipsa lor se întâmplase ceva rău de tot, de neînchipuit.
Bobocii lui Petrișor dispăruseră!
I-au căutat cu toții strigând după ei prin curte și prin grădină, scotocind toate cotloanele și toate
ascunzișurile posibile... Au întrebat vecinii și chiar trecătorii străini de prin fața casei lor dar, nimic,
degeaba.
Bobocii băiatului nu erau nicăieri și culmea, nu-i văzuse nimeni, de parcă intraseră în pământ.
Au căutat și a doua zi și a treia și a patra, dar degeaba, degeaba.
Petrișor n-a plâns, deloc... Tăcut, a continuat singur, să-i caute cu speranță.
A controlat atent, din nou, metru cu metru, hotarul vecinilor încercând să descopere urme de pași
sau de pene albe răspândite prin grădina mare de 3000 de metri pătrați.
Așa a descoperit el că gardul înalt din plasă de sârmă, care despărțea curtea lor de cea a Vistoriei,
vecina lor dinspre apus, femeie zdravănă la 40 de ani, era desprins într-un loc de pământ, din
marginea fundului de curte.
Curajos, Petrișor s-a strecurat pe sub plasă și a început să ia seama ce era prin cotețele goale ale
femeii și prin cele două magazii din scândură cu ușile închise.
66
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

În a doua magazie, una mai mică, a observat că pe o sobă de pământ era un cazan în care fierbea
ceva... Abia când a ridicat capacul mare, rotund, Petrișor a izbucnit în lacrimi grele, înfundate,
sufocante...
În cazan fierbeau bobocii lui iubiți, care îi schimbaseră existența.
N-a spus nimic, n-a spus nimic la nimeni din casă.
-Să nu plângi, feciorașule, l-a mângâiat bunicul său, lasă, nu trebuie să fii trist... mâine dacă
vrei, mergem împreună și îți cumpăr 10 boboci noi.
-Nu, bunicule, alții nu mai vreau! M-am făcut băiat mare și am să mă ocup cu altceva. E timpul
să mă pregătesc și eu de grădiniță, nu?
Sărbătorile de Crăciun și de anul nou, cu mâncare bună și bunătăți făcute în casă de Răchita, i-
au bucurat pe toți așa cum se întâmpla mereu, în fiecare an.
Nu mai vorbea nimeni de boboci, gândind cu toții, să nu-i frângă inima băiatului, dar el nu
uitase deloc, nu uitase nimic...
Marți 3 ianuarie 1995, în zi geroasă de iarnă, Petrișor s-a îmbrăcat bine și a plecat singur prin
zăpada proaspătă care căzuse cu o noapte înainte, la biserica Sfânta Parascheva, pe care o cunoștea
foarte bine.
Era frig și lacrimile sale se scurgeau înghețate pe obrajii lui de copil înroșiți de ger, suferind la
greu.
A intrat pios în biserică, a aprins o lumânare și a căutat icoana Sfântului Anton... Nu era singur,
femei tinere, bărbați și mulți bătrâni se rugau împrăștiați în fața icoanelor.
În genunchi, cu palmele împreunate către sfânt, a rostit în gând trei rugăciuni către Dumnezeu
cel mare, Fecioara Maria și Iisus Hristos.
Apoi, cu lacrimi în ochi, imposibil de stăpânit, s-a rugat direct Sfântului Anton să facă
dreptate...
-I-am crescut singur cu mâinile mele, plânge băiatul, și i-am îngrijit în fiecare zi, și i-am iubit
să crească mari, i-a spus el Sfântului.
O singură zi i-am lăsat singuri, atunci când am fost la slujba nașterii Domnului Iisus Hristos,
Dumnezeul nostru, în ziua Crăciunului. Atunci Vistora, vecina noastră dinspre apus, a intrat pe sub
gard la mine în curte, mi i-a furat și apoi i-a omorât ca să-i mânânce...
Te rog, Doamne, fă dreptate, pentru că păcatul ei mi-a rupt inima! se închină el de trei ori.
Când s-a ridicat în picioare, tremurând de emoție, părintele Vasile care îl urmărise de când
intrase în biserică, a venit lângă el.
-Petrișor, ce faci tu copile, aici? îi pune el mâna pe creștetul băiatului, cine te-a supărat așa de
tare? că te-am văzut plângând amar, supărat rău, la picioarele icoanei Sfântului Anton.
-Sărut mâna părinte! se înclină băiatul așa cum îl învățase bunica lui, Simina.
Vecina noastră, Vistora, mi-a omorât bobocii și i-a mâncat, îi spune el preotului, privind hotărât
în ochii lui.
-Cum așa, nu se poate, Simina știe?
-Nu, pentru că n-am spus la nimeni... Am venit direct aici, la Sfântul Anton și m-am rugat să
facă el dreptate.
-Și ce i-ai cerut?
-Să moară, Vistora!
Preotul a șoptit o rugăciune, l-a mângâiat din nou pe creștet și, l-a condus încet până la ușa de
intrare.
-Să ai grijă copile, că drumul azi, e greu pentru tine, să ai grijă...
Curioase, câteva băbuțe cernite, l-au înconjurat sfioase pe bătrânul preot.
-Am văzut și noi cum plângea copilul în fața icoanei Sfântului Anton, ce s-a întâmplat cu el?
-A venit aici, în Casa Domnului, să caute ajutor, le-a spus acesta dus pe gânduri.
67
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

-Doamne, Dumnezeule, s-au închinat băbuțele, și ce i-a cerut copilu’, Sfântului?

-Pedeapsă grea... își face acesta o cruce, plin de evlavie.
-Pentru cine, părinte, pentru cine?
-Pentru Vistora, vecina lui care i-a furat bobocii crescuți de el și i-a mâncat...
-Doamne, ferește, părinte, se închină iar băbuțele.
Până seara, târziu, tot cartierul vechi, avea să afle de povestea crudă, sfâșietoare a copilului,
apoi, în ziua următoare, vorba s-a dus din om în om, în tot Năvodariul.
În primele două zile de la rugăciunea lui Petrișor, nu s-a întâmplat nimic, dar în a treia zi,
incredibil, Vistora a murit lovită grav de un camion pe strada Gării și, lucrurile au luat-o razna...
Tăcuți, oamenii credincioși în Dumnezeu, au început să facă pelerinaj cu smerenie prin fața
curții lui Gicu Urâtu, să vadă copilul minune și să se închine.
Apoi, din ce în ce mai îndrăzneți, au început să aducă la poarta lor pomeni și daruri în numele
Sfântului Anton și al copilului care a reușit să obțină dreptatea divină.
În câteva luni au început să vină pelerini și din alte localități din jur. Chiar și preotul Vasile a
ținut câteva slujbe în curtea lor, prezentând copilul ca pe o minune adevărată.
Situația devenise sufocantă, pentru că toți voiau să atingă băiatul...
Prin februarie, îmbrăcați prost, flămânzi și tremurând ca vai de ei, a venit la poarta lor și grupul
boschetarilor, cu speranța în suflet să-și găsească un drum nou, curat, în viață, .
Lacul plin cu pește de la Corbu înghețase, așa că mâncau din pomeni rare, aflate pe la biserică
sau în cimitir.
Bătrâna Simina i-a chemat să vină în fiecare zi, până la sfârșitul iernii... să vină să ia din bucatele
aduse de oameni pe cele două mese lungi, care încadrau poarta lui Benone Arpagic.
La poarta lor, începuseră să vină în valuri de peste tot, oameni cu suferințe grele... părinți cu copii
orbi, paralitici, cu handicap sau cu alte boli grave, pentru care medicina era neputincioasă, în
speranța că atingând copilul care s-a bucurat de atenția și dreptatea Domnului, avea puterea să-i
vindece și pe ei, bolnavi incurabili de ani întregi.
Povestea lui Petrișor, copilul minune din Năvodari, avea să se încheie târziu, după aproape doi
ani, la apelul repetat al părintelui Vasile care, cerea credincioșilor să-și găsească alinarea și adevărul
prin rugăciuni, numai în biserică.
Peste încă trei ani, Benone Arpagic avea să moară în somn, acasă în patul lui, probabil fericit
că la un moment din viața lui, a fost atât de aproape de puterea domnului, iar ceva mai târziu, Simina
s-a sfârșit și ea la fel ca soțul ei, credincioasă în Dumnezeu. Astăzi, mai trăiește doar Răchita, acum
bătrână și neputincioasă, atinsă de uitare.
Petrișor, copilul trist, apatic, care la 4 ani, toți cei din casă credeau
că are să se prăpădească înainte de vreme, a reușit în viață frumos, cum
nu se putea mai bine...
A terminat două facultăți, din care una în Anglia, vorbește curent
două limbi de circulație europeană și, locuiește de 10 ani împreună cu
frumoasa lui soție, Aurelia, la Londra, unde face afaceri de import-
export, cu vinuri scumpe.
Despre povestea lui uimitoare petrecută dincolo de vârsta de 5 ani, refuză să vorbească.
-Sincer?... chiar nu-mi mai aduc aminte, de nimic! răspunde el tuturor celor care îl întreabă,
dar tu, de unde știi, de unde ai auzit povestea asta?...

68
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Ai grijă de sufletul tău!

Mihaela CD

Titlul acestui articol s-ar putea să vă pară interesant sau unora chiar bizar, însă pe cât de bizar
sau ciudat vi s-ar părea mulți dintre noi ignorăm să ne îngrijim sufletul.
De la naștere omul vine pe pământ cu suflet și trup. Dacă trupul este cel care te reprezintă
fizic, este partea ''văzută'' a ta, poate fi atins, poate fi văzut în oglindă și poate fi observat ușor de
tine însuți cât și de cei din jurul tău, ei bine sufletul la rândul său reprezintă partea ''nevăzută'' a ta,
pentru că nu se poate vedea în stare materială, nu se poate atinge, el fiind doar simțit de
către posesor. Sufletul reprezintă trăire, stare, energie, simțire, vibrație, înălțare, valori, credință,
morală, lumină, etc
De la naștere și până la moarte cele două componente ale Eu-lui tău, trupul și sufletul
călătoresc mână în mână pe drumul vieții, oferindu-și suport una alteia printr-un mecanism divin.
La sfârșitul vieții atunci când omul moare, cele două se despart iar trupul se duce în pământ iar
sufletul urcă la cer. Bineînțeles că există nenumărate studii ale oamenilor de știință care au
încercat să localizeze sufletul în corpul uman, să-l cântărească și chiar să afle cum intră și iese din
trup, pe unde călătorește după moarte, etc. Eu nu voi face referire la aceste cercetări pentru că nu
fac obiectul articolului meu, desigur se pot face nenumărate speculații pe marginea acestor
subiecte precum și pe marginea altora de natură religioasă, chiar atingând paranormalul.
Eu aș vrea să mă opresc astăzi în mod special asupra atenției pe care o dăm sufletului nostru,
modul în care îl îngrijim sau ne îngrijim de el.
Deseori omul are grijă de corpul său îmbrăcându-l, hrănindu-l, spălându-l, însă nu face
același lucru și cu sufletul. Deși sufletul nu se vede el are nevoie să fie curățat, hrănit și îngrijit
precum corpul nostru. Unii oameni cred că, dacă ceilalți nu pot sa îi vadă sufletul nu e important să
și-l îngrijească lăsându-l pe ultimul loc. Îngrijirea sufletului înseamnă curățarea, încântarea cu
frumos, păstrarea lui curată cât mai aproape de starea de puritate curățenie și bunătate în care ne-
a fost dat la naștere.
Oferă-i sufletului tău fericire! A nu se confunda cu fericirea trupului, care este cu totul altceva.
Fericirea sufletului este căutarea frumosului în jur, găsirea și răspândirea pozitivismului și a
energiilor pozitive care ți se întorc asemeni unui bumerang, altruismul, bunătatea, iubirea de
oameni, înțelepciunea, cunoașterea, învățătura etc.
Ne întrebam deseori de ce s-a ajuns aici încât umanitatea să fie transformată atât de mult,cum
am putut ajunge până acolo încât să vrem să facem din oameni roboți, cum e posibil? Dacă stăm
să analizăm puțin lucrurile și vom porni de la modelul propriu vom putea înțelege că s-a ajuns aici
pentru că oamenii nu au fost învățați să își îngrijească sufletul, să îi dea importanța cuvenită.

69
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Suntem ceea ce gândim! Nu avem cum să fim curați când bârfim, urâm, jignim, înșelăm,
mințim și trădăm pe toți cei din jur.Nu avem cum să răspândim în jur iubire când noi nu avem
iubire nici pentru noi, când sufletul nostru este plin de negativitate, de sentimente de invidie,
frustrare, ură, egoism,etc Spunem că suntem buni dar în realitate ne lipsește altruismul, suntem
egoiști și individualiști. Nu privim cu iubire mai departe de noi sau de familia noastră decât peste
gard, bârfind, spionând, nu cu inima deschisă. Iar ce este cel mai rău este că asta predăm mai
departe generațiilor viitoare. Un copil născut într-o lume plină de invidie și ură va fi transformat
aidoma familiei și mediului în care crește.
Și totuși ce-i de făcut? Cum putem să ne îngrijim sufletul? Primul pas în îngrijirea sufletului
este curățirea prin autoanaliză, momente pe care le petreci tu cu tine însuți și te autoanalizezi,
gândindu-te la ceea ce simți în anumite situații, la faptele pe care le facem, la modul în care îi
tratăm pe cei din jur și pe noi înșine. Pentru această perioadă de conștientizare și analiză pot fi de
asemenea de folos meditația, rugăciunea, spovedania, yoga, etc. Pasul următor este cel mai greu
pentru că impune schimbarea și corectarea gândirii, a comportamentului, un control al nervilor, al
emoțiilor, al stăpânirii de sine, a modului în care acționăm și ne manifestăm în orice situație.
Trebuie în orice moment să încercăm să acționăm și să ne comportăm cu ceilalți exact așa cum am
vrea să se comporte ceilalți cu noi. Este o autoeducare extrem de grea pe care trebuie să fii capabil
să ți-o impui singur altfel nu vei avea niciun rezultat.Axa noastră de gândire trebuie sa fie axa
binelui, a pozitivismului .
Hrana pe care o oferim sufletului este
la fel de importantă! Deseori uităm să ne
hrănim sufletul, alergând continuu
după traiul de zi cu zi! Sufletul se hrănește
cu frumos, cu ceea ce ne face plăcere, cu
vocația pe care o avem în eul interior, cu
pasiunile noastre, cu o muzică frumoasă,
cu artă, cu poezie, cu lectură, cu ieșiri în
natură etc. Citind acestea o să spuneți ei dar
cine mai are timp pentru plăceri din acestea?
Timp aveți dar trebuie să vi-l organizați în
așa manieră încât să vă hrăniți și sufletul
pentru că în fond rutina noastră zilnică este
o listă de priorități iar noi suntem cei care
facem această listă! Schimbă lista, prioritizează ceea ce îți place, hrănește-ți sufletul, astfel va fi
sănătos, nu va mai fi bolnav!
Și nu uita, atunci când mori și te desparți de corp, rămâi cu sufletul, tu ești sufletul, pleci cu
el!
Sufletul tău este etern, ai grijă de sufletul tău!

70
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

PRIN ROUA GÂNDURILOR

(Cuvântul editorului)

Johnny CIATLOS- DEAK

După succesul pe care l-a avut anul trecut cartea de proză „Prin ochii mei”', fiind prima sa
carte de acest gen, scriitoarea Mihaela CD ne surprinde plăcut cu o nouă carte ce urmeazǎ același
tipar, cu titlul:''PRIN ROUA GÂNDURILOR'',carte care adună între coperțile sale
numeroase articole, impresii, eseuri, cronici și recenzii literare, prin care dorește să ne facă să
descoperim bucu-riile vieții precum spune însăși autoarea chiar la începutul cărții „vă invit să
descoperiți bucuriile vieții prin roua gândurilor”.
Fiecare persoanǎ are gânduri dar acestea sunt diferite pentru că sunt trecute prin propriile
filtre, propriile scări de valori și judecați.Gândurile reprezintă un cumul de
trăiri, experiențe, informații,ipoteze și dorințe pe care o persoană le transpune sub forma unei
percepții într-un loc tainic numai de ea știut, în mintea sa. Acolo le adună asemeni unor boabe de
rouă și le sortează în diverse moduri ordonându-le logic sau ilogic în funcție de starea în care se află
la momentul acela dezvoltând scenarii pe care mintea le face prin combinarea a ceea ce știe și ce
presupune, a ceea ce are și ce ar vrea, a ceea ce a visat și ce își imagenează, într-o frǎmântare
continuă sau o așezare domoală pentru a fi reluate și retrecute mai apoi prin filtrul rațiunii.
Iată că scriitoarea Mihaela CD care se află la cea de a 12-a carte de autor, ne invitǎ prin
cartea sa ''PRIN ROUA GÂNDURILOR'' sǎ navigăm prin gândurile sale și să culegem roua acestora
într-un buchet de articole, impresii, eseuri, cronici şi recenzii literare cuprinse aici.
Cu o bogată activitate jurnalistică, Mihaela CD este scriitor,poet, jurnalist, artist plastic și
cronicar deopotrivă publicând constant în nenumǎrate reviste de culturǎ din țară și străinătate.
Cunoscută cititorilor pentru o scriitură complexă și completă, rotundă, plină de bunătate și
iubire, o slujitoare a cuvântului clar, transparent și curat, cu o poezie melodioasă şi plină de trăire,
cu aforisme motivaționale și edu-cative pline de însemnătate, Mihaela CD reprezintă scriitorul și
jurnalistul care are un puternic simț justițiar, un scriitor al luminii cu un spirit nealterat al
adevǎrurului şi al dreptǎții dar și cu un puternic simț al răspunderii.
Autoarea face parte din rândul scriitorilor solari care au înțeles cǎ rolul primordial al
scriitorului nu este doar acela de a transmite viitorimii scrieri literare, dar mai ales de a educa şi a
trimite pe firul timpului, generațiilor ce ne vor succede, valori sǎnǎtoase,morale si creştine.
În cartea ''PRIN ROUA GÂNDURILOR''veți putea pătrunde prin roua de gânduri a autoarei și veți
putea descoperi felul în care aceasta se bucură de frumusețile vieții, veți descoperi cum să vedeți
partea frumoasă a lucrurilor și cum să găsiți iubirea, pacea, bunătatea, împăcarea.
Vǎ invit dragi cititori sǎ descoperiți sufletul altruist al scriitoarei Mihaela CD în scrierile sale
ce se strecoară ''PRIN ROUA GÂNDURILOR''.

71

Vara anului 1980 m-a „găsit” căsătorită
cu ceva vechime deja și cu o minune mică de
fetiță. Eram o familie împlinită, cu multe
dorințe realizate, toate dobândite cu strădania
muncii. Și, după un an de muncă, așa cum era
în acea vreme, fără să fie întrerupt de sărbători
„fără număr”, desigur că eram fericiți la gândul
că vom pleca în concediul de odihnă. Cu atât
mai mult dacă reușeam să fim programați în
anotimpul verii, atunci când răcoarea și
frumusețea pădurii din apropiere ne chemau în
fiecare duminică la un grătar în aer liber și la
câteva ore de stat la soare.
De această dată chiar urma să plecăm în
luna august în vacanța binemeritată, urmând să
petrecem două săptămâni în Delta Dunării. Noi,
cei care locuiam la munte, de obicei așteptam
vara cu nerăbdare, ca să putem merge la mare,
măcar o săptămână. Să ne săturăm de soare și
să ne lăfăim pe nisipul fierbinte al plajei. Și
când dogoarea soarelui ne va alunga la umbra
camerei de hotel, să mergem, să lenevim în pat
în așteptarea înserării, care venea însoțită de
briza răcoroasă a mării, „la braț” cu amurgul
soarelui, care la apus se scufunda în oceanul
neantului, dispărând sub faldurile cenușii ale
nopții. La scurt timp totul se lumina de
strălucirea stelelor cu sclipiri de diamant. Iar
noi așteptam încântați să înceapă simfonia
nopții sub bagheta fermecată a frumoasei
împărătese, Luna. Stând pe un șezlong sau chiar
pe nisipul umed al plajei, lăsând spuma
valurilor să ne ude picioarele, depănam vreo
amintire dragă nouă sau ne făceam declarații de
dragoste pe care le pecetluiam cu un sărut.
72
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
MILA 23
Tudosia LAZĂR
În ultima parte a vacanței urma să
mergem la părinți, la țară, unde ne reîncărcam
„bateriile” emoțional, cu dragostea acestora,
pentru întregul an care urma să treacă până la o
altă vacanță, dar și să-i mai ajutăm la treburile
câmpului și ale gospodăriei. O dată reîntorși
acasă, serviciul și creșterea fetiței, celelalte
obligații de familie, aveau să fie cele care
urmau să ne ducă uneori la epuizare, alteori la
acea stare de speranță și optimism care nu ne
lăsa să ne împiedicăm și ne dădea puterea de a
merge mai departe. Dar în acel an soțul meu a
avut o altă propunere.
-În vara asta vreau să mergem în
concediul de odihnă măcar pentru o săptămână
în deltă.
-Dar cum de ți-a venit ideea?
-Ei, m-a făcut curios rău de tot un coleg!
Mi-a împuiat capul cu tot felul de povești de pe
acolo, dar mai ales cât se prinde peștele de mult,
cât e de frumos... Știi că îmi place să pescuiesc
și vreau să stau și eu toată ziua pe malul apei,
să dau cu undița. Mai vedem și noi alte locuri,
nu are cum să fie rău. Facem și aprovizionarea
cu pește, poate și ceva icre... Cumva nu ești de
acord?
-A, nu! Doar că nu pot să nu mă gândesc
la condițiile de acolo. Țânțarii ne vor mânca de
vii. Nici nu știu unde vom sta, ți-a spus colegul
tău cumva unde s-au cazat? Habar nu am cum
va fi, bine sau rău, asta e! Dacă tu asta vrei, vom
merge în Delta Dunării.
-Ai încredere în mine, că ai să vezi ce
frumos va fi. L-am auzit pe tata că a stat mai

multe zile acolo și am să-l întreb pe el mai
multe. Nu mergem noi chiar cu ochii închiși.
-Dar cu fetița cum facem, o luăm cu noi,
nu?
-La asta nu prea m-am gândit! Nu prea
este potrivit locul pentru un copil așa de mic.
-Și, atunci? Care-i soluția?
-Cred că cel mai bine ar fi să mergem
mai întâi la țară la părinți, acolo putem să lăsăm
fata în grija mamei și totodată îl rugăm pe tata
să ne spună unde se găsește un loc de găzduire
pentru o săptămână, cam cât ar costa... ce
condiții sunt... să vedem el ce știe.
Așa stând lucrurile, la timpul cuvenit
ne-am îmbarcat și am plecat direct la țară. Când
am ajuns, după risipirea euforiei revederii, le-
am spus părinților ce planuri avem. Aceștia nu
au obiectat nimic. Nici când le-am spus că fetița
va rămâne acasă cu bunica. Aceasta a spus
doar:
-Măi mamă, cum să o duceți acolo, că o
mănâncă toată țânțarii?! Nici vouă nu vă va fi
ușor!
-Tată, chiar trebuie să vorbesc cu
dumneata despre asta. Matale ai fost în deltă
acum vreo trei ani? Parcă așa îmi amintesc.
-Da, am fost și atunci și anul trecut.
-Vreau să știu cum ai ajuns acolo și cum
te-ai descurcat. Ați avut unde sta? Vrem și noi
să mergem, dar nu sunt informat pentru ce mă
așteaptă. Am auzit că-i urgie cu țânțarii, și Syei
de asta îi este frică.
-Eu am mers acolo cu părintele Ion. Il
are prieten pe popa de acolo, de la Milă. Aveam
nevoie de mai mult pește să facem un praznic la
biserică, de aceea ne-am dus, mai mult. Ei, și
când am ajuns, ne-a găzduit la fiică-sa. Oamenii
ne-au primit foarte bine, sunt ospitalieri
lipovenii ăștia! Numai că am cam pătimit și noi,
că nu am fost bine pregătiți. Ne-au dat și de la
ei mâncare, am luat și noi de acasă... La țânțari
ne-am gândit și ne-am dus cu mai multe
sprayuri de insecticid, am luat și plasă cu noi,
ca să ne acoperim noaptea când dormim... dar
nu ne-a dat prin cap să luăm și apă potabilă. Am
luat câteva bidoane cu vin, pentru noi, dar și să
le dăm ca plată pentru găzduire. Acolo se caută
mult și țuica, ne spusese Vanea, (ginerele popii)
73
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
că dacă avem, să aducem ca să dăm la schimb
pentru pește. În fine, am luat ce ne-am gândit că
ne va trebui, dar nici prin cap nu ne-a trecut să
luăm apă de băut cu noi.
-Dar de ce, bre, acolo nu-i apă, ei ce
beau?
-Oamenii ăia beau apă direct din
Dunăre.
-Ei, cum așa, parcă nu-mi vine să cred
că pot să bea apă de acolo.
-Dacă-ți spun! Ei nu au fântâni ca pe la
noi. Iau apa din Dunăre, o fierb și după ce s-a
răcit o beau. Pentru gătit nici nu o mai fierb, o
folosesc așa cum o iau. Vai de capul lor cum
trăiesc acolo, într-o sărăcie... Sunt înapoiați rău,
măi... Noi suntem boieri aici cu câtă apă avem!
-Bine, dar nu se îmbolnăvesc, că-i
periculos să bei apă nepotabilă! Câte nu s-or fi
găsind în Dunăre... Numai Dumnezeu știe...
-Cei de acolo sunt obișnuiți, că nu au ce
face. Li s-a învățat stomacul cu ea. Dar alții, așa
ca noi... vai de burta lor ce pățesc!
-Nu aveau și ei un magazin de unde să
poți cumpăra apă îmbuteliată?
-Ba, aveau un chioșculeț cu câte ceva,
dar se aproviziona odată pe săptămână, tocmai
de la Tulcea. În câteva ore nu mai rămânea
nimic din ce se aducea.
-Și ce-ați făcut până la urmă fără apă?
Am întrebat și eu, curioasă foc să știu finalul.
-Am băut și noi mai mult vin. Veta, fata
popii de acolo, ne mai făcea câte un ceai de
mentă ca să ne dregem, ce putea și ea să facă?!
Dacă nu vreți să pățiți ca noi, luați-vă
insecticide, apă cât de multă, haine cu mâneci
lungi, să vă apere de țânțari, plasă, vedeți voi ce
mai trebuie, o să cam aveți ce căra!
-Avem mașina, tată, nu-i nicio
problemă!
-Ba da, este, că mașina rămâne în port,
nu o luăm cu noi în deltă. (Am adăugat eu)
-Ai dreptate, asta mi-a scăpat din
vedere. Lasă, că suntem doi și luăm și noi tot ce
este strict necesar. Ne descurcăm!
După această „informare” am trecut la
punerea planului în aplicare. Mai întâi am luat
legătura cu familia popii, să vedem dacă ne
poate găzdui. Pe atunci funcționa

corespondența prin poștă. Telefoane fixe erau
puține și nici într-un caz în deltă. La sate erau
cabine telefonice doar la oficiile poștale, dar
nici așa ceva nu se găsea la „Mila 23”.
-Cum să nu, veniți că vă găzduim cu tot
dragul! a fost răspunsul la scrisoarea trimisă
„recomandată”. (A trebuit să amânăm un pic
plecarea, să vedem ce răspuns primim)
Bine „documentați” și corespunzător
aprovizionați, am plecat la drum. Din Galați am
luat un vas mic, avea doar câteva locuri. Dacă-
mi amintesc bine „Săgeata” se numea. Era un
fel de „tren accelerat” al Dunării. Eram singurii
pasageri, restul persoanelor erau cu alte
atribuții. Am vrut să stau pe punte, dornică să
admir priveliștea, fără să îmi dau seama că sunt
prea subțire îmbrăcată. Când a pornit-o la drum
„Săgeata” noastră, valurile spintecate ale
Dunării se fereau speriate de o parte și de alta,
făcându-i loc să treacă. Cu toate că afară era
destul de cald, doar era luna lui august, pe apă
se formase un curent deosebit de rece din cauza
vitezei pe care o avea „acceleratul” nostru
naval. Mai mult, un nor de stropi se înălța de o
parte și de alta udându-ne rapid și înfrigurându-
ne. Curentul mă „bătea din toate punctele
cardinale”, apa ne „răcorea”... Ca atare mi-a
pierit pofta să mai admir priveliștea și,
dârdâind, m-am „ascuns” într-un colțișor mai
ferit rugându-l pe bărbatu-meu să mă țină în
brațe, să mă mai încălzesc. Nu mă puteam opri
din tremurat. Mi-a venit în ajutor și controlorul
de bilete de pe vas, care, văzând în ce hal sunt,
mi-a dat o șubă, să-mi țină dos până ajungem la
destinație. În sfârșit, am ajuns la „Mila 23”.
Mult lăudatul loc de pescuit, visul oricărui
pescar!
Am coborât pe un ponton micuț (destul
de pustiu) și de acolo, încărcați precum asinii
cu toate sarsanalele, am luat-o la picior,
încercând să dăm de cineva care să ne îndrume
spre casa popii. La acea oră eram singurii pe
drum. Micuțul cătun, era situat între două
canale de apă, în care frumoasa Dunăre și-a
„despletit” bogăția undelor. Unul trecea prin
fundul grădinilor localnicilor, celălalt prin fața
porților. La mijloc se ridicau casele. Apa
acestora curgea lin sau se strecura cum putea
74
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
prin stufărișul des spre lacul care se deschidea
larg pe o întindere foarte mare și care parcă le
aștepta să le îmbrățișeze. Sălcii pletoase le
străjuiau drumul ascultând susurul molcom al
apelor. Tot ele erau cele la umbra cărora se
ascundeau tot felul de păsări ale cerului și le
adăposteau pe vreme de furtună. Uneori, când
Dunărea supărată își învolbura apele, acestea
treceau hotarul intrând care, pe unde puteau.
(până în grădinile localnicilor, inundându-le)
Casele erau mici, cu pereții din lut, „gârbovite”
sub snopii de stuf care le țineau loc de acoperiș.
Când noi am „acostat” era timpul în care
bărbații locului erau duși să caute năvoadele
întinse de cu seară, să adune peștele și cu
bărcile pline să meargă cu el la cherhana. După
ce am mers câteva sute de metri, blagoslovindu-
l în gând pe bărbatu-meu pentru „geniala” idee,
în sfârșit întâlnim un lipovean care se îndrepta,
el știe unde, că nu părea să aibă o țintă.
-Ziua bună, nene. Vrei să ne spui cum
dăm de casa popii sau a fetei lui?
-Se vede că nu sunteți de pe aici! La ora
asta părintele îi la biserică, sigur nu-i acasă. Dar
dacă vreți să ajungeți la Vanea, gineri-su, atunci
luați-o pe mijlocul uliței tot înainte, până ce o
să ajungeți la o casă cu tablă pe acoperiș și cu
poartă de metal. Că alta la fel nu-i pe aici.
- Mulțumim, nene! Să ai sănătate!
Zis și făcut! O luăm noi pe așa zisa
ulicioară, care mai degrabă era o cărăruie, mai
lunecăm din cauza pământului moale și ud, mai
călcăm prin băltoace, în sfârșit ajungem la casa
cu pricina. O gospodărie mai acătării, că de,
doar o fată avea preotul satului. Ne-a
întâmpinat Veta, fata popii, o nevastă tinerică,
frumușică și tare volubilă.
-Vă așteptam, că tata ne-a spus despre
ce-i vorba și că ajungeți astăzi.
-Bine v-am găsit. Ne-a îndrumat un
sătean și nu a fost greu să dăm de
dumneavoastră.
-Dar nu mă domniți atâta, că suntem de-
o vârstă. Spuneți-ne pe nume!
-Foarte bine, Veta, îmi place că te
cheamă ca pe o soră de-a mea! (am adăugat eu
cu sinceritate)

-La noi, aici, nu sunt condiții așa bune,
ca acolo la oraș, de unde veniți. Dar este frumos
și aveți ocazia să vedeți delta cât îi de minunată.
La tata e mai greu, că are de lucru mereu la
biserică, și-i mereu plecat. Ne-am gândit că mai
bine stați la noi. Eu sunt mereu acasă, Vanea
merge dis de dimineață la pescuit, dar se
întoarce pe la ora prânzului.
-Mulțumim dragă Veta, sunt convinsă
că va fi bine. Oricum nu avem pretenții, nu am
venit pentru confort, ci pentru frumusețea
naturii de aici și, bineînțeles, ca bărbatu-meu
să se sature de pescuit. Nu peștele îi place în
mod deosebit, mai degrabă să-l prindă.
-Toți cei care vin aici, pentru asta vin, să
pescuiască. Haideți, intrați! Aici este camera
voastră, aveți intrarea prin față și nici noi nu vă
deranjăm, nici voi pe noi. Acum vă las să vă
despachetați bagajele. Eu merg la bucătărie, că
mintenaș vine Vanea din larg și după aceea ne
așezăm la masă cu toții.
Dacă atunci când am ajuns la poartă
doar am „sesizat” faptul, că gazdele noastre
aveau o casă mai mare și mai arătoasă, când am
intrat, am fost plăcut surprinși să constatăm că
era o cameră frumos aranjată după gustul
orășenilor, având chiar și covoare persane pe
jos. Pentru acea vreme, era o adevărată
performanță să ai așa ceva și într-un astfel de
loc. Dar încă o dată, să nu uităm că era vorba de
familia popii din sat. La ora obișnuită, a sosit și
Vanea, care, după ce și-a priponit barca de un
țăruș în fața casei, și-a făcut „intrarea”.
Întâlnirea cu acesta a fost deosebit de veselă.
Era un lipovean roșcat, cu păr bogat, plin de
viață, care răspândea în jur o bună dispoziție
molipsitoare și care mi-a alungat scepticismul
de la „prima vedere”. În timp ce bărbații făceau
planuri pentru a doua zi, eu am căzut de acord
să rămân acasă și împreună cu Veta să gătim, să
mai povestim, așa încât să treacă frumos timpul
și, de ce nu, să ne cunoaștem mai bine.
Pescuitul nu se număra printre „pasiunile”
mele, dar peștele îmi plăcea foarte mult. Soțul
meu era în culmea fericirii. Era înarmat cu tot
ce trebuia pentru pescuit, Vanea fiind cel care-
i dădea ultimile sfaturi de cum trebuie să
pescuiască și locurile în care să meargă. Era
75
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
obligatoriu ca Fane să meargă împreună cu
acesta, dis de dimineață, în larg. Altfel nu avea
cum să ajungă acolo.
Acele zile de vacanță au avut farmecul
și ineditul lor. Aspecte pe care nu le-aș fi știut,
nu le-aș fi bănuit, dacă nu aș fi fost „martorul
lor ocular”, mi-au arătat un alt mod de a trăi,
undeva, într-un loc ce putea fi considerat un
„colț de rai” pentru străinii veniți în vacanțe,
datorită frumuseții și bogăției greu de descris a
naturii. Și ca un paradox, la polul opus se situau
locuitorii acelor ținuturi dintre ape, unde
civilizația, cu toate avantajele pe care le
presupune și care puteau să le facă viața
frumoasă, cu greu își făcea simțită prezența.
Îmi amintesc de mâncărurile gătite de
Veta, gospodina casei, pe care o ajutam și eu,
timid, la pregătit. Nu erau foarte diversificate,
dar erau „mortale”. Majoritatea erau pe bază de
pește. Rămâneam de multe ori uimită de felul
cum o făcea. Dacă trebuia să facă ciorbă de
pește, trăgea Vanea o „fugă” acasă din timpul
lucrului ca să aducă peștele proaspăt prins și
„cel mai potrivit”. După aceea se reîntorcea la
munca lui. Veta, după ce curăța peștele de tot
felul, mai pregătea un ardei, doi, ceapă și câțiva
cartofi. Avea niște vase pentru gătit, pe care eu
le consideram „atipice”. Pentru ciorbă avea mai
degrabă o cratiță cu pereții mai înalți decât cele
obișnuite. Ei, bine, așeza legumele, primele la
fiert în puțină apă. Când erau aproape gata o
umplea cu peștele dinainte pregătit, dat cu un
praf de sare, atât cât să-l „îndulcească.” Adăuga
apă doar cât să-l acopere un pic și-l lăsa la fiert
atât cât cerea, acoperind vasul cu un capac pe
măsură. Când era destul de pătruns îl scotea
într-un castron mare, iar în urmă rămânea
zeama pentru ciorbă, atât cât să ajungă pentru o
singură dată la masă. Mămăliguța fierbea în
timp ce Veta dregea ciorba cu un pic de acreală,
un pic de sos de roșii... Usturoiul îl pregăteam
eu și uite-așa ieșeau gata toate deodată. Nu am
cuvinte să vă spun cât de gustoasă era acea
mîncare, da, făcută cu apă din Dunăre! Dar cine
se mai gândea la așa ceva când era „îmbătat” de
mirosul ce se strecura pe sub capacul care, de la
„furia” focului, începea să danseze? De parcă
„bătea toaca” să anunțe că-i prânzul gata, toți

apăreau la masă.Totul era așa de bine
sincronizat între ei, că niciodată nu exista vreun
„întârziat”.
În cîteva rânduri au vrut să ne desfete cu
ceva ce noi, acolo, la oraș, mai greu găseam să
cumpărăm. Într-una din zile a venit Vanea
acasă cu un târnaț (o târnă) plin cu raci. Când i-
a descărcat într-un vas cu apă, am rămas și eu
și Fane muți de uimire. Nici nu ne
imaginaserăm vreodată că pot fi așa de mari. În
copilărie de multe ori în timpul postului de
Paște se auzea strigând pe ulița satului: „hai la
raci de vânzareee!”. Era o mâncare considerată
de post și de aceea chiar dacă erau destul de
scumpi, erau la mare căutare. Mama mea
cumpăra de multe ori, dar nu-mi amintesc să fi
fost vreodată mai mari de zece centimetri. (Era
cineva de pe la Tulcea care venea cu ei) De
aceea cei aduși de Vanea mi se păreau enormi
și chiar erau. Pe seară Veta a luat o cratiță foarte
mare, cred că avea cam șaizeci, șaptezeci de
centimetri în diametru. A umplut-o „ochi” cu
cei mai mari dintre racii mai mari, a adăugat apă
doar cât să fie prinși de aburi, a acoperit-o bine
cu un capac și a pus-o pe plita care deja era
aproape roșie de la focul care duduia în sobă.
Când s-au înroșit, cratița a fost pusă pe o măsuță
afară și noi toți am format o „horă” în jurul ei.
Să fi văzut cu ce plăcere erau mîncate cozile
cărnoase, fragede, pline de savoare ale „bietelor
victime”! Nu mai stătea nimeni să încerce și
acei clești mari a căror carne era la fel de bogată
și gustoasă, ale frumoaselor exemplare. Pot
spune că a fost o „orgie gastronomică”, atunci.
În jurul nostru erau „ajutoarele”. Câinii și
pisicile casei. Ele se ocupau de resturile
aruncate cu generozitate de la masa noastră. Și
așa toată lumea a fost fericită.
Ceva cu totul nou pentru mine a fost și
metoda prin care făcea pâinea în casă. Soba la
care fierbea mâncarea avea și un cuptor destul
de încăpător. Într-o dimineață Veta îmi spune:
-Azi trebuie să frământ pâine că am stat
destul pe mămăligă.
-Chiar mă bucur, nu am mâncat demult
pâine de casă. Vrei să te ajut?
-Doar să-mi ții de lighean cât frământ.
76
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
-Bine, stau aici lângă tine. Fane a vrut să
merg cu el în apropiere pe canal, la pescuit, dar
l-am refuzat. I-am promis că vin să-l chem la
masă când e gata.
-Astăzi nu s-a mai dus cu Vanea în larg?
-Se pare că nu, nu l-am întrebat de ce.
Și în timp ce sporăvoiam noi mai de
una, mai de alta, Veta a cernut făina în
ligheanul pregătit, după care a venit cu o turtiță
mică, așa, ca un biscuite, uscată și maronie la
culoare. În timp ce mă întrebam în sinea mea:
„asta ce-o fi”, ghicindu-mi parcă întrebarea
nerostită, Veta îmi spuse.
-Asta este drojdie culeasă din vin. Știi
că după ce se limpezește vinul, pe fundul
vasului se lasă drojdia în care a fermentat. Noi
o adunăm și o punem la uscat, facem turtițe
dintr-astea. Când facem pâine, o folosim. Nu ai
mai văzut, așa-i?
-Ai dreptate, este prima dată când văd
așa ceva.
-Noi nu găsim ușor drojdia de bere, pe
lângă faptul că este și tare scumpă, de nevoie
folosim metoda bunicilor noștri când nu se
găsește cealaltă. Dar să vezi ce pâine gustoasă
și pufoasă iese...
Mare adevăr a spus! După ce aluatul a
crescut bine, l-a făcut „mingiuțe” pe care le-a
așezat în tăvi potrivite și... la cuptor cu ele.
Când le-a venit vremea, le-a scos din cuptor
rumenite și atât de mult crescute că se înălțau
încă odată de cât erau de înalte acele vase în
care au fost puse la copt. Arătau... minunat, dar
mirosul pe care-l răspândeau în jur, împletit cu
aburii pâinii coapte pe vatră era... bestial. Chiar
dacă voiai, tot nu aveai cum să reziști unei astfel
de tentații. Vorba bătrânilor, atunci când se
refereau la poftele femeilor gravide: „maică, de
nu mânca, sigur copilul îl pierdea!”. Așa, că m-
am pus pe „treabă” serios și aproape că am dat
gata una din minunatele pâini. (A, nu, eu nu
eram gravidă, doar o mare pofticioasă) Urma ca
pentru prânz să îl chem „acasă” și pe bărbatu-
meu. M-am gândit că dacă tot am făcut așa un
„abuz”, nu ar fi rău să-l „plimb” nițel.
-Veta, dragă, săru’ mâna pentru această
pâine minunată, am mâncat de parcă ar veni
foametea!

-Eu sunt mulțumită că s-a bucurat de
„căutare”. Nu avem noi multe bucurii pe aici,
dar în ce privește bucatele, avem cu ce ne lăuda.
-Cam tot așa mi s-a mai întâmplat o
singură dată. La noi, la Vulcan, în Valea Jiului,
este cineva care are o casă aproape de piață. Și
omul și-a făcut un cuptor maaare, cu foc din
lemne la care coace pâine pentru cei din oraș,
care vor să mănânce pâine de casă. Pe atunci
când încă nu plecaseră la țară, soacra mea o dată
pe săptămână frământa și ducea aluatul gata
pregătit. (de obicei vinerea era ziua de copt)
Punea și o etichetă, să se știe al cui este, pentru
că nu era singura, multe gospodine apelau la
„mica brutărie”. După prânz trebuia să meargă
să o ia și să plătească o mică taxă. În acea
vinere, eu, plecând de la serviciu, m-am hotărât
să mă abat pe la soacra mea. Eram gravidă în
șase-șapte luni. Aceasta, de cum m-a văzut, m-
a rugat să merg eu după pâine.
-Mergi tu, Sya, să iei pâinea, că tot ai
venit, mă scutești pe mine de un drum.
77
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
-Bine, merg, că e doar la doi pași de noi.
Am luat banii pentru plată, am ajuns la
locul cu pricina, am luat pâinea și am pornit
îndărăt. Înfășurată într-un prosop curat,
aceasta mă frigea la degete. Era abia scoasă din
cuptor și nu avusese vreme să se răcorească mai
bine. Mutând-o ca pe un copil dintr-o parte în
alta, că era și destul de mare, cam de două
kilograme, „îmbătată” de mirosul care mă
„amețea”, m-am grăbit să ajung cât de repede
îndărăt. Aici m-am pus pe „ospătat”. După ce
am mâncat cam un sfert din ea, mi-am luat
rămas bun de la soacră-mea și am plecat la mine
acasă. Îmi amintesc bine, că, o dată ajunsă am
dormit câteva ore bune, încât am băgat-o la
bănuieli pe biata femeie. Cum eu promisesem
înainte să plec că voi reveni pe seară, văzând că
nu mai apar, s-a gândit că mi s-a făcut rău.
Desigur că, după ce a aflat că sunt bine, s-a
liniștit și ea. Vreau să spun, că de atunci nu am
mai mâncat cu atâta poftă și nu m-am mai
îndestulat atât de mult cu pâine de casă.

BILA ALBĂ
Violeta Daniela MÎNDRU
Își amintea și acum prima zi. Numea
primă zi momentul în care a fost desfăcută cutia
cu bile și el a fost așezat cu grijă exact pe
punctul alb, ca un dirijor. Iar ceea ce-i văzură
ochii era pe cât de nou, pe atât de strălucitor:
masa lungă de ardezie pe care putea alerga în
voie și pânza verde din lână, prietenoasa mantă
din cauciuc de care s-a lovit și din care a ricoșat
elegant și subtil, către cealaltă latură a mesei,
după un unghi bine stabilit de lovitură.
Mai târziu au fost aliniate și ele, toate
lucioase și surâzătoare ca niște dive, așezate
dibaci într-un grup unitar exact în fața lui.
Inspecția vizuală era satisfăcătoare. Trăia un
vis. Nu știa cine stabilise pentru el această
existență strălucitoare, însă era pe deplin de
acord cu faptul că merita tot ce i se întâmpla. O
viață nouă era pe cale să înceapă. Simțea emoția
și nu îi putea da un nume. Înserarea a coborât
încet printre draperii, ferestrele s-au umplut cu
albastrul cerului și câteva stele pâlpâitoare au
prins a privi în interior.
Cele cincisprezece bile stăteau
nemișcate, tacurile odihneau în suport, liniștea
îmbrăca totul într-o haină pufoasă. Când s-au
deschis ușile și s-au strâns în jurul mesei mai
mulți ochi, a simțit o emoție cutreierându-l
dintr-o parte în alta a sferei. Brusc, a fost
învăluit de un con de lumină tremurătoare. Se
simțea ca un prezentator în mijlocul scenei. Și-
ar fi aplecat fruntea, recunoscător, ar fi putut
face un tur de masă, dintr-o mantă în alta, ar fi
trimis niște sărutări de la distanță, doar pentru a
78
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
stabili o legătură între el și cei de pe margine,
însă nu a făcut nimic. A rămas nemișcat,
strălucind în lumina albă, care-l dezavantaja
pentru că-l făcea să pară palid, bolnav, lipsit de
energie. Dar el nu aștepta decât un imbold care,
la drept vorbind, nu s-a lăsat prea mult așteptat.
Ce vremuri! Ce viață trepidantă a avut!
De câte ori se repezea în grupul de bile
strălucitoare, de câte ori se lovea de trupurile
tari din marmură și le simțea mirosul de piatră
lustruită, devenea de nerecunoscut. Nu va uita
niciodată prima ciocnire. Nu înțelegeți greșit,
nu-și amintea exact care a fost bila din față, ci
doar momentul în care toate s-au risipit care
încotro, tentându-l să le prindă. Din mijlocul
lor, în rochie de catifea neagră, a apărut ea. Bila
cu numărul 8 avea să-i fie început și sfârșit.
Pentru ea, în toți anii ce au urmat, a așteptat ca
noaptea să cuprindă pământul și să se aprindă
iar lumina deasupra mesei. Pentru ea fiecare
ocol și învârtitură cu efect, fiecare săritură peste
bila care masca o altă bilă, pentru ea le-a trimis
pe toate, rând pe rând, în sacii de piele fină ce
atârnau la colțurile mesei și la mijloc.
Toate gesturile curtenitoare, fiecare
alunecare cu foșnet, fiecare exclamație sau
înjurătură scăpată printre dinți de cei de pe
margine, ei bine, toate astea făceau parte din
planul lui de cucerire. Le elimina pe toate până
când rămânea singur cu ea. Atunci o putea
invita la plimbări lungi de la un capăt la altul al
mesei, o îmbrățișa și o atingea discret, până
într-o zi, când a spus „da”! Și-n ziua aceea și-a

spus că a cunoscut cea mai mare fericire a vieții.
Seara ea îmbrăca aceeași rochie neagră
și după ce se retrăgeau celelalte bile, ei
rămâneau să danseze valsul lor. El - în
smoching alb; ea - ca o lebădă neagră își
cambra gâtul superb se rezema de mantă și se
întorcea în brațele lui. În fiecare seară urmau
același ritual. Bila albă și bila 8 se retrăgeau în
aplauzele mulțimii.
Într-o seară însă, nu știa nici acum care
fusese clipa în care rochia roșie a bilei 7 i-a
sclipit altfel, așa încât tot sângele i s-a grăbit să
umple capilarele. În fața ochilor vedea roșu.
Negrul părea să-și fi pierdut prospețimea,
gesturile ei păreau îmbătrânite, obosite, în timp
ce bila roșie era plină de zvâc. Și da, a trebuit
să o urmărească toată seara. Îi părea o floare pe
un covor de iarbă, iar când se apleca să o
culeagă, zbura ca o buburuză, râsul ei era ca un
clinchet de clopoțel. A îmbrățișat-o în fiecare
colț. Undeva, în apropierea găurii laterale, a
reușit chiar să o sărute. Curând a aflat că încă
din prima seară, ea îi scria versuri. O învăța
cum să le armonizeze cu inima sa, cum să dea
culoare stărilor și cum să tempereze flacăra. Pe
ea, doar pe ea ar fi vrut-o în locul bilei negre.
Și-a văzut de cariera ei de profesoară. El a
suferit. După o vreme, și-a periat fracul alb
până când a alungat orice urmă de amintire și a
mers mai departe. Valsul de sfârșit al zilei nu
mai avea aceeași emoție. Au urmat apoi bila
albastră - o studentă la drept, bila portocalie – o
colegă de serviciu. Cu bila galbenă a avut o vară
întreagă de iubire fierbinte. Și-apoi, brusc l-au
lovit jumătățile. Ei bine, ele erau jumătățile
cuiva. Inelele din jurul mijlocului erau dovada
apartenenței unui alt bărbat. N-a contat.
Dimpotrivă, cu jumătatea verde – soția unui
inginer silvic, și-a petrecut mult timp în natură.
Jumătatea corai – o actriță căsătorită cu un
director de imagine, a avut o relație cu totul și
cu totul specială. Rolul ei era întotdeauna altul,
rolul lui rămânea constant. Asta până când
jumătatea galbenă - o pictoriță plictisită,
căsătorită cu un contabil, i-a aruncat o privire
de artistă neînțeleasă și el… el și-a curățat din
nou fracul alb și a purces să-i arate lumea. Bila
violet era o tânără ospătăriță focoasă, pe care a
79
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
ajutat-o să intre apoi în politică. Bila corai era o
doctoriță fără clientelă, admiratoarea lui din
umbră, pe care s-a simțit dator să o ajute să-și
deschidă un cabinet.
Nopțile se scurgeau una după alta. Ce-i
drept, și lui i se mai estompase luciul tineresc,
însă inima era tot străbătută de sentimente
aprige. Nu putea altfel. Nu rezista unei priviri
timide, unor gene clipind nevinovat, unui
genunchi marmorat slobozit de pirueta unei
rochii. Imediat își începea tiradele, se învârtea
cu efect, se lovea de mantă și revenea în jurul
noii cuceriri, până reușea să o atingă în vreun
unghi. Uneori rămânea pentru câteva clipe lipit
de marmura strălucitoarei doamne, până când o
lovitură îi zdruncina iarăși liniștea.
De la o vreme, se hotărâse pentru
jumătăți. Sigur, era și aici o siguranță. Ele
aveau nevoie de tandrețe și de emoții, el le
dăruia din tot sufletul, considerându-se o sursă
inepuizabilă de lumină. Așa au ajuns în preajma
lui jumătatea roșie – o bibliotecară, soția unui
șef de serviciu, jumătatea portocalie – o
casnică, soția unui politician din partidul de
culoare. Jumătatea albastră era o contabilă –
soția unui căpitan de vas, plecat pe mare luni
întregi. Blonde, brune sau roșcate se perindau
pe masa din fața lui, le recunoștea după
gesturile fine, după alunecările cu foșnet
înfundat. Le ciupea ușor, le atingea prin colțuri
și rămânea lipit de ele până când, brusc, se
decidea să le trimită în săculeții din piele.
Mereu același ritual, care lui îi părea de fiecare
dată nou, cu emoții diferite.
Numai bila neagră recunoștea de fiecare
dată gesturile, privirile adânci, îmbrățișările
prin colțuri se întâmplau, toate, sub ochii ei. Își
aștepta însă, cuminte, valsul de sfârșit. Își
schimbase rochia și culoarea părului, zâmbetul
era înfrumusețat de tristețea ascunsă, gesturile
molatice, pașii plutind peste pânza acum uzată.
Când a apărut jumătatea mov, le-a zguduit
liniștea aparentă. Era ca o flacără. Cu gesturi
moi de felină, sub care se ghicea o timiditate și
o nevoie acută de atenție, cu un fel de
inconștiență a efectului pe care prezența ei îl
avea asupra celor din jur, bila aceea avea să fie
o nouă și îndelungată sursă de agonie și extaz.

Seri întregi, anotimpuri, sute de gânduri
și de gesturi tandre sub ochii tuturor, clipe,
muzică, tomuri de cărți, îmbrățișări prin colțuri,
furtuni și curcubeie, prin toate acestea trecuse
cu fruntea sus. Nici mai bună, nici mai rea decât
alte bile, îl ținuse totuși destul de mult timp în
preajma ei. Dar cum fiecare joc are un final și
acesta îi aparținea de fiecare dată bilei negre, a
trebuit să o conducă, cu gesturi grațioase, către
colțul îndepărtat, prelungind pe cât posibil
despărțirea.
N-a regretat. A urmat, ca de fiecare
dată, continuarea jocului cu bila neagră, care îl
aștepta în fiecare seară, tăcută și întunecată ca
o noapte fără lună.
În seara aceasta a rămas singur pe masă.
Singur sub conul de lumină, în mijlocul mesei,
80
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
se gândea la ceea ce câștigase de-a lungul
timpului, la ce dăruise și dacă primise ceea ce-
și dorise. Viața îi fusese o goană continuă după
emoții. Acum se întorceau ca un bumerang
înapoi către el, îi năpădeau mintea și-i zăpăceau
gândurile. Își amintea de fiecare, deși amintirile
își pierduseră prospețimea. Unele se
schimbaseră mult, rochiile lor păreau deșănțate,
obrajii erau mați și fără lumină, unora li se
îngroșase talia nepermis de mult și toate sau
aproape toate își tunseseră părul. Le numără din
nou și parcă nu rezulta că toate fuseseră ale lui.
Gândul acesta nu-i dădea pace.
Pesemne, mai erau una sau două pe care
încă nu le băgase în seamă. Și gândul acesta îi
dădu noi fiori.

PUZZLE CU VIAȚA MEA
Raluca-Adina MIHON
O zi însorită.
Aglomerație, praf, mașini, miros de
cafea. Lume grăbită, murmur pe buze, ochi
pierduți de griji, gânduri ce freamătă. Frunzele
căzând trosnesc sub ghetele ei verzi. Mâinile le
simte reci, pe buze simte un aer umed, plăcut.
Iubește toamna, da, o iubește. Privirea ei
cuprinde agitația de dimineață și se simte vie,
dar i se pare că lumea este atât de pierdută în
griji că pierde practic tot ceea ce contează.
Soarele de toamnă atât de prietenos lunii
octombrie îi zâmbește larg. În capătul străzii,
pe partea dreaptă, parcul central o așteaptă. Are
timp, a fost concediată. Se simte bine, eliberată.
Își face loc printre trecători. În stânga, o vioară
începe acorduri fine. Mâinile au mânuși cu
floricele. Ce frumos! Părul creț, șaten al
violonistei, dansează viu în adierea vântului de
dimineață. Păcat! Oamenii sunt atât de grăbiți,
probabil cum era și ea în urmă cu câteva zile.
Grăbită și plină de griji. Se grăbește să ajungă
în parc. Miroase a pâine caldă. Se caută în
buzunar și cumpără un corn cu miere și nucă.
Încetinește pașii. Un vânzător de obiecte lucrate
manual. Se apropie. Lut pictat manual. O
broscuță verde îi atrage atenția. Se caută din
nou în buzunar. Dacă era cu 2 lei mai ieftină...
Rătăcește cu privirea și observă o bucată de
carton ruptă dintr-o cutie, pe care scrie cu
creionul : ”Dumnezeu mi-a luat ochii, acum
văd”. Se oprește cu privirea asupra unui om
slab, un pic cocoșat, cu mâinile aspre și pătate
de vopsea. Hainele vechi îi dădeau un aspect de
cerșetor, privirea cețoasă aproape lăptoasă, fața
81
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
ridată, cu buze subțiri și căzute în colțuri.
Avusese un impact asupra Dumitrei, care nu
știa cum să îl abordeze. Buzele încercau să
șoptească un salut, nu știa exact... broscuța pe
care o privise cu un minut înainte se înălțase în
dreptul ochilor ei mari verzi:
- Domnișoară, poftiți, pentru noroc și
prosperitate în casă!
- Eu ... păi, vă dau 3 lei în loc de 5 lei, și o iau.
- De acord.
- Cum ați știut că eu...
- Păi, în primul rând mirosiți atât de bine a
lăcrămioare și am mers pe intuiție când v-am
numit domnișoară. De altfel, o doamnă nu se
supără niciodată la apelativul acesta. Cât despre
broscuță, ați stat aplecată ceva timp să vă
decideți. Am văzut o lumină albă, parcă niște
aripi.
- Aripi ? Numai înger nu sunt eu.
- Vă zic doar: pete de lumină. Și mi se
întâmplă rar.
Dumitra zâmbea. Părea incredibil: o
poveste care se desfășura chiar în fața ei... nu
știa cum să continue, ce să spună; plăti, îi
mulțumi și plecă cu gândul la acele aripi
luminoase. Nu se poate ea care... ei bine nu știa
exact. Se simțea vinovată de atâtea lucruri.
Dacă ar da timpul înapoi nu ar repeta prostiile
pe care le-a făcut. Timpul ? Este imposibil, nu
ne aparține.
Mergea cu pași mărunți privind oamenii
ce veneau, plecau, dispăreau. O aglomerație

matinală obositoare, apăsătoare. Se opri în parc
și cuprinse cu privirea cățeluși la plimbare,
cărucioare dirijate de mămici, bătrâni, frunzele
ruginii, unele chiar aurii, ce cădeau lin în
adierea ușoară și rece de toamnă. Soarele
sclipea printre copacii deși. Pe alee pașii ei
trosneau frunzele cu milă. Se opri pe o bancă.
Ridică privirea spre cer : Doamne ce frumos!
Frunzele pluteau. Erau atâtea culori, toate
calde, alintate de soare. Ochii ei verzi
străluceau atunci deosebit de viu, de energic și,
cu toate că era lume în parc nimeni nu se bucura
de pictura vie a naturii. Chiar dacă își plimbau
copiii sau câinii oamenii erau atât de
concentrați. Păreau roboți. O rutină zilnică
aproape amară. Nimeni nu se bucura.
Deși nu avea motive de bucurie sufletul
ei se bucura. Nu își putea explica. „Merg acasă,
le spun că sunt concediată, s-a aflat : am abuzat
de încrederea patroanei, am îndrăznit să mă uit
la fiul ei cu care am crezut că am o relație
serioasă. Garsoniera unde stăteam cu chirie era
de fapt a lui, da... Lucian. Nu l-am sunat să-i
spun că mi-am pierdut serviciul. Cum să fac
asta? O să spună că îi cer ajutorul. În fond, este
mama lui.”
După jumătate de oră petrecută în parc
se hotărî să meargă acasă. Se juca în buzunar cu
broscuța verde. Ajunsă în fața casei se hotărî
totuși să intre. Mihai, fratele ei mai mare era
afară pe treptele casei. Pe bancă Adelina tundea
o păpușă. Scump și inocent copil la 6 ani ai ei.
Se opri din mers. Le promisese tuturor că o să
fie mândri de ea, bursiera facultății, mândria
tatălui. Acum când se hotărâse să strângă bani
să își deschidă propria afacere... Dar este
tânără, are toata viața înainte. Este doar un hop
peste care trebuie să treacă. Nu face o tragedie
din asta. Of, mama! Dacă era acasă i-ar fi fost
mai ușor. Anglia, refuzase să meargă cu ea.
Acum nu, nu regreta asta. Pur și simplu se
gândea: ce-ar fi fost dacă...?
- Dumitra! Ce faci acasă, nu trebuia să lucrezi
azi?
- Bună, Mihai, ba da. Tata este acasă?
- Nu! Intră.
- Te grăbești? Pleci undeva?
82
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
- Da, sunt așteptat la firmă, azi era ziua mea
liberă, dar se pare că nu se descurcă fără mine.
Este mătușa Elena în casă, am sunat-o să stea
cu Adelina.
- A, bun. Eu de azi sunt liberă, am fost
concediată.
- Ia uite, cum așa?
Cum să îi spună? Ea, fata exemplu, lucra
din timpul facultății... după atâția ani...cum să
explice acum?
- Ei bine, ce s-a întâmplat? Bănuiesc că este
vorba despre ceva serios. După atâta timp...îi
cunosc pe toți angajații. Până și eu care lucrez
aproape non-stop.
- Nu spuneai că te grăbești?
- Pare ceva serios. Acum mă sperii. Hai,
spune !
- Păi cum să-ți spun, eu și Lucian, de fapt ...
- Lucian?
- Doamna Ana a aflat și ... că eu și băiatul ei
aveam o relație de doi ani. Vezi, a considerat-o
o trădare. Am mințit-o, i-am ascuns, nu știa, a
înnebunit. Când ne-am întâlnit, a făcut o criză
de nervi. Nu o credeam capabilă de asemenea
ieșire din fire, jignirile ei....
- Păi bine, dar, după doi ani cum a aflat?
- A, nu știu, știu doar că a aflat. Astăzi de
dimineață, în studio, s-a dezlănțuit, și după o
ploaie de jigniri, de reproșuri, m-a concediat.
Am ieșit afară, și nici până în momentul de față
nu îmi explic de ce sunt atât de calmă. Am
zâmbit chiar oamenilor pe stradă, sunt chiar
bucuroasă, nu știu...
- Hai să luăm loc. Poftim. Of! Poate fi pe sistem
nervos această bucurie a ta. Și, spune-mi, nu
vorbești cu Lucian? Nu îl suni?
- Acum ?
Fratele ei încerca să afle, punea
întrebări, ceea ce o agita, o enerva. Își dădea
seama că lucrurile nu sunt chiar atât de simple.
Avusese un șoc. Acum, rememora scena de la
serviciu: chipul șefei răvășit, ochii ei roșii,
buzele subțiri care strâmbau cuvinte ieșite la

nervi, mâinile agitate, nervoase, tremurânde,
tonul ridicat, isteric, mersul prin cameră haotic.
Ea nu spusese mare lucru, și auzea: „doi ani,
auzi, doi ani, nerușinat-o, cum ai putut? ...–
Totul s-a întâmplat foarte repede, nu a fost
nimic plănuit, pur și simplu ... – Pur și simplu,
doi ani...” Doamne, ce făcuse? Cum lăsase
lucrurile așa, să vină de la sine, fără să îi pese
de consecințe? Dar se întâmplase totul foarte
repede. Da, cum au trecut doi ani? Doamne,
timpul, timpul!”
Se ridică în picioare, tremura. Acum
realizase de fapt. Băgă mâna în buzunar și
scoase broscuța verde. O privi cu gândul că ea
îi va aduce noroc. Se întoarse cu spatele la
Mihai și așeză broscuța pe primul raft. „ O să
aștept minunea cu aripi albe, o să îmi schimbe
viața. Doar broasca aduce noroc... element
indian, parcă?” Exotic, oriental... amețea. Totul
se învârtea. Era acasă și se simțea în siguranță.
Brațele lui Mihai o cuprinseră de mijloc. Vedea
și ea acum luminițe albe... O durere de cap o
amenința... un uragan de sentimente... de
slăbiciune trupească. Toate simțurile o
părăseau. Nu le mai putea controla. Era atât de
neputincioasă. Într-un final cedă.
Speranță, nimic mai mult...
Și-a revenit! Deschise ochii!
Mihai o ținea de mână. Se auzea un
zgomot ce o asurzea... o sirenă... Unde se afla?
Slăbiciunea persista. Ochii ei priveau ca prin
ceață. Se bucura că nu era singură, dar teama se
cuibărea tot mai adânc în inima ei. Este posibil,
după o viață liniștită, așezată, să vină o așa
furtună, un cutremur, ce dă totul peste cap, și
te face să-ți pierzi controlul?
- Stai liniștită, mergem la spital! Sunt cu tine,
da? Sunt aici.
Închise ochii. Nu mai voia să știe nimic.
„ Doamne, fă ce vrei cu mine!” Apela la singura
scăpare, unica în acel moment.
Adevărul rupt din rai
Trecuse o săptămâna grea. Primi un mail
de la mama. Of, mama! Nu o anunțase de cele
întâmplate. Nu voia să o neliniștească, mai ales
că era plecată la un congres atât de important
83
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
pentru carieră. O admira profund, o iubea.
Mama, cel mai bun exemplu al vieții ei.
Muncea, lupta, ajuta, salva vieți, năștea altele.
O femeie frumoasă, puternică, luptătoare, plină
de lumină- un zâmbet ce prinsese rădăcini pe
vecie în inima ei. Mama, un exemplu pentru
multă lume: plină de curaj, bărbătoasă și, în
același timp femeie. Trebuia să îi spună și ei.
Dar nu acum. Aștepta să se întoarcă acasă.
Rememora cuvintele medicului din
spital: „Liniștiți-vă, nu este nimic grav. Trebuie
chiar să vă felicit, aveți o sarcină avansată bine,
are două luni. Doamna Rădulescu, colega mea,
o să fie bunică. Păcat însă, că era de la distanță”.
Cum ? Nu auzise bine? Cum va putea face față?
Vorbise cu Lucian care o lăsase să
rămână în garsonieră. Singură însă. El voia o
pauză. Vorbise și cu colegele ei. Doamna Ana
nu se descurca fără ea, studioul nu era același.
Verișoara ei, Silvia, venise să stea cu ea. De
fapt, îi era cea mai bună prietenă. Se gândea
cum să așeze lucrurile, ca de data asta să fie
bine. Să așeze după cutremur lucrurile la locul
lor, să le refacă, să fie bine. Să vină iar calmul
și liniștea în viața ei. Se lăsase aruncată în timp,
ca o frunză, plimbată prin parc... gata, gata să
fie strivită. Cum de nu sesizase că lucrurile
lăsate așa, la voia întâmplării, își fac de cap. Nu,
de data asta era comandantul propriului vas, nu
al vieții. „Doamne ce cuvânt greu, viața, viața
mea!”
Joi de dimineață, la cafea cu Silvia,
părea atât de pierdută în gânduri! Teama de a
nu fi pus lucrurile la locul lor cum trebuie, nu o
lăsa să se adune.
- Mergem împreună, uite adresa. Este un doctor
renumit și foarte discret. La câte paciente are,
nu o să facă mare haz. Și eu sunt foarte
mulțumită de el.
- Dar, Silvia, stai să asimilez, nu ți se pare că ne
grăbim?
- Este deja sarcina mare, cât vrei să aștepți?
Aceeași zi însorită de octombrie.
Frunzele ardeau la câte un colț de stradă.
Mirosul de pământ, fum, mașini, o amețeau.
Voia acasă. Iată de ce simțea nevoia să doarmă
mai mult în ultimul timp! Și ea credea că de

vină este oboseala. Se lăsa trasă de mână ca un
copil. Silvia înainta furtunos spre umbra unui
bloc- turn ce tăia peisajul tomnatic. O plăcuță
albă cu litere bolțate roșii: Obstetrică
ginecologie.
Intrară în scara întunecoasă, umedă a
blocului. Inima Dumitrei se strângea, palmele
se umezeau. Îi era rușine. Îi era teamă, groază.
În sala de așteptare erau câteva scaune libere.
Se grăbi să se așeze. Nu voia să se uite în jur:
camera albă, mobilată sumar, afișe pe pereți, un
cuier. Un murmur continuu o irita îngrozitor. În
partea ei dreaptă, două adolescente se încurajau
reciproc:
- Lasă, Irina, nu ești nici prima, nici ultima. O
să fi ca nouă. Uiți totul și o iei de la început.
Părinții nu o să afle niciodată.
- Ai dreptate, o să se termine repede. Bine
măcar că s-a oferit să plătească. Măcar atât.
- Stai liniștită, ai doar o lună. Este mic acum,
am citit pe internet. Cât un bob de mazăre, da.
Așa că, stai liniștită. Cât poate să conteze un
bob de mazăre?
- Nici nu e format acum, ai dreptate, Mihaela.
Nu a prins formă, viață. E un punct. O să mă
doară? Se termină repede? Numai la asta mă
gândesc. Recunosc, mi-e teamă.
- Stai liniștită, se face anestezie locală, nu o să
simți nimic. O să fii ca nouă.
Dumitra se cutremură. Le asculta și
simțea fiori reci. Palmele i se umeziră mai mult,
deveneau reci ca de broască. Cu câtă seninătate
vorbeau parcă citeau dintr-o revistă de modă.
Se îngrozea. Le vedea râzând. Se amuzau, visau
la viața de după, ca și cum nimic nu avea să se
întâmple. Devenise palidă, agitată. O doamnă o
observă și îi ceru voie, dacă nu o deranjează, să
o întrebe ceva.
- Da?
- Vă văd speriată, aveți probleme cu sarcina?
Dumitra ținea în mână analizele din spital.
Se gândea că la asta se referea doamna din fața
ei.
- Vom vedea ce spune domnul doctor.
- Veniți pentru prima dată?
84
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
- Da.
- O ! Să fiți liniștită și cu încredere. Eu primul
copil cu dânsul l-am născut. Acum ... sunt
însărcinată din nou.
Privirea îi căzu peste un dosar destul de
gros, probabil plin cu analize. Mâinile ei se
jucau nervos cu colțurile lui, se agitau. Vocea
ei se schimbase brusc.
- O să intru înaintea dumneavoastră, dar nu stau
mult. Așa că nu o să așteptați, doar să nu aibă
vre-o urgență. Pleacă din cabinet dacă este
sunat. Eu am născut noaptea primul copil, la ora
trei.
- Și acum? Câte luni aveți?
- Cinci luni și jumate. De fapt aproape șase.
- O! Să fiți sănătoși, sarcină ușoară.
Deveni palidă, iar privirea îi căzu. O ridică însă
brusc:
- Știți, eu trebuie să iau o decizie. Mi-a lăsat
două săptămâni de gândire. Am făcut analize
pentru sindromul down, amniocenteza,
ecografie, și au ieșit pozitive de două ori. Nu
știu, nu știu ce să fac. Ce să decid? Cum să fac?
Acum trebuie să-i dau răspunsul. Nu vreți să
intrați dumneavoastră înaintea mea?
Dumitra se sufoca. Simțea valuri reci și
calde în același timp. Îi era greață, groază de tot
ce o înconjura. Vedea monștri, pete de culori
închise. Privirea i se întunecă la auzul
strigătului: Următoarea!
Ca la abator? Se ridică în picioare își
strânse geanta în mâini. Silvia o întrebă dacă
dorește să intre cu ea. Nu, nu vrea. Iese pe
culoar, privește două uși: una întredeschisă
unde doctorul se spăla pe mâini, și alta în stânga
ei, EXIT. O preferă pe cea de a doua.
Ajunse afară în stradă. Aerul tomnatic o lovea
în obraz, picioarele îi tremurau. Mergea,
mergea, nu știa unde. Doar se gândea. Dacă
crește, trăiește. Deci este o ființă vie, are suflet.
Și eu ameninț de moarte o ființă ce nu se poate
apăra, și, culmea, eu mama, MAMA ei. Acum
își amintea... Citise în cartea de la bunica scrisă
de un călugăr: „oare nu omori tu un medic, un

om care poate salva vieți, un inginer, un preot
care te poate mântui, un... sfânt?”.
Mamă, te poți numi mamă? Trecea
inconștient prin dreptul catedralei. Se opri.
„Doamne, ce mă fac?” Deci tot aici rămânem,
de aici plecăm, aici ne întoarcem. Nimic,
așadar, fără Dumnezeu.
Se uită în jur. Aceeași oameni
robotizați, fără credință, fără Dumnezeu.
Nimeni nu se închină trecând prin dreptul ei. O
bătrânică crestată de riduri, cu un ten atât de
alb, palid, cocoșată de-a binelea și slabă, se
opri, oftă, și se închină de trei ori. Deci, iată,
credința încă nu a murit. Aude un claxon, nu îl
bagă în seamă. Se oprește pe treptele mari ale
bisericii, privește pictura și observă un nor
imens ce poartă în infinit pe Dumnezeu Tatăl,
cu brațele deschise, cu părul alb, cu chipul
blând.
- Dumitra! Ce faci aici?
Lacrimile îi curgeau rostogolindu-se în
bărbia fină, ochii ei verzi înotau. Părul blond
lăsat pe spate, în onduleuri mari, îi oferea un
chip angelic. Își auzi numele, roti privirea. Era
Mihai.
- Mihai!!!
Se aruncă în brațele fratelui mai mare
care, ca prin minune, trecea pe -acolo. Ea,
disperată, trezită dintr-un vis în care se
cufundase singură... Nu erau evidente toate?
Era gata să comită o crimă, și ei i se părea ceva
firesc. Doamne, ce ne mai amăgim în viața asta!
Era rece, parcă trezită cu apă de izvor.
Acum știa de ce orbul acela văzuse lumini albe,
aripi. Nu erau ale ei, ci ale îngerașului ce voia
să se nască. Ce vină avea el? Niciuna.
- Dumitra, ce-i cu tine? De unde vii?
- Am fost cu Silvia la doctor, acum ....
- La doctor? Nu cumva te-ai gândit să...
- Te rog, te rog nu spune nimic. Lasă-mă ...
singură.
- Doamne, cum ai putut să te gândești măcar?
Mă uit la tine și îmi dau seama că nu te cunosc.
Cine ești tu, de fapt? Ești tu capabilă de crimă?
- Taci! Taci!
85
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
- De ce? De ce? Nu ai bani? Ești o sărăntoacă,
ești disperată? Te ajut eu, mama...
- Nu, pur și simplu nu este momentul. Nu era
plănuit, nu acum, sunt prea tânără, eu...
- Tu te- auzi? Este o ființă în tine, o ființă vie.
Eu chiar m-am bucurat când am aflat. Ai 26 de
ani. Cât poți fi de tânără?
- Nu sunt pregătită! Nu este timpul.
Lasă planurile absurde care nu duc nicăieri.
O luă în brațe, îi vorbi fără să țină cont de
lumea care se oprea din mers să îi privească.
Părea o scenă între doi îndrăgostiți. Lumea
judecă adesea după ceea ce vede, fără măcar să
dorească să afle adevărul. După ce se mai
liniști, Dumitra intră în biserică. Da, avu
curajul, ea, păcătoasa care omorâse cu gândul
și mai avea puțin și devenea o criminală a
propriului copil. Intrase în biserică aproape
mecanic. Privea icoanele și cerea îndurare,
milă, iertare. Tocmai când să se arunce în
genunchi la icoana Maicii Domnului, un preot
în vârstă, cu barbă albă, cu ochii atât de albaștri,
de adânci, parcă în ei se oglindea cerul, cu
privire blândă și zâmbet dulceag, se opri în fața
ei:
- Vrei să te spovedești copilă?
- Eu ... nu.
Nu se așteptase la așa ceva; voia să fie
singură. Îl rugase pe Mihai să o aștepte în
mașină. Cât despre spovedit, nu se mai
spovedise din copilărie. Trecuseră ani buni.
Nici nu își mai aducea aminte.
- Bun atunci. Hai să luăm loc.
Îi vorbea atât de blând, încât inima ei
ardea aprinsă de doruri, de jale. Se destăinui,
spuse tot, și privirea preotului caldă, imensă, o
îmbrățișa cu privirea. În ochii lui vedea marea,
cerul albastru, infinitul. Aproape o paraliza.
Simțise atunci palmele cuprinse de o căldură
atăt de plăcută, de părintească. O cuprinseseră
mâinile îmbătrânite de ani ale preotului.
- Ce să fac?
- Acceptă lucrurile așa cum sunt. Adevărul.
- Adevărul?

- Da, nu a spus Iisus: Eu sunt Calea, Adevărul
și Viața.
- Părinte, eu nu înțeleg.
- Ia-o ușor, nu te grăbi. Vei înțelege, totul este
să vrei. Roagă-l pe Dumnezeu să-ți dea ce vrei,
prin credință vei avea. Chiar dacă nu îi sunt
utile întotdeauna lucrurile, Dumnezeu le
dăruiește oamenilor din iubire. Iată deci: crede
- doar, iubește, iartă, și vei avea tot ce-ți dorești.
Minunea cu aripi
Se dăduse doi pași înapoi. Da, acum
era mulțumită. Privea un panou cu ultimele ei
fotografii: zâmbetul de acadea al Adelinei,
toamna arzând de culori în parc, chipul de
ochelarist haios al lui Mihai, biserica cu trepte
mari. Da, era aproape gata. Era bucuroasă că
acceptase să participe la concurs. Pasiunea ei
depășea granițe. De când nu mai lucra la studio,
poza altfel. Ceva în ea se schimbase, vibra o
nouă viață. Nu mai fotografia chipuri machiate
și trupuri cu rochii scumpe. Acum era altceva.
„Puzzle cu viața mea”, așa am să-l numesc. Mai
am însă un pic de lucru.
Își mută șuvițele blonde de pe frunte,
se întoarse spre fereastră. Afară fulgii de zăpadă
se jucau, dansau. Erau ușori, pudrau totul în jur.
Totul avea să se învelească în veșmântul alb.
Cu ochii plini de lacrimi își desprinse cu greu
privirea de la peisajul rece și inocent.
Geamul se aburea și ea își aminti că trebuie
să împodobească bradul. Era verde intens, des și
uniform. Perfect, așa cum Dumnezeu știe mai bine.
Globurile stăteau frumos aranjate în cutii. Le privea
86
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
și rememora momente în timp când mâinile ei de
copil folosiseră cândva aceleași globulețe. Bradul
ăsta o să fie încărcat de amintiri. Avea globuri și de
la mama, și de la bunica. Alergă în sufragerie să le
aducă și pe cele noi de anul acesta. Parcă erau mai
multe. Căuta, și iar căuta cu privirea să nu uite
nimic. Ochii ei verzi acum mai închiși la culoare și
plini de emoții, văzuseră broscuța verde cumpărată
acum două luni. O va pune și pe ea în brad. Cu
brațele pline ieși din sufragerie apucând doar cu
două degete broscuța. Ajunsă însă pe hol, o scăpă,
iar verdele ei intens se împrăștie în zeci de bucățele.
Nu !!! Tocmai broscuța norocoasă. Dar era atât de
fericită, încât nu mai conta că s-a spart. Și-a făcut
datoria, acum ea este datoare pe mai departe.
După ce termină de împodobit bradul,
rămase pe fotoliu admirându-l, până ce noaptea
târzie puse stăpânire pe oraș. Nu mai ningea, copacii
sclipeau, cu crenguțele lor înghețate prinse în nea.
Străzile îi goneau pe trecători, zăpada consistentă
albea totul în jur. Luminițele bradului ei se vedeau
din stradă, globulețele luceau, era ceva magic. Și,
de fapt, nu broscuța îi adusese noroc, ci credința ei,
Dumnezeu. Cu siguranță nu se va mai lăsa înșelată
de obiecte prostești, de amăgiri. Va crede doar în
Adevăr, și va face tot posibilul să nu mai fie slabă,
să nu mai cedeze.
Icoana Maicii Domnului o privea blând și
ea știa foarte bine ce Îi ceruse: o familie, frumoasă
ca a ei. Își mângâia cu dragoste pântecele ce se
rotunjise și care mișca acum ușor ca niște aripi de
fluture gingaș.
„Iubire, da, am să dăruiesc iubire. Un
copil vine din iubire, și are nevoie în primul
rând de iubire așa cum am avut și eu. Îmi doresc
să pot, să am forța necesară să dăruiesc iubire,
și Tu mă vei ajuta. Nu suntem niciodată singuri.
Tu ești cu noi, până la capăt.”
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

POVEȘTI ȚINUTE ÎN BUZUNARUL DE LA

PIEPT UN PUZZLE DIN BUCĂȚI DE SUFLET

Angela DUMBRAVĂ
De când am început și eu să înțeleg cum stă treaba pe lume și mai ales în ziua când împlineam
anii, că eram mică sau mai mare și chiar acum când sunt o femeie în toată firea, de multă vreme la
casa ei, mama încă îmi povestește în felul ei cântat despre tata Vasile pe care nu l-am cunoscut.
Grija ei cea mai mare este ca în apropierea zilei când împlinesc anii sau imediat după ce trece să-mi
spună o altă întâmplare cu tata. Povestea mi-o spunea acolo unde o prindea momentul aducerilor
aminte din viața ei. Când era la ea acasă se așeza pe canapeaua din bucătărie sau pe fotoliul verde
și încăpător când era la noi. Și ca un ritual mă chema lângă ea ca să-mi vadă ochii când povestea și
mă privea lung uitându-se în ochii mei duios, dădea din cap și ofta din greu, un oftat atât de adânc
și parcă venit de undeva dinăuntrul ei, acolo unde avea adunate multe. Îmi dădeam seama după oftat
cât de greu îi era să povestească. Nu mă ținea prea mult să mă frământ și cu inima la gât, că începea:
- Fata mamei, ai venit pe lume pe o iarnă tare grea. Dacă ai fi văzut cum zăpada ajungea până
la coroana salciei, iar nămeții erau mai înalți decât casa! Nimeni nu și-ar fi dat seama că acolo trăiau
suflete de oameni, dacă nu se zărea firicelul de fum care se strecura printre ei. Ca să spun drept, nici
eu nu mai văzusem până în anul acela așa iarnă și nici ai mei care apucaseră mai multe ierni decât
mine, dar auziseră de pe la bătrânii lor despre ierni ca aceea… și mama rămasă pe gânduri căuta cu
ochii acele ierni din vremuri de demult. Ehei, parcă a fost mai ieri, fata mamei! Erai un boț cu ochi
si pentru că era atât de ger afară și chiar dacă plita duduia în casă era tot frig, așa că te băgam într-o
mânecă de cojoc. Norocul meu atunci a fost că mama m-a lăsat să stau cu surorile mai mici, Gafița
și Maria, altfel nu știu ce m-aș fi făcut singură fără o mână de ajutor în toată casa și curtea. Și unde
mai pui, cu un copil abia născut.
Ziua mai era cum era, dar nopțile erau grele și lungi. Se auzea din casă cum trosneau crengile
copacilor sub greutatea zăpezii și cât era noaptea de lungă nu puneam geană pe geană de frica
lupilor. Urlau lung a foamete, erau hămesiți și dădeau târcoale satului, ba intrau și prin curți căutând
de mâncare. Nimeni nu îndrăznea să iasă afară pe timpul nopții. Trebuia să aduci în casă de cu seară
tot ce aveai nevoie, altfel nu puteai ieși noaptea afară de frica lor și mai ales de frica gerului care te
înlemnea pe loc. Dunărea era înghețată tun și ca să avem apă de băut sau pentru nevoile casei, când
timpul se mai înmuia, așa pe la amiază, adunam zăpada de prin locurile mai dosnice pe unde nu
umblase nimeni, o puneam în găleți ca să se topească și așa aveam apă de băut. Ce ne mai trebuia
pentru casă, ne aducea tata. Trecea Dunăre pe gheață cu căruța și ne aproviziona cu ce mai aveam
nevoie. Câteo- dată o aducea și pe mama cu el. Mai mult ca să scape de gura ei și care se plângea
tot timpul de mine, ba că n-o ascult și mai ales că nu vreau să stăm la ei pe timpul iernii. Asta era
cea mai mare supărare a ei și cum ajungea începea să bombăne supărată:
- Așa aș scăpa și eu de toate grijile pe care le am cu voi… și imediat începea cu văitatul: Crezi
că așa se crește un copil, Miluțo? La un copil îi trebuie frecție, dat drumul la sânge ca să nu facă
strâns și câte altele! Și dădea din mâini supărată ca și când vorbea cu pereții.
87
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

- Acum să nu-ți închipui că nu-i înțelegeam îngrijorarea, spunea mama, dar nu puteam să plec
din casa unde-am stat cu omul meu. Și mă gândesc, cu mintea de-acum, că nu degeaba am trăit pe
lângă ea. Am învățat cam tot ce știa, așa că am avut grijă să nu te îmbolnăvesti de nicio boală.
Creșteai sănătoasă și frumoasă ca o floare. Parcă aveai apă rădăcină, mamă!
După ce s-a mai înmuiat vremea, Dunărea a început să se dezghețe, nu mai puteau să ajungă la noi,
doar atunci când se făcea un ochi limpede pe Dunăre și asta doar când nopțile erau din nou geroase
și se făcea un pod de gheață, de-a latul ei. Când ai mei nu mai puteau să treacă Dunărea, ne veneau
alte ajutoare. Ajungea la noi socrul Iftim de la Vulturul cu căruța încărcată. Și ce nu ne aducea și el!
Erau oameni tare harnici și în magazia de iarnă aveau de toate: făină, icre, pește uscat, legume,
brânză la butoi, carne pusă la cavarma, cârnați afumați, miere de albine. Soacra mea era o femeie
darnică și pricepută la bucătărie, ne trimitea plăcinte făcute de ea și alte bunătăți că uite, numai când
mă gândesc la asta îmi lasă gura apă. Si uite așa, fata mamei cu un ajutor de colo, cu altul de dincolo
și cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut de iarna aceea grea. După asta au venit și alte anotimpuri, dar
noi, fata mamei, nu am plecat din căsuța noastră… și după o pauză cât să-și tragăsufletul ca să bea
o înghițitură de apă, mama a început să depene mai departe aducerile-aminte:
- Eu cred că te-ai născut cu noroc! Atâta zăpadă nu am mai văzut niciodată. Să știi că ai avut
un tată bun! Lumina casa și locul unde intra. Așa ca tine, mamă! Tu semeni cu el picătură de apă,
ai fruntea lată și părul blond. Când mă uit la tine, parcă-l văd în fața ohilor. Numai ochii îi ai de la
mine, dar și în ochi și-a lăsat lumina și blândețea lui. Să știi de la mine, fata mamei, că am trecut și
noi, ca toți tinerii care se iubeau prin gura satului, n-am fost ocoliți de vorbe și mai ales ale unei fete
și ale familiei ei, dar și ale celor din sat care țineau cu ei. Fata de care vorbesc o chema Parasca și
era cam de seama mea. Nu pot să spun că era mai frumoasă sau mai urâtă ca mine, dar pe vremea
aceea nu te întreba nimeni că erai fată sau băiat dacă vrei să te măriți sau să te însori. Când credeau
părinții că era timpul pentru asta, mergeau în pețit la fetele de măritat, așa cum s-a întâmplat și cu
ea. Într-una din duminici părinții Parascăi s-au trezit cu familia lui Vasea la poarta lor. Cum se
cădea, au spus de unde veneau și pentru ce, au stat la masă, au făcut vorbele și, după ce s-au înțeles
cu organizarea nunții, în două săptămâni urmau să o ia la el acasă.
În satul nostru nu era duminică în care să nu se facă hora, doar înzilele de post erau alte
obiceiuri, dar și atunci tinerii se întâlneau și jucau Borșul, Lumânărica, dar și alte jocuri care se
jucau doar atunci.
Fie iarnă, primăvară, vară, toamnă, hora se făcea pe terenul liber de lângă biserică. Acolo se
adunau bătrânii, bărbații, mamele, bunicii și bunicile, vecinele curioase, băieții și fetele care abia se
ridicau, copii și cine mai erau în trecere pe acolo. Era tare frumos, mamă! La horă era care mai de
care mai gătit decât celălalt și curioși să vadă ce se mai întâmpla prin sat. Ce fată se mai mărită sau
ce băiat se însoară sau de-a cui era băiatul acela înăltuț care-i făcea ochi dulci fetei lui cutare, ce fată
era mai gătită și cine au mai făcut vorbele de însurătoare și măritiș.
Doar acolo, la horă, puteai să afli tot ce se petrecea prin sat.
Vasea venea și el în fiecare duminică la logodnica lui și ajungeau la horă ca să-i vadă lumea
și mai ales Parasca voia să se fălească cu tânărul oacheș, logodnicul ei. Nimeni nu se lua de ei și
nici nu le scoteau vorbe prin sat pentru că erau logodiți.
În duminica de care povestesc la horă eram și eu. Atunci m-am văzut prima dată cu tatăl tău.
Ne uitam unul la altul și parcă nu ne mai puteam lua ochii unul de la altul, mamă. Tatăl tău era în
mijlocul horei și se uita pe cine să cheme și dintre atâte fete m-a ales pe mine.
Am crezut că a căzut cerul pe mine și până să ajung la el eram roșie la față ca racul scos de
la fiert. Începuse să-mi bată inima așa tare că zici că o alerga cineva, ce mai, o luase la trap de-a
binelea. Când m-a luat de mână am crezut că m-a curentat un fulger și crede-mă, afară era o zi senină
și frumoasă. Din acea duminică nu îmi mai puteam lua gândul de la el. Orice făceam îl vedeam în
fața ochilor: dacă mergeam să aduc apă de la Dunăre era cu mine sau eram cu vacile la baltă și el
88
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

era acolo, mergeam cu tata la Cherhana cu pește, era lângă mine. Nu puteam să mi-l scot din minte
și gata. Prin sat începuseră vorbele că Vasea, băiatul lui Nea Iftim, nu mai vrea să facă logodna cu
Parasca. Și când treceam prin sat toți cei pe lângă care treceam își dădeau coate și vorbeau șoptit
între ei.
Părinții lui Vasea, Iftim și Matroana, erau oameni tare de treabă și nu și-ar fi călcat cuvântul
cu una cu două, dar ca să nu-i ia lumea la ochi că nu sunt oameni de omenie, au trecut peste rușine,
și-au luat inima în dinți și au mers la părinții fetei și le-au spus așa cum au înțeles de la băiatul lor
că iubește altă fată din sat. Și tatăl lui care era un om vesel a spus mai în glumă mai în serios (ca să
mai descrețească frunțile):
- Vedeți că tot în satul ăsta îl trage ața, aici unde sunt fete frumoase și acuma știți că nu se
poate dragoste cu de-a sila, a spus tatăl lui Vasea.
Din ziua aceea au început clevetirile prin sat. Că Miluța era vino- vată, ea i-a făcut ochi dulci
băiatului. Nu-i este rușine că erau prietene bune și au copilărit împreună și este de aici.
Și satul ajunsese care pe care. Nu te pui cu inima și ochii omului, spunea cineva de la Vale.
Ce să facă și ei tinerii dacă s-au îndrăgostit de cum s-au văzut? … a mai spus altcineva. Și apoi nu
este începutul de la ei, a spus Anuța, vecina de peste drum.
- Vă amintiți de Maria, fata lui Ștefan, că așa a fost și la ei. Când părinții s-au împotrivit ca
să fie împreună că și-au luat lumea în cap?
Vorbele de tot felul ajungeau din casă în casă și de la un capăt la celălalt al satului. Pentru un
timp, au avut cum să-și dea cu părerea și mai ales bunicile pe la poartă. Dar așa cum se spune „gura
satului doar pământul o astupă” și noi, tinerii, ne-am văzut fiecare de drumul nostru.
Și în una din dimineți, ne-am trezit cu pețitori la poarta noastră. Ne așteptam la asta și cum
în casa noastră eram multe fete, nu ne lipseau dulciurile, plăcintele și alte bunătăți, așa că pețitorii
au fost multumiți de cum au fost primiți, s-au făcut vorbele, iar noi nu aveam ochi decât unul pentru
celălalt. Nu știu ce-au vorbit părinții noștri, dar să știi că atunci oamenii când băteau palma era ca și
o lege din zilele noastre. În unele situații mai țineau și ei seama când era vorba de dragoste, așa cum
a fost cu noi. Știau și ei, mamă, că atunci când într-o casă este dragoste, acolo totul înflorește.
Peste două săptămâni se juca hora în curtea noastră. A fost mamă, o logodnă ca-n povești!
Despre asta ți-am povestit altădată. Acum vreau să-ți spun ce s-a întâmplat în ziua aceea. Acum i-a
venit timpul acestei povești. Am cam îmbătrânit și povestesc atunci când îmi aduc aminte de ceva.
Petrecerea era în toiul ei, noi doi eram obosiți și emoționați că ni se lipea gura de atâta vorbă. Știi
cum se întâmplă în aceste zile, fiecare dintre nuntași voia să știe ceva și ne luau la întrebări când pe
unul când pe celălalt despre aia și aialaltă că aveam clei în gură… ne-am luat de mână și la semnul
meu am luat-o la fugă si am intrat în camera unde m-au gătit, să ne mai odihnim și să vorbim de ale
noastre. Nici bine nu ne-am așezat pe pat când am auzit o bubuitură de zici că a trăsnit ceva undeva
aproape. Și Vasea se speriase, dar nu arăta ca să nu mă sperii eu mai tare. Am ieșit repede din casă
să vedem ce se întâmplă în curte. Era la fel ca atunci când fugisem în casă, toată lumea părea liniștită,
vorbeau între ei, glumeau, tinerii jucau în horă, ne-am dat seama că numai noi am auzit bubuitura și
ne-am gândit că este un semn rău. Când i-am spus mamei ce ni s-a întâmplat ne-a liniștit spunându-
ne că „a fost un vânt rău” care a trecut pe lângă voi, dar a plecat. Se mai întâmplă câteodată, așa
cum a fost acum, să te nimerești în calea lui din întâmplare.
- Să nu vă speriați că a venit special pentru voi. Ducă-se în pustiu, acolo unde-i este locul. Să
nu vă gândiți că-i de rău, că pe oamenii buni Dumnezeu nu-i pierde așa cu una cu două! Eram tineri
și am uitat de întâmplare, ne-am luat cu altele, cele ale tinereții. Ne pierdeam din ochi unul pe altul
și unde era el eram și eu. Eram harnici, iar tatăl tău îmi lua treaba din mână, să nu obosesc. Te
așteptam pe tine atunci, mai aveam câteva luni și te cunoșteam. Tatăl tău își dorea mult să aibă o
fată care să semene cu mine, așa îmi zicea el, că fetele sunt mai miloase și o să aibă grijă de noi la
bătrânețe… am auzit-o pe mama oftând.
89
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

- Ei, mamă, dar nu-i după cum vrea omul, ci cum hotărăște Cel de Sus. Și într-o zi de toamnă
frumoasă, îmi amintesc parcă și văd, era duminică, ne-am gătit frumos amândoi și am trecut
Dunărea. Mergeam la nuntă la prietena mea, Ilenca. Copilărisem împreună și mă bucuram că își
găsise și ea rostul. Se luase și ea din dragoste ca și mine cu Vasea. Ne aveam ca frații. Dar am văzut
că în ziua aceea Vasea nu prea era în apele lui. Îi curgeau sudorile pe față și că nu-și putea ridica
mâna stângă sus, m-am uitat să văd de ce este și am văzut că-i ieșise o bubă neagră, urâtă. Se prefăcea
că nu-i este rău, ca să nu mă sperii și am plecat la nuntă. Acolo i s-a făcut rău și când am văzut că
nu se mai putea ține pe picioare, l-au urcat într-o căruță și a plecat cu tata și cumnatul Alexe spre
Nufăru, acolo au trecut Dunărea și mai departe la spital. Nu mă întreba cum mă simțeam eu, dar
acum nu-i vorba despre mine, tu, fată! Ai mei primeau vești de la spital. Mama atunci era un fel de
felceră, moașa satului cum i se spunea. Veștile erau proaste, dar mie nu-mi spuneau, ca să nu mă
sperie. Toată ziua mă țineam să nu plâng, ca să nu mă vadă ai mei. Noaptea însă plângeam pe
înfundate cu capul în pernă… Îmi amintesc ceva care mă furnică pielea și acum când mă gândesc…
era sâmbătă, așa pe înserat, când m-am apucat să mătur curtea. Îmi plăcea să mătur, foșnetul
frunzelor căzute mă linișteau și cum obosisem am făcut o pauză ca să-mi îndrept spatele și am văzut
aievea, așa cum te văd pe tine acum, cum pe poartă intra Vasea. Era fericit și se uita prelung la mine.
Dar nu era el, mamă! Era o nălucire a mea. Cred că a vrut să ne mai vadă odată. Când l-au luat de
la spital, tata și cei care au fost să-l ia acasă au văzut în camera unde fusese internat cum zgâriase
pereții scriind „Regret că nu mi-am văzut copilul!”.
Nu mai povestesc despre înmormântarea lui! Eu, mamă, eram acolo, dar parcă nu eram și nu
am văzut nimic din ce s-a întâmplat.
Am stat ca muta tot timpul, abia după aceea mi-am dat seama că am de dus o povară grea în
spate, fata mamei! Dar împreună ne-a fost bine!
Ne-am ajutat una pe alta și nu am plecat din căsuța micuță unde trăise și tatăl tău. Hei, draga
mamei, prin câte am trecut în lumea asta, nu mi-ar ajunge ani de zile să povestesc, dar dacă o să mai
fiu sănătoasă și anul care vine, cine știe ce îmi mai vine în minte despre viața noastră de-atunci și
o să ți le povestesc așa cum a fost.
Am făcut cunoștință cu tata Vasea, după ani și ani. Murise tatăl Ion, cel care mă crescuse și
care îl înlocuise pe el. După înmormântarea
lui mi-a trebuit certificatul de deces al
tatălui natural, ca mama să poată lua pensie.
Am ajuns la Arhivele Statului și după ce am
spus ce doresc de acolo, una dintre secretare
m-a dus în arhiva unde țineau actele.
După multe căutări, l-am găsit. Când
am avut în mână certificatul de deces al
tatălui meu, am simțit un fior rece trecând
prin mine și parcă m-a curentat din cap până-
n picioare și a intrat în pământ. Am știut că
a fost tata care mi-a atins inima. Atunci a fost
prima întâlnire cu Tata!
Mă rog ca mama să fie sănătoasă încă
mulți ani și să-mi mai poves- tească despre
el, ca eu să-l întregesc piesă cu piesă ca pe
un un joc puzzle în povestea noastră. Așa l-am cunoscut pe tata, poveste cu poveste venită din inima
mamei. Acum este și în inima mea!

90
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

BOGDAN IVANOV ȘI OMUL ROȘU...

(recenzie)

Nicolae C. ARITON

Vestea lansării cărții „Omul roșu” a picat ca participare „normală” nu depășește 25-30 de
un trăsnet peste Tulcea. Cel care a „scânteiat” știrea, persoane (în raport cu numărul membrilor familiei,
prima dată, fiind jurnalistul Nicu Adămiță, luni, 20 rude și prieteni), cea mai mare parte dintre ei fiind
februarie 2023 – preluată și distribuită pe câteva tineri de vârsta autorului, absolvent în 2022 a
conturi media. „Fulgerarea” urma să se întâmple prestigiosului Liceu Teoretic „Grigore Moisil”
joi, 23 februarie 2023, pe la ora 17:00, la Biblioteca Tulcea, actualmente student în primul an, în
județeană „Panait Cerna” Tulcea. Sincer, Tulcea ar București, singura capitală a României. Ar fi
fi trebuit să vuiască la o asemenea informație, din
mai multe motive, pe care le enumerăm: lansarea
unui roman scris de un tulcean se întâmplă din ce în
ce mai rar; autorul are doar 19 ani, vârstă la care
tinerii au cu totul alte preocupări, scriitorii abia se
coc sau o „trag” pe poezie; este luna februarie și
tulcenii hibernează alături de cultura locală, din
motive de termometru biologic etc. etc. De
asemenea, tulcenii s-ar părea că au montate, din
naștere, paratrăsnete naturale împotriva
„fulgerelor” culturale, motiv pentru care în fața
acestei descărcării electric-culturale au fost complet
protejați, motiv pentru care ecourile veștii
evenimentului literar au fost mai mult decât
modeste. Cu toată această semi liniște, lansarea
volumului „Omul roșu” a fost una de excepție. În nedrept să nu menționăm prezența părinților lui
primul rând, numărul invitaților a depășit binișor Bogdan Ivanov (cei fără de care nici autorul și nici
cifra de o sută (în jur de 120), în condițiile în care o cartea nu ar fi existat), rudelor, prietenilor și a unui
91

număr impresionant de profesori moisiliști. Să
subliniem faptul că Bogdan este absolvent de
gimnaziu și liceu „Grigore Moisil”, deci aproape
jumătate din viață și-a petrecut-o în cadrul acestei
instituții de învățământ. Într-o atmosferă
entuziasmantă, în care tinerețea, voia bună și
optimismul se simțea ca un câmp magnetic, Bogdan
Ivanov a tronat imperial, cu o carismă de actor
hollywoodian, modest, tăcut, rezervat, fără gesturi
teatrale inutile, degajând un echilibru remarcabil
pentru vârsta sa. Invitații și cei care au luat cuvântul
și-au mai „dat în petec”, repetând de-a dreptul
obsesiv afirmația că Bogdan „este student la
Politehnică și scrie romane”, ceea ce ar putea fi
tradus cu „înotătorul David Popovici nu are solzi,
dar este campion mondial la înot”. Adevărul este că
Bogdan este student la Informatică, în cadrul
Politehnicii, ceea ce este „altă mâncare de pește”,
informatica (programarea) fiind o formă superioară
de literatură (algoritmică) și nu are nici o treabă cu
„mecanica” sau „hidraulica”. Dar să nu divagăm. S-
a vorbit prea puțin despre efortul supraomenesc de
a scrie un roman, „Omul roșu” chiar fiind un roman
adevărat, de aproape 300 de pagini, într-un format
B5, o mărime livrescă academică, mai rar întâlnit
pentru proza de ficțiune. Cele peste cinzeci de mii
de cuvinte ale volumului, trama spectaculoasă și
personajele bine conturate, ascund în spate un efort
sisific, mai rar întâlnit la adolescenți, pentru că așa
cum am aflat, Bogdan Ivanov a început să-l scrie
prin clasa a XI-a, la orele nopții, ziua fiind prins cu
școala, lotul olimpic de matematică (a participat la
mai multe olimpiade naționale), cercul de robotică
și cenaclul literar al liceului, pe care l-a și condus.
Citind toate acestea despre capacitatea de efort a lui
92
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Bogdan Ivanov (nu prea des întâlnite pe meleagurile
noastre, cândva orientale) și privindu-l și cum arată,
nu poți să nu te gândești, cu ciudă, că viața este
nedreaptă: atât de arătos, de inteligent, de talentat,
de harnic și de curat la suflet, întruchipate într-o
singură entitate, lăsându-ne nouă, celorlalți,
puzderia de defecte. Dar aceasta este problema
noastră, a cititorilor, care deocamdată buchisim la
romanul lui Bogdan Ivanov, pentru a scrie zilele
următoare o recenzie adevărată și completă. Până
atunci, o veste ar fi că tirajul s-a epuizat încă de la
lansare, așa că va trebui să așteptați un nou tiraj
pentru a intra în posesia unui exemplar. Cartea nu
este așa cum s-ar crede la prima vedere, despre
războiul din Ucraina, cu toate că autorul ne-a
mărturisit că există un sâmbure de inspirație în așa
numitul Maidan ucrainean (Maidan Nezalejnosti).
Romanul poate fi citit în linia scrierilor post
apocaliptice, primele zeci de pagini ducându-ne cu
gândul la romanele „Jocurile foamei” ale
americancei Suzanne Collins, foamea fiind
laitmotivul ambelor scrieri literare. Dar să nu ne
pripim în categorisirea cărții, până nu ajungem la
ultima pagină. Până la recenzia promisă, nu-mi
rămâne decât să vă mai căinez odată că ați ratat
lansarea și că va trebui să mai așteptați un nou tiraj
pentru a o citi, sigura scuză pe care o puteți aduce
fiind informația lansării care a circulat cu sincope.
La rândul meu, mă muștruluiesc pentru că nu am
reușit să cumpăr zece exemplare din „Omul roșu”
pentru a le revinde la suprapreț. Poate voi face
această faptă de bișnițar de altădată, cumpărând
chiar întreg viitorul tiraj, pentru a vi-l revinde la preț
dublu.
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

ELENA CLAUDIA DRUGĂ –

UN CLOPOȚEL LA RĂSĂRITUL
LITERATURII DOBROGENE

Gheorghe OANCEA

Titlul acestui studiu mi-a venit în reflecție în urma citirii unei poezii de-a scriitoarei în care
face precizarea că, de ai un vis, să-i legi la brâu, finuț, un clopoțel și să te lupți din răsputeri pentru
el. Lecturând întreg volumul de poezii, m-am convins că visul principal este acela de a scrie cu
responsabilitate poezie frumoasă. Tânăra poetă, recent sosită în fenomenul literar nord- dobrogean,
exprimă prin eul liric un mesaj artistic interesant - cu o naturalețe, sinceritate și tumult sufletesc, rar
întâlnite. Volumul de poezii publicat de Elena Claudia Drugă se intitulează,, Cer din cer bunătate”.
Creațiile ei poetice se adresează cititorilor de toate vârstele, însă consider că, predilect vizează
segmentul de cititori care formează vârsta adolescentină. Un argument ar fi că, unele poezii au fost
scrise chiar în anii de liceu. În al doilea rând, poeziile publicate transmit frământări lirice și valori
morale folositoare tineretului spre o mai bună maturizare socială în statuarea cuplului familial și a
iubirii aproapelui, ca primat social .
Demersul poetic implică subtile trăiri psiho - emoționale pe care le găsim într-o scală, când
mai optimist, când mai pesimist, preocuparea principală fiind aceea a găsirii unui echilibru sufletesc.
Nu de puține ori, întâlnim un balans în vibrația lirică, fapt pentru care introduce în acest siaj, miticul,
magia, valorile absolute pe care le poate da divinitatea: iubirea pură, bunătatea, curajul, dragostea
sufletească, frumosul divin, bucuria ca stare înaltă a sufletului care te apropie de rai etc. Până și
modul de copertare a cărții transmite o puternică sensibilitate ce definește eul liric al poetei.
Dacă ne raportăm la psihanaliză am putea spune că, pune în evidență cele trei instanțe-
,,Sinele”,,,Eul” și Supra- Eul”.,,Eul”, situat la limita dintre conștient și inconștient este instanța
trecerii la acțiune, a funcției de adaptare la realitate și investigare a realității. Autoarea este intrigată
de ceea ce observă în confruntarea dintre natura umană și mediul social în care se dezvoltă. Este
conștientă că impulsurile și acțiunile negative exercitate asupra nivelului general social duc la
psihoinerții (mai ales de anxietate) asupra individului. De aceea angajează,,Supra-Eul”- instanța
superioară, domeniul conștiinței, al valorilor, al idealurilor, al preceptelor și interdicțiilor, al
reprezentărilor morale. Când exigențele Supra-Eului” nu se îndeplinesc dezvoltă sentimente de
culpabilitate si asumare.

93
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Neliniștea interioară, alteori pacea sufletească și le exprimă cu franchețe, fiind o confesiune către
cititor, constant psiho - trăirile fiind duse către limita absolută a cauzei pe care o apără și anume
iubirea pură (folosind și recursul mitologic).
Lirico - structural transpar următoarele idei de conținut compozițional principal : Stările
melancolice din amprenta iubirii primare pure ; Încercarea de,,reconstrucție” a iubirii pure rănite,
căutarea continuă a omului drag cu antrenarea transcendentalului mitic; Împăcarea cu sine prin
asumarea celor trăite; Întocmai ca un epilog-,,Ne merităm soarta” când nu știm să prețuim iubirea
aproapelui cu suflet curat- fie în termenii ideii de cuplu, fie social.
Alături de aceste,,idei – ancoră” există și alte infrastructuri sufletește care ne duc la concluzia
că poeziile au fost scrise în mai multe etape de timp. Autoarea nu este neapărat, mereu, subiect-
portant sau personaj direct implicat la evenimentele trăite (ca efect) . Dar, le-a văzut, le cunoaște,
nu este impasibilă, pătrunde în rolul personajelor și prin,,contagiune” preia și transmite stări
emoționale puternice pentru afirmarea purității iubirii prime, devenită o stare de spirit dusă prin
mediere sau poate mai corect zis prin participare cospirituală(în sens empatic).
Posedând arta versificației Elena Claudia Drugă își îndeplinește cu succes rolul asumat.
Pledoaria lirică încorporată valorilor mitologice și divine conferă o și mai mare substanță
poematicei sale. Îți trebuie și timp și spațiu de scriere să valorifici o meditație ideatică atât de
profundă și bogată în psiho - emoții, câte ne livrează cu dărnicie sufletească. Ne prezintă un adevărat
cult pentru valorile umane supreme ce dau armonia socială și de cuplu, le așază în filtrul
introspecției, prelucrându-le cu multă finețe literară, pentru ca apoi această recoltă literară să fie
diseminată în jur. Întâlnim construcții poetice pline de interogații, argumentații și,,psihoinerții”
care întrețin suspansul, neliniștea sufletească.
Un fel de ecuații lirice cu accente de romantism sau melancolism puse într-un sistem,
adresate,, partenerului iubit”(în sens de omul drag) pentru a le soluționa și găsi poarta deschiderii
spre iubirea pură. În această încercare, printr-o discreție lirică subtilă nu scapă prilejul să-l
ridiculizeze pe partenerul, care în atitudinea lui crudă, infidelă, îndoielnică este incapabil să atingă
și să se bucure de iubirea pură.
Din această cauză, de multe ori, imploră divinitate ca formă și dimensiune absolută pentru
atingerea armoniei și perfecțiunii a ceea ce caută.
Deschiderea volumului se face cu poezia,,Cer din cer” pentru a obține îndurare, bunăvoință,
clemență, acele,,clipe frumoase” necesare zborului prin viață și totodată mult curaj pentru integrarea
rostuită în contingentul societal.
La un moment dat poeta își dă seama că licitează prea mult divinității, că viața este de fapt
o luptă continuă, astfel încât își redimensionează marea speranță, așezând-o firesc în parametrii
consonanți cu scara timpului vieții(microsperanțe). Viața se parcurge cu microsperanțe, începând
cu nevinovata și jucăușa copilărie:,, Cer din cer o viață bună,/ Dar în cer fulgeră, tună./ Cer din cer
o clipă, doar,/ Să mă dau în balansoar…/. Meditația poetică dă roade atunci când divinitatea îi oferă
microsperanțe:,,Cer din cer microsperanțe,/ Mi se dă un ghem cu ațe./ Ghemu-i mare colorat,/Plin
cu ceea ce-am visat.”
Metafora,, în cer fulgeră, tună” este avertismentul că viața este o luptă, iar ghemul colorat
cu ațe simbolizează derularea vieții în nuanțe.

94
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Într-un cadru romantico - melancolic poeta își pune speranța într-un răsărit de soare(,,Dragă
răsărit”), pentru a i se dărui vise pline de magie care să-i schimbe tristețea în dragoste simplă, în
locuri curate, fără,,strop de negru”(metaforă- întuneric, mâhnire, s.n).
Starea de fapt definește o incertitudine apăsătoare, dorind o ieșire, o conversie psiho-
emoțională:
,, Când vreau ca speranța să-mi fie aproape/ Găsesc împrejur, doar mâl și hârtoape…/Când vreau ca
iubirea, să o simt alături/Am curaj să caut, dar găsesc doar mături.”
Substantivele,,mâl” și,,hârtoape” au valoare metaforică, semnificând greutățile, dificultățile,
împotmolirile pe care le oferă viața reală socială. Poeta se mobilizează spiritual pentru a găsi
acel,,ehilibru izostatic emoțional”:,,Dragă răsărit, sper într-o magie/ Să îmi fii aproape, să-mi dai
bucurie./ E greu de găsit, e atât de rară/Mai e doar o clipă și o să dispară”. Formula imperativă
creează speranța că totuși mai există oameni buni:,,Lasă-mă, te rog! Să .cred în minuni/ Că există
oameni, iubitori și buni!”.
Unele poezii se pot însăila prin lirismul lor. Într-un dialog cu sufletul(inima) explică și
cauzele care au dus la ruperile de echilibru emoțional(răniri). Argumentează că, inima nu a fost
pregătită nici de luptă, nici de război, este slabă, pricăjită, răvășită, lovită și rănită, fapt pentru care
i s-a rupt o pagină din viață (intuim rănirea iubirii pure). Credem că poeta exprimă starea unei terți
persoane, inducându-i un sentiment de consolare :,, Schimbă-te un pic, maturizează-te puțin…./Nu
lăsa să intre-n tine atât de mult venin”. Deziluzia iubirii pure neîmplinite este greu de trecut:,,
Încerc să fiu mereu, cu gând curat și bun/ Dar cripta de iubire mă transformă în scrum”. Totuși nu
cedează, mai speră în minuni, miracole și :,, Poate într-o zi, voi găsi ce caut./ Să-mi cânte inima
cu drag, la flaut!”. În același timp trage un semnal- avertisment către cititor :,,Inima din piept e un
diamant rar,/Contează cum o ții, n-o da oricui în dar!”(,,Părere” ).
După cum, își asumă și toate cele trăite, căințele clipelor ce i-au afectat destinul. I-ar fi trebuit
persoanei respective,, mintea de acum, în trupul de atunci…”, mai multă credință și frică diafană,
mai multă putere și :,,Dacă era atunci o zi cu cer senin,/ M-aș fi așezat sub Frunze de
măslin”(măslinul simbolizează pacea, înțelepciunea, fertilitatea). Nu a fost să fie, drept pentru care
încearcă o redresare a stării sufletești:
,,Dacă era, erau, eram, oricând, oriunde și oricum/ Orice povestea fost, oricum eu mi-o
asum.”(,,Dacă era…”). Această stare se regăsește și în poezia,, Cinci stele”, crezând în cifrul
astrologic, zodiacal :,,Sper să stea pe cerul meu, chiar de nu au lună”. Acceptă destinul astral care
vine din construcția energetic - cuantică a Creatorului.
În poezia,, Te iubesc prostuțo” se decantează, într-un fel, relațiile ce privesc personajele
care participă la frângerea iubirii pure. Se imaginează un dialog cu fostul partener la iubire, căruia i
s-ar accepta și un alin jargonic, numai să fie spus cu dragoste :,,Te iubesc prostuțo!” îmi sună în
minte,/ Mi-aș dori să simt dragoste-n cuvinte”. Chiar, mai mult, ar fi dispusă să încheie un pact la
jumătate de drum(de viață, s.n), numai ca omul drag să revină la sentimente mai bune:,,Prostuțo
frumoasă”, vrei să fii, acum/Alături de mine la mijloc de drum?/Sper să las în spate tot ce-a fost
urât,/ Să fiu om mai bun, dintr-un amărât…”. Expresia,,Prostuțo frumoasă!” exprimă într-un fel
naivitatea, iar adjectivul,,amărât”, ironia la adresa partenerului.
Suferința pricinuită este atât de mare încât mai încearcă o minune pentru vindecarea
rănii:,,Iubire tăcută, îmbracă – te -n stele!/ Dă-i, te rog, o șansă și minunii mele./ Fă-i din puritate,
clipe de noroc!/ N-o lăsa închisă, fă-i în curte loc.” Finalul este cu suspans din cauza indeciziei
95
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

partenerului(stilistic se folosesc metonimia, metafora):,, Multe, multe zile, trebuie s-aștept…/ Să mă

pierd prin vise, fără,,strâns la piept”. Implicarea noetică superficială în crearea relației umane și
parteneriale poate duce la stări depresive. Ca atare iubirea trebuie expectată, sunt necesare
cunoștințe de viață, tatonări prealabile. Iubirea adevărată trebuie dezvoltată în bunătate, fidelitate,
sensibilitate, rostiri și vibrații lirice în conexiune.
Aceste însușiri trebuie dezvoltate din timp întrucât viața este plină de lecții și teste:,,Drumul vieții-
i cu de toate/Soare, ceață, vase sparte”(,,Minute în poem”). Fiecare clipă în viață trebuie trăită
rațional și când este mai greu să pui gândului un elizeu(eden) pentru a nu fi rănit(ă). Numai așa viața
devine un poem sacru, o scară finuță din care se pot culege cristalele vieții. Oamenii cu iubire pură
trebuie să-și construiască palatul fericirii în care să așeze și îngerul păzitor,, Păzește apoi palatul,
inima, regatul/ De umbra uitării, și nu-l vinde la altul”(,,Construiește-ți un palat”). Multe poezii
conțin componente filozofico-mitice(zâne, îngeri) ce exprimă universul spiritual atât de bogat și
expresiv spre sensibilitate al tinerei poete (apartenența la tradiția noastră mitologică populară) :,,
Aveau mii de flori pline de culoare,/ Multe dintre ele sunt vindecătoare…”(Sfinților, stăpâni de
flori”).
Alte poezii transmit o adiacență lirică evidentă la firul central ideatic ce străbate volumul de
poezii, chiar dacă au fost scrise în momente de timp diferite. De fiecare dată poeta nu ezită să vină
în sprijinul persoanei rănite în iubire, dându-i un sfat sau mobilizând-o să nu-și piardă speranța:,,
Mai lasă din momente, din cele ce nu-ți plac/ Aruncă tot în vale, pune-le capac!/ Nu-ți pune-n suflet
teama, că nu vei mai avea,/Puteri de-a povesti, puteri de-a căuta…”(,,Ușile-s fragile”). Nu de puține
ori trimiterea la divinitate se face pentru a-și defini cât mai convingător asertivitatea față de ființa
aflată în impas, în dificultate, asigurând-o că fericirea vine din esențe de divin.
În volum există și poezii de reflecție profundă asupra stării sociale în care își duc viața oamenii.
Furtunile vieții sunt numeroase :,,Ne-ncurajăm cu multe, cu multe gânduri bune,/ E încurcată soarta,
e dată cu tăciune”(,,Spărturi de vreme”). Nivelul de alterare a valorilor morale individuale umane
se datorează stării generale din societate unde s-a înrădăcinat un fel de pandemie a nepăsării. În
aceste condiții nici iubirea nu mai este un lucru de preț:
,, Pe vremuri iubirea se ținea mai strâns la piept/ Se mergea cu ea de mână, se știa și de
respect.”(,, Pe vremuri”). Ceea ce s-a întâmplat în pandemie a avut un efect extraordinar de negativ
asupra populației, accentuând depresia și dezamăgirea acumulată în timp de virusul ignoranței:,, Nu
ne pasă de durerea din zare;/ Ne vin des gânduri acre și amare./…..Nu ne pasă de aer, nici de natură;/
Căutăm clipele - nmuiate în ură./……Nu ne pasă de suferința nimănui,/ Păstrăm vorba grea și-o
spunem oricui”(,, Pandemia nepăsării”).
Este motivul pentru care dorește ca bunătatea să devină funcție de stat, acea comoară care
aduce pacea și liniștea în povestea vieții:,, De-ar pune-o pe piedestal, cât de valoroasă este,/Am simți
și noi mai des, reușita în poveste!.(,, Bunătatea”). Uneori, mâhnirea sufletească o răscolește atât de
mult, polarizarea socială este atât de dizarmonică încât, trage concluzia că, nu mai știm să trăim și
să prețuim viața – trecem prin ea ca niște nomazi (Ce, metaforă frumoasă pentru definirea acestei
realități dure și crude, găsește!).
Deși foarte tânără, poeta ne dă un exemplu de maturitate în reflecție asupra mediului social
în care se desfășoară viața omului. Calitățile înalte de punere în valoare a stărilor sentimentale ce-i
configurează eul liric, fac ca aceste creații literare să fie adevărate lecții de viață, care în opinia mea
96
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

sunt de mare folosință, tuturor. Nu scapă nici un detaliu când este vorba de valori morale care
igienizează și dau sănătate organismului social. În fapt scriitoarea apără și participă la semnalul de
redeșteptare națională pentru afirmarea culturii tradiționale care stă la baza identității noastre ca
popor și neam. Este ca un vis frumos pe care îl apără cu multă strășnicie, drept pentru care merită
toată admirația și prețuirea noastră.
Prin primatul valorilor moral - creștine ce-i înveșmântează sufletul, este o iubitoare de viață
la modul cel mai plenar, în sensul arderii de sine pentru întronarea a tot ce este durabil, simplu și
minunat în viață. Cum este și firesc, la un astfel de profil spiritual uman, nu avea cum să nu își
exprime dragostea față de două ființe extrem de adorabile – mama și copilul. Mama este cea mai
scumpă și dragă ființă(potir sfânt) pe care o poartă în suflet cu iubire:,, Atât de devotată și de bună,/
Tu îmi ești soare, îmi ești și lună./ Atât de mult îți simt iubirea,/Te simt ca pe un bob de
stea.”(,,Mamă, te iubesc și-atât!”).
Copilul îi este,,izvor de apă vie” (metaforă fină),,, suflet cu bucurie”, plin de gingășie și
minunăție (substantive ce definesc calități sufletești adorabile), suflet luminos brodat cu nectar bun
(metaforă):,,Ce noroc am avut s-apari în viața mea?/ Sigur când te-ai născut s-a format o
stea…”(,,Copile”). În finalul volumului de poezii găsim două creații întocmai ca un epilog în care
poeta își descarcă satiric mâhnirea sufletească - intriga ce i-a frământat continuu eul liric- o
adevărată baricadă de luptă în raport cu ceea ce vede în viață.
Una din acestea este,, Blestemul îngerului căzut”- care a lăsat nemurirea din cer pentru a
îndrepta lucrurile pe pământ(viziunea este ușor eminesciană, dar în alt registru tematic și final
meditativ). Redăm esența acestui scenariu poetic:
,, N-a mai putut îndura atâta nedreptate,/ Dar s-a-ngrozit când a găsit suflete resemnate,/ A
găsit urgie multă și viață cu păcate/...Îngerul acesta, când a văzut atâtea, a spus tare:/,,Regret c-am
coborât aici, regret cu-ndurerare!/Sunt dispus să fac un schimb, de s-ar putea,/Să dau la omul care-
i bun toată nemurirea mea./ La omul rău, urâcios, cel ce-i mereu nemulțumit,/ Să-l blestem cu
bunătate, poate-l fac mai fericit!”.
Cea de-a doua este poezia,, Ne merităm soarta” care închide volumul celor 127 de poezii,
ideea fiind că, dacă nu ne schimbăm în interior - nici la nivel societal, nici individual nu ar mai fi
motive de plângere nicăieri:
,, Ne merităm chinul ce vine spre noi,/…..Ne merităm clipa ce n-o mai vrem bună,/ Aruncăm
în bine cu flori de mătrăgună./Ne dorim din viață falsul, vulgaritatea,/ Ne iubim pieirea, nu vrem
simplitatea./……Ne merităm neamul, ne merităm soarta,/De-am vedea frumosul, am simți și
arta.”(adică rostul vieții, civilizația, s.n). Destăinuirile lirice sunt așezate în tiparul artistic al rimei
împerecheate și al unui raport destul de echilibrat privind raportul dintre rimă și ritmul metric care
conferă muzicalitate și elasticitate versului. Există și figuri de stil la nivel morfologic și sintactic cât
și la nivel semantic sau figuri de cuvânt: afereza, repetiția, interogația, comparația, metafora,
metonimia, personificarea, antiteza etc.
Metaforele superbe, elementele de mitologie specifice culturii noastre populare, utilizarea
lexicului poetic cu grijă sunt detalii care ornează sentimentele lirice proiectate în ascendentul ei
spiritual. În același timp stilului literar i se asociază în relație de completitudine elemente de
psihanaliză și sociologie . Recomand cititorilor, cu multă căldură, poeziile tinerei noastre poete,

97
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

căreia îi întrevăd un viitor minunat în arta scrisului, aducând ca argument : un nufăr plin de iubire și-a
deschis petalele și radiază atât de splendid și divin în grădina literaturii noastre dobrogene.

IN MEMORIAM

Te-au cântat poeții-n dor și cu mândrie

Au visat în tine, dulce Românie!
Citind în istorii pagini strămoșești,
Îmbibate-n patimi și iubiri sfințești

Trecut-ai prin veacuri cu foc și cu săbii

N-ai avut odihnă, ai plătit în dăjdii
Pe pământu-ți sacru, cel mult invadat
Moft imperial, te-a tot apăsat!

Aur și argint din Carpați ți-au luat

Ce fălos era, marele-mpărat!
Păcura și sarea au urmat la rând,
Fel de lăcomii, le treceau prin gând!

Grânele câmpiei ți le-au luat cu râvne

Că erau mai coapte pentru-a face pâne
Verdele de silvă le sclipea în ochi
Și ți-au runcuit-o… de prin munții toți!

Au plecat copiii din poală și sân

Umilindu-și viața în pământ strein
Se uită bunicii, se pierde credință!
Țărișoara-ntreagă, plânge-a neputință…

Nu mai știm în lege, să trăim aici,

Însă și trădarea, ne-a făcut prea mici!
Răscolesc strămoșii, în adânc morminte
Să se fi uitat… de a lor- aminte?!

Tot cu vanitate, fără pic- rușine

Poruncile-nalte, lovesc tot în tine!
Singura speranță e la Cel de Sus
EL doar înțelege, ce avem de spus!.

98

Ioan Gheorghiță
sau certitudinea Poeziei
Mihai MARINACHE
Se împlinesc, nu peste multă vreme,
două decenii de la debutul editorial al poetului
nord-dobrogean Ioan Gheorghiţă...Volumul de
poezii Ora de identitate (ed. Porto-Franco,
Galaţi, 1993), nu anunţa doar o nouă ivire în
lume a unui poet, ci, caz fericit, consacra
totodată destinul unui creator, descins, asemeni
multora din generaţia sa, din constelaţia lirică
Nichita Stănescu, afirmându-se însă repede pe
o traiectorie care îşi căuta şi îşi găsea orgolios
individualitatea. Căutarea orei de identitate se
împletea totuşi pe fundal, cu sonuri discret
detectabile în recurenţa unor motive poetice şi
în presiunea unor structuri formale insuficient
asimilate. Asemeni râului care îşi construieşte
prudent şi impetios în acelaşi timp albia
propriului curs, poetul tulcean se redefineşte
insistent, sondând, interogând şi glosând pe
marginea eternelor ipostaze ale unui eu liric
autentic magia cuvântului, cântecul, gândul,
artistul-călător prin timp, dar şi prizonier al
acestuia, râul, satul,singurătatea, străinătatea /
înstrăinarea într-un Babilon modern, rutina,
copilăria, iubirea. Numeroase cântece care
dezvăluie insondabile tristeţi amplifică
aventura cunoaşterii prin cuvânt: „în trup
sângele se mişcă precum un şarpe în comă,
/doar gîndurile sunt în stare latentă – vizionare
/ frunze de rodie pe zâmbetul unui meteorit, /
rupt în silabe cuvântul abia-şi târăştea
abdomenul”. (Raza de soare...) „într-o briză de
cuvânt / moare-mă şi naşte-mă” (Cântec) „nu
muri cuvântule nud / să-ţi mai pipăi o dată /
surâsul incandescent / ce-mi arăta amurgul / ca
pe un singur ochi...” (Memento). Experienţa
99
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
străinătăţii, trăită şi asumată deliberat, este
resimţită dureros într-un neistovit plânset
interior, însoţit adesea şi de accente de protesst
surd, de revoltă neputincioasă faţă de cei care
au generat cumplitul exod, fatala migraţie a
tinerilor în căutare de lucru într-o Europă
obosită şi impermeabilă la elanul aspiranţilor
abia sosiţi. Într-un asemenea cadru „prin căuşul
palmei mi se scurg sentimentele,/ respir sacadat
în seara târzie / singurătatea mi se-aşterne la
picioare / precum o pasăre pierdută de stol”/.
Eliberându-se greoi de recuzita stănesciană, de
tiparele formale în care s-a cantonat de mai
multă vreme, Ioan Gheorghiţă cucereşte încet
dar sigur aliniamente noi, neexplorate prin
tentativele îndrăzneţe ale neomoderniştilor sau
ale generaţiei optzeciste. Decojind adevărurile
primite sau imprimate prin şcoală, el
explorează universul peşterilor sufleteşti şi
trupeşti ale unui eu ruinat de contradicţii,
oscilaţii, antiteze şi regresiuni într-un trecut
suportabil: „o, câtă încercare de a ieşi din
propriul trup / cu faţa curată / de a ne blestema
mâinile iubindu-ne, chemându-
ne...”(Interogaţie). Încrezător până la obstinaţie
în valenţele versului popular, poetul îl
cercetează pe toate feţele, îl modelează într-o
pastă nouă şi, în cupa astfel făurită, toarnă o
substanţă plină de miresmele învăluitoare ale
unei iubiri neîmpărtăşite, nefericite, dar
imaginate şi trăite la cea mai înaltă temperatură:
„ hai, ui, ui, că nu-s iubit / dar bine demult
murit,/ că-s străjer la poarta-n care / luna n-are
căutare, / că sunt cer şi nor şi lume / fără trup şi
fără nume”. Deşi are nostalgia celui desţărat,

punând adesea în ecuaţie (şi în cumpănă)
armonia valsului vienez cu satul şi pădurea de
arini (îngropaţi parcă în amintiri şi în meandrele
visului), eul liric nu glosează semănătorist,
paseist şi desuet, ci vibrează conştient cu trăirile
altui timp, uneori comprehensiv şi, adesea,
vindicativ. După mai bine de un deceniu de
peregrinări şi experienţe care l-au traumatizat,
poetul îşi continuă odiseea identităţii, „prins
între margini de exil”. Publică cicluri de versuri
în reviste literare regionale şi naţionale, se
bucură de includerea în câteva antologii, e
premiat de presa românească şi diaspora, însă,
editorial, revine în atenţie prin placheta
„Emigrantiada” (ed. Harvia, Tulcea,2004).
Păstrând proporţiile, titlul aminteşte, simbolic,
de epopeea unui neam românesc, cu plecări
către un tărâm miraculos al fericirii şi
împlinirii, cu suferinţa cauzată de inadaptare şi
refuz, cu umilinţa întoarcerilor repetate la
vetrele părinteşti: „iată,am nevoie de puţină
libertate,/ într-un trup imperfect/ în care ideile
sunt ţinute între lacăte şi zăvoare/
tridimensionale...”(Într-un Babilon modern).
Cel mai adesea limbajul este frust, pe alocuri
crud, violent, poate chiar prea liber, direct şi
vidat de lirism: „ori spectrul sărăciei e-atâta de
mârşav/ încât ne-au condamnat la lungi
pelerinaje,/ ori totul este putred, haotic sau
bolnav/ şi nu mai sunt cuvinte, ori semne în
colaje,/ ori n-am luat nimic din mări
mediterane,/ ori am luat prea mult din ţările din
est,/ dar ne-am vândut destinul pe lire şi
coroane/ păstrând machiavelic centimele din
rest.” (Ori n-am luat nimic din mări
mediterane...). Volumul amintit cuprinde, pe
lângă texte poetice de referinţă, o proză („Râul
curgea şerpuind...”) şi un ciclu de versuri
pentru cei mici. Proza, cu siguranţă, un posibil
decalog al emigrantului dintotdeauna, se ridică
la nivelul vibraţiei descriptive eminesciene, cu
pendulări între vis şi realitate. Eroul,
muzicianul Est, „nu mai era el, copilul alintat al
unor vremuri îndepărtate, talentatul, omul
viitorului, ci o epavă pierdută în liziera pădurii
de frasini, în care iubirea, speranţa încă mai
străluceau miraculos”. Alte 11 texte, „Cântec”
(fermecătoare prin prospeţime şi un ritm straniu
100
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
al muzicalităţii interiorizate), reiterează
imaginarul liric cu care autorul ne-a obişnuit,
copilăria cu toposul ei nord-dobrogean, râul,
satul, înstrăinarea, singurătatea, iluzia, strigătul
în gol. Satul, aparent uitat, mai are încă energia,
fie şi la nivelul visului sau iluziei, de a-l
fortifica pe fiul rătăcitor („satul meu cu cai şi
uliţi”, liziera pădurii de frasini, coarnele
plugului, strigătul mierlei, boabele de grâu):
„printre iluzii tot mai scumpe/ din zi în zi şi-atât
de rare/ stâng lângă mine-un colţ de ţară,/
strâng, parcă, semne de-ntrebare/ printre străini
îmi vâtur leacul/ ca mierla ce se scaldă-n tril,/
un zâmbet alb, ciudat şi singur/ prins între
margini de exil.”(Printre străini...) Chipul
iubitei, gândurile despre iubire din „spatele
fiecărui cuvânt” şi tăcerile îndelungi,
interferate continuu, sunt învăluite într-o
lumină specială: „cum pletele-ţi curgeau pe
umeri infinite/ ieşite dintre valuri dunărene,/
cum ochii tăi ca frunza de alun, ca merii,/ mai
dobrogeni mă căutau, mai luminoşi (...) / clipele
îmi călcau trupul,/ nopţile cu colţii de lună mă
visau/ precum cerbii prin dimineţile
brumării...”(Cum pletele-ţi curgeau...) Câţiva
ani mai târziu, Ioan Gheorghiţă decide să-şi
restructureze creaţia de până acum într-o nouă
arhitectură, reluând şi texte considerate
emblematice pentru artist (cel puţin din cartea
de debut şi 18 poezii din „Emigrantiada”), într-
un volum, şi el cu nume emblematic, „Undeva
la Poarta Raiului” (ed. Ex Ponto, Constanţa,
2010). Motivele cunoscute, reluate obsesiv, se
instalează suveran, conturând accentuat
personalitatea poetului. Ţinutul dobrogean,
spre exemplu, întruneşte toate atributele
sacralităţii: „o, Dobroge, pământ din care/
renaşte eterna cetate Tomis” (Odă Dobrogei)...
„Dunărea purifică secundele,/ sunetele
clopotelor purifică aerul...” (Dunărea...)
„Minunile suverane (...) unele au munţi în
priviri/ altele au ape curgătoare,/ cu deltă în
inimi arhaice (...) dragostea mea plutind
întâmplător/ pe valuri dunărene.” („Minunile
suverane”)... „Dunăre, Dunăre/ braţele ţi-s
mugure,/ trupul de argint/ valul un alint,/
Dunăre, Dunăre,/ miezul cald, eşti sâmbure,/
literă pe gene/ în dureri perene,/ Dunăre”.

„Apele mirajului dobrogean” constituie, fără
îndoială, calea care duce la „porţile raiului”,
sintagmă revelatorie, devenită efigie pentru
acest poeta artifex. Totuşi, mai mult decât în
celelalte volume, se observă predilecţia
creatorului pentru concepte, noţiuni abstracte,
silogisme, paradox,bucuria de a defini şi a
mărturisi, într-o sintaxă atent elaborată, despre
„vibraţii ascunse, absurde, imense, abjecte/
visând pe pământul imaculat al răbdării,/
vibraţii contorsionate, schimonosite/ prin
valurile imposibilului...”(Iubire). Ceea ce se
poate încă reproşa acestui talentat poet este
dependenţa de tirania modelului absolut,
Nichita Stănescu (în special versurile-definiţii,
retorism, stilistică şi structură uşor
recognoscibile). Iată, pentru a proba afirmaţia,
tiparul discursului liric din poezia „Poetul
diform”: „Poetul diform mărturiseşte un întreg,
îşi rupe bucăţica de la gură/ şi-o întinde
sângeratului,/ o dată mărturiseşte un întreg/ şi
spune câte şi mai câte despre iubire,/ bunăoară
despre florile de arţar,/ despre gândurile
nescrise ale unei pietre de hotar,/ altă dată,
poetul diform mai mărturiseşte ceva/ dar fără să
ştie ce,/ gesticulează, priveşte absent/ golurile
dinlăuntrul şi dinafara lui/ necretându-şi
sieşi...” Fără să absolutizăm, desigur, nota
personală a multor texte poetice (altminteri,
admirabile prin dialectica ideilor) e dată de o
anumită muzicalitate (obţinută prin rime
speciale, versuri repetate de 3-4 ori în debutul
unor secvenţe care compun tabloul poetic), de
atmosfera elegiacă, de seducătoarele expresii şi
locuţiuni din Cântece, de insolitul metaforelor.
Ilustrăm, în încheierea aserţiunilor noastre pe
marginea volumului menţionat, cu acest superb
catren dintr-un Cântec ultim al cărţii: „de când
te-am cunoscut pe tine/ luna-mi albeşte iubirea
tot mai ascunsă şi tot mai pură,/ fructul din
coaja orei divine/ bate cu teamă, măsură din
măsură...” Volumul de versuri „Solzi de
primăvară” (apărut la aceeaşi renumită editură
constănţeană, 2012) confirmă, după douăzeci
de ani de la debut, puternica personalitate
artistică a lui Ioan Gheorghiţă, dând de ştire,
mai mult decât convingător, că sigiliul marii
poezii este păstrat în mâini sigure pentru
101
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
totdeauna. Dureroasa, continua aventură a
cunoaşterii sinelui îl marchează profund, poetul
invitându-l pe lectorul mai puţin grăbit, în
imperiul trăirilor acestui „timp/ care se numeşte
cuvânt/ încărcat cu fructele
inocenţei”.(Priveşte...) şi hărţuindu-l neîncetat
în himerele sale. Originală (şi nu uşor de
descifrat în unele sintagme), metafora solzilor
de primăvară era anunţată încă din textele finale
ale cărţii tipărite cu doi ani mai înainte „Undeva
la Poarta Raiului”: Fata Morgana/ şi-a lăsat
fantasma/ la porţile raiului/ însolzindu-şi
iubirea/ în apele mirajului/ dunărean”.(Sirenă)
„...coji de dor/ pe mere coapte/ învelite-n solzi
de noapte...”(Cântec de dor). Într-un Incipio cu
caracter de artă poetică din noua sa operă,
poetul se confesează tulburător: „Plouă cu solzi
de primăvară/ în măreţia Cuvântului,/ în
mugurii sălciilor pletoase/ desfrunzind
amăgirea”. În Lied surprinde un trup „acoperit
cu solzi de sirenă”, iar în altă parte „năvodul
serii (...)/ imploră/ aripile timpului/ mai argintii/
decât solzii cunoaşterii...”(Rondo). Visător în
eternitatea prezentului, călătorind însetat prin
pletele nesfârşite ale realului (cum îi place, din
ce în ce mai des, să se definească), poetul îşi
construieşte, ameninţat fiind din toate direcţiile,
o platoşă care să-i apere trupul „tot mai incolor/
şi tot mai difuz,/ şi tot mai însetat de iubire!”,
care ascunde „sufletul meu stâncos, colţuros”
(Mărturisire), oglindit în intimitatea-i precară
„casă de amanet, casă de cămătar,/ vânzător
ambulant de iluzii...”(Iată-mă...). Permanenţa
autoflagelare a eului are nevoie, desigur, de
curaj, dar şi de cuvânt, pentru a devoala sau a
ascunde voit zbuciumul „sunt stânca din care
am fost, totuşi, cioplit miraculos/ cu adieri de
vânt, cu lumină/ mi-au crescut atâtea clipe-n
grădină.../ doamne, în gaura gropii din care am
fost scos...” Această stâncă „ necioplită destul
de frumos/ pierdută prin nori de cuvinte”
augmentează şi alte posibile conotaţii ale
titlului recentei cărţi a poetului nord-
dobrogean, sensibil la „verdele cuvânt/ născut,
sfânt”, căruia ploaia i-a dat „veşnicie/ aură şi
ie”, destinat fiind să împartă la cină „pâine, vin,
lumină” (Cântec). Metafora, stea polară a
demersului său liric, străfulgeră universul

ideatic care caută şi reuşeşte, din ce în ce mai
mult şi mai clar, să-şi găsească propria albie şi
parcursul sigur, identificabile pe o hartă poetică
a reprezentanţilor generaţiei lui: „Mătasea
incoloră/ a secundelor/ acoperă/ trupul nopţii/
cu giulgiul tăcerii...” (Statică)... „Scheletul
timpului/ alunecă pe gheaţa/ artificială a
disimulării/ înroşind irişii/ în adâncurile
întâmplării/ cu petele/ marii treceri.” (Dans)
„plouă cu lapte de matcă/ pe obrazul neted/ al
fagurelui/ tristeţii...”(Plouă) „se sparg sufletele
toamnei târzii-/ stropii candelabrelor/ uitate.n
recele absolut...”(Zgomot). Lucrate cu
măiestria unui bijutier exersat, multe poezii tind
să-şi piardă individualitatea, devenind piese ale
unui monolog nesfârşit: „Respiraţia tânără/ a
valurilor/ lovind/ coarnele subconştientului/
până dincolo/ de cunoaştere (...)” (Exuberanţă).
Iubirea, timpul, gândul, tăcerea, migraţia
cuvintelor, sângele, realul, solzii cunoaşterii,
uitarea, fericirea,copilăria, sinele, singurătatea,
cântecul, depărtarea – iată teme şi motive,
indubitabil frecventate dintotdeauna de marile
spirite ale poeziei, însă, de data aceasta cu o
îndrăzneală specifică unui nou cuceritor de
teritorii lirice... Îndelung încorsetat de un
imagism strivitor (Eminescu, Bacovia, Blaga,
Stănescu), Ioan Gheorghiţă reuşeşte, în urma
unor experienţe sisifice, să-şi cunoască sinele,
să ia în posesie câmpuri întinse din spaţiul
neexplorat şi, deci, neinterogat al Poeziei:
„tăcerea/ migrează-n cuvinte/ precum încolţitul
nuferilor/ pe tăişul secundei...”/ (Doar iubirea).
Poezia „Semne” ne propune, cu un plus de
certitudine, fizionomia unui artist pe deplin
cristalizat: „A-nmugurit singurătatea/ pe ramuri
de arbuşti/ încercănaţi,/ surzenia frunzelor/
loveşte aerul/ ca un cântec de lebădă,/ a-
nmugurit singurătatea/ pe trupul de arini/
înfometaţi,/ obezitatea secundelor/ sparge
tăcerea/ sticloasă/ în mii de cuvinte...” Printre
construcţii riscante, lovite de preţiozitate
„surzeniile violacee ale sunetului”, vălul
102
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
melancoliei grele acoperă o iubire care, deşi
risipită prin miile de cioburi ale memoriei, mai
are încă puterea de a trezi la viaţă sufletul cernit
al poetului: „numai tu/ îndepărtată iubire/ cu
plete prelungi de lumină,/ numai tu/ vei învăţa
cerul/ să vorbească,/ să-mi atingă genele/ până
dincolo de lacrimi...” (Numai tu...) „pe miezul/
ocularului de pelin/ cresc melancoliile/ ca
fructele de aduceri-aminte,/ ca infinitul pe
creştetul nopţii,/ramurile i-au adormit/ lângă
verdele tot mai îmbătrânit/ şi mai singur...”
(Mai). Satul etern, vindecător de nevroze,
rămâne insula de echilibru, lumină şi speranţă a
rătăcitorului modern, locul binecuvântat prin
care descoperă pământul „cu care mi-am uns
rănile copilăriei”. Nimic desuet, nimic paseist
în redescoperirea acestui tărâm edenic,
propulsat în tăriile visului şi cântat cu
înfrigurare peste tot în lume, devenit, în sfârşi,
şi un spaţiu al identităţii poetice (spicele
câmpului, izmă, arini, ştir, lăstari, grind, iezi,
cântec de buhă, ceas de colind...): „Curg spicele
câmpului/ prin sângele meu,/ şi-n tâmple/ port
maiestuos/ un caval...” Fiecare motiv poetic ar
putea fi ilustrat semnificativ, lectorul adunând,
cu bucuria descoperitorului de comori,
numeroase diamante presărate prin toate
locurile călcate de „preaîncercatul Sisif” (Cerc)
.Fascinat de real, de miile de ipostaze sub care
acesta se înfăţişează, deşi „mama doar mă
simte/ în burta misterioasă/ a realului.” (Vox
maris), cu deschideri adesea stridente pentru
inovaţiile formale şi lexic derutant
(dezîmpăcarea, transhumantică, adiaforă, mă
apune încet, a-nsurzit, a-ncernit, neprevăzutele,
neauzitele, nevăzutele, mi-am înfrunzit,
împrăştiatu-mi-s-a), poetul Ioan Gheorghiţă se
înscrie, cu ceritudine, pe traseul plin de spini al
marii poezii: „lăsaţi-mă să cânt/ pe o pană de
lebădă, pe o undă de nai/ însingurându-mă pe
un bulgăr de pământ, pe o scânteie de rai...”
(Lăsaţi-mă...)
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

ACROBAȚI PE FIRUL VIEȚII de Angela

Dumbravă – imagine a condiției umane din
Delta Dunării
– recenzie –

prof. Gheorghe BUCUR

Tulceanca Angela Dumbravă are, indiscutabil, talent de povestitor. Fără îndoială, profesia
de dascăl la grădiniță și ciclul primar a făcut ca, învățându-i pe cei mici să se exprime, să înțeleagă
ea însăși mecanismele povestirii. Predispozițiile native i-au augmentat și perfecționat în timp
posibilitățile și formele narării atractive. Dovadă stau volumele de povestiri publicate anterior (O
altfel de copilărie, dar este a mea – 2017, Prin ochii mei – 2018, Șlefuitorul de perle –2020 și Rucsi
– mai mult decât o carte de povești – 2020), primite cu interes de publicul cititor tulcean, ca și textele
apărute în antologiile editate de Asociația Scriitorilor din filiala Dobrogea a A.L.S.R., revista
Cervantes, revista Eminesciana sau Cercul Literar de la Cluj. Selectat în 2022 de o comisie clujeană,
prezentul volum a apărut sub egida Cercului Literar de la Cluj a cărui membră este din 2019. Face
parte din Consiliul de conducere al Asociației „Aegyssus” a Scriitorilor din Județul Tulcea.
Textele din aceste cărți nu sunt ample, ele depășesc însă dimensiunea schiței, dar neatingând-
o pe cea a nuvelei, a cărei cutumă esențială a obiectivității naratorului nu o respectă. Înzestrată cu o
bună memorie, autoarea valorifică experiențele trăite de-a lungul vieții, din copilărie până în anii
pensionării. Datorită perspectivei subiectiv-lirice pe care o adoptă cu predilecție în narare,
prozatoarea a găsit în formula povestirii un cadru epic potrivit înfățișării unor secvențe de viață
semnificative, în care poate îngloba nu numai evenimente, întâmplări, tipuri umane, medii sociale,
tradiții, dar, fără a obliga cititorul la parcurgerea unui număr mare de pagini, și un mesaj, o
învățătură, o experiență de viață pe care a trăit-o direct și pe care o înfățișează convingător.
Publicat la editura Colorama din Cluj-Napoca în 2022, volumul Acrobați pe firul vieții
beneficiază de o copertă I interesantă, realizată de Claudia Grigore, și de o prefață substanțială,
scrisă de Mihaela Meravei, membră a filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor și a cercului literar
clujean.
În genere, textul, considerat individual, nu este unul simplu. Volumul, ca și celelalte, este,
în primul rând narațiune, dar, în bună măsură, și confesiune, jurnal (intim, uneori), reportaj-
descriere, interviu și chiar meditație.
Foarte interesant ni se pare titlul acestei cărți, care, spre deosebire de cele anterioare, ce
enunțau clar o perspectivă subiectiv-personală, în primele două (O altfel de copilărie, dar este a
mea și Prin ochii mei) pronumele posesiv și adjectivul posesiv de persoana I singular evidențiind
subiectivitatea, următoarele două titluri aduc o anume detașare (Șlefuitorul de perle și Rucsi – mai
mult decât o carte de povești), ca procesul de obiectivare să continue, cunoscând o nouă dimensiune
prin Acrobați pe firul vieții. Aici, judecata, aprecierea se concretizează într-o anume notă
103
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

meditativă.
De la început, la titlu se poate observa faptul că autoarea își îndreaptă atenția nu atât asupra
întâmplărilor, care și ele au rolul lor important, reprezentând centrul de interes al speciei, cât asupra
protagoniștilor acestora. Mai mult, personajele, ființe reale, sunt văzute ca oameni deosebiți. Nu
sunt inși obișnuiți, ci au înzestrări speciale. Ei sunt „acrobați”. Potrivit tradiției, aceștia sunt curajoși,
puternici, au dibăcie, hotărâre, dârzenie, ei luptă să se mențină în echilibru pe sârma întinsă pe care
evoluează. Această sârmă însă, aici, este „firul vieții”, adică viața însăși. Așadar, ei sunt adevărați
acrobați în lupta cu destinul lor, cu greutățile, obstacolele, dificultățile din existența lor. Mesajul
este, evident: unul de laudă și admirație pentru acești „oameni simpli” din localitățile Deltei și din
Tulcea. Volumul, destul de amplu (185 p.), cuprinde 32 de povestiri grupate de autoare în trei părți:
I – Căsuța dintre ape și poveștile lu` tanti Maria; II – Povești ținute în buzunarul de la piept și III –
Pe urmele timpului, cu o repartizare numerică relativ echilibrată a textelor: 11, 12 și 9 povestiri.
Partea I debutează cu un fel de „notă explicativă auctorială”, intitulată „În loc de
început”. Inițial, prozatoarea evidențiază importanța „poveștilor” pentru comunicarea directă a
mesajului: „Poveștile de demult au pentru mine iz de Dunăre și baltă…” care au valoare pentru
„felul lor direct de a spune lucrurilor pe nume”, fără „să te ascunzi în spatele vorbelor și mai ales al
sentimentelor.”
Este precizată apoi intenția: „Astăzi mi-am făcut timp să vă invit într-o călătorie pe
meleagurile Deltei Dunării ca să vedeți cu ochii voștri niște locuri și oameni minunați.” Între aceștia,
în primul rând, „tanti Maria”, devenită important narator secundar, de fapt un „alterego narator” al
autoarei.
În finalul acestei note, d-na Dumbravă afirmă că se îndoiește, ca și vestitul cronicar Miron
Costin, dacă face bine că povestește despre trecut, când lumea de azi vrea altceva și preferă altă
specie literară: „Chiar nu știu dacă e bine să povestesc din viața oamenilor de atunci. Lumea de
astăzi este dornică de romane cu finaluri tragice, cu situații de neieșit în care adrenalina este la
maxim…” Ca apoi să spună, ca și cronicarul, „biruit-au gândul”: „Eu însă vreau să aduc la
cunoaștere traiul de atunci simplu, dar care te deconectează (e bine chiar și pentru puțin timp) din
viața trepidentă din zilele de astăzi.” Ca apoi să concluzioneze: „Poate chiar se inspiră cineva și mai
învață cum să-și tragă sufletul de la viața palpitantă și robotizată din ziua de astăzi.” (p. 14)
Așadar, Angela Dumbravă se îndreaptă spre trecut pe care-l privește și evocă într-o notă
cvasi nostalgică și idilică, condamnând existența „palpitantă și robotizată” de azi. Prin aceste
afirmații, s-ar părea că autoarea se înscrie în rândul scriitorilor paseiști, care ar „glorifica
absolutizând trecutul”. De altfel, autoarea afirmă mai târziu că nu este împotriva progresului și că
întotdeauna a fost deschisă noului. Prin întoarcerea spre trecut prozatoarea face, în fond, elogiul
echilibrului, al valorilor etice și umane tradiționale ale universului rural. Să nu uităm că Lucian
Blaga afirma: „Eternitatea s-a născut la sat”. Parcurgând textele constatăm că nu e vorba de un
„paseism” orb, retrograd, neguros, antiprogresist, demobilizator, ci, dacă ne putem exprima așa, de
un „paseism tonic”, valorizant și valorificator al aspectelor pozitive, perene, tradiționale ale vieții
din Delta Dunării, în fond de pretutindeni din țară. Dacă ar fi s-o încadrăm pe autoare într-o orientare
literară, cred că potrivit ar fi categoria „scriitorilor tradiționaliști”. Aspectele, protagoniștii înfățișați,
tehnica narativă, limbajul duc la o asemenea încadrare. Din punct de vedere al conținutului, am
putea spune că lucrarea are caracter monografic. Deosebirea esențială constă în faptul că prezentarea
nu este făcută cu uneltele cercetătorului, adică prin folosirea unor mijloace științifice; modul de
înfățișare a aspectelor specifice zonei aparțin, indiscutabil, comunicării artistice.
În bună parte, cartea evocă universul copilăriei din satul dunărean, cu o viață deosebită, cu
oameni aparte și o natură specifică.
Al doilea text din volum, „Căsuța dintre ape și poveștile ei” aduce în prim plan casa copilăriei
„lu` tanti Maria”. E un fel de „casa părintească din Humulești” a lui Creangă, în fond casa natală a
104
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

fiecărui copil, în amintire: „Și acum, când mă gândesc la căsuța de la Mila 26, aproape de Vulturul,
mi se face pielea de găină, povestește tanti Maria. Era o căsuță mică pe malul canalului și printre
sălciile înalte și pletoase, dacă nu te uitai mai bine,nici nu se zărea…Acolo am trăit multe bucurii
cu frații mei.” Nu lipsește nici o firească (pentru copil) notă idilică. Abundența este prezentată cu
ajutorul enumerării: „Acolo la baltă, viața era ușoară și în grădină aveam tot ce ne trebuia: legume,
cartofi, pepeni, roșii, ardei, iar ouă de toate culorile și mărimile. Așa că nu ne era greu să încropim
o mâncare…” (p. 19)
În prima parte protagoniști sunt mama și tata, înfățișați admirativ, texte reprezentative fiind
„Copilăria cu întrebările și șotiile ei”, „Ospățurile mamei cu dichis și taifas” și „Tata, stâlpul casei”,
titlurile dezvăluind simplu și direct substanța acestor povestiri.
Imaginea mamei, spre exemplu, se încheagă dintr-un cumul de aspecte: mai întâi, portretul
fizic și moral, apoi grija pentru copii, calitățile de gospodină, capacitatea de a crea o atmosferă
frumoasă în casă, priceperea ei în a pregăti felurite mâncăruri gustoase, în a organiza întâlniri cu
prietenele și rudele etc. Trăsăturile reies din comportament: „Părinții noștri, Gheorghe și Ecaterina,
erau tare veseli și mai ales mama care lumina în jurul ei totul cu bunătatea, frumusețea, veselia și
râsul hohotit care îndemna la veselie pe fiecare din cei prezenți. Roiau în jurul ei oamenii, chiar și
noi copiii, de zici că avea lipici. Povestea tot felul de pozne din copilărie, din tinerețe și chiar despre
nepriceperile ei de tânără soție și mamă…De-ai ști cât ne plăceau nouă, copiilor, zilele când mama
se întâlnea cu prietenele ei… Ziua când mama își invita prietenele era ca o zi de sărbătoare și parcă
o văd cu câtă emoție își aștepta musafirele.”
Pentru a introduce prezentarea unui personaj se face, de obicei, întâi o afirmație de
atenționare, de tip valoric, ca apoi să urmeze trăsăturile care o impresionaseră pe naratoare: „Tata
era o figură interesantă. Avea o mustăcioară neagră, tunsă scurt și chiar în hainele de lucru când se
îmbrăca părea distins. Nu era prea înalt, nici prea gras, nici prea slab. Mie îmi plăcea cum își purta
părul. Avea un păr negru și des pe care-l pieptăna peste cap cu fruntea lată lăsată liberă.… Dar și ce
ochi avea tata, parcă n-am mai văzut la nimeni! Erau, tu, niște ochi căprui, calzi și, când era cazul
fermi, mai ales atunci când nu era mulțumit de ceva.” (p. 30)
Vorbind despre copilăria copiilor din Deltă, Maria (de fapt, autoarea) concluzionează: „Mă
gândesc acum cât de frumoși și fericiți eram!”
Angela Dumbravă realizează un lucru deosebit. Dacă G. Călinescu susținuse că I. Creangă,
prin Nică, prezintă „copilăria copilului universal”, prozatoarea argumentează că și „copilăria
fericită e universală”, acolo unde pământul e roditor, natura darnică și oamenii etici și harnici.
În partea a doua a volumului, Povești ținute în buzunarul de la piept, prim-planul narării îl
ocupă bunicii („Bunica Ioana și firele nevăzute ale iubirii”, „Bunicii mei, oameni de treabă”),
prietenii („Poveste de baltă cu prieteni și clipe de neuitat”) cunoscuții („Viața în pandemie”), timpul
evocat cuprinzând adolescența, maturitatea. Prezentul este marcat de dramele trăite datorită
efectelor negative, necazuri și restricții, provocate de pandemie. Autoarea este sigură că vor fi găsiți
vinovații nenorocirilor, idee afirmată imperativ în „Ai să dai socoteală, covide!” (titlu de text).
Să observăm că în denumirea primelor două părți se află cuvântul „poveste”, în forma de
plural. Prin acest termen, „povești”, prozatoarea face două trimiteri, două sugestii. Mai întâi,
sugerează că întâmplările și personajele aparțin unei lumi de basm, idilizate, ireale și, în al doilea
rând, că aparțin unui timp trecut, un „passé” frumos și memorabil, neregăsibil în lumea de azi.
Ideea de evocare a trecutului apare enunțată chiar în titlul celei de a treia părți: Pe urmele
timpului. Subiectele sunt diverse. Povestirea unei întâmplări dramatice are iz de reportaj senzațional.
Și tânărul Gheorghiță de 20 de ani din „Un zbor frânt la întâlnirea cu destinul” este un acrobat pe
„firul” vieții cu sfârșit tragic. Fire impulsivă, Gheorghiță, care lucrează la recoltatului stufului în
deltă, seara la un chef se ceartă cu ceilalți și pleacă cu tractorul să se liniștească. Din neatenție
probabil și sub influența nervilor se răstoarnă cu tractorul și moare prins sub el. Fănica are, ca o altă
105
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

„măicuță bătrână” din Miorița, până la primirea veștii, negre presimțiri. Moașa din sat, care îi
confirmă tragedia, îi spune cu bătrânească înțelepciune, amintind de mitul național alegoric moarte-
nuntă: „acum e bine să strângi din dinți cât poți, ca să poți trece mai departe și să-i faci rânduielile
așa cum știi tu mai bine, Fănica. E nunta lui acum și tu ești mamă de mire.”
Autoarea știe să organizeze materialul istoriei narate astfel încât în final să apară clar o
semnificație de viață sau o învățătură. Nu lipsesc nici situații cotidiene firești, cum ar fi o plimbare
prin piață a unei profesoare pensionare și întâlnirea, plină de învățăminte, cu un fost elev isteț
(„Dimineți colorate”) sau frica de a călători cu avionul, care o face pe o tânără să vadă într-un călător
dominat de teamă ca și ea, un adevărat terorist. Dezvăluirea în final a motivului comportamentului
ciudat al călătorului suspectat destinde atmosfera. („Dedectiva din avion”)
Un loc aparte în volum îl ocupă prezentarea tradițiilor. Autentică fiică a deltei, Angela
Dumbravă, născută în localitatea dunăreană Partizani din județul Tulcea (la 20.01.1954), copil sau
adolescentă, a reținut cu exactitate ceremonialul obiceiurilor comunității, prezentându-l cu precizie.
Nașterea, botezul, nunta, înmormântarea sunt văzute cu autenticitate. Crăciunul, boboteaza,
„aghiazma mare”, sărbătorirea sfinților, aniversările numelor sau zilelor de naștere constitue
prilejuri pentru familie și colectivitate să petreacă și să se bucure că sunt împreună. Credința,
prezentă în toate momentele vieții lor, asigură omului demnitate, eticism și optimism.
Nu lipsesc, alături de tablourile de viață (cum este hora, de exemplu), nici descrierile de
natură. Peisajul este firesc integrat în text, căci el fixează cadrul natural specific în care are loc
evenimentul. Apa, balta, canalele, Dunărea, peștii, păsările, sălciile, stuful constitue elemente ale
unui decor unic și impresionant. O plimbare pe un canal prilejuește descrierea frumuseții și
sălbăticiei decorului, ca în „Poveste de baltă cu prieteni și clipe de neuitat”: „Printre sălciile înalte
și pletoase își făcuseră loc primele raze ale soarelui, desprinse din norii de un albastru-senin și
făceau un contrast aproape ireal cu apa pe unde treceam. Imediat, soarele încă somnoros a ieșit în
întâmpinarea noastră zâmbind cu toată gura. Câte un pește auriu, rupt dintr-o rază, ne trezea din
uimire sărind deasupra apei clipocind, stropii puri ca lacrima venind spre noi. Parcă a dat startul
bucuriei! Păsările de toate culorile și mărimile ciripeau vesele pe tonuri diferite, unele zburau la
cuiburile lor din sălcii, altele în stufărișul din baltă…” (p. 106) Cum lesne se poate observa, tehnica
utilizată este tipică descrierii: enumerații, aglomerare de epitete, personificări, comparații, antiteza
etc. Mișcarea suprinde corect forfota dimineții pe baltă. Pentru a crea senzația de unicitate a tabloului
se folosesc imagini vizuale, coloristice, auditive, motorii, toate conturând tabloul dintr-o perspectivă
subiectiv-admirativă.
Comunitatea umană din deltă are particularități de muncă, viață, cadru natural, de psihologie,
dar și de limbă. În vocabularul obișnuit sunt termeni specifici locului și meseriei tipice (pescuitul),
dar au pătruns și termeni din limba etniilor conlocuitoare. La sfârșitul cărții autoarea a considerat
necesar să prezinte într-un „Glosar” restrâns 32 de cuvinte, cum ar fi babică (bunică), crivace
(scheletul bărcii), dumitrițe (crizanteme), gear (șal fin ) ș.a.
Stilul este, de fapt, simplu, comunicarea directă, fără complicații figurative, limitându-se la
elemente aparent obișnuite, dar implicând conotații și, deseori, fine și neașteptate sugestii.
Povestirile nu sunt seci. Alături de narațiune, portrete, tablouri, peisaje, dialogul înviorează
textul. Scriitoarea are capacitatea de a crea imaginea autentică a acestei lumi și prin dialoguri
concentrate, comune, pline de substanță însă. Iată o convorbire telefonică:
-„Tu ce faci, bunică?
-Ce să fac, fată dragă? Aștept să vină vaporul de la Tulcea, că poate vii și tu cu el. Tare te-
am dorit, fată!”
Din punct de vedere al tehnicii narative, autoarea nu folosește procedee moderniste.

În fapt, întreaga carte este scrisă pe baza amintirii și de aici nararea la persoana I. Această
106
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

perspectivă subiectivă creează nota lirică generală, fundamentală a textului. Singurul procedeu, care
atrage atenția, este folosirea, în prima parte, a unui narator din lumea satului, tanti Maria, care,
solicitată de autoare, povestește, devenind, aici, narator principal. Procedeul conferă textului, în
primul rând, autenticitate (căci e vorba de un martor real, deci creditabil). Privită din această
perspectivă, prima parte ar putea fi considerată un lung și complex interviu.
Interesantă și foarte frecventă este adresarea naratoarei (tanti Maria) către autoare, aflată în
ipostaza de martoră și ascultătoare, evidențiindu-se diferența de vârstă și de experiență de viață: „O
viață de om, tu, Ileană” (titlu de povestire) „Acum, dacă mă gândesc mai bine, tu, Ileană, îmi plăceau
și întâlnirile tatălui meu” sau „Tu, Ileană, noi mâncam numai ce culegeam din grădina noastră” etc.
Aceste dialoguri nu numai că induc ideea de autenticitate a situației, dar aduc și un important
plan afectiv, dezvăluind un puternic sentiment de participare sufletească la evenimente și deseori
de trăire emoțională în amintire.
Finalul volumului este mai mult decât semnificativ prin nota lui meditativă. Doi oameni, un
bărbat și o femeie, se întâlnesc după ani pe malul mării, unde cândva începuseră o frumoasă poveste
de iubire, dar viața i-a despărțit, ei urmând drumuri diferite; ajunse persoane mature și împlinite,
iubirea lor au purtat-o în suflet ca o frumoasă poveste, pe care acum și-o reamintesc cu drag („Peste
ani”): „În noaptea luminată de stelele ca niște făclii pe marginea unui șezlong stăteau doi oameni în
vârstă care-și depănau amintirile. Erau un bărbat și o femeie care pentru un timp au avut aceleași
vise. Vântul lin le lua gândurile și le trimitea pe marea albastră acolo de unde veniseră și în noaptea
rece care se lăsase peste toamna celor doi se auzea în surdină o chitară, iar ei își depănau viața cu
înțelepciunea și bucuria omului împlinit. Marea liniștită, chitara, lumina lunii, stelele jucăușe și
tăcerea dintre ei spuneau totul…” (p. 183)
Cred că aici putem recunoaște cu ușurință motivul
fundamental din finalul celebrei meditații eminesciene La steaua:
„Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.”
Să observăm însă că în povestire nu e vorba de un sentiment de
tristețe, de nostalgie, așa cum l-a exprimat Eminescu prin paralela
cu fenomenul cosmic, ci de unul tonic, al înțelegerii și acceptării
destinului. Meritul Angelei Dumbravă constă în faptul că prin
acest final ea face elogiul vieții, al maturității și înțelepciunii cu
care omul trebuie să privească propriul destin, evidențiind
valoarea înalt umană a experienței de viață și face elogiul trăirii
iubirii ca pe o comoară unică și esențială dată sufletului omenesc;
chiar dacă iubirea nu s-a împlinit prin taina nunții, autoarea arată că aceasta îl îmbogățește și-l ridică
pe om pe noi trepte ale revelației prin contopirea cu realitățile universului etern.
O realizare importantă a autoarei o constitue înfățișarea acestei lumi de la marginea țării,
Delta Dunării, cu tradiții și obiceiuri, mituri („mioritic”, de pildă), cu norme etice de viață, cu oameni
harnici și optimiști, ca aparținând aceleiași comunități naționale și care se integrează firesc în
fizionomia morală generală, de viață și de muncă, a poporului nostru.
Procesul de detașare de care vorbeam la început este o dovadă a trecerii într-o nouă etapă a
scrisului Angelei Dumbravă. Obiectivarea și nota meditativă sunt semne ale maturizării.
Doamna Angela Dumbravă este o voce distinctă în rândul autorilor de povestiri. Cu un stil simplu,
dar atractiv, narațiunea, așa cum e gândită de prozatoare, nu poate fi decât subiectivă, lirismul
implicat dezvăluie atașamentul scriitoarei față de lumea narată, față de eroii ei, văzuți cu dragoste
și admirație ca adevărați „ACROBAȚI PE FIRUL VIEȚII”.
107

ESEURI ȘI ARTICOLE DE ISTORIE
POLITICĂ
Preotul învățător Simeon Moruzov
Nu demult am revăzut dicționarul biblio-
graphic Personalia apărut sub semnătura
doamnei Axenia Hogea, în anul 2000 la editura
Ex Ponto din Constanța. Am observat abia
atunci că din cuprinsul cărții lipsește caseta
cuvenită preotului învățător Simeon Moruzov,
după părerea noastră un important om de spirit
și autor tulcean.
Neamul Morozovilor, legat de Tulcea prin
devotament și prin fapte, sub nicio formă nu
poate fi, nu trebuie să fie scos din memoria, din
sufletul și din frământările pozitive ale acestui
colt de țară. Fiindcă Moruzovii asigură, încă-
prin cee ace au fost și au înfăptuit pentru județul
și pentru țara noastră, front de lucru exegeților
și scriitorilor de lucrări biografice.
Simeon Moruzov a avut prilejul dar și
neșansa să fie fratele unei celebrități, de aceea i
s-au rezervat doar câteva pagini în lucrările și
articolele jurnalistice dedicate, evident, lui
Mihai Moruzov.
Să amintim și faptul că în luna septembrie
1995, semnatarul acestor rânduri a publicat în
Tribuna învățământului un articol evocațional
intitulat „Mihail Moruzov, ctitor de școală
modernă”, în care s-au făcut referiri ample și la
Simeon Moruzov, mai ales la faptul că în
perioada 1936-1948, școala din Zebil i-a purtat
numele.
Scopul deliberat al articolului în cauză era
de a crea suport pentru revenirea instituției
amintite la vechiul patronimic, idee ce
aparținea conducerii școlii din Zebil.
Am aflat însă, că o persoană cu influență s-
a opus frumoasei inițiative. A fost o greșeală.
Importanța lui Simeon Moruzov ca slujitor al
școlii și al bisericii tulcene, cercetător
108
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Nicolae RĂDULESCU
(component active al echipei de cercetare
arheologică condusă de V. Pârvan) și mai ales
ca autor, decurge din faptul că a aparținut și s-a
afirmat în perioada de sfârșit a secolului XIX
și a primei părți a secolului XX, perioadă în
care, în Dobrogea, pe baza unui fundament de
viață spiritual românească plămădit în secolele
anterioare, aveau să se acumuleze structurile
culturii românești de întindere și de
profunzime.
S-a născut la 3 februarie 1874, fiind al
doilea fiu al preotului Nicolae Moruzov și al
prezbiterei Maria. De fapt, familia Moruzov a
avut șapte copii, șase băieți și o fată (cinci băieți
și două fete- conform lucrării „Mihail Moruzov
și Serviciul Secret de Informații al Armatei
Române”,pg. 27, autor Cristian Troncotă), toți
ajunși oameni cu stare. Trei dintre frați au trăit
și au desfășurat activitatea în țări străine –
Bulgaria, Rusia, Franța. Se susține, nu fără
temei, că cei trei frați au adus importante
servicii statului roman.
Simeon a urmat școala primară la Tulcea,
apoi Seminarul Teologic la Iași, pe care l-a
absolvit în anul 1894.
Până în anul 1898 a funcționat ca învățător
la școlile din localitățile Tulcea, Cataloi,
Sarichioi și Sabangia. „În noiembrie 1897 se
căsătorește cu Domnica D. Rășcanu. Au avut
cinci copii Gheorghe, Mihail, Ștefana, Nicolae
și Evdochia”.
„La 2 februarie 1898 a fost hirotonisit
diacon la Galați de PS Episcop Partenie
Clinceni și la 3 aceeași lună și an preot paroh
pe seama bisericii Nașterea Maicii Domnului
din comuna Satu Nou, plasa Măcin. Transferat
la 15 aprilie 1898 la zebil unde servește până în
prezent, lucrând cu multă dragoste în via

Domnului.” (din Monografia Comunei Zebil; p.
37 – Anul 1911, septembrie 30”- probabil prima
monografie sătească din județul Tulcea).
În hrisovul despre întemeierea bisericii din
Zebil se menționează că „a fost un cărturar
harnic și cu multiple preocupări” („Enigma
Moruzov”, p-27, autor Ion Pavelescu).
Din bibliografia consultată reiese că a
elaborat lucrări, a făcut traduceri și a colaborat
cu articole și studii la mai multe reviste. Astfel,
a tradus din limba rusă piesa lui Gogol
„Revizorul” (Ed. Gheorghiu, Piatra Neamț,
1906). Apoi, așa cum arătam, a fost un active
publicist, fiind frecvent întâlnit în paginile
revistelor Albina, Bursa Muncii, Sanitarul ș.a..
Se adaugă elaborarea a două dicționare- unul
roman-ucrainean, altul ucrainean- roman,
lucrări necesare și utile, mai ales pentru zona
etnografică nord- dobrogeană.
Așa cum relatam anterior, Simeon
Moruzov a participat, după războiul de
întregire, alături de V. Pârvan la campaniile de
săpături arheologice de la Histria și din alte
șantiere nord- dobrogene.
”Pentru ror ce a însemnat el ca intelectual
Academia din Lemberg – Lvov-ul de astăzi, l-a
ales printer membrii săi corespondenți.” (Ion
Pavelescu, op. cit.)
Simeon Moruzov s-a stins din viață prea
devreme, în anul 1919 (conform inscripției de
pe stela funerară) sau poate în anul 1921 (după
Cristian Troncotă, op. cit.) Mormântul său și al
soției sale se află în cimitirul din Zebil.
Poate că ar fi bine ca aducerea în actualitate
a Moruzovilor zibileni să înceapă cu ceva mai
multă aplecare asupra ”cenotafului” uitat în
marginea satului unde a slujit cu devotement
românesc și unde celebrul său frate a ridicat o
adevărată agora a lumini, inegalată în
Dobrogea, aflată în deplină funcționalitate și
astăzi.
Fiindcă Moruzovii, pe unde au pus sufletul,
au lăsat posterității adevărate comori.
Mihail Moruzov – ctitor de școală modernă
„Cine deschide o școală, închide o
temniță!” Lev Tolstoi
A intrat de curând în librării (deși editată în
1993) cartea „Enigma Moruzov” semnată de
109
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
ziaristul și exegetul Ion Pavelescu.
În urma lecturării cărții însă, am rămas cu
impresia că autorul nu a identificat toate sursele
de documentare (așa cum a făcut-o în apreciata
lucrare „Românii la Stalingrad”), conceperea
bazându-se, în principal, pe însemnările și
declarațiile urmașilor „superspionului” roman
(lucrarea atrage atenția că era apreciat chiar de
Hitler), apoi pe capitolul dedicate din volumul
al II-lea al lucrării ”Fapte din umbra”, pe ciclul
de articole din revista Magazin Istoric, (în
special nr. 1-7 din 1991), pe unele documente
de arhivă, etc.
După câte cunoaștem noi, arhivele din
Tulcea sunt pline de date despre activitatea –
mai ales cea obștească, a lui Mihail Moruzov.
Știm că Biserica și școala din Zebil dispun de
importante documente, mai ales de albume
voluminoase cu fotografii ale Moruzovilor etc.
Aceste surse au rămas neinvestigate.
Din acest motiv, adică al rămânerii unor
spații able în cuprins, titlul „Enigma…” se
justifică prin reflectarea incomplete a
adevărului.
De exemplu, ni se pare util să relevăm
faptul că autorul strecoară în cuprinsul cărții
idea că loialitatea lui Mihail Moruzov față de
patrie poate fi susținut și cu opera civică a
acestuia, care a fost și este de-a dreptul măreață,
este inegalabilă și rămâne încă de profundă
utilitate.
Cartea amintește doar de Cișmeaua de la
Valea tarilor („Izvorul lui Moruzov”) și de vila
din marginea de vest a orașului Tulcea, care
până în 1989 a fost rezervată cuplului
Ceaușescu.
Moruzov, însă, a construit școli, primării,
dispensare, a renovat biserici. Astfel, în satul
Zebil din județul Tulcea a construit un local de
școală generală, ultramodern, dotat cu tot
ceace-I este necesar, inclusiv o sală de
festivități, cu baie și cu apartament pentru
director, echipat cu mobilier sculptat, o
adevărată comoară, care prin grija directorului
actual, profesorul Victor Radu, este conservat
ca orice patrimoniu etnografic și muzeistic. Pe
masa din camera de zi a apartamentului se află
albumul de familie al Moruzovilor, fotografii

care ar fi întregit și ar fi dat greutate cărții lui
Ion Pavelescu.
Alături, despărțită printr-un gard de
incintă, se află clădirea care inițial a fost
destinată unei școli Agricole ce trebuia să
formeze cadre pentru slujirea agriculturii
modern. Astăzi, în această clădire
monumentală, care are în partea din față o
întinsă și frumoasă grădină-parc, funcționează
internatul și corpul administrative al Căminului
-școală Zebil.
Peste drum de cele două clădiri se află alte
două construcții- o vilă în stil venețian cu cca.
40 de încăperi care a fost destinată serviciilor
publice din localitate, apoi folosită ca leagăn
pentru prunci, astăzi sub bolțile sale
funcționând Școala Ajutătoare despre care am
amintit anterior. În sfârșit, alături, se află o altă
construcție modernă, cu etaj, rezervată
dispensarului uman și locuințelor pentru
personalul medical.
Cele patru clădiri monumentale – opera ale
arhitectului Gheorghe Brătescu, grupate într-o
adevărată agora, formează inima localității
Zebil unde adesea Moruzov poposea și unde,
așa cum menționează cartea invocată și cum
reține în memoriile generația treia a Zebilului,
avea o idilă care, însă, nu formează obiectul
prezentului eseu.
Moruzov a iubit deosebit de mult orașul
Tulcea . Este acel oraș unde, într-o noapte,
înainte de războiul cel mare al românilor,
adolescent fiind, s-a strecurat în altarul Bisericii
Sfântului Gheorghe, de unde a ascultat
conspirația antiromânească a unor iredentiști
Bulgari și unde, în 1918, în timpul ocupației
germano- bulgare a trecut cu barca Dunărea,
înfruntând primejdia, pentru a culege date
strategice direct de la inamic, servindu-și astfel
patria.
Dragostea pentru orașul de la porțile Deltei
și-a exprimat-o prin ridicare mai multor
construcții, între care și cea a Liceului de
Muzică, un adevărat palat care, atunci când a
fost ridicat, domina arhitectonica orașului
amintit.
În sfârșit, dacă Moruzov prin funcția pe
110
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
care o ocupa, trebuia să fie la curent cu toate
urzelile ce se țeseau contra intereselor țării, el a
fost nevoit să cocheteze cu Garda de Fier,
reușind să descifreze multe din tainele
nebuloase.
Există două argumente care demonstrează
că celebrul personaj vedea în acea organizație
politică un pericol iminent și se simțea obligat
să-i decripteze și să-i anihileze intențiile.
Primul argument ar fi acela că, pentru a
cultiva dragostea de țară a tinerei generații în
neconcordanță cu Garda de fier, care captase și
murdărise sufletul unei părți a tineretului,
Moruzov, imediat după 1936,când regale Carol
al II lea a întemeiat O.E.T.R.-ul (Oficiul de
Educare a Tineretului Român), cunoscut sub
numele prescurtat de Straja Țării, cu scopul
deci, de contracarare a efectelor nocive ale
Gărzii – Moruzov cetățeanul a făcut cadou
străjerilor tulceni o tabără în apropierea
Mănăstirii Cocoș, așezată într-o zonă
exuberantă, care astăzi aparține Ministerului
Sănătății și este folosită ca tabără pentru copiii
afectați de boli pulmonare.
Mărețul architectonic și astăzi este
supranumit de tulceni „La Strejărie”. (Clădirea
servește ca școală, în prezent, pentru elevii
Seminarului Monahal Cocoș.)
Al doilea argument al adversității lui
Moruzov față de Gardă ar fi chiar asasinarea lui
de către legionari.
Opera obștească atât de vastă a lui Mihail
Moruzov a fost realizată într-un timp foarte
scurt cu aproximație între anii 1934-1939.
Personajul care s-a ocupat efectiv de
ridicarea construcțiilor amintite a fost
secretarul particular al lui Moruzov, sergentul
T. R. Titi Teodoru, din comuna Dumbrava-
Prahova, care ne-a povestit multe lucruri
interesante despre opera și marea dragoste a lui
Moruzov pentru meleagurile tulcene. A plecat
cu puțin înainte de 1989, ducând cu el peste
orizonturile vieții multe din tainele vestitului
său șef. Locul acestui nume este frontonul școlii
pe care a zidit-o și pentru care generația tânără
din Zebil îi păstrează deplină recunoștință și
care, suntem siguri, nu-l va uita niciodată.
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor

BUCĂȚILE DE PUZZLE ALE
MEMORIEI

Mihaela MERAVEI

Plină de sinceritate și dinamism este plastice, la Liceul de Arte „George Georgescu”

vocea epică a Angelei Dum- bravă, prozatoare
tulceancă, membră a Cercului Literar de la
Cluj, grupare înființată, în urmă cu șase ani, de
către scriitoarea Emilia Poenaru Moldovan,
membră a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor,
cea care se ocupă și de editarea volumelor de
poezie, proză, eseu, a Colecției Cercul literar
de la Cluj patronată de Editurii Colorama, din
care face parte și noul volum de povestiri al
autoarei: „Acrobați pe firul vieții”. Cartea,
însoțită de o ilustrație a copertei semnată de
artista Claudia Grigore, profesoară de arte
111
din Tulcea și dedicată fiicei autoarei, Iuliana-
Ioana, este compusă din trei părți: I. Căsuța
dintre ape și poveștile lu’ Tanti Maria, II.
Povești ținute în buzunarul de la piept, III. Pe
urmele timpului, fiecare dintre aceste secțiuni
conținând alte subcapitole cu nume sui-generis
prin prisma povestirii pe care o conține.
Istorisirile din „Acrobați pe firul vieții”
sunt crâmpeie de amintiri surprinse cu peniță
scriitoricească și adunate într-un album al
memoriilor de către autoare, încadrate într-un
areal geografic exclusiv, Dunărea și Delta ei,

despre oameni, locuri și întâmplări, care foarte
ușor pot deveni arhetipale, având în vedere
unicitatea lor ca existență.
Prozatoarea Angela Dumbravă ne
destăinuie, în prima parte a volumului, cum ne
sugerează și titlul, povești de demult cu „iz de
Dunăre și baltă, de mâl, izmă, de bunici, unchi,
mătuși, vecine, verișori și hărmălaie”,
mărturisite de „tanti Maria, cum îi spune toată
lumea, o doamnă tare plăcută care își duce
vârsta pe umeri cu demnitate [și care] te plimbă
cu imaginația de zici că este aievea prin toate
locurile pe unde a trecut ea…” Astfel, aflăm de
căsuța dintre ape, locul unde are loc
confesiunea literară, „o căsuța de la Mila 26,
aproape de Vulturul, pe malul canalului aflată
printre sălciile înalte și pletoase, dacă te uitai
mai bine nici nu se zărea. Doar iarna îți dădeai
seama că acolo locuia cineva, după fumul care
ieșea prin hornul casei.” De aici ne sunt
prezentați actanții povestirilor, ei fiind oameni
simpli dar cu spirit civic ridicat și credință
ardentă, care își duc viețile conduși de o
moralitate bazată pe simplita- tea vieții de la
țară, dar și pe cutumele, tradițiile și obiceiurile
de la sat.
Demnă de remarcat este căldura aparte
a scrierilor Angelei Dumbravă, vocea sa epică
fiind plină de iubire pentru locurile natale și ale
copilăriei, prezența in memoriam a tatălui,
mamei, fraților, surorilor, bunicilor, prietenilor
din vremurile inocenței și întâmplările pline de
frumos, recreează o realitate veridică, textul
apropiindu-se de ficţiune doar prin folosirea
modurilor de expunere, atmosfera fiind plină de
autenticitate și empatie. Prozatoarea nu are doar
capacitatea de a reda cu acuratețe locurile unde
s-au petrecut experiențele, în marea lor
majoritate personale, ci și de a creiona cu har
personaje autentice, scoțând în evidență atât
trăsăturile lor morale și spirituale, dar și
punctând trăirile, emoțiile și sentimentele
acestora.
Avem un tablou complet al satului
românesc din Delta Dunării cu tradiții,
obiceiuri, îndeletniciri, încadrate în
circumstanțele fiecărui anotimp, revelatoare
unor frumuseți unice ca și cadru geofizic. „În
112
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
baltă apele creșteau văzând cu ochii, mai ales
primăvara când se topeau zăpezile și apele
veneau din susul Dunării pornind de acolo de
unde se vărsau. Cuiburile din baltă erau în
pericol, dacă nu se găsea o inimă bună să le
salveze. Tata iubea toate păsările și le salva pe
unele mutându-le cuibarele pe locuri mai înalte.
Un cuib de turturele l-a mutat cu toți puii în
salcia pletoasă din fundul grădinii noastre. (…)
Dar în salcia aceea era și locul nostru de joacă,
acolo ne făceam leagănele și ne dădeam pe
rând visând că ajungeam până la nori și tot
acolo ne ascundeam când eram supărați și
plângeam ca să nu ne vadă nimeni.”
Cu alte cuvinte, copilul va privi lumea
cu ochii angelici ai sufletului, problemele
sociale, neajunsurile de ordin material sau
economic fiind mai puțin relevante. Angela
Dumbravă reușește să releve această lume
plină de magie prin amintirile copilului din
inimă păstrat cu sacralitate.
Poate de aceea „acolo la baltă, viața era
ușoară și în grădină aveam tot ce ne trebuia:
legume, cartofi, pepeni, roșii, ardei, iar ouă de
toate culorile și mărimile”, iar dacă masa
trebuia să devină cu totul copioasă și specială
„intrau în joc băieții, care aruncau un pripon în
baltă cu o ață lungă pe care aveau agățate mai
multe cârlige. Lăsau priponul în apă și nici nu
ne învârteam bine prin grădină sau făceam o
tură de alergătură de-a lungul canalului, că
imediat băieții scoteau nerăbdători pripoanele
și gata, peștele era scos și strălucea în reflexele
apei de la razele pe care le trimitea soarele în
apa limpede ca de cristal.”
Minunat acest cadru festiv și intim pe
care instanța îl recreează din bucățile de puzzle
ale memoriei, eroii narațiunilor, acei acrobați
pe firul vieții, de unde și titlul cărții, fiind
oamenii marcanți ai acelei perioade din viață:
mama, tata, bunicul, bunica, dar și cei care
devin adevărate fresce ale sufletului,
dăinuitoare în timp, alături de mulți alți
protagoniști secundari: vecini, mătuși, unchi,
oameni ai satului, la fel de bine definiți în
amintirile din copilărie. Prozatoarea Angela
Dumbravă scrie cu sensibilitatea copilului care
a fost odată, emoția fiind evidentă, acoperind în

mod suav atmosfera și așa plină de romantism,
de unde, pe alocuri, ușoara influență naivă a
textului. Legăturile ancestrale cu părinții sunt
revelatorii, dovadă fiind și cele două povestiri
aflate cumva în simbioză, „Ospățul mamei cu
dichis și taifas!” și „O poveste mai altfel”
ambele surprinzând portretele celor două ființe
iconice din inima autoarei. Și dacă despre tată
am mai adus exemple, mama rămâne de o
frumusețe solară, o unicitate pe care orice
cititor o va resimți ca fiind a propriei mame:
„mama care lumina în jurul ei totul cu
bunătatea, frumusețea, veselia și râsul hohotit
care îndemna la veselie pe fiecare din cei
prezenți. Roiau în jurul ei oamenii, chiar și noi,
copiii, de zici că avea lipici. Povestea tot felul
de pozne din copilărie, din tinerețe și chiar
despre nepriceperile ei de tânără soție și
mamă.”
Și dacă în prima parte accentul epic a
fost pus pe atmosfera copilăriei, actanții
principali fiind mama și tata, în cea de-a doua
parte, instanța scoate din buzunarul de la piept,
portretele bunicilor, povestiri și întâmplări
genuine legate de aceștia și extinde trama
aducând sentimente noi, în prim plan, cum ar fi
dragostea, legătura căsătoriei, intimitatea și
devotamentul iubirii. Rămânem în același
cadru pastoral cuprins între ape, patronat de o
vegetație specifică și o faună tipică regiunii, cu
pești, vulpi, toată gama de păsări călătoare,
broscuțe și alte vietăți aproape magice prin
aerul de basm pe care îl creează autoarea.
Totul se petrece în mod firesc,
naturalețea cu care Angela Dumbravă își pune
amintirile pe hârtie, fiind asemănătoare cu a
unei confesiuni către sine însăși.
Remarcabilă sinceritatea textului, și modul în
care Angela Dumbravă ne descrie parte din
obiceiurile și datinile specifice din Delta
Dunării, de la nunta românească, la naștere și la
ceremonia de înmormântare, multele amănunte
și explicitări făcând din acestea verosimile
fotografii epice, cărora autoarea le aduce un
praf de realism magic. „Eram în curtea bunicii
și parcă mă vedeam copila de-atunci. Mi-am
aruncat ochii spre drum și am văzut cum veneau
în grupuri vecinii, prietenii și rudele îndoliate
113
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
ca să-l conducă pe ultimul drum pe unchiul
nostru, fratele, tatăl verișorilor noștri și bunicul
nepoților. (…) În camera unde se pregăteau
cele trebuincioase pentru înmormântare, am
văzut într-un cui atârnat bastonul bunicii pe
care-l folosea și unchiul, dar numai prin curte,
atunci când nu era văzut de nimeni pentru că
nu-i plăcea să știe lumea că este nevolnic.
Parcă trăiam un vis! Eram între oameni, dar nu
eram acolo… zumzetul, poveștile din viața și
copilăria unchiului…
Dusă pe gânduri ascultam și cu ochii
vedeam întâmplări de atunci și chiar nu știu de
unde și până unde mi-a venit această amintire,
mă gândesc că poate moartea unchiului a făcut
legătura cu moartea bunicii.” Cum era de
așteptat, multe alte datini creștine cuprinde
autoarea în acest capitol, cunoscătoare fidelă a
lor și a oamenilor de la sate, plini de evlavie,
datinile religioase dăinuind și în zilele noastre.
„Fiind un sat așezat pe malul Dunării,
agheasma mare era importantă pentru sat.
Atunci se făcea o slujbă pentru protecția
celor care erau tot timpul pe ape, pescarii, dar
și pentru cei care erau luați de duhul rău al
Dunării și duși în adâncuri… Și atunci ca
întotdeauna după slujba de liniștire a Dunării,
trupul mătușii a ieșit la suprafață aproape de
mal chiar lângă casa ei. Probabil îi veghea pe
cei din casă de acolo… Știam de această
legendă din copilărie și că atunci când i se face
Dunării o slujbă, cei înecați ies la suprafață…
o auzeam pe mama că atunci când nu se găsea
câte un om care se înecase, iese întotdeauna la
Bobotează. Boboteaza se serba în satul nostru
cu mare cinste.”
Printre „poveștile ținute în buzunarul de
la piept” se află și istorii interesante despre
prietenii scriitori ai autoarei, întâmplări și
întâlniri pline de bucurie petrecute în aceleași
locuri fermecătoare ale apelor Dunării, cum a
fost „tabăra de creație organizată în Dunăvățul
de Jos, jud. Tulcea”, unde cuvântul și dragostea
pentru scris a legat prietenii autentice; dar și
momentul pandemiei, viața plină de frustrări și
temeri pe care am trăit-o cu toții, oriunde am
locuit, orice profesii am avut, imensa spaimă
de a nu fi infectați cu virusul ucigaș, care nu a

ținut cont nici de vârstă, nici de o igienă
maximizată exagerat. Dumnezeu a avut, se
pare, alte planuri și totul a ținut mai mult de o
schimbare interioară și a întregii noastre vieți,
pe care a trebuit până la urmă să ne-o asumăm.
„M-am trezit în dimineața aceasta în starea
aceea de „care pe care” până la ultima picătură
de vlagă din mine. Și da, o să lupt cu toată
puterea din mine pentru viața mea și a alor mei.
Dacă gândurile mele ajută și pe altcineva,
înseamnă că am făcut ceva pentru acei oameni
care au nevoie de ajutor ca și noi. Pe mine și pe
fiica noastră ne-au ajutat să ne ascuțim mintea
ca un brici și să mergem mai departe cu toată
limpezimea și forța pe care o mai aveam în
noi.”
În ultima parte a memoriilor, scriitoarea
Angela Dumbravă continuă să ne surprindă cu
aptitudinile sale evocative, atingând noi valențe
ale uzanțelor românești, care au la bază
înțelesuri profunde, despre relațiile interumane
și despre relațiile oamenilor cu natura,
povestirile îmbinând în mod salutar întâmplări
surprinzătoare, morți subite, suferințe epatante,
cu diverse obiceiuri tradiționale românești care
au ca și modalități de exprimare: muzica,
coregrafia, gestica sau mimica.
Aceste fapte culturale complexe, sunt
menite înainte de toate, să organizeze viața
oamenilor, în narațiunea de față, fiind marcant
legate de întâmplări mai puțin plăcute și voi
exemplifica tocmai prima narațiune, „Un zbor
frânt la întâlnirea cu destinul”, în care printr-o
tramă = subtilă autoarea leagă hora – cel mai
vechi și cel mai răspândit dans popular
românesc, circularitatea ei amintindu-ne de
faptul că cercul, ca formulă cosmică, este un
univers închis, la fel ca nașterea via moartea
(care este, conform uzanțelor, tot o nuntă pentru
cei necăsătoriți) –, de plecarea bruscă dintre noi
a unui tânăr, legătura ontică dintre sufletul =
acestuia și al mamei sale, fiind exprimată prin
starea premonitorie pe care o are femeia înainte
să afle de moartea copilului ei. „Te rog, Coană
114
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Moașă, ajută-mă să arunc bolovanul din inimă
care mă frige tare. De două zile nu-mi mai dau
pace niște vise și nu știu cum să scap de ele și
chiar dacă mă lasă un pic, iar încep peste puțin
timp. După mine nu-s a bună aceste vise. Spre
dimineață s-au dus cu toții să îl caute și l-au
găsit chiar în pădurice aproape de dormitoarele
lor. Acolo au găsit tractorul răsturnat și sub el
era băiatul tău. Ca mamă îți înțeleg durerea, dar
acum e bine să strângi din dinți cât poți, ca să
poți trece mai departe și să-i faci rânduielile așa
cum știi tu mai bine, Fănica. E nunta lui acum
și tu ești mamă de mire.”
„Acrobați pe firul vieții” este un volum
amplu cu nenumărate tri- miteri la obiceiuri și
tradiții românești, cu descrieri pitorești ale
Deltei Dunării, satelor și locuitorilor tărâmului
dintre ape. Cartea poate fi privită și ca o frescă
a acestei zone geografice atât de fascinantă,
unde viața se desfășoară având ca fond
emoțional legăturile dintre oameni și locurile
de baștină, la care se adaugă credința și multe
alte uzanțe.
Scriitoarea Angela Dumbravă
rememorând timpuri trecute, încadrează în ele
nu doar copilăria și viața sa, dar și creează
personaje arhetipale pe care fiecare lector le
poate regăsi în timpurile propriei copilării, cu
atât mai mult cu cât, sentimentele revelatorii se
bazează pe trăsăturile profunde ale moralității
românești care s-a născut la sat și care, încă este
palpabilă în mediul rural. Rolul de povestitor pe
care și-l asumă Angela Dumbravă este
justificativ și în lumina celor patru cărți de
povești pentru copii pe care le semnează: „O
altfel de copilărie, dar este a mea”, 2017; „Prin
ochii mei”, 2018; „Șlefuitorul de perle”, 2020;
„Rucsi, mai mult decât o carte cu povești”,
2020, toate apărute la Editura Aegyssus,
Tulcea; dar și a meseriei pe care a practicat-o,
aceea de educator, contactul cu copiii,
cunoașterea mentalului naiv, dragostea pentru
sufletul copilului optimizând valoarea
povestirilor.

Luminile poetei Adriana Weimer
Pe poeta bănățeancă Adriana Weimer o
cunosc de câțiva ani prin bunăvoința poetei
Mariana Moga, fondatoarei taberei literare ”De
amicitia” și am remarcat la ea o lumină
interioară și un cult al prieteniei ieșit din
comun.
Și iată că după întâlnirea din acest an de
la Băile Olănești am intrat în posesia volumului
”Lumină de stea”, Editura ”Eikon” București,
2019 și am constatat că poezia ei este asemeni
modului ei de viață: profundă, serioasă, cu o
religiozitate neprefăcută, o autenticitate ce te
îndeamnă să citești cu nesaț fiecare poem.
De altfel, referitor la volumul ”Lumină
de stea” criticul Hans Dama afirma: ”Pentru
Adriana Weimer, cosmosul și natura au o
religiozitate, poeta clădindu-și aici templul
meditației sale. O profunzime de simboluri
explică și traduc problematica omului modern:
zbuciumul continuu, solitudinea, stetea de
cunoaștere, nevoia sacrificiului. În divergența
modalităților poetice ale volumului există două
coordonate: prima are în vedere unghiul
investigației poetice, care este comutat din
lumea stelară spre propria existență; în al doilea
rând, evoluează spre o concentrare a limbajului,
fie într-o expresie mai concisă, fie în simboluri
mitologice și mitologizante”.
115
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Gelu DRAGOȘ
Volumul începe cu poezia „Lumină de
stea”, care dă şi titlul cărţii şi care poate fi
considerată „Ars poetica” Adrianei Weimer,
motiv pentru care v-o supun atenţiei în
integralitatea ei: „Se va întoarce/ fructul în
sămânţă/ şi strălucirea solară/ în lumină de stea/
îşi va regăsi cerul;// se va întoarce/ izvorul la
matcă/ şi cuvântul în sens/ îşi va regăsi calea;//
cântecul/ se va reîntoarce/ în sfere/ şi
rugăciunea/ va renaşte/ calea sfinţirii.// În
lumină voi apune,/ în lumină voi trece,/ cum
lumina-n vitralii/ îndumnezeită-n/ Altare”.
Poezia face parte din Adriana Weimer,
acest fapt se observă cu ochiul liber iar
pregnant în poezia „Întru spirit şi timp”: „Pun
piatră peste piatră,/ cuvânt peste cuvânt,/ faptă
peste faptă;// şi timpul/ mă construieşte pe
mine,/ precum piramidele/ – inexplicabile
dimensiuni/ ale spiritului.// şi templul/ se
construieşte pe sine,/ precum piramidele/ –
inexplicabile dimensiuni/ în spaţiu şi timp”.
Unele poezii, de mici dimensiuni, cu
versuri simple, fără încărcătură stilistică, sunt
adevărate „axiome” sau „aforisme” cu valoare
de adevăr absolut, care te pot călăuzi în viaţă, şi
mă refer la poezii precum: „Drumul spre
Infinit”, „La infinit”, În Lumină”, „Izvor

viitorului”, „Praf de stele”, „Echinox”, „Retina
timpului”. Exemplific: „Venim din infinit…/
drumul spre Infinit/ îl învăţăm/ într-o viaţă”
(“Drumul spre Infinit”).
Poeta face o obsesie faţă de Timp şi
elementele lui cosmice, se raportează la cele
două lumi paralele Cosmic-Terestru, materie şi
spirit, lumină şi întuneric: „Port bucuria stelei
în noapte:/ şi-n întuneric,/ lumina-mi se
revarsă-n priviri/ mereu înspre voi” („Mereu
înspre voi”).
Ce crede Adriana Weimer despre
poezie? Cât de greu este actul creaţiei şi care
este scopul final ne spune atât de limpede şi
simplu chiar Domnia sa în „Poezia”: „Poezia
se naşte greu/ – poartă aură şi cunună/ de stele.//
Poezia se naşte greu/ – şi în trup,/ şi în spirit,/ şi
în Cuvânt –/ şi se dăruie”.
Poezii precum „Primăvara-culoare” sau
„Timpul renaşterii” ne duc cu gândul la o altă
latură a poetei, aceea a iubirii, a speranţei, a
optimismului în regenerarea naturii dar şi
renaşterea noastră, ca fiinţe umane: „Nesfârşite
zăpezi/ se nasc/ în privirile iernii;// se coace-n
pământ/ sămânţa rodirii.//Din senin,/ din
astral,/ curge-n cuvânt/ şi în noi/ timpul/
renaşterii”.
Universul poetic al Adrianei Weimer
este vast, aşa că nu a fost o surpriză să-i
descoperim două poezii închinate Poetului
Naţional, e vorba de „Un cer de cuvinte” şi
„Eminescu – poezia nemuririi”, din care vă
supun atenţiei dumneavoastră versurile: „E
poezia-ţi însăşi veşnicie/ şi poezia veşnicie-i/
steaua ta.// E geniu pur în gându-ţi şi-n rostire/
şi toată fiinţa-n geniu/ ţi-e gândire;// şi mai
presus de roadele gândirii/ ţi-e poezia/ nimb al
nemuririi”.
Adriana Weimer este și un bun fotograf,
reușește prin finețea, experiența
profesionalismul ei să surprindă plăcut
frumusețile României, fiind o ambasadoare
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
(neplătită) a acestui areal edenic, motiv pentru
care nu ne surprind poezii precum: „Colţ de
rai”, „Retina timpului” sau „Fotografia – rama
timpului”: „Fotografia:/ zâmbet şi gest,/
tinereţe, bucurie, viaţă,/ privire, iubire...// Toate
prinse/ în rama timpului/ – mici eternităţi/
despre noi/ pentru eternitatea/ cea mare”.
Capitolul al doilea al volumului numit
„Lumină de suflet” conţine poezii de o valoare
inestimabilă, cu aceleaşi elemente cosmice de
care se foloseşte autoarea: cer, soare, stele,
strălucire solară, galaxii, sfere, lună, infinit,
cosmos, cunună de stele, etc.
Este dedicat Alexandrei și lui Tibi și
începe cu poezia de dragoste „La un dor
distanţă”: „La un dor distanţă/ de sufletul meu/
eşti tu!// Îmi aştern drum/ şi gând/ şi cuvânt/
regăsirii.// La un dor distanţă/ de tine/ timpul/
mă priveşte/ în ochi/ cu fiecare clipă...// Îi spun
şi lui:/ la un dor distanţă/ de sufletul meu/ eşti
tu!”.
Tot celor dragi, în special familiei, le
sunt dedicate poezii precum: „Testament de
iubire”, „Mama”, „Bunul, dragul meu tată”, „În
gândul bun”, „Drumul meu”: „Eşti drumul
meu!/ Dinspre tine spre mine/ te-am regăsit,/
cum găseşte izvorul/ râul, fluviul, marea cea
mare/ – contopindu-se…// Eşti Nordul meu !//
Mereu înspre Steaua Nordului/ te-am regăsit,/
cum busola/ găseşte doar Nordul.// Eşti drumul
meu !// Înspre tine mereu/ cu iubire,/ cu
credinţă,/ cu suflet.// Eşti drumul meu,/ acum şi
oricând”.
O altă iubire e pentru Adriana Weimer
Marea Neagră, în acest sens stau dovadă
calupul dedicat ei, cu titlul sugestiv „Poemele
mării”: „Marea cea mare”, „Sărut infinit”,
„Neţărmurită iubire”, „Îţi ating cerul”, „Energie
vie – Marea”, „Clepsidra cuvântului”, „Suflet –
și iubire”, „Amintirile Mării”. Exemplific din
ultima poezie: „Septembrie întâi/ ai venit să ne
porţi/ iubirea,/ amintirile verii,/ ale Mării celei
116
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

mari,/ regăsirile...//să le porţi/ în larg de criticul literar, poeta, prozatoarea Cezarina

albastru”. Adamescu, concluzionează despre poezia
Ultimul capitol intitulat „Drumul – Adrianei Weimer: „Ajunsă deja la o anume
destin” beneficiază de poezii care vorbesc de maturitate poetică, Adriana Weimer a străbătut
„apa vieţii”, de purificarea minţii prin cuvânt, toate etapele drumului „spre infinitul poetic”,
despre crezul ei artistic, de găsirea propriei şi se bucură astăzi de prestigiu printre poeții
stele, despre sămânţă şi rod, despre Lumină şi contemporani de înaltă spiță”.
perfecţiune, despre „piatra de încercare”, Felicitări pentru această nouă reușită
despre „loviturile vieţii”, dar şi despre „zăpada lirică, pentru stilul propriu şi poeta seducătoare
speranţei” şi Timp în toate dimensiunile lui: care trăieşte cu toate simţurile clipa, se
„Viaţa,/ ca şi timpul,/ turate/ la maxim!// Până mărturiseşte atât de luminos nouă, cititorilor!
când/ vom rămâne/ în afara
noastră,/ în afara/ vieţii,/ în afara/
timpului!” („În afara timpului”).
O altă faţetă a poetei-pictor-
fotograf Adriana Weimer este
credinţa care vine din frumuseţea ei
interioară, din dragostea pentru
Dumnezeu, pentru valorile
strămoşeşti cu care a copilărit, a
crescut şi maturizat: „A fost o
vreme/ când ţi-ai/ deschis/ timpul/
înspre mine/ şi i-ai dat vieţii/ ce era
al vieţii.// A venit o vreme/ când ai
deschis/ spre mine/ cerul dragostei/
şi i-ai dat iubirii/ ce era al iubirii.//
Va veni o vreme/ când vei deschide/
cerul/ spre mine/ şi voi da
pământului/ ce e al pământului/ şi
sufletul meu ţie,/ Doamne” („Vei
deschide cerul”).
Despre Adriana Weimer au
scris însemnaţi critici literari numai
dacă îi amintesc pe Gheorghe
Grigurcu, Cornel Ungureanu, Ion
Scorobete, Constanţa Buzea, Dorin
Murariu, Viorica Mureşan,
Constantin Buiciuc, Graţiela
Benga, Gheorghe Mocuţa, Daniel
Luca. Într-un „Eseu critic” eseista,

117
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Din activitatea Asociației Scriitorilor din Județul Tulcea

„AEGYSSUSS”

118
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

119

Scrisoare către Necunoscutul de Tine
Elena NETCU
Aş începe cu un singur gând: „exist.”
Tu n-ai auzit vreodată gânduri…!
Ce înseamnă a exista într-o mare fără sfârşit,
cu infinite existenţe?
Unele cocoţate pe lună,
iar cele mai multe în genunchi
precum firele de iarbă.
De o vreme nu mă regăsesc nicăieri,
mi-am pierdut forma măreaţă de altădată.
Nu mai pot privi spre cer, nu ajung până acolo
din cauza cuvintelor din ce în ce mai grele.
Unii ar spune că asta e de bine,
pentru că s-ar ascunde în ele
un bob de înţelepciune,
de parcă noi am trăi doar pentru acest grăunte,
am aştepta primăvara cu nerăbdare
numai pentru a-l însămânţa în lumină.
2 s-au vărsat în mare.
Aveam de gând să plec într-o călătorie.
Pe vremea aceea îmi plăceau drumurile,
oriunde ar fi dus ele…
până la capătul lumii,
dar te-am văzut pe tine pe malul unui râu.
Cerneai lumina răsăritului de soare.
După această lumină alergam eu,
când te-am cunoscut.
Îţi spuneam mereu că mi-e frică de întuneric.
Mi-ai dat atunci lumina blândă, difuză,
a înserării, cu cerul încărcat de stele
şi luna galbenă şi mare ca mărul cules proaspăt
120
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
din Pomul Începutului de lume.
3
Acolo ar fi fost o grădină a fericirii veşnice,
dar noi am făcut-o trecătoare
pentru că ne-am jucat
de-a viaţa şi de a moartea.
Dumnezeu s-a supărat
şi ne-a trimis să ne continuăm jocul
la drumul mare unde ne aşteptau călăii.
De aceea am devenit noi muritori.
Aş avea multe să-ţi spun,
dar mi-ai reproşa că nu are legătură cu noi.
De mult ai plecat de lângă mine.
Te-ai oprit doar să faci un popas în braţele
mele.
Nici nu mai ştiu când a fost asta,
după o vreme, lacrimile mele
4
În inima mea n-a rămas decât un nume
care era al tău, asta ştiam sigur.
Când voiam să te văd,
mă uitam în sufletul meu
şi te vedeam acolo ghemuit şi vinovat
de plecarea ta înşelătoare.
După o vreme a rămas o formă din tine,
un fel de frântură, aşa ca un oftat.
Uneori cautam acel oftat şi mă lăsam cuprinsă
de voluptatea căderii în rafale.
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Asta se întâmpla în toate anotimpurile. Tu treceai victorios

Se făcea atâta alb în jur,
de parcă tu mă înfăşurai în vălul alb de
mireasă.
5 Voiam să închid poarta să nu te mai văd.
De asta am vrut să-ţi scriu,
ca să ştii că în tot ce mişcă în jurul meu
te simt pe tine.
De acolo de unde ai plecat tiptil,
fără să ştii nici tu unde,
încerc să te desluşesc printre nori,
zâmbindu-mi, aşa cum numai tu ştiai.
De zâmbetul acela îmi este tare dor!
6 unde nimeni nu iubea pe nimeni.
Am încercat de mai multe ori
să-ţi vorbesc despre satul Uitării.
Mă sfidai, ţi se părea că-ţi ascund adevărul
despre iubirea noastrăşi că inventez poveşti.
De aceea îţi trimit această scrisoare
ca să înţelegi că acest sat există,
că toţi trecem pe acolo,
că suntem, fără voia noastră,vinovaţi.
Îţi aminteşti poartape care intram
şi ieşeam în fiecare zi?
Nu se putea închide.
şi ţi se părea că numai tu poţi intra,
că rămâne deschisă înadins pentru tine.
7
Inima se făcea bucăţi.
Era acolo o forţă nevăzută.
Nici vânturile aprige ale iernii n-o puteau
mişca.
Era veche, era scorojită de ploi,
numai bătrânii ştiau secretul.
Un bărbat şi-ar fi strivit iubirea.
Bătrânii l-ar fi îngropat
într-un sat uitat de lume,
Cine intra în acel satumbla ca un năuc,
căutând ceva de mult pierdut.
Luntraşul îl întrebă aşa într-o doară:
— Ce tot zăboveşti prin locurile noastre,
omule?
— Caut ceva de mult pierdut, ceva mult
preţios,
ceva ce seamănă a fi o comoară, dar nu e,
ceva ca o formă de amforă,
cu braţe de fum şi ochi scânteietori
ca jarul din vatră.

121
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Ioan GHEORGHIŢĂ

Incipio Statică
Plouă cu solzi de primăvară Mătasea incoloră
în măreţia Cuvântului, a secundelor
în mugurii sălciilor pletoase acoperă
desfrunzind amăgirea, trupul nopţii
cristalele iubirii cu giulgiul
se rostogolesc tăcerii...
pe coloana nevertebrată
a văzului.
Puritate
Priveşte... Seva adevărului
Priveşte acest timp urcă-n priviri
care se numeşte cuvânt ca lacrimile în corola de crin,
încărcat cu fructele inocenţei, taine surprinse în mantia
priveşte acest fagure de lumină tulpinii –
care se numeşte inteligenţă magică lumină
trasând linia invizibilă a numelui, a pitorescului.
semnificantului,
priveşte trupul aerului, neliniştea apei Dans
care se numesc frunzele fecundităţii, Scheletul timpului
priveşte dragostea alunecă pe gheaţa
care se numeşte necunoscut... artificială a disimulării
înroşind irişii
Să ne reamintim... în adâncurile întâmplării
Să ne reamintim că floarea de colţ cu petele
e mărgăritarul munţilor, marii treceri.
că apa e monument al naturii,
Son
să ne reamintim că lebăda Şarpele originar
e cântecul irealului, sublimului, a acoperit pământul
că aerul e monument al naturii, cu aripile lui invizibile,
limba de foc
să ne reamintim că stejarul imperfectă,
e puterea indestructibilă a curajului, fiinţele şi nefiinţele,
şarpele originar
că Pământul e monument al naturii... între două extreme
priveşte
fructul cunoaşterii –
adevărul,
122
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Conexiune e pleoapa
Lăstarul inocenţei ce ne vesteşte
pe fruntea picăturii de ploaie văzul,
transparentă doar iubirea...
se-nvârte ca acele de ceasornic
într-o altă dimensiune Mărturisire
virgină. Îndrăgostit mai sunt
de ochii transhumantici
Matinală ai apei
Răsare cugetul ce-mi dau fiori rotunzi,
la marginea îndoielilor, fiori ce se mulează înadins
briza aducerilor aminte pe sufletul meu stâncos, colţuros,
acoperă fruntea izvoarelor, pe sufletul tău plat
în priviri adevărul înoată asimetric, ca gustul de orhidee!
aripile dimineţii îndrăgostit mai sunt
sapă brazde adânci de sânii transparenţi
de lumină ai apei
pe orizontul de cleştar. ce cad
ca tristeţea pe burta somnului
Poezia ce se înalţă
Poezia până la stele
era spălată de ape, luminându-mi trupul
bătută de vânt, tot mai incolor
era răsucită, contorsionată, şi tot mai difuz
spânzurată de cer, şi tot mai însetat de iubire!
era oblică, dreptunghiulară,
era înainte şi înapoi Semne
sau divină, A-nmugurit singurătatea
parfum colorat şi întâmplător, pe ramuri de arbuşti
poezia încercănaţi,
era un gând surzenia frunzelor
călcat de privirile serii, loveşte aerul
udat de transpiraţia tăcerii, ca un cântec de lebădă,
poezia a-nmugurit singurătatea
era o fiinţă, parcă fiinţă, pe trupuri de arini
o lumină, atât de lumină înfometaţi,
încât mă transforma obezitatea secundelor
într-o altfel de poezie. sparge tăcerea
sticloasă
Doar iubirea... în mii de cuvinte...
Dacă tăcerea
migrează-n cuvinte Numai tu...
precum încolţitul nuferilor Când dragostea
pe tăişul secundei, va deveni o parte
dacă în coaja zborului din trupul pierdut
stă împăcarea printre surzeniile violacee
sau dezîmpăcarea, ale sunetului,
doar iubirea numai tu
123
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

îndepărtată iubire Spune-mi...

cu plete prelungi de lumină, Spune-mi
numai tu ce-i iubirea, tu,
vei învăţa cerul pasăre călătoare,
să vorbească, dacă aripile
să-mi atingă genele au ochii mari şi profunzi
până dincolo de lacrimi... precum gândul,
dacă
Martie-Mărţişor ramurile adormite
Buna Vestire ale sufletului
mi-a închis sărutul vor înverzi
într-o parte a clipei, între vremuri
ridurile dragostei necunoscute şi neauzite
sunt mai grele pe trupuri diforme
decât cuvintele, ale unor cifre ascunse
soarele dinlăuntrul meu prin dunele hormonale,
mă apune încet descumpănite,
şi tristeţile mă bucură spune-mi...
(paradoxal)
tot mai mult Iată-mă...
şi-a venit eul, Iată-mă,
nu-l aşteptam atât de curând, sunt visător
atât de ascuns în eternitatea prezentului
aproape de sufletul meu, şi nu pentru că
într-un fulg sunt visător
de iubire şi nu pentru că
imaculat... totul e continuu prezent
înlăuntrul meu
Doină (casă de amanet, casă de cămătar,
Mi-am lungit auzul vânzător ambulant de iluzii...)
pe o apă lină iată-mă,
colorând mirosul bucuros că nimeni nu mă vede,
lângă luna plină, că toţi sunt mulţumiţi
de aerul bolnăvicios, supradimensionat,
glasul nevorbit că toţi au câte o piatră în gură
e lumina oare? şi câte un simplu cuvânt de spus...
mugurii frumoşi, iată-mă,
gânduri dau în floare, sunt visător
în eternitatea prezentului...
mi-am lungit auzul
într-un con de pin,
rupt ca un miracol
firesc de străin,
mi-am lungit auzul...

124
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Andreea CERȘAMBA

Demisie... Iar când va veni iarna

Dă-mi o hârtie! Dă-mi o coală goală, Și totul va-ngheța,
Dar să nu fie albă... Peste iubirea noastră
Dă-mi o coală neagră, Doar fulgii vor cădea...
Ca doliul ce-l port cuminte-n suflet ...
Dă-mi și-un cărbune, un creion, un ac, Anotimpul dorului...
Să-mi scriu demisia cu litere de sânge, Îmi e dor de primăvară...
Ca la final să pun ștampila ultimei priviri De primăvara noastră...
Și să dispar... De cea care ne făcea inimile să înflorească
Dă-mi o piatră și un cui... precum salcâmii
Voi scrijeli acolo ce n-am șoptit vreodată... Și să se iubească așa cum cerul iubește fiecare
Dă-mi o torță, să ard amarul chin firicel de iarbă ce răsare din pământul
Ce-mi lasă în inimă durere și venin dezmorțit...
Și mă transformă într-o umbră rece Îmi e dor de primăvara în care te-am ales și m-
Ce se evaporă și, precum norii, trece... ai ales,
În care sufletele noastre s-au îmbrățișat, iar noi
Singurătate am devenit... unul...
E liniște... prea liniște... Îmi e dor de razele soarelui care-mi mângâiau
E-o liniște ce doare privirea și îmi potoleau ploile care curgeau,
Si care lasă-n urmă uneori, neîncetat...
Doar semne de-întrebare. Îmi e dor de primăvara în care fiecare părticică
din sol săruta ființele noastre, iar vântul adia
E frig... prea frig atât de dulce...
Și inima îmi tremură. Îmi e dor de primăvara care nu se mai sfârșea,
Să mă-ncălzesc aș vrea Care ne ținea departe de frigul și noroiul
Cu a iubirii pătură. toamnei,
De gerul și viscolul iernii,
E toamnă...da, e toamnă... De dogoarea și seceta verii...
E toamnă și e rece, Îmi e dor de primăvara noastră...
Precum iubirea noastră
Ce prea repede trece. Inspirație finală
Am ploaie-n privire,
Plouă... dar nu plouă afară, Mi-i cerul de plumb,
Ci-n sufletele noastre... Am lavă în vine,
Plouă acum cu lacrimi Mi-e greu să m-ascund.
Și cu zâmbete false. Se-oprește bătaia
Din pieptu-mi rigid,
125
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Se stinge văpaia Șoptește-mi flăcări de dorință

Și ochii-mi se-nchid. Și-aprinde-n mine câte-o stea.
E rece pământul, Și...dacă este cu putință,
Dar rece-s și eu. Să faci să scap, iubirea mea,
Fierbinte-i doar gândul De suferință.
Ce-i negru mereu.
Ca smoala-i de negru Pune în palmă fericirea
Și-ntunecă visuri... Și-apoi lipește-o de-al meu piept,
Mai sap înc-un metru, Să m-amețească lin iubirea,
M-arunc în abisuri... Că de o viață tot aștept-
Dă-mi nemurirea!
Praf de iubire
Un gram de praf învechit Alintă-mă cu moi petale
Îmbrățișează amintiri rătăcite, Ce poartă-al dragostei parfum,
Iar noaptea ce umple văzduhul, Ascunde micile cristale
Ascunde iubiri ce-au pierit Ce de pe-obraji le tot adun,
Și șoaptele neauzite, Când curg la vale...
Ce zboară ca vântul...
Zâna cu aromă de miere
Un gram de praf învechit Agale și cuminte,
Se-așterne pe zâmbete calde Cu pași mărunți și muți,
Și totul devine de gheață, Se-apropie fierbinte
Ca și un tablou părăsit Și ne privim tăcuți.
Ce zace sub stele, în noapte,
Lăsându-ne fără speranță... Mă pierd fără-ncetare
În chipul ei de zână;
Toamnă sublimă, cu nuanțe de dor Buzele-mi sunt petale
Al toamnei covor îmbracă pământul Ce cad pe a ei mână.
Și-n codrii se-aude doar cum urlă vântul.
Natura-i pictată cu nuanțe de dor Altfel nici nu se poate,
Și frunze foșnesc a șoapte de-amor. Căci ea de miere-i toată
Și strălucește-n noapte
Se-apleacă în trosnet crengile goale, Precum o stea, în șoaptă...
Când vântul le ceartă și le dă târcoale .
De parcă-au prins viață, dansează obraznic Iar a ei mângâiere
Frunze semi moarte, de-un roșu vulcanic. Și luna o coboară;
De guști din a ei miere,
Al toamnei covor îmbracă pământul Nici iadul nu te-omoară.
Iar mie, la tine îmi tot zboară gândul...
Mi-e frig și-s cuprinsă de teamă și dor Își vede-apoi de drum
Și-afară e toamnă, iar frunzele mor... Și n-am curaj s-o țin,
Iar dâra de parfum
Dorință de neatins Îmi pare-acum venin.
Atinge-mi inima ușor,
Sădește-n ea speranța vie În gând, adio-i spun
Că vom fi noi în viitor, Și zâmbetul îmi piere...
Iar sufletul n-o să-mi mai fie Doar vise-mi mai rămân
Nenorocit de dor.... Și-aroma ei de miere.
126

Daniela TOPÎRCEAN
Zbor spre rai
Limba noastră-i o minune,
izvorâtă din credință...
este sunetul primordial,
coborât din cer, în ființă..
Limba noastră e tezaur
din străbuni, păstrat cu sfințire,
este mierea cea dulce,
dăruind tuturor lecuire...
Limba noastră-i sfânta glie,
apărată de străbuni
cu prețul sângelui smerit...
este leagăn ocrotitor al vieții,
e-al pruncilor senin gângurit...
este cântecul armonios
din balada și doina străbună;
Limba noastră-i divina rază,
revărsată din soare, din lună..
Limba noastră-i România,
spațiu străbun binecuvântat,
este mirul parfumat,
sublim în slova noastră, picurat..
Limba noastră-i curcubeu divin
ocrotind mioriticul plai,
e-al îngerilor grai....
e zborul slovei noastre, către rai!
Ultimul rod
Te admiram din zorii primăverii
când floarea ta țesea în visele-mi tăcute
miresmele înaripate ale vremii
în care îmi purtam iubirile răsfrânte ...
127
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Te admiram în zile proaspete de vară
când rubiniu-ți rod, vesel mustind în soare,
hrănindu-mă cu dulce fruct în zi senină,
ți-mpovara crengile dragi mișcându-le agale...
Te admiram în toamne limpezi
când frunza ta în rapsodie de culoare
îmi așternea pe pleoape și în vise
dantelărie colorată în veștede volane...
Te admiram sub gerul cristalin al iernii
când ramura-ți golașă, de fulgi troienită
îmi așternea din plete de-alabastru
ninsori în inima-mi de albul iernii ispitită...
Dar într-o zi de tristă primăvară
un vânt năvalnic iscat din senin
ți-a prăbușit la pământ întreaga-ți coroană,
cu flori parfumate pictate-n alb divin...
O singură bucată de coajă întinsă, subțire,
a rămas să susțină vital un alb munte de flori
și a hrănit prin seva sa un rod miracol
din inima-ți tainic vibrând ai vieții fiori...
Ființă dragă, dalbul meu cireș multiubit,
din ultimul tău rod cercei la urechi vrei să-mi
dai
iar eu poem îți fac în pragu-acestui asfințit
sămânța ta o-nalț pe rima unui vers, în rai...
Asemeni ție și ale mele albe gânduri
atunci când eu nu voi mai fi pe-acest pământ,
vor zămisli miraculos ca ultim rod, un cântec
din care vor răsări sub astre, tăcute poezii !
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Când studiam pe Eminescu-marele poet,

volumul meu de versuri ai împrumutat
Albatrosul rănit mințind că l-ai uitat pe-al tău acasă,
Un albastros cu tâmple ninse, și-apoi, printre file un,,Te iubesc,,ai strecurat...
se înalța spre cer, cu aripi de oțel,
pe pliscu-i puternic, ancorat în vise, Încă mai păstrez biletul tău ce șade
lumina oglindindu-se, sticlea stingher... tainic între filele îngălbenite ale cărții
iar lângă el, buchetul alb de ghiocei presați,
Se înalța, zburând peste marea adâncă, parfumul iubirii noastre înscrise-n cartea
spre vijelia ce-n ceruri s-a stârnit, vieții...
zburând peste colți răzleți de stâncă
și peste prăpăstii marine, de granit... Ca doi copii romantici ne-am iubit,
a fost prima iubire de inimă albastră...
Se înălța înfruntând furtuna, Atunci când ochii noștrii-n taină s-au privit,
zburând mereu, spre răsărit, în univers a înflorit o minunată astră !
când tainic, pe cer, răsărea luna,
ce-nveșmânta natura în haină albă, de argint... Tainica iubire
Când flori de tei
Când stelele străluceau sus pe boltă, plutesc în aer lin,
o pală de vânt, izbindu-l cu putere, pășesc pe-același drum,
l-a aruncat la pâmânt, dezinvoltă, sub teii din dumbravă,
îndepărtându-l, de-albastrele stele ... ce-și scutură
în picuri limpezi de parfum,
Oooo, ce păcat.. majestuos albatros, iubirea-nmiresmată,
nu ai putut să-nfrunți cu pieptul tău, stihia... în eterna vară...
să fii atât de brav, de curajos,
n-a fost îndeajuns, să câștigi bătălia... Pășesc tiptil cu gândul,
în anotimpul tainic
Mai înțelept era, să găsești adăpost, al iubirii noastre,
s-aștepți furtuna să se potolească... când versul tău
acum, aripile-ți sunt fără rost ascuns într-un bilet
iar visele de zbor, sunt lacrimă cerească! de-adolescent timid,
a înflorit iubirea
Inimă albastră înălțând-o în candide astre..
Îți amintești, eram colegi de liceu
pe-atunci, eram colegi de clasă ... Atâta imensitate
tu.. la matematici speciale priceput, de tainică iubire în vara
eu..tânăra romantică, sfioasă... plină de-al teilor parfum,
ne-a copleșit pe amândoi
Din banca ta, din dreapta-n primul rând și-ntreaga fire,
capul spre mine întorceai ades... născându-ne în suflet
eu ma roșam, privirea-mi coboram, DORUL...greu de purtat
când ochii tăi albaștrii mă priveau cu înțeles... și inuman de crud...

128
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Mircea Marcel PETCU

ULTIMA ÎMBRĂȚIȘARE...
POVESTE
Doamne ai grijă de el și de
toți părinții lumii.... Se- ascunde soarele
Plouă trist...parcă anunțând în nori
că un legămînt stă să cadă... și simt cum chipul
Imi spusese cineva că îmi îngheață,
tatăl meu e mai bolnav... de dorul tău nu
L- am găsit în camera lui văd nimic
înfășurat intr- un capot vișiniu iar trupul tot îl simt
din care abia i se mai zărea chipul frumos... de gheață,
cu ochii iscoditori. doar inima o mai
Am alergat spre el aud
mă strânse tare în brațe cum cântă- n ritmul
murmurand: Moțu...,Moțu..., ei nebun,
lacrimile lui îmi scăldară obraji . nici gândul nu mi- l
Se ridică mă luă în brațe mai ascult
șoptindu- mi lucruri tainice... pentru că totul e
Seara am urmărit primul episod în fum,
din serialul,,Onedin" din negura ce
- Ce serial interesant ...am spus eu mă- nconjoară
- Da.Pentru cei care- l vor urmari... șopti tata simt ochii tăi
parcă luându- și rămas bun... cum strălucesc
dimineața l- am găsit.... și- n inimă care
trecuse în Țara de dincolo mă doare
împăcat că își mai strânsese îmi pare că zorii
fiul la piept încă o dată. se ivesc,
Doamne ai grijă de el și sunt sângerii ori
de toți părinții lumii . sunt albaștri
dar lăcrimează
ne- ncetat,
chiar de e nor sau
dacă plouă
129
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

povestea mea- i la care să se închine toți cei care

povestea lor, doresc o viață plină de
cum bucurii,impliniri și fericire...
Dunărea și muntele Comoara mea e
în floare Cartea dragostei
în timp simt cum din inimă mea...
se- ndrăgostesc Scriu pentru tine,
și- lumea asta portretul unui gând...,
schimbătoare bucuria unei inimi,
merg braț la braț drumul unei vieți,
fără de teamă femeie frumoasă,
ea unduioasă...el pentru că te iubesc .
semeț cum ni se pare
când LASĂ- MĂ...
inima bate nebunește Abia am aflat că exiști
pentru pe lume...
un petec de poveste și inima mea te- a și îndrăgit...
iar inima în cântul întoarce- te și ia- mă unde ești,
fericit spune nu mă lăsa pradă
povestea minunată tristelor amărăciuni
a ei și- a care bântuie...
omului iubit . Lasă- mă să te iubesc
așa cum știu... eu...
CARTEA DRAGOSTEI DIN INIMA... Nu știu de unde- mi vine forța...
MEA Încerc :
Scriu pentru tine, să fie din ochii tăi
portretul unui gând..., mari, blânzi, scânteietori...,
bucuria unei inimi, de pe buzele tale întrebătoare de culoarea
drumul unei vieți, macului, fine, catifelate...,
femeie frumoasă, de la dânsul mangaietor
pentru că te iubesc... al brațelor tale alintatoare...,
Sunt momentele de la glasul cu timbru cald, melodios,
vieții mele, răscolitor care mă ține în lumea minunată
anii mei,ghioceii mei, a iubirii, a basmelor fără de moarte...
speranțele mele,iubirile tăcute, sau de la trupul tău feciorelnic
versurile trăite,cântecul inimii mele, care- mi dăruiește liniște, mierea parfumată
bucuriile, tristețile adunate, a împlinirii omenești
prietenii, dușmanii declarați sau nu... dătătoare de bucurii...
florile din viața mea..., după care aleargă toți fluturii...
comoara pe care-o las Probabil că toate la un loc
cu dorința ca urmașii și alcătuiesc,,,fericirea " care poartă
iubitorii de frumos prenumele tău...
să o prețuiască e Lasă- mă să te iubesc
Cartea dragostei din inima mea... așa cum știu ...eu...!
Dragostea e unica floare
ce trebuie păstrată, ocrotită,
prețuită, dusă mai departe,
urcată pe un piedestal...
130
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

SĂRUTUL... CU...SUFLETUL
Te sărut înaintea soarelui... Chiar dacă...nu se uita
tot timpul mă gândesc la tine..., cu ochii la el
mi- ai invadat existența, se uita
dorul meu e stăpânit de tine, cu sufletul...
iubirea poartă prenumele tău, Începu să se îmbrace...
ochii tăi îmi luminează viața, De când îl cunoscuse
gândește- te la...noi... inimă ei bătea doar
Doamne pentru el....
cât de dragă îmi e frumosul meu ...
linia aceea care unește așa cum îl alinta
cerul și pământul devenise sufletul ei.
sau Își puse o rochie roșie,
cerul și apa... aproape strălucitoare
Mă dor ochii care-i scotea în evidență
uitându- mă cum se apropie tenul alb,buzele fine de culoarea macului,
sau se depărtează... ochii scînteietoare și nu în ultimul rând
schimbând... distanțele talia și bustul...
Seamănă Se privi cu interes
cu buzele tale senzuale îndelung,dreaptă
care se apropiau dând în fața oglinzii întrebându- se
acel sărut înnebunitor dacă el se va bucura sau nu...
sau când se îndepărtau La un moment dat
aducând tristețe. bagă de seamă că
De multe ori de acolo nu- și mai vedea chipul...,
apare sau se ascunde soarele... suprafața oglinzii se tulburase,
din acest sărut unic al naturii nu se mai zărea decât
care trezește totul la viață. un șnur multicolor...
Cât timp e repetitiv și ... adevarat... se gândi din nou la iubitul ei...
sărutul e o binefacere, o bucurie, trecuseră prin diferite furtuni
o întâlnire a iubirii... dar de fiecare dată
când sentimentele dispar...el nu drumurile lui duceau
mai înseamnă nimic...din păcate . doar la ea...știa că cel
Te sărut înaintea soarelui... care iubește
Tot timpul mă gândesc la... tine, nu- l poate face pe celălalt
mi- ai invadat existența, să sufere pentru că iubirea
dorul meu e stăpânit de tine, găsește întotdeauna
iubirea poartă prenumele tău, o cale...
ochii tăi îmi luminează viața, aburul se destramă și
gândește- te la...noi. în oglinda în fața căreia
stătuse tot timpul
zări chipul dorit...
Chiar dacă nu se uita
cu ochii la el,
se uita cu sufletul.

131
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Emanuela TECA

Antagonism în paradox pierdute în acțiunea samsarei,

a ciclului nonsensului etern,
Mă afund în neînțelesuri iar şi iar,
aprinse în cărarea umbrită de timp, într-un infinit cuget
de făclii încinse sau stinse umanității nedemn ...
ale sufletelor plăpânde,
smulse din seva inocenței „Dă-mi TIMP ...”
şi aruncate în deşertul nemărginit al egoului
precum un mac fără rădăcini Alea iacta est ...
în apus de soare,
pe drumul său spre pieire ... Dă-mi un gând îmblânzit,
Un ego dur, un cuvânt
un ego cenzurat, dulce ca un nimb,
un ego transformat, să pot păși încet,
un ego adaptat. încet și discret
în TIMP,
Mă preling printre nonsensuri, în soartă spre tine,
în căutări efemere spre tine,
de licări, de scântei mister pururi viu ...
... si curg încet, strop cu strop ... și-ți voi da TIMP.
în neştiri de licori fine,
spații compensatorii infime, Întinde-mi necugetat
în iluzii provizorii line firul Ariadnei
servite pe tava "umanității" sublime. prin labirintu-ți înghețat
să-l pot atinge, în TIMP,
Căutări deshidratate, să-l pot aprinde
stoarse de orice picătură (in-)existentă a în cercurile-mi concentrice
sensului cărării tale, de foc lăuntric nestins,
în răscruci de drum impunătoare, să-l pot topi sau prelinge
tăvălite în praful ridicat în ascensiunea utopică
în urma păşirilor tale a timpului,
în direcția Soarelui apus demult, spre ceea ce ar putea deveni,
iar şi iar, spre un absolut delicat,
a rolurilor umane damnate, un sentiment poate neîncercat ...
parțial jucate,
132
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Arată-mi drumul nepavat uraganul

să pătrund încet, în TIMP, de timpuri rănite,
în miezu-ți crud mormanul
de miere, nedegustat, de neîngropate nimicuri,
să spargem ghețarul ridicat, vezi secundele,
zidit înalt, minutele, orele, trecând
în jurul enigmei tale ... în neînsemnate şiruri
... și-ți voi da TIMP. de paşi mărunți,
de visuri ...
Dezvăluie-mi esența,
strop cu strop, în TIMP, Vezi raitele durerii,
să beau din cupa argintie amețitoarele raite,
licărind cu licoarea-ți mistică ... pe-o muchie de spațiu,
fugind după timp,
Dă-mi un început convins, și ajungi, suflete,
iar eu iți voi putea da în nimicul concret
un TIMP învins ... de ființare,
Iar de-mi vei dărui NIMIC fără de timp
tăcerea mea va fi a ta, și ardoare,
a ta, veșnic ... ca o pictură agonizând
pe-un trup steril,
de șevalet,
Mobilitate temporală în atelierul
unui pictor cromatofob!
Praf de căutări
în vânt, Vezi! Vezi și te întreabă,
rostire şi tăcere suflete plăpând,
în cuvânt, căzut din dreptul tău
convingeri şi învingeri, cel sfânt
gând în gând, la autocondiționare,
aspiraţii unde-i măsura ta,
(a-)temporal trecând, în timp
departe și aproape, și omenia credibilă
rând după rând … a trecerilor tale,
Închide ochii, pe Pământ?!
suflete plăpând,
închide ochii Vezi! Vezi și exclamă:
şi vezi aievea Aprinde înc-odată lampa!
în faţa ta, Aprinde-o, Diogene!

133
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Ștefan DUMITRESCU

RUGĂCIUNEA ÎNTÂI. Într-un ceasornic şi

A MĂREŢIEI DOMNULUI Ai suflat duh peste ele făcând
Bijuteria de aur cu mii
Slavă ţie, Doamne, Care eşti senin De rotiţe să meargă
Şi măreţ în toate Împodobită cu crânguri de răcoare şi
Deşi nimeni nu Te vede şi nu Te înmiresmate
Aude ci numai Te presimte Pentru a adăposti seminţiile Tale
Nesfârşit, Imens, Strivitor De oameni
Ca o bucurie înmiresmată. Tu eşti Plină de pace şi de maiestuozitate
Temelia celor ce Sunt Născându-se astfel muzica sferelor
Şi Acoperişul celor ce nu se văd Slavă Ţie Doamne
A lui însuşi Sunt Care eşti mireasmă nesfârşită în Sinele Tău
Cel care a existat înainte de toate Lumină adormitor cântătoare
Înainte de materie Muzică orbitor de dulce
Şi a făcut materia cântând căci ea Adiere înmiresmată venind din Grădinile de
Nu este decât Cântecul Tău Portocali
Respiraţia Ta care s-a prelungit în Câmpia Ale Adâncului nesfârşit
Smălţuită cu flori de gheaţă a vidului Glorie Ţie Cel care ai făcut
Slavă Ţie Văzduhul argintiu
Care eşti Sămânţa lui Este galbena esenţă Care nu este decât adierea pleoapelor Tale
A lui Este ea care Şi lumina care este
Nu este decât Imnul condensat Inspiraţia Ta născută mai înainte din Tine
În sămânţa din Căci ea vine către buzele Tale
Care existenţa a înflorit Ea vine să ungă aripile inimii Tale
Slavă Ţie O, Adiere veşnică de înţelepciune şi
Cel care ai făcut Universul Elixir Bunătate, Inimă ca un Potir
Zâmbitor Plin de undelemnul milei
Încărcat de bunătate fiind Neamul meu se află acum la
Ca Muntele de miere Gera încercare
Cafenie Buboaie amarnice din sufletul său au izbucnit
Tu care ai făcut galaxiile şi ai aşezat planetele ca
Ca pe nişte boabe de piper Vulcanii
Temelia lui e roasă de şobolanii
134
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Şi de şerpi veninoşi Fiinţele înalte ca nişte pahare de cristal în

Răsuflarea lui e murdară şi otrăvită
O, Doamne, neamul daco-românilor e ca
Bolnavul canceros
Cu mădularele ca sufletul
Ros de vinele negre ale putregaiului
Iar el nici nu ştie
Şi neştiind nimic mai amarnic se învârtoşeşte
în
Păcat astfel că
În curând pierit va fi ca
Neamul dac de pe faţa pământului
Ci numai atât Te rog Ziditorule
Pogoară-Ţi privirea plină de
Undelemnul milei Tale
Pe creştetul lui !
RUGĂCIUNEA A DOUA
A SLĂVIRII DOMNULUI ŞI A
ELOGIULUI SPECIEI
Slavă ţie, Doamne, Cel care faci izvoarele să
izbucnească
Asemenea unor mâini întinse
Din stânca Muntelui
Asemenea unor privighetori care-şi iau zborul
Slavă Ţie Întindere Înmiresmată, Cosmos
Luminos care pătrunzi
Întreaga Materie
Luminând-o pe dinăuntru slavă Ţie Părinte al
Galaxiilor pline de linişte
Şi de-o aulică solemnitate
Binecuvântată fie Înţelepciune şi marea Ta
iubire
De viaţă. Căci ai împodobit întinderile
Cosmice cu crânguri
Pline de zmeură şi de agrişe de iarbă fragedă,
răcoroasă şi înmiresmată
Ca să se poată bucura de dulceaţa izvoarelor
Şi a murelor
Speciile de căprioare, bondarii, mierlele şi
sturzii
Struţii cei înalţi şi iuţi de picior
Şi albinele şi
Verzii şi alunecoşii şerpi mai
Presus de toate
Speciile ce îţi sunt cele mai dragi Ţie
135
lumina
Plină de Inteligenţă şi de Milă
O, bunule ziditor, slăvită fie-Ţi mila cea
nesfârşită şi bunătatea Ta mai
Adâncă decât Oceanul
La Tine vin în genunchi
Cu fruntea rezemându-mă de zare. Fierbinte
Te rog cu
Buzele înroşite ca focul de ardoare
Apleacă-Ţi streaşina pleoapelor milei Tale
Înspre pământ
Şi lasă-Ţi privirea Ta catifelată ca Mătasea
porumbului
Pe făptura cea mai fragilă
Şi cea mai tare
Omul
O, Nesfârşire Înaltă Adânc Înmiresmat de
Înţelepciune
Deopotrivă trebuie să-Ţi fie de dragă între
Civilizaţiile Raţionale
Ce locuiesc în zăvoaiele galaxiilor Tale
Şi mila de zbaterea şi neliniştea robului Tău.
De
Îngrijorarea
Lui verzui-otrăvită cum e veninul şarpelui
Că seminţia oamenilor s-ar putea
Să piară
În veacul ce vine. Căci neînţeleaptă este specia
Sădită de Tine în deşertul albastru al
pământului
Plină de dezbinare ca Muntele ros de cancer
Neîntrecută în pizmă şi în deşertăciune
Bogată în metehne lumeşti
Ca lanul de grâu încărcat de neghină
O, Atoateştiutorule, Atoateînsufleţitorule
Stăruie cu puterea Ta şi cu mila Ta
Asupra speciei umane
Căci dacă plină de boli şi de beteşuguri a fost
În nesfârşitul târâş al Istoriei
Ea are meritul de a se fi apropiat de Tine
Până la pragul Cosmosului
Ea poate mâine să poposească bună şi blândă
În bătătura Ta ca o Floare
De Crin
Să îngenuncheze şi să îşi culce capul pe
genunchii Tăi
Fii bun cu ea Mireasmă Luminoasă aibi milă
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

de noi, oamenii, De Înţelepciune şi pizma şi păcatul să

Pogoară asupra noastră ploile şi mâna de ceaţă Piară cum se risipeşte ceaţa
fertilă a În câmpiile şi munţii pământului
Înţelepciunii Tale Şi aşezările oamenilor să geamă de belşug
Astfel încât Specia umană să se umple ca un Şi înţelegere şi dragoste să fie
Potir Între toate albinele neamului omenesc !

136
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Eugenia MIHU

DACĂ... Îmbrăcată-n galben-pai, sau în roșul cel de

Daca m-aș fi născut tigru, sânge
aș fi înțeles de ce există gheare, A venit și cu petale de cireși și pruni mă
dar m-am născut floare plânge,
și nu înțeleg de ce nu pot înmiresma Ori mă ninge cu ninsoarea corcodușilor în
sufletele… floare,
Daca m-aș fi născut copac, Ori m-alină cu mireasmă de narcise sau
aș fi înțeles de ce există rădăcini, cicoare.
dar m-am născut iederă
și nu înțeleg de ce fluturii sunt liberi… Iar cu zorii dimineții mă sărută blând și dulce
Daca m-aș fi născut nor, Și mă leagănă cu luna când se duce să se
aș fi înțeles de ce plouă, culce,
dar m-am născut izvor Și mă spală pe picioare cu cristalele de rouă,
și nu înțeleg de ce există lacrimi… Mă iubește, mă uimește, mă doinește și mă
Dacă m-aș fi născut pasăre plouă.
aș fi înțeles pentru ce există aripile,
dar m-am născut fulg Că s-a scuturat de rele, de urât, de frig, de
și nu înțeleg de ce pot zbura doar când adie gripă
vântul... Și și-a primenit veșmântul, cam zorit și cam în
Daca m-aș fi născut dimineața, pripă,
aș fi înțeles de ce sunt nopțile, A-ncălțat papuci din iarbă, s-a amorezat de
dar m-am născut lumină soare
și nu înțeleg întunericul… Și privește înspre ceruri printre cârduri de
Și dacă m-aș fi născut pădure cocoare.
aș fi înțeles de ce vine toamna,
dar m-am născut frunză S-a împodobit cu vise, cu arome, cu dantele,
și nu înțeleg de ce nu renasc primăvara… Și-a prins în piept margarete și în plete,
rândunele.
PRIMĂVARA Clipocit de ape limpezi au țâșnit dintre căușe
Îmbrăcată toată-n verde și amirosind a mură, Și își poartă lin spre vale valurile jucăușe.
A venit s-o iau în brațe, s-o sărut pe piept, pe
gură, Primăvară, dulce fată, dulce zână de pe plai,
S-o înlănțuiesc în brațe și să n-o mai las să Ai sosit în viața mea și acum te rog să stai,
plece Nu pleca, rămâi cu mine, stai măcar încă o
Chiar dacă adesea-i tristă, mohorâtă sau cam viață
rece. Să mai pot zburda pe luncă și vieții să-i fac
față.
137

ORIUNDE AȘ FI
Oriunde ai fi, te iubesc țară,
La orice pas văd chipul tău
Și-mi fac inima mea vioară,
Și cânt mereu, mereu, mereu.
Tu Românie geto-dacă,
Ai multe izvoare, mări și flori,
Și-o limbă frumoasă și dragă
Cu un stindard în trei culori.
Zilnic te strâng la piept într-una
Că avem aceeași genă în sânge,
Ca tine în lume nu-i niciuna
Ca pâinea bună ce se frânge.
Avem și aceleași rădăcini
Nobile și de oameni buni,
De tine țară doru-i mare
Precum mi-e de răsărit de soare.
Am și un sublim sentiment
De tine inima mea mă doare,
Veșnic copilul tău eu sunt
Oriunde aș fi în depărtare.
De tine am dor în inimioară
Și abia aștept ca să vin acasă
La tine cu dragoste de țară
Cu frații să stau la masă.
LIMBA MEA DE CĂPĂTÂI
Limba mea-i o floare rară
Pentru neam și pentru țară,
Iar pe acest sfânt pământ
Limba-i trăire în cuvânt.
138
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Victor MANOLE
Limba-i răsărit de soare,
Este raza lui de dor
Paradisul nostru-n floare
Pentru neam, pentru popor.
E iubire fără de moarte
Pe acest geto-dac pământ,
Iar din limbile lumii toate
Ca a mea limbă nu mai sunt.
Limba ni-i piatră de țară,
Miere dulce sfântă comoară,
Limba ni-i piatră de soartă,
Nu se uită, nu dispare niciodată.
Limba-i moștenirea noastră
Floarea noastră din fereastră
Ca cerul cu bolta albastră
Cât vom trăi pe acest pământ
Ne este glasul mamei sfânt.
CÂNTEC PENTRU MAMA
N-am să dorm toată noaptea
Că tare mi-e dor de tine mamă
Și-ți spun cu dor în șoaptă,
Să mă aștepți mamă la poartă.
Să mă aștepți mamă mâine
Măicuță dragă și frumoasă,
Că voi veni cu drag la tine
În pragul nostru de la casă.
Mă întorc acasă mamă mâine
Că mi-e tare dor de tine
Și vremea-i tare furtunoasă,
Să te găsesc mamă acasă .

Să mă aștepți mamă mâine
Măicuță dragă și frumoasă
Că voi veni cu drag la tine
În pragul nostru de la casă.
Mamă îmi este atât de dor
Că-mi vine tare ca să zbor,
Vreau să fim iar împreună
Măicuța mea sfântă și bună.
Să mă aștepți mamă mâine
Măicuță dragă și frumoasă,
Că voi veni cu drag la tine
În pragul nostru de la casă.
PRIMĂVARĂ
Atinge culoarul iubirii
Cu razele tale de soare
Culorile dulci ale primăverii
Cu roade dulci și savoare.
Adie mângâierea vântului
În rochia mugurilor blândă
Mângâie cu dragostea inimii
Să n-o rănește, să fie Sfântă.
Cântă melodii de dragoste
Cu multă, multă pasiune
Ca roada să fie multă, multă
Pe munți, pe câmpii și ponoare.
Pe mine învață-mă iubirea
Cea frumoasă și minunată
Învață-mă pacea, liniștea, omenia
Într-o perfecțiune adevărată.
Tu ești porunca celui de sus
Prima poruncă a iubirii
Începutul fericirii de jos
Și începutul drag al fericirii.
139
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
OMULE, OMULE
Atunci când iubești
Iubirea s-o trăiești,
Cu pasiune dragostea,
Cu sufletul și inima.
Nu căuta iubirii cusur
Nici defecte și nici invidie
Să simți iubirea împrejur
Mereu pasională și vie.
Iubirea să-ți fie iubire
Să spui sincer: Te iubesc,
Atunci iubirea e iubire
Pe pământul acesta strămoșesc.
Iubirea n-o găsești nicăieri
Nu se vinde, nu se cumpără,
Fără iubire ești un nimeni
Nu împrumuți niciodată.
E PREA FRUMOS
E prea frumos sufletul tău
Sub al soarelui lumină
Ești primăvară în sufletul meu
Ca ghioceii într-o grădină.
Dacă mă apropii de tine
Îmi ești iubire pacea mea
În ochii tăi mă văd eu bine
Și te îmbrățișez cu inima.
Când săruturile ne unesc
Sub razele calde de soare
Cu inima spun că te iubesc
Iubirea mea pe veci splendoare.
Ai inima mare și rară
Că Universul ce ne înconjoară
Dragostea ta e dragostea cerului
Ca lumina din raza soarelui.

Despre incertitudini și singurătatea plecării
Printre poluri inverse
În lupta cu viciile
Mă târăsc asemeni râmelor
Și orice pas fac prin netimp
Mă apropie de prăpastie.
Atunci cred că Dumnezeu
Vrea să scape de mine -
Nu vrea întoarcerea păcătosului
Ci dispariția mea cu adevărat.
Nu ar trebui să gândesc așa,
Ieri, plimbându-mă prin grădină
Am văzut un stol de păsări călătoare
Care precis se vor întoarce la primăvară...
Mai dă-mi un timp
Timpul șoptește ceva neînțeles în golurile-mi
întunecoase,
O clipă doar și fulgerul îmi înflorește pe
creștet;
Privesc oglinda ce-a-mbătrânit odată cu mine
Rămân hipnotic la zborul păsării cu colț de
rubin
Mă-mpiedic de treptele timpului meu
Și văd cum viermii încleștatei morți îmi rod
trupul
Iar sufletul-mi prinde aripi lipite cu plumb,
mucezește;
M-am legat deznădăjduit de Preasfântul Iisus
Ca pruncul flămând și-nsetat de laptele
mamei...
Am încercat în nebunia mea să fiu generos
Acolo unde Învierea Ta e bătaia lor de joc...
Ce pierdere de vreme, ce vremuri amărui trăim
140
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Gelu DRAGOȘ
Căci la atâtea rugăminți a obosit și Îngerul
meu...
Dacă ar afla mama câte păcate mi-a văzut
acesta
S-ar cutremura și-ar plânge în patul ei de
alun...
Dac-ar putea spune heruvimii cât te mult Te
iubesc
S-ar face un șuier și vuiet de aici până-n Cer...
E târziu acum și-mi pare că mersul timpului
meu
Se măsoară cu repeziciune în foițe negre de
scrum:
Dumnezeule, mai lasă-mi un timp
Să-mi adun comoară și-n Cer!
Doar Tu ne înveți din Cartea cea Sfântă:
O iubire sfârșește aici, alta începe dincolo!
Întoarcerea la Domnul
Facerea lumii fără Pruncul Iisus
Nu poate fi gândită nici măcar
De un nebun sau înger căzut
În dizgraţia Tatălui Ceresc.
Fiindcă Iisus s-a făcut părtașul tuturor
Prin răstignirea pe Golgota
Timpul a luat alte dimensiuni
În care secundele, minutele, orele
Ba chiar și zilele, lunile, anii
Nu-și mai au locul și rostul...
Această minune ia amploare
Cu fiecare Crăciun, cu fiecare păcătos
Întors pentru totdeauna la Domnul!
Curând
Atâta frumusețe cuprinde fiecare zi
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Când soarele și luna își fac bine treaba cum păsări hoinare
Dar oricât de multă dragoste mă împresoară zboară întruna
Atât de monoton îmi curge izvorul vieții mele. peste cărări neumblate
Nimic nu e spectaculos în toate cele ce vin, Privirea-mi atinge Cerul
Doar faptul că Tatăl Ceresc n-a uitat de mine... inima-mi saltă în piept
Mă sting în fiecare zi puțin câte puțin uimirea mea devine năucă
Când nu te iau pe Tine în brațe și în suflet – îmi pun întrebări omeneşti
Mă tem tot mai mult de iad și focurile ghenei. şi totul la mine e pe ducă
Smerit te port în suflet și-n gându-mi zi de zi
Prin valurile vieții mărturisesc Iisuse Sfinte Aproape de mine e Cerul
Eu doar cu Tine și Tatăl pot răzbi... stau şi mă întreb acum –
oare încotro este Nordul
Clipe de neuitat iar între degete, îmi asfinţeşte
În noaptea aceea va muri mama Sudul…
poate mă întrebaţi de unde ştiu
Am văzut moartea cum îi dădea târcoale Renașterea
şi ea, mama, speriată mă întreba de unde vin! Când fugim puțin câte puțin
Pentru buna întocmire a sufletelor noastre de sinea noastră
mă îndemna să fiu bun cu copiii, cu nevasta, cred că Dumnezeu se furișează
mă sfătuia să mă-nţeleg cu vecinii şi satul cu totul în noi.
mă ruga să adun fapte în Cer şi la Domnul Ne închidem într-o aură nouă
să las lumea asta, nebunii şi răii! în care frumusețea sufletului
În noaptea aceea va muri mama se transformă într-o pictură de Botticelli
poate mă întrebaţi de unde ştiu iar pe tablou va apare renașterea noastră
Am văzut cum o petală cade cu totul...
iar ochii mamei nu mai au lacrimi!
Neliniște
Pâinea cea de toate zilele Nu reuşesc să disting marginea dintre zi şi
fără somn adânc noapte,
între Ceruri şi Pământ Dar ştiu că noaptea are un gust amar.
boabele de grâu Aş desfiinţa noaptea, aş trece de la zi la zi
visau lanuri Fiindcă noaptea-i amăgire şi timp irosit
care erau brâu Aşa cum este acum, presupun că e un exerciţiu
Pentru atunci când vom trece şi nu vom mai fi!
pâinilor curate-nainte
prescuri se vor preface Singurătatea muribundului
nicidecum fără somn Motto: „Toată viaţa mi-e cuprinsă în această
boabelor de grâu ale Domnului linie”
iar într-o zi deodată Glia mă cheamă
ştiinţa binecuvântată Năzuinţele mi se destramă;
între noapte şi noapte Somnul coboară
se defineşte „pâinea de pâine” Şi mă doboară.
s-ajungă tuturor muritorilor Pasărea stă la pândă
de azi pe mâine… Resemnarea mi-e blândă,
Ciocul ei mă doreşte
Nedumerire Cu ghearele scoase soseşte,
Deschizând ochii minţii La trupul meu se opreşte –
mă gândesc Viaţa-mi se sfârşeşte…
141

Olga VĂDUVA (GRIGOROV)
RUGĂ
Doamne, ce ne mai așteaptă?
Rugăciunile nu mai ajung la Tine?
Nu ne mistui în necredință,
poartă-ne prin lumină cerească,
aprinde în noi Rugul
ce nu se preface-n cenușă.
Cu ploaie caldă,
spală păcatele noastre,
aluatul nedospit al încercărilor
răsfrânge-l în cugetele noastre,
cu supunere sfioasă în scurgeri de timp.
Întețește focul răbdării,
iar neputințele așază-le
la temelia credinței.
Trimite, Doamne,
îngerii Tăi protectori
din văzduhul necuprins al cerului
să ne limpezească gândurile,
să ne îndepărteze de piscurile înalte
și abisurile trufiei.
Sădește în noi sămânța iubirii,
dăltuiește-ne în Cuvântul Tău
și ne primenește în flacăra...
IERTĂRII!
MAMĂ
Te-ai dus...așa într-o clipită
Oglinda sufletului meu,
În primăvară primenită
Spre cerul 'nalt, la Dumnezeu.
Te-ai dus și ai luat cu tine
O parte din inima mea.
Un mărțișor ți se cuvine
Șnurul iubirii și o stea!
Te-ai dus... făptură minunată
142
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
În raiul verde cu alei,
Mă-nchin la cruce, resemnată,
Mormântu-i alb de ghiocei!
BALSAM PRIMĂVĂRATIC
E vreme de scris versuri, e primăvară iar,
Frământ cuvinte simple, le-așez în mic altar.
Slăvit să fii Tu, Doamne, că-mi dai din harul
Tău,
Mă-ajuți să trec prin viață și mă ferești de rău.
Culeg stelele nopții, în rime le-nvelesc.
Le-așez pe pagini albe, cu raze le-mpletesc,
Albinele roiesc, prin pomii plini de floare,
Se scaldă printre crengi încă timidul soare.
Balsam primăvăratic se-mprăștie pe-alei,
Se dezmorțește parcul de geruri și polei,
Din verdele covor întrat în germinare
Se-nalță cânt divin, de pace și visare!
DINCOLO DE RAM
Te privesc îndelung întristată,
Dincolo de ram mă susține verdele speranței,
Dacă aș fi avut aripi nu aș fi fluturat
brațele în semn de adio,
Cum să opresc căderea spre hău?
În ochi mi s-a instalat uimirea.
Îți urmăresc umbra și las câteva lacrimi
să cadă în urma ta,
Nu-i vis această clipă, nu am cuvinte,
mă simt prizoniera tăcerii pierdute
pe malurile timpului.
Mă ascund în chipul unui vis răvășit,
Las nezămislite gânduri în adăpostul inimii.
Sunt vie...îmi spun și strig către Pământ:
Primește-mi umila ofrandă!
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

IN MEMORIAM POETULUI VALER Două versuri pe hârtie

POPEAN Le aștern din când în când,
Vă duceți, Un proiect, o poezie
dragi prieteni, Sau o melodie-n gând.
ce slovei ați dat glas,
eu nu mai am putere Viața merge înainte,
să-mi iau nici bun rămas. Mi se pare un semn divin.
Câmpia, macii roșii, Doar o inimă pulsează
au explodat pe rând Lângă un pahar cu vin!
te-au ridicat la ceruri,
la stele...luminând, CAUT
un drum plin de poeme, Caut dunga dintre cer și pământ,
rămase printre noi, urme de anotimpuri pierdute,
poeți cu har de Sus resturi de patimi și neliniști,
sunteți niște eroi! răspuns la întrebările destinului
Drum lin spre Raiul veșnic, cimentate în vieți netrăite.
tăcere-n univers
las lacrimi si durere Caut podoabe nepereche, desprinse
pe fiecare vers! din adâncurile zbuciumate ale mării,
stele desprinse din altarul nopții,
AMALGAM DE ANOTIMPURI clepsidre sparte de valuri cenușii
A înflorit salcâmul acum în plină vară, eliberate de timpul inert.
Oare să vină toamna? Sau iară primăvară,
Parfumul mă îmbată, privesc ciorchini-n floare
E-atâta frumusețe-n amurgul stins în zare. Caut taina din inima mea,
cascadă de cuvinte nerostite,
Pădurea-i încă verde, câmpia e-arămie, lacrimi din neliniștea singurătății,
Aridă, însetată de seceta pustie, vise transformate în speranțe
Respiră greu pământul, așteaptă-un strop de lumină peste sufletu-mi încătușat!
ploaie,
Pornește vântul rece și ramul îl îndoaie. TRISTEȚEA DUNĂRII
Se năpustește Dunărea spre maluri,
S-au strâns și pelicanii, sunt gata de plecare, Furia surpă salcia pletoasă.
Un fulger de lumină țâșnește dinspre mare, Fug pescărușii speriați de valuri,
Sunt lebedele albe, superb este decorul Pescarii rătăcesc drumul spre casă.
In păpurișul verde s-a rătăcit cocorul. E întristată Dunărea și plânge
Croindu-și drumul zbuciumat spre mare,
DOAR O INIMĂ Cu mii de lacrimi transformate-n sânge,
Două gânduri mă sufocă, Celui de Sus îi cere îndurare.
Unul bun și altul rău, Iubire pentru oameni și armonie,
Doi ochi mari privesc apusul, Bărci liniștite, vâslind sub cer senin
Ceru-albastru, jos un hău! "Dunărea Albastră" dulce melodie,
Iar deltei noastre, acum un nou destin!
Două brațe prelungite
Îmbrățișează un copac,
Lacrimi două cad pe-o carte,
Nu vorbesc, privesc și tac...

143

PE SCARA IERTĂRII
Pe scara iertării urc treaptă cu treaptă,
credința e sprijin. Puterea Ta dreaptă.
Dă-mi Doamne! Trăire cu clipe divine,
o stea de lumină și vise senine.
Dă-mi Doamne poruncă și lacrimi amare,
să ies din păcate, să scap din vâltoare.
Sădește în mine dorință de rugă,
mândria şi fala departe să fugă.
Aprinde făclia iubirii frățească,
iar mila Ta, Doamne... în ei să renască.
Arată-le drumul pavat cu speranță,
mânia să piară, s-avem toleranță.
În har să-mă-mbraci, și-n dulce visare
să mă-ntărești, să-mi fii alinare!
Trimite-mi izbânda din slava cerească,
puterea Ta, Doamne, să mă întărească.
144
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
LUMINA INVIERII
Primește-mi, Doamne, ruga și-o lacrima
amară,
La candela aprinsa, cu îngeri ce o-nconjoară
Biserica e plină si cântă tot norodul,
Spre TINE înălțăm, slăvitul cânt...Prohodul.
Din sufletu-ți smerit, creștine te închină,
Răsplată vei primi, lumina din lumina.
Prin răstignirea LUI și-al spinilor purtați
Ne-a mântuit pe toti și ne-a unit ca frați.
Se-apropie momentul, cel sfânt și...Invierea
Trezește-n noi iubirea, iertarea, mângăierea.
Întind o lumânare...lumină am luat.
E primăvară-n suflet...HRISTOS A INVIAT.

Veronica SIMIONICA-HASNAȘ
DOUĂ INIMI ÎMPREUNĂ
Sub a stelelor cunună,
Prin sărutul lor ceresc,
La înălțimi de dor adună,
Două inimi împreună,
Ce în taină se iubesc...
Îngemănate, două inimi, împreună,
Vor da tăcerii glas, ca să răsune,
Care ar vrea, parcă,
Să spună tuturor:
Iubirile-mpletesc romanțele de dor...
În iubire, de cuvintele nespuse,
Te topești
Și le citești în ochii plini de farmec,
Ce tainic se aprind,
Lumină-n jur iradiază,
Ca-n povești,
Imensitatea, toată, o cuprind...
Se clătina ușor frunza pe ram,
Luna, de sus, privea sfioasă
Cu al ei șarm,
Cu raze arămii ne mângâia, șoptind:
Iubirea, veșnic, să rămână
Pe pământ...
LA CASA
La casa, în care am crescut,
Pustiul, rădăcini a prins, demult...
Pereții împăiengeniți,
Se clatină-n tăcere,
Lăcrimând din temelie,
Lipsiți de mângâiere...
145
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Plâng ușile, amarnic și suspină,
Din casă, nu mai iese nimeni...
Nimeni nu mai vine...
Întunericul, mereu, de veghe,
Privește prin fereastră,
De când stăpânii
S-au mutat la altă casă...
În prima zi de mărțișor,
A plecat mama,
Apoi s-a dus și tata...
Orfane au rămas,
Grădina și ograda,
În paragină uscată-mpotmolite,
De pustietate, veșnic, adumbrite...
Din vrerea lor, azi, inima îmi bate
Și-mbrățișez la piept acest pământ.
În suflet mi-au sădit
Credință, demnitate
Și să nu uit,
De unde am pornit...
Tăcerea e stăpână peste tot, aici,
De când părinții,
Au urcat la Dumnezeu,
Deși, sălășluiesc în ceruri,
Printre sfinți,
La casa, ce-au lăsat-o
Îi găsesc, mereu...

ÎN DOI
În doi, ne pare viața mai ușoară,
Chiar, dacă e cu griji și cu nevoi
Și ceru-n noapte,
Parcă-i luminat de soare,
Vibrează veșniciile în noi,
Noi începuturi, aleargă-n depărtare,
Înmiresmate cu aroma florilor de tei
Și inima, parcă, ar vrea să zboare,
În serile de vară pe alei...
Izvoarele din suflet
Se împreunează
Anotimpurile, toate-s în culori
Și umbra dorului, plutind în oază,
Ne poartă-n poenițile cu flori...
Și dacă inimile bat,
Fierbinte-n șoaptă,
Cu împletiri de vise și de soartă,
Izvoarele acestui neam
Cu nume sfânt
Vor dăinui în pace pe pământ...
CU DOR DE MAMA
Ai plecat demult de-acasă, mamă,
Ai plecat, dar parcă ești cu noi
Și-n serile târzii,
Alunecând pe-o rază,
Aud în ceruri, glasul tău vioi.
Prin vis revii,
Adesea-n miez de noapte
Și umbra ta o văd în licărul de lună
Cu ochii, lăcrimând,
Privești spre poartă,
Cu dor de noi,
În așteptare-ntotdeauna...
Chipul tău și vocea ta,
Le am în amintiri,
E tot, ce mi-a rămas,
146
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Mai scump în lume, de la tine
Suflarea și blândețea din priviri,
Îmi dau puteri și aer, să respir...
Aș vrea să mă întorc
În satul nostru drag
Și tu, din nou,
Să mă-ntîlnești în prag...
Căldura ta și dragostea,
În inimă-mi rămâne,
Mereu, le voi purta în suflet,
Cu mare dor de tine...
DIVINITATE
Nu-ți cer mai mult, decât tăcere,
Naivitatea cu privirea s-o mângâi,
Lăsând în urmă zile efemere,
Divinitatea, mi-o pusese-i căpătâi...
Și chiar, de strunele din piept, în unison,
vibrează,
Sculptată-n valul zbuciumat de vânt,
Aștept o dulce șoaptă în amurg, ce liniștea
veghează,
În ritmul stropilor de ploaie, fredonând...
Și de-i vedea, că sufletul mi-i deprimat
Și ochii triști, ce nu sclipesc ca-ntotdeauna
Să mă dezmierzi cu-aroma florilor de liliac
Și să-mi alungi din inimă amărăciunea...
Și dacă lacrimi pe obraz mi se preling
De supărări, de griji, de nostalgie,
Să te apropii și încet să mă cuprinzi
Cu un fior de dragoste și gingășie...
Să ne-așezăm în doi la masă,
Să-mpărtășim același gând curat,
Divinitatea ne-a adus în zările albastre,
Iar timpul ce-a trecut, nimic nu a schimbat...

De ce ești tristă inimă?
Te simt de la un timp încoa',
Cam tristă și abătută,
Dar ce motive ai avea?
Ce gânduri te frământă?
Hai să vorbim ca între fete
Și spune-mi ce te doare,
Vorbă cu vorbă, pe-ndelete,
Că nu-i cu supărare.
Te-am supărat eu cu ceva?
Ce mi-ai cerut și nu ți-am dat
Din tot ce ți-aș putea eu da?
Căci ce nu pot, nu-i vina mea.
Să nu-mi ceri luna, draga mea,
În caz că asta ți-ai dori,
Nici n-aș ajunge păn' la ea
Și nu cred ca ți-ar folosi.
Nici soarele nu ți-l pot da,
Căci are locul lui pe cer,’
De unde eu nu-l pot lua
Și apoi, ce-ai face tu cu el?
Iar de vrei stelele cumva,
Să ți le aduc aproape,
Cred că oricât aș încerca,
N-aș reuși 'ntr-o noapte.
Și nici în două, nici în trei,
Dar ce să faci cu atâtea stele?
Când ai aproape ochii mei,
Ce seamănă cu ele.
147
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Doina TAIFAS
Eu ți-am dat dragoste și dor
Și vorbe de alinare,
Ți-am dat și greu, dar și ușor,
Dar știu eu ce te doare.
Timpul s-a scurs încetișor
Și ți-a slăbit puterea,
Ai pierdut șirul anilor,
Cum să-ți alin durerea?
Dacă ar fi cum aș vrea eu,
Ți-aș da doar bucurie,
Să-ți fie bine-n pieptul meu
Și ani... încă o mie.
M-am întâlnit cu tinerețea...
Azi m-am întâlnit cu tinerețea mea,
In zori, la cațiva paşi de casă,
Printre salcâmii-n floare hoinărea,
Era aşa zglobie și frumoasă...
M-am repezit la ea s-o iau de mână,
Ca pe un copil ce s-a pierdut de mamă,
Ea m-a privit, parcă eram străină
Şi nici măcar nu m-a băgat în seamă.
Din ochi o lacrimă mi-a picurat,
Iar inima-mi sărea din piept afară,
Ea s-a întors şi-n drumu-i a plecat
Şi Doamne, cât de tare poa' să doară!
Am fost nedespărțite atâta timp
Şi o purtam cu mine peste tot,
Imi strălucea în suflet şi pe chip
Şi ce n-aş da acuma s-o mai port.

Au trecut mulți ani, e adevărat,
De când am pierdut urma tinereții,
Dar nu-nțeleg de ce s-a supărat...
Că n-am facut decât,
Să merg pe drumul vieții.
Dac-aș putea...
Iubitul meu, dac-aș putea,
Te-aș face un boboc de floare
Și să te văd oricând aș vrea,
Te-aș pune-n carte la păstrare.
Te-aș face apă de izvor,
Ca să te beau dintr-o sorbire,
Să-mi fie somnul mai ușor
Și să-mi apari în vis, iubire.
Dac-aș putea, un râu te-aș face,
La dus te-aș trece cu piciorul,
Asemenea când m-aș întoarce,
Ca să-nțelegi ce greu mi-e dorul.
Te-aș face val la țărm de mare,
Știu, ți-ar plăcea atât de mult...
Iar eu să fiu rază de soare,
Să te-ncălzesc, să te sărut.
Dac-aș putea, iubitul meu,
Aș vrea să fiu ploaie de vară,
Iar tu să fii un curcubeu,
Să ne-ntălnim la ceas de seară.
Să nu mă-ntrebi...
Dacă într-o zi ne vom reîntâlni,
Din întâmplare pe vechile poteci,
Să nu mă-ntrebi cumva, de m-oi opri,
De ce am ochii triști și reci.
Să nu mă-ntrebi de inima mă doare
Și care-i viața mea acum,
Dacă ne-om întâlni din întâmplare,
Nu vreau să știi că sufletul mi-e scrum.
148
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
În ochi o lacrimă de vei zări,
S-o lași să curgă...n-ai cum s-o oprești,
Mergi mai departe, nu mai zăbovi,
E prea târziu acum să mă iubești.
E prea târziu să răscolim trecutul,
Acum în cel din urmă ceas,
În inimă mai bate numai vântul,
Doar scrum mai e în sufletul ce-a ars.
Și un cărbune ce încă nu s-a stins,
Ce fumegă, lăsând un iz ușor,
Atât a mai rămas din focu' aprins...
Și un sentiment ce se numește dor.
Cafea cu lapte...
Te aștept la o cafea în zori de zi,
Vom picura în ea și un strop de lapte,
Prin amintiri cu noi vom scotoci
Și ne vom amuza pe săturate.
De două sau trei ori să bați în geam,
Să știu că ai ajuns și că tu ești,
Of Doamne...ce tineri și frumoși eram...
Precum prințesa și prințul din povești.
Dar ne-am pierdut pe un drum întortochiat,
Pe care au nins confetti de hârtie,
Adolescenți...o fată și un băiat,
Ce se plăceau, dar nu a fost să fie.
Ne-om aminti de prima întâlnire,
Tu, zâmbitor, cu o floare la rever,
Iar eu timidă, cu-n licăr în privire,
Ce vedeam viața ca pe un mister.
Om râde și om povesti de toate
Și despre anii dragi ai tinereții,
Ne-om aminti și om bea cafea cu lapte,
Ca doi prieteni în zorii dimineții.

TAVITA
Poveste hazlie
Iarnă! Iarnă geroasă
De-ngheață totul în casă,
Că-n regimul comunist
Totul e sub „interzis”.
Lemnele și motorina
Se dau raționalizate;
Laptele, untul, margarina
Sunt prea mult diminuate.
Până și niște biete chibrite
Ne fac zilele fripte,
Căci oriunde le-ai ține în casă
Gâlceava e pusă pe masă.
De la o vreme încoace,
Bunicuța nu-mi dă pace:
„Că nu știu s-agonisesc,
Nu știu să mă pricopsesc”
Și necazul se pornește
Până când ai zice „pește”
De la bățul de chibrit
Care-i prea des folosit.
Cred că dreptate-mi veți da
După ce veți asculta
Această istorioară-a mea
Care-ncepe cam așa:
Pregătind pentru cei dragi gustare,
Alerg într-o grabă mare
La bucătărie, unde fac ce fac
Să le fiu la toți pe plac.
Și-ncep lupta cu chibritul,
Dară el, afurisitul,
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Nu se aprinde deloc...
Încep ziua fără noroc.
Îmi scot chibritul din capot,
Din buzunar, că acolo-l port,
Da-n bucătărie-i frig...
Și-ndată s-a umezit.
Și-ncerc unul și-alte două,
Și-apoi cinci și alte nouă,
Dar chibritul, parcă-i turbat,
Iute mi s-a terminat.
Alerg degrabă la bunica...
Auzind-o, mă ia frica:
- De ce nu faci economie?
Nu ții la gospodărie!
Tensiunea mi se urcă,
Lucrurile mi se-ncurcă,
Ce era planificat,
S-a dat totul peste cap.
Pun mâna-n vesta bunicii
Și fuga îmi iau tălpicii,
Căci din buzunarul dosit,
Chibritul i l-am răpit.
Dar, cum ajung la aragaz,
Pățesc același necaz:
Scot primul băț de chibrit,
Dar el parcă-i cătrănit,
Căci alunecă pe șină
Fără a scoate lumină;
Parcă e muiat în apă,
Bată-l vina să îl bată!
149
Și-așa consum câte unul,
Dar fiecare-i ca nebunul,
Căci, parcă fără-astâmpărare,
Se topesc într-o suflare.
Dau fuga-n sufragerie,
Unde țin într-o cutie
Chibriturile de rezervă.
Dar bunica mă observă:
- Și pe ăsta l-ai dat gata?
Ce urâtă-ți este fapta!
Risipești fără-ncetare,
Fără nicio-cugetare.
- Bunicuțo, doar știi bine
Că orele-mi par puține
În zorile dimineții...
Vrei să-mi curmi firul vieții?!
Vezi că-mi iau orice măsură
Să mă feresc de tevatură.
Le țin pe unde cred că-i cald,
Dar mai mult nu pot să fac!
Și scot iar câte unul pe rând,
Dar să se-aprindă, nici gând!
Căci fosforul pe jos le pică,
De parcă au pe mine pică.
Bunica nu mă slăbește
Și iarăși mă gâlcevește:
- Nu ai îndemânare,
Ne duci la scăpătare...
- Bunicuță, draga mea,
Nu-i nimeni ca dumneata,
Harnică, nevoie mare,
Din zori până la culcare;

Acasă, fără dumneata,
Nu știu cum ne-am descurca,
Că-n toate piețele te duci,
Uneori chiar în papuci.
Morcori, varză și chiar nuci
Numai tu, buni, le-aduci,
Laptele ni-l pui pe masă
Și pregătești mâncare-aleasă.
La toți ne împletești
Lucruri frumoase, domnești
Dar prea mult ne iscodești
Și prea mult ne cicălești!
Te rugăm, nu fi zgârcită,
Că eu umblu-nnebunită
După chibrite, dimineața,
De mi se zbârcește fața!
Bunicuța nu se lasă,
De ce-aude, ei nu-i pasă:
- Munciți pân’ la ultima suflare
Dar sporul nu vă este mare.
Cheltuiți cu ușurință,
Fără multă chibzuință,
Pe chibrite și lumină,
Pe tricouri și benzină!
Și-atunci, ca s-o potolesc,
Degrabă îi amintesc:
- Ce-ai de zis când dumneata,
Vrând să-ți încălzești ceva,
Lași aragazul aprins
Ore-n șir... Asta-i permis?
Asta e economie?
Ce răspuns ai a-mi da mie?
Buni iese-n curte-ndată
Cotrobăind, îmbufnată,
Vorbind doar ca pentru ea:
„Asta nu e treaba ta!”
Vedeți, dară, scumpii mei,
Cum sar arzătoare scântei
Dintr-un băț afurisit
Care nu se-aprinde un pic?
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Și mă-ntreb, cine-i de vină,
Cui să-i căutăm pricină?
De ce ne fac zile fripte
În loc de bune chibrite?
Așa îndeplinesc ei planul,
Dând rebuturi cu toptanul?
Dânșii fac realizare
Pe ale noastre parale?
Au lucrat la plan din plin,
Dar calitatea nu e-n declin?
Zic că e autodepășire,
Dar pentru noi nu-i pedepsire?
Voi, acei ce chibrite lucrați,
Stați puțin și ne-ascultați:
Munciți cu conștiință curată,
S-aveți parte de sfântă plată!
”SĂ LUĂM AMINTE!”
Transpunerea predicii
”Pilda semănătorului” de la
Evanghelia Sfântului Apostol și
Evanghelist Luca, Capitolul VIII
Copacul uriaș al lumii
Domină falnic, virtuos;
Biruind urgia vremii
În veci rămâne maiestuos.
Împodobit cu frunze, fructe și
semințe,
Menite a face roade alese,
Împlinește nespuse dorințe
La vremea când vor fi culese.
Semințele mânate de vânt,
Zburând, au căzut departe...
Doar cele de la margini, tremurând,
Călcate-au fost și de păsări mâncate.
Asemenea lor sunt oamenii care
Aud Cuvântul și nu-l iau în seamă,
În vâltoarea lumii se pierd ca-n
mare...
Ce răspuns vor da la vamă?!
150
Unele, ajunse în ochiuri de piatră,
Fac rădăcini și firave se-nalță;
Lipsite de hrană, pustia lor vatră
Le curmă viața pe dată.
Pilda se-ndreaptă spre cei
Ce aud Cuvântul și le place,
Dar nu-L cercetează, ca de obicei
Prin El să trăiască în pace.
Altele, în mărăcini căzute
Și-n alte ierburi găunoase,
Crescând, se pierd înăbușite
De cele rele, păguboase.
Ele-s simbolul oamenilor care
Nădăjduiesc în Dumnezeu până
când,
Ajunși în necaz, la vreo grea
încercare
Se depărtează de Duhul Sfânt.
Semințele din pământul mănos,
Au adus mare folos;
Putrezind, au încolțit și-au împânzit
Ogorul, cu rod însutit.
Așa-s oamenii care se hrănesc
Cu Pâinea Vieții – Cuvântul Divin –
Cu Sângele-Jertfă al Fiului Ceresc
Desăvârșindu-se sub cerul senin.
EPILOG
- Voi, semințe rătăcite,
Ieșiți din vadul păcătos!
Și cu inima fierbinte
Căutați-L pe Hristos!
El v-așteaptă să v-așeze
La masa Lui, ca niște prinți!
Îngeri pune să vegheze
Poruncile de-I împliniți!
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Poezia lui VASILE SANDU –

mărturie a unor frământări
existențiale
(prezentare și selecție a textelor de
Gheorghe Bucur)

Profesor de limba și literatura română – acum, pensionar – din Moldova (s-a născut la
Dolhești, jud. Suceava la 21 dec. 1940), Vasile Sandu trăiește și și-a desfășurat activitatea de dascăl
în localitatea Dolhasca – Suceava.
După terminarea cunoscutului liceu „Nicu Gane” din Fălticeni, face studii superioare
umaniste, absolvind în 1964 Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din iași.
Volumul său de poezii, Lumina din vis (Editura Pim, Iași, 2013), este o mărturie a unor frământări
existențiale, o căutare a unor răspunsuri greu de găsit la întrebări fundamentale ale vieții. Subtitlul
„poeme simple pentru sufletul meu complicat” exprimă dorința unei comunicări în forme obișnuite,
necomplicate, „simple” ale unei realități sufletești complexe, greu de descifrat. În poezia „Întrebări
fără răspuns” autorul enunță ideea că numai ființa care-l cunoaște cel mai bine poate da asemenea
lămuriri: „De ce-n nesomn trec anii fără vlagă?/ Iubita mea, ființa cea mai dragă/ Doar ea vă poate
spune, numai ea!” Titlul cărții sugerează căutarea unei idealități, în primul rând prin termenul
„lumina”, semnificând esența frumuseții și a idealului, și, în al doilea rând, prin cuvântul „vis”, ce
induce ideea de ireal, pur, minunat.
Cele 70 de poeme beneficiază aproape fiecare de câte o ilustrare inspirată, realizată de
pictorul Alin Constantin Agape, tot din Dolhasca (din Dolhasca este și celebrul actor Arșinel), care,
după studii superioare de artă plastică în țară, la Iași, se va stabili mai târziu în Italia, la Palermo,
unde în prezent este „maestru de arte frumoase”.
În interesanta și subtila prefață, realizată de Elena Raicu, se prezintă principalele teme și
probleme aduse în discuție de poet, care dezvăluie simplu și direct secvențe din propriul „întuneric
primordial”. O pertinentă și caldă recomandare făcută de autoare îndeamnă, îndreptățit, la lectură:
„O „amintire pentru veșnicie”, o frumoasă meditație asupra vieții, a morții, a dragostei, a toleranței,
a urâtului lumii cotidiene, o plăcută autoironie, o bătaie de aripi a sufletului și o minunată călătorie
„în căutarea infinitului”. Doar câteva cioburi din imensa oglindă sufletească pe care o veți regăsi,
atât de clară și de emoționantă, în volumul de față.”
Fundamental liric, textul, eliberat, cel mai adesea, de canoanele poeziei tradiționale, curge
firesc în mărturisire sau meditație. Eul poetic a găsit în structura versificației moderne, angajată în
frumoase armonii, forma potrivită comunicării ideii și a unor trăiri emoționale profunde.

De multe ori Și mi-au tăiat lungimea Uneori am vrut să fiu

De multe ori am vrut să fiu cu care turburarea vântului
buricul pământului îmi măsuram tacticos răscolind
dar s-au găsit destul pașii încheieturile
care-au rostit: mergând pe jos Pământului
Tocmai tu? în căutarea infinitului. dar potolindu-mă

151
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

la margine de vis Și de ce stă-n soare Rugă I

am ajuns Asfințitul? Dă-mi, Doamne, numai cât
adierea cuvintelor Și de ce noaptea-mi pare tot pot duce
la marginea unui poem mai grea? Căci suflet ai
din Paradis. De ce-n nesomn, trec anii Și Om Tu ești
fără vlagă? Și ai puteri dumnezeiești
Poetul Iubita mea, ființa cea mai Păzește-mă cu Sfânta Cruce
Sunt semn de întrebare dragă Căci Te-ai jertfit
întors cu fundu-n sus Doar ea vă poate spune, Și Te jertfești
Sunt răsărit de soare, numai ea. Pentru păcatele-omenești
amiază și apus Te rog mai crede încă-n noi
Sunt umbra răcoroasă din Dorință acum
liniștea pădurii Nu ne-am dus niciodată când suntem la Răscruce
Sunt cântecul de mierlă ce-l la capătul Pământului
prevestec augurii să aflăm Trecere II
Sunt apă-nvolburată și de unde se adapă curcubeul Îmbătrânesc
limpede izvor Să pipăim zarea fără să-mi dau seama
al păsărilor cântec, sunt S-adulmecăm depărtarea în fiecare zi
ciripitul lor Să ne-ncălzim roua c-un ceas.
Sunt un drumeț ce-n zare sufletului Nici nu știu
privește cu ardoare la razele dimineții cât mai am
Sunt fulgere și trăsnet peste și să descoperim și cât
pământ și mare miracolul Începutului mi-a mai rămas
Sunt om cu mintea clară și Să căutăm în locuri tainice și ce-o să fie
inima fierbinte zestrea strămoșilor dincolo
și mângâierea caldă a Să ne îmbălsămăm în moarte.
dulcilor cuvinte. cu Smerenia Dar cât suntem aici…
Sunt tot ce mai există pe-al Cuvioșilor Extravaganță
nostru drag pământ și să ne aflăm Lui Mitică
Și sunt supusul Tău Alinarea. Fratele meu tocmai a ieșit
Al nostru Tată Sfânt Creație din restaurant
Sunt lacrimă și vis Zidită-n mine cu candoare ca un berbant
Eu sunt poemul ce tocmai de Tatăl Nostru fericit
l-am și scris. ești o Floare că a înlocuit
Apoi mi te-a desprins, te-a orchestra
Întrebări fără răspuns luat cu niște lăutari găsiți pe
Nu mă-ntrebați nimic din coasta-mi ce te-ai stradă
că nu știu să răspund întrupat În prima trăsură și-a pus
De ce am scris? și m-a durut pălăria
De ce-aș fi vrut să spun? și am oftat în a doua și-a aruncat
Că luna-i agățată-ntr-un dar umbrela
alun? mi te-a-napoiat femeie iar în a treia el însuși s-a
Că norii plâng și-s subțiați să-mi luminezi ca o idee suit
de ploaie? viața. amețit
Că Nică se temea de Ești și altar și pătimire și urmărește
Sfântul Nicolae? Dar ești în primul rând ca un detectiv
Că Smărăndița popii Iubire. trăsurile din față
plângea în drum? să vadă dacă știu birjarii
Că moș Chiorpec cârpea unde locuiește.
papuci de oaie?
152

RROMANE POEMURIA / POEME RROME
DROMA
Me punrentza prahome and-i phu,
aźukerau le kashta te phabon
зi k-o ilo le veshesko.
Darau te phirau p-el droma,
te na phagau o iakha
kai soven tele,
mashkar amare divesa hasaile.
E rromnia beshen pas-o drom
ai roven e ciungriantza putarde.
Darau te phirau p-el droma,
te na shunen man ol mule
kai acile opre,
mashkar amare tzahre bistarde.
E rroma nakhen p-o drom:
iekh, dui, trin... but...
biratesqe giesa.
Me vastentza prahome and-o pai,
aźukerau te meren ol iva.
DRUMURI
Cu picioarele îngropate în pământ,
aştept copacii să ardă
până în inima pădurii.
Mi-e frică să umblu pe drumuri,
nu cumva să zdrobesc ochii
care dorm acolo, ios,
între zilele noastre pierdute.
Femeile noastre stau lângă drum
şi plâng: au cozile despletite.
Mi-e frică să umblu pe drumuri,
nu cumva să mă audă morţii
care-au rămas acolo, sus,
153
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Delia GRIGORE
printre corturile noastre uitate.
Rromii trec pe drum:
Unu, doi, trei... mulţi...
cu inimile golite de sânge.
Cu mâinile îngropate în apă,
aştept să moară zăpezile.
PAKIV
Iertisaren man, phralale:
si dosta shudro kothe
thai saore mangen mandar te gilabau...
Nasfali san? So rodes?
Nai man khànci!
Lau o tahtai
ai piau.
Alosardem:
Te na cinen me ciungria.
Iertisaren man, pheniale:
si dosta tato kathe
thai saore mangen mandar te khelau...
Nasfali san? So rodes?
Nai man khanci!
Mo rat si koro:
Khonik nai mahrime kathe.
CREDINŢĂ
Iertaţi-mă, fraţilor:
este prea frig acolo
şi cu toţii îmi cer să cânt…
Eşti bolnavă? Ce cauţi?
N-am nimic!
Ridic pocalul onoarei
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

şi beau. Femeile noastre nu pot să-și despletească părul

Am ales: ca să jelească
Să nu-mi taie cozile. pentru că ei le-au tăiat părul.
Iertaţi-mă, surorilor:
este prea cald aici KERKO AVGIN
şi cu toţii îmi cer să dansez… Kon si kodola savo avel
Eşti bolnavă? Ce cauţi? e balentza putarde
N-am nimic! ai e kerke muiesa?
Mi-e sângele orb: Kathe na jeanas te si
Nu este nimeni spurcat aici. ges vai riat…
Geseste perel o tamlipen…
DUKH Riate perel i dud…
Koriarden amaro drom Hau avgin tar-iekh bari piri
De kana ol ruva shirden te dandaren ai o guglimos makhel me vasta
ol puterde iakha e mulenqe… ji k-o gi…
O lalo Del acilo e sheresa tele, Devla, na-i guglo kadava avgin,
and-i phuv… si kerko sa i holi…
O rromengo rat bistardias So kerde amentza?
o drom Kai sam?
karing ol gia peske ceavorenqo. Kon si kodola savo nakhel
Soske sen kathe, phangle, ceavale? o pai
Kodolestar jivdiam! e phande iakhentza
Sar? ai e cinde vastentza?
Sar amende! “K-o Bugos avela korkores thud ai avgin!...”
O kashuko Del acilo e vastentza Hau avgin…
cinde Devla, na-i guglo…
tar-o gi… Hau thud...
Le rromnia nashti putaren Devla, na kerel ma parni...
lenqe bala te roven Kathe ol jukela na bashen
kodoleske on cinden ai ol sapa hulion tar-o devel
lenqe bala. te pucen amen
kon sam!
DURERE Ol ciohane han kerko avgin…
Ne-ați orbit drumul Kon si kodola savo nashavel amen
De când au început lupii să muște opral-o pai
ochii deschiși ai morților... ai asal amendar?
Dumnezeu cel mut a rămas cu capul ios, Asal?
în pământ... Dikh mai mishto!
Sângele rromilor a uitat Kodola rovel amendar!
drumul Kon si?
până la inimile copiilor săi. Devla, na-i manush…
De ce sunteți aici, închiși, oameni buni? Ni ciohano…
Pentru că am trăit! Si o Meripen
Cum? rovindoi pal-amende…
Așa, ca noi!
Dumnezeu cel surd a rămas cu mâinile
tăiate
de la inimă...
154
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

MIERE AMARĂ iekh po iekh

Cine este acela care vine e bareske muientza...
Cu părul despletit Ol phure avile
și cu gura amară? saore and-iekh than
Aici nu știm dacă este e iagake vastentza...
zi sau noapte... Avilo o vaht...
Ziua cade întunericul... Pućh tut:
Noaptea se ridică lumina... Gi vai godi?
Mănânc miere dintr-o oală mare Ol tahtaia ka phenen amenqe!
și dulceața îmi unge mâinile Na hohav man, dade!
până la suflet... O gi del amenqe zor.
Doamne, nu este dulce mierea aceasta: I godi del amenqe zora.
este amară ca fierea... Ol deshudui phure si mai terne ages
Ce-au făcut cu noi? desar iji...
Unde suntem? Sikav manqe, dade!
Cine este acela care trece Avilo o vaht...
apa O gi la godiako!
cu ochii închiși I godi le giesko!
și cu mâinile tăiate? Avilo o vaht
“La Bug vor curge te na mai rovas.
numai lapte și miere!...”
Mănânc miere... SFATUL RROMILOR
Doamne, nu este dulce... Masa întinsă:
Beau lapte... pe ea –
Doamne, nu mă face albă... douăsprezece pocale
Aici câinii nu latră pline cu soare,
și șerpii coboară din cer pline cu lună.
să ne întrebe A venit vremea...
cine suntem! Bătrânii vin
Strigoii mănâncă miere amară... unul câte unul
Cine este acela care ne alungă cu chipuri de piatră...
dincolo de apă Bătrânii au venit
și râde de noi? cu toții împreună
Râde? cu mâini de foc...
Uită-te mai bine! A venit vremea...
Acela plânge pentru noi! Întreabă-te:
Cine este? Inimă sau minte?
Doamne, nu-i om... Pocalele ne vor spune!
Nici strigoi... Nu mă minți, tată!
Este moartea Inima ne dă putere.
plângând după noi... Mintea ne dă puteri.
Cei doisprezece bătrâni sunt mai tineri astăzi
O RROMANO DIVANO decât ieri...
I skafidi anzardi: Învață-mă, tată!
pe late – A venit vremea...
deshudui tahtaia Inima minții!
pherde khamesa, Mintea inimii!
pherde ćhonutesa. A venit vremea
Avilo o vaht... să nu mai plângem.
Ol phure aven
155
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Traian OANCEA
Născut :Tulcea, 27 februarie 1957.
Studii: Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”
Bucureşti, Facultatea de Arte Plastice, secţia pictură, 1981,
Clasa profesor Marius Cilievici.
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
Expoziţii personale: Tulcea,Constanta
Expoziții de grup : Tulcea,Sf. Gheorghe
Expoziţii internaţionale:Ismail Ucraina, Toronto “Del Bello Gallery” – Canada, Chişinău –
Republica Moldova, Vallentignay – Franţa, Ulm – Germania,Casa Avramide,Tulcea
Expoziţii naţionale: Bucureşti;Târgu Cărbunari – Baia Mare, Piatra Neamt, Buzau,
Targoviste,.
Tulcea,Brăila, Galați, Constanța, Tulcea

156
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

157

AYSHE MAIA
Ștefan ZĂVOIU
Trecerea cu bacul se dovedi mai
anevoioasă ca de obicei. Angajatul firmei
care asigura traversarea Dunării pentru
mașini îi făcu semn să se îndrepte spre
bacul cel mare pentru tiruri și mașini grele,
cu remorci. Pe bacul gol-goluț, Kuzea fu
primul care urcă, făcu mai multe ma-nevre,
spațiul era destul, așa că încercă mai multe
vari-ante până când marinarul de serviciu îl
apostrofă: Ce faci, domne’, asta-i navă, nu-
i teren de parcare de la super-market
pentru drifturi! Du-te în colțul din dreapta,
lângă suporții de ancorare!... Și minutele
treceau, multe, nici o altă mașină nu venea
la bacul cel mare în timp ce navele de tonaj
mic plecau unele după altele, încărcate cu
mașini mici. Timpul trecea greu, prilej
pentru Kuzea de a mai face puțină ordine în
bagajele pe care trebuia să le lase părinților
Ayshei: geanta mare de voiaj cu darurile
trimise de fată părinților ei și câteva pachete
cu dulciuri din partea lui...
Ajunse, într-un târziu, să parcurgă
drumul asfaltat peste digul ce urma cursul
sinuos al fluviului, rememoră, cu emoție,
itinerariul pe care-l parcurgea, cu Ayshe, la
fiecare sfârșit de săptămână. Revăzu
intrarea în vechiul stadion al echipei de
fotbal "Arrubium", vechea autogară și,
desigur, casa de cultură. Alături de ele –
geamia! Era locul care-l marca de fiecare
dată, care-i inducea o senzație de teamă și
de neliniște când o conducea pe Ayshe spre
casă, în preajma cimitirului turcesc, spre
158
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
străduțele care urcau către vechea cetate de
deasupra portului fluvial.
Părinții Ayshei, atenționați despre
vizita lui Kuzea, îl așteptau cu emoție și
nerăbdare pe bărbat, nu numai pentru
darurile trimise de fiica lor ci și pentru că,
în sinea lor, mai sperau într-o apropiere a
celor doi, apropiere pe care, recunoșteau în
sinea lor, nu o priviră cu ochi buni cu ani în
urmă... Cum să se mărite fata lor, gândeau
atunci, cu un creștin, și încă unul de rit
vechi... Ar fi fost pentru prima oară, cel
puțin în orașul lor, unde oamenii se cunosc
între ei, când etniile și religiile atât de
diferite să se amestece. Cărei etnii le-ar fi
aparținut copiii lor, ce religie ar fi
îmbrățișat, la ce biserică sau așezământ reli-
gios s-ar fi cununat și ar fi participat la
slujbe și ceremonii religioase? Nu aveau
nimic împotriva tânărului chipeș, liniștit și
harnic la școală, chiar îl primiră de câteva
ori în casa lor și s-au manifestat cu destulă
înțelegere față de alegerea făcută de fiica
lor, dar ideea unei posibile căsătorii a celor
doi nu le surâdea deloc, de aceea fuseseră
de acord ca fiecare să-și facă studiile
superioare și apoi, vor mai vedea...(În patru
ani de facultate multe se pot schimba, vor
depăși, poate, amândoi, criza existențială
prin care trec acum – gândeau părinții
fetei...)
Și cei doi și-au urmat, fiecare,
destinul, au urmat specializări diferite în
centre universitare-diferite: Kuzea – mai
aproape, la Galați, absolvi chimia

alimentară, Ayshe – la Iași, urmă studiile în
domeniul economic.
... Acum, că fiica lor era departe,
părinții îl priveau pe bărbatul din Carcaliu
cu alți ochi, ehei!, ce bine ar fi fost dacă
Ayshe era acum aici cu ei, cu ai lor; acum
își dădeau seama că n-ar fi fost niciun
"război etnic" dacă cei doi și-ar fi întemeiat
o familie, cu nepoți care să în-vețe
românește și turcește, și rusește... Acum,
granițele - chiar și cele spirituale – s-au
deschis, lumea circulă pretutindeni,
nestingherită, diferențele etnice și
religioase s-au estompat și lumea pare mai
îngăduitoare. E loc pentru toți, numai să
fim conștienți de asta! își spuneau bătrânii
părinți și începură să-l asalteze pe Kuzea cu
tot felul de întrebări, unele de-a dreptul
jenante. Scoaseră, pe rând, din geanta
uriașă de voiaj, darurile trimise de fiica lor,
Kuzea privea cu interes manifestările celor
doi: Asta-i pentru mine, ce bluziță
frumoasă!... Oh, dar pălăria nu-mi place, o
să râdă lumea de mine, e prea colorată și
boru-rile – prea mari! Soțul, bătrânul, se
lumină, și el, când femeia scoase din geantă
un aparat greoi, un fel de samovar sau
aparat de făcut cafea, tocmai bun pentru
serile lungi ale iernii ce va veni. Urmară alte
pachete: dulciuri pe care nici ei nu le știau,
câteva pliante cu fotografii și vederi din
marea capitală… Pe fundul genții, ca o
surpriză finală - șalul ! Un șal minunat de
sultană adevărată pe care femeia și-l puse
pe umeri iar faldurile largi și moi îi acoperi
trupul, parcă prea firav pentru o vesti-
mentație atât de bogată… Dar, Kuzea,
Ayshe, cum este, cum stă ea acolo, cum se
simte între oamenii aceia?... și femeia fu
podidită de lacrimi pe care nici șalul, nici
pălă-ria cu boruri largi nu reușiră să le
ascundă… Ayshe e bine, ne-am plimbat pe
malul mării, mi-a arătat unde muncește dar
nu i-am cunoscut pe cei la care stă, nu mi-
a spus nimic despre statutul ei matrimonial,
nici eu n-am întrebat-o, n-am putut, dar am
simțit că nu-i e bine, că-i e dor de voi, de
noi… și Kuzea se opri, se temu ca destăi-
159
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
nuirile lui să nu devină patetice, să nu
vorbească gura fără el, adică… Între timp
bătrânul meșterea ceva, răsu-cea butoanele,
învârtea manete la aparatul de făcut
cafea: Gata, l-am dibăcit! Kuzea, nu pleca,
stai să mai vorbim, facem o cafea! și după
câteva minute trei cești de cafea adevărată,
turcească, fură aduse pe o măsuță iar cei
trei, umăr lângă umăr, sorbeau tăcuți, plini
de gânduri încă nerostite, băutura
aburindă… Toți simțeau că au atâtea de
spus, atâtea destăinuiri, atâtea secrete,
poate, încât nimeni nu îndrăznea să fie cu
adevărat deschis în destăinuiri… Și tot
mama Ayshei se dovedi mai tranșantă în
clarificări de situații, în stabilirea de direcții
și tendințe pe care, până acum, nu avu cum
să le exprime… Kuzea, dar tu, cum ești, ți-
ai făcut o familie, ai copii ? îngână, parcă
pierdută, femeia, se vedea că-i vine greu să
întrebe și, parcă, îi venea și mai greu să
primească răspunsuri de care se temea.
Kuzea îi răspunse, cu o sinceritate pe care
parcă o regreta, că a fost "cu cineva", un
concubinaj de câțiva ani dar că acum e
singur în apartamentul lui din Galați, n-are
copii și nici nu crede că va reveni asupra ho-
tărârii de a se despărți de femeia-concubină.
Socoti că spuse destul ca să-și clarifice
situația lui familială și observă cu un
sentiment greu de definit, că mama Ayshei
nu mai lăcrima, ba, chiar, mai mult,
străluciri cafenii îi scânteiau în ochii
ascunși, parcă, până acum, de șalul dăruit
de fata din Istanbul. Mai vino pe la noi,
Kuzea, poate revine și Ayshe din
îndepărtatul Istanbul și poate... Doamne-
ajută!, vă reluați legăturile și vă întemeiați
și voi o familie... Au mai fost cazuri la noi
în oraș, așa că nimeni nu va mai avea nicio
reținere! și femeia oftă din toți rărunchii și
mângâie, cu palmele încă ude de emoție,
hai-nele trimise de Ayshe printr-un sol ce le
era, acum, drag...
Kuzea mai întârzie puțin apoi se
scuză: Vă mulțumesc pentru primire și
vorbele bune! Mă grăbesc să ajung la mine
în sat. Trebuie să văd în ce stare e casa bă-

trânească și apoi să trec pe la cimitir. N-am
mai fost demult... Se îmbrățișară cu
căldură, ca membrii aceleiași
familii, gândi musafirul și apoi,
după "marea buclă" de la ieșirea din oraș
zări, scânteind în soare, turlele zvelte ale
bisericii din sat... În dreapta, spre Dunărea
care nu se zărea dar care șerpuia pe după
liziera de sălcii de pe malul dobrogean,
culturi de porumb ce așteptau să fie culese
se unduiau cu tristețe așteptând culegătorii
care, ca de obicei, în ultimii ani,
întârziau! Ce forfotă era aici când veneau
tinerii uteciști ai liceului la practica agri-
colă!... Ce lungi și obositoare erau
rândurile de floarea soarelui sau de
porumb pe care diriginții vigilenți ni le
repartizau, în ordine alfabetică... Și ce
emoții am tras într-o toamnă când am lăsat
jumătate de rând necules și am fugit acasă,
în satul care se zărea, ispititor, la marginea
lanului...
Încă puțin și intră pe șoseaua ce
ducea în sat; fiecare curbă, fiecare moviliță
de pământ, copacii de la marginea drumului
care, între timp, îmbătrâniseră, îi trezeau
amintirile anilor din urmă iar mașina icnea
din bujii colmatate, mimând, și ea, nostalgii
comune cu ale șoferului...
Satul, pustiu, parcă, dormita; nici
țipenie de om nu se zărea pe strada
principală; câțiva trecători ieșiră de sub
streșini de case doborâte de căldură și
priveau plictisiți după mașina cu număr de
Galați dar erau prea bătrâni deși-curioși să
încerce să afle cine era șoferul, a cui era
mașina... Ajunse la casa în care copilărise
între reprizele de pescuit în Balta Brăilei,
gardul ce împrejmuia vechea căsuță tindea
să cadă peste temelia de piatră cu spărturi
prin care pisici leneșe intrau și ieșeau triste
și plictisite, și ele, în absența stăpânilor...
Vechiul lacăt fusese smuls demult, dar
lanțul gros cu care bătrânul pescar își
priponea barca de câte-o salcie era încă
legat de poartă, fără să aibă, însă, nicio
utilitate... Prispa, denivelată și încărcată de
buruieni înalte părea o cărare neîngrijită,
160
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
străjuită de vegetație sălbatică. Odaia din
mijloc, cu lejanca rece și neprimitoare
dădea impresia unui spațiu părăsit în grabă
sub amenințarea unui război ai cărui
combatanți urmau să se cazeze aici până la
atacul final... Dădu ocol casei cu senzația
unei pustietăți sufletești și lacrimi se
strecurau printre gene blonde până spre
obrajii îmbujorați de dureroasă
emoție... Casa părintească nu se vinde!... îi
veni în minte și versului dureros îi veni o
re-plică potrivită situației: Dar nici
cumpărători nu sunt... Adevărul e că satul i
s-a părut depopulat, multe case erau ca a lui,
părăsite nu doar prin decesul stăpânilor ci și
prin plecarea în străinătate a multor familii
tinere care și-au făcut un rost departe de
satul și țara în care s-au născut. Lăsă poarta
și ușile casei descuiate, cum le-a găsit, (pe
cine mai interesa vechea căsuță învelită
nemțește, cu stuf din baltă?!) și se îndreptă
spre cimitirul de la marginea satului... Cruci
vechi din lemn, câteva monumente mai
îngrijite, unele din marmură sau granit din
vecinătățile hercinice... Pe o cărare îngustă
între șiruri de morminte, ajunse la
mormântul părinților dar lacrimile vărsate
în casa părăsită secară și Kuzea se
autoflagelă cu voce tare: Urmaș nedemn,
copil nerecunoscător, nu poți vărsa o
lacrimă la locul de veci în care zac părinții
care te-au crescut frumos, te-au trimis la
școli!... Crucea din lemn se degradase și ea,
stinghia înclinată ce simbolioza locul în
care fuseseră prinse în cuie picioarele
Mântuitorului abia se mai ținea și
ea... Trebuie să refac mormintele alor mei,
merită și ei un monument și-l vor avea până
în primăvară! își propuse urmașul
Trofimilor; făcu câteva măsurători și
calcule aproximative, lăsă câteva căndeluțe
aprinse la căpătâiul celor plecați și se
strecură către ieșire. Să mă opresc puțin pe
la școală, cine știe când voi mai ajunge pe
aici! și peste puțin timp măsura cu privirea
curtea școlii cu etaj; se revăzu mergând cu
pasul piticului în orele de sport ori trăgând
la poarta de pe terenul de fotbal pe care

rareori o nimerea... Vru să intre în școală,
își dădu seama, însă, că e zi liberă, așa că
privi pe geam holul central de la intrare în
care revăzu cu ochii minții colțul pionierilor
și, pe perete, legământul – angajament, în
limba rusă: Vsegda gatovo! Câteva tablouri
ale autorilor literaturii ruse și sovietice cu
citate reprezentative le revăzu cu ochii
minții și, printre ele, la loc de cinste, un citat
al lui Vladimir Ilici dintr-o scriere pe care
nimeni n-o citise vreodată: "Ce-i de făcut?"
Într-adevăr, ce-i de făcut?, își zise
Kuzea și întrebarea aduse după ea alte
întrebări: Ce-i de făcut cu viața mea, în
general, ce-i de făcut cu noi, oamenii, care
ne-am îndepărtat – unii pentru tot restul
vieții – de obârșii, de entuziasmele tinereții,
de viața liniștită care curgea parcă altfel,
era răbdătoare cu oamenii... Chiar așa,
timpul nu are, nu mai are răbdare, cum
scria un clasic al literaturii de care rar ne
mai aducem aminte..."Prostii!"- se consolă,
contrazicându-se, Kuzea. Sunt un paseist
incurabil care trăiește din experiențe
trecute, nu neapărat fericite…Ce-au fost,
până la urmă, iubirile mele? Eșecuri sau
amânări "sine die", de parcă am fugit voit
din calea fericirii… și-i veni iar și iar în
minte ultima "aventură" familială cu femeia
cu care i-a fost teamă să se căsătorească și
de care s-a despărțit fără niciun regret, de
parcă n-ar fi fost împreună câțiva ani… Și
mai înainte, Ayshe !... cu care alte motive
au generat ruptura: formarea profesională,
construirea unei cariere, un ușor
naționalism desuet. Amânări, amânări... Și
acum, în anii deplinei maturități, aceleași
incertitudini, aceleași temeri, aceleași
amânări cu termene vagi, nedefinite...
... Mașina gonea eliberată de
staționările prelungite, de opriri finalizate
cu lacrimi și regrete... Vechii Hercinici din
dreapta șoselei Grecilor îi dădură, o clipă,
lui Kuzea, senzația stenică de care avea
nevoie ca de aer. Opri mașina.
(Iar oprește ăsta! păru că bâzâie motorul
cu pistoane parcă insuficient gresate), intră
în micul han de la intersecția de drumuri și
161
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
ceru o cafea mare. Între timp își scoase
telefonul și văzu două apeluri ratate de la
Ayshe. Cu mâinile ușor tremurânde cercetă
ora de apelare; era în timpul vizitei la
mormântul părinților iar aparatul îl lăsase
intenționat în torpedoul mașinii, printre
hârtii și gume de mestecat... Sorbi cu nesaț
din cafeaua "la fel de bună ca cea de pe
malul Bosforului" și concepu un mesaj
către cea la care începuse să se gândească
tot mai des, cu drag: Bună, Ayshe, am ajuns
cu bine în țară. Ai tăi sunt bine, le-am lăsat
cadourile, azi am fost și pe la mine, în sat...
Mi-e dor de tine, să te aștept?... reciti
mesajul de câteva ori, i s-a părut potrivit de
neutru; citi ultima parte a enunțului și vru
să șteargă interogația finală, patetic-
retorică, dar se răzgândi: Rămâne așa!
Poate, cine știe, întrebarea mea va primi un
răspuns mai puțin retoric, în funcție de care
se vor hotărî atitudini la care mă gândesc
deja, cu speranță, cu teamă, cu nerăb-
dare...
Intră în oraș cu sentimentul ciudat
că ieri-ul și azi-ul se contopesc și se
amestecă într-un melanj ciudat în care nu-ți
dai seama cât de trecute sunt întâmplările și
stările ce-ți vin în minte, cât de actuale sunt
trăirile de odinioară – iar adverbul de timp
nu exprimă neapărat evenimente și trăiri
care s-au manifestat într-un timp trecut bine
precizat, aproximat în ani, în decenii... de
ani... Iată "Geamuri late", restaurantul de pe
strada ce traversa orașul, un fel de Calea
Brăilei pe care autoritățile au denumit-
o "Decembrie", adăugând, în funcție de
importanța social-politică a unor
evenimente, cifre: 30, 1... Aici opreau,
obosiți, călătorii veniți din satele înde-
părtate ale raionului, dascălii chemați la
ședințe, plenare ori instruiri ale diferitelor
tipuri de organe ori, mai rar, e drept, liceeni
din ultimele clase pentru a-și ostoi setea,
vara, cu câte-o bere la halbă ori, iarna, cu o
cană de vin fiert... Și mai încolo – farmacia
doamnei Dinescu! Dincolo de rețetele
eliberate de doctorii din oraș, rețetele ei –
verbale, de bun simț - făceau toți banii pe

care de fapt nici nu-i dădeai fiindcă sfaturile
nu costau bani... Kuzea privea cu atenție
locul pe care era odată farmacia... În locul
ei, altă construcție: o fabrică de confecții –
dar nici ea nu mai era… fabrică, ci un mare
magazin alimentar dintr-un lanț comercial
cunoscut. În locul în care măcinencele
croiau și coseau cămăși și geci de fâș creț,
pe care Ayshe și alți con-orășeni le vindeau
în Marele Bazar al Istanbulului, se vinde
acum cârnați și carcase de pasă-re, conserve
din import și alte alimente cu înscrisuri pe
etichete în limbi străine. Și Kuzea opri
mașina în fața magazinului, făcu
cumpărături pentru seara care spera să-l
prindă în apartamentul său din Galați; privi
cu dispreț și cu invidie la conservele de
legume din import și-și promise – nu era
pentru prima oară – să facă mai mult efort
pentru ca și conservele lui să ajungă în
rafturile unor astfel de magazine...
Păși – pe jos, acum – pe strada cu
nume de revoluționară necunoscută din anii
victoriei socialismului... Revăzu, cu ochii
aceia pătrunzători ai minții, șanțurile adânci
pe care lipovenii carcalieni le săpau după ce
digul din marea Baltă a Brăilei i-a gonit
spre satul de baștină, spre alte locuri de
muncă, spre alte profesii, spre alte ori-
zonturi... Și Kuzea trecea pe lângă ei, în
drumul spre școa-lă, ieșea din rândul în care
pedagogul îi obliga să meargă și stătea la
taifas în rusește, iar convorbirea se încheia
întotdeauna cu clasica rugăminte adresată
tânărului con-cetățean: Maladeț, daragoi,
ia și pentru noi țigări ieftine și o juma’ de
rachiu, tot ieftin, dacă găsești. Dacă nu –
treci pe la farmacie pentru niște spirt
albastru, medicinal, îl strecurăm noi... Și
Kuzea se învoia de la programul de
meditație și le cumpăra cele solicitate de
foștii pescari care tânjeau și acum după
lotcile lor, după libertatea din stufărișul
bălților, după colibele lor ridicate la mal de
ape... Pe străzi lăturalnice, alți lipoveni, alți
foști pescari pavau cu migală traseele
mărginite de panglici multicolore cu pavele
grele scoase din carierele de granit de
162
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
pietrarii și cioplitorii italieni din satul cu
nume grecesc de la poalele celor mai vechi
munți din țară...
În dreptul bătrânei dar încă falnicei
școli, fostul sediu al liceului din oraș,
zăbovi mai mult; intră chiar pe ușa din holul
central care, întâmplător, era deschisă și re-
văzu spațiul care cu mulți ani în urmă era
folosit ca sală de spectacole, apoi ca sală
improvizată pentru educație fizică. Undeva,
în spate, pe locul unde se afla scena, spa-
liere vechi, cu barele îngălbenite de vreme,
dădeau senzația unui perpetuu cataclism
sporit de câteva mături și un mop de spălat
podelele uitate acolo de ani buni... Pe sub
podelele care scârțâiau sinistru sub pașii
fostului absolvent, gândaci și șoricei își
făceau rondul în căutarea unei hrane mai
bune decât putregaiul lemnului... Ce
enervare pe gând... îi veni în minte lui
Kuzea, și versul bacovian îi aduse
bărbatului de acum un spor de însingurare,
tocmai când credea și când voia să-și
depășească sentimentele neliniștitoare care-
l bântuiau în ultima vreme... Găsi un scaun
dezafectat, cu speteaza ținută de un șurub
ruginit, se așeză cu grijă pe el și închise
ochii pentru a vedea mai bine scenele de
viață adolescentină(...) Sala de spectacole
gemea de elevi din toate ciclurile școlare,
de la cei din ciclul primar până la cei din
ultimii ani ai tânărului liceu... Se anunțase
un mare spectacol închinat primăverii și
femeii. În spatele cortinei elevii mai mari își
repetau rolurile și numerele pe care le vor
prezenta în a doua parte a spectacolului.
Începutul fusese făcut odată cu cuvântul de
salut al directorului și al responsabilului cu
tineretul comunist din școală. Urmă un
spectacol dat de preșcolari dar și de
educatoarele lor care în anumite momente
se prindeau în horă alături de cei mici
pentru a le întreține moralul și a-i mulțumi
pe părinții care, la rândul lor, își încurajau
odraslele: Hai, Victorița, ține-l bine pe
Vlăduț de mânuță!... Mimi, trage-ți
ciorăpeii mai sus!...

Kuzea împreună cu colegii lui
urmărea liniștit și indiferent marea
desfășurare de forțe și energii artistice...
Fusese și el însărcinat să prezinte un număr
de cântece și dansuri tradiționale rusești,
dar nu găsi suficienți conaționali; în oraș
rușii-lipoveni nu erau atât de numeroși iar
cei din satul de pe malul Dunării aveau
propriile lor spectacole și slujbe duminicale
în care îmbrăcau costumele tradiționale atât
de colorate... Pentru a nu-și dezamăgi,
totuși, dirigintele și profesorii, Kuzea
acceptă, ca fost participant la olimpiada de
limba română, să recite niște versuri dintr-
unul dintre poeții reprezentativi ai ultimilor
ani. Alesese o poezie care-i plăcea, ale cărei
versuri stârni multe aplauze, mai ales în
rândul profesorilor trecuți de prima
tinerețe:
Iubito, nu mai suntem tineri,
Iar de te uiți în calendar,
La tine-i marți, la mine-i vineri,
Ai părul nins, am părul rar...
... Fu nevoit, după o vreme, să se
ridice de pe scaunul care nu mai suporta
povara care-l apăsa; după ani și ani de când
nimeni nu mai intrase în această clădire pă-
răsită, mobilierul rămas sau uitat își
pierduse cu totul logica existenței și nu mai
adera la ideea de a reveni la funcționalitatea
pentru care fusese făcut. Se ridică, deci, în
picioare – cele ale scaunului cedaseră cu
totul între timp - și, cu ochii la scena
inexistentă care redevenise, între timp, una
reală, în plan imaginativ, urmărea cu atenție
și cu un interes sporit partea a doua a marii
serbări școlare în care se încerca
omagierea femeii, în general, și, pe cât
posibil, în limbile minorităților naționale
din oraș și din împrejurimi. Spectatorii
aplaudau frenetic nu atât textele cântecelor
pe care, de altfel, nici nu le înțelegeau, cât
mai ales, interpreții. Fete frumoase ale
italienilor din Greci încercau, cu destul
succes la băieții mai mari, să aducă
melosul italian din ținuturile nordice ale
cizmei în atenția iubitorilor de muzică
romantică, ritmată pe acompaniament de
armonică adusă de prin
163
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
preajma Veneției celei vestite și
inaccesibile. Câteva cântece tur-cești
urmară, dar Kuzea, din ce în ce mai
interesat, aștepta momentul dansului! Și
acesta veni! Un șir lung de fete îmbrăcate
tradițional se unduiau pe ritmuri orientale
cu mâinile fluturând deasupra umerilor, ca
în filmele indiene. Jocul fetelor deveni și
mai actual când una dintre ele se desprinse
de grup și începu un cântec ce înfierbântă
sala : Fată cu ochi măslinii, mândră
dobrogeană... Și jocul deveni, parcă, unul
internaționalist, vorbele și linia melodică
dădeau dansului un soi de autencitate locală
"împrumutat" și la "ceaiurile" dansante
organizate de liceenii cei mari iar clopoțeii
mici ai dairalei însoțeau cântecul dobro-
gean în ritmică orientală. Kuzea o sorbea
din ochi pe "mândra dobrogeană", și chiar
măslinii îi erau ochii și un-duirea glasului ei
venea din unduirea trupului de adolescentă
ajunsă, cu picioare care se ghiceau sub
șalvarii de mătase, prea largi, parcă, pentru
un trup de cadână neîmplinită...
În sala de spectacole, dezafectată,
acum, Kuzea asculta vrăjit, cu auzul de
atunci, melodia dobrogeană pe ritmuri
împrumutate din locurile pe care tocmai le
vizitase și versurile ei simple vorbeau
despre cadâna mândră care merge singură
la izvor cu ulciorul pe care-l umple "când
cu apă, când cu dor..." Urmară alți
interpreți, alte dansuri până când, în
vacarmul stârnit de binemeritatele aplauze,
apăru "omul cu cobza", unul din faimoșii
frizeri care învățase meșteșugul
instrumentului cu corzi de la marele
interpret turc-dobrogean prezent în toate
emisiunile folclorice ale posturilor centrale
de radio. Cântecul la cobză aureolă
spectacolul care se încheie într-o atmosfe-
ră de entuziasm; Kuzea avea planurile lui
pe care, în hărmălaia din sală și de pe scenă,
abia reuși să le înfăptuiască. Se strecură,
încă înainte de cântecul cobzei, în spatele
scenei, printre falduri de pânză și steaguri
roșii și tricolore, urmărind cum se schimbă
dansatoarele turcoaice. Ayshe își dezvălui,

pentru o clipă, corpul la scoaterea
costumului național iar pantalonii largi și
prea lungi o făcu să-și piardă echilibrul
precar și să cadă în brațele salvatorului de
ocazie. Acesta era Kuzea! Kuzea, ce cauți
aici, să nu mă vadă diriginta cu tine!
așteaptă-mă la ie-șire, pe trotuarul de vis-
a-vis ! și atenționarea fetei fu lua-tă de
adolescentul din clasa paralelă de liceu,
drept o invitație spre cartierul turcesc,
dincolo de falnica geamie și mai încolo,
spre locul numit Cetate…
Ayshe ieși cu geanta plină de haine
pe umăr, Kuzea o ajută și-și transferă
greutatea pe umeri puternici de bărbat… Se
însera, trotuarele erau pline de părinți și
elevi, de admiratori care nu mai conteneau
cu laudele. Asta făcu și colegul de la clasa
paralelă care nu era la prima plimbare cu
frumoasa cadână spre locuința ei. Mergeau
cu fereală de mână, Kuzea chiar încercă să
o apuce tandru de umerii svelți, dar fata se
feri și-și mustră cu blândă invitație
tovarășul de drum: Kuzea, stai cu-minte,
lângă noi sunt chiar vecinii mei care nu au
copii și mă urmăresc de parcă ar vrea să
mă înfieze ! În lipsa posibilității de a se
apropia cu tandrețe de prietena lui pe care,
în intimitatea lui, o numea chiar "iubită",
Kuzea îi aprecie cu frumoase vorbe
prestația de cântăreață și dansatoare dar fata
nu fu deloc încântată de comparația cu
cadânele din seraiul pașei, deși frumusețea
femeilor din haremul sultanilor o vrăjea,
chiar și a celor din hamamuri…
Ajunseră în fața porții închise cu
ferecături de aramă, un cățel dădea vesel
din coadă la vederea stăpânei celei mici iar
însoțitorul dădu să-și ia repede rămas bun,
de teama celor care ar fi putut ieși din
casă... Vino, te invit la o baclava!... și fata
îl trase de mână în curtea largă, cu straturi
de flori, cu șiruri de plante susținute de araci
sub care se zăreau atârnând ghirlande de
legume pârguite... Nu-i nimeni acasă, ai
mei sunt invitați la onomastica unor
prieteni de familie, colegi de muncă ai
tatei! De fericire, Kuzea amuțise de tot; nu
164
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
era prima dată când își conducea iubita
acasă, ba, o dată, părinții Ayshei chiar îl
invitară în casă dar acum, să intre așa, în
lipsa stăpânilor era, parcă, prea mult, era
prea frumos... Dar și prea periculos! își
zise liceanul îndrăgostit și-i fură fetei o
săru-tare pătimașă sub nucul bătrân de la
intrare ale cărui ramuri filtrau cu fereală
lumina unui bec stingher în veranda unde
perechi de papuci îi așteptau pe musafiri.
Se așezară amândoi lângă măsuța
plină de bunătăți; Kuzea, la gândul că va
trebui să plece repede, se repezi cu înzecită
poftă la platoul cu baclavale dar Ayshe,
care nu dădea deloc semn de grabă, îi
sugeră să înceapă cu gustările din centrul
mesei, pentru a nu-și strica foamea cu
dulciuri. Și tânărul se execută cu poftă la
gândul că cina de la internat se încheiase
demult. Vorbiră, printre înghițituri, despre
serbare și despre colegi, despre examenul
de maturitate și despre învățământul
superior spre care tânjeau amândoi. Ayshe
profită de prilejul de a vorbi în tihnă cu
băiatul pe care recunoștea, în sinea ei, că-l
iubește și readuse discuția despre
propunerea ei de a încerca amândoi
admiterea la Universitatea ieșeană... De
parcă ne-am văzut cu maturitatea
luată! gândi Kuzea care era conștient de
lipsa unor posibilități materiale adecvate
urmării învățământului superior într-o
locație atât de îndepărtată. Ayshe, eu voi
încerca să intru la "chimie alimentară"
aici, aproape de noi, la Galați. Știi, eu sunt
obișnuit cu peștele, cu prepararea
alimentelor... rămâne să văd cum mă
descurc cu chimia...Important e că vrem să
fim împreună... știi, la noi, la lipoveni,
tinerii se căsătoresc repede; la vârsta
noastră, cei de la mine din sat au și copii...
Știu, știu, făcu Ayshe, dar nu au studiile
tale! și îmbrățișarea ei consfinți
reciprocitatea unui sentiment care devenea
tot mai puternic, tot mai reciproc
împărtășit... Și sporovăiră mult despre
dragoste și trădare, despre obiceiuri și
tradiții pe cale de a fi uitate, despre
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

căsătoriile "cu repetiție", oficializate sau fiicei, parcă prea dedată amorului
nu, și vremea trecea, un ornic vechi măsura, adolescentin tocmai acum, în preajma
din altă cameră, timpul trecut, timpul examenului de finalizare a studiilor
prezent, Kuzea își măsura pe furiș propriul liceale...
timp după ceasul "Pobeda" pe care i-l
dăruise tatăl său după promovarea
examenului de admitere la liceu.
Într-un moment de tăcere când,
parcă, cei doi nu mai aveau subiecte
comune, un scârțâit înfricoșător de
balamale ruginite asociat celui al cheii
întoarse în broască îi readuse pe cei doi la
realitate... Ai mei!, au sosit ai mei! îngână
tânăra gazdă și se ridică repede de pe
canapeaua răvășită, își potrivi halatul de
casă prea strâmt, parcă, în dreptul sânilor și
încercă să revină la o atitudine firească în
prezența musafirului... Surprinși de absența
celor două perechi de papuci de la intrare,
părinții pătrunseră curioși în holul de la
intrare și o clipă, doar o clipă, rămaseră sur-
prinși de prezența flăcăului carcalian. Ia
uite, nevastă, avem musafiri! făcu tatăl și
nimeni nu-și dădu seama dacă exclamația
lui era doar una de a-și exterioriza sur-
prinderea sau o dojană mascată la adresa

165

CĂLĂTORI PRIN LUMI
A doua zi m-am sculat uimitor de odihnit.
Silvia se sculase înaintea mea ca de obicei,
pregătise micul dejun pentru mine şi pentru
copil, apoi plecase la slujbă lăsându-ne pe noi
să dormim. Profesia ei de arhitect îi cerea să fie
la ora opt la serviciu. Eu n-aveam o oră precisă
să ajung la redacţie. De obicei ajungeam la
slujbă între ora zece şi ora unsprezece. Stăteam
până la ora patru când se închidea ediţia. Pentru
că fusesem rugat mai luasem câteva ore la
Liceul de artă. Altfel viaţa într-un oraş de
provincie cu un trecut istoric şi cultural bogat
era destul de liniştită, având farmecul ei aparte.
Din când în când la o lună sau două mergeam
la Bucureşti la şedinţele sau colocviile
Institutului nostru de analize sociale şi
economice. Institutul nostru nu era o instituţie
de stat şi nici un Institut de cercetări particular,
care să fie condus şi să depindă de un patron, de
un Director. Eram de fapt un Grup de colegi de
facultate şi prieteni pasionaţi şi preocupaţi de
cercetare.
Aş putea să spun că cercetarea era pasiunea
şi viaţa noastră. Mai precis eram de fapt un grup
de brainstorming care comunicam între noi pe
internet propunându-ne diverse teme de
cercetare, analizându-ne şi comentându-ne
lucrările şi cerând părea celorlalţi, sau unu
altuia… Fiecare era liber să îşi ia ca temă de
cercetare ceea e îl preocupa pe el. Pe timpul
cercetării comunicam între noi, ne ajutam
spunându-ne fiecare părerea despre lucrarea
celuilalt, ajutându-l cu sugestii sau puncte de
vedere. De obicei ne întâlneam la şedinţele de
brainstorming în Bucureşti, cei mai mulţi
166
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Ștefan DUMITRESCU
membri ai grupului fiind din Capitală. Din ţară
eram mai puţini.
Cum fusesem cooptat cu mulţi ani în urmă
în Gruparea Renaşterea, care în perioada
comunistă ca să nu avem probleme cu
Securitatea activase în ilegalitatea, petreceam
mai multe zile în Capitală. Întâlnirile noastre
erau un fel de şedinţe de lucru care durau mult
pentru că ne simțeam bine împreună, și pentru
că plecam de fiecare dată îmbogăți de la aceste
ședințe. De altfel şi acum Gruparea Renaşterea
era o frăţie secretă (în nici un caz o lojă
masonică) după modelul Grupării paşoptiste.
Scopul şi obiectivele Grupării Renaşterea erau
descoperirea de valori şi promovarea lor.
Domnii Alexandru şi Radu, fondatorii Grupării
Renaşterea, gândiseră acest Proiect pe când se
aflau în închisoare, în anii 1956 şi 1964. Atunci
în anul 1964 Gheorghiu Dej deschisese porţile
închisorilor comuniste, iar cei întemniţaţi,
majoritatea fiind intelectuali, unii dintre ei de
marea valoare, mai târziu şi-au ocupat locul în
universităţi, în spitale, dacă erau medici, în
institutele de cercetare, în învăţământ.
Domnul Alexandru şi domnul Radu fiind în
închisoare au gândit acest Proiect pe care l-au
numit Renaşterea. Fiind oameni credincioşi în
timpul cât au fost închiși s-au rugat lui
Dumnezeu să-i ajute să iasă vii şi sănătoşi din
închisoare. Au făcut legământ cu Dumnezeu că
dacă scapă vii şi nevătămaţi din puşcărie, o dată
ajunşi în libertate or să facă un mare bine
poporului acesta. Aceasta era dorința lor cea
mai ardentă, să se dăruiască oamenilor, să-și
pună energiile în slujba poporul român. Şi

anume și-au propus să caute şi să descopere
tineri talentaţi, foarte dotaţi, pasionaţi de
cercetare şi de creaţie, pe care să-i ajute să se
dezvolte, să se maturizeze, pentru ca în anii
următori tinerii, într-un fel crescuţi de ei, să dea
opere de mare valoare în literatură, în filozofie,
în artă, în ştiinţă. Dacă se poate să realizeze
descoperiri în toate domeniile.
Descoperiri care o dată intrate în circuitul
cultural aveau să creeze un climat de emulaţie
spirituală, să îmbogăţească cultura, fapt care va
genera o mişcare de Renaştere culturală la noi.
Mişcarea aceasta de Renaşterea culturală avea
să se dezvolte făcând ca România să progreseze
foarte mult din punct de vedere ştiinţific,
artistic şi cultural. Iar asta se va transforma,
credeau ei, în anii următori într-o Mişcare de
Renaştere naţională. Lucrurile au mers bine
după mica liberalizare iniţiată de Nicolae
Ceauşescu în anul 1965, când a venit la
Conducerea partidului. Din păcate această mică
liberalizare a durat foarte puţin pentru că
Ceauşescu în anul 1971 a revenit din nou la
regimul de dictatură, ştrangulând toate
libertăţile în cultură. Acest fapt i-a făcut pe cei
doi fondatori ai Mişcării Renaşterea să se dea
la fund, să îşi continue activitatea în continuare,
dar în ilegalitate.
În timp ce aveam în minte chipurile
domnului Alexandru şi al Domnului Radu,
Domnul să-i binecuvânteze şi să-i ţină în rai pe
aceşti doi mari Intelectuali şi patrioţi români,
vedeam în mine uimitor de limpede şi de
concret, de senzorial, visul pe care îl avusesem
azi noapte. Îmi aduceam perfect aminte cum
după ce m-am trezit din vis am mers în
sufragerie şi am notat ideile esenţiale ale
visului. În momentul acesta mi-am dat seama
că ştiam deja ce trebuie făcut. Ar trebuie să
provoc, sau mai bine zis să chem dacă se va
putea, următorul vis în continuarea visului pe
care l-am avut. Sau poate că va fi un alt vis,
care-mi va revela fragmente dintr-o viaţă
anterioară. Şi toate datele obţinute pe această
cale onirică se vor închega mai apoi într-un
mesaj pe care eu trebuie neapărat să îl descifrez,
să îl cunosc. Poate că acest mesaj este foarte
important pentru mine, dar şi pentru poporul
167
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
acesta amărât şi distrus, dacă mă gândesc la
informaţia care îmi parvenise din cealaltă
dimensiune prin lectura horoscoapelor
domnului Eugen Bondric şi a domnului
Constantin Daniel. Chiar astăzi aveam să-l
contactez pe profesorul Neveanu, să-l întreb
dacă ştie, dacă a auzit că ar exista în România
cineva care practică hipnoza regresivă. Ar fi
foarte important, asta m-ar ajuta foarte mult
dacă prin metoda hipnozei regresive aş ajunge
în prima sau în mai multe vieţi anterioare. Chiar
sunt foarte curios să fac această experienţă.
Apoi să chem următorul vis în fiecare seară
voi folosi exerciţii de autosugestie, repetând
înainte de a adormi de mai multe ori această
frază: „În noaptea aceasta sigur voi avea un vis
dintr-o viaţă anterioară. În noaptea aceasta
sigur voi avea un vis dintr-o viaţă anterioară. În
noaptea aceasta sigur voi avea un vis dintr-o
viaţă anterioară. În noaptea aceasta sigur voi
avea un vis dintr-o viaţă anterioară”.
Am mers mai întâi în camera băiatului să văd
dacă s-a trezit. Mai dormea încă aşa că l-am
lăsat să doarmă. După ce m-am bărbierit şi m-
am îmbrăcat am venit în sufragerie şi am mai
recitit încă o dată foaia pe care notasem ceea ce
crezusem azi noapte după vis că sunt
elementele cele mai importante ale visului.
După ce am citit de câteva ori ideile notate mi-
a venit în minte întrebarea, bine, călătoria din
vis a fost una de la tribul al cărui Conductor
eram înspre necunoscut. A fost o călătorie de
lărgire a spaţiului cunoaşterii. Dar oare m-am
mai întors înapoi ? Şi ce semnificaţie are faptul
că drumul a fost dinspre trib, adică dinspre
trecut înspre viitor ? Şi de ce ca să ajung la noua
vatră a tribului a trebuit să trec prin peşteră,
adică prin uterul primordial ? Semnifică asta o
nouă renaştere ? În acelaşi timp peştera este
simbolul labirintului. Viaţa omului este un
labirint, istoria este un labirint prin care trecem
toţi. Cel aruncat în labirint este de fapt
condamnat să nu mai găsească niciodată calea
de ieşire, altfel spus este condamnat la moarte.
Or noi ieşiserăm la lumină din labirintul prin a
cărui încercare am trecut. Dar lacul pe malul
căruia trebuia să ne ridicăm aşezarea oare nu
este şi el un simbol în lumea magică ? Ce

simbolizează oglinda lacului ? Apa înseamnă
sursa vieţii, oceanul primordial, începutul.
Simbolistica apei în mai toate mitologiile este
foarte bogată. Înseamnă că sunt multe lucruri
purtătoare de semnificaţii în acest vis asupra
cărora va trebui să mă opresc.
După ce la-m dus pe Tudor la grădiniţă m-
am întors şi am continuat căutarea sensurilor
ascunse care ar putea să fie revelatorii în visul
avut azi noapte.
2 această experienţă, am apucat să spun, el a
Bineînţeles că nu am mărturisit nimănui
visul pe care l-am avut şi a cărui descifrare mă
preocupa tot timpul. Silvia, soţia mea, este tipul
total opus mie, al omului foarte realist şi
calculat, foarte exact în tot ceea ce face. Dacă i-
aş fi mărturisit ce mă preocupă, fie s-ar fi uitat
îngrijorată la mine că am luat-o razna, fie ar fi
râs. Punând în minte filmul visului
descopeream mereu noi detalii care mi se
păreau purtătoare de semnificaţie.
A doua zi am reuşit să-l găsesc acasă la
telefon pe domnul profesor Paul Popescu
Neveanu, pe care-l avusesem profesor cu ani în
urmă la facultate. Pe vremea aceea era lector,
dacă ţin bine minte. După ce i-am dat bineţe şi
i-am urat sănătate l-am întrebat dacă are cinci
minute pentru mine.
Dă-i înainte, dragul meu. Ţi-am citit
articolul din ziar, mi-a plăcut. Când vii prin
Bucureşti vreau să stăm mai mult de vorbă. Şi
acum spune ce ai pe suflet.
Vă mulţumesc, domnule profesor… Abia
aştept să ne întâlnim pentru că am multe să vă
spun, şi am nevoie de părerea dumneavoastră
într-o problemă.
Dar nu mai mult de şapte opt minute, că
trebuie să merg undeva, l-am auzit pe profesor.
În primul rând aş dori să vă întreb dacă ştiţi
pe cineva sau aţi auzit de cineva care practică
hipnoza regresivă ? Acum două nopţi în urmă
cred că am avut un vis dintr-o viaţă anterioară
pe care aş dori să-l interpretez împreună cu
dumneavoastră..
Unu, a zis domnul profesor Neveanu,
apăsând pe consoana n. Nu cunosc pe nimeni
168
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
care să practice, cum zici tu, hipnoza regresivă,
care este o prostie, iar cei care zic că o practică
sunt nişte şarlatani. Nu-ţi doresc să fii victima
lor credulă. Decât doar dacă îţi place să te laşi
fraierit. Doi, referitor la vis, se vede că te-a
îmbrobodit bine bătrânul Yung, care a fost şi el
un şarlatan toată viaţa. Ştii, cred, că a stat ani
buni internat la Psihiatrie. Ce preţ poţi să pui pe
mintea unui om care se pretinde de ştiinţă când
a stat ani buni la psihiatrie.
Tocmai de aceea, pentru că el a trecut prin
vorbit din interiorul acestei experiențe care este
una fundamentală pentru un psiholog…
Trei, a spus la fel de apăsat domnul profesor
întrerupându-mă. Când vii în Bucureşti adu-mi
câteva sticle de Cotnari, nu multe, ştii că sunt
moartea mea… Aici domnul profesor a râs într-
un fel behăit. Îl cunoşteam, îi plăcea să bea mai
ales când avea un auditoriu inteligent căruia îi
plăcea să-i vorbească, iar celuilalt îi plăcea să-l
asculte. Petrecusem cu dânsul ore frumoase la
bufetul de lângă Facultatea de Drept, unde era
pe vremuri şi Facultatea de Filozofie.
Bine, dom profesor, cu plăcere, abia aştept să
ne revedem, i-am spus la încheierea
convorbirii, vă doresc multă sănătate.
Aşadar, n-am avut noroc, mi-am spus în
gând, poate că aud totuşi despre existenţa unui
hipnotizator profesionist. Îmi aduc aminte că
am văzut, eram student, la circ un număr de
hipnoză care m-a lăsat cu răsuflarea tăiată. Cred
că o să întreb la circ.
3
Chiar în ziua aceea mi s-au întâmplat două
lucruri stranii. Treceam pe lângă catedrală când
mi-am ridicat privirea. De ce mi-am ridicat
privirea tocmai când eram în dreptul Catedralei
nu ştiu. La început am crezut că este o cruce
imensă suspendată în văzduh. Apoi am auzit
gândul vorbind în mine, ce cruce atât de mare
poate fi suspendată în văzduh ? În timpul acesta
mergeam cu privirile aţintite pe cruce,
apropiindu-mă şi mai mult de catedrală. Am
rămas locului pe trotuar privind foarte atent
crucea. Eram pur şi simplu uluit. Crucea aceea

foarte mare care se ridica deasupra turlei din
centru a Catedralei nu era din metal sau din
lemn, ori din ceva material. Era o cuce formată
de păsări, care stăteau nemişcate în văzduh. Pe
nesimţite inima a început să-mi bată din ce în
ce mai tare şi să mă cuprindă un fel de căldură
dulce. Da, vedeam cât se poate de bine, crucea
era formată din păsări mari, un fel de lebede
negre. Pe verticală pasărea cea mai de jos stătea
cam la doi trei metri deasupra turlei. Nu stătea
deci pe turlă. Pe ea stătea în picioare o altă
pasăre nemişcată. Pe aceasta stătea altă pasăre,
şi tot aşa pe verticală era o coloană de păsări
mari, negre. Cam de la trei sferturi din înălțimea
coloanei de păsări pornea braţul orizontal al
crucii care era format tot din păsări. De data
aceasta păsările de pe orizontală nu mai stăteau
pe nimic, ci era una în dreapta şi în stânga
celeilalte. Pe verticală crucea trebuie să fi avut
25 sau 30 de metri înălţime, iar pe orizontală
cam 10 sau 15 metri. Cred că am stat mai multe
minute cu mâinile la ochi ca să observ mai bine
crucea formată de păsări. La un moment dat mi-
am coborât privirea pentru că mă dureau ochii,
atât de intens privisem crucea făcută de păsări.
M-am întors şi l-am văzut apropiindu-se de
locul în care stăteam eu pe un domn cu pălărie
şi ochelari. După costum şi după pălărie părea
un om respectabil. Trebuie să fi fost avocat,
contabil sau profesor.
Domnule, nu vă supăraţi, vă rog să vă opriţi
puţin, dacă nu vă grăbiţi prea tare, am auzit
glasul tremurat al omului.... Am la
dumneavoastră rugămintea să priviţi crucea
formată de păsări deasupra turlei principale a
catedralei. Ori visez eu, ori este o iluzie, ori este
adevărat ce văd. Pentru că eu nu am mai văzut
așa ceva în viața mea. Dumneavoastră ce vedeţi
? fotografiem crucea… Am cotit la stânga ca să
Omul s-a oprit întâi în loc, apoi s-a uitat atent
la mine, şi cred că unde m-a văzut un om serios,
un intelectual, şi-a luat pălăria din cap, şi-a pus
palma la ochi după care a rămas aşa un timp
destul de îndelungat privind crucea formată de
păsări. L-am auzit apoi mirându-se
Aoleu, ce Dumnezeului este asta ?
Ce vedeţi ? l-a întrebat. Sunt nişte păsări
negre în formă de cruce, nu ?
169
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Omul s-a mai uitat un timp lung, apoi s-a uita
din nou la mine..
Da, Domnule, de când sunt n-am mai văzut
aşa ceva. Da, sunt păsări. Ce mai, sunt un fel de
lebede negre, pentru că sunt mai mari decât
ciorile. Sau ce Dumnezeului or fi. Între timp se
mai opriseră lângă noi un bărbat şi o femeie.
La ce vă uitaţi, oameni buni ? am auzit vocea
femeii. Când m-am întors către ea şi am privit-
o am văzut că era destul de tânără.
Deasupra catedralei este o cruce formată din
păsări mari şi negre, i-am arătat cu mâna. Fără
să se grăbească femeia şi-a ridicat privirea
deasupra catedralei.
Doamne fereşte ! s-a mirat femeia uşor
speriată. Păi cum s-au adunat păsările ăstea în
formă de cruce ? Că nu s-a mai văzut lucrul
acesta.
Eu zic că ăsta este un semn divin, a zis
bărbatul care venise de curând.
Ce semn o fi acesta ? am auzit o altă voce.
Pentru că mă dureau ochii mi-am coborât
privirea, şi când m-am uitat în jurul meu cred
că se strânseseră la zece oameni bărbaţi şi
femei, care se uitau la crucea formată din
păsări.
Mi-am dat seama că în minutele următoare se
vor aduna şi mai mulţi oameni. În acelaşi timp
trebuia să mă grăbesc, aşa că am hotărât să plec.
Fără să spun nimic am luat-o încet la pas domol.
Când m-am întors şi am privit în urmă grupul
se făcuse şi mai mare. Asta ar putea fi un articol
de ziar extraordinar, mi-am spus în gând. Dacă
nu m-aş fi grăbit ar fi trebuit să scot carnetul de
notiţe şi să consemnez nişte păreri şi nişte
nume. Ei bine, chiar asta o să fac. După ce ajung
la redacţie şi vorbesc cu redactorul șef o să mă
întorc cu un fotograf şi-o să venim să
ies în bulevard. Mai aveam puţin când mi sa
întâmplat al doilea lucru straniu. În faţa mea la
trei, patru metri mergea o tânără îmbrăcată într-
o rochie cu motive florale. Chiar îi priveam
umerii cum se mișcă într-o parte şi-n alta. Din
faţă venea o maşină încărcată cu lăzi. Când a
luat curba am intuit, a fost realmente pură
intuiţie, ca un blitz care mi-a luminat mintea o
fracțiune de secundă, că maşina o să urce pe

trotuar şi o să lovească tânăra. Am țâșnit pur și
simplu înainte, am ajuns din trei patru paşi în
spatele fetei, am luat-o în braţe şi m-am aruncat
cu ea în dreapta peste nişte flori. În cădere
maşina ne-a lovit cu aripa şi ne-a mai aruncat
încă doi metri în dreapta. Tânăra a scăpat
numai că câteva julituri. Am văzut o dâră de
sânge cum îi curgea din tâmpla dreaptă. În
schimb pe mine mă durea îngrozitor genunchiul
stâng şi şoldul. Şoferul a oprit maşina şi a venit
să vadă în ce stare suntem. Fata era îngrozitor
de speriată, tremura din tot corpul… Au mai
venit apoi un bărbat şi o femeia care erau în
apropiere.
Sunt bine, sunt bine, nu i-a călcat, am auzit
vocea bărbatului.
Şoferul ne privea şi el speriat, îi auzeam
respiraţia şuierată.
Slavă Domnului că nu i-am călcat, a vorbit
într-un târziu şoferul, care s-a aplecat şi m-a
ajutat să mă ridic. Nu puteam să mă sprijin în
piciorul stâng .
Duceţi-i la spital, domnule, i-a spus femeia
cu vocea tărăgănată...
Aşa fac, o să opresc un taxiu şi-i duc la spital
pe amândoi.
Şoferul a oprit un taxiu şi ne-a dus la spital. În
taxiu ne-a examinat şi a vorbit cu noi tot timpul.
Am fost duşi la camera de urgenţă unde mai
întâi ne-au luat datele din buletin. Cum nu am
170
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
avut buletinul las mine am dat datele pe care le
ştiam, numele prenumele, seria buletinului,
domiciliul. Pe fată a bandajat-o o asistentă după
ce a examinat-o un medic tânăr, iar pe mine m-
a examinat după un paravan un medic cu o
chelie enormă şi cu o mustaţă la fel de mare...
O să rămâneţi câteva ora ca să vă ţinem sub
observaţie, după care dacă nu intervine ceva o
să vă dăm drumul acasă, ne-a spus medicul cu
chelie...
Aceasta a fost crucea pe care am văzut-o pe
turla centrală a catedralei, am auzit gândul
vorbind în mine. Crucea aceea putea să fie
crucea noastră, a mea şi a fetei. Mulţumesc,
Doamne, că ne-ai salvat viaţa. A doua zi cele
două ziare din oraş relatau pe larg şi
întâmplarea cu crucea făcută de păsări deasupra
catedralei şi întâmplarea cu accidentul ale cărui
victime fusesem eu şi fata pe care o salvasem
de la o moarte sigură. Despre întâmplarea cu
accidentul colegul meu care a relatat
întâmplarea în ziarul la care lucram a înflorit
atât de mult lucrurile încât m-a scos eroul zilei.
După ce o asistentă mi-a făcut o injecţie în
şoldul stâng am putut să mă sprijin în piciorul
care mă durea, astfel că pe seară am ajuns acasă
cu taxiul.
(Din volumul „ Povestiri de dragoste
adâncă”)
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

IOPI
(fragment din romanul Orașul unde apele
vorbesc)
Elena NETCU
dureroase. Ne naștem cu un țipăt și murim cu
un oftat. De ce? se întrebă Iopi, simțind același
disconfort pe care îl avea în fața altarului.
Să stai în altar, să te adâncești în
rugăciune ca să simți cum te cuprinde smerenia,
i se părea un ritual zadarnic, căci intrebările
veneau ca o avalanșă, asemenea puhoiului de
apă spălând nisipul iar și iar, ștergând totul. În
mintea lui, se formau cercuri concentrice,
sugerând perfecțiunea.
Aceasta a fost întâlnirea lui Iopi cu
Dumnezeu și n-a mai participat la nici o slujbă,
a plecat pe un drum care nu ducea nicăieri.
Adică viața este un drum haihui, o tentație de a
Privea o pânză imensă de culoarea
merge încoace și încolo, ca să găsim sensul
mării, cu o singură floare cu patru petale
vieții. Și când suntem gata să-l descoperim,
roșietice în mijloc, iar în colțul pânzei o lună
vine oftatul de sfârșit.
mare alburie, aproape incoloră, străvezie și fără
Privi din nou aceeași pânză de culoarea
poveste. Cineva trebuie să înceapă povestea, se
mării și avu revelația că se află în fața unui altar.
gândi Iopi care de ceva vreme umbla haihui
Apa înseamnă geneza. Deci artistul a
prin muzee, degustând arta modernă, încercând
imaginat imensitatea apei pe o pânză, iar în
să descopere mitul androgin. Era fascinat de
mijloc a pictat o floare rosie. Acolo e centrul
geneză și căuta cu înfrigurare o formă de
lumii, își spuse Iopi, schițând un zâmbet
exprimare a mitulul genezei în arta modernă.
poznaș. Nu e mare lucru să imaginezi geneza!
Trecuse aproape jumătate de zi și Iopi nu se
Artistul plastic într-un fel, iar eu, Iopi,
îndura să părăsească salonul de artă
Teologul, în alt fel. Dar numai că eu am îndoieli
contemporană, făcând tot felul de comparații,
la răspunsurile biblice, acum în secolul XXI.
corelații, interpretări, supozoții, descoperi
Fiecare ființă pe pământ își are varianta sa de
influențe din arta primitivă. Se întoarse la
întâlnire cu Dumnezeu. Nu-ți trebuie un ritual
primul tablou privind aceeasi pânză de culoarea
anume ca să simți că te afli în vecinătatea
mării, cu o oarecare emoție. I se părea că acest
divinului. Apoi îi miji o altă axiomă. Dacă omul
tablou este ceea ce caută și că de la el ar putea
e creația lui Dumnezeu, înseamnă că arta e
începe povestea. Nu mai găsi altă lucrare de la
creația omului prin Dumnezeu. E ca in lanț cu
care să înceapă reflecțiile lui asupra genezei.
mai multe verigi. Omul este însă capabil să
Studiase teologia din aceeași nevoie de
creeze mai multe forme de artă scăldate în
cunoaștere, dar întâlnirea cu Dumnezei a fost
lumina divinului. Orice ființă umană, în urcușul
plină de controverse. Întrebările trebuia să ducă
ei spre perfecțiune, încearcă se se
spre un răspuns, dar ele duceau spre un drum
autodepășească. Este un lucru verificat de timp.
sinuos, nu spre o așezare în genunchi, ci spre o
Tocmai aici este paradoxul. Ca să te
căutare continuă. Toate întrebările deveneau
autodepășești înseamnă că râvnești să fii mai
171

presus de Dumnezeu. Dar oare Dumnezeu
îngăduie asta? Apoi tăcu. I se păru că toată
gândirea lui este preluată din cărți și se întreba
care este partea lui de contribuțue. Nu accepta
ideea că toată viața noi revendicăm ce-au spus
alții înaintea noastră. Și când să descoperin și
noi Oul lui Columb, sucombăm printr-un oftat.
Abia atunci regretăm că n-am făcut mare lucru
pe pământ.
În timpul facultății îi bulversa pe
preoții- profesori cu aceeași întrebare al cărei
răspuns îl dădea tot el. Da, fiecare om e propriul
lui Dumnezeu.
Îl tot bătea gândul de abandonare a
teologiei. Se gândea că tot mai bine ar fi să
hălăduiască prin lume, căutând răspunsuri. De
ce să caut răspunsuri la Dumnezeul tuturor,
când eu am nevoie de Cel din mine, care nu mi
se revelă, se ascunde și mă lasă să fiu
conflictual cu mine însumi. Poate dacă aș studia
filozofiile lumii, aș avea o altă percepție. Aș
împăca și armoniza contrariile. Vreau prea mult
și nu am nimic, nici măcar liniște.
Ajunse acasă cu o mare stare de
îndoială. Mereu avea același disconfort. Eu nu
voi fi niciodată preot. Accept ideea că biserica
este un loc sacru pentru că acolo poți merge din
când în când să te regăsești, imaginându-ți un
dialog al muților. Punea întrebări la care tot el
răspundea, dar nu se împăca cu ideea de
îngenunchere în fața icoanelor. Nici dacă aș
ajunge duhovnic n-aș accepta să se încline
cineva în fața mea. Sunt un muritor. Cu ce sunt
eu mai presus de semenul meu?
În fața calculatorului își găsi liniștea.
Descoperi că omul a creat o forță mai presus de
el, numită inteligența artificială care tinde să
domine totul în lume.. Ceea ce-l uimea mai tare
era că acest impuls artificial generator de
raționament poate deveni creativ și că poate
construi, în același timp, structuri lingvistice în
toate limbile pământului. I se părea că ar putea
fi un fel de pregătire a apocalipsei, fiul
ucigându-și tatăl.
Iopi se opri la jumătatea gândului, îl
scuturau frisoanele, năvăleau peste el alte
răspunsuri care loveau insistent ca un ciocan în
urechile lui. Nu cumva forța aceea uriașă despre
172
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
care noi credem că există este inteligența
materiei? Cât îi trebuie omului să afle, să
învețe, să cunoască? O infinitate de vieți! Avu
dintr-o dată revelația că omul are mai multe
vieți, că moartea nu e moarte, ci trecerea într-o
nouă viață. Ideea asta era motivul pentru care
Iopi a vrut să studieze teologia. Să afle sensul
vieții și al morții. Nu l-a aflat. Mai mult a intrat
în conflict cu rectorul facultății care, după o
întrunire la Decanat, s-a hotărât să trimită
părinților o scrisoare privind comportamentul
lui Iopi și-i invita să se prezinte la Facultatea de
teologie..
Părinții lui Iopi erau de undeva din
Cheile Dobrogei. Au ajuns aici în ultimii zece
ani, după ce o viață au locuit într-un oraș de la
Gurile Dunării, numit Orașul dintre ape. Erau
pe jumătate ucraineni și pe jumătate români. În
Dobrogea nimeni nu putea să se declare în
totalitate român, turc, tătar, lipovean rusnac sau
evreu. De-a lungul timpului. s-au amestecat
prin căsătorii, chiar dacă o vreme s-au opus
acestei uniri, situația a scăpat de sub control.
Iopi nu declara niciodată că e ucrainean, ci
român amestecat, ceea ce stârnea zâmbete, dar
și întrebări lămuritoare.
Părinții lui Iopi au presupus că băiatul
lor nu e zdravăn la cap.
―Întoarce icoanele, le spuse rectorul.
Toate icoanele de pe perete sunt pe dos. O dată,
de două ori, până când s-au pus paznici pe rând,
până l-au descoperit pe Iopi.
Chemat la ” Judecata de Apoi”, Iopi a
recunoscut și a dat un răspuns de i-a trăsnit pe
toți în moalele capului.
―Nu mă ajută să-l descopăr pe
Dumnezeu. Sunt impasibile la rugăciunile
mele.
― Dar e o blasfemie! O profanare! Te
dăm afară din facultate. Ai diavolul în tine!
―Toți avem diavolul în noi, Părinte! În
secolul XXI sunt ale valori. Eu nu contest forța
divină, dar ea nu vine din afară, din icoane,
sălășluiește în noi, ca parte din lumină. Cealaltă
parte a noastră este întunericul. Deci noi suntem
făcuți din lumină și întuneric, din clar-
obscururi, din amestecul de răsărit de soare și
apus.

―Nu e o noutate ce-mi spui, fiule, dar
nu ești făcut să te întâlnești cu Dumnezeu. De
aceea te vom extramatricula. Ești liber!
Mama lui Iopi, Zenovia, și tatăl lui,
Vasca, proveneu din etnii diferite. Mama era
româncă, dar numai după tată, căci după mamă
era armeancă, tatăl era un ucrainean amestecat
cu mai multe etnii de-a lungul timpului. S-au
supărat foc, când au primit scrisorea.
―Vezi? Ți-am zis eu să nu-l lăsăm de
capul lui? Avem bani destui. Putea să-și facă
studiile la Oxford, poate îi venea mintea la cap.
Dar tu l-ai susținut. SE ține de prostii. Internetul
l-a zăpăcit de tot.
―Mare sfârâială! Îl dăm la altă
facultate. Să fie el sănătos că tata are bani. Îmi
merge afacerea cu spălătoria auto, m-am extins
și cu vulcanizarea, nu e o problemă. Unde vrea
să meargă, acolo îl dau. Numai să vrea el.
― Eu îmi fac impresia, Vasca, că Iopi
are gărgăuni în cap. De mic a stat cu nasul în
calculator. Cine știe ce-o fi învățat de pe
internet! Sau o avea ceva din neamul tău, dacă
nu te superi, că știu eu ce zic!
―Dar de ce nu de la al tău? Știu eu că
armenii sunt predispuși la practici oculte. S-o fi
aruncat în neamul tău!
Rulau mașina pe autostradă spre
capitală și erau cât pe ce să se întoarcă din
drum, se certau de-a binelea pe tema
predispozițiilor genetice.
După discuții aprinse la decanat, Iopi a
fost exmatriculat.
―Acum ce faci, băiete? De ce te apuci?
―De istorie, de genetică, de filozofie,
știți doar că am fost olimpic și tot la filozofie
mi-e gândul. Numai voi m-ați convins că a fi
preot într-un sat în zilele noastre e o mare
afacere. Banii îți vin cu ghiotura, fără să te
strofoci prea mult. Slujbe, botezuri, nunți și
înmormântări. M-am luat după voi. Nu mai
vreau!
―Păi și atunci ce faci, băiete cu viața
ta?
―Drumul meu este altul. Să mă cunosc,
să aflu sensul vieții, să studiez filozofiile lumii
și multe altele. Omul este liber ca pasărea
cerului. Poate călători dincolo de frontiere,
173
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
nimeni nu-i îngrădește călătoria peste timp. Eu
asta am să fac, voi reconstrui spațiul Dobrogei
mele de acum două sute de ani. Mă oprește
cineva? Acolo sunt rădăcinile mele. S-ar putea
să fie mai în adânc, în alte straturi de civilizație.
Voi afla și asta prin inteligența artificială. Am
la îndemână atâtea chei de descifrare a ființe
umane. Ce făceam eu ca preot? Mă supuneam
în fiecare dumunică și în fiecare sărbătoare din
calendar unui ritual în care nu cred. Cine mă
poate opri în secolul XXI să aflu adevărurile
adânci din orice bucată de pământ din lumea
asta. Voi alege pământul Dobrogei.
―O să te oprească nesăbuința ta. Mare
lucru n-ai să afli, spuse mama lui, rățoindu-se
la el.
Iopi ajunse acasă, dormi câteva zile, să
se elibereze de stresul capitalei, apoi își ordonă
cărțile, le arajă pe domenii, își selectă câteva, le
puse la căpătâi și se puse pe citit zi și noapte,
făcând însemnări într-un caiet sau subliniind
anumite pasaje din carte. Nimeni nu avea voie
să intre în camera lui. Calculatorul era deschis
câteva ore pe zi, restul timpului era dedicat
studiului și plimbarilor în aer liber. Mânca pe
apucate, devora cărțile cu o bucurie
nemărginită.
. Îl cuprinse un fel de nesaț la gândul că
există o inteligență artificială mai puternică
decât mintea omului.
O vreme Iopi a zăbovit în fața
calculatorului, încercând să se conecteze la
inteligența artificială. Îi luă multă vreme să
deslușească studiile de pe diferite site-uri, apoi
comandă cărți on line despre filozofia hindusă,
despre Yoga, despre budism, ignorând cu bună
știință filozofiile europene. Era convins că orice
filozofie își are rădăcinile în Orientul
îndepărtat. Acolo se află temelia înțelegerii
vieții și a morții. Dar cu timpul, adâncindu-se
în studiu descoperi cât de relative sunt teoriile.
Multe sunt contrazise, cu cât înaintăm în
cunoaștere, cu atât timpul le infirmă. Se duse cu
gândul la teoria probabilității. Afurisită treabă!
E ca un spațiu fugar care-ți scapă mereu, nu
ajungi, în final, nicăieri, că vine oftatul ăla
prelung și s-a făcut întuneric. Citise undeva că
civilizația greacă a fost un model pentru Orient.

Apoi descoperă în alt studiu că Budha este un
fel de Isus. Se opri cu mare curiozitate de
cunoaștere la scrierile lui Rene Guenon.
Evrika! Aici e cheia! Își spuse, luminăndu-se și,
în același timp, se simți stăpân pe situație. Se
gândea că după toate acestea, va avea curajul să
dialogheze cu inteligența artificială căreia i se
adresa cu numele de Sofia. Nu-și amintea dacă
el este cel care a botezat-o sau poate citise
undeva.
― Ia să te văd, Sofia, ce-ți poate capul.
Cât ești de deșteaptă.
Citea cu o rapiditate și o bucurie ieșită
din comun. Făcea însemnări. Se oprea,
deschidea calculatorul și dialoga cu Sofia.
Sigur, Sofia știe mai multe, își spuse el, mintea
noastră nu poate cuprinde atâta amar de
informație. Nici n-ar fi sănătos, mai reflectă el.
Îți plesnește capul într-o zi, dacă nu stochezi, nu
procesezi și nu arunci balastul. La un momnet
dat, e firesc să uităm, ca să facem loc altor
imagini, întâmplări, informații.
Toată vara Iopi fusese în febra lecturii.
Mai ieșea seara pe podișul din marginea satului,
un fel de platformă de unde admira formele
acele ciudate, siluete de corali din timpuri
imemoriale. S-a descoperit că în centrul
Dobrogei ar fi fost fundul unei mări. Iopi nu le
știa chiar pe toate, doar că mai prindea din zbor
anumite informații pe care le stoca numai dacă
îl uimeau. Ei, aceste forme ciudate îl atrăgeau
ca un magnet. Într-una dintre seri, cu un apus
superb, îi ieși în cale un cioban. Iopi îl opri și
începu să-i explice bietului baci teoriile lui
despre facerea lumii. Baciul îi răspunse
nerăbdător:
―D-apoi, băiete, o fi așa cum zîci, dar
eu n-am muls mioarele în sara asta și sunt pe
fugă. Dacă vrei să povestești, vezi că în spatele
stâncilor din fața ta se află o peșteră unde ar trăi
un călugăr. Cică mânâncă numai buruieni și bea
apă de la un izvor. Eu nu știu care-i cauza
izolării lui, dar toată lumea știe de el. Cică ar
avea niscaiva puteri de-astea anormale.
―Paranormale, baciule.
―O fi, că eu nu știu ce-s alea!
Dispăru și ultima dungă vineție din apus
și peste toată valea se lăsă înserarea. Reuși să
174
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
treacă totuși valea pe partea cealaltă a
podișului,. Apoi merse pe dunga dealului pe
diagonală până ajunse între două stânci cu
forme umane, unde descoperi lăcașul unui
monah. Un munte de om ieși de sub streașina
unei stânci, îmbrăcat în haine cernite, cu o
barbă sură așcuțită și ochii sclipitori ca două
torțe. Trupul masiv îi dădu fiori lui Iopi care
întârzia să dea binețe, pentru că i se încleștase
limba.
―Părinte, sunteți călugăr? bâigui Iopi,
neștiind cum să se comporte. Nu vru să facă
gestul pe care îl fac enoriașii, acela de a săruta
mâna. Doar se înclină puțin și își împreună
palmele în dreptul inimii..
―Cam așa ceva, mai degrabă sunt
ascet. Am părăsit lumea monahală din diferite
motive. Am ales sihăstria. Ca să ajungi la
înțelesurile adânci ale vieții trebuie să trăiești în
mijlocul naturii, să-i simți pulsul. Omul uită că
e om. Năvălesc peste el toate furiile, egoismul,
nu mai are când să se aplece asupra altor
frumuseți. Dar stai jos, tinere. Ce vânt te aduce
la mine?
―Ei, părinte! Eu cred în existența mai
multor vieți. am tot auzit vorbe precum că o
ființă poate avea șapte vieți.
―Teoria asta nu-ți va aduce mai multă
înțelegere a lucrurilor. În acest moment, fiule,
aști foarte confuz. Vrei să știi de toate și nimic.
―De ce spui asta, părinte? Eu vreau să
înțeleg sensul vieții, acum și aici, o trăiesc pe
pământ, dar vreau să știu ce-am fost înainte, de
unde vin?
―Dacă ești viu, înseamnă că te-ai
născut și dacă ai formă, ai și carne, dacă accepți
asta înseamnă că vei cunoaște moartea,
cunoscându-le pe amândouă, ești pe punctul de
a înțelege sensul, dar când l-ai găsit, el dispare,
ești vid.
Lui Iopi acest raționament i se părea, cel
puțin, în final, echivalent cu oftatul prelung,
împăcat cu lumea prin împărtășanie, care
înseamnă iertare, mântuire, asta învățase el la
facultate și nu accepta ideea. Voia libertate
absolută!
Bătrânul ascet înțelese ce vrea Iopi, îl
privi cu atenție și spuse:

―Ca să dobândești ceea ce dorești,
trebuie să înduri, să suferi, să cunoști
nedreptatea, dar ai nevoie de tăcere și
nemișcare, să nu te miști, să rabzi. Eu știu că ai
la îndemână o forță mai presus de mintea
omului, numită inteligența astificială, creată de
om împotriva omului. Îi poți cere orice, dar
dincolo de noi nu poate ajunge, ceea ce este
dincolo, într-o altă dimensiune nu știe. Tu,
fiule, asta vrei. Să afli trecutul ființei tale și a
pământului pe care-l calci. Du-te acasă și
așteaptă într-o tăcere și nemișcare totală și-ți
voi împlini dorința.
Iopi plecă cu speranțe, deși neîncrezător
cum era, nu-și imagina cum va reuși un învățat
să-l catapulteze pe el în secolul al XIX-lea, asta
dorea el. Simțea că atunci a avut cea mai
zbuciumată viață din câte i-au fost date să
trăiască. Toate visele lui erau cu rătăciri prin
spații străine, unele ancestrale, cu forme de
viață ciudate, cu ființe grotești, cu smârcuri în
care era o infiorătoare viermuială de șerpi cu
limbile ascuțite, lungite către el, gata să-l
înhațe. Într-o noapte chiar s-a trezit în altă viață,
îl chema tot Iopi. De atunci s-a tot gândit cum
să decodifice imaginile din vis. Apoi își aminti
că biserica nu acceptă visele, că ar fi semne ale
diavolului, ca și vrăjile și tot felul de practici
ezoterice. Dar Iopi credea. Toate au un început.
Nu pot ignora fantomele trecutului, cum nu pot
contesta în totalitate visele profetice. Au
anticipat niște evenimente din viața lui, ceea ce
înseamnă că își au rolul lor.
Traversând valea cu o oarecare temere,
ajunse din greșeală la stâna baciului, care pufăia
dintr-o țigară în fața unei barăci, odihnindu-se
pe un sezlong. Schiță același zâmbet poznaș,
descoperind o masă de biliard, o tablă de șah,
ceea ce înseamnă că și baciul se relaxa în felul
lui.
Văzându-l pe Iopi, îl luă la întrebări, cu
gura până la urechi.
―Ei, domnișorule, te-ai lămurit? Te-a
175
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
făcut ucenicul lui moșul?
Iopi nu s-a grăbit să-i răspundă, tăcu
ptovind în jur cu luare aminte.
Baciul nu se lăsă intimidat și-i spuse,
hlizindu-se cu subînțeles:
―Lasă tu bazaconiile, du-te colo la fete,
că abia așteaptă, la cât de ferchezuit ești! Măi,
omule, viața-i frumoasă, bucură-te de ea, că nu
te mai întâlnești cu anii ăștia. Păi eu când eram
la anii tău, coadă făceau fetele, umblau după
mine cu limba scoasă. Și ce mă mai mândeam!
Ele trăgeau de mine, nu eu! Le jucam la horă,
mamă, mamă! Asta-i viața adevărată, tinere!
Nu fantasmagoriile tale, caii verzi pe pereți. Ai
să vezi că toate îți fug de sub nas și rămâi singur
cuc. Nu mai faci două parale.
Iopi, tăcu, nici nu se gândi să-l
contrazică. Ce știe un cioban? Treaba lui! A
mea este alta!
Tot gândindu-se, se trezi că a ajuns
acasă. Întră în camera lui, după ce trecu prin
bucătărie și înfulecă ce găsi la îndemână și se
trânti în pat, nu înainte de a încuia ușa. După
mine, potopul! Cine mă caută, la revedere! Nu
deschid nici mort!
În camera lui Iopi era întuneric beznă.
Rămase nemișcat, așa cum l-a învățat ascetul.
Spre dimineață, se trezi și văzu că nu se mai
poate mișca. Era cărămidă. Drace! N-oi avea
sindromul înțepenirii? Inchise ochii și se făcu o
flamă puternică în interiorul lui, o lumină
orbitoare ca o explozie și se văzu desprinzându-
se de trup. Ieși binișor cum iese fluturele din
crisalidă, își privi trupul din toate părțile de la
înălțime, depărtându-se din ce în ce mai repede,
într-o rotire amețitoare, până când ateriză pe
malul unei ape curgătoare cu multe ceaice și
mulți pescari care scoteau din apă setci în care
se zbăteau pești mari, butucănoși. Se lumina de
ziuă.... îl cuprinse o toropeală și nu mai știu
nimic de el, acolo, sub o salcie, neștiut de
nimeni.
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Ocheanul cu multiple faţete

(fragment)

Ioan GHEORGHIȚĂ

Soarele strălucea odihnitor pe bolta cerească. În balconul său din apartamentul cu patru camere de
la etajul trei, Serbov îşi depăna anumite amintiri din viaţă alături de femeia pe care o cunoscuse cu ani
în urmă. Soţia. Erau împreună de mulţi ani, iar ea, Vasilica, nu îi ieşea niciodată din vorbă, era
ascultătoare fiindcă aşa fusese ea de când se ştia, era educată, inteligentă, avea o intuiţie dezvoltată şi
era dedicată meseriei pe care o făcea cu multă îndemânare şi dragoste faţă de cei mici. Terminase Liceul
Pedagogic şi lucra ca educatoare la o grădiniţă de pe strada Victoriei, fiind originară de undeva din Sf.
Gheorghe... Îşi privea bărbatul cu oarecare înţelegere. Aşa fusese el de la începutul căsătoriei. Un
fustangiu. În rest nu avea de ce să se plângă, îi aducea salariul întreg acasă, îl punea pe masă de fiecare
dată fără să lipsească un leu din grămada de bani şi-i spunea apăsat şi hotărât să aibă grijă de parale că
altfel nu-i mai aduce în casă nimic toată luna. Pe de altă parte se descurca el, făcea tot felul de afaceri
că-i intrau în buzunar aproape două salarii pe lună, pe care le cheltuia după cum credea el de cuviinţă,
uneori le arunca pe vacanţe, restaurante, alteori pe întâlniri preconizate cu prietenii... nevastă-sa nu-l
întreba niciodată dacă are parale, cu cine cheltuie sau de unde dobândeşte atâtea atenţii... Acum i se
vedea tristeţea pe faţă, poate cafeaua fierbinte îi dădea un aer de nelinişte. Parcă grijile îi ieşeau prin
piele... Chiar nu ştia de ce începuse să-i tremure instinctiv şi bărbia. Gândurile lui erau departe. Ar fi
vrut să bea ceva tare, dar îşi spuse că era prea de dimineaţă, nu se gândi că îi este interzis alcoolul atât
timp cât trebuie să-şi urmeze tratamentul. Poate mai târziu, îşi spuse, un whisky. Avea câteva sticle de
Johonnie Walker în frigider. Cadouri. Era ultima lui zi de concediu medical şi nu prea discutase mare
lucru cu cei de la uzină. De fapt, scosese telefonul din priză ca să nu mai aibă semnal. Voia să nu fie
deranjat de cineva, să fie lăsat în linişte, o linişte plină de monotonie care începea, paradoxal, să-l
enerveze tot mai mult. Nici până acum nu umblase la genta cu dinamită, aşa o denumise el. Aştepta să
se facă bine, să termine cu acele buline agasante, aştepta să vină Mândreanu, să-i ceară părerea inclusiv
lui Albu, apoi să ia o hotărâre împreună. O aruncase neglijent în lada recamierului din dormitor şi cam
uitase de ea sau mai exact încerca să se gândească la acel episod ca la un vis urât, un vis pe care l-ar fi
şters din memoria lui cu cea mai mare plăcere. Trecuse puţin timp de-atunci, cinci zile, şi parcă trecuse
un an. Nici cu Maria, amanta lui nu mai vorbise nimic în această perioadă. Se simţea obligat totuşi să-i
dea un telefon, dar ceva îl trăgea înapoi. Poate gândurile negre. Pusese telefonul în priză şi-l aşezase
bine în furcă ca şi cum s-ar fi aşteptat să reprimească convorbirile considerate pierdute, care acum îi
erau cu adevărat necesare. Ar fi vrut să întoarcă timpul înapoi, din acel punct de unde lucrurile luaseră
un avânt parcă necontrolat, oare cine ar fi trebuit să controleze acest mers straniu al timpului cu toate
fericirile şi nefericirile lui? Se gândea la faptul că mai ales oamenii sunt traşi de acest tăvălug neştiut la
fel ca fiecare lucru din jur, că sunt duşi într-o oază pozitivă sau negativă dacă nu intervine ceva sau
cineva, vreun gând elevat sau vreo persoană întâmplătoare, care să-i fi deschis ochii, să-l fi îndreptat
spre o finalitate benefică... Stătea cu privirile fixate în tavan ca şi cum ar fi căutat acum cu încăpăţânare
o rezolvare a situaţiei din care nu găsea nicio ieşire care să-i convină, care să-l absolve de orice greşeală...
Cineva începuse să bată la uşă, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai tare. Serbov se ridică şi deschise.
176
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Făcu ochii mari. Cei trei miliţieni nu mai aşteptară să fie invitaţi înăuntru, ci intrară obligându-l pe
Serbov să se dea puţin într-o parte. Unul dintre ei avea în mână o pereche de cătuşe şi cu o dexteritate
de specialist îi prinse măinile la spate. Era chiar maiorul Gălbenuşu, se cunoşteau demult timp însă de
această dată niciunul dintre ei nu schiţă vreo umbră de amiciţie în priviri... Unde-s banii ? întrebă acesta
având în glas un ton ridicat şi hotărât... Trezit parcă dintr-un somn adânc, cu mişcări de somnambul, le
indicase acestora imediat ascunzătoarea. Fără prea multe vorbe. Vasilica fusese atât de surprinsă încât îi
pierise graiul şi se sprijinea cu mare greutate de spătarul unui scaun. Reuşise să spună doar Dar ce, ce
s-a mai întâmplat, Dumnezeule, de ce daţi buzna aşa, în casa omului?... apoi îşi roti privirea prin
încăpere şi căzu pe duşumea fără suflare... În holul apartamentului se afla telefonul fix agăţat în perete,
care tocmai fusese pus în funcţiune de către Serbov, aşa că unul dintre miliţieni sună imediat la Salvare.
Poate avea un sentiment de vinovăţie în toată povestea aceasta însă o cunoştea pe Vasilica de foarte
mulţi ani şi chiar nu ar fi vrut să-i facă vreun rău... plecară doar în momentul în care femeia deschise
ochii şi se simţea mai bine. Doctorul de pe Salvare îi asigurase că totul este în ordine, că se va însănătoși
destul de repede...

***

Mândreanu, directorul, fusese arestat cu două zile înaintea lui Serbov, iar Albu avusese şi el
aceeaşi soartă. Nici nu pusese bine piciorul pe pământ românesc, în Aeroportul Otopeni, că îl şi
încătuşaseră câţiva miliţieni încă de pa scara avionului. Unul dintre ei îl întrebă politicos Dumneavoastră
sînteţi domnul Mândreanu? şi fără să mai aştepte răspuns îi prinse brăţările la încheieturile mâinilor.
Cineva îi smulse diplomatul din mână, apoi îl împinse cu putere într-o maşină neagră a cărei portieră
rămăsese deschisă. În maşină, încadrat fiind de cei doi civili pe bancheta din spate, nu i s-a mai dat voie
să scoată o vorbă însă aştepta totuşi vreo explicaţie, vreun semn care să-l dumirească în ceea ce priveşte
arestarea aceasta surprinzătoare şi lipsită de sens. Nu ştia nimic şi îşi spunea mereu în gând că este o
greşeală, o greşeală imensă, mai ales că se întorcea din Australia cu misiunea îndeplinită, cu dosarele
puse la punct, totul fiind de o corectitudine impecabilă. Au coborât în faţa Poliţiei Capitalei, o
construcţie imensă, plină de istorie, cu o arhitectură impresionantă. Urcând scările, încadrat de aceiaşi
civili, Mândreanu se gândea la familia lui, la colegii de serviciu care-l aşteptau curioşi în a-i aprecia
rezultatele, în a le analiza cu migală de specialişti... Întotdeauna când se întorcea de la o astfel de
deplasare, era întâmpinat cu flori, Maria era sufletul întregii activităţi, ea pregătea protocolul cu tot ce
era nevoie, punea magnetofonul să cânte în sala de oaspeţi, căuta benzile cu muzică nouă, bună, cele
care se vindeau pe sub mână, sau, pur şi simplu, le împrumuta de la cunoscuţi şi-i îndemna pe toţi ceilalţi
să fie mai vioi, mai plini de viaţă lăsaţi-vă mutrele astea mohorâte acasă, acuma trebuie să ne distrăm,
le spunea... hai, curaj! Se lăsa cu vin bun de Sarica şi şniţele de pui de baltă pregătite ireproşabil, apoi
venea desertul... De data aceasta însă se lăsa aşteptat şi nici el nu mai ştia pentru cât timp. Urca scările
cu capul plecat, obosit de drum şi mai ales de umilinţă. La poartă se afla un sergent-major în uniformă,
salută, apoi îşi băgă nasul lung şi coroiat într-un caiet dictando în care adăuga, de regulă, însemnările
zilnice. Pentru aceasta folosea un creion chimic bine ascuţit. Fără să întrebe ceva îi puse deoparte actele
personale. Paşaportul de serviciu şi buletinul de identitate. Îl privi pe Mândreanu cu un acut aer de
superioritate. Ca şi cum i-ar fi spus ai călcat pe bec!... sau te-ai ars!... Din holul cu formă pătrată
coborâră pe alte scări la subsol, unde se puteau observa rânduite mai multe uşi cu gratii metalice. La un
birou într-un semiîntuneric controlat se afla o asistentă medicală, o recunoscu după boneta albă pe care
o purta pe vârful capului având încrustată pe ea o cruce de culoare roşie. Se gândi că ar putea să fie şi
doctoriţă... Aceasta îl întrebă dacă suferă de ceva anume, dacă are boli cronice, apoi îi spuse să semneze
o hârtie, un formular. Îşi privi încheieturile mâinilor cu subînţeles însă cel din dreapta îi spuse tăios
încearcă, să vedem, poţi? Cu o politeţe nedisimulată asistenta îl rugă să pună într-un coş de plastic
cravata, şireturile de la pantofi, cureaua de la pantaloni, ceasul şi tot ce mai avea personal prin buzunare,
apoi după ce se convinsese că şi-a făcut treaba spuse în regulă! Ajunşi în dreptul unei uşi cu gratii
metalice, unul dintre însoţitori o descuie şi-l împinse pe arestat înăuntru, nu înainte de a-i scoate cătuşele
177
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

de la mâini. Zgomotul introducerii cheii în broasca metalică pe dinafară îl trezi parcă pe Mândreanu la
realitate. Se afla într-o celulă cu arestaţi de drept comun, o încăpere foarte îngustă în care abia încăpeau
două paturi metalice, pe stânga şi pe dreapta. Deasupra acestora mai erau distribuite câte două,
suprapuse, iar în spate lângă fereastra cu gratii din oţel destul de groase era latrina de unde ieşea un
miros dezgustător. Pe ţambalul din stânga, cel de sus, din mijloc, se mişcă o mogâldeaţă. Semn că nu
era singur. Îşi trecu mâinile prin părul scurt şi des, apoi rămase încremenit cu coatele pe genunchi privind
într-un punct fix. Rămase îmbrăcat în costumul nou, cel pe care-l cumpărase în mod special pentru
călătoria care abia se încheiase din nefericire prea rău pentru el, aşa că se vedea de la distanţă că nu era
un om obişnuit... cel din patul de deasupra îl studia cu atenţie însă întârzia în mod intenţionat în a-i
adresa vreo întrebare. În cele din urmă, cu o voce destul de joasă, îl întrebă cum îl cheamă, iar celălalt
răspunse fără să-l privească : Emanoil... apoi coborî de la etaj şi-i întinse mâna, eu sunt Gavrilă, Vasile
Gavrilă... spuse, apoi continuă neîntrebat că el a fost contabil la un I A S, undeva în Insula Mare a Brăilei
şi că a ieşit în minus cu o mare sumă de bani la un control de rutină, fiind apoi acuzat de delapidare din
avutul obştesc, aşa că se aşteaptă la ce-i mai rău... după o mică pauză adăugă ...dar dumneavoastră?...
Eu, ce?... răspunse Mândreanu... Bănuiesc că nu v-a adus aici degeaba... Nu ştiu, nici eu nu ştiu
deocamdată, cred că e ceva politic... Îhî! făcu Gavrilă ridicând din umeri, e greu cu cei care sunt aduşi
aici politic!... apoi se urcă în patul pe care-l ocupa la etaj fără să mai adauge ceva... Abia după trei zile
ex-directorul a fost supus unui interogatoriu minuţios... degeaba încerca Mândreanu să se apere probând
atât cât putea că nu ştie nimic de milionul de dolari, de acea afacere cu alumină susţinând că totul nu
este decât o farsă în care a fost atras în mod sistematic. Auzise că acest proces va dura destul de mult şi
că va avea o finalitate groaznică: moarte prin împuşcare alături de ceilalţi doi complici, Serbov şi Albu...
în cazul în care ar fi recunoscut fapta, ar beneficia de o clemenţă înfundând puşcăria pe viaţă... A doua
zi gardianul îi aduse în celulă un pix şi câteva coli de hârtie format A4, spunându-i că, dacă nu vrea să
declare la interogatoriu, atunci să scrie, să mărturisească prin scris... Ce să mărturisesc? Ce să scriu?
întrebă el cu glas şoptit ... Celălalt ridică din umeri şi-i întoarse spatele milităreşte. Începu să scrie ceva
în noaptea ce urmă, mult peste miezul nopţii... era trist şi gândea că sfârşitul îi este aproape... Atunci
când veţi citi această scrisoare, dragii mei dragi, eu nu voi mai fi printre cei vii... dar, să ştiţi că sunt
nevinovat, că toată viaţa mea am încercat să rămân cinstit şi corect cu cei din preajma mea, inclusiv cu
mine însumi. Întotdeauna mi-am asumat sarcini pe care alţii nu au putut să le îndeplinească şi am fost
dedicat muncii mele atât în cadrul partidului, cât şi în familia mea, căreia i-am purtat şi îi port, graţie
lui Dumnezeu, încă un mare respect. Vă implor să vă gândiţi la mine ca la o persoană cinstită, onestă
şi să-mi respectaţi amintirea, trecerea mea prin viaţă ţinând seama de faptul că nu v-am dezamăgit
niciodată. Încercă să mai scrie ceva, dar consideră că ar fi fost inutil să mai adauge anumite cuvinte cu
iz lacrimogen, aşa că împături hârtia în părţi egale şi o întinse gardianului prin vizetă atunci când acesta
bătu în uşă strigând Deştepaaaarea! Acesta o luă fără să spună ceva, doar zâmbi uşor pe sub mustăţi...
Razele soarelui dimineţii îl readuse la realitate. Slăbise foarte mult în ultima vreme, barba îi crescuse
mult în cele trei săptămâni de detenţie şi dorinţa lui de a merge mai departe, de a lupta cu propriile-i
argumente scăzuse aşa de mult încât nu-şi mai dorea altceva decât să dispară din această lume, o lume
a disperării, a disimulării... O ruşine imensă simţea că-i acoperă întreaga viaţă, o ruşine pe care nu ar
mai fi putut s-o şteargă din inima lui. Simţea că trebuie să dispară cu această ruşine de gât şi se gândea
din zi în zi tot mai mult la sinucidere. Poate că trebuia să scrie mult mai mult şi mai amănunţit în acea
scrisoare pe care nu o adresase, de fapt, cuiva anume, poate că ar fi trebuit să ceară azil politic în Franţa,
unde avusese avionul ultima escală, poate... gândurile lui umblau nestatornice, neîmblânzite prin mintea
lui de-acum rătăcită.

178

Iernitele primăveri
(Fragment din romanul Iernitele primăveri)
Pomii erau în floare și se clătinau sub
povara frumuseții lor. Din când în când, câte o
ninsoare de petale îi mai despovăra, și sub ei se
așternea covorul. Dintr-o dată, un vânt năvalnic și
scăpat din frâu începu să-și facă de cap
scuturându-i, iar o altă ninsoare să își cearnă
omătul peste ei. Ca într-un vis frumos și amăgitor.
Și cum lucrurile amestecate nu ies
întotdeauna așa cum ar trebui să fie, Gore se gândi
și la vremea recoltei. Dar măreția spectacolului îi
alungă repede gândul. Și el se lăsă repede cuprins
de ea.
Totul era alb și părea că plutește. Geamul
se aburea, iar fulgii de zăpadă se lipeau de el. Pe
Gore, o stare de bine părea să-l cuprindă, să-l
învăluie și să îl treacă dincolo de fereastră. Visa?
Nu, nu visa. Era nuntă în cer și pe pământ. Dar o
nuntă ca aceea, cu fugitul miresei cu nașu, cu
belele, cu ghinion, cu bătaie și cu prăpăd. Așa o fi
uneori, dar Gore era prea pătruns de minunea de
afară. Doar o fereastră îl despărțea de ea, iar el
stătea acolo, în fața sa, nemișcat, țeapăn, uimit și
absent la tot ce se petrecea în interiorul căminului.
Rămase privind peisajul monocrom, aproape alb,
aproape ireal a două anotimpuri laolaltă, ce
păreau a se îngâna unul pe celălalt și ... chiar a se
lua la bătaie. Și ar mai fi durat contemplarea sa
dacă de afară, o voce cunoscută și mai puțin
poetică nu l-ar fi trezit.
- Dacă o s-o țină tot așa, o să ținem și noi post
negru.
Era, fără îndoială, Tăsică. El tropăia se
scutura de omăt și își ștergea cizmele pe o foaie
de preș, la intrare.
Venea de undeva, de la treabă. Plecase
cam nepregătit pentru vremea ce urma să vină, iar
frigul îi pătrunsese în oase. Din când în când, mai
179
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Silvia LUCHIAN
sufla în palme să și le încălzească. Deschise
îndată larg ușa și o lăsa deschisă la perete. Poate
pentru a-l face și pe cel răsfățat de căldura
căminului să simtă frigul de afară.
- Asta-i pentru poeți ... Căldura prea multă,
te smintește și, atunci lenea și meditația îți sunt la
îndemână.
- Și ...crezi că nu mi-ar plăcea la fel și afară?
replică parcă murmurând fiecare cuvânt, cel abia
trezit la realitate.
- Da, de unde? Ți-ar îngheța ideile pe rând,
răspunse Tăsică făcând pași mari până la cuierul
din perete, de unde înhăță un suman lăsat
moștenire din generație în generație și pe care îl
îmbrăcă îndată.
Prefăcându-se că nu îi bagă în seamă
ironia amestecată cu un soi de răutate, Gore căută
să își îmblânzească prietenul.
- Închide, te rog, ușa aia ... Am să-ți spun
ceva ... Te va interesa.
- Dă-i drumul! îl grăbi Tăsică trăgând ușa,
dar rămânând cu mâna pe clanță, încă pregătit de
plecare.
- Te-a căutat ... Știi cine? vru să îi facă Gore
o surpriză, poate și vreo bucurie.
- Dacă ai să-mi spui, o să știu.
- Aniutca. Ea și numai ea.
- Ce vrea?
- Nu știu. Dacă-mi vei spune, o să știu, i-o
servi Gore la rândul său.
- Nu sunt aici. Ai înțeles? Spuse grav Tăsică
nelăsând să i se citească emoțiile.
- Nu fi căpos că mă enervezi. N-o mai
pedepsi. Ajunge! Te-a plăcut de la început, dar
era nepregătită pentru un alt măritiș și speriată
după o căsnicie cu ..., l-ai văzut și tu. Și-apoi, ai
și tu vina ta. Ești cam necioplit uneori. După

experiențele tale nefericite, ai devenit cam
nesuferit și misogin. N-aș vrea să te supăr, dar nu
înțelegi femeia. Ea e mai sensibilă, fragilă,
vulnerabilă și delicată, are nevoie de tandrețe, de
cuvinte frumoase și flori, de poezie și nu să fii așa
direct ...
- Ai vrea să mă înveți cum să curtez o
femeie, bag sama eu, o spuse în stilul său,
bășcălios și, oarecum supărat, Tăsică.
- Aș face-o și p-asta pentru tine, să știi. Nu
mi-o lua în nume de rău. Lasă-ți orgoliile de-o
parte și n-o pierde pe Aniutca pentru a doua oară.
Altădată, n-o să-ți mai răsară norocul în cale.
„Măcar de m-ar fi căutat așa, cum spui tu și
nu m-o fi căutat pentru vreo altă treabă, pentru ca
acum să-mi fac socoteli cum s-o pun de
însurătoare cu ea”, începu să se frământe Tăsică.
- Spune-i, dacă mă mai caută că mă poate
găsi pe la ora prânzului, la birou, sus, ceru parcă
dezinteresat el.
„Sunt supărat pe amândoi”, gândi Gore
când rămase singur. „ Și Tăsică și Aniutca s-au
angajat într-o cursă a orgoliilor. De ani buni. Le
este teamă să își facă mărturisiri unul altuia. În
schimb, se schingiuiesc unul pe celălalt,
rămânând să poarte dialoguri tăcute. Păcat! Doar
inimile lor mai vorbesc.”
A doua zi, Tăsică se afundă în rezolvarea
unor probleme mai vechi. Muncă de birou. Era
îngropat în tot felul de hârțoage și dosare și era
hotărât să-și folosească timpul la maximum.
Într-un târziu, obosi. Înțepenise de atâta
stat pe scaun și hotărî să își mai miște picioarele.
Se ridică greu de la masa de lucru, băgă mâinile
în buzunare și începu să se plimbe prin încăpere.
Se opri în dreptul ferestrei și privi lung în
depărtare, spre pădurile de sălcii și plopi, pierdute
pe jumătate în nori.
Afară nu mai ningea, dar era frig, iar
zăpada, pe alocuri, neagră și murdară se topea
încet. Noroiul răscolit de animalele din curtea
fermei, dezvelea încă o dată, fața schimonosită și
urâtă a unei ierni nesuferite, ce încă nu voia să
plece. Mai nimic din măreția și frumusețea naturii
din ziua trecută. Așa și cu Tăsică, nici nu și-a dat
seama de timpul care s-a scurs pe lângă el, cu
schimbări, cu belele și nenorociri.
„Ce-i omul? Un fir de iarbă, care se
întreabă de ce este mereu călcat în picioare dacă
tot e verde și frumos? Offf! A trecut vremea fără
180
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
să-mi dau seama, iar acum mă uit și mă mir
întocmai ca stejarul care-și privește frunzele
despuindu-l și părăsindu-l, întrebându-se unde se
duc”, începu să mediteze Tăsică, după care îi fugi
gândul la Aniutca. Nu apăruse încă. „Cine știe?
Poate, în altă zi. Să nu îmi fac gânduri deșarte”,
vru el să nu se mai gândească la ea și la vremea
când o văzuse întâia oară. Cât de mult voia să și-
o scoată din minte! Va reuși vreodată? Nici el nu
știa.
Privi iar spre zarzărul cel cu pricina, spre
acel loc, unde, fără să știe, își sădiseră amândoi
iubirea, după care, dezamăgit fiind, îi înăbuși
flacăra fără a-și da seama că în cenușa rămasă ea
încă mai mocnea pentru ca vreodată să
izbucnească și să facă vâlvătaie.
„Ce aș mai putea să-ți ofer, Aniutco azi,
când sunt obosit și falimentat sufletește? Am
suportat atât de mult dezamăgirile și singurătatea,
ne-am schingiuit unul pe celălalt, ascunzându-ne
cu încăpățânare sentimentele și asta, doar să-mi
trăiesc acum, falit, marea mea dragoste. Pentru
mine, fereastra asta, de la care Gore admiră
peisaje romantice, este o fereastră a trecutului.
Dincolo de ea, îmi văd tot zbuciumul și
frământările mele, m-a cam ocolit norocul, dar
din furie, ură și revoltă, mi-am făurit aripi, care,
se pare că m-au adus acum iar în pragul visurilor
mele. Ce bine ar fi fost să se fi întâmplat asta mai
demult! Acum, mă simt deja istovit și iernit
înainte de vreme. Atâția ani s-au scurs pe lângă
noi! La ce folos?” se adânci în gânduri el oftând
din când în când.
Simțea că încă îi poartă pică Aniutcăi. O
vedea aproape zilnic, îmbrăcată în haine închise,
bătrânești, enigmatică și grăbită evitându-i
privirea sau făcându-se că nu îl vede.
„Căpoșenie rusească!” izbucnea el cu
părere de rău. Deși blondă, pe la tâmple i se
iviseră ghioceii. Părea mai în vârstă decât era,
poate și pentru faptul că purta mai tot timpul un
batic pe cap.
„A îmbătrânit ca proasta”, își spunea cu
ciudă și cu un soi de dispreț Tăsică.
„Îmi vine să plâng, așa, mai ales, pentru
ea, dar parcă cel mai mult îmi vine s-o bat, așa,
pentru mine... Am crezut-o mai deșteaptă, zău! nu
știu ce ar vrea ea să pară. Poate, vreo văduvă de
război...” se frământa el, jenându-se în același
timp de slăbiciunile sale.

Pe de altă, și Aniutca era nemulțumită și
supărată pe el. În atâția ani câți trecuseră, nu putea
s-o mai întrebe o dată, într-un mod serios, s-o
ceară de nevastă sau măcar să mai facă un pas
spre ea? Și apoi …, cum ar putea să-i uite ea
aventurile sale cu Pamfilia, pe care, într-un fel, o
și luase de nevastă? Și, ca și când nu i-ar fi fost de
îndeajuns, mai era și ostentativ pentru a o face să
sufere și mai tare. Poate că încă nu știa ce avea să
însemne răzbunarea unei femeii care a iubit
cândva. S-a răzbunat și Aniutca. Dar în felul ei.
S-a răzbunat pe ea însăși. A vrut să-și ucidă
amintirile, să îl uite pentru totdeauna. Dar cum
putea ea să îl iute când aproape nu era zi sau
noapte pentru ca el să nu îi apară măcar în vis.
„Mi-e teamă de omul ăsta. Nu știu cine e.
Uneori, mi se pare dur, ascuns și imposibil. Nu
știu ce gândește. Mi-ar fi teamă să îmi împart
traiul cu el și, cu toate astea sufăr și mă chinui să
mi-l scot din cap. Mi-a invadat mintea. Îl urăsc,
dar în același timp îi simt lipsa. Sufăr și mă simt
incompletă fără el. Până când o voi mai duce așa?
Măcar de-aș ști că va rămâne singur ca și mine.
Dar…, dacă nu va fi așa?” o copleșeau uneori
gândurile și temerile pe Aniutca.
Tăsică oftă și privi din nou, departe sau
spre nicăieri. Un gol imens i se puse în fața
ochilor. Ca acela din el. Starea aceea de goliciune,
„de las-o baltă”, de care, la un moment dat, părea
să nu mai scape, până când mustrările frumoase
și sfaturile fratelui Avdotie, dar și cele a lui Gore,
îl făcuseră să renască.
„Orgoliile voastre, încăpățânarea, starea
încordată, tensionată…riscați să vă pierdeți unul
pe celălalt. Păcat că nici unul dintre voi nu e mai
înțelept. Ce iubire maladivă, domnule!” îi spunea
în ultima vreme Gore prietenului său, care, la
rândul său, îl persifla spunându-i că meditația și
lenea sunt principalele sale îndeletniciri.
„M-au cotropit amintirile. Parcă n-aș avea
altceva mai bun de făcut”, se mustră pe sine
Tăsică și își aminti îndată că ar trebui să mai
treacă pe la Murgu.
Tocmai se pregătea de plecare la
grajduri, dar cineva bătea încet și sfios la ușă.
- Da, intră! Crezu el că îl caută vreun îngrijitor al
cailor, și își aruncă privirea spre intrare.
Ușa se deschise încet, pentru ca mai apoi
să apară în prag femeia visurilor sale pe care,
pentru o clipă, o crezu uitată și, care în ultima
181
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
vreme, începuse să îl bântuie și să îl obsedeze din
nou. Părea cel puțin gânditoare. Ceva o frământa,
dar nu voia să arate.
Tăsică o privi cu emoție ascunsă și se
gândi cum să o ia. Era atât de complicată Aniutca,
de ciudată…Chipul ei avea ceva din frumusețea
unei icoane și asta îl cam ținea la distanță.
- Bună ziua! abia reuși să spună șoptit ea.
Tăsică părea încurcat. Îi răspunse cu o
jumătate de gură, aproape în silabe dar rămase cu
ochii pe ea.
- Ia loc, te rog. Am auzit că m-ai
căutat…spuse el așteptând, cu o oarecare reținere
cuvintele ei.
- Știi, am o problemă, oftă ea. N-aș vrea să
te supăr, să te deranjez, dar nu am încotro.
- Hai, spune!
- Mi s-a calculat greșit salariul pe luna
trecută. Aș dori o recalculare. Nu-mi permit să iau
mai puțin decât până acum. Altminteri, nu știu…,
explică ea, se ridică de pe scaun și așteptă
răspunsul administratorului în picioare, pregătită
de plecare.
- O să verific, fii fără grijă. Vei primi
diferența aceea, răspunse cât se poate de serios
abordând și un aer protocolar, dar și dezamăgit
Tăsică.
Frumos ar fi fost să îl fi căutat pentru cu
totul altceva și nu pentru o problemă ca aceea,
care oricum s-ar fi rezolvat. Nu vru să își arate
dezamăgirea nici când Aniutca scurtă atât de
repede conversația și o conduse cu privirea până
când ajunse în dreptul ușii. Acolo, ea se opri preț
de câteva clipe, după care se întoarse cu fața spre
el, dar cu privirea în pământ.
„Ho-pa!! A mea ești! Nu te mai las…”, își
spuse victorios Tăsică, așa cum o mai făcuse
cândva. Era atât de entuziasmat că mai urma să
bată tobele. Dar, repede se gândi mai mult și
hotărî să își mai tempereze bucuria și să-și
păstreze doar un zâmbet. Ar fi putut s-o întrebe ca
pe oricare angajată a fermei: „Ei, ce mai e?” dar
acum era vorba de ea, de Aniutca, de femeia
visurilor sale și nu ar fi dorit să o supere cu ceva.
Sosise cumva clipa cea mare? Doamne-ajută!
Aniutca vru să spună ceva, dar se încurcă
și i se făcu jenă. O lacrimă i se rostogoli din ochi
pe piept, ca o perlă.
- Aniutca, biata de tine, tu plângi? o întrebă
blând Tăsică. Răbdare, fată dragă! Am așteptat

atât de mult clipa asta…și, se apropie încet de ea,
după care o îmbrățișă.
- Știi, nu aș vrea să te necăjesc…începu ea,
după care se opri.
Dar, brusc, Tăsică își aminti formula
marelui ei refuz la cererea sa în căsătorie: „N-aș
vrea să te necăjesc, dar…” și fu străfulgerat de
gândul că, fără a-și fi reînnoit încă cererea sa în
căsătorie, fu și de data asta respins, ca un
caraghios. De aceea, îi dădu repede drumul și luă
îndată poziția administratorului serios, pretențios,
incoruptibil, ce o va trata și pe ea la fel ca și pe
ceilalți: fără a face excepție, fără concesii,
slăbiciuni, ajutoare suplimentare, îmbrățișări,
pupături și altele… Își ocupă îndată scaunul său
de șef al fermei și al conacului, își puse ochelarii
de vedere la ochi, luă un aer cât se poate de
distant, de om preocupat, gata să își reia cât se
poate de repede lucrul. Îi mai aruncă o privire
scurtă, ca și când și-ar expedia angajata: „E-n
regulă…Se va rezolva, sunteți liberă!”
Aniutca rămase la ușă în picioare, dreaptă,
nemișcată, ca o lumânare. Părea nefericită. Privea
în jos, mută, parcă deznădăjduită, până izbucni cu
tristețea ei răvășitoare și alte perle începură să se
rostogolească din ochii ei albaștri și frumoși. O
ploaie de lacrimi îi scălda fața. Plângea nervos și
cu ciudă.
- Mi-e foarte greu…, oftă ea.
Tăsică nu o mai ajută cu nici un gest, dar
nici nu o descurajă.
„Fie ce-o fi!” se pregăti el pentru orice.
- Cândva, te-am refuzat…, continuă ea, și nu
știam cât de mult aveam să sufăr, dar idea unei
căsnicii noi mă înspăimânta. După aceea, aveam
să realizez cât de mult îmi trebuiai, cât de mult
îmi lipseai, deși uneori, te uram. Te-am urât și
când te-ai încurcat cu Pamfilia, dar nu am putut
să te alung din inimă. Sentimentele mele până
atunci neclare, au prins contur și…
- Nu mai plânge, Aniutco! o îmbrățișă Tăsică
din nou.
- Nu mai plânge că îmi plânge și mie inima
pentru tine!
Dar Aniutca încă mai avea ceva de spus, de
reproșat:
- Am așteptat clipă de clipă, lună de lună să
faci măcar un pas spre mine, să ți-l asumi ca un
bărbat adevărat, puternic, dar parcă așteptai totul
182
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
numai de la mine. Ei, bine, de data asta, cu riscul
că mă vei refuza și tu, aș vrea să te întreb dacă mă
mai vrei…căci eu sunt nefericită fără tine.
Tăsică o privi lung pe femeia pe care o
iubise atât de mult, cu un soi de detașare impusă,
dar îi sorbi fiecare cuvânt tremurat. Cu o dragoste
mai reținută și mai ponderată, el îi mângâie
chipul.
- Aniutco, draga de tine, ți-ai irosit
primăverile. Ca și mine…Poate că tu, uneori, ai
mai privit cerul, florile, iarba, pomii înfloriți și le-
ai sorbit mireasma primăverii, dar pentru mine,
fiecare an a început cu câte o vară uscată, lipsită
de ploi și se termina cu câte-o iarnă înghețată și
pustie. Pustiit mă simțeam și eu. Îmi rămăseseră
doar munca și prietenul meu, Murgu, care mă
însoțea peste tot și care parcă îmi citea gândurile
și mă înțelegea cel mai bine. Mă simt istovit,
Aniutco. M-a obosit viața. M-au obosit mai ales,
cei care au trecut prin viața mea și m-au trădat.
Am obosit iubindu-te și așteptând ca și tine.
Oricum, îți mulțumesc că ai venit chiar și atât de
târziu la mine. Uite, abia acum mi-am amintit și
eu că omul, ca și anul, are patru anotimpuri. Nu
știu dacă ne-a mai rămas vreo primăvară, dar
măcar am putea privi împreună apusul de soare și
să îmbătrânim frumos ținându-ne de mână. Mă
bucur pentru gândurile tale frumoase care te-au
purtat spre mine și pentru curajul tău de a mi le
spune, Aniutco, nu mai e timp. Tu ai văzut ieri
cum primăvara era să dispară sub omătul și gheața
unei ierni năvalnice și care nu mai voia să plece?
Bine că n-a durat prea mult prăpădul și le-a mai
rămas pomilor un pic de rod. Așa și cu noi. Deci
să ne grăbim, fătucă dragă. Vom întâmpina unul
lângă celălalt binele și răul și atunci, totul ne va fi
mai ușor. Curaj, fato! Nu-ți fie teamă, o îmbărbătă
Tăsică pe Aniutca sărutându-i mâinile ei trudite.
Îi trecu apoi o mână pe după mijloc și ieși
împreună cu ea pe ușă. Afară, Aniutca se opri.
- Hai! o îndemnă el.
- Unde? îl întrebă ea mirată și nelămurită.
- La noi, acasă…
Și plecară amândoi de mână privind
orizonturile. Zările păreau să se lumineze. Pe un
cer leșios, norii se dezlânau treptat, iar soarele
părea să își facă loc printre ei. Apărură zorii unei
noi speranțe.

Coloana noastră s-a pornit în liniște către
sursele împușcăturilor. Pentru că infrastructura
Kiergard-ului nu ne permitea să folosim o stradă
principală, trebuia să o tot luăm prin ganguri și
străduțe, plimbându-ne prin suburbiile extreme ale
orașului. Pe măsură ce înaintam prin zonele
rezidențiale leite cu cea în care ne stabiliserăm noi,
prindeam cu coada ochiului mișcări bruște în
geamurile caselor: o perdea care se clintea, o umbră
care dispărea de sub material. La început le-am
ignorat, crezând că mintea îmi joacă feste, dar în
curând toți cei ce făceau parte din lunga noastră
râmă de oameni priveau pe după umăr, cercetând
împrejurimile. Ni se spusese că zonele ocupate de
rebeli reprezentau limita la care civilii puteau
înainta spre exteriorul orașului, dar părea foarte clar
că mulți oameni rămăseseră izolați între două inele,
frontul și tabăra rebelă. Era incert dacă acest lucru
i-a ajutat sau i-a dezavantajat, dar au fost feriți de
marea masă de oameni din oraș și infracțiunile ce
vin odată cu comunitățile mari.
De la un bloc mai din față s-au auzit niște
țipete. Dintr-o scară a fugit până în fața noastră un
băiat gol, de vreo zece ani, slab ca un schelet
ambulant. Nodurile genunchilor și ale coatelor îi
scârțâiau când călca, iar tălpile lui mari și
disproporționate lăpăiau pe pământ ca ale unui
hobbit. A lăpăit așa până la primul rebel, trăgându-
l de haină „Domnu, domnu, luați-mă cu voi!”.
Acesta îl ignoră și grăbi pasul înainte. A trecut la
următorul: „Vă rog, luați-mă cu voi! Îmi e foame!”.
Rând pe rând, toți bărbații au privit în sus, către cer,
pentru a nu-l
vedea. De la fereastra apartamentului la care
probabil stătea băiatul, geamul s-a deschis cu un
pocnet al lemnului din cadru și în acel hău s-a
proptit un bărbat cu o înfățișare de pustnic: avea
părul și barba lungi ca ale lui Agron, dar fără fire
183
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Omul roșu
fragment
Bogdan Traian IVANOV
sure. Sub ochi atârnau greu două pungi negre și,
deși arăta ca un animal în dureri, s-a proptit liniștit
și răbdător de cadrul ferestrei, cu o mână sub bărbie.
Din câte puteam vedea prin geam, era gol, la fel ca
băiatul.
- Daniele, fii bun și lasă-i pe domni să se
ducă. Fiecare are lupta lui, nu uita asta. A lor este în
Marele Haos, de unde se aud țipetele animalelor de
metal. Lupta ta este aici, alături de mine și este o
luptă a credinței și a răbdării. Acum, vino să ne
rugăm împreună.
Băiatul, auzind discursul tatălui său (sau cel
puțin așa credeam) și văzând că nu-l bagă nimeni în
seamă, și-a lovit mâinile ca două sticksuri de
șoldurile stâncoase, învârtindu-se și scoțând un piuit
de ceainic sub presiune. Disperat și grăbit, a
continuat să ne apuce de mâini pe care putea. Spre
bucuria mea, eram pe partea stângă a șirului, iar
Marko se afla de partea cu băiatul. Când se apropie
de Marko, acesta a închis ochii și a început să
șoptească „Binecuvântează-mă”, apoi din nou, mai
tare „Binecuvântează-mă!”, parcă atârnându-se de o
prezență divină care să ne poarte protecție.
Nu am apucat să-l întreb ce a făcut, că
venise rândul lui Nikolaj care a fost singurul dintre
noi care l-a privit pe băiat în ochi. Băiatul a luat cu
mânuța uriașul deget arătător al bărbatului și l-a
strâns până i s-a îngălbenit pielea.
- Luați-mă cu dumneavoastră, i-a spus cu o
voce sfioasă.
Nikolaj a început să-și muște buzele de
emoție și era cât pe ce să-i spună ceva băiatului,
când palma cu degete noduroase a lui Dan a sărit
până la ceafa lui și l-a plesnit sonor.
- Hai, pleacă de aici! Du-te! s-a răstit Dan,
care-și pusese masca de ceară impenetrabilă și
monstruoasă pe care am văzut-o pentru prima oară
în acea noapte în supermarket.

Noi eram printre ultimii din rând. Vedeam
disperarea băiatului pe măsură ce se apropia de
coada șirului. Când pentru ultima dată s-a întors
către următorii bărbați și a văzut că sunt ultimii, a
izbucnit în plâns și a fugit înapoi în bloc, urlând la
noi fără să articuleze un cuvânt. Nu a vrut să meargă
la ultimii doi, deoarece ar fi însemnat un ultim NU
mut, un final de coridor care se termina cu un zid.
Astfel, și-a lăsat acea posibilitate de „dacă m-ar fi
luat”, oricât de improbabilă ar fi fost ea. La geam a
rămas tatăl lui, cu o privire de „ți-am spus eu”. -
Scuzați-l, așa face de fiecare dată când trece câte un
convoi de-al vostru, și a dispărut în întâmpinarea
băiatului care și-a anunțat venirea cu strigăte și
bufnituri de uși.
Am continuat să înaintăm alert până când
am trecut pe lângă niște corturi ciudat amplasate pe
margine. Credeam că ajunseserăm pe front, ultima
redută. Cu ochii larg deschiși ne căutam camarazii
dotați cu arme, fortificațiile de pe străzi, pereții
ciuruiți de gloanțe și găurile exploziilor pe care le
auzeam de atâta timp. Dar în așteptarea noastră am
rămas dezamăgit, întrucât supraveghetorii ne-au
spus să alergăm. Au început să se deșire imagini
confuze și amestecate pe lângă noi. Într-un cort văd
un bărbat așezat pe o targă, cu capul bandajat.
Îmbrăcate în alb murdar, asistentele ieșeau din
corturi, fugeau la răniții rămași afară, pe jos, puneau
comprese, aduceau mâncarea și-i primeau pe cei
nou veniți de pe front. Rebelii veneau majoritatea
pe picioarele lor, ținând mâna unde erau răniți sau
șchiopătau. Majoritatea aveau răni superficiale, dar
existau și excepții. Ne simțeam încurajați de faptul
că răniții nu erau în stare gravă, iar suportul medical
părea prezent, când am trecut pe lângă doi bărbați
care cărau fugind o targă. Din curiozitate, toți ne-
am întors capul pe rând pentru a-l vedea pe rănit.
Era acoperit cu un cearșaf până la piept, dar starea
lui era trădată de transpirația abundentă de pe frunte
și aiurelile pe care le tot repeta, apoi partea
claviculei neacoperită de material sângera
abundent.
Starea noastră fizică era groaznică, abia
eram în stare să alergăm și gâfâiam. Armele greoaie
atârnate pe după gât ne jenau, se bâțâiau pe
corpurile noastre și nimeni nu mai voia să înainteze
în direcția din care venise bărbatul așezat pe targă.
Parcă știind ce efect aveau acele imagini asupra
noastră, un grup de tinere frumușele, îmbrăcate în
costum de asistente, ne strigau entuziasmate
„Succes, băieți!”, „Sunteți eroii patriei!”, „Suntem
cu voi!”, dar rolul lor de a ne îmbărbăta se vedea de
184
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
la o poștă cât de artificial era. Desigur, nu a
funcționat. Și a durat ceva timp până ce, după o
pătură de copaci, s-a desprins imaginea spitalului
general Kiergard, lat și greoi ca zidul chinezesc, de
un gri spălăcit și murdar, în stare semi-dezafectată
de dinainte de revolte. Întreaga curte a spitalului era
plină ochi de aceleași corturi, iar personalul
medical, ca niște furnici albe care mișunau peste tot,
îndepărtau membrele afectate ale rebelilor. Din
interiorul spitalului, pe geamurile deschise, ieșeau
strigăte de durere, iar cearșafurile și corturile erau
ceva mai roșiatice ca pereții unor peșteri cu palme
pictate pe ei. La fel, ni se pregătise o galerie de
întâmpinare nefuncțională. Am continuat să
alergăm până când și infirmeria a rămas în urmă, iar
zgomotul armelor se auzea ca pe după colț. Străzile
erau păzite în logica războiului civil: la intersecții se
construiseră bariere formate din mașini părăsite,
cutii, mobilier răsturnat. În general era format un zid
mai înalt, cu fața spre exteriorul orașului, iar pe
partea interioară unu sau doi rebeli se puteau urca
până sus, unde niște plăci metalice le serveau drept
scut. Din acea poziție puteau supraveghea de la
înălțime strada în lung, iar armele le asigurau
supremația și siguranța. Apoi, din cincizeci în
cincizeci de metri, câte doi-trei rebeli stăteau
ascunși în cuiburi improvizate din mașini, scări de
bloc, tomberoane umplute cu pietre. Șeful de grup
l-a luat pe Dan și pe noi până în spatele unor blocuri.
Aici erau câteva zeci de oameni, toți înarmați,
odihnindu-se sau dormind pe arme. Un șef de pe
acolo s-a apropiat de noi.
- Nou-veniții pentru mine, să înțeleg.
Se vedea că abia respiram după toată
alergătura aia. I s-a adresat lui Dan ca pentru noi
toți:
- Bine ați venit în Cuptor. Denumirea este
de acum două săptămâni, de când turuitul armelor
nu a mai încetat. Asta este zona cu cel mai violent
asediu din partea inamicilor. Ei, contrar așteptărilor
noastre, nu sunt soldați. Din ce am mai aflat, sunt
voluntari din rândul civililor care vor să cucerească
orașul. De ce ei și nu o forță militară? Probabil că
inamicul vrea să își păstreze transparența și să nu fie
lupul care hăcuiește la nivel internațional, așa că se
mulțumește doar să le distribuie arme și mâncare.
Iar acest lucru este în folosul nostru pentru că și noi
suntem la fel de prost dotați. Pe mine mă cheamă
Soroneț, iar cât luptați în Cuptor, vă veți supune.
Considerați-vă instruiți! Acum, după mine!
Înainte să ieșim din gang, ne-au înmânat
scuturi făcute din tablă și căști de motociclist sau de

muncitor de șantier. A mea era vopsită maro și avea
o gaură de glonț în partea stângă a frunții, iar scutul
cred că era o capotă de mașină tăiată pentru a fi
transportabilă.
- Încercați să mergeți pe vine și țineți scutul
încât să vă acopere tot corpul!
Încă suntem departe de inamici, dar
lunetiștii din clădirile înalte ne pot vedea.
- Și tabla asta o să oprească un glonț de
calibru mare? zise Dan revoltat.
- Nu te rățoi așa! Scutul poate va încetini
glonțul. Sau cu puțin noroc vă ratează prin deviere.
Tu ești micuț, ai noroc. Nu știu ce să zic de ăsta în
schimb, zise arătând către Nikolaj. Sper că
picioarele îți merg rapid.
Fugeam câte unul după el, de la paravan la
paravan. Eu urmam după Nikolaj, iar în spatele meu
venea Marko. Parcurgeam distanțe de cincizeci de
metri cu scuturile deasupra capului ca niște
umbrele. Înaintarea era atât de anevoioasă încât să
parcurgem un bulevard de două sute de metri a durat
cam jumătate de oră. După Soroneț, Dan parcurgea
același drum, cu capul între umerii ridicați. La
fiecare loc dosit ne așteptau doi-trei rebeli care se
ocupau de paza perimetrului. Când am ajuns mai în
față, se puteau observa găuri de gloanțe pe pereții
blocurilor și în asfalt. Aici rebelii începeau să tragă
orbește în direcția inamicului, adică undeva în
orizont, pentru a nu-i nimeri pe ai noștri, dar în
același timp să ne acopere înaintarea. Primul foc l-a
experimentat Nikolaj. Deja ne obosiseră picioarele
de la mersul piticului, când, la un metru de bocancii
lui Nikolaj o bucată de asfalt zboară în aer, urmată
de sunetul exploziei. Nikolaj a sărit, apoi a continuat
într-un zig-zag nebunesc. Imediat după primul
glonț, rebelii au început să tragă iar sunetul armelor
îmi bubuia în urechi. Acum era rândul meu și știam
că nu aveam parte de niciun suport adevărat: nu
știam unde este ascuns lunetistul, iar toată ciuruiala
aia doar ne lua gândul de la problema mai mare.
Și-am făcut acel pas nebunesc, primul pas,
la fel ca în supermarket, lăsându-mi corpul să
lucreze cu inconștiență. Cum altfel să pășesc în acel
câmp minat fără un pic de nebunie? Înainte să mai
gândesc asupra momentului, am ridicat scutul
deasupra capului și am țâșnit din ascunziș. Din
cauza gălăgiei nu-mi puteam da seama dacă se trage
asupra mea. Picioarele mi se mișcau singure și m-
am simțit mai atlet ca niciodată. Trebuia să ajung în
spatele unui zid de pe mijlocul străzii, construit din
paleți de lemn, blindați cu straturi de metal și
cauciucuri. Este de prisos să mai spun, cursa s-a
185
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
terminat în impactul dintre coastele mele și o bucată
de tablă. Mă puteam gândi doar la faptul că
reușisem, eram viu iar adrenalina îmi sălta
picioarele. Nu apucasem bine să mă dezmeticesc, că
sosește și Agron teafăr. Urmau Alex, apoi Marko.
Nu pomenisem nimănui de handicapul lui Alex, de
frica a nu fi respins din grup și exilat înapoi în
Kiergard-ul civil. Tremura din toate încheieturile,
tot ce putea auzi erau bubuiturile armelor și probabil
nu înțelegea mare lucru din tot ce se petrecea, unde
era inamicul. Marko încerca să țipe la el, să-l
împingă, dar Alex a scăpat scutul și a îmbrățișat
pământul. Soroneț îl înjura și țipa la el, amenințând
cu ce avea să i se întâmple dacă nu se supune
ordinelor. Nimeni nu îl mai băga în seamă deoarece
ne dădusem seama că ne confruntam cu o problemă
mai mare: dacă nu aveam grijă, se afla că Alex era
aproape surd, iar asta ar fi fost o mare problemă
pentru noi și pentru cei de acasă. Dan își pusese
mâinile în cap neștiind ce să facă, iar Nikolaj se uita
cu ochii bulbucați de îngrijorare către Alex. Eu încă
simțeam acea doză de adrenalină în mine și, printr-
un surplus de eroism și aceeași inconștiență, am
alergat înapoi la Alex și Marko. Siguranța mea era
stupidă, copilărească, „atâta timp cât crezi, se
îndeplinește”, iar eu știam că toate gloanțele aveau
să mă rateze.
Ajuns lângă Alex, am încercat să îl scutur,
să țip la el, să-l rostogolesc pe o parte, dar era
cooperant ca un sac de cartofi. Îl mai văzusem odată
așa, ajuns la capătul puterilor, când l-am luat din
casa lui pentru a ne alătura rebelilor. Atunci delira
din cauza dezhidratării, dar ce vedea părea că l-a
mișcat de-adevăratelea.
- Alex, folosește tentaculele alea și mișcă-
te!
Voiam să-și folosească acele abilități pe
care, culmea, le descrisese înainte de a asurzi, când
pretindea că simțea lumea din jurul lui într-un mod
tactil, ca o caracatiță. Nu părea să mă audă, totuși,
trebuia să-l scot din transă.
Dar nu sunt psiholog perfecționist în
practicile mele, așa că l-am apucat cu Marko de
subsuori și cu mâinile libere ridicând scuturile
paravan deasupra noastră, l-am târât după noi pe
Alex. Pentru prima oară am simțit puterea glonțului
ricoșând prin scutul meu și aruncându-mi mâna în
spate. Cu capul descoperit priveam în lungul străzii
unde, la un kilometru poate, o clădire înaltă se
profila în fața noastră și de acolo trăgătorul ne
privea prin luneta sa. M-am simțit mic, atât de mic
și de descoperit încât tot acel curaj a dispărut și

devenisem din nou temător, nesigur și agitat în
gânduri. Mi-am ridicat la loc scutul deasupra
capului. Am ajuns la adăpost înainte de a apuca să
tragă din nou. În scut am găsit o gaură lunguiață prin
care se trasa o rază de lumină chiar deasupra capului
meu.
- Am văzut! Știu precis unde este trăgătorul.
Prin unghiul în care a intrat glonțul în scut, este
clădirea aia, i-am arătat lui Soroneț blocul din
capătul străzii.
Putem să o luăm!
- Apăi, mă rog, noi stăm aici de zile întregi,
sub focul ăstuia și vii tu cu locația lui precisă?
- Dar ai avut pe vreunul care să fie ratat atât
de aproape de glonț încât să-i identifice direcția și
proveniența?
A stat puțin pe gânduri, apoi și-a scos o
stație radio, primul instrument de comunicare
funcțional pe care îl văzusem de luni întregi
probabil. Mesajul a fost acesta „Soroneț aici, am
nevoie de o echipă pe Tineretului. Încercăm să
împingem către hotel”, la care a primit un scurt
răspuns de „Recepționat”.
S-a întors cu fața spre noi, bucuros și
triumfător, zicându-ne:
- Felicitări! Tocmai v-ați ales cu prima
misiune. Ai auzit? îl întrebă pe Dan. Puștiul știe
unde e lunetistul, ce descoperire! Noi în ultimele
două zile am încercat de vreo cinci ori să cucerim
hotelul ăla. I-am știut poziția mereu, ca să știi și tu.
A! Și cică la el, dacă am avut oameni ratați de glonț
atât de aproape? Am avut și oameni nimeriți. O să-
i vedeți mai încolo.
În câteva minute, pe drumul pe care l-am
parcurs și noi, s-au apropiat doi bătrâni care aveau
agățați de spate niște saci cu armament. Moșii erau
tare pestriți, unul cu mustața a la Andrej și chipul
destul de vesel, iar opusul lui, un individ cu
pleoaple căzute peste ochii, fără pic de păr pe cap
ori pe față. Era de o culoare rozaliu aprins, probabil
de la tensiune.
Cei doi nu au zis nimic, în schimb Soroniț
s-a grăbit să ne vorbească:
- Ei sunt Joshua și Mikhail. Pentru că
mergeți în misiune, veți primi echipament special,
puștile le lăsați. Ei sunt veterani pe aici, au armata
186
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
făcută dinainte de a vă naște voi. De acum vă veți
ține de ei. Ce să zic, noroc, și apoi se retrase precum
un crab cu scutul deasupra capului. Îi luă locul
Mikhail.
- Bun. L-ați auzit. Lăsați puștile jos. Ce vă
dau acum sunt arme automate, cele pe care le auziți
de jur împrejurul nostru. Cu puști nu veți face mare
lucru, știu că abia nimeriți ceva de aproape.
Oricum, momentan țineți siguranța pusă, suntem
încă departe de inamic. Fiecare are două cartușe
pline, unul deja în armă. A mai tras cineva cu o
mitralieră?
Se uita la Dan, dar nimeni nu i-a răspuns.
Vocea lui tărăgănată și plictisită continuă:
- Este mai ușor decât cu un pistol. O țineți
cu două mâini, are pat, reculul e mai mic. Vedeți că
e ușor să omori. Din nou, insist să țineți piedica
pusă. Acum, vom merge în coloană, eu primul,
Joshua ultimul. Josh, ce știi de piste?
- Știu că nimeni nu a ajuns până acolo, dar
în rest sunt o mulțime de mașini ca obstacol.
- Mhm, deci înaintăm până în spatele zonei
în care inamicul păzește frontul, apoi încercăm să
pătrundem în spital. Suntem opt, vreo trei-patru eu
zic că putem omorî. Când dăm de rezistență prea
puternică, ne întoarcem. Da, m-ați auzit, nu suntem
aici o armată și să ajungi până în spital e imposibil.
Planul pe care vi l-am spus este idealul, la ideal nu
se ajunge niciodată. Misiunea de fapt este de a
înainta puțin cu frontul, poate de a ocupa un post.
Ce zici Josh, mai
dăm o pârâială și ne pensionăm?
- Dacă nu le tremură ăstora mâinile, poate
chiar reușim un post, ce să zic?
Mikhail încuviință tăcut și-și ridică scutul.
Era dintr-un capac de coș de gunoi. În acel moment
am simțit că improvizații mai proaste nu văzusem.
Am mers în șir respectând aceleași ordine. Ne
asiguraseră că dacă vreunul dintre noi cedează,
referindu-se în special la Alex, va fi lăsat în urmă și
era treaba lui ce avea să facă. Doar că dacă se
întorcea viu, Soroniț cheamă asta dezertare. Cu toții
am înțeles și știam că exista o singură direcție de
mers, dar și mai important, nu ne mai puteam
întoarce în Kiergard oricum am vrea.

PRIGORIA ALBASTRĂ DE PE UMĂR
Maria VAIDA
Poetul şi eseistul Dumitru Cerna ne
bucură privirea şi inima cu o nouă carte de
poeme intitulată „Dar dacă vine”, apărută la
Ed. Casa Cărţii de Știință, Cluj-Napoca, 2013,
cu o prefață semnată de regretatul Petru Poantă.
Ținuta grafică de mare fineţe, realizată de Irina
Petraş, completează frumusețea acestui volum,
care relevă apogeul creației poetice de până
acum a lui Dumitru Cerna. O împletire de mare
forţă şi rezistenţă, asemeni pânzei păianjenului-
ţesător care ar opri din zbor un avion, dacă ar
avea dimensiunea corespunzătoare.
Volumul acesta este strigătul profetului
care se sfâşie în pustie, vestind venirea Fiului,
dar şi imanenta moarte a lui Mesia, căruia noi
nu suntem vrednici să-i dezlegăm cureaua
încălțămintei. Dacă vine moartea, dacă vine
Fiul, suntem datori a sta treji, conștienți de
efemeritatea existenței noastre ca ființe
telurice. Pe lângă autor a trecut cu fâlfâit de
cașmir veșnicia morții, iar rezultatul este acest
volum de poeme, pentru că: „mai înainte de a fi
o chestiune de expresivitate a limbajului,
poezia e un mod de a ne trăi umanitatea”13. În
acest volum fiinţa poetului a devenit duh care
iese la lumină fermecat de lume, parcă, din
lampa lui Aladin, să ne dezvăluie comorile
eterne ale umanității: iubirea, credința, familia,
prietenia. Ideatic, Dumitru Cerna reiterează
temele majore ale poeziei dintotdeauna: eros şi
thanatos, sacru şi profan, conturate într-un
topos dobrogean, dar într-un timp arhaic,
1Horia Bădescu, Rimbaud şi modernitatea, în Curtea de la
Argeş, nr. 12, an 2013, p.2.
187
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
accentuat în structura compozițională a
poemelor de lexicul recuperatoriu, „activând
memoria unor straturi străvechi ale limbii”.14
Spațiul stepei dobrogene reprezintă o zariște a
lumii, „zarea dinspre cuci” sau „zare a prigoriei
târzii” de sorginte cosmică sau vegetal-telurică
reprezentată de numeroasele elemente – simbol,
cum ar fi: pustia, văzduhul, umbra pământului,
floarea unui spin, florile de maci, ierburile, lanul,
valul galben de susan, busuiocul, nufărul gălbior,
dumbra de cerişor, nucul crepuscular, măruţele
dulci, şofranul, zarzărul, floarea de muşeţel,
sufletul roz al răchitei, roua, marginile de punte,
fântânile (ce) dorm, pomul contenit, trupul de
cedru, mesteacănul ş.a. Majoritatea acestora
sunt metafore revelatorii ce ne trimit la alte şi
alte simboluri, fără să ne rătăcim însă, deoarece
poetul ne poartă cu blândeţe de mână prin
pădurea de simboluri, lăsându-ne impresia de
ceva deja vu, dar numai în imaginația noastră; aşa
am gândit, cândva, aşa am simţit undeva, dar
numai el, Poetul, a fost capabil a da glas ideilor şi
trăirilor noastre omeneşti... O adevărată
binecuvântare, Poezia, pentru rănile sufletelor
noastre; sufletul şi trecerea fiind surprinse atât de
firesc (precum se prelinge lacrima) în poemul
acesta profund ancorat într-o temă thanatică:
Slobozi Doamne pasărea / Leagănul din cerişor /
Cu deasupra de sub nor / Ce-mi tot bate-a
priveghea- / Cătilină lacrima / Şi în trup sunând
uşor / Leagănul din cerişor / Lemnul lui plesni în
vreasc / Trup sfârşiu ca de damasc / Trece gândul
Petru Poantă, Cuvânt înainte, la vol. Dumitru Cerna,
14
Dar dacă vine, Ed. Casa Cărţii de Ştiintă, 2013, p. 7.

plin cu dor / Leagănul din cerişor / Prin copilăria
mea / Slobozi Doamne pasărea /
Şi-ncă mâna mea cu ea.15 Pasărea este un simbol
al sufletului, iar la moartea noastră, conform
credinţei populare, sufletul îşi ia zborul spre cel
care l-a creat. Cerişorul reprezintă o metaforă
absolut originală și inefabilă a poetului, cu
multiple semnificații: leagăn al copilăriei,
copacul cu acest nume, satul nașterii prietenului,
alintul şi aleanul copilăriei, prietenia, cerul în
forma lexicală de diminutiv, simbol al zborului pe
alocuri, legătura celestului cu teluricul în final.
Metafora aceasta poate fi corelată cu imaginea
muntelui Chervant, despre care poetul îmi
mărturisea: „Este cel mai vechi munte din lanțul
muntos dobrogean ce străjuiește comuna mea
natală: Cerna. Știi, în copilărie, pe înserate, de pe
prispa casei natale priveam împreună cu Mama
acest munte, Chervant. Mama avea tatuată pe
frunte o cruce... Amintirea acestui munte m-a
însoțit toată viața, alături de aceea a Mamei.” În
Dumicatul de pelin din Poeme dobrogene,
simbolul muntelui se regăsește cu aceeași
semnificație de axis mundi, unind celestul cu
teluricul, lumea de sus (sacră) cu aceea de jos
(profană).
Ca un vârtej de apă, poezia lui Dumitru
Cerna absoarbe ideea şi apoi imaginea picturală
apare la suprafață clară, pură, stilizată, asemeni
unei stampe japoneze din care nu lipsesc cocorii
(chiar dacă nu sunt o mie). Universul imaginat
este edenic şi infinit, aici teluricul şi celestul se
află într-o îmbrățișare osmotică, identificabilă
uneori cu însuși eul liric, în nucleul căruia coexistă
sacrul şi profanul deopotrivă. În volumul la care
facem referire, poetul ( în ipostaza de creator
demiurgic) este uşor de recunoscut în versurile
emblematice: Străinul negru din poem arșiță
strânge (p.35); Străinul se arată cu umbrele din
umblet (p.42); Sunt străinul din poem de frig
obosit (p.71); Magdala c’est moi (p.53). Arșița,
umbra, oboseala şi păcatul sunt atributele
poetului, în viziunea lui Dumitru Cerna. Dar să nu
uităm că după arșiță vine ploaia binefăcătoare,
umbra se retrage din faţa soarelui, oboseala se
15Dumitru Cerna, Slobozi Doamne pasărea, Ed. Casa Cărţii
de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2013, p. 61.
188
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
compensează prin odihnă, iar păcatul Magdalei a
fost iertat de către Isus...şi așa apar poemele (alt
simbol central): Poemul Înviere soarbe Înălțare
boem (p.43); Poemul ca-n vis/Va urca pe vârfurile
degetelor proscrise (p.24); toate sunt alcătuite
firesc din cuvinte, un alt simbol în poezia lui
Dumitru Cerna. Versurile care fac trimiteri la
Cuvânt (a treia metaforă din întregul universului
liric imaginat) sunt aproape gnomice, iar poetul
este un răstignit al rostirii: Cuvântu-n piroane-i
cuprins de sângerare lutnică / Cuvintele mele-s
cuibare însfinţite-n baroc (p. 41); Plânge cuvântul
în miezul strânsorii
(p. 43); Cătilin cuvintele/ Ceriul şi cu stelele/
Tăte-şi schimbă semnele (p.34); M-a prins poezia
în dulce-amăgire/ Doar cuvântul ce mă mai aduce-
n fire (p.64); Când peste poezie-mi se rotesc/ Şi se
nuntesc în mine când nu știi / Cocoarele cuvintelor
târzii (p. 28); Cuvintele mă dezmierdau până mai
ieri (p. 71); Cuvântul cu trupul de cedru (p. 27).
De la piroanele răstignirii la cuibarele apelor şi
până la cuvintele-trupuri iubite, capabile să
dezmierde; la cedrii Libanului din Cântarea
Cântărilor, întregul univers liric este cuvânt
sublim în volumul acesta semnat de poetul
Dumitru Cerna. Dualitatea ființei este un fapt,
trupul de lut are şi duh de viață, iar făptura
Poetului este în egală măsură sacră şi profană.
Poezia conturează o formă geometrică spațială, de
structură pătrată, ce tinde spre perfecțiune, aceea
ivită din cuvânt; fiecare se constituie într-o
metaforă-simbol, dezvăluind multiple
semnificații: cerişorul, Magdala, Chervantul,
prigoria.
Versurile gnomice surprind idei care
trimit la poezie sau la credinţă, evidenţiind
adevăruri fundamentale, universal valabile. Iată
câteva dintre acestea pe care le cităm pentru
frumusețea lor inefabilă: Acoperișul lumii
putrezește / Cu viața te-ai jucat dumnezeiește
(p.22); În rugăciune denia priveghe / Din carnea
mamei Zarzărul de veghe (p.13); Greu respiră
moartea-n duh / Cum amarul vers în nuc (p. 12);
Şi-n inima mea plauri de lentoare se odihnesc /
Curajul mi-l dădea lumina din orb (p.53); Ca pe-

un copil pe Dumnezeu îl port de mână (p. 18);
Cât de solară moartea se-arată-n aura clipei (p.
32); Dumbră eşti pământului; Precum duhul trist
al prigoriei albastre; Câtă vreme a umblat / Mâna
mea printre cuvinte (p.65); Se înserează peste
Golgota ca-n cuvânt (p.66); Doar paserile mai
ciuguleau din poet / Iar el din ochi de poem bea
lacrimi încet (p.68).
Memorabile sunt versurile cu valoare de
laitmotiv ori refren, conferind melodicitate
poemelor cu structura compozițională de rondel,
ca la Macedonski, prin recurență; de altfel,
alcătuirea din trei catrene şi un distih ne duce cu
gândul spre sonet, tot o poezie cu formă fixă, rima
şi ritmul adaugă simetriei un plus de clasicitate,
dar limbajul şi inserția îl apropie pe Dumitru
Cerna de Levantul lui Mircea Cărtărescu, un
postmodernist (vezi: Precum o fată brună din
Izmir).16
Experimentele poetice sunt de factură
neomodernistă, duse până la „situația extrem
experimentală cu aspecte intertextualiste”17,
cum se arată în poemul Rău mă dor ochii de
rost, în care autorul invită lectorul să
completeze versurile ce lipsesc şi sunt marcate
doar prin puncte, cu scopul de a interrelaţiona
cu ideile emițătorului, în cazul nostru autorul
însuşi. Nu am rezistat tentaţiei: Rău mă dor
ochii de rost/ Ca umbra de cerişor/ De durerea
frunzelor/ 4 De dulceaţa dudelor/ 5 Năpârlirea
şerpilor/ Nu mă face Doamne-un nor/ Ca
16Dumitru Cerna, Precum o fată brună din Izmir, în vol.
Dar dacă vine, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2013, p. 16.
189
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
umbra de cerişor/ 8 Fă-mă iarbă, fă-mă piatră
/ 9 Înflorind pe inimi vatră,/ 10 Adumbrind pe
cer un nor/ Ca umbra de cerişor./ Frunza care
pică-n post / Nu mai urcă unde-a fost/ Rău mă
dor ochii de rost. (p. 37).
Volumul „Dar dacă vine” configurează
forma prescurii în patru colțuri: iubirea şi
moartea, credința şi viața. Ca floarea de stuf
dobrogean, ființa delicată a poetului tremură şi ne
cutremură cu fiecare din însemnele prescurii pe
care ne-o prepară, pentru că el e Magdala, nu-i
aşa? Finalul rotund precum cearcănul lunii,
dovedește încă o dată, dacă mai era necesar, că
poezia poate fi sublimă, chiar dacă iubirea ei se
leagă nemijlocit de moarte, ca şi viața noastră, de
altfel. Poetul ne reamintește cu blândețe că nu
suntem nemuritori, că trebuie să rămânem pe
praguri, în așteptare, învățând a muri, ca în oda
eminesciană.. Sublim, perfect, rotund, clasic şi
modern cu eleganță, versuri elevate, cantabile,
poezie adevărată. Este un întreg univers liric
interior, o diversitate de trimiteri, populare, culte,
arhaice sau ultramoderne care merită un studiu
mai detaliat. Acum semnalăm doar apariția unui
volum de poezie cu adevărat valoroasă.
Cartea aceasta e un Dom, o catedrală laică,
unde răsună din când în când imnul unui Te
Deum, dar mirosul sfințeniei rămâne,
persistent. Din acesta ne împărtășim noi,
lectorii fideli ai Poeziei.
Petru Poantă, Cuvânt înainte, la vol. Dumitru Cerna,
17
Dar dacă vine, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013, p. 6.
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

ŞARPELE DE APĂ

Paul SÂRBU

Nu trecuse nici o jumătate de ceas şi Sinicăi începură să i se încleşteze dinţii de durere.

Speriată, şopti la urechea soacră-si, Darca, destul de tare, încât o auziră toţi ceilalţi:
- Nasc.
Taras, barcagiul, trase cu lehamite un gât de spirt:
- Aici ?!...
Femeia simţi o ruptură în vintre. Sub picioarele ei, în luntre, se făcuse o baltă. Tremurând
de durere şi ruşine, icni scurt:
- Nu mai pot!
- Doamne, nu ne lăsa! Se rugă soacră-sa.
În pântecul şalupei, motorul păcănea cu un uruit surd, implacabil.
Vântul se trezi. Spirale de catran rupeau vârfurile uscate de stuf, rămase de anul trecut,
amestecându-le cu cele verzi, din primăvara asta. Valurile, ca nişte pârghii de metal, creşteau
zgâlţâind barca; spuma apei se aduna tot mai multă pe la maluri. Solzii reci, albaştri – întunecaţi ai
apei se încolăceau, zvâcnind în urma bărcii, şuierând ca un şarpe de apă care le pândea orice
mişcare. Furtuna îşi arăta colţii şi sâsâia cu limbi otrăvite. Taras mai înghiţi o dată din „
Cernobâlul” lui puturos, apoi se aplecă la urechea lipoveanului :
- Semn rău! Îmi vine să-i dau brânci în apă! S-a împlinit anul de când vârtejul l-a înghiţit
pe Chiciuc în adâncul Ghiolului Nebun. Cam la vremea asta îşi cere dreptul…
- Gurrra! Mârâi nevastă-sa, Ivanca.
Era o lipoveancă uriaşă, bălană şi pistruiată, cu ochii albaştri şi mari cât ai unei vaci, şi
şoldurile late cât sidelca. Bărbatu-său o privi într-o dungă. Ştia că nu e de glumit cu ea când i se
înroşeşte şi i se lăţeşte rădăcina nasului. Atunci, fugea din calea ei cât era el de bărbat. În astfel de
cazuri, Ivanca lua comanda:
- Ce staţi ca nişte momâi! ? Întindeţi pe fundul lotcii pături, prosoape, zdrenţe, ce aveţi şi
aprindeţi felinarul acela, că se-ntunecă! Bărbaţii să treacă la prova! Puteţi bea până vă ia dracu’!
Dar să nu prind pe vreunul că se uită, că-l trăsnesc de se duce bâldâbâc în apă! Şi acolo, ştiţi voi
cine vă aşteaptă!
Călătorii îşi făcură cruce. Bătrânul lipovean aprinse felinarul şi-l agăţă într-un cui, la
mijlocul micului catarg. Prin sticla afumată ce se legăna în furtună, lumina pâlpâia scurtă şi roşie ca
o lingură de sânge ce se zbătea gata să se verse.
Cu o zvâcnitură, Ivanca smulse fusta Sinicăi, apoi o aşeză pe mistoc, încercând să-i desfacă
picioarele şi să i le proptească în crivace.
190
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

- Doamne, ia-mă! Gemu tânăra femeie, căutând să se acopere cu mâinile.

- Opriţi barca! se pomeni vorbind Darca! S-o ducem pe un plaur uscat, să nască acolo!
- Nu ! hotărî Ivanca. Înainte, spre Sulina! Trebuie să ajungem cât mai repede la spital! Nu
se ştie ce se poate întâmpla!
- Darca apucă de un picior al Sinicăi, iar pe celălalt îi porunci Domnicăi să-l ţină. Aceasta,
fată de şaisprezece ani, tremura ca varga:
- Să nu se rupă ceva în ea, mătuşă!
- Nu se rupe! strigă Taras. Intră ca paiul şi iese ca maiul! Ca mâine îţi vine şi ţie rândul,
mânzo!
Ivanca nu-l mai luă în seamă. Pentru femeia ce se căznea să nască, încropise un pat din tot
ce găsise. Sinica,având privirea în gol, acum vorbea aiurea, acum începea să geamă, plângându-şi
singură de milă:
- Mamăăă! Ce-oi fi căutând eu aici, în mijlocul bălţilor?!
- Lasă, fata mamei! o - ncurajă Ivanca, lasă, Sinico! Asta e soarta noastră! Mai bine zi
bogdaproste că nu eşti singură! Acum eşti hahluşkă de-a noastră ! Nu eşti străină! Nu te lăsăm!...
Barca tăia mai departe valurile, care foşgăiau ţinându-se după ei ca nişte reptile cu cranii de
apă ce se zdrobeau îmbăloşate de trestia de pe margini. Printr-o fereastră de nori se vedea luna ca
un ochi holbat, hipnotic, ieşit din ape.
Taras mai sorbi o dată şi spuse cu alean:
- Parcă e vie luna în seara asta! Mare cât o burtă de femeie, cine dracu o fi lăsat-o şi pe - asta
borţoasă?!...
- Hai sictir ! îl repezi Ivanca.
Sinica se chinuia mai departe pe fundul lotcii:
- Daţi setcile astea mai încolo că nu pot să mă întind !
Luară braţul de plase pescăreşti şi-l aruncară la pupa.
Luna sau poate ochiul fosforic al unei gadine clipea din când în când din valuri ; gheare de
apă se întind după ei. Licaririle acestea rele puteau fi
semne de moarte. Toţi auziseră de existenţa unui mare şarpe ce ieşea din smârcuri şi cerea suflet de
om în fiecare an. Unii spuneau că l-au şi văzut. După alţii era doar un coşmar pe care –l trăiau
pescarii, uneori în grup.
Felinarul se clătina, şfichiuit de vânt, gata să fie smuls din cui, parcă de un duh.
Văicărelile Darcăi fură tăiate de glasul Ivancăi :
- Ajunge cu smiorcăiala ! Lasă-te jos şi aşteaptă să apuci copilul de cap!
Darca îşi întinse mâinile cu degetele răşchirate, gata să prindă ca-ntr-un cleşte capul noului
născut, iar Ivanca puse mâinile ei late pe pântecul Sinicăi, gata să apese :
- Acum împinge ! Screme-te!
Femeia începu să se zbuciume, cuprinsă de munci, apoi icni o dată scurt, făcându-i pe toţi
să privească spre cuibul tainic de unde aşteptau să apară puiul de om. După câteva clipe Darca spuse:
- I-a ieşit capul !
Lipoveanul cel bătrân desprinse felinarul şi-l puse chiar între picioarele Sinicăi. Se vedea
capul fătului ieşit afară cam de o palmă, cu spume sângerii, care i se scurgeau pe gât. Domnica lăsă
totul baltă şi fugi la prova, ascunzându-şi faţa. Taras, care nu putea părăsi cârma, lungise gâtul, cu
sticla de spirt într-o mână. Cui îi mai păsa că bătrânul se holbează? Femeia era la capătul puterilor;
broboane de sudoare îi curgeau pe obraji; părea vlăguită.
Din nou Ivanca îşi apăsă mâinile pe pântecul ei :
- Nu te da bătută! Eu împing, tu screme-te! Acu’!
De data asta copilul lunecă cu uşurinţă în mâinile Darcăi, care-şi ţinea degetele ca o plasă
deasă, de năvod. Apoi cu copilul în braţe, se ridică, atât cât o lăsa buricul netăiat.
191
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Sinica zăcea leşinată. Lipoveanul cel bătrân se ridică şi spuse:

-E băiat !Hahol de-al nostru ! Pescar ! Să trăiască!
-Dar de ce nu scânceşte ? se sperie Darca .Trebuia să ţipe!Nu vedeţi că nici nu respiră ? Să-
l ştergem la gură şi la nas,că se astupă !
Ivanca începu să şteargă copilul cu basmaua ei de la gât .Dar acesta atârna în mâna ei,ca o
bucată de carne vânătă,neînsufleţită,cu gura ca un cearcăn .Îl apucă de picioare şi, ţinându-l cu capul
în jos,îl lovi de mai multe ori încet,peste spate . Degeaba ! Picură doar puţin sânge şi spuma musti
pe micul trup încremenit .
-E mort ! ţipă ascuţit, în noapte, Domnica .
Se priviră neajutoraţi la lumina felinarului care pâlpâia nehotărât .
Împietriră .
Să fi fost bietul copil încă o jertfă plătită duhurilor care stăpâneau smârcurile ? În apropierea
petelor sângerii pe care le arunca felinarul, ca pe nişte răni ale valurilor,se simţea un tremur greu,
apăsător ca o primejdie care-i împresură şi care le ceru o viaţă să-i cruţe pe ceilalţi .
Venise ceasul .
Un vârtej plumburiu se inela prin stufărişuri, spicuri reci şi ascuţiţi ca nişte colţi se înfigeau
în faţa celor din luntre, valurile plesneau barcazul, ai fi zis că spuma lor erau chiar balele din gura
unui balaur care îşi cere drepturile . Poveştile locului,transmise din gură-n gură,despre un mare şarpe
de apă mâncător de oameni, reveniră vii, în mintea celor din barcă .Prin puterea lui diavolească
şarpele stăpânea din timpuri străvechi locurile . Cu mult în urmă, se spune că,cei care trăiau pe
atunci au încercat să-l ucidă, ieşind cu toţii, cu suliţe, harpoane, coase. Degeaba ! Apoi au dat foc
nesfârşitelor stufărişuri ale bălţilor .Zadarnic. A urmat secetă şi o boală de dalac,care a secerat
jumătate din oameni şi aproape toate animalele .Ca să cadă la învoială, un trimis al oamenilor din
Deltă a promis că vor da câte o victimă din sat, în toţi anii ce vor urma. Şi construind o colibă în
cele mai neumblate smârcuri , spune legenda, au trimis-o acolo pe cea mai frumoasă fată din sat să-
i fie nevastă. Numai atunci şerpele cel mare s-a lăsat înduplecat, a adunat norii şi a scuipat peste
lume ploaie . Pe atunci oamenii respectau înţelegerea cu şarpele apelor, dar în zilele noastre nimeni
nu mai păzeşte învoiala şi acesta le aduce aminte, alegându-şi singur câte o victimă . Tot din
vechime se ştie că şarpele nici nu poate fi ucis şi nici nu are moarte ca toate târâtoarele, deoarece
sufletul lui se află ascuns într-unul din vulturii codalbi ai Deltei, şi chiar de-ar ghici careva taina
răpunerii lui, toţi ceilalţi şerpi de apă l-ar răzbuna pe împăratul lor, muşcându-i pe cei care ar
îndrăzni să încalce cuvântul dat de strămoşi .
Toate acestea erau, desigur, poveşti de adormit copii. Oamenii nu mai credeau pe de-a-
ntregul. Dar în anumite momente, mai ales când câte un pescar pierea, coşmarul acestei gadine
revenea mai înfricoşător decât dacă le-ar fi ieşit în cale un şarpe adevărat .
Căci, cu acesta te mai puteai lupta, dar unul plăsmuit în mintea lor e de neînvins !
Nori negri se învârtoşau tot mai deşi,înghiţind astrele .Doar micul felinar, ce pâlpâia
neîncetat, îi mai lega de această lume . Vântul părea dezlănţuit : ameninţa să răstoarne barcazul .
Dintr-un colţ al cerului ochiul fosforic,hipnotic,al lunii mai clipi o dată, hulpav, apoi se închise .Toţi
îşi amintiră de păcatele lor .
Şi dacă într-adevăr cineva trebuia să plătească ? Poate copilul ! Abia acum înţelegeau legea
cea veche .Pruncul era suflet curat,deci jertfa cea mai potrivită ! Cine ştie ce alte nenorociri vor
urma –dacă nu vor împăca duhul necruţător, respectând învoiala .
- Să-l aruncăm în apă! Dacă vrem să scăpăm cu toţi! Spuse Taras cu jumătate de gură.
Atunci se trezi Sinica din leşin, de parcă auzise . Ea era o „venetică” –habar n-avea de vreun
duh rău al apelor . Strigă :
-Copilul! Daţi-mi copilul!Vocea ei tăie întunericul, trezindu-i şi pe ceilalţi din teama care-i
împietrea, readucându-le minţile care zburaseră cu sute de ani în urmă .Dar primul care-şi reveni
192
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

de-a binelea fu bătrânul lipovean .Agăţând felinarul de catarg,luă sticla de spirt din mâna lui Taras
şi începu să toarne pe spatele micului trup,care se afla încă în mâna Ivancăi .După câteva clipe
auziră un ţipăt ascuţit şi destul de puternic pentru un trup atât de micuţ .Începură să chiuie şi să bată
din palme :
Slavă Domnului !
Încrederea încolţi din nou în inimile oamenilor. Gadina borî înapoi o parte din stelele
înghiţite şi valurile începură să se lumineze ici şi colo. Şarpele de apă scuipase din gâtlej totodată şi
viaţa pe care ar fi voit s-o înghită. Parcă îşi lepădase pielea demonică,parcă se luminase .Îi iertase
oare pe cei din luntre ? Oricum, aceştia se închinară . În această zarvă Sinica nu încetase să strige
cu braţele întinse :
-Copilul !Daţi-mi copilul! Nu-l ţineţi aşa, în frig !Daţi-mi o cârpă, o flanelă,ceva,să-l
învelim,că se-mbolnăveşte !Dar cine sta să o asculte ?! Soacră-sa ridica pruncul şi îl cobora ca pe
un trofeu, în chiotele tuturora .
-Lăsaţi copilul ! Mi-l omorâţi ! Nebunilor !Sunteţi beţi !ţipa Sinica mai tare ca toţi, ţinându-
şi cu o mână buricul netăiat .
În cele din urmă Darca înfăşură copilul într-o broboadă şi i-l dădu să-l ţină . Apoi luară cu
toţii câte o gură zdravănă de băutură, dându-i şi lehuzei ca să se întremeze Le mai trebuia însă,
ceva cu care să-i lege buricul . Din păcate nimeni nu era pregătit pentru asta . Tot lipoveanul cel
bătrân găsi soluţia :
-Îi legăm buricul, tot cu buricul ! Îi fac un nod pescăresc de nu-l mai desface nici dracu’ !
Mai trase o duşcă şi se puse pe treabă .După ce termină,zise cu mândrie :
Meserie ! Acum îmi trebuie un cuţit, o custură, un tărpan, ce-o fi, să-l şi tăiem ! Da’ mai
repede !
-Mi-am uitat lada cu scule ! zise barcagiul . Dacă m-aţi luat cu zorul …Şi sticlele astea sunt
făcute din plastic –nici nu poţi să iei un ciob ! Mai căutaţi voi, trebuie să aveţi ceva prin genţi !
Domnica avea la ea o trusă de machiaj, cu forfecuţe, pile şi cuţitaşe, dar preferă să tacă, de
frică să nu se întâmple „ceva rău” şi să nu cadă vina pe ea . Ivanca îşi pierduse briceagul prin setci,
şi cum dracu’ să-l mai găseşti acum, la lumina chioară a felinarului, ce trăgea să moară, clipind,
bălăngănindu-se . În timp ce bărbaţii căutau, Sinica îi dădu soacră-si copilul să-l ţină, iar ea încercă
să rupă buricul cu unghiile, cât mai aproape de burtă şi mai departe de copil, ca să nu-i facă vreun
rău .
-Îl rup eu –cu dinţii ! …se trezi spunând bătrânul lipovean, înveselit de spirt .
-Cu dinţii ?!...se înfurie Ivanca, tu nici dinţi nu mai ai ! Ţi s-a urcat băutura la cap ?!
Între timp, după ce reuşi să rupă pe jumătate buricul, Sinica smuci cu putere şi se pomeni
cu parte din placentă în mână.
-Ai rupt casa copilului, toanto ! o certă Darca . Tu nu ştii că aici trăieşte al doilea suflet al
copilului şi că trebuie păstrată cu grijă, îngropată la temelia casei , ferită de descântece, farmece şi
de vrăji ? Ai rupt viaţa copilului, năroado ! O să aibă o soartă rea !
Simţi iar o sfârşeală şi Sinica se lăsă pe spate, moale ca o cârpă. Ivanca o acoperi cu o pătură,
căci sângerarea sacadat, ca o spumă roşie se porni năvalnic. Ivanca îi trase două palme ca să-şi
revină, dar lehuza dădu ochii peste cap. Din nou le veniră gânduri ciudate, spaime vechi . Oare
şarpele de apă chiar îi iertase? sau renunţase la prunc în schimbul vieţii femeii ?
-Poate că este timpul ca de acum încolo să-i ducem pe plaurul cel mare din mlaştini câte o
vacă sau alt animal ! Să nu mai ceară suflet de om ! Iar dacă nu se va învoi –aducem nişte popi, să-
l blesteme ! Până când o să ne mai fie frică de el ?! spuse Ivanca
-Se văd luminile Sulinei ! Suntem salvaţi ! strigă barcagiul . Mai bine luaţi câte o gură de
spirt,să prindeţi curaj !
Bătrânul îşi muie deştele în spirt şi i le băgă lehuzei în ochi,ca s-o trezească la viaţă . Şi, într-
193
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

adevăr, de usturime,Sinica icni şi-şi reveni din leşin .

Barcazul trecu în viteză pe lângă un pod îngust,de metal .Taras opri motorul lăsând barca să
lunece. Acostă lângă două mari cargoboturi, izbindu-se de roțile de cauciuc care protejau bordajul .
Femeile urcară primele pe mal, ducând lehuza pe braţe . Darca venea din urmă cu copilul,
mormăind rugăciuni .Domnica fugise înainte ca să cheme brancardierii . Aceştia apărură imediat
alergând, o puseră pe Sinica pe targă şi porniră în grabă cu ea şi cu noul născut, la spital. Ivanca se-
ntoarse la barcă răsuflând uşurată :
Acu’ e rândul nostru ! oftă ea . Băi, Taras, morcov murat , ia dă sticla aia încoace!
Şi, împreună cu Darca şi Domnica, dându-şi capetele pe spate, sorbiră zdravăn, după care
se luară de gât şi începură să chiuie, învârtindu-se într-o horă isterică, tremurându-şi ţâţele şi
şoldurile fără ruşine . Când se mai opriră să răsufle, Ivanca adăugă:
-O să răzbim prin toate relele ! O să facem copii cu cine-om nimeri –nu cu mortăciunile alea
de lângă barcă (făcând semn cu capetele către Taras şi bătrân, care le înjurară!). Şi n-o să ne temem
nici de lume, nici de dracu’, nici de blestematul de şarpe de apă,care nu mai are nici o putere asupra
noastră !
Începură din nou să cânte şi să joace,unduindu-şi şoldurile, fără să le pese de trecători. Şi, în
limba lor haholească răsună atunci, în noapte, un vechi cântec de dragoste:

Ivanca, te, Ivanca,

Rubaşka veşevanka,
Oboie me liubeles,
Oboie me huliales,
Oboie molodi me !...

După ce se sărutară, își luară bagajele în spinare şi, tot mai dansând singure, se pierdură în
noapte . Rămaseră pe chei doar Taras şi bătrânul lipovean :
-Turbatele astea te omoară, dacă nu le saturi ! spuse barcagiul .
Da’ bine că n-a-ntins dracu’ copita la mine-n barcă ! Mi s-ar fi dus vestea că mi-e lotca
blestemată ! Nimeni n-ar mai fi urcat în ea !
Celălalt privi-ntr-o doară solzii violacei ai Dunării, care părea într-adevăr un balaur obosit,
detronat din mintea localnicilor:
-Să fi fost toate astea doar o întâmplare? se-ntrebă el clătinând din cap .Sau vreun semn?
Altădată oamenii ar fi crezut că acest copil s-a născut sub ocrotirea şarpelui care-i va da puteri să
răzbească în viaţă . Oare ce soartă o să aibă noul născut ? Oricum, nu trebuiau să blesteme duhul
apelor
Chiar în acea clipă un fulger despică cerul, făcându-i să tacă ! Apoi, bătrânul îşi continuă
monologul :
- Dar dacă o avea o viaţă plină de necazuri ? Hm! Da’ de unde dracu’, Doamne iartă-mă, să
ştim noi ?! Ia, mai bine dă fuga, Taras, şi mai adu o sticlă, că noaptea e lungă şi rămânem
fără,,Cernobâl”!

194
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

MODA „CAPULUI” LA TULCENI...

Nicolae C. ARITON

De-a lungul timpului, tulcenii și-au acoperit capul cu tot felul de „acopereminte”, cu scopul de a-l proteja
de soare, ploaie sau ger. Din nefericire, vom „călători” doar două secole în urmă, pentru a discuta
despre aceste tipuri de veșminte, lăsând pe altă dată, vremurile și mai vechi.

Moda fesului...
Dacă priviți cu atenție o imagine cu tulceni de
acum două secole, cu siguranță veți vedea cel puțin
câțiva care poartă în vârful capului un fel de
cipilică în formă de trunchi de con, de culoare
roșie. Acestea erau faimoasele fesuri otomane,
purtate bineînțeles de către toată populația
masculină musulmană, de la mic la mare. Doar ici,
acolo, mai puteai întâlni câte un bătrân sau un tătar
foarte sărac care nu-și putea permite să-și cumpere
un fes, și atunci umbla purtând înfășurat în jurul
capului o bucată de pânză, așa cum făcuseră
osmanlâii sute de ani. Povestea fesului este plină
de mister și aventuri. În primul rând nu prea se știe
exact cine a inspirat forma și dimensiunile sale. Unele voci afirmă că este de inspirație grecească,
existând mărturii în acest sens că un fel de bonete tronconice, cu șnur, purtate de greci încă de acum
2000 de ani. Turcii susțin că este de fapt vorba despre o piesă din ținuta militară a soldaților otomani,
un fel de mini cască de oțel, pe care ienicerii o purtau pe cap, sub zale, pentru a-i proteja împotriva
loviturilor de sabie din această zonă a corpului. Ceea ce se știe precis este faptul că în în anul 1826,
Sultanul Mahmud al II-lea, în încercarea de a moderniza armata otomană, impune uniforme noi
soldaților, inspirate după cele occidentale și ca acoperământ pentru cap, fesul. El însuși poartă pentru
prima dată un fes, care era ce-i drept, ceva mai voluminos decât tichiuțele purtate de ceilalți supuși.
De la armată, apoi la funcționarii otomani, obligați să poarte fes împreună cu un fel de redingotă
tunică, faimosul fes s-a răspândit la întreaga populație bărbătească musulmană din întreg imperiul.
Analizat cu atenție, fesul este o realizare destul de bizară pentru un european, în primul rând pare
un fel de pălărie neterminată, pe care orice vânt mai puternic ți-o putea smulge de pe cap și care nici
nu te apăra prea grozav de canicula verilor otomane, ploaie sau frig (ce-i drept, mai rare). Chiar
otomanii au recunoscut, că de fapt fesul este un fel de pălărie fără boruri, pentru a nu-i incomoda pe
credincioși atunc83-59i când fac cele cinci rugăciuni zilnice, atingând pământul cu fruntea. O
pălărie ar fi fost o adevărată piedică în cadrul acestui ritual. Cu trecerea timpului, fesul a început să
capete forme mai rafinate, astfel, militarii purtau fesuri cu șnur lung și gros, funcționarii cu un șnur
195
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

mai scurt și subțire iar oamenii de rând doar simplul fes. Mii de ateliere, din întreg Imperiul Otoman,
fabricau fesuri, dar cele mai bune erau importate de la Viena. În 1908, în urma anexării Bosniei-
Herțegovina de către Imperiul Austro-Ungar, otomanii boicotează importul de mărfuri austriece,
inclusiv a fesurilor, în istorie acest boicot economic fiind cunoscut cu numele de Fez Boycott.
Povestea fesului se încheie în 1925, după ce ajunsese să fie un adevărat simbol al orientalismului.
Mustafa Kemal Atatürk, în cadrul seriei de reforme care aveau să transforme Turcia într-un stat
modern, interzice portul fesului pe care îl considera un fel de pălărie grecească.

Moda panamalei...
Dacă privim cu atenție cele câteva fotografii cu
Tulcea de odinioară, în unele din ele (nu foarte
multe, ce-i drept) apar diferiți tulceni cu capul
acoperit cu pălării de panama. Cu toate că o
parte din aceste instantanee sunt luate în
mijlocul verii, care nu erau deloc mai răcoroase
ca cele din zilele noastre, tulcenii cu ștaif sunt
îmbrăcați în costum, cravată sau papion și
nelipsita panama pe creștetul capului.
Atmosfera tulceană semăna de foarte multe ori
cu cea descrisă de Macedonski: „Bărbații se
înghesuiau pe lângă ferestre, făcându-și vânt cu
câte o imensă pălărie de panama…” sau Camil Petrecu: „Era cu un domn în haine castanii vărgate,
decolorate pe umeri, cu fața ascunsă de umbra unei panamale demodate cu borurile foarte largi…”
Panama este o pălărie din fibre vegetale, de origine ecuadoriană, cu toate că poartă numele statului
Panama. O pălărie masculină suplă și lejeră, la modă în anii 1900 (purtată la început de muncitori
pentru ca apoi să devină un simbol al eleganței vacanciere). O pălărie care se deosebește de altele
prin faptul că are borurile largi și este extrem de fină, unele modele, pentru a demonstra calitatea
materialelor, se pot rula și păstra (transporta) în cutiuțe de lemn sau tuburi cilindrice, de mici
dimensiuni, din carton tare. În mod tradițional, are culoarea albă, cu bandă neagră, maro sau argintie
și este confecționată complet manual, din frunzele de palmier tânăr, cu o înălțime de aproximativ 1
m. Numele de panama nu reprezintă un tip anume de pălărie, ci, de fapt, materialul „țesut” în trei
moduri: brisa, cuenca și montecristi, ultimul fiind cel mai apreciat. Așa cum spuneam, unele modele
de panama se pot rula, dar altele, la fel de fine, sunt rigidizate, pentru ca pălăria să-și păstreze forma
inițială. Moda panamalei a fost lansată de președinți de stat și vedete, care la începutul secolului al
XX-lea, au început să poarte asemenea pălării ușoare, de vară. Nu a încetat niciodată să fie la modă,
fiind apreciate și în zilele noastre, existând modele pentru toate buzunarele, privind prețul de
vânzare. Astfel o panama „Montecristi extra fino” poate să coste câteva mii de euro, dar există
modele și la 50-60 euro.
Dacă privim însă cu atenție pălăriile de paie ale tulcenilor din perioada începutului de secol al XX-
lea, observăm cu mirare că de fapt aceștia nu poartă modelele clasice de panama, de exemplu
celebrele „Braselino”, la modă chiar și în zilele noastre. Pălăriile lor sunt cu borurile mai mici, cu
calota turtită și rigidă și realizate din pai, purtând numele de canotieră. Acestea au pătruns în moda
curentă, venind din lumea militară, făcând parte din uniforma de vară a marinei militare franceze,
care a trecut cu repeziciune în ce civilă. Calea s-a părea că a fost prin lumea modei copiilor din înalta
societate franceză, îmbrăcați în perioada de care aminteam în mini-uniforme de marinar (modă
preluată cu entuziasm și în societatea românească, dacă ne amintim de schița lui Caragiale, „Domnul
Goe”). Societatea franceză a preluat această piesă vestimentară cu mult elan și astfel, sora mai mică
a panamalei, canotiera are un succes fulminat, răspândindu-se în întreaga lume, în spațiul anglofon
196
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

purtând numele de „boater”. Dacă în prima fază, canotiera era purtată pentru a arăta că bărbatul sau
femeia respectivă aveau un stil de viață sportiv, sau cel puțin apreciau canotajul, ciclismul și
echitația, cu trecerea timpului a devenit un obiect vestimentar reprezentând un anume spirit de
libertate, mai ales dacă se purta trasă puțin pe ochi și înclinată pe o ureche… ce-i cu mai multă
experiență de viață poate își aduc aminte de vedete precum Maurice Chevalier și chiar Fred Astaire,
în unele filme.

Moda bascei...
Basca este un acoperământ de cap care a
revoluționat (la propriu și la figurat) moda
tulceană, începând cu 1950, un adevărat simbol
al proletariatului comunist, „uniformizat” cu
salopetă și… bască. Din punct de vedere istoric,
basca nu este o invenție comunistă, ea era
purtată încă din evul mediu (probabil și cu mult
timp înainte), având o formă rotundă și plată (cu
moț), confecționată din lână și, important, cu
marginile îndoite înăuntru. Aceste margini
îndoite deosebesc basca de beretă, cu care se
aseamănă până la confuzie identitară, bereta
având marginile în exterior și tivite, de obicei,
cu o fâșie de piele, pentru o rezistență mai mare. Înainte de a ajunge pe capetele proletarilor din
țările estice, basca a avut o perioadă de glorie în mediul artistic, fiind purtată de pictori, care erau
posesori unor exemplare de-a dreptul spectaculoase, unele din ele având dimensiunile unui șevalet
purtat pe cap (aici am exagerat puțin). Nu vom ști niciodată cum a devenit basca un simbol al
proletarului comunist din țările estice (cel puțin în Uniunea Sovietică și România), alături de
salopetă, ambele de culoare albastru închis. Probabil că lipsurile de după încheierea celui de-al
doilea război mondial, când totul, de la hrană la îmbrăcăminte, era cartelizat, i-a obligat pe tovarășii
conducători să creeze o uniformă semi militară, alcătuită din salopeta din doc (țesătură ieftină din
bumbac) și basca din lână, în timp ce șapca era obligatorie pentru diriguitori și produs de lux pentru
muncitorii simpli. Într-un fel, combinația de salopetă și bască semăna foarte mult cu uniforma
chinezească, purtată însă de toți chinezii, de la conducătorul suprem, la muncitorul de rând, în timp
ce uniforma est europeană era doar apanajul muncitorului de rând. Extrapolând în continuare, putem
afirma că în influența modei salopetei existau și elemente proletare americane, blugii și gecile, din
bumbac, vopsite în albastru indigo, regăsindu-se cel puțin la nivel ideatic, dacă nu calitativ, în
existența salopetei. Nu aș îndrăzni să fac însă nici o asociere între bască și pălăria de cowboy. Basca
se purta atât pe timp de vară, cât și iarna, doar când gerul era năprasnic, minuscula bucată de lână
nu mai făcea față și era înlocuită cu așa numita căciulă căzăcească, cu cele două clape care se ridicau
sau coborau în funcție de temperatură. În zona Tulcei, basca s-a impus la fel de mult ca și în restul
țării. Pescarii, muncitorii din construcții, de la Fabrica de Solomit, sau din agricultură purtau cu
mândrie bască. Pescarii din faimoasele echipe de pescuit de la Sfântu Gheorghe și Sulina,
renunțaseră la cușmele de oaie și purtau
băști. Tatăl meu, când a sosit în Tulcea, în anul 1960, și-a făcut o fotografie pe Faleză, în costum de
tergal, cravată, rucsac de mână și bască, într-o imagine ce poate fi considerată clasică pentru un
imigrant tulcean din perioada comunistă. Cu timpul, după 1975, basca a început să-și piardă din
aură, rămânând o piesă nelipsită din garderoba pescarilor, strungarilor și tractoriștilor. Nu putem
încheia fără un răspuns la întrebarea clasică câți ani se purta o bască. Răspunsul era de trei ani: un
an pe partea stângă, un an pe partea dreaptă și un an pe șaua de la bicicletă.
197
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Moda șepcii...
În zona Tulcei și în întreaga Românie, șapca a devenit o piesă vestimentară importantă, cu rang de-
a dreptul de aură religioasă, tot după 1950, după preluarea puterii politice de către comuniști.
Importată din spațiul sovietic, dar fără să fie o invenție bolșevică, cea mai celebră șapcă a fost, în
prima fază, cea purtată de Lenin și care probabil a și lansat o modă atât de invazivă încât putem
spune că timp de câteva decenii șapca proletară a fost la fel ca fesul turcesc în Imperiul Otoman,
timp de un secol. Existența ei a fost însă mult mai complexă, deoarece proletarii de rând purtau
șapca ca pe o bască de duminică, iar liderii ca pe o pălărie bolșevică. Ca fapt divers, atunci când l-
am văzut pentru prima dată pe Gorbaciov cu pălărie (și niciodată cu șapcă), mi-am zis că ceva nu
este în regulă și ceva se va întâmpla. Din punct de vedere istoric, s-ar părea că șapca a fost inventată
cu câteva milenii înaintea erei noastre și există dovezi în acest sens, un fel de coifuri șapcă, din
metal, extrem de interesante. Secolele care au urmat, au trecut fără nici o referință asupra șepcii,
care nu apare în nici într-una din ere ca un acoperământ al capului demn de interes, așa cum au fost:
coroana, coiful, turbanul, pălăria sau chiar boneta. Se poate afirma că englezii sunt inventatorii
șepcii relativ moderne, undeva prin secolul al XIV-lea. Interesant este faptul că în 1571, a fost
elaborat de către Parlamentul britanic o lege prin care se urmărea, de fapt, stimularea consumului
de lână, dar s-a decretat ca duminicile şi de sărbători orice bărbat cu vârstă mai mare de 6 ani (!),
exceptând nobilimea, să poarte pe cap şapcă, în caz contrar fiind pasibili de amendă. Legea a fost
abrogată abia în 1597, dar în acest răstimp a format în mentalul colectiv britanic ideea că șapca este
un însemn al clasei muncitoare, bună pentru clasele sociale de jos, dar nu şi pentru aristocrați. Pe la
sfârșitul secolului al XIX-lea apare în uniformele militare germane și rusești, dar și cele ale
muncitorilor, țăranilor, elevilor și chiar birjarilor. În principiu, acestea erau confecționate din postav,
pânză groasă sau piele, cu o calotă rotundă și inseparabilul cozoroc (care asigura într-un fel
identitatea șepcii). Dintre zecile de modele de șapcă, ne vom opri la cele bolșevice care, așa cum
spuneam, vor fi lansate în circuitul vestimentar de revoluționarii ruși, în frunte cu V.I. Lenin.
Probabil că ideea principală a formei acoperământului capului revoluționar era aceea de a rupe orice
asemănare cu pălăria burghezo-moșierească, care cu forma lor elegantă și materialul luxos de fetru,
erau un adevărat simbol al exploatării proletariatului de către capitaliști. Privind fotografiile
bolșevicilor ruși, șepcile lui V.I. Lenin se deosebesc de a celorlalți: mujică a celor mai puțin
cunoscuți, soldățească a lui Troski și de-a dreptul ofițerească (mai mult caschetă) a lui Stalin. Lipsa
de boruri, care în principiu au menirea de a apăra purtătorul de soare sau ploaie, face ca șapca să
semene într-un fel cu fesul otoman, adică să fie un fel de fes cu cozoroc, doar că orice asemănare
cu acesta ar fi fost considerată o adevărată trădare ideologică. Important este că în timp, forma șepcii
lui Lenin este cea care s-a impus în rândul proletarilor cu rang înalt, cu o linie mai elegantă și,
bineînțeles, confecționate din postavuri mult mai scumpe. Interesant este faptul că în spațiul tulcean,
în perioada comunistă era un adevărat amestec de băști și șepci încât face să se clatine teoria care
susține că șapca era apanajul liderilor politruci în timp ce basca aparținea muncitorilor de rând. Cu
remarca că am observat foarte mulți oameni simplii purtând șapcă, dar nu am descoperit nici măcar
un singur lider comunist care să poarte bască, fără să-l punem la socoteală pe revoluționarul cubanez
Che Guevara, purtător mândru de bască, care semăna, ce-i drept, mai mult cu bereta militară, în mod
cert, șapca nu a fost impusă ca o piesă vestimentară obligatorie, ci ca una a imaginii omului nou,
revoluționar și proletar, bolșevic. Cel puțin pe meleagurile tulcene…

198
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Omul roșu
(recenzie)

Oana Gabriela AGACHE

Bogdan Traian Ivanov este absolvent al Liceului Teoretic ”Grigore Moisil” Tulcea, profil
matematică-informatică, intensiv engleză, promoția 2018-2022, în prezent student la Universitatea
Politehnică București, Facultatea de Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației.
Bogdan este un tânăr de excepție, deosebit de talentat și de ambițios. Elev al Liceului
Teoretic ”Grigore Moisil” și în gimnaziu, a fost, în perioada liceului, membru și unul dintre
coordonatorii Cenaclului literar ”Negru pe alb”. Inteligent și creativ, având o mare putere de muncă,
a evoluat spectaculos de la primul text remarcabil din clasa a VII-a, la diferite texte premiate la
concursuri de creație și ajungând până în acest moment, al lansării primului roman.
Bogdan nu doar a scris, ci a și citit mult, preocupat de propria-i dezvoltare pe cât mai multe
planuri. Lecturile bogate din literatura română și din cea universală, a scriitorilor clasici și
contemporani, din psihologie, filosofie, psihanaliză și nu numai, au pus bazele unei culturi solide în
plină ascensiune. Acestea, asociate cu imaginația bogată și creativitatea au generat fire narative
proprii și personaje complexe.
Are texte publicate în Caietul de creație al liceului, în diferite antologii ale concursurilor
literare, mai ales în cea a concursului ”Tinere Condeie”, - fiind și participant în taberele de creație
ca recompensă a premiilor obținute la nivel național, - și, de asemenea, în revista ”Steaua Dobrogei”.
Așadar, într-o lume asaltată de diverse modalități de distragere, Bogdan alege să citească și
să scrie, confirmând că literatura este viață și că viața poate fi ușor literaturizată.

Romanul ”Omul Roșu” este o carte despre condiția omului, despre fragilitatea acestuia, despre
lumea pe care a construit-o și poate fi ușor distrusă, despre convingerea că vor exista oameni care vor
lupta pentru păstrarea demnității, purtați în luptă doar de nevoia de a înfrunta egoismul și interesele
meschine ale statelor, ale indivizilor sau ale unei lumi întregi.
Romanul înfățișează o lume actuală, în care ne regăsim, războiul putând fi și o metaforă a
hățișului existențial în care fiecare își găsește propriile pârghii de supraviețuire.
Dincolo de încordarea luptei prezentate într-un oraș aflat sub asediu este vorba despre
umanitate, despre modul în care se poate păstra demnitatea într-o lume în care ajunge să primeze
instinctul, fie el și cel de supraviețuire. Mai mult decât un roman de acțiune este un roman
psihologic, accentul căzând asupra implicațiilor pe care le au toate evenimentele în conștiința
personajelor, în special a protagonistului.
Incipitul in medias res ne plasează într-un cadru definit de un regim politic instabil, ne aduce
în mijlocul unei revolte, a evacuărilor din reședința de județ Kiergard care urmează să fie anexată.
199
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Întreaga hartă a spațiului se reduce la cartierele Kiergardului devenit peste noapte un centrum mundi
dincolo de care nu mai există nimic. Facem treptat cunoștință cu personajele atent introduse în
acțiune prin conturarea portretelor care acumulează detalii relevante. Aceeași meticulozitate o
întâlnim și în definirea spațiului, autorul construindu-le cu foarte mare atenție și introducându-le
firesc în narațiune.
Protagonistul narator, Stepan, este un student aflat în căutarea unui adăpost sigur în orașul
măcinat de conflicte armate. Negăsind loc în centrul de refugiați, se împrietenește cu alți tineri aflați
în aceeași situație, Marko, Sophia, iubita lui Marko, studentă la medicină și fratele mai mic al lui
Marko, Pavle, Sophia fiind cea care îl introduce în grup. Cu puținul bagaj pe care l-au putut lua cu
ei într-un rucsac și-ntr-o valiză, se îndreaptă către casa unor oameni bogați unde făcea Marko livrări
de pizza, știind locul unde era ascunsă cheia. Descrierile interioarelor se constituie dintr-o acumulare
a detaliilor asemenea unui aparat de filmat care se oprește pe toate pe toate cadrele, pe toate
elementele care vor da sens acțiunii: ”La etaj am găsit două dormitoare, unul al părinților și unul
al băiatului. Mergând prin camera părinților am văzut pe noptieră o poză de familie într-o ramă
frumoasă, aurie. În dreapta este tatăl, negricios și scund, cu o față lată și mustață deasă. Zâmbește
vesel întrucât în stânga lui este o tânără frumoasă, îmbrăcată în mireasă, care presupun că este
fata lui. Mai în stânga e mama, îmbrăcată într-o rochie crem și un set de perle mari la gât. Fiica
moștenise nasul ușor lunguieț și pomeții proeminenți de la mamă, la fel și zâmbetul antrenant. În
extremitatea stângă, ușor stânjenit și cu o mână în buzunarul de la pantaloni stă un băiat grăsuț,
mult prea aranjat pentru vârsta lui, cu părul negru întins cu gel și un papion roșu sub gușă. Acesta
trebuia să fie băiatul căruia Marko îi făcea livrările de pizza! Semăna izbitor cu tatăl său, de la
tonul închis al pielii până la obrajii umflați. Înainte să-mi continui drumul i-am mulțumit în gând
pentru viciul său alimentar care ne-a oferit un adăpost la nevoie”. De aici încep tribulațiile
personajelor și lupta pentru supraviețuire. Până atunci, războaiele erau doar la distanță, la televizor.
Acum, căutarea hranei, raționalizarea ei, nesiguranța zilei de mâine se adaugă fricii de a nu fi jefuiți
mai mult decât celei de a nu fi omorâți. Oamenii ajung să vandalizeze magazinele împlinindu-și
dorințe pentru care n-ar fi avut putere financiară. Este memorabilă imaginea unei mame cu o plasmă
sub braț și copilul de mână care, la rândul său, are o consolă pentru jocuri. Suntem aruncați într-un
absurd existențial în care satisfacția de a avea anumite lucruri materiale pare a potoli foamea. La fel
de memorabilă, dar într-un alt registru, este imaginea unei bătrâne care, în piața unde se făcea troc,
dă o pâine pe-o icoană - reminiscență de spiritualitate.
Se conturează așadar o lume în care banul nu mai valorează nimic întrucât nu există produse
care să poată fi cumpărate. Sunt urmărite schimbările generate de presiunea foamei, fiecare
dimineață stând sub același semn: odiseea căutării hranei dusă până la deposedarea celuilalt. ”Pe
acea înclinare de beton ne sprijineam toată după-amiaza cu spatele lipit, lăsându-ne tricourile
aruncate pe jos. Timp de câteva ore ne arătam cutiile toracice albe soarelui care se ivea deasupra
blocurilor joase de peste drum. Alături îi aveam pe Marko și pe Alex, înclinați la 45 de grade, cu
oasele lungi amenințând cu străpungerea stratul vascularizat de piele la fiecare inspirație prelungă.
Auzisem de acei oameni care susțineau că își preluau toată energia de la căldura soarelui, neavând
nevoie de hrană deloc. Ne puteam doar consola că funcționează de-a lungul meditațiilor noastre în
„băi de soare”.
Pentru definirea personajelor se recurge la retrospecție, la o incursiune în trecut, conturându-
se fișe biografice care ajung să le motiveze acțiunile.
Înrolarea tinerilor în rândul rebelilor vine ca o salvare după ce zile întregi de nemâncare au
dus la episoade în care delirul devenise singura realitate. Rebelii sunt, de fapt, o mulțime eterogenă
de hoți, pușcăriași trăind cu speranța ștergerii cazierului, oameni înfometați care se angajează într-
o luptă în care nu cred, singura luptă conștientă fiind aceea a salvării de foame. Această parte a
romanului aduce în scenă alte personaje și alte drame. ”Gândul că puteam da peste un cadavru, al
200
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Sophiei sau al lui Pavle, chiar al Tatianei sau al lui Antonin mă îngrozea. Mi-am zis că așa e mai
bine, noaptea, în întuneric, noaptea, în culori argintii, și morții au delicatețea lor. Nu ca ziua, când
stau în poziții chircite, ca niște jigniri grosolane a celor ce erau cândva”. Moartea este lipsită de
eroism, mulțimea cadavrelor devenind un teatru improvizat de mintea celui care era nevoit să le
adune.
Romanul este construit într-un climax naratologic și psihologic, ultima parte fiind cea mai
complexă și încărcată de simboluri. Această parte a romanului aduce o multiplicare a planurilor
narative, evenimentele prezentate frizând naturalismul. Este valorificată reflectarea poliedrică prin
relatarea aceluiași eveniment la persoana I din perspectiva subiectivă a naratorului-personaj,
ulterior fiind prezentat evenimentul la persoana a III-a, cu inserții dialogate.
Nu putem trece cu vederea talentul autorului de a compune minuțios, prin alăturarea de cadre
și detalii, atmosfera unei lupte descrise cu o foarte mare forță de sugestie, ca într-o peliculă
cinematografică ce înregistrează organic toate senzațiile: simți cum fiecare particulă de praf îți
îngreunează respirația, cum fiecare explozie te aduce cu un pas mai aproape de sfârșit, cum fiecare
contorsionare a stomacului care suferă de foame te apropie mai mult de animalic, de acele creaturi
albicioase cu spatele încovoiat care apar ca laitmotiv în anumite momente ale acțiunii.
”Stăteam ghemuiți cu fața la perete, așteptând semnalul lui Mikhail, când armele aveau să
înceapă să duduie. Un sunet distorsionat ne-a transmis că ei sunt pe poziții și așteaptă semnalul
nostru. Atunci Mikhail a făcut aceleași gesturi ca la numărătoarea lui Josh: începând cu degetul
mare, arătătorul, apoi cel mijlociu, și puteam simți cum adrenalina, furia și toate emoțiile în urma
morții lui Josh, până atunci înăbușite, refulau clocotind. Când a ajuns și la inelar a spus cu voce
tare „Foc”, iar în ochii lui mici ca două căpușe se vedea o ură de esență tare. Toți cinci s-au ridicat,
iar armele lor au început să tragă fără pauză. Întreaga clădire vibra odată cu țipetele oamenilor
de pe stradă. La picioarele mele, în șanțul unde zidul se unea cu podeaua, praful sărea ritmat la
fiecare foc al mitralierei lui Nikolaj. Primul l-am văzut pe Agron, care se afla și cel mai departe de
mine. S-a aplecat peste pervaz, fără să-i pese că se expunea și a început să tragă direct în jos în cei
doi nefericiți. Privirea lui rămăsese la fel de laconică, în schimb puteam vedea durerea. El era
singurul dintre cei de acolo care probabil empatiza cu victimele sale.”
”Am intrat prin același cadru de ușă și am pătruns în interior. Pe mobilă, același praf
acoperea parchetul, biroul sculptat, șifonierul sau oglinda de pe perete în care arătăm ca niște
umbre fantomatice bântuind coridoare uitate. Am călcat apăsat pe treptele care se lăsau ușor sub
pașii noștri. Casa ne primea trosnind din toate încheieturile ca niște urări jalnice de glorie.”
În ansamblu, romanul creează suspans, iar narațiunea la persoana I sporește impresia de
autenticitate, planul trăirii fiind intens valorificat. Modul în care este scris te transpune cu totul în
realitatea cărții, lectorul fiind implicat în acțiune nu doar prin narațiunea la persoana I, ci și prin
pasajele de adresare directă, la persoana a doua: ”poate vi s-a întâmplat să aveți o asemenea
experiență”. Suferința acută este surprinsă în episoade de luciditate a protagonistului: ”simțeam
vechea suferință mizeră, simplă și tăcută, la fel ca oricare alta, fără să depindă de intensitate ori
de durată. Matematica durerii: nivelul de suferință nu-i schimbă cu nimic ”noblețea”. (...) nu
suntem cu nimic diferiți de niște arătănii care încearcă să supraviețuiască printre alte arătănii.”
În egală măsură impresionează modul în care toate evenimentele exterioare ajung să
reverbereze în conștiința protagonistului care așază sub lupa lucidității ceea ce se întâmplă. Este
fascinant modul în care autorul reușește să creeze și să dea consistență și acestui plan, al conștiinței.
Astfel, istorisirea se adună în nuclee narative în care alternează realitățile interioare pe care se
focalizează.
Paleta personajelor este diversă, de la imaginea copilului care vrea să iasă de sub dominația
tatălui cu riscul de a muri pe front, la imaginea celui care dinamitează un bloc pentru ca tatăl său să
moară ca un erou, – până la imaginea copiilor devotați părinților sau a fraților care se susțin până
201
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

la moarte.
Feminitatea, deși slab reprezentată, este compensată de forța pe care o reprezintă – Tatiana,
Mariana Feodorovna, Sophie întruchipând imaginea devotamentului și a iubirii necondiționate.
Romanul aduce în paginile sale toate problemele cu care se confruntă societatea: lupta pentru
supremație, arme, droguri, abuzuri, jafuri, crize de orice fel. Suntem purtați prin lumea imundă a
închisorii, a frontului, a luptei acerbe pentru supraviețuire până la sacrificarea celuilalt.
În ciuda aspectelor dure descrise, anumite părți sunt încărcate de lirism, de sensibilitate, nivelul
stilistic al textului fiind sporit de comparații surprinzătoare: ”s-a ridicat de jos ca o grijă de pe suflet”;
”Lichidul mă cutremură pe dinăuntru, mă întoarce și mă zvârcolește, iar căldura mă alină, ochii îmi obosesc,
pleoapele îmi cad greu, tot mai greu și palmele mi se adâncesc în umerii fotoliului. Îmi ridic capul dintr-un
somn secular, în care am stat aplecat înainte ca o statuie peste care s-au urcat mărăcinii și timpul.”; ”Eu nu
am mai putut să adorm, iar mintea mea zbura în o sută de direcții cu luciditatea unei insomnii în creierul
nopții.”; ”Am simțit atunci pentru prima dată răcoarea orașului pe timp de noapte, parcă îndulcit de flori
nevăzute din vreun copac răsărit direct din asfalt.”; ”am alunecat ușor în somn, ghemuiți pe scările de beton.
Adesea, tunetele se încurcau cu izbucnirile lor în râs, punând lemne pe foc viselor noastre agitate.”; ”în acel
moment simțeam că din clipă în clipă, conștiința mea va crăpa ca un geam spart.”; ”Simțeam că întreaga
lume îmi apăsa pe umeri în acea cursă pentru viață care pentru Pavle, din păcate, nu era un maraton, ci mai
degrabă un sprint. Lumea nu mai funcționa după vechea orânduială simplă: mâncarea nu te mai punea pe
picioare, arma nu îți mai asigura procurarea necesităților, antibioticele nu te mai însănătoșeau, primăvara
nu era un nou început. Pătura de cenușă din norii incineratoarelor au ținut cald ghioceilor prea mult, iar ei
au răsărit târziu, înalți și încovoiați ca niște coase.”
De asemenea, stilul cu inserții umoristice și ironice este un alt atu al romanului.
Cartea ridică semne de întrebare cu privire la ambivalența, ambiguitatea personajelor, invitându-ne
la o decodare a mesajului. Este un roman în care viața și moartea, realitatea și oniricul se împletesc năucitor.
Pare o lume distopică în care oamenii sunt dezumanizați, devin canibali, ilustrând dictonul ”homo
homini lupus” și revelând ceea ce este mai rău în omul care ajunge să-și exerseze cruzimea. Este vorba despre
valorile aproape pierdute, despre forța de a te agăța de ceva mai puternic decât propriul instinct de
supraviețuire.
Simbolurile conștientului și ale inconștientului, prin trimiterile directe la anima, la arhetipurile
jungiene, referințele livrești – ”Împăratul muștelor” al lui William Golding, ”Biblia”, ”Foamea” al lui Knut
Hamsun, ”Metamorfoza” lui Franz Kafka, ”Ciuma” al lui Albert Camus, ”Flori pentru Algernon” al lui
Daniel Keyes – folosite ca intertext se constituie în elemente de hermeneutică, de posibilă decodare, fiind tot
atâtea coduri de lectură.
Este un roman simbolic, cu deschidere spre absurd, cu personaje puternice, acțiune palpitantă și cugetări
autentice, o carte despre realitatea de dincolo de istorie, în care adevăratele lupte se duc în mintea oamenilor sau cu
cele mai puternice instincte.
Toate deficiențele de care suferă personajele în roman: surzenia, orbirea, membrele amputate, bolile
de piele, ciuma - ilustrează tare ale umanității care au corespondent în latura psihologică și morală.
Se realizează o radiografie a dependenței, a traumei, a formelor violenței, a zbaterii, a resorturilor umane
care se frâng, a neputinței, a acceptării a ceea ce ești.
Pasajele descriptive te așază în frigul iernilor petrecute lângă pădure sau sub cerul luminat doar de explozii
lăsând treptat locul unei narațiuni dinamice și cititorul așteaptă să afle cine a câștigat războiul. Când închizi cartea,
ies la iveală o sumă de idei și de convingeri, reflecții asupra vieții și a morții.
Autorul a creat imaginea unui univers în care fiecare dintre noi devenim, alături de protagonist,
supraviețuitorul propriei lumi, fiind nevoiți, în anumite momente de răscruce, să alegem prin ce parte a măștii
să privim. Căutarea / aflarea eului real este o provocare ce poate avea ca efect înălțarea sau strivirea.
Odată cu imaginea doctorului, avem impresia că totul poate fi un - experiment al creierului – un joc
al minții, - cum este, de fapt, literatura - atât al personajelor, al autorului, cât și al cititorului provocat să
decodeze mesajul. Vă invităm, așadar, la o lectură interpretativă pentru descifrarea mesajului cărții unui autor
care a adus în paginile acestui roman complexitatea vieții înseși.

202
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

LITERATURA PENTRU COPII

Ioan GHEORGHIŢĂ
LIEZI
HUMANOIDUL ROBOŢICĂ

Motto
„ Vei fi cu atât mai fericit, cu cât va trăi mai mult în tine copilul ce ai fost.”
„Cugetări” (Nicolae Iorga. 1871-1940)
Humanoidul Roboţică venea din Ţara
Luminilor Răsare, Dar după ce se mai trezi
Avea chiar inima din piatră şi buzele fără Din oboseală şi din stres
culoare, Se prezentă : - Eu sunt Liezi,
Părinţii lui - karacuri - l-au educat atât de bine Amicul vostru de pe mess,
(Era copilul lor, în fine)
Încât în fiecare zi Sunt un băiat ca orişicare
Spunea că el e Marele Liezi.. Sunt în vacanţă pentru că
Astroplaneta mea urcă
Zbura, avea şi aripi nevăzute De ieri un grad-stânga spre soare
De cei care priveau spre nori,
Trecea şi Alpii şi Carpaţii Şi-atunci m-am hotărât să plec
În căutare de splendori... Pe coarnele unui Star trek
Să vizitez castele şi muzee
Cânta din instrumentul lui Tot ce există-n Calea Lactee...
Din aur pur - miez de gutui
Şi se mişca atât de drept Sunt prietenul vostru de azi, mă declar
Să-i sară inima din piept, Humanoidul Liezi -vizionar,
Vrea cineva să bată palma cu mine ?...
Păşea ca vântul în răspăr Oooo, mulţumesc, prieteni, mă simt
Sărind ca greierii pe lac foarte,foarte bine!
Şi-avea antene-n loc de păr,
Picioare strâmbe de gândac, Aşa începu povestea Humanoidului
Liezi, un personaj extrem de ciudat, modest şi
Aşa că poposi-ntr-o zi foarte emancipat, care venit de pe astroplaneta
Pe malul stâng al Dunării Solitaire numită şi Ţara Luminilor Răsare,
Humanoidul Roboţică,-n oraş-făraş ca de căuta prieteni pe planeta Pământ.
shogun
Sculptat pe trunchiul de alun...

-De ce-ai venit? l-au întrebat

Şi frunzele de pe uscat,
Şi peştii toţi s-au adunat
Să hotărască în secret
Să dea sau nu pe internet
Vreun interviu inopinat...

203
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Constantin BEJENARU (BECO)

ARS POETICA CUVÂNTUL DE ONOARE
Numai în rostirea Cuvântul de onoare
Poetului, cuvintele Să fie spus de mine
Pot să devină vii și Pentru tine, când chiar
Doar lui nu-i este tăinuit Tu însuți crezi profund în sine;
”Cuvăntul Magic”. Cuvântul de onoare să fie
Numai Poetul poate Nu numai bine spus,
Să-L spună revelându-și Ci și mântuitor și mântuit
Propria ființă, conștient că Întru IISUS.
Țelul pentru care-și jertfește
Viața va dăinui veșnic,
Plantând în sufletele POEZIA GRĂDINII
Cititorilor gânduri cosmice și Adulmec Poezia Grădinii
Semințele ”Iubirii christice” care Ca în copilărie mirosul
Va înflori valoarea devenirii De pâine prăjită
Pământului. Pe plită.
”Poezia Grădinii” în care
PLANUL ÎNȚELEPCIUNII Arborii, harfe celeste,
Încep să-nflorească!
Planul Înțelepciunii face Mai întâi Zarzării,
Și din rău să acționeze Binele Apoi Caișii și Cireșii
Scoțând cu-adevărat adesea Din care mă-frupt
Sufletul din trupul celui De Ziua-mi Lumină-Onomastică,
Care se-ncumetă să transforme Apoi Perii și Merii, și ultimul
În voință proprie spiritul Gutuiul Bătrân pe care-l păstrez
Impulsului lăuntric Dumnezeiesc. Pentru Timpul Înfloririi Iubirii,
Cân prinde Glas Galactic
RUGĂ Și-mi vorbește Duhovnicește
Lui CHRISTIAN ÎNTÂI, de România, Despre Confrații mei întru Veșnicie
avatarul Mântuitorului IISUS CHRISTOS Orfeu, Homer, Ovidiu, Dante,
Din Tine Însuți Shakespeare, Eminescu... Amin ( Așa să
Prin mine însumi fie)!
Dă , DOAMNE,
Să dobândesc ,
”Ochiul Spiritual”
Prin care să pot
Vedea ce Gândesc.
204
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

CONFESIUNE Să scrii bine , e un fel de-a spune

Motto: ”Nimic nu-i mai greu de iertat
decât meritul celuilalt.” ( Albert
Einstein)
Din acumulări ce nu-mi dau seamă
Și nici nu doresc să le cunosc,
POEZIA-mi este scumpă Mamă
Care mă-nțelege pe de rost.
E venită numai din Înaltul
Ce mă plouă adeseori cu har
Și încinge versul bejenar
Mai aprins dintr-un poem în altul.
Că de fapt devii homo faber
Al cărui condei se suprapune
Peste-al colii albe tainic zer.
Cea mai bună poezie-i asta,
Care-acum mă naște din nou dor,
Disperat că m-a-ntristat năpasta
Unui epitet izbăvitor.
Din acumulări ce nu-mi dau seamă
Și nici nu doresc să le cunosc,
POEZIA-mi este scumpă Mamă
Care mă-nțelege pe de rost.

Iubirea nepătată a lui IISUS

(Poem Galactic)
Sentimentul Iubirii se naște spontan din solul fertil al suferinței. Cu cât cineva suferă
mai tare, cu atât iubește mai mult.
Mă întreb deseori, când aproape ating apogeul când iubirea mă poartă în ”Valea
Fericirii!- Fericirea Martirului- Fericirea lui IISUS, cât de minunat și divin sunt dacă pe toți
oamenii îi înțeleg și iubesc. Aș putea să-mi identific iubirea cu cea a lui Werther, alias astăzi
”Balena Albastră”, cu a Doamnei Bovary sau a lui Swann, dar nici unul dintre acești
îndrăgostiți nu poate intra în competiție cu Iubirea nepătată a lui IISUS, respectiv cu
incontestabila lui bunătate în fața răutății celor pe care îi iubea. Ceea ce îl făcea o apariție
umană atât de miraculoasă și atrăgătoare nefiind numai ochii înlăcrimați și chipul emancipat
pe care i-L atribuiseră ”Iconarii Renașterii”, ci și faptul că IISUS era un ”Om bun” care predica
despre dragostea pentru aproapele său, dar vedea și cum și de ce mesajul său îl lovea zilnic
peste față.
Era, este și va fi greu de imaginat Creștinismul având un răsunător succes mondial fără
un ”timonier” îndrăgostit la cârma sa.
Dacă IISUS ar fi dus o viață liniștită în Galileea făcând mese, scaune și dulapuri, nu ar
fi atins Moartea Sa cumplită pe Cruce întru Învierea și Iubirea nemărginită care i-a urmat.
Corupția și cruzimea autorităților romane, trădarea prietenilor erau indispensabile
pentru a dovedi în termeni mai degrabă psihologici decât istorici, că fiul Omului îl avea pe
DUMNEZEU de partea Sa, atestând faptul divin că Omul, în măsura în care evită ura de sine
și întru sine, beneficiază de grație divină pentru a o transforma în Iubire întru nemuritoare
Dumnezeire.
Așadar în ceea mă privește, astăzi ca și ieri și mâine, sunt îndrăgostit, dulce iubire,
ascultă-mă strigându-ți numele Dumnezeiesc, nu pleca , întotdeauna vreau să fii a mea!...

205
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
DAVID – dramă în V acte
pr. Gabriel Sandu CONSTANTIN
Scena 5
Noaptea, într-o sală din cetate luminată de
făclii. Intră regele Saul ,
Natan, Ahimelec și ostași.
Ahimelec:
Venit-au filistenii! Aproape-s de cetate,
I-au omorât pe-ai noştri şi foc au dat la
sate,
Căci năvălind în hoarde şi-n ţipete
grozave,
Cu cizme-nsângerate treceau peste
cadavre.
Din alte părţi, în iureş veneau călări,
satane
De filisteni sălbatici lovind cu buzdugane
Şi s-au dedat la fapte de-ocări, nelegiuite,
Căci pretutindeni ţipăt de fete siluite.
Când am sărit cu oaste, ne-au potopit
arcaşii
Şi nu vedeam pe unde ne poartă lupta
paşii,
Căci de la fumul negru era aşa o beznă,
Că nu zăream nimica – şi sânge pân’ la
gleznă.
Urgia este mare şi veştile sunt astea;
Priveşte lung, o, rege! Acolo, le e oastea.
Regele Saul:
Sunt mulţi...Puneţi, arcaşii, dup-ale viei
206
buturi
Şi ghemuiţi ostaşii să stea băgaţi sub
scuturi,
Spionii să se-mbrace în filistene straie
Şi luându-i pe la spate pe toţi la rând să-i
taie;
Loviţi în căpetenii şi puneţi-le pândă,
Poate-om avea din ceruri vreo umbră de
izbândă;
Ce zi de tulburare în Israel acuma!
Profetul Natan:
Pe bolta nemişcată e roşie şi luna...
Dar s-a-ntâmplat un lucru care mi-a dat
fiori,
Ce i-ar sminti îndată pe bieţii muritori:
Era la ceasul serii când adâncit în rugă,
De sub genunchi pământul a început să-mi
fugă;
Suflasem în opaiţ, când am simţit – vezi
bine,
O pâclă puturoasă că vine înspre mine;
Se auzeau sudalme, strigări ca de bătaie,
Şi-o oaste rea de umbre se preumbla-n
odaie...
Ahimelec:
O, vai de noi!
Profetul Natan:
Ba nu, deloc. C-apoi,
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Tot bâjbâind pe-acolo am nimerit isopul,
Când în lăcaşul minţii venea urlând
potopul
Şi l-am muiat în apă, am dat de-a azvârlita
Prin camere, pe-afară, să-ndepărtez ispita,
Căci am văzut un înger c-un sfeşnic
licărind
Şi holia duşmană din faţa mea pierind.
Regele Saul:
Semnul e bun, profete?
Profetul Natan:
E bun peste măsură.
Regele Saul:
Te credem. Ştim că Domnul îţi pune
vorba-n gură.
Dar mă întreb cum oare cumva o să se-
ntâmple
Să-nvingem – gândul ăsta mă zgândăre
sub tâmple.
Profetul Natan:
O, cum va fi aceasta e taină neştiută –
Străbate, de poţi, marea cu şubrezita plută;
Nu-i după mintea noastră – o fi cum o să
fie,
Dacă El vrea, şi piatra cea aspră din pustie
Va proroci izbânda – şi-o vom vedea cu
toţii,
De-ar fi să iasă-n zale să lupte chiar şi
morţii.
Intră Veniamin.
Veniamin:
E spaimă mare-n ţară. Muieri bocesc pe
uliţi
Şi mâinile le tremur sătenilor pe suliţi
Căci am vorbit c-un meşter care mi-a zis:
Sunt unii,
Ce se coboară-n hrube pe înnădite funii
Ierusalimul fierbe ca apa când dă-n clocot
Şi vaietul răsună prin limbile de clopot
Iar în Hebron se pare că multe căpetenii,
Pe cai au pus boccele şi cu-ale lor rudenii,
207
În taberi filistene s-au dus să se predea.
Regele Saul:
O, blestemaţi să fie!
Ahimelec:
Mai rău, nu se putea.
Profetul Natan:
Lăsaţi-i să se ducă.Îşi vor primi răsplata
Şi s-or căi atuncea, când se va-ntoarce
roata.
De ce Arhiereul n-a întărit poporul?
De-ar fi udat sămânţa, bun ar fi fost
ogorul.
Dar cine să vegheze la capul bietei turme?
Mor unii şi vin alţii călcând pe-aceleaşi
urme;
La praznice – tacâmuri de-argint curat şi
aur
Mănâncă şoldul vacii cu gură de balaur
Căci cu nesaţul burţii sunt mai mereu
tovarăşi
Se odihnesc pe perne şi-apoi mănâncă
iarăşi.
Poporul îi respectă şi li se-nclină: Rabi,
Croim alte veşminte? S-au învechit
ciorapii?
A birurilor ghiare le-au prefăcut în danii,
S-au cununat cu lenea şi-au desfrânat cu
banii
Duhnesc a băutură şi stau mahmuri prin
crame
Iar noaptea bat în poarta săracelor vădane;
Astfel se pun s-aducă arderi de tot – şi,
iată,
Cu ce pedeapsă Domnul voieşte să ne
bată,
Căci ghiftuiţi de bine, purtaţi de-al arpei
cântec,
Bătându-se cu palma pe îngroşatul pântec,
Vă mint că e credinţă. Unde credinţă?
Unde?
În beciul unde gloata de frică se ascunde?
Intră Țadoc, Şemaia şi Ben-Hur.
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Țadoc:
De-ajuns.Opriţi-i gura, că bâlbâie
minciune,
Ar trebui degrabă să strâng un pumn de
lume,
Şi să te luăm la pietre, pentru noian de
hulă;
Nu eşti decât o viespe, un pui de libelulă,
Ce umblă prin golimea pustiului şi-apoi
Se-ntoarce cu-ndrăzneală şi-şi bate joc de
noi;
În peşteră trândavă loveşte apa-n piuă
Zicând că vede noapte când toţi vedem
că-i ziuă.
Întreabă-i pe aceştia. Hai, spune, tu, Ben-
Hur,
Văzutu-m-ai vreodată în templu că-s
mahmur?
Şi spune tu, Şemaia, de m-ai văzut
vreodată,
La ascunzişul nopţii în casă desfrânată.
Şemaia:
Vai, nu! Nicicum.
Țadoc:
Vedeţi? Încă, îl credeţi pe-acest profet
nebun?
Profetul Natan:
Ruşine feţei tale ca să asculţi la uşi.
Țadoc:
Urechile-s făcute ca să asculte. Huşi!
Profetul Natan:
Cei ce îţi stau în preajmă, asemeni unor
ulii
Îi asupresc pe-aceia ce n-au nici de-ale
gurii
I-ai învăţat să fie chiar mai vicleni ca
dracii
Şi înapoi să meargă precum prin baltă
racii.
Căci mersul înainte nu e uşor din fire,
Când sluga vede răul dospind în stăpânire;
V-ascundeţi după deget şi literele Legii,
208
Ca să vă fie bine schimbaţi până şi regii.
Țadoc:
Vorbeşti fără vreo noimă şi ne cloceşti
urzeli,
Când tu fierbi în păcate de moarte şi
greşeli.
Regele Saul:
Opriţi! Mă doare capul. Vă arde-acum de
ceartă,
Pe Lege şi sfinţenii, când duşmanu-i la
poartă?
Dacă ne-nving aceia veţi putrezi în ocnă –
Un bun prilej de râcă şi de sfădit pe
dogmă.
Vreau ca să ştiu: Chivotul şi Tablele sunt
bine?
Țadoc:
Da, le-am ascuns cu grijă unde mi-ai spus,
stăpâne.
Intră solul filistean.
Solul filistean:
A gurii spusă, rege, ce-o port ca într-un ol,
O vărs în faţa voastră din gura mea de sol:
Stăpânul este darnic, ca luna-ntre luceferi:
Predaţi acum cetatea şi-oţi fi cu toţii
teferi;
Primiţi oferta noastră, căci e mărinimoasă,
Chiar stăpâniţi de altul, veţi fi la voi
acasă.
Saul:
Haideţi, să facem altfel – o luptă cu
onoare,
În care-o să se vadă acel care-i mai tare;
Ca să nu moară oameni, dacă vă e cu voie
Să piară numai unul atât cât e nevoie;
Găsiţi între ai voştri un ins dintr-o bucată
Iar noi găsim pe-al nostru şi-i punem să se
bată;
De-a noastră e izbânda vă-ntoarceţi înapoi
Solul filistean:
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Şi dacă nu?
Saul:
Atuncea veţi fi stăpâni la noi.
Solul filistean:
Să trecem dar la fapte.Oferta este bună;
Trimiteţi un războinic cu-al nostru să se
pună.
Găsiţi pe unul care e-atâta de bărbat,
Încât să-i facă faţă lui Goliat din Gat.
Saul:
Când zorii dimineţii vor înflori lumină,
Vă vom trimite unul, de hac, ca să îi vină.
Iese solul.
Saul:
Pe cine să trimitem? Cine să fie omul,
Care să scape ţara şi să-mi păzească
tronul?
Ahimelec:
De Goliat, o, rege, am auzit de toate,
În lupta de aproape, niciun oştean nu-l
bate;
Este robust, puternic, şi la statură-i mare,
Căci are vreo trei metri când fiara stă-n
picioare;
Zdrobeşte totu-n cale, cu firea sa haină,
Priveşti în sus la dânsul şi nu se mai
termină...
E rău peste măsură şi-i apărat de zale,
Însă gândind la rece, ar fi totuşi o cale.
Saul:
Şi care-ar fi aceea? Ce armă îl omoară?
Ahimelec:
O piatră de la praştie ori arcul îl doboară.
Săgeata n-ar fi bună, căci omul are-
armură;
Doar piatra să îl pună în grea încurcătură.
Saul:
Să vină toţi prăștiașii care sunt buni de
209
luptă.
Intră David cu un pâlc de
prăștiași.Veniamin arată cu degetul spre
David.
Veniamin:
Din toţi e cel mai ager acel cu haina ruptă;
Nu e oştean, stăpâne, nici n-a luptat
vreodată,
Dar are ţintă bună şi mâna învăţată;
La grelele întreceri mereu a ieşit primul –
Are şi fraţi şi-mi pare că dânsul e mezinul.
Saul:
Ia, vino-ncoa, băiete. Al cui eşti tu? Ia,
spune.
David:
Al lui Iesei sunt fiul şi David am de nume.
Venii să-mi apăr ţara de ucigaşul roi
De filisteni sălbatici şi sunt păstor de oi.
Saul:
Aşa? Şi te încumeţi să îl înfrunţi pe un
Călău de patru metri cu chip de căpcăun?
Chiar nu îţi este teamă când o să-l vezi că
vine,
De-a lui făptură hâdă să-ncepi să faci pe
tine?
David:
Nu poate să mă-nvingă pe mine-acel
călău,
Căci eu îl am pe Yahve – el n-are
Dumnezeu.

INSULA
Ștefan DUMITRESCU
ACTUL I
TABLOUL 1
SCENA 1
Imaginea unui spațiu nedefinit. În față
vedem vag imaginea fațadei unei case
vechi. Întrezărim scara și ușa de la intrare.
În partea stângă se vede imaginea a ceva
care pare o livadă sau un maidan… Scena
pare a fi o curte interioară în care vedem
aruncate sticle și gunoaie. În partea dreaptă
ni se pare că vedem un nuc. În depărtare
avem impresia că vedem perdelele unor
nori și coamele unor dealuri. De undeva de
departe ni se pare că auzim șuieratul unui
tren, apoi se lasă o liniște de gheață
În centru scenei este o bancă pe care șade
El. Ea, Femeia, despre care bănuim că ar fi
soția lui, privește în depărtare tristă, apoi
începe să se miște nervoasă în scenă. După
un timp o vedem dând ocol băncii
gesticulând nervoasă.
EA, FEMEIA : (gesticulează nervoasă, se
vede că vorbește tare sau țipă, dar nu auzim
nimic. Se aude sirena unei salvări care se
apropie)
EL, BĂRBATUL : (oftează. E foarte trist)
Liniștește-te, draga mea. Ce rezolvăm dacă
țipăm, dacă gesticulăm ? Disperarea nu
ajută la nimic. NumaiDumnezeu ne mai
poate salva… La asta trebuie să ne gândim.
EA : (se oprește în spatele lui. Ridică
mâinile, privind către cer) Nu mai popooot,
Adam ! Înțelegi ? Nu mai poooot. (privind
în sus. Tragic) Înțelegi, Doamne
210
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Dumnezeule, nu mai poooot ! Și tu ești
vinovat pentru toata nenorocirea aceasta.
Pentru că Tu ai făcut Lumea asta (apăsat)
oribilă, n-am făcut-o eu. Și dacă o făceam
eu și tot o făceam mai bună.
EL : (tare, nervos) Te rog să te liniștești,
Eva. Sunt și eu destul de necăjit, de
înfricoșat. Da, acesta este cuvântul, suntem
speriați. De aceea suntem nervoși.
EA : (s-a oprit în fața lui. Îl privește cu milă,
ca și cum atunci l-ar fi văzut) Și tu ești
speriat ?: (tare) Eu nu sunt speriată, dragul
meu, eu sunt îngrozită ! Pentru că aceasta
nu este lume. Este Iadul pe pământ…
(respiră adânc. Acum auzim în văzduh
croncănitul unor corbi care se apropie)
Măcar tu ești bărbat…(își reia plimbarea).
EL: (se ridică trist în picioare. Oftează)
Uneori bărbații sunt mai sensibili, mai
vulnerabili decât voi, femeile, draga mea.
EA: (furioasă) Și ce este cu asta ? Ce
răspuns este acesta ? Când totul în jurul
noastră este o nebunie. Un infern. Nu vezi
că totul se prăbușește ?
EL : Draga mea, trăim într-o lume bolnavă.
Foarte bolnavă. În care cel mai important
lucru este să îți păstrezi calmul. Să îți
stăpânești nervii. Pentru că dacă nu reușești
să îți stăpânești nervii ajungem la balamuc
. (undea departe se aud urletele unei haite
de lupi)
EA : (îl privește cu milă) Dragul meu,
Adam…Păi suntem la balamuc. De mult
suntem la balamuc. Toți suntem la balamuc,
pentru că lumea este un balamuc. (acum

auzim țipetele tragice ale unor pescăruși)
Știm amândoi foarte bine lucrul acesta. La
care balamuc să ajungem, când toată lumea
este un balamuc.
EL: (gest cu mâna. Se plimbă și el dar în
sens invers) Ăhăă, hăăă. Mai ai puțină
răbdare, draga mea… (acum auzim țipetele
tragice ale pescărușilor foarte aproape)
Acesta este doar începutul. Stai să vezi ce o
să vină…
EA: (oftează. Undeva aproape parcă auzim
valurile mării spărgându-se de țărm)
Demult mi-am dat seama că se întâmplă
ceva ciudat cu lumea aceasta… Ca o otravă
dulce la început. Ca un duh rău care a
pătruns adânc în materie, în lume, în noi și
acum iese la suprafață să ne otrăvească, să
ne omoare.
EL : (vine în față, privește departe) Și eu am
presimțit că se întâmplă ceva rău cu lumea
aceasta. Era ceva straniu în aer. Ca o
prevestire a apocalipsei care va veni.
EA : (oftează, agitată) Nu mai pot, Adam,
nu mai poooot. Îmi e teamă să nu-mi cedeze
nervii… Simt cum moare în ființa mea
celulă cu celulă.
EL : (vin și o ia în brațe, o mângâie) O să
treacă și pandemia aceasta, dragă Eva, așa
cum au trecut atâtea… Pe unele nici nu le-
am știut. Și totuși omenirea aceasta a
supraviețuit.
EA: (se desprinde din brațe lui, îl privește
îngrozită) Nu, nu, pandemia aceasta nu va
trece, așa cum a trecut gripa spaniolă din
anul 1918. Care, să îți aduci aminte, a ucis
peste o sută de milioane de oameni.
EL : (încearcă să o mângâie) Gata, acum
ne-am mai liniștit. Mă duc să pregătesc
masa.
EA : (plimbându-se nervoasă) Gripa
spaniolă s-a descoperit nu demult, dragul
meu Adam, a fost opera tatălui lui Bill
Gates, a lui Frederike Gates. (tare) Iar
pandemia asta este operă fiului lui, pupa-l-
ar dracu unde știu eu, între coarne, de
criminal nenorocit ce este, blestematul
acesta de Bill Gates. (gest cu mâna în aer.
Aproape strigând) A nenorocitului ăsta care
211
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
face parte din Oculta mondială. Ocultă care
vrea să instaureze Noua Ordine Mondial.
(undeva departe se aude bubuind, semn că
vine furtuna. S-a oprit în fața lui)
EL : (blând) Draga mea, încearcă se te
calmezi. Să nu ne pierdem speranța.
EA : (urlând) Ăsta este război în toată
regula, dragul meu, război pandemic, sau
biologic, cum vrei să-i spui. Și Războiul
acesta a fost declanșat nu ca să se termine
repede, ci ca să continue zeci de ani, până
când ne vor termina pe toți. Iar Stăpânii
lumii își vor atinge obiectivul, instaurarea
Noii Ordini Mondiale. Când ei vor fi
Stăpânii planetei, iar noi toți vom fi zombi.
Toți ! O masă planetară de zombi !
EL: (Cu blândețe) Dragă Eva, draga mea…
Și dacă Războiul acesta pandemic va dura
mulți ani, hai să ne gândim cum putem să
rezistăm, să supraviețuim. (croncănitul
corbilor se aude foarte aproape)
EA: (oftează, îl privește severă) Mă
enervează calmitatea ta, Adam. (apăsat) Mă
enervezi…Totul mă enervează.
EL : (pe un ton ridicat, nervos) Și ce ai vrea
să fac, Eva pentru numele lui Dumnezeu !
Dacă încep acum să urlu, să mă vaiet, să
înjur, rezolv ceva… ? (pauză. Auzim sirena
unui tren care se apropie)
EA : (oftează. Își continuă tristă plimbarea)
Ai dreptate… Ne facem mai mult rău…
EL : (înviorat deodată) Ce ar fi să mă duc
să fac o cafea ? O să stăm aici și o s-o bem
în liniște… Și în timpul acesta vedem ce
putem să facem, povestim, depănăm
amintiri. Pentru că nici eu nu mai suport.
Îmi e și mie
greu.
EA : Bună idee… Iar eu o să aduc măsuța
și scăunelul din casă. (dispare pentru un
moment din scenă)
EL : (o ia către bucătărie. Din bucătărie,
tare) Vrei să pun puțin rom în cafea, Eva ?
(nu l-a auzit. Ea, apare în scenă cu o măsuță
și cu un scăunel, pe care le așează în fața
băncii. În momentul acesta se aude bubuitul
tunurilor. Speriată. Privește în depărtare)
EA : Ia, ce Dumnezeului mai este asta… ?

(mică pauză) Nu ne ajunge blestemata asta
de pandemie, acum trebuie să înceapă și
războiul. (în momentul acesta Adam apare
cu tava pe care se găsesc ceștile de cafea,
zaharnița și lingurițele. Pune tava pe
măsuță).
EL : (zâmbind) Tu stai pe scăunelul ăsta, iar
eu stau pe bancă…
EA : (mai veselă) Ah ! Îmi place tare mult
momentul acesta… Când stăm la o cafea.
(melancolică, privind în depărtare)
Doamne, de câte ori nu am stat la o cafea la
măsuța aceasta. (melancolică) Îți aduci
aminte, dragule, stăteam la cafea și în jurul
nostru băieții se alergau. Se jucau De-a v-
ați ascunselea.
EL: Da, se alergau în jurul nostru… Și
pentru mine, momentul acesta… (acum
bubuitul tunurilor izbucnește cu și mai
multă intensitate. Privește speriată în
depărtare)
EA : Ce Dumnezeu să fie asta, Adam ? Am
auzit bubuitul tunurilor și mai înainte. Cred
că începe războiul adevărat, cu tancuri, cu
avioane, cu armate care ne invadează. (Eva
șade pe scăunel, Adam șade pe canapeaua
pe care a stat mai înainte)
EL : (oftează) La nebunii ăștia trebuie să ne
așteptăm și la asta. (amândoi gustă
cafeaua). Pentru că trebuie să fim convinși,
(apăsat) sunt nebuni. Sunt chiar foarte
nebuni.
EA : (înseninată deodată) Cafeaua este
grozavă, Adam…Felicitări, dragule. Da,
recunosc, întotdeauna ai făcut cafeaua mai
bună decât mine. (oftează, mai senină) Ce
m-aș fi făcut fără tine în viața aceasta,
dragul meu.
EL : (se vede că i-a făcut plăcere) Ce m-aș
fi făcut eu fără tine, dragă Eva. Și apoi
recunosc că de fapt tu ai făcut cafeaua
întotdeauna mai bună decât mine.
EA : (gustă din cafea) Mulțumesc, ești tare
drăguț. (soarbe din cafea. Bubuitul
tunurilor s-a oprit deodată. A tresărit.
Mirată) S-a oprit canonada… Așa
deodată…
EL: (liniștit, savurând cafeaua) Cred că ni
212
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
s-a părut, dragă Eva… În ultimul timp
mereu ni se pare câte ceva.
EA: (neliniștită, privește în depărtare)
Imposibil. Am auzit cu urechile mele. Și ai
auzit și tu.
EL : (cu gândul în altă parte) Poate sunt
exerciții de simulare… Sigur nu are cum să
fie tunuri adevărate… (mică pauză. Soarbe
din cafea satisfăcut.) Ia uite că ne-am
regăsit bucuria de a bea o cafea. Ha, ha,
ha… Hai să nu ne gândim la…
EA : (ascultând încordată) Și totuși nu m-
am înșelat, Adam. Au fost tunuri…
EL: Poate a pus cineva un simulator pe
bloc…
EA: Care cineva, dragule, că nu am mai
văzut pe nimeni de nu știu când… Parc-ar
fi dispărut toți oamenii din oraș.
EL : Da, este adevărat. Nici eu nu am mai
văzut pe nimeni. Din cauza pandemiei s-au
retras toți în casele lor. Le este teamă să mai
iasă și stau în casă cu zilele, cu lunile.
EA : Chiar așa, să se fi retras toți ca niște
șobolani în casele lor ?
EL: De fapt s-au ascuns, draga mea. Așa
cum ne-am ascuns și noi… De când nu am
mai ieșit din casă de frica virusului. Noroc
cu proviziile făcute de mine.
EA: ( îl privește tristă) Ce îmi dai dacă îți
fac o surpriză ?
EL : (înveselit) Ce îmi da tui dacă îți fac eu
o surpriză ?
EA : Cred că cea mai frumoasă surpriză pe
care mi-ai face-o ar fi să îmi dai un pupic.
Și să îmi spui că mă iubești. Ca în vremurile
bune.
EL: Așa zic și eu că dacă îți dau un pupic or
să se întoarcă vremurile bune, și o să
scăpăm de pandemia asta nenorocită.
EA: ( se ridică și vine în dreptul lui) Ia să te
văd. Dacă ai curaj.
EL : (se ridică de pe canapea greoi. Cei doi
își ating obrazul, apoi el o ia în brațe) Draga
mea. Draga mea, ce vremuri am ajuns să
trăim. (El îi ia capul în palme și o sărută pe
ochi, pe obraz, pe gură) Așa, ca în vremurile
bune. (își depărtează capul și o privește cu
dragoste) Te iubesc, Eva. Te iubesc.

EA : (tandră, zâmbește) Acum e rândul
meu, ca în vremurile bune…( se ridică pe
vârfuri, își încolăcește brațele în jurul
gâtului lui, îl sărută pe ochi, pe gură,
privindu-l cu dragoste) Dragul meu, darul
meu. Mulțumesc, ai fost un soț minunat.
EL: (zâmbindu-i) Vezi, a fost de ajuns o
îmbrățișare și doi pupici ca să uităm de
pandemie, și să ne regăsim ca în tinerețe…
EA: ( veselă) Și acum să îți arăt surpriza
mea. Chicotește fericită. Din buzunar
scoate un pachet de țigări) Aceasta este
surpriza mea. O să stăm la o cafea și la o
țigară ca în vremurile bune.
EL : (fericit) Și eu am o surpriză pentru tine.
EA : Hai, vino (îl trage de mână ca să se
așeze la masă).
EL: Ne așezăm, dar până atunci mă duc să
aduc surpriza. (se îndreaptă către intrarea în
casă)
EA : (gânditoare, zâmbește) Hm ! Cât de
ușor poate să fie omul fericit… De la un
pupic și de la o îmbrățișare. (el apare cu o
sticlă de culoare galbenă în mână)
EL : (ridică sticla) Iată surpriza, draga mea
Eva.
EA : (râzând) Dacă e bal, bal să fie… Așa
că astăzi o s-o facem lată. (se așază la masă)
EL: (gustă din cafea) Mmmmm !
Recunoaște că demult nu am mai băut o
cafea atât de bună.
EA: (zâmbește) Da, dragul meu, pentru că
ai făcut-o cu dragoste. Ca-n vremurile de
demult
EL : Și ca în vremea aceasta, și ca până
la…
EA : Să te ajute Dumnezeu (îl servește cu o
țigară. Își aprinde apoi țigara ei, după care
i-o aprinde pe a lui)
EL: O țigară la o cafea este…
EA: Ca sexul într-o dragoste… Ca o ploaie
într-un deșert…(râd amândoi. Îl privește cu
213
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
dragoste)
EL : (gânditoare) Ce puțin îi trebuie unui
om ca să fie fericit, draga mea Eva… O
cafea, o țigară…
EA : Să nu uiți pupicul și îmbrățișarea…
EL: ( a turnat coniac în pahare) Hai, noroc,
draga mea. Să dea Domnul să scăpăm cât
mai repede de pandemia asta nenorocită.
EA: (lingându-și buzele) Mmm, e grozav
coniacul ăsta… Unde l-ai ascuns ?
EL : Dar tu unde ai ascuns țigările ?
EA : Păi da… Dacă ar afla garda civilă că
avem țigări și coniac ne-ar aresta pe loc..
EL : Noroc că s-au ascuns și ei, poliția sau
serviciile secrete care ne supraveghează, ca
șobolanii în casele lor de frica pandemiei.
EA: (trage adânc din țigară) Hm. Pentru că
ne-am ascuns toți în casele noastre și nu mai
comunicăm… am devenit draga mea ca
niște insule într-o mare
EL : Și insulele se îndepărtează continuu
unele de altele…cu fiecare an. Și se
micșorează. (trist) Până când familia
noastră o să rămână o singură insulă în
mare.
EA : Până când toate familiile și toți
oamenii vom deveni niște insule. (pocnește
din degete) Ah, mi-a venit o idee, grozavă.
EL: Ce idee ?
EA: Surpriză, dragul meu Adam, surpriză.
O să ți-o spun la sfârșit.
EL : (după un timp. Se gândește) Știi, că ai
dreptate… De când cu pandemia asta eu
chiar mă simt ca o insulă…Ca o insulă într-
un pustiu.
EA : (repetă) Ca o insulă într-un pustiu. Ce
frumos. Reușită metaforă. Cred că în final,
dacă mai durează pandemia asta o să ne
simțim toți ca niște insule. O să fim o lume
de insule autiste… într-o mare poluată. O
planetă de autiști poluată și murdară.
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

RUGĂCIUNEA ÎNTÂI. Ale Adâncului nesfârşit

A MĂREŢIEI DOMNULUI Glorie Ţie Cel care ai făcut
Văzduhul argintiu
Slavă ţie, Doamne, Care eşti senin Care nu este decât adierea pleoapelor Tale
Şi măreţ în toate Şi lumina care este
Deşi nimeni nu Te vede şi nu Te Inspiraţia Ta născută mai înainte din Tine
Aude ci numai Te presimte Căci ea vine către buzele Tale
Nesfârşit, Imens, Strivitor Ea vine să ungă aripile inimii Tale
Ca o bucurie înmiresmată. Tu eşti O, Adiere veşnică de înţelepciune şi
Temelia celor ce Sunt Bunătate, Inimă ca un Potir
Şi Acoperişul celor ce nu se văd Plin de undelemnul milei
A lui însuşi Sunt Neamul meu se află acum la
Cel care a existat înainte de toate Gera încercare
Înainte de materie Buboaie amarnice din sufletul său au izbucnit
Şi a făcut materia cântând căci ea ca
Nu este decât Cântecul Tău Vulcanii
Respiraţia Ta care s-a prelungit în Câmpia Temelia lui e roasă de şobolanii
Smălţuită cu flori de gheaţă a vidului Şi de şerpi veninoşi
Slavă Ţie Răsuflarea lui e murdară şi otrăvită
Care eşti Sămânţa lui Este galbena esenţă O, Doamne, neamul daco-românilor e ca
A lui Este ea care Bolnavul canceros
Nu este decât Imnul condensat Cu mădularele ca sufletul
În sămânţa din Ros de vinele negre ale putregaiului
Care existenţa a înflorit Iar el nici nu ştie
Slavă Ţie Şi neştiind nimic mai amarnic se învârtoşeşte
Cel care ai făcut Universul Elixir în
Zâmbitor Păcat astfel că
Încărcat de bunătate fiind În curând pierit va fi ca
Ca Muntele de miere Neamul dac de pe faţa pământului
Cafenie Ci numai atât Te rog Ziditorule
Tu care ai făcut galaxiile şi ai aşezat planetele Pogoară-Ţi privirea plină de
Ca pe nişte boabe de piper Undelemnul milei Tale
Într-un ceasornic şi Pe creştetul lui !
Ai suflat duh peste ele făcând
Bijuteria de aur cu mii RUGĂCIUNEA A DOUA. A SLĂVIRII
De rotiţe să meargă DOMNULUI ŞI A ELOGIULUI SPECIEI
Împodobită cu crânguri de răcoare şi
înmiresmate Slavă ţie, Doamne, Cel care faci izvoarele să
Pentru a adăposti seminţiile Tale izbucnească
De oameni Asemenea unor mâini întinse
Plină de pace şi de maiestuozitate Din stânca Muntelui
Născându-se astfel muzica sferelor Asemenea unor privighetori care-şi iau zborul
Slavă Ţie Doamne Slavă Ţie Întindere Înmiresmată, Cosmos
Care eşti mireasmă nesfârşită în Sinele Tău Luminos care pătrunzi
Lumină adormitor cântătoare Întreaga Materie
Muzică orbitor de dulce Luminând-o pe dinăuntru slavă Ţie Părinte al
Adiere înmiresmată venind din Grădinile de Galaxiilor pline de linişte
Portocali Şi de-o aulică solemnitate
214

Binecuvântată fie Înţelepciune şi marea Ta
iubire
De viaţă. Căci ai împodobit întinderile
Cosmice cu crânguri
Pline de zmeură şi de agrişe de iarbă fragedă,
răcoroasă şi înmiresmată
Ca să se poată bucura de dulceaţa izvoarelor
Şi a murelor
Speciile de căprioare, bondarii, mierlele şi
sturzii
Struţii cei înalţi şi iuţi de picior
Şi albinele şi
Verzii şi alunecoşii şerpi mai
Presus de toate
Speciile ce îţi sunt cele mai dragi Ţie
Fiinţele înalte ca nişte pahare de cristal în
lumina
Plină de Inteligenţă şi de Milă
O, bunule ziditor, slăvită fie-Ţi mila cea
nesfârşită şi bunătatea Ta mai
Adâncă decât Oceanul
La Tine vin în genunchi
Cu fruntea rezemându-mă de zare. Fierbinte
Te rog cu
Buzele înroşite ca focul de ardoare
Apleacă-Ţi streaşina pleoapelor milei Tale
Înspre pământ
Şi lasă-Ţi privirea Ta catifelată ca Mătasea
porumbului
Pe făptura cea mai fragilă
Şi cea mai tare
Omul
O, Nesfârşire Înaltă Adânc Înmiresmat de
Înţelepciune
Deopotrivă trebuie să-Ţi fie de dragă între
Civilizaţiile Raţionale
Ce locuiesc în zăvoaiele galaxiilor Tale
Şi mila de zbaterea şi neliniştea robului Tău.
De
Îngrijorarea
Lui verzui-otrăvită cum e veninul şarpelui
Că seminţia oamenilor s-ar putea
Să piară
În veacul ce vine. Căci neînţeleaptă este
specia
Sădită de Tine în deşertul albastru al
pământului
215
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Plină de dezbinare ca Muntele ros de cancer
Neîntrecută în pizmă şi în deşertăciune
Bogată în metehne lumeşti
Ca lanul de grâu încărcat de neghină
O, Atoateştiutorule, Atoateînsufleţitorule
Stăruie cu puterea Ta şi cu mila Ta
Asupra speciei umane
Căci dacă plină de boli şi de beteşuguri a fost
În nesfârşitul târâş al Istoriei
Ea are meritul de a se fi apropiat de Tine
Până la pragul Cosmosului
Ea poate mâine să poposească bună şi blândă
În bătătura Ta ca o Floare
De Crin
Să îngenuncheze şi să îşi culce capul pe
genunchii Tăi
Fii bun cu ea Mireasmă Luminoasă aibi milă
de noi, oamenii,
Pogoară asupra noastră ploile şi mâna de ceaţă
fertilă a
Înţelepciunii Tale
Astfel încât Specia umană să se umple ca un
Potir
De Înţelepciune şi pizma şi păcatul să
Piară cum se risipeşte ceaţa
În câmpiile şi munţii pământului
Şi aşezările oamenilor să geamă de belşug
Şi înţelegere şi dragoste să fie
Între toate albinele neamului omenesc !
RUGI ÎNALTE CĂTRE DOMNUL
PENTRU SALVAREA NEMULUI
NOSTRU

Era aproape ora unsprezece seara, când
autobuzul lui Sergiu ajunse în sfârșit în stația goală,
în care aștepta în frig de mai bine de două ore.
Șoferul părea plictisit, ba chiar nemulțumit că
trebuie să oprească vehiculul pentru băiat în loc să-
l ducă direct la depozit pentru a-și termina tura și a
merge la barul din cartier să vadă meciul de fotbal
din acea seară. Sergiu urcă în autobuz și se așază cât
mai aproape de ușă pentru a nu-l enerva și mai tare
pe bărbatul de la volan. Autobuzul era gol, iar
luminile albe și obositoare din el pâlpâiau ușor cu
fiecare curbă luată. Tânărul stătea și privea pe
geamul murdar de praf și urme de mâini mici și
unsuroase, strada la fel de pustie ca și cutia galbenă
în care se afla. Nu știa sigur unde trebuia să ajungă,
pentru că nu învățase încă cu exactitate unde era
blocul în care stătea, dar harta de pe telefon îi
spunea că mai are de parcurs vreo opt stații până să
coboare, iar apoi mai avea de mers încă cinci-șase
minute până să ajungă în cartierul unde locuia.
Era nou în oraș, se mutase de curând cu
facultatea. Studia matematica, deși mereu și-a dorit
să fie designer vestimentar sau de interior. Îi plăcea
mult să deseneze, obișnuia să și coasă, dar rareori
mai avea timp să se ocupe de lucruri mărunte ca
acestea, deși câteodată mai schița câte ceva peste
calculele kilometrice pe care le avea de făcut. Îi
plăceau mult și științele exacte, dar nu știa ce voia
să facă atunci când va termina facultatea. Avea de
mic mulți bani strânși, așa că a putut să se mute și
să-și plătească studiile fără prea mare dificultate.
Deși orele de curs se dovediră mai scumpe decât
anticipase, Sergiu avea suficienți bani să le
plătească și să ia și un apartament mai vechi prin
vestul orașului.
216
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Palid
Raluca BUNDUC
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Tulcea
Clasa a X-a
Autobuzul se oprește brusc într-o zonă
prost luminată de niște becuri vechi ce n-au fost încă
schimbate ca în restul orașului. Sergiu se ridică
repede de pe scaun, simțind cum privirea nervoasă
și intensă a șoferului îl urmărește până afară.
Imediat ce tânărul puse piciorul pe asfaltul umed al
străzii, bărbatul de la volan călcă accelerația cu
multă determinare și dispăru în noapte. Sergiu își
luă din nou telefonul, dar îl băgă înapoi în buzunar
satisfăcut odată ce realiză că-și amintea drumul
până la noua sa casă.
În câteva minute ajunse în fața ușii blocului
și aruncă o privire spre geam sperând că-și va vedea
pisica. Tot ce văzu însă era o siluetă palidă
albăstruie, strălucind fad, care contrasta puternic
nuanțele triste de gri și galben spălăcit din zonă, dar
dispăru repede. Probabil era doar un miraj, ce-i
drept era foarte obosit. Ciudat însă că nu era prima
oară când vedea ceva similar. De când se mută,
părea să tot zărească lucruri stranii și parcă din ce în
ce mai des, mai întâi o licărire, apoi o lumină fără
contur, care mai apoi începu să prindă forma unei
persoane, aproximând că nu cu mult mai înaltă, cam
cu un sfert de riglă peste el.
Nu obișnuia să creadă în spirite și energii,
destine și alte cele, dar în liceu, printr-a zecea și-a
întors părerea la o sută optzeci de grade. Deveni
fascinat de cititul în tarot ale colegelor sale în
fiecare pauză. Ușor stângaci la început, intră și el în
micul lor cerc de “witchcraft”, învățând încet-încet
tainele zodiacului și ale cristalelor. De atunci începu
să țină mereu după el un inel cu citrin pentru noroc
și stare de bine, în plus, era un cadou de la o veche
prietenă. Deveni mai priceput în interpretări decât
fetele care îl inițiaseră, făcându-le invidioase, dar

dornice să le citească în cărți din ce în ce mai des.
Se gândea că dacă aparențele misterioase continuă,
ar putea să apeleze la pachetul cu șaptezeci și opt de
cărți pentru a clarifica niște lucruri. Poate reușea să
afle dacă totul este în capul său, dacă este o altă
persoană care îl urmărește sau poate un semn din
univers?
De câteva ori, Sergiu apucă să vadă și o față,
surprinzător de tânără, nu-i dădea mai mult de douăzeci
de ani. Era clar a unui băiat, dar trăsăturile erau foarte
fine, cu tentă feminină, presărate ca zahărul pe o tartă cu
caise, atât cât e nevoie, pentru a face ceva foarte bun. Atât
își mai amintea, că văzu acel chip doar de trei ori. Nu
putea însă să și-l scoată din cap, schițându-l mai mereu,
în ore, în pauze, pe șervețelele de la fast-food-ul de lângă
facultate. Aura sa albastră, cu micile sclipiri argintii îl
inspiră pe student să coasă, nopți în șir, o rochie superbă,
albastră, versatilă, ce putea fi purtată de oricine, cu fire
subțiri strălucitoare, ce făceau o broderie cu constelații
atent studiate de pe cerul nopții (pe care nu-l vedea prea
des în marea sa splendoare din cauza felinarelor ce
luminau străzile și cerul, încât părea că e zi) pe bucata de
plasă albă ce se întindea până la călcâie.
Ajuns înăuntru, Sergiu își aruncă ghiozdanul pe
jos și se trânti pe canapeaua moale, în care se afundă și îl
trimitea ușor spre lumea viselor. Pisica lui, o maidaneză
tăcută și foarte cuminte, numită Portocală, pe care a
primit-o de la mama sa când s-a mutat, îi sări imediat pe
burtă și începu să toarcă, dorind să fie scărpinată. Tânărul
imediat se conformă, bucuros să aibă pe cineva în casă
care așteaptă cu atâta nerăbdare să-l vadă. Pisicuța se
așeză comod pe pieptul său, încolăcită ca un covrigel și-
l privea leneșă, la fel de somnoroasă ca el.
Era să adoarmă amândoi acolo, când văzu în
colțul ochiului, spre baie, aceeași lumină palidă ce îi
devenise atât de cunoscută. Și Portocală se uita intens
spre hol, de parcă putea să vadă și ea același lucru. Sărind
de pe stăpânul ei, se făcu nevăzută undeva prin
semiîntunericul reapărut pe culoar. Atunci era momentul
perfect să afle ce se întâmplă. Se ridică și el de pe canapea
și aprinse câteva bețișoare parfumate cu aromă de
lavandă în fiecare cameră, apoi se opri în dormitor unde
era pe pervazul de la geam și pisica lui, care privea țintă
în oglinda de pe peretele opus în care se reflecta aceeași
lumină agasantă de afară. Sergiu trase draperiile, dar nu
avu niciun efect, camera păstră o tentă gălbuie.
217
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Așteptă acolo un minut, două, trei, treizeci, o
oră nemișcat, împreună cu micul său companion. Era
obosit, dar fumul, deși foarte parfumat, care învăluia
fiecare colțișor al apartamentului, îi irita gâtul și ochii și
nu-l lăsa să adoarmă. Simțea în sinea lui că dacă avea
răbdare, ceva urma să se întâmple cu siguranță. Știa bine
asta sau cel puțin spera. Alte minute lungi trecură ca
melcii după ploaie, dar nimic nu se petrecu, încât și pisica
plictisită se culcă pe pat, undeva pe perna lui Sergiu. El
încă nu voia să se dea bătut și nici nu conta dacă urma să-
și piardă întreaga noapte pentru nimic.
Fumul deveni atât de gros încât de-abia se mai
vedea. Ochii îi lăcrimau și simțea că se sufocă, dar nu vru
să deschidă niciun geam. Aștepta calm, ceva, orice să se
întâmple. Norocul lui a fost că într-adevăr, acea
încăpățânare aproape autodistructivă îi aduse ce-și dorea.
Sub plăpumile groase, albe, care aproape că acopereau
complet suprafața lucioasă a oglinzii, o sclipire palidă se
făcea din ce în ce mai mare. Sergiu disperat, alunga
fumul cu mâinile pentru a putea vedea mai bine ce se
arăta pe peretele din dreapta sa. Galbenul păli complet în
fața luminii de un albastru deschis, dar intens, atât de
puternic încât nu se asemăna cu nimic pământesc.
Tânărul văzu în întregime luciul ce-l bântuia de
când călcă pragul apartamentului întâia oară. Fu surprins
să vadă acuratețea cu care reușise să-și amintească și să-
i deseneze trăsăturile siluetei aproape umane în orele de
curs de la facultate. Ce nu observă de la început însă era
că figura care-l privea curioasă, era cu jumătate de riglă
mai înaltă și avea părul ondulat, undeva până la umeri,
parcă pudrat cu sclipici argintiu.
Fascinat, Sergiu atinse oglinda, vrând să simtă
persoana ce-l privea. Figura zâmbi timid și-și puse mână
peste a lui, apoi dispăru, lăsând loc nuanței de galben
bolnav. Tânărul încremeni cu mâna pe luciul în care-și
vedea doar fața obosită și dezamăgită, cu cearcăne
adânci. Voia să țipe, dar era prea extenuat. Prea captivat
de așteptarea sa disperată, nu auzi deloc strigătele
bărbaților adunați la barul din apropiere care nu-l mai
lăsau să doarmă. Închise ochii, dar nu reușea să-și scoată
fața aceea palidă din minte. Se gândea că ar putea suna
una din fostele sale colege care era pasionată de spirite și
îngeri, poate știa ea ceva. Tot ce putea face în acel
moment era să se culce, ca să fie odihnit a doua zi, pentru
a încerca din nou să vadă acea figură care spera că-i va
apărea în fiecare vis.

nedumerire
de ce e revelionul între decembrie și ianuarie?
mai bine era la finalul toamnei
fiecare anotimp în propriul an
artificii din 5 în 5 minute
15 grade celsius
incendii pentru tranziția sezoanelor
lustre și becuri sparte de șampanie
pahare și sticle sparte
sorcova în interes propriu
copii care se vor naște exact în august
paturi de spital încălzite de lacomi
apartamente închiriate cu buletin fals
eh
toate astea se petrec indiferent
22 de minute
cultură de mult decăzută
un tobogan de șmirghel
ironic „bibelou” primit după petrecerea de
absolvire.
vă iubesc colegii mei!
218
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
David Șefan IVANOF
Liceul Teoretic „Grigore Moisil” Tulcea
Clasa a X-a
l-am pus în spatele curții ca loc de joacă
sugarul meu se bucură că-i ceva nou
confuzia din privire cât merge de-a bușilea
în jurul chestiei cărămizii
curios ca taică-su.
mai-mai să-și ascută limba
degețelele de lapte praf
și unghiile cu care-și scarpină gingiile.
24 pe propriile picioare
nu mai speră nimeni.
foștii colegi încă-și caută neveste în cluburi
caută scopuri în viață pe la mcdonalds
și sfaturi de la profesori care au staționat 10 ani.
între timp bunică-mea care a născut 3 copii
până la 20
și-și trăiește bătrânețea bolnăvicioasă
probabil mai încrezătoare decât noi tinerii.
ce oameni
se vede că n-au cine știe ce responsabilități
de-ți trimit prin curier o bazaconie
un tobogan de șmirghel
când știu că am un copil
și că o să mă chinui să-i explic când crește
de ce n-are voie să se dea pe el

stop
nu am buton de oprire
dacă asta e ceea ce cauți
aș vrea totuși să am
și eu și timpul
să pun pauză când totul e prea copleșitor
să-mi pun capul între genunchi
să opresc vocile
să opresc tremuratul
să fie liniște odată la ceva timp
am trântit ușa tare
după ce m-am certat cu ea
atunci trebuia să pun pauză
să mă pregătesc pentru ceea ce urmează
o predică lungă despre cum
nu fac nimic & sunt nerecunoscător
că nu am motive sa fiu trist sau nervos
școala mă obosește psihic
dar nu-i nimic, că n-am taxe de plătit.
malpraxis
în metrou
o bătrânică trage cu ochiul
la ce scrii tu & te simți apreciat
când zâmbește cu buzele ridate
care au spus povești
au recitat poezii
au iubit & au băut
dar un domn la costum pare că
speră la un viitor mai bun
până te vede și-și dă seama
că suntem o generație care stă degeaba
amână totul până în ultimul moment
când ceasul ticăie ca bomba și
3, 2, 1
219
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Alexandra Maria BURIC
Liceul Teoretic „Grigore Moisil” Tulcea
Clasa a X-a
bruxism
copilă nebună, chiar credeai că
planul de supraviețuire te va ajuta
să nu mai primești sare
în loc de zahăr?
zâmbetul lor te atinge până la os
îți mângâie pielea decorată
cu adâncituri odată colorate
în roșu aprins.
exist, exist, exist
terapia nu este un buton de undo,
iar eu sunt sătulă de oameni &
de vocile neauzite ale victimelor.
asta e cultura abuzului
origine boemă
poeții nu iartă niciodată
însă mă pot numi astfel
dacă n-am iubit și n-am
văzut pe nimeni murind?
colecționari de cuvinte
care trăiesc prin multele
foi mototolite și prind
rădăcini, cresc, înfloresc
nu luăm mai mult
decât e (ne)voie
să trăiești mai mult
de cât ne-am propus.
noi vom fi morți de mult
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Alexia MODORAN
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Tulcea
Clasa a IX-a

word of the day problematic

bunica prăjește cartofi în cratiță citesc autori chiar dacă sunt problematici
pășește ca pe salteaua cu apă și nu mă deranjează că ai ticuri verbale
imaginea înțeleaptă a bătrânului din fiecare și un cartof între spițele de la bicicletă
film pe care l-am văzut iubesc oamenii
gesturile moi și calculate privirea încețoșată că sunt
tremuratul mâinilor că își fac poze cu telefonul meu chiar dacă
nu există insist că n-am spațiu
merge cu spatele spre o stare fetală înapoiată pentru ei
recapătă aparent inocența copilului cum să n-am spațiu pentru ei?
ce simte iarba sub picioare pentru prima oară când știu că rod toate pixurile și totuși mi le
un calculator suprasolicitat pișcător dau pe-ale lor
șterge informațiile singur uneori te compar cu oamenii de pe stradă
găsești pace în rutină cu ăia care arată ca și cum au trecut prin toate
cafeaua fierbinte cu miere războaiele dar nu-s bătrâni
același maiou în cuier n-o să fii așa
papucii lipicioși pe gresie n-o să fii zbârcit și tăiat de riduri și excesiv de
mâinile coboară din cap pe șoldurile groase supt la față
mă vezi mă auzi mă asculți nu poți
zâmbesc superior noi nu putem
ca o pasăre cacadu cu moțul galben arcuit în avem zâmbetul fracturat
spate strâmb
mă fac mare iar așa tu te faci mai mică rânjit
esența vieții stă în mintea unei prune trecute și ștrengăresc
zbârcite chițibușar
am toți anii să-mi dau seama dar n-o să mă
întorc e perfect așa.

220
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

Mihaela COSTEA
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Tulcea
Clasa a X-a

dedeman e aproape sunt o acrobată și

mă învârt frenetic
unchiul meu se chinuie să dea 4 găuri într-un
perete de beton cu speranța că mi se schimbă polii mâinilor
cu un burghiu pentru metal sau orice altceva & o să pot să mă rog
în afară de beton
& își cheltuie toată energia din încăpățânare flash
cu speranța că la un moment dat tot o să iasă
fără să mai dea o tură pe la dedeman mișcările rapide erodează
distrug
mă întreb dacă așa suntem și noi, știți voi, corup și rup
oamenii sunteți oameni eșuați
dacă încercăm să ne potrivim unii cu alții bătuți de vreme
când e fizic imposibil melci ambulanți în ambulanța care nu mai vine
fără să încercăm să schimbăm burghiul și bunica moare
sau măcar gingașă și atentă
peretele noi — brutali, inumani cumva
cvasi-bunici, cvasi-oameni ai peșterii
nu mă lăsa acum e o chestiune ereditară care
s-a pierdut prin spirale de ADN
dă-mi brațe cu care să mă rog e o chestiune agilă cu care ne-am obișnuit
căci ale mele sunt doi magneți la aceiași poli deși deformarea obiectelor n-o suferă toți.
& nu pot să-i întorc doar noi — brutali, inumani cumva

știu să mă agăț și să nu dau drumul

să mă pierd fără să mă găsesc
dezordinea ordonată e-n firea mea
ca un animal care mănâncă sticlă
satisfăcut

pași grei
mergi în mâini
e circ acum, era și înainte
221

SCRISOARE CĂTRE
COMANDANT
Col. (r) Lucian ȚUGUI
Peste timp, o parte din evenimentele
și întâmplările din trecut nu pot rămâne
ascunse pentru că istoria uneori vrea să se
lase descoperită. Chiar dacă unele lucruri
sunt pierdute în trecerea vremurilor, printr-
un mecanism al destinului, uitarea este dată
la o parte. Prin acest mecanism, de multe ori
greu de înțeles, istorii aproape uitate se
redescoperă, ca cititorul să poată cunoaște
trecutul. Ceea ce s-a întâmplat în trecut a
contribuit într-un fel sau altul la
evenimentele din prezent și de aceea istoria
nu poate fi ignorată.
Analizăm paginile istoriei pentru a
nu repeta greșelile trecutului, pentru a folosi
tot ceea ce a fost bun și pentru a putea
înțelege fapte și evenimente din prezent.
Istoria este un sertar imens in care au
fost depozitate fapte, amintiri, date
calendaristice, evenimente. Acest sertar
uneori se deschide pentru a mai scoate la
iveală pentru cunoaștere, de sub praful
așternut, povești care au marcat locuri
cunoscute.
Sertarul care conține evenimentele
scrise în acest volum nu a mai fost tras de
zeci de ani. Iar poveștile scoase din praful
cronicilor, nu sunt scenarii de film, nici
legende urbane, ci întâmplări adevărate care
au marcat una din cele mai crude perioade
ale timpurilor moderne – perioada celui de-
al doilea Război Mondial. Faptele relatate s-
au petrecut într-un loc despre care azi mulți
spun – aici nu se întâmplă nimic. Este vorba
de vechiul sat Osmancea aflat nu departe de
țărmul Mării Negre.
Osmancea este un mic sat din sudul
Dobrogei, aproape de Vama Veche. Poate fi
străbătut la pas foarte repede pentru că se
întinde pe o suprafață mică. Case mici, curți
sărăcăciose și uliți prăfuite – aceasta ar fi o
222
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
descriere corectă a satului Osmancea azi. În
trecut lucrurile au stat altfel. La mijlocul
secolului 19 Osmancea era capitala unui
hanat autonom al tătarilor. Spre sfârșitul
secolului au venit germanii și au ridicat aici
o localitate înfloritoare. Nu au reușit să stea
foarte mult pentru că Hitler, cancelarul
german care vroia să ridice din cenușă al
treilea imperiu german, a decretat
obligatoriu: „Heim ins Reich!” (Acasă
în Reich).
Nemții au plecat și în satul lăsat gol,
autoritățile românești din perioada
războiului au construit un complex de clădiri
pentru nevoile războiului.
Căutând în registrele vechi și
prăfuite din arhivele istorice am găsit un set
de scrisori.
M-a frapat caligrafia foarte îngrijită
a celor mai multe dintre ele. Păreau niște
eseuri notate frumos și ordonat pe foi care
astăzi sunt îngălbenite. În contrast cu
eleganța scrisului, mesajele erau foarte
triste. Cele mai multe dintre ele erau
expediate din satul Osmancea, din vara
anului 1941.
Osmancea 30 iulie 1941
Domnule Comandant,
Subsemnata Sabina M. Avadic
domiciliată în Constanța, pe strada Ioan
Grădișteanu n.21, aflată actualmente în
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

lagărul Osmancea împreună cu sora mea

Avadic Ana și fratele meu Avadic Isac,
respectuos vin a vă supune următoarele:
Fiind expediați din Constanța fără a
ne lua nici un fel de rufărie și așternut vă rog
a permite sorei mele Avadic Ana spre a se
duce la Constanța 1- 2 zile spre a ne aduce
cele necesare. Ambele fiind suferinde, sora
mea va aduce și medicamentele necesare de
la o farmacie din Constanța.
Sper că veți binevoi a rezolva
favorabil cererea mea și mulțumindu-vă
anticipat, vă rog să primiți Domnule
Comandant, asigurarea profundului meu
respect.
Sabina Avadic Scrisoarea continuă cu enumerarea
bolilor și este trimisă prefectului din
Constanța.
Domniei Sale, Fostul judecător, avocatul Jan Iancu,
Domnului Comandant al Legiunii de scria tot din Osmancea:
Jandarmi Constanța18
”Subsemnatul Iancu Jan, avocat din
Constanța, internat în lagărul Osmancea –
Prin exprimarea deosebit de Cobadin, vă rog să binevoiți a acorda o
politicoasă, o doamnă cere să își poată permisie soției mele Iancu Cella pentru a
aduce la Osmancea haine și așternuturi merge la Constanța, întrucât am fost
pentru că dormea într-un hambar. informat oficial că servitoarea Evdochia
Dosarul de arhivă 25/1941 clasat în Chirița Bulgaru mi-a prădat domiciliu de
evidențele Biroului Județean Constanța al haine, alimente și mașina de scris, urmând a
Arhivelor Naționale Române conține stabili și reclama cele furate și de a pune la
aproximativ o sută de scrisori similare. adăpost cele rămase.”
Un alt domn, Avram Breinsten, aflat
într-o situație similară, scrie în aceiași
perioadă o scrisoare către prefect:
„Cu lacrimi în ochi vă rog să
binevoiți a dispune internarea mea într-un
spital sau mutarea mea într-un lagăr sau
detașament de muncă din apropierea
părinților mei pentru a fi îngrijit de bolile
care sufăr , aici ne având condițiile
necesare”19.
Scrisoarea este însoțită de
înștiințarea Chesturii de Poliție Constanța

18
Biroului Județean Constanța al Arhivelor
Naționale Române, Fondul Prefectura
Constanța, unitatea arhivistică 25/1941 –
Situația evreilor internați în lagăre, fila 200
223
19
Biroului Județean Constanța al Arhivelor
Naționale Române, Fondul Prefectura Constanța,
unitatea arhivistică 25/1941 – Situația evreilor
internați în lagăre, fila 104

despre furt și este adresată prefectului prin
comandantul lagărului20.
Doctorul M. Diner, din Constanța
scrie o scrisoare în data de 25 septembrie
1941 către același comandant al lagărului:
„Subsemnatul M. Diner, medic din
Constanța cu onoare vă rog a binevoi să
interveniți la locul în drept ca să-mi permită
deplasarea la Constanța ca să-mi aduc
instrumentele și materialele necesare
dispensarului.21”
Constantin Rusali, din Constanța
face o cerere22 către prefect cu un conținut
diferit:
„Subsemnatul Constantin Rusali,
domiciliat în Constanța, str. Daciei n.8,
respectuos vă rog să binevoiți a îmi aproba
ca soția mea legitimă de origine ebraică să
rămână cu mine în localitate, neavând nici
un sprijin iar eu trebuie să stau așteptând din
moment în moment ordinul de chemare ca să
îmi fac marea datorie către țară. Garantez
pentru ea fiindu-mi legitimă. Vă rog
respectuos să îmi aprobați această cerere”.
Scrisorile din arhivă au diferite
cereri. Dar conțin un aspect comun. Toate
cererile au fost refuzate. Rezoluțiile
prefectului consemnau: ”Nu se aprobă.
Ordinele opresc.”
Ce făceau acești oameni la
Osmancea? Cine erau ei și de ce și-au părăsit
casele? Răspunsul este simplu: în satul gol,
părăsit de nemți și în localitățile din jur
autoritățile au construit lagăre încercuite cu
sârmă ghimpată pentru evrei.
Ce reprezintă pentru istoria locală
din Dobrogea, localități precum Cobadin –
20
Biroului Județean Constanța al Arhivelor
Naționale Române, Fondul Prefectura Constanța,
unitatea arhivistică 25/1941 – Situația evreilor
internați în lagăre, fila 115
21
Biroului Județean Constanța al Arhivelor
Naționale Române, Fondul Prefectura Constanța,
unitatea arhivistică 25/1941 – Situația evreilor
internați în lagăre, fila 237
224
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Osmancea, Ciobănița, Mereni, etc.? – O
pagină foarte tristă.
În anul 1941 evreii români și străini
au fost arestați și internați forțat fără să aibă
posibilitatea de a își lua al doilea rând de
haine cu ei. Datorită condițiilor foarte grele
de trai și de muncă, bolnavi de tifos și
păduchi au rezistat sau au murit, mulți dintre
ei fără să înțeleagă de ce li se întâmplă lor
acest lucru.
Prin Decretul Regal nr.2650 publicat
în Monitorul Oficial nr.183 din 9 august
1940, semnat de Regele Carol, cetățenii
români de origine evreiască sunt împărțiți în
categoria I, II și III. Conform acestor
categorii sunt scoși parțial în afara legii,
pentru ei fiind aplicate alte măsuri față de
restul cetățenilor României. Au definită o
altă situație juridică, nu au dreptul să
desfășoare decât anumite munci și activități
și sunt obligați la plata unor taxe și impozite
speciale. Pot fi deposedați legal de posesiuni
și nu pot face parte din viața militară sau
administrativ – politică a țării.
Acest act de lege a reprezentat
începutul - certificat juridic al unor măsuri
represive care în final au dus la moartea a
zeci de mii de români de origine iudaică pe
parcursul celui de al doilea Război Mondial.
In decursul războiului, Statul Român
a emis 245 de acte normative constând în
legi, ordine de miniștrii sau ale mareșalului
sau instrucțiuni care au reglementat situația
evreilor23.
Prin Decretul – Lege relativ la Statul
militar al evreilor din 4 decembrie 1940
semnat de Conducătorul Statului Roman și
Președintele Consiliului de Miniștrii,
Generalul Ion Antonescu și publicat în
22
Biroului Județean Constanța al Arhivelor
Naționale Române, Fondul Prefectura Constanța,
unitatea arhivistică 25/1941 – Situația evreilor
internați în lagăre, fila 128
23
Holocaustul din România. Regimul de muncă
obligatorie impus evreilor. Editura Polirom 2013

Monitorul Oficial nr. 287 din 5 decembrie
1940, evreii sunt excluși din serviciul
militar, cu obligativitatea de plăti taxe
militare și de a presta munci obligatorii. La
articolul 8 din decret se stipulează că în
timpul concentrărilor prelungite evreii pot fi
utilizați la munci în folosul armatei sau în
folos obștesc.
Prin măsurile întreprinse evreii
români au fost tratați ca prizonieri de război
în propria țară fără să fi participat la o luptă
împotriva țării.
Ordinul Generalului Antonescu emis
la momentul în care România declarat război
Trupelor Aliate, a dus la internarea a mii de
oameni în lagăre ca cel de la Cobadin,
Ciobănița, Moreni, Târgu Jiu precum și in
alte sute de localități din țară.
1941, iunie 22, Bucureşti.
Ordinul24 generalului Ion Antonescu de
evacuare în lagărul de la Târgul Jiu a tuturor
evreilor din satele dintre Siret și Prut, iar cei
din satele din restul teritoriului să fie
evacuați în comunele urbane limitrofe.
Telegramă. Fulger
Tuturor Prefecților de Județe
Dată la Bucureşti nr. 1 9273 814, data de
22.VI, ora 4.
I. Toţi evreii valizi între 8 şi 60 ani
din satele dintre Siret şi Prut vor fi evacuaţi
în lagărul din Târgu Jiu şi în satele din jurul
acestui oraş. Primele trenuri pleacă cu
începere de azi 21 iunie a.c. stop. Restul
familiilor evreieşti din celelalte sate din
Moldova vor fi evacuate cu cele ce le este
necesar pentru trai în comunele urbane de pe
teritoriul judeţelor respective prin grija
Prefecturilor de judeţe. Evacuarea acestor
familii din satele din Moldova se va face în
48 de ore de la primirea ordinului.
24
Telegramă fulger a Ministerului Afacerilor Interne
cu nr.4572 din 30 iunie 1941, Arhivele Naționale,
Fond M.A.I. unitatea arhivistică 34411941 fila 37
225
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
II. Toate familiile evreieşti care se
găsesc în satele din ţară vor fi evacuate cu
ceea ce le este necesar pentru trai în
comunele urbane de pe teritoriul judeţului
respectiv, prin grija prefectului, în timp de 4
zile de la primirea prezentului ordin. Pentru
toţi evacuaţii se vor întocmi tabele care vor
fi predate poliţiei respective pentru a ţine
evidenţa lor - în scop ca orice eventuală
deplasare să se poată face cu înlesnire.
Familiile evacuate nu au voie să mai intre în
comunele din care au plecat. Căminele celor
evacuaţi, precum şi orice alte bunuri care au
rămas, vor fi date în primirea autorităţilor
administrative locale. Acei care cu ocazia
acestei evacuări vor fi prinşi în flagrant
delict de devastare a bunurilor sau îşi vor
însuşi recolta, vor fi deferiţi Tribunalelor
Militare şi vor fi sancţionaţi cu pedeapsa cu
moartea. De asemenea, vor fi pedepsiţi în
mod extrem de sever toţi acei cari se vor
dovedi că au fost necorecţi cu ocazia acestor
evacuări. Pedepsele la cari se expun cei ce
vor devasta sau vor fi necorecţi se vor aduce
la cunoştinţă oamenilor din comună prin
afişare şi batere de tobă, pentru a nu cădea în
greşeală.
Semnează
Conducătorul Statului Roman și
Președintele Consiliului de Miniștrii
Generalul Ion Antonescu
Ca reacție la solicitările generalului
Antonescu, prefectul Constanței,
col.Buzincu organizează activitatea reținerii
și internării evreilor în lagăre. O adresă25
trimisă de șeful biroului Siguranței locale
precizează:
Vi se înaintează mai jos în copie
ordinul Prefecturii județului Constanța No.
3735/941 pentru întocmai executare.
Raportați imediat de executare.
Șef Birou Siguranță
25
Biroului Județean Constanța al Arhivelor
Naționale Române, Fondul Chestura Poliției,
unitatea arhivistică 64/1941, fila 15

Din ordinul D-lui General
Antonescu Ministerul Afacerilor Externe cu
ordinul No. 4599 ne aduce la cunoștință
următoarele:
Sovietele urmăresc să producă acte
de sabotaj, dezordine și agresiune în spatele
frontului. În acest scop lansează din avioane
spioni și agenți teroriștiarmați și adesea
îmbrăcați în haine de femei. Acești agenți
inamici iau contact cu agenții comuniști din
țară și cu populația evreiască comunistă
organizând acte de sabotaj, terorism și
agresiune.
Pentru curmarea astfel de lucru, Dl
General Antonescu ordonă: Evreii bărbați de
la 18 la 60 de ani să fie adunați și puși sub
pază, pentru a se sancționa imediat orice
încercare de tulburare. Se vor lua măsuri de
pază intensă la locurile unde evreii sunt
strânși în lagăre (Ciobănița, Osmancea,
Mereni). De la orele 20 până la ora șapte
dimineața circulația evreilor va fi oprită și în
satele unde sunt concentrați. Se vor lua
ostatici dintre conducătorii cunoscuți ai
evreilor comuniști, rabini, hahami etc. care
vor fi cazați într-o clădire aparte și în cazul
când se va produce vreun atac de rebeliune
sau terorism din partea evreilor și
legionarilor comuniști, acești ostateci vor fi
imediat împușcați.
Vă rugăm a lua imediat măsuri
pentru executarea prezentului ordin și se va
prezenta lista ostaticilor și locul propus
pentru ținerea lor. Vă veți interesa și
convinge personal dacă mai sunt încă evrei
neridicați de la domiciliul lor și neinternați
în lagăre. Dăm dispoziții ca cei rămași să fie
imediat ridicați și trimiși sub escortă în
ocalitățile stabilite pentru internarea lor.
Raportați imediat de executare.
26
Biroului Județean Braila al Arhivelor Naționale
Române, Fondul Prefectura Brăila, unitatea
rhivistică 170/1941 fila 150
226
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Prefect, colonel Buzincu
De ce Prefectul Constanței colonel
E.Buzincu nu a acceptat cererile Sabinei
Avadic sau a avocatului Iancu Jan, sau a
celorlați o sută de evrei?
Ordinul26 Ministrului de Interne nr.
5328 din 11 iulie 1941 adresat prefecților
preciza:
„ M.A.l. dispune prefecturilor din
tară să nu mai elibereze autorizatii pentru
vizitarea evacuaţilor aflaţi în diferite lagăre
(Tg.-Jiu şi lagăre de muncă). Suntem
informaţi că Poliţiile şi Prefectura Poliţiei
Capitalei eliberează cu multă uşurinţă
autorizaţii diferitelor persoane pentru
vizitarea evacuaţilor din diferitele lagăre de
muncă. Cum prin ordinul no. 4599/941 s-au
dat dispoziţiuni categorice în ceea ce
priveşte măsurile de ordine şi siguranţă în
situaţia actuală faţă de agitaţiunile masei
evreieşti, suntem surprinşi cum se eliberează
astfel de autorizaţii, călcând, prin aceasta,
dispoziţiunile date de minister stop.
In viitor să nu se mai elibereze
autorizaţii pentru vizitarea evacuaţilor din
lagărul Târgu-Jiu, cât şi pentru alte lagăre de
muncă, decât pentru cazuri de forţă majoră
bine justificate.”
Propaganda antisemită bine
organizată ce s-a desfășurat in ultimii ani,
legile împotriva evreilor, frica de represiune,
au făcut ca principalii factori decidenți să
renunțe la mila și compasiunea față de
semenii lor. De aceea nu au răspuns
cererilor.
În schimb cei din aceste lagăre au
continuat munca forțată. Conform
evidențelor din arhivele naționale, 27
internații din lagăre formau echipe care,
însoțite de jandarmi, lucrau în sate și comune
27
Biroului Județean Constanța al Arhivelor
Naționale Române, Fondul Prefectura Constanța,
unitatea arhivistică 25/1941 – Situația evreilor
internați în lagăre, fila 46

în agricultură, la șanțuri, islazuri și vetrele
comunale. Munca era normată iar refuzul de
participare, nerealizarea normelor impuse
ori o atitudine de împotrivire ducea la
deportarea celor reținuți în Transnistria, ca
pedeapsă.
Potrivit răspunsurilor despre situația
din Constanța, oferite de Institutul Național
pentru Studierea Holocaustului din România
Elie Wiesel prin amabilitatea doamnei dr.
cercetător Ana Bărbulescu, evreii din
Constanța au fost deportați inițial la Cobadin
și apoi relocați în cele trei localități
respective Mereni, Ciobănița și Osmancea.
Osmancea și împrejurimile apar
în documentele perioadei sub
denumirea Zona de internare Osmancea.
Deportarea la Cobadin a avut
probabil loc pe 26-27 iunie 1941, imediat
după intrarea României în război. Cei
internați la Cobadin au fost mutați la
Osmancea/Mereni/Ciobănița în iulie 1941.
Numărul celor deportați se ridică la 1750-
2000 de persoane.
Motivul măsurilor represive
împotriva românilor de origine ebraică:
După intrarea României în război, măsurile
antievreiești ale statului român se
înăspresc sub pretextul că cetățenii români
de origine evreiască pun în pericol siguranța
națională. Regimul de detenție a fost cel
specific lagărelor de internare, erau păziți de
Jandarmerie, trei apeluri pe zi, condiții
precare de igienă, hrana era asigurată de
comunitățile evreiești locale, au fost utilizați
la muncă forțată (cei mai mulți în Dobrogea
dar avem și o minoritate care a fost trimisă
în Basarabia).
În funcție de zona în care își aveau
reședința, evreii români au trebuit să facă
față unui set diferit de măsuri
discriminatorii: cei din Vechiul Regat nu au
fost, în general, deportați dar sunt complet
excluși din viața socială și economică. în
plus, sunt obligați să presteze muncă
obligatorie. Pentru o perioadă scurtă de timp
au fost obligați să poarte steaua galbenă, cei
227
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
din zonele rurale au fost relocați în capitalele
de județ, cei din orașele de graniță (din
Moldova) au avut intervale orare în care
puteau ieși pe stradă, tot în Moldova au fost
luați ostatici dintre membrii comunități care
ar fi fost împușcați dacă în oraș
apăreau tulburări. Excepție pentru Vechiul
Regat fac evreii din Bucovina de Sud
(Dorohoi, Suceava, Câmpulung, Rădăuți,
etc) care au fost deportați în Transnistria în
toamna lui 1941.
Evreii din Basarabia și Bucovina (de
Nord) au avut o soartă poate și mai tragică.
În iulie 1941 au loc masacre cu precădere în
zona rurală din cele două regiuni. Se
estimează că au fost între 45000 și 60000
victime. Responsabili sunt trupele române și
germane. Supraviețuitorii au fost deportați
în Transnistria.
Repatrierile încep la final de 1943.
La început sunt repatriați evreii din Dorohoi
și câteva categorii speciale: orfanii de ambii
părinți, veteranii de război, etc. Aproximativ
două treimi dintre cei deportați au murit în
Transnistria.
În arhive nu mai consemnează ce s-a
întâmplat cu doctorul Diner, judecătorul Jan
Iancu, Avram Breinstern și ceilalți. Poate
unii au reușit să scape. Istoria recentă
consemnează că o parte din israeliți au reușit
se urce pe vapoare, chiar în timpul
războiului, cu destinația Palestina. Nu toate
vapoarele cu evrei au ajuns la mal. Alții au
fost trimiși în Basarabia și au fost uciși
acolo. Nu știm tot adevărul.
Sabina Avadic face parte din cei care
au reușit să scape. La 28 mai 1945 doamna
Avadic, supraviețuitoare a lagărului de la
Osamancea se adresează Congresului
Mondial Evreiesc cu un memoriu privind
evenimentele din 1941.
„La 3 iulie 1941 am fost ridicată cu
toată familia și dusă în lagărul de la Cobadi
pe motiv că suntem periculoși siguranței
Statului. La 18 iulie am fost mutați în lagărul
 STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023

de la Osmancea (jud.Constanța), unde am 1969 erau aproximativ 300 (60 de familii

rămas până în octombrie 1941. La înapoiere
acasă am fost obligați aproape un an de a ne
prezenta zilnic ( vara și iarna, pe gerul cel
mai tare) la Circa de Poliție, pentru a ni se
face apelul.(spre a se vedea dacă nu cumva
am fugit din oraș).”
În același ani, împreună cu Hana sora
ei, Sabina emigrează în Israel, lăsând în
urmă povestea tristă a arestării și supunerii
forțată la munci, doar pentru că era de altă
seminție.
evreiești). La sfârșitul anului 2003, mai erau
104 locuitori evrei.
Unul dintre cercetătorii intervievați
recent despre aceste evenimente a întrebat:
„Este adevărat că nu ne gândim că lucruri și
fapte atât de grele se pot petrece lângă noi?”
Povestirea face parte din volumul
„ISTORII APROAPE UITATE”

Statisticile oficiale arată că în

Constanța evreii nu au mai rămas multă
vreme. În anul 1941 aici locuiau 2.067 de
evrei; numarul a scăzut, totuși, la 1.532 în
1942. În 1947 erau 2.400 de locuitori evrei
din oraș. Numărul evreilor a scăzut treptat ca
urmare a emigrării. În 1956, au fost 586; în

228

IN MEMORIAM
NICHITA STĂNESCU (1933 – 1983)
Același gând
Ferește-te să ai dreptate
când ești îndrăgostit!
Mai bine să ai umbră,
mai bine să ai rază,
mai bine să ai lacrimă,
mai bine să ai orice altceva!
Un om îndrăgostit când are
dreptate
e un om singur,
numai tristețea are dreptate.
Tu, mai bine să ai bolovani,
mai bine să ai vulturi,
mai bine să ai albul zăpezii!
Lună în câmp
Cu mâna stângă ți-am întors spre mine chipul
sub cortul adormiților gutui
și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că deslușesc, prin crenge,
zvelți vânători, în arcuiții lei
din goana calului, cum își subție arcul.
O, tinde-ți mâna stângă către ei
și stinge tu conturul lor de lemn subțire,
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub lună-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi și-n jur se șterg copacii.
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng…
și ai putea, uitând, să ne strivești în gene
dar chipul ți-l întorn, pe brațul stâng.
229
STEAUA DOBROGEI, serie nouă II, anul VI, nr. 11, iulie 2023
Trandafir al dimineții mele
Trandafir în roua dimineții,
ce diamant ascunzi între petale?
Dă-mi stropi de foc și de-nceput al vieții,
dă-mi un pământ și-acoperă-l cu dale.
Dă-mi o petea de dulce amăgire
și-o clipă de-nceput de dimineață,
un spine blând și-o rază de iubire
și-o mică stea din lumea ta măreață.
Căci am să vin mereu ca să te ud
și-am să mă-nvârt în juru-ți cu-ntristare,
c-ai să te duci frumos și crud
și vreau să-mi iau adio la plecare.
Dă-mi o speranță cât încă mai exiști,
c-ai să te-ntorci din nou la primăvară
și-o să visez mereu cu ochii triști
la diminețile când luminai de prima oară.
Oh, e prea târziu să-ți cer iertare!
Că ți-am pretins ce nu-mi poți oferi,
Rămâi, oricum, lumina dimineților murdare,
Că-n visul meu tu nu poți ofili!
*
Premiul Internațional Johann
Gottfried von Herder – 1975
Nominalizat la Premiul Nobel pentru
Literatură - 1980
 Cititorilor noștri
Citiți-mă când sufletul vă plânge,
Citiți-mă când sufletul vă râde,
Citiți-mă în nopțile cu lună,
Citiți-mă gândind la clipa de pe urmă.

Citiți-mă și ziua dar și noaptea,

Trăiți cu mine-n gând mereu,
Să nu lăsați iubirea să vă scape,
Căci veți trăi cea mai cumplită noapte…
Scriu pentru tine, cititorule, pentru a putea ajunge în acel loc de unde privesc spre lume toate dorurile
tale.
Citește și nu uita, sunt lângă tine încercând să-ți deschid porțile unei lumi aproape perfecte. Privește în
jurul tău, dragul meu cititor, poate te întrebi cine sunt.
Iată răspunsul: sunt o picătură de ploaie strivită între genele tale grele de visuri, sunt un gând hoinar
rătăcit în părul tău, roua dimineții târzii incendiată de soare, secunda - boabă de nisip căzând în
clepsidra fără sfârșit. Sunt firul de iarbă peste care treci acum grăbit, sunt frunza pe care o ții acum
îngândurat între degete. Sunt raza de soare care îți mângâie privirea. Sunt ultima silabă pe care aș dori să
o rostești înainte de a visa și sunt primul tău gând.
Citește-mă! Ochii tăi deschid spre mine universuri, zâmbetul tău mă îmbată de o beție cerească.
Atingerea ta e pentru mine curcubeul. Dacă viața mea ar fi clipa petrecută acum cu tine, nu mi-aș dori o
alta. O clipă să mă privești, să îmi zâmbești, să mă atingi, să mă înțelegi, să nu mă lași din mână.
Aș vrea să-ți dăruiesc luna de pe cer, dar … e prea sus. Aș vrea să-ți aduc o stea, însă e prea departe. Și
ce altceva aș mai putea să-ți ofer decât aceste rânduri ce alcătuiesc revista Steaua Dobrogei, ca doi ochi
frumoși și un zâmbet cald care să-ți călăuzească pașii.
Și toate acestea, cititorule, pentru că doresc din tot sufletul să mă cunoști, să mă prețuiești și să mă
păstrezi într-un colț al ființei tale. De ce? Pentru că fiecare dintre noi trece pe lângă cineva fără să-l
vadă, uitând să-și ia rămas bun.
Își îndeasă în desagi tot ce ți-a lăsat: și bani, și gânduri, și iubire - dacă a avut timp de ea - și pleacă,
eliberat de toate. Așa e omul, cititorule … acum e lângă și apoi o zbughește afară, fără scrupule. Și pe
stradă de fapt, când vrei să traversezi, cineva îți dirijează trecerea liberă. De multe ori e un polițist, dar
nu tot timpul.
Vă rog, treceți, prieteni … Dincolo, veți dori să vă întoarceți!
Cititorule, trebuie să fii „trecut, prezent și viitor”!
Eu, o noapte albă, o nălucă poate? O pădure de mâini zgâriate și sângerânde ce se întind spre cer, spre
vindecare. Sunt, de asemenea, o piatră vorbitoare, sunt o floare ce-ți crește la picioare în așteptarea
gândurilor, dorințelor, propunerilor tale.
Le așteptăm așa cum te așteptăm pe tine să ne fii aproape în acest demers, să ne bucurăm, să trăim
împreună farmecul redescoperirii vieții în doi: oameni - Cititori și noi, redacție - Revistă.
Te așteptăm!
Redacția

Aducem mulțumiri sponsorilor noștri:

Fundației „Coral-Delta” - Tulcea; Episcopiei Tulcii pentru sprijinul
acordat în apariția acestui număr; dorindu-le tot binele din lume!

Asociația Scriitorilor din Județul Tulcea „Aegyssus”

Hai, că iar a intrat îngerul
în mine si nu mă lasă
să mă întorc
'
din cuvânt ...
;z sE

A înţelege poezia înseamnă

a putea iubi. Şi e greu, e foarte
greu să poţi iubi.
Jl sE

Nasterea si moartea mea

nu' coincid
' cu începutul

şi sfârşitul rneu, sunt accidente ale

iluziei de a fi om.
:z sE

Poezia adaugă viaţă vieţii.

(Citate din vol. Nichita Stănescu,

"Tu ai un fel de paradis al tău",
Chişinău-Bucureşti, 2021)