Închinăm înaintaşilor ctitori

şi dedicăm familiilor noastre,

în semn de recunoştinţă şi gratitudine,
această prezentare livrescă impozantă a uneia
dintre cele mai mari instituţii culturale edificate,
în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în România,
imagine elocventă a istoriei civilizaţiei
populare tradiţionale româneşti.

Au mai colaborat la redactarea primară a textelor de prezentare a monumentelor transferate şi

reconstruite în Muzeul în aer liber:

Ştefan Palada Tudor Stoia

Hedwiga Ruşdea Ciprian Anghel Ştefan
Raymonde Wiener Mirela Lebu
Valer Deleanu Remus Iancu
Mihai Sofronie Marc Jura
Aurel Rozor Marius Gherghel
Alexiu Tatu Ciprian Popa
Liviu David Florin Marius Streza
Constantin Popa Isabella Nimirceag
Ovidiu Calborean Mirela Creţu
Virginia Teodorescu Ada Maria Popa
Narcisa Ucă Mihaela Văcariu

Au colaborat la reconstrucţia, restaurarea şi conservarea monumentelor din Muzeul în aer liber:

Conservatori-restauratori monumente:
Corneliu Neagu Ioan Cosma
Dieter Neun Gheorghe Iancu
Siegrid Bonfert Ioan Tara
Corneliu Bocşa Valeriu Olaru
Ioan Buta Iov Nicolae Tolomeiu
Dumitru Băra Camelia Guran

Conservatori colecţie:
Liviu David Maria Brândan
Claudia Potcovel Bogdan Stoicovici

Tuturor le exprimăm profunda noastră gratitudine

pentru aportul personal de-a lungul anilor la înfăptuirea
Muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului.

CONSILIUL JUDEŢEAN SIBIU

COMPLEXUL NAŢIONAL MUZEAL "ASTRA" SIBIU
Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA" Sibiu

Prof. dr. Corneliu Ioan Bucur

MUZEUL CIVILIZAŢIEI POPULARE TRADIŢIONALE "ASTRA"

(Dumbrava Sibiului)
 Catalog

Editura "ASTRA MUSEUM"

Sibiu, 2007

Autor: Prof. dr. Corneliu Ioan Bucur

Redactor: Ciprian Anghel Ştefan, Mirela Creţu

DTP: Mihaela Basarabă, Liliana Oprescu

Coperta: Silviu Popa, Mihaela Basarabă
Corecturi: Marius Gherghel, Mirela Creţu, Delia Voina,
Ciprian Anghel Ştefan, Valer Deleanu, Ciprian Popa,
Mihaela Văcariu, Daniela Muntean
Foto: Alexandru Olănescu, Alin Nan, Dumitru Budrala, Marius Gherghel, Ciprian
Anghel Ştefan,
Ionuţ Lăpădat, Cristina Scărlătescu,
Arhiva Complexului Naţional Muzeal "ASTRA"
(conservator-gestionar Lucica Novac)

Proiectare grafică: Gabriela Moruz

Grafică: Gabriela Lungulescu, Ana Maria Nicolae,

Cristina Scărlătescu, Ioan Opriş, Vlad Petcu,
Mihaela Toader, Siegrid Bonfert, Corneliu Neagu, Vlad Petcu, Marian Pleşa,
Richarda Terschak

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale:

Bucur, Corneliu Ioan

Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA" (Dumbrava Sibiului):
catalog / prof. dr. Corneliu Ioan Bucur.- Sibiu: Astra Museum, 2007
448 p.
Bibliogr.
ISBN 978-973-88607-0-4

069(498 Sibiu):39(498)

CUPRINS

- Muzeul "ASTRA". Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale din România

1. La început a fost MUZEUL ASTREI
2. Preliminarii la apariţia MUZEULUI TEHNICII POPULARE
3. MUZEUL TEHNICII POPULARE: Concepţia ştiinţifică, structura tematică şi organizarea
expoziţională
4. Tranziţia de la Muzeul Tehnicii Populare la Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale
"ASTRA"
5. Reflecţii şi impresii

PATRIMONIUL CULTURAL MATERIAL

- Poartă monumentală, Mârşa, judeţul Sibiu (73 E)
- Galeriile de Artă Populară
- Pavilion pentru manifestări cultural-ştiinţifice şi pentru proiecţii de film
- Casă, Sârbi, judeţul Maramureş. Centrul de Informare Turistică (140 C)
- Expoziţia Proiectului Tematic al Muzeului în aer liber

PROCESE ŞI PROCEDEE PENTRU OBŢINEREA ŞI PRELUCRAREA PRODUSELOR

ANIMALE ŞI VEGETALE, ÎN SCOP ALIMENTAR
Grupa A. Vânătoare
- Capcane de vânătoare
- Stand pentru urs
- Capcane pentru jder
- Groapă cu leasă pentru lupi
- Coteţ de prins vulpi
- Cursă de fier pentru urşi
Grupa B. Pescuit
- Gheţărie, Mahmudia, judeţul Tulcea (8 A)
- Cherhana, Mahmudia, judeţul Tulcea (8)
- Colibă de pescar, Mahmudia, judeţul Tulcea (9)
- Gospodărie de pescar, Mahmudia, judeţul Tulcea (10)
Grupa C. Albinărit, boştinărit, lumânărit
- Teasc de boştină pentru extragerea cerii, Sebeşu de Jos, judeţul Sibiu (13)
- Gospodărie de boştinar-lumânărar, Sebeşul de Jos, judeţul Sibiu (14)
Grupa D. Păstorit
- Surlă, Sătic, judeţul Argeş (19 B)
- Colibă pastorală, Jieţ, judeţul Hunedoara (19 A)
- Colibă pastorală cu crosnie şi obor, Sătic, judeţul Argeş (19)
- Staul circular, Ludeştii de Sus, judeţul Hunedoara (15 A)
- Staul poligonal, Răşinari, judeţul Sibiu (15)
- Cruce de plai, Jieţ, judeţul Hunedoara (17 C)
- Gospodărie pastorală cu ocol, Câmpu lui Neag, judeţul Hunedoara (16)
- Stână cu două încăperi , Muntele Puru, judeţul Alba (17)
- Cotroană, Munţii Parâng, judeţul Hunedoara (17 A)
- Gomile, Jieţ, judeţul Hunedoara (17 B)
- Stână cu trei încăperi, Muntele Colţii Giuvalei, judeţul Argeş (18)
- Gospodărie cu ocol întărit, Măgura, judeţul Braşov (21)
- Gospodărie de oier transhumant, cu atelier de confecţionare a lumânărilor din seu de oaie,
Răşinari, judeţul Sibiu (20)
Grupa E. Pomicultură
- Zdrobitoare şi teasc de fructe, Răşinari, judeţul Sibiu (22)
- Cuptor de uscat prune, Bărbuleţ, judeţul Dâmboviţa (23)
- Cramă pomicolă cu etaj, Polovragi, judeţul Gorj (27)
- Povarnă cu roată hidraulică, Sârbeşti, judeţul Gorj (25)
- Gospodărie de pomicultor, Bălăneşti, judeţul Gorj (29 A)
- Zdrobitoare şi teasc de fructe, Roşia, judeţul Sibiu (22 A)
Grupa F. Viticultură
- Cramă de vie, Bălăneşti, judeţul Gorj (29)
- Cramă de vie cu beci, Corni-Huşi, judeţul Vaslui)
- Gospodărie de pomicultor, Vlădeşti, judeţul Vâlcea (28)
- Teasc viticol "medieval", Vinţu de Jos, judeţul Alba (36 A)
- Teasc cu masa de piatră "roman", Cristian, judeţul Sibiu (36 B)
- Pavilion de prezentare a teascurilor (34 A)
Grupa G. Prelucrarea seminţelor oleaginoase
- Gospodărie de oloier, cu piuă acţionată manual, Livada, jud. Hunedoara (37)
- Uleiniţă cu piuă cu scripete şi teasc cu berbeci, Arbore, judeţul Suceava (35)
- Teasc de ulei cu berbeci, Racoviţa, judeţul Vâlcea (36)
- Uleiniţă cu piuă acţionată prin tracţiune animală, Grid, judeţul Hunedoara (39)
- Uleiniţă cu piuă acţionată cu piciorul, Nădăşdia, judeţul Hunedoara (38)
- Teasc de ulei cu roată frontală călcată cu piciorul, Băieşti, jud. Hunedoara (40)
- Uleiniţă cu piuă cu săgeţi acţionată hidraulic, Ohaba, judeţul Hunedoara (42)
- Uleiniţă şi piuă de haine acţionată hidraulic, Tălmăcel, judeţul Sibiu (41)
Grupa H. Agricultură
- Gospodărie de agricultor din Podişul Transilvaniei, Mierţa-Dragu, judeţul Sălaj (46)
- Gospodărie de agricultor, Feneş, judeţul Alba (44A)
- Troiţă de hotar, Întregalde, judeţul Alba (44B)
- Coliba de păstor şi cramba cu staul mutător, Feneş, judeţul Alba (44C)
- Gospodărie de agricultor, Deseşti, judeţul Maramureş (46A)
- Complex de industrii populare cu batoză hidraulică, Sârbi, judeţul Maramureş (40B)
- Batoză (Gura Râului, judeţul Sibiu) acţionată de motor cu aburi (Pâncota, judeţul Arad) (46B, 46D)
Grupa I. Cămări, pătule, crame
- Coşar pentru porumb, Şoroştin, judeţul Sibiu (47G)
- Coş din nuiele pentru mălai, Hoteni, judeţul Maramureş (47H)
- Pătul înalt pe stâlpi (slon), Curtea de Argeş, judeţul Argeş (47B)
- Cămară (găbănaş), Sâncraiu Almaşului, judeţul Sălaj (47C)
- Cămară (pejniţă), Răstolţu Mare, judeţul Sălaj (47 A)
- Cămară de alimente, Preluca Nouă, judeţul Maramureş (47 D)
- Cămară , Cerbia, judeţul Hunedoara (47)
- Pivniţă (cramă monocelulară), Pisteştii din Deal, judeţul Gorj (47 F)
- Pivniţă cu conac etajat, Bălăneşti, judeţul Gorj (47 E)
Grupa J. Morărit
- Moară de mână cu curea de transmisie, Bumbuieşti, judeţul Vâlcea (50)
- Moară cu cai, Sâmpetru, judeţul Timiş (51)
- Moară cu ciutură, Topleţ, judeţul Caraş-Severin (52)
- Moară cu ciutură şi admisie prin butoni, Sviniţa, judeţul Mehedinţi (53)
- Moară cu două ciuturi şi angrenaje de transmisie, Râu de Mori,
judeţul Hunedoara (53 A)
- Moară cu trei ciuturi, Arcani, judeţul Gorj (54)
- Moară de tip roman (angrenaj de transmisie) şi cu admisie inferioară, Dăbâca,
judeţul Hunedoara (55)
- Moară cu admisie medie, Poienii de Jos, judeţul Bihor (55 A)
- Moară cu admisie superioară, Orşova, judeţul Mureş (56)
- Moară cu admisie superioară şi transmisie în două trepte, Rogojelu,
judeţul Cluj (57)
- Moară cu admisie superioară, Almaş-Sălişte, judeţul Hunedoara (58)
- Moară cu admisie inferioară şi elevator, Roşcani, judeţul Hunedoara (60 A)
- Fântână cu vârtej şi tracţiune animală, Chirnogeni, judeţul Constanţa (67 A)
- Moară de vânt cu etaj, Dunavăţ, judeţul Tulcea (64)
- Moară de vânt joasă, Enisala, judeţul Tulcea (63)
- Moară de vânt cu etaj, Frecăţei, judeţul Tulcea (65)
- Moară de vânt cu pânze, Curcani, judeţul Constanţa (66)
- Moară plutitoare, Lucăceşti, judeţul Maramureş (61)
- Moară plutitoare, Munteni, judeţul Vâlcea (62)
- Moară de vânt căciulată, Beştepe, judeţul Tulcea (67)
- Moară hidraulică cu alvan, Ciocmani, judeţul Sălaj (60)
TEHNICI ŞI MIJLOACE DE TRANSPORT ŞI COMUNICAŢII
- Pavilion de prezentare a mijloacelor de transport populare (74 C)
- Monoxila de pe Siret, judeţul Bacău (74 B)
- Pod plutitor pe cablu, Turnu Roşu, judeţul Sibiu (74)
- Bac cu zbat, Topalu, judeţul Constanţa (74 A)
MONUMENTE DE UTILITATE PUBLICĂ
- Poartă monumentală, Sat Şugatag, judeţul Maramureş (73 A)
- Casă cu vraniţă, Bârsana, judeţul Maramureş (73 B)
- Han tradiţional, Tulgheş, judeţul Harghita (73)
- Casa meşteroaiei, Săpânţa, judeţul Maramureş (73 C)
- Gospodărie de învăţător de ţară, Sălişte, judeţul Sibiu (73 I)
- Han tradiţional, Veştem, judeţul Sibiu (73 K)
- Scrânciob, Bicaz-Chei, judeţul Neamţ (72 C)
- Popicărie, Păltiniş, judeţul Sibiu (72 B)
- Cârciumă ţărănească, Bătrâni, judeţul Prahova (72)
- Pavilion de joc, Botiza, judeţul Maramureş (72 A)
- Pavilion de joc cu remiză de pompieri, Cacova-Fântânele, judeţul Sibiu (73 G)
- Remiză de pompieri, Colun, judeţul Sibiu (73 H)
- Pavilion - loc de popas, Piatra, judeţul Maramureş (73 J)
PRELUCRAREA LEMNULUI, PIETREI, METALELOR, ARGILEI, CHIHLIMBARULUI ŞI
MINEREURILOR
Grupa A. Prelucrarea lemnului
- Moară cu şase ciuturi, Găleşoaia, judeţul Gorj (54 A)
- Gospodărie-atelier de dogar, Tomuţeşti, judeţul Alba (92 A)
- Gospodărie de preot - Şcoala memorială "Avram Iancu", Stăneşti,
judeţul Alba (92 B)
- Gospodărie-atelier de negustor ambulant, Goieşti-Vidra, judeţul Alba (92 C)
- Troiţă de pomenire, Nereju, judeţul Vrancea (89 A)
- Gospodărie-atelier de dogar, Nereju, judeţul Vrancea (89)
- Gospodărie-atelier de dogar-rotar, Obârşa, judeţul Hunedoara (90)
- Gospodărie-atelier de spătar, Râşculiţa, judeţul Hunedoara (87)
- Complex arhitectonic maramureşan (79)
Gospodărie arhaică, Fereşti, judeţul Maramureş (79 I)
Gospodărie de "nemeş", Berbeşti, judeţul Maramureş (79 II)
- Biserică de lemn "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil". Troiţă de cimitir,
Bezded, judeţul Sălaj (79 A)
- Gospodărie-atelier de rogojinar, Văleni, judeţul Gorj (99)
- Troiţă de piatră, Fântânele, judeţul Sibiu (79 E)
- "Căsoaie", Cacova-Fântânele, judeţul Sibiu (79 D)
- Complex arhitectonic (80)
Gospodărie "bătrână", Stolojani, judeţul Gorj (80 I)
Gospodărie cu locuinţă pe două nivele, Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj (80 II)
- Gospodărie-atelier de fluierar, Hodac, judeţul Mureş (97)
- Gospodărie-atelier de confecţionat instrumente muzicale, Câmpulung
Moldovenesc, judeţul Suceava (96)
- Gospodărie-atelier de dogar, Straja, judeţul Suceava (96 A)
Subgrupa industrii populare. Fierăstraie
- Fierăstrău hidraulic (joagăr) cu roată mică, Gura Râului, judeţul Sibiu (83)
- Fierăstrău hidraulic (gater) cu transmisie prin angrenaj, Suncuiuş,
judeţul Bihor (82 A)
- Complex de industrii ţărăneşti, Tomeşti, judeţul Hunedoara (82)
- Joagăr cu tracţiune cabalină (cu Ghepel), Gura Râului, judeţul Sibiu (81)
Grupa B. Prelucrarea metalelor
- Şteamp pentru zdrobirea minereului aurifer şi Cram, Abrud, judeţul Alba 109
- Galerie de mină auriferă, Roşia Montană, judeţul Alba (108)
- Ciocan hidraulic, Rimetea, judeţul Alba (107)
- Cruce de piatră, Bezdead, judeţul Dâmboviţa (79 F)
- Gospodărie-atelier de fierar-rotar, Măneşti, judeţul Dâmboviţa (112)
- Atelier de clopotar şi fierărie, Poiana Teiului, judeţul Neamţ (113)
- Gospodărie-atelier de fierar, Călineşti, judeţul Maramureş (111)
Grupa C. Prelucrarea argilei
- Gospodărie-atelier de olar, Marginea, judeţul Suceava (116)
- Gospodărie-atelier de olar, Săcel, judeţul Maramureş (117)
- Gospodărie-atelier de olar, Oboga, judeţul Olt (120)
- Biserică de lemn Pogorârea Sfântului Duh, Dretea, judeţul Cluj (79 G)
- Gospodărie-atelier de olar, Horezu, judeţul Vâlcea (120 A)
- Casă-atelier de olar, Horezu, judeţul Vâlcea (120 B)
- Troiţă, Buneşti, judeţul Vâlcea (79 J)
- Gospodărie-atelier de olar, Sasca-Română, judeţul Caraş-Severin (118)
- Gospodărie-atelier de olar, Corund, judeţul Harghita (121)
- Casă-atelier de olar, Saschiz, judeţul Mureş (119)
- Gospodărie-atelier de olar, Obârşa, judeţul Hunedoara (123)
- Duplex gospodării de olar. Găleşoaia, judeţul Gorj
Casa bătrânească (120 C).
Casa nouă (120 D),
Grupa D. Prelucrarea minereului şi a pietrei
- Gospodărie-atelier de prelucrare a chihlimbarului, Colţi, judeţul Buzău (105)
- Gospodărie-atelier de prelucrare a pietrei, Cupşeni, judeţul Maramureş (104)
- Gospodărie de miner marmurar, Alun, judeţul Hunedoara (108 A)
- Fântână cu hecnă, Dumbrăveşti, judeţul Prahova (73 D)
PROCESE ŞI PROCEDEE PENTRU PRELUCRARE A PIEILOR ŞI
FIBRELOR ANIMALE ŞI VEGETALE PENTRU ÎMBRĂCĂMINTE ŞI
OBIECTE DE UZ UTILITAR-GOSPODĂRESC
Grupa A. Industria casnică
- Gospodărie-atelier de cojocar-curelar, Sălişte, judeţul Sibiu (124)
- Troiţă din lemn, Sibiel, judeţul Sibiu (124 A)
- Gospodărie-atelier de prelucrare a straielor vâltorite şi date la dârstă, Tilişca,
judeţul Sibiu (128 A)
- Gospodărie de ţesător de straie vâltorite, Săpânţa, judeţul Maramureş 141A
- Gospodărie pastorală cu atelier de prelucrare a lânii, Poiana Sibiului,
judeţul Sibiu (128)
- Gospodărie-atelier pentru prelucrarea părului de capră, Musculeşti-Petreşti,
judeţul Gorj (129)
- Gospodărie-atelier pentru prelucrarea borangicului, Croici-Mătăsari,
judeţul Gorj (130)
- Gospodărie de prelucrare a inului şi a cânepii, Lisa, judeţul Braşov (144)
- Gospodărie-atelier pentru prelucrarea cânepii şi de funărit, Săsăuş,
judeţul Sibiu (143)
Grupa B. Industrii textile hidraulice
- Piuă cu batere verticală şi vâltoare, Rod, judeţul Sibiu (132)
- Complex de industrii textile, Gura Râului, judeţul Sibiu (139 A)
- Moară cu piuă (dube), Fânaţe, judeţul Bihor (133)
- Piuă hidraulică cu batere orizontală şi vâltoare, Prigor,
judeţul Caraş-Severin (134)
- Dârstă cu coş mixt şi cu vâltoare, Moeciu de Sus, judeţul Braşov (138)
- Dârstă cu două valuri şi cu două vâltori, Nistoreşti, judeţul Vrancea (139)
- Piuă cu batere orizontală şi vâltoare (admisie prin butoni), Sicheviţa,
judeţul Caraş-Severin (136)
- Troiţă (Crucea din Capul Satului de Jos), Răşinari, judeţul Sibiu (79 I)
Grupa C. Complexe de industrii hidraulice
- Complex de industrii textile (piuă, dârstă, vâltoare), Rucăr, judeţul Argeş (140)
- Complex de industrii populare, Polovragi, judeţul Gorj (140 A)
ETNO TEHNO PARC
- Poartă monumentală, Vadu Izei, judeţul Maramureş (79 C)
- Casă cu şatră, Bârsana, judeţul Maramureş (79 B)
- Etno Tehno Parc
- Termeni speciali în legătură cu tehnica populară
PATRIMONIU CULTURAL IMATERIAL
- "Tezaure umane vii"
- Asociaţia Creatorilor Populari din România
- Galeriile de Artă Populară
- Târgul Creatorilor Populari din România
- Olimpiada Naţională "Meşteşuguri Artistice Tradiţionale"
- Festivalul Naţional al Tradiţiilor Populare
- Simpozionul Internaţional "Cultură-Tradiţie-Toleranţă". Dialog multicultural
prin cunoaşterea tradiţiilor culturale ale popoarelor lumii
- Academia Artelor Tradiţionale din România
- Expoziţia "Tezaure umane vii"
- Centrul European pentru Promovarea Tradiţiilor prin Valorile Patrimoniului
Cultural Imaterial
- Festivalul Naţional al Datinilor şi Obiceiurilor
- Argument pentru un Program naţional - "Tezaure umane vii" - de salvgardare
a patrimoniului cultural imaterial
PATRIMONIUL CULTURAL ARTISTIC
- Galeria modernă de sculpturi monumentale
- Bibliografie
- Harta de provenienţă a monumentelor
- Anexe

MUZEUL "ASTRA". MUZEUL CIVILIZAŢIEI POPULARE TRADIŢIONALE DIN ROMÂNIA

1. La început a fost MUZEUL ASTREI

"Muzeul e arsenalul cel mai puternic cu care un popor îşi apără originea, identitatea şi tot ce a
moştenit de la străbuni".
Iosif Sterca Şuluţiu

În anul 1963, după aprobarea Proiectului tematic de către Academia României (în anul 1962) şi
a Proiectului de organizare expoziţională, iniţiate sub îndrumarea ştiinţifică a lui Cornel Irimie, de
către un colectiv entuziast, avându-i în frunte pe Herbert Hoffmann şi arh. Paul Niedermaier, debutau
lucrările de organizare a MUZEULUI TEHNICII POPULARE, care, prin terenul arondat (96 ha) şi
prin numărul monumentelor prevăzute (146) se anunţa a fi cel mai mare muzeu în aer liber din
România şi unul din cele mai mari din Europa.
Despre cauzele şi contextul istoric şi cultural privind apariţia acestui muzeu, ca prim muzeu
specializat tematic din România, mult timp nu s-a vorbit şi scris, în mod amănunţit.
Astăzi, suntem în măsură să prezentăm întreaga istorie a acestei instituţii, răspunzând
întrebărilor: când şi cum a apărut ideea unui "muzeu al creaţiei tehnice populare româneşti", de ce s-a
putut organiza acest muzeu în România şi tocmai la Sibiu, cine au fost promotorii ideii şi autorii
iniţiativelor ce au condus la realizarea acestei opere culturale impresionante prin gabaritul său, care
au fost etapele desăvârşirii ideii, în cadrul unei concepţii tematice riguros ştiinţifice şi cele ale
înfăptuirii muzeului prin constituirea colecţiilor şi organizarea expoziţiei, ce fel de metode şi
mijloace au fost utilizate, de-a lungul anilor, pentru a se asigura, într-un timp atât de scurt, succesul
unei întreprinderi atât de vaste, iar din perspectiva zilelor noastre, pentru ce s-a realizat, în deceniile
şapte şi opt ale secolului al XX-lea, această importantă investiţie culturală, în ce context şi de ce şi-a
schimbat profilul, conţinutul şi denumirea în momentul ieşirii României din comunism, în decembrie
`89, în sfârşit, şi ce reprezintă Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA" pentru istoria
culturii poporului român, iar, prin integrarea sa, în structurile euro-atlantice, pentru istoria culturii
europene şi universale, deopotrivă pe plan documentar-istoric şi instructiv-educaţional?
În istoria culturii, este dificil a depista, cu exactitate, momentul naşterii unei idei şi, uneori, la
fel de greu este să stabileşti legătura dintre evenimente, aparent fară nici o relaţie între ele. Deşi
Muzeul Tehnicii Populare a prins contur, în ceea ce priveşte concepţia tematică, abia în anii 1961-
1963, este greu de crezut că el ar fi putut lua naştere fără temeinice tradiţii şi valoroase iniţiative mult
antemergătoare.
La fel cum însăşi creaţia tehnică populară este rezultanta finală a unui îndelungat efort colectiv
şi a transmiterii, de la o generaţie la alta, a celor mai valoroase achiziţii ("Tradiţia - afirma Constantin
Noica - este păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în trecut"), tot astfel şi Muzeul Tehnicii
Populare nu putea să apară decât ca
rodul unor strădanii colective a mai multor generaţii de gânditori - oameni de ştiinţă şi de
cultură - şi de muzeografi, din întreaga ţară.
1.1 Începutul îl identificăm cu iniţiativa ASTREI - Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura
Română şi Cultura Poporului Român (înfiinţată în anul 1861, cu sediul la Sibiu), din deceniile şapte -
nouă ale secolului al XIX-lea, de a organiza, în oraşele Transilvaniei, cele dintâi expoziţii publice cu
productele industriei casnice textile şi ale meşteşugului ţărănesc, din raţiuni de promovare a industriei
naţionale (afirma Partenie Cosma - la vernisarea expoziţiei din Sibiu, din anul 1881, "Industria, este
în timpul de astăzi, măsura cu care se cumpăneşte valoarea unui popor"). Cele organizate în anii
următori, în oraşele Haţeg, Hunedoara, Cugir şi Brad, aveau să creeze climatul cultural favorabil ideii
că "s-ar putea înjgheba, rând pe rând, un muzeu de lucruri de industrie naţională" (scria Daniil
Barcianu, în "Foaia Pedagogică" din anul 1897).
La Adunarea generală a ASTREI din anul 1897, ţinută la Mediaş, Corneliu Diaconovici (care
avea să fie numit, pentru meritele sale deosebite în proiectarea expoziţiei inaugurale a Muzeului
ASTREI, în anul 1904, "urzitorul intelectual şi înfăptuitorul principal în afacerile expoziţiei")
formulează, pentru întâia oară, ideea necesităţii imperioase a construirii, la Sibiu, a unui muzeu
naţional, "adăpost pentru păstrarea clenodiilor trecutului său (...), pentru monumentele culturii sale şi
pentru toate produsele valoroase ale muncii sale naţionale" (s.n.).
În "Apelul pentru întemeierea unui museu istorico-etnografic românesc la Sibiiu", apărut în
anul 1904, se afirmă cu privire la viitorul acestuia: "trebuie să afle aicia loc tot de ce se referă la traiul
original şi patriarhal al poporului nostru şi mai ales, uneltele, sculele şi obiectele cari încep să
dispară, făcând loc înnoirilor influenţate de civilisaţiunea care străbate în cele mai ascunse colţuri ale
vieţii poporului".
Proiectul tematic al expoziţiei inaugurale (Programa) rămâne, până astăzi, un model prin
concepţia sa larg cuprinzătoare şi prin viziunea sa sistemică. Sectoarele expoziţiei tratează întreg
universul culturii tehnice populare româneşti, începând cu mediul natural, aşezările, gospodăria şi
locuinţa, continuând cu ocupaţiile de bază şi auxiliare, cu îndeletnicirile, meşteşugurile şi industriile
populare - prezentate prin machete ale instalaţiilor, păstrate şi astăzi în colecţia Muzeului Civilizaţiei
Populare Tradiţionale "ASTRA", şi încheind cu creaţiile artistice şi portul. Contingenţele sale cu
viitorul Proiect tematic general al Muzeului Tehnicii Populare, sunt frapante.
Prezentarea în cadrul Muzeului ASTREI, inaugurat în 19 august 1905 (în clădirea ridicată
preponderent cu acest scop, prin subscripţie publică, în parcul din centrul oraşului), pentru întâia oară
în ţara noastră, a celor mai diferite mijloace de muncă din toate domeniile, are semnificaţia majoră a
pătrunderii ireversibile, în muzeografia românească, alături de creaţiile artei populare, a însuşi
atelierului de creaţie tehnică, cu întreg instrumentarul său. Acesta este momentul istoric din
dezvoltarea muzeografiei româneşti, care anunţă viitorul muzeu naţional al civilizaţiei populare
tradiţionale din România, momentul revelaţiei - şi al demonstrării - în spiritualitatea românească, a
necesităţii definirii propriei culturi, din perspectiva cea mai generoasă şi elocventă, aceea a forţei
progresului tehnic, considerat a fi însăşi "forţa obiectivată a cunoaşterii" (V. Gordon Childe).
 Deceniile care au urmat au fost o curgere inexorabilă a timpului spre săvârşirea acestei opere
de cultură naţională, cu dificultăţile inerente unei asemenea înfăptuiri, ceea ce nu diminuează cu
nimic efortul celor care şi-au asumat sarcina împlinirii acestui deziderat al culturii româneşti şi nici
meritul iniţiativei de a continua, în forme şi cu mijloace specifice noii epoci, începuturile datorate
ASTREI şi devotaţilor ei cărturari - patrioţi.
Expunerea, tot atunci, în parcul din faţa muzeului, a unei stâni originare din Poiana Sibiului, cu
întreaga recuzită funcţională, alături de atelierul demonstrativ al unor meşteri aurari din Munţii
Apuseni, prefigurează metoda expunerii unor monumente în muzeele etnografice în aer liber, aceasta
fiind o adevărată premieră naţională în domeniu.

1.2 În lucrările lor, exponenţii "Şcolii geografice" de la Bucureşti şi de la Cluj, din primele
decenii ale secolului al XX-lea (Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu, George Vâlsan, Tiberiu
Moraru ş.a.) aveau să accentueze preocuparea pentru cunoaşterea cât mai profundă şi amănunţită, a
manifestărilor economice tradiţionale şi, totodată, să sugestioneze muzeografia etnografică
românească, în legătură cu formarea unor colecţii, cât mai complete, de unelte de muncă, din toate
domeniile activităţii lucrative, singure capabile să descifreze demersul milenar al umanităţii, de la
natură spre cultură, progresul său istoric, din stadiul de culegător, spre stadiul superior, de
producător.
În anul 1920, Simion Mehedinţi avea să definească, în lucrarea sa: "Caracterizarea etnografică
a unui popor prin munca şi uneltele sale", un adevărat program de cercetare şi colecţionare a valorilor
instrumentale, indispensabile, idee ce avea să devină, peste patru decenii, motto-ul Muzeului Tehnicii
Populare: "Acela care vrea să-şi dea seama ştiinţific despre elementele civilizaţiei unui popor şi să
cerce a-l caracteriza ca o variantă a omenirii, trebuie să culeagă cu cea mai mare îngrijire, toate
uneltele muncii sale şi anume, în exemplare autentice care să poarte semnul muncii".
Orientarea cercetării etnografice româneşti în direcţia descifrării diversităţii tematice şi
tipologice a instrumentarului tehnic, păstrat până în zilele noastre în civilizaţia populară tradiţională,
a oferit cea dintâi dimensiune a cunoaşterii patrimoniului civilizaţiei populare tradiţionale, capabilă
să evidenţieze impresionanta investiţie de inteligenţă şi creativitate a românilor, de-a lungul istoriei
lor, în procesul făuririi unei civilizaţii proprii, distincte de a celorlalte popoare de pe continent.

Rezultat al viziunii şi cercetării sincronice a realităţii complexe a culturii populare, cantonată la

nivelul înregistrării artefactelor pe baza observaţiei, a analizei particularităţilor lor morfologice şi
stilistice (tehnic - constructive şi funcţionale, în cazul uneltelor), a înregistrării ariilor de circulaţie,
frecvenţă şi maximă densitate, a comparaţiei cu fapte similare din alte culturi - din acelaşi orizont
temporal sau din propria cultură, dar din orizonturi temporale diferite, acest nivel de cunoaştere se
cerea depăşit printr-o cercetare diacronică a realităţii cultural-istorice în progresie istorică şi
culturală. Aceasta, pentru a oferi noi argumente peremptorii în demonstrarea străvechimii civilizaţiei
băştinaşe pe acest teritoriu, a autohtoniei şi continuităţii de viaţă şi creaţie a românilor de-a lungul
unei istorii de peste două ori milenară, în vatra carpato-ponto-dunăreană, a "custării" (literarul
"constare") fiinţei lor etnice, în pofida tuturor vicisitudinilor istorice cunoscute, a caracterului
agrarian al civilizaţiei lor tradiţionale.
Este meritul Şcolii sociologice de la Bucureşti (Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl, Traian Herseni
ş.a.) de a fi inaugurat, prin metoda cercetării multidisciplinare şi a "arheologiei sociale", investigarea
diacronică a fenomenelor şi faptelor de cultură şi civilizaţie populară românească.
"În perspectiva timpului - scria Traian Herseni, încă în anul 1939 - fenomenele populare nu
sunt, decât foarte rar, creaţii ale prezentului; ele sunt, de cele mai multe ori, fenomene tradiţionale.
Aceasta înseamnă că nu le putem explica fără raportare la trecut. A explica, în cazurile acestea,
înseamnă nu numai a stabili funcţiile şi înţelesurile, ci mai degrabă, a stabili originile şi evoluţia
fenomenului, geneza şi dezvoltarea lui ".
Această dimensiune secundă a programului cercetării patrimoniului cultural naţional, a
istoricităţii faptelor de civilizaţie, a evaluării etiologice (cauzale) şi axiologice (valorice), odată
relevată, putem considera deplin culturală ideea cunoaşterii creaţiei tehnice populare din toate
timpurile, pentru a sluji la o cât mai dreaptă caracterizare culturală a poporului nostru. Transpunerea
ei în muzeele de etnografie sau de istorie a presupus aceeaşi evoluţie în timp, repetate încercări, la
scara unor simple expoziţii tematice sau muzee provinciale (ţinutale), desăvârşirea concepţiei şi a
metodologiei, toate servind, în final, definitivării proiectului tematic a ceea ce s-a numit,
convenţional, Muzeul Tehnicii Populare, dar în realitate, în condiţiile înfăptuirii întregului program
propus - expoziţia în aer liber urmând a fi completată cu o expoziţie pavilionară de esenţă
interdisciplinară - se defineşte ca fiind "un muzeu naţional al istoriei civilizaţiei populare tradiţionale
din România".
1.3. Dincolo de contribuţiile ştiinţifice şi metodologice, este meritul reprezentanţilor celor două
şcoli mai sus menţionate de a fi fondat cele mai mari muzee etnografice din România, atât cu
expunere în aer liber, cât şi cu expunere pavilionară, în ambele ipostaze, exponatele de tehnică
populară, instrumentale şi monumentale găsindu-şi o reprezentare corespunzătoare, atât ca proporţie
şi diversitate tipologică, în cadrul colecţiilor, cât şi ca prezenţă efectivă, în cadrul expoziţiilor.
La Cluj, Romulus Vuia organizează, în anul 1927, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, secţia
pavilionară, completată din anul 1932, cu secţia în aer liber de la Hoia, în timp ce, la Bucureşti, în
anul 1936, Dimitrie Gusti fondează Muzeul Satului.
Discipolii celor doi întemeietori de şcoală etnografică şi sociologică românescă preiau şi duc
mai departe această ştafetă culturală, contribuind decisiv la constituirea unei reţele naţionale a
muzeelor etnografice în România, fie desăvârşind opera începută de înaintaşi, cum a fost cazul lui
Gheorghe Focşa, la Bucureşti şi a lui Valer Butură, la Cluj, fie întemeind instituţii noi, cum este cazul
lui Ion Chelcea, la Iaşi, în anul 1940, al lui Cornel Irimie, la Sibiu, cu Secţia de artă populară din
cadrul Muzeului Brukenthal, în anul 1956 şi cu Muzeul Tehnicii Populare, în anul 1963, sau cel al lui
Francisc Nistor, la Sighet, întemeietor, între anii 1960 şi 1980, al Muzeului Etnografic al
Maramureşului. Datorită iniţiativelor lor, a fost păstrată vie flacăra salvării patrimoniului naţional
etnografic, prin organizarea unor mari colecţii muzeale şi prin valorificarea acestora în cadrul unor
expoziţii cu certă ţinută ştiinţifică.

2. Preliminarii la apariţia MUZEULUI TEHNICII POPULARE

"Muzeele etnografice sunt nu numai colecţii de material ştiinţific, ci şi un fel de scară intuitivă de
proporţii a civilizaţiei omeneşti".
Simion Mehedinţi

Desfiinţarea abuzivă a Muzeului ASTREI din Sibiu, în anul 1950, şi integrarea a ceea ce s-a
salvat în timpul mutării dezordonate şi nesupravegheate a colecţiilor sale, în Palatul Muzeului
Brukenthal, a marcat sfârşitul unei epoci din istoria culturii şi a muzeografiei sibiene, dar şi începutul
unei epoci noi.
În cadrul noii etape istorice, o primă iniţiativă valoroasă a fost aceea a creării, în anul 1956, de
către Cornel Irimie, a Secţiei de artă populară, în cadrul Muzeului Brukenthal.
După organizarea propriei expoziţii de bază pavilionare, în anul 1956, tânărul, dar inimosul
colectiv, condus de Cornel Irimie, porneşte acţiunea (care, pe atunci, a părut multora o utopie) de
organizare a celui mai mare muzeu etnografic în aer liber din România, acolo unde îl "văzuse" şi
Romulus Vuia, cu aproape două decenii în urmă, în Dumbrava Sibiului. Abia după două decenii, acel
proiect vizionar a putut deveni realitate.
După obţinerea terenului (în anul 1960) prin transfer, din partea Primăriei oraşului, în anul
următor a fost convocat la Sibiu, un colocviu al celor mai valoroşi cercetători şi muzeografi, din
institutele Academiei şi din muzeele mari din ţară (metodă colocvială care avea să se permanentizeze
în stilul de muncă al Muzeului Tehnicii Populare), în scopul dezbaterii proiectului noii instituţii
muzeale, în scopul stabilirii profilului său tematic şi a caracterului de reprezentare teritorială.
După îndelungi dezbateri, s-a stabilit ca la Sibiu să se organizeze un "muzeu al meşteşugurilor
şi industriilor populare" de pe întreg cuprinsul României, profil aprobat, în anul 1962, de către
Ministerul Învăţământului şi Culturii şi definitivat, în anul următor, sub denumirea de Muzeul
Tehnicii Populare, denumire aprobată de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă.
În anii 1961 şi 1963, a fost elaborat "Planul tematic şi de organizare a Secţiei etnografice în
aer liber din Dumbrava Sibiului", sub îndrumarea ştiinţifică, de specialitate, a lui Cornel Irimie,
document programatic important care a prefigurat modul de organizare tematică şi teritorială a
Muzeului Tehnicii Populare.
Pe baza prevederilor sale, în vara anului 1963, au început lucrările de demontare, transferare şi
reconstrucţie a primelor monumente de tehnică populară, cele dintâi fiind joagărul hidraulic din Gura
Râului (judeţul Sibiu) şi moara hidraulică din Dăbâca (judeţul Hunedoara), datată în anul 1848.
Problema decisivă pentru începerea lucrărilor de organizare a muzeului a fost aceea a
depistării, la scara întregii ţări, a celor mai valorase şi reprezentative monumente de tehnică populară.
Metodele şi tehnicile folosite de specialiştii Muzeului Tehnicii Populare au fost variate, apelându-se,
deopotrivă, la cercetarea indirectă (informaţia de arhivă, chestionarul tematic sau "fişele semnal"),
dar şi la cercetarea directă (periegheză în colectiv, la care au participat, îndeosebi între anii 1961 şi
1963, cercetători şi muzeografi din numeroase instituţii din ţară).
O primă sursă de informare a fost arhiva de date constituită prin Ancheta Comisiei de Stat a
Apelor, din anul 1957. Aceasta a înregistrat şi cartografiat, la scara întregii ţări, un număr de 5518
instalaţii hidraulice tradiţionale de industrii populare, reprezentând: 4479 instalaţii de măcinat
cereale, 446 vâltori, pive, dârste şi darace, 424 fierăstraie şi circulare, 30 uleiniţe şi 139 alte instalaţii.
Cifra lor totală (diminuată chiar faţă de realitatea constatată cu prilejul unor cercetări ulterioare
anchetei, în anumite zone), ca şi repertoriul tipologic, de o impresionantă varietate, au constituit
argumente hotărâtoare în sprijinul ideii necesităţii organizării unui muzeu naţional având ca profil
creaţia tehnică populară, pentru salvarea de la dispariţia definitivă a acestor martori originali ai unei
civilizaţii tehnice populare, de excepţie, ai vredniciei, iscusinţei şi spiritului iscoditor al românilor,
dar şi al geniilor din România.
O asemenea arhivă vie a zestrei tehnice tradiţionale a unui popor, sporită însutit, înmiit poate,
prin inventarul instrumental mărunt al atelierelor meşteşugăreşti de pe întreg cuprinsul ţării, păstrată
nealterată, în timp ce patrimoniul similar al altor popoare europene a dispărut cu mai multe decenii şi
chiar secole în urmă, datorită condiţiilor istorice diferite de dezvoltare, conferea acţiunii începută la
Sibiu, în anul 1963, calitatea şi valoarea unui act cultural de importanţă nu doar numai naţională, ci
chiar şi internaţională.
O altă modalitate tehnică de sondare a patrimoniului virtual cu caracter tehnic, indiferent de
calitatea fenomenului (ocupaţional, meşteşugăresc, "industrial" sau aparţinând transporturilor
populare), a constituit-o lansarea, în toată ţara, a caietelor-chestionar general, precum şi a
chestionarelor tematice (de exemplu, cel al transporturilor) şi a fişelor semnal de monument.
Răspunsurile primite din partea cadrelor didactice antrenate în acţiunea de completare a acestor
chestionare au oferit numeroase informaţii de cel mai real folos pentru întocmirea unui program
prioritar de cercetări periegheză, întreprinse de colective lărgite de cercetători şi muzeografi. Pe
baza rezultatelor culese din teren, a fost posibilă întocmirea Listei de monumente anexată
"Proiectului tematic" şi "Proiectului de organizare", prin gruparea lor, după criteriul tipologic, în
cadrul a patru mari sectoare tematice, fiecare dintre acestea fiind structurate pe grupe de fenomene
(după materia primă prelucrată, tehnologia şi instrumentarul propriu fiecăruia în parte). Cercetările s-
au soldat cu o voluminoasă documentaţie ştiinţifică şi tehnică formată din filme, diapozitive,
fotografii, planşe grafice, relevee de monumente, grafică documentară, statistici documentare, parte
din acestea fiind valorificate în cadrul dosarului de monument.
În ceea ce priveşte metodologia lucrărilor muzeotehnice, în organizarea Muzeului Tehnicii
Populare s-a ţinut seama de întreaga experienţă naţională, cât şi de experienţa altor ţări europene cu
realizări de prestigiu în acest domeniu, specialiştii muzeului beneficiind de numeroase călătorii de
documentare în străinătate, iar după constituirea Asociaţiei Europene a Muzeelor în Aer Liber,
organism afiliat ICOM, participând regulat la simpozioanele organizate în diferite ţări din Europa.
Muzeul Tehnicii Populare a organizat, periodic, sesiuni de comunicări, de analiză şi dezbatere,
ale Consiliului Ştiinţific, prilej de confruntare a experienţei diferitelor colective, de estimare a
realizărilor în fiecare etapă, de lansare a unor noi metode de lucru.
Pe măsura progresării cercetării ştiinţifice asupra instrumentarului tehnic tradiţional sau asupra
istoriei fenomenelor de tehnică populară, aceste manifestări au fost completate cu Colocviile
naţionale de istorie a civilizaţiei populare din România (inaugurate în anul 1979, sub egida
Academiei Române şi "Ministerului Culturii" - CCES) şi cu Consfătuirile naţionale pe problema
tipologizării mijloacelor de muncă tradiţionale ale poporului român, inaugurate în anul 1982.
 Promovând cele mai noi metode de cercetare şi de valorificare a rezultatelor dobândite în
cadrul expoziţiei de bază în aer liber, privind întreaga civilizaţie tehnică populară din România,
Muzeul Tehnicii Populare a devenit, în scurt timp de la înfiinţare, cea mai importantă instituţie
naţională specializată în cercetarea ştiinţifică, formarea, conservarea şi valorificarea expoziţională a
patrimoniului naţional privind creaţia tehnică populară tradiţională din România.
Publicaţiile ştiinţifice editate de muzeu, începând cu periodicul bilingv Cibinium (din care au
apărut până astăzi, opt ediţii), continuând cu volume tematice speciale, cu două tratate ştiinţifice, cu
ghidurile şi pliantele destinate muzeului în aer liber din România, cu seria de broşuri destinate
prezentării monumentelor sau colecţiilor transferate în Muzeul Tehnicii Populare şi încheind cu
recentul tratat despre istoria civilizaţiei populare din România, evaluată din perspectivă modernă,
interdisciplinară, în sfârşit, cu broşura Patrimoniul tehnic tradiţional (preindustrial) din România.
Categorii, tipologii, structuri social-istorice, constituie o contribuţie de seamă la cunoaşterea, în ţară
şi peste hotare, a patrimoniului cultural naţional, a eforturilor pe care le face statul român pentru
conservarea acestuia în muzeele etnografice în aer liber, în general, şi în muzeul numit iniţial, "al
tehnicii populare", iar după 1990, al "civilizaţiei populare tradiţionale", în special.

3. MUZEUL TEHNICII POPULARE:

Concepţia ştiinţifică, structura tematică şi organizarea expoziţională

"Tehnica, din punct de vedere etnografic, este înţeleasă aici, în sens mai larg, ca fenomen de cultură,
precum şi ca mijloc de caracterizare a modului de trai şi a specificului naţional, totodată ".
Cornel Irimie

Într-o accepţiune pluridisciplinară, conceptul de civilizaţie se raportează, primordial, la

ansamblul achiziţiilor tehnice ale omenirii de care aceasta s-a slujit, în efortul său multimilenar, la
transformarea conştientă a categoriilor naturale în valori culturale, în bunuri de consum, devenind
prin aceasta, cum scria André Malraux, "altceva decât un simplu accident al universului".
Făurirea civilizaţiei a început în mijlocul naturii, prin activitatea demiurgului "homo faber", pe
planul cunoaşterii, prin iscodirea atentă a acesteia pentru desluşirea tainelor sale (a legilor care
guvernează întreg universul natural), iar pe planul creaţiei, prin producerea întâilor mijloace de
muncă, a întâilor valori instrumentale, având o importantă funcţie antropogenetică, urmată de un şir
de invenţii care au perfecţionat bagajul său de procedee tehnice şi instrumentarul folosit, având
valoarea unor praguri calitative în progresul social-istoric.
Prin aceste necontenite (oricât de lente, uneori) acumulări de cunoştinţe, şi deprinderi de
practici şi experimentări, prin continua perfecţionare, diversificare tipologică şi extindere a ariei
funcţionale a mijloacelor de muncă, prin extinderea
capacităţii energetice şi exploatarea benefică a forţelor naturii (ale focului, apei, curenţilor de
aer), omenirea şi-a durat, în timp, propriul univers cultural, concretizat, pe planul civilizaţiei, prin
acel patrimoniu colectiv milenar, dobândit, îmbogăţit şi transmis de la o generaţie la alta, în structuri
şi forme distincte pentru fiecare comunitate etnică, căci, "nu există - scria Mihai Eminescu - o
civilizaţie umană general-accesibilă tuturor oamenilor, în acelaşi grad şi în acelaşi chip, ci fiecare
popor îşi are civilizaţia sa proprie, deşi în ea intră o mulţime de elemente comune şi altor popoare".
Împărţirea considerabilei suprafeţe de teren afectată organizării expoziţiei permanente în aer
liber a Muzeului Tehnicii Populare, în cadrul celor patru sectoare tematice (iniţiale, astăzi, cinci la
număr) şi a numeroaselor grupe, fiecare tratând un anumit fenomen de civilizaţie populară
tradiţională, s-a făcut din considerentul delimitării, cât mai exacte, a proceselor de muncă, în ordinea
detaşării lor ca forme specifice de organizare a producţiei, pe baza unor procedee şi a unui
instrumentar propriu fiecăreia, a evoluţiei istorice a omenirii din stadiul de “culegător" la cel de
"producător", a perfecţionării continue a structurii ocupaţionale, prin perfecţionarea însăşi a
procedeelor şi a inventarului tehnic şi adoptarea unor noi forme de energie. S-a pornit de la
ocupaţiile de culegere din natură, devenite treptat, în zorii civilizaţiei omenirii, ocupaţii auxiliare (cu
foarte puţine excepţii, când factorii naturali au provocat o specializare în această direcţie), trecând
apoi la ocupaţiile de producere în natură a unor materii agro-alimentare (devenite, la scurt timp după
sedentarizarea comunităţilor umane, neolitice, ocupaţii principale sau de bază), evoluând, în
continuare, pe planul transformării materiilor prime de cea mai diversă natură, pentru confecţionarea
celor mai variate bunuri de întrebuinţare, de la faza generală, nespecializată, a îndeletnicirilor, la cea
superioară specializată a meşteşugurilor producătoare de marfă, destinate schimbului şi, în final, la
cea a mecanizării tehnologiilor de producţie, prin utilizarea unor energii naturale, adică cea a
industriilor populare, care modifică statutul creatorului popular, din cel de realizator nemijlocit
(manu propria) la cel de conducător şi supraveghetor al procesului muncii.
Un alt criteriu al departajării grupelor tematice a fost cel al speciei cultivate, în cazul
ocupaţiilor, al materiei prime prelucrate (lemnul, argila, piatra, metalele, vegetalele, pieile şi
blănurile) sau chiar cel al produselor realizate, în ceea ce priveşte meşteşugurile ori, aşa-numita
"industrie casnică textilă".
Cum circuitul producţiei presupune, în mod obligatoriu, pe cel al circulaţiei şi transportului
mărfurilor sau al materiilor prime, a fost integrat, în structura tematică a muzeului şi un sector al
mijloacelor de transport popular tradiţionale.
În cazul transporturilor, criteriul sectorizării tematice l-a constituit sistemul funcţional al
fiecărei grupări de mijloace: plutitoare, purtate, târâte, rulate, glisate. Cu privire la succesiunea
monumentelor de tehnică sau arhitectură populară, în cadrul aceleiaşi grupe expoziţionale, criteriul
expunerii a fost acela al progresului planimetriei şi tehnicii de construcţie, în cazul monumentelor de
arhitectură sau cel al progresului tehnic, în cazul monumentelor de tehnică populară.
Cât priveşte succesiunea sectoarelor tematice, s-a acceptat o singură licenţă, determinată de
configuraţia terenului: sectorul transporturilor populare ocupă locul secund, după cel al alimentaţiei
populare, şi înaintea meşteşugurilor de prelucrare a lemnului şi materiilor prime anorganice, deşi, în
mod ideal, s-ar fi cuvenit ca acesta să încheie expoziţia.
Păstrând această ordine riguroasă a Proiectului tematic de organizare a Muzeul Tehnicii
Populare, s-a făcut efortul, încă de la început, prin concepţia generală, dar mai ales pe parcursul
lucrărilor, să se asigure, în cazul fiecărui monument în parte, o integrare peisagistică cât mai fidelă
aspectului originar al locului de provenienţă, urmărindu-se o prezentare cât mai "naturală" a
monumentelor prin amenajări de teren sau hidrotehnice, ori chiar prin lucrări de sistematizare
peisagistică (plantarea de molizi, în locul foioaselor la sectorul păstorit, plantarea de viţă de vie la
grupa viticultură, amenajarea grădinilor de zarzavat, la toate gospodăriile).
În cazul instalaţiilor hidraulice, s-a mers până acolo, încât câteva monumente au fost expuse în
condiţii de funcţionare, mai multe dintre ele fiind prezentate periodic, în funcţiune, cu ocazia unor
manifestări deosebit de importante, activităţi cu caracter demonstrativ, filmări etc.
Cu privire la categoriile de monumente prezentate în acest muzeu, credem cuvenit a face
sublinierea că orientarea organizatorilor în selecţia tematică şi categorială s-a făcut după criterii mai
generoase decât cele aplicate, în acest domeniu, până la noi, urmărindu-se a fi reprezentate nu numai
atelierele meşteşugăreşti şi instalaţiile de industrie populară, ci totalitatea monumentelor de
arhitectură şi tehnică populară care includ construcţii cu caracter general sau specializat într-o
activitate productivă, din domeniul obţinerii de materii prime, al prelucrărilor manuale sau industriale
a acestora, al depozitării şi transportului, cu instrumentarul specific fiecărui proces.
Urmare unei asemenea orientări, patrimoniul muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului se
compunea, la finele anului 2007, din următoarele categorii de monumente: 20 construcţii specializate
cu profil ocupaţional, din principalele domenii ale civilizaţiei populare (cherhana, colibe pastorale,
staul şi stâni, crame pomicole şi viticole, galerie de mină auriferă), 37 gospodării, din care: 3 cu
profil pastoral, 2 agro-pastoral şi 30 cu profil meşteşugăresc, 2 ateliere meşteşugăreşti fără
gospodărie anexă, 65 instalaţii de industrie populară (aici incluzându-se şi cele câteva monumente
din această categorie care sunt integrate gospodăriilor, cum este cazul morii de vânt din gospodăria
de pescar) şi, în sfârşit, 3 monumente în sectorul transporturilor populare. Dintre toate acestea,
colecţia cea mai reprezentativă pentru muzeul etnografic sibian şi, în acelaşi timp, cea mai completă
din toată ţara, este cea a instalaţiilor de industrie populară. Ea se compune din: 36 instalaţii de
industrie alimentară, 6 de industrie forestieră, 1 minieră, 1 metalurgică, 17 de industrie textilă, 4
fiind adevărate complexe de industrii populare. Două pavilioane specializate tematic (prin
expunerea, în primul, a tuturor tipurilor de zdrobitoare şi teascuri cunoscute în România şi în cel de al
doilea, inaugurat în anul 2007, a mijloacelor de transport rulante) conferă, o dată în plus, Muzeului în
aer liber din Dumbrava Sibiului, unicitate absolută, între toate muzeele de profil din România.
Păstrate în economia tradiţională a satelor ţării noastre, până în contemporaneitate,
"monumentele de tehnică populară" se constituie în martori originali a ceea ce am numit "marea
Revoluţie tehnică (de natură energetică) medievală", dovedind, prin transferarea lor în Muzeul
Tehnicii Populare şi prezentarea pe serii evolutiv-tipologice, nivelul european de dezvoltare a tehnicii
populare, pe teritoriul României, începând cu secolul al XIV-lea când se produce difuzarea tuturor
acestor sisteme tehnice complexe şi la noi, începând cu Transilvania. În legătură cu originea lor şi
direcţia difuziunii (dinspre feudele medievale sau dinspre oraş spre sat), în cursul secolelor XIV-
XVI, trebuie spus că, dacă până nu demult, a mai persistat, în literatura istorică şi etnografică, falsa
teorie protocronistă, potrivit căreia, pe motivul supravieţuirii până astăzi a instalaţiilor hidraulice, în
mediul rural, dintr-un conservatorism energetic şi instrumental caracteristic, s-ar putea afirma
întâietatea satului în promovarea energiei hidraulice la instalaţii de utilitate publică, ca urmare a
cercetărilor ştiinţifice întreprinse de specialiştii muzeului sibian, a fost dovedit, în cazul tuturor
categoriilor de "mori de apă" (termen generic, în evul mediu european, pentru toate sistemele
hidraulice prelucrătoare), că apariţia şi difuziunea lor, la nivelul economiei medievale a întregii
societăţi europene, a fost o problemă de prioritate tehnică a feudelor medievale şi apoi, a oraşelor.
Promovarea unor noi surse de energie, de-a lungul timpului, a apărut ca o necesitate
fundamentală, dictată de rezolvarea nevoilor, în continuă creştere a populaţiei, ca urmare a sporului
demografic, net superior în lumea oraşelor faţă de cea a satelor, transferul de tehnici superioare fiind
direcţionat, prin dinamica progresului tehnic, la nivelul întregii societăţi, dinspre oraş spre sat, acesta
rămânând mai conservator, prin structurile sale fundamentale socio-economice, devenite sau
considerate de la începutul secolului al XIX-lea anacronice în mediul urban.
Circulaţia aceloraşi valori instrumentale în ambele medii culturale - urban şi rural - conferă
conceptului de cultură şi civilizaţie populară sensul unei sinteze istorice şi culturale reprezentative
pentru creaţia întregului popor şi nu numai, aşa cum s-a afirmat decenii la rând, pentru lumea satului.
Mai mult decât atât, în cazul civilizaţiei populare româneşti, se poate aprecia că aceasta a
apărut, s-a dezvoltat şi a dat forme specifice etnosului românesc, printr-o osmoză permanentă a
valorilor urbane şi rurale a celor de import, majoritatea din Occidentul medieval, odată cu coloniile
din Transilvania, începute în secolul al XII-lea şi continuate în secolele următoare, prin circulaţia
necontenită a materiilor prime, a produselor, cât şi a creatorilor şi - deci, a ideilor - între cele două
medii, care constituie, de fapt, cei doi poli ai aceluiaşi univers cultural românesc. Abandonul brutal al
sistemelor tehnice tradiţionale de către oraş, după descoperirea şi aplicarea practică a surselor noi de
energie (mai întâi a puterii vaporilor - "morile de foc" - la noi, după anul 1840, cea dintâi fiind
amintită la Iaşi, în 1842, a domnitorului Mihail Sturza), urmată de energia motoarelor cu explozie şi,
la începutul secolului XX, de cea a electricitătii, a creat, brusc, un decalaj valoric între civilizaţia
rurală şi cea urbană, pe care eforturile contemporane de diminuare a diferenţelor dintre sat şi oraş, de
emancipare şi modernizare a vieţii satului, caută să-l atenueze.
Dintr-o asemenea perspectivă de istorie a culturii şi civilizaţiei, colecţia de monumente de
tehnică populară a muzeului din Dumbrava Sibiului se constituie în cel mai preţios material
documentar cu privire la o importantă etapă istorică, de aproape un mileniu, din viaţa poporului
nostru, evidenţiind eforturile şi investiţia de inteligenţă şi de creativitate tehnică pentru asigurarea
progresului social-istoric şi, în ultimă instanţă, cultural.
Cunoaşterea acestui patrimoniu, unic pe plan european, oferă cea mai temeinică şi obiectivă
bază ştiinţifică în efortul de caracterizare etnografică (deci cultural-istorică) a poporului român, de
revelare a originalităţii şi universalităţii civilizaţiei sale tradiţionale.
Muzeul Tehnicii Populare s-a impus pe plan naţional şi internaţional prin: unicitatea profilului
său tematic (nicăieri în lume nu mai există un alt muzeu naţional destinat prezentării creaţiei tehnice
populare preindustriale a unui popor - în cazul de fată, a românilor), prin originalitatea concepţiei
organizării sale (fundamentată pe ideea progresului tehnic - "însăşi urzeala istoriei", cum îl numea V.
Gordon Childe), prin caracterul grandios al muzeului, atât ca suprafată (96 ha, din care 42 ha
rezervate expoziţiei, aleea de vizitare având 9 km), cât şi prin patrimoniu (proiectul tematic general
prevede 146 monumente, din care au fost transferate până în anul 2007, 133 monumente, însumând
peste 335 construcţii şi aproximativ, 22.000 obiecte de inventar) în sfârşit, prin caracterul de
reprezentare naţională (monumentele provenind de pe întreg cuprinsul României).
Dorind a ne confrunta propriile opinii, la încheierea acestei etape din istoria muzeului, să
răsfoim Cartea de impresii a muzeului, spicuind doar câteva dintre acestea:
"Minunat, desăvârşit, acest Muzeu al Tehnicii Populare în care organizatorii s-au dovedit,
deopotrivă, oameni de ştiinţă şi de artă, lăsând să străbată, cu îndemânare, un discret, dar cald fluid
de mândrie patriotică".
Prof. Dr. Doc. Richard Wolfram, Universitatea din Viena.

"Am văzut Muzeul Tehnicii Populare. E extraordinar! Niciodată n-am văzut aşa ceva. Aţi făcut
muzeul atât de curat ştiinţific, atât de bine reprezentat, încât este un unicat".
Prof. Univ. Walter M. Bacon, Universitatea Nebraska, S.U.A.

"Suntem uimiţi de concepţie şi de realizare. Este unul dintre cele mai interesante muzee în aer
liber din Europa, care şi-a îndeplinit şi sarcina pedagogică".
Dr. Helga Gerndl, Universitatea din München, Germania.

"Este un muzeu extraordinar, care nu are asemănare în Europa. Prin bogăţia patrimoniului său,
are o importanţă fundamentală pentru istoria culturii europene".
Dr. Bruno Contardi, Universitatea din Roma.

"Vizitarea Muzeului Civilizaţiei Populare ne-a umplut sufletul şi mintea de bucurie şi de

mândrie că aparţinem acestor meleaguri. Prin deosebita organizare, profesionalismul şi dragostea
cu care au fost selectate şi prezentate exponatele reprezentative pentru întreaga Românie, acest
muzeu pune în valoare patrimoniul cultural şi de civilizaţie al poporului nostru şi poate rivaliza cu
alte muzee celebre, mai ales Muzeul Skansen din Stockholm.
Felicităm din tot sufletul organizatorii şi conducerea Muzeului pentru dăruirea şi
profesionalismul cu care contribuie la integrarea României în spaţiul de civilizaţie europeană căruia îi
aparţinem dintotdeauna".
Victoria Popescu,
Ambasadorul României în Suedia.

"Este cea de-a patra vizită la Muzeul Astra. Fiecare vizită aduce partea sa de noi descoperiri şi
surprize. De data aceasta, magnifica biserică Dretea cu interiorul pictat. Târgul meşterilor pe care l-
am vizitat în 1992 m-a făcut să descopăr că meşteşugurile româneşti se menţin "întotdeauna" la fel de
vii datorită meşteşugarilor şi încurajărilor lor de către muzeele de etnografie şi civilizaţie. Echipa
Muzeului Astra condusă de către Corneliu Bucur face din aceasta o muncă excepţională care ar trebui
să devină un model pentru toate muzeele din Europa. Bravo şi încă o dată mulţumesc pentru
minunata primire".
Dr. Denis Chevallier,
Director adjunct al Muzeului Civilizaţiilor Europene şi al Mediteranei, Marsilia.

"Mulţumesc domnului profesor Corneliu Bucur pentru opera pe care a creat-o, pentru credinţa
de profesie pe care o iubeşte şi pentru dedicaţia şi aplecarea domniei sale spre etnologie, etnografie,
antropologie, sociologie. S-a dedicat şi a dedicat această operă minunată nu doar poporului român ci
şi popoarelor Europei şi lumii, această operă minunată a istoriei minţii, invenţiilor şi entuziasmului
omului care schimbă lumea! Încă o dată, cordiale mulţumiri dumneavoastră şi colaboratorilor
dumneavoastră de la Muzeul ASTRA. Aţi reuşit să materializaţi proverbul latin ‘Per aspera ad Astra’
".
Dušan Čaplovič,
Vicepremier al Republicii Slovace.

"Vizitarea şi trăirea unui muzeu atât de viu într-un astfel de peisaj natural, face într-adevăr
parte din cele mai extraordinare experienţe ale unui etnograf. Cât de extraordinară este această idee şi
acest gând al planurilor de viitor, de a face istoria accesibilă tuturor oamenilor lumii contemporane!
Felicitările noastre pentru importantul şi minunatul proiect. Am avut ocazia de a fi martori la modul
în care muzeul este individual însuşit de fiecare generaţie şi am rămas impresionate de încântarea şi
bucuria extraordinară, dar şi de seriozitatea copiilor şi tinerilor participanţi la Olimpiada
meşteşugurilor... Aceasta arată cum creaţia tradiţională îşi păstrează încă un loc important în tradiţia
vie din regiunile României, contribuind astfel la educarea şi creşterea noii generaţii. Mulţumim
pentru întâmpinarea atât de prietenoasă precum şi pentru atenţia şi grija purtată în Muzeul ‘Astra’ ".
Dr. Lydia Iche-Schwalbe, Muzeul de etnografie din Dresda,
Prof. Dr. Ursula Thiemp-Sachse, Universitatea din Berlin.

La început a fost doar o idee: "caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele
sale" (Simion Mehedinţi), iar la sfârşitul anului 2007 ne aflăm în faţa unui proeminent monument al
culturii naţionale, indispensabil cunoaşterii ştiinţifice a locului pe care îl ocupă poporul român - prin
valorile fundamentale ale civilizaţiei sale preindustriale - în cultura universală.

4. Tranziţia de la Muzeul Tehnicii Populare la

MUZEUL CIVILIZAŢIEI POPULARE TRADIŢIONALE "ASTRA"

"Colecţiile unui muzeu, oricari ar fi ele, nu reprezintă adevăratul scop al muzeului, care este ştiinţa,
cultura, educaţia".
Grigore Antipa

Discipol al Şcolii sociologice de la Bucureşti, fondatorul Muzeului Tehnicii Populare, Cornel

Irimie a avut intuiţia, încă de la început, de a depăşi, prin concepţia sa, limitele strict etnografice ale
unui muzeu în aer liber.
"Colocviile naţionale interdisciplinare privind istoria civilizaţiei populare româneşti",
organizate de către noi începând cu anul 1979, aveau să pună în evidenţă caracterul limitat al
conceptului de "muzeu al tehnicii populare", imposibil de reprezentat expoziţional, în aer liber, fără
riscul de a deveni un simplu "muzeu politehnist".
Încă din anul 1970, preluând conducerea muzeului în aer liber, am lansat, cu toată opoziţia unor
lideri ai şcolii româneşti de muzeologie în aer liber (Gheorghe Focşa, Valer Butură), o nouă
concepţie privind necesitatea - deopotrivă ştiinţifică şi culturală (muzeografică) - integrării aspectelor
tehnic-specializate (ateliere meşteşugăreşti, industrii populare), în contextul socio-cultural de
apartenenţă (gospodării, locuinţe, complexe habitaţionale).
Prin transferul celor dintâi gospodării cu un profil ocupaţional complex, integrând însă şi
atelierul de creaţie tehnică - comun sau specializat - a devenit explicită tendinţa muzeului sibian de a
deplasa accentul dinspre procesualitatea tehnică (obiectivată muzeografic prin instalaţii, unelte, spaţii
specializate de producţie), spre complexitatea fenomenelor cuprinse şi ilustrate de triada
antropologică: habitat (locuire) - trăire (vieţuire) şi creaţie tehnică (procese de creaţie).
După mai multe asemenea experienţe, care au început să contureze un nou model cultural în
muzeele în aer liber din România (gospodăriile-atelier specializate tehnic, urmate apoi, de
gospodăriile de agricultor, păstor, viticultor, pomicultor, boştinar, lumânar, miner, frânghier, mătăsar
etc.), a devenit evident faptul că muzeul sibian, prin profilul său tematic şi prin noua viziune
ştiinţifică şi muzeologică adoptată, nu numai că putea, ci chiar trebuia să abordeze o asemenea
concepţie globală, vizând reprezentarea nu doar a creaţiei tehnice populare, ci a însăşi civilizaţiei
populare tradiţionale româneşti, care integrează şi creaţia tehnică.
Evident, noua concepţie ridică cel puţin două probleme de mare dificultate, aparent
insurmontabile: cea dintâi vizează dezvoltarea acestei noi concepţii, respectând "croiul" (structura)
tematic iniţial, a cărui aplicare riguroasă, în practică, a condus la o configurare materială în teren,
întru totul fidelă proiectelor de sistematizare a terenului şi de organizare expoziţională iniţială, cea de
a doua vizând costurile mult superioare ale aplicării noii viziuni muzeologice. Transferarea
succesivă a numeroase gospodării cu cel mai diferit profil tehnic-ocupaţional - fapt care avea să
rotunjească, din ce în ce mai mult, profilul expoziţiei, adăugând variilor "scenarii" tehnice, inefabilul
specificităţii ocupaţionale din diferitele zone ale ţării, evidenţiată de valorile utilitare şi decorativ-
artistice ale inventarului fiecărei gospodării, ale fiecărei locuinţe sau anexe - au demonstrat, fără
putinţă de tăgadă, câştigul imens, în plan cultural, oferit de soluţia aleasă. Departe de a rămâne un
muzeu tehnic, rezervat, ca atare, doar specialiştilor în domeniul tehnologiei, cum risca să se
configureze Muzeul Tehnicii Populare (oricare ar fi fost bogăţia şi varietatea tipologică a categoriilor
tehnice, deopotrivă monumentale sau instrumentale), muzeul sibian evidenţia, în egală măsură
virtuţile creaţiei arhitectonice şi tehnic-constructive ale poporului român. Pe lângă "un muzeu al
tehnicii populare", muzeul din Dumbrava Sibiului se realizează şi ca un muzeu al ocupaţiilor şi
transporturilor, al meşteşugurilor şi industriilor, tot atât cât şi unul al habitatului şi modului de viaţă
(de locuire), al culturii artistice (artei populare) şi al vieţii spirituale, laice (tradiţiile şi patrimoniul
cultural imaterial) şi religioase (cruci, troiţe, biserici).
Toate aceste aspecte se completează şi se echilibrează reciproc, anunţând, în premieră
europeană, un adevărat muzeu al civilizaţiei populare tradiţionale a unui popor european (al
românilor).
Deplasarea accentului dinspre obiectual şi tehnic (unealtă-instalaţie), spre antropologic (omul
cu necesităţile sale complexe) şi fenomenologic, învederează caracterul modern al noii concepţii,
întrezărind marele succes public al muzeului sibian, în noua sa alcătuire.
Şi aceasta, fără să se modifice nimic din structura tematică iniţială, graţie rigurozităţii ştiinţifice
a concepţiei şi structurării proiectului iniţial, dar şi generozităţii spaţiului afectat, încă de la început,
fiecărui sector şi grupe tematice, fiecărui fenomen ce urma a fi prezentat.
S-au exprimat şi opinii contrare acestei noi viziuni (considerată "megalomană"), argumentându-
se chiar şi inutilitatea unei asemenea abordări generoase, pe considerentul existenţei, deja, a unui
asemenea muzeu, la Bucureşti (Gheorghe Focşa) sau la Cluj (Valer Butură).
Astăzi, la conturarea definitivă a muzeului sibian, din perspectiva viziunii atât de îndrăzneţe,
creionate de noua conducere instalată la 1 august 1970, încă din 1971, avem, prin comparaţie,
imaginea reală a apropierilor şi deosebirilor faţă de cele două muzee naţionale, unul realizat, aproape
definitiv, în anul 1936, celălalt, început în anul 1932 şi modernizat, după anul 1955.
În timp ce muzeul din Bucureşti rămâne, în pofida eforturilor de reprofilare tematică a sa, din
ultimii ani, un muzeu predominant al arhitecturii populare, prin prezentarea covârşitoare a tipurilor
regionale (şi specific zonale) de gospodării şi locuinţe, aşezate pe criterii geografice, în sectoarele
expoziţionale reprezentând marile provincii istorice ale României, muzeul sibian, avantajat
considerabil, de conformaţia variată a terenului, prezenţa unui curs de apă şi a unui lac de 6 ha şi de
diversitatea vegetaţiei (care fac extrem de credibilă relaţia monument-mediu), prezintă, într-o
evoluţie istorică, exprimată prin tipologii riguroase, într-o configurare tematică proiectată documentat
şi chiar într-o perspectivă sistematică (iniţial prin 4, astăzi prin 6 sectoare, cuprinzând, iniţial 32,
astăzi 36 grupe tematice), cu 236 unităţi muzeale însumând aproximativ 340 construcţii, care
acoperă, în mod proporţional, cele mai numeroase tipuri de monumente de arhitectură şi de tehnică
populară. Astăzi, sunt expuse aici 52 gospodării cu 195 construcţii, 21 porţi monumentale şi 17 tipuri
diferite de fântâni, 10 case fără anexe gospodăreşti şi 2 ateliere meşteşugăreşti izolate, 37 construcţii
specializate (crame, cămări, stâni, cherhana, gheţărie, colibe, staule, poduri plutitoare, cuptor de uscat
prune), în sfârşit, 88 monumente de industrie populară (dintre care: 21 teascuri de mari dimensiuni,
31 mori de cereale, 9 pive de postav, 8 vâltori, 5 joagăre, 1 gater, 4 dârste, 8 uleiniţe, 1 povarnă, 1
ciocan hidraulic, 1 şteamp), culminând cu 6 mari complexe de industrie ţărănească, două specializate
pe textile, din Gura Râului (judeţul Sibiu) şi Rucăr (judeţul Argeş) şi patru mixte din Polovragi
(judeţul Gorj), (cereale, lemn, textile), din Sârbi (judeţul Maramureş), (textile, cereale şi distilerie),
din Tălmăcel (judeţul Sibiu), (piuă de ulei şi de postav) şi din Fânaţe (judeţul Bihor), (moară şi piuă
de postav).
Dezvoltarea impetuoasă, deopotrivă sub aspect patrimonial şi expoziţional, a muzeului în aer
liber, amploarea pe care a luat-o prezentarea arhitecturii populare şi preocuparea tot mai accentuată,
în ultimii ani, pentru reprezentarea fenomenologică a principalelor procese social-culturale, a condus
la ideea constituirii unui sector special destinat monumentelor cu funcţii publice, social-comunitare,
deopotrivă din perimetrul vieţii economice (şoproane cu instalaţii de stins incendiul), a celei
comerciale (prăvălia, cârciuma şi hanul), a celei spirituale, laice (şcoala) şi ecleziastice (biserici,
troiţe), în sfârşit, a sectorului ludic (pavilioane de joc, popicăria, scrânciobul).
Prin realizarea acestui nou sector tematic, conţinutul şi caracterul de muzeu reprezentativ
pentru întreaga civilizaţie populară tradiţională, au devenit promisiuni împlinite.
În sfârşit, realizarea unei Expoziţii în aer liber, de sculptură monumentală, complementară şi
exterioară spaţiului expoziţional, completează prin cele 26 sculpturi, în mod ideal, Muzeul
Civilizaţiei Populare Tradiţionale, evidenţiind valoarea de sursă infinită de inspiraţie a satului
românesc şi a culturii sale tradiţionale, pentru arta modernă academică şi prelungirea până în
contemporaneitate a mesajului său artistic şi cultural.
Galerie de sculptură contemporană organizată iniţial pe Aleea Călăreţilor, extinsă apoi şi în alte
zone ale muzeului, neocupate de monumente etnografice, oferă o pildă vie a polifuncţionalităţii unui
muzeu modern cu o prezentare în aer liber.
Departamentul Etno Tehno Parc, fondat în anul 2007 şi destinat instrucţiei şi educaţiei copiilor
şi tinerilor în spiritul cunoaşterii şi preţuirii patrimoniului civilizaţiei populare, în general, şi celui de
tehnică poulară preindustrială, în special, conferă muzeului sibian, pe lângă caracterul unicităţii şi
specificităţii distincte, calitatea de a oferi generaţiilor tinere şansa petrecerii extrem de atractive a
timpului în muzeu, prin jocurile puse la dispoziţie într-o diversitate foarte mare, prin valorile ludice
de mare atracţie (care, căruţe, roabe, tomberoane, teascuri de mână şi alte instrumente tehnice), la
care se adaugă cele 12 instalaţii hidraulice active (miniaturi ale unor monumente de tehnică
populară), o adevărată încântare. 5. Reflecţii şi impresii

Ajunşi la capătul excursului nostru prin istoria unui muzeu centenar ale cărui obârşii se află în
anii de la începutul veacului al XX-lea, este firesc să ne întrebăm cu ce sentiment părăsim Muzeul
Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA", ce gând a încolţit în mintea noastră şi va rămâne
pururea treaz, căutându-i pereche, de acum încolo, în orişicare muzeu, din ţară sau de peste hotare, pe
care îl vom vizita?
Fără îndoială că, înainte de toate, avem sentimentul împlinirii îndatoririi de a culege şi
tezauriza, cu cel mai înalt devotament, mărturiile istoriei civilizaţiei poporului nostru, cea dintâi carte
de învăţătură a unui neam privind edificarea identităţii sale etno-culturale în planul valorilor de
civilizaţie.
Închinând, mai apoi, gândul nostru de omagiu şi adâncă recunoştinţă marelui făurar a tot ceea
ce s-a săvârşit, în timp, pe aceste meleaguri, POPORULUI ROMÂN, nu vom uita această aleasă
lecţie de istorie a muncii, căutând, fiecare dintre noi, după puterea şi capacitatea noastră, să purtăm
mai departe făclia nestinsă a dragostei de muncă, a dorinţei de progres, de ridicare a ţării la un nivel
de cultură şi civilizaţie europeană.
Impresiile extrase din CARTEA DE AUR a Muzeului, după 1990, confirmă din plin aceste
performanţe.

"Ce simţi când păşeşti într-o împrejmuire unde sunt cuprinse, deopotrivă, biserici şi arbori,
pridvoare şi porţi, civilizaţia unui popor concentrată într-un petec de frumuseţe năzuind spre
sublim?"
Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.

"Sunt impresionat de ceea ce am văzut în acest muzeu al culturii tehnice româneşti. Este o
realizare de excepţie. Cred că prin dezvoltările din ultimii ani, acest centru al culturii româneşti a
depăşit cu mult condiţia de muzeu. Ceea ce este uimitor, este valorificarea prin concepte moderne (aş
îndrăzni să spun specifice business-ului) a moştenirii culturale româneşti, fără a pierde nici un
moment ideea fundamentală - cultura şi promovarea acesteia în lume. Cu multă stimă şi consideraţie
pentru realizatorii acestui centru cultural românesc".
Theodor Stolojan, fost prim-ministru al României.

"Fiind din Norvegia, soţia mea şi cu mine avem un interes deosebit pentru arhitectura
tradiţională (biserici din lemn) şi pentru arta populară. Am avut marele noroc să putem vedea câteva
minunate monumente ale arhitecturii populare, în timpul şederii noastre în România, nu numai în
Bucureşti. Cu toate acestea, vizita noastră la Sibiu depăşeşte tot ceea ce am văzut până acum.
Multitudinea monumentelor reconstruite aici constituie un tezaur de importanţă istorică. Călduroase
mulţumiri !"
Rolf Trolle Andersen, Ambasador al Regatului Norvegiei.

"Nu vom uita acest loc, frumuseţea şi personalitatea lui, tradiţiile reprezentate în cuprinsul său.
Nu vom uita eforturile ce au fost eternizate în fiecare din monumentele sale! În fiecare ţară există
un spirit uman universal ce face cunoscută evoluţia şi cultura propriei sale ţări".
Julie Francis Robeiro, Ambasador al Indiei. "Şi ceea ce s-a realizat deja la Dumbrava
Sibiului şi ceea ce s-a programat pentru viitor se află exact pe cea mai bună cale, cea a realizării unui
proces real de valorizare globală a patrimoniului cultural din România. Patrimoniul de viaţă, de
istorie, de calităţi umane, de tehnologie, de creativitate".
Roberto Togni,
Universitatea din Trento, Italia, Facultatea de Litere, Preşedinte AIMA-UNESCO.

"Unul dintre cele mai frumoase, poate cel mai frumos muzeu privind tehnicile, pe care ai ocazia
să-l vizitezi vreodată! Europa occidentală are nevoie să cunoască mai bine existenţa acestui potenţial
enorm, din punct de vedere cultural şi ştiinţific. Completarea următoare care se impune va fi, desigur,
în sensul utilizării audio-vizualului şi al evocării celei mai complete imagini a existenţei oamenilor şi
a societăţilor care au creat aceste tehnici. Felicitări întregii echipe, din partea prietenilor lor francezi".
Francois Calame, Ministerul Francez al Culturii,
Christian Bramberger, Universitatea din Provenţa,
Philippe Marchenay, CNRS, Laurence Berard, CNRS,
Catherine Calame, medic.

"Am vizitat muzeul, am văzut cât de minunat este, am văzut varietatea activităţilor, am simţit
creativitatea şi entuziasmul colectivului, dar nu numai al lui, ci şi al vizitatorilor. Toate acestea, prin
intermediul discuţiilor cu dl. director Corneliu Bucur şi colectivul său şi prin vizionarea unor filme
foarte interesante, pe care muzeul le realizează. Un exemplu splendid al unei culturi ce trăieşte! O
datorie morală şi o obligativitate pentru orice turist inteligent, ce vizitează România! După cum se
spune în ghidul Michelin: ‘cela vont un grand detour’(merită să faci un ocol oricât de mare)".
Karen Fogg, Şef al Delegaţiei Permanente a Comisiei Europene în România.

"Mi s-a oferit marele privilegiu de a putea avea o imagine adevărată, într-un muzeu care a
susţinut şi continuă să susţină o activitate atât de importantă şi esenţială. Mi se pare că ceea ce-l face
să se distingă de muzeele în aer liber din alte ţări este situaţia specială a României, în acest ultim
secol. Evenimentele au concurat la realizarea activităţii de conservare a tradiţiilor şi a spiritului
esenţial al comunităţii de aici. Tradiţii şi spirit atât de valoroase care oferă muzeului şansa de a
deveni custode al esenţei naţionale! Acesta este un obiectiv mult mai amplu şi generos decât al
multor altor muzee. Admir foarte mult curajul şi ambiţia cu care se abordează un astfel de obiectiv!
Vă doresc mult noroc în următorul secol..."
John Leeds, National Heritage-Londra, Anglia.

"M-am întâlnit la Sibiu cu lucruri de o uimitoare frumuseţe. Am înţeles, după venirea aici, că
nu cunosc, în suficientă măsură, România, această ţară prietenă, deşi o vizitez de ani de zile... Sibiul
este de fapt, el însuşi, un ‘oraş muzeu’. În acest oraş există în acelaşi timp, muzee extrem de
interesante. De pildă, Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ‘ASTRA’ condus, de fapt chiar creat
de către dl. director dr. Corneliu Bucur. Acest muzeu extraordinar arată nivelul atins de muzeologie
în România cât şi faptul că directorul Corneliu Bucur conduce un muzeu de talie mondială".
Dr. Irfan Unver Nastrattinoglu, Ankara, Turcia.

"O experienţă deosebită şi neaşteptată, într-o zi deja plină de impresii. Această lume, conştientă
de ea însăşi, trezeşte speranţa că şi alte ţări vor urma exemplul acestui parc magnific".
Alan Bratley, Director financiar, Uniunea Europeană.
 "Pentru reprezentanţii muzeului fondat în 1811, este foarte impresionant să viziteze un muzeu
care joacă un rol hotărâtor, depăşind cu mult canoanele tradiţionale. Acest fapt este posibil dacă un
grup de oameni entuziaşti acţionează în slujba societăţii”.
Friedrich Weidacher, Muzeul Landului Graz, Austria.

"Acesta este unul din cele mai mari muzee din Europa şi depozitarul unei imense moşteniri
culturale, ce merită o atenţie mai apropiată şi o înţelegere plenară din partea vizitatorilor!"
John Nandris, Universitatea din Londra, Anglia.

„Ce privilegiu să vezi un muzeu atât de unic şi important pentru ţara sa.
România milenară se regăseşte aici, iar acest muzeu ilustrează această ţară inteligentă,
semnificativă şi inventivă. Din cunoştinţele mele nu cred că există ceva asemănător acestui muzeu.
Este ceva de care poporul român poate fi extrem de mândru. Statele Unite ale Americii admiră un
asemenea spirit cultural".
"A doua mea vizită în acest extraordinar muzeu a fost chiar mai interesantă decât precedenta.
Este un loc unic în Europa, unul de care românii trebuie să se simtă mândri. D-na Taubman şi cu
mine vă mulţumim pentru calda dumneavoastră ospitalitate".
Nicholas F. Taubman, Ambasador al Statelor Unite în România.

"Suntem forte impresionaţi de această expresie magnifică a identităţii naţionale şi vom duce
cu noi o inspiraţie pentru propriul nostru Skansen".
Kjell Espmark,
Membru al Academiei Regale Suedeze şi al Comitetului Nobel pentru Literatură.

"Astăzi am avut experienţa să mă întorc în marele Muzeu Naţional "ASTRA" în compania a

patru artişti - toţi membri Academiei Regale din Scoţia. Numele lor sunt: Doug Cocker, Bill Scott,
Arthur Watson şi Michael Visocchi. Toţi împărtăşesc convingerea mea că acest uimitor muzeu în aer
liber este într-adevăr o operă de artă imensă, este o ‘gesamptkunstwerk’, o manifestare nepreţuită a
moştenirii culturale Christo-Iudaică a Europei concentrându-se doar pe România".
Prof. Richard Demarco, CRE Demarco European Art Foundation.

"Muzeul ASTRA din Sibiu este bijuteria/giuvaierul coroanei României o coroană deja bine
împodobită".
Jonathan Scheele, Şef al Delegaţiei Comisiei Europene în România.

"Am avut marea plăcere de a vedea imensa ingeniozitate a strămoşilor noştri. Mandatul
acestui muzeu în aer liber este unul de cea mai mare importanţă: să salveze patrimoniul umanităţii în
ultimele clipe înainte de dispariţie. Activitatea acestui muzeu aparţine misiunii de protecţie a
UNESCO. Felicitări acestei echipe dedicate".
Gresiczki Peter, Secretar General al UNESCO Ungaria.

"Vizita în Muzeul ASTRA mi-a adus o imensă bucurie şi am învăţat extrem de multe lucruri
despre viaţa poporului român. Vă mulţumesc foarte mult".
Koïchiro Matsuura, Director General UNESCO.

"Am vizitat multe muzee în aer liber din Europa, dar acest muzeu este cel mai impresionant
dintre toate. Este nu numai un muzeu, dar şi o expoziţie vie a vieţii poporului român. La mulţi şi
prosperi ani! Vă mulţumesc foarte mult pentru fascinanta sclipire a spiritului românesc".
Terry Davis, Secretar General al Consiliului Europei.

"Vizita în acest important muzeu a constituit o experienţă memorabilă. Cultura popoarelor se

află reprezentată, aici, prin propriile sale rădăcini. Varietatea, în unitatea sa, permite o sinteză a vieţii
şi a evoluţiei obiceiurilor, care au format identitatea românească autentică. Nu vă putem decât
felicita, pe toţi cei care aţi contribuit la conservarea acestui frumos paradis transilvănean. Multe
felicitări!"
Jaime Gil Aluja,
Preşedintele Academiei Regale de Ştiinţe Economice şi Finanţe din Spania.

"În Dumbrava Sibiului s-a creat un tărâm de vis şi - paradoxal - un teren expoziţional pe care
se reconstituie şi reconstruieşte o întreagă civilizaţie scufundată în adâncuri. Pe acest „picior de plai”,
pe această „gură de rai”, ştiinţa, munca aplicată şi nu mai puţin un adevărat etos au contribuit la
reînvierea civilizaţiei rurale, cu rădăcini ancestrale. Cinste celor ce au proiectat, înălţat, păstrat cu
pricepere şi pietate toate aceste valori şi ni le-au oferit spre delectare şi învăţătură".
"Ziua aceasta de 19 mai 2006 reprezintă pentru mine o fericită regăsire în oraşul drag
inimii mele, Sibiu a prietenilor mei din Cercul literar de altădată, în ipostaza reînoită, reîmprospătată,
a unor emuli generoşi şi dăruiţi, adunaţi sub egida (cerchistă) a noului Euphorion şi a unui admirabil
Muzeu, mărturie a valorilor străvechi şi eterne".
Prof. Univ. Dr. Nicolae Balotă
Nice, Franţa.

"O memorie vie a culturii populare merită să devină un Centru Cultural European".
Alexander Veigel,
Secretar General IOV.

"Vizita mea la Muzeul ASTRA mi-a rezervat frumoase surprize. Mărimea impresionantă a
acestui minunat loc destinat plimbării şi descoperirii şi inteligenţa cu care sunt amenajate (regizate)
casele şi morile istorice este o reuşită totală. Am regretat faptul că nu am rămas mai mult timp în
regiune pentru că mi-ar fi plăcut extrem de tare să vizitez muzeul noaptea. Un astfel de loc merită
fonduri importante şi sper că autorităţile politice locale şi naţionale sunt conştiente de faptul că
pentru imaginea României, a întreţine cu grijă un astfel de loc necesită mijloace umane şi financiare
importante. Sper să am plăcerea de a reveni în Muzeul ASTRA şi vă mulţumesc pentru ajutorul
acordat şi pentru comentariile avizate".
Alain Constant, Le Monde.

"Pace, frumuseţe, emoţie toate acestea reprezintă "Dulcea Românie’". Felicitări tuturor celor
care au făcut ca acest vis să devină realitate!"
Donato Chiarini,
Ambasador al Uniunii Europene la Bucureşti.

"Îi sunt recunoscător prietenului meu Alexandru Mironov, care mi-a înlesnit vizita în acest
muzeu excepţional. UNESCO a încercat din totdeauna să demonstreze că ştiinţa şi tehnologia sunt
parte a patrimoniului nostru comun. Acest loc este dovada vie a acestui concept. Suntem mândri să
fim asociaţi cu această instituţie. Anul viitor Sibiul va deveni Capitală Culturală a Europei. Cred că
acest muzeu va fi unul din elementele principale în definirea contribuţiei acestui oraş la dezvoltarea
patrimoniului tehnic şi imaterial din această parte a Europei".
Mustafa El Tayeb,
Director al Diviziei pentru Politici Ştiinţifice şi Dezvoltare Durabilă, UNESCO, Paris.

"Cu prilejul Zilelor Academiei Artelor Tradiţionale am vizitat Muzeul din Dumbrava
Sibiului. Auzisem despre acest muzeu, dar ce am văzut a depăşit toate asteptările. Ce a realizat aici
Directorul General Corneliu Bucur este absolut remarcabil. Prima dată am călcat în Dumbrava
Sibiului în anii copilăriei. Am locuit în Sibiu în timpul refugiului, între 1940-1945, când părinţii mă
aduceau uneori ‘la iarbă verde’. Vizita mi-a trezit amintiri de demult... Academia Artelor
Tradiţionale face un lucru minunat cultivând tradiţia culturală românească, ameninţată de vremurile
postmoderne. Sinceritatea, devotamentul, lucrul bine făcut şi un suflet, caracterizează activitatea
acestei academii. Doresc succes deplin celor care s-au angajat, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, în
acest efort admirabil".
 Acad. Ionel Haiduc,
Preşedinte al Academiei Române.

"Muzeul acesta impresionează, bucură, te face să te simţi mândru că eşti român. E o bijuterie
şi în acelaşi timp un monument al culturii tradiţionale româneşti. Felicitări şi recunoştinţă celor care
îngrijesc şi dezvoltă acest muzeu".
Acad. Florin Filip,
Vicepreşedinte al Academiei Române.

"Când te afli în faţa unei cărţi grozave, încercând să găseşti cuvintele potrivite ce ai putea să
spui? Mulţumesc tuturor gazdelor şi colegilor noştri din România pentru extraordinarul schimb de
experienţă, schimb de cunoştinţe şi puncte de vedere. Plec o personă schimbată. De asemenea vă
mulţumesc pentru ospitalitate!"
Björn Rekdal, Preşedinte ICME.

"Mă bucur foarte mult că am putut vedea Muzeul ASTRA. Azi a fost prima ocazie şi aş vrea
să revin. Am impresia că noi japonezii trebuie să copiem încercarea grandioasă a sibienilor de a avea
şi îngriji acest parc. Sau aş aduce casele ţărăneşti din Japonia. Vă mulţumesc foarte mult că mi-aţi dat
ideea frumoasă. Şi multumesc foarte mult şi sincer din inimă d-lui director Bucur, care ne-a condus
prin parc cu trăsura şi ne-a explicat multe lucruri, mai ales trad-iţia şi trad-are".
Kanji Tsushima, Ambasadorul Japoniei.

"Am fost deosebit de încântat să vizitez împreună cu soţia mea Muzeul Civilizaţiei Populare
Astra - ecomuzeu exemplar prin importanţa sa, prin calitatea prezentării monumentelor şi grija pentru
autenticitate. Acest frumos loc unde tradiţia şi patrimoniul revin împreună cu scopul de a descoperi
bogăţia istorică şi culturală a ţării pentru care merită să faci un ocol. Cele mai vii felicitări!"
Philippe Richet, Vicepreşedinte al Senatului francez.

"Am vizitat acest muzeu de aproape 10 ori. Prima dată când am vizitat muzeul (1975) era
director fondatorul acestuia, Cornel Irimie. După revoluţia din 1989 m-am întors, şi cu această ocazie
l-am cunoscut pe prof. Corneliu Bucur. Este fantastic să constaţi progresele făcute. Cunosc
majoritatea muzeelor din Europa şi nu cred că aş îndrăzni prea mult dacă aş susţine că acest muzeu
este cel mai important din întreg continentul muzeologic european. Susţin cu tărie îmbinarea tuturor
aspectelor ştiinţifice, didactice şi educative. Muzeul poate deveni, de fapt chiar este, o şcoală pentru
noi toţi. Sper ca toată lumea să-şi dea seama că, în contextul celebrării culturale europene Sibiu 2007,
acest muzeu trebuie să prezinte, în acest spaţiu minunat, o ofertă excepţională privind identitatea
culturală a poporului român. Ceea ce înseamnă o contribuţie majoră adusă întregii culturi europene".

"Am avut prilejul să vizitez acest muzeu în anul 1975, când încă trăia fondatorul muzeului
Cornel Irimie, iar Corneliu Bucur era tânăr colaborator. După revoluţia din 1989, am revenit în
muzeu de mai mult de 10 ori, singur sau împreună cu elevii mei. Ultima dată am trăit surpriza
noutăţilor în materie de cerectare şi construcţii, toate cu rezultate excepţionale. A fost totuşi nevoie
de circumstanţa reprezentată de Sibiu Capitala Culturală Europeană pentru a ajunge la acest nivel
valoric foarte ridicat. Aşadar, îndrăznesc să afirm că acest muzeu este fără îndoială cel mai important,
cel mai cuprinzător şi cel mai valoros din punct de vedere ştiinţific şi didactic din întreaga Europă".
Roberto Togni,
Profesor de muzeologie la Universitatea din Trento, Italia.

"Omagiu Muzeului ASTRA din Dumbrava Sibiului, esenţa identitară a neamului românesc, a
culturii româneşti, a viitorului nostru născut din atât de minunate tradiţii, omagiu directorului său,
Corneliu Bucur, care în cuvânt şi în practică ne aminteşte ceea ce suntem sau ceea ce am putea şi ar
trebui să fim. Nu cunosc pe nimeni care în ziua de azi să reveleze ca el esenţa noastră existenţială şi
nici loc mai inspirator pentru orice român care ar dori să ştie cine e, de unde vine şi unde s-ar putea
ridica în altitudini, ca acest muzeu Astral. Aici este pentru mine Capitala Europeană a Culturii 2007".
 Radu Varia
Doctor în Istoria Artei şi Civilizaţiei al Universităţii din Paris
Preşedintele Fundaţiei Internaţionale Constantin Brâncuşi
Cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare / Comandor al Republicii Italiene

"Mulţumiri pentru acest muzeu genial, plurivalent, multicultural, exemplar. Pentru a nu simţi
oribila apăsare a timpului pe umerii noştri, asupra existenţei popoarelor pe pământ, trebuie să ne
păstrăm tezaurul”. (Charles Baudelaire). Mulţumiri pentru acest tezaur plin de viaţă".
Fred Sunnen, Şef al Delegaţiei din Luxemburg

"Un adevarat Muzeu al Europei anului 2007".

Olaf Schwencke, Comisar European Germania.

"Ce călătorie minunată în spaţiu şi timp! Ce excepţională stăpânire a memoriei care ne

aminteşte că personalitatea unei naţiuni se construieşte prin ancorarea în conştiinţa de sine şi prin
conştientizarea existenţei sale în lume. (...) Am primit o lecţie formidabilă despre amploarea
schimbului cultural, despre importanţa esenţială a interculturalităţii. Acest magnific muzeu este
emblema unui principiu de viaţă, acela de a oferi şi a primi".
Dr. Rudolf El Kareh, Politolog, profesor la Universite Libre de Bruxelles.

IMAGINI:
Clădirea "Muzeului Asociaţiunii", inaugurat în 1905
Şteampuri din Valea Vinului, Munţii Rodnei
Inaugurarea Muzeului Tehnicii Populare

PATRIMONIUL CULTURAL
MATERIAL

73 E Poartă monumentală, Mârşa, judeţul Sibiu

Poarta monumentală transferată în anul 1974 de la Uzina Mecanică din Mârşa, situată la
intrarea principală a Muzeului în aer liber, a fost la origine un arc de triumf ridicat între anii 1940-
1942 de către o echipă de elevi ai Şcolii de Arte şi Meserii din comuna Racoviţa, din dorinţa
comandantului militar al Uzinei, colonelul Ioan Popoviciu. Proiectul acestei capodopere îi aparţine
lui Traian Bilţiu Dăncuş.
Inspirată din poarta tradiţională din Maramureş, poarta are trei stâlpi, între care sunt fixate
foile porţii şi o portiţă laterală, sub un singur acoperiş. Dimensiunile sunt impresionante: lungime
9,61 metri, lăţime 4 metri, înălţime 7 metri, aripile porţii având o lăţime de 6 metri, iar portiţa de 1,20
metri. Stâlpii, fruntarul (grinda de sus a porţii), pragul de sus al portiţei şi chituşii (elementele de
îmbinare a stâlpilor cu fruntarul), care formează împreună tiara (scheletul porţii), sunt asamblate cu
ajutorul cuielor de lemn. Hăizaşul (acoperişul) este susţinut de zece grinzi transversale, frumos
cioplite cu motive geometrice, fiind acoperit cu draniţă (şiţă) de brad. Aripile porţii sunt făcute din
cinci scânduri aşezate pe orizontală, frumos ornamentate cu motivele: dintele de lup (în forma
dinţilor de fierăstrău), corigăul (linia în zig-zag), ghinul (unghia) şi bradul. Scândura superioară are
un brâu continuu de lănci. Fundătura (partea de deasupra portiţei) este formată dintr-o impresionantă
cruce împodobită şi ea cu funia răsucită, rozete şi alte motive geometrice.
 Poarta din Mârşa este foarte bogată în decor, artiştii populari folosind în acest scop toate
suprafeţele care se pretează închistriturii (ornamentării). Motivele cioplite pe porţi au avut iniţial
funcţii magico-mitice, de apărare împotriva spiritelor malefice şi de purificare şi punere sub semnul
binelui a tot ce este dincolo de poartă: simboluri solare - cercul, cercuri concentrice, cercul tăiat de
cruce, vârtejul (simbolizând soarele în mişcare), discuri, romburi flancate de cercuri şi rozete.
Funia răsucită (aspiraţia către înălţime), rozeta solară (simbolul soarelui care este văzut ca
izvor de lumină şi de căldură, de care depinde însăşi viaţa, simbolizând şi nădejdea în mai bine) şi
pomul vieţii sunt elementele centrale ale decoraţiilor porţilor maramureşene care, asociate masivităţii
grinzilor şi a stâlpilor, dau impresia de măreţie şi durată.
Motivul dominant care simbolizează viaţa fără de moarte şi rodnicia nesfârşită este pomul
vieţii, care, după tiparul traco-dacic, este reprezentat de un brad stilizat, cu rădăcini care pornesc de la
baza stâlpului (ce poartă denumirea de urs).
De concepţie artistic aulică, autorul proiectului introduce două personaje simbolice realizate
în basorelief pe stâlpii centrali ai porţii: o ţărancă îmbrăcată în port popular, care toarce din furcă şi
un ţăran maramureşan îmbrăcat cu cojoc şi cu căciulă de blană în cap, sprijinit pe un topor, pregătit
parcă să plece la pădure.
Pe stâlpul median al porţii este sculptat numele celui care a conceput-o: Traian Bilţiu Dăncuş,
iar într-unul din medalioanele porţii, dictonul "Am fost şi vom fi". Din păcate, textele înscrise în alte
două medalioane, deasupra portiţei, au fost radiate după 1950. Într-unul (cel mic) era numele
colonelului Ioan Popovici (care a comandat realizarea porţii) şi în medalionul cel mare, numele celor
şapte meşteri artizani care au executat lucrarea.
IMAGINI:
Detaliu poartă
Detaliu stâlpi

Galeriile de Artă Populară

De pe terasele din spatele Pavilionului Central, se accede în Galeriile de artă populară. Aici
sunt expuse spre vânzare cele mai variate creaţii ale tuturor genurilor de artă populară tradiţională,
deopotrivă, creaţii contemporane realizate de meşteri populari şi artizani din toate zonele etnografice
ale ţării, dar şi valori vechi de peste o jumătate de secol şi chiar mai vechi de atât, ofertate de
locuitorii satelor, preferate de turiştii străini care ştiu să aprecieze valorile autentice de artă populară,
un suvenir de neuitat din România.

Pavilion pentru manifestări cultural ştiinţifice şi pentru proiecţii de film

Un pavilion multifuncţional asigură, la intrarea principală, spaţiile necesare funcţionării

Caseriei, Biroului muzeografilor de serviciu, Grupurilor sanitare şi unei Săli de conferinţe, expoziţii
şi proiecţii de filme documentare, extrem de utile iniţierii publicului vizitator în caleidoscopica şi
tulburătoarea experienţă trăită în secole şi milenii de poporul român, în câmpul muncii, al creaţiei
materiale şi spirituale, al cărei produs final îl constituie fascinanta civilizaţie populară tradiţională,
ilustrată în Muzeul "ASTRA".

140 C Casă, Sârbi, judeţul Maramureş

Centrul de Informare Turistică
Maramureşul, vatră de civilizaţie, păstrătoare şi purtătoare de civilizaţie tradiţională
românească, a dezvoltat în timp cea mai spectaculoasă şi mai originală arhitectură de lemn din ţara
noastră. Ingeniozitatea de care dădeau dovadă meşterii s-a păstrat nealterată până în zilele noastre,
transmiţându-se din generaţie în generaţie. Casa din Sârbi, localitate situată în depresiunea Şugatag,
pe valea Cosăului, a fost transferată în Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA" în anul
1999 şi a fost reconstruită în anul 2007. Prin materialul de construcţie, prin tehnicile de lucru - de
cioplire şi îmbinare a lemnului de brad, cât şi prin planimetrie, casa este tipică pentru arhitectura
veche din zona submontană a Maramureşului. Are în compunere trei încăperi: odaia de locuit, tinda
şi cămara, iar la faţadă, în lungul ei, o prispă deschisă – şatra – ridicată pe şapte stâlpi sculptaţi, legaţi
în partea superioară de cunună prin contrafise arcuite şi sculptate. Construcţia este aşezată pe un
soclu de piatră neprelucrată, legată cu argilă, având pereţii construiţi din bârne rotunde de brad,
cioplite doar pe două părţi, aşezate în cununi orizontale şi, cu excepţia celor de la bază, care pentru a
da stabilitate construcţiei, sunt cioplite.
Acoperişul are înălţimea clasică, fiind învelit cu draniţă de brad şi are decupate, pe două ape,
la faţadă şi în lateral, trei lucarne de tip sprânceană, pentru evacuarea fumului din pod. Tâmplăria
este tipică arhitecturii vechi: ferestre de mici dimensiuni, uşa masivă la intrare – închisă cu zăvor de
lemn, acţionat de cheie metalică.
În Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA", care deţine una dintre cele mai mari
şi mai valoroase colecţii de monumente de arhitectură şi tehnică populară şi este un obiectiv turistic
de clasă internaţională, casa din satul Sârbi a devenit sediul Centrului de Informare Turistică, fiind
reconstruită în apropierea intrării principale în muzeu. Prin diversitatea serviciilor, informaţiilor şi
materialelor turistice prezentate, acest centru, inaugurat în 2 mai 2007, oferă turiştilor care îi trec
pragul, prin intermediul personalului specializat, o informare comprehensivă şi utilă cu privire la:
serviciile cultural-turistice oferite de Muzeul "ASTRA", posibilităţile de petrecere a timpului liber în
judeţul Sibiu, cele mai importante obiective turistice ale judeţului, ofertele de cazare şi transport
existente, programele şi activităţile culturale desfăşurate în regiune. Totodată, Centrul de Informare
Turistică din Muzeul "ASTRA" constituie şi un punct de vânzare a materialelor de promovare a
Complexului Naţional Muzeal "ASTRA" şi a operatorilor culturali şi turistici, în scopul răspândirii
pe scară largă, a informaţiilor cu caracter de interes cultural - turistic.
IMAGINI:
Prispă
Interior
Centrul de Informare Turistică găzduit în casă tradiţională maramureşană

Expoziţia Proiectului Tematic al muzeului în aer liber

Expoziţia prezintă aspecte din istoria şi activitatea muzeului, conţinând date şi informaţii cu
privire la locul şi rolul Muzeului în aer liber, tradiţiile sale, activitatea de cercetare ştiinţifică, de
organizare muzeală, de conservare şi restaurare, de reconstrucţie a monumentelor. De asemenea,
materiale privind cercetările psiho-sociologice asupra publicului, materiale privind activităţile
culturale ale muzeului (festivaluri folclorice, târguri ale creatorilor populari, activitatea Academiei
Artelor Tradiţionale), precum şi perspectivele creşterii patrimoniului muzeal, cu noi monumente.
Expoziţia mai cuprinde machete ale instalaţiilor ţărăneşti reprezentate în muzeu, unele din ele
provenind de la Expoziţia "ASTREI", organizată în anul 1905 la Sibiu.

PROCESE ŞI PROCEDEE PENTRU OBŢINEREA ŞI PRELUCRAREA PRODUSELOR

ANIMALE ŞI VEGETALE, ÎN SCOP ALIMENTAR

Procese şi procedee pentru obţinerea şi prelucrarea produselor animale şi vegetale în scop alimentar

Sectorul alimentaţiei populare cuprinde monumentele cele mai reprezentative pentru ilustrarea
principalelor procese ale muncii, procedee tehnice şi instrumentar specific, de tradiţie multimilenară,
pentru obţinerea din natură a celor mai diferite resurse agro-alimentare: vânătoare, pescuit, albinărit -
legat de acesta şi extragerea cerii din faguri (boştinăritul) şi prepararea lumânărilor din ceară,
creşterea animalelor, pomicultură – cu distilarea alcoolului, viticultură – cu vinătirul, agricultură- cu
uleit şi morărit.
 Ordinea expunerii este cea convenţională în disciplina etnografică şi ea corespunde evoluţiei
istorice a proceselor muncii, în funcţie de progresul tehnicii, al procedurilor şi instrumentarului.
1. Cea dintâi grupă tematică, a vânătorii tradiţionale, prezintă prin reconstituire, "cele dintâi
maşini din istoria omenirii", cum numeşte Julius Lips capcanele pentru capturarea animalelor
sălbatice.
Instalaţii de mare diversitate tipologică, în funcţie de animalul vânat şi de tehnica specifică a
capturării (suspendare, închidere, rănire sau ucidere), capcanele dovedesc, prin construcţia lor, o
mare ingeniozitate tehnică, o fină psihologie în cunoaşterea comportamentului faunei. Tehnic,
acestea sunt îngropate (groapa de lupi), construcţii pe sol (coteţul de vulpi), sisteme suspendate în
arbori (teascul pentru jderi, lotul pentru păsări), sisteme metalice cu arc (capcana de urşi).
2. Pescuitul a constituit din cele mai vechi timpuri, pentru locuitorii acestui pământ, dată fiind
bogăţia cursurilor sale de apă şi a faunei piscicole, una dintre ocupaţiile cele mai frecvent practicate,
în numeroase regiuni ale ţării, iar în Delta Dunării şi în satele riverane fluviului, o ocupaţie
predilectă, intensificată pe măsura perfecţionării tehnicilor de recoltare, conservare şi transport.
În civilizaţia tradiţională, această ocupaţie a generat, pe plan arhitectonic, specializarea unor
construcţii, începând cu modestele colibe ale pescarilor din Deltă şi terminând cu cherhanalele,
ridicate pe pilonii casei în apa fluviului sau a unor anexe ale gospodăriei din sat, cum sunt gheţăriile,
afumătoarile şi încăperile pentru depozitarea bogatului instrumentar piscicol.
La rândul său, instrumentarul de pescuit s-a diversificat necontenit, în funcţie de specificul
surselor de apă (lacuri, iazuri, râuri, fluviu, mare) şi al speciei de peşte, de progresul tehnic general.
Monumentele şi inventarul prezentate în muzeul sibian înscriu o pagină de mare interes în
istoria civilizaţiei populare din România.
3. Albinăritul a reprezentat, la rândul său, o statornică ocupaţie a românilor şi strămoşilor
aborigeni geto-daci, produsele de bază obţinute (mierea şi ceara) fiind amintite, ca articole de export,
încă din antichitate şi apoi în evul mediu. Specializarea unor construcţii (prisăci) în cazul practicării
acestei ocupaţii, folosirea arhaicelor coşniţe şi ştiubeie, oferă posibilitatea expunerii instrumentarului
utilizat de-a lungul timpului, pentru producerea şi exploatarea mierii, cât şi a reziduurilor de ceară a
fagurilor (boştina), după colectarea mierii.
4. Boştinăritul are atât un profil ocupaţional cât şi unul meşteşugăresc, cel dintâi, evidenţiat în
faza de colectare, de pe mari suprafeţe teritoriale şi transportării în sat a materiei prime cu căruţele cu
coviltir, cel secund, manifestat în momentul prelucrării, în construcţii special realizate pentru
adăpostirea acestui proces şi a instalaţiilor specifice (teascurile de mare volum şi capacitate), prin
încălzirea şi tescuirea materiei prime.
Activitatea de confecţionare a lumânărilor, din ceara obţinută de către boştinari, reprezintă un
meşteşug preluat de câteva centre din vecinătatea marilor oraşe, în cadrul gospodăriei tradiţionale
fiind inclusă o construcţie neutră care adăposteşte întreg inventarul tehnic necesar topirii cerii şi
formării lumânărilor, prin turnare în tipare sau prin tehnica îmbăierii succesive.
În ambele cazuri, trebuie subliniată adoptarea acestor activităţi, cu o răspândire foarte redusă la
scara întregii ţări, în mod complementar faţă de ocupaţia de bază, de agricultori, din momentul în
care dezvoltarea demografică face ca suprafaţa agricolă a satelor să nu mai poată satisface cererile
mereu crescânde de produse alimentare, o parte a locuitorilor îndreptându-se spre activităţi tehnice
complementare.
5. Creşterea animalelor a constituit, în întreaga existenţă a românilor, ocupaţia de bază, alături
de cea a cultivării pământului, ambele fiind practicate în limitele hotarului satelor, până la apariţia, în
secolul al XIV-lea (sub condiţionarea expresă a industriei textile urbane, de producere a lânii în
cantităţi sporite, solicitată de noile industrii hidraulice), a transhumanţei pastorale, constând din
pendularea sezonieră, regulată, a turmelor de animale, însoţite de un număr restrâns de bărbaţi şi nu o
migraţie de populaţie, ca în cazul fârşeroţilor din Balcani, între păşunile alpine (pentru vărat) şi
zonele de câmpie, din sud, cu climă mai caldă (pentru iernat).
Cea mai concludentă dovadă a sedentarismului pastoral la români, ca model al organizării vieţii
pastorale din cele mai vechi timpuri (Vergiliu scria, în poemul "Georgice", despre staulele dacilor,
iar, Ovidiu, în "Triste" şi "Pontice", despre iernarea animalelor de către daci, în staule), o constituie
monumentalitatea construcţiilor pastorale din zonele alpină şi cea a fâneţelor, caracterul solid,
închegat, multifuncţional, al gospodăriilor pastorale, deopotrivă din zona fâneţelor, din aşezările
montane de tip risipit (care au consacrat şi la români, gospodăria cu ocol întărit) sau din vatra
aşezărilor cu acest profil, dar peste toate aceste argumente, menţionăm nivelul superior de
sistematizare şi dezvoltare a aşezărilor cu profil economic, predominant pastoral, şi uneori
transhumant (cazul satelor din Mărginimea Sibiului şi al celor din Mocănimea Braşovului).
Decisivă în această argumentare a continuităţii arhetipului pastoral, în chiar zonele care au
practicat cel mai de timpuriu şi cel mai intens, transhumanţa, credem a fi păstrarea în funcţiune, în
zona fâneţelor, până astăzi, a staulului (lat. stabul[u]m) construcţie poligonală parţial acoperită,
servind, încă din antichitate, pentru adăpostirea animalelor, iarna, situaţie exemplificată în muzeu de
monumentele din Răşinari (judeţul Sibiu) şi Ludeşti (judeţul Hunedoara).
În acelaşi sens, pledează şi instrumentarul arhaic pastoral legat de prelucrarea lactatelor, expus
în monumentele din muzeu (cupa de muls şi crinta monoxilă, cujba de atârnat cazanul cu lapte la foc,
răvarul de fărâmat caşul, trocile şi linguroaiele pentru smântânit, ca şi putineiul de bătut untul), sau
cel pentru păstrarea socotelilor între asociaţii la stână (răbojul, având o tradiţie neolitică pe teritoriul
României), ca şi păstrarea în acest sector de activitate economică tradiţională, a celor mai vechi
termeni din substratul traco-geto-dac (strungă, ţarc, brânză, urdă, zer, cârlan, fluier şi pare-se, chiar
stână) sau din lexicul latin (alături de staul, o semnificaţie deosebită având-o cuvintele fân şi nutreţ,
legate de creşterea animalelor în centre stabile, cu iernarea în hotarul satului, prin comparaţie, limba
maghiară a împrumutat, din slavă, cuvintele referitoare la nutreţul uscat şi la adăpostul vitelor).
6. Cultura pomilor fructiferi şi a viţei de vie, atestată arheologic încă din neolitic, dezvoltată în
civilizaţia dacică, până la intrarea în legendă, oferă, prin voluminosul material arhitectonic (aici
distingem drept construcţii specializate cramele pomicole şi viticole), dar mai ales prin cel
instrumental (cosorul şi chitonogul amintesc, prin formă, până la identitate, pe cele dacice)
posibilitatea demonstrării elocvente a vechimii şi continuităţii acestor culturi, a străvechimii uneltelor
de bază, a continuităţii bimilenare a principalelor instalaţii folosite pentru prelucrarea fructelor
(zdrobitoarea cu ruloul de piatră, amintind de anticul tribulum) sau a strugurilor (linul de tradiţie
clasică, utilizat la zdrobirea strugurilor prin călcarea cu picioarele, teascurile cu şurub central, fix sau
mobil, numite de Vitruviu axul cu vârtej).
Prezentarea unor poverne pentru distilarea alcoolului din fructe, utilizând roata hidraulică
pentru alimentarea recipientului de răcire a vaporilor de alcool din ţevile alambicului, demonstrează
că nici acest sector de muncă nu a fost ocolit de progresele determinate de introducerea utilizării
energiei hidraulice în prelucrarea celor mai diverse materii prime agro-alimentare.
7. În cazul preparării uleiului comestibil din seminţele plantelor oleaginoase, ceea ce atrage
atenţia, în mod deosebit (situaţie pe care o mai întâlnim numai în cazul morilor), este perfecţionarea
seriei topologice, în cadrul ambelor procese tehnologice: zdrobirea seminţelor şi tescuirea turtelor din
făină uleioasă. Astfel, în ceea ce priveşte pivele, întâlnim aici toată gama uneltelor şi instalaţiilor
cunoscute din antichitate şi până în epoca modernă: cele cu pilug acţionat direct (de tradiţie
neolitică), cu pilug ridicat de o coardă naturală, odată cu destinderea acesteia, sau acţionat cu ajutorul
scripeţilor, pivele de picior, funcţionând pe principiul pârghiei, cu unul sau mai mulţi pilugi, pivele
malaxor cu roată de piatră, rulată prin tracţiune animală într-un jgheab circular şi, în sfârşit, cele cu
ciocane sau săgeţi acţionate pe principiul axului cu came, adaptat unei roţi hidraulice, acestea fiind de
tradiţie medievală. La rândul lor, teascurile de ulei formează una dintre cele mai complexe serii
tipologice, începând cu cele cu pene, bătute de un ciocan acţionat manual sau izbite de aşa-numiţii
berbeci, dispuşi orizontal sau vertical (ambele tipuri fiind cunoscute încă din antichitate, cele cu
berbeci apărând în tratatele mecanicienilor elenişti, la Heron, în secolul al II-lea î.Hr.), evoluând
către cele cu şurub din lemn, de cea mai veche tradiţie, dispus vertical, central sau excentric şi
încheind cu cele de provenienţă industrială, din metal, mono- sau dublu filetate şi dispuse de regulă,
în plan orizontal şi acţionate cu o roată verticală, fie manual, fie călcată cu picioarele.
Reunirea în cadrul unui pavilion specializat situat la intersecţia acestor trei grupe tematice, a
tuturor tipurilor de teascuri, într-o sinteză tipologică unică, face dovada iscusinţei creatorilor
populari, a spiritului lor iscoditor, preocupaţi continuu de perfecţionarea arhetipului, din dorinţa
dobândirii unui randament superior.
Cu riscul de a ne repeta, trebuie să subliniem faptul că numai o civilizaţie de tip agrarian,
statornică, timp îndelungat în aceeaşi vatră istorică, face posibilă acumularea sistematică şi, mai ales,
păstrarea în funcţiune a unui instrumentar atât de divers, ai căror capi de serie constituie analogii
perfecte cu tipuri instrumentale, din preistorie sau din antichitate.
8. Agricultura cerealieră a reprezentat, în bazinul Dunării de Jos, încă din neolitic, una din
activităţile de cea mai mare importanţă, devenite odată cu introducerea securii şi a fierului de plug
din metal, a sapei şi secerii, a îmblăciului şi dicamei cu silexuri, baza ocupaţională a populaţiilor din
nordul Dunării (Xenophon îi numea pe traci "mâncători de mei", iar Horaţiu scria despre geţi că
"produc roade pe pământuri fără hotare").
Popor de agricultori, românii consolidează tradiţiile autohtone, încetăţenind în limbă termeni de
obârşie latină pentru majoritatea imensă a cultivării speciilor de mei, grâu, orz, secară sau a
proceselor muncii şi instrumentarului (a ara, a treiera, a săpa, a grăpa, a măcina respectiv sapă,
seceră, aratru, moară ş.a.).
În pofida unor teze false despre întreaga perioadă a migraţiilor popoarelor, în secolele IV-XIII,
nu numai că acestea nu au condus la dispariţia populaţiilor autohtone agricole din regiunile europene
care au cunoscut această maree a triburilor călăreţe ci, dimpotrivă, presupun cu necesitate, prezenţa
lor pentru co-interesarea noilor veniţi în exploatarea acestor regiuni.
Întreg instrumentarul descoperit în aşezările datând din această perioadă şi îndeosebi morile de
mână, care cunosc chiar o fază nouă a perfecţionării lor, prin integrarea dispozitivului (numit
pârpăriţă), care permite reglarea spaţiului dintre pietre, deci şi a calităţii măcinişului, face dovada
continuităţii practicilor agricole de către români, în pofida tuturor vicisitudinilor incontestabile ale
perioadei.
Practicarea agriculturii de către români, în cadrul tuturor formelor de relief, din Lunca Dunării
şi a marilor râuri, pe terasele (răzoare) situate la 1200-1300 m altitudine şi până în păşunea alpină,
reprezintă, după cum scria David Prodan "...cel mai demonstrativ exemplu de persistenţă, până la
exagerare, în agricultură, pe care o încearcă împotriva tuturor adversităţilor naturii şi în cele mai
neprielnice locuri, cu riscul de a nu recolta adesea, nici măcar cât a semănat, oferit de români de-a
lungul întregului mileniu al doilea, dovadă incontestabilă a sedentarismului şi statorniciei lor, iar ca
un corolar, a continuităţii lor bimilenare în vatra istorică a etnogenezei lor".
Prezentarea în muzeu a diferitelor sisteme agricole se realizează prin intermediul
instrumentarului agrar specific fiecărei forme de relief: plugul cu corman schimbător şi treieratul cu
îmblăciul, în şurile cu arie de treierat, cu plan ovoidal, patrulater sau hexagonal, în zonele deluroase
sau premontane, respectiv plugul cu corman fix şi rariţă, descendentă din anticul aratru, treieratul cu
dosca (decania) sau pietroiul, în arman şi realizarea unei arhitecturi în tehnica chirpicului, cu
învelitoare din paie sau olane din ceramică, în câmpie şi în Dobrogea.
O problemă de cel mai mare interes, în condiţiile fertilităţii scăzute a pământului din numeroase
regiuni din ţară, a constituit-o, din cele mai vechi timpuri, cea a fertilizării terenurilor de cultură.
Practicile adoptate în diferite zone geografice evidenţiază nivelul tehnicii agrare şi, totodată, valoarea
tradiţiilor locale.
Una dintre cele mai vechi tehnici de fertilizare a terenurilor de cultură, păstrată până astăzi în
câteva enclave etnografice din Munţii Apuseni, constă în aşa numita târlire, constând din mutarea, în
fiecare zi, a ţarcului în care sunt închise animalele peste noapte şi odată cu acesta, şi a adăpostului
păstorului, constând, în aceste cazuri, dintr-o colibă portabilă (numită crambă) acoperind astfel (şi
gunoind totodată) întreaga fâneaţă sau teren de cultură.
Acest sistem rămâne cel mai demonstrativ exemplu de simbioză între cultura pământului şi
creşterea animalelor, care se condiţionează reciproc, cel mai adeseori ponderea unei activităţi sau a
celeilalte fiind dependentă de specificul reliefului şi nivelul de dezvoltare a tehnicii.
9. Culturile legumicole cunosc aceeaşi vechime de peste două ori milenară, pe teritoriul ţării
noastre, dovadă etimologia termenilor diferitelor plante cultivate din substratul tracic (mazăre, varză)
sau din lexicul latin (ceapă, linte, nap ş.a.).
Specializarea unor regiuni sudice sau răsăritene în producerea de legume, în cantităţi mari,
pentru desfacerea pe piaţă, a presupus introducerea unor tehnici de producţie de mare randament,
între acestea, cea mai importantă fiind aceea a roţilor de irigat.
Avându-şi originea în anticele instalaţii elevatoare, din antichitatea orientală şi nord-africană, cu
tracţiune animală (fântâna cu vârtej, expusă în vecinătatea morilor de vânt este o replică autohtonă
din zilele noastre, a anticelor saquia), roţile de irigat progresează pe plan tehnic, românii utilizând,
deopotrivă, roţi acţionate de animale, roţi instalate pe cursul râurilor (roata povernei din muzeu este
un astfel de tip, adaptat la instalaţiile de distilat) şi, în unele zone mai restrânse, din sud, chiar roţi
acţionate de forţa vântului. 10. Măcinarea cerealelor a constituit, în întreaga istorie a civilizaţiei
omenirii, sfera de activitate productivă care a receptat, cea dintâi, noile investiţii în domeniul
mişcării, al transmiterii acesteia prin sistemele specifice proceselor tehnologice şi surselor de energie.
Pe de altă parte, perenitatea pietrelor morilor oferă posibilitatea urmăririi, începând din neolitic
şi până astăzi, fără nici un hiatus istoric, a modului în care a evoluat acest adevărat "monumentum
princeps" al civilizaţiei tuturor popoarelor cu o civilizaţie prin excelenţă sedentară, de caracter
agrarian.
Materialele arheologice descoperite în România pun la dispoziţie, cu generozitate, martorii
originali ai acestei evoluţii istorice relevând importanţa contactelor culturale cu marile civilizaţii ale
antichităţii greco-romane, care şi-au pus amprenta asupra întregului univers instrumental al spaţiului
circum-mediteranean, deopotrivă în perioada clasică elenă (atunci apare şi se generalizează moara
paralelipipedică cu mişcare liniară), elenistică (acum se produc trecerea de la moara liniară la cea
circulară) şi mai ales romană (când se generalizează tipurile fundamentale ale morii: de mână, cu
tracţiune animală - în varianta cea mai simplă, cu transmisie directă - dar şi cea hidraulică, răspândită
în ambele versiuni tipologice, cu transmisie directă - tipul oriental, cu roată orizontală – sau având
roata verticală şi un angrenaj format din roţi dinţate, pentru multiplicarea vitezei, numit occidental
sau vitruvian (pentru faptul că întâia sa descriere amănunţită aparţine arhitectului roman, Vitruviu).
Dacia a cunoscut moara de apă, cel puţin la nivelul marilor oraşe şi reşedinţe de Legiuni,
caracterizate printr-o mare densitate demografică, de unde şi necesitatea utilizării unor tehnologii
superioare, încă din secolele II-III d. Hr., aşa cum ne dovedesc pietrele de moară descoperite la
Apullum, Napoca şi Micia, care prezintă analogii cu descoperiri similare din întreg Imperiul Roman.
Terminologia latină a întregii structuri tehnice a morilor de mână şi de apă, dovedeşte că aceste
instalaţii au rămas în uzul populaţiei autohtone întreg mileniul întâi, unele dintre ele progresând
chiar, pe planul perfecţionării tehnice şi al randamentului. Aceasta înseamnă că, în momentul aşezării
slavilor la nordul Dunării, al sedentarizării lor şi începerii practicării agriculturii mai evoluate,
procesul evoluţiei morii de mână fusese încheiat, ei preluând de la localnici instalaţia perfecţionată
căreia îi împrumută numirile slave, aşa cum se va întâmpla şi cu moara de apă, numiri asimilate
ulterior şi de către localnici (cazul râşniţei, al pârpăriţei, al crângului ş.a.).
Prin generalizarea morilor de apă, între secolele X-XII, în întreaga Europă, inclusiv în ţara
noastră, morăritul devine, dintr-o mai veche îndeletnicire domestică, o importantă industrie feudală,
la început, în regim de monopol al marilor feude laice şi ecleziastice şi al domnilor de ţară sau al
principilor, treptat, intrând în posesia oraşelor şi a comunităţilor obşteşti ţărăneşti (aşa cum s-a
întâmplat şi cu alte instalaţii hidraulice). Introducerea uriaşelor mori cu cai, începând din secolul a
XIV-lea, în toată Europa, după generalizarea noului sistem de înhămare a cailor (hamul pectoral) în
locul colierului de gât, din antichitate chiar şi a morilor de vânt (introduse în Europa după încheierea
cruciadelor spre Orient din secolele XII-XIII) completează seria tipurilor energetice proprii
civilizaţiei tradiţionale europene. În cadrul fiecăreia dintre categoriile energetice se produce, o
diversificare tipologică cu adevărat impresionantă, la nivelul construcţiei roţilor de apă şi de vânt, al
sistemelor de transmisie şi a treptelor de realizare a acesteia, cât şi pe planul construcţiei propriu-zise
a morilor, studiul acestui domeniu consacrând o adevărată nouă ştiintă: mulinologia.
Prin numărul de exponate din această grupă expoziţională (până acum au fost transferate 33 de
instalaţii din toate tipurile şi variantele), a fost demonstrată capacitatea de adaptare şi creaţie
originală, în domeniul tehnic, a românilor, aici regăsindu-se cea mai mare parte a tipurilor de mori
europene, atât din aria sa răsăriteană sau occidentală, cât şi din nordul sau sudul mediteranean, ceea
ce conferă întregii colecţii, valoarea de sinteză originală pe plan continental şi chiar euro-asiatic.
Fenomene specifice României, ca acela al incomparabilei densităţi a morilor cu ciutură (au
existat sate care aveau odinioară şi 30-40 asemenea mori de apă, înşiruite pe unul sau două cursuri de
apă, asemeni unei salbe de mărgele) sau valorificarea - cu maximă ingeniozitate - a particularităţilor
locale ale reţelei hidrologice, ca şi a altor agenţi naturali, a generat impresionanta varietate tipologică
a instalaţiilor de morărit. În sfârşit, cel al specializării unor localităţi în exploatarea morilor de apă, cu
cai sau de vânt, deservind zone întinse din jur, sau chiar în construirea şi exportarea unor asemenea
instalaţii (cazul câtorva sate din Muntenia, între care Căscioarele, care sunt amintite, ani la rând, în
Registrele vamale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ca exportatoare de mori plutitoare - pe dubaşe
- în Imperiul Otoman), ilustrează importanţa excepţională, în istoria civilizaţiei românilor, a acestui
sector al alimentaţiei populare, determinant pentru stabilirea caracterului sedentar-agrar al civilizaţiei
unui popor.
Ce concluzie finală se poate desprinde dintr-o sinteză a ideilor privind modul de valorificare a
resurselor alimentare oferite de întreg spaţiul românesc?
Fără îndoială că aceasta se referă mai mult la străvechimea şi necontenita locuire, de către români şi
strămoşii lor, a acestui spaţiu, căci numai sedentarismul şi practica milenară neîntreruptă pot asigura
o civilizaţie atât de bogată în cunoştinţe şi practici, în procedee şi instrumentar tradiţional, pentru
achiziţia din natură a tuturor resurselor şi prelucrarea acestora atât de diversă, pentru acoperirea
tuturor nevoilor vieţii.
În al doilea rând, diversitatea instrumentală întâlnită în acest sector tematic demonstrează,
totodată, însă, o altă calitate a românilor, aceea a deschiderii lor spre dialogul cultural cu alte
popoare, fără ca aceasta să-i altereze originalitatea propriei culturi, idee evidenţiată şi de Constantin
Noica: "Când civilizaţia noastră s-a ridicat până la cultură, ea nu a creat totul din nou, ci a fost, ca şi
în faţa naturii, întru culturi istorice date. Nu s-a ivit la noi ispita deşartă a noutăţii totale. Noi am ştiut
să aducem noutatea întru ce ne era istoriceşte propriu".
În sfârşit, acest patrimoniu tehnic preindustrial de excepţie, prin variabilitatea sa constructivă şi
tipologică, ilustrează disponibilitatea excepţională pentru creaţia tehnică, la români, graţie şi
multiculturalismului, contactelor şi influenţelor multiple exercitate de varii factori civilizatori, veniţi
din Occidentul Europei.

Capcane de vânătoare
Includerea, încă de la început (1962), a vânătorii tradiţionale ca grupă distinctă a Proiectului
tematic al Muzeului Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului (astăzi Muzeul Civilizaţiei Populare
Tradiţionale "ASTRA"), în cadrul Sectorului Alimentaţiei tradiţionale, are ca explicaţie importanţa
vânătorii ca ocupaţie primordială în istoria civilizaţiei spaţiului carpato-ponto-danubian. Potrivit lui
Julius Lips "Obârşia lucrurilor", capcanele sunt primele maşini din istoria omenirii, deci primele
achiziţii tehnice ale umanităţii bazate ca principiu de funcţionare, numai pe energia gravitaţională.
Ianugurată abia în anul 2007, în Dumbrava Sibiului, prin valorile ecosistemului natural
deosebit de generos, într-un cadru ambiental ce reproduce cât se poate de fidel condiţiile naturale în
care au fost utilizate aceste capcane, grupa Mijloacelor de vânătoare tradiţionale (capcanele) cuprinde
exponate distribuite pe principiul evoluţiei (complexităţii tehnice) construcţiei şi sistemului tehnic
care asigură funcţionarea acestora. În construcţia lor, meşterii populari au ţinut seama de
comportamentul tuturor speciilor animale pentru capturarea (închiderea, izolarea, suspendarea),
rănirea sau uciderea cărora au fost inventate.

Stand pentru urs

În vânătoarea tradiţională s-au utilizat diverse construcţii de tipul observatoarelor pentru
pândari, cu rolul de a asigura eficienţa vânătorii prin micşorarea distanţei dintre vânător şi vânat.
Folosirea lor a devenit mai frecventă odată cu întrebuinţarea armelor de foc, asigurându-i
vânătorului securitate deplină şi poziţia optimă pentru uciderea animalului.
Standul pentru urs este un observator construit pe tulpinile înalte ale arborilor din păduri,
suspendate la circa câţiva metri de la sol. Construcţia este rudimentară, din ramuri sau bârne de
grosime medie, acoperite cu cetină sau ramuri înfrunzite. Accesul se face printr-o scară aşezată în
poziţie aproape verticală, pentru a preveni accesul animalului vânat să urce şi să atace pândarul.

Capcane pentru jderi

Cele mai răspândite capcane din întreg spaţiul românesc sunt cele pentru prins jderi, animale
vânate pentru blana lor fină, aflată şi astăzi la mare preţ. Patul de jder, simplu sau cu pârghii, meliţa
sau biliţa, sunt capcane care funcţionează pe principiul căderii provocate de mişcările animalului în
încercarea de capturare a momelei, a unei greutăţi poziţionate în plan înclinat, care striveşte animalul.
Sistemul de pârghii care susţin greutatea este dislocat din poziţia de echilibru, în momentul în care
animalul muşcă şi trage de momeală.
Diobul şi ştiubeiul pentru jderi, sunt capcane bazate pe acelaşi principiu, al căderii unei
greutăţi poziţionate în plan vertical, având ca efect închiderea, într-un trunchi găunos, a animalului.
Laţurile pentru jder, cu arc metalic sau cu greutate, sunt realizate mai complicat decât alte
curse, având un grad de eficienţă sporit şi fiind mai uşor de camuflat, ele acţionând prin strangularea
animalului.

Groapă cu leasă pentru lupi

Cel mai vechi mijloc de capturare a vânatului bazat pe schimbarea echilibrului natural şi
izolarea sa într-un spaţiu din care acesta nu poate ieşi, este groapa cu leasă de nuiele. Sursa de
inspiraţie a constituit-o gropile naturale, în care animalele cădeau, accidental în timpul hăituirii. Ele
au fost înlocuite de gropile artificiale, amplasate la trecătorile frecventate de vânat, prevăzute cu gard
de dirijare şi acoperite cu leasă de nuiele, crengi, frunze sau ramuri subţiri. Groapa a fost completată
prin
fixarea deasupra ei a unui capac ce se roteşte în jurul unui tambur, dezechilibrând animalul.

Coteţ de prins vulpi

Este o construcţie realizată din trunchiuri subţiri de brad, încheiate la capete în cheotoare
rotundă, cu acoperişul în două ape şi învelitoare de şindrilă. Mecanismul de capturare a animalului
constă din căderea uşii coteţului (desprinderea din pârghia care asigură suspendarea acestui dispozitiv
vertical), în momentul în care animalul intrat în coteţ, încearcă să tragă de momeală, blocându-se în
interiorul coteţului.

Cursă de fier pentru urşi

Pentru vânat mare (de regulă urşi), a fost inventat un dispozitiv din metal, de mari dimensiuni,
cu două arcuri metalice, al cărui sistem de declanşare se bazează pe apăsarea cu piciorul, pe o pedală
din interiorul capcanei, care declanşează destinderea arcurilor semicirculare şi rănirea labei
animalului, care rămâne prins în dispozitivul ce exercită o presiune mare şi provoacă o rănire gravă a
acestuia. Realizată şi de fierarii satelor, după modelul unor produse industriale, acest tip de cursă
poate fi utilizat la capturarea, prin imobilizare, a diferite specii de vânat cu păr. În cazul vânării
caprelor negre, în stâncării (unde fierul nu poate fi fixat), cursa este legată de un par de jneapăn, care,
târât de animal, se înţepeneşte între stânci sau între tufele de jneapăn din apropiere.

8A Gheţărie , Mahmudia, judeţul Tulcea

Gheţăria (gheţarul) este instalaţia pentru conservarea peştelui, construită de obicei în
apropierea unei cherhanale, pe un grind mai înalt, pentru a fi ferită de inundaţii sau de infiltrarea apei.
Ea are uşa întotdeauna orientată spre nord.
Gheţăria este alcătuită dintr-o groapă adâncă de 1 m, căptuşită cu maldări de stuf, deasupra
căreia se află un acoperiş în două ape, realizat dintr-un schelet de căpriori de brad (salcâm), încheiaţi
dulghereşte, pe o cunună din grinzi de stejar, învelit în stuf bătut după tehnica nemţească.
Gheaţa se recoltează iarna, se aşează în straturi de 10-20 cm, intercalată cu paie. Uneori când e mai
frig se toarnă apă peste straturile de gheaţă încât acestea formează un bloc masiv, acoperit cu maldări
de stuf.
Gheţăria, care completează ansamblul de construcţii pentru prelucrarea peştelui, a fost
reconstruită în muzeu în anul 1994, de meşteri din Delta Dunării.

8 Cherhana, Mahmudia, judeţul Tulcea

Cherhanaua pescărească provenită dintr-un sat de pescari de pe malul Dunării, Mahmudia,
judeţul Tulcea, braţul Sfântul Gheorghe, a fost transferată în muzeu în anul 1972 şi reconstruită pe
amplasamentul amenajat pe malul lacului artificial din incinta muzeului.
 Construcţia specializată a apărut încă de la începutul veacului al XVIII-lea, în regiunile
piscicole, pentru colectarea zilnică a recoltei de peşte, în scopul prelucrării parţiale şi transportării
acestuia pe pieţele târgurilor, pentru prelucrare industrială şi comercializare.
Cherhanaua este un complex piscicol compus din: construcţia propriu-zisă a cherhanalei,
gheţarul, bucătăria de vară, umbrarul pentru bărci şi adăpostul temporar al pescarilor.
Construcţia cherhanalei, realizată din scânduri de brad, cu un acoperiş în două ape, din stuf,
este sprijinită pe piloni de stejar.
Planul interior este compartimentat în două încăperi cu funcţii bine delimitate: biroul
cherhanalei, în care se păstrează evidenţele scrise privind activităţile din cherhana şi cherhanaua
propriu-zisă, în care se recepţionează peştele şi se tratează parţial (curăţat, sărat, extras icrele etc.).
Tot în această încăpere se păstrează căzile, maşina de sfărâmat gheaţă şi sare, cântarul şi o parte
dintre uneltele de pescuit.
Faţada este prevăzută pe toată lungimea ei cu o prispă (michilie), având funcţia de debarcader.
Pe timp frumos, tot aici, se desfăşoară şi unele dintre operaţiunile menţionate la încăperea mare a
cherhanalei, ca: sortarea, cântărirea, spălarea, spintecarea peştelui mare şi sărarea.
Pontonul (schela), lung de circa 6 m şi alipit perpendicular, la mijlocul michiliei, este construit
pe piloni, având funcţia de debarcader.
Dintre construcţiile anexe ale complexului piscicol, cea mai importantă este gheţarul
(construcţie adâncită în sol, cu acoperişul din stuf, bine izolat termic) cu funcţie de depozit pentru
gheaţa necesară conservării în timpul preparării şi transportării peştelui.
IMAGINI:
Clonc
Vârşă
Ustensile de pescuit
Cherhana foto in situ

9 Colibă de pescar, Mahmudia, judeţul Tulcea

În sezonul pescuitului în Delta Dunării, departe de sat, pescarii din Deltă îşi amenajează, pe
grinduri, un adăpost sezonier (o colibă), folosind singurul material de construcţie disponibil, stuful.
Având un plan dreptunghiular, coliba este construită dintr-o structură lemnoasă fragilă, având
pereţii înclinaţi în două ape, cu pante accentuate pentru a permite scurgerea rapidă a apelor pluviale.
Coama este împletită din stuf într-o cunună strânsă pentru a nu permite înfiltrarea apei de ploaie.
Pardoseala este din pământ natural, pe ea fiind amenajate priciuri (servind pentru odihna pescarilor)
acoperite cu stuf şi un ţol. De asemenea, coliba serveşte pentru depozitarea inventarului sumar -
ustensilele de pescuit şi cele de preparare a hranei.

10 Gospodărie de pescar, Mahmudia, judeţul Tulcea

Gospodăria de pescar, specifică pentru localităţile din Delta Dunării, având o economie
piscicolă predominantă, provine din comuna Mahmudia, judeţul Tulcea şi a fost reconstruită în
Muzeul Tehnicii Populare între anii 1975-1979.
Împreună cu cherhanaua, gheţăria şi coliba de pescari - originare din aceeaşi localitate şi
amplasate în apropierea ei - formează un complex expoziţional unitar care înfăţişează cele mai
caracteristice aspecte din problematica complexă, legată de practicarea pescuitului în condiţiile
specifice ale Deltei. Bogatul inventar de unelte de pescuit, expuse atât în cherhana, cât şi în unele
încăperi ale gospodăriei, dau vizitatorului posibilitatea să cunoască diferite tehnici şi procedee de
pescuit, care sunt o mărturie grăitoare a specializării şi a nivelului tehnic atins de populaţia de pescari
din zonă.
Prin amenajarea acestui complex gospodăresc - care cuprinde, în afară de casa de locuit şi
acareturile aferente: grajdul (dam), coteţul pentru păsări (curnic), cuptorul de copt pâine, baia (bania),
cât şi o mică moară de vânt - se ilustrează modul de viaţă, de locuire şi de muncă a pescarului din
Delta Dunării. Construcţiile sunt caracteristice pentru arhitectura din satele din nordul Dobrogei, de
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Folosind ca material de construcţie
exclusiv lutul amestecat cu paie (chirpici), ele sunt văruite în alb strălucitor şi acoperite cu stuf clădit
în solzi.
Construcţiile sunt grupate după noţiuni funcţionale riguroase, în cele trei spaţii distincte ale
gospodăriei: curtea mare cu casa, baia şi cuptorul de pâine, curtea din spate, cu damul şi curnicul, iar
grădina cu moara de vânt şi latrina. Accesul se face separat, în cele două curţi care comunică între
ele, prin două portiţe.
Casa, aşezată cu latura îngustă spre stradă şi dezvoltată planimetric în lungime, este prevăzută
pe două laturi cu o prispă străjuită de stâlpi. Casa prezintă o bogată ornamentaţie de lemn, lucrată în
tehnica traforajului şi desfăşurată, în special, pe timpanul frontonului de la faţadă - unde se remarcă
geamul podului, ornat cu doi cai de mare, puşi faţă în faţă, cât şi pe pazii, la streaşină. Ea cuprinde
două încăperi: două camere de locuit, cu o tindă mediană (sala), folosită ca bucătărie şi o magazie în
care se păstrează uneltele de pescuit. În interiorul locuinţei ni se înfăţişează o surprinzătoare şi
originală îmbinare de vechi şi nou, de elemente tradiţionale şi elemente preluate, care formează un
ansamblu unitar, exprimând gustul şi universul estetic al pescarului lipovean. Alături de tradiţionalele
sisteme de încălzit, alimentate din sală, ca: soba oarbă (hruba), cuptorul de pâine (pecica) şi nelipsitul
pat de lut încălzit (lâjanca), se găsesc preţioase icoane pictate pe lemn şi ferecate în metal, din
secolele XVII şi XVIII, textile româneşti deosebit de decorative şi, de asemenea, unele piese de
mobilier şi alte elemente preluate din mediul orăşenesc şi adaptate gustului local.
Un element specific, nelipsit din gospodăria tradiţională lipovenească, este baia, un fel de
saună, amenajată într-o clădire aparte, prevăzută cu două încăperi: o încăpere cu funcţia de vestiar şi
baia propriu-zisă, având în interior o vatră din bolovani de piatră, în care este montat cazanul pentru
apă.
Tot în curtea din faţă se află şi un cuptor de pâine, prevăzut cu o plită, pe care se gătea în
timpul verii.
Un gard de trestie, înfipt în pământ şi împletit artistic (pescăreşte), în partea superioară,
desparte prima curte, de curtea gospodărească, unde se află grajdul pentru vite (damul), prevăzut cu o
magazie şi un spaţiu pentru depozitarea atelajelor, cât şi cu coteţul pentru păsări (curnicul), o
construcţie care, arhitectural, imită (în miniatură) o casă de locuit.
În grădină, de asemenea împrejmuită cu un gard de trestie, se mai găseşte şi o mică moară de
vânt cu pivot şi pereţi din stuf, folosită pentru satisfacerea nevoilor gospodăriei.
IMAGINI:
Damul
Cuptorul
Baia
Moara de vânt
Igliţă
Căpăuşcă
Dicanie
Pat încălzit
Leagăn

13 Teasc de boştină pentru extragerea cerii, Sebeşul de Jos, judeţul Sibiu

Teascul datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a aparţinut lui Popa Adam
Tanasie - rudă a proprietarului Flucsă Gheorghe (în buletin"Fluxa", născut în 1896, agricultor).
Ultimul proprietar al teascului l-a moştenit de la unchiul său, Ion Doican Antonie. În sat mai existau,
la vremea achiziţiei (1963), încă şapte teascuri.
Construcţia este de formă dreptunghiulară cu dimensiunile: lungime 10 m, lăţime 4 m,
înălţime 2 m + 4 m.
Temelia şi pereţii: sunt construiţi din piatră de râu lipită cu pământ pe care sunt fixate două
cununi de scândură de brad.
Acoperişul este înalt, în două ape, cu şarpantă din caferi din lemn de brad (opt perechi 4,5 lungime),
iar învelitoarea este din şiţă de brad lungă de 1 m, cele două timpane fiind înfundate cu şiţă de brad
prinsă pe laţi.
 Construcţia, unicamerală, cu pardoseală din pământ, nu are sistem de captare a fumului,
acesta evacuându-se printr-o deschizătură în acoperiş. Lumina pătrunde prin cele două rânduri de
scândură ale pereţilor, prin acoperiş sau prin uşile deschise. Unica fereastră este îndreptată spre sud.
Uşa principală de acces este amplasată pe faţada dinspre uliţă; cea de a doua uşă, amplasată pe
peretele din dreapta, a fost construită special pentru a asigura accesul direct la sursa de apă. În
interior sunt adăpostite: presa de miere, cuptorul cu două cazane pentru topit boştina şi teascul de
boştină.
Instalaţia de tescuit constă dintr-un teasc cu crăcană şi şurub uriaş, excentric, ce exercită
presiunea prin intermediul unui piston şi a unei plăci de presiune patrulatere ce închide perfect oala
de tescuire dăltuită, într-un butuc de stejar impozant. Crăcana este o grindă masivă, lungă, bifurcată
la un capăt, şi fixată la celălalt capăt într-un stâlp înfipt adânc în pământ, lângă butucul cu oala.
Pentru urcarea sau coborârea crăcanei, se foloseşte un şurub cioplit din lemn de păr. Vârtejul, ce
străbate capătul liber al crăcanei şi este fixat jos într-o ramă masivă de lemn, (grapa) se încarcă cu
pietre mari.
În procesul de tescuire, grinda coboară, apăsând prin intermediul pistonului asupra
conţinutului oalei. La greutatea crăcanei se adaugă şi cea a pietrelor de pe grapă care, prin
înşurubarea vârtejului, se ridică de la pământ, amplificând forţa ca efect al lungimii grinzii, care
îndeplineşte şi rolul de pârghie.
Ceara obţinută din tescuirea boştinei se colectează într-un vas (butia de lemn) îngropat în
pământ, sub butucul cu oala.
Anexe: O fântână cu cumpănă aflată la o distanţă de circa 3 m, de unde se aducea apă, pe un
scoc primitiv din lemn, la cazanele de topit boştină.

14 Gospodărie de boştinar – lumânărar, Sebeşu de Jos, judeţul Sibiu

Monumentul provine din satul Sebeşu de Jos, comuna Turnu Roşu, judeţul Sibiu, un centru
specializat în boştinărit (vezi teascul de boştină) unde, pe lângă instalaţiile de tescuit ceara de albine,
au apărut la începutul secolului al XX-lea şi mici ateliere în care se produceau lumânări. Construcţii
tipice pentru arhitectura zonei din secolul al XIX-lea, ele au fost reconstruite în muzeu, în anul 1966
(casa) şi 1968 (şura şi atelierul de lumânărit). Gospodăria se compune din: casă de locuit, şură cu
grajd, atelier de lumânărit şi coteţ de porci, fiind împrejmuită cu un gard din zidărie de piatră şi
scânduri de brad.
Casa este ridicată în pantă, pe un soclu de zidărie de piatră, care formează şi pereţii beciului, cu
intrare din faţada laterală. Construiţi în tehnica tradiţională a cununilor orizontale de bârne din lemn
de fag, pereţii sunt lipiţi în interior şi exterior cu pământ şi zugrăviţi într-un albastru puternic, specific
caselor din Transilvania. Acoperişul înalt, în două ape, este învelit cu ţiglă, care a înlocuit, în a doua
jumătate a secolului trecut, învelitoarea tradiţională de şindrilă sau pâşi (coceni de porumb); planul
casei este cel tradiţional, cu trei încăperi: casa din faţă, tinda şi celarul.
Tinda, aşezată median, are funcţia de încăpere-depozit şi loc de muncă. Aici se află şi cuptorul
de pâine şi ustensilele necesare gospodăriei, cât şi intrarea în pod.
În stânga tindei, celarul are funcţia de cameră de locuit şi de gătit şi este locul unde se
desfăşoară aproape toată viaţa familiei. Casa cea mare, orientată spre stradă, are şi ea rolul de cameră
de locuit, dar mai cu seamă de reprezentare, aici concentrându-se elementele decorative ale
inventarului gospodăresc (textile, mobilier pictat, ceramică, icoane pictate pe sticlă etc.).
Opus casei, se află atelierul de lumânărit, o construcţie dreptunghiulară, rezultată din
transformarea unui şopron mai vechi, de la care s-au păstrat stâlpii de susţinere, din lemn de brad, şi
acoperişul înalt, în două ape, învelit cu ţiglă. Pereţii din zidărie de cărămidă sunt prevăzuţi cu două
geamuri mari, în trei canaturi, specifice anului când s-a făcut amenajarea atelierului. Interiorul este
dotat cu utilaje necesare pentru confecţionarea lumânărilor, folosindu-se în acest scop mai multe
procedee: turnarea în forme, scurgerea şi îmbăierea. Pentru îmbăiere se întrebuinţează două tambure
(butoi) pe care se înfăşoară firul de bumbac care serveşte drept fitil. Acesta se mută alternativ de pe
un butoi pe celălalt, trecând totodată printr-o baie de ceară. Lumânările obţinute au grosimi variate, în
funcţie de durata operaţiunii. Inventarul atelierului este completat cu o masă lungă de lucru, instalaţia
pentru turnarea lumânărilor, un cuier cu ustensilele boştinarului şi o sobă de gătit, aflată în colţul de
lângă uşa de intrare.
Şura de lemn reprezintă tipul vechi, specific secolului al XIX-lea, cu un singur grajd, având
pereţii din bârne de fag, cioplite în patru feţe şi lipite cu pământ; alături se află aria, spaţioasă, închisă
în faţă şi în spate prin câte o poartă înaltă şi având peretele lateral căptuşit cu scândură. Aria este
locul unde se păstrează uneltele agricole şi mijloacele de transport (în special căruţa cu coviltir a
boştinarului) şi care pe vremuri se folosea drept arie de îmblătit grâul. Furajele se păstrează deasupra
grajdului, în spaţiul mare creat de acoperişul înalt, cu pantă înclinată şi învelitoare de ţiglă.
Un mic coteţ de porci, din bârne de fag şi acoperiş în două ape învelit cu şindrilă, completează
acareturile gospodăriei.
IMAGINI
Transportarea cerii la târg
Căruţa cu coviltir a boştinarului
Instalaţie pentru confecţionarea lumânărilor prin îmbăiere
Instalaţie "de tras" lumânările
Discul de atârnat lumânările
Instalaţie pentru confecţionarea lumânărilor prin îmbăiere

19 B Surlă, Sătic, judeţul Arges

Surla a constituit cea mai răspândită formă de adăpost uman în afara vetrei satului, din zona
Rucărului, până la începutul secolului nostru. Ea are o formă conică şi plan circular, fiind construită
din lemne crăpate, aşezate pe un schelet de bârne subţiri, numite martaci.
Acest tip de construcţie se găsea cu deosebire în zonele de fâneţe unde livezile cu fân erau la
mare distanţă de casă obligând cosaşii să rămână până la terminarea muncii.

19A Colibă pastorală, Jieţ, judeţul Hunedoara

În zonele de fâneţe, pe proprietăţile situate la o distanţă apreciabilă de sat, populaţia pastorală a
construit adăposturi utilizate temporar atât vara, în perioada prelucrării furajelor cât şi primăvara şi
toamna, când fânaţul devine păşune intermediară între munte şi vatra satului. Aceste adăposturi,
construite din bârne rotunde de brad încheiate stâneşte şi caracterizate prin lipsa tavanului, constituie
o etapă de evoluţie superioară surlei şi sunt cunoscute sub denumirea de colibe de fânaţ, colibe de fân
sau colibe de vară.
În Valea Jiului, zona de fâneaţă prin excelenţă, colibele de fân au înlocuit primitiva covercă –
adăpost realizat din pari şi acoperit cu crengi şi frunze, dar au fost transformate sau înlocuite treptat
de colibele de iarnă care, pe lângă posibilitatea încălzirii, prezintă ca anexe staule de oi şi grajduri
pentru vite. Coliba de fânaţ transferată şi reconstruită în muzeu în anii 2006-2007 este unul din
ultimele două astfel de adăposturi care se mai puteau întâlni în zona pastorală de la poalele
Parângului, la limita superioară a zonei de fânaţ, numită Plaiul Jieţului (cota 1700). Ridicată în prima
jumatate a secolului al XX-lea, pe lângă utilitatea sa pastorală, coliba a fost folosită ca loc pentru
popas de vânătorii locului, în deplasările lor spre culmile alpine frecventate de caprele negre.
Prin materialul şi tehnica de construcţie, coliba de fânaţ reprezintă supravieţuirea, miraculoasă
în contextul fenomenelor de colectivizare socialistă şi modernizare capitalistă, a unui străvechi tip de
adăpost, mărturie vie a unei etape istorice de civilizaţie pastorală românească.
IMAGINI:
Cheie cu "limbă" şi "zăvor crestat"
"Cujbă"

13 Colibă pastorală cu crosnie şi obor, Sătic, judeţul Argeş

Iernarea animalelor la poalele munţilor, în zona de cultură a fânaţelor, specifică păstoritului
pendulatoriu, precum şi muncile desfăşurate aici în timpul anului (îndeosebi pregătirea nutreţului) au
dus la apariţia şi dezvoltarea unor construcţii adecvate adăpostirii omului şi animalelor.
 O astfel de gospodărie pastorală, de pe cursul superior al Dâmboviţei, a fost transferată din
Sătic, comuna Dâmbovicioara, judeţul Argeş şi reconstruită în muzeu în vara anului 1973.
Această gospodărie se compune din hodaie (formă evoluată de adăpost uman), cu crosnii
(grajduri, adosate hodăii) şi obor pentru oi.
Hodaia, adăpost evoluat, care a înlocuit în totalitate surla, are un plan patrulater, cu o singură
încăpere.
Pereţii din bârne de brad, cioplite în patru feţe şi încheiate la capete în cheutoare - coadă de
rândunică sunt aşezaţi pe o fundaţie de piatră de râu. Şarpanta, în patru ape, este realizată din căpriori
şi laţi, cu învelitoare din şiţă de brad. Adosate hodăii, pe două laturi, se găsesc crosniile, construite în
aceeaşi tehnică, acoperişul lor fiind o prelungire a acoperişului hodăii. În interior sunt
compartimentate trei încăperi, prevăzute cu iesle.
Oborul este un ţarc pentru oi, având o latură comună cu hodaia, alte două laturi, realizate din
lobde (lemne de arin crăpate), fiind aplecate spre interior pentru a oferi animalelor un adăpost faţă de
intemperii, iar ultima fiind constituită de un gard obişnuit de scânduri, cu portiţă de acces în interiorul
oborului.
IMAGINI:
Oborul
Legendă:
1. Hodaie
2. Crosnie
3. Obor
Colţul oborului

15 A Staul circular, Ludeştii de Sus, judeţul Hunedoara

În munţii Orăştiei, civilizaţia dacilor a atins înflorirea deplină înaintea cuceririi de către romani.
Este zona în care dacii au edificat mari construcţii şi fortificaţii de piatră, având în jurul lor
numeroase aşezări rurale, multe din acestea continuând în timp, cu aşezările actuale ale ţăranilor din
această zonă înaltă a sudului Transilvaniei.
Vechea casă dacică, reprezintă o soluţie specifică de adaptare la mediul de viaţă montan şi la
tradiţiile arhitecturii civile. Neîndoielnic, ea s-a constituit în model, pentru realizarea încă din epoca
preromană şi apoi din cea daco-romană, a construcţiilor poligonale cu funcţii pastorale, denumite
staul (lat. stabulum,-i) documentate arheologic în Munţii Orăştiei. Staulele poligonale, cu nouă laturi,
mai puteau fi văzute, cu zecile, pe culmile dealurilor din imediata apropiere a cetăţilor dacice, până în
perioada interbelică.
Asemenea staule erau răspândite din platforma Luncanilor până în Valea Sebeşului. Valoarea
lor documentar-istorică sporeşte prin oferirea soluţiilor tehnice de cea mai mare eficienţă
constructivă: cu minimum de materiale de construcţie şi de efort, se obţinea un maximum de spaţiu
de adăpostire a animalelor pe timp de iarnă. Staulele de acest tip continuă modalităţi dacice de
construire a caselor; pe cununa de bârne orizontale, dispuse pe nouă laturi, se ridică un acoperiş
conic, din căpriori de brad, acoperit cu şiţă şi având asemeni unei chei de boltă, în vârful său, o cruce
de lemn, cu triplă funcţie: punct de îmbinare, pălărie de protecţie a vârfului construcţiei pentru a
preveni infiltrarea ploilor sau a apei din topirea zăpezii (popular i se mai spune în zonă cruce cu
pălărie ) şi simbol al credinţei creştine de protecţie a staulului împotriva spiritelor rele. Staulul a
aparţinut familiei de oieri Rujoi, din Ludeştii de Sus. Din cauza distanţei până la biserica din sat
(staulul se află pe Dealul Strugarilor, la 1000 m altitudine şi trei ore de urcuş), mormintele familiei se
află în vecinătatea staulului, obicei întâlnit des în partea de vest a Carpaţilor Meridionali, amintind de
celebra temă a Mioriţei, balada păstorului român.
IMAGINI :
Structura construcţiei
Detaliu de îmbinare a grinzilor
Cheia de boltă crucifixă a staulului
15 Staul poligonal, Răşinari, judeţul Sibiu
Transferată în muzeu, în anul 1980, din zona de fânaţe a localităţii Răşinari (dealul Dârjani,
1206 m altitudine) judeţul Sibiu, această construcţie pastorală, aparţinând categoriei ocoalelor
poligonale, constituie un ansamblu arhitectonic format din adăpostul oamenilor (coliba) şi adăpostul
pentru oi (staorul), termen popular derivat din latinescul stabulum,-i, având ca funcţie iernarea oilor
în hotarul satului, cu nutreţul pregătit în zona fânaţelor, din timpul verii.
Semnificaţia etno-lingvistică şi istorico-culturală a acestui document al civilizaţiei poporului
nostru este deosebită pe linia demonstrării vechimii bimilenare a celui mai arhaic tip pastoral (cu
iernarea oilor închise în staule, în vatra satului), dovadă peremptorie a economiei mixte agro-
pastorale a românilor, a sedentarismului şi continuităţii de viaţă în vatra strămoşească.
Construit acum o jumătate de veac, monumentul are un plan pentagonal, patru laturi fiind
formate din pereţii staulului, construiţi din bârne de brad, cea de a cincea latură constituind-o coliba;
întreaga construcţie este aşezată pe temelie de piatră.
Coliba este o construcţie dreptunghiulară (7 m x 2,90 m) având pereţii din cununi orizontale de
brad, cioplite în două feţe. Acoperişul, în două ape (frontoanele sunt închise cu şiţă lungă), realizat
din căpriori fixaţi în cuie de lemn, are învelitoarea de şiţă de 1,60 m lungime.
Planimetric, coliba are spaţiul interior împărţit în două încăperi: locuinţa ciobanului şi grajdul.
Accesul în prima încăpere se face printr-o uşă îngustă (0,7 m), amplasată pe latura mică a colibei.
Interiorul colibei este organizat simplu, caracteristic locuinţelor pastorale sezoniere, fiind dotat cu
mobilier de strictă necesitate - poliţe prinse în perete - în colţul drept, lângă uşă, aflându-se vatra
focului (chetrarul).
Accesul în grajd (în care sunt adăpostite animalele mari) se face din interiorul staulului, printr-o
uşă amplasată pe latura mare.
Staorul propriu-zis, are planul patrulater, cu laturile egale ca lungime (7,30 m). Este o
construcţie deschisă spre interior, având pereţii construiţi din cununi orizontale de brad, cioplite în
două feţe. Acoperişul, în două ape, cu învelitoare din şiţă de brad, de 1,60 m lungime, protejează de
intemperii spaţiul construit, mijlocul ocolului fiind neacoperit. Accesul animalelor în staul se face
printr-o uşă relativ largă (1,10 m).
Frecvent şi în regiunile de fânaţe din alte zone etnografice (Valea Sebeşului, Valea Jiului) acest
tip de construcţie pastorală constituie, alături de gospodăria cu colnă, transferată de la Câmpu lui
Neag, o verigă evolutivă spre gospodăria cu curte închisă şi întărită (tip arhitectonic exemplificat, în
muzeu, prin monumentul de la Măgura - Bran) caracteristică zonelor pastorale, în general şi
aşezărilor risipite, situate la altitudini mari, în special.
IMAGINI :
Interior colibă
Interior colibă
Chetrarul (vatra focului)
Planul construcţiei
Legenda
1.Coliba
2. Grajdul (pentru fătatul oilor)
3. Staulul
Crintă
Găleată de muls

17 C Cruce de plai, Jieţ, judeţul Hunedoara

Crucea este din lespede de piatră iar deasupra prezintă un postament de lemn care "închipuie"
braţul crucii. Tipul acesta de monument se întâlneşte în zona alpină a Munţilor Parâng. Amplasarea
se face de obicei fie la o intersecţie fie într-un loc "urâcios". Ctitorii acestui tip de monument sunt
ciobanii care aşează pe postamentul de lemn o icoană cu Sfinţi (de obicei Sfântul a cărui nume
respectivul cioban îl poartă).
16 Gospodărie pastorală cu ocol (staul) Câmpu lui Neag, judeţul Hunedoara
Transferată în muzeu în 1980, gospodăria pastorală cu colnă din Câmpu lui Neag, judeţul
Hunedoara, se încadrează în tipologia construcţiilor pastorale, folosite temporar în zona de fânaţe a
Văii Jiului, cunoscute în zonă sub denumirea de conace.
Acest ansamblu arhitectonic, bine închegat, de tipul ocolului poligonal, se compune din:
adăpostul omenesc (căsoană), adăpostul pentru animale (colna propriu-zisă), cămara construită
deasupra gropii de cartofi, poarta şi portiţa de acces în interiorul ocolului.
Căsoana este o construcţie dreptunghiulară, cu pereţii din bârne masive de brad, cioplite în două
feţe, aşezaţi pe temelie de piatră. Acoperişul în patru ape, cu învelitoarea din prăştilă de brad,
respectă tradiţia zonei, prin înclinaţia puternică a şarpantei, pentru scurgerea zăpezii şi a apei
pluviale. Planimetric, căsoana are două încăperi, una servind ca locuinţă pentru cioban (căsoana) şi
cealaltă, pentru păstrarea unor unelte, haine etc. (cămara), fiecare având intrare separată, dispusă pe
faţada principală.
Interiorul căsoanei este mobilat simplu: pat de scânduri, cu picioarele înfipte în pământ, masă
joasă, laviţe prinse în pereţi, vatra focului, dispusă în colţul stâng al încăperii, având deasupra
căloniul - un coş de tiraj, piramidal, construit din nuiele împletite lipite cu lut, pe o ramă din lemn de
fag, fixată pe pereţii construcţiei - servind la evacuarea fumului din vatra deschisă.
Colna propriu-zisă, care constituie adăpostul oilor, este o construcţie unghiulară care închide
ocolul, unind, pe cele două laturi, casa, situată în faţă, cu cămara situată în spatele ocolului. Pereţii
săi exteriori sunt construiţi din bârne rotunde de brad. Acoperişul, în două ape, are învelitoarea din
prăştilă de brad. Spre interiorul ocolului, construcţia fiind deschisă, acoperişul este prevăzut cu stâlpi
de sprijin.
Cămara pentru groapa de cartofi este un element etnografic specific zonei Văii Jiului, având o
funcţie complexă. Construcţia protejează o groapă zidită cu piatră, în care sunt păstraţi cartofii
(accesul la acest depozit subteran făcându-se din interiorul cămării) şi serveşte la păstrarea unor
alimente şi a vaselor cu murături. De formă dreptunghiulară, cămara este construită din bârne cioplite
de brad, pe temelie de piatră, având acoperiş în patru ape, cu învelitoare din prăştilă de brad. Accesul
se face din interiorul ocolului, prin uşa amplasată pe latura mai lungă.
Monumentul de arhitectură pastorală de la Câmpu lui Neag, având o mare importanţă
documentar-etnografică, reflectă modul de organizare al vieţii pastorale din zonă, axată pe iernarea
animalelor la fânaţe, ceea ce a dus la construirea unui tip distinct de gospodărie care integrează
organic, în planul său, adăpostul oilor. Devenit astăzi o locuinţă sezonieră prin restructurarea aşezării
şi construirea, în majoritatea cazurilor, a unor gospodării moderne, în vatra satului, gospodăria cu
colnă, prezentată în muzeu ilustrează arhetipul locuinţei populare pastorale, din aşezările risipite ale
zonei superioare a Văii Jiului.
Gospodăria cu colnă din Valea Jiului reprezintă, în planul evoluţiei gospodăriei pastorale,
pornind de la staulul poligonal cu o colibă, o etapă superioară, procesul evoluând spre gospodăria cu
curte închisă şi întărită, ilustrată în muzeu prin monumentul din Poiana Sibiului şi finalizat prin
gospodăria din zona Branului (Măgura), care relevă înaltele virtuţi constructive ale meşterilor
populari.
IMAGINI :
Interior căsoană
Interior colnă
Planul construcţiei
Legendă
1. Căsoană
2. Colnă
3. Cămară (groapă pentru cartofi)

17 Stână cu două încăperi (fierbătorul şi celarul), Muntele Puru, judeţul Alba

 Adusă din Munţii Sebeşului, de la o altitudine de circa 2000 m, stâna de băciţe de pe muntele
Puru reprezintă păstoritul românesc într-o zonă în care această ocupaţie a fost intens practicată.
Veche de peste 80 de ani, construcţia stânii păstrează caracteristicile arhitecturii pastorale din zona
reprezentată; planul dreptunghiular de dimensiuni mijlocii (14 x 6 m) este compartimentat în două
încăperi adaptate, ca tehnică de construcţie, funcţiunilor ce le îndeplinesc: fierbătoarea pentru
prepararea produselor şi celarul, pentru păstrarea produselor. Acoperişul, în patru ape, are o
învelitoare de şiţă şi este prevăzut cu fumare.
Construcţia este lucrată din bârne rotunde, încheiate la capete stâneşte. Pe lângă stână, ca
anexe, găsim strunga (care se mută săptămânal) cu comarnicul pentru mulsul oilor, oborul de vaci şi
grajdul de viţei. Funcţionarea stânii este asigurată de cinci femei, băciţe, angajate de proprietarii de oi
asociaţi, care suportă cheltuielile şi împart veniturile în mod proporţional cu numărul de oi. Numărul
băciţelor este indicat în stână de cârligele atârnate deasupra vetrei de foc. Fiecare băciţă prelucrează
laptele, având în cadrul stânii mica ei gospodărie şi răspunzând de oile celor care au angajat-o, de
produsele obţinute şi de inventarul uzual. Paza turmei este sarcina ciobanilor.
Tipul acesta de stână, întâlnit pe o vastă arie din vestul Carpaţilor Meridionali, se deosebeşte
de stânile din altă zonă, prin sistemul de organizare, tehnica şi inventarul folosit la prelucrarea
laptelui.
IMAGINI :
Grajdul de viţei
Grajdul de vaci cu obor
Comarnicul şi staulul mutător
Fierbătoarea
Celarul
Răboj
Planul stânii a. Celar b. Stână

17 A Cotroana , Munţii Parâng, Jieţ, judeţul Hunedoara

Existenţa păşunilor mănoase pe culmile cele mai înalte ale Carpaţilor româneşti a prilejuit
dezvoltarea unei vieţi pastorale intense în zonele alpine, mult peste limita superioară a pădurilor de
conifere. Aşezarea aici a târlelor de sterpe (oi nefătate, miei, mioare, berbeci) şi, mai rar, a stânelor
de mânzări a impus, în lipsa materialului lemnos, realizarea unor construcţii de piatră cu funcţii
diverse. Adăpostul specific al ciobanilor sterpari, numit cotroană sau perdea în Parâng şi bordei în
Retezat ori Făgăraş, este o construcţie rotundă de dimensiuni reduse (1,5 – 2 m diametru şi 1 – 1,5 m
înălţime) cu acoperişul conic din lespezi de stâncă sau, într-una sau două ape, din şindrilă de brad.
Forma rotundă a zidului este determinată de necesitatea valorificării optime a spaţiului prin evitarea
unghiurilor, în condiţiile în care cantitatea limitată a materialului de construcţie impune o restrângere
a suprafeţei la strictul necesar al ciobanilor: adăpostirea hranei, cojoacelor şi hainelor de schimb,
uscarea hainelor ude, prepararea şi consumarea hranei în condiţii de ploaie. În locul de vărat al unei
singure turme se întâlnesc mai multe astfel de adăposturi, folosite pe rând din mai multe
considerente: igiena animalelor, îngrăşarea solului şi facilitarea accesului la păşune.
Cotroana ( bordei de piatră) a fost transferată din Munţii Parâng, din zona pastorală a
momârlanilor din satul Jieţ, judeţul Hunedoara, şi reconstruită în muzeu, în toamna anului 2006.
Planimetria construcţiei este rotundă, cu un diametru de 2 m. Acoperişul conic este realizat din
lespezi de stâncă.
Zidul prezintă două deschideri, o fereastră mică, astupată cu pietre în lipsa ciobanilor, şi
intrarea de 1 m lăţime, închisă de o uşă din pari de jneapăn. Vatra de foc, deasupra căreia se află,
prinsă în zid, cocaia – un lemn orizontal cu crestături la capăt pe care se prinde toarta căldăruşei de
gătit, şi, alături de vatră, un bloc de piatră cu funcţie de scaun, sunt singurele amenajări ale spaţiului
interior.
IMAGINI:
Cotroană, adăpost pastoral din piatră
17 B Gomile , Munţii Parâng, Jieţ, judeţul Hunedoara
Un fenomen inedit, întâlnit pe culmile stâncoase ale Carpaţilor, este prezenţa gomilelor
(mămâi), stâlpi de piatră clădită în formă de cilindru, con sau trunchi de con, depăşind rareori 1,5 m
înălţime. Scopul în care au fost ridicate în trecut este necunoscut astăzi ciobanilor care le întreţin, dar
transformarea unor gomile în cruci, prin adăugarea la trunchi a două braţe diametral opuse,
conferindu-le astfel o semnificaţie creştină, indică faptul că, la origini, aveau o utilitate sacramentală.
Două gomile, cu formă tronconică respectiv de cruce, au fost transferate şi reconstruite în
muzeu în toamna anului 2006. Pe Vârful Slăvei, Munţii Parâng, judeţul Hunedoara locul lor de
provenienţă, mai mult de 20 de gomile creează imaginea impresionantă a unui străvechi sanctuar.
IMAGINI :
Gomilă de formă conică
Gomilă în formă de cruce

18 Stână cu trei încăperi, Muntele Colţii Giuvalei, judeţul Argeş

Provenind din zona Rucărului, judeţul Argeş, stâna cu trei încăperi din muntele Colţii
Giuvalei (în vecinătatea fostului punct vamal Giuvala, dintre Transilvania şi Tara Românească, care a
funcţionat între anii 1836-1918) a fost transferată şi reconstituită în muzeu în anul 1973.
Construită aproximativ în jurul anului 1938, de către obştea sătenilor din Rucăr, stâna a fost
folosită de aceştia mai mult de un sfert de veac, într-un sistem tradiţional al păstoritului de pendulare
dublă, constând din iernatul oilor pe lângă casă şi văratul pe păşunile alpine, primăvăratul şi tomnatul
facându-se la fâneţe.
Construcţia stânii întruneşte caracteristicile arhitecturii pastorale din zona reprezentată, având
planul dreptunghiular şi compartimentarea în trei încăperi cu funcţionalităţi deosebite: comarnicul
(încăpere folosită, în principal, la mulsul oilor), fierbătoarea (atelier de prelucrare a laptelui) şi stâna
foilor, celarul (pentru păstrarea produselor).
Tehnica de construcţie este cea arhaică, a bârnelor rotunde încheiate la capete în cheutori
rotunde, spaţiile libere fiind închise în tehnica şoşilor. Acoperişul este în patru ape. În spatele stânii
se află strunga oilor.
Particularitatea principală a monumentului constă în situarea comarnicului în construcţia stânii,
excentric, ca o primă încăpere, prin care se face accesul în stână, deschisă total pe o latură şi parţial
pe latura opusă, în care sunt practicate uşiţele de trecere a oilor din strungă, la muls. Prelucrarea
laptelui este asigurată de baci, cioban angajat de proprietarii asociaţi, faţă de care răspunde direct de
produsele obţinute şi de inventarul întrebuinţat, ajutând ciobanilor la muls, aceştia având în principal,
sarcina de a păzi şi păstori turma.
Ca răspândire, tipul acesta de stână acoperă o arie largă de pe versantul sud-estic al Carpaţilor
Meridionali.
IMAGINI :
Bădău pentru scos untul din smântână
Faţadă celar
Legendă :
1. Comarnicul
2. Fierbătoarea
3. Celarul

21 Gospodărie cu ocol întărit, Măgura, judeţul Braşov

Transferată în muzeu în anul 1972, gospodăria cu ocol întărit, Măgura, provine din zona
Branului - străveche vatră românească - locuită de o populaţie harnică de păstori şi crescători de vite,
care a ştiut să folosească cu pricepere condiţiile naturale.
Datând de la 1844 (cum dovedeşte o inscripţie aflată pe una din grinzile casei de locuit),
monumentul reprezintă forma cea mai evoluată şi interesantă, cunoscută de arhitectura pastorală
românească, cu o largă răspândire în regiunile muntoase ale ţării, formă întâlnită şi în alte ţări. Apărut
din necesităţi economice, în forme incipiente încă în epoca dacică, acest tip arhitectonic constituia, în
satele brănene, modul obişnuit de alcătuire a locuinţelor, până la finele secolului al XIX-lea. În
general, gospodăriile cu ocol întărit din zona Branului, sunt alcătuite din patru laturi (două-trei
ocupate de casă şi acareturi, pe ultima fiind un gard întărit şi acoperit), dar se întâlnesc şi exemplare
cu mai multe laturi - şase, nouă sau chiar doisprezece.
Unitatea adusă în muzeu, respectă planul şi toate elementele acestui gen de construcţii din
zonă, fiind reprezentativă.
Se compune din: locuinţa propriu-zisă (tinda, căsuţa, casa mare şi un celar), două grajduri
pentru vite şi fierbătoarea, cu pivniţă sub ea, aflate în interiorul ocolului şi o crosnie (adăpost pentru
oi), aflată în afara ocolului.
Este construită pe fundaţie de piatră, din bârne de brad, groase, încheiate la capete cu
cheutori. Acoperişul, în patru ape, este realizat din căpriori şi laţi prinşi în cuie de lemn, cu
învelitoare din şindrilă horjită. Curtea interioară, pavată cu piatră, pe margini este prevăzută cu podea
de lemn. Podurile grajdurilor în care se păstrează fânul comunică cu podurile aflate deasupra gardului
şi deasupra fierbătoarei, nu au însă legătură cu podul locuinţei, spre a feri fânul de scântei.
Dimensiunile întregii construcţii, cât şi unghiul de înclinaţie al şarpantei, îi conferă o notă deosebită
de monumentalitate.
Cu rosturi funcţionale, bine determinate, acest tip de gospodărie a avut o mare importanţă în
viaţa economică a crescătorilor de animale. Astăzi nu se mai construiesc astfel de gospodării,
numărul celor existente fiind în descreştere, fapt ce întăreşte valoarea documentară şi importanţa
istorico-etnografică a acestui monument.
IMAGINI:
Interior cameră
Cuptor
Cujbă
Aria şurii
Detaliu grindă Grindă "meşter" cu inscripţionarea anului 1844
Perspectivă axionometrică

20 Gospodărie de oier transhumant, cu atelier de confecţionare a lumânărilor din seu de oaie,

Răşinari, judeţul Sibiu
Între satele României specializate în creşterea oilor şi comercializarea produselor ovine,
Răşinari a fost unul din cele mai renumite centre ale păstoritului transhumant din Transilvania, întâiul
atestat documentar ca practicând iernarea animalelor în Ţara Românească, încă de pe la 1400, sub
Mircea cel Bătrân. Alături de prelucrarea lânei şi a pieilor de ovine, confecţionarea lumânărilor din
seu de oaie, într-un atelier modest din cadrul gospodăriilor tipice de oieri, a constituit o îndeletnicire
şi, mai târziu, un meşteşug (cu producţie - marfă pentru piaţă) practica cu mare intensitate până la
începutul secolului al XX-lea, sporind renumele acestei localităţi.
Importanţa iluminatului cu lumânări şi opaiţe cu seu (în satele colinare şi de şes, lumânăritul
era practicat, întrebuinţând ceara fagurilor de albine), deopotrivă în gospodărie, în şcoli şi edificii
publice (primării, cârciumi etc.), cât şi în locaşurile de cult religios (biserici, mănăstiri, schituri), a
conferit, veacuri la rând, o importanţă deosebită acestui meşteşug ale cărui origini coboară în negura
istoriei.
Atelierul de lumânări, rânduit de regulă într-o construcţie aparte, cu una sau două încăperi,
având drept caracteristică fumarul înălţat pe muchia acoperişului, pentru a uşura evacuarea fumului şi
mirosului greu rezultat din topirea seului de oaie, cuprindea ca instrumentar specific: cuptorul cu
cazanul de topit seul (şi linguroaiele mari de lemn), teascul de jumări, care servea la extragerea
seului, sub presiune, din jumările grăsimii de oaie şi scaunul de lumânări, care cuprindea recipienţi
metalici în care se turna seul fluid.
Casa oierului prezintă toate caracteristicile monumentelor tipice pentru Mărginimea Sibiului,
având planul tricelular (o tindă în mijloc, casa mare, fără sobă, în dreapta şi casa mică, cu cuptor, în
stânga); faţadele scurte sunt prevăzute cu câte o singură fereastră excentrică, care servea la împărţirea
interiorului camerei în două spaţii: cel întunecos, pentru pat, şi cel luminos, pentru masă.
 Mai reţin atenţia pinioanele acoperişului, pe laturile scurte, foarte înalte şi ascuţite, îmbrăcate în
şiţe lungi de 1,60 m.
Faţa lungă a casei este împodobită de privariul cu stâlpi ciopliţi ce protejează intrarea din curte,
în chimniţă.
Şura, cu cele două grajduri şi cămara alăturată (compartiment atipic, rezultat tocmai din nevoia
unui spaţiu excedentar pentru adăpostirea materiilor prime) sunt realizate - ca şi casa - în tehnica
cununilor orizontale din bârne, cioplite în patru feţe, cu acoperiş în două ape, învelit cu şită de brad
lungă de 1 m.
Întreaga gospodărie e împrejmuită cu pălan din scânduri (satul Răşinari a fost unul dintre cele
mai importante centre de jogărit din sudul Transilvaniei) şi o poartă şi portiţă lucrate cu vădit simţ
artistic, renumite în toată Mărginimea.
Gospodăria din Răşinari evidenţiază modul original, specific gospodăriei de oier, de închidere a
curţii prin aşezare perimetrală a construcţiilor şi umplerea golurilor cu garduri şi porţi, dând imaginea
unei cetăţi fortificate, tip evident asemănător gospodăriilor cu ocol întărit, cum este cea din Măgura
(aşezată în amonte, în muzeu). Împreună cu staulul din Răşinari, transferat şi expus în aceeaşi grupă
tematică, formează un complex pastoral ce evidenţiază organizarea vieţii oierilor din Mărginimea
Sibiului.
IMAGINI:
Şura cu grajd
Şoprul pentru care
Profil faţadă cu casă franconă
Planul gospodăriei: Legenda:
1. Casa
2. Atelier de lumânări
3. Şura cu două grajduri si cămară
Scaun de lumânărit
Detaliu portiţă

22 Zdrobitoare şi teasc de fructe , Răşinari, judeţul Sibiu

Această instalaţie tradiţională pentru prelucrarea fructelor, provine din cătunul Trăinei al
comunei Răşinari, judeţul Sibiu, unde cultivarea fructelor, îndeosebi a merelor şi cireşelor, ocupă un
loc important în economia sătească.
Pentru zdrobirea merelor se foloseşte o instalaţie compusă dintr-o troacă curbată, săpată într-un
trunchi de copac, şi o roată de zdrobit din piatră, acţionată de forţa omului, prin intermediul unui ax
de lemn.
La teascul de mere, forţa de presiune se transmite direct printr-un şurub central (din lemn de
păr) filetat într-o grindă transversală, susţinută de cei doi stâlpi ai teascului. Oala de tescuire este
săpată într-un trunchi masiv de stejar, aşezat la baza presei. Grinda transversală poartă inscripţia: B
ANNO 1761.
Zdrobitoarea, ca şi teascul, fiind de capacitate mică, acoperă de obicei numai nevoile unei
familii.
IMAGINI:
Teasc
Zdrobitoare

23 Cuptor de uscat prune, Bărbuleţ, judeţul Dâmboviţa

Cuptorul de uscat prune provine din zona subcarpatică a văii Dâmboviţei, localitatea Bărbuleţ,
în care ocupaţia principală a locuitorilor este pomicultura.
A fost adus şi reconstruit în muzeu în anul 1966. Construcţia care adăposteşte cuptorul este din
lemn, respectiv patru stâlpi susţin acoperişul în două ape, cu învelitoare din şiţă. Pereţii din faţa
cuptorului şi din stânga acestuia sunt înfundaţi cu scânduri groase, formând un spaţiu liber în care se
desfăşoară diferite operaţiuni necesare procesului de uscare a fructelor.
 Cuptorul propriu-zis este semiîngropat în pământ, terenul fiind în pantă. Vatra este construită
din cărămidă, la baza cuptorului având forma unui canal în formă de "S" şi menţine o temperatură
ridicată, fiind alimentată continuu cu lemne.
Prunele sunt aşezate pe grătare de nuiele dispuse sub formă de etajeră, deasupra vetrei. Ele sunt
uscate datorită căldurii, fără a veni în contact cu fumul care se evacuează printr-un horn.
IMAGINI:
Secţiune cuptor
Vatra cu grătare

27 Cramă pomicolă cu etaj , Polovragi, judetul Gorj

Construit în anul 1883, în comuna Polovragi, judeţul Gorj, Oltenia, monumentul a fost
transferat în muzeu în anul 1967.
În regiunile pomicole, în care fabricarea ţuicii este o îndeletnicire străveche şi răspândită,
întâlnim, pe lângă diversele instalaţii pentru distilarea ţuicii, şi construcţii speciale, denumite crame,
folosite la adăpostirea vaselor în care are loc fermentarea prunelor şi, în special, pentru păstrarea
butoaielor de ţuică.
Deşi construcţii cu scop strict utilitar, cramele întrunesc toate elementele arhitecturale specifice
zonei respective, completând în mod armonios ansamblul gospodăriei.
Crama cu etaj din comuna Polovragi, denumită în graiul local pimniţă, este o construcţie tipică
de acest gen. Amplasată în pantă, ea se compune dintr-un beci din zidărie de piatră (folosind ca liant
mortar cu var nestins) şi din crama propriu-zisă, care formează catul superior - o construcţie din
cununi orizontale de bârne de brad, cioplite în patru feţe şi împreunate la capete prin încheietură
dreaptă. Acoperişul în patru ape este învelit cu şiţă. O sală mică, în faţa catului superior, este decorată
cu stâlpi sculptaţi şi închisă cu un parapet din scânduri asamblate cu uluc. Uşa de intrare este dublă şi
lată, pentru a permite manevrarea butoaielor. Urcarea este asigurată de o scara masivă, cioplită dintr-
un singur trunchi de copac.
Beciul din piatră este folosit pentru adăpostirea putinilor în care are loc fermentarea prunelor şi
ca magazie de bucate. La etaj se păstrează butoaiele de ţuică, înşirate pe peretele opus al uşii, diverse
recipiente folosite la culesul prunelor (coş de nuiele, baniţă, hârdău), cât şi vase de lemn pentru
transportul ţuicii de la cramă, mici butoiaşe cu capacitate de 2 - 10 l, lucrate de dogarul satului.
Pentru scoaterea ţuicii din butoi s-a folosit până nu demult tâlvul, cucurbitaceu cu tijă lungă.
Tradiţională este şi pâlnia mare, scobită în lemn de esenţă moale şi denumită neleiu.
IMAGINI:
Scară monoxilă
Tâlv
Tiugă
Masă cioplită dintr-o bucată

25 Povarnă cu roată hidraulică , Sârbeşti, judeţul Gorj

Reconstruită în muzeu în anul 1966, povarna provine din comuna Sârbeşti, judeţul Gorj,
Oltenia, datând din prima jumătate a secolului
al XX-lea (1935).
Ea reprezintă o construcţie specifică zonelor pomicole subcarpatice, în care fabricarea ţuicii era
o îndeletnicire veche şi răspândită. În trecut, distilarea ţuicii s-a practicat sub diferite forme, evoluând
de la instalaţiile cele mai simple, improvizate, până la cele cu roţi de alimentare cu apă, care
rămâneau instalate tot timpul anului.
Povarna din Sârbeşti, o construcţie dreptunghiulară cu un cerdac în faţă, are un schelet portant
din bârne de stejar. Pereţii înalţi sunt căptuşiţi cu două rânduri de scânduri de arin, rândul al doilea
acoperind rosturile rândului inferior. Acoperişul înalt, în patru ape, este învelit cu şiţă, având
deasupra coamei, coşul pentru fum. Intrarea în povarnă, largă de peste 2 m, permite manevrarea cu
uşurinţă a buţilor şi vaselor de mari dimensiuni.
 Interiorul adăposteşte instalaţiile de distilat, compuse din două cazane de capacităţi diferite
(unul mai mic, cu capac de lemn, reprezentând tipul mai vechi, iar al doilea cu capac de aramă şi
capacitate de 500 l), putină de răcire şi bote pentru ţuică. Putina, în care se produce răcirea vaporilor
de alcool, este în continuu alimentată cu apă rece, adusă din râul apropiat. Scoaterea apei din râu se
face cu ajutorul unei roţi mari cu cupe, care în timpul rotirii goleşte apa din cupe pe jgheabul
suspendat pe furci, până la nivelul putinei de răcire.
Din inventarul povernei mai menţionăm putinile cu cercuri de lemn sau de fier, de capacităţi de
până la 2 000 l, folosite pentru fermentatul prunelor, vasele pentru păstrarea ţuicii, hârdăul cu mâni,
un vas de lemn pentru transportul borhotului la cazan, pâlnia de lemn (neleiu) etc.
IMAGINI:
Interior povarnă
Butoaiele cu boască de prune
Sistemul de distilare a ţuicii

29A Gospodărie de pomicultor , Bălăneşti, judeţul Gorj

În cadrul Sectorului alimentaţiei populare, au fost prevăzute, încă de la începutul proiectării
sale, prezentarea a două gospodării, una pentru grupa viticulturii (casa din Vlădeşti, judeţul Gorj), iar
cealaltă pentru grupa pomiculturii (gospodăria din Bălăneşti, judeţul Gorj).
Casa prezintă parter şi etaj. Parterul casei este compus din două încăperi: pivniţă şi celar,
ambele fiind destinate depozitării uneltelor necesare pentru cultivarea viţei de vie şi a pomilor
fructiferi.
Etajul rămâne folosit ca locuinţă, fiind format din trei încăperi, bucătăria cu vatră liberă şi
cortabă (primbă) şi două încăperi de locuit cu sofic din cărămidă. Accesul la etaj se face printr-o
scară adosată peretelui din partea stângă, într-o prispă largă mărginită de elemente traforate, apoi în
bucătărie şi de aici se accede în camerele de locuit prin două intrări.
Construcţia este realizată din bârne masive de stejar clădite pe o structură impunătoare din
buşteni de stejar de mare durabilitate. Acoperişul este realizat în patru ape, iar învelitoarea este din
şindrilă.
Anexele casei sunt formate dintr-un pătul pentru mălai din laţi de scândură, acoperit cu
şindrilă şi un şopron deschis, pe stâlpi masivi, servind drept grajd (la parter) şi depozit de furaje
pentru animale (în pod).
Gospodăria din Bălăneşti are o valoare excepţională fiind cu adevărat un monument al
geniului constructor al ţăranului gorjean.

22A Zdrobitoare şi teasc de fructe Roşia, judeţul Sibiu

În satele din sudul Transilvaniei, deopotrivă româneşti şi săseşti, s-au generalizat sistemele tehnice de
zdrobit şi tescuit fructele (pentru prepararea mustului şi oţetului de mere) de mare capacitate, cele
mai simple sunt jgheaburi semicirculare, iar cele de mari dimensiuni în forma jgheaburilor circulare,
acestea fiind de sorgintă occidentală.
De regulă acest atelier de producţie domestic (de uz gospodăresc) era amenajat în şopron deschis. Cel
de la Roşia, era adosat în spatele peretelui de cărămidă ale unei construcţii învecinate, aşezată pe
graniţa dintre proprietăţi.
Zdrobitoarea constă dintr-un jgheab circular din lemn, de esenţă tare, în care este rulată o
piatră de moară (având grosimea jgheabului), dispusă vertical, al cărei ax orizontal este fixat în
orificiul central al pietrei, capătul opus, pe un stâlp, în centrul cercului configurat de instalaţia
circulară, pasivă servind ca piuă pentru zdrobirea, prin presare, a fructelor. Piatra zdrobitoarei este
acţionată în sistem manej, de un cal care tractează piatra în sens giratoriu, în aria şopronului. În
cadrul unei producţii mai mici, piatra poate fi acţionată şi manual, cu un efort destul de mare.
Sistemul aminteşte de pivele de zdrobit măsline datând din civilizaţia antică a Eladei, preluat
de romani sub numele de trapentum şi generalizate în tot Imperiul Roman. El este exploatat mai
târziu la parametrii industriei medievale din Occidentul European.
Teascul de stors mustul este de tipul celui cu şurub central rotit de o pârghie transversală, la origine
din lemn, după 1950, tot mai des, din metal.
IMAGINI:
Zdrobitoare

29 Cramă de vie, Bălăneşti, judeţul Gorj

Crama a fost achiziţionată în satul Voiteştii de Vale, comuna Bălăneşti, judeţul Gorj şi
reconstruită în muzeu în anul 1966.
Denumită în graiul local şi pimniţă, crama este o construcţie care a apărut şi s-a dezvoltat în
această zonă ca o consecinţă a cerinţelor impuse de cultivarea viţei de vie. Ea este destinată păstrării
şi depozitării vinului, fiind folosită totodată şi pentru adăpostirea uneltelor necesare practicării acestei
ocupaţii tradiţionale.
Spre deosebire de pimniţa din sat, cuprinsă în cadrul gospodăriei, crama prezentată în muzeu
este o pimniţă de vie, fiind amplasată iniţial în mijlocul plantaţiilor de viţă de vie, în afara vetrei
satului. Ea a fost ridicată probabil în anul 1820, dată gravată pe o bârnă din dreapta uşii.
Crama este o construcţie monocelulară, având planul aproape pătrat. Este prevăzută în faţă cu
un mic târnaţ, element arhitectural nelipsit din zona Gorjului. Aici era de obicei adăpostit linul,
folosit pentru călcarea strugurilor în procesul de tescuire. Pe o talpă groasă din lemn rotund sunt
ridicaţi pereţii masivi din bârne de stejar, cioplite cu barda, cele de sub streaşină având capetele
profilate.
Acoperişul în patru ape este învelit, după un procedeu local, cu vrejuri de viţă rămase de la
tăierea viei. Pentru a asigura o izolare termică corespunzătoare păstrării vinului, dar şi din motive de
securitate, crama este prevăzută cu un tavan din blăni masive de stejar. Construcţia este lipsită de
ferestre.
Singura uşă este alcătuită din două foi masive de stejar, cioplite din câte o singură bucată, care
se închid peste un stâlp vertical, denumit uşor. Acest sistem permite, prin demontarea uşorului,
manevrarea cu uşurinţă a buţilor şi butoaielor de mari dimensiuni. Un sistem ingenios de închidere,
încuietoarea cu căţei - care în esenţă are la bază un principiu utilizat mult mai târziu la broasca
Wertheim - asigură inaccesibilitatea cramei, pentru un vizitator nedorit. Acest fel de închidere constă
în trecerea unei punţi glisante prevăzută cu căţei, pe după uşă, care se manevrează cu mâna, după ce
încuietoarea a fost deschisă cu ajutorul cheii cu căţei. Mâna se introduce, din exterior, printr-o gaură
a peretelui, acoperită cu un drug solid de lemn, asigurat de o altă cheie, mânuită din exterior.
Deşi construcţie cu scop strict utilitar, crama nu este lipsită de elemente decorative. Astfel,
târnaţul are ca element arhitectural specific pentru zona Gorjului, renumită pentru sculptură în lemn,
doi stâlpi ornamentaţi artistic.
IMAGINI:
Cosor
Cheie
Încuietoare (cheia grecească)
Tehnica de utilizare a vrejilor de viţă de vie ca învelitoare a acoperişului

31 Cramă de vie cu beci, Corni-Huşi, judeţul Vaslui

Monumentul datează de la mijlocul secolului al XIX -lea. Reconstruit în muzeu în anii 1970-
1971, el provine din satul Corni, oraşul Huşi (judeţul Vaslui), dintr-o zonă cu o străveche tradiţie
viticolă. Legat de nevoile specifice ale acestei ocupaţii, s-au dezvoltat construcţii speciale, dintre care
cramele, destinate procesului de vinificare şi păstrare a vinului, sunt cele mai caracteristice. După
locul lor de amplasare, în cadrul gospodăriei din cuprinsul satului, sau pe locurile cultivate cu viţă de
vie, deosebim crama de curte şi crama de vie.
Crama din Corni (zona Huşi) este tipică pentru cramele de vie din zonă. Având planul
dreptunghiular, pereţii sunt construiţi din pământ amestecat cu paie, folosind sistemul furcilor de
stejar, care sunt înfipte la cele patru colţuri ale clădirii cât şi în cuprinsul pereţilor. Pentru întărirea
scheletului de susţinere a pereţilor, între furci sunt intercalaţi, la distanţă mică, pari aşezaţi vertical şi
prinşi sus în coştoroabă (grindă orizontală, îngropată pe jumătate în perete şi susţinută de furci).
Acoperişul în patru ape, destul de scund, are o învelitoare groasă de stuf, care este aşezat după o
tehnică mai veche, denumită de localnici dat la prăştilă. La acest sistem, stuful este fixat din exterior
cu prăjini orizontale, prinse cu cuie de lemn pe căpriorii şarpantei, iar coama este împletită.
În interior şi exterior, pereţii de pământ sunt lipiţi cu lut, amestecat cu pleavă şi zugrăviţi în alb.
Interiorul cuprinde două încăperi: aşa numita horă, care serveşte drept spaţiu pentru prelucrarea
strugurilor, cât şi pentru adăpostirea vaselor şi a uneltelor folosite în procesul de vinificare, şi crama
propriu-zisă, de dimensiuni mai mari, unde se depozitează butoaiele de vin.
Spre deosebire de prima încăpere, crama propriu-zisă este prevăzută cu un tavan, sprijinit pe un
sistem de grinzi transversale şi lucrat din împletitură de nuiele, lipită pe ambele feţe cu un strat gros
de lut. Uşa de intrare, vopsită în roşu (ca la toate cramele din zonă), este dublă, pentru a permite
manevrarea vaselor mari de lemn.
Ambele încăperi sunt lipsite de ferestre, având doar răsuflători - orificii circulare în perete,
pentru aerisire.
În prima încăpere se află şi intrarea în beciul boltit, săpat sub cramă şi căptuşit cu zidărie de
cărămidă, în care se păstrează butoaiele cu vin răvăşit a doua oară.
Din inventarul cramei destinat prelucrării strugurilor, menţionăm: călcătoarea în formă de
jgheab, săpat într-un trunchi de copac, teascul de lemn cu unu sau două şuruburi, pâlnia cioplită în
lemn şi diversele recipiente pentru must, lucrate din doage.
Din punct de vedere funcţional, crama din Huşi, cu pereţii groşi, cu acoperişul de stuf şi beci
săpat sub cramă, a constituit în condiţiile viticulturii tradiţionale, o soluţionare optimă a problemei
asigurării microclimatului adecvat pentru păstrarea vinului, dacă ţinem seama de materialul de
construcţie existent în această zonă.
IMAGINI:
Interiorul cramei
Teascul cu şuruburi fixe şi piuliţe mobile
Teasc modern
Secţiune prin cramă şi zemnic (pivniţă)

28 Gospodărie de pomicultor, Vlădeşti, judeţul Vâlcea

În regiunile deluroase ale Munteniei, casa cu foişor, are alura unei construcţii dispusă pe două
nivele, datorită faptului că este ridicată pe un soclu înalt din piatră. În soclu, casa are la parter, o
pivniţă dispusă sub toată suprafaţa locuibilă.
Casa prezintă, două încăperi şi foişorul. Accesul se face prin două locuri: prin foişor în camera
de zi, printr-o scară de piatră dispusă la faţada casei şi pe uşa aflată pe peretele sudic. Cele două
camere comunică între ele printr-o uşă, camera care nu avea acces din exterior fiind considerată
camera bună unde erau primiţi oaspeţii.
Pereţii locuinţei sunt construţi dintr-un schelet de lemn împletit cu nuiele, cunoscut în zonă sub
denumirea de grădelele, un sistem constructiv specific zonei submontane a judeţului Vâlcea. Se
aseamănă cu paianta folosită în zona Munteniei. Sistemul constă în fixarea unor pari din lemn de
carpen, cu diametrul cuprins între 6 şi 8 cm, în talpa de jos (în orificii dăltuite) şi în cosoroaba
paralelă. Odată fixaţi aceşti pari se începea procesul de împletire al nuielelor în jurul lor. Distanţa
dintre pari este destul de mică (cca. 15-20 cm) şi acest lucru nu permitea folosirea oricărui tip de
nuia. Se foloseau doar nuiele din alun şi carpen cu diametrul de 1-3 cm. Pentru ca nuielele să aibă o
durabilitate mai lungă şi să fie şi flexibile (ca să nu se rupă când se împleteau după pari) se tăiau în
intervalul noiembrie- februarie, această perioadă fiind optimă pentru tăiere deoarece nu mai prezintă
în structura compoziţională o cantitate atât de mare de sevă. În jurul parilor se împleteau nuielele.
Pentru tencuiala pereţilor se folosea pământ galben (destul de cleios) amestecat cu pleavă de grâu,
care apoi se fixa cu mâna pe grădele. Pereţii, după ce se uscau bine erau văruiţi în alb.
Foişorul se găseşte în capătul din dreapta al faţadei. Element de podoabă a faţadei, născut din
nevoia de a adăposti gârliciul care dă acces la pivniţă, foişorul este în acelaşi timp o piesă folositoare
casei. El măreşte şi completează spaţiul de locuit stabilind totodată o legătură permanentă, firească,
între casă şi curte, între om şi natură.
IMAGINI:
Uşa de la beci
Secţiune transversală
Soclul de piatră cu intrarea în pivniţă
Structura portantă pentru împletitura de nuiele a pereţilor casei

36 A Teasc viticol medieval , Vinţu de jos, judeţul Alba

În istoria sistemelor tehnice de tescuit produsele pomi-viticole sau uleioase, o contribuţie
importantă a avut-o inventarea şurubului de către Arhimede (secolul al II-lea î.Hr.). Procedeul s-a
aplicat prin realizarea apăsării unei punţi mobile sau a unui piston asupra materiei aşezate pe o
suprafaţă rezistentă. Şurubul era pus în funcţiune prin învârtirea sa într-o piuliţă, el fiind partea activă
a instalaţiei, realizat dintr-o materie rezistentă (lemn, ulterior metal), iar suprafaţa de presare (masa
teascului), de asemenea, dintr-un material cât se poate de rezistent, dar care reprezintă partea pasivă a
instalaţiei, opunând forţei o contraforţă, între care se realiza tescuirea materiei prime, lichidul fiind
colectat, ulterior, în vase. Instalaţiile de presare au evoluat pe principiul mecanic al pârghiei, în
funcţie de poziţia şurubului (vertical, orizontal, dispus central sau excentric). În condiţiile specifice
spaţiului carpato-dunărean în care lemnul era abundent, atât partea activă cât şi partea pasivă a
teascului se realizau din lemn tare (păr sălbatic, stejar, fag).
Colonizarea saşilor în Ardeal a favorizat transferul experienţei proprii din apusul Europei, din
toate ariile civilizaţiei, inclusiv în materie de tehnologii alimentare. Odată cu teascurile cu şurub
excentric şi crăcană de mare capacitate răspândite în toată Transilvania, ei au introdus şi masa de
piatră, în timp ce ţăranii români transilvăneni au continuat să le utilizeze, aproape exclusiv, pe cele
din lemn. Cu timpul a fost preluat modelul teascurilor cu masă de piatră şi în gospodăriile româneşti,
în zonele viticole fiind adăpostite în şoproane provizorii sau permanente.
Teascurile prezentate în muzeu provin din asemenea zone viticole locuite de saşi şi de români,
cum ar fi Coasta Mureşului, la Vinţu de Jos (judeţul Alba) sau pe dealurile însorite ale Cristianului
(judeţul Sibiu). În satele respective, cultivarea viţei de vie era o ocupaţie de veche tradiţie, astfel încât
în aproape fiecare gospodărie existau asemenea teascuri, de diferite dimensiuni, unele dintre ele
satisfăcând şi cererile satelor învecinate.
IMAGINI:
Teasc cu şurub excentric şi grapă cu bolovani
Teasc medieval cu şurub exterior şi masă de piatră

36 B Teasc cu masă de piatră roman , Cristian, judeţul Sibiu

Teascul din Cristian, cu şurub vertical central, ilustrează prima generaţie de teascuri cu şurub
atestate încă din imperiul roman, în timp ce Teascul din Vinţu de Jos (din fostul sat Vurpăr), acţionat
manual de 1-2 oameni, este de tipul cu crăcană, cu şurub vertical, excentric şi contragreutate (grapă
cu bolovani), provinind din civilizaţia medievală. Ambele au masa de piatră din rocă locală, dură,
care poate fi prelucrată în forma dorită. În cazul teascului de la Vinţ, pe orificiul de scurgere este
sculptat chipul lui Bachus, zeul roman al vinului, model de asemenea adus dinspre Apusul Europei.
Amplasare celor două teascuri, în grupa viticulturii, în imediata apropiere a cramei de la
Bălăneşti (judeţul Gorj) – unde se folosea linul (împletitură de nuiele de tip ţarc cu corfe) prin
călcarea strugurilor cu picioarele, fără ca acest proces preistoric să fie urmat de storsul la teasc, cât şi
a cramei de la Corni-Huşi (judeţul Vaslui) – unde zdrobirea strugurilor se face într-o călcătoare
monoxilă, iar teascurile sunt de tipul cu şurub fix şi piuliţe mobile – vine să completeze seria
tipologică a sistemelor de presat din muzeu, punând în oglindă cele două sisteme arhaice, instrumente
din antichitate specific autohtone (călcătoarea şi linul) cu cele două tipuri alogene de teascuri,
împrumutate şi adoptate de românii transilvăneni.
IMAGINI:
Teasc roman cu şurub central mobil
34 A Pavilion de prezentare a teascurilor
Utilizate pentru stoarcerea strugurilor sau a poamelor, pentru presarea boştinei fagurilor din
ceară ai stupilor, sau a făinii seminţelor oleaginoase, teascurile sunt instalaţii de străveche utilitate în
civilizaţia populară din România. Ele funcţionează pe principiul efectelor gravitaţiei, la care se
adaugă un surplus de energie umană. Diversitatea lor tipologică este prezentată într-un pavilion
special, situat între grupele tematice ale viticulturii, pomiculturii şi uleitului.
În introducere la seria tipologică a teascurilor, este expus linul, instalaţie de tradiţie antică, în
care zdrobirea fructelor se face prin călcare cu picioarele într-un recipient confecţionat din lemn sau
împletitură de nuiele de tipul ţarcului cu corfe din Bălăneşti (judeţul Gorj).
Dintre teascurile funcţionând pe principiul şurubului, cele mai simple sunt teascurile cu câte
două şuruburi fixe şi piuliţe masive mobile, prin răsucirea cărora, pe axul şurubului, este coborâtă
grinda orizontală ce exercită presiune asupra strugurilor din coş. Acestea sunt ilustrate prin teascurile
de la Ardeanca, Câhneşti, Corni-Huşi (judeţul Vaslui).
Din categoria teascurilor cu şurub mobil, dispus central şi acţionat direct, ca element de
transmitere a presiunii asupra materiei prime, fac parte teascurile din Saschiz şi Saroş (judeţul
Mureş).
Ca o variantă a acestui tip avem teascul cu două şuruburi mobile, provenit din Şeica Mare
(judeţul Sibiu).
Urmează teascurile de mari dimensiuni cu şurub mobil dispus excentric, numite popular cu
crăcană. Confecţionat din lemn de păr rezistent şi fixat la bază într-un grătar de lemn, pe care sunt
aşezaţi bolovani având funcţia de contragreutate, şurubul este acţionat prin învârtire de către 2-3
persoane, cu ajutorul unei pârghii introduse prin axul său. În acest mod este deplasată, în plan
vertical, grinda masivă de presiune, pe care se află de multe ori inscripţii atestând vechimea
instalaţiei şi numele meşterilor. Din această categorie fac parte: teascul pentru vin din
Băgaciu(judeţul Mureş), datat 1735, cel din Seleuş (judeţul Mureş), datat 1796, teascul de ulei şi
boştină din Căpâlnaş (judeţul Arad), având o inscripţie cu litere chirilice: "Această oloiniţă le-au
făcut Dionisie Mikorescu în anul 1854" şi teascul pentru vin şi ulei făcut de meşterul Ion Axentea din
Şeica Mare (judeţul Sibiu), în anul 1879.
O instalaţie cu totul aparte prin natura construcţiei este teascul de ulei din Păucineşti (judeţul
Hunedoara), caracterizat prin dispunerea orizontală a şurubului mobil şi răsucirea acestuia pentru
apropierea grinzii de presiune prin intermediul unei roţi frontale de mare diametru, acţionată iniţial
cu mâna şi, pe ultima porţiune a rotaţiei, călcată cu picioarele.
IMAGINI:
Teasc cu şurub din Saschiz
Teasc cu ciocane
Teasc cu două şuruburi din Apoldul de Sus
Teasc acţionat prin înşurubare
Teasc cu butuc acţionat prin pârghie
Teasc cu mâner
Teasc cu roată calcată cu piciorul
Teasc cu roată mediană pe şurub filetat
Teasc cu furcă şi grapă
Tipologie teascuri pavilion
Mustuitor
Lin
Teasc cu piston
Teasc cu pene
Teasc de lemn cu coş de scânduri
Teasc cu ciocane

37 Gospodărie de oloier, cu piuă acţionată manual, Livada, judeţul Hunedoara

Caracteristică arhitecturii rurale din Ţara Zarandului, de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
gospodăria de oloier din Livada, judeţul Hunedoara, transferată în muzeu în anul 1981, prezintă
utilizarea, în cadrul gospodăresc, a produselor tehnice şi instrumentarului tradiţional (în proces
evolutiv), de obţinere a uleiului vegetal, în scop alimentar.
Structurată în mod unitar, sub aspect arhitectonic, tehnic-constructiv şi al materialelor de
construcţie, gospodăria este compusă din: casa de locuit, cămara (cămări), şopronul pentru teasc, şura
poligonală, colna şi cocina.
Realizate din bârne de gorun încheiate în cheotoare simplă şi protejate de acoperişuri în patru
ape cu învelitoare din paie călcate, construcţiile sunt dispuse variabil în planul gospodăriei (după
cotele de teren), îndeplinind funcţii complementare: de locuire, de producere a uleiului, de adăpostire
şi de creştere a animalelor, de depozitare a utilajelor agricole, a mijloacelor de transport şi a
produselor.
În centrul gospodăriei este situată casa de locuit, monocelulară. Având plan dreptunghiular,
construcţia este realizată din cununi de grinzi de stejar, clădite pe tălpi masive, peretele din dreapta
casei având un polmol (pleteniţă) întărit cu o împletitură de nuiele.
Faţada dinspre curte este prevăzută cu o prispă deschisă (târnaţ), cu patru stâlpi, în partea de
sus ornamentaţi prin crestare, la fel cu capetele grinzilor care susţin grinda longitudinală (cusurău) pe
care sunt fixaţi căpriorii (cronii), uniţi prin laturi transversale şi având la bază, tălpigi de sprijin
pentru învelitoarea de paie.
Cele două încăperi ale anexei gospodăreşti - cămările-erau folosite pentru depozitarea
produselor agricole şi pentru adăpostirea şi exploatărea instalaţiilor de oloit.
Construcţiile, deosebite tipologic, ilustrează evoluţia instrumentarului tehnic în ultimul secol.
Pentru pisat se folosea piua cu ciocan acţionat prin călcarea cu piciorul şi piua cu săgeţi acţionate
manual, prin intermediul unei roţi şi al axului cu came, iar pentru tescuit, şaităul (teascul) cu două
şuruburi fixe şi piuliţe mobile, cu cozi.
Tot aici, se găsea soba (cotlonul) de prăjit aluatul, obţinut din făina rezultată prin pisarea
seminţelor de dovleac.
Construcţiile anexe, specifice economiei agro-pastorale locale, sunt colna cu grăjduţ pentru
adăpostirea animalelor şi fânului (varianta cea mai arhaică a construcţiilor având aceste funcţii), şura
poligonală (cu şase laturi), compartimentată în două: pentru animale şi pentru fân, şi cocina pentru
porci şi păsări.
Acest complex ocupaţional ilustrează prin construcţii, prin obiecte de inventar interior şi prin
instrumentarul specific producerii uleiului, particularităţile etnografice ale unei localităţi rurale
"specializate" în obţinerea uleiului vegetal, după procedee şi cu un repertoriu tehnologic tradiţional
(şaităul a funcţionat până în momentul transferului).
IMAGINI:
Şură
Colnă şi cocină
Plan gospodărie
Legendă:
1. Casă
2. Şură poligonală
3. Cămări
4. Colnă cu grajd
5. Coteţ de porci
6. Fântână
Planul casei
Inscripţie pe una din bârnele interne ale şurii
Şaităul
Teasc cu "berbeci"
Piua cu săgeţi

35 Uleiniţă cu piuă cu scripete şi teasc cu berbeci, Arbore, judeţul Suceava

 Această instalaţie tradiţională pentru prelucrarea seminţelor oleaginoase în vederea obţinerii
uleiului vegetal provine din comuna Arbore, judeţul Suceava, fiind transferată şi reconstruită în
muzeu în anul 1966.
Construcţia cu planul dreptunghiular, care adăposteşte instalaţiile de stors uleiul, este specifică
arhitecturii de lemn, din zonă, de la începutul secolului al XX-lea. Pe o fundaţie de piatră, pereţii sunt
ridicaţi din bârne de răşinoase încheiate la colţuri în amnar (stâlpi verticali). Acoperişul în două ape,
este învelit cu şindrilă de brad şi înfundat, la cele două frontoane, cu scândură.
Interiorul adăposteşte într-un spaţiu mic (7 x 4m), instalaţiile necesare pentru cele trei faze de
lucru: pisarea seminţelor, prăjitul aluatului şi stoarcerea uleiului. Piua, de o formă caracteristică
locală, se compune dintr-un butuc – oala - cu trei cavităţi, în care se introduc seminţele. Cu ajutorul
unor frânghii, care trec peste un scripete, se ridică pisălogii masivi, care servesc la pisatul seminţelor.
Aluatul de seminţe, rezultat din prima fază de prelucrare, se încălzeşte pe vatra de prăjit, o vatră
obişnuită de cărămidă, cu o placă de fier deasupra, amplasată pe peretele lateral.
Pentru stoarcerea uleiului, se foloseşte un teasc masiv de lemn, care tipologic face parte din
categoria teascurilor cu pene. Baterea penelor se face cu ajutorul berbecilor, maiuri masive de lemn,
care se mişcă în plan orizontal, având un dispozitiv de susţinere, fixat în peretele posterior.
O formă veche de piuă, folosită mai ales pentru cantităţi mici de seminţe, este piua de mână,
cioplită într-un trunchi de copac. Pisarea seminţelor se face prin batere cu un pisălog (chilug)
cilindric.
În stânga uşii este amplasată o râşniţă obişnuită, folosită în unele cazuri pentru decorticarea şi
pisarea seminţelor oleaginoase.
IMAGINI:
Piuă cu scripete
Teasc cu berbeci
Piuă cu pisălog
Teasc cu berbeci
Legendă
1. Stâlp
2. Grindă
3. Berbeci
4. Teasc

36 Teasc de ulei cu berbeci , Racoviţa, judeţul Vâlcea

Achiziţionată din comuna Racoviţa, judeţul Vâlcea, această instalaţie de stors uleiul vegetal a
fost reconstruită în muzeu în anul 1966.
Ea reprezintă un tip tradiţional al teascului de ulei, la care forţa de presiune se obţine prin
baterea unor pene de lemn deasupra unei grinzi orizontale, care transmite mişcarea pistonului.
Oala de tescuire este scobită într-un butuc masiv de lemn, care formează baza instalaţiei.
Baterea penelor se face cu ajutorul berbecilor, doi butuci masivi, suspendaţi de o grindă, care
încheie în partea superioară scheletul teascului.
Faţă de baterea penelor cu maiul, folosirea berbecilor oglindeşte un progres tehnic evident.
Fiind suspendaţi, ei permit mărirea masei lemnoase şi, în consecinţă, a greutăţilor. Acţionarea lor
adaugă deci, forţei de lovire a omului, şi forţa unei greutăţi mai mari, sporind mult efectul.
IMAGINI:
Schema de funcţionare

39 Uleiniţă cu piuă acţionată prin tracţiune animală, Grid, judeţul Hunedoara

Instalaţie pentru preparat uleiul din seminţe, care cuprinde unelte pentru: a) decorticarea
seminţelor; b) prăjitul seminţelor; c) storsul uleiului.
Instalaţia pentru decorticat seminţele, un gen de malaxor, este formată din aşa numitul vălău-
un jgheab din lemn în care se roteşte o roată de piatră, care prin greutatea ei zdrobeşte seminţele.
Prăjitul seminţelor se face cu ajutorul unui cuptor montat în interiorul încăperii alăturate.
 Pentru stors seminţele, în zona Orăştiei se folosesc două tipuri de instalaţii şi anume: a)
teascul, la care presiunea se exercită prin apăsare, cu ajutorul unui şurub, direct pe pistonul teascului;
b) teascul care funcţionează prin şurub dublu care apropie două pârghii masive.
IMAGINI:
Teasc cu şurub

38 Uleiniţă cu piuă acţionată cu piciorul, Nădăştia, judeţul Hunedoara

Adusă din Nădăştia, judeţul Hunedoara, unitatea este compusă din casă (camera de locuit a
familiei, folosită şi ca spaţiu de muncă pentru frământat) şi şopron, care adăposteşte instalaţia de
zdrobit şi stors uleiul vegetal.
Piua este construită dintr-un butuc cu 11 cavităţi în care seminţele se zdrobesc cu cele 11
ciocane, acţionate cu piciorul. Acest tip de piuă a fost foarte răspândit în Crişana, Banat, Muntenia
subcarpatică şi sud-vestul Transilvaniei.
Teascul funcţionează prin tracţiunea realizată cu ajutorul unui şurub filetat la ambele capete,
care apropie două pârghii masive. Răsucirea şurubului se realizează prin intermediul unei roţi
centrale. Teascul constituie o perfecţionare a instalaţiei de stors obişnuite, cu şurub simplu, având ca
rezultat micşorarea efortului şi mărirea randamentului.
În aceeaşi încăpere, se află cuptorul de pâine şi soba cu tiganie pentru prăjitul aluatului.
IMAGINI:
Piuă cu ciocane
Teasc cu şurub şi roată
Schema procesului tehnologic:
I-piuat(zdrobit)
II - prăjit
III – tescuit

40 Teasc de ulei cu roată frontală călcată cu piciorul, Băieşti, judeţul Hunedoara

Achiziţionată din satul Băieşti, comuna Pui, judeţul Hunedoara, această instalaţie a fost
reconstruită în muzeu în anul 1972.
Pe lângă teascurile cu şurub de fier vertical (uleiniţa din satul Grid), sau cele cu roată centrală
(uleiniţa din satul Nădăştia), în zona Haţegului s-au folosit instalaţii de tescuit uleiul vegetal la care
presiunea este exercitată de un şurub de fier central, aşezat în plan orizontal şi acţionat de o roată
frontală. Atât şurubul, cât şi oala de tescuire, sunt susţinute de o ramă de bârne masive de stejar,
prinse cu o dublă legătură de platbanda de fier şi aşezate pe un postament de grinzi masive.
La începutul procesului de tescuire, roata frontală, de dimensiuni mari, este acţionată manual,
apoi - pe măsură ce se strânge şurubul central - este călcată cu piciorul, folosindu-se, în acest scop în
final, o rudă prinsă cu un cârlig de spiţele roţii, cu rol de pârghie, pe care se urcă 4-5 persoane. Oala
de tescuire, din fontă, este găurită pe circumferinţă, iar uleiul stors se scurge într-o troacă de lemn
aşezată dedesubt.
Teascul de ulei din Băieşti este adăpostit într-o construcţie din bârne cioplite, de arin, aşezată pe
un soclu de piatră de râu şi având un acoperiş în două ape, învelit cu ţiglă.
Instalaţia de tescuire este completată de o sobă cu lespede sau tiganie, o placă de fontă pe care
se prăjeşte aluatul rezultat din prima fază de lucru. Pisarea seminţelor stoarse în teasc se face într-o
instalaţie specială, de obicei în piua cu săgeţi, acţionată hidraulic şi reprezentată în muzeu, în uleiniţa
din Ohaba, provenind din aceeaşi zonă.
IMAGINI:
Secţiune longitudinală
Plan şi secţiune transversală

42 Uleinţă cu piuă cu săgeţi acţionată hidraulic , Ohaba, judeţul Hunedoara

 Achiziţionată din satul Ohaba, judeţul Hunedoara şi reconstruită în muzeu în anul 1968, această
instalaţie de tescuit uleiul datează din anul 1933.
Uleiniţa se compune din: piuă cu săgeţi pentru decorticarea şi zdrobirea seminţelor, sobă din
piatră cu tiganie pentru prăjit aluatul şi teasc cu şurub central, dispus în plan orizontal. Piua, acţionată
de un ax cu came pus în mişcare de o roată hidraulică cu admisie superioară, constă dintr-un butuc cu
12 cavităţi (oale), în care bat cele 12 perechi de săgeţi.
Teascul a fost refăcut în 1946, aducându-i-se o serie de îmbunătăţiri pe linia tendinţelor de
trecere de la acţionarea manuală, la cea hidraulică. Vechiul tip de teasc, specific zonei, era acţionat
manual cu ajutorul unei roţi frontale.
Inovaţia care i s-a adus constă în adaptarea teascului la sistemul hidraulic tradiţional, printr-un
angrenaj de roţi dinţate. Prin această inovaţie s-a realizat o tendinţă în tehnica populară, spre
mecanizare, în scopul realizării unei mari economii de efort.
Construcţia de adăpostire, de formă dreptunghiulară, are pereţii din zidărie din piatra de râu şi
un acoperiş în două ape, învelit cu scândură.
IMAGINI:
Secţiune transversală
Secţiune longitudinală
Sobă cu tiganie

41 Uleiniţă şi piuă de haine acţionate hidraulic, Tălmăcel, judeţul Sibiu

Achiziţionată din satul Tălmăcel, comuna Tălmaciu, judeţul Sibiu, unitatea a fost reconstruită
în muzeu în anul 1965.
Cazurile în care în cadrul unei unităţi de instalaţie ţărănească se găsesc mai multe folosinţe
hidromecanice, sunt frecvente în ţara noastră. Astfel în această unitate sunt combinate o uleiniţă şi o
piuă de haine.
Uleiniţa este compusă din piua de ulei, cu cinci ciocane, lespedea de încălzit aluatul şi teascul
cu crăcană.
Piua de haine cuprinde două perechi de ciocane cu coadă, scaunul de întins postavul şi cuptorul
cu cazan pentru încălzit apa.
Cele două pive, de ulei şi de haine, sunt acţionate de aceeaşi roată hidraulică, prin intermediul
unui singur fus, şi pot funcţiona atât concomitent cât şi alternativ. Piua de haine din această unitate
completează tipologic seria pivelor expuse în sectorul de prelucrare a fibrelor textile.
IMAGINI:
Profilul construcţie instalaţiei tradiţionale
Piuă de postav
Piuă de ulei cu ciocane
Teasc cu crăcană

46 Gospodărie de agricultor din Podişul Transilvaniei, Mierţa-Dragu, judeţul Sălaj

Gospodăria de agricultor din Mierţa-Dragu, judeţul Sălaj respectă tradiţiile tehnic-
constructive şi arhitecturale ale zonei, ilustrând principala ocupaţie din satele zonei etnografice
Meseş.
Ansamblul integrează armonios casa din satul Mierţa, comuna Cuzăplac, şura cu poiată din
Ţăudu, comuna Almaş şi şura pe tălpi reconstruită de meşteri din comuna Dragu (primele două
monumente au fost transferate în 1990).
Casa de locuit este datată pe grinda-meşter în anul 1834 şi a fost construită conform memoriei
satului, de Perţea Pavel, căpitan în oastea lui Avram Iancu, în Revoluţia de la 1848. Monumentul este
reprezentativ pentru arhitectura tradiţională a satelor de pe Valea Almaşului, având plan tricameral
(casa, tinda şi cămara) şi târnaţ cu cinci stâlpi sculptaţi, de o valoare estetică deosebită. Este
construită din lemne rotunde şi subţiri de gorun, în tehnica şoşilor, pe tălpi groase în patru feţe,
încheiate în cheutori drepte, aşezate pe temelie de piatră. Şarpanta acoperişului este învelită cu paie
de grâu călcate şi încărcate de la streşinarul cu ţepuşe. În tindă se află cuptorul de copt pâine cu
corlan (coş de lemn în formă de trunchi de piramidă, cu baza mică în sus, lipit cu lut pe dinăuntru,
pentru reţinerea scânteilor), iar în încăperea de locuit, cuptorul cu ungheţ.
Şura cu poiată, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, constituie tipul general răspândit în
epocă, în centrul şi nord-vestul Transilvaniei, reunind, sub acelaşi acoperiş şura propriu-zisă (în care
se îmblătesc cerealele cu îmblăciul şi se adăposteşte inventarul agricol) şi poiata (grajdul pentru
animale) cu două obloace înspre şură, prin care se introduce fânul în iesle. Raportul volumetric dintre
înălţimea acoperişului de paie şi cea a pereţilor este de 2:1, ceea ce conferă o armonie deosebită
monumentului.
Şura pe tălpi este o construcţie-acoperiş cu o structură arhaică, inedită, fără pereţi, spaţiul-
adăpost fiind cuprins între cele patru perechi de corni mari, curbaţi, ce coboară până la pământ şi se
sprijină pe două tălpi masive de gorun, cioplite în patru feţe, uşor curbate în exterior, fiecare fiind
aşezată pe câte trei tălpi scurte (dispuse transversal). Reconstruirea cu meşteri locali a reprezentat
singura şansă de salvare a tipului ce aminteşte în arhitectura tradiţională românească de construcţiile
medieval-europene cu şarpanta ce imită structurile de rezistenţă ale catedralelor gotice, fapt ce-i
amplifică valoarea documentar – istorică şi etnografică.
Şura de la Dragu a fost utilizată în secolul al XIX-lea ca spaţiu de depozitare şi îmblătire a
snopilor, restul anului adăpostind otava, atelajele, căzile de poame, uneltele agricole, funcţia ultimă
devenind apoi exclusivă. În perioada interbelică snopii erau adăpostiţi în şură, până la sosirea batozei
care îi treiera în curtea gospodarului.
IMAGINI:
Casă
Şură cu poiată
Şură pe tălpi
Jug
Îmblăciu
Grinda meşter
Plug

44A Gospodărie de agricultor , Feneş, judeţul Alba

Adusă în muzeu în anul 1971 din judeţul Alba, de pe valea Ampoiului, gospodăria din satul
Feneş datează de circa 160 de ani (de la jumătatea secolului al XIX-lea) şi este menită să reprezinte
agricultura de munte din satele româneşti, practicată cu unelte specifice, îmbinată cu creşterea
vitelor. Gospodăria se compune din casă de locuit, şură poligonală, coşer pentru porumb, împletit din
nuiele, şi coteţ. La o oarecare depărtare de casă, pe platoul aflat deasupra teraselor agricole, se află
staulul, cramba (coliba mobilă) şi coliba de iarnă din zona de fânaţe.
Casa întruneşte caracteristicile arhitectonice tradiţionale având cameră de locuit, tindă şi
cămară. E învelită cu paie puse cu furca, acoperişul înalt terminându-se cu ţăpuşi de lemn care
fixează paiele la coamă.
Lucrată din bârne de fag şi stejar încheiate în cleşte, casa are pereţii cercuiţi şi tencuiţi.
Sistemul de încălzire constă dintr-o camniţă, iar în tindă se află cuptorul de pâine cu camniţă la gură.
Şura, cu plan poligonal, este construită din bârne de fag şi stejar, încheiate tot în cheutori şi se
compune din două grajduri pentru vite şi şura propriu-zisă, unde se îmblăteşte grâul şi unde se
păstrează uneltele agricole: carul, plugul, îmblăciul etc. În podul şurii se păstrează nutreţul pentru
vite.
Uneltele agricole ca: plugul de lemn cu corman schimbător şi brăzdar simetric, plugul de coasta
etc., sunt specifice pentru arătura în răzoare care se practica în zonă. În spatele gospodăriei sunt
amenajate răzoarele (terase) caracteristice sistemelor de cultură din Munţii Apuseni.
IMAGINI:
Şură
Coşer
Coteţ
Plug
Îmblăciu
44B Troiţă de hotar , Întregalde, judeţul Alba
Poziţionată "în crucea drumului", într-o intersecţie formată din încrucişarea aleilor ce unesc
grupele tematice ale agriculturii, uleitului, morăritului şi sectorului administrativ, Troiţa din
Întregalde, construită din bârne de brad, având acoperişul conic, cu învelitoare din şiţă de brad
constituie, prin construcţie şi prin decoraţiunea sa valoroasă, o capodoperă arhitecturală, artistică şi a
simbolismului religios, a uneia dintre cele mai valoroase şi expresive civilizaţii populare a lemnului,
aparţinând Ţării Moţilor (care conservă cele mai valoroase vestigii arhaice despre civilizaţia
poporului român, una dintre cele mai arhaice zone din România).
Ca structură arhitectonică, troiţa se distinge prin închiderea compactă a unui spaţiu circular la
nivelul superior (la intersecţia braţelor orizontale cu axul vertical) prin îmbinarea unor segmente
masive din lemn, arcuite, perfect simetrice, formând un disc cu o suprafaţă masivă, compactă, perfect
circulară, pe care este realizată o valoroasă decoraţiune plurisemantică.
În centrul crucii, apare dispusă pe braţul orizontal, data execuţiei (1930) şi o inscripţie
simbolizând personalitatea simbolică a lui Iisus, în stânga axului N.И., iar în dreapta K.A, ambele
traducându-se "Biruitorul". Pe piciorul troiţei, apar literele, sus N.C. (Iisus), iar jos X.S. (Hristos).
Decoraţia suprafeţei circulare (care sugerează, simbolic, discul solar şi, ca atare, cultul soarelui)
este realizată amplu, în cercuri concentrice, prin tehnicile inciziei şi exciziei.
Motivele ornamentale (desigur că toate au avut o valoare simbolică respectată cu religiozitate în
credinţa şi practica meşterilor populari) sunt realizate prin cercuri concentrice desenate de o mare
rigoare, în pofida striaţiunilor lineare specifice esenţei răşinoaselor, constând din următoarele motive,
dinspre exterior, spre interior: un prim brâu zimţat, cu dinţii spre interior, în tehnica exciziei, urmat
de al doilea brâu, format din "funia" în relief (simbolizând lumea celor vii, în comuniune cu lumea
celor morţi), realizat în tehnica incizării, al treilea este brâul înalt, având incizat, în spaţiul cel mai
proeminent al său, brâul cu "dintele de lup" (simbolizând spiritul protector al zeităţii totemice a
băştinaşilor din antichitatea dacică), ultimul brâu, al cercului cu diametrul cel mai mic, închide
întreaga compoziţie cu brâul "dinţilor de ferăstrău", realizat prin excizie, de această dată, orientaţi
spre exterior. Acelaşi brâu zimţat formează un chenar dreptunghiular, riguros desenat pe toată
lungimea stâlpului central al troiţei.
Absolut revelator pentru istoria credinţelor religioase din spaţiul intracarpatic, consumate încă
din antichitatea daco-romană dar având rădăcini adânci în cultul preistoric al soarelui (definitoriu
pentru spiritualitatea popoarelor indoeuropene, în cazul nostru, pentru traci), întâlnim aici cele două
simboluri ale cultelor păgâne precreştine, rozetele cu şase raze (simbol al soarelui) dispuse pe fiecare
braţ al crucii, la extremităţile acestora, fiecare rozetă fiind înconjurată discret de brâul "dintelui de
lup". Acest motiv este omniprezent în civilizaţia populară şi în arta lemnului, el apărând pe
numeroase alte monumente din muzeu, cum sunt: portiţa căsuţei din Cacova, rama ferestrelor casei
din Tilişca, poarta gospodăriei din Sălişte, portalul naosului bisericii din Dretea, fruntarul morii din
Orşova, în toate cazurile revelând (prin prezenţa sa obligatorie, alături de simbolul crucii), bigotismul
tradiţional al ţăranilor români, care păstrau, cu obstinaţie, asociate şi cultivate regulat, însemnele
ambelor credinţe .
Ca o concluzie, simbolismul decorativ al acestei troiţe, care este o capodoperă artistică şi un
"manual" al simbolisticii religioase (în evoluţie istorică) prezintă, într-o evoluţie de aproape trei
milenii, succesiunea credinţelor spirituale ale epocii, la data confecţionării şi decorării troiţei.
Şi pentru a marca dominanţa creştinismului, la data ridicării troiţei, pe "piciorul" acesteia este
configurată, prin scobire, o cruce treflată.
IMAGINI:
Detaliu troiţă
Troiţă

44C Coliba de păstor şi cramba cu staul mutător, Feneş, judeţul Alba

 Coliba de păstor şi cramba cu staul mutător au fost transferate în muzeu odată cu gospodăria
de agricultor din Feneş, fiind amplasate la o oarecare depărtare de casă, pe platoul aflat deasupra
teraselor agricole.
Coliba cu o singura încăpere şi de dimensiuni mici (4 x 4 m) este construită din bârne de fag,
cu acoperiş în patru ape, învelit cu şindrilă. Construcţia era folosită ca loc de preparare a laptelui şi
pentru adăpostirea ciobanilor sau a proprietarilor veniţi la stână. În colibă se găseşte vatra deschisă,
aşezată într-un colţ al construcţiei, la care se adaugă inventarul specific prelucrării laptelui: găleţi
pentru muls, ciubere pentru închegat, căldari de aramă de 5-6 herii (50-60 de litri) pentru fiert zărul.
Târlirea oilor reprezintă cea mai veche practică pastorală de fertilizare a terenului de cultură
agricolă situat la mari înălţimi.
În vederea înfăptuirii târlirii, odată cu staulul mutător (care închide oile în timpul nopţii, când
ele acoperă întreg spaţiul ţarcului cu excremente fertilizante) se muta şi adăpostul păcurarilor, adică
coliba (comarnic, colniţă, cociubă sau crambă).
Coliba mutătoare are tălpile încovoiate ca la sanie. În părţile posterioare ale tălpilor se
introducea câte un stâlp. Apoi, printr-o grindă, se unea vârful fiecărei tălpi cu stâlpul de dinapoi. În
grinzi se prindeau capetele prăjinilor sau şipcilor arcuite iar peste acestea se aşternea învelişul
propriu-zis, lucrat din scânduri, dând acoperişului o formă boltită asemănătoare coviltirului.
IMAGINI:
Plugul cu corman mutător
Crambă
Staul mutător

46 A Gospodărie de agricultor, Deseşti, judeţul Maramureş

Gospodăria de "nemeşi" din Deseşti, a fost transferată în muzeu între anii 1998 – 2001 şi
reconstruită între anii 1999 – 2001.
Reprezentativă pentru agricultura tradiţională practicată în zonele deluroase, prin structura sa
compusă din casa de locuit, şura cu două grajduri, şopronul (colejna) cu coteţele de porci, pătulul de
porumb – coş la mălai, şopru la fân, fântâna şi poarta monumentală tipică nemeşilor; ea trădează o
viaţă economică bogată.
Casa, prin plan tricameral, tehnica constructivă, elevaţia pe două niveluri (cu pivniţă la parter
şi spaţii de locuit la etaj), prispa (şatră) dezvoltată pe două laturi la parter şi pe trei la etaj, cu cei 25
stâlpi sculptaţi şi cununi vălurite reprezintă un moment de apogeu în evoluţia arhitecturii tradiţionale
din Maramureşul istoric, o culme a virtuţilor constructive şi decorative ale meşterilor maramureşeni
şi puterea economică deosebită a locuitorilor.
Şura este construită pe două niveluri, având grajdul la parter, aria de treierat şi al doilea grajd,
la etaj a fost proiectată şi adaptată funcţional, valorificând inteligent terenul în pantă, pentru
instalarea batozei de treierat acţionată de cai (aria este mărită pentru a crea spaţiu noilor instalaţii şi
numărului sporit de participanţi la treieratul cerealelor). Pereţii construcţiei suferă modificări prin
practicarea unor deschideri – porţi, uşi, ferestre –destinate alimentării cu snopi sau evacuării paielor
şi grânelor. Şura surprinde momentul restructurării anexelor gospodăreşti ca urmare a evoluţiei
tehnicilor de lucru şi a instrumentarului agricol, prin introducerea, la începutul secolului trecut, a
mijloacelor semimecanizate, de factură industrială.
Şopronul (colejna) este realizat din stâlpi verticali şi înfundat cu scândură în spate şi lateral-
dreapta, având două părţi distincte: coteţele de porci realizate din cununi orizontale de bârne din
stejar, încheiate la capete în cheutoare dreaptă şi spaţiul pentru protejarea mijloacelor de transport şi a
inventarului agricol. Între tavanul coteţelor şi învelitoarea de draniţă de brad, bătută dublu, prin
închiderea cu scândură a laturilor exterioare, s-a realizat un spaţiu semideschis pentru depozitarea
ştiuleţilor de porumb.
Pătulul de porumb, din nuiele de alun, are o formă tronconic-elipsoidală, cu baza mică
îndreptată în jos. Estetica acestuia fiind este dată de ritmicitatea împletiturii şi mai ales, de brâul
împletit înspicat, împrejurul pereţilor, la jumătatea acestora.
 Şopronul pentru fân este o construcţie originală, atipică faţă de tipul tradiţional (ridicată pe
patru stâlpi de brad aflaţi la colţurile unui perimetru pătrat şi legaţi la jumătatea lor cu un jug
orizontal de grinzi). Aceasta are, în scopul asigurării fânului depozitat, între aceste grinzi şi stâlpi, pe
toate laturile, o succesiune de scândurele de brad, dispuse oblic, sub forma unui desen asemănător
unei pânze de păianjen, ce amplifică estetica construcţiei.
Poarta este construită în stilul tradiţional al vechilor porţi maramureşene, din trei stâlpi
(montanţi) legaţi deasupra de cununa mare şi o cununa mică deasupra portiţei, toate elementele fiind
decorate prin sculptarea în relief înalt, cu motive specifice: funia, bradul, cercul solar. În panoul în
scânduri, deasupra portiţei, este traforată o vază de flori.
Ansamblul monumental din Deseşti încheie seria evolutiv – tipologică a celor cinci
gospodării maramureşene, provenind din microzone diferite, fiind o capodoperă a arhitecturii laice
din Maramureş.
IMAGINI:
Interior cameră
Interior tindă
Şură
Şopron
Pătul de porumb
Fânar
Poartă
Detaliu poartă

140 B Complex de industrii populare cu batoză hidraulică, Sârbi, judeţul Maramureş

Complexul hidraulic din Sârbi, judeţul Maramureş format din piuă, vâltoare, cazan de ţuică,
batoză de treierat acţionată hidraulic (construite în perioada interbelică) şi din construcţiile de
adăpostire, a fost transferat în muzeul din Dumbrava Sibiului în anul 2000. Şopronul de adăpostire a
batozei şi sistemul mecanic de acţionare al acesteia au fost construite în anii de după al doilea război
mondial.
Piua de haine este de tip vertical, cu şase ciocane având alăturat cuptorul în care este montat
cazanul de încălzit apa, folosită în procesul de prelucrare (îngroşare) a textilelor din lână.
Cazanul de ţuică (alambic pentru distilat alcoolul), din tablă de cupru, este montat pe o vatră de
cărămidă şi are ca elemente auxiliare puntea de trecere a vaporilor şi serpentina de răcire, montate
într-o putină din lemn, alimentată cu apă rece printr-un jgheab de lemn ce preia apa din jgheabul
principal al roţii hidraulice.
Batoza este o instalaţie complexă, de tip industrial (construită în Atelierele Regale din
Budapesta), care, pe lângă zdrobirea spicelor (grâu şi ovăz), face şi o selecţie a boabelor, separându-
le de paie şi impurităţi (pleavă şi seminţe de buruieni). Acţionarea batozei se face de către o roată
hidraulică verticală cu admisie superioară, prin intermediul sistemului de multiplicare a rotaţiei
(pinion – roată dinţată) şi a unei curele de transmisie din piele. Batoza prelucra aproximativ două
tone de grâu sau ovăz pe zi, din care 200 kg (10%) reveneau proprietarului batozei, sub formă de
uium (impozit în natură).
Şopronul de adăpostire a batozei este o construcţie dreptunghiulară, de tip şopron deschis, cu
un schelet din stâlpi portanţi din lemn de brad care susţine acoperişul în două ape, învelit cu şiţă de
brad.
Piua şi cazanul de ţuică sunt adăpostite de o construcţie monocelulară, cu pereţii din cununi
orizontale din bârne de brad, cu cheutori îmbinate în coadă de rândunică, având acoperişul, în patru
ape, învelit cu draniţă de brad.
Sistemul hidraulic de aducţiune şi admisie a apei la roţi este compus din două jgheaburi, primul
alimentând, succesiv, cele două roţi hidraulice, iar al doilea vâltoarea, de tip semiîngropat, aşezată
excentric între cele două roţi.
Complexul hidraulic din Sârbi completează seria complexelor de industrii ţărăneşti din toată ţara,
reprezentând Maramureşul istoric, alături de Transilvania (complexul din Gura Râului), Muntenia
(complexul din Rucăr), Gorjul (complexul din Polovragi) şi, în perspectivă, Bistriţa (complexul din
Rebrişoara).
IMAGINI:
Batoza
Sistemul de transmisie al batozei
Piua

46 B 46 D Batoză (Gura Râului, judeţul Sibiu) acţionată de motor cu aburi (Pâncota, judeţul Arad)
Locomobilul (achiziţionat în anul 1995 din localitatea Pâncota, judeţul Arad) a fost construit
în anul 1889 la Atelierele Regale din Budapesta, fiind utilizat la acţionarea batozelor de treierat
grânele. Agregatul este înzestrat cu sistem de autopropulsie destinat deplasării pe "arie", în locul
unde se executa operaţiunea de treierat, dar datorită masei sale, a manevrabilităţii şi forţei motrice
relativ reduse dezvoltate de motor, nu era utilizat pe scară largă precum un mijloc rapid şi util de
transport.
Acest tip de motor cu aburi era folosit cu mare eficacitate şi prin excelenţă ca şi motor static,
ca un generator de energie mecanică solicitată de un alt utilaj cu care se lucra în sistem agregat. Prin
mişcarea înainte-înapoi a pistonului din cilindrul dispus orizontal se obţinea energie mecanică
transmisă unei roţi metalice exterioare cilindrului, care prin intermediul unei curele de transmisie de
mari dimensiuni acţiona sistemul de treierat al batozei, ajungându-se astfel ca evoluţia continuă a
tehnicii în agricultură să înceapă să suprime treptat milenarul îmblăciu.
În antichitatea elenistică, Heron din Alexandria (secolul al II-lea î.Hr.) a demonstrat că gazele
se expansionează şi se contractă când sunt încălzite, respectiv răcite. Prima aplicaţie tehnică notabilă
apare în anul 1690, când savantul Denis Papin (1674-1712?) a folosit condensarea aburului sub un
piston aflat într-un cilindru, ca mijloc de a crea un vacuum.
Englezul Thomas Newcomen (1663-1729), în anul 1712 (după 15 ani de experimente
independente) construieşte primul său motor cu abur care avea un cilindru cu diametrul de 48 cm şi
dezvolta 5,5 C.P.
Inginerul englez James Watt (1736-1819) a realizat că pierderile termice enorme rezultau din
mărirea şi micşorarea temperaturii cilindrului, la fiecare deplasare a pistonului (când aburul era admis
şi apoi condensat). Soluţia de remediere, transpusă în practică de James Watt în anul 1765, a constat
în construcţia condensatorului izolat şi îmbrăcarea pistonului într-o cămaşă de abur care să menţină o
temperatură relativ constantă a acestuia.
A urmat o diversificare şi îmbunătăţire continuă a tipurilor de motor cu abur, tipul cel mai
simplu şi mai comun, cel cu un singur cilindru orizontal, fiind construit, în număr mare, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta este şi cazul locomobilului expus în muzeu.
Motorul cu aburi a fost utilizat pe scară largă, în contextul revoluţiei industriale din secolul al
XVIII-lea, în minerit (evacuarea apelor), în industria textilă (la maşinile din industrie), în transporturi
(locomotivele cu aburi) şi în agricultură (la treierat), fiind indicele cel mai puternic al industrializării
unor procese tehnologice esenţiale în cadrul dezvoltării economice.
Prin asocierea expoziţională a locomobilului cu batoza de treierat cereale, achiziţionată şi
transferată în anul 2005 din localitatea Gura Râului, judeţul Sibiu, instituţia noastră a reuşit să
ilustreze în sectorul alocat agriculturii tradiţionale, întreaga tipologie şi evoluţie a instalaţiilor de
treierat, începând cu îmblăcitul manual (gospodăria din Feneş), treieratul cu batoza acţionată de cai
(gospodăria din Deseşti) şi cu batoza acţionată hidraulic (complexul de industrii ţărăneşti din Sârbi).
IMAGINI:
Locomobil
Batoză

47 G Coşar pentru porumb, Şoroştin, judeţul Sibiu

În satele din Sudul Transilvaniei unde cultivarea porumbului a fost intens practicată începând
din secolul al XVIII-lea (înlocuind cultura meiului de tradiţie antică, chiar neolitică), ducând la
delimitarea unor părţi întregi de teren arabil în sistemul de rotaţie trienală ("în trei câmpuri"),
întâlnim frecvent construcţii speciale de depozitat "cucuruzul". Aşezate în gospodărie, chiar spre
uliţă, şi ca atare extrem de vizibile precum faţadele locuinţelor, coşarele constituie un semn al
prosperităţii şi hărniciei gospodarilor.
Coşarul din Şoroştin (judeţul Sibiu, zona Târnavelor) a aparţinut unei gosopodării săseşti,
dovadă şi inscripţia văzută din stradă care indică iniţialele numelui proprietarului şi anul construirii:
"HA 18.84 IM".
Construit din lemn de stejar, în formă paralelipipedică, pe şase picioare, coşarul are pereţii din
stâlpi uniţi cu grinzi orizontale şi pereţi din laţi deşi, cu spaţii între ei pentru a asigura ventilaţia
produselor depozitate. Acoperişul în două ape are învelitoare de ţiglă. Ştiuleţii de porumbul se
introduc în coşer pe o deschizătură aflată în partea superioară şi se scot pe gura de evacuare situată
mai jos, astfel încât conţinutul coşarului avea o mişcare descendentă.
Ornamentica coşarului este realizată prin contrafise de formă curbă care se întretaie cu stâlpii
şi grinzile sub forma unor cruci de lemn, care dau construcţiei valoare estetică, pe lângă cea
funcţională.
IMAGINI:
Coşar
Detaliu pe faţadă

47 H Coş din nuiele pentru mălai, Hoteni, judeţul Maramureş

Transferat din Hoteni, judeţul Maramureş o localitate cu caracter preponderent agricol, situată
între două râuri din zona etnografică a Maramureşului, Mara şi Iza, coşul de mălai din nuiele este
reprezentativ din punct de vedere etnografic pentru civilizaţia populară românească, fiind considerat
alături de gropile de provizii a fi cel mai arhaic mijloc de depozitare a cerealelor.
Coşul de mălai, are o formă trapezoidal-ovoidală, evazat în partea superioară pentru a mări
capacitatea de depozitare, şi se sprijină pe patru grinzi transversale sub care sunt aşezate lespezi de
piatră. Structura de rezistenţă a coşului este realizată din patru perechi de stâlpi verticali şi două
perechi de grinzi orizontale, între care s-a realizat împletitura de nuiele. Patru perechi de contrafise
fixează stâlpii verticali de tălpile construcţiei, conferindu-i stabilitate. Nuielele de lază (arbore
asemănător cu salcia, dar mai elastic şi mult mai rezistent în timp) sunt împletite orizontal, într-un
singur fir. Pentru a creşte rezistenţa împletiturii, din loc în loc, nuielele verticale sunt prinse în chingi
de lemn, dispuse transversal în interiorul coşului. Acoperişul, cu şarpantă în patru ape şi învelitoare
din draniţă de brad, are două uşi, dispuse spre faţadă, prin care se realizează umplerea coşului cu
porumb după recolta de toamnă. În partea de jos, coşul de mălai are două uşiţe prin care gospodarul
extrage cantităţile necesare, săptămânal sau zilnic.

47 B Pătul înalt pe stâlpi (slon) , Curtea de Argeş, judeţul Argeş

Pătulele de fân suspendate pe stâlpi înalţi sunt construcţii specializate în asigurarea depozitării
şi conservării furajelor. Specifice zonelor subcarpatice ale Olteniei şi Munteniei, pătulele simple,
împletite din nuiele şi aşezate direct pe sol, reprezintă forma arhaică a acestui gen de construcţie.
Construcţia are ca elemente portante şase stâlpi masivi de stejar, aşezaţi pe blocuri de piatră
de râu. Stabilizarea lor este asigurată de două juguri din grinzi de stejar, orizontale.
Pătulul propriu-zis, de formă paralelipipedică, împletit din nuiele de alun, are ca postament un
schelet din grinzi cioplite, pe care sunt montaţi parii în jurul cărora este realizată împletitura de
nuiele.
Moara de mână, prezentă în dreptul acestei construcţii cu funcţie de depozitare, este una
simplă, acţionată printr-o pârghie dispusă excentric la extremitatea pietrei mobile.
IMAGINI:
Moară de mână cu pârghie fixată pe stâlp

47 C Cămară (găbănaş) , Sâncraiu Almaşului, judeţul Sălaj

 Construită din grinzi masive de stejar, cioplite cu barda, din buşteni foarte groşi (diametru 65-
75 cm), cămara are un plan monocelular, cu o prispă frontală, protejată de acoperişul în consolă de
paie călcate. Aici este instalată râşniţa, folosită la măcinarea grăunţelor de grâu şi boabelor de
cucuruz, acţionată prin pârghie dublă prin intermediul tijei fixate în grinda acoperişului, alături de o
râşniţă simplă, acţionată prin intermediul unui mâner de lemn dispus excentric în piatra alergătoare.
Postamentul ambelor râşniţe este monoxil, detaliu care le conferă o şi mai mare valoare etnografică şi
documentară.
Valoarea materialului constructiv şi acoperişul înalt de paie, în patru ape, conferă construcţiei
nobleţe şi monumentalitate.
Datată la mijlocul secolului al XIX-lea, cămara are pe stâlpul din dreapta uşii înscris anul
1895, reprezentând anul primei mutări a monumentului (asemenea construcţii erau frecvent mutate
chiar şi dintr-un sat în altul).
IMAGINI:
Zăvor (încuietoare)
Moară de mână cu pârghie fixată în perete

47 A Cămară (pejniţă) , Răstolţu Mare, judeţul Sălaj

Construcţia este tipică zonei şi reprezintă, prin parametrii săi arhitectonici şi prin elevaţie, un
monument valoros din punct de vedere arhitectural, tehnic şi estetic.
Construcţia este realizată pe două nivele, planurile fiind monocelulare, la fiecare nivel. Uşile
sunt construite cu tăblii şi prinse în balamale metalice. La etaj, pe toată lungimea faţadei, cămara
prezintă o prispă frontală, sprijinită pe doi stâlpi, care conferă întregii construcţii fast şi
monumentalitate. Acoperişul, în patru ape, din paie călcate, îi accentuează monumentalitatea.
Situată pe un teren înclinat, care îi pune în valoare şi mai pregnant silueta şi întreaga elevaţie,
pejniţa servea la depozitarea tuturor produselor alimentare.
Pe prispa situată la nivelul superior se află o râşniţă de mână acţionată prin intermediul unei
pârghii fixată excentric pe partea superioară a pietrei mobile.
IMAGINI:
Tehnică de construcţie
Moară de mână cu mâner excentric

47 D Cămară de alimente, Preluca Nouă, judeţul Maramureş

Construcţia are planul tradiţional al cămărilor de alimente din zona etnografică Chioar: o
încăpere de formă pătrată (4x4m) prevăzută la faţada principală cu o prispă pe stâlpi, lată de un
metru. Ridicată pe o temelie de piatră, fără mortar (zid sec), construcţia are pereţii confecţionaţi din
dulapi de stejar aşezaţi în două tehnici: în căţei, la mijlocul pereţilor şi în cheotoare nemţească la
colţuri. La partea superioară, pereţii sunt fixaţi în călăreţi – grinzi, ce ies longitudinal în consolă -
sprijinindu-se pe o cunună şi patru stâlpi ornamentaţi prin sculptare. Acoperişul se sprijină pe un
sistem de grinzi dispuse transversal, longitudinal şi în diagonală. Şarpanta, în patru ape, are căpriorii
din stejar fasonat în patru muchii, laţii de brad şi învelitoare din draniţă de fag bătută la 20 cm.
Aspectul estetic este dat de proporţia volumelor, de fineţea execuţiilor, de masivitatea
lemnului încorporat în construcţie, dar mai ales de decorul prispei cu stâlpi şi contrafise îngrijit
lucrate prin sculptare.
IMAGINI:
Detaliu
Moară manuală cu manivelă

47 Cămara, Cerbia, judeţul Hunedoara

Cămară de alimente, adusă din satul Cerbia şi reconstruită în muzeu în anul 1967, este
construită din bârne de stejar cioplite în patru feţe şi încheiate la capete în coada rândunicii. Un
pridvor în consolă, cu stâlpi decoraţi prin incizii şi arcade semicirculare ce se sprijină pe aceştia,
printr-un ingenios sistem de îmbinare, formează o galerie de un efect estetic remarcabil, pe două
laturi ale construcţiei.
Întreaga construcţie se sprijină pe patru piloni cu baza evazată, aşezaţi la rândul lor pe o ramă
din bârne fixată sub construcţia retrasă în interior, pentru a preveni accesul rozătoarelor la cămara în
care se depozitau cerealele.
Pe fronton figurează o inscripţie: "Acest edificiu s-a adus din Vâsca în anul 1886 de Petru Ştef,
preot, fiul lui Ursu, s-a făcut 1806 de Ursu Ştefu părintele lui Ştef Nicolae din Vâsca".
În prispa cămării, alături de coşul pentru depozitarea cerealelor, se află o răşniţă simplă,
acţionată prin intermediul unui mâner dispus excentric în piatra alergătoare.
IMAGINI:
Tălpile construcţiei
Moară de mână cu mâner excentric

47 F Pivniţă (cramă monocelulară), Pisteştii din Deal, judeţul Gorj

Cramă transferată din Pisteştii din Deal, comuna Scoarţa, judeţul Gorj, un conac – pivniţă –
datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Admirabil proporţionată, aceasta era folosită ca spaţiu de
depozitare a diferitelor vase cu băuturi, dar şi al altor alimente. Ea se prezintă ca o construcţie solidă,
cu un singur nivel, realizată din bârne fasonate, de stejar, încheiate în cheutori drepte, cu şarpanta din
stejar şi învelită cu viţă de vie. Cerdacul cramei, folosit ca spaţiu de trecere spre interior, susţinut de
stâlpi frumos sculptaţi, conferă faţadei un aspect estetic deosebit.

47 E Pivniţă cu conac etajat, Bălăneşti, judeţul Gorj

Provenită din zona Gorjului Mijlociu, satul Glodeni, comuna Bălăneşti, pivniţa cu conac
(crama cu etaj) este o construcţie solidă cu două nivele din bârne fasonate de stejar, încheiate în
cheutori drepte, cu şarpantă în două ape şi învelitoare din şiţă de stejar. Construcţia este o importantă
casă cu rol bivalent: de depozitare a produselor viticole şi pomicole, dar şi de locuire a proprietarului
în perioada muncilor verii, fiind într-adevăr reprezentativă pentru fenomenul caracteristic întregii
lumi arhaice româneşti, constând din pendulare, în funcţie de sezon, între vatra satului şi dealul cu
podgorii.
La ambele nivele, pivniţa cu conac are acelaşi cerdac cochet, decorat cu stâlpi sculptaţi.
Accesul la etaj se face printr-o scară fixă de lemn. Spaţiul de la nivelul inferior, lipsit de ferestre, se
constituie într-un loc de depozitare a alimentelor, a băuturilor şi a diferitelor unelte.
La etaj, conacul, locuinţă sezonieră, este mărginit pe două laturi de cerdac, o fereastră asigură
lumina necesară locuinţei, iar cuptorul din cărămidă tencuită şi văruită asigură încălzirea spaţiului.
IMAGINI:
Faţada frontală

50 Moară de mână cu curea de transmisie , Bumbuieşti, judeul Vâlcea

Reconstruită în muzeu în anul 1966, această instalaţie de măcinat provine din satul Bumbuieşti,
comuna Boişoara, judeţul Vâlcea, dintr-o zonă etnografică cu străvechi tradiţii, cunoscută sub
denumirea de Ţara Loviştei. Moara datează din prima jumătate a secolul al XX-lea.
Pe lângă instalaţiile de măcinat acţionate de forţa apei sau a vântului şi cele acţionate de
animale, în unele zone, lipsite de ape curgătoare, întâlnim mori cu acţiune manuală care se bazează
pe acelaşi principiu de funcţionare ca şi morile mari hidraulice. Şi aici mişcarea de rotaţie este
transmisă pietrei de moară cu ajutorul unui angrenaj, format dintr-o roată cu măsele şi un pinion cu
bolţuri. Datorită randamentului scăzut aceste mori au fost denumite şi râşniţe.
Moara de mână din Bumbuieşti are un sistem de acţionare compus dintr-o roată-volant masivă,
prevăzută cu o manivelă, a cărei mişcare rotativă se transmite, prin intermediul unei curele de
transmisie, mecanismului de măcinat, amplasat alături pe un postament din bârne. Instalaţia de
măcinare este aproape identică cu cea întâlnită la morile acţionate hidraulic, deosebindu-se doar prin
dimensiunea mult mai redusă a pieselor componente.
IMAGINI:
Schema de funcţionare

51 Moară cu cai, Sânpetru Mare, judeţul Timiş

Pe teritoriul României, morile cu tracţiune animală (boi sau cai), numite în documentele
medievale molla seca (de unde şi termenul bănăţean săoace) sunt atestate documentar în secolul al
XIV-lea (Registrul notarului genovez de la Chilia, din anii 1360-1361) şi ilustrate grafic în Codex
Parisinus (datat în secolul al XV-lea). În zonele de câmpie, fără cursuri de apă şi extrem de secetoase,
aceste instalaţii au dominat industria morăritului până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când începe
ofensiva motoarelor cu ardere internă (morile de foc), frecvent întâlnite chiar şi la sate, după primul
război mondial.
Moara prezentată în muzeu este reconstituită pe baza unor vestigii de instalaţii: obezile roţii
măselate, descoperite la Lenauheim (în gospodăria lui Michael Klein) şi instalaţia de măcinat din
Sânpetru Mare (în gospodăria unui agricultor şvab, Peter Wischet - n. 1912), originalul fiind construit
în anul 1829 şi demontat în 1940.
Instalaţia morii cu cai din Lenauheim / Sânpetru Mare, aparţine tipului de moară cu angrenaj
complex şi tracţiune pe roata dinţată orizontală, dispusă orizontal, la cca. 60 de cm de sol. Arhetipul
morii cu cai sau cu asini, molla asinaria, a apărut în antichitatea elenistică, s-a generalizat în Imperiul
Roman, constând din pietre conice (cele inferioare) şi bitronconice (cele superioare), activate de
pârghii tractate direct de cai, având doar colierul jugular ca sistem de tracţiune. Marile invenţii ale
epocii feudale, au constat din introducerea hamului pectoral în locul colierului jugular, a pietrelor
aplatizate în locul celor clepsidrice şi a angrenajului roţilor măselate în locul tracţiunii directe prin
pârghie. Acesta este punctul final al evoluţiei instalaţiilor cu tracţiune animală pentru măcinarea
cerealelor timp de un mileniu şi jumătate.
Ceea ce domină întreg ansamblul tehnic este roata măselată cu un diametru considerabil (de la
10 la 18 m) care asigura, prin cuplarea crângului cu un diametru foarte mic, o multiplicare a vitezei
de rotaţie iniţiale de până la 60-80 ori, la piatra alergătoare, asigurând un randament net superior.
Construcţia de adăpostire a morii propriu-zise, de formă conică, cu un diametru de 14 m şi o
înălţime de 9 m, se sprijină pe stâlpi robuşti, din salcâm, de foarte mari dimensiuni, îngropaţi în
pământ şi având şarpanta protejată de o învelitoare de stuf.
Instalaţia se compune din roata dinţată cu diametrul de 12 m, confecţionată din segmente
cioplite din grinzi masive din stejar (năplazi), încheiate în tehnica obezilor roţilor de car. Roata are
fixate, pe cantul exterior, în plan orizontal, aproximativ 600 de măsele din lemn de corn, cu lungime
de 20 cm în exterior şi de 7 cm în interior. Ea este fixată la 60 de cm de sol, pe un arbore vertical,
robust, ancorat în partea superioară între două grinzi sprijinite de construcţia acoperişului, care
pivotează în partea inferioară, într-un lagăr metalic, prin intermediul unui pinten de oţel, fixat în
mijlocul său. Roata este fixată pe acest arbore vertical, prin 12 spiţe orizontale, prinse la nivelul
năplazilor şi prin alte 12 spiţe oblice, necesare susţinerii greutăţii considerabile a acesteia. De spiţele
orizontale sunt fixate dropcinicurile, de care erau atelaţi 2 sau 4 cai de tracţiune.
Măselele roţii mari se cuplează cu cele 10 spiţe ale crângului (având un diametru de 40 cm),
ceea ce face ca raportul de transmisie să fie de 1:60. Mişcarea rapidă de rotaţie a crângului este
transmisă la piatra alergătoare, prin intermediul axului său, în vârful căruia este fixată pârpăriţa ce
angrenează piatra alergătoare. Perechea de pietre este protejata de o corfă aşezată pe postamentul
morii. Instalaţia de măcinare propriu-zisă era adăpostită într-o construcţie aparte (casa morii), al cărei
acoperiş se înnădeşte cu cel conic al morii.
Exponatul din muzeul sibian este un unicat în România, fiind reconstituit pe baza releveului
unor mori originale din Ungaria şi Iugoslavia şi utilizând piesele originale achiziţionate din cele două
sate ale Câmpiei Banatului.
IMAGINI:
Structura acoperişului
Instalaţie de măcinat
Moară cu cai din antichitatea romană
Perspectiva şi planul morii
Moară cu cai (roată măselată şi crângul)

52 Moară cu ciutură, Topleţ, judeţul Caraş-Severin

Moara datează de la jumătatea secolului al XIX-lea. Ea a fost transferată în muzeu din
comuna Topleţ, judeţul Caraş-Severin, în anul 1966.
În categoria instalaţiilor pentru măcinat cereale, moara cu ciutură reprezintă cea mai simplă
instalaţie din seria tipologică a morilor hidraulice, având transmisia mişcării, de la roată la piatra
alergătoare, directă.
Pentru randamentul său scăzut, datorat tocmai acestor parametri tehnici, denumirea sa
populară este de râşniţă.
Morile de acest fel au ocupat, în România, întreg spaţiul submontan din sudul Carpaţilor, de
la colţul Vrancei, până în sud-vestul ţării (judeţul Caraş-Severin), fiecare localitate având mai multe
instalaţii şi compensând, prin numărul lor mare, randamentul scăzut. În Topleţ, pe apa Bigărului, au
funcţionat, până la 1950, 14 mori (în alte localităţi numărul lor depăşea chiar 30). Constructiv, moara
din Topleţ prezintă caracteristicile generale ale instalaţiilor de acest fel, prin separarea pe niveluri a
instalaţiei de măcinat propriu-zisă (în construcţia morii), de cea hidrotehnică, aşezată în planul
inferior, sub moară. Cele două nivele rezultă din înălţarea construcţiei pe piloţi, pentru a permite
aşezarea axului roţii şi a ridicătorului în poziţia verticală. Ridicătorul constă dintr-o pârghie instalată
paralel cu axul roţii, la capătul unei furci pe care se sprijină vârful axului, şi care, manipulate prin
ridicare şi coborâre, antrenează axul roţii în aceeaşi mişcare în plan vertical, mărind sau micşorând
distanţa dintre pietre şi ajutând, astfel, la măcinarea calitativ diferită a grăunţelor.
Construcţia, având un plan pătrat, este lucrată din blăni de fag, cioplite cu barda şi încheiate la
capete cu căţei; are în faţa intrării o prispă mică şi o scară de acces pe balustradă. Monumentul
original a fost ridicat pe furci, din trunchiuri groase de copac, având acoperişul în patru ape, învelit
cu şindrilă de stejar, iar ridicătorul pietrelor era terminat cu o bârnă transversală de care se ridica în
sus şi se fixa cu pene.
Modificările aduse monumentului în timp (piloţi şi zid de susţinere din piatră, acoperişul în
două ape, cu ţiglă, şi ridicătorul cu manivelă) au fost doar parţial îndepărtate (în cazul acoperişului s-
a revenit la forma iniţială, în patru ape).
Admisia la moară se face printr-un vălău (jgheab monoxilic secţionat longitudinal şi scobit),
al cărui canal poate fi blocat, în partea inferioară cu o scândură (opritor), acţionată, din interiorul
morii, pentru oprirea instalaţiei prin întreruperea admisiei.
IMAGINI:
Secţiune prin moară
Sistemul de admisie

53 Moară cu ciutură şi admisie prin butoni, Sviniţa, judeţul Mehedinţi

Râşniţa cu butoni a fost transferată în anul 1967, din comuna Sviniţa, judeţul Mehedinţi, situată
pe apa Elişovei din Clisura Dunării.
În registrul cadastral austriac, râşniţa Novana (moara nouă), denumire dată de localnici pentru
că a fost prima instalaţie de acest fel a cărei construcţie fusese realizată din zidărie de piatră şi nu din
bârne aşezate în cununi orizontale, este atestată de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Debitul mic şi nestatornic al pâraielor din Clisură a impus unele amenajări artificiale de teren şi
adaptarea unui sistem de ameliorare a admisiei foarte ingenios, care constă în accelerarea vitezei şi,
implicit, mărirea presiunii apei.
Apa captată din pârâu este condusă printr-un canal artificial (erugă) deasupra amplasamentului
morii, de unde este apoi dirijată spre roată, printr-un trunchi de copac (buton) având un canal median,
care este puternic înclinat, până la 60o. În capătul inferior, acesta este înfundat cu un dop de lemn
detaşabil, scobit conic în interior şi cu un orificiu central, (găleţea), prin care este eliminată apa spre
roata morii. Mai multe la număr şi având orificiile cu diametrele variabile, aceste dispozitive se
înlocuiesc în funcţie de debitul apei, servind la suplinirea insuficienţei debitului, prin creşterea vitezei
apei.
 În trecut, butonul era realizat din trunchiuri scorburoase de copac (tei), prin ardere înăbuşită;
astăzi este lucrat din beton armat.
La morile din Sviniţa, pietrele alergătoare sunt mai multe la număr şi de grosimi diferite, ele
înlocuindu-se odată cu găleţeaua şi în funcţie de debitul apei.
Atât pietrele cât şi roata hidraulică sunt mai mici, în diametru, decât la instalaţiile similare, cu
admisie simplă.
Construcţia, realizată din blocuri de gresie şi piatră de râu, cu acoperişul în două ape şi
învelitoare de şindrilă, include instalaţia hidraulică într-o casă a roţii, acoperităde podul morii, pe
care este aşezată instalaţia propriu-zisă de măcinat.
Planul dreptunghiular este compartimentat funcţional, în două camere: cea anterioară, cu vatra
de foc, serveşte drept loc de odihnă pentru rândaşi, iar încăperea din spate, de deasupra casei roţii,
este ocupată de instalaţia de măcinat.
IMAGINI:
Admisia prin butoni
Găleţea
Secţiune longitudinală prin moară

53 A Moară cu două ciuturi şi angrenaje de transmisie, Râu de Mori, judeţul Hunedoara

Instalaţia morii hidraulice cu două ciuturi şi angrenaje de transmisie a fost recuperată în anul
1982, de la un monument dezafectat, din comuna Râu de Mori, judeţul Hunedoara.
Moara a fost construită în anul 1920, având mai multe inovaţii faţă de tipul tradiţional,
răspândit frecvent în satele din zona Haţegului, tip caracterizat prin dotarea cu o singură roată, având
un diametru mediu, de cca. 0,80 cm şi transmisia directă, prin axul vertical al roţii hidraulice.
La instalaţia transferată în muzeu impresionează diametrul mare al roţilor (1,60 m),
nemaiîntâlnit în alte zone şi justificat de debitul constant mare al Râului Mare, şi arhaicul dispozitiv
litic (lagărul) din cremene, care înlesneşte învârtirea roţilor.
Dacă pietrele morii nu se deosebesc prin altceva decât prin mărimea lor, în general neobişnuită
pentru morile cu ciutură (corelate aici cu roţile puternice de apă), în schimb sistemul de transmisie
inovează faţă de cel clasic, al tipului de moară cu roată hidraulică orizontală, prin introducerea
angrenajului format din roată dinţată (instalată pe axul roţii) şi crângul, în scopul multiplicării vitezei
de rotaţie imprimată de roata de apă, efectul fiind acela de accelerare în raportul 1:8.
Întrucât aici se cerea doar accelerarea vitezei, roata şi piatra alergătoare fiind dispuse în planuri
paralele, roata din faţă este fixată, la rândul ei, paralel cu cele două măsele, angrenând frontal
pinionul vertical, susţinut de două grinzişoare prinse pe podul morii. O altă inovaţie este cea a
suprimării ridicătorului, pârghia verticală, paralelă cu axul roţilor orizontale, prin intermediul căreia
se făcea reglarea distanţei dintre pietre. La moara perfecţionată din Râu de Mori, operaţia se execută
cu ajutorul unui dispozitiv modern, cu şurub şi manivelă.
Prin modificările ingenioase aduse tipului clasic, s-a obţinut, în această unică enclavă
transilvană, în care s-a răspândit moara cu ciutură, o instalaţie de mare randament, care valorifică
potenţialul energetic superior, potrivit nevoilor în continuu progres ale civilizaţiei săteşti.
IMAGINI:
Fruntarul morii
Secţiune instalaţie
Angrenajul de transmisie (roţile dinţate cu crângurile)

54 Moară cu trei ciuturi, Arcani, judeţul Gorj

A fost iniţial construită în satul Stroieşti, fiind mutată pe la mijlocul secolului al XIX-lea în
comuna Arcani, judeţul Gorj, pe cursul râului Mateiaş, afluent al Jaleşului, unde pe la 1900 au
funcţionat şase mori, cu două - trei ciuturi.
Donat de către Consiliul Popular al comunei Arcani, acest monument a fost reconstruit în
muzeu în anul 1965.
 Moara din Arcani este una dintre cele câteva sute de mori cu ciutură existente până nu demult
în zonele de nord ale Olteniei. Spre deosebire de morile cu ciutură din Banat, cele din Oltenia sunt de
dimensiuni mai mari, debitul cât şi căderea apei permiţând construirea unor mori mari, cu câte trei -
patru şi chiar şi cu şase ciuturi.
Moara din Arcani este prevăzută cu trei instalaţii de măcinat, acţionate fiecare de câte o ciutură,
o roată hidraulică orizontală cu cupe (căuce) în formă de lingură - strămoşul turbinei Pelton.
Axul vertical al ciuturii pune în mişcare piatra alergătoare, prin transmisie directă, fără
intermediul vreunui angrenaj. Admisia apei la roată se face prin trei scocuri separate, puternic
înclinate.
Construcţia morii, cu planul dreptunghiular, este înălţată pe nouă piloţi deasupra apei, legătura
cu malul fiind asigurată de o scară înaltă. Pereţii sunt lucraţi din bârne masive, de stejar, cioplite cu
barda şi prinse la capete prin cheutoare dreaptă, bârnele extreme, de sub streaşină, având capetele
profilate. Un mic târnaţ, în faţă, este prevăzut cu stâlpi sculptaţi şi un fruntar profilat. Prin elementele
amintite, construcţia păstrează caracteristicile arhitecturii din Gorj, renumită pentru ansambluri
arhitecturale de o deosebită frumuseţe şi monumentalitate.
Interiorul este compus din două încăperi: moara, cu instalaţiile de măcinat şi celarul, o încăpere
mică situată în partea stângă, folosită drept spaţiu de depozitare a măcinişului.
IMAGINI:
Secţiune longitudinală
Schema instalaţiei morii
Roata morii cu ciuturi

55 Moară de tip roman (angrenaj de transmisie) şi cu admisie inferioară, Dăbâca, judeţul Hunedoara
Provenind din satul Dăbâca, comuna Topliţa, judeţul Hunedoara, instalaţia datează, conform
inscripţei de pe fruntar, din anul 1848. Este primul monument adus şi remontat în cadrul Muzeului
Tehnicii Populare. Achiziţionată în 1963, ea a fost reconstruită în 1964. Construcţia este aşezată pe o
fundaţie de piatră, are pereţi din bârne de stejar. Acoperişul în patru ape, învelit cu şindrilă, este
reconstruirea fidelă a acoperişului iniţial. În exterior, construcţia este din lemn aparent, în interior
pereţii fiind parţial tencuiţi. Construcţia prezintă două încăperi: moara propriu-zisă şi camera de
locuit.
Instalaţia de măcinat este formată dintr-o pereche de pietre de 102 cm diametru, puse în mişcare
de o roată hidraulică cu aripi, cu admisie inferioară. Mişcarea se transmite prin intermediul unui
sistem format din roata măselată şi val (piciorul de cuplaj) dinţate care transformă rotirea axului
orizontal, în mişcarea rotativă, verticală a axelor pietrelor. Instalaţia este susţinută de un jug de stejar
masiv, format din patru tălponi, patru uşciori şi fruntariu. Pe cei doi uşciori din faţă şi pe fruntariu se
găseşte o decoraţie sculptată, datată 1848 precum şi inscripţia cu litere chirilice: "1848 Pătru a
Barbului... (indescifrabil) Dumitru a Barbului au făcut moara cu Kostandin".
IMAGINI:
Instalaţia de măcinat
Sistemul hidraulic şi de transmisie

55A Moară cu admisie medie, Poienii de Jos, judeţul Bihor

Moara comunală, transferată din satul Poienii de Jos, comuna Bunteşti, judeţul Bihor, de pe
apa Crişului Pietros, un afluent al Crişului Negru, prezintă, pe plan arhitectonic şi tehnic-constructiv,
caracteristicile principale ale tipului vechi de moară hidraulică, cu roată verticală, din zonă, specific
pentru sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea. Ea a fost achiziţionată în
anul 1974 şi reconstruită în muzeu în anii 1975 - 1976. Aşezată pe o fundaţie de piatră de râu,
construcţia morii impresionează prin masivitatea bârnelor de stejar, cioplite în patru feţe şi prinse la
capete în încheietură dreaptă. Acoperişul, în patru ape, puternic înclinat, are o învelitoare de şiţă de
brad horjită.
 Planul dreptunghiular este compartimentat în două încăperi: cea destinată adăpostirii instalaţiei
şi locuinţa morarului angajat de comunitatea sătească.
Instalaţia de măcinat este acţionată de o roată cu admisie inferioară, de dimensiuni mari
(diametrul 3,30 m), prevăzută cu doi colaci, între care sunt prinse aripile, lopăţelele, în care loveşte
apa. Mişcarea roţii de apă se transmite, prin intermediul unui angrenaj format din roată cu măsele şi
pinion cu bolţuri (lucrate în întregime din lemn), fusului pietrelor dispus vertical, care acţionează
piatra alergătoare.
Pentru a regla distanţa dintre pietre, în funcţie de calitatea de făină dorită, mecanismul de
măcinare dispune de ridicătorul pietrelor, un dispozitiv format dintr-un sistem de pârghii, acţionat
prin baterea unor pene (icuri), forma cea mai arhaică a unui asemenea organism de reglare a spaţiului
dintre pietre.
Încăperea de locuit, cu pereţi tencuiţi şi tavan de scândură cu grinzi aparente, este organizată în
stilul caracteristic Ţării Bihariei (o zonă etnografică situată în depresiunea Beiuş-Vaşcău, de o parte
şi de alta a Crişului Negru). În colţul format de peretele median şi cel longitudinal, în stânga uşii, se
află camaniţa, o vatră liberă, de dimensiuni mari, cu un horn din căhăli nesmălţuite, lucrate în
cunoscutul centru ceramic bihorean, Leleşti. Cele două paturi înalte sunt aşezate paralel pe lângă
pereţii longitudinali şi în faţa lor stau cele două scande, bănci cu spătar, decorate cu traforuri, iar între
ele, sub fereastră, este aşezată masa înaltă, acoperită de o felegă de masă, bogat ornamentată. Dintre
piesele de mobilier se remarcă, atât prin formă cât şi prin decor, cele lucrate în Budureasa, cunoscut
centru de meşteri specializaţi: lada de zestre (lădoiu), aşezată în continuarea patului, leagănul
copilului, cât şi podişorul, dulapul pentru veselă, amplasat în spatele uşii. Impresionantă este şi
bogăţia textilelor cu caracter decorativ, aşezate pe culme, pe pereţi, pe cele două paturi sau pe masă,
care, împreună cu blidele de ceramică şi icoanele pictate pe sticlă, formează un ansamblu decorativ
de o valoare estetică deosebită.
IMAGINI:
Interior casa morarului
Cuptorul cu cahle
Roata hidraulică / Roata dinţată / Crângul / Ridicătorul cu pene
Structura instalaţiei de măcinat

56 Moară cu admisie superioară , Orşova, judeţul Mureş

Adusă din Orşova, comuna Gurghiu, judeţul Mureş, moara datează, după anul cioplit pe
fruntarul morii, din 1833. Monumentul a fost remontat în muzeu în anul 1965.
Este o construcţie din bârne de fag, tencuită în interior şi exterior şi are un acoperiş în patru
ape, învelit cu draniţă.
Construcţia adăposteşte două încăperi - casa morarului şi moara propriu-zisă - sub care este
montată roata hidraulică, aşa-numita casa-roţii, spre a o feri de intemperii şi mai ales pentru a putea
măcina şi iarna pe ger. De-a lungul morii propriu-zise se află un târnaţ (o prispă deschisă).
Instalaţia de măcinat este formată dintr-o pereche de pietre, acţionate de o roată hidraulică cu
cupe, cu admisie superioară. Întregul mecanism de transmisie a rotaţiei imprimată de axul orizontal al
roţii de apă este din lemn.
Pe fruntarul morii se află inscripţia "ANO 1833 DIE 18 APRIL" şi motive decorative sculptate
şi incizate ca: vârtejul, dintele de lup soarele, funia, şarpele în pomul cu mere, crucea şi peştele.
Decoraţia de pe fruntarul morii este un fenomen tipic în Valea Gurghiului, ilustrând păcatul originar
(şarpele şi pomul cu mere din rai) dar combinând, totodată, motivele decorative precreştine (dintele
de lup şi simbolul solar) cu cele creştine (crucea şi peştele) într-un tablou sincretic impresionant.
Motivaţia acestei alegorii, prezentă în numeroase mori din toată Europa semnifică atenţionarea de a
nu păcătui la moară, la îndemnul Sfântului Bernard, patronul cistercienilor.
IMAGINI:
Instalaţia de măcinat
Detalii fruntar
Fruntarul morii
57 Moară cu admisie superioară şi transmisie în două trepte, Rogojelu, judeţul Cluj
Moara hidraulică cu roată mare, verticală, având admisia superioară şi transmisia dublă (în două
trepte), provine din satul Rogojelu, comuna Săcuieni, judeţul Cluj.
Instalaţia morii, datând din anul 1853 (dată înscrisă pe fruntarul morii), a fost recuperată în anul
1981, în cursul operaţiunii de demolare a monumentului in situ. Aceasta se compune din:
mecanismul de măcinat (perechea de pietre cu 1,10 m diametru) şi accesoriile necesare alimentării cu
apă, sistemul hidraulic, format din roată cu cupe, având un diametru de 4,30 (cea mai mare roată de
apă a unei mori hidraulice din colecţia muzeului), fusul roţii (axul motor) şi jgheabul de admisie, iar
între acestea două, sistemul de transmisie, care transportă şi transformă mişcarea roţii (viteza şi
planul) hidraulice, la piatra alergătoare. Dubla transmisie formează partea cea mai originală a
întregului ansamblu tehnic. Caracterul original constă în montarea a două perechi de roţi dinţate cu
pinioane (crânguri) în scopul accelerării vitezei iniţiale, foarte lentă, datorită diametrului foarte mare
al roţii, adaptată la rândul ei, potenţialului energetic (hidraulic) scăzut, din localitate. Prin această
originală realizare tehnică - inspirată pare-se de soluţia clasică a morilor plutitoare, foarte frecvente
odinioară în această zonă - s-a obţinut un raport final de transmisie de 1:14, la o rotaţie completă a
generatorului hidraulic (roata de apă), piatra alegătoare învârtindu-se de 14 ori. Moara de la Rogojelu
este încă o dovadă a ingeniozităţii creatorilor populari care găsesc cele mai variate soluţii tehnice
pentru rezolvarea problemelor ridicate de specificul reţelei hidrografice.
IMAGINI:
Secţiune prin instalaţie de măcinat
Fruntarul morii

58 Moară cu admisie superioară, Almaş-Sălişte, judeţul Hunedoara

Moara, cu roată hidraulică verticală, datând de la mijlocul secolului al XIX-lea, provine din
comuna Almaş-Sălişte, judeţul Hunedoara şi a fost adusă şi reconstruită în muzeu în anul 1967.
Face parte din seria morilor cu roată hidraulică verticală, cu admisie superioară, a cărei
răspândire cuprinde întreg teritoriul ţării.
Construcţia morii este din bârne de stejar, încheiate la capete în cheutori. Pereţii sunt netencuiţi,
iar acoperişul, în patru ape, are învelitoare din ferigă şi paie.
Instalaţia de măcinat se compune din două pietre masive, mărginite de veşcă; piatra alergătoare
este acţionată de un fus vertical a cărui mişcare de rotaţie este multiplicată prin intermediul unei roţi
dinţate, sistem întâlnit la toate morile de acest gen, transmisia făcându-se prin intermediul unui fus
orizontal, acţionat de roata hidraulică.
Apa este condusă la roată printr-un jgheab din scânduri, suspendat pe piloţi.
Alături de moară este situată o cocină de porci cu colnă (şopron deschis având un acoperiş cu
pante abrupte ), în care se adăposteşte sania, mijloc de transport specific acestui ţinut.
IMAGINI:
Roata hidraulică cu admisie superioară

60A Moară cu admisie inferioară şi elevator, Roşcani, judeţul Hunedoara

Construită de membrii unei familii de saşi, la jumătatea secolului al XIX-lea, pe apa râului
Dobra, în satul Roşcani, comuna Dobra, judeţul Hunedoara, moara de apă cu două zbaturi a fost
transferată în muzeu în anul 1999 şi reconstruită între anii 2002 – 2003.
Moara are două instalaţii de măcinat, acţionate prin intermediul a două roţi hidraulice puternice
(cu colaci dublii între care sunt prinse aripile), de mari dimensiuni (2,80 m respectiv 3,60 m în
diametru) şi cu admisie inferioară. Particularitatea deosebită a morii, prin care completează, în mod
fericit, seria tipologică a instalaţiilor hidraulice de măcinat cereale prezentate în muzeul sibian,
constă în prezenţa unor instalaţii auxiliare: elevatorul, instalaţia de treierat, circularul şi piua pentru
zdrobirea seminţelor plantelor oleaginoase. Aceste instalaţii, acţionate hidraulic prin sisteme de
transmisie în două până la patru trepte, cu roţi dinţate şi curele de transmisie, îi conferă calitatea de
veritabil complex de industrii ţărăneşti.
Constructiv, moara este realizată din cununi de bârne de gorun, cioplite în patru feţe şi îmbinate
la capete în cheotoare dreaptă, ridicată pe o fundaţie şi un soclu masive, din piatră de râu. Acoperişul
este în patru ape cu învelitoarea din şiţă de stejar.
Interiorul construcţiei este organizat pe două nivele; astfel, la nivelul inferior al morii se află
angrenajele cu roţi dinţate şi coşul de încărcare-alimentare a elevatorului ce urcă cerealele în pod, la
treier. Pe podul morii, sunt amplasate cele două instalaţii de măcinare, treierul, cu sistemele de
transmisie şi multiplicare a mişcării preluate de la axele roţilor de apă, acestea acţionând, după
necesităţi, şi circularul sau piua, plasate în faţa morii şi acţionate prin curelele strecurate prin fantele
decupate în pereţii morii.
În exteriorul morii se află cele două roţi hidraulice de tip vertical, construite pe doi colaci uniţi
prin aripi de mare anvergură. Energia hidraulică exploatată este cea cinetică, spre deosebire de roţile
morilor din Almaş-Sălişte (judeţul Hunedoara), Orşova (judeţul Mureş) sau Rogojelu (judeţul Cluj),
de tipul roţilor cu cupe, care exploatează energia potenţială (a greutăţii apei ce încarcă cupele). Roata
mai mică acţionează prima instalaţie de măcinare, folosită îndeosebi la măcinarea grâului, elevatorul,
treierul şi circularul sau piua, alternativ iar a doua roată, mai mare, acţionează a doua instalaţie de
măcinare, utilizată la măcinarea porumbului.
Complexul hidraulic din Roşcani, prin complexitatea şi multifuncţionalitatea instalaţiilor sale,
se constituie într-un monument al ingeniozităţii tehnice populare, încheind prezentarea în muzeu a
instalaţiilor hidraulice de măcinare a cerealelor cu roată verticală.
IMAGINI:
Roţile hidraulice
Piua de ulei
Volantă cu curea de transmisie
Piua cu săgeţi

67A Fântână cu vârtej şi tracţiune animală, Chirnogeni, judeţul Constanţa

Fântâna cu vârtej din comuna Chirnogeni, judeţul Constanţa, reprezintă tipul instalaţiilor de
scos apa de la mare adâncime, cu ajutorul animalelor. Ea este specifică pentru satele din sudul
Dobrogei – singurul ţinut al ţării lipsit de o reţea semnificativă de ape curgătoare – unde, din cauza
solului sărac în substanţe lutoase, apa subterană se găseşte la mari adâncimi.
Săpată în stâncă şi căptuşită în partea superioară (pe o adâncime de cca. 3 m) cu piatră de
calcar, fântâna are la suprafaţă un ghizd foarte lat (cu diametrul de peste 3 m) de formă circulară,
zidit din piatră masivă cioplită. Într-o parte, ghizdul este prevăzut cu un jgheab monolitic sub care
este aşezată troaca, cioplită şi ea dintr-un bloc mare de piatră.
Instalaţia de scos apa se compune din capră, un jug de lemn fixat pe ghizd şi prevăzut cu
scripete de lemn, peste care trece funia burdufului, şi vârtejul, acţionat de animal (cal). Vârtejul este
un troliu vertical de cca. 2 m înălţime, de forma unei vârtelniţe cu patru braţe, pe el înfăşurându-se
funia burdufului. Fiecare locuitor avea funia şi burduful său. Însăşi denumirea de burduf arată că,
iniţial, pentru scoaterea apei erau folosite recipiente din piele, acestea fiind înlocuite mai târziu de
burdufuri de pânză. Tot sub denumirea de burduf este cunoscută şi găleata lucrată din doage sau din
tablă. De la fântână, apa se căra cu sacaua (o căruţă mică pe două roţi şi cu un butoi).
IMAGINI:
Vârtejul
Capra cu scripetele
Ghizdul şi troaca

64 Moară de vânt cu etaj , Dunavăţ de Sus, judeţul Tulcea

 Iniţial, această moară a fost construită în satul Caraorman, comuna Crişan - în mijlocul Deltei -
de unde a fost mutată, la începutul secolul al XX-lea, în satul Dunavăţu de Sus, comuna Murighiol,
judeţul Tulcea. Ea a fost achiziţionată şi reconstruită în Muzeul Tehnicii Populare, în anul 1966.
Din punct de vedere tipologic, moara din Dunavăţu de Sus este o moară cu pivot (cu proţap), cu
etaj şi cu două instalaţii de măcinat. Ca atare, ea nu prezintă deosebiri esenţiale faţă de moara din
Frecăţei, în ceea ce priveşte sistemul de rotire sau mecanismul de acţionare şi măcinare. Doar
construcţia de adăpostire are unele particularităţi, care îi dau un aspect aparte. Construcţia înaltă şi
zveltă, de formă dreptunghiulară, are pereţii drepţi şi un acoperiş în două ape. Scheletul portant,
format din bârne de stejar masive este căptuşit cu două rânduri de scânduri de brad, rândul al doilea
fiind bătut peste rosturile primului rând. Un balcon deschis, amplasat pe peretele lateral, cu acces de
la etaj, este prevăzut cu un troliu orizontal, acţionat manual pentru urcarea şi coborârea sacilor, care
se face prin exterior. La fel ca la majoritatea morilor de vânt din ţara noastră, aripile morii, în număr
de şase, sunt fixate de nişte spiţe solide care străbat capătul exterior al valului. Ele sunt formate dintr-
o ramă de lemn trapezoidală, cu o nervură mediană pe axul de simetrie. Acest schelet de lemn este
acoperit cu obloane din scânduri subţiri de brad, o parte din ele putând fi îndepărtate după nevoie.
Prin adăugarea sau îndepărtarea acestora, se face adaptarea suprafeţei de captare, la diferitele grade
de tărie a vântului.
IMAGINI:
Secţiune prin instalaţie
Balcon cu troliu orizontal pentru ridicat sacii

63 Moară de vânt joasă, Enisala, judeţul Tulcea

Datând din secolul al XIX-lea, această moară de vânt provine din satul Enisala, comuna
Sarichioi, judeţul Tulcea, unde a funcţionat până în anul 1966.
Tipologic, ea aparţine categoriei morilor de vânt cu pivot central (proţap), pe care casa morii se
roteşte circular, în direcţia vântului.
Moara din Enisala este o construcţie de lemn, dreptunghiulară, de dimensiuni mici, cu un
schelet portant din bârne de stejar, căptuşit cu scânduri de brad şi un acoperiş în două ape, învelit cu
scândură. Spre deosebire de morile cu etaj, ea are o singură încăpere ce adăposteşte o singură
instalaţie de măcinat.
Necesitatea de a posta sistemul de captare a forţei motrice cât mai sus a obligat la aşezarea
morii pe un soclu de piatră care este de formă circulară cu un diametru mai mic decât baza morii. El
este prevăzut cu un cadran poligonal de lemn de stejar pe care se roteşte, prin alunecare, casa morii,
în direcţia vântului.
Mecanismul de acţionare şi de măcinare este identic cu cel descris la moara din Frecăţei, cu
deosebirea că valul pe care este montată roata măselată, este pus în mişcare numai de patru aripi de
scândură, de dimensiuni mai mici.
Proţapul, care serveşte drept pivot central pentru rotirea mare, la baza construcţiei este format
din două bârne fixate se cuplează cu sistemul de rotire a corpului morii format şi împreunate la
capete, unde sunt sprijinite pe cu o roată mică de car.
IMAGINI:
Secţiune
Sistem de frânare a roţii măselate

65 Moară de vânt cu etaj, Frecăţei, judeţul Tulcea

Datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moara de vânt provine din comuna Frecăţei,
judeţul Tulcea. Ea a fost reconstruită în muzeu, în anul 1967.
Instalaţiile de măcinare acţionate de forţa vântului au fost folosite în România în mai multe
ţinuturi, cea mai mare răspândire au cunoscut-o însă în Dobrogea, unde sunt atestate documentar
pentru prima dată în anul 1585, lucru de altfel firesc, dacă luăm în considerare condiţiile geografice
deosebite de aici. La începutul secolului al XX-lea numai în judeţul Tulcea funcţionau încă 437 de
astfel de instalaţii, păstrându-se aici şi cel mai îndelungat timp.
 Moara de vânt din Frecăţei este o moară cu pivot, tipul cel mai răspândit în România.
Caracteristic pentru acest tip de moară este existenţa unui pivot central, înfipt adânc în pământ, în
jurul căruia casa morii se poate roti în întregime, pentru a îndrepta aripile în direcţia vântului.
Construcţia înaltă, dreptunghiulară, are un schelet portant din bârne masive de stejar, căptuşite
cu scânduri de brad şi un acoperiş în două ape, învelit cu scândură. Interiorul este împărţit în două
niveluri, din care cel inferior serveşte ca loc de depozitare, iar la etaj se găsesc cele două instalaţii de
măcinat. Două balcoane laterale închise, la nivelul catului superior, măresc suprafaţa încăperii de
măcinat şi facilitează totodată, urcarea şi coborârea sacilor, care se făcea prin exterior, cu ajutorul
unui troliu orizontal, acţionat manual. Construcţia înaltă se sprijină pe un soclu mic de piatră
prevăzut cu o ramă masivă de lemn. Pe acest cadran se realizează, prin alunecare, rotirea morii, care
este prevăzută la bază, cu două bârne masive de stejar, aşa numita sanie. De sanie este fixat proţapul,
un lemn rotund de vreo patru metri lungime, care serveşte drept pârghie pentru rotirea morii. Pentru
aceasta se foloseşte un troliu vertical pe care se înfăşoară un lanţ legat de proţap. Astfel, rotirea morii
în direcţia vântului poate fi efectuată de un singur om.
Aparatul de captare a energiei eoliene, este constituit din şase aripi, fixate de nişte spiţe solide,
care străbat capătul exterior al valului, axul motor al morii. Pe acest ax orizontal sunt fixate două roţi
măselate care, prin intermediul felinarului, un angrenaj cu bolţuri, antrenează fiecare câte un fus al
pietrelor. Cele două instalaţii de măcinat sunt amplasate pe axul median al încăperii, simetric, faţă în
faţă. Pentru oprirea întregului mecanism de rotire al morii, aceasta este prevăzută cu un sistem de
frânare compus din doi saboţi de lemn care se strâng pe roata măselată prin intermediul a două
pârghii cu braţe inegale, acţionate cu ajutorul unui sistem de scripeţi simpli cu role.
IMAGINI:
Sistemul de frânare cu saboţi
Sistemul de rotire al morii

66 Moară de vânt cu pânze, Curcani, judeţul Constanţa

Moara de vânt din satul Curcani, comuna Negreşti, judeţul Constanţa, datează din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Ea a fost achiziţionată în anul 1968 şi reconstruită în Muzeul
Tehnicii Populare în anul 1970.
Ea face parte din tipul morilor de vânt cu pivot, ridicate pe soclu de piatră. Ceea ce o
deosebeşte esenţial de celelalte trei mori cu pivot expuse în muzeu, este sistemul de captare a forţei
motrice a vântului, care foloseşte în locul aripilor de scândură 12 aripi de pânză sub forma unor vele
triunghiulare.
Acest sistem cu pânze, cunoscut la morile de vânt de tip mediteranean (Grecia, Portugalia etc.),
este atestat în România numai pentru sudul Dobrogei, unde a fost utilizat la morile de vânt cu o
singură instalaţie de măcinat. Pânzele triunghiulare sunt fixate de nişte spiţe solide. Numai patru din
cele 12 spiţe sunt fixate însă de nadele care trec prin capătul valului, celelalte opt fiind ataşate de
acesta printr-un colier de fier. Un catarg de cca. 3 m lungime prelungeşte valul. De vârful său sunt
prinse cablurile ce fixează fiecare spiţă în parte, între ele fiind de asemenea legate printr-un cablu.
Transmisia şi angrenajele, ca şi mecanismul de măcinare nu prezintă principial deosebiri faţă de
celelalte mori cu pivot din muzeu. Ca şi moara din Enisala, construcţia morii de formă
dreptunghiulară este instalată pe un soclu din piatră. Acest soclu de formă dreptunghiulară, pe care se
realizează rotirea morii, este însă, aici, umplut cu zidărie de piatră care măreşte rezistenţa pivotului
central. Construcţia adăposteşte o singură instalaţie de măcinat. Pe peretele posterior este construit un
balcon deschis care are montat pe partea laterală un troliu orizontal, pentru urcarea sacilor. Moara de
vânt din satul Curcani este un exponat deosebit de valoros, fiind ultimul exemplar de acest tip de
moară, care a supravieţuit în România până în zilele noastre.
IMAGINI:
Secţiune prin moară
Sistemul de rotire a morii
Sistem de frânare
61 Moară plutitoare, Lucăceşti, judeţul Maramureş
Acest monument de tehnică populară a fost achiziţionat din satul Lucăceşti, comuna Pribileşti,
judeţul Maramureş, unde a funcţionat pe râul Someş, până în anul 1963, data demontării.
Monumentul a fost reconstruit în muzeu în anul 1966. Principial, sistemul hidraulic, mecanismul de
transmisie şi cel de măcinare al morii plutitoare pe vase din Lucăceşti, nu prezintă diferenţe esenţiale
faţă de moara plutitoare din Munteni, aflată în muzeu.
Anumite particularităţi ale construcţiei de adăpostire a mecanismului de măcinare, cât şi
sistemul constructiv al bărcilor îi conferă însă un aspect deosebit.
Cele două vase, straşnicul şi bontăul, sunt lucrate din bârne masive de stejar, cioplite şi prinse
cu scoabe. Spre deosebire de moara din Munteni, prora vaselor se termină în formă unghiulară, cu
vârf ascuţit.
Mecanismul de măcinare, instalat pe vasul cel mare, este adăpostit într-o construcţie de lemn de
formă poligonală, care acoperă în întregime vasul suport. Pereţii, având un schelet portant din bârne
de stejar, sunt căptuşiţi cu scânduri orizontale de brad, iar acoperişul este învelit cu şindrilă din fag.
Roata hidraulică cu admisie inferioară are forma unui tambur alungit, cu un diametru de peste
patru metri. Pentru oprirea instalaţiei de măcinare se foloseşte o stavilă simplă, de scândură, de
lungimea roţii, potrivită din interiorul morii cu ajutorul unui troliu de lemn.
IMAGINI:
Secţiune prin instalaţie
Sistem de transmisie dublă

62 Moară plutitoare , Munteni, judeţul Vâlcea

Reconstruită în muzeu în anul 1964, moara plutitoare din satul Munteni, comuna Mihăileşti,
judeţul Vâlcea, este una din cele câteva zeci de mori de acest tip, care au funcţionat, până nu demult,
pe cursul inferior al râului Olt, între Râmnicu Vâlcea şi Drăgăşani.
Morile plutitoare pe vase sunt atestate, la noi în ţară, cu secole în urmă, existând până în zilele
noastre astfel de instalaţii în numeroase localităţi, pe marile fluvii şi râuri, cum sunt: Dunărea, Oltul,
Mureşul, Siretul, Someşul, Tisa şi Nistrul.
Condiţiile hidrologice ale cursurilor mari de apă, cu debit mare şi cădere mică, au dus la
apariţia acestui tip de instalaţie medievală, prin care se exploatează la maximum avantajele oferite de
marile râuri.
Moara plutitoare din Munteni, un exemplar tipic de acest gen, este montată pe două vase
(dube), de dimensiuni diferite, având o formă specifică locală, cu prora în formă de lopată. Vasul
mare, ovolniţa, cuprinde moara propriu-zisă, iar vasul mic, straşnicul, sprijină capătul axului motor,
opus morii.
Construcţia, care adăposteşte instalaţia de măcinat, nu se suprapune în întregime bărcii mari.
De formă dreptunghiulară, ea are pereţii de scândură şi un acoperiş în două ape, învelit cu şiţă de
brad.
Fixată de mal doar prin câteva ancore simple, moara poate fi mutată, dupa necesităţi, în locul
cel mai avantajos al albiei, prin plutire în aval.
O punte mobilă, compusă din două blăni, cu mâna curentă într-o parte, asigură legătura cu malul.
Roata hidraulică cu admisie inferioară este de dimensiuni foarte mari şi fixată între cele două
corpuri de vase plutitoare. Spre deosebire de majoritatea morilor de apă cu roată verticală, la care
mişcarea de rotaţie este transmisă pietrelor printr-un singur angrenaj (roată cu măsele şi pinion cu
bolţuri), la morile plutitoare se utilizează, în acest scop, două angrenaje succesive, realizându-se o
transmisie în două trepte. Prin cuplarea roţii mari cu un pinion cu bolţuri cu diametrul mai mic,
mişcarea lentă a roţii de apă se transformă printr-o multiplicare apreciabilă a turaţiei pionului secund,
care permite utilizarea unor pietre de dimensiuni foarte mari, realizându-se, în consecinţă, o eficienţă
superioară şi un randament mărit.
IMAGINI:
Secţiune longitudinală
67 Moară de vânt căciulată , Beştepe, judeţul Tulcea
Pe lângă morile de vânt cu pivot, la care întreaga construcţie poate fi rotită pentru a orienta
aripile în direcţia vântului, în nordul Dobrogei a existat şi un al doilea tip de moară de vânt, denumit
de localnici moara rotundă sau moara căciulată (cunoscută în literatura de specialitate şi sub
denumirea de moara olandeză, după ţara de maximă răspândire), unde construcţia, sub formă de turn
înalt, este fixă, numai acoperişul conic, împreună cu roata de vânt, sunt mobile putând fi rotite în
direcţia vântului. Acest tip de moară este reprezentat în muzeu prin moara căciulată din comuna
Beştepe, judeţul Tulcea.
Construcţia casei morii, executată integral din lemn (schelet portant din bârne de stejar, căptuşit
cu scândură de brad), are forma unui trunchi de piramidă cu opt muchii, fiind aşezată pe o fundaţie de
piatră de formă octogonală. În partea superioară, casa morii se termină cu un cadran masiv de formă
circulară, pe care se roteşte - prin alunecare - căciula (acoperişul), prevăzută la baza ei cu o sanie.
Casa morii are un subsol scund, care adăposteşte angrenajele inferioare, un pod la nivelul solului - cu
postamentul pietrelor cu cele două instalaţii de măcinat - şi două poduri în partea superioară, pentru a
permite accesul la angrenajele superioare. Două uşi, la nivelul solului, dispuse faţă în faţă, permit
accesul în moară, în orice poziţie a aripilor.
Aripile, în număr de patru şi de dimensiuni mari, sunt executate identic cu cele ale morilor cu
pivot central.
Mecanismul de acţionare foloseşte o transmisie în două trepte, cu antrenare inferioară a
pietrelor. Rotirea valului (axul motor al morii) se transmite prin intermediul unei roţi măselate
(ischidarul cu măsele) şi a unui pinion cu bolţuri, uşor conic, a unui fus solid de lemn, care străbate
pe verticală construcţia morii, până în subsol. Aici se constituie a doua treaptă de transmisie, formată
dintr-o roată dinţată mare (stureac) fixată pe fusul vertical, care se cuplează, în mod simetric, cu două
angrenaje cu bolţuri (felinare), al căror ax vertical acţionează pietrele morii.
Instalaţia de măcinat este formată din două perechi de pietre, de dimensiuni diferite, aşezate pe
un singur postament, în stânga şi dreapta axului vertical. Sistemul de frânare al întregului mecanism
este adaptat la poziţia aproape centrală a roţii măselate din partea superioară a arborelui receptiv,
situaţie în care nu se pot utiliza braţele de pârghie lungi, ca la morile cu pivot. Oprirea se face cu un
singur sabot de lemn, semicircular, care cuprinde jumătatea superioară a roţii măselate.
Moara căciulată reprezintă, faţă de morile cu pivot, un progres tehnic evident. Utilizând un
mecanism de acţionare cu transmisia în două trepte - prin care se cuplează succesiv o roată mai mare,
la una mai mică - se obţine o viteză de turaţie a pietrelor mai mare decât la mecanismele cu o singură
treaptă de transmisie, ceea ce asigură un randament mărit. La aceasta se mai adaugă uşurarea
manevrelor de învârtire a aripilor morii în direcţia vântului, prin rotirea numai a cupolei şi nu a
întregii construcţii.
IMAGINI:
Sistemul de rotire a căciulii
Sistemul de transmisie dublă a energiei eoliene

60 Moara hidraulică cu alvan, Ciocmani, judeţul Sălaj

Moara cu alvan aparţine, tipologic, categoriei morilor cu roată verticală şi admisie inferioară.
Ceea ce o diferenţiază de celelalte mori din această categorie este alvanul – un sistem industrial
utilizând lanţul Gall pentru poziţionarea roţii hidraulice în funcţie de nivelul apei (iarna, permiţând
ridicarea roţilor din apa Someşului, prevenind astfel îngheţarea lor). În situaţia în care sursa
energetică este un râu mare, cu debit variabil, tipul obişnuit de moară cu roată verticală nu poate fi
folosit, datorită fluctuaţiei nivelului apei. Soluţiile găsite, în aceste cazuri, sunt reprezentate de morile
plutitoare (inventate la Roma, anul 537 şi prezente pe teritoriul României, conform documentelor de
epocă, din secolul al XX-lea) iar morile cu alvan, din secolul al XX-lea. Morile plutitoare (care
necesitau cunoştinţe tehnice constructive deosebite) prezentau dezavantajul distrugerii lor de către
sloiurile de gheaţă sau de trunchiurile purtate de ape.
Alvanul pare a fi o invenţie locală, nemaifiind întâlnit în alte zone etnografice. Sistemul
deosebit de ingenios de suspendare a roţii hidraulice deasupra apei Someşului, în caz de îngheţ,
alvanul constă dintr-o construcţie din stâlpi şi grinzi orizontale care susţine dispozitivele care permit
ridicarea sau coborârea roţii, prin intermediul unor scripeţi, cabluri şi a unui troliu. Acest sistem a
permis amplasarea construcţiei de adăpostire a instalaţiei de măcinare pe mal, direct lângă apă,
eliminând astfel ambele dezavantaje ale morilor plutitoare.
Moara cu alvan din Ciocmani a fost transferată în anul 1997. Moara era instalată pe malul
Someşului, la un kilometru în amonte de vatra satului, beneficiind de un baraj din stâlpi de lemn şi
împletitură de nuiele. Iniţial, moara a fost construită ca o moară plutitoare, la Letca, în anul 1907,
fiind adusă la Ciocmani între anii 1920-1922 şi reconstruită ca moară cu alvan, în anul 1952, de un
grup de meşteri (Neagotă Ion, Câmpan Ion, Câmpan Gheorghe, Câmpan Vasile, Lucaci Ion şi Achim
Gheorghe). Aici ea a funcţionat, măcinând porumb, grâu, ovăz, sare şi ghips, până în anul 1991. La
inundaţiile din anul 1970, moara a fost distrusă parţial şi reconstruită de morarul Bota Traian, în
cadrul C.A.P.-ului (care a preluat-o în anul 1958).
Construcţia morii are un plan monocelular, fiind construită cu pereţi din scândură şi acoperiş în
patru ape, cu căpriori rotunzi şi învelitoare din şiţă de fag.
Instalaţia hidraulică exterioară este formată din roata hidraulică, cu palete pe trei colaci. Axul
roţii poate culisa vertical, pe distanţa de 1,5 m, un capăt având axul montat pe un cadru metalic ce se
deplasează pe două ghidaje verticale, dispuse pe pilonii anteriori ai alvanului, celălalt capăt
deplasându-se vertical prin intermediul unui cablu ce face parte din alvan.
Alvanul este o construcţie fixă formatădin opt piloni verticali, înalţi de 4 m, aşezaţi de o parte
şi de alta a axului roţii hidraulice, uniţi între ei la partea superioară, cu două traverse orizontale în
consolă, peste care se întind cablurile ce susţin roata hidraulică, într-o parte (cu o contragreutate în
cealaltă parte). Deplasarea cablului (şi implicit a roţii hidraulice) se face manual, cu ajutorul unui
troliu cu reductor şi angrenaj metalic.
Pe axul roţii hidraulice se află o roată de lanţ, iar transmisia se realizează prin intermediul unui
lanţ de tip Gall, către un pinion aflat pe axul roţii măselate a instalaţiei interioare. Aceasta din urmă
este compusă dintr-un angrenaj format din roată măselată şi un pinion metalic, care transmite
mişcarea la piatra superioară, raportul de transmisie de la roata hidraulică la piatra superioară fiind
de 1:18.
Moara din Ciocmani a fost ultima moară cu alvan rămasă în teren, până la data transferării sale
în muzeu. Prin transferul său, patrimoniul muzeului s-a îmbogăţit cu ultimul tip care completează
seria tipologică impresionantă a instalaţiilor de măcinare a cerealelor, demonstrând ingeniozitatea şi
spiritul tehnic progresist al ţăranilor din Sălaj.
IMAGINI:
Alvanul morii
Secţiune prin moară

TEHNICI ŞI MIJLOACE DE TRANSPORT ŞI COMUNICAŢII

Mijloace de transport populare

TEHNICI ŞI MIJLOACE DE TRANSPORT ŞI COMUNICAŢII

Sectorul transporturilor populare îşi propune să realizeze o sinteză larg cuprinzătoare a celor
mai diferite sisteme tehnice şi echipamente auxiliare, de pe teritoriul României, tradiţionalizate în
anumite zone etnografice, care reflectă modalităţile cele mai diverse de efectuare a circulaţiei
materiilor prime, instrumentarului şi produselor muncii, în cadrul gospodăriei, în vatra satelor (şi
odinioară şi a oraşelor), între acestea şi terenurile de cultură sau zonele exploatate, în sfârşit, între
diferite centre de producţie specializate, pieţe de desfacere sau chiar provincii istorice.
Constituind, în ansamblul lor, "sistemul vascular" al procesului muncii, mijloacele de transport
au jucat un rol deosebit de important în istoria civilizaţiei omenirii, începând din neolitic şi până
astăzi, ele rămânând unul dintre indicii cei mai obiectivi şi relevanţi ai progresului tehnic şi ştiinţific.
La nivelul fiecărei epoci istorice, transporturile reflectă cantitatea, valoarea şi specificitatea
producţiei, nivelul consumului şi dezvoltarea pieţei, a relaţiilor de schimb, deschiderea fiecărei
colectivităţi, naţionale sau zonale, spre schimbul de valori, ceea ce presupune receptare, dar şi
difuzare.
 Renunţând la enumerarea sistemelor de transport individual (care vor forma obiectul unei alte
expuneri pavilionare), vom insista, în succinta caracterizare a mijloacelor de transport tradiţionale,
asupra celor rulante (cele mai importante), glisante şi plutitoare.
1. Mijloacele de transport rulante au reprezentat, în societatea postneolitică, revoluţia produsă
în domeniul circulaţiei produselor muncii, apariţia roţii constituind, după V. Gordon Childe, "o
strălucitoare încoronare a dulgheriei preistorice".
Pe teritoriul României, carul cu roţi este atestat arheologic din Epoca bronzului, dovadă
descoperirile de la Cuciulata, datând de la 1.800 î.Hr. Aceasta a asigurat o stabilitate superioară
colectivităţilor umane, facilitând exploatarea unor suprafeţe mai mari de teren, cât puteau fi
străbătute într-o zi, dus-întors, cu carul.
Structurate fundamental pe două tipuri: care cu proţap, pentru cornute şi căruţe cu oişte, pentru
cabaline, mijloacele de transport rulante se diversifică, tipologic şi morfologic, în funcţie de multipli
factori generali sau particulari, cei naturali (geografici) şi cei culturali (economici) jucând un rol
preponderent.
În funcţie de formele de relief, deosebim trei variante distincte: carele de şes (de câmpie), de
regulă cele mai mari, neexistând solicitări de tracţiune deosebite, pe terenul fără contrapante şi
diferenţe de nivel, o particularitate distinctă constând din diferenţa maximă între diametrul roţilor din
faţă şi a celor din spate, având funcţia de accelerare a vitezei de deplasare; carele din regiunile de
deal, intermediare, prin particularităţile constructive, între cele două tipuri extreme, dar având cea
mai mare variabilitate tipologică datorită diversităţii naturii terenului şi solicitărilor în procesul
muncii, şi carele de munte, mai mici, dar mai robuste (eforturile de tracţiune şi transport sunt aici cele
mai mari), diametrul roţilor din faţă şi din spate fiind aproximativ egal, datorită pantelor mari de
teren.
Raportate la sarcinile economice îndeplinite în cadrul gospodăriei mixte agro-pastorale, cu
profil meşteşugăresc sau a celor specializate în transporturi (în zonele de graniţă, în vecinătatea
pasurilor şi depresiunilor intramontane, numeroase sate se specializează, în evul mediu, în efectuarea
de transporturi de materii prime sau mărfuri, de cele mai multe ori în beneficiul oraşelor cu o
producţie economică foarte dezvoltată, fenomen stimulat de schimbul istoric permanent de mărfuri
dintre cele trei ţări româneşti, cu o economie complementară), mijloacele rulante, cu tracţiune
animală se adaptează atât proceselor de muncă, cât şi materiilor transportate.
O primă variantă, funcţie de acest criteriu, ar consta din adaptarea carului cu loitrii pline, joase,
pentru transportul produselor agricole (grâne, fructe, legume), a îngrăşămintelor naturale, a
materialelor de construcţie, a produselor meşteşugăreşti. Carul cu loitrile înalte şi goale (cu fuştei şi
nu cu scânduri) se folosesc la transportul vegetalelor cu volum mare şi greutate mică (snopi, paie,
fân, cânepă, stuf etc.).
Transportarea buştenilor de construcţie sau a lemnelor de foc din pădure obligă, de regulă,
modificarea carului în acest scop, prin demontarea loitrilor şi montarea, în locul "inimi" scurte a unei
"inimi" lungi care să repartizeze echilibrat greutatea, pe cele două "dricuri".
Un alt interesant caz de adaptare a construcţiei carului la forma şi dimensiunea butoaielor mari,
pentru transportul mai facil al acestor recipienţi cu vin sau chiar cu apă (cazul sacalelor din
Dobrogea), ni l-a relevat descoperiea fortuită a carului de acest tip, datând din secolul al XVIII-lea,
piesă valoroasă păstrată în Muzeul Lemnului din Câmpulung Moldovenesc.
O formă cu totul aparte a mijloacelor rulante de transportare a utilajului agricol la câmp,
răspândită cu deosebire în sudul Transilvaniei, este cea a căroaiei prevăzută numai cu roţile din spate,
în faţă montându-se, până la câmp, rotilele de la plug, demontate aici şi utilizate la arat.
Între mijloacele de transport cu numai două roţi, amintim "teleaga" şi "sacaua". Un caz cu totul
particular, menţionat de documentele medievale, este carul cu proţap dublu, folosit în regiunile
deluroase cu un relief accidentat, care nu permite întoarcerea lejeră a carului pentru schimbarea
direcţiei de mers, mijloc recomandat, mai ales în clipele de mare primejdie (a unei retrageri în faţa
unui duşman cotropitor), din considerente strategice.
Din punct de vedere istoric, perfecţionarea esenţială a mijloacelor rulante a constat din
consolidarea roţilor cu piese din metal şi, mai târziu, ferecarea roţilor şi a carelor.
În anumite zone etnografice submontane, mai conservatoare, a mai rămas, până în zilele
noastre, amintirea (şi uneori, chiar meşterii rotari care au mai lucrat asemenea mijloace) carelor
lucrate numai din lemn, cu obezile masive din lemn de frasin sau stejar, fără nici o întăritură din
metal, uzura fiind evident mai rapidă, iar transportul mai incomod.
Introducerea metalului la ferecarea carelor şi a căruţelor s-a făcut, mai întâi, prin fixarea pe
talpa obezilor, cu ţinte, a unor fâşii din metal, de regulă peste porţiunea de înnădire a obezilor, care
era cea mai puţin rezistentă şi mai târziu pe toată circumferinţa roţilor.
Abia de la sfârşitul veacului al XIX-lea, meşteşugarii satelor trec la metoda legării roţilor şi,
treptat, şi a altor piese ale carului sau căruţei, cu metal, datorită facilităţilor mai mari ale procurării şi
valorii ridicate a acestuia.
Un capitol aparte al mijloacelor rulante îl constituie cel al vagoneţilor cu roţi de lemn, pe şine
de lemn, pentru transportarea minereului aurifer în subteran şi la gura minei, utilizaţi în mineritul
ţărănesc, până la sfârşitul deceniului al cincilea al secolul al XX-lea.
Acest sistem, de mare eficienţă faţă de transportul cu coşurile şi în saci, practicat până la
inventarea sa, apare în secolul al XVI-lea în Transilvania, originalul, aflat la Muzeul Transporturilor
din Berlin, constituind o prioritate românească, pe plan european.
2. Departe de a avea importanţa şi utilizarea celor rulante, mijloacele glisante (alunecânde),
tractate de animale (în principal, săniile), au fost şi mai sunt, încă, folosite iarna, pentru toate
necesităţile unei gospodării, adaptându-se acestora prin folosirea coşului la transportarea unor
materiale ori persoane, sau numai a tălpilor, în cazul transportului de buşteni. Pentru buştenii de lungi
dimensiuni, se procedează la fel ca în cazul carului, utilizându-se un rând de tălpi în faţă şi un altul în
spate, la mare distanţă, unele de altele, pentru a putea fixa încărcătura la ambele capete, sistem
deosebit de sanie, numit cocârlă.
3. Categoria mijloacelor plutitoare are aceeaşi îndelungată tradiţie a utilizării lor de către
locuitorii acestor meleaguri. Cea mai frecventă tehnică de execuţie a ambarcaţiunilor era, odinioară,
cea monoxilă, a scobirii interiorului unui trunchi de arbore (la asemenea mijloace se referă Arrian în
relatarea trecerii Dunării, cu mijloacele flotante ale băştinaşilor riverani, în campania militară a lui
Alexandru Macedon, din anul 335 î.Hr.), tehnică păstrată, în anumite zone, până aproape de zilele
noastre.
Construirea ambarcaţiunilor din schelet portant curb (crivace), pe care sunt bătute scânduri şi,
apoi, întregul vas este călăfătuit cu câlţi de cânepă şi smoală, pentru impermeabilizarea sa, a permis
construirea unor mijloace mai perfecţionate, mai stabile şi de gabarit mai mare.
În aceleaşi tehnici sunt lucrate şi podurile umblătoare (plutitoare), numite de documente
broduri sau bacuri şi folosite pentru traversarea marilor cursuri de apă, în interiorul ţării (în zona
Mureşului sunt atestate încă din secolul al X-lea), dar şi al Oltului, Prutului sau a Dunării.
Modul de exploatare a celor două tipuri diferă, pe râuri fiind utilizate podurile pe cabluri din
cânepă (hurduzău) sau mai recent, din metal, iar pe Dunăre, cele cu zbat (roată acţionată manual, prin
învârtirea, din barcă, a unui arbore cotit, pe care este fixată roata, în scopul deplasării în amonte, până
la jumătatea fluviului, de unde bacul este dirijat, cu ajutorul curentului şi al mânuirii vâslelor, în
punctul de sosire, situat în linie dreaptă cu cel de plecare). Prezentarea acestei vaste problematici, pe
categorii, tipuri şi subtipuri, prin monumente originale, cum sunt cele două poduri plutitoare şi barca
monoxilă expuse în aer liber, dar şi prin numeroase mijloace instrumentale, expuse în cadrul unui
pavilion tematic, care adăposteşte totalitatea acestor exponate (22), în gospodăriile din muzeu şi în
depozite - 109 exemplare, oferă publicului vizitator o viziune sistemică asupra domeniului, o imagine
caleidoscopică impresionantă privind civilizaţia transporturilor la poporul român.

74 C Pavilion de prezentare a mijloacelor de transport populare

Transportul tradiţional, conceput ca un sistem funcţional ce mijloceşte activităţile ocupaţionale,
meşteşugăreşti, comerciale, realiza deplasarea resurselor, produselor agricole, mărfurilor şi
persoanelor sub formă de povară, constituind, în acelaşi timp, o componentă esenţială a civilizaţiei
populare.
Lumea satului a cunoscut diverse procedee şi mijloace de transport care şi-au găsit expresia
tehnică superioară în vehiculele folosite la sol, alături, acolo unde a fost cazul, de ambarcaţiuni şi
vase utilizate pe cursul apelor stătătoare sau curgătoare, reprezentate şi acestea prin monumente
specifice în acelaşi sector al muzeului.
Vehiculele tradiţionale au la bază mijloace de transport arhaice, unele din ele găsite şi astăzi
în peisajul rural (de exemplu procedeele şi mijloacele folosind târârea la sol).
Problema lor tehnică este realizarea deplasării unei poveri utile pe o anumită distanţă,
caracterizată prin variabile de dificultate, îndeosebi frecarea de mediul terestru sau acvatic, situaţie ce
trebuie eliminată prin procedee tehnice specifice: tălpi care să alunece pe zăpadă, gheaţă sau chiar pe
sol, dar mai cu seamă roţi. Raportul între viteza deplasării, distanţa parcursă şi cantitatea de povară
transportată va fi ecuaţia esenţială a oricărui transport tradiţional sau popular, în funcţie de nivelul de
civilizaţie atins de comunitatea umană.
Săniile şi vehiculele cu două roţi, denumite căroi sau telegi, cotigi etc., reprezintă formele
tehnice mai simple pentru transport. Asocierea lor, îndeosebi a căroaielor, în vehicule cu patru roţi,
prin intermediul carelor telegite au dat naştere vehiculelor intens utilizate, denumite generic care (lat.
carrus).
Diferenţierea lor în funcţie de structura-postament pentru povară (resurse naturale lemn, fân,
bucate dar şi mărfuri şi persoane) au dat naştere la o mare diversitate de tipuri şi subtipuri, variante şi
subvariante de vehicule cu roţi: care de pădure, de fân (cu postamente specifice: corcii, sclife etc.)
dar şi care de bucate, unele schimbabile în funcţie de povara transportată (carele de ogaşe).
Asemenea vehicule, pentru poveri mari erau trase de boi (prin înjugarea lor). Schimbarea sursei de
tracţiune (pe cai) a dus la evoluţia mijloacelor de transport şi la transportul de marfă şi persoane.
Căruţele sunt mijloacele reprezentate în pavilion de tracţiunea cu cai (căruţa aişpenăr) sau
cele grele, trase de doi cai (denumite uneori după locul de provenienţă căruţă de Sălişte, de exemplu).
Vehiculele de acest fel ajung la a poseda calităţi stilistice (căruţele pictate) sau cu semnificaţii în
obiceiuri (căruţele de nuntă).
În sate au pătruns, din secolul al XIX-lea, şi mijloacele de transport urban cum ar fi trăsurile
(folosite ca poştalioane locale) sau birjele. Căruţa-poştalion din Răşinari transporta corespondenţă,
mărfuri sau persoane, iar birja din Vicşani (judeţul Suceava) călători la gară.
Mijloacele de transport prezentate în pavilion se completează cu un set de potcoave de boi şi
cai din Jina (judeţul Sibiu), precum şi cu juguri. De asemenea, sunt prezentate şi structurile şi
elementele componente ale unui car: structuri de cuprindere a poverii, structuri de deplasare,
structuri de transmisie şi auxiliare.
IMAGINI:
Imagine din Pavilion
Părţile componente ale unui car Mohu, judeţul Sibiu
Teleagă, Viştea de Jos, judeţul Braşov
Căruţă pictată, Ludoş, judeţul Sibiu
Car de boi, Costeşti, judeţul Vâlcea
Car de ogaşe, Drăguş, judeţul Braşov
Căroaie, Mohu, judeţul Sibiu
Birjă, Vicşani, judeţul Suceava
Structura unui car
Legenda:
A – Structuri de cuplare a poverii
B - Structuri de deplasare (roţi, tălpi
C - Structuri energetice şi de transmisie

74 B Monoxila de pe Siret, judeţul Bacău

Monoxila (gr. monoxilos "un singur lemn") reprezintă cel mai arhaic mijloc de plutire, realizat,
individual, pentru pescuit şi asamblat, în poduri plutitoare (broduri) atestate şi la noi, încă din secolul
al X-lea, sub numele slav de broduri, servind la traversarea apelor mari a oamenilor şi a carelor cu
poveri tractate de animale.
Tradiţia lor coboară până în antichitatea tracică, prima atestare datorându-se lui Arrian, care
aminteşte, în relatarea trecerii lui Alexandru Macedon (335 î.Hr.) prin aceste locuri, de abundenţa
monoxilelor: "locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit pe Istru sau când merg unii
la alţii pe fluviu, iar mulţi fac cu ele piraterie". În civilizaţia tradiţională rurală sunt extrem de
răspândite în toată ţara, sub cele mai diverse denumiri: luntre, cin, ciobacă, cinac, dubă, oraniţă,
opacină, butuc, dubaş, mai rar, barcă pescărească.
Monoxilele aveau o formă cilindrică sau ovoidală, cu vârf ascuţit şi spate drept. Uneori erau
compartimentate prin praguri, alteori aveau plutitori laterali pentru echilibrare în plutire şi se
deplasau în direcţia cursului apei sau în amonte cu ajutorul prăjinilor (ghiondere) sau vâslelor şi
lopeţilor, vâslaşii putând sta aşezaţi sau în picioare. Monoxilele de mari dimensiuni, uneori lungi de
peste 10-12 metri, descoperite arheologic pe Someş sau Mureş, erau utilizate la pescuit sau, câte
două, la podurile plutitoare. În Evul Mediu, asemenea luntre monoxile se utilizau şi asociate, prin
legare în "poduri de vase".
Orificiile dispuse paralel, pe bordura părţii superioare, sugerează fixarea unor grinzi
transversale prin legarea acestora cu ajutorul unor frânghii de cânepă, constituind astfel o platformă
compactă care reprezintă suprafaţa portantă de transport, a podului (bacului) plutitor.
Exponatul prezentat în muzeul sibian cu o lungimea de 11 m (ceea ce sugerează utilizarea la
transportul unei sarcini mai mari cel mai probabil un pod plutitor), a fost descoperit cu ocazia
inundaţiei Siretului în anul 1970, în malul nisipos surpat, din apropierea oraşului Bacău.
IMAGINI:
Monoxila
Monoxila

74 Pod plutitor pe cablu, Turnu Roşu, judeţul Sibiu

Iniţial, amplasat la intrarea în comuna Turnu Roşu, judeţul Sibiu, el este unul din zecile de
poduri plutitoare care, înainte, făceau legătura între cele două maluri ale Oltului. Podul plutitor a fost
transferat în muzeu în anul 1969.
Podul propriu-zis se compune din două bărci lungi cu fundul plat, legate între ele printr-o ramă
de grinzi, podită cu blăni, care formează platforma de încărcare. Legătura între pod şi mal se face cu
ajutorul a două căroaie, o platformă podită şi înclinată, care se sprijină pe două roţi pline, din lemn.
Podul este pus în mişcare de curentul de apă. Fiind însă fixat, prin lanţ metalic şi scripete, de un
cablu metalic, întins peste apă (hurduzău), se deplasează de-a lungul acestuia, spre malul opus.
Ancorarea cablului se face cu ajutorul unui jug lucrat din lemn masiv de stejar având stâlpi
înfipţi adânc în pământ. Dintre acestea scara, un pilot înalt cu crestături, foloseşte pentru a fixa
înălţimea cablului, iar capra, un troliu vertical montat într-un schelet masiv de stejar şi având un mic
acoperiş de scânduri, asigură întinderea corespunzătoare a cablului.
În apropierea podului se află casa podarului, care serveşte drept adăpost podarului.
Construcţia dreptunghiulară, ridicată pe un mic soclu de piatră, are pereţii zidiţi din cărămidă şi
un acoperiş în două ape, învelit cu ţiglă.
Singura încăpere este mobilată simplu, cu două paturi, o masă şi o sobă de gătit.
IMAGINI:
Sistemul de ancorare al cablului ("capra")
Sistemul complex al funcţionării podului plutitor pe cablu

74 A Bac cu zbat, Topalu, judeţul Constanţa

Transportul pe apă, utilizat dintr-o necesitate economică, a favorizat schimburile de bunuri între
diferite zone specializate. În cazul de faţă, avem de-a face cu un alt aspect al comunicaţiilor, şi
anume, un mijloc ce înlesnea legăturile între locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării. Până la
primul război mondial au predominat bacurile cu rame, iar după aceea au fost înlocuite de cele cu
zbaturi.
Bacul cu zbat expus în Sectorul transporturi populare, provine din satul Capidava, comuna
Topalu, judeţul Constanţa. El a ieşit din uz în anul 1970, fiind construit în anul 1928. Pe cele două
bărci, cu fundul plat, există o platforma de 6x6 m, având balustrade spre cele două extremităţi, iar
părţile opuse, dinspre mal, sunt prevăzute cu câte un oblon. Între cele două bărci este montat zbatul
cu un diametru de 1,85 m, iar prin axul său trece un arbore cotit. Funcţionarea se asigura în felul
următor: prin învârtirea arborelui cotit de către doi-şase oameni, bacul era pus în mişcare jumătate de
kilometru, în amonte, împotriva cursului apei, dar după aceea se cârmea la vale, spre malul opus.
Prin amplasarea bacului cu zbat, în Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA", se
salvează încă un monument ce marchează o fază a progresului tehnic.
IMAGINI:
Sisteme de propulsie şi dirijare a bacului
Sensul de înaintare
Încarcatură
Cârmaci
Cârma
Vâslaşi
Modalitate de traversare
Debarcader
Dunărea
Traversare în aval
Traversare în amonte
Firul apei
Plutire liberă
Plutire utilizând forţa manuală
Sensul curgerii hidraulice

MONUMENTE DE UTILITATE PUBLICĂ

Monumente de utilitate publică

Prin acumulările patrimoniale şi expoziţionale, anterioare anului 1990, muzeul primise - în

ansamblul său - conturul şi aspectul unui sat-sinteză al tuturor satelor din România, un sat al tuturor
timpurilor, ilustrând, prin calitatea exponatelor sale, o evoluţie multiseculară, pe cele două
coordonate ale sistemului cultural-istoric: conservarea tradiţiilor şi trădarea tradiţiilor (tradiţia are ca
etimon latin pe trado,- ere, cu înţelesul de a păstra, a transmite, a înmâna, pe lângă sensul a trăda), în
perspectiva evoluţiei consensuale cu valorile cultural universale şi primordial europene.
La o privire mai atentă a acestui sat-sinteză, reconstituit până la sfârşitul anului 1989, am
constatat că îi lipsea ceva esenţial: martorii obiectuali ai unei vieţi sociale comunitare publice,
constând din monumentele ce instituţionalizează funcţiile publice ale comunităţii săteşti, atât cele din
sfera economică (prin excelenţă, cea comercială, căci sectorul tehnic a fost bine reprezentat prin
numeroasele instalaţii de industrie ţărănească circumscrise, în fapt, tot monumentelor de utilitate
publică sau cel habitaţional, prin cele 46 de gospodării şi case ce ilustrează tipologia monumentelor
de arhitectură), cât şi din sfera vieţii spirituale şi cultural-ludice.
Noua categorie de monumente comunică - în marea lor majoritate - prin caracteristicile
arhitectonice (plan, elevaţie, structură, stil, funcţionalitate), descendenţa lor din casa ţărănească (chiar
şi biserica din lemn are aceeaşi origine), dar, în acelaşi timp, pun în evidenţă asimilarea unor
influenţe străine de mediul rural (provenite, deci, din mediul aulic românesc) sau străine de "ţară",
prin adoptarea unor modele impuse de exerciţiul administrării temporare a ţărilor române de către
imperii străine (cazul pavilionului de joc, difuzat din mediul urban austriac).
Aşa a apărut ideea unui nou sector tematic al muzeului, care să reunească cele mai multe dintre
aceste monumente de utilitate publică.
La nivelul vieţii economico-comerciale, avem, mai întâi, cârciuma (cu casa cârciumarului
încorporată în ansamblul cu funcţie mixtă, conceput şi realizat în spiritul arhitecturii tradiţionale
locale), apoi hanul, amplasat de regulă în pasurile intracarpatice, impus, încă din evul mediu, de
intensitatea transporturilor de mărfuri dintre Transilvania şi Moldova sau Ţara Românească, acesta
reflectând, prin stilul arhitectonic, sinteza armonioasă realizată de constructor, nu numai între
funcţiile de local public şi de locuinţă a hangiului, de loc de odihnă şi loc de servire a mesei, ci şi
între stilurile arhitectonice adoptate de ambele provincii, unite şi nicidecum despărţite de trecătoarea
montană în care a apărut noua instituţie publică. În sfârşit prăvălia (bolda, în Transilvania), ea
evoluând de la un spaţiu amenajat în locuinţa săteanului sau târgoveţului, spre o incintă distinctă, cu
funcţii bine delimitate (spaţiu-depozit, spaţiu comercial şi spaţiu de primire-foişorul), ataşată, prin
cele mai ingenioase şi organic-integrate soluţii, locuinţei prăvăliaşului, care respectă stilul casei
locale tradiţionale, ea însăşi adaptată funcţiilor complexe, recent asimilate.
Viaţa ludică trebuie, la rândul său, a fi reprezentată prin monumentele adaptate nevoilor
ludice, mereu sporite în pas cu moda vremii şi copiind modele urbane, cum sunt: pavilionul de joc
(introdus, iniţial, în Transilvania, de administraţia austriacă şi apoi generalizat, prin substituirea sa în
locul şopronului sau şurii de joc), popicăria (destul de frecventă şi ea, de la sfârşitul secolului al XIX-
lea, în satele României) şi scrânciobul, instalaţie "de joacă", preferată de copii şi tinerii satelor.
Viaţa spirituală este reprezentată, în acest sector, prin monumente consacrând instituţii ce
cultivă spiritul: prin învăţătură, deci prin instrucţie şi educaţie (şcoala) sau prin credinţă ( biserica).
În cazul şcolii, sunt prevăzute ambele forme de materializare a funcţiei învăţământului la sate:
casa-şcoală (aparţinând de regulă, prin tradiţie, preotului satului, devenit şi întâiul dascăl) şi şcoala
propriu-zisă, având funcţia şi parametrii construcţiei, prestabiliţi.
În cazul bisericii, se intenţionează ilustrarea varietăţii arhitectonice deosebite, derivată atât din
adaptarea acestui tip de edificiu religios la nevoile cultice (bisericile cu turlă încorporată, specifice
Transilvaniei, sau bisericile cu clopotniţă alăturată, specifice Olteniei) cât şi la structura şi numărul
membrilor comunităţilor locale (pornind de la bisericile specifice comunităţilor restrânse, izolate, din
Munţii Apuseni, prin transferarea unei biserici de crâng, a unor comunităţi medii sau largi). De
asemenea, sunt prevăzute a fi reprezentate ambele rituri religioase autohtone: ritul ortodox şi cel
greco-catolic, însuşi locul de aşezare a celor două biserici, în cadrul muzeului, fiind stabilit în funcţie
de vecinătăţile imediate, cât mai armonios.
Un alt aspect al vieţii spirituale prezentat în cadrul sectorului dedicat edificiilor publice, îl
reprezintă troiţele, încercând, şi în acest caz, o ilustrare exhaustivă a variantelor tipologice (atât ca
semnificaţie, funcţionalitate, localizare, utilitate, particularităţi arhitecturale şi decorative etc.).
Un loc cu totul aparte îl ocupa, odinioară, în viaţa satelor, casa vrăjitoarei (sau a meşteroaiei -
cum i se spune în Maramureş). La limita între "loc privat" şi "loc public", trădând reminiscenţe
puternice de mentalitate precreştină, aceasta era, de regulă, până astăzi, una dintre locuinţele cele mai
"retrase" (uneori izolate chiar, geografic) şi mai arhaice, proprietara/-ul nefiind, prin educaţia şi
psihologia sa, compatibili cu noul, cu modernul.
Cu aceste noi utilităţi, muzeul s-a "rostuit" definitiv, oferind, în toate compartimentele sale,
posibilitatea unei ample documentări tematice, în cele mai diverse domenii ale civilizaţiei şi culturii
satului tradiţional românesc, iar pe ansamblu, sugerând imaginea supravieţuirii miraculoase a unui sat
de odinioară, o versiune originală, specific românească, a satului european.

73 A Poartă monumentală, Sat Şugatag, judeţul Maramureş

Poarta provine dintr-o zonă cu tradiţii în prelucrarea artistică a lemnului şi datează din anul
1978, fiind construită de un meşter din Berbeşti, judeţul Maramureş. Este un tip deosebit de poartă,
alcătuită din cinci stâlpi, din care trei în spate şi doi în faţă, aşezaţi pe un plan dreptunghiular, între
ultimii doi fiind confecţionate două bănci, perpendiculare pe poartă.
Hăizaşul (acoperişul) este din şiţă de stejar şi e susţinut de două grinzi masive, bogat
ornamentate, în care sunt încastrate penele celor cinci stâlpi, consolidate cu cuie de lemn.
Întreaga suprafaţă a stâlpilor şi a tăbliilor porţii este împodobită cu motive sculptate,
tradiţionale, specifice porţilor maramureşene şi româneşti, în general - geometrice şi vegetale: funia
răsucită, rozeta, spirala, pomul vieţii şi crucea.
Această variantă constructivă, de poartă cu cinci stâlpi, prin mărimea şi ornamentaţia bogată,
semnifică în muzeu, păstrarea tradiţiilor de prelucrare artistică a lemnului, asemenea porţi fiind
nelipsite în satele maramureşene.
IMAGINI:
Funia răsucită
Pomul vieţii
73 B Casă cu vraniţă, Bârsana, judeţul Maramureş
Maramureşul istoric a dezvoltat, în timp, una din cele mai spectaculoase şi mai originale
arhitecturi în lemn din ţara noastră. Laică sau religioasă, ea se distinge prin ingeniozitatea tehnicilor
constructive, proporţia şi echilibrul volumelor, bogata şi rafinata decoraţie a elementelor
componente. Pe Valea Izei, "coloana vertebrală" a zonei, în arhitectura ţărănească, atât din punct de
vedere tipo-morfologic, cât şi sub aspect decorativ, excelează casa şi poarta - adevărate embleme
pentru starea social-economică a proprietarilor.
Deşi construită relativ recent, în perioada interbelică, casa transferată în muzeu, în anul 1994, şi
reconstruită în anul următor, relevă prin planimetrie, elemente constructive, tehnici şi materiale
folosite, unul din cele mai arhaice tipuri de locuinţă. Cu plan bicameral - odaie de locuit şi tinda
neîncălzită - casa are dezvoltată la faţadă, longitudinal, o prispă - şatră, care îmbină atât funcţia
practică de protejare a construcţiei, cât şi cea estetic-decorativă. Constructiv, casa este aşezată pe un
mic soclu de piatră de râu, cu pereţi din bârne cioplite de stejar, aşezate în cununi orizontale,
încheiate la capete în cheutoare dreaptă. Şatra este legată de restul construcţiei prin tălpi, la bază, şi,
prin grinzile tavanului, de acoperiş. În partea superioară, se compune dintr-o succesiune de stâlpi
verticali şi arcade, tăiate în cunună de legătură, toate bogat ornamentate prin sculptarea de elemente
geometrice.
Întreaga construcţie este protejată de un acoperiş înalt, în patru ape, învelit cu draniţă de brad.
Interiorul camerei de locuit reuneşte toate elementele tipice casei maramureşene: cuptor cu plită
- spori, pat şi rudă bogat împodobită cu textile, laviţe şi masă, icoane şi taigere, pe pereţi.
Proporţiile casei, succesiunea stâlpilor şi arcadelor sculptate, bogăţia şi eleganţa interiorului fac
dovada peremptorie că frumosul a fost apanajul şi celui mai modest maramureşean.
Vraniţa este tipul arhaic al porţilor maramureşenilor, în a cărei simplitate regăsim atât
ingeniozitatea practică, cât şi simţul estetic al meşterului popular. Realizată din cinci traverse
orizontale, prinse în trei stâlpi sculptaţi, poarta pivotează în jurul unui stâlp fix, fiind menţinută, în
plan orizontal, de o contrafisă dispusă în diagonală.
IMAGINI:
Fereastra casei şi stâlpul şatrei
Interior (cuptorul cu plită)
Stâlpii de la şatrei (detaliu)

73 Han tradiţional, Tulgheş, judeţul Harghita

Provenit din localitatea Tulgheş, situată pe valea râului Bistricioara (pe şoseaua Topliţa-Poiana
Teiului, la 18 km de renumita staţiune cu ape minerale, Borsec), hanul, transferat în muzeu în anul
1991, reprezintă una din construcţiile specifice pasurilor intracarpatice care mediau comunicaţiile
(realizate, secole la rând, prin cărăuşie) între Transilvania şi Ţările Române, în cazul de faţă,
Moldova.
Hanul a fost construit în anul 1922, luând locul, neîndoielnic, unui han mai vechi şi mai modest,
de către un negustor grec (Gorok), la o răscruce de drumuri, în chiar mijlocul comunei.
În anul 1925 este cumpărat de prăvăliaşul german Friederich Jahrmann, care-l adaptează ca
"hotel şi restaurant", funcţionând astfel până în anul 1958.
Hanul făcea parte dintr-o gospodărie complexă care mai cuprindea o şură şi un grajd, o
bucătărie de vară, un gheţar şi o fântână. Construcţia hanului reprezintă o sinteză între arhitectura
rurală tradiţională şi cea de influenţă orăşenească. Fundaţia, pivniţa şi soclul sunt din zid de
cărămidă, pereţii din lemn, construiţi din stâlpi şi curmezişuri, între care sunt prinse scânduri, iar
acoperişul, în două ape, cu învelitoarea din şiţă de brad, are timpane laterale, adăpostind un pod de
mari dimensiuni.
Planul întregului ansamblu arhitectonic are forma de L; la întâlnirea celor două corpuri de
clădire, în unghi, şi uşor avansat faţă de restul construcţiei, aflându-se turnul, de 10 m înălţime, care
"leagă" cele două corpuri ale construcţiei, conferindu-i întregului ansamblu, monumentalitate şi un
aspect aparte.
Corpul principal era format, iniţial, dintr-o sală de han (restaurant), o bucătărie şi o cameră pentru
înnoptarea călătorilor.
Corpul secund, reprezentând locuinţa hangiului, cuprindea două camere, o bucătărie şi accesul la
pod, pe toată lungimea faţadei având un foişor deschis, ce accentuează nota de ospitalitate a
ansamblului.
Sub acest corp se află şi beciul, servind la depozitarea alimentelor şi a băuturilor. Intrarea în
han se face prin uşa de la parterul turnului, iar în locuinţa hangiului, din curte, prin foişor.
Aşezat la una din intrările principale în muzeu, hanul îşi retrăieşte funcţia sa originară, servind la
primirea şi ospătarea publicului vizitator, într-o ambianţă tradiţională.
Tâmplăria amplă şi bogat decorată a părţii superioare a turnului, cu cele patru ferestre, îi
conferă acestuia o notă de decorativism suplimentară. În dreptul ferestrelor, în interior, era instalată o
candelă aprinsă, îndeplinind rolul de far, pentru semnalizarea de la distanţă, pe timp de noapte, a
existenţei hanului.
IMAGINI:
Turnul hanului cu ferestrele având rolul de "far"
Planul hanului şi al casei hangiului
1 – turn / 2, 3, 4, 5, 6 - săli de mese / 7 – bucătărie / 8 – cămară / 9 – prispă / 10 - foişor
11 - grup sanitar / 12 - acces în pivniţă

73 C Casa Meşteroaiei, Săpânţa, judeţul Maramureş

Meşteroaia satelor maramureşene era aceea care ştia, prin vrăji şi descântece, să dezlege
făcăturile strigoaicelor, ielelor sau în cauzele diferitelor boli, vindecând oameni, animale sau redând
"mana" câmpului.
Şi dacă nu se poate vorbi de o locuinţă tipică destinată acestui personaj pitoresc, în peisajul
comunităţii rurale, tradiţionale, nu se poate nega prezenţa în jurul său a unei aure de mister.
Obiectivul numit Casa Meşteroaiei, transferat în muzeu în anul 1994 şi reconstruit în anul 1997,
datează din secolul al XVIII-lea şi reprezintă, în tipologia arhitecturii ţărăneşti din Maramureş, una
din cele mai interesante variante tipologice, cea a trecerii de la casa fără prispă, la cea cu prispă.
Planimetric, casa are trei încăperi: casa de locuit, tinda rece, dispusă median şi cămara de alimente.
Prin retragerea ultimelor două încăperi spre interior, s-a creat un spaţiu liber, la faţada principală,
dând naştere prispei parţiale sau şetrei înfundate. În acest spaţiu liber, sarcina acoperişului este
preluată prin cununa longitudinală de trei stâlpi simpli, nedecoraţi; între cei care delimitează intrarea
în casă, o arcadă simplă este decorată prin sculptarea motivului funiei, mai mult sugerată.
Tehnicile constructive, materialul folosit, dispunerea asimetrică a ferestrelor, la odaia de locuit,
atestă odată în plus, vechimea casei.
Ridicată pe un soclu de piatră de râu, casa are pereţii din bârne masive cioplite din stejar,
aşezate în cununi orizontale, încheiate la capete în cheutoare românească, dreaptă. Întreaga
construcţie este protejată de un acoperiş zvelt - 2/3 din înălţimea casei - în patru ape, învelit cu
draniţă de brad.
Interiorul camerei de locuit are simplitatea lucrului vechi. Cuptorul cu vatra deschisă servea atât
la gătitul hranei, cât şi la odihna coconilor sau bătrânilor casei. Cele două ruzi aşezate deasupra
patului, altfel frumos gătite, serveau în lipsa lăzilor de zestre, la păstrarea textilelor de uz gospodăresc
şi a pieselor de port. În sfârşit, cele două laviţe masive de lemn, sprijinite pe stâlpi fixaţi în pământ,
serveau, în egală măsură, la repausul şi la odihna stăpânilor. Spiritul bigot al ţăranului maramureşean
- practicile magice fiind de sorginte precreştină -este relevat de icoanele aşezate pe pereţi, în colţul
dintre ferestre, deasupra mesei.
Tinda casei are o dublă funcţie: cea de spaţiu de trecere spre celelalte încăperi, dar şi de
depozitare a inventarului gospodăresc. În cămară erau depozitate, deopotrivă, alimente şi ierburi
folosite în practicile magice.
IMAGINI:
Interior casa de locuit
"Cuptorul la care se fierbeau leacuri"
73 I Gospodărie de învăţător de ţară, Sălişte, judeţul Sibiu
Săliştea Sibiului este atestată documentar ca una dintre cele mai emancipate comune româneşti
din Evul Mediu transilvan, figurând în documentele epocii, încă din anul 1366, ca un "mare sat al
românilor", iar din anul 1616, ca având prima şcoală laică din toate satele româneşti din Transilvania.
Am ales tocmai această localitate spre a ilustra statutul economic şi social, regimul
habitaţional al unui învăţător sătesc, în Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA".
Prin donaţia Primăriei din Sălişte, am transferat o asemenea gospodărie, păstrată miraculos în
chiar centrul comunei, în faţa Primăriei, gospodăria învăţătorului, urmând a fi reconstruită în sectorul
ocupaţiilor specializate, altele decât cele având profil economic (până în prezent, aici existând casa
hangiului, casa cârciumarului, casa vrăjitoarei (în termeni locali maramureşeni meşteroaiei).
Gospodăria este formată din casa construită pe două nivele, parterul, din piatră tencuită,
prevăzută cu un geam de aerisire, având funcţia de pivniţă şi magazie, iar etajul, din bârne fasonate
din lemn de brad, cu două încăperi (tinda şi casa) şi un privar (prispa deschisă decorată cu stâlpi),
protejat de o prelungire a acoperişului casei în două ape, cu timpanele triunghiulare închise cu şită de
brad după modelul "casei francone", împrumutat din Occident, în secolul al XV-lea, iniţial în oraşe
(din zid), apoi, şi în satele din Mărginime (din lemn), de către cei mai de vază locuitori, cu activitate
"economă" sau intelectuală.
Ferestrele casei sunt dispuse asimetric (trase spre colţurile camerei împărţind interiorul în
două triunghiuri: cel luminos, în unghiul format din pereţii cu ferestre, în care sunt aşezate laviţele şi
masa (iarna, în locul mesei aşezându-se războiul de ţesut) şi cel întunecos, format din pereţii fără
ferestre pe latura lungă, aici fiind aşezat patul, pentru protecţia retinei împotriva luminii (un model
ergonomic, ilustrativ pentru nivelul de civilizaţie al epocii).
Şura (cu un grajd) are, în faţă, spaţiul deschis pentru adăpostirea căruţei cu un cal (sau mai
târziu, a şaretei, cu care învăţătorul se deplasa în satele comunei pentru a-şi vizita elevii şi pe părinţii
acestora) şi în spate, grajdul pentru cal .
O viitoare împrejmuire (gard) din scândură, cu portiţă şi poartă, joase, din lemn de brad, cu
coteţ de porci şi o fântână, vor completa acest ansamblu ce ilustrează un habitat modest, specific
învăţătorului sătesc de odinioară.
IMAGINI:
Privariul casei (in situ)
Şura cu grajd (in situ)

73 K Han tradiţional, Veştem, judeţul Sibiu

Hanul, primit ca donaţie de la familia Doina şi Romeo Medan, provine din satul Veştem şi era
situat în afara hotarului satului, pe D.N.1, la 15 km de Sibiu şi 5 km de Veştem şi Tălmaciu. Hanul a
fost edificat de către un comerciant sas pentru a oferi serviciile specifice călătorilor de pe această
arteră ce leagă Ardealul de Oltenia, prin celebra Vale a Oltului.
Monumentul este o construcţie caracteristică sfârşitului secolului al XIX-lea şi completează, în
mod fericit, în colecţia muzeului, reprezentarea tipologică a edificiilor de acest gen de pe teritoriul
ţării noastre.
Clădirea realizată pe trei nivele, construită integral din bârne de lemn de brad, pe un soclu de
cărămidă, este compusă din 20 de încăperi cu destinaţii diferite, dispuse la subsol, parter şi etaj.
Funcţiile edificiului au fost multiple: subsolul clădirii adăpostea o carmangerie cu abator,
afumătoarea şi instalaţia de preparare a produselor din carne, la grătar, o popicărie şi o brutărie (cu un
cuptor având o capacitate de coacere de 80 de pâini simultan).
La parter erau situate bucătăria, sala de mese şi camerele de locuit ale hangiului şi ale
personalului care servea clienţii, iar la etaj erau camerele oferite spre închiriere, drumeţilor ce
poposeau la acest complex economic şi comercial.
Atât parterul cât şi etajul prezintă câte o prispă cu stâlpi împodobiţi, balconul ieşind în afară din
linia prispei. Acoperişul este sprijinit pe stâlpi şi legat de cel general al casei.
 Una din scările de acces la etaj, cu trepte de stejar, este aşezată în partea din faţă a construcţiei,
în interiorul prispei, cealaltă fiind în partea din spate a construcţiei, în capătul holului.
Prin reconstrucţia acestui monument, încadrat în sectorul tematic Edificii de utilitate public-
socială (inaugurat după 1990), se asigură, pe de o parte, dezvoltarea muzeului conform proiectului
său tematic, iar pe de altă parte, suplimentarea serviciilor oferite publicului. Nu lipsit de importanţă
este faptul că, pe lângă posibilitatea de a gusta din bucatele tradiţionale româneşti, unitatea
transferată oferă şi şansa de a înnopta aici, ambele servicii, într-un decor ce aminteşte de civilizaţia
românească de acum 150 de ani.
IMAGINI:
"Iisus", icoană din interiorul hanului
Profil faţadă han

72 C Scrânciob, Bicaz-Chei, judeţul Neamţ

Având denumiri diferite în zonele istorico-etnografice în care este atestat (scrânciob - în
Moldova, ringhişpil sau ţuţul - în Transilvania, dulap şi leagăn - în Muntenia), scrânciobul reprezintă
cea mai cunoscută instalaţie ludică din cultura tradiţională a satului românesc. Exponatul muzeal
provine din localitatea Bicaz-Chei, zona etnografică Neamţ, de unde a fost transferat în anul 1996 şi
reconstruit în 1999.
Întâlnit odinioară mai în toate târgurile şi bâlciurile regulate sau ocazionale, scrânciobul
pătrunde treptat şi în cadrul oferit de sărbătorile săteşti, adăugându-se horei şi altor jocuri tradiţionale
dar păstrându-şi, în toate situaţiile, funcţia sa originară, aceea de mijloc de divertisment, de joc şi
distracţie, pentru tineri şi copii.
Scrânciobul, descendent din cunoscutul leagăn străvechi, a fost difuzat în lumea satului pe
filieră urbană şi integrat, conform unei mai vechi mitologii proprii leagănului, adăugându-şi treptat,
din punct de vedere semantic, elemente din mitologia creştinismului. Legenda spune că a fost făcut în
amintirea spânzurătoarei lui Iuda Iscarioteanul şi era folosit, strict conexat, în anumite zile din
calendarul creştin (spre exemplu, în Moldova, scrânciobul "se ţine în cele 2 zile ale Paştilor, adică
luni şi marţi, şi după aceea toate sărbătorile şi duminicile până la Ispas").
Scrânciobul era amplasat, de regulă, pe locul unei manifestări cu caracter public, sau în
spaţiul cu destinaţie publică din sat, fiind astfel prezent atât în marginea satului (loc de târg), cât şi în
centrul satului, în vecinătatea prăvăliei, a cârciumii sau a şopronului de joc.
Exponatul muzeal utilizează un sistem constructiv bazat pe acelaşi principiu ca şi cel al roţilor
elevatoare: între doi stâlpi masivi, din lemn de stejar, înalţi (de cca. 3,5 m) şi bine fixaţi în pământ,
este montat, în partea lor superioară, un ax de rotaţie (grândei), prin care sunt petrecute două perechi
de săgeţi (dreve), care au prins, la capete, câte un ax (grândeuţ), pe care se montează câte un scaun.
Acţionarea scrânciobului se făcea manual, de către doi tineri sau două perechi de tineri, numiţi
scrânciobari, care îl puteau învârti atât într-un sens cât şi în celălalt.
IMAGINI:
Scaun
Structura scrânciobului

72 B Popicărie, Păltiniş, judeţul Sibiu

Construită în staţiunea montană Păltiniş, Munţii Cindrel, în jurul anului 1920, de către meşteri
ţărani din Răşinari, Mărginimea Sibiului, şi relevând un fenomen de difuziune în lumea sătească a
modelelor urbane de divertisment şi petrecere a timpului liber, din cea de-a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, popicăria era localizată în sat în preajma cârciumii, a hanului sau a pavilionului de joc,
principalii actanţi fiind bărbaţii. În muzeu ea şi-a recăpătat funcţia originară.
Popicăria a fost transferată în muzeu în anul 1992 şi a fost reconstruită în anul 1993. Este o
construcţie simplă, din lemn de brad, cu o structură planimetrică specifică, constituită, pe de-o parte,
dintr-un şopron patrulater (5 x 5 m) cu acoperişul în două ape, din şiţă de brad şi închis pe trei laturi
cu scânduri, care este folosit ca spaţiu de lansare a bilei şi pe de altă parte, dintr-un şopron deschis,
alungit (20 x 2 m), reprezentând pista de rostogolire a bilei spre cele nouă popice aşezate în capătul
opus.
În spatele platformei popicelor este suspendată o perdea pendulară, realizată din bile manele, în
scopul amortizării bilei şi al protejării celor ce repun, după fiecare "lovitură", popicele căzute.
Lateral, în exteriorul şopronului deschis, este fixat, în cădere spre locul de aruncare a bilelor, un
jgheab din scânduri, unghiular în secţiune, pe care bilele se întorc spre cei ce le lansează.
În muzeu, popicăria se află în faţa cârciumii din Bătrâni, conturând, alături de pavilonul de joc
şi în perspectivă de o şcoală, un viitor "spaţiu public" al satului tradiţional, toate monumentele din
acest spaţiu oferindu-se activ vizitatorilor, la nivelul funcţiilor originare.
IMAGINI:
Popice şi bilă
Popicărie Secţiune longitudinală

72 Cârciumă ţărănească, Bătrâni, judeţul Prahova

Zona de tranzit între Muntenia şi Transilvania, renumită pentru culturile de pruni (şi ţuica de
prune), Vălenii de Munte şi împrejurimile erau, odinioară, înţesate de cârciumi şi hanuri, care
animau, economic şi cultural, viaţa locuitorilor şi drumeţilor din această zonă de curbură a Carpaţilor.
Provenit din satul Bătrâni, monumentul transferat în muzeu în anul 1988, a fost construit în
jurul anului 1850, de către o familie de negustori (Zamfirescu), care l-au exploatat până în 1952, ca
prăvălie, cârciumă şi locuinţă.
Monumentul este un hibrid format din două corpuri de construcţie, zidite în formă de L: cel mai
important corp, care-i conferă stil şi personalitate, este cârciuma propriu-zisă, formată dintr-o sală
mare, clădită pe un beci zidit din lespezi de piatră, prevăzută pe latura lungă cu o prispă închisă cu
scândurele traforate şi stâlpi sculptaţi, iar pe faţada scurtă, cu un foişor uşor înălţat peste intrarea în
beci, şi el încins cu acelaşi brâu traforat. Pe toată lungimea prispei şi a foişorului, în interior, este o
bancă pentru clientela venită la cârciumă, având balustrada de sprijin înclinată la 15 grade, în
exterior.
Casa cârciumarului, alipită în unghi drept la cârciumă, are toate caracteristicile caselor din
zonă, cu plan tricelular cu tinda mediană, casa mare (de sărbătoare) şi casa mică (bucătăria).
Ambele construcţii sunt ridicate din bârne de fag şi stejar, încheiate în cheutoare rotundă şi
tencuite, în interior şi exterior, pe cercuială; acoperişul este în patru ape, din şiţă de brad, având la
colţuri (punctele de îmbinare a apelor), oale smălţuite ce protejează infiltrarea apei pluviale, fiind şi
extrem de decorative din punct de vedere etnografic.
Ca detalii specifice cârciumii, avem intrarea pe colţ, uşa în două canate şi cele două ferestre
mari, dispuse simetric, de o parte şi alta a uşii, arcuite în partea superioară şi având suprafaţa
împărţită în nouă ochiuri. Glisarea acestora pe verticală permite servirea clienţilor direct pe prispă,
prin golul ferestrelor.
În timp ce cârciuma şi casa mică au fost dotate cu mobilier de cârciumă (copii după piese
originale) şi tinda a fost închisă, formând o cămară de alimente, casa mare a fost dotată cu utilaje
moderne, întreg ansamblul fiind dat în funcţiune pentru servirea publicului vizitator.
IMAGINI:
"Cârciuma în zi de sărbătoare”
Faţada longitudinală a construcţiei:
1 - Cârciuma cu foişorul şi prispa
2 - Casa cârciumarului

72 A Pavilion de joc, Botiza, judeţul Maramureş

Şopronul de joc provenit din satul Botiza ne introduce în spaţiul ludic tradiţional al satului
românesc, evindenţiind preocuparea gospodarilor de a amenaja, pentru jocul tinerilor, în zilele de
sărbătoare, o bătătură curată, în faţa cârciumii, mai târziu o şură de joc şi, în sfârşit, un şopron sau, în
termeni orăşeneşti, un pavilion de joc.
 Monumentul din Botiza aminteşte, prin caracteristicile planimetrice (octogonul valorifică
ideal aria circulară, cu un minimum de material lemnos de construcţie) şi constructive (sistemul de
grinzi dispuse radial, asemeni unor raze, şi sprijinite, în exterior, pe stâlpii sculptaţi ce înconjoară
cercul ariei de joc, iar în mijloc, fixate pe o chingă ce coboară din vârful construcţiei), soluţia optimă
de sprijinire a acoperişului conic, fără picior (stâlpi, de sprijin, în centrul construcţiei).
Închiderea spaţiului de joc, până la 1 m înălţime, cu scândurele protejate de o balustradă şi
prelungirea acoperişului conic, la intrarea în şopron, printr-un fronton triunghiular, decorat prin
traforarea cu două inimi, simbolul dragostei, în sfârşit, cioplirea şi crestarea stâlpilor, în stilul specific
maramureşean, conferă modestei, dar cochetei construcţii, eleganţă şi un stil specific.
Utilizarea sa de către vizitatorii muzeului precum şi de către cei ce doresc să privească "hora
satului" sau să înveţe "a juca româneşte", se recomandă ca cea mai firească modalitate de valorificare
a acestui monument.
IMAGINI:
Frontonul

73 G Pavilion de joc cu remiză de pompieri, Cacova-Fântânele, judeţul Sibiu

Ansamblul arhitectural, datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, transferat din satul Cacova,
în anul 2002, este o construcţie polifuncţională de utilitate publică, structurată în două spaţii distincte:
pavilionul destinat jocului şi respectiv, remiza de pompieri.
Amplasat in situ, în zona centrală a satului, pavilionul de dans, denumit în zonă şopron de joc,
a fost difuzat în spaţiul sud-transilvănean din mediul urban, pe filiera austriacă (influenţa culturală
austriacă este deosebită în Mărginimea Sibiului, începând cu secolul al XVIII-lea), îndeplinind
funcţia de spaţiu special amenajat pentru joc şi sărbătoare, dedicat întregii comunităţi.
Conexată cu şopronul de joc într-un mod ingenios din punct de vedere constructiv, remiza de
pompieri (având funcţia de depozit şi spaţiu de protecţie pentru instalaţiile şi uneltele de stins
incendiile), relevă, într-un moment în care satul Cacova era la apogeul dezvoltării sale economice,
demografice şi culturale, progresul atins de comunitatea locală şi, în general, de comunităţile
"mărginene". Astfel de remize au existat, în aceeaşi perioadă, în majoritatea satelor din Mărginimea
Sibiului pentru organizarea activităţilor cu caracter de servicii publice, în cazul de faţă, serviciul de
intervenţii împotriva incendiilor.
Remizele de pompieri au reprezentat o primă etapă în procesul de emancipare, dezvoltat
ulterior, în perioada interbelică şi mai ales după cel de-al doilea Război Mondial, în comunele din
Ardeal de introducere a unor instituţii specializate pe ofertarea de servicii publice, comunitare (baia
populară, dispensarul, brutăria, căminul cultural), specifice mediului urban.
Sub aspect tehnic, ansamblul arhitectural realizat de către o echipă de meşteri austrieci
(landleri), "tocmită" din satul Cristian (plasat în imediata vecinătate a Sibiului), renunţă la stilul local
tradiţional de construcţie (cununi orizontale de bârne, încheiate în cheutoare dreaptă), în favoarea
unui stil mai "curat" şi cu valenţe estetice specifice construcţiilor de acest gen, de provenienţă
orăşenească: structură de stâlpi portanţi, consolidaţi prin contrafise, îmbrăcaţi în scândură, cu
şarpantă în două ape, având învelitoarea din ţiglă şi frontoanele închise cu scândură.
Plasat în muzeu în apropierea celorlalte construcţii de tip pavilionar, şopronul de joc din
Cacova completează tipologic seria construcţiilor cu funcţii cultural-ludice, alăturându-se celui din
comuna Botiza, judeţul Maramureş.
Localizarea lângă cârciuma ţărănească din Bătrâni permite o bună valorificare muzeală a
acestuia, prin reconstituirea relaţiilor culturale existente în sat, între cele două tipuri de construcţii.
IMAGINI:
Tulumbă
Faţada pavilionului şi a remizei

73 H Remiză de pompieri, Colun, judeţul Sibiu

 La începutul secolului al XX-lea, s-a difuzat, în Ţara Oltului, o construcţie de utilitate publică,
generalizată în satele din Mărginimea Sibiului încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, specializată
pentru adăpostirea instalaţiilor de stingere a incendiilor.
Remiza de la Colun, comuna Porumbacu de Sus, judeţul Sibiu, este o construcţie de formă
dreptunghiulară, cu plan monocelular, pe 6 stâlpi portanţi din lemn de stejar, consolidaţi prin
contrafise şi drugi orizontale dispuse median, construcţia fiind închisă pe trei laturi cu scânduri de
brad, bătute vertical. Accesul se face prin faţada remizei, prin două porţi cu tăblii duble.
Şarpanta acoperişului în două ape este realizată pe o structură de căpriori şi laţi de brad, cu
învelitoare de ţiglă solzi.
Ca o particularitate a elevaţiei, remiza are un turn de mici dimensiuni, dispus central, care
prezintă, pe latura dinspre sat, o deschidere sub formă de jaluzele false, utilizat pentru uscarea
furtunelor din dotarea remizei. Accesul în turn se face din interiorul construcţiei, prin intermediul
unei scări mobile.
Inventarul remizei este compus dintr-o pompă, o tulumbă de mici dimensiuni şi o saca (mijloc
de transport pe două roţi, care susţine pe platforma portantă butoiul în doage, cu apă, utilizat în
stingerea incendiilor).
IMAGINI:
Tulumbă

73 J Pavilion - loc de popas, Piatra, judeţul Maramureş

Construcţia, provenită din localitatea Piatra, datează din a doua jumătate a secolului al XX-lea,
fiind edificată lângă un izvor, în scopul evident al adăpării trecătorilor, la marginea drumului care
străbate pădurea peste Muntele Huţa (drum de hotar între judeţul Maramureş şi judeţul Satu-Mare).
Pavilionul are aspectul unui pridvor de casă mai larg, închizând locul de adăpost, în cazul de
faţă, locul de popas, şi îndeplinind funcţiile de primire, adăpostire şi poposire. Concepţia
arhitectonică şi realizarea tehnică se inspiră din spaţiul destinat primirii oaspeţilor la intrarea într-o
casă. De formă patrulateră, având central o masă dulgherească sprijinită pe picioare înfipte direct în
pământ, mărginită de două bănci fără spătar, asemeni laviţelor prinse între bârnele caselor
maramureşene, de secolul al XIX-lea, spaţiul servea drept loc de popas şi odihnă, pentru o gustare
frugală, lângă apa izvorului.
Baza pavilionului o constituie un zid de piatră pe care se sprijină, pe fiecare latură lungă, câte
cinci stâlpi sculptaţi, iar pe cele scurte, câte doi, de o parte şi alta a spaţiului liber, de acces.
Balustradele ce închid spaţiul până la baza stâlpilor sunt traforate cu motive florale şi geometrice,
accentuând estetica generală a ansamblului construit.
Arcadele şi stâlpii, sculptaţi în stil maramureşean tradiţional, conferă pavilionului un aspect
artistic remarcabil.
Frontoanele triunghiulare care înalţă acoperişul, din draniţă de stejar, în dreptul intrării, pe
laturile scurte, îi dau un aspect original, cu totul deosebit. Dimensiunile miniaturale îi dau aspectul
unei căsuţe din poveşti. Aşezat la liziera pădurii, pe malul pârâului ce străbate muzeul, locul de popas
închide seria pavilioanelor care se constituie într-o grupă tematică unică în muzeele din România.
IMAGINI:
Stâlp
Faţada. Secţiune longitudinală
Balustradă – detaliu

PRELUCRAREA LEMNULUI, PIETREI, METALELOR, ARGILEI,

CHIHLIMBARULUI ŞI MINEREURILOR
Meşteşuguri şi industrii pentru prelucrarea lemnului, metalelor, argilei, blănurilor şi firelor
textile animale şi vegetale, pieilor, a pietrei, minereurilor şi chihlimbarului
 Sectorul prelucrării vegetalelor (stuful), lemnului şi materiilor minerale (piatra, minereurile,
metalele şi argila) este, prin excelenţă, sectorul meşteşugurilor populare şi al industriei forestiere
(fierăstraiele).
Importanţa deosebită a proceselor reprezentate aici, pentru caracterizarea civilizaţiei populare
tradiţionale a românilor, decurge din dezvoltarea deosebită pe care au cunoscut-o, de-a lungul
timpului, activităţile de exploatare şi prelucrare a tuturor acestor materii prime, existente din belşug
pe teritoriul României, ilustrată între altele, prin existenţa, secole la rând, a numeroase sate
specializate în meşteşuguri de toate felurile.
Unii istorici au afirmat, în operele lor, existenţa, la români şi la strămoşii noştri geto-daci, a
unei puternice civilizaţii a lemnului, argumentată de bogăţia fondului forestier (mult diminuat
începând cu secolele XIII-XIV, ca urmare a creşterii demografice spectaculoase, care duce la
formarea a numeroase noi aşezări, dar şi în urma perfecţionării utilajului agricol şi a începerii marii
ofensive agricole şi pastorale, în dauna pădurii), dar şi de descoperirile arheologice.
Investigaţiile arheologiei contemporane, ample şi extrem de minuţioase, au dovedit existenţa,
din cele mai vechi timpuri, în spaţiul carpato-ponto-dunărean, a unei strălucite civilizaţii metalurgice
deopotrivă a fierului (dovadă numeroasele descoperiri de unelte din fier, ateliere de fierar şi cuptoare
de redus minereul feros, în această categorie intrând şi primul cuptor siderurgic cu coş de tiraj, din
Europa, atestat la Ghelari şi datând din secolul al IX-lea d.Hr.), cât şi a metalelor neferoase (aur,
argint şi cupru, îndeosebi).
Cetăţile dacice din piatră, monumentele şi edificiile romane, apoi monumentele de artă
medievală (Curtea de Argeş, Trei Ierarhi, mănăstirile din Bucovina şi Oltenia şi bisericile-cetăţi din
Transilvania), atestă o incontestabilă şi elevată civilizaţie a pietrei, iar numărul impresionant de
centre de olari şi bogaţia morfologică şi stilistică a produselor acestora sunt dovezi de netăgăduit
despre puternica civilizatie a lutului, mărturiile sale multimilenare servind ca argument decisiv pentru
certificarea permanenţei populaţiei autohtone, din toate timpurile şi în pofida tuturor vicisitudinilor
istorice.
A pretinde întâietatea sau suveranitatea unora dintre acestea asupra celorlalte este un lucru
destul de anevoios, dacă ne referim la întreaga noastră istorie şi la întreg teritoriul României. La o
cercetare succintă, apare evident faptul că oferta naturală, extrem de generoasă, le-a prilejuit tuturor
premise dintre cele mai favorabile pentru dezvoltare, unele zone beneficiind mai mult de pădure,
altele, de zăcăminte neferoase, aurifere, cuprifere sau argintifere, altele, de argilă, pentru oale, iar
cele din apropierea munţilor, de piatră bună de sculptură sau pentru construcţii.
De o expansiune mai mare şi o intensitate mai puternică s-au bucurat, însă, cele care au
necesitat tehnologii simple şi instrumentar de muncă ieftin, căci istoria nu a asigurat prea multă
linişte şi, adeseori, nici deplină libertate de creaţie, locuitorilor acestor pământuri. Iată pentru ce
Nicolae Iorga aprecia, la rândul său, că: "deşi nu am avut, ca Mesopotamia şi străvechiul Egipt,
tăbliţe de lut sau imense lăcaşuri, tot din acele vremi, am deprins a ne scrie necurmatul letopiseţ în
lutul olarilor, în piatră, dar mai ales în lemn, în lemnul căruia noi i-am dăruit ceva din fiinţa noastră,
dincolo de pragul tuturor vremurilor".
1. Prelucrarea lemnului a constituit, încă de la apariţia omului, cea mai accesibilă sursă pentru
însuşirea întâilor unelte de apărare şi lovire (măciuca, bâta), iar din momentul sedentarizării
grupurilor de oameni, pentru amenajarea celor dintâi locuinţe, creaţii ale omului.
Pădurile de esenţe diferite, care îmbrăcau masivele muntoase ale Carpaţilor, au oferit nu numai
o redută naturală inexpugnabilă, în faţa năvălitorilor, ci şi materia primă pentru încălzirea locuinţei şi
prepararea hranei, construirea locuinţei sau a anexelor gospodăreşti, dar şi a unui instrumentar care
acoperă aproape toate domeniile producţiei sociale.
Condiţii istorice potrivnice, constând din numeroase agresiuni şi migraţii necontenite, timp de
aproape un mileniu şi jumătate, au însemnat veacuri de restrişte, de instabilitate şi primejdii,
improprii construcţiilor monumentale din piatră, a căror edificare durează mai multe generaţii, ca în
centrul şi apusul Europei.
Românii au fost scutul Europei la poarta sa răsăriteană, apărându-i liniştea cu preţul unor
sacrificii importante pe planul propriei civilizaţii; ei au construit o arhitectură din lemn, puţin
durabilă, ades pârjolită şi distrusă de către duşmani, edificată din nou, pe aceleaşi locuri, după
trecerea pericolului, în stilul şi tehnica locală, transmise cu sfinţenie de la o generaţie la alta.
 Dacă în ceea ce priveşte monumentalitatea construcţiilor, arhitectura românească nu prezintă
realizări deosebite, cu excepţia bisericilor de lemn din Maramureş, în schimb, în ceea ce priveşte
armonia proporţiilor, dată de raportul dintre planimetrie şi elevaţie, preocuparea înzestrării caselor,
porţilor şi chiar a anexelor gospodăreşti cu elemente sculpturale (stâlpii, prin excelenţă, de la prispe,
grinzile încrustate şi undrelele), sau decorative, de mare efect artistic, funcţionalitatea desăvârşită a
spaţiilor şi exploatarea cu o reală ştiinţă a calităţilor diferitelor specii de lemn, la cele mai diverse
unităţi în cadrul ansamblului gospodăresc sau în interiorul locuinţei, putem vorbi de adevăratele
capodopere ale meşterilor populari din Maramureş sau Gorj, din Vâlcea sau Muscel, din Prahova sau
Buzău, din Bucovina sau Munţii Apuseni.
În acelaşi timp, românii au înfăptuit şi o adevarată civilizaţie instrumentală a lemnului, cel mai
ieftin şi cel mai accesibil material aflat la îndemâna creatorilor populari: urmărind tematica grupelor
expoziţionale ale acestui sector, realizăm că lemnul a constituit suportul material pentru realizarea
celor mai diferite creaţii instrumentale de strictă necesitate, în fiecare gospodărie ţărănească, dar şi
orăşenească, cât şi pentru cea mai mare parte a obiectelor de uz gospodăresc (mobilier, vase pentru
depozitare şi transport, lăzi de cereale, lăzi de zestre, instrumente muzicale şi multe altele).
1.1. Legată direct de exploatarea pădurilor şi confecţionarea materialelor de construcţie
(scândura), secţionarea buştenilor de fierăstraie acţionate de forţa apelor curgătoare sau prin tracţiune
animală, constituie profilul celei dintâi grupe tematice.
După repetate încercări de adaptare a axului cu came la tăierea buştenilor (despre care ne
informează Caietele lui Villard de Honnecourt, datând din 1240), în secolul al XIV-lea apare şi,
treptat, se răspândeşte în toată Europa, noua invenţie a bielei-manivele, aplicată, în principal, la
instalaţia de despicat buştenii.
Preluată din mediul urban, care beneficiază cel dintâi de noile invenţii ale evului mediu
european (fapt căruia i se datorează şi generalizarea în Transilvania - pe lângă termenul istoric antic
de fierăstraie (lat. ferrum-restrum), a unor numiri ale administraţiei străine din sud, joagăr, de la
săsescul "Säge", iar în nord, firez, de la maghiarul fürezs), noua instalaţie se răspândeşte şi în lumea
satelor, unele dintre acestea specializându-se în exploatarea lor şi în comercializarea produselor, cum
este cazul Boiţei, amintită încă din 1512 ca făcând comerţ cu scânduri, cu Ţara Românească, sau cel
al Gurii Râului, care ajunge, în secolul al XIX-lea, să folosească zeci de asemenea instalaţii,
"gurenii" devenind cei mai cunoscuţi comercianţi de lemn de construcţie fasonat din jurul Sibiului.
În ceea ce priveşte construcţia lor, fierăstraiele hidraulice respectă schema morilor de apă,
prezentând două tipuri distincte: cel cu roată mică şi transmisia directă la cuţitul fierăstrăului,
acţionat de biela-manivelă şi cel cu roata mare şi transmisia multiplicată prin intermediul unui sistem
de roţi dinţate, ambele reprezentate în muzeu.
Progresele tehnice au apărut prin mecanizarea transportării saniei pe care este fixat buşteanul,
spre cuţitul fierăstrău, fie prin intermediul unui sistem ingenios de pârghii şi o roată dinţată, fie prin
intermediul mai modernului sistem al axului-cremalieră.
De asemeni, s-a căutat să se folosească aceeaşi sursă de energie pentru acţionarea şi a altor
instalaţii cuplate la roata de apă a fierăstrăului sau exploatate de alte roţi de apă ce folosesc acelaşi
canal hidrotehnic: cuţite circulare, pive de ulei şi chiar meliţe, mai rar, un fierăstrău auxiliar pentru
retezarea capetelor buştenilor.
Un hibrid ingenios, rezultat din aplicarea sistemului modern, industrial, al axului cardanic -
utilizat la diverse instalaţii care sunt acţionate prin tracţiune animală - şi al angrenajului de roţi
dinţate metalice, la o instalaţie tradiţională de fierăstrău, acţionat odinioară hidraulic, îl întâlnim la
joagărele cu cai, din Gura Râului, introduse în uz după al doilea război mondial. În noua variantă a
fierăstrăului, cel cu tracţiune animală, întreg ansamblul tehnic, format din mecanismul de transmisie,
dispus în aer liber şi instalaţia mecanică, protejată de acelaşi şopron clasic, deschis spre partea de
introducere a buştenilor, este transferat şi exploatat în incinta gospodăriei din sat, cele hidraulice fiind
dispuse, de regulă, în afara satului sau chiar în apropierea exploatării forestiere.
În aceeaşi categorie a materialelor de construcţie din lemn intră şiţa, şindrila şi draniţa,
executate din esenţe lemnoase prin despicarea pe fibră, cu ajutorul cuţitoaiei şi confecţionarea, la
unele, a canalului pe cant (uluc), cu un cuţit special numit horj.
Extrem de răspândite, odinioară, ca practici generale şi, în unele zone, chiar specializate (există
sate numite Şindrilari, după activitatea de realizare a acestor materiale), lucrările de secţionare a
arborilor, debitarea lor la lungimea comandată (de la 30 cm, pănâ la 1,60 m) şi confecţionarea
propriu-zisă a şiţelor, se desfăşurau în pădure, sub cerul liber, mai rar în gospodării, instrumentarul
fiind redus la cel deja amintit, la care se mai adăuga securea de doborât arborii, fierăstrăul de mână
pentru două persoane şi scaunul de cuţitoit sau cel de horjit, motiv pentru care nu s-a mai organizat o
grupă specială pentru prezentarea acestor aspecte, ele fiind ilustrate în mai multe din gospodăriile de
pe traseu.
1.2. Confecţionarea vaselor din doage (dogăritul) reprezintă unul dintre meşteşugurile legate de
prelucrarea lemnului care a cunoscut o dezvoltare cu totul aparte în anumite zone sau centre
meşteşugăreşti săteşti, firească dacă ne gândim la importanţa deosebită a vaselor din lemn, în
economia tradiţională preindustrială.
Confecţionarea scândurelelor (doagelor) din care se asamblau vasele, prin legarea cu cercuri
din lemn sau, mai recent, din metal, se făcea în tehnica despicării lemnului pe fibră şi curăţirii cu
ajutorul cuţitoaiei, al curbării mecanice şi prin coacere, cercuirea făcându-se cu ajutorul unui
dispozitiv arhaic (parul cu funia) sau cu ajutorul unui dispozitiv mai recent, pe bază de şurub. Pentru
satisfacerea necesităţilor de vase din lemn, utile în gospodărie, în economia pomi-viticolă, în
industria lactată, în alimentarea cu apă etc., fiecare mare zonă etnografică cu fond forestier propriu,
avea în trecut propriile centre de dogari, câteva detaşându-se prin intensitatea şi calitatea producţiei
realizate, până în timpurile noastre: Dobroţul, în Ţara Zarandului, Nerejul, în Vrancea, Buciumul şi
Cotnarii, în zona Iaşului, Fundul Moldovei, în Bucovina ş.a.
Dar fenomenul de maximă amplitudine, dezvoltat la nivelul unei zone întregi şi cu o circulaţie,
aproape generalizată în întreaga ţară, a produselor realizate aici sau a creatorilor înşişi, îl reprezintă
Ţara Moţilor.
Renumiţii meşteri ciubărari de aici, refuzând părăsirea satelor natale, cu un sol extrem de sărac,
transformă activitatea de confecţionare a vaselor din doage, într-o adevărată emblemă economică,
împânzind toată ţara şi, pin excelenţă, zonele din sud, agricole şi viticole, dar şi cele pastorale din
sudul Transilvaniei, cu produsele lor, pe care le schimbă, prin troc, cu produsele specifice acestor
regiuni sau, în ultimul timp, cu bani. Prin pirogravarea vaselor din doage se asigură o estetică
deosebită acestora, ceea ce sporeşte plăcerea utilizării lor în gospodărie.
1.3. Confecţionarea vaselor de lemn, monoxile (rudăritul) reprezintă un fenomen particular
deosebit de interesant în etnografia românească. Exponenţii acestui meşteşug, practicat în trecut cu o
intensitate deosebită şi cu o virtuozitate tehnică pentru care erau numiţi carii lemnului, sunt rudarii
sau băieşii, o categorie de rromi sedentari folosiţi, cu secole în urmă, pe moşiile boiereşti sau
mănăstireşti, ca lucrători în mine (minele se numeau în evul mediu românesc, rude sau băi, de unde şi
numele lor) sau spălători de nisip aurifer.
Repertoriul produselor lucrate de rudari este foarte variat: blidare şi lingurare, mese şi scaune,
hambare şi lăzi de făină, coveţi, scafe şi troci, cârpătoare, fuse şi linguri etc.; atunci când un grup
manifestă predilecţie pentru un anumit fel de produse, el preia numele produsului respectiv: lingurari,
covătari, fusari etc.
Aşezaţi în cătune-satelit ale satelor româneşti din Oltenia, Muntenia şi sudul Transilvaniei,
odinioară în bordeie, iar astăzi, în case din bârne de lemn sau chiar din cărămidă, desfăcându-şi
produsele prin târgurile şi bâlciurile organizate periodic la sate şi oraşe, rudarii rămân una dintre
enigmele etnografiei româneşti.
1.4. Confecţionarea roţilor şi carelor (rotăritul) a fost unul dintre cele mai frecvent întâlnite
meşteşuguri rurale de prelucrare a lemnului, datorită asigurării curente a mijloacelor de transport
specifice economiei tradiţionale, cât şi a subansamblelor (roţi, leuci, loitrii, dricuri ş.a.) pentru
repararea celor dintâi.
Deşi situaţia general-răspândită în toată ţara era cea a existenţei unor meşteşugari rotari în
cadrul unui grup de sate, nici aici nu lipsesc centrele specializate care asigură, cu acest gen de
produse, zone întregi cu numeroase aşezări, cum este cazul satelor: Leaoţ în Ţara Zarandului,
Răşinari în Mărginimea Sibiului, Drăguş în Ţara Oltului, Ruşeţu în Brăila, Tansa în Moldova,
Leiceşti în Muntenia şi Mârşani în Oltenia.
Prezentarea tehnologiei şi instrumentarului propriu acestui meşteşug, în cadrul unei gospodării
mixte de dogar şi rotar din Ţara Zarandului, este completată prin numeroasele mijloace de transport
pe roţi, din inventarul fiecărei gospodării transferate în celelalte sectoare ale muzeului, precum şi prin
expunerea organizată, după o tematică riguros ştiinţifică, a problematicii mijloacelor de transport, în
cadrul unui pavilion tematic.
1.5. Spătăritul sau meşteşugul confecţionării spetelor pentru războaiele de ţesut, deşi
reprezentat prin puţine centre din ţară specializate în această activitate migăloasă, dar deloc
pretenţioasă tehnic, cum este, de pildă, comuna Râşculiţa, din aceeaşi Ţară a Zarandului, are o
importanţă deosebită în cultura populară românească; el face dovada unei diviziuni la scară naţională
pe profile meşteşugăreşti, atât de intensă şi bine reglată, încât destramă orice teorie abstractă despre
autarhia economiei tradiţionale, promovând-o pe aceea a organizării întregii economii naţionale
asemeni unui sistem conceput şi realizat până în cele mai mici detalii, adică până la specializarea
unor centre în producerea unor accesorii ale războiului de ţesut pe care le valorifică, apoi, în întreaga
ţară şi chiar dincolo de graniţele sale.
Fenomenul mai relevă capacitatea specializării întregii colectivităţi rurale şi nu numai a unor
meşteşugari individuali, ceea ce argumentează teza despre capacitatea politehnică deosebită a
românilor.
În sfârşit, în cadrul rudăritului, ca şi în cazul majorităţii celorlalte meşteşuguri rurale,
practicarea acestor activităţi specializate nu presupune abandonarea ocupaţiei principale, comună cu
cea a tuturor locuitorilor din aceeaşi localitate sau zonă, de regulă una mixtă, agropastorală,
meşteşugarul rămânând ţăran, avându-şi gospodăria sa ca toţi consătenii şi lucrând numai în răgazul
oferit de lucrările agricole.
Însăşi absenţa, de regulă, a atelierului de creaţie meşteşugărească, distinct de locuinţă sau de
anexele gospodăreşti, cu funcţii bine stabilite, dovedeşte că la români nu s-a produs, decât în foarte
puţine cazuri (de exemplu, al fierarilor), definitivarea separării meşteşugului de ocupaţiile de bază,
aceasta datorită faptului că piaţa nu absorbea, regulat, totalitatea produselor realizate, într-un an
calendaristic, de către meşteşugari.
Fenomenul are consecinţe deosebite pe planul păstrării mai consecvente a procedeelor şi
instrumentarului, a morfologiei şi facturii stilistice tradiţionale a produselor, înnoirile producându-se
lent, lipsind mobilul promovării progresului tehnic.
1.6. Meşteşugul edificării construcţiilor din lemn (dulgheritul) a constituit, neîndoielnic, cel
mai vechi şi cel mai general răspândit fenomen de creaţie populară, dintre toate meşteşugurile ce
aparţin sferei civilizaţiei lemnului, la români.
În pofida caracterului său de generalitate, chiar şi acest meşteşug a dat naştere la sate
specializate în construcţia locuinţelor şi acareturilor, a edificiilor laice şi de cult, a porţilor sculptate
şi troiţelor, a stâlpilor funerari sau a stâlpilor sculptaţi care decorează casele ş.a.
Cercetarea etnografică a evidenţiat existenţa, până la începutul secolului al XX-lea, a unor sate
care produceau, în serie sau la comandă, asemenea lucrări arhitectonice, lucrându-le chiar în sat, de
unde beneficiarii le transportau cu carele acasă şi le montau după semnele distincte făcute pe fiecare
grindă (Bedeciu şi Meziad, în Transilvania şi Vama, în Moldova).
Pornind de la ideea că, deşi muzeul sibian este un muzeu al creaţiei tehnice, în numeroase
cazuri, monumentele transferate prezentând şi valenţe de ordin arhitectonic, atât la nivelul tehnicilor
de construcţie, cât şi la cel al evoluţiei planimetriei, funcţionalităţii, elevaţiei şi stilului ornamental, în
cadrul grupei tematice special destinată acestui meşteşug au fost transferate cinci complexe
arhitectonice din Ţara Moţilor, Ţara Zarandului, Bucovina, Maramureş şi Gorj - zone etnografice
care au dat valori de excepţie în aria cioplirii şi sculptării lemnului, în arhitectura populară
românească. În fiecare caz, cele două gospodării care compun complexul provin din aceeaşi
microzonă, dar datează din secole diferite (XIX şi, respectiv, XX).
S-a urmărit, în felul acesta, să se evidenţieze, în cadrul muzeului, dinamica elementelor care
definesc tiparul tradiţional specific fiecărei zone, abandonându-se o altă teorie cu privire la caracterul
imuabil al acestor valori, la caracterul conservator, absolut, al tradiţiei.
Prin selecţia monumentelor din structura fiecărei gospodării, începând cu locuinţa, anexele de
bază, fântâna, poarta sau împrejmuirea şi teminând cu instalaţiile interioare, cu mobilierul şi întreaga
recuzită de interior, prin dispunerea construcţiilor şi întreg sistemul de organizare a interiorului
locuinţei, s-a urmărit să se definească stilul fiecărei epoci, constituit prin mutaţiile calitative
intervenite, condiţionate de un întreg context socio-economic, istoric şi cultural, dar subsumat, în
mare, stilului specific zonei etnografice respective.
 Experimentul probează, încă o dată, faptul că nu există domeniu al culturii şi civilizaţiei
tradiţionale care să rămână refractar înnoirilor, dictate de întreg progresul social-istoric sau cultural al
societăţii, chiar dacă acestea se manifestă în ritm diferit, în cadrul zonelor din ţară.
1.7. Construirea (confecţionarea) instrumentelor muzicale, la un popor cu un atât de dezvoltat
simţ al melosului şi având un folclor muzical atât de bogat, nu putea să nu ducă la o dezvoltare şi a
activităţilor meşteşugăreşti de confecţionare a celor mai diferite instrumente muzicale, cum este
fluierul şi naiul, avându-şi tradiţiile în antichitatea elină şi cea traco-dacă, altele apărând şi evoluând
în pas cu moda.
Profilarea unor centre, cele mai numeroase din zonele cu o economie pastorală mai dezvoltată,
pe realizarea unor anumite tipuri de instrumente muzicale: Hodac - Mureş, Vaideeni - Vâlcea, Jina -
Mărginimea Sibiului, în confecţionarea fluierelor, Avram Iancu, în cea a tulnicelor, Câmpulung
Moldovenesc, în realizarea buciumelor şi tilincilor, Muşca şi Lupşa - Munţii Apuseni, în construirea
viorilor, Bătrâni - Prahova, în confecţionarea cimpoaielor, Olari - Oltenia în confecţionarea
ocarinelor etc., integrează şi aceste produse ale meşteşugarilor populari în circuitul schimbului liber,
la scară naţională, nedeile şi târgurile populare de veche tradiţie, cum este cel de pe muntele Găina,
din Munţii Apuseni, jucând un rol important în valorificarea acestui gen de produse.
În cadrul muzeului au fost transferate, două gospodării ale unor producători de instrumente
muzicale: cea de fluierari din Hodac şi cea de buciumari şi tilincari din Câmpulung Moldovenesc. În
cadrul ambelor monumente, sunt prezentate toate construcţiile care definesc activitatea de bază, cea
de agricultori şi crescători de animale, atelierul de creaţie reducându-se la instrumentarul specific,
format mai ales din unelte de tăiat şi perforat, de diferite dimensiuni, iar spaţiile de lucru fiind
amenajate, vara, în şoproanele de lângă şuri, iar în sezonul rece, în tinda casei, în dreptul ferestrelor.
1.8. Împletirea vegetalelor (a papurei) a dat naştere, îndeosebi în Oltenia, dar şi în Câmpia
Dunării, unui meşteşug care se defineşte, prin caracterul arhaic al uneltelor de muncă, drept unul din
cele mai vechi meşteşuguri, desprins dintr-o practică îndelungată având caracterul unei îndeletniciri
gospodăreşti, odată cu cererea regulată pe piaţă a produselor sale (cel de bază fiind rogojina, cu
multiple utilităţi în gospodăria ţărănească, de unde şi denumirea sa de rogojinărit).
Specializarea unor centre rurale în practicarea acestui meşteşug, cum ar fi Căluiul, pe Valea
Olteţului sau Vălenii, în Gorj, face dovada operării, şi aici, a diviziunii muncii pe profile de creaţie
meşteşugărească, urmărindu-se, pe de o parte, utilizarea tuturor resurselor naturale din cadrul fiecărei
zone, pe de altă parte, asigurarea veniturilor suplimentare celor dobândite din agricultură,
sectorizarea producţiei şi a desfacerii operând în mod natural, dar eficient.
Tehnologia meşteşugului aduce, până în zilele noastre, cele mai vechi unelte de răsucire
(prealabile torsului) şi instalaţii de ţesere - atestate de arheologi sau atribuite de istoricii tehnicii,
preistoriei (începând chiar cu mezoliticul) - vârtejul, pentru formarea firului de papură şi războiul de
împletit vertical (din neolitic), care reprezintă cea mai simplă formă a acestei străvechi instalaţii.
Dintre grupele tematice neorganizate, deocamdată, amintim confecţionarea uneltelor de muncă,
în centre de asemeni specializate (unelte agricole, juguri, furci şi războaie de ţesut etc.),
confecţionarea mobilierului (mese, cuiere, scaune, paturi etc.), pentru care termenul de cea mai largă
circulaţie în cultura populară este cel de măsărit, confecţionarea lăzilor de zestre (una dintre cele mai
dezvoltate activităţi meşteşugăreşti în lemn, odinioară, numeroase centre specializându-se exclusiv în
producerea acestui obiect nelipsit din nici o gospodărie ţărănească), fenomenul luând şi de data
aceasta numele produsului, lădărit), iar în încheiere, producerea cărbunelui din lemn, a mangalului
(cărbunăritul), indispensabil forjelor ţărăneşti, topitoriilor mari şi altor necesităţi economice ale
societăţii tradiţionale, fapt care a asigurat continuitatea milenară a practicii, în general, şi a
tehnologiei, în special, până în zilele noastre.
Sintetizând într-o singură imagine retrospectivă traseul tematic al acestui subsector din cadrul
Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA", nu ne rămâne decât să subscriem la
aprecierea unor istorici prestigioşi (Nicolae Iorga, Vasile Pârvan ş.a.) cu privire la străvechea şi
valoroasa civilizaţie a lemnului săvârşită de români, de-a lungul întregii lor istorii, expresie
concludentă a valorificării optime, în condiţiile istorice cunoscute, a potenţialului lor de creaţie.
2. Următoarea grupă tematică aparţine pietrei.
 Fără a contesta importanţa şi diversitatea producţiei şi valorificării lemnului, prelucrarea
pietrei a cunoscut, pe întreg teritoriul României şi în toate epocile istorice, din paleoliticul superior şi
până astăzi, o practică continuă.
În zonele cu cariere de piatră şi gresie, au apărut sate de meşteşugari specializaţi în realizarea
celor mai diferite produse de utilitate gospodărească (stâlpi de porţi, troiţe şi cruci de hotar, ghizduri
de fântână, ţesturi de piatră pentru vatră etc.), dar şi produse utilizate în cadrul îndeletnicirilor,
meşteşugurilor sau industriilor populare de prelucrare a diferitelor materii prime (mojare pentru
zdrobit substanţele minerale, pietre de râşniţă şi de moară, pietre de ascuţit cuţitele şi securile sau
pânzele de fierăstrău, tocilele, gresiile pentru ascuţit coasa şi multe altele).
În viitor, pe lângă gospodăria de pietrar din Cupşeni (judeţul Sălaj), vor mai fi transferate aici
două monumente reprezentative pentru problematica tehnologică şi instrumentală a acestui domeniu
de creaţie (unul din Dobrogea).
3. Exploatarea şi prelucrarea minereurilor, deşi ilustrată simbolic în muzeu numai prin două
monumente, a constituit una din constantele ocupaţionale ale populaţiei autohtone şi, în acelaşi timp,
unul dintre motivele repetatelor agresiuni externe împotriva paşnicei populaţii din spaţiul carpato-
dunărean, începând încă cu năvălirile celţilor şi sciţilor, continuând cu cucerirea romană şi încheind
cu tot ce a urmat, mai bine de un mileniu şi jumătate, până la cucerirea independenţei României.
Şi în acest caz, continuitatea istorică a populaţiei autohtone a generat o continuitate a practicilor
străvechi în cadrul aceluiaşi mod de viaţă, iar aceasta, pe cea instrumentală; în interiorul cramului
aparţinător şteampului de prelucrare a minereului, regăsim unelte descrise în secolul II î.Hr. de către
Diodor din Sicilia, ca specifice mineritului aurifer din întreg Imperiul Roman (mojarul şi râşniţa cu
două mânere), alături de care întâlnim şaitrocul medieval pentru spălarea nisipului aurifer şi hurca
(dispozitivul din scândură cu aplicarea unor nervuri transversale), pe care se aşează ţesătura din
pănură ce reţine, la trecerea apei peste roca măcinată, praful aurifer, întrebuinţate până în secolul
nostru, în mineritul ţărănesc.
Dacă progresul cel mai spectaculos îl marchează, în minerit, utilizarea explozibilului şi
introducerea vagoneţilor din lemn, pe şine cu "ac şi inimă", tot din evul mediu datează introducerea
"morilor de piatră" sau a şteampurilor (cum a rămas denumirea instalaţiei hidraulice, după termenul
german Stampfmühle), funcţionând pe principiul axului cu came, datorită maximei sale exploatări în
perioada administraţiei austriece.
În proiectul tematic, amendat recent, în grupa mineritului, ar urma, pe lângă gospodăria cu
atelier de prelucrare a chihlimbarului şi cea de miner marmurar, adusă din Alun (judeţul Hunedoara),
să mai fie transferate câte o gospodărie de miner pentru a ilustra aurăritul (Corna, Munţii Apuseni) şi
mineritul în sare (Praid).
O "fântână cu hecnă" (un cilindru voluminos, fixat pe un ax vertical, de pe care se derulează
capetele unei frânghii orientate în direcţii opuse, fie coborând, fie urcând o greutate), transferată din
comuna Dumbrăveşti (judeţul Prahova), ilustrează acest sistem tehnic, utilizat, odinioară, în
exploatarea (ridicarea) păcurei din puţurile petroliere.
4. Metalurgia populară este ilustrată, ca şi mineritul, prin două categorii de monumente:
ateliere de fierari care prezintă tehnica prelucrării manuale, de cea mai veche tradiţie în acest
meşteşug care a revoluţionat universul civilizaţiei omenirii, după apariţia fierului (de fapt, a oţelului)
şi ciocanul acţionat hidraulic, care evidenţiază trecerea, şi aici, în cursul secolelor XIV-XV, de la
faza meşteşugărească, la cea de industrie medievală, premergătoare viitoarei mari industrii
metalurgice.
Cel dintâi meşteşug complet emancipat de sub tutela activităţii ocupaţionale agro-
pastorale (şi aceasta datorită complexităţii sale pe planul cunoaşterii tuturor secretelor de prelucrare,
dar şi al practicării), păstrând încă numele materiei prime - dovadă suplimentară a vechimii sale -
fierăritul conservă şi transmite, din generaţie în generaţie, timp de peste două mii de ani, o tehnologie
şi un instrumentar care nu s-a schimbat prea mult, procedeele fiind dictate de esenţa proceselor (de
călire prin martelare, de forjare prin ridicarea temperaturii până la incandescenţa materialului, cu
ajutorul unor suflanţi manuali sau acţionaţi cu piciorul - cei hidraulici, introduşi abia din secolul al
XIV-lea, la topitoriile de cupru sau fier, fiind rareori utilizaţi la forjele atelierelor de fierărie - de
perforare cu dornul, de nituire la cald etc.), iar instrumentarul, ajuns la definitivarea formelor de
maximă eficienţă, - încă din antichitate.
 Cele trei monumente prezentate în grupa fierăritului au fost selecţionate din Transilvania
(Călineşti, Maramureş), Muntenia (Valea Dâmboviţei) şi Moldova (zona Neamţului), în ideea de a
evidenţia, şi în acest domeniu, unitatea vieţii materiale, a faptelor de civilizaţie, de pe întreg cuprinsul
României, pe planul procedeelor şi a instrumentarului tehnic tradiţional.
5. Din motive de relief şi vegetaţie, grupa tematică a olăritului urmează după cea a fierăritului,
deşi istoriceşte, practicarea lor a fost în ordine inversă. Extracţia şi prelucrarea argilei în scopul
confecţionării instrumentarului de uz gospodăresc şi a unor valori decorativ-artistice (olăritul) a
constituit, pe teritoriul României, încă din zorii civilizaţiei omenirii - civilizaţia neolitică, cea dintâi
şi cea mai importantă industrie casnică prin intensitatea practicării sale (în evul mediu nu au existat,
practic, micro-zone fără olari, iar satele specializate în olărit au fost de ordinul sutelor, chiar şi astăzi
ţara noastră bucurându-se de reputaţia de a fi conservat cel mai deplin - pe plan european - tehnica şi
arta olăritului tradiţional), prin caracterul de generalitate al utilizării produselor, prin specializarea
acestei activităţi în cadrul a numeroase centre şi valorificarea curentă a produselor în întreaga ţară, în
târguri sau prin comerţul ambulant.
Ceramica populară, definită de V. Gordon Childe drept "cea mai veche întrebuinţare pe deplin
conştientă şi calculată, pe care omul a dat-o unei transformări chimice", a cunoscut, printre cele
dintâi, efectele revoluţiei neolitice, constând, în acest caz, din perfecţionarea arderii închise în
cuptoare, uni sau bicamerale, unele simple, fără vatră organizată, altele, bicamerale, cu placa
perforată care desparte "camera de foc" de "cea de ardere", şi din introducerea roţii de olar, iniţial, cu
mişcare înceată, acţionată manual, ulterior, cu acţionare rapidă, cu piciorul (cea dintâi s-a păstrat în
funcţiune până în deceniul şase al secolului al XX-lea) în trei sate de pe cursul superior al Mureşului
(de la Morăreni la Pietriş).
Introducerea procedeului smălţuirii vaselor, târziu, în evul mediu, şi nu în toate zonele
(Maramureşul conservă, până în zilele noastre, cel mai vechi procedeu de diminuare a porozităţii
naturale a vaselor ceramice, prin lustruirea pereţilor vaselor cu o piatră de râu, originar tot din
neolitic), completează seria progreselor tehnice la nivelul proceselor şi al procedeelor care au asigurat
perfecţionarea meşteşugului ceramic.
Simbol al sedentarismului şi continuităţii populaţiei de agricultor, în satele neolitice şi material
fundamental în cercetarea arheologică pentru determinarea apartenenţei etnice şi cronologice a
diferitelor comunităţi umane (încadrat în aşa numitele culturi arheologice), ceramica populară a
găsit, prin eforturi de cristalizare la nivelul fiecărei comunităţi şi chiar a fiecărei zone etnografice sau
centru specializat, a unei îndelungate experienţe tehnologice şi artistice, un tipar stilistic propriu,
definit deopotrivă prin repertoriul stilistic, prin morfologia produselor, dar şi prin particularităţi
tehnologice, felul arderii şi tipul cuptorului jucând un rol important.
Urmărind, în egală măsură, reprezentarea în muzeu a tuturor provinciilor istorice şi geografice
din România, dar şi a tipurilor distincte de ceramică populară românească sau aparţinând celorlalte
naţionalităţi conlocuitoare (maghiară şi germană), factor care subsumează procedeele tehnice diferite
în cadrul proceselor de preparare a pastei, plasticizare, modelare a vaselor, uscare, impermeabilizare,
ardere şi decorare, a fost constituită o grupă tematică reprezentativă pe plan naţional, monumentele
transferate aici provenind din Bucovina şi Maramureş, din zonele de deal ale Olteniei şi Gorjului, din
Banat şi Transilvania, ultimele, care vor completa seria, urmând a fi aduse din Muntenia şi Dobrogea.
Problematica grupei este completată de o serie de alte aspecte etnografice importante cum sunt
cele ale stilului arhitectonic şi al tehnicilor de construcţie specifice fiecărei zone, structura
interiorului şi caracteristicile organizării atelierului olarului, natura ocupaţiilor de bază, completate
prin practicarea meşteşugului, reflectată de anexele gospodăreşti şi instrumentarul agro-pastoral, din
raportul tuturor acestor materiale rezultând şi importanţa olăritului în cadrul fiecărui centru, statutul
social, economic şi cultural al meşteşugarului.
În felul acesta, satul olarilor se constituie - ca şi celelalte grupe tematice - într-o expoziţie care
reconstituie un sat sui-generis, în cadrul unui mare muzeu care, propunându-şi caracterizarea
civilizaţiei tradiţionale a poporului român din perspectiva progresului istoric al fenomenelor care
structurează fundamental civilizaţia sa tradiţională, definirea modului său de viaţă prin prisma
infrastructurilor tehnice ale economei tradiţionale, recurge la o amplă proiecţie expoziţională, cea mai
cuprinzătoare de acest fel pe plan internaţional, a fiecărui fenomen în parte - prezentat în cadrul unei
grupe tematice - realizată multilateral prin evidenţierea categoriilor tehnice, morfologice şi stilistice,
prin integrarea particularităţilor zonale într-o amplă viziune naţională. Încercând o sinteză a
concluziilor parţiale, formulate în urma analizei fenomenelor prezentate în cadrul celor patru sectoare
tematice parcurse, se evidenţiază o trăsătură cardinală a întregii culturi a poporului român: unitatea
remarcabilă a vieţii social-economice a românilor, bazată pe complementaritatea absolută a materiilor
prime şi produselor obţinute prin practicarea specializată a unor îndeletniciri, ocupaţii, meşteşuguri şi
industrii populare, de-a lungul întregii sale istorii.
În pofida unor mai vechi teorii, potrivit cărora reţeaua montană a Carpaţilor ar fi determinat, în
mod decisiv, izolarea vremelnică a românilor în cadrul celor trei "ţări româneşti" (create la începutul
evului mediu, sub incidenţa unor factori politici externi), reţeaua centrelor de producţie şi ampla
circulaţie, la scara întregului teritoriu al României, a producătorilor şi creaţiilor lor, avantajată de
caracterul centrifug al reţelei hidrologice (văile râurilor constituind, din cele mai vechi timpuri, cele
mai lesnicioase căi de comunicaţie), a creat unitatea vieţii noastre economice, pe care s-a edificat
unitatea culturală.
"Unitatea pământului românesc - scria P.P. Panaitescu - stă în putinţa de circulaţie a oamenilor
şi bunurilor în interiorul său şi în armonioasa împărţire a zonelor economice: păşunile de la munte,
podgoriile de la dealuri, grânele de la şes, peştele din bălţile Dunării, care impun o circulaţie
omenească între centrele de producţie aşezate aproape concentric. Prin trecerea păstorilor, de la baltă
la munte, a negustorilor la iarmaroace şi nedei, a cărăuşilor prin drumurile sării, peştelui, mierii şi a
buţilor, se completează circulaţia străveche în interiorul pământului nostru, care a întărit şi unitatea
limbii şi a neamului, înainte de unitatea politică".
Posibilitatea şi necesitatea realizării acestui schimb permanent de produse au determinat, din
îndepărtata istorie a societăţii neolitice, începutul specializării şi profilării unor centre de
"meşteşugari", ceea ce a dus, în timp, la o desăvârşire a deprinderilor tehnice, în cele mai diverse
domenii ale creaţiei materiale, la activarea calităţilor politehnice ale românilor, în proporţie de masă
şi la scară naţională, recunoscută obiectiv de numeroşi călători străini care au trecut prin ţările
române: "Cât despre neamul românesc, în general, e deajuns să-l cunoşti pentru a-ţi da seama
limpede că românii sunt înzestraţi cu foarte multă pricepere şi sunt capabili să reuşească în orice
meserie de care s-ar apuca... Cât despre alte îndeletniciri meşteşugăreşti, le duc la capăt minunat de
bine. Învaţă tot ce văd şi nu este lucru de mână, fie de modă turcească, fie după obiceiul nostru, pe
care să nu-l poată imita foarte bine" - scria, cu admiraţie, acum trei secole şi jumătate, Antonio Maria
del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului Constantin Brâncoveanu.

54 A Moară cu şase ciuturi, Găleşoaia, judeţul Gorj

Transferată în muzeu în anul 1972, moara cu şase ciuturi provine din satul Găleşoaia, comuna
Câlnic, judeţul Gorj, de pe apa râului Tismana, unde fusese ridicată în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Prin anumite particularităţi tehnice şi arhitecturale, dar mai ales prin numărul de instalaţii de
măcinat, ea completează seria tipologică a morilor cu ciutură din muzeu, demonstrând spiritul creator
al constructorilor populari din această zonă, care, prin anumite modificări ale instalaţiei tradiţionale,
au reuşit să folosească maximal resursele locale.
Având un debit de apă puternic, râul Tismana a permis construcţia unor mori mari, cu patru
până la şase instalaţii de măcinat, acţionate fiecare de câte o ciutură. Pe de altă parte, vadul adânc al
râului, cât şi pericolul inundaţiilor, care primăvara erau frecvente, au obligat la aşezarea acestor mori
pe piloţi înalţi şi masivi, la o înălţime de 4-5 m, deasupra apei, ceea ce conferă acestor mori un aspect
deosebit, nemaiîntâlnit la alte mori cu ciutură din ţara noastră, accentuând, deseori, caracterul de
monumentalitate al acestor construcţii.
Moara din Găleşoaia, ultimul martor al acestor instalaţii de pe râul Tismana, este înălţată pe 12
piloţi, la o înălţime de cca. 5 m deasupra apei. Construcţia are un plan dreptunghiular, pereţii fiind
executaţi din bârne de stejar, cioplite în patru feţe şi prinse la capete în încheietură dreaptă.
Acoperişul, în două ape, este învelit cu şiţă de brad, cele două frontoane fiind înfundate cu
scândură. Interiorul formează o singură încăpere care adăposteşte cele şase instalaţii de măcinat. Un
element specific pentru morile de pe râul Tismana îl constituie conacul, o construcţie dreptunghiulară
de bârne, cu acoperiş în două ape, înălţată, de asemenea, pe piloţi, deasupra apei, şi amplasată în
dreptul morii, în stânga uşii de intrare. Mobilat foarte simplu, cu un pat, o masă şi sobă, acest conac
servea morarului drept adăpost în timpul lucrului.
Legătura cu malul înalt se făcea printr-o punte din bârne de stejar, lungă de cca. 25 m.
Pentru a asigura căderea, cât şi cantitatea de apă necesare pentru acţionarea concomitentă a
celor şase ciuturi, apa râului Tismana se stăvilea într-un mic lac, aşa-numitul zăton, în imediata
apropiere a morii. De aici, apa era dirijată peste podul morii - un fel de punte de scândură uşor
înclinată şi susţinută de piloţi - spre ciuturi, admisia apei la roată realizându-se prin câte un scoc
înclinat şi conic, din scânduri, pentru fiecare ciutură în parte.
Pentru scoaterea din funcţiune a unei instalaţii, fiecare scoc este prevăzut cu un fel de ridicător,
element specific morilor de pe râul Tismana, acţionat din interiorul morii, şi care permite ridicarea
scocului astfel încât jetul de apă să treacă deasupra ciuturii. Instalaţia de acţionare şi de măcinare nu
se deosebeşte, esenţial, de cea a morii cu trei ciuturi din Arcani, provenită din aceeaşi zonă.
În ceea ce priveşte sistemul de proprietate şi de exploatare a morii, întâlnim şi aici
coposesiunea frecventă la morile cu ciutură din Banat, moara de la Găleşoaia având peste 40 de
coproprietari repartizaţi pe cele şase instalaţii. Drepturile de măcinare se calculau pe zilele şi orele
lunii, pentru fiecare proprietar în parte.
IMAGINI:
Sistemul de admisie a apei la cele şase ciuturi
Sistemul de aducţiune şi admisie
Secţiune longitudinală prin instalaţie
Instalaţia de acţionare şi de măcinare
1-coşul; 2-postăviţă; 3-fiulare; 4-pană; 5-titirez; 6-piatra de sus (alergătoare);
7-ocolul pietrelor; 8-jugul coşului; 9-făinar; 10-podul pietrelor; 11-gura; 12-lada de făină;
13-15-ridicătorul pietrelor (13-gâscă, 14-pene, 15-lumânare); 16-crăcană; 17-posada;
18-fusul ciuturii; 19-căpăţâna ciuturii; 20-aripile ciuturii; 21-călcâiul ciuturii; 22-broasca;
23-scoc; 24-ridicătorul scocului; 25-gâsca de la ridicătorul scocului; 26-stavilă; 27-podul morii.

92 A Gospodărie-atelier de dogar, Tomuţeşti, Poiana Vadului, judeţul Alba

Transferată în Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA" în anul 1994, gospodăria
provine din crângul Tomuţeşti din Poiana Vadului, sat răsfirat din zona Munţilor Apuseni, cu
populaţie românească, având ca ocupaţii principale creşterea vitelor, pădurăritul şi dogăritul.
Casa pe două nivele, construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de meşteri locali,
reprezintă un moment arhaic, cu plan monocelular, la parter şi la etaj, cu acoperişul cel mai vechi, din
paie călcate, în patru ape, reprezentativ tipului de habitat din zona superioară a izvoarelui Arieşului.
La parter, proprietarul îşi avea atelierul de dogărie.
Târnaţul cu arcade, dispus pe colţ, completează, în mod fericit, planimetria nivelului al doilea,
de aici făcându-se accesul în casă.
Construcţia are o fundaţie înaltă, din piatră de carieră, continuată cu pereţi din bârne de brad,
cioplite cu barda. Acoperişul, în patru ape, are învelitoarea din paie.
În contextul crângului din Munţii Apuseni, transferat şi reconstruit în muzeu, casa de dogar din
Tomuţeşti reprezintă o etapă evolutiv superioară, din punct de vedere planimetric şi al tehnicilor de
construcţie, faţă de casa din Hănăşeşti, şi inferioară celei din Goieşti.
Gospodăria este completată cu o şură arhaică având un plan hexagonal, în care se treierau
manual grânele şi un coteţ de porci, din bârne de stejar, având un acoperiş în patru ape, din şiţă.
IMAGINI:
Şură
Planul şurii
Coteţ

92 B Gospodărie de preot Şcoala memorială Avram Iancu, Stăneşti, Poiana Vadului, judeţul Alba
Depistată în comuna Poiana Vadului şi cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de
"Casa Haneş Zamfira", construcţia datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Transferată în muzeu
în anul 1992, "Şcoala din Stăneşti" ilustrează atmosfera tipică de şcoală sătească din Ţara Moţilor, de
acum două secole. Construită pe teren în pantă, din piatră (pchiatră cu ieruri), fără tencuială, casa are,
la primul nivel, două încăperi care, în momentul depistării, aveau funcţiile de pivniţă şi, respectiv
cămară-depozit.
La nivelul al doilea, construcţia este alcătuită din grinzi masive de brad, cioplite în patru
muchii, dispuse în cununi orizontale şi încheiate în cheutoare (muşcătoare) dreaptă. Planul este
format din târnaţ, dispus pe colţ, la faţada principală, din care se accede separat în casă şi într-o
încăpere secundă, locuită.
Ca elemente ornamentale, semnalăm arcadele târnaţului, uşiţa de acces a târnaţului, care la
partea superioară imită forma arcadelor şi elementelor de feronerie de la ferestre, cu rol de protecţie
dar şi ornamental (rosteele).
Acoperişul, în patru ape, are învelitoarea din şindrilă de brad, horjită şi bătută la un rând.
Locuită, la sfăşitul secolului al XIX-lea, de familia unui preot, care a adăpostit un transfuh din
oastea lui Tudor Vladimirescu – conducătorul revoluţiei din 1821, din Ţara Românească, această
casă a fost cea dintâi "şcoală" pentru pruncii familiilor din această zonă a Munţilor Apuseni.
Această casă-şcoală, are o valoare memorială deosebită: aici a învăţat, după cum ne informează
tradiţia orală din zonă, două clase primare, Avram Iancu, "Craiul Munţilor" şi tot aici avea obiceiul
să poposească adesea, în timpul peregrinărilor sale, eroul neamului.
Gospodăria este completată de o bucătărie de vară cu cuptor de copt pâine, şi o şură de îmblătit
cu grajdul adosat acesteia, având, împreună, un plan hexagonal.
IMAGINI:
Tăbliţă de scris
Interior casă
Şură cu grajd
Bucătăria cu cuptorul de pâine
Faţada principală
Planul şurii hexagonale

92 C Gospodărie-atelier de negustor ambulant, Goieşti-Vidra, judeţul Alba

Transferat în muzeu, în anul 1992, monumentul ilustrează tipul cel mai elocvent de gospodărie
tradiţională din aşezările răsfirate de-a lungul cursului de apă (în cazul de faţă Arieşul), din care se
vor naşte, prin roire, aşezările de tip crâng, de pe înălţimi, evidenţiind casa cu foişor, fără târnaţ.
Monumentul este compus din casă, o şură poligonală, coteţ de porci şi păsări, anexele fiind
construcţii independente în cadrul gospodăriei.
Planimetric, locuinţa are câte două încăperi la ambele nivele, având intrări separate în fiecare
încăpere.
Ca elevaţie, casa are nivelul inferior construit din piatră de râu, legată cu argilă, în timp ce
nivelul al doilea este construit din grinzi masive de brad, încheiate în cheotoare dreaptă.
Faţada principală a casei este prevăzută cu un foişor, de inspiraţie sudcarpatică, având ca puncte
de sprijin, la parter, două coloane paralelipipedice din babdiţă (calcar). În foişor se accede pe o scară
din lemn, relativ abruptă.
Foişorul are stâlpii sculptaţi, arcade şi o balustradă traforată la partea inferioară.
Tencuirea, la exterior şi interior, peste o cercuială din nuiele de alun despicate, prezenţa
meleilor între grinzile pereţilor, alături de înălţimea şi grosimea zidului de piatră, completează
impresia de temeinicie şi soliditate a construcţiei.
Prezenţa casei şi a casei de dincolo la al doilea nivel, dar mai ales concentrarea funcţiilor
locuinţei (cohea şi cămara nu mai sunt construcţii independente) ilustrează, şi în acest plan, aspectul
evolutiv.
Şura cu grajd, pe două nivele, are planul hexagonal, cu grinzile pereţilor fasonate, parterul fiind
din zidărie masivă, de piatră de munte. Faptul că nu este compartimentată, ca urmare a specializării
sale numai pentru îmblătit şi depozitarea fânului în pod, indică diversitatea profilului ocupaţional din
zonă. În această a doua şură, era adăpostită şi căruţa cu coviltir, trasă de un cal sau doi, cu care moţul
mergea "pe ţară" pentru a-şi vinde produsele.
IMAGINI:
Cămară
Şură cu grajd
Interiorul "casei"
Interiorul "casei de dincolo"

89 A Troiţă de pomenire, Nereju, judeţul Vrancea

Troiţele de pomenire, ridicate de o comunitate rurală, comemorează un eveniment important
care s-a petrecut în sânul acesteia, o presonalitate istorică de care se leagă istoria acesteia şi eroii săi.
În cazul de faţă troiţa este ridicată în cinstea "sfinţilor" voievozi Constantin Brâncoveanu şi Ştefan
cel Mare.
Localitatea Nereju a fost un cunoscut centru de prelucrare artistică a lemnului, iar
comunitatea respectivă era renumită pentru datinile şi obiceiurile care se ţineau cu sfinţenie. Faptul
că era centru de prelucrare artistică a lemnului o dovedeşte stilul compoziţional aparte al troiţei
originale (în muzeu este expusă doar o copie). Astfel, puţin mai sus de bază, din trunchiul central
pornesc două cruci gemene care sunt specifice troiţelor generate de cultul eroilor, apoi se continuă cu
o troiţă discoforă şi se încheie cu o Răstignire. Din punct de vedere compoziţional şi arhitectural, este
o adevărată capodoperă de artă a meşterilor cruceri din zonă, care au realizat-o la cererea comunităţii
respective.
Troiţa este sculptată cu motive geometrice, cum ar fi cele trei rozete simple, cu simboluri
creştine, Ochiul lui Dumnezeu încadrat de triunghiul divinităţii, ramurile de măslin, cu personaje şi
scene biblice: Arhanghelul Gavriil care ţine în mâna dreaptă sabia de foc iar în mâna stângă o
creangă de măslin. În partea superioară este sculptată Scena Răstignirii lui Iisus.
IMAGINI:
Decoraţie şi inscripţie pe cruce

89 Gospodărie-atelier de dogar, Nereju, judeţul Vrancea

Comuna Nereju, situată pe valea Zăbalei, are cinci sate aparţinătoare, răspândite pe culmile
dealurilor, sate de tip împrăştiat, cu căi de acces foarte abrupte, iar legatura între gospodării este
făcută, în majoritatea cazurilor, numai prin poteci de picior.
Ocupaţia locuitorilor este munca la pădure şi creşterea vitelor. Având material lemnos din
abundenţă, un număr restrâns dintre muncitorii forestieri s-au specializat în dogărie.
Atelierul de dogărie este organizat într-o încăpere destinată numai acestui scop, aflată în continuarea
grajdului şi făcând corp comun cu acesta.
Casa de locuit, tipică ţinutului, este construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu o
singură încăpere de locuit, tindă şi cămară, cu intrare din cameră. Faţada are o prispă deschisă cu doi
stâlpi sculptaţi, avînd însă decoraţiuni diferite. Este construită din lemn rotund, lipit cu pământ. De
remarcat este încuietoarea cu căţei a uşii de intrare şi soba din interior, cu vatra şi corlata din nuiele
lipite cu pământ.
Gospodăria este înconjurată de gardul de răslogi, având o poartă specifică Vrancei secolului
al XIX-lea, care se deschide numai dacă este ridicată una dintre scândurile transversale, prevăzută cu
o piedică secretă.
Ca materie primă, dogarii folosesc lemnul de brad, care este crăpat şi tăiat după diferite
dimensiuni în pădure, după care se transportă şi se depozitează în stive, în gospodăria dogarului,
pentru a se usca.
Uneltele folosite sunt cele obişnuite: scaun de dogărie, cuţitoaie, compas, gărdinar, custure,
topor, fierăstrău, masă pentru tras doage.
Dogarii din Săhastru confecţionau vase de diferite mărimi şi forme, având fiecare
întrebuinţări precise. Printre produse menţionăm: bote, cofe, cofiţe, ciubere, putini, căpcele, putinei
de băut lapte, şiştare pentru muls, bălii pentru spălat etc. În trecut, produsele erau vândute la târguri
sau comercializate prin intermediul vânzătorilor ambulanţi sau chiar de către dogarii care colindau
satele, vânzându-şi marfa pe produse sau bani.
IMAGINI:
Interior casă
Atelier de dogar
Stâlpi cu profil diferit
Cuţitoaie
Scaun de dogar

90 Gospodărie-atelier de dogar-rotar, Obârşa, judeţul Hunedoara

Satele din Ţara Zarandului, ca de altfel din întreaga zonă a Munţilor Apuseni, s-au specializat
în meşteşuguri, în special de prelucrare a lemnului, având materie prima la îndemână şi foarte puţin
teren fertil pentru agricultură.
Gospodăria care provine din satul Obârşa, judeţul Hunedoara, este datată din 1822. A fost
adusă şi reconstruită în muzeu în anul 1971.
Unitatea se compune din: casa de locuit, şura cu grajd, coteţul de porci şi fântâna, toate
împrejmuite cu gard din nuiele împletite, acoperite cu o streaşină din jneapăn.
Casa de locuit este construită pe un mic soclu din piatră, din bârne de stejar încheiate la capete
în cheutori. Pereţii sunt lipiţi cu pământ pe ambele suprafeţe şi zugrăviţi cu var alb. Pe toată lungimea
faţadei se întinde târnaţul deschis, mărginit de cinci arcade, susţinute de stâlpi, realizate printr-o
încheiere meşteşugită a elementelor componente, prinse în cuie de lemn. Acoperişul este înalt, în
patru ape, susţinut de căpriori rotunzi pe care sunt fixaţi cu cuie de lemn, laţi ciopliţi pe două feţe ce
susţin învelitoarea din paie.
În interior, casa are două încăperi ce comunică printr-o uşă. Accesul în casă se face din târnaţ,
în camera de locuit, din care se trece apoi în încăperea cea mică care are rolul de cămară.
Lângă peretele ce desparte cele două încăperi este construită soba cu camniţă, din cahle
smălţuite cu motive decorative în relief. Alături de sobă, la peretele din fund este podişorul (dulap de
bucătărie) şi, în continuare, un pat, cu bancă cu spătar, în faţă. La peretele opus se află un alt pat în
faţa
căruia se găseşte de asemenea o bancă. Între cele două bănci este masa. Lângă uşa de intrare,
pe perete, este fixat un blidar. Alături de mobilier se găsesc produse textile, vase din lut şi obiecte de
uz casnic. În cămară se află hambarul, o ladă mare pentru grâne, vase din lemn pentru depozitat
alimente, obiecte de uz etc.
Şura cu grajd are forma poligonală şi este construită din bârne cioplite, încheiate în cheutori,
având acoperişul înalt, cu învelitoare din paie.
În aceeaşi tehnică este construit şi coteţul de porci, în formă dreptunghiulară, cu un mic târnaţ
în faţă.
Atelierul de dogar şi rotar, după tradiţie neavând construcţie proprie, este amenajat în şura de
treierat manual, largă care serveşte mai mult pentru depozitarea uneltelor şi pieselor executate,
deoarece majoritatea fazelor de lucru, pentru ambele meşteşuguri, erau efectuate afară, în curte.
Inventarul uneltelor este bogat şi variat. Menţionăm masa de tras doage, o instalaţie de 2 metri
lungime, asemeni unui gilău enorm, în care se fixează doagele şi se geluiesc pe muchie, cu ajutorul
unui cuţit fixat în partea mobilă a acesteia.
Dogarii confecţionează vase din lemn de stejar de diferite mărimi, începând de la capacitatea
de 10 l până la 500 l.
Rotarii execută lucrări de reparaţii şi confecţionează care noi cu toate părţile componente, ce
sunt legate apoi de fierar. Produsele se desfac pe loc sau în târgurile mai apropiate.
IMAGINI:
Casă
Anexele gospodăriei
Interiorul camerei de locuit
Teslă
Compas
Sfredel
Cleşte de tras cercuri de fier pe roată
Gărdinar
Scaun de fasonat obezi şi spiţe
Vase din doage
Cuţitoaie

87 Gospodărie-atelier de spătar, Râşculiţa, judeţul Hunedoara

Gospodăria de spătar din Râşculiţa provine din Ţara Zarandului. A fost transferată în muzeu în
anul 1971, monumentul datând din a doua jumătate a secolului trecut.
Gospodăria se compune din: casa de locuit, şura cu două grajduri, coteţul de oi şi porci şi
fântâna, fiind împrejmuită cu gard din nuiele împletite, acoperit cu jneapăn.
Casa de locuit este construită pe un soclu de piatră şi are două încăperi, la nivelul superior,
fiecare cu accesul din târnaţul care se întinde pe toată faţada. Pridvorul este mărginit de o balustradă
închisă cu scânduri, prinse în cuie de lemn. La nivelul inferior are o singură încăpere, săpată în
terenul în pantă, ai cărei pereţi îi formează soclul din piatră. Uşa de intrare se află în peretele lateral
al soclului. Acoperişul este înalt, învelit cu paie.
Încăperile de locuit sunt construite din bârne cioplite din stejar şi fag. Pereţii sunt lipiţi cu
pământ, pe ambele suprafeţe şi zugrăviţi cu var. Planşeul este susţinut de grinzi masive, căptuşite cu
scânduri, pe care este aşezat un strat de pământ bătătorit. Plafonul este din scânduri de fag, susţinute
de grinzi transversale ale căror capete, ieşite în exterior, formează baza de susţinere a cosoroabei
(grinda longitudinală pe care sunt fixaţi, cu cuie de lemn, căpriorii acoperişului). În interior, pe sub
toate grinzile transversale, trece meşter grinda care are rol de susţinere.
Cele două încăperi sunt inegale ca suprafaţă, având şi funcţiuni diferite. Cea mare serveşte ca
locuinţă aici desfăşurându-se toate activităţile gospodăreşti şi totodată ca atelier de lucru, iar cea mică
are funcţia de cămară de alimente şi depozit de obiecte casnice şi haine.
Casa de locuit are soba cu camniţă, construită din cahle smălţuite, ornamentate în relief, două
paturi aşezate în colţurile opuse ale sobei şi uşii de intrare, în faţa cărora se afIă băncile cu spetează,
între care, sub fereastră, este aşezată masa. La peretele de lângă sobă stă aşezat podişorul.
Meşterul spătar nu are o încăpere specială destinată confecţionării spetelor; acestea se lucrează
peste tot, în orice colţ al gospodăriei, iarna şi pe timp ploios. Materialul lemnos este depozitat în şură,
unde se crapă cu securea şi se taie după dimensiunile necesare. Dinţii spetelor se fac din lemn de alun
care se crapă cu un cuţit special, în fâşii subţiri. Această operaţiune se desfăşoară pretutindeni.
Asemenea femeilor care torc, râşculiţencele ies la poartă, în loc de furcă, cu bucăţile de lemn de alun
din care confecţionează dinţii. Vergele lungi şi subţiri se crapă din stejar, între acestea fixându-se
dinţii care sunt legaţi cu sfoară subţire de cânepă.
Spata este o parte componentă a războiului de ţesut, care are diferite mărimi, de la 10 la 100 cm
lungime, după dimensiunea şi calitatea materialului care este ţesut în război.
Practicarea meşteşugului confecţionării spetelor este un fenomen general pentru râşculiţeni,
fiind practicat de toţi locuitorii satului, atât de bărbaţi cât şi de femei. Procurarea materialului din
pădure, tăierea şi pregătirea lui se face numai de către bărbaţi, iar confecţionarea părţilor
componente, cât şi legarea spetei, se face în aceeaşi măsură de către bărbaţi şi de către femei.
Spătarii îşi desfac produsele în toate părţile ţării, plecând cu sacul în spate, din sat în sat, schimbul
făcându-se numai în bani.
IMAGINI :
Interior casă
Interior atelier
Anexele gospodăriei
Cuptorul de pâine
Spată pentru bete
Cuţite de spătar

79 Complex arhitectonic maramureşan

Compus din două gospodării tipic maramureşene, reprezentând o evoluţie planimetrică şi
tehnic-constructivă a principalelor construcţii componente (casa, şura cu grajd, colejna, coteţul de
porci, pătulul, fânarul, fântâna, poarta şi gardul împrejmuitor), complexul arhitectonic, transferat în
anul 1973 din satele Fereşti şi Berbeşti şi reconstruit în anul următor în muzeu, ilustrează evoluţia
civilizaţiei populare - tehnicile de construcţie şi ornamentare a monumentelor de arhitectură
populară, din lemn de esenţă tare (stejar), de pe Valea Cosăului, din secolele XVIII-XIX.
IMAGINI :
Interior din Berbeşti
Interior din Fereşti

79 I. Gospodărie arhaică, Fereşti, judeţul Maramureş

Gospodaria "bătrână" este alcătuită din casa de locuit, fără şatră, având planul tradiţional,
format din trei încăperi: tinda, camera de locuit şi cămara. Casa este construită din grinzi masive de
stejar, cioplite cu barda şi încheiate la capete în cheutori, pereţii fiind, atât în interior cât şi în
exterior, netencuiţi. Acoperişul este lucrat în patru ape simetric egale, cu o pantă extrem de înclinată
pentru a asigura scurgerea apei.
Impresionante sunt portalurile şi uşile masive, cu balamale lungi de un metru, fixate cu cuie
mari din lemn de stejar şi ferestrele mari, toate cioplite din bardă.
În aceeaşi tehnică şi din acelaşi material este construită şi şura, compartimentată în interior, în
grajd şi şura propriu-zisă. În componenţa acestei gospodării mai intra un coteţ de porci, cu o singură
încăpere şi acoperiş în patru ape, un pătul pentru porumb, un fânar, precum şi o fântână cu cumpănă.
Toate acoperişurile sunt înalte, în patru ape, cu învelitoare din şiţă de brad.
Gardul împrejmuitor al întregii gospodării este din nuiele împletite, acoperite cu fân sau paie.
IMAGINI :
Casă
Fântână şi şură cu grajd
Fânar
Interior din Fereşti

79 II. Gospodărie de "nemeş", Berbeşti, judeţul Maramureş

Gospodăria "nouă" este compusă din casă de locuit cu şatră, având un plan evoluat, format din
patru încăperi: tindă, două camere de locuit şi cămară adosată pe toată lungimea construcţiei (aceasta
fiind elementul planimetric nou), cu şatra decorată cu arcade sculptate, pe două laturi (faţada
principală şi laterală). În interiorul casei, tinda este tăvănită, cămara a fost transformată în atelier de
ţesut, pardoseala este din scândură, pereţii sunt tencuiţi şi zugrăviţi, cuptorul tradiţional are ataşat o
plită din fontă, cu hornul de tablă, iar mobilierul evidenţiază progresul urban de la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, pătruns în lumea satului.
Caracterul nobil de împodobire deosebită a faţadei casei o constituie galeria dispusă pe faţada
principală a construcţiei şi pe latura lungă dinspre curte, având stâlpii frumos decoraţi şi cu arcade ce
conferă ansamblului o estetică deosebită.
Şura este mai evoluată, fiind compartimentată în trei încăperi: două grajduri, dispuse simetric
de o parte şi alta a şurii propriu-zise, prevăzută cu două intrări opuse.
Gospodăria mai cuprinde un coteţ de porci, cu două încăperi, o colejnă (construcţie din patru
stâlpi care susţin un acoperiş oblic, în patru ape, având doar trei pereţi închişi cu bârne cioplite şi
servind ca adăpost pentru acareturi), un coş de porumb împletit din nuiele, susţinut de un schelet din
bârne de stejar cioplite, cu un acoperiş în patru ape, având învelitoarea de şiţă de brad şi o fântână cu
roată, cu acoperişul din şiţă, conic.
Gardul gospodăriei, tot din nuiele împletite, este protejat de o streaşină în două ape, din şiţă de
brad. Accesul în curte se face printr-o poartă masivă din stejar, cu stâlpii sculptaţi, protejată de un
acoperiş în patru ape, cu învelitoare de şiţă de brad.
Poarta sculptată, înaltă, monumentală, este simbolul privilegiilor "nemeşilor", recunoscuţi drept
clasă socială cu privilegii "nobiliare". Ea afirmă, ostentativ, imunitatea (privilegiul medieval) de care
se bucură "nemeşii" (şi cnezii) maramureşeni, ca răsplată pentru serviciile militare şi prestaţia eroică
în interesul regalităţii ungare.
IMAGINI :
Poartă
Fântână
Şură cu grajd
Colejnă
Motive ornamentale / Cruce / Rozetă
Interior din Berbeşti

79 A Biserică de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Troiţă de cimitir Bezded, judeţul Sălaj
Datată la jumătatea secolului al XVIII-lea, biserica ilustrează, în mod deosebit, procedeele
tehnice utilizate de meşterii populari la edificarea construcţiilor monumentale din lemn, sistemul
constructiv fiind caracterizat prin tehnica de îmbinare a pereţilor din grinzi orizontale, cioplite şi
încheiate în cheutoare dreaptă, ale căror capete, ieşite în afară, sunt profilate în trepte şi dau un efect
estetic cu totul deosebit întregului ansamblu.
Totodată, biserica din Bezded oferă posibilitatea ilustrării procedeelor tehnice aplicate la
realizarea bolţilor cilindrice din lemn şi a scheletelor de susţinere a turlelor înalte, caracteristice
bisericilor transilvănene din lemn, conferindu-le acestora, valoarea absolută a arhitecturii populare
tradiţionale.
Având în vedere planimetria monumentului - pronaos, naos şi altar - prezenţa prispei pe latura
lungă a acesteia, cu accesul în interior la extremitatea vestică, forma acoperişului cât şi materialul şi
sistemul constructiv - se poate face afirmaţia că arhitectura acestui edificiu de cult este în strânsă şi
directă legătură cu casa ţărănească românească, indicând punctele de convergenţă, până la
identificarea celor două linii de dezvoltare: este vorba de bisericile-casă, adică de acele edificii în
care sunt întrunite şi contopite, în mod intim, caractere ţinând de ambele categorii de construcţii,
sugerând filogeneza monumentelor de cult religios din vechea casă ţărănească.
Valoarea artistică a acestui monument constă, în primul rând, în echilibrul şi proporţia
volumelor, în efectul plastic evidenţiat de sistemul constructiv, de dimensiunile şi dispunerea
bârnelor, de felul în care acestea sunt îmbinate la capete şi de modul în care sunt tăiate în trepte
capetele îmbinărilor.
Asemenea caselor ţărăneşti, ornamentica sculpturală a monumentului este realizată îndeosebi de
stâlpii prispei şi arcadele fixate în cuie de lemn, având capetele înflorate, iar ca decor, rozeta
încadrată în chenare de romburi, linii frânte şi dinte de lup.
Pictura interioară a bisericii respectă stilul iconografic tradiţional de ornamentare a bisericilor
de lemn din Transilvania: chenare florale delimitează scene biblice şi laice realizate în desen sigur, cu
un colorit armonios, ce acoperă în întregime pereţii şi bolţile interioare. Dintre acestea distingem, pe
latura de sud a naosului, Sărutarea lui Iuda, Când au dus pe Iisus Hristos la Ana, iar pe latura de nord,
Intrarea în Ierusalim. În pronaos, pe latura de sud este zugravită o scenă laică, Cătana şi Moartea,
prin care se releva practicile de odinioară de prindere a flăcărilor pentru oaste, de către, cătanele
austro-ungare. Tot aici este zugravită scena intitulată Pilda celor zece Fecioare, încadrată de bogate
chenare florale.
Faptul că şirul preoţilor slujitori ai acestei biserici a fost deschis de Alexandru loan Pop, tatăl lui
Alexandru Papiu Ilarian, creşte substanţial valoarea istorică a monumentului.
IMAGINI :
Zi de sărbătoare la Biserică
Pictura iconostasului
Interior
Masă de pomenire
Portalul de la intrarea în pronaos
Portalul de la intrarea în naos
Planul bisericii

99 Gospodărie-atelier de rogojinar, Văleni, judeţul Gorj

 Din satul Văleni, comuna Cărbeşti, judeţul Gorj, a fost remontată în muzeu, în anul 1972,
această gospodărie, provenită dintr-un centru specializat, ce ilustrează fazele de lucru ale împletitului
rogojinilor.
În cadrul acestui meşteşug, practicat la noi în ţară pe o scară relativ redusă şi mai ales în sate
apropiate de bălţi şi mlaştini, se foloseşte un instrumentar rudimentar ca factură şi redus ca număr, cu
care, pe lângă rogojinile obişnuite, meşterii produc ştergătoare şi paporniţe, cărora adeseori le
imprima şi un accent artistic.
Primul element al gospodăriei este casa de locuit, o construcţie din lemn rotund, masiv, de
stejar, cu un acoperiş în pantă relativ mare, învelit cu şiţă. Casa are două nivele, la etaj aflându-se
prispa şi cele două încăperi ce serveau atât ca locuinţă cât şi ca spaţii de exercitare a meseriei, la
parter, pivniţa. Grajdul de vite este o construcţie din pari înfipţi în pământ, cu pereţi împletiţi din
nuiele şi lipiţi cu lut şi un acoperiş în patru ape, învelit cu coceni de porumb. Pătulul şi curuiagul de
găini sunt şi ele construcţii din împletitură de nuiele, fixate pe schelet de bârne.
IMAGINI:
Pătulul şi curuiagul pentru găini
Război de ţesut rogojini
Rogojină în timpul ţeserii

79 E Troiţă din piatră, Cacova-Fântânele, judeţul Sibiu

Pomenită în vechile hrisoave şi zapise boiereşti şi domneşti medievale ca semn de hotar, troiţa
derivată din polimorfismul crucii, reprezintă pentru mentalul colectiv sătesc un semn cu proprietăţi
magice, sacre, plasat în spaţiul satului, pe locurile în care se realizează o confluenţă cosmică, subtilă,
între cele două lumi: lumea de aici şi cea de dincolo.
Aşezată într-o răscruce a satului, troiţa provenită din satul Cacova (unde se mai păstrează nouă
asemenea troiţe) semnifica, pentru comunitatea locală, atât credinţa magică în puterile ei apotropaice,
de respingere a forţelor răului şi apărare a locului şi oamenilor ce-l traversează, de acţiunile unor
făpturi nefaste (iele, strigoi şi demoni), cât şi credinţa creştină în cruce ca simbol al răstignirii divine,
pentru iertarea păcatelor tuturor oamenilor, al biruinţei vieţii eterne asupra morţii.
Datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, troiţa a fost transferată în muzeu în anul 1997, şi
apoi, ridicată şi sfinţită în acelaşi an. Troiţa este cioplită în piatră masivă, dintr-o singură bucată, în
forma unei cruci duble şi acoperită de o pictură în frescă, pe toate laturile, având un aspect de-a
dreptul monumental, aducând cu marile monumente similare boiereşti, domneşti sau princiare.
Pictura, realizată de circa 200 de ani, aminteşte, prin stil şi tehnică, de pictura murală a
monumentelor de cult religios din zona Mărginimii Sibiului, specifică epocii medievale.
Tematic, aria picturală este acoperită cu scene specifice unui asemenea tip de monument-
simbol, cu scene reprezentative pentru credincioşii creştini.
Întreaga arie picturală este împărţită în trei registre tematice: în partea superioară, pe cele două braţe
sunt reprezentate scenele Răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos, pe faţadă, şi a Botezului în apa
Iordanului, pe spatele crucii. Lateral, sunt reprezentate chipuri de îngeri şi arhangheli. Registrul
median cuprinde figuri de sfinţi şi apostoli, iar cel inferior, un epitaf, care este complet deteriorat şi
ilizibil.
Maniera în care este realizată pictura, respectiv anatomia iconică şi simbolismul culorilor, atât
al veşmintelor, cât şi al fiecărei scene în parte, scot în evidenţă talentul artistic al zugravului acestei
cruci.
IMAGINI:
Detaliu pictură: Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos

79 D Căsoaie, Cacova-Fântânele, judeţul Sibiu

Cacova (Fântânele) este una dintre cele mai mici aşezări ale Mărginimii Sibiului, care
păstrează trăsăturile definitorii ale structurării gospodăriei şi arhitecturii laice, specifică zonei. În
cadrul gospodăriei, ce aminteşte de ocolul închis specific zonelor pastorale, casa mică (căsoaia),
având funcţia de bucătarie de vară, este o construcţie cu una sau două încăperi, de mici dimensiuni,
ocupând, de regulă, spaţiul opus casei mari, pe aliniamentul porţii şi portiţei.
Căsoaia transferată în muzeu a aparţinut fostei gospodării parohiale a satului, având o valoare
de unicat prin încorporarea - în prelungirea peretelui longitudinal din spatele căsoaiei -, portiţei
ataşate porţii mari în două canate, servind la accesul pietonal în gospodărie.
Tipică vechilor portiţe din Mărginimea Sibiului, aceasta se impune prin ampla deschidere a
arcadei dintre cei doi stâlpi, ceea ce îi conferă monumentalitate.
Sub aspect decorativ-artistic, portiţele din Mărginime se detaşează prin bogăţia decorului, prin
varietatea elementelor artistice ce le împodobesc şi prin multitudinea modalităţilor de decorare
(sculptare, incizare şi pictare realizate în spaţiile incizate, la care se adaugă feronerie aplicată).
Construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, monumentul a suferit, în anul 1905 (data
inscripţionată în tencuiala unuia dintre hornuri), modificări semnificative: tencuieli interioare,
construirea altor sisteme de gătit, redispunerea şi mărirea uşilor şi ferestrelor.
Transferată şi reconstruită în muzeu între anii 1998-1999, casa reconstituie interiorul
tradiţional constând dintr-o simbioză discretă între obiectele de factură urbană (în special mobilierul,
consecinţă firească a statutului social al proprietarilor), obiectele de uz şi decorative şi piesele textile
de înaltă valoare artistică.
Simbol al ospitalităţii gospodăriei săteşti, căsoaia din Cacova a fost instalată pe aleea de acces
în muzeu, în dreptul bisericii din Bezded, îndeplinind şi funcţia de caserie, întâmpinând ospitalier
oaspeţii muzeului.
IMAGINI:
Poartă
Fereastră
Portiţă

80 Complex arhitectonic, Stolojani şi Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj

Prezentarea în cadrul muzeului a unui complex arhitectonic gorjean s-a făcut în scopul
ilustrării calităţilor de excepţie, tehnic-constructive şi artistic-decorative, ale realizărilor arhitectonice
din această zonă în care meşteşugul dulgheriei şi arta sculpturii în stejar a atins virtuţi inegalate în
arhitectura populară românească.
Complexul este compus din două gospodării provenite din zone învecinate, ambele formate din
locuinţă, anexe gospodăreşti, împrejmuiri şi porţi sculptate, una simplă şi cealaltă monumentală, care
evidenţiază statutul social şi economic diferit al locuitorilor, dar totodată, etapele succesive în
realizarea tehnică, evoluţia planimetrică, decoraţia locuinţei şi organizarea interiorului, pe o perioadă
de aproximativ 150 de ani.
IMAGINI:
Stâlp în torsadă Stolojani
Stâlp cu florar, Târgu Cărbuneşti

80 I Gospodărie "bătrână", Stolojani, judeţul Gorj

Achiziţionată în anul 1980 şi transferată în anul următor din satul Stolojani (comuna Băleşti,
judeţul Gorj), prima gospodărie evidenţiază cele mai vechi tradiţii constructive gorjene, specifice
arhitecturii rurale din zona colinară a Gorjului, datând din secolele XVIII-XIX.
Monumentul care exprimă chintesenţa cunoştinţelor constructive şi harului artistic al dulgherilor
gorjeni, este casa cu un singur nivel şi două încăperi (la foc şi la sobă), anexele gospodăreşti (pivniţa
şi pătulul cu coteţul de păsări) fiind construcţii independente în cadrul gospodăriei.
Ca elevaţie, casa este construită pe o temelie joasă din piatră de râu, pe care sunt aşezate
tălpile masive de stejar, având în continuare pereţii din cununi de bârne de stejar, cioplite în patru
feţe şi îmbinate la capete în cheutoare dreaptă. Acoperişul este construit în patru ape, cu învelitoarea
din prăştilă de stejar.
Planimetric, locuinţa are cele două încăperi cu funcţii distincte, ambele având intrarea proprie
din prispă şi comunicând între ele printr-o uşă practicată în peretele median. În prima încăpere (la
foc) este vatra cu corlată (coşul de tiraj) pentru pregătit mâncarea, iar în încăperea secundă (odaia)
este locul de odihnă prevăzut cu o sobă oarbă din cărămidă.
Faţada principală a casei are prispă deschisă, mărginită de trei stâlpi sculptaţi în torsadă, fixaţi
la bază într-o talpă masivă de stejar şi susţinând, prin capitelurile cu romburi, fruntarul casei (grinda,
frumos decorată, pe care se sprijină căpriorii acoperişului).
Un alt element decorativ, specific arhitecturii gorjeneşti, nelipsit la casele mai vechi, este
undreaua, un stâlp vertical decorat striat, în care se îmbină, la colţul casei şi lângă tocul uşii, capetele
grinzilor transversale.
Tăbliile uşilor sunt lucrate în tehnica parchetului, care le dă un aspect decorativ deosebit. În
sfârşit, coama acoperişului este terminată, la capete, printr-o ţeapă, între care se înşiră ciocârlanii,
tăiaţi cu cuţitoaia în forme stilizate.
Pivniţa, lucrată în tehnica cununilor de grinzi masive de stejar, serveşte ca depozit de alimente şi
alte produse, iar în adaosul prelungit sub acelaşi acoperiş, este amenajată bucătăria de vară (având o
vatră deschisă, în interior). Este depozitat linul pentru călcat strugurii.
Pătulul pentru porumb, nelipsit în satele gorjene, este construit din scheletul de grinzi portante şi
pereţi din nuiele împletite, având acoperişul în patru ape, cu învelitoare din şindrilă. Sub pătul este
amenajat coteţul de păsări.
Dintre piesele de mobilier, menţionăm masa rotundă joasă cu scăunele "dimprejur", patul din
ţăruşi înfipţi în pământ, războiul de ţesut, iar din inventarul bucătăriei, ţăstul de tradiţie neolitică,
precum şi vatra liberă, dispusă în centrul locuinţei.
IMAGINI:
Casă
Interior "la foc"
Interior "la sobă"
Detaliu stâlpi cu undrea

80 II Gospodărie cu locuinţa pe două nivele, Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj

Achiziţionată în anul 1979, din localitatea Târgu Cărbuneşti, gospodăria secundă a complexului
prezintă casa construită din bârne rotunde de stejar, pe două nivele (la parter, pivniţa, la etaj,
locuinţa), realizare arhitectonică de valoare deosebită, având ca unică zonă de răspândire, pe teritoriul
întregii ţări, Gorjul subcarpatic.
Construcţia, de o monumentalitate impresionantă, (inspirată de modelul culei balcanice), este
aşezată pe o temelie din piatră de râu, talpa pereţilor fiind formată din trunchiuri masive de stejar
(groşi).
Pereţii pivniţei sunt construiţi din bârne rotunde, netencuite, îmbinate în tehnica cununilor
orizontale şi a cheutorii rotunde.
Pereţii locuinţei sunt realizaţi tot din bârne rotunde, tencuiţi şi zugrăviţi pentru a asigura o
izolare termică deplină.
Acoperişul înalt, în patru ape, are învelitoarea din şindrilă de stejar.
Planul locuinţei este identic cu acela al casei joase din Stolojani, în tindă fiind, şi aici, vatra cu
corlată, iar în odaie, o sobă oarbă, alimentată cu lemne de foc, prin orificiul creat în peretele median.
La parter, patru stâlpi decoraţi geometric, aşezaţi pe o grindă masivă din stejar, au o dublă
funcţie: constructivă, pentru susţinerea prispei de la etaj, şi decorativă, delimitând o prispă similară,
deschisă complet, în faţa intrării în pivniţă. Prispa locuinţei este prevăzută cu un parmalac, construit
din şipci verticale, fixate în pană şi uluc.
Accesul pe prispa de la etaj se realizează de pe scara exterioară, instalată pe faţada principală a
casei, pornind de pe prispa de la parter. Stâlpii prispei superioare, simetric dispuşi şi decoraţi identic
cu cei de la parter (cu volume succesive, având suprafeţe sculptate cu un X viguros), susţin florarul
decorat prin incizare, cu frumoase torsade pe toată lungimea lui. Pe acesta se sprijină grinzile
transversale (caii), la capetele cărora sunt fixaţi căpriorii acoperişului.
Remarcăm, şi în acest caz, preocuparea meşterilor dulgheri de decorare a tuturor pieselor
faţadei, având ca principală funcţie, în ansamblul construcţiei, cea de rezistenţă.
Pe verticala monumentului, cu o siluetă zveltă, elegantă, ultimul detaliu ornamental este şirul
ciocârlanilor de pe coama acoperişului.
 Pivniţa este deosebit de spaţioasă, fiind prevăzută în scopul asigurării accesului vaselor mari şi
a butoaielor pentru depozitarea produselor pomicole, cu o poartă masivă în două canate, susţinute în
balamale de lemn, închise pe un stâlp median, prevăzut cu o încuietoare din lemn, cu căţei.
Pătulul, cu dimensiuni mari, este construit în aceeaşi tehnică a scheletului portant şi a coşului
din nuiele împletite, cu un acoperiş în patru ape, cu învelitoare din şindrilă, deasupra unui coteţ de
păsări, din bârne orizontale.
Mobilierul tradiţional al gospodăriei, profilat funcţional, pe cele două spaţii distincte ale
locuinţei, este format din masa rotundă, joasă, înconjurată de scăunele cu trei picioare, un blidar şi o
ladă de făină - toate produse rudăreşti - instalate în tindă. În odaie, avem patul pe capre, masa înaltă,
scaunele cu spetează şi dulapul de haine, care a înlocuit lada de zestre.
IMAGINI:
Vatra cu corlată
Interior
Poartă
Pătul

97 Gospodărie-atelier de fluierar, Hodac, judeţul Mureş

Gospodăria din Hodac, judeţul Mureş, datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi a
fost remontată în muzeu în anul 1971. Este compusă din: casa de locuit, şura cu două grajduri şi două
coteţe de porci. Construcţia este completată cu un şopron atelier şi, împrejmuită cu un gard din nuiele
împletite, acoperit cu paie.
Casa este construită pe un mic soclu din piatră pe care sunt aşezate tălpi masive din stejar.
Pereţii sunt din bârne de fag cioplite, încheiate la capete în cheutori. Acoperişul este în patru ape, cu
învelitoare din şiţă. Atât în interior cât şi în exterior, pereţii sunt lipiţi cu pământ galben şi văruiţi în
alb. Pardoseala este din pământ bătătorit, iar plafonul este din scânduri, fixate pe grinzi transversale
care se prelungesc în exterior.
Casa are trei încăperi: tinda, în care se intră direct de afară şi unde se găseşte soba din cahle, cu
vatră deschisă. În spatele tinzii este cămara, cu accesul din tindă şi, în dreapta, camera de locuit.
Această încăpere are ca mobilier o masă, sub geamurile dinspre stradă şi două paturi, în stânga şi
dreapta acesteia. O ladă de zestre, două laviţe, un blidar şi scaune întregesc mobilierul, iar pereţii sunt
decoraţi cu farfurii şi ştergare.
Şopronul-atelier este construit din patru stâlpi verticali ce susţin acoperişul, în trei ape, învelit
cu şiţă. Între stâlpi, pe două treimi din înălţime, sunt fixate bârne subţiri şi scânduri
groase, formând pereţii care, în partea superioară, rămân deschişi. Latura din stânga este
mărginită de un coteţ pentru păsări, compartimentat în două.
Şura este construită din bârne de fag, cioplite şi încheiate la capete în cheutori. Pereţii sunt lipiţi
cu lut, pe ambele feţe, şi văruiţi. Acoperişul este înalt, în două ape, cu învelitoare din şiţă. Construcţia
adăposteşte două grajduri de vite, dispuse de o parte şi alta a spaţiului liber destinat adăpostirii
căruţelor. În continuarea grajdului din dreapta sunt două coteţe de porci, retrase de la linia faţadei,
rezultând un spaţiu mare, liber, protejat de acoperiş.
În şopronul-atelier se pregătea lemnul de alun din care se confecţionau fluierele, prin tăierea
materialului după dimensiuni, scobirea în interior şi cojire, după care fazele de finisare şi
ornamentare se executau în casa de locuit.
Fluierele produse aici sunt de mărimi diferite. Aria de desfacere a lor, la început redusă, a
cunoscut, în ultimii ani, o extindere apreciabilă, datorită dezvoltării impetuoase a mişcării artistice de
amatori şi cererii tot mai mari a obiectelor de artă populară apreciate de public şi valorificate prin
comerţ.
IMAGINI:
Casă
Interiorul camerei de locuit
Fluier
Burghiu
Daltă ascuţită
Cuţit pentru tăiat şi curăţat
Daltă rotundă pentru sculptat

96 Gospodărie-atelier de confecţionat instrumente muzicale, Câmpulung Moldovenesc, judeţul

Suceava
Achiziţionată din Câmpulung Moldovenesc, gospodăria prezintă caracteristicile arhitectonice
specifice zonei pastorale ale Bucovinei, ilustrând - prin inventarul atelierului meşteşugăresc şi prin
produsele realizate: buciume şi tilinci - specificul tehnologic şi instrumental al străvechiului meşteşug
de confecţionare a instrumentelor muzicale populare, din acest renumit centru.
În cadrul arhitecturii populare specifică zonei montane cu mari păduri de conifere, se
evidenţiază casa cu foişor şi prispă, precum şi anexele gospodăreşti cu caracter pastoral, realizate din
grinzi masive de brad, clădite în cununi orizontale şi încheiate la capete în coadă de rândunică.
Casa, datând de la jumătatea secolului al XIX-lea, prezintă, la etaj, un plan evoluat, format din
locuinţa propriu-zisă, cu trei încăperi (tindă, odaie şi bucătărie) iar la parter, un beci cu intrarea din
curte, amenajat sub ultima încăpere. Pe faţada principală a casei şi pe latura dreaptă, aceasta prezintă
o prispă deschisă, cu stâlpi ornamentali (care susţin streaşina lată a acoperişului), întreruptă de
foişorul plasat asimetric, în partea stângă a faţadei.
Instalaţiile de foc ale locuinţei şi mobilierul fix (laviţele, dispuse în unghiul luminos al
încăperii) constituie elemente etnografice valoroase care configurează schema tradiţională a
organizării interiorului locuinţei.
Şura şi grajdurile ilustrează, prin dimensiuni, tehnică de construcţie şi materiale, importanţa
preponderentă a creşterii animalelor în economia gospodăriei.
Planimetric, construcţia este prevăzută cu trei compartimente: în mijloc, şura deschisă (pentru
adăpostirea utilajului agricol), în dreapta, grajdul animalelor şi, opus acestuia, cămara, cu o mică
prispă în faţa intrării. Spaţiul etajat peste toate cele trei compartimente, extins în consolă spre curte,
serveşte ca fânar. La mijlocul acoperişului înalt, în trei ape (cea de la frontonul anterior al
construcţiei este teşită, după modelul baroc austriac, pătruns în toată Bucovina în secolul al XIX-lea),
cu învelitoare din şiţă de brad, este practicată deschiderea pentru introducerea fânului din curte.
Fântâna este de tipul celor cu roată şi ghizd octogonal, din grinzi de brad încheiate în coadă de
rândunică, cu acoperişul conic, din şiţă.
Atelierul meşterului buciumar şi fluierar (tilincile sunt fluiere din lemn de esenţă moale, fără
dop) este improvizat, degroşarea materialului făcându-se în curte, o parte a operaţiunilor, în şură şi
altele în foişorul casei. Aceasta denotă caracterul auxiliar al meşteşugului, apărut în numeroase centre
cu străvechi tradiţii pastorale, ca o completare firească a acestei ocupaţii.
Tehnologia meşteşugului se reduce la operaţiuni simple de tăiere, cojire, scobire, îmbinare şi
învelire în coajă de mesteacăn, iar instrumentarul este compus din diferitele unelte ascuţite, adecvate
procedurilor amintite, fără o specializare deosebită.
IMAGINI:
Casă
Fântână
Interior odaie
Cuptor
Bucium
Cobză
Ţambal

96 A Gospodărie-atelier de dogar, Straja, judeţul Suceava

Situată în zona Obcinelor Bucovinei - munţii mijlocii, acoperiţi cu păduri de foioase şi conifere,
cu păşuni bogate şi fâneţe mănoase, cu terenuri prielnice agriculturii în pantă, Straja s-a afirmat ca un
sat renumit în meşteşugurile de prelucrare a lemnului, cu deosebire dogăritul.
Atelierul de dogar, cu unelte specifice şi întreg repertoriul produselor tradiţionale, aparţinea
meşterului Vasile Cârciu, unul dintre cei mai iscusiţi dogari din Bucovina.
 Gospodăria, transferată în muzeu, în anul 1991, este o gospodărie tipică acestui sat, pentru
prima jumătate a secolului al XIX-lea, amintind, prin tehnicile de construcţie şi de împrejmuire, de
cele mai arhaice valori ale arhitecturii şi meşteşugului dulgheriei, din Bucovina, reprezentând, pe
plan socio-economic, trăsăturile unei gospodării de agricultor şi crescător de animale.
Casa aparţine tipului arhaic, cu prispa liberă de jur împrejur, cu un podmol uşor înălţat, având
lăţimea streaşinei acoperişului, cuprins într-o cingătoare din grinzi de lemn.
Planimetric, casa prezintă tipul bicameral, cu tindă descoperită şi o singură încăpere, prevăzută
cu un cuptor de mari dimensiuni, ce îşi evacua fumul în tindă.
Pereţii casei sunt construiţi din bârne cioplite pe două feţe, încheiate la capete în coadă de
rândunică şi netencuite în exterior, cu excepţia unei rame în jurul uşilor (căci tinda este prevăzută cu
două uşi) şi al ferestrelor.
Acoperişul este în patru ape, cu învelitoare din draniţă de brad.
Şura şi grajdul sunt adăpostite în aceeaşi construcţie, lucrată în tehnică asemănătoare casei şi
dovedind, prin dimensiuni, importanţa economiei agro-pastorale, din localitate.
Atelierul de dogar se află lipit de şură, pe aliniamentul împrejmuirii, având numai trei pereţi din
bârne de brad, cu deschidere frontală spre curte; peretele din spate serveşte şi de gard gospodăriei.
Împrejmuirea şi poarta din răzlogi reprezintă cea mai veche tehnică de închidere a perimetrului
unei gospodării, în toată Bucovina. Dintre uneltele de dogărit menţionăm: banca de dogărit, topoare,
bărdiţe, cuţitoaie, cuţite de crăpat lemnul, scobitori, compasuri, dălţi, gărdinare, fierăstraie, sfredele,
şpacluri, dornuri, şpănuitoare, jihale pentru pirogravat, iar dintre produsele specifice: untăriţa, cofa
pentru lapte sau apă, berbinţele pentru rachiu sau brânză, putini, ciubere, vane.
IMAGINI:
Casă
Grajd
Fântână cu cruce
Interior tindă
Interior cameră

83 Fierăstrău hidraulic (joagăr) cu roată mică, Gura Râului, judeţul Sibiu

În Mărginimea Sibiului, jogăritul este un vechi meşteşug popular, atestat în numeroase
documente încă din evul mediu.
Joagărul (de la săsescul Säger), de tip gater, din Gura Râului, datează de la începutul secolului
al XX-lea şi a fost adus în muzeu în anul 1964, fiind una din cele 57 de instalaţii de acest gen, de pe
cursul râului Cibin, dintre care 19 erau situate în localitatea menţionată, iar 38 în afara comunei.
Acest tip de joagăr, acţionat de o roată hidraulică de dimensiuni mici şi cu admisie inferioară,
este caracteristic apelor repezi de munte, cu debit şi cădere apreciabilă, fiind frecvent întâlnit pe
ambele versante ale Carpaţilor.
Construcţia, care adăposteşte instalaţia de tăiat şi angrenajele, are formă dreptunghiulară şi este
realizată pe un schelet din bârne groase care susţine acoperişul în două ape, cu învelitoarea din
scândură. Are două nivele: cel superior, unde se află instalaţiile de tractare şi tăiere, respectiv carul
mobil, pe care sunt fixaţi buştenii şi jugul mobil, în care sunt fixate pânzele. Nivelul inferior, mai
redus ca dimensiuni, este săpat în mal, aici găsindu-se mecanismele de acţionare şi transmisie,
alcătuite din două elemente principale: roata fixată la capătul unui fus, ale cărui capete se sprijină pe
două lagăre, şi un braţ biela-manivelă având fixat la capătul fusului, opus roţii, iar în partea inferioară
jugului fiind cu pânze, element care imprimă mişcarea de ridicare şi coborâre a acestuia din urmă.
Roata, angrenată hidraulic, imprimă mişcarea de rotaţie fusului, care transmite aceeaşi mişcare
bielei-manivele şi aceasta transformă mişcarea de rotaţie în mişcare de "dute-vino", necesară jugului
cu pânze pentru a realiza tăierea pe verticală.
Apa este condusă printr-un jgheab din scânduri şi are o cădere aproape verticală, de la înălţimea
de 1,50 m, în cupele roţii, exploatându-se energia potenţială, superioară.
Bogăţia de păduri, posibilitatea de folosire a cursurilor de apă ca sursă de energie, cât şi
existenţa unei pieţe de desfacere a cherestelei, în Sibiu şi în satele din împrejurimi, au contribuit la
dezvoltarea amplă a acestui meşteşug, Gura Râului devenind un centru specializat în jogărit, fiind,
totodată, unul dintre cele mai mari centre specializate şi în industria casnică textilă.
IMAGINI:
Secţiune prin joagărul cu roată mică
Principiul de funcţionare

82 A Fierăstrău hidraulic (gater) cu transmisie prin angrenaj, Şuncuiuş, judeţul Bihor

Construit între anii 1949-1950 şi transferat din localitatea Şuncuiuş, în anul 1995, monumentul
completează, în mod fericit, colecţia de fierăstraie mecanice a muzeului sibian (cinci instalaţii). Prin
sistemul de transmisie în două trepte, cu roţi dinţate din lemn, gaterul din Şuncuiuş se încadrează în
etapa a doua de dezvoltare a acestui tip de mecanisme, între transmisia directă (joagărul hidraulic cu
roată mică de la Gura Râului, judeţul Sibiu) şi cea cu curea (complexul de industrii ţărăneşti din
Tomeşti, judeţul Hunedoara), ambele reprezentate în expoziţia în aer liber.
Construcţia este dispusă în pantă, pe două nivele şi are parterul zidit din piatră de râu, ca şi casa
roţii de apă şi canalul de evacuare a apei după acţionarea roţii. Aici se află instalaţia hidraulică şi
sistemul de transmisie cuplat cu biela-manivelă, care transformă mişcarea circular-continuă în
mişcare rectilinie alternativă, determinând mişcarea în plan vertical a pânzelor de fierăstrău.
La nivelul superior, construcţia este realizată dintr-un schelet portant îmbrăcat cu scânduri de
brad (lăturoaie), adăpostind spaţiul de lucru dotat cu jugul port fierăstrău şi ghidajul său fix, sania
(căruţul) de deplasare a buştenilor spre cuţit şi mecanismul de avans cu clichet, care sincronizează
căderea pânzei fierăstrăului, cu înaintarea buşteanului spre cuţit. Tot aici se află amplasat şi circularul
acţionat prin curea de transmisie.
Instalaţia hidraulică este alcătuită din roata mare cu cupe, fixată pe axul grindei, iar sistemul de
transmisie constă din roata dinţată, frontală, din lemn, ce se află în angrenare cu un pinion, tot din
lemn (crâng), aceasta constituind prima treaptă a angrenajului. Cea de-a doua treaptă a angrenajului
este formată prin angrenarea roţii dinţate, coaxială cu pinionul descris anterior şi un al doilea pinion,
de asemenea din lemn.
Axul pinionului II este prevăzut cu un cot ce constituie manivela care, cuplată cu biela,
formează mecanismul de transformare a mişcării circulare uniforme în mişcare rectilinie alternativă,
determinând mişcarea pânzei de fierăstrău.
Tot pe axul pinionului II se află, solitare, două roţi volante care au şi rolul de roţi de curea
pentru antrenarea circularului.
Accesul în spaţiul de lucru (de tăiere) se realizează prin două uşi care, deschise, permit
evacuarea produselor.
IMAGINI :
Roata dinţată cu valul
Relaţia dintre axul roţii şi sistemul de transmisie al joagărului

82 Complex de industrii ţărăneşti, Tomeşti, judeţul Hunedoara

Transferat din comuna Tomeşti, judeţul Hunedoara, monumentul se compune din cinci
instalaţii diferite, acţionate de aceeaşi roată hidraulică (cu admisie superioară) şi ilustrează - pe planul
evoluţiei instalaţiilor hidraulice - o etapă superioară a dezvoltării civilizaţiei tehnice populare
româneşti: cea a formării complexelor de industrie populară, prin asocierea mai multor instalaţii
hidraulice având diferite funcţiuni şi acţionate de aceeaşi sursă energetică.
Instalaţiile complexului din Tomeşti sunt dispuse pe două nivele. În partea inferioară se află
piua de seminţe şi polizorul, iar în cea superioară, fierăstrăul (firezul), circularul şi meliţa, întreg
ansamblul fiind protejat de o construcţie simplă, realizată dintr-un schelet de bârne, având peretele
dinspre roata de apă, închis cu scânduri, iar acoperişul, în două ape, de asemeni, cu învelitoare din
scânduri.
Spre deosebire de fierăstraiele tradiţionale având roata hidraulică cu un diametru foarte mic (tip
vultur), aici apare o inovaţie prin introducerea roţii hidraulice cu un diametru mai mare (2 m) şi cu
aducţiune superioară, care valorifică potenţialul scăzut al cursului de apă, cu debit insuficient şi
viteză mică de curgere, prin exploatarea, atât a vitezei cinetice (de curgere a apei), cât şi a celei
potenţiale (rezultată prin căderea şi acumularea apei în cupele roţii).
Viteza lentă de învârtire a roţii (datorată diametrului ei mare) este corectată prin introducerea,
în structura sistemului de transmisie, a unor angrenaje suplimentare de roţi dinţate şi roţi acţionate
prin curele de transmisie, care amplifică viteza iniţială, odată cu transmiterea ei la diverse mecanisme
pe care le acţionează.
Dintre acestea, atât ca importanţă economică, cât şi ca ingeniozitate a realizării sale tehnic-
constructive, principala instalaţie este fierăstrăul.
Construit pe acelaşi principiu al bielei-manivele, acesta prezintă o particularitate tehnică aparte:
sistemul de tractare în avans a carului mobil pe care se fixează buşteanul, realizat pe principiul axei
cu cremalieră (o grindă dinţată angrenată de o roată cu spiţe, dispusă orizontal, identică cu crângul
morilor de apă).
Tot pentru prelucrarea lemnului, prin tăiere transversală (buşteni) sau longitudinală (scânduri),
complexul dispune de un cuţit circular mobil, instalarea sa făcându-se prin fixarea cu pene la
locaşurile special amenajate, pentru asigurarea racordului la sistemul de transmisie, prin cureaua
dispusă în plan vertical.
În locul circularului şi funcţionând prin aceeaşi curea de transmisie, se montează, în sezonul de
prelucrare a cânepii, meliţa. Aceasta este un mecanism original, constând din două roţi dispuse în
linie, pe acelaşi ax, ale căror palete lovesc mănuşile de cânepă sprijinite pe masa aşezată în faţa
roţilor, fragmentând tulpina vegetală prin împingerea treptată a mănuşilor spre roată.
Zdrobitoarea de seminţe aparţine, tipologic, pivelor cu săgeţi (două), acţionate prin intermediul
axului cu came, într-o cădere alternativă, în cele două pive în care se introduce materia primă:
seminţele plantelor oleaginoase. Capătul axului este prevăzut cu o volantă, pe care se instalează
cureaua de transmisie ce îl uneşte cu roata hidraulică. Polizorul funcţionează pe acelaşi principiu al
curelei de transmisie, accelerarea vitezei realizându-se prin diferenţa dintre diametrele roţilor volante.
IMAGINI :
Schema de funcţionare
valul
roata de apă
meliţă
bielă-manivelă

81 Joagăr cu tracţiune cabalină (cu Gepel), Gura Râului, judeţul Sibiu

Comuna Gura Râului, judeţul Sibiu, din care s-a transferat monumentul, în anul 1978, a fost
unul dintre cele mai puternice centre specializate în industrii ţărăneşti, nu numai din Mărginimea
Sibiului, ci din întreaga ţară.
Pe lângă numeroasele instalaţii de prelucrare a textilelor (vâltori, pive şi dârste), o amploare
deosebită a luat-o, în secolele XVIII şi XIX, reţeaua fierăstraielor hidraulice (joagăre - termen preluat
din germanicul Säger).
Până în anul 1950, aici au funcţionat 57 de fierăstraie hidraulice, situate pe cursul râului Cibin,
dintre care 19, în vatra satului şi 38 pe firul văii, până sub munte, pe o distanţă de 25 km.
Frecvenţa mare a acestor instalaţii şi numărul de locuitori specializaţi în exploatarea şi
prelucrarea materialului lemnos, situează satul Gura Râului printre cele mai "industrializate" comune
submontane, în reţeaua localităţilor rurale cu acest profil, din România.
În contextul modernizării economiei tradiţionale, după cel de-al doilea război mondial,
instalaţiile hidraulice tradiţionale au dispărut vertiginos, în locul lor, paralel cu construirea noilor
obiective industriale moderne (întreprinderea de prelucrare a lemnului, din Orlat, localitate
învecinată), apărând instalaţii de uz gospodăresc, folosind tracţiunea animală.
Realizarea acestui ingenios hibrid tehnic constituie o sinteză între valorile civilizaţiei
industriale urbane (angrenajul din roţi metalice şi axul cardanic) şi cele ale civilizaţiei populare
tradiţionale (instalaţia mecanică a fierăstrăului şi carul de transportat buştenii, identic la joagărul
hidraulic din aceeaşi localitate, exemplu de supravieţuire a unor elemente ale patrimoniului tehnic
tradiţional, în contact - şi interferenţă - cu valorile civilizaţiei moderne).
Instalaţia tractată de cai şi axul de transmisie sunt dispuse în centrul ariei neacoperite,
fierăstrăul propriu-zis şi sistemul de transport al carului, pe care este fixat buşteanul, fiind adăpostite
sub un şopron construit dintr-un schelet portant, cu învelitoare din scândură, pe trei laturi, acoperişul
fiind realizat dintr-o şarpantă cu învelitoare de ţiglă.
IMAGINI:
Sistemul de funcţionare
Axul cardanic (Gepel)

109 Şteamp pentru zdrobirea minereului aurifer şi Cram, Abrud, judeţul Alba
În Ţara Moţilor, mineritul tradiţional, atestat de pe vremea dacilor şi romanilor, a cunoscut o
mare dezvoltare, exprimată şi prin numărul mare de instalaţii pentru prelucrarea minereului, aşa-
numitele şteampuri, apărute în secolul al XIV-lea şi exploatate pănă în prima parte a secolului al XX-
lea.
Şteampul din satul Gura Cornei, oraşul Abrud, datează din al treilea deceniu al secolului al XX-
lea, fiind adus şi reconstruit în muzeu în anul 1966.
Construcţia care adăposteşte instalaţia este un şopron deschis al cărui acoperiş în două ape, cu
învelitoare din şiţă, se sprijină pe şase stâlpi, îngropaţi în pământ.
Instalaţia propriu-zisă (şteampul) este alcătuită din două grinzi, săgeţi, care au fixate la capetele
inferioare, cu inele din fier, pietre de cremene.
Săgeţile sunt susţinute de un jug vertical, fixat într-o talpă masivă, în care sunt săpate şase pive,
în care se zdrobeşte minereul aurifer, prin căderea succesivă a săgeţilor, ridicate alternativ de penele
fixate pe suprafaţa unui fus orizontal. La capătul fusului este fixată roata hidraulică cu admisie
superioară, care acţionează instalaţia prin intermediul arborelui cu came.
În spatele pivelor, în care acţionează săgeţile (căte două la o pivă), este un bazin pătrat
(pişoişte), din grinzi, în care se depozitează sterilul spălat de apa care curge continuu prin pivele
mărginite înspre pişoişte de căte o siţă.
Aurul fiind mai greu, rămâne pe fundul pivelor, de unde este scos şi spălat cu şaitrocul în jomp,
operaţiune ce se desfăşoară în construcţia din lemn alăturată şteampului, numită cram. Acesta are o
singură încăpere în care sunt păstrate uneltele necesare diferitelor operaţiunii pentru obţinerea
aurului.
Din pişoişte, materialul adunat, care mai conţine nisip aurifer, este spălat pe hurcă, o scândură
având un plan înclinat, pe care se aşează o pânză de pănură ce reţine, în firicelele de lână aurul,
sterilul fiind îndepărtat de apa care curge continuu, în canalul de evacuare.
Pânzele de pănură erau, apoi, spălate în jomp, unde praful aurifer era ales cu şaitrocul. Aurul obţinut
era ars în flacără, pentru a forma bulgări sau lingouri.
IMAGINI:
Detaliu ax şi pive
Săgeţile şteampului
Interior cram
Şaitroc
Râşniţă
Hurcă
Instalaţia complexă a şteampului

108 Galerie de mină auriferă, Roşia Montană, judeţul Alba

Minele de aur din Munţii Apuseni au fost exploatate cu mijloace rudimentare, cu mult înaintea
venirii romanilor în Dacia. Mineritul tradiţional ţărănesc s-a dezvoltat de-a lungul secolelor,
extrăgându-se piatra cu conţinut aurifer din galerii înguste, sprijinite cu stâlpi din lemn.
Galeria de mină a fost reconstruită în muzeu, folosindu-se piatră de rocă minieră originală, în
anul 1967, după modelul şi releveul unei galerii din Roşia Montană, materialele originale neputând fi
recuperate. Construită în linie frântă, în lungime de 12 m, subteran, galeria are secţiunea transversală
în formă de trapez, cu latura superioară de 0,80 m, cea inferioară de 1,40 m şi înălţimea de 1,70 m.
Culoarul ce precede intrarea în galerie, prevăzut cu o uşă masivă din brad, este zidit cu piatră
auriferă originală adusă din Roşia Montană. Pereţii interiori sunt armaţi cu bile de brad, din 40 în 40
cm, între care sunt fixate bandaje, bucăţi din lemn crăpat ce susţin suprafaţa interioară a galeriei. În
stânga intrării, este depozitul de explozibil şi unelte.
La jumătatea galeriei, în dreapta, este săpată ascunzătoarea care serveşte ca adăpost, în timpul
exploziei. Aproape de capătul galeriei este săpat suitorul, o galerie verticală, de asemeni armată, care
face legătura între două sau mai multe galerii orizontale. Peretele din spate constituie frontul de
lucru, zidit cu rocă auriferă originală.
Perforarea peretelui stâncos se face cu dalta, apoi, în aceste orificii se introduce explozibilul
care dislocă stânca.
La mijlocul galeriei, pe şine din lemn fixate cu piatră spartă, circulă vagonetul din lemn, pentru
evacuarea minereului.
IMAGINI:
Minerit în subteran
Transportul minereului pe cai
Ciocan
Ac de baie
Daltă
Ştearţ pentru iluminat în mină
Vagonet pe şine din lemn pentru transportul minereului în mină

107 Ciocan hidraulic, Rimetea, judeţul Alba

Ciocanul hidraulic de la Rimetea, judeţul Alba, exemplar tipic în domeniul metalurgiei
populare, a existat ca sistem şi în societatea feudală, în zonele în care se extrăgea şi prelucra minereul
de fier, apoi se prelucra fierul. Ariile de răspândire a ciocanelor hidraulice (zise hamore sau vereie)
au fost, după câte cunoaştem până în prezent, îndeosebi în Banat, Hunedoara, Munţii Apuseni şi
Ciuc.
lnstalaţia "industrială" se compune dintr-o roată hidraulică, cu un fus cu came metalice. Prin
învârtire, aceste came (sau pene) apăsau pe coada ciocanului, ridicându-l şi lăsându-l apoi imediat să
cadă pe nicovală. Sistemul suflant consta dintr-un foi acţionat cu mâna sau cu piciorul. Când debitul
de apă era suficient, se produceau zilnic: 35-40 hărleţe, 50-60 fiare de plug, 40-45 sape, 40-45 lopeţi.
Deşi în epoca contemporană, instalaţia nu mai corespunde tehnic noilor cerinţe, lucrând
neeconomicos, totuşi, din punct de vedere istoric, acesta marchează o etapă importantă pe calea
dezvoltării tehnicii metalurgice, reprezentând, în evul mediu, un apogeu al acestei ramuri productive.
Din cauza dispariţiei acestor instalaţii hidraulice, prezentăm ultimul exemplar, care a funcţionat la
Rimetea până în anul 1967, achiziţionându-l în 1969, în anul următor reconstruindu-l în Sectorul
metalurgiei, din Muzeul Tehnicii Populare.
IMAGINI :
Planul ciocanului hidraulic de la Rimetea: 1. roata hidraulică 2. fusul 3. came metalice 4. coada
ciocanului 5 ciocanul 6 nicovala 7 suportul 8 jugul pentru susţinerea ciocanului 9 butuc pentru
nicovala 10 cuptor

79 F Cruce de piatră, Bezdead, judeţul Dâmboviţa

Crucea de piatră de la Bezdead a fost ridicată de un oarecare Haralambie pe la început de secol
XX. În Dâmboviţa acest tip de cruce (troiţă) este întâlnit în special lângă fântânile ce se găseau pe
drumul de hotar şi pe aleile din sat. Este cunoscut faptul că, mai ales pe timpul verii, în Dâmboviţa,
arşiţa este deosebit de mare iar o sursă de apă, de-a lungul unui drum, era o binecuvântare pentru
orice călător.
Din acest motiv, sursele de apă trebuiau protejate de orice pericol prin amplasarea, în
apropiere, a unei cruci.
 Ca formă, troiţa este de mici dimensiuni şi este confecţionată dintr-o rocă destul de moale
(gresie). Este o cruce simplă ce prezintă sculptată scena Răstignirii iar dedesubtul scenei este
prezentat elementul popular nebiblic Craniul lui Adam.

112 Gospodărie-atelier de fierar-rotar, Măneşti, judeţul Dâmboviţa

Prelucrarea fierului, străvechi meşteşug atestat încă acum 3000 de ani, s-a continuat în mediul
rural, până în zilele noastre, confecţionându-se diferite unelte tradiţionale în legătură cu specificul
economic al fiecărei zone.
Deşi fierăritul şi rotăritul au fost două meşteşuguri distincte, uneori acestea erau practicate de
acelaşi meşteşugar.
Gospodăria-atelier de fierar-rotar din muzeu provine din comuna Măneşti, judeţul Dâmboviţa şi
se constituie din următoarele: atelier, jug de potcovit, casă şi pătul. Fierăria şi jugul de potcovit
prevăzut cu o polată pentru adăpostit butoaie, au fost reamplasate în sectorul metalurgiei populare în
anul 1966, iar casa şi pătulul, în anul 1972. În fierărie exista un bogat inventar cu care fierarul lucra
căruţe, potcovea vite, confecţiona unelte şi diferite accesorii. Locuinţa are planul tradiţional (prispă,
tindă, cameră de locuit, casa mare), iar pătulul se compune dintr-un grajd cu fânar.
IMAGINI :
Casă
Interior casă
Pătulul
Jugul de potcovit
Interioare atelier
Cleşte

113 Atelier de clopotar şi fierărie, Poiana Teiului, judeţul Neamţ

Această fierărie, specializată în confecţionarea clopotelor din tablă de oţel, se încadrează, din
punct de vedere arhitectonic în tipologia caselor de pe Valea Bistriţei, de la începutul secolului al
XX-lea, având ferestrele modificate sub influenţa industrializării, după primul război mondial.
În trecut, fierarii din satul Săvineşti, comuna Poiana Teiului, se mai ocupau cu legatul în fier al
căruţelor, potcovitul vitelor, producerea unor unelte pentru economia forestieră (ţapine, grifuri,
broscuţe) şi altele.
Confecţionarea unui clopot parcurge 21 de faze de lucru, printre cele mai semnificative
enumerăm două: prima constă în lipirea părţilor laterale (braţiere) cu ajutorul boraxului, ce se presăra
pe metalul încins (procedeu original de sudură populară). A doua operaţie, foarte importantă, este
darea sunetului cu timbru diferit, prin micşorarea ori mărirea circumferinţei gurii elipsoidale.
Aceste tipuri de clopote au menirea de a preveni apropierea de turme a fiarelor răpitoare,
înlesnind paza lor.
În atelierul de fierar-clopotar, reconstruit în anul 1970, se prezintă toată gama uneltelor şi
produselor, folosite în economia forestieră, nicovala (datând din anul 1786), cleşti, ciocane etc.
IMAGINI :
Fazele de lucru ale unei tălăngi

111 Gospodărie-atelier de fierar, Călineşti, judeţul Maramureş

Acest obiectiv muzeal, achiziţionat în anul 1972, datează de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Gospodăria-atelier de fierar din Călineşti, judeţul Maramureş, întregeşte sectorul fierăritului, redând
o latură a meşteşugului ce constă atât în legatul în fier al căruţelor, cât şi în potcovit.
Fierăria face corp comun cu şopronul situat în faţă, construcţia impunându-se prin armonia
proporţiilor. Casa este cinstruită din bârne de stejar, are planul interior compus din tindă, cămară şi
cameră. Şura se mărgineşte în partea laterală cu un grajd. Gardul împletit din nuieşe de alun şi poarta
şi poarta congruentp; iar pe faţada principală, o prispă deschisă cu stâlpişi contrafise (şatră) care îi
conferă un aspect deosebit.
 În interiorul fierăriei se află întreg inventarul necesar practicării meşteşugului şi fazele de
lucru ale producerii unei căruţe. Potcovitul este reprezentat prin diferitele unelte utilizate la
confecţionarea şi baterea potcoavelor la jugul montat lângă fierărie.
IMAGINI:
Poartă
Casă
Şură
Atelierul şi jugul de potcovit
Arcadă stâlpi
Foiul

116 Gospodărie-atelier de olar, Marginea, judeţul Suceava

Datând de la jumătatea secolului al XIX-lea, gospodăria de olar transferată din comuna
Marginea, judeţul Suceava, şi reconstruită în muzeu în anii 1969-1971, ilustrează mai multe aspecte
esenţiale referitoare la una dintre cele mai vechi şi tradiţionale ceramici populare de pe teritoriul
României, anume, ceramica neagră, decorată prin lustruire cu piatra, înaintea arderii.
Unitatea din muzeu reprezintă o gospodărie tradiţională de olar, formată din casa-atelier,
cuptorul de ars oale, şura cu grajdul, fântâna cu cumpănă şi gardul cu poartă şi pârleaz.
Constructiv, monumentele prezintă variante diferite ale aceleiaşi tehnici a cununilor de bârne
orizontale: lemn rotund netencuit, la cuptorul de ars oale, grinzi cioplite în patru feţe, încheiate la
capete în cepi sau căţei şi lutuite parţial, în cazul şurii şi a grajdului, respectiv buşteni rotunzi
încheiaţi la capete în babe şi lutuiţi în tehnica purecilor (pene scurte bătute înclinat pe orizontala
buştenilor, având rolul de a susţine lipitura de pământ amestecat cu pleavă), la casă.
Colacul fântânii este lucrat dintr-un un trunchi de copac secular, scobit cu tesla, iar gardul, din
răzlogi (crăpături de bile-manele), aşezaţi între furci şi legaţi cu curmeie de nuiele.
Planul casei este cel mai evoluat din arhitectura locală de la jumătatea secolului al XIX-lea. El
cuprinde tinda descoperită, situată central, o cameră mică, în stânga tindei, având în interior cuptorul
cu vatră liberă şi prichiciul (pat din pământ bătut), amenajată ca atelier de lucru al olarului (cu roţile
de olar prinse de laviţe, prăjinile de uscat oale atârnate de grinzi etc.), camera mare, opusă primeia şi
fără cuptor, din care se intră în cămara adosată construcţiei. Numită dosar ea a apărut ca o soluţie de
apărare a casei faţa de vânturile şi zăpezile care băteau dinspre nord în timpul iernii. Separat de
aceasta, prin peretele tindei prelungit şi având intrarea din curte, tot în dos, se găseşte adăpostul
pentru animalele mici din gospodărie.
Arderea vaselor se făcea în cuptorul construit simplu, fără culoare de foc pe vatră, prevăzut cu o
singură gură de foc, având planul circular şi profilul tronconic.
Tehnica tradiţională de construire a cuptorului constă în baterea pământului cu maiul într-un
cofrag pregătit cu ajutorul unui cadru din bârne, în mijlocul căruia este înfiptă o roată de car şi pe
exteriorul căruia sunt aşezate nişte scânduri în plan înclinat. După uscarea pământului se scot roata şi
scândurile, rămânând construcţia tronconică a cuptorului.
IMAGINI :
Interiorul casei
Cuptorul
Atelierul de olar
Pârleazul
Cuptorul de ars oale
Roată de olar

117 Gospodărie-atelier de olar, Săcel, judeţul Maramureş

Dintre toate centrele de olărit din România, comuna Săcel, din judeţul Maramureş - reprezentat
în muzeu prin gospodăria de olar transferată şi reconstruită în anul 1968 - a conservat până în zilele
noastre, cele mai arhaice procedee tehnice de presare a lutului şi impermeabilizare a vaselor.
 Arhitectonic, monumentele care compun gospodăria reconstruită prezintă caracteristicile
constructive locale, casa, şura de îmblătit şi şopronul cuptorului de ars vase fiind realizate din buşteni
de brad rotunzi sau ciopliţi în două feţe (numai cei groşi, de la temelia construcţiilor), aşezaţi în
cununi orizontale şi încheiaţi la capete în cheiţă, toate având acoperişul în patru ape, cu învelitoare
din şiţă de brad.
Singură fântâna face excepţie prin ghizdul octogonal din bârne cioplite în patru feţe şi
acoperişul conic, de dată mai recentă. Dintre acestea, casa prezintă varianta arhaică a planului fără
şatră (prispă), cu tinda descoperită pentru evacuarea fumului cuptorului scos, prin perete, în tindă, şi
cămară, în dreapta tindei, extrem de îngustă.
În camera de locuit, prevăzută cu două ferestre, cu pereţii interiori tencuiţi, cu cuptorul cu coş
de nuiele şi vatră, mărginit de o laviţă, situat în dreapta intrării, se găseşte atelierul olarului, constând
numai din roata olarului prinsă de o laviţă şi poliţele de uscat oale, aşezate deasupra patului. Aici se
executa numai modelarea vaselor şi uscarea lor pe poliţe.
Pregătirea pământului se făcea afară sau în şoprul cuptorului de oale, unde sunt păstrate
celelalte unelte.
Între procedeele tehnice arhaice, păstrate de olarii din Săcel, amintim: zdrobirea bulgărilor de
lut prin baterea lor cu maiul (ciocanul) din lemn, pe o tablă din scânduri, frământarea pastei cu
piciorul, pe o ţesătură, impermeabilizarea vaselor, prin lustruirea întregii suprafeţe cu o piatră de râu,
înaintea arderii, şi decorarea monocromă a vaselor arse la roşu- portocaliu, cu humă neagră, prin
pensulare.
În morfologia ceramicii populare din Săcel, găsim, de asemeni, cele mai vechi forme de vase,
care prezintă, uneori, similitudini interesante cu ceramica istorică: ceaşca bitronconică şi cea
tronconică (asemănătoare cu forme din olăria dacică), strachina cu toartă şi cu buton, cazanul de fiert
ţesăturile din cânepă etc.
Tipul de cuptor, nemaiîntâlnit în alte centre, este de formă semiovoidală, cu vatră adâncită în
pământ, fără culoare şi având o singură gură de foc, opusă celei cu diametru mai mare, prin care se
încarcă cuptorul cu vase.
IMAGINI:
Casă
Interior cameră
Şură
Fântână
Şoprul cuptorului de ars oale
Cuptor de ars oale, de tip dacic
Roată de olar

120 Gospodărie-atelier de olar, Oboga, judeţul Olt

Transferată în anul 1970, din Oboga, judeţul Olt, gospodăria de olar de la jumătatea secolului al
XIX-lea (de când datează casa), respectă tehnicile constructive arhaice specifice zonei de tranzit
dintre câmpie şi deal, la limita sudică a Olteniei subcarpatice. Inventarul de unelte şi produsele
prezentate ilustrează valoarea superioară a producţiei acestui centru, renumit pentru ceramica sa
bogat decorată coloristic şi motivistic şi prin figurinele antropomorfe.
Casa olarului, construită în tehnica bârnelor rotunde din stejar, încheiate în şoşi şi acoperită, în
patru ape, cu o învelitoare din şiţă de brad, are planul tradiţional al caselor olteneşti din zonă, formate
din două încăperi, mărginite spre curte de o prispă cu stâlpi sculptaţi: tindă cu vatră şi corlată (coş
pentru fum) numită la foc şi camera de locuit, prevăzută cu o sobă oarbă, încălzită din tindă, numită
la sobă, în care este amenajat atelierul de lucru al olarului.
În afara inventarului de mobilier şi unelte obişnuite în orice atelier de olar, numit aici tarabă, în
colţul opus al intrării, în continuarea tarabei, găsim, hambarul, un spaţiu închis cu scânduri groase
sau cu cărămidă, în care se ţine pământul de lucru, în timpul iernii.
Grajdul (poiata) este construit în tehnica paiantei, fiind acoperit, ca şi pătulul (împletit din
nuiele), cu snopi de coceni.
În completare, în stânga curţii, sunt cele două cuptoare de ars oale, adâncite în pământ.
 Împrejmuirea gospodăriei este făcută din uluci de stejar îngropaţi în pământ şi legaţi, în partea
de sus, prin împletitură de nuiele.
În exteriorul gospodăriei, pe colţ, se află fântâna şi o troiţă pictată de zugravii din Pietriş.
Tehnologic, centrul prezintă aspecte inedite în ceea ce priveşte pregătirea argilei (prin
prelucrarea cu malaxorul manual, din lemn) şi decorarea vaselor prin pictura policromă, cu cornul
sau cu pensula, ori prin modelarea în relief a unor motive zoomorfe, avimorfe, fitomorfe şi, mai rar,
antropomorfe.
Factura superioară a produselor centrului este asigurată de eleganţa siluetelor, de luciul
smalţului, de policromia motivelor ornamentale şi de marea varietate a acestora, dintre forme
evidenţiindu-se, prin frecvenţa lor, străchinile, ulcioarele, cănile şi figurinele, iar dintre motivele
decorative, şarpele, broasca, cocoşul, peştele.
Arderea, proces complex, binecunoscut de meşterii din Oboga, se realizează, alternativ, în cele
două cuptoare, prezente în fiecare gospodărie, în funcţie de anotimp (vara, în cel mare, iarna, în cel
mic) .
Având planul circular şi profilul tronconic, cuptoarele sunt adâncite în pământ, deasupra fiind
prevăzute cu un parapet împotriva vântului. Pe vatră sunt amenajate canale de foc circulare şi
mediane, acestea din urmă urmând cele două guri de foc dispuse diametral şi întâlnindu-se în
mijlocul cuptorului. În dreptul gurilor de foc sunt săpate două gropi adânci în care se coboară cu
scara şi de unde se alimentează focul cu lemne.
Tehnica de construire a cuptoarelor este arhaică: săparea lor în lutul viu. Parapetul de vânt se
obţine prin baterea pământului cu maiul, într-un cofrag realizat dintr-o împletitura de nuiele şi nişte
scândurele înclinate, aşezate pe exteriorul unei roţi de car, înfiptă într-un ţăruş, în mijlocul
cuptoarelor.
Pentru protejarea de ploaie şi de zăpadă, cuptoarele sunt adăpostite sub o polată de scânduri,
sprijinită pe patru stâlpi, înfipţi în pământ.
IMAGINI:
Interior tindă
Interior casă
Cuptor de ars oale
Grajd
Fântână

Troiţă,
Pietriş-Baldovineşti, judeţul Olt

79 G Biserica din lemn Pogorârea Sfântului Duh, Dretea, judeţul Cluj

Biserica din lemn cu hramul Pogorârea Sfântului Duh este originară din satul Dretea, comuna
Mănăstireni, judeţul Cluj, zona etnografică Dealurile Clujului, subzona depresiunii Călăţele.
Monumentul istoric, menţionat în lista Monumentelor Istorice din anul 1954, era plasat in situ pe un
deal care domină aşezarea dinspre nord, deasupra gospodăriilor din sat, în mijlocul cimitirului.
Construcţia bisericii a fost datată, în anul 1672, după o inscripţie pe o Evanghelie făcută în data
de 8 mai 1903, de preotul Ioan Leheny: "Sfânta biserică din Dretea, precum am aflat scris într-un
Orologiu vechi s-au edificat în anul 1672, fiind preot Popa Mihai".
Planimetric, biserica respectă planul tradiţional cu prispă deschisă, mărginită de stâlpi
nedecoraţi, pronaosul (din care se urcă pe o scară în podul bisericii şi de aici în turnul clopotniţei) şi
naosul cu absida altarului, în formă de patrulater neregulat.
Calităţile arhitecturale ale edificiului stau mărturie pentru măiestria şi ingeniozitatea meşterilor
constructori ţărani, care au ridicat biserica folosind doar barda şi securea, lucru extrem de rar întâlnit
la alte biserici din lemn, ceea ce îi conferă o valoare deosebită. La arhaismul tehnicii constructive se
adaugă, paradoxal, deschiderea spre noutatea formei arhitecturale, biserica prezentând influenţe
stilistice aulice, prin cupola tronconică de inspiraţie gotică, specifică construcţiilor similare edificate
în piatră, care acoperă absida-altarul.
 Biserica se remarcă prin forma deosebită a altarului (poligon din şase laturi dispuse neregulat),
prin masivitatea tălpilor (10 m lungime, 50 cm lăţime, 20 cm grosime), prin tehnica de construcţie
(bârne încheiate în coadă de rândunică, utilizându-se la fixarea elementelor constructive, cuie mari
din lemn de stejar) şi prin forma neobişnuită a turnului încheiat în furci având prisma de secţiune
trapezoidală şi nu dreptunghiulară, dispunerea excentrică cu 25 cm spre N şi nu central (ca la marea
majoritate a bisericilor din lemn).
Turla se înalţă la 8 m deasupra unui acoperiş zvelt, unitar, care adăposteşte prispa simplă cu
stâlpişori şi pereţi, dispuşi pe tălpi masive, ale căror bârne se încheie, în părţile superioare, în
console. Simplitatea şi masivitatea se împletesc într-un ansamblu arhitectonic de dimensiuni mici
spre mediu, singura piesă, deosebit de frumoasă, care prezintă un plus de decoraţie sculpturală fiind
portalul uşii de la intrare.
Pictura este realizată (cu excepţia iconostasului pictat pe pânză, în anul 1742) în anul 1672,
direct pe bârnele de lemn şi pe scândurile care acoperă tavanul pronaosului, bolta naosului şi cupola
altarului, în tehnica tempera, incredibil de bine conservată şi de o excepţională valoare artistică.
Construită într-o perioadă în care majoritatea populaţiei săteşti nu ştia carte, iar limba liturgică
era slavona, biserica a fost zugrăvită pe înţelesul populaţiei satului. Prezentă pe toată suprafaţa
interioară a bisericii, tematizând fiecare spaţiu, a fost pe bună dreptate considerată Biblia în imagini a
omului de rând, modul de tratare a scenelor şi personajelor sfinte de către zugravii populari
influenţând, adesea, profund, mentalul şi imaginaţia ţăranilor.
Zugravii anonimi au pictat la Dretea conform Erminiei ecleziastice întâlnită în toate bisericile
ţărăneşti din lemn.
Pronaosul, spaţiul destinat femeilor, prezintă teme cu personaje eminamente feminine: pe
peretele de vest sunt înfăţişate Sfintele Muceniţe, pe peretele de nord, Sfintele Fecioare (mironosiţele,
Maria Magdalena, Marta, Maria, Ioana, Salomeia şi Ana), iar pe peretele despărţitor dintre pronaos şi
naos, în stânga intrării, Învierea lui Iisus, în dreapta intrării trei sfinte femei. Tavanul prezintă o temă
arhaică, Bolta înstelată cu soarele şi luna, numită de cercetătorii fenomenului, creştinism cosmic.
În nava principală a naosului se disting patru registre principale. Primul registru, pictat pe
semicalotă, prezintă episoade din Geneză: Crearea Evei, Păcatul strămoşesc şi Alungarea din Rai. În
stânga intrării apar Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, iar în dreapta, Sfinţii doctori fără de arginţi,
Cosma şi Damian. Al doilea registru, ilustrat pe fiecare arc al boltei, prezintă frize ale Sfinţilor
Mucenici Militari, care încadrează medalioane cu scene din ciclul hristologic al Săptămânii
Patimilor: Spălarea picioarelor ucenicilor, Sărutarea lui Iuda, Iisus la Ana, Iisus la Caiafa, Iisus la
Pilat, Iisus la Irod, Batjocurirea lui Iisus, Drumul Crucii. Pe culmea boltei, în cadrul registrului al
treilea , sunt redate în medalion personajele care conduc cerurile şi întreaga creaţie: Sfânta Treime,
Maica Domnului cu pruncul Iisus, Sfinţii Heruvimi. Catapeteasma, piesa cea mai valoroasă a
decoraţiei pictate, se remarcă prin realizarea stilistică deosebită a scenelor, Răstignirea şi Friza
Apostolilor, având în centru scena Deisis. Inscripţia este pictată în partea stângă a iconostasului,
datând decoraţia şi având ca text: "Acest fruntariu svuntu l-au răscumnărat Nistor Gheorghe cu
feciorii, cu Gherman şi Nistor şi cu Gavrilă şi cu gazda lor Maria Pătrului, pomeniri loru pomenire
veci pomenire loru, anul de la Christos 1742 ".
Altarul are o scenografie determinată de funcţionalitatea spaţiului, aici fiind figurate, pe pereţii
absidei, scene ca Euharistia, Jertfa lui Isac şi Teoria Sfinţilor ierarhi (Sfântul Arhidiacon Ştefan,
Sfântul Ioan Gură de Aur, SfântulVasile cel Mare), iar pe cele şapte laturi ale cupolei de formă
neregulată, Sfinţii arhangheli şi îngeri, Sfinţii prooroci, Maica Domnului în glorie, Liturghia
Îngerească. Iisus în glorie şi Sfânta Treime, în centrul cupolei .
Biserica a fost demontată (octombrie 2003) şi reconstruită în muzeu (mai-august 2004) de unul
dintre cei mai mari meşteri restauratori de biserici ai zilelelor noastre, Gavrilă Hotico, originar din
comuna Ieud, judeţul Maramureş, reprezentând a treia generaţie de meşteri, cu o activitate
prodigioasă în domeniul restaurării bisericilor din lemn (peste 60 de biserici restaurate, 9 construite şi
12 strămutate), din familia Hotico.
Finalizările lucrărilor de reconstrucţie şi restaurare au avut loc în cursul anului 2004 (în ceea ce
priveşte recontrucţia) şi în anul 2006 (când s-au finalizat lucrările de restaurare ale picturii), fiind
sfiinţită de un sobor de preoţi conduşi de Î.P.S Laurenţiu Streza, avându-l ca invitat pe Î.P.S
Bartolomeu Anania.
 Biserica din lemn Pogorârea Sfântului Duh, din Dretea este considerată una dintre cele mai
frumoase (prin pictura sa) biserici din lemn din România, o adevărată Capelă sixtină, fiindu-i redată
funcţia slujitoare, cultică, prin slujbele duminicale sau speciale, ocazionate de obiceiurile şi
sărbătorile tradiţionale de peste an. Prin aşezarea sa în inima satului olarilor din muzeu, ea a
redevenit acel axis mundi, centrând întreg universul satului românesc de odinioară.
IMAGINI:
“Crearea Evei" şi "Păcatul strămoşesc"
"Spălarea picioarelor ucenicilor"
"Prinderea lui Iisus"
"Iisus la Ana"
"Iisus la Caiafa"
"Iisus la Irod"
"Iisus la Pilat"
"Batjocorirea lui Iisus"
"Drumul Crucii"
Cupola altarului
Sfeşnic
Masa de prăznicare
Inscripţia
Candelabru
Iconostasul
Uşa de intrare în pronaos
Secţiune transversală
Secţiune longitudinală spate
Planul bisericii

120 A Gospodărie-atelier de olar, Horezu, judeţul Vâlcea

Transferată în anul 1978, din Horezu, judeţul Vâlcea, centru reprezentativ pentru ceramica
românească smălţuită, de veche tradiţie, gospodăria de olar, datând de la sfârşitul secolului al XIX-
lea, ilustrează arhitectura, organizarea interiorului locuinţei, specifice zonei.
Dintre construcţiile care alcătuiesc gospodăria, casa cu prispă şi stâlpi sculptaţi, construită din
bârne de stejar încheiate în cheutoare dreaptă şi acoperită cu învelitoare de şiţă, în patru ape, are
planul tradiţional format din două încăperi: tinda, numită la foc şi camera de locuit, numită la sobă .
În tindă, având principala funcţie de spaţiu pentru pregătirea mâncării, se află vatra de foc
liberă şi corlata (coşul pentru fum). În camera de locuit, prevăzută cu o sobă oarbă (alimentată din
prima încăpere, printr-un orificiu făcut la baza peretelui median), este organizat atelierul de lucru al
olarului. Pe lângă mobilierul obişnuit, aici se găseşte masa de lucru cu roata olarului şi întreg
inventarul de unelte.
Din gospodărie mai face parte şi cuptorul de ars oale, adăpostit într-o construcţie utilizată şi ca
bucătărie de vară, realizată dintr-un schelet portant, îmbrăcat cu scândură de fag. Acoperişul în patru
ape, cu învelitoare din şiţă, este prevăzut cu un fumar special, deschis în timpul arderii vaselor.
Cuptorul, de tip tronconic, cu două guri de foc dispuse la bază, diametral opuse, face parte din
categoria celor cu vatră organizată şi canale de foc, zidite cu cărămidă, ilustrând tehnologia evoluată
a olarilor din Horezu.
Căsoaia (magazia de provizii), care se află, de regulă, în grădina din spatele casei, este
construită din bârne cioplite de stejar, netencuite şi suspendată pe bolovani dispuşi sub talpă, la
colţuri. Căsoaia are uşa dublă pentru introducerea butoaielor destinate produselor pomicole.
Întreaga gospodărie este împrejmuită cu gard de scândură, poarta şi portiţa având stâlpi
sculptaţi Dacă tehnologic, ceramica din Horezu nu prezintă aspecte noi, în ceea ce priveşte modelarea
vaselor, pe planul tehnicii de ornamentare, centrul utilizează procedee mai variate, unele fiindu-i
proprii, exclusiv. Astfel, pe lângă pictarea cu pensula sau cu cornul, ceramica de Horezu este
decorată prin jirăvire cu gaiţa. Unealta este o perie fină, lucrată din mustaţi de iepure sau păr de porc,
cu care se întind vopselele (dispuse în prealabil în cercuri concentrice, cu cornul) pe o suprafaţă
radială. Efectul artistic produs este de mare rafinament, sugerând o pânză de păianjen policromă,
extrem de fină.
Produsele centrului ilustrează, în cadrul unui repertoriu morfologic restrâns (farfurii,
ciorbalâce, ulcioare, căni), calităţile decorative de excepţie ale olarilor olteni, care, prin rafinamentul
cromatic, prin alternanţa şi ritmul motivelor ornamentale, predominant geometrice (punct, stea, linie
frântă, meandru etc.), dar şi naturaliste şi avimorfe (motivul dominant fiind cocoşul), realizează o
ceramică de calitate superioară, cu o mare valoare decorativă.
IMAGINI:
Interior
Stâlpul prispei
Adăpostul cuptorului de ars oale
Căsoaia
Ceramică de Horezu
Ornamente specifice ceramicii de Horezu - peştele (simbol creştin) şi cocoşul –
Corn pentru decorat vase

120 B Casă-atelier de olar, Horezu, judeţul Vâlcea

Datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, casa lui Victor Ogrezeanu a fost
achiziţionată de Muzeul "ASTRA" în anul 1994, demontată în anul următor şi reconstruită de
restauratorii muzeului, în anul următor.
Construcţia este aşezată pe o temelie din piatră rotundă de râu, zidită uscat. Casa este compusă
din două încăperi tinda şi camera de locuit. Pe faţada principală are o prispă deschisă cu stâlpi
sculptaţi pe care se urcă cu o scară aşezată în dreptul tindei şi prevăzută, pe toate laturile, cu o
balustradă înfundată cu tăblii din lemn de fag. Pardoseala camerelor este din argilă bătătorită, iar
prispa este podită cu dulapi de stejar. Tălpile construcţiei sunt din grinzi masive de brad.
Pereţii sunt construiţi din cununi orizontale de bârne rotunde şi grinzi cioplite în patru muchii,
care se încheie, la capete, în cheutori rotunde, respectiv drepte. În fiecare perete se găseşte câte un
montant vertical, cu rolul de a înlesni exploatarea maximă a materialului folosit în construcţie.
Peretele median este construit din cărămidă plină, datorită situării vetrei de foc şi a sobei central pe
acesta. Tencuiala este în tehnica cercuirii cu nuiele din esenţe moi (alun, arin, salcie), cu argilă şi
apoi văruită.
Tavanul este din grinzi transversale din lemn de fag, înfundate cu tăblii, din acelaşi material.
Acoperişul, în patru ape, se sprijină pe cosoroabele aşezate pe grinzile tavanului. Şarpanta este
formată din căpriori de diferite esenţe, pe care sunt prinşi, în plan vertical, laţi ciopliţi din prăjini de
brad. Învelitoarea din şiţă de brad, cioplită la partea inferioară în cioc de raţă, este bătută dublu. Pe
partea de la faţadă a acoperişului, două deschideri practicate în învelitoare, sub forma unor lucarne,
permit evacuarea fumului din pod.
Instalaţiile de foc constau, în tindă, dintr-o sobă joasă prevăzută cu plită pentru gătit, care a luat
locul vetrei libere cu corlată. Încălzirea şi evacuarea fumului se realizează printr-un sistem de olane
dispuse vertical, care comunică, prin peretele median, cu soba oarbă din camera de locuit. Evacuarea
fumului se face în podul casei.
Pentru iluminatul natural, camerele sunt prevăzute cu ferestre mici, două la tindă şi trei la
cameră.
Atelierul olarului a fost amenajat în tinda casei. Aici se găsesc roata olarului, râşniţa de mână
pentru zdrobirea smalţului, depozitul de materie primă, sub forma unei lăzi de mari dimensiuni din
lemn de fag, precum şi poliţele pentru uscarea vaselor. Un număr mai mare de poliţe a fost amplasat
şi în prispă, pe două terimi din lungimea acesteia, deasupra balustradei.
Încăperea la sobă este organizată conform modului tradiţional de aranjare a interiorului specific
zonei etnografice Nordul Vâlcei: două paturi dulghereşti, dispuse faţă în faţă, având între ele, sub
fereastră, masa de tip dulap, iar în mijlocul încăperii, masa rotundă, joasă, înconjurată de scăunele
rudăreşti.
IMAGINI:
Interior casă
Interior atelier
unelte folosite la realizarea ceramicii: cuţitoaie piepteni, mai, cornuri pensulă, gaiţă şi găiţoi, scoabă,
ştampile de imprimat

79 J Troiţă, Buneşti, judeţul Vâlcea

Troiţa din Buneşti, judeţul Vâlcea a fost transferată în vara anului 2006. Ea a avut funcţia ca
troiţă de fântână şi de pomenire.
A fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea. În zona Munteniei, troiţele de fântână cunosc
o scară largă de răspândire. Scopul edificării unei troiţe lângă o fântână este multiplu: pe lângă faptul
că avea menirea de a proteja apa, izvorul vieţii, ca nu cumva ceva necurat să o "spurce", ea anihila,
neliniştea provocată de fântână care, în concepţia arhaică era linia axială ce uneşte pământul cu
lumea tenebrelor. A fost construită din grinzi de lemn de stejar prinse în cheutori drepte. Pe faţada
construcţiei orientată spre uliţă este realizată intrarea prevăzută cu o uşă din stejar în formă de grătar.
Pe ambele părţi ale uşii sunt două spaţii libere în care sunt fixate, cu cuie de lemn, două cruci flancate
de câte două molenii, câteşitrei pictate. În interior, troiţa prezintă un iconostas pictat în mai multe
registre asemănător cu iconostasele ce se găsesc în biserici. Primul registru prezintă tema Încoronării
Maicii Domnului, urmând, apoi şirul prorocilor Isaia, Solomon, în mijloc, Fecioara Maria, apoi
prorocii David şi Daniil. Registrul median este pictat cu cele douăsprezece prăznicare de peste an.
Registrul inferior ilustrează pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, care flanchează un pomelnic cu
comunitatea care a contribuit la ridicarea monumentului. Protectorii acestui edificiu sunt Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil, care sunt pictaţi de o parte şi de alta a iconostasului .
IMAGINI:
Crucile şi moleniile
Iconostasul troiţei

118 Gospodărie-atelier de olar, Sasca Română, judeţul Caraş-Severin

Datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, monumentul transferat şi reconstruit în
muzeu, în anul 1968, ilustrează aspectele arhitecturii şi tehnologiei modelării, arderii, ornamentării şi
utilizării ceramicii din Sasca Română, centru meşteşugăresc specializat din Banat, cu o producţie
curentă până la primul război mondial.
Construită din piatră de calcar cu liant de argilă, casa păstrează caracterele arhitecturii locale:
planul bicelular, cu tindă şi cameră de locuit, nepardosite, acoperişul în două ape, cu învelitoare din
şiţă de stejar, vatră liberă, într-un colţ al tindei, opus intrării, cu coşul troncpiramidal clădit în pod şi
încheiat cu hornul boltit deasupra acoperişului, elemente preluate din arhitectura în lemn a zonei, care
a precedat celei construite din piatră.
Practicarea olăritului cu caracter permanent, în această casă, a dus, în etape, la construirea
cuptorului de ars oale în tinda casei, lângă vatră, la montarea laviţei cu roata olarului, a râşnitei şi a
zăpodului (poliţele de uscat vasele), în camera de locuit, devenită atelierul de lucru al olarului, şi,
după 1918, la adăugarea unei noi încăperi, în stânga tinzii (parte netencuită în exterior, tocmai în
scopul de a evidenţia adaosul), folosită pentru prelucrat argila şi depozitat vasele, în diferitele faze de
lucru.
Fântâna cu roată bunar este construită în aceeaşi tehnică cu casa, situarea sa pe colţul curţii,
cu roata şi jgheabul în exterior, datorându-se folosirii ei ca fântână de vecinătate.
Dintre procedeele tehnice ale meşteşugului olăritului din Sasca Română, individualizate faţă
de toate celelalte centre, amintim zdrobirea bulgărilor de pământ cu un cilindru din piatră - volţ - pe
un pod de scânduri, cernerea sa prin sită, frământarea manuală în albie şi decorarea cu motive
antropomorfe, în relief, a vaselor.
Producţia este mixtă: ceramică tradiţională, nesmalţuită şi decorată doar cu humă albă, prin
pensulare şi smălţuită, arsă de două ori şi decorată variat, cu cornul, cu brâie alveolare etc.
Tipul de cuptor, specific, are o formă ovoidală, fiind construit din căramidă. Trei bolţi arcuite, din
cărămizi zidite pe dungă despart camera de foc, inferioară, de cea superioară, în care se aşează vasele
pentru ars.
IMAGINI:
Masă de olar
Cuptorul de ars oale şi vatra
Încăpere-depozit
Cuptor cu vatră, pentru ars oale – secţiune
Râşniţă de smalţ
Volţ

121 Gospodărie-atelier de olar, Corund, judeţul Harghita

Provenită din comuna Corund, judeţul Harghita, cel mai reprezentativ centru de ceramică
secuiască smălţuită, cu o producţie intensă, până astăzi, gospodăria-atelier de olar, transferată în
muzeu, în anul 1973, reuneşte monumente de arhitectură locală datând din prima jumătate a secolului
al XIX-lea, poarta şi portiţa datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Casa, construită în anul 1832, din bârne rotunde de brad, încheiate la capete în cheutoare
rotundă, este aşezată pe un soclu de piatră, având acoperişul în patru ape, cu o învelitoare din şiţă de
brad.
Planul casei este format din patru încăperi: tinda, situată central şi închisă spre curte cu perete
din scândură traforată, camera de lucru, cu atelierul de olar, camera de oaspeţi, aşezată spre stradă şi
cămara, opusă intrării.
În stânga tindei, spre curte, se găseşte târnaţul, închis, până la înălţimea de un metru, cu
scândură traforată.
Şura este identică cu casa, având însă grajdurile, dispuse simetric de o parte şi de alta a ariei de
treierat, tencuite. Polata acoperişului este prelungită deasupra intrării în grajduri, obţinându-se astfel,
un spaţiu suplimentar pentru depozitat nutreţul, fânul fiind aşezat pe grajduri.
Şopronul cuptorului de olar, situat în spatele şurii are planul patrulater şi acoperişul în două ape,
din scândură, este construit din aceleaşi materiale şi în aceeaşi tehnică precum restul construcţiilor,
adăpostind în interior cuptorul tronconic din cărămidă, prevăzut cu vatră şi canale de foc, în dreptul
celor trei guri de alimentare a focului.
Întreaga gospodărie este înconjurată cu gard de stâlpi verticali cu scânduri orizontale, poarta şi
portiţa, acoperite cu şiţă, întrerupându-l în faţa casei.
Meşteşugul olăritului local este evidenţiat prin produsele de veche tradiţie, nesmălţuite, ale
ceramicii de uz, cât şi prin cele de dată ceva mai recentă, ale ceramicii smălţuite, decorate cu cornul
şi pensula, multe dintre motivele decorative, de culoarea albastră, fiind împrumutate din ceramica
săsească.
IMAGINI:
Casă
Interior camera de oaspeţi
Interior camera de lucru
Interior atelier
Şură
Şopron cu cuptor de ars oale
Cuptor de cahle

119 Casă-atelier de olar, Saschiz, judeţul Mureş

Pentru reprezentarea în muzeu a renumitei ceramici săseşti din comuna Saschiz, judeţul Mureş,
în tehnica zgrafito-cobalt, a fost achiziţionată şi transferată o casă săsească (cea mai veche din sat
păstrând caractere tradiţionale şi datând din anul 1801 - an inscripţionat pe grinda meşter din casă),
restul anexelor gospodăriei urmând a fi achiziţionate ulterior.
 Casa, păstrată cu sfinţenie de familia Maurer (printre cele mai respectate familii din comună),
pentru a ilustra, în memoria întregii comunităţi, de unde au plecat părinţii şi bunicii generaţiilor mai
recente, este o construcţie modestă (planul dreptunghiular cu lungimea de 8,80 m şi lăţimea de 4,50
m), realizată din bârne de stejar fasonate şi încheiate la capete în cheutori pătrate.
Capetele de bârne sunt netencuite, reprezentând singurul element "decorativ" al casei.
Planimetric, casa are două încăperi, cea mică, din dreapta, servind ca bucătărie, cea mare, cu
acces direct în curte, drept casă de locuit.
Sub bucătărie este pivniţa în care se coboară pe nişte scări abrupte aflate în dreapta scărilor de
intrare în casă.
Pentru luminarea bucătăriei şi evacuarea fumului de la cuptor, în peretele încăperii mici este
practicată o ferestruică cât lăţimea grinzii. Adevărata lumină a încăperii venea de la flăcările
cuptorului cu vatră deschisă, aflat aici.
Pentru luminarea bucătăriei şi evacuarea fumului de la cuptor, în peretele încăperii mici este
practicată ă ferestruică cât lăţimea grinzii. Adevărata lumină a încăperii venea de la flăcările
cuptorului cu vatră deschisă, aflat aici.
Pe latura scurtă a casei, la faţada principală, cele două ferestre apar asemeni la doi ochi care
privesc curioşi pe uliţa satului.
Acoperişul, în patru ape, are învelitoarea din snopi de secară, legaţi de laţii şarpantei cu nuiele
de alun. Coama acoperişului este fixată prin capre unghiulare pentru fixarea snopilor.
În casă avem un mobilier modest, uzual, şi tot aici era instalat atelierul de olar, cu masa de
lucru şi roata de olar, al cărui disc inferior, era dintr-o lespede de piatră.
IMAGINI:
Ceramică de Saschiz
Grinda "meşter"

123 Gospodărie-atelier de olar, Obârşa, judeţul Hunedoara

Reprezentantă fidelă, sub aspect arhitectonic, a Ţării Zarandului, gospodăria de olar transferată
în anul 1970, din Obârşa, judeţul Hunedoara, şi reconstruită în muzeu în anul următor, prezintă
caracteristicile tehnologice, morfologice, ornamentale şi funcţionale ale ceramicii populare din acest
străvechi centru meşteşugăresc, aparţinând unei zone cu o intensă şi variată specializare a satelor, în
meşteşuguri manufacturiere.
Dintre construcţiile care alcătuiesc gospodăria, casa cu târnaţ (prispă deschisă cu stâlpi), şura
cu grajdul pentru oi şi coteţul de porci sunt lucrate din bârne rotunde de stejar, aşezate în cununi
orizontale şi încheiate la capete în cheutori rotunde. Casa, lipită cu pământ şi văruită, are două
încăperi. În tindă este organizat atelierul olarului, având două roţi de olar prinse de laviţă, scaunele şi
poliţele de uscat vasele; în camera de locuit găsim clădit cuptorul din căhăli, cu ungheţ cu vatră
liberă, de la care fumul este condus în pod printr-un burlan de lut ars. Pentru prevenirea unui
incendiu, în pod, deasupra cuptorului, se află un coş de nuiele lipit cu lut, numit băbură, care opreşte
toate scânteile.
Grajdul pentru vite şi ghizdul fântânii sunt din bârne cioplite în două, respectiv în patru feţe, şi
încheiate la capete în cheutori drepte, pereţii grajdului fiind lipiţi în interior cu pământ.
Acoperişul tuturor construcţiilor este puternic înclinat, cele patru ape ale lor având o
învelitoare din paie.
Gardul de împrejmuire al gospodăriei este din nuiele împletite pe pari, cu steaşina de jneapăn.
Dintre procedeele tehnice arhaice, specifice Obârşei, amintim baterea lutului cu fierul, pe
scăunoc (laviţă lată din lemn de fag, pe patru picioare).
Factura produselor ceramice ale acestui centru este mixtă (atât nesmălţuite cât si smălţuite),
între cele două categorii de vase neexistând alte deosebiri. Ele se caracterizează prin tradiţionalitatea
formelor şi ornamentelor simple, geometrice, constând din aplicarea cu hume colorate a motivelor
decorative, aplicate cu cornul sau cu pensula. O notă distinctă: frecvenţa brâului alveolar pe toate
formele de vase mai mari, produse până la al doilea război mondial (oale, ulcioare, căni), care trimite
la ceramica dacică.
 Arderea vaselor se făcea în cuptoare tronconice de suprafaţă, zidite din piatră, cu liant de argilă,
fără canale de foc pe vatră, prevăzute, cu două guri de foc, dispuse simetric.
IMAGINI:
Laviţă de bătut lutul
Atelier de olar
Cuptor de ars oale
Masă de olar
Laviţă de bătut lutul

120 C 120 D Duplex ospodării de olar, Găleşoaia judeţul Gorj

În anul 2002, au fost transferate, în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, construcţiile
componente ale două gospodării de olar, din satul Găleşoaia (dispărut în urma extinderii exploatărilor
carbonifere), reprezentând două gospodării ce aparţineau aceleiaşi familii, datând din secole diferite:
cea "bâtrână" de la jumătatea secolului al XIX-lea, cea "nouă", din anul 1926, amândouă ridicate de
părinţii olarului Cheran. Gospodăria veche, bătrânească este formată din casa joasă, pe un nivel, un
şopru şi un pătul din nuiele pentru depozitat ştiuleţii de porumb, poarta şi portiţa joasă, gardul din
răslogi, băgaţi în pământ şi legaţi în partea de sus prin împletitură de nuiele. Gospodăria ridicată de
olarul Rovenţa în deceniul trei al secolului al XX-lea, evidenţiază o nouă stare socială şi un nou statut
economic: casa este din carămidă cu două nivele şi o scară monumentală, o şură cu grajd din bârne
rotunde de stejar şi un pătul de mare capacitate, din laţi de brad. Gardul este din stâlpi de stejar şi
scândură iar poarta este una monumetală, cu două foi şi o portiţă frumos decorate.
Prin apartenenţa la două orizonturi temporale şi categorii sociale diferite, prezentând
dezvoltarea unei familii de olari (Rovenţa Dumitraşcu Vasile-Cheran) după împroprietărirea
semnificativă în urma primului război mondial, pentru fapte de vitejie militară, cele două gospodării
ilustrează o mare diversitate tipologică, în toate domeniile, pe fondul evoluţiei tradiţiei locale
începând cu categoriile arhitectonice, continuând cu organizarea interioară şi sfârşind cu cuptoarele
de ars oale şi decoraţiunea produselor ceramice.

120 C Casa "bătrânească"

Casa veche (a bătrână) este construită pe o fundaţie de piatră de râu, din bârne de stejar,
tencuite în exterior şi în interior pe cercuri de alun, salcâm sau cetină de brad şi văruite. Tinda şi
camera de dormit sunt pardosite cu cărămidă, iar atelierul de olar şi bucătăria de vară, cu pământ
galben. La ambele construcţii, tavanele sunt confecţionate din scânduri de fag. Iniţial, şarpanta a fost
acoperită cu şindrilă de fag, ulterior fiind înlocuită cu ţiglă.
În camera de dormit este o sobă oarbă cu plită cu un ochi, în atelierul de olărit se află gura
sobei iar în bucătăria de vară este vatra cu corlată, toate având intrarea separată din tindă spre care
dau cele două ferestre. Atelierul olarului cuprinde masa şi roata olarului, aşezate sub fereastră,
scaunul olarului şi un pat cu picioarele îngropate în pardoseala de argilă, situat pe peretele din spate
şi acoperit cu o rogojină. În ambele încăperi, sunt instalate poliţe folosite pentru uscarea vaselor,
înaintea arderii lor în cuptorul din curte.
Gospodăria mai cuprinde un şopru pentru adăpostirea căruţei şi a ceramicii destinată vânzării şi
un pătul de porumb, din nuiele.
Şoprul este o construcţie deschisă, cu acoperişul în patru ape susţinut de patru stâlpi de stejar,
aşezaţi pe bolovani de râu şi învelit cu şindrilă de fag. Ceramica pregătită pentru vânzare era
depozitată în podul şoprului, construit pe jumătate din suprafaţa construcţiei din scânduri de brad.
Podul este construit pentru a asigura spaţiul de adăpostire a căruţei, cu care era transportată ceramica
la târg. În gospodăria veche, avem tipul de cuptor tradiţional, de formă conică (din pământ bătut,
împrejmuit cu gărdeală de nuiele).
IMAGINI:
Casă
Şopru
Pătul
120 D Casa "nouă”
Casa nouă este construită din cărămidă, pe două nivele, fiind prima construcţie cu etaj din
această localitate. La primul nivel sunt două încăperi, prima servea ca pivniţă de depozitare a
proviziilor alimentare şi a băuturilor, cea de-a doua fiind camera de dormit, cu o sobă ce încălzeşte şi
încăperea de deasupra, în ea fiind instalat războiul de ţesut. La al doilea nivel, cu acces pe o scară
barocă ce împodobeşte întreaga faţadă, sunt odăile bune, adăpostind averea familiei: covoare ţesute,
vase de lut şi lăzi de zestre.
Construcţia are, la faţadă, o prispă, spaţiu deschis cu pridvor, traforată şi mărginită de stâlpi
simpli neornamentaţi. Tinda se întinde şi pe latura din dreapta a celui de-al doilea nivel, fiind
înfundată în treimea dinspre spatele casei, pentru construirea unei mici cămări. Brâul traforat (florar),
din partea superioară a construcţiei, sub cornişă, este realizat printr-o adevărată dantelărie lucrată
meşteşugit din scândură de brad, sporind substanţial valoarea artistică a monumentului.
În componenţa gospodăriei intră un fânar cu trei grajduri şi un pătul de porumb ce înglobează o
magazie de cereale. Fânarul este format din două grajduri mari, ce adăposteau o pereche de boi şi
două-trei vaci de lapte şi un grajd mai mic, pentru oi. Construcţia este realizată din cununi orizontale
din bârne de stejar, lipite cu lut doar în exterior. Până la cosoroabele acoperişului, fânarul este
supraînălţat cu stâlpi de stejar şi căptuşit cu scânduri de brad pentru mărirea spaţiului de depozitare a
fânului.
Acesta se introduce prin două deschizături situate în faţă şi pe una din laturile scurte ale
construcţiei. Şarpanta în patru ape este învelită cu şindrilă de fag, iar tavanele grajdurilor sunt din
scânduri groase, din acelaşi material.
Pătulul pentru porumb este construit din drugi de brad (laţi) şi ridicat pe şase furci (stâlpi de
stejar) înfipte în pământ. La un capăt, pătulul are o magazie de cereale închisă cu scânduri de brad,
accesul făcându-se pe o uşă situată pe latura lungă, înspre curte.
În ambele gopodării apare semnul distinctiv al meseriei practicate de proprietari şi anume,
cuptorul de ars oale.
În gospodăria nouă a fost reconstituit cuptorul de mare volum zidit din cărămidă şi cercuit cu
platbandă din metal.
Complexul arhitectural de olărit din Găleşoaia ilustrând valori tradiţionale ale satului gorjean
completează Satul olarilor din Muzeul în aer liber şi împreună cu moara cu şase ciuturi, transferată
din aceiaşi localitate, în anul 1972, conservă amintirea puternicului centru de olărit gorjean, în
condiţiile în care satul a dispărut definitiv de pe harta ţării.
IMAGINI:
Interior casa nouă
Poartă
Pătul
Faţada casei cu etaj

105 Gospodărie-atelier de prelucrare a chihlimbarului, Colţi, judeţul Buzău

Zona comunei Colţi este cunoscută în întreaga ţară pentru exploatarea, din cele mai vechi
timpuri a chihlimbarului sau a rumanitului (cum mai este cunoscut chihlimbarul românesc). Primele
menţiuni documentare asupra chihlimbarul de Buzău fac referire la domnitorul Mihnea Vodă, care,
împreună cu soţia sa, a vizitat bisericuţa din Aluniş, pe care au înzestrat-o cu mai multe danii printre
care se găsea o uşiţă încrustată cu mai multe bucăţi de chihlimbar.
Chihlimbarul este un produs al coniferelor în stare patologică ce variază, în cea ce priveşte
compoziţia şi prezentarea, după vârsta şi starea arborelui secretor, după anotimpul, locul, condiţiile
atmosferice şi alte circumstanţe în care se secretă răşina.
Primele săpături sistematice pe Valea Colţilor au fost făcute din anul 1828, iar primele ateliere
datează de la jumătatea secolului al XVIII-lea şi sunt deschise de sculptori şi bijutieri ajutaţi de
localnici. Cu timpul, localnicii devin adevăraţi meşteri în această artă, astăzi doar câţiva oameni mai
prestând acest meşteşug, în întreaga zonă.
 Satul Aluniş se află la o altitudine de 1100 m, în apropierea cursului inferior al râului Buzău.
Principalele ocupaţii ale locuitorilor sunt: creşterea animalelor, prelucrarea lemnului şi, până nu
demult, prelucrarea chihlimbarului.
Casa a fost proprietatea domnului Oprea Nicolae din satul Aluniş, care a copilărit în această
casă, moştenită de la părinţii săi. Aceasta datează, după spusele localnicilor şi după elevaţie, din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acest tip de casă cu etaj este caracteristic pentru jumătatea de
nord a Olteniei şi a Munteniei.
Planimetric, casa are două nivele; Parterul este construit din piatră masivă de râu, cu o grosime
variind între 15 şi 20 cm. Aici se află două încăperi, una cu rol de bucătărie de vară (3,60 x 3,30), iar
cea de-a doua cu rol de atelier (3,90 x 3,30). Sistemul de încălzit şi de prelucrare a hranei din
bucătăria de vară se continuă cu un horn ce iese prin tindă în pod. Etajul este compus din două
camere de dimensiuni aproape egale, una cu rol de odaie de locuit (3,20 x 2,70), iar cealaltă, de odaie
frumoasă (3,40 x 3,20). În cele două camere se intră dintr-o tindă centrală. Accesul la etaj se face
printr-o scară de lemn aflată în capătul anterior al prispei. Pereţii etajului sunt din bârne de brad
solzite şi tencuite în interior şi exterior. Uşile sunt din brad, frumos sculptate, păstrând ferestrele şi
feroneria originală.
Şarpanta este construită în patru ape, având o amplitudine de 4 m. Învelitoarea este din şindrilă
de 25 cm lungime.
Balustrada prispei de la cel de-al doilea nivel are un trafor sculptat şi trei stâlpi frumos
ornamentaţi.
IMAGINI:
Casă
Coteţul de găini şi coteţul de porci
Accesul la etaj

104 Gospodărie-atelier de prelucrare a pietrei, Cupşeni, judeţul Maramureş

Meşteşugul prelucrării pietrei s-a practicat, în ţara noastră, încă din cele mai vechi timpuri fiind
asociat mai ales cu arhitectura tradiţională (elemente constructive pentru case, fântâni, porţi) şi cu
industria morăritului (pietrele de moară). Prin diversitatea produselor sale, însă, el se regăseşte într-o
arie mult mai largă a civilizaţiei materiale (obiecte de uz gospodăresc: râşnite, pive manuale, tocile,
gresii) şi spirituale (obiecte legate de cult: mese de altar, lespezi, cruci de mormânt, troiţe).
Practicat exclusiv în aşezările submontane şi de deal, pietrăritul a fost determinat în
continuitatea şi intensitatea lui, de necesitatea acoperirii unor permanente cerinţe comunitare,
favorizat de prezenţa materiei prime, piatra, în varietăţile accesibile tehnicilor şi tehnologiilor simple:
tufuri şi spume vulcanice, calcare, gresi etc. Sunt binecunoscute centrele specializate în prelucrarea
pietrei precum: Albeşti (Argeş), Cireşoaia (Bacău), Peşteana (Gorj), Ciceu (Cluj) sau Măgura
(Buzău) ş.a., a căror producţie a acoperit necesităţile unor mari arii teritoriale.
Fără a avea amploarea din centrele amintite, pietrăritul din zona Lăpuş relevă inedite aspecte
de civilizaţie materială; intensitatea la care a fost practicat nu a condus la specializare a unor centre,
el fiind asociat (complementar) ocupaţiilor de baza din zonă: agicultura, creşterea animalelor şi
pomicultura. Meşterii pietrari satisfăceau nevoile unei pieţe ce cuprindea Lăpuşul, Chioarul şi o parte
din Maramureş.
Pietrăritul a fost practicat în Lăpuş în două centre situate la poalele conului vulcanic Şatra
(1041 m), Cupşeni şi Izvoarele (Bloaja). Cu un instrumentar restrâns, rudimentar, pietrarii lăpuşeni
au lucrat, pe bază de comenzi ferme, cvasitotalitatea produselor de piatră cunoscute: pietre de
temelie, scări la casă, stâlpi de porţi şi garduri, ghizduri şi vălaie de fântână, mese de biserică şi curte,
lespezi şi cruci de mormânt, pietre de moară şi râşnită, pietre de tocilă şi gresii. Deşi marea majoritate
a produselor au fost lucrate din raţiuni strict utilitare, acestea prezintă şi valenţe estetice, îmbinând
masivitatea şi monumentalitatea, cu proporţiile ales găsite, cu un decorativism simplu, cu fineţea
execuţiei.
Gospodăria atelier de pietrar din Cupşeni este compusă din casa lui Filip Marin (Cupşeni) şi
şura lui Buda Vasile (Ungureni), la care s-au adăugat, ulterior, şi alte anexe, în care, alăturat
pietrăritului, să fie ilustrate ocupaţiile comune. Achiziţionarea, transferul şi reconstrucţia ei în cadrul
Muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului înseamnă demararea organizării grupei tematice de
prezentare a prelucrării pietrei şi mineritului, prevăzută în Proiectul tematic al muzeului, dar şi
salvarea unui monument de arhitectură tradiţională, de certă valoare.
IMAGINI:
Bote (ciocane - târnăcoape)
Cuie (pene de fier)

108 Gospodărie de miner marmurar, Alun, judeţul Hunedoara

Prelucrarea pietrei a cunoscut, pe întreg teritoriul României şi în toate epocile istorice, din
paleoliticul superior şi până astăzi, o practică continuă. Într-o primă etapă, omul a fost nevoit să
recurgă doar la piatra găsită la suprafaţă sau la cea desprinsă în mod natural din masivele de roci. În
perioada dacică, extracţia pietrei este atestată în cariere situate în zona Călanului şi pe Valea
Streiului. Odată cu cucerirea romană, în Dacia a sporit rolul pietrei ca material de construcţie, s-a
continuat exploatarea acesteia şi s-au deschis noi cariere în apropierea oraşelor şi a castrelor. Ulterior,
odată cu evoluţia civilizaţiei, exploatarea pietrei a devenit mai complexă, dezvoltându-se permanent
pe parcursul diferitelor epoci istorice.
În zonele cu cariere de piatră şi gresie, au apărut sate de meşteşugari specializaţi în realizarea
celor mai diferite produse de utilitate gospodărească (stâlpi de porţi, troiţe şi cruci de hotar, ghizduri
de fântână, ţesturi de piatră pentru vatră etc.), dar şi produse utilizate în cadrul îndeletnicirilor,
meşteşugurilor sau industriilor populare de prelucrare a diferitelor materii prime (mojare pentru
zdrobit substanţele minerale, pietre de râşniţă şi de moară, pietre de ascuţit cuţitele şi securile sau
pânzele de fierăstrău, tocilele, gresiile pentru ascuţit coasa şi multe altele). Instrumentarul utilizat în
extracţia şi prelucrarea pietrei constă din: dălţi, ciocane, răngi, burghie de fier pentru găurit,
târnăcoape de cioplit piatra,cazmale, sape etc.
În zona Munţilor Poiana Ruscăi, o bogată resursă a subsolului o reprezintă marmura, a cărei
exploatare, deşi este atestată documentar în secolul al XIX-lea, are cu siguranţă o tradiţie
îndelungată.
În anul 2005 a fost transferată în Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA", o casă
de miner din satul Alun, comuna Bunila, judeţul Hunedoara, ce a aparţinut familiei Herbann,
monument datat aproximativ la începutul secolului al XIX-lea, ai cărui proprietari lucrau fie la
cariera de marmură din sat, fie la minele de fier din Ghelari, hărnicia lor fiind cea care le-a atras
porecla de albinele.
Casa, aşezată pe o fundaţie din piatră, este construită din bârne rotunde de brad încheiate la
capete în cheutoare dreaptă cu învelitoarea acoperişului din praştilă (şiţă, şindrilă) şi are un plan
complex, reunind camera de locuit, cămara de alimente, cămara de unelte (stoborul de la târnaţ),
cuptorul de pâine şi pivniţa (sub cuptorul de pâine).
Şura datată din anul 1868 printr-o inscripţie plasată pe stâlpul de la intrare, este o construcţie cu
planul dreptunghiular, de dimensiuni medii (8x4 m), realizată din cununi orizontale din bârne de
stejar încheiate în cheutoare dreaptă, cu acoperişul în patru ape, având învelitoarea din paie.
Ea se compune din şura propriu-zisă şi grajdul cu ieslea amenajată de-a lungul peretelui ce desparte
cele două spaţii. În podul grajdului se depozita nutreţul pentru vite. Grajdul este podit cu scândură
groasă, având o scurgere spre exterior, în direcţia peretelui cu intrarea.
IMAGINI:
Şura acoperită cu paie
Secţiune longitudinală prin faţada frontală
Secţiune longitudinală prin faţada posterioară

73 D Fântână cu hecnă, Dumbrăveşti, judeţul Prahova

Transferată în anul 2006, în cadrul Grupei mineritului, Fântâna cu hecnă este un unicat în
ceea ce priveşte tehnica de extracţie a apei, la nivel naţional nemaifiind depistată, o astfel de fântână
în funcţiune. Acest sistem îşi are începuturile prin secolul al XVIII-lea şi era destinat, în special,
extracţiei petrolului. În acest sens, trebuie menţionat faptul că până la modernizarea sistemului de
extracţie a ţiţeiului, hecna a constituit principalul mijloc de ridicare a păcurei din puţurile petroliere,
având recorduri de adâncime pentru simplitatea sistemului, exemplu concret fiind puţul Ştefescu de
la Băicoi. Hecna se compune din două părţi distincte: Porumbarul şi Grătarul.
Porumbarul este un dispozitiv cilindric, fixat pe un ax de lemn vertical, sau troliul de mai
târziu, aşezat în lagăre de metal, care îi permiteau o mişcare de rotaţie în ambele sensuri. Pentru
scoaterea din puţ a pământului săpat, precum şi a apei, se foloseau găleţi, hârdaie cu o capacitate de
10 l. Porumbarul servea ca tobă pe care se înfăşurau frânghiile care susţineau hârdaiele. Frânghiile
sau cablurile erau înfăşurate pe tobă în sens contrar, una în partea superioară şi alta în partea
inferioară, astfel că prin învârtirea tobei în jurul axului vertical, prin forţa unui om, se realiza
concomitent coborârea hârdăului gol şi ridicarea la suprafaţă a hârdăului plin. Frânghia de pe
porumbar este condusă în puţ de nişte scripeţi montaţi pe un grătar.
Grătarul constă dintr-un cadru construit din lemn de stejar, aşezat deasupra gurii puţului, la
aceeaşi înălţime cu porumbarul.
IMAGINI:
Planul fântânii
Schema de funcţionare

PROCESE ŞI PROCEDEE DE PRELUCRARE A PIEILOR ŞI FIBRELOR

ANIMALE ŞI VEGETALE PENTRU ÎMBRĂCĂMINTE ŞI OBIECTE DE UZ
UTILITAR-GOSPODĂRESC

Sectorul industriilor textile, casnice şi hidraulice

PROCESE ŞI PROCEDEE DE PRELUCRARE A PIEILOR ŞI FIBRELOR ANIMALE ŞI

VEGETALE PENTRU ÎMBRĂCĂMINTE ŞI OBIECTE DE UZ UTILITAR – GOSPODĂRESC

Sectorul prelucrării materiilor prime de natură organică şi de origine animală (piei, blănuri şi
fibre textile: lână, păr de capră, borangic) sau vegetală (cânepă şi in) corespunde, în cea mai mare
măsură, capitolului vestimentaţie-port, din cultura populară tradiţională.
Originea proceselor de muncă constând din obţinerea blănurilor de animale şi argăsirea lor sau
tăbăcirea pieilor, în scopul utilizării acestora pentru confecţionarea celei mai primitive vestimentaţii,
coboară până în societatea paleolitică, celei neolitice corespunzându-i marea revoluţie a prelucrării
firelor textile, prin răsucit, împletit şi tors-ţesut.
Funcţionalitatea diversă a produselor din cele două grupe distincte, orientarea, predominantă la
început, în direcţia funcţiei utilitare şi dezvoltarea celei estetice, abia din cea de a doua jumătate a
evului mediu, tehnologia relativ simplă şi caracterul modest al instrumentarului tradiţional, au
conferit celor două activităţi o generalitate inegalată de nici o altă activitate cu profil meşteşugăresc.
Caracterul casnic-gospodăresc al prelucrării pieilor-blănurilor şi fibrelor textile a devenit una
din constantele culturii noastre populare, diviziunea muncii pe sexe operând în sensul preluării de
către bărbaţi a celei dintâi preocupări, legată direct de vânătoare şi creşterea animalelor, femeilor
revenindu-le prelucrarea, în cele mai diferite scopuri, vestimentare şi de uz gospodăresc, a fibrelor
vegetale şi animaliere.
Pe plan istoric, se apreciază că dacă preistoriei i-a aparţinut, prin excelenţă, prelucrarea sumară
a blănurilor, istoriei antice, prelucrarea firelor vegetale, iar evului mediu, dezvoltarea fără precedent a
postăvăritului, bazat pe economia lânii, epoca modernă echilibrează cele două sectoare ale economiei
textile tradiţionale, prin introducerea masivă a bumbacului (de import), alături de inul şi cânepa
autohtone.
1. Meşteşugul prelucrării pieilor şi blănurilor s-a dezvoltat dintr-o străveche îndeletnicire
casnic-gospodărească (în numeroase zone şi-a păstrat îndelung acest caracter), fiecare ţăran fiind,
odinioară, capabil să-şi pregătească, după reţete tradiţionale, blănurile prin argăsire, să-şi tăbăcească
pieile, să-şi confecţioneze opincile, căciulile sau cojoacele şi pieptarele.
Preocupări mai deosebite pentru croi şi decoraţie, legate de moda care devine şi în lumea satului, nu
numai în cea a oraşului, o statornică conduită, duc la o specializare a unor indivizi în cadrul
colectivităţii şi, mai rar, a unor colectivităţi întregi, cum este şi firesc, din zonele cu profil pastoral
mai accentuat.
Pentru reprezentarea acestui meşteşug, a fost selecţionat unul dintre cele mai cunoscute centre
cu un asemenea profil: Săliştea Sibiului. Sintetizând în cadrul aceluiaşi monument ambele activităţi
de prelucrare a pieilor şi a blănurilor, atelierul prezentat conţine întreg instrumentarul specific
acestora, completat cu eşantioane ale fazelor de lucru şi produse finite din ambele activităţi.
Impresionează, în mod deosebit, acurateţea stilistică a croiului şi a desenului de mână,
îmbinarea cu mare rafinament a culorilor şi fineţea broderiilor, calităţi pentru care produsele acestui
centru au fost premiate la Târgul Internaţional de la Paris, înainte de cel de-al doilea război mondial.
Şi în acest caz, s-a urmărit ca meşteşugul să fie prezentat în cadrul complexului de locuire,
fiecare construcţie evidenţiind specificul arhitectonic local, iar întreg ansamblul, trăsăturile culturale
distinctive ale locuitorilor acestui important centru de cultură populară, caracteristic pentru civilizaţia
medievală a românilor din sudul Transilvaniei (atestat încă din secolul al XIV-lea sub denumirea de
"Magna villa valachicalis" şi numit de Nicolae Iorga, "mărgăritarul României").
Prin comparaţie cu complexul pastoral învecinat, provenit din Poiana Sibiului, deci, din aceeaşi
zonă etnografică (în care este prezentată prelucrarea lânii), monumentul de la Sălişte evidenţiază
progresul cultural marcat, pe multiple planuri, de categoria socio-profesională a meşteşugarilor, în
raport cu cea a păstorilor din aceeaşi micro-zonă. Mutaţiile calitative petrecute în timp, prin progresul
mai rapid al societăţii din Săliştea Sibiului sunt vădite de evoluţia structurii gospodăriei, de tehnica
de construcţie a edificiilor, de planimetria locuinţei şi funcţionalitatea spaţiilor, de modul de
organizare a interiorului locuinţei, de stilul şi calitatea mobilierului, de locul distinct ocupat de atelier
în cadrul locuinţei.
2. Grupa prelucrării fibrelor textile, deşi printre cele din urmă teme prezentate în cadrul
expoziţiei muzeale, ilustrează una dintre întâile activităţi prelucrătoare din istoria civilizaţiei: torsul şi
ţesutul firelor obţinute din cânepă sau părul unor animale, învelişul flexibil al tulpinilor vegetale.
Izvorâtă din necesitatea pregătirii vestimentaţiei textile - mai subţiri vara (din fibre vegetale) şi mai
călduroase iarna (din fibre animaliere) - activitatea de tors-ţesut a determinat crearea unora dintre
cele dintâi unelte şi instalaţii specializate, bazate fie pe mişcarea circulară (druga, ale căror discuri
rotunde fusaiole din argilă arsă sau din piatră, s-au descoperit în număr foarte mare în bordeiele
neolitice), fie pe întrepătrunderea densă a unor reţele de fibre verticale (urzeala) cu altele orizontale
(băteala), cu ajutorul unui dispozitiv extrem de ingenios (războiul de ţesut), a cărui invenţie a
constituit, în viziunea istoricilor tehnicii, "un exemplu genial de ştiinţă aplicată".
Caracterul simplu al operaţiunilor presupuse de pregătirea firelor (frânt tulpina şi curăţit masa
lemnoasă sau dărăcit, tors, depănat, răşchiat şi urzit) sau ţesutul la războiul vertical, au asigurat,
rapid, maxima generalizare a acestei activităţi, devenită - din nevoia asigurării, prin efortul propriu al
fiecărei gospodine, a vestimentaţiei şi produselor textile de uz gospodăresc sau utilizate în
transporturi - o activitate casnică, nelipsită aproape din fiecare gospodărie.
Prin aceasta, s-a asigurat şi o generalizare a instrumentarului specific, destul de numeros, dar
rămas, cu excepţia războiului care evoluează spre forma superioară a instalaţiei aşezată orizontal,
având un dispozitiv special pentru presarea bătelii (brâglele) şi un altul, acţionat prin nişte pedale
călcate cu piciorul, pentru schimbarea iţelor (iepele), în faza simplelor unelte, lucrate de cele mai
multe ori în gospodărie.
Diversificarea instrumentală se realizează, de timpuriu, pe faze ale procesului muncii, fiecărei
operaţiuni corespunzându-i, iniţial, o unealtă (druga, fusul, tocălia, furca, răşchitorul, vârtelniţa,
urzoiul, sucala etc), progresul tehnic, fiind extrem de lent, vizând o perfecţionare a instrumentarului,
el producându-se odată cu promovarea unor ramuri ale prelucrării fibrelor vegetale, dar mai ales
animaliere, din faza de activitate "casnică", în cea de activitate specializată sau cum ar fi:
confecţionarea frânghiilor împletite din cânepă, prelucrarea părului de capră şi a borangicului.
În categoria instalaţiilor perfecţionate, care asigură o prestaţie calitativ superioară, reclamată de
noul statut meşteşugăresc, amintim: roata de tors şi răsucit frânghiile sau stâlpul cu cârlige şi căroaia,
roata de tors părul de capră (războiul de ţesut rămânând, în acest caz, cel mai vechi tip întâlnit pe
teritoriul României), "roata de tras firul" de borangic, apărută târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-
lea. Un caz aparte îl constituie roata de tors cu pedală şi bielă-manivelă, apărută în Europa în secolul
al XV-lea, în marile manufacturi şi răspândită, treptat, şi în gospodăria ţărănească.
Utilizarea energiei hidraulice vizează, într-o măsură mai mică, acest sector, "morile de tors" şi
cele de meliţat apărând şi ele în evul mediu, iar daracele de lână, mânate de apă, ceva mai târziu, de
regulă, în oraş şi integrându-se în aceeaşi etapă manufacturieră.
Intensificarea, din secolul al XIX-lea, a activităţii de tors-ţesut şi valorificarea pe piaţă a
surplusului de produse astfel obţinute, deopotrivă în economia clasică, cât şi în cadrul activităţii cu
profil meşteşugăresc (numeroase centre rurale se specializaseră, încă din evul mediu, în crearea şi
valorificarea pe piaţă a unor astfel de produse, unele luându-şi numele de la produsul realizat -
Trăistari, altele de la materia primă realizată în mari cantităţi, printr-o prestaţie a întregii familii -
Mătăsari), conferă acestui sector de activitate denumirea de industrie casnică textilă.
Capitol important al civilizaţiei tradiţionale din patria noastră, industria casnică textilă a
contribuit mult la dezvoltarea unei puternice arte populare textile româneşti (a ţesutului, a broderiei, a
portului popular), iar prin formele sociale tradiţionale cultivate (şezătoarea), la transmiterea, din
generaţie în generaţie, a meşteşugului şi artei practicării sale. Sunt cunoscute numeroase zone
etnografice (Maramureş, Oaş, Bucovina, Ţara Oltului, Mărginimea Sibiului ş.a.), care şi-au realizat,
până la primul război mondial - şi destule localităţi, până la cel de-al doilea război mondial - întreaga
vestimentaţie a tuturor membrilor familiei şi întreaga recuzită textilă de uz gospodăresc, exclusiv în
interiorul propriei gospodării.
Prezentarea acestei problematici, în mod organizat, în cadrul unei grupe tematice distincte, s-a
realizat prin selecţionarea unor gospodării reprezentative, pe plan arhitectonic, prin organizarea
interiorului şi prin expunerea, în cadrul fiecăreia, a întregului repertoriu instrumental, din zonele
etnografice cu valoroase tradiţii în practicarea fiecărei ramuri, în funcţie de materia prelucrată: lâna,
în cazul Poienii Sibiului - unul dintre cele mai renumite sate de oieri din România; borangicul, în
cazul centrului
specializat Croici-Mătăsari, judeţul Gorj; părul de capră, de asemeni dintr-un centru cu vechi
tradiţii meşteşugăreşti - Musculeşti-Petreşti, judeţul Gorj, şi cânepa, dintr-un centru de pe Valea
Hârtibaciului - de lângă Agnita, Săsăuş, judeţul Sibiu, cu vechi tradiţii în confecţionarea frânghiilor
din cânepă şi altul din Ţara Oltului, Lisa, judeţul Braşov, şi el cu vechi tradiţii în cultivarea şi
confecţionarea ţesăturilor din cânepă.
Un alt fenomen reprezentat în cadrul acestei grupe tematice, dezvoltat mai recent, la mijlocul
secolului al XX-lea, este legat nu de specializarea unor anumite sate în prelucrarea unui anume tip de
fibră textilă, ci de producerea şi comercializarea, pe scară largă, a unui anumit tip de ţesătură şi
anume a cergilor vâltorite, cazul celebru al Săpânţei (judeţul Maramureş) sau cel al straielor din lână
albă, date la dârste şi vâltori din Tilişca, Mărginimea Sibiului.
Ea este augmentată prin recuzita instrumentală şi diversitatea mare de produse ale industriei
casnice textile, ale majorităţii gospodăriilor cu ateliere meşteşugăreşti de prelucrare a celorlalte
materii prime, în care sunt specializaţi, de regulă, bărbaţii, femeilor revenindu-le, pretutindeni,
această îndatorire de asigurare a vestimentaţiei şi zestrei textile a gospodăriei, etalon tradiţional al
vredniciei şi talentului lor artistic, normă tradiţională în stabilirea zestrei fetelor, la măritiş, prilej de
fală în faţa oaspeţilor, produsele de port şi ţesături fiind etalate cât mai vizibil, pe pat şi pe culmea
situată deasupra acestuia. Industria casnică textilă este producătoarea ţesăturilor prelucrate în cadrul
aşa-numitei industrii textile hidraulice.
3. Prelucrarea ţesăturilor textile la instalaţii hidraulice încheie problematica analizată şi
reprezentată în muzeu, aceasta fiind ilustrată de o variată serie tipologică a instalaţiilor care compun
acest sector al industriei populare tradiţionale, în condiţiile unei prezentări expoziţionale aproape
ideale, mulţumită cursului natural al râului Trinkbach, care străbate, longitudinal, întreg teritoriul
muzeului.
Valorificarea energiei cinetice a cursurilor de apă, din zonele situate pe ambii versanţi ai tuturor
formaţiilor muntoase din România, a fost făcută, pentru întâia oară, încă din Latènul dacic, în
procesul finisării (îngroşării, flauşării) şi spălării ţesăturilor din lână, la cea mai simplă instalaţie
hidraulică, în cadrul căreia, agentul mecanic este însuşi şuvoiul de apă, proiectat cu forţă la baza
dispozitivului cu profil conic, pentru crearea curentului turbionar de apă, care antrenează ţesăturile
introduse în ştează sau vâltoare, într-o mişcare circular-continuă.
 Simplitatea tehnică a instalaţiei şi caracterul natural al procesului (reprodus după fenomenul
vârtejurilor de pe cursul vijelios al apelor de munte), răspândirea sa maximă pe întreg teritoriul ţării,
în aceeaşi variantă constructivă (având aspectul unui coş tronconic cu baza răsturnată, dispus în chiar
vadul râului sau pe canalul amenajat în apropierea acestuia), împrumutarea denumirii de la
fenomenul natural al vârtejului de apă numit în traco-illiră - ştează (păstrată identic, până astăzi, în
zonele neincluse, acum aproape două milenii, în cadrul provinciei romane a Daciei şi deci,
conservând vestigii lingvistice mai numeroase din substratul geto-dac), iar în latină, vultor,-is (de
unde vâltoare), conferă acesteia, valoarea istorică de cea mai veche tehnică hidraulică de prelucrare a
unor produse pe teritoriul României şi, totodată, de document lingvistic privind sincretismul cultural
daco-roman păstrat nealterat de peste 2000 de ani.
Prezentă încă în funcţiune, în numeroase zone etnografice din toată ţara, şteaza-vâltoarea a fost,
mai târziu, inclusă ca instalaţie şi tehnologie, în structura complexelor de industrie textiIă, formate
din pive, dârste şi vâltori, care exprimă faza superioară de dezvoltare a tehnicii de prelucrare a
ţesăturilor, în civilizaţia populară tradiţională.
Apariţia pivelor hidraulice, mult timp controversată în literatura istorică, arheologică şi
etnografică, s-a produs abia la începutul mileniului al doilea (întâia instalaţie fiind atestată în Europa,
în anul 1086, în Normandia), iar generalizarea noilor invenţii (sistemul mecanic bazat pe principiul
axului cu came acţionat de o roată hidraulică), datând abia din secolul al XIV-lea conform
documentului de la Olosig, datat în 1342, care atestă, întâia oară, pe teritoriul României, piua
hidraulică, considerată a fi un nuovo ingenio. Tocmai pentru a marca apartenenţa lor la un nou sistem
tehnic "industrial", acesta apare sub denumirea folosită de toate cancelariile europene, aceea de
"molendinae pillatoriae".
Morile de piuat introduc tehnologia industrială, substituind, treptat, în cea mai mare parte din
ţară, milenara tehnică a prelucrării manuale a postavului, prin baterea cu băţul (tehnică utilizată încă
din antichitatea greco-romană, aşa cum ne-o dovedesc vestigiile siturilor romane de la Ostia şi
Pompei, cu celebrele fulonica), pe lespezi sau pe gratie, ori prin prelucrare la scaunul de piuat
(păstrat astăzi doar în colecţiile muzeale din Cluj, Viena, Cracovia), odinioară, însă, instrument uzual
în folosinţa a numeroase centre specializate în practicarea acestui meşteşug ambulant.
Enclave etnografice ale acestor practici s-au păstrat până în primele decenii ale secolului al XX-
lea, în Moldova sau în Dobrogea, în timp ce în zonele care au beneficiat, cele dintâi, de noua tehnică,
apar chiar centre specializate în piuărit (Răşinari, Rod, Sadu şi Gura Râului în Mărginimea Sibiului;
Rucăr, în zona Câmpulungului; Jaleş şi Polovragi, în Oltenia; Satu Nou, în Bucovina; Prigor,
Sicheviţa şi Gârlişte, în Banat; Fânaţe şi Budureasa, în Bihor ş.a.).
Tipologic, întâlnim, şi în cazul pivelor hidraulice, ca şi în acela al morilor de apă, cele două
tipuri constructive şi funcţionale deosebite: cel oriental, care cunoaşte o răspândire generală în
Balcani, Banat şi Bihor, cu "maie" acţionate prin bătaie pendulatorie, şi cel occidental, răspândit în
Transilvania, Bucovina, Maramureş şi Oltenia (prin iradiere din Transilvania), constând din
"ciocane" (pisălogi), cu cădere verticală (prevăzute uneori cu cozi).
Cea de-a treia categorie de instalaţii hidraulice, pentru prelucrarea ţesăturilor mari din lână
(straie, sarici, ţoale, procoviţe), în tehnica flauşării, prin tragerea peste grapa de spini (astăzi din cuie)
în coşurile de tras, şi a îngroşării, prin tratarea cu apă fierbinte în coşurile de îngroşat, sunt dârstele.
Acţionate de o puternică roată hidraulică, coşurile, care parcurg succesiv, cele două faze
tehnologice (în unele centre, cum a fost Moeciul de Sus, zona Bran, un singur coş "acoperă" -
constructiv şi funcţional - cele două procedee, în momente succesive), sunt adăpostite în construcţii
diferite, cel de îngroşat (presupunând un tratament termic deosebit), fiind de regulă adăpostit în
construcţii zidite din piatră sau cărămidă, prevăzute cu un cuptor boltit, de mare capacitate, alimentat
din tinda dârstei, iar cel "de tras", în constucţii din lemn, fără izolare termică.
Vâltorile completează, şi în acest caz, procesul tehnologic al dârstelor, vâltoritul straielor
înaintea introducerii lor în coşurile "de tras" şi la sfârşitul procesului, pentru spălarea ţesăturilor, fiind
obligatoriu.
Industriile textile hidraulice au reprezentat, alături de morărit, de instalaţiile miniere şi
siderurgice sau de cele pentru secţionarea arborilor (toate acţionate de forţa apei), cele mai
importante sectoare ale economiei medievale, determinând un progres substanţial al producţiei de
lână, rezolvat prin promovarea păstoritului, în anumite zone (iniţial din sudul Transilvaniei), din faza
producţiei autarhice (sistemul tradiţional local cu iernarea în staule), în faza transhumanţei pastorale
(sistem extensiv de creştere a oilor pentru o producţie de lână marfă, în cantităţi uriaşe, valorificată
pe piaţa Transilvaniei, fondurile obţinute fiind investite, de către oieri, în dezvoltarea, pe toate
planurile, a localităţilor de origine, inclusiv prin dezvoltarea, aici, a unor puternice sectoare de
industriei hidraulice textile, după modelul celor ce au debutat în economia urbană).

124 Gospodărie-atelier de cojocar-curelar, Sălişte, judeţul Sibiu

În Sălişte, vestit centru din Mărginimea Sibiului, s-au dezvoltat, ca meşteşuguri specializate,
curelăritul şi cojocăritul, ale căror produse, răspândite pe o arie foarte întinsă, au fost unanim
apreciate datorită calităţilor lor utilitare şi artistice.
Gospodăria sălişteană adusă şi reconstruită în muzeu în anul 1967, se compune din: casa de
locuit, şura cu două grajduri şi coteţul de porci, împrejmuite cu gard din scânduri şi având poarta
mare cu portiţă integrată aceluiaşi ansamblu, datată 1863, sub acelaşi acoperiş de şiţă.
Casa de locuit este construită pe un soclu din piatră, mai înalt la faţadă. Pe soclu sunt ridicaţi
pereţii din bârne de brad cioplite în patru feţe şi încheiate la capete în cheutori. Acoperişul este înalt,
în patru ape inegale, cu învelitoare de şiţă.
Casa are trei încăperi: camera mare, tinda la mijloc şi camera mică. În tindă este construit, din
cărămidă, cuptorul de pâine. În dreapta cuptorului se află o cămară mică de alimente. Camera mare,
casa dinainte, are accesul din tindă. Pereţii sunt tencuiţi şi văruiţi în albastru.
Mobilierul vopsit şi pictat, lucrat de meşteri specializaţi, constă din: pat, aşezat pe colţ, la
peretele din spate al încăperii, în faţa lui fiind aşezată banca dinaintea patului.
Două laviţe lungi de câte 4 m sunt aşezate în unghi, la faţadă şi latura dinspre curte; între ele este
aşezată masa.
În dreapta intrării se află lădoiul, care se desface, transformându-se în pat, iar la peretele din
spate, castănul, cu sertare încăpătoare pentru păstrat haine şi obiecte. Lada de zestre, pictată, este
datată 1862, iar cuierul datează din 1882. Ceramică, textile, icoane pictate pe sticIă şi alte piese
împodobesc interiorul.
Camera mică este situată în dreapta tindei. Aici se află soba de gătit, din cărămidă, cu plită, un
pat cu tăblii şi diferite obiecte de uz casnic. Este încăperea în care se desfăşoară toate activităţile
zilnice, tot aici aflându-se şi atelierul de curelar şi cojocar, cu uneltele specifice (foarfeci, ace de
cusut), cât şi materiale pentru broderie, modele de ornamente, piese aflate în diferite faze de lucru şi
produse finite, dintre care se remarcă îndeosebi pieptarele şi cojoacele de nuntă.
La peretele lateral se afIă atelierul de curelărie, format dintr-o masă lungă de 2 m, pentru croit,
deasupra căreia este fixat pe perete, filaizărul (trusa din piele în care meşterul păstrează uneltele şi
diferite materiale necesare meşteşugului).
În încăpere se mai află scaunul de curelar în care se fixează şi se taie fâşii subţiri de piele, cu
care se brodează chimirele, şi presa masivă pentru ştanţat diferite ornamente, cu o bogată gamă de
tipare, cu modele în relief.
Săliştea Sibiului a fost, în trecut, o adevarată şcoală a cojocăritului şi curelăritului. În şura, care
completează gospodăria, se efectuează curăţatul şi argăsitul pieilor.
IMAGINI:
Casă
Şură
Coteţ
Candelă
Tipar pentru ştanţat
Masă de cojocar

124 A Troiţă din lemn, Sibiel, judeţul Sibiu

Reprezentând o dimensiune a realului, altfel foarte greu de surprins şi de redat în spaţiul
muzeal, aceea a sensibilităţii religioase, a credinţei şi superstiţiilor, pietăţii şi devoţiunii populare,
troiţa din lemn din Sibiel a fost transferată în muzeu ca un exponat tipic şi reprezentativ pentru
troiţele ţărăneşti din lemn de pe tot cuprinsul Transilvaniei. Ea a fost practic salvată de la degradare,
restaurarea ei, obligând comunitatea locală la eforturi care ar fi fost greu de asumat şi de realizat.
Cinstirea acordată crucii în satele româneşti este o evidenţă şi astăzi, răscrucile drumului,
gardurile gospodăriilor, vecinătatea fântânilor şi "capul satelor" fiind împodobite cu cruci şi troiţe de
cele mai diverse tipuri.
Troiţa prezintă o valoare istorică şi cultural-artistică relevantă pentru nivelul atins de meşterii
săteni din Sibiel, tâmplari şi zugravi. Având elemente care permit datarea ei la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, schema arhitectonică clasică a adăpostului, troiţa se remarcă, pe de-o parte, prin forma sa
de cruce "încruceată" din lemn masiv de stejar, de 1,7 m înălţime şi pe de altă parte, prin
ancadramentul pictat plasat la baza acoperişului în interior, constituit din patru scânduri pictate într-o
manieră foarte fină, iconografică, cu scene din ciclul patimilor lui Iisus Hristos, provenite din
iconostasul vechii biserici din lemn abandonată în secolul al XVIII-lea.
Troiţa a fost vernisată în anul 2000, prin oficierea unei slujbe religioasae de sfinţire, în prezenţa
sătenilor din Sibiel, în spiritul recomandărilor UNESCO privind prezervarea valorilor patrimoniului
imaterial, ţintind spre recuperarea conştiinţei propriei identităţi etno-culturale prin bunul de
patrimoniu material, în reprezentarea lui, de această dată, muzeală.
În momentul depistării, troiţa era grav deteriorată, întreaga suprafaţă pictată fiind complet
ştearsă, însă, în anul 2005, prin talentul şi dăruirea maestrului restaurator Octavian Ciocşan, şi-a
redobândit strălucirea de odinioară, prin refacerea suprafeţei pictate după modelul unei troiţe
similare, din aceeaşi localitate.
IMAGINI:
Detaliu pictură
Sfinţirea troiţei

128 A Gospodărie-atelier de prelucrare a straielor vâltorite şi date la dârstă, Tilişca, judeţul Sibiu
Gospodăria din Tilişca, judeţul Sibiu, are o valoare indiscutabilă, evidenţiată atât prin
caracteristicile arhitectonice specifice secolului al XIX-lea, cât şi prin ilustrarea unui vechi meşteşug,
larg răspândit în zonă şi anume ţesutul straielor din lână. Monumentul a fost transferat şi reconstruit,
în muzeu, între anii 1995-2004.
Casa datează de la jumătatea secolului trecut, fiind tipică pentru satele de munte ale Mărginimii
Sibiului, prin elevaţie (ridicată pe un soclu înalt din zid din piatră de râu), sistemul frontonului şi
tehnica de acoperire, fiind inspirată, din casa franconă (germană) şi prin planimetrie.
O notă specifică este conferită şi de poartă şi portiţă datată din 1887 şi acoperită cu şiţă de brad.
Casa din Tilişca se ridică pe o temelie înaltă din piatră de râu, "spoită" în exterior în alb şi este
orientată cu latura îngustă înspre stradă.
Locuinţa este ridicată din bârne pătrate de brad încheiate în cheutoare dreaptă la cele patru
colţuri. Lemnul nu a fost lipit în exterior, ci doar în interior, în tehnica cercuitului. Înspre stradă, casa
are o fereastră excentrică cu giurgiuvelele sculptate cu dinte de lup, cu feroneria lucrată de covaciul
satului.
Acoperişul gospodăriei este în două ape, înspre stradă având timpanul drept, iar deasupra
lemnăriei casei s-a făcut o streaşină, de lăţimea a două scânduri, din şiţă scurtată, pentru ca ploaia să
nu atingă faţada construcţiei.
Planimetric, casa se integrează tipului vechii locuinţe din Mărginime, formată din două încăperi
şi o tindă mediană, fără tavan, având în faţă un privar ce acoperă o treime a faţadei. Privarul este
protejat de un acoperiş propriu, construit într-o singură apă, pe sistemul acoperişului pe furci, ce
dublează acoperişul casei. Accesul în locuinţă se face pe o scară de lemn iar în tinda casei se găseşte
cuptorul de pâine şi o mică vatră liberă, pe care se făcea, vara, mâncare. Din tindă se intră în cele
două încăperi: casa dinente şi cămara. Mobilierul locuinţei a fost lucrat după dimensiunile încăperii.
Casa dinente este dispusă deasupra pivniţei şi avea ca instalaţie de încălzit un plat de blechi pus
pe peretele despărţitor de tindă. Cameră de sărbătoare este şi depozit de zestre aşezată într-o ladă cu
sertare numită castăn. În această încăpere, de-a lungul pereţilor cu geamuri, erau fixate tălpile cu
spetează, între ferestre era aşezat armanul, frumos traforat, iar blidarul mare, după uşă. Pereţii erau
decoraţi cu icoane şi blide iar textilele intrau numai în aranjamentul mesei şi a icoanelor.
 Cămara este amplasată în spate şi serveşte activităţilor cotidiene, între care şi ţesutul. În camera
din spate (cămara), iarna, între geamuri , lângă talpă, puneau războiul de ţesut, iar masa era trasă
înspre mijlocul casei. Din război înspre pat, după uşă, era stălaşul unde ţineau farfurii, cupe, gheme
pentru războiul de ţesut. Încăperea este bogat mobilată cu tipurile principale ale mobilelor ţărăneşti
din zonă, lucrate din lemn de brad şi ornamentată cu diferite tipuri de straie, ţoluri, chindee, icoane şi
blide cu flori. Încălzirea şi mâncarea se realiza, în această încăpere, cu ajutorul unei sobe de cahle, cu
vatră. Sub cămară este pivniţa pentru cartofi, legume, butea de varză şi sfeclă, cu intrarea pe sub
privar.
Pentru a completa gospodăria, şura este amplasată în paralel cu casa şi urmăreşte forma
terenului. Realizată, ca şi casa, pe o fundaţie din piatră de râu, cu tălpi de stejar şi grinzi făţuite de
brad, încheiate în cheutoare dreaptă. Acoperişul, în două ape, este învelit din şiţă de brad. Construcţia
prezintă trei încăperi: grajdul pentru vite, magazia şi cocina, podul servind pentru descărcatul fânului
şi depozitarea lui.
Monumentul este un complex de locuire, de ocupaţii pastorale şi de meşteşuguri, exprimând,
prin tehnică, organizarea spaţiului şi prin instrumentarul specific, ilustrarea proceselor şi procedeelor
de prelucrare a lânii la un nivel superior de civilizaţie, tradiţie şi obiceiuri săteşti specifice
Mărginimii Sibiului.
IMAGINI:
Casă
Interior casa dinainte
Interior cămară
Răşchitor
Vârtelniţă
Roată de tors

141 A Gospodărie de ţesător de straie vâltorite, Săpânţa, judeţul Maramureş

Confecţionarea cergilor din lână, utilizând două tehnici arhaice (îndrugarea firului şi vâltorirea
hidraulică a ţesăturilor) reprezintă supravieţuirea miraculoasă a unor tehnici din antichitatea neolitică
(îndrugatul) şi cea dacică (vâltoritul). De prin anii 1960 realizarea ţesăturilor mari de lână, în aceste
tehnici a devenit un meşteşug specializat al majorităţii săpânţenilor, în scopul comercializării lor în
ţară şi în străinătate.
Atelierul de prelucrat lână (îndrugat, urzit, ţesut), un model de industrie casnică textilă, este
amenajat în casa de locuit, veche de peste 100 de ani şi având caracteristicile arhitecturii
maramureşene de la începutul secolului al XX-lea.
Casa lucrată din grinzi, încheiate în coadă de rândunică, prezintă planul bicameral (tindă şi
odaie), cu forme mai noi de tehnică constructivă şi modalităţi de decorare tradiţionale: tâmplărie
traforată şi sculptată, de brad.
Temelia, parţial îngropată, este clădită din lespezi de piatră de munte, sub forma unei zidării
uscate, având înălţime variabilă (20-40 cm), în funcţie de planul uşor înclinat al curţii.
Tavanul casei este înfundat cu scândură de brad profilată. Peretele interior, dintre tindă şi odaie,
este construit din laţi cercuiţi încărcaţi cu tencuială de argilă; restul pereţilor interiori sunt tencuiţi cu
argilă. Tâmplăria casei este lucrată deosebit de îngrijit; cele două uşi au tăblii profilate, iar la
jumătatea superioară cu caroiaj de ochiuri, închise cu sticlă; acelaşi lucru se constată şi la ferestre, ale
căror tocuri, aplicate, sunt sculptate şi traforate.
Acoperişul înalt, în patru ape, are şarpanta din bile manele de brad şi laţi din esenţe moi, iar
învelitoarea, din draniţă de brad bătută la un rând. Apele acoperişului se încheie în unghi, rostul
rămas la îmbinare fiind acoperit cu un rând suplimentar de draniţă. În acoperiş sunt practicate trei
lucarne mici (două spre curte şi una spre uliţă) cu rol de evacuare a fumului din pod, dar şi cu funcţii
decorative.
Prispa deschisă (şatra) este formată din stâlpi cu arcade sculptate, de mare frumuseţe, ocupând
întreg frontonul longitudinal al faţadei principale.
Din punct de vedere planimetric, construcţia surprinde momentul restructurării planului casei
tradiţionale prin apariţia unei noi încăperi: tinda încălzită. Din planul arhetipal al vechii case
maramureşene se naşte un nou spaţiu, substanţial mărit, obţinut prin unirea tindei cu cămara.
Transferarea cuptorului din odaie în tindă face ca aceasta să poată fi folosită tot timpul anului,
crescând considerabil confortul întregii locuinţe.
Grajdul este o construcţie care cumulează atât funcţia de adăpostire a animalelor mari (poiata de
mahre), cât şi pe cea de depozitare, în pod, a nutreţului.
Temelia grajdului, superficială, este din zidărie uscată din piatră rotundă de râu, pe care sunt
aşezate tălpile cioplite din stejar, ce trasează planimetria construcţiei monocelulare.
Pereţii, ridicaţi din bârne cioplite de fag, aşezate orizontal şi încheiate, la colţuri, în coadă de
rândunică, sunt fragmentaţi, în mai multe locuri, de stâlpi verticali în sistemul nut şi feder. Pe tavanul
grajdului, înfundat cu scândură, se depozitează nutreţul. Accesul se face pe latura dinspre curte,
printr-o uşă lucrată în tehnica parchetului (aplicaţii romboidale din scândură profilată).
În exteriorul gospodăriei, folosind o amenajare artificială care sugerează albia unui râu, a fost
amplasată o vâltoare utilizată în finisarea hidraulică a cergilor. În acest fel, gospodăria din Săpânţa
reuşeşte să ilustreze, prin inventarul casnic şi anexele gospodăreşti, întreg meşteşugul confecţionării
cergilor, produse care, alături de bisericile din lemn, au devenit un veritabil simbol al Maramureşului,
atât pe plan naţional, cât şi internaţional.
IMAGINI:
Casa
Interior
Detaliu stâlp
Urzoi
Suveică
Război de ţesut straie
Vâltoare

128 Gospodărie pastorală cu atelier de prelucrare a lânii, Poiana Sibiului, judeţul Sibiu
Gospodăria cu ocol închis din Poiana Sibiului, judeţul Sibiu, datând din anul 1854 (conform
inscripţiei aflată pe una dintre grinzile din casa mare), este un monument de arhitectură caracteristică
aşezărilor pastorale din Mărginimea Sibiului, fiind transferată şi reconstruită în muzeu, între anii
1977-1980.
Nota specifică a acestui tip de gospodărie rezidă în circumscrierea curţii, prin dispunerea
perimetrică a construcţiilor de locuit - casa şi căsoaia - şi a anexelor gospodăreşti: şura, grajdurile şi
şopronul. Spaţiile dintre acestea sunt închise, la faţada principală, prin stâlpi masivi zidiţi din piatră,
care cuprind poarta şi portiţa, iar spre grădină, printr-o portiţă acoperită cu şiţă asigură o ieşire
secundară din curte.
Ca elevaţie, casa de locuit are două nivele: pivniţa, construită în funcţie de panta terenului din
sat, în partea din spate a casei, şi spaţiile de locuit, înălţate pe un soclu din piatră zidită la care se
accede pe scara din faţa prispei.
Planimetric, casa se integrează tipului vechii locinţe poienăreşti, formată din două încăpei cu
tindă mediană netăvănuită, care dau într-o prispă deschisă, privar, acoperită cu o polată desprinsă din
acoperişil casei.
Închis în spate cu un perete din scânduri şi mărginit lateral de o balustradă, pălimarul, privariul
este amenajat ca spaţiu de odihnă, în timp de vară, prin mobilarea cu un păcel, deasupra căruia este
fixată o poliţă pe care se ţin hainele de o săptămână (îmbrăcămintea şi textilele folosite şi spălate în
decursul unei săptămâni).
În tinda casei se găseşte cuptorul de pâine care ocupă aproape o treime din suprafaţa încăperii,
marginea lui fiind folosită ca vatră liberă de foc. Din tindă se intră în cele două încăperi: casa de
şezut şi casa mare. Aşezarea celor două încăperi variază în funcţie de panta terenului de construcţie,
casa mare, care nu se încălzeşte, fiind dispusă de regulă deasupra pivniţei. Casa de şezut, amplasată,
în cazul exponatului din muzeu, spre uliţă, este încăperea care serveşte activităţilor cotidiene, între
care şi ţesutului. Războiul de ţesut expus datează din prima parte a secolului al XX-lea şi aparţine
tipologic, războaielor cu pedală, cu două suluri mobile, varianta mai recentă, scurtată, pentru a ocupa
un spaţiu mai redus. Casa mare are funcţia de cameră de sărbătoare şi de depozit al zestrei
gospodăriei, zestre aşezată într-o ordine desăvârşită pe o poliţă, deasupra paturilor. Încăperea este
bogat mobilată cu tipurile principale ale mobilelor ţărăneşti din zonă, lucrate din lemn de brad natur.
Decoraţia bogată a pereţilor cu căncee, litografii şi fotografii, este caracteristică pentru Poiana
Sibiului la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Viaţa locuitorilor din acest sat, caracterizată prin transhumanţă şi o activitate socială susţinută, a
permis aici, introducerea în interiorul ţărănesc, mai devreme ca în alte localităţi de munte şi într-o
măsură mult mai mare, a unor produse mai noi, moderne la timpul lor, cum sunt: soba de cahle
smălţuite, cu ornamentul albastru, pe fond alb, lada de haine, pictată, cu sertar, litografiile şi farfuriile
de faianţă.
Şura cu grajdurile formează o singură construcţie, realizată, ca şi casa, pe o fundaţie de piatră,
cu tălpi de stejar, pereţi din bârne rotunde de brad. Acoperişul, în două ape, este învelit cu şiţă de
brad. Construcţia prezintă trei încăperi: şura podită, cu două accese în podul şurii, unul extern, pentru
descărcarea fânului şi depozitarea lui, şi unul interior, pentru alimentarea mai uşoară a ieslelor din
cele două grajduri. În şură se execută, în anotimpul cald, urzitul pentru război. Dintre instalaţiile
folosite pentru această operaţie premergătoare ţesutului, sunt expuse aici: capra, folosită pentru
susţinerea mosoarelor şi coşul de urzit. La cele două extremităţi ale construcţiei se află grajdurile,
unul având o subîmpărţire pentru porci.
Şopul este un adăpost multifuncţional, având un perete exterior din bârne de brad şi, spre
interior, o galerie deschisă spre curte, un segment din vechiul staul, cu câţiva stâlpi, care susţin grinda
pe care se sprijină căpriorii acoperişului. Podul şopului este folosit ca depozit de fân. Sub şop s-au
ţinut, în trecut, oile rămase în sat; tot aici se adăposteau lemnele de foc, tăiate şi stivuite pentru iarnă,
se puneau pieile la uscat, iar în anotimpul cald, se executau unele operaţii în cadrul industriei casnice
textile, ca: depănatul, răsucitul etc.
Căsoaia este o construcţie mică, realizată în aceeaşi tehnică cu cea a şurii, având o singură
încăpere, care a servit, iniţial, ca locuinţă unei femei bătrâne care îngrijea gospodăria, în timpul cât
proprietarii erau plecaţi cu oile. În această încăpere sunt expuse unelte folosite pentru tăierea lânii şi
obţinerea firului de lână: foarfeca de tuns oile, pieptenii, cele două tipuri de furci de tors folosite în
sat - furca de brâu, cu coarne, şi furca cu scăunel - fusul, cârligul şi tocălia, care serveau la răsucitul
firului.
Întreg ansamblul gospodăresc are o unitate constructivă şi funcţională armonioasă, constituind,
pe linia evoluţiei arhitecturii satelor pastorale din România, etapa preliminară realizării complexului
monobloc al gospodăriei cu ocol întărit.
Monumentul exprimă, în complexitatea aspectelor sale: tehnic-constructivă, de organizare şi
mobilare a spaţiilor şi prin înzestrarea instrumentală a proceselor şi procedeelor de prelucrare a lânii,
nivelul superior de civilizaţie atins, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de locuitorii din Poiana
Sibiului, cel mai renumit centru al trunshumanţei pastorale din ţara noastră.
IMAGINI:
Privariu
Şura cu grajduri
Staulul
"Căsoaie"
Interior casa mare
Cuptorul
Soba de cahle
Războiul de ţesut
Foarfeci de tuns oile
Vârtelniţă
Tocălie
Furcă de tors cu scăunel
Furcă de tors
Răsugă (drugă)
Roată de tors
129 Gospodărie-atelier pentru prelucrarea părului de capră, Musculeşti-Petreşti, judeţul Gorj
Meşteşugul prelucrării părului de capră, în scopul confecţionării unor produse de uz, de largă
circulaţie (traiste, desagi, corturi, funii, guri de ham, preşuri etc.) s-a practicat în unele sate din Gorj,
unul din centrele cele mai reprezentative fiind Musculeşti-Petreşti. Casa achiziţionată şi transferată în
anul 1973, din satul Musculeşti, situat în apropiere, şi care formează nucleul gospodăriei, păstrează,
cu mici modificări neesenţiale, caracteristicile vechii arhitecturi zonale, de la sfârşitul secolului al
XIX-lea (anul 1881).
Casa are un singur nivel, fiind realizată din buşteni rotunzi de stejar, tencuiţi în tehnica
cercuitului, cu excepţia tălpilor groase, aşezate pe un soclu de piatră de râu. Acoperişul în patru ape
este învelit cu scânduri de stejar cioplite cu barda, de 1 m lungime, lucrate cu falţ, peste care se bătea
o stinghie (pervaz). Planul casei este cel arhaic, cu două încăperi: tinda (casa) cu vatră liberă şi
camera de locuit (soba), cu sobă oarbă. Faţada longitudinală, dinspre curte, are o prispă liberă, cu
stâlpi sculptaţi (tinda), la care se ajunge pe o scară protejată de o polată scurtă, în prelungirea
acoperişului.
Atelierul de trăistar, constând, în principal, din roata pentru tors, platforma pentru bătut părul
şi pregătit caerul, ca şi războiul de ţesut vertical, cu groapa în dreptul său, este amenajat în spatele
casei, protejat de o polată, în prelungirea acoperişului.
În spatele curţii este o cramă cu pereţi trncuiţi şi cu un şopru deschis spre curte, pentru
butoaiele mari cu fructele pregătite, prin fermentare, pentru distilat ţuica.
IMAGINI :
Casă
Cămară
Pătul
Bici de scărmănat
Roată de tors părul de capră
Roată de tors
Război de ţesut vertical

130 Gospodărie-atelier pentru prelucrarea borangicului, Croici-Mătăsari, judeţul Gorj

Construită în anul 1888, casa din Croici-Mătăsari, judeţul Gorj (transferată în muzeu în anul
1978) constituie un valoros monument de arhitectură populară gorjeană, provenit dintr-un centru
rural specializat în cultura viermilor de mătase şi prelucrarea firului de mătase naturală (borangic).
Monumentul ilustrează (comparativ cu casa-atelier de prelucrare a părului de capră, din
Musculeşti, judeţul Gorj), evoluţia stilului arhitectonic şi a tehnicii de construcţie a locuinţei gorjene,
de la casa cu un nivel, la cea cu două nivele, care încorporează, la parter, cămara, având funcţia de
depozit pentru produsele agricole şi pomicole, construcţie independentă, în cazul gospodăriei din
Musculeşti.
Ca o particularitate specifică Gorjului, evidenţiem realizarea întregii construcţii pe cele două
nivele, exclusiv din lemn de stejar, pe o temelie de piatră, cu învelitoarea acoperişului în patru ape,
lucrată tot din şiţă de stejar.
Parterul construcţiei, monocelular, serveşte drept cămară, având în faţă o prispă deschisă, cu
intrarea directă din curte şi stâlpi de susţinere a etajului. Orientată spre poarta gospodăriei, scara de
acces la etaj este lucrată din blăni masive de stejar, fiind alipită peretelui cămării.
Locuinţa, situată la etaj, păstrează planul tradiţional cu două încăperi, prima servind ca
bucătărie (căminete) şi fiind mobilată cu o vatră liberă cu un coş de tiraj (corlată), iar cea secundă,
fiind camera de locuit (hodaie), încălzită cu o sobă oarbă.
O prispă cu stâlpi sculptaţi decorează faţada principală (orientată spre curte) a casei, fiind
întreruptă, exact la mijlocul construcţiei, de foişorul care depăşeşte linia prispei, având propriul său
acoperiş, susţinut pe cei patru stâlpi decoraţi mai simplu. Prispa continuă, pe latura din spate a casei,
sub forma unui coridor deschis, care conduce la latrină. Ca mobilier, prispa este prevăzută cu un pat
folosit pe timpul verii, când spaţiile interioare (în special, hodaia) sunt afectate creşterii viermilor de
mătase.
 Ocupaţia creşterii viermilor de mătase are un caracter sezonier, fiind completată de industria
casnică textilă a prelucrării firului de borangic, ambele desfăşurându-se în incinta locuinţei.
În sezonul aprilie-iunie, în hodaie sunt amenajate, pentru hrănirea viermilor de mătase, paturile
suprapuse, din blane. Operaţiunea trasului firului de borangic, de pe gogoaşă, se face în căminete, în
apropierea vetrei, folosindu-se apa încălzită pe vatră şi roata de tras firul de borangic, în cele două
variante ale sale. Torsul (pe o furcă specială), urzitul, depănatul şi ţesutul (la un război obişnuit,
prevăzut, însă, cu o spată foarte deasă) se desfăşoară în hodaie, după evacuarea mobilierului utilizat
la creşterea viermilor.
Firul de borangic obţinut (ca şi pânza ţesută în casă) a fost valorificat la realizarea pieselor de
port, a cârpelor pentru decorarea locuinţei, sau comercializat în alte centre sau zone, ceea ce a
conferit acestor câtorva sate, caracterul de centre specializate în practicarea meşteşugului textil al
producerii borangicului, fapt atestat şi prin toponimul Mătăsari, dat comunei de satele învecinate
localităţii de provenienţă a monumentului.
IMAGINI :
Casă
Poartă
Roată de tras borangicul
Sucală

144 Gospodărie de prelucrare a inului şi a cânepii, Lisa, judeţul Braşov

Construcţia, realizată, la sfârşitul secolului trecut, constituie elementele principale ale unei
gospodării tradiţionale din Ţara Oltului. Transferată şi reconstruită în muzeu în anii 1998-2005
gospodăria de prelucrare a inului şi a cânepii, din Lisa, judeţul Braşov, permite ilustrarea, prin întreg
inventarul aferent, a procedeelor şi tehnicilor de cultivare a inului şi cânepii şi de prelucrare a
acesteia în cadrul industriei casnice textile.
Planimetric, complexul meşteşugăresc are o formă dreptunghiulară, fiind împărţit în trei
încăperi situate la nivelul solului: casa de locuit, tinda şi celarul.
Întreaga gospodărie este aşezată pe o temelie din piatră de râu cu pereţi construiţi din bârne de
brad, cioplite în patru feţe, aşezate în cununi şi legaţi în cheutoare dreaptă. Atât în interior cât şi în
exterior pereţii casei sunt tencuiţi şi văruiţi, capetele grinzilor fiind mascate de tencuială.
Casa de locuit reflectă modul în care locuitorii din Ţara Oltului îşi desfăşoară activităţile
cotidiene şi străvechiul meşteşug al prelucrării inului şi a cânepii. Sistemul arhaic de viaţă este
ilustrat şi prin tehnica tradiţională de confecţionare a uşilor şi a ferestrelor.
Tinda este spaţiul multifuncţional: asigură accesul din curte, adăposteşte instalaţia de foc
pentru prepararea hranei şi coacerea pâinii,reprezintă locul unde se depozitează anumite alimente (de
exemplu făina), a vaselor de bucătărie şi, uneori, a hainelor de lucru.
În timpul iernii, tinda servea şi ca adăpost vremelnic pentru mieii şi purceii proaspăt fătaţi.
Elementul central al tindei îl constituie vatra deschisă din faţa cuptorului, cu hurloi (coşul de fum) de
formă tronconică, prin care fumul este evacuat în podul casei. Iluminatul tindei este asigurat printr-o
singură fereastră, de mici dimensiuni, orientată spre grajd.
Casa este spaţiul locuit permanent, în care se desfăşoară majoritatea activităţilor casnice şi de
odihnă nocturnă. Sistemul său de încălzire, specific secolului al XIX-lea şi începutului de secol XX,
este cuptorul cu vatră liberă şi hurloi clădit din cahle smălţuite cu oxid de cupru, în verde, la care s-a
adăugat o plită joasă, cu un singur plat. Iluminatul natural al încăperii se realizează prin cele trei
ferestre, una spre curte şi două spre stradă. Mobilierul încăperii este sumar şi răspunde strict
necesităţilor funcţionale. Textilele decorative (ştergarele în mod special), icoanele pictate pe sticlă în
care zona este renumită prin lucrările celebrilor Savu Moga şi Matei Ţâmforea, şi piesele de ceramică
decorativă asigură interiorului o estetică deosebită, culoare şi căldură.
Din camera de locuit se făcea accesul în celar, încăpere îngustă, dispusă în paralel cu latura
lungă a casei, având funcţia de depozit pentru alimente.
Sub casa de locuit şi celar există o pivniţă monocelulară zidită din piatră de râu, accesul
făcându-se pe nişte scări din piatră. În chimniţa monocelulară sunt depozitate butoiul cu varză,
cartofii "ăi mari" şi fructele păstrate în timpul iernii pe pătule confecţionate din scândură.
 Acoperişul este construit în trei ape, partea dinspre stradă având un pinion trapezoidal,
caracteristic stilului baroc austriac, triponul este realizat din cărămidă tencuită şi văruită, cu gură de
aerisire. Sub fronton s-a construit o streaşină cu rolul de a proteja peretele casei de ploaie.
Şura constituie o importantă anexă realizând, împreună cu casa de locuit, celarul şi tinda, un
model al gospodăriei ţărăneşti din Ţara Oltului. Tehnica de construcţie a şurii este mixtă, ea fiind
realizată din bârne de lemn de brad cioplite în patru feţe, încheiate în cheutori drepte. Structural, şura
este împărţită în patru compartimente: "su'şop", grajd, arie şi felderă. Astfel "su'şopul" este spaţiul de
trecere spre grajd, care cuprinde două coteţe de porci, amplasate longitudinal pe o treime din peretele
grajdului. Latura dinspre curte este liberă, şarpanta sprijinindu-se pe un singur stâlp. Accesul în grajd
se face prin "su'şop" şi are două obroace joase unde se depozita ieselea. În arie, cu deschidere spre
curte, se îmblătea şi se manevra nutreţul.
În fundul ariei, între grajd şi felderă, este amenajat un spaţiu pentru uscarea şi depozitarea
legumelor.
Feldera despărţită de arie printr-un perete de bârne, este construită ca spaţiu de depozitare a
nutreţului şi aşternutului. Pe timpul iernii, aici se adăposteau oile, accesul făcându-se printr-o
deschizătură spre arie. La nivelul grinzilor, se află alaşul pentru paie, pe un pod de scânduri, la
nivelul solului depozitându-se fânul.
Modul de asamblare al şarpantei asigură coeziune construcţiei, realizată în două ape, pe
căpriori consolidaţi de contrafise. Înspre curte, pe lungimea "su'şopului" şi grajdului, şarpanta este
prelungită pentru depozitarea lemnelor de foc şi protecţia intrării.
Întregul ansamblu ilustrează, alături de gospodăria-atelier pentru prelucrarea cânepii din
Săsăuş, judeţul Sibiu, un străvechi meşteşug al satelor din Ţara Oltului, abandonat de cei mai mulţi
locuitori în ultimii ani.
IMAGINI:
Interior locuinţă
Tindă
Prispa
Şura cu grajdul şi coteţul de porci
Detaliu ornament pe portiţă
Chepteni pentru cânepă
Meliţă pentru cânepă
Hehelă

143 Gospodărie-atelier pentru prelucrarea cânepii şi de funărit, Săsăuş, judeţul Sibiu

Caracteristica arhitecturii zonelor Ţării Oltului şi Văii Hârtibaciului, la interferenţa cărora se
găseşte situat satul Săsăuş (comuna Chirpăr, judeţul Sibiu), gospodăria, transferată în anul 1973,
permite ilustrarea, prin întreg inventarul aferent, a procedeelor şi tehnicilor de cultivare a cânepii şi
prelucrare a acesteia în cadrul industriei casnice textile şi a atelierului de împletit funii (străvechi
meşteşug al satelor noastre, părăsit în ultimele decenii).
Structural, complexul meşteşugăresc este format din casa cu pivniţă, şura cu grajd şi atelierul
de funar, suşopul cu atelierul de măsar, coteţul pentru porci şi fântâna.
Casa, datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, are două nivele: cel superior, destinat
locuirii şi amenajării temporare a atelierului de ţesut, iar cel inferior, compartimentat în două
încăperi, servind drept pivniţă.
Planul locuinţei este cel tradiţional, cu două încăperi: casa de locuit, cu cuptorul de cahle, şi
tinda, cu cuptorul de pâine. Accesul în locuinţă se face pe o scară zidită din piatră care dă pe o prispă
scurtă, în faţa intrării în casă, deschisă, aflată deasupra intrării în pivniţă.
Constructiv, casa îmbină două tehnici străvechi: subconstrucţia (pivniţa) este lucrată din
zidărie de piatră, cu liant din argilă, iar locuinţa propriu-zisă, dintr-un schelet de bârne masive de
stejar, cu o împletitură de nuiele.
Acoperişul casei este în trei ape. Învelitoare din snopi de paie, cea dinspre faţadă, mai scurtă,
fiind continuată cu o gardină din nuiele împletite, sub care se găseşte streaşina din snopi de paie.
 Dintre spaţiile constructive care adăpostesc cele două ateliere meşteşugăreşti (de funar şi de
măsar), suşopul şurii şi cel adosat casei sunt realizate în sistemul construcţiilor deschise, fără
învelitoare exterioară, pe principiul furcilor de stejar, cu contrafise fixate cu cuie de lemn şi acoperite
cu învelitoare de snopi de paie.
Celelalte trei compartimente ale şurii: grajdul, aria pentru îmblătit şi feldera pentru
depozitarea paielor, au pereţii construiţi din piatră, în tehnica pivniţei.
IMAGINI:
Casă
Interior
Textile de interior
Scaun pentru răsucit funiile
Stâlpul cu cârlige pentru răsucit firele
Scândură pentru răsucit funiile
Căroaie - dispozitive pentru întins funiile de cânepă

132 Piuă cu batere verticală şi vâltoare, Rod, judeţul Sibiu

Adusă din satul Rod, comuna Tilişca, judeţul Sibiu, piua a fost reconstruită în cadrul muzeului,
în anii 1964-1965.
Construcţia propriu-zisă, căsoaia pivei, este formată dintr-un schelet de stâlpi din lemn,
căptuşit cu margini de brad. Iniţial, această construcţie a adăpostit şi încăperea pentru piuar. În anul
1950 s-a adăugat casa piuarului, o încăpere construită din bârne de brad.
Construcţia este aşezată pe o fundaţie din lespezi de piatră, iar acoperişul este construit în
două ape şi învelit cu şiţă de brad.
Instalaţia folosită pentru îngroşarea ţesăturilor de lână este formată din piua propriu-zisă şi
vâltoarea.
Piua face parte din tipul celor cu batere verticală; ea este compusă din două perechi de maie
care se pun în mişcare de o roată hidraulică cu cupe, prin intermediul unui fus, prevăzut cu ridicători
(axul cu came). În ea se îngroaşă, prin baterea sub acţiunea apei calde, ţesătura de lână, în scopul
obţinerii pănurii.
Vâltoarea, aşezată în afara construcţiei, este un recipient din scânduri, de formă tronconică, în
care ţesăturile mari sunt spălate şi îngroşate cu ajutorul forţei jetului de apă, transformat într-un
curent turbionar.
Sistemul de alimentaţie cu apă este compus din podeală, o porţiune de canal căptuşită cu
scândură, din care se desprind cele două scocuri de alimentare a roţii şi a vâltorii.
IMAGINI :
Vâltoare
Cârlige de scos straie din vâltoare
A: Spaţiul de piuat
1 - instalaţia pivei; 2 - podul pe care stă piuarul când lucrează; 3 - scocuri
B: Nişa din piatră cu cuptorul pentru încălzirea apei
C: Căsuţa piuarului
1 - pat; 2 - masă; 3 - scaune; 4 – soba

139 A Complex de industrii textile, Gura Râului, judeţul Sibiu

Piuăritul în Mărginimea Sibiului a fost ilustrat în muzeu prin piua cu patru ciocane, cu batere
verticală, de la Rod. Înflorirea extraordinară pe care au cunoscut-o, în această zonă, complexele de
industrii textile ţărăneşti, în secolul al XIX-lea, a determinat achiziţionarea, transferul şi reconstrucţia
unui asemenea monument din Gura Râului, judeţul Sibiu, cunoscut de localnici drept piua lui Hanzu.
Aceasta a fost transferată în muzeu în anul 1989 şi reconstruită în anul 2005. Gura Râului a fost cel
mai puternic centru de piuărit din Mărginime şi chiar, alături de Berivoii Mari şi Berivoii Mici,
judeţul Braşov, din toată partea de sud a Transilvaniei.
 La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, din cele aproximativ 200 de
instalaţii hidraulice existente în Mărginimea Sibiului, aproape o treime se găseau în Gura Râului
(peste 60 de joagăre, 19 pive, 3 vâltori duble).
In situ, piua lui Hanzu era aşezată faţă în faţă cu piua lui Arsene, pe iazul a cărui apă o
foloseau în comun. Aşezarea complexelor de industrii ţărăneşti, în paralel, pe cursul apei nu
reprezintă un fapt izolat, ci am putea spune că se înscrie în tradiţia locală. O altă caracteristică de tip
constructiv este folosirea vâltorilor duble, la Gura Râului.
Complexul este alcătuit din: piuă, dârste (coşul de îngroşat şi coşul de tras) şi vâltori.
Piua este o construcţie cu plan bicelular. Cele două spaţii sunt inegale, cel mai mare servind la
adăpostirea pivei, iar celălalt are două funcţii: de acces la vâltori şi de scurgere a apei din materialul
vâltorit.
Construcţia are temelie de piatră, pereţi din scânduri de arin fixate pe un schelet de stâlpi şi
grinzi de legătură şi netăvănuit. Cozile ciocanelor sunt prinse pe una din grinzi (cea de către
încăperea la vâltori). Acoperişul este în două ape din căpriori şi laţi, cu învelitoare de şiţă lungă de
brad. Construcţia nu are ferestre, iar accesul se face în fiecare încăpere, separat, prin două uşi (una
spre curte iar cealaltă către vâltori). În interior avem podea din scânduri doar în faţa instalaţiei. Sub
instalaţie şi în încăperea la vâltori se află un pat de scânduri pentru scurgerea apei din straiele
vâltorite. Instalaţia pivei este compusă din opt pisălogi (ciocane cu coadă), repartizaţi câte doi la
fiecare oală. Mişcarea roţii este transmisă prin intermediul unei roţi hidraulice cu colaci şi cupe, unui
ax cu came ce ridică, alternativ, pisălogii.
Dârstele sunt formate dintr-o construcţie în plan bicelular, alcătuită din încăperea coşului de
îngroşat şi camera coşului de tras.
Coşul de îngroşat este construit pe o temelie din piatră şi zid de cărămidă, spre roata
hidraulică. Peretele este din lemn. Intrarea în dârstă se face dinspre curte. Încăperea este prevăzută cu
două ferestre la cele două capete ale coşului. Corpul coşului de îngroşat este de formă cilindrică,
întreg cilindrul fiind închis printr-o împletitură din nuiele de alun, prin centrul său trecând roata
hidraulică cu colaci şi cupe.
Coşul de tras are temelia de piatră şi pereţi din scândură pe schelet de stâlpi şi grinzi, realizat
în aceeaşi tehnică ca şi clădirea pivei. Intrarea se face tot dinspre curte dar pe partea stângă faţă de
instalaţie. Acoperişul este comun, în două ape, cu căpriori şi laţi cu învelitoare de ţiglă. Încăperea
coşului de tras are podeaua la un nivel mai jos decât al coşului de îngroşat. Coşul de tras este de
formă cilindrică dar mai lung, alcătuit din stinghii (suli), sub coş este un grătar format din cuie de
pălan cu vârful în sus. Roata este mai mică ca diametru şi construită dintr-un colac prevăzut cu palete
(specifică aducţiunii inferioare), pe al cărui ax se află coşul.
În încăperea pivei şi a coşului de tras se află câte un cuptor cu cazan pentru încălzirea apei,
zidit din cărămidă.
Vâltorile sunt în număr de două, având formă tronconică. Ele sunt situate sub jilipul de
evacuare a apei, în spatele pivei, dinjos de roata hidraulică a acesteia. Fundul este confecţionat din
lemn de stejar iar trunchiul, din scânduri de brad. La una se face accesul prin camera la vâltori iar la
cealaltă, pe la pivă, prin intermediul unor podeţe de acces din scândură, situate în dreptul fiecărei
intrări. Cele două podeţe comunică între ele printr-o scândură.
Sistemul de aducţiune :
Iazul, desprins din râu, este adus printr-un canal la instalaţii. Canalul este alcătuit dintr-o
podină de scânduri numită scaun; acesta e sprijinit pe suporţi cu picioare de lemn înfipte în pământ.
Din canalul principal se abat două jilipuri la roţile celor două coşuri. În aval de ele, apa curge pe un
pat de scânduri spre vâltori (unde patul este din piatră). În spatele clădirii dârstelor, peste canal, e o
punte de scânduri şi dinjos de ea, sunt două stavile mânuite de pe punte. Una duce la un jilip spre
roata hidraulică a pivei, iar cealaltă la jilipul de deasupra vâltorilor. Jilipul este prevăzut cu două
orificii în podină, acoperite cu scânduri, care dirijează apa spre cele două vâltori, prin cădere, cu
ajutorul a două scocuri.
Alimentarea cu apă a sobelor şi a oalelor de la pive se face cu ajutorul unor scocuri, prin
jilipurile laterale.
IMAGINI:
Roţile hidraulice
Detaliu- roată hidraulică şi vâltoarea
Jgheab
Stăvilar
Piuă
Ax cu came
Coş de îngroşat
Coş de tras
Planul instalaţiei
Ciocanele pivei:
1 - fusul
2 - ridicătorile
3 - ciocanele
4 - piciorul ciocanului
5 - coada ciocanului
6 - peana
7 - scândurile între care umblă ciocanul
8 - blana pe care e fixată scândura din părţi la ciocane
9 - troaca
10 - butalăul
11 - ţevile de aramă
12 - cilindru de lemn prin care intră apa în butalău
13 - scocurile de apă

133 Moară cu piuă (dube), Fânaţe, judeţul Bihor

Complexul de industrii ţărăneşti format din moară şi o piuă de haine (dube), transferat în muzeu
în anul 1966, din satul Fânaţe, judeţul Bihor, datează din anul 1877 (dată inscripţionată pe fruntarul
morii).
Cele două instalaţii, fiecare acţionate de o roată hidraulică cu cupe şi aducţiune superioară, sunt
adăpostite în aceeaşi construcţie, fiecare ocupând o jumătate din spaţiul interior.
Instalaţia dubelor este o variantă inedită în seria pivelor de haine, cu mişcare pendulatorie. Prin
scurtarea cozilor maielor şi fixarea lor într-un jug, independent de construcţia morii, dimensiunile şi,
implicit, greutatea acestora s-au redus foarte mult, comparativ cu varianta cea mai frecvent întâlnită
în sudul ţării, a aceluiaşi tip, având însă maiele atârnate de jugul sprijinit direct pe grinda superioară a
construcţiei.
Instalaţia morii, comună tuturor morilor cu roată hidraulică verticală, are angrenajul format din
roata cu măsele şi crângul, care multiplică mişcarea transmisă de axul motor al roţii hidraulice.
Mecanismul de măcinat, format, în principal, din două pietre circulare, este aşezat pe podul
morii, unde se ajunge pe o scară.
Acesta este susţinut în faţă de doi stâlpi groşi, îngropaţi în pământ (urşi), legaţi în partea de sus
de o grindă transversală groasă (fruntar), care are în mijloc un orificiu de evacuare a făinii. Pe acest
fruntar a fost realizată inscripţia: "Păzaşce D-ne lăcaşu acesta de toată răutatea", alături de o
frumoasă decoraţie crestată în lemn, cu motivul solar şi crucea, în colţul stânga sus fiind inscripţionat
anul construcţiei, 1877.
Monumentul are trei pereţi din piatră de râu zidită cu mortar de var, iar cel dinspre roţile de
apă, din blăni cioplite de stejar, încheiate în şoşi, prevăzut cu patru ochiuri dreptunghiulare. Apa
faţadei principale fiind mai scurtă şi protejând un fronton trapezoidal, din nuiele de mesteacăn
împletite şi prevăzut cu patru ochiuri (ferestre) de mici dimensiuni.
Acoperişul este în patru ape, cu învelitoare de şindrilă de brad. Stilul acoperişului aparţine barocului
austriac.
IMAGINI:
Fruntarul morii (datare)
Secţiune prin moară:
1 - coş
2 - vescă
3 - roată măselată
4 - felinar
5 – piuă
Planul morii cu "dube":
1 - jgheab de aducţiune a apei
1 a - jgheab ramificaţie pentru moară
1 b - jgheab ramificaţie pentru piuă (dube)
2 - roata morii
3 - roata pivei
4 - instalaţia morii
5 - instalaţia pivei
6 - cazanul pentru încălzit apă

134 Piuă hidraulică cu batere orizontală şi vâltoare, Prigor, judeţul Caraş-Severin

Instalaţia mixtă pentru îngroşarea şi spălarea ţesăturilor din lână, destinate uzului gospodăresc
(straie) şi îmbrăcămintei (pănură) este formată din piuă cu maie, cu bătaie pendulatorie (văiala) şi
vâltoare (buşniţă). Ea a fost transferată în muzeu în anul 1966, de pe apa Prigorului, comuna Prigor,
judeţul Caraş-Severin.
Instalaţia mecanică constă din cele două maie de mari dimensiuni, de formă trapezoidală, ale
căror cozi sunt fixate, în partea de sus, într-un jug, sprijinit pe grinda superioară a construcţiei şi din
albia masivă, aşezată în poziţie înclinată, în care sunt introduse ţesăturile, pentru baterea cu maiele.
Instalaţia hidraulică este formată din roata cu aripi şi admisie inferioară, care acţionează
arborele motor cu came, apa fiind dirijată spre roată şi vâltoare, prin două jgheaburi monoxile
(vătaie), cu un profil tronconic şi având o mare înclinaţie.
Construcţia care adăposteşte instalaţia pivei (vâltoarea) este pătrată, din grinzi rotunde şi cu un
acoperiş înalt, în patru ape, învelit cu prăştilă. Vâltoarea este situată sub construcţie, la ea lucrându-se
printr-o trapa deschisă în podea.
Întreaga construcţie este suspendată pe un soclu de zidărie uscată din lespezi de piatră într-un
colţ sprijinindu-se pe o furcă (trunchi de copac îngropat în sol), care asigură amortizarea şocurilor
provocate de bătaia maielor în albie. Acoperişul, este prevăzut la două capete cu răsuflători pentru
evacuarea fumului.
Încălzirea apei, necesară procesului de lucru la piuă, se făcea într-un cazan mare, atârnat de o
cujbă deasupra unei vetre din lespezi de piatră, aflată în colţul drept al încăperii. Cujba servea la
pilotarea ceaunului spre vătăul care aducea apa din jgheabul de afară, în văială.
Fumul degajat de focul de sub cazan se evacuează prin cele două fumare lăsate libere în partea
superioară a acoperişului.
Lângă văială se găseşte laviţa de păsălit (pentru întins şi măsurat valurile de pănură) şi puntea
îngrădită, frecventă în zonă, folosind pentru trecerea oilor peste apele repezi ale Nerei şi Prigorului.
IMAGINI:
Puntea împletită
Secţiune transversală
Roata văiegii
Cujba cu căldarea pentru încălzit apa

138 Dârstă cu coş mixt şi cu vâltoare, Moeciu de Sus, judeţul Braşov

Achiziţionat din satul Moeciu de Sus, judeţul Braşov, monumentul a fost reconstruit în muzeu
în anul 1966.
Este o instalaţie ţărănească pentru îngroşarea şi flauşarea ţesăturilor mari de lână, la care se
efectuează şi scoaterea laţelor din straie.
 Instalaţia este formată dintr-un val, un cilindru compus din doi colaci exteriori, legaţi între ei
prin laţi; în interior, valul prezintă cuie de lemn care agaţă şi ridică, în timpul rotaţiei, ţesătura. Valul
este pus în mişcare de roata hidraulică exterioară, prin intermediul unui fus şi serveşte atât la
îngroşarea ţesăturilor aflate în interiorul său, cât şi la trasul laţelor, operaţie care se face cu ajutorul
unei grape din mărăcini, fixată sub val.
Un accesoriu important al dârstei îl constituie vâltoarea, folosită pentru îngroşarea şi spălarea
ţesăturilor, cât şi pentru alegerea părului tras, în prealabil, de grapa cu mărăcini.
Construită în anul 1925 pe apa Moeciului de Sus, unde, iniţial se aflau două asemenea instalaţii,
dârsta se compune din trei încăperi: tinda, căldura şi casa. Tinda se folosea ca depozit pentru
ţesăturile nelucrate, cât şi ca loc de alimentare cu lemne a cuptorului.
Dârsta propriu-zisă este construită din zidărie groasă cu piatră de râu, menită să păstreze căldura
degajată de cuptorul mare cu calotă semicirculară, motiv pentru care încăperea este numită căldura.
Pe peretele tindei se află războiul pentru întinsul ţoalelor care, după îngroşare, au căpătat o
formă neregulată.
Casa dârstei este construită din bârne de brad cioplite în patru feţe, ermetic închisă servind atât
ca locuinţă a dârstarului cât şi ca loc pentru păstrarea ţesăturilor lucrate.
Cuptorul mare, paralelipipedic, ocupă o optime din spaţiu şi este amplasat în partea opusă
patului. În unghiul pereţilor prevăzuţi cu ferestre sunt aşezate coveţile şi între acestea, masa.
Interiorul modest decorat, sugerează o locuire sezonieră. În faţa intrării în tinda dârstei este un pod de
dosuri de scândură pe care se circulă spre vâltoare şi spre roata de apă.
IMAGINI:
Locuinţa dârstarului
Coş mixt de păruit şi de îngroşat
Vâltoare
Planul dârstei
Tinda
"Căldura"
Casa dârstei

139 Dârstă cu două valuri şi cu două vâltori, Nistoreşti, judeţul Vrancea

Achiziţionată din satul Româneşti, comuna Nistoreşti, judeţul Vrancea, dârsta a fost
reconstruită în muzeu în anul 1970.
Spre deosebire de dârsta din Moeciu, la această instalaţie, cele două faze de lucru - îngroşarea
ţesăturii şi tragerea laţelor - se efectuează cu două mecanisme distincte, aşezate la cele două niveluri
ale construcţiei.
În încăperea principală se află valul de îngroşat, un cilindru format din colaci legaţi cu stinghii
orizontale pe care sunt împletite nuiele; acest val este pus în mişcare de forţa apei, prin intermediul
unei roţi hidraulice cu cupe fixate pe un ax orizontal.
Valul de păruit, aşezat în podul construcţiei, este construit la fel ca şi cel de îngroşat, sub forma
unui cilindru, având un diametru mai mic şi fără împletitură. Este acţionat manual, cu două manivele.
Sub val este aşezată leasa cu cuie, ce efectuează păruiala.
Instalaţia este adăpostită într-o mică construcţie dreptunghiulară, zidită din piatră de râu, lipită
cu argilă, având o singură încăpere cu pod.
Primitivitatea sistemului de acţionare manuală a valului din pod, prin efortul a două persoane
care învârt cele două manivele probează faptul că suntem în faţa unui proces de aculturaţie, cu
pierderi evidente de calitate. Printr-o volantă aplicată pe axul valului de îngroşat şi o curea de
transmisie se putea ajunge la o exploatare a energiei hidraulice simultan la cele două valuri
eliminându-se cei doi executanţi manuali inutili.
Acoperişul, în două ape, este învelit cu şindrile de brad şi formează, într-o parte, o consolă, ceea
ce conferă un aspect pitoresc construcţiei. În apropierea dârstei se află două vâltori ce completează
instalaţia.
IMAGINI :
Instalaţia hidraulică a dârstei
1 - roată cu cupe
2 - jgheab de aducţiune
3 – vâltoare
Valul de îngroşat (parter) şi valul de tras (în pod)

136 Piuă cu batere orizontală şi vâltoare (admisie prin butoni), Sicheviţa, judeţul Caraş-Severin
Piua cu butoni, întâlnită pe teritoriul României, exclusiv în sud-estul Banatului, zonă cu o reţea
hidrografică deficitară, completează, prin sistemul de admisie specific, folosit în scopul ameliorării
admisiei, tipologia instalaţiilor de industrie textilă din ţara noastră.
Transferată din Sicheviţa, judeţul Caraş Severin, de pe apa Cameniţei, şi reconstruită în anul
1968, piua cu vâltoare, văiala cu buşniţă, prezintă un sistem specific de admisie, constând din butoni,
un trunchi de copac (tei, fag) scorburos, având un canal median perfecţionat prin ardere înăbuşită;
acesta conduce firul de apă din canalul artificial, erugă (prin care a fost adusă din râu până deasupra
amplasamentului instalaţiei) şi asigură admisia la roata hidraulică. El are o înclinaţie de până la 60°,
în scopul accelerării vitezei de cădere a apei.
În capătul inferior, butonul se înfundă cu un dop de plută, cu un canal conic, în interior, un
orificiu cu diametru variabil, găleţea, care ajută la mărirea presiunii apei în butoni şi, implicit, la
creşterea vitezei cu care aceasta este proiectată spre roată. Pentru a asigura o eficienţă deplină,
instalaţia hidraulică este completată de roata verticală, pe colacii căreia, sunt fixate, în locul aripilor
plate, cupe scobite, care valorifică în mod superior energia cinetică şi potenţială, învârtind rapid
roata.
Instalaţia mecanică interioară este construită identic cu cea din Prigor, pe principiul pendulării
maielor şi cu albie înclinată, viteza mică de lovire fiind compensată prin greutatea mare a maielor.
Arhitectonic, monumentul se compune din clădirea pivei şi o sobă (cameră alăturată), adăugată
primei în anul 1926, în scopul de a găzdui piuarul pe timpul cât lucrează la piuă.
Tehnica de edificare a celor două construcţii este specifică zonei, pentru sfârşitul secolului al
XVIII-lea: cununi - orizontale de bârne rotunde de stejar, încheiate la capete în căţei, sprijinite pe un
soclu din piatră de râu. Interiorul casei văiegarului este lutuit şi văruit. Acoperişul este în două ape,
cu învelitoare din draniţă de stejar, având la capete două timpane triunghiulare, tot din bucăţi de
draniţă, prinse pe laţi.
Pe plan inferior este instalată vâltoarea (buşniţa) la care, şuviţa de apă eliberată după acţionarea
roţii este condusă printr-un scoc de lemn şi apoi, povârnită abrupt în vâltoare, creând un vârtej în plan
vertical.

79 I Troiţă Crucea din Capul Satului, Răşinari, judeţul Sibiu

Troiţa din Răşinari, transferată în cadrul Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA"
în anul 2006, datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Inscripţia din interiorul troiţei este datată
1798:"…s…toată cheltuiala robului lui D-zeu Pătru Albulu (şi) soţia sa…(c) a să aibă veşnică
pomenire în zilele prea înnăl(ţatului) nostru Franţişk al doilea, şi sau datu locul cru(cii)…păsi de
Maniu Dragoie…de pomenireA.1798.Popa Ioan Grigorie zugravu…". Autorul picturii este Popa Ioan
Grigorie, cel care a pictat şi biserica veche din Răşinari. Ctitori au fost două familii: Pătru Albu, pe
cheltuiala căruia s-a ridicat troiţa şi Maniu Dragoie, care a donat locul pentru amplasare.
Construcţia are un plan pătrat şi prezintă un soclu de piatră fixat cu pământ galben. Pereţii şi
cupola sunt din cărămidă. Intrarea se află pe latura de nord şi se făcea printr-o uşă cu arcadă. Laturile
de est, vest şi sud prezintă câte o fereastră cu arcadă pictată cu motive vegetale. Pereţii sunt tencuiţi şi
zugrăviţi la exterior cu ultramarin. Singurul decor este alcătuit din false colonade realizate în stuc de
culoare albă.
În interior, în mijlocul construcţiei, este fixată (îngropată) o cruce monolitică de tip treflat,
având înălţimea de 2,17 m, iar grosimea de bază de 0,60 m.
Crucea este sculptată într-o manieră foarte fină, având unghiurile dintre braţe rotunjite concav,
formând un medalion, la intersecţia lor.
 Tema centrală este "Răstignirea Domnului" iar sub cruce este pictat elementul popular nebiblic,
"Craniul lui Adam".
În interior sunt pictate scene de o acurateţe deosebită. Bolta prezintă "Încoronarea Maicii
Domnului", temă destul de rar întâlnită în iconografia bisericilor şi a troiţelor. Registrul amintit este
înconjurat de şase medalioane cu episoade din "Ciclul Săptămânii Mari", încadrate de motive
vegetale.
IMAGINI:
Pictură din interior
Pictură din interior
"Vinderea lui Iisus"
"Când l-au legat jidovii"
"Încoronarea Maicii Domnului"
"Iisus înaintea lui Irod”

140 Complex de industrii textile (piuă, dârstă, vâltoare), Rucăr, judeţul Argeş
Transferat în muzeu în anul 1990, din comuna argeşeană Rucăr (aflată la capătul culoarului
intracarpatic Bran-Rucăr şi renumită pentru potenţialul său economic, preponderent pastoral şi
comercial), monumentul, ce reprezintă în muzeul sibian (alături de complexele similare din
Polovragi, judeţul Gorj şi Gura Râului, judeţul Sibiu) chintesenţa geniului tehnic al ţăranului român,
este un complex de industrii textile.
Istoriceşte, dârstele din Rucăr (prin extensie, de la activitatea de dârstărit, constând din
îngroşarea ţesăturilor mari de lână, la coşurile de îngroşat şi flauşarea lor, la coşurile de păruit, întreg
complexul a primit, convenţional, numele de dârste, deşi el include - alături de cele două coşuri -
fiecare acţionat de o mare roată hidraulică în trepte şi cu aducţiune medie - pivele, pentru piuat
stofele şi straiele, şi vâltorile pentru spălat, înainte şi după prelucrare, toate tipurile de ţesături)
ilustrează pătrunderea, prin aculturaţie, dinspre Transilvania spre Muntenia, a tehnologiilor
industrial-medievale de prelucrare a ţesăturilor din lână.
Constructiv, monumentul reprezintă una dintre cele mai voluminoase construcţii din muzeu
(prin zidirea sa masivă din bolovani de râu) şi totodată, cea mai laborioasă tehnică de realizare a
învelitorii acoperişului în patru ape, cu şiţă măruntă şi subţire, aşezată în trei rânduri.
În elevaţie, monumentul prezintă două nivele; la nivelul inferior avem clădirea masivă de
piatră, iar la etaj, avem conacul din grinzi de lemn şi cu pinioanele din scânduri, având acoperişul în
două ape şi servind ca adăpost meşterului dârstar, angajat aici ca salariat al proprietarului dârstelor.
Accesul la etaj se face pe o scară abruptă, adosată clădirii, şi care dă într-o prispă mică, deschisă,
destul de cochetă.
Planimetric, construcţia din piatră prezintă spaţiul dârstelor propriu-zise, format dintr-o
încăpere de acces (tinda), din care se pătrunde în cele două încăperi, în care sunt instalate coşurile,
încăperea pivelor are intrare separată.
Tehnic, complexul impune prin monumentalitatea şi complexitatea dotărilor hidrotehnice: în
canalul hidraulic sunt vizibile cele trei roţi hidraulice (de 2,25 m, 2,90 m şi 3,45 m diametru), toate
realizate în trepte şi cu aducţiune medie, fiecare cu propriul sistem de admisie, iar la capătul din aval,
vâltoarea.
IMAGINI :
Coş de păruit
Coş de îngroşat
Piuă
Vâltoare
Planul construcţiei

140 A Complex de industrii populare, Polovragi, judeţul Gorj

Complexul de la Polovragi, judeţul Gorj, situat odinioară pe apa Olteţului, în afara vetrei
satului, a fost adus şi reconstruit în muzeu în anul 1970. Realizat ca un ansamblu funcţional unitar,
prin racordarea tuturor instalaţiilor hidraulice la acelaşi sistem hidrotehnic, complexul este alcătuit
din: joagăr pentru tăiat buşteni, circular pentru fasonat cheresteaua, polizor pentru ascuţit pânzele
joagărului, moară cu două instalaţii de măcinat şi două pive pentru îngroşat ţesăturile din lână.
Joagărul, circularul şi polizorul sunt adăpostite în aceeaşi construcţie din lemn, respectiv un
şopron deschis, din stâlpi fasonaţi, care susţin un acoperiş în două ape, cu învelitoare din şiţă. Spre
canalele hidraulice, este un perete despărţitor, din scânduri, prin care sunt deschise nişte ochiuri prin
care se acţionează, cu ajutorul unor pârghii, stavilele de la jgheaburi, pentru pornirea şi oprirea roţilor
hidraulice ale celor două instalaţii.
În capătul anterior al şopronului se găseşte construcţia din cărămidă care serveşte ca adăpost
pentru meşteri, în timpul exploatării instalaţiilor, şi ca depozit pentru uneltele şi accesoriile de lucru,
la întregul complex. Acoperişul acestuia este în trei ape, cu învelitoare din şiţă, prelungit peste
acoperişul şopronului, cu care nu face corp comun.
Instalaţia de tăiere (respectiv pânzele joagărului, prinse în jugul mobil) şi cea de fixare a
buşteanului (carul mobil) sunt situate în centrul şopronului, iar instalaţia motrică de acţionare,
respectiv roata hidraulică cu admisie inferioară şi axul motor care acţionează printr-o bielă-
manivelă carul mobil, sunt situate la nivelul inferior al complexului, sub şopron.
Masa circularului cu roata dinţată sunt fixate lângă peretele din scânduri al şoprului, iar
instalaţia de acţionare şi de transmisie, respectiv roata hidraulică şi cele două roţi intermediare, care
multiplică mişcarea de rotaţie printr-o curea de transmisie, sunt situate, de asemeni, sub şopron.
Polizorul este acţionat printr-o curea de transmisie, tot de roata hidraulică a circularului.
Cele două pive cu câte şase ciocane au fiecare o construcţie separată, şi sunt acţionate, fiecare,
separat, de roată hidraulică proprie, putând funcţiona concomitent sau alternativ, după solicitări.
Moara cu cele două ciuturi (roţi orizontale cu cupe) este suspendată pe furci. Jgheabul de
admisie se bifurcă şi se strâmtează spre cele două roţi, primind o înclinaţie mai mare pentru a se
obţine în acest fel o accelerare a vitezei apei.
Ceea ce conferă acestor cinci instalaţii o unitate organică, sub aspect funcţional, este sistemul
de aducţiune şi admisie al apei, constând din două jgheaburi suprapuse pe care este dirijată apa,
condusă printr-un sistem ingenios de stavile.
De asemenea, unitatea de ansamblu a complexului derivă din stilul specific arhitecturii populare
româneşti şi al structurării tehnice, cristalizate de-a lungul veacurilor.
Instalat în finalul circuitului expoziţional, complexul reprezintă epilogul unei miraculoase călătorii în
timp, prin universul istoriei civilizaţiei tehnice populare din România.
IMAGINI :
Ciutura morii
Jgheab
Planul complexului de industrie ţărănească
1 - jgheab de aducţiune a apei / 1a - jgheab de evacuare a apei
2 - ramificaţia jgheabului pentru alimentarea roţilor joagărului, circularului, precum şi a
celor două ciuturi ale morii
3 - ramificaţia jgheabului care alimentează cele două pive de haine
4 - piuă de haine cu şase maie
5 - piuă de haine cu opt maie
6 - moară cu două ciuturi
7 - circular / 8 - joagăr / 9 - polizor / 10 - casă, adăpost sezonier

ETNO TEHNO PARC

79 C Poartă monumentală, Vadu Izei, judeţul Maramureş

Valea Izei este cea mai reputată zonă din Maramureşul istoric în ceea ce priveşte frecvenţa şi
densitatea prezenţei acestui simbol social şi artistic, care este Poarta maramureşană.
Monumentalitatea construcţiilor, înălţimea celor trei stâlpi de stejar (după anii 1930-1940, au apărut
şi porţile cu cinci stâlpi) care atinge 2,8-3,00 m îi conferă acestui produs al sculpturii ţăranilor
maramureşeni, un loc distinct, proeminent, în arhitectura populară românească. Bogăţia şi farmecul
aparte al decoraţiei în basorelief, constând din funia cu colaci, funia cu cruci, realizate printr-o
dăltuire măiastră, de mare rafinament, fac, totodată, din această categorie a culturii populare, un
monument de artă populară.
Simbolismul porţilor maramureşene constă, în plan social, din statutul lor (păstrat cu
stăruinţă), simbol al privilegiului social al categoriei nemeşeşti, aparţinând aristocraţiei săteşti
maramureşene, prin care se recunoaşte şi imunitatea social-politică a proprietăţii, recunoscută şi de
Regalitatea maghiară. Ei erau singurii cărora li se acorda dreptul de a înălţa porţi de asemenea
dimensiuni şi de a le împodobi.
Concepţia decorării cu simboluri antropologice a porţilor maramureşene este ilustrată prin
reprezentările antropofizice stilizate de la temelia celor trei stâlpi ai porţii şi prin decupajele tăbliilor
porţii, de formă oculară, în partea superioară, în sfârşit de simbolismul brâului (sau horei cu cătane)
care alcătuiesc suprafaţa decorativă a ramei de deasupra portiţei.
Acoperişul masiv, sugerând o arhitectură ca a templelor antice, este în patru ape, conferind
porţii un aer maiestuos şi echilibrat, de temeinicie şi de siguraţă, a locuitorilor din căsuţa mult mai
modestă din spatele porţii.

79 B Casă cu şatră, Bârsana, judeţul Maramureş

Provenită dintr-o zonă cu individualitate etnografică puternică, casa cu tindă, pe un singur
nivel, de pe Valea Izei, ilustrează, în egală măsură, simţul proporţiilor şi armoniei, gustul estetic
deosebit şi iscusinţa constructivă a meşterilor anonimi, capacitatea rezolvării ingenioase a unor
probleme de structură arhitecturală şi amenajarea ergonomică a interiorului.
Databilă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, casa a fost reconstruită în muzeu în anul
1993, cu rolul de monument, ilustrând virtuţiile arhitecturale tipice zonei, dar şi funcţional, servind
drept casierie şi loc de recepţie pentru publicul vizitator intrat dinspre Grădina Zoologică.
Casa se înalţă pe o fundaţie joasă, din piatră de carieră, deasupra căreia, bârnele lungi, cioplite
paralelipipedic, sunt încheiate în cheutoare dreaptă. La faţadă, şatra (prispa) delimitată de stâlpi
sculptaţi, fixaţi sub grindă, în arcade rotunde, şi decorate la bază în trafor, ceea ce conferă întregului
ansamblu arhitectonic o valoare estetică de excepţie.
Interiorul e compus din două încăperi, tinda şi casa mare, şi combină funcţionalul cu un elevat
gust pentru frumos, tipic maramureşenilor.
Cuptorul, masa, cu cele două laviţe aşezate în unghi, paturile acoperite cu cergi şi cu perini, ale
căror căpătâie reţin atenţia prin bogăţia culorilor şi mai ales, ruda (culmea), bogat împodobită cu
teancuri de ţesături din lână, cânepă şi bumbac, creează o ambianţă intimă, plăcută şi odihnitoare.

Etno Tehno Parc

Proiectul Etno Tehno Parc a fost inaugurat în Muzeul în aer liber în luna iunie a anului 2007,
având rolul unui centru instructiv-recreativ dedicat exclusiv copiilor.
Scopul secund al proiectului este iniţierea şi deprinderea de către copii, într-un mod aplicat,
interactiv şi demonstrativ, a cunoştinţelor şi tehnicilor tradiţionale folosite în satul românesc,
integrându-i astfel în universul civilizaţiei tehnice tradiţionale.
Într-un spaţiu convenţional, trei pavilioane moderne, construite de meşteri maramureşeni (care
au urmat tehnici tradiţionale de prelucrare a lemnului şi de construcţie în lemn), se derulează
activităţi instructiv-educative, specifice copiilor cu vârste între 3 şi 18 ani, fiecare program fiind
adaptat fiecărei grupe de vârstă, cunoştinţelor şi deprinderilor specifice, prin materiale de o mare
diversitate categorială şi tematică (Carte de colorat, Abecedar şi dicţionar etimologic, cuburi de
imagini, puzzle şi lego-uri, materiale de construcţii miniaturale).
Dorinţa exersării tehnicilor de confecţionare şi de construcţie în stil tradiţional este cultivată
prin stimularea deprinderilor tehnice ale copiilor, prin ingenioasele procese de asamblare şi
construcţie, care presupun şi o atentă cunoaştere a patrimoniului tehnic muzeal, proiectul asumându-
şi misiunea de a informa, antrena şi încânta, atât copiii, cât şi adulţii, care îi entuziasmează şi îi
stimulează cerebral, emoţional şi creativ.
 Bogatul patrimoniu al Muzeului în aer liber este accesibil copiilor şi prin cele 14 machete de
mici dimensiuni ale tot atâtor monumente hidraulice, a instalaţiilor care, prezintă principiile
mecanicii fluidelor şi mecanismele de funcţionare într-un mod uşor de înţeles atât pentru copii, cât şi
pentru adulţi. Sunt prezentate în stare funcţională, machetele următoarelor instalaţi din muzeu: - în
primul rând cele acţionate manual sau cu piciorul: Moară acţionată manual, Hărniceşti (judeţul
Maramureş); Piuă, Nădăştia (judeţul Hunedoara); Piuă cu „scripete”, Arbore (judeţul Suceava);
Teasc cu şurub mobil, Cristian (judeţul Sibiu); Teasc cu şurub fix, Vinţ (judeţul Alba) şi apoi cele cu
acţiune hidraulică: Moară cu o roată orizontală, Topleţ (judeţul Caraş-Severin); Moară cu roată
verticală cu admisie inferioară, Dăbâca (judeţul Hunedoara); Moară cu roată verticală cu admisie
superioară, Orşova (judeţul Mureş); Moară cu roată verticală, admisie superioară şi transmisie în
două trepte, Rogojelu (judeţul Cluj); Piuă hidraulică cu batere orizontală, Prigor (judeţul Caraş-
Severin); Piuă hidraulică cu batere verticală şi vâltoare, Rod (judeţul Sibiu); Uleiniţă acţionată
hidraulic, Tălmăcel (judeţul Sibiu); Instalaţie hidraulică pentru zdrobirea minerului aurifer
„şteamp”, Abrud (judeţul Alba); Ciocan hidraulic, Rimetea (judeţul Alba).
Spaţiul este compartimentat, oferind fiecărei categorii de vârstă oportunităţi specifice
capacităţii de manifestare ludică şi artistică.
Aici copii se pot juca cu tot felul de sisteme tehnice tradiţionale, reproduse miniatural (care,
căruţe, căroaie, roabe, tomberoane), cu instalaţii ludice specifice parcurilor (hinte, balansoare, roţi
etc.) şi tot aici se montează scenele de spectacole, saltelele de competiţii etc.
În sfârşit, în spatele pavilionului, am început montarea (construirea) "Satului european",
primul obiectiv fiind "grânar" (depozitul de cereale construit de un grup de studenţi suedezi din
Gotland. În final, "Satul european" va avea construcţii tipice pentru toate ţările lumi, aici copii şi
tinerii "exersând" dialogul cultural european, prin cunoaşterea specificului cultural al tuturor ţărilor
europene.
IMAGINI :
Şopronul care adăposteşte machetele instalaţiilor hidraulice
Machete ale instalaţiilor hidraulice
Moară cu o ciutură , Arcani, judeţul Gorj
Şteamp, Abrud, judeţul Alba
Teasc, Vinţu de Jos, judeţul Alba
Ciocan hidraulic, Rimetea, judeţul Alba
Moară, Rogojelu, judeţul Cluj
Teasc, Cristian, judeţul Sibiu
Piuă, Prigor, judeţul Caraş-Severin

TERMENI SPECIALI ÎN LEGĂTURĂ CU TEHNICA POPULARĂ

Admisie, -i, s.f.

Intrarea dirijată a apei la roata hidraulică care pune în mişcare o instalaţie.
Aluat, -uri, s.n.
Amestec de făină cu apă. În prima fază de prelucrare a seminţelor oleaginoase în vederea
obţinerii uleiului vegetal, seminţele sunt introduse într-o piuă, zdrobite şi cernute printr-o sită.
Făina rezultată se frământă cu apă caldă ="aluat".
Amnar, -e, s.n.
Piesă semicirculară, care prinde tăblia portiţei, de marginea acesteia.
Arie, -ii, s.f.
Loc neted şi bătătorit unde se treieră cerealele;
Denumire pentru un compartiment al şurii unde înainte se îmblăteau cerealele şi unde se
păstrau uneltele şi mijloacele de transport.
Baie "lipovenească", băi, s.f.
Baie de aburi ţărănească (saună).
Balie de spălat, bălii, s.f.
Vas de doage, de formă ovală sau rotundă, folosit pentru spălarea rufelor.
Baniţă, -e, s.f.
Măsură veche de capacitate.
Boştină, -i, s.f.
Reziduurile din faguri de miere care rămân după scoaterea mierii şi prima stoarcere a cerii.
Boştinar, -i, s.m.
Cel care adună sau stoarce boştina.
Boştinărit, s.m.
Meşteşugul prelucrării boştinei.
Botă, -e, s.f.
Bâtă.
Broscuţă, -e, s.f.
Mijloc pentru uşurarea mersului, împiedicând alunecarea pe gheţuş. Constă dintr-o ramă de
fier, cu patru colţi şi două verigi, care se leagă peste încălţăminte
Călcător, călcătoare, s.n.
Un fel de jgheab săpat într-un trunchi de copac, înfundat la cele două capete. Se foloseşte în
procesul de vinificare pentru stoarcerea strugurilor, prin călcare cu picioarele.
Camniţă, -e, s.f.
Parte a sobei, construită deasupra vetrei ţărăneşti care înmagazinează şi transmite căldura şi în
care se captează fumul.
Castăn, -i, s.n.
Scrin cu mai multe sertare.
Căuş, -e, s.n.
Lingură mare de lemn, cu mânerul scurt, folosită în procesul de vinificare, pentru a scoate
strugurii zdrobiţi din botă.
Celar, -ii, s.m.
Încăpere a stânii în care se încheie procesul de preparare a brânzei, se păstrează brânza,
uneltele, alimentele şi îmbrăcămintea.
Ciutură, -i, s.f.
Roată de apă orizontală folosită pentru acţionarea morilor.
Cohea, -ii, s.f.
Bucătărie de vară.
Comarnic, -e, s.n.
Loc acoperit pentru muls oile.
Crâng, -uri, s.n.
Angrenajul cu bolţuri al morii care transmite mişcarea roţii cu măsele la piatra de moară;
cătun, specific Munţilor Apuseni, alcătuit din gospodării aparţinând unor persoane înrudite
prin neam.
Cujbă, -e, s.f.
Dispozitiv din fier forjat, folosit pe vatra deschisă la agăţarea căldării sau a ceaunului
deasupra focului.
Cuptor (de căhăli cu ungheţ), -oare, s.n.
Cuptor cu vatră deschisă, având clădit deasupra un paralelipiped din cahle.
Curuiag (de găini), -e, s.n.
Coteţ de găini.
Custură, -e, s.f.
Cuţit cu lamă lată, pentru cioplit lemn.
Draniţă, -e, s.f.
Scândurică subţire de lemn de brad, cu care se acoperă construcţiile ţărăneşti.
Fruntar, -e, s.n.
În moară, faţa postamentului pietrelor, care, deseori, este prevăzută cu ornamente sculptate.
Fumar, -e, s.n.
Deschizătură practicată în acoperişul stânii, pentru evacuarea fumului.
Fus, -uri, s.n.
 Axul principal care transmite mişcarea roţii de apă, la instalaţie sau la axul de fier care
pune în mişcare piatra alergătoare a unei mori.
Gărdinar, -e, s.n.
Unealta dogarului, de făcut gardini (şănţuleţ făcut la capetele din interior ale doagelor unui
vas de lemn, în care se fixează fundul sau capacul).
Grif, -uri, s.n.
Unealtă utilizată, ca şi ţapina, la manevrarea buştenilor, constând dintr-un braţ curbat la capăt
şi manşon din fier, unde se introduce coada din lemn.
Hurduzău, -uri, s.n.
Funie, cablu de sârmă.
Jug, -uri, s.n.
La piuă, cadru de lemn pentru susţinerea cozilor maielor.
Mai, -e, s.n.
Ciocan masiv din lemn, de formă trapezoidală, crestat în partea anterioară, care exercită
baterea ţesăturilor de lână introduse în piuă.
Meşter-grindă, s.f.
Grindă principală care susţine tavanul şi acoperişul, la casele ţărăneşti.
Mezdrea, mezdrele, s.f.
Instrument format dintr-o lamă ascuţită de oţel, cu două mânere. Folosit aici pentru tăiat
pământul în felii, în vederea curăţirii lui de impurităţi.
Nadă, -e, s.f.
Piesă masivă de lemn care trece prin capul valului morii de vânt şi de care se fixează aripile.
Paporniţă, -e, s.f.
Coş de papură.
Pazie, -ii, s.f.
Scândură aşezată la marginea unei streşini, în capetele căpriorilor.
Pălan, -uri, s.n.
Gard de scânduri aşezate orizontal.
Păruială, păruieli, s.f.
Fază de lucru la dârstă, prin care se trag firele pentru a obţine o ţesătură flauşată.
Podmol, -uri, s.n.
Prispă simplă, din lut şi proptită cu împletitură de nuiele.
Povarnă, poverne, s.f.
Instalaţie ţărănească pentru fabricarea ţuicii.
Răvar, -e, s.n.
Băţ de lemn crestat, întrebuinţat la frământarea caşului dospit.
Răzlog, -i, s.m.
Despicătură de lemn.
Resteu, -ee, s.n.
Zăbrea de metal la ferestre.
Rândaş, -i, s.m.
Coproprietar la o moară, cu cotă parte la dreptul de măciniş.
Rogojinar, -i, s.m.
Persoană care face sau vinde rogojini (împletituri din papură).
Strungă, -i, s.f.
Ocol în care se închid oile pentru a fi scoase la muls prin deschizături înguste (spătări), anume
destinate acestui scop.
Şatră, şetre, s.f.
Un fel de terasă îngustă, înălţată de-a lungul peretelui din faţă (uneori şi a celor laterali) şi
mărginită de stâlpi, la casele ţărăneşti din Maramureş.
Şiştar, -e, s.n.
Vas de doage, de formă tronconică, cu un singur mâner, folosit pentru muls.
Tiugă, -i, s.f.
 Curcubitaceu care, uscat şi golit de seminţe, este folosit ca recipient pentru lichide, în special
ţuică.
Târnaţ, -uri, s.n.
Prispă.
Ulucă, -i, s.f.
Spărtură de stejar folosită pentru construcţia gardului.
Văiegar, -i, s.m.
Persoană care deserveşte văiaga (piua).
Val, -uri, s.n.
Arbore principal al morii de vânt.
Veşcă, veşti, s.f.
Cercul de lemn sau tablă, din jurul pietrelor de moară.
Zbat, -uri, s.n.
Pală metalică sau din lemn, montată la periferia unei roţi, care constituie propulsorul unei
nave cu maşini cu abur destinate navigaţiei pe ape interioare, cu adâncime mică. Aici: roată
cu palete din metal, care, prin învârtire, pune în mişcare podul plutitor.

Muzeul oferă următoarele servicii:

 Ghidaje de specialitate (inclusiv în limbi străine) pentru grupurile de
vizitatori organizate
 Proiecţii de filme etnografice - la cerere
 Stand cu publicaţii şi ilustrate editate de muzeu
 Stand cu produse de artă populară autentică
 Posibilitatea de participare la serviciile religioase oficiate în bisericile de lemn din Bezded şi
Dretea
 Oficierea de cununii, botezuri, parastase la bisericile de lemn din Bezded şi Dretea
 Vizionare de spectacole folclorice pe scena amenajată în incinta muzeului
 Servirea mesei la unităţile specializate din muzeu (Cârciuma din Bătrâni, Hanul din Tulgheş,
Hanul din Veştem)
 Transportul cu trăsura şi cu sania trasă de cai (când permite stratul de zăpadă) pe întreg
traseul de vizitare al muzeului
 Plimbări de agrement cu barca pe lacul din incinta muzeului
 Joc de popice la Popicăria din Păltiniş
 Cazare în incinta muzeului (Vila Diana )
 Închiriere sală de conferinţe (la Vila Diana cu o capacitate de 108 locuri )

PATRIMONIUL CULTURAL IMATERIAL

“Tezaure umane vii”
Tezaurizând totalitatea colecţiilor şi valorilor documentar-etnografice constituite la Sibiu, încă
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în cadrul unor unităţi muzeale, cu profil distinct, de
reprezentare universală (Muzeul de Etnografie Universală "Franz Binder"), naţională (Muzeul
Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA"), regională (Muzeul Civilizaţiei Transilvane "ASTRA")
şi etnică (Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Săsească "Emil Sigerus" şi Muzeul Rromilor, în
fază de proiect, dar având deja colecţii şi o documentaţie fotografică şi filmografică de mare valoare),
Complexul Naţional Muzeal "ASTRA" s-a constituit şi este apreciat, în mod unanim, ca un muzeu de
avangardă, promotor al unei noi concepţii muzeologice a secolului al XXI-lea, renunţând la
fetişismul obiectual, schimbând paradigma de "muzeu etnografic" cu aceea de "muzeu etnologic"
("muzeu de istoria culturii şi civilizaţiei"), ceea ce înseamnă deplasarea dinspre factologie înspre
fenomenologia cultural-tradiţională şi dinspre expozitivul etnografic ("cum sunt lucrurile"), spre
ilustrarea diacroniei cultural-istorice ("cum au devenit lucrurile ceea ce sunt"), în sfârşit, dinspre
exclusivismul patrimoniului fizic, material, spre integrarea armonioasă, organică, a culturii
imateriale, în ansamblul expoziţional şi spectacular al tuturor manifestărilor muzeale.
La aniversarea centenarului (2005) Muzeului "ASTRA" (numele generic al Complexului
Naţional Muzeal "ASTRA") - eveniment care a consacrat, într-o continuitate seculară, întâiul muzeu
al românilor ardeleni şi totodată, a marcat schimbarea radicală a paradigmei muzeale de la începutul
veacului al XX-lea, din cea a definirii propriei identităţi etnografice, în contextul destrămării unui
imperiu (Austro-Ungar) constând din afirmarea originalităţii tuturor etniilor din lăuntrul acestuia, cu
noua paradigmă a secolului al XXI-lea, cea a afirmării identităţii noastre etnoculturale în contextul
integrării României în structurile Uniunii Europene, prin procesul revelării comparatiste, din
perspectiva antropologiei moderne, a propriei etnospecificităţi, dar şi a valorilor culturale comun
europene, Muzeul "ASTRA" a devenit, pregnant după 1989, reuşind să se afirme în continuare, prin
programul şi strategiile aplicate în plan naţional, drept un centru cultural naţional, de nivel academic,
pentru cercetarea ştiinţifică modernă, interdisciplinară, a istoriei civilizaţiei populare din România,
sub patronajul direct al Academiei Române. Ţinta sa principală este aceea de a urmări descoperirea şi
definirea civilizaţiei tehnice populare româneşti, ca domeniu fundamental al istoriei culturale,
exprimată, în principal, prin impresionanta bogăţie a taxonomiei generale, urmată de o
completitudine tipologică a uneltelor şi instalaţiilor, a sistemelor tehnice şi complexelor din toate
domeniile de creaţie materială tradiţională, ce ilustrează geniul tehnic al poporului român cultivat de-
a lungul întregii sale istorii într-o proiecţie generoasă a multiculturalităţii euro-asiatice şi a dialogului
intercultural european.
Totodată, Muzeul "ASTRA" s-a impus şi ca un centru naţional al revitalizării meşteşugurilor
artistice tradiţionale, a costumului popular şi folclorului literar, coregrafic, muzical şi culinar, din
România, al obiceiurilor legate de sărbătorile tradiţionale, ţinând de ciclul vieţii şi al muncii,
preocupat - prin întreg sistemul manifestărilor organizate şi al structurilor create, în plan naţional - să
contribuie la transmiterea tradiţiilor culturale, în forme autentice, noilor generaţii şi la recuperarea
post comunistă a conştiinţei şi sentimentului identităţii cultural-naţionale, emancipat în spirit
comparatist european ("nu vei şti niciodată ce e al tău, dacă nu te compari cu ceilalţi").
Prin organizarea Studioului de film documentar, Muzeul "ASTRA" a devenit un centru naţional
pentru realizarea şi arhivarea filmului documentar antropologic cu privire specială la cultura şi
civilizaţia tradiţională. Studioul ASTRA-Film s-a impus, după anul 1993, ca organizatorul bienal al
Festivalului Internaţional al Filmului Antropologic Documentar, de renume mondial, care a dus la
formarea unei - arhive de peste 3000 de filme documentar antropologice.
Activitatea de înalt nivel european a Laboratorului de Conservare-Restaurare a condus la
consacrarea sa ca centru naţional pentru perfecţionarea pregătirii restauratorilor şi conservatorilor din
muzeele ţării, indiferent de profil.
Prin patrimoniul său de importanţă mondială, un adevărat "Panteon naţional al culturii
populare", Muzeul "ASTRA" derulează programe culturale strategice pentru păstrarea şi protecţia, în
conştiinţa universală, a identităţii culturale a românilor, constituind, înaintea oricărei alte instituţii
culturale sau de patrimoniu din România, o şcoală naţională pentru educaţia în spiritul valorilor
fundamentale, etnoidentitare şi totodată, o demonstraţie convingătoare a esenţei comunitar-europene
şi a valorilor universale a culturii noastre istorice.
Complexul Naţional Muzeal "ASTRA" Sibiu a iniţiat şi aplicat, de ani de zile, în baza teoriilor
moderne de largă circulaţie pe plan universal, de reprezentare integrală a culturii populare
tradiţionale, în expresiile sale materiale şi spirituale, conceptul modern de "museum vivum", prin
dezvoltarea unui adevărat sistem naţional de cercetare, valorificare, consolidare, catalizare şi
transmitere către noile generaţii, a manifestărilor circumscrise patrimoniului cultural imaterial.
Sistemul conceput şi aplicat de Muzeul "ASTRA", la scară naţională, în colaborare cu
numeroase muzee etnografice şi de artă populară din întreaga ţară cuprinde: fondarea "Asociaţiei
Creatorilor Populari din România" (1992), care este structurată pe specialităţi şi genuri de creaţie,
sistem rămas deschis unor noi nominalizări; organizarea anuală, în jurul zilei de 15 august (Sfânta
Maria) pentru membrii Asociaţiei, a "Târgului Creatorilor Populari din România" (ajuns la ediţia a
XXV-a);
 fondarea "Academiei Artelor Tradiţionale din România" (structurată pe şase secţiuni: Arte
literare, Arte muzicale, Arte ludice, Arte plastice, Arte mecanice şi Arte culinare), având deja 57 de
ediţii pentru primirea noilor membri. În total "Academia satului românesc" numără astăzi 252 de
membri; organizarea, împreună cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, a Olimpiadei
Naţionale "Meşteşuguri Artistice Tradiţionale" (ajunsă la ediţia a XIII-a), care se constituie într-o
competiţie naţională a copiilor talentaţi din satele României, urmărind promovarea meşteşugurilor
artistice tradiţionale (finaliştii competiţiei fiind declaraţi "olimpicii României"), la toate genurile
creaţiei meşteşugăreşti;organizarea "Galeriilor de artă populară" (în centrul istoric al Sibiului şi în
Muzeul în aer liber) pentru vânzarea, sub controlul şi selecţia valorilor operată de specialiştii
muzeului, a creaţiilor contemporane ale meşteşugarilor tradiţionali; organizarea, ca un corolar al
întregului sistem de manifestări, începând din anul 2001, a "Festivalului Naţional al Tradiţiilor"
Populare (după modelul "Smithsonian Folklife Festival", Washington D.C.), în baza experienţei
valoroase dobândite prin participarea României la cea de a XXXIII-a ediţie, în anul 1999;
organizarea "Festivalul Naţional al Datinilor şi Obiceiurilor", în premieră, în anul 2007, ca ofertă
specială pentru Programul „Sibiu Capitală Culturală Europeană - 2007”, în colaborare cu Muzeul
Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” şi Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii
Tradiţionale Bucureşti; organizarea, începând cu anul 1993, a "Festivalului Internaţional al Filmului
Antropologic Documentar" (ajuns la cea de a IX-a ediţie), cel mai prestigios festival de gen, din
Europa Centrală şi de Est; organizarea, începând cu anul 2002, în premieră europeană, cu sprijinul
UNESCO şi IOV, a primului Târg European al Meşteşugurilor Tradiţionale şi Simpozionul
Internaţional "Cultură - Tradiţie – Toleranţă. Dialog multicultural prin cunoaşterea tradiţiilor
culturale ale popoarelor lumii" (prima ediţie: 30 august - 1 septembrie 2002).
Cele mai importante obiective ale ambiţiosului (şi rigurosului) program al Muzeului
"ASTRA" privind protecţia patrimoniului cultural imaterial vizează:
recuperarea tradiţiilor, în spiritul şi în forma lor modernă de expresie, adaptată perfect solicitărilor şi
dorinţelor de progres ale membrilor comunităţilor rurale şi urbane, proces care nu poate fi disociat de
întregul sistem cultural al recuperării conştinţei propriei identităţi etno-culturale, cu toate conotaţiile
evidente; promovarea, la scară naţională şi internaţională, la adevărata lor valoare, a creatorilor
populari care se constituie, fiecare în zona de origine, în repere ale continuării tradiţiei şi în modele
pentru artele tradiţionale contemporane; sensibilizarea populaţiei şcolare faţă de valorile perene ale
civilizaţiei populare tradiţionale şi dezvoltarea talentului şi aptitudinilor tinerilor meşteşugari, a
respectului lor pentru valorile tradiţiei şi mai ales, a responsabilităţilor de a duce Tradiţia mai
departe;
iniţierea unor programe educaţionale, inclusiv prin realizarea unor filme documentare, în scopuri
educaţional- civice.
Prin acest vast program fondat în anul 1990, sub auspicile Recomandării UNESCO din anul
1989 (Paris), apoi a celei din anul 1999 (Veneţia), augmentat după apariţia Convenţiei UNESCO
pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, din 17 octombrie 2003 şi derulat de Complexul
Naţional Muzeal "ASTRA" Sibiu, timp de 18 ani, România se înscrie printre ţările protagoniste ale
mişcării mondiale de salvare, protecţie şi promovare a patrimoniului cultural imaterial şi de
manifestare activă împotriva globalizării mondiale care ameninţă cu uniformizarea culturală.
"Tezaure umane vii", sintagmă tradusă şi adoptată de Complexul Naţional Muzeal "ASTRA"
Sibiu pentru a-şi defini Programul de protecţie a patrimoniului cultural imaterial, este, înainte de
toate, o mare provocare – conceptul de tezaur semnificând, după cum bine se ştie, o comoară ascunsă
de multă vreme în adâncuri şi care poate fi descoperită doar întâmplător şi doar de cei iniţiaţi.
Personalităţile reale ale culturii populare tradiţionale, ieşite prin muzeul nostru din anonimat, sunt
pietrele preţioase care formează cupola edificiului identităţii noastre, temelia sa fiind multitudinea
considerabilă a creatorilor populari care continuă tăcut (modest) şi merituos, tendinţele culturii
locale. Dimpreună întreţin "focul viu" al păstrării tradiţiei sau "fântâna cu apă vie" din care ne
adăpăm cu toţi, cei ce slăvim şi cinstim valorile tradiţionale.
Programul UNESCO "Tezaure umane vii" prevede salvarea patrimoniului cultural imaterial
prin dezvoltarea şi implementarea, la nivel naţional şi internaţional, a unor strategii pe termen lung,
care să urmărească conservarea - prin colectare, înregistrare, arhivare, continuarea - prin revitalizare,
prin încurajarea de cunoştinţe şi aptitudini privind transmiterea către generaţiile viitoare, a valorilor
tradiţionale, în domeniul procesual (al creaţiei) şi atitudinal (al conservării artefactelor prin atitudini
contemplative sau utilitare).
IMAGINI:
Adela Petre, ţesut, Sibiciu, judeţul Buzău
Mihaela Todoran Poll, broderie cu mărgele, Salva, judeţul Bistriţa Năsăud
Ruxandra Bîja, broderie costum, Poiana Sibiului, judeţul Sibiu
„Ca să fii om întreg, atâtea sunt necesare: să ţi se facă sete şi să-ţi scoţi singur apa din fântână.”
Copilul râde: “Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă: “Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace: “Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!” Lucian Blaga
"A avea simţul tradiţiei înseamnă a avea, în iureşul istoriei, un inflexibil instinct al permanenţei".
Andrei Pleşu

Asociaţia Creatorilor Populari din România

În şedinţa de constituire, desfăşurată în august 1992, cu prilejul Târgului Creatorilor Populari
din România, s-au definit scopul şi obiectivele Asociaţiei: încurajarea activităţii de creaţie
meşteşugărească şi artistică tradiţională, în toate satele în care există o asemenea activitate, iar la
nivelul noilor generaţii, transmiterea acestei ştafete culturale viitorimii; protejarea şi încurajarea
creaţiei autentice valoroase şi combaterea kitsch-ului; promovarea creaţiei autentice în cadrul reţelei
comerciale turistice naţionale şi internaţionale; promovarea celor mai reprezentativi creatori populari
pentru manifestări oficiale, organizate în ţară şi în străinătate; apărarea intereselor morale şi materiale
ale acestor creatori.
Muzeul "ASTRA" şi-a asumat rolul de iniţiator al constituirii Asociaţiei, ca "agent motor" al
activităţilor acesteia, urmărind, cu consecvenţă, îndeplinirea obiectivelor sale. Promovarea creaţiilor
membrilor, pe piaţa internă şi internaţională, a avut ca punct de plecare chiar inaugurarea Târgului
Creatorilor Populari din România, realizat anual, de Sfânta Maria (15 august), în Muzeul în aer liber
din Dumbrava Sibiului, urmată de deschiderea Galeriilor de artă populară, şi de realizarea unei
pagini de prezentare pe Internet a Asociaţiei.
Muzeul "ASTRA" a elaborat, având concursul Fundaţiei "Aid to Artisans" din Statele Unite ale
Americii, un program de training profesional cu specialişti consacraţi veniţi din Statele Unite ale
Americii, ajutându-i pe meşteri să facă faţă competiţiilor internaţionale, prezenţei lor la numeroase
târguri şi manifestări internaţionale, exportului de marfă etc.
IMAGINI:
Nicolae Munteanu, icoane pictate pe sticlă, Cugir, judeţul Alba
"(...) un simbol, care să ajute la construirea unei Europe noi, a bogăţiei, a diversităţii şi a aventurii
trecutului". Giorgio Ficcarelli, Coordonator Delegaţia Comisiei Europene în România
Adunarea Generală a Asociaţiei Creatorilor Populari din România

Galeriile de Artă Populară

Galeriile de artă populară reprezintă departamentul de comercializare a produselor de artă
populară tradiţională (în regim de consignaţie) şi a creaţiilor contemporane, al Muzeului "ASTRA".
Cele două magazine, expoziţii cu vânzare (unul aflat la sediul Casei Artelor, în Piaţa Mică nr. 21 şi
celălalt, la intrarea în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului), vin să completeze atât imaginea
vivantă a Muzeului "ASTRA", cât şi oferta sa de servicii diversificate, intermediind, prin artefactele
artistice tradiţionale şi moderne, legătura directă între creatorii populari, din întreaga ţară, şi publicul
vizitator sau turistic din Sibiu.
Galeriile de artă populară, amenajate la parterul Casei Artelor, deţine şase mici încăperi, boltite,
organizate pe genuri ale artelor populare contemporane. Bogăţia şi varietatea obiectelor au menirea
de a prezenta vizitatorilor valoarea, vigoarea şi rafinamentul artei populare româneşti. Periodic, sunt
prezentaţi "in vitro" (aici, sau în muzeul în aer liber) meşteri populari şi artizani, care îşi
demonstrează măiestria în confecţionarea diverselor obiecte de artă tradiţională, în faţa publicului
vizitator, prin intermediul uneltelor şi tehnicilor tradiţionale.
IMAGINI:
"A fi trup şi suflet cu Tradiţiaînseamnă participarea la bogăţia vieţii pe care ne-a lăsat-o moştenire
trecutul". Christos Yannaras

Târgul Creatorilor Populari din România

Târgul este adevăratul receptacol al producătorilor şi consumatorilor artefactelor tradiţionale,
este locul de întâlnire al creaţiilor populare şi producătorilor lor, din toate domeniile de creaţie
utilitară şi artistică, cu marea masă a consumatorilor (beneficiarilor) din sate şi oraşe, deopotrivă.
Târgul din muzeu este locul în care cumpărătorii din toate straturile sociale târguiesc tot ceea ce se
vinde în târg, pe măsura pungii fiecăruia, fireşte, este liantul real desăvârşit, prin calităţile sale
polivalente, între patrimoniul muzeal, care oferă cadrul şi patrimoniul imaterial care se interferează şi
completează, vivant, şi armonios în acest "cadru", este, aşadar, un centru economic şi cultural,
deopotrivă. În vâltoarea târgului este loc pentru tot şi pentru toţi, într-o atmosferă fermecătoare de
vânzoleală, de târguială, de admirare şi cumpărare.
Târgul Creatorilor Populari din România reuneşte, după XXIV de ediţii, în fiecare an, între 250
şi 300 de meşteri populari, cvasitotalitatea tipurilor de creaţii tradiţionale, reprezentând majoritatea
zonelor etnografice ale ţării şi conturează imaginea caleidoscopică şi vie a întregului proces de
creaţie, din cadrul tuturor centrelor de excelenţă, oferind un tablou incredibil al totalităţii
meşteşugurilor tradiţionale: ţesut, brodat, olărit, încondeiat ouă, sculptură în lemn şi os, pictură de
icoane, cojocărit, confecţionat măşti, păpuşi, jucării, instrumente muzicale, podoabe, pălării, mobilier
şi împletituri de fibre vegetale etc.
Târgul Creatorilor Populari din România realizează, de facto, un dialog direct, nemijlocit, între
actanţi (meşterii populari) şi publicul vizitator, într-un spirit de comuniune spirituală, interactiv
(cântând, dansând şi exersând în cadrul atelierelor de arte plastice), de convivialitate (ei discută
despre toate aspectele vieţii lor sociale, economice şi culturale), dovedindu-se că este, totodată, un
catalizator, încurajând generaţiile tinere de a cunoaşte şi preţui, de a-şi însuşi şi perpetua tradiţia
culturală, în numele unui comandament sacru al culturii şi al afirmării propriei identităţi.
IMAGINI:
P.S. Visarion Răşinăreanu, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului;
Dan Gherasimescu, sculptură lemn, Valea Danului, judeţul Argeş
Nicolae Diaconu, ceramică figurativă, Codlea, judeţul Braşov;
Pavel Lupaşc, sculptură lemn, Nereju, judeţul Vrancea
"Este cea de-a patra vizită la Muzeul Astra. Fiecare vizită aduce partea sa de noi descoperiri şi
surprize. De data aceasta, magnifica biserică Dretea cu interiorul pictat. Târgul meşterilor pe care l-
am vizitat în 1992 m-a făcut să descopăr că meşteşugurile româneşti se menţin “întotdeauna” la fel de
vii datorită meşteşugarilor şi încurajărilor lor de către muzeele de etnografie şi civilizaţie. Echipa
Muzeului Astra condusă de către Corneliu Bucur face din aceasta o muncă excepţională care ar trebui
să devină un model pentru toate muzeele din Europa. Bravo şi încă o dată mulţumesc pentru
minunata primire". Dr. Denis Chevallier, Director adjunct al Muzeului Civilizaţiilor Europene şi al
Mediteranei, Marsilia, Franţa

Olimpiada Naţională "Meşteşuguri artistice tradiţionale"

Începând cu anul 1992, Complexul Naţional Muzeal "ASTRA" a organizat patru ediţii ale
Târgului copiilor meşteşugari din România, idee născută din constatarea interesului deosebit,
deopotrivă al părinţilor şi copiilor, de a participa împreună la ediţiile anterioare ale Târgului. Prin
demersurile întreprinse la Ministerul Educaţie Naţionale, începând cu anul 1996, s-a reuşit
cuprinderea acestei manifestări în cadrul calendarului activităţilor extraşcolare şi transformarea ei în
"Olimpiadă Naţională", cu desfăşurare anuală, în prima fază, la nivel judeţean, iar faza a doua, la
nivel naţional.
La Olimpiada Naţionala "Meşteşuguri artistice tradiţionale" pot participa copii între 6-18 ani,
care se manifestă, prin instrucţia şi educaţia primite în familie sau la şcoală, ca adevăraţi creatori de
artă populară, stăpâni ai mijloacelor tehnice şi artistice specifice creaţiei tradiţionale locale.
 Olimpiada este o manifestare unică, mărturisind, în interiorul unui "scenariu" şi al unei "regii"
de mare rigoare funcţională rolul tuturor actanţilor antrenaţi în ansamblul manifestărilor titrate prin
sintagma "Tezaure umane vii": cine păstrează tradiţia (marii maeştrii din rândul creatorilor populari,
cei mai reputaţi având şi har pedagogic, mulţi dintre ei membrii Academiei Artelor Tradiţionale din
România), cum şi către cine transmit aceştia tainele meşteşugurilor, cine receptează aceste valori şi le
continuă măiestria şi tehnica, deopotrivă.
În anul 2007, manifestarea, ajunsă la cea de a XII-a ediţie, s-a desfăşurat în cadrul Programului
"Sibiu Capitală Culturală Europeană - 2007", în perioada 23 - 29 august, reunind în Muzeul în aer
liber din Dumbrava Sibiului 148 de olimpici, cu vârste cuprinse între 7 - 18 ani, reprezentanţi din 36
de judeţe ale ţarii, inclusiv din judeţul gazdă şi din Municipiul Bucureşti.
La Faza naţională care a constat, ca de obicei, din prezentarea unor produse brute sau
semifinite desăvârşite în timpul competiţiei, concurentul a demonstrat că posedă, în mod real,
cunoştinţe temeinice legate de practicarea meşteşugului, că stăpâneşte tehnicile de lucru privind
confecţionarea, modelarea şi decorarea artistică a produselor, conform tradiţiei şi că are harul artistic,
devotarea şi dorinţa uriaşă de a continua.
De-a lungul celor şase zile de concurs, vizitatorii au avut şansa să viziteze standurile
participanţior, să achiziţioneze produse autentice de artă populară şi chiar să îşi exerseze
îndemânarea, în cadrul atelierelor de creaţie iniţiate sub îndrumarea micilor meşteşugari, deveniţi
mari instructori.
Invitaţi speciali au fost componenţii grupului de dansuri tradiţionale din Letonia: Zelta Sietiņš
(în traducere poetică Cele Şapte Surori sau Pleiadele, constelaţie care deşi cu ochiul liber pare
formată doar din şapte stele strălucitoare, are în componenţă mult mai multe stele - sute, chiar mii...
la fel ca şi copiii, componenţi ai grupului de dans, depăşind de-a lungul celor celor 50 de ani de
activitate numărul de 10.000).
IMAGINI:
Adina Elena Mocanu, icoane pictate pe sticlă, Valea Cireşu, judeţul Teleorman
Diana Maria Ciocoi, confecţionat măşti, Vorona, judeţul Botoşani
Bogdan Ionuţ Preda, confecţionat măşti, Moreni, judeţul Dâmboviţa
"Am vizitat Muzeul "ASTRA" după ce am văzut instituţii cu acelaşi profil peste tot în Europa - în
Franţa şi Germania, de exemplu, precum şi în Asia şi America. Am fost chiar copleşit de calitatea şi
de scara la care este înfăptuit totul la Sibiu. Am fost extrem de norocos să mă aflu aici pe durata
Olimpiadei Naţionale "Meşteşuguri artistice tradiţionale", să petrec câteva zile observând acest
program, discutând cu organizatorii despre cum este plănuit şi executat, precum şi despre alte
activităţi asemănătoare din regiunile învecinate". Ralph Pettman Universitatea "Victoria", Wellington
Zelta Sietiņš grup de dansuri tradiţionale, Letonia

Festivalul Naţional al Tradiţiilor Populare

Analizând materialul acumulat în arhiva ştiinţifică a muzeului, în coroborare cu observaţiile
directe din teren, s-a constatat necesitatea organizării unei manifestări care să ne permită o
cunoaştere, dar şi o reprezentare "scenică", într-un adevărat spectacol naţional, a tuturor fenomenelor
şi genurilor de manifestări de cultură populară la nivelul reprezentativ pentru valorile culturii
naţionale. Convingerea noastră a fost întărită de şansa cunoaşterii directe a "Festivalului Tradiţiilor
Popoarelor Lumii" ("Smithsonian Folklife Festival"), de la Washington D.C., în vara anului 1999,
organizat anual de "Institutul Smithsonian", la cea de a 33-a ediţie (1999), delegaţia României,
formată din 112 artişti, meşteşugari, dansatori, cântăreţi, creatori populari, rapsozi, 18 dintre ei fiind
membri ai Academiei Artelor Tradiţionale din România, participând ca invitat de onoare.
Preluând modelul - considerat ideal pe plan mondial, cu valoare de reper ştiinţific şi cultural
universal - Complexul Naţional Muzeal "ASTRA" Sibiu a iniţiat, în anul 2001, organizarea
Festivalului Naţional al Tradiţiilor Populare din România.
Festivalul a fost conceput ca o manifestare spectaculară şi interactivă, de prezentare scenică
sau lucrativă, ecleziastică sau laică, printr-un dialog direct între actanţi şi publicul vizitator, exprimat
în spirit comunitar şi interactiv (povestind, cântând, dansând, exersând în cadrul atelierelor de arte
plastice sau arte mecanice, gustând mâncăruri tradiţionale etc.), împreună cu ţăranii actanţi,
reprezentanţi ai comunităţilor care îşi prezintă propriile tradiţii. Întreg ciclul de manifestări apare ca o
suită de spectacole şi activităţi vivante, cu ateliere de creaţie "in vivo", desfăşurate în arealul de 45 ha
ale expoziţiei permanente a Muzeului din aer liber din Dumbrava Sibiului, în toate categoriile de
monumente, de regulă actanţii ocupând chiar incinta monumentelor transferate din satul sau zona
etnografică de origine a acestora.
Festivalul are ca obiective prezentarea "de visu" a culturii populare contemporane româneşti,
prin expunerea întregului patrimoniu viu, a tradiţiilor culturale ale vieţii de odinioară, păstrate cu
sfinţenie până astăzi, în multe sate, viaţa comunităţilor rurale într-un adevărat festin cultural ce
aminteşte de satele în zilele de sărbătoare ale vremurilor de odinioară. Festivalul are ca mesaj direct
şi provocarea tinerilor de a cunoaşte şi aprecia valorile patrimoniului cultural imaterial, marcă a
propriei identităţi etno-culturale, întărind credinţa actanţilor însăşi, că efortul, adeseori uriaş, merită
continuat, prin integrarea tinerei generaţii.
În anul 2007, la cea de a VI-a ediţia a Festivalului s-au reunit, în perioada 30 iulie - 5 august
2007, judeţele Cluj, Dâmboviţa şi Vaslui, precum şi reprezentanţi ai românilor de pe Valea
Timocului - Ansamblul folcloric "Osnicia" şi Grupul de cântăreţe din satul Cobişniţa, comuna
Negotin şi Ansamblul de dansuri populare "Ţărăncuţa", din Criuleni, Republica Moldova.
În cele 6 zile ale Festivalului, participanţii-actanţi au evoluat în faţa vizitatorilor în număr foarte
mare (peste 15.000!), după un program cu durata de 7 - 8 ore, desfăşurat simultan în cadrul celor
cinci secţiuni:
Arte religioase: cântăreţii la strană ne-au (re)deschis, seară de seară la slujba de vecernie, calea
de cunoaştere a Cerurilor şi mai ales ne-au pregătit pentru a întâmpina marea sărbătoare a Schimbării
la Faţă.
Arte muzicale şi Arte coregrafice: grupurile de dansatori şi interpreţi (vocali şi instrumentali)
s-au succedat în spectacole desfăşurate pe scena în aer liber, o adevărată minune proiectată în peisajul
lacului şi al morilor. Spectacolele au fost unitare şi atent articulate de către conducătorii delegaţiilor,
astfel că încercarea de a evidenţia anumite segmente nu este scutită de riscuri. Şi totuşi, remarcăm:
Cluj - Grupul "Tradiţii" al Zegrenilor din Ceaba, Formaţia de dansuri tradiţionale din Frata, Taraful
lui Gaciu, rapsodul Vasile Soporan din Soporul de Câmpie şi instrumentistul Iosif Ghemant din
Gherla; Dâmboviţa: Ansamblul folcloric "Ciuleandra", Şcoala Populară de Artă "Octav Enigărescu",
Grupul folcloric "Bosilce" al comunităţii bulgarilor din Târgovişte, "Căluşarii" din Ziduri, Odobeşti
precum şi rapsozii - Elena şi Mihaela Ciobanu din Morteni, Denisa Grecu din Ocniţa şi Tănase
Gheorghe din Bezdead; Vaslui: Ansamblul Folcloric "Trandafir de la Moldova", Huşi, Formaţia de
cimpoieri din Perieni, Formaţia de trişcari şi Formaţia de dansuri "Rândurile" din Muntenii de Sus,
Fanfara din Valea Mare şi interpreta de folclor Silvia Ene.
Arte plastice: creatorii populari, artizanii şi meşteşugarii, reprezentând judeţele participante şi-
au demonstrat abilităţile practice, producând "pe viu", după tehnici tradiţionale, artefacte autentice
oferite spre vânzare publicului.
Arte culinare: au fost preparate mâncăruri după reţete tradiţionale, oferite spre vânzare
publicului vizitator: balmoş, mămăliguţă cu brânză şi jumări şi plăcintă cu brânză - ca pe Valea
Mărieşului; talmeş - balmeş, gogoşi şi plăcintă bulgărească din Dâmboviţa, tochitură moldovenească,
poale'n brâu ca la Vaslui realizate de Rodica Bulboacă din Laza, participantă în echipa României la
Smithsonian Folk Life Festival. Surpriza acestei secţiuni au fost plăcintele cu brânză şi pânea coapte
de reprezentantele româncelor de pe Valea Timocului.
IMAGINI:
"Osnicia" Ansamblu folcloric, Valea Timocului, Serbia
"Chipăruşul" Ansamblu Folcloric, Nereju, judeţul Vrancea
"Ciuleandra" Ansamblu folcloric, Târgovişte, judeţul Dâmboviţa
"Tradiţia este păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în trecut". Constantin Noica

Simpozionul Internaţional "Cultură - Tradiţie - Toleranţă". Dialog multicultural prin cunoaşterea

tradiţiilor culturale ale popoarelor lumii
Complexul Naţional Muzeal "ASTRA", sub înaltul patronaj al Comisiei Naţionale a României
pentru UNESCO, în colaborare cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi Organizaţia Internaţională de
Folclor (IOV), a organizat în perioada 29 august-1 septembrie 2002, la Muzeul Civilizaţiei Populare
Tradiţionale "ASTRA" din Dumbrava Sibiului, Târgul Internaţional al Meşteşugarilor şi Simpozionul
Internaţional "Cultură - Tradiţie – Toleranţă. Dialog multicultural prin cunoaşterea tradiţiilor
culturale ale popoarelor lumii".
Prin organizarea Târgului şi Simpozionului Internaţional s-au urmărit: realizarea unui dialog
cultural internaţional pentru cunoaşterea "de visu" a culturii şi civilizaţiilor popoarelor lumii pe baza
înţelegerii şi acceptării; realizarea unei comunicări directe pe plan cultural şi ştiinţific; prezervarea
culturii populare contemporane româneşti şi internaţionale; valorificarea întregului patrimoniu
exprimat prin tradiţiile cotidiene din viaţa comunităţilor rurale; încurajarea adresată generaţiei tinere
de a cunoaşte şi proteja, de a-şi însuşi şi perpetua acest patrimoniu; prezentarea aspectelor
fundamentale ale vieţii comunitare, reunind activităţile specifice care conduc la o intensă interacţiune
între actanţi şi realizarea, prin participarea internaţională, a unei mai bune cunoaşteri a
meşteşugurilor şi a celor care le practică.
IMAGINI:
Vizitarea atelierelor-şcoală de către participanţii la Simpozion
Ceramică realizată în Georgia

Academia Artelor Tradiţionale din România

În cadrul programului naţional de protejare a patrimoniului cultural imaterial, iniţiat de
Complexul Naţional Muzeal "ASTRA", având o concepţie sistemică riguroasă, antamând şi
catalizând capacităţi, energii şi potenţe din întreaga ţară, Academia Artelor Tradiţionale din România
este însăşi cheia de boltă a edificiului, conceput ca o construcţie barocă, cu şapte nivele. Ideea
fundamentală care a stat la temelia demersului nostru ctitorial a fost aceea de a întemeia, în România,
"forumul naţional al celor mai valoroşi şi reputaţi creatori de artă populară tradiţională, aleşi de cei
mai buni specialişti din domeniul etnologiei şi etnomuzeologiei, reuniţi deopotrivă într-un dialog
concret, analitic, viu, deschis, democratic şi permanent, cu privire la trecutul (tradiţia), prezentul şi
viitorul creaţiei artistice de toate genurile", în scopul de a revela individualităţile superlative ale
culturii populare contemporane. Academia Artelor Tradiţionale din România se inspiră nu din
tradiţiile şi funcţiile Academiei Române, ci se doreşte mai degrabă o parafrază semantică la ceea ce
anticii numeau "Academia" din Atena (în fapt "Grădina lui Akademos", reputată prin calitatea
principală a locaţiei, de a găzdui dezbaterea filosofică a marilor gânditori ai cetăţii şi împărtăşirea
către tânăra generaţie a ideilor şi valorilor generatoare de frumuseţe, adevăr şi progres cultural).
Obiectul de activitate şi menirea Academiei Artelor Tradiţionale din România constau, între altele,
din etalonarea valorilor individuale, reale, ale culturii şi civilizaţiei populare tradiţionale şi
promovarea lor în conştiinţa naţională şi universală ca elemente ale capacităţii superlative de creaţie
în domeniul artei şi artefactelor populare, toate expresive în planul configurării identităţii noastre
etnoculturale.
Structura Academiei Artelor Tradiţionale din România cuprinde secţiile: Arte plastice
(meşteşugari şi artizani populari), Arte mecanice (meşteri constructori şi artefactori de geniu în
domeniile civilizaţiei tehnice populare tradiţionale), Arte ludice (coregrafi), Arte muzicale (rapsozi
populari şi interpreţi instrumentali), Arte literare (poeţi şi naratori populari) şi Arte culinare.
În zilele de 11-12 august 2007, în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, a avut loc Adunarea
Generală a Academiei Artelor Tradiţionale din România, onorată de prezenţa preşedintelui
Academiei Române, domnul acad. Ionel Haiduc şi a vicepreşedintelui, domnul acad. Florin Gheorghe
Filip.
Întâlnirea conducerii Academiei Române cu membrii Academiei Artelor Tradiţionale din
România a reprezentat un moment deosebit de important, prin legitimarea "academiei satului" de
către Academia Română. Preşedintele Academiei Române a acceptat patronajul tutelar al Academiei
Române, de for suprem ştiinţific şi cultural la scară naţională, aprobând principiile fondatoare ale
Academiei Artelor Tradiţionale din România, de a evidenţia, de a recunoaşte şi de a recompensa
moral autenticele valori ale culturii populare tradiţionale din România.
Meşterii şi creatorii populari, consacrate personalităţi ale satelor şi comunităţilor de origine, primiţi
în Academia Artelor Tradiţionale din România, au avut posibilitatea etalării propriilor creaţii într-o
expoziţie vie, bun conducător în periplul Recunoaşterii.
IMAGINI:
Prof. Dr. Corneliu Bucur decernând Diploma de membru al Academiei Artelor Tradiţionale din
România interpretei de folclor Elena Jurjescu Todi, Timişoara, judeşul Timiş
Prof. Dr. Corneliu Bucur decernând Diploma de membru al Academiei Artelor Tradiţionale din
România meşterului rotar Simion Cojocariu, Ocna Sibiului, judeţul Sibiu
Acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române; Acad. Florin Filip, vicepreşedintele
Academiei Române; Prof. Dr. Corneliu Bucur, director general al Muzeului "ASTRA"

Expoziţia "Tezaure umane vii"

Expoziţia "Tezaure umane vii" a însufleţit Sala "Constantin Brâncuşi" din Palatul
Parlamentului, Bucureşti (8-30 aprilie 2003) şi pavilionul expoziţional al Muzeului Civilizaţiei
Populare Tradiţionale "ASTRA" (Muzeul în aer liber), Sibiu (18 mai - 15 octombrie 2003). Cea mai
monumentală prezentarea având loc, în Casa Artelor, la inaugurarea programului Capitalei Culturale
Europene – 2007 (17 octombrie – 15 noiembrie 2006). Muzeul "ASTRA" a debutat expoziţional, în
Anul Capitalei Cultural Europene (30 decembrie 2006 –1 aprilie 2007), cu un eseu antropologic
mărturisit într-un act expoziţional de excepţie – "Tezaure umane vii – România".
În Piaţa Mică, restaurată general, ocazionat de organizarea expoziţiei "Tezaure umane vii" –
expoziţia etalon şi simbol a proiectelor Muzeului "ASTRA" dedicate promovării valorilor spirituale
ale identităţii noastre - în anul 2007 - a apărut o lucrare de sculptură monumentală în lemn, inspirată
din modestul instrument folosit la torsul lânii, şi reprodusă la scară monumentală - "fusul cu
zurgălăi".
Creaţie artistică remarcabilă, înzestrată cu câteva modele decorative ce aparţin patrimoniului
simbolistic arhetipal al ţăranilor din Maramureş, coloana din stejar, înaltă de 5,5 m, aparţine, ca şi
concepţie şi realizare, unuia dintre cei dintâi creatori populari (ţărani) primiţi în Academia Artelor
Tradiţionale din România - Pătru Godja (70 de ani) din Valea Stejarului, Maramureş. Din luna iunie,
monumentul este integrat sectorului dedicat sculpturilor monumentale din Muzeul în aer liber.
Încriptând un simbolism elaborat, de o complexitate şi profunzime remarcabile (dovadă a
cunoştinţelor intime de semantică ancestrală, asimilată prin tainele de nepătruns ale mecanismelor
tradiţiei, de transmitere orală), "Coloana dăinuirii noastre" tratează, de o manieră arhitecturală,
sculpturală şi decorativă, absolut impresionantă, întreg destinul istoric al neamului românesc, din
perspectivă diacronic-culturală, semnificând dăinuirea unui neam, de sorginte preistorică, rezultat din
etnogeneza daco-romană şi având o continuitate multimilenară, în vatra naşterii şi permanenţei sale
bimilenare.
Prin expoziţia inaugurală a Capitalei Culturale Europene, Muzeul "ASTRA" a formulat
principalul mesaj cultural adresat Europei întregi (care ne-a cuprins recent în structurile sale
organice): esenţa cultural-istorică a Sibiului (şi prin extensiune, a Ardealului şi chiar a României)
este multiculturalitatea, iar datoria noastră sacră, deopotrivă a românilor şi saşilor, a maghiarilor şi
rromilor, este să o cultivăm, să o apărăm şi să o promovăm în cadrul programului comun, în semn de
respect pentru ctitoriile înaintaşilor şi în semn de mare răspundere pentru păstrarea policromiei
culturale a Europei.
În mod simbolic, expoziţiile cu această temă au încearcat prezentarea unei sinteze a categoriilor
creativ-umane procesual-procedurale şi obiectuale, reprezentând valorile autentice, clasice din
ultimele decenii, şi actuale, ale artei populare româneşti sub auspiciile programului naţional
"Deceniului Patrimoniului Cultural Naţional", inaugurat în anul 2001, prin iniţiativa conducerii
Complexului Naţional Muzeal "ASTRA", în întâmpinarea Convenţiei UNESCO pentru salvgardarea
patrimoniului cultural imaterial, Paris, 17 octombrie 2003.
Expoziţia a avut ca logo Educaţia în spiritul tradiţiei culturale.
Tematic, expoziţia a fost structurată în trei mari compartimente: Să ne adăpăm din valorile
tradiţiei; Să ne hrănim cu valorile tradiţiei; Să trăim în spiritul valorilor tradiţiei. Fiecare sector
expoziţional şi-a avut propriul simbol prin puterea de a simboliza – pornind de la funcţia sa primară –
a fiecărui artefact.
Actul de constituire a tradiţiei a fost simbolizat de pecetar, cel ce marchează ofrandele fiecărei
familii ţărăneşti (pâinea ritualică şi colacul), sub semnul sacrului şi profanului.
Discursul expoziţional a fost argumentat prin imaginea pristolnicului (un pecetarul uriaş, ce
reproducea la o altă scară un obiect minuscul creat la 1897), ca simbol al sensului tradiţiei, iar ca
motto a fost ales textul lui Constantin Noica: "păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în trecut".
Actul inspiraţiei şi creaţiei artistice sub semnul harului divin şi al modelului demiurgic a fost
simbolizat printr-o cruce, ca izvor de unde pornesc patru râuri confluente, cu cele patru universuri:
casa şi tezaurul familial (măiestria şi harul divin al talentului artistic, care le conferă forţă demiurgică
tuturor artiştilor populari).
Actul social al creaţiei, stimulat de rosturile familiale, de constituirea zestrei pentru nuntă (act
de întemeire a noii familii) a fost simbolizat prin carul de zestre.
Actul de inspiraţie din tradiţie şi de transmitere către noile generaţii a valorilor materiale a stat
sub semnul fântânii, izvor nesecat din care ne adăpăm cu toţii, ca dintr-o apă vie etern regeneratoare.
Actul de conservare şi educaţie în spiritul tradiţiei prin transmiterea secretelor meşteşugurilor,
prin cultivarea spiritului tehnic şi artistic, a stat sub semnul lăzii de zestre. Organizarea sugestivă a
unei clase de şcoală, cu bănci pentru "învăţăcei", având în mijloc, ca material didactic, tocmai o ladă
de zestre, plină de odoare, complinind aproape ritualic, mesajul profund al simbolului ales.
Actul de valorificare a tradiţiilor a fost simbolizat de şatrele târgurilor de odinioară, în mijlocul
spaţiului virtual comercial tronând carul încărcat cu toate prinoasele.
Actul de imortalizare a tradiţiei a revenit fotografiei şi filmului documentar.
IMAGINI:
Claudia şi Ruxandra Bîja broderie costum, Poiana Sibiului, judeţul Sibiu
Sophia Weinhold, ţesut; Helene Weinrich, dantelărie, Sibiu, judeţul Sibiu
...fragmente imagistice din expoziţie...
...fragmente imagistice din expoziţie...

Centrul European pentru Promovarea Tradiţiilor prin Valorile Patrimoniului Cultural Imaterial
Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale "ASTRA" a propus Guvernului României, prin
Ministrul Culturii şi Cultelor (acad. Răzvan Theodorescu) şi prin cel al Integrării Europene
(Alexandru Fărcaş), care au participat la inaugurarea Festivalului Naţional al Tradiţiilor Populare,
ediţia a IV-a, în ziua de 26 iulie 2004, fondarea, la Sibiu, în incinta muzeului în aer liber, a Centrului
European pentru Promovarea Tradiţiilor prin Valorile Patrimoniului Cultural Imaterial (prin dialog
internaţional).
Motivaţia acestei iniţiative este multiplă, atât obiectivă, cât şi subiectivă. Cea obiectivă rezidă în
incidenţa unor factori de ordin naţional şi internaţional, ţinând de asumarea, de către Guvernul
României, a noii paradigme culturale, recomandată cu începere din anul 1989, de către UNESCO şi
subscrisă de către toţi miniştri culturii ai ţărilor participante la reuniunea consultativă, convocată de
UNESCO la Istanbul, în anul 2001. Adeziunea exprimată de România, prin experţii participanţi la
dezbaterile de la Paris din anii 2002 şi 2003, privind adoptarea textului Convenţiei UNESCO pentru
salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, confirmă disponibilitatea instituţiilor culturale din
România de aplicare a Convenţiei promulgate în 17 octombrie 2003, Muzeul "ASTRA" asumându-şi
calitatea de înainte mergător, prin amplul program "Tezaure umane vii", adoptat imediat după
Revoluţia din 1989.
Excepţionalitatea acestui demers recunoscută şi apreciată şi de conducerea UNESCO, în
cadrul Conferinţei Internaţionale a ICOM, de la Seul, din 4 octombrie 2004, constă în amploarea,
singularitatea, caracterul naţional şi de reprezentare a tuturor etniilor şi categoriilor de vârstă din
România specifice sistemului iniţiat şi aplicat de Muzeul "ASTRA" Sibiu, cu începere din anul 1983,
cuprinzând un vast şi coerent evantai de manifestări (şi structuri sociale, neguvernamentale) reunite
sub sintagma, inspirată de UNESCO, "Tezaure umane vii".
Motivaţia subiectivă constă în valoarea cu totul deosebită, sub aspectul patrimoniului natural
şi cultural, a cadrului muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului, în măsură să ofere contextul ideal
pentru funcţionarea Centrului European propus de noi, precum şi dotările din infrastructura
muzeului: săli de conferinţe şi spaţii de cazare, amfiteatru în aer liber, hanuri şi cârciumi tradiţionale
(care oferă servicii de alimentaţie bazate pe reţete culinare tradiţionale excepţionale), existenţa unor
mijloace de agrement în interiorul muzeului, pe aleile care măsoară cca. 10 km, în sfârşit, existenţa
unei arhive de filme antropologice şi documentare excepţionale (peste 3000 de filme lucrate de cei
mai prestigioşi etnologi, antropologi şi documentarişti), toate în măsură să ofere condiţii ideale
oaspeţilor din toată lumea, interesaţi atât în a-şi prezenta propriile tradiţii şi valori ale patrimoniului
cultural material şi imaterial, în condiţiile unui dialog cultural intens şi de înaltă calitate cultural
artistică, cât şi să cunoască în toată structura şi desfăşurarea monumentală a manifestările oferite de
Muzeul "ASTRA" atât în planul culturii materiale cât şi a celei imateriale, specificul culturii
civilizaţiei poporului român.
Prin patrimoniul său tehnic (care a condus la instituirea Premiului UNESCO pentru
patrimoniu tehnic "Dumbrava Sibiului") şi arhitectural (una dintre cele mai bogate şi variate colecţii
de arhitectură vernaculară, laică şi ecleziastică), muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului realizează
una din cele mai armonioase relaţii de complementaritate dintre patrimoniul material (colecţiile
monumentale, instrumentale şi obiectuale ale muzeului sibian definesc Muzeul Civilizaţiei Populare
Tradiţionale "ASTRA" ca un muzeu reprezentativ pentru întreaga civilizaţie populară tradiţională din
România), şi cel imaterial care prin manifestările cuprinse în Programul "Tezaure umane vii",
derulate practic pe toată durata anului, îl transformă în cel mai viu, dinamic, plurivalent şi atractiv
muzeu etnologic din România şi, indiscutabil, printre cele mai preţuite din întreaga lume, dintre toate
muzeele de profil din lume.
Şansa celor invitaţi aici, în Dumbrava Sibiului, la amplul dialog pe problema identităţii lor
etnoculturale, exprimată prin tradiţiile păstrate, încă vii, în comunităţile de origine, de a cunoaşte,
deopotrivă valorile civilizaţiei tradiţionale a poporului român şi a tuturor minorităţilor din România
(saşi, maghiari, secui, sârbi, tătari, lipoveni etc.), credem a fi una cu adevărat excepţională.
Prin mulţimea serviciilor culturale oferite participanţilor la reuniunile colocviale anuale, în
condiţiile existenţei (cu posibilităţi evidente de modernizare şi optimizare) unei infrastructuri şi
logistici excepţionale: prezentări de filme şi diasonuri (în sala de proiecţie a pavilionului, de la
intrarea principală), expoziţii tematice sezoniere (în pavilionul expoziţional central), spectacole
folclorice (pe scena situată pe lac, cu amfiteatrul în aer liber - dintre care se disting Festivalul
Naţional al Tradiţiilor Populare, Zilele Academiei Artelor Tradiţionale, Festivalul Internaţional al
Filmului Antropologic (bienal), Festivalul Internaţional "Cântecele Munţilor" (anual), Olimpiada
Naţională "Meşteşuguri artistice tradiţionale", Târgul Creatorilor Populari din România (15 august) şi
Târgul Internaţional al Meşteşugarilor - prin manifestările ştiinţifice (colocvii şi simpozioane
naţionale şi internaţionale), pe cele mai diverse teme ale culturii şi artei populare contemporane
(filmologie, coregrafie, artă populară şi etnografie, culturologie), prin tabere estivale ale elevilor din
Liceele de Artă Plastică şi ale studenţilor de la Arte şi Arhitectură, prin slujbele religioase
(duminicale şi din zilele de sărbători calendaristice sau ocazionale: nunţi, botezuri), ţinute la biserica
din lemn din Bezded (judeţul Sălaj), datată 1753 sau biserica monument istoric Dretea (judeţul Cluj,
datată 1672), Muzeul "ASTRA" a devenit o instituţie vivantă, deosebit de atractivă în tot timpul
anului, un adevărat "museum vivum", un centru cultural şi turistic de valoare internaţională.
Plasarea Centrului European pentru Promovarea Tradiţiilor prin Valorile Patrimoniului
Cultural Imaterial, într-un asemenea muzeu, grandios ca patrimoniu, de mare proiecţie
fenomenologică privind copilăria civilizaţiei europene, unic prin mulţimea şi varietatea arhetipurilor
instrumentale şi colecţiilor sale, prin completitudinea tipologică, deopotrivă tehnică şi arhitecturală,
prin calităţile peisajului, care fac din spaţiul muzeal cu adevărat o "Dumbravă minunată", poate
realiza un dialog internaţional extrem de eficient, pe una dintre marile paradigme culturale, de
importanţă universală, ale secolului al XXI-lea vizând definirea şi salvgardarea identităţii
etnoculturale, a popoarelor lumii, prin cunoaşterea şi afirmarea Tradiţiilor.
Datorită dotărilor existente, agrementul oferit publicului vizitator, deci şi participanţilor la
colocviile organizate în acest centru, este extrem de variat, de la plimbările cu lotcile pe lac, la cele
cu trăsurile şi săniile trase de cai, pe aleile muzeului, de la vizitarea diurnă şi nocturnă (posibilă din
2007 datorită investiţiilor realizate în sistemul de iluminat special prevăzut cu spoturi de mare
putere), la oferta culinară tradiţională, la cârciumioara şi hanul din muzeu şi cazarea în spaţiile din
incintă, de la urmărirea spectacolelor artistice pe scena de pe lac, la proiecţiile de filme documentare
în Sala de conferinţe a Muzeului .
La bogăţia impresionantă a culturii şi artei populare tradiţionale din România, expresie a
puterii şi dorinţei de a-şi perpetua tradiţiile a tuturor comunităţilor tradiţionale, regionale şi locale,
indiferent de etnie, din România, (care fac din România una dintre cele mai mari puteri ale culturii
tradiţionale din întreaga lume), ideea de a fonda un asemenea Centru European pentru Promovarea
Tradiţiilor prin Valorile Patrimoniului Cultural Imaterial, larg deschis dialogului internaţional, este
mai mult decât un proiect dezirabil, este un act imperativ prin care etnomuzeologia românească
răspunde celei mai noi provocări culturale internaţionale (exprimată oficial de ICOM prin
circumscrierea tematicii Adunării Generale de la Seul din octombrie 2004, ca şi prin stabilirea
aceleiaşi sintagme "Muzeele şi patrimoniul cultural imaterial", pentru Ziua Internaţională a Muzeelor
din anul 2006), o paradigmă culturală prin care toate naţiunile şi comunităţile etnice, din întreaga
lume se opun globalizării universale. Răspunsul nostru este, astfel, un categoric "NU" globalizării
culturale şi un ferm "DA" păstrării tuturor identităţilor culturale şi cultivăriidialogului între toate
culturile lumii.
Dezbaterea la cea de a 21-a Conferinţă Generală a ICOM (Viena, 19 – 24 august 2007) a
temei "Muzeele şi patrimoniul universal" (aici incluzându-se şi patrimoniul imaterial), a conferit
proiectului nostru maximă vizibilitate şi prin obiectivele descrise, consensul general privind
oportunitatea sa deosebită. Având adeziunea membrilor ICME care au participat, în anul 2003, la
Conferinţa Internaţională organizată de Muzeul "ASTRA" la Sibiu (rămaşi cu impresii excepţionale),
în frunte cu prof. Per Bjorn Rekdal, promovarea acestui proiect se va bucura de suportul celor mai
valoroşi specialişti din reţeaua mondială a muzeelor etnografice.
Aflaţi în vizită la Sibiu, în ziua de 8 iunie 2007, cu ocazia participării la Summitul ţărilor din
Europa de Sud-Est, cu tema "Diversitatea culturală punte de legătură între patrimoniul cultural şi
cultura viitorului", la invitaţia Preşedintelui României, Traian Băsescu, Directorul general al
UNESCO, Köichiro Matsuura şi Secretarului General al Consiliului Europei, Terry Davis, au vizitat
expoziţia Proiectului de arhitectură al Centrului Internaţional preconizat la Sibiu, exprimând cuvinte
de maxim elogiu la adresa muzeului gazdă care a oferit un adevărat "recital" privind modul de
prezentare, "pe viu", în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, a tradiţiilor încă vii şi puternice în
satele României.
Procesul integrării europene a României şi aderarea noastră oficială la programul UNESCO
cuprins în "Declaraţia Universală a UNESCO privind Diversitatea Culturală" din anul 2001 şi în
Convenţiile UNESCO din 2003 şi 2005, presupune institurirea unui intens dialog cultural
internaţional şi fondarea unor structuri instituţionale sau asociative care să managerieze, printr-un
amplu dialog cultural universal cele mai importante şi urgente proiecte din portofoliul cultural
universal, cum ar fi, în cazul nostru, definirea identităţii culturale a popoarelor lumii prin prezervarea
şi conservarea valorilor patrimoniului cultural imaterial, expresie sintetică a diversităţii culturale
universale.
IMAGINI:
"Dunărea liniştită” Ansamblul folcloric al ruşilor lipoveni, Brăila, judeţul Brăila
Proiectul de arhitectură al Centrului
Proiectul de arhitectură al Centrului
Formaţia de dansuri tradiţionale săseşti din Alţâna, Nürenberg
"Prietenia" Ansamblului artistic multietnic, Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa
Aurelia Pau, icoane pictate pe lemn, Sibiel, judeţul Sibiu;
Sergiu Pârvu, icoane pictate pe sticlă, Chirpăr, judeţul Sibiu
Ionuţ Budău, olărit, Oituz, judeţul Bacău

Festivalul Naţional al Datinilor şi Obiceiurilor

Festivalul Naţional al Datinilor şi Obiceiurilor a fost organizat, în premieră, în anul 2007, ca
ofertă specială pentru Programul "Sibiu Capitală Culturală Europeană - 2007 ", în colaborare cu
Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" şi Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea
Culturii Tradiţionale Bucureşti. Calendaristic el a cuprins:
 28 – 29 aprilie 2007: Sâmbra oilor", "Măsurişul oilor", "Boteiul oilor", "Vălăritul", reconstituit
în Muzeu împreună cu Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale
Vrancea – Ansamblul Folcloric "Chipăruşul" din Nereju (instructor Dudu Nataliţa) şi "Ciobănaşul"
din Negrileşti (instructor Sonia Văscuianu), Primăria comunei Dalboşeţ, Caraş-Severin – Grupul
folcloric al şcolii din Dalboşeţ, "Junii Dalboşeţului" (instructor prof. Ana Mihailo) şi Ansamblul
Folcloric Naţional "Transilvania", Baia Mare, Maramureş (director Iuliana Dăncuş). Manifestarea a
avut ca oaspete de onoare pe renumita păstrătoare şi interpretă de folclor Valeria Arnăutu. Debutul
Festivalului a fost un real succes, nu numai prin valoarea actanţilor, ci şi prin noua formulă,
participativă, de prezentare a obiceiurilor: acelaşi obicei din trei zone etnografice diferite şi
"abandonarea" spaţiului scenei, reconstituiea făcându-se integral în gospodăriile din muzeu.
12 mai 2007: reconstituirea Sărbătorilor de primăvără - Paparuda, Caloianul, Govia, Lăzărelul,
Cofiţa - împreună cu Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale -
Teleorman, Primăria comunei Izvoarele - Ansamblul folcloric "Izvoraşul" (instructori Ana şi
Alexandru Trifan) şi Primăria comunei Năsturelu - Ansamblul folcloric "Dunărica" (instructor prof.
Florea Puiu Simion). Varietatea obiceiurilor a fost relevată prin reconstituirea lor de către comunităţi
aparţinând aceleiaşi zone etno-folclorice. Participanţii la eveniment au fost şi martorii vernisării
expoziţiei "10 + 15 + 2. Identităţi europene", organizată în colaborare cu Muzeul Etnografic de la
Viena, oferind oaspeţilor din Europa posibilitatea de a "trăi" străvechi obiceiuri româneşti.
din 18 în 20 mai 2007, vizitatorii au fost invitaţi, de Ziua Internaţională a Muzeelor (care a
durat ca în poveşti, trei zile şi trei nopţi), să (re)găsească toate bucuriile şi visele copilăriei, să se
(re)întâlnească cu tot ceea ce a aparţinut bunicelor şi mamelor, adică cu vatra casei, nu numai ca loc
de încălzire şi de iluminare, ci şi ca spaţiu în care se prepara mâncarea familiei. Dacă după vizitele
anterioare în muzeu au povestit despre ceea ce au văzut, acum le-am oferit posibilitate să păstreze în
amintire simfonia aromelor şi formelor pe care le-au putut degusta şi cumpăra… Vineri, s-au ospătat
cu un bulz de 10 metri, realizat de reprezentanţii ANTREC Covasna, sub privirea exigentă a
preşedintelui ANTREC, domnul Attila Dorogos, cu gulaş la ceaun, sâmbătă, cu păstrăvi şi papanaşi
gătiţi de reprezentanţii ANTREC Argeş, iar duminică, au degustat tocană la ceaun şi slănină "friptă"
ca la Orlat. Sărbătoarea Înălţării Domnului Ispasul (slv. sŭpasŭ - "Mântuitor") este una dintre cele
mai vechi şi mai importante sărbători ale creştinătăţii, prăznuită încă de pe vremea Apostolilor. Am
reconstituit obiceiul Cununii de Ispas alături de comunitatea din Mohu, Sibiu.
27 mai 2007: sărbătoarea Hramului Bisericii din Dretea, alături de comunitatea din Cârţa,
Rusaliile împreună cu formaţiile de căluşari din Oporelu şi Măgura-Sârbi, Olt. Oaspete de onoare ne-
a fost renumita păstrătoare şi interpretă de folclor Valeria Arnăutu. Hramul (slv. hramu - patron) este
momentul slăvirii ocrotitorului bisericii, care poate fi un sfânt sau un eveniment din Istoria Bisericii.
Biserica din Dretea are ca hram Pogorârea Sfântului Duh. Căluşarii (lat. collusium, collusii - grup de
dans, a dansa împreună, societate secretă) se întâlnesc de Înălţare, într-un loc ferit, unde se întâlnesc
trei drumuri, după ce au trecut de nouă izvoare şi nouă hotare. A performat la Sibiu, cu sprijinul
domnului Nichita Dragomira, Formaţia de căluşari din comuna Oporelu şi Căluşarii din Măgura-
Sârbi.
3 iunie 2007: Nunta în satul tradiţional. Secvenţe reprezentative ale nunţilor tradiţionale de la
Nădlac şi de la Rupea au fost reconstituite de Ansamblul Folcloric "Sălăşan" din Nădlac (instructor
Cristina Jucan) şi de Minisatul "Sfântul Andrei" din Braşov (coordonator prof. Ioan Sorin Apan), în
contextul vernisării expoziţiei realizate în colaborare cu Ambasada Republicii Slovace în România,
Nunta la slovacii din Ţinutul de Jos, cu ocazia vizitării Muzelui "ASTRA" de către vicepremierul
Republicii Slovacia, Excelenţa Sa Domnul Dušan Čaplovič.
de vineri, 15 iunie, până duminică 17 iunie, în Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale
„ASTRA” s-a organizat manifestarea Împreună - O diversitate culturală în ritmul cântecelor şi
dansurilor minorităţilor etnice din România. În contextul vizitării Muzeului de către consulii onorifici
ai României, de pe cinci continente, acestora li s-a oferit prilejul de a cunoşte, Ansamblul tătărăsc
"Kara-su" din Medgidia, Ansamblul de dansuri şi obiceiuri aromâne "Iholu" (Vocea) din Constanţa,
Ansamblul de cântece şi dansuri aromâne "Pilisterul"(Porumbelul) din Bucureşti, Ansamblul
folcloric "Dunărea liniştită" al ruşilor lipoveni din Brăila, Ansamblul folcloric "Parnasos" al grecilor
din Brăila, Formaţia de dansuri populare maghiare "Nefelejcs",din Mediaş şi Grupul de dansuri
populare săseşti din Sibiu.
 24 iunie: Sărbătoare Sfântului Ioan cel Nou (Sfântul Ioan de Vară), specifică satului tradiţional
românesc având multiple valenţe, "în straturi", predominant fiind unul sau altul în funcţie de zona
etnografică. În Oltenia, Banat, Transilvania şi Maramureş "greutatea" zilei este dată de relaţia cu
Sânzienele (lat. Sancta Diana), zânele bune care protejează câmpurile şi holdele, dar şi sănătatea
oamenilor. În Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei sărbătoarea se numeşte Drăgaică (bg.
Dragaika) şi mai multe fete se fac "Drăgăici". Celebrarea obiceiurilor din această zi, cărora li s-a
adăugat şi "Cununa Grâului", s-a făcut împreună cu Minisatul "Sfântul Andrei" din Braşov, condus,
cu pasiune şi cu talent pedagogic, de profesorul Ioan Sorin Apan, şi Ansamblul "Izvoraşul" din
Izvoarele, Teleorman, coordonat de entuziastul Alexandru Trifan.
7- 8 iulie: Zilele Culturii Populare Vâlcene au readus în memorie excelenta colaborare dintre Sibiu şi
Vâlcea, iniţiată cu ocazia celei de a doua ediţii a Festivalului Naţional al Tradiţiilor Populare din
România (2002). Târgul meşterilor populari, spectacolul folcloric susţinut de renumite ansambluri
din Oltenia, dar şi de grupuri de păstrători autentici ai tradiţiilor şi obiceiurilor locale, au demonstrat
valoarea tradiţiilor vâlcene ca şi efortul susţinut al instituţiilor de cultură de a le păstra şi valorifica.
21 iulie: Nedeia de Sfântul Ilie a cuprins un târg al meşterilor şi creatorilor populari din zona Sibiului
şi vernisarea, prin "recuperarea" afectivă, a două monumente din Maramureş, reconstituite în Muzeu.
Nedeia (slv. nedělja - duminică, sărbătoare) este un vechi obicei pastoral, specific regiunilor
muntoase, de întâlnire, petrecere cu târg de valori de întrebuinţare, ţinute la date fixe şi legate de
calendarul vieţii pastorale. În acest context, i-am invitat pe reprezentanţii comunelor Deseşti şi
Budeşti - satul Sârbi, să sfinţim Casa din Sârbi, în prezent sediul Centrului de Informare Turistică,
situat la intrarea principală în Muzeu şi Gospodăria de agricultor din Deseşti (cu batoză acţionată de
cai). Curtea casei din Deseşti a fost împodobită cu covoarele vopsite în culori naturale realizate de
Maria Pop, dar şi cu "ierburile de leac" care au dus în lume faima florei maramureşene şi a calităţilor
lor curative.
IMAGINI:
"Ciobănaşul", Ansamblu Folcloric, Negrileşti, judeţul Vrancea
"Izvoraşul", Ansamblu folcloric Izvoarele, judeţul Teleorman
ANTREC Sibiu ...slănină "friptă" ca la Orlat...
Comunitatea din Mohu, judeţul Sibiu
"Sălăşan" Ansamblu folcloric , Nădlac, judeţul Arad
"Nefelejcs" Formaţia de dansuri populare maghiare, Mediaş, judeţul Sibiu
"Parnasus" Ansamblu folcloric al grecilor, Brăila, judeţul Brăila
Minisatul "Sfântul Andrei", Braşov, judeţul Braşov
Comunitatea din Deseşti, judeţul Maramureş
"Tezaure umane vii sunt persoanele care deţin, la cel mai înalt nivel, deprinderile şi tehnicile
necesare pentru producerea anumitor aspecte de viaţă culturală a unui popor şi pentru continuarea
existenţei patrimoniului lor cultural material". UNESCO, Veneţia, 1999

Argument pentru un Program naţional – "Tezaure umane vii" – de salvgardare a patrimoniului

cultural imaterial
André Malraux credea, cu câteva decenii în urmă, că "secolul XXI va fi unul religios sau nu va
fi deloc".
Acest aforism a circulat în toată lumea prinzând contururi tot mai pronunţate (sau mai
nuanţate), alimentându-se şi din teoria "ciocnirii civilizaţiilor" (şi implicit, a religiilor), pe fondul
recrudescenţei, în Orient, a fundamentalismului islamic, asistat de impunerea tot mai autoritară, într-
un conflict tot mai acut şi violent cu iudaismul, a catolicismului anticomunist, sub Papa Ioan Paul al
II-lea, şi având ca o reacţie firească, revigorarea în Estul Europei, a ortodoxismului.
Dar pulsiunile tot mai puternice ale unui fenomen de cuprindere, de forţă şi de expansiune tot
mai rapidă, în plan universal, cel al "globalizării civilizaţiei", cu toate efectele sale pozitive, în plan
tehnico-economic şi al informaţiei, dar şi cu uriaşul său cortegiu de manifestări şi ameninţări
distructive, în plan cultural, au modificat paradigma secolului XXI, cea a apărării şi afirmării
identităţilor culturale înlocuind-o, tot mai mult, pe cea a cultivării credinţelor religioase.
 Cărturari de vază, din toate ţările lumii (la noi, printre alţii, Mircea Maliţa: "O civilizaţie, zece
mii de culturi"), conştienţi de pericolele globalizării, au atras atenţia naţiunilor lor şi împreună,
naţiunilor lumii, că trebuie suscitat (şi mereu resuscitat), interesul şi răspunderea structurilor
guvernamentale, claselor politice şi nicidecum pe ultimul loc, ca importanţă, academiilor din întreaga
lume, pentru declanşarea unei "resurecţii" naţionale întru apărarea propriei identităţi culturale şi,
primordial, a celei etnoculturale.
UNESCO, după venirea japonezului Köichiro Matsuura la conducerea organizaţiei, în anul
1999, a intensificat campania, în plan universal, pentru a impune, cu toată autoritatea forum-ului
mondial pentru ştiinţă, cultură şi educaţie, noua paradigmă exprimată prin sintagma "Tezaure umane
vii". După "Recomandările" UNESCO din anii 1989 (Paris) şi 1999 (Veneţia), care nu au dat
rezultatele scontate ("orice noutate începe prin a fi un paradox" – respins, ca atare, de toate cercurile
de influenţă), după reuniunile miniştrilor culturii din toate ţările lumii, de la Istanbul (2001) şi Paris
(2002), a urmat redactarea (pe baza unui consens general al delegaţiilor tuturor ţărilor membre) şi
publicarea, în 17 octombrie 2003, a Convenţiei pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial,
eveniment remarcabil, o adevărată "piatră de hotar" în istoria culturii popoarelor lumii.
Esenţa acestui document universal (şi personal am avut onoarea să lucrez la redactarea acestuia,
aducându-mi, în anul 2001, cu ocazia reuniunii experţilor guvernamentali, la UNESCO Paris, o
contribuţie concretă şi notabilă, prin valorificarea experienţei proprii, remarcabile - apreciată de toate
autorităţile în materie, prezente la acea reuniune - a Muzeului "ASTRA" din Sibiu, la includerea
muzeului etnologic, modern, în frontul instituţiilor celor mai calificate şi apte pentru a combate pe
acest nou front cultural ştiinţific) este aceea de a clarifica, conceptual, procesual, categorial şi
obiectual, categoriile patrimoniului cultural imaterial şi de a stabili tactica şi strategiile de principiu şi
cu o valabilitate generală, în plan mondial, pentru apărarea, transmiterea şi valorificarea, în condiţiile
vieţii moderne, a tradiţiilor etnoculturale.
După derularea, la Sibiu, în vara lui 2003, cu un real succes, a Conferinţei internaţionale a
ICME (Comitetul Internaţional al Muzeelor de Etnografie), sintagma reuniunii de la Sibiu (Muzeul şi
patrimoniul cultural imaterial) a fost preluată şi de Adunarea Generală a ICOM, organizată la Seul,
între 3 şi 10 octombrie 2004. În plenul reuniunii festive inaugurale, în timpul alocuţiunii
reprezentantului UNESCO, Muzeul "ASTRA" a fost citat nominal (şi singular) ca fiind muzeul cu
cea mai prodigioasă (elaborată, sistematică riguroasă şi intensă) activitate, în această direcţie, pe plan
mondial, un adevărat pionier în materie.
La baza acestor elogioase aprecieri (şi calificative superlative) a stat programul nostru
intitulat "Tezaure umane vii" – România, evaluat la faţa locului, ani la rând, de către cele mai
autorizate personalităţi ale UNESCO (Mounir Bouchenaki, Noriko Aïkawa, Ralph Pettmann), dar şi
de reprezentanţii unor importante organizaţii din structurile culturale mondiale, precum Alexander
Veigl (IOV), prof. Bjorn Rekdal (ICME).
Apariţia Ordonanţei Guvernamentale nr. 19 din
31 ianuarie 2007, destinată reglementării acestei probleme, de acută şi maximală importanţă
pentru destinul celui mai valoros patrimoniu cultural naţional, cel care ne defineşte, fundamental,
propria identitate etnoculturală, vine, la aproape patru ani de la apariţia Convenţiei UNESCO, să
legifereze, şi în România (semnatară, încă din 2005, a Convenţiei amintite), noul domeniu al
patrimoniului cultural naţional, al ştiinţei şi culturii naţionale, de covârşitoare responsabilitate pentru
naţiune şi pentru istorie.
Prezenţa în interiorul programului, structurat riguros de noi, în cadrul concepţiei elaborate
încă din anul 1990 (aspect subliniat elogios, la Seul, de consilierul directorului general al UNESCO,
doamna Noriko Aïkawa), a Academiei Artelor Tradiţionale din România, a stârnit, încă de la început,
vii controverse, în ţară, contestaţiile cele mai ferme venind, surprinzător, tocmai din partea
reprezentanţilor din conducerea de atunci a Academiei Române. Desigur că respingerea proiectelor
noastre s-a făcut "din principiu", în afara oricărei discuţii principiale, a oricărei confruntări de
argumente, a oricărei analize temeinice. Dacă ni s-ar fi oferit ocazia de a ne face cunoscute
argumentele, credem că reacţia ar fi fost cu totul alta, aşa cum avea să se întâmple, în vara anului
2007, când Preşedintele nou ales al Academiei Române, chimistul de faimă mondială, acad. Ionel
Haiduc, însoţit de Vicepreşedintele Academiei, acad. Florin Filip, au dat girul oficial al funcţionării
"Academie satului românesc", recunoscând valoarea proiectului germinat de strălucitele discursuri de
recepţie în Academie, susţinute de Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu, care au elogiat la superlativ,
primul satul românesc, al doilea, ţăranul român.
Aşadar, ce anume a stat la baza temerarului şi neconvenţionalului nostru proiect?
În mod esenţial, teza pe care ne-am construit edificiul unei "Academii a satului tradiţional"
este aceea a fundamentului rural şi caracterului tradiţional al civilizaţiei istorice a românilor. "Suntem
un neam de ţărani" afirmă, cu argumente irefutabile, o pleiadă de savanţi din toate ştiinţele socio-
umane, precum istoricii Nicolae Iorga, P.P. Panaitescu, C.C. Giurăscu şi Lucian Boia, geografii
George Vâlsan, Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu şi Ioan Conea, arheologii Ion Nestor, Radu
Popa şi Radu Florescu, sociologii Dimitrie Gusti, Traian Herseni, H.H. Stahl, Ilie Bădescu şi
Septimiu Chelcea, etnolologii Romulus Vuia, Romulus Vulcănescu, Valer Butură, Paul H. Stahl şi
Cornel Irimie, filozofii: Rădulescu Motru, Lucian Blaga şi Constantin Noica, istoricii religiei, Mircea
Eliade şi Ioan Petru Culianu, sau literaţi precum Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu şi Marin Preda,
ori poeţi ca George Coşbuc, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi George Ţărnea
(nominalizare extrem de eliptică).
Cele două discursuri de recepţiune în Academia Română, ale lui Lucian Blaga (1937) şi Liviu
Rebreanu (1940), la care ne-am referit mai sus, au constituit înseşi coloanele de rezistenţă şi totodată,
cariatidele de frontispiciu ale edificiului ce recunoaşte şi preţuieşte valorile individuale de elită ale
universului spiritual al satului tradiţional din România. "Suntem şi vom fi totdeauna – afirma, sub
cupola Academiei Române, în aplauzele întregii asistenţe, Liviu Rebreanu – neam de ţărani. Prin
urmare, destinul nostru ca neam şi ca putere culturală atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în
sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest
aur în valori eterne".
Această nouă structură informală, apărută în peisajul cultural românesc contemporan, ca un
posibil model avangardist pe plan mondial, de recunoaştere a valorilor superlative ale culturii
populare româneşti, elogiată de UNESCO, contestată (sau, în cel mai bun caz, ignorată) la noi acasă,
a fost creată în semn de suprem omagiu adus spiritului etnofondator al ţărănimii române (acel "ţesut
conjunctiv al istoriei", cum i-a numit Fernand Braudel pe ţăranii Europei), exponenţilor anonimi,
timp de milenii, ai celor ce în tăcere, în umilinţă şi în ignorare generală, cu modestie, dar cu un har
artistic inegalabil, au urzit şi au ţesut însăşi substanţa propriei noastre identităţi etnoculturale.
La rândul său, Lucian Blaga observa, profund filozofic, într-un registru axiologic extrem de
rafinat, că în afara unui "complex à propri, al unei matrici stilistice performantă în planurile şi
creaţiile unei culturi minore, (...) nu s-a ivit, până astăzi, nicăieri şi niciodată, o cultură majoră. Un
popor lipsit de acest profund à priori stilist, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea, niciodată şi
o cultură majoră, oricâte genii şi talente ar avea la dispoziţie, pentru asemenea înfăptuire. Geniul
creator rămâne geniu pustiu dacă nu e integrat în câmpul unui asemenea potenţial stilistic".
A se mai încerca, astăzi, să se nege sau să se minimalizeze, rolul ţărănimii în toată istoria, cel
puţin bimilenară, a neamului nostru, contribuţia sa genuină şi ctitorială la edificarea (etno-zidirea)
fiinţei noastre culturale, ca popor cu o spiritualitate inconfundabilă, fundamentarea etnogenetică şi
post-etnogenetică a etnoculturii româneşti, prin conservarea multiseculară a tradiţiilor în cele mai
vitrege împrejurări, în întreg evul mediu, când "românii s-au închis şi mai mult în ei, s-au adâncit în
propriile lor tradiţii spirituale, care erau nu numai latino-bizantine, ci şi prelatine, adică geto-dacice",
cum precizează Mircea Eliade în "Destinul culturii româneşti", nu poate fi evaluat decât ca opera
unui spirit mărginit, optuz şi refractar recunoaşterii originilor civilizaţiei şi culturii noastre.
Am fost condamnaţi de o istorie mai mereu potrivnică, de ocupaţiile silnice şi vămuitoare ale
popoarelor migratoare, care ne-au obidit un întreg mileniu (secolele III-XIII), urmate de dominaţia
otomană, care ne-a vitregit economic, influenţându-ne, totodată, cultural şi psihologic, vreme de alte
cinci veacuri (din secolul al XIV-lea până în 1877, când Principatele Române şi-au cucerit
independenţa), la o cultură predominant orală, de esenţă populară. Pe bună dreptate, constata, în mod
extrem de documentat, Mircea Eliade, că "geniul popular, autentic românesc, a ieşit sporit din acest
secular proces de interiorizare... (iar)…adâncirea propriilor tradiţii spirituale n-a putut rodi decât pe
nivelul creaţiei populare, adică al folclorului".
A ignora, în aceste condiţii, geniul popular echivalează cu un adevărat "Lèse majesté" faţă de
"Măria Sa, Ţăranul Român". Un asemenea gând, crez, gest, atitudine sau "Doamne fereşte", program
cultural, ar trăda, la nivel individual, dincolo de toată ştiinţa, erudiţia livrească şi prestigiul social,
atitudinea (din păcate destul de frecventă, în societatea noastră postbelică), egolatră a parvenitului
care se ruşinează cu proprii părinţi şi bunici, ţărani din neam în neam, care uită drumul spre satul
natal şi rupe toate legăturile cu neamul lui de pe pământ şi cu cel de sub pământ, uitând de sărbătorile
celor vii şi de pomenirea celor "trecuţi la cele veşnice", de datinile şi obiceiurile strămoşeşti, afişând
un postmodernism sterp şi pustiu, ce îi anulează chiar şi propria identitate şi valoare.
Iar concluzia lui Eliade, având beneficiul unei enciclopedice informaţii la nivelul culturii
universale, acoperă, ca un epitaf, esenţa creaţiei noastre culturale, "aproape tot ce a dat mai bun
geniul românesc până în prezent, l-a dat pe nivelul creaţiei folclorice".
Revenind la cadrul instituţional, "academic", dincolo de frumoasa, pilduitoarea şi tentanta
apropiere a originilor celor două instituţii academice, cea a spiritului aulic, a culturii scrise, a
aristocraţiei moderne a ştiinţei, tehnicii şi artei şi cea a culturii orale, tradiţionale, populare, anonime,
fiecare acoperind unul dintre cele două subsisteme ale culturii naţionale (care, doar împreună pot
cuprinde, întregi şi da expresie întreg universului cultural al poporului nostru), ce s-ar putea, oare,
reproşa iniţiativei noastre (de a fonda o academie a valorilor individuale superlative ale satului
românesc, privite cu uluire şi admiraţie de o lume întreagă) şi care este consensuală cu cea mai nouă
paradigmă cultural-universală privitoare la recuperarea propriilor origini, cultivarea propriilor
rădăcini, reconsiderarea şi reformularea propriei Identităţi (care, aşa cum afirma acad. Alexandru
Zub, este o "conchistă de fiecare zi", este o reconstrucţie culturală perpetuă, şi care, asemeni lui Ianus
bifrons, este obligată să privească, deopotrivă, spre trecut, şi spre viitor, inspirându-se din istorie şi
proiectând totul în viitor, printr-o tradiţie permanent reînnoită)?
Un singur lucru, poate, pe care îl acceptăm ca fiind expresia unei slăbiciuni a minţii omeneşti,
mai dispusă, "din oficiu", să pactizeze cu "obişnuinţa", decât să deschidă uşa larg, fără împotrivire,
"noutăţii", debarasându-se de orice prejudecată: este prea îndrăzneaţă şi originală spre a fi adoptată,
în premieră, în România. Prin tradiţie, noi aşteptăm legitimarea în străinătate a unei noi paradigme
culturale, pentru a o accepta, "fără riscuri", ca un produs "autentificat", de autoritate universală, sau
europeană, incontestabilă.
Oare nu considera, cu deplin temei, Dimitrie Gusti, în chiar dizertaţia sa, în momentul primirii
în Academia Română (intitulată "Fiinţa şi menirea Academiilor"), că "Prima chemare a Academiilor
este de a răspunde necesităţii de socializare a creaţiei şi a înfruntării pericolului specializării excesive
a ştiinţei"?
Şi, oare, nu, acelaşi ilustru membru al Academiei Române afirma, în mod vizionar, acum trei
pătrare de veac, că "Academia perfectă, ca sanctuar al spiritului uman, oferă, într-un tip individual,
tabloul prescurtat al umanităţii complete. Universalitatea culturală este, "deodată", savantă şi
artistică, toate feţele şi elementele ei trebuie, deci, undeva, reunite într-o superioară armonie şi
puternică virtute"?
Proiectul nostru, derulat încă din 1992, cu efecte absolut miraculoase pentru o suscitare
generală a interesului responsabil pentru protecţia şi cinstirea spiritului creator popular, autentic şi a
respectului suprem pentru continuarea tradiţiilor vii, nu face decât să întruchipeze (formalizând
efectiv principiile, într-o construcţie culturală reală), teza lui Dimitrie Gusti, conform căreia: "Viaţa
unei naţiuni este împodobită cu frumuseţea unui adânc sens etic. Naţiune înseamnă un ideal cultural
de realizat, ea este, deci, un principiu de continuitate a muncii culturale. Cu cât cultura naţională este
mai dezvoltată, mai originală, cu atât mai adevărat şi profund este sentimentul comunităţii muncii
culturale, deci chitul de cimentare a unităţii naţionale".
Atitudinea noastră, a celor ce suntem chemaţi să ne salvăm şi să ne protejăm conştiinţa şi
valorile identitare prin abordarea unui program naţional fundamental ştiinţific – prin contribuţiile
membrilor Academiei Române, în primul rând - nu mai poate fi aceea de a trata ţărănimea (atâta câtă
mai este ea) ca o categorie inferioară, şi de aici, cultura populară, ca o subproducţie culturală emanată
de "talpa ţării", ci dimpotrivă, de a considera exponenţii, creatorii şi trezorierii culturii noastre
populare tradiţionale, ca fiind adevăratele "Tezaure umane vii" ale naţiunii, sau, potrivit sintagmei
aflate mai aproape de filozofia şi expresia ţărănească, "cununa ţării", demni, aşadar, de a fi încadraţi
într-o "Academie a satului românesc".
Faptul că am hotărât să-i scoatem din anonimat şi să-i aşezăm pe frontispiciul cultural al unei
instituţii supreme a spiritualităţii poporului nostru este, credem cu toată tăria, un legitim, profund
moral şi deplin responsabil act de recunoaştere şi de restituţie a celor ce, cu modestie şi chiar cu
umilinţă, continuă, împotriva tuturor vicisitudinilor şi ingratitudinii noastre, să slujească de o viaţă, la
altarul sacru al Tradiţiei (o Tradiţie mereu reînnoită, în spiritul vremii), nelăsând să se stingă "focul
viu" şi sacru al Identităţii noastre.
Reuniunea, la Sibiu, în contextul manifestărilor din cadrul Capitalei Cultural Europene a
reprezentanţilor de elită ai celor două emisfere ale culturii naţionale, cei dintâi reprezentând
conducerea Academiei Române, şi cei din urmă, membrii de elită ai Academiei Artelor Tradiţionale
oferă întregii lumi o imagine sublimă, pilduitoare, cu privire la decizia României moderne, integrată
în structurile europene de la 1 ianuarie 2007, de a-şi reconsidera şi reuni toate valorile ce, numai
dimpreună, rostuiesc trecutul şi proiectează viitorul culturii noastre naţionale sub semnul valorilor
identitare.
IMAGINI:
Nicolae Suciu, icoane pictate pe sticlă, Cincu, judeţul Braşov
"Am avut o deosebită plăcere să vizitez Muzeul ASTRA şi să aflu multe lucruri despre viaţa
poporului român. Vă mulţumesc foarte mult!" Köichiro Matsuura, Director general UNESCO
"Şcoala de familie" Silvia Tecoanţă, ţesut, Alţâna, judeţul Sibiu
"Patrimoniul cultural imaterial, transmis din generaţie în generaţie, este recreeat în permanenţă de
comunităţi şi grupuri, în funcţie de locul lor, de interacţiunea cu natura şi de istoria lor şi le dă un
sentiment de identitate şi de continuitate, contribuind astfel la promovarea respectului diversităţii
culturale şi a creativităţii umane". UNESCO, Istanbul, 2003
Acad. Ionel Haiduc; Prof. Dr. Corneliu Bucur; Nicolae Purcărea, sculptură lemn, judeţul Braşov
Preşedintele Academiei Române, acad. Ionel Haiduc,
a legitimat fondarea Academiei Artelor Tradiţionale din România ca o nouă paradigmă culturală:
"Orice noutate începe prin a fi un paradox, continuă prin a fi o banalitate şi sfârşeşete prin a fi o
prejudecată".
"Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufletească de necontestat". Lucian Blaga
Adela Petre, ţesut, Sibiciu, judeţul Buzău;
Mihaela Todoran Poll broderie cu mărgele Salva, judeţul Bistriţa Năsăud
"La simplitate ajungi chiar fără voia ta, de îndată ce te apropii de sensul real al lucrurilor". Constantin
Brâncuşi
"Păstrarea tradiţiilor populare este o datorie şi o obligaţie a noastră, a tuturor, pentru că în lumea
aceasta a globalizării, există riscul şi pericolul ca identitatea naţională, nu numai a românilor ci şi a
altor popoare să se şteargă treptat. Înainte de toate, cred în cultura populară, pentru că industrie,
ştiinţă, comerţ, arte fac şi alţii, dar cultura populară este unică, are un specific al său, care este
inegalabil". Acad. Ionel Haiduc Preşedintele Academiei Române
... Lumea, aşa cum e, e zidită bine; nu o poţi schimba. Lumea e-n cuprinsu ei, nu în al nostru...
Avram Negriu, confecţionat spete;
Dan Dacian, olărit Rîşculiţa, judeţul Hunedoara
"Lucrurile nu sunt greu de făcut. Ceea ce este cu adevărat greu este de a ne pune în starea de a face".
Constantin Brâncuşi

PATRIMONIUL CULTURAL ARTISTIC

GALERIE MODERNĂ DE SCULPTURI MONUMENTALE

Considerată, numai convenţional, o secţiune a muzeului, acest nou sector expoziţional, având
toate atributele unei galerii de artă plastică modernă, în aer liber, în principal, se distinge în cadrul
muzeului, ocupând o alee dispusă periferic, faţă de spaţiul expoziţiei muzeal-etnografice (numită, din
respect pentru tradiţie Aleea Călăreţilor), astăzi Galeria Sculpturilor.
Ideea constituirii expoziţiei de sculptură monumentală a venit din necesitatea, resimţită acut de
organizatori, de a prelungi universul valorilor culturale ale satului românesc în contemporaneitate, de
a sugera funcţia de inepuizabilă sursă de inspiraţie a acestuia, pentru creaţia plastică actuală, de
esenţă aulică.
Viaţa, şi mai ales opera genialului ţăran din Hobiţa Gorjului - Constantin Brâncuşi -
recunoscut azi, în mod unanim, în întreaga lume, ca artistul care a revoluţionat sculptura modernă,
trecând cel dintâi frontiera dintre clasicism, premodernism şi modernism, au constituit un imbold
decisiv.
Şi unde, oare, altundeva decât în muzeul naţional al civilizaţiei tradiţionale a poporului
român, se puteau alătura, atât de organic legate între ele, satul, leagănul eternităţii noastre, cu aria
modernă inspirată din lumea satului?
Aşa s-a născut ideea Simpozioanelor anuale de sculptură modernă, "Constantin Brâncuşi", din
Dumbrava Sibiului, la care participă sculptori de formaţie academică, inspiraţia din universul satului
românesc fiind condiţia sine qua non a acceptării proiectelor lor. Li s-au adăugat, în anul 2002, două
opere ale unui meşter sculptor ţăran, Vasile Apan, din Vadul Izei, judeţul Maramureş, membru al
Academiei Artelor Tradiţionale din România. Opere cu valoare simbolică pentru lumea satului,
Ciutura (simbol al ingeniozităţii tehnice a ţăranului român) şi Fusul cu zurgălăi (simbol al măiestriei
artistice şi al sensibilităţii), ele străjuiesc chiar intrarea principală în Muzeul în aer liber.
În cadrul muzeului, manifestarea a reprezentat o importantă materializare a unei idei
generoase: punerea în ecuaţie şi prezentarea muzeografică, în aer liber, a două tipuri de patrimoniu
cultural, ambele cu rădăcini adânci în cultura şi civilizaţia umană: pe de o parte arta populară
tradiţională (cu precădere arhitectonică şi sculpturală), ca segment al creaţiei anonime a poporului
român ilustrată în expoziţia în aer liber din Dumbrava Sibiului pe o suprafaţă de peste 45 ha, şi, pe
de altă parte, creaţia monumentală contemporană încărcată de simboluri şi spaţialitate, specifice artei
moderne monumentale.
În cadrul Programului "Sibiu - Capitală Culturală Europeană 2007", Complexul Naţional
Muzeal "ASTRA" a organizat, Tabăra europeană de sculptură monumentală în lemn "EURO-
SCULPT 2007", cu participarea a zece sculptori din România, Turcia, Olanda, Germania, ale căror
lucrări au completat până la 29 numărul operelor găzduită de acest muzeu de artă modernă sui-
generis, fiind o dovadă grăitoare a complementarităţii ideale dintre cele două expoziţii permanente,
găzduite de muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, a susţinerii convingătoare a ideii perenităţii
valorilor culturale ale satului tradiţional, determinând o reflexie interioară perpetuă faţă de aforismul
filozofului-poet Lucian Blaga, la adresa obârşiei civilizaţiei universale: "Veşnicia s-a născut la sat!".
Fus cu zurgălăi, autor: Vasile Apan, 2002
Coloana dăinuirii noastre, autor: Vasile Apan, 2007
Coloana, autor: Aurel Vlad, 2007
Jilţ, autor: Alexandru Călinescu-Arghira, 1992
Sfântul Simion, autor: Marina Simona Antonio, 2007
Construcţie mobilă, autor: Ion Deac-Bistriţa, 1992
Înălţare, autor: Gavril Abrihan, 1994
Flori, autor: Ioan Cândea, 1994
Întoarcerea Fiului Risipitor, autor: Ion Iancuţ, 1992
Triptic Ortodox, autor: Sava Stoianov, 1992
Femeia ca înger, autor: Özgür Turhan , 2007
Arca lui Noe, autor: Septimiu Enghiş, 2007
În mişcare, autor: Peter van de Waal, 2007
Omagiu lui Brâncuşi, autor: Klaus-Friedrich Großkopf, 2007
Generaţii, autor: Mircea Ignat, 2007
Înger bătrân, autor: Vlad Dan Perianu , 2007
Megalopolis, autor: Dumitru Şerban, 2007
Mater Humana, autor: Eugen Florin Barzu , 2007
Poartă, autor: Petrovits Istvan, 1994
Dialog, autor: Nicolae Şaptefraţi, 1994
Roata lui Dumitru, autor: Alexandru Grosu, 1992
Izvorul, autor: Corneliu Tache, 1993
Izvorul Lacrimii, autor: Traian Moldovan, 1993
Ferestre, autor: Dinu Câmpeanu, 1993
Loc Sfânt, autor: Tuvia Yuster, Israel, 1994
Quantor, autor: Cristi Mârzea , 2007
Piuă, autor: Călin Baciu, 1993
Cavalerul, autor: Mihai Istudor, 1993
Christ, autor: Darie Dub, 1993

Zonele de provenienţă a monumentelor

Gospodărie
Moară de vânt
Gospodărie –atelier
Moară cu cai
Biserică
Gater
Mijloace de transport
Troiţă
Uleiniţă
Edificii de utilitate publică
Moară plutitoare
Moară hidraulică
Cherhana
Cămări & Sisteme de depozitare
Monoxilă
Teasc
Stână
Piuă

Complexul Naţional Muzeal "ASTRA" Sibiu

Piaţa Mică nr.11

Telefon: 0269 - 21.81.95
Fax: 0269 - 21.80.60
e-mail: office@muzeulastra.ro
www.muzeulastra.ro

Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale

"ASTRA"- Sibiu

Sibiu, Calea Răşinari

Telefon: 0269 - 25.29.99
Administrativ: 0269 - 25.29.92
Centrul de
Informare
al Turiştilor: 0269 - 25.29.76
Fax: 0269 - 25.29.09
e-mail: muzeuldumbrava@clicknet.ro
www.muzeulinaerliber.ro