«EXPERIMENTUL PITEŞTI»

Conference Proceedings
Comunicări prezentate la Simpozionul
«EXPERIMENTUL PITEŞTI
– REEDUCAREA PRIN TORTURĂ»
CULTURA, TINERETUL ŞI EDUCAŢIA ÎN
REGIMURILE DICTATORIALE COMUNISTE
ediţia a VII-a, Piteşti, 05 - 07 octombrie 2007

Editor şi coordonator Ilie POPA

Traduceri în engleză: Rozalia Rodica POPA şi Ilie POPA
Coperta: Ilie POPA , Alin BERECHET

FUNDAŢIA CULTURALĂ
MEMORIA
FILIALA ARGEŞ

PITEŞTI, 2008
EXPERIMENTUL PITEŞTI - REEDUCAREA
PRIN TORTURĂ. SIMPOZION INTERNAŢIONAL
(7; 2007; Piteşti)
Experimentul Piteşti - Reeducare prin tortură:
comunicări prezentate la Simpozionul Internaţional :
ed. a 7-a: Piteşti, 05-07 octombrie 2007 / ed. şi coord.:
Ilie Popa ; trad. în lb. eng.: Rozalia Rodica Popa şi Ilie Popa
- Fundaţia Culturală "Memoria", Filiala Argeş, 2008

ISSN 1843-4746

I. Popa, Ilie (ed. ; coord. ; trad.)

II. Popa, Rozalia Rodica (trad.)

Acest volum a fost tipărit cu sprijin din partea

domnului profesor universitar dr. Cornel CONSTANTINESCU,
Universitatea Politehnică Zürich, Elveţia

Picturile prezentate în lucrare au fost realizate

de Sorin FERARU, USA

ISSN 1846-4746

© Copyright Fundaţia Culturală Memoria – Filiala Argeş, 2008

Comitetul Ştiinţific internaţional:
• Prof. univ.dr. Dennis Deletant (UC Londra)
• Acad. prof. Al. Zub (Univ. Iaşi)
• Prof. univ. dr. Cornel. Constantinescu (Univ. Zürich)
• Dr. Alexandru Popescu (Univ. Oxford)
• Ticu Dumitrescu (AFDPR Romania)
• Dr. Marius Oprea (IICCR Bucureşti)
• Prof. univ. dr. Gh. Boldur Lăţescu (ASE Bucureşti)
• Prof.univ.dr.Radu Stancu (Univ. Piteşti)
• Spiridon Cristocea (Muzeul Judeţean Argeş)
• Prof.univ.dr.ing. Ilie Popa (Univ. Piteşti)
• Ion Caramitru (T.N. Bucureşti)
• Scriitor Micaela Ghiţescu (MEMORIA Bucureşti)
• Prof. dr. Ioana Voicu-Arnăuţoiu (Conservatorul Buc.)
• Cicerone Ioniţoiu (Paris)
• Aurel Sergiu Marinescu (New York)
• Conf.univ.dr. M. Rădulescu (Univ. Bucureşti)
• Publicist şi editor Sergiu Grossu (Paris)
• Publicist Ion Varlaam (Paris)
Comitetul de organizare locală:
• Tudor Pendiuc, Primar municipiul Piteşti
• Sergiu Rizescu, Preşedinte AFDPR Argeş
• Aristide Ionescu, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
• Nicolae Videnie, Inst Român de Istorie Recentă Buc.
• Nestor Dumitru, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
• Zicu Ionescu, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
• Remus Petre Cîrstea, Muzeul Judeţean Argeş
• Dumitru Eugen Olteanu, AFDPR Argeş
• Aurel Ilea, AFDPR Argeş
Chairman: prof.univ.dr.ing. Ilie POPA

Secretariatul simpozionului:
• Ana Şerbănescu
• Adrian Simeanu
• Marilena DICU
• Alin Berechet
Invitaţi de onoare: Nicu POPA (SUA), I.U.M. MORĂRESCU, (Germania), Gabriel STĂNESCU
(Origini, SUA), Ioan IOVCEV (Republica Moldova – Transnistria)

3
 Cezar Aurel BANU 241
Gabriela BICA 309
Mihai BURACU 63
Constantin CHIRILĂ 378
Corina CIMPOIERU 185
Valeriu CUŞNER 301
Ionel-Claudiu DUMITRESCU 375
Alina Georgiana FOCŞINEANU 211
Akmolla GÜNER 297
Cicerone IONIŢOIU 191, 333
Aristide IONESCU 67, 107
Sorin Gabriel IONIŢĂ 439
Zicu IONESCU 318, 323
INDEX 55
Nicu IONIŢĂ
Csongor JÁNOSI 347
DE Dumitru LĂCĂTUŞU 205
Gheorghe MARIAN 177
AUTORI Ileana MATEESCU 220
Lidia MELINTE 251
Gabriel MOISA 342
Alin MUREŞAN 159
Mihai NEAGU 173
Daniel Gabriel OTESCU 328
Gheorghe PENCIU 337
Lucian PLAPŞA 381
Liviu PLEŞA 197
Andrei Augustin POPESCU 460
Titică PREDESCU 270, 363
REDACŢIA Volumului 15
Emil SEBEŞAN 233
Fl. Alex. STĂNESCU 263
Mircea STĂNESCU 115
Adrian Claudiu STOICA 163
Cristache ŞTEFĂNESCU 293
Constantin TOTIR 276
Liviu TUDORAŞ 305
Gheorghe Păun ULMU 451
Nicolae VIDENIE 385, 457

4
 S U M A R

Prefaţa redacţiei ● 10
Rezoluţia adoptată de participanţii la simpozion ● 12
Aprecieri ● 13
Redacţia volumului:
- Imnul deţinuţilor politici ● 15
- Internaţionala terorismului comunist /
The communism terrorism international ● 17
- Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita comunistă /
The basic NKVD directives for the countries in the Soviet orbit ● 20
- “Reeducarea prin tortură – Experimentul criminal Piteşti” . Scurt istoric,
metode, caracteristici, etape, urmări / “Reeducation by torture – The
Criminal Experiment Pitesti”. Short history, methods, characteristics,
stages, consequences ● 30
- Fotografii ale unor personaje implicate în «Experimentul Piteşti »
(1949-1952) ● 41

COMUNICĂRI PREZENTATE LA SIMPOZIONUL

«EXPERIMENTUL PITEŞTI - REEDUCAREA PRIN TORTURĂ»
- Secţiunea I – „EXPERIMENTUL PITEŞTI” - ● 53

Nicu IONIŢĂ - Experimentul Piteşti – un genocid programat ● 55

Mihai BURACU - Piteşti vs. Holocaust ● 63
Aristide IONESCU - Experimentul Piteşti ● 67
Aristide IONESCU - Rădăcinile ascunse ale torturilor aplicate în "Experimentul Piteşti"
●107
Mircea STĂNESCU - Asupra numărului morţilor din reeducarea „de tip Piteşti” (1949-
1951). O reevaluare ● 115
Alin MUREŞAN- „Torţionar” versus „agresor”. Terminologie şi sensibilităţi ● 159

5
Adrian Claudiu STOICA - Experienţa psihologică a „reeducării”. Fenomenul Piteşti şi
deformarea personalităţii umane ● 163
Mihai NEAGU - Tortura psihică ● 173
Gheorghe MARIAN - Prin închisori şi lagăre de muncă din Romania - 1949/1954 ● 177
Corina CIMPOIERU - Reeducarea de la Piteşti în Arhiva de Istorie Orală a
Memorialului Sighet ● 185
Cicerone IONIŢOIU - O victimă a regimului communist din România. Pe urmele unui
tânăr maturizat încă din copilărie: Alexandru COŞEREANU ● 191
Liviu PLEŞA - Luptători din rezistenţa anticomunistă implicaţi în reeducare (grupurile
din Munţii Apuseni şi judeţul Alba) ● 197
Dumitru LĂCĂTUŞU - Reeducarea şi coloniile de minori între 1950 –1960 ● 205
Alina Georgiana FOCŞINEANU - ET IN HADES EGO… ● 211
Ileana MATEESCU - Nicolae Călinescu, victimă şi teoretician al
„Fenomenului Piteşti” ● 220
Emil SEBEŞAN - Din Iadul inchisorilor comuniste în Raiul democratiei populare ●
233
Cezar BANU - Negip Hagi Fazal (1906-1948): povestea unui erou tătar dobrogean ●
241
Lidia MELINTE - Represiunea comunistă - distrugerea conştiinţei umane ● 251

PARTEA A II-A
- Secţiunea a II-a – „CULTURA, TINERETUL ŞI EDUCAŢIA ÎN
REGIMURILE DICTATORIALE COMUNISTE” ● 261

Fl. Alex. StĂNESCU - S-a dorit un genocid cultural şi moral ! ● 263

Tititcă PREDESCU - Atacul împotriva culturii şi asupra spiritualităţii poporului român ●
270
Constantin TOTIR - Exmatricularea – metodă de represiune politică ● 276
Cristache ŞTEFĂNESCU - Prof.dr. Victor PAPILIAN. Mărturii directe de istorie
contemporană ● 293
Güner AKMOLLA - Demnitatea doamnelor tătare sub teroarea închisorilor comuniste :
Salia MEMET şi Sultan FAZĂL ● 297
Valeriu CUŞNER - Die Gedanken sind frei ● 301
Liviu TUDORAŞ - Cum ar arăta cultura română dacă nu ar fi trecut prin perioada
comunistă şi prin tranziţie ● 305
Gabriela BICA-OTESCU - Folclorul rezistenţei anticomuniste, componentă a unei
culturi oprimate ● 309
Zicu IONESCU - Impactul regimului communist din România ăn învăţământ.
Falsificarea istoriei ● 318

6
Zicu IONESCU - Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist ● 323
Daniel Gabriel OTESCU - Regimul communist şi publicistica religioasă din Mitropolia
Banatului (1947 – 1964) ● 328
Cicerone IONIŢOIU - Constantin Tonegaru victimă a comunismului şi lumea în care şi-a
dăruit viaţa ● 333
Gheorghe PENCIU - Gazul doctorului Ginel Gheorghe Plăcinţeanu ● 337
Gabriel MOISA - Educarea “patriotică” a tineretului român prin intermediul muzeelor
de istorie. Câteva consideraţii referitoare la anii ’70 ai secolului XX ● 342
Csongor JÁNOSI - Procesul Organizaţiei Tineretului Maghiar din Ardeal.
Studiu de caz ● 347

ALTE LUCRĂRI ● 361

Titică PREDESCU - Exercitarea Justiţiei „Democrat Populare” ca principal instrument

al represiunii societăţii româneşti ● 363
Ionel-Claudiu DUMITRESCU - Marea mutare stalinistă din 19 august 1939 ● 375
Constantin CHIRILĂ - Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate ! ● 378
Lucian PLAPSA - Iadul din libertate ● 381
Nicolae VIDENIE - Capcana Comitetulul Român pentru Repatrieri şi reacţiile exilului
(1955-1957)‫ ● ٭‬385
Sorin Gabriel IONIŢĂ - Drepturile sindicale şi libertatea de asociere ● 439
Gheorghe Păun ULMU - O revoluţie restanţieră ● 451
Nicolae VIDENIE - Tătarii din Crimeea şi românii în „cruciada împotriva
bolşevismului” (1942-1944)‫ ● ٭‬457
Andrei Augustin POPESCU - Persecuţia împotriva Falun Gong – o formă de teroare
prezentă în China comunistă ● 460

7
 REDACTARE TEXT

Articolul trimis redacţiei spre publicare va fi înregistrat electronic pe CD ROM,

memorie flash (stick), pe dischetă de 1,44 MB sau va fi transmis direct prin e-mail la
adresa cipopa@upit.ro;
■ el nu trebuie să depăşească, de regulă, 12 pagini A 4 (inclusiv aparatul critic), format: top
– 44 mm; bottom – 43 mm, left and right – 38 mm;
■ va fi redactat în Word 2007, preferabil, în Times New Roman, font size 11, cu semne
diacritice.

Responsabilitatea asupra conţinutului comunicărilor revine în exclusivitate

autorilor.

Colectiv Editorial:
Aristide IONESCU
Gheorghe Zicu IONESCU
Cornelia DAVIDESCU
Dumitru NESTOR
Eugen OLTEANU

Adresa Redacţiei:
Str. Livezilor Nr. 41, Piteşti, Jud. Argeş, cod 110128, ROMANIA
Tel. +40 248-632008; +40 348-438061; mobil: +40 744754841,
e-mail cipopa@upit.ro

Conturi:
RO46RNCB0022047230430006/EUR
RO73RNCB0022047230430005/RON

8
 Morţi vii, stafii şi urlete surpate de nebuni…
O, Doamne, unde eşti?!
De ce n-aprinzi minuni, minuni cereşti?
Pe unde eşti, o , Doamne, unde eşti?
Din nepătruns, nici un răspuns…
…Piteşti, Piteşti, Piteşti!
Aurel VIŞOVAN,
fost deţinut politic trecut prin „reeducări” la Piteşti

„Fenomenul Piteşti” -
“cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”,
Alexandr Soljeniţân

9
 PREFAŢĂ
Volumul de faţă conţine lucrările prezentate la ediţia a VII-a din 05 ÷ 07
octombrie 2007 a Simpozionului Internaţional „Experimentul Piteşti – reeducarea
prin tortură”. Ca şi celelalte volume apărute până acum, considerăm că acesta
constituie un pas important în lupta împotriva uitării contribuind la descoperirea
adevărului despre istoria recentă a României din timpul dictaturii comuniste.
Deviza tuturor ediţiilor simpozionului este exprimată în ultimele cuvinte
rostite în detenţie, înainte de moarte de renumitul om de cultură român Mircea
Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi”.
Filiala Argeş a Fundaţiei Culturale „MEMORIA”, în colaborare cu
A.F.D.P.R – Filiala Argeş, Primăria municipiului Piteşti, Muzeul Judeţean Argeş şi
Institutul Rămân de Istorie Recentă din Bucureşti au organizat primul Simpozion
Internaţional PERT’01 - „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură” care a
început pe 6 decembrie 2001, adică exact după 52 de ani de la punerea în aplicare,
în camera 4 Spital a fostei puşcării de deţinuţi politici din Piteşti, a celor mai
draconice metode de tortură asupra tinerilor întemniţaţi.
Celelalte ediţii ale simpozionului desfăşurate în ultima parte a lunii
septembrie şi începutul lunii octombrie, au avut de fiecare dată două secţiuni. O
secţiune de bază legată de „Experimentul Piteşti”şi o secţiune suplimentară pe
diferite teme legate de perioada comunistă: Opresiunea cultelor religioase din
România în timpul dictaturii comuniste; Grupuri înarmate de luptă împotriva
bolşevizării României; Opresiunea ţărănimii române în timpul dictaturii
comuniste; Opresiunea culturii române tradiţionale în timpul dictaturii comuniste;
Cultura, tineretul şi educaţia in regimurile dictatoriale comuniste. De fiecare dată
la ultimele patru ediţii, participanţii la simpozion au adoptat şi semnat câte o
rezoluţie legată de unele aspecte ale societăţii româneşti actuale. Rezoluţia adoptată
la ediţia din anul 2007 se prezintă în pagina 12 a prezentului volum.
Trebuie remarcat că orice amintire şi manifestare legată de „reeducarea prin
tortură” provoacă un adânc sentiment de înfiorare şi reculegere. Înfiorare - pentru
că, niciodată şi nicăieri, floarea tineretului român nu a fost supusă unui asemenea
calvar; reculegere - fiindcă mulţi, foarte mulţi dintre martirii de atunci, nu mai sunt
în viaţă, numărul lor scăzând din ce în ce mai mult în fiecare an, spre a mărturisi
despre încleştarea cu torţionarii, despre suferinţele şi, uneori căderile celor torturaţi
şi îndeosebi despre ridicarea lor spre biruinţă împotriva răului cu ajutorul credinţei
în Dumnezeu.
Rostul acestor manifestări şi implicit al prezentului volum a fost şi este în
continuare, cercetarea cu profesionalism, fără patimă, cu multă înţelegere şi
toleranţă, în vederea scoaterii la lumină a unei perioade tulburi, demenţiale din
istoria recentă a poporului român, astfel încât, asemenea orori şi crime,
caracterizate de cunoscutul scriitor rus Alexandr Soljeniţân ca “cea mai teribilă
barbarie a lumii contemporane”, să fie cunoscute de generaţiile tinere şi

10
generaţiile viitoare, la adevărata lor dimensiune, iar prin cultivarea memoriei
colective să se evite repetarea lor în oricare alt colţ al lumii. Având convingerea că
toţi oamenii se nasc egali, indiferent de credinţă şi de rasă, considerăm că ei pot
deveni mai buni prin educaţie, prin cultură, prin credinţă în Dumnezeu.
Ca şi la celelalte ediţii, la ediţia din septembrie 2006 au participat cu
comunicări prezente în volumul de faţă, mulţi foşti deţinuţi politici trecuţi prin
reeducări atât ca torturaţi cât şi ca torţionari. Este ştiut faptul că unii dintre tinerii
deţinuţi politici nu au rezistat torturilor fizice şi psihice inimaginabile la care au
fost supuşi şi, pentru a nu mai fi torturaţi, au acceptat să devină torţionari ai
colegilor şi chiar prietenilor lor din detenţie, aşa cum li se impunea. Cu prilejul
lucrărilor simpozionului au putut sta alături atât torturaţi cât şi torţionari, împreună
încercând să scoată la lumină acest oribil şi criminal experiment. La secţiunea a II-
a s-au prezentat lucrări despre distrugerea învăţământului şi culturii române
tradiţionale, aspecte privind întemniţarea şi uciderea a mari oameni de cultură de
nivel european şi mondial, modificarea sistemului de învăţământ, mistificarea
istoriei românilor etc.
Având în vedere vârsta înaintată, de la o ediţie la alta, tot mai mulţi
participanţi supravieţuitori ai teribilelor evenimente, nu mai sunt printre noi.
Volumul de faţă este structurat în patru secţiuni, după cum urmează:
- la începutul volumului, pe circa 40 de pagini, editorul şi colectivul de
redacţie prezintă pe scurt în limbile română şi engleză: Internaţionala terorismului
comunist; directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita comunistă;
“Reeducarea prin tortură – Experimentul criminal Piteşti” (scurt istoric, metode,
caracteristici, etape, urmări); portretele unora dintre cele mai importante personaje
care au iniţiat şi pus în mişcare acest criminal proces de „reeducare” pentru distrus
conştiinţe, curmat vieţi şi destine umane;
- partea I, „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură” conţine lucrările
prezentate despre acest subiect în cadrul secţiunii I;
- partea a II-a, „Cultura, tineretul şi educaţia in regimurile dictatoriale
comuniste” cu lucrările prezentate la secţiunea omonimă.
- partea a III-a ce conţine alte lucrări diverse despre dictatura comunistă cu
puternice reflexii şi în perioada actuală.
Nădăjduim că prin acţiunile noastre aducem un modest şi pios omagiu
tuturor acelora care, prin curajul şi patriotismul lor, s-au opus bolşevizării forţate a
României şi pierderii credinţei strămoşeşti, chiar cu preţul vieţii.
Pentru cei care nu mai sunt printre noi, ne rugăm ca Domnul să-i odihnească
acolo în pacea şi liniştea de care nu au avut parte aici.

29 august 2008 Prof.univ.dr.ing. Ilie POPA,

Preşedinte Fundaţia Culturală MEMORIA,
Filiala Argeş

11
12
 Proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie a
marcat începutul unei ere în care conducerea PCR s-a străduit –
şi, în mare parte, a reuşit – să transforme cultura într-o armă din
arsenalul ei de luptă. Măsura succesului se reflectă în ceea ce s-a
publicat până la înlăturarea lui Ceauşescu de la putere. Câţiva
scriitori români s-au alăturat regimului însă, au fost şi unii
intelectuali care nu s-au lăsat ademeniţi de cântecele de sirenă ale
comuniştilor şi au plătit preţul nesupunerii lor. Paginile acestui
volum, ca şi cel anterior, ne descriu acest scump preţ.

28 octombrie 2006 Prof. DENNIS DELETANT,

istoric, Anglia

Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, are marele merit de

a menţine vie amintirea suferinţelor îndurate de cei care au trecut
prin infernul sistemului concentraţionar-torţionar organizat de
regimul sovieto-comunist din România.
„Experimentul Piteşti, reeducarea prin tortură”, a fost
manifestarea cea mai monstruoasă a sistemului de zdrobire a
personalităţii umane conceput de totalitarismul comunist impus ţării
de ocupaţia sovietică. Ediţiile succesive ale Simpozionului consacrat
de Fundaţia Culturală Memoria-Filiala Argeş consacrate
cunoaşterii şi difuzării largi a realităţilor opresiunii fizice şi psihice
care s-a abătut asupra României în anii stalinismului îndeplinesc o
însemnată funcţie istorică şi educativă.
Urez succes viitoarelor ediţii ale acestei acţiuni de interes
naţional.

Acad.Prof. ŞERBAN PAPACOSTEA,

Istoric

13
 Ori de câte ori mi se oferă prilejul de a vorbi despre „reeducarea
prin tortură” mă simt emoţionată şi mă cuprinde un sentiment de
înfiorare. Prin acest proces abominabil cunoscut sub numele de
„Fenomenul sau Experimentul Piteşti”deoarece a fost iniţiat la
închisoarea de deţinuţi politici din Piteşti, comunismul, prin
reprezentanţii săi, a reuşit să împingă tortura la paroxism.
Cel mai cumplit aspect al experimentului represiv, aplicat de
Nicolski, mi se pare conversia constantă a formelor de tortură fizică de
o brutalitate bestială, în forme de tortură morală, de un sadism
diabolic. Voi încerca să evoc doar câteva exemple.
Această conversie punea în joc sentimentul de disperare la cei
torturaţi, împingându-i spre o percepţie linear-repetitivă a timpului
care nu mai avea altă deschidere decât tortura reluată la nesfârşit.
Ea mai punea în joc nimicirea oricărei încrederi în cei mai
apropiaţi semeni - colegi de celulă, prieteni – deveniţi brusc torţionari,
omul de lângă tine transformat de odată în fiară. De asemeni, ea punea
în joc consemnarea ruşinii de a abdica treptat, de a nu mai avea
resursele sufleteşti necesare pentru a-ţi apăra cele mai de preţ valori şi
sentimente, de a deveni uneori, la rândul tău, torţionar.
Dar orice suferinţă are valoare purificatoare. Durerile de ne
suportat ale celor care au trecut prin „Experimentul Piteşti”, eu le
consider azi purificatoare şi le mulţumesc celor care le-au suportat
menţinându-şi nealterată demnitatea. Am credinţa că martirii
„Experimentului Piteşti”, trecând prin infernul pământesc, au luat
asupra lor o parte din păcatele lumii, răscumpărându-le.
Să le rămânem profund recunoscători.
Merită acest experiment un muzeu memorial ? Cu certitudine da,
merită, pentru a fi o mărturie a ceea ce s-a întâmplat aici şi drept pildă
împotriva tuturor acelora care ar avea astfel de tendinţe oriunde şi
oricând.
M-am simţit deosebit de onorată atunci când la apelul Fundaţiei
Culturale MEMORIA - filiala Argeş am făcut demersuri la Primul
Ministru al Guvernului României, Domnul Călin Popescu Tăriceanu
pentru a sprijini transformarea clădirii fostei închisori de deţinuţi
politici din Piteşti în muzeu memorial evocator al „Experimentului
Piteşti”. Deşi propunerea a fost bine primită, acest deziderat nu s-a
împlinit încă. Promit că voi fi alături de Fundaţia MEMORIA până la
îndeplinirea lui.

Prof.dr. DOINA CORNEA,

fost dizident comunist

14
IMNUL DETINUTILOR POLITICI
Se deschid grele porţi
Şi străbatem în veac
Soare nou, jertfă albă de dac
Cu miresme şi flori
Se aştern verde pod
Să întâmpine vis de norod

Se întorc din hăul închisorii

Bărbaţii albi, cărunţi feciorii
Năvala vieţii vine
Din temniţi, lagăre şi mine
Un crez de fier, tună-n istorie
Şi bezne pier, lumini se-nalţă-n glorie

Gratii cad şi cătuşi

Cad imperii de chin
Mame-n lacrimi au chipul senin
Plâng neveste de drag, se-nchină moşnegi
Iar copiii se cred fii de regi

Se întorc din hăul închisorii

Bărbaţii albi, cărunţi feciorii
Năvala vieţii vine
Din temniţi, lagăre şi mine
Un crez de fier, tună-n istorie
Şi bezne pier, lumini se-nalţă-n glorie

Voievozi şi martiri, morţii noştri-n văpăi

Ne-ar conduce şi-acum pe căi
Noi păşim peste veac cu auzu-n străbuni
Munte, stânci, oaste grea de goruni

Se întorc din hăul închisorii

Bărbaţii albi, cărunţi feciorii
Năvala vieţii vine
Din temniţi, lagăre şi mine
Un crez de fier, tună-n istorie
Şi bezne pier, lumini se-nalţă-n glorie

15
Vin arhangheli şi rup
Crunt zăbralnic de nori
Peste ţară se văd iarăşi zorii
Noi venim din genuni, din al vieţii ecou
Trupul frânt, răni adânci, suflet nou.

Se întorc din hăul închisorii

Bărbaţii albi, cărunţi feciorii
Năvala vieţii vine
Din temniţi, lagăre şi mine
Un crez de fier, tună-n istorie
Şi bezne pier, lumini se-nalţă-n glorie

16
 INTERNAŢIONALA
TERORISMULUI COMUNIST
(extras din articolul omonim apărut în
revista Memoria nr.2 din iunie 1991)
R eferitor la terorismul comunist
se constată că a existat o per-
fectă similitudine între serviciile secrete
ale diverselor ţări în care s-a întronat
comunismul, şi ca organizare şi ca
metode de lucru. Nici nu putea fi altfel,
căci serveau aceleaşi ideologii. Dacă
forul conducător al comunismului din
lumea întreagă se găsea la Moscova, era
absolut firesc ca tot acolo să se afle şi
“spiritul rector” al tuturor serviciilor se-
crete din ţările căzute în orbita sovie-
tică. “Naşul” lor, patronul: NKVD. Şi
… tel mâitre, tel valet. Cu asta, s-a
instituit pe o mare parte a planetei o
vastă reţea secretă, al cărei principal
instrument de lucru a fost teroarea. Şi
nu neapărat teroarea vizibilă, fizică, cu
mutilări evidente (deşi acestea au
abundat), ori cu glontele tras în ceafă
(puzderia de gropi comune abia au
început să fie decopertate), ci şi
teroarea insinuată subtil, inteligent,
perfid adică, făcându-l adeseori pe cel
terorizat să creadă că teroristul nu-I
vrea pieirea, ci – culmea! – salvarea.
Practica acestui terorism s-a
exercitat în proporţie de masă,
îmbolnăvind popoare întregi, de boala
cea mai grea, FRICA …, în care
simptomul cel mai nociv a fost frica de
a rosti cu glas tare ceea ce gândeşti. De
aici şi consecinţa cea mai gravă, a
mutilării psihicului; un handicap pe
viaţă, aproape imposibil de recuperat.
17
THE COMMUNIST TERRORISM
INTERNATIONAL
(extract of the namesake paper from the
no.2 Memoria magazine, June 2-1991)
R eferring to the communist terro-
rism we can notice that there
was a perfect similitude between the
secret services of different countries in
which the communism was esta-blished
both by its own organization and
methods. The situation couldn’t be
otherwise because they served the same
ideology. While the leading forum of
the communism of the whole world was
in Moscow, it was absolutely normal
that the spirit rector of the secret
services from the countries situated on
the Soviet orbit to be there too. Their
father in God, the leader: NKVD. And
... tel mâtre, tel valet. Starting from this,
a vast secret net was created on a major
zone of our planet and its main
instrument of domination was terror. It
was not necessarily the visible physical
terror with certain mutilations (though
there were plenty of them), or with a
bullet shot in the head (the multitude of
common graves at the beginning of
their recently discovery), but also the
subtle intelligent insinuated terror,
meaning perfidiously, often making the
terrorized person believe that the
terrorist doesn’t want his death but -
amazingly! - his salvation.
The practice of this terrorism was
massively used, causing the most seve-
re illness, to entire peoples, FEAR . . .,
in which the most harmful effect
was the fear to say loudly what you
really think. From this–the most severe
 Documentul alăturat e strict auten-
tic, emis chiar de NKVD, la 2 iunie
1947. (Invităm cititorul să se întoarcă
cu gândul înapoi, adică în 1947, şi pe
scurt să rememoreze situaţia existentă
atunci în ţara noastră, când la putere se
afla de vreo doi ani guvernul Groza;
când comuniştii îşi consolidau puterea
dar nu puteau să-şi desăvârşească opera,
căci regele domnea încă.)
Iată exact ce scrie pe antetul
documentului: MOSCOVA - 2-6-1947;
(Strict secret) - K-AA/CC 113 -
Indicaţia NK/003/47.
El a fost găsit cu câtva timp în urmă
în seiful din biroul lui Boleslaw Bierut
(1892-1956), prim secretar al partidului
comunist polonez, preşedinte al Poloniei
(1945-1952), prim ministru în perioada
1952-1954, care a deţinut deci întreaga
putere, fiind supranumit şi “Stalin al
Poloniei”.
Pentru prima oară documentul a
fost publicat în ziarul polonez “Novi
Dzienic”, în 1981. Ulterior, el a fost
publicat şi în diverse reviste şi cărţi
apărute în lume (iată şi publicaţiile
româneşti în care a mai fost repro-
dus:”Literatură şi artă”/ 7.07.1990 –
Chişinău, “Tinerama” / 11-17.12.1992,
volumul “Războiul mondial al
spionilor” de Ghe. Buzatu, Ed.B.A.I.
Iaşi, 1991, volumul “Antares 2”,
realizatori Dan Apostol şi Rodica
Bretin, Ed. Baricada, Bucureşti, 1992).
Interesant e faptul că, acelaşi docu-
ment a mai fost găsit, tot aşa, ascuns în
seifuri, în Germania (la STASI), în Bul-
garia, în Cehoslovacia etc. Cu o astfel
de răspândire şi având în vedere toate
câte s-au întâmplat în România, sub
regimul comunist, similitudini perfecte
cu celelalte regimuri comuniste, noi nu
ne-am îndoit şi nu ne putem îndoi, că el
18
consequence, the psychical mutilation,
a handicap for a whole life, almost
impossible to recover.
The hereto document is strictly
authentic, published by NKVD itself on
June 2-1947. (We invite the reader to
turn his thoughts back, respectively in
1947, and briefly remember the existing
situation at that time in our country,
when Groza government had already
had the power for two years; when the
communists where strengthening their
power but they couldn’t accomplish
their work because the king was still
reigning.)
That is exactly what it’s mentioned
on the heading of the document: Mos-
kow – 2–6-1947; (strictly secret) – K-
AA/CC 113 – Indication NK/003/47.
It was found some time ago in the
safe from Boleslaw Bierut’s office
(1892 – 1956), Prime Secretary of the
Polish Communist Party, the President
of Poland (1945–1952), Prime Minister
between 1952-1954, who had the whole
power, being also nicknamed the
“Stalin of Poland”.
The document was published for
the first time in the Polish newspaper
“Novi Dzienic” in 1981. Later it was
published in different magazines and
books in the whole world (here are
some Romanian publications in which
it was reproduced: “Literatură şi artă”
/ 7.07.1990 - Chişinău, “Tinerama” /
11–17.12.1992, the volume “The world
war of spies” by Gheorghe Buzatu,
Publishing house B.A.I. Iasi, 1991, the
volume “Antares 2”, prepared by Dan
Apostol and Rodica Bretin, Publishing
house Baricada, Bucharest, 1992).
It is interesting that the same do-
cument was found, hidden too in safes
in: Germany (at STASI), Bulgaria,
s-a aplicat şi în România. În consecinţă,
din dorinţa de a oferi cititorului un
document ce a patronat şi Securitatea
noastră, ne-am adresat actualului SRI,
cel care, se ştie, deţine dosarele fostei
Securităţi. Căci un asemenea document
putea fi operativ numai prin intermediul
fostei Securităţi. Răspunsul primit de la
SRI este reprodus mai jos:
SERVICIUL ROMÂN DE
INFORMAŢII
BIROUL SCRISORI AUDIENŢE
NR. 37408 – 31.07.1992
CĂTRE
FUNDAŢIA CULTURALĂ
MEMORIA
Domnului Director BANU
RĂDULESCU
La adresa dumneavoastră nr.203
din 15 iulie 1992, vă comunicăm că
Serviciul Român de Informaţii nu
deţine documentul nr. NK/003/47 şi
nici alte materiale asemănătoare.
ŞEFUL BIROULUI
Indescifrabil
Ştampilă rotundă cu tuş roşu
19
Czechoslovakia etc. Being so well
known, and having in view all that
happened in Romania, under the
communist regime, perfect similarity
with the other communist regimes, we
have never doubt that it was used in
Romania, too. Consequently, wishing to
offer the reader a document, which
patronized our Security, we addressed
to the actual SRI, that has the files of
the previous Security, because such a
document could be functional only by
the usage of the previous Security. The
answer received from SRI is
reproduced here:
THE ROMANIAN SERVICE OF
INFORMATION
THE OFFICE OF LETTERS AND
AUDIENCE
NR. 37408 – 31.07.1992
TO:
THE MEMORIA CULTURAL
FUNDATION
to Mr. BANU RĂDULESCU, Director
As an answer to your letter nr. 203,
July 15 - 1992, we inform you that The
Romanian Service of Information
doesn’t possess the document nr.
NK/003/47 or other similar materials.
THE DEPERTAMENT MANAGER
Indescribable
Round stamp in red China ink
 DIRECTIVELE DE BAZĂ
ALE NKVD PENTRU
ŢĂRILE DIN ORBITA SOVIETICĂ
Rugăm, aşadar, cititorul să nu-şi
facă lectura în grabă. Ci, după fie-
care “directivă”, să închidă ochii şi
să mediteze la miezul ei. Sugerându-
i dilema care ne frământă şi pe noi:
bine, bine, asta a fost, adică rău,
rău, dar… mai e oare posibil să se
mai repete aşa ceva?
Moscova 2-6-1947 (Strict secret)
K-AA/CC 113, indicaţia NK/003/47
1. Este interzisă primirea pe teritoriul
ambasadelor a autohtonilor contactaţi
de noi ca informatori. Întâlnirea cu
aceşti oameni este organizată de servi-
ciul special desemnat în acest scop, iar
întâlnirile pot avea loc doar în locuri
publice. Informaţiile sunt preluate de
către ambasadă, prin organele servicii-
lor speciale, în speţă, cu predarea lor
ofiţerului nostru cu cel mai mare grad
în ambasadă.
2. Se va urmări ca între soldaţii noştri
şi populaţia civilă să nu se producă
legături de nici un fel. Este inadmisibil
ca ofiţerii noştri să viziteze autohtoni la
locuinţele lor; este, de asemenea,
inadmisibil ca simpli soldaţi să
stabilească relaţii cu femei din rândul
băştinaşelor. Nu se admite stabilirea de
relaţii între soldaţii noştri şi populaţia
civilă, respectiv soldaţii autohtoni.
3. Se va accelera lichidarea cetăţeni-
lor care întreţin legături neiniţiate de
către noi cu Partidul Comunist Polonez,
20
THE BASIC NKVD DIRECTIVES
FOR THE COUNTRIES
IN THE SOVIET ORBIT
So we ask the reader not to read
the text in a hurry, and after each
directive shut the eyes and meditate
on its essence. Suggesting the
dilemma, which is worrying us, too:
well, well, that happened; it was
bad, bad, but . . . is it possible that
such things to happen again?
Moscow 2-6-1947 (Strictly secret)
K-A/CC 113, indication NK/003/47
1. Entering of the natives contacted
by us as informers on the territory of
the embassies is forbidden. The
meeting with these men is organized by
the service especially designed on this
purpose, while the meetings will take
place only in public places. The pieces
of information are taken over by the
embassy, especially by the organs of
special services, being transmitted to
our officer with the highest degree in
the embassy.
2. No relationship of any kind
between our soldiers and the civil
population will be produced. It is not
admitted our officers to visit the natives
at their homes and also simple soldiers
to establish relationships with native
women. No relations between our
soldiers and the civil population,
respectively native soldiers are
admitted too.
3. The liquidation of the citizens, who
have relationships, uninitiated by us
Partidul Socialist Polonez, cu interbri-
gadiştii, cu Organizaţia Tineretului
Comunist Polonez, cu Armata de Acasă
şi alte asociaţii. În acest scop trebuie
folosite elementele opoziţiei militare.
4. La acţiunile militare vor lua parte
acei soldaţi care au stat pe teritoriul ţării
noastre (se are în vedere Uniunea
Sovietică n.n.) înainte de a intra în
Armata Kosciuzsko (Armata poloneză
ce lupta de partea Armatei Sovietice pe
teritoriul U.R.S.S. n.n.). Se va ajunge la
distrugerea ei totală.
5. Trebuie realizată în mod accelerat
unificarea tuturor partidelor într-un
singur partid, având grijă ca toate
rolurile cheie să revină acelor oameni
care aparţin serviciilor noastre secrete.
6. Unificarea organizaţiilor de tineret
trebuie făcută rapid. De la conducători
de organizaţii locale în sus, în poziţii de
conducere se vor repartiza oameni
desemnaţi de serviciile noastre speciale.
7. Se organizează şi se urmăreşte ca
funcţionarii aleşi ca deputaţi la
congrese să nu-şi poată păstra mandatul
pe întreaga perioadă ce le stă în faţă.
Deputaţii nu pot convoca în nici un caz
şedinţe între întreprinderi. Dacă nu
există altă soluţie şi o asemenea şedinţă
trebuie convocată, se vor îndepărta acei
oameni care au activitate în legătură cu
proiectarea concepţiilor şi avansarea
revendicărilor. Iniţiativele particulare
trebuie eliminate cu desăvârşire. Pentru
fiecare congres se vor pregăti oameni
noi şi doar cei vizaţi de serviciile
noastre secrete.
8. Se va acorda o atenţie deosebită
persoanelor cu capacităţi organizatorice
şi cu şanse sigure de popularitate.Aceşti
oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în
21
with the Polish Communist Party, the
Polish Socialist Party, with interbrigade
members, with the Organization of
Communist Polish Youth, with the
Home Army and other associations,
will be accelerated. With this purpose
in view the elements of the military
opposition will be used.
4. In the military actions will partici-
pate those soldiers who staged on the
territory of our country (The Soviet
Union is taken into consideration-our
notice) before entering the Kosciuzsko
Army (The Polish Army that fought on
the side of the Soviet Army on the Te-
rritory of Soviet Union. – our notice).
Its total destruction will be achieved.
5. The unification of all parties in a
single party must be carried out, so that
all the key parts to be given to those
people who belong to our secret
services.
6. The unification of all youth
organizations will also be carried out
soon. Beginning with the leaders of
local organizations, people appointed
by our special services will be
distributed in heading positions.
7. It is also planned and organized
that the clercks chosen by the deputies
at congresses, should not maintain their
mandate during the whole future
period. The deputies are not allowed, to
convoke meetings between different
enterprises. If there isn’t any other
solution and such a meeting has to be
convoked, those people who have any
connection with the concepts design
and the advance of claims will be
removed. The individual initiatives
must be completely removed. For each
congress, new people will be prepared
care se opun, se va bloca accesul lor la
posturi ierarhic superioare.
9. Se va urmări ca funcţionarii de stat
(exclusiv organele de securitate şi din
industria minelor) să aibă retribuţii
mici. Aceasta se referă îndeosebi la
sfera sănătăţii, justiţiei, culturii,
respectiv la cei care deţin funcţii de
conducere (documentul găsit în
Cehoslovacia adaugă: mai puţin
cadrele de conducere alese pe baza
lealităţii faţă de regimul socialist).
10. În toate organele de guvernământ,
respectiv în majoritatea uzinelor, trebu-
ie să avem oameni care conlucrează cu
serviciile noastre speciale, fără ştirea
organelor administrative locale.
11. Se va urmări cu stricteţe ca presa
autohtonă să nu transmită date privind
calitatea şi sortimentul mărfurilor ce ni
se transportă. Nu este voie ca această
activitate să se numească comerţ.
Trebuie neapărat menţionat faptul că e
vorba de schimburi de mărfuri.
12. Se vor exercita presiuni asupra
serviciilor publice în sensul ca acestea
să nu acorde acte doveditoare a
proprietăţii asupra pământului; actele
vor arăta doar calitatea de lot dat în
folosinţă, dar niciodată pe aceea de
proprietate a deţinătorului.
13. Politica faţă de mica gospodărie
ţărănească urmează acest curs pentru a
face gospodăria particulară nerentabilă.
După aceea trebuie începută colecti-
vizarea. În cazul în care ar interveni o
rezistenţă mai mare din partea ţăranilor,
trebuie redusă împărţirea mijloacelor de
producţie repartizate lor, concomitent
cu creşterea obligaţiilor de predare a
cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la
rezultatul scontat, trebuie organizat ca
22
and only those selected by our secret
services.
8. A special attention will be given to
those people who have organizational
capacities and certain chances of
popularity. Such people should be
coopted and if they object to this
initiative, their access to superior
positions will be stopped.
9. The wages of the state clerks
(excluding security bodies and those in
the mine industry) will be purposely
small. These indications refer to health,
justice, culture, particularly to those
who have leading positions functions
(the document found in Czechoslovakia
adds: the leading members chosen due
to their fairness to the socialist regime
are less affected by this directive).
10. In all the government organs, res-
pectively in the majority of factories we
must have people who cooperate with
our special services, that haven’t the
local administrative organs’ knowledge.
11. The local press will be strictly
watched not to transmit information
about the quality and the range of goo-
ds, which are transported to us. This
activity is not allowed to called trade.
There must obligatory be mentioned
that it is an exchange of goods.
12. Some pressure will be exerted on
the public services not to give proving
acts for the property over the land, the
acts, will show only the quality of plot
given for utilization, but never that of
owner’s property.
13. The policy regarding the small
form follows this directive in order to
make it non profitable. After that
collectivization must be started. In case
agricultura să nu poată asigura a greater resistance form the peasants
aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel will appear, the delivering of means of
ca necesarul să trebuiască acoperit prin production allocated must be reduced,
import. once with the increasing of the
obligations for handing over their
14. Trebuie făcut totul ca hotărârile şi
contributions. If this doesn’t lead to the
ordinele – fie acelea cu caracter juridic,
anticipated result, agriculture must be
economic sau organizatoric – să fie
organized so that it won’t provide
nepunctuale.
enough food for our country, and this
15. Trebuie făcut totul ca anumite will be completed by import.
cazuri să fie discutate concomitent de
14. Everything must be done as the
mai multe comisii, oficii şi instituţii,
decisions and orders either juridical,
însă nici una dintre ele să nu aibă drept
economic or organizational must be
de decizie înainte de a se consulta cu
unpunctual.
celelalte (fac excepţie cazurile ce
vizează industria minelor). 15. Certain cases must be discussed
simultaneously by more commissions,
16. Sindicatele din uzină nu pot exer-
sections and institutions, but none of
cita nici o influenţă asupra activităţii
them must have the right to take a
din uzină. Ele pot lucra doar la punerea
decision before consulting the others
în practică a hotărârilor şi atât.
(exception is made by the cases which
17. Sindicatele nu au dreptul de a se refer to mines).
împotrivi conducerii în nici o problemă.
16. The syndicates from factories
Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte
aren’t allowed to influence the activity
probleme minore, ca de exemplu: orga-
in the factory. They can only participate
nizarea odihnei în concedii, discutarea
in carrying out the decisions and
cererilor de pensii şi împrumuturi, pro-
nothing more.
grame culturale şi distractive, organiza-
rea de excursii, repartizarea mărfuri-lor 17. The syndicates have no right to
deficitare, justificarea unor puncte de act against the leadership in any matter.
vedere şi decizii ale conducerii politice. They must deal with minor problems,
for example: planning the rest of the
18. Trebuie organizat ca numai acei
employees during the holidays,
conducători să fie avansaţi care execută
discussing their claims for pensions and
impecabil problemele cu care au fost
loans, cultural and entertaining
însărcinaţi şi care nu le analizează
programs, trips organization, delivering
depăşind cadrul activităţii lor.
the missing goods, justifying some
19. În legătură cu activitatea băştina- leaders’ points of view and decisions.
şilor care sunt purtători ai unor funcţii
18. There must be organized that only
de partid, de stat sau administrative tre-
some leaders to be advanced who carry
buie create asemenea condiţii, ca aceş-
out impeccably the problems they were
tia să fie compromişi în faţa angajaţilor,
entrusted with and who don’t examine
astfel încât să devină imposibilă
them, surpassing their activity area.
întoarcerea lor în anturajul iniţial.

23
 20. Cadrelor militare autohtone li se 19. As regarding the natives’ activity,
pot încredinţa poziţii de răspundere în which has some functions in the party,
locuri unde deja sunt plasaţi oamenii in the state or administrative ones, such
serviciului special. conditions must be created so they must
be discredited in their group of
21. În cazul fiecărei acţiuni armate şi
employees and their coming back in the
cu ocazia tragerilor cantitatea muniţiei
initial entourage to be impossible.
va fi controlată permanent şi cu
seriozitate, indiferent de tipul de armă. 20. The native military staff may be
given responsibilities in those places
22. Trebuie ţinut sub observaţie fieca-
where people from special service are
re institut de cercetare şi laborator, con-
placed.
semnându-se orice cercetare valoroasă.
21. In each military action and on the
23. Trebuie acordată o mare atenţie
occasion of shootings, the quantity of
inventatorilor, inovatorilor, respectiv
ammunition will be permanently
dezvoltată şi sprijinită activitatea lor,
checked with seriousness, no matter the
dar fiecare invenţie trebuie înregistrată
type of weapon used.
cu consecvenţă la centru. Este permisă
doar realizarea acelor investiţii care au 22. Each research institute and labo-
aplicabilitate în industria minelor sau ratory must be kept under observation,
cele care au indicaţiile noastre speciale. writing down any valuable research.
Nu este permisă realizarea acelor
23. A special attention must be paid
invenţii care ar asigura creşterea
to inventors, innovators respectably
producţiei de produse finite şi, în
their activity must be developed and
paralel cu aceasta, scăderea producţiei
supported, but each invention has to be
şi a extragerii de materii prime sau ar
registered consistently at the center.
împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă
Only the achievements of those
o invenţie a devenit cunoscută, trebuie
investments that are applied in the mine
organizată vânzarea acesteia în
industry or those which have our
străinătate pe valută Vest, pe motiv că e
special indications are permitted. It is
prea costisitoare în ţară. Documentele
not permitted the achievement of those
cuprinzând datele cu privire la valoarea
investments which could determine the
şi descrierea invenţiei nu se publică.
increasing of finite products as well as
Toate datele şi documentele privitoare
the reducing of production and the
la valoarea şi descrierea amănunţită a
extraction of raw materials or could
invenţiei vor intra în posesia noastră.
brake the implementation of the
24. Punctualitatea transporturilor de decisions. If an invention becomes well
orice gen trebuie perturbată (mai puţin known, its selling abroad on foreign
cele cuprinse în îndrumările din N.K. – west currency must he organized
552-46). motivating that it is too expensive in
our country. The documents containing
25. În uzine trebuie iniţiate diferite
the dates concerning its value and the
şedinţe şi conferinţe profesionale, tre-
description of the invention are not to
buie notate propunerile, observaţiile ce
be published. All the details and docu-

24
au fost expuse, respectiv autorii
acestora.
26. Trebuie popularizate discuţiile cu
muncitorii care se ocupă de probleme
actuale legate de producţie, respectiv
cele care critică trecutul şi problemele
locale. Nu se vor înlătura cauzele
fenomenelor în discuţie.
27. Luările de poziţie ale conducerilor
băştinaşe pot avea coloratura naţională
sau istorică, dar acestea nu pot duce la
unitatea naţională.
28. Trebuie acordată o mare atenţie
ca nu cumva în oraşe să existe reţele de
apă nelegate la reţeaua principală în
cartierele în curs de reconstrucţie sau
nou construite. Canalizările vechi
neracordate şi fântânile trebuie lichidate
sistematic pe parcurs.
29. Reconstrucţia obiectivelor
industriale şi construcţia celor noi se va
face având în vedere ca materialele
reziduale să fie dirijate în depozitele de
apă ce ar putea folosi drept rezerve de
apă potabilă.
30. În oraşele reconstruite sau nou
construite nu se mai admit în locuinţe
spaţii excedentare, care ar putea folosi
la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a
animalelor sau depozitarea rezervelor
de alimente.
31. Întreprinderile proprietate perso-
nală, micii meseriaşi şi micii industriaşi
să primească doar astfel de materii
prime şi utilaje inferioare şi depăşite
care să împiedice producţia de calitate.
Preţul acestor mărfuri să fie mai mare
decât preţul produselor similare ale
întreprinderilor de stat.
32. Trebuie extinsă birocraţia statului
în cel mai înalt grad în toate domeniile.
25
ments referring to its value and the
minute description of the invention will
be taken in our possession.
24. The punctuality of any type of
transport must be disturbed (less those
contained by the directives in NK – 522
– 46).
25. In factories, meetings and profe-
ssional conferences must be initiated,
the suggestions, the observations
exposed there, respectively their
authors’ names must be written down.
26. The discussions with the workers
who deal with actual problems
concerning the production (respectively
those criticizing the past and the local
problems) must be popularized. The
causes of the discussed phenomena are
not to be eliminated.
27. The native leaders’ critical
opinions may have a national or
historical connotation but they do not
contribute to the national unity.
28. A great attention must be given to
the water systems; all of them should be
connected to the main system even in
the newly built or still unfinished. The
old sewerage which is not connected
and the old wells must be gradually
liquidated.
29. The reconstruction of the
industrial objectives and the
construction of the new ones will be
done taking into consideration that the
residual materials should be directed to
water tanks which could be used as
drinking reserves.
30. In built or newly built towns, ex-
cess rooms in houses are not admitted,
not to used for depositing food provisi-
Este admisă critica activităţii organelor
administrative, însă nu se admite
nicidecum scăderea numerică a perso-
nalului şi nici funcţionarea normală a
aparatului birocratic.
33. Trebuie avut o mare grijă de toate
proiectele de fabricaţie în industria
minieră, respectiv în întreprinderile
indicate în mod special. A se împiedica
aprovizionarea bună a pieţei interne.
34. Trebuie acordată o atenţie deose-
bită bisericilor. Activitatea cultural-
educativă trebuie astfel dirijată ca să
rezulte o antipatie generală împotriva
acestora. E necesar să fie puse sub
observaţie tipografiile bisericeşti, arhi-
vele, conţinutul predicilor, cântecelor,
al educaţiei religioase, dar şi cel al
ceremoniilor de înmormântare.
35. Din şcolile elementare, de
specialitate, dar mai ales din licee şi
facultăţi trebuie să fie înlăturaţi
profesorii de valoare care se bucură de
popularitate. Locurile lor trebuie să fie
ocupate de oameni numiţi de noi, având
un nivel de pregătire slab sau mediocru.
Să se analizeze diferenţele dintre mate-
rii, să fie redusă cantitatea de material
documentar, iar la licee să se oprească
predarea limbilor latină şi greacă veche,
a filozofiei generale, a logicii şi
geneticii. În manualele de istorie nu
trebuie amintit care dintre domnitori a
servit sau a vrut să servească binele
ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea
oricărui rege, pe efectul nefast al
monarhiei şi pe lupta poporului asuprit.
În şcolile de specialitate trebuie
introdusă specialitatea îngustă.
36. Trebuie să fie iniţiată organizarea
unor acţiuni cu caracter artistic sau
sportiv care să sărbătorească lupta
26
ons or for keeping animals for long
periods of time.
31. Personal property enterprises,
small handicraft men, small manufactu-
rers should receive such raw materials
and obsolete and overfulfilled equip-
ments which will brake a quality pro-
duction. The price of these goods shou-
ld be bigger than the price of similar
products made in state enterprises.
32. The state bureaucracy must be
extended in the highest degree in all the
fields of activity. The criticism of
administration organs activity is
admitted but the reducing of the
number of the employees isn’t and
neither the normal functioning of the
bureaucratic apparatus.
33. A great care should be taken of all
manufacturing mine industry projects,
respectively in specially indicated
factories. A good provisioning of the
internal market should be impeded.
34. A special attention should be paid
to the churches. The cultural-
educational activity must be directed in
such a manner that a general antipathy
to these must result. The printing
houses in churches, archives, songs and
religious education, the content of
sermons and of burial ceremonies are to
be kept under observation.
35. The valuable teachers who enjoy
popularity from primary, vocational and
especially those from high schools and
universities must be removed. Their
places should be taken by people
chosen by us having a weak or medio-
cre level of training. The differences
between the subjects should be exami-
ned, the extent of documentary material
should be reduced, in high schools the
băştinaşilor împotriva cotropitorilor
(exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi care
să popularizeze lupta pentru socialism.
37. Pe plan local este interzisă
apariţia unor opere despre acei băştinaşi
care înainte de revoluţie şi în perioada
celui de-al doilea război mondial au
trăit la noi (în U.R.S.S., n.n.) sau au
luptat alături de noi în timpul
războiului.
38. Dacă se constituie o organizaţie
care ar sprijini alianţa cu noi, dar tot-
odată ar stărui asupra controlului acti-
vităţii economice a conducerii oficiale,
imediat trebuie pornită împotriva ei o
campanie de acuzare a naţionalismului
şi şovinismului. Aceasta trebuie făcută
în felul următor: profanarea monumen-
telor ce ne aparţin, distrugerea cimitire-
lor, difuzarea unor manifeste din care să
rezulte ponegrirea naţiunii şi culturii
noastre şi îndoiala faţă de înţelesul
contractelor încheiate cu noi. În munca
de propagandă trebuie implicaţi şi
băştinaşii, folosindu-ne de ura care
există împotriva acelor organizaţii.
39. Se va da o atenţie deosebită
construcţiei şi reconstrucţiei drumuri-
lor, podurilor, a căilor şi reţelelor de
legătură, indiferent cât de îndepărtate
sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în
care este nevoie de o intervenţie armată,
locul rezistenţei sau al concentrării
forţelor reacţionare să fie accesibil din
toate părţile.
40. Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei
politice să fie închişi. Se va încerca prin
toate mijloacele racolarea acelor opo-
zanţi care se bucură de stima populaţiei
băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie
compromişi prin campanie de denigra-
re. Înainte ca ei să se întipărească în
27
training of Latin and old Greek lan-
guage, general philosophy, logic, gene-
tics should be stopped. In the history
textbooks, the leaders who served or
wanted to serve the benefit of the
country shouldn’t be mentioned. The
greed and wickedness of any kind, the
bad effect of the monarchy and the
struggle of the oppressed people will be
stressed. In vocational schools the na-
rrow specialization is to be introduced.
36. The organization of some artistic
or sportive actions should be initiated,
which are meant to celebrate the
natives’ fight against the invaders
(especially Germans with the exception
of Russians), which should make the
fight for socialism more popular.
37. On the local plan the publishing
of some works about those natives who
before the revolution and during the
Second World War had lived here (in
the Soviet Union, our notice) or had
fought during the war, is forbidden.
38. If a new organization which
would support the alliance with us is
created, but at the same time would
insist on the control of the economic
activity of the official leadership,
campaign of accusations of nationalism
and chauvinism must be started against
it. This campaign must be organized in
the following way: profaning of the
monuments which belong to us, the
destruction of the cemeteries, delivering
of some leaflets which show the
detracting of our nation and culture and
the doubt towards the meaning of the
contracts signed with us. In the
propaganda activity should be attracted
native people, using the hate against
such organizations.
conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin
aşa numite “întâmplări neprevăzute”
sau închişi sub acuzaţia de crimă de
drept comun. Numai în cazuri cu totul
speciale se admit procese politice, care
vor fi ţinute sub acuzaţia de “înaltă
trădare”.
41. Trebuie împiedicată cu orice preţ
reabilitarea celor condamnaţi în procese
politice. Dacă această reabilitare devine
inevitabilă, se admite doar cu condiţia
ca acel caz să fie considerat o greşeală
judecătorească; condamnatul nu va fi
judecat, ci doar graţiat; nu va avea loc
reluarea procesului, respectiv autorii
judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.
42. Se interzice judecarea sau chiar
criticarea publică a acelor conducători
numiţi de către partid, care prin
activitatea lor au produs pierderi sau au
trezit nemulţumirea angajaţilor. În
cazuri drastice se recheamă din funcţie,
fiind numiţi în poziţii similare sau
superioare. La sfârşit, trebuie puşi în
funcţii de conducere şi ţinuţi în
evidenţă drept cadre de rezervă pentru
perioada schimbărilor ulterioare.
43. Se aduc la cunoştinţă publicului
procesele acelor persoane cu poziţie de
conducere (în primul rând din cadrul
armatei, ministerelor, serviciilor
importante, cadrelor didactice) care
sunt învinuite de atitudine împotriva
poporului, socialismului, industrializă-
rii. E o acţiune care atrage atenţia
maselor populare.
44. Se va căuta ca acei care lucrează
în diferite funcţii indiferent cât de mici,
să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu
muncitori cu cea mai mică pregătire
profesională, necalificaţi.
28
39. A special attention will be given
to the construction and reconstruction
of roads, bridges, railways and the
system of roads, no matter how far or
inaccessible they are, so that in case of
a military action, the place of resistance
or of reactionary forces concentration
should be accessible from all directions.
40. The representatives of the
political opposition must be impriso-
ned. The attracting of those political
opponents who enjoy the esteem of the
native population will be attempted. If
they don’t accept this, they must be
discredited by a denigration campaign.
Before they enter the conscience of the
people, they must be liquidated by the
so called “unforeseen facts” or
imprisoned under the accusation of
common crime. Only in very special
cases, political trials are admitted which
will be judged under the accusation of
high treason.
41. The rehabilitation at any price of
those who were sentenced in political
trials must be stopped. If this rehabi-
litation becomes inevitable, it will be
accepted only on the condition that the
case is considered a juridical mistake;
the convict won’t be judged, but only
reprieved; there won’t be another trial;
respectively the authors of the wrong
trial won’t be convoked.
42. The judgment or criticism of
those leaders appointed by the party,
who in their activity caused damages or
discontent of the employees, is forbi-
dden. In drastic cases, they are called
back in functions, being appointed in
similar or superior positions and kept a
reserve of cadres for the period of
ulterior changes.
 45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă
cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce
43. The public is informed with the
provin din cele mai joase categorii
trials of those leaders (especially in the
sociale, cei care nu sunt interesaţi să se
army, ministers, important services,
perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să
teachers) who are accused for their
obţină o diplomă.
attitude against their people, socialism
and industrialization. It is an action,
which attracts the attention of the
masses of people.
44. Those who have different
functions no matter how insignificant
they are must be changed and replaced
with workers having the least
qualification or even unqualified ones.
45. Those who attend a faculty must
be the ones who exclusively and
especially come from the lowest social
categories, who are not interested to get
a high level of education but only have
a diploma.

29
 “REEDUCAREA PRIN
TORTURĂ –
EXPERIMENTUL
CRIMINAL PITESTI”
Scurt istoric, metode, caracteristici,
etape, urmări
După cel de-al doilea război mondial,
România a intrat în sfera de influenţă a
Uniunii Sovietice, ca urmare a “târgului“
dintre Churchill şi Stalin făcut la Moscova,
în noiembrie 1944 şi a Conferinţei de la
Yalta din februarie 1945.
La 6 martie 1945, Vâşinski, emisarul
Moscovei a impus cu forţa primul guvern
comunist condus de Petru Groza, chiar dacă
în vara anului 1944 partidul Comunist din
România avea mai puţin de opt sute de
membrii. Politica noului guvern a fost
teroarea de stat şi încarcerarea poporului
român pentru a impune dictatura proletară,
în timp ce Armata Roşie a rămas
treisprezece ani în România. A urmat
arestarea abuzivă a mii de potenţiali
oponenţi ai regimului comunist: ofiţeri,
lideri politici, intelectuali de elită,
conducători religioşi, studenţi şi ţărani.
Acestora li s-au înscenat procese şi li s-au
fixat condamnări maxime.
După 30 decembrie 1947, când
comuniştii au forţat abdicarea regelui
Mihai, ultimul obstacol în calea
comunismizării şi rusificării României,
represiunea s-a extins în toate sectoarele
sociale. Mii de consilieri sovietici controlau
activitatea din principalele întreprinderi
economice şi instituţii publice. S-a introdus
cenzura totală, s-a interzis activitatea
partidelor democrate, s-a adoptat sistemul
sovietic de învăţământ, cu limba rusă,
obligatorie, fără religie şi limbi de circulaţie
internaţională.
30
“REEDUCATION BY
TORTURE –
THE CRIMINAL
EXPERIMENT PITESTI”
Short history, methods,
characteristics, stages, consequences
After the Second World War, Romania
entered the influential area of the Soviet
Union as a consequence of the “trade”
between Churchill and Stalin made in
Moscow in November 1944 and of the
Conference from Yalta in February 1945.
On March, 6th 1945, Vâşinski, the
Moscow emissary, imposed by force the
first communist government led by Petru
Groza, even though the Communist Party in
Romania had less than eight hundred
members in the summer of 1944. The new
government policy was the state terror and
incarcerating of the Romanian people to
impose the proletarian dictatorship, while
the Red Army remained for thirteen years
in Romania. The abusive arrest of
thousands of potential opponents of the
communist regime: officers, political
leaders, elite intellectuals, religious leaders,
students and peasants followed. They were
framed up actions at law and maximum
sentences were pronounced.
After December 30 th 1947, when the
communists forced King Michael, the last
obstacle in the way of Romanian
communism and russification, to abdicate,
the repression extended in all the social
sections. Thousands of Soviet counselors
cheeked the activity in the main economical
plants and publical institutions. The
complete censorship was introduced, the
activity of democratic parties was forbidden,
and the Russian System of education, based
compulsory on the Russian language, no
religion and no international usage languages
was adopted.
Au fost scoşi din învăţământ profesorii cu
vederi liberale, iar din armată, toţi ofiţerii
patrioţi. A fost desfiinţată proprietatea
particulară asupra activităţilor şi
instalaţiilor economice, asupra locuinţelor
şi terenurilor. Anchetele penale şi condiţiile
de viaţă din puşcării au devenit total
inumane. Morţii erau aruncaţi în gropi
comune, fără cruci.
Românii au dovedit puţine afinităţi
pentru comunism şi au fost singurii europeni
care i s-a opus organizat, cu arma în mână,
din 1949 până în 1958. De aceea au avut de
înfruntat cea mai sălbatică dictatură,
asemănătoare celor impuse Republicilor
sovietice din Caucaz şi din Asia Centrală.
Aproximativ un milion de români au fost
arestaţi sau deportaţi şi peste o sută de mii au
fost exterminaţi. Pe harta României au apărut
peste o sută de puşcării, lagăre de muncă,
centre de domiciliu forţat şi pseudo-spitale
de psihiatrie. Cele mai celebre locuri de
lichidare fizică şi psihică a deţinuţilor politici
au fost la Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet şi
canalului Dunăre - Marea Neagră numit
“Canalul Morţii”.
Sălbăticia maximă a ororilor s-a
realizat în puşcăria din Piteşti între ani 1949
- 1952. Aici s-a experimentat în premieră
cea mai draconică metodă de tortură numită
în epocă “reeducare” şi cunoscută acum
sub denumirea “Experimentul criminal
Piteşti”. Alexandr Soljenitân, cunoscut
scriitor şi sovietolog rus, fost deţinut politic
în Uniunea Sovietică, în cartea sa
“Arhipelagul Gulag”, aprecia că tratamentul
penitenciar comunist de la Piteşti a fost
“cea mai teribilă barbarie a lumii
contemporane”.
Tineri anticomunişti, în majoritate
studenţi, au fost victimele acestei experienţe
sadice, imaginate de pedagogul sovietic
Makarenko şi aplicată în România de spionul
rus Alexandru Nicolski, ajuns general de
Securitate. Serviciul sovietic de poliţie
politică (N.K.V.D.) l-a pregătit să recruteze
deţinuţi politici cărora li se promitea
eliberarea din detenţie şi grade superioare în
poliţia politică română (Securitatea), dacă,
31
The teachers with liberal views and all the
patriot officers were dismissed. The private
property upon the economic activities and
dwellings and plots was abolished. The penal
investigations and the living conditions in
prisons became completely inhuman. The
dead were throun in common graves with no
crosses.
The Romanians seem to have little in
common with communism and they were the
only Europeans who were systematically
against it, ready to fight from 1949 until
1958. That’s why they had to face the
wildest dictatorship, similar to those imposed
to the Soviet republics, in Caucaz and in
Central Assia. Aproximatively one million
of Romanians were arrested and deported
and more than 100.000 were exterminated.
Over one hundred prisons, work camps,
forced domicile centers and pseudo
psychiatry centers. The most famous physic
and psychic liquidation centers of prisons
were in Aiud, Gherla, Pitesti, Sighet and the
Danube – the Black Sea naval shipyard, the
so called “the Death Channel“.
The maximum horrors wilderness was
carried out in Pitesti prison between 1949–
1952. They made experiments here of the
most draconic torture method called “reedu-
cation”, known today as “Pitesti criminal
experiment”. Alexandr Soljeniţân, a well
known Soviet Russian writer, a political
prisoner himself then, in his book “Gulag
Archipelago”, considered that the
communist prison treatment in Pitesti was
the “most terrible barbarity of
contemporary world”.
Young anticommunist people, most of
them students, were the victims of this sadic
experiments imagined by the “educator”
Makarenko and applied in Romania by the
Russian spy Alexander Nicolski and general
of Romanian Security. The political policy
Soviet Security Service (N.K.V.D.) trained
him to recruit political prisons whom were
promised liberation from prison and superior
ranks in the Romanian political policy
(Security), if, by continuous torture, will
determine the prisoners to tell what they
prin torturare continuă, vor afla de la deţinuţi
tot ceea ce se presupunea că aceştia nu au
declarat în timpul anchetelor.
Şeful grupului de torţionari din
puşcăria din Piteşti a fost deţinutul Eugen
Ţurcanu, după ce acesta fusese instruit de
Nicolski în “arta reeducării“ în puşcăria de
la Suceava. Ţurcanu şi-a format o echipă
din nouă deţinuţi politici care au început
acţiunea de reeducare în ziua de 6
decembrie a anului 1949, ziua Sfântului
Nicolae. În vara anului 1950, “reeducarea”
a fost extinsă şi în puşcăriile din Gherla,
Tg. Ocna, şi Canalul Morţii din Dobrogea.
Pe faţada puşcăriei de la Piteşti s-a
putut citi până în primăvara anului 2001
următoarele lozinci: ”SĂ ZDROBIM
FĂRĂ CRUŢARE RĂMĂŞIŢELE
REACŢIUNII VÂNDUTE IMEPRIA-
LISMULUI STRĂIN!”, “FAŢĂ DE
DUŞMANII POPORULUI SUNTEM
NECRUŢĂ-TORI!”
Metodele de tortură, greu de imaginat,
descrise de supravieţuitori, peste patruzeci
la număr, au provocat sechele grave, fizice
şi psihice şi decese ale deţinuţilor. În timpul
“reeducării” au fost ucişi şaizeci şi patru de
deţinuţi politici, dintre care treizeci în
puşcăria din Piteşti. În cartea “Memorialul
Ororii”, apărută în anul 1995 la editura
“Vremea”, serviciile M.A.I. recunosc că au
decedat numai treizeci de deţinuţi politici în
acea perioadă la Piteşti şi la Gherla şi că au
fost, cităm, “torturaţi şi schingiuiţi peste
700 de deţinuţi la Piteşti şi alte sute la
Gherla, la Tg. Ocna şi Canal. Mai mult de o
sută de deţinuţi au rămas cu infirmităţi
fizice şi psihice grave. O parte din deţinuţi
au decis să se sinucidă pentru a scăpa de
torturi, iar alţii au înnebunit”.
Spre sfârşitul anului 1952, când
atrocităţile în puşcăriile din România au
devenit cunoscute în ţările occidentale, la
presiunea acestora, autorităţile comuniste au
dispus sistarea lor şi începerea anchetelor
penale, împotriva unui grup de douăzeci şi
doi de torţionari. Aceştia au fost acuzaţi de
acte de teroare în grup şi de crima de uneltire
împotriva securităţii interne a Republicii
32
hadn’t declared during the previous
investigations.
The leader of the torture men group in
Pitesti prison was a prisoner called Eugen
Turcanu, who had been trained by Nicolski
in “reeducation art” in prison from Suceava.
Turcanu gathered a team consisting in nine
political prisoners and began the
“reeducation action” on December 6th
1949, Saint Nicholas Day. During the
summer of 1950, “reeducation” was
extended in other prisons, too: Gherla, Tg.
Ocna and the Death Channel in Dobruja.
On the facade of the prison in Pitesti,
the following slogan could be read until the
spring of 2001: “Let’s destroy mercilessly
the remainders of the reaction sold to the
foreign imperialism. We are merciless
with our people’s enemies”.
The torture methods, hard to imagine,
as described by more than 40 survivors,
caused severe physical and psychical
illnesses and death. During the “reeducation
action”, 64 political prisoners were killed,
among whom, 30 of them in Pitesti prison.
In the book “The Horrors Memorial”,
published in 1995 at the Vremea publishing
house, the M.A.I (Affaires Internee Minister)
services mentioned, that only 30 political
prisoners died at Pitesti and Gherla prisons
in that period and that over 700 political
prisoners were tortured and at Pitesti and
other hundreds at Gherla, Tg. Ocna and at
“the Death channel”. Over one hundred of
the political prisoners got severe physical
and psychic infirmities. Some of the
prisoners decided to suicide in order to get
rid of the tortures and others went mad.
Towards the end of the year 1952,
when the atrocities from Romanian prisons
became known in Western countries, due to
the pressure exerted by them, the
communist authorities decided their ceasing
and the beginning of penal investigations
against a group of twenty-two torture men.
They were accused of terrorist group acts
and of the crime consisting in conspiracy
against the internal security of the Popular
Republic of Romania. In order to contradict
Populare Române. Pentru a infirma impli-
carea Securităţii şi a Partidului Comunist,
inculpaţii au fost acuzaţi că au fost instruiţi
de cercuri reacţionare imperialiste
externe “pentru a compromite orânduirea
comunistă şi organele Securităţii”. După
doi ani de anchete, cu promisiuni,
majoritatea acuzaţilor (18), inclusiv Eugen
Ţurcanu, n-au recunoscut “invenţia cu
cercurile reacţionare imperialiste” în
acţiunea lor criminală. Ca urmare, aceştia
au fost condamnaţi şi executaţi, 16 în anul
1954, unul în 1955 şi unul în 1957. În
acelaşi timp, au fost condamnaţi la muncă
silnică pentru perioade cuprinse între cinci
şi opt ani, cinci ofiţeri din conducerea
puşcăriilor, între care şi Alexandru
Dumitrescu, comandantul puşcăriei din
Piteşti. După un timp, aceşti ofiţeri au fost
eliberaţi. Universul terorii, în general, şi al
“reeducării prin tortură” în special,
unicat în analele criminalităţii mondiale,
constituie rana poporului român şi ruşinea
comunismului autohton. Toate aceste orori
trebuie aduse la cunoştinţa generaţiilor
tinere de azi şi din viitor, pentru a se putea
preveni repetarea lor.
Monumentul de la Piteşti aparţine ţării
întregi, ca, peste decenii, oamenii să afle
adevărul despre o perioadă întunecată a
istoriei României, fiind un mijloc de
cultivare a memoriei colective vindicative.
Teroarea comunistă a fost permanentă şi
îndelungată, fizică şi psihică, în acelaşi
timp! Pilonul şi laboratorul ei a fost
puşcăria din Piteşti. Aici s-a încercat şi s-a
reuşit dezumanizarea victimelor şi
martirajul lor, pe de-o parte, precum şi
formarea şi cultivarea brutalităţii umane în
torţionari, pe de altă parte!
Rostul nedeclarat al acestui experiment
a fost distrugerea identităţii etnice şi
religioase, morale şi politice a poporului
român. Dacă în cazul câtorva mii de
persoane obiectivele acestui aspect al
procesului de sovietizare a românilor au
fost atinse, mulţumim lui Dumnezeu că a
vrut altfel decât forţele întunericului şi nu
am fost toţi reeducaţi în aceeaşi măsură!
33
the implication of the Security and of the
Communist Party, the defendants were
accused of being trained by imperialist
external organizations “to discredit the co-
mmunist society and the security mem-
bers”. After two years of investigations,
with promises, the majority of defendants
(18 of them) including Eugen Turcanu,
didn’t recognize “the invention of foreign
intervention” in their criminal actions. They
were sentenced to death and executed, 16 in
1954, 1 in 1955 and 1 in 1957. At the same
time, were sentenced to prison for periods
between 5 and 8 years of hard work, 5 offi-
cers having ranks in the leadership of the
prison, one of them being Alexander Dumi-
trescu, the commander of the Pitesti prison.
After a period of time, the officers were
released. The concentration universe of the
terror in general and of especially “reedu-
cation by torture”, unique in the annals of
world criminality, represent the wound of
the Romanian people and the shame of the
autochthonous communism. All these ho-
rrors must be brought to present and future
young generations’ know-ledge in order to
prevent others from repeating them.
Pitesti Monument belongs to the whole
country, as a proof in time for people to
know the truth about a dark period of
Romanian people’s history, being a way to
cultivate the vindictive collective memory.
The communist terror was permanent,
physical and psychical at the same time for a
long period. Pitesti prison was its pillar and
laboratory. It is this place where they tried
and succeeded in victims dehumanization
and martyrdom on the one hand, and the
selection of the new man of Soviet type, on
the other hand.
The undeclared purpose of this
experiment was the destruction of the native
and religious, moral and political identity of
the Romanian people. If in the case of some
tens of persons, the purposes for sovieting of
the Romanian people were fulfilled; we must
thank to God for not reproving us too long
for our unfaithfulness and for not all being
reeducated in the same extent!
 Rostul declarat al monumentului care
evocă ororile comuniste de „Reeducare prin
tortură - Experimentul Piteşti” este
cunoaşterea şi înţelegerea procesului de
bolşevizare a României, în general, a
metodelor utilizate aici şi a factorilor
implicaţi în această activitate, în special.
Din îngheţata Siberie, din stepele ruseşti
şi până în centrul Europei, unde s-a întins
“imperiul răului comunist”, arsenalul
cruzimilor din închisori a fost odios. Dar
metoda “Reeducării prin tortură” nu s-a
aplicat decât în România, când victimele s-
au transformat în călăi, când deţinuţii politici
au fost torturaţi de colegii lor de suferinţă.
Această metodă criminală s-a experimentat
numai pe deţinuţii politici tineri şi
intelectuali. Scopul “educării satanice prin
tortură” era distrugerea totală, fizică şi
psihică şi transformarea victimelor în atei,
turnători şi călăi ai prietenilor lor. Se testa
gradul de rezistenţă umană la orori greu de
imaginat, în mai multe etape, enumerate pe
scurt în cele ce urmează.
ETAPA I. La început se urmărea
câştigarea încrederii victimei, pentru a afla
cât mai multe informaţii nedeclarate în
anchete din activitatea sa anticomunistă, şi
pentru a-i face un profil psihologic, aflând
cât este de religioasă, la cine ţine mai mult,
cine este cel mai iubit din familie, etc.,
pentru a şti unde trebuie lovit, cu efecte cât
mai devastatoare.
ETAPA II. În mod neaşteptat, începea
torturarea fizică prin bătăi cumplite, însoţite
de înjurături, epitete scabroase şi repetarea
apelativului “bandit”. Era o trecere bruscă şi
violentă de la “bunul meu camarad” la
“banditule, acum ştiu cine-mi eşti”.
ETAPA III. Torturarea fizică nonstop
urmărea să constrângă victima să-şi facă
“demascarea exterioară”, adică recunoa-
şterea întregii sale activităţi anticomuniste şi
denunţarea acelora care au acţionat, au vorbit
sau au gândit împotriva regimului comunist.
Astfel, deţinutul politic se transforma în
colaborator al Securităţii şi un potenţial
martor în alte procese.
34
The declared purpose of the Monument
based on the communist horrors “Reedu-
cation by torture”, the experiment from
Pitesti, is the knowledge and under-standing
of the sovieting process in Romania, in
general, of the methods used here and of the
actors implied in the activity of former
prison from Pitesti, in special.
From the freezing Siberia, from the
Russia steppe to the center of Europe, where
“the evil of the communist empire”
extended, the arsenal of the cruelties in
prisons was odious. But the method of
“Reeducation by torture” of each political
prisoner was applied only in Romania, where
the victims changed into executioners and
their colleagues in pain tortured the political
prisoners. This criminal method was
experimented upon young and intellectual
political prisoners. The aim of “the
satanically education by torture” was the
total physical and psychical destruction and
the victims changing into atheists, informer
men and their friends executioners. Their
human resistance to unbelievable horrors
was tested in more stages, which are
mentioned as follows.
THE FIRST STAGE.At first they inten-
ded to win the victim’s trust in order to get
as much information as possible (which was
not declared in the investigations during their
anticommunist activity) and to do his psy-
chological portrait, to find out how religions
he is, who he cares about, who is the most
beloved in the family, etc., to know where to
hit, with the most devastating effects.
THE SECOND STAGE. Unexpe-
ctedly, the physic torture began by terrible
beatings, accompanied by curses, scabrous
epithets and by repeating the appellative
“bandit”. It was a sudden and violent
change from “my dear comrade” to “you
bandit, I know who you really are”.
THE THIRD STAGE. The continuous
physical torture was meant to determine the
victim to do his “exterior exposure”
consisting in the recognition of all his
anticommunist activity and the denunciation
 ETAPA IV. “Demascarea interioară”
prin care trebuia să convingă victima că este
un netrebnic, răufăcător, care îşi ascunde
ticăloşia sub masca religiei, cinstei, iubirii de
ţară, şi altele, cu scopul de a înşela pe alţii şi
de a parveni în societate. Scopul scoaterii
măştii era ca fiara din om, adevărata sa
identitate, să se poată manifesta în voie.
ETAPA V. Bătăile şi torturile
continuau, până când victima era forţată să
aducă Blasfemie lui Dumnezeu, injurii
oamenilor politici pe care îi adorase, incest,
etc. Victima ajungea să recunoască faptul că
este o lepădătură, un bandit ordinar care
merită orice înjosire şi tortură şi că nu se
poate reabilita decât parţial, ajutând pe
torţionari şi Securitatea, adică bătând şi
chinuind pe “duşmanii poporului” şi
demascând pe cei care se împotrivesc
orânduirii comuniste.
In final, în cele mai multe cazuri,
victima devenea o marionetă în mâinile
schingiuitorilor, chiar dacă nu se preta la cele
mai abjecte ticăloşii cerute de torţionari,
devenea un învins, un combatant scos din
luptă şi marcat toată viaţa de o groază de
neuitat, nu va mai avea încredere în nimeni
după ce fusese denunţat bătut şi torturat de
bunii săi prieteni.
După trecerea prin cele cinci etape,
deţinutul politic era obligat să devină
torţionar al noilor veniţi. Ei erau
supravegheaţi dacă aplicau întocmai cele
cinci faze şi la cea mai mică ezitare erau
declaraţi din nou bandiţi şi supuşi din nou
torturilor.
35
of those who acted, talked or thought against
the communist regime. In this way, the
political prisoner changed into collaborator
of the Security and a potential witness in
other processes.
THE FOURTH STAGE. “The
interior exposure”, by which they intended
to convince the victim that he is a rascal, a
malefactor, who hides his baseness under the
mask of religion, honesty, patriotism and
others, purposely to deceive the others and to
succeeded in life and get rich. The aim of
demasking was that the beast in him, his real
identity to show himself freely.
THE FIFTH STAGE. The beatings
and the tortures were going on until the
victim was forced to bring blasphemy to
God, insults to the political people he had
admired, incest, etc. The victim came to
recognize that he was a nonentity, an
ordinary bandit who deserves any
humiliation and torture and that he can
rehabilitate himself only in part, helping
other torturing “the people’s enemy“ and
exposing those who were against the
communist regime.
Finally, in most of the cases, the victim
became a puppet in the torture men’s hands
(even if he didn’t committed himself to the
most abject baseness imposed by the torture
men), a vanquished person, an out of fight
combatant, being affected for the rest of his
life by an unforgettable terror and who won’t
trust anyone after he had been exposed,
beaten and tortured by his good friends.
After passing through the five stages,
the political prison was forced to become a
torture man of the newcomers. They were
watched if they applied exactly the five
stages and at the first hesitation they were
declared bandits again and subdued to
tortures again.
 TABLOUL I (ETAPA I-A)
PICTURE I (THE FIRST STAGE),
¾ În anul 1948, Stalin a hotărât elimina-
rea tuturor oamenilor politici, a intelectualilor
şi a patrioţilor români anticomunişti prin
încarcerarea lor în închisori. Apoi el a ordonat
gene-ralului Alexandru Nicolski (adjunct al
Securităţii Statului Comunist Român şi agent
sovietic) să aplice tinerilor deţinuţi politici
metodele de “reeducare prin tortură”. În acest
scop, acesta îl convinge pe deţinutul politic
Eugen Ţurcanu să devină torţionar.
¾ In 1948, Stalin decided that all the
Romanian politicians, intellectuals and patriots
against communism to be eliminated by
incarcerating them in prisons. Then he ordered
General Alexander Nicolski (the second man
in the Romanian Communist Security and
Soviet agent too) to apply the methods of
“reeducation by torture” to the young
political prisoners. That’s why they convinced
Eugene Turcanu, a political prisoner, to
become a torture man.

¾ Pentru îndeplinirea misiunii, Ţurcanu

racolează 9 deţinuţi cărora le promite
eliberarea din detenţie şi angajarea cu grade în
Securitate, aşa cum a fost asigurat de generalul
Nicolski. Aceştia au format prima echipă de
torţionari.
¾ To fulfill this mission, Turcanu, con-
vinced 9 other prisoners (to whom he promi-
ses liberation from prison and to engage with
high military ranks in the Romanian Security,
as the general Nicolski assured him) to join
him. They formed the first torture team.

¾ Echipa lui Ţurcanu încearcă racolarea

deţinuţilor politici şefi de loturi (şefi ai
echipelor de luptă anticomunistă) selectaţi de
Securitate, pentru a deveni şi ei torţionari.
¾ The Turcanu’s team tries to convince
political prisoners, who were the leaders of
anticommunist fight teams selected by
Romanian Security, to become torture men
themselves.

¾ Deoarece acţiunea de racolare a eşuat,

echipa lui Ţurcanu declanşează torturarea
şefilor de loturi, cu sprijinul direct al gardieni-
lor şi al căpitanului Alexandru Dumitrescu,
comandantul închisorii din Piteşti.
¾ Due to the fact that the action of
attracting political prisoners failed, Turcanu’s
team begins torturing the anticommunist fight
teams leaders being directly supported by the
prison guards and by the captain Alexander
Dumitrescu, the commander of Pitesti prison.
 TABLOUL II (ETAPA A II-A)
PICTURE II (THE SECOND STAGE)

¾ În noaptea Paştelui, deţinuţii

politici care au refuzat să-şi facă
demascarea totală (să spună tot ce se
presupunea că n-au declarat în timpul
anchetelor la Securitate) sunt împărtăşiţi
cu materii fecale.
¾ During the Easter night, the political
prisoners who refused their total exposure
(to declare everything they supposed what
they haven’t declare during the Security
investigations) are forced to receive the
Eucharist with human excrements.

¾ Deţinutul politic este bătut cu

cruzime la tălpi, până la leşin, pentru a-l
determina să-şi facă demascarea totală.
¾ The political prisoner is beaten
with cruelty on the their soles until they
fainted, to force him to expose himself
completely.

¾ Deţinutul politic este bătut cu

sălbăticie la fund, până la sângerare şi
leşin, pentru a-l determina să-şi facă
demascarea totală.
¾ The political prisoner is wildly
beaten on his back until he bled and
fainted, to force him to expose himself
completely.

¾ Deţinuţii politici sunt forţaţi să se

tortureze reciproc şi îndelung până la
epuizare şi leşin, prin aşezarea unuia în
spatele celuilalt, prin rotaţie.
¾ The political prisoners are forced
to torture each other for a long time until
they get exhausted and fainted, asking
them to stay on each other’s back, in
turn.

37
 TABLOUL III (ETAPA a III-a)
PICTURE III (THE THIRD STAGE)

¾ Torturarea deţinuţilor politici până

la epuizare şi leşin, prin aşezare cu faţa
la perete, într-un picior, cu mâinile în
sus şi cu o raniţă în spate plină cu
pietre.
¾ The torture of the political
prisoners until they got exhausted and
fainted, by forcing them to stand on one
leg, with their hands up and having a
knapsack full of stones on their backs.

¾ Deconspirarea metodelor de
tortură şi a deţinuţilor turnători la noii
veniţi este pedepsită prin cele mai
groaznice torturi. Prima victimă a
acestei pedepse este deţinutul politic
NITĂ CORNEL care a fost omorât de
Ţurcanu prin sugrumare pe data de
26.02.1950 în camera 4, Spital.
¾ Making known of the torture
methods and of the informer prisoners
to the new comers are punished by the
most horrible torture. The first victim of
this punishment is the political prisoner
NITA CORNEL who was killed by
Turcanu being strangled on the 26-th
of February 1950 in the hospital room
4.

¾ Cadavrul lui NIŢĂ CORNEL

este târât din camera 4 spital şi dus la
morga închisorii.
¾ NITA CORNEL’s corpse was
dragged out from the prison rooms and
moved to the prison morgue.
¾ Deţinutul politic GICĂ
ŞERBĂNESCU, din celula 101, se
aruncă de la etajul III în casa scării,
preferând sinuciderea decât să-şi
demaşte rudele şi prietenii care
participaseră sau ştiau de acţiunile sale
anticomuniste.
¾ The political prisoner GICĂ
ŞERBĂNESCU, from the prison room
101, throws himself from the 3-rd floor
in the stair case, choosing death instead
of the exposing his relations and friends
who had taken part in, or had known
about anticommunist actions.

38
 TABLOUL IV (ETAPA a IV-a)
PICTURE IV (THE FOURTH STAGE)

¾ Deţinuţii bănuiţi că încă ascund

informaţii despre participanţi la acţiuni
anticomuniste, sunt băgaţi de torţionari
cu capul în tinete cu urină.
¾ The political prisoners suspected of
still hiding information about the
participants to anticommunist actions are
kept with the hands in the chamber pot
with urine by the torture prisoners.

¾ Deţinuţii politici sunt forţaţi să

scuipe în gură pe şeful lor de lot (de
luptă anticomunistă), pentru a-l face să
se răzbune, demascându-i.
¾ The political prisoners are forced to
spit in the mouth of their group leaders in
the anticommunist fight, to provoke him
to revenge by exposing them.

¾ Bătaia deţinuţilor politici cu bâtele,

fiind forţaţi să treacă printre două grupe
de torţionari.
¾ The political prisoners are beaten
with the clubs being forced to pass
between two groups of torture men.

¾ Deţinuţii politici sunt forţaţi să stea

în genunchi, cu mâinile la spate şi să
mănânce direct din gamelele cu mâncare
fierbinte aşezate pe duşumeaua de
ciment.
¾ The political prisoners are forced
to sit on their knees, with hands back
and eat from the mess kettles with hot
food placed on the cement floor.

39
 TABLOUL V (ETAPA a V-a)
PICTURE V (THE FIFTH STAGE)
¾ În ziua de Crăciun, unui deţinut
politic i se pune o pătură în spate şi este
forţat să se aşeze pe tinetă pentru a
simboliza naşterea lui ISUS. Ceilalţi
deţinuţi politici sunt forţaţi să stea în
genunchi şi să i se închine.
¾ On the Christmas day, a blanket
was put on a political prisoner’s back
and is forced to sit on the chamber pot to
symbolize Jesus’ birth. The other
political prisoners are forced to sit on
their knees, too and worship to him.
¾ Altă metodă de tortură draconică,
..., dezumanizantă.
¾ Another draconian torture, ... ,
inhuman method.
¾ Sub ameninţarea bâtei, doi deţinuţi
politici sunt forţaţi să spele pe jos prin
rotaţie, până la epuizare şi leşin, unul
având în spate pe celălalt.
¾ Under the threaten of being beaten
with the club, two political prisoners, one
sitting on the other’s back are forced to
wash the floor in turn until they get
exhausted and fainted.
¾ După ce aceste orori au fost
cunoscute în ţările vest-europene, în
închisorile politice din România au fost
sistate acţiunile de „reeducare prin
tortură”, şi pentru a disculpa Securitatea
Comunistă, torţionarii au fost forţaţi să
spună că toate acţiunile lor s-au făcut la
comanda cercurilor reacţionare
capitaliste vest-europene. 18 deţinuţi
torţionari, printre care şi Eugen
Ţurcanu, au refuzat. 16 dintre aceştia au
fost condamnaţi la moarte şi executaţi în
anul 1954, alţii 2, în anul 1957.
¾ When these horrors came to be
known in west European countries, these
methods of “reeducation by torture”
were stopped and in order to exculpate
the Communist Security, the torture men
were forced to say that all their actions
were commanded by west European
reactionary forces. 18 torture men
refused to do this, one of them was and
Eugen Turcanu. They were sentenced
to death. 16 were executed in 1954 and
the others 2 in 1957.

40
FOTOGRAFII ALE UNOR PERSONAJE IMPLICATE ÎN
«EXPERIMENTUL PITEŞTI »
(1949-1952)

Avădanei Constantin Bărbos Viorel

Birtas Gavrilă Dumitrescu Dan

41
 Vaida Vasile

Cobâlaş Nicolae Dumitrescu Alexandru

42
Hoinic Dragoş Ionescu P. Constantin

Iosif V. Iosif Juberian Constantin

43
Livinschi Mihai Marina Ioan

Mircea Mihai Oprişan Constantin

44
Pătrăşcanu Nutti Păvăloaie Vasile

Pop Cornel Popa Alexandru

45
 Popa Aurel Popescu Aristotel

Popovici Cornel Puşcaşu Vasile

46
 Romanescu Grigore Sepeanu Tudor

Şerbănescu Cristian Paul Sobolevschi Maximilian

47
 Stoian Ion Sucigan Gheorghe

Ţurcanu Eugen Ţurcanu Eugen

48
Caziuc Gheorghe Vaşcan Augustin

Voinea Octavian
Zbranca Octavian

49
Gheorghe Gheorghiu Dej

50
 LUCRĂRI PREZENTATE
LA A VII-A EDIŢIE A
SIMPOZIONULUI INTERNAŢIONAL

„EXPERIMENTUL PITEŞTI –
REEDUCAREA PRIN TORTURĂ”

PITEŞTI, 05-07 octombrie 2007

 PARTEA I

Lucrări Prezentate la Secţiunea I

„EXPERIMENTUL PITEŞTI”
 EXPERIMENTUL PITEŞTI -
UN GENOCID PROGRAMAT
Nicu IONIŢĂ, Paşcani,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

R omânia, ţară de hotar, situată la limita a două lumi cu mentalităţi şi

viziuni diferite, sprijinită de unii şi râvnită de alţii, a fost victima
ciocnirilor dintre cele două culturi şi, totuşi, în ciuda vitregiilor istorice
şi-a păstrat identitatea şi unitatea de neam şi destin. În cadrul hotarelor mereu
ameninţate şi adesea ciuntite şi-a dezvoltat un mod specific de a fi, de a trăi şi
reacţiona şi un fond psihologic propriu care a rezistat de-a lungul timpului, chiar şi în
perioadele în care vremelnic a fost ocupată şi când noii stăpâni se mulţumeau doar cu
bunurile răpite spre buna lor îndestulare şi când cu un profund dispreţ, apreciau
proverbiala noastră cuminţenie care le asigura liniştea la marginea imperiilor lor.
Cu totul altfel au stat lucrurile când forţa de ocupaţie nu s-a limitat numai la
jefuirea bunurilor materiale punând în pericol fiinţa biologica a poporului Român,
dar, cu brutalitate, au atentat asupra fondului psihologic, cel mai de preţ tezaur al unui
popor.
Fiecare popor, ca şi fiecare individ în parte, dispune de un univers psihologic
propriu şi specific, unic şi irepetabil, o sinteză a zestrei ereditare conjugată cu
influenţele mediului socio-cultural, un bogat patrimoniu de valori, credinţe, tradiţii şi
norme de conduită care conferă specificul şi autenticitatea atât a individului, cât şi a
societăţii respective. Când universul psihologic este pus în discuţie, discreditat sau,
pur şi simplu, negat şi când, prin forţă, se urmăreşte schimbarea acestuia, se creează o
stare de conflict interior, o tensiune intrapsihică, atât la nivel individual, cât şi
colectiv, cu mare valoare traumatogenă şi se declanşează, în mod spontan, o reacţie de
apărare într-o gamă variată de răspunsuri, de la respingere, la elaborarea unor măsuri
de autoprotecţie şi chiar la organizarea unei ample rezistenţe, aşa cum de altfel, s-a
întâmplat în România după ocuparea ţării de către sovietici.
Când însă presiunea exercitată de către forţa de ocupaţie depăşeşte
capacitatea de rezistenţă, se declanşează o criză psihosocială profundă cu urmări
imprevizibile. Criză psihosocială se constituie într-o presiune psihopatologică care
acţionează direct asupra „naturii umane”, asupra a ceea ce este specific şi definitoriu,
asupra modului de a gândi, a simţi şi reacţiona, reflectându-se în câmpul conştiinţei ca
un atac asupra integrităţii universului psihologic, ca un pericol iminent asupra vieţii.
Criza psihosocială, în condiţii de forţă şi fără nici o şansă de ieşire din situaţia
traumatică, determină schimbări profunde şi ireversibile ale universului psihologic,
asociate cu un proces de depersonalizare şi de realizare, încât individul devine
dependent de cel care exercită presiunea socială, concomitent cu un proces de
aculturaţie, de asimilare a valorilor şi normelor impuse de puterea agresivă, paralel cu
renunţarea la acumulările de o viaţă şi la propria identitate. Este tabloul complet şi

55
imaginea zdrenţuită a unei ţări căzută sub năvălirea neobarbarilor incitaţi de o
ideologie antiumană, este istoria tristă a României căzută sub blestem comunist.
Criza psihosocială declanşată odată cu ocuparea ţării de către armata sovietică
şi preluarea conducerii statului de către partidul comunist, a pus în pericol
integritatea, independenţa şi suveranitatea Poporului Român. Evenimentele imediat
următoare al acestui act istoric arbitrar, au anticipat dezastrul social-politic şi uman în
care a fost antrenată România. Nimic, însă, nu a fost întâmplător, totul a fost pregătit
cu mult timp înainte şi programat în cancelariile Marilor Puteri care, în funcţie de
interesele lor proprii, au decis şi vor decide în continuare soarta popoarelor mici. Un
citat dintr-o corespondenţă a lui F.D. Roosevelt, preşedintele Statelor Unite, este
edificator în acest sens: „Lui Stalin îi rămâne un vast câmp de expansiune în ţările
mici ale Europei orientale”, ţări din care şi România face parte, iar la Teheran, Yalta
şi Potsdam, viitorul României a fost tranzacţionat între cei trei mari, în dispreţul
legilor fundamentale ale drepturilor şi libertăţilor popoarelor la autodeterminare.
La acest dezastru programat de către Marile Puteri a contribuit şi clasa
politică românească care, ruptă de realitatea momentului istoric, a comis o greşeală de
neiertat. Prin actul de la 23 August 1944, România a acceptat capitularea
necondiţionată, fără a duce nici un fel de tratative directe cu partea adversă, urmând
să suporte consecinţele de rigoare. În urma acestui act iresponsabil, statutul juridic al
României a fost cel de ţară învinsă şi la totala discreţie a învingătorilor. Ţara a fost
ocupată de sovietici, pierzând, astfel, atât dreptul de autoguvernare, cât şi libertatea de
a-şi alege forma de organizare statală. Actul de la 23 August a echivalat cu
suspendarea Statului Român, cu pierderea independenţei şi suveranităţii urmând ca
viitorul să fie decis de forţele învingătoare. Consecinţele au fost catastrofale.
Integritatea ţării a fost grav atinsă, frontierele au fost modificate, Basarabia, Bucovina
de Nord şi Ţinutul Herţa răpite de sovietici. A urmat la scurt timp cedarea, printr-un
simplu proces verbal scris de mână de către Petru Groza, a unei părţi din Delta
Dunării cu cele 5 insule mari de importanţă strategică şi Insula Şerpilor cu tot platoul
continental din Marea Neagră.
În numele datoriilor de război, a urmat cel mai mare jaf din istoria României.
Au fost ridicate bunuri materiale şi valori de patrimoniu care au depăşit cu mult
obligaţiile impuse. Pentru ca măsurile luate în vederea schimbării formei de
guvernământ să nu întâmpine rezistenţă, s-a procedat cu brutalitate la lichidarea elitei
militare, politice şi intelectuale, factori determinanţi în susţinerea şi păstrarea
independenţei şi demnităţii naţionale.
Instituţiile fundamentale ale statului au fost desfiinţate şi înlocuite cu alte
structuri hibride, nefuncţionale, controlate de forţele de ocupaţie şi, în cele din urmă,
s-a recurs la schimbarea formei de guvernământ. Aşa a apărut un nou stat, cu
frontierele modificate, cu un regim politic schimbat, cu pierderea independenţei şi
suveranităţii şi transformarea monarhiei constituţionale într-o Republică Populară,
validată de forurile internaţionale. Toată această suită de evenimente negative au
produs un dezechilibru profund la nivelul vieţii individuale şi colective şi au creat un
climat social ameninţător care a generat modificări în structura psihologică a
Poporului Român. Starea de dezechilibru nu este compatibilă cu viaţa, atât la nivel
biologic, cât şi la nivel social şi declanşează o reacţie spontană de restabilire a
echilibrului. Acum începe marea dramă a poporului Român. Modul de reacţie al
populaţiei a fost diferit, înscriindu-se în atitudini şi comportamente diametral opuse

56
care au marcat profund istoria contemporană, producând cea mai adâncă falie în
spiritualitatea românească. Dacă o parte a populaţiei a avut o reacţie de respingere
faţă de amestecul străin în viaţa statului, de confruntare şi apărare a valorilor
naţionale, cealaltă parte a populaţiei a ales reacţia de adaptare la noile condiţii impuse
de ocupantul sovietic şi de colaborare cu acesta. Ceea ce a urmat este de domeniul
patologicului.
Forţa, rapiditatea şi precizia cu care s-a acţionat imediat după ce ţara a fost
ocupată de sovietici, denotă o cunoaştere exactă a realităţii româneşti, o planificare
din timp şi în detaliu a planului de acţiune şi organizare perfectă a aparatului de
execuţie, persoane, tehnici, metode.
Dintr-o totală lipsă de cultură politică şi a unui nivel mult prea scăzut de
instruire a populaţiei şi, mai ales, că mulţi dintre adulţi se aflau din punct de vedere
intelectual, într-un stadiu de dezvoltare prepsihologic, manipularea a fost o operaţie
simplă, încât mulţi au fost prinşi în plasa promisiunilor şi, în plus, ispitiţi şi de şansa
de a-şi depăşi condiţia socială, au acceptat, cu prea mare uşurinţă, înregimentarea în
sistem. Mai problematic şi mai greu de înţeles, a fost atitudinea intelectualilor care, în
număr foarte mare, s-au alăturat regimului şi pentru ajutorul substanţial pe care
aceştia l-au acordat, au fost recompensaţi pe măsură.
Forţele de ocupaţie, cu ajutorul colaboratorilor, au declanşat cea mai cruntă
represiune împotriva celor care nu acceptaseră colaborarea. Au urmat arestări masive,
procese şi condamnări severe, încât peste 12% din populaţia ţării a ajuns în cele peste
120 de închisori şi lagăre de muncă forţată de pe întinsul ţării. Regimul de
exterminare din închisori a operat o primă triere, iar deţinuţii politici scăpaţi cu viaţă,
au fost supuşi unui proces de reeducare şi obligaţi să renunţe la credinţa şi
convingerile lor, la legăturile de sânge şi de suflet şi să accepte, astfel, noua ideologie
de import şi colaborarea cu noii stăpâni ai ţării. În acest scop, regimul comunist a luat
toate măsurile necesare pentru ca reuşita procesului de reeducare a deţinuţilor politici
să fie asigurată.
Comunismul a fost un sistem pragmatic, cu obiective clare şi precise, cu o
planificare extrem de riguroasă şi urmărirea cu tenacitate în realizarea acestora, fără
să ţină seama de imperativele juridice şi morale, scopul să fie atins. „Centralismul
democratic” conferea forului de conducere dreptul de a iniţia, de a dispune, ordona şi
controla toate activităţile în domeniul vieţii publice şi private. În acest sens, regimul
şi-a creat un aparat de informare, supraveghere şi de execuţie extrem de performant.
Una din primele măsuri a fost anihilarea oricărei acţiuni de împotrivire şi de
lichidare a oricărui focar de nesupunere şi răzvrătire şi a început vânătoarea de
duşmani ai poporului. 15 Mai 1948 va rămâne o dată de referinţă în istoria universului
concentraţionar românesc. În noaptea de vineri/sâmbătă, 14/15 mai, s-a desfăşurat o
operaţie de amploare, în toată ţara, în urma căreia au fost arestaţi, uneori, în condiţii
dramatice, zeci de mii de oameni liberi, de toate vârstele, de ambele sexe şi din toate
categoriile sociale.
Maşina infernală a anchetelor a intrat imediat în funcţie, s-au pregătit în grabă
procesele, s-au pronunţat şi condamnările, fixate de către anchetatori şi pe care
completele de judecată au fost nevoite să le aprobe. Deţinuţii politici, purtând povara
anilor grei de temniţă, au fost dirijaţi către închisorile de execuţie, fixate cu mult timp
înainte, pe categorii de vârstă, sex şi profesii, unde au fost supuşi unui regim de
exterminare.

57
 Noutatea şi, în acelaşi timp, monstruozitatea măsurilor luate de regim
împotriva oponenţilor politici a fost pe cât de absurdă, pe atât de condamnabilă,
producând un ocean de suferinţe şi cauzând moartea unui mare număr de deţinuţi
politici, problemă neelucidată încă de forurile competente. Nu este singura problemă
gravă din viaţa Poporului Român rămasă în suspensie. Asupra acestui episod tragic,
dar şi asupra multor altora, justiţia istoriei este chemată să-şi spună cuvântul. Şi
aceasta nu a fost totul. Poate că cea mai revoltătoare şi totodată criminală măsură a
regimului comunist a fost aceea de a încredinţa soarta deţinuţilor politici unui cuplu
de spioni sovietici – Pintilie Gheorghe şi Nicolschi Alexandru.
O întrebare la care se aşteaptă răspuns: care a fost raţiunea unei astfel de
hotărâri? Cum de un stat suveran, cu obligaţii şi responsabilităţi legale şi morale faţă
de membrii statului respectiv, a putut renunţa la protecţia a sute şi sute de mii de
oameni nevinovaţi şi i-a oferit drept zălog ocupantului străin, cu atât mai mult, cu cât
avea cunoştinţă de ceea ce urma să se întâmple.
Pintilie Gheorghe – alias Pantelei Bodnarenko zis şi Pantiuşa, cetăţean
sovietic, agent NKVD din Tiraspol încă din anul 1925, trece clandestin Nistrul în anul
1928, cu misiunea de a sprijini acţiunile partidului comunist român în anii ilegalităţii.
În 1937 este depistat, arestat şi condamnat pentru spionaj în favoarea URSS.
După 23 august 1944 ocupă funcţii importante în aparatul de partid şi de stat
din România. Imediat după „eliberarea ţării” ocupă funcţia de şef al secţiei
organizatorice a comitetului central al partidului comunist român, poziţie care i-a
permis să-şi îndeplinească principala sa misiune încredinţată de serviciile secrete
sovietice şi anume – acţiunea de sovietizare a României şi, în acelaşi timp,
supravegherea atentă a noilor autorităţi comuniste. De altfel, el este autorul unui
raport către Moscova, la 26 martie 1948, în care-l denunţă pe Lucreţiu Pătrăşcanu,
fără probe, drept agent al siguranţei. Acest denunţ, asociat cu ura lui Dej, a dus la
uciderea lui L. Pătrăşcanu.
La 30 august 1948, prin decretul nr. 221 se înfiinţează Direcţia Generală a
Securităţii Poporului, în fruntea căruia este numit Pintilie Gh. cu gradul de general-
locotenent şi, totodată, devine şi adjunct al ministrului de interne, poziţie care-i
conferea drepturi nelimitate în conducerea statului. Securitatea cu cele 5 direcţii ale
sale a reprezentat forţa malefică care a subjugat şi înspăimântat Poporul Român şi a
cărui umbră bântuie şi astăzi, generând spaimă în sufletele oamenilor. De menţionat
că „toate documentele din fiecare Direcţie trebuiau să treacă prin mâna consilierilor
sovietici care, obligatoriu, erau prezenţi în fiecare instituţie de conducere a Statului
Român. De aceea, documentele se întocmeau în dublu exemplar, unul pentru
Bucureşti, altul pentru Moscova”.
Despre calitatea omului Pintilie, colegii de partid îl caracterizează astfel.
Alexandru Bârlădeanu: „a fost un om potrivit pentru funcţia de agent special pe care
i-o conferiseră sovieticii când l-au trimis în România. Pantiuşa era complet incult şi
limitat, dar disciplinat…făcea tot ceea ce i se spunea…În ceea ce priveşte cauza
socialismului era fanatic. Vorbea cu un pronunţat accent rusesc şi bea foarte mult”.
Nicolschi Alexandru – alias Boris Grünberg, cetăţean sovietic, agent NKVD,
a pătruns clandestin în ţară în anul 1941 dar curând a fost arestat şi condamnat pentru
spionaj. După 23 august 1944, sub protecţia serviciilor secrete sovietice, conduce
formaţiunile de luptă patriotică ale partidului comunist şi, apoi, ocupă rând pe rând,
funcţii de conducere în Serviciul de Siguranţă, iar în anul 1948, odată cu înfiinţarea

58
Securităţii, este numit adjunctul lui Pintilie, la conducerea acesteia, cu gradul de
general-locotenent.
Pintilie Gh. şi Nicolschi Al. au condus Securitatea în anii represiunii
staliniste, fiind răspunzători de „cele mai mari crime care s-au văzut şi întâlnit în
perioada anilor 1948-1951 şi este vorba de aşa-zisa demascare care era condusă
personal de tov. Pintilie” (col. Bădică Ilie, Director la Direcţia Unităţilor de muncă
MAI).
Pintilie Gh. pentru a fi informat despre tot ce se întâmpla în penitenciare şi în
coloniile de muncă şi-a constituit un serviciu propriu de informare. Col. Bădică I.
declară: „Pintilie avea un serviciu special care-i dădea rapoarte, era Serviciul D, care-l
informa despre ceea ce se întâmpla în penitenciare”.
„Serviciul D pe lângă rolul de informare, coordona şi aplicarea metodelor de
„reeducare” din penitenciare şi coloniile de muncă”. Cu ocazia inspecţiilor făcute
prin penitenciare, col. Bădică a constatat implicarea Serviciului D în promovarea
bătăilor şi schingiuirii deţinuţilor; astfel la penitenciarul Ocnele Mari „m-am îngrozit
ce am putut vedea: oameni cu capul umflat, bătuţi groaznic. Am întrebat ce se
întâmplă aici şi mi s-a spus, că nu ştie pentru că nu i se dă voie să ştie”.
Oficial, în cadrul Serviciului D, au fost create două servicii speciale care să se
ocupe de organizarea şi supravegherea penitenciarelor şi coloniilor de muncă,
recrutarea de informatori din rândul deţinuţilor şi iniţierea şi dirijarea procesului de
reeducare al deţinuţilor, astfel:
a) în cadrul DGP (Direcţia Generală a Penitenciarelor) s-a înfiinţat Serviciul
Inspecţii, având ca atribuţii munca informativă, crearea unei reţele de
informatori în penitenciare şi aplicarea metodelor de reeducare.
b) la nivelul penitenciarelor şi coloniilor de muncă s-au înfiinţat Birouri de
Inspecţie, încadrate cu 2-3 ofiţeri de securitate, special pregătiţi în munca
informativă şi supravegherea acţiunii de reeducare. Cele două servicii nu erau
altceva decât o formă oficială a Serviciului D, aflat sub directa conducere a
lui Pintilie.
Serviciul Inspecţie a funcţionat din anul 1948 şi până în anul 1952 şi a fost
condus, pe rând, de 3 ofiţeri de securitate şi anume: maiorul Nemeş Iosif din anul
1948 până în mai 1950, lt.colonel Sepeanu Tudor din mai 1950 până în martie 1951 şi
maior Roşianu Alexandru, din martie 1951 până în 1952.
Birourile inspecţie din penitenciarele în care a avut loc acţiunea de reeducare
au fost conduse la Piteşti de slt. Marina Ion, lt. Mircea M. şi Iagăru, iar la Gherla de
către lt. Sucigan Gheorghe şi Avădanei Constantin.
Cel care a organizat Serviciul Inspecţii şi care a stabilit orientarea, metodele
de lucru şi a supravegheat activitatea procesului de reeducare a fost Nemeş Iosif. Tot
Nemeş a fost cel care l-a selectat pe Ţurcanu Eugen şi împreună au fixat coordonatele
desfăşurării acţiunilor „Experimentului Piteşti” şi au patronat torturile şi crimele din
penitenciare. Ţurcanu E. a fost piesa de referinţă în cadrul Experimentului Piteşti, a
fost investit cu dreptul de viaţă şi de moarte asupra deţinuţilor, colegii lui de suferinţă.
Perspectivele care i s-au oferit, i-au aprins imaginaţia şi i-au alimentat speranţele într-
atât încât i-au îngrădit libertatea de gândire şi acţiune şi au scos în evidenţă structura
sa psihologică fragilă, vulnerabilă care a fost speculată la maximum. Constituţia sa
somato-psihică tarată, ruinată de predispoziţii morbide, sub presiunea stresului
puternic a scos la iveală trăsăturile sale de personalitate, temperamentul coleric şi

59
violent, caracterul instabil şi controversat şi, mai ales, disponibilitatea de a face tot
ceea ce i se cere pentru a fi util şi a domina orice situaţie în care s-ar afla.
Ţurcanu E., la scurt timp de la sosirea la Piteşti, a devenit partenerul de dialog
atât al conducerii penitenciarului, cât şi al tuturor delegaţiilor din MAI şi securitate
care inspectau frecvent penitenciarul, iar după 8 iunie ’49, data când s-a dat startul
pentru pregătirea procesului de reeducare, a avut libertatea deplină de a organiza cel
mai abominabil experiment psihopatologic, unic ca amploare şi rezultate din întreg
lagărul comunist.
După schimbarea lui Nemeş Iosif de la conducerea Serviciului Inspecţii, cei
ce l-au urmat – Sepeanu T. şi Roşianu Al. au continuat şi intensificat acţiunile de
teroare, folosindu-l pe Ţurcanu ca cel mai fidel instrument de execuţie al planului
urzit de către Pintilie şi consilierii săi sovietici. Scopul celor două servicii a fost, în
primul rând – recrutarea de informatori din rândul deţinuţilor şi formarea unei reţele
informative care să culeagă date despre activitatea care nu fusese descoperită la prima
cercetare şi, în al doilea rând – depistarea formatorilor de opinie, a celor cu influenţă
în rândul deţinuţilor care susţin atitudinea de rezistenţă împotriva reeducării şi, mai
ales, să definitiveze profilul psihologic al acestora, pentru a se stabili, pentru fiecare
în parte, metodele la care se va recurge pentru înfrângerea rezistenţei lor şi, în final,
reeducarea acestora. Conceptul sovietic despre reeducare a fost rezultatul unei
interpretări greşite asupra istoriei, societăţii şi a omului, concept care a stat la baza
acţiunii de subjugare a fiinţei umane, de despuiere a omului de atributele sale
fundamentale şi de omogenizare a societăţii. Negând rolul major al evoluţiei, ca şi
principiile diferenţierii şi ierarhizării, l-a alungat pe om de pe treptele pe care-l
aşezase istoria, transdformându-l într-un simplu element de execuţie în angrenajul
social.
Comunismul s-a angajat într-o luptă contra cronometru împotriva cursului
firesc al existenţei, trimiţându-l pe om pe treptele elementare de existenţă, în existenţa
sa primară, biologică, transformându-l, astfel, în contrarul a ceea ce era, creator al
societăţii umane şi făuritorul istoriei.
Reeducarea deţinuţilor politici a constituit o preocupare majoră a regimului,
pentru că reeducarea de tip sovietic avea un dublu avantaj, în primul rând – prin
reeducarea acestora şi, în al doilea rând – transformarea acestora în elemente docile,
obediente şi folosirea lor în acţiunile de subminare a societăţii.
Regimul a avut grijă, încă de la început, odată cu arestările, să inoculeze, în
mod subtil, ideea reeducării, ideea eliberării condiţionate prin reeducare, idee care a
avut efectul de bumerang şi care a generat o reacţie anticipată, o acţiune chiar din
rândul victimelor cerând regimului să o accepte. Aşa se explică atât amploarea acestui
proces malefic, cât şi rezultatele dezastroase: mulţi morţi, infirmităţi pe viaţă, epave
umane, multă suferinţă şi psihotraume irecuperabile. Aceeaşi grijă a avut regimul şi
faţă de personalul din subordine, pregătindu-i pentru ceea ce urma să se întâmple. La
30-31 decembrie 1948, la o conferinţă cu toţi directorii închisorilor din ţară, directorul
general al DGP le vorbeşte acestora despre: „rolul de educaţie al deţinuţilor politici,
întrucât aceştia, la terminarea pedepsei, dacă vor fi redaţi tot aşa cum au fost înainte
de arestare, înseamnă că noi nu am făcut nimic pentru schimbarea acestora, ba mai
mult, pe unii dintre ei să-i fi făcut mai mari duşmani ai regimului…” La această
conferinţă nu s-a vorbit însă şi de metodele folosite pentru educaţia deţinuţilor,
acestea rămânând sub pecetea secretului absolut, fapt subliniat la o nouă conferinţă, în

60
aceeaşi formaţie, din iunie 1949 unde Jianu Marin, ministru adjunct MAI, comunică
participanţilor: „Nu avem voie să informăm pe nimeni de măsurile care se iau în
penitenciare de către MAI şi nici organelor locale de partid nu avem voie să
raportăm nimic în legătură cu unele măsuri ce se iau în penitenciare…”
Cu toate măsurile de siguranţă luate de partid cu privire la păstrarea secretului
asupra metodelor ce vor fi folosite în procesul de reeducare, totuşi deţinuţii au aflat
încă din vara anului 1948 dar, cum întotdeauna cel în cauză speră că nu el va fi
victima directă a atrocităţilor, ci alţii, deţinuţii nu şi-au luat măsuri adecvate de
apărare nici chiar atunci când ameninţarea col. Dulgheru, anchetatorul lui Tomuţă
Octavian îi spune: „vă avem în mână, nu înţelegeţi că facem ce vrem cu voi? De beton
să fiţi şi o să vă muiem ca pe o mămăligă nefiartă. O să vă compromitem în ochii
voştri şi ai lumii întregi. Dacă mai scăpaţi cu viaţă, sufleteşte veţi fi nişte cadavre”.
Dar cea mai înfricoşătoare previziune asupra reeducării de tip sovietic a venit din
partea lui Dumitrescu I. şeful brigăzii de siguranţă anticomunistă de la Aiud, adresate
deţinuţilor studenţi care urmau să fie transferaţi la Piteşti: „…vă vor duce la Piteşti şi
acolo o să vă transforme în terorişti comunişti. Apoi o să vă împrăştie în toate
penitenciarele pentru a exercita teroarea asupra tuturor deţinuţilor politici. Vă vor
ademeni cu promisiuni, dar nu se vor ţine de cuvânt. Urmăresc să vă deschid ochii.
Voi nu-i cunoaşteţi pe bolşevici şi nici ce metode au. Ele au fost experimentate în
URSS. Oameni turbaţi prin tortură au devenit criminali. Aşa va fi şi aici şi va începe
cu tineretul, apoi se vor întoarce la bătrâni”.
O viziune sumbră, dar plină de adevăr. Ca victimă şi martor al acestui
abominabil experiment, confirm spusele acestui om înregimentat în sistem, dar lucid
şi clarvăzător şi, mai presus de toate, stăpânit de un puternic sentiment uman. În
camera 1 subsol de la Piteşti, supuşi unei terori cumplite, sub ochii mei, prieteni şi
colegi de suferinţă, au fost victimele unui proces de inversiune psihologică şi, din
oameni normali, au devenit fiinţe anormale, torţionari de temut şi criminali.
În ciuda măsurilor luate în vederea păstrării secretului asupra atrocităţilor şi
crimelor din penitenciare şi coloniile de muncă, adevărul a reuşit să treacă graniţa.
Posturile de radio occidentale au început să transmită informaţii despre grupurile de
deţinuţi politici reeducaţi care-i torturează pe ceilalţi deţinuţi şi despre uciderea dr.
Simionescu de către studenţii reeducaţi în colonia Peninsula de la Canal. Regimul
care practica o politică foarte elastică, pliată pe interesele de moment, pentru a se
disculpa, iniţiază două mari procese prin care atribuie responsabilitatea atrocităţilor şi
crimelor unui grup de studenţi, în frunte cu Ţurcanu E. şi unor cadre din sistem,
„elemente aventuriere”, pentru lipsă de vigilenţă şi neglijenţă în serviciu.
În procesul celor 22 de studenţi, în frunte cu Ţurcanu E. au fost învinuiţi de
„acte de teroare în grup, bătăi, torturi şi alte mijloace de exterminare…au omorât şi
au cauzat infirmităţi şi vătămări foarte grave a integrităţii corporale…activitatea
celor 22, cu concursul organelor administrative, au fost maltrataţi, torturaţi şi
schingiuiţi peste 780 de deţinuţi politici, 30 au fost ucişi, peste 100 au rămas cu
infirmităţi foarte grave, o parte s-au sinucis, iar alţii au înnebunit în urma acestor
mijloace criminale de tortură”.
În procesul intentat celor 7 acuzaţi, toţi membri ai Serviciului de Inspecţie din
cadrul DGP, aparţinând Serviciului D condus de Pintilie, au fost învinuiţi „pentru
crimă de favorizarea crimelor de acte de teroare … şi pentru delictul de favorizare la
crimă de uneltire contra ordinii sociale”. În legătură cu acest proces, anchetele s-au

61
făcut într-un mod dirijat, în aşa fel încât recunoaşterea implicării autorităţilor să fie
oprită la un anumit nivel la MAI care „avea vinovaţi gata pregătiţi chiar în structurile
proprii şi care puteau fi sacrificaţi la orice oră în vederea justificării abuzurilor şi
crimelor pe care ea însăşi le patrona” (Arhivele totalitarismului 1944, nr. 3, pag. 60-
74).
Apărarea inculpaţilor, reprezentată de cei 7 avocaţi, a arătat că inculpaţii s-au
conformat ordinelor primite de la superiorii lor şi că ei au executat dispoziţiile
acestora şi că superiorii lor aveau cunoştinţă de atrocităţile şi crimele din penitenciare
dar „nu-i interesau metodele, ci rezultatele”. Cei care poartă răspunderea acţiunilor de
tortură şi a crimelor, aparţin celor din conducerea superioară a MAI, pentru că ei
cunoşteau foarte bine situaţia şi dacă unii dintre inculpaţi au raportat despre acţiunile
de teroare, au primit de la MAI „o constantă şi tacită aprobare”, ceea ce i-a făcut să
înţeleagă că această acţiune este condusă şi aprobată de sus.
Toţi inculpaţii au declarat în momentul în care li s-a dat dreptul la ultimul
cuvânt că DGP a patronat acţiunile criminale, că toţi superiorii lor aveau cunoştinţă
de metodele de teroare şi de crimele săvârşite şi chiar le-au încurajat, că au fost
obligaţi să adune material informativ de la grupurile de deţinuţi care exercitau teroare
şi să le ducă la Bucureşti la MAI şi totodată să ajute echipele de torţionari în
activitatea lor criminală. Unul dintre aceştia, Avădanei Constantin, şeful biroului de
inspecţie de la Gherla, susţine că directorul Gheorghiu a patronat acţiunea de teroare
şi a îndemnat la bătăi şi că acesta le spunea lor că „îi va trimite în locuri de verdeaţă
şi de odihnă pe deţinuţii politici care nu se supun”.
Concluzia este una singură: regimul comunist, cu ajutorul consilierilor
sovietici, a declanşat valul de arestări, a instituit regimul de exterminare în
penitenciare şi în coloniile de muncă pentru deţinuţii politici care reprezentau 12%
din populaţia ţării şi tot regimul comunist a iniţiat, condus şi patronat genocidul din
închisorile României.
Cele relatate sunt extrase din o parte din Arhivele SRI, care au fost puse la
dispoziţia cercetătorilor. Să sperăm că vor mai fi şi alte dosare care vor ieşi din
depozitele SRI şi, astfel, lucrarea va putea fi completată cu noi informaţii care vor
întregi tabloul sumbru al tragediei Poporului Român sub regimul comunist.

62
 PITEŞTI VS. HOLOCAUST
Mihai BURACU, Drobeta Turnu Severin, Romania,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

E xperimentul macabru de la Piteşti a fost şi va rămâne un summa

summarum a răului existenţial care ne-a pustiit neamul în timpul
sinistrului regim bolşevic. Prima pagină a unei cărţi de istorie, purtând
pecetea adevărului, se cuvine a fi dedicate cumplitelor schingiuiri la care a fost
supusă fiinţa omenească într-un sistem penitenciar fără echivalenţă pe plan
mondial. Aici au fost atinse cotele neimaginabile încă ale cancerului care a
înmugurit pe crengile sufletului unor tineri aflaţi la vârsta purităţii şi care este
expresia unei suferinţe dusă dincolo de limitele suportabilului.
În afara mărturiilor unor supravieţuitori ai teribilului experiment sunt puţine,
mult prea puţine, scrierile în care sinistrul a fost abordat de către istorici, psihiatri,
analişti politici sau condeieri de profesie. O explicaţie posibilă o constituie teama de
a aduce la lumina adevărului această monstruoasă formă a bestialului sau/şi
incapacitatea de a pune pe hârtie în formă inteligibilă consecinţele unui experiment
care iese din sfera raţiunii şi imaginarului omenesc. La Piteşti, Gherla, Târgu Ocna
şi Peninsula Valea Neagră s-a consumat un exerciţiu apocaliptic având drept
unic ţel distrugerea a tot ceea ce era înscris în gena bună a fiinţei umane: binele,
frumosul şi adevărul. Pus la punct de minţile diabolice ale unor ucigaşi de profesie,
a avut ca principal motiv falsificarea adevărului tăinuit încă şi a unor realităţi
istorice, pe care au vrut să le compromită cu orice preţ şi antecesorii lor,
simbriaşi ai regimurilor carlist şi antonescian. Comunismul de sorginte asiatică
a avut acelaşi ţel: lichidarea şi macularea totală a unei drepte verticale şi morale
înainte de a fi şi politică.
Experimentul de la Piteşti trebuie să reprezinte din punct de vedere al
atrocităţilor comise, primul dosar al unui Proces al Comunismului care va avea cu
certitudine loc. Cifrul ferocităţii comuniste este bine ascuns, păstrat în cel mai mare
secret în seiful serviciilor secrete/securiste de azi. O primă dovadă o constituie
publicarea în 1995 la Editura Vremea a ,,Memorialului Ororii - Documente ale
procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla". Falsul grosolan constă în
omisiunea unor piese grele din dosarul procesului din 1954, cum ar fi, de pildă,
ultimul cuvânt al condamnaţilor la moarte, falsificat atât de anchetatorii şi
judecătorii de atunci, cât şi de proletistoricii de azi. S-a încercat şi se încearcă încă
tăinuirea adevărului despre cei care au pus la cale criminalul experiment şi ce s-a
obţinut prin înfăptuirea lui în anii 1949 - 1952. Procesul torţionarilor organizat de

63
securitatea comunistă a avut loc în septembrie 1954 şi a dus la executarea a 18
deţinuţi incluşi în lotul lui Eugen Jurcanu. Dar ceilalţi, schingiuiţi şi schingiuitori?
Abominabila orchestraţie a momentului politic actual privitoare la
tragedia holocaustului evreilor din România mă obligă să scriu aceste rânduri. La
modul tot mai insistent ni se pretinde să recunoaştem că am fi vinovaţi, ca popor, de
participarea la cea mai teribilă crimă din istoria omenirii. Suntem acuzaţi, fără
dovezi, că am fost părtaşi la exterminarea unui neam de o multimilenară existenţă,
prin uciderea a peste 450.000 de fiinţe nevinovate, aparţinând etniei iudaice,
autorii acestor crime fiind casapii români şi cu deosebire căpeteniile lor legionare.
Aşadar, nu numai teroarea, ci şi minciuna pot atinge cotele superlativului. Preluând
falsuri ale Doiului Regal şi ale dilematicului Mareşal, securitatea comunistă a făcut
şi ea efortul să dovedească ceea ce nu putea fi dovedit: comiterea unei crime de
neiertat şi, pentru a demonstra săvârşirea ei, se uită intenţionat că după război au fost
constituite numeroase organisme, care au avut obligaţia şi posibilitatea de a studia
toate arhivele, inclusiv cele cu caracter strict secret. Unul din obiectivele sinistrului
piteştean a fost tocmai acela de a dovedi ceea ce nu putuseră să o facă până atunci,
pe parcursul a două decenii, instituţiile abilitate în acest sens: transformarea
românilor din victime ale unei istorii mistificate în autori ai unor crime de neiertat.
Din fericire inversarea celor două poluri morale nu a fost posibilă: binele a rămas tot
bine şi răul a rămas şi el în locul ce i-a fost statornicit în veci. E mult prea neîncăpător
compartimentul adjectivului în gramatica românească pentru a califica ceea ce, de
fapt, nu poate fi calificat în nici o limbă din lume.
Moralmente, devine obligatorie recunoaşterea uciderii a 20 - 30.000 de evrei în
răfuieli personale, conflicte locale, represiuni militare etc. la Iaşi şi în alte localităţi
din Moldova şi Basarabia, în lagărele din Transnistria etc., dar la fel de
obligatorie este şi negarea unui holocaust în România născocit de minţi înfierbântate
sau rău intenţionate. Statistic, este, ca de la pământ la cer diferenţa dintre câteva mii,
zeci de mii de evrei ucişi în anii războiului şi jumătatea de milion revendicată acum
de apologeţii holocaustului din România. Cine ştie cu adevărat mai mult s-o spună
dar să şi o dovedească. Se scoate mereu în faţă, cu mijloacele unor mass - media
obediente, uciderea câtorva mii de fiinţe, multe dintre ele nevinovate, pentru a se
ascunde în spatele ei crimele bolşevismului, care a făcut, numai în ţara noastră,
peste un milion de victime, dintre care cu mult peste 100.000 au murit în temniţe,
lagăre de muncă şi beciuri ale securităţii. Este inexplicabil cum în cei 15 ani
postdecembrişti nu s-a găsit timp pentru identificarea numerică măcar a victimelor
comunismului, aşa cum s-a procedat în alte cazuri, precum cele la care ne-am referit
înainte. Fărădelegea lor? Credinţa în Dumnezeu şi dragoste de ţară.
În orice regim de detenţie cea mai gravă şi mai răspândită boală este cancerul
sufletesc. Poezia, confesiunea şi rugăciunea, leacuri tămăduitoare ale sufletului
în condiţiile unei detenţii obişnuite, în liturghiile negre de la Piteşti s-au dovedit a fi
instrumentul cu care a fost atins superlativul schingiuirii. La Camera 4 ,,Spital", în
tratarea acestei boli remediile de mai sus nu numai că nu au fost utile, dar au
accelerat procesul descompunerilor interioare, prăbuşirea sinelui făcând imposibilă

64
 recuperarea bunurilor spirituale pierdute. Nu eşti fiul lui Dumnezeu să te poţi regăsi
după trecerea prin bolţile infernului şi aceasta nu doar pe durata a trei zile, ci a lunilor
şi a anilor chiar.
Rugăciunea, forma unică a comuni3cării cu divinitatea, folosită pe ascuns şi în
doze mici şi-a dovedit ineficienţa, provocând accidente adeseori fatale şi căderi până
sub limita de jos a supravieţuirii.
Confesiunea, nu rareori ajungând până la miezul sacru al spovedaniei, a fost
cea mai periculoasă formă de tratare a incurabilului. S-a ajuns până acolo, încât
bisturiul amintirilor a tăiat numai în ţesuturile sănătoase şi nu în cele cu adevărat
bolnave. Mărturiile obţinute în primul act al reeducării de torţionari, travestiţi în
prieteni devotaţi şi mesageri ai înfrăţirii prin credinţă, au devenit ulterior
combustibilul care a întreţinut focul negru al lepădării de suflet din ultimele două
acte ale satanicului scenariu: demascarea şi autodemascarea. Sistemul de relaţii
stabilit între cocelulari era unul cu totul special, bazat pe ideea de cinste, dreptate şi
adevăr, compasiune şi înţelegere omenească, dragoste şi respect reciproc, iertarea
greşelilor şi a vinovăţiilor. La acest stadiu se ajungea după îndeplinirea unui ritual de
o lungă şi profundă cunoaştere a celui ce făcea sau primea spovedania. În asemenea
colocvii de taină ar fi putut fi dezvăluită adevărata faţă a unor evenimente istorice,
comise voit sau nu, şi aruncate apoi pe jarul dubiilor. Un exemplu îl constituie
mărturia făcută unor colegi de celulă de Petre Pandrea, lider comunist, despre
inexistenţa crimelor de la abator din ianuarie 1941, în timpul aşa-zisei rebeliuni
legionare, unde ar fi fost măcelăriţi peste 100 de evrei. Prin iadul de la Piteşti şi
Gherla au trecut şi numeroşi fruntaşi ai Mişcării Legionare, precum Constantin
Oprişan, Octavian Voinea, prefectul de Făgăraş, Virgil Mateiaş etc. Tinerii aflaţi în
detenţie alături de aceştia ar fi putut afla, în climatul colocviilor carcerale, numele
câtorva ucigaşi ai evreilor, rămaşi nedovediţi. Ele, crimele, până atunci tăinuite, ar fi
ajuns prin declaraţiile făcute pe tăbliţele de săpun şi transcrise apoi pe hârtie, pe
biroul mai marilor securităţii, preocupaţi să legalizeze odioasa minciună. Să nu mai
spună astăzi cineva că nu se mai ştie cine a fost fruntea securităţii prin anii '50, şi
cine, aflat pe treptele cele mai înalte ale puterii, a condus experimentul reeducării de
la Piteşti. S-a încercat dovedirea nedoveditului şi anume a faptului că tineretul studios,
floarea unui neam de miraculoasă supravieţuire, ar fi fost autor sau definator al unor
mărturii asupra crimelor imputate întregului popor român.

În nici o declaraţie smulsă la Piteşti cu forcepsul torturii nu s-a făcut dovada

uciderii unui singur evreu. ,,Nu a existat nici un abator al evreimii la Bucureşti. El,
abatorul, a existat la Piteşti, unde sute de deţinuţi, tineri studenţi cu convingeri
religioase şi naţionaliste, în loc să fie răstigniţi au fost agăţaţi de casapii Iudeii în
cârligele deznădejdii şi jupuiţi de vii şi de morţi”1.
În calitate de obiect şi subiect al reeducării, încerc să nu cad pradă răului care
mai dospeşte în mine la peste o jumătate de secol de la trecerea, în primăvara anului
1951, prin iadul reeducării de la Piteşti, unde forţele răului şi-au găsit întruchiparea
în fiare cu chip omenesc.

65
 Se vehiculează din ce în ce mai insistent ideea că recunoaşterea acestui
presupus holocaust are drept ţel aservirea economică a României 51 secătuirea
bugetului acestei năpăstuite naţii pe durata câtorva decenii. Avem şi noi ,,ziduri
ale plângerii" pe întreg cuprinsul ţării, ba chiar şi în afara hotarelor. Nu suntem un
popor de ucigaşi şi avem dreptul şi datoria să cerem restituirea adevărului. Cei care au
comis, la Piteşti şi în alte locuri, asasinate de proporţii apocaliptice le pot repeta
oricând, dacă nu li se vor împotrivi fiinţe iubitoare de dreptate şi adevăr. Dreptate şi
adevăr în cea mai sinceră, mai smerită şi mai curată expresie a lor.
“Am considerat întotdeauna că am mai mult decât obligaţia morală de a depune
mărturie despre atrocităţile comise la Piteşti, organizate şi conduse de criminalul
regim comunist şi la care am participat în calitate de victimă şi graţie Celui de
Sus, nu şi în aceea de călău. Dumnezeu să-i ierte pe toţi cei siliţi să greşească în
afara voiei lor, trecând prin chinurile şi flăcările acestei antecamere terestre a gheenei
de dincolo”2.

N.B. Iată că şi istoria intră în categoria organismelor modificate genetic.

Dovada? Mihai Dinu Gheorghiu vs. Paul Goma în Le Monde. Informaţia o deţin din
Aldine/1 sep. 2007.
Devin din ce în ce mai numeroase şi mai stupefiante textele apărute în mass-
media românească în care se modifică în modul cel mai grosolan adevărul istoric.
Nu există nici un tratament eficace împotriva acestor mutanţi, monstruoase
rozătoare care rod de câteva decenii temelia acestui neam cu existenţă bimilenară.

1
Mihai Buracu, Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP*. Editura MJM, Craiova, 2003,
p.31
* palindromul cuvântului PITEŞTI
2
Ibidem, p,69

66
 EXPERIMENTUL PITEŞTI
Aristide IONESCU, Piteşti, România
fost deţinut politic trecut prin reeducări

R eeducarea prin tortură din ţările Europei răsărite ocupate de către

Armata Roşie s-a aplicat numai în România în special elitelor
tineretului studios, în două etape:
1. De la năvălirea în Europa de est, a slavilor şi organizarea lor ca stat rus,
necontenit aceştia au făcut “pregătiri” în vederea incorporării în imperiul rus a
provinciilor vecine1, începând cu Ivan cel Groaznic, Petru Cel Mare şi Stalin.
Indiferent de politica imperiului rus, devenit sub comunism URSS prin falsificarea
istoriei popoarelor ocupate geografic, Principatele Române, nu puteau acţiona ca state
deplin independente fiind prinse în lanţurile suveranităţii otomane dar mai ales, în
acelea ale unui sugrumator protector al Rusiei Ţariste. Principatele Române aşezate
geografic în oceanul slav reprezenta culoarul prin care Rusia Ţaristă avea cale
deschisă către Marea Adriatică prin Iugoslavia..
Protectoratul (dragostea care sugruma) Principatelor Române cărora le-a fost
impus în primăvara anului 1828, când în Principate, se găseau ocupanţi ostaşii ruşi,
pentru care nu se adusese din Rusia; nici bani, nici medicamente şi nici alimente aşa
cum rezulta într-un raport, se află că numai în ţara Românească se găseau 90 000
ostaşi ruşii (raportul din 28/30 mai al consilierului francez2)
2. Administraţia munteană şi moldoveană au fost supuse autorităţilor
Ţariste. În primele zile ale ocupaţiei ruseşti vistiernicul Dimitrie Ghica din Moldova a
fost înlocuit cu un consul rus Pisani. Administraţia locală din cele două Principate
Române erau îndrumate, controlate şi reorganizate de reprezentaţii puterii ruse
ocupante3.
Domnitorul Munteniei Mihail Sturza, declarându-se bolnav pentru a nu
participa la redactarea Regulamentului Protectoratului, din ordinul lui Jeltuhin se
dispune aducerea lui de la Iaşi la Bucureşti „sub escorta unui jandarm”.4
Este de remarcat că încă din luna mai 1828, boierii moldoveni cereau Unirea
Principatelor prin formarea „unei Confederaţii a Dunării, puse sub garanţia marilor
puterii”.
În 1829 erau partizani ai unirii Principatelor sub garanţia tuturor
puterilor. – Acest memoriu atribuit anului 1829, era deosebit de semnificativ.5
Kiselev având mereu în minte gândul „pregătirii” principatelor pentru
viitoarea încorporare în imperiul rus, n-a luat în seamă aceste memorande.6

1
Magazin Istoric Serie nouă martie 1991 pag. 55
2
Ibidem pag. 53 Istoria Rom. Cls. XII liceu pag. 123
3
Ibidem pag. 54 Emil Bodnăraş – Omul Moscovei care primea ordin de la Stalin - Groza
4
ibidem pag 56
5
Ibidem pag. 55
6
Ibidem pag. 51

67
 Obiectivul Rusiei era menţinerea Principatelor Române în sfera ei de
dominaţie ca obiectiv principal fiind culoarul ce asigura Imperiului Rus ieşirea la
Marea Adriatică prin Iugoslavia.
Viceconsulul francez la Iaşi afirmă că; regulamentul întocmit a fost redactat
în principal „în interesul Rusiei” şi avea ca mască un rol modernizator favorabil
propăşirii principatelor şi unificări lor.7
3. Stalin prin instaurarea comunismului în România cu Armata Roşie un
dictator şi criminal unic în istorie impune un guvern României cu miniştrii în
posturile cheie aduşi de la Moscova. După ocuparea ţărilor din estul Europei
(România, Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia, hotărăşte transformarea României în
gubernie Sovietică de origine slavă), asigurând definitiv ieşirea la Marea Neagră.
Dovezi de netăgăduit stau manualele de istorie, prin orice mijloace, folosindu-se orice
metode oricât de barbare pentru realizarea scopului urmărit cu orice pierderi fizice,
psihice sau materiale, s-ar produce.

a) Punerea în practică a metodelor folosite să fie aplicate de către Conducerea

locală impusă şi dirijată de consilierii sovietici plasaţi pe întregita nouă provincie
sovietică în devenire. Împotriva tineretului studios român a determinat ocupantul
sovietic, să folosească „Reeducare prin tortură” aşa cunoscutul „Experimentul Piteşti”
în care au murit prin tortură 30 tineri şi rămaşi cu urmări fizice şi psihice 700.
Aceste cifre sunt recunoscute de către conducerea ţării impusă de URSS, dar
Fundaţia Culturală Memoria Piteşti are documente pentru 64 de tineri ucişi, numărul
celor rămaşi cu traume este de zeci de ori mai mare.
Aflându-se în Occident despre masacrarea tineretului român începută în 1949
s-a oprit la finele anului 1952, s-a încercat ca şi la Catyn cu cei peste 12 000 ofiţeri
polonezi ucişi de Armata Roşie (din ordinul lui Stalin), să arunce vina pe alţii. În
România, vina de această crimă barbară a fost aruncată asupra legionarilor (cunoscuţi
ca naţionalişti şi anticomunişti), că ar fi organizat aceste crime pentru compromiterea
partidului Comunist din România care a fost impus ţării de către URSS.
Are loc un proces şi se pronunţă sentinţa Nr.32 din 10 noiembrie 1954, emisă
de Tribunalul Militar pentru unităţile MAI şi sunt condamnaţi la moarte 22 de foşti
legionari din care 16 sunt executaţi, conform procesului verbal din 17 decembrie
1954, în prezenţa consilierului sovietic I. Savenco.
Cum înscenarea nu s-a bucurat de credit internaţional, guvernul impus de
URSS, a înscenat un alt proces în 1957 în care Tribunalul Militar al Regiunii a II – a
Militară colegiul de fond Dos. 494/1956, pronunţă sentinţa nr. 101 din 16 aprilie
1957, prin care se impută celor 7 învinuiţi că „aceşti inculpaţi” au ajutat şi favorizat
banda de legionari a lui Ţurcanu Eugen ca să întreprindă în penitenciare, în special la
Piteşti şi Gherla, o mulţime de acte de teroare care au avut ca urmare, nu numai
crearea unei atmosfere de teroare în locurile de deţinere, dar şi cauzarea de
numeroase victime din rândul deţinuţilor. Toate aceste acte de teroare au fost atribuite
lui Ţurcanu Eugen şi banda lui, iar „organele de stat” acestea erau induse în eroare de
banda lui Ţurcanu, care urmărea alte scopuri (pag. 9)
În consecinţă Tribunalul Condamnă pe:
1. Sepeanu Tudor la 8 ani muncă silnică;
2. Dumitrescu Alexandru 7 ani muncă silnică;
3. Avădanei Contantin la 6 ani muncă silnică;
4. Sucegan Gheorghe la 7 ani muncă silnică;

7
Ibidem pag. 56

68
 5. Marian Ion 5 ani muncă silnică;
6. Mircea Mihai 5 ani muncă silnică;
7. Bărbosu Viorel 5 ani temniţă grea.

Analizând sentinţa 101/1957 constatăm următoarele:

Sepeanu Tudor a declarat în faţa instanţei, că el a fost seful serviciului
Inspecţii în anii 1950 şi 1951 şi că nu a făcut nimic din proprie iniţiativă ci s-a
conformat ordinelor superiorilor săi colonelul Birtaş şi col. Becui, iar decesele
deţinuţilor politici s-au produs în timpul lui Nemeş care nu apare în proces (pag 2, 3).
Acelaşi fapt îl reclamă şi Marian Ion. Mircea Mihail, declară că a primit
dispoziţii de la superiorii săi de a lua materiale informative de la Ţurcanu şi a le duce
la Bucureşti (pag. 4)
În sentinţa 101/16 aprilie 1957 (la pag. 9) se arată: „Tribunalul constată că
declaraţiile făcute la cercetări ale inculpatului Bărbosu Viorel au fost „rodul fanteziei
sale”.
Suntem în posesia copiei declaraţiei sale dată la Bucureşti la 14 martie 1953
(pag 356 - 361) din care redăm: „Din celular după cum îmi amintesc au fost 6
decedaţi aduşi toţi după ora închiderii, alţii direct în camera mortuară”, fără a-i mai
aduce la infirmerie unde pe urma să-i vedem.
Bătăile erau organizate şi susţinute prin dirijarea directă din partea lui
Suceganu şi Avădanei cu oameni formaţi deci şi instruiţi în acest scop, pentru ca
la rândul lor să-şi recruteze din sânul celorlalţi deţinuţi grupa de bătători care erau
conduşi de un om de încredere a biroului de inspecţii (securişti)(pag. 357)
Din observaţiile mele asupra cadavrelor, am constatat că se bătea cu pumnii,
ciomege, răngi de fier şi se aplicau căluş în gură pentru a nu putea zbiera respectivul
deţinut.
„Am observat urmele căluşului între dinţii unui deţinut mort, prin resturile
care au rămas pe pânză, în momentul când s-a detaşat din gură.
Cum se bătea şi ce metode de bătaie aplicau, aceştia nu a ştiut numai din cele
ce observam pe cadavre. Trebuie să menţionez că unele erau aproape invizibile, dar
totuşi deduc că aceiaşi moarte ar fi avut-o prin micile semne ce se observau în
dreptul inimi, ceeace confirmă că s-au aplicat lovituri repetate la inimă şi beregată
unde se observau aceleaşi semne” (pag 358).
Am reprodus deci „fantezia” doctorului Bărbosu constatată de către
Preşedintele Trib. Mil. al Regiunii a II – a Militară Branovici Ioan prin care se face
dovada că „Experimentul Piteşti – reeducare prin tortură” a fost prima etapă de
comunizare elitei tineretului român produsă în perioada 1949 – 1952.
A doua etapă a comunizării elitelor poporului român prin „reeducare” a fost
„reeducarea de la Aiud”, numită „crima împotriva demnităţii umane”, care începe
la jumătatea lunii iunie 1962 în celula 312, proaspăt văruită iar paturile sunt înlocuite
cu bănci, iar celula denumită „club”.
Prima etapă a comunizării (în puşcăriile unde erau încarceraţi tineretul
intelectual), României, s-a început cu îndoctrinarea ideologiei comuniste fiind instruit
Alexandru Nicolski până în cele mai mici amănunte pentru îndoctrinarea prin teroare
aşa zisul „Experiment Piteşti – reeducare prin tortură” pentru obţinerea de informaţii
despre oponenţii cei mai activi în scopul anihilării acestora prin întemniţarea lor
în cele peste 100 puşcării şi lagăre de exterminare, a peste un milion de români din
care peste 300 000 au decedat, acţiune dictată de ocupantul sovietic şi executată de
conducerea superioară a partidului Comunist Român, prin agentul NKVD instruit de
Moscova (spionul sovietic Nicolski Alexandru) eliberat de Armata Sovietică după 23
august 1944 şi numit adjunctul securităţii.

69
 Dacă în prima etapă a comunizării României „Experimentul Piteşti –
reeducare prin tortură” călăii erau şi colegii de detenţie pregătiţi de conducerile
penitenciarelor instruiţi de organele superioare ale securităţii care executau ordinele
conducerii superioare ale Comitetului Central PCR impuse de ocupantul sovietic. La
„reeducarea” de la Aiud, acţiunea era directă a colonelului Crăciun directorul
penitenciarului, „călăul demnităţii umane”, pentru că aici erau încarcerate începând
cu instaurarea dictaturii din 1938, oponenţii dictaturilor cărora li sau aplicat toate
chinurile fizice, începând cu înfometarea şi mergându-se până la lipsa de aer oxigenat.
Condiţiile de cazare în celulele neîncălzite, geamuri acoperite, celule de pedeapsă
(zarca) şi alte metode diavoleşti de a produce dureri fizice în scopul exterminării.
Acei care au supravieţuit acestor condiţii, unii chiar peste 10 ani, directorul
Crăciun Gheorghe i-a obligat să devină proprii lor călăi ai demnităţii umane,
acestor deţinuţi deveniţi propriile lor umbre. Aceasta a fost a doua etapă descrisă de
Ion Cârje în cartea „Întoarcerea din infern” 8. Această a doua etapă a comunizării
elitelor poporului român prin „reeducare”, începe la jumătatea luni iunie 1962 în
celula 312 de la puşcăria Aiud, unde erau adunaţi după liste întocmite de către
directorul Crăciun Gheorghe.
Încercarea directorului Crăciun de ai convinge pe oponenţii români „elitele
intelectuale politice, ştiinţifice” devenite „propriile lor umbre fizice”, descriindu-le
superioritatea regimului comunist prin realizările obţinute în toate domeniile
economice şi ştiinţifice, unor deţinuţi (cei mai mulţi de peste 10 ani nu mai ştiau
nimic nici despre familiile lor, dar de transformările ce li se expuneau) nu a dat nici
un rezultat, cu atât mai mult cu cât directorul Crăciun sublinia că întârzierea acestor
„mari realizări”s-a datorat atitudini lor de împotrivire instalării în România a
„superiorului sistem comunist” unde fiecare locuitor are posibilitatea de a da
societăţii după capacitatea sa şi primeşte de la societate după nevoi, sunt obligaţi
să-şi recunoască fiecare deţinut politic vina sa „să-şi facă autocritică”, adică să devină
propriul călău al demnităţii umane.
Această acţiune directă a conducerii PCR-ului a fost un eşec total.
Atunci s-a aplicat metoda „dezinformării”metodă specifică regimului
comunist.
A izolat din închisoarea Aiud câteva „repere morale” expuse exterminării,
obligându-i să-şi facă „autodemascarea”.
Cazul cel mai edificator este al lui Radu Gyr (unul din reperele morale cele
mai reprezentative) pe care-l obligă să semneze „autodemascarea” scrisă gata.
Chinurile la care a fost supus de către directorul Crăciun nu sunt cunoscute, dar
„autodemascarea” este datată 5 mai 1962, dată la care Radu Gyr este internat în spital.
Această scrisoare (autodemascarea) a fost dată să circule din mână în mână
deţinuţilor, s-au uitat la ia şi constată că: „mâna îi tremurase de multe ori şi
semnătura părea artificială, o înjghebare cu grijă a unor litere strâmbe, înghesuite,
necaracteristice unei personalităţi” şi i-a obligat să semneze sub demascările scrise
gata.9
În dovedirea acţiunii de „reeducare” (autodemascarea) a reperelor morale ale
poporului român că a fost opera conducerii superioare a PCR – ului şi anume „Petru
Groza, Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Teohari
Georgescu, Alexandru Drăghici, Pintilie Gheorghe”, împotriva cărora se va dispune
încetarea urmăririi penale (pag 31) anexam în întregime rechizitoriul din 15 09 2000

8
Crime Împotriva Demnităţii Umane – apărută în editura Acţiunea Românească New York 1972 pag.
152
9
Ion Căry autorul lucrării „Întoarcerea din infern” vol. II, „Crime împotriva demnităţii umane” Ed.
Acţiunea Românească New York 1972 pag. 150

70
al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel Dosar Nr.15/P/1999, procuror
Saiciuc Alic.
De remarcat că Tribunalul Militar, a făcut audierea martorilor şi când s-a
hotărât, în şedinţă, ca la următorul termen, să fie adus inculpatul Crăciun cu escortă,
acesta a decedat şi la termenul fixat a venit avocata sa cu certificatul de deces şi
astfel s-a încheiat acţiunea în Justiţie din 1999.
Printr-o „coincidenţă” şi generalul Nikolski Alexandru, acuzat pentru
iniţierea „Experimentului Piteşti – reeducarea prin tortură”, şi, el în ziua când a
primit citaţia de la Tribunalul Militar „moare noaptea”, iar soţia înnebunită de
durere solicită să se „ia cadavrul străin din casa mea” iar cadavrul spionului
sovietic eliberat de la închisoarea Aiud de către Armata Roşie, este trimis la
„incinerare” OARE ???10

10
Informaţie apărută în presa scrisă – Ziarul Ziua.

71
72
73
74
75
76
77
78
79
80
81
82
83
84
85
86
87
88
89
90
91
92
93
94
95
96
97
98
99
100
101
102
103
104
105
106
 RĂDĂCINILE ASCUNSE ALE TORTURILOR
APLICATE ÎN "EXPERIMENTUL PITEŞTI"
Aristide IONESCU, Piteşti, Romania,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

Î n cartea domnului profesor universitar Gheorghe Boldur Lăţescu şi Filip-

Lucian Iorga, intitulată: "Genocidul comunist în România" vol. IV,
apărută la Editura Albatros, 2003, este tratat şi "Experimentul Piteşti,
reeducarea prin tortură".
Fac precizarea că împreună cu domnul Boldur Lăţescu, am fost judecaţi şi
condamnaţi în anul 1949, ca făcând parte din lotul de "Luptători anticomunişti din
munţii Arnota, judeţul Vâlcea". Deţinuţi politici fiind, în perioade diferite, am trecut
prin toate etapele "reeducării prin tortură". Reeducarea a fost asigurată de către
"echipa" condusă chiar de către Eugen Ţurcanu, deţinut politic instruit direct de către
adjunctul Securităţii române, generalul Nicolski.
Din fişa personală a lui Nicolski, rezultă că: acesta la 23 august 1944 era
încarcerat la închisoarea Aiud, unde executa o condamnare de 25 de ani, pentru
activitate de spionaj pe teritoriul României, ca agent NKVD, activitate de spionaj
efectuată în perioada anilor 1941-1942 în favoarea Uniunii Sovietice cu care
România se afla în stare de război, pentru eliberarea provinciilor româneşti, Basarabia
şi Bucovina. Aceste provincii au fost ocupate de URSS în 1940, urmare a pactului
Ribbentrop-Molotov, semnat în 1939.
Mai rezultă din fişa lui Nicolski, că acesta se născuse pe 2 iunie 1914 şi era de
cetăţenie şi origine rusă. După intrarea Armatei Roşii pe teritoriul României, urmare a
armistiţiului din august 1944, spionul Nicolski este eliberat şi o dată cu înfiinţarea
Securităţii, este înaintat la gradul de general şi numit ministru adjunct al acesteia. El este
executantul unui diabolic plan de reeducare prin tortură a tineretului român," care se
opunea procesului de bolşevizare a ţării, experiment aplicat pentru prima oară la
închisoarea din Piteşti.
Prin acest „experiment” au trecut începând cu 6 decembrie 1949 până în vara
anului 1952, peste 5000 de tineri deţinuţi politici. „Experimentul” a fost extins şi în
închisorile Gherla, Tg. Ocna, Ocnele Mari precum şi în brigăzile 13 şi 14 din coloniile de
exterminare prin muncă de la Canalul Dunare-Marea Neagră.
Din miile de deţinuţi politici trecuţi prin diabolicul "experiment", în
publicaţia"Memorialul Ororii, reeducarea prin tortură" apărută la Editura Vremea, 1995,
Securitatea recunoaşte că numai 30 de tineri, deţinuţi politici au murit în torturi şi că
700 au rămas cu infirmităţi fizice şi traume psihice pentru tot restul vieţii. În
realitate ei sunt de 2-3 ori mai mulţi, dar Serviciul Român de Informaţii, nu a pus şi nu
pune la dispoziţia C.N.S.A.S-ului toate dosarele care au aparţinut fostei Securităţi.

107
 Fundaţia Culturală Memoria, filiala din judeţul Argeş, deţine documente care
atestă uciderea prin tortură a 64 deţinuţi politici, ucişi în torturi şi ale căror nume sunt
înscrise pe monumentul ridicat în memoria lor în faţa închisorii din Piteşti. De
asemenea în lucrările prezentate de foştii deţinuţi politici la cele 3 Simpozioanele
Internaţionale, cu tema "Experimentul Piteşti-Reeducarea prin tortură" din 6-8
decembrie 2001, 4-6 octombrie 2002 şi 26-28 septembrie 2003, au fost evidenţiate o
parte din ororile "experimentului amintit" pe care marele scriitor Soljeniţân 1-a numit
"Cea mai oribilă crimă a contemporaneităţii".
Se impune, aşadar o analiză globală a fenomenului, pentru a fi cunoscut în
toată oroarea lui, în scopul evitării repetării lui atât în România cât şi în lume.
1. Studierea rădăcinilor terorii aplicate celor care s-au opus comunismului, este
făcută de autorul cărţii "Genocidul comunist în România" şi începe cu Manifestul
Partidului Comunist, elaborat de Marx si Engels şi publicat în 1848 la Londra. Se
evidenţiază că acesta, deschide drumul unui lung sir de scrieri, care de~ a lungul
deceniilor care au urmat, au propovăduit lupta proletariatului împotriva burgheziei, ca
"motor al evoluţiei societăţii umane", făcând cunoscut principiul: "de ia fiecare după
capacitate, fiecăruia după nevoi", care aplicat în. practică, s-a transformat în:"de la
fiecare după capacitate (limitată după criterii politice) la fiecăruia după nevoi
(stabilite de către tătucul Stalin)". în manifest se spune că "pentru a smulge
burgheziei, pas cu pas, întregul capital, se vor folosi metode despotice". Îndemnul la
violenţă este fără echivoc şi el devine o constantă a majorităţii lucrărilor "clasicilor
marxişti". în 1878, Engels se declara un adept al metodelor dure, sângeroase, singurele
care în viziunea sa, puteau asigura trecerea la comunism şi deci spre progresul omenirii.
Lenin, Stalin, Mao şi alţi lideri comunişti ai secolului XX, vor prelua şi aplica "ideea
necesităţii folosirii metodelor violente" în desfăşurarea revoluţiilor socialiste. Activitatea
căpeteniilor comunismului mondial, a trecut de la teorie la practică, în timpul şi după
sângeroasa revoluţie bolşevică din 1917, sfârşitul celui de al doilea război mondial
consacrând răspândirea ideologiei şi regimurilor comuniste la nivel mondial.
2. Practica partidelor comuniste poate fi rezumată astfel: încrâncenarea urii
şi conflictelor între oameni, categorii sociale, naţiuni, creşterea dezordinei sociale şi
a sărăciei, proliferarea regimurilor dictatoriale, răspândirea genocidului etc.
"Moartea unui om este o tragedie, moartea unui milion de oameni este o cifră
statistică". Acest aforism, atribuit lui Stalin, rezumă' fără greş "filozofia cinică" a
comunismului. Se cunosc, dar nu se vorbeşte şi nici nu se scrie îndeajuns, ce
înspăimântătoare asasinate au comis regimurile comuniste din Uniunea Sovietică, in
ţările est-europene, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cambodgia, Cuba, ţări din
Africa etc. Numărul celor ucişi în numele "concepţiei Marxist-leniniste despre lume
şi societate" nu se va cunoaşte probabil niciodată cu exactitate, iar estimările
"prudente" indică aproximativ 150 de milioane de victime între 1917 şi 1989 ( vezi
Cartea Neagră a Comunismului, Stephane Courtois, Editura Humanitas, Bucureşti,
1999).
În concluzie violenţa fizică în formele ei cele mai sângeroase dar şi violenţa
psihică, în formele ei cele mai variate (reeducarea prin tortură aplicată în cadrul
"experimentului Piteşti", de exemplu) au constituit trăsăturile definitorii ale ideologiei

108
şi regimurilor politice comuniste. Principiile şi baza ideologică a regimului comunist
din România, poate fi considerată ca fiind una din rădăcinile "Experimentului Piteşti".
3. Dialectica marxistă "dubla gândire": ambiţia de a fundamenta "ştiinţific"
doctrina lor violentă şi distructivă i-a determinat pe teoreticienii marxişti să
împrumute idei din concepţia materialistă a filosofului antic, Heraclit din Efes,
supranumit "obscurul", din dialectica idealistă a lui Hegel, precum şi alţi filosofi şi
economişti ai secolelor XVI-XIX. Efectuând un "Maximum compositurn" marxiştii
au scos pe piaţă discipline noi, cu nume pompoase ca: "materialismul dialectic",
"materialismul istoric", "economia politică marxistă" etc.
Lipsa de consistenţă a acestor discipline a fost pusă în evidenţă prin dezastrul
economic, politic, social şi moral al încercărilor de a le aplica practic.
Ideologia marxistă are o structură conceptuală, caracterizată prin
neacceptarea principiilor fundamentale ale logicii clasice aristotelice şi anume,
"Principiul terţului exclus". Logica aristotelică afirmă că, o propoziţie, o teză, o
concepţie, trebuie să fie sau adevărată sau falsă, a treia posibilitate fiind exclusă (
Terţium non datur)'.
"Logica" dialectica nu recunoaşte acest principiu, ceea ce deschide drum
confuziei şi arbitrariului în discursul politic.
Marele scriitor englez, George Orwell, în celebrul său roman, "1984", apărut
în 1949, descrie fenomenul "dublei gândiri" ca fiind comportamentul comuniştilor şi
exemplifică citând lozincile lor: "războiul este pacea", "ignoranţa este forţa",
"libertatea este sclavie", care sunt definitorii pentru "gândirea " comunistă.
"Dubla gândire" a fost trasată ca sarcină şi impusă de căpeteniile Securităţii
implicate în organizarea "Evenimentului Piteşti", deţinuţilor politici trecuţi prin
"reeducarea prin tortură". Prin aplicarea unor torturi fizice şi psihologice de către
colegii de detenţie, cărora li s-a promis eliberarea şi încadrarea cu grade superioare în
Securitate dar şi cu sprijinul administraţiei închisorilor şi al ofiţerilor de Securitate din
închisori, această formă de dublă gândire i-a cuprins ca o psihoză colectivă pe
torţionarii recrutaţi dintre funcţionarii penitenciarelor şi pe zişii deţinuţii politici
"reeducaţi" şi chiar şi pe victimele torturilor aplicate în continuu, săptămâni şi chiar
luni de zile.
4. Ura faţă de valorile creştine: "teoreticienii" comunismului au fost de la
bun început duşmani ai religiei, în general şi ai creştinismului în special.
Clasificând drept "opium pentru popor" credinţele religioase, ei au încercat să
fundamenteze filozofic concepţia lor ateistă. În acest scop Lenin publica
"Materialism şi empiriocritism", în care se străduieşte să demonstreze inconsistenţa
concepţiilor religioase şi să arate că totul în univers este numai materie. Lecturând
"opera" putem constata că este plină de sofisme, contradicţii care-ţi lasă impresia
că nici el nu crede în teoria pe care o susţine.
Comuniştii, după cucerirea puterii în Rusia şi apoi în celelalte ţări şi-au
concretizat ideologia ateistă (mai ales în Europa), printr-o politică de ură şi represiune
împotriva creştinismului, făcând sute de mii de victime.

109
 Organizatorii "Experimentului Piteşti" au forţat victimele "reeducării" să-şi
renege credinţa strămoşească, să denigreze dogmele, morala şi obiceiurile creştineşti
şi să participe la veritabile ritualuri satanice, antireligioase. După ce erau torturaţi,
preoţii, deţinuţi politici erau obligaţi să oficieze "slujbe" după un test scârbos şi "să
împărtăşească" cu fecale deţinuţii politici torturaţi. Caracterul demenţial al acestui
episod (şi nu a fost singurul de acest fel), ne arată unde poate duce ura viscerală faţă de
creştinism a comuniştilor care au conceput, organizat şi aplicat "reeducarea" prin
tortură în închisorile de la Piteşti, Gherla, Tg. Ocna, Ocnele Mari, Canalul Dunare-
Marea Neagră (brigăzile 13 si 14) etc.
5. O alta rădăcină a terorii o reprezintă principiile lui Makarenko, susţinute
în lucrările sale:
a. reeducarea refractarilor prin muncă;
b. utilizarea violentei pentru atingerea scopului propus.
Analizând cărţile sale, constatăm că (re)educarea şi violenţa sunt două
concepte total contrare. Astfel (re)educarea presupune acceptarea benevolă a unor reguli
de conduită şi în nici un caz impunerea acestora prin violenţă psihică sau fizică.
Utilizarea violenţei pentru obţinerea unui anumit comportament se numeşte dresaj şi
este aplicată numai asupra animalelor. Acestea sunt bătute, arse cu fierul roşu,
înfometate sau torturate pentru a executa numere ce fac deliciul spectatorilor la circ.
Makarenko devine astfel un adept al dresajului uman, atunci când susţine că
reeducarea infractorilor se poate realiza prin muncă şi violenţă. Acesta este tipul de
pedagogie care a fost aplicată de Nicolski şi ajutoarele sale asupra deţinuţilor politici
din închisorile amintite.
Se ştie că Miciurin, marele savant biolog sovietic, susţinut de Stalin a altoit
pomi sfidând legile geneticii. Noile soiuri ineficiente au falimentat scoală rusă de
genetică.
Să fi încercat Stalin, iniţiatorul "reeducării" prin tortură, aplicând prin
Nicolski pedagogia makarenkoiană pe tinerii deţinuţi politici, să creeze o nouă specie:
omul-animal dresat, prin care să poată conduce omenirea?
Dacă cele peste 1000 de pagini scrise de către studentul facultăţii de drept.
Eugen Ţurcanu instruit de Nicolski, în care a descrie în amănunt toate manifestările
celor torturaţi, reacţii la zecile de metode de tortură, care au provocat 64 de decese, unele
dintre torturi fiind aplicate fără întrerupere aceloraşi tineri deţinuţi politici, au creat
reflexe ale instinctului de conservare. Am văzut tineri obligaţi prin bătăi până la leşin să
se târască ore în şir pe burtă pe sub priciuri (scânduri montate pe capre, pe care tinerii
le foloseau ca paturi) care automat la intrarea lui Ţurcanu în cameră, se aruncau pe
burtă şi se târau pe sub priciuri, fără ca acesta să Ie fi ordonat şi nu se opreau decât
atunci când călăul le ordona: "Opriţi mi-aţi făcut dovada că sunteţi reeducaţi. Să
mulţumiţi şefilor de aici - oamenii lui Ţurcanu- dar mai răscoliţi în memorie sau chiar
şi sub conştientul vostru dacă n-a mai rămas o acţiune dusă împotriva comunismului
pe care n-aţi demascat-o".

110
 În altă cameră am văzut pe alţii, care la apariţia lui Ţurcanu, mergeau singuri
şi îşi băgau capul în tinetă (vasul în care se colectau urina şi excrementele), aceasta fiind
tortura la care fuseseră supuşi perioada cea mai îndelungată de timp. La fel ca şi în
celălalt caz şi aceşti deţinuţi (deveniţi animale dresate) erau opriţi de către Ţurcanu cu
aceleaşi "sfaturi".
Dacă în paginile scrise de Ţurcanu au fost descrise, scene asemănătoare celor
descrise mai sus şi citite de Stalin, atunci nu mai apare aberant ordinul dat de el pentru
"reeducarea" prin tortură a tinerilor deţinuţi politici din România şi transformarea lor
în oameni de tip nou.
6. De ce Stalin a dispus aplicarea "reeducării" prin tortură, numai în
România?
a. Prima explicaţie fundamentală o găsim în politica expansionistă rusă.
Conform testamentului lui Petru cel Mare, unul dintre scopurile principale ale elitei
ruseşti era înaintarea spre Balcani şi Marea Adriatică. România era aşezată geografic
pe acest traseu. Tendinţa expansionistă a Rusiei a fost permanenta indiferent de forma
de guvernare; astfel anexarea Basarabiei (1812-1917 ), ocuparea de facto a
Principatelor Române sub Regulamentul Organic (1829 ), încercarea de a menţine
România sub ocupaţie după încheierea războiului din 1877-1878, în ciuda contribuţiei
ţării noastre la câştigarea războiului cu turcii, sub aspect militar şi economic prin
asigurarea hranei şi transportului trupelor ruseşti către front cât şi re-anexarea
Basarabiei de Nord şi a ţinutului Herţa in perioada 1940-1944, dovedesc dorinţa Rusiei
de a transforma România într-o "gubernie" rusească.
Faptul că eforturile Moscovei de a-şi atinge scopul au eşuat, a înfuriat
cumplit elita politică şi militară, ca un atac direct la statul de mare putere, cu pretenţii de
hegemonie europeană.
Furia s-a manifestat în duritatea cu care ne-au oprimat în repetate rânduri, dar
în special după încheierea celui de-al doilea război mondial. Stalin a instalat în România,
la 6 martie 1945, prin ministrul adj. de externe Vişinski, primul guvern comunist compus
în majoritate din agenţi NKGB, sosiţi de la Moscova o dată cu Armata Roşie:
vicepreşedinte-Iosif Chişinevski (Ioşca Broitman), ministru de externe- Ana Pauker
(agent NKGB), ministru de interne- Teohari Georgescu (Burach Tescovici), şeful
Serviciului Secret al Armatei- Hein Cutman (fost ofiţer al armatei Roşii), şeful cenzurii
presei-maiorul Lewin (fost ofiţer al armatei Roşii) şi ministrul finanţelor-Vasile Luca
(Lazio Lucacz).
Acest guvern, cu complicitatea căpeteniilor PCR autohtone,/au instaurat în ţara
o teroare atât de cruntă şi un jaf economic pustiitor, neîntâlnit în nici o altă ţară ocupată
de sovietici. Această teroare a fost amplificată de rezistenţa dârză opusă de români
împotriva bolşevizării ţării, manifestată sub forma de luptă anticomunistă a sutelor de
grupuri înarmate în mai toţi munţii României, care au acţionat după armistiţiul din 23
august 1944 până în anii 1958-1959.
Dintre acestea, cel mai cunoscut este grupul din Nucşoara-Argeş, organizat de
către col. Arsenescu şi lct. Toma Arnăuţoiu care au acţionat din 1948-1958, Securităţii,
bine înarmată şi modern dotată, i-au trebuit 10 ani sa-1 lichideze.

111
 Putem deci afirma, fără teama de a greşi, că ideea de aplicare a "reeducării prin
tortură". Românie,i a fost a lui Stalin şi Nicolski (adjunctul Securităţii), scutit de proces şi
beneficiarul, imunităţii judecătoreşti.
7. Începutul criminalului "Experiment-Piteşti reeducarea prin tortură",
la 6 decembrie 1949 la închisoarea Piteşti şi extins la închisorile menţionate, aplicat cu
prioritate tinerilor, a încetat către finele anului 1952. Primul semn s-a produs la
brigăzile 13 si 14 de la Canalul Dunare-Marea Neagră când s-a aflat în Occident despre
torturile la care sunt supuşi deţinuţii politici din România, după uciderea renumitului
profesor doctor Simionescu.
a) S-a început imediat campania de distrugere a dovezilor de implicare a
conducerii superioare a PCR din România, după schema folosită de sovietici la
uciderea miilor de ofiţeri polonezi, în 1940 în pădurea Catyn din Polonia. Atunci, Stalin
care a dat ordin de executare a ofiţerilor polonezi, a susţinut că hitleriştii i-au ucis pe
ofiţerii polonezi. Germanii, în 1941, au chemat o comisie a Crucii Roşii mondiale şi au
dovedit că sârma cu care erau încătuşaţi ofiţerii polonezi cât şi gloanţele cu care au
fost împuşcaţi în ceafă au fost de provenienţă sovietică. URSS a negat crima dovedită
până la venirea lui Gorbaciov la conducerea URSS-ului. Acesta, după 48 de ani, a
recunoscut crima şi a cerut scuze poporului polonez pentru ordinul dat de Stalin pentru
împuşcarea ofiţerilor polonezi.
Stalin şi conducerea superioara a PCR au înscenat că Horia Sima ar fi dirijat din
Spania aplicarea în România a "Experimentului Piteşti reeducarea prin tortură". Pentru
strângerea probelor le-au trebuit 2 ani (1952-1954) pentru primul proces şi 5 ani (1952-
1957) pentru cel de al doilea. în septembrie 1954, primul proces s-a judecat la
Tribunalul Militar Bucureşti, unde s-a pronunţat sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954,
de condamnare la moarte a 22 de deţinuţi politici, acuzaţi de săvârşirea unor "acte de
teroare în grup", acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR, iar
unii dintre ei învinuiţi şi de "înaltă trădare".
În al doilea proces, în 1957, deţinuţii politici, un lot de 8, sunt acuzaţi a fi
şefii legionari vinovaţi de a fi conceput, organizat şi dirijat "reeducarea prin tortură",
la ordinele venite din afara ţării ci, prin Valeriu
Neculescu (care deţinut fiind, nu a trecut niciodată prin închisorile unde s-a produs
"reeducarea prin tortură"). Scopul urmărit de deţinuţii politici învinuiţi în ambele
procese, era ca prin crimele comise, prin aplicarea torturilor asupra camarazilor de
detenţie, să compromită regimul comunist din România.
Absurditatea învinuirilor, atribuite de judecători unor deţinuţi politici ţinuţi
sechestraţi în celule şi camere încuiate, supravegheaţi în permanenţă de către
personalul închisorilor (miliţieni) şi de către ofiţerii de securitate (minim 2 în fiecare
închisoare) spulbera bariera logicii elementare şi reprezintă un grad de prostie care
niciodată nu va putea fi depăşit şi merită scris în cartea recordurilor.
În instanţă, toţi acuzaţii au dovedit infantilismul acuzaţiilor cum că deţinuţii
au primit mesajele scrise cu aţă albă pe o pereche de chiloţi. Toţi acuzaţii au fost
condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.

112
 Dintre aceştia, Valeriu Negulescu, Nicolae Patraşcu, Costache Oprişan,
Pavel Grimalski, Popescu Aristotel, Dan Dumitrescu şi Nuţi Patrăşcanu au fost
încarceraţi la Jilava, în celule special construite, închise ermetic. în aceleaşi condiţii a
fost încarcerat şi Marcel Petrişor, singurul supravieţuitor, care în cartea sa, "Fortul
13", Ed. Meridiane 1991, descrie regimul de exterminare la care au fost supuşi.
b) După revoluţia din decembrie 1989, Securitatea, botezată Serviciul
Român de Informaţii, pune la dispoziţia Ed. Vremea, în 1995, dosarul primului
proces, bine triat şi profesionist măsluit şi se publică cartea "Memorialul Ororii,
documente ale procesului reeducării din închisorile comuniste". Autorii lucrării, în
cuvântul înainte, fac precizarea: "lipsa unor documente care, în mod firesc ar fi
trebuit să existe în dosarul procesului (declaraţiile martorilor la proces, ultimul cuvânt
al acuzaţilor), se datorează fie absenţei lor din dosar, fie condiţiilor de stres în care au avut
loc selectarea materialelor de arhivă".
O astfel de lucrare, cu piesele principale lipsă, într-un dosar în care sunt
condamnaţi la moarte 22 de deţinuţi politici, din care 16 executaţi la 17 decembrie 1954,
deşi conţine 924 pagini nu poate justifica legalitatea sentinţei nr. 32/1954, pronunţată de
Tribunalul Militar Bucureşti, preşedinte fiind maior Petrescu Alexandru.
Lecturarea cărţii amintite este o dovadă a încercării de atribuire a
"Experimentului Piteşti reeducarea prin tortură" ca fiind opera unor deţinuţi politici şi
nu un experiment criminal, dictat de Stalin pentru a fi aplicat în România, obligând
conducerea superioară a PCR de a-1 pune în practică prin Securitate, al cărui ministru
adjunct era agentul Moscovei, NKVD-istul Nicolski.
Istoricul englez, Dennis Deletant, în lucrarea "Securitatea şi dizidenta în
România", Ed. Humanitas 1998, la pag.59 arata: "Ana Pauker, implicată direct prin
generalul Nicolski, în "Experimentul-Fenomenul Piteşti", datorită amiciţiei cu Stalin
şi Molotov a fost scutită de proces şi a beneficiat de imunitate judecătorească ca şi
Nicolski, graţie filierei NKGB".
După 5 ani de la sistarea acţiunii "Experimentul Piteşti", în care între timp o
parte dintre aceia care au trecut prin criminalul experiment, au executat pedepsele şi au
fost puşi în libertate, s-au aflat în Occident, amănunte despre crimele şi barbariile
comise asupra deţinuţilor politici din România, radiourile Europa Liberă şi Vocea
Americii comentând absurditatea şi nelegalitatea sentinţelor de condamnare la
moarte, subliniindu-se imposibilitatea unei astfel de acţiuni făcută de deţinuţii politici,
fără ştirea Securităţii şi a conducerii închisorilor. În primăvara anului 1957 se pune în
scenă un al treilea proces, unui număr de 8 ofiţeri de securitate care răspundeau de
închisorile unde s-a aplicat experimentul Piteşti, directorul închisorii de la Piteşti,
Dumitrescu Alexandru şi medicul închisorii Gherla, Bărbosu Viorel. Primii patru,
învinuiţi de crima de favorizare a actelor de teroare sunt condamnaţi la 8, 7, 7 şi 6 ani
de muncă silnică iar medicul Bărbosu Viorel este condamnat la 5 ani temniţă grea,
prin sentinţa nr. 101 din 16 aprilie 1957.

113
 La scurt timp, ofiţerii de Securitate şi directorul închisorii Piteşti au fost
graţiaţi iar medicul Bărbosu Viorel, pe care l-am cunoscut şi ştiu că se purta omeneşte
cu deţinuţii politici, este singurul care a executat pedeapsa dată.
Dacă pentru împuşcarea ofiţerilor polonezi (10-12000) la Catyn, i-a trebuit
URSS-ului 48 de ani să recunoască crima, câţi ani vor fi necesari Federaţiei Ruse să
recunoască ordinul dat de Stalin de a se aplica tineretului român "Experimentul
reeducarea prin tortură"???

BIBLIOGRAFIE:
1. Gheorghe Boldur-Lăţescu, "GENOCIDUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA",
ED.ALBATROS BUC. 2003 (pag. 158)
2. Dennis Deletant, "SECURITATEA ŞI DIZIDENTA ÎN ROMÂNIA",
ED.HUMANITAS /1995 (pag.59)
3. Stephane Courtois, ED HUMANITAS /1999
4. Traian Romanescu -I.S.B.N.973-97800-1-6 Bucureşti -1997 (pag. 95-97)

114
 ASUPRA NUMĂRULUI MORŢILOR DIN
REEDUCAREA „DE TIP PITEŞTI” (1949-1951).
O REEVALUARE11
Mircea STĂNESCU, Bucureşti, Romania

S copul studiului de faţă este de a face o analiză asupra numărului morţilor

din reeducarea „de tip Piteşti”12. Interesul nostru este să stabilim care au
fost deţinuţii ucişi ca urmare a punerii la lucru de către Securitate, la
ordinul conducerii superioare a Partidului Comunist, a dispozitivului de distrugere
fizică şi psihică pe care îl reprezintă „demascarea”13.
Pentru început este important să delimităm câmpul analizei, precizând că o
investigaţie asupra numărului deţinuţilor morţi în timpul reeducării, dar care nu au
trecut prin reeducare şi care, prin urmare, nu sunt o consecinţă directă şi nemijlocită a
acesteia, sau a morţilor survenite ca urmare a efectelor fizice şi psihice generate de
reeducare asupra deţinuţilor, după stoparea ei, nu intră în economia studiului de faţă,
depăşind posibilităţile noastre actuale de analiză14.
Ca surse vom folosi documente ale Securităţii, memorii ale foştilor deţinuţi
politici şi interviuri edite şi inedite.

11
Acest text are la origine comunicarea prezentată la Simpozionul Experimentul Piteşti (1949-1952),
Piteşti, 6-8 octombrie 2002, publicată în volumul colectiv aferent.
12
În afară de lucrările deja clasice aupra subiectului – Dumitru Bacu, Piteşti, centru de reeducare
studenţească (1963), Bucureşti, Editura Atlantida, 1991 şi Virgil Ierunca, Pitesti, laboratoire
concentrationnaire (1949-1952), Paris, Editions Michalon, 1996 (ed. rom. Bucureşti, Humanitas, 1990) –
, pentru o analiză a acestei reeducări în contextul practicilor de detenţie din sistemele comuniste a se
vedea lucrarea noastră, Reeducarea comunistă din România anilor ’50, teză de doctorat susţinută la
Universitatea Bucureşti în octombrie 1999, 373 p. Pentru un rezumat al tezei se poate consulta textul
Istorie şi memorie a reeducării, comunicare ţinută la Simpozionul Intenaţional „Reeducarea prin
tortură”, Piteşti, 6-8 decembrie 2001, publicată în volumul colectiv aferent.
13
Pentru terminologia specifică reeducării a se vedea cele două texte ale noastre citate la nota
precedentă.
14
Spre exemplu, pe 2 decembrie 1950 (cf. listei cu morţii de la închisoarea Gherla, pe care o vom cita în
continuare), în timp ce la închisoarea Gherla se desfăşura reeducarea, a murit deţinutul Kiss (Kiş) Ştefan.
După o criză de inimă, el a fost internat la infirmerie. Medicul i-a făcut o injecţie cu morfină, crezând că
îi va ameliora starea, însă la scurt timp a murit. După toate aparenţele, moartea lui nu are legătură cu
demascările. Cf. Viorel Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/04/1954, Fond „Penal”, dos. 25 387
(„P” – 1 137, cota CNSAS), vol. 1, f. 524.
Un exemplu de alt tip îl reprezintă deţinutul Hajek Zoltan, mort la închisoarea Văcăreşti în 1952, în timp
ce se afla în anchetă, în urma complicaţiilor survenite după loviturile primite în stomac şi intestine în
1951, în timp ce se afla în demascare la camera 99 de la Gherla. Cf. Discuţie cu fratele său, iulie 1998.
În fine, Ionel Struţeanu, care a fost trecut prin demascări la camera 4 Spital, la închisoare Piteşti, eliberat
în 1950 sau 1951, la scurt timp şi-a luat viaţa, tot „ca o consecinţă celor întâmplate la Piteşti”. Cf.
Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979 (cota SRI) / 1 114 (cota
CNSAS), vol. 3, f. 256 v.

115
 Prima oară am avut acces la documentele Securităţii în perioada 1996-1997, şi
vom spune şi în ce condiţii. Nefiind dintre privilegiaţii responsabililor de arhivă, şi în
nici un caz ai Serviciului Român de Informaţii – gestionarul dosarelor Securităţii –,
pentru accesul la dosare am profitat de precedentul pe care l-a creat obţinerea
accesului la documente de către Editura Vremea, în 1995. Serviciul Român de
Informaţii ne-a eliberat astfel un permis de acces şi ne-a livrat spre studiu dosarul cu
numărul 26 979, de la Fondul Penal, intitulat „Ţurcanu şi alţii”, dosar care numără 24
de volume. (Astăzi el este accesibil la CNSAS sub cota: „P” – 1 114.)
Apoi, începând cu 2007, în timpul celui de-al doilea Colegiu al CNSAS, am
obţinut accesul la o a doua categorie de dosare. Am primit astfel dosarul cu numărul
25 390 de la Fondul „Penal” al Securităţii (cota CNSAS: „P” – 1 126), care numără
10 volume şi grupează ancheta cadrelor MAI/Securităţii care au fost implicate în
reeducare. Această anchetă a Securităţii a avut rolul de a acoperi urmele reeducării,
aruncând responsabilitatea conducerii Instituţiei Terorii asupra unei părţi din angajaţii
săi (în general de la baza ierarhiei). Faptul s-a petrecut în urma descoperirii parţiale a
secretului reeducării, survenită în iulie 1951, după ce deţinutul Ion Simionescu,
torturat în lagărul de la Peninsula (la Canalul Dunăre-Marea Neagră) de către echipele
„de şoc” ale reeducării, s-a omorât.
În ciuda puternicelor distorsiuni, aceste documente sunt o sursă preţioasă de
informaţii, întrucât ascunderea realităţii este însoţită în permanenţă de dezvăluirea ei.
În dosarul nr. 26 979, în partea care priveşte ancheta desfăşurată de Organe între
1951 şi 1953, în vederea procesului care a avut loc în 1954, se află două liste cu
morţii din închisorile Piteşti şi Gherla. Ele sunt scrise de mână şi, uneori – în special
în cazul celei de la Gherla – numele sunt greu de înţeles.
Mai întâi vom proceda la o expunere a lor aşa cum se prezintă, apoi vom căuta
să stabilim ce e adevărat, ce e fals sau dacă şi ce lipseşte din ele.

PITEŞTI
Nr. Numele şi prenumele Data morţii
Crt.
1. Iliescu Vasile 30 ianuarie 1950
2. Şerban Gheorghe 12 februarie 1950
3. Vătăşoiu Gheorghe 20 februarie 1950
4. Bădescu Bazică 4 februarie 1950
5. Ionescu Teofronie 21 februarie 1950
6. Niţă Corneliu 28 februarie 1950
7. Poenaru Hanibal 28 februarie 1950
8. Bogdanovici Alexandru 15 aprilie 1950
9. Bucur Mircea 24 aprilie 1950
10. Neacşa Constantin 8 mai 1950
11. Turtureanu Ion 13 aprilie 1950
12. Cantemir Vasile 14 mai 1950
13. Iosub Mihai 29 iulie 1950
14. Vasilescu Marin 30 iulie 1950
15. Călinescu Nicolae 29 august 1950
16. Pintilie Ioan 14 ianuarie 1951

116
 17. Gavrilescu Eugen 26 aprilie 1950
18. Limberea Paul 8 iulie 1951
19. Balanişcu Chirică 4 iulie 1951

GHERLA
Nr. Numele şi prenumele Data morţii
Crt.
1. Moise Aurel 25 septembrie 1950
2. Şimian Mugurel 26 septembrie 1950
3. Tiuţiu Aurel 27 septembrie 1950
4. Crăciun Iosif 6 octombrie 1950
5. Juga Grigore 18 octombrie 1950
6. Macri Radu 4 noiembrie 1950
7. Filderman Iosif 9 noiembrie 1950
8. Enescu M. Aron 11 noiembrie 1950
9. Bal Iosif 14 noiembrie 1950
10. Covaci Veniamin 24 noiembrie 1950
11. Geantă Ion 26 noiembrie 1950
12. Kiş Ştefan 2 decembrie 1950
13. Jidon (?)15 Dumitru 7 decembrie 1950
14. Nicula Ion 23 decembrie 1950
15. Pusca Dumitru 2 ianuarie 1951
16. Manole Traian 1 februarie 1951
17. Ignatov Ioan 5 februarie 1951
18. Rozen Ioan 10 februarie 1951
19. Burtea Toma 12 februarie 1951
20. Boancă Ioan 15 februarie 1951
21. Hristu Pancu 18 februarie 1951
22. Mihăiasa Lascu 23 februarie 1951
23. Beheciu (?) Constantin 24 februarie 1951
24. Aniţei Gheorghe 12 martie 1951
25. Stoieni (?) Ştefan 9 aprilie 1951
26. Pană Aurelian 4 mai 1951
27. Strejar (?) Gheorghe 5 mai 1951
28. Vâjâială Ştefan 7 mai 1951
29. Popescu Petre 22 mai 1951
30. Maronescu (-?) 26 mai 1951
31. Olaru Gheorghe 18 iunie 1951
32. Ianosev Sima 10 iulie 1951
33. Manchiş Victor 13 iulie 1951
34. Radu D. Ion 15 iulie 1951
35. Ozun Ioan 19 iulie 1951
36. Papuc Ioan 19 iulie 1951
37. Toader Ghe[orghe]. 19 august 1951

15
Întrucât numele din listă sunt scrise de mână, fiind adeseori greu lizibile, semnul întrebării din
paranteză indică dubiul asupra corectitudinii transcrierii noastre. El se referă când la nume, când la
prenume.

117
 38. Dincă Ion 20 august 1951
39. Cristea Ion 3 ianuarie 1952
40. Sălăjan Pamfil 6 ianuarie 1952
41. Stana Vasile 6 ianuarie 1952
42. Tudose Constantin 7 ianuarie 1952
43. Manu Costea 26 ianuarie 1952
44. Sitco Gligor 29 ianuarie 1952
45. Florescu Constantin 7 februarie 1952
46 Weber Andrei 18 februarie 1952
47. Stoianovici Sfetco (?) 21 februarie 1952
48. Covaci Ioan 24 februarie 1952
49. Lungu Ioniţă 22 martie 1952
50. Marghita Iosif 3 aprilie 1952
51. Ionescu C. Constantin 22 aprilie 1952
52. Haru (?) Drogiu (?) 28 aprilie 1952
53. Roşca Dragomir 13 iunie 1952
54. Vulpeş Nicolae 16 iunie 1952
55. Flerescu Vasile 7 iulie 1952
56. Miftode (?) Aurel 9 iulie 1952
57. Singurelu Ion 13 iulie 1952
58. Cetan (?) Ion 13 iulie 1952
59. Marna Ion 15 iulie 1952
60. Leca Niculaie 28 iulie 1952
61. Ivănescu Tache 30 iulie 1952
62. Lajtucă (?) Ştefan 31 iulie 1952

Prima listă, cea de la închisoarea Piteşti, conţine nume de morţi din perioada 30
ianuarie 1950-4 iulie 1951, perioadă care corespunde cu cea a reeducării, dat fiind că
ea s-a desfăşurat aici în perioada 25 noiembrie 1949-29 august 1951.
Situaţia nu este identică însă în cazul listei cu morţii din închisoarea Gherla,
care conţine nume începând cu anul 1950, pentru a continua mult după încheierea
reeducării, până în anul 1953, dat fiind că reeducarea s-a desfăşurat aici în perioada
septembrie 1950-19 decembrie 195116. Întrucât reeducarea debutează la Gherla în 17
septembrie 1950, iar numele pe anul 1952 pe care lista le conţine au relevanţă pentru
analiza noastră – vom arăta în continuare în ce constă aceasta –, vom începe
prezentarea ei cu primii morţi care apar după septembrie 1950 şi o vom opri în luna
iulie 1952.
Ca remarcă generală, trebuie spus că listele prezente în dosar sunt fotocopii
după registrele de evidenţă a deţinuţilor din cele două închisori, ceea ce înseamnă că
sunt fiabile, adică ele corespund cu modul în care era ţinută evidenţa morţilor în cele
două închisori. Nu trebuie înţeles însă că listele în cauză ar fi şi adevărate, că adică ele
ar corespunde cu morţii reali din cele două închisori.

16
Pentru data încheierii oficiale a reeducării a se vedea Alexandru Popa, Declaraţie, 18/11/1953, Fond
„Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 150 r.

118
 În privinţa primei liste, de la închisoarea Piteşti, putem spune că, din cele 19
nume prezentate, 14 reprezintă morţi asupra cărora nu putem emite nici un dubiu. Iată
care sunt în ordine cronologică:

(1) Gheorghe Şerban (zis „Sergentul”) a murit pe 10 februarie 1950 la camera

4 Spital. Şi-a luat viaţa aruncându-se prin golul scărilor în timp ce, împreună cu alţi
deţinuţi, era dus la baie17. Era la a doua tentativă, de această dată reuşită, care l-a
scăpat definitiv de reeducare.
Anunţat, directorul a sosit la faţa locului, unde i-a găsit pe Ioan Marina şi pe
sanitarul Ion Cioltar, după care a sunat la Bucureşti, la Serviciul Operativ18. Marcel
Hofman, ofiţer în centrala SO, confirmă că directorul l-a sunat pe Nemeş şi că acesta
din urmă „era foarte nervos şi chiar contrariat[,] şi a raportat legăturii noastre de la
securitate [Gavrilă Birtaş]”19. Pârvu Puiu, secretarul grefei, spune că şi el a fost
chemat la faţa locului de prim-gardianul Gheorghe Mândruţă20. În timp ce Dumitrescu
aştepta să i se facă legătura, la el în birou au intrat medicul închisorii, Ion Ionescu,
secretarul grefei, Puiu Pârvu şi şeful Biroului Operativ, Ioan Marina21. Medicul a fost
adus de acasă de primul gardian Mândruţă, la ordinul directorului, deşi era
convalescent, întrucât în urmă cu 24 de ore fusese operat22.
În acest punct urmează două relatări pe cât de divergente, pe atât de îndoielnice.
Pe de o parte, directorul spune că medicul a căutat să-l liniştească, spunându-i că l-a
dezbrăcat pe deţinut de haine, l-a examinat amănunţit şi a constatat că nu are nici un
fel de vânătăi. Prin urmare, nu s-ar fi omorât din pricina bătăilor, ci din cauza unui şoc

17
Grigore Dumitrescu, Demascarea, 1978, cap. XIII; Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu,
25/06/1953, Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla,
Canal, Editura Vremea, Bucureşti, 1995, (în continuare Memorialul ororii), p. 450. Documentele
publicate de Editura Vremea fac parte din acelaşi dosar cu nr. 26 979 din Fondul „Penal” al Arhivei
Securităţii, lucrare pe care o cităm din motive de accesibilitate. Vezi apoi Nicolae Lăzăroiu, Proces-
Verbal de Interogatoriu, 7/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 225 r. Lăzăroiu spune că
moartea a avut loc pe 9 februarie. Vezi totodată Justin Ştefan Paven, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
Reeducări – Camera 4 Spital Piteşti, 1996, p. 51; D. Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească
(1963), 1991, p. 83; Extras de deces pe anul 1950, Sfatului Popular al Oraşului Piteşti, starea civilă,
26/07/1954, vol. 10, f. 56. Vezi şi Ioan Marina, Proces-Verbal de Interogatoriu, 30/01/1954, Fond
„Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 12 v; Declaraţie, 30/01/1954, vol. 2, ff. 18, 23; Interogator, 28/03/1955,
vol. 3, f. 33 v, în care spune că din cauza batăilor au murit trei deţinuţi, fără a le reţine şi numele. Mihai
Jianu se înşeală când afirmă că deţinutul s-a omorât tăiându-şi venele. În fapt, el face o confuzie cu
tentativa precedentă a deţinutului de a se omorî. Cf. Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu,
18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 170 v.
18
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, ff. 93 r-96 v. Directorul îşi aminteşte în mod greşit că numele deţinutului era Velicu, în fapt fiind
vorba de Vătăşoiu, la fel ca şi cronologia morţilor: Vătăşoiu a murit la circa o săptămână după Şerban, iar
nu invers. În consecinţă, şi relatările sale despre cei doi deţinuţi morţi nu corespund decât dacă sunt
interşanjabile. Vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat, vol. 1, f. 127 v. Marina spune că şi el l-a
anunţat pe Nemeş de moartea deţinutului, însă, în fapt, cel care a făcut-o a fost Dumitrescu, care avea
telefon în birou. Cf. Ioan Marina, Interogator, 28/03/1955, vol. 3, f. 34 r. Prim-gardianul Ciobanu nu
confirmă că el l-a anunţat pe director, aşa cum acesta susţine, despre care spune că se găsea la locul
morţii când el a sosit. Cf. Gheorghe Ciobanu, Depoziţie de martor, 26/09/1956, vol. 6, ff. 391 r-v.
19
Marcel Hofman, Declaraţie de martor, 7/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 70 r-v.
20
Pârvu Puiu, Depoziţie de martor, 26/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 381 r.
21
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, ff. 93 r-96 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat, vol. 1, f. 127 v.
22
Ion Ionescu, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 412 v.

119
provocat de tratamentul de sifilis pe care medicul i-l administra. Medicul ar fi redactat
deja formele de înmormântare, pe care le şi semnase, şi l-a îndemnat pe director să
facă acelaşi lucru. Directorul i-ar fi răspuns că până nu vine Iosif Nemeş nu o face. Iar
secretarul grefei i-a spus directorului că dacă nu semnează, va semna în locul său,
ceea ce ar fi şi făcut. Am redat această relatare, cu totul neverosimilă, doar pentru
corectitudine23. Secretarul grefei o respinge cu uşurinţă: „Dacă eu am semnat
declaraţia de moarte[,] înseamnă că nu era acolo Directorul Dumitrescu. Eu nu-mi
aduc aminte ca Dumitrescu să fi refuzat să semneze actele de înmormântare. În acest
caz nu am mers, dar în alte cazuri am mers în biroul lui Dumitrescu şi a semnat
actele.”24 Directorul confirmă că era în închisoare, prin urmare a semnat actele de
înmormântare. La rândul său, medicul Ionescu susţine: „Le-am spus (...) că nu
depinde de mine şi am refuzat să întocmesc formele de înmormântare, deşi Directorul
spunea că deţinutul fusese bolnav de lues. Am plecat[,] şi ce s-a petrecut nu ştiu”25.
Vom arăta mai jos de ce şi declaraţia acestuia ridică semne de întrebare.
După plecarea celor trei, directorul a obţinut legătura telefonică cu Nemeş,
căruia – conform propriei relatări – i-a spus: „Dl. Inspector general[,] veniţi imediat la
Piteşti deoarece avem un caz foarte grav. – La aceasta Dl. Nemeş m’a întrebat că [ce]
este un caz foarte grav, deoarece are ceva treabă la Bucureşti şi ar vrea să mai
întârzie.” Directorul i-a repetat că „este un caz foarte grav” şi, după o oră, şeful SO şi-
a făcut apariţia în închisoare. Înştiinţat asupra celor petrecute, Nemeş i-a spus lui
Dumitrescu – de faţă cu Gheorghe Ciobanu, Puiu Pârvu şi Ioan Marina – că: „pentru
asta sunt eu aşa de speriat[?]” La rândul său, ofiţerul politic i-a spus directorului:
„vede-ţi[,] nu v’am spus eu să nu fi-ţi speriat[?!]”, după care Dumitrescu şi Nemeş au
intrat în biroul directorului. La întrebarea lui Nemeş: „şi ce a-ţi făcut[?]”, răspunsul
său a fost că i se pare că medicul şi secretarul grefei i-ar fi făcut formele de
înmormântare.
Chemat, Puiu Pârvu a fost întrebat şi el ce forme a făcut, răspunzând că: „a
anunţat familia deţinutului cu telegramă ca să vie să-l ia, a anunţat Direcţia Generală
[a Penitenciarelor] prin raport, însă fără să specifice în raport că bătăile din camera
No. 4 ar fi o cauză a sinucider[i] deţinutului, a anunţat Dr. Legist al oraşului Piteşti pe
nume tot Ionescu[,] care a venit şi a semnat procesul verbal de constatare a morţi[i]
deţinutului şi s’au făcut formele la Ofiţerul stării civile.” Nemeş a conchis: „Bine –
însă nu trebuia să anunţaţi familia –[,] iar dacă vine famila să nu-il da-ţi, ci s-i lăsa-ţi
să-l vadă pe deţinut la cimintir[,] şi pe viitor dacă se mai întâmplă să mai moară un
deţinut politic, să nu-i mai anunţa-ţi familia, de altfel o să primi-ţi ordin scris în acest
sens”.
Totodată, Dumitrescu l-ar fi rugat pe inspector să dea dispoziţii „să nu se mai
bată în halul în care se bate deţinuţi[i] (mă refeream la acţiunea de aşa zisă
demascare)[,] la care Dl. Nemeş Iosif mi-a răspuns să-şi văd de treaba mea, că în
această problemă dânsul dă dispoziţiuni, dânsul răspunde şi eu să nu mă amestec
acolo, iar dacă am ceva deosebit [de raportat], am numărul lui de telefon, să-i dau
23
Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390,
vol. 1, ff. 93 r-96 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat, vol. 1, f. 127 v.
24
Pârvu Puiu, Depoziţie de martor, 26/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 381 r.
25
Ion Ionescu, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 412 v. Vezi, în
acelaşi sens, şi f. 413 v din acelaşi document, la fel ca şi Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, vol.
2, f. 187.

120
telefon şi să-i raportez ce am de spus[,] şi ca încheere în mod ironic m’a întrebat dacă
am ţuică acasă – la răspunsul meu negativ Dl. Nemeş mi-a spus în continuare că – mai
bine aşi bea o ţuică ca să mai mă înviorez”26.
Nemeş a intrat apoi în biroul referentului politic, unde a stat de vorbă cu el şi cu
Ţurcanu27.
Ioan Marina spune că cel care a anunţat familia deţinutului ucis în demascări a
fost directorul. Oricum ar fi, faptul este irelevant, căci secretarul grefei nu ar fi putut
acţiona fără un ordin de la director. Şi politicul continuă: „Eu am mers atunci imediat
la Tov. Col. Nedelcu şi i[-]am raportat cazul acesta[,] iar tov. Colonel a luat legătură
cu Ministerul[,] care a dispus ca să nu se înmormânteze de familie deţinutul. Când a
auzit de acest lucru[,] tov. Colonel s-a supărat şi s-a exprimat că Directorul a făcut o
mare greşeală şi că îşi va rupe gâtul pe chestia aceasta.”28
Despre mort, sanitarul Ion Cioltar i-a spus lui Nicolae Lăzăroiu că: „acest
deţinut urma un tratament de sifilis şi că mai bine că a murit[,] că şi aşa era sifilitic.”29
În urma morţii deţinutului, un procuror din oraş a făcut o anchetă, la fel ca şi lt.
Iordache de la Securitate30. „La primul deţinut care s’a sinucis[,] anume Şerban
Gheorghe – spune şeful secţiei Spital, Nicolae Lăzăroiu –, am dat declaraţii falşe[,]
deoarece mi-a spus atât doctorul Ionescu[,] cât şi Directoru Dumitrescu Alex. că să nu
spui în faţa Securităţi[i] că acest deţinut s’a aruncat dela etaj III [I] şi a murit din
cauza bătăi[i], ci să declar că a murit că a fost sifilitic.”31 Prin urmare, dacă medicul
Ionescu nu a semnat, ca medic al închisorii, actul de deces, de ce l-ar fi instruit pe
Lăzăroiu să declare un fals? Totodată, medicul spune că Dumitrescu îl ameninţa că
dacă nu va pune un diagnostic care să acopere morţile din demascări „mă va denunţa
la securitate şi acolo voi da socoteală pentru orice zi de întârziere a înmormântării.”32
Şi nu spune că ele ar fi fost fără efect.

26
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 94 v-96 v. De altfel, şeful aplica el însuşi modalitatea respectivă de tonifiere: „Ştiu dela şoferul
Bănulescu [Bălulescu] Ştefan că Nemeş[,] cînd mergea la inspecţii în penitenciare şi era beat[,] bătea
deţinuţii.” Cf. Maria Alexandrescu, Declaraţie de martor, 8/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3,
f. 66 r. Bălulescu o spune el însuşi: „Ştiu că Nemeş Iosif bea alco[o]l adeseori[,] în cantităţi mici, dar se
îmbăta repede. Atunci cînd era beat era agresiv şi făcea scandaluri. Am auzit că atunci cînd era în stare
de ebrietate bătea deţinuţii. Aşa s-a întîmplat la Oradea[,] unde ştiu că l-a bătut pe deţinutul Sîrcă. / La
penitenciarul din Piteşti, Nemeş Iosif mergea foarte des. / Nemeş[,] cînd era în stare de ebrietate, nu
vorbea despre problemele în care lucra. Dealtfel, eu n-am ştiut niciodată – în vremea lui Nemeş şi
Sepeanu, ce anume sarcini are serviciul.” Cf. Ştefan Bălulescu, Declaraţie de martor, 14/02/1955, Fond
„Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 50 v.
27
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 94 v-96 v. Ţurcanu confirmă întrevederea cu Nemeş. Cf. Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de
Interogatoriu, 24/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 380 v.
28
Ioan Marina, Declaraţie, 30/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 23. Gardianul Dina
confirmă că familia l-a luat acasă pe deţinutul mort. Cf. Florea Dina, Proces-Verbal de Interogatoriu,
7/07/1953, vol. 2, f. 220 v.
29
Nicolae Lăzăroiu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 225
v.
30
Ibidem. Medicul confirmă că a auzit despre sosirea procurorului în închisoare. Cf. Ion Ionescu,
Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 412 v.
31
Nicolae Lăzăroiu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 225
v.
32
Ion Ionescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 190.

121
 Într-adevăr, aşa cum îl asigurase Nemeş, după două sau trei zile directorul a
primit ordin scris de la DGP, semnat de lt.-col. Marin Constantinescu, „prin care ni se
punea în vedere că: să nu mai anunţăm moartea deţinuţilor politici din penitenciar –
familiei lor, ci să anunţăm D.G.P[,] care ei vor avea această competenţă de a anunţa la
rândul lor familiile în caz de deces al vreunui deţinut politic.”33 La rândul său, Puiu
Pârvu, secretarul grefei, confirmă procedura: „eu am semnat acte de înmormântare[,]
ca funcţionar[,] în lipsa directorului Penit. Nu s’a anunţat Parchetul[,] pentru că era
deţinut politic. Se anunţa însă D[irecţia]-g[ener]ală a Penit. Cu raport scris pentru
fiecare caz în parte. (...) Nu există nici un caz de deces în Penit. pentru ca[re]
Dir[ecţia] G[ener]ală a Penit. să nu fie anunţată.”34 Birtaş a aflat imediat de moartea
deţinutului prin sistemul de informare paralel, adică pe linia Securităţii Piteşti, de la
col. Nedelcu35. De celelalte cazuri de moarte se pare că nu s-a mai interesat.
Conform procedurii legale, la moartea unui deţinut trebuiau anunţate
Procuratura şi Medicina Legală, pentru anchetă. Odată cu moartea lui Şerban a fost
pus la punct sistemul prin care morţile erau acoperite prin diagnostice false, cazurile
de ucidere fiind doar anunţate la DGP pentru evidenţă, iar familiilor le era ascunsă
orice informaţie.

(2) Gheorghe Vătăşoiu a murit pe 18 februarie 1950 la camera 4 Spital. Şi-a

luat viaţa aruncându-se prin golul scărilor, în timp ce mergea la baie, înainte fiind
torturat de Eugen Ţurcanu şi Gheorghe Roşca36. Deţinutul a ales calea către moarte
deja testată. Anunţat de primul gardian Gheorghe Mândruţă, după circa 15 minute
directorul, care se afla la Tribunalul oraşului, s-a întors la închisoare. Acolo, în
prezenţa primului gardian ar avut cu ofiţerul politic următorul schimb de replici: „«Eu
= Marina[,] ma-ţi nenorocit[!] – mă duc să mă sinucid şi aici nu mai stau –» – Marina
= – «Ce[,] D-le Director[,] vă pare rău de el[?]» – Eu = «Nu este vorba de părere de
rău, dar dacă Republica găseşte de cuvi[i]nţă că cineva trebuie să fie condamnat la
moarte, apoi o face, însă noi nu avem dreptul să omorâm oameni[i] din
penitenciar[.]»– Marina = «Nu mă face-ţi[,] Dl. Director[,] că mă duc şi iau pistolul
şi-i împuşc pe toţi (a spus apoi o înjurătură la adresa deţinuţilor din penitenciar)[.]»
Eu = [«] Atunci fă D-ta acest lucru[,] că eu plec imediat de aci[.]»”37
Directorul a mers apoi în biroul său, unde a cerut să i se facă legătura cu Iosif
Nemeş. Întrucât nu era acolo, i-a transmis să vină urgent la Piteşti, unde „s’a

33
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 96 v.
34
Pârvu Puiu, Depoziţie de martor, 26/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 381 v.
35
Gavrilă Birtaş, Depoziţie de martor, 20/02/1957, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, f. 276 r.
36
Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 170 v;
Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/06/1953, vol. 2, f. 459 r; J.Ş. Paven, Dumnezeul meu, de
ce m-ai părăsit?, 1996, p. 50; Gheorghe Măruţă, în Gheorghe Andreica, Mărturii… mărturii... din iadul
temniţelor comuniste, 2000, pp. 61-62. Extras de deces pe anul 1950, Sfatului Popular al Oraşului
Piteşti, starea civilă, 26/07/1954, vol. 10, f. 55. Vezi şi Ioan Marina, Proces-Verbal de Interogatoriu,
30/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 12 v; Declaraţie, 30/01/1954, vol. 2, ff. 18, 23;
Interogator, 28/03/1955, vol. 3, f. 33 v, în care spune că în perioada în care el a fost ofiţer politic la
închisoarea Piteşti (începutul lunii septembrie 1949-sfârşitul lui mai 1950) din cauza batăilor au murit
trei deţinuţi, fără a le reţine şi numele.
37
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 96 v.

122
întâmplat ceva foarte grav.”38 Apoi i-a chemat pe medic şi secretarul grefei, cărora le-
ar fi ordonat să nu facă formele de înmormântare pentru deţinut, până nu vine cineva
din conducerea DGP. Lui Puiu Pârvu i-a dat dispoziţie să facă raport către DGP, în
care să anunţe „sinuciderea” deţinutului, fără să indice însă şi motivul. Gardianul
Gheorghe Nistor confirmă că directorul era speriat că va intra în puşcărie, motiv
pentru care îi certa pe gardieni. Medicul Ion Ionescu, care era în convalescenţă după
operaţie, afirmă că de acea dată ar fi refuzat să meargă la închisoare39. Afirmaţia este
însă falsă, întrucât atât directorul, cât şi sanitarul-gardian Ion Cioltar îl situează în
închisoare.
După tipic, Marina a mers la Securitatea regională, unde l-a anunţat pe Mihai
Nedelcu de moartea deţinutului40. De faţă cu politicul închisorii, şeful Securităţii
Piteşti a sunat la cabinetul lui Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, „arătând
împrejurările şi cauza pentru care s[-]a aruncat deţinutul dela etaj. Răspunsul D.G.S.P.
ştiu că a fost ca deţinutul să nu fie predat familiei[,] ci să fie înmormântat. (...) Nu pot
preciza cu cine a vorbit a vorbit [!] D-ul Nedelcu Mihai la telefon[,] din cadrul
D.G.S.P.[,] comanda telefonică ştiu [însă] că a fost făcută cu cabinetul directorului
general al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului.”41
A doua zi pe la orele 10.00 a sosit inspectorul general Gheorghe Antipa de la
DGSP, însoţit de un căpitan de la Securitatea Piteşti, pe nume Popescu sau Stăncilă, şi
medicul legist al oraşului, numit tot Ionescu. A fost formată o comisie de anchetare a
cazului, compusă din cei trei, directorul şi medicul Ion M. Ionescu. Au mers în baia
închisorii de la subsol, unde se găsea cadavrul, iar medicul închisorii l-a dezbrăcat
complet, „fără însă ca să-i scoată şi pantofii”42. Comisia a constatat că trupul
deţinutului nu prezenta alte leziuni decât fractura de la baza craniană datorată
căzăturii, care i-a cauzat hemoragie cerebrală, după care a mers la locul în care s-a
produs decesul. Dumitrescu relatează: „Dl. Antipa Gh. a rămas cu mine puţin mai în
urmă şi[,] fără să ne audă ceilalţi, m’a întrebat – Ce se întâmplă în penitenciarul meu,
că până acum nu s’au întâmplat astfel de lucruri, la care eu i-am răspuns că deţinutul
Şerban C-tin [Gheorghe] face parte din camera 4 spital, iar în această cameră sunt
circa 70 deţinuţi care se bat între ei în mod groaznic. Faţă de aceste spuse de mine[,]
Dl. Antipa m’a întrebat din nou mirat – Cum se bat? – iar eu i-am răspuns că bătaia
este ordonată de Dl. inspector general Nemeş Iosif[,] şi deaceea se bat între ei
deţinuţi[i]. Dl. Antipa Gh. atunci mi-a spus foarte speriat – Taci din gură[,] nu-mi mai

38
Ibidem, f. 97 r. Nemeş confirmă că a fost anunţat, dar nu de director, ci de Marina. El nu-şi aminteşte
însă dacă politicul i-a telefonat sau a venit la Bucureşti. Cf. Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi
16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 90 v. La rândul său, Marina spune că el a fost cel care l-
a anunţat pe Nemeş de moartea deţinutului, fapt care nu este deloc clar, întrucât afirmă acelaşi lucru şi în
cazurile morţilor Gheorghe Şerban şi Corneliu Niţă. Vezi Ioan Marina, Interogator, 28/03/1955, vol. 3, f.
34 r.
39
Ion Ionescu, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 412 v. Vezi şi f.
413 v.
40
Ioan Marina, Proces-Verbal de Interogatoriu, 30/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 12 v.
41
Ibidem, f. 13 r. Vezi şi Interogator, 28/03/1955, vol. 3, f. 34 r, în care spune că Nedelcu „a vorbit cu
directorul Securităţii”.
42
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 97 v.

123
spune nimic, că dacă este vorba de Nemeş Iosif, atunci ăsta ne pune la punct pe
toţi.”43
Inspectorul general şi ofiţerul de la Securitatea Piteşti au fost apoi însoţiţi de
director la camera 4 Spital, unde au stat de vorbă cu deţinuţii aflaţi acolo, inclusiv cu
Ţurcanu, pe care i-au întrebat despre cauza morţii deţinutului. Ei le-au răspuns că nu-l
cunosc, însă presupun că „era puţin săpăcit [zăpăcit]”44. Când au ieşit din cameră,
inspectorul l-a întrebat pe director unde sunt deţinuţii bătuţi, pentru că el i-a văzut, la
care i-a răspuns că el crede că i-au ascuns. După ce au coborât la baza scării, unde se
omorâse deţinutul, inspectorul i-a ordonat directorului să pună plase peste golurile
scărilor. Medicul legist şi medicul închisorii au redactat procesul verbal de constatare
a morţii, în care au indicat doar efectul, iar nu şi cauza, trecând la diagnostic:
„fractura bazei craniene”45 şi precizând că trupul deţinutului „nu prezintă nici un fel
de leziuni sau vânătăi”46. Medicul închisorii i-a fi cerut directorului să semneze şi el
procesul verbal de deces, însă acesta ar fi refuzat să o facă înaintea inspectorului,
motivând că mr. Gheorghe Antipa, fiind trimis de DGP şi fiind mai mare în grad ca el,
„este mai potrivit să-l semneze dînsul, mai ales că eu ştiu că sinuciderea deţinutului
nu se datoreşte faptului că era nebun, ci celor ce se întâmplă în camera 4 spital.”47
Inspectorul a semnat actul de deces spunând: „Bine[,] mă! Bine. Hai să semnez. Dacă
îmi este mie dat să fac puşcărie, ce să fac[?] – Cum de m’au trimis ei pe mine
aci[?]”48 Apoi a semnat şi directorul.
Mr. Gheorghe Antipa a plecat la Bucureşti fără să fi făcut anchetă, să fi luat
vreo declaraţie sau să-i fi lăsat vreun ordin lui Dumitrescu. Acesta din urmă a mers
apoi pe secţia Spital, unde l-ar întrebat pe gardianul Nicolae Lăzăroiu ce s-a întâmplat
cu deţinuţii maltrataţi din camera 4 Spital, la care i s-a răspuns: „Dl. Director[,]
înainte de a veni D-voastră la camera 4 spital, a fost Dl. Marina Ion sus şi i-a dat ordin
lui Ţurcanu Eugen ca să-i ascundă pe deţinuţi[i] bătuţi ori în closet ori su[]pat, lucru
ce Ţurcanu a şi făcut.”49 Faptul s-a întâmplat pentru ca mr. Antipa să nu-i vadă pe
deţinuţii maltrataţi. Lăzăroiu spune însă, în mod credibil, că deţinuţii au fost mutaţi
atât din ordinul directorului, cât şi a politicului50.
După o oră-o oră şi jumătate a venit şi Iosif Nemeş, care a stat mai întâi de
vorbă cu ofiţerul politic51. Şeful SO relatează: „Marina mi-a spus că deţinutul s-a
sinucis deoarece avea multe de spus. / Eu nu am crezut acest lucru şi mi-am dat seama
că deţinutul a făcut acest lucru în urma presiunilor la care a fost supus.”52 După ce

43
Ibidem, ff. 97 v-98 r.
44
Ibidem, f. 98 r.
45
Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 240.
46
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 98 r. Vezi şi ff. 93 r-v din acelaşi document, ca şi Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/08/1953, vol.
1, f. 91 v.
47
Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 98 v.
48
Ibidem.
49
Ibidem, f. 99 r.
50
Nicolae Lăzăroiu, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, Fond „Penal”, dos.
25 390, vol. 6, f. 418 v.
51
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 99 r; Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, vol. 3, f. 90 v; Ioan Marina,
Interogator, 28/03/1955, vol. 3, f. 34 v.
52
Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 90 v.

124
directorul i-a raportat lui Nemeş cele întâmplate, conform relatării lui Dumitrescu,
şeful SO a spus: „«dă-l dracului pe Antipa – şi pe urmă voi ce a-ţi făcut[?].» I-am
raportat apoi că am făcut toate formele de înmormântare[,] şi faţă de aceasta Dl.
Nemeş Iosif mi-a spus că: – nu-i pare rău de bandit că a murit, ci de faptul că a
înmormântat cu el o serie de lucruri pe care le ştia, – cuvinte ce peste câteva zile mi
le-a repetat şi Marina Io[a]n53. / Apoi eu l-am întrebat pe Dl. Nemeş Iosif, dacă
Ministerul de Interne cunoaşte aceste lucruri (mă refeream la acţiunea de aşa zisă
demascare şi moartea celor doi deţinuţi)[,] la care Dl. Nemeş mi-a răspuns: –
«Desigur că Ministerul cunoaşte – doar eu nu le fac de capul meu – O[r] să moară 10
bandiţi[,] şi pentru asta să mă împuşte pe mine partidul că i-am omorât – însă cel
puţin ştiu că am terminat cu legionarii» –.”54
Directorul continuă: „În timp ce eu eram în biroul meu cu Dl. Nemeş Iosif şi
Marina Io[a]n[,] a mai avut loc următoarea discuţie: Dl. Nemeş Iosif mă întreabă: –
«Şi Doctorul legist a fost»? – Eu răspund = «Da[,] a fost;[»] Dl. Nemeş = «Şi ce a
făcut»? – Eu = L-a controlat peste tot şi deţinutul nu a avut nici un semn, deci nu a
fost bătut. Marina Io[a]n = «A fost bătut[,] însă la tălpi, dar medicii nu i-au scos
pantofi[i] din picioare[;] şi chiar dacă îi scoteau pantofi[i] din picioare, nu se mai
cunoşteau semnele, deoarece fusese bătut cu câteva zile înainte».”55 Directorul ar
insistat din nou ca şeful SO să dea dispoziţii ca deţinuţii să nu mai fie bătuţi într-un
asemenea hal, iar acesta din urmă i-a spus că o va face. Apoi, Nemeş l-a trimis pe
politic să-l aducă pe Ţurcanu, căruia, de faţă cu directorul i-a spus: „«– Mă – mai
temperaţi lucrurile acolo» – la care Ţurcanu i-a răspuns: «D-le inspector general –
banditul ăsta (se referea la deţinutul Şerban C-tin [Gheorghe Vătăşoiu]) nu a fost
bătut, el din fanatism s’a sinucis»–”56.
Şeful SO s-a adresat apoi directorului, căruia i-a ordonat să ia măsuri urgente de
a pune plase metalice în golul scărilor, spunându-i totodată că dacă erau mai vigilenţi
deţinutul nu s-ar fi omorât57. În fine, Nemeş a mai vorbit circa 10-15 minute cu
referentul politic şi cu Ţurcanu în biroul politicului, a mai stat singur în curtea
închisorii aproximativ o jumătate de oră, după care s-a îndreptat către maşină.
Directorul l-a însoţit şi ar fi avut cu el următoarea discuţie: „Lângă maşină[,] fiind
numai eu şi Dl. Nemeş Iosif[,] l-am întrebat: «dacă a raportat D-lui Director General
Baciu Ion cele ce s’au petrecut şi ce se petrece în penitenciarul Piteşti (mă refeream la
acţiunea de aşa zisă demascare şi la moartea celor doi deţinuţi) – pentrucă eu[,] aşa
cum mi-aţi ordonat[,] nu am raportat nimic în acest sens, deoarece urma să raportaţi
D-voastră» – Dl. Nemeş Iosif mi-a răspuns următoarele: – «Sigur că i-am raportat[,] şi
să nu faci să raportezi şi tu[,] şi să cadă raportul în mâna altcuiva, că răspunzi cu

53
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 99 r. Vezi şi f. 93 v din acelaşi document.
54
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 99 v.
55
Ibidem, f. 100 r.
56
Ibidem, f. 99 v. Ţurcanu confirmă întrevederea cu Nemeş. Cf. Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de
Interogatoriu, 24/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 380 v.
57
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 99 v; Ioan Marina, Interogator, 28/03/1955, vol. 3, f. 34 v.

125
capul[,] şi şti[i] ce te aşteaptă» –”58 Marina arată care a fost efectul inspecţiei şefului
său asupra desfăşurării demascărilor: „Nemeş n-a dat dispoziţiuni ca să se înceteze
bătaia definitiv între deţinuţi, ci numai pentru un timp.”59
Ajuns la Bucureşti, Nemeş a raportat, la rândul său, pe cale ierarhică: „Eu am
raportat tov. Birtaş verbal şi în scris tot ceiace ştiam, adică că deţinutul s-a sinucis în
urma constrîngerii fizice la care a fost supus de ceilalţi deţinuţi. Birtaş nu a fost
surprins[,] deoarece dînsul cunoştea acest lucru înaintea mea, spunîndu-mi chiar că şi
tov Pintilie ştie cum şi în ce fel s-a[u] petrecut lucrurile.”60
După două-trei zile, în închisoare a venit col. Mihail Nedelcu, care i-a spus lui
Dumitrescu că a primit ordin de la conducerea Securităţii să ancheteze moartea celor
doi deţinuţi, după care să raporteze imediat rezultatul. Directorul i-a indicat motivul,
„adică bătaia care se practică în camera 4 spital, în acţiunea de aşa zisă demascare”61.
Apoi, colonelul i-a spus că vrea să inspecteze Secţia Spital. „Aci[,] Dl. Colonel
Nedelcu[,] văzând pe uni[i] deţinuţi cu semne la ochi şi pe faţă[,] a întrebat în general
ce s’a întâmplat acolo; la care primul a luat cuvântul deţinutul legionar Ţurcanu
Eugen[,] spunând următoarele: – «D-le Colonel, bandiţii ăştia (se referea la cei
bătuţi)[,] în loc să-şi vadă de treabă şi să-şi execute pedeapsa respectând regulamentul
penitenciarului, s’au apucat aicea să se organizeze în mod legionar, motive pentru
care administraţia penitenciarului a luat o serie de măsuri de restricţie împotriva
mostră, fapt ce ne-a determinat să-i lovim» – În urma celor spuse de Ţurcanu Eugen
s’au mai antrenat în discuţie[,] complectându-l şi confirmând cele spuse de Ţurcanu[,]
încă o serie de deţinuţi[,] printre care şi cei bătuţi[,] aceştia din urmă spunând că
merită într’adevăr această bătaie, recunoscând că sunt vinovaţi de cele ce a afirmat
deţinutul Ţurcanu Eugen. La aceasta Dl. Colonel Nedelcu le-a răspuns: – «Măi[,]
înţeleg atitudinea voastră, atunci când România ar fi o insulă pe coasta Americi[i],
însă când noi suntem vecini cu U.R.S.S[,] şi U.R.S. Seul ne-a scăpat de ocupaţia
fascistă, voi[,] în loc să-i mulţumiţi, ave-ţi acţiuni duşmănoase împotriva ei»–. Faţă de
cele spuse de Dl. Colonel Nedelcu s’a auzit un răspuns afirmativ din partea majorităţii
deţinuţilor, după care Dl. Nedelcu a mai întrebat motivul pentru care deţinuţi[i]
Velicu [Vătăşoiu] şi Şerban C-tin [Gheorghe] s’au sinucis, la care a primit un răspuns
din partea unui deţinut ce fusese bătut, că respectivi[i] deţinuţi nu fuseseră bătuţi, însă
din fanatismul lor de a nu spune administraţiei faptele lor duşmănoase din penitenciar,
s’au sinucis.”62 În concluzie, lui Nedelcu i s-a spus ceea ce trebuia – şi ştia că trebuie
– să audă.
În biroul său, directorul i-a raportat şefului Securităţii Piteşti „o serie de
probleme, în legătură cu acţiunea de aşa zisă demascare, după care l-am întrebat ce să
fac în această situaţie, deoarece Dl. inspector general Nemeş Iosif îmi spune mereu că
despre această acţiune ştie şi Dl. Jianu Marin, însă eu nu ştiu dacă cele spuse de Dl.
Nemeş sunt adevărate. / Dl. Colonel Nedelcu mi-a spus că ce tot mă plâng atâta, că
doar Dl. Nemeş ştie el ce face, nu i-a el măsuri cu de la sine putere (...) plecând [col.

58
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 100 r.
59
Ioan Marina, Interogator, 28/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 34 v.
60
Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 90 v.
61
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 100 v.
62
Ibidem, ff. 100 v-101 r.

126
Nedelcu] mi-a spus că o să raporteze şi el acest lucru D.G.S.S. vreau să mai precizez
că cu această ocazie eu i-am mai spus D-lui Colonel Nedelcu că Dl. inspector general
Nemeş Iosif mi-a interzis să raportez D.G.P-ului situaţia de fapt din penitenciar cu
privire la acţiunea de aşa zisă demascare, lucru ce eu l-am executat.”63
În urma morţii lui Vătăşoiu, un procuror din oraş ar fi făcut o anchetă, la fel ca
şi lt. Iordache de la Securitate64. Gardienii au dat declaraţii false, la cererea
directorului şi a medicului Ionescu. Demascaţii nu au mai fost scoşi la baie, iar
reeducarea „continuă cu [şi] mai multă furie”65.

(3) Teofronie Ionescu a murit pe 21 februarie 1950 la o celulă pe care nu am

putut-o încă stabili. Acest deţinut, fost student la Academia Comercială din Bucureşti,
intrase în demascări pe data de 6 decembrie 1949, o dată cu prima serie de la camera
de detenţie 4 Spital. După „bătaia nesistematică” de început, a fost singurul care a
avut curajul şi prezenţa de spirit să spună: „Domnule Ţurcanu, noi am fost
condamnaţi de legile ţării, ne-am recunoscut vina şi ne executăm pedeapsa.
Deocamdată nu ne interesează marxismul şi nici reeducarea. Vom avea timp, în
libertate, să ne documentăm, să reflectăm şi să virăm spre stînga.”66 Descumpănit,
Ţurcanu a bătut în uşă, şi în cameră au intrat directorul Alexandru Dumitrescu şi
gardienii.
Când directorul l-a întrebat pe Ţurcanu ce s-a întâmplat, acesta a răspuns că
deţinuţii vor să se reeduce, iar Ionescu îi instigă să se opună. Ionescu a fost bătut de
director, iar ceilalţi deţinuţi de către gardienii Sebastian Nistor, Alexandru Georgescu,
Florea Dina şi Voicu, cu ciomegele, timp de 15-20 de minute67. În timp ce era bătut şi
călcat în picioare de director, Ionescu striga: „Sânt condamnat doi ani, nu sânt
condamnat la moarte!” Ca unul care s-a opus reeducării, acest deţinut a fost probabil
ucis de către Ţurcanu.

(4) Corneliu Niţă a murit pe 26 februarie 1950, în jurul orei 1.00, la camera 4
Spital68.

63
Ibidem, f. 101 r. Vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f.
127 v.
64
Nicolae Lăzăroiu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 225
v.
65
Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 1/08/1953, în Memorialul ororii, p. 322. Vezi şi declaraţia directorului,
care confirmă faptul. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond
„Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 101 v.
66
Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, pp. 105-106. Vezi şi
Interviu cu Paul Dumitrescu realizat de autor, Bucureşti, 4, 18 iunie şi 5 iulie 1997.
67
Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 1/08/1953, Memorialul ororii, p. 315; Declaraţie, 31/08/1953,
Memorialul ororii, p. 350; Interviu cu Paul Dumitrescu, Bucureşti, 4, 18 iunie şi 5 iulie 1997.
68
Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, ff. 317
v-318 r; Declaraţie, 31/08/1953, Memorialul ororii, p. 365. A se vedea, de asemenea, relatarea lui Costin
Merişca, Tărîmul gheenei, 1993, pp. 149-151; J.Ş. Paven, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?, 1996, pp.
52-56; Nicolae Călinescu, Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă, Bucureşti, Editura
Gama, 1998, pp. 97-98; Gh. Măruţă, în Gh. Andreica, Mărturii… mărturii... din iadul temniţelor
comuniste, 2000, pp. 62-65; Extras de deces pe anul 1950, Sfatului Popular al Oraşului Piteşti, starea
civilă, 26/07/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 10, f. 54; şi Interviu cu Gheorghe Măruţă. Măruţă
indică drept eveniment prealabil morţii lui Cornel Niţă o inspecţie a următorilor oficiali: Iosif
Chişinevschi, membru al Biroului Politic al partidului, generalul Alexandru Nicolschi, şeful aparatului

127
 El a fost bătut „cel mai mult şi mai groaznic din toată camera”69, „din ordinul D-
lui Marina Ioan”70. Toţi deţinuţii din grupul lui Ţurcanu l-au bătut „în manej”, după
care Ţurcanu, Coriolan Gherman şi Victor Predescu l-au torturat într-un mod mai
metodic. A fost ţinut suspendat, la orizontală, dezbrăcat, şi a fost lovit cu bâtele pe tot
corpul. Ţurcanu, care a aflat de la alţi deţinuţi trecuţi prin demascare că deţinutul
ascundea informaţii importante71. L-a lovit în abdomen, întrebându-l ce refuză să
declare72. În cele din urmă, torturatul a spus în public că în toamna anului 1944 a
participat la împuşcarea unui ostaş sovietic la Bacău, că între 1945 şi 1946 avea
intenţia să atenteze la viaţa primului secretar al partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej,
şi că în aceeaşi perioadă a ascuns împreună cu alţii o anumită cantitate de muniţie a
Mişcării Legionare73. Apoi a intrat în comă şi a început să delireze. Îngrijorat,
Ţurcanu a cerut părerea foştilor studenţi la medicină dacă torturatul mai putea să fie
salvat, însă el începuse deja să elimine sânge pe gură, semn că avea hemoragie internă
şi ruptură de ficat. Niţă a murit într-adevăr, corpul său fiind plin de plăgi deschise şi

politic al Securităţii, şi colonelul Marin Nedelcu, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Piteşti.
Informaţia nu este confirmată de nicio altă sursă, în niciunul dintre sensurile sale: prezenţa oficialilor în
închisoare în acel moment şi relaţia de cauzalitate între această pretinsă prezenţă şi uciderea lui Cornel
Niţă. În plus, în relatarea sa Gheorghe Măruţă omite să vorbească despre participarea sa ulterioară la
demascări, iar interviul nostru se opreşte şi el tot acolo.
Vezi şi Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos.
25 390, vol. 1, ff. 93 v şi 101 v. Dumitrescu îşi aminteşte în mod greşit că numele deţinutului era
Oroveanu. În fapt, forma numelui arată că îl confundă cu Hanibal Cornel Poenaru, mort la două zile după
Cornel Niţă, la fel cum arată şi faptul că despre el spune că ar fi murit în infirmeria închisorii, lucru care
s-a petrecut într-adevăr în cazul aceluiaşi. Vezi totodată Ioan Marina, Proces-Verbal de Interogatoriu,
30/01/1954, vol. 2, f. 12 v; Declaraţie, 30/01/1954, vol. 2, ff. 18, 23, în care spune că în perioada în care
a fost ofiţer politic la închisoarea Piteşti (începutul lunii septembrie 1949-sfârşitul lui mai 1950) din
cauza batăilor au murit trei deţinuţi, fără a le reţine şi numele. La fel, în Interogator, 28/03/1955, vol. 3,
f. 34 r, spune că în bătăi a fost ucis un deţinut, fără a-i reţine numele.
69
Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 170 r-v.
70
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390,
vol. 10, f. 209 r. Directorul spune că cel care a condus bătăile nu ar fi fost Ţurcanu, aflat la camera de
baie împreună cu Marina (!), ci Maximilian Sobolevschi, fapt care este nu doar neverosimil – camera de
baie era lipită de camera 4 Spital – ci şi infirmat de alte surse (ibidem, ff. 208 v-209 v).
71
Iată istoria obţinerii informaţiei care stă la originea morţii deţinutului. La jumătatea lunii februarie,
Gioga Parizianu – un deţinut denunţat de Adrian Prisăcaru, şeful comitetului din cameră, că a împuşcat la
Bacău un ostaş sovietic – a fost transferat la camera 3 „Biserică”, pe secţia „lagăr”. Demascatorii
trebuiau să-l facă să spună cum s-a petrecut episodul. După ce a fost bătut „bine de tot”, Parizianu a
recunoscut că Dumitru Climescu, un deţinut încarcerat la secţia „muncă silnică”, a fost cel care, de fapt,
l-a împuşcat pe sovietic. Prisăcaru l-a condus pe deţinut să-şi scrie „demascarea” şi l-a supervizat, iar
după câteva zile Dumitru Climescu, Ieronim Comşa, Constantin Oprişan, Dumitru Bordeianu, Mihai
Iosub şi Ioan Muntean – deţinuţi închişi pînă în acel moment pe secţia „muncă silnică” – au fost mutaţi la
camera 3 „Biserică”. Ceilalţi deţinuţi – acuzaţi că duc activitate legionară în camera lor de detenţie – au
fost transferaţi în urma informaţiilor furnizate de Ion Lunguleac, un deţinut trecut deja prin demascare. În
urma torturilor teribile, Climescu a recunoscut că, într-adevăr, el l-a împuşcat pe ostaşul sovietic şi că a
făcut-o la sugestia fostului său şef, Corneliu Niţă. Cf. Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953,
Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, ff. 253 r-253 v; A. Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru
ce m-ai părăsit? Partea I, 1999, pp. 35-37. Virgil Bordeianu, Interogator de inculpat, 29/10/1956, Fond
„Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 72 v.
72
Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 459 r.
73
A se vedea, de asemenea, Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/07/1953, Fond
„Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 327 r.

128
de sufuziuni sanguine. Cadavrul a fost ridicat din cameră de sanitarul Ion Cioltaru,
împreună cu alţi doi sau trei gardieni74.
În tot acel timp, referentul politic se uita pe vizetă şi, conform declaraţiei
directorului, el a dat ordinul ca deţinutul să fie scos din camera de detenţie. Apoi
Marina a trimis după medic, însă era prea târziu. La ordinul politicului, directorul,
care locuia la circa 100 m de închisoare, a fost anunţat de moarte abia a doua zi, prin
primul gardian Gheorghe Mândruţă. Directorul a mers la camera 1 Infirmerie, unde se
găsea cadavrul deţinutului, şi unde sanitarului Cioltar i-a confirmat cele deja relatate.
S-a dus apoi în birou, unde i-a telefonat lui Iosif Nemeş, care i-a promis că va veni la
închisoare75.
Pe la orele 9.00 medicul a venit la infirmerie, unde se afla cadavrul deţinutului,
prilej cu care i-a confirmat directorului că deţinutul „fusese lovit în coastă, care[,]
rupându-se[,] i-a perforat ficatul[,] şi astfel a murit. Mi[-]a spus deasemenea cum a
fost chemat de Marina noaptea, cum i-a făcut intervenţie deţinutului[,] care totuşi a
murit[,] şi a încheiat spunându-mi – că chiar dacă îl împuşcă el nu semnează actele de
înmormântare al[e] acestui deţinut, deoarece dacă la ceilalţi doi deţinuţi care s’au
sinucis, nefiind bătuţi, a găsit motivări, la acesta nu poate semna, decât numai dacă
spune adevărata cauză a morţi[i]. Faţă de toate cele spuse de Dr. Ionescu M. Ion[,] eu
i-am răspuns că el să nu facă decât ceeace este legal, pentrucă nimeni nu-l poate forţa
să facă altfel[,] şi dacă cineva insistă să facă un lucru nelegal[,] atunci să-i de-a în
scris.”76 Mergând spre biroul său, directorul l-a întâlnit pe Marina, pe care l-a întrebat
ce s-a întâmplat cu deţinutul şi de ce nu l-a chemat în noaptea în care a murit. „Marina
mi-a răspuns oarecum ironic, că ce a făcut a făcut şi că răspunde.”77 Apoi politicul i-a
întors spatele şi a plecat la infirmerie, unde a ordonat ca trupul deţinutului să fie dus
în baia închisorii de la subsol.
Ion Cioltar relatează episodul de o manieră mult mai credibilă ca cea a
directorului. El face însă o confuzie între Marina, ofiţerul politic al închisorii din
timpul lui Iosif Nemeş, şi ofiţerii politici din timpul conducerii Securităţii închisorii
de către urmaşul lui Tudor Sepeanu: „Ştiu că la cazul de deces al deţinutului care eu l-
am scos noaptea din celulă, dr. IONESCU ION a raportat directorului
DUMITRESCU ALEXANDRU[,] de faţă fiind lt. MIRCEA M[.] de la biroul
inspecţii, lt. TOMA [Mircea] MIHAI[,] locţiitor politic şi slt. JUGĂRU [IAGĂRU]
MARIN[,] cum că el nu poate să treacă un diagnostic întrucât murise din bătaie.- /
Directorul penitenciarului[,]DUMITRESCU ALEXANDRU[,] i-a răspuns[:] «dacă ţi
s’a urât cu binele, nu-i face bilet de înmormântare» şi mai apoi i-a spus: «fă ce ştii».

74
Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 485;
Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/06/1953, în Memorialul, 1995, p. 449; Alexandru Dumitrescu,
Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 93 v. Cioltar, care nu
reţine numele mortului, confirmă că a scos cadavrul împreună cu şeful de secţie şi primul gardian de
serviciu. Cf. Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, vol. 2, ff. 240-241.
75
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, ff. 101 v-102 r. Marina spune că şi el l-a anunţat pe Nemeş de moartea deţinutului, însă, în fapt, cel
care a făcut-o a fost Dumitrescu, care avea telefon în birou. Vezi Ioan Marina, Interogator, 28/03/1955,
vol. 3, f. 34 r.
76
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, ff. 102 r-v.
77
Ibidem, f. 102 v.

129
În urma acestei discuţii[,] dr. IONESCU ION i-a pus un diagnostic fals.”78 Acesta era
„în legătură cu ficatul”79.
Pe la orele 11.00, la închisoare au sosit col. Ion Baciu, şeful DGP, şi lt.-col.
Marin Constantinescu, şeful Direcţiei Administrative din aceeaşi instituţie, care au
început să inspecteze închisoarea80. Anunţat, directorul, care în acel timp se afla la
atelierul de fierărie din spatele închisorii, i-a găsit pe oficiali la camera de detenţie 2
parter, unde stăteau de vorbă cu deţinuţii. Iată relatarea sa: „– Dl. Baciu întreabă pe
deţinutul Moroianu: – «Cine te-a lovit la faţă»? (la parter celular în acel timp erau
băgaţi deţinuţi care trecuseră prin aşa zisa acţiune de demascare[,] şi datorită faptului
că fuseseră bătuţi aveau semne pe faţă – deci camerele pe care le inspecta Dl. Col.
Baciu şi Dl. Lt.Col. Constantinescu erau ocupate de astfel de deţinuţi) – Deţinutul
Moroianu: – «D-le colonel[,] am alunecat pe ciment[,] şi căzând m’am lovit de pat»–.
– Datorită faptului că în acea cameră (No. 2) erau mai mulţi deţinuţi loviţi, cu semne
pe faţă, Dl. Colonel Baciu[,] în mod ironic, a început să-i întrebe pe fiecare în parte
(pe cei cu semne pe faţă)[,] fără ca să le dea timp să răspundă, dacă şi ei au alunecat
pe ciment şi s’au lovit de pat[,] şi apoi[,] tot ironic[,] se întoarse spre Dl. Lt.Col.
Constantinescu spunând: – «Nu mai frecaţi şi voi atâta cimentul ăsta[,] că o să cădeţi
şi o să vă rupeţi gâtul».– După felul ironic cum a întrebat cele de mai sus pe deţinuţi[,]
şi după felul şi mai ironic cum le-a făcut recomandarea deţinuţilor în legătură cu
frecarea cimentului, cuvinte cu care ş[i]’a încetat discuţia râzând, mi-am dat seama că
Dl. Colonel Baciu Ion şi Dl. Lt.col. Constantinescu, ştiu de ce erau loviţi deţinuţii.”81
În acel moment, Baciu a dat cu ochii de director, pe care l-a luat deoparte: „Dl.
Col. Baciu: «Mă[,] ce se întâmplă aci»? – Eu: – «Cum[,] nu ştiţi[?]! – Dl. Col. Baciu:
«Nu ştiu nimic»– Eu: – «Cum nu ştiţi nimic, că Dl. inspector general Nemeş Iosif mi-
a spus să nu vă raportez eu, că să nu cadă raportul în mâna altcuiva[,] şi că vă
raportează dânsul tot ce se petrece aci»– Dl. Col. Baciu: – «Nu mi-a raportat nimic»!–
Eu: – «Aici se petrec lucruri mari[,] Dl. Colonel, a fost şi Dl inspector general Antipa
Gh., nici dânsul nu v’a raportat»?– Dl. Col. Baciu: – «Nu».– Eu: – «Atunci permiteţi-
mi să vă raportez eu»– Dl. Col. Baciu: – «Lasă[,] că-mi raportezi când mergem în
biroul tău»– (...) Ajunşi în biroul meu, între mine[,] Dl. Col. Baciu Ion şi Dl. Lt.Col.
Constantinescu Marin a avut loc următoarea discuţie: Dl. Col. Baciu: – «Ce se
întâmplă aici[,] mă»?– Eu: – «Dl. director general[,] aci se întâmplă lucruri mari, aci
mor deţinuţii, am în penitenciar unul mort de azi noapte, vă rog să merge-ţi să-l vede-
ţi»– Dl. Col. Baciu: – «Lasă. Da dece mor»?82– Eu: – «Din bătaie»– Dl. Col. Baciu: –
«Da cine îi bate»?– Eu: – «Se bat între ei»– şi în continuare i-am povestit acţiunea de
aşa zisă demascare, care se efectua în penitenciarul Piteşti din ordinul Dl. inspector
general Nemeş Iosif. / La o altă întrebare a Dl. Col. Baciu[,] care se referea la ce fel
de demascări se fac în penitenciar, eu i-am răspuns următoarele: – [«]D-le colonel[,]
nu ştiu ce fel de demascări se fac, însă ştiu că se scriu mii de coli de hârtie în urma

78
Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, ff. 240-241.
79
Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 240.
80
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 102 v-104 r. Într-un alt loc, directorul spune, în mod greşit, că inspecţia ar fi avut loc pe 9 martie
1950. Cf. Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, vol. 10, f. 173 v, ff. 187 v-188 r.
81
Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, ff. 102 v-103 r.
82
Baciu neagă că directorul l-ar fi informat de moartea vreunui deţinut în demascări. Cf. Ion Baciu,
Depoziţie de martor, 28/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 435 r.

130
bătăilor ce se petrec acolo»–. Dl. Colonel Baciu mă întreabă: – «Şi ce se scrie»?–. Eu:
– «Dl. director general[,] eu nu ştiu ce se scrie, însă ştiu că tot acest material, se duce
de către Marina Io[a]n la Bucureşti D-lui inspector general Nemeş Iosif.» –”83
Baciu ar fi schimbat apoi discuţia, întrebându-l pe director ce deţinuţi au murit.
După ce i-a spus, acesta din urmă l-a întrebat, la rândul său, dacă Gheorghe Antipa nu
i-a raportat. „– Dl. Col. Baciu: – «Nu».– Eu: – «Cum se poate să nu vă raporteze[?].
Dealtfel[,] aşa cum v’am mai spus, unul este mort în penitenciar, astă noapte (...) Vă
rog să merge-ţi să-l vedeţi. Eu nu ştiu ce să mai fac în atare situaţie»–. Dl. Col. Baciu:
– «Lasă[,] că lucrurile le lămurim noi la Bucureşti»– Şi cu aceasta s-a încheiat în mod
brusc discuţia cu mine.”, fără ca cei doi „să-mi mai spună ceva sau să-mi dea vreun
ordin”84
În tot acel timp, lt.-col. Marin Constantinescu nu a scos nici un cuvânt.
Directorul era îngrijorat nu doar pentru că nu primise vreun ordin de la superiorii săi
direcţi pe linia penitenciarelor, ci şi pentru că nu ştia ce să facă cu mortul. Lui Mihai
Mircea, viitorul înlocuitor al lui Marina, directorul i-a relatat altfel episodul inspecţiei
inopinate a lui Baciu: „Mi-a spus de un caz[:] cînd un deţinut era mort în urma
bătăilor[,] s-a nimerit să vină în control fostul director al penitenciarelor[,] BACIU
ION[,] care însă nu a văzut deţinutul mort deoarece l-au ascuns în baia
penitenciarului.”85 Informaţia este convergentă cu relatarea lui Baciu, care afirmă că
directorul nu i-a arătat nici un mort. Baciu, care am văzut că nu era deloc inocent în
materie de demascări, a văzut şi deţinuţii bătuţi scoşi de la 4 Spital, însă a refuzat să
inspecteze camera centrală a demascărilor. Cu acelaşi prilej, conform relatării şefului
DGP directorul i-a spus că „este recrutat de bir. de inspecţii ca agent [şi] că împreună
cu cei dela bir[oul] de inspecţii au organizat acţiunea de demascare.”86
După circa două ore a sosit Iosif Nemeş, care înainte de toate a stat de vorbă cu
referentul politic circa un sfert de oră87. Când a ieşit de la Marina, pe hol, inspectorul
l-a întrebat pe director ce s-a întâmplat, „la care eu i-am răspuns, că lucrurile sunt
extraordinar de grave, primind răspuns dela Dl. Nemeş că într’adevăr lucrurile au
mers prea departe”88. Apoi discuţia a continuat în biroul directorului: „– Dl. Nemeş:
«A fost Baciu pe aci?» –. Eu: – «Da. A fost.»– Dl. Nemeş: «Şi ce a făcut»?– Eu: –
[«]A fost în penitenciar[,] la parter[,] în aripa celular[,] la camera 2».–– Dl. Nemeş:
«Ştiu. Mi-a spus Marina că a făcut spirite cu deţinuţi[i]. Nu-i nimic[,] merg eu la
Bucureşti şi îi arăt eu să se mai amestece în probleme ce nu-l privesc. Tu i-ai raportat
ceva (se referea la demascări)?»– Eu: – «D-le inspector general, nu i-am raportat»–.

83
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, ff. 103 r-103 v.
84
Ibidem, ff. 103 v-104 r.
85
Mihai Mircea, Proces-Verbal de Interogatoriu, 6/05/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 26.
Vezi şi Declaraţie, 5/02/1954, vol. 2, ff. 68-69.
86
Ion Baciu, Depoziţie de martor, 28/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 431 v.
87
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 104 r. Probabil că Nemeş la Cornel Niţă se referă când spune că a mers la închisoare şi l-a văzut
mort. Oricum ar fi, el se înşeală când acceptă întrebarea procurorului, care presupune că deţinutul a murit
aruncându-se în golul din casa scărilor, la fel ca şi asupra datei, pe care o situează cu circa o lună mai
târziu de moartea lui Vătăşoiu. Cf. Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, vol. 3, f. 91
r.
88
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, f. 104 r.

131
Dl. Nemeş: «Sigur»?– Eu: – «Da. Sigur.».– Dl. Nemeş: «Bine ai făcut!».... şi apoi[,]
referindu-se la mort (Oroveanu) [Corneliu Niţă] Dl. Nemeş mă întreabă: – «Doctorul
ce zice[?]»–. Eu: – «Nu ştiu. Nici n’am vorbit cu el»– Dl. Nemeş: «El (doctorul) este
aci»?– Eu: – «Da. Este.»– Dl. Nemeş: «Ia chiamă-l încoace»–.”89
Directorul l-a chemat pe medic, pe care l-a introdus în biroul în care se afla
şeful SO. După circa 10 minute, când a ieşit, Dumitrescu l-a întrebat ce a făcut.
Acesta i-a răspuns că: „ce să facă, trebue să-l înmormânteze”90 pe deţinut. Directorul
a intrat apoi din nou în birou: „Aici l-am găsit pe Dl. Nemeş Iosif manifestând o stare
de nervozitate. Cu toate acestea[,] m’am adresat din nou cu rugămintea la Dl. Nemeş
să dea ordin să se încetez[e] cu bătaia, la care Dl. Nemeş mi-a dat ordin să-l chem pe
Marina Io[a]n şi pe deţinutul legionar Ţurcanu Eugen[,] ceeace eu am şi făcut. (...) s’a
început următoarea discuţie: – «Dl. Nemeş: – «Uite mă[,] Ţurcanule, trebuie oprită
neapărat bătaia, pentrucă lucrurile au mers prea departe, voi nu a-ţi fost destul de
vigilenţi şi bandiţi[i] şi[-]au făcut de cap[,] şi acum o să schimbăm metoda... . ... o să
le daţi cărţi să citească la cei care şi’au făcut demascarea, iar la ceilalţi nu, ca să se
deosebească regimul»91.... şi apoi adresându-se mie – «D-le director[,] vei pune
biblioteca la dispoziţia lui Marina să aleagă cărţile».... şi apoi către Marina –«Să ai
grije ca broşurile ce le alegi să aibă un caracter educativ[,] adică; din experienţa
U.R.S.S., din lupta clasei muncitoare din ţara noastră etc.», .... apoi iarăşi către
Ţurcanu – «Şi dacă pe ici[,] pe colo mai este nevoe să se dea câte o palmă, asta însă
cu mare grije, dar asta nu însemnează că munca trebue să sisteze (se referea la
acţiunea de aşa zisă demascare)[,] voi vă continuaţi mai departe acţiunea, însă nu mai
folosiţi metoda bătăi[i] în masă»–.”92 Apoi Nemeş, Marina şi Ţurcanu au continuat
discuţia în biroul politicului preţ de alt sfert de oră.
În urma ordinului lui Nemeş, medicul i-a făcut deţinutului formele de
înmormântare, trecând la diagnostic: „mort de moarte naturală[,] suferind de
Hepatită”93. Directorul afirmă că nu s-a făcut nici un proces-verbal de deces, iar el nu
a semnat nimic, de formalităţile înmormântării ocupându-se medicul94. Faptul nu este
însă credibil, întrucât pentru înmormântare era necesară semnătura lui.
La rândul său, Nemeş a informat pe cale ierarhică: „Imediat am raportat şi acest
caz la M.A.I., adică lui Birtaş, care mi-a spus că asemenea cazuri s-au mai întîmplat şi
o să se mai întîmple. Dealtfel[,] această chestiune o cunoştea M.A.I., atît tov. Pintilie,
cît şi Nicolschi[,] şi sunt sigur că şi Teohari Georgescu. Cred deasemeni – sunt sigur
chiar, că şi pe linia ministerului se aflase înainte chiar ca eu să raportez. Deduc acest
lucru deoarece cînd am venit şi am raportat lui Birtaş, acesta cunoştea. (...) Nu am
primit nici un fel de instrucţiune cum să duc munca pe viitor[,] şi nici nu mi-a reproşat

89
Ibidem, ff. 104 r-v.
90
Ibidem, f. 104 v.
91
Ţurcanu confirmă întrevederea cu Nemeş. Cf. Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu,
24/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 380 v.
92
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, ff. 104 v-105 r.
93
Ibidem, f. 105 r.
94
Ibidem, f. 105 v. Pentru moartea lui Cornel Niţă a se vedea şi Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat,
Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 127 v.

132
cineva de felul cum am muncit. Din contră[,] am observat o mulţumire, că vin
materiale bogate şi bune.”95
Pentru a „justifica”96 crima, în aceeaşi zi Ţurcanu le-a cerut deţinuţilor care
făceau parte din comitetul de demascare – Gheorghe Roşca, Vasile Puşcaşu, Iosif
Staer şi Ion Petrica (cel din urmă fiind cooptat recent) – să dea declaraţii scrise asupra
informaţiilor pe care Corneliu Niţă le ascundea97. În aceeaşi zi, camera de demascare
a fost „dizolvată”, iar deţinuţii au fost transferaţi în alte camere în funcţie de
pedepsele pe care le aveau, inclusiv Ţurcanu98. Nemeş confirmă ordinul: „am dat
ordin lui Marina să oprească metoda folosită şi să izoleze pe deţinuţi pînă la noui
ordine. (...) Practic, deţinuţii au fost izolaţi, interzicîndu-se bătaia. Activitatea de
culegere de informaţii trebuia făcută numai prin informatori. Am făcut acest lucru
pentru a se stabili dacă metoda este bună sau nu[,] în care scop am întocmit şi un
raport pe care l-am predat tov. Birtaş. La acest raport am făcut şi unele propuneri
privitoare la schimbarea metodei[,] pentru a nu se mai ajunge la bătăi, sau alte acte de
teroare. (...) Nu s-a luat nici o măsură. Nimeni nu mi-a spus dacă bine am procedat
sau nu şi nici nu mi-a indicat vreo altă metodă.”99 Intenţia de schimbare a metodei nu
este confirmată prin nimic, ea având un rol pur justificativ.
După inspecţia sa, Baciu l-a trimis pe Epaminionda Tomorug, şeful Serviciului
Medical din DGP, în inspecţie100. Directorul spune că şeful DGP era îngrijorat de
faptul că „din cauza bătăi[i], s[-]a[u] consumat, pansamente şi medicamente foarte
multe”101. Tomorug le-a spus directorului şi medicului Ionescu: „Dacă este vorba de
Serv. Inspecţii[,] nu se poate discuta nimic, singurul lucru ce trebue făcut de D-ta [–]
se adresează Dr. Ionescu M. Ioan [–] ieste să nu pregeţi şi să ai cât mai multă grije
să nu mai ai morţi, de medicamente nu vei duce lipsă şi să-mi ceri ori ce fel de
medicamente îţi trebue, chiar prin telefon[,] dacă este caz urgent şi-ţi lipseşte
medicamentul[,] că ţi-l trimit.”102
În perioada respectivă demascările nu au încetat, ci doar ritmul bătăilor şi
torturilor de masă a fost încetinit. Mai mult, referentul politic şi Ţurcanu au cerut
aprobarea directorului pentru a face demascări individuale la camera 3 Spital. Ceea ce
s-a şi petrecut, de altfel, fapt confirmat lui Dumitrescu de gardianul Nicolae Lăzăroiu.
După ce erau demascaţi individual, deţinuţii îşi scriau demascările în faţa lui Ţurcanu
la fosta cameră de baie103.
95
Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 91 r-v.
96
Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f.
327 r; Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 365.
97
Idem, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul, p. 365. În alt loc, Pătrăşcanu îl indică şi pe Vasile
Andronche ca membru al comitetului. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/07/1953,
Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 372 r.
98
J.Ş. Paven, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?, 1996, pp. 57-58 ; Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie,
31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 365 şi Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/07/1953, Fond „Penal”,
dos. 26 979, vol. 2, ff. 326 v-327 r; N. Călinescu, Sisteme şi procese de brainwashing în România
comunistă, 1998, pp. 98-99.
99
Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 91 v.
100
Alexandru Dumitrescu Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390,
vol. 10, ff. 187 v-188 v.
101
Ibidem, f. 187 v.
102
Ibidem, f. 188 v.
103
Directorul confirmă că ordinul de încetare a bătăilor a fost în general respectat până la încheierea
seriei respective de demascare. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954,

133
 (5) Hanibal Cornel Poenaru a murit pe 28 februarie 1950 la infirmerie, după
ce fusese torturat la camera 4 Spital. A fost bătut timp de câteva zile de Ţurcanu, până
ce a început să scuipe sânge. În cele din urmă, a făcut o complicaţie la plămâni şi a
căzut grav bolnav. Mutat după câteva săptămâni la infirmerie, a sfârşit prin a muri104.

(6) Ion Turtureanu a murit pe 13 aprilie 1950, la camera 4 Spital.

Între 25 martie şi 17 aprilie directorul a fost în concediu medical, fiind bolnav la
pat, la conducerea administrativă a închisorii rămânând contabilul Dumitru Florea105.
Într-o dimineaţă de la începutul lunii aprilie, la orele 7.00, la director acasă a venit
primul gardian Gheorghe Mândruţă. Conform lui Dumitrescu, acesta i-a raportat:
„«Astă noapte s’a produs o nouă încăerare în camera 4 spital, unde a mai fost omorât
un deţinut»–. Atunci eu i-am răspuns – «Treaba voastră»– În urma acestui răspuns al
meu, gardianul Mândruţă Gh. mi-a spus că ce este el vinovat, că doar eu ştiu ce face
ăsta (se referea la Marina) acolo, până la urmă o să ne bage pe toţi în puşcărie.”106
Pe la orele 8.30 la director acasă a venit şi ofiţerul politic, „care după ce mi-a
vorbit şi el despre deţinutul ce murise, eu i-am răspuns că îl interesează personal,
amintindu-i că Dl. inspector general Nemeş Iosif îi dăduse în faţa mea ordine destul
de clare cu privire la încetarea bătăilor deţinuţilor, spunându-i deasemeni că îşi face
de cap. Atunci Marina Io[a]n mi-a spus următoarele: – «Acum am făcut-o, am făcut-
o, necazul mai mare este că Dr. Ionescu M. Ion refuză să-i facă formele de
înmormântare ale deţinutului[,] şi deaceea vă întreb, pot să trimit la D-voastră pe Dr.
Ionescu M. Ion pentru a discuta cu el în acest sens»?– / Eu i-am spus să nu-l trimită,
deoarece eu nu i-am dat ordin Dr. Ionescu M. Ion să facă astfel de ilegalităţi nici
atunci când eram în penitenciar, dar acum când lipseam.”107
La circa o jumătate de oră de la plecarea politicului, acasă la director a venit, în
fine, medicul Ion Ionescu, care, după ce l-a întrebat dacă ştie ce s-a întâmplat în
închisoare în noaptea trecută, a spus: „– «Ne bagă ăştia (se referea la Marina I. şi la
Dl. Nemeş Iosif) în puşcărie».”108 Dumitrescu i-ar fi răspuns că nimeni nu-l poate
obliga să facă ceva ilegal, şi că părerea lui este să facă formele legale indicând cauza
reală a morţii deţinutului. A doua zi directorul a aflat de la primul gardian Gheorghe
Mândruţă, care a venit la el acasă, că deţinutul a fost înmormântat, iar medicul a
semnat actul de deces. După cum spune politicul, în această perioadă medicul Ion
Ionescu a redactat certificatele medicale de deces cu diagnostice false, cu rol de a
acoperi crimele. El a făcut-o la ordinele lui Iosif Nemeş, Alexandru Dumitrescu şi a

Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, ff. 105 v-106 r. Ofiţerul politic confirmă şi el că bătăile şi torturile au
fost oprite un timp, perioadă în care a continuat să-i asiste pe deţinuţii care-şi scriau „demascările”. Cf.
Ioan Marina, Declaraţie, 30/01/1954, vol. 2, f. 18; Interogator, 28/03/1955, vol. 3, f. 34 v.
104
Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, ff. 168
v-170 r; C. Merişca, Tărîmul gheenei, 1993, p. 144; Ioan Marina, Interogator, 28/03/1955, Fond „Penal”,
dos. 25 390, vol. 3, f. 34 v.
105
Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 106 r. Pentru
moartea deţinutului vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat, vol. 1, f. 127 v.
106
Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, ff. 106 r-v.
107
Ibidem, f. 106 v.
108
Ibidem.

134
lui însuşi109. Cu acel prilej, Iosif Nemeş nu a mai venit la închisoare. Dumitrescu nu-şi
aduce aminte numele deţinutului ucis. În perioada în care directorul a fost în concediu
medical au murit doi deţinuţi: Ion Turtureanu, pe 13 aprilie şi Alexandru
Bogdanovici, pe 15 aprilie. Probabil că este vorba de primul dintre ei110. După ce a
fost bătut, cu siguranţă în cap, Turtureanu a fost postat cu capul în faţa geamului
deschis, şi a sfârşit prin a muri din cauza unei meningite TBC111.

(7) Alexandru Bogdanovici a murit pe 15 aprilie 1950 la camera 2 „corecţie”.

În perioada de dinaintea morţii era foarte slăbit şi nu mai putea să-şi reţină
fecalele până la ieşirea tuturor deţinuţilor la veceu112. La 1 martie i s-a permis să
trimită acasă o carte poştală, în care cerea câteva articole de îmbrăcăminte113. Va fi
ultimul semn de viaţă primit de familie. Vasile Puşcaşu îşi bătea joc de el, îl înjura,
brusca şi bătea, lovindu-l peste faţă şi peste picioare. În restul timpului era ţinut sub
tensiune. Dat fiind că mânca puţin şi nu mai putea digera alimentele, în 10-14 zile a
slăbit foarte mult şi nu mai putea să-şi ţină echilibrul. În plus, avea o tuse cavernoasă,
vocea îi era răguşită şi începuse să aibă halucinaţii. În acea stare a fost dus la vizita
medicală de către gardianul şef al secţiei. La infirmerie a fost consultat de medic.
Totodată, directorul l-a întrebat ce are şi a discutat şi cu Ionescu asupra stării lui, însă
nu a făcut nimic ca să-l salveze114.
După o zi sau două, Bogdanovici a fost adus înapoi la camera 2 „corecţie”, unde
Vasile Puşcaşu l-a întâmpinat cu cuvintele: „Ce, credeai că scapi de noi?”115 Starea sa
de sănătate devenea din ce în ce mai proastă, având o enterită care se manifesta prin
diaree permanentă, scaune frecvente şi câteodată sanguinolente, care arătau că nu mai
digera alimentele. Puşcaşu nu-l lăsa să bea apă şi îl forţa să mănânce116. Un fost
student la medicină conchide: „Era evident pentru oricine [pe de o parte] că
organismul lui pierzând multă apă (prin scaunele diareice) are nevoie să primească
apă[,] şi pe de altă parte că mâncarea, care era în general o ciorbă de fasole sau
arpacaş, alimente care nu se digeră uşor, – nu făcea de cât [decât] să-i forţeze aparatul
digestiv extrem de slăbit şi să-i înrăutăţească şi mai rău starea, organismul nefolosind
nimic din alimentele care treceau nedigerate, neutilizate[,] prin el. Era evident că
Puşcaşu în mod conştient şi voit înrăutăţea starea lui Bogdanovici şi îl împingea la
moarte.”117 În timpul cât Bogdanovici se afla în acea stare, medicul Ionescu şi

109
Ioan Marina, Interogator, 28/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 34 r-35. Marina
recunoaşte că i-a cerut medicului să facă acest lucru într-un singur caz, probabil al uciderii lui Ion
Turtureanu.
110
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol.
1, ff. 106 v-107 r.
111
Sobolevschi are informaţia de la Ion Maniu, un alt deţinut trecut prin demascări la Piteşti, cu care a
stat la Braşov în octombrie 1950, fiind transferat de la Târgu Ocna pentru un proces în care era martor.
Cf. Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, în Memorialul, 1995, p. 477;
Declaraţie, 17/09/1953, Fond Penal, dos. 26 979, vol. 3, ff. 256 r-v.
112
Cornel Pop, Declaraţie, 10/06/1953, în Memorialul ororii, pp. 444-445.
113
Mihai Rădulescu, La capătul iadului, Bucureşti, Editura Vremea, 2005, p. 224.
114
Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390,
vol. 10, ff. 211 v-212 r.
115
Cornel Pop, Declaraţie, 10/06/1953, în Memorialul ororii, pp. 445.
116
Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 170 v.
117
Cornel Pop, Declaraţie, 10/06/1953, în Memorialul ororii, p. 445.

135
sanitarul Cioltar au venit în cameră. Bogdanovici le-a arătat halul în care se găsea,
precizându-le că nu era lăsat să bea apă şi că era forţat să mănânce. Îşi dădea seama că
se găsea într-o situaţie gravă, tocmai pentru că fusese transferat la infirmerie. În
privinţa scoaterii sale de la infirmerie, medicul nu a spus nimic; în fapt, el făcuse tot
ceea ce putea face ca să-l salveze –, ordinul venind cu siguranţă de la vârful ierarhiei
Securităţii. Ionescu le-a reproşat însă deţinuţilor reeducatori că i-au îngreunat viaţa
unui deţinut grav bolnav şi a dat dispoziţii la bucătărie să i se prăjească felii de
pâine118.
În zilele următoare, Puşcaşu i-a aplicat lui Bogdanovici acelaşi „tratament”,
continuând să-l oblige să-şi mănânce, în etape, toată mâncarea. El motiva că bolnavul
nu se putea reface dacă nu mânca. Bogdanovici primea felii de pâine prăjită, iar
Puşcaşu nu îl mai teroriza sub pretextul scaunelor şi a incontinenţei, dat fiind că din
cauza slăbiciunii el nu se mai putea ridica. A găsit însă un alt pretext: deseori
Bogdanovici cădea într-un somn letargic – întotdeauna noaptea, însă de multe ori şi în
timpul zilei – şi „scotea un fel de sforăituri şi horcăieli sonore şi stranii”119. De fiecare
dată când auzea zgomotele respective, el îl trezea pe bolnav, apoi îl înjura, brutaliza
şi, câteodată, îl lovea peste picioare. Când nu se mai obosea să-l scuture, Puşcaşu îl
punea pe un altul să-l trezească, mulţumindu-se să-l înjure. „Pentru Bogdanovici
groaza de Puşcaşu V[asile]. era un coşmar continuu.”120 În acel timp, Ţurcanu se
interesa de starea lui Bogdanovici, bătându-şi joc de el şi întrebând: „cum se simte
Şurică?”121 Puşcaşu îi răspundea, în acelaşi fel, că o duce bine. Ceilalţi reeducaţi din
cameră nu au contribuit activ la moartea lui Bogdanovici, nici chiar Gheorghe Roşca,
un deţinut care nu a făcut decât să-l dubleze pe Puşcaşu „prin vorbe şi atitudini”122.
Moartea lui Bogdanovici s-a petrecut pe 15 aprilie 1950, când Vasile Puşcaşu şi
Mihai Jianu l-au transferat la infirmerie123. Deşi Puşcaşu afirmă că în momentul
transferului bolnavul îşi revenise, de fapt el mort124. Deţinutul iniţiator al reeducării de
la Suceava a fost ucis prin izolare şi tortură permanente. A fost singurul de la
închisoarea Piteşti care nu şi-a făcut – nici în public, nici în faţa comitetului –
„demascarea din interior”. Uciderea lui a avut loc din două motive. În primul rând,
pentru că responsabilii reeducării au considerat că a trădat reeducarea de la Suceava
şi, în al doilea rând, şi fapt mai important, întrucât el cunoştea „legături[le] oficiale”125
ale deţinuţilor implicaţi în reeducare. Era printre puţinii în măsură să deţină informaţii
118
Directorul confirmă că medicul i-a relatat cum a văzut că membrii comitetului de demascare refuzau
să-i dea lui Bogdanovici să bea apă. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-
28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 212 r.
119
Cornel Pop, Declaraţie, 10/06/1953, în Memorialul ororii, p. 445.
120
Ibidem.
121
Ibidem.
122
Ibidem.
123
Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 368. Pentru relatarea agoniei şi
morţii lui Bogdanovici, a se vedea şi: J.Ş. Paven, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?, 1996, pp. 59-60;
N. Călinescu, Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă, 1998, pp. 100-103; Extras de
deces pe anul 1950, Sfatului Popular al Oraşului Piteşti, starea civilă, 26/07/1954, Fond „Penal”, dos.
26 979, vol. 10, f. 53. Vezi, totodată, Ioan Marina, Proces-Verbal de Interogatoriu, 30/01/1954, Fond
„Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 12 v; Declaraţie, 30/01/1954, vol. 2, f. 21.
124
Mihai Jianu îi va comunica mai târziu informaţia lui Pătrăşcanu. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Proces-Verbal
de Interogatoriu, 17/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 485; Declaraţie, 31/08/1953, în
Memorialul ororii, p. 368.
125
Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 368.

136
revelatoare despre înalţii oficiali ai Partidului şi Securităţii care au dat ordinele
începerii şi desfăşurării acţiunii. Dată fiind situaţia sa, a scris mult la propria
„demascare” în perioada ianuarie-martie 1950, atât în faţa lui Ţurcanu, cât şi a
administraţiei (directorul şi ofiţerul politic). Ţurcanu a fost cel care a transmis şi pus
în aplicare ordinul de ucidere a lui Bogdanovici, aşa cum arată Puşcaşu, executantul
ordinului126. Ţurcanu l-a liniştit pe acesta din urmă spunându-i: „chestiunea este
cunoscută sus”127 şi că dacă va avea loc vreo anchetă, nu va fi făcut responsabil,
amintindu-i totodată pe cea desfăşurată după moartea lui Gheorghe Vătăşoiu.
În dosarul publicat de Mihai Rădulescu există o mulţime de vise notate de
mama lui Alexandru, Agafia Bogdanovici, în perioada 19 septembrie 1949-30 martie
1952128. Toate, îl înfăţişază, invariabil, ca venind acasă, ori pe mamă şi soră (de care
era cel mai ataşat) vizitându-l la închisoare. Faptul scuteşte de orice explicaţie
privitoare la chinurile mamei şi dorinţele ei. Alteori, când pleca pentru mai mult timp
de-acasă, mama îi lasă bilete, ca în cel datat 1 martie 1952: „la 3 Martie se va [sic!]
împlini 2 ani de când am primit de la tine, dragul meu copil, ultima c. p. şi fiind [că]
trăiesc numai cu speranţa, scriu aceste rânduri, în caz de se va primi de la tine veşti
[sic!] în timpul absenţei mele de acasă, să nu fii îngrijorat dacă pe pachetul [nostru]
nu va fi scrisul meu.”129 În fine, visele mamei trădează neliniştile cu privire la soarta
fiului: „În noaptea de 30/III Martie 1952 [l-] am visat pe Şurenca că a fost copil în
faşă. S-a îmbolnăvit de diaree, pe urmă am fost chemată căci lui i se făcuse rău. (...)
Ce oare să fie? Ce e cu copilul meu iubit? Unde este? Este în viaţă? Of, Doamne,
Doamne, arată-mi ce e cu el! Unde e? Am să ajung să-l văd???”130
Auzind zvonul că fratele său ar fi murit, Nina Bogdanovici (devenită Uricariu)
s-a dus la Piteşti, unde, la Primărie, în 13 august 1953 i s-a eliberat certificatul de
deces131. La „cauza morţii” nu era indicat nimic.

(8) Eugen Gavrilescu a murit pe 25 aprilie 1950 la camera 1 Spital132. Făcea

parte dintr-un grup de circa 15 deţinuţi transferaţi pe 23 martie în acea cameră pentru
a trece prin demascare133.

126
Vasile Puşcaşu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 237
r. În prima parte a lunii martie 1950, Sobolevschi – în acel moment şeful comitetului camerei 3
„Biserică” („lagăr”), de la parter – l-a văzut pe Bogdanovici în compania lui Ţurcanu în fosta cameră de
baie de lângă camera 4 Spital. Bogdanovici i-a cerut lui Sobolevschi apă de băut şi a primit. Ţurcanu l-a
luat pe cel din urmă deoparte şi l-a admonestat, spunându-i că „acesta [Bogdanovici] nu merită nici apă
să bea şi trebue lăsat să moară”. Faptul arată, încă o dată, că el era condamnat la moarte. Cf. Maximilian
Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/11/1953, vol. 16, ff. 8-9.
127
Vasile Puşcaşu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 6/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 306
r.
128
M. Rădulescu, La capătul iadului, Bucureşti, 2005, pp. 231-234.
129
Ibidem, pp. 233-234.
130
Ibidem, p. 234.
131
Ibidem, p. 235.
132
Gheorghe Chirculescu, Declaraţie, 14/09/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 9, f. 1 r-2 r; Extras de
deces pe anul 1950, Sfatului Popular al Oraşului Piteşti, starea civilă, 26/07/1954, vol. 10, f. 57.
133
Din grupul care va intra în demascare făceau parte, între alţii: Constantin Păvăloaie, Eronim Comşa,
Petre Marinescu, Mihai Dănilă, Alexandru (Toe) Tetler şi Gheorghe Olteanu. Demascarea a început în
jurul datei de 10 aprilie 1950, când în cameră a sosit Ţurcanu cu grupul său, din care făceau parte, între
alţii, Titus Leonida, Gheorghe Gorbatâi, Ioan Bratu, Alexandru Ludu, Dan Diaca, Constantin Blăgescu,
Ioan Constantinescu – toţi oameni de încredere ai deţinutului reeducator-şef.

137
 (9) Vasile (Lică) Cantemir a murit pe 14 mai 1950, la o celulă pe care nu am
putut încă să o stabilim. Nu cunoaştem nici condiţiile în care a fost omorât. Ştim însă
că după ce a trecut prin demascări, pe data de 30 decembrie 1949 a fost transferat de
la camera 4 Spital, la camera 3 „Biserică”, la parter134, unde a făcut parte din
comitetul de demascare împreună cu: Adrian Prisăcaru, Maximilian Sobolevschi şi
Virgil Bordeianu135. Probabil că a fost depistat că a ascuns date importante şi din acest
motiv a fost ucis.

(10) Chirică Balanişcu a murit pe 4 iulie 1951 la infirmerie, după ce fusese

torturat ultima dată la camera 2 parter136.
A fost bătut în cap până a făcut meningită TBC. A intrat în demascări o dată cu
cea de-a treia serie de la camera 4 Spital, în 19 ianuarie 1950. În perioada imediat
următoare, a încercat să se sinucidă, însă fără succes137. În cazul său fusese pus în
practică, după toate probabilităţile, un ordin de condamnare la moarte, dat fiind că
înainte de începerea demascărilor, în august 1949, le propusese unor colegi de
detenţie să se organizeze politic, pe grupuri, după modelul organizaţiilor legionare138.

(11) Paul Limberea a murit pe 8 iulie 1951, probabil la infirmerie. În urma

torturilor a făcut pneumotorax spontan, sfârşind prin a se sufoca139. În dreptul
diagnosticului a fost trecut: „tuberculoză pulmonară”140.

(12) Mihai Iosub, a murit pe 29 iulie 1950, probabil la camera 3 „Biserică”. În

această cameră a fost torturat începând cu luna februarie 1950, fiind transferat de la
secţia „muncă silnică” pentru a confirma, în demascări, dacă deţinutul Cornel Niţă a
împuşcat, înainte de arestare, la Bacău, un militar sovietic141. În urma bătăilor s-a
îmbolnăvit de inimă, apoi a făcut o complicaţie şi a sfârşit prin a muri.

134
Alexandru Popa, Declaraţie, 6/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 376; Maximilian
Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, vol. 3, f. 252 v. Păvăloaie, care indică data de 28 decembrie, se
înşeală. Cf. Vasile Păvăloaie, Proces-Verbal de Interogatoriu, 19/11/1953, vol. 1, f. 418 r.
135
A se vedea, de asemenea, Octavian Zbranca, Proces-Verbal de Interogatoriu, 5/06/1953, Fond
„Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 261.
136
Nicolae (Neculai) Popa, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, Bucureşti, Editura
Vremea, 1999, pp. 108-109; Interviu cu Inocenţiu Glodeanu realizat de autor, Cluj, 22 iulie 1998.
Nicolae Popa, care afirmă că Balanişcu a murit după Paul Limberea, se înşeală.
137
Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, ff. 168
v-170 r.
138
Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, Memorialul ororii, p. 343; Proces-Verbal de Interogatoriu,
16/06/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 477; Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, vol. 2,
f. 183 r.
139
N. Popa, Coborîrea în iad, 1999, p. 108. Ion Fuică afirmă că deţinutul a fost bătut în altă cameră şi că
a ajuns la camera 3 „muncă silnică” ulterior, murind lângă el. Cf. Interviu cu Ion Fuică realizat de autor,
Bucureşti, 11, 29 august şi 24 octombrie 1997.
140
Ion Cioltar, Proces-Verbal de Interogatoriu, 2/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, f. 240.
141
Maximilian Sobolevschi, Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, ff. 253 r-253 v şi
256 v; Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, Memorialul, p. 478. Vezi şi Mihai Mircea,
Interogator, 4/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 75 v, care afirmă că într-adevăr, înainte de
omorârea lui Ioan Pintilie, în ianuarie 1951, au mai murit încă doi-trei deţinuţi (de fapt doi).

138
 (13) Ioan (Ionică) Pintilie a murit pe 14 ianuarie 1951 la infirmerie, după ce a
fost torturat la camera 3 subsol, la secţia „muncă silnică”. A fost bătut în cap până
când a înebunit142. În această stare, a început să-i înjure pe reeducaţi în română şi
franceză, alternând înjurăturile cu hohote de râs. Fiind convinşi că simulează nebunia,
reeducaţii au continuat să-l bată până când n-a mai mişcat. Ridicat din cameră, a murit
puţin mai târziu la infirmerie143.

Şase dintre numele prezente în listă reprezintă morţi asupra cărora se pot emite
dubii, căci nu sunt indicaţi, ca atare, în niciuna din sursele de care dispunem. Iată-i în
ordine cronologică:

(14) Vasile Iliescu, mort pe 30 ianuarie 1950. Dat fiind că este primul mort, iar
despre el sursele nu ne spun nimic, nu excludem complet posibilitatea să fi încetat din
viaţă din alte cauze decât reeducarea. Pe de altă parte – spre deosebire de lista de la
Gherla –, cea cu morţii de la închisoarea Piteşti nu conţine alte nume decât cele din
demascare.

(15) Bazică Bădescu, mort pe 4 februarie 1950;

(16) Mircea Bucur, mort pe 24 aprilie 1950;
(17) Constantin Neacşa, mort pe 8 mai 1950;
(18) Marin Vasilescu, mort pe 30 iulie 1950144;
(19) Nicolae Călinescu, mort pe 29 august 1950.

Precizăm că nu am găsit nici o informaţie care să ateste că vreunul din cei cinci
ar fi supravieţuit după datele indicate. Şi, întrucât o analiză ştiinţifică se bazează pe
principiul contestării, considerăm că este vorba de morţi reali. De altfel – aşa cum
vom vedea şi din analiza listei morţilor de la Gherla –, Securitatea nu poate fi
suspectată în nici un caz de inserarea de morţi fictivi în statisticile sale, ci numai de
ascunderea lor.
Cu privire la datele din listă, se cuvin însă câteva corecţii şi precizări:
Vasile Iliescu a murit pe 28 ianuarie 1950, 30 ianuarie reprezentând data
înregistrării;
Gheorghe Vătăşoiu, a murit pe 18 februarie 1950, dar a fost înregistrat pe 20
februarie;

142
N. Popa, Coborîrea în iad, 1999, pp. 94-95. Deţinutul a murit alături de Nicolae Popa. A se vedea, de
asemenea, Dan Lucinescu, Jertfa (Transfigurări), Iaşi, Editura Fides, 1997, p. 164. Lucinescu, care spune
că acest deţinut a murit în urma unei crize de ficat provocată de aplicarea torturii prin care care
demascaţilor li se dădea să bea soluţie de apă suprasaturată cu sare, se înşeală. Tortura indicată a avut loc
pe 7 ianuarie, ziua Sfântului Ioan după calendarul ortodox, reeducaţii voind astfel să-şi bată joc de
onomastica deţinuţilor numiţi Ion. A fost însă aplicată, de asemenea, şi celorlalţi deţinuţi din cameră.
Este cert că lui Pintilie i s-a aplicat această tortură, însă el a murit la o săptămână distanţă.
143
A se vedea şi Dumitru Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării. Cele văzute, trăite şi
suferite la Piteşti şi Gherla, Bucureşti, Editura Gama, vol. I, 1995, pp. 135-137 şi 141-144. Bordeianu se
înşeală când afirmă că Pintilie a murit în cameră. În fapt, el a murit la infirmerie, alături de Nicolae Popa.
144
Şeful BI afirmă că, într-adevăr, înainte de omorârea lui Ioan Pintilie, petrecută în ianuarie 1951, au
mai murit încă doi-trei deţinuţi (de fapt doi). Cf. Mircea, Interogator, 4/02/1955, Fond „Penal”, dos.
25 390, vol. 3, f. 75 v.

139
 Gheorghe Şerban a murit, în realitate, pe 10 februarie 1950, însă a fost
înregistrat pe 12 februarie;
Corneliu Niţă a murit pe 26 februarie 1950, însă a fost înregistrat pe 28
februarie;
Eugen Gavrilescu a murit pe 25 aprilie 1950, iar data de 26 aprilie, indicată în
listă, reprezintă ziua în care a fost înregistrat.

Nicolae Călinescu din listă nu trebuie confundat cu un alt Nicolae Călinescu, şi

el deţinut la Piteşti în perioada reeducării. Că este vorba de doi deţinuţi cu acelaşi
nume, se poate deduce din faptul că primul a murit pe 29 august 1950, dată la care
celălalt se afla la închisoarea Gherla, fiind transferat acolo pe 8 iunie, împreună cu
primul lot de deţinuţi trimişi de Securitate în vederea extinderii reeducării. În plus,
deşi mutilat fizic şi psihic, acesta din urmă nu doar că a supravieţuit reeducării, ci a şi
scris două cărţi autobiografice despre suferinţele sale şi ale altora, încetând din viaţă
în anul 1993145.
Întrucât nu am întâlnit acest nume în demascări, presupunem că este vorba
despre un deţinut trimis special de Securitate la Piteşti pentru a i se smulge informaţii,
ştiut fiind că în vara anului 1950 nu aveau loc demascări de masă. Demascările de la
secţia „corecţie” erau încheiate, cele de la secţiile „temniţă grea” şi „muncă silnică”
fiind în pregătire. Ţurcanu făcea atunci demascări individuale sub directa
supraveghere a directorului Alexandru Dumitrescu şi a ofiţerilor de Securitate de la
Biroul Inspecţii, Mihai Mircea şi Marin Iagăru.
Lista nu este însă, în mod cert, completă. În interogatoriile sale, Ţurcanu indică
alte două nume:

(20) Mircea Cucu, trecut prin demascare la camera 4 Spital începând cu 25

decembrie 1949146. Conform lui Maximilian Sobolevschi, o sursă interesată însă, şi
care nu este confirmată, el ar fi murit la Târgu Ocna147. A fost bătut crunt peste
plămâni, în special de Adrian Prisăcaru, pentru că îl ura personal, după care a făcut o
gravă hemoptizie. A murit după cinci luni, în mai-iunie 1950.
(21) Constantin (sau Gheorghe) Nistor, trecut prin demascare în ianuarie-
februarie 1950148. Faptul că nici noi nu avem informaţii despre aceste persoane după
perioadele indicate, ne îndreptăţeşte să credem că este vorba despre morţi reali.
II
În privinţa listei morţilor din închisoarea Gherla lucrurile sunt mai complicate,
din două motive.
Primul motiv: întrucât nu avem nici o certitudine că o bună parte din numele
prezentate au o legătură directă cu demascările şi reeducările de acolo. Demascările
din Gherla încep, într-adevăr, în septembrie 1950, dar nu putem afirma fără greş că o

145
A se vedea Preambul pentru camera de tortură, Timişoara, Editura Marineasa, 1994, 275 p. şi
Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă, Bucureşti, Editura Gama, 1988, 140 p.
146
Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/07/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, ff.
393 v-394.
147
Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 13/08/1953, Memorialul, p. 478;
Declaraţie, 17/09/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 3, f. 256 r-v.
148
Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/07/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, ff.
393 v-394.

140
parte din morţi se datorează dispozitivului de distrugere fizică şi psihică pus la lucru
în reeducare. De altfel, mortalitatea avea un ritm mai ridicat decât în penitenciarul
Piteşti, dat fiind că deţinuţii – cu excepţia foştilor elevi şi studenţi transferaţi acolo –
erau mult mai în vârstă, deci mai vulnerabili în faţa regimului dur de detenţie. Pe de
altă parte, reeducarea a avut propriul său ritm, s-a dezvoltat în mod treptat, pentru a
atinge apogeul în perioada decembrie-martie 1951, când a dat şi cei mai mulţi morţi.
Al doilea motiv: întrucât lista este, în mod evident, parţială – la fel ca şi în cazul
celei de la Piteşti – dar, spre deosebire de cea din urmă, conţine o suită de date care
sunt în mod frapant false.
Iată numele de morţi pe care le putem reţine ca certe, în ordine cronologică:

(22) Petre Popescu a murit pe 22 mai 1951, orele 20.00, la infirmerie, după ce
a fost torturat la camera 102.
A fost transferat în cameră în martie 1951149. Fusese condamnat la 20 de ani
„muncă silnică” în procesul de „spionaj” intentat Legaţiei Franceze din Bucureşti. În
urma unei discuţii, deţinutul i-a spus lui Alexandru Popa că este inginer, şi nu simplu
electrician, aşa cum declarase şi cum figura în actele penitenciarului, „şi că în
chestiunea spionajului legaţiei franceze, securitatea a reuşit să aresteze doar firele
periferice ale acestei reţele, iar nucleul central a rămas nearestat.”150
A fost suficient ca să fie avut în vedere pentru a fi trecut prin demascare. Mai
întâi însă a trecut prin faţa comisiei de triere a deţinuţilor din închisoare pentru
şantierele de muncă, din care făceau parte: col. Ludovic Czeller, inspector în MAI,
cpt. Constantin Gheorghiu, directorul închisorii şi medicul Viorel Bărbos. Alexandru
Popa, care se afla şi el în biroul celularului unde lucra comisia, avea sarcina să noteze
deţinuţii apţi de muncă. În timp ce Petre Popescu se dezbrăca pentru a fi consultat de
medic, el a clipit de trei ori din ochi. Medicul i-a dat avizul de plecare, însă deţinutul a
fost oprit în penitenciar de director, care avea nevoie de un electrician la ateliere.
Viorel Bărbos afirmă că: „Deţinutul ŞIMONCA IULIU m-a rugat ca să-i fac lui
POPESCU PETRE un serviciu, adică în momentul cînd va veni la vizita medicală,
subsemnatul să accept ca acesta să-i aprob [!] să meargă la canal[,] şi pentru a putea
să-l recunosc mai repede şi să nu mă leg de mîna acestuia care este accidentată[,] şi în
felul acesta să nu-l resping, am stabilit cu ŞIMONCA IULIU ca în momentul cînd
POPESCU PETRE vine la vizita medicală, acesta să clipească de trei ori din ochi,
lucru pe care acesta l-a făcut, iar subsemnatul i-am dat avizul de plecare.”151 Pare să fi
fost vorba de o provocare, întrucât Iuliu Şimonca era informator al ofiţerului politic.
După episodul respectiv, Alexandru Popa a scris o notă informativă pe care i-a
dat-o lui Gheorghe Sucigan, şeful Biroului Inspecţii din închisoare, prin intermediul
lui Constantin P. Ionescu, în care arăta că deţinutul deţinea informaţii importante cu
privire la spionajul Legaţiei Franceze. Apoi, cu siguranţă la ordinul ofiţerului, Petre
Popescu a fost izolat la camera 102, unde conducerea demascărilor îi aparţinea lui
Ioan Cerbu. Înainte de a-l izola însă, Alexandru Popa a vorbit cu Cerbu pentru a-i

149
Alexandru Popa, care afirmă că a fost transferat în iunie 1951, se înşeală.
150
Alexandru Popa, Declaraţie, 13/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 336. A se vedea, de
asemenea, Aristotel Popescu, Declaraţie (1), 22/05/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 265 r.
151
Viorel Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu, 19-20/02/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f.
397.

141
transmite informaţiile pe care le deţinea asupra deţinutului şi, de asemenea, pentru a-i
cere să observe dacă repetă clipitul din ochi. Ioan Cerbu i-a comunicat apoi că în
momentul în care deţinutul a intrat în camera de detenţie a clipit din ochi de trei ori.
În timpul perioadei de informare, Petre Popescu a spus că nu ştie nimic cu
privire la spionajul Lagaţiei Franceze. Deşi a fost bătut apoi de Ioan Cerbu, Grigore
Romanescu, Tudor Păcuraru, Aurel Şindilaru şi Alexandru Popa, ei nu au reuşit să-i
smulgă vreo informaţie152. Moartea deţinutului a fost cauzată de Alexandru Popa care,
nemulţumit că demascatul nu vrea să declare nici o persoană, l-a bătut la piept cu un
picior de prici, fapt care l-a adus în situaţia de a nu mai putea mânca.
Dat fiind că Popescu a fost grav bătut – avea echimoze şi edeme pe tot corpul şi
nu mai putea să mănânce – Aristotel Popescu i-a injectat tonice cardiace şi urotropină.
Apoi – la cererea lui Alexandru Popa – Aristotel Popescu şi Dumitru Ungureanu l-au
transportat, pe targă, la infirmerie153. Deţinutul a fost văzut de medicul Viorel Bărbos,
care l-a întrebat dacă a fost bătut, şi de sanitarul Vasile Mocodeanu. Cu toate acestea,
el a făcut un erizipel şi, după o săptămână, a murit. În urma ordinului transmis de
Alexandru Popa, Aristotel Popescu a înlocuită vechea fişă medicală a mortului, cu
scopul de a acoperi adevărata cauză a decesului, scriind că deţinutul suferea de inimă,
ficat şi rinichi. Informaţiile strânse în timpul perioadei de informare au fost transcrise
pe hârtie de sac după moartea sa154.

(23) Ion Dincă a murit pe 20 august 1951, orele 2,00, la camera 101.
Torturat de Vichentie Murărescu, Vasile Puşcaşu, Alexandru Popa, Mihai
Livinschi şi Ion Stoian, el avea edeme şi vânătăi pe tot corpul, nu putea să mai urineze
şi delira. Alexandru Popa l-a chemat pe Aristotel Popescu, care i-a injectat tonice
pentru miocard şi urotropină. După amiază, Alexandru Popa, Vasile Puşcaşu,
Constantin P. Ionescu şi Mihai Livinschi au discutat dacă este cazul să-l transfere la
infirmerie, pe scurt: dacă deţinutul mai poate fi salvat sau nu. Însă în timpul

152
Vasile Puşcaşu se indică pe sine printre cei care l-au torturat pe deţinut, alături de Grigore
Romanescu, Alexandru Popa şi Mihai Livinschi, însă nu îl indică pe Ioan Cerbu. Cf. Vasile Puşcaşu,
Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/09/1953, Memorialul ororii, p. 238; Declaraţie, 22/08/1953,
Memorialul ororii, p. 583.
153
Pe marginea declaraţiei lui Alexandru Popa să află o notaţie cinică, ce aparţine cu siguranţă unuia
dintre oficialii care coordonau ancheta: „-Dacă nu a dat legături / în sus, cum de i[-]a dat / drumul la
infirmerie[?] / -Dacă în urma morţii lui nu cumva ei ştiu ce vorbise lui Bărbosu?” Cf. Alexandru Popa,
Declaraţie, 13/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 338.
Fişa cu morţii din penitenciarul Gherla indică data de 22 mai 1951 pentru moartea deţinutului. Cf.
Extras din registrul stării civile pentru morţi pe anul 1950 al Sfatului Popular al Oraşului Gherla,
Regiunea Cluj, 4/07/1951, vol. 10, f. 48. Documentul a fost eliberat „exclusiv pentru uzul autorităţilor şi
instituţiilor” la cererea penitenciarului Gherla, formulată prin adresa Nr. 4492/1952.
154
Alexandru Popa, Declaraţie, 13/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, ff. 336-337; Vasile
Puşcaşu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/09/1953, Memorialul ororii, p. 239; Aristotel Popescu,
Declaraţie, 19/04/1953, vol. 2, f. 196 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/10/1953, vol. 2, f. 281 v;
Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/11/1953, vol. 2, f. 292 v; Declaraţie, 13/07/1954, vol. 2, f. 309 v;
Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/10/1953, Memorialul ororii, p. 304; Mihai Livinschi, Proces-Verbal
de Interogatoriu, 17/03/1953, vol. 14, ff. 234-235; Ioan Cerbu, Declaraţie, 4/08/1953, vol. 5, ff. 271 r-v;
Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/05/1953, vol. 5, f. 244; Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/05/1953,
vol. 5, f. 262; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-22/06/1954, vol. 5, ff. 326 r-v; Proces-Verbal de
Interogatoriu, 18/09/1954, vol. 13, ff. 356-357, 360; Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/11/1953,
Memorialul ororii, pp. 594-595.

142
discuţiilor, deţinutul a murit155. Constantin Avădăni, ofiţer la Biroul Inspecţii,
relatează: „Pentru a ascunde fapta aceasta gravă[,] deţinutul Ionescu P. Constantin a
venit la mine şi mi-a raportat faptul că deţinutul Dincă Ion a murit[,] întrebându-mă
totodată ce să facă cu el? La care eu am răspuns enervat că: «după cum l[-]a[u]
omorît[,] aşa să se descurce cu el, şi vor fi traşi la răspundere pentru acest lucru.» / În
urma acestei convorbiri deţinutul Ionescu C-tin s’a adresat unui deţinut medic[, cu]
care împreună au falsificat diagnosticul[,] ascunzând «adevărata cauză a morţii».”156
Medicul Viorel Bărbos relatează că în aceeaşi zi s-a dus „în pod împreună cu
[V]ERDEŞ ION să reparăm ceasul[,] şi atunci miliţianul VĂŞCAN AUGUSTIN îl
anunţă pe LIVINSCHI ŞTEFAN [Mihai,] iar acesta a fugit în pod,[;] urcîndu-mă şi eu
în pod[,] am văzut cadavrul lui DINCĂ ION[,] care era camuflat acolo, iar mai tîrziu
a fost adus la infirmerie. / După ce am descoperit acest cadavru în pod, m-am dus la
[directorul] GHEORGHIU CONSTANTIN şi i-am spus[,] iar acesta [s-]a făcut că nu
cunoaşte nimic, spunîndu-mi că va merge la biroul inspecţiei pentru a se interesa de
cele aflate dela subsemnatul.”157
În ziua următoare, Aristotel Popescu a înlocuit vechea fişă medicală a mortului,
care conţinea diagnosticul „sănătos”158, cu o alta, în care a scris că torturatul suferea
de inimă, rinichi şi plămâni. Moartea respectivă a declanşat furia medicului, singurul
îndrituit să redacteze actul de deces159, supărat că „bolnavii mor pe celular şi [el] nu e
anunţat”160. În plus, dat fiind că în aceeaşi zi a murit un alt deţinut – Gheorghe Toader
–, Vasile Puşcaşu şi Mihai Livinschi au mers la morga penitenciarului însoţiţi de
gardianul Augustin Văşcan, pentru a înlocui cadavrele161. Moartea lui Gheorghe
Toader fusese constatată de către medic, care făcuse şi formalităţile pentru înhumare.
Ioan Dincă a fost omorât pentru că a spus că „nu va vorbi decât în faţa
organelor de stat”162. Constantin Avădănii afirmă că nu a raportat nimănui despre
uciderea deţinutului, „fiindu-mi frică de a nu fi tras la răspundere[,] deoarece eram

155
Alexandru Popa, Declaraţie, 13/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 336; Aristotel
Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, vol. 2, f. 196 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/10/1953, vol. 2, ff.
281 r-282 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/11/1953, vol. 2, ff. 292 r-v; Declaraţie, 13/07/1954, vol.
2, ff. 310 r-v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/10/1953, Memorialul ororii, pp. 303-305; Mihai
Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu; 17/03/1953, vol. 14, f. 234; Ion Stoian, Proces-Verbal de
Interogatoriu, 24/03/1953, vol. 4, f. 27 v şi 29 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/06/1954, vol. 4, ff.
206 şi 208. Pentru corectitudine, este de spus că Stoian neagă că ar fi participat la torturarea lui Ion
Dincă, despre care afirmă că a aflat de la Mihai Livinschi. Vezi şi Constantin Avădăni, Proces-Verbal de
Interogatoriu, nedatat, Vezi şi Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 291; Proces-Verbal de Interogatoriu,
18/03/1954, vol. 1, f. 313 v; Viorel Bărbos, Declaraţie, 13/03/1953, vol. 1, f. 333; Proces-Verbal de
Interogatoriu, 4/09/1953, vol. 1, f. 366 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/04/1954, vol. 1, f. 522.
156
Constantin Avădăni, Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f.
293. Vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/03/1954, vol. 1, f. 314 r.
157
Viorel Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/04/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, ff.
523-534.
158
Aristotel Popescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/10/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f.
281 v.
159
Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/11/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, ff. 292 r-v.
160
Idem, Declaraţie, 19/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 196 v.
161
Alexandru Popa, Declaraţie, 13/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 336; Proces-Verbal de
Interogatoriu, 25/08/1953, Memorialul ororii, p. 231. Fişa cu morţii din penitenciarul Gherla indică data
de 19 august 1951 pentru decesul lui Gheorghe Toader. De precizat că deţinutul nu a murit în demascare,
ci din cauza regimului de detenţie.
162
Vasile Puşcaşu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/09/1953, Memorialul ororii, p. 238.

143
conştient că se dăduse ordin din partea «Serv. Inspecţii» să nu se mai bată, în
penitenciare[,] şi credeam că mă vor acuza de faptul că nu am respectat ordinul şi aş fi
dat dispoziţie de a se mai bate.”163 Afirmaţia este falsă tocmai pentru că un asemenea
ordin nu a fost nicicând dat. Există totuşi un sâmbure de adevăr: după moartea
deţinutului Ion Simionescu de la Canal, Securitatea a ordonat ofiţerilor politici din
închisori şi lagăre să tempereze, pentru o perioadă, ritmul bătăilor şi torturilor.

(24) Aurel Tiuţiu, mort pe 27 septembrie 1950;

(25) Iosif Filderman, mort pe 9 noiembrie 1950;
(26) Constantin Beheciu (?), mort pe 24 februarie 1951;
(27) Ion Cristea, mort pe 3 ianuarie 1952;
(28) Iosif Marghita, mort pe 3 aprilie 1952;
(29) Constantin C. Ionescu, mort pe 22 aprilie 1952.
În listă, trei date sunt false. Iată-le în ordine:
(27) Ion Cristea a murit pe 7 octombrie 1950, orele 8.00, la camera 90 – după
ce fusese torturat la camera 102 de către reeducaţii conduşi de Ioan Cerbu –, şi nu pe
3 ianuarie 1952, aşa cum am văzut că apare în listă.
Pe 17 septembrie 1950, când s-a instituit izolarea prealabilă începutului
demascărilor, la camera 102 au fost transferaţi 15 reeducaţi164 şi doi deţinuţi
muncitori, Ion Cristea şi Vasile Seilă165. Timp de zece zile au desfăşurat activitate
legionară fictivă. Demascările vor fi conduse de Ioan Cerbu, ajutat de Ion Voin şi
Gheorghe Clinciu166. În acest timp, sub pretextul asistenţei medicale, Ioan Cerbu a
fost scos din cameră de sublocotenenţii Constantin Avădăni şi Gheorghe Sucigan, cu
scopul de a le raporta informaţiile strânse în timpul izolării.
Pe 27 septembrie, Ion Voin a fost scos din cameră de Alexandru Popa şi
Alexandru Matei, pentru a-i transmite ordinul de a-i trece pe cei doi deţinuţi prin
„şoc”. Au fost constituite două „colective de bătaie”. Astfel, Ion Voin a vorbit cu
Vasile Păvăloaie, Tiberiu Beşchia, Gheorghe Clinciu, Ilie Ocneriu, Mircea Nicoară şi

163
Constantin Avădăni, Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f.
293.
164
Iată-i: Ioan Cerbu, Ion Voin, Vasile Păvăloaie, Vasile Duşmanu, Ovidiu Munteanu, Decebal Tudorică,
Remus Dale, Gheorghe Ungheanu, Ghorghe Plop, Ilie Ocneriu, Iancu Gane, Tiberiu Beşchia, Gheorghe
Clinciu, Mircea Nicoară şi Petre Năstase.
165
Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, f. 34; Ioan
Cerbu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 10/04/1953, vol. 5, f. 225; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-
22/06/1954, vol. 5, f. 322 v.
166
Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, f. 59;
Proces-Verbal de Interogatoriu, 29/06/1953, Memorialul ororii, p. 565; Ioan Cerbu, Proces-Verbal de
Interogatoriu, 18/05/1953, vol. 5, f. 238; Declaraţie, 22/08/1953, Memorialul ororii, p. 582; Vasile
Păvăloaie, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/04/1953, vol. 1, ff. 338, 343 şi 358; Proces-Verbal de
Interogatoriu, 19/11/1953, vol. 1, f. 422 r; Declaraţie, 9/12/1953, vol. 1, f. 447; Proces-Verbal de
Interogatoriu, 17/06/1954, vol. 1, f. 505 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/04/1953, vol. 15, f. 303;
Gheorghe Popescu, Proces-Verbal de Interogatoriu 8/04/1953, vol. 5, f. 345; Declaraţie, 27/07/1953,
vol. 5, f. 399.
Ion Voin şi Ioan Cerbu îşi arogă fiecare conducerea demascărilor în această cameră de detenţie. S-ar
putea crede deci că şefia demascărilor nu era decisă, însă nu este cazul. În realitate, a fost numit un singur
şef, Ioan Cerbu, însă reeducaţii i-au reţinut pe amândoi ca şefi dat fiind că, în practică, demascările erau
realizate de două echipe, conduse de cei doi.

144
Gheorghe Ungheanu, în vederea demascării lui Ion Cristea, iar Ioan Cerbu a vorbit cu
Ovidiu Munteanu, Iancu Gane, Vasile Duşmanu, Gheorghe Plop şi Decebal Tudorică,
în vederea demascării lui Vasile Seilă. În aceeaşi seară, după „numărătoare”, cei doi
deţinuţi au fost bătuţi. În continuare, au fost bătuţi şi torturaţi circa şapte zile. Noaptea
au fost constrânşi să stea în picioare, cu mâinile ridicate, iar ziua împiedicaţi să
adoarmă. În plus, Ion Voin şi Ioan Cerbu i-au lovit cu pumnii şi palmele la faţă, ca să-
i oblige să mănânce mâncarea suprasaturată cu sare, pe care le-a dat-o Alexandru
Popa.
Reeducaţii au scos date cu privire la circa 30 de persoane din judeţul Caraş,
informaţii care în octombrie 1950 au fost scrise de Ion Voin pe hârtie de sac. Apoi, pe
6 septembrie, cei doi demascaţi au fost transferaţi de Mihai Lazăr, gardianul şef al
secţiei, şi de Alexandru Popa, la camera de detenţie 90 unde, în cele din urmă, Ion
Cristea – deţinut fără condamnare (lagărist) – a murit.
După omorârea deţinutului, Alexandru Matei i-a spus lui Ion Voin că, în timpul
nopţii, a fost chemat de Gheorghe Sucigan, care era nervos şi l-a certat167. Viorel
Bărbos relatează şi el: „A doua zi dimineaţă [pe 7 octombrie 1950 – n. n.] sanitarul
[Vasile Mocodeanu] îmi raportează că peste noapte a fost adus alt mort[,] tot în
aceeaşi situaţie[,] care a fost transportat de el la camera mortuară.- / Ducându-mă să-l
văd[,] am observat şi la acesta leziuni, vânătăi pe corp[,] provocate din lovire
repetată.” 168 Apoi i-a trecut un diagnostic fals. „După acest caz am început să mă
interesez printre deţinuţi de ce boli suferise deţinutul în decursul vieţii lui[,] şi după
aceasta puneam un diagnostic falş, arătând ultima boală de care suferise mai înainte[,]
şi nici decum că murise din cauza bătăii. / – După cazul cu Dâmb[u] Vasile [Ion
Cristea], cazurile mortale nici nu le mai aduceau la infirmerie, ci erau scoase de către
miliţieni[i] de serviciu[,] care erau de gardă la etajul [III] şi băgau pe deţinuţi[i] morţi
direct în camera mortuară a penitenciarului, dupăce se făcea închiderea
penitenciarului. / – Aceşti miliţieni care erau de gardă îl anunţa[u] pe sanitarul
Mocodeanu Vasile, a doua zi de dimineaţă, iar acesta pregătea formele de înregistrare
pentru a se putea scoate dela Sfatul Popular autorizaţia de înmormântare. / – Înainte
de a pleca[,] sanitarul Mocodeanu[,] pentru a scoate autorizaţia de înmormântare
trebuia să aibă trecut pe certificatul de deces cauza morţi[i,] şi atunci venea
Mocodeanu V. la subsemnatul pentru a[-]i semna certificatul de deces[,] unde trebuia

167
Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, ff. 34-35;
Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/07/1953, vol. 5, ff. 60-62; Proces-Verbal de Interogatoriu,
12/08/1953, vol. 5, f. 117 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/09/1953, vol. 5, f. 140; Proces-Verbal
de Interogatoriu, 28/09/1953, vol. 5, f. 151; Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/11/1953, vol. 5, ff. 174,
178; Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, vol. 5, ff. 206 v-207 v, 210 v; Ioan Cerbu, Declaraţie,
4/08/1953, vol. 5, ff. 270 r-v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/05/1953, vol. 5, ff. 261-262; Proces-
Verbal de Interogatoriu, 21-22/06/1954, vol. 5, ff. 322 v-323 v; Proces-Verbal de Interogatoriu,
18/09/1954, vol. 13, ff. 357, 360; Vasile Păvăloaie, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/04/1953, vol. 1,
ff. 345 şi 358; Declaraţie, 9/12/1953, vol. 1, f. 447; Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/06/1954, vol. 1,
ff. 505 r-v, 510 r-v; Declaraţie, 22/08/1953, Memorialul ororii, p. 583; Proces-Verbal de Interogatoriu,
18/11/1953, Memorialul ororii, p. 591; Mihai Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/03/1953,
vol. 3, f. 288 r.
168
Viorel Bărbos, Declaraţie, 14/03/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 347. Într-un alt loc,
medicul îl confundă în mod evident pe Ion Cristea cu Vasile Dâmbu, motivul fiind că Dâmbu şi Cristea
au fost ucişi la o zi distanţă, în această ordine. Cf. Viorel Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu,
21/06/1954, vol. 1, ff. 567 r-567 v.

145
pus şi diagnosticul. / – Înainte de a[-]i pune diagnosticul celui omorât[,] fără a[-]l mai
vedea pe mort[,] şi din cele spuse de Mocodeanu V. sau de legionari[i] studenţi
medici din echipa sanitară, care mă informa[u] de diferitele boli de care suferiseră
acei deţinuţi[,] şi în felul acesta[,] în cele mai multe cazuri am pus [la] cauza morţi[i]
că acei deţinuţi au avut o «afecţiune cardiacă»[,] adică boală de inimă. / În nici un caz
nu am pus niciodată adevărata cauză a morţi[i], adică [faptul că au murit din] băta[i]e,
deoarece atunci era nevoie de autopsie[,] şi se sesiza[u] organele în drept. / Punând
acest diagnostic falş, numai era nevoie de autopsie[,] şi în felul acesta acţiunea dusă
de către banda de legionari din penitenciar a fost camuflată. / Precizez că începând cu
cazul deţinutului Dâmbu Vasile [Ion Cristea], toţi deţinuţi[i] care erau omorîţi pe
celularul etajului III, erau duşi direct la camera mortuară a penitenciarului[,] şi nu mai
cunosc precis numele lor, deoarece subsemnatul, numai semnam actul de deces[,] şi în
felul acesta nu-mi pot aduce aminte de toate numele şi pronumele a acelor deţinuţi
care au fost omorâţi pe celularul etajului III (trei). Dar se poate găsi în registrul de
decese al penitenciarului Gherla, deoarece au fost trecuţi atât de către subsemnatul[,]
cât şi de Mocodeanu V.[,] acei deţinuţi care au fost omorâţi pe celular[,] în acest
registru[,] şi de unde se poate identifica numele şi pronumele lor, deoarece toţi aceia
care au fost omorâţi din bătaie au numele şi pronumele subliniat[,] iar în dreptul
fiecărui deţinut, este observaţia făcută «ne internat»[,] ce-a [!] ce înseamnă că a murit
pe celular[,] la etajul III[,] din cauza bătăi[i] lor.”169
Tot Viorel Bărbos relatează: „Întrebând sanitarul ce e misterul în cazurile care
ar fi provocat moartea lor [lui Vasile Dâmbu şi Ion Cristea], mi-a răspuns din partea
lui că biroul inspecţii este în măsură să ne informeze mai precis, în special pe mine,
sanitarul MENDEANU170 [Mocodeanu] fiind informat[,] dar mi-a dat relaţii foarte
sumare, că la etajul III este organizată camere [!] în care se bate[,] şi se bat deţinuţii ei
între ei, pe motive politice[,] sub patrimoniul171 [patronajul] lui SUCEGAN şi
AVĂDANEI. Menţionând că e bine că se bat şi se omoară ei, numai miliţienii să nu le
facă ceva deţinuţilor.- / Mergând la SUCEGAN pentru a cere lămuriri în vederea
întocmirii actelor de înmormântare, mi-a spus ca să trec un diagnostic, de preferinţă
boală de inimă, deoarece nu mă interesează ce se petrece la [etajul] trei, răspunzând ei
de tot. În urma acestui răspuns şi a acestor informaţii, am redactat actele respective[,]
şi sub cererea grefei[,] care avea nevoie de respectivul buletin pentru a anunţa decesul
direcţiei.”172

(28) Iosif Marghita a murit în perioada septembrie-decembrie 1951, probabil la

camera 101, iar nu pe 3 aprilie 1952.

(29) Constantin C. Ionescu a murit în perioada mai-decembrie 1951, probabil

la camera 103, şi nu pe 22 aprilie 1952. Fost maior originar din Oltenia, a făcut parte
din grupul de partizani ai colonelului Vasile Popa, care opera în jurul localităţii Turnu

169
Viorel Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/06/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, ff. 567
v-568 r.
170
Eroare de transcriere la dactilografiere.
171
Eroare de transcriere la dactilografiere.
172
Viorel Bărbos, Declaraţie, 14/03/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, ff. 347-348.

146
Severin. El nu trebuie confundat cu Constantin P. Ionescu, şi el deţinut la Gherla în
aceeaşi perioadă, deţinut informator-şef (rezident) în închisoare.
Trei dintre morţi ridică semne de întrebare asupra datei:
(24) Aurel Tiuţiu ar fi murit, conform medicului închisorii, în luna ianuarie sau
martie 1951 la infirmerie, iar nu pe 27 septembrie 1950. După ce l-a consultat,
medicul a constatat că are urme de lovire pe tot corpul, din care i s-a şi tras
moartea173. Medicul, care ne livrează informaţia, nu avea o bună memorie a datelor, la
fel cum spune şi că după luna octombrie 1950 nu mai ţine minte cu precizie numele
deţinuţilor ucişi. În mod similar, nu vedem de ce Securitatea închisorii ar fi devansat
data morţii deţinutului. Cu toate acestea, el este mai aproape de data morţii faţă cu cea
furnizată de documentul oficial, căci, în realitate, este vorba de o greşeală de
transcriere, întrucât deţinutul a murit un an mai târziu, pe 28 septembrie 1951174.
(25) Iosif Filderman ar fi murit în luna august 1951, iar nu pe 9 noiembrie
1950, din pricina bătăilor şi torturilor din demascare175. Înainte de a muri a fost
consultat de medic, care a constatat că se află într-o stare foarte gravă din cauza
loviturilor pe care le avea pe corp. Deşi suferea de inimă, nu a murit decât în urma
bătăilor şi torturilor. Era considerat „vîrf reacţionar”176. După cum am spus deja,
medicul, care ne livrează informaţia, nu avea o bună memorie a datelor, la fel cum
spune şi că după luna octombrie 1950 nu mai ţine minte cu precizie numele
deţinuţilor ucişi. În mod similar, nu vedem de ce Securitatea închisorii ar fi devansat
data morţii deţinutului. Pentru aceste motive, credităm data indicată în document.
(26) Constantin Beheciu (?) ar fi murit în luna august sau octombrie 1951, din
pricina bătăilor şi torturilor din demascare, iar nu pe 24 februarie 1951, cum apare în
listă177. Medicul, care l-a consultat, a constatat că avea TBC pulmonar în stare gravă,
înainte de a fi torturat având o formă uşoară. Pentru aceleaşi motive ca în cazurile
precedente, credităm data indicată în document.
Privind aceste nume, ne putem da repede seama că lista nu cuprinde o serie de
morţi pe care îi putem stabili din sursele accesibile. Ei sunt în număr de cinci. Iată-i în
ordine cronologică:
(30) Vasile Dâmbu a murit pe 6 octombrie 1950, orele 20.00, la camera de
detenţie 103.

173
Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/04/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 522; Proces-
Verbal de Interogatoriu, 21/06/1954, vol. 1, f. 568 v.
174
Este vorba de data înregistrării. Mulţumim colegului Liviu Pleşa, care ne-a indicat această informaţie,
ca şi pentru trimiterile la dosarele de Securitate în care se găseşte. A se vedea, în acelaşi sens, Ion Gavrilă
Ogoranu, Elis Neagoe Pleşa şi Liviu Pleşa, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. VII. Rezistenţa
anticomunistă din Munţii Apuseni, Baia Mare, Editura Marist, 2007, p. 313.
175
Viorel Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/09/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 366
v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/06/1954, vol. 1, f. 569 r.
176
Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 26/04/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 539 v;
Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/06/1954, vol. 1, f. 569 r.
177
Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/09/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 366 v; Proces-
Verbal de Interogatoriu, 22/04/1954, vol. 1, ff. 522-523; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/06/1954,
vol. 1, f. 569 r.

147
 A fost transferat în cameră în aceeaşi zi, împreună cu Ion Pangrate. Aristotel
Popescu a fost chemat de Alexandru Popa, care i-a spus cum să procedeze în
demascarea deţinuţilor, fără a-i trece prin perioada de informare. Au fost bătuţi cu
picioarele de la priciuri peste tot corpul şi, drept consecinţă, cinci ore după
transferarea lor, Vasile Dâmbu a murit fără să-i fie smulsă vreo informaţie, iar Ion
Pangrate şi-a pierdut cunoştinţa.
Dâmbu a fost maltratat „fără nici un menajament” de Aristotel Popescu,
Nichifor Vereşmonteanu, Mihai Niţulescu, Constantin Craiu, Gheorghe Soroiu,
Adrian Lupescu, Traian Blaga şi Gheorghe Burcu, „aşa că nu se putea să scape”178.
Reeducaţii au bătut în uşă, după care au sosit sublocotenentul Gheorghe Sucigan şi
sanitarul Vasile Mocodeanu. Mortul a fost scos într-o pătură de către Aristotel
Popescu, Traian Blaga, Gheorghe Soroiu şi Adrian Lupescu, şi transportat la parter.
Acolo, şeful Biroului Inspecţii a spus „că suntem nebuni – doi morţi în aceeaşi[i] zi
(mai târziu aflu că murise şi Cristea Ion la camera 102) şi că noi vrem să aflăm totul
dintr-o dată[?!]”179 După ce Aristotel Popescu s-a întors în camera de detenţie, Mihai
Niţulescu i-a spus: „nu trebue să ai nici o grije[,] doar eu am vorbit cu dl.
Sublocotenent şi mi-a spus că să-i batem [pe deţinuţi] până i-am lăsa laţi jos.”180, fapt
confirmat de Adrian Lupescu care, înainte de bătaie, a vorbit cu Alexandru Matei.
Viorel Bărbos relatează şi el: „Era într’o seară după închidere când a fost adus
cu targa la infirmerie un bolnav, aşa am fost anunţat, dar în momentul când l-am văzut
nu am avut decât să-i constat moartea, [care survenise] cu câteva ore înainte.”181
Deţinutul a fost „ţinut în celular până după ora închiderii.”182 „Întorcând cadavrul pe
spate[,] am văzut nişte leziuni, cari ar putea fi cauzate din lovirea cu corpuri
contondente dure”183 „şi o vânătaie în dreptul inimii. Întrebând pe SUCEGAN cine e
şi cum a murit, a căutat foarte încurcat să spună că nu ştie felul în care a murit,
probabil din bătaie. După spusele lui[,] fără ca să mă lămurească mai departe. În
ceiace priveşte întocmirea certificatului de moarte, la fel[,] am recurs la el [Gheorge
Sucigan] pentru mă ajuta în redactarea lui şi a diagnosticului, spunându-mi că sub nici
un motiv să nu trec că ar fi murit din bătaie, să caut un diagnostic, de preferinţă boală
de inimă, pentru a motiva moartea lui.”184
Într-un alt loc, Viorel Bărbos afirmă că i-a spus lui Gheorghe Sucigan că,
întrucât deţinutul a murit din cauza bătăilor, va trebui să i se facă autopsie. Ofiţerul i-a
răspuns că fiind medic, ştie ce are de făcut. Văzând că şeful Biroului inspecţii nu îi

178
Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 192 r-v; Declaraţie
(1), 22/05/1953, vol. 2, f. 261 r; Declaraţie (2), 13/07/1954, vol. 2, ff. 307 r-v; Declaraţie, nedatată, vol.
17, f. 152 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 5/10/1954, vol. 17, f. 177 r; Proces-Verbal de
Interogatoriu, 27/04/1955, vol. 17, f. 229; Proces-Verbal de Interogatoriu, 27/05/1955, vol. 17, ff. 236 r-
v. A se vedea, de asemenea, Mihai Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/03/1953, vol. 14, f.
234. Vezi şi Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/07/1953, Fond „Penal”, dos.
25 390, vol. 1, f. 141; Proces-Verbal de Interogatoriu, 14/07/1953, vol. 1, f. 148; Declaraţie, nedatată,
vol. 1, f. 169; Proces-Verbal de Interogatoriu, 11/01/1954, vol. 1, f. 260; Viorel Bărbos, Proces-Verbal
de Interogatoriu, 4/09/1953, vol. 1, f. 366 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/04/1954, vol. 1, f. 522.
179
Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 192 v.
180
Ibidem.
181
Viorel Bărbos, Declaraţie, 14/03/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 347.
182
Idem, Declaraţie, 13/03/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 333.
183
Idem, Declaraţie, 14/03/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 347.
184
Idem, Declaraţie, 13/03/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 333.

148
spune ce să facă, medicul s-a consultat cu sanitarul, care i-a spus că „pe celularul dela
etajul III se duce o «muncă de lămurire» printre legionari să se lase de legionarism, şi
că aceşti legionari se bat ei între ei[,] şi se vede că se şi omoară între ei. În continuare
mi-a spus că [e] bine că se bat ei între ei[,] şi nu-i bate personalul administraţiei, că
atunci ar avea ce vorbi cetăţenii din afară” şi că „un diagnostic se găseşte”185. Medicul
i-a pus un diagnostic fals, i-a trecut numele în registrul de decese, i l-a subliniat şi la
observaţii a scris: „nu a fost internat în infirmerie”186.

(31) Dumitru Radovan187, a murit pe 18 noiembrie 1950, orele 9.00, la camera

de detenţie 104, unde a fost introdus de Cristian Paul Şerbănescu188.
Înainte a fost bătut însă la camera de detenţie 106 de către Octavian Grama şi,
în special, de Cristian Paul Şerbănescu, care l-a apucat de umeri şi l-a lovit cu
genunchii în piept şi în stomac până ce, plin de sânge, şi-a pierdut cunoştinţa. În timp
ce era bătut de cei doi, în cameră au intrat Alexandru Popa şi Gheorghe Bărgăoanu.
Cristian Paul Şerbănescu le-a cerut celor din urmă să-i dea demascatului să bea apă şi
să se spele de sânge. După ce deţinutul s-a spălat, Cristian Paul Şerbănescu l-a trimis
pe gardianul Augustin Văşcan să-l bată şi el, apoi l-a izolat la camera 104.
Acolo Mihai Livinschi, care era planton pe secţia etajului III, le-a cerut
membrilor comitetului să-l ţină în picioare până seara, când se va întoarce. La orele
18.00, deţinutul a fost lovit de Mihai Livinschi cu pumnii în piept şi la faţă, iar Cornel
Popovici l-a lovit cu bâta la fese şi cu palmele peste faţă. În plus, acesta din urmă nu
l-a lăsat să doarmă în timpul nopţii. Dimineaţa, deţinutul a murit. Apoi, în cameră a
venit „o persoană în civil de la administraţie” – cu siguranţă un inspector – care a
întrebat de ce a murit deţinutul. Livinschi i-a răspuns că era bolnav de inimă.
Motivul bătăii a fost că „adusese injurii la adresa lui LENIN şi STALIN.”189
Alexandru Popa l-a întrebat pe Octavian Grama, de la camera 106, care dintre
reeducaţi l-a omorât, însă acesta din urmă i-a replicat: „ce, eu l-am omorît? L-au
omorît cei dela 104[,] şi în definitiv ce[,] ţi-e milă de el[?]. A fost un bandit. Eu fac
ce-mi dictează conştiinţa mea. Ce-o să-mi facă, altă condamnare n’o să-mi dea[!].”190
Alexandru Popa i-a întrebat şi pe Mihai Livinschi şi Gheorghe Bărgăoanu dacă ei l-au
ucis pe deţinut, însă şi aceştia au negat191.

185
Idem, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/06/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 566 r-567 r.
În acest loc, Bărbos îl confundă în mod evident pe Vasile Dâmbu, primul deţinut ucis în demascări, cu
Ion Tâmpa, care a fost ucis mai târziu.
186
Viorel Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/06/1954, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 1, f. 567
r.
187
Câteodată, în documente prenumele apare ca fiind Alexandru, ceea ce este greşit, după cum indică un
document oficial. Cf. Adresă a Serviciului Evidenţei, Cazier şi Arhivă Centrală al Direcţiunii Generale a
Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă, nr. J. 20590 S., din 17 iulie 1952, Memorialul ororii,
p. 72.
188
Alexandru Popa, Declaraţie, 13/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, ff. 319-320; Proces-
Verbal de Interogatoriu, 25/08/1953, Memorialul ororii, p. 230; Mihai Livinschi, Proces-Verbal de
Interogatoriu, 17/03/1953, vol. 14, f. 235; Extras din registrul stării civile pentru morţi pe anul 1950 al
Sfatului Popular al Oraşului Gherla, Regiunea Cluj, 4/07/1952, vol. 10, f. 50.
189
Alexandru Popa, Declaraţie, 13/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 320.
190
Ibidem.
191
Ibidem, ff. 319-320; Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/08/1953, Memorialul ororii, p. 230; Vasile
Păvăloaie, Proces-Verbal de Interogatoriu, 1/07/1953, vol. 1, f. 399; Mihai Livinschi, Proces-Verbal de
Interogatoriu, 17/03/1953, vol. 14, f. 235; Cornel Popovici, Proces-Verbal de Interogatoriu, 29/05/1953,

149
 (32) Ioan Tâmpa a murit pe 1 decembrie 1950, orele 6.00, la camera 102, în
urma loviturilor grave aplicate de către reeducaţii conduşi de Ion Voin192.
La sfârşitul lunii noiembrie 1950, la camera 102 au fost transferaţi Filip Oprea,
Artenie Colibaba şi Ioan Tâmpa. După o săptămână de falsă organizare legionară, ei
au fost trecuţi prin „şoc”. Ultimii doi au fost bătuţi de grupul lui Ion Voin. Artenie
Colibaba a fost bătut în special de Aurel Şindilaru, care îl cunoştea de dinainte de
arestare. Ioan Tâmpa, care fusese ajutorul şefului Corpului Muncitoresc Legionar din
Timişoara, a refuzat să-şi facă demascarea. A fost bătut grav de Ioan Cerbu, de Ion
Voin, care l-a împiedicat să doarmă timp de trei zile, şi de Petre Ţăranu, care l-a lovit
cu pumnul în zona inimii şi i-a fracturat o coastă. L-au mai bătut următorii: Liviu
Boeru, Gheorghe C. Popescu, Ghorghe Plop şi alţi doi reeducaţi. De asemenea, a fost
bătut cu centura de gardianul Dănilă Niki, care i-a spus: „banditule[,] nu vrei să spui
legionarii de afară[?]”193.
Demascatul a dat informaţii cu privire la circa 50 de persoane, date care au fost
transcrise pe hârtie de sac. După o săptămână de bătăi şi torturi, a fost adus în pragul
morţii. Văzând că starea sa este gravă, reeducaţii au bătut în uşă. Augustin Văşcan a
deschis uşa, după care a închis-o imediat. Gardianul Dănilă Niki l-a chemat apoi pe
medicul Viorel Bărbos, care i-a făcut o injecţie, însă fără nici un efect. Când au văzut
că deţinutul a murit, reeducaţii au bătut din nou în uşă, însă gardianul nu a scos mortul
decât dimineaţa, înainte de „deschidere”, când Gheorghe Bărgăoanu şi Mihai
Livinschi l-au transportat la morgă. Comitetul de demascare şi reeducare, din care
făcea parte Ioan Cerbu, era condus de Ion Voin. Ei erau ajutaţi de Aurel Predescu şi
Aurel Şindilaru194.

vol. 4, f. 448; Declaraţie, 15/08/1953, vol. 4, f. 485; Proces-Verbal de Interogatoriu, 14/06/1954,

Memorialul ororii, p. 547.
192
Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, ff. 41-42;
Alexandru Popa, Declaraţie, 13/08/1953, vol. 14, f. 319; Vasile Puşcaşu, Proces-Verbal de
Interogatoriu, 7/09/1953, Memorialul ororii, p. 237; Mihai Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu,
17/03/1953, vol. 14, f. 234; Ioan Cerbu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/05/1953, vol. 5, f. 244;
Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/05/1953, vol. 5, ff. 260, 262; Proces-Verbal de Interogatoriu,
18/09/1954, vol. 13, ff. 357, 360; Declaraţie, 22/08/1953, Memorialul ororii, p. 583. Puşcaşu se înşeală
atunci când afirmă că deţinutul a murit la camera de detenţie 103. Vezi şi Viorel Bărbos, Proces-Verbal
de Interogatoriu, 4/09/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 366 v; Proces-Verbal de Interogatoriu,
21/06/1954, vol. 1, ff. 566 r-v. Când medicul afirmă că deţinutul a murit în august 1950 se înşeală. Cf.
Viorel Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/04/1954, vol. 1, ff. 521-522. Vezi totodată Extras din
registrul stării civile pentru morţi pe anul 1950 al Sfatului Popular al Oraşului Gherla, Regiunea Cluj,
4/07/1952, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 10, f. 47.
193
Ioan Cerbu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/05/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, f. 260.
194
Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 5, ff. 41-42;
Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/07/1953, vol. 5, ff. 62-63; Proces-Verbal de Interogatoriu,
3/11/1953, vol. 5, f. 178; Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, vol. 5, ff. 208 r, 211; Ioan Cerbu,
Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/05/1953, vol. 5, ff. 245, 248; Proces-Verbal de Interogatoriu,
22/05/1953, vol. 5, f. 262; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-22/06/1954, vol. 5, ff. 324 r-325 r;
Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/09/1954, vol. 13, ff. 357, 360; Declaraţie, 22/08/1953, Memorialul
ororii, pp. 583, 587; Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/11/1953, Memorialul ororii, p. 594; Mihai
Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu; 17/03/1953, vol. 14, f. 234; Aristotel Popescu, Declaraţie,
nedatată, vol. 17, ff. 152 r-v; Declaraţie (2), 13/07/1954, vol. 2, f. 309 r; Viorel Bărbos, Proces-Verbal
de Interogatoriu, 4/09/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 366 v; Proces-Verbal de Interogatoriu,

150
 În decembrie 1950, în urma morţii deţinutului, Gheorghe Sucigan l-a chemat la
raport pe Aristotel Popescu pentru a-i spune că „dacă mai moare încă un om[,] vom fi
condamnaţi pentru omor”195, cerându-i să însoţească bătaia cu epuizarea fizică şi
psihică, obligaţia de a bea apă suprasaturată cu sare şi împiedicarea demascaţilor să
doarmă196.

(33) Andrei Dumitru197 (zis „Iorgu”, zis „Cioabă”) a murit, conform

înregistrării oficiale, pe 12 decembrie 1950, orele 5.00, la camera de detenţie 98, în
urma loviturilor grave aplicate la piept şi la spate de Vasile Puşcaşu, Vichentie
Murărescu şi Grigore Romanescu198. Nu era un deţinut politic, ci unul de drept
comun, transferat disciplinar de la închisoarea Dej şi introdus în camera de detenţie
98 de Gheorghe Sucigan.
În decembrie 1950, şeful BI a venit pe secţia etajului III, unde i-a ordonat lui
Alexandru Popa să-i scoată din camera lor de detenţie pe Vasile Puşcaşu, Vichentie
Murărescu şi Grigore Romanescu, după care să vină cu toţii în camera plantoanelor.
Acolo, Gheorghe Sucigan i s-a adresat lui Vasile Puşcaşu pentru a-i spune că în
camera lor va introduce, ca să fie bătut, un deţinut de drept comun transferat
disciplinar, pentru „rebeliune”, de la închisoarea Dej. El a precizat că „acest deţinut
este foarte înrăit şi recalcitrant”199, şi l-a întrebat dacă mai are nevoie de cineva ca să-l
ajute. Puşcaşu i-a răspuns că nu, după care ofiţerul i-a cerut „să-l bată «bine» pe acest
deţinut, pentru a-l «înmuia»: «îi dai câte un pumn de să-l urci în pod... f... dumnezeu
mamei lui de bandit[!]»”200. La Gherla, deţinuţilor care mureau li se ducea bagajul în
podul clădirii.

22/04/1954, vol. 1, ff. 521-522; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/06/1954, vol. 1, f. 566 r-v. Medicul
confirmă că i-a injectat deţinutului în inimă adrenalină, în speranţa că îl va putea salva.
195
Aristotel Popescu, Declaraţie, 19/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 2, f. 193 v.
196
Ibidem, ff. 193 r-v; Declaraţie (1), 22/05/1953, vol. 2, f. 261 v; Declaraţie (2), 13/07/1954, vol. 2, f.
308 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/04/1954, Memorialul ororii, p. 311.
197
În unele declaraţii prenumele apare ca Vasile, ceea ce este greşit, după cum indică un document
oficial. Cf. Adresă a Serviciului Evidenţei, Cazier şi Arhivă Centrală al Direcţiunii Generale a
Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă, nr. J. 20590 S., din 17 iulie 1952, Memorialul ororii,
p. 70.
198
Vasile Puşcaşu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/09/1953, Memorialul ororii, p. 238; Alexandru
Popa, Declaraţie, 13/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 319; Proces-Verbal de
Interogatoriu, 25/08/1953, Memorialul ororii, pp. 222-223 şi 230-231; Mihai Livinschi, Proces-Verbal
de Interogatoriu, 17/03/1953, vol. 14, f. 233; Ioan Cerbu, 22/05/1953, vol. 5, ff. 262-263. Puşcaşu, care
afirmă că asasinarea deţinutului s-a produs la camera detenţie 96, se înşeală. Vezi şi Extras din registrul
stării civile pentru morţi pe anul 1950 al Sfatului Popular al Oraşului Gherla, Regiunea Cluj, 4/07/1952,
vol. 10, f. 44.
A se vedea apoi Gheorghe Sucigan, Declaraţie, nedatată, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 169,
Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/07/1953, vol. 1, f. 141; Proces-Verbal de Interogatoriu, 14/07/1953,
vol. 1, f. 148; Proces-Verbal de Interogatoriu, 11/01/1954, vol. 1, f. 260, în care, în mod greşit, spune că
numele deţinutului era Dumitru Oaie, însă confirmă că au fost trei deţinuţi care l-au torturat până la
moarte, iar cel pe care şi-l aminteşte este Vasile Puşcaşu. Totodată, şeful BI situează greşit episodul, în
februarie 1951. Vezi şi Constantin Avădănii, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/03/1954, vol. 1, f. 313
v, care spune şi el, în mod greşit, că deţinutul se numea Oaie (probabil că este vorba de încă o poreclă).
În fine, a se vedea Augustin Văşcan, Proces-Verbal de Interogatoriu, 12/03/1953, vol. 1, f. 592. Văşcan
spune că de la închisoarea Dej au fost transferaţi, spre „disciplinare”, doi deţinuţi de drept comun, dintre
care a murit unul singur. Şi el situează greşit episodul în toamna anului 1951.
199
Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/08/1953, Memorialul ororii, p. 222.
200
Ibidem, pp. 222-223; Declaraţie, 13/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 319.

151
 Gheorghe Sucigan relatează: „acesta [Andrei Dumitru] nu a fost izolat pentru a
se obţine dela el informaţii, ci pentru faptul că era un rebel, fiind transferat disciplinar
dela penitenciarul Dej[,] şi în penitenciarul Gherla el a început să facă acelaş[i] lucru
ca la penitenciarul Dej[,] în urma cărui fapt directorul GHEORGHIU C-TIN mi-a dat
ordin să fie izolat împreună cu studenţii pentru a-l învăţa minte, unde acesta a fost
bătut, datorită cărui fapt a decedat.”201 Menţionăm că Tudor Sepeanu, şeful
Serviciului Inspecţii, îi interzisese directorului să se amestece în chestiunile privind
demascarea.
A rămas stabilit ca şeful BI să le transmită celorlalţi, prin Alexandru Popa, ziua
începerii bătăilor. Într-o seară, Vasile Puşcaşu, ajutat de Vichentie Murărescu şi
Grigore Romanescu, a început să-l bată pe Andrei Dumitru, sub pretextul că le-a furat
pâinea, scuipa în hârdăul cu apă şi l-a numit pe Puşcaşu „butuc”202. Cei trei l-au bătut
extrem de grav.
Augustin Văşcan declară: „Într’o zi am observat la camera 97, am văzut un
deţinut, el era venit dela Dej, era ţigan, era legat la mâini şi în gură avea o cârpă. / Eu
am raportat tov. slt. SUCEGAN şi AVĂDANEI[, însă] au spus[:«] lasă-l[,] că e bandit
mare[»]. Eu am închis uşa şi l-am lăsat. Noaptea a murit.”203 „Înainte de deschidere eu
am asistat când l-au scos afară din cameră şi l-au dus la drept comun. Cine l-a dus[,]
asta nu ştiu, ştie [în schimb] Livinschi. / Dimineaţa am raportat tov. slt.
AVĂDANEI[, care] a spus că dacă a murit, nu-i poate da sănătate.”204 După cum vom
vedea, politicul reproducea o formulă auzită de la şeful său, Tudor Sepeanu.
În seara zilei de 11 decembrie deţinutul a fost, deci, ucis. Înainte de a muri însă,
el a fost bătut şi de Cristian Paul Şerbănescu205. Când Alexandru Popa i-a comunicat
lui Gheorghe Sucigan că deţinutul a murit, acesta din urmă i-a răspuns: „dă-l în p...
m..., nu-i mare pagubă, un bandit mai puţin[!]”206. La orele 4.00 dimineaţa, cadavrul a
fost scos din camera de detenţie de Vasile Puşcaşu, Gheorghe Bărgăoanu şi Mihai
Livinschi, în prezenţa gardianului Augustin Văşcan207. Moartea a fost constatată de
Dumitru Ungureanu, deţinut reeducat care făcea parte din echipa sanitară, care i-a pus
un diagnostic fals ca să acopere crima208. După moartea deţinutului, Cristian Paul
Şerbănescu, care îl cunoscuse înainte de arestare, la Bucureşti, i-a spus lui Alexandru

201
Gheorghe Sucigan, Declaraţie, nedatată, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 169.
202
Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/08/1953, Memorialul ororii, p. 223.
203
Augustin Văşcan, Declaraţie, 7/03/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 584. În alt loc, el
relatează episodul oarecum diferit: „Cînd am văzut că deţinutul se află în stare de comă[,] eu le-am
raportat [lui Gheorghe Sucigan şi Constantin Avădăni,] însă ei l-au înjurat[,] spunând că e un mare
bandit, că n’are decât să moară[;] deşi ştia[u] că acest deţinut era de drept comun şi că a fost bătut, totuşi
nu a[u] luat nici o măsură pentru a fi scos din camerile de izolare.” Cf. Proces-Verbal de Interogatoriu,
12/03/1953, vol. 1, f. 592. Văşcan situează greşit episodul, în toamna anului 1951, la fel cum greşeşte şi
numărul camerei.
204
Augustin Văşcan, Declaraţie, 7/03/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, ff. 584-585. Vezi şi
Proces-Verbal de Interogatoriu, 12/03/1953, vol. 1, f. 593. Vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu,
1/01/1954, vol. 1, f. 609 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/06/1954, vol. 1, f. 612.
205
Mihai Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/03/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, ff.
233-234.
206
Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/08/1953, Memorialul ororii, p. 223.
207
Mihai Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/03/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f.
233.
208
Vasile Puşcaşu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/09/1953, Memorialul ororii, p. 239.

152
Popa: „mai bine că a murit, ăsta mă cunoştea şi oricând îmi putea trimite un cartuş”209.
Acest deţinut nu figurează în statistică, întrucât a fost trecut la dreptul comun.

(34) Garofil Dimciu a murit pe 12 decembrie 1950, orele 11.00, la infirmeria

de izolare, unde a fost transportat de Dumitru Ungureanu. A fost trecut prin
demascare la camera 98, condusă de Vasile Puşcaşu – unde a fost torturat de Vasile
Puşcaşu, Vichentie Murărescu şi Grigore Romanescu – şi la camera 101. În aceasta
din urmă, după loviturile de pumn aplicate la cutia craniană de către Gheorghe C.
Popescu, deţinutul a căzut cu capul de mozaic. Apoi a făcut o comoţie cerebrală, a
intrat în comă şi câteva zile mai târziu a murit210.

(35) Ilarie Rusu a murit la sfârşitul lunii august 1951 la infirmeria de izolare,
după ce a fost torturat la camera 104211.

Asupra unui număr de alţi trei deţinuţi se pot emite dubii:

(36) Aurelian Pană, după ce ar fost torturat în camerele de demascare, pe data

de 3 mai 1951 a fost transferat, în comă, la infirmerie. Anterior făcuse o pneumonie,
însă, fiind corpolent, Viorel Bărbos spune că nu putea să moară din acea cauză, ci din
pricina bătăilor şi torturilor. Medicul a încercat, fără succes, să-l salveze,
administrându-i penicilină: „am fost criticat de directorul GHEORGHIU dece o dau la
bolnav, pe motivul că el nu ar fi în drept s’o primească, având în vedere trecutul
lui.”212. A doua zi însă, pe 4 mai 1951, deţinutul a murit. Era considerat „vîrf
reacţionar”213.
Din contră, Augustin Văşcan, şeful secţiei etajului III, spune că acest deţinut
„n’a fost băgat să-l bată[,] l-au adus bolnav dela etajul II la infirmerie.”214 Prin
urmare, el nici nu s-ar fi aflat pe etajul unde aveau loc demascările.

(37) Petre Dungă ar fost omorât prin luna noiembrie 1950, medicul trecându-i
pe actul de deces un diagnostic fals215. Informaţia este însă prea sumară pentru a avea
certitudinea că el a murit din pricina demascărilor.

209
Alexandru Popa, Declaraţie, 13/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 319.
210
Vasile Puşcaşu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/09/1953, Memorialul ororii, p. 238; Alexandru
Popa, Declaraţie, 13/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 319; Mihai Livinschi, Proces-
Verbal de Interogatoriu; 17/03/1953, vol. 14, f. 234; Gheorghe Popescu, Proces-Verbal de Interogatoriu,
8/04/1953, vol. 5, f. 347; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/07/1953, f. 381. Puşcaşu confundă camera
de detenţie 98 cu 96. Vezi şi Viorel Bărbos, Declaraţie, 13/03/1953, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 1, f.
333; Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/09/1953, vol. 1, f. 366 v; Proces-Verbal de Interogatoriu,
22/04/1954, vol. 1, f. 522; Extras din registrul stării civile pentru morţi pe anul 1950 al Sfatului Popular
al Oraşului Gherla, Regiunea Cluj, 4/07/1952, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 10, f. 45.
211
Vasile Păvăloaie, Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, ff.
338 şi 359; Declaraţie, 9/12/1953, vol. 1, ff. 456-457; Proces-Verbal de Interogatoriu, 17/06/1954, vol.
1, f. 509 r.
212
Viorel Bărbos, Declaraţie, 13/03/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 333. Vezi şi Viorel
Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/09/1953, vol. 1, f. 366 v; Proces-Verbal de Interogatoriu,
21/06/1954, vol. 1, f. 568 v, care confirmă că deţinutul a murit în luna mai 1951.
213
Viorel Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu, 26/04/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 539
v.
214
Augustin Văşcan, Declaraţie, 7/03/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 585.

153
 (38) Năstase Munteanu ar fi murit la infirmerie, în luna august sau septembrie
1951, din pricina bătăilor şi torturilor din demascare216. Medicul, care l-a consultat, a
constatat că are TBC pulmonar în stare gravă, deşi avusese şi înainte de bătăi şi torturi
o formă uşoară. În acest caz, cel care stârneşte dubii este chiar numele, căci nu am
auzit de un deţinut chemat astfel.

În fine, vom indica uciderea lui (39) Pamfil Sălăgeanu (Sălăjeanu) de către
ofiţerul politic de la închisoarea Gherla, Constantin Avădăni, în relatarea medicului Viorel
Bărbos:
„În luna decembrie[,] ziua 28[,] anul 1951[,] în timp ce mergeam împreună cu
AVĂDANEI CONSTANTIN la lustragiu[,] în curtea penitenciarului[,] în acel timp venea
şi bucătarul cu proba de mîncare dela regim (POPA AUGUSTIN[),] şi după ce
subsemnatul am gustat mîncare[a], atunci şi AVĂDANEI CONSTANTIN a gustat din
mîncare şi i-a spus bucătarului să meargă să-l caute pe lustragiu, deoarece [acesta] nu era
la locul unde erau periile. Între timp[,] AVĂDANEI CONSTANTIN mă întreabă dacă
SĂLĂGEANU [PAMFIL] mai tuşeşte, la care eu îi răspund că da. Atunci AVĂDANEI
spune, [«]lasă[,] că nu va mai tuşi[»].- / În timp ce bucătarul era plecat[,] iar eu eram mai
departe de AVĂDANEI, la circa patru metri[,] şi mă uitam spre celular, la un moment dat
am văzut pe AVĂDANEI CONSTANTIN cînd a turnat în mîncarea de regim pe care a
lăsat-o bucătarul pe un geam orb, un praf alb dintr-un cornet alb.- / Cînd bucătarul a venit
înapoi, AVĂDANEI CONSTANTIN i-a spus acestuia să ia mîncarea şi să i-o ducă lui
SĂLĂGEANU PAMFIL, cu menţiunea ca bucătarul să nu guşte din mîncare.- / A doua zi,
luni, VEREŞ GRIGORE îmi raportează că SĂLĂGEANU are dureri gastrice[,] şi m-am
dus şi l-am consultat. Am constatat că are dureri la stomac şi starea lui s-a înrăutăţit.
Atunci SĂLĂGEANU îmi spune că se simte prost de duminecă[,] de cînd a mîncat din
mîncarea pe care o mai avea încă pe masă. Atît SĂLĂGEANU PAMFIL[,] cît şi
DAMASCHIN ŞTEFAN îmi spune (!) că mîncarea a fost trimeasă de către AVĂDANEI
CONSTANTIN, şi că ar fi pus ceva în mîncare.- / Pentru a mă convinge[,] atunci m-am
uitat în mîncare şi nu am constatat nimic, spunîndu-i lui SĂLĂGEANU că îi este rău din
cauza sulfamidelor pe care le-a luat în cantitate mai mare de cum era indicat. Mergînd la
infirmerie[,] am trimis prin VEREŞ GRIGORE medicamentele calmante[,] şi totodată [i-
am spus] să aibe grije de SĂLĂGEANU[,] deoarece subsemnatul am plecat la Cluj şi apoi
la Seini.- / Întorcîndu-mă dela Seini pe data de 3 ianuarie 1952[,] VEREŞ GRIGORE îmi
raportează că SĂLĂGEANU PAMFIL a murit[,] şi atunci l-am întrebat de ce a murit, iar
acesta mi-a spus că SĂLĂGEANU a murit intoxicat cu sulfamide[,] şi pete roşii avea pe
corp.- / După cîteva zile a venit AVĂDANEI CONSTANTIN şi m-a întrebat de ce a murit
SĂLĂGEANU PAMFIL, iar subsemnatul i-am răspuns că a murit intoxicat de
medicamente.- / Menţionez că în momentul cînd AVĂDANEI CONSTANTIN m-a
întrebat de ce a murit SĂLĂGEANU, era foarte roşu la faţă şi avea o figură de vinovat.-
”217

215
Viorel Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/04/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 522.
216
Viorel Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/09/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 366
v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/04/1954, vol. 1, f. 522; Proces-Verbal de Interogatoriu,
21/06/1954, vol. 1, f. 569 r.
217
Viorel Bărbos, Proces-Verbal de Interogatoriu, 22/04/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, ff.
524-525.

154
 Ignorăm care au fost motivele pentru care Pamfil Sălăgeanu a fost ucis prin otrăvire
de politic. Faptul este cu atât mai bizar cu cât acest deţinut, fost elev, a fost pregătit ca
informator de Alexandru Popa. A fost selectat în urma unei discuţii avute la camera de
detenţie 84, când fostul elev i-a spus că înainte de arestare, la Iaşi, a fost informator al
maiorului de Securitate Cec. Pe atunci, era dirijat să dea informaţii asupra unei organizaţii
subversive care activa în jurul mănăstirilor din nordul Moldovei şi, cu acea ocazie, a livrat
Securităţii un şapirograf şi manifeste ale organizaţiei. Pentru a-l atrage, Alexandru Popa i-
a dat un costum de haine pe care îl avea de la un deţinut eliberat, Cornel Bododel, un set
de lenjerie de corp şi o pereche de pantofi. Apoi l-a plasat ca informator la infirmerie, cu
scopul de a-l supraveghea pe medicul Viorel Bărbos. De asemenea, l-a însărcinat să
observe toate posibilităţile de contact cu exteriorul şi să-i raporteze de fiecare dată când
descoperă o asemenea ocazie. Era deci un reeducat care făcea parte din echipa sanitară,
structură care strângea informaţii într-un mod sofisticat, fiind, desigur, şi informator al
Biroului Inspecţii218.
Deţinutul a fost ucis deci între 28 decembrie 1951 şi 3 ianuarie 1952, data indicată
în listă, de 6 ianuarie 1952, fiind probabil cea când a fost înregistrat.
Motivaţia unei răzbunări personale a ofiţerului politic este îndoielnică, dat fiind că
relatarea medicului – inculpat în acelaşi proces, al cadrelor MAI, din 1956-1957 implicate
în reeducare – nu a avut nici o urmare asupra lui Constantin Avădăni. El nu a fost anchetat
cu privire la crimă, deşi linia politică a anchetei căuta să dovedească faptul că reeducarea
era rezultatul unor acţiuni personale ale ofiţerilor BI. Ar fi fost, deci, un caz foarte util
montajului juridic. În consecinţă, nu putem decât înlătura o asemenea ipoteză, fără însă a
putea spune mai multe despre natura crimei, care a avut cu siguranţă un substrat politic.
A
cest caz este unul la limită, date fiind criteriile definirii crimelor din reeducare pe care le-
am expus la începutul acestui studiu (cel temporal: perioada 25 noiembrie 1949-19
decembrie 1951 şi cel spaţial: producerea în timpul reeducării).
Absenţele din listă pe care le-am remarcat se datorează – la fel ca şi pentru cea de la
Piteşti – încercării de camuflare prin neînscrierea morţilor în registrul de evidenţă a
deceselor de către cei care au condus şi pus în practică dispozitivul reeducării, între care
mai importanţi sunt: ofiţerii de Securitate ai Biroului Inspecţii, Gheorghe Sucigan şi
Constantin Avădăni, şi directorul Constantin Gheorghiu. Iar datele false se explică prin
încercarea de camuflare prin datarea lor ulterioară, operaţie efectuată după începerea
anchetei asupra grupului de reeducatori în frunte cu Ţurcanu, care a avut loc în urma
transferării lor la Jilava, din 19 decembrie 1951.
Ce ştim despre celelalte penitenciare în care dispozitivul reeducării a fost pus la
lucru sau doar s-a încercat constituirea lui? Începând de aici lucrurile se complică în mod
sensibil, întrucât nu conţine nici o altă listă cu morţi, ci doar câteva indicii. Faptul se
explică prin aceea că, în dosarele de Securitate la care facem trimitere, poliţia politică era
preocupată de camuflarea situaţiei că Partidul Comunist, prin Organele sale, coordona
întreaga acţiune.
La închisoarea Braşov – unde în primăvara anului 1950 conducerea MAI şi/sau a
Securităţii a decis aplicarea primei faze a demascării, cea în care erau scoase de la

218
Pentru biografia sa a se vedea: Alexandru Popa, Declaraţie, 13/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979,
vol. 14, f. 322. Pentru recrutarea sa ca informator al BI a se vedea: Alexandru Popa, Proces-Verbal de
Interogatoriu, 25/08/1953, Memorialul ororii, pp. 215-216; Vasile Păvăloaie, Proces-Verbal de
Interogatoriu, 23/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 355.

155
deţinuţi, prin teroare, informaţiile din afara penitenciarului, numită „demascarea
exterioară” – nu s-a înregistrat nici un mort. Reeducaţii transferaţi de Securitatea
închisorilor au fost Maximilian Sobolevschi şi Adrian Prisăcaru.
La închisoarea-sanatoriu pentru bolnavii de TBC de la Târgu Ocna, deşi au murit
foarte mulţi deţinuţi, niciuna din morţi nu se datorează celor două tentative de reeducare
din iulie 1950 şi, respectiv, aprilie-mai 1951, în timpul cărora, sub conducerea ofiţerului
politic Augustin Şleam, actori principali au fost reeducaţii Alexandru Munteanu, Nutti
Pătrăşcanu şi Vasile Badale.
Pentru lagărul de la Peninsula cunoaştem numele unui singur mort. Pe data de 10
iulie 1951 a fost împuşcat (40) Ion Simionescu219.
Iată cum s-a petrecut moartea lui. Sub pretextul că un deţinut din brigada 18 l-a
lovit pe pontatorul Pompiliu Lie, acesta şi brigadierul Ion Bogdănescu au mers la
comandantul lagărului, Georgescu, căruia i-au spus că deţinuţii „sînt recalcitranţi şi nu
muncesc”220. Apoi au indicat deţinuţii de la care voiau să obţină informaţii şi care
trebuiau, „cu această ocazie[,] să fie bătuţi mai tare”221. Cu aprobarea comandantului, 14
sau 15 deţinuţi din brigada 18, indicaţi de Pompiliu Lie, au fost aduşi în brigada 14, „unde
deja se făcuse pregătirea de către BOGDĂNESCU”222 şi bătuţi timp de aproape două ore.
Motivaţia a fost că „lovind un pontator [deţinuţii] lovesc un reprezentant al administraţiei,
deci lovesc în administraţie”223. La bătaie au participat toţi pontatorii şi brigadierii:
Maximilian Sobolevschi, Constantin Sofronie, Simion Enăchescu, Octavian Văideanu,
Pompiliu Lie, Ion Lupaşcu, Ion Bogdănescu, Ştefan Roseanu, Ion Petrica şi alţi deţinuţi
reeducaţi ca: Adrian Prisăcaru, Ilie Ţăranu şi Gheorghe Soroiu224. După ce au fost bătuţi,
deţinuţilor li s-a cerut să-şi facă demascarea în public, iar în zilele următoare, seara, după
întoarcerea de pe şantier, erau duşi într-o cameră a brigadierilor şi pontatorilor unde-şi
scriau declaraţiile. După câteva zile de la demascare, unul dintre bătuţii grav, Ion
Simionescu225, într-o după-amiază, părăsind cordonul de deţinuţi de pe şantierul de
cărămidărie, a fost împuşcat mortal de un soldat din pază. Iată cum relatează moartea sa
unul dintre colegii de detenţie: „[Simionescu] A fost tot aşa şi el, (bătut) la spate, şi nu putea
să mai meargă. Şi-atunci era obligat să meargă la muncă, şi de(h), luasem un par, aşa, şi
mergeam. Şi eu l-am dus împreună cu altu’. El stătea pă lemnu-ăla şi noi îl duceam cât
puteam. Când oboseam, îl mai luau alţii, că el nu putea să mai meargă, săracu’. Şi pân’ la
urmă […] a murit, (au) făcut o groapă undeva şi l-au aruncat acolo.”226
Iată şi relatarea unuia dintre deţinuţii reeducaţi care au luat parte la maltratarea sa:
„El a fost foarte chinuit la noi în brigadă, Simionescu, foarte chinuit. Aşa. A fost bătut, a
fost schingiuit, a fost ţinut în inaniţie – nu-i dădea mâncare. Şi-asta venea, toate ordinele
venea(u) de la Bogdănescu, de la brigadier, de la brigadă. Şi (îi) făcea duşuri reci, îi făcea
apă fiartă – l-a şi opărit de multe ori –, şi îl izolase complet. Şi-atuncea el probabil – era şi
bătrân, avea 67 de ani – cel bătrân s-a gândit să termine cu viaţa asta. […] Şi probabil că

219
Data morţii este furnizată de Lucia Hossu-Longin în filmul său documentar, Memorialul Durerii.
220
Maximilian Sobolevschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, Memorialul ororii, p. 490.
221
Ibidem.
222
Ibidem.
223
Ibidem.
224
Ibidem, p. 491.
225
Fost medic chirurg şi subsecretar de stat la Ministerul Sănătăţii între cele două războaie mondiale,
Simionescu fusese şi preşedinte al organizaţiei Blocul Generaţiei Naţionaliste de la 1922. Cf. Costin
Merişca, Tragedia Piteşti. O cronică a „reeducării” din închisorile comuniste, Institutul European, Iaşi,
1997, p. 39.
226
Interviu cu Miron Nicolae Preda realizat de autor, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 4 / 1997, p. 196.

156
doctoru’ Simionescu, distrus şi nenorocit, şi scârbit dă viaţă şi dă asta, într-o dimineaţă,
am ajuns doar pă şantier, […] el a plecat încolo, să (se) ducă la … şi-a intrat în sârmă. Şi-
am auzit două-mpuşcături. [...] Şi-a tras, şi la un moment dat l-a omorât acolo. / Şi l-a
adus acolo-ntre noi, ne-a pus cu burta la pământ, a venit – a telefonat imediat la lagăr, la
Peninsulă –, a venit comandantu’ c-o maşină, cu toţi ăia, cu vreo 3-4-5 inşi acoloşa. Şi-a-
nceput să ne explice că ăştia sânt bandiţi, că trebuie să moară, că nu ne pare rău absolut
dăloc, ăştia nu trebuie să mai trăiască, c-au făcut aşa ceva, că v-au făcut aşa, că v-a(u)
distrus pă voi şi pă tineret, şi a(u) distrus ţărănimea şi a(u) distrus cutare şi … Şi aşa s-a
terminat cu doctoru’ Simionescu.
Ăsta, caporalu’ – care avea obligaţia prin lege să îl previe pă Simionescu sau să
tragă foc dă avertisment – el a tras direct în doctoru’ Simionescu. Şi-a fost decorat, a avut
o permisie, i s-a mărit şi alocaţia – că ei aveau şi alocaţie de pază – şi-a fost şi-acasă vreo
3-4 săptămâni.”227
La închisoarea Ocnele Mari nu cunoaştem decât un singur mort în reeducare, (41)
Ilie Boia, ucis în 1951, la o dată pe care nu am putut-o încă stabili.
Asupra sursei informaţiei se pot emite dubii, căci Virgil Mateiaş, cel care ne-o
livrează, deşi trecut el însuşi prin reeducare în aceeaşi perioadă, nu o are din proprie
experienţă, ci a aflat-o mai târziu de la alţi deţinuţi. Conform lui Mateiaş, Ilie Boia a fost
ucis la camera 12 de către grupul de reeducaţi din care făceau parte: Grigore (Gore)
Ştefănescu, Ion Samson, Constantin Gemeniuc, Liviu Vlădoianu şi Mihai Strungaru228.
Având în vedere analiza pe care am făcut-o, lista deţinuţilor posibil ucişi în
reeducare cuprinde un număr total de 41 de deţinuţi (37 dintre ei fiind morţi siguri), dintre
care 21 la închisoarea Piteşti, 18 la închisoarea Gherla şi câte unul în lagărele de la
Peninsula şi Ocnele Mari.
Lista se prezintă de următoarea manieră:

Nr. Numele şi prenumele Data morţii Locul

Crt.
1. Balanişcu Chirică 4 iulie 1951 Piteşti
2. Bădescu Bazică 4 februarie 1950 Piteşti
3 Beheciu (?) Constantin 24 februarie 1951 Gherla
4. Bogdanovici Alexandru 15 aprilie 1950 Piteşti
5. Boia Ilie 1951 Ocnele Mari
6. Bucur Mircea 24 aprilie 1950 Piteşti
7 Cantemir Vasile (Lică) 14 mai 1950 Piteşti
8 Călinescu Nicolae 29 august 1950 Piteşti
9 Cucu Mircea ianuarie 1950 Piteşti
10 Cristea Ion 7 octombrie 1950 Gherla
11 Dâmbu Vasile 6 octombrie 1950 Gherla
12 Dimciu Garofil 12 decembrie 1950 Gherla
13 Dincă Ioan 20 august 1951 Gherla

227
Interviu cu un fost deţinut politic sub protecţia anonimatului, realizat de autor, Bucureşti, 5 iunie
1997.
228
Virgil Mateiaş, Anii de groază din Romania comunistă: Mărturii. Existenţa tragică: Însemnări.
Testament, fără editor, 1991(?), p. 11.
Un alt mort despre care avem informaţii, teologul Gheorghe (Giorgio) Grama (zis „Giotto”), a fost ucis
în bătaie de către reeducaţi, la ordinul ofiţerului politic Aramă, însă după încetarea oficială a reeducării,
survenită la sfârşitul lunii august 1951. Cf. V. Mateiaş, op. cit., p. 16. Vezi şi Petre Pandrea, Reeducarea
de la Aiud, Editura Vremea, Bucureşti, 2000, pp. 179-182.

157
 14 Dumitru Andrei (Iorgu, Cioabă) 12 decembrie 1950 Gherla
15 Dungă Petre Cca. noiembrie 1950 Gherla
16 Filderman Iosif 9 noiembrie 1950 Gherla
17 Gavrilescu Eugen 25 aprilie 1950 Piteşti
18 Iliescu Vasile 28 ianuarie 1950 Piteşti
19 Ionescu C. Constantin mai-decembrie 1951 Gherla
20 Ionescu Teofronie 21 februarie 1950 Piteşti
21 Iosub Mihai 29 iulie 1950 Piteşti
22 Limberea Paul 8 iulie 1951 Piteşti
23 Marghita Iosif Septembrie-decembrie 1951 Gherla
24 Munteanu Năstase august-septembrie 1951 Gherla
25 Neacşa Constantin 8 mai 1950 Piteşti
26 Nistor Constantin (Gheorghe?) februarie 1950 Piteşti
27 Niţă Corneliu 26 februarie 1950 Piteşti
28 Aurelian Pană 4 mai 1951 Gherla
29 Pintilie Ioan (Ionică) 14 ianuarie 1951 Piteşti
30 Poenaru Hanibal Cornel 28 februarie 1950 Piteşti
31 Popescu Petre 22 mai 1951 Gherla
32 Radovan Dumitru 18 noiembrie 1950 Gherla
33 Rusu Ion sfârşit de august 1951 Gherla
34 Sălăgeanu (Sălăjeanu) Pamfil 28 dec. -1951-3 ian. 1952 Gherla
35 Simionescu Ion 10 iulie 1951 Peninsula
36 Şerban Gheorghe (zis „Sergentul”) 10 februarie 1950 Piteşti
37 Tâmpa Ioan 1 decembrie 1950 Gherla
38 Tiuţiu Aurel 28 septembrie 1951 Gherla
39 Turtureanu Ion 13 aprilie 1950 Piteşti
40 Vasilescu Marin 30 iulie 1950 Piteşti
41 Vătăşoiu Gheorghe 18 februarie 1950 Piteşti

Tudor Sepeanu, şeful Biroului Inspecţii (Securitatea închisorilor) între mai 1950 şi
martie 1951, în faza de maximă dezvoltare a reeducării, exprima sugestiv care era politica
oficială a Partidului/Securităţii în privinţa reeducării: „dacă moare cineva[,] lasă
moară.”229; „lasă[-]i dracului să moară[!]”230; „Dă-i în mă[-]sa, mi se rupe în paişpe dacă
moare.”231; sau: „Ei[,] şi ce dacă au murit[?]. Morţii cu morţii, vii cu vii[!].”232 El se făcea
astfel ecoul ordinelor primite de la vârful Partidului Comunist prin ierarhia Securităţii, la
fel cum am văzut că şi subalternii săi le reproduceau maşinal.

229
Mihai Mircea, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 2, f. 62.
230
Ibidem, ff. 63 v-64 r. Vezi şi Interogator, 4/02/1955, vol. 3, f. 76 r.
231
Idem, Interogator, 4/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 73 r. Vezi şi Proces-Verbal de
Interogatoriu, 9/07/1953, vol. 2, f. 62.
232
Idem, Interogator, 4/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 76 r.

158
 „TORŢIONAR” VERSUS „AGRESOR”.
TERMINOLOGIE ŞI SENSIBILITĂŢI233
Alin MUREŞAN, Bucureşti, Romania

S -a încercat în mod repetat acreditarea ideii că se vorbeşte prea mult în

România despre comunism, în general, şi despre represiune, în particular.
Deşi în mod normal acesta este un punct de vedere dacă nu inoculat
direct de către reprezentanţii (ori urmaşii reprezentanţilor) fostului regim pentru a-i
absolvi de orice fel de responsabilitate pentru crimele săvârşite, când ne referim la
acţiunea de la Piteşti dintre 1949 şi 1951, există numeroase voci, chiar dintre victime,
care susţin că s-a vorbit şi s-a scris prea mult despre evenimentele macabre
desfăşurate în penitenciarul mai sus menţionat. Desigur, întâmplări atât de
traumatizante ca şi cele de la Piteşti sunt dificil de acceptat şi ca lectură, cu atât mai
puţin de scos din cufărul de amintiri de către victime. Dacă suntem de acord că s-a
vorbit destul de mult despre acţiune (cu toate că doar în cercurile interesate, întrucât la
nivelul maselor există în continuare un semnificativ vid de informaţii), opinăm că nu
s-a vorbit îndestul de bine despre aceasta.
Făcând referire la sensibilitatea subiectului, vom spune că am acordat o
importanţă deosebită terminologiei folosite pe parcursul studiilor noastre. Precizăm
din start că suntem împotriva denumirilor de „torţionar” ori „călău” pentru cei care
erau forţaţi să îşi lovească colegii de suferinţă, întrucât ele implică automat o sentinţă
pe care – suntem convinşi – nu ne este nici permis, nici cuviincios să o emitem. Mai
mult decât atât, aceşti termeni au fost utilizaţi până acum pentru a calomnia ori
discredita supravieţuitori fie din rea intenţie, fie din lipsa de informaţii asupra
destinului lor în acţiune, or prezentul studiu îşi propune doar să prezinte evenimentele
cât mai aproape de realitate posibil. Ne-am oprit, pentru demersul nostru, la termenii
de „agresor” ori „bătăuş”, pe care îi considerăm mai indicaţi în acest caz.
O problemă mai dificil de rezolvat este găsirea termenului potrivit pentru
înglobarea tuturor evenimentelor. Considerăm că „fenomenul Piteşti”, denumirea
lansată de Virgil Ierunca în cartea sa omonimă, este vagă şi uşor metaforică.
Numeroşi supravieţuitori s-au aplecat asupra termenului de „experimentul Piteşti”. Cu
riscul de a părea didactici, vom spune că un experiment presupune prezenţa unor
oameni de ştiinţă care folosesc o metodă bine definită pentru a ajunge la un rezultat
dorit. Or, în cazul nostru, ni se pare ridicol ca un Nicolschi, ca să dăm doar un
exemplu, să fie asociat unui savant, cu atât mai mult cu cât rezultatul dorit era
distrugerea fizică şi morală a victimelor. Folosindu-ne de acest ultim argument,
refuzăm şi termenii de „reeducare” ori „demascare”, găsindu-i cât se poate de departe
de a sugera realităţile Piteştiului. Nu e de prisos să arătăm că aceşti doi termeni au

233
Studiul prezentat în cadrul Simpozionului Internaţional PERT ’07 conţine fragmente din volumul
autorului (Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Editura Polirom, Iaşi, 2007).

159
fost lansaţi de Securitate prin intermediul agresorilor. Singurele excepţii în această
privinţă le-am făcut în cazul evenimentelor din Suceava şi Târgşor, prezentate ca
„reeducare” (însă numai în ghilimele), care au constituit doar forme incipiente şi,
extrem de important, lipsite de agresivitate fizică. În rest, după cum s-a putut observa
deja, noi am ales termenii de „acţiune” ori „evenimente”, cu toate că sunt la fel de
neutri ca şi alţii. Desigur, dezbaterea este deschisă şi nu avem pretenţia că varianta
noastră este singura acceptabilă; este vorba doar de o alegere personală.
Au existat numeroase păreri că acţiunea din Piteşti poate fi denumită reeducare
tocmai datorită înfiinţării acestei „şcoli” la camera 4-spital în aprilie-mai 1950. Trebuie să
adăugăm însă câteva elemente esenţiale: cei selecţionaţi să participe la discuţiile din
această cameră erau cu toţii oameni pe care Ţurcanu se baza în acţiunea sa. De asemenea,
el ştia că urmează transferuri importante de deţinuţi la alte închisori, aşa încât credem că
4-spital a fost în această perioadă o şcoală de cadre, şi nu de îndoctrinare. Dacă s-ar fi
dorit cu adevărat schimbarea concepţiilor politice ale victimelor, „şcoala” de la 4-spital ar
fi fost exportată în toate camerele, or acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, cei pe care
Ţurcanu îi credea devotaţi acţiunii sale şi convinşi de justeţea ei aveau regim preferenţial:
literatură marxistă, ţigări, plimbare jumătate de zi în curtea exterioară.
Spuneam că termenul de „torţionar” a fost uzitat deseori pentru discreditarea
victimelor, voluntar ori accidental. Cazul cel mai la îndemână este cel al părintelui
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care şi-a atras antipatia regimului prin poziţiile sale ferm
anticomuniste, inclusiv într-o perioadă (1978) în care nu prea îndrăznea nimeni să ridice
glasul234. Urmările au fost previzibile, cu menţiunea că din cauză că vremurile nu mai
erau cele din anii ’50, etapele urmate de comunişti s-au inversat: dacă imediat după
venirea la putere a comuniştilor opozanţii erau linşaţi mediatic cu ajutorul ziarului
„Scânteia”, după care erau suprimaţi fizic, Calciu a fost întâi arestat şi condamnat
(eliberat după 5 ani doar în urma presiunilor internaţionale), şi abia apoi ucis în efigie,
proces de lungă durată, care continuă şi astăzi: din puţine biografii ale sale lipseşte
calificativul de torţionar în Piteşti.
Sigur, acesta era şi unul din scopurile Piteştiului: compromiterea victimelor şi
confuzia legată de vinovăţii. Însă dacă ne referim la cazul Gheorghe Calciu, corect este să
privim cadrul general: torturat în Piteşti, Ţurcanu i-a sesizat inteligenţa şi a încercat să îl
folosească pentru a-şi atinge scopurile, motiv pentru care l-a selecţionat să treacă prin
şcoala de cadre de la 4-spital. Nu a făcut parte din comitete de agresori în nici o cameră.
Există mărturii conform cărora a izbucnit în plâns când i s-a cerut să lovească un alt
deţinut. Probabil a lovit într-un moment sau altul, la solicitare, aşa cum au fost nevoite să
lovească majoritatea victimelor, deşi nu există mărturii nici în acest sens. Transferat la
Gherla, a acceptat colaborarea cu echipa lui Popa „Ţanu” (fiind cel care aduna declaraţiile
celor torturaţi), după propria mărturisire, pentru că acest rol îl scutea pe el de a da
declaraţii ori de a bate235. Este cunoscută atitudinea sa din cel de-al doilea proces al
deţinuţilor legat de Piteşti, în care a acuzat Securitatea şi Partidul Comunist de înscenarea
întregii acţiuni. Cred că nici un element din atitudinea sa, de la intrarea în puşcărie până la
moartea sa, anul trecut, nu justifică alăturarea termenului de „torţionar” numelui său.

234
Pentru o descriere amănunţită a condiţiilor în care părintele Calciu a susţinut cele 7 Cuinte către tineri,
precum şi a reacţiei regimului şi a aparatului represiv comunist împotrivă-i, vezi Viaţa Părintelui
Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, cu o
predoslovie a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiania, Bucureşti,
2007, pp. 79-116.
235
Interviu cu Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, arhiva personală a autorului.

160
 Un alt caz elocvent este cel al lui Constantin Oprişan, care a fost torturat mai bine
de un an de zile şi plimbat prin închisoare pentru a fi compromis în ochii foştilor săi
subalterni. A fost lovit cu curelele din cap până în picioare şi înapoi, trântit de perete,
bătut cu pumnii şi picioarele, jucat în picioare de Ţurcanu, lovit în coaste, stomac, la tălpi,
la fese, batjocorit atât fizic, cât şi moral. Totuşi, a avut puterea de a-l preveni pe Mihai
Timaru că va fi nevoit să îl agreseze, riscându-şi viaţa, iar în momentul declanşării bătăii,
lovea având lacrimi în ochi. În urma torturilor s-a îmbolnăvit de T.B.C. şi a murit în
Jilava. Cum am putea, în aceste condiţii, să îl numim pe Oprişan torţionar, asasin ori
călău?
Repet, deci, că găsesc ambii termeni (torţionar şi călău) calomnioşi. Nu putem
pune pe picior de egalitate pe Calciu, Oprişan sau atâţia şi atâţia alţii (în fond, larga
majoritate a victimelor, care au acţionat sub imperiul terorii o scurtă perioadă) cu un
Enoiu ori Pleşiţă, care au acţionat benevol şi fără încetare.
Acţiunea de la Piteşti a avut, în opinia mea, două scopuri: unul direct şi imediat
(obţinerea informaţiilor suplimentare despre membrii rezistenţei anticomuniste) şi unul
strategic, mai puţin evident, dar, în fond, mai important pentru regim decât primul, care a
constat în distrugerea şi compromiterea viitoarelor elite politice, morale şi intelectuale.
Rezultatele au fost doar în parte cele scontate, întrucât deşi s-au obţinut multe informaţii
de la cei torturaţi, abia un infim procent a fost corect şi util organelor de represiune,
intoxicările şi fabulările predominând datorită exagerărilor comise de agresori, care
cereau materiale cu orice preţ. În ceea ce priveşte distrugerea fizică şi psihică a
deţinuţilor, putem observa că ea era urmărită pe mai multe planuri. În primul rând, erau
mutilaţi fizic, victimele fiind bătute până nu mai puteau fi recunoscute nici de prietenii lor
cei mai buni. Apoi li se distrugea prestigiul de care se bucurau în ochii colegilor, fiind
umiliţi prin fel şi fel de chinuri, pentru ca în final să îşi piardă şi respectul de sine.
Metodele prin care se realiza acest lucru erau variate de la individ la individ: pe unii îi
distrugea umilinţa de a fi forţat să lovească, pe alţii umilinţele fizice (îngurgitarea
fecalelor ori a urinei). Cert este că toţi cei care au trecut prin Piteşti ori Gherla, indiferent
dacă au fost mai târziu obligaţi să bată la rândul lor sau nu, au fost supuşi la umilinţe cu
totul ieşite din comun şi traumatizante, aşa încât acest obiectiv, al distrugerii fizice şi
psihice, a fost atins, dar numai fragmentar şi temporar, majoritatea victimelor revenindu-
şi de îndată ce n-au mai fost supuse la presiuni.
Din păcate însă, compromiterea participanţilor la acţiune în ochii opiniei publice
a izbutit în mare măsură, cel puţin până în momentul de faţă, inclusiv cu ajutorul (voluntar
sau accidental al) istoricilor şi chiar al victimelor: dacă primii s-au grăbit să formuleze
acuzaţii nefondate, să generalizeze în mod nedrept şi să propună termeni calomnioşi
precum „torţionar” ori „asasin”, victimele însele fac jocul adevăraţilor organizatori şi
responsabili ai mişcării atunci când se acuză între ele pentru bătăi şi atitudini din acea
perioadă fără a cunoaşte întregul context al suferinţelor îndurate de către fiecare. Personal,
am ales să nu acuz pe nici unul dintre deţinuţi pentru faptele lor, nici măcar pe Puşcaşu,
Stoian, Popa ori Ţurcanu, întrucât nu există informaţii complete despre destinul nici unuia
dintre participanţii la evenimente. Pe de altă parte, ei au fost simple unelte în mâinile unor
păpuşari, aşa încât vinovăţia lor, chiar dacă ar fi reală, ar fi nesemnificativă în raport cu
cea a organizatorilor. Consider deci că, în afară de puţinele excepţii ale deţinuţilor din
primul lot al agresorilor, care nu au fost bătuţi înainte de a începe acţiunea (cel puţin după
informaţiile fragmentare pe care le cunoaştem), catalogarea victimelor acţiunii ca vinovaţi
este injustă şi ajută la menţinerea unei confuzii voite236.

236
Referindu-se la acelaşi fenomen, Sabin Ivan aduce în discuţie sintagma de „vinovaţi fără vină”.

161
BIBLIOGRAFIE
Lucrări generale
Andreica, Gheorghe, Reeducările comuniste. Volumul I: Eugen Ţurcanu, ruşinea
speciei umane, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2007
Bâgu, Gheorghe, Mărturisiri din întuneric, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993
Cesereanu, Ruxandra (coord.), Comunism şi represiune în România. Istoria tematică
a unui fratricid naţional, Editura Polirom, Iaşi, 2006
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport
final, Editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2007
Fürtös, Robert, „Implicarea organelor M.A.I. în acţiunea de Reeducare. Cazul Piteşti
(1949-1951)” în Rezistenţa anticomunistă. Cercetare ştiinţifică şi valorificare muzeală,
editori: Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu şi Iulia Pop, volumul II, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 2006
Ierunca, Virgil, Fenomenul Piteşti, prefaţă de François Furet, ediţia a treia, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2007
Lucinescu, Dan, Jertfa (Transfigurări), Editura Fides, Iaşi, 1997
Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Editura Polirom, Iaşi, 2007
Popa, Ilie (coord.), „Experimentul Piteşti”. Conference Proceedings. Comunicări
prezentate la Simpozionul „Experimentul Piteşti - Reeducarea prin tortură”, ediţia I – Piteşti,
6-8 decembrie 2001, ediţia a II-a, Secţiunea I – Piteşti, 4-6 octombrie 2002, redactor Grigore
Constantinescu, traducere în engleză: Rozalia Rodica Popa şi Ilie Popa, volumul I, Editura
Fundaţia Culturală Memoria, Piteşti, 2003
Popa, Ilie (coord.), „Experimentul Piteşti”. Conference Proceedings. Comunicări
prezentate la Simpozionul „Experimentul Piteşti - Reeducarea prin tortură”. Opresiunea
ţărănimii române în timpul dictaturii comuniste, ediţia a III-a, Piteşti, 26-28 septembrie 2003,
editor şi coordonator Ilie Popa, traduceri în engleză: Rozalia Rodica Popa şi Ilie Popa, coperta:
Ilie Popa, Alin Berechet, Editura Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2004
Popa, Ilie (coord.), „Experimentul Piteşti”. Conference Proceedings. Comunicări
prezentate la Simpozionul „Experimentul Piteşti - Reeducarea prin tortură”. Opresiunea
ţărănimii române în timpul dictaturii comuniste, ediţia a IV-a, Piteşti, 24-26 septembrie 2004,
editor şi coordonator Ilie Popa, traduceri în engleză: Rozalia Rodica Popa şi Ilie Popa, coperta:
Ilie Popa, Alin Berechet, Editura Fundaţia Culturală Memoria, Piteşti, 2005
Popescu, Traian, Experimentul Piteşti. Reeducarea prin tortură în închisorile Piteşti,
Gherla, Tg. Ocna, Canal. Atacul brutalităţii asupra conştiinţei. Cuvânt înainte de Răzvan
Codrescu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2005
***De ce trebuie condamnat comunismul. Anuarul Institutului de Investigare a
Crimelor Comunismului în România, volumul I, Editura Polirom, Iaşi, 2006
***Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti,
Gherla, Editura Vremea, Bucureşti, 1995
***Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, ediţie
îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, cu o predoslovie a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit
Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiania, Bucureşti, 2007

Mărturii orale (aflate în arhiva personală a autorului)

Vasile Ilea, Ioan Petru Săbăciag, Inocenţiu Glodeanu, Grigorie Frunză, Marcel
Petrişor, Eugen Otparlic, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Pr. Nagy Géza, Traian Popescu,
Corneliu Ioan Cornea, Lucian Plapşa, Emil Sebeşan, Silvestru Nanu, Dan Lucinescu,
Gheorghe Gheorghiu, Constantin Rodas, Gheorghe Bâgu.

162
 EXPERIENŢA PSIHOLOGICĂ A „REEDUCĂRII”.
FENOMENUL PITEŞTI ŞI DEFORMAREA
PERSONALITĂŢII UMANE
Adrian Claudiu STOICA,
Bucureşti, Romania

R epresiunea din ţările Europei Centrale şi de Est după instaurarea

regimurilor comuniste cuprindea caracteristici similare, aspect de înţeles
dacă avem în vedere sursa de inspiraţie: Uniunea Sovietică şi faptul că
trimişii acesteia supravegheau îndeaproape aplicarea proiectului. Spre exemplu,
Cehoslovacia, caracterizată printr-un birocratism impecabil, moştenit de la fostul
Imperiu Austro-Ungar, introducea la 25 octombrie 1948 lagărele de muncă forţată.
Aceste lagăre aveau menirea de a „reeduca” indivizi de la 18 la 60 de ani, care
refuzau să muncească sau aveau o „atitudine ostilă” faţă de regimul politic proaspăt
instituit. Reeducarea putea dura de la trei luni la doi ani, procesul fiind prelungit sau
redus, în funcţie de modul în care cei avuţi în vedere răspundeau la „stimuli”.i
În Bulgaria, Lagărul de la Loveč (constituit în 1959, aşadar după
condamnarea crimelor staliniste de către Hruşciov în cadrul Congresului al XX-lea al
PCUS), a devenit o şcoală de reeducare prin muncă, destinată mai ales tinerilor.
Torturile de acolo, soldate cu numeroase victime, se instrumentau prin lovituri de
ciomag.ii
România se individualizează prin „experimentul Piteşti”, care a constituit
apogeul metodelor de tortură fizică şi psihologică. „Reeducarea”românească
presupunea „spălarea creierului”, metodă folosită mai apoi frecvent şi pe scară largă
pe continentul asiatic.iii
La Piteşti a debutat la 6 decembrie 1949 un experiment care avea drept scop
dărâmarea psihică a individului, atacarea şi distrugerea componentei morale a
sufletului omenesc. Procedura, care a funcţionat până în august 1952, a fost extinsă şi
la alte închisori din România.iv Nici una dintre mărturiile de care dispunem nu ne
permite să afirmăm cu precizie cui a aparţinut iniţiativa programului de reeducare.
Cert rămâne faptul că a fost pus în practică de Securitate, condusă la acea dată de
generalul Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), adjunct al ministrului de Interne şi
ocupând funcţia de comandant suprem al Secutităţii. Strategia a fost dusă la bun
sfârşit de Eugen Ţurcanu, împreună cu un grup de deţinuţi. Dat fiind natura sa,
principala sursă de inspiraţie pentru programul de reeducare nu poate fi decât
sovietică, provenind poate de la Beria sau chiar Stalin însuşi. Sadismul unor torţionari
români a dus însă la multiplicarea metodelor de constrângere. Principiile de
organizare le-au constituit ideile lui Anton Simionovici Makarenko (1888-1939),
privind presiunea continuă pentru crearea „omului nou”. Dacă Makarenko înţelegea
ca reeducarea să se producă prin munca în colectiv, în viziunea românească adaptată,
aceasta presupunea torturi fizice permanente şi tehnici de spălare a creierului.v

163
 Cea mai bizară inovaţie consta în aceea că deţinuţii se vedeau în ipostaza de
a fi torturaţi de colegii de celulă, fără a li se acorda nici o clipă de răgaz.vi Ana Pauker
ar fi consfinţit asupra celor ce urmau să se întâmple. Inspectorii de penitenciare Mişu
Dulgheru (alias Dullberger) şi Zeller au fost oficialităţile care au condus întreaga
acţiune. În 1951, cei doi deveneau generali.vii
Procesul de „Reeducarea” prin tortură s-a desfăşurat în perioada 1948-1951,
în penitenciarele şi lagărele de muncă silnică, destinate deţinuţilor politici. Modelul
A.S. Makarenko, preluat şi dezvoltat la Piteşti, avea ca finalitate eliminarea rezistenţei
fizice şi mai ales morale a celor care îşi manifestau opoziţia faţă de regimul
comunist.viii În romanul „Steaguri pe turnuri”, Makarenko descrie viaţa unor copii şi
tineri din colonia 1 mai (colonia F.E. Dzerjinski de lângă Harkov), pe care a condus-o
vreme de 8 ani. Acuzat de critici că cele relatate sunt pure născociri care
înfrumuseţează realitatea, acesta a replicat: <<„Steaguri pe turnuri” nu reprezintă nici
un basm, nici un vis, ci o realitate a noastră. [...] În roman nu există nici măcar o
singură situaţie născocită, sunt foarte puţine chipuri modificate, nu există nici o pată
de colorit creat în mod artificial>>.ix Tot el afirmă: în comuna „Dzerjinski” s-a
desfăşurat „procesul de educare a omului nou”.x Aşadar, experimentul era inspirat din
realităţile regimului comunist sovietic şi presupunea crearea unui om care să aparţină
trup şi suflet noii societăţi, un om „reeducat”.
La 18 octombrie 1938, la palatul culturii „S.M. Kirov” din Leningrad avea
loc o întâlnire a lui A.S. Makarenko cu cititorii pe marginea romanului său ultim
„Steaguri pe turnuri”. În cuvântul de încheiere, Makarenko preciza: „Principala
metodă era întreaga colonie, întreaga societate, întregul colectiv. Nici eu, nici alt
pedagog nu poate să facă nici un fel de încercări de persuasiune ceea ce poate da un
colectiv mândru, just, organizat”.xi Metoda sa se întemeia pe o disciplinare exigentă,
disciplinare prin muncă, corelată cu o întrebuinţare constantă a constrângerii şi a
„lipsurilor” pentru îndeplinirea sarcinilor, rotiţele mecanismului de organizare şi
funcţionare al coloniei fiind însăşi cei internaţi acolo.xii
Anton Simionovici Makarenko era exponentul noii pedagogii sovietice.
Principiile acesteia au fost elaborate în cele două lagăre de muncă pentru reeducarea
delincvenţilor minori. Din 1920, acesta s-a aflat la conducerea unei colonii de
infractori juvenili, aflată în apropierea localităţii Poltava, în Ucraina, care a primit
numele scriitorului Gorki. În 1926, institutorul şi cei 450 de copii s-au mutat în
apropiere de Harkov, dar disensiunile cu autorităţile ucrainene l-au determinat pe
Makarenko să renunţe la primul „laborator”. Sistemul este reluat în perioada 1927-
1935, la fel lângă Harkov, unde s-a înfiinţat o colonie de muncă reunind aproximativ
600 de copii abandonaţi şi adolescenţi. Aceasta a fost numită colonia de muncă
„Dzerjinski”.xiii
Din 1935, Makarenko renunţă la „activitatea practică” pentru a trece la
teoretizarea metodelor sale. Sub forma a două romane, „Poemul pedagogic” (1933-
1935) şi „Steaguri pe turnuri” (1938) a prezentat experienţa sa în coloniile „Gorki”,
respectiv „Dzerjinski”. Celebritatea sa a fost bruscă şi spectaculoasă, iar pedagogia
adoptată de el adoptată şi instituţionalizată.xiv
Temelia experimentului său pedagogic se sprijină pe „angrenajul social, de
unde decurgea şi cuvântul de ordine: a educa în colectiv, prin colectivitate şi pentru
colectivitate. Ceea ce se făcea, evident, prin muncă”. Organizaţi în brigăzi de muncă,
membrilor coloniei nu li se permitea nici un fel de alte preocupări.xv

164
 Figura cea mai întunecată a „experimentului Piteşti”, Eugen Ţurcanu, a
activat pentru scurt timp în Frăţiile de Cruce, dar oportunismul l-a îndreptat, după
scoaterea în afara legii a Mişcării legionare, spre Partidul Comunist, în angrenajul
căruia părea să-l aştepte o carieră diplomatică de succes. El şi-a alcătuit o grupare de
deţinuţi, o parte dintre aceştia fiind foşti legionari, însă existau printre ei şi numeroşi
tineri care simpatizaseră cu alte formaţiuni politice. Dintre legionar, făceau parte:
Popa Alexandru, zis Popa Ţanu, Mihai Livinski, Mărtinuş, Nutti Pătrăşcanu. Nu
avuseseră nici o legătură cu legionarii Titus Leonida, fost membru al unei organizaţii
naţional-ţărăniste, ori Fuchs şi Steier (sau Steiner), evrei închişi pentru sionism.
În anul 1947, Eugen Ţurcanu se găsea închis la penitenciarul din Suceava,
condamnat pentru activitate legionară. A fost considerat de iniţiatori omul potrivit
pentru declanşarea regimului reeducării. La închisoarea din Suceava a purtat discuţii
cu oameni din Ministerul de Interne, probabil chiar cu Nicolschi. Aceştia l-au instruit,
învăţându-l ce presupune „demascarea interioară”. La acelaşi penitenciar din Suceava,
Alexandru Bogdanovici, deţinut închis ca şi Ţurcanu pentru vederi legionare,
constituise o grupare intitulată „Organizaţia deţinuţilor cu convingeri comuniste”,
prescurtat ODCC. Bogdanovici era adeptul reeducării, însă nu prin folosirea
mijloacelor violente. Tatăl său îl sfătuise că prin acest mijloc poate spera să
părăsească arestul mai devreme. El înţelegea ca reeducarea să se producă prin
convingere, în urma lecturării cărţilor marxiste. Ţurcanu în schimb, găsea această
metodă nesinceră şi insuficientă, întrucât, în opinia sa, „reeducaţii” se prefăceau
numai că adoptă alte convingeri politice.
În aprilie 1949 a fost adus la închisoarea din Piteşti şi Eugen Ţurcanu. La
Piteşti, la închisoarea rezervată studenţilor, gardienii au fost aleşi numai dintre
oamenii consideraţi cei mai de încredere, cărora li s-a explicat caracterul secret al
„operaţiunii” la care vor fi părtaşi în mod indirect. Imediat ce a fost adus la Piteşti,
Ţurcanu a avut o întâlnire cu Dulgheru pentru crearea primei „echipe de şoc”. Trebuia
constituită o grupare din care să facă parte cel puţin 10 oameni. Aceasta a fost
alcătuită din deţinuţi aduşi într-o celulă izolată a închisorii, bătuţi apoi de către
Ţurcanu şi oameni din Ministerul de Interne.xvi Directorul penitenciarului, Alexandru
Dumitrescu, era participant constant la suplicii, sprijinind echipa lui Ţurcanu.xvii
Bătăile au durat câteva zile. Abia după aceea li s-a explicat deţinuţilor ce trebuie să
facă în continuare, li s-a vorbit despre „reeducare”. Cât a mai durat tortura după aceea
rămâne un mister. Cert rămâne faptul că astfel s-a constituit primul nucleu de studenţi
în frunte cu Ţurcanu, cărora li s-au mai adăugat Ţanu Popa şi Mihai Levinski, sosiţi
de la Suceava. Aceştia s-au transformat în executanţi ai lui Ţurcanu. Astfel, el şi-a
constituit un grup de 20-30 de ajutoare, prima echipă care îi îndeplineau cu stricteţe
ordinele.xviii
În iarna anului 1949, când a debutat „experimentul”, la Piteşti erau închişi
aproape o mie de studenţi condamnaţi datorită vederilor anticomuniste.xix A continuat
apoi la Gherla, Târgu Ocna, Ocnele Mari, Târgşor şi Peninsula-Valea Neagră, mii de
deţinuţi fiind torturaţi îngrozitor. Tortura fizică şi psihică avea ca finalitate să-i
transforme pe deţinuţi, la rândul lor în torţionari sau în colaboratori ai torţionarilor”.xx
Presiunea şi violenţele aveau o evoluţie graduală, fiind din ce în ce mai dure.
Privilegiile de care se bucurau torţionarii (mâncare mai bună, permisiunea de a se
plimba în curtea închisorii), nu reprezentau în definitiv, mare lucru. Totuşi îi făceau
să se simtă stăpânii atotputernici ai celorlalţi. Ţintele „laboratorului experimental” de

165
la Piteşti au fost studenţii, reprezentativi pentru tânăra intelectualitate din acel
moment. Pentru obţinerea şi păstrarea unor avantaje, nici un fel de abuz nu a fost
considerat suficient. Absurdul situaţiei rezida din faptul că teroarea venea din interior.
Torţionarii nu se găseau în afara gratiilor, ci alături de deţinuţi, fiind ei înşişi închişi.
Teroarea venea de la tovarăşii de celulă. Dacă reeducarea era încununată de succes,
cel abuzat devenea, la rândul său, torţionar. În perioada aşa-zisă de „carantină”,
premergătoare aplicării experimentului, tinerii au legat prietenii. Însă, în faţa unor
presiuni greu de îndurat, prietenul devenea duşman, teroarea îl putea determina să
cedeze şi să adopte aceleaşi metode folosite împotriva sa.
Din mărturiile lui Octavian Voinea, redactate de Gheorghe Andreica, reiese
clar că planul fusese pus la punct încă înainte de mutarea deţinuţilor studenţi la
Piteşti. Închis fiind în subsolurile Ministerului de Interne, are primul contact cu
termenul de „reeducare” care transpare dintr-un discurs al unui anchetator: „Regimul
comunist este atât de umanitar încât nu urmăreşte distrugerea individului ci
recuperarea lui. Regimul comunist se călăuzeşte după principiul că şi deşeurile
sociale pot fi recuperate. Cu atât mai mult nişte tineri de talia voastră, toţi oameni cu
carte. Dar pentru aceasta, partidul trebuie să fie sigur că nu veţi mai fi reactivaţi.
Împotriva celor care nu cedează, ca urmare a educaţiei primite în închisoare, vor
trebui luate măsuri de influenţare”.xxi
Termenul de „reeducare” avea însă o accepţiune mai largă. Piteştiul şi apoi
celelalte închisori în care a fost pus în practică experimentul cu acelaşi nume, s-au
individualizat prin folosirea unor mijloace fizice şi psihice fără precedent.
Anchetatorii s-au axat în continuare pe ideea reeducării, ceea ce însemna
pentru ei o „trezire la realitate”, după îndoctrinarea înfăptuită de Mişcarea legionară.
În timpul unei anchete i s-a spus că studenţii vor fi transportaţi la închisoarea
Piteşti.xxii I s-a propus să colaboreze, anchetatorul înşirându-i avantajele: va primi
pachete de acasă, corespondenţă şi va beneficia de un „tratament omenesc”.xxiii
Dar cum se va derula procesul de convingere? Un anchetator explică: „Veţi
vedea voi acolo. Avem noi mijloace de convingere. Odată ce vă veţi angaja în acest
proces pe care noi îl facem cu bune intenţii, nu veţi mai putea da înapoi. Un lucru
trebuie să ţineţi minte, acesta fiind cel mai important: iniţiativa trebuie să pară că a
pornit de la voi, nu de la Securitate. [...] Numai astfel, numai în acest caz, foştii voştri
camarazi vor veni în jurul vostru”.xxiv Află înfrigurat că se puteau întrebuinţa orice
mijloace sau metode împotriva celor care se opuneau.
Închisoarea de la Piteşti a fost aleasă pentru că se găsea la marginea oraşului,
într-o izolare aproape totală. În primele câteva luni regimul de detenţie a fost relativ
blând. Mâncarea, în schimb, era foarte puţină. Gardienii nu se arătau foarte vigilenţi,
se puteau face schimburi de informaţii de la o celulă la alta, deţinuţii beneficiau de
două plimbări pe zi, în curtea închisorii, dimineaţa şi seara.xxv
Gheorghe Boldur-Lăţescu distinge trei etape al procesului aşa-numitei
„reeducări”: pregătirea, etapa violentă şi etapa demenţială, la care victimele au
reacţionat diferit.
Prima etapă se desfăşura în mod paşnic, accentul fiind pus pe suportul
propagandistic, axat pe discuţii, parcurgerea unor lucrări de ideologie comunistă,
promisiuni ale Securităţii în legătură cu îmbunătăţirile regimului din închisoare sau
eliberarea înainte de termen. Aceasta s-a derulat în special la Suceava. atitudinea
deţinuţilor a fost diferită: pentru unii, cei mai mulţi, „ruperea cu trecutul”, renunţarea

166
la convingerile anticomuniste şi creştine nu era de conceput. Alţii, un număr restrâns,
s-au arătat mai „concilianţi”, conştienţi fiind că regimul comunist se instalase în
România pentru multă vreme. O a treia categorie, cei mai puţini, nucleul de recrutare
a primilor torţionari, în frunte cu Ţurcanu, şi-au exprimat un ataşament entuziast faţă
de noile idei.xxvi
Etapa a doua, violentă, a debutat la Piteşti, în Camera 1 Corecţie, la 5
noiembrie 1949, atunci când Ţurcanu şi acoliţii săi au recurs la violenţe fizice asupra
unor studenţi reticenţi la „reeducare”. Violenţele continuă, mult intensificate din
noaptea de Crăciun a anului 1949, la Camera 4 Spital, „când au început să fie
desfiguraţi, schilodiţi şi ucişi oameni”. Ţurcanu şi complicii săi, combinau tortura
fizică şi psihică. În închisorile din Piteşti, Gherla, Ocnele Mari, Târgu Ocna
Peninsula-Valea Neagră, au încetat din viaţă între 1949-1952 zeci de deţinuţi, sute
dintre ei rămânând cu infirmităţi pentru totdeauna. În primele momente, între cei care
erau supuşi supliciilor se instala rumoarea. Nu puteau să priceapă de ce tocmai colegii
de celulă îi supun torturilor cu sadism. Însă în această fază, deşi cuprinşi de teama
unei ameninţări continue, permanente, marea majoritate nu se gândeau decât la o
cedare aparentă, continuând să-şi păstreze aceleaşi convingeri care-i costaseră
libertatea.xxvii
În etapa a treia, cea mai dezumanizantă, intervenea „dezechilibrarea psihică şi
mentală”, datorită torturilor continue, afectând ambele tabere: atât torţionarii, cât şi
victimele, instaurându-se o adevărată „demenţă colectivă”. Torturile fizice şi psihice
deveneau tot mai complexe. Le Piteşti şi Gherla deţinuţii erau obligaţi să-şi tortureze
cei mai apropiaţi prieteni, „demascarea” acestora, „incriminându-i pentru săvârşirea
unor fapte abominabile, pe care nu le făptuiseră, ponegrirea, în faţa tovarăşilor de
suferinţă, a părinţilor, fraţilor, logodnicelor punându-le în sarcină ticăloşii
cumplite”.xxviii „Capitularea formală” era înlocuită cu „un dezechilibru real şi profund,
pierzându-şi capacitatea de a distinge adevărul de minciună, binele de rău, frumosul
de grotesc”.xxix
La rândul său, Virgil Ierunca a distins 4 faze ale reeducării:
- „demascarea externă”: deţinutul trebuia să dezvăluie ceea ce a ţinut
ascuns în perioada anchetei desfăşurate de Securitate;
- „demascarea internă”: denunţarea celor care l-au susţinut în închisoare;
- „demascarea morală publică”: deţinutul era obligat să ponegrească cele
mai apropiate fiinţe şi valori (părinţi, soţia, logodnica, pe Dumnezeu, pe prietenul
său);
- a patra fază consta în trecerea deţinutului în cadrul ODCC; pentru aceasta
trebuia să-l „reeduce” pe cel mai apropiat prieten, transformându-se astfel în
torţionar.xxx
Demascarea cuprindea două paliere. Pe de o parte, era vorba despre mărturii
verbale, iar pe de alta despre declaraţii scrise date într-o cameră vecină cu 4 Spital,
unde Ţurcanu deţine un adevărat birou de anchetă. Mobilul ambelor tipuri de
demascare urmăreau să-i determine pe deţinuţi să se denunţe între ei şi să-şi denunţe
familia şi prietenii aflaţi în libertate. Purtându-se ca un adevărat anchetator, Ţurcanu
sesiza uneori contradicţii între declaraţii şi îi pune faţă în faţă pe cei ale căror

167
declaraţii erau contrazise de altele ale colegilor lor. În aceste cazuri deţinuţii erau
forţaţi să se confrunte fizic pentru susţinerea propriilor afirmaţii.
Rezistenţa morală a celor închişi era distrusă atât prin torturile fizice, cât şi
prin pendularea studenţilor din rândul reeducaţilor şi invers. Astfel, victimele se
transformau în mâna torţionarilor, putând deveni la rândul lor torţionari, iar apoi
redevenind victime. Din ianuarie 1950, „reeducarea” a fost introdusă şi în celelalte
camere ale penitenciarului Piteşti. Propunerile lui Eugen Ţurcanu de mutare a
deţinuţilor erau urmate cu stricteţe de gardieni, astfel încât, în celule numărul
complicilor să îl depăşească pe cel al potenţialilor „reeducaţi”.xxxi
Cea mai brutală tortură a „fenomenului Piteşti” era însă cea psihologică,
constând în eliminarea liniei de demarcaţie între oprimaţi şi oprimatori.xxxii În
beciurile Securităţii deţinuţii mai găseau o clipă de răgaz. Mai ales, întâlneau sprijinul
camarazilor lor odată reîntorşi în celule după anchete. În acest fel, puteau să suporte
mai uşor torturile la care erau supuşi. La început, mulţi dintre studenţi credeau că
alături de ei se găseau securişti sau gardieni deghizaţi în deţinuţi. Se trezeau singuri în
mijlocul unor lovituri continue din partea celorlalţi. Confuzia era exacerbată şi de
faptul că Ţurcanu introducea acele schimbări între reeducatori şi reeducaţi. Mă voi
referi la două cazuri dramatice: Nutti Pătrăşcanu, iniţial oponent al „reeducării”,
devine torţionar. După aceea, la ordinul lui Ţurcanu, a revenit în tabăra celor torturaţi
îngrozitor. Cori Gherman, mai întâi torţionar, mai apoi torturat, la Canal redevine
unul dintre reeducatori.xxxiii S-a ajuns până acolo în privinţa deformării personalităţii
individuale - iar mărturiile o confirmă - încât unii căutau să se autoamăgească de
justeţea „reeducării”, pentru a fi în stare să devină aderenţi ai acesteia.
În procesul de „autodemascare”, când deţinuţii erau obligaţi să facă mărturii
atât asupra prietenilor, cât şi a membrilor familiei, sperând să beneficieze de clemenţa
torţionarilor, unii dintre ei supralicitau, inventând poveşti imaginare. Dar uneori
Ţurcanu înţelegea minciuna şi intensitatea torturilor sporea.xxxiv
Experimentului „reeducării” i s-a pus punct în anul 1952. În privinţa
motivului pentru care acesta a fost stopat, în lipsa unor dovezi convingătoare, nu pot
fi emise decât supoziţii. Poate fi făcută o corelaţie între excluderea din partid a Anei
Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu şi încetarea experimentului,
Gheorghiu-Dej legând de politica acestora tratamentul aplicat deţinuţilor la Piteşti. În
sprijinul acestei ipoteze vine şi sinuciderea colonelului Czeller, ofiţer al Direcţiei
penitenciarelor din cadrul Ministerului de Interne, participant direct la program şi bun
prieten cu Ana Pauker.xxxv Octavian Voinea susţine, de altfel, că ar fi văzut-o pe Ana
Pauker la închisoarea din Piteşti spionând studenţii.xxxvi
Una dintre cauze ar putea fi şi faptul că posturile de radio occidentale au aflat
secretul reeducării, obligând oficialităţile comuniste, preocupate de imaginea externă
a regimului, să o stopeze.
Autorităţile comuniste nu au recunoscut niciodată paternitatea celor
întâmplate la Piteşti sau în celelalte penitenciare atinse de flagelul aşa-numitului
„experiment Piteşti”. În mod oficial, s-a acreditat ideea că torturile au fost
instrumentate de legionari pentru a discredita guvernul. Regimul nu a dorit să-şi
asume responsabilitatea ororilor săvârşite. Însă trebuiau stabiliţi răspunzători şi
aceştia au fost găsiţi în rândul executanţilor, adevăraţii autori ai ororilor, autorii
morali, organizatorii, au rămas neatinşi. Nici cei din grupul lui Ţurcanu, nu au fost
puşi sub acuzare cu toţii. Cei care nu avuseseră legături cu Mişcarea Legionară,

168
neintrând în schema gândită de autorităţi a participării exclusive a legionarilor, nu au
fost implicaţi. În timpul procesului s-a acreditat ideea că întregul plan a fost pus la
punct de mişcarea de extremă dreapta, printr-un ordin trimis de Horia Sima, pentru a
compromite regimul comunist din România. Toate cele întâmplate s-au petrecut fără
ştirea guvernului. Procesul devenise teatrul demascării „uneltelor mârşave” ale
„duşmanilor poporului”, legionarii.xxxvii
Cinismul oficialilor era evident. Cum ar fi putut o organizaţie să se distrugă
din interior? Iniţiatorii, cei aflaţi în funcţiile de conducere ale Securităţii şi
Ministerului de Interne, autorii morali ai terorii, s-au spălat pe mâini. Evident,
executanţii nu pot fi absolviţi de vină, însă ei intraseră în tăvălugul sistemului represiv
comunist, devenind, la rândul lor, victimele acestuia.
De altfel, legionarii păreau a fi cei mai potriviţi capi ispăşitori: erau adversarii
regimului comunist şi totodată, nu beneficiau de susţinerea democraţiilor occidentale.
În banca acuzaţilor la procesul Ţurcanu nu s-au găsit lideri ai „reeducării”, de alte
orientări politice: ţărănişti, regalişti, sionişti, deşi printre aceştia se găseau torţionari
poate mai sadici decât cei condamnaţi.xxxviii
Procesul a început în septembrie 1954.xxxix În sentinţa tribunalului militar din
10 noiembrie 1954 se afirmă că în toamna anului 1945 comandantul legionarilor din
ţară, Nicolae Pătrăşcanu, le-a ordonat unor legionari de încredere, printre care şi
Eugen Ţurcanu, să se înscrie în Partidul Comunist Român, pentru a sprijini din
această poziţie, în continuare, mişcarea legionară. În urma arestărilor din mai 1948,
datorită descoperirii de către autorităţi a „acţiunilor subversive” legionare, conducerea
acestei organizaţii „a trecut la o altă formă de activitate, aceia de aşa-zisă reeducare
pe care legionarii închişi în penitenciare au desfăşurat-o cu scopul ca să apară ca
elemente reeducate şi să fie puşi mai devreme în libertate, după care să-şi poată
desfăşura în libertate acţiunea lor legionară”.xl
Scopul „reeducării”, în viziune oficială, era acela de culegere de informaţii:
„Astfel, prin aceste metode, legionarii din penitenciar, prin reţeaua lor de informatori,
au cules o serie de informaţii dintre care o parte care priveau probleme neesenţiale şi
nereale, le prezentau ad-ţiei, iar o altă parte care priveau probleme ce îi interesa
organizaţia legionară erau păstrate de ei în scopul de a cunoaşte activitatea din
penitenciar şi a fi scoase apoi în afara penitenciarului şi predate lui Simionescu
Nicolae, care era şeful serviciului legionar de informaţii din Moldova”.xli
Implicarea „unor” autorităţi era totuşi evidentă, reieşind din declaraţiile
acuzaţilor: administraţia penitenciarelor asigura torţionarilor „camere speciale de
tortură” sau camere care aveau drept destinaţie „anchetarea”. În celulele destinate
demascărilor, torţionarii aveau la dispoziţie tot ce le trebuia pentru întocmirea
declaraţiilor: tocuri de scris, hârtie, cerneală.xlii Însuşi Ţurcanu, principalul
„anchetator”, se ocupa ore întregi cu sortarea declaraţiilor, întocmind fişiere pe
oameni şi probleme.xliii
Rechizitoriul nr. 2214 din 20 septembrie 1954 al procuraturii militare
teritoriale Bucureşti stabilea trimiterea în judecată a 22 de deţinuţi, în frunte cu Eugen
Ţurcanu. Aceştia erau acuzaţi de asasinarea a peste 30 de deţinuţi, torturarea a peste
780, „dintre care 100 au rămas cu infirmităţi foarte grave, unii s-au sinucis pentru a
scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit datorită presiunilor psihice şi fizice la care au
fost supuşi”. Se accepta faptul că acţiunea „a fost cunoscută şi tolerată de către
organele administraţiei închisorilor şi chiar de unele organe ale Securităţii”.xliv Cei 22

169
au fost condamnaţi la moarte, sentinţa fiind dusă la îndeplinire pentru 17 dintre
aceştia.xlv
Autorităţile comuniste au fost nevoite să recunoască faptul că unele
oficialităţi, deşi cunoşteau fenomenul, nu i-au pus capăt. Referitor la penitenciarul
Piteşti, au fost puşi sub acuzare comandantul închisorii Alexandru Dumitrescu,
consilierul politic Marina, inspectorul general Iosif Nemeş, locotenenţii Mihai Mircea
şi Nicolae, de faptul că l-ar fi sprijinit pe Ţurcanu. Scandalul având însă un prea mare
ecou intern şi internaţional, era nevoie de găsirea unui „om de sacrificiu” dintr-o
funcţie mai înaltă, fiind dezvăluit rolul jucat de adjunctul ministrului de Interne,
marin Jianu. Cu toţii însă au fost graţiaţi la scurt timp după condamnare.xlvi
Rezultat al unor minţi diabolice, aşa-numitul „experiment Piteşti”, rămâne
unul dintre cele mai mari orori ale comunismului. Astăzi, la aproape două decenii de
la prăbuşirea regimului care promova astfel de manifestări, ne punem întrebarea cum
a fost posibil? A avut ca urmare nu numai distrugerea personalităţii umane şi a
rezistenţei prin „reeducare”, dar şi demolarea valorilor universal-umane, precum şi
alterarea percepţiei faţă de realitate, alterarea capacităţii de a distinge între bine şi rău.
Unii au rezistat, alţii nu. Cei din urmă s-au dovedit oare prea slabi? În faţa ororilor la
care au fost supuşi, cedarea nu trebuie să mire pe nimeni. Cei care nu au rezistat nu
trebuie acuzaţi de slăbiciune. Presiunea a fost covârşitoare, iar torturile atât de
macabre, încât regimul a ascuns cât a putut de bine crimele petrecute, iar când
anumite informaţii au fost scoase la lumină, a găsit ţapi ispăşitori. Când în martie
1951 Grigore Dumitrescu era eliberat din lagărul de la Poarta Albă, după ce, în
prealabil, trecuse pe la Piteşti, un ofiţer de la Securitate îi punea în vedere să nu
dezvăluie nimic din cele întâmplate în penitenciar.xlvii
În romanul lui George Owell, „1984”, se vorbeşte despre „Camera 101” ca
despre un loc în egală măsură misterios şi înspăimântător. Ameninţarea acestui spaţiu
planează asupra întregului roman, însă eroul cărţii, Winston Smith, înţelege despre ce
este vorba abia spre sfârşitul povestirii când, după torturi şi interogatorii îngrozitoare,
în urma cărora îşi păstrează totuşi „integritatea”, este introdus acolo. Află în sfârşit
răspunsul care-l cutremură: „este cel mai rău lucru din lume”.xlviii Odată ajuns în
Camera 101, observă pe masă o cutie. Află că acea cutie este plină de şobolani, care
abia aşteaptă să li se deschidă uşa cuştii şi i se precizează: „Bestiile astea flămânde
vor ţâşni ca gloanţele. Atacă mai întâi ochii. Uneori sapă prin obraji şi devorează
limba”. Îngrozit, Winston nu se poate opri să nu strige: „Faceţi-i Juliei! Faceţi-i! Nu
mie! Juliei! Nu-mi pasă ce îi faceţi ei!” Concluzia cuprinde esenţa romanului: cel mai
rău lucru din lume te poate determina să acţionezi în cel mai imoral mod.xlix Acelaşi
lucru poate să se afirme despre „fenomenul Piteşti”: în faţa unor presiuni puternice,
de cele mai multe ori, firea omului este înclinată să cedeze.

i
Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean Pouis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek,
Jean Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Humanitas,
Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998, p. 390
ii
Ibidem, f. 393
iii
Ibidem, p. 391
iv
Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 10

170
v
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 507
vi
Ibidem, p. 11
vii
Grigore Dumitrescu, op. cit., p. 191
viii
Gheorghe Boldur-Lăţescu, Filip-Lucian Iorga, Genocidul comunist în România.
Reeducarea prin tortură, vol. IV, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, p. I
ix
A.S. Makarenko, Steaguri pe turnuri, ediţia a III-a, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1959, p. 431
x
Ibidem, p. 425
xi
Ibidem, p. 427
xii
A.S. Makarenko, Texte pedagogice alese, Editura “Cartea rusă”, 1949, p. 15
xiii
Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 126
xiv
Ibidem, p. 127
xv
Ibidem, p. 128
xvi
Grigore Dumitrescu, op. cit., p. 193
xvii
Doina Jela, Drumul Damascului: spovedania unui torţionar, Humanitas, Bucureşti, 1999,
p. 170
xviii
Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla, şi
Aiud, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 23
xix
Gheorghe Boldur-Lăţescu, Filip-Lucian Iorga, op. cit.
xx
Ibidem, p. II
xxi
Octavian Voinea, op. cit., p. 11
xxii
Ibidem
xxiii
Ibidem, p. 12
xxiv
Ibidem, pp. 12-13
xxv
Ibidem, p. 16
xxvi
Gheorghe Boldur-Lăţescu, Filip-Lucian Iorga, op. cit., p. 166
xxvii
Ibidem, p. 167
xxviii
Ibidem, f. 168
xxix
Ibidem
xxx
Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek,
Jean Louis Margolin, op. cit., p. 391
xxxi
Gheorghe Boldur-Lăţescu, Filip-Lucian Iorga, op. cit., p. 198
xxxii
Ibidem, f. 204
xxxiii
Ibidem, f. 205
xxxiv
Ibidem, p. 206
xxxv
Denis Deletant, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti,
1997, p. 93
xxxvi
Octavian Voinea, op. cit., p. 23
xxxvii
Virgil Ierunca, op. cit., p. 12
xxxviii
Traian Popescu, Experimentul Piteşti: reeducarea prin tortură în închisorile Piteşti,
Gherla, Târgu Ocna, Canal, ed. a 2-a rev., Criterion Publishing, 2005, p. 61
xxxix
Grigore Dumitrescu, op. cit., p. 196
xl
Memoriile ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla,
colectiv de redacţie Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu, Angela Dumitru, Cristina
Cantacuzino, Editura Vremea, Bucureşti, 1995, p. 692
xli
Ibidem, p. 693
xlii
Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Arhipelagul terorii (II), în “Magazin istoric”, Anul
XXVII, nr. 4 (313), aprilie 1993, p. 11
xliii
Costin Merişca, Tărâmul Gheenei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993, p. 147

171
xliv
Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 12
xlv
Traian Popescu, op. cit., p. 31
xlvi
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
op. cit., p. 508
xlvii
Grigore Dumitrescu, Demanscarea, Editura autorului, München, 1978, p. 191
xlviii
Alenka Pukar, “Camera 101”-cel mai rău lucru din lume. 1949-publicarea romanului
“1948” de George Orwell, Anii 1949-1953: mecanismele terorii: comunicări prezentate la
simpozionul de la Sighetul Marmaţiei, ed. Romulus Rusan, Fundaţia Acadamia Civică,
Bucureşti, 1999, p. 526
xlix
Ibidem, p. 527

172
 TORTURA PSIHICĂ
Mihai NEAGU, Bucureşti, Romania,
fost deţinut politic

C el puţin în momentul de faţă, putem afirma că prin alcătuirea şi dotarea

sa biologică şi în special datorită suprastructurii sale psihologice, omul
este starea cea mai complexă din univers. Dacă încercăm să
aprofundam şi să etapizăm această structurare, este evident că cele două componente,
biologică şi intelectuală ale omului nu au avut o apariţie primară simultană şi
proporţional egală, respectiv cea intelectuală apărând şi dezvoltându-se mult mai
târziu, având o ascendenţă explozivă.
Mergând mai departe în procesul de disociere, putem distinge în aspectul
psiho-spiritual al omului, cele două direcţii distincte de manifestare tot atât de
profunde, dar din păcate, total opuse; binele şi răul. Dacă omenirea în evoluţia sa
istorică sau omul luat ca individ în evoluţia sa biologică, ambele aspecte luate de la
formele incipiente şi în continuare, s-ar putea afirma că iniţial a existat un echilibru
între bine şi rău, dar cu timpul şi deseori, acest echilibru este destabilizat de
dominaţia răului care poate atrage forme „devastatoare", atât în intensitate, cât şi în
proliferare.
Omul este fiinţa supremă pe pământ şi cu binele din el, poate domina şi
controla configuraţia naturii şi se poate apăra de excesele ei în cadrul unei extracţiuni
folosindu-şi cu succes intelectual şi concomitent, în egală măsură, poate să organizeze
lumea, societatea, să coordoneze cu succes dezvoltarea civilizaţiei, în cadrul unor
intraacţiuni, folosindu-se intens de nelimitatele posibilităţi ale intelectului, ale
creierului, dotare dumnezeiască şi unică a fiinţei sale.
Numai că alături de acestea şi în contrast cu ele, blestemul a făcut ca răul, a
doua componentă psihică de manifestare a posibilităţilor cerebrale la om, să se
disocieze antagonic de la Cain şi Abel, începând să se confrunte neîncetat până în
zilele noastre.
Nenorocirea ce s-a abătut asupra fiinţei umane au fost momentele, perioadele
când răul a izbucnit, a dominat şi a proliferat cu violenţa şi extraactiv a' dus la
distrugerea ireparabilă a naturii şi a infestat alarmant mediul ambiant. Dar şi mai
cumplit şi aparent de neînţeles a fost răul intraactiv care a apărut şi s-a dezvoltat în
sinea omului şi împotriva semenilor săi, care a adunat ce este mai josnic în fiinţa lui
şi în care, invidia, răutatea, duşmănia, veninul din suflet şi ura s-au sudat, alimentând
un comportament violent împins la paroxismul bestialităţii, cruzimii şi sadismului, la
mutilarea şi atrofierea totală a sufletului* Instalat în individ, răul a fost uşor cooptat
şi dezvoltat de minţi ticăloase, organizat şi coordonat spre înfăptuirea de crime,
tâlhării, asasinate, terorism, genocid şi războaie devastatoare în care cruzimea n-a
avut limite.
Nazismul a excelat prin amploarea execuţiilor şi exterminărilor în masă, cu
profesionalism făcute, pentru purificarea etnică. Inchiziţia şi comunismul însă, a

173
dublat aceeaşi acţiune, prin suprapunerea peste exterminarea prin tortura fizico-
biologică şi acea diabolică torţionare a sufletului, printr-o atroce tortură psihică a
omului, practicată în toate închisorile comuniste, formele cele mai ticăloase şi
aberante fiind atinse la Piteşti, în aşa numitul „Experiment", care de fapt era o
practică.
Tortura psihică în regimul de dictatură comunistă s-a practicat nu numai în
timpul anchetelor şi a detenţiei, ci şi în afara acestora, asupra întregului popor.
Securitatea, prin arestările samavolnice, dislocările masive de populaţie, deportările
cu domiciliu obligatoriu, anchetele şi detenţiile administrative, internările nemotivate
în spitalele de psihiatrie, supravegherea şi urmărirea rudelor, colegilor şi a vecinilor
celor încarceraţi, eliminarea din şcoli a copiilor, persecuţiile asupra exercitării
profesiunii, alungarea din locuinţe, etc. şi mai ales detaliile relatate de deţinuţii
eliberaţi privind bătăile, torturile, umilinţele şi înfometarea la care fuseseră supuşi de
torţionarii şi conducerea închisorilor, toate acestea veneau să instaureze o psihoză a
fricii permanente, o t-eroare psihologică asupra întregii populaţii.
Controlul sever asupra posibilităţilor de informare înafara propagandei
comuniste, groaza represaliilor ca urmare a unor relaţii sau corespondenţe cu
străinătatea, teroarea fricii, că oricând puteai fi denunţat, turnat la Securitate pentru o
idee sau o vorbă ce nu era pe placul dictaturii, erau elemente ce convergeau spre o
stare de angoasă permanentă, o afectare puternică a echilibrului sufletesc al unei vieţi
normale.
Astfel că era uşor de imaginat sub ce stare psihică intrau în beciurile
Securităţii cei ce urmau să fie anchetaţi şi apoi condamnaţi.
Intrau deja o profundă erodare a echilibrului raţional puternic amprentat de
frică, factor efectiv diminuant al curajului şi tăriei cu care brusc trebuia să înfrunţi
pumnii, cizmele şi bâtele însoţite de belicoase invective şi înjurături ordinare, făcute
cu spume la gură şi ochi injectaţi de ură a anchetatorilor şi torţionarilor infatuaţi de
mândria şi înfumurarea momentului pe care nu-1 mai trăise niciodată.
Durerile bătăilor şi ale torturii erau cumplite, dar ura şi bestialitatea cu care
erau făcute te înspăimântau la gândul că vroiau să te ucidă. Aceasta era tortura
psihică.
Trebuia neapărat să supravieţuieşti, să scapi cu viaţa din regimul de
exterminare organizat în închisorile comuniste, dar pentru aceasta, aveai nevoie de o
deosebită forţă morală, de o voinţă îndârjită de a trăi, de un psihic puternic, ca să poţi
rezista. Securitatea ştia acest lucru şi de aceea, tortura psihică era aplicată continuu,
zi şi noapte, luni şi ani, sub toate formele posibile şi în cele mai cumplite aspecte.
- In primul rând, bătaia şi tortura, pe lângă suferinţele fizice, îşi aveau
profunda lor durere adânc înfiptă în inimă, cu puternice traume ale sufletului, care de
multe ori instaurau în adâncul cugetului o disperare alături de curmarea vieţii.
- Umilinţa verbală prin ocară, înjurături, insulte, invective pronunţate cu un
vocabular de cea mai abjectă factură, jenant de nominalizată, atribute murdare, din
arsenalul de cuvinte al însăşi provenienţei lor sociale, a torţionarilor culeşi din
drojdia societăţii şi toate acestea pe fondul bestialelor schingiuiri.
- De asemenea, forţarea executării unor servicii umilitoare în folosul
paznicilor şi torţionarilor, un ansamblu de umilinţe ce urma a despuia pe deţinut de
orice demnitate, de orice formă de afirmare a fiinţei ca om, o înjosire degradantă în a

174
te considera un nimeni, un nimic ce nu puteai prezenta un pericol anticomunist prin
existenţa ta.
- Însăşi repetarea continuă a acestui tratament, era o dovadă certă prin care
torţionarii şi anchetatorii realizau că, dacă pe moment se infatuau de victorie, în final,
niciodată nu reuşeau să înfrângă, cu adevărat, dârzenia virtuţii deţinutului cu care
acesta venise, moştenită din tradiţia societăţii vechi. Această constatare de fapt, a stat
la baza deschiderii „Experimentului Piteşti".
- Umilinţa prin degradare, desconsiderare şi depersonalizare practicată de
torţionari foşti cătane, care considerau că a venit momentul să-şi răzbune prin lovituri
şi scuipături, impotenţa însuşirii pregătirii militare cerută de gradele 3^9 superioare,
pe care acum le avea în faţă ca deţinut sau torţionari total neînzestraţi mental care
având acum la mână profesori intelectuali, oameni de înaltă cultură, aveau ocazia să-
şi răzbune cu înverşunata ură, sărăcia cerebrală. Trebuiau să calce în picioare pe cei
care le aminteau şi le dovedise, că dominaţi de indolenţa şi neînzestrate de calităţi nu
reuşiseră să facă nimic în viaţă. Trebuiau să-i ucidă.
- Apariţia şi existenţa bolilor intenţionat netratate făceau parte din arsenalul
exterminării în care perspectiva morţii şi neputinţa de a o e-vita, era în condiţii
normale cumplite, dar în condiţiile în care realizai că-ţi închei viaţa după gratiile unei
închisori crea o tortură şi o depresie psihică devastatoare. Mai ales că acest spectru al
morţii prea des pronunţat al „rămânerii oaselor aici" sau „de aici vei ieşi cu picioarele
înainte" era veşnic vehiculat în ameninţările lor.
- Amărăciunea şi durerea sufletească a deportării de cei dragi îţi secătuia
inima de adâncă suferinţă pe care nici lacrimile nu o puteau înăbuşi şi care-ţi
dobora fiinţa, fiindcă regimul comunist al închisorii trebuia să-ţi tortureze psihicul
până la moarte.
- La izolare, închiderea în bezna celor patru pereţi siniştri şi umezi a celulei,
zile şi săptămâni, fără să nu auzi şi să nu vezi nimic, să nu simţi nimic, decât
răceala şi umezeala aerului închis, era un supliciu psihic adus la marginea nebuniei.
- Anihilarea totală desfăşurată atotcuprinzător şi absolută în profunzimea ei,
a oricărei surse şi posibilităţi de informare asupra evenimentelor vieţii din afară
care a constituit hrana sufletească şi intelectuală a deţinutului în întreaga sa viaţă de
până la condamnare, aviditatea de cunoaştere şi alimentarea continuă a
funcţionalităţii creierului fiindu-i retezate, constituia tortura zilnică ce-i măcina
mintea şi setea de viaţă.
- Înfometarea pe lângă vlăguirea fizică năştea un spectru al foametei ce-ţi
înceţoşa mintea, îţi debusola gândirea într-o rătăcire a minţii ce-ţi bloca raţiunea şi
voinţa de nu te mai puteai aduna şi concentra în a rezista opresiunilor călăilor.
Şi totuşi, şi totuşi, în cumulul acestor contorsionări ale sufletului şi gândirii şi
împotriva unei demenţiale şi permanente torturi psihice, deţinuţii politici nu au murit
în numărul dorit, o bună parte au avut o putere a moralului şi a psihicului care-i
făceau să reziste şi să nu cedeze.
In această situaţie trebuia schimbat ceva şi ura încrâncenată a
comunismului, prin mâna înarmată a securităţii, a inventat „Fenomenul
demascării şi reeducării" de la Piteşti, de fapt torţionarea psihică a deţinuţilor ca
victime.
Condamnaţii politici intrau în închisorile comuniste cu o viziune asupra

175
vieţii adânc înrădăcinată în credinţa în Dumnezeu, în educaţia de la părinţi şi
bunici şi de la societatea plină de demnitate, din care proveneau. Această
suprastructură psihico-mentală a constituit baza rezistenţei anticomuniste, a fost
suportul moral ce i-a ţinut în viaţă şi aceasta trebuia distrus, înlăturat, pentru ca
Securitatea să poată transforma adversarii în supuşi. In acest sens, rezistenţa
clădită pe tăria psihică a primit o lovitură de graţie când acel ritual funebru al
barbariei a început să fie aplicat nu de angajaţii securităţii, ci de însăşi colegii
deţinuţi politici, care cedaseră torturilor anterioare şi deveniseră ei înşişi torţionari.
Umilinţa dusă dincolo de limitele definiţiei însăşi, produs sal unor
belicoase minţi bolnave, tortura şi schingiuirile inimaginabile însoţite de
trivialităţile şi obscenităţile de neînchipuit, când însăşi credinţa în Dumnezeu a
fost blestemată şi călcată în picioare prin cele mai abjecte insulte, toate acestea
constituind în condiţiile unui regim de detenţie subuman, modul de operare şi
procedurile în înfăptuirea aşa zisului proces de „reeducare şi demascare” de la
Piteşti. Astfel ca amobinabilă hotărâre ca prin tortura fizică să-1 decimeze psihic
pe deţinut şi să-1 determine să-şi renege şi să condamne propria credinţă şi raţiune
în aşa numitul proces de „demascare” pentru ca apoi să şteargă din mintea lor
toate valorile trecutului în aşa numita „spălare” şi golire a creierului şi umplerea
golului, ce au crezut că l-au creat cu aberantele sloganuri ale comunismului a fost
cea mai odioasă acţiune a dictaturii.
Numai că, încercarea pe care chiar cei care au iniţiat-o au şi condamnat-o,
executând ţapii ispăşitori, la presiunea opiniei internaţionale prea îngrozită de cele
ce se întâmplau, a pătat istoric, dacă mai era necesar, dictatura comunist.
NU ştiu dacă se poate defini o limită a rezistenţei umane la maltratarea
psihică, fiindcă, dacă s-ar stabili, atunci deţinuţii politici care au scăpat cu viaţă, pot
spune că au depăşit această limită.
Închisorile comuniste nu au fost locuri de ispăşire a unor pedepse, - în
regimul de dictatură cei condamnaţi nu erau şi vinovaţi -, ele au fost lagăre de
exterminare, fiindcă din toate punctele de vedere, erau create condiţiile pentru a
provoca şi grăbi decesele care erau de fapt, asasinări în toată regula.
Exterminarea din închisorile, lagărele şi coloniile de muncă a deţinuţilor
politici, a fost o politică de partid, de stat, unde tortura psiho-fizică era deliberată,
aspectele detenţiei, adecvate scurtării vieţii tuturor celor încarceraţi, şi torţionarii,
selectaţi, îndoctrinaţi cu ură şi instruiţi să tortureze, chiar dacă victima putea să
moară. Răul din ei era alimentat şi amplificat continuu de instructajele propagandei
comuniste, care inocula metodic o ură bestială, ce-i transforma pe torţionari în
adevăraţi psihopaţi, ceea ce făcea ca forţa bătăilor şi schingiuirilor să se dubleze şi
efectul psihic asupra deţinutului să se înzecească.
Nu-i de mirare că numărul deceselor nu se mai înregistra şi nici nu se ştia de
fapt, daca se lua în calcul şi execuţiile sumare, iar cei scăpaţi cu viaţă au purtat trauma
psihică până la sfârşit.
Acestea erau condiţiile şi culpele, responsabile în egală măsură, ale
conducătorilor şi executanţilor, cu care comunismul s-a instalat şi a dominat ca
dictatură, până în 1989.

176
 PRIN ÎNCHISORI ŞI LAGĂRE DE MUNCĂ
DIN ROMANIA - 1949/1954
Gheorghe MARIAN, Timişoara, Romania
fost deţinut politic trecut prin reeducări

E ram student în an,III la Medicină Cluj, şi după Sărbătorile de Crăciun,

când am fost plecat acasă la părinţi, la Timişoara, şi am revenit la Cluj în
3 ian. 1949, la Căminul Avram Iancu, unde locuiam, pentru începerea
cursurilor.
În 9 ian. am fost arestat de la cămin de un sublocotenent de securitate, însoţit
de un coleg de an, Ion Oancea; care era informator al securităţii, cu mandatul de
arestare nr.423/949 al Trib. Militar Cluj şi dus la sediul securităţii de pe str.
Republicii, şi am fost cazat la subsol, într-o celulă beton de 2/1 m., dar fără nici o
dotare, şi unde am stat peste trei luni, până la proces. Primeam o singură masă pe zi, o
gamelă de supă „chioară” cu câteva felii de morcovi şi cartofi şi o felie de 50 gr. de
pâine neagră, şi eram dus de două ori pe zi la w.c., cu ochelari fumurii pe ochi, iar
noaptea dormeam pe jos pe beton întins pe jumătate de loden şi cu cealaltă jumătate
mă acopeream, iar la cap în loc de perină aveam bocancii şi o bască, şi afară erau 12-
15 grade minus, iar ziua mă plimbam prin celulă ca să mă încălzesc, iar gardienii erau
îmbrăcaţi cu şube şi pâslari.
Şeful securităţii Cluj era colonelul Patriciu Weiss Mihai, iar anchetele se
desfăşurau mai ales noaptea, când eram dus „sus”, la camera de anchetă şi unde l-am
cunoscut pe anchetatorul meu, lct. Stănescu, care ulterior a ajuns la gradul de maior,
iar după ’89 s-a „refugiat” în S.U.A.
Anchetele la început se desfăşurau „paşnic”, când eu am negat totul, şi apoi au
urmat şi argumente de convingere mai dure, aplicate de doi miliţieni „specializaţi” în
asemenea munci şi ajutoare de nădejde ale ofiţerului, care nu şi-a pătat mâinile cu
asemenea fapte. Am „gustat” şi eu tot tacâmul de metode de convingere dure, fie
vâna de bou pe spate sau unde apucau, „morişca” cu bătaia la tălpi, sau pumnii
aplicaţi mai ales la plex, interzise la box, dar aici nu. După o asemenea şedinţă nu am
mai putut să încalţ bocancii, şi am umblat mult timp numai cu ciorapii pe cimentul
beciului. La anchete nu lipsea farul cu bec puternic ce mă lumina, iar anchetatorul
rămânea în umbră şi mă bombarda cu stereotipele întrebări: „cu cine te-ai întâlnit?,
câţi eraţi şi cine?, unde şi ce aţi discutat?, cu cine a-ţi mai luat legătura?, ce cotizaţie
aţi dat?, cui aţi dus alimente şi haine?, aţi avut arme?, şi câte alte întrebări necontenit
şi ore întregi.
După câteva săptămâni de anchetă şi după ce mi-a arătat în nişte dosare,
declaraţiile celorlalţi despre activitatea mea, ce erau subliniate cu creion roşu, şi când
am văzut şi alte declaraţii, cât şi a şefului meu direct de Facultate, am zis că este inutil
să neg activitatea mea şi a camarazilor mei din grupul restrâns, în continuare, şi mai
ales că se solda iar cu o şedinţă de argumente aplicate dur, deoarece întreaga noastră
activitate era deja cunoscută din declaraţii de ei, şi am declarat şi eu activitatea

177
desfăşurată, dar fără amănunte şi fără alte nume de camarazi ce îi cunoşteam, dar cu
care practic nu am activat, şi aşa s-au schimbat lucrurile şi discuţiile, mai ales după ce
am scris şi o declaraţie, de care anchetatorul deocamdată era mulţumi şi m-a trimis
jos la beci, iar dacă îmi amintesc ceva ce am omis să declar, să completez ulterior
declaraţia.
Ajuns jos în celulă au început frământările: am făcut bine că am dat
declaraţia?, dar în final am ajuns la concluzia că era inutil să mai neg fapte deja
cunoscute, declarate de alţii şi arhicunoscute de securitate.
La mijlocul lunii aprilie am mai fost chemat la anchetă şi întrebat dacă mi-am
adus aminte de ceva ce am omis în declaraţia mea, şi deoarece am spus că am declarat
tot, deoarece probabil se potrivea şi cu ce au declarat şi ceilalţi, s-a bătut la maşina de
scris declaraţia mea şi am semnat-o după ce am citit-o, când de fapt m-am şi despărţit
de anchetatorul meu fără regrete, deoarece el şi-a terminat misiunea, încheind
cercetările cu câteva dosare de declaraţii care erau de fapt premizele condamnării
mele şi a camarazilor mei de activitate din lotul GRUPUL CENTRULUI
UNIVERSITAR CLUJ.
Procesul s-a desfăşurat în 18 aprilie 1949, în Vinerea Mare a Paştelui, la
tribunalul Militar Cluj, cu preşedinte complet de judecată generalul Vlase, iar la
proces au fost şi părinţii mei, şi am avut avocaţi apărători din oficiu, care de fapt mai
mult ne-au acuzat alături de asprul rechizitoriu al procurorului care cerea aspra
noastră pedepsire pentru activitate antistatală.
Eram peste 100 de studenţi în lot de la toate Facultăţile Universităţii, din care
îmi amintesc următorii: Pop Cornel, Mrenes Gavril, Calinici Vladimir, Don Ilie,
Mircea şi Titus Nicoară, Toldişan Vasile, Ţăranu Petru (Ticu), Voin Ion, Ambruş
Remus, Mezin Ion, Săbăduş Petru, Mârza Pavel, Munteanu Ion, Holdevici Viaceslav
(Buf), Rednic Nicolae, Tudoran Petru, M. Maximilian, Perşinaru Gh., Vlădescu C-tin,
Croitoru Gh. Ciurea Fr. Scrob Octavian, studenţi la medicină, şi la Facultatea de
Drept: Bohotici Ion, Havrilescu Vasile, Mare Alecu, Juberian C-tin, Drăguţ Pavel,
Munteanu Ovidiu, Regman Ioan, Drăgan Ilie. La Facultatea de Litere şi Filosofie:
Feneşan Mircea, Cornea Corneliu, Trifoiu Ioan, Bădârcă Ioan, Vereşmortean
Nichifor, Mosora Traian, iar la Facultatea de Şt. Naturale-Botanică: Nicu Boşcaiu.
Tot din lot au mai făcut parte: Capotă Gh. ofiţer, Mocanu Sebastian, profesor, Ladea
Ionel (fiul sculptorului), elev de 14 ani, şi mulţi alţii. Am fost judecaţi şi condamnaţi
conform art.209 C.P. pct.2, aliniat a, b, f sub acuzarea de uneltire contra ordinei
sociale, activitate antistatală, cu Sentinţa nr. 718, dosar nr. 48284, al Tribunalului
Militar Cluj, Secţia I-a.
Eu am fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională, 3 ani degradare civică
şi 10.000 lei amendă. Recurs eu n-am făcut, dar s-a făcut din oficiu şi care a fost
respins ca neîntemeiat prin decizia nr. 593/8 feb.1950, a Curţii Militare de Casaţie şi
Justiţie la aproape un an după proces. Ceilalţi din lot au fost condamnaţi: Bohotici I.
la 25 de ani muncă silnică, Pop C. la 15 ani muncă silnică, Rednic N., Săbăduş P. şi
Mârza P. la 10 ani muncă silnică, Mare A.,Vlădescu C., Croitoru Gh. la 5 ani
închisoare corecţională, iar Holdevici V. la 3 ani închisoare corecţională, fiind cea
mai mică condamnare din lot, deşi el a mai avut o condamnare de 25 de ani muncă
silnică, ca elev în 1942, pentru activitate legionară în FDC, iar acum i s-a redus
pedeapsa la recurs, la un an, soţia lui Silvia, fiind juristă.
După un stagiu de două săptămâni la închisoarea militară Cluj, unde am fost

178
trataţi omeneşte cu raţie semicazonă şi am reuşit să ne refacem puţin după regimul de
înfometare şi de tortură de la securitate. Apoi cu acte în regulă de condamnaţi politici
am plecat cu o dubă tip CFR, o adevărată „miniînchisoare” şi am ajuns la începutul
lunii mai 1949 la închis. Piteşti, unde am fost primiţi de comandantul închisorii Al.
Dumitrescu, ofiţerul politic C-tin Avădanei şi primii gardieni Ciobanu şi Mândruţă şi
mulţi gardieni. A rămas acest loc de detenţie de tristă amintire pentru dementa acţiune
de reeducare, aplicată experimental studenţilor, din ordine superioare MAI în frunte
cu Drăghici, ministru de interne şi Nikolski (alias Grunberg) general de securitate,
care împreună cu conducerea închisorii cu întreg corpul de gardieni, cu complicitatea
dr-ului Ionescu, toţi au fost părtaşi la acţiunea de reeducare care a debutat în 6 dec,
1949 în camera 4 spital sub comanda dementului Ţurcanu şi un grup de studenţi
suceveni care s-au autointitulat Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste
(ODCC).
Au trecut de atunci peste 55 de ani şi îmi sunt încă vii în minte şi în faţa
ochilor oribilele scene petrecute acolo, de tortură incredibilă, cu bătăi cu cozi de
mătură, centuri, cabluri împletite, pumni şi palme sau alte torturi odioase şi scabroase,
ca băutul urinei, sau înghiţirea propriilor fecale, sau ingerarea porţiei de mâncare
după ce scuipau şi se urinau în ea. sau lingerea podelelor murdare. Alte metode de
tortură constau în călcarea în picioare după o bătaie zdravănă când zăceai neputincios
la podele, sau obligaţia de a sta într-un picior ore întregi sub ameninţare, sau dormitul
în pielea goală la „şerpărie”, adică su priciuri, şi câte altele incredibile, demne de
torturi medievale sau ale Inchiziţiei.
Se urmărea distrugerea noastră fizică şi psihică prin acesta metode de adevărat
coşmar, prin care se urmărea prin aşa-zisa reeducare, demascarea fiecăruia dintre noi
pentru activitatea ostilă regimului comunist, de dinainte de arestare şi nedeclarată la
cercetările de la securitate, denumită de ei „demascarea externă”, cu nume de
persoane nedeclarate şi care au rămas libere afară şi activează în continuare împotriva
regimului comunist, şi declararea întregii activităţi, tot ostilă regimului, dar din
detenţie, după arestare, numită „demascarea internă”, prin acţiuni de la securitate, de
comunicare cu alţi arestaţi, comunicarea cu exteriorul clandestin, sau la tribunal sau
închisorile prin care am trecut, fie prin discuţii de agitaţie împotriva regimului
comunist, sau nerespectarea regulamentului de ordine interioară, comunicări cu
exteriorul cu bilete sau scrisori trimise prin gardieni sau personal civil, comunicări
între camere sau celule prin bătăi în perete, sau cu ajutorul alfabetului Morse prin
bătăi în calorifer. De asemeni trebuiau demascate şi anumite practici ca: rugăciuni,
slujbe religioase de Paşti sau Crăciun, sau duminica, în cerc restrâns în cameră sau
celule, recitări sau memorizări de poezii sau cântarea de cântece interzise, mai ales
cântece legionare sau organizarea de şedinţe de cuib conspirative, acestea fiind
considerate acţiuni foarte grave prin activitate antistatală desfăşurată în detenţie.
Demascarea se făcea public şi prin declaraţie scrisă, iar cele de demascare
externă erau preluate de organele de securitate prin ofiţerul politic.
Echipa iniţială de studenţi suceveni din grupul lui Ţurcanu, din care amintesc
pe: Popa Ţanu, Puşcaş Vasile, Nuţi Pătrăşcanu, Alecu Mărtinuş, Mihai Livinski,
Păvăloaie Vasile, Pop Cornel, Cori Gherman, Petrică Ion, Gheorghe Oprea, Burculeţ
Viorel, Bogos C-tin, Bordeianu Virgil, Gebac Leonard, M. Prisăcaru, Ion Bogdănescu
şi mulţi alţii care au aderat ulterior fie din oportunism, fie de frică sau nemairezistând
fizic şi psihic. Torţionarii prin tot ce făceau aşteptau mila stăpânilor lor, cu scăderea

179
anilor de condamnare sau chiar eliberarea din închisoare, dar n-a fost cum au crezut
ei, iar rezultatul acestei acţiuni diabolice de reeducare a fost, că o parte din ei, cei mai
vinovaţi ajung să fie judecaţi pentru faptele lor, atunci când acţiunea de reeducare a
eşuat la Gherla şi la Tg.Ocna în 1953, şi a fost stopată. Toţi cei cercetaţi au fost
acuzaţi că au făcut această acţiune de reeducare cu mijloacele folosite-, din ordinul lui
Horia Sima, care le-a transmis ordinul prin Vică Negulescu, din străinătate, pentru a
compromite guvernul şi partidul comunist. Au găsit şi câţiva ţapi ispăşitori, pe lângă
deţinuţi, ofiţeri superiori din MAI şi comandantul închis. Piteşti, ofiţeri politici şi un
doctor, care au „favorizat” această acţiune, fără a şti conducerea MAI-ului şi s-a
montat un proces cu uşile închise în luna noiembrie 1954, soldat cu 22 condamnări la
moarte şi care au fost ţinuţi încarceraţi în celule speciale fără ferestre la secţia Reduit
în închisoarea Jilava.
Din cei 22 condamnaţi la moarte au fost executaţi în Valea Piersicilor, în 17 dec.
1954, ora 23, următorii: Ţurcanu Eugen, Stoian Ion, Cobilaş Nicolae, Şerbănescu, Voin
Ion, Cerbu Ion, Popescu Gheorghe, Ionescu C-tin, Juberian C-tin, Livinski Mihai,
Păvăloaie Vasile, Sobolevski Maximilian, iar în 22 iunie 1955, ora 21,45, în acelaşi loc, a
fost executat al 17-lea condamnat la moarte, Puşcaş Vasile.
La ceilalţi condamnaţi la moarte, Popa Alex (Ţanu), Voinea Octavian, Nuţi
Pătrăşcanu, Dumitrescu Dan, Popescu Aristotel, li s-a comutat pedeapsa în muncă silnică
pe viaţă, iar din cadrul MAI-ului au fost condamnaţi: Sepeanu Tudor, colonel, 8 ani
muncă silnică, Dumitrescu Alexandru, comandantul închis. Piteşti, 7 ani muncă silnică,
Sucigan Gheorghe, ofiţer politic la închis. Piteşti, 7 ani muncă silnică, Avădanei C-tin, tot
ofiţer politic, 6 ani m. silnică, Bărbosu Viorel, medic civil închis. Gherla, 5 ani temniţă
grea, dar aceste condamnări după un scurt timp au fost graţiate, plătindu-li-se şi drepturile
salariale pe timpul detenţiei şi au fost reîncadraţi pe posturi corespunzătoare.
Datorită acestei acţiuni bestiale de reeducare au fost ucişi peste 30 de deţinuţi la
Piteşti, Gherla şi Canal, şi au fost maltrataţi sute de deţinuţi, din care o parte au rămas cu
infirmităţi grave, o parte au încercat sau chiar s-au sinucis pentru a scăpa de torturi, fie
tăindu-şi venele de la mână, sau aruncându-se de la etaj în golul scărilor, sau fugind în
cordonul de pază sau gardul de sârmă ghimpată, iar o altă parte au suferit grave dereglări
psihice, cu coşmaruri, vise înspăimântătoare, sau chiar au înnebunit, cazul Cruceanu,
student medicinist din Bucureşti, şi un alt student poreclit „Cucuştiuca”.
În luna martie 1950 am trecut prin două comisii medicale de triere, prima dată am
fost respins ca inapt de muncă, deoarece aveam 48 kg. (la arestare am avut 78 kg.), şi am
reuşit la cerere să plec cu primele loturi de studenţi la Canal şi să scap de moara
demenţială a reeducării. În drum spre Canal cu duba CFR am trecut şi prin vestita închis.
Jilava, sau Fortul 13, cu vestitul zbir comandant căp. Maromet, ţigan bâlbâit, şi unde am
fost „cazat” la camera mamut 3 reduit cu 3-4 rânduri de paturi suprapuse şi cu zeci de
deţinuţi, şi cu o atmosferă de nerespirat, cu pereţi plini de igrasie şi cu condens ce curgea
de pe tavan şi pereţi ca un tablou parcă rupt dintr-un infern dantesc, şi care făcea din
planul de exterminare a deţinuţilor politici. După o scurtă staţionare aici la Jilava, o mică
haltă în drumul suferinţei, am plecat mai departe „legănaţi” de gasul roţilor de tren, cu
duba CFR spre Canal, şi am ajuns la Colonia de muncă Capul Midia, vestită prin recordul
de morţi raportaţi, cu odiosul comandant, lt. Borcea, cel care zicea cu „tâlc” când era bine
dispus, că la el în lagăr deţinutul politic are dreptul „să muncească şi să moară”. Cât am
stat acolo, câteva săptămâni, am muncit pe şantierul numit „betonaj”, unde lucram la
încărcarea manuală a betonierelor cu pietriş, nisip, ciment şi apă, pentru confecţionarea
unor cuburi de beton, cu care urma să se paveze fundul Canalului la locul de vărsare în

180
mare pentru spălarea mai uşoară a depunerilor de mâl. Deoarece condiţiile de muncă erau
foarte grele, şi noi cei veniţi de le Piteşti eram foarte slabi şi nu puteam face faţă, s-a
hotărât de conducerea lagărului să fim returnaţi la o închisoare pentru „îngrăşare” şi
refacere, şi iar cu duba cu o destinaţie ce nu o ştiam. Aşa am ajuns la Bucureşti la o altă
închis. de tranzit Văcăreşti, veche ctitorie a familiei Văcăreştilor, fost aşezământ
mănăstiresc şi de cultură transformat în închisoare, care arăta jalnic, cu o biserică
dărăpănată, transformată în magazie, gata să se prăbuşească, iar pe laturile curţii erau
uşile fostelor chilii, transformate în camere de spital, aici fiind organizat şi un spital-
penitenciar pentru deţinuţii bolnavi. În „epoca de aur” a lui Ceauşescu acest lăcaş cu iz de
istorie a fost demolat pentru a satisface gusturile megalomane ale paranoicului conducător
comunist de tristă amintire.
În luna aprilie 1950 plecam cu duba CFR din staţia Bucureşti-Băneasa tot spre
necunoscut şi ne era teamă să nu fim duşi înapoi la închis. Piteşti. şi de unde am plecat în
urmă cu peste o lună de zile la Canal, dar n-a fost să fie căci a doua zi după masă, după un
drum mai lung am ajuns la închis. Gherla. La gară am fost primiţi chiar de comandantul
închisorii cu un detaşament de gardieni şi ostaşi securişti cu câini lup care ne-au făcut o
„primire” călduroasă cu o serie de înjurături şi ghionturi, căpitanul Lazăr Tiberiu, şeful
acestui aşezământ era fost şofer, evreu-maghiar, care cu un pistol Mauszer, tip jandarm,
cu pat şi toc de lemn, în mână şi îl agita mereu şi ne ameninţa că vor trage în noi la cel
mai mic semn de nesupunere. Am mers pe jos înconjuraţi de această trupă vigilentă, şi am
traversat oraşul chiar în pas alergător până la închisoarea ce era de pe vremea Mariei
Tereza, iar după 1944 devine închisoare politică, rezervată mai ales ţăranilor şi
muncitorilor şi uneori şi altor categorii sociale, şi astăzi se ştie că aici au murit peste 700
de deţinuţi politici, care au fost aruncaţi în gropi comune, morminte fără cruci, în
cimitirul care este alături de închisoare, şi alţi 150 de morţi în cimitirul din deal al
oraşului. Celulele acestei închisori ferecate cu zăvoare grele ascund multe taine, torturi
ale deţinuţilor politici în „camera morţii”, „celula 99”, „celula chinezească”, „camera
nebunilor”, sau „celula neagră”, şi cine ştie câte alte odioase crime s-au săvârşit aici şi
care nu se vor şti poate niciodată. Am stat în carantină două săptămâni la celula 33 etaj I,
şi după care am ieşit la muncă în „fabrica” închisorii, la atelierul de rogojini şi paporniţe,
unde am muncit până în toamnă, şi am avut parte şi de o pedeapsă de 24 ore la celula
neagră de la parter, fiindcă am încercat să vorbesc cu tatăl unui coleg de liceu, şi bun
prieten, Ion Botoşan, condamnat politic ca legionar, şi care a făcut parte din grupul de
rezistenţă armată din M-ţii Banatului, din zona Oraviţei.
După şase luni de regim de „îngrăşare” am trecut printr-o comisie medicală MAI,
şi în luna octombrie 1950 iar mă îmbarcam într-un vagon dubă cu destinaţia Canal, pentru
a doua oară în acest an. După 24 de ore de mers în regim de coletărie rapidă am ajuns în
gara Dorobanţi, şi apoi în Colonia de muncă Poarta Albă, unde am întâlnit într-un ţarc
doi foşti colegi de liceu de la Colegiul C-tin Diaconovici Loga, pe Tavi Botoş, student la
litere şi filosofie, şi pe Mircea Juncu, student la Medicina din Timişoara, condamnaţi
pentru activitate anticomunistă. De aici am plecat în camioane cu prelate şi sub o pază
severă, şi am ajuns la Colonia de muncă Peninsula Valea-Neagră, unde am fost primiţi de
comandantul lagărului Zamfirescu, fost hamal în portul Constanţa, şi de ofiţerul politic
Chirion şi de câţiva brigadieri ca să-şi primească noii sosiţi, iar eu am fost repartizat
împreună cu un student ieşean Ovidiu Juverdean, din Vaslui, la brigada 20, cu brigadierul
Agarici, cumnat cu Ovidiu.
Am lucrat pe şantierul taluzări Mamaia-sat, la vreo 5 km. de lagăr, unde mergeam
pe jos, şi săpam pământ pe terase la diferite nivele (cote), de pe ambele maluri ale
Canalului, şi-l încărcam în vagoneţi, cuplaţi în garnituri şi duşi de minilocomotive Diesel

181
pentru descărcare pe malul lacului Siutghiol. Aici pe acest şantier am trăit două
evenimente deosebite: primul, evadarea brigadierului Dumitrache, de la brigada mecanici,
care după câteva zile a fost prins şi adus în colonie şi legat la „stâlpul infamiei”, din
mijlocul platoului de adunare pentru numărătoare, iar după trei zile l-am văzut ciuruit de
gloanţe lângă gardul de sârmă ghimpată, într-o înscenare de evadare, care de fapt a fost o
execuţie montată de politrucul Chirion, ofiţerul politic al lagărului.
Al doilea eveniment a fost un accident ce l-am suferit chiar eu în seara zilei de 19
dec.1950, când am fost la un pas de moarte, lucram în schimbul II şi am mers cu o
garnitură de vagoneţi plini la descărcare pe rampa de la Siutghiol, pe la ora 21, şi când m-
am prăbuşit cu întreaga garnitură de vagoneţi şi locomotiva Diesel în apele lacului prin
surparea întregii rampe de descărcare de la o înălţime de 5-6 m. şi am rămas captiv cu
genunchiul prins între tampoanele a doi vagoneţi şi agăţat de un cârlig al lanţului de
cuplare a vagoneţilor ce era înfipt în genunchiul meu, şi cu apa lacului până la bărbie, în
întuneric şi la o distanţă de 10-12 m. de malul abrupt al rampei de descărcare prăbuşit.
Norocul meu a fost că reflectoarele care măturau suprafaţa apei la locul unde eram eu, m-
a prins în focar, şi soldatul de pază din foişorul de pază, a strigat la camarazii mei ce erau
pe mal, iar eu nu mai aveam glas nici să strig: „Vedeţi că unul de-al vostru este acolo în
apă şi se îneacă” şi când eu nu mai aveam nici o speranţă de salvare, a apărut lângă mine
Ionel Mavrodin, care s-a scufundat în apă şi a reuşit să mă elibereze dintre vagoneţi după
ce mi-a scos cârligul înfipt în picior şi a înotat cu mine până la mal şi cu ajutorul celorlalţi
au reuşit să mă ridice sus pe rampă. M-au legat cu un fular deasupra genunchiului ca să-
mi oprească hemoragia de la rană şi cu un leaţ drept atelă şi până la colonie m-au dus pe o
scară şi am fost internat în infirmeria lagărului, sub îngrijirea dr-ului Traian Brânduşoiu,
şi a doua zi am fost dus la control Rx., la spital Poarta Albă, unde lucrau doi medici
deţinuţi din Timişoara, Metz şi Găletaru, care mi-au găsit o fractură de femur
supracondiliană şi mi s-a pus un ghips pe tot piciorul stâng şi pe bazin, cu o fereastră la
locul rănii de la genunchi pentru a putea fi pansat. În infirmerie am stat cca. şase
săptămâni şi unde am făcut „boala serului”, o reacţie după administrarea serului
antitetanic, şi care era să-mi fie fatală, practic făcând de fapt o formă de tetanos, dar
Dumnezeu a avut grijă de mine şi am supravieţuit şi după trei luni mi s-a scos ghipsul, dar
am rămas cu genunchiul anchilozat şi am rămas planton la baraca brigăzii, iar când s-a
pus problema ca infirmii din lagăr să fie returnaţi la închisori, eu am ieşit la lucru cu
brigada mea şi prin forţarea genunchiului cărând o roabă cu pământ pe nişte „dulapi”
(scânduri groase) puse în zig-zag pe un terasament de cale ferată, şi la o cotitură m-am
dezechilibrat şi m-am sprijinit cu toată greutatea pe genunchiul anchilozat şi care s-a
îndoit, dar de durere m-am rostogolit cu roabă cu tot pe taluzul terasamentului, dar am
reuşit să-mi scot genunchiul din anchiloză fără anestezie şi am reuşit şi m-am recuperat
treptat până la normal. Am mai lucrat în cei trei ani de Canal şi în alte brigăzi, fie la săpat
pământ sau taluzat malurile, sau la spart piatră şi „arocament” la şantierul – Mustaţa – din
apropierea coloniei, în tura de noapte în vara anului 1951, şi am fost şi în brigada lui
Florescu, când am lucrat la digul de piatră de pe lacul Siutghiol, pe unde urma să treacă
Canalul cu o altă cotă de nivel a apei, mai sus decât a lacului.
Aici în această Colonie la brigăzile de studenţi, 13 şi 14, cu brigadierii Ion
Bogdănescu şi Enăchescu, trecuţi prin reeducarea de la Piteşti, au continuat metodele de
reeducare la deţinuţii indicaţi de ofiţerul politic Chirion, când cei vizaţi eram chemaţi „la
discuţii”, aşa cum a fost bătut şi maltratat şi dr. Simionescu pentru a-şi face demascarea,
şi care a ajuns la disperare şi ca să scape de călăii lui, într-o zi pe şantier a lagărului
Zamfirescu cu căpitanul Lazăr Tiberiu, pe care l-am avut comandant în trecerea mea prin
închis. Gherla în 1950, care era un om care se enerva repede şi devenea feroce ca o fiară

182
şi bătea deţinuţii cu bâta şi îi călca în picioare pentru cine ştie ce fapte imaginare sau
încălcarea regulamentului de ordine, dar în schimb era împotriva metodelor de reeducare
folosite la brigăzile 13 şi 14, pe care a stopat-o şi a schimbat şi brigadierii. La sfârşitul
anului 1952 la propunerea brigadierulu Florescu şi a serg. major Şerban, am fost numit
brigadier la una din brigăzile K nou înfiinţate, şi unde am avut pontator pe Beno
Grunstein din Piatra Neamţ, fost ilegalist comunist, sionist, condamnat că şi-a divulgat la
Siguranţă câţiva dintre „tovarăşii” lui când a fost strâns cu uşa, şi ironia sorţii îşi ispăşea
pedeapsa alături de noi.
În primăvara anului 1953 am fost transferat ca brigadier la o brigadă de fruntaşi
în muncă, cu care am lucrat pe şantier la Concasoare, Ovidiu şi Taşaul până în vara anului
1953 când au încetat lucrările pe traseul Canalului, şi se punea problema evacuării
deţinuţilor politici, câteva zeci de mii, fie la alte şantiere în ţară, fie în Deltă la stuf, sau la
lucrările de desecare sau îndiguire din bălţile Dunării, ori la minele de plumb în nordul
ţării, Cavnic, Baia Sprie, Valea Nistrului, şi unde au mai plecat şi alţii în vara anului
1952, iar o bună parte dintre deţinuţi trebuiau să se întoarcă la marile închisori de unde au
venit când au început lucrările la Canal. În 19 iulie 1953 am plecat de la Canal cu sute de
deţinuţi îmbarcaţi în vagoane de marfă (bou-vagon) sigilate şi a doua zi am ajuns la
vestita închis. Aiud, o citadelă a suferinţei şi a morţii, dar şi a demnităţii atâtor zeci de mii
de români care s-au opus regimului comunist, şi unde am fost primiţi de comandantul
închisorii Dorobanţu, fost muncitor, cu o ceată de caralii ce ne-au luat în primire, şi după
o percheziţie „la pielea goală”, foarte severă, am fost izolaţi în carantină la parter pe
Celular, pentru două săptămâni. Regimul de viaţă aici era foarte sever, cu izolare strictă,
interdicţie de comunicare, cu obloane de lemn la ferestre cu deschizătura numai spre cer,
alimentaţie de exterminare, fără drept la scrisori, pachet cu alimente de acasă sau vorbitor,
sau dreptul de a primi medicamente în caz de boală. Închis. Aiud era rezervată
intelectualilor, marilor generali comandanţi de armate, foştilor demnitari, clerului, şi mai
ales legionarilor, care au avut parte de ea şi între 1940/44, dar mai ales după 1944, iar unii
au rămas chiar în continuare.
După carantină am ieşit la raport şi am cerut să lucrez în fabrică, şi am fost
repartizat la atelierul de tâmplărie, care era situat într-o hală mare şi dotată cu nenumărate
maşini-unelte, şi în patru luni am reuşit să învăţ să lucrez la toate maşinile, şi aşa am
trecut pe la gater, care tăia trunchiul de copac brut în scânduri, apoi la grosime, unde se
subţiau scândurile după dimensiunile cerute (un fel de rindea uriaşă lată de cca. un
metru), apoi la „abricht” ( un fel de rindea mică lată de cca. zece cm.), care era o maşină
foarte periculoasă şi unde s-au accidentat foarte mulţi. Am lucrat un timp şi la „bantzing”-
hand sage-, un fel de pânză de fierăstrău care se mişca circular pe verticală pe nişte role,şi
în final şi la cea mau grea maşină, freza („regina”), la care făceam lucrări complexe de
fineţe, exactitate, şi de ajustare la diferite piese de lemn. Aici se lucra în două schimburi
şi era atelierul cu cele mai multe accidente de muncă, deoarece majoritatea celor care
lucrau aici nu erau de meserie, dar atelierul era cu grad mare de periculozitate, cu maşini-
unelte rapide cu câteva mii de turaţii pe minut, şi majoritatea celor care lucrau erau
„însemnaţi”, mai ales la mâini, după diverse accidente afară de repetate contuzii sau
vânătăi provocate de vreun leaţ sau scândură ce scăpa din grosime cu mare viteză dacă nu
stăteai lateral de aria periculoasă a maşinii, fie mai rău cu podul palmei retezat de abricht,
sau vânătăi de deget, sau degete întregi retezate de celelalte maşini.
După ce am trecut şi eu prin mici accidente cu contuzii şi vânătăi, şi chiar cu o
lovitură la plex cu o „scândurică” scăpată din grosime, când am leşinat, şi în 6 decembrie
1953, pe când lucram la freză, la o comandă de cozi de topor ce trebuiau terminate
repede, am avut un accident care s-a soldat cu secţionarea degetului mic şi parţial al

183
degetului patru de la mâna dreaptă.
La spitalul închisorii, Dr. Petrescu, chirurg din Ploieşti, deţinut politic m-a ajutat
prin retuşarea bonturilor degetelor secţionate accidental şi m-a pansat şi îngrijit până la
vindecarea chirurgicală, dar mai ales m-a încurajat tot timpul, eu fiind foarte disperat că
nu voi putea practica medicina niciodată din cauza accidentului cu pierderea degetelor.
Au trecut şi sărbătorile de Crăciun şi de Anul Nou, tristeţe, fără nici o bucurie, iar eu eram
după accident şi aveam deja în ianuarie 1954, executaţi 5 ani de condamnare, şi eram cu
gândul la cei dragi şi la sărbătorile de altădată, şi am cântat în surdină, mai mult în gând.,
de teama turnătorilor, colinde şi urări de sărbători, când în oraş se auzeau dangătele
clopotelor de la biserici, şi care treceau prin zidurile închisorii.
După vindecarea mâinii accidentate şi o scurtă convalescenţă, în ianuarie, am
început să lucrez tot la tâmplărie, dar în schimbul III, de noaptea, când făceam de fapt
depanări de maşini-unelte, schimbări de curele de transmisie, ascuţirea de pânze de
ferăstrău, stocări de materiale de lemn la fiecare maşină pentru schimbul I şi II, şi făceam
şi o curăţenie prin hala atelierului.
În 5 ianuarie aveam 5 ani de la arestare şi executasem condamnarea şi am cerut să
fiu dus la grefa închisorii, unde am fost „lămurit” că rămân în închisoare în continuare
deoarece nu s-a plătit amenda de 10.000 lei la care am fost condamnat în 1949 la proces,
şi că în acest caz se transformă automat într-o perioadă de detenţie în continuare, fără a
preciza durata. Deci, cu situaţia mea nu prea lămurită, cu noua „condamnare” în curs de
ispăşire am mai lucrat în fabrică toată primăvara anului 1954, până la sfârşitul lui aprilie,
când în ziua de 29, am fost chemat la grefă, după ce mi-am strâns puţinele „bagaje” ce le
aveam, şi după ce am predat la magazia închisorii zeghea de puşcăriaş, şi mi-am îmbrăcat
hainele mele şifonate, uzate şi demodate, iar de la biroul grefei am primit actele, adică
biletul de „eliberare” şi două librete CEC, iar un locotenent de securitate mi-a făcut
instructajul, că n-am voie să divulg nimic din timpul detenţiei, din închisorile şi lagărele
de muncă pe unde am trecut, şi am semnat un formular de declaraţie, a venit şi momentul
eliberării cu biletul nr. 49983/54 al Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de
Muncă, la ora 9 am ieşit pe poarta închisorii, împietrit parcă, fără emoţii, puţin dezorientat
în postura mea de „om liber” în „marele lagăr al ţării, şi tot ce voi mai suferi în
continuare.
Eroii martiri ai Aiudului sunt cinstiţi prin Monumentul-Mausoleu-Osuar, Calvarul
Aiudului, cu o Capelă şi Osuar din parcul-memorial plantat cu pini din Râpa Robilor cu
şapte cruci albe duble, îngemănate, simbolizând Solidaritatea dintre deţinuţii politici, şi o
cruce mare, masivă, neagră, culcată peste celelalte cruci duble, reprezentând –Crucea
Destinului. Acest mare şi impunător monument a fost ridicat prin grija AFDPR-ului Cluj,
Alba, Sibiu şi a celorlalte filiale din ţară, şi prin donaţii consistente ale foştilor deţinuţi
politici din străinătate, şi prin neobosita grijă a regretatului ing. Gh. Branoschi, sufletul
acestei lucrări, şi regretaţilor proiectanţi şi executanţi ai Monumentului, arhitect Anghel
Marcu şi arhitect Nicolae Goga. Lucrarea a fost terminată în 1988 şi a fost sfinţită în 14
septembrie, de Ziua Crucii, când au participat sute de foşti deţinuţi politici din toată ţara.

184
 REEDUCAREA DE LA PITEŞTI
ÎN ARHIVA DE ISTORIE ORALĂ A
MEMORIALULUI SIGHET
Corina CIMPOIERU,
Bucureşti, Romania

E xistenţa Arhivei de Istorie Orală a Memorialului Sighet începe cu anul

1993, când proiectul memorialului a fost prezentat de Ana Blandiana
Consiliului Europei, care în 1994 l-a luat sub egida sa..
Arhiva de istorie orală este depozitara înregistrărilor făcute în primul rând cu
supravieţuitorii gulagului românesc şi cu familiile acestora, dar şi cu alte persoane
care au conştientizat importanţa şi evoluţia evenimentelor trăite în perioada
comunistă. Activitatea de realizare şi arhivare a înregistrărilor are la bază o
metodologie stabilită. Anchetele de istorie orală se desfăşoară pornind de la un ghid
de interviu prin care se încearcă atât recuperarea evenimentelor cât şi experienţa
personală a celui care face mărturisirea. Prin acest tip de interviu oferim material de
cercetare pentru istorici, sociologi, economişti, scriitori, cineaşti etc.
Temele spre care ne-am orientat vizează evenimentele politice, sociale,
economice şi culturale ce au avut loc în România în intervalul 1944-1989 şi, de
asemenea, impactul evenimentelor asupra oamenilor. Ca teme mari de studiu voi
aminti: Partidele politice şi procesele liderilor politici; Epurarea administraţiei,
poliţiei, armatei, învăţământului şi justiţiei; Reeducarea de la Piteşti; Deportările;
Colectivizarea forţată a agriculturii; Revoltele ţărăneşti; Rezistenţa armată
anticomunistă; Organizaţii şi atitudini anticomuniste; Gulagul românesc; Revolta din
15 noiembrie 1987 de la Braşov; Demolările din Bucureşti şi altele.
La început, conştienţi de faptul că timpul lucrează împotriva noastră, eram
interesaţi mai ales de mărturiile foştilor deţinuţi politici, care datorită vârstei înaintate
erau din ce în ce mai puţini dispuşi să ne acorde o mărturie. Numărul mare al celor
care mureau şi nu mai ajungeau să depună mărturie ne făcea să lucrăm cu febrilitate.
Au fost câţiva ani de muncă voluntară asiduă, a fost o perioadă de entuziasm civic şi
ştiinţific, ce a însemnat un mare efort. Astăzi, privind în urmă, ne cutremurăm de
numărul mare al celor care nu mai sunt, dar au înregistrări în arhiva noastră, deci
efortul nu a fost în zadar.
Munca noastă a fost susţinută de buna colaborare cu Asociaţia Foştilor
Deţinuţi Politici din România, Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan, Asociaţia
Foştilor Încadraţi în Detaşamentele de Muncă Forţată, ICAR- Centrul de asistenţă
medicală pentru foştii deţinuţi politici.

185
 Reeducarea de la Piteşti – un exerciţiu de istorie orală
Arhiva de istorie orală cuprinde aproximativ 100 de ore de înregistrare despre
Fenomenul Piteşti, mărturiile fiind date în majoritate de cei care au cunoscut în mod
nemijlocit reeducarea de la Piteşti şi ecourile ei prezente în încercările de reeducare de la
Gherla, Ocnele Mari, Târgşor şi Canal.
Reconstituirea fenomenului Piteşti s-a încercat prin strângerea a cât mai multor
documente şi mărturii ale celor care au trecut prin această tragică experienţă care s-a
desfăşurat în închisorile comuniste. În această lucrare nu urmăresc o descriere generală a
Fenomenului Piteşti, pe care o putem găsi în cărţile memorialistice sau de documente
publicate, ci modul în care acesta este reflectat în interviurile de istorie orală ale unor
foşti deţinuţi politici trecuţi prin procesul diabolic de reeducare. Ceea ce mi se pare
interesant este tocmai acest travaliu al memoriei, care este un travaliu provocat de
interlocutor. Dacă în cărţile de memorialistică, mărturia decurge asemeni unei
spovedanii, care nu este ea însăşi lipsită de frământări interioare, dar pe care o faci unui
public indirect, oarecum necunoscut, în cazul unui interviu, interacţiunea este directă,
intervievatul şi cel care ascultă sunt faţă în faţă, iar mărturia este rezultatul acestei
interacţiuni, fiind deseori încărcată de vădite accente de responsabilitate, de scormonire
adâncă în memorie sau dimpotrivă pot apărea anumite reacţii de inhibiţie, de frică a
cuvântului rostit, de repercursiunile imediate sau ulterioare ale faptelor povestite.
Şi aici aş vrea să insist asupra atitudinii pe care o au cei rugaţi să ne dea o
mărturie pentru arhiva noastră de istorie orală despre evenimentele represive din perioada
comunismului, în general, şi despre Fenomenul Piteşti, în particular. Reacţiile sunt
diverse: fie experienţa trăită este prea dureroasă pentru a fi retrăită la nivelul povestirii şi
atunci factorul de vulnerabilitate îi împiedică pe interlocutorii noştri să povestească
despre trecut – în special, observăm cazul puţinilor supravieţuitori ai reeducării, care se
feresc să vorbească public sau dacă o fac informaţiile sunt adesea generale, nu ating
particularitatea evenimentului trăit; fie există încă teama de a povesti, teama ca lucrurile
rostite să se întoarcă împotriva martorilor (şi aici merită menţionate interviurile de
început din anii ‘90, când majoritatea intervievaţilor îşi exprimau această teamă, iar
mărturiile erau mult trunchiate); fie există datoria conştientă de a da mai departe, de a
împărtăşi din experienţa ta generaţiilor care vor veni, ca un gest de cunoaştere sau, dacă
vreţi, ca o lecţie de viaţă. Acest din urmă caz, este cel pe care încercăm să-l încurajăm
atunci când realizăm interviurile de istorie orală pentru arhiva noastră, conştienţi fiind că
fondul documentar creat va fi o „bază vie” pentru generaţiile viitoare de cercetători ai
perioadei gulagului românesc.
În cele ce urmează aş dori să vă prezint o scurtă radiografie a Reeducării de la
Piteşti, aşa cum apare ea în Arhiva de Istorie Orală a Memorialului de la Sighet, la
nivelul mărturiilor supravieţuitorilor. Am identificat 59 de mărturii ale celor care au
trecut prin procesul de reeducare de la Piteşti. Aceste mărturii au fost culese de-a lungul a
câtorva ani, cu menţiunea că interviurile au fost făcute de diverşi intervievatori şi nu în
cadrul unei campanii de înregistrări speciale pe acest subiect – care ar fi dus bineînţeles la
strângerea mult mai multor mărturii pe această temă.
Relatarea unui eveniment traumatic este un proces de o încărcătură psihică
deosebită ce implică multă vulnerabilitate. Trebuie menţionat faptul că discursul narativ
în cazul acestor mărturii este diferit ca structură de celelalte interviuri despre detenţie.
Astfel de experienţe traumatice pot produce reacţii de teamă, furie, ruşine sau vină
victimei, fiind astfel considerate mai degrabă ca lucruri ce trebuie să fie ţinute secret

186
decât ca poveşti de spus. De aceea, de foarte multe ori, rolul intervievatorului este foarte
important în obţinerea unei astfel de mărturii. Intervievatorul participă în mod direct la
această construcţie narativă despre trecut şi este cel care „provoacă” memoria.
Principalele teme-cheie, recurente în mărturiile despre reeducarea de la Piteşti
din arhiva noastră de istorie orală, se referă la fazele principale ale demascărilor, la
chinurile suportate în cadrul reeducării – de la bătăile cumplite la practicile degradante
legate de alimentaţie –, la cei morţi în reeducare sau la rezistenţa prin credinţă. În
continuare îmi propun să dau glas câtorva fragmente de mărturii care surprind aceste
momente-cheie sau inedite ale desfăşurării reeducării de la Piteşti.
Procesul diabolic de reeducare de la Piteşti a lăsat urme adânci în memoria celor
care i-au căzut victime. Ceea ce părea de neexplicat la momentul respectiv, se încearcă să
fie reconstituit la nivelul memoriei care are acces acum şi la alte repere – cadre1.
Majoritatea celor intervievaţi amintesc în mărturiile lor de teribilele faze ale
demascărilor, menite să mutileze psihic şi fizic pe deţinuţi:
„Revin la faptul că reabilitarea era în două etape: era o reabilitare interioară,
în care trebuia să spui totul despre tine, lucruri care priveau securitatea: despre părinţii
tăi, despre sora ta, despre mama ta, despre cunoştinţele tale; era apoi o reabilitare
exterioară în care trebuia să spui fel de fel de lucruri pe care le-ai văzut prin casele prin
care ai mers, la familiile pe unde ai mers. Şi, mi-am dat seama.... îi auzeam pe colegii
mei, deţinuţi, care erau în faza asta a demascărilor exterioare, cum spuneau ce au văzut
prin familiile la care au mers. Sunt convins că erau lucruri inventate. Cum doamna
cutare, să zic, o doamnă destul de onorabilă, făcea amor cu slugile, cum stăpânul făcea
amor cu alte slugi, cum, la nu ştiu ce mănăstire călugării, la rândul lor, sau măicuţele, la
rândul lor... nu mai lucruri din astea. Nu puteau să fie adevărate. Erau invenţii, dar
trebuiau să facă faţă acestui chin teribil, acestei spălări a creierului: să te
depersonalizeze, să te distrugă moral, să nu mai fii nimic, să fii un nimic.”2
Unul dintre intervievaţi îşi aminteşte de Ţurcanu şi prezentarea făcută de
acesta teribilului act de spălare a creierului:
„Ţurcanu îşi pregăteşte alocuţiunea prin care ne aduce la cunoştinţă care va fi
soarta noastră în urma acestei acţiuni de reeducare, prin care regimul ne oferă
posibilitatea să fim redaţi societăţii, ca cetăţeni onorabili şi cinstiţi, sau dacă nu
acceptăm, va trebui să ne împăcăm cu gândul morţii. Se plimba cu paşi rari prin faţa
noastră şi încerca să ne convingă de bunăvoinţa şi grija părintească pe care o are
regimul pentru noi. «Vi se dă posibilitatea să vă recâştigaţi libertatea, poate chiar mai
devreme decât vă aşteptaţi. Dar nu aşa cum vă închipuiţi voi, c-o să vină americanii să
vă scape. Că cine i-aşteaptă pe americani o s-aştepte mult şi bine. Regimul nostru de
democraţie populară vă dă această şansă. Nimeni nu vrea să vă distrugeţi tinereţea prin
puşcărie. Dar va trebui să daţi dovadă de cinste, de corectitudine, să demonstraţi că
regretaţi faptele antisociale pe care le-aţi săvârşit, şi să vă încadraţi cu sinceritate în
noua ordine socială care s-a instaurat în ţara noastră. Vi se cere aici să vă faceţi o
autodemascare totală, a tuturor faptelor pe care le-aţi săvârşit, şi a celor prin care să
subminaţi regimul. Dacă veţi fi sinceri şi veţi da pe faţă toate uneltirile de care v-aţi

1
Mă refer aici la cărţile de documente sau de mărturii apărute care de multe ori întregesc sau
stimulează memoria individuală a martorilor. Pe de altă parte, poate apărea şi aşa-numitul
fenomen de „poluare a memoriei” prin care martorul are tendinţa de a povesti ce a aflat din alte
surse consultate.
2
A.I.O.C.I.M.S., interviu cu S. M., casetele 264 I-II, realizator Adriana Perşa, 1 aprilie.1996

187
făcut vinovaţi, şi le regretaţi, regimul ştie să fie generos cu voi. Dacă însă vă veţi
încăpăţâna să rămâneţi cu mentalităţile voastre retrograde şi depăşite, veţi suporta toate
consecinţele acestei atitudini răuvoitoare, şi să nu vă miraţi dacă veţi pieri. Societatea n-
are nevoie de rămăşiţe burghezo-moşiereşti, fasciste, de partide istorice, anacronice.
Astăzi toată omenirea se îndreaptă spre comunism, care va transforma toate
mentalităţile învechite şi va instaura o nouă societate bazată pe dreptate, pe egalitate şi
pe libertate. Cine vrea să trăiască şi să vadă iar soarele libertăţii să se supună, cine nu
vrea să-şi schimbe atitudinea faţă de regimul nostru să ştie că va muri, poate chiar
aici.»”3
Dincolo de această prezentare vădit ameninţătoare nimeni nu putea, însă, să
prevadă chinurile îngrozitoare la care urmau să fie supuşi deţinuţii politici la Piteşti:
„Chinurile erau multiple şi de un sadism extraordinar: bătăi la tălpi – te suceau
cu faţa în jos, te ţineau de mâini şi de picioare, de cap, îţi băgau un prosop în gură, ca să
nu ţipi. Dar dacă făceai imprudenţa să ţipi şi să scoţi aerul din plămâni – ăsta funcţiona
ca o supapă – nu mai puteai să mai inspiri, pentru că de nas te ţineau cu degetele. Te
băteau la tălpi cu această rangă sau cu o bâtă, o coadă de mătură, cu sârmă, pentru a nu
face zgomot, până când picioarele se umflau, se făceau ca nişte pâini negre. După aceea
te trimiteau într-un colţ al camerei, unde era o cârpă îmbibată cu apă, şi te puneau să
mărşăluieşti, să-ţi repui din nou sângele în circulaţie. Te puneau cu faţa în sus sau lipit
de perete, ţinându-te, de asemeni, de mâini, de cap, de picioare… şi mai era lovitura de
maestru a lui Deaca. Era o lovitură cu pumnul la ficat, până când îţi pierdeai cunoştinţa,
cădeai pe jos, făceai pe tine şi aşa mai departe. Câte şi mai câte... Îţi băgau o sulă prin
muşchi, în picior, râcâiau pe oase; bătaia obişnuită, la faţă; te apuca de gât, în spatele
muşchilor ăstora sternocleidomastoidian, îţi apuca beregata şi te strângea până când nu
mai puteai să respiri. Încet-încet, mâinile ţi se înmuiau, picioarele se înmuiau şi cădeai
jos fără să mai poţi să ai vreo împotrivire.”4
La aceste chinuri îngrozitoare se adaugă şi practicile de tortură inumane
legate de alimentaţie, menite să accentueze starea de degradare prin care deţinutul era
forţat să treacă. Un exemplu în acest sens este oferit de mărturia unui supravieţuitor
al procesului de reeducare de la Piteşti:
„Masa...în general a fost o perioadă de toamnă când ni se aduceau murături pe
la ora 10, foarte sărate, nu ştiu dacă special făcute sau...şi eram obligaţi să le mâncăm
fără să avem voie să bem apă. Când venea mâncarea ne-o puneau în gamele din astea
militare cu un polonic din ăsta, o dată mai bună, o dată mai proastă, în special ţin minte
că erau copite din astea de vită nespălate, aşa cum se aduceau, aşa se băgau la cazan. Şi
îţi punea gamela, după ce luai mâncarea de la cazan, o puneai jos, îţi puneai sfertul de
pâine care se dădea o dată pe zi, îl puneai în gamelă şi nu aveai voie să îl fărâmi, îl
trânteai acolo în gamelă, te aşezai pe burtă şi cu capul în gamelă ca porcii, mâncai.”5
Nu toţi au rezistat din păcate. Mulţi chiar şi-au dorit moartea, ca singură scăpare
din infernul în care intraseră. Este şi cazul unuia dintre intervievaţi, care a încercat, fără
sorţi de izbândă, să se sinucidă:

3
A.I.O.C.I.M.S., interviu cu I. P. casetele 619 I-II-III, realizator Marius Barbulescu, 14 aprilie
1997.
4
A.I.O.C.I.M.S., interviul cit. cu S. M.
5
A.I.O.C.I.M.S., interviu cu A. M., casetele 211 (II) şi 212, realizator Almira Enuţă, 27 februarie 1996.

188
 “Am prins un borcan din acesta, când punea pe dedesubt, pe sub paturi să cureţe,
şi am reuşit să-l sparg, şi când ne-am dus la WC, am reuşit să-l sparg şi am venit cu un
ciob şi m-am băgat, m-am aşezat şi mi-am tăiat mâinile aicea şi aicea. Aveam tăietura pe
care deja mulţi o ştiau, aşa că mulţi au zis că mi-am tăiat beregata atunci. Nu, beregata
nu, mâinile. M-au văzut însă, m-au luat imediat, m-au dus sus, totuşi, m-au bandajat, şi
pe urmă a venit Ţurcanu şi m-a scos afară: «Ce faci mă, banditule? Tu crezi că mori
când vrei tu? Nu mori până nu borăşti tot. Să ştii, ai să mori când vrem noi!» Şi atunci
mi-am dat seama şi am devenit deodată laş, aşa, ca să mai rezist.”6
Exemple cutremurătoare apar şi în mărturiile altor intervievaţi care
rememorează, de astă dată, şi episoadele tragice ale uciderii sau sin-uciderii colegilor lor
de detenţie:
“Momentul culminant al acestui calvar l-a constituit însă pedepsirea bietului
Niţă Cornel în seara zilei de 28 februarie 1950. Ţurcanu avea de smuls nişte declaraţii
de la tânărul băcăoan, care nu se lăsase convins până acum să spună tot ce ştia sau ce
bănuia că se ştie. După câteva întrebări însoţite de ameninţările de rigoare, văzând că
răspunsul este nesatisfăcător, a asmuţit haita contra lui. Repezindu-i câţiva pumni, l-au
zvârlit într-un cerc format din şase-şapte torţionari, care l-au luat în primire cu pumnii şi
picioarele, zvârlindu-l de la unul la altul ca pe-o minge, până când a căzut jos ameţit. L-
au udat cu apă să se trezească, şi i-au dat un mic răgaz ca să se hotărască să vorbească.
Dar bietul băiat, fie că nu ştia, fie că-i era frică să declare, rezista cu dârzenie, şi nu
spunea decât „nu ştiu nimic”. Văzând că nu vroia să vorbească au început să-l bată la
tălpi, fără să-l descalţe. Loviturile primite prin încălţăminte sunt mult mai violente încât
durerile se localizează în special în cap. Apoi l-au pus să facă manej, lovindu-l din nou
cu pumnii până când a căzut iarăşi jos în nesimţire. Ţurcanu turba de furie văzând că nu
poate scoate de la el nici un cuvânt. Nu mai întâlnise până atunci atâta putere de
rezistenţă la nici unul dintre torturaţi. Iar acum un copil de 19-20 de ani primea
loviturile cele mai crâncene doar cu un uşor geamăt de durere. Noi care asistam la scena
aceasta de groază, care dura acum de vreo două ore, eram cu sufletele crispate, neştiind
până unde poate merge oribila maltratare a unui om. Dar bestialitatea călăilor a putut
întrece orice imaginaţie în supliciul pe care i l-au aplicat sărmanului copil. (…)
Urcându-se cu picioarele pe marginea priciului, Puşcaşu îl prinde cu mâinile legate la
spate şi răsucindu-le îl suspendă în aer într-o poziţie care sugera imaginea crucificării.
Bietul copil, cu capul complet vârât în piept, a mai avut puterea să scoată un strigăt
sfâşietor în momentul când i s-au luxat braţele, apoi făcea eforturi disperate să tragă aer
în piept. I se oprea respiraţia. În jurul lui vreo patru sau cinci torţionari, cu ciomegele, îl
loveau cu un îngrozitor sadism peste piept, peste cap, peste picioare, într-o infernală
poftă de distrugere a vieţii. După câteva zeci de lovituri, dintre care unele cu vârful
ciomagului în stomac şi în piept, i-au dat drumul să cadă de la înălţime. S-a prăbuşit
inert, cu faţa la pământ, fără să mai poată mişca din loc. După un timp a început să
delireze. Probabil că făcuse o hemoragie internă. La scurt timp a decedat.”7
„Într-o dimineaţă ne-au dus la baie. Pleca o grupă şi cealaltă grupă se
pregătea, şi stătea la uşă, şi în momentul când ceilalţi intrau, aceştia ieşeau. Într-adevăr
ceilalţi au venit, a bătut gardianul în uşă şi când a deschis, un alt coleg de-al nostru
Vătăşoiu Gheorghe a ţâşnit printre noi şi s-a aruncat în golul scărilor. A fost un lac de
sânge. S-a sinucis. Bineînţeles s-a oprit plecarea la baie. Mi-aduc aminte când a fost

6
A.I.O.C.I.M.S., interviu cu Gh. G., casetele 287 I-II-III-IV, realizator Lavinia Dinu, 7 mai 1996.
7
A.I.O.C.I.M.S., interviul cit. cu I.P.

189
iarăşi ca să ieşim pe culoar am văzut că erau puse plase de sârmă la scări.”8
Toate aceste exemple sunt mărturii despre un infern de neimaginat pentru cei
de azi. Reconstituirea sau retrăirea „la nivel discursiv” a trecutului traumatic,
reprezintă pentru mulţi dintre supravieţuitori mai mult decât un „travaliu personal”.
Este un act conştient de împărtăşire spre cunoaştere a unei file de istorie de mulţi pe
nedrept ignorate. Ceea ce ne-am propus prin strângerea acestor documente sonore
despre trecut este de a pune la dispoziţia celor care se vor interesa de această
perioadă, un fond autentic de mărturii a căror valoare istorică este de necontestat.
Multe dintre interviurile din arhiva noastră de istorie orală au fost deja folosite ca
surse pentru realizarea de studii de specialitate.

În Muzeul Memorial al victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

de la Sighet, în sălile de expunere, se regăsesc CD Playere care oferă
vizitatorilor posibilitatea ascultării unor fragmente de înregistrări având
tematica sălii respective. O parte din mărturiile citate mai sus pot fi, astfel,
ascultate în sala special dedicată Fenomenului de reeducare de la Piteşti.

Fenomenul Piteşti. Sala expoziţională

de la Memorialul Victimelor
Comunismului şi al Rezistenţei de la
Sighet.

8
A.I.O.C.I.M.S., interviu cu F.B., caseta 19, realizator nespecificat.

190
 O VICTIMĂ A REGIMULUI COMUNIST DIN
ROMÂNIA. PE URMELE UNUI TÂNĂR
MATURIZAT ÎNCĂ DIN COPILĂRIE:
ALEXANDRU COŞEREANU
Cicerone IONIŢOIU, Paris, Franţa,
fost deţinut politic

C ând s-a terminat războiul nu împlinise încă 14 ani. S-a născut la 11

octombrie 1931, în satul Gârleni, de lângă Buhuşi. După încheierea
armistiţiului părinţii s-au mutat la Comăneşti iar el era elev de liceu. De
atunci a rămas cu imaginea vagoanelor de vite, încărcate, în plină iarnă, cu oameni
care veneau cu trenurile de marfă dinspre Ghimeş –Palanca şi goneau spre URSS, la
munca forţată din bazinul Doneţului. Se dezlănţuiseră deportările.
În ţară se instaurase o stare haotică de către invadator. Prim –ministrul,
generalul Nicolae Rădescu, relata: „Timp de trei luni cât a durat guvernarea mea,
trupele sovietice s-au dedat la jafuri şi la omorârea oamenilor la întâmplare. În fiecare
zi eram obişnuit să primesc rapoarte asupra furturilor şi asasinatelor săvârşite timp de
24 de ore. Nici un membru sovietic al Comisiei Aliate de Control şi nici
reprezentanţii diplomatici sovietici nu au luat în considerare numeroasele mele
plângeri. În loc să ia măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice,
aceleaşi autorităţi sovietice pretindeau ca Ministerul de Interne să ordone executarea
oricărui român care ar încerca să se apere în cazul că ar fi atacat de soldaţi sovietici.
Paralel cu această teroare membrii partidului comunist organizau, sub privirile
binevoitoare ale autorităţilor sovietice, bande de huligani pe care ei înşişi le
conduceau în atacurile împotriva autorităţilor noastre şi împiedicau armata şi poliţia
română să impună respectarea legii.”
În această atmosferă, în regiunea carboniferă de pe valea Trotuşului,
întreprinderea „Creditul Carbonifer” din Comăneşti a dat un mare număr de huligani,
angajaţi ai partidului comunist, în vederea dezorganizării societăţii şi semănării
groazei în lumea cinstită. Înarmate cu săculeţe de 40-50 cm lungime, şi cu diametrul
de 5 cm, confecţionate din pânză tare şi pline cu nisip, echipe formate din 3-4
huligani, muncitori minieri, intrau noaptea în casele oamenilor şi începeau să-i bată
cu aceste „arme”, înlocuitoarele bastoanelor de cauciuc. Metoda nu lăsa urme dar
leziunile interne erau grave. Câte 4-5 echipe de acest fel terorizau peste noapte un
întreg cartier. Dezlănţuirea instinctelor animalice ale noilor membri ai partidului
comunist se îndreptau mai ales asupra membrilor şi simpatizanţilor partidelor de
opoziţie. Aşa a început activitatea guvernului procomunist Petre Groza, instaurat de
Vâşinski după 6 martie 1945.
Jaful şi abuzurile se instalaseră peste tot. Cine se opunea era tratat drept
fascist. Delaţiunea începuse să se extindă şi devenise o virtute.
Pe lângă bunurile noastre jefuite începuseră să se scurgă zi şi noapte bunurile

191
unei jumătăţi de Europă „eliberată”, venind dinspre Ghimeş –Palanca spre Moldova.
Trenurile de 50-60 de vagoane de marfă se înghesuiseră pe Valea Trotuşului, ocupând
toate liniile de garare şi staţionând uneori 3-4 zile. Liniile secundare din Moldova
erau paralizate şi în acest timp se lucra la lărgirea ecartamentului liniei ferate spre
Ungheni.
În timp ce staţionau trenurile sovietice soldaţii însoţitori plecau la jaf prin
satele din apropiere. Oamenii păgubiţi de pe traseu au început să reacţioneze. Aşa a
luat fiinţă o primă formă de rezistenţă şi de ripostă împotriva celui ce se dovedea a fi
invadator. Se organizau câte 3-4 persoane şi doar îi auzeai: „Hai să-i pedepsim pe
rusnaci!” Nu numai vârstnicii dar şi copiii plecau la „vânat”. Înarmaţi cu câte o daltă
solidă şi cu câte un ciocan greu în servietă iar în buzunar cu un pistol, se strecurau în
vagoane şi în mersul trenului distrugeau tot ce se putea: aparate de precizie, măsură şi
control, glisiere, lanţuri de transmisie, într-un cuvânt, scoteau din uz multe instalaţii
prădate din Europa şi pornite pe drumul URSS.
Într-o astfel de echipă, Sandu Coşereanu cu Maftei, Gheorghiţă şi Mitru au
început şi ei să acţioneze împotriva jefuitorilor. Pe drumurile înserării întâlneau
sovietici beţi târând după ei fel de fel de obiecte din casele ţăranilor. Odată au dat
peste unul ducând un butoiaş de vreo 20 de litri cu ţuică, pe care îl furase de la Mama
Dochia, o văduvă de vreo 75 de ani. După ce l-au bătut bine pe rusnac, tinerii noştri l-
au obligat să-l ducă în spate, la locul de unde îl furase.
Ascultând istorioarele acestui copil ce a fost nevoit să înfrunte de mic
barbariile bolşevicilor, nu te mai miră de ce fiii poporului român au fost nevoiţi să se
bată pe viaţă şi pe moarte, cu ce aveau la îndemână, cu furci şi coase, cu pistoale şi
grenade, pe ogoare, pe uliţe, până în creierul munţilor, fiindcă dreptatea este una şi ei
trebuie să ne supunem şi să o cinstim.
Au mai trecut doar trei ani şi la vârsta de 17 ani Alexandru Coşereanu a fost
arestat de la liceu şi dus la Securitatea din Bacău, unde anchetatorul Herşcovici l-a
torturat îngrozitor, jucându-l cu cizmele şi strigându-i să spună tot ce ştie şi pe toţi pe
care îi ştie că sunt împotriva clasei muncitoare.
I-au întocmit acte de trimitere în judecata poporului şi într-un grup de 11
duşmani ai regimului a descins din dubă la închisoarea din Galaţi marfă nouă iar
directorul Petrache Goiciu s-a grăbit să o ia în primire. Se lăuda că fusese coleg la
şaibă cu Gheorghiu –Dej. Înalt, mătăhălos, buze mari, roşu la faţă, la prima şi ultima
privire un monstru, o făptură a cărei inteligenţă nu părea că licărise pe undeva şi
cândva. Se baza pe forţă, bineînţeles adaptată mediului şi dispoziţiilor primite:
pumnul, ciomagul, lovituri cu toate membrele corpului, din orice poziţie, însoţite de
urlete şi articulaţii gângave ce nu reuşeau de multe ori să depăşească cuvântul „mă –
tii”. El îl primea şi îi plăcea să o facă, pe fiecare român arestat şi trimis la secţia lui
satanică, din infernul comunist, pe care cu deosebit sadism o conducea. La acea oră
mai avea sub comanda lui ctitori ai României Mari: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie
Lazăr etc.
În prima curte a închisorii, cu spatele la zid, la distanţă de un metru între ei şi
în poziţie de drepţi, au fost aranjaţi noii veniţi în vederea recepţionării lor de către
zisul comandant. Deodată poarta s-a deschis şi au dat năvală 10-12 gradaţi. Unul avea
stele. Printre ei unul ţinea în braţe nişte dosare şi căuta un taburet pe care să le aşeze.
Cel cu stea în frunte şi cu altele pe umeri a făcut un pas înainte, ceilalţi 2 -3 paşi
îndărăt. Cel din frunte i-a măsurat cu privirea şi în gând parcă îşi căuta cuvintele

192
potrivite ca să impresioneze. Cu vocea joasă şi parcă plină de curiozitate, s-a adresat
primului, ridicând glasul cu fiecare silabă articulată.
„Ce ai fost mă?” –„Am fost preot domnule”, răspunde preotul Petre Băcăoanu,
catolic. –„ Cum adică (făcând mai pe curiosul), popă?” -„ Nu domnule, am fost
preot.” –„ Mă, eu te întreb........nu popă?” –„ Nu” a deschis omul gura şi nu a apucat
să răspundă, că o palmă zdravănă l-a azvârlit pe jos. În acel moment zeci de cizme şi
pumni s-au repezit să-l ridice pe cel oropsit. Ridicat la verticală nu termina răspunsul
şi din nou era ridicat de jos, până ce omul Domnului ne mai simţindu-şi trupul, a
răspuns: „ Am fost popă”.
Atunci pe faţa lui Goiciu a apărut un rânjet şi a continuat: „Păi vezi că ştii ce ai
fost şi ai uitat? Şi, mă rog, de ce eşti aici?” -„Nu ştiu! Mi s-a spus că sunt acuzat
........” şi altă lovitură l-a aruncat la pământ şi tot aşa până când preotul a spus că e
vinovat de complot împotriva regimului. „ În sfârşit”, a răsuflat Goiciu, „pentru asta
s-a străduit Securitatea să descopere adevărul şi să o spui la proces, cu curaj...... că
după aia tot la mine te întorci”.
Ajunge la al zecelea, un copil căruia mustaţa nu-i mijise –Alexandru
Coşereanu, îmbrăcat ca vai de lume şi care îşi făcea fel de fel de planuri în faţa
spectacolului uluitor, în timp ce căciula fără păr pe ea i se înfunda din ce în ce pe cap
şi bărbia i se apropia de piept, gândindu-se cum să scape mai uşor.
Goiciu s-a apropiat de el, l-a măsurat şi cu un pumn sub bărbie i-a ridicat
privirea în sus. „Ce ai făcut măi copile?” –„Nu am făcut nimic”. –„Ce ai fost tu?” –
„Am fost ucenic la Creditul Carbonifer din Comăneşti”. –„Fiu al clasei muncitoare”.
Între timp l-a măsurat din creştet până în tălpi. „Mama ta plânge după tine ....şi tu îţi
pierzi tinereţea. Ia dă dosarul”, s-a adresat unui sergent. După ce l-a răsfoit l-a aruncat
şi a spus: „Bine măi banditule” şi elevul din Bacău s-a ridicat ajutat de cizmele şi
pumnii binevoitori ai haitei lui Goiciu. „Toată viaţa ai umblat cu escrocherii iar acum
cauţi să induci în eroare clasa muncitoare”. O nouă palmă a făcut să fie ajutat să se
ridice. „Mă, nu-ţi merge cu clasa muncitoare”. Şi după ce a fost pus pe picioare s-a
adresat gradaţilor: „De unul singur în celulă !”
În fiecare dimineaţă, după deschidere Goiciu te bătea ca să ţii minte şi să
recunoşti ce ai „recunoscut” la Securitate, că de nu, tot la el te întorci.
După 4-5 luni, într-o dimineaţă, Alexandru Coşereanu a fost dus în faţa a trei
militari în deplasare de la Constanţa, care se numeau „complet de judecată”. Până la
prânz a şi ieşit cu o condamnare de 7 ani, fapt îmbucurător pentru găgăuzul Petrache
Goiciu.
Calificat cu o condamnare, a luat drumul infernului, mai întâi în catacombele
lui Maromet de la Jilava şi apoi cu prima „cursă” la „Canalul morţii”. A trecut prin
brigăzile lui Bâlă, Toropu iar după 3-4 luni a fost repartizat la fostul plutonier de
jandarmi Teodor Neagu, condamnat pentru crime de război şi care la acea dată, în
1951, ajunsese brigadier cu activitate promiţătoare în slujba administraţiei, fapt pentru
care i s-a încredinţat o brigadă de elevi pedepsiţi, ca să-i „reeduce” prin muncă
forţată. Aşa era tineretul atunci, refractar la nedreptăţi, cu coloana vertebrală
neîncovoiată.
Scheletului numit Coşereanu numai munca îi lipsea. Pe şantiere era dus cu
picioare în fund de către ostaşii din gardă, neputând nici să mai meargă.
La Mamaia, ceva mai departe de tovarăşii care veneau să se bronzeze, ei tinerii,
cu izmenele făcute jug după gât, împingeau roabele încărcate cu vârf, cu pământ din

193
albia visată a canalului însângerat, versificat de Robert Cahuleanu (Andrei Ciurunga):
„....Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./
Să facem drum vapoarelor de mâine, / am despicat Dobrogea cu lopata........”
Înjurăturile proferate de acest biped Neagu nu mai conteneau, mai ales de când
s-a „modernizat” munca, introducându-se dieselul care transporta vagoneţii cu
pământ, în timp ce vocabularul brigadierului evoluase şi el, pe lângă pomenirea
mamelor, completându-l cu îndemnul comunist: „Dăi până mori!”
Pământul tare, de săreau scântei la folosirea târnăcopului, după fiecare ploicică
devenea clisos, încât nu se dezlipea de pe cazma sau lopată, fiind nevoie ca după
fiecare aruncătură să se curăţe unealta, robii ajutându-se între ei la această operaţie.
Acestui spectacol dantesc i se adăuga şi şuieratul dieselului, pe fundalul căruia Neagu
urla: „Dăi până mori, grăbeşte banditule, grăbeşte să-ţi câştigi mâncarea”.
Alexandru Coşereanu auzea îndemnul brigadierului şi în gând şi-a făcut
socoteala: „În aceste condiţii mor şi de ce să mor singur, când pot şi cât mai am încă
putere să omor 1-2 dintre cei care ne schingiuiesc”.
Întors de pe şantier, cu picioarele târându-le şi mâinile numai băşici, a ajuns în
„haşul A”. Nu i-a mai ars nici de mâncare. A pândit până ce brigadierul Andrei Balla
şi pontatorul Clinciu Gheorghe au ieşit din camera lor şi Neagu a rămas singur. A
intrat peste el şi cu spatele la uşă, ca să nu intre cineva, i-a zis: „Domnule, am venit
să-ţi spun un singur lucru: Mă vezi cum sunt şi ştii din ce cauză am ajuns în halul
ăsta. Nu ştiu dacă dumneata ai mamă sau poate nu ai cunoscut-o!?” Luat prin
surprindere şi probabil ca să-i fie pe plac, pentru că nu ştia la ce se poate aştepta,
brigadierul a răspuns: „Sigur că am avut”. –„Dacă te aud înjurându-mă de mamă nu
mai sunt responsabil, mor cu dumneata de gât”. A deschis uşa şi a plecat fără să mai
aştepte alt răspuns.
Şi într-adevăr nu l-a mai înjurat.
Dar pe Coşereanu îl obseda concluzia la care ajunsese, că trebuie să facă ceva,
să nu moară în acest infern, exterminat prin muncă forţată. Şi ochii îi pusese pe
brigadierul Neagu, care era fiara cea mai apropiată de el.
Ajunsese epuizat, cu degetele crăpate până la os. Unealta nu o mai putea
strânge în mână şi gândul îl frământa: „ Dacă nu mă hotărăsc azi, mâine va fi prea
târziu”.
Era într-o vineri. Stătea pe taluz la Mamaia, rezemat în lopată. Vedea cum
oamenii cădeau cu lopata plină. Nu mai aveau putere să o azvârle, în timp ce dieselul
fluiera şi Neagu striga: „Dăi până mori banditule!”
În el toată fiinţa a început să clocotească. Brigadierul l-a observat şi s-a
îndreptat spre acest schelet proptit. Când a fost la doi paşi de Coşereanu dieselul a
plecat şuierând şi Teodor Neagu a întors capul şi văzând că în vagoneţi ar mai fi avut
loc câteva lopeţi aruncate din mers, în fugă, a urlat: „Dăi până mori!” Coşereanu nu a
mai văzut nimic în faţa ochilor. A ridicat lopata adunându-şi toate puterile şi a
coborât-o cu sete deasupra capului brigadierului. O fracţiune de secundă şi Neagu s-a
întors, spre norocul lui. Lopata i-a şters urechea, a căzut pe omoplat şi l-a făcut
grămadă.
Sus pe taluz, garda înlemnise şi nu le venea să creadă ochilor. Un şef de echipă,
mâna dreaptă a brigadierului, s-a repezit la Coşereanu strigând: „Te omor!” În acel
moment rafalele puştilor mitralieră au început să latre iar comanda „Culcat, cu burta
la pământ!” a blocat tot şantierul. Numai Alexandru Coşereanu a coborât liniştit şi s-a

194
îndreptat spre ghereta de lemn în care se reparau uneltele. Dulgherul, un macedonean,
îl aştepta în uşă şi i-a spus: „Bravo, acum să vedem ce te aşteaptă”.
Intrat în baracă, Coşereanu a pus mâna pe o bardă şi s-a retras într-un colţ.
Şeful gărzii cu câţiva ostaşi au sosit cât ai clipi la uşa gheretei, în timp ce rachetele
roşii fulgerau cerul, strigând: „ Banditule, dă barda. Faci instigaţie pe şantier?” –„Nu
stau de vorbă decât cu procurorul” a fost răspunsul scurt al lui Coşereanu.
Era după moartea lui Ion Simionescu, din cauza muncii forţate şi a
„reeducării”. Nimeni nu a avut curajul să intre în gheretă. Şeful gărzii i-a chemat pe
brigadieri şi le-a ordonat începerea lucrului.
Între timp a sosit locotenentul –major Vornicu şi Coşereanu i-a dat barda. A
fost apucat de cap, de zdreanţa de zeghe care îi acoperea scheletul şi târât afară, cu
picioare în fund. Capul şi corpul i-au fost bombardate cu orice. El închidea ochii şi
lăsa capul în jos. A fost trântit la pământ şi jucat în picioare, frământat. Şeful gărzii a
fost cel mai fioros. Înjura, lovea şi striga: „ Instigatorul, banditul, nu vrea să
muncească!”
A sosit un camion cu ostaşi pentru întărirea pazei şi din el a coborât un alt
locotenent –major. S-a sunat adunarea şantierului şi Coşereanu a fost aşezat în
picioare pe un muşuroi de pământ de vreun metru înălţime iar cel cu trei stele s-a
adresat robilor: „Uitaţi-vă la el. La toţi vi se vor tăia pachetele fiindcă nu l-aţi
demascat!” Şi adresându-se vinovatului i-a zis: „Uite măi băiete, eu te execut”. Şi a
scos pistolul. Coşereanu şi-a scos căciula şi privindu-l fix în ochi i-a spus: „Trage
bine!” Ofiţerul schimbând glasul i s-a adresat: „ Măi băiete, vrei să mori aici?” –„Da!
Nu mai pot suporta. Nu vreau şi nu mai pot să muncesc. Eu trebuie să mor azi, decât
să mă omorâţi voi mâine. Aţi pus la cale un infern. Nu se mai poate trăi!”
Înfăşurat cu sârmă ghimpată, ca un buştean şi apucat de cap şi de picioare,
Coşereanu a fost aruncat în camionul care peste hârtoape l-a dus gonind în lagărul de
exterminare Peninsula, unde îl aşteptau comandantul Lazăr Tiberiu şi politrucul
Chirion. A fost desfăşurat din sârma ghimpată şi împins în biroul politrucului.
Dezbrăcat, rămas numai în pantaloni, aştepta să înceapă biciuirea oaselor. Pielea îi
sângera, îi era deja plesnită din cauza sârmei ghimpate, de pe drumul „Golgotei”, de
la Mamaia la lagăr.
Chirion a ieşit afară, chemat de comandant. Doctorul care fusese şi el solicitat
de la infirmerie, fost colonel, acum deţinut –Traian Mihăilescu a deschis uşa şi mai
mult în şoaptă i s-a adresat: „Ce trebuie să fac pentru dumneata?” Coşereanu i-a
răspuns: „Nu vedeţi că am 40 de kg. şi nu mai pot munci?” Brusc a revenit Chirion şi
l-a întrebat pe medic: „Ce are?” aşteptând să-i răspundă că este sănătos. Dar Traian
Mihăilescu, îngrozit de priveliştea din faţă a încercat totuşi imposibilul şi i-a răspuns
politrucului: „Priviţi, e un cadavru.....trebuie să-l iau la infirmerie să-l consult, să pot
într-adevăr să pun diagnosticul”. –„ Ia-l!” a răspuns „Quasimodo”, cum pe drept
cuvânt era poreclit politicul, parcă ieşit dintr-o cavernă.
Coşereanu a stat o zi pe pat, fără să facă nimic şi cu mâncare nevisată. Era
prima zi de când sosise în lagăr, de când nu ieşea nici la corvoadă şi nici la
numărătoare. Dar a fost şi ultima.
A doua zi, scos din infirmerie, a intrat în carceră, pentru trei săptămâni, într-o
gheretă de lemn de 70 x 70 cm.,aşezată lângă administraţie, sub cerul liber, în care nu
puteai sta decât ţeapăn. Dacă te întorceai în diagonală aveai posibilitatea să-ţi îndoi
puţin genunchii. Mâncarea –doar o jumătate de raţie.

195
 Într-o zi „Quasimodo” a deschis uşa carcerii şi s-a adresat unui deţinut care îl
însoţea: „Şişule, îl iei la tine la mecanici!”
A doua zi a fost scos la cariera de la Ovidiu. După ce au ajuns la locul de
muncă, un ofiţer s-a îndreptat spre brigada de mecanici şi le-a atras atenţia celor de
acolo: „Să fiţi vigilenţi, să nu fugă, să nu facă vreun lucru contrar regulamentului. Cu
ochii pe el! Si acum cine îl ia să lucreze în echipă?”
După o tăcere, când toţi îl examinau pe noul venit, s-a auzit: „Iau eu băiatul cu
mine”. Coşereanu a fost dus lângă un strung şi cel care îşi asumase răspunderea i-a
zis: „Mă cheamă Petrică Herghelegiu, fac puşcărie de patru ani, sunt legionar, am
şase copii şi am fost muncitor la CFR –Vagoane din Iaşi”. –„ Şi pentru ce sunteţi
aici?” l-a întrebat Coşereanu. „Motive nu aş avea, cum de altfel nu are nimeni de aici.
Am spus NU când alţii se grăbeau să spună DA”. Continuând, l-a sfătuit să stea acolo
şi să facă ce îi va spune el. „Ai să vezi că nu e greu”. –„Nu mă interesează munca”, i-
a răspuns Coşereanu. „Ştiu, i-a răspuns nea Petrică, cum i se spunea de către toţi, dar
ce vrei să faci, că ne omoară ăştia”.
Din când în când veneau ofiţerii să-l întrebe, în şoaptă, ce face „ucenicul”. Şi
nea Petrică răspundea ca să audă toţi: „Tace cum tace fierul pe care îl lucrez la strung
şi face destul pentru puterile lui.
Într-o bună zi, în 1952, a fost suit într-o dubă neagră, venită de la Securitatea
din Constanţa şi trimis cu vagonul –dubă la Ministerul de Interne, unde s-a încercat să
i se însceneze un proces de instigare, rebeliune şi tentativă de crimă.
Trimis la Gherla, a ajuns într-o perioadă de oarecare relaxare, deoarece
torţionarii studenţilor fuseseră ridicaţi şi trimişi spre o destinaţie necunoscută la acea
dată. În schimb rămăsese tartorul infernului –Goiciu, care cum l-a văzut i s-a adresat:
„Ţi-am spus să te astâmperi că iar dai peste mine!”
Şi-a continuat viaţa de puşcăriaş, când în carceră, când în atelier, când cu
jumătate de raţie de mâncare pentru neîndeplinirea normei, când bolnav prin
infirmerie, până în 1956, la împlinirea pedepsei de 7 ani, când a fost eliberat, dar nu a
putut ajunge acasă, fiind internat în Spitalul TBC –osos de la Tuzla. După două luni
de spitalizare a ajuns acasă în cârje. S-a pus pe picioare şi în noiembrie 1956, în
timpul revoluţiei din Ungaria, s-a înţeles cu Mihai Otparlic şi au plecat din ţară într-
un vagon cu struguri, ce avea destinaţia Viena.
Au încercat să-l prindă şi să-l aducă în ţară, de la Paris, unde se stabilise, pentru
a fi judecat în procesul ce a avut loc în 1962 şi în care au fost implicaţi mama lui,
şeful de gară şi alţii bănuiţi că i-ar fi ajutat. Prin Sentinţa nr. 77/ 1962 lui i s-au dat 25
de ani, în contumacie.
A murit la Paris, la 1 mai 1989, ca urmare a tratamentului inuman îndurat în
temniţele regimului comunist.

196
LUPTĂTORI DIN REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ
IMPLICAŢI ÎN REEDUCARE
(GRUPURILE DIN MUNŢII APUSENI ŞI JUDEŢUL ALBA)

Liviu PLEŞA,
Bucureşti, Romania

U niversul concentraţionar românesc a cunoscut una dintre cele mai

brutale metode de tortură: reeducarea. Aplicată îndeosebi în prima
jumătate a anilor ’50, în forma sa cea mai dură, reeducarea s-a practicat
în penitenciarele din România până în anul 1964, dar în ultimii ani formele sale
violente erau mult atenuate. În materialul de faţă de vom referi doar la prima formă a
reeducării, care a cunoscut de altfel şi unele excese inimaginabilei. Vom avea în
atenţie cazul luptătorilor din rezistenţa anticomunistă armată din Munţii Apuseni, care
în unele cazuri, după arestare, aveau să cunoască ororile reeducării.
Începând din anul 1948 în Munţii Apuseni şi la poalele acestora din jud. Alba
fiinţau mai multe grupuri de rezistenţă: mr. Nicolae Dabija-fraţii Macavei, Alexandru
Maxim, Ştefan Popa, Leon Şuşman, Cornel Deac, fraţii Spaniol ş.a. Din rândurile
acestora, fie ca membrii fie ca persoane de sprijin, au făcut parte câteva sute de
locuitori, în imensa majoritate a cazurilor ţărani, cărora însă li s-au adăugat şi preoţi
greco-catolici, învăţători, studenţi, elevi etc. Din punct de vedere al apartenenţei
politice din trecut, o mare parte din aderenţi fuseseră membri P.N.Ţ. (organizaţia
Alexandru Maxim) sau legionari (grupul Ştefan Popa şi parţial Leon Şuşman), dar
preponderent fuseseră apolitici, fiind însufleţiţi doar de sentimentele lor
anticomunisteii.
În primăvara anului 1949 Securitatea a reuşit însă să anihileze majoritatea
acestor organizaţii de rezistenţă, singurul lider ce a scăpat nearestat fiind Leon
Şuşman, care s-a refugiat în vârful Apusenilor, în zona comunelor Poşaga şi Segagea,
unde a rezistat până în 1957. Securitatea a operat sute de arestări, persoanele
respective fiind condamnate la ani grei de închisoare, liderii fiind fie condamnaţi la
moarte (Nicolae Dabija, Traian Macavei ş.a.), fie asasinaţi în detenţie (Alexandru
Maxim ş.a.)iii. În închisoare, o parte dintre aceşti luptători aveau să cunoască şi
atrocităţile reeducării.
Prima fază a reeducării a fost aplicată îndeosebi în penitenciarele Piteşti
(asupra studenţilor), Gherla (asupra legionarilor) şi în Colonia Peninsula de la Canal.
La Piteşti au fost închişi şi studenţii care au făcut parte din grupurile de
rezistenţă din Apuseni. Dintre aceştia, evocăm îndeosebi cazul lui Radu Anton
Ionescu. Născut la 2 ianuarie 1930 în Bucureşti, era student la Facultatea de Litere şi
la Academia Comercială din Bucureşti. Membru al T.U.N.Ţ., a făcut legătura dintre
Ionel Robu (fostul secretar al T.U.N.Ţ. Bucureşti) şi organizaţia lui Alexandru
Maxim, făcând mai multe deplasări în judeţul Alba, unde a dat instrucţiuni pentru

197
organizarea membrilor P.N.Ţ. într-un grup de rezistenţă. A fost arestat la 16 martie
1949 şi anchetat la Sibiu. Caracterizat de lt. Ticiu Ladislau: „Inteligent, nu a vrut să
recunoască de la început faptele sale, (…) încarnat reacţionar, urăşte de moarte
regimul actual şi reformele sale”iv. A fost condamnat la 25 ani muncă silnică şi
confiscarea averii. Închis la Penitenciarul Piteşti (14 noiembrie 1949-30 august 1951),
apoi la Penitenciarul Gherla (până în 1954). A fost o victimă a reeducărilor din cele
două penitenciare, în urma cărora s-a îmbolnăvit psihic. Spre exemplu, în
Penitenciarul Piteşti a fost torturat în Camera 3 subsol, de către un comitet de
demascare format din Constantin Juberian, Nicolae Zaharia şi Eugen Măgirescuv.
După procesul lotului Ţurcanu, mama sa a încercat să obţină eliberarea,
arătând că şi Radu Ionescu era o victimă a reeducării. La 9 noiembrie 1954, mama sa
a înaintat un memoriu către preşedintele Tribunalului de Casare din Bucureşti, cu
următorul conţinut: „Vă expun cu durere următoarele fapte: Fiul meu după
condamnare a fost trimis Penitenciarului Piteşti, iar de acolo transferat la
Penitenciarul Gherla. În urma regimului la care a fost supus, fiul meu a suferit un şoc
mintal, fiind transportat la spitalul Văcăreşti, care spital neavând secţie de boli
mintale l-a trimis la Spitalul unificat nr. 9 (Central), unde se află actualmente. (…) vă
rog insistent să luaţi în considerare această plângere a mea, încercând ca cel puţin
după aproape 6 ani de suferinţe ale fiului meu să găsiţi o soluţie echitabilă, ca om de
drept pentru a putea fi rejudecat printr-o cerere de îndreptare. Vă rog să apreciaţi că
este unicul meu fiu, tatăl său a decedat pe frontul de Vest”vi.
Tribunalul a cerut detalii, iar medicii de la Spitalul de boli nervoase nr. 9 au
răspuns că deţinutul era bolnav de schizofrenie. Pentru a contracara această afirmaţie,
la 27 martie 1955 Radu Ionescu fost internat de Securitate la Penitenciarul spital
Văcăreşti, iar medicii de acolo au trimis şi ei o adresă în care, fără a putea nega boala,
încercau să demonstreze că aceasta ar fi debutat încă dinainte de arestare, aşadar ea nu
s-ar fi datorat regimului de detenţie (reamintim aici faptul că el era student la două
facultăţi). Radu Ionescu a fost retrimis la Spitalul nr. 9, unde medicii nu doar că au
plasat începutul bolii în timpul detenţiei, dar chiar au arătat că starea sa de sănătate se
agrava continuu. În consecinţă, demersul mamei sale a fost soluţionat favorabil, astfel
încât Radu Ionescu a fost eliberat din penitenciar la 31 mai 1955, la 6 luni după
memoriu, dar în momentul eliberării el era internat în spital, unde medicii încercau să-
l trateze de traumele maltratărilor la care a fost supus în timpul reeducărilor de la
Piteşti şi Gherla.
Un alt student închis la Piteşti a fost Ioan Oargă. Născut la 9 martie 1926 în
satul Şeuşa, jud. Alba, în 1949 era student în anul I la Academia Comercială din
Braşov. Arestat la 28 martie 1949, pentru apartenenţă la grupul condus de mr. Dabija,
a fost anchetat cu duritate la Alba Iuliavii şi condamnat la 10 ani muncă silnică şi
confiscarea averii. Închis la Piteşti (15 noiembrie 1949-27 mai 1950), Colonia
Columbia (din 27 mai 1950), Colonia Peninsula (1 ianuarie 1951-7 martie 1954).
În timpul detenţiei de la Piteşti a fost supus reeducării din acel penitenciar,
fiind constrâns de grupul condus de Ţurcanu să declare apartenenţa la organizaţia de
rezistenţă a unor consăteni că nu aveau nici o legătură cu aceasta. În consecinţă, în
1954 a fost anchetat de Securitatea din Deva care dorea să afle şi alte amănunte
referitoare la persoanele menţionate în declaraţia de la Piteşti. Momentul este descris
astfel de Ioan Oargă: „eu la Piteşti dădusem o declaraţie care privea pe vreo 15-18

198
oameni din sat, cum că făcuseră parte din organizaţie şi Securitatea a ajuns la
concluzia că n-ar fi rău ca aceste persoane să fie judecate (…) În timpul anchetei, am
negat cu încăpăţânare să recunosc că aş fi declarat aşa ceva vreodată. Atunci
anchetatorul mi-a pus în faţă declaraţia dată de mine la Piteşti, în faţa lui Ţurcanu.
Cum am aruncat ochii pe declaraţie am recunoscut scrisul meu, deci dată de mine, dar
întorcând pagina am văzut că era dată la Piteşti şi atunci m-am apărat şi pe mine şi pe
cei incriminaţi în acea declaraţie, povestindu-i anchetatorului ce s-a întâmplat la
Piteşti, mijloacele şi metodele prin care am fost constrâns să dau o astfel de
declaraţie, de data aceasta negând cu toată convingerea”viii.
De asemenea, Ioan Oargă a trecut şi prin reeducarea de la Colonia Peninsula,
unde a făcut parte din Brigăzile 13-14, conform proprie sale declaraţii: „Prin luna mai
1950, am fost selectaţi şi trimişi la Canal circa 120 de persoane. Am fost debarcaţi şi
instalaţi la colonia de muncă Columbia, de lângă Cernavodă. La plecarea din Piteşti
directorul ne-a atras atenţia că odată ajunşi în colonie nu avem voie să stăm de vorbă
cu nimeni din afara brigăzilor din care vom face parte. Înclin să cred că brigăzile,
brigadierii, pontatorii şi şefii de grupă au fost stabiliţi din penitenciar. Ne-am
constituit în două brigăzi de circa 60 de persoane. La brigada la care nimerisem eu
aveam ca brigadier pe Enăchescu, iar la cealaltă era brigadier Bogdănescu. Ca
pontatori, am fost blagosloviţi cu doi evrei: Fuchs şi Steier. Nu am stat mult aici şi am
fost mutaţi la Peninsula – Valea Neagră, unde nu după mult timp, Enăchescu
eliberându-se, ne-a fost dat alt brigadier, în persoana lui Oprea Gheorghe. Am fost
cazaţi în barăcile 13-14, de unde se trage şi numele faimoaselor brigăzi de studenţi
13-14 (…) Teroarea începută la Securitate, continuată la Piteşti, nu contenea nici aici,
pentru a nu permite oamenilor o clipă de răgaz, ca nu cumva să înceapă să reflecteze
la ceea ce se întâmplă în jurul lor sau cu ei înşişi”ix.
În perioada în care se afla la Canal a fost anchetat de mai multe ori la D.R.S.
Constanţa (la 6 ianuarie 1951 şi în 11-30 mai 1953). A fost eliberat din detenţie la 23
ianuarie 1958, dar i-a fost fixat domiciliu obligatoriu pe 24 de luni în Bărăgan. În 28
februarie 1960 a fost eliberat şi s-a stabilit cu domiciliul în Alba Iulia. Începând din
anul 1968 a fost urmărit asiduu de Securitatea din Alba Iulia, lt. Pavel Radu, ofiţer la
Serviciul I, arătând că acesta: „În prezent este semnalat că ascultă şi colportează
ştirile posturilor de radio străine, având o poziţie duşmănoasă”x. Deoarece nu înceta
cu criticile la adresa regimului, în ianuarie 1987 Direcţia I a transmis următorul ordin
către ofiţerii de la I.J. Alba: „Urgentaţi finalizarea dosarului şi încercaţi temperarea
lui şi prin copii cei mari, la care obiectivul ţine foarte mult”xi.
Tot la Piteşti a fost închis şi Ionel Robu (născut la 22 martie 1922,
Timişoara), fostul secretar al T.U.N.Ţ. Bucureşti, care iniţiase în judeţul Alba
formarea unei organizaţii de rezistenţă alcătuită exclusiv din membri P.N.Ţ. Din
datele pe care le deţinem până în prezent, deşi a fost închis la Piteşti între 14
noiembrie 1949 şi 15 martie 1950, se pare că el nu a trecut prin reeducarea din acest
penitenciar, întrucât a fost transferat la Securitatea din Cluj, care l-a asasinat la 2
aprilie 1950 în împrejurări necunoscutexii. Nu se cunoaşte locul unde a fost ucis şi
îngropat.
În mai 1950 Securitatea a luat decizia de a extinde „experimentul Piteşti” şi la
Canal. În consecinţă, un grup masiv de studenţi au fost transferaţi la Colonia
Peninsula, unde au format Brigăzile 13-14, fapt amintit foarte bine mai sus şi de Ioan

199
Oargă. Rolul acestora era acela de a-i „reeduca” şi pe deţinuţii care munceau în aceste
colonii de muncă.
Un astfel de reeducator a fost Eugen Mărgineanu. Născut la 23 iunie 1926 în
satul Obreja, jud. Alba, era fiul lui Petru Mărgineanu şi nepot al profesorului Nicolae
Mărgineanu, condamnat în procesul Pop-Bujoiu. În 1949 era student în anul IV la
Facultatea de Medicină din Cluj. A fost arestat la 28 martie 1949 pentru legături cu
organizaţiile de rezistenţă ale lui Alexandru Maxim şi Ştefan Popa, a fost condamnat
la 3 ani închisoare corecţională. Pentru executarea pedepsei a fost trimis la
Penitenciarul Piteşti, unde a fost supus reeducării. A condus apoi el însuşi un comitet
de reeducare a altor studenţi închişi la Piteşti. Tragedia situaţiei este întregită de
faptul că exact în acea perioadă tatăl său era asasinat de către Securitatea din Cluj (la
5 aprilie 1950). La 27 mai 1950 a fost transferat la Colonia Peninsula, unde a
continuat reeducarea celorlalţi deţinuţi.
Implicarea sa în campania de reeducare a fost recunoscută chiar de Eugen
Mărgineanu, într-o declaraţie ulterioară dată Securităţii: „Trimis în penitenciarul
Piteşti pentru executarea sentinţei, am luat parte în comitetul de reeducare a
studenţilor şi am condus acţiunea de demascare a studenţilor şi recrutare de elemente
care urmau să conducă pe Canal aceeaşi operă iniţiată de regim. Recunoscător mânii
de ajutor pe care regimul ne-a întins-o, am plecat pe Canal, unde am format brigăzile
13 şi 14 la colonia de muncă Peninsula, de la Valea Neagră, unde sub directivele tov.
colonel Albon de la M.A.I. am continuat această acţiune până în 1952, mai 17, când
m-am eliberat. De atitudinea mea din această perioadă poate da referinţă tov. Lazăr
Ioan, comandantul coloniei Peninsula. Tovarăşii cu care am lucrat în colonie au fost
tov. Steier Ion [Iosif – n.n.], tov. Fuchs Iosif [Coloman – n.n.], tov. Bogdănescu Ion,
tov. Lupaşcu Ion, tov. Roseanu Ştefan, tov. Bohalma Nicolae, a căror loc de muncă în
prezent nu-l cunosc”xiii. Activitatea lui Eugen Mărgineanu este amintită şi de un fost
deţinut din Colonia Peninsula, Traian Gliga (vezi mai jos), care după 1989 solicita o
mărturisire completă „mai ales din partea unuia dintre aceşti călăi, fiul lui Mărgineanu
Ion [Petru – n.n.], fost ţăran înstărit din Obreja, condamnat la 25 ani muncă
silnică”xiv, mărturisire care însă nu a venit niciodată. La 1 februarie 1965 a fost
recrutat ca informator de către Secţia raională Alba Iulia, având numele conspirativ
„Manea Enăchescu”xv. A decedat în anul 2003xvi.
Traian Gliga (născut la 23 august 1923 în com. Galda de Jos, jud. Alba) a
fost una dintre persoanele de sprijin ale organizaţiei lui Alexandru Maxim,
contribuind cu alimente. Din acest motiv a fost arestat la 11 martie 1949 şi condamnat
la 5 ani temniţă grea şi confiscarea averii. Închis la Penitenciarul Gherla şi la coloniile
Poarta Albă (1950-13 mai 1951) şi Peninsula (13 mai 1951-11 mai 1954). După 1989
a descris modul cum se desfăşura reeducarea la Canal: „În colonie exista o brigadă
compusă numai din tineri, dintre deţinuţii duşi la Târgşor pentru «reeducare» şi
readuşi în colonie pentru a maltrata pe ceilalţi deţinuţi. Cei consideraţi drept
instigatori erau crunt persecutaţi de către această brigadă: în patru colţuri ale barăcii
erau patru dintre ei, cântând din acordeoane, în timp ce deţinutului vizat i se punea un
cearşaf pe cap pentru a nu-i recunoaşte pe bătăuşi şi era lovit cu sete până ce medicul
aflat de faţă spunea că ajunge. După toate acestea, deţinutul bătut era izolat pentru un
timp, cu scopul de a nu se afla ce s-a întâmplat”xvii. Trăieşte în comuna natală.
Una dintre formele cele mai dure ale reeducări s-a înregistrat în Penitenciarul

200
Gherlaxviii, victimele fiind cu preponderenţă foşti membri ai Mişcării Legionare.
Aurel Tiuţiu (născut la 30 noiembrie 1901 în satul Ciumbrud, jud. Alba)
făcea parte dintr-o familie care a aderat aproape în întregime la Mişcarea Legionară.
Unul din fraţii săi, Ioan Tiuţiu, a fost ucis împreună cu soţia sa de Securitatea din
Aiud, la 1 februarie 1949xix. Un al frate al său, Dionisie, a fost arestat şi închis la
Gherlaxx, unde a fost supus reeducării. Fost membru al Mişcării Legionare, Aurel
Tiuţiu a fost primar al comunei în timpul guvernării legionare, iar în 1941 a fost
condamnat la 2 ani închisoare pentru participare la rebeliune (a dezarmat jandarmii
din comună)xxi. În septembrie 1948 a fost atras în rezistenţă de Ştefan Popa, care
formase un grup compus numai din legionari. Arestat la 29 mai 1949 şi anchetat la
Alba Iulia, este caracterizat astfel de plt. maj. Dăian Nicolae: „Element inteligent,
vorbăreţ, nesincer, caută să ducă în eroare anchetatorul, capabil de acte de teroare”xxii.
Condamnat la 5 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii, a fost închis la
penitenciarele Aiud şi Gherla. A decedat la 28 septembrie 1951 în Penitenciarul
Gherla, pe certificatul de deces menţionându-se drept cauză a morţii „TBC
pulmonar”xxiii. În fapt, a încetat din viaţă în urma maltratărilor la care a fost supus în
timpul reeducării din acest penitenciarxxiv.
Un alt fost legionar trecut prin chinurile reeducării de la Gherla a fost Cornel
Căliman. Născut la 26 noiembrie 1914 în satul Tibru, com. Cricău, jud. Alba, de
profesie pantofar, era membru al Mişcării Legionare din 1933, cu deţinând funcţiile
de ajutor şef sector şi membru în poliţia legionară Lupeni în timpul regimului
legionar. O scurtă perioadă a fost şef de garnizoană. În 1946 s-a înscris în P.C.R., dar
a fost exclus în octombrie 1947. A devenit apoi membru în Frontul Plugarilor, fiind
exclus în 1948. La 22 iulie 1948 Securitatea din Alba Iulia a încercat să-l aresteze,
pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară, dar a scăpat deoarece nu era acasă. În
schimb Securitatea a reţinut-o şi anchetat-o pe soţia sa timp de 36 de zile. De
asemenea, au fost arestaţi şi doi cumnaţi de-ai săi, tot pentru că erau legionari. Pentru
a scăpa de arestare, s-a ascuns în pădure, iar ulterior a revenit la domiciliu. În ianuarie
1949, şeful Postului de jandarmi Cricău, plt. Tastea Sebastian, menţiona faptul că:
„Întrucât nutreşte şi în prezent aceleaşi idei din trecut necesită o supraveghere cât mai
mare, fiind capabil de acte de teroare şi de orice acte de ostilitate”xxv. În ianuarie
1949, la propunerea lui Ilarie Rus, s-a alăturat organizaţiei lui Ştefan Popa. A depus
eforturi pentru fuziunea grupărilor Ştefan Popa, mr. Dabija şi Alexandru Maxim, fiind
conştient de faptul că mişcarea de rezistenţă putea avea succes numai dacă se trecea
peste diferenţe de opinie politică. Arestat la 27 aprilie 1949, a fost anchetat la Sibiu şi
condamnat la 10 ani muncă silnică şi confiscarea averii.
În perioada februarie 1950-22 aprilie 1951 Cornel Căliman a fost închis la
Penitenciarul Gherla, unde a fost supus reeducării. În noiembrie 1950, a fost transferat
în camera 99, camera centrală a reeducării de la Gherla, pentru a fi demascat. Alături
de el au mai fost aduşi Dionisie Tiuţiu (frate cu Ioan şi Aurel Tiuţiu) şi Ştefan Taban.
Conform lui Aristotel Popescu, şefului comitetului de demascare şi reeducare, acest
grup era considerat „o serie grea, o piatră de încercare”. Cei trei au fost crunt bătuţi şi,
cu toate că au sfârşit prin a-şi face demascarea, torturarea lor a continuat încă 10 zile.
În urma maltratărilor, deţinuţii nu mai puteau mânca şi dormeau cu greuxxvi. În aceste
condiţii extreme, Căliman a fost nevoit să-şi recunoască întreaga activitate din trecut
şi mai ales obligat să divulge numele şi altor persoane care au activat în Mişcarea

201
Legionară. La 18 mai 1951, mr. Kovács Mihail, şeful Direcţiei Regionale de
Securitate Hunedoara, trimitea către Serviciul Raional Petroşani o copie după o
declaraţie a lui Cornel Căliman, arătând faptul că acesta este „reţinut la Penitenciarul
Gherla” şi în document „demască unele elemente foste legionare şi activitatea lor”. În
consecinţă, ofiţerul a cerut identificarea acestor persoane şi verificarea lor urgentă,
ceea ce Serviciul Raional Petroşani a şi făcutxxvii.
De asemenea, a mai fost închis la Colonia Nistru (1951-1954) şi în
penitenciarele Deva (1955-1956) şi Aiud (1954-1955 şi 1956-1959). În perioada 25-
29 martie 1957 a participat la greva foamei din Penitenciarul Aiudxxviii. La 5
noiembrie 1957, colectivul de eliberare din Penitenciarul Aiud a respins eliberarea sa
înainte de termen, la care avea dreptul conform Decretului 72/1950xxix. La expirarea
pedepsei (27 aprilie 1959) a fost încadrat în Colonia de muncă Periprava pe timp de
36 de luni, fiind eliberat abia la 4 aprilie 1962xxx. În anii ’60 era supravegheat
informativ de Securitatexxxi.
O reeducare de mai mică amploare s-a desfăşurat şi în Penitenciarul Târgu-
Ocna, aceasta şi pentru că acolo deţinuţii au avut curajul să se opună reeducatorilor,
care cei drept fuseseră trimişi şi într-un număr micxxxii.
Unul dintre foştii membri ai grupurilor de rezistenţă din Alba supus reeducării
de la Târgu-Ocna a fost Matei Corvin. Arestat în primăvara anului 1949 şi anchetat
la Alba Iulia, a fost condamnat la 3 ani închisoare. În 1951 era închis la Penitenciarul
de la Târgu-Ocna, unde a fost supus reeducării.
Todea Viorel (născut la 1 iunie 1919, com. Arieşeni, jud. Alba) era preot şi
învăţător în comuna sa. A fost arestat la 1 septembrie 1949 pentru că în toamna anului
1944 a găzduit câţiva legionari paraşutaţi de germani în spatele frontului. În 1951,
fiind bolnav de TBC, a fost internat la Penitenciarul Târgu-Ocna, unde erau închişi
toţi deţinuţii care se îmbolnăviseră în penitenciare şi colonii de muncă. Conform
mărturiei lui de după 1989, mulţi dintre aceştia veniseră de la Penitenciarul Piteşti şi
se împărţeau în două categorii: „deţinuţi turnători, care luaseră parte la încercarea de
«spălare a creierului» şi cei care scăpaseră cu viaţă”. O parte dintre cei din prima
categorie au fost aduşi în Penitenciarul şi cu scopul de a începe reeducarea deţinuţilor
mai sănătoşi: „Ofiţerul politic al închisorii [Şleam] a căzut la înţelegere cu turnătorii
ca să încerce şi la Târgu-Ocna o trecere a celor mai înzdrăveniţi prin îngrozitoarele
metode practicate la Piteşti. S-au făcut pregătiri şi când totul a fost pus la punct pentru
întrecerea în muncă a «băieţilor» s-a surpat totul, prin voinţa lui Dumnezeu, şi liniştea
iar a început să coboare în sufletele deţinuţilor, căci fiecare se gândea că-i va veni
vremea să treacă şi el prin furcile asasinilor”xxxiii.
Credem ca destinul, uneori tragic, al acestor persoane care s-au împotrivit
regimului comunist din România nu poate fi în nici un caz trecut sub uitare, întrucât
de multe ori aceste realităţi şi nu cifrele seci se dovedesc a fi mult mai relevante
asupra atrocităţilor acelei perioade. Opinăm că pe măsură ce astfel de date sunt aduse
tot mai mult la cunoştinţa publicului şi a specialiştilor, dimensiunea represivă a
dictaturii comuniste va deveni tot mai cunoscută.

i
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, Ed. Humanitas,
2007, p. 463-465.

202
ii
Pentru amănunte a se vedea Ion Gavrilă Ogoranu, Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Brazii se frâng, dar
nu se îndoiesc, vol. VII, Mişcarea de rezistenţă din Munţii Apuseni, Ed. Marist, Baia Mare, 2007.
iii
Ibidem.
iv
A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 65, vol. 2, f. 119.
v
Informaţii furnizate prin amabilitatea d-lui Mircea Stănescu, căruia îi mulţumim şi pe această cale.
vi
A.M.J., D.I.M., fond Penal, dosar nr. 232, vol. 4, f. 1.
vii
Duritatea anchetei la care Ioan Oargă a fost supus la Alba Iulia reiese şi propria sa mărturie: „A doua
zi a început ancheta. A început cu lovituri de pumni, picioare sau bâte, când propriile membre
oboseau. Dacă au văzut că aceste metode nu dau rezultatele scontate, au trecut la experimentarea altui
sistem de tortură: curentul electric. Întrucât nu puteam ţine firele de conductor în mână, m-au legat de
mâini şi de picioare pe o scară dublă, după care mi-au legat firele de conductor de degetele mari de la
picioare. În timpul acestei torturi, care a durat câteva zile, din cauza convulsiilor ce mi le provoca
curentul electric, când eram eu pe scară, când scara peste mine, carnea de pe degetele de care-mi erau
legate firele a fost sfârtecată toată, iar firele de curent au ajuns până la os. Terminată parţial ancheta,
am fost dus la penitenciar, unde au continuat-o, chiar la penitenciar sau înapoi la Securitate, de câte
ori aveau impresia că nu am spus totul şi că vor mai putea scoate ceva de la mine” (Asociaţia Foştilor
Deţinuţi Politici din România, Filiala Alba, Noi nu am avut tinereţe. Cronica rezistenţei
anticomuniste 1945-1989, ediţia a II-a, Ed. Altip, Alba Iulia, 2005, p. 197).
viii
Ibidem, p. 200.
ix
Ibidem, p. 198-199.
x
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 55, vol. 21, f. 207.
xi
Ibidem, f. 81.
xii
A se vedea I. Gavrilă-Ogoranu, E. Neagoe-Pleşa, L. Pleşa, Brazii…
xiii
A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 14.568, f. 2.
xiv
A.F.D.P.R. Alba, Noi nu am avut tinereţe…, p. 150.
xv
Ibidem, f. 11.
xvi
Pentru date suplimentare privind biografia lui Eugen Mărgineanu a se consulta şi Cristina Anisescu,
Nicolae Mărgineanu. Un psiholog în temniţele comuniste, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 403-408. În
lucrarea menţionată însă informaţiile referitoare la compromisurile făcute de către Eugen Mărgineanu
nu doar că nu sunt menţionate, dar chiar se precizează faptul că acesta ar fi „unul dintre semnificanţii
mişcării de rezistenţă din judeţul Alba” (p. 403), o aserţiune cu care nu putem fi de acord.
xvii
A.F.D.P.R. Alba, Noi nu am avut tinereţe…, p. 150.
xviii
C.P.A.D.C.R., Raport final…, p. 464.
xix
Conform unui raport, la 1 februarie 1949, organele Securităţii au efectuat o descindere la croitorul
Ioan Tiuţiu din Aiud, având informaţii că în locuinţa acestuia se adună legionari. În timp ce organele
Securităţii se găseau în casă, dintr-o cameră s-au tras focuri de pistol, fiind rănit „un agent al
Securităţii”. În schimbul de focuri ce a urmat Ioan Tiuţiu şi soţia lui au fost ucişi (A.C.N.S.A.S., fond
Informativ, dosar nr. 5431, f. 52).
xx
În 1941, Dionisie Tiuţiu s-a refugiat în Germania pentru a nu fi arestat şi condamnat pentru
participarea sa la rebeliune. A făcut parte din grupul lui Nicolae Petraşcu fiind cantonat la Rostok. S-a
întors în România la 29 septembrie 1944, cu grupul condus de Nistor Chioreanu, având misiunea de a
organiza rezistenţa în spatele frontului în zona jud. Alba. Ajuns în ţară, a luat legătura cu Ştefan Popa,
care i-a făcut rost de un livret militar pe un nume fals. A fost arestat în mai 1948, în timpul
operaţiunilor de reţinere a tuturor legionarilor marcanţi (A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 913, vol.
6, f. 14-16, 29). A fost eliberat din detenţie abia la 6 mai 1964, fiind închis la Ocnele Mari, Periprava,
Gherla şi Aiud. A decedat în anul 1992 (A.F.D.P.R. Alba, Noi nu am avut tinereţe…, p. 334).
xxi
A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 913, vol. 1, f. 10.
xxii
A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 65, vol. 4, f. 191.
xxiii
Conform adeverinţei nr. 98/29 sept. 1951 emisă de Sfatul popular al oraşului Gherla (A.C.N.S.A.S.,
fond Penal, dosar nr. 64, vol. 7, f. 243).
xxiv
Informaţie furnizată de d-l Mircea Stănescu, căruia îi mulţumim pe această cale pentru amabilitate.
xxv
A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 961, vol. 7, f. 37.
xxvi
Toate informaţiile privind calvarul prin care a trecut Cornel Căliman în timpul reeducării de la Gherla
ne-au fost furnizate de d-l Mircea Stănescu, căruia îi mulţumim şi pe această cale pentru amabilitate.
xxvii
A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 961, vol. 7, f. 18-19.
xxviii
A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 961, vol. 12, f. 29-30.

203
xxix
Până la acea dată Cornel Căliman executase 3.193 zile detenţie. Din acestea 915 fuseseră zile de
muncă, care-i aduceau, conform Decretului 70/1950, un beneficiu de 457 zile de detenţie, astfel încât
cele 3.650 zile de detenţie la care fusese condamnat (10 ani muncă silnică) expiraseră. Cu toate
acestea, colectivul de eliberare din Penitenciarul Aiud, condus de cpt. Ioniţescu Alexandru, locţiitor
pentru pază, a avizat „nefavorabil” punerea în libertate a lui Cornel Căliman (Ibidem, f. 24)
xxx
Ibidem, f. 20.
xxxi
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 399, f. 68.
xxxii
C.P.A.D.C.R., Raport final…, p. 464.
xxxiii
A.F.D.P.R. Alba, Noi nu am avut tinereţe…, p. 153.

204
REEDUCAREA ŞI COLONIILE DE MINORI ÎNTRE
1950 – 1960
Dumitru LĂCĂTUŞU,
Bucureşti, Romania

L a începutul anilor ’90, pe posturile de televiziune occidentale, în special

pe cele franceze, au fost difuzate reportaje cu orfanii din România, a
căror existenţă era până atunci necunoscută de marea majoritate a
populaţiei. Imaginile, extrem de dure, au adus în atenţia opiniei publice una dintre
moştenirile perioadei comuniste, şi anume copii străzii. Timp de 40 de ani, autorităţile
comuniste au infirmat existenţa unei astfel de categorii, preferând adoptarea unor
măsuri extreme pentru soluţionarea acestei probleme, şi anume internarea lor în
„centre de reeducare” situate la periferia oraşelor mici şi în zone greu accesibile.
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte o primă imagine a coloniilor de minori
din perioada 1950-1960, tablou ce va fi completat de cercetările ulterioare.
Majoritatea „subiecţilor” (minorilor) internaţi în aceste colonii proveneau din
rândurile „deţinuţilor de drept comun”, deşi în colonii puteau fi internaţi şi minori
„contrarevoluţionari”. Aceştia din urmă şi-au executat, de cele mai multe ori, detenţia
în penitenciarele de majori, fiind supuşi aceluiaşi regim de exterminare. Studiul are ca
surse principale documentele create de Ministerul Afacerilor Interne (MAI) şi
Direcţia Generală a Penitenciarelor (DGP) în anii ’50-60’. Aceste documente se află
în Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de la Jilava, instituţie care are în
custodie cea mai mare parte a arhivei DGP. Alte informaţii despre funcţionarea şi
organizarea coloniilor de minori se pot găsi şi la CNSAS.

Instituţiile de minori în perioada interbelică

Prin legea „penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţie” din 29 iulie 1929
instituţiile de minori erau clasificate în trei categorii:
1. Şcoli corecţionale pentru cei condamnaţi;
2. Şcoli de „educaţiune forţată” destinate minorilor care deşi au comis
infracţiuni nu puteau fi sancţionaţi penali, adică condamnaţi, datorită vârstei
şi lipsei de discernământ.
3. Case speciale pentru minorii care constituiau un potenţial pericol, „fără a fi
săvârşit încă o infracţiune”, dar care, mai curând sau mai târziu, după cum
considera legiuitorul, puteau „aluneca pe panta fărădelegilor dacă societatea
nu-i va lua sub protecţia sa pentru a-i pregăti şi educa în vederea unei vieţi
libere şi oneste”1.

1
Lege pentru organizarea penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţiune, Monitorul Oficial din 30 iunie.

205
Organizarea coloniilor
Instaurarea comunismului a determinat transformarea acestor instituţii în
centre de reeducare a minorilor, după modelul coloniilor descrise de Makarenko în
„Steaguri pe turnuri” şi Poemul pedagogic”, şi care aveau ca scop „formarea unui om
nou” conform ideologiei marxist-leniniste. Omul nou format în aceste colonii trebuia
să fie în primul rând muncitor şi „constructor conştient al socialismului”.
Coloniile de minori erau organizate în funcţie de vârstă, sex şi şcolarizarea de
bază la internarea minorilor în colonie. În centrele de muncă şi de reeducare a
minorilor puteau fi internaţi; copiii cu vârsta între 11-18 ani vagabonzi, cerşetori sau
cei care practicau prostituţia, minorii din casele de copii ale Ministerului
Învăţământului Public care încălcau în mod obişnuit regulamentele disciplinare,
precum şi elevii din învăţământul gimnazial şi liceal cu „manifestări duşmănoase”
contra „regimului de democraţie populară” şi care din cauza vârstei nu puteau fi
condamnaţi2.
Între 1950-1960 Serviciul colonii minori din cadrul Direcţiei Generale a
Penitenciarelor avea în structura sa organizatorică: două puncte de primire a minorilor
în Bucureşti şi Dej; o colonie pentru copiii cu vârsta 11-14 ani la Târgu Ocna; două
colonii pentru fetele cu vârsta între 11-18 ani la Budila şi Roşu; cinci colonii pentru
băieţii cu vârsta între 11-18 de ani la Arad, Brâncoveneşti, Iaşi, Alexandria, Slatina;
un penitenciar de minori la Cluj minori3.
Capacitatea de cazare a coloniilor era de 1.700 de locuri, iar cea a
penitenciarului era de 150 de locuri4. În afara institutelor de reeducare din cadrul
MAI, au mai existau în această perioadă case de copii şi aziluri de orfani în
subordinea Ministerului Învăţământului, Ministerului Sănătăţii şi Ministerului
Protecţiei Sociale. Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale aveau în subordine 24 de
case pentru copiii cu vârsta între 0-4 ani cu 2.720 de locuri, 8 cămine de copii infirmi
şi bolnavi psihici cu 1.820 de locuri. În subordinea Ministerului Învăţământului se
aflau 90 de case pentru copii cu vârsta între 4-11 ani cu 9.580 de locuri, 31 de
grădiniţe şi şcoli speciale pentru copii surdo-muţi, orbi şi întârziaţi mintali cu 3.680
de locuri5.

Internarea în colonii
Internarea minorilor în coloniile MAI de reeducare se realiza prin decizie a
ministrului de interne, în urma propunerilor înaintate de comisiile de repartizare ce
funcţionau în punctele de primire de la Bucureşti şi Dej. Comisiile erau formate din
comandantul punctului de primire, în calitate de preşedinte al comisiei, şi din câte un
reprezentant al Ministerului Învăţământului, Ministerului Sănătăţii şi Ministerului
Protecţiei Sociale. Internarea în colonie era decisă în baza dosarului personal al
fiecărui minor. Dosarele erau întocmite de către sectoristul din zona în care domicilia
minorul şi cuprindeau: procesul verbal al miliţianului, adresa Sfatului Popular către
Miliţia din localitate (atunci când minorul a fost identificat de către Sfat ca un

2
Regulament despre organizarea şi desfăşurarea muncii în punctele de primire a copiilor (AANP, Fond
Secretariat, dosar 27/1956, vol. I, f. 10).
3
AANP, Fond Secretariat, dosar nr. 20/1957, f. 335.
4
Ibidem, f. 67.
5
Ibidem, f. 66.

206
potenţial infractor) sau o adresă a Ministerului Învăţământului (atunci când minorul
era elev sau se afla internat în unităţile de minori subordonate acestui minister; prin
aceste adrese se solicita internarea minorilor într-o colonie din subordinea
Ministerului Afacerilor Interne), certificatul de naştere a minorului, adeverinţa de
şcolarizare (numai pentru minorii cu vârsta mai mare de şase ani) şi un act legal din
care reieşea că minorul se afla în una din următoarele situaţii:
- Este orfan de ambii părinţi sau numai de unul, şi în cel de-al doilea caz,
părintele supravieţuitor nu putea asigura întreţinerea copilului.
- Minorul a rămas fără îngrijire părintească din mai multe motive (a fugit de
acasă, a fost abandonat).
- Rămânerea minorului în casa părintească constituia un pericol pentru
dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a acestuia6.
Dosarele mai cuprindeau o descrie a faptelor pentru care minorul putea fi
internat într-o colonie şi rezultatele anchetei sociale din familia acestuia. După
consultarea dosarului, comisia de repartizare putea să propună una dintre următoarele
măsuri: internarea într-o colonie MAI de reeducare, trimiterea la o casă de copii din
subordinea Ministerului Învăţământului, Prevederilor Sociale, dacă acesta avea
infirmităţi fizice, Ministerului Sănătăţii, dacă acesta suferea de boli cronice şi
incurabile ca TBC sau era bolnav psihic7.
În documentele MAI se specifică că, în unele cazuri, comisiile de repartizare
au propus măsuri greşite precum: internarea într-o colonie de reeducare a Ministerului
Afacerilor Interne a unor minori nedelicvenţi sau bolnavi psihic. Cauzele fiind, modul
de întocmire a dosarelor, dar şi lipsa psihologilor din centrele de primire. Dosarele
personale ale minorilor erau întocmite de miliţianul din zona în care minorul
domicilia, care, în majoritatea cazurilor, era şi „singurul factor în aprecierea stării de
decădere morală a minorului”8.

Numărul minorilor din coloniile de reeducare

În 1956, au fost identificaţi de către Miliţie 5.512 de minori care au săvârşit
diferite infracţiuni de drept comun şi 7.803 de minori „preinfractori”, dintre care
5.002 vagabonzi, 50 cerşetori, 288 prostituate, şi 2.063 de minori care au comis ale
fapte, în document nu se specifică care erau acestea. Dintre minorii „preinfractori”,
703 au fost trimişi în centrele de primire de la Bucureşti şi Dej. În urma propunerilor
înainte de comisiile de repartizare din aceste două centre, 537 de minori au fost
internaţi în coloniile MAI, 116 au fost trimişi în centrele de minori ce funcţionau în
subordinea Ministerului Învăţământului, iar 48 de minori au fost reintegraţi în familie.
Dintre minorii arestaţi pentru diferite infracţiuni de drept comun în cursul anului
1956, 517 au fost condamnaţi, iar 817 se aflau, la începutul anului 1957, în prevenţie9.
În 1957, numărul minorilor internaţi în coloniile MAI, în casele de copii şi
azilurile de psihiatrie din subordinea Ministerului Învăţământului, Ministerului
Sănătăţii, Ministerul Protecţiei Sociale era de 24.650 de copii orfani, vagabonzi,
6
Regulament despre organizarea şi desfăşurarea muncii în punctele de primire a copiilor (AANP, Fond
Secretariat, dosar 27/1956, vol. I, f. 116).
7
AANP, Fond Secretariat, dosar nr. 20/1957, f, f. 334.
8
Ibidem, f. 333.
9
Ibidem, ff. 95, 9, 92.

207
cerşetori, minori cu infirmităţi fizice, surdo-muţi, orbi10. Dintre aceştia 75% aveau
vârsta de peste 14 ani, iar din punct de vedere al şcolarizării 39% erau semianalfabeţi,
51% nu absolviseră 7 clase elementare, şi numai 10% aveau 7 clase elementare11.
Între 1952-1958 din coloniile de reeducare ale MAI au fost eliberaţi 1.872 de
minori, dintre care 1.112 au fost plasaţi în producţie, iar 760 au fost plasaţi în familie.
Din cei plasaţi în producţie s-au prezentat şi au rămas la locul de muncă 470
(42,25%), iar 542 (57,8%) au părăsit locul de muncă fixat. Un număr de 221 din cei
1.872 (11,5%) au comis diferite infracţiuni fiind ulterior condamnaţi şi internaţi în
penitenciare12. Numărul mare de minori infractori şi „preinfractori” a determinat
înfiinţarea în anii următori a mai multor colonii, astfel în anii 60 au fost înfiinţate
colonii de minori la Tichileşti, Găeşti, dar şi o şcoală specială pentru copii cu
deficienţe psihice la Sighet.

Reeducarea minorilor
Internarea minorilor într-o colonie de reeducare MAI avea ca scop formarea
unui „om nou”, iar principala metodă de „reeducare” o reprezenta „munca în
colectiv”, deoarece prin muncă maimuţa a devenit om, şi tot prin muncă, omul
societăţii socialiste se putea transforma într-un „supraom”. Prototipurile „omului
nou”, descrise de ideologia marxist-leninistă, sunt revoluţionarul de profesie – înainte
de preluarea puterii de către partidul comunist, muncitorul, colectivistul, activistul de
partid, securistul, după preluarea puterii.
Procesul de formare a unui om nou presupunea distrugerea setului de credinţe
şi convingeri ale omului vechi, inocularea unor noi credinţe şi mentalităţi, adeziunea
totală a acestuia la ideologia marxistă – un proces similar s-a desfăşurat între 1949-
1951 la Piteşti, Gherla, Canal. „Reeducarea” din coloniile de minorii nu a fost, în
general, una violentă, ea fiind pasivă, ideologică. După modul de desfăşurare,
reeducarea din coloniile de minori prezintă unele asemănări cu cele desfăşurate la
sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’60 în penitenciarele Caracal, Suceava,
Rmânicu Sărat, Târgşor, Aiud. Activităţile de reeducare din coloniile de minori
constau în: citirea în comun a unor cărţi şi broşuri ideologice „cu caracter progresiv”,
după cum sunt numite în documentele oficiale, vizionarea de filme de propagandă şi
participarea la activităţi cultural-educative, cu un puternic conţinut ideologic.
Cu toate acestea, au existat şi cazuri, când educatorii MAI, au folosit ca
mijloc de educare a minorilor internaţi în colonii „bătaia cu bâta”. Iată o astfel de
mărturie:
„S-au constatat de asemenea cazuri de lovire a minorilor în coloniile de
educare, frecvente în Colonia Slatina, unde comandantul lt. [Ioan] Gheorghiu, în mod
sistematic loveşte copii ca o metodă de educare, inspirând şi pe subalternii săi,
exemplu educatorul Mircea, educatorul Stan, etc. De asemeni, la colonia de minori
Budila, educatorul Ghencea Ion în luna aprilie a.c. [1955] a lovit în mod grav un
minor căruia i-a provocat leziuni corporale. Pentru acest fapt a fost anchetat de
procuratura teritorială a oraşului Stalin [Braşov]. Menţionăm că acesta nu este primul
caz şi mai are un dosar pentru lovirea minorilor, la Procuratura oraşului. Slatina. În

10
Ibidem, f. 67.
11
Ibidem, f. 333.
12
Ibidem, f. 88.

208
general la coloniile de minori nu s-a înlăturat cu desăvârşire din practica de educare,
bătaia, ceea ce dă naştere la numeroase cazuri de lovire care deşi, par izolate
demonstrează atitudinea retrogradă şi nepedagogică în creşterea şi educarea
minorilor”13.
În educarea „colonistului” (minorul din coloniile MAI), un rol important
revenea sistemului de pedepse şi recompense. Aplicarea unei pedepse constituia
pentru educatori o măsură naturală şi simplă ca oricare alta, iar aplicarea ei, atunci
când celelalte măsuri de „reeducare” nu reuşeau, reprezenta o obligaţie, o datorie.
Sistemul de recompense şi pedepse, inspirat din practica pedagogului sovietic
Makarenko, era folosit şi în cadrul organizaţiilor de pionieri.
- „Recompensele” folosite în coloniile de minori MAI erau: evidenţierea
„colonistului” individual, în grup sau în colectiv; oferirea „colonistului” de roluri
principale în cadrul activităţilor artistice; întâietatea la o jucărie nou; evidenţierea şi
afişarea elevului la panoul de onoare al coloniei, alături de ceilalţi elevi fruntaşi;
evidenţierea colectivului din care făcea parte „colonistul”; acordarea de sarcini de
răspundere celor merituoşi.
- Pedepsele dispuse în coloniile MAI de minori erau: observarea individuală, în
grup sau în colectiv a colonistului; interdicţia de a participa la anumite jocuri şi
activităţi cultural-educative (filme, spectacole); izolarea minorului de colectiv pentru
o perioadă de maxim 15 zile şi numai pentru minorii cu vârsta între 11-18 ani.
Pedeapsa putea fi luată de comandantul coloniei, atunci când nu depăşea 10 zile, iar
pedepsele cu izolarea între 10-15 zile erau dispuse numai cu aprobarea directorului
general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Sancţiunea se executa într-o cameră
specială, în care singurul mobilier era patul. În timpul zilei, între intervalul de timp
dintre deşteptare şi stingere, paturile erau scoase din camerele de izolare14.

Educaţia
Un alt factor important în formarea „omului nou” în coloniile de minori MAI
era educaţia. Şi cum omul „omul nou” era în primul rând un muncitor calificat,
instruirea lui se putea realiza numai în cadrul unor şcoli profesionale şi de ucenici. Ca
urmare au fost înfiinţate în toate coloniile, în care se aflau internaţi minori cu vârsta
de cel puţin 14 ani, şcoli profesionale şi de ucenici. Aceste şcoli aveau ca scop
principal pregătirea de muncitori calificaţi, din rândul copiilor orfani şi a celor lipsiţi
de posibilitatea de a fi crescuţi în familie, pentru întreprinderile ce aparţineau de
diferite ministere, organe centrale şi sfaturi populare. Din rândul acestora urmau să fie
selectate cadrele de nădejde ale regimului comunist. În aceste şcoli, instruirea
ideologică şi politică erau principale instrumente de îndoctrinare a elevilor. Acestea
trebuia realizată conform „tradiţiilor de luptă ale clasei muncitoare din ţara noastră” şi
în spiritul ideologiei marxiste15. Prin educaţia comunistă se urmărea „cultivarea în
rândul elevilor a patriotismului înflăcărat, a dragostei pentru RPR, pentru trecutul de
luptă al clasei muncitoare şi al partidului comunist, şi pentru internaţionalismului
proletar”.

13
AANP, Fond Secretariat, dosar FN/1953-1958, f. 24.
14
AANP, Fond Secretariat, dosar 27/1956, vol. I, ff. 119-121
15
Regulament pentru organizarea şi funcţionarea şcolilor profesionale de ucenici din coloniile de
minori ale MAI (AANP, Fond Secretariat, dosar 1/1956, vol. 1, ff. 16-145).

209
Caracteristicile omului nou
Conform ideologiei marxist-leniniste „omul nou” este în primul rând un
muncitor calificat, disciplinat şi cu un simţ al datoriei dezvoltat, conştient de
„demnitatea sa şi a clasei sociale dominante în societate” (proletariatul), de
îndatoririle sale faţă de această clasă şi de colectivul din care făcea parte. El este
descris ca fiind cea mai „armonioasă fiinţă” care a existat vreodată, şi căruia nimic
nu-i era imposibil, iar tipul uman mediu era de anvergura unui Aristotel, Goethe,
Marx16.
În timpul instruirii sale, „omul nou” era „învăţat” să se supună necondiţionat
unui tovarăş atunci când era subaltern şi să comande altor tovarăşi, atunci când era
numit într-o funcţie de conducere. De asemenea, el era obligat – de fapt putem să
spunem că reprezenta o îndatorire – să fie politicos, aspru, bun sau necruţător în
funcţie de împrejurări, ceea ce încuraja şi întreţinea suspiciunea şi concurenţa între
„oamenii noi” ai societăţii socialiste, ei fiind conştienţi că avansarea lor pe plan social
şi menţinerea lor în funcţii reprezintă un „merit” exclusiv al partidului şi nu al lor
personal. „Omul nou” trebuia să apară în viaţa publică şi să fie perceput întotdeauna
ca „un membru al colectivului său, ca un membru al societăţii, el fiind răspunzător nu
numai pentru faptele sale, ci acelea ale tovarăşilor săi”17.
Deşi, „omul nou”, anticipat de comunişti trebuia să fie cea mai „armonioasă
fiinţă” care a existat vreodată, rezultat a fost total diferit. Nu numai că nu a devenit
„cea mai armonioasă fiinţă”, dar „omul nou” a ieşit din comunism total alienat şi total
aservit puterii de stat, şi incapabil să decidă el singur. Rezultatul este mult mai
aproape de descrierile lui Alexander Zinoviev şi Marian Niţescu.
Primul a descris „omul nou” ca fiind o fiinţă ideologică, cu o conştiinţă
standardizată, care trăieşte numai în cadrul unei comunităţi de „Homo Sovieticus”, el
neputând exista în afara ei18. Această caracterizare este completată de cea a lui Marian
Niţescu, care l-a considerat un „exemplar anonim într-o turmă imensă”, care ziua
muncea din greu, iar noaptea studia ideologia marxist-leninistă şi care, la nevoie, nu
ezita să-şi denunţe părinţii, fraţii şi prietenii atunci când aceştia „complotau”
împotriva partidului19.

16
Lavinia Betea, Psihologie politică: individ, lider, mulţime în regimul comunist, Editura Polirom, Iaşi,
2001, pp. 62-63.
17
Makarenko, Opere pedagogice alese, vol. I, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura de Stat, Didactică şi
Pedagogică, 1960, p.29.
18
Alexandr Zinoviev, Homo Sovieticus, traducere de Andi Ştefănescu, Editura Dacia, Cluj, 1991, pp.
208-221.
19
Marian Niţescu, Sub zodia proletcultismului, o carte cu domiciliul forţat (1979-1995). Dialectica
puterii –eseu politologic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 362.

210
 ET IN HADES EGO…
Alina Georgiana FOCŞINEANU,
Fălticeni, Romania

Moto:
„Aţi luminat cu jertfe sfinte,/ pământul, până-n temelii, /
căci arde ţara de morminte, / cum arde cerul de făclii.” Radu
Gyr, „Imnul morţilor”

O ficial, comunismul a murit în urmă cu 18 ani. Neoficial, trăieşte printre

noi. Sigur că mulţi ar fi tentaţi să întrebe “Cum se poate afirma aşa ceva
în condiţiile în care România are caracteristici ale unui stat democrat:
pluralism politic, libertatea presei, vot universal, etc.?”.
Prezenta disertaţie, pentru mine elev de 17 ani, călătorie intelectuală, încearcă
să răspundă la această întrebare prin prezentarea sumară a „terorii roşii” importată în
România la mijlocul secolului XX.
Am realizat lucrarea fără a avea, personal, experienţa terorii comuniste, având
însă impregnate suferinţele familiei mele îndurate în perioada comunistă, suferinţe
care m-au marcat şi care continuă să mă înspăimânte şi astăzi, deşi nu m-am născut în
comunism.
Fără a avea pretenţia de a fi realizat o lucrare academică, încerc a creiona
momente cheie ale “luminii ce venea de la răsărit“.
Pregătind această lucrare mi-am pus întrebări la care aştept încă răspuns. Am
constatat cu durere că există mii de documente de arhivă, dar care nu ne relevă în
totalitate atrocităţile comise de comunism. Paradoxal, avem acces tot mai mare la
informaţii, tot mai multe site-uri de Internet realizate, tot mai multe cărţi publicate pe
această temă, multe dintre acestea fiind chiar “măsluite”, şi ştim tot mai puţine.
Cum am putea noi, cei născuţi în postcomunism sau chiar la sfârşitul „epocii
de aur” să creăm României viitorul pe care îl merită? Cum putem avea convingerea că
am procedat corect dacă nu am reuşit să învăţăm din memoria trecutului?
Având acces la informaţii „contrafăcute”, nu vom putea niciodată condamna
trecutul pentru a putea clădi în mod armonios viitorul.
Şi iată o cale prin care, din nefericire, comunismul mai e printre noi: cenzura,
informaţiile „fabricate”.
Comunismul trăieşte aşadar printre noi prin refuzul unora de a-l combate, de a-
l demasca, de a-l prezenta în mod realist, de a recunoaşte că a fost „cancerul societăţii
umane din secolul al XX-lea”1.
Sunt nostalgici ai regimului care afirmă: „Tot mai bine era pe vremuri! Aveai
loc de muncă, puteai merge în concedii, etc., etc., etc.!”.
Nostalgici care nu ştiu nimic sau aproape nimic despre cimitirele –impropriu
numite cimitire – în care au fost îngropaţi deţinuţi politici sau de drept comun sau

211
despre osemintele care ies la suprafaţă.
De ce nu învăţăm în şcoli ce a însemnat cu adevărat teroarea comunistă? O
întrebare fără răspuns pentru mine şi colegii mei de generaţie.
De ce nu ni se spune de descoperirea, prin 1992, a unor documente îngropate
de comunişti la Berevoieşti-Muscel?
Cine mai ştie astăzi – in afară de victime sau chiar de familiile lor – de temuta
închisoare Uranus din Bucureşti unde au fost torturaţi, bătuţi, schingiuiţi bestial mii
de români, în mare parte nevinovaţi? Trecând pe acolo astăzi vedem o parte a
ansamblului Casei Poporului. Ce măreţ a fost comunismul, ce construcţii a
realizat…..!!! Dar câţi dintre români ştiu că la temelia acestei construcţii, ca la a
majorităţii „realizărilor ” comuniste, se află oceane de sânge, lacrimi şi suferinţă?
Câţi ştiu de Malmaison, celebrul loc de tortură bucureştean sau de Suceava,
închisoarea în care a început diabolica „reeducare”?
Urmele materiale încep să se piardă.
Mergem în vacanţe, în concedii în Dobrogea, dar nu ştim cu câte lacrimi de
sânge a fost construit Canalul Dunăre – Marea Neagră, cel pe care călăii şi-au propus
să-l transforme în „cimitirul burgheziei româneşti”.
Avem tot mai multe manuale de istorie, dar în niciunul nu este descrisă
„reeducarea” în ansamblul ei. De exemplu, într-un manual de clasa a VIII-a, se afirmă
că „La Piteşti s-a folosit între 1948-1952 experimentul numit „reeducare”, ce consta
în aplicarea de torturi fizice continue însoţite de presiuni psihologice în urma cărora
individul era obligat să cedeze şi să devină complice al călăilor.”2 Şi atât. Dar care
erau torturile fizice sau presiunile psihologice?
De ce nu li se spune românilor de gropile comune descoperite – tot mai multe
după 1989 – cu oseminte necunoscute?
Am pierdut în timpul comunismului tot mai mulţi intelectuali, dar am
„câştigat” tot mai multe „carcase goale”.
Am inversat valorile şi le-am înlocuit cu pseudovalori.
Am ajuns astfel a avea considerente umanitare în privinţa câtorva comunişti
arestaţi care, pe lângă faptul că nu au fost condamnaţi pentru crimele lor, au fost puşi
în libertate pe motiv că „suferă de unele boli ” sau sunt în vârstă.
Cum putem admite ca marii criminali ai comunismului să trăiască liberi, să
aibă pensii exorbitante, să fie mari oameni de afaceri, iar victimele lor, cele care mai
supravieţuiesc, să trăiască în condiţii mizere, să moară de foame, de frig sau datorită
faptului că pensia nu le ajunge pentru a-şi cumpăra medicamentele de care au nevoie
pentru a-şi ameliora starea sănătăţii, afectată fiind în mare parte de torturile Gulagului
Românesc?
Câţi ştiu astăzi cum unii aşa zişi medici nu îi luau în seamă pe cei bolnavi,
fizic sau psihic, în închisori? Un exemplu de astfel de medic este fiica doctorului
Parhon, preşedinta unei comisii de expertiză psihică a MAI-ului, cea care a transpus
pe plan medical-juridic principiile sovietice în medicina românească. Aceasta, când
avea de examinat un caz şi putea diagnostica pacientul ca fiind bolnav psihic, afirma
cu sânge rece că „nebunul nu este nebun ci perfect conştient atât timp cât nu-şi
creează lui însuşi suferinţe-creind suferinţe numai altora înseamnă că judecă, deci
este mintal sănătos!”.
Câţi au murit în realitate? Cine sunt cei care au murit? Câţi dintre deţinuţi
supravieţuiesc astăzi? „Unde sunt cei care nu mai sunt?” Şi mai ales, de ce „nu mai

212
sunt” „cei care nu mai sunt”?.
Au fost omorâţi de o doctrină care a luat naştere în Rusia la începutul secolului
XX şi care, treptat, s-a extins în sud-estul european.
Pentru introducerea comunismului în România, Stalin şi-a propus patru
obiective: “1.Guvern dominat de comunişti. 2.Alegeri pentru un parlament dominat
de comunişti. 3.Decapitarea partidelor de opoziţie. 4.Desfiinţarea monarhiei.”3
După abdicarea regelui Mihai I din 30 decembrie 1947, pentru România a
început marea teroare, exterminare, inchiziţie, care va dura până în decembrie 1989.
Teroarea instaurată de comunişti, importată din URSS, se împarte în două mari
etape: prima etapă, 1945-1965, având ca scop lichidarea opozanţilor, reali sau
imaginari, iar cea de a doua, 1965-1989, care, spre deosebire de prima, s-a manifestat
mai puţin vizibil şi mai mult insidios, prin monitorizarea populaţiei dresate şi
continua ei intimidare.
Marele Inchizitor al României, Alexandru Nicolski, pe numele său adevărat
Boris Grunberg, a fost autorul regimului de exterminare din închisori, precum şi
coautor al odioasei „reeducări”.
Luând ca model URSS, unde principalul instrument de guvernare de-a lungul
secolelor a fost poliţia politică, în România a luat fiinţă Securitatea în urma decretului
221 din 30 decembrie 1948. Aceasta, prin întregul aparat represiv importat din URSS,
a eliminat elita românească a mijlocului de secol XX – vechea clasă politică şi mare
parte a intelectualilor -, dar şi oameni de rând.
Călăii au anunţat scopul Securităţii ca fiind “apărarea cuceririlor revoluţionare
democratice şi asigurarea securităţii RPR, împotriva comploturilor duşmanilor interni
şi externi ”.
De la această dată se fac tot mai multe arestări cu scopul de a teroriza ţara, de a
o avea sub control.
Securitatea exercita un control permanent asupra populaţiei prin interceptarea
telefoanelor, verificarea corespondenţei, cenzura, urmărirea aşa-zişilor suspecţi,
controlul maşinilor de scris, expertizele grafologice, anchetarea celor cunoscuţi pentru
a obţine fel de fel de dovezi, precum şi prin alte forme de represiune, de la bătăile din
arestul Securităţii, până la exterminarea fizică a deţinuţilor în închisori.
Şirul neîntrerupt de anchete, ridicările în noapte (280.000 de persoane ridicate
în noaptea de 3 martie 1949), torturile şi presiunile psihologice aplicate celor
anchetaţi sau arestaţi, precum şi „reeducările” au avut ca scop „desfiinţarea fizică prin
toate mijloacele a celor consideraţi duşmani de clasă, a opoziţiei cât şi a celor văzuţi
ca nişte posibili opozanţi.”4 Pentru a-şi putea atinge interesele, Securitatea a
interpretat şi răstălmăcit în fel şi chip celebrul articol 209, trimiţând în “călătoria în
gulag” mii şi mii de români, pentru vini de cele mai multe ori inventate. Totodată,
acest, malefic i-am putea spune, articol 209, datorită minţilor bolnave de acaparare şi
de a domina întreaga structură statală, a comuniştilor, putea condamna la moarte
întreaga populaţie de atunci a României. Mulţi dintre cei condamnaţi aveau procesele
trucate de Securitate, aceasta folosind probe false, precum fotografii trucate,
înscenarea „probelor incriminatorii” pe care securiştii ţi le strecurau în casă în timp ce
realizau percheziţia, având chiar „agenţi secreţi” care te provocau la discuţii contra
regimului, urmarea fiind imediata arestare sau martori mincinoşi, ce acceptau să
condamne „duşmanii poporului”, devenind mai apoi mari demnitari în PCR şi
ocupându-se de „progresul” României.

213
 Comunismul a cultivat ura de clasă, concretizată în miile de arestări, conform
articolului 209.
Onisifor Ghibu afirma în „Ziar de lagăr - Caracal 1945" că „Burghezii trebuie
reeducaţi".
România comunistă devine plină de astfel de centre în care se realiza
„magnifica” „reeducare”, adică de închisori de exterminare în care se aplicau torturi
malefice, aproape imposibil de acceptat în secolul XXI ca fiind concepute de mintea
umană.
„Reeducarea” a început la Suceava, întrucât cel mai mare curent anticomunist
se afla în Moldova, datorat fiind Mişcării Legionare. Mare parte a membrilor erau
tineri, deoarece aceştia au fost atraşi de principiile patriotice şi creştine ale
legionarilor, dorind un front comun contra „luminii ce venea de la răsărit”.
Comuniştii au sesizat că mai au un duşman pe lângă legionari care trebuie
„eliminat” : tineretul, oameni aflaţi în „floare vârstei” care ar fi putut contribui la
progresul real al ţării.
Simţindu-se în pericol, comuniştii au muncit la realizarea celei mai josnice
invenţii din istoria sistemului de tortură: cuştile pentru iubitorii de ţară.
Ansamblul Marea Cuşcă a Iubitorilor de Ţară, cunoscut sub numele de
Gulagul Românesc, a fost constituit din cuşti precum Suceava, cea în care a început
„reeducarea”, Piteşti, unde a fost continuată, destinată studenţilor, Aiud,
intelectualilor, Târguşor, elevilor, Gherla, muncitorilor şi ţăranilor, Mislea femeilor,
Jilava sau Bastilia românească, unde deţinuţii erau zidiţi de vii, precum şi multe
altele, acestea fiind cele mai odioase astfel de cuşti.
Pe frontispiciul închisorii Piteşti era scris: „Pentru duşmanii poporului nu
există nici milă, nici îndurerare”.
Inchiziţia Roşie a început în noapte de 14 spre 15 mai 1948, când pe întreg
teritoriul României au fost arestaţi aproximativ 15.000 de legionari: elevi, studenţi,
ţărani, muncitori, intelectuali, bărbaţi şi femei, fiind "Urmare a modului ştiinţific în
care am procedat", după cum afirma comandantul Securităţii din Arad, maiorul
Rafila.
Ce a adus „experimentul Piteşti” României?. „El a cuprins la cele două
extremităţi ale sale, rezultatul efectului maxim la care se poate ajunge prin exercitarea
unei terori permanente şi îndelungate, fizice şi psihice în acelaşi timp, după un
minuţios şi „ştiinţific" program. La un capăt s-a produs o dezumanizare totală printr-o
degradare psihică, morală şi fizică a elementului asupra căruia s-a acţionat, iar la
celălalt capăt rezultatul torturii a fost martirajul. Sfinţi şi mucenici pe de o parte,
monştrii pe de alta.”5
În ce a constat experimentul Piteşti? Oare nostalgicii, colegii mei de generaţie,
sau chiar cei care au trăit în „România cunoscută”6 ştiu ce se întâmpla în „România
necunoscută”7?
„Conducerea comunistă avea două feţe. Una văzuta şi alta nevăzută. Faţa
nevăzută a acestei conduceri care se ocupă de manipularea maselor populare şi a
oamenilor în mod individual constituie OCULTA COMUNISTĂ.
În cadrul marii strategii satanice, Oculta comunistă a planificat în
închisoarea Piteşti două tactici:
Prima-tactică a fost anihilarea vigurozităţii şi vitalităţii spirituale, a
degenerării biologice a maselor de tineri.

214
 A doua tactică, bine pusă la punct, a fost conspirativitatea deconspiratorului.
Oculta ştia prea bine că până la urmă opinia publică naţională şi cea internaţională
va afla întreaga mişelie. Nu se putea prevede care va fi efectul... Aducerea la
cunoştinţa opiniei publice a mârşăviei trebuia să fie tot opera Ocultei. " Descoperirea"
urma să fie făcută într-un anumit mod şi la o dată precisă, dinainte stabilită, după ce
toate scopurile Ocultei se vor fi realizat.”8
Cei care ajungeau să-şi petreacă „concediul” la Piteşti erau acuzaţi că ar fi avut
idei naţionaliste, anticomuniste, că ar fi discutat cu cineva despre acestea, conspirând
contra regimului sau că ar fi ajutat vreun deţinut.
„In această închisoare se aplica zilnic tot ce putea scorni iadul mai drăcesc, mai
dur,mai sistematic,urmărindu-se acumulările lente pentru «saltul calitativ» ,
disperarea, sinuciderea sau « reeducarea » (delaţiune+perversitate+crimă). Aceste
metode practicate de către oficialităţi, adică de gardieni, oricât de groaznice erau, le
înţelegeam într-o oarecare măsură, gândind că se răzbună pe noi la ordinul
comuniştilor — măcar că nu aveau pentru ce se răzbuna, căci nu pierise nici unul de
mâna noastră. Nici măcar, o palmă nu primiseră de la noi: se răzbunau pe o idee, pe
ideea iubirii de ţară, ideea naţionalistă.”9
În iadul de la Piteşti victimele erau repartizate astfel: în celularul de muncă silnică
se aflau permanent 150 de foşti studenţi, chiar proaspăt absolvenţi, la ultimul etaj cei în
depozit ai Serviciului Secret de Informaţii, în general, oameni în vârstă, care avuseseră
funcţii mari în trecut şi nu fuseseră condamnaţi, la parter, în camere comune, se aflau
studenţii condamnaţi la temniţă grea, iar pe aripa „T” cei condamnaţi la închisoare
corecţională.
Victimele erau mai întâi dezbrăcate şi mai apoi torturate. Li se aplicau bătăi în cap,
pentru îndobitocire, în faţă, pentru desfigurare, nenumărate alte lovituri în spate, sub plex,
la tălpi sau sub coaste. Bătăi sălbatice, în urma cărora victimele aveau tălpile şi mâinile
umflate, muşchii negri şi rupţi, capul şi faţa desfigurate, organele interne zdrobite, oase
rupte şi zdrobite sau ţinerea în lanţuri, iată deci cum îşi petreceau iubitorii de ţară
„concediul” în Gulagul Românesc!
În urma acestor „mângâieri” care aveau drept scop trezirea adevăratului sentiment
de dragoste de ţară în spiritul „luminii ce venea de la răsărit”, cimentul devenea plin de
sânge şi de alte lucruri împrăştiate. Culmea ororii, deţinuţii care abia mai aveau vlagă în
ei, erau obligaţi să şteargă cimentul. În timp ce executau această operaţiune, nu aveau voie
să-l atingă cu genunchii, iar înaintarea trebuiau să o facă în salturi, precum broasca.
„Reeducaţii” şi călăii îi supravegheau pe cei „needucaţi”, încurajându-i cu lovituri
de bocanci. Totodată, „needucaţii” erau forţaţi să îi bată pe cei mai buni prieteni ai lor.
„Efectul astfel obţinut era dublu : noi ne compromiteam total, apărând drept nişte
trădători, în ochii celor pe care trebuia să-i luăm la bătaie; la rândul lor, aceştia rămâneau
buimăciţi şi total dezorientaţi de capcana diabolică în care se trezeau.”10
Până şi noaptea erau supravegheaţi. Trebuiau să doarmă cu mâinile pe piept,
fără să le mişte, deoarece călăii vroiau să evite sinuciderea. Erau supravegheaţi de 1-2
„reeducaţi”. Dacă vreunul îşi mişca mâinile prin somn, erau loviţi cu ciomege.
O altă formă de tortură o constituia asistarea la torturile altora, contribuind
astfel la prăbuşirea psihică a multor deţinuţi.
Dacă deţinuţii, de durere sau de spaimă făceau pe ei în timpul torturii, erau
obligaţi să-şi mănânce fecalele. De asemenea, de Bobotează, se organiza o ceremonie
păgână, chipurile un fel de botez, în cadrul căruia, în loc de aghiazmă, deţinuţii erau

215
obligaţi să bea o gamelă cu urină, luată din hârdăul în care îşi făceau nevoile deţinuţii.
Iarna, deţinuţii erau scoşi în frigul de pe sală pentru a li se face percheziţie.
Dacă un deţinut se îmbolnăvea şi medicul închisorii îi acorda îngrijirile şi
medicamentele necesare, Marele Inchizitor, Alexandru Nicolski, îl certa pe medic,
spunându-i că nu trebuie să facă risipă cu nişte bandiţi, medicamentele fiind ale clasei
muncitoare. Totodată, Nicolski, era de părere că singura favoare pe care „bandiţii” o
merită este un glonte, afirmând că „Un glonţ e prea scump pentru un bandit şi că ar
trebui cinci la un glonţ”.
Pe lângă tortură fizică, la Piteşti se organizau şi „cursuri de învăţare a doctrinei
marxist-leniniste”, citindu-se lucrări de-ale lui Marx sau Lenin, cântându-se
„Internaţionala” şi ridicându-se în slăvi măreţul partid. După „cursuri”, victimele
trebuiau să meargă să discute cu alţi deţinuţi despre toate acestea, iar în cazul în care
erau întrebate de ce au vânătăi, să afirme că au fost bătute de gardieni.
Paralel torturii fizice, avea loc şi cea psihologică, multe dintre formele celei
dintâi având drept scop pe cea de a doua.
În timpul anchetei li se spunea deţinuţilor să fie sinceri, să declare tot, pentru că
se ştie tot ce au făcut. Ancheta era urmată de cele mai groteşti torturi fizice. „Continua
apoi perioada de gândire, prin care se urmărea distrugerea nervilor. În acelaşi timp
trebuia să stai pe prici în şezut, cu picioarele întinse şi cu mâinile pe genunchi. Cum
pe scândură nu era decât o pătură, iar noi eram foarte slăbiţi şi loviţi, această poziţie
era într-adevăr chinuitoare. Nu aveai voie să te mişti absolut deloc. Mişcarea unui
picior sau încercarea de a-ţi schimba poziţia se pedepsea cu numeroase lovituri de
ciomag la tălpi sau peste corp. (…) În această poziţie, trebuia să-ţi reaminteşti tot ce
nu ai declarat la anchetă, tot ce ai putea să spui despre colegii tăi sau altceva ce ar fi
putut interesa Securitatea. Începeau să-şi facă loc îndoielile privind găsirea unei
soluţii salvatoare, fără compromisuri sau sacrificii.”11
Aceste torturi au dus, treptat, la tulburări mintale în rândul deţinuţilor, mulţi
dintre aceştia ajungând să trăiască în frică: „La început, prin vis, mi se părea că ceva
imaterial pătrunde prin pereţi şi tavan, începe a prinde contur sub forma unei umbre,
luând apoi înfăţişarea unei femei monstru, cu sânul din dreapta cât un pumn, iar
celălalt cât o căldare, cu părul tăiat scurt (ca Ana Pauker), cu o figură hidoasă şi cu un
zâmbet straniu; plutind prin aer se apropia cu mâinile spre mine, mă lua din pat şi mă
ducea cu ea.
Prin vis încep să mă apăr, să mă zbat şi mă trezesc într-un ţipăt îngrozitor, care
se aude pe toată secţia. Femeia monstru, nereuşind să mă ia, dispare treptat prin tavan
la fel cum apăruse. Trezit dintr-un asemenea coşmar şi aflat încă sub impresia
îngrozitorului vis, fără să vrei îţi pui întrebarea: „Oare când va fi sfârşitul?" ……
Aceste coşmaruri, însoţite de ţipete prin somn, nu vor dispărea nici peste 20 de ani.”12
Pe lângă Piteşti, un alt mare centru de exterminare a elitei româneşti a fost
închisoarea Aiud, destinată intelectualilor, unde de asemenea avusese loc
„experimentul de reeducare”, dirijat de colonelul Crăciun.
La Aiud, ca metode de tortură, se aplicau bătăile, înfometarea, munca grea la
care erau supuşi deţinuţii chiar pe vreme nefavorabilă, izolare, punerea în lanţuri,
încarcerarea sau întemniţarea la Zarcă sau în „neagra ” a celor care se dovedeau a fi
refractari regimului.
O altă formă de tortură era percheziţia. Iată ce mărturiseşte despre aceasta o
victimă, şi totodată, un supravieţuitor al Aiudului, Domnul Aurel Sergiu Marinescu :

216
„În orice închisoare este obligatorie atât la sosire cât şi la plecare percheziţia. De fapt
această operaţiune începe din primul moment de la intrarea în arestul Securităţii.
Scopul declarat este de a controla deţinuţii să nu posede obiecte interzise asupra lor.
Dar cele mai nevinovate obiecte erau considerate periculoase şi, ca atare, interzise: un
ac de cusut sau aţa de cusut – deşi închisoarea nu-ţi repară hainele sau lenjeria ruptă
sau nu-ţi dă cele necesare ca deţinutul să-şi poată repara singur veşmintele zdrenţuite.
Periculoase şi interzise erau şi un ciot de creion, o bucăţică de hârtie, un cuţitaş ori o
bucăţică de ziar şi descoperirea acestor corpuri delicte reprezenta pentru gardieni
vânătoarea lor de predilecţie. Dar scopul nedeclarat al percheziţiei era crearea acelui
efect psihologic de intimidare, de anihilare, transformând gesturile scormonirii şi ale
căutării într-un alt instrument de tortură.” 13
Clubul central al „reeducării” de la Aiud a fost amenajat de colonelul Crăciun
în fosta biserică protestantă, a treia clădire de la intrarea în Zarcă. La intrare se afla
scris în relief cu litere metalice de 15 cm „Legionarismul s-a născut în închisoare din
ură, sânge şi răzbunare. El a fost îngropat definitiv aici la Aiud, prin reeducare.” ,
scopul „reeducării” de la Aiud nefiind altul decât compromiterea mişcării legionare.
Cei care refuzau să ia parte la cursurile de „reeducare”, erau stimulaţi în
acelaşi fel ca şi compatrioţii lor de la Piteşti: prin tortură, fizică sau psihologică.
„Între asemănările dintre cele două reeducări - Piteşti 1951 - Aiud peste un
deceniu, trebuieşte consemnată în primul rând Autoprezentarea care li s-a cerut
aiudenilor, care echivala în conţinut cu autodemascarea: trecutul exterior şi interior
nedeclarat sau declarat parţial - desolidarizarea de acest trecut, cu defăimarea lui,
angajamentul de încadrare în politica statului şi a partidului.”14
Care a fost deci scopul creării „academiilor” de „reeducare”? „Experimentul
conceput la Moscova, practicat diferit în China, a fost pus în aplicaţie de agenţii
sovietici în România. Acest experiment avea mai multe scopuri: 1. aflarea de noi
informaţii despre fapte şi oameni, încă necunoscute Securităţii, prin auto-demascări şi
2. prin forţă şi metode de teroare de neconceput de o fiinţă umană şi raţională, să
frângă spiritul uman şi să transforme individul într-un robot dresat care să execute
orbeşte, necondiţionat ordinele, „omului nou”, fericit că respiră.”15
Oare cei care astăzi încă mai plâng după „vremurile bune de altădată” ştiu că
în închisori deţinuţii au trudit din răsputeri pentru nu-şi pierde comoara de
mărgăritare?
În închisori, intelectuali precum Petre Ţuţea, prof.univ. C. Motaş sau filosoful
Petrovici ţineau conferinţe, alţii predau limbi străine, literatură sau matematică.
Alţi deţinuţi compuneau poezii, precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile
Militaru sau Sergiu Mandicescu, pe care ceilalţi deţinuţi le învăţau ulterior.
O altă activitate a deţinuţilor era cusutul, creând diferite modele pe materialele
pe care le aveau la dispoziţie, precum şi sculptatul, pe săpun, pe fragmente de os sau
pe oricare alt material pe care aceştia îl găseau şi îl considerau util unei activităţi
artistice.
La Aiud exista şi un Birou Tehnic, unde „Gânditorii”, lucrau la realizarea
invenţiilor pentru diferite utilaje şi ramuri industriale, luânduli-se de către călăi orice
drept asupra celor descoperite.
Deţinuţii medici, foşti medici de elită, miniştri ai sănătăţii, directori de spitale
sau profesori universitari în timpul vechilor guverne, realizau intervenţii chirurgicale
miraculoase, în ciuda mizeriei existente în închisori.

217
 Totodată, deţinuţii au rămas creştini, în pofida eforturilor călăilor de a distruge
creştinismul. Poeţii de închisoare creau poezii dedicate Paştelui sau Crăciunului, iar
deţinuţii se felicitau între ei şi îşi împărtăşeau unii altora amintirile ce le aveau în
legătură cu aceste sărbători.
Aşadar, cine au fost aceşti „duşmani ai poporului” care trebuiau ucişi?
Dar, cine ştie astăzi de aceşti OAMENI, sfinţii pe care i-a dat României
comunismul?
A nega comunismul e ca şi cum am nega că suferim de o boală incurabilă sau
orice altă afecţiune. Nu ne putem trata până nu cunoaştem precis diagnosticul. Ocolim
întrebările, evităm explicaţiile, ne facem că nu vedem, că nu auzim, că nu înţelegem
şi de fapt rămânem aceiaşi bolnavi incurabili, murind câte puţin din cauza ignoranţei.
Moştenind rănile comunismului, care între timp s-au agravat, riscăm să ne
distrugem continuitatea etnică, statală, politică, economică, socială, culturală şi
religioasă, adică să ne autodistrugem, să ne pierdem individualitatea şi specificul
naţional, să ne sinucidem.
Unii se pot consola că există mărturii scrise de victime despre crimele
comunismului.
S-ar putea ca într-o zi să rămânem doar cu hârtiile, dacă nu luptăm pentru a
afla ce s-a întâmplat, pentru a şti ce a însemnat cu adevărat comunismul.
Din fericire, există printre noi martiri, eroi ai persecuţiilor comuniste. Să ne
facem timp, în Fortăreaţa Digitală a zilelor noastre, să-i ascultăm, să învăţăm din
memoria trecutului şi împreună să punem „gând la gând” sau, cum ar spune poetul,
„Hai să dăm mână cu mână!/ Cei cu inima română!” pentru a găsi panaceul necesar
vindecării pentru a putea merge mai departe. Numai astfel vom avea propria lumină,
fără să mai fim nevoiţi să apelăm la lumini de import, de la răsărit sau din alte puncte
cardinale.
Am luptat cu otomanii secole de-a rândul şi în urma acestor lupte ne-am
păstrat continuitatea. Şi oare nu vom putea lupta cu ignoranţa? Şi oare nu vom putea
să continuăm să fim aşa cum spunea şi Gheorghe Brătianu, o altă victimă „a luminii ce
a venit de la răsărit”, „o enigmă şi un miracol istoric”?

1
Aurel Sergiu Marinescu, trilogia „Prizonier în propria ţară”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, vol.1,
pag. 226
2
Sorin Oane, Maria Ochescu, Istorie, manual pentru clasa a VIII-a , Editura Humanitas, Bucureşti,
2003, pag.160
3
Aurel Sergiu Marinescu, trilogia „Prizonier în propria ţară”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, vol.1,
pag. 98
4
Aurel Sergiu Marinescu, trilogia „Prizonier în propria ţară”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, vol.2,
pag.206
5
Traian Popescu, ” Experimentul Piteşti”, Editura Crater, Bucureşti, 2000, 61p. ; lucrare consultată pe
link-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/tpopescu/docs/cap1.htm
6,7
Aurel Sergiu Marinescu, trilogia „Prizonier în propria ţară”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, vol.2,
pag.25
8
Octavian Voinea, „Masacrarea studenţimii române”, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1996; lucrare
consultată pe link-ul
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/default.asp.htm
9
Eugen Măgirescu , „Moara Dracilor. Amintiri din Închisoarea de la Piteşti”, Editura Fronde, Alba Iulia
-Paris, 1994; lucrare consultată pe link-ul
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/diversi_autori/emagirescu_moara.htm

218
10
Ibidem 9
11
Neculai Popa, „Coborârea în iad”, Editura Vremea, Bucureşti, 1999; lucrare consultată pe link-ul
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/cobiad/default.asp.htm
12
Ibidem 11
13
Aurel Sergiu Marinescu, trilogia „Prizonier în propria ţară”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, vol.2,
pag.68
14
IOAN MUNTEAN, Ca o lacrimă de sânge....Supliment al revistei AMINTIREA, februarie 2000;
lucrare consultată pe link-ul
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/default.asp.htm
15
Aurel Sergiu Marinescu, trilogia „Prizonier în propria ţară”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, vol.1,
pag. 132

219
 NICOLAE CĂLINESCU, VICTIMĂ ŞI
TEORETICIAN AL „FENOMENULUI PITEŞTI”
Ileana MATEESCU,
Bucureşti, Romania

N icolae Călinescu este unul dintre cei care şi-a trăit toată viaţa cu
demnitate şi nu a făcut rabat de la principiile sale, după cum se va
vedea, nici în condiţii extreme. Orice naţiune este mândră să aibă astfel
de fii! Noi, românii, avem (sau, mai exact, am avut) dar, din păcate, nu prea ştim să-i
apreciem.
În mentalitatea societăţii noastre erou este doar acela care a murit pe câmpul de
luptă, indiferent dacă a făcut sau nu o faptă de eroism. Este trist şi dezonorant că,
chiar şi atunci când este vorba despre eroi, la noi se lucrează după ureche. Sau după
interese. Se ezită să fie declaraţi eroi oameni care au avut un comportament eroic şi în
alte situaţii, nu numai cele de pe front, cei care au suferit şi şi-au jertfit ani din viaţă
sau chiar viaţa pentru binele societăţii în care au trăit, fireşte, fără pretenţia să li se
ridice osanale.
Un astfel de OM a fost Nicolae Călinescu. Şi totuşi, el s-a stins prematur, ca un
anonim. Nici nu şi-ar fi dorit să-i fie acordate onoruri, nu pentru aşa ceva şi-a jertfit
cei mai frumoşi ani ai vieţii. Animat de sentimente naţionale şi profund creştine, a
considerat că este o datorie sfântă pentru orice român să refuze compromisul, să
îmbrace cămaşa morţii dacă este nevoie pentru împlinirea idealurilor naţionale, pentru
apărarea tradiţiilor strămoşeşti ale acestui neam de prea multe ori vitregit de istorie, să
lupte împotriva oricărui adversar care calcă cu cinism orice lege, orice principiu.
O astfel de atitudine va fi considerată de comunişti banditească, o crimă. Pe
Nicolae Călinescu avea să-l coste scump, ca pe mulţi alţii din generaţia sa, această
frondă eroică. Avea 17 ani când a fost arestat prima dată şi 40 când a fost eliberat din
închisorile comuniste. Pe trupul lui cicatricele se suprapuneau. Erau urmele rănilor
produse de cei care au încercat să-l determine cu forţa să se alinieze la politica
Partidului Comunist. Rănile trupului s-au vindecat, numai el ştiind în urma câtor
suferinţe, fără ajutor medical, fără alinare din partea vreunui semen. Dar, oare, cât de
mari, cât de adânci or fi fost rănile sufletului său? Noi nu vom putea şti niciodată, dar,
cu siguranţă, ele nu s-au vindecat, dovadă fiind comportamentul său ulterior eliberării
din multele temniţe în care şi-a trăit tinereţea!
Amintirea colegilor de detenţie, a celor care n-au mai ieşit vii dintre zidurile
închisorilor l-a bântuit mereu. Gândul la cei care-au murit în munţi pentru acelaşi
ideal pentru care şi el a fost considerat „bandit”, „duşman al poporului”, l-a
determinat să caute până la sfârşitul vieţii modalităţi de reabilitare a acestora şi
posibilităţi de a face cunoscută generaţiilor tinere de azi lupta şi suferinţa lor . Viaţa
lui a fost curmată tocmai într-un astfel de moment.

220
 N. Călinescu s-a născut în anul 1924 în comuna Pleniţa, judeţul Dolj, fiul lui
Ştefan şi Janetei, o familie modestă. Dotat cu o inteligenţă mult peste medie, fire
hotărâtă şi ambiţioasă, disciplinat, se hotărăşte să urmeze cariera militară. Este admis
la Liceul Militar din Craiova. Era perioada când se trecea de la dictatura regală a lui
Carol al II-lea la dictatura militară a lui Ion Antonescu. Norii războiului pluteau
deasupra României, atmosfera în ţară şi în Europa era tensionată.
Tânărul N. Călinescu a cunoscut la Liceul Militar colegi animaţi de aceleaşi
idealuri ca şi el. A fost destul de repede primit în organizaţia „Frăţiile de Cruce” unde
selecţia era foarte riguroasă, noii candidaţi amănunţit verificaţi.
Doar pentru gestul de a pune la uniformă un mic semn de doliu la comemorarea
morţii lui Moţa şi Marin este transferat disciplinar la Liceul „Mihai Viteazul” care
funcţiona în refugiu la Timişoara.
În octombrie 1941, înainte de absolvirea liceului, este arestat prima dată,
judecat împreună cu alţi 12 fraţi de cruce şi condamnat la 14 ani muncă silnică pentru
crima de constituire de asociaţii clandestine. Era o condamnare grea, care ar fi speriat
pe oricine, mai ales că erau minori. Fraţii de cruce au luat însă totul în zeflemea,
convinşi că uniţi vor izbândi, iar regimul care-i condamnase va cădea.
Aşa se face că N. Călinescu s-a numărat printre primii ocupanţi ai închisorii de
la Piteşti, cea care avea să devină peste puţini ani simbolul terorii dusă la extrem.
În iulie 1942, înainte ca lucrările de construcţie să fie complet terminate, la
această închisoare au fost aduse primele loturi de fraţi de cruce. Graba se justifica prin
dorinţa conducerii Ministerului de Interne de a-i scoate pe condamnaţii minori din
închisori de „sub influenţa maturilor înrăiţi”.
N. Călinescu va face deci cunoştinţă cu temniţa de la Piteşti înainte de majorat,
într-o perioadă când atmosfera de acolo nu era una tocmai severă. Personalul
închisorii se purta cu condamnaţii mai curând părinteşte, decât cu severitatea
specifică unei închisori.
Această atmosferă nu putea fi tolerată de conducerea Ministerului de Interne, de
aceea împotriva răzvrătirii „mucoşilor” trebuiau luate măsuri urgente. Mulţi dintre cei
mai recalcitranţi au fost mutaţi la Alba Iulia. Printre ei s-a numărat şi N. Călinescu.
Cu aprobarea lui Ion Antonescu au fost constituite, din deţinuţii care împliniseră 18
ani, unităţi speciale care urmau să fie trimise pe front, în linia I, în zone în care
posibilităţile de supravieţuire erau aproape nule. Era o formă mascată de condamnare
la moarte.
N. Călinescu a fost recrutat pentru aceste
unităţi speciale, având în vedere că, în închisoare,
împlinise 18 ani. Li s-a făcut o instruire militară
sumară la Sărata, în sudul Basarabiei, apoi au fost
expediaţi pe front.
Unitatea lui N. Călinescu a ajuns în Crimeea
în momentul în care în acel sector al războiului ruşii
reuşiseră să spargă frontul şi Armata a 11-a germană
alături de care luptau români, italieni şi unguri
fusese izolată în peninsulă.
La plecarea pe front tinerilor din unităţile
speciale li se comunicase faptul că li s-a făcut
favoarea de a fi graţiaţi de pedepsele mari pe care le N. Călinesu înainte de a

221 pleca pe front (1943)

primiseră şi li se oferă şansa de a se reabilita prin luptă, pe front.
Fireşte, din sutele de tineri care s-au „bucurat” de aceste „favoruri” foarte puţini
au supravieţuit. N. Călinescu, în lucrarea „Războiul lui Ion Antonescu cu Frăţiile de
Cruce”, referitor la acest aspect, spunea: „ Mulţi nu se vor mai întoarce. Mormintele
lor necunoscute din imensul spaţiu rus au pus capăt unor năzuinţe, unei îndrăzneli,
unui vis. Numele, faptele, intenţiile temerare au rămas în cimitirul uitării şi în bilanţul
necunoscut al zborurilor frânte în istoria tăcută a poporului român”.
N. Călinescu a fost rănit de mai multe ori pe frontul de est, s-a refăcut „din
mers” şi a continuat alături de camarazii săi să caute posibilităţi să iasă din încercuire.
A fost ajutat în lupta pentru supravieţuire de constituţia sa atletică, de un organism
călit cum aveau majoritatea copiilor crescuţi la ţară, de faptul că urmase un liceu
militar şi era mai pregătit decât camarazii săi pentru viaţa militară, dar, mai presus de
orice, N. Călinescu a fost convins că Dumnezeu l-a avut mereu în pază.
A fost luat prizonier de ruşi şi a ajuns în lagărul de la Tiraspol. Era un lagăr de
front, constituit ad-hoc, improvizat. Având în vedere că paza lagărului nu era tocmai
bine pusă la punct iar el era foarte tânăr şi sprinten, a reuşit să treacă de gardul de
sârmă ghimpată şi să evadeze.
Înfruntând pericole de tot felul a ajuns în primăvara anului 1944 la Nistru, ale
cărui ape erau pline de sloiuri, după o iarnă cumplit de geroasă. A trecut râul cu greu,
ajutându-se de sloiurile reci şi a ajuns în ţară. Ar fi putut profita de situaţia confuză de
pe front şi din ţară, de faptul că el figura ca prizonier de război în evidenţele militare
şi să se sustragă serviciului militar. El nu a procedat aşa.
S-a prezentat la Regimentul 26 Rovine din Craiova cu care a fost trimis din nou
pe front. Personal nu era de acord cu alianţa militară româno-sovietică, dar s-a
conformat ordinelor şi şi-a făcut datoria de soldat şi pe frontul de vest. A fost din nou
rănit, ultima dată foarte grav, în Munţii Tatra, aşa că sfârşitul războiului l-a „prins” în
spital.
Sfârşitul războiului nu a însemnat şi sfârşitul calvarului pentru români.
Dimpotrivă. „Pericolul roşu” era mai cumplit decât războiul, iar românii adevăraţi au
refăcut reţeaua subterană de rezistenţă împotriva bolşevizării României. N. Călinescu
n-a stat deoparte. S-a ocupat de organizarea şi pregătirea rezistenţei anticomuniste în
judeţul Dolj, zona Pleniţa.
În decembrie 1948 este pentru a doua oară arestat. A fost din nou judecat şi
condamnat la trei ani şi jumătate închisoare. Se aştepta la o aşa sentinţă şi din dorinţa
de a ajunge alături de tinerii care puseseră suflet în organizarea subterană a mişcării
de rezistenţă anticomunistă, la proces a declarat că este student deşi nu era încă.
Aşa se face că N. Călinescu a fost repartizat, pentru a doua oară, la închisoarea
Piteşti, rezervată din 1948 de autorităţile comuniste studenţilor. Nu avea de unde să
ştie că acolo tocmai începuse cea mai cumplită experienţă umană din câte au existat
vreodată, reeducarea prin tortură.
Fusese adunată între zidurile acestei închisori cumplite crema studenţimii
româneşti. Erau tineri entuziaşti, care îi înfruntaseră pe Antonescu şi Hitler şi care
aveau încredere nemăsurată în puterile lor. La Piteşti au avut însă o surpriză de
proporţii, au fost subiecţii unei drame umane adânci, au îndurat chinuri sfâşietoare,
intensitatea tratamentului aplicat a depăşit limitele de rezistenţă umană, suferinţe
inimaginabile, cruzimi în care victima şi torţionarul îşi schimbau rolurile. Era prima

222
aplicare a unui proces intens de brainwahsing (spălarea creierului) în afara spaţiului
sovietic.

223
 Despre ce s-a petrecut acolo, N. Călinescu a vorbit foarte puţin şi cu foarte puţini
după eliberarea sa. Nici familiei nu s-a confesat prea mult. Doamna Viorica Stănuleţ
Călinescu, soţia lui Nicolae Călinescu, mi-a mărturisit următorul lucru referitor la acest
aspect: „ Deşi fusesem şi eu închisă, trecusem prin ancheta Securităţii şi prin aproape şase
ani de închisoare, cunoscusem perfidia metodelor de anchetă, dar fără să trec prin
metodele de tortură ale Piteştiului, faptul că Nicolae nu mi-a spus decât după 1989 că
trecuse prin faimosul Piteşti, m-a durut. Am considerat, pe moment, o lipsă de încredere.
Explicaţia ce mi-a dat-o a fost că el considera că toţi cei ce au trecut pe acolo şi
chiar cei ce ştiu de la alţii despre ororile Piteştiului, vor trebui să dispară. Aveam
copii…dacă el ar fi fost arestat din nou, măcar eu să scap, să pot avea grijă de ei.”
Dacă verbal N. Călinescu a mărturisit extrem de puţin despre cele petrecute la
Piteşti, semnele rămase pe trup „spuneau” foarte mult. Ca toţi cei care au trecut prin
infernul Piteştiului, N. Călinescu era conştient că cu greu cineva din afară ar putea
înţelege cantitatea imensă de suferinţă umană pe care au îndurat-o acolo. S-au petrecut în
acel loc grozăvii pe care mintea unui om normal nu le poate pricepe.
Chiar şi după căderea comunismului N. Călinescu s-a hotărât greu să vorbească. A
apărut la televiziunea naţională la emisiunea „Memorialul durerii”, a scris la câteva ziare
şi reviste. Până la moartea lui din anul 1992 adusese în stadiu final cartea intitulată de el
„Proză scurtă din irealitatea zodiei căpcăunilor”, o frescă a perioadei comuniste. Prima
parte a cărţii fusese intitulată „Preambul pentru camera de tortură” şi se referea la prima
lui anchetă de la Piteşti din 1949, cu Nicolski. Sub acest titlu avea să fie publicată cartea
de către un fost coleg de detenţie, la Editura „Marineasa”, în 1994. Titlul iniţial, ales de
autor, a fost considerat prea lung de către cel care a publicat-o.
A mai lucrat la o carte pe care nu a reuşit să o termine, în care analiza „Fenomenul
Piteşti”. Din notiţele rămase, familia, cu multă răbdare, a reuşit să ordoneze conform unei
tematici propuse de autor materialul cărţii. Titlul acestei cărţi fusese ales chiar de autor:”
Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă”. Ea a fost editată de un
camarad al lui N. Călinescu, Mircea Moţei, la Editura „Gama” în 1998, fără nici-o
intervenţie sau adăugire din partea cuiva. Cartea are o prefaţă semnată de Nicolae
Nicolau. Este o carte de excepţie, care analizează din punct de vedere ştiinţific fenomenul.
N. Călinescu explică modul diabolic în care a fost gândit şi aplicat procesul de
spălare a creierului la aproape 2000 dintre cei mai înzestraţi tineri ai României postbelice,
cum s-a încercat distrugerea noastră ca popor. Cartea dezvăluie nivelul intelectual de
excepţie al autorului, talentul său de scriitor, puterea de a înţelege fenomenul în care a
fost implicat în toată complexitatea lui, tăria de caracter a autorului, puterea de a rezista la
cele mai cumplite torturi.
În cartea „Aur şi noroi” a lui I. Dunca autorul povesteşte, printre altele, cum l-a
cunoscut în închisoarea de la Poarta Albă pe N. Călinescu, ce părere şi-a făcut despre el.
Dar, ceea ce este mai important, I.Dunca relatează ce spuneau despre N. Călinescu cei
care-l cunoscuseră la Piteşti:
: „…am realizat repede că nivelul intelectual al d-lui Călinescu era mult superior,
infinit superior unui absolvent de facultate. Era, ceea ce am numit noi mai târziu, o
enciclopedie ambulantă.”
„..Iar când alţii mi-au vorbit despre dumnealui, o făceau cu nedisimulată uimire:
omul acesta nu a cedat nimic! Era dintre cei extrem de puţini, care au ţinut la tortură fără
să cedeze, timp fără sfârşit în aparenţă, crâmpei de veşnicie în iadul dezlănţuit de oameni
contra oameni.
În cele din urmă, ceea ce pare să-l fi salvat pe d-l Călinescu, a fost faptul că l-au
considerat nebun. Nici un om normal nu rezistă peste o limită, diferenţiată desigur de la

224
individ la individ. Iar îndelungata şi verificata experienţă a lui Ţurcanu şi a oamenilor săi
(dacă pot fi numiţi astfel), spunea fără putinţă de tăgadă, că toate limitele fuseseră
depăşite. Concluzia, salvatoare pentru prietenul meu, a fost:
E clar! E nebun!
Gata! Punct!” ( 1 )
N. Călinescu a fost dezamăgit de cei care fără să cunoască direct problemele
referitoare la Piteşti au pus în circulaţie informaţii parţiale, neverificate, reale pentru un
episod, false raportate la totalitatea fenomenului, neadevărate, despre oameni care au avut
enorm de suferit. De aceea, în cartea sa „Sisteme şi procese de brainwashing în România
comunistă” mărturiseşte:
„Mă consider purtător de cuvânt al unei generaţii martirizate ale cărei exemplare de
rasă au fost asasinate cu cruzime sau distruse lent în chinuri fizice şi sufleteşti
inimaginabile, a căror memorie a fost şi continuă să fie împroşcată cu bale, împotriva
cărora nemernicii şi ticăloşii de care neamul acesta n-a dus lipsă niciodată, aruncă găleţi
cu lături.
De altfel, acolo, (la Piteşti n.n.) fiecare a avut o experienţă proprie, o experienţă
impusă de solicitările la care a fost supus, de structura specifică, de educaţie, de
momentul prin care a trebuit să treacă”. ( 2 )
Generaţia lui N. Călinescu de „ultimi mohicani” care au luptat pentru păstrarea
culturii şi fiinţei poporului român şi care a fost răsplătită de comunişti aşa cum se ştie,
refuză să-şi amintească realitatea pe care au fost siliţi să o trăiască şi nu se recunosc în
nici-o reconstituire făcută de amatori. N. Călinescu îi avertizează pe cei care scriu despre
fenomenul Piteşti să nu facă din suferinţa şi martirajul unei generaţii un spectacol
publicitar.
Cartea lui N. Călinescu „Sisteme şi procese de brainwashing în România
comunistă” este o lucrare de referinţă între tot ce s-a scris despre fenomenul Piteşti. În
prefaţa ei, N. Nicolau spune:
„…analiza braiwashing-ului şi declaraţiile în premieră ale lui Ţurcanu din lucrarea
de faţă transformă materialul într-un adevărat studiu ştiinţific cu atât mai valoros cu cât nu
vine de la un specialist ci de la un observator dinăuntru care a trăit evenimentele şi a
făcut personal observaţiile. Servit de o gândire sistematică şi de o prodigioasă memorie,
N. Călinescu a surprins fenomenul spălării creierului în întregul lui: definiţie,
simptomatologie, diagnostic şi complicaţii, indicând şi anumite linii de tratament.” ( 3 )
N. Călinescu explică de ce a fost experimentat acest proces la noi:
„…Ruşii pornesc să facă ordine în zona cucerită. Stalin este grăbit. Vrea să lase la
moarte un imperiu monolit. România incomodează, aşa cum l-a incomodat pe Hitler.
Soluţia unui dictator docil, stil Antonescu, nu-i satisface.
Comunizarea trebuie făcută cât mai repede şi cu orice preţ.
Adversarii politici trebuie folosiţi ca detaşamente de şoc. Lovitura principală
trebuie dată unde rezistenţa este cea mai puternică (adică în rândul tineretului n.n.) şi
împotrivirea cea mai activă. Acolo unde energia de viaţă pulsează cel mai puternic. Cu
metode de lucru verificate şi tehnici bine puse la punct şi puţin cunoscute.
Asaltul porneşte la Piteşti. De acolo avalanşa trebuia să se rostogolească peste toate
închisorile şi de acolo peste întreaga ţară”. ( 4 )
„Experimentele biologice pe cobai umani din cel de-al doilea război mondial -
atâtea câte au fost – nu au atins nicicum cantitatea de suferinţă şi cazuri aplicate pe care
le-a oferit Piteştiul.

225
 Procese de brainwashing au mai fost şi până acum. Nicăieri însă nu s-a acţionat atât
de metodic, cu atâta perseverenţă pentru distrugerea sufletului unui popor ca în România
comunistă”. ( 5 )
Derularea fenomenului de brainwashing se face pe mai multe planuri. Puncte
principale de acces le oferă:
a) fenomenologia factică.
„ Existenţa în cadrul unui colectiv a unor manifestări aberante, tolerarea unor
membri cu atitudini neconforme cu tendinţele şi comportamentul normal – normal fiind
marxist – nu este un semn de slăbiciune şi toleranţă, ci de complicitate şi pactizare cu
adversarii. Întreg colectivul este supus unui fenomen de însănătoşire.
La anumite perioade comitetul de conducere şi întreg colectivul intrat în proces
de transformare fac spontan destăinuiri emoţionante în care dau pe faţă modul de a gândi
banditesc şi cum încercau să se strecoare prin „reeducare” fără să-şi schimbe modul de a
gândi.
Adesea comitetul este schimbat şi este supus la un tratament dur. Membrii fostului
comitet îl stâlcesc în bătaie pe preşedintele căzut, iar ei sunt bătuţi fără milă de elementele
considerate cele mai şovăitoare, care sunt obligate să-şi demonstreze bunăvoinţa de a se
îndrepta.
În şedinţele de analiză şi demascare care urmează, cei care au suferit tratamentul
cel mai intens fac o prezentare a gândurilor pe care le-au nutrit în timpul schingiuirii şi
indică pe cei care s-au purtat cu menajamente cu ei, care neîndoios n-au renunţat, n-au
rupt cu vechile afinităţi banditeşti şi care în loc să-i ajute sincer, le îngreunează procesul
de transformare.
Cel indicat recunoaşte că încă nutreşte gânduri necurate şi are nevoie de ajutor
pentru a se rupe de trecut. Prietenul îi întoarce bătaia. Când se consideră că manifestarea
nu corespunde unei detaşări sincere, rolurile de torţionar-victimă sunt schimbate de mai
multe ori.” ( 6 )
b) fenomenologia psihică
„La nivel psihic procesele de brainwashing implică stări şi fenomene greu de
înţeles pentru cei care n-au trecut prin experienţe similare.
- prin presiune fizică, şocuri repetate, constrângere şi teroare se slăbeşte sau se
produce o dezagregare a ego-ului.
- Prin demascarea periodică a gândurilor ascunse, prin efortul de anulare a tiparelor
de gândire „învechite” se ajunge la distrugerea fondului perceptual vechi, la purificări,
operări, deparazitări intelectuale, la eliminarea „putregaiului educaţiei perverse” a unei
lumi condamnate, la renunţarea la valorile şi normele morale impuse de mediul la care te-
ai format. Sunt dărâmate reperele de orientare, cadrul de valori.
- Eşti împins prin forţă şi constrângere într-un complex de vinovăţie. Pe parcurs va
surveni motivaţia raţională.
- Prin acţiuni umilitoare şi degradante ( insulte, defăimare, obligaţia de a mânca
fecale ) se distruge imaginea de sine a celor implicaţi.
- Când n-a mai rămas decât umbra celui care a fost, sau se consideră astfel, se trece
la construirea unei alte imagini de sine, a unei schimbări radicale a identităţii.
- Cadrul de referinţă semantic este înlocuit, unele din conceptele care au fost
păstrate sunt vidate de sens şi li se dă o nouă semnificaţie.
- Cei care exercită presiune se impun ca modele de luciditate şi dăruire generoasă.
Se alimentează, încurajează şi justifică dorinţa de identificare cu ei.

226
 Într-un timp mai lung sau mai scurt – depinzând de elementele umane angajate
– se construiesc silogisme pentru justificarea raţională a comportamentului impus
prin constrângere. ( 7 )
c ) fenomenologia spirituală
„Şocul de iniţiere, meditaţia terorizantă, demascarea, autodemascarea sunt numai o
treaptă, un pretext de a introduce convulsiuni şi mutaţii în câmpul de control al psihicului,
de a răvăşi zonele adânci unde supravegherea lucidă este condamnată la ineficienţă.
Dincolo de aceste zone operaţionale se profilează câmpul fenomenologic al
spiritului care este asaltat fără cruţare. Acţiunea bine dirijată vizează satanizarea
persoanei. Atacul principal este îndreptat împotriva valorilor permanente ale lumii
creştine.
Un arsenal eficient de arme ingenioase este aruncat în luptă pentru a distruge
speranţa, pentru a dizolva credinţa, pentru prostituarea şi asasinarea dragostei. Se
demonstrează pe viu – prin cei care se cramponează să nu cedeze – moartea pe cruce fiind
evitată cu grijă, că sfinţenia este o farsă, că martirajul este o invenţie propagandistică, că
omul este numai un ghem de instincte. Atotputernică este numai forţa care ne împinge
spre rău şi josnicie. Eroismul este un spectacol de bâlci, toate idealurile cărora le-ai slujit
sunt fete morgane inventate în bordel.
Groaza care invadează fiecare fibră şi imposibilitatea de a suporta tortura de durată
se transformă în bisturiu psihologic care taie legăturile cu trecutul, pregăteşte vidul în care
să se implanteze grefa unei noi conştiinţe şi până atunci să instrumenteze acţiuni sub
cloroform.” (8)
Pentru reuşita experimentului terenul este pregătit cu grijă. Mai întâi condamnaţii
sunt supuşi unui program de înfometare care slăbeşte mult organismul. Personalul de pază
este selectat cu grijă şi instruit în permanenţă. Izolarea subiecţilor este completă. Orice
legătură cu familia, cu prietenii, cunoscuţii, este total interzisă. Lectura şi scrisul sunt şi
ele interzise total. Nu pătrunde în închisoare nici-o veste, nici-o informaţie. Orice
activitate intelectuală este strict interzisă.
Urmează hipnoza şocului. Ea nu poate avea succes decât într-un mediu controlat
după o lungă pregătire anterioară când factorii psihici şi rezistenţa biologică se află în
punctul cel mai scăzut.
Faza de demascare este cea mai cumplită. De aceea, despre Piteşti se spune că „
este înainte de toate un laborator de „brainwashing” de intensitate extremă prin care se
testează limitele rezistenţei umane, reacţiile şi comportamentul în condiţiile metalului la
forjă, posibilităţile de transformare rapidă şi forţată a sufletului românesc, precum şi
anularea încăpăţânării de supravieţuire a Gărzii de Fier.
La Piteşti a fost o încordare fanatică şi deznădăjduită de luptă împotriva unui sistem
de lucru, pus la punct până la cele mai mici amănunte, verificat în laboratoare bine
organizate sub supravegherea unor specialişti dotaţi superior, înspăimântător de bine
pregătiţi, sfidând toate normele de etică şi orice sentiment uman.
Este examenul cel mai greu la care a fost supusă vreodată naţia română. Într-un
moment tragic al istoriei noastre , o mână de oameni au rămas singuri în faţa forţelor
răului declanşate de coloşii pământului. Pentru a înţelege ce s-a întâmplat acolo este
nevoie de antene de recepţie speciale ca să nu cazi în capcanele limbajului comun al
logicii convenţionale.
Piteşti este drama unei generaţii care a luptat cu imposibilul, care a vrut să atingă
cerul cu degetul. La Piteşti a fost supusă unei operaţii de lobotomie cu bisturiu psihic şi

227
tehnici de dezumanizare, o generaţie de intelectuali care ar fi dus în universalitate faima
culturii româneşti.
Consecinţele Piteştiului se văd în vidul deceniilor de la sfârşitul veacului XX. Chiar
dacă spre anul 2000 se va ridica o nouă generaţie promiţătoare, lipsiţi de îndrumători în
epoca de formare îşi vor găsi greu drumul”.
„La Piteşti trupurile au fost martirizate pentru a implanta un alt suflet, o nouă
conştiinţă.
Din adversari fanatici s-a urmărit să se confecţioneze o trupă credincioasă de
luptători de avangardă pentru realizarea obiectivelor terestre ale lui Karl Marx. Eşecul nu
mai trebuie demonstrat.
Piteştiul a încercat să ne despartă definitiv, să sfarme prietenii, să ne urâm, să ne
dispreţuim. Fiecare să rămână singur. Să nu mai fie posibilă o întâlnire, o colaborare.
Piteştiul a fost lupta împotriva unui sistem, nu împotriva unor oameni.” ( 9 )
Greu a supravieţuit N. Călinescu Piteştiului. A părăsit închisoarea mutilat fizic. Nu
mai vedea cu ochiul stâng de la bătăile administrate cu catarama curelei de către Coriolan
Gherman. Trupul era „ţesut” cu cicatrice. Dar era fericit că reuşise performanţa vieţii sale:
pleca după ce mărturisise cu voce tare, în prezenţa celor mai temuţi torţionari de la Piteşti,
că a rămas pe poziţie legionară. A făcut mărturisirea înfruntând riscurile pe care numai cei
care au fost deţinuţi acolo le pot înţelege.
Peste ani, avea să-i mărturisească soţiei sale următoarele:
„Dacă am putut rezista torturilor de la Piteşti, nu e meritul meu..
Este adevărat că am avut un organism mai rezistent. E un dar de la Dumnezeu. Eu
n-am fost printre liderii studenţimii ca să insiste, să mă distrugă cu orice preţ. M-au
torturat cumplit, dar nu au ajuns cu mine la limita suportabilităţii, la limita la care să-mi
distrugă voinţa.
În momentele cele mai grele, în care se întrevedea o perioadă mai cumplită, se
întâmpla câte ceva ce diminua forţa răului - se îndulcea atmosfera.
Aşa s-a întâmplat după moartea lui Niţă Cornel (coleg de detenţie n.n.) şi a lui
Bogdanovici.
Sub diverse forme puterea divină îmi venea într-ajutor. Fără intervenţia puterii
dumnezeieşti nici eu nu aş fi putut rezista.”
(Mărturia d-nei Viorica Stănuleţ Călinescu).
D-na Viorica Stănuleţ Călinescu mi-a povestit şi următorul episod din viaţa sa de
cuplu:
„Era în primele zile ale lunii august 1992, cu vreo săptămână înainte de a ne părăsi.
Eram amândoi în bucătărie. Făceam ultimele pregătiri să servim masa. Nicolae stătea pe
locul lui obişnuit şi privea pe fereastră, cu gândul dus departe…Aci zâmbea, cu faţa
luminată, apoi se încrunta…..cine ştie ce amintiri îi reveneau în minte?! L-am întrerupt,
întrebându-l ce gânduri îl frământă. Şi mi-a răspuns:
„Nici nu-ţi poţi da seama ce satisfacţie grozavă poţi avea când în condiţii de tortură
extremă – trecuse prin faimosul Piteşti în 1949-1950 – să nu deconspiri circa 100 de
oameni pe care-i pregătisem pentru situaţia că ar fi fost cazul să trecem la acţiune.”
După circa o săptămână de la această discuţie a plecat şi nu s-a mai întors.
Nicolae se angajase în organizarea rezistenţei subterane în zona Pleniţei, care într-
o situaţie specială să poată acţiona.”
Împreună cu Ioan Gavrilă Ogoranul şi cu fiul său, Dinu, N. Călinescu a plecat în
Munţii Făgăraşului în august 1992 pentru a reconstitui locurile în care se duseseră cele
mai puternice lupte de partizani în deceniile V şi VI ale secolului trecut.

228
 Ajutat de I. Gavrilă, pe care-l cunoscuse încă din adolescenţă, pe vremea când fraţii
de cruce erau persecutaţi de Antonescu, N. Călinescu plănuia să facă un film în care să
reconstituie rezistenţa anticomunistă din perioada 1948-1964 din toate zonele ţării.
Gavrilă cunoştea foarte bine zona Făgăraşului, unde activase în „bandă” cu alţi
partizani. S-au întâlnit în casa învăţătorului Olimpiu Borzea din Viştea, o localitate situată
între Făgăraş şi Avrig. Cu învăţătorul, Gavrilă luptase în munţi, iar Călinescu fusese coleg
de celulă la Aiud. La acea vreme învăţătorul Bozea era aşa de slăbit, încât nu mai putea
merge. N. Călinescu, din dorinţa de a-l ajuta, îl ducea pe învăţător în spate când aveau
permisiunea să iasă, câteva minute, în curtea închisorii, la aer. Peste ani, îi va povesti
soţiei aceste momente astfel: „ieşeam (în curtea închisorii n.n.) precum plăieşii lui Ştefan
cel Mare”. Cei tineri şi mai puternici duceau în spate pe cei neputincioşi.
N.Călinescu, Gavrilă, fiul lui Călinescu, însoţiţi de televiziune şi ziarişti au plecat
împreună pe valea Cârtişoarei să filmeze ascunzătorile partizanilor pe care Gavrilă le
cunoştea şi zona în care se purtaseră lupte. Au ajuns apoi pe valea Laiţei, mai greu
accesibilă. La o păstrăvărie s-au despărţit, împărţindu-şi sarcinile. N. Călinescu şi fiul său
au pornit să filmeze o stâncă, descrisă de Gavrilă, care le servise ca punct de observaţie pe
vremea când erau partizani.
Când se întorceau spre păstrăvărie N. Călinescu a călcat greşit în timp ce se aflau
într-o porţiune periculoasă de teren, a alunecat pe frunzişul uscat şi a căzut în valea răului
de la o înălţime de peste 10 m.. S-a lovit puternic la cap şi în aceiaşi zi a murit. Era 10
august 1992.. O mare pierdere pentru români! Mai avea atât de multe de făcut…! Înainte
de plecarea în M Făgăraşului îi mărturisise soţiei sale că îşi doreşte ca prima imagine din
filmul pe care-l proiectase împreună cu I. Gavrilă să fie frontispiciul închisorii din Alba
Iulia. Era locul unde închişi, ca elevi juraseră ca dacă în final ruşii vor invada ţara să lupte
până la unu să o scape de cotropitori. Ce vise măreţe!.
N. Călinescu a fost un om optimist, echilibrat, cu o voinţă deosebită şi mare putere
de muncă, dotat cu o sensibilitate aparte, cu o minte limpede,
cu foarte mare putere de analiză şi sinteză, mare talent literar.
Era exact genul de om de care comuniştii se temeau cel mai
mult. Astfel de indivizi trebuiau eliminaţi, sau, în cel mai bun
caz, compromişi, astfel încât societatea să-i marginalizeze.
Pentru ca să-şi îndeplinească acest obiectiv, erau dispuşi să
meargă până-n pânzele albe.
După Piteşti N. Călinescu nu a fost pus în libertate.
Faptul că nu se lăsase reeducat trebuia pedepsit. A fost
„plimbat” prin închisorile Gherla, Craiova, Valea Neagră,
Poarta Albă, Constanţa, Jilava, Galaţi. Pentru că îi expirase
condamnarea de 3 ani şi jumătate, i-a fost reactualizată de
Securitatea din Craiova condamnarea din 1941. A ispăşit-o
complet şi pe aceasta, dar tot n-a fost eliberat. Considerat
periculos a mai fost închis administrativ la Aiud, Jilava, Periprava, până când, la
intervenţie externă, în primăvara anului 1964, deţinuţii politici au fost graţiaţi de regimul
comunist. Fără ajutorul Occidentului cine ştie când şi dacă N. Călinescu şi cei asemenea
lui mai ajungeau în libertate.
Intrase în închisoare un adolescent şi ieşea la vârsta de 40 de ani, îmbătrânit şi
obosit, dar neînfrânt. (foto dreapta)
Deşi a fost eliberat din închisoare la 40 de ani, pe 9 mai 1964, o vârstă care ar fi
descurajat pe oricine să o ia de la capăt, el nu a disperat.

229
 A locuit o vreme, după eliberarea din închisoare, în casa surorii sale din Craiova,
profesoară, căsătorită. A avut ambiţia să termine liceul şi să susţină examen de admitere la
Facultatea de Filologie din Craiova. A fost admis şi a absolvit cursurile universitare
obţinând licenţa alături de colegii care-i puteau fi copii. Tinerii săi colegi au fost însă de
foarte multe ori puşi în situaţia de a recunoaşte că nu pot ţine pasul cu colegul lor mai
vârstnic. S-a întreţinut singur în perioada cât şi-a completat studiile muncind ca
magazioner.
În perioada detenţiei, ca mulţi dintre colegii săi de celulă, s-a perfecţionat învăţând
tot ce a putut de la celebrităţile culturii româneşti cu care a stat închis. Avea o uşurinţă
nativă în învăţarea limbilor străine şi în anii detenţiei a reuşit să înveţe engleza, franceza
germana şi italiana foarte bine, iar turca, greaca, spaniola, maghiara şi le-a perfecţionat pe
parcurs.
Cu amabilitate, d-na Viorica, soţia lui N. Călinescu, mi-a încredinţat un manuscris
al soţului, în care acesta îi menţiona pe „profesorii” de la care a învăţat limbile străine şi
cărora el le purta o veşnică recunoştinţă.
Fiind cunoscător a atât de multe limbi străine, a fost angajat la numai un an de la
ieşirea din închisoare ca translator la Termocentrala Turceni şi Energomontaj, post pentru
care nu s-ar fi putut găsi cu uşurinţă un astfel de angajat.
În 1967, la vârsta de 43 de ani, şi-a întemeiat o familie. Viorica, cea care i-a devenit
soţie, îi semăna în multe privinţe. Avusese în tinereţe aceleaşi idealuri ca şi viitorul ei soţ.
Trecuse şi ea prin închisorile comuniste, îl înţelegea foarte bine. S-au ajutat şi completat
reciproc, astfel încât să-şi poată creşte în conformitate cu principiile lor de viaţă pe cei doi
copii, Dinu şi Alina, care au dat un nou sens vieţii lor. Împreună au reuşit să se strecoare
printre capcanele întinse amândurora de Miliţia şi Securitatea comunistă care i-au avut în
vizor vreme de mai bine de două decenii.
Doar faptul că au fost oameni integri, că şi-au îndeplinit cu conştiinciozitate
sarcinile de serviciu, că s-au dovedit a fi „făcuţi” pentru meseria aleasă a permis celor doi
„duşmani ai poporului” să rămână respectaţi în societatea pentru binele căreia au făcut
sacrificii cum puţini alţii se pot lăuda.
Trecutul „încărcat” al lui N. Călinescu a fost o mare piedică în a-şi găsi un serviciu
pe măsura pregătirii sale. A fost muncitor, magazioner, translator, bibliotecar, bibliotecar
documentarist şi niciodată profesor. Dar peste tot pe unde a lucrat acest mare OM a lăsat
în urmă aprecieri cum numai adevăraţii profesionişti pot obţine.
Deşi i-a fost recunoscut talentul de scriitor de mari personalităţi ale culturii
româneşti, nu a putut publica nimic înainte de 1989. Nici măcar poezii sau traduceri.
Comuniştii se temeau de el atât de mult, încât se simţeau ameninţaţi numai ştiindu-l că
munceşte în preajma studenţilor. De aceea l-au silit să demisioneze din postul de
bibliotecar şi documentarist al Universităţii Craiova cu toate că nu i-au putut găsi nici-o
vină în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
După revoluţia din decembrie 1989 nu s-a grăbit să iasă în faţă, să ceară drepturile
care i se cuveneau pe bună dreptate. N-a încercat să obţină foloase de pe urma suferinţelor
îndurate pentru binele românilor. I-a lăsat pe alţii să-şi atribuie titluri de eroi, să-şi facă
dosare de luptători, să ocupe locuri de muncă bine plătite, să treacă cu neruşinare de la un
partid politic la altul, după cum bătea vântul politic.
Halal eroi….
N. Călinescu a avut în anii de după revoluţie cu totul alte preocupări. Se simţea
dator faţă de cei care trecuseră pragurile acestei lumi în chinuri greu de imaginat şi a căror
memorie era întinată de sentinţe judecătoreşti care-i clasifica „trădători”, „bandiţi”,
„duşmani ai poporului”, oameni de nimic. Pentru ca aceştia să fie reabilitaţi a trudit până

230
la sfârşitul vieţii sale, care a venit mult prea devreme. Se poate spune că şi sfârşitul vieţii
l-a găsit la datorie.

A publicat multe articole despre rezistenţa anticomunistă la Gazeta de Vest, la

revista „Permanenţe”, şi-a pregătit spre publicare mai multe cărţi şi lucrări: „ Scurtă
incursiune în universul concentraţionar românesc”, „Proză scurtă din irealitatea zodiei
căpcăunilor”, „Sisteme şi procese de brainwshing în România comunistă”, „Războiul lui

231
Ion Antonescu cu fraţii de cruce”, „Dincolo de
hotarele tăcerii” - poezii din închisoare, „Printre
zâmbete şi lacrimi” – epigrame, „Rezistenţa
armată anticomunistă din Oltenia”, „Cei de dincolo
mi-au spus” (prezentări inedite a celor întâlniţi în
închisori), „Episcopul Valerian şi timpul său”, etc.
Tradusese două romane şi poezii din literatura
universală. Pregătea o antologie de poezie din
închisoare. Din domeniul specializării sale
pregătise un volum intitulat „Istoria literaturii
române în a doua jumătate a secolului XX (1940-
1990), literatură română publicată, nepublicată,
literatură de sertar, literatură de închisoare,
literatura Basarabiei şi Bucovinei, literatura
românilor din exil.
Din păcate, în stadiu de publicare autorul
avea doar primele două cărţi. Restul materialului a
fost cu grijă şi infinit devotament ordonat şi
pregătit pentru publicare de familie. Soţia şi cei doi
copii şi-au împărţit sarcinile pentru a duce la bun
sfârşit munca lui N. Călinescu şi au făcut treabă
bună.
Din fericire, familia lui N. Călinescu a fost ajutată şi încurajată de foşti camarazi
care-i ştiau valoarea şi marea dorinţă de a duce la bun sfârşit munca începută. Aşa se şi
cuvine, memoria unui om care deşi a trecut prin infern a rămas atât de bun (i-a iertat pe
cei care l-au chinuit, le-a găsit scuze şi a avertizat că adevăraţii vinovaţi nu au fost ei, ci
cei care-au conceput sistemele de tortură) trebuie cinstită de noi toţi pentru că prin jertfa
lui şi a generaţiei sale suntem acum liberi.

NOTE
1. I. Dunca, „Aur şi noroi”, ediţie îngrijită de Gh. Andreica, Constanţa, 2004, p. 137-138
2. N. Călinescu, „Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă”, Ed. Gama,
Bucureşti,1998, p. 9
3. ibidem, p.7
4. ibidem, p.21
5. ibidem, p. 25
6. ibidem, p. 37
7. ibidem, p.38
8. ibidem, p.40-41
9. ibidem, p. 59

BIBLIOGRAFIE
1. N. Călinescu, „Preambul pentru camera de tortură”, Ed. „Marineasa”, Timişoara, 1994
2. N. Călinescu, „Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă”, Ed. „Gama”,
Bucureşti, 1998
3. N.Călinescu „Războiul lui I. Antonescu cu fraţii de cruce”, facsimil
4. I. Dunca, „Aur şi noroi”, ediţie îngrijită de Gh. Andreica, Constanţa, 2004
5. Mărturiile d-nei Viorica Stănuleţ Călinescu

232
 DIN IADUL INCHISORILOR COMUNISTE IN
RAIUL DEMOCRATIEI POPULARE
Emil SEBEŞAN, Timişoara, Romania
fost deţinut politic trecut prin reeducări

T recerea din contextul terorii fizice ce erau din ce in ce mai grave si mai
pregnante de-a lungul anilor de detenţie, deţinutul politic, trece din
postura de “BANDIT” cum este denumit in cea de “Domnul Bandit”
cuvântul de “tovarăş” fiind interzis cu desăvârşire in perioada detenţiei, dar mai puţin
restrictive in aşa zisa libertate. Acest apelativ introdus încă din închisori de câtre
“politruci” s-a generalizat la “Canal” făcând parte din programul de dezumanizare
individuala a deţinutului politic. Reacţia masei deţinuţilor politici a fost
surprinzătoare cuvântul de “Bandit” devenind in unanimitate o modalitate de apelare
intre deţinuţi in felul acesta minimalizând intenţiile organelor represive de
dezumanizare.
Obişnuinţa, si de ce nu si situaţiile structurale, după punerea in aşa zisa
libertate ne-a determinat sa ne însuşim din nou acelaşi apelativ dar completat cu
“Domnule bandit” fiind un slogan de amintire a celor petrecute.
Este cunoscut faptul ca fiecare deţinut politic la punerea in libertate a semnat
un angajament prin care se stipula interdicţia de a relata motivele arestării,
condamnării si a desfăşurării faptelor in diferitele locuri de detenţie, inclusiv
denumirea lor, toate acestea fiind considerate înaltă trădare si părăsire de consemn,
fapte ce erau aspru sancţionate de legile in vigoare.
Acest act era reţinut la dosarul fiecărui deţinut si era trimis organului de
securitate in a cărui supraveghere rămânea deţinutul. Era un “pumn pus in gura”, dar
in acelaşi timp si un avertisment.
In ceea ce priveşte momentul punerii in “libertate” – in ghilimele spus –
deoarece eliberarea din închisori sau colonii de munca echivala cu trecerea dintr-un
perimetru înconjurat de trei rânduri de sarma ghimpata, pazită cu straşnicie de trupe
de securişti, in marele lagăr ce se numea RPR in care libertatea de circulaţie si acţiune
era rezervata doar unora. Însăşi sloganul de “Democraţie Populara” era definit de
DICTATURA Proletariatului.
Momentul punerii in “libertate” era precedat de o izolare de cel puţin o
săptămâna, timp in care se puneau la punct toate datele de identificare de stabilire a
domiciliului, apartenenţa la organele MAI si in special izolarea totala de restul
coloniei pentru a nu se putea transmite mesaje sau chiar obiecte din colonie.
Eliberarea se făcea intr-o singura zi din săptămâna fixate pentru fiecare unitate in
parte. Ziua fixata sau mai bine zis săptămâna amintita depăşea obligatoriu data
expirării pedepsei.
La eliberare “deţinutul” era însoţit pana la poarta iar cei ce erau eliberaţi din
coloniile de munca erau escortaţi pana la avanposturile distanţate de colonie.

233
 Marea bucurie “a eliberării” era estompata odată cu luarea de contact in
special cu viata cotidiana mult schimbata mai ales pentru cei întemniţaţi in anii 1948-
1949.
Nu se ştia si nu se percepea diferenţa intre alimentara, restaurant sau cantina.
Fără a enumera peripeţiile primului contact in primele zile, inserez o întâmplare de-a
dreptul hazlie, dar in acelaşi timp semnificativa: intr-un grup eliberat in aceeaşi zi,
unul dintre foştii deţinuţi face o remarca: Domnilor Bandiţi, aţi observat ca nu toate
prăvăliile sunt de stat, mai ales a turcilor, uitaţi-va la denumire: ali-mentara. Nu e
nume turcesc?
In contact cu “oamenii” de la început am sesizat diverse atitudini: unii care ne
priveau cu duşmănie – daca nu cu ura – si care ne mai adresau cuvintele: “aşa va
trebuie”; majoritatea insa ne priveau cu indiferenta, iar unii chiar daca răspundeau la
întrebările noastre pentru orientări, se uitau de jur împrejur si dispăreau.
Era interesant faptul ca toţi ne distingeau, parca aveam scris pe frunte de unde
veneam. Probabil ca dezorientarea noastră, starea fizica si de ce nu îmbrăcămintea
noastră ponosita, trădau provenienţa noastră: locul de unde venim.
Surprizele pentru noi “foştii deţinuţi politici” nu s-au terminat aici, acum
putem spune fără nici un fel de “tăgada” ca ele abia au început.
Contactul cu familiile pentru prea putini au fost “duioase” fără probleme.
Unii si-au găsit părinţii decedaţi, alţii cu familia destrămata cu şotii divorţate, unele
recăsătorite sau “combinate” convieţuind in bunurile lăsate după arestare. Orice
justificare a acestora, chiar si acelea forţate de împrejurări, au constituit aceiaşi jale in
sufletul celor năpăstuiţi de soartă.
Nu putini au fost aceia care nu si-au cunoscut copii, născuţi chiar imediat
după arestare sau lăsaţi acasă din frageda copilărie, gineri, nurori, chiar si nepoţi
născuţi in timpul detenţiei, care deveniseră intre timp elevi ai şcolilor primare si nu
numai.
Este cunoscut un fapt ceva mai ieşit din comun. Un deţinut politic in drum
spre casa, după ce schimba trenul pentru a parcurge ultima etapa a călătoriei,
aşezându-se pe bancheta unui compartiment semi-ocupat de câţiva tineri, asista cu
indiferenta la discuţiile tinerilor, gândul sau fiind la întâlnirea lui cu familia, cu
vecinii, cunoscuţii săi de care îl mai despărţeau circa patruzeci de kilometri. Aşteptat
la gara de şotie si câţiva vecini anunţaţi telefonic din oraşul unde schimbase trenul,
constata cu stupefacţie ca unul din tinerii de compartiment ce stătea chiar vis-à-vis era
propriul său fiu.
Surprize de acest gen au fost nenumărate, chiar incredibile, iar inserarea lor
poate duce la concluzia fără drept de apel ca acestea pot fi categorisite ca un fenomen
datorita stării de fapt, dar nici intr-un caz stării de drept al “democraţiei populare”.
Dezorientarea noastră era determinata de stângăcia noastră de a ne reîncadra
in normalul firesc al lucrurilor. De-a lungul anilor de detenţie eram obişnuiţi sa
mâncam ce ni se dădea când ni se dădea si cat ni se dădea, un polonic de mâncare a
cărei dimensiune sau volum coincidea cu capacitatea unei gamele de tip militar.
Aproape ca nu mai ştiam cum arata o farfurie, ce înseamnă un cuţit, o furculiţa,
lingura fiind singura ustensila care alături de propriile noastre degete constituia aşa
zisul tacâm. Au trecut zile întregi daca nu săptămâni sa ne dezvăţam de a tăia carnea
cu lingura, chiar daca in fata aveam farfuria. De asemeni una din deziderate era acea
de a ne dezvăţa, de a ne satura din primul fel de mâncare ce ni se punea in fata, sau

234
inhalarea unor cantităţi mult prea mari fata de necesar si numai de a recupera lipsa si
dorul unor alimente ce ne-au plăcut, mai demult.
Costul acestor imprudente nesesizate in acele momente au determinat in unele
cazuri suprimarea vieţii sau in cele mai multe cazuri determinând sechele, care au fost
greu, daca nu imposibil, de uitat tot restul vieţii.
Obligativitatea prezentării la organele MAI nu erau motivate doar de
necesitatea obţinerii unui buletin de identitate, ci in special pentru luarea in evidenta
la organele securităţii fie de la oraşe sau sate, cu fixarea termenelor de prezentare fie
la postul de miliţie sau securitate după caz.
Stampila D.O. – Domiciliu Obligatoriu – aplicat pe Buletinul de Identitate
limita deplasarea in afara teritoriului de reşedinţa si nu mai mare de 20 km.
Daca in închisoare sau colonia lagăr, supravegherea si urmărirea era
colectiva, in aşa zisa libertate in marele “lagăr” R.P.R. devine individuala cu
consecinţe mult mai grave si mai pasatoare in viata de toate zilele.
Numărul supraveghetorilor nu se limitau la “securistul” in uniforma, aproape
in toate cazurile fostul deţinut politic era supravegheat atât la locul de munca, daca
exista, dar si in toate locurile pe care le frecventa si de multe ori chiar din sânul
propriei familii.
Aceste triste si diabolice supravegheri, făceau ca securitatea sa cunoască si sa
consemneze atât cercul de prieteni cat si opiniile sau acţiunile interlocutorilor.
Noul calvar începe odată cu obţinerea Buletinului de Identitate, document
care atesta ca exişti ca cetăţean al Republicii Populare Romania, cu toate drepturile
“trâmbiţate” cu emfaza in sloganul: “Drepturile Omului”, dar estompate de acea
stampila D.O. aplicata pe Buletinul de Identitate. Pentru foştii “deţinuţi politic”
conotaţia de D.O. (Domiciliu Obligatoriu) nu era sinonim cu D.O. (Drepturile
Omului) deoarece in varianta aplicata pe Buletin, limitează libertatea de libera
circulaţie cu toate inconvenientele determinate de acestea. Prin obligativitatea de
prezentare fie la Miliţie, fie la Securitate, la început săptămânal – pe parcurs
intervalul lărgindu-se – fapt ce determina perceperea monitorizării totale a celor ce
purtau acest stigmat.
Cum de fiecare data înainte de semnare intr-o condica erai întrebat: ”Ei cu
cine te-ai mai întâlnit?” si bineînţeles după “selecţionarea” unora din cei declaraţi
urma întrebarea: “Si mă rog ce aţi discutat?”. Daca răspunsul era nesemnificativ,
semnai condica si plecai, nu fără recomandarea: “Ai grija ce faci si ce vorbeşti”.
Cum aceste “obligaţii” devenind cotidiene si intersectările cu foşti deţinuţi
politici, si nu numai, erau incerte datorita unor stări de fapt s-a născut o stratagema
care ne uşura timpul in relatările si credibilitatea celor afirmate. Ca un exemplu in
acest context era faptul ca discuţiile noastre se refereau la femei (bineînţeles in afara
de şotii etc.).
De fiecare data indiferent ce discutam in funcţie de interlocutor fixam câteva
nume de femei sau de interes comun pentru desfăşurarea vieţii cotidiene dar fără
conotaţii politice. Ce este de remarcat ca se cerea nume, si acesta era discret notat,
însemna că erai primul si ca ce spuneai era cadru de verificare a celui cu care ai avut
intrevederea. Daca insa numele era trecut cu vederea si cu indiferenta stiai ca
interlocutorul interesat a fost inaintea ta.
Una din caracteristicile de readaptare era problema de circulatie. Greu ne-am
putut debarasa de perceptele deplasarilor in grup: cu acel “ia pe cinci si tine aproape,

235
misca mai repede, tine distanta etc”. Acum circuland de unul singur sau in grupulete
mici, si nu in sens unic, atingerea chiar discreta cu cei ce veneau din fata sau te
depaseau creeau o stare de nervozitate, si involuntar ne impingeau spre marginea
trotuarelor daca nu pe mijlocul drumului a strazii. Intrarea in normalitate dura pe
putin cateva săptămâni, daca nu luni de zile. Aceste stări de fapt erau greu de perceput
chiar de cei mai apropiaţi de tine, si daca nu făţiş, in suflet si spuneau: “Săracul nici
sa umble nu mai ştie”.
Aceste stări de lucruri erau comune tuturor foştilor deţinuţi politici, fără nici
un fel de discernământ. Obţinerea Buletinului de Identitate chiar cu stampila D.O.
“Domiciliu Obligator” era actul de punere in “libertate” in “marele” lagăr Republica
Populara Romania.
Ceea ce nu se realiza este faptul ca “Domnul Bandit” este implementat ca o
entitate cu totul aparte, situat deasupra “epuraţiilor” din armata si a educatorilor din
învăţământul de toate nivelele.
Categoric ca foştii deţinuţi politici, fiind complet izolaţi fără acces la
informaţii, eventual sporadice si acelea nesemnificative nu si-au imaginat pregătirile
ce erau in curs de realizare in vederea reîncadrării lor in noua societate “socialista” in
aşa zisa “libertate”.
Securitatea ca instituţie – departament îşi dezvolta cadrele, la început după
metoda “armatei populare” care din sergent face general, etc. In mers dezvolta o
seama de direcţii cum ar fi Direcţia Informaţiei, Direcţia Evidenta, Control (sunt in
total şapte sau opt), după modelul NKVD – ului, conduse de consilier de tip Nicolsky,
Dulgheru si alţii proveniţi din URSS.
Se crea acea “forţă” care sa preia controlul asupra realizarilor “democrat
populare” si sa impiedice cu orice pret ca “reactionarii” să închidă drumul PCR –
ului.
Daca pana in anul 1947, comisaritele de “siguranţa naţională”, devenite
chesturi alături de politia vremurilor, cu dotări slab echipate, cu personal nepregătit si
insuficient, pentru susţinerea viitoarelor programe de încătuşare a întregului popor.
După reorganizarea si militarizarea Ministerului de Interne, Securitatea
devine o forţa de oprimare ca si “Politie Politica”, denumire neoficiala atribuita.
Justifica acţiunile sale de fapt si de drept pe seama unui Partid – Stat, cu intenţia de a
înăbuşi sau distruge orice opozitie ce ar putea frana socializarea si drumul spre
“Comunismul Luminat”.
Problema finantarii acestui vast program, era rezolvata prin aportul financiar
produs de oropsitii atelierelor din inchisori, si coloniile de munca, înşirate de – a
lungul “Canalului Morţii”, mine de plumb si alte mari şantiere unde forţa de munca
era deţinutul.
Uriaşele sume erau direcţionate spre o înzestrare tehnica uluitoare dar si spre
şcolarizarea cadrelor prezente si viitoare.
Îndrumaţi si dirijaţi de “consilieri sovietici” cunoscuţi sau necunoscuţi s-a
constatat ca nu este suficient ca un viitor securist, sa fie doar “Stahanovist” si ca
“intelectualizarea” lor nu poate fi realizata doar in câteva luni. In şcolile de ofiţeri si
subofiţeri MAI candidaţii erau atent selecţionaţi, iar in timpul şcolarizării, o noua
selecţie le pecetluia soarta prin a deveni securişti, miliţieni sau pompieri.

236
 Trecut sub directa conducere operativa a Partidului – Stat, Securitatea devine
prin oblăduirea organelor de partid locale o adevărata “politie politica”, subordonarea
guvernamentala, rezumându-se doar la problemele pur administrative.
Aceasta subordonare partinica locala determina înjghebarea unei reţele de
informatori si colaboratori ai Securităţii si prin aceştia la controlul si supravegherea
gândirii “cetăţeanului liber”, din marele lagăr al R.P.R unde democraţia populara era
dominata de lupta de clasa realizata, prin dictatura proletariatului.
In acest context in anul 1953 – 1954 deţinuţii politic încep sa fie puşi in
“LIBERTATE”.
In fapt aceasta “libertate” nu era altceva decât un transfer dintr-o izolare
totala si supraveghere colectiva, dar nu lipsita de acţiunile de exterminare fizica, intr-
o “LIBERTATE” strict monitorizata in sensul ca pe lângă distrugerea fizica, sa
predomine distrugerea morala a fiecarui “bandit” in parte.
Desi pe foaia de eliberare era specificat: “Poate fi incadrat in campul muncii”
obtinerea unui loc de munca era ingreunata de autobiografia obligatorie de fapt pentru
toti cetatenii. Cadristii, un fel de anexe a organismelor de informare si opresiune, in
foarte multe cazuri respingeau din start angajarea, considerand ca “detinutul politic”
poate fi undita in care se prind ei. (Oportunismul era in floare)
Una din preocuparile de integrare a “fostilor banditi” era marginalizarea
intelectualitatii. Nici unul din “Domnii Banditi” nu a fost reprimit la fostele locuri de
munca si nici la valoarea de pregatire intelectual – stiintifica. Institutiile de
învăţământ la toate nivelele erau cu desăvârşire inaccesibile.
Medicii din asezamintele urbane deveneau sanitari, brancardieri in cadrul
spitalelor sau asistenti sanitar pe lângă medicul de întreprindere.
Nici corpul tehnic de intelectuali şcolarizaţi dar cu stagiul de “bandit”
îndeplinit nu au avut alta soarta, deşi economia naţionala suferea din cauza lipsei de
specialişti de toate nivelele. Evoluţia economica, dezvoltarea industriala nu putea fi
ascendenta numai prin prezenta pasiva a “carnetelor de partid”. Acest lucru a fost
scos in evidenta de un vechi membru PCR care la un congres PCR a sesizat punctul
sau de vedere. Avem nevoie de “membrii de partid” si la maşini nu numai in maşini.
Starea jalnica a programului de industrializare a determinat o atenţionare mai mult
sau mai puţin verbala de genul: “L-am luat pe Ion Bumbu, de la coarnele plugului si l-
am făcut constructor, ca după terminarea construcţiei îl facem operator chimist…” Ca
rezultanta a acestor opţiuni încep sa apară in întreaga “Mass – Media” proslăvirea
obiectivelor terminate la care se subliniază cu nonşalanta ca punerea in funcţie a unor
obiective economice este de 90 – 80 – 70% fata de parametrii proiectaţi.
Nu este cazul sa comentam aceste lucruri, cert este ca aceste stări de fapt au
determinat necesitatea de a se crea cadre tehnice de specialitate înfiinţându-se o vasta
reţea de şcolarizare, in toate domeniile.
Acest deziderat era o problema de viitor, specialiştii in orice domeniu nu
puteau fi “făcuţi” peste noapte, situaţie care a determinat scoaterea din naftalina a
intelectualilor si specialiştilor marginalizaţi. Ba mai mult specialişti de mare valoare
tehnica au fost promovaţi ca si conducători, directori, preşedinţi, şefi de scoli, etc.
Chiar daca nu erau membrii de Partid, învăţându-i prin diverse facilităţi – acces la
reţele comerciale, unităţi de aprovizionare cu circuit închis, rezervat activiştilor de
partid, obişnuindu-i ca “se trăieşte mai bine cu bani decat fără bani”. După un an sau

237
doi se punea problema ca facilitatule dobândite inclusiv cele financiare erau apanajul
“membrilor de partid”. Nu se cunoaşte nici un caz de renunţare.
In unităţile, subunităţilor, s.a.m.d s-a ivit postul de conducător tehnic
subordonat (daca nu era membru de partid) unui sef provenit din clasa muncitoare a
cărui rol principal era încasarea indemnizaţiei de conducere.
O relaxare, dar nu de aceeaşi maniera, s-a resimţit si in rândul “Domnilor
Bandiţi” mai ales după ridicarea acelui faimos D.O. in anul 1956, fapt care
consfinţeşte libertatea de drept, dar nu si de fapt supravegherea si dirijarea
activităţilor economice rămâne tot in sarcina “Securităţii” in plina dezvoltare si
specializare după modelul impus de consilierii “pretenilor de la Răsărit”.
De acum încolo in interesul de implementare a “Raiului comunist” prin
marginalizarea, daca nu înlăturarea definitiva a “duşmanilor poporului” se răsfrânge
nu numai acelora din “Câmpul Muncii” dar si a acelora din Munca Câmpului.
Mentorul principal al acestei acţiuni sau mai bine spus motivaţia era “Lupta
de clasa” in care mana lunga a securităţii îşi are rolul ei.
Fata de cele mai sus relevate, este de la sine înţeles greutatea obţinerii unui
loc de munca, mai ales ca retribuţia muncii intelectuale trebuia sa fie la cel mai jos
nivel.
Mai exista o varianta destul de uzuala, prin aceea ca era acceptat ca sarcina de
munca cu răspunderi personale judicios si bine stabilite, dar încadrate si retribuite la
nivelul mult mai inferior.
O situaţie cu totul aparte o aveau foşti studenţi si elevi deţinuţi politici, care
deşi au fost eliberaţi din detenţie, nu au fost reprimiţi sa-si urmeze finalizarea
studiilor, nici măcar in formele de învăţământ preconizate de noua lege a
invatamantului: ca seral, fără frecvenţă, facultăţi muncitoresti, etc. Singura lor sansa
era aceea de a se incadra ca muncitor necalificati cu posibilitatea de a se califica la
locul de munca. Obisnuiti cu munca de la “Canal” sau santiere de munca obligatorie
nu au renuntat sa insiste pentru reluarea studiilor. Dupa ani de insistenta s-a aprobat
dar numai cu frecventarea reala a cursurilor atat teoretice cat si practice. Acest mod
de frecventa a fost acceptat in special de cei ce beneficiau de o subsistenţa reala din
partea familiilor lor. Alţii îşi pastrau locul in reteaua sanitare efectuandu-si sarcinile
in afara cursurilor prin garzi de noapte, dupa orele de curs, etc.
Faptul ca sistemul “fara frecventa” sau mai tarziu “seral” a aparut cu mult
mai tarziu, si acceptarea reincadrarii dupa 5 ani de intrerupere era si este interzisa de
legea invatamantului, reluarea studiilor fiind acceptata printr-un nou examen de
admitere si parcurgerea in totalitate a programului analitic, bineînţeles cu multiplele
recomandări favorabile de la locul de munca.
Foarte mulţi au renunţat, fie din cauza vârstei ce se apropia de pensionare, fie
din cauza situaţiei financiare si mai ales datorita sechelelor moştenite din “Raiul
comunist”.
Personal parcurgând toate etapele rezervate foştilor deţinuţi politic, după
toate refuzurile la încercările mele de a deveni din nou student, cu putini ani înainte
de pensionare am reuşit ca in urma unor stratageme in care Securitate a fost ocolita –
pe parcursul a 3 ani si jumătate sa devin inginer. Singura mea satisfacţie era ca: am
devenit cel mai tanar inginer dintre pensionari.
Calvarul vieţii unui “bandit”, fost deţinut politic începe după ce se “înhamă”
in câmpia muncii.

238
 Vizitele obligatorii la Securitate au scos in relevanta mai mult sau mai puţin
voit, ca se ştie tot ce faci si tot ce vorbeşti, dovada ca reţeaua de urmărire
funcţionează.
Datorita acestei stări de fapt determina o “vigilenta” mult sporita in atitudinea
si expresiile chiar in discuţiile banale. E greu de imaginat cat de cumplit este sa iţi
controlezi fiecare cuvânt exprimat. Se ştie ca limba romana e presărata cu unele
cuvinte ce pot fi interpretate in diverse feluri. Tot atât de chinuitoare este si însuşirea
“limbajului de lemn” care apărea pregnant in toata presa scrisa, audiata si văzuta,
bineînţeles in toata literatura si arta “epocii de aur”.
Si ca o axioma generala in relaţiile interumane se prefera evitarea – pe cat era
posibil – a contactelor cu foşti camarazi de pucarie, dar si cu cunoştinţe mai vechi sau
mai noi, care oricum intrau sub lupa securităţii. In situaţii când natura serviciului doi
sau mai mulţi “bandiţi” sa ia contact in majoritatea cazurilor se preferau discuţiile
deschise in fata altor persoane si bineînţeles fara aluzii ca ar exista ceva comun intre
ei, in trecut sau in prezent.
Aceeaşi “vigilenta” era imperios necesara si in cazul întâlnirilor ocazionale
de grupuri mai mici sau mai mari de orice natura. Aici “vigilenta” trebuia mult sporita
deoarece intr-un colectiv cat de mic mai mult ca sigur apăreau “turnatorii”.
De-a lungul anilor de “democraţie populara” Securitatea isi recruta tot mai
mulţi “turnători”, ba mai mult se creau reţele de “turnători” cu sarcini precise
coordonate si dirijate de aşa-zişi “ofiţeri sub acoperire”. Toata aceasta reţea nu a fost
si nu este deconspirata nici pana in prezent.
Din cauza pauperizării generale crescânde, introducerea unor recompense
băneşti pentru serviciile aduse Securităţii s-a promovat in continuare principiul ca: se
traiste mai bine cu bani decât fara bani. In acest fel numărul prestatorilor unor
asemenea servicii creste.
Nu doresc sa fac apologia dezvoltării Securităţii, cu armata sa de turnători, ci
sa atrag atenţia asupra in care ne-am aflat ca foşti “deţinuţi politici”. Supravegherea
continua, provocările conştiente sau inconştiente, cereau adaptarea si însuşirea
limbajului de “lemn” promovate de tot ce putea fi informare chiar si cele ce deserveau
arta si cultura.
Putini pot sa isi imagineze măcar, teroarea de aţi alege cu foarte mare atenţie,
fiecare cuvânt rostit, sau atitudine in diverse colective si in cadrul unor cercuri de
prieteni. In puşcărie chiar daca se mai scapă cate un cuvânt, sau se comentau unele
fapte, sau opinii ce erau potrivnice “comunismului luminat”. Nu se “risca” sa fi dat
afara din puşcărie.
Afara insa, in aşa-zisa libertate, împovărat de situaţia de fost “bandit”,
duşman al poporului la care se mai adăuga grija familiei si aşa destul de încercata.
Daţi afara din circuite strămutaţi in subsolurile chiar in casele proprietate
privata locuinţele fiind ocupate de potenţaţii vremurilor.
Şotiile erau date afara din servici, copii eliminati din şcolile ce dapaseau
invatamantul obligatoriu, etc.
Nenumărate au fost cazurile de divorţ in care şotiile nemaiputând suporta
tratamentul diabolic ce se practica asupra familiilor celor arestaţi, ce nu se materializa
prin efecte fizice ci doar prin urmări psihice, dar mai ales pecuniare. In cele mai multe
cazuri divorţurile erau formale in dorinţa de a salva in special odraslele de la
stigmatul de “duşman al poporului”, pentru singurul motiv ca, purtau nume de bandit.

239
Securitatea încuraja asemenea fapte, conştienta de faptul ca efectul psihologic si
psihic asupra “deţinutului politic” duce la distrugerea morala a acestuia. Este greu de
descris sau de comentat acest aspect al problemei.
Nu puţine au fost cazurile de schimbare a numelui, mai ales in cazul copiilor,
“infiati” de neamuri mai indepartate, dar nearestate, in felul acesta putand sa acceada
la posibilitatea de a învăţa.
Puşi in aşa-zisa “libertate” in familia regăsita, refăcuta, si de ce nu mai nou
înjghebata, trebuia ca fostul deţinut politic trebuia sa lase cel puţin impresia ca nici
lui, dar nici familiei nu i se mai poate atribui apelativul de “duşman al poporului” care
constituia o serie de impedimente din viata cotidiana.
Nu cu falsa modestie puteam enuera o mulţime de cazuri in care foşti deţinuţi
politici, ajungeau in realizări demne de urmat atât ca performante cat si ca atitudine.
Faptele erau lipsite de aprecieri ori cat de benefice erau in favoarea societarii,
in cel mai bun caz era trecuta ca o performanta lăudabile a organizaţiei de partid a
colectivului din care făcea parte fostul “bandit”.
Decretul de graţiere al foştilor deţinuţi politici din iulie 1964, nu schimba cu
nimic situaţia anterioara. In faza in care aparatul opresiv ajunsese sa duca la
îndeplinirea perceptelor “luptei de clasa” exact ca o maşina moderna de tocat vieţi
omeneşti, a determinat apariţia decretului 411/1964, fara nici o teama ca falsul in
democraţia populara a ieşit la iveala. Pe plan internaţional se voia sa apară ca in
Republica Socialista Romania drepturile omului erau respectate. Nu erau procese
politice ci doar internări in spitale psihiatrice cu secţii separate, complet izolate dar cu
regim de exterminare mai drastice decât cele din închisori. Nici astăzi in anul 2007
existenta acestor spitale-închisori nu sunt cunoscute. Cei ce au supravieţuit ca prin
minune dominaţi de frica, in urma declaraţiei – angajament ca nu vor divulga
localităţile, faptele petrecute in detenţie, motivele detenţiei, etc. fiind pasibili de
sancţionare foarte aspre.
De fapt cei graţiaţi sau eliberaţi in urma revoluţiei din 1989 treceau prin
aceleaşi “furci caudine” ale Securităţii ca si cei puşi in “libertatea democraţiei
populare” ce se derula in continuare in Republica Socialista Romania.

240
 NEGIP HAGI FAZAL (1906-1948): POVESTEA
UNUI EROU TĂTAR DOBROGEAN
Cezar BANU, Montreal, Canada

Motto: “Cine uită nu merită” (Seneca)

I. Caracterul “nediscriminatoriu” al represiunii comuniste în România

În perioada 1944-1989, regimul comunist din

România a practicat o represiune crudă împotriva
adversarilor săi politici, fără a ţine seama de
naţionalitatea sau de credinţa lor religioasă. Printre
cei care au suferit rigorile represiunii comuniste se
află şi membri ai etniilor turcă şi tătară din România
(1). Cetăţeni loiali statului român, aceştia au fost
acuzaţi pe de o parte de origine socială
« nesănătoasă » (fiind consideraţi « burghezi »,
« moşieri ». « chiaburi », într-un cuvânt
« exploatatori ») iar pe de altă parte pentru vina de a
fi adăpostit şi susţinut în Dobrogea, pe conaţionalii
lor tătari din Crimeea, în special după decizia de
deportare a acestora de către Stalin, în mai 1944, în
Siberia şi în alte regiuni ale fostei URSS (2).

II. Negip Hagi Fazal intelectualul

În acest context, comunicarea de faţă îşi propune să evoce, în limita datelor de
care dispunem până în prezent, câteva mărturii privind activitatea anticomunistă a
unui patriot şi om de cultură tătar: Negip Hagi Fazal (3). Această evocare, prilejuită
de recentul centenar al naşterii sale (1906) are la bază câteva mărturii orale ale fiului
său, ale unor turco-tătari din România şi Crimeea care au beneficiat de ajutorul
eroului tătar, precum şi ale unor membri ai etniei care l-au cunoscut (4). Mărturiile

241
orale sunt completate cu informaţii descoperite în arhivele româneşti, în documentele
publicate, în presa românească şi turco-tătară post-comunistă.

Până la prăbuşirea comunismului în România, în decembrie 1989, numele şi

opera acestei mari personalităţi a etniei tătare au fost considerate adevărate tabuuri
(5). Perioada post-totalitară a coincis însă cu o adevarată efervescenţă în ceea ce
priveşte reconstrucţia identitară a etniei turco-tătare din România (6). Una din
dimensiunile acestei reconstrucţii o reprezintă demersul comemorativ, tentativa de a
realiza un Panteon eroic al istoriei recente al etniei (7). Într-un asemenea Panteon
simbolic, Negip Hagi Fazal ocupă fără doar şi poate un loc central (8).

Negip Hagi Fazâl s-a născut în satul Azaplar- Tătarul, judeţul Constanţa, la 17
aprilie 1906. Era fiul lui Hagi Fazâl şi Şerife, o familie de tătari înstăriţi, imigraţi din
Crimeea în 1860 din cauza persecuţiilor ţariste. În afară de el, această familie a dat
culturii tătare dobrogene pe publicistul Mustegep Ülküsal, fratele său şi pe poeta
Saliha Hagi Fazâl-Memet. Marele patriot tătar a absolvit celebrul Seminar Musulman
din Medgidia şi apoi Şcoala de Ştiinţe Cooperative din Bucureşti. A lucrat o vreme ca
inspector şcolar la Banca Populară din Constanţa iar apoi a muncit pe moşia
părintească din satul Azaplar.

Din tinereţe s-a dedicat activităţii de însufleţire a vieţii spirituale a tătarilor din
spaţiul românesc, publicând poeme, piese de teatru, operete, culegând proverbe,
legende ca Kök köz, Bayar (Boierul cu ochi albaştri), istorie, cântece populare şi
tradiţii folclorice tătăreşti, începând cu secolul al XIIlea (căsătorie, peţit, critica
moravurilor, viaţa satului- lucrări publicate în revista “Emel”, întemeiată în Dobrogea
de fratele său mai mare, Mustegep Ülküsal, revistă ce continuă să apară şi astăzi.
Scopul revistei era de a trezi şi de a menţine trează conştiinţa naţională a tătarilor
prigoniţi de-a lungul istoriei de urgia ţaristă sau stalinistă. În felul acesta, Negip Hagi
Fazal s-a dovedit un adevarat ideolog al tătarilor atât din Crimeea cât şi din România.
Printre poeziile sale amintim “Fata de tătar”, “Ruga”. A scris piese de teatru scurt ca
Caş fidanlar (Tinere mlădiţe), Crimeea, Peţitul, piese puse pe scenă şi jucate între anii
1933-1934 în multe sate din Dobrogea (Güner Acmola, Cartea iertării, 2002).
Operele sale exprimă fidel crezul său politic şi naţional, fiind totodată documente
literare, lingvistice, etnografice. Astfel, Crimeea este o dramă epică a tătarilor
crimeeni ce sugerează dezrădăcinarea şi peregrinarea dar şi drama socială sărac-
bogat. Acţiunea piesei se petrece într-un sat dobrogean interbelic, dar rădăcinile
personajelor sunt în Crimeea. În actul I, bătrânul Kurtveli spune către copii : « Fata
mea, Patria noastră de origine este Kirim-Iaşil Yurt. Noi am fost creaţi din pământul şi
din apa acelui ţinut. Am fost născuti pentru acele locuri, dar destinul crud ne-a
împrăştiat în aceste ţinuturi îndepărtate. Ne-a despărţit de noi, de pământul îmbelşugat
şi de apa ei cea dulce ». Simbolul focului sfânt din Crimeea, elementele primordiale,
apa şi pământul ţin de tradiţia veche preislamică şamanică. Mesajul piesei este totuşi
unul optimist şi anume că speranţa rămâne şi nu-l părăseşte niciodată pe tătar.
Testamentul politic al bătrânului Kurtveli este în fapt unul şi acelaşi cu cel al lui
Negip Fazal : « să nu te întristeze nenorocul epocii, să rămâneţi adevăraţi tătari ».
Foarte interesant este şi eseul folcloric Kiew Konuşmasi (Nunta mirelui) (Revista de

242
cultură a Primăriei Municipiului Constanţa, noiembrie 2003, nr. 11-387, p.72-73,
Ghiüner Acmola, « Personalităţi ale tătarilor dobrogeni- Negip Hagi Fazal-
dramaturgul Tomis). În 1933, Negip Hagi Fazal a înfiinţat Uniunea Culturală a
Tinerilor Tătari, ca filială a unei uniuni cu sediul în Bazargic, sub conducerea fratelui
său, Mustegep Ulküsal.

III. Negip Hagi Fazal martirul

În contextul înclinării balanţei războiului în favoarea trupelor Aliate, în anii

1943-1944, la 8 aprilie 1944, Marele Stat Major a decis retragerea trupelor române de
pe frontul de Răsărit, pe fondul eliberării peninsulei Crimeea de către armatele
sovietice din Frontul 4 Ucrainean (9). Odată cu retragerea trupelor româno-germane,
au sosit în România (în special în Dobrogea) şi un număr important de tătari crimeeni,
după cum reiese din « Raportul informativ asupra stării de spirit a populaţiei din
municipiul şi judeţul Constanţa pe luna aprilie 1944 », întocmit de prefectul judeţului,
Alexandru Ignătescu : «…Numărul mare de refugiaţi tătari veniţi din Crimeea şi din
teritoriile URSS şi care se află încartiruiţi în oraşul şi în comunele din judeţul
Constanţa, prezintă un pericol permanent în ceea ce priveşte ordinea şi siguranţa
statului, într-ucât speră să fie repatriaţi cât mai repede în Turcia. » (10).

Numărul de refugiaţi tătari din Crimeea în Dobrogea va creşte simţitor după

emiterea de către Comitetul de Stat al Apărării a Decretului nr. 5859 din 11 mai 1944,
privind deportarea tătarilor crimeeni în Uzbekistan şi în alte republici sovietice din
Asia Centrală, document semnat de IV Stalin şi contrasemnat de Beria, Molotov,
Malenkov, Andreev, Kosâghin, Smirnov şi alţi organizatori implicaţi în operaţiunea
de purificare etnică a Crimeii. Ca pretext a fost invocată colaborarea unor elemente
ale tătarilor crimeeni cu armata germană de ocupaţie, prin participarea a circa 20.000
de luptători în cadrul Comitetelor Naţionale Tătare, create sub directa îndrumare a
autorităţilor germane cu scopul de a contracara activitatea şi lupta partizanilor
sovietici.

După înlăturarea regimului Antonescu şi stabilirea prevederilor Convenţiei de

Armistiţiu de la 12/13 septembrie 1944, prigoana împotriva tătarilor crimeeni s-a
intensificat. Dobrogea a intrat în sfera prevederilor acestei convenţii chiar înainte de a
fi semnată la Moscova. Mărturie în acest sens stau faptele petrecute pe teritoriul
dobrogean odata cu instalarea trupelor sovietice, imediat după 23 august 1944. Astfel
invocând necesitatea aplicării riguroase a prevederilor Convenţiei, art.5, ocupantul
sovietic a solicitat în mod expres noilor autorităţi române “repatrierea” urgentă a
tătarilor refugiaţi din Crimeea” şi pedepsirea aspră a tătarilor dobrogeni care le
ofereau adăpost şi sprijin. Reprezentantul acestei comisii pentru aplicarea
prevederilor Convenţiei în judeţul Constanţa, maiorul sovietic Nekrasov acuza
autorităţile române locale, la 27 decembrie 1944, de tergiversarea acestei probleme.
Noul prefect al judeţului, V. Duşa s-a conformat, a căutat şi a predat urgent o parte a
celor vizaţi. La începutul lui februarie 1945, acesta raporta MAI, că « sunt întocmite
liste din ordinul CAC (sovietică) pentru tătarii crimeeni supuşi repatrierii « şi că
pentru descoperirea acestora care sunt ascunşi (sic!) se cercetează şi tătarii din

243
Dobrogea ». Organele MAI anunţau faptul că « s-au sustras repatrierii în URSS (a se
citi Siberia în cel mai bun caz) un număr de 588 de cetăţeni sovietici, mulţi dintre ei
tătari, care au fost înaintaţi Comitetului pentru Repatrieri, după 9 martie 1945 ». Dând
curs insistenţelor sovietice, prefectul de Constanţa raporta că « am ordonat un nou
control în fiecare comună şi în fiecare oraş (...). Controlul s-a efectuat între 17-20 mai
a.c. (1945) şi am descoperit încă 33 de persoane repatriabile ».

În ianuarie 1948, Direcţia Generală a Siguranţei a emis ordinul nr.58120 S prin

care se cerea Comisariatului de Poliţie Portuară Constanţa, « să ia măsuri pentru
arestarea foştilor membri ai Comitetului Tătar din Crimeea, care în prezent sunt
ascunşi în România. Erau date în urmărire generală un număr de 24 de persoane.
Inspectoratului de Poliţie Constanţa i se cerea « intensificarea cercetărilor pentru
identificarea tuturor celor enumeraţi mai sus, rezultatele urmând a fi raportate de către
fiecare comisariat de poliţie din zonă până la 19 februarie ».

Una din personalităţile dobrogene care s-a implicat în adăpostirea tătarilor

crimeeni a fost Negip Hagi Fazal. Acest fapt, aflat de autorităţi şi de NKVD, l-a
determinat să se ascundă la rândul său în satele din judeţul Constanţa, prin păduri şi
fâneţe, prin poduri sau beciuri. Acesta a organizat reţeaua de primire, repartizare în
sate, a susţinut cu banii lui, vânzând grâu chiar armatei sovietice pe tătarii crimeeni, a
difuzat manifeste prin tipografia proprie. A refuzat propunerile de a fugi în Turcia
când încă mai era posibil spunând : « Nu-mi las poporul la greu ». Negip Hagi Fazal a
dus astfel câţiva ani de coşmar ascunzându-se din sat în sat, prin pivniţele, podurile şi
fâneţele celor ce-l iubeau şi-l respectau. O durere de măsele l-a obligat din păcate să-
şi părăsească ascunzătoarea în ziua de 15 octombrie a anului 1948. În plin centrul
Constanţei, în dreptul clădirii unde se aflau frizeria şi berăria « Popular » a fost
recunoscut şi arestat de către autorităţile sovietice de ocupaţie. Casa părintească a fost
arsă. După numai cinci zile de arest şi de torturi infernale, familia sa a fost anunţată să
vină şi să ridice cadavrul de la morgă, căci Negip Fazal se spânzurase în închisoare.
Torţionarii săi, deopotrivă comunişti români şi ocupanti sovietici doriseră să afle de la
el date despre ascunzătorile tătarilor crimeeni din Dobrogea precum şi despre
tipografia sa ascunsă în grajd unde tipărea manifeste contra regimului din România şi
în favoarea tătarilor crimeeni. Însă părul ars, limba muşcată, capul zdrobit dovedesc
cinismul celor care l-au torturat şi ucis. Toate torturile îndurate n-au avut darul de a-l
face să mărturisească şi să-şi desconspire astfel coetnicii. Eroul naţional tătar ar fi
spus la revenirea în celulă, după cumplitele torturi care i-au pricinuit decesul în numai
6 zile: “ Nu credeam că există aşa de multe metode de schingiuire. Nu credeam că un
om poate să reziste…” (relatare dl. Bora Fazal, fiul).

IV. Negip Gagi Fazal: un loc de cinste in Panteonul eroic al etniei tătare

Populaţia turco-tătară din Dobrogea îi păstrează vie amintirea, în fiecare an,

începând din 1990, fiind pomenit prin slujbe religioase, manifestări culturale şi
pelerinaje la mormântul din cimitirul satului său Tătaru. Un astfel de pelerinaj a avut
loc anul trecut in august, cand presedintele Canadian Tatar Cultural Association, dl
Iskender Ibram a vizitat Romania. De altfel acesta, ca şi mine am scris câteva rânduri

244
despre personalitatea eroului tătar dobrogean pe site-ul tătarilor din Canada,
www.tatarworld.com. În România anul trecut, centenarul naşterii sale a prilejuit o
serie întreagă de manifestări organizate de turcii şi tătarii de la UDTTMR
(simpozioane, expoziţii de fotografie, slujbe de pomenire). Un exemplu este şi
Concursul Eroul naţional- Negip Hagi Fazal, ajuns în 2007 la a IVa ediţie (Sursa:
Dicţionarul personalităţilor turco-tătare-Agi-Amet Gemal). Recent, deputatul tătar din
parlamentul României, dl Aledin Amet a propus ca pentru prima dată o şcoală dintr-
un sat din Dobrogea sa poarte numele eroului tătar Negip Hagi Fazal.

Despre rezistenţa anticomunistă a lui Negip Fazal, precum şi a altor intelectuali

turco-tătari dobrogeni să lăsăm în continuare să relateze pe o refugiată tătăroaică din
Crimeea, la vremea când copil fiind, aceasta se ascundea în Dobrogea împreună cu
familia ei (1944-1952), Enise Reşit Memet din Ahmescit (denumirea tătară a capitalei
Crimeii, Simferopol):

« După ocuparea României de către trupele ruseşti, am fost nevoiţi să ne mutăm,

…În casa acelui om (n.a. Negip Fazal)- câţi eroi ştiuţi şi neştiuţi, a dat neamul nostru,
mai erau şi alţi crimeeni, am mai uitat numele în toţi aceşti ani cumpliţi (…). De altfel
dl. Negip (Fazal), dl. Irstamambet, ne trimiteau numai în casele care prezentau
garanţia încrederii în cinste. Aceşti oameni, ne ascundeau, împărţeau cu noi hrana lor
şi aşa împuţinată de război, riscând închisoarea, riscând Siberia!”.

Dr. Feuzi Ridvan îşi aminteşte şi el despre personalitatea eroului tătar (Emel,
octombrie 2004, nr.4, Güner Acmola, « Originea şi evoluţia problemei naţionale a
tătarilor-scurt istoric, p.14-16) : “Prima mea descindere în Azaplar (Tătaru) a
însemnat ospitaliera primire în familia generoasă a lui Negip Hagi Fazal, fiul său
Bora Ulkusal Fazal, fiica sa Suyaum Memet, în sânul căreia…”. Documente din
arhivele româneşti arată că tătarii refugiaţi din Crimeea începând din noiembrie 1943,
prin Odessa, erau ajutaţi de autorităţile române şi de trei tătari : Negip Fazal, Abdula
Ibadula şi dr. Ahmet Ozenbaşli.

La 11 martie 1953 a fost condamnat la pedepse aspre un grup format din 14

tătari şi un român, acuzaţi de participare şi constitutire de organizaţii
contrarevoluţionare, propagandă pentru aşa-zisa Eliberare a Crimeii şi formarea unui
stat independent tătar, colectare de bani şi alimente, găzduire a elementelor naţionale
crimeene, colaborare cu trupele germane în timpul războiului, spionaj în favoarea
Turciei şi Marii Britanii prin intermediul Consulatului turc din Constanţa (arestare 19
aprilie 1952, dosar anchetă nr. 2280, 4 volume). Una din condamnate, Sultana Fazal
(8 ani), a fost şi soţia lui Negip Hagi Fazal. Conform sentinţei nr.179 a Tribunalului
Teritorial Bucureşti aceasta a fost condamnată la 8 ani de închisoare. Au mai fost
arestaţi de asemenea sora sa Salia Memet- Fazal precum şi cumnatul sau, Memdu
Memet.

Broşura editată de UDTTMR în anul 2000 la Constanţa, intitulată, Mişcarea

naţională a tătarilor crimeeni (evenimente, fapte, eroi), tradus şi coordonat de
profesorii E. şi Y. Memedemin, 2000, cuprinde la final o listă de 47 de minoritari

245
turci şi tătari, victime ale temniţelor comuniste. Printre ei se află şi numele soţilor
Negip şi Sultana Fazal.

Cicerone Ioaniţiu, el însuşi deţinut în temniţele comuniste a iniţiat după 1990,

un lăudabil demers de repertoriere a victimelor represiunii comuniste din România, în
lucrarea sa în mai multe volume, Victimele terorii comuniste (arestaţi, torturaţi,
întemniţaţi, ucişi). Autorul a identificat între alte victime ale gulagului comunist, un
număr de 65 de minoritari turco-tătari, între care figurează Negip Hagi Fazal şi soţia
sa, Fazal Sultana, născută la 31 ianuarie 1913, intelectuală şi militantă a comunităţii
tătare din Dobrogea, prima poetă tătăroaică din Dobrogea.

Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului a realizat şi el începând din

2001, sub coordonarea lui Octavian Roske, un dicţionar al represiunii comuniste în
România, poate cel mai complet până în acest moment. Aici îşi găsesc locul laolaltă,
călăi şi victime. Între zecile de martiri turco-tătari arestaţi sau ucişi se numără de
asemenea şi soţii Hagi Fazal.

Note

(1) În ceea ce priveşte alterarea identităţii etno-confesionale a turco-tătarilor din România în vremea
regimului comunist, precum şi despre eforturile acestei minorităţi de redefinire a identităţii sale în
contextul societăţii româneşti post-comuniste, a se vedea Cezar Aurel Banu, „Memorie, alteritate şi
reconstrucţie identitară: minoritatea turcă şi tătară din România în contextul societăţii post-comuniste
(1989-2005)”, 17 martie 2005, Universitatea Laval din Québec, Canada şi Bucureşti, 13-14 mai 2005;
„Minoritatea turco-tătară din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, comunicare
prezentată la colocviul cu tema „ Minoritatea turco-tătară din România între tradiţie şi modernitate
(1918-1989)”, organizat la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, 15 ianuarie 2003;
articolele „ Minoritatea din România în timpul regimului comunist (1944-1989)”, în Caş (Tânărul),
nr.1 (ianuarie), 2003; „Cultul musulman din România în timpul regimului comunist (1944-1989), în
Dosarele istoriei, nr.9 (septembrie) 2003, „ Cultele şi sectele din România în timpul regimului
comunist (1944-1989)”.
(2) Despre contextul istoric care a condus la deportarea masivă a populaţiei tătare crimeene, de către
Stalin, în mai 1944, a se vedea articolele publicate în revista Uniunii Democrate a Turcilor şi Tătarilor
Musulmani din România (UDTTMR), Caş (Tânărul): Cezar Aurel Banu, “Comemorarea deportării
tătarilor crimeeni (“Surgun “) (60 ani: 18 mai 1944 - 18 mai 2004). Memorie şi uitare, trecut traumatic
şi istorie confiscată », în nr.7 (iulie 2004), ibidem, “Deportarea tătarilor crimeeni (Sürgünul) în
arhivele sovietice”, nr.8 (august), 2004, precum şi comunicările: “Mémoire et oubli, passé traumatique
et histoire confisquée: la déportation des Tatars de Crimée par le régime stalinien en mai
1944 (Memorie şi uitare, trecut traumatic şi istorie confiscată : deportarea tătarilor crimeeni de către
regimul stalinist în mai 1944)», prezentată la 2 noiembrie 2004, la Universitatea Laval din Québec,
Canada, Memorie şi uitare, trecut traumatic şi istorie confiscată », prezentată la sediul UDTTMR-
Bucureşti, la 18 mai 1944.
(3) În acest sens a se vedea, Güner Acmola, Cartea iertării (1999), precum şi articolele „ Experimentul
Piteşti- Reeducarea prin tortură”, ediţia a IIIa, 2002, Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria, filiala Argeş,
Ibidem, “Rezistenţa tătară în Dobrogea”, p.371-376, Cuget liber, Constanţa, 21 mai 1992, « Tătarii nu-
şi uita eroii » şi Observator, 23 noiembrie 1999, « Rezistenţa anticomunistă tătară în Dobrogea »;
Ibidem, revista Emel, an, nr. 4, p.14-16, « Originea şi evoluţia problemei naţionale a tătarilor ».
(4) „Experimentul Piteşti- Reeducarea prin tortură”, ediţia a IIIa, 2002, Piteşti, Fundaţia Culturală
Memoria, filiala Argeş, Güner Acmola, “Rezistenţa tătară în Dobrogea”, p.376;
(5) Mişcarea naţională a tătarilor crimeeni (evenimente, fapte, eroi), traducere şi coordonare prof. E. si
Y. Memedemin, 1999, Constanţa, p.38-40, Addenda.

246
(6) Cicerone Ioaniţiu, Victimele terorii comuniste (arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi), Bucureşti,
Editura Maşina de scris, 2002, vol.I-VII.
(7) Octavian Roske, coordonator, Mecanismele represive în România (1945-1989), Bucureşti, INST,
vol.I (A-C), 2001, vol. II (D- G), 2002 şi vol. III (H-M), 2005.
(8) Marian Cojoc, coordonator, Rezistenţa armată în Dobrogea (1945-1960), Bucureşti, Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST), 2004.
(9) Document nr. 28, “Proces verbal al Direcţiei Regionale de Securitate Constanţa, încheiat de lct.
Gheorghe Mihailă privind cercetările lotului nr. 2 al ”bandelor subversive teroriste din Regiunea
Dobrogea în frunte cu preot Mihăilescu, Jarnea Dumitru, scriitor Alexandru Popescu Scărişoranu,
doctor Apostol Paul”, p.114-126; document nr. 37, 1949, octombrie 13, “Sentinţa nr. 553/1949
pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa asupra lotului al doilea, în frunte cu preotul Dumitru A.
Mihăilescu”, p. 175-199;
(10) Ibidem, document nr. 97, 22 iunie 1960, « Proces verbal de interogatoriu al învinuitului Tudor Petre
din comuna Ciocârlia », p. 391-394.
(11) Revista UDTTMR, Kara Deniz (Marea Neagră), an XIV, nr.129, decembrie 2002, Virgil Coman,
“Mărturii documentare privind tătarii din Dobrogea (6 septembrie 1940-6 martie 1945)”, p. 4.
(12) În legătură cu acest decret precum şi cu operaţiunea de organizare şi de deportare a tătarilor
crimeeni a se vedea pe larg, cele două articole publicate de mine în ziarul Caş (Tânărul).
(13) Virgil Coman, “Mărturii documentare privind tătarii din Dobrogea (6 septembrie 1940-6 martie
1945)”, p. 4.
(14) Ibidem.
(15) ANC, fond Inspectoratul General Administrativ Constanţa, dosar 8/1944, f.7.
(16) Ibidem, dosar 35/1945, f.45.
(17) Ibidem, f.39.
(18) Ibidem, fond Prefectura Constanţa, dosar 298/1945, f.22.
(19) Ibidem, f.39.
(20) ANIC, fond Inspectoratul de Poliţie Constanţa, dosar nr. 133/1945-1947, f.110.
(21) Ibidem, f.111.
(22) Ibidem, fond Prefectura Constanţa, dosar nr.1/1945, f.491.
(23) Ibidem, BARAI. Fond 2, dosar 928, f.148.
(24) Ibidem, fond XII, dosar 487, vol. III, f.99.
(24) Ibidem, f.152.
(25) Arhivele Naţionale Brăila, fond Poliţia Portului Brăila, dosar 206 A/1947-1948, f.105-106. A se
vedea şi Dosarele istoriei, an VIII, nr.9 (85), 2003, « Credinţe şi credincioşi în România comunistă »,
Cezar Aurel Banu, p.56-60, « Cultul musulman din România (1945-1989) ».
(26) Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p.217.
(27) Güner Acmola, „Rezistenţa tătară din Dobrogea”, în Cartea iertării, p. 372.
(28) Această instituţie de tradiţie, de învăţămant religios a fost închisă definitiv de comunişti în 1967.
Clădirea ei a fost utilizată până în 1990 în alte scopuri.
(29) Emel (Ideal), nr.1, ianuarie 2004, p.32.
(30) Ibidem, f.49.
(31) Ibidem, f.54.
(32) Ibidem.
(33) Ibidem, f.137-150.
(34) Ibidem.
(35) Ibidem.
(36) Ibidem, dosar 2280, vol.II, f.22.
(37) Ibidem.
(38) Ibidem, f.23.
(39) Ibidem, f.58-59.
(40) Ibidem, f.130.
(41) Ibidem, dosar 2280,vol.I, f.10-11; Marian Cojoc, « Regionala Marea - episod al rezistenţei
anticomuniste din Dobrogea (1948-1952)”, în Timpul istoriei, vol. II, Profesorului Dinu C. Giurescu,
volum îngrijit de Ioan Scurtu şi Mihai Rădulescu, Univesitatea din Bucureşti, 1998, p.332-340).
(42) Enise Reşit Memet, « Destinul unei fete tătare din Crimeea », partea I, p.31-32, în revista Emel
(Ideal), nr.6, martie 2005, p. 42-44.
(43) Ibidem, p.23.

247
(44) Ibidem, partea a IIa, nr. 7, iulie 2005, p.22-23.
(45) Ibidem, p.24.
(46) Ibidem, p.42.
(47) bidem, p.43.
(48) Ibidem.
(48) Güner Acmola, interviu cu Sevghin Emin, “Gemene de 4 ani deportate la Bicaz”, p.42-44, în revista
Emel(Ideal), nr. 6, martie 2005.
(49) A se vedea revista Emel, an I, nr. I, octombrie 2004, p.31-32.
(50) Ibidem, „Colţul deţinutului politic”, p. 36.

BIBLIOGRAFIE
Arhive
1. Arhivele Naţionale Constanţa, fond Inspectoratul General Administrativ Constanţa,
1944-1953;
2. Ibidem, fond Prefectura Constanţa, 1944-1948;
3. Ibidem, fond Inspectoratul de Politie Constanţa, 1944-1950;
4. Arhivele Naţionale Brăila, fond Poliţia Portului Brăila, 1952-1953;

Lucrări generale

Cojoc, Marian, coordonator, Rezistenţa armată în Dobrogea (1945-1960), Bucureşti,

Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST), 2004.
Ioaniţoiu, Cicerone, Victimele terorii comuniste (arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi),
Bucureşti, Editura Maşina de scris, 2002, vol.I-VII;
Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994;
Memedemin Yaşar şi Memedemin E., coordonator, Mişcarea naţională a tătarilor
crimeeni (evenimente, fapte, documente), Constanţa, 1999 (volum apărut cu sprijinul
UDTTMR);
Roske, Octavian, coordonator, Mecanismele represive în România (1945-1989),
Bucureşti, INST, vol.I (A-C), 2001, vol. II (D-G), 2002 şi vol. III (H-M), 2005.

Studii şi articole
Acmola, Güner, “Rezistenţa tătară în Dobrogea”, în Experimentul Piteşti-
Reeducarea prin tortură, ediţia a IIIa, 2002, Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria,
filiala Argeş, p.371-376;
Ibidem, interviu cu Sevghin Emin, “Gemene de 4 ani deportate la Bicaz”, în
revista Emel, nr. 6, martie 2005, p.42-44;
Ibidem, interviu cu „ Kadrie Nurmambet”, în revista Emel, nr.7, iulie 2005, p.32-
35;
Ibidem, « Originea şi evoluţia problemei naţionale a tătarilor », în revista Emel,
an I, nr.4, p.14-16;
Banu, Aurel Cezar, « Minoritatea din România în timpul regimului comunist
(1944-1989)”, în Caş (Tânărul), nr.1 (ianuarie), 2003, p. 3-4;
Ibidem, „Cultul musulman din România în timpul regimului comunist (1944-
1989)”, în Dosarele istoriei, nr.9 (septembrie) 2003, „ Cultele şi sectele din România
în timpul regimului comunist (1944-1989)”, p.56-60;

248
 Ibidem, “Comemorarea deportării tătarilor crimeeni (“Surgun“) (60 ani: 18 mai
1944 - 18 mai 2004). Memorie şi uitare, trecut traumatic şi istorie confiscată », în Caş
(Tânărul), nr.7 (iulie 2004), p.3-4;

Ibidem, “Deportarea tătarilor crimeeni (Sürgünul) în arhivele sovietice”, în Caş

(Tânărul), nr.8 (august), 2004, p.4;
Cojoc, Marian, « Regionala Marea - episod al rezistenţei anticomuniste din
Dobrogea (1948-1952)”, în Timpul istoriei, vol. II, Profesorului Dinu C. Giurescu,
volum îngrijit de Ioan Scurtu şi Mihai Rădulescu, Universitatea din Bucureşti, 1998,
p.332-340;
Coman, Virgil, “Mărturii documentare privind tătarii din Dobrogea (6 septembrie
1940-6 martie 1945)”, în revista UDTTMR, Kara Deniz (Marea Neagră), an XIV,
nr.129, decembrie 2002, p. 4 şi 6;
Islean, Celebi, “Hogea, poetul, patriotul din Albeşti, Şaip Veli Abdula”, în revista
Emel, an I, nr.4, octombrie 2004, p.10-11;
Reşit Memet, Enise, « Destinul unei fete tătare din Crimeea », partea I, p.31-32,
în revista Emel (Ideal), nr.6, martie 2005, p. 31-32;
Ibidem, « Destinul unei fete tătare din Crimeea”, partea a IIa, în revista Emel,
nr.7, iulie 2005, p. 22-25;
Revista Emel, an I, nr.4, octombrie 2004, „Colţul deţinutului politic”, p. 36.

Comunicări ştiinţifice
Ibidem, „Minoritatea turco-tătară din România în timpul regimului comunist
(1944-1989)”, comunicare prezentată la colocviul cu tema „Minoritatea turco-tătară
din România între tradiţie şi modernitate (1918-1989)”, organizat la Facultatea de
Istorie a Universităţii din Bucureşti, 15 ianuarie 2003, cu sprijinul Asociaţiei
Studentilor de la Facultatea de Istorie (Erasmus), al Catedrei de Studii Turcice de la
aceeaşi facultate, al Ministerului Culturii, Departamentul Cultelor şi al Uniunii
Democrate a Turcilor şi a Tătarilor Musulmani din România (UDTTMR), filiala
Bucureşti;
Ibidem, “Mémoire et oubli, passé traumatique et histoire confisquée: la
déportation des Tatars de Crimée par le régime stalinien en mai 1944 (Memorie şi
uitare, trecut traumatic şi istorie confiscată: deportarea tătarilor crimeeni de către
regimul stalinist în mai 1944) », prezentată la 2 noiembrie 2004, la Universitatea
Laval din Québec, Canada, în cadrul zilei de studii organizate de Catedra de Cercetare
a Canadei în Istorie Comparată şi Memorie, cu tema « Les mémoires post-
communistes et post-totalitaires (Memorii post-comuniste şi post-totalitare)»;
Ibidem, « Comemorarea deportării tătarilor crimeeni. Memorie şi uitare, trecut
traumatic şi istorie confiscată », comunicare prezentată la sediul UDTTMR-
Bucureşti, la 18 mai 1944, cu ocazia celei de-a 60-a comemorări a deportării tătarilor
crimeeni (simpozion comemorativ).

Mormant Negip Fazal

Sursa : Revista Haberler (Unitate), editata de tatarii din SUA, no.45, august 2006

249
250
 REPRESIUNEA COMUNISTA-
DISTRUGEREA CONSTIINTEI UMANE
Lidia MELINTE,
Fălticeni, Romania

“Comunismul nu este decât prezenta satanei pe pamânt.

Comunistii au facut din ideologia lor o religie, care, în opozitie
cu aceea crestina, este religia urii, a minciunii si a crimei, ridicate
la rangul de „virtuti”; si nu se raspândeste decât prin minciuna,
neîncredere, teroare si frica.
Pe plan spiritual, scopul sau este dezumanizarea omului, iar pe
plan material: mizerie, foamete si lipsa.
Cum s-ar explica altfel atâta ura, bestialitate, cinism si placere
sadica de a-ti chinui semenul si a-l ucide? “ (Marturisiri din
mlastina disperarii- Dumitru Bordeianu)

D e-a lungul mileniilor omenirea s-a putut dezvolta, evolua, prospera

datorita unui cod al valorilor, a unei traditii culturale si spirituale.
Artele, stiinta, legile guvernarii au evoluat din aceste traditii
imbogatindu-le de-a lungul veacurilor; pe baza lor omenirea a progresat. Traditiile
sunt tot atat de vechi precum omenirea insasi si sunt de transmisie divina. Indiferent
de unde vin ele- cea mai fundamentala moralitate umana, normele de comportament
si standardele de judecata a binelui si raului sunt relativ stabile; de mii de ani ele au
stat la baza reglarii comportamentului uman si mentinerii ordinii sociale. Daca
omenirea isi pierde normele morale ce vor deveni oamenii? Istoria a dovedit in multe
randuri ca atunci cand oamenii isi pierdeau traditia, nu respectau moralitatea,
societatea era supusa declinului, decaderii. Negarea traditiilor ca pastratoare de valori
spirituale echivala cu negarea originilor, inseamna taierea radacinilor. Negand
traditiile, oamenii s-ar fi negat de fapt pe sine iar natiunea s-ar fi confruntat cu o criza
de identitate. De altfel in timpul cotropirilor, sau sub dominatii straine, oamenii au
cautat sa-si mentina traditia si sa o transmita urmasilor ca pe o comoara de pret.
Comunismul a fost singura doctrina care s-a opus cu salbaticie oricarei traditii,
smulgand din sufletul oamenilor principiile binelui pe care acestea erau cladite. In
Manifestul Comunist al lui Marx – documentul principal al partidelor comuniste- se
expune fatis rolul malefic al doctinei: „Revolutia comunista reprezinta ruptura cea
mai radicala cu relatiile traditionale; nu este de mirare ca dezvoltarea sa implica
ruptura cea mai radicala cu ideile traditionale” i
Comunismul s-a impus inca din primele sale zile cu cea mai mare si
nejustificata violenta pe scena istoriei iar initiatorii sai stiau ca oamenii care credeau
in valori nu-l vor putea accepta.

251
 „Uzul violentei poate fi inevitabil cand se incearca obtinerea puterii politice,
dar n-au existat niciodata in istorie regimuri atat de dornice de omor ca cele conduse
de partide comuniste- omoruri savarsite in special in timpul perioadelor de pace”ii

Multi oameni din vest, dar nu numai, mai cred inca in ’umanismului’ doctrinei
marxiste, mai cred in ‚bune intentii’ ale unei societati ce se vrea „raiul pe pamant”- cu
egalitate intre oamenii. Nimic mai fals. Manifestul Comunist afirma fara echivoc:
„Mai sunt deasemenea si adevaruri eterne precum Libertate, Justitie, etc., care sunt
proprii tuturor statelor societatii. Dar comunismul desfiinteaza adevarurile eterne,
desfiinteaza intreaga religie si intreaga moralitate in loc de a le constitui pe acestea
pe o baza noua; astfel ca acesta (comunismul) actioneaza in contradictie cu intreaga
experienta istorica din trecut”.iii
Omul crede in mod natural in bine- intelepciunea antica chineza crede ca
„oamenii sunt la nastere in mod natural buni” (Trei versuri Sang Ji Zing, text
traditional chinez de educatie elementara), „toti oamenii au o inima cu compasiune”
(Mencius, Cartea a-VI-a). A desfiinta legile morale inseamna a desfiinta constiinta
umana.
Nu era usor sa alterezi constiinta umana formata de veacuri, dar partidul avea
metodele sale. Astfel ca pe langa cele mai sinistre forme de violenta fizica si teroare
psihica a pornit spre falsificarea oricaror idei si concepte prin inversarea logicii
normale, cu ’logica de partid’ gaunoasa, inselatoare si imorala. Mao Zedong spunea:
„Daca vrem sa rasturnam o autoritate, trebuie mai intai sa facem propaganda si sa
muncim in zona ideologiei” iv
Ce autoritate voia comunismul sa rastoarne? Am vazut ca voia sa distruga
insasi traditia mostenita de veacuri, catalagand-o printre „prejudecati burgheze”. Se
opunea cu inversunare religiei (numind-o „opiumul omenirii”), pedepsind si omorand
oamenii care nu renuntau la credinta. Alungand traditia si pe Dumnezeu din sufletul
oamenilor, nu ar fi distrus in acest caz chiar sufletul lor?
Biblia ne invata ca Dumnezeu l-a creat pe om „dupa chipul si asemararea Lui”,
omul fiind considerat ca o „incoronare a creatiei”. Marx l-a determinat pe om sa-si
piarda respectul fata de sine, marxismul fiind primul sistem filozofic care limiteaza
drastic notiunea de om. Nu e de mirare ca el a elogiat darwinismul. Astfel in 1861 ii
scria lui Ferdinand Lasalle: „Cartea lui Darwin [Originea omului] este foarte
importanta, oferindu-mi fundament pentru stiintele naturale in interpretarea istorica
a luptei de clasa.”
Partidul Comunist aplica darwinismului social pretextand ca ‚lupta de clasa’
este singura forta care determina dezvoltarea societatii. Astfel lupta devine „credinta”
principala a Partidului Comunist, o unealta in obtinerea si pastrarea controlului
politic.
In general societatile non-comuniste iau in considerare natura duala a
umanitatii, cea a binelui si raului; ele se bazeaza pe contracte sociale fixe pentru a
mentine un echilibru in societate. In societatile comuniste conceptul de natura umana
este respins. Conceptele de bine şi rău, precum şi toate legile şi regulile sunt
manipulate arbitrar.

252
 Partidul Comunist nu crede în Dumnezeu , şi nu respectă nici măcar natura
fizică. Motto-ul PCC în timpul Revoluţiei Culturale era:

„Luptă-te cu Cerul,
Luptă-te cu Pământul,
Luptă-te cu oamenii
Aşa vei descoperi o bucurie nemărginită.”

Chinezii cred în mod tradiţional în unitatea dintre Cer şi oameni. Lao Tze
spunea în Dao de Jing (Tao-Te Ching): “Omul urmează Pământul, Pământul urmează
Cerul, Cerul urmează Calea, şi Calea urmează ce este natural.” v

„Fiinţele umane şi natura coexistă în cadrul unei relaţii armonioase în cosmosul

continuu. Omenirea se integrează cu Cerul şi Pământul şi între ele există o
dependenţă mutuală. Calea universului nu se schimbă. Universul se mişcă în mod
ordonat, urmând Calea. Pământul urmează schimbările Cerului. Respectând Cerul şi
Pământul, omenirea se bucură de o viaţă armonioasă plină de mulţumiri şi
binecuvântări.

Partidul Comunist este un soi de fiinţă. Totuşi se opune naturii, Cerului,

Pământului şi omenirii. Este un spectru malefic opus universului.”vi Insusi Marx il
definea in acest fel ciudat, in 1848, in primele cuvinte ale Manifestului Comunist:
„Un spectru bantuie Europa- spectrul Comunismului”. Un secol mai tarziu, acest
spectru capata un corp concret, extinzandu-se asemenea unui cancer, ucigand vieti,
distrugand minti si suflete.

De la Socrate la Einstein, multi au crezut in existenta unor legi care domnesc in

univers. Adevaratii oameni de stiinta au o viziune foarte larga asupra universului si nu
vor nega nelimitatul „necunoscut” de dragul notiunilor personale limitate. De ex .
Newton (in lucarea sa Principiile Matematicii) a explicat ca ofera doar o descriere a
fenomenelor de suprafata si ca nu indrazneste sa vorbeasca despre adevaratul motiv
pentru care Dumnezeu a creat universul. In filozofie, Platon considera Binele ca fiind
valoarea suprema. Pentru el, politica trebuie sa se subordoneze moralei. Fara Binele
suprem, egalitatea sau dreptatea ar fi fara valoare. La Socrate, chestiunea principala
pusa de el a fost : cum trebuie sa traim pentru a trai conform binelui? La sfantul
Augustin legea era iubirea. La Kant, imperativul categoric este porunca pura (a
priori) a legii morale. A fi liber- dupa Kant- inseamna a actiona „in asa fel incat
maxima vointei tale sa poata servi in acelasi timp si drept principiu al unei legislatii
universale.” vii

Ce contrast izbitor cu tot ceea ce ne ofera gandirea marxista care face mereu
apoligia distrugerii si a violentei. (“Violenta este moasa cu ajutorul careia noua
societate ia nastere din pantecul celei vechi”.)

Toate guvernarile comuniste s-au hranit cu astfel de principii. Ele sunt acum
international recunoscute ca fiind totalitare si violente, fie ca e vorba de partidele

253
communiste din Romania, Rusia, China, Cuba, Coreea de Nord, etc, ele fiind create
din aceeasi substanta si animate de acelasi crez.
„Din 1949 numărul deceselor cauzate de violenţa Partidului Comunist Chinez
(PCC) a depăşit numărul total de decese din timpul războaielor purtate între 1927-
1949.[...] În timpul „curăţeniei” declanşate de Stalin în 1930, Partidul Comunist
sovietic a masacrat peste 20 milioane de aşa-zişi spioni şi trădători, şi persoane
suspectate ca având opinii diferite.” viii

Se pune intrebarea fireasca: De ce acesta lupta necontenita si nemiloasa?

Impotriva cui? Era indreptata o asemenea revolta dusa la paroxism doar impotriva
unei vechi ordini sociale sau era mai mult de atat?

Un raspuns convingator la aceste intrebari ni-l ofera pastorul Richard

Wurmbrand, in cartea sa „Marx si Satan”. Richard Wurmbrand, om de cultura si de
mare finete intelectuala, a fost si el victima a detentiei comuniste. (Iata cum si-l
aminteste Alexandru Virgil Ioanid pe Richard Wurmbrand: “…evreu, fost comunist
militant, convertit la crestinism în împrejurări exceptionale, se remarcase prin
atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos si de combatere a comunismului ateu ce
se instaura în tară. Ca urmare, a fost arestat si tinut în regim de exterminare, singur
în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi tbc
osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea tine pe picioare, când a sosit la Târgu
Ocna.”)

Pentru cei care mai cred inca in umanismul lui Marx sau al comunismului
cartea lui Wurmbarnd socheaza prin contrastul intre ceea ce unii cred ca inseamna
„idealurile comuniste” si ceea ce inseamna ele de fapt. Astfel autorul citeaza din
unele poeme ale lui Marx si din alte scrieri de-ale sale si ale altor cunoscuti
comunisti, din care se vede clar ca lumina zilei ’umanismul’ marxist:
Intr-unul din poemele sale, Marx scria:
"Aburi infernali se ridica si umplu creierul,/ Pana cand
innebunesc si inima mi se schimba cu desavarsire.
Vezi aceasta sabie?/ Printul intunericului mi-a vandut-o./ Pentru mine el este
cel care masoara timpul si da semnalul[...]".
Autorul remarca in poemul Strigatul unui deznadajduit- „[...] Nimic
altceva nu mi-a mai ramas decat razbunarea/ Imi voi cladi tronul in inaltul cerului/
Varful lui rece va fi inspaimantator[...]- asemanarea cu laudele ingamfate ale lui
Lucifer: „Ma voi sui in cer, imi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui
Dumnezeu”(Isaia 14:43)”.

Cine vorbeste prin Marx in aceste versuri? Care este dumnezeul

lui Marx? Raspunsul nu trebuie sa-l deducem, el este exprimat fara echivoc.
Richard Wurmbrand ne spune in continuare ca Marx renuntase la convingerile
sale crestine odata cu teminarea liceului, dupa care a inceput sa duca o viata
dezordonata, cazand, se pare, in mrejele bisericii satanice, primidu-si initierile
respective. „In felul acesta, Marx nu este decat purtatorul de cuvant al lui satan, atunci
cand spune: Doresc sa ma razbun pe Cel care domneste deasupra tuturor.”

254
 Marx, demonstreaza Wurmbrand, „nu a fost nici o clipa insufletit de nobilul
ideal de a ajuta omenirea, (pe care o ura, cum ura toate natiunile si „toti zeii”), ca ar fi
vazut in religie o piedica in calea realizarii acestui ideal si ca din aceasta cauza ar fi
adoptat o atitudine antireligioasa.[...]”Socialismul nu era decat momeala cu ajutorul
careia sa-i ademeneasca pe muncitori si pe intelectuali sa imbratiseze acest ideal
diabolic. Acesata se astepta de la Marx de la cei care l-au initiat in misterele
satanismului.” ix

Dealtfel, cand sovieticii, in primii ani de comunism, au adoptat lozinca: „Sa-i

alungam pe capitalisti de pe pamant si pe Dumnezeu din ceruri” nu faceau decat sa-si
insuseasca mostenirea lasata de Marx- explica Wurmband.

Bakunin, unul din tovarasii lui Marx de la Internationala I, nu numai ca il lauda

pe Lucifer, ci are si un program concret de revolutie, insa nu cu scopul de a-i elibera
pe saraci de sub exploatarea celor bogati. El scrie: „In acesta revolutie va trebui sa-l
trezim pe diavol in sufletul oamneilor, sa atatam patimile cele josnice.”

Astfel ca Marx si tovarasii sai, „desi se declarasera impotriva lui dumnezeu, nu

erau atei, asa cum pretind a fi marxistii de astazi ceea ce inseamna ca acuzandu-L si
insultandu-L fatis pe Dumnezeu, ei urau un Dumnezeu in care totusi credeau.Ei nu
contestau existenta lui dumnezeu, ci suprematia Lui.” x

Cat de departe erau toate acestea de idealurile societatii perfecte in care erau
oamenii fortati sa creada ca sunt intruchipate in teza marxista. „Dealtfel, omul care
poza ca luptator pentru cauza proletariatului, numea aceasta clasa sociala „baieti
prosti, golani, magari”. Engels stia prea bine ca: „nici democratii de coloratura rosie,
nici macar gloata comunista nu ne vor iubi vreodata.””

De aceeasi ideologie satanista era dominat si Lenin, care, „la 16 ani si-a rupt
crucea de la gat, a scuipat pe ea si a calcat-o in picioare” (Trotky-Tanarul Lenin)-
acesta fiind un binecunoscut ritual satanic.
Stalin nu avea „nici o trasatura umana”dupa cum il caracteriza cumnatul si
colaboraorul sau. Mao Tze Dung a fost aclamat ca „omul a carei minte a creat
lumea”, Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord are idolatrizat ca si Nicolae
Ceausescu. Exemplele pot continua.

In cartea sa, Richard Wurmbrand da un exemplu de cruzime satanica, citand din

Arhipelagul Gulag al lui Soljenitin: „hobby-ul ministrului afacerilor interne al Uninii
Sovietice, Yagoda, era de a impusca- dezbracat in pielea goala- icoanele cu Iisus si cu
sfinti. Cativa tovarasi ii tineau companie. Acesta era un ritual satanist practicat la
nivelele superioare ale ierahiei comuniste.”

Ziarul comunist Vecernia Moskva a lasat sa-i scape urmatoarea marturisire

involuntara: „Noi nu luptam imptriva credinciosilor si nici impotriva preotilor. Noi
luptam impotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credinciosilor din mana
Lui.” Mai este nevoie de o alta ‚profesiune de credinta’ comunista mai bine
conturata?

255
 Si daca telul lor era sa smulga sufletele credinciosilor din mana lui Dumnezeu,
unde aveau sa le incredinteze? In ce trebuiau sa creada oamenii atunci? Raspunsul il
stim deja: oamenii trebuiau sa creada numai in Partidul Comunist, sa asculte doar de
Partidul Comunist, sa minta, sa ucida, sa-si tradeze pana si familia, daca interesele
partidului o cer, sa nu aiba alte credinte si idealuri decat cele ale partidului. Astfel,
oamenii nu trebuiau sa renunte la credinta si morala pentru ca acestea ar fi fost
‘burgheze’, ‘obscurantiste’ si ‘demodate’ si ar fi incurcat progresul societatii, dupa
cum spuneau ei, ci pentru ca Partidul sa puna stapanire atat pe trupul cat si sufletul
oamenilor, sa-i posede total, neconditionat, sa-i lase fara urma de constiinta umana si
sa-i transforme in robotii docili si dezumanizati ai Partidului.

Sa ne mai intrebam atunci de ce comunismul a injosit mereu religia, a

dezlantuit o persecutie atat de acerba impotriva credinciosilor si acelor cu valori
spirituale care trebuiau “re-educati” in lagare de concentrare prin chinuri si torturi
groaznice, ca apoi si ei , la randul lor sa devina tortionari?
- Victimile „experimentului Pitesti” au scris despre aceste orori, au explicat
mecanismele si metodele prin care, „după ce şi edificiul credinţei în Dumnezeu era
dărâmat, individul devenea satanizat: “Spaima, la închisoarea Piteşti a fost
atotstăpânitoare. Doi ani a durat masacrul luciferic al "Piteştiului", doi ani a durat
coşmarul. Această spaimă s-a instalat nu numai la nivelul sistemului centrat, ci în
fiecare celulă a trupului până la cea mai neînsemnată. Aveai impresia că nu capul
conduce, ci un centru nervos situat undeva în măduva spinării. Simţeai un fel de
dedublare.., O conştiinţă - parcă depărtată - privea neputincioasă la un robot fără
milă şi simţire cum loveşte şi distruge.
Situaţia de după anihilarea conştiinţei părea ca o stare normală (deşi a fost
acceptată fără voie). Victima se simţea vindecată de ceea ce a fost mai înainte în
sensul luptătorului activ... Îşi trăieşte vechea mentalitate protejată de minciuna
afişată că este un om nou.
Când apărea Ţurcanu, dând ordinul de atac asupra altor "bandiţi", toate
facultăţile mentale se inhibau manifestându-se doar robotul care executa mecanic
toate dispoziţiile primite.
Iată, aşadar, calea prin care victima a devenit în timp: dedublată,
multiduplicitară:
Una gândea in suflet, alta vorbea aparent.
Una simţea în suflet şi alta făcea aparent.
Dar când apărea stimulul, spaima le inhiba pe toate rămânând doar robotul. .” xi

In “Fenomenul Pitesti”, Virgil Ierunca scrie despre acesta desfiintare a

umanitatii prin uciderea morala si starnirea scarbei de sine si cresterea ei pana
devenea unicul sentiment viabil pe tot parcursul existentei.

Si la Pitesti detinutii erau fortati la ritualuri satanice. Richard Wurmbrand:

„preotii au fost siliti de catre marxistii din Romania sa rosteasca liturghia deasupra
excrementelor si a urinei. ” ...crestinii au fost torturati pentru a se impartasi cu
aceste ex-cremente in locul elementelor necesara sfintei Impartasanii.” Un preot
ortodox roman, Roman Braga, „ i-au fost smulsi dintii, unul cate unul, cu o bara de
fier pentru a-1 face sa huleasca”. Comunistii i-au explicat, nu numai lui : ,,Daca noi

256
va omoram pe voi, crestinii, voi va veti duce in cer. Dar nu vrem sa deveniti martiri.
Mai intai trebuie sa va facem sa-L blestemati pe Dumnezeu pentru ca apoi sa va
duceti in iad."

Deasemeni, in „laboratorul" Piteşti trebuia distrusă conştiinţa apartenenţei la un

neam, nimicit „virusul spiritualităţii" şi ÎNDUMNEZEIRII OMULUI". xii
Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ.
Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta." xiii

„Pitesti era „centrul satanic de acţiune pentru a distruge sufletele şi pentru a

transforma oameni buni în oameni răi sau chiar în demonizati – cum il numeste
Parintele Calciu. Dar acolo “rugaciunile nu incetau niciodata.”

Eugen Dimitriu din Suceava, fost detinut politic, l-a cunoscut pe Valeriu
Gafencu la inchisoarea-sanatoriu din Targu Ocna. Ne-a lasat in cartea sa, Dreptul de a
muri mai repede, o marturie exceptionala, incheiata cu un indemn: “Cercetatorii
Experimentului Pitesti trebuie sa abordeze cu seriozitate – ca o contrapondere –
fenomenul Targu Ocna, unde s-a dovedit ca oamenii pot deveni sfinti”. “Tanarul
Valeriu a trecut si acel ultim examen, mlastina deznadejdii, desi fusese torturat
bestial, desi era ingenuncheat de boala. In loc de apostazia ceruta de ighemonii
antonescian si comunist, in loc de caderea in deznadejde, Valeriu Gafencu a privit la
Hristos si a zambit serafic camarazilor indurerati, avand mereu pe buze rugaciunea
inimii. Chipul sau emana mereu, in mod misterios, o luminozitate si o energie de
neimaginat azi, intr-o lume dominata de necredinta si de pacate impotriva Sfantului
Duh.” xiv

Comunismul este o posedare demonica colectiva. In Arhipelagul Gulag,

Soljenitzyn descrie cateva din efectele ingrozitoare ale comunismului asupra
sufletelor si vietilor oamenilor.
Revolutiile nu duc la triumful dragostei ci, la mania de a ucide. In revolutiile
din Rusia si China, dupa uciderea a zeci de milioane de nevinovati, comunistii nu s-
au mai putut opri si au inceput sa se omoare unii pe altii.
Dostoievsky avertizase, prin gura unui personaj de-al sau: “Daca Dumnezeu nu
exista inseamna ca totul este permis.” Dealtfel, Marx a afirmat in Manifestul
Partidului Comunist ca urmarea nu numai abolirea tuturor religiilor, ci si a oricarei
morale. În timpul Revoluţiei Culturale din China era ceva obişnuit ca taţii şi fiii să se
tortureze unii pe alţii, soţii şi soţiile să se lupte unii cu altii, mame şi fiice să se
denunţe reciproc, şi studenţi şi profesori să se trateze unii pe alţii drept inamici. În
aceste cazuri conflictele şi ura au fost motivate de „natura Partidului” , care inlocuia
si elimina natura umana.
De peste 5000 de ani, cultura chineza a imbratisat preceptele intelepciunii
taoiste si confucianiste, asa incat, de-a lungul istoriei natiunea chineza a rezistat
datorita acestei culturi, a carei esenta a fost transmisa neintrerupt. „Marile invataturi
promoveaza cultivarea virtutii”, spunea Confucius, in urma cu mai mult de 2000 de
ani, transmitand societatii ideile sale sub forma celor cinci virtuti esentiale:
bunavointa, dreptate, corectitudine, intelepciune si credinta. Au fost nevoie de 50 de

257
ani de teroare comunista pentru ca aceste valori sa fie rasturnate, schilodind astfel
sufletul unui popor cu o mare cultura. Mao Tse-Dung a scris: „De la opt ani l-am urat
pe Confucius. In satul meu se afla un templu confucianist. Doream din toata inima un
singur lucru: sa distrug din temelii acest templu”.
PCC este singurul regim care a încercat distrugerea simultană a celor trei
religii- confucianismul, buddhismul şi taoismul imediat după ce a înfiinţat guvernul,
PCC a început distrugerea templelor, arderea scripturilor şi a forţat călugării şi
călugăriţele buddhiste să se reîntoarcă la viaţa seculară, iar pe străzi au fost organizate
procesiuni în care mulţi călugării erau umiliţi. În Tibet au fost deteriorate 90% din
temple. Chiar şi azi PCC continuă persecuţia religioasă, întemniţând zeci de mii de
creştini independenţi.
Interzicerea, de către PCC în ultimii ani, a şcolii Falun Gong ai cărei practicanţi
susţin principiul “Adevăr, Compasiune, Toleranţă” este o extindere a doctrinei PCC
de „luptă împotriva Cerului”, şi o consecinţă inevitabilă a menţinerii controlului
forţat, împotriva voinţei oamenilor.
Jiang Zemin si intreg aparatul represiv a lansat o campanie de calomniere si
persecutie in care a implicat armata, mass media, securitatea statului, politia,
bisericile false (asa numita Biserica Patriotica), etc.
„PCC afirma ca Falun Gong concureaza cu partidul in atragerea maselor si ca
este o religie. De fapt ceea ce da Falun Gong oamenilor este o cultura si un mod de
viata. Este o cultură străveche, rădăcina tradiţiilor chineze, pe care poporul chinez a
pierdut-o cu mult timp în urmă.” xv
După masacrul din 4 iunie 1989, ideologia PCC a devenit complet falimentară,
PCC n-a mai fost capabil să-şi unească membrii cu ajutorul doctrinelor marxismului,
leninismului şi maoismului. Astfel ca, confruntat cu o criza de supravietuire Partidul a
deschis larg poarta corupţiei pentru membrii săi, în schimbul loialităţii lor.
Pornografia, jocurile de noroc şi drogurile au scăpat de sub control în toată China.
În schimb standardul moral ridicat demonstrat de practicanţii Falun Gong, care
practică „Adevăr, Compasiune şi Toleranţă” a rezonat cu bunătatea din inima
maselor. Mai mult de 100 de milioane de oameni s-au simţit atraşi şi au început să
practice Falun Gong. Falun Gong este o oglindă a integrităţii care, prin însăşi natura
sa, pune în evidenţă şi contrastează cu indecenţa PCC.
PCC nu a putut ierta ca masele sa fie atrase de altceva inafara de „Partidul
unic”, astfel ca dupa 7 ani, desi recunoscuse initial efectele benefice ale Falun Gong
s-a lansat intr-o persecutie sangeroasa, care aminteste in istorie de persecutia
crestinilor de acum 2000 de ani.
In toate aceste campanii ale sale de ucideri organizate de-a lungul istoriei, PCC
a aruncat mereu vina pe altii, discreditandu-i moral, sucind mintile oamenilor cu
propaganda si minciuni, astfel incat nu numai ca PCC nu era niciodata vinovat dar
intotdeauna interventia sa era salvatoare. PCC nu scapa nici o ocazie de a se glorifica
pe sine. De exemplu: gazduirea de catre China a Jocurilor Olimpice din 2008 este in
realitate o sansa prin care tarile vestice vor sa incurajeze China sa-si imbunatateasca
politica de dreturile omului. Dar PCC foloseste acest lucru pentru a se lustrui pe sine,
zdrobind si mai rau poporul chinez. Aceste Jocuri au fost numite de Mia Farrow-
Olimpiada Genocidului, actrita americana facand referire la conflictul din Darfur- alt
genocid sub directa indrumare a PCC. O alta caracteristica periculoasa a spectrului
malefic comunist chinez este ca doreste sa-si impuna influenta in fostele tari

258
comuniste. Dar cunoasterea inseamna putere- cand aceste crime ale comunismului, fie
din Romania, China, Burma, Vietnam, sunt facute cunoscute lumii intregi, ele vor
disparea. Lumina biruie intunericul, si ele nu vor mai avea unde sa se ascunda. Nu
avem voie sa uitam Revolutia culturala sau Pitestiul, Piata Tiananmen sau
Mineriadele, asa cum nu se pot accepta Jocuri Olimpice intr-o tara care face profituri
din furtul de organe pe viu de la practicanti Falun Gong
(http://organharvestinvestigation.net/) sau aresteaza jurnalisti care expun adevarul.
A ne opune comunismului nu inseamna „a face politica”, cum ar incerca
Partidul sa ne mistifice actiunea noastra dreapta. A ne opune comunismului devine un
act moral, un imperativ categoric al legii morale.
Victimile terorii rosii nu mai pot fi aduse la viata, dar noi avem datoria sa
vorbim despre ele. Prin aceste simpozioane, forumuri, carti, noi trebuie sa mentinem
memoria treaza, ca si copiii nostri sa invete din lectiile trecutului.
Astfel, sangele nevinovat al tinerilor din decembrie 1989 din Romania sau al
celor din Piata Tiananmen, al sfintilor romani din inchisorile comuniste, al
prizonierilor de constiinta din lagarele de exterminare din China, sa ne trezeasca
pentru a nu ramane niciodata indiferenti in fata raului din noi si din afara noastra.
„Singurul lucru necesar pentru triumful raului este ca oamenii buni sa nu faca
nimic”. Edmond Burke

i
http://www.anu.edu.au/polsci/marx/classics/manifesto.html
ii
Noua Comentarii despre Partidul Comunist (Comentariul 1: Ce este partidul comunist?)
iii
(http://www.anu.edu.au/polsci/marx/classics/manifesto.html Manifestul Comunist, cap II –
Proletarii si comunistii "”)
iv
(Din discursul lui Mao Zhedong la Sesiunea a Opta a celei de-a Zecea Plenare a PCC).
v
(Dao De Jing, Capitolul 25)
vi
(Noua Comentarii- Comentariul 4: De ce este PCC o forţă împotriva impotriva universului
vii
Jeanne Hersch- Mirarea filozofica, cap. Immanuel Kant
viii
Noua Comentarii..., Com.1
ix
Richard Wurmbrand- Marx siSatan
x
Ibidem
xi
(Octavian Voinea - Masacrarea studenţimii române, cap.5: "Autoreeducarea ", "Reeducarea
"- Dezumanizarea)
xii
(Traian Popescu - Experimentul Piteşti, Terorismul din închisorile Piteşti; Gherla; Canal Tg.
Ocna)
xiii
Corneliu Zelea Codreanu- „Pentru Legionari”
xiv
Silviu Alupei- Revista Rost-“Fenomenul Tg. Ocna” – oamenii pot deveni sfinti!
xv
Noua Comentarii, Com.5

259
260
 PARTEA a II-a

Lucrări Prezentate la Secţiunea a

II-a

„CULTURA, TINERETUL ŞI
EDUCAŢIA ÎN REGIMURILE
DICTATORIALE
COMUNISTE”
S-A DORIT UN GENOCID CULTURAL ŞI MORAL !
Fl. Alex. STĂNESCU, Bucureşti, Romania,
fost deţinut politic

D esfăşurarea istorică, în România, a evenimentelor ce au urmat după 6

martie1945, aşa după cum au fost ele regizate, căutau să producă o
deznaţionalizare a românilor, îndepărtarea lor de la seva conştiinţei şi a
culturii naţionale, ştergerea tradiţiilor româneşti şi înlocuirea acestora pe calea unei
pretinse ,,revoluţii``, cu impunerea unor alte zise ,,noi``mentalităţi, obiceiuri şi fel de
a fi, şi chiar de a gândi, toate venite din import cu tancurile şi baionetele unei puteri
străine care a ocupat glia noastră strămoşească.
Ca şi Serov, care a condus operaţiunile NKGB – MGB în Polonia şi în
Germania de Est, Dimitrie Gheorghevici Fedicikin, şeful consilierilor sovietici între
1944 şi 1947, avea o bogată experienţă în Balcani în anii `30, şi se comporta la
Bucureşti asemeni unui vicerege, prin frecventele indicaţii şi instrucţiuni cu care îl
bombarda pe Gheorghiu Dej. Fotografia lui se afla la loc de onoare în Sala
Amintirilor de la KGB. Serov, care a fost un şi mai important consilier sovietic, nu
are portretul în Sala Amintirilor, fiind exclus de la această onoare datorită directei
implicări în atrocităţile staliniste, precum şi în faptul că în 1963 [acesta] s a sinucis .1)
Din septembrie 1944 radiodifuziunea a fost supusă cenzurii militare sovietice,
sub conducerea maiorului Koncenko. Deţinerea de aparate de radio-recepţie era
posibilă numai cu autorizaţie, cele ce nu erau autorizate trebuiau depuse la secţiile de
poliţie .O primă manevră, a fost şi o brutală cenzură aplicată tuturor publicaţiilor şi
chiar manualelor şcolare. De nevoie, până la acea aşa zisă reformă a învăţământului,
mai erau folosite manualele vechi, - cu autori – nu apăruseră încă ,,manualele
unice”.In special cărţile de istorie, geografie şi de limba română, apăreau cu pagini
smulse şi cu paragrafe întregi cenzurate, mâzgălite cu tuş negru. Totuşi, printr-o
poziţie înclinată a paginilor, pasajele cenzurate, private la lumină oblică puteau fi
citite. Este interesant că erau cenzurate în primul rând, istoria, geografia şi limba
română. Erau « şterse » paragrafele referitoare la provinciile istorice ale României, în
special cele ce se refereau la Basarabia, la Bucovina, dar şi cele referitoare la
sărbătorile noastre naţionale precum şi paginile despre Domnii din istoria Ţării . Chiar
şi poetul naţional, Mihail Eminescu era cenzurat. De pildă : scrisoarea a III-a lipsea,
toată literatura eminesciană se limita la « Împărat şi Proletar ».
Lipsa, din rândurile comuniştilor, a unor persoane cu autoritate ştiinţifică sau
morală i-a făcut pe aceştia să caute aderenţi în categoria intelectualilor de marcă din
trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat al ţării. Au existat unii intelectuali idealişti,
ce credeau în posibilitatea instaurării unui visat echilibru social, o înlăturare a unor

1
) Din Christopher Andrew şi Oleg Gordievski KGB, Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la
Lenin la Gorbaciov Traducere din limba engleză de D. Mihalcea Ştiucă Editura ALL Bucureşti pag.
252

263
inegalităţi existente, motiv pentru care în anii dintre cele două războaie mondiale s`au
apropiat de ideologiile de stânga, mai ales către idealiştii socialişti, ale căror
manifestări apăruseră încă de pe la începutul secolului XX, dar care nu erau în nici un
caz comunişti. Chiar dacă se apropiau de comunişti de cele mai multe ori o făceau în
necunoştinţă de cauză, privind cu neîncredere, din păcate, nu pe comuniştii care îi
căutau pentru a-i recruta ci pe cei care încercau să le arate adevărul despre comunism.
Totuşi această categorie a aderenţilor, din convingere şi idealism era mică. Mai mare
a fost categoria oportuniştilor, a celor ce căutau să profite de situaţie, pentru a îşi
asigura un trai luxos, sau a celor care o făceau de teama de a fi acuzaţi că prin anii `30
au fost înscrişi sau au activat într-un anume partid, acum proscris, sau s`au arătat prin
vreo scriere (carte, articol de presă etc.) a fi combătut comunismul şi sistemul
sovietic. Această ultimă categorie era cea mai periculoasă, fiind cea mai docilă
servitoare a noului sistem, prin posibilitatea directă a acestora de a fi oricând
şantajabili, sau în jargonul comunist ,,demascaţi`` pentru aşa zisele lor ,,pete`` din
trecutul lor politic.
Presa de partid putea ,,demasca`` pe oricine, prin tot felul de acuze de : fascism,
legionarism, antisemitism, criminal de război, antonescieni, etc. pentru care se şi
cerea a fi arestat şi judecat cu maximă severitate de nou înfiinţatele ,,Tribunale ale
poporului``.
Autorităţile sovietice au cerut liste cu cetăţenii români, etnici germani care au
fost deportaţi la muncă la diverse construcţii sau în minele de cărbune din URSS. (
Cei ce s`au întors au povestit că au fost puşi în oraşele distruse de război să
construiască două clădiri : o casă de ,,cultură``, adică pentru propagandă !, şi sediu
pentru …NKVD !)
Un aşa zis ,,comitet de iniţiativă`` compus şi din intelectuali, unii de prestigiu, (
Prof. Dr. C.I.Parhon, Dr.Bagdazar, Prof. Danielopolu, Dimitrie Gusti, Simion Oeriu,
şi alţii) are ,,iniţiativa`` de a ,,crea o asociaţie pentru ,,Strângerea legăturilor cu
Uniunea Sovietică`` (ARLUS), care imediat după ce a fost înfiinţată are şi ,,onoarea``
de a fi vizitată de A.I.Vasinski.
In multe localităţi au fost atacate, primăriile şi prefecturile, de către ,,masele
largi populare`` - de sigur dirijate din umbră -, primarii şi prefecţii fiind înlocuiţi cu
persoane de încredere. Se crează astfel multiple tulburări, dezordini şi dezorganizări
administrative, ce constitue condiţii favorabile instalării ,,noului” sistem .
Au fost reduse la 3 divizii, efectivele militare ale armatei române din interiorul
ţării .
Cu numai câteva zile înaintea zilei fatidice de 6 martie 1945, un scriitor
deosebit de talentat, intrat de mult, cu deosebită cinstire şi onoare în galeria literaturii
române, după o perioadă de linişte şi de ,,neangajare`` a conferenţiat la Ateneul
Român, repetând, cu tâlc, până la obsesie, un lait motiv, « lumina vine de la răsărit ».
Foarte interesantă figură de stil oportunistă, ce a fost răsplătită din belşug de noii
stăpânitori ai ţării. Participarea acestuia, cu alte trei personaje, la figuraţia care a
transformat balconul Palatului Regal în teatru de marionete, primeşte apoi multe alte
onoruri şi avantagii. Acesta a continuat să scrie, nu numai noi opere, dar şi –a şi
reeditat, modificate sau corectate unele opere mai vechi, pe lângă romanul, devenit
,,celebru`` şi chiar subiect de film, prin o istorie inventată a unei cătane a armiei
române care se întoarce ,,lămurit`` - adică îndoctrinat - din prizonieratul din URSS şi

264
imediat începe să aplice lupta de clasă în comuna lui natală şi pe glia strămoşească, îşi
bagă consătenii într-un ,,fericit`` ….. colhoz ! 2)
Una dintre victime a fost poetul Tudor Arghezi, care, în ianuarie 1948, a fost
atacat în « Scânteia » de Sorin Toma, redactorul şef al acestui oficios comunist, cu
articolul « Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei » ( de subliniat ca nici titlul, ce se
vrea a fi o bombă acuzatoare de presă nu este de inspiraţie originală, el pare a fi
gândit după polemica ce a existat între Karl Marx şi Proudome prin cărţile lor :
« Mizeria Filosofiei » şi respectiv « Filosofia mizeriei » ) . El critică, fiind totuşi
condus se pare şi de unele interese personale, estetica poeziei argheziene, pe autor
prezentându-l ca pe « un principal poet al burgheziei româneşti ». Urmarea pentru
Arghezi, mulţi ani de interzicere, cu o existenţă dusă la limită, într-o autoizolare,
până, se pare, fie a acceptat compromisul, sau s`a mai şi schimbat …. vântul, şi i s`a
tipărit volumul « 1907 ».
Campaniile contra cosmopolitismului au fost dirijate de Leonte Răutu în
publicaţia partidului comunist « Lupta de clasă », publicaţie în care se combătea şi
caracterul naţional al culturii, precum şi izolarea în afara politicii a unor creatori de
arta (se spunea în acele vremuri, izolare « in turnul de fildeş » sau ,,artă pentru artă”).
Mulţi oameni de cultură au ajuns în închisori, fără a fi judecaţi sau alţii s`au
ales cu grele condamnări (amintim de Gh. Bratianu – mort în detenţie - ;Vasile
Voiculescu ; Radu Gyr ; Ion Caraion ; Nichifor Crainic ; Virgil Carianopol ; Petre
Pandrea ; N. Carandino ; Mircea Vulcanescu ; Ion Vinea şi mulţi, mulţi alţii ) .
Între 6 martie 1945 la 30 Decembrie 1947, a fost perioadă de infiltrare
comunistă în armată şi de eliminare, sub diferite pretexte sau acuzaţii a ofiţerilor de
carieră. S`a produs şi o puternică infiltrare a poliţiei şi a siguranţei statului,
desfăşurată sub supravegherea lui Nikolski şi a lui Bodnarenko. S-au putut astfel
falsifica copios alegerile, şi apoi înlăturarea partidelor politice istorice, tradiţionale, şi
trimiterea în închisori a multora dintre membrii lor .
Apar unele cărţi ca de pildă C.I.Gulian « Introducere în etica nouă » ( o
interpretare marxistă a problemelor morale ) ; Mihai Beniuc : « Un om aşteaptă
răsăritul » ; Lucreţiu Pătrăscanu : « Curente şi tendinţe în filosofia românească » ( o
analiză marxistă a gândirii filosofice româneşti ) ; Mircea Florian : « Dialectica de la
Platon la Lenin » ( gândirea filosofică ajunge la cel mai înalt grad de dezvoltare, bine
înţeles la …Lenin ! ) ; C.I.Gulian : « Introducere în sociologia culturii » ; Barbu
Zaharescu : « Manual de Economie Politică » ( ce devine carte de bază pentru studiu
marxist ) ; Veronica Porumbacu : « La capătul lui 38 ( volum de debut ) ;
Anul 1947, a adus semnarea tratatului de pace de la Paris, unde în ciuda
sacrificiilor făcute, la, şi după 23 august 1944 de Armata Română în sprijinul aliaţilor
şi a Armatei Roşii, nu i se recunoaşte Regatului României calitatea de cobeligerantă,
şi se menţin modificările samavolnice de frontieră din anul 1940, mai puţin nordul
Ardealului, care, deşi a fost eliberat din Octombrie 1944, a fost restituit de Armata
Roşie, administraţiei române, numai după instaurarea guvernului Groza, la 6 martie
1945.
După ce administraţia instalată de Vâsinski la 6 martie 1945 a reuşit să impună
la 30 decembrie 1947, modificarea formei de Stat a României, noii stăpâni de abia
acum şi-au permis să atace din plin tradiţiile şi cultura românească. Se căutau pentru

2
) Romanul, şi filmul se intitulează : Mitrea Cocor .

265
cei ce nu aveau nici o tradiţie făurirea unei noi istorii în care mişcările populare din
trecutul istoric al Ţării erau confiscate şi reinterpretate. Mare fast şi multiple
manifestări şi discursuri « mobilizatoare »,au fost prilejuite de aniversarea a 100 de
ani de la revoluţia de la 1848 din Ţările Româneşti . Puţin a lipsit ca Nicolae Bălcescu
să fie considerat comunist !
In toate universităţile încep să se predea cursuri de filosofie marxistă. Se face o
nouă lege electorală. Încep şantiere de « muncă voluntară » ( se construieşte fabrica
APACA din Bucureşti care începe să producă la 1 mai 1948 ) ; « Şantierele naţionale
ale tineretului » la : Bumbeşti – Livezeni ; Salva – Vişeu ; şi şantierul ,,Ana Pauker``
din Lunca Prutului. Un compozitor face, pentru aceste şantiere, şi un cântec :« Hei –
rup, Hei – rup ! Bum !» grozav ! . Tineretul de tip « nou !» trebuia ,,educat`` prin
muncă brută, fizică, cu cazmaua, lopata, târnăcopul şi cu roaba, cu un mod de
existentă în promiscuitate, uniforme, viaţă paramilitară, trăită în barăci improvizate,
cu noroi din belşug, cu masa servita de la cazan, etc.
Uniformele Armatei Române, sunt înlocuite cu uniforma şi tresele Armatei
Roşii, pentru ofiţeri tunica închisă la gât (în loc de cămaşă este pus un guler subţire
de 2 cm. ), mantaua este lungă închisă în faţă până sus cu doua rânduri de nasturi
aşezaţi in V, soldaţii şi ofiţerii în uniforma de campanie poartă o cămaşă - rubaşcă -
scoasă afara din pantaloni, peste care se poarta centura ( a la Tolstoi ! ).
In februarie 1948, are loc Congresul de unificare al comuniştilor cu social-
democraţii, partid parţial absorbit în forma de deghizare a comuniştilor cu numele de
Partidul Muncitoresc Român, şi trimiterea în închisori a multor membrii ai partidelor
istorice şi chiar a social-democraţilor care nu au acceptat fuziunea cu comuniştii .
Pentru că simt că nu sunt suficient de ,,camuflaţi``în P.M.R. se înfiinţează o alianţă
electorală «Frontul Democraţiei Populare » formată din P.N.L., Frontul Plugarilor, şi
Uniunea Populară Maghiară care, la alegeri obţine 405 mandate ; PNL (Bejan) 7
mandate şi partidul Ţărănesc – Democrat (Dr. N.Lupu) 2 mandate. (este impresionant
gradul afişat – pentru străinătate - de aparenţă democratică ! ) . Se votează ,,în
unanimitate`` o nouă constituţie .
Se naţionalizează industria, minele, băncile, societăţile de asigurări şi de
transport. Se naţionalizează instituţiile medico-sanitare ; se naţionalizează studioul
cinematografic.
Se înfiinţează « Direcţia Superioară Politică a Armatei », organizată pe model
sovietic cu comisari, sau locţiitori politici ai comandanţilor tuturor unităţilor militare
Se încheie tratate bilaterale de colaborare, asistenţă mutuală etc. cu celelalte ţări
din ,,lagărul socialist``, în frunte, bineînţeles cu URSS .
Înaintea începerii anului şcolar o ,,Lege a învăţământului``pe lângă alte măsuri,
introduce învăţarea limbii ruse din clasa a IV-a primară, până şi în universităţi.
In august 1948 ajung primii deţinuţi politici –foştii demnitari– la Sighet, şi în
noiembrie zarca Aiudului, spaţiu nefolosit de mulţi ani pentru oameni, primeşte
deţinuţi politici.
O nouă lege a cultelor, pe hârtie, probabil de uz extern, garantează libertatea
religioasă.
După ce în martie 1945 şi în iulie 1946 au fost publicate în Monitorul Oficial
liste cu titluri de publicaţii considerate interzise, în anul 1948 se publică un volum –
cu caracter de uz intern, adică secret - conţinând o listă cu circa 8 mii de titluri de
cărţi interzise.

266
 Zaharia Stancu publică romanul «Desculţ» care este expus în vitrinele
librăriilor ( pe coperta :Zaharia Stancu DESCULŢ, o fotografie cu două
picioare……desculţe în praful solului : colegii scriitori spun: Domnule Stancu, va put
picioarele în toate vitrinele ! ) .
Încep « verificările » membrilor de partid din PMR., alte ocazii pentru
delaţiuni.
In Palatul Regal din Calea Victoriei se inaugurează « Muzeul de Artă al
R.P.R. »
,,Reeducarea`` de la Piteşti, începută în ziua Sfântului Nicolae în anul 1948,
direct inspirată şi coordonată de spionul sovietic Grumberg, ajuns ,,generalul``
Nikolski, urmărea nu numai distrugerea fizică prin tortură, ci mai ales distrugerea
atributelor morale, etice şi confesionale ale tineretului studios încarcerat. După unele
date circa 780 de studenţi au fost schingiuiţi, alţii 30 au fost ucişi în toată această
blestemată acţiune extinsă şi la alte penitenciare şi la Canalul Dunare Marea Neagră .
Dan Desliu publică « Cântec pentru legea cea mare » ; « Goarnele inimii » şi
« Lazăr de la Rusca » ( personajul, individ cu o moralitate îndoielnică era un activist
comunist care a murit în urma unei acţiuni a partizanilor anticomunişti din munţii
Semenicului ).
Anul 1949 aduce plenara CC al PMR care naţionalizează restul de 5o de hectare
lăsate după reforma agrară din martie 1945, şi trimite proprietarii în domiciliu
obligator.
Sunt naţionalizate farmaciile urbane, laboratoarele şi depozitele de
medicamente.
Are loc premiera piesei « Bălcescu »de Camil Petrescu, în regia lui Sică
Alexandrescu si Dem. Loghin.
Este înfiinţată agenţia de presă « Agerpress ». În case şi pe străzi, difuzoare,
după model sovietic, prin zisa ,,radioficare``. «Scanteia» laudă cei 80 mii abonaţi din
acest sistem de informare dirijată ; difuzorul putea fi pus mai tare, mai încet, sau ….
închis !
In scopul accelerării colectivizării agriculturii, se fixează noi sisteme de
impozite şi cote la produsele agricole pentru ţărani, şi se combat aşa zişii ,,chiaburi``.
Se inaugurează cu fast primele « Gospodării agricole colective » ( o versiune a
kolhozurilor sovietice ).
Studioul cinematografic de stat ,,Bucureşti`` realizează filmul de lung metraj
,,Răsună Valea``, în regia lui Paul Călinescu, pe un scenariu de Mircea Stefănescu (
un film care face apologia muncii zise ,,voluntare`` pe şantierul naţional Bumbeşti -
Livezeni).
Cicerone Teodorescu publică poemul : « Calea Griviţei » ; şi Marcel Breslaşu
poemul «Griviţa Roşie» (,,opere``literare de comemorare a grevei la atelierele Griviţa
din 1933).
In anul 1950 începe construcţia ,,Casa Scânteii``proiectată de arhitecţi conduşi
de Horia Maicu, construcţie inspirată după clădirea Universităţii Lomonosov de la
Moscova, şi – probabil – şi după turnurile Kremlinului ! .
Se stabileşte, printr-un HCM organizarea şi funcţionarea Academiei RePeRe :
(de fapt desfiinţarea şi epurarea vechii Academii Române ).
Se naţionalizează – cu multiple abuzuri – locuinţele cetăţenilor. Se adoptă un
nou « Cod al Muncii »

267
 Pentru stimularea profesiilor angajate în propaganda de partid ca şi a celor
pentru instruirea în spirit comunist a noilor generaţii, sunt stabilite distincţii – ce
conţin şi substanţiale avantaje materiale : ,,Artist al poporului``; ,,Maestru emerit al
artei``; ,,Artist emerit``; ,,Profesor emerit``; ,,Învăţător emerit``
Se elaborează un plan de electrificare a ţării ( exista lozinca : ,,Comunism
înseamnă puterea sovietelor plus electrificare; dar în Romania de azi, după aproape 50
de ani de dictatură comunistă, tot mai vedem la televizor, şi citim în presă despre sate
ce se luminează cu lampa cu gaz ! ). Se decide construirea hidrocentralei ,,Vladimir
Ilici Lenin`` de pe Bistriţa. (Lucrarea aceasta exista în proiect cu mult înainte de
perioada comunistă ) . Pe acest şantier au fost folosiţi militari şi deţinuţi politici .
In 1950 au avut loc ,,alegeri`` pentru Sfaturile Populare ( termenul « sfat » este
corespondentul în limba română al cuvântului « soviet »). Printr-un Decret se
stabileşte după modelul sovietic, o împărţire administrativ-economică a teritoriului
RPR în regiuni şi raioane. Este creată si o Regiune Autonomă maghiară ( a cărei
autonomie se rezuma practic numai la cuvântul ,,Autonomă`` din titulatura ! )
In1951, Mihail Sadoveanu publică « Nada Florilor » ; Mihai
Beniuc : ,,Steaguri``; Dan Desliu : ,,Minierii din Maramureş``. La Teatrul de Operă
din Bucureşti are loc premiera ,,Ana Lugojana`` de Filaret Barbu.
In anul 1952 Mihail Sadoveanu publică « Nicoară Potcoavă » ; Eugen
Jebeleanu : « Bălcescu », « In satul lui Sahia » ; Nagy Istvan : « La cea mai înaltă
tensiune » ; Ion Calugaru : « Oţel şi Pâine » ; Zaharia Stancu : « Dulăii ».
Anul aduce o nouă ,,reformă`` bănească ; cu schimburi diferenţiate, de fapt
confiscări.
Are loc victoria lui Gheorghiu Dej asupra grupului PCR – Pauker, Luca şi
Teohari.
Se mai face încă o noua constituţie (după modelul constituţiei sovietice din
1938).
In 1953 are loc prima audiţie integrală a oratoriului « Tudor Vladimirescu » de
Gheorghe Dumitrescu .
Toate aceste lucrări literare sau artistice muzicale, sau din domeniul artelor
plastice, nu aveau permisiunea de a fi tipărite, cântate sau, respectiv, expuse dacă nu
conţineau şi elemente de laudă şi preamărire a sistemului, sau a ideilor sau metodelor
lui.
In Martie 1953, a încetat din viaţă Iosif Visarionovici Stalin.
Tot ceia ce a fost construit de politica dusă de reprezentanţii comuniştilor din
ţară, ca şi a celor veniţi din URSS a fost o politică antinaţională, de dezmembrare a
ţării, ale cărei origini au apărut imediat după primul război mondial. După cel de al
doilea război mondial, urmare a aşa ziselor ,,reforme`` pretins ,,democratice`` nu se
urmărea decât denaţionalizarea şi ştergerea tuturor tradiţiilor poporului nostru . Toate
modificările care au fost făcute, erau mai mult ca sigur o pregătire pentru ceia ce se
intenţiona probabil sa se petreacă . Ar fi urmat, aşa din senin, ca printr-o ,,cerere a
maselor muncitoare`` acestea să ,,dorească cu însufleţire`` în modul cel mai
,,democratic`` să aibă ,,cinstea`` şi ,,onoarea`` de a deveni cetăţeni ai ,,marelui nostru
prieten de la răsărit`` în cadrul unei ,,Republici socialiste sovietice Române``. ( Pentru
care, de pildă, stema Ţarii era deja pregătită !).

268
 Regimul comunist din România a fost ostil valorilor spirituale veritabile, pe
care le-a atacat si a urmărit să le distrugă.3)
Mihai Eliade compara anii prin care a trecut România cu o Apocalipsă .
După mai mulţi ani, un alt atentat la integritatea şi independenţa ţării a fost la al
IV-lea Congres al Societăţii de Geografie a URSS ( Moscova 25 – 30 mai 1964 ),
când s`a ,,teoretizat`` crearea unui ,,sistem de ţări într-un complex economic unic``,
printr-un referat al unui anume P.M. Alamplev. Neşansa de a testa reacţia României
ar fi căzut în sarcina unui oarecare profesor universitar E. B. Valev, al cărui nume a
rămas astfel de tristă amintire în istoria relaţiilor româno ( RPR ) – sovietice .4)
Teoria aceasta era combătută de Dej şi de Ceauşescu, nu din spirit de patriotism
sau de naţionalism, cum se dorea a se lăsa impresia, speculând resentimentele
populare împotriva recentului ocupant . Pentru aceşti « tirani roşii » conta numai
dorinţa lor de a rămâne în continuare şefi şi dictatori supremi ( sub termenii de
neamestec în treburile interne ), continuând să admire, să se inspire şi să practice în
continuare metodele din sistemul de dictatură stalinistă. Teoretizarea cu aşa zisa,
« creşterea rolului conducător al partidului », repetată de Ceausescu, nu era decât o
afirmaţie mascată a dorinţei de a îşi creste tot mai mult puterea sa personală,
dictatorială .
Urmele rănilor produse de acest sistem cu care Dumnezeu ne-a pedepsit
aproape o jumătate de secol, se mai resimt şi astăzi, în unele comportamente şi
mentalităţi. Acestea pot fi considerate şi ca fiind unul din principalele motive care
explică dificultăţile prin care trece actualmente ţara noastră continuându-si paşii în cel
de al treilea mileniu.
Putem totuşi considera, cu deplină răspundere, că tot ce s`a petrecut nu poate
constitui până la urmă decât o tentativă a unui genocid cultural şi moral, din care
suntem siguri că vom reuşi în final să ne desprindem, redescoperind realele noastre
calităţi culturale şi morale de adevăraţi români. In perioada de dinaitea instaurării
regimului comunist exista un cântec patriotic în care un vers trebuie amintit ,, ….Iar
scumpa noastră Romanie, …. etern, etern, va înflori``. Să fim convinşi, si să
convingem generaţiile ce vor veni de adevărul acestui vers.

3
) Din raportul comisiei Tismaneanu, pag 12 -
4)
Victor Frunza : « Istoria comunismului in Romania » Ediţia a III-a – EVF – Bucureşti – 1999 pag. 400

269
 ATACUL ÎMPOTRIVA CULTURII ŞI
ASUPRA SPIRITUALITĂŢII POPORULUI ROMÂN
Tititcă PREDESCU, Piteşti, Romania

Î n vederea realizării acestui ţel, statul sovietic a recurs la o practică veche

folosită pe cuprinsul imperiului sovietic, respectiv distrugerea identităţii
naţionale prin înlocuirea unei alte conştiinţe „noi socialiste” ca fiind
superioară oricărei alte forme de cultură, iar sub acesta minciună se urmărea
înlocuirea întregii noastre culturi naţionale, cu cea slavă; a cărei notă dominantă era
tocmai „înapoierea în cultură”. Ca argumente ale ideologiei comuniste precum
„cultura trebuie să fie naţională în formă şi socialistă în conţinut”, ruşii, prin agenţii
lor, au introdus învăţarea limbii ruse, în şcolile de toate gradele pe motiv că este
„limba lui Lenin şi Stalin” şi au impus substituirea istoriei noastre naţionale, printr-o
istorie falsificată de Mihail Rollev (evreu, până la sosirea ruşilor necunoscuţi),
precum şi a istoricii partidului comunist (bolşevic) al URSS. Atacul împotriva
culturii, cel mai periculos avea consecinţe nebănuite, s-a desfăşurat pe mai multe
planuri şi în mod simultan, înlocuirea învăţământului de toate gradele a unor
intelectuali consacraţi sub pretextul atitudinii lor reacţionare, cu elemente slab
pregătite, submediocre, ori aproape analfabete, dar slugarnice conducerii politice,
reformarea întregului sistem de învăţământ (ian 1948), sub pretextul schimbării bazei
idealiste şi a formalismului teoretic cu caracterul realist, practic al procesului
educativ, introducerea factorului politic, în direcţionarea întregului sistem educativ,
subordonând şcoala intereselor mărunte ale puterii; deschizând larg poarta propagării
în toate şcolile a concepţiei marxist-leniiste şi în mod deosebit a cultului faţă de
„eliberarea Uniunii sovietice” şi de conducătorul ei – dictatorul sângeros I.V.Stalin”.
Urmărindu-se directiva K.AA/ C.C.M3, indicator NK/ 103/47 care prevedea la
punctul 35 că: “din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi
facultăţi, trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare, care se bucură de popularitate,
iar locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni susţinuţi de noi, având un nivel de
pregătire slab sau mediocru”, au fost înlăturaţi de la catedrele universitare în special
cele de ştiinţe sociale toate cadrele care aveau studii făcute in Occident, ori aveau
titluri ştiinţifice româneşti (istorica: C.C Giurescu, P.Panaitescu, Gheorghe Brătianu,
I. Lupaş etc.), juriştii precum: I.V. Gruia, S. Bajilescu, Ovid Sachelarie, Grigore
Dumitru etc., oameni de cultură precum: Dumitru Caracostea, C. Rădulescu, Motru,
Anton Dumitriu etc., sunt nu numai înlăturaţi de la catedre, dar şi întemniţaţi.
Directiva amintită prevedea: să se analizeze diferitele materii şi să fie redusă
cantitatea de material documentar, iar la licee, să se oprească predarea limbii latine şi
greaca veche, a filozofiei generale, a logicii şi a...
Reforma învăţământului, ţine seama de aceste directiva, tâlcul înlăturării latine
fiind acela al ascunderii originii a poporului nostru, obstacul în slavizarea naţiunii, iar

270
în ceia ce priveşte istoria „În manualele de istorie, nu trebuia amintit care dintre
domnitori n-a servit sau nu a vrut să servească binele ţării.
Clasa muncitoare din România, atât cât putea să fie în raport cu dezvoltarea
sectorului industrial, nu reprezenta decât o parte neînsemnată a societăţii româneşti.
Partidul Social Democrat, care după război număra circa 45 membri adunase în
rândul său nu numai veritabili muncitori, ci în special elemente ale naţionalităţilor
conlocuitoare, neavând nici un program revoluţionar (aşa cum a fost criticat de
Buharin şi Zenoviev, cu ocazia negocierii participării PSD la Comintern în noiembrie
1920). Prezentarea acestui partid ca o forţă politică principală, era o falsificare
grosolană a istoriei.
2. Pentru ca revoluţia în domeniul educaţiei şi culturii să poată fi realizată, se
iau o serie de măsuri pregătitoare. Prin legea nr. 348 din 2 mai 1945 se dispune
înfiinţarea unui consiliu pentru întocmirea listelor cu publicaţii interzise (Publicaţii
scoase din circulaţie până la 1 august 1945), cuprinde 28 autori români şi 27 autori
străini.
Printre autorii declaraţi fascişti, apărea Winston Churchill şi Gharles de Gaulle.
Se continuă lista cu cărţile scoase din circulaţie până la 1 iunie 1946, cu încă
2690 de titluri şi o altă listă cu publicaţii scoase din circulaţie până la 1 mai 1948, cu
8438 de titluri, (volumul este elaborat de Serviciul de Editură şi Control al Direcţiunii
Literare şi editat de Ministrul Artelor şi Informaţiilor având 500 de pagini).
Sunt interzise: opere ale lui Anton Pann, Vasile Alecsandri, Mihail
Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, George
Coşbuc, Ion Creangă, Ion Slavici, Titu Maioresc, Nicolae Iorga, Octavian Goga,
Eugen Lovinescu, Lucian Blaga, iar listele continuă şi în anii următori, sub forma
unor instrucţiuni cu privire la selectarea cărţilor din fondul bibliotecilor, iar prin
instrucţiunile nr. 346 din 13 noiembrie 1960, se înfiinţează fondul D, respectiv
documentar la care nu pot avea acces decât specialiştii cu aprobări şi fondul S,
respectiv special, la care accesul era practic interzis.
Odată cu instaurarea puterii comuniste, activitatea ziariştilor, a scriitorilor,
artiştilor, muzicienilor, etc., este pusă sub autoritatea Secţiei de Propagandă a
Comitetului Central PCR care instituie o cenzură deosebit de severă.
În acelaşi timp însă, editoriale de stat nu şomează ci trec la editarea unor lucrări
politice ale „clasicilor marxismului, leninismului”, tipărindu-se aproape 13 milioane
de volume din operele lui V.I. Lenin, I.V. Stalin, iar piaţa Românească este invadată
de literatură rusească, sau sovietică.
Aproape în fiecare judeţ ia fiinţă o librărie specială numită „Cartea Rusă”, care
răspândeşte, la preţuri mici literatura puterii ocupante (preţul lucrării nu acoperea nici
jumătate din costul tipăririi).
Legea privind reforma învăţământului, (din august 1948) desfiinţează întreaga
organizare a învăţământului românesc, care, între cele două războaie mondiale,
reuşise să creeze o adevărată intelectualitate modernă.
Manualele începând cu cele utilizate în „gimnaziile unice” şi terminând cu cele
universitare, sunt traduceri făcute la repezeală din limba rusă, această limbă fiind
introdusă obligatoriu în toate ciclurile de învăţământ.
În locul unor profesori îndreptăţiţi de catedra sau pentru unele catedre cu profil
nou, înfiinţate de legea învăţământului, apar activişti de partid stalinişti notorii, care

271
sub pretextul activităţii de catedra, fac poliţie politică, contribuind la înlăturarea unor
studenţi cu convingeri „nedemocrate” din facultăţi.
„Anatomia universitară” care asigura independenţa universităţilor faţă de
factorul politic, este desfiinţată fiind înlocuită cu ignoranţa fără control a Ministrului
Educaţiei în învăţământul universitar.
Dar reforma în învăţământ nu se opreşte la schimbarea structurii, a cadrelor şi a
subordonării faţă de factorul politic, comuniştii sub influenţa sovietică, încearcă să
schimbe prin prezentare falsă, instituţii de ştiinţă istoriceşti, descoperiri ştiinţifice, ori
teorii consacrate ale oamenilor de ştiinţă din Ţările Europene de Apus, sau de pe alte
continente, sunt atribuite fără ruşine unor „cercetători ruşi sau sovietici”.
Asociaţia română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică
(A.R.L.U.S.), îşi înfiinţează filiale în toate localităţile mai importante din ţară şi
desfăşoară o activitate de propagandă deşănţată, ridicând în slăvi cuceririle democrate
ale tiraniei moscovite.
Astfel, pe linie administrativă, s-a recurs la impunerea unor taxe de studii
diferenţiate în raport de starea materială a candidatului, prohibitive pentru fii de
industriaşi, negustori, foşti moşieri şi chiaburi, refuzându-se şi acordarea unor burse,
cazare la cămin şi masă la cantină, pentru cei cu „origine socială nesănătoasă”pentru a
se ajunge la acceptarea înscrierii la examenul de admitere, doar pe bază de dosar,
alcătuit pe considerente inclusiv politice întocmite de „lucrătorii de cadre” din fiecare
localitate, care a acţionat sub vigilenţa securităţii.
În acelaşi timp şi paralel cu aceste procedee, s-a recurs la introducerea în
facultăţi , a unor persoane avizate de cadrele politice şi de organele de represiune,
chiar fără studii medii complete, absolvenţi doar a aşa numitelor „universităţi
muncitoreşti”, ori a unor candidaţi respinşi la admitere pe motiv de insuficientă
pregătire şcolară, includerea acestora în rândul studenţilor făcându-se pe bază de liste
alcătuite la nivelul Ministerului Învăţământului, sub supravegherea Partidului
Comunist, cu justificarea ideologică de creare a unei „intelectualităţi noi, ataşate
clasei muncitoare”.
Politizarea învăţământului de toate gradele, a dus la scăderea drastică a
nivelului ştiinţific al acestuia , şcoala românească ruptă în mod brutal de şcoala
europeană, acum înfăşurată în manta sovietică, finanţată necorespunzător şi cu
profesori de circumstanţă, nu s-a mai putut ridica la nivelul atins între cele două
războaie mondiale, studenţii acum provenind din familii sărace sau sărăcite,
alimentaţi în timpul studiilor în cantine cu hrană similară celor din coloniile
penitenciare, preocupaţi în principal să supravieţuiască decât să înveţe, erau lipsiţi de
stimulii esenţiali pentru o pregătire de calitate, astfel că la repartizarea lor „în câmpul
muncii” nu s-au putut obţine rezultatele scontate.
Cortina de fier, care rupea în două Europa, întuneca pentru o lungă perioadă
orizontul culturii româneşti autentice.
Prin decretul nr. 76 din 9 iunie 1948, Academia Română este desfiinţată şi în
locul ei ia naştere: Academia Republicii Populare România. Legea se foloseşte de
expresia că se transformă într-o instituţie de stat.
Prin această manevră sunt înlăturaţi din înaltul for de ştiinţă şi cultură „toţi
academicienii, care nu erau pe placul regimului”art. 3 statuând că „Nu pot fi membrii
ai Academiei Republicii Populare Române, persoane care prin activitatea lor, s-au

272
pus în slujba fascismului şi reacţiunii dăunând prin acesta interesele ţării şi ale
poporului”.

Aplicând directivele sovietice, conducerea politică desfiinţează autonomia

care caracteriza vechia instituţie, noua Academie puterii executive care îi fixează
obiective noi, „promovarea ştiinţei şi culturii în toate domeniile, în vedere3a ridicării
nivelului material şi cultural al poporului”, promovând (repetarea n u este a noastră)
oameni de ştiinţă şi cultură, de valoare etică şi democratică.
Şi în art. 6 din lege, s-a şi fixat un Comitet provizoriu pentru elaborarea
statutului de organizare şi funcţionare ale Academiei Republici Populare Române şi
pentru preluare şi administrarea bunurilor alcătuite din:
C.I. Parhon, Andrei Rădulescu, Mihai Sadoveanu, Traian Săvulescu, Iorga
Iordan, Emanoil Teodorescu, Dimitrie Pompei, Simion Nestor, Ştefan Nicolau, Emil
Petrescu, Ghe. Danionopolu, M. Ghe. Lupu, Gheorghe Nicolau, Eugen Bădărău, iar
ca supleanţi: Prof. Constantin Balmuş, Gral Gaborski, Anton Krendler, iar prin
decretul 1954 din 13 august 1948, sunt “numiţii” 27 de membrii titulari active, 15
membrii titulari onorifici şi 11 membrii de onoare străini (6 din Rusia sovietică, unu
din Cehoslovacia, unul din Bulgaria şi trei din Franţa), numai 11 din cei vechi au fost
menţinuţi, restul au fost epuraţi nemai având dreptul să efectueze cercetări, să publice
sau să predea la catedră.
Cei care aveau trecut politic, au fost arestaţi în primăvara anului 1950, fiind
închişi la Sighet (Ion Nistor, Dumitri Caracostea, Gheorghe I. Brătianu, etc.).
În locul celor epuraţi, sunt introduşi alţii membri fără nici un merit, decât
Acela de colaborare cu duşmanul, iar în scop propagandistic se înfiinţează şi titulatura
de academician postmortem.
În paralel cu transformările efectuate în fizionomia unor instituţii la nivel
central, se înfiinţează institutul de studii româno-sovietic şi se dispune închiderea
tuturor centrelor culturale ale unor ţări din lumea liberă care activau în România.
Toată această activitate, avea directiva sovietică precisă: se ducea o adevărată
luptă, pentru distrugerea culturii noastre naţionale.
Se procedează la reactivarea fondului slavon al dicţionarului chiar dacă
majoritatea cuvintelor au ieşit din circulaţie, toate în scopul acoperirii originii latine, a
limbii române, pregătind dizolvarea naţiunii române, în masa popoarelor slave.
Filologi ca: Alexandru Graur, Y. Rich ori Boris Cazacu, sunt preferaţi faţă de
Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, etc.
Mihail Sadoveanu scriitor de talent care evocase trecutul glorios al neamului
nostru în scrierile sale, întrucât se plecase în scrieri şi asupra celor obidiţi, în schimbul
unor mari favoruri politice de faţadă (numit membru în prezidiul Mari Adunări
Naţionale), eşuează în încercările literare care i s-au comandat de putere: Păuna Mică,
Mitrea Cocor, rămâne însă prin broşura „lumina vine de la răsărit”, minciună care
încerca să distrugă spiritul de rezistenţă al poporului român, să accepte umilit
ocupaţia barbarilor de la răsărit.
Ce este însa surprinzător, este însă faptul că aparent spontan apare o activitate
literară, ai cărei „protagonişti” nu sunt români: Alexandru Toma, Maria Bănuş,
Viorica Porumbaru, Nina Casian, scrie poezii: Ion Călugaru, Alexandru Ion, Gică
Iuteş, scrie romane: Aurel Boşoagă, Alexandru Mirodan, Darin Dosian, se declară

273
dramaturg: Ovidiu Crahinălceanu, Ion Vitner, critici literali: Ecatrerina Opraiu,
cronicar cinema, etc.
Aceştia invadează scena literară românească, îşi pun condeiul în slujba
idealurilor comuniste, executând comenzi primite de la putere şi nu uită să lovească în
adevăraţii reprezentanţi ai scrisului românesc şi aceasta în schimbul unor favoruri
substanţiale.
Observându-se că atitudinea tranşant partinică, a dus la desfiinţarea literaturii,
conducerea politică a acceptat să atenueze linia dură şi a permis unor scriitori cu
renume, să publice chiar în scrierile lor , aceştia se refugiau în trecut.
Astfel în 1953 George Călinescu, reuşeşte să publice romanul „Bietul
Ioanide”, acceptând unele retuşuri impuse de cenzură, Camil Petrescu, publică
romanul „Un om între oameni”, iar Tudor Arghezi, care fusese „desfiinţat” în 1948 de
către Sorin Toma (evreu) care publicase în scânteia articolul „poezia putrefacţiei sau
putrefacţia poeziei”, este îngăduit cu “1907”, precum şi cu volumul „cântarea
omului”.
În acest timp, scriitori precum Nicolae Botzaria, Ioan Caraian, Frunzeţii,
Radu Gur, R Stăniloaie, Vasile Hotea, Mircea Vulcănescu, Vladimir Streinu, Vasile
Militaru, Pastorel Teodorescu1, D. Caracostea, Virgil Carianapol şi Nicolae
Carendina; zăceau în închisori.
O seamă de oameni de cultură, cu riscuri deosebite, au reuşit să se expatrieze
şi să continue activitatea lor literară în afara ţării: (Alexandru Busânceanu, Vintilă
Horia, Pamfil Şeicaru, Mircea Eliade, Emil Cioran, Virgil Ierunca, Monica
Lovinescu, ş.a.) însă gheara partidului comunist se întindea şi în lumea exilului,
căutând pe de o parte să-i amăgească garantându-le libertatea de expresie în patrie,
(promulgând şi o lege de admistie pentru cei ce se repatriau), iar pe de altă parte,
semănând discordie în rândul acestora, ori încercând să-i reducă la tăcere.2
Încercând să reorienteze viaţa literară spre cultura naţională, se încearcă
abandonarea dogmatismului şi se permite reeditarea unor clasici români; Institutul
„Marin Gorki” din Bucureşti este desfiinţat în 1963, deţinuţii politici încep să fie
eliberaţi din închisori şi lagăre, operaţiune care ne apropie de sfârşitul anului 1964,
perioadă în care România îşi afirmă „independenţa în cadrul lagărului socialist”,
rămânând fidelă pactului de la Varşovia. Urmează o perioadă de dezgheţ în viaţa
culturală. În 1963 este reabilitat criticul şi esteticianul Titu Maiorescu, adept al teoriei
„artă pentru artă”, iar în 1964 se permite şi reabilitarea unor scriitori din secolul XX-
lea, unii dintre ei fuseseră categorisiţi anterior ca decadenţi sau reprezentaţi ai unor
forţe antidemocratice. Îşi face apariţia, o nouă generaţie de scriitori precum: Ion
Alexandru, marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana – poeţi, dar reapar şi
creatori mai în vârstă precum: Ioan Caramitru, Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin
Doinaş, din aşa numita “generaţie pierdută”.
Dezgheţul, nu se datora însă presiunilor pe care le-ar fi făcut scriitorii ci
reprezenta o concesie făcută de regim, parte a unui proces politic întârziat de
destabilizare, care însă se realiza între limite precis determinate şi sub controlul strict
al partidului.

1
N.R. pastorul Teodoreanu, chemat fiind la comisia de epurare a scriitorilor a declarat: “în această vreme
acută scriitori noi încep să pută, iar scriitori consacraţi, sunt epuraţi de aceştia rahaţi.”
2
N.R. Prin asasinat.

274
 Apar lucrări literare mai pline de veridicitate (romanul „intrusul” de Marin
Preda, “Îngerul a strigat” de Fănuş Neagu, piesa “Ioana” de Marin Sorescu).
Libertatea relativă acordată scriitorilor, n-a durat decât până la 6 iulie 1971,
când la întrunirea Comitetului Executiv al P.C.R. au fost prezentate 17 propuneri sau
teze, reprezentând revoluţia culturală, de această dată importată din China şi care sub
pretextul implantării umanismului socialist în toate operele de creaţie, revenindu-se la
o formă a realismului socialist, îmbinată cu o puternică bază de fals naţionalism.
Paul Goma şi Dumitru Ţepeneag, au fost excluşi din Uniunea Scriitorilor.
Paul Goma a fost arestat în aprilie 1977, pentru ca în noiembrie 1977, să i se aprobe
plecarea în străinătate, i s-a retras cetăţenia în 1975 în timp ce se găsea în Franţa, pe
motiv că chipurile ar fi cerut azil politic în această ţară.
În cuvântarea ţinută la închiderea Congresului, N. Ceauşescu arată că: „Avem
nevoie de literatură şi o artă care să redea cât mai colorat şi cât mai divers din punct
de vedere artistic, realitatea contemporană, viaţa constructorilor socialismului,
succesele şi bucuriile lor, greutăţile şi lipsurile existente, mentalităţile înapoiate şi
viciile condamnabile, ale unor oameni”, iar mai departe „Dorim o artă care să redea
cele mai nobile sentimente ale constructorilor noii orânduiri sociale, dar care
totdeodată să biciuiască mentalităţile înapoiate, să dezvăluie lipsurile şi greşelile,
dând maselor o perspectivă influenţatoare de muncă şi luptă, pentru progres şi
civilizaţie”.
La conferinţa naţională a Partidului Comunist din 19 iunie 1972, N.
Ceauşescu se adresa intelectualităţi, “locul vostru este alături de muncitori şi ţărani.
Voi înşivă sunteţi sânge din sângele lor”3. Acest apel fiind urmat de toţi cei care erau
împinşi de dorinţa de a fi cunoscuţi în viaţa literară, chiar dacă sforile în permanenţă
trase de partid.
Responsabilitatea întregi intelectualităţi, scriitori, oameni de ştiinţă,
tehnicieni, profesori, ziarişti, jurişti, etc., este cu atât mai evidentă, cu cât sa reuşit
dezrădăcinarea virtuţilor culturi noastre naţionale, care conturaseră prin şcoli,
caracteristicile poporului nostru, iubitor de dreptate, ataşat de glia străbună, gata să-şi
ajute aproapele neasuprind pe altul, dar ospitalier cu cei străini, în locul acestuia a
apărut “omul de tip nou”, materialist şi arivist, intrigant şi informator, laşi şi arogant,
fără frică de Dumnezeu dar cu frică faţă cel mai tare.
Ieşirea din cultura marxistă va fi de durată şi chinuitoare.

3
Raport la conferinţa naţională PCR, 19 iulie 1972, Ed. Politică Bucureşti 1972 pag 68.

275
 EXMATRICULAREA -
METODA DE REPRESIUNE POLITICA
Constantin TOTIR, Bistriţa, România

O
acestora.
rânduirilor totalitare le este caracteristică nerespectarea legilor,chiar
dacă au fost promulgate în timpul guvernării lor,atunci când este vorba
de adversarii politici,de urmaşii acestora sau chiar de neamurile

In România,în timpul orânduirii comuniste această caracteristică a căpătat

aspecte groteşti în numele "luptei de clasă" afectând tragic viaţa a milioane de
oameni.
Am să încerc să demonstrez nelegitimitatea,cruzimea,recurgerea la falsuri în
documente oficiale la care au apelat cei care "transpuneau în viaţă" indicaţiile celor
care guvernau ţara la acea dată.
Constituţia Republicii Populare Române din anul 1952,dată publicităţii la 18
iulie 1952,votată de Marea Adunare Naţională la 24 septembrie 1952 şi publicată în
Buletinul Oficial nr.l din 27 septembrie 1952 în cadrul Capitolului 8,Drepturile şi
datoriile fundamentale ale cetăţenilor erau prevăzute în articolele 77-92. In articolul
81 se stipula:"egalitatea în drepturi în toate domeniile vieţii economice,politice şi
culturale". Articolul 83 prevedea" apărarea drepturilor mamei şi
copilului".Menţionăm faptul că articolele 77-92 nu au fost modificate în perioada 25
septembrie 1952-25 martie 1961.(1)
Constituţia din anul 1965 publicată în Buletinul Oficial nr. 1 din 21 august
1965 în articolul 17 stipula:"statul proclamă şi garantează egalitatea în drepturi a
cetăţenilor săi."(l)
Într-un sistem educativ democratic şi care respectă drepturile
omului(România devenise membru O.N.U. în anul 1955,(2)) exmatricularea,adică
"acţiunea de a exmatricula şi rezultatul ei;ştergere din matricolă ;eliminare
definitivă"(3)este măsura disciplinară extremă care trebuie precedată de alte măsuri
educative care să o prevină.(4) Nicăieri,nici măcar în legile şi regulamentele din
timpul perioadei comuniste nu se prevede că această măsură se aplică în funcţie de
opţiunile sau activitatea politică a părinţilor.
"Egalitatea în drepturi" prevăzută în constituţiile amintite nu se aplica nici
când era vorba de minori şi de un drept elementar, dreptul la învăţătură.
In cele ce urmează aduc dovezi chiar din familia mea greu încercată în timpul
orânduirii comuniste datorită faptului că tatăl meu, profesorul Dumitru I. Totir, a
organizat şi condus "Mişcarea Română de Rezistenţă" între anii 1948-1952.(4).
Arestat la 26 iunie 1952 a fost condamnat la moarte în urma unui proces în
cadrul cărui nu i-a fost acceptat nici unul din advocaţii ceruţi şi a fost executat la 20
iulie 1953 odată cu Nicolae Trocan şi Dumitru Năsărâmbă ceilalţi doi conducători ai

276
Mişcării Române de Rezistenţă.(5).Despre decesul tatălui meu am aflat în anul 1970
după lungi şi chinuitoare demersuri făcute de familie. (Anexe 1,2,3)
În luna septembrie a anului 1953 eram elev în clasa a V-a. Cam după două
săptămâni de şcoală,la începutul unei ore profesorul mi-a spus să-mi iau cărţile şi să
mă prezint la direcţiune.(în anii aceia în cadrul Liceului "Traian"din Turnu-Severin
funcţionau clasele l-X).Menţionez că eram unul dintre elevii disciplinaţi şi buni la
învăţătură fapt atestat de foaia matricolă .(Anexa 4).
In direcţiune era directorul împreună cu alte două persoane care nu îmi erau
cunoscute. Nu am să uit niciodată slugărnicia din glasul directorului care atunci când
am intrat în încăpere a zis:"Acesta este,să trăiţi!".
Unul dintre indivizi m-a prins de umăr şi făcându-mi vânt spre uşă mi-a spus
răstit: "Du-te,mă,acasă şi să vină mata la şcoală!".
Deasemeni, n-am să uit niciodată,disperarea din ochii mamei, dată afară din
învăţământ la acea dată,deşi rămăsese cu şase copii de îngrijit,când i-am spus plângând:
"M-au dat afară,duceţi-vă la direcţiune"!
După 1989 cercetând la Arhivele Statului Filiala Mehedinţi am descoperit că
au falsificat documentele şcolare în sensul că eu apar înscris în clasa a V-a numai din
anul şcolar 1954-1955.Adevărul este însă cel pe care îl susţin eu şi dovedesc acest
lucru prin declaraţiile a două persoane.(Anexe 5,6).
In acelaşi an sora mea Ileana Totir, acum căsătorită Rotam, deşi a terminat ca
premiantă clasa a VII-a nu s-a mai putut înscrie în clasa a VIII-a. A trebuit să se
angajeze ca zilier la grădina de zarzavat a întreprinderii 1 Mai din Turnu Severin şi să
continue şcoala la fără frecvenţă.
Sunt nostalgici ai epocii comuniste, unii dintre ei mult mediatizaţi la diferite
posturi de televiziune, care susţin că după anul 1960 orânduirea comunistă s-a
transformat pierzându-şi, treptat, caracterul represiv. Este o mare minciună!
In anul 1962 sora mea Aurora Totir, acum căsătorită Ivanciu, a reuşit printre
primii la Institutul de Petrol- Gaze- Geologie Bucureşti. In anul 1952 era în clasa a IV-
a şi nu au dat-o afară. Peste 10 ani de democraţie populară venise şi rândul ei să simtă
vina de a fi fiica lui Dumitru Totir. Şi atunci au exmatriculat-o prin ordinul
nr.551/15.12.1962 emis de rectorul Institutului de Petrol,Gaze şi Geologie Bucureşti.
Deşi trecuseră 10 ani de când fusesem eu exmatriculat procedura s-a bazat tot pe fals şi
pe minciună. In adresa nr.4224/27.11.2003, obţinută după multe insistenţe (de ce oare
?!) i se aduce la cunoştinţă fostei studente Totir Aurora că :"ordinul 551/15.12.1962 a
fost emis ca ordin de exmatriculare (de pierdere a calităţii de student înmatriculat în
registrul matricol al facultăţii) pentru neînscriere în anul universitar 1962-1963 şi
nefrecventarea cursurilor până la data emiterii ordinului.” Vizele de pe carnetul de
student nr. 847 şi de pe legitimaţia de student emise de Institutul de Petrol -Gaze -
Geologie-Bucureşti infirmă acest lucru.(Anexele 7,8,9).
Nenumărate au fost astfel de situaţii ceea ce dovedeşte caracterul de politică
educaţională a acestei practici, dacă putem numi politică educaţională încălcarea
premeditată a legilor în vigoare la acea dată şi prigonirea prin privarea de dreptul la
învăţătură a unor copii şi tineri.
In anii trecuţi am strâns date despre rezistenţa anticomunistă a şcolii
româneşti. Astfel a apărut cartea "Catalogul dascălilor şi învăţăceilor ucişi în lupta
împotriva comunismului-6 martie 1945-16 decembrie 1989", Editura George Coşbuc,
Bistriţa,2004, carte care cuprinde şi o "Listă incompletă a dascălilor şi învăţăceilor

277
persecutaţi,strămutaţi,deportaţi,arestaţi sau ucişi în timpul comunismului (6 martie
1945-16 decembrie 1989). Această listă cuprinde 3815 persoane dintre care 971 au fost
elevi adică 25,45% iar 1196 au fost studenţi adică 31,35%. Din cele 3815 persoane
amintite 2167 au fost elevi şi studenţi, adică 56,80%, fapt care reflectă opoziţia
tineretului României la utopia comunistă.

BIBLIOGRAFIE
1. Alexandrescu Ion, Scurtu Ioan, Bulei Ion. Mamina Ion - Enciclopedia de istorie a
României,Bucureşti 2001.
2.xxxxxxxxxxx Dicţionar enciclopedic român,voi. IV,Editura Politică, Bucureşti, 1966.
3.xxxxxxxxxxx Dicţionarul explicativ al limbii române,Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1975.
4. Cristea Sorin, Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică R.
A.,Bucureşti,1998.
5.Andreea Dumitru, Drumuri în întuneric, Fundaţia Academia Civică, 1998.
6. Ionescu Zicu, Cîrstea Remus Petre, Martiri argeşeni şi musceleni, 1939-1989, Editura
Tiparg, Piteşti,2006.
7.Ioniţoiu Cicerone, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, vol I-III,
Editura Microhart S.R.L.
8. Rogobete Nicolae, Preţul sângelui, Editura Sitech, Craiova,2004.
9.Totir Constantin,Catalogul dascălilor şi învăţăceilor ucişi în lupta împotriva comunismului,
6 martie 1945-16 decembrie 1989, Editura George Coşbuc, Bistriţa,2004.
10.Trocan Lelia, Arta supravieţuirii, Editura Omniscop, 1998.
11 .xxxxxxxxxxxxxx Bande, bandiţi şi eroi, Grupurile de rezistenţă şi securitatea ( 1948-
1968), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
12.xxxxxxxxxxxxxx Experimentul Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti,
2006

278
279
280
281
282
283
284
285
 Anexa 3

286
 Anexa 4

287
288
289
 Anexa 7

290
 Anexa 8

291
292
 PROF. DR. VICTOR PAPILIAN
Mărturii directe de istorie contemporană

Cristache ŞTEFĂNESCU,Bucureşti, România

fost deţinut politic

Î n peregrinajul nedorit al puşcăriilor comuniste am întâlnit oameni

deosebiţi, personalităţi de mare valoare intelectuală, profesională şi mai
ales morală, pentru care binecuvântam clipa când i-am cunoscut, părtaş
fiind la aceeaşi suferinţă inumană şi nedreaptă.
Printre figurile ilustre, printre spiritele alese care au populat şi au luminat
locaşuri mai întunecate decât iadul, destinate exterminării noastre fizice şi spirituale,
un nume de frunte întruchipează marea personalitate a celui ce a fost Prof. Dr. Victor
Papilian –profesor de anatomie şi în paralel om de litere, căruia i-a fost hărăzit să
poarte şi titlul de înaltă nobleţe morală de fost deţinut politic în „era” comunistă.
Descendent al unei familii de intelectuali (tatăl său general doctor, cu acelaşi
nume Victor Papilian) provenea din Mehedinţi, târgul Strehaia, orăşel care a
promovat multe personalităţi.
Din povestirile sale am înţeles că se născuse în Bucureşti. A urmat Liceul Gh.
Lazăr şi a absolvit Facultatea de Medicină Umană din Bucureşti. După Unirea
Transilvaniei cu România, imediat după ce a luat fiinţă Universitatea din Cluj, printre
cei chemaţi să facă pionierat la Facultatea de Medicină din acest vestit centru
universitar, a fost şi Dr. Victor Papilian. Nu avea decât 30 de ani când a fost numit
profesor la catedra de anatomie la această prestigioasă facultate. În această calitate a
scris primul tratat de anatomie în limba română, care face cinste catedrei pe care a
onorat-o până la data întemniţării.
A fost un riguros om de ştiinţă, un literat de anvergură şi un mare iubitor de tot
ce reprezenta cultura şi arta românească ( literatura şi muzica): violonist solist,
director şi regizor de teatru, director şi regizor de operă, preşedintele Asociaţiei
Scriitorilor Ardeleni.
Nu este cazul să enumerăm lucrările sale de specialitate, cu care a concurat
alături de alţi doi titani ai gândirii medicale din acea vreme, de asemenea profesori de
anatomie: Francisc Rainer la Bucureşti şi Grigore T.Popa la Iaşi.
Nu vom etala nici calităţile de literat ale Prof. V. Papilian, deoarece scopul
acestor rânduri este cu totul altul. Vom prezente doar câteva amintiri din viaţa de
detenţie petrecută împreună. Despre suferinţa cu care şi-a încununat viaţa, se poate
afirma că a trecut-o cu o înaltă înţelegere, cu demnitate, confirmându-şi reputaţia şi
cinstea de mare om.
L-am cunoscut la începutul verii anului 1954 în spitalul Văcăreşti, unde am fost
şi eu internat pentru o nevralgie de trigemen. Dânsul se găsea în această unitate
spitalicească pentru al doilea edem pulmonar acut, contractat în condiţiile precare de
detenţie. Starea sănătăţii sale era mulţumitoare în momentul când l-am cunoscut.

293
 Dumnezeu a vrut ca eu să găsesc un pat liber alături de patul de suferinţă
ocupat de Prof. Dr. Victor Papilian. Eram deci vecini de pat, ceea ce a făcut să ne
cunoaştem mai bine, să ne deschidem sufletele care simţeau nevoia să se descarce, să
sperăm împreună şi să ne încredinţăm reciproc mesaje în situaţia că una din părţi va
dispărea, sau, în cel mai fericit caz va ajunge în libertate.
Astfel am aflat că fiind elev la Liceul Gh.Lazăr, l-a avut coleg pe social –
democratul Titel Petrescu –conducătorul P.S.D.R-ului după actul de la 23 august
1944.
Despre felul cum a ajuns în detenţie politică, relatez ceea ce personal mi-a
mărturisit. Cu ocazia alegerilor din 1946, Titel Petrescu s-a prezentat la Cluj în
familia Prof. Victor Papilian cu intenţia de a-l convinge să fie cap de listă în alegerile
ce aveau loc în acel an, pentru candidaţii propuşi de conducerea P.S.D.R. Deoarece
nu făcuse nici un fel de politică până la acea vreme, a refuzat. Titel Petrescu însă,
instalat în locuinţa Prof. Victor Papilian, nu a plecat din Cluj (din câte îmi amintesc,
timp de o săptămână) până ce Profesorul nu a acceptat şefia pe listele electorale ale
partidului în cauză.
Rezultatul alegerilor îl cunoaştem, dar în anii 1950 –1951, când tot ce a
reprezentat protipendada politică a celor care au refuzat colaborarea cu noua ordine
instalată de trupele sovietice, cei găsiţi pe listele altor partide, au trebuit să plătească
cu privarea de libertate.
Aceasta era cauza pentru care un om fără activitate politică (cazul în speţă) era
întemniţat şi osândit să îndure atrocităţile sălbatice impuse de noii guvernanţi, alături
de adevăraţii luptători împotriva comunismului. În cele ce urmează voi căuta să
prezint succint câteva din amintirile şi mărturiile deţinutului politic Prof. Dr. Victor
Papilian. Simţindu-l că se află într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu, ceea ce
dovedea o rezistenţă morală de mare dimensiune, l-am întrebat într-o bună zi, dacă
această legătură este apanajul suferinţei prezente. Atunci mi-a mărturisit, cu sinceră
tristeţe, că, în tinereţe a fost altfel; a fost ateu nu din convingere, ci din snobism. Un
mare număr de intelectuali ai timpului erau înclinaţi să conteste ordinea divină, iar
dânsul s-a alăturat acestora pentru că aşa era „moda”. Concepţiile materialiste
încercau să înăbuşe sufletele ce credeau într-un Dumnezeu Nevăzut, Atotştiutor şi
Omniprezent. Curentul materialist îl îndepărtase de la credinţa creştină în care fusese
educat, pe care părinţii săi încercaseră să i-o imprime.
În jurul vârstei de 40 de ani însă, cu ocazia unei vizite în străinătate, s-a văzut
înşelat în convingerile lui atee, cu care ocazie a revenit umilit la ceea ce negase. Dar
să dăm curs întâmplărilor:
Într-una din revistele de ştiinţe medicale a apărut o comunicare de senzaţie: în
eprubeta unui faimos laborator din Berlin au apărut primele mişcări protoplasmatice,
cu alte cuvinte, apăruse viaţa, ceea ce demonstra extrapolat, apariţia primelor
vieţuitoare pe pământ. Concepţiile materialiste triumfau. Nu Dumnezeu a creat lumea,
aceasta o dovedeşte mişcarea celulară din acel laborator care făcuse comunicarea.
Cu sufletul avid al unui om de ştiinţă care dorea să-şi motiveze atitudinea
anticreştină, puţin timp după apariţia acestei incredibile veşti, având ocazia vacanţei
de vară când obişnuia să facă vizite de studiu în marile centre medicale din Europa, a
alergat la laboratorul cu pricina. Aici însă deziluzie, revoltă, disperare. Cei de la care
aştepta răspunsul, încercau neizbutit să-i estompeze decepţia. Comunicarea se făcuse
pripit, rezultatele erau confuze, neconcludente. Fusese numai o iluzie, o falsă speranţă

294
în inimile împietrite ale materialiştilor ce încercau să-şi fundamenteze teoriile pe
minciună şi neadevăr.
Contorsionat sufleteşte, nu şi-a mai continuat periplul ştiinţific propus în
capitalele Europei, ci s-a întors cu umilinţă la biserica pe care o părăsise din
adolescenţă. Revolta lui se îndrepta împotriva celor care minţeau şi alterau concepţia
reală-creştină despre lume şi viaţă, întinând gândirea, sufletul, visurile oamenilor de
bună credinţă.
Reîntors la Bucureşti, prima carte la care a apelat să-şi lumineze mintea şi
noul său drum, a fost Biblia. Nu s-a simţit salvat decât în momentul când a parcurs şi
ultimele capitole din Noul Testament.
De atunci şi până în seara zilei care a precedat eliberarea din închisoare (şi
fără îndoială până la sfârşitul vieţii sale) rugăciunea de seară şi ruga de dimineaţă au
constituit pilonii morali, hrana sufletească ce l-a ţinut în viaţă drept şi neclintit.
Legat de această atitudine creştină trebuie să relatez intuiţia pe care a avut-o în
dimineaţa eliberării sale, când m-a trezit discret, printr-o uşoară bătaie pe umăr,
înainte de deşteptarea oficială cu aproximativ 10 minute. Citez din memorie:”
Domnule Ştefănescu, te rog să-mi repeţi adresa familiei dumitale din Bucureşti”. I-am
repetat adresa, dar bănuind că aflase de eliberare într-un mod care nu mă interesa (
aşa era bine în condiţiile de penitenciar),
m-am ridicat din pat şi trecând pe partea patului său, l-am rugat să-mi spună ceva
legat de acel moment. La rândul său, m-a rugat să nu mă supăr, dar dacă se va
întâmpla această bucurie îmi va spune ceea ce eu aşteptam. Bineînţeles că eu nu am
insistat şi am aşteptat întâmplarea care avea să urmeze.
După aşa zisul mic dejun( o felie de pâine neagră şi un zaţ de cafea) s-a
deschis uşa camerei unde eram cazaţi ca bolnavi, după care a apărut şeful grefei
închisorii Văcăreşti, plutonierul Huba. Legat de acest nume circula butada: „Vine
Huba, pleacă duba”.
Într-adevăr, printre primele nume citite apărea şi numele Victor Papilian. În
minutul următor m-am apropiat de dânsul, aşteptând promisiunea făcută, care n-a
întârziat: ”Uite, domnule Ştefănescu despre ce este vorba: dumneata nu aveai de unde
să ştii că eu împlinesc azi 66 de ani şi aseară m-am rugat lui Dumnezeu să-mi facă un
dar pentru această aniversare, eventual, să primesc o veste de la soţia mea Catrin şi de
la copiii mei Mihaela şi Victoraş. Când m-am trezit, am intuit că cel mai frumos
cadou pe care mi l-ar putea face Dumnezeu cu acest prilej, este eliberarea mea pentru
a fi alături de cei dragi. Şi atunci te-am deşteptat pentru a-mi reîmprospăta adresa
familiei dumitale.
Relatarea de faţă ne face să înţelegem cât de profundă era credinţa sa în
verdictul ceresc pentru care el nu avea nici o îndoială. La trezire era convins că numai
aşa rugăciunea lui fusese ascultată şi împlinită. Şi aşa a fost.
Despre marele Prof. Dr. Victor Papilian s-ar putea scrie multe. Rândurile de
faţă vin să demonstreze o altă latură a acestui om-medic, necunoscută multora,
anume, trăsăturile morale de adevărat creştin ale distinsului profesor, trăsături
caracteriale care s-au lăsat descoperite doar în condiţiile de grea şi nedreaptă
încercare. Dramatismul acelor zile consta în agresiunile morale la care eram supuşi,
ce ne încovoiau sufletele şi ne dezbrăcau de falsa identitate în care pozam în libertate
faţă de semenii noştri. Adevărata noastră faţă ne-am evaluat-o acolo unde, din
nefericire, au mai fost şi căderi. Şi totuşi unii dintre noi – umbre de oameni –erau

295
plini de vitalitate morală. Este paradoxal să constaţi cum nişte schelete umane( oase
descărnate în saci de piele) purtau în ele inimi încărcate cu dragoste nemăsurată,
asemănătoare stupilor plini cu miere cu care adesea îndulceau sufletele celor căzuţi
într-o amară şi neagră deznădejde.
Pentru aceştia Prof. Dr. Victor Papilian avea o mare afecţiune şi mult respect,
întrucât în majoritatea lor erau cei mai tineri dintre noi ( foşti elevi şi studenţi).
Profesorul încearcă să-i cunoască, să afle crezul acestor vlăstare nealterate pe care nu
le descoperise afară.
Din mărturisirea sa, aceşti tineri nu l-au lăsat să moară, când suferinţa fizică
îl doborâse. Ajutorul lor şi mai ales credinţa sa, i-au salvat şi trupul chinuit de
suferinţă.
În încheiere mă simt obligat ( ca o datorie de onoare) să prezint un testament
oral lăsat mie, care-l defineşte şi mai mult. Este posibil că suferinţa i-a înfrumuseţat
gândurile, poate că aşa cugeta şi afară fiind axat pe alte coordonate decât cele
obişnuite, dar, personal, am descoperit un om care se ridicase peste orgoliile lumeşti,
peste deşertăciunile omeneşti, deoarece numai un astfel de intelectual de elită putea să
dorească aşa ceva: „Pe crucea mea să nu fie scris nici un titlu de profesor, doctor,
preşedinte etc., - ci doar, dr.Victor Papilian –luptător anticomunist”.

296
 DEMNITATEA DOAMNELOR TĂTARE SUB
TEROAREA ÎNCHISORILOR COMUNISTE :
SALYA MEMET ŞI SULTAN FAZĂL
Güner Akmolla,
Constanţa, Romania

I storia recentă a omenirii, mai ales când ne referim la epoca marcată

brutal de „anul revoluţiei ruse din 1917”, a dovedit din plin ura atavică a
bolşevicilor faţă de tot ce preţuia spiritul ales al fiinţei umane... şi am să
mă opresc la imaginea poporului meu, de credinţă musulmană, în care tradiţia a
ocupat întotdeauna locul cel dintâi.
Femeia - fiică, mamă, soră, soţie - ocupa un postament de veneraţie din partea
tatălui, a fiului, a fratelui, a soţului. Ea însemna: copilăria, iubirea, senectutea. Mai
însemna emblema tribală, căldura şi fericirea unui cămin sigur!
Prezenţă absolută, din umbra gândurilor şi a faptelor bărbatului, femeia tătară
se bucura şi suferea odată cu tatăl, cu fratele, cu fiul, cu soţul ei. Dăruind fără să ceară
nimic în schimbul sacrificiului total, ea era refugiu şi imbold. Pentru mamă, pentru
soră, pentru soţie, luptau bărbaţii ocrotind de duşmani familia, satul, oraşul, ţara,
asigurând viitorul copiilor lor.
Tocmai această fiinţă, puternică prin înţelepciunea şi răbdarea ei, a fost
distrusă în mod barbar de cizma sângeroasă a comunismului. In aceste pagini vă voi
prezenta portretele aureolate de nobleţe spirituală ale doamnelor tătare arestate,
bătute, condamnate, pentru că în vremi de urgie barbară s-au aflat alături de fraţii şi
de soţii lor, înrolându-se voluntar în Marele Proces al Patriei Crimeea: nedenunţând,
primind şi ocrotind pe fugarii tătari din calea armatei roşii!
Ele, doamnele tătare, în număr foarte mare, putem socoti câte o doamnă pentru
fiecare familie, au ştiut să învingă teama bărbatului, grija lui pentru familie, au
„creat”din puţin nimicuri culinare ori de artă tradiţională, ori de îmbrăcăminte,
muncind în tăcere, îngrijind familii dublate, triplate, prin ocrotirea refugiaţilor
conaţionali din fosta URSS. Pentru că acestea nu sunt poezii sau poveşti, raportăm
doar cifra de 300 (după unele statistici 360 ) de persoane care se aflau în toamna
anului 1943 în Dobrogea. Împărţind cifra la numărul de 50 de localităţi, revin
aproximativ 60 de persoane pentru fiecare localitate în care existau tătarii. Nu trebuie
neglijat nici aspectul de sărăcie din satele noastre prin plecarea bărbaţilor pe front.
Iată, femeia tătară, eroină necunoscută, gătind, spălând şi curăţând acum pentru
o proporţie mai mare. In această conjunctură ne putem închipui ce a însemnat
arestarea bărbaţilor vinovaţi de „prea multă iubire patriotică.”
Pe lângă cei morţi în război, pe lângă prizonierii ”uitaţi” pentru refacerea
URSS, intervine acum arestarea celor mai buni fii ai neamului: intelectuali, din care
preoţi 88 % . Chiar în primul lot de arestaţi se află două doamne: Salya Memet-Fazăl
şi Sultan Fazăl.

297
 Salya Memet – Fazăl este condamnată pentru „complicitate la delictul contra
Siguranţei statului străin, art.121, 224, 226, 184, cu o pedeapsă de 5 ani detenţie
simplă”. In 1953 avea 53 de ani, era bolnavă de inimă... Nimeni n-a crezut că va
supravieţui.(vezi op.cit,p 275).
Noi, tătarii din Dobrogea, Crimeea, Turcia, Polonia, Bulgaria, ştiam că este
cea mai cultă, inteligentă, talentată poetă şi militantă pentru drepturile noastre. Trăind
în atmosfera satului ei natal, Tătaru (Azaplar), sat care devenise în perioada
interbelică prin fraţii Fazăl (Mustegep şi Negip) un centru cultural, politic al tătarilor
veniţi din lumea întreagă, tânăra fată îşi afirmă personalitatea participând, conducând,
îndrumând activităţile feministe şi nu numai, încât, Geafer Seyitamet, lider, prim-
ministru, se adresează prietenului său, Mustegep Ulkusal astfel: „ce păcat că pe d-ra
Salya, sora dv., n-aţi trimis-o la studii în Turcia!” (citat din memoriile lui M.Ulkusal
şi ale familiei).
Trebuie să remarc în prezentarea acestei doamne şi o caracterizare, venită după
ani grei de închisoare şi izolare, din partea unui tânăr intelectual tătar, dl.Kerim
Abdula, care aflând că stau şi dorm în acelaşi pat cu ea, mi-a spus în anul 1959:
- Transmite respectoase urări de sănătate şi sărutări de mâini, celei mai culte şi
deştepte femei din generaţia noastră, care, din fericire pentru tine îţi este mătuşă!
Din cei mai fragezi ani ai copilăriei ea a creat, a compus ocazional şânuri
(manele) doine, ghicitori, jocuri ritmate pentru copii. Nu mi-o amintesc din perioada
de dinaintea detenţiei, eram şi eu copilă, dar, după eliberarea ei, când deja aveam 17
ani, am trăit alături de această femeie superioară, momente de neuitat! Era de o mare
bunătate şi sensibilitate, de la aceste trăsături, probabil se emana o mare înţelepciune!
In casa ei din Constanţa, de pe str.Flămânda nr.46, fuma ţigară după ţigară, ofta prea
des, zâmbind cu ochii în lacrimi când vedea risipindu-se fumul de ţigară ieftină în
marile ei durei eterne: dorul pentru fratele Mustegep Ulkusal, autoexilat în Turcia;
durerea fără de putinţa exprimării pentru moartea eroică dar atât de tragică a fratelui
Negip, omorât în torturi în beciurile Siguranţei constănţene la 22 oct. 1948; absenţa
soţului Mendu, condamnat pe viaţă în Procesul Tătarilor, încă în închisoare; moartea
dramatică a fiicei mai mari, Senya; tragedia familiei era proiectată în marea tragedie a
poporului tătar, cu genocidul din 18 Mai 1944, cu pierderea întregii averi părinteşti
din satul natal, unde n-a mai rămas nici o piatră, totul fiind smuls din rădăcinile
strămoşeşti... La fel de mult o durea soarta întregii Românii aflate într-o mare
închisoare comunistă!
Scria ades pe foiţe mototolite, poezii pe care apoi le recitea în gând şi fără a le
arăta cuiva, nici mie, rupea foiţele, azvârlindu-le în neantul uitărilor umane. Când
recita din marii noştri poeţi, Memet Niyazi, Celebi Gihan, Amdi Ghiraybay,
Ciobanzade ş.a. o ascultam vrăjită de durere şi speranţă! Niciodată n-a vorbit despre
închisoarea ei! Numai d-nei Şayzer, fiicei mijlocii, i-a spus că în închisoare a simţit-o
după răsuflarea grea pe cumnata Sultan ( ele aveau ochii legaţi) care i-a putut şopti:
„trebuie să rezistăm!” Cele mai multe şi crunte bătăi au fost cele legate de ancheta
revistei EMEL, când, împreună cu soţul ei, Mendu, au săpat într-o noapte în curtea
casei închiriate pe str. Avram Iancu, „căutând„ tipografia revistei... A stat la carceră,
mormânt rece de ciment, a suferit de foame,de sete, de frig, dar n-a trădat pe nimeni,
aşa cum, mărturisea admirativ dl. hoge Irsmambet Iusuf: ”Bătăilor din timpul anchetei
au rezistat aceste femei (ea şi Sultan) mai bine decât bărbaţii !” Înţelepciunea ei
nativă a îndemnat-o să spună: eu nu ştiu ce făceau fraţii mei, soţul meu !” Aşa a avut

298
o pedeapsă mai mică... fiind şi foarte bolnavă, fapt ce descuraja, credem furia
anchetelor.
La întrebarea mea, dacă aveau timp şi putere să se mai gândească la cei de
acasă, mi-a răspuns, peste ani, prin evocările încredinţate copiilor ei (Şayzer, Lamya,
Kutlu):
- Serile, când ne culcam frânte, fiecare femeie povestea despre familia ei,
despre copiii ei... apoi „gătea mâncarea preferată” într-o disperată încercare de a
învinge foamea!
Poeziile au ca temă viaţa femeii tătare, rolul mamei, evidenţa modernizării ei
prin învăţătură, combaterea stărilor de înapoiere socială, familială. In poemul
reprezentativ „Niciunul nu va mai veni” ne impresionează lirismul şi nota dramatică:
„Trec anii îndureraţi sângerând sufletul inimii.
S-au dus, s-au dus, niciunul nu va mai veni!
Mă doare fiecare drag dispărut din mine...”
Doamna Sultan Fazăl, soţia lui Negip Hagi Fazăl, a fost condamnată la 8 ani
detenţie simplă pentru delictul contra siguranţei statului străin... avea 40 de ani.
Doamnă a tătarilor, soţie de lider, distinsă, educată în spiritul femeii tătare dedicată
familiei şi naţiunii, ea oferă un exemplu de patriotism neânfrânt, de demnitate şi de
nobleţe. D-na profesoară Tătar Irina, care a cunoscut-o în închisoare îi creează
portretul acesta în revista EMEL, nr.11, an76, pag 16: „Am cunoscut-o pe d-na
Sultan la închisoarea de femei de la Miercurea Ciuc sau la cea din Arad, între anii
1959 -1962. Ii datorez o deosebită stimă. A fost o persoană foarte sensibilă, retrasă,
plină de înţelegere pentru dureri ca şi pentru slăbiciuni umane. Domnia-sa a exercitat
o impresie puternică asupra noastră, fete tinere pe atunci. Nu se plângea niciodată, de
nimic, avea o putere deosebită pentru a-şi învinge suferinţa, dorul de copii... Din cana
ei de lapte, ne făcea porţie, spunând . „voi aveţi nevoie de hrană !”
Tot din închisoare, avem alte două amintiri de suflet din partea celor două
tătare crimeene arestate în România: d-na farmacistă Enise Memet, car, deşi o
cunoscuse în timpul când locuise ca refugiată politic în casa ei din Tătaru, împreună
cu părinţii ei medici, a fost impresionată de liniştea cu care suporta detenţia: nu
concepea să se lamenteze! D-na dr. Meriyem Ozenbaşlă, tot din Crimeea, este
convinsă că d-na Sultan era o fiinţă superioară, dovedind calităţi excepţionale în
condiţii de anchetă, de izolare: ”Nu toată lumea poate să suporte bătaia!” Cum d-na
Meriyem este de curând decedată, ne amintim cu durere anii petrecuţi printre noi,
aici, apoi surghiunul, apoi bucuria din anii de după 1996, anii plini de speranţă prin
reîntoarcerea în patria, Crimeea, pentru care au fost condamnaţi tătarii de aici,
intelectuali care nu văzuseră niciodată Crimeea, însă îşi iubiseră patria cunoscându-i
farmecul şi drama din evocările strămoşilor... Mărturisirea d-nei dr. Meriyem ne
impresionează şi azi: „Mătuşa Sultan s-a comportat în închisoare cu mine ca o mamă,
spunând chiar că doreşte să-i ţină locul prietenei ei, Anife (mama era în altă celulă ).
D-na Suyum Memet, fiica, ne-a oferit următoarele imagini: ”Evita să ne dea
amănunte din detenţia ei, îi era frică,era încă terorizată de vorbele anchetatorilor: dacă
nu spui, o arestăm pe Suyum! Vrei să-ţi vezi băiatul, pe Bora, aici?. Spunea doar că
fiecare anchetă era însoţită de bătăi, crunte lovituri pornite din ură, care dureau mult...
Işi mai amintea că la una din anchete, fiind întrebată de soţul ei, Negip Hagi Fazăl,
omorât în beciurile Siguranţei constănţene în oct.1948, a auzit o voce: ”acela era un

299
idealist.” La a doua detenţie, d-na Sultan a făcut infarct şi era convinsă că Allah a
ajutat-o să nu moară, deoarece s-a rugat cu ardoare! O caravană medicală i-a
descoperit două caverne la plămânul stâng, acei doctori au îngrijit-o bine, a fost pusă
la regim primind o cană de lapte pe zi. Dar simţea o milă sfâşietoare pentru cei care
flămânzeau, mai ales pentru tinerele fete de vârsta fiicei ei, Suyum, cărora le dădea
jumătate din porţia ei. Eliberată pentru scurt timp în urma unui proces care s-a anulat
apoi, a trăit ascunsă acasă, veşnic sub teroarea că va fi „luată.” De aceea s-a hotărât să
se predea, având tot timpul bocceaua pregătită...şi a mai executat 3,9 ani din pedeapsa
de 8 ani. Eliberarea este evocată de fiică: „Cu copilul meu de un an, ieşeam mereu la
gară.. Intr-una din zile,a coborât, târziu,din trenul golit, o femeie în zdrenţele cu care
fusese arestată, cu o traistă-geantă cusută elegant din vechituri, cu un chip palid „de
beci”, îmbătrânită fără de vreme... Niciodată însă n-a regretat :
- „Nu regret nimic din tot ce am făcut! Consider că mi-am făcut datoria de
tătar. Mi-am iubit poporul, aşa oropsit cum era!
Evoca lumea tristă a închisorii sub aspectul ei luminos prin prezenţa doamnelor
românce distinse, cu studii la Paris, care ţineau prelegeri cu teme interesante, sau
predau limba franceză, din care chiar ştia. Notiţele erau scrise pe bucăţi de săpun.
La 17 noiembrie a murit din cauza inimii care s-a blocat în ramura stângă,
având rădăcini în infarctul suferit în închisoare, fiind de fapt răpusă de doruri şi
suferinţe tăinuite, de atâtea gânduri şi dăruiri. Era o fire optimistă, visa binele tuturor,
dorea fericirea celor din jur, visa Crimeea şi oamenii ei, pentru care a plătit atât de
scump, visa o istorie mai dreaptă şi pentru tătari şi pentru toate popoarele lumii...

Bibliografie
1. C Ionaşcu – Rezistenţa Anticomunistă în Dobrogea
2. M.Cojoc – Din Istoria Tătarilor ( pagini de anchetă)
3. G. Akmolla – Cartea Iertării, Crimeea la 60 de ani de la genocid, Tătarii din Dobrogea,
Broşura Rezistenţa Tătară Anticomunistă şi Antirusă
4. Revista Emel- Ideal, nr.2, 8, 10, 14, ani 2004, 2006, 2007

300
 DIE GEDANKEN SIND FREI
Valeriu Cuşner,
Constanţa, Romania

T itlul de mai sus, în traducere „Gândurile sunt libere”, alcătuiau primul

vers din cântecul evreilor din timpul celui de al doilea război mondial,
care mărşăluiau spre lagărele naziste de exterminare. Nu sunt evreu.
Viaţa m-a făcut însă să trăiesc aceste versuri într-o altă lumină prin anii 1970 când,
mie şi prietenilor mei, ni s-au pus cătuşe pe gândurile şi mai ales pe idealurile noastre
de libertate, pentru că grupându-ne într-un mic cerc de nonconformişti alcătuisem un
mic zid de autentică izolare spirituală, mai ales faţă de influenţele culturale ale
regimului totalitar din acele vremuri.
Învăţătorul meu din clasele primare, dl.Titus Cergău, intuind dragostea mea
pentru poezie, mi-a dăruit o carte de versuri a lui Eminescu, încă din clasa a III –a şi
apoi s-a chinuit învăţându-mă să rimez, să ritmez şi mai ales să păstrez măsura
silabelor din fiecare vers, respectând canoanele versificării din acea vreme.
Acest simţ al măsurii mi-a rămas ca o regulă în tot ce am încercat să fac în
viaţă şi mai ales în zbaterile şi căutările mele care nu au avut nici o legătură cu
literatura. Mai târziu ca elev al liceului „Mircea cel Bătrân” cât şi ca student la
Politehnica din Iaşi, am frecventat cenaclurile literare unde, cu timiditate, mai citeam
uneori câte ceva din încercările mele în ale poeziei. La Iaşi l-am cunoscut pe Labiş,
care participase şi la un cenaclu literar al studenţilor, apoi pe Marin Sorescu şi mai
târziu, la Bucureşti pe Mihu Dragomir şi mai ales pe Geo Dummitrescu, cu care am
petrecut seri literare de neuitat atât la el acasă cât mai ales în salonul în care eram
împreună internaţi la Institutul de Medicină internă.
În oraşul meu natal, ca inginer proiectant la Trustul de Construcţii Locale
Constanţa, l-am cunoscut pe Radu Crişan, pe care îl întâlnisem şi la cenaclul literar,
ce se ţinea atunci în vila lui Şuţu de pe malul mării (Astăzi sediul Curţii de Apel).
Indignaţi de ceea ce ascultam la acele cenacluri îmbâcsite de proletcultism,de
cultul personalităţii, de falsul patriotism, de patetismul gratuit al incantaţiilor
comuniste şi mai ales de obedienţa cenacliştilor, care scriau orice şi oricând numai să
fie publicaţi, am simţit nevoia de a ne izola de influenţele permanente ale puterii. La
începutul anului 1968, mai întâi în locuinţa mea din Tomis II şi mai apoi în cea a lui
Radu Crişan, aflată lângă Farul Genovez, am inaugurat întâlnirile noastre, împreună
cu Horia Agarici, celebrul aviator care „vânase bolşevici”, beneficiind alternativ de
plăcintele cu brânză ale gazdelor, de câte o sticlă cu vin şi mai ales de ţigările şi
cafelele de care „nea Radu „ nu se putea lipsi niciodată.
Horia Agarici, care locuia în Eforie Sud şi era tare mândru de droaia sa de
copii, ne citea din poemele sale scrise în limba franceză şi ne-a convins, ca o
alternativă, să discutăm şi despre filosofii francezi pe care îi adora şi anume:
Descartes, Bergson şi mai ales Jean-Paul Sartre. ”Nea Radu” s-a hotărât deasemeni

301
să-i prezinte pe „marii greci” Platon, Aristotel şi Epicur,mie revenindu-mi sarcina
„ingrată” de a prezenta filozofia germanică începând cu Spinoza, apoi continuând cu
I.Kant, Schopenhauer, Hegel şi Heidegger, încheind astfel cu ciclul existenţialiştilor
în care consideram că ne identificam şi noi prin dezgustul pentru existenţa oferită de
societatea comunistă.
De regulă mai întâi ne citeam fiecare producţiile literare, pe care le analizam
cu blândeţe, după care ne încingeam în„ discuţii filozofice” de care făceam mare haz
pentru că numai cel care prezenta respectiva şcoală filozofică era mai documentat,
ceilalţi încercând doar să ţină pasul cu comentarii mai mult sau mai puţin avizate.
Prietenul meu din copilărie Paul Andreescu care fusese condamnat din motive
politice şi se eliberase de ceva vreme din închisoare, s-a alăturat micului nostru
cenaclu, însufleţindu-se cu nestematele idealurilor sale curate, pe care reuşise să le
aştearnă în versuri cu profunde semnificaţii metafizice, într-o abundenţă de lirism şi
de metafore şi mai ales cu mult simţ artistic. În urma unei întâlniri care a avut loc la
locuinţa lui Radu Crişan cu ocazia zilei sale de naştere, la care a participat şi Marin
Porumbescu (pe atunci personalitatea cea mai marcantă a culturii constănţene),
medicul farmacist Cizmaru şi printre alţii şi poetul Irinarh Vartic, acesta din urmă s-
a hotărât să facă parte din micul nostru cenaclu. Radu Crişan a citit câteva dintre
poeziile sale şi şi-a anunţat hotărârea de a le publica cât mai curând.
În formaţie completă grupul nostru se întâlnea mai rar; de cele mai multe ori ne
adunam câte trei sau patru membri, alternând între locuinţa mea şi cea a lui Radu
Crişan. Ne bucuram că eram împreună, că aveam o preocupare mai elevată şi eram
convinşi că nu făceam nici un rău deşi izolarea noastră era edificatoare asupra ideilor
şi a sentimentelor noastre care beneficiau de o libertate totală de exprimare.
Trecuse mai bine de doi ani, de la începutul activităţii micului nostru cenaclu şi
grupul dădea semne de oboseală; întâlnirile se ţineau mai rar, Paul Andreescu absenta
cel mai mult iar eu mă transferasem cu serviciul la Filiala ISPIF din Constanţa.
În luna noiembrie 1971, d-na Crişan m-a anunţat că „nea Radu” a fost arestat
de către securitate, că i s-au confiscat manuscrisele şi că ultima sa rugăminte era ca nu
cumva să se afle de existenţa grupului nostru. Totodată am aflat că au mai avut loc,
între timp şi câteva întâlniri care s-au ţinut în locuinţa lui Irinarth Vartic.
Mi-am ars imediat manuscrisele şi l-am anunţat pe Paul Andreescu să
procedeze la fel, apoi l-am contactat pe colegul meu de liceu Dante Stere, care era
şeful oficiului juridic la trustul de construcţii unde lucra şi Radu Crişan şi care mi-a
confirmat că în întreprinderea respectivă nu se ştia de existenţa cenaclului nostru.
Am fost anchetat de maiorul Anghel, într-o cameră cu uşile întredeschise din sediul
securităţii care se afla pe bulevardul Mamaia. Mi s-a înmânat manuscrisul
dactilografiat al poeziilor lui „nea Radu”; am fost lăsat singur aproape 30 de minute
ca să le studiez, după care maiorul respectiv a apărut şi mi-a cerut părerea despre cele
citite. Am încercat să-l conving că nu prea mă pricepeam la poezii, la care mi-a
reproşat că poate mă pricep mai mult la filozofie. Era clar pentru mine că maiorul ştia
multe despre cenaclul nostru.
„Cum, tovarăşe, nu ai sesizat că muşcatele din fereastră este semnul
conspirativ de întâlnire al legionarilor?” I-am răspuns că în blocul în care locuiam am
văzut, aproape la toate balcoanele, muşcate de toate culorile. (De fapt „Muşcatele din
fereastră” era titlul unei poezii care nu avea nici o legătură cu respectiva acuzaţie).
Dar „Troiţa de la răscruce?” „Nu ştii că este simbolul legionarilor?”

302
 Acest lucru chiar că nu-l ştiam, aşa că i-am răspuns uşurat că nu văzusem nici
o troiţă în viaţa mea, că nu ştiam măcar nici cum arată (ceea ce l-a înfuriat mult pe
anchetatorul meu) şi că despre nelegionari auzisem numai din ziare sau de la radio,
iar din informaţiile mele cunoşteam doar faptul că Radu Crişan era membru P.C.R.
Trecuseră aproape două ore de chin şi de transpiraţie, golisem câteva pahare cu
apă, când anchetatorul meu a scos o hârtiuţă din buzunar şi privindu-mă ţintă în ochi a
citit răspicat, accentuând fiecare cuvânt şi mi-a zis: ”Dar de astea ce-mi poţi spune ?”
„Tinereţea, zbor de aripi scurtate
În zbateri treptate mai jos.”
Înlemnisem. Mi-am dat imediat seama că versurile îmi aparţineau şi că le
citisem numai în prezenţa lui „nea Radu şi a lui Irinarth Vartic. Mi-am revenit cu greu
dar, ştiind că-mi arsesem manuscrisele, am reuşit să-i răspund:
„Aceste versuri nu le-am remarcat în volumul din faţa dvs. iar la aceste
insinuări nu am nici un răspuns!” Atmosfera devenise atât de tensionată încât
maiorul Anghel s-a ridicat în picioare şi aproape că a urlat la mine: ”De ce minţi! În
ţara noastră li se taie tinerilor aripile în zbateri treptate mai jos?” După o altă pauză,
înghiţindu-mi un nod din gât, am reuşit iar să-i răspund răspicat: ”Dacă tot aţi afirmat
la început că mă pricep la filozofie şi doriţi să vă dau o interpretare acestor versuri, eu
cred că se referă la maturizarea interioară care mai consideră că tot ce zboară se
mănâncă şi numai experienţa vieţii îi poate aduce într-o exprimare metaforică, treptat
cu picioarele pe pământ. ”De data aceasta maiorul Anghel şi-a aprins o nouă ţigară şi
a ieşit afară. A revenit mai târziu ca să-şi scrie meticulos cele două sau trei pagini ale
interogatoriului. Înainte de a-l semna mi l-a dat să-l citesc pe îndelete. Am parcurs cu
atenţie fiecare rând şi spre surprinderea mea mi-am dat seama că nu conţine acuze
care să-l incrimineze pe Radu Crişan. Ancheta a fost extinsă asupra multor persoane
din cadrul Trustului de Construcţii Locale obligându-l, spre exemplu, pe directorul
său general să declare la proces că la prima lectură a manuscriselor nu a remarcat
nimic deosebit dar că, la cea de a doua, ar fi simţit ceva în neregulă. Înscenarea
grobiană a securităţii a continuat apoi asupra multor scriitori din Constanţa cum a
fost prof. Puiu Enache sau poetul Octavian Georgescu şi s-a extins şi la Bucureşti.
Spre exemplu poeta Ana Blandiana a răspuns la o „scrisoare” în revista
„Contemporanul” că versurile primite la redacţie nu conţineau nimic rău la adresa
puterii de atunci. Doamna Crişan mi-a mărturisit că nu expediase nici o scrisoare
nimănui la Bucureşti ca apoi să afle că a fost anchetat şi potul Paul Anghel, prieten de
familie cu „ nea Radu”. Era foarte clar că „zeloşii „ torţionari ai securităţii depuneau
toate eforturile pentru a inventa „probe cât se poate de convingătoare” chiar şi în
acest caz unde nu a existat nici o tentativă de infracţiune împotriva statului comunist,
în afară de aceea că nişte oameni cinstiţi se autoexilaseră într-o lume a lor de visuri
spre a-şi proteja fiinţa morală.
Tribunalul Militar din Constanţa l-a găsit „vinovat „ pe inculpatul Radu Crişan
pentru că „a conceput şi a difuzat o literatură subversivă la adresa statului” şi l-a
condamnat la doisprezece ani de închisoare. Poate că singura „vină” care i se putea
imputa pe nedrept, ar fi putut fi, după concepţia comunistă, că era fiul unui preot
dintr-un sat din apropierea Bacăului şi că, în tinereţe, tatăl său fusese legionar.
Radu Crişan a fost eliberat după şapte luni de detenţie, după ce suferise două
atacuri de cord. O contribuţie importantă la eliberarea sa a avut-o scriitorul Gabriel

303
Dimisianu, singurul martor (după cum mi-a declarat „nea Radu”) care a declarat
răspicat că nici una din poeziile citite nu poate fi catalogată ca fiind subversivă.
Convingerea lui, după eliberare, a fost că „cel care l-a lucrat” ar fi fost
„prietenul”său Bică, adică Marin Porumbescu, deşi eu am fost şi încă mai sunt
convins că Adevărul a fost cu totul altul. În 1972 editura Eminescu i-a publicat,
gratuit, primul său volum de versuri intitulat „Muşcate la fereastra inimii” iar în 1974,
prin editura Albatros s-a tipărit cel de al doilea şi ultimul, cu titlul sugestiv „Aproape
o lebădă”.
Peste doi ani, mai târziu, s-a retras cu demnitate, ca un apus de soare, în satul
său natal de lângă Bacău unde s-a încredinţat pământului din care izvorâse lăsând în
urmă un fiu şi o mulţime de vise neîmplinite. Păstrez cu sfinţenie atât cele două cărţi
ale sale cât şi amintirea unui om dintr-o bucată, demn şi curajos şi uneori mă
năpădesc ca o lumină versurile lui: „De-ar fi pământul natal numai din piatră seacă şi
tot n-ar fi în lume o ţară cum este România”
Atât pentru mine cât şi pentru cei care l-au cunoscut cu adevărat „nea Radu” a
rămas unul dintre cei mai mari poeţi ai acestui neam.

304
 CUM AR ARĂTA CULTURA ROMÂNĂ
DACĂ NU AR FI TRECUT PRIN PERIOADA
COMUNISTĂ ŞI PRIN TRANZIŢIE

Liviu TUDORAŞ, Bucureşti, Romania,

fost deţinut politic

MOTTO:
La Pelişor, palat transformat de
regimul comunist în “casă de creaţie”

“Voi, creatori ai artei pure,

Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când vă plimbaţi
Să nu călcaţi în.....ce creaţi!”
Păstorel Teodoreanu

Î ncercarea unui exerciţiu de imaginaţie despre soarta culturii române, care

nu ar fi cunoscut nici perioada comunistă şi într-un fel nici tranziţia, pare
hazardată, îndoielnică sau chiar inutilă. Să emiţi ipoteze despre o altă faţă
a unui fenomen atât de vast, diversificat şi greu de catalogat este riscant, dificil, bizar,
relativ şi cu un grad de aproximaţie destul de ridicat. Cum ar fi arătat de-a-lungul
ultimilor 60 de ani o cultură liberă şi independentă, echivalează cu o întrebare cel
puţin ciudată sau provocatoare de zâmbete îngăduitoare: Cum ar fi dacă nu ar fi
fost....? Şi totuşi această problemă se poate pune, pentru că în mod indubitabil, cultura
noastră, în toate domeniile, ar fi urmat cursul ascendent şi marile realizări mai cu
seamă din perioada interbelică. Într-un progres continuu, cu o largă deschidere,
colaborare, integrare, schimburi culturale şi afirmare în cultura occidentală, cu totul
altfel ar fi apreciat fenomenul cultural românesc. Pierderile irecuperabile şi
iremediabile, golurile imense, deturnarea şi inversarea valorilor culturale
fundamentale, stagnarea , blocarea şi anihilarea marilor şi variatelor resurse
intelectuale autohtone le resimţim din plin în zilele noastre.
Impunerea cu forţa a unei ideologii satanice, a unui materialism primitiv şi
aberant, a unor mentalităţi străine şi opuse poporului nostru, încercarea de a interzice
şi suprima valorile creştine fundamentale proprii nouă de două milenii, au erodat
profund fibra noastră morală, intelectul, psihicul şi comportamentul nostru normal şi
firesc. În condiţii de frică individuală şi colectivă, altfel spus teroare, sub
supravegherea, suspiciunea şi vigilenţa exacerbată a organelor de cenzură şi
reprimare, domeniul cultural nu se poate afirma plenar şi neîngrădit, autonom,

305
nonconformist, autentic, original, diversificat, variat, individualizat, insolit, distinct,
novator, diferenţial, spectaculos, conturat.
Întreg spectrul cultural a fost deformat, contorsionat şi pervertit prin multiple şi
variate metode restrictive. Oamenii de cultură au fost determinaţi să servească noua
cultură socialistă prin ademenire, promisiuni sau şantaj. Pentru oportunişti nu a fost
greu. Marile valori umane ale culturii, considerate de la bun început indezirabile, au
fost eliminate din circuitul cultural, marginalizate, întemniţate şi chiar exterminate. În
locul lor au fost puse mediocrităţi şi chiar nulităţi, membri de partid care nu cunoşteau
nici măcar învăţătura marxist-leninist-stalinistă.
Asupra întregului sector cultural s-a exercitat o presiune şi un control generalizat
nemaiîntâlnit, la toate nivelele, cu indicaţii şi măsuri draconice. Toate ramurile
culturii au fost infiltrate cu activişti de partid –culturnici.
Prin dislocarea şi reorganizarea forumului nemuritorilor, în 1948 un număr de
97 de academicieni au fost excluşi, o parte dintre ei întemniţaţi şi exterminaţi, aţii s-
au stins în cumplită sărăcie. Două exemple: Emil Racoviţă –creatorul biospeologiei şi
a primului institut de speologie din lume, a murit în mizerie iar filozoful şi psihologul
C.Rădulescu –Motru, tot în 1948 a fost aruncat în stradă, aproape orb, la 80 de ani.
Un imens volum de creaţie ştiinţifică şi umanistă nu s-a mai putut realiza iar
pierderile sunt greu de estimat.
Din anul 1945 au fost decapitate universităţile. Numai în 1946 -1947 au fost
suprimate 229 de catedre şi conferinţe, cu 500 de posturi didactice superioare, dintre
care 80 de profesori universitari. Spre exemplu, din 124 de profesori , conferenţiari,
lectori şi asistenţi ai Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, doar 10% se mai
regăseau la începutul anului 1950. Şi acesta a fost numai începutul. Toţi cei de mai
sus şi mulţi alţii, în plenitudinea creativităţii lor, ar fi adus prin opera şi activitatea
desfăşurată cultura noastră în mijlocul valorilor occidentale şi internaţionale.
În aproape 50 de ani de liberă iniţiativă şi înfăptuiri de excepţie am fi putut avea
şi noi câţiva laureaţi ai premiului Nobel, cunoscând că încă de la începutul secolului
al XX-lea România a dat lumii mari personalităţi în medicină, chimie, fizică şi alte
domenii. Când Lucian Blaga a fost propus pentru acest premiu, s-au opus cu hotărâre
„savanta” şi „geniul Carpaţilor” care şi l-ar fi dorit fie şi pentru „polimeri” sau „lupta
pentru pace”. Ce valori culturale strălucite ar fi putut înfăptui zecile de mii de
intelectuali aruncaţi în puşcării, unde mii dintre ei au dispărut! Câte sute de varii
premii naţionale şi internaţionale au fost ratate în aceste decenii degradante!
Schimbările de structură şi de concepţie din învăţământul românesc, după
modelul sovietic impus, au dus din 1948, anul reformei, la programe şi manuale
unice, traduse din limba rusă, la obligativitatea învăţării limbii ruse încă din şcoala
primară, la scoaterea limbilor clasice –greaca şi latina, din învăţământul mediu, la
studierea „Istoriei Partidului Comunist (bolşevic) al URSS”, a materialismului
dialectic şi istoric, a economiei politice şi ulterior a „socialismului ştiinţific”, cu
scopul deznaţionalizării culturii şi poporului român. Facultăţilor care cultivau
conştiinţa naţională şi valorile noastre perene le-a fost deturnată şi inversată menirea.
Proporţia de două treimi din locurile rezervate fiilor de muncitori şi ţărani la
admiterea în facultăţi avea să ducă la formarea de cadre supuse şi devotate partidului
stat.
Până la instaurarea regimului comunist aveam mulţi profesori universitari de
valoare şi performanţe pe plan academic internaţional. Profesorii universitari recrutau

306
viitoarele cadre pentru învăţământul superior pe baza înzestrării şi capacităţii
intelectuale şi a înclinaţiilor şi aptitudinilor pentru munca şi cercetarea ştiinţifică.
Noul regim a făcut selecţia prin serviciile de cadre şi sub verificarea strictă şi totală a
Securităţii, pe baza originii sociale „sănătoase”, a luptei de clasă şi a devotamentului
neclintit faţă de URSS şi apoi faţă de PCR.
În perioada controlului sovietic total, învăţământului integral etatizat i s-a impus
directiva nr. 35 a KGB (cod KAA/CC 113 NK 003/47, din 2 iunie 1947): „Din şcolile
elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi să fie înlăturaţi profesorii
care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi”.
Politica dosarelor de cadre a avut consecinţe dezastruoase, pe termen imediat
lung, asupra calităţii corpului didactic din întregul învăţământ românesc.
Pe lângă marile noastre universităţi înfiinţate începând de peste 140 de ani, ca
urmare a moştenirii politicii culturale comuniste şi a nomenclaturiştilor „epocii de
aur”, mai avem astăzi câteva zeci de „universităţi” particulare, de duzină, mai multe
decât în câteva mari ţări europene luate la un loc. Aceste „universiţăţi” produc astăzi,
pe bandă rulantă, cu bani şi relaţii, cu personal universitar în mare parte derizoriu,
viitori „oameni de cultură” ai ţării.
Aşa s-a ajuns că în prezent nici o universitate din România nu este inclusă în
primele 500 de universităţi din întreaga lume, pe baza criteriului performanţelor
ştiinţifice.
Toate aceste pierderi greu de evaluat, cine le va plăti vreodată?
Atacurile concertate asupra familiei, bisericii şi şcolii, au zdruncinat şi distrus în
mare parte valorile etice naţionale, educaţia şi învăţământul şi de aceea astăzi suntem
vizaţi şi cunoscuţi în lumea civilizată drept mâncători de lebede, cerşetori, drogaţi,
violatori de copii şi bătrâne, hoţi, tâlhari, spărgători de conturi bancare, traficanţi de
carne vie şi droguri, sursă de prostituţie, corupţie etc.
Ca rezultantă a anilor de perversă ideologie comunistă, despre dezorientarea,
slaba pregătire intelectuală şi imoralitatea unei părţi a societăţii româneşti, cu
preponderenţă a tineretului şi despre calitatea celor mai mulţi oameni politici ai noştri
de astăzi, nu este cazul să mai vorbim.
În perioada de tranziţie, la conducerea forurilor culturale au fost instalate de cele mai
multe ori persoane legate de vechiul regim, compromise moral, politic şi profesional.
De la cele 8438 de titluri cenzurate până la 1 noiembrie 1948 s-a ajuns la
sfârşitul lui 1989 la câteva zeci de mii, cu zeci de milioane de exemplare de cărţi şi
publicaţii interzise. Două generaţii au fost lipsite de lucrări fundamentale în toate
domeniile culturii.
Să ne imaginăm câţi Eugen Ionescu, Eliade, Cioran, Brâncuşi, Enescu, Palade şi
alţii am fi putut avea astăzi! Câţi nemuritori am fi dat ţării noastre şi lumii dacă nu
am fi trecut prin comunism! Ce departe am fi dacă Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea,
George Manu (cel mai mare specialist român în fizica atomică, descendent din
Cantacuzini şi 10 ani asistent al savantei Marie Curie) şi încă mulţi alţii ar fi putut să-
şi desăvârşească opera, dacă regimul comunist nu ar fi cotropit şi terorizat ţara sau
dacă multe mari valori şi talente ar fi putut lua la timp drumul exilului!
În domeniile artei nu au avut posibilitatea de a crea datorită întemniţării şi
suprimării între anii 1945 -1964, un număr de 37 de pictori, 8 sculptori, 12 artişti
lirici, 8 artişti instrumentişti, 5 compozitori, 14 actori, 4 regizori. Câte potenţiale
creaţii pierdute pentru totdeauna!

307
 Stupida filozofie materialist –dialectică şi istorică precum şi aberanta ideologie
marxist –leninistă au încătuşat şi deturnat creaţia literar –artistică şi atâtea maeştrii,
vocaţii, capacităţi şi talente s-au irosit în mediocritate şi platitudine, depreciindu-se
moral şi politic şi degradându-şi opera. Merituoşi oameni de cultură şi-au compromis
demnitatea, onoarea, prestigiul şi autoritatea, înregimentându-se pseudoculturii
totalitare, producând opere derizorii sau infamante, unii dintre ei sfârşind în dizgraţia
stăpânitorilor ţării, unelte străine de fiinţa noastră naţională, pe care vroiau să o
destrame, să o dezintegreze şi să o remodeleze după repere potrivnice nouă.
Vastul genocid cultural care a blocat cunoaşterea, studierea şi creaţia noastră
se resimte şi astăzi, când multe publicaţii cenzurate în trecut sunt încă inaccesibile, ca
şi o mare parte a dosarelor Securităţii, privând noua generaţie de un volum imens de
informaţii preţioase.
Numeroasele creaţii culturale valoroase ale perioadei de tranziţie sunt prea
puţin mediatizate şi cunoscute. Neglijarea patrimoniului cultural naţional, alocarea de
fonduri reduse şi investiţii insuficiente nu contribuie la redresarea acestei ramuri
importante pentru prezentul şi viitorul ţării. Manipularea pe care o realizează o parte
din media, mai cu seamă multe posturi de televiziune care nu servesc adevărata
cultură, propagând crase nonvalori şi penibile şi groteşti „creaţii” cultural –artistice,
demonstrează cum nu ar fi arătat cultura noastră, dacă nu am fi străbătut anii
blestemaţi ai perioadei comuniste, cea mai mare producătoare de victime din secolul
al XX-lea şi în acest sector al vieţii sociale.
Să cercetăm, să urmărim şi să nu uităm cumplitele traume ale acestui trecut
barbar, pe care trebuie să-l imprimăm memoriei noastre colective.

308
 FOLCLORUL REZISTENŢEI ANTICOMUNISTE,
COMPONENTĂ A UNEI CULTURI OPRIMATE
Gabriela BICA-OTESCU,
Caraş-Severin, Romania

P ornind de la prezumţia că folclorul constituie un material de

studiu1compatibil cu obiectivele unei cercetări istorice alternative,
reprezentând un valoros patrimoniu colectiv, moştenit din generaţie în
generaţie pe calea oralităţii, se poate realiza analiza fenomenului rezistenţei
anticomuniste din Munţii Banatului prin descifrarea mesajelor creaţiilor anonime sau
asumate de autorii lor. Chiar dacă au caracterul unor surse istorice secundare, acestea
pot fi integrate studiului ca mărturii orale complementare, utile demersului ştiinţific,
cu atât mai mult cu cât cercetătorii subliniază că durata memoriei colective este de
aproximativ 5-6 generaţii(150-200 de ani), oferind garanţii păstrării coordonatelor
istorice ale evenimentelor2. Pe de altă parte, folclorul rezistenţei, datorită
complexităţii informaţionale şi a tematicii profund realiste a conţinutului, poate fi
subsumat unei veritabile istorii orale versificate. Evenimentele istorice se regăsesc în
tematica poeziilor populare, care focalizează aspectele esenţiale ale realităţii politico-
sociale din anii instaurării regimului comunist. Astfel, sunt frecvente subiectele
preluate din sfera cotidianului concentraţionar : viaţa în închisori şi deportare, lupta
pentru dreptate socială, dar şi tematici obişnuite ale literaturii populare: înfrăţirea cu
natura, elogierea curajului, motivul predestinării şi al lamentaţiei populare. Având
atributele unor producţii orale, în ele regăsindu-se o parte din motivele tradiţionale,
creaţiile pe tema rezistenţei şi a vieţii sub regimul comunist au intrat în cultura
populară urmând traseul oricărei piese folclorice, dar ceea ce le particularizează sunt
semnificaţiile istorice. Ţinând cont de contextul în care au apărut, de faptul că
jumătate de veac au făcut parte din folclorul „dizident”, acestea au constituit o formă
subtilă a rezistenţei anticomuniste, cu atât mai mult cu cât există mărturii care
demonstrează prezenţa lor în repertoriul curent al amatorilor de folclor, fiind
interpretate ocazional, în timpul muncilor agricole: „Cântece cu partizani să cântau
vara pe la săpat. Era una Anuţa a lu’ Rusalin care ştia multe cântări cu partizani. Ea
ne cânta, iar noi astealalte ne grăbeam cu lucru să fim pe lângă ea ca s-o auzâm”
(Lăzărescu Ioana, zisă Butuloane3). Alteori, soliştii amatorii erau încurajaţi să cânte în
cadrul unor petreceri prilejuite de evenimente familiale: „ Măi cântau unii ca
Gheorghe Bumbăcilă, zis Păvelescu, pe la câte o nuntă sau botez; la un botez pe la
Logheşti, aici în vecini o cântat multe cântări cu partizani, că lui tare nu-i plăceau
comuniştii. Şî nici nouă.” (Bica Simion). Supravieţuirea în memoria populară a unui
asemenea folclor, în ciuda riscurilor pe care le-a implicat transmiterea lui, poate fi
recunoscută drept o modalitate de a rezista unui regim opresiv.
Înainte de a realiza o prezentare tipologizantă a folclorului rezistenţei sunt
necesare câteva menţiuni, atât de ordin cantitativ, cât şi calitativ. Astfel, piesele care

309
se încadrează într-o asemenea categorie literară, interzisă încă din anii apariţiei, sunt
destul de rare, cea mai mare parte a martorilor intervievaţi invocând diverse cauze ale
necunoaşterii unor asemenea informaţii: „ Or fost cântece cu partizani, da’ nu le măi
ţân minte” ( Cernescu Nistor, zis Pulai) sau „ Cântecele numai ei(partizanii n.n.) le
ştiau” (Vulpeş Petru, zis Picură) ori „ Nu ştiu, eu nu am cântat”( Baderca Iosif, zis
Gherghinuţă). De altfel, unele dintre poeziile şi cântecele populare nu au putut fi
recuperate decât fragmentar, şi pe alocuri sensibil afectate de golurile memoriei
martorului, a purtătorului de folclor, neajunsuri reflectate în nepotrivirea rimelor sau
ruperea firului tematic. O excepţie de la această situaţie o reprezintă versificaţiile, ca
mod de exprimare directă a trăirilor sub forma unor jurnale personale sau familiale, ai
căror autori sunt oamenii obişnuiţi 4.
Eludând chestiunile stilistice şi aspectele artistice ale compoziţiilor, istoricul
oralist urmăreşte identificarea şi recuperarea informaţiilor cu valoare istorică. Astfel,
aceste creaţii abordează problematici ale trecutului recent în care pot fi uşor
identificate persoane, lideri sau oameni obişnuiţi, pot fi recunoscute locuri şi fapte cu
implicaţii istorice proxime. Selectarea elementelor valabile reconstrucţiei discursului
istoric axat pe izvoare neconvenţionale, impune pentru început repartizarea
materialului colectat în funcţie de anumite criterii.
După mijlocul de vehiculare şi autorul creaţiei, aceasta poate fi:
1. Orală, transmisă exclusiv pe calea verbală şi ai căror autori sunt anonimi
locali;
2. Pseudo-orală, consemnată în scrierile personale de către autori
identificabili în rândul adulţilor şi al copiilor;
După timpul şi locul apariţiei sau circulaţiei creaţiei:
1. Versuri din vremuri grele5 (a. în codru, b. în închisoare, c. în deportare, d.
acasă)
2. Versuri postdecembriste
După conţinutul tematic:
1. Creaţii cu conţinut socio-politic
2. Creaţii cu conţinut moralo-etic
3. Creaţii cu conţinut autobiografic
După stilul versificativ folosit de autor:
1. clasic / 2. modern
După specia literară abordată:
1. Poezie: a. Cântec liric (odă, elegie populară,meditaţia)/b.Cântec istoric/c.
Catren/d. Cvintet/ e. Colind/f. Epistolă
2. Parodia
3. Anecdotica
4. Epigrama
Studiul prezent are obiectiv surprinderea câtorva aspecte de conţinut,
relevante pentru relaţia folclorului cu istoria, dar şi pentru înţelegerea reflexelor
colective la o anumită realitate istorică. Folclorul rezistenţei este compatibil unei
abordări ştiinţifice, întrucât el a preluat rolul unui mijloc de supravieţuire în istorie a
excluşilor politici, prin fixarea faptelor şi opiniilor acestora în tiparele culturii
populare.

310
 Criteriul principal al ordonării şi prelucrării materialului cules în timpul
cercetării de teren, este cel cronologic(înainte de 1990 şi după 1990), însă analiza
istorică se va raporta la speciile şi tematicile literare.
Folclorul înainte de 1990
Genul liric este mijlocul predilect de expresie al folclorului rezistenţei, folosit
atât de autorii necunoscuţi, cât şi de categoria ţăranilor-scriitori, mulţi dintre ei rămaşi
de asemenea în zona anonimatului. Din diversitatea temelor şi motivelor folclorice
întâlnite în acest gen al creaţiilor populare contemporane, un loc predominant îl ocupă
lamentaţia sau of-ul popular, de la care derivă alte elemente compoziţionale. De
altfel, „în cântecul liric propriu-zis, jalea, tristeţea, nefericirea menţin eroul într-o
stare de pasivitate”6, ceea ce apropie o parte a creaţiilor studiate de elegia populară.
Un procedeu obişnuit al autorului de a-şi expune sentimentele, nemulţumirile
faţă de nedreptăţile sociale, a-şi exprima durerea şi a se elibera de tensiunea
psihologică este personificarea. De regulă, trăsături specifice omului sunt atribuite
unor păsări cunoscute, precum ciocârlia, sau unora imaginare, ca pasărea galbenă-n
cioc. În acest mod zburătoarea nevinovată devine, fie duşmanul direct al omului: „Şi
de când mă tot priveşti,/Multă lume tu urăşti,/ Şi de când tu mă cunoşti/Fraţii toţi tu
mi omori(Mariţescu Pavel), fie se transformă într-un oracol, al cărui prevestiri sunt de
rău augur: „Ciocârlie, ciocârlie/Nu-mi mai cânta mie,/Că de când tu tot îmi cânţi/
Sufletul mi-l tot stingi/” (Mariţescu Pavel),/ „Pasăre galbină-n cioc/ Rău mi-ai cântat
de noroc,/De ţ-ar pica ciocul tău/Cât m-ai cântat de rău”(Mariţescu Cătălină).
Fatalismul vieţii, sentimentul neputinţei de a răzbuna sau condamna public
nedreptatea, îl determină pe autor să transfere vinovăţia din planul uman în cel al
lumii necuvântătoare. Acesta este un procedeu caracteristic basmului, în special
basmului cu animale, care constituie „ pretexte literare pentru dezvăluirea omului în
cele mai diverse ipostaze”7. Sensibilitatea autorului se descoperă pe măsura derulării
monologului tip rechizitoriu adresat „ciocârliei”, a blestemului destinat „păsării
galbene-n cioc”, ambele devenind substitute ale puterii opresive. În primul caz,
autorul îşi expune plenar durerea provocată de prigoana asupra propriei familii: „Eu
te urăsc tot mai tare/De atunci din ianuare, /Când pe mama mi-ai luat/Şi pe tata l-ai
strigat,/La un an de odihnă/M-ai luat şi frate/Şî copii, şî nepoţi,/”, dar şi de urgia
abătută asupra colectivităţii : „ Fire-ai tu, să tot măi fi,/Şî pe zi, şî pe noapte/Clopotele
sună toate,/Tu ai strigat partizanii/Şî pe toţi ţăranii./Care nimica nu ţi-au făcut /Şî cu
drag te-au îndragit”(Mariţescu Pavel). În cea de-a doua situaţie autorul anonim
condamnă subtil ignoranţa puterii faţă de greutăţile sociale, care rămâne la fel de
insensibilă, precum pasărea care continuă să cânte nepăsătoare faţă de soarta omului :
„De ţ-ar pica ciocul tău/Cât m-ai cântat de rău,/Mă mir că nu ţi-o fost jăle/De m-ai
cântat aşa de faţă/Şî eu duc tristă viaţă”( Mariţescu Cătălină).
O temă întâlnită frecvent în folclorul rezistenţei este cea a haiducului
contemporan: partizanul, care adăpostit de natură: „În capătul Poieniului,/Acolo sunt
partizanii,/În pădure locuiesc,/Unde numai păsările ciripesc”( Mariţescu Cătălină),
are o viaţă tipică proscrisului: „ Foaie verde lemnu`mic/Am trăit în Semenic/Fără
casă, făr` nimic,/Cu capul pe rădăcină,/Cu carabina în mână,/Fără perină la cap/Cu
rucsac şi cu grenade./Automat să nu mă minţi/Când trag, tu să te aprinzi”(Zaharia
Pătraşcu). Pentru autorul popular, partizanul este un personaj de avangardă, capabil să
capteze forţele sociale pentru a le conduce spre acţiune: „Pe plaiu` Băranului,/La

311
Scaunu` Ţâganului,/Merge Ghiţă Urdăreanu,/Cu Duicu Partizanu`, /Haidaţ`, feciori
după mine,/Să vă meargă tot măi bine” (Bica Ion, zis Fâşce) .
Folosirea toponimiei locale („plaiul Băranului”, „scaunul Ţâganului”,
„capătul Poienilor”) sau a toponimiei generalizate („Semenic”), deconspiră spaţiul de
vieţuire şi acţiune al partizanilor. Curajul, ideea justiţiei populare asociată elogiului
adus armelor de foc sunt prilejul dezvăluirii unor informaţii de natură istorică, în
legătură cu tipul de arme şi tactica de păstrare a acestora: „Carabina mea curată
/Într-o clane pitulată,/ Dacă-oi scoate la vedere/La duşmani plată le-oi cere/
Revolver cu multe focuri/Tu mai scos din multe locuri/Dacă l-oi scoate la vedere,/ La
duşmani plată-oi cere” (Stepanescu Borca).
Ecourile trecutului sunt mult mai clare, iar evenimentele şi eroii acestora pot
fi uşor recunoscuţi în cântecul istoric, pe care criticii literari îl consideră drept o
istorie orală a poporului8. În poeziile şi cântecele imnice pot fi identificate o serie de
cauze ale mişcării de rezistenţă din Munţii Banatului, ca de pildă persecuţia politică:
„De comunişti fugăriţi/Partizanii cei huliţi” . De asemenea, constituirea grupurilor
armate în codru: „Prin păduri au fost fugiţi/Din multe comuni uniţi” , confruntarea cu
puterea: „Pe câmpie, din marginea pădurii/ Se-ntinseră la lupte partizanii bănăţeni”
sau represiunea: „Şi pe care i-au puşcat/Ca pe câini i-au îngropat”, sunt momente
surprinse în creaţiile populare cu tematică anticomunistă.
Un statut special în cântecul istoric îl ocupă eroii mişcării de rezistenţă, care
sunt astfel recunoscuţi şi validaţi în faţa memoriei colective ca adevăraţii lideri ai
partizanilor bănăţeni: „Şi-aveau cu ei pe Uţă/ Iubitul lor domn,/Şi neputând puterea/
Să-l stingă de pe lume,/Rosteau cu glasul urei/Blestemându-i a lui nume/”; „Azi
plângem pe Spiru-frate, Ionescu şi Domoşnean,/Împuşcaţi pentru dreptate pe pământ
timişorean”; alţi luptători din munţi au rămas în versificaţii de mărimi variate: „ În
Poiana Şăuliţă/Stătea Trandă şi Puşchiţă,/ Stăteau pe buciumei//Cu cincizeci pe
lângă ei” sau „ Fus, Fus, Mitre Fus,/Multă armată ai mai distrus” ( Grozăvescu
Gheorghe, zis Mutu).
Una dintre cele mai expresive creaţii populare cu tematică istorică, întâlnită
pe parcursul cercetării pe teren, se numeşte Cântec de partizani, al cărui autor anonim
se remarcă nu doar printr-un talent sensibil, regăsit în profunzimea metaforelor : „
deznădejdea chinului”, „ strânge inima-n durerea lui”, „ jalea liniştii de-acum” sau
în dramatismul personificărilor: „luna gânditoare”, „ plâng doinele”, „luna plânge”,
ci şi prin capacitatea îmbinării elementelor naturale cu cele umane, obţinând un mesaj
concis al versurilor: „Trece luna gânditoare pe întinsele câmpii,/C-au intrat la
închisoare ai Banatului copii,/Şi în mersul ei alene pare-a plânge un tainic
drum,/Prin păduri şi prin poiene jalea liniştii de-acum./Plâng bătrânele cernite
deznădejdea chinului,/Plâng doinele lor iubite din codrii Semenicului.....” 9.
O temă comună creaţiilor populare, care se repetă sistematic în folclorul
rezistenţei, este cea a înfrăţirii cu natura, sugerată de regulă prin formula: „ Pădure,
soro pădure”. Trebuie precizat că această tematică, împreună cu cea tipic haiducească
a intrat în folclorul rezistenţei prin acele piese populare, unele dintre ele fiind
compilaţii a unor cântece populare cu rădăcini medievale, alese de cei fugiţi în codru
pentru a le fredona în puţinele lor momente de linişte. Codrul, dincolo de simplu
spaţiu geografic, prin prelucrarea artistică a elementelor naturale, capătă calităţi
figurative esenţiale, precum cea de complice („ Să nu mă spui la nime`,/C-am şăzut o
vară-n tine/Cu mândruţa lăngă mine”- Stepanescu Borca ) sau de spaţiu protector şi

312
ospitalier („Lasă-mă să mă spună frunza,/Că ea m-o ţânut umbra,/Lasă-mă să mă
spună pământul /Că el m-o ţânut aşternutul,/Lasă-mă să mă spună iarba/Că ea m-o
fost perina”- Stepanescu Borca).
Sentimentul solidarizării naturii este exprimat prin invocaţii repetitive, de
tipul: „Bradule, brăduţule” sau „ Mugur, mugurel”, care devin parteneri de dialog,
dar şi elemente de sprijin, colaboratori ai partizanilor din munţi: „Bradule, brăduţule,
lasă-ţi crengile în jos,/Să mă urc în vârful tău,/Să mă uit în satul meu,/Să văd casa şi
averea, /Copilaşii şi muierea” (Anculia Romulus, zis Miloi) sau chiar un intermediar
între nefericit şi divinitate: „Mugur, mugurel vino iar la noi/ Că ne-am săturat de
iarnă şi de greutăţi în ţară/ „Mugur, mugurel roagă-te la Dumnezeu/ Să ne aducă
primăvară şi linişte în ţară”(Ghimboaşă Ana). Convorbirea cu natura este folosită ca
pretext pentru dezvăluirea unor serioase probleme sociale contemporane, plastic
exprimate prin apelul la asocieri simbolice de tipul : iarnă- greutăţi sau primăvară-
linişte, a căror expresivitate se amplifică prin folosirea lor succesivă.
Dialogul imaginar este şi o cale de confesare, de eliberare a propriilor
frământări, dar şi un mod de expunere a pericolelor timpului, fiind cunoscut că „
mitologia populară absoarbe datele concrete ale prezentului, transfigurând pericole
imaginare, dar resimţite ca posibile, deoarece trecutul le confirmă”10. Astfel, alături
de motive tradiţionale, precum cel de trecere a timpului şi al sorţii, apare un altul de
actualitate, pustiul Bărăganului: „ La arat şi însămânţat/Frumos cucu o
cântat/Cântăm, cucule, mie,/Că de altu-an,/ Dumnezeu ştie./Vei câta şi la altu-an/Eu-
oi fi la Bărăgan/La Bărăgan eu-oi fi/De acolo nu-oi măi veni” (Mariţescu Cătălină).
Lirica despre şi din închisoare se axează în principal asupra vieţii
concentraţionare, însă secundar abordează subteme, precum pedeapsa grea şi injustă (
„Că mi-au dat temniţă grea,/Dar eu rău nu am făcut”; „Că n-am făcut la nima rău/Şî
m-o scos din satu’ meu”- Busuioc Iosif, zis Pârvan), soarta nefastă, între care poetul
anonim găseşte elemente de dependenţă : „ Mamă tu când m-ai făcut/Rea ursâtoare
am avut./Ursâtoare, ursâtoare,/Mă dusăşi la închisoare”( Lăzărescu Ioana, zisă
Butuloane). Tabloul vieţii în prizonierat este sfâşietor: „Unde nu-s rază de
soare,/Numai lanţe la picioare,/Şî lanţele-s ruginoase/Mâncă carnea de pe oase” (
Lăzărescu Ioana, zisă Butuloane). Autorul anonim nu este lipsit de talentul artistic,
întrucât el ştie cum să sugereze propria disperare şi să crească tensiunea psihologică a
compoziţiei sale, apelând succesiv la „Judecătorul pământesc”, invocând toate
argumentele care ar fi fost necesare pentru înduplecarea acestuia: „Domnule prim-
procuror,/Judecă-mă măi uşor,/Nu mă condamna să mor,/Nu-mi da ani de
închisoare/Că mi-s tânăr şi mă doare,/Am doi părinţi să-i îngrijesc/Ş-o mândruţă s-o
iubesc/Şî doi copii să mi-i cresc” ( Lăzărescu Ioana, zisă Butuloane) , iar apoi la
„Judecătorul ceresc” ca ultima şansă a dreptăţii: „Cobori,Doamne, pe pământ,/ Să
vezi maicili cum plâng,/Cobori, Doamne, fă dreptate,/Pentru cei condamnaţi la
moarte,/Că noi n-am făcut rău,/Pedeapsă grea am avut,/Mâncare ne da măsurată/Şî
bătaie zâua toată” ( Lăzărescu Ioana,zisă Butuloane) sau ca o putere capabilă să-i
îndulcească soarta: „Nu ştiu, Doamne, până când/Gura-mi cântă, ochii-mi
plâng,/Doamne, o nu ţi-i mai jăle/De tinereţile mele,/Că mi le petrec cu jăle,/Cu jăle
şi cu dor mare că le petrec la închisoare” ( Lăzărescu Ioana, zisă Butuloane).
Adaptat la specificul spaţiului concentraţionar, dialogul imaginar devine
modalitatea cea mai expresivă pentru descrierea vieţii din închisoare, de transmitere a

313
gândurilor dincolo de zidurile închisorii. Dintre versurile scrise în detenţie, şi culese
în timpul anchetei orale, cele mai rafinate şi tulburătoare, sunt cele dedicate
„Cenuşarului”, care în poezie devine „ambasadorul” deţinutului: „Oricine-ar fi, tu
spune-le-n surdină/Tot dorul meu de luptă şi lumină/Şi cum îmi chinui viaţa mea
amară/Între o ciorbă neagră şi-o ocară”11.
Un alt segment al creaţiei populare cercetate îl reprezintă compoziţiile a căror
tematică se referă la perioada exilului şi a muncii forţate. În lirica din şi despre
deportare se regăseşte motivul „ dubei neagre”, simbol al pierderii libertăţii şi al
înstrăinării: „Într-o zi de primăvară/Mă prinsără, mă legară/Şi în dubă mă
băgară/Mai erau legaţi ca mine/Plângeam cu lacrimi şi suspine/Am mers mult şi
ocolit”(Lăzărescu Ioana, zisă Butuloane). Maşina neagră îi transportă spre locuri de
muncă programată de stăpânire, unde omul este ţinut prizonier în condiţii nu doar
insalubre, dar şi înrobitoare :„ la canal ne-a oprit/Pe şantier în Valea Neagră/Nu m-
am mai întors degrabă”(...)/ „Numai praf şi fum se vede”(...)„Doamne mult am mai
lucrat/ Bătut, flămând şi însetoşat”(Lăzărescu Ioana, zisă Butuloane).
În repertoriul poeziei sociale din cadrul folclorului rezistenţei anticomuniste „
se pot plasa şi unele versificaţii...admirabil de inspirat intitulate Cântece necăjite, care
rezonează durerile unei vieţii şi ale unor vremuri” 12, aparţinând lui Ioan Stepanescu,
zis Ivănescu de la Rusca. Datorită adnotărilor finale aceste versuri pot fi clar fixate
cronologic, astfel că tabloul social descris de ţăranul-poet corespunde începutului
anilor `50, când societatea românească era zdrobitor de sfărâmată: „Români`s toţi la
închisoare/ Alţi`n codru la răcoare,/ Iar acas` care or rămas/ Numai chinuri şi necaz/
Şi cu lacrimi pe obraz/ Alţii acu’ benchetuiesc”, dovadă că puterea comunistă se
înstăpânise, iar mişcarea de rezistenţă era în declin.
Dacă prin tematică se încadrează, în mare parte, poeziei sociale, cel puţin prin
formă, Scrisoare către nepoţi, scrisă de acelaşi ţăran-poet din Rusca-Teregova,
corespunde scrierilor epistolare în versuri, autorul folosind la început formulări
specifice genului: „Iubiţii mei” şi la final „ Rămâneţi cu bine/Pân’ veniţi la mine/ Ion
Ivănescu”. Poezia epistolară se particularizează prin încărcătura şi concentraţia
mesajului. Astfel, încă de la început ea apare ca o scrisoare confesiv-testamentară
identificată după mărturisirea : „M-am pus acuma să vă scriu/Iubiţii mei/Cât mă sunt
pe lume viu/ Căci anii`s grei” , al cărei obiect de moştenire îl constituie o veritabilă
istorie contemporană de familie, pe care autorul devenit cronicar al propriei familii, îi
fixează şi anumite repere cronologice, motive pentru a descrie pătimirile vieţii
familiei sale, care într-un context generalizat devine exponentul unei categorii rurale
puternic persecutate în acei ani: „Cotă mare şi prigoane/Noi am suferit/Gata să
murim de foame/Şi târziu ne-am revenit./E mult de atuncea(1952)/Aproape m`am
zoitat,/Când porcii i`o luat la cotă/Şi noi n`am avut de tăiat”. Totodată, versurile sale
contribuie la reconstruirea unei societăţi măcinate de problemele cotidianului: „O fost
şi lipsă de bucace(hrană-n.n),/În Moldova eu m-am dus,/Să avem şi noi de
toace/Cucuruz şi păsui(fasole- n.n) am adus”. Din acest punct de vedere este
deosebit de relevantă data la care a fost aşternută pe hârtie Scrisoarea: 19 decembrie
1977, an în care omul obişnuit să simtă tot mai acut lipsurile materiale, ceea ce pentru
Ioan Stepanescu, zis Ivănescu, devine o provocare a memoriei, o reactivare a
„greutăţilor” unei vieţii de acum amplificate de „ greutatea bătrâneţei” şi a
conştientizării apropierii sfârşitului: „Văd că vine rândul meu”.

314
 În seria liricii dizidente, reprezentative pentru rezistenţa armată anticomunistă
din afara spaţiului concentraţionar, se regăsesc poeziile copiilor închinate tatălui aflat
la închisoare. În analiza acestor compoziţii infantile nu se poate face abstracţie de cel
puţin trei aspecte fundamentale: versurile fac parte din Jurnalul copiilor, ca o
componentă a Jurnalului colectiv al familiei lor13; încărcătura sufletească a copilului-
poet într-o zi cu semnificaţie religios-sărbătorească( ciclul sărbătorilor de iarnă),
legătura de rudenie a celor doi autori, care sunt fraţi.
Din această cauză versurile sunt organizate în două registre distincte, astfel că
în primul „drama pierderii tatălui este reactivată şi invocată în versificaţii specifice
cântecelor de jale”14: „Doamne, ce să mă fac eu/Că nu ştiu de tatăl meu,/Ce-o face şi
pe unde-o fi,/Şi când , Doamne, va veni./Doamne adă-mi-l odată/Ca să am şi eu
tată,/Să nu cresc fată săracă,/Trei ani de mult au trecut/Şi eu nu l-am măi văzut,/Că-s
trei ani şi jumătate/N-am primit nici o carte”(fiica, Stepanescu Elena)„Doamne,
Doamne, ce-ai lucrat/Făr` de tată ne-ai lăsat/Trei copii mici am rămas/Ca şi frunza
de măr uscat,/Ca şi puii cucului,/Şi cu frica orişicui./Zece ani de mult au trecut/De
când nu l-am mai văzut” ( fiul, Stepanescu Ianăş). Al doilea grup de versuri
reprezintă un imn, o laudă fiască adresată mai întâi tatălui aflat în închisoare: „
Inimioara rău mă doare/Că-i tăticu la închisoare/ Pentru neam, pentru
dreptate/Pentru sfânta libertate/Tatăl meu e închis departe/Pentru neam pentru
credinţă/Tatăl meu e în suferinţă” , iar mai apoi tatălui mort departe de casă:
„Inimioara rău se zbate,/Tata-i mort foarte departe/Pentru neam, pentru
dreptate,/Pentru sfânta libertate,/Dar eu nu l-oi mai uita” (Stepanescu Ianăş).
O altă formă a poeziei lirice, mai rar întâlnită în creaţia literară a rezistenţei
anticomuniste, este meditaţia, autorul încercând să găsească răspunsuri la propriile
frământări :„Când suntem osteniţi şi tânjim după odihnă,/Trebuie să muncim mai
departe,/Când suntem slăbiţi, trebuie să luptăm,/Când suntem descurajaţi, încă
trebuie să nădăjduim./În foc se căleşte oţelul şi omul în suferinţă/Suferinţa au fost
partea credincioşilor în toate timpurile,/Prin suferinţă şi credinţă la Biruinţă” ( Ioan
Stepanescu, zis Ivănescu )15.

DINTRE SPECIILE MULT MAI PUŢIN REGĂSITE ÎN FOLCLORUL

REZISTENŢEI ANTICOMUNISTE SUNT PARODIA, ANECDOTICA ŞI
EPIGRAMA.
O parodie apărută în anii colectivizării şi transmisă pe cale orală de la o
generaţie la alta, are o clară temă politică în consonanţă cu idealurile mişcării de
rezistenţă, în ea regăsindu-se şi unele dintre pshihozele vremii, precum venirea
americanilor sau colectivizarea : „Tatăl nostru care eşti la Moscova,/ Sfârşească-se
numele tău,/Vie împărăţia americană,/Facă-se voia germană,/Precum în America
/Aşa şi-n România,/Şi nu ne duce pe noi în colectiv/Şi ne scapă de comunişti”
(Schinteie Petru).
Anecdotica, cu siguranţă a avut o perioadă de înflorire în acei ani, cunoscând
capacitatea nativă a românului de „ a face haz de necaz”, dar trecerea anilor,
fragilitatea genului a dus, fie la pierderea unei părţi a acesteia, fie la suprapuneri sau
asimilări a acestoara de la o epocă istorică la alta: „ N-avem bani, n-avem mâncare/
Că-am făcut canal de foame/”| Ca să se care cu bărcuţa/ Nicolae şi Lenuţa”
(Ianoşiga Dumitru). Conţinutul anecdotelor contribuie atât la identificarea perioadei
în care au apărut, cât şi la problemele care frământau societatea. Ironia, persiflarea,

315
comicul de situaţie sunt doar câteva modalităţi prin care autorii anonimi exprimau
nemulţumirea faţă de regimul impus cu forţa de către sovietici: „ Merge o babă la
oraş şi vede o potrea(fotografie-n.n.) mare şi se opreşte şi să uită la potrea. Un domn
care trecea pe acolo, o vede pe babă că se uită aşa mirată la potrea, se opreşte şi zice
către ea: Maico, ăsta-i Stalin, care ne-o scăpat de nemţi, dar baba iut(repede-n.n.) îl
întreabă pe domn: O nu ar putea să ne scape şi de ruşi?!”. În alte situaţii autorii
anonimi reflectă legătura dintre regimul politic şi consecinţele sociale( cauza foametei
extinse din acei ani) : „ De când o plecat Mihai/ Nu-i nici pită, nici mălai.”
(Copăcianu Marta); „- Pâine, pâinică, de ce eşti aşa mică? Unde-i mama ta? - A
trecut în Rusia, dar la anu` care vine, mă ia mama şi pe mine” (Lăzărescu Ilie).
Răsturnarea valorilor tradiţionale, a ierahiei sociale a avut profunde implicaţii etice:
„Frunzuliţă bob năut/ Cobori, Doamne, pe pământ/ Vezi, comuniştii ce-au făcut/ Că
făcură din cai măgari/ Şi din ţâgani oameni mari”(Ghimboaşă Ana).
Unica epigrama întâlnită în timpul studiului a fost compusă în Bărăgan de
către un domiciliant obligatoriu, Alexandru Malmezir, fost student la arta dramatică,
deportat în Bărăgan la sfârşitul anilor `50. Malmezir o scrise pentru a fi dedicată unui
alt exilat al regimului comunist, preotul Alexandru Nicolici din Teregova: „ Aţi văzut
trecând pe stradă/ Un vârtej de praf pe aici?/ E-o rachetă, zice-o babă,/ Nu, e popa
Nicolici”( Speranţa Mărculescu).
Folclorul după 1990
Continuând tradiţia anterioară a seriei ţăranilor-scriitori, unii dintre locuitorii
satelor care au trăit intens în anii rezistenţei anticomuniste, au fost inspiraţi de
„miracolul” căderii regimului comunist , astfel încât au adus în actualitatea tematica
rezistenţei anticomuniste de la începuturile ei, a cotelor şi a colectivizării, de fapt
probleme care au afectat profund viaţa ţăranului şi au marcat-o ireversibil.
Dar dincolo de opresiunile de natură economică sau socială, cea mai greu de
suportat a fost suprimarea libertăţii de opinie: „ Multe le-am văzut/Şi nu mi-a
plăcut/Dar am tăcut/Căci de nu tăceam/ Rău mie-mi făceam”(Stepanescu Ioan, zis
Ivănescu), cea care îi iritase pe mulţi în anii instaurării comuniştilor la putere.
Creaţia lirică postdecembristă referitoare la anii rezistenţei anticomuniste reia
o bună parte din tematicile perioadei precedente, poate unele mai limpede conturate:
rezistenţă şi prigoană comunistă: „Prin munci grele şi durere/La care au fost
supuşi/Fii tăi cei mai de seamă/Prin închisori au fost duşi./ Toată floarea ta cea
mândră/Răsărită din popor, /A pierit fără de milă/În iadul chinurilor”(Groazăvescu
Simion, zis Roman); dragostea de ţară şi de libertate: „Astăzi după patruzeci de
ani/Libertatea iarăşi iese/Ca şi lava din vulcan./Se revarsă pretutindeni/Peste tine
ţara mea/Libertatea, bucuria,/Ce speram că le-om avea./ Căci uniţi cu mic cu
mare/Te slăvim cu toţi în cor,/Că eşti Tara noastră scumpă /De cântece şi de dor”
(Grozăvescu Simion, zis Roman); tematica exploatării sociale promovată de regim în
perioada anilor epocii lui Dej sugerată încă din titlu Ţăranu’ şi cota: „ Şî ţî s-o dat ca
răsplată/O cotă înfiorată,/Vrio 50 dă ani dă zâle/O fost vai ş-amar dă cine16 /Grâu’,
orzu’ şi ovăsu’,/Tu ai rămas numa cu chesu’,/Că unde ai trăierat/Numa paie ţi-o
lăsat...”şi reluată în a doua parte a epocii Ceauşescu: „Pentru o ghivetă nouă /Să duci
100 de ouă’/Şi pentru 5 saci dă ciment/Să duc porcu’ permanent”(Dragomir Ioan, zis
Nană).

316
 În concluzie se poate afirma că paraliteratura sau folclorul rezistenţei17,
raportat la contextul istoric în care s-a născut, are o valoare dublă: istorică şi culturală,
întrucât exprimă într-o formă poetică, literară, starea de spirit colectivă, momentele
dificile ale unui timp trăit direct, opinii, evaluări asupra evenimentelor care analizate
din perspectivă istorică oferă date complementare discursului istoric. Privite din
această perspectivă, creaţiile populare ale anilor regimului lui Dej au cu precădere
trăsăturile unei culturi dizidente, anticomuniste.

1
Artur Gorovei, Folclor şi Folcloristică, Ed. Hyperion, Chişinău, 1990, p. 21
2
XXX, Legende populare româneşti, Ed. Sport şi turism, Bucureşti, 1990, p. 10
3
sunt menţionate numele şi prenumele persoanelor de la care au fost culese
4
Din acest motiv martorii orali pot fi grupaţi în două categorii:
a) martorii orali- agenţi folclorici:
Bica Ion, zis Fâşce
Bica Simion
Copăcianu Marta
Ghimboaşă Ana
Grozăvescu Gheorghe, zis Mutu
Grozăvescu Simion, zis Roman
Ianoşiga Dumitru
Lăzărescu Ilie
Lăzărescu Ioana, zisă Butuloane
Mariţescu Cătălină
Speranţa Nicolici
Schinteie Petru
Stepanescu Borca
b) martorii orali- creatori de folclor
Dragomir Ioan, zis Nană
Stepanescu Elena
Ianăş Stepanescu
Stepanescu Ioan, zis Ivănescu
5
Formulă preluată din Caietul cu însemnări ale martorului Stepanescu Ioan zis Ivănescu
6
Nicolae Roşianu, Eseuri despre folclor, Ed. Univers, Bucureşti, 1981, p.119
7
Ibidem, p.110
8
Nicolae Roşianu, Op.cit., p. 114
9
A se citi în extenso în capitolul prezent la p. 524-525
10
XXX, Rezistenţa anticomunistă din Apuseni- Studii de istorie orală, Ed. Argonaut, 2003, p.143
11
A se citi continuarea în capitolul prezent la pag.
12
Ibidem, p.55
13
Doru Radosav, Biografie şi Istorie(sec.XX). Moş Ivănescu din Rusca, în AIO I/1998, Cluj –Napoca,
1999, p. 66
14
Ibidem, p.52
15
Versurile au fost scrise la 25 decembrie 1951, conform cu data consemnată în manuscrisul autorului
16
În text „ cine” se citeşte „ tine”
17
Vezi Capitolul VII din lucrarea prezentă – Folclorul rezistenţei anticomuniste şi imaginarul popular

317
 IMPACTUL REGIMULUI COMUNIST DIN
ROMÂNIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT.
FALSIFICAREA ISTORIEI
Zicu IONESCU, Piteşti, Romania

Î nvăţământul romanesc de toate gradele, era cunoscut în perioada

interbelica, drept unul dintre cele mai bune din " Europa,După 23 august
1944, comuniştii,fideli ocupantului sovietic,in cadrul campaniei de
distrugere" a elitelor intelectuale, au declanşat ofensiva de denigrare a celor mai
iluştri profesori universitari. Din păcate,s-au găsit si profesori universitari care si-au
calomniat colegii si studenţii.
Primul articol de atitudine, in ziarul "România Libera” din 2 septembrie
1944,1-a publicat profesorul Simion Stoilov, care recomanda reeducarea sufleteasca
si intelectuala". In acelaşi ziar, la 13 septembrie 1944, alt universitar, Eduard
Mezincescu, publica articolul "Epuraţia, mai iritai". La 21 septembrie 1944, in
articolul "Revizuiri necesare", profesorul Iorgu Iordan cerea "epurarea asasinilor"din
regimul trecut si demiterea rectorilor si decanilor din (universităţi. In aceeaşi zi, in
primul număr al ziarului "Scânteia' intr-un articol nesemnat, era demascat profesorul
Tudor Vianu, ca"filosof idealist, perimat", care ignora orizontul materialismului
dialectic" .După doua zile, "Scânteia'' demasca pe profesorul Gheorghe Brătianu,
scriind ca"locul acestui domn nu este In Blocul Naţional Democrat, ci alături de
agenţii hitlerişti si legionari*. El îşi permite sa calomnieze si sa provoace aliatul si
eliberatorul nostru". In aceeaşi zi, ziarul „România Libera” iniţia rubrica "denunţuri
de trădători" ,in care demasca pe procesorul Vintilă Mihăilescu, apoi venea rândul
profesorului Ion Petrovivi, care "a îndrumat mii de studenţi pe calea urii,a dezonoarei
si a morţii", După o săptămâna era demascat renumitul poet,filosof si profesor parcea
Vulcanescu. La 26 octombrie 1944,apărea un atac violent Împotriva Istoricului Petre
P«Panaitescu, continuat "Scanteia care scris ca"nu exista huligan mai fioros decât
el".Profesorul din las! Constantin Balmus s-a dedicat demascării lui P.P.Panaitescu si
a arheologului Radu Vulpe, apreciat "o nulitate intelectuala". Pentru proferarea
acestor calomnii, Constantin Balmus, în anul 1948 a ajuns membru al Academiei
R.P.R. si rector al Universităţii din Bucureşti. La 27 octombrie 1944 Scânteia îl
denunţa pe profesorul Constantin Radulescu-Motru, Preşedintele Academiei Romane.
In al doilea guvern prezidat de gen, Constantin Sănătescu, Ştefan Voitec a
fost numit ministru al Educaţiei Naţionale,rămas pe post pana la 3o decembrie 1947
si va îndeplini sarcina comunista de distrugere a învăţământului românesc prima
măsura luata a fost publicarea la 2 decembrie 1944, a listei de autori ale căror cărţii
erau interzise în şcoli şi universităţi, sau să fie vândute în librarii. Intre autorii
interzişi erau: Constantin C. Giurescu, Ion Lupas, Constantin Radulescu-Motru,
Simion Mehedenţi, P.P. Panaitescu, Ion Petrovici, Dumitru Caracostea şi Traian
Braileanu.

318
 La 10 ianuarie I945 Scanteia cerea îndepărtarea de la catedra a profesorilor
Istrate P Micescu, Erwin Antonescu si Radu Meitani de la Facultatea de Drept din
Bucureşti. La 22 martie 1945 a fost arestat profesorul Onisifor Ghibu din Cluj si
internat in Lagărul Caracal, sub învinuirea de manifestări naţionaliste si antisovietice,
a fost exclus din universitate şi din Academia Romana, si toate lucrările i-au fost
incluse in listele de publicaţii interzise.
La 13 februarie 1945, un grup de profesori universitari acuzau guvern condus
de gen. Nicolae Radescu de nerespectarea obligaţiilor asumate in Convenţia de
Armistiţiu, nepedepsirea. criminalilor de război s.a. si cereai instalarea imediata a
unui guvern democrat .Printre ei se aflau: Constanţin I.Parhon, Traian Savulescu,
Mihail Roller, Petre Constantinescu-Iasi, Andrei Oţetea, Dumitru Bagdazar, Eduard
Mezincescu, Grigore Moisil s.a. După instalarea guvernului Petru Groza, au fost.
îndepărtate din Învăţământul superior toate personalităţile care nu prezentau o
certitudine de devotament si de servilism fata de regimul comunist.
In paralel cu epurarea elitelor universitare,comuniştii au creat un sistem de
învăţământ propriu. La II martie 1-9 4 5; s-a inaugurat Universitatea Muncitoreasca
''Ştefan Gheorghiu" in Bucureşti, rector fiind Barbu Lazăreanu.
La Început erau 100 cursanţi, proveniţi din muncitori, ţărani si mici
intelectuali, foşti activişti. Tema epurării in învăţământ era continuata in 1946 de
Gheorghe Călinescu, care scria in Scanteia: "Nu s-a făcut tot ce trebuie făcut in sensul
purificării de care era si este absoluta nevoe", Constantin I. Parhon era si mai
categoric si declara: "Epurarea nu ar trebui sa înceteze vreodată. Învăţământul
universitar trebuie îndeaproape controlat".
La 18,mai 1946 a avut loc o Conferinţa Interministeriale la care a " participat
Petru Groza si ministru de Interne Teohari Georgescu,interesai de atmosfera din
universităţi Citam din declaraţia lui Petru Groza;"Suntem nevoiţi sa luam masuri
drastice Împotriva acelora care tulbura liniştea, sa Înceteze orice manifestaţie politica
duşmănoasa U. .Sovietice si regimului actual,»,Cei vinovaţi vor fi trimişi la plimbare
sau in colonii de munca. învăţământul romanesc intra in lunga sa agonie. După zeci
de, ani s-a aflat ca la 2 iunie 1947 N.K.V.D.-ul a emis directive secrete privind
organizarea postbelica a statelor europene din orbita .sovietica, expuse in 45 de
capitole. Redăm directiva nr. 35, care vizează învăţământul din şcolile elementare, de
specialitate,dar mai ales din facultăţi, trebuie sa fie înlăturaţi profesorii de valoare,
care se bucura de popularitate. Locurile lor trebuie sa fie ocupate de oameni numiţi de
noi,având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Sa se analizeze diferenţele dintre
materii, sa fie redusa cantitatea de material documentar, iar la licee sa se oprească
predarea limbilor latină şi greaca veche, a filosofici generale, a logicii si a geneticii.
In manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut sa
servească binele tarii. Se va insista pe lăcomia si răutatea oricărui rege, pe efectul
nefast al monarhiei si pe lupta poporului asuprit. In şcolile de specialitate trebuie
introdusa specialitatea îngusta".
Comuniştii romani au aplicat aceste directive cu exces de zel,in anul 1948,
după abdicarea forţată a Regelui Mihai, ultimul obstacol în calea comunităţii totale a
României. La 3 august 1948, prin Decretul nr»I?5, s-a decis reformarea
invatamantului de toate gradele, după modelul sovietic. Unul din scopurile reformei
era crearea unei bariere in promovarea descendenţilor duşmanilor de clasa" la
instruire superioara si la funcţii de conducere,Durata studiilor medii a fost redusa de

319
la 12 la 10 ani, religia si limbile străine au fost scoase din programele şcolare si s-ai
introdus ca materii obligatorii de studia - limba rusa si marxismul. Cursul scurt de
istorie al Partidului Comunist(bolşevic) editat de Stalin si marxismul erau prevăzute
la examenul absolvenţilor de studii superioare. Şcolile confesionale au fost
desfiinţate si mii de cadre didactice au fost excluse din invatamant din considerente
politice.
La 1 septembrie 1949, urmare a Ordinului Ministerilui Instrucţiunii Publice
nr. 142730, numai in oraşul Campulung-Muscel au fost "epuraţi" 27 învăţători si
profesori.
La examenul de admitere în şcolile de toate gradele,aveau prioritate copiii de
muncitori, ţărani săraci, mici funcţionari si meseriaşi din cooperative. Copiii de
"chiaburi" erau îndrumaţi la şcolile de meserii, iar copiii "criminalilor de război,
spioni, trădători sau fugiţi din tara, nu erau admişi in clasele V-VIII,in scoli medii si,
universităţi .Pentru tinerii care voiau sa studieze, se cerea certificat, preşedintele
Sfatului Raional sau Orăşenesc, in care se menţiona originea sa sociala",Ca urmare,
fiii de chiaburi, industriaşi, comercianţi si alţi exploatatori", nu aveau acces la
învăţătura. Pentru a li se pierde urma, mii de familii au părăsit localitatea de domiciliu
sau si-au înfiat copiii, pentru schimbarea numelui.
O lovitura de gratie data învăţământului ,culturii si ştiinţei,a fost desfiinţarea
Academiei Romane,prin Decretul nr.78 din 9 iunie 1948 si transformare in Academia
R.P.R.,subordonata guvernului. Majoritatea academicienilor aleşi pentru merite
excepţionale,au fost excluşi din Noua Academie si arestaţi. Locul lor a fost ocupat de
intelectuali de mana doua, comunişti sau obedienţi ai .regimului"democrat popular",
Geo Dumitrescu numea Academia Romana "Cuib penibil de reacţionarism si
senilitate".
In noaptea de 5/8 mai 1950, au fost arestaţi 83 iluştri intelectuali, intre care 22
foşti membri ai Academiei Romane, au fost întemniţat in Puşcăria Sighet, unde mulţi
au fost exterminaţi.
Pentru a creste numărul posesorilor de diplome, comuniştii au înfiinţat
învăţământul seral si fără frecventa, promovarea fiind o simpla formalitate. Profesorii
nu lăsau corigenţi sau repetenţi, pentru a nu fi apreciaţi de inspectori, ca incompetenţi
profesional.
... procesul de educaţie si învăţământ în spiritul marxismului, ateismului si
cultul personalităţilor politice, s-a practicat in şcolile de toate gradele si de copii, din
vremea lui Stalin, pana la căderea lui Ceauşescu. Pana in anul l954, copii colindau cu
toteaua împodobită cu poza lui Stalin, in locul scenei cu"Naşterea Mântuitorului",
care era omagiat si in textul colindului .Copiii din grădiniţe îi sondau pe dictator
numindu-l"Tata Ceauşescu". In seara de Vinerea Mare, când in biserici se intona
Prohodul-si in Noaptea învierii, in licee se organizau serate dansante. Cazurile de
neconformism erau criticate si sancţionate. Se citează cazul întâi elev din scoală
primara care a fost pălmuit de învăţător, pentru ca n-a plâns la moartea lui Stalin.
Învăţământul romanesc a fost văduvit in mod brutal prin cenzurarea a mii de
cărţi si reviste de istorie si de literatura, interzise prin Legea nr.346 din 2 mai 1946,28
autori romani si 27 autori străini erau proscrişi, operele lor fiind scoase din biblioteci
si din librarii. Campania de cenzurare a continuat si pana la 1 mai 1948 au fost
interzis 8.438 titluri, intre care Vasile Alecsandri Mihai Eminescu, I.L. Caragiale,
George Coşbuc, Ion Creanga Octavian Goga, M. Iorga, Cântecele patriotice,

320
Deşteaptă-te romane, Hora Unirii, Pe-al nostru Steag, Tricolorul, fiind deasemenea
interzise si intonarea lor era pedepsita cu 3-5 ani detenţie.
FALSIFICAREA ISTORIEI NEAMULUI: Au trecut 160 de ani de când
Mihai1 Kogălniceanu afirma la Academia Mihaileanu din Iaşi:"Istoria trebuie sa
.fie,după Biblie,cartea de căpetenie a popoarelor si a fiestecărui om,ca sa „afle in ea
reguli de purtare,sfat la Îndoielile sale, învăţătura la neştiinţa sa, indemn la slava si la
fapta buna. Istoria scoate din morminte pe strămoşii noştri si ni-i înfăţişează ca vii
înaintea ochilor, cu toate virtuţile, cu toate năravurile si cu toate patimile lor.
In seria manualelor şcolare, exista multe cu o nota comuna generala, care pot
fi împrumutate de la un popor la altul, ca fizica, chimia, matematica s.a. Fiecare popor
are un manual unicat, imposibil de împrumutat, manualul istoriei sale. El este cartea
de identitate proprie fiecărui popor cartea de vizita cu care se prezintă în fata lumii.
Comuniştii erau interesaţi sa anuleze identitatea naţionala a popoarelor subjugare in
general si a României in special, fiind "o insula latina in Ochiul slav". Cosmeticianul
acestei acţiuni draconice a fost Mihail Roller, evreu şcolit la Moscova, ajutat de alţi
iluştri necunoscuţi, unii cu nume de împrumut. In toamna anului 1947, istoricul "de
curte a publicat ediţia I-a a "istoriei si Istoria R.P.S., manual unic pentru învăţământ
mediu. In introducere el afirma ca adevărata istorie poate fi alcătuită numai pe baza
învăţăturii lui Marx, Engels, Lenin si Stalin. Istoria lui Roller conţine sute de falsuri.
grosolane, având documentaţia de baza minciuna. Citam părerea autorului despre
propria carte in prefaţa la prima ediţie din septembrie 1947: "Istoria de fata se
deosebeşte structural de istoriile scrise pana azi, prin concepţia si metoda ştiinţifica
care-i sta la baza. Ne-am călăuzit după învăţătura lui Ilici Stalin si in analele
problemelor am avut ca baza hotărârile C.C. al P.M.R., articolele Tov. Gh. Ghiorghiu
Dej si ale altor conducători ai Partidului... Sfătuim pe elevi sa înfrunte greutăţile,
inerente, unei noi înfăţişări a Istoriei tarii" prima ediţie a fost revizuita in 1950 la
Moscova. De reţinut rapiditatea cu care a fost elaborat acel manual, la doi ani si
jumătate după instalarea primului guvern comunist. Tirajul falsei istorii a fost imens,
după opt luni apăruse a patra ediţie. Vom reda câteva falsuri si omisiuni flagrante din
ediţia apăruta, in 1952. Nu sancţionează ca 19/31 iulie 1877 marele duce Nicolae al
Rusiei a cerut telegrafic ajutorul Armatei Romane in bătălia pentru cucerirea Plevnei,
declarând ca turcii ne prăpădesc"..
In ianuarie 1918, guvernul reacţionar roman a atacat armatele Republicii
Sovietice si a ocupat Basarabia. Răpirea Basarabiei s-a făcut în baza înţelegerii cu
Germania si a Comandamentului Aliat. Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie
1918 a fost total bagatelizata de Roller. Scrie numai ca "Conducătorii Partidului Naţional
Roman, prezidat de Iuliu Maniu, au hotărât sa transforme Transilvania într-o feuda
proprie".In schimb, sunt redate amănunte de la congresele Partidului comunist din
România, luptele comuniştilor romani in războiul civil din Spania, grevele muncitorilor
comunişti din România si nici-o vorba despre tratatul secret dintre Hitler si Stalin, semnat
la 23 August 1939, nici despre ultimatul sovietic din 27 iunie 1940, dat guvernului roman
pentru dedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord. El afirma ca la 27 iunie 1940, in urma
unei înţelegeri intre guvernele sovietic si roman Basarabia si Nordul Bucovinei au fost
eliberate si astfel s-a lichidat conflictul teritorial dintre cele doua guverne,care se născuse
in urma intervenţiei contrarevoluţionare a armatei romane împotriva statului sovietic la
1918". Numai in acest paragraf, Roller a comis sase falsuri: 1. n-a existat nici, o înţelegere
intre cele doua guverne, 2- Basarabia si Bucovina de Nord n-au fost eliberate, ci ocupate

321
prin forţa, 3- n-a existat conflict teritorial, ci Basarabia a fost răpita de la Tara Moldovei
în 1912, iar Bucovina de Nord n-a fost niciodată sub stăpânire ruseasca, 4-conflictul n-a
fost guvernamental, ci naţional, 5-conflictul nu data din 1918, ci din 1812 si 6-in 1918
armata romana a intrat in Basarabia la chemarea Sfatului Tarii de la Chişinău, care votase
revenirea la România, n-a intervenit contrarevoluţionar împotriva statului sovietic Roller
afirma ca prevăzute in Convenţia de Armistiţiu romano-sovietica pentru distrugerile
provocate de armata romana, pe teritoriul Uniunii sovietice, erau minime, si generoase. In
continuare , scrie ca după 6 martie 1945, prin acordul de la Moscova, guvernul sovietic a
renunţat la jumătate din suma prevăzuta si în vara anului 1948, a renunţat si la jumătate
din suma rămasa de plata. Dania de război a României către Uniunea Sovietică fixata la
200.000 dolari, a fost plătită înzecit de comuniştii români, pentru promovarea si
susţinerea lor in funcţii. Conform unui raport al Senatului S.U.A. până în luna iulie a
anului 1946, sumele plătite de guvernul roman drept datorii de război Uniunii Sovietice,
depăşiseră doua miliarde dolari.
Amintind de etatizarea Băncii Nationale a României, istoricul comunist aprecia
ca "devenita Banca de Stat, nu mai era un element de spoliere si de opresiune, ca in
timpul regimului burgbezo-mosieresc". El definea Planul Marshall "un mijloc de
subjugare economica si politică a tarilor europene, de paralizare a industriei lor si de
desfiinţare a suveranităţii lor", iar monarhia o forma neostenita din timpurile întunecate
ale Evului Mediu urâta de popor, forma de Stat care constituia o mare piedica in drumul
dezvoltării revoluţionare a României".
Exemplele de falsuri, omisiuni si minciuni ar umple zeci de pagini. Cat de mult
rău a produs acest manual e greu de evaluat, prin manipulări a multe milioane de şcolari,
cu informaţii măsluite. Ne întrebam cum intelectuali ca Tudor Arghezi au îndrăznit sa
declare ca "Istoria lui Rolls e mai valoroasa decât Biblia".
Pentru voluminoasa sa opera (ultima ediţie avea 782 de pagini, Mihail Roller a
ajuns membru al Academiei R.P.R., până când Gheorghiu-Dej a aflat ca istoricul său de
casă a dat peste nişte documente privitoare la greva ceferiştilor din 1933, care dovedeau
ca Dej ar fi fost in buna armonie cu Siguranţa burgheza, mai exact, agentul ei. Când Dej
l-a chemat in cabinetul sau de ilustru academician, falsurile enunţate de el au vieţuit si
după dispariţia lui, cu unele retuşuri.
In anii după 1989 au apărut alţi ralieri, care, falsifica "evenimentele din
decembrie 1989, manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti, si mineriada"
din 13-15 iunie 1990. Regimul comunist s-a prăbuşit, dar vinovaţii principali n-au fost
pedepsiţi, ceea ce" l-a îndreptat pe Alexander Soljeniţân să enunţe un avertisment:
"Comunismul a căzut dar n-a fost demolat. Să fim atenţi să nu fim striviţi sub
dărâmăturile lui".

BIBLIOGRAFIE:
1. Adina Berciu, Maria Petre, Ofensiva comunismului împotriva învăţământului universitar 1944-1945,
Repere Istorice, pag.6-9.
2. Zicu Ionescu, Remus Gasskss Petre Cirstea, Martiri argeşeni si musceleni, 1939-l989, Ed. Tiparg
Piteşti, 2oo6, pag.157-161...
3. Ştefan Ion, Represiune si rezistenta in invatamantul romanesc, PERT, 2oo5, pag.l76-l81.
4. Petre Popescu-Gogan, Tragedia de la Sighet si Academia Romana, Rev. Memoria nr.36-37, 2001,-
,pag.122-151.
5. Zicu Ionescu, Gândirea interzisa. Cenzura comunista, PERT 2005, pag.193,
6. Banu Radulescu Manual de istorie sovieto-roman.,"Rev, Memoria nr. 11, 1994,pag.97-105.
7. Banu Radulescu.

322
 BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN TIMPUL
REGIMULUI COMUNIST
Zicu IONESCU, Piteşti, România

C ei patru „dascăli ai comunismului”,care in final au rămas trei,au fost atei si au

numit religia opiul popoarelor. Ca urmare,regimurile comuniste au aplicat
un plan diabolic de persecuţie s cultelor religioase, fiindcă reprezentau un
adversar redutabil inumanei filozofii comuniste. Slujitorii cultelor au fost şantajaţi, urmăriţi arestaţi,
surghiuniţi, condamnaţi, deportaţi si mulţi exterminaţi. Lăcaşurile de cult au fost desfiinţate, translate,
folosite pentru activităţi degradante sau dărâmate.
La 30 decembrie 1947,când Regele Mihai a fost forţat sa abdice, ultimul obstacol împotriva
comunitarii României, a început acţiunea de opresiune împotriva cultelor religioase.
La 2 iunie 1947, N.K.V.D.-ul a emis directivele secrete privind organizarea postbelica a
statelor europene satelite Moscovei, in 45 capitole. Citam capitolul 34,privitor la religie „Trebuie
acordata o atenţie deosebita bisericilor. Activitatea cultural-educativa trebuie astfel dirijata ,să rezulte
o antipatie generala împotriva acestora. E necesar sa fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti,
arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase si al ceremoniilor de
înmormântare.1
Campania opresiva a început cu arestarea clericilor,pentru fapte săvârşite înainte de august
1944,pentru care îşi ispăşiseră anii de condamnare, în timpul procesului intentat lui Iuliu Maniu in
toamna anului 1947, mulţi preoţi au fost arestaţi, sub învinuirea ca au refuzat sa înfiereze de la altar,
pe ilustru om politic ţărănist. Preluând modelul sovietic, s-a trecut la organizarea ierarhiei Bisericii
Ortodoxe, prin acte normative. La 20 aprilie 1945 a fost desfiinţată Mitropolia Olteniei. Prin Legea
166 din 1947,s-a decis pensionarea clerului la vârsta de 70 de ani.2
La 27 martie 1948 a decedat Patriarhul Nicodim, se pare otrăvit, pentru că a refuzat să facă
parte dintr-un Consiliu de Conducere al Statului, după abdicarea regelui Minai. Justinian Marina, cel
care l-a ascuns pe Gheorghiu-Dej după evadarea din lagărul Tg.Jiu, a devenit patriarh.
La Adunarea Panortodoxa de la Moscova din Iulie 1948,s-a hotărât ofensiva Bisericilor
Catolice si Greco-Catolice, prin denunţarea Concprodatului cu Vaticanul.
Prin Decretul 177 din 4 august 1948,a fost modificata Legea Cultelor Religioase din 1928,
care garanta libertatea si protecţia pentru toate cultele. Articolele 6 şi 7, prevedeau ca religia practicată
trebuie sa fie in armonie cu Constituţia, securitatea internă, ordinea publică şi moralitatea generală.
Articolul 13 prevedea ca recunoaşterea legala a unui cult religios putea fi revocata ori de câte ori se
considera justificată.
Conform Articolul - 32, preoţii cu „atitudini antidemocratice” puteau fi lipsiţi da salariul asigurat de Stat.
Alegerea episcopilor era sub controlul Statului si cea mai mare parte a proprietăţilor cultelor
religioase au fost naţionalizate. Până in prezent Legea cultelor religioase nu a fost modificată. Prin
Ordinul 948 din 22 august 1848sa fost desfiinţată Episcopia Armatei. Prin Dscretul358 din 1
decembrie 1948,Biserica Greco-catolică a fost desfiinţată, deşi dispunea de 2.438 lăcaşuri de cult, o
mitropolie, 3 Academii Teologice si mai multe şcoli secundare, care au trecut in patrimoniu B.O.R.
Circa 1,700 preoţi greco-catolici au fost întemniţaţi, pentru că au refuzat să treacă la ortodoxism. Mulţi

323
au preferat martirajul in puşcării. Bilanţul clerului creştin exterminat in perioada comunista arată
următoarele cifre: 4 înalţi prelaţi si 157 preoţi ortodocşi, 4 episcopi, 25 preoţi catolici, 7 episcopi si 18
preoţi greco-catolici.
- Faţă de Biserica Ortodoxă, opresiunea a fost mai lenta. S-a început cu înlocuirea lui Moş
Crăciun cu Moş Gerilă, Crăciunul, Anul Nou si Boboteaza erau numite sărbători de iarna si erau zile
lucrătoare. Au modificat textul colindelor si scena Naşterii Domnului de pe Steaua cu care colindau
copiii, era înlocuita cu chipul lui Stalin. In timpul anchetelor in arest a deţinuţilor politici se
proferau blasfemii la adresa lui Hristos si a Fecioarei Maria, ca si in acţiunea criminală de reeducare
prin tortura.
- Apogeul prigonirii B.O.R. s-a decis prin Decretul 410 din 19 noiembrie 1959, care a
reglementat regimul mănăstirilor din R.P.R. Din cele 265 mănăstiri si schituri, 42 au fost desfiinţate,
mutate ori desacralizate prin utilizări dezonorante. Alte 13 au fost locuri de surghiun pentru înalţi
prelaţi. Din cei aproximativ 7.500 vieţuitori in mănăstiri si schituri, au mai puţin de o treime. Mai mult
de 5.000 călugări si maici au fost alungaţi din chilii, de obicei noaptea, cu ajutorul armatei si al miliţiei.
Mulţi au fost arestaţi si condamnaţi abuziv, uneori pentru „port ilegal de uniforma”. Numărul slujitorilor
ortodocşi deţinuţi in puşcăriile comuniste ar fi cel puţin 2.398, dintre care 213 au fost exterminaţi, unii
aruncaţi in gropi comune, fără cruci.
- Patriarhul Justinian a protestat împotriva Decretului 410, care prevedea si că în monahism
puteau intra numai bărbaţii care au împlinit vârsta de 55 de ani si femeile, după vârsta de 5o de ani.
Pentru actul sau de curaj i s-a fixat domiciliu obligatoriu timp de şase luni la Schitul Dragoslavele
din judeţul Argeş.3
In primi ani de regim comunist, 18 ierarhi ortodocşi au fost scoşi din scaun prin măsuri anticanoniceşti au
murit în împrejurări suspecte, neelucidate. Dintre aceştia amintim mitropoliţii Visarion Puiu-Bucovina,
Efrem Enachescu-Basarabia, Nifon Chiveanu-01tenia şi Irineu Mihălcescu-Moldova. La 7 noiembrie ".
Patriarhul Teoctist, recunoştea la Universitatea Catolica din Liublin in perioada comunista peste 20
de ierarhi ai B.O.R. au fost scoşi din scaunele chiriarhale.4
In vara anului 1947,Patriarhul Nicodim a fost obligat sa se retragă la Mănăstirea
Neamţ sub supraveghere stricta, după vizita ia Bucureşti a Patriarhului Alexei al Moscovei
si a murit la 27 februarie 1948, "otrăvit". După Cicerone Ioniţoiu si "asasinat", după Sergiu
Grossu. Lichidarea sa s-a comis după ce s-a opus ca bisericile romane din exil sa fie afiliate
Patriarhiei Moscovei. 5
Pentru recluziunea monastică a ierarhilor ortodocşi depuşi din scaun, s-au folosit 13
mănăstiri si 3 schituri, între care Căldăruşani, Cernica, Neamţ, Cozia, Curtea de Argeş şi
Dragoslavele din judeţul Argeş. Unii autori nu menţionează mănăstirile locuri de surghiun
si nici toate lăcaşuri de cult desfiinţate de comunişti.6
Pentru a aprecia impactul opresiunii comuniste împotriva clerului, relatam faptul ca
în 1945, în fostele barăci germane de lângă Cimitirul Sf. Gheorghe din Piteşti, erau
încarceraţi circa 70 preoţi din judeţul Argeş. 7
Enumerăm mănăstirile si schiturile mai importante desfiinţate de regimul comunist si
redeschise după anul 1990.8
- Mănăstirea Sf. Ana din Cosova, ctitorita de Pamfil Şeicaru, de maici, transformată
în hotel şi restaurant pentru activiştii comunişti. In Sfântul Altar era barul.
- Peştera Sfatului Andrei, din comuna Ion Corvin din judeţul Constanta, Turla
bisericii a fost dărâmată de artileria sovietica in august 1944 si ulterior a fost staul de oi.
- Mănăstirea Bascovele din comuna Cotmeana judeţul Argeş, de maici, ctitorită de
Şerban Cantacuzino în anul 1695, monument istoric, devenită azil de bătrâni.
- Mănăstirea Ciocanu din comuna Bughea de Jos judeţul Argeş, de călugări zidita la
Începutul secolului 16.

324
 - Mănăstirea Cotmeana din judeţul Argeş, de călugări, Ctitorita in anii 1387-1389 de
Radu I si fiii săi, Dan I si Mircea cel Bătrân, de călugări, monument istoric, are cel mai
vechi clopot din Tara Romanescă.
- Mănăstirea Durau , jud. Neamţ, din secolul 17, de călugări, pictată de Nicolae Tonita. In
1964 comuniştii au dărâmat 24 de case ale călugărilor si au construit vile pentru activiştii
de partid.
- Mănăstirea Hodos-bodrog, jud. Arad de călugări,atestata in anul 1177.-
- Mănăstirea Humor, judeţul Suceava, de maici,zidita in 1530. Turnul clopotniţei ridicat
in 1641 de Vasile Lupu . Monument U .N . E . S. C.O.
- Mănăstirea Pangarati, judetul Neamţ, de călugări. Prima biserica ridicata in timpul lui
Ştefan cel Mare, cea de azi, ctitorita de Alexandru Lăpuşneanu.
Din anul 1956, Staţiunea de Cercetări Biologice si in anul 1984 a devenit Depozit de Plante Medicinale
si s-a ruinat.
- Mănăstirea Râmeţi, judeţul Alba, de maici, monument istoric, atestat în anul 1214, transformată in
cabana turistica. Redeschisa in 1992, după ce maicile au construit o cabana pe care au predat-o Statului.
- Mănăstirea Secu, judeţul Neamţ, de călugări, ctitorită in anul 1602, de Nestor Ureche, tatăl
cronicarului Grigore Ureche. In vara anului 1962 în trapeza mănăstirii pădurarii chefuiau cu femei, zidul si
porţile de la intrarea în curte erau dărâmate. Din cei peste lOO călugări mai erau trei unul cu cheile
sfântului lăcaş, unul foarte bătrân si cocoşat si al treilea trăgea sa moară. 9
- Mănăstirea Slănic, judeţul Argeş, de calugări, din timpul lui Vlad Tepes.
- Mănăstirea Văleni, comuna Salatruc judeţul Argeş, de maici, atestată în anul 1691. Sub comunişti
a fost Scoală de copii handicapaţi, care au distrus totul şi oasele morţilor din gropniţa au fost aruncate.
- Mănăstirea Vladimireşti, judeţul Galaţi, în anul 1958 erau 318 vieţuitoare. Devenita Cămin de copii
handicapaţi, care au distrus picturile si au spart masa din sfântul altar. Cimitirul maicilor a fost arat.
- Biserica din lemn din comuna Alba judeţul Alba, adusa la necropola familiei Brătianu in satul
Florica judeţul Argeş, a fost mutata la Olăneşti judeţul Vâlcea.
- Biserica din lemn din comuna Lueriu judeţul Mureş, adusa de Regina Maria la Castelul Bran si
folosită ca paraclis regal, in 1958 a fost dusa in satul Cricon comuna Urlaţi judeţul Prahova,
- Biserica de lemn din comuna Maioreşti judeţul Mureş, adusă de Regele Carol al II-lea în anul
1934 la Stâna Sf. Ana din Munţii Bucegi a fost dusă la Techirghiol in anul 1951.
In total au fost afectate 42 de mănăstiri, schituri si bisericidin prima etapa a opresiunii.
Biserica Sf. Nicolae cu Ceas din Piteşti a fost dărâmată in iulie 1982 urmare H.C.M.387 din 23
aprilie 1962, semnat de Primul Ministru Ion Gheorghe (de ziua lui onomastica). Zidita la începutul secolului
18, fosta Catedrala a oraşului, Sfântul lăcaş amintea de Regele Carol I, care după victoria de la Plevna,
asistase în acea biserică la primul Te-Deum al României Independente şi-i donase un valoros
candelabru.10
Ca excepţie, Mănăstirea Ostrov din Călimăneşti judeţul Vâlcea, aflata pe o insulă in Râul Olt, ctitorita
de Neagoe Basarab in anul 1520, a fost ridicata câţiva metri, sa nu fie acoperita de lacul de acumulare, ca
cea din Lacul Cinciş din judeţul Hunedoara.
In anii 80, când paranoia dictatorului s-a agravat, în Bucureşti au fost demolate 20 biserici, mănăstiri, şi
capele au fost mutate si ascunse între blocuri de locuinţe, pentru a construi clădirea faraonica, denumită
„Casa Poporului” şi Bulevadul „Victoria Socialismului” . S-a invocat sistematizarea, dar şapte sfinte lăcaşuri nu
erau in zona Vacaresti Cotroceni, Enei, Sf. Vineri-Herasca, Sf. Spiridon Vechi, Pantelimon si Doamna Oltea.
Amintim lăcaşurile ortodoxe dam Bucureşti, demolate in Anii 1977-1987.
- Biserica Sf. Nicolae-Crângaşi, ctitoria lui Mircea Ciobanu 1554-1564, demolata in
S886, odată cu cimitirul.
- Biserica Sf. Vineri-Herasca, din secolul 16, demolata vineri 19 iunie 1987

325
 - Mănăstirea Cotroceni, ctitoria lui Şerban Cantacuzino in 1679, demolata În 1984.
- Biserica Sf. Nicolae din Sârbi, din 1639, demolata in 1985.
- Biserica Sf. Nicolae Jitniţa, din 1585-1590, demolata in 1986.
- Biserica Enei, din 1611, demolata in 1977.
- Mănăstirea Văcăreşti, ctitorita de Nicolae Mavrocordat Constantin in 1715-1722,
demolata în anii 1985-1986.
- Biserica Spiridon Vechi, din secolul 17, ctitorita de Constantin Mavro-
cordat, demolata in 198 7
- M ă năstirea Spital Sf. Pantelimon, ctitorita de Grigore II Ghica în 1673, demolata in
1985.
- Biserica Izvor, din 1785, demolata in 1984.
- Biserica Sf. Treime-Dudesti, din 1804, demolata in 1987,
- Capela Institutului de Medicină Legală Mina Minovici, din 1890, demolata in
1985.
- Biserica Spirea-Veche, din 1765, demolata in 1984 prin dinamitare
- Biserica Gherghiceanu demolata in 1984,
- Capela Buna Vestire-Rahova, demolata in 1981
- Biserica Doamna Oltea, demolata în 1986.
- Biserica Bradu-Staicu, din 1650 ?,demolata in 1987
- Capela Grângaşi II, demolata in 1982
- Biserica Sf. Nicolae-Alba din Postăvari, din 1400 + ,demolata in 1984
- Biserica Adormirea Precistei—Olteni, din 1722, demolata in 1987
- Numim si bisericile din Bucureşti translată în aceeaşi perioada nefasta.
- Biserica Sf. Nicolae a Mănăstirii Mihai Vodă, din 1591, mutata in 1985, la 289 m.
distanta.
- Biserica Olari, din 1758, mutata in 1983,
- Biserica Sf. Stefan-Cuibu cu Barza,din 1760 mutata in 1988
- Biserica Sf. Ioan-Nou, din 1766, mutata in 1986,
- Biserica Buna Vestire a Schitului Maicilor, din 1726, mutata în 1982.
- Biserica Sf. Ilie-Rahova, din 1828, mutata in 1984,
- Biserica Sf. Gheorghe Capra, din 1877, mutata in 1986.11

Datorita unor arhitecţi si istorici curajoşi au fost salvate unele picturi in fresca si
sculpturi in piatra, ca ancadramente dă uşi si ferestre, coloane si capiteluri, pisaniile, majoritatea
sparte, mai ales de la Mănăstirea Văcăreşti si au fost duse in parcul Palatului Mogoşoaia. Dar cea mai
mare parte a frescelor, amestecate cu moloz, au fost duse la groapa de gunoi.12
După anul 1990,o parte din sculpturile In piatra si pietrele funerare ale ctitorilor ai
preoţilor si călugărilor,,au fost duse la Mănăstirea Brâncoveni din judeţul Olt,unde s-a construit o clădire
pentru lapidariu spre pomenirea înaintaşilor care înălţau lăcaşuri de rugăciune si a acelora
care le-au dărâmat»
In acţiunea nebuneasca de distrugere Centrului Capitalei,au dispărut si instituţii eşalon de
ştiinţa si cultura. Amintim Arhivele Statului, Spitalul Brancovenesc. Institutul de Educaţie
Fizica si Sport, Stadionul Republicii, Muzeul Naţional Militar de Istorie, Teatrul de Operata s.a.
Demolatorul sef, care a lupt a neobosit pentru înflorirea Patriei, pacea si bunăstarea întregii omeniri",
n-a ştiut de prevederile testamentare ale aşezămintelor boiereşti, sau n-a crezut puterea
blestemelor.
Citam o parte din Testamentul iscălit in anul 1835 de Safta Brâncoveanu, ctitor al
Spitalului Brâncovenesc din Bucureşti; "Îndeplinind dorinţa Bălasei, ctitor al Bisericii din Bucureşti
ce-i poarta numele, am hotărât ca cele doua aşezăminte, biserica si spitalul,împreuna cu cele doua

326
moşii aparţinătoare sa rămână întotdeauna in folosul săracilor si al bolnavilor neajutorati
La ocârmuirea acestui spital sa nu se amestece stăpânirea si nici nimenea din neamul
nostru...ca sunt date danii pentru pomenirea in veci a sufletelor noastre si a moşilor si
strămoşilor noştri. Iar cel ce se atinge de acestea sa fie depărtat de fata iui Hristos si socotit in veci
hrăpitor a celor sfinte"
Si Şerban Cantacuzino, ctitorul Mănăstirii Cotroceni din Bucureşti, demolata in anii
80, a lăsat un testament însoţit "de "blestem. Citam": "Rânduiala acestei Sfinte Biserici sa rămână neclintita”.
Cei care nu vor tine aceasta legare sa fie blestemaţi si in cazul morţii sa fie duşi in pierzare
sa slujească in sânul lui Satana",In Sfânta zi de Crăciun, blestemele s-au Împlinit.
Putini slujitori ai B.O.R. au schiţat proteste împotriva nelegiuirilor comuniste Cel
mai îndrăzneţ protest public l-a Întreprins preotul Gheorghe Calciu arestat, condamnat. si
expulzat din tara.
Cei trei Patriarhi din timpul samavolniciilor si crimelor comuniste, nu au luat nici o
poziţie protestatara. Plai mult, împreuna cu Sf. Sinod, se întreceau sa aducă osanale
demolatorului, cu zeci de superlative penibile Citam din omagiu trimis genialului
conducător" la 15 ianuarie 1988, cu prilejul zilei de naştere La fericitul jubileu de
astăzi,când pe răbojul dăinuirii noastre se incrustează cu slove de aur aniversarea a 70 de
ani viata a Domniei Voastre,...Cu aleasa preţuire,vie recunoştinţa si neţărmurita
dragoste,Va aducem un vibrant omagiu de înalta stima si cinstire. Semnează Patriarhul
Teoctist, 3 Mitropoliţi si 13 Episcopi si Vicari. 13
În 22 decembrie 1989, se ştie ca întâiul stătător al B.D.R. a părăsit turma câteva luni
până s-a lămurit ca schimbarea regimului comunist era de faţadă.

1
Zicu Ionescu,Remus Petre Cirstea,Martiri argeşeni si muscaienis Tipografia Tiparg Piteşti,2008,p,180
2
Martiri pentru Hristos din România in perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic si de Misiune al
B.O.R,,2oo7,p.27-28.
3
Ioan Dura,Ierarhi ai B.O.R. îndepărtaţi din scaun si trimişi in recluziune monastica in anii 1944-1981,Revista Memoria
nr.55*56,anul 2oo8 P.163.
4
Ioan Dura,idem,p,162,
5
- Ioan Oura,idem,p.I68.
6
-Mihai Vlasie,Drumuri spre mănăstiri,Editura Bunavestire Bacău, 1997,Ediţia a III-a.
7
-Elena Lazarescu din Piteşti, detinuta in aceeaşi hala cu preoţii, Marturie
8
-Dumitru Rafaila,Harta mănăstirilor din România, cu explicaţii EdituraAFfCOPRESS,2000.
9
Mărturia autorului
10
Zicu Ionescu Despre Bisericile care nu mai sunt in Piteşti, Pastorul Ortodox, Episcopia Argeşului, Muscelului si
Teleormanului, nr. 2, octombrie 1995,p.107-iii.
11
Lucia Stoica şi colaboratorii, Atlas-Ghid al lăcaşurilor de cult din România, vol.I 1999, Editura
ERGOROM, Bucureşti, p.47-49
12
Neculai Ionescu Ghinea, 2o de ani de la demolarea bisericilor din Bucureşti, Revista Wemoria nr., 50 ,
2oo5,p,88-83
13
Omagiu preşedintelui Tarii, Telegraful Roman, Foaie religioasa editata de Arhiepiscopia Ortodoxa Romana a Sibiului, 15
ianuarie 1888

327
 REGIMUL COMUNIST ŞI PUBLICISTICA
RELIGIOASĂ DIN MITROPOLIA BANATULUI
(1947 – 1964)
Daniel Gabriel OTESCU,
Belinţ, Romania

P entru impunerea propriei forme de religiozitate, statul comunist şi-a

rezervat cu de la sine putere dreptul de control asupra Bisericii şi
cultelor. În prima fază a stăpânirii comuniste mii de oameni ai Bisericii,
fie ortodocşi, fie catolici sau protestanţi au fost trimişi în lagăre şi închisori, creându-
se un adevărat „ecumenism al suferinţei” pentru Hristos. După anii 50, ai terorii roşii,
proaspătul Departament al Cultelor a continuat să colaboreze strâns cu organele
poliţiei politice cu scopul de a controla sistematic şi a înăbuşi încă din faşă orice act
de dizidenţă sau manifestare plenară a credinţei.
În acest context suprapolitizat, impactul statului comunist asupra vieţii
religioase a afectat întreaga Biserică Ortodoxă, ocluzionând viaţa creştină normală,
prin alterarea legăturii sincere, pe de-o parte, dintre membrii ierarhie bisericeşti, şi pe
de altă parte, dintre clerici şi mireni. Presa religioasă a anilor de început ai
comunismului a fost tributară noii ideologii ateiste, în formă, dar nu în esenţă, aceasta
constituind de facto principala modalitate de rezistenţă oficială a Bisericii Ortodoxe
Române.
În perioada interbelică şi până la sfârşitul războiului, publicaţiile bisericeşti
erau fie teologice, ceea ce însemna teoretice, adresându-se mai ales specialiştilor şi cu
precădere preoţilor, fie „populare”, prin acestea înţelegând că urmăreau să promoveze
credincioşia şi pietatea aparţinătorilor Bisericii, iar câteodată – mai ales în Ardeal – să
polemizeze cu celelalte confesiuni. Odată cu instaurarea comunismului, presa
bisericească, asemenea întregii prese româneşti, a intrat sub un control foarte strict
fiind redusă la câteva reviste patriarhale şi mitropolitane şi la o singură foaie cu
caracter popular, „Telegraful Român” de la Sibiu.1 De altfel, întreaga presă religioasă
a fost supusă unei cenzuri aspre; de fapt, ceea ce a mai rămas din publicaţiile cu
caracter religios, apăreau în tiraje cu totul insuficiente (2000 – 5000 de exemplare)2 şi
niciodată prin difuzarea presei oficiale, în timp ce autorităţile de stat trâmbiţau
pretutindeni libertatea, aşa zisă reală, de care se bucurau cultele religioase precum şi
egalitatea lor în faţa legii.3
Ingerinţa puterii în viata religioasă a fost resimţită şi în arealul Mitropoliei
Banatului unde au dispărut treptat multe din publicaţiile bisericeşti interbelice cu

1
Î.P.S. dr. N. Corneanu, Mitropolitul Banatului, Presa bisericească, în Învierea, nr. 14 din 1994, p.1
2
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 1996, p 453
3
***, Mutaţiile contemporane şi ecoul lor în viaţa bisericească, în Altarul Banatului, 5-6 din 1990, p. 4

328
largă circulaţie în rândul credincioşilor. Un exemplu elocvent este încetarea apariţiei
calendarului – almanah, aşa după cum mărturiseşte şi Înalt Prea Sfinţia Sa Nicolae,
Mitropolitul Banatului: „Din 1948, eparhia noastră, întocmai tuturor eparhiilor, n-a
mai avut dreptul să publice calendarul – almanah, orânduirea vremii socotindu-l
carte de propagandă religioasă. I-a luat locul calendarul de perete la care însă până
şi cele două texte din Sfânta Scriptură, aşezate în partea lui superioară trebuiau să se
refere la muncă sau la alte teme devenite sloganuri comuniste”.4
Un alt exemplu în acest sens, a fost şi suprimarea, în 1948, a revistei arădene
„Biserica şi Şcoala – foaie bisericească, scolastică şi literară”, al cărei prim număr
apăruse în februarie 1877 şi la redacţia căreia se perindaseră personalităţi de seamă
ale eparhiei: Vasile Mangra, Roman Ciorogariu – viitor episcop, Teodor Botiş,
Gheorghe Ciuhandu, părintele Ilarion V. Felea, Tudor Demian şi pr. dr. Petru
Deheleanu. 5 Aceeaşi soartă a avut-o şi revista „Calea Mântuirii, foaia creştinului
ortodox”, apărută la Arad, în 1941 sub conducerea episcopului Andrei Maghieru.
Timp de 7 ani, până în 1948, această revistă a îndeplinit un rol de educaţie creştină în
rândul credincioşilor, publicând în fiecare număr pe lângă un articol de fond, tâlcuirea
textului Evangheliei şi al Apostolului din duminica următoare, reproduceri şi
comentarii din „Vieţile sfinţilor” etc., accesibile tuturor.
Nu putem să nu amintim dispariţia revistei „Altarul Banatului” şi a
cunoscutei „Foi Diecezane”, veche tribună a luptei românilor creştini din Banat, în
condiţiile restructurării Mitropoliei Banatului. Aceasta din urmă, organ bisericesc,
şcolar, economic şi literar al Episcopiei Caransebeşului şi adevărată baricadă a
spiritului românesc, apărut în ianuarie 1886, la iniţiativa episcopului Ioan Popasu, iar
în cei 65 de ani de activitate neîntreruptă, (căci din 1950 rămâne doar în istorie6)
„Foaia Diecezană” a găzduit scrierile ierarhilor Caransebeşului, a oamenilor de
cultură bănăţeni, a ţăranilor cu ştiinţă de carte, sub redacţia unor oameni care au pus
suflet şi dăruire în munca lor: Ioan Bartolomei, dr. Cornel Corneanu, prof. Petru
Barbu, Nicolae Cornean, Ilie Câmpeanu şi pr. prof. Virgil Turcan.
Victime ale tendinţei centralizatoare, noul organ oficial „Foaia
Arhidiecezană” împreună cu „Buletinul Eparhiei Aradului” şi-au sistat şi ele apariţia
începând cu luna mai 1951 (Sfântul Sinod, în şedinţa sa din iunie 1950 a hotărât între
altele contopirea Buletinelor Oficiale eparhiale pe Mitropolii), iar ca organ oficial
pentru cele două eparhii din Mitropolia Banatului apare revista cu acelaşi nume. Prin
această politică reducţionistă regimul viza limitarea mesajului religios pe calea mass-
mediei, micşorarea influenţei Bisericii în rândul obştii creştine, dar totodată urmărea
controlul strict şi eficient asupra unei categorii profesionale cu un important rol social
datorat impactului său spiritual, şi care era de temut pentru noul regim, nu doar ateist
ci cu tendinţe absolutiste clare. În aceste condiţii „Mitropolia Banatului”, revista
oficială a Arhiepiscopiei Timişoarei, Caransebeşului şi a Episcopiei Aradului a
monopolizat, fără voie, presa religioasă bănăţeană, ea apărând sub auspiciile puterii
comuniste, care de fapt a supus-o unei cenzurii permanente, la fiecare număr de
apariţie, comitetul de redacţie fiind constrâns să publice destule materiale
4
Î.P.S. dr. N. Corneanu, Mitropolitul Banatului, Calendarul Arhipiscopiei Ortodoxe Române a
Timişoarei pe anul 1997, Timişoara, 1997, p.5
5
Prot. Dr. Gh. Liţiu, Presa bisericească de la Arad 1869-1948, în Altarul Banatului, nr. 9-10, din 1990
6
Redactorii Foii Diecezane de pr. Ionel Popescu, în Foaia Diecezană, an I, nr. 1, Caransebeş, 1995

329
confecţionate artificial7, transformându-se, în primul rând, într-un instrument de
propagandă a regimului şi apoi un mijloc de informare clerical şi de întreţinere a vieţii
religioase în zona Banatului.
Sumarul acestei reviste care apărea de patru ori pe an, a suferit
diverse restructurări menite să deservească scopului de aservire a clerului şi ierarhiei
bisericeşti de către autorităţile laice. Multe din articolele şi materialele din primii ani
ai apariţiei publicaţiei reflectă agresiunea politicului asupra vieţii spiritual-religioase
şi politizarea clerului, a cărui misiune de propovăduire a cuvântului Evangheliei a fost
desacralizată, preoţii fiind constrânşi de directivele comuniste să fie cei dintâi „
agitatori”, mai ales în lumea satelor unde prin cuvânt şi faptă, trebuiau să îndemne
ţăranii să-şi lucreze pământul şi să-şi îndeplinească cu servilism obligaţiile faţă de
statul comunist. Spre exemplu amintim circulara nr. 2966/6 din iunie 1950, prin care
erau date preoţimii îndemnuri pentru strânsul recoltei şi predarea cotei: „Preotul nu
numai să îndemne pe toţi a da cota către stat, dar dânsul să premeargă cu exemplul”8
Sub titlul „Au muncit cu râvnă pentru asigurarea pâinii de toate zilele” ni se
exemplifică preoţii şi membrii consiliilor parohiale din cuprinsul Arhiepiscopiei care
au susţinut cu multă însufleţire campania agricolă din acel an. Astfel, „pr. Ioan Lorinţ
din Beba Veche şi Ştefan Ania din Ilidia, au fost cei dintâi care au terminat în
comuna lor însămânţările, fiind evidenţiaţi. Pr. Ioan Bublea din Gruni, protopopiatul
Lugoj şi Simion Stanca din Racoviţa, acelaşi protopopiat, au însămânţat porumb în
cuiburi dispuse în pătrat.”9
Răsfoind paginile revistei Mitropoliei Banatului nu putem să nu observăm că
în primii ani de apariţie influenţele politicului şi ponderea subiectelor cu caracter
nereligios era majoră. Erau omniprezente subiecte ca „Pacea se câştigă prin
strădanie şi luptă activă” sau „Preoţii din ţările imperialiste împotriva aţâţătorilor la
război10” care trebuiau să mărturisească despre „dialogul şi colaborarea firească” ce
ar fi domnit, chipurile, între stat şi Biserica Ortodoxă Română. Spre aceeaşi relaţie
firească ne duc cu gândul şi, de exemplu, articolele publicate cu ocazia morţii lui
Stalin, prezentat ca „cel mai iubit părinte şi învăţător al oamenilor muncii”11, dar mai
ales hotărârea de a se oficia slujbe de pomenire (de către toate cultele din România )
şi de a se trage clopotele bisericilor timp de 3 zile, de câte 4 ori pe zi, câte o jumătate
de oră.
Cu siguranţă că nouă, celor de astăzi, astfel de manifestări religioase faţă de
cel care are pe conştiinţă milioane de crime ni se par cel puţin bizare, îndemnându-ne
să credem că Biserica şi implicit publicaţiile ei erau total aservite regimului comunist.
În realitate, relaţia dintre cele două era mai curând una de separaţie
duşmănoasă, decât de aservire şi lucrul acesta se vedea cel mai bine în periodicele
religioase, întrucât controlul statului comunist asupra vieţii religioase nu a avut nici
un moment sensul garantării continuării nestingherite a acesteia. Rolul statului
totalitar era prin natură şi scop restrictiv, fapt ce va conduce la formarea unei vieţi

7
*** , Regăsirea drumului întrerupt odinioară, în Altarul Banatului, nr. 1-2 din 1990, p. 5
8
*** Îndemnuri pentru strânsul recoltei şi predarea cotei, în Mitropolia Banatului, nr.1-2 din 1951, p.
21
9
Ştiri şi fapte din cuprinsul Mitropoliei Banatului în Mitropolia Banatului, nr 7-9, din 1955, p 29
10
Mitropolia Banatului, nr 7-8, din 1953
11
Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1953, p. 32

330
religioase pe două niveluri: în timp ce regimul comunist ţinea sub control ierarhia
Bisericii, în acelaşi timp, la nivel parohial şi monahal, va continua fără întrerupere,
chiar dacă cu greutăţi, viaţa liturgică specifică. O situaţie care, pentru a fi menţinută,
vă necesita din partea ierarhiei Bisericii, dincolo de inevitabilele exagerări
carieristice comune naturii umane şi tuturor segmentelor sociale, un preţ enorm. Un
preţ care consta atunci în acceptarea nedreptăţilor tăvălugului comunist, nu cu
resemnare, ci cu smerenie, nu cu neputinţă, ci cu credinţă, un preţ ce continuă să fie
plătit şi acum celor ce acuză Biserica de pasivitate şi celor care nu conştientizează că
această continuitate liturgică a vieţii bisericeşti este, în fapt, singura formă autentică
de continuitate a bisericii în istorie. Viaţa liturgică neîntreruptă va fi pentru Biserică
Ortodoxă Română, fără a exagera în nici un fel, starea de rezistenţă cotidiana timp de
o jumătate de secol12.
O dovadă în acest sens găsim şi în articolele ce prezintă activitatea pastoral
misionară. Aflăm astfel informaţii despre misiunile religioase realizate de preoţii
misionari, ce constă în oficierea, nu numai a Liturghiei şi a Sfintelor Taine, ci şi a
Vecerniei, a Pavecerniei, a Paraclisului şi Acatistului, toate însoţite de cuvânt de
învăţătură. Spre exemplu: „ la cerea preotului din parohia Şeitin, raionul Arad,
protopopul I. Ungureanu, misionar eparhial, a desfăşurat între 14 – 21 noiembrie
1951 următorul program de apărare a credinţei: în fiecare zi între orele 18 – 20
serviciu de seară urmate de predici rostite de sfinţia sa şi preotul locului I.Năbădan.
Subiectele tratate au fost: Preînchipuirea Botezului în Vechiul Testament, Copii în
Sfânta Scriptură, Puterea Crucii, Maica Domnului, Taina preoţiei. „ Între 24 – 26
noiembrie 1951 s-a desfăşurat o activitate misionară în parohia Nădlac care, în afara
serviciilor de rând a cuprins mărturisirea şi cuminecarea a 122 credincioşi, slujirea
Sfântului Maslu obştesc la domiciliul mai multor bolnavi, precum şi şedinţe la şcoala
de duminică”13. Aceste acţiuni misionare ale preoţilor, precum şi slujirile arhiereşti,
hirotoniile săvârşite, prezentate în paginile revistei mitropolitane, dovedesc
continuitate liturgică a Bisericii şi, în fond, rezistenţa tacită la ateizare.
Cu toate că li se impune tematica predicilor sau a conferinţelor preoţeşti,
chiar şi a subiectele tezelor de doctorat, totuşi clerul bănăţean a găsit forţa morală şi
curajul de a-şi păstra demnitatea, reuşind sistematic de a strecura în paginile revistei
articole cu tematici pur teologice, menite să menţină vie flacăra credinţei şi speranţa
dezrobirii spirituale. Teme precum vieţile sfinţilor, cu precădere a celor cu rezonanţă
locală dintre care amintim pe Sf. Iosif cel Nou de la Partoş sau studiile comparate a
învăţăturilor celor mai importante religii ale lumii, erau pretexte pentru dezbateri
teologice veritabile, care încercau să se eschiveze încorsetărilor impuse de politrucii
regimului comunist, căutau să atingă problemele reale ale societăţii, multe exacerbate
de climatul de teroare creat de noua orânduire care practic a bulversat în profunzime
societatea. Astfel, erau de actualitate vicii precum beţia şi desfrânarea, căderea în
păcatul deznădejdii şi sinuciderea, îndepărtarea de cele sfinte şi alterarea relaţiilor
sociale, ca urmare a semănării discordiei şi neîncrederii între fraţii de acelaşi neam şi
credinţă.
Aceste subiecte erau abordate în paginile revistei mitropolitane în rubrici ca:
Îndrumări pastorale – schiţe de predici, Viaţa bisericească, Însemnări – Fapte –

12
Radu Preda, Biserica în stat, Editura Scripta, 1999, p 21
13
Din câmpul misionar, în Mitropolia Banatului, nr 1 din 1952, p. 17-18

331
Îndemnuri: începând cu anul 1960, când revista cunoaşte o înnoire şi o îmbogăţire,
atât de imagine cât şi de conţinut, apar rubrici noi ca Studii, Documentar (din 1962),
Cronica bisericească internă şi externă, Prezentări bibliografice, Vitrina revistelor
etc. Găsim aici, mai ales în rubricile Studii şi Documentar, scrierile valoroase a unor
erudiţi clerici şi oameni de cultură : pr. dr. Vasile Coman, prof. dr. M. Şesan, pr.
prof. dr. Petru Rezuş, magistrand (pe atunci) Sorin Cosma, prot. dr. Gheorghe
Ciuhandu, pr. Emanuel Copăceanu, diac. prof. dr. Emilian Vasilescu, pr. prof. dr.
Isidor Teodoran, pr. prof. dr. Dumitru Belu, arhimandrit prof. dr. Nicolae Mladin,
pr.dr. Atanasie Negoiţă, prof. dr. Nicolae Neaga, pr. prof. dr. Nicolae Ciudin şi lista ar
putea continua.
Fără îndoială eliminarea de către puterea comunistă a revistelor religioase de
tradiţie, tirajul insuficient al celor rămase, dar mai ales obligaţia ca în acestea să se
includă şi informaţii propagandistice comuniste au afectat în însăşi esenţa sa presa
religioasă. Cu toate aceste îngrădiri, Biserica a reuşit, prin oameni binecuvântaţi de
Dumnezeu, călăuziţi de Duhul Sfânt, să păstreze nestinsă în sufletele oamenilor,
flacăra străveche a credinţei, aşa cum mărturiseşte părintele Ioan Bărdaş în Calvarul
Aiudului: „Rezistând sub comunişti, noi am vrut să arătăm lumii că vrem să trăim
după rânduielile noastre din bătrâni: creştineşte şi româneşte14” .

14
Pr. Bărdaş Ioan, Calvarul Aiudului – din suferinţele unui preot ortodox, Editura Anastasia, Bucureşti
1999, p. 57

332
 CONSTANT TONEGARU
VICTIMĂ A COMUNISMULUI
ŞI LUMEA ÎN CARE ŞI-A DĂRUIT VIAŢA
Cicerone IONIŢOIU, Paris, Franţa,
fost deţinut politic

N ăscut la 13 februarie 1919 la Galaţi, ca fiu al lui Constantin Tonegaru –

avocat, poet şi căpitan de vas şi al Floricăi, de tânăr avea înclinaţii către
poezie şi frumuseţile naturii. Împreună cu tatăl colindase şi cunoscuse
Constantinopole, Atena şi Alexandria.
La vârsta de 17 ani, ca elev de liceu în Bucureşti, datorită unei întâmplări
nefericite a tatălui, a fost nevoit să-şi întrerupă şcoala şi să se angajeze la CFR, pentru
a-şi ajuta mama.
Tot la această vârstă, în 1936, a publicat în revista lui Nicolae Iorga –„Neamul
românesc” primul articol -„Maramureşul înstrăinat”, urmat de un altul –„Pe valea
Barcăului”, dedicat românilor din Ungaria, pe calea deznaţionalizării.
A publicat primele versuri în „Expresul” brăilean, înscriindu-se în generaţia
războiului, alături de Dumitru Stelaru, Radu Stanca, Ion Caraion, Ştefan Augustin
Doinaş, Geo Dumitrescu şi alţii, dar paşii l-au dus şi spre cenaclul „Sburătorul”,
printre consacraţii Lucian Blaga, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ion
Barbu etc., adunaţi în jurul lui Eugen Lovinescu, care avea să dispară în 1943.
Vladimir Streinu nu numai că îl relansează ca poet prin revista lui „Kalende”, dar
îl şi ajută să-şi câştige existenţa prin obţinerea unui post de dactilograf la Ministerul
Educaţiei şi Tineretului, slujbă pe care o va pierde după 23 august 1944, când îşi va
găsi un scaun la reluarea „Sburătorului”, pe bulevardul Elisabeta, de data aceasta
cenaclul Lovinescu fiind condus pe rând de George Bacovia, Felix Aderca, Vladimir
Streinu şi Monica Lovinescu, până într-o zi când aceasta îşi va lua zborul spre Paris.
Chiar după 6 martie 1945, tânărul de 26 de ani a fost premiat de Fundaţia Regală
pentru volumul de versuri „Plantaţia de cuie” al cărui titlu i-a fost sugerat de
profesorul Alexandru Rosetti, directorul fundaţiei. Tânărul din „generaţia pierdută”,
după Şerban Cioculescu din „generaţia regăsită”, era caracterizat de acesta: „ Cred că
nu mă înşel relevând în Constant Tonegaru pe poetul cel mai înzestrat dintre tinerii
iviţi în ultimii cinci ani”. În paralel, Victor Eftimiu l-a elogiat pe calea undelor.
Opresiunea comunistă accentându-se, Tonegaru a constituit Asociaţia „Mihai
Eminescu”, împreună cu alţi colegi de generaţie: Iordan Chimet, Pavel Chihaia,
Marilena Popa, Mihail Crama. Cu scop identic cu al Crucii Roşii, asociaţia urmărea
ajutorarea clandestină a intelectualilor persecutaţi. Prin Tudorel Popa, student la
medicină şi fiul decanului Facultăţii de Medicină –Grigore T. Popa, s-a obţinut o
cămăruţă, pentru ca cel dintâi să-şi înjghebeze un laborator. Printre mesele cu aparate
şi reactivi cei citaţi mai sus înghesuiau alimentele şi îmbrăcămintea pentru cei hăituiţi.
Ţara, bântuită de secetă şi de jaful sovietic, s-a bucurat de un substanţial ajutor

333
american. Printre reprezentanţii de seamă ai bisericii, care primeau şi distribuiau
ajutoarele – monseniorii catolici Dumitru Matei (executat în 1951, Tit Liviu Chinezu
exterminat la Sighet) şi pastorul protestant Milan Haimovici (condamnat la 7 ani), se
găsea şi monseniorul Louis Barral ( arestat şi expulzat ulterior), care organiza
distribuirea ajutoarelor, prin Crucea Roşie, de la Legaţia Belgiei.
Constant Tonegaru a publicat în „Dreptatea” -organul central al PNŢ, până la
interzicerea acestui partid.
În această perioadă era găzduit la familia inginerului Ion Fratostiţeanu, de pe
strada Sofia nr.2. Prin soţia acestuia, o catolică practicantă, Tonegaru l-a cunoscut pe
monseniorul Louis Barral şi astfel a ajutat la distribuirea ajutoarelor până în
Bucovina. La adresa de mai sus s-a adăpostit şi Asociaţia „Mihai Eminescu”, după ce
profesorul Grigore T. Popa a fost salvat de studenţi din ghearele Siguranţei. Tot aici
se întâlneau săptămânal intelectuali ostili regimului comunist, precum sculptorul
Gheorghe Anghel, criticul de artă Petre Comarnescu, scriitorul Dinu Pillat
(condamnat peste un deceniu în lotul C. Noica) şi ilustrul monsenior Vladimir Ghika,
exterminat la 17 mai 1954, la Jilava, acum în curs de beatificare. În 1947 imobilul a
intrat sub supravegherea organelor represive şi cei ce îl frecventau au sistat întâlnirile.
Doar Tonegaru îşi mai vedea din când în când colegii de generaţie fără pete, ca
Alexandru Lungu, Ion Larian Postolache, Dumitru Demu, Monica şi George Dan şi
mai ales pe tânărul Barbu Cioculescu. Căruia i-a încredinţat manuscrisul „Steaua
Venerii”. Cu cel din urmă, Tonel, cum îi spuneau cei apropiaţi, frecventa cenaclul
restrâns al colonelului Barbu Slătineanu, unde şi-a citit ultimele poezii. Colonelul
arestat în 1958, a murit în temniţă, nejudecat.
Tonegaru a mai reuşit să lase al doilea manuscris lui Pavel Chihaia iar al treilea,
mamei sale, care ajunsese spălătoreasă la un hotel de ultimă categorie.
Un vers dintr-o poezie scrisă de el în aceşti ani adeverea că „Bate vântul
dinspre imperii roşii de crimă”.
În săptămâna Paştelui din anul 1949, patru haidamaci au năvălit în cămăruţa
mansardei şi lovindu-l cu cravaşele l-au răstignit de perete. Nedumerit, privea buimac
cum i se răscoleau puţinele lucruri adunate cu trudă, când unul l-a somat să le dea
pistolul, că mai au de lucru şi în alte părţi, până la al treilea cântat al cocoşului. „ N-
am nici un pistol!” –„Cum îndrăzneşti să ne mai şi minţi? Uite, cu mâna ta ai scris:
«Pistolul lui Werther» . Dă-l mai repede”. Într-adevăr era scrisul lui, dar era titlul unei
poezii pe care vroia să o scrie. Cu cătuşe la mâini şi ochelari de tablă l-au îmbrâncit
într-un jeep american.
Gazdele Ion şi Lucia Fratostiţeanu au fost arestate şi condamnate iar locuinţa
lor confiscată, pentru a adăposti făcători ai noii ordini sociale.
Tonegaru, etichetat ca „element decadent, neadaptabil şi slugoi al
imperialismului”, după 2-3 zile de la Paşti a ajuns la Securitatea din Bistriţa,
subordonată Direcţiei Regionale Cluj, care era sub comanda colonelului Mihai
Patriciu (Weiss). Securitatea din Bistriţa era condusă de maiorul Viorel Gligor, un tip
feroce care îl avea ca locţiitor pe alogenul Lothe Andrei iar ca anchetator pe Szabo
Lörincz, proaspăt alfabetizat.
În Săptămâna Luminată Tonegaru a fost aruncat în pivniţa unui fost negustor
de vinuri bistriţean, despărţită prin pereţi de scânduri şi cu fân pe jos. Ajuns aici, a dat
de vreo 60-70 de arestaţi, printre care Teodor Mihadaş. De la acesta a aflat că
pachetul cu ajutor american pe care îl luase când Tonegaru l-a însoţit la legaţia

334
belgiană, l-a înapoierea la Bistriţa l-a dat unuia mai prăpădit ca el –Bodiu, care se
văita că umblă din sălaş în sălaş, hăituit de Securitate. Mihadaş nu ştia că acest Bodiu
anunţa organele despre toţi pe care îi contacta.
În martie 1949, Teodor Mihadaş arestat de pe stradă şi ajuns în ghearele lui
Gligor Viorel şi picioarele lui Szabo Lörincz, după mai multe leşinuri din care era
trezit cu găleţi de apă,a recunoscut că primise pachetul de la Tonegaru.
A urmat imediat arestarea acestuia.
La sosirea lui Tonegaru la Bistriţa dosarul era încheiat şi lui nu-i mai rămânea
decât să confirme preluarea pachetului de către Mihadaş.
Deşi nu avea nici o legătură cu vreo mişcare de rezistenţă, Leonida Bodiu a
fost supus la torturi, pentru a face din el „şeful” unei înscenate organizaţii de
rezistenţă cu numele de „Garda Albă”. Născut în 1905, în comuna Rebrişoara, fusese
învăţător şi apoi concentrat ca plutonier, căzuse prizonier la ruşi şi apoi la germani.
Întors în ţară după război, a fost condamnat ca dezertor şi ulterior graţiat. În 1948 a
devenit colaborator al Securităţii şi a fost folosit pentru atragerea ţăranilor socotiţi
adversari ai regimului în viitoarea organizaţie ticluită. I s-a dat şi numele fictiv de
„locotenentul Pavelescu”. Cutreiera ţinutul Năsăudului, dormea pe la diferite case,
discuta politică şi solicita ajutoare.
Trebuie menţionat că plutonierul Urs Flaviu, şeful biroului anchete penale, într-
o şedinţă de lucru a propus ca populaţia să fie prevenită, pentru a nu cădea în cursa
întinsă de Bodiu. Arestat şi anchetat 9 luni ca „agent al serviciilor de informaţii
germane”, Urs a fost îndepărtat din Securitate şi înlocuit cu Szabo Lörincz.
La o nuntă din comuna Sângeorgiu Băi, în noaptea de 24/25 aprilie 1949,
Bodiu a fost arestat împreună cu mirele şi duşi la Bistriţa.
De la Mucenici până la Florii s-au adunat conform scenariului circa 75 de
arestaţi, care acum îşi vedeau şeful, care a stat legat 3-4 zile şi o elevă de 14 ani,
Domniţa Burdeţ luată ostatecă în locul tatălui ei îl hrănea cu lingura din porţia ei de
zeamă.
Între timp, Tonegaru anchetat cu blândeţe, a confirmat povestea cu pachetul şi
îndemnat să vorbească deschis i se accepta să facă şi glume, cu felul lui de boem.
După semnarea declaraţiei, tot „glumind”, maiorul Gligor i-a spus că el Tonegaru, s-a
înscris în organizaţia „Garda Albă” şi că va merge cu membrii ei la proces, dar fără
şef. Tonegaru n-a prea înţeles despre ce este vorba. Pe membrii „gărzii” îi cunoscuse
în arest, ajutat de Mihadaş, având impresia că se afla la un cenaclu, când seara fiecare
începea să povestească.
Printre aşa zişii partizani se afla o ţărancă-Ana, din Rebrişoara, care lăsase
acasă o fată de 14 ani care îngrijea 6 frăţiori mai mici, un ţăran cu 7 copii, doi saşi –
Furman şi Deichend, Vartolomeu Cârcu, Vasile Nedelea, ţăran din comuna Lunca,
preotul din comuna Lunca şi Toma Pentecher, omul Securităţii, care trăsese cât mai
mulţi după el.
Deşi trecuţi ca având legături cu Bodiu, nu au fost arestaţi şi anchetaţi, din ordin
superior, trei evrei –Goldstein Leon din comuna Şanţ, Ivanovici Lugomir din Rodna
şi Galde Carol din Bistriţa, pe motiv că nu sunt români.
După o lună de arestare, în noaptea de 23/24 iunie 1949 au fost scoşi dintre
„partizani” Bodiu, Leonida, Burdeţ Ioan( născut la 15.08.1905) din Rebrişoara şi
Toader Dumitru ( născut la 14.11.1914) din Rebra şi sub paza sublocotenentului Liviu
Pangraţiu, însoţit de Liviu Herţa, Traian Seserman şi Grigore Popa duşi spre comuna

335
Nepos, urcând pe Dealul Crucii, de unde „ au fugit de sub escortă”, fiind executaţi în
prezenţa comandantului Gligor Viorel şi îngropaţi fără urme.
Lotul „partizanilor” a fost mutat la Tribunalul Militar din Cluj, unde au asistat
ca la teatru la rechizitoriul procurorului Creţu plin de citate, din Ana Pauker.
„Partizanul fără voie” Constantin Tonegaru s-a ridicat în boxă şi de la înălţimea lui,
cu umorul pe care şi-l păstrase, l-a asigurat pe preşedintele completului –Zeno Barbu,
că „pe viitor va căuta să ocolească zonele muntoase ale ţării şi că va umbla cu
predilecţie pe câmpii”.
Prin sentinţa nr. 1585/ 10.11.1949 i s-au dat 2 ani de închisoare. Ceilalţi
luaseră de la 7 –15 ani. Eleva Domniţa primise un an.
Acum a înţeles Tonegaru spusele anchetatorului, că va fi judecat fără şeful
lotului. Justiţia comunistă i-a condamnat pe cei trei executaţi la câte 20 de ani, în
contumacie!!!
Cu pedeapsa comunicată, a fost expediat la Aiud, unde după un an l-a ajuns şi
Zeno Barbu –preşedintele completului care l-a judecat, condamnat pentru „crime
contra umanităţii”.
Aruncat în Zarcă în condiţiile de exterminare create de comandantul Mihai
Dorobanţu, pe lângă stenoza mitrală pe care o avea din naştere i s-a adăugat şi un
TBC pulmonar cu expectoraţii de sânge. La împlinirea celor doi ani i s-a majorat
pedeapsa cu 12 luni de administrativ. Era la limita îndurărilor, un schelet cu zilele
numărate.
Ca o rază de lumină, după 8 luni de administrativ a fost eliberat ca să nu încarce
registrul morţilor de la Aiud. Cu trei zile înaintea împlinirii vârstei de 33 de ani
Constant Tonegaru s-a stins din viaţă, fiind înmormântat la „7 ani”, cu un stâlp la cap,
pe care scria 10.02.1952.
Printre prieteni, fiindcă a avut destui, s-a găsit unul –Barbu Cioculescu, care
asumându-şi riscurile i-a strâns poeziile şi le-a publicat în 1968 într-un volum ce nu a
mai putut fi reeditat din cauza vântului ce continua să bată din spre imperii roşii de
crimă.
Ca moştenire ne-a lăsat uriaşul creion galben, de reclamă, cu care îşi scria
versurile iar unul dintre prieteni, sculptorul Aurel Vlad i-a făcut bustul şi mulajul
mâinii, poate cea mai frumoasă după cum sublinia Barbu Cioculescu. Toate aceste
bunuri se găsesc în Muzeul Literaturii Române.
Să-l ascultăm pe Constant Tonegaru la 55 de ani de la intrarea lui în veşnicie:
„Departe o trompetă din şanţul cu oameni ne chema
Am vrut să răspund, dar gura mi-era plină cu pământ
Şi din şanţul cu oameni mitraliera prea tare lătra”.

336
 GAZUL DOCTORULUI
GINEL GHEORGHE PLĂCINŢEANU
Gheorghe PENCIU, Bucureşti, Romania,
fost deţinut politic

M ă pregăteam de culcare, când am primit un telefon de la d-na

Sorana Stanca Coroamă. Vroia sa ştie daca în cartea mea,
Medici în Recluziune,l-am prins şi pe dr. Gheorghe Plăcinţeanu,
fratele domniei sale. Fireşte că îl prinsesem, dar cu date nesemnificative
obţinute de la diverşi colegi de detenţie, printre care şi scriitorul Cicerone
Ioaniţoiu, în Cartea de aur a rezistenţei româneşti, d-nei Coroamă nu-mi era
indiferent (în anul 1947,fusesem musafirul generalului Coroamă), am luat
imediat legătura cu domnia sa prin dr. Cristache Stefănescu, apoi, prin
intermediul telefonului, stabilind diverse contacte. Mi-au fost de mare folos
materialele obţinute prin intermediul d-lui Stelian Tănase, precum şi cele
obţinute prin bună-voinţa d-lui Mircea Suciu, privind Incursiuni în dosarele-
istoriei. Dar să revenim la cazul doctorului Gheorghe Plăcinţeanu, despre care s-
au scris multe articole, atât în guvernul trecut, cât şi în al celui prezent, fără
însă a fi deconspiraţi criminalii. Doctorul Ginel-Gheorghe Plăcinţeanu, medic
primar al spitalului Brâncovenesc, s-a născut la 3 decembrie 1924 şi a decedat
în condiţii misterioase în închisoarea de la Râmnicul Sărat. A fost arestat pe
data de 3 august 1939, după o operaţie grea pe care o efectuase ca chirurg
ortoped. Atât arestarea cât înscenarea procesului au fost puse la ca le din
ordinul lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej, din motive pe care le voi dezvolta pe
parcurs. Era fiul profesorului universitar dr. docent Gh. Plăcinţeanu şi al
Clemencei Plăcinţeanu, profesoară de muzică la Conservatorul de Muzica din
Iaşi şi Bucureşti. Răzbunarea comunistă s-a răsfrânt şi asupra familiei; sora
Sorana Coroamă, a fost scoasă din teatru, mama data afară din Uniunea
Compozitorilor, iar unchiul, Ion I. Plăcinţeanu, profesor universitar, fost decan la
Facultatea de Stiinţe-Iaşi şi Bucureşti, profesor la Academia Militară şi Observato-
rul Astronomic, membru titular al Academiei de Ştiinţe din România, cu foarte
multe publicaţii ştiinţifice, născut în Dorohoi pe data 15.02 1893, a fost arestat
în aceeaşi zi cu nepotul Ginel Plăcinţeanu şi condamnat în acelaşi proces înscenat. A
fost exterminat în penitenciarul Gherla în 1960, şi reabilitat în 1968.
Dintr-o autobiografie, dată cândva de doctorul Gheorghe Plăcinţeanu, în
faţa cadrelor politice,unde îşi depăna activitatea profesională, reţin:
"Perioada legionară m-a prins la 13 ani. Nu am făcut parte din nici un
fel de organizaţie politică similară, iar în timpul facultăţii, pe care am absolvit-o în
1949, am făcut parte din organizaţiile UNSR, apoi rezumându-mă numai la

337
activitatea strict profesionala.
Din cartea publicată de cunoscutul istoric politic Stelian Tănase, în anul
1998, Autonomia Mistificării, într-unul din capitole este inclus şi cazul
doctorului Gheorghe Plăcinţeanu, dispărut din rândurile celor vii, din ordinul
expres al lui Gheorghe Ghiorghiu Dej.
Inserez un capitol Edificator din această carte cu larga îngăduinţa a
autorului, pentru care îi mulţumesc.
„Printre partenerii de chefuri ai lui Păstorel Teodoreanu, se afla şi un
tânăr, medic ortoped la Spitalul Brâncovenesc, Gheorghe (Gini) Plăcinţeanu,
ieşean ca şi scriitorul. In vara anului 1958, doctorul proaspăt divorţat, începe
un flirt cu Lica Ghiorghiu, mamă a trei copii, divorţată şi ea recent de
ministrul comerţului exterior, Marcel Popescu. Lica Ghiorghiu era una din fetele
lui Gheorgne Gheorghiu-Dej. Cât a rămas un flirt, Gheorghe Ghiorghiu-Dej nu
a dat importanţă aventurii fiicei sale. Când cei doi au anunţat intenţia de a se
căsători, Gheorghe Ghiorghiu-Dej a încercat prin mijloace părinteşti să o
împiedice pe fiica sa să facă pasul. Din diferite motive, Gheorghe Ghiorghiu-
Dej nu-l acceptă ca ginere pe doctorul Plăcinţeanu. Cum Lica Ghiorghiu se
opune voinţei tatălui său, Gheorghe Ghiorghiu-Dej îi dă sarcină rezolvării
afacerii familiei.. . chiar ministrului de interne, Alexandru Drăghici. Acesta îi
montează un dosar de speculă (nişte ciorapi de nylon aduşi din Austria şi
revânduţi), complet falsificat, judecat în procedură de urgenţă (decret 324) pentru
care doctorul Gheorghe Plăcinţeanu primeşte la 17 aug.1959, 5 ani închisoare
corecţională pentru"infracţiunea de complicitate la speculă". Ministrul se
înfăţişează la Gheorghe Ghiorghiu-Dej mulţumit de soluţie. Numai că Lica
Ghiorghiu ameninţa că îl va aştepta 5 ani pe Ginel Plăcinţeanu şi tot se va
mărita cu el.
Dictatorul cere montarea în cel mai scurt timp a altui dosar mult mai
grav politic, cu termen de pedeapsă foarte lung, pentru ca fiica sa să renunţe
la planurile ei.
Ginel Plăcinţeanu, în loc să fie trimis, cum era normal, într-o
închisoare, ca să-şi ispăşească pedeapsa, este depus în arestul M.A.I pentru altă
anchetă, de data aceasta cu Ion Plăcinţeanu, unchiul doctorului, mare profesor
de matematici la Iaşi şi la Bucureşti, aflat în corespondenţa cu Max Plank,
Albert Sinstein ş.a.
Fusese în timpul războiului filo-german, prieten cu ambasadorul
Germaniei la Bucureşti, Manfred von Kilinger. Că simpatiile filo-germane ale
savantului erau un pretext o indică şi faptul că, între 1951-1956, Ion Plăcinţeanu
a fost Profesor la Academia Militară. Cunoştinţele sale erau de maxim folos
pentru instruirea ofiţerilor marii armate populare. Anul 1956 fiind unul de criză,
o epurare care elimină elementele nesigure îl îndepărtează de la catedra
militară.
Ion Plăcinţeanu a fost arestat pe 24- martie 1959, fără nici o legătură
cu intriga de iubire a nepotului său. Legătura de rudenie dintre cei doi
Plăcinţeanu, unul închis ca duşman al poporului şi celălalt în patul fiicei sale,
e posibil să-1 fi determinat pe comunistul Gheorghe Ghiorghiu-Dej să se opună
categoric continuării aventurii fiicei sale. I-ar fi şubrezit autoritatea printre
"baronii"săi, Ion Gheorghe Maurăr, Chivu Stoica, Gh.Apostol etc. Fiica lui
338
măritată cu un burghez", nu era o alegere fericită pentru liderul unei dictaturi a
proletariatului; ca şi raporturile cu Hruşciov et. compania, care ar fi fost să-1
înlocuiască, de preferinţă cu Emil Bodnăraş. O asemenea căsătorie i-ar fi adus
reproşul la Kremlin, că nu e în stare să facă politică de clasă acasă la el, că
nu e capabil să-şi stăpânească familia, darmite o tară etc. Calculul îi spunea
lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej că trebuie să interzică planurile de căsătorie ale
celor doi amanţi. Alexandru Drăghici porneşte în alcătuirea lotului politic care
urma să-1 cuprindă şi pe Ginel Plăcinţeanu; unchiul lui, Ion Plăcinţeanu, fiind
deja arestaţi. Trei intelectuali erau deja închişi: Vasile Voiculescu, Dinu Pilat
(arestat la o zi după Ion Plăcinţeanu), şi Sandu Lăzărescu, care trebuiau să fie
judecaţi împreună cu savantul ieşean. In toamna anului 1959, este arestat şi
Păstorel Teodoreanu. Cei doi, Păstorel şi Ginel Plăcinţeanu, erau parteneri de
petreceri şi, cum articolul 209 cod penal putea include orice, puteau si fie
implicaţi într-o condamnare pentru discuţii duşmănoase. Trebuie spus ca Ginel
Plăcinţeanu, în e ciuda flirtului sau cu Lica Ghiorghiu, nu avea deloc simpatii
pentru regim şi nici lacăt la gură. Una din "ieşirile" sale s-a consumat în
anturajul amantei sale şi chiar în locuri publice, aşa cum arată documentele de
arhivă şi amintirile unor autori.
"Printre presupuşii complici, va declara la 8 mai 1968, în scris, comisiei
create pentru cercetarea abuzurilor fostului ministru Alexandru Drăghici,
locotenent-colonelul Anghel Marin, au apărut scriitorul Alexandru Teodoreanu
(Păstorel) şi medicul Dabija (cu care am stat şi eu într-o celula la Uranus)
Păstorel, fiind un element bătrân şi bolnav, deşi nu s-au întreprins nici un fel de
metode de constrângere, a recunoscut aşa zisele "discuţii duşmănoase" dar, după
câte îmi amintesc, ele aveau mai mult un caracter de nemulţumire, de
nesatisfacţie..."
La 10 decembrie 1959, într-un document notat "secret", emis de U.M.0123/E
şi adresat procurorilor militari ai regiunii Bucureşti, secţia a II-a, se scrie:"Vă
trimitem alăturat dosarul de anchetă nr.1753, compus dintr-un volum de 302 file
privind pe Teodorescu Alexandru, Plăcinţeanu Ion şi Plăcinţeanu Gheorghe,
aflaţi în stare de arest". Cei trei se aflau - notează documentul- "încarceraţi în
arestul M.A.I. la dispoziţia dvs. pentru care vă rugăm să emiteţi prelungirea
reţinerii până la soluţionarea cauzei. "La 10 decembrie 1959, deci, cei doi
Plăcinţeanu, plus Păstorel Teodoreanu urmau să fie Judecaţi în acelaşi proces.
Acelaşi colonel, Anghel Marin, în ancheta din 1968, declară: "Scriitorul
Păstorel a fost până la urmă în libertate si folosit ca martor împotriva lui
Gheorghe Plăcinţeanu. Tot în calitate de martori, îmi amintesc că au fost folosiţi
şi numiţii Bartos Eva, Vasile Voiculescu şi, cred Pilat Constantin, toţi arestaţi
ca să „întărească” să "probeze" declaraţiile făcute de acesta după folosi rea
"metodei arătate" (bătaia). Dar, despre fărădelegile săvârşite de regimul comunist
în România, se va scrie mult şi bine.
Vasile Voiculescu (într-un interogatoriu luat la data 25-09-1959) şi Sandu
Lăzărescu (la 4.09.1959) au fost chestionaţi în legătură cu relaţiile lor cu Gheorghe
şi Ion Plăcinteanu. Cei doi vor fi deferiţi justiţiei pe baza ordinului semnat de
ministru adjunct al Afacerilor Interne, Gheorghe Pintilie, pe numele lui adevărat
Pantiuşa Botnarenko, arestat şi condamnat în anii"30 pentru spionaj în favoarea
URSS, naturalizat român după război, cunoscut pentru asasinarea, în 1946 (la
339
ordinul lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej) liderul P.C.R. din anii '40, Ştefan Foriş.
Generalul fusese unul din teroriştii din anii de groază 1948 - 1953.
Procesul celor doi Plăcinţeanu a fost separat de cel al lotului Pilat şi
judecat la 17 decembrie 1959, cu trei luni înainte de procesul Noica-Pilat.
Fiecare va primi o pedeapsă de 10 ani închisoare corecţională, la care se
adaugă 4 ani interdicţie corecţională şi confiscarea averii personale, pentru
infracţiunea de "uneltire-contra ordinei sociale". Drama nu se termina aici Ion
Plăcinţeanu moare în închisoarea Gherla un an mai târziu, la 14 noiembrie
1960. Era bolnav şi avea 73 de ani. Lucru extrem de straniu, şi Gheorghe
Plăcinţeanu moare la 1 mai 1961, în închisoarea de la Râmnicul Sărat.
Diagnostic: Colaps cardio-vascular. Era un om tânăr (37 de ani
neîmpliniţi) sportiv (practica înotul şi, în prima tinereţe jucase hochei), nu
fusese bolnav. Condiţiile morţii sale sunt până astăzi neelucidate. Ancheta din
1968 nu a ajuns la concluzii verificabile, de altfel, a şi fost oprită înainte de
a da un verdict precis şi de a identifica vinovaţii pentru înscenarea anchetei şi
a procesului. De asemenea, nu au fost elucidate nici împrejurările decesului
lui. Odată înlăturat Alexandru Drăghici (împotriva căruia se făcuse investigarea
ministerului său din perioada 1952-1965,) interesul liderilor regimului pentru
scotocirea trecutului a dispărut. Ancheta s-a închis. Un ultim amănunt: Lica
Ghiorghiu s-a căsătorit în mai 1960. Acelaşi anchetator, Anghel Marin, scrie
în aceeaşi zi 8 noiembrie 1968: "despre cauzele care au dus la scoaterea din
proces a scriitorului Alexandru Teodoreanu, exact, nu-mi amintesc. Mai mult
ca sigur că l-am informat pe tov. Negrea că nu se poate pune bază pe
declaraţiile acestuia, ele fiind făcute cu uşurinţă. Sau, şi cred că aceasta e
realitatea - părea foarte neserios procesul lui Plăcinţeanu Gheorghe, legat de doi
oameni (I. Plăcinţeanu Şi Al. Teodoreanu, n.a.) bătrâni şi bolnavi, Teodoreanu în
special suferea de prostată acuta. Fără îndoială că scoaterea sa din proces s-a
făcut din dispoziţia tov. Negrea, pe baza unuia din criteriile de mai, sus".
Anchetatorul se înşela: Nu raţiuni umanitare au dus la scoate rea lui Păstorel
Teodoreanu din cauza "Plăcinţeanu", ci hotărârea lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej.
De altfel, el va fi judecat doua luni mai târziu în alt lot, în ciuda stadiului
avansat al bolii sale. Motivul a fost că Gheorghe Ghiorghiu-Dej nu era de
acord cu propunerea Ministrului de interne de a crea un lot mare, în care
Gheorghe; Plăcinţeanu să se anonimizeze printre inculpaţi; deci să se mascheze
ţinta adevărată a procesului. Gheorghe Ghiorghiu Dej a cerut ca totul să
decurgă în cel mai mare secret. Fără avocaţi, fără martori, fără prea multe
persoane implicate. Cum s-ar spune, un proces cu uşile închise, al cărui final
să fie cel urmărit. (Din păcate, majoritatea proceselor politice aşa s-au judecat
începând 1948, până în anul 1964. Procesul s-a desfăşurat astfel cu un avocat
din oficiu, George Dumitrescu, pentru Ginel Plăcinţeanu (refuzându-i-se familiei
dreptul de a o angaja ca avocat pe Dora Romanescu). Avocatul George
Dumitrescu va fi desemnat mai târziu, din oficiu, să-1 apere pe Constantin
Noica în proces. Va emigra în Germania, peste câţiva ani şi va muri în anii
'70 la Koln. Dora Romanescu va apărea şi ea, în procesul din februarie 1960,
ca avocat. Deşi citat ca martor al acuzării Teodoreanu nu apare la procesul lui
Plăcinţeanu. Si era deja arestat la acea dată. Este dificil astăzi să bănuim care
a fost cauza neprezentării sale! Sandu Lăzărescu, Dinu Pilat,Vasile Voiculescu
340
au fost aduşi din arestul Securităţii pentru a depune mărturie: "Martorul Vasile
Voiculescu arată că inculpatul Plăcinţeanu Ion 1-a vizitat de mai multe ori la
domiciliul său în perioada 1956-1958, dat fiind situaţia sa de rudă prin alianţă
cu acesta, şi că, uneori, în cadrul acestor vizite, s-au purtat conversaţii
politice". Din inculpaţi în faza iniţială, au fost transformaţi în martori. Se
pregătea un proces mare şi de alta natură, fără nici o legătură cu afacerea
"Lica Ghiorghiu”. Acuzaţiile la care ar trebui să răspundă în cazul implicării în
acest proces ar fi fost acelaşi articol 209 din Codul penal. Căpitanul - la acea
data - Anghel Marin scria în concluziile de învinuire, care au fost refuzate de
Gh.Ghiorghiu-Dej: "In perioada anilor 1956-1958, datorită concepţiilor sale
duşmănoase, s-a situat pe o poziţie ostilă regimului democrat popular din ţara
noastră. Astfel, împreună cu numiţii Voiculescu Vasile, Pilat Constantin,
Lăzărescu Sandu şi alţii, au purtat discuţii duşmănoase prin care calomniau
orânduirea socială de stat din România, elogiau modul de viată din ţările
capitaliste şi-şi manifestau dorinţa izbucnirii unui război mondial care să aibă
în consecinţă reinstaurarea fostului regim burghezo-moşieresc". În această fază a
anchetei se urmărea un proces cu cei doi Plăcinţeanu. Ion Plăcinţeanu va fi scos din
dosarul lotului C. Pilat şi va fi judecat numai cu nepotul său. Nu exista scenariu
amintit, dar exista articolul 209 CP şi un mediu din care îşi alegea victimele.
Arestat în grabă de Securitate, pentru a împlini voinţa lui Gheorghiu
Dej. Păstorel Teodoreanu nu avea nimic dintr-o victimă a unei dictaturi. Boem
incorigibil, rare ori nu se afla sub influenţa alcoolului. "Raţiuni superioare de
stat (a se citi viaţa intima a fiicei lui Ghiorghiu Dej) l-au inclus într-o anchetă
stranie. Odată devenit martor, el nu putea rămâne în libertate, guraliv şi
indiscret cum era. Păstrarea secretului afacerii ceruta de Gheorghiu Dej lui
Alexandru Draghici însemna izolarea celor care erau la curent. Echivala, de
fapt, cu închiderea lui Păstorel Teodoreanu.
O ordonanţă a M.A.I., Direcţia de anchete penale datată 11 februarie
1960 şi semnată lt.major Bistran Iosif notează "având în vedere că Pilat
Constantin, Paleologu Alexandru sunt complici la săvârşirea acţiunilor ce li se
reţin în sarcină cu Alexandru Teodoreanu având în vedere utilitatea efectuării în
comun a anchetelor penale in ambele cauze întrucât materialele de ancheta
penală privind pe Pilat Constantin formează obiectul dosarului nr.1523"-
Documentul este decizia de a-l transfera pe Păstorel Teodoreanu din afacerea
Plăcinţeanu în procesul lotului Noica-Pilat. Tăcerea lui trebuia să dureze
îndeajuns. Va primi şase ani închisoare de la mai tânărul său coleg în ale
justiţiei, ieşan ca şi el, Adrian T. Dumitriu - care-i intrase în casă, la Iaşi, în
anii '30, ca student la drept - ajuns Preşedintele Tribunalului Militar Bucureşti".
Detaliile oferite prin strădania lui Stelian Tănase sunt suficient de grăitoare,
pentru a arunca o privire mai adâncă la felul cum se efectuau arestările, anchetele şi
mascarada proceselor dintre anii 1945-1964. O parte din anchetatorii şi judecătorii
de atunci trăiesc şi astăzi şi nu m-ar mira dacă s-ar găsi în buzunarele lor
bine garnisite cu dolari şi legitimaţiile de revoluţionari "post decembrişti”.

341
 EDUCAREA “PATRIOTICĂ” A TINERETULUI
ROMÂN PRIN INTERMEDIUL MUZEELOR DE
ISTORIE. CÂTEVA CONSIDERAŢII
REFERITOARE LA ANII ’70 AI SECOLULUI XX
Gabriel MOISA,
Oradea, Romania

Î n scopul asigurării unei legitimităţi cât mai ferme, comuniştii români au

recurs la utilizarea celor mai diverse mijloace propagandistice. Din
nefericire, muzeele au fost incluse şi ele în acest scenariu care a lăsat
urme vizibile până astăzi atât în mentalitatea unor muzeografi cât şi în expoziţiile de
istorie propriu zise. Unul dintre obiectivele cele mai însemnate ale muzeelor
româneşti de istorie în întreaga perioadă a regimului comunist, aşa cum a fost el trasat
de către Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă, a fost acela de a educa tineretul
român astfel încât acesta să devină „cetăţean de nădejde” al României socialiste.
Tinerii se aflau printre ţintele predilecte ale propagandei oficiale. Din păcate
instituţiile muzeale au fost implicate masiv într-o serie de activităţi de propagandă cu
temă precisă. Sistemul instituţionalizat al muzeelor a fost amplu anexat propagandei
oficiale în această direcţie.
Discursurile sforăitoare adresate categoriilor populaţiei care urmau a fi
educate au inundat viaţa românilor. Şoimii Patriei, Pionierii şi Uteciştii erau vizaţi
direct. Lor trebuia să li se acorde o atenţie deosebită. Dacă până în 1976 erau vizaţi
copiii începând cu vârsta de 7 ani, din octombrie 1976, atenţia s-a îndreptat spre
categorii şi mai fragede. Este vorba despre cei cuprinşi între 4 şi 7 ani, numiţi,
începând de atunci, Şoimi ai Patriei. Bună parte a construcţiei ideologico-
propagandistice era de asemenea manieră creionată încât categoriile amintite mai sus
să mulţumească exclusiv cuplului prezidenţial pentru „viaţa minunată” pe care o
trăiau. „A fi copil în România de azi este o extraordinară şansă istorică de a avea
certitudinea că fericirea există, că întreaga naţiune îţi poartă de grijă, că înnoirile
fundamentale ale societăţii noastre au în vedere însuşi viitorul tău. Izvorul acestei
politici profund patriotice, de mare umanism se află în înalta grijă pe care tovarăşul
Nicolae Ceauşescu, tovarăşa Elena Ceauşescu o manifestă pentru dezvoltarea
multilaterală, armonioasă a tinerelor generaţii”15, suna numai una dintre formulele
uzuale de mulţumire ale copiilor patriei confecţionate de propagandă şi pusă în gura
acestora.
Muzeele româneşti au fost integrate unui program propagandistic bine
articulat şi controlat astfel încât acestea să contribuie la educarea corespunzătoare a
tinerei generaţii. Obiectivul era foarte clar formulat încă din 1977 astfel încât, Florian

15
***, Expediţiile Cutezătorii- şcoală a iubirii de patrie, Bucureşti, 1988, p. 5-6
342
Georgescu, directorul Muzeului Naţional de Istorie al R.S. România, amintea
colegilor săi muzeografi din ţară, prin intermediul Revistei Muzeelor şi
Monumentelor, faptul că „Muzeografia românească contemporană are sarcina de a
contribui la crearea omului anului 2000, a omului care va temeinici aici, pe pămîntul
patriei, începutul glorios al celui de-al treilea mileniu, epocă a triumfului raţiunii,
libertăţii, puternicei manifestări a personalităţii umane, epoca celui mai înalt nivel de
civilizaţie, comunismul”16. Pentru a nu exista nici un dubiu asupra celui care era
responsabil de crearea omului nou, Florian Georgescu explica faptul că acesta trebuie
să fie muzeograful, cel ce nu trebuie să se mai limiteze ca şi până atunci la a fi „numai
o sursă de informaţii, ci adevăratul propagandist, capabil să conducă dezbateri, să
răspundă la întrebări, să călăuzească tînăra generaţie...”17.
Dar, pentru aceasta trebuia construit un parteneriat solid muzeu-şcoală, aşa
cum s-a şi întâmplat în ultimii 10-15 ani ai regimului comunist. În acest sens muzeele
urmau să vină cu oferte cât mai bogate în faţa elevilor (şoimi, pionieri şi utecişti)
după cum şi unităţile şcolare trebuiau să dezvolte programe şcolare în strânsă legătură
cu instituţiile muzeale. Încă din 1972, comandanţilor instructori de unităţi pioniereşti
li se atrăgea direct atenţia asupra acestui fapt, în contextul declanşării revoluţiei
culturale în România. În volumul intitulat Munca educativă cu pionierii, apărut sub
directa coordonare a lui Silvestru Patiţa, comandanţii instructori erau somaţi să-şi
ducă unităţile de pionieri în vizită la muzee şi la alte puncte istorice de interes astfel
încât nici un punct istoric să nu rămână necunoscut pionierilor18. Mai mult, cu o ironie
suficient-prostituabilă, comandanţii instructori erau atenţionaţi asupra faptului că
vizitele şi drumeţiile pioniereşti nu trebuiau să fie făcute numai de dragul obţinerii
unor „performanţe a membrelor inferioare” deoarece tinerii se pot alege şi cu enorme
beneficii patriotice. Vizitele la muzee şi drumeţiile trebuie să vizeze locuri istorice
bine precizate astfel încât acestea să se transforme într-un turism cultural care să se
înscrie adânc în conştiinţa copiilor şi să „vindece acea primejdioasă surditate care se
poate instala în faţa copiilor faţă de glasul pământului natal”19. În faţa acestui
îndemn, şi a altora de gen, s-a iniţiat la nivelul întregii ţări o acţiune intitulată
„Căutătorii de comori” prin care pionierii deveneau ad-hoc arheologi, istorici,
geologi, paleontologi etc., foarte bine pregătiţi, capabili să-şi descopere trecutul.
Revista Muzeelor şi Monumentelor a preluat şi dezvoltat la rândul său această
iniţiativă invitând elevii la organizarea de expediţii şcolare. Un anume Vasile Ciucă
venea chiar şi cu o propunere concretă legată de instituţionalizarea aşa numitelor
expediţii arheologice care urmează să aibă “o mare însemnătate pentru educarea
politico-cetăţenească a elevilor şi lărgirea orizontului cultural (...) să contribuie la
formarea gîndirii materialist dialectice la elevi, la educarea lor în spiritul
patriotismului şi internaţionalismului proletar...)”20.
În tot acest angrenaj ideologic, de educare a tinerei generaţii, din nefericire

16
Fl. Georgescu, Valenţele muzeografiei româneşti pentru educarea tineretului în perspectiva dezvoltării
societăţii noastre socialiste, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 2, 1977, p. 15
17
Ibidem, p. 14
18
***, Munca educativă cu pionierii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 152, (coord.
Silvestru Patiţa)
19
Ibidem, p. 153
20
V. Ciucă, Contribuţia expediţiei arheologice la educarea patriotică a elevilor, în Revista Muzeelor şi
Monumentelor, nr. 10, 1980, p. 17
343
muzeelor le-a fost rezervat un loc important, denaturând încă odată mesajul acestor
instituţii de cultură antrenându-i pe muzeografi într-o serie de activităţi ideologice
specifice de creare a „omului nou”. Acest aspect era adesea semnalat în documentele
de partid dar şi în presa comunistă centrală, ceea ce înseamnă că chestiunea era una
de stringentă actualitate. Ziarul Scânteia, cel mai important oficios al Partidului
Comunist Român, atrăgea atenţia în 1976 că de felul cum este crescută tânăra
generaţie depinde, chipurile, destinul eforturilor şi idealurilor prezente ale poporului
român. Pentru aceasta, adică educarea tinerilor, „muzeele vor intensifica activitatea
educativă, acţionînd pentru cunoaşterea existenţei multimilenare a poporului nostru,
a luptei sale eroice pentru independenţă, unitate, progres, a contribuţiilor sale la
dezvoltarea civilizaţiei umane, a muncii şi realizărilor sale în opera de edificare a
socialismului”21.
Rezultatele acestei atitudini nu au întârziat să apară, astfel încât o serie de
activităţi cu caracter ideologic au devenit fapte aproape cotidiene în muzeele
României. Dintr-o dată aşa numita activitate cultural-educativă a acestor instituţii în
zona şoimilor patriei, pionierilor şi uteciştilor devenea foarte importantă. Într-un
articol semnat de Ion Grigorescu, intitulat sugestiv Evoluţia raportului muzeu-şcoală,
apărut în Revista Muzeelor şi Monumentelor erau descrise şi principalele acţiuni prin
care, în viziunea sa, instituţiile muzeale puteau realiza noile sarcini primite. Acestea
erau: vizitele ocazionale individuale sau în colectiv, conferinţele, festivităţi de
înmânare a cravatelor de şoim, festivităţi de înmânare a cravatelor de pionier,
festivităţi de înmânare a carnetelor U.T.C.22. La rândul său, omniprezentul Florian
Georgescu venea cu o serie de sugestii în acest sens. În opinia sa principala formă de
lucru cu preşcolarii şi şcolarii în direcţia pregătirii ideologice cât mai performante era
înmânarea cravatelor roşii cu tricolor şi a carnetelor de utecist, dar, spre deosebire de
Ion Grigorescu, el fixa şi locul de atribuire. Era vorba despre sălile expoziţiei de bază
care reflectau momente din istoria P.C.R. şi a României socialiste. În acest fel tânărul
şoim, pionier sau utecist urma să fie pătruns de semnificaţia momentului şi devenea
mai conştient de sarcinile care îl apasă prin prisma grandioasei istorii a PCR şi a
marilor realizări ale societăţii socialiste. Alături de aceasta puteau fi organizate şi alte
activităţi de gen precum: spectacole de sunet şi lumină, montaje literar artistice cu
profunde rezonanţe emoţionale care să evoce evenimente importante din istoria ţării,
concursuri tematice pentru tineret, marşuri ale elevilor la muzee cu prilejul unor
evenimente istorice legate de istoria comunismului românesc, întâlniri cu ilegalişti,
eroi ai muncii socialiste, prezentarea unor succese dobândite în construcţia socialistă,
amenajarea cabinetelor şcolare de către muzeografi23.
Cadrele odată fixate, caruselul activităţilor formativ-ideologice ale tinerei
generaţii s-au succedat cu generozitate în absolut toate muzeele, amplificate fiind în
anii ’80 de stupida reglementare a autogospodăririi muzeelor când recursul la
activităţile ideologice pomenite mai sus putea fi un debuşeu prin care muzeele se
puteau autofinanţa.
Desigur că tonul a fost dat de Muzeul de istorie al partidului care îşi făcea o
21
Scînteia, 19 septembrie, 1976, p. 4
22
I. Grigorescu, Evoluţia raportului muzeu-şcoală, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 8, 1977, p.
39
23
Fl. Georgescu, Valenţele muzeografiei româneşti pentru educarea tineretului în perspectiva dezvoltării
societăţii noastre socialiste, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 2, 1977, p. 12-15
344
datorie de onoare din educarea tinerei generaţii în spiritul înaintaşilor comunişti, aşa
cum erau prezentaţi aceştia în sălile de expoziţii ale instituţiei muzeale. Aici putea fi
găsită toată gama activităţilor educative enumerate mai sus ba chiar şi ceva pe
deasupra. Nici celelalte muzee nu au rămas însă deoparte. Vom pomeni câteva dintre
acestea pentru a argumenta şi ilustra cele spuse mai sus vizavi de rolul muzeelor în
educarea şoimilor patriei, pionierilor şi uteciştilor în termenii omului nou.
Constatând că 50 % dintre vizitatori sunt elevi, Muzeul de istorie al R.S.
România a dezvoltat un program muzeografic cultural - educativ interdisciplinar
psiho-socio-pedagogic în scopul făuririi omului nou, a unui tineret "care este viitorul
însuşi al naţiunii noastre socialiste"24. În acest scop au fost organizate mai multe
forme de activitate specifice. Cea mai întâlnită a fost susţinerea orei de dirigenţie în
muzeu, mai ales a acelora care abordau teme moralizatoare, aniversative sau aşa zis
patriotice unde recursul la exponatul de muzeu era considerat esenţial pentru şoim,
pionier sau utecist. Numai în anul şcolar 1973-1974, peste 300 de clase din Bucureşti
şi-au ţinut orele de dirigenţie în muzeu abordând cinci teme mari.
- Dimitrie Cantemir, domn român şi patriot înflăcărat, personalitate
europeană;
- Poporul român, făuritorul istoriei sale;
- Clasa muncitoare, forţa socială progresistă a istoriei moderne a României;
- Partidul Comunist Român organizatorul victoriilor poporului român şi
apărătorul intereselor sale vitale;
- Insurecţia naţională armată antifascistă şi antiimperialistă din August 1944.
A fost cel mai amplu proiect educativ realizat de instituţia muzeală
bucureşteană. Nu a fost însă singurul. Pionierii au fost printre cei mai privilegiaţi din
acest punct de vedere. Lor le erau destinate cele mai multe dintre proiectele de profil
din cadrul noii relaţii instituite între şcoală şi muzeu în România. Un program oferit
special pionierilor era cel intitulat « Promoţia a XXX-a a aniversării insurecţiei
naţionale » , derulat pe tot parcursul anului 1974. Acesta consta în întâlniri ale
pionierilor cu veterani comunişti participanţi la evenimentele de la 23 August 1944.
Pionierii trebuiau să afle astfel prin viu grai marile fapte de vitejie ale comuniştilor
români. Întâlnirile se desfăşurau în sălile muzeului consacrate evenimentelor de la 23
August. Complementar acestor manifestări, în aceeaşi organizare a muzeului
bucureştean erau şi expediţiile şcolare-pioniereşti intitulate “Pe pămîntul României
socialiste, prin locurile insurecţiei victorioase” şi programul “Cele XXX de întîlniri
ale elevilor la muzeu”, toate desfăşurate în sala 44 a muzeului, sală specială destinată
mărturiilor insurecţiei.
Preşcolarii nu erau nici ei uitaţi de acest carusel educativ. Începând cu 1972,
Muzeul de Istorie a R.S. România a elaborat un ansamblu de activităţi educative în
spirit civic-moral şi patriotic adresate celor mai mici dintre viitorii potenţiali soldaţi ai
regimului sub genericul « Preşcolarii în vizită la muzeu ». Şi ei trebuiau să cunoască
adevărata istorie a partidului încă din spaţiul grădiniţei pentru a solidifica apoi în
lumea pionieriei sentimentele patriotice, mândria şi satisfacţia că, nu-i aşa, trăiesc
cele mai fericite clipe din viaţa lor în anii regimului Ceauşescu. Înfiinţarea
24
L. Ştefănescu, Relaţia muzeu şcoală, factor de întărire a cooperării în procesul educaţiei moral-civice
a tineretului şcolar, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 1, 1976, p. 33
345
organizaţiei Şoimii Patriei în decembrie 197625 a dat o mai mare coerenţă activităţilor
îndoctrinatoare organizate de şcoală în colaborare cu muzeele creindu-se posibilitatea
înregimentării în programe unitare a celor mai mici dintre cetăţenii României. Prin
aceste activităţi se urmărea nici mai mult nici mai puţin decât formarea şi
consolidarea la Şoimi Patriei a "noţiunilor necesare educării politice şi patriotice"
precum şi "formarea şi consolidarea noţiunii de patrie". Pentru ca Şoimii Patriei să
înţeleagă încă din fragedă pruncie cum stau lucrurile cu noţiunea de patrie ei trebuiau
să organizeze în prima fază scenete istorice în sălile consacrate "celor mai importante
momente ale luptei pentru independenţă" ce ţin de Mircea cel Bătrîn, Iancu de
Hunedoara, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul urmate de consolidarea înţelegerii
noţiunii prin prelegeri ale muzeografilor făcute pe înţelesul celor mici în sălile care
prezintă istoria modernă şi contemporană "cu alăturarea patriei ca ţel al luptei
tuturor oamenilor muncii, al comuniştilor"26.
Muzeul de Istorie al R.S. România a acordat o atenţie specială activităţii
educative a acestei categorii. Pentru aceasta exista un program coerent, bine precizat.
Într-un articol semnat de Liviu Ştefănescu, apărut în 1977 în Revista Muzeelor şi
Monumentelor, intitulat sugestiv “Preşcolarii în vizită la Muzeul de istorie al R.S.
România. O activitate de educare patriotică a viitorilor pionieri”, avem delimitat cu
precizie întregul conţinut educativ-ideologic gândit de Muzeul Naţional în sfera
Şoimilor Patriei: "Copii, grupele mijlocii şi mari, săptămânal, 1-2 ore, sînt oaspeţi ai
muzeului. Programul, stabilit pentru întregul an, cuprinde vizitarea unor săli de
muzeu. Urmează apoi la grădiniţă, încercări de a reproduce, desenînd, modelînd în
plastilină, ori prin tăieturi din hîrtie, evenimentele despre care au luat la cunoştinţă
la muzeu. Vizitele alternează cu repetiţii pe scena sălii de festivităţi a muzeului, cînd
pregătesc recitări, scenete - cel mai adesea cu subiecte din istoria patriei, pentru
sărbători ocazionale (24 Ianuarie, 8 martie, 1 Iunie) ori serbările de sfîrşit de an"27.
Mulţumit de cum decurgea programul de pregătire ideologică a Şoimilor
Patriei, Liviu Ştefănescu aprecia în urma unei profunde analize faptul că toate
activităţile cu preşcolarii sunt foarte eficiente şi cu rezultate evidente din moment ce
au "un caracter de profundă actualitate, revoluţionară, capabile să constituie şi un
mod de afirmare al caracterului ideologic al organizaţiei Şoimii Patriei"28, iar
rezultatele urmau să se vadă pe viitor când tinerii şoimi vor deveni pionieri, utecişti
mai apoi comunişti de nădejde care vor construi, nu-i aşa, societatea comunistă mult
visată.

25
Al. Ghitera, Organizaţia pionierilor şcoală a educaţiei comuniste, revoluţionare, a copiilor, Editura
politică, Bucureşti, 1986, p. 94
26
L. Ştefănescu, Preşcolarii în vizită la Muzeul de istorie al R.S. România. O activitate de educare
patriotică a viitorilor pionieri, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr.5, 1977, p.52
27
Ibidem, p. 51
28
Ibidem, p. 52
346
 PROCESUL ORGANIZAŢIEI TINERETULUI
MAGHIAR DIN ARDEAL. STUDIU DE CAZ
Csongor JÁNOSI,
Cluj-Napoca, România

D iferitele forme de manifestare a simpatiei din partea populaţiei

maghiare cu ideile revoluţiei maghiare din octombrie 1956 au
declanşat un val de represalii fără precedent. Conducerea PMR a
interpretat aceste manifestări nu ca forme de protest anticomunist sau antisovietic,
cum ar fi fost firesc, ci ca „manifestări naţionaliste şi duşmănoase” la adresa statului
român. În viziunea partidului, valul de simpatie faţă de revoluţia maghiară fusese
generat de politica necorespunzătoare faţă de naţionalităţi. Faptul că protestatarii au
fost în mod preponderent tineri a condus la concluzia că existenţa unor instituţii de
învăţământ cu predare în limbile minorităţilor a fost o gravă eroare, acestea devenind
„focare ale naţionalismului maghiar” şi ale „separatismului”. Aceleaşi evenimente au
oferit un bun prilej pentru activizarea serviciilor de urmărire ale Securităţii.
Extinderea reţelelor de informatori a vizat în mod special două categorii sociale:
clerul şi corpul didactic, reprezentanţii acestora fiind suspectaţi că agită tineretul
împotriva convieţuirii cu poporul român.1
După primele manifestări publice de solidaritate de la Timişoara, la care au
participat atât studenţi români, cât şi maghiari, Securitatea şi aparatul de partid a
reuşit să pună în aplicare o diversiune, bazată pe zvonuri nefondate despre caracterul
revizionist al revendicărilor revoluţiei din Ungaria. Dincolo de formele de manifestare
a solidarităţii cu ideile revoluţiei din 1956, evenimentele de la Budapesta au dat un
nou impuls reactivizării sau creării unor organizaţii care îşi propuneau răsturnarea
regimului comunist nu doar în cadrul tineretului universitar sau în cercul profesorilor
şi elevilor din şcolile secundare, 2 ci şi în tineretul muncitoresc, care la vestea
revoluţiei au iniţiat mai multe organizaţii cu caracter contrarevoluţionar. Membrii
organizaţiilor au participat la manifestări de simpatii, au purtat panglici de doliu, au
participat la încoronări ilegale la statui şi monumente istorice. Valul de represiune din
partea organelor Securităţii a generat câteva procese penale a căror ţinte au fost
organizaţiile de tineret, printre cele mai importante procese numerându-se cel al
Societăţii Tinerilor Secui (Székely Ifjak Társasága)3, Asociaţia Tinerilor care Doresc
Libertatea (Szabadságra Vágyó Ifjak Szövetsége)4, cel al organizaţiei Mâna Neagră
(Fekete Kéz)5, sau gruparea lui Török József din Gheorgheni6.
Încercarea de a prezenta procesul Organizaţiei Tineretului Maghiar din
Ardeal o are la bază cele 101 volume a dosarului nr. 184, din Fondul Penal, din Arhivele
CNSAS, precum şi dosarele 514, 515, 516/1958, din Fondul Procuratura Militară Tîrgu-
Mureş 1954-1965, din Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş. Credibilitatea
documentelor de arhivă a necesitat probarea prin metodele istoriei orale. Astfel am
347
realizat interviuri cu cei condamnaţi în localităţile Mediaş, Sighişoara, Cristuru Secuiesc,
Tuşnad Nou, Sfântu Gheorghe, Braşov, pentru a evita prezentarea unor fapte denaturate,
departe de realitate, cuprinse în documentele de arhive. Nu putem vorbi de o literatură de
specialitate, deşi au apărut câteva studii, bazându-se mai ales pe memoriile celor
condamnaţi.7

În zilele revoluţiei maghiare, ca reacţie la zvonurile ce circulau în cadrul elevilor din

clasa a IX-a, care urmăreau cursurilor serale ale şcolii medii mixte nr. 4, astăzi liceul Áprily
Lajos din Braşov, apare ideea de înfiinţare a unei organizaţii maghiare de tineret. Ideologul
noii organizaţii, Orbán László, la rândul lui este un personaj controversat. De mic copil intră în
contradicţie cu tatăl lui, acesta fiind comunist din convingere.8 Locuinţa lui Orbán, pe strada
Cuza Vodă, a fost în vecinătatea bisericii unitariene, unde preotul Kővári Jakab, treptat a
devenit mentorul său. Acesta din urmă, a dat câteva cărţi „interzise”din literatura maghiară şi îi
solicita de la Orbán că după citirea acestora, să facă referate despre cele înţelese.9 În locul
preotului bolnav, Orbán a îndeplinit cerinţele preoţeşti, astfel a ţinut slujbe, predici, deşi era
romano-catolic, nu avea vârsta, şi nici studii teologice.10 Vestea tânărului care ţine slujbe la
Braşov a stârnit un interes deosebit în cercurile unitariene. Orbán a primit mai multe invitaţii
pentru a ţine predici din partea preoţilor unitarieni de la Aita Mare, Ormeniş, Ocland, Mereşti,
Crăciunel, Vârghiş, localităţi în actualele judeţe Covasna şi Harghita. Preoţii şi studenţii
teologi unitarieni, mai târziu au fost arestaţi din cauza cunoştinţei lor cu Orbán, sunt implicaţi
şi condamnaţi în procesul de mai târziu.
În documentele Securităţii, organizaţia a luat fiinţă „sub directa îndrumare a unor preoţi
unitarieni din Regiunea Autonomă Maghiară.”,11 însă acest lucru nu acoperă realitatea. În
perioada 4 noiembrie - 3 decembrie 1956, vreme de o lună, teologul unitarian Sándor Balázs a
fost delegat de către Institutul Teologic Protestant din Cluj să ţină locul preotului Kővári, care
era grav bolnav.12 A făcut cunoştinţă cu Orbán, care venea zilnic la preotul Kővári, au intrat în
relaţii de prietenie, au purtat discuţii despre evenimentele revoluţionare din Ungaria, şi au
hotărât până la urmă, înfiinţarea unei organizaţii „contrarevoluţionare” în rândul tineretului
maghiar, cu sediul central la Cluj, Orbán fiind responsabil cu organizarea tineretului în oraşul
Stalin.13 Au creat şi un statut organizatoric, precizând scopurile organizaţiei, semnând cu
numele fals, Erdélyi László, respectiv Székely Balázs.14 Reîntorcându-se la Cluj, teologul
Sándor Balázs însă şi-a dat seama de periculozitatea ceea ce ar reprezenta înfiinţarea unei
asemenea organizaţii şi nu a făcut nimic în acest sens, lucru susţinut de el pe tot parcursul
anchetei.
Nu aşa procedează Orbán, care trece la fapte şi din colegii săi de clasă şi din şcoală,
între care Lay Imre, Lay György, Mátyás Ernő, Balogh Sipos Mihály şi Ambrus János,
reuşeşte să înfiinţeze o grupare sub denumirea de Organizaţia Tinerilor Maghiari din Ardeal
(Erdélyi Magyar Ifjak Szövetsége, prescurtat EMISZ). Şedinţa de constituire a avut loc la
locuinţa lui Orbán la data de 25 februarie 1957. Cu ocazia acestei şedinţe a fost hotărât
organizarea unei acţiuni comemorative la monumentul poetului Petőfi Sándor la Albeşti, lângă
Sighisoara, în ziua de 15 martie 1957, precum şi măsurile ce trebuie întreprinse în acest scop:
adunarea de fonduri băneşti, redactarea şi difuzarea unor manifeste, prin care tinerii erau
chemaţi de organizaţia EMISZ să participe la această acţiune.15 La câteva zile după această
şedinţă, Orbán a redactat pe maşina de scris a oficiului parohial al bisericii unitariene o
invitaţie în 8-10 exemplare, oferind câteva şi pentru fraţii Lay.16 Un exemplar a fost lăsat
printre documentele organizaţiei, un alt exemplar a fost dus de către Orbán cu Lay György la
şcoala medie din Sfântu Gheorghe unde l-au fixat pe gazeta de perete a şcolii, alte patru
exemplare au fost luate de Lay György care l-a dus la Uzina „Steagul Roşu”, unde era
practicant şi a oferit ucenicului Ferencz Tibor 2-3 exemplare, care a dat asigurări că va veni cu
348
colegi la Albeşti.17 Orbán a mai trimis câteva invitaţii prin poştă la Cluj teologului unitarian
Sándor Balázs, Irinei Soós prin intermediul preotului unitarian Dimény András din Vărghiş, şi
teologului romano-catolic din Alba-Iulia, Bajzáth Károly.18 La rândul lui Ambrus János19 s-a
deplasat la Miercurea Ciuc, însă nu a reuşit să mobilizeze pe nimeni din această localitate.
Cam în acelaşi timp cu consfătuirile lui Orbán şi fraţii Lay, au loc discuţii şi în clasele
cu profil de strungari, lăcătuşi, turnători şi mecanici-auto20 ale Centrului Şcolar Profesional
„Steagul Roşu”. Aici elevii claselor cu profil de strungari şi mecanici auto, discută
evenimentele de peste graniţă şi subliniază necesitatea înfiinţării unei grupări. Astfel Vinczi
János îşi propune colegiilor săi, Erzse Imre, Máthé József şi Balázs Géza crearea unei
organizaţii, iar în scurt timp sunt recrutaţi în gruparea înfiinţată alte trei persoane: Berecz
Gyula, Ördögh Dezső şi Fazekas Sándor, toţi elevi ai Centrului Şcolar. Se adunau într-un
adăpost în spatele şcolii unde discutau “în mod duşmănos evenimentele politice interne şi
externe, mai mult cele din Ungaria”, ajungând la concluzia, că este necesar în coordonarea
activităţii lor găsirea unei persoane mai în vârstă care să le conducă în activitatea lor
„subversivă”.21 Activitatea lor se epuiza în întâlnirile secrete până în mijlocul lunii martie,
când una din invitaţiile redactate de Orbán ajunge şi la Máthé, care arată şefului Vinczi.
Deoarece nu toţi colegi au bani, doar Vinczi şi Erzse se duc la Albeşti, în gara oraşului Stalin
întâlnindu-se cu alte trei persoane, conduşi de Ferencz Tibor din Uzina „Steagul Roşu”.22
La data de 14 martie 1957, seara, Orbán, fraţii Lay, vărul acestora Lay Günther, Mátyás
Ernő, Ambrus János au ajuns cu trenul la Sighişoara, continuând drumul noaptea pe jos până
la Albeşti, dormindu-se în apropierea monumentului lui Petőfi. Dimineaţa a venit trenul cu
Vinczi, Ferencz Tibor, Olosz Vilmos23, Patakfalvi János, Erzse Imre, Simon Gyula, Máthé
József, în total fiind la comemorare 13 persoane.24 În dimineaţa zilei de 15 martie 1957 în faţa
monumentului lui Petőfi, Orbán a citit o lucrare scrisă de el despre însemnătatea zilei, după
care au fost recitate câteva poezii ai lui Petőfi şi au depus o coroană cu flori. După acesta,
Orbán a scris un citat în registrul de evidenţă de la muzeu, iar cei prezenţi au semnat şi apoi s-
au fotografiat în faţa statuii.25 În drum spre acasă Orbán s-a înţeles cu Vinczi în legătură cu
unificarea grupărilor conduse de ei. În prima zi de joi, după ce au venit de la Albeşti, s-au
întâlnit în parcul din str. Cuza Vodă, cu care ocazie a fost hotărât, că în duminica ce urmează
se va ţine o şedinţă organizatorică pentru alegerea conducerii organizaţiei.26
Cu acordul preotului unitarian Kővári, şedinţa de alegere a fost ţinut în sala bisericii
unitariene din Braşov, cu care ocazie a fost ales conducerea comună a grupărilor unificate.
Astfel devine Orbán László preşedinte, Vinczi vicepreşedinte, Lay Imre secretar, Lay György
casier, Mátyás Ernő notar, iar Ambrus János consilier. Sunt fixate atribuţiunile fiecăruia din
conducere, este stabilit o cotizaţie pentru membri, plătite pentru casier, iar notarul se ocupa cu
întocmirea proceselor verbale ce trebuiau încheiate cu ocazia fiecărei şedinţe.27
Încă în zilele revoluţiei din Ungaria, Orbán, fraţii Lay şi Ambrus János au fost la Opra
Benedek, profesorul de limba maghiară din şcoala medie nr. 4, pentru a-şi afla părerea lui faţă
de cele întâmplate în Ungaria.28 Profesorul a fost înştiinţat şi de comemorarea ce a fost
desfăşurat la Albeşti, iar ulterior băieţii au şi povestit cele întâmplate acolo. Se simte nevoia de
a fi îndrumaţi de cineva în împrejurimile respective, mai ales că preotul Kővári după o
perioadă lungă de boală a murit în primăvara anului 1957. Văzând că avertismentul asupra
periculozităţii activităţii lor nu influenţează pe elevi, Opra îşi propune o cale legală, Orbán să
solicite de la autorităţi înfiinţarea unei echipe artistice,29 iar ei să-şi activeze pe tărâm cultural
promiţându-şi ajutor în acest sens, cu scrierea unor piese de teatru.30 Nevoia îndrumării din
partea unor persoane mai mature reiese şi din faptul că Orbán a menţinut legătura prin
corespondenţă atât cu teologul unitarian Sándor Balázs, dar şi cu colegii acestuia de la
Teologie, Benedek Ágoston şi Léta Áron, care la rândul lor au suplinit pe bătrânul Kővári în
parohia din Braşov în perioada 1956-1957.31
349
 Locul şedinţelor constituia o dilemă permanentă. Astfel, după moartea preotului
Kővári, Orbán numai are la dispoziţie sala parohială a bisericii unitariene, şedinţele sunt ţinute
în parcul din str. Cuza Vodă, astfel pe parcursul lunii aprilie 1957 de trei ori,32 fiind discutate
în principal recrutarea de noi membri. La 9 mai într-o altă şedinţă de joi, la parcul susnumit a
fost hotărât crearea unei statut al organizaţiei şi depunerea unui jurământ. După o altă şedinţă
la parcul din strada Cuza Vodă, membrii „EMISZ”, la 25 mai s-au deplasat în casa lui Borcsa
Mihály, care cu acest prilej este primit ca consilier în organizaţie. Tot atunci a fost dat în citire
textul statutului,33 şedinţa fiind continuată în ziua imediat următoare în casa părinţiilor lui
Orbán. La câteva zile de ultima şedinţă, în data de 7 iunie 1957 este depus jurământul în
grădina lui Orbán, cei prezenţi punând mâna pe drapelul maghiar şi repetând textul
jurământului după Orbán László. 34 Statutul a avut drept model cel UTM-ist, cu deosebire că
unde scria că „luptăm împotriva imperialiştilor americani” a fost trecut „luptăm contra
imperialiştilor sovietici şi împotriva locţiitorilor ei localnici”.35
Trebuie menţionat încercarea lor de a procura ca loc de şedinţă capela romano-catolică
de pe strada 7 Noiembrie din Braşov. În acest sens au scris preotului şi capelanului romano-
catolic Vitályos Balázs, respectiv Harai Pál o scrisoare – în octombrie-noiembrie 1956 după
Harai36, în martie-aprilie 1957 după Vitályos -, înmânat prin fratele mai mic al ultimului,
Harai Imre, şi au încercat să-şi obţină de la ei acordul, ca membrii organizaţiei să se
întrunească în încăperea bisericii romano-catolice aflate în apropierea şcolii cu scopul de a ţine
o „educaţie populară”, ca tineretul maghiar să cunoască mai bine obiceiurile, tradiţiile
poporului maghiar din Ardeal.37 Preoţii văzând redactarea slabă, greşelile ortografice, după ce
au arătat şi protopopului Vasvári Aladár, au distrus scrisoarea respectivă.38 Există o teorie
falsă, şi anume că preoţii catolici gândindu-se la faptul că scrisoarea este o provocare din
partea Securităţii, au raportat acest lucru la Miliţie şi astfel au luat cunoştiinţă de organizaţie
organele statului.
În analizarea procesului este necesar să ne oprim asupra câtorva aspecte la care
organele Securităţii pe parcursul anchetei au insistat foarte mult. Astfel, sunt cercetate în mod
amănunţit deciziile luate în şedinţele respective, cum a decurs recrutarea noilor membri, ce
mijloace au folosit pentru procurarea de armament39, cum au fost puse la cale acte de
diversiune şi teroare,40 totul culminând cu încercarea reuşită de a transforma ideile organizaţiei
relativ paşnice, într-una de periculozitate maximă, care printre altele urmăreşte răsturnarea
regimului democrat popular prin forţă şi alipirea Ardealului Ungariei. Membrii organizaţiei
sunt cuprinşi în majoritatea lor cu vârsta între 16 şi 18 ani, la care s-au adăugat preoţi, teologi,
profesori în încercarea de a crea o organizaţie, lucru ce a fost dificil şi pentru UM 0421 din
Târgu-Mureş, care în majoritatea cazurilor avea de a face cu exploatatori, chiaburi, spioni, dar
nu cu copiii minori, cu care era necesar adaptarea unui comportament special.41
Urmărind evenimentele cronologic, după depunerea jurământului in data de mai sus,
Vinczi, Erzse, Berecz şi Nemes, au anunţat pe Orbán, respectiv membrii organizaţiei că vor
fugii din şcoala profesională „Steagul Roşu”. Potrivit anchetei au primit sarcina ca să meargă
în comunele din jurul localităţii Covasna şi să organizeze populaţia, în special tineretul în
cadrul organizaţiei „EMISZ”. Ideea ar fi fost, ca ei să-şi caută în fiecare comună un om de
încredere, care să fie numit de ei ca preşedinte şi care la rândul său să ţină legătură cu
conducerea din oraşul Stalin. Tot cu această ocazie, Orbán ar fi trasat pentru ei sarcina de a
procura armament, raportul asupra rezultatelor obţinute urmând să fie prezentat într-o altă
întâlnire la Albeşti în ziua de 31 iulie 1957, întâlnire coroborată cu comemorarea morţii lui
Petőfi. Legătura până la întâlnirea respectivă trebuia ţinută prin scrisori codificate. Cei patru,
potrivit anchetei realizate de Securitate, mai întâi au încercat dezarmarea miliţianului din
comuna Tamaşfalău, apoi la propunerea lui Nemes, s-au dus cu trenul până la Prejmer, de
unde s-au dus pe jos în Teliu, comuna natală al lui Erzse. La Teliu, s-au repetat întâmplările
350
din Tamaşfalău, miliţianul nu a fost găsit, şi planul de a procura armament nu s-a pus în
aplicare.42 La scurt timp băieţii s-au despărţit, Vinczi şi Erzse încercându-se să fugă în
Iugoslavia.
Scopul organizaţiei s-a concretizat treptat. Iniţial se pronunţă pentru apărarea
obiceiurilor, portului, literaturii şi limbii maghiare, toate acestea fiind considerate realizabile
printr-o muncă de lămurire în cadrul tineretului maghiar.43 Se decide sărbătorirea zilelor
naţionale şi religioase maghiare, şi refuzul de a participa la sărbători, manifestaţii comuniste.
Apoi se trece la notarea tuturor abuzurilor din partea regimului comunist, referitoare la
încălcarea drepturilor omului, precum şi efectele negative ale colectivizării în satele din jurul
Braşovului şi în Secuime. Totul cu scopul de a transmite aceste reclamaţii la ONU, pentru a
aduce la cunoştiinţa publicului imperialist ce se întîmplă cu oamenii din România, încercând
în acelaşi timp luarea legăturii cu emigranţii revoluţiei maghiare. Vinczi János şi Erzse Imre,
au acceptat sarcina îndeplinirii scopului propus, au memorat zile în şir reclamaţiile adunate.44
După unele mărturii, colegii lor au adunat bani şi pentru trecerea ilegală a frontierei. Cert este
că au încercat să treacă hotarul iugoslav la Jimbolia în data de 16 iunie 1957, şi au fost prinşi şi
condamnaţi la 4 ani închisoare corecţională, pentru acte preparatorii la delictul de trecere
frauduloasă a frontierei.45 Sunt citaţi în faţa Tribunalului Militar Cluj un an mai târziu din
Gherla, pentru a primi 25, respectiv 20 de ani de închisoare pentru rolul lor în organizaţia
„EMISZ”.
O altă problemă foarte importantă în viitoarea anchetă a fost legată de recrutarea de noi
membri. Din când în când elevii şcolilor respective se duc acasă în satele din împrejurimi şi
informează prietenii despre organizaţia creată de ei, şi o pun întrebarea dacă vor să devină
membri sau nu. Majoritatea membrilor depun şi o autobiografie, iar numele lor este trecută pe
un tabel nominal de preşedintele organizaţiei Orban Ladislau, care ulterior ajunge pe mâna
Securităţii. Trebuie amintite câteva încercări – în timpul vacanţei de primăvară şi de vară în
cursul anului 1957 -de a lărgi organizaţia în afara Braşovului. Astfel în luna aprilie 1957,
Vinczi primeşte din partea lui Orbán o scrisoare adresată preotului reformat Ady Béla, din
comuna sa natală Crăieşti, raionul Tîrnăveni. Prin conţinutul acestei scrisori i se aducea la
cunoştiinţa preotului Ady, că în oraşul Stalin a luat fiinţă organizaţia „EMISZ”, fiind precizate
şi scopurile acesteia, în acelaşi timp solicitând ajutorul preotului pentru a organiza tineretul
maghiar sub egida „EMISZ” în localitatea respectivă. Preotul Ady, după ce a citit scrisoarea i-
a spus lui Vinczi să se lase de asemenea lucruri pentru că altfel va încunoştiinţa părinţii
acestuia.46
În scop de recrutare trebuie amintit drumul lui Lay György cu bicicleta în oraşul
Mediaş, care ajungând aici în data de 1 mai 1957, după festivitatea de sărbătoare în parcul din
centrul oraşului, intră în cunoştiinţă cu câţiva băieţi, cu Kölönte Tamás, Kiss Imre, Bíró
Károly, Dobay Szilveszter şi Krivosik Mátyás, cărora le povesteşte despre organizaţia de
tineret din Braşov, încercându-l să convingă pe aceştia să intră în „EMISZ”, propunându-i „că
dacă vor şi ei să facă parte în această organizaţie să vină cineva dintre ei în ultima duminică a
lunei mai 1957 la Albeşti, unde se va ţine o şedinţă a organizaţiei, iar dacă se hotărăsc să nu
intre în organizaţie, să nu spună la nimeni nimic din cele ce eu le-am spus”.47 Din când în când
elevii se duc acasă în satele din împrejurimi şi informează prietenii despre organizaţia creată
de ei, şi o pun întrebarea dacă vor să devină membri sau nu. Aşa sunt recrutaţi 7 persoane din
Căpeni, Oláh János, Bede István, Fosztó Zoltán, Sebestyén Géza, Tiboldi Dénes, Szőcs József
şi Albert Mihály de către Simon Gyula şi Bedő Gábor, elevi în clasele de strungar, respectiv
turnător la şcoala profesională „Steagul Roşu”, persoane care au acceptat statutul de membri ai
organizaţiei „EMISZ”.48
Vacanţa de vară a oferit un nou prilej pentru „recrutare”. Astfel Orbán şi Lay Imre la
începutul lunii iunie au făcut un drum pe valea Homorodului cu biciclete, pe ruta Urmeniş-
351
Aita Mare49-Racoşul de Jos-Vărghiş50-Mereşti-Crăciunel51-Ocland.52 Reîntorcându-se acasă
au aflat că Vinczi şi Erzse Imre au fost arestaţi, şi astfel au sistat orice activitate.
Vinczi şi Erzse au fost condamnaţi, dar potrivit jurământului depus nu au divulgat
nimic despre „EMISZ”. Orbán şi ceilalţi s-au liniştit şi au continuat întâlnirile, însă nu cu
acelaşi intensitate. În luna octombrie 1957, la un an de izbucnirea revoluţiei din Ungaria, la
propunerea lui Lay Imre, Orbán, Mátyás Ernő şi Balogh Sipos Mihály au trecut la
confecţionarea şi difuzarea unor manifeste. După ce s-au terminat orele de curs în seara zilei
de 21 octombrie, susnumiţii au scris cu mâna circa 40 de exemplare de manifeste pe care au
repartizat în băncile claselor VIII, IX şi X, îndemnând elevii liceului nr. 4, că în semn de
respect, în ziua de 23 octombrie 1957 să se îmbrace în haine negre sau de culoare închisă, în
semn de doliu pentru revoluţia lichidată din anul trecut, şi ca semn de boicot în ziua respectivă
să nu răspundă la orele de clasă.53 La începutul anului 1958, au apărut zvonuri legate de
arestări efectuate printre tinerii saşi în oraşul Braşov, acest lucru a stins iarăşi activitatea
membriilor, din care cauză nu a mai fost ţinută aniversarea la Albeşti în martie 1958. Totuşi la
insistenţa lui Mátyás Ernő, a fost organizat la el acasă în comuna Purcăreni, raionul Codlea,
regiunea Stalin, o şedinţă în februarie 1958, la care au participat Orbán şi Lay Imre, Mátyás
devenind responsabil cu organizarea tineretului maghiar din comuna lui şi satul Zizin.54
Ultimul lucru de remarcat din activitatea membrilor „EMISZ” a fost deplasarea lor în
localitatea Sfântu-Gheorghe în a doua jumătate a lunii martie 1958. Orbán şi Lay Imre, după
ce au aflat de la Borcsa Mihály, că în oraşul amintit au fost arestaţi un număr de patru elevi
maghiari, pentru faptul că în noaptea de 15 martie au depus o coroană de flori la statuia lui
Petőfi în amintirea revoluţiei maghiare din 1848, s-au dus la Sfântu-Gheorghe pentru a se
interesa la liceul celor arestaţi despre situaţia acestora, şi cu ideea de a organiza o acţiune de
protest atât în liceul din oraşul Stalin, cât şi la cel din Sfântu-Gheorghe împotriva măsurilor
luate de organele securităţii Statului.55
Cu trecerea timpului, spiritul revoluţionar al tinerilor dispare. Membrii organizaţiei din
afara Braşovului, cum ar fi în cazul celor din Căpeni, au şi uitat deja că sunt membrii unei
organizaţii de tineret ai cărui conducători nici n-au văzut. Întâlnirile s-au stins chiar şi printre
membrii care au stat la Braşov, unii din Centrul Şcolar „Steagul Roşu” după ce au teminat
şcoala profesională s-au angajat în Uzina „Steagul Roşu” trăind o viaţă normală.56 Pornirea
procesului penal la 5 august 195857, îl ia prin surprindere pe marea majoritate a arestaţilor,
care lucrează de mult în diferite localităţi. Persoanele arestate în perioada august 1958-
februarie 1959, sunt condamnaţi în trei loje, în total 77 de persoane. Prima lojă este ceea mai
importantă la prima vedere, deoarece aici sunt grupaţi în majoritatea lor preoţii unitarieni şi
romano-catolici, studenţii teologi şi şefii organizaţiei în frunte cu Orbán László, de fapt
persoanele care după varianta concepută de Securitate au participat la înfiinţarea şi activitatea
organizaţiei „EMISZ”. În fruntea Lotului II, a fost plasat Vinczi János, iar Lotul III este
conceput în jurul casierului organizaţiei, Lay György.
Concluziile de învinuire58 sunt rezultatul a şapte-opt luni de anchetă penală, iniţial
început în Regiunea Stalin, apoi datorită faptului că cei arestaţi în majoritatea lor au fost
locuitori ai Regiunii Autonome Maghiare, cazul a fost preluat de Procuratura Militară Târgu-
Mureş, iar cei arestaţi până atunci au fost mutaţi la sfârşitul lunii octombrie59 la închisoarea
Securităţii din Târgu-Mureş. Odată cu citirea proceselor verbale de interogatoriu ne-am dat
seama că preoţii unitarieni Kelemen Imre din Ocland şi Végh Mihály din Satul-Nou, raionul
Odorhei, deşi nu au avut nici o legătură directă cu organizaţia „EMISZ”, au fost implicaţi în
cadrul procesului penal, cu scopul de a accentua greutatea cazului, motivul direct fiind
întâlnirea regulată în cadrul unor „şedinţe de muncă comună” a preoţilor unitarieni sub
îndrumarea protopopului unitarian Kelemen Imre.60 Potrivit ordonanţelor de punere sub
învinuire din 26 septembrie 1958, preoţii unitarieni sunt acuzaţi de o intensă activitate
352
naţionalistă maghiară, prin intermediul unor predici, ce au avut influenţă dăunătoare în rândul
minorităţii maghiare din raionul Odorhei.61
Cele 77 de sentinţe sunt aduse la garnizoana Târgu-Mureş de către Tribunalul Militar
Cluj având în frunte pe maiorul de justiţie Macskási Pál, cu ajutorul procurorului militar,
căpitanul de justiţie Bátorfi László, în perioada martie-aprilie 1959. În cazul Lotului I, şedinţa
publică a fost deschisă la 10 martie 195962, sentinţa fiind pronunţată – ca şi în cazul Loturilor
II şi III în acelaşi zi - la 19 martie 1959 prin procesul verbal (minuta) nr. 112. Astfel Orbán
László, Sándor Balázs, Opra Benedek şi Nyitrai Deák Berta sunt condamnaţi la câte 25 de ani
muncă silnică şi câte zece ani degradare civică; Lay Imre, Borcsa Mihály, Ambrus János,
Mátyás Ernő, Balogh Sipos Mihály şi Szabó Dezső la câte 20 de ani muncă silnică şi câte 10
ani degradare civică; Lay Günther la 18 ani muncă silnică şi câte 10 ani degradare civică;
Kelemen Csongor, Simon Márton, Erzse István, Fikker Ferenc, Végh Mihály şi Kelemen Imre
la câte 15 ani muncă silnică şi câte 10 ani degradare civică; Kajcsa István la 10 ani temniţă
grea şi 5 ani degradare civică, Vitályos Balázs, Harai Pál, Nyitrai Mózes şi Léta Áron la câte
10 ani închisoare corecţională; Nyitrai Levente la 6 ani, Kajcsa András la 5 ani, iar Benedek
Ágoston la 4 ani închisoare corecţională.63 Familia cea mai lovită este cel al preotului
unitarian Nyitrai din Crăciunel, unde soţ-soţie sunt condamnaţi, alături de fiul mai mare, iar
băiatul mai mic, Csongor, a devenit schilod în timpul arestării preventive.
Pentru membrii Lotului II, şedinţa publică a fost deschisă la 12 martie 195964, sentinţa
fiind anunţată prin procesul verbal (minuta) nr. 113. Potrivit acestuia, Vinczi János este
condamnat la 25 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică; Erzse Imre, Bedő Gábor, Bodi
János, Kovács Ferenc, Deák Géza şi Soós Lajos sunt condamnaţi la câte 20 ani muncă silnică
şi câte 10 ani degradare civică; Máthé József, Berecz Gyula, Ördögh Dezső, Albert Mihály,
Sebestyén Géza, Nemes János şi Szacsvai György la câte 18 ani muncă silnică şi câte 10 ani
degradare civică; Tiboldi Dénes la 16 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică; Balázs
Géza, Olosz Vilmos, Bálint Mihály, Varga Sándor şi Deák Gyula la câte 15 ani muncă silnică
şi câte 8 ani degradare civică; Gyergyai Mihály şi Fazekas Sándor la câte 12 ani temniţă grea
şi câte 6 ani degradare civică; Fitori Sándor, Tana József şi Szász Gergely la câte 6 ani
închisoare corecţională şi câte 3 ani interdicţie corecţională, iar Ady Béla la 7 ani închisoare
corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională.65
Şedinţa publică a fost deschisă la 17 martie 1959 pentru Lotul III66, sentinţa fiind
anunţată prin procesul verbal (minuta) nr. 114. Tribunalul în numele poporului hotărăşte
pentru Lay György şi Ferencz Tibor câte 18 ani muncă silnică şi câte 10 ani degradare civică;
pentru Aczél Ferenc, Simon Gyula, Csíki Sándor, Fosztó Zoltán şi Kántor Gyula câte 15 ani
muncă silnică şi câte 10 ani degradare civică; pentru Korbuly Péter 17 ani muncă silnică şi 10
ani degradare civică, pentru Patakfalvi János, Fülöp János, Dudicska Albert, Keresztély
Ferenc, Nagy János, Biczó János, Szőcs József şi Kósa Mihály câte 12 ani temniţă grea şi câte
6 ani degradare civică; pentru Oláh János, Gászpor László, Bencze József, Hatházi Béla şi
Kölönte Tamás câte 10 ani temniţă grea şi câte 5 ani degradare civică; pentru Dobay
Szilveszter şi Bíró Károly câte 7 ani temniţă grea şi cîte 5 ani degradare civică; pentru
Krivosik Mátyás 6 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică, iar pentru Bede István şi Kiss
Imre câte 5 ani temniţă grea şi câte 5 ani degradare civică.67
Toţi sunt condamnaţi pentru crimă de uneltire contra ordinei socială, doar încadrarea
juridică fiind diferită la înculpaţi. În baza art. 463. C.J.M. se compută la toată lumea
detenţiunea preventivă din data arestării. În cazul tuturor este pronunţat confiscarea totală a
averii personale, fiind obligaţi la plata cheltuielii de judecată între 200 şi 600 sute lei. Dreptul
la recurs o au în trei zile de la comunicarea sentinţei.
Şedinţa publică de încheiere al Tribunalului Militar R.3.M.Cluj din 21 aprilie 1959,
continuată şi a doua zi, a respins în totalitate – în lipsa recurenţiilor, aceştia fiind reprezentaţi
353
prin avocaţii lor - recursurile declarate de înculpaţii Lotului I prin deciziunea-minuta nr. 536
din 22 aprilie 1959.68
În cazul Lotului II, şedinţa publică de încheiere începută la 22 aprilie 1959 a decurs în
acelaşi condiţii ca şi în cazul primului lot, deciziunea-minuta nr. 549 din 25 aprilie 1959
respingând în totalitate recursul membriilor, la Szász Gergely operând o mică modificare, în
sensul că tribunalul a schimbat calificarea juridică a infracţiunii, dar a menţinut restul
sentinţei.69
Şedinţa publică de încheiere pentru Lotul III a avut loc la 23 aprilie 1958, şi prin
deciziunea-minuta nr. 539 din aceeaşi zi, a respins recursul tuturor recurenţiilor din lot.70
Fiecare recurent a fost obligat la câte 50 lei cheltuieli de judecată.
Acest număr de 77, a fost completat cu sentinţa adusă mai târziu în cazul lui Gál Tibor,
în momentul arestării la data de 6 februarie 1959 acesta fiind soldat, a fost condamnat la 31
august 1959 de Tribunalul Militar Cluj la 8 ani de închisoare pentru legătura lui cu
„EMISZ”.71 Numărul celor condamnaţi a crescut la 79 de persoane cu Ágoston Gyula72, care
nu numai că nu este atestat de materialele de arhive, dar nici colegii condamnaţi nu-l cunosc.
Cert este că numele lui apare pe monumentul membrilor EMISZ, dezvelit la Casa Speranţei, la
biserica reformată din Braşov.
După anunţarea sentinţei, cei condamnaţi au stat timp de câteva luni la închisoarea
din Târgu-Mureş, apoi cei care au avut o sentinţă de peste 20 de ani au ajuns la Gherla, iar
ceilalţi în lagărele de muncă din Delta Dunării, la Salcia, Stoieneşti, Grind, Periprava,
Luciu-Giurgeni. Câteva persoane datorită vârstei fragede au trecut prin închisorile pentru
minori de la Ocnele Mari, Aiud, toţi fiind graţiaţi prin Decretul nr. 411 din 24 iulie
1964.73
Mărimea disproporţionată a organizaţiei „EMISZ” concepută de organele de
securitate, se datorează exclusiv dorinţei a câtorva ofiţeri de a se ridica în rang, lucru deseori
confirmat în faţa celor învinuiţi,74 dar şi faptului că în lipsa unei organizaţii iredentiste a fost
necesar crearea unuia pentru satisfacerea superiorilor. Ofiţerii au clădit cariera personală pe
spinarea arestaţilor, neţinând cont de faptul că majoritatea lor sunt copiii minori. Au blocat
şansa acestora de a avea un viitor, o viaţă normală şi indirect au hotărât şi soarta ulterioară a
acestora, împingându-şi viitorii „foşti condamnaţi” spre o marginalizare în anumite aspecte ale
vieţii, garantând în acelaşi timp persecutarea ulterioară din partea organelor de stat. S-au
amestecat şi au distrus familii, cum este în cazul familiei Nyitrai, folosindu-se de împrejurările
favorabile oferite de cadrul juridic şi legislativ.
Analizând cele întâmplate pe termen lung, principalul efect al revoluţiei din Ungaria,
precum şi al mişcărilor din Transilvania a fost întărirea neîncrederii conducerii de partid şi de
stat faţă de minoritatea maghiară. Astfel, sub influenţa evenimentelor generate de revoluţia
maghiară, în cadrul politicii interne relaţia interetnică majoritar-minoritară s-a schimbat,75
acest fenomen manifestându-se prin urmărirea sistematică a intelectualilor maghiari şi
începerea unei ample campanii de purificare etnică în cadrul aparatului Securităţii, Miliţiei şi
Armatei.

1
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, Bucureşti, 2006,
p. 527.
2
Ideea creării unei organizaţii maghiare de tineret care să luptă împotriva regimului democrat popular a
fost materializat în anii premergători revoluţiei maghiare. Astfel elevii liceului nr. 2, adică a fostului
liceu reformat din Cluj au trecut la organizarea în 1951 a Organizaţiei Anticomuniste de Tineret (Ifjúsági
Kommunista Ellenes Szervezet). Au fost 2-3 şedinţe în grădina renumitului botanic Palocsay Rudolf, iar
în noaptea de 30 aprilie 1952 sub masca unei serenade au fost răspândite în străzile oraşului Cluj
354
manifeste cu conţinut anticomunist. La 22 august când se pregăteau pentru lansarea de noi manifeste
pentru 23 august, au fost arestaţi 18 persoane. Au fost condamnaţi la 12 martie 1953, după ce câţiva
membri au împlinit vârsta de 18 ani, de către Tribunalul Militar Oradea la Cluj. În 1953 au fost urmaţi de
alte 17 persoane condamnate, aceştia fiind consideraţi lotul II al procesului Organizaţiei Anticomuniste
de Tineret. Graţierea condamnaţilor este legată de o invenţie a botanicului Palocsay care în locul unei
sume de bani a cerut graţierea fiului său de la Gheorghiu-Dej, şi în cele din urmă cu toţii au fost graţiaţi
în septembrie 1954. Informaţii de la Zsolt Kozma (s-a născut la 19 februarie 1935 în Braniştea, jud.
Bistriţa-Năsăud, naţionalitatea: maghiară, religia: reformată, studii: doctor în teologie, pensionar.
Interviu realizat de autor în data de 26 iunie 2008 la Cluj-Napoca) şi Dezső Bustya (s-a născut la 20
februarie 1935 la Sângeorgiu de Pădure, judeţul Mureş, naţionalitatea: maghiară, religia: reformată,
studii: Teologia Protestantă de Grad Universitar din Cluj, pensionar. Interviul a fost realizat de autor în
data de 30 iunie 2008 la Târgu-Mureş).
3
Arhivele Naţionale Române Direcţia Judeţeană Mureş, fondul Procuratura Militară Tîrgu-Mureş 1954-
1965 (vezi în contiunare A.N.D.J.M., fond P.M.T.M.) dos 466/1958 şi Gyula Dávid, 1956 Erdélyben.
Politikai elítéltek életrajzi adattára 1956-1965, Kolozsvár, Erdélyi Múzeum-Egyesület – Polis
Könyvkiadó, 2006, op. cit., p. 310.
4
Gyula Dávid, op. cit., p. 43.
5
A.N.D.J.M., fond P.M.T.M., dos. 797/1960 şi Gyula Dávid, op. cit., p. 271.
6
A.N.D.J.M., fond P.M.T.M., dos. 1049/1965.
7
Trebuie amintit în acest sens Benkő Levente, Volt egyszer egy 56, Sfântu-Gheorghe, H-Press, 1998.
8
A fost şofer la fabrica de bomboane din Braşov, iar apoi secretar la Sfatul Popular Raional Ciuc, în
momentul arestării fiului fiind pensionar. Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii, fond Penal (vezi în contiunare A.C.N.S.A.S., fond P), dos. P184, vol. 1, f. 17.
9
Ibidem, f. 31 (faţă-verso). Vezi procesul verbal de interogatoriu al învinuitului Orbán László din 4
septembrie 1958 încheiat în oraşul Stalin.
10
Informaţie de la Imre Lay (s-a născut la 20 mai 1938, în Braşov, naţionalitatea: maghiară, religia:
romano-catolică, studii: 9 clase, pensionar. Interviul a fost realizat de autor în data de 2 octombrie 2007
la Braşov.).
11
A.N.D.J.M., fond P.M.T.M., dos. 515/1958, f. 170. În posesia fondului respectiv despre procesul
EMISZ, sunt trei volume - 514/1958. (Volumul I/Lotul I. Uneltire contra ordinei sociale, răspândirea de
publicaţii interzise), 515/1958 (Volumul II/Lotul II. Uneltire contra ordinei sociale, sancţiunea
ameninţării şi răspândire de publicaţii interzise), şi 516/1958. (Volumul III/Lotul III. Uneltire contra
ordinei sociale) –, care conţin mandatele de arestare, concluziile de învinuire şi alte documente formulate
de Procuratura Militară Tîrgu-Mureş, acte necesare pentru a formula capetele de acuzare şi de a pregăti
cazul pentru sentinţă, judecarea acesteia intrând în competenţa Tribunalului Militar Cluj.
12
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 1, f. 171 faţă-verso. Vezi procesul verbal de interogatoriu al arestatului
Sándor Balázs din 10 octombrie 1958 încheiat în oraşul Stalin.
13
Ibidem, ff. 172 faţă-verso, 177-178. Vezi procesele verbale de interogatoriu al arestatului Sándor
Balázs din 29 octombrie 1958 şi 17 ianuarie 1959 din Târgu-Mureş.
14
Ibidem, f. 26. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Orbán László din 20 august 1958 încheiată în
oraşul Stalin.
15
Ibidem, f. 147 verso. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Orbán László din 9 februarie 1959
încheiat la Târgu-Mureş. Denumirea iniţială al organizaţiei a fost Organizaţia Tineretului Maghiar
(Erdélyi Magyar Ifjak, prescurtat EMI) şi cu ocazia şedinţei respective se schimbă în cel amintit mai sus.
Vezi în acest sens Lay Imre, Veszélyes játék în Brassói srácok. Az EMISZ és az ’56-os forradalom,
Braşov, Cenk könyvek, 2006, p. 17.
16
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 1, ff. 222-223. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Lay Imre din
29 august 1958 încheiat în oraşul Stalin.
17
Orbán şi Lay s-au dus cu biciclete la Sfântu-Gheorghe, după ce au afişat invitaţia s-au întâlnit cu un
elev din liceul respectiv şi prin acesta au trimis o scrisoare elevilor din clasa a X-a, prin care le cereau să
se ducă la gazeta de perete a şcolii şi să se ia cunoştiinţă de apelul lor. A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 10,
ff. 21-22. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Lay György din 20 septembrie 1958 încheiat în
oraşul Stalin.
18
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 1, ff. 40-41 verso. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Orbán
László din 9 septembrie 1958 încheiat în oraşul Stalin.
19
Ambrus în momentul arestării a fost studentul teolog al Institutului Teologic Protestant la secţia
355
reformată. Fiind fostul elev al şcolii medie mixte nr. 4, s-a dus întâmplător în martie 1957 la şcoală, unde
s-a întîlnit cu Orbán şi Lay Imre. Angajându-se în discuţii şi-a dat acordul să se prezintă la serbarea din
Albeşti, participându-se apoi şi la şedinţele ulterioare al organizaţiei. A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 2, ff.
55-57. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Ambrus János din 19 august 1958 încheiat în oraşul
Stalin.
20
Informaţie de la János Biczó ( s-a născut la 19 ianuarie 1941, în Racoşul de Jos, judeţul Braşov,
naţionalitatea: maghiară, religia: romano-catolică, studii: clasa de strungari la şcoala profesională
„Steagul Roşu”, completat cu şcoala de meşteri la Miercurea Ciuc în 1982, pensionar. Interviul a fost
realizat de autor în data de 30 septembrie 2007 la Tuşnad Nou, jud. Harghita).
21
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 7, ff. 12-14 verso. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Vinczi
János din 30 august 1958 încheiat în oraşul Stalin.
22
Ibidem, f. 10. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Vinczi János din 21 august 1958 încheiat în
oraşul Stalin.
23
Informaţie de la Vilmos Olosz (s-a născut la 4 iulie 1939 la Satu Mare, jud. Harghita, naţionalitatea:
maghiară, religia: romano-catolică, studii: clasa de turnător la şcoala profesională „Steagul Roşu”,
pensionar. Interviul a fost realizat de autor în data de 1 octombrie 2007 la Sfântu-Gheorghe, jud.
Covasna).
24
Informaţie de la János Patakfalvi (s-a născut 15 iunie 1939, în Cristuru Secuiesc, naţionalitatea:
maghiară, religia: unitariană, studii: clasa de strungari la şcoala profesională „Steagul Roşu”, pensionar.
Interviul a fost realizat de autor în data de 29 septembrie 2007 la Cristuru Secuiesc, jud. Harghita).
25
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 1, ff. 42-43.
26
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 10, f. 24.
27
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 1, f. 44 faţă-verso.
28
Ibidem, ff. 191-193. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Opra Benedek din 26 octombrie 1958
încheiat în oraşul Stalin.
29
Ibidem, ff. 200-203. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Opra Benedek din 27 ianuarie 1959
încheiat în Târgu-Mureş.
30
Ibidem, ff. 24 faţă-verso. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Orbán László din 20 august 1958
încheiat în oraşul Stalin. Elevii vizitatori au operat conform sfatului oferit de Opra. Astfel „în zilele
următoare am făcut o cerere către Ministerul Învăţămîntului şi Culturii ca să ne aprobe formarea echipei
culturale. Cererea am înaintat Ministerului respectiv, de unde ni s-a răspuns să ne adresăm Sfatului
Regional Stalin.” Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Lay György din 23 septembrie 1958
încheiat în oraşul Stalin. A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 10, f. 25.
31
Benedek Ágoston în momentul arestării la 31 ianuarie 1959, a fost preot la Bistriţa. A fost numit
delegat în locul preotului Kővári începând cu 7 iulie 1956, vreme de două luni de zile, timp în care s-a
împrietenit şi cu Orbán, care la rândul lui a fost însărcinat cu organizarea orelor de religie pentru copiii
şcolari aflaţi în vacanţă şi antrenat în acţiunea de organizare a serbării comemorative pe ziua de 31 iulie
1956, 107 ani de la moartea lui Petőfi, serbare pregătită de biserica unitariană din oraşul Stalin. (Vezi
procesul verbal de interogatoriu al lui Orbán László din 5 ianuarie 1959 încheiat la Târgu-Mureş. Ibidem,
ff. 89-93 verso.) Relaţia ulterioară cu Benedek a fost menţinută prin corespondenţă, dar acesta avea
cunoştiinţă şi de scrisorile adresate de Orbán lui Sándor Balázs, iar în perioada aprilie 1957, când Orbán
a stat două nopţi la Teologia Protestantă din Cluj, a sfătuit pe acesta „să se lase de astfel de chestiuni că
odată va păţi”. (Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Benedek Ágoston din data de 31 ianuarie
1959 încheiat la Târgu-Mureş. A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 3, ff. 376-378.) Celălalt coleg de cameră al
lui Sándor Balázs, Léta Áron, în momentul arestării a fost preot ajutor în comuna Mihai Viteazu, Raionul
Turda, Regiunea Cluj, a fost delegat şi el în locul preotului Kővári în primăvara anului 1957, cunoscând
pe Orbán încă din 1956, când Benedek a fost delegat la Braşov. Orbán a menţinut şi cu el relaţii de
corespondenţă, iar despre scrisorile adresate lui Sándor Balázs şi el a avut cunoştiinţă. (Vezi procesul
verbal de interogatoriu al lui Léta Áron din data de 3 februarie 1959 încheiat la Târgu-Mureş. Ibidem, ff.
331-333.) Atât Benedek, cât şi Léta vor fi acuzaţi cu omisiunea denunţării organelor competente.
32
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 1, ff. 236.
33
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 5, ff. 96-99.
34
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 10, ff. 29-30 verso.
35
Lay Imre, op. cit., p. 18
36
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 3, ff. 213-215. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Harai Pál din
8 octombrie 1958 încheiat în oraşul Stalin.
356
37
Ibidem, ff. 299 faţă-verso. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Vitályos Balázs din 6
septembrie 1958 încheiat în oraşul Stalin.
38
Ibidem, f. 306. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Vitályos Balázs din 11 februarie 1959
încheiat la Târgu-Mureş.
39
Ofiţerii de Securitate din Târgu-Mureş au încercat însumarea căilor de a procura armament şi
muniţiuni militare pe baza anchetei, incluzând apoi în mărturiile şefilor de lot, respectiv Orbán, Vinczi şi
Lay György. Aceste căi sunt următoarele: „1. Identificarea în Secuime a armelor şi muniţiunilor militare,
care sunt ascunse şi păstrate în mod ilegal de către unii secui încă din timpul celui de al doilea război
mondial, şi acapararea acestora în interesul organizaţiei subversive „EMISZ”. 2. Intrarea în legătură prin
numiţii Ambrus Ioan, Lay Emeric şi Lay Günther cu organizaţiile contrarevoluţionare din străinătate,
formate din emigranţii maghiari care au fugit atît înainte, cît şi după 23 octombrie 1956 din Ungaria.
Aceşti trei membri s-au hotărît să treacă în mod fraudulos frontiera din R.P.R. într-o ţară capitalistă, de
unde imediat cu organizaţia noastră vom dezlănţui o contrarevoluţie în interiorul ţării. Prin intermediul
acestor organizaţii de emigranţi, pe calea aerului cu avioane, ne vor sprijine cu armament şi muniţiuni
militare. 3. Identificarea şi atacarea depozitelor de armament şi muniţiuni, în scop de a ne înarma,
precizîndu-se de către Orbán Ladislau, depozitul din com. Apaţa. 4. Atacarea posturilor de miliţie
precum şi a miliţienilor izolaţi, ce patrulează noaptea prin diferite localităţi din provincie, prin lovituri
din spate, după care să le luăm armamentul şi muniţia. 5. Intrarea în legătură cu diferite bande din munţi,
formate din elemente duşmănoase care au fugit în munţi, şi în mod clandestin luptă împotriva regimului
democrat popular din R.P.R.” Din procesul verbal de interogatoriu al lui Vinczi János din 23 ianuarie
1959, încheiat la Târgu-Mureş. A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 7, ff. 35 verso-36.
40
„1. Aruncarea în aer prin explozie a unor statui din oraşul Stalin, care constituie monumente istorice şi
de artă a poporului romîn şi sovietic, precum şi a unor biserici romîne din diferite comuni, acte care au
fost propuse de către Orbán Ladislau, şeful organizaţiei „EMISZ”, care cu ocazia şedinţelor a arătat că
aruncarea în aer a statuilor va fi semnalul de începere a contrarevoluţiei pentru răsturnarea regimului
democrat din R.P.R. şi alipirea Ardealului Ungariei. 2. Aruncarea în aer prin exploziv a Căminului
Cultural din com. Teliu, propunere făcută de Erzse Emeric, în timpul sărbătorilor de paşti cînd romînii se
vor distra, aceasta pentru exterminarea într-o oarecare măsură a populaţiei romîne din com. respectivă.
Pentru realizarea acestor acte criminale atît Erzse Emeric, cît şi un alt membru al organizaţiei, al cărui
nume nu-l mai reţin şi-au luat angajamentul că vor procura material explozibil (dinamită) prin
intermediul unor cunoscuţi ce lucrează la cariere de piatră. 3. Tot cu ocazia unei şedinţe clandestine ce a
fost organizată la locuinţa lui Orbán Ladislau, în cursul lunii mai 1957..., a fost pus la cale un act de
teroare împotriva unui membru P.M.R. din raionul Codlea, despre care Berecz Iuliu a dat un raport scris
conducerii centrale, că a denunţat organelor de stat pe un element ce s-a manifestat în public duşmănos
împotriva regimului actual şi a elementelor comuniste... am hotărît să-i orbim pe acest membru P.M.R.
prin aruncarea în ochi a unei cantităţi de acid sulfuric.” Ibidem, 36 verso-37.
41
Lay Imre, op. cit., p. 35.
42
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 7, ff. 63-65. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Erzse Imre din
data de 1 septembrie 1957 încheiat în oraşul Stalin.
43
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 1, f. 220 verso.
44
Informaţie de la Imre Lay.
45
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 7, ff. 1 faţă-verso, 42. Vezi extrasul din hotărârea penală nr. 391 din 13
august 1957, respectiv sentinţa nr. 391/1957.
46
Ibidem, ff. 17-18. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Vinczi János din data de 27 octombrie
1958 încheiat în oraşul Stalin.
47
„Am scris numele fiecăruia, adică la toţi cinci, pe un carneţel ce aveam la mine şi am plecat venind la
oraşul Stalin tot cu bicicleta. Carneţelul respectiv l-am ţinut la mine pînă în ziua de 5 mai 1957, zi în care
eu am fost dus la Miliţie pentru că am intrat în loc interzis, era concurs de motociclete. Timp cît am stat
la Miliţie, m-am dus la W.C. şi acolo am rupt foaia din carnet unde aveam scris numele celor din Mediaş
şi-am aruncat-o în W.C., ca să nu fiu cumva întrebat de aceste nume şi să fim descoperiţi. În felul acesta
eu am pierdut legătura cu cei de la Mediaş şi nu ştiu dacă vreunul din ei au fost la Albeşti în duminica
fixată, întrucît nici noi nu ne-am dus la aceia şedinţă, deoarece restul de membri nu au reuşit să recruteze
şi să creieze nucleie subversive în localităţile unde au fost în vacanţă de primăvară.” (A.C.N.S.A.S., fond
P184, vol. 10, ff. 27-28.) Lay György a rezistat destul demult pe parcursul anchetei, dovadă în acest sens
fiind arestarea destul de târziu a celor din Mediaş (30-31 octombrie 1958), dar până la urmă a divulgat că
„unul dintre cei cinci este fiul preotului reformat, cum doar o singură biserică reformată este la Mediaş
357
au ajuns rapid şi la noi, la vremea respectivă maşina Securităţii a fost un Land Rover gri.” Informaţie de
la Szilveszter Dobai (s-a născut la 20 februarie 1939 la Mediaş, naţionalitatea: maghiară, religia:
romano-catolică, studii: şcoala tehnică postliceală, pensionar. Interviul a fost realizat de autor în data de
la 29 septembrie 2007 la Mediaş).
48
Informaţie de la János Oláh ( s-a născut la 6 decembrie 1938 la Căpeni, jud. Covasna, naţionalitatea:
maghiară, religia: unitariană, studii: şcoala profesională de tâmplar la Odorheiu Secuiesc, pensionar.
Interviul a fost realizat de autor în data de 30 septembrie 2007 la Baraolt, jud. Covasna), István Bede (s-a
născut la 28 mai 1942 la Căpeni, jud. Covasna, naţionalitatea: maghiară, religia: romano-catolică, studii:
7 clase (arestat la vârsta de 16 ani, fiind printre puţinii care au executat pedeapsa în întregime),
pensionar. Interviul a fost realizat de autor în data de 30 septembrie 2007 la Baraolt, jud. Covasna),
József Szőcs (s-a născut la 22 iunie 1939 la Baraolt, jud. Covasna, naţionalitatea: maghiară, religia:
romano-catolică, studii: şcoala profesională de lăcătuş-mecanic din Odorheiu Secuiesc, pensionar.
Interviul a fost realizat de autor în data de 1 octombrie 2007 la Sfântu-Gheorghe, jud. Covasna) şi
Mihály Albert (s-a născut la 13 noiembrie 1932 în Braşov, naţionalitatea: maghiară, religia: romano-
catolică, studii: şcoala profesională de turnător din Vlăhiţa, jud. Harghita, pensionar. Interviul a fost
realizat de autor în data de 1 octombrie 2007 la Sfântu-Gheorghe, jud. Covasna).
49
Preotul unitarian Szabó Dezső din Aita-Mare, a negat în tot parcursul anchetei că avea cunoştiinţă
despre „EMISZ”, ca fiind o organizaţie subversivă, precum şi despre scopurile acesteia în varianta
susţinută de Securitate. El a recunoscut că în aprilie 1957, Orbán şi fraţii Lay au făcut o vizită la parohie,
cu scopul de a stabili o dată în viitorul apropiat, ca Orbán, care avea aprobare de la episcopul unitarian,
să-şi ţină o predică în localitate. Au vorbit între altele şi despre evenimentele din Ungaria, şi prinzînd
curaj băieţii au mărturisit evenimentele de la Albeşti. La 1 iunie 1957, Orbán a ţinut predica stabilită şi
deşi băieţii au susţinut că s-au interesat de la preot în legătură cu recrutarea de noi membri din localitate,
acesta a negat şi după confruntarea cu Orbán şi Lay Imre. A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 2, ff. 243-261.
50
De obicei au dormit la rude (la Fekete Gábor), cum era la Aita Mare; la cantorul bisericii unitariene
(Fitori Miklós), cum a fost la Racoşul de Jos; sau chiar la preotul unitarian, cum a fost la Vărghiş,
Mereşti şi la Crăciunel (la preoţii Dimény András, Bencző Dénes, respectiv Nyitrai Mózes). Vezi
procesul verbal de interogatoriu al lui Orbán László din data de 15 septembrie 1958 încheiat în oraşul
Stalin. A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 1, ff. 54-55 verso.
51
Orbán László, Lay Imre, precum şi familia Nyitrai din Crăciunel s-au cunoscut reciproc cu ocazia
acestei excursii cu biciclete. Au stat o noapte la familia Nyitrai, la plecare lui Orbán i s-a propus o şedere
în perioada vacanţei ca să trateze atrofia nazală la băile Homorodului. Astfel Orbán a stat în august,
vreme de o lună la familia Nyitrai, cunoscându-se şi cu fii acestora, Levente şi Csongor, timp în care a
informat preoteasa Nyitrai despre existenţa şi activitatea organizaţiei „EMISZ”. După ce s-a reîntors la
Braşov, Orbán a rămas în relaţii de corespondenţă cu preoteasa, iar la începutul lunii octombrie 1957 din
nou a făcut o vizită la familia Nyitrai din Crăciunel, cu care ocazie a adus şi documentele organizaţiei
(statutul organizaţiei, procesele verbale despre şedinţe, copia unor manifeste, scrisori etc.), rugând-o
preteasa Nyitrai să-şi păstreze aceste documente. Aceste documente au fost păstrate la familia Nyitrai
până în luna ianuarie 1958, când printr-o scrisoare Orbán i-a solicitat restituirea documentelor respective.
În cursul lunii februarie 1958, Orbán s-a deplasat din nou la Crăciunel unde a stat trei zile şi i-a
comunicat preotesei Nyitrai Berta „că în oraşul Stalin s-au făcut arestări, în rândul saşilor, fiind arestat şi
preotul luteran sas, Möckel, pentru activitate subversivă...”. Cu o zi înainte de a fi arestat, Orbán, la data
de 14 august 1958, din motive de securitate a trimis din nou documentele organizaţiei familiei Nyitrai,
prin fiul mai mic al acestora, Csongor, care a fost la el o săptămână în Braşov. (Vezi procesul verbal de
interogatoriu al lui Orbán László din data de 11 decembrie 1958 la Târgu-Mureş. A.C.N.S.A.S., fond
P184, vol. 1, ff. 67-69 verso.) Preoteasa Nyitrai Deák Berta în octombrie 1957, după ce intră în posesia
documentelor organizaţiei, a citit statutul organizaţiei şi a formulat un fel de program compus din 5
puncte, în care a arătat problemele de care membrii „EMISZ” ar trebui să se ocupe, ataşând statutului
amintit. Astfel s-a pledat pentru desfăşurarea unei activitate care să trezească sentimentele naţionale în
rândurile populaţiei de naţionalitate maghiară „şi să lupte împotriva acţiunilor care duc la pierderea naţiei
maghiare din Ardeal, adică legii „avortului”. (Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Nyitrai Berta
din 22 ianuarie 1959 la Târgu-Mureş. Ibidem, ff. 297-299.) Preoteasa Nyitrai la rugămintea lui Orbán, la
începutul anului 1958 a confecţionat două panglici de mătase, pe care a trecut cu vopsea literile
„E.M.I.Sz.”, după care a scris lozincile: „A szabadság kiragad a halálból” („Libertatea te smulge din
moarte”), respectiv „A nép és a haza minden előtt” („Poporul şi patria înainte de toate”), totul cu scopul
de a sărbătorii din nou ziua de 15 martie 1958 la Albeşti. (Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui
358
Nyitrai Berta din 16 ianuarie 1959 la Târgu-Mureş. Ibidem, ff. 295-296.) Preotul Nyitrai Mózes pe
parcursul anchetei a avut o poziţie reţinută faţă de Orbán, şi a constatat cu stupoare rezultatele
percheziţiei din 16 august 1958, când au fost găsite la el acasă documentele „EMISZ”, lăsând impresia
pe parcursul anchetei de a fi total în afara celor întâmplate. (A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 2, ff. 275-289
verso.) Tragedia trăită de familia Nyitrai, povestea vieţii lor sunt înşirate în Mózes Nyitrai, Nyolcvan év,
în Ödön Nagy, János Hermán, Mózes Nyitrai, Palástban. Lelkészek szórványban, Marosvásárhely
(Târgu-Mureş), Editura Mentor, 2001, pp. 189-476.
52
În drum spre acasă, la capătul excursiei cu biciclete, în cadrul căreia Orbán şi Lay Imre au făcut o
vizită şi la peştera Mereşti, s-au hotărât să-şi facă o vizită la biserica din Ocland, raionul Odorhei, mai
ales că fiul preotului unitarian Kelemen Imre, Kelemen Csongor îi era coleg până la clasa a VIII-a cu
Orbán în liceul maghiar din Braşov. Au vizitat biserica, au servit masa împreună cu familia Kelemen,
după care au plecat acasă, fiind însoţiţi până la poartă de Kelemen Csongor. La poartă Orbán a relatat lui
Kelemen, despre existenţa organizaţiei „EMISZ”, despre evenimentele de la Albeşti, după ancheta
Securităţii, propunându-i în acelaşi timp lui Kelemen Csongor să-şi devină membru al organizaţiei şi
şeful local în comuna Ocland, lucru acceptat de ultimul. Vezi procesul verbal de interogatoriu din 3
ianuarie 1959 încheiat la Târgu-Mureş. A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 1, ff. 86-88 verso.
53
Ibidem, ff. 267-269 verso. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Lay Imre din data de 19 ianuarie
1959 încheiat la Târgu-Mureş.
54
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 2, ff. 173-174. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Mátyás Ernő
din 16 februarie 1959 la Târgu-Mureş.
55
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 1, ff. 246-249. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Lay Imre din
data de 16 decembrie 1958 încheiat la Târgu-Mureş.
56
Informaţie de la János Nagy (s-a născut la 19 septembrie 1941, la Sighişoara, judeţul Mureş,
naţionalitatea: maghiară, religia: unitariană, studii: şcoala profesională de strungar în Centrul Şcolar
„Steagul Roşu”, pensionar. Interviul a fost realizat de autor în data de 29 septembrie 2007 la Sighişoara).
57
Primele persoane arestate sunt: preotul romano-catolic Harai Pál la data de 5 august 1958, respectiv
Borcsa Mihály, patru zile mai târziu la 9 august.
58
Pentru Lotul I, concluziile de învinuire a fost redactată în data de 14 februarie 1959, de către maiorul
Bihari Emeric (A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 4, ff. 310-347), pentru Lotul II în data de 22 februarie
1959 de către locotenentul Sîngeorzan Dumitru (A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 9, ff. 452-486), iar pentru
Lotul III, în data de 4 martie 1959 (A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 14, ff. 664-698).
59
În cazul lui Orbán şi fraţii Lay, prima zi de anchetă la Târgu-Mureş este la 24 octombrie 1958, în timp
ce Vinczi şi Erzse Imre sunt anchetaţi începând de la 27 octombrie 1958.
60
Până în februarie 1958 bisericile unitariene din valea Homorodului aparţineau de Protopopiatul din
Sfântu-Gheorghe, dar după acesta a fost înfiinţat protopopiatul raionului Odorhei la Ocland, Kelemen
Imre fiind ales protopop. Şedinţele de muncă comună au fost ţinute începând din 1950-1951, cu scopul
de a discuta obiectul predicilor pe câţiva duminici, au compus predicile împreună, pentru a evita
predicile slabe şi să ajute pe preoţi mai tineri să-şi ţină predicile pe obiect. Data ţinerii acestor şedinţe nu
a fost fixată, au fost cazuri când s-a ţinut odată pe două luni, sau de două ori în trei luni. Înaintea
sărbătorilor mai însemnate, s-au când unii preoţi n-aveau teme pentru predică, a fost convocat şedinţa
protopopială, după care s-a ţinut şi şedinţa de muncă comună. Trebuie amintit că şedinţa protopopială a
fost ţinut de 4-5 ori pe ani, pe când şedinţa de muncă 7-8 ori anual. Până în anul 1954, Kelemen Imre a
fost preşedintele acestui şedinţe de lucru, sarcina lui fiind aceea de a conduce procesul-verbal despre
şedinţa respectivă, precum şi de a convoca preoţii la şedinţa următoare. După 1954, preşedintele de
muncă comună a devenit Báró József, preotul din comuna Sântpaul. Cei care în majoritatea cazurilor au
participat la şedinţele respective, au fost preoţii unitarieni Végh Mihály din Satul-Nou, Dimény András
din Vărghiş, Lőrincz Géza până la 1954, apoi urmaşul său Bencző Dénes din Mereşti, Nyitrai Mózes din
Crăciunel, Báró József junior din Sântpaul, Zoltán Sándor din Mărtiniş, şi Sükösd Pál, fost preot, care a
scris şi apoi a bătut la maşină predicile respective şi a trimis la preoţii din prototpopiatul Odorhei, contra
sumei de 50 de bani pe pagină, ultimul astfel îşi câştigând existenţa. Şedinţele au fost ţinute în comunele
unde circula autobuzul, astfel în comunele Sântpaul, Mărtiniş, Satul-Nou şi Ocland. Astfel de şedinţe au
fost ţinute doar în raionul Odorhei, însă trebuie menţionat şi încercarea lui Simén Dániel, profesor la
Teologie, care în perioada 1954-1955 a format un colectiv de amvon cu colegii săi la Cluj, care colectiv
avea acelaşi scop ca şi cel menţionat mai sus. Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Kelemen Imre
din data de 14 octombrie 1958 încheiat la Târgu-Mureş. A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 4, ff. 72-77.
61
Preotul unitarian Végh Mihály din Satul-Nou, este acuzat că într-una din predici dictate de el în ziua
359
de 14 martie 1958 şi multiplicată de Sükösd Pál în 25 de exemplare, a imprimat un spirit naţionalist
maghiar, cu scopul de a îndemna populaţia maghiară la acţiuni duşmănoase cu caracter naţionalist. Végh
a recunoscut că predica respectivă nu este lipsit de tente naţionale maghiare, însă a ţinut să sublinieze că
acesta nu are un conţinut duşmănos, scopul lui fiind de a îndemna populaţia maghiară, de a nu renunţa la
obiceiurile strămoşeşti, la cultura naţional populară, îndemnând pe maghiari la perpetuarea casei,
deoarece după părerea lui populaţia maghiară, secuiască este pe cale de dispariţie. (Vezi procesul verbal
de interogatoriu al lui Végh Mihály din 26 septembrie 1958 încheiat la Târgu-Mureş. Ibidem, ff. 22 faţă-
verso.) Protopopul Kelemen Imre este acuzat că prin predicile ţinute a căutat să trezească un adânc spirit
naţionalist, cu scopul ca să ivească între locuitorii maghiari şi români o duşmănie, precum şi că a
încurajat populaţia de naţionalitate maghiară din Ocland să lupte perntru alipirea Ardealului Ungariei,
lucruri refuzate de Kelemen. Principalul fapt cu care este acuzat şi el, este o predică ţinută în ziua de 9
februarie 1958 în biserica unitariană din Ocland, unde a pomenit persoana lui Horthy Miklós şi că a
preamărit regimul din trecut al lui Horthy, lucru recunoscut parţial de protopop, subliniind contextul în
care a fost amintit: ziua de 9 februarie are trei însemnătate „este ziua de naştere şi de moarte al lui
Bolyai, respectiv lui Brassai Sámuel şi al treilea: aniversarea morţii lui Horthy Miklós”, negând că ar fi
preamărit regimul acestuia şi regimul vechi. (Vezi procesul verbal de interogatoriu al lui Kelemen Imre
din 26 septembrie 1958, încheiat la Târgu-Mureş. Ibidem, ff. 57 faţă-verso.)
62
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 6, ff. 56-57.
63
Ibidem, ff. 71-72 verso, 73-87 verso. În plus a mai condamnat pe înculpaţii Orbán, Lay Imre, Mátyás
Ernő şi Balogh Sipos Mihály „la câte 10 ani închisoare corecţională pentru delictul de răspândiri de
publicaţii interzise p. p. de art. 325 alin. 3. 3 lit. c, C.P., însă potrivit art. 101 C.P. înculpaţii vor executa
pedeapsa cea mai mare.”
64
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 11, ff. 29 faţă-verso.
65
Ibidem, ff. 62-63, 64-77. Szász Gergely, potrivit art. 325 alin. 3 lit. c, C.P. mai este condamnat la 5 ani
închisoare corecţională, însă ca şi în cazul celor din Lotul I, el va executa pedeapsa cea mai gravă.
66
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 17, ff. 56-57.
67
Ibidem, ff. 60-61, 62-73 verso.
68
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 6, ff. 194-196, 198-208.
69
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 11, ff. 165-176. Trebuie să amintim că la data de 21 august 1962, a fost
depus un recurs în supraveghere în ceea ce priveşte membrii Lotului II, din partea Procurorului General
al R.P.R., Alexandru Augustin către Tribunalul Suprem al R.P.R. Colegiul Militar, iar şedinţa din 5
septembrie 1962 a admis recursul procurorului general şi a redus pedepsele aplicate. Astfel pedeapsa lui
Vinczi János la 15 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică, pedeapsa lui Erzse Imre, Bedő Gábor, Bodi
János, Kovács Ferenc, Deák Géza şi Soós Lajos la câte 13 ani temniţă grea şi câte 7 ani degradare civică, în
cazul lui Máthé József, Berecz Gyula, Ördögh Dezső, Albert Mihály, Sebestyén Géza, Nemes János şi
Szacsvai György la câte 11 ani temniţă grea şi câte 6 ani degradare civică. Pentru Tiboldi Dénes, Balázs Géza,
Olosz Vilmos, Bálint Mihály, Varga Sándor şi Deák Gyula la câte 9 ani temniţă grea şi câte 6 ani degradare
civică, la Gyergyai Mihály şi Fazekas Sándor la câte 7 ani temniţă grea şi câte 5 ani degradare civică, în cazul
lui Ady Béla, Fitori Sándor şi Tana József la câte 4 ani închisoare corecţională, iar pentru Szász Gergely la 3
ani închisoare corecţională. Tribunalul potrivit hotărârilor luate a dispus punerea în libertate a înculpatului
Szász Gergely, pedeapsa fiind executată. Vezi A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 12, ff. 1-11 verso.
70
A.C.N.S.A.S., fond P184, vol. 17, ff. 191, 193-202.
71
Gyula Dávid, op. cit., p. 165.
72
Numele lui apare în cartea lui Gyula Dávid, p. 71, informaţia furnizată autorului cărţii de Lay Imre din
Braşov. Cu prilejul interviului realizat de autor la Braşov cu Lay Imre, informaţia legată de Ágoston
Gyula, că ar fi fost condamnat alături de membrii EMISZ, a fost abandonată din lipsă de dovezi concrete.
73
Data decretului nr. 411, este trecut cu mâna pe procesele verbale (minută) în cazul fiecărui lot.
74
Informaţie de la Imre Lay.
75
Stefano Bottoni (coord.), Az 1956-os magyar forradalom és a romániai magyarság (1956-1959),
Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2006, p. 49.

360
ALTE LUCRĂRI
 EXERCITAREA JUSTIŢIEI „DEMOCRAT
POPULARE” CA PRINCIPAL INSTRUMENT AL
REPRESIUNII SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI
Titică PREDESCU,
Piteşti, Romania

A şa numita reeducare prin tortură a deţinuţilor politici aflaţi în închisorile din

„Republica Populară Română”, cunoscută în special sub denumirea
„Experimentul Piteşti”, a constituit activitatea cea mai criminală a
regimului comunist , instalat la conducerea statului de forţele de ocupaţie sovietice odată
cu guvernul marionetă condus de Petru Groza.
Răfuiala cu întreaga clasă politică românească, „cu intelectualii naţiunii, dar şi cu
tineretul studios sub pretextul apartenenţei acestuia la ideologia de dreapta sau fascistă,
dar şi pentru nimicirea celor care au participat la răboiul pentru eliberarea Basarabiei şi
Bucovinei de Nord, cotroăpite de ruşi în 1940, s-a transformat într-un adevărat genocid,
dirijat după tiparele represiunilor sângeroase realiate de I.V. Stalin în Imperiul comunist,
sinistra strategie fiind impusă de serviciul secret sovietic şi asistate de „ consilierii”
sovietici, aplicată cu ură, sârguinţă şi demenţă de elementele racolate dintre străinii
făcând parte din naţionalităţile „conlocuitoare” (evrei, unguri, ruşu, bulgari, ucraineni)
printre care au fost închişi şi unele scursuri din sânul naţiunii române: infractori de drept
comun, trădători de neam, decăzuţi moral sau bolnavi psihici.
Cu o ferocitate rar întâlnită, încălcând toate normele şi obiceiurile care asigurau
constituirea normală, într-o societate modernă, aşa cum se prezenta societatea
românească la mijlocul secolului al XX-lea, forţele de represiune comuniste, imediat după
preluarea puterii în stat, au trecut la arestarea, torturarea, schingiuirea, schilodirea şi
asasinarea celor pe care-i considerau duşmani, sau care le erau indicaţi ca fiindu-le ostili,
în instaurarea unei „noi ordini” în realitate „a subjugării” stăpânilor de la Moscova, care
nu osteneau să trâmbiţeze neamestecul în treurile interne ale ţărilor „eliberate”.
Exportul „revoluţiei socialiste”, realizat de puterea de ocupaţiei, nu se rezumă la
partea teoretică (ideologică) ci cuprindea şi metodele şi procedeele pentru realizarea prin
silnicie, teroare şi asasinat, a acestei sinistre revoluţii, precum şi personalul de execuţie
pregătit în „ţara socialismului victorios”, capabil să creeze „omul nou”.
Pentru aplicarea odiosului plan s-a trecut imediat la popularea inchisorilor
existente până la sufocare, s-au creat „noi” locuri de deţinere, lagăre şi colonii
penitenciare.
În paralel s-au trasat zone teritoriale cu restricţii severe de circulaţie pentru
populaţia rămasă în libertate, dezlănţuindu-se concomitent o propagandă turbată de
incitare la ură, duşmănie de clasă şi delaţiune faţă de cei ce erau etichetaţi arbitrar
„duşmani ai poporului”, iar cei deţinuţi au început să fie „trataţi ” cu cruzime. Violenţă,
batjocură şi schingiuiri, urmărindu-se exterminarea lor, aceste barbarii atingând culmea
demenţei în oribilul „Experiment Piteşti”.

363
 Practicile „autodemascărilor ”, sub tortura cea mi bestială, erau apreciate de
conducerea centrală a represiunii criminale din România, casursă sigură de date necesare
organelor de „anchetă” şi aceasta a constituit „Justificarea” extinderii experimentului şi
în alte locuri de deţinere, iar sistarea lor, a fost determinată doar de protestul „lumii
libere”, atunci când grozăvia ororilor a putut străpunge „cortina de fier” ca urmare a
sacrificiului făcut de dr. Simionescu într-o colonie de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Dezvăluirea activităţilor criminale ale regimului comunist din România a
provocat revolta opinieipublică mondială , iar conducerea statului român a fost obligată să
dispună încetarea ororilor, dar în acelaşi timp s-a desfăşurat o activitate folosită pentru
ascunderea şi acoperirea adevăraţilor făptuitori, înscenându-se procese unor „ţapi
ispăşitori” după aceeaşi reţetă sovietică şi în aceste procese utilizându-se, „în
continuare”, aceleaşi procedee de tortură pentru a „fabrica dovezi” care să demonstreze,
că tot ceea ce s-a petrecut în închisorile româneşti, a fost conceput şi aplicat de
căpeteniile mişcării legionare şi de membrii acestei mişcări „în scopul discreditării
regimului de democraţie populară”.
1. Sloganul „reeducării” membrilor fostei societăţi, înlăturate de la putere, pentru a
face din ei contructori ai socialismului, nu reprezintă alceva decât o minciună
propagandistică, destinată să ascundă, represiunea cea mai barbară, cea mai sângeroasă care
asigura exterminarea tuturor opozanţilor reali sau bănuiţi ai comunismului.
Crearea „omului nou” cetăţean al „societăţii noi” , în care „bunăstarea generală”,
„izvoalele bogăţiei”, să se reverse asupra tuturor.
Această sarcină a fost de la început repartizată organelor de represiune, a căror
activitate, neîngrădită de nici o lege, a început să aresteze , să tortureze, să asasineze la bunul
plac pe cei ce îi socoteau opozanţi şi aceasta cu sprijin direct şi „neprecupeţit” al agenţilor
sovietici populaţia „convingându-se” că nu există altă cale pentru supravieţuire decât munca
pentru construirea noii societăţi.
Ajutorul dat de „marele prieten – poporul sovietic”, nu se reducea doar la împărtăşirea
„experienţei” în distrugerea unor pături întregi de populaţie unor veritabilie torţionari şi
consilieri specializaţi în instaurarea „terorii roşii”, dar şi în formarea de material teoretic de
schimbări a personalităţii umane, prin violenţă, agresiune. Teroare, influenţa coşectivului,
inclusiv supunerea la muncă forţată, potrivit consensuriloe făcute de Anton Moesenca
doctrinarul schimbării personalităţii individului prin silnicie violenţe şi schingiuiri.
Reeducarea ce s-a aplicat în locurile de detenţie din ţara noastră, a reprezentat de la
începutul ei, „un plan” ideologic al regimului comunist1 însuşit de conducerea centrală a
partidului şi aplicat în execesiv zel şi cruzime, de organele de represiune, organizate în acest
scop şi s-a făcut simţit în toate sectoarele activităţii sociale.
O componentă deosebită, dar sinistră a reeducării întregii populaţii, a constituit-o
„reeducarea prin tortură”, aplicată în închisori în perioada 1948 – 1952 şi ăn care
„Experimentul Piteşti” reprezintă partea cea mai oribilă, constituind prin rezultatele pe care
le-a produs un veritabil genocid, „înfieraţi” de îndată ce a ajuns la cunoştinţa opiniei publice
mondiale, de toate societăţile libere ale lumii.
Descoperiţi conducătorii comunişti, au acceptat existenţa ororilor, dar în pură
„tradiţie” sovietică, au încercat să pună în sarcina celor reprimaţi sinistrul experiment.

1
Gheorghe Bolden Lăţescu şi Filip Lucian Iorga „Procesul reeducării” Memoria nr. 3-4 , 2003, pag 208

364
 2. Obligaţi să explice desfăşurarea unei asemenea „orgii criminale”, a organelor
represiunii, care erau exclusiv organe de stat, şi care se „realizase” cu peste 30 de morţi2,
peste 700 de torturaţi achingiuiţi, schilodiţi fizic sau moral pentru tot restul vieţii, ori numărul
celor care s-au sinucis ca să scape de torturi, (s-au luat măsuri draconice de a nu se mai
produce sinucideri entru a scăpa de torturi) nemaiputând suporta chinurile „anchetatorilor”.
S-a încercat să înşele opinia publică mondială (că de cea din interiorul ţării nu s-au
sinchisit), conducerea de partid şi de stat a trecut rapid la iniţierea unor procese în care să
apară că torţionarii au fost deţinuţi politici provenind din rândul fostei mişcări legionare,
calculând că în acest mod, pot transfera răspunderea crimelor pe care le-au săvârşit asupra
celor care au fos obligaţi prin silnicie să participe în banda comandantului Ţurcanu acţionând
ca „unealtă principală a organelor de securitate, care nu numai că l-a instruit şi sprijinit direct,
dar garantau complicitatea conducerii administrative a penitenciarelor.”
Prin analiza celor două sentinţe principale pronunţate în procesele de lot, prin care s-a
încercat lichidarea „Experimentului Piteşti” se va putea cu uşurinţă constata, nu numai
nedreptatea vădită a justiţiei comuniste, dar şi cine sunt adevăraţii inspiratori, organizatori şi
executanţi ai modului cum comuniştii erau în stare săasigure „reeducarea” oamenilor din
vechea societate pe care o sfărâmiţaseră. Este vorba de sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954
a Tribunalului Militar al Regiunii a 2-a militară.

3. În procesul de lot, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954,
comletul de udecată perzidat de general maior de justiţie Alexandru Petrescu (care a făcut
parte din corpul magistraţilor de justiţie militară şi în regimul anterior), cu tot efortul depus în
a se ascunde implicarea conducerii comuniste, în activitatea de tortură pusă în sarcina celor 22
de inculpaţi, nu s-a putut evita constatarea că : „acţiunile criminale duse în penitenciare de
către acuzaţi, în timp ce erau deţinuţi, s.n. din partea unor organe administrative, din
penitenciarele respective, dat fiind că maltratările şi schingiuirile erau cunoscute şi tolerate de
unele organe administrative ale penitenciarelor şi chiar de unele organe ale securităţii statului
„sigur că în complicitatea prin neglijenţă criminală”” repreintă ddoar o mascare intenţionată a
activităţii de autori, instigatori şi executanţi direcţi ai organelor represive, care după ce
torturau până la dispariţia personalităţii, ca unelte oarbe pentru traducerea în fapt a hotărârilor
criminale.
Distrugerea tineretului studios din penitenciarul Piteşti sau alte locuri de deţinere nu
putea atrage răspunderea penală a „torţionarilor legionari” deoarece potrivit art. din coul
penal, republicat la 28 februarie 1948: „nu răspunde de infracţiune acela care a săvârşit
faptul sub influenţa unei constrângeri morale, produsă printr-o ameninţare, ”care constituie un
pericol direct pentru viaţă, integritatea corporală, sănătatea şi liberatea „fie a propriei sale
persoane, fie a runei rude sau a unei persoane de care este legat printr-o temeinică afecţiune şi
dacă pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace”.
Răspunderea penală, pentru atrocităţile săvârşite în închisorile româneşti, revenea pe
de-a-întregul conducerii aparatului represiv central, „care au pus în practică odiosul procedeu
de reeducare”, conducerii centrale comuniste, care acceptaseră, „bogata experienţă sovietică”
şi adăuga „complicitatea criminală a cadrelor administrative de la securitate”, care
„supravegheau” viaţa deţinuţilor politici.
a. Pregătit în şcolile crimelor din Uniunea Sovietică, aportul de represiune instalat
de conducerea centrală a partidului comunist, odată cu preluarea puterii la 6 martie 1945, a

2
Fundaţia Culturală Memoria Piteşti are dovezi că au fost ucişi în torturi 63 deţinuţi menţionaţi cu nume şi
data uciderii pe monumentul amplasat în faţa fostei puşcării de la Piteşti.

365
trecut imediat la acţiune înfiinţând în penitenciarul Suceava, Organizaţia Deţinuţilor cu
Convingeri Comuniste (ODCC), instalând iniţial la conducerea acestei organizaţii pe
Bogdanovici Alexandru căruia îi plasează pe Ţurcanu Eugen (instruit în prealabil) ambii
condamnaţi pentru participare la organizaţii legionare.
Ţurcanu Eugen, la momentul arestării, era încadrat în rândurile Partidului Comunist
Judeţean, de unde bănuiala că arestarea sa reprezenta mai mult o acoperire pentru munca de
„turnător” pe care trebuia s-o desfăşoare printre deţinuţii politici, bănuiala confirmată prin
puterea care îi era recunoscută de securitate şi conducerile închisorilor pe unde a trecut.
În ceea ce priveşte transferarea, regruparea, repartizarea şi reamplasarea deţinuţilor
potrivit necesităţii desfăşurării muncii de reeducare şi mai ales prin acţionarea personalului
din închisori la ordinele sale.
Implicaţi direct în procesul de „reeducare prin tortură”, erau ministrul de interne
Teohari Georgescu, adjunctul său Marin Jianu, locţiitorul şefului Securităţii Alexandru
Nikolski, directorul anchetator: Iosif Nemeş, Birtaş Soitescu, Teodor Sepeanu şi Ludovic
Cseller, inspectori în Direcţia Penitenciarelor, toţi conformându-se strict, „indicaţiilor”
primite de la conducerea centrală, organizând, supraveghind şi implicându-se în mod direct în
practicarea procedeelor de tortură, care a situat România în fruntea satelor „eliberate” de
„Armata Roşie”, în ceea ce priveşte sălbăticia represiunii.
b. Procesul intentat împotriva numai a unora dintre inculpaţi (6) care deţineau
funcţii în administraţia penitenciarelor şi în serviciul informativ din cadrul acestora „au
ajutat” pe terorişti să-şi poată desfăşura activitatea lor criminală, reprezintă un scenariu în
care să nu apară cei vinovaţi de punerea în practică a „experimentului” criminal, rezumându-
se la un singur inspector din Direcţia Generală a Penitenciarelor Tudor Sepeanu, a
camandantului penitenciarului Piteşti Alexandru Dumitrescu şi a şefilor biroului de informaţii
de la acelaşi penitenciar Marina Ion şi Mircea Mihai, a şefului dispozitivului de „reeducare”
de la penitenciarul Gehrla Sucegan Mihai şi ajutorului său Avădanei Constantin, precum şi a
doctorului Bărbosu Viorel de la acelaş penitenciar. Este de remarcat faptul că nimeni din cei
care purtau toată răspunderea pentru ororile comise, transferă toată răspunderea pentru ororile
comise celor nominalizaţi, aceştia „având rolul de ţepi ispăşitori”.
Aşa cum a rezultat din procesul celor 22 deţinuţi politici acuzaţi de săvârşire de acte
de terorism în grup, de acte de pregătire a unor crime, de uneltire contra securităţii interne şi
externe a RPR, pentru punerea în practică a măsurilor de „reeducare prin tortură” a deţinuţilor
în penitenciarele din România, s-au dispus grupări şi regrupări ale deţinuţilor pe criterii,
funcţii înalte în aparatul de stat „burghez”, de apartenenţă la grupările politice desfăşurate,
de pregătire şcolară superioară etc., operaţiune ce implică o deosebit de mare mişcare a celor
arestaţi şi o cheltuială imensă de forţe care trebuiau mai întâi să-i aducă pe deţinuţi la Jilava,
unde se află centrul principal de triere al acestora.
Este lucru nediscutabil că toate aceste operţiuni nu se puteau executa fără ordinul
Conducerii supreme, a cărui preocupare era menţinerea cu orice preţ şi periclitarea puterii
care-i fusese oferită de fratele mai mare din răsărit. În procesul celor 22 s-au făcut eforturi
disperate pentru a se „dovedi” că munca de reeducare nu poartă marcă sovietică, ci era o
iniţiativă a „rămăşiţelor” mişcării legionare din interiorul ţării, iar organele ministerului de
interne şi ale securităţii n-ar fi avut chipurile miciun amestec, cu excepţia a câtorva elemente
„lipsite de vigilenţe” care au dat dovadă de „neglijenţă criminală”.
Această mică parte din aparatul comunist de represiune era sortită să fie implicată într-
un proces viitor, prin care să se poată arunca praf în ochii lumii libere că s-a făcut o veritabilă
cercetare şi s-au luat măsuri „drepte” chiar împotriva unor „elemente din apartul de
represiune.

366
 Ancheta se ferea să stabilească, cine dispunea transferarea deţinuţilor sute şi mii de
kilometrii, numai ca să poată fi aduşi în şcolile de reeducare”.
De ce personalul de supraveghere şi pază era selectat numai din indivizi brutali,
vigilen ţi şi deosebit de cruzi, pe ce se sprijinea informaţia că deţinuţii primeau de la cei din
afara închisorilor, când supravegherea faraonică a locurilor de deţinere făcea imposibilă orice
legătură cu cei din afară, chiar cu membrii familiei, pe toată durata arestării.
Stângerea în aceleaşi închisori a celor socotiţi că au convingeri politice identice, nu era
decât fapta conducerii centrale ca să poată fi interpretată drept reactivare a unor activităţi
interzise de legile comuniste.
Scenariul prezentat era atât de prost conceput, încât dacă s-ar da crezare ar fi însemnat,
că organizaţiile legionare sosiseră chiar în temniţele comuniste, că acestea erau scoase de sub
controlul securităţii în aşa numitele „birouri” de informaţii, ba mai mult, „că aceste organe de
securitate a statului”erau manipulate de către deţinuţi şi torţionari din închisori.
c. Traducerea în fapt a sarcinilor organizaţiei deţinuţilor cu convingeri comuniste, a
început la Suceava prin punerea la dispoziţia deţinuţilor a unor materiale de propagandă
comunistă, Iosif Nemeş din ministerul de interne, interesat direct în această acţiune, s-a
deplasat de mai multe ori aici, pentru a îndruma şi a constata şi unele rezultate practice, după
care s-a hotărât transferarea la Penitenciarul Piteşti, atunci a fost înţesat de tinerat studios,
după ce Ţurcanu Eugen a fost instruit la centrul de triere din penitenciarul Jilava. Ajuns la
Piteşti, Ţurcanu imediat ce ia legătura cu directorul inchisorii, cere să i se asigure legătura
directă cu conducătorul aparatului regional de securitate Piteşti Mihail Nedelcu după care face
pregătirile în vederea declanşării „Experimentul Piteşti”.
d. Declanşarea tipului nou sovietic de „reeducare” nu se produce odată cu
transferarea lui Ţurcanu la Piteşti, ci câteva luni mai târziu, la 6 decembrie 1949.
În acest interval conducerea din închisori, „reprezentată de lct. Major Dumitrescu
Alexandru, au încheiat toate aranjamentele necesare” declanşării sinistrei activităţi,
repartizând în camera 4 spital deţinuţii ce urmau să suporte procesul „reeducării”, împreună
cu cei ce urmau să-i reeduce, acestora din urmă urmănd să le cunoască, gândurile şi activitatea
„deţinuţilor” pentru ca cei cercetaţi să facă „declaraţii” încriminatoare pentru cei rămaşi în
afara zidurilor închisorilor, conducerea pregătind camere speciale de tortură pentru deţinuţii
suspectaţi că n-ar fi declarat tot ceea ce ştiau despre oponenţii noului regim, comunist impus
României.
În momentul declansării, printr-o agresivitate de neimaginat acţiunea de „reeducare”,
„alarmate” organele de conducere şi sipraveghere din penitenciar, au „interbenit” dar nu să
oprească agresiunea, ci de partea agresorilor pentru a înfrânge rezistenţa disperată a
deţinuţilor politici selectaţi spre a fi agresaţi.
Sunt edificatoare următoarele considerente din sentinţă pe care o analizăm (pag. 9),
„Deţinuţii erau în aşa hal maltrataţi, încât se târau în materii fecale şi în sânge şi chiar în
această stare fiind, erau supuşi, în continuare la chinuri insuportabile”.
„Toate acestea su fost săvârşite nu numai cu ştiinţa, dar cu ajutorul efectiv al
inculpatului Dumitrescu Alexandru, care s-a dovedit că a fost un scelerat”.
Iar mai departe „Deţinuţii din acel penitenciar au trăit într-o atmosferă de teroare
nemaiîntâlnită . ei nu au îndrăznit să raporteze cu ocazia inspecţiilor, că erau maltrataţi şi
chinuiţi. ”
În aceste cazuri în care totuşi au raportat, au fost date de inculpatul Dumitrescu
Alexandru, tot pe mâna lui Ţucanu Eugen, întruneau condiţiile „constrângerii morale”
prevăzute în art. 130 din codul penal asigurând printr-o judecare corectă impunitataea lor.

367
 Justiţia comunistă însă avea pedepse diferite pentru cei ce executau sub ameninţare
(pedeapsa cu moartea) dispoziţiile conducerii comuniste care se pune la adăpost prin procesul
„ţapilor ispăşitori”.
O dovadă a implicării conducerii centrale de partid şi de stat în activitatea de
„reeducare prin tortură” a deţinuţilor politici o constituie faptul că în lotul celor 22 de acuzaţi
în frunte cu Ţurcanu Eugen, au fost selectaţi exclusiv legioni, în timp ce alţi torţionari n-au
fost nici anchetaţi pentru acte de teroare în grup, ci au fost eliberaţi la „expirarea pedepselor”.
Ideea selectării „torţionarilor” şi aplicarea ei, nu putea aparţine anchetatorilor, ci
responsaililor mai înalţi, care dispuneau iniţierea unor asemenea procese, limitele şi
sancţiunile ce urmau să fie aplicate celor ce erau selectaţi a fi ţapi ispăşitori.
Nu numai că unii torţionari erau „apăraţi” pentru sălbăticiile comise, dar unora, li s-a
asigurat „emigrarea” în Israel, prin aceasta ieşind în evidenţă caracterul partinic al Justiţiei
Comuniste din România.
Toţi cei 22 acuzaţi legionari care au săvârşit „actele de teroare în grup, au fost
condamnaţi la moarte prin sentinţapenală nr. 32 din 10 noiembrie 1954 a Tribunalului Militar
pentru unităţile MAI” Bucureşti, însă sentinţa n-a fost executată decât pentru 16 condamnaţi
imediat, la puţin timp a mai fost executat încă 1 (Popescu Aristotel care a refuzat să fie
folosit ca martor într-un alt proces „planificat”) să aibă loc, dar după 3 ani de aşteptare
conducerea statului le-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă.
Comutarea pedepselor, era opera organelor centrale, ministrul de interne Teohari
Georgescu, Ana Pauker, Vasile Luca şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretari ai Partidului
Muncitoresc, permanent consiliaţi şi executanţi slugarnici ai „specialiştilor sovietici” erau
adevăraţi răspunzători pentru ororile ce se petreceau în închisorile din România.

4. Procesul intentat celor care „deţinând funcţii administraţia penitenciarelor şi în

serviciul informator din cadrul acestora”3 avea scopul principal, inducerea în eroare a opiniei
publice internaţionale, în scopul ascunderii adevăraţilor răspunzători pentru genocidul din
închisorile româneşti.
Ascuns opiniei publice interne, procesul s-a desfăşurat în secret, a fost conceput ca un
scenariu cu „idioţii”: deţinuţi, legionarii făceau absolut tot ce doreau în puşcăriile comuniste,
în timp ce administraţia închisorilor şi agenţii securităţii, care erau instruiţi să asigure o
supraveghere ultra secretă, asistau impasibili, ori de-a dreptul cu gura căscată la toate ororile
ce se întâmplau, ba chiar erau atraşi de partea „torţionarilor” nefiind în stare cel puţin să
sesizeze conducerea superioară de grozăviile ce se petreceau, nu numai la Piteşti, dar şi în alte
locuri de detenţie din ţară.
Schema acestui proces, era enunţată în dosarul celor 22 de condamnaţi la moarte,
potrivit directivei hotărâte la centru privind nimicirea prin munca de „reeducare”.
Anchetatorii securităţii au trecut la întocmirea dosarului nr. 494/1956 după acelaşi
tipic (tortură), iar tribunalul Militar al Regiunii a 2-a militare l-a soluţionat pronunţând
sentinţa nr. 101 din 16 aprilie 1957, preşedinte al Completului de Judecată maiorul de justiţie
Branovici Ioan.
Şi acest proces ca toate procesele politice instrumentat de securitate n-a reprezentat
decât un simplu simulacru, acuzaţii au fost selectaţi din personalul de administraţie şi din
serviciul informativ a două închisori, urmărindu-se în principal acoperirea persoanelor
vinovate din conducerea centrală a partidului şi a securităţii statului, încercându-se fabricarea
unor dovezi care să înşele opinia publică din ţările libere.

3
Citat din sentinţa penală nr. 101 / 1967 pag. 8

368
 Pentru a demonstra că atrocităţile care se petreceau în închisorile din România au luat
sfârşit s-a încropit procesul celor 7 acuzaţi, iar pentru ca întreaga răspundere a ceea ce se
întâmplase să nu ducă direct la autorii acestor nelegiuiri s-a trecut la înscenarea procesului
unor persoane care deţineau funcţii în administraţie ori făceau parte din serviciul informativ a
două penitenciare unde grozăviile atinseseră apogeul, încercându-se crearea impresiei că
numai aceştia ar fi ştiut, ori s-ar fi implicat în asemenea grozăvii.
Scopul secundar urmărit fiind acela de a se convinge publicul că fenomenul nici nu a
avut o extindere deosebite. În acest dosar au fost trimişi în judecată 7 inculpaţi, iar pedepsele
acestora s-au situat între 5 ani temniţă grea şi 8 ani muncă silnică.
O prezentare sumară a celor acuzaţi de „complicitate la crimele săvârşite de torţionari”
se impune a fi făcute, pentru a se observa diferenţe de tratament a justiţiei comuniste, faţă de
cei care acţionau la securitatea internă şi externă a RPR.

1. În fruntea acuzaţiilor a figurat Sepeanu Teodor, evreu absolvent al unei şcoli de

cavalerie şi a 2-3 ani la Facultatea de Drept, membru în „gărzile patriotice” de sub comanda
lui Emil Botnăraş şi ajutor de comandant al Pazei CC al PCR.
Fiind trecut în Serviciul Siguraţei Interne, este anchetator în lotul Maniu-Mihalache
pentru ca în 1948 să devină şeful serviciului Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor.
Din 25 noiembrie 1949 ocupându-se direct de „reeducarea deţinuţilor” caracterizat în
sentinţă ca „ins cu activităţi dubioase”, dar apreciind munca de „demascare” luând măsuri de
sancţionare a celor ce încercau să se opună măsurilor de „maltratare dându-se exemplu cazul
Lazăr - Tiberiu”, directorul penitenciarului Gherla care a fost mutat la puşcăria Tecuci, pentru
că „nu a înţeles să practice metodele bestiale” pe care le preconiza4.

2. Urmează Dumitrescu Alexandru, căpitan MAI, comandant al închisorii Piteşti,

şeful dispozitivului de reeducare.
Este acuzat că a recrutat ca informator pe Ţurcanu Eugen (deşi acesta în realitate
fusese instruit de agenţi ai conducerii centrale)este învinuit că a participat direct în
operaţiunea „demascărilor” supunând împreună cu Ţurcanu Eugen şi banda sa, la cele mai
„infiorătoare chinuri”, deţinuţii care erau în aşa hal maltraţi „încât se târau în materii fecale şi
în sânge şi chiar în această stare fiind supuşi în continuare la chinuri insuportabile”5.
Sentinţa îl caracterizează ca : „a fost un scelerat”, iar referindu-se la deţinuţi sentinţa
afirmă că aceştia „au trăit într-o atmosferă de teroare nemaiîntâlnită şi nu au îndrăznit să
raporteze cu ocazia inspecţiilor că erau maltrataţi şi chinuiţi” iar atunci când totuşi au raportat
„au fost daţi de inculpatul Dumitrescu Alexandru tot pe mâna lui Ţurcanu care îi maltrata şi
pentru acest motiv”6.

3. Al treilea inculpat Sucegan Gheorghe lct MAI, şeful „dipozitivului de reeducare”

de la penitenciarul Gherla care „având ordinul lui Sepeanu Tudor” a aprobat lui Popa
Alexandru – Tanu, (legionar deţinut condamnat la moarte) să înceapă acţiunea de „reeducare
prin demascare” în penitenciarul Gherla, „creînd posibilităţi şi favoruri schingiuitorilor”.
Inculpatul personal a participat la maltratarea unor deţinuţi şi a împiedicat prin toate
mijloacele ca aceştia să reclame, luând măsuri chiar împotriva personalului penitenciarului
închisorii, în cazul în care apăreau defecţiuni în acţiunea de demascare.

4
Citat din sentinţa 101 pag 8,9
5
Ibidem pag. 9
6
Ibidem pag. 10

369
 4. Avădanei Constantin slt. MAI, ajutor şef de informatori don penitenciarul
Gherla, „a ajutat prin toate mijloacele acţiunile întreprinse de Popa Alexandru” şi fie singur,
fie împreună cu Sucigan Gheorghe participă direct la maltratarea şi schingiuirea deţinuţilor
care erau bătuţi chiar în faţa lui.

5. Marina Ion slt. MAI şeful biroului informaţii de la penitenciarul Piteşti, acesta
împreună cu Dumitrescu Alexandru a ajutat efectiv pe Ţurcanu Eugen şi cei din banda lui să
„maltrateze şi să schingiuiască pe deţinuţi în vederea culegerii” unor informaţii.

„În timpul în care acesta ajuta pe Ţurcanu în acţiunea de demascare, au fost cazuri de
deţinuţi care s-au sinucis, de deţinuţi care au decedat sau înnebunit din cauza maltratărilor”.
Tot acest inculpat „ascundea cu grijă să nu fie cunoscute în afară” cele ce se petreceau
în închisoare, luând personal declaraţii unora din deţinuţii bătuţi.

6. Mircea Mihai slt major MAI şeful biroului infomativ în penitenciarul Piteşti (de
la 1 iulie 1950 – iulie 1951). Şi acesta ca şi predecesorul său Marina Ion „împreună cu
directorul penitenciarului Dumitrescu Alexandru a ajutat pe Ţurcanu Eugen şi banda lui să-şi
desfăşoare nestingheriţi activitatea de teroare în acel penitenciar”.
„La cerearea lui Ţurcanu Eugen au transferat deţinuţii în camere speciale pentru bătăi
şi schingiuiri, şi a creat condiţii speciale pentru ca acesta să-şi poată desfăşura activitatea
criminală”.
7. Ultimul Bărbosu Viorel, medic militar în penitenciarul Gherla a luat cunoştinţă
de atrocităţile care s-au săvârşit în acest penitenciar „şi pentru a le ascunde” a eliberat
certificate medicale false pentru deţinuţii „care au fost omorâţi în urma maltratărilor şi
schingiuirilor”, menţionând în aceste certificate alte diagnostice decât cele reale ca să ascundă
aceste atrocităţi.
Inculpaţii au fost trimişi în judecată cu încadrări diferite:
¾ Sepeanu Tudor pentru crimă de favorizare a crimelor „ de acte de teroare şi de
pregătire la uneltire contra securităţii interne RPR” prevăzute şi pedepsite de art 6 din D 199 /
1950; precum şi pentru delictul de favorizare la crima de uneltire contra ordinei sociale,
prevăzut şi pedepsit de art 209 pct. IV.C.P.
¾ Dumitrescu Alexandru, Sucigan Gheorghe, Avădanei Constantin, Marina Ion şi
Mircea Mihai, pentru favorizare la crimă de acte de teroare şi la acte de pregătire la crimă de
uneltire contra securităţii interne a RPR, prevăzut şi pedepsit de art. 6 alin 1 combinat c art. 1
lit. D şi art. 6 alin 2, combinat cu art 1 lit. C din Decretul 199 / 1950
¾ Bărbosu Viorel, pentru favorizarea la crimă de acte de teroare şi acte de pregătire
la crima de uneltire contra securităţii interne RPR prevăzute şi pedepsite de art. 6 alin.1
combinat cu art. 1lit. D, şi art 6 alin. 2, combinat cu art. 1 lit. C din D 199 / 1950, precum şi
pentru uneltire contra ordinei sociale prevăzut de art. 209 / III C.P.
În faţa tribunalului militar capitanul de justiţie Răsuceanu Mihail a cerut
¾ condamnarea tuturor inculpaţilor pentru primii 6 cerând schimbarea certificării
faptelor din art. 6 alin 1 şi alin. 2 combinat cu art. 1 lit D si C din D 199/1950, în art. 1 lit. A
din decretul 199 / 1950 respectiv în crimă de aducere de prejudicii puterii de stat.
¾ A cerut achitarea inculpatului Sepeanu Tudor pentru infracţiunea prevăzută de de
art 209 pct. IV.C.P.
¾ A solicitat pentru Bărbosu Viorel, infracţiunea prevăzută de art. 209 / III C.P. şi a
solicitat aplicarea de circumstanţe atenuante pentru toţi inculpaţii, arătând că dacăsunt reţinute
de instanţă, în locul pedepsei cu moartea să se aplice munca silnică pe timp nemărginit.

370
 Scopul procesului a fost dezvăluit fără să vrea de procuror atunci când a susţinut că
„inculpaţii au adus prejudicii puterii de stat pentru că au făcut să se creadă că acţiunea de
demascare şi de întrebuinţarea torturilor în penitenciar este o acţiune a organelor de stat deşi
era o acţiune a legionarilor”. Acesta confirmă supoziţia că procesul a fost îniţiat tocmai pentru
a arunca răspunderea asupra victimelor represiunii.
Ceea ce diferenţiază apărarea pe care şi-au făcut-o inculpaţii din acest dosar (atât cea
prin declaraţii la anchete şi în instanţe cât şi avocaţii care i-au asistat) de acuzaţii din procesul
celor 22 este nerecunoaşterea oricărei vinovăţii.
Sepeanu Tudor a arătat chiar că pentru activitatea sa „de demascare” a fost apreciat de
superiori: „a dus o linie bună fiind felicitat”, toţi inculpaţii au susţinut că ceea ce au făcut n-a
fost altceva decât executarea unor ordine şi dispoziţii primite de la superiori, ei fiind victime
deoarece în calitate de militari nu puteau să se opună.
Toate susţinerile inculpaţilor arată cu claritate că activitatea de „reeducare prin
teroare” era iniţiată, organizată şi supravegheată de conducerea superioară de partid şi de stat,
iar cei ce o traduceau în fapt, nu erau decât nişte unelte servile ameninţate şi silite de cei care
urmăreau să-i lichideze pe opozanţii reali sau presupuşi ai regimului totalitar.
Deşi inculpaţii au arătat că declanşarea activităţii de „reeducare prin tortură” erau
direct implicaţi angajaţii Ministerului de Interne Nemeş Iosif, coloneii Birtaş Bacui, Soilescu,
g-ral Alexandru NIcolski7, Marin Jianu, ministrul adjunct şi însăşi Teohari Georgescu,
ministrul de interne, anchetatorii s-au făcut că nu-i interesează această prezentare pentru că,
sarcina lor era doar aceea de a găsi câteva persoane până la nivelul conducerii a două
penitenciare „Piteşti şi Gherla”, excepţie făcându-se doar cu Sepeanu tudor ai cărui protectori
(din coducerea PCR) se dăduseră la fund, apreciindu-se că prin scenariul simplist al acestui
proces se închide orice pătrundere în sfera responsabilităţilor de la vârful puterii. Cadrul
acestui proces fusese deja fixat prin procesul celor 22 de „judecătorul militar” Alexandru
Petrescu, iar documentele procesului puteau fi prezentate „opiniei publice mondiale” ca
„sancţiuni necruţătoare” pentru cei ce încalcă drepturile omului.
Este bine cunoscut că după dezlănţuirea procesului de „reeducare prin tortură ” din
penitenciarul Piteşti, „Experimentul” a fost extins în penitenciarul Gherla, TG. Ocna, Târgşor,
Braşov, precum şi în lagărele de la Canal Dunăre – Marea Neagră echipe de deţinuţi convinse
prin tortură să schingiuiască antrenate în lovirea, batjocorirea şi uciderea unor deţinuţi
rezistenţi la o astfel de reeducare au fost deplasate la alte locuri cu deţinuţi politici încarceraţi
pentru a continua astfel de reeducare” apreciată pozitiv la centru în urma propunerii făcută de
agenţii securităţii care au arătat că acţiunea noastră a dat rezultate.8
Grupurile au fost transferate prin ordinul conducerii centrale a penitenciarelor şi
acţiune abandelor lui Ţurcanu s-au pus cu sâ
Rg pe treabă până când moartea doctorului Simionescu a cutremurat opinia publică
din lumea liberă şi criminalul „experiment” a încetat.
Prin încetarea Experimentului trebuia să înţelegem că nu s-a mai recurs la lovirile
deţinuţilor până la schilodire, la batjocorirea acestora prin oligarea la săvârşirea unor acte şi
acţiuni care desfigurau până la dispariţie personalitatea deţinutului politic.
A continuat însă teroarea, cu aceeaşi intensitate, sau multiplicat şi subtilizat măsurile
care provocau direct sau chiar indirect exterminarea deţinuţilor politici în toate locurile de
deţinere, nu putea fi opera comandanţilor de penitenciare şi nici chiar a inspectorilor din
direcţia generală a închisorilor, ci numai „conducerii centrale de pertid şi de stat”, mai ales că

7
Alexandru Nicolski spion sovietic descoperit în 1941 si condamnat pentru spionaj la închisoare nelimitată a
fost eliberat de Armata Roşie la 23 august şi numit adjunct la Securitate.
8
Mircea Stănescu: Organismele politice româneşti 1948-1965, pag.304

371
transferarea deţinuţilor pe criterii de apartenenţă politică , de funcţii deţinute în vechiul regim,
de vârstă şi de pregătire şcolară superioară, era transpunerea în fapt a unui plan monstruos
elaborat de creierul represiunii societăţile româneşti, elaborat cu concursul ocupantului
barbar, măcinat de răzbunare.
Povestea cu reunificarea în interiorul puşcăriilor a unor mişcări politice fasciste, erau
mai mult decât o minciună ci „o ticăloşie abjectă”, făcută spre a crede că se justifică
represiunea criminală împotriva elitei şi a generaţiei tinere culte a societăţii româneşti.
Deţinuţii nu se adunau ei, „mai ales într-un regim comunist”, iar după ce aceştia erau
înghesuiţi în „celulele morţii”, li se impută că s-au adunat ca să se reactiveze mişcarea
legionară ceea ce iese ăn relief, în încarcerarea celui de al doilea proces legat direct de
„reeducarea prin tortură”, nu este preocuparea ca fiecare inculpat să răspundă strict pentru
faptele săvârşite, ci reprezentarea acestor fapte pentru a corespunde încadrării juridice, aşa
cum obligă legea, ci denaturarea faptelor pentru a se crea impresia, că toate ororile erau opera
exclusivă a legionarilor, iar implicarea organelor de represiune să pară marginală, oarecum
accidentală cu conducerea centrală comunistă.
Evident că acest procedeu era străveziu pentru Gherla, este introdus în proces şi
medicul care intocmea actele de deces, ascunzând cauza morţii, dar pentru penitenciarul
Piteşti unde în timpul experimentului, au fost ucişi 32 deţinuţi, iar la majoritatea s-au întocmit
acte de deces aidoma celor de la Gherla, nici nu s-a amintit cine le-a întocmit şi nici de ce n-a
fost trimis în judecată.
Dar ceea ce frapează comparând cele două sentinţe este sancţiunea aplicată
inculpaţilor: în dosarul celor 22 de acuzaţi sancţiunea pentru toţi a fost condamnarea la moarte
în timp ce în dosarul celor 7 inculpaţi condamnarea cea mai severă a fost de 8 ani şi cea mai
mică de 5 ani, deşi în rechizitoriu se face trimiterea pentru toţi la aceeaşi încadrare care
singură atrăgea pedeapsa cu moartea, indiferent dacă la săvârşirea infracţiuni agentul infractor
participase în calitate de instigator, autor, coautor, complice, favorizator, tăinuitor şi indiferent
dacă infracţiunea era săvârşită sau rămăsese în faza de tentativă.
Diferenţa între condamnările celor ce fusesără etichetaţi „legionarii” care fusesără
obligaţi prin teroare şi silnicie să execute acte de bestialitate, asupra unor deţinuţi ajunşi în
pragul exterminării, prin condiţiile „asigurate în penitenciare şi elemente represive”, care
asiguraseră şi puseseră în practică dezlănţuirea criminală prin care se realiza „reeducarea” nu
s-a rezumat doar la aplicarea unor sancţiuni extrem de diferite, ci s-a reflectat în modul în care
s-au executat hotărârile: 189 condamnaţi din grupul celor 22 au fost imediat executaţi prin
înpuşcare, restul comutânduli-se pedeapsa în muncă silnică pe viaţă, ăn timp ce condamnaţii
în procesul agenţilor de represiune cu excepţia lui Bărbosu Viorel, nu numai că li s-au graţiat
la intrval scurt pedepsele şi au fost eliberaţi, dar si-au reluat vechile îndeletniciri ăn care
regimul ăi specializase.
O explicaţie este necesară, cei 4 condamnaţi la moarte în procesul celor 22, „n-am
beneficiat de indulgenţa” atunci când li sa comutat pedeapsa10 ei au fost păstraţi pentru a fi
folosiţi ca martori într-un alt proces planificat la centru pe parcurs din cauze obiective sa
impus comutarea pedepsei acestora în muncă silnică pe viaţă.
Toţi agenţii puterii care erau implicaţi în „munca” de represiune erau educaţi şi
obligaţi să aibă un comportament inuman, barbar, deosebit de dur faţă de deţinuţi, prin aceasta
amplificându-se cruzimea şi lipsa totală de omenie introduse prin regulamentele de asigurarea

9
Popescu Aristotel n-a fost executat cu cei 17 ci imediat după ce a refuzat să fie folosit ca martor
10
Este vorba de lotul a 8 acuzaţi Valeriu Negulescu, Constantin Oprişan, Gheorghe Calciu şi Dragoş Hoinic,
toţi cu excepţia lui Negulescu trecuţi prin reeducarea de la Piteşti

372
„securităţii” în penitenciare şi care prin ele înşile după o scurgere relativă de vreme, asigurau
exterminare celor încarceraţi.
„Experimentul” Piteşti reprezintă culmea înpliniri măsurilor barbare cu sentimentul
„urii şi răzbunării” ce stăpâneau uni exponenţi cu naţionalităţile conlocuitoare, reuşindu-se
anihilarea tuturor cuceririlor de umanism şi cultură pe care societatea secolului XX le
realizase.
Ororile săvârşite de comunism în închisorile din România ajunse la cunoştinţa opiniei
publice au dat pe faţă întreaga ticăloşie a unui regim criminal.
Sau încropit „procese de lot” în care răspunderea era aruncată asupra agenţilor de
execuţie. Şi pentru că totul era facut de ochii lumii, toate soluţiile pronunţate şi care erau
deloc nesemnificative, erau imediat graţiate şi „torţionarii comunişti” se întorceau la vechile
locuri de muncă.
Cităm ca exemplu cazul Liviu Borcea comandant de lagăr la Canalul Dunăre Marea
Neagră care a executat 18 luni din 25 de ani de muncă silnică, după care a fost eliberat şi
trimes în casele de odihnă ale „MAI” pentru „refacerea forţelor”, apoi a fost ăncadrat pe
postul de comandant adjunct al închisorii Cluj.11
În modul în care s-a desfăşurat judecata celor două procese apar deosebiri de esenţă,
chiar dacă condiţiile de judecată au fost secrete.
În procesul celor 22 unde tortura a fost singurul mijloc de investigaţie procurorul
militar Alexandru Gheorghe făcea afirmaţia că „ceea ce depăşeşte orice limită este faptul că
Ţurcanu Eugen şi Popa Alexandru cât şi ceilalţi acuzaţi au prezentat în faţa deţinuţilor această
activitate criminală, huliganică şi tâlhărească” drept o acţiune a regimului nostru democrat, iar
„metodele de tortură folosite de acuzaţi în această activitate teroristă drept metode de anchetă
ale organelor de stat”12.
În procesul „complicilor” procurorul militar Rosuceanu Mihail cere schimbarea
calificării pentru primi 6 inculpaţi în crimă de aducere de prejudicii puterii de stat, aplicarea
de circumstanţe atenuante şi achitarea lui Sepeanu Tudor.
Deasemenea în timp ce avocaţii celor 22 nu îndrăzneau să ceară ceva în favoarea
inculpaţilor decât „să se aplice o sancţiune dreaptă”, toţi avocaţii au cerut în principal
achitarea inculpaţilor, arătând în pledoariile lor cine au fost iniţiatorii acţiunii de „reeducare”
şi numai în subsiliar aplicarea de circumstanţe atenuante justificate pe devotament pe care
aceşti inculpaţi lau arătat faţă de regimul de care originea socială îi ataşase.
Ambele procese demască farsa pusă la cale de autorităţile comuniste care au trecut la
lichidarea deţinuţilor politici pentru ascunderea propriilor nelegiuiri.
Asemănarea cu ororile comise în lagărele naziste este susţinută chiar şi de procurorul
militar din dosarul 22 atunci când îşi încheie recizitoriul: „şi fascismul justifica teroarea,
crima, asasinatul şi metodele de exterminare înmasă a oamenilor”, la fel „aceste crime
sălbatice sunt justificate de către acuzaţii din proces”.
În cursul procesului „acţiunea de spionaj” obiectul principal îl constituia acţiunea de
reeducare în scopul crearii omului nou comunist.
Se poate uşor constata că imensa majoritate a declaraţiilor indică drept autori ai
„experimentului” persoanele din conducerea centrală a închisorilor, acestea fiind „strategii”
planului de „reeducare” a deţinuţilor politici.
Monstruozitate acestor procese constă în aceea că executanţii sunt condamnaţi la
moarte în timp ce iniţiatorii, planificatorii şi cei care au ordonat implementarea sinistrului
„experiment” sunt acoperiţi prin uciderea uneltelor obligate să tortureze.

11
Denis Deletant „teroarea comunistă în România” Ed. Polirom 2001 pag. 171
12
Mircea Stănescu Op. Cit. pag. 346

373
 Tortura şi cruzimile folosite de „sceleraţi” explică extinderea muncii de „reeducare” la
puşcăriile din Gherla, Ocnele Mari, Tg. Ocna Aiud, Braşov precum şi în coloniile penitenciare
de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, este dovada ca reeducarea criminală n-a apărut şi nu a
fost practicată de deţinuţi legionari ci de cei care erau desemnaţi să îi supravegheze, iar
încetarea bruscă a crimelor şibarbariilor s-a produs ca reflex al fricii iniţiatorilor ei.
Modificarea legilor penale prin lărgirea câmpurilor de aplicaţie, generalizarea aplicării
sancţiunii nu a fost în măsură să sadisfacă ura faţă de adversarii politici, dispreţul barbar faţă
de persoana umană ori setea de răzbunare a celor ce propovăduiau crearea unei lumi noi,
astfel s-a trecut în mod direct la masacrarea deţinuţilor pentru relizare „înainte de termen” a
lichidării „duşmanilor poporului”.
Apariţia experimentului şi condiţiile de deţinere pe care „le asigura” puterea
comunistă pentru cei întemniţaţi nu pot fi interpretate decât ca un cancer al unei ideologii
criminale „demente” .
Cutremurător este faptul că nici unul din reprezentanţii puterii dintre ideologii
comunişti care „luptau” pentru puritatea acestei ideologii scelerate, n-a îndrăznit să ceară
sistarea acestei represiuni datorită riscului pe care în presupunea o atare tentativă.
Teroarea organelor de execuţie se făcea după „ataşamentul” pe care în avea
solicitantul faţă de Uniunea Sovietică.
Chiar atunci când represiunea criminală a trebuit să fie redusă în închisorii majoritatea
executanţilor au fost menţinuţi în funcţii pentru că teroarea era o trăsătură permanentă a
puterii comuniste.
Într-o notă adresată conducerii centrale, executanţii reeducării prin tortură apreciau că
„acţiunea noastră a dat rezultate” şi propuneau pe de o parte extinderea „experienţei şi în
celelalte penitenciare din ţară”, iar pe de altă parte „o îndeletnicire a regimului de penitenciar”
pentru „elementele legionare care ne-au ajutat în muncă” 13.
Nu poate exista că „Experimentul Piteşti” era concepţia, opera conducerii centrale de
partid şi de stat, că el constituia „obiectul muncii” pentru agenţii represiunii şi era privit ca
pârghie principală a instaurării şi întăriri noii ordini socialiste numită civic „Democraţie
Populară”.
Dacă primul proces al celor 22 confirmă politica de violenţă, sălbăticie, schingiuirii şi
asasinate dezlănţuite de puterea comunistă în închisorile din România, ca rezultat al unei
hotărâri adoptate la rece de guvernanţi la cerinţa „Puterii eliberatoare”, procesul celor 7
dezvăluie faţa hidoasă a „justiţiei comuniste”, justiţie care având ca metodă principală de
investigare tortura, înlocuieşte adevărul cu minciuna, aplicând sancţiuni arbitrare pe care apoi
puterea executivă le modelează potrivit intereselor „clasei muncitoare”. „Individul” cel mai
preţios capitol, nu numai că nu se poate sprijini pe justiţie împotriva agresiunii dezlănţuite de
puterea statului împotriva sa, dar este distrus fizic şi moral tocmai cu ajutorul „justiţiei”
devenită instrument principal de represiune.

13
Mircea Stănescu „Organismele Politice Româneşti” Ed. Vremea 2003 pag. 304 - 305

374
 MAREA MUTARE STALINISTĂ
DIN 19 AUGUST 1939
Ionel-Claudiu DUMITRESCU,
Piteşti, Romania

S ituaţia internaţionalã era tensionatã în vara anului 1939 în urma

pretenţiilor Germaniei asupra Poloniei, ţarã protejatã de garanţiile
acordate de Franţa şi Marea Britanie. Poziţia centrală indica un mare
dezavantaj prin posibilitatea aliaţilor de a sufoca economia Reich-ului cu ajutorul
enormei Royal Navy. Dictatorul german dorea o rezolvare prin forţã mizând pe
pasivitatea occidentalilor. Ecuaţia europeanã mai avea o foarte mare necunoscutã:
Uniunea Sovieticã. În august 1939 delegaţi din Marea Britanie şi Franţa s-au
prezentat la Moscova pentru a cere o intervenţie sovieticã împotriva lui Hitler.
Negocierile avansau greu deoarece sovieticii erau în poziţie de forţã şi puneau
permanent condiţii inacceptabile cel puţin pentru partea poloneză. Pe 17 discuţiile au
fost brusc întrerupte de sovietici1. O poruncã ameninţãtoare dusese la schimbarea
atitudinii, dar s-a putut arunca vina pe occidentali. Stalin a hotãrât definitiv în 19
august cã s-au realizat condiţii ideale pentru ca trei mari puteri europene, capitaliste,
sã se epuizeze într-un rãzboi devastator, iar apoi Armata Roşie sã elibereze Europa.
Istoriografia comunistă a inventat o teamă a lui Stalin doar la auzirea numelui celui
mângâiat cu titlul de « canibal ». Falsul iese în evidenţă când se citesc propunerile
sovietice de trupe pentru atacarea Germaniei. Se puteau angaja 120 de divizii de
infanterie, 16 divizii de cavalerie, 10.000 de tancuri serioase (sublinierea ne aparţine
- DIC), 5000 de tunuri şi cam tot atâtea avioane2, ceea ce ar fi copleşitor chiar pentru
trupele antrenate ale Wehrmacht-ului. Ziua a fost marcatã de semnarea actelor privind
formarea de noi divizii din toate armele, Armata Roşie devenind cea mai mare forţã
terestrã din istorie. Divizia 186 de infanterie a început sã se formeze de la 19 august3
şi regimentele de artilerie de campanie au crescut de la 144 la 3414. S-a hotãrât
formarea de noi unitãţi de tancuri şi aviaţie. Nimeni nu dispunea de astfel de forţe
moderne şi frica dictatorului roşu nu putea să existe. Putea să tremure de frica armatei
germane ? Propaganda roşie a profitat de naivitatea cititorilor din toate ţările, greu de
obişnuit cu imaginea unei divizii şi, mai ales, cu efortul logistic pentru întreţinerea
marilor unităţi. Adolf Hitler concentra la graniţele Poloniei 62 de divizii5, adică era o
pregătire derizorie. Cantitativ, Armata Roşie depãşea orice armatã a lumii, dar Stalin
s-a decis sã şi testeze armamentul pe viu. Tot pe 19 august 1939 generalul G. K.
Jukov a primit ordinul sã distrugã armata japonezã care deranja prin agresivitate în
Extremul Orient6. Niponii n-au reuşit sã reziste primului rãzboi-fulger în adevăratul
sens al cuvântului şi n-au mai îndrãznit sã provoace serios colosul roşu. Coşmarul
unui război pe două fronturi era îndepărtat şi Japonia a preferat să-şi trimită flota şi
armata spre resurse mai accesibile decât cele din Siberia îngheţată. Dictatorul Stalin
putea sã se pregãteascã în linişte de sovietizarea Europei şi a luat fãrã mari probleme

375
jumãtate din Polonia, Basarabia şi Bucovina, Estonia, Lituania şi Letonia. Doar
Finlanda a reuşit sã reziste eroic cu pierderi teritoriale mici.
Dictatorul sovietic a precizat apropiaţilor schimbarea strategiei tot la 19
august 1939. Referindu-se la previzibilul rãzboi, Stalin a spus: Este esenţial pentru
noi ca acest rãzboi sã dureze cât mai mult posibil, pentru ca cele douã pãrţi sã se
epuizeze…În acelaşi timp, trebuie sã intensificãm relaţiile economice în ţãrile
beligerante, pentru ca în momentul în care rãzboiul va lua sfârşit noi sã fim bine
pregãtiţi7. Evenimentele au demonstrat aplicarea planului punct cu punct. Geniul
răului absolut găsise soluţia pentru înroşirea planetei.
Textul publicat în câteva reviste occidentale părea un fals sau o interpretare
intuitivă a unor jurnalişti pricepuţi, dar arhivele sovietice ascund încă multe surprize.
S-a descoperit stenograma şedinţei Biroului politic din ziua de 19 august 1939, ştirea
a fost publicată de generalul Dmitri Volkogonov întregii lumi în 19938, dar a rămas
doar o informaţie secundară în raport cu banalităţile zilnice cu care mass-media
inundă creierul devoratorului de ştiri. Documentul integral n-a văzut lumina zilei în
ziar. De ce ? Poate s-ar schimba radical imaginea despre cine a incendiat Europa în
1939 şi să aflăm că Hitler a fost un mic pion în mâinile păpuşarului de la Moscova.
Ar fi interesant de aflat durata şedinţei, ora de desfăşurare şi participanţii.
Cum întotdeauna există sceptici la orice informaţie, numai argumentele solide
pot demonstra o teorie. Mărturia lui Valentin Berejkov, interpretul de încredere a lui
Stalin nu poate fi combătută. Ambasadorul german era permanent respins de V.
Molotov şi Adolf Hitler a devenit extrem de nerăbdător. A fost în stare să promită
orice, aproape să facă sluj la poarta dictatorului sovietic. Era cam în poziţia unui
voievod român în faţa sultanului. Ambasadorul german a fost respins, dar a fost
rechemat şi s-a afirmat acordul guvernului sovietic pentru tratatul comercial şi vizita
lui von Ribbentrop la Moscova9. Era evident cine luase din umbră decizia. Nu se
poate preciza acum momentul în care s-a luat hotărârea înfiinţării de noi divizii şi
pregătirea mobilizării începând cu data de 1 septembrie 1939. Dacă se ţine cont de ora
sosirii ambasadorului von Schulenburg la comisarul poporului Molotov, durata
audienţei, plecarea demnitarului german, ora reîntoarcerii la Molotov, se poate estima
chiar şi ora fatalei decizii. Este evident că Stalin a observat impulsivitatea lui Adolf
Hitler şi lipsa de calcul diplomatic. Orbiţi de dorinţa de a face un război fără sens cu
Polonia, germanii i-au oferit exact şansa aşteptată din 1924 de dictatorul roşu. A fost
una din cele mai mari greşeli de calcul diplomatic şi strategic din istorie. Se lucra pe
două planuri la Moscova şi, mai mult ca sigur, ordinul pentru înfiinţarea diviziilor
necesare la « eliberarea » vechiului continent a fost dat înainte de rechemarea lui von
Schulenburg. Bulgărele de zăpadă începuse să se rostogolească în mod ireversibil
spre război. Pare greu de crezut, dar, după estimarea lui Valentin Berejkov, se poate
spune că soarta lumii a fost hotărâtă cam într-o oră şi executanţii marelui plan aveau
deja misiunile clar conturate la sosirea trimisului german.
Se poate spune acum cu certitudine cã la 19 august 193910 Iosif
Vissarionovici Stalin a hotãrât declanşarea rãzboiului mondial prin refuzul de a
semna o alianţã cu puterile occidentale şi prin încurajarea agresivitãţii lui Adolf
Hitler. Pregătise cu multă migală momentul prielnic pentru ofensiva
generală. Şantierele navale sovietice aveau în construcţie cuirasate de peste 60.000 t,

376
iar uzinele montau cu mare febrilitate avioane şi tancuri performante. Unităţile
militare nu aşteptau decât un semn pentru ofensiva finală. Ziua trebuie să rămână în
istoria umanităţii scrisă cu litere negre pentru că toate ororile (lagăre de exterminare
naziste şi comuniste, bombardamente masive, arma nucleară, uciderea civililor şi a
militarilor, distrugerea operelor de artă, extinderea comunismului, foametea,
epidemiile etc) au fost apoi posibile, permise şi extinse. Trebuie spus clar că
dictatorul comunist a distrus Europa după cum reuşise performanţa şi cu popoarele
Uniunii Sovietice. Istoria contemporană trebuie rescrisă din temelii pentru a se
elimina falsurile propagandei totalitare şi informaţia trebuie introdusă în
manualele alternative pentru a fi folositoare tinerelor generaţii în faţa
pericolului permanent ca puterea politică să revină unor iluminaţi cu idei fixe11.

Note:
1. Jacques de Launay, Istoria secretă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 223.
2. Marea conflagraţie a secolului XX, ediţia a II-a, Editura Politică, Bucureşti, 1974, p. 69.
Dacă o divizie germană de tancuri avea cel mult 391 de blindate în dotare în momentul
invadării Poloniei la 1 septembrie 1939 (inclusiv uzatele moral Panzer I), atunci înseamnă
că Iosif Stalin oferea aliaţilor occidentali nu mai puţin de 25,5 divizii de tancuri după cel
mai ridicat standard german al timpului. O astfel de armadă terestră nici nu putea fi
concepută de un analist militar raţional. Serviciile se cereau plătite scump pe seama bieţilor
polonezi şi dictatorul de la Moscova n-a primit răspunsul dorit.
3. Victor Suvorov, Ziua M, Polirom, Iaşi, 1998, p. 148.
4. Ibidem, p. 163. Trebuie remarcat faptul că sunt regimente dotate cu tunuri având calibrele
de 122 şi 152 mm pentru însoţirea infanteriei, puternice şi manevrabile. Armele au fost
apreciate mai târziu şi de către soldaţii germani.
5. Leonida Loghin, Al doilea război mondial, Editura politică, Bucureşti, p. 554.
6. V. Suvorov, op. cit., p. 66.
7. Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. I,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 46. Autorul francez s-a grăbit să-l declare
un fals pentru că n-a găsit textul în arhivele de la Moscova (p. 46). Nici nu s-a dorit prea
mult.
8. V. Suvorov, op. cit., p. 70.
9. Valentin Berejkov, În umbra lui Stalin, Editura Lider, Bucureşti, p. 39.
10. Schimbarea macazului era şi este evidentă, chiar şi cărţile editate în epoca roşie amintind-
o discret (J. de Launay, Istoria secretă, p. 224).
11. Observăm cu mare tristeţe că nici manualele aprobate de minister în iulie 2007 nu aduc
mai mult spirit ştiinţific şi, se poate spune fără posibilitatea de a greşi că manipulează în
continuare tinerele generaţii. Manualul de istorie tipărit la Editura Gimnasium din
Târgovişte ne informează despre faptul că pactul sovieto-german viza doar integritatea
teriorială a României, că s-a intrat în conflictul mondial la 22 iunie 1941 şi sunt amintite
acţiunile agresive ale Germaniei (Ioan Scurtu (coordonator), Istorie, Editura Gimnasium,
Târgovişte, 2007, p. 125/126). S-a ocolit cu prea multă grijă politica Moscovei faţă de
Europa. Observăm că ministerul a eliminat chiar şi denumirea de Istoria Românilor din
programele pentru clasa a XII-a din motive de integrare. Se doreşte oare producerea doar a
maselor docile de consumatori ?

377
 DACĂ NU AI AMINTIRI,
NU AI DREPTATE !
Constantin CHIRILĂ,
Iaşi, Romania

C omunicarea cu care mă prezint astăzi în faţa dumneavoastră are ca

subiect ultimii ani de viaţă ai unei eroine a Basarabiei, Natalia Ilaşcu.
Natalia Ilaşcu s-a născut la 22—08—1930, în satul Taxobeni, fostul
judeţ Iaşi, care se întindea şi pe malul stâng al Prutului, ea a fost aceea care a dat
naştere, a crescut şi educat, în spirit naţional românesc, pe patriotul Ilie Ilaşcu. A
sperat până în ultima clipă a vieţii la eliberarea fiului ei condamnat la moarte şi
întemniţat în Transnistria, la Hlinaia şi Tiraspol, pentru vina de a-i fi apărat pe
românii basarabeni de agresiunea Moscovei.
Ultimii ani ai măicuţei Natalia Ilaşcu au fost un continuu martiriu, fizic,
pentru că era bătrână, rămasă singură după moartea soţului ei Ştefan Ilaşcu, bolnavă,
distrusă moral, pentru că nenumăratele demersuri de eliberare ale fiului Ilie rămâneau
fără rezultat. În zadar a făcut ea însăşi mai multe drumuri spre închisorile
Transnistriei, pentru aş-i vedea măcar fiul. Nu i s-a permis să-i vorbească decât o
singură dată. A mai primit şi câteva scrisori, trimise pe ascuns, şi aceasta a fost tot ce
a ştiut, în ultimii 7 ani de viaţă Natalia Ilaşcu despre fiul ei. Cu toate acestea, dârzenia
nu a părăsit-o pe mama îndurerată, care a dorit ca fiul să rămână demn şi să nu cedeze
în faţa duşmanului.
Am cunoscut-o pe Natalia Ilaşcu la data de 2 octombrie 1998, la Taxobeni.
Călătorisem până atunci de mai multe ori în Basarabia, începând cu Podurile de Flori,
impresionat de lupta pentru libertate, adevărul istoric de neam, limbă română şi
revenirea la patria-mamă a românilor de aici, luptă pe care, alături de alţi români din
ţară, am căutat să o susţin şi eu. Am străbătut astfel pe jos drumul de la Iaşi la
Chişinău, ca să ducem un pumn de ţărână de la teiul sfânt eminescian, din Grădina
Copou, la mormântul soţilor, marilor artişti şi mari patrioţi, Doina şi Ion Aldea
Teodorovici de la Cimitirul Central din Chişinău. Trăisem pe viu atacurile ruseşti din
1992, într-un sat de pe Nistru, participasem la mai multe mitinguri pentru câştigarea
drepturilor naţionale, precum şi la reuniuni precum aceea de la Iaşi, din 18- 19 iulie
1998, dedicată lui Ilie Ilaşcu. În aceste condiţii am hotărât să facem o vizită şi să
acordăm, prin reunirea câtorva modeste contribuţii de cetăţeni pensionari, un ajutor
mamei eroului. La Taxobeni, ca şi în restul Basarabiei, stăpânea sărăcia. Am ajuns
seara şi nu era nici o lumină, noroaie şi bălţi peste tot. Am avut şansa să întâlnim la
vama Sculeni pe fica Nataliei Ilaşcu, Aneta, care locuia în apropiere şi care ne-a
servit drept ghid. Când ne-a văzut, măicuţa Natalia a izbucnit în plâns. Sperase o clipă
că îi aduceam fiul acasă.
Am discutat mult în seara aceea şi convorbirile de atunci, ca şi de la toate
celelalte întâlniri ale noastre, le-am înregistrat cu reportofonul. Mi-am dat seama că

378
mă aflu în faţa unei mari tragediipersonale, ce reflectă starea neamului nostru
românesc, trădat de conducători şi asuprit de puteri străine. Sufletul mamei lui Ilie
Ilaşcu era ca o carte deschisă. Mai mult bocea, plângând sfâşietor decât spunea,
plângându-şi fiul, amintindu-şi cum l-a crescut, cum l-a dat la învăţătură, dar şi cum l-
au trădat conducătorii comunişti de la Chişinău. Judeca lucrurile foarte bine, cu
profundă înţelepciune, le exprima frumos, în cuvinte simple şi memorabile.
Transcriind convorbirile şi redactând un text, pe capitole, am putut să editez,
în acest an şi să vin la dumneavoastră, la acest Simpozion, „Experimentul Piteşti-
reeducare prin tortură”, PERT’07, cu o carte care conţine mărturii, documente,
fotografii despre grupul Ilaşcu, despre familia şi oamenii politici care i-au determinat
soarta. Titlul comunicării mele este şi titlul cărţii, Dacă nu ai amintiri, nu ai
dreptate!, iar aceste cuvinte le-a rostit, în una din convorbirile noastre, măicuţa
Natalia Ilaşcu. Ea s-a gândit totdeauna nu doar la soarta fiului, ci şi la mersul
evenimentelor, la soarta neamului, care trebuie să-şi menţină conştiinţa naţională,
memoria, pentru a-şi putea susţine oricând drepturile, adevărul istoric de neam,
cultură comună şi limbă română. Portretul eroinei se organizează în jurul acestei
replici, la care se adaugă altele, tânguiri zguduitoare, observaţii înţelepte, replici de
bun-simţ. Măicuţa Natalia era cu urechea aţintită la radio ori citea „Literatura şi
Arta”, revista pe care d-l Nicolae Dabija i-o trimetea gratuit.
Câteodată părea mai resemnată, dar mândră de fiul ei, de cuvintele lui de
român cu demnitate, aşa cum mi-a mărturisit amintindu-şi de vizita făcută eroului, în
Transnistria: „am fost la el la Hlinaia, am intrat în celula aceea, era proaspăt văruit
şi cimentuit, cu despărţituri. Vai de el! Apoi la urmă i-or face vreo injecţie şi-l vor
omorâ.... Cum să spună că-i rus? Ce a spus el când l-au condamnat la moarte
comuniştii, că „VĂ IUBESC, POPOR ROMÂN!” Altădată a hotărât să meargă şi pe
jos la Chişinău, dar şi la Bucureşti, să vorbească parlamentarilor de soarta Moldovei
şi a fiului ei: „Ei, dacă nu vreţi să vă uniţi, să se unească Moldova şi cu România,
ce să vă fac?.... Am să mă duc desculţă. Aşa am să le spun. Sunteţi nişte împedicaţi
şi nu are cine tăia pedica. Da, da, suntem nişte împedicaţi!”
Sunt sufleteşte mulţumit de faptul că, in mai 1999, cu ajutorul unor oameni de
suflet din Suceava—colectivul de redactorii ai ziarului „Crai Nou”, în frunte cu
redactorul şef Teodorescu, şi omul de afaceri Mihai Unguraşu—măicuţa Natalia a
putut trece graniţa în România, la Iaşi, unde s-a închinat la moaştele Sfintei
Paraschiva de la Iaşi, apoi a mers la mănăstirile Bucovinei, inclusiv la Putna, la
mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. ÎPS Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi
Rădăuţilor, i-a dăruit cu acest prilej o icoană, care, după multe peripeţii, a fost lăsată
să treacă Prutul, mult după ce măicuţa Natalia revenise acasă la Taxobeni.
Puţinele rânduri pe care le primise de la fiul Ilie, măicuţa le citea şi le
răscitea. Dormea cu portretul fiului, pictat de Nina Revuleţ, la căpătâi. A şi ţinut acest
portret până la sfârşit, pe patul de moarte. Cele câteva scrisori de la Ilie Ilaşcu,
adresate mamei sale, mie sau postului de radio Iaşi le-am introdus în acest volum,
pentru că sunt un document istoric, dezvăluie curajul celui condamnat la moatre,
chinurile, bătăile, execuţiile simulate pentru vina de a se fi declarat român, dar
dezvăluie şi adevărata stare de lucruri din politica Republicii Moldova.
La data de 25 august 1999, mergând cu ajutoare la măicuţa Natalia Ilaşcu, am
găsit-o grav bolnavă. S-au făcut demersuri pentru aducerea sa la Iaşi, la spitalul
Sfântul Spiridon, unde a fost internată până în data de 9 septembrie. Dar nu s-a putut

379
face nimic pentru salvarea sa. Natalia Ilaşcu s-a stins din viaţă la data de 29
septembrie 1999, în casa fiului ei, din Stăuceni Chişinău şi a fost înmormântată lângă
soţul ei, Ştefan Ilşcu, la cimitirul din satul Taxobeni, Sculeni. Nici unul nu a mai
apucat să-şi vadă fiul eliberat.
Aşa cum se poate urmări în ultimile capitole ale volumului, am participat la
înmormântare eroinei, de la care am preluat şi necrologurile publicate.
Bunul dumnezeu mi-a oferit şansa să fiu la Chişinău în momentul eliberării
patriotului român Ilie Ilaşcu şi sunt fericit că sunt primul român din dreapta Prutului
care l-a îmbrăţişat pe eroul nostru naţional, la câteva ore de la eliberarea sa şi a ajuns
acasă în Chişinău. Ce a urmat însă, cu încercarea unor politiceni de a-l acapara pe
acest simbol naţional, nu mi s-a părut deloc înălţător, deşi mi s-a părut util să evoc şi
aceste penibile întâmplări ale drumului său de la Chişinău la Bucureşti.
Cea mai de preţ comoară pe cre mi-a dăruit-o Natalia Ilaşcu, în întâlnirile
noastre, sunt gândurile ei. Putem crede că o mamă nu vede nimic altceva decât binele
copiilor ei. Natalia Ilaşcu a suferit cumplit pentru fiul ei martirizat în Transnistria,
însă a ştiut că el este un martir al întregului nostru neam românesc. Nu numai că l-a
înţeles, dar l-a şi îndemnat, pe el şi pe toţi, să se poarte ca un luptător care moare
pentru Hristos, cum zicea ea: „...Aşa murim cum a murit Hristos pe cruce şi eu şi el,
dar nu îngenunchem la străini”.
Întâmplările pe care le-am reţinut în carte ne arată nouă că neamul nostru
românesc e viu, dă şi astăzi martiri şi poate ridica fruntea sus în lume.

380
 IADUL DIN LIBERTATE
Lucian PLAPSA, Timişoara, Romania,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

D upă o condamnare de patru ani, acordata cu larghete de tribunalul

poporului din Timisora, conform sentintei nr. 1514 din anul 1949, sub
acuza de CRIMA DE UNELTIRE IMPOTRIVA ORDINEI SOCIALE,
iata-ma eliberat din puscariile comunistilor in anul 1953, de la CAPU MIDIA ,
colonie de munca fortata din cadrul canalului Dunarea-marea Neagra. Urma sa-mi
stabilesc domiciliul in satul Bucovat din judetul Timis, unde bunica mea era singura
in viata din familie, pentru ca parintii mei au decedat cand eu aveam varsta de 5 ani,
iar bunicul a decedat in puscaria de la Timisoara, acuzat fiind pentru nepredare cote.
In drum spre satul Bucovat am fost intampinat - de la bun inceput- de seful
postului de politie , care era insotit de un colonel de securitate care mi-a comunicat ca
incepind cu data eliberarii, mi s-a fixat DOMICILIU OBLIGATORIU, in satul
Bucovat , timp de 3 ani si ca am obligatia sa ma prezint in fiecare luna la postul de
militie din Remetea Mare pentru control.
In anii care au urmat, SECURITATEA din Timisoara a incercat de mai multe
ori sa ma racoleze -direct si indirect- ca informator.
Aceste incercari sle temutei Securitati le voi relata in volumul III, pe care
urmeaza sa-l public sub titlul „ IADUL DIN LIBERTATE”.
Dupa ce am obtinut titlul de inginer, in urma sustinerii proiectului de
diploma, am fost repartizat - pe baza mediei – la intreprinderea AZUR. Dupa scurta
vreme, directorul m-a numit inginer principal la sectia NITRO, care avea ca materii
prime substante inflamabile si explozibile. Nu m-a numit sef de sectie pentru ca as fi
fost incadrat in post de conducere , ceea ce nu era admis, pentru ca aveam dosar
politic necorespunzator pentru acest post. Am preluat Sectia bucurandu-ma de
cresterea incadrarii la un salariu mai mare , dar nedandu-mi seama de pericolul ce ma
pastea. Nu a trecut nici un an de la preluarea conducerii sectiei, pana cand
FATALITATEA si-a spus cavantul: Un malaxor in care se prepara un lac pe baza de
NITRO a luat foc pe baza electricitatii statice produse prin frecare.
Am reusit , cu ajutorul unui maistru si a unui electrician sa sting focul si sa
feresc sectia de explozie. In cateva minute , dupa ce am reusit sa sting incendiul, pe
platforma fabricii de nitro-lacuri au aparut sapte SECURISTI, care – in frunte cu
directorul, inginerul sef, seful productiei si secretarul de partid- alergau in mare viteza
spre fabrica condusa de mine, in care malaxorul nr. 16 inca mai ardea.
Consider ca Dumnezeu m-a ajutat sa nu intru din nou la puscarie.
La scurta vreme dupa aceasta intamplare, care s-ar fi putut transforma intr-o
catastrofa, colonelul de securitate care avea misiunea de a urmari evenimentele
politice care aveau loc la sectia NITRO , pe care o conduceam , mi-a zis cu ocazia
unei discutii purtate:

381
 -Inginere, toata lumea te apreciaza pentru felul in care ai organizat sectia, mai
ales dupa ce – datorita tie si catorva oameni din subordine – sectia condusa de tine a
fost salvata de o catastrofa. Un singur lucru iti scade prestigiul... si anume ca nu ai
„activitate sindicala”. Aceasta activitate „sindicala” despre care a pomenit colonelul
Laszlo ar echivala – dupa cate mi-am dat eu seama- cu activitatea de „informator”,
care se practica in comunism si era dirijata de Securitate.
I-am raspuns sec si prompt colonelului, zicandu-i:
-Tov. Colonel , ar fi bine sa nu uitati ca misiunea mea la acest sector de
activitate- pe care il conduc- este PUR TEHNICA. Pentru urmarirea nagajatilor, care
imi sunt in subordine doar sub aspectul realizarii productiei si mai ales a calitatii
produselor, avem in sectie: maistri membrii de partid, secretari de partid si, in ultima
instanta, informatori. Toti acestia va pot furniza – cu prisosinta- datele care v-ar
interesa despre anumiti angajati. Eu personal nu am aceasta misiune si nici nu am
timp pentru asa ceva.
Dupa ce m-am transferat la ELBA ca tehnolog la atelierul de Galvanizare, am
intilnit un alt colonel de SECURITATE, care urmarea – pe langa manifestarea
angajatilor sub aspect politic si felul in care folosesc substantele toxice , cu precadere
cianurile care se foloseau la galvanizarea pieselor componente ale produselor
fabricate.
S-au cromat necorespunbzator niste clopote destinate reflectoarelor navale,
piese componente ale vapoarelor ce le aveam in fabricatie la noi in tara.
In ziua ce a urmat , colonelul care a considerat ca cineva a comis un act de
sabotaj, ne-a chemat – pe rand- la el in birou pe toti inginerii din cadrul atelierului,
unde ancheta cazul de presupus sabotaj. In aceasta ordine de idei, mi s-a adresat in
felul urmator:
-Tov. Inginer, Dumneata esti un om cu multa experienta in productie si cu
vederi mai largi. Spune-mi cine crezi ca a sabotat , rebutand clopotele navale despre
care ai si dumneata cunostinta?
I-am raspuns prompt si la subiect:
- In primul rand ca nu este vorba despre vreu rebut Domnule colonel, ci de o
simpla remaniere , care trebuie facuta dupa o redecapare in prealabil. Ca`t despre un
presupus sabotaj, nici vorba de asa ceva! Doar necunoasterea finetelor meseriei, care
e specifica procesului de cromare, poate fi cauza.
- Mai gandeste-te tov. Plapsa! Si o sa mai stam de vorba, au fost ultimile
cuvinte ale colonelului. Dupa cateva zile, m-a chemat din nou si a repetat intrebarea.
I-am dat acelasi raspuns, dupa care mi-a zis ca nu vreau sa-l ajut in actiunea de
descoperiore a sabotorului, dar sa ma mai gandesc.
Dupa alte cateva zile m-a chemat din nou si m-a primit cu aceleasi intrebari .
Cu scopul de a-l determina sa nu ma mai plictiseasca cu ideile lui fixe, i-am
zis:
- Doar ionii ar fi putut sabota in acest caz.
- Care IONI? A intrebat colonelul urmarindu-si linia lui de gandire.
- Nu m-ati lasat sa inchei fraza Domnule colonel si sa stiti ca ionii din baia
galvanica sunt aceia care nu au fost manevrati cum trebuie de catre galvanizatorul
care nu a cunoscut meseria in acest domeniu.
Colonelul s-a ridicat de pe scaunul pe care a stat si mi-a deschis usa , fara sa
zica „Iesi afara!”

382
 De atunci m-a privit piezis ori de cate ori ne intalneam prin atelier si nu mi-a
mai raspuns la salut. Alt caz similar l-am avut cu colonelul Craciunescu din cadrul
Securitatii, care raspundea politic de fabrica de Tramvaie , dupa ce m-am transferat de
la intreprinderea AZUR. Acesta mi-a cerut sa-i dau declaratie despre doi baptisti din
cadrul atelierului ce-l conduceam care – zicea el- fac biseericuta /expresia ii apartine/
in atelier si discuta probleme de religie in timpul serviciului.
I-am dat raspunsul sablon pe care i l-am dat si colonelului LASZLO, cand
lucram la fabrica AZUR.
Nu s-a multumit cu raspunsul ce i l-am dat si in ziua ce a urmat a venit la
mine in birou si mi-a zis ca pentru a discuta diferite probleme mai deosebite si de mai
mare importanta , in liniste, trebuie sa mergem la o „camera conspirativa”.
In urma transmisiilor la EUROPA LIBERA am aflat despre aceste camere
conspirative in care actiona Securitatea si banuiam ca peretii acestor camere
ascundeau zeci de microfoane care inregistrau discutiile ce se purtau.
I-am raspuns prompt:
- Nu merg domnule la nci o camera de genul pomenit de Dumneata, pentru ca
s-ar putea sa va sparga cineva aceasta camera si veti pune vina pe mine. Eu am suferit
destul in viata, asa ca , nu accept nici o sarcina de acest gen pentru ca aveti destule
surse din care sa va informati despre altfel de cazuri; aveti membri de partid, secretari
de partid si nu in ultimul rand, informatori care va pot lamuri despre probleme de
acest gen, care va intereseaza. Eu sunt angajat pe acest post si raspund exclusiv de
problemele legate de productie, asa ca va rog sa nu ma mai solicitati cu asemenea
probleme, care - in ultima instanta – nu ma privesc.Daca nu va convine raspunsul ce
vi l-am dat, propuneti directorului sa ma schimbe din aceasta functie si sa angajeze in
locul meu alt inginer care sa va satisfaca ceeace cereti , in sensul urmaririi angajatilor
sectiei in manifestarile lor. In urma acestei discutii colonelul m-a parat la inginerul-
sef, care m-a chemat la el pentru a da explicatii in legatura cu comportamentul avut
fata de colonel.
Inginerul-sef era un om intergru si cu simt romanesc, cu toate ca era si el
membru al P.C.R.
Intrebandu-ma de ce am avut asemenea comportament fata de colonel, care e
reprezentantul Securitatii, i-am raspuns, explicandu-i ca nu am acceptat sa merg cu el
la o „camera conspirativa”, pentru a discuta in liniste acele probleme importante,
zicea el.
- Tu stii prea bine ca ai dosar politic la EI ! Si atunci de ce i-ai zis sa nu mai
vina la tine cu astfel de probleme? Nu-ti dai seama ca in urma propunerii lui ar trebui
sa te schimb din functia de sef de atelier in tehnolog?Te intreb daca ti-ar conveni?
- Da, Domnul Inginer-Sef, mi-ar conveni si as zice si multumesc, pentru ca in
felul acesta as avea o sarcina mai usor de indeplinit, fara alte „solicitari”!
- Bine ma Plapsa si sa stii ca cu aceasta ocazie iti creste si salariul...In loc de a
ti-l micsora, conform propunerii facute.Si iti recomand sa ai grija ce vorbesti si mai
ales cu cine vorbesti pentruca, diferitele afirmatii pe care le faci in discuti se pot
interpreta in diferite feluri , depinde cine le prezinta si ce interpretare le da. Asa ca e
bine sa fii mai atent pe viitor.
Din acel moment nu am mai avut probleme cu Securitatea pentru ca la scurt
timp dupa aceea am intrat in pensie si nu-mi venea sa cred ca pot sa am liniste dupa
atatia ani de zbucium creat de EI prin interventii de diferite feluri in cursul anilor ce

383
au trecut, cand EI – securistii – inca detineau puterea in statul nostru, prin actiunile
subterane pe care le practicau, avand girul unor oameni din conducere, indiferent de
culoarea lor politica.
Dupa parerea multora dintre noi – fostii condamnati politic – acestor
OAMENI-NEOAMENI, care ne-au chinuit prin puscarii, la canalul mortii si in alte
locuri de detentie, plus in diverse anchete, ar trebui sa li se scada pensia la nivelul cel
mai de jos, avand in vedere ca EI si-au realizat „premizele pensionarii” pe baza
activitatii ce au avut-o in scopul edificarii comunismului la noi in tara si a
condamnarilor date – cu mare larghete – celor care s-au impotrivit CIUMEI ROSII si
vanzarii tarii noastre RUSILOR, in ultima analiza si tuturor, care au dorit sa ne fure
macar o farama cat de mica din tara noastra.Pe majoritatea dintre noi, judecatorii
apartinatori justitiei pe timpul in care tara era condusa de comunisti, ne-au condamnat
la ani grei de puscarie, incadrandu-ne intr-un articol din C.P. intitulat „CRIMA DE
UNELTIRE IMPOTRIVA ORDINEI SOCIALE”.
As propune ca aceia dintre noi, care au absolvit facultatea de Drept, sa
studieze problema in speta si sa scoata un articol de lege prin care sa fie incriminati
toti cei care au contribuit la condamnarea noastra. Articolul sa poarte denumirea de
„CRIMA DE GENOCID IMPOTRIVA CELOR MAI BUNI FII AI POPORULUI”,
pentru ca aceastia si-au sacrificat anii tineretii pentru salvarea neamului si a tarii
noastre de ocupatie straine.

384
 CAPCANA COMITETULUI ROMÂN PENTRU
REPATRIERI ŞI REACŢIILE EXILULUI (1955-1957)‫٭‬
Nicolae VIDENIE,
Bucureşti, Romania

I Istoria românilor la jumătatea celui de-al şaselea deceniu al secolului XX

a fost influenţată de numeroase evenimente interne şi internaţionale, prin
care s-a pus capăt ultimelor speranţe de ajutor occidental pentru cei care
încă mai sperau în materializarea mitului iluzoriu „Vin americanii!”14. Dintre aceste
evenimente care au definit etapele ulterioare ale regimului „dictaturii
proletariatului”, îndeosebi în sensul ieşirii acestuia din relativa izolare diplomatică
datorată apartenenţei la „lagărul socialist”, s-au remarcat: atacarea şi ocuparea
Legaţiei Republicii Populare Române de la Berna de către un grup de patru exilaţi
conduşi de sculptorul Oliviu Beldeanu, care au luat ostatici pentru a obliga autorităţile
din ţară să elibereze anumiţi deţinuţi politici anticomunişti (14/15 februarie 1955)15;
adoptarea de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale a unui decret privind încetarea
stării de război cu Germania, survenită la 24 august 1944 (716 sau 11 martie17?);
propunerea înaintată guvernului american privind începerea de tratative pentru
reglementarea unor probleme bilaterale aflate în suspensie, printre care cea a
despăgubirilor economice pentru bunurile naţionalizate (7 martie) şi acceptul pentru
luna octombrie18, precum şi începerea de tratative cu britanicii19; vizita la Bucureşti a

‫٭‬O variantă restrânsă am prezentat-o la ediţia din 23-25 septembrie 2005.

14
Gheorghe Onişoru, „Vin americanii!” - de la speranţă la iluzie în România postbelică, în „Anuarul
Institutului de Istorie A. D. Xenopol”, Iaşi, Tomul XXVII, 1990, p. 299-313. Pentru umor – negru, din
păcate – reproducem un „banc” din epocă, inspirată reamintire a octogenarului Dinu Zamfirescu, printre
altele fost redactor la bilunarul parisian „Buletinul de Informaţii al Românilor din Exil” şi actualul
director al Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc: „Care este cel mai bun vin?”. „«Vin
americanii!»”.
15
Pentru detalii, vezi Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asupra legaţiei RPR de la
Berna (februarie 1955) [Iaşi], Editura Polirom, 2003; Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, Stasi şi
Securitatea, Traduceri din germană de Viorel Buta şi Mihai Alecu, Bucureşti, Editura Humanitas [2005],
p. 49-53; *** „Procesul autorilor agresiunii împotriva legaţiei romîne de la Berna”, în „Glasul Patriei”.
Organ al Comitetului Român pentru Repatriere, Berlin, an I, nr. 20, 20 iunie 1956, p. 1.
16
Cristina Păiuşan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, Regimul comunist din România: o cronologie
politică (1945-1989), Bucureşti, Editura Tritonic, 2002, p. 91.
17
Nicolae Bocşan, Valeriu Leu (coord.), Stelian Mândruţ, Radu Mârza, Rudolf Gräf, Cronologia
Europei Centrale (1848-1989) [Iaşi], Editura Polirom, 2001, p. 280.
18
*** „La 15 Octombrie a.c. încep tratativele între Romînia şi Statele Unite”, în „Glasul Patriei”. Organ
al Comitetului romîn pentru repatriere, Berlin, an I, nr. 31, 10 octombrie 1956, p. 1. La izbucnirea celui
de-al doilea război mondial, bunurile guvernelor şi cetăţenilor României, Ungariei şi Bulgariei aflate în
Statele Unite ale Americii au fost blocate, iar prin tratatele de pace ulterioare învinşii au fost obligaţi să-
şi asume despăgubirea tuturor cetăţenilor americani. Printr-o lege votată la 9 august 1956, bunurile
publice au trecut în propietatea statului american, care urma a le distribui celor îndreptăţiţi, conform
celor trei clase de despăgubiri: anumite obligaţiuni contractuale; pagubele de război special prevăzute în
tratatele de pace; pagubele suferite în urma exproprierilor, confiscărilor şi naţionalizărilor. Bunurile

385
liderilor sovietici Andrei A. Gromîko şi mareşalul Gheorghi Konstantinovici Jukov
(15 aprilie)20; adoptarea unui decret privind acordarea de ajutoare soţiilor militarilor
în termen lipsite de posibilităţi materiale de existenţă (22 mai)21; semnarea Tratatului
de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre statele socialiste, cu ocazia
conferinţei găzduite de Varşovia în zilele de 11-14 mai22, acţiune politico-militară
recunoscută juridic de către M.A.N. la 30 mai23, ca o replică militară la Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord, în care fusese inclusă Republica Federală a
Germaniei în octombrie 195424; eliberarea unei părţi a foştilor demnitari deţinuţi în
penitenciarul de la Sighet după arestarea din 5/6 mai 1950 (5 iulie)25; înfiinţarea
Ministerului Colectărilor, instrument al falimentării gospodăriilor ţărăneşti
individuale şi al colectivizării forţate (4 august)26; participarea R.P.R. la prima
Conferinţă Internaţională de la Geneva privind folosirea energiei atomice în scopuri
paşnice (8-21 august)27; vizita oficială la Bucureşti a dictatorului sovietic Nikita
Sergheevici Hruşciov cu ocazia celei de-a 11-a aniversări a „eliberării” României „cu
sprijinul U.R.S.S.” (22 august)28; anunţarea Hotărârii guvernului R.P.R. de a reduce

private, în valoare de şapte milioane, au rămas blocate în continuare. Din suma totală de 34 de milioane
de $, 25 au aparţinut statului român. Legea n-a fost clară în privinţa termenului „naţional al Statelor
Unite”, de unde diversele păreri în privinţa calităţii de cetăţean american, motiv de intense dezbateri
juridice teoretice. Ca o curiozitate, unul dintre exilaţii români împlicaţi activ în aceasă problemă a fost
Pamfil A. Ripoşanu, fost ginere al lui Petru Groza, dezertor în 1947 din postul de secretar al Legaţiei (cf.
*** „Cetăţenii americani vor fi despăgubiţi pentru bunurile pierdute în România”, în „BIRE”, Paris, an
VIII, nr. 210, 1 Novembre 1955, p. 4, 6; preluare din „America”, Cleveland, Ohio, nr. din 4 octombrie,
articol scris de Ripoşanu la cererea preşedintelui general al Uniunii şi Ligii Societăţilor Române
Americane, Sofron S. Fekett).
19
*** „Rusia pradă România”, în „America”, an I, nr. 3, 15 mai 1956, p. 6. Tratativele au fost oprite în
momentul în care britanicii au solicitat despăgubiri pentru bunurile pierdute în România. Anul următor
negocierile au fost reluate la Londra de delegaţia condusă de Mauriciu Novac, locţiitor al ministrului
Comerţului Exterior. Ei sperau să poată cumpăra laminate, maşini de precizie, cabluri, cauciuc, azbest,
sârmă de cupru electrolitică, produse chimico-farmaceutice, zahăr etc. Autorul articolului a semnalat
manevra sovietică de achiţionare de mărfuri strategice prin această metodă, având ca precedent cazurile
egiptean şi finlandez: românii livrau mărfuri în excedent, surplusul fiind transferat apoi sovieticilor, care
compensau sateliţii în cadrul planurilor Consiliului pentru Asistenţa Mutuală Economică.
20
Cristina Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, op. cit., p. 92.
21
Constantin Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. Ilie Ceauşescu, col. dr. Vasile Mocanu, col. dr. Florian Tucă,
Mişcarea muncitorească, socialistă, democratică, activitatea Partidului Comunist Român şi apărarea
patriei la români. Repere cronologice, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p. 720.
22
Pentru detalii documentare privind înfiinţarea, funcţionarea şi atitudinile colective, vezi ***
Organizaţia Tratatului de la Varşovia. 1955-1975. Documente (pregătirea volumului pentru editare a
fost realizată de un colectiv format din Constantin Oancea, Aurel Chiper, Ion Ciubotaru, Cornel Codiţă,
Valentin Nicolau, Vasile Oroian) Bucureşti, Editura Politică, 1976. Pentru alte detalii privind
participarea românească, vezi şi cele două volume tipărite de gl.-col. (rez.) Constantin Olteanu:
România. O voce distinctă în Tratatul de la Varşovia. Memorii, 1980-1985, Dialog cu Dumitru Avram
(în realitate, personaj inexistent, cartea fiind astfel una de memorii-n.n.), Bucureşti, Editura Aldo, 1999;
România şi Tratatul de la Varşovia. Istoric. Mărturii. Documente. Cronologie, Bucureşti, Editura Pro
Historia, 2005. De asemenea, vezi şi „Dosarele istoriei” (nr. tematic Împreună, dar separat: România şi
Tratatul de la Varşovia), an X, nr. 6 (106), 2005, p. 15-50.
23
C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op.cit., p. 713.
24
N. Bocşan, V. Leu (coord.), S. Mândruţ, R. Mârza, R. Gräf, op. cit., p. 280.
25
Cristina Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, op. cit., p. 92.
26
Ibidem.
27
Ibidem.
28
Ibidem.

386
efectivele Forţelor Armate cu 40. 000 de oameni, începând cu 1 decembrie (30
august)29; adoptarea Decretului Prezidiului M.A.N. privind graţierea unor pedepse şi
aministierea unor infracţiuni politice (25 septembrie)30; revenirea lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej în fruntea Partidului Muncitoresc Român cu ocazia Plenarei
Comitetului Central din 30 septembrie-1 octombrie şi predarea funcţiei de prim-
ministru lui Chivu Stoica (3 octombrie)31; vizitele unei delegaţii de partid şi de stat
conduse de Gh. Gheorghiu-Dej în Republica Populară Democrată Coreeană (2-5
octombrie), Republica Populară Mongolă (6-8 octombrie)32, urmate de vizita de
răspuns a dictatorului nord-coreean Kim Ir Sen în perioada 13-17 iunie 195633;
arestarea, la 18 octombrie34, urmată de anchetarea, judecarea şi condamnarea la
muncă silnică pe viaţă a lui Gavril Vatamaniuc, liderul rezistenţei anticomuniste din
Munţii Bucuvinei (30 iulie 1956)35; restituirea bunurilor, caselor şi terenurilor
şvabilor din Banat deportaţi în Bărăgan (Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2694
din 7 decembrie)36; recunoaşterea „neutralităţii permanente” a Austriei (8
decembrie)37; anunţarea reducerii „duratei serviciului militar activ de la 3 ani la 2
pentru militarii în termen din Forţele Armate, trupele M.A.I. şi unităţile de
construcţii” (21 noiembrie)38; admiterea R.P.R. în Organizaţia Naţiunilor Unite (14
decembrie)39, alături de Republica Populară Ungară şi alte 14 state, unele tot
„democraţii populare”40; reconfirmarea lui Gh. Gheorghiu-Dej în funcţia de prim-
secretar al C.C. al P.M.R. cu ocazia celui de-al II-lea Congres, devenit după 1965 al
VII-lea al P.C.R. (23-28 decembrie)41, ocazie în care Nicolae Ceauşescu şi Alexandru
Drăghici au fost primiţi în Biroul Politic, ca membri supleanţi42; desfiinţarea cotelor
obligatorii din produsele agricole (21 ianuarie 1956)43; recenzarea populaţiei (21
februarie)44; „ca o reflectare directă a bunelor raporturi statornicite între P.C.R. şi
P.C.U.S.”, o delegaţie de partid şi de stat, condusă de Gh. Gheorghiu-Dej, a participat
la lucrările celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice45,
la finalul căruia a fost prezentat de către N.S. Hruşciov un „raport secret” privind

29
C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op. cit., p. 714;
*** „Reducerea stagiului militar”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 2, 20 decembrie 1955, p. 4.
30
*** „Un act de mărinimie”, în Ibidem, an I, nr. 2, 20 decembrie 1955, p. 1.
31
Cristina Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, op. cit., p. 92.
32
Ibidem, p. 93.
33
Ibidem, p. 95.
34
Ibidem, p. 93.
35
Ibidem, p. 95.
36
Ibidem, p. 93.
37
Ibidem.
38
*** „Reducerea stagiului...”, p. 4.
39
Cristina Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, op. cit., p. 93.
40
N. Bocşan, V. Leu (coord.), S. Mândruţ, R. Mârza, R. Gräf, op. cit., p. 281.
41
C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op. cit., p. 715-
717.
42
N. Bocşan, V. Leu (coord.), S. Mândruţ, R. Mârza, R. Gräf, op. cit., p. 281.
43
N. Bocşan, V. Leu (coord.), S. Mândruţ, R. Mârza, R. Gräf, op. cit., p. 282.
44
*** „Populaţia Republicii Populare Romîne”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 17, 20 mai 1956, p. 1.
45
C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op. cit., p. 718.
Vezi raportul delegaţiei şi rezoluţia asupra dării de seamă prezentată la Moscova la Arhivele Naţionale
ale României, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R.-Cancelarie, dosar
27/1956, filele 219-267, respectiv 153-158, respectiv în Dan Cătănuş, Alina Tudor, O destalinizare
ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu-Iosif Chişinevschi, Bucureşti, Editura Elion, 2001.

387
consecinţele cultului personalităţii lui Stalin46, care a fost apreciat că avusese „un rol
contradictoriu” pentru că, deşi „a dezvoltat teoria marxist-leninistă într-o serie de
probleme”, a încălcat „justa îmbinare a centralismului (…) cu un larg democratism”
şi „normele leniniste ale vieţii de partid şi ale legalităţii socialiste”, admiţând unele
„represiuni nejustificate”, ceea ce a dus inevitabil la „o ruptură între teorie şi
practică” (25 februarie)47; desfăşurarea „campaniei electorale” şi a „alegerilor” de
deputaţi pentru sfaturile populare, „câştigate” de guvern cu 99%, prin Frontul
Democraţiei Populare, unicul candidat (11 martie)48; decretarea punerii în libertate,
înainte de termen, pe baza muncii prestate şi a bunei comportări, a deţinuţilor
condamnaţi pentru delicte comune (15 martie)49; eşuarea tentativei iniţiate de Miron
Constantinescu50 şi Iosif Chişinevschi51 de a-l înlocui pe Gh. Gheorghiu-Dej din
fruntea P.M.R. cu ocazia Plenarei lărgite din 23-25 martie52, acţiune finalizată cu
înfrângerea celor doi complotişti după discuţiile din şedinţele Biroului Politic din 3-4,
6 şi 12 aprilie53; a 8-a sesiune a M.A.N., care „a adoptat în unanimitate” şi la pachet
numeroase acte normative, printre care şi legea bugetului de stat şi legile pentru
modificarea legii de organizare judecătorească, pentru modificarea Codului de
procedură penală, respectiv pentru modificarea şi completarea Codului Familiei (27-
29 martie)54; semnarea de către R.P.R. şi unele ţări socialiste a acordului de înfiinţare
a Institutului unit de cercetare nucleară de la Dubna, U.R.S.S., al cărui statut a fost
semnat în septembrie55; înfiinţarea Ministerului Gospodăriilor Agricole de Stat, alt

46
Vezi textul la A.N.R., D.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R.-Secţia Relaţii Externe, dosar 23/1956, filele 1-
61, 62-122.
47
*** Masele, partidul şi conducătorii în lupta pentru comunism (Articol redacţional din revista
„Kommunist”, nr. 5, aprilie 1956) [Bucureşti], Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1956, broşură,
p. 19-23.
48
*** „Victoria în alegeri a Frontului Democraţiei Populare”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 11, 20 martie
1956, p. 1; *** „Mihail Sadoveanu, candidat al Iaşilor”, în Ibidem, an. I, nr. 10, 10 martie 1956, p. 1.
49
Cristina Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, op. cit., p. 94.
50
A trăit între anii 1917-1975. A urcat rapid în ierarhie ca: membru al C.C. al P.C.R. (1945-1955 şi
1969- 1974); membru al Biroului Politic (1945-1965); secretar al C.C. al P.C.R. (1952-1960); deputat de
Covurlui, Cluj şi Galaţi (1946-1961); redactor-şef al ziarului „Scânteia” (august 1944); prim-secretar al
organizaţiei judeţene Ilfov a PMR (1945-1946). A ocupat mai multe funcţii guvernamentale, fiind
desărcinat din funcţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Învăţământului şi
Culturii (13. 07. 1957). A fost reabilitat ocupând alte funcţii guvernamentale şi preşedinte al M.A.N. (28.
03. 1974-26. 07. 1974); Erou la Muncii Socialiste (4. 05. 1971), (cf. Gheorghe Crişan, Piramida puterii.
Oameni politici şi de stat din România (23 august 1944-22 decembrie 1989). Dicţionar: 5. 598 de nume,
Argument Gheorghe Buzatu, Bucureşti, Editura Pro Historia, 2001, p. 76).
51
A trăit între anii 1905-1963. A urmat o ascensiune rapidă în ierarhie ca membru al C.C. al P.C.R.
(1945- 1960); membru al Biroului Politic (1948-1960); membru în Biroul Organizatoric (1950) şi şi
secretar cu Propaganda şi Cultura (1952, 1955); deputat de Bucureşti şi Iaşi (1946-1961); vicepreşedinte
şi prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (17. 08. 1954-3. 10. 1955), (cf. Gheorghe Crişan, op.
cit., p. 64).
52
Vezi stenograma discuţiilor din 25 martie la A.N.R., D.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R.-Cancelarie, dosar
27/1956, filele 65-125.
53
Curioasă este motivaţia trecerii sub tăcere a acestor evenimente de către C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt.
dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu şi col. dr. Fl. Tucă.
54
*** „Pentru deplina asigurare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti” şi *** „Un buget al păcii şi
dezvoltării ţării”, în „Glasul Patriei”, an. I, nr. 13, 10 aprilie 1956, p. 1.
55
C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op. cit., p. 718-
719.

388
instrument al colectivizării forţate (4 aprilie)56; anunţarea reuşitei încheierii acestei
jefuiri instituţionalizate a ţăranilor din raionul Negru Vodă, regiunea Constanţa (13
aprilie)57; legiferarea dreptului de reîntoarcere în localităţile de origine a tuturor
persoanelor strămutate, care primeau şi casele şi terenurile posedate anterior (H.C.M.
nr. 623 din 14 aprilie)58; încetarea activităţii Cominformului (17 aprilie)59; semnarea
unui protocol cu U.R.S.S. pentru livrarea unor instalaţii necesare construirii unui
centru de televiziune, unei fabrici de cauciuc sintetic şi unei uzine de sodă caustică
electrolitică, acţiune apreciată de propaganda oficială ca fiind „o nouă dovadă
concretă a ajutorului continuu pe care ni-l dă Uniunea Sovietică pentru dezvoltarea
economiei şi culturii noastre”60; discutarea în şedinţa Biroului Politic a lucrărilor de
coordonare a planurilor cincinale ale statelor membre ale Consiliului pentru Ajutor
Economic Reciproc (19 aprilie)61; eliberarea unui număr important de deţinuţi politici
social-democraţi anticomunişti62 ca urmare a acceptării de către C. Titel Petrescu a

56
Cristina Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, op. cit., p. 95.
57
C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op. cit., p. 719.
58
N. Bocşan, V. Leu (coord.), S. Mândruţ, R. Mârza, R. Gräf, op. cit., p. 282.
59
Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, fondat în septembrie 1947 în Polonia. A
căutat să păstreze partidele comuniste şi muncitoreşti sub o comandă unică, continuând astfel
Internaţionala a III-a Comunistă (1919-1943). A cuprins partide din Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa,
Italia, Iugoslavia (până în 1948), Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S. A editat revista „Pentru pace
trainică, pentru democraţie populară” (Cf. Roy Medvedev, Oamenii lui Stalin, Traducere, note şi glosar
de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1993, p. 208-209; Ioan Chiper,
Geneza Cominformului, în ,,Dosarele Istoriei”, an III, nr. 10 (26), 1998 (nr. tematic: De la Comintern la
Cominform), p. 51-55; Constantin Moraru, Liviu-Daniel Grigorescu, „«Pentru pace trainică, pentru
democraţie populară»”, în Ibidem, p. 73-75; C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V.
Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op. cit., p. 719-720).
60
*** „Construirea unui centru de televiziune în ţară”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 14, 20 aprilie 1956, p.
4.
61
Cristina Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, op. cit., p. 95.
62
Ca atenţionare directă şi sondaj de opinie, în drum spre casă, unii dintre fericiţii supravieţuitori
arestării, anchetelor, condamnării şi detenţiei în regimul penitenciar de exterminare lentă au fost
convocaţi la „discuţii” de către o comisie a C.C.al P.M.R., formată din Iosif Chişinevschi – secretar al
C.C., Ştefan Voitec – membru în Biroul Politic al C.C., Teodor Iordăchescu – membru în C.C. şi Avram
Bunaciu, membru în C.C. si secretar al Prezidiului M.A.N. Cu mult curaj, Petre Bernau (fost delegat şi
participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, ulterior membru al Marelui Sfat Naţional al
Transilvaniei şi Comitetului Executiv al partidului; cf. Nicolae Jurcă, Istoria social-democraţiei din
România, Bucureşti, 1994, Editura Ştiinţifică, p. 95, 111, 116, 171, 197 şi 203), Romulus Dan (fost
membru supleant şi membru al Comitetului Executiv al Federaţiei Partidelor Socialiste, apoi al
partidului, deputat; cf. Ibidem, p. 116, 139, 141-142, 163, 171, 181, 197, 203, 231, 241, 258, 327, 352 şi
354-355), Gheorghe Horomatca (arestat, împreună cu ceilalţi, în noaptea de 13/14 iunie 1949; cf. Ibidem,
p. 382), Gheorghe Jula, Constantin Motaş (profesor universitar, Bucureşti; cf. Ibidem, p. 312, 360 şi
382), Iosif Musteţiu, Adrian Stămbuleanu (fost secretar general la Ministerul Minelor şi Petrolului în
guvernul Petru Groza, până la demiterea din 26 martie 1946; cf. Ibidem, p. 361 şi 382), Paul P. Stănescu
(profesor universitar, Bucureşti; cf. Ibidem, p. 278, 291, 296, 305, 312, 152 şi 382) şi Pavel Vuza au
respins acuzaţiile politice pentru care au avut de suportat rigorile represiunii şi au acceptat jocul
comisiei, declarând că nu-şi schimbă convingerile politice fară a avea motive temeinice oferite de
„realizările regimului democraţiei populare”. Spre exemplu, vădit iritat de acuzaţii, Musteţiu a declarat:
„Eu repet, mă duc în puşcărie din nou dacă este cazul, dar nu vreau să recunosc altfel decît a fost (...)
Eu vă mulţumesc nu pentru graţiere, ci pentru faptul că aţi vrut să vorbiţi cu mine”. La rândul lui, Pavel
Vuza a dezvăluit tragedia propriei detenţii: „Pentru prima dată cînd stau de vorbă cu socialişti, pînă
acum am stat de vorbă cu funcţionari ai puşcăriilor cărora le puteai spune ceea ce vroiai, iar ei făceau
ceea ce vroiau ei. Durerea mea cea mai mare a fost că am fost numai prin puşcăria unde au fost
legionari şi astfel a trebuit să suport şi eu regimul aplicat lor. Nu am avut nici un vorbitor familial, în tot

389
cererii comuniştilor privind reconsiderarea publică a poziţiei sale anticomuniste din
194663, precum şi a intervenţiei liderului laburist Hugh Gaitsckell pe lângă N.S.
Hruşciov64 (25 aprilie)65; readmiterea R.P.R. printre membrii Organizaţiei
Internaţionale a Muncii (11 mai)66; desfăşurarea la Bucureşti a unei consfătuiri a
tinerilor scriitori (20-22 martie)67 şi a congresului scriitorilor (18-23 iunie), la care
unii dintre participanţi au cerut înlăturarea dogmatismului şi a controlului dogmatic,
în timp ce „maestrul” Mihail Sadoveanu a fost ales preşedinte al Uniunii, iar Mihai
Beniuc a fost reales prim-secretar al Uniunii Scriitorilor68; reducerea timpului de
lucru sub 8 ore pentru anumite categorii profesionale; primirea cu entuziasm firesc a
veştii privind decizia sovietică de restituire a unei părţi a tezaurului românesc depus
spre păstrare în timpul primului război mondial69, solemnitatea având loc la 6 august
la Marele Palat al Kremlinului70; „într-o atmosferă de muncă avântată a întregului
nostru popor pentru înfăptuirea obiectivelor primului an al noului cincinal”, s-a
desfăşurat Congresul al VI-lea al Uniunii Tineretului Muncitoresc (27-30 iunie)71;
anunţarea reducerii efectivelor Ministerului Afacerilor Interne (iunie)72; stabilirea de
către Plenara C.C. al P.M.R. a măsurilor de transformare socialistă a agriculturii (16-
17 iulie)73; vizita oficială la Bucureşti a dictatorului iugoslav Iosif Broz Tito (23-26
iunie)74 şi vizita de răspuns a lui Gh. Gheorghiu-Dej (20-29 octombrie)75; dezbaterea

timpul am avut numai 3 pachete. Vorbitor am avut o singură dată la Mărgineni în 1953. Soţia nu am
văzut-o de 3 ani” (vezi „Stenograma” la A.N.R, D.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R.-Cancelarie, dosar
45/1956, filele 1-86). Tot atunci, Ioan Mirescu a avut o discuţie cu Gh. Gheorghiu-Dej, care a aruncat
vina represiunii asupra grupului „deviaţioniştilor de dreapta”, respectiv „clica Ana Pauker, Vasile Luca
şi Teohari Georgescu” (cf. N. Jurcă, op. cit., p. 382).
63
Ibidem. Vezi textul scrisorii în Anexa 8 şi alte detalii în Anexa 11, precum şi trimiterile bibliografice
de la nota 105. Paternitatea şi scopul scrisorii au fost recunoscute într-o epistolă adresată primului
ministru Chivu Stoica în 1956.
64
Ibidem.
65
N. Bocşan, V. Leu (coord.), S. Mândruţ, R. Mârza, R. Gräf, op. cit., p. 282.
66
*** „R.P.R. a devenit membră a Organizaţiei Internaţionale a Muncii”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 17,
20 mai 1956, p. 1.
67
*** „Consfătuirea tinerilor scriitori”, în Ibidem, an I, nr. 12, 1 aprilie 1956, p. 4.
68
*** „Congresul scriitorilor”, în Ibidem, an I, nr. 21, 1 iulie 1956, p. 3; *** „Cuvîntul poetului Tudor
Arghezi la Congresul scriitorilor”, în Ibidem, an I, nr. 22, 10 iulie 1956, p. 3; *** „Perspective”, în
Ibidem, an I, nr. 23, 20 iulie 1956, p. 1.
69
*** „O nouă dovadă de prietenie. Hotărârea Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. de a transfera
guvernului român valorile artistice şi istorice romîneşti predate spre păstrare în Rusia în timpul primului
război mondial”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 20, 20 iunie 1956, p. 1; *** „Mii de cetăţeni au vizitat
Expoziţia tezaurului artistic şi istoric restituit de U.R.S.S. ”, în Ibidem, an I, nr. 27, 1 septembrie 1956, p.
1; *** „Din comorile restituite”, în Ibidem, an I, nr. 28, 10 septembrie 1956, p. 1, respectiv nr. 29, 20
septembrie 1956, p. 1 şi nr. 30, 1 octombrie 1956, p. 1; *** „Expoziţia comorilor noastre restituite”, în
Ibidem, an I, nr. 31, 10 octombrie 1956, p. 1.
70
*** „Delegaţia guvernamentală romînă a preluat tezaurul de artă păstrat în U.R.S.S.”, în Ibidem, an I,
nr. 25, 10 august 1956, p. 1; *** „Cuvîntul academicianului Tudor Arghezi”, în Ibidem.
71
C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op. cit., p. 722;
*** „Viaţa nouă a tineretului nostru”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 22, 10 iulie 1956, p. 1; ***
„Perspective”, în Ibidem, nr. 23, 20 iulie 1956, p. 1.
72
*** „Micşorarea efectivelor Ministerului Afacerilor Interne”, în Ibidem, an I, nr. 20, 20 iunie 1956, p.
1.
73
C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op. cit., p. 723.
74
*** „Vizita oficială a preşedintelui Iosip Broz-Tito în Republica Populară Romînă”, în „Glasul
Patriei”, an I, nr. 21, 1 iulie 1956, p. 1; *** „Preşedintele Tito despre întărirea relaţiilor şi colaborării
prieteneşti cu ţara noastră”, în Ibidem, an I, nr. 22, 10 iulie 1956, p. 4.

390
problemei refugiaţilor în cadrul lucrărilor Consiliului Economic şi Social al O.N.U.76,
la care a luat cuvântul şi observatorul din partea R.P.R., B. Şerban (13 iulie)77,
secondat mai târziu de Eduard Mezincescu78; anunţarea unei noi reduceri a Forţelor
Armate, cu încă 20. 000 de militari (12 iulie)79; acceptarea R.P.R. ca membru al
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (12 iulie)80, vizita
directorului general Luther Evans la Bucureşti (septembrie)81 şi participarea unei
delegaţii române la cea de-a X-a sesiune a Conferinţei Generale de la New Delhi82,
ocazie în care R.P.R. a fost aleasă în Comitetul rapoartelor statelor membre
(octombrie-noiembrie)83; semnarea Convenţiei U.N.E.S.C.O. (27 iulie)84; trecerea
unei părţi a Armatei Roşii din R.P.R. în R.P. Ungară pentru reprimarea revoltei (23
octombrie)85, considerată de propaganda românească ca fiind o „acţiune criminală a
contrarevoluţiei”86, responsabilă de „atrocităţile sîngeroase săvîrşite de bandele de
asasini fascişti la Budapesta şi în alte oraşe ale Ungariei”87; înfiinţarea Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică, organizaţie specializată a O.N.U. cu sediul la
Viena, al cărei membru fondator a fost şi R.P.R. (26 octombrie)88; publicarea
Hotărârii C.C. al P.M.R., a Consiliului de Miniştri şi a Consiliului Central al
Sindicatelor cu privire la stabilirea câştigurilor minimale nete ale muncitorilor,
acordarea de alocaţii de stat pentru copii şi majorarea minimului de pensie la
bătrâneţe, invaliditate şi I.O.V.R. (30 octombrie)89, idee care ar fi fost recomandată

75
*** „O vizită a prieteniei”, în Ibidem, an I, nr. 33, 1 noiembrie 1956, p. 1.
76
*** „Deznaţionalizare sau repatriere?”, în Ibidem, an I, nr. 27, 1 septembrie 1956, p. 1; I. Iusco,
„Soarta refugiaţilor”, în Ibidem, an I [în realitate, II], nr. 38, 20 decembrie 1956, p. 1.
77
*** „Rezolvarea problemei refugiaţilor este repatrierea. Lucrările Consiliului Economic şi Social al
O.N.U.”, în Ibidem, an I, nr. 23, 20 iulie 1956, p. 1.
78
*** „Problema refugiaţilor trebuie rezolvată în spiritul umanităţii şi dreptăţii. Discuţiile din Comitetul
pentru probleme sociale, umanitare şi culturale ale Adunării Generale a O.N.U.”, respectiv ***
„Cuvîntarea delegatului romîn E. Mezincescu”, în Ibidem, an I, nr. 35, 20 noiembrie 1956, p. 1.
79
*** „Reducerea cu încă 20.000 oameni a efectivelor Forţelor Armate ale Romîniei”, în Ibidem, an I,
nr. 23, 20 iulie 1956, p. 4.
80
Cristina Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, op. cit., p. 92.
81
*** „Dl Luther Evans, director general al U.N.E.S.C.O. la Bucureşti”, în „Glasul Patriei, an I, nr. 30, 1
octombrie 1956, p. 4.
82
*** „Plecarea delegaţiei romîne la cea de-a X-a sesiune a Coferinţei Generale a U.N.E.S.C.O.”, în
Ibidem, an I, nr. 33, 30 octombrie 1956, p. 1; *** „Cuvîntarea acad. Mihai Ralea, şeful delegaţiei R.P.R.
conferinţa generală U.N.E.S.C.O.”, în Ibidem, an I, nr. 34, 10 noiembrie 1956, p. 4; *** „Delegaţi ai
R.P.R. la U.N.E.S.C.O. în vizită la vicepreşedintele Indiei”, în Ibidem, an I, nr. 35, 20 noiembrie 1956, p.
4; *** „Împotriva folosirii mijloacelor de informaţie ca instrument al forţei şi al războiului. Intervenţiile
delegaţilor romîni la conferinţa U.N.E.S.C.O.”, în Ibidem, an I, nr. 37, 10 decembrie 1956, p. 2.
83
*** „Ştiri”, în Ibidem, an I [în realitate, II], nr. 38, 20 decembrie 1956, p. 4.
84
*** „Guvernul R.P.R. a acceptat Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi
cultură”, în Ibidem, an I, nr. 24, 1 august 1956, p. 4;
85
N. Bocşan, V. Leu (coord.), S. Mândruţ, R. Mârza, R. Gräf, op. cit., p. 284; *** „Situaţia din Ungaria
se normalizează”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 35, 20 noiembrie 1956, p. 1; *** „Date edificatoare” şi
*** „Situaţia refugiaţilor unguri în Austria”, în Ibidem, an I, nr. 36, 1 decembrie 1956, p. 1; ***
„Refugiaţii unguri trebuie să se întoarcă în patrie”, în Ibidem, an I, nr. 37, 10 decembrie 1956, p. 4.
86
*** „În legătură cu evenimentele din Ungaria”, în Ibidem, an I, nr. 34, 10 noiembrie 1956, p. 1.
87
*** „Mărturisiri asupra atrocităţilor fasciste din Ungaria”, în Ibidem; *** „În zilele evenimentelor de
la Budapesta. Relatările unui repatriat”, în Ibidem, an I, nr. 36, 1 decembrie 1956, p. 2.
88
Cristina Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, op. cit., p. 96.
89
C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op. cit., p. 724.

391
încă din 15 mai de către participanţii la şedinţa Biroului Politic al P.M.R.90; revolta
studenţilor din Cluj, Timişoara, Bucureşti şi Iaşi pentru sprijinirea revoluţiei din
Ungaria şi replica dură a autorităţilor (30-31 octombrie), care a dus inclusiv la
condamnarea la pedepse privative de libertate91; vizita la Bucureşti a liderilor
sovietici N.S. Hruşciov şi Gheorghi Maksimilianovici Malenkov, prilejuită de criza
ungară şi discutarea posibilităţilor de colaborare pentru înăbuşirea acesteia (1
noiembrie)92; Hotărârea Secretariatului C.C. al P.M.R. privind reorganizarea gărzilor
muncitoreşti, concepute ca „unităţi de luptă destinate să asigure, în principal,
autoapărarea întreprinderilor, cât şi ajutorarea organelor de stat în acţiunea de
apărare a ordinii împotriva elementelor contrarevoluţionare care ar încerca să
lovească în cuceririle poporului muncitor”93; aducerea, întemniţarea şi anchetarea la
Snagov a liderilor revoluţiei ungare, în frunte cu Imre Nagy94; numirea95 şi
participarea96 unei delegaţii a R.P.R. la cea de-a XI-a sesiune a Adunării Generale a
O.N.U., care s-a deschis la 12 noiembrie la New York97; vizita la Budapesta a unei
„delegaţii de partid şi stat”, condusă de Gh. Gheorghiu-Dej (21 noiembrie)98; vizita la
Moscova îndeosebi pentru negocieri economice a unei delegaţii condusă de primul
ministru Chivu Stoica99, ocazie în care partenerii au reafirmat că „principiile expuse

90
*** „O nouă şi importantă majorare a salariilor şi pensiilor. Acordarea unei alocaţii de stat pentru
copii”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 32, 20 octombrie 1956, p. 1.
91
Mihaela Sitariu, Oaza de libertate. Timişoara, 30 octombrie 1956, Iasi, Editura Polirom, 2004; Eadem,
Rezistenţa anticomunistă. Timişoara 1956, Bucureşti, Editura Sophia, 1998; Ioana Boca, 1956-Un an de
ruptură (România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic), Bucureşti, Academia
Civică 2001.
92
N. Bocşan, V. Leu (coord.), S. Mândruţ, R. Mârza, R. Gräf, op. cit., p. 285.
93
Apud, C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op. cit., p.
724-725.
94
Cristina Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, op. cit., p. 96.
95
*** „Delegaţia R.P.R. la cea de-a XI-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U”, în „Glasul Patriei”, an
I, nr. 34, 10 noiembrie 1956, p. 4: Grigore Preoteasa, ministru de Externe, conducătorul delegaţiei; I.Gh.
Maurer, academician, directorul Institutului de cercetări juridice al Academiei R.P.R.; Atanase Joja,
ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, reprezentant permanent; Silviu Brucan, trimis extraordinar şi
ambasador la Washington; Eduard Mezincescu, vicepreşedinte al Societăţii pentru răspîndirea ştiinţei şi
culturii.
96
*** „Lucrările Adunării Generale O.N.U.”, în Ibidem, an I, nr. 35, 20 noiembrie 1956, p. 4.
97
Ibidem şi *** „Cu privire la amestecul SUA în treburile ţărilor de democraţie populară”, în Ibidem, an
I [în realitate, II], nr. 38, 20 decembrie 1956, p. 4.
98
N. Bocşan, V. Leu (coord.), S. Mândruţ, R. Mârza, R. Gräf, op. cit., p. 285; *** „Convorbirile
romîno-maghiare de la Budapesta”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 36, 1 decembrie 1956, p. 2.
99
*** „Declaraţia cu privire la tratativele dintre delegaţiile guvernamentale romîno-sovietice” şi
„Cuvîntarea rostită la radio de Chivu Stoica, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu privire la rezultatele
romîno-sovietice” în Ibidem, an I, nr. 37, 10 decembrie 1956, p. 1, 4, respectiv 4; *** „Acordurile
încheiate între R.P.R. şi U.R.S.S. înlesnesc dezvoltarea industriei noastre chimice”, în Ibidem, an I [în
realitate, II], nr. 38, 20 decembrie 1956, p. 3. Conform cuvântării radiofonice a primului ministru, pe
lângă semnarea unor acorduri privind obişnuitele livrări reciproce de mărfuri (partea română
împrumutând 450. 000 tone grâu şi 60. 000 t. furaje, respectiv cumpărând 380. 000 t. cocs, 570. 000 t.
minereu de fier etc.), s-au reglementat şi controversatele probleme reprezentate de SOVROM-uri şi
livrarea minereului de uraniu pentru industria atomică militară şi civilă: „Recolta slabă din acest an a
creat statului nostru şi unele dificultăţi în ce priveşte balanţa de plăţi externe. Ţinând seama de aceasta,
guvernul sovietic a luat, din proprie iniţiativă, hotărârea de a revizui în favoarea noastră drepturile ce i
se cuvin din răscumpărarea de către Romînia a cotei de participaţie a Uniunii Sovietice la fostele
societăţi Sovrom. După cum se ştie, la sfârşitul războiului se aflau pe teritoriul ţării noastre numeroase
bunuri foste proprietate ale Germaniei hitleriste, care au trecut în proprietatea statului sovietic,

392
în Declaraţia guvernului U.R.S.S. din 30 octombrie 1956 cu privire la bazele
dezvoltării şi întăririi continue a prieteniei şi colaborării dintre Uniunea Sovietică şi
celelalte ţări socialiste vor contribui la întărirea pe mai departe a prieteniei între
popoarele celor două ţări, întrucât aceste principii corespund pe deplin ţelurilor pe
care le urmăreşte şi România” (26 noiembrie-3 decembrie)100; declanşarea grevei

Uniunea Sovietică avea dreptul să le ridice şi să le transporte în U.R.S.S., în virtutea Tratatului de pace,
ca despăgubiri pentru distrugerile săvârşite de hitlerişti pe teritoriul sovietic. Uniunea Sovietică a lăsat
însă aceste bunuri în ţara noastră, în cadrul societăţilor mixte romîno-sovietice. În afară de aceasta
Uniunea Sovietică a mai trimis ca aport în aceste societăţi, din venitul ei naţional, utilaj tehnic din cel
mai perfecţionat, importante cantităţi de materii prime, asistenţă tehnico-ştiinţifică. Cu prilejul
răscumpărării succesive de către Romînia a cotei sovietice de participare la societăţile mixte sovieto-
romîne, precum şi prin noua reducere efectuată cu prilejul convorbirilor de la Moscova, totalul sumelor
la care renunţă Uniunea Sovietică din ceea ce i se cuvine din răscumpărarea cotei sale de participare la
societăţile mixte se ridică la 4 miliarde 300 milioane de lei. Prin aceste reduceri, Uniunea Sovietică a
cedat în favoarea Romîniei, în mod gratuit, toate bunurile foste proprietate a Germaniei hitleriste şi
aduse ca participaţie sovietică la întreprinderile mixte. De asemenea, Uniunea Sovietică a renunţat la
toate drepturile ce i se cuvin din cota sa de beneficii. În urma acestor reduceri, ceea ce i-a mai rămas
statului romîn de plată pentru răscumpărarea cotei de participaţie sovietică reprezintă numai valoaarea
utilajului şi instalaţiilor pe care Uniunea Sovietică le-a trimis în ţara noastră ca aport din propriul său
venit naţional. Pe lîngă aceasta, guvernul sovietic a acceptat ca plata ce i se cuvin după toate aceste
reduceri să fie efectuată în termen lung şi aceasta în lei, ceea ce este mult mai avantajos pentru
Republica Populară Romînă, decît plata în valută. S-ar putea face o comparaţie între condiţiile în care
Romînia a răscumpărat cota de participaţie sovietică la fostele societăţi mixte şi condiţiile spoliatoare în
care statul romîn a trebuit să răscumpere în anul 1941 Societatea de Telefoane, proprietate a
capitaliştilor americani. Amintim numai că ţara noastră a fost atunci obligată să plătească
monopoliştilor americani suma de 15 milioane dolari, pentru care a trebuit să se vândă din rezervele
statului cantitatea de peste 12. 295 kg aur (...) În ce priveşte minereul nostru de uraniu, exportul lui în
U.R.S.S. se face la un preţ mai favorabil decît preţurile practicate pe piaţa mondială. Exportul de
minereu de uraniu se face în cadrul schimburilor comerciale între R.P.R. şi U.R.S.S. contribuind în mod
substanţial la acoperirea importurilor noastre din Uniunea Sovietică. În afară de aceasta, potrivit cu
convenţiile încheiate, Uniunea Sovietică ne pune la dispoziţie uraniu-metal rezultat din prelucrarea
minereului nostru, în cantităţile ce ne sînt şi ne vor fi necesare pentru utilizarea energiei atomice în
economie, cercetări ştiinţifice şi alte aplicaţii paşnice”. Aceste afirmaţii sunt parţial greşite. În realitate:
(1.) SOVROM-urile au fost înfiinţate încă din vara anului 1945 în baza Convenţiei de Armistiţiu,
„negociată” şi semnată la Moscova la 12-13 septembrie 1944, fără a i se aplica sigiliul statului român,
adică este nulă de drept; (2.) Cronologic, această ultimă răscumpărare a reprezentat cel puţin a 3-a plată,
care se adaugă nefiresc celei achitate occidentalilor în anii următori, dar mai ales după 1989: prima la
înfiinţare, bunurile germane fiind de drept ale statului român în majoritate, datorită restanţelor la plata
datoriilor de război; a doua, în timpul funcţionării, prin scoaterea din circuitul economic firesc şi
exploatarea în folosul ocupantului a unei mari părţi a mijloacelor productive, bancare şi de asigurări. La
acestea s-a adăugat ulterior retehnologizarea impusă de rămânerea în urmă faţă de ultimele standarde,
acţiune disperată care a impus cheltuieli imense, haotice, ineficente productiv şi energofage. Politicul a
impus astfel falimentarul proiect economic comunist de secol XIX, cu accent exclusiv pe industria grea
şi extractivă şi respingerea cuceririlor revoluţiei tehnico-ştiinţifice, îndeosebi a informaticii şi ingineriei
genetice, catalogate de propagandă ca fiind „ştiinţe burgheze”. Aceste consideraţii, precum şi cele
privind jaful generalizat, metodic şi sistematic efectuat de sovietici sub pretextul aplicării Convenţiei,
sunt argumente palpabile în contestarea valabilităţii Tratatului de bază dintre Rusia şi România, act
juridic nedrept deoarece nu prevede despăgubirile datorate de moştenitoarea fostului imperiu. (3.) Chivu
Stoica a trecut sub tăcere incalculabilul impact strategic avut de livrarea minereului de uraniu pentru
arsenalul atomic sovietic. Dimpotrivă, a aruncat acuze la adresa predecesorilor, pentru a nu vorbi de cele
aproape 200 tone de aur „dispărute” în primii ani postbelici (vezi un tabel revelator la Cristian Păunescu,
Marian Ştefan în Legendele Bătrânei Doamne. Oameni şi întâmplări din trecutul Băncii Naţionale a
României, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2004, p. 118-121).
100
C. Olteanu, gl.-col. dr., gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op. cit., p. 726.

393
foamei de către deţinuţii politici din Penitenciarul Aiud (decembrie)101; anunţarea
poziţiei faţă de propunerile sovietice privind dezarmarea şi reducerea încordării
internaţionale102; adoptarea de măsuri economice mai liberale de către Plenara C.C. al
P.M.R. din 27-29 decembrie, datorită impactului revoluţiei ungare: înlocuirea
sistemului de cote obligatorii cu sistemul de contractări şi achiziţii, îmbunătăţirea
sistemului de salarizare, repartizarea unei părţi mai mari din venitul naţional pentru
producţia bunurilor de larg consum103.
Deoarece s-a adresat îndeosebi exilului, un alt eveniment important – care nu
prea apare în cronologiile, monografiile şi/sau sintezele istorice publicate până în
prezent – este cel al înfiinţării Comitetului Român pentru Repatriere în 1955, după
acelaşi model sovietic impus şi celorlalţi sateliţi. Scopul declarat al acestei instituţii
capcană a fost dublu, preponderent politic dar şi umanitar, intern şi internaţional,
realizat prin: contracararea acţiunilor anticomuniste ale exilaţilor, îndeosebi a celor
privind înfiinţarea şi organizarea de asociaţii pentru sprijinirea refugiaţilor104;
atragerea acestora în ţară prin promisiuni ademenitoare sau măcar provocarea de noi
dispute între grupările politice care se înfruntau deschis; oferirea posibilităţii de
repatriere celor care se încadrau în prevederile legislaţiei emise în acest sens, acceptau
această ofertă riscantă şi nu se pronunţaseră deschis împotriva regimului105.
Oficial, ideea înfiinţării unei asemenea instituţii a fost discutată în şedinţa
Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 23 martie
1955, întrunită pentru fixarea măsurilor care trebuiau luate pentru finalizarea cazului
Berna106. Acţiunea a fost comandată şi coordonată de la Moscova prin consilieri, aşa
cum s-a întâmplat în toate ţările satelite, pentru a continua operaţiunea sovietică pilot,
începută în 1953 în Israel107.
Primul pas organizatoric vizibil opiniei publice a fost adoptarea, la 26 iunie
1955, a „Decretului Prezidiului M.A.N. a R.P.R. pentru înlesnirea repatrierii unor
cetăţeni şi foşti cetăţeni romîni şi amnistierea celor repatriaţi”108. Cronologic, acest
act juridic a fost ultimul promulgat în statele satelite Moscovei, situaţie favorabilă
contestatarilor acestei acţiuni diversioniste109.
Al doilea pas vizibil a fost înfiinţarea Comitetului Român pentru Repatriere,
eveniment găzduit la 18 noiembrie de sala A.S.I.T. din Bucureşti. Ordinea de zi,
aprobată în unanimitate conform uzanţei vremii, a vizat: constituirea Comitetului şi
măsurile pentru organizarea activităţii acestuia: întocmirea unui proiect de regulament
de funcţionare al Comitetului şi atribuţiile lui; întocmirea unui plan de activitate;

101
N. Bocşan, V. Leu (coord.), S. Mândruţ, R. Mârza, R. Gräf, op. cit., p. 285.
102
*** „A 9-a sesiune a Marii Adunări Naţionale. Discuţii asupra Declaraţiei guvernului R.P.R.” şi ***
„Declaraţia Guvernului R.P.R. cu privire la propunerile Guvernului U.R.S.S. în problema dezarmării şi a
micşorării încordării internaţionale”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 36, 1 decembrie 1956, p. 3-4.
103
N. Bocşan, V. Leu (coord.), S. Mândruţ, R. Mârza, R. Gräf, op. cit., p. 286; C. Olteanu, gl.-col. dr.,
gl.-lt. dr. I. Ceauşescu, col. dr. V. Mocanu, col. dr. Fl. Tucă, op. cit., p. 726-727.
104
*** „La New York a luat fiinţă o nouă organizaţie pentru a veni în ajutorul refugiaţilor”, în
„B.I.R.E.”, Paris, an VII, nr. 185, 15 Septembre 1954, p. 10; *** „La O.N.U. au fost cerute drepturile
economice, sociale şi juridice pentru refugiaţi”, în Ibidem, nr. 187, 15 Octombre 1954, p. 3.
105
Vezi nota 181.
106
A.N.R., D.A.N..I.C., fond C.C. al P.C.R.-Cancelarie, dosar 26/1955, f. 2-20.
107
Anexa 2.
108
Anexa 1, Faximil 1.
109
Anexele 2, 10 şi 11.

394
editarea unui ziar propagandistic adresat şi distribuit exlusiv emigraţiei110; înfiinţarea
unei instituţii care să se ocupe de „încadrarea în muncă a celor care se repatriază”;
stabilirea unui sediu al Comitetului111.

110
„Glasul Patriei” – ziar de patru pagini, alb-negru, format A3, cu periodicitate trilunară, începând din 1
decembrie 1955 – a fost o apariţie inedită în presa românească, nedifuzat în ţară şi singurul declarat ca
fiind o apariţie oficială pentru diasporă, excepţie de la regula subvenţionării ascunse a unor publicaţii
apărute sub egida exilaţilor. O parte a colecţiei se află în biblioteca Institutului Român de Istorie Recentă
(str. Matei Voievod, nr. 18, sector 2, Bucureşti), adusă în 2001 de la Casa Română din Paris prin
bunăvoinţa exilaţilor Alexandru Ghika (preşedinte al Consiliului de Administraţie) şi Victor Popescu
(secretarul Casei), care au dat curs solicitării directorului Andrei Pippidi. Într-o primă formă, lista acestei
donaţii a apărut în ,,Dosarele istoriei”, an VII, nr. 4 (68), 2002, p. 39-40, sub semnătura colegului
Stejărel Olaru. Ulterior, am completat-o şi republicat-o în Presa emigraţiei române – revista Bisericii
Sfinţii Arhangheli Paris (1961-1966), în Partidul, Securitatea şi cultele, 1945-1989, volum coordonat de
Adrian Nicolae Petcu şi publicat sub egida Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivei Securităţii,
Bucureşti, Editura Nemira, 2005, p. 262-324: „Acţiunea românească”, New York, 1971-1975, 1977-
1979, 1981-1983; „Adevărul”, Detroit, Michigan, 1978-1980; „Amicale des Francaise Originaires de
Roumanie – Infos”, Strasbourg, 1992-1995, 1998; „America”, Cleveland, 1962-1963, 1968, 1970, 1975-
1976, 1978-1984; „Azi spre mâine”, Freiburg, 1981-1983; „B.I.R.E.” (Buletinul de Informaţii al
Românilor din Exil), Paris, 1970-1978, 1990; „Boian News Service”, New York, 1972-1976, 1978-1987;
„Buletin de informaţii”, Sydney, 1981-1983; „Buletin Informativ”, Asociaţia Românilor din Germania
de Sud, Freiburg, 1958; „Buletin Informativ al Asociaţiei Ligii Românilor Liberi – Sectorul European”,
Munchen, 1960-1961; „Buletin Informativ”, Asociaţia Românilor Liberi din Germania”, Munchen,
1963-1967; „Buletin parohial al Bisericii Ortodoxe Române din Paris”, 1961-1962, ulterior „Biserica
Ortodoxă Română din Paris”, 1963, respectiv „Sfinţii Arhangheli”, 1963-1966; „Buletinul Comitetului
Naţional Român-American”, Michigan, 1967, 1969-1970, 1972; „Brucke zum Western”, Munchen,
1952–1953; „Carpaţii”, Madrid, 1954-1960, 1962, 1972-1974, 1979-1989; „Catacombes”, Paris, 1971,
1975, 1976, 1978-1992; „Căminul românesc”, Geneva, 1986, 1995; „Comuniunea românească”, Detroit,
1979, 1982; „Credinţa”, Detroit; 1968, 1981-1983; „Curentul”, Munchen, 1978-1983, 1986-1990;
„Curierul”, Santa Clara, California, 1984-1985; „Curierul român”, Paris, 1948; „Curier liberal”, Paris,
1990-1991; „Cuvântul în exil”, Munchen, 1962-1967; „Cuvântul românesc”, Canada, 1976-1995;
„Cuvântul studenţimii”, Munchen, 1951-1952; „Dacia”, Rio de Janeiro, 1952-1955; „Deşteaptă-te
române”, Paris, 1987-1989; „Dialog”, Köln, 1981-1992; „Dreptatea”, New York, 1979, 1981, 1983-
1985; „Drum”, Michigan, 1969-1974; „Ecouri româneşti”, Ontario, 1981-1983; „El Rumano”, Caracas,
Venezuela, 1961-1963; „Europa şi neamul românesc”, Roma, 1972-1973, 1986,1988; „Exil et liberte”,
Paris, 1963, 1965-1966, 1969-1974; „Exilul solidar”, New York, 1975-1978; „Fapta”, Freiburg, 1956-
1964; „Fiii Daciei”, New York, 1974-1976, 1978-1987; „Free Romanian Press”, Londra, 1956-1958,
1984-1985, 1985-1991, 1993-1994; „Glasul Patriei”, Berlin, 1955-1960, 1965-1966; „Holocaust
Christian – Patriot News”, New York, 1984-1987; “Îndreptar”, Munchen, 1951-1952; „L’Action
Roumaine”, Detroit, 1947-1948; „La Nation Roumaine”, Paris, 1948-1952, 1954-1956, 1959, 1961-
1966, 1968, 1970-1973; „Le Courrier Roumain”, Paris, 1959, 1961-1969, 1971; „Libertatea”, Madrid,
1951-1958; „Libertatea”, New York, 1982; „Luceafărul românesc”, Montreal, 1992-1994; „Lumea
creştină”, New York, 1980; „L’union Roumaine”, Paris, 1948-1949; „Lupta”, Paris, 1983-1999; „Lupta
românească”, Paris, 1981-1987; „New York Spectator”, New York, 1984, 1986-1988; „Ogorul”, 1987;
„Opinii”, Paris, 1983, 1986; „Orientări pentru legionari”, Bavaria, 1957-1962, 1965-1974;
„Osteuropaische Rundschau”, Free Europe, Munchen, 1967, 1969-1971; „Perspective”, Munchen, 1980-
1983, 1985-1988; „Present”, Paris, 1988; „Porunca vremii”, New York, 1972, 1974-1976, 1978-1987;
„Prodrom”, Freiburg, 1964; „Pro Azione Cattolica Romena”, Roma, 1960-1962; „Rembarre”, Franţa,
1988-1989; „Romanian Digest”, 1993-1994; „Românul”, Washington, 1960-1963; „România”, New
York, 1956-1958, 1959-1960, 1962-1971; „România muncitoare”, Paris, 1959; „România viitoare”,
Paris, 1951-1953; „Românul Liber”, Londra, 1985-1995; „Săptămâna muncheneză”, Munchen, 1986,
1988; „Semne”, Paris, 1961-1963; „Scrisori Legionare”, Buenos Aires, 1980-1982; „Solia”, Detroit,
1967-1968, 1971-1976, 1981-1983; „Stindardul”, Munchen, 1959-1985; „Stindardul românilor”,
Munchen, 1985-1988; „Tribuna noastră”, New York, 1978-1979, 1981-1987; „Troiţa”, Toronto, Ontario,
Canada, 1982; „Ţara şi exilul”, Madrid, 1964-1990; „Unirea”, Cleveland, 1969, 1972; „Unirea”, Paris,

395
 Sediul declarat al Comitetului a fost stabilit în Berlinul de Est (Pankow
Parkstrasse 19, telefon 48.13.94), motiv pentru care s-a trimis guvernului Republicii
Democrate Germane o scurtă scrisoare de mulţumire”112. Conform procedurii,
stabilirea locaţiei acestui sediu a fost impusă de la Moscova, care înfiinţase acolo
anterior o asemenea instituţie113.
În acelaşi prim număr al ziarului114, au fost publicate alte două texte cu
caracter organizatoric: „Apelul” Comitetului adresat „dragilor compatrioţi” din exil,
prin care aceştia erau invitaţi să se repatrieze115, completat ulterior cu articole de
genul „Un act de mărinimie”116 şi „În sprijinul repatriaţilor”117, respectiv o intervenţie
pe lângă guvernul R.P.R., prin care se solicita aprobarea pentru înfiinţarea
Comitetului şi editarea ziarului acestuia118. Baza publicistică a fost constituită de
articolele cu vădită tentă propagandistică, scrisori sau memorii despre viaţa din exil,
semnate de cei deja repatriaţi sau alţi interesaţi, respectiv nesemnate: „Reîntors în
patrie”, lt.col. Sterian Baiulescu; „În pribegie – nici mămăliga n-are gust”, Eva
Dragomir; „Ziua aşteptată a venit”, Ştefan Luca; *** „Scrisoarea d-rului Ionel Pop”,
din Cluj119; *** „Cărţi noi despre Romînia”; *** „Adevărul nu poate fi ascuns”; ***
„O fotografie şi cîteva cifre”; *** „Ne mîndrim cu succesele lor”. N-au lipsit
fotografiile, o poezie cu titlul „Întoarcerea fiului risipitor”, semnată de N. Tăutu,
precum şi sloganul „Răspîndiţi Glasul Patriei”120.

1984; „Uniunea”, Freiburg, 1961-1962; „Vatra”, Freiburg, 1954, 1957-1983, 1986-1990; „Vestitorul”,
Paris, 1982, 1985; „Viaţa noastră”, Tel Aviv, 1964.
111
Anexa 3, Faximil 1.
112
Anexa 5, Faximil 1.
113
*** „Din cine e compus Comitetul sovietic de repatriere din Berlin”, în „B.I.R.E.”, an VIII, nr. 208, 1
Octobre 1955, p. 3: „Am scris la timp, că la Berlin funcţionează o comisie de repatriere, care
coordonează cererile de reîntoarcere în URSS. Acest centru se ocupă şi cu repatrierea acelora cari sunt
născuţi în Bucovina de Nord şi Basarabia. Am arătat că această comisie e prezidată de gen. major
Nikolai Filipowici Mihailov. Suntem în măsură de a arăta că din această comisie mai fac parte: Alexei
Nikolaewici Dubawikov; Alexei Feodorowici Lebedev; Valentin Alexandrowici Rodnikov; Iosif
Pawlowici Kruty; Igor Leontiewici Muratov şi Nicolai Ivanowici Mitrofanov. Bine-cunoscutul prof.
Vladimir Vasilake – despre care am scris şi care a activat în rândurile emigraţiei române din Munchen –
nu mai face parte din comitet”.
114
Faximil 1. Supranumit „Glasul Trădărei” de către editorialiştii de la „B.I.R.E.” (cf. *** „Scrisoarea
lui Gh. Tătărescu nu a fost încă publicată în «Glasul Trădărei»”, în Ibidem, nr. 216, 1 Février 1956, p. 2).
115
Anexa 6, Faximil 1.
116
Anexa 7.
117
„Glasul Patriei”, an I, nr. 31, 10 octombrie 1956, p. 1.
118
Anexa 4, Faximil 1.
119
Acest nepot al lui Iuliu Maniu a recidivat propagandistic şi în domeniul undelor radio: ***
„Declaraţiile dr-ului Ionel Pop făcute în cadrul emisiunilor «Glasul Patriei»”, în „Glasul Patriei”, an I, nr.
3, 30 decembrie 1955, p. 3. Problema autenticităţii acestor scrisori a preocupat pe mulţi interesaţi (vezi şi
Anexa 11), dovadă interpretarea unora în cheie proprie: [Scrisorile sunt] „apeluri la rezistenţă, de a
continua lupta contra celor ce siluesc prin guvernarea lor ţara (...) le considerăm ca luate cu revolverul
la ceafă pentru a sluji propaganda comunistă. Pentru noi, aceste scrisori dovedesc dimpotrivă, că ele
sunt chemări şi îndemn de a rezista şi de a continua, aci în refugiu, de a ne face datoria pentru
eliberarea ţărei de sub jugul comunist” (cf. r.t. [Rene Theo], „Dovada e făcută: scrisorile semnate de
Titel Petrescu şi dr. Ionel Pop nu le aparţin. Cum ar putea comuniştii dela Bucureşti să dovedească
contrariul”, în „B.I.R.E.”, an IX, nr. 215, 15 Janvier 1956, p. 7).
120
Ibidem, an I, nr. 1, 10 decembrie 1955, p. 2-4. În nr. următor, în p. 3, au fost publicate alte două
poezii: De cîntece Parisu-i plin, de Şt. O. Iosif, respectiv Confesiune, de N. Labiş.

396
 Înfiinţat de George Ivaşcu sub egida Ministerului Afacerilor Interne, ziarul
pretindea că avea redacţia şi administraţia în aceeaşi locaţie cu Comitetul121, unde

121
Despre atmosfera de la ziar a depus mărturie ulterioară redactorul Nedic Lemnaru, într-un P.S. la
Notă asupra ediţiei volumului memorialistic al fostului coleg de redacţie, Nichifor Crainic, Zile albe-zile
negre. Memorii, vol. I, Bucureşti, Casa editorială „Gândirea”, 1991, p. XXII-XXV: „Sînt dator să
înserez o amintire ce justifică iniţiativa editorială pe care o prezidăm. În 1962, lucram ca redactor la
«Glasul Patriei», publicaţie întemeiată de George Ivaşcu, el însuşi un fost deţinut. Publicaţia se adresa
exclusiv emigraţiei şi exilului românesc, era editată de Ministerul de Interne, şi era redactată aproape în
exclusivitate de foşti deţinuţi sau de intelectuali care aveau interdicţia de a semna în presa literară
curentă. Redacţia arăta ca o carte de anchetă, după eliberarea condiţionată a deţinuţilor. Aceştia
lepădaseră – la ordin – hainele vărgate şi trecuseră la ţinuta civilă, la costumele din garderoba
antebelică de care mai dispuneau. Ei încercau să-şi revină, să se destindă după regimul de carceră, să
respire, să fumeze, să recapete uzul condeiului. Aproape toţi se cunoşteau între ei, deşi aparţineau unor
generaţii diferite sau făcuseră închisori diferite, aproape toţi, în chip spontan, cu impulsul primului pas
«liber», au încercat să participe la crearea unei atmosfere de colegialitate sau de salon literar. Nu era
simplu, condiţia era stînjenitoare, traumele erau prea vii, purtate de fiecare în parte, dar cei în cauză se
respectau, se regăseau, oricît de diferite fuseseră simpatiile sau opţiunile literare de odinioară. Se
regăseau astfel împreună istoricul Constantin C. Giurescu şi poetul Ion Vinea, Henriette Yvonne Stahl şi
Păstorel Teodoreanu, Şerban Cioculescu şi Radu Gyr, istoricul P.P. Panaitescu şi publicistul Romulus
Dianu, Vladimir Streinu şi Neagu Rădulescu, ziarişti ca Mircea Grigorescu, Alexandru Hodoş sau Petre
Gheaţă, oameni politici ca Gheorghe Tătărăscu sau Radu Budişteanu, sau filozofi ca Athanase Joja şi
Constantin Noica, ultimul aproape aerian, prin gestul ezitant şi prin timiditate. În această atmosferă de
trac, surpriză, stînjenire, regăsire, se afla şi Nichifor Crainic, împovărat de cei trei ani de pribegie
ardeleană şi de cei cinsprezece ani de temniţă. Părea trezit dintr-un coşmar. Uriaşul interval de
suferinţă prin care trecuse nu izbutise totuşi să-l doboare şi el trăia incredibilul de a se vedea liber, în
sfîrşit liber, de unde exuberanţa brusc descătuşată, clocotul de energie îndelung comprimat pe care-l
aducea cu sine. Prima imagine a lui, care mi s-a impus din clipa cînd l-am văzut (10 mai 1962) a fost
aceea a unui pachet omenesc de energii înalte. Scurt de stat, trupeş, cu umerii laţi, cu cap marcat şi
frunte largă, extinsă pînă-n creştet, cu ochi sfredelitori şi vii, cu mîini puternice de ţăran, cu tălpi zidite
în pămînt şi nedesprinse de pămînt. Emana o căldură de cuptor, o căldură care-i transfigura şi glasul şi
privirea. Nu pot uita palmele lui fierbinţi, la prima strîngere de mîini. Nu pot uita nici generozitatea cu
care mi-a oferit prietenia, peste marea diferenţă de vîrstă şi de nivel intelectual care ne separa. Îmi
revenise sarcina să-l însoţesc în primele lui drumuri prin ţară, să-i fiu ghid în lumea cu totul nouă în
care pătrundea şi despre care urma să scrie. L-am condus deci pe şantierele noilor construcţii –
hidrocentrale, combinate industriale, fabrici, noi cartiere urbane, viaducte, tuneluri, amenajări funciare,
poposind împreună cu el lîngă schele şi printre oameni. Era fericit să constate vastitatea construcţiei şi
să măsoare un elan edil în sfîrşit renăscut. Punea în legătură tot acest avînt cu ieşirea de sub ocupaţia
sovietică, cu retragerea Armatei Roşii din România, care avusese loc de curînd şi în care Crainic vedea
un început de emancipare a ţării. În cursul acestui periplu prin oraşe, sate, şantiere, dar şi prin locuri
istorice, împodobite cu monumentele vechimii – şi acestea în restaurare, pe atunci! – Crainic a scris
pagini avîntate, cu un elan juvenil şi cu o ardere sentimentală care uimeau. Îi renăscuse şi vechea
patimă culturală – concertele la Ateneu, spectacol de teatru şi de operă, cu performanţele lor
interpretative, expoziţiile de pictură, scluptură, grafică, cu nume noi, de curînd afirmate – toate aceste
evenimente spirituale îl încîntau, îi dădeau sentimentul regăsirii într-o continuitate, al renaşterii într-o
tradiţie, care se reînfiripa după o groaznică ruptură, după un gol istoric. El însuşi avea speranţa unei
transcenderi a golului, a cumplitei rupturi care-l separase de lume. Nu numai el, dar şi alţi martiri ai
închisorilor înviaseră în speranţă, aspirînd la normalitate, în epoca de deschidere care se contura: V.
Voiculescu îşi scria febril prozele – care aveau să-l facă faimos după moarte, D. Stăniloaie reluase
traducerea Filocaliei şi spera într-o reeditare, Harry Brauner (colegul de celulă al lui Crainic care-i
pusese, acolo la Aiud, pe muzică multe din poeziile create în temniţă), lucra de zor la o cantată despre
Putna lui Ştefan; Demian, graficianul de la «Gândirea», se iluziona cu visul unei retrospective şi desena
înfocat. La fel lucrau, contaminaţi de speranţă, C.C. Giurescu, Ion Vinea, P.P. Panaitescu, Vladimir
Streinu, Constantin Noica şi alţii. Unii dintre foştii deţinuţi reintraseră deja pe scena literară sau
ştiinţifică, publicau, erau reeditaţi (fie şi cu texte cenzurate), se afirmau, doreau să se afirme, din ce în
ce mai mult. Cum n-ar fi procedat identic Nichifor Crainic? De la ieşirea din temniţă şi pînă în ultima

397
erau invitaţi să se adreseze doritorii de repatriere122. Ca o contrapondere la posturile
de radio occidentale care emiteau în limba română, guvernul a însărcinat Comitetul să
dubleze propaganda scrisă prin emisiuni radiofonice destinate exilaţilor, dar care
puteau fi recepţionate şi în ţară123. Publicitatea făcută odată cu fiecare emisiune şi
apariţie a ziarului a fost întărită la un moment dat cu anunţuri şi fotografii privind
difuzarea unor romanţe cântate de surorile Mia Braia (emisiunile din 6 şi 7 decembrie
1956, „De ce nu vii”) şi Ioana Radu (20 şi 21 decembrie, „Te-aştept pe-acelaşi
drum”), ale căror versuri au fost publicate alături de fotografiile cântăreţelor, pentru a
întări şi mai mult efectul psihologic124.
Începând cu a doua apariţie, propaganda ziarului a început să fie structurată
pe patru mari teme, însoţite de fotografii alb-negru: articole de fond pe prima pagină,
apoi succesiv „Cei dragi vă cheamă”, „Vă scriem de acasă” şi „Noul chip al
Patriei”125, temă redenumită ulterior „Romînia în viaţa internaţională”126.

clipă, Nichifor Crainic s-a dăruit cu fervoare paginii scrise, consacrîndu-i zile şi nopţi. Lucra cu
pasiunea regăsită a tinereţii, lucra cu ardere, pradă temperamentului său vulcanic redezlănţuit. Se
întemeia naiv şi pe promisiunea oficială că va fi reintegrat culturii. Aceasta l-a făcut să se avînte în
pregătirea unei ediţii de autor a poeziilor, în rescrierea memoriilor, în definitivarea unui amplu eseu
despre lirica românească, redactat în timpul refugiului său ardelean, inclusiv în alcătuirea unei
antologii publicistice, cuprinzînd articole şi însemnări apărute în «Glasul Patriei», care aveau statutul
unor pagini inedite. În sfîrşit, în aceeaşi perioadă, Nichifor Crainic a dat curs invitaţiei de a scrie un
studiu despre mişcarea legionară, studiu de înaltă ţinută analitică pe care l-a şi elaborat, dar care n-a
fost edilat, constituind în schimb obiectul unui flagrant plagiat din partea a doi istorici oficiali. Nici
măcar protestul lui Crainic, în marginea acestui delict, n-a fost luat în seamă”.
122
„Dragi concetăţeni, pentru lămurirea tuturor problemelor care vă sînt neclare şi care vă frămîntă,
scrieţi-ne pe adresa (...)” (cf. „Glasul Patriei”, an. I, nr. 2, 20 decembrie 1955, p. 3; Faximul 1). Despre
imaginea primilor repatriaţi, redactorii bilunarului parizian „B.I.R.E.” au dezvăluit şi apreciat: „Cine sunt
cei cari au buzna la actul de mărinimie al guvernului reperist? Lt.col. Stelian Baiulescu, cu un bogat
cazier penal în Franţa, originar din Bucureşti, care a părăsit R.P.R.-ul în 1947; Căp. Gheorghe Dreve,
fost vice-preşedinte al «Asociaţiei Românilor» din sud-vestul Germaniei, era originar din Cluj (plecarea
lor în Repere a fost publicată în «B.I.R.E.» No. 206 dela 1 August); avocatul Crişan Alexandru, originar
din Bucureşti, deţinut până în luna mai în închisoarea din Berlin pentru escrocherii; studentul Ion Iusco,
originar din Baia-Mare, fost secretar al unei organizaţii legionare din Munchen, «Clubul Românesc».
Toţi cei mai sus numiţi au trăit în Germania occidentală. Mihail Grau, originar din Noul Săsesc din
regiunea Braşov; Franz Bender din com. Cacova, regiunea Braşov; Ecaterina Linder din comuna
Măţişul, regiunea Braşov; toţi au locuit în Austria. Pavel Blaga din comuna Rupea-Braşov; Ileana
Maier din com. Uioară-Cluj, care au trăit în Franţa. E dela sine înţeles că toţi cei mai sus citaţi au făcut
declaraţii conform celor sugerate de Securitatea reperistă. Din aceste declaraţii un singur lucru se
desprinde: Guvernul comunist dela Bucureşti, pentru a discredita exilul românesc, a încercat încăodată
să sublinieze că emigraţia română e condusă de legionari, de antonescieni, de fascişti. M.S. Regele
Mihai, partidele democratice din exil personalităţile care au trecut politic, toţi sunt trecuţi sub tăcere”
(cf. *** „Cum sunt orchestrate declaraţiile unor refugiaţi repatriaţi în R.P.R. Ce scrie presa străină şi
română din refugiu”, în „B.I.R.E.”, an VIII, nr. 208, 1 Octombre 1955, p. 4, 9).
123
„Glasul Patriei”, an I, nr. 1, 10 decembrie 1955, p. 2: „Comitetul nostru organizează emisiuni
radiofonice în fiecare duminică, luni, joi şi vineri, între orele 22,00-22,30, ora Europei Centrale (23,00-
23,30 ora Bucureştiului) pe următoarele lungimi de undă: 32,4; 50,17; 31,35; 48,3”. Ulterior, anunţul a
fost completat cu: altul „Dorinţele şi sugestiile ascultătorilor în legătură cu această emisiune pot fi
transmise pe adresa: Radiodifuziunea Romînă, str. Al. Popov nr. 60, pentru emisiunea «Glasul Patriei»”
(cf. Ibidem, an I, nr. 2, 20 decembrie 1955, p. 1); *** „Tot ce mi s-a spus au fost minciuni. Declaraţiile
repatriatului Petre Ungureanu”, în Ibidem, an. I, nr. 11, 20 martie 1956, p. 3.
124
*** „Cîntece de acasă”, în Ibidem, an I (în realitate, II), nr. 36, 1 decembrie 1956, p. 2, respectiv nr.
37, 10 decembrie 1956, p. 2.
125
Nr. 2-22.
126
Începând cu nr. 23, din 20 iulie 1956.

398
 Spaţiul tipografic din primii doi ani de apariţie a fost folosit intens pentru
atragerea exilaţilor prin mijloacele considerate a fi cele mai eficiente: scrisori
deschise adresate personalităţilor care s-au remarcat prin acţiunile anticomuniste
(avocatul Vasile C. Dumitrescu127, gl. Platon Chirnoagă128, dr. Ion Popa129, socialistul
Eftimie Gherman130, col. Dumitru Alexandrescu131, familia regală132, romancierul
Constantin Amăriuţei133), organizaţiilor româneşti din exil (Comitetul Naţional
Român134, organizaţiile din R.F.G.135, Asociaţia combatanţilor de la München136,
liderii legionari137, posturile de radio „Vocea Americii”138 şi „Free Europe”139), presei
anticomuniste occidentale140 şi cea a exilaţilor141, grupurilor profesionale (preoţi şi
călugări142, foştii generali şi ofiţeri143, marinari144, studenţi145); dezvăluiri privind

127
Anexa 12. Pentru detalii privind reacţia şi activitatea acestuia, vezi Anexele 14 şi 17.
128
St. Baiulescu, lt.col., „Vă ajung atîţia ani de amarnică pribegie. Scrisoare deschisă către generalul
Platon Chirnoagă”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 7, 10 februarie 1956, p. 3.
129
Ion Iusco, „Scrisoare către Dr. Ion Popa”, în Ibidem, an I, nr. 9, 1 martie 1956, p. 3.
130
*** „Există un simbriaş în emigraţie...”, în Ibidem, an I, nr. 11, 20 martie 1956, p. 3; *** „Tot în
legătură cu simbriaşul...”, în Ibidem, an I, nr. 12, 1 aprilie 1956, p. 3; *** „Simbriaşul indignat”, în
Ibidem, an I, nr. 13, 10 aprilie 1956, p. 3.
131
Gh. Dreve, „Scrisoare deschisă d-lui Alexandrescu Dumitru”, în Ibidem, an I, nr. 11, 20 martie 1956,
p. 3;
132
*** „Sentinţa de la Lisabona şi sentinţa poporului romîn”, în Ibidem, an I, nr. 10, 10 martie 1956, p.
1.
133
*** „Romancierul calomniei”, în Ibidem, an I, nr. 17, 20 mai 1956, p. 2.
134
*** „Votul de la O.N.U. a spulberat iluziile C.N.R.-iste”, în Ibidem, an I, nr. 3, 30 decembrie 1955, p.
1.
135
Ioan Iusco, „Reîntoarcerea acasă, singura soluţie”, în Ibidem, an I, nr. 2, 20 decembrie 1955, p. 2.
136
Gh. Dreve, „Asociaţia combatanţilor de la München”, în Ibidem, an I, nr. 12, 1 aprilie 1956, p. 1.
137
*** „Cei condamnaţi de istorie”, în Ibidem, an I, nr. 6, 30 ianuarie 1956, p. 1; *** „«Începutul
sfîrşitului»”, în Ibidem, an I, nr. 14, 20 aprilie 1956, p. 1.
138
i.a., „Marginalii”, în Ibidem, an I, nr. 5, 20 ianuarie 1956, p. 1; *** „Libertate în exil?”, în Ibidem, an
I, nr. 9, 1 martie 1956, p. 1; *** „Calomniile «Vocii Americii»”, în Ibidem, an I, nr. 13, 10 aprilie 1956,
p. 1; N[edic] L[emnaru], „Strălucite succese obţinute de sportivii romîni la Jocurile Olimpice de la
Melbourne”, în Ibidem, an I, nr. 37, 10 decembrie 1956, p. 1.
139
*** „Postul de radio american «Free Europe» să fie desfiinţat!” şi *** „Răspunsul intelectualilor
noştri”, în Ibidem, an I, nr. 35, 20 noiembrie 1956, p. 1-2; *** „Lucrările Adunării Generale O.N.U.”,
*** „Cu privire la amestecul SUA în treburile ţărilor de democraţie populară” şi *** „Adevăratul chip al
lui «Free Europe»”, în Ibidem, an I [în realitate, II], nr. 38, 20 decembrie 1956, p. 4.
140
*** „O precizare pentru ziarul austriac «Arbeiterzeitung». Scrisoarea d-nei Roza Duric” şi ***
„Stîngăcie sau altceva? ”, în Ibidem, an. I, nr. 9, 1 martie 1956, p. 3-4; *** „O provocare grosolană” şi
„Scrisoarea lui Traian Cercega către d. Gaitschell, lider al partidului laburist şi către ziarul «Daily
Herald»”, în Ibidem, an I, nr. 16, 10 mai 1956, p. 1-3; *** „Fapte ce dezmint afirmaţiile liderului
laburist Gaitskell. Relatările presi occidentale”, în Ibidem, an I, nr. 17, 20 mai 1956, p. 2; ***
„Calomniile şi provocările propagandei reacţionare înfierate cu asprime în toată ţara”, în Ibidem, an I, nr.
36, 1 decembrie 1956, p. 3.
141
*** „Calea bunului simţ”, în Ibidem, an I, nr. 28, 10 septembrie 1956, p. 1; *** „Lămurire? ”, în
Ibidem, an I, nr. 30, 1 octombrie 1956, p. 1.
142
Arminandritul Varahiil Jitaru (Stareţul Sfintei Mînăstiri Bixad şi delegatul Mitropoliei Ardealului în
Consistoriul Monahal Central din Bucureşti), „Veniţi acasă, vă cheamă Patria! Către Graţian Radu,
Protosinghel: 9 bis Jean de Beauvois, Paris 5-e, către călugării fără adresă: Arhimandrit Dr. Martinian
Ivanovici, Ieromonah Manoliu Laurenţiu, Ieromonah Cicală Nestorian, Ioromonah Frunză Eugen şi mulţi
alţi preoţi de mir, cărora nu le ştiu adesa. Scrisoare deschisă către toţi preoţii şi călugării din străinătate”,
în Ibidem, an. I, nr. 11, 20 martie 1956, p. 2.
143
Anexa 9.

399
condiţiile de viaţă ale exilaţilor146 şi prizonierilor de război147; încercările exilaţilor de
obstrucţionare a operaţiunii de repatriere148; publicarea unor pastorale ale P.F. Părinte
Patriarh Justinian149, scrisori, interviuri, articole şi cuvântări politice ale
personalităţilor din ţară care aveau mare putere de persuasiune (Constantin Titel
Petrescu150, Tudor Arghezi151, Gheorghe Tătărescu152, George Călinescu153, Lucian
144
Dodo Braiu, „Scrisoare către un marinar pribeag”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 14, 20 aprilie 1956, p.
2.
145
Ioan Iusco, „Soarta studenţilor romîni din pribegie”, în Ibidem, an I, nr. 32, 20 octombrie 1956, p. 1.
146
Albert Arz, „Singurul drum spre o viaţă paşnică, îndestulată”, în Ibidem, an I, nr. 2, 20 decembrie
1955, p. 1; Al. N. Trestieni, „Lîngă inima mamei”, în Ibidem, an I, nr. 3, 30 decembrie 1955, p. 2; ***
„După 11 ani de suferinţă”, A. Capatis, „Lecţia vieţii” şi Gustav Baumgärtner, „Din nou lîngă fiinţele
dragi”, în Ibidem, an I, nr. 5, 20 ianuarie 1956, p. 3; Pop Carol, „Ce mi-a oferit apusul”, în Ibidem, an I,
nr. 8, 20 februarie 1956, p. 1; Petru Marin, „Repatriaţi din Italia” şi Ştefan Luca, „Acasă şi-a găsit
fericirea”, în Ibidem, an I, nr. 6, 30 ianuarie 1956, p. 2; N[edic] Lemnaru, „«De exil mă leagă numai
amintiri rele»”, în Ibidem, an I, nr. 12, 1 aprilie 1956, p. 3; V. T., „Povestea unei familii numeroase”, în
Ibidem, an I, nr. 20, 20 iunie 1956, p. 2; Ştefan Buteanu, „Întoarcerea lui Ion Agachi”, în Ibidem, an I, nr.
21, 1 iulie 1956, p. 2; I. Vasilescu, „În barăcile lagărului Walka”, în Ibidem, an I, nr. 22, 10 iulie 1956, p.
2; Constantin Trifina, „Cine sînt «ocrotitorii» romînilor din emigraţie”, în Ibidem, an I, nr. 28, 10
septembrie 1956, p. 1-2; Petre Dobre, „File de jurnal”, în Ibidem, an I, nr. 32, 20 octombrie 1956, p. 2.
147
Gh. Dreve, „Mi-am luat locul alături de ceilalţi fii ai ţării” şi Karl Schurch, „Lucrez din nou în
meseria mea”, în Ibidem, an I, nr. 5, 20 ianuarie 1956, p. 1-2; Gh. Dreve, „Aşa au trăit prizonierii de
război romîni în ţările occidentale”, în Ibidem, an I, nr. 9, 1 martie 1956, p. 1; N. D., „Mă întorc în ţară
cu încredere”, în Ibidem, an I, nr. 32, 20 octombrie 1956, p. 3.
148
*** „O realitate şi un răspuns”, în Ibidem, an I, nr. 5, 20 ianuarie 1956, p. 1; *** „Nu credeţi
duşmanilor”, în Ibidem, an I, nr. 6, 30 ianuarie 1956, p. 3; *** „Libertate... în exil. O nouă scalvie”, în
Ibidem, an I, nr. 20, 20 iunie 1956, p. 3; *** „Corespondenţă cu repatriaţii. Sînt unii aici care mă sperie
(Scrisoare din Australia)”, în Ibidem, an I, nr. 23, 20 iulie 1956, p. 2; *** „Corespondenţă cu repatriaţii.
Dor de întoarcere. Scrisoare de peste ocean”, în Ibidem, an I, nr. 24, 1 august 1956, p. 3 [Epistola a
primit urmăroarea replică de la refugiaţii din Grecia: „Undiţa roşie pentru «pescuirea» naivilor care,
eventual, s’ar lăsa ispitiţi de momeala unui «trai fericit» în R.P.R. a fost aruncată acum de reperiştii din
aşa zisul «Comitet Român pentru repatriere» şi peste Ocean (...) În paranteză, o mică remarcă:
«Scrisoarea» respectă în totul regulile noii ortografii a limbei române introdusă de comunişti acum
câţiva ani, ceeace este o dovadă în plus că ea a fost scrisă de un condeiu reperist, iar nu de un român
«plecat din România curând după război» – cum ar vrea să ne convingă cei din «Comitetul Român
pentru repatriere». Să revenim acum şi noi la «rugămintea» anonimului autor al «Scrisorii de peste
Ocean». Este limpede că reperiştii, neizbutind prin metodele folosite până azi să convingă un mare
număr de refugiaţi români să se repatrieze, o iau acum mai domol şi pe ocolite. Inaugurează o nouă
tactică, mai puţin vicleană la vedere. Adică: repatrierea pe încercate. Ceri viza de intrare în România,
stai câteva luni de zile, ai garanţia guvernului că vei fi liber în timpul acesta şi dacă nu-ţi place eşti liber
să pleci fără nici un obstacol din partea autorităţilor reperiste. Că lucrurile nu vor decurge întocmai, o
ştie fiecare refugiat. Şi d’aia nimeni nu se va grăbi nici de data aceasta să se lase prins de undiţa roşie,
cu momeala repatrierii... pe încercate”, cf. *** „Repatrieie... pe încercate”, în „Vocea libertăţii. Organ al
refugiaţilor din România”, Atena, an III, nr. 34, 1 octombrie 1956, p. 3]; Franz Johannes Bulhardt,
„Corespondenţă cu repatriaţii. Răspuns d-lui Georg Brahmer (Germania Occidentală)”, în „Glasul
Patriei”, an I, nr. 27, 1 septembrie 1956, p. 2; C. Trifina, art. cit., p. 1-2. Vezi şi nota 180.
149
„Pastorala Patriarhului Justinian al Romîniei”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 16, 10 mai 1956, p. 3.
150
Vezi textul în Anexa 8 şi replica exilaţilor în Anexa 11.
151
*** „Cîrmuirea socialistă biruie”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 6, 30 ianuarie 1956, p. 1 (fragmente din
art. „Congresul”, publicat în „Gazeta literară”, nr. 52, cu prilejul lucrărilor Congresului al II-lea al
P.M.R.).
152
Vezi şi interviul din Anexa 13. O altă reacţie la aceaste epistole a fost şi cea a redactorului Rene Theo,
în „Scrisoarea lui Gh. Tătărescu”, în „B.I.R.E.” an IX, nr. 214, 1 Janvier 1956, p. 10: „Guţă Tătărescu a
fost obligat de asemeni, să adreseze o scrisoare refugiaţilor. Numai că această scrisoare diferă cu cele
ce au fost obligaţi a semna Dr. Ionel Pop şi Constantin Titel Petrescu. Scrisoarea fostului prim-ministru
e compusă din două părţi. În prima parte a scrisorii, Tătărescu face un călduros apel prietenilor şi

400
Blaga154, Iuliu Haţieganu155, Nicolae Gh. Lupu156); prezentarea succesului operaţiunii
de repatriere157, primirii158 şi vieţii „îmbelşugate” a repatriaţilor159, precum şi a

colaboratorilor săi politici ce se găsesc în refugiu. Astfel, fostul prim ministru spune că întotdeauna i-a
sfătuit şi îndemnat în momente grele. «Treceţi prin aceste momente grele» spune Tătărescu prietenilor şi
colaboratorilor săi rămaşi în refugiu. Şi le dă sfatul imperios şi direct, de a se reîntoarce în ţară.
Tătărescu explică dece prietenii lui au întârziat de a lua această hotărâre: Aşteptau războiul. Dar acest
război – ne spune tot el – nu va avea loc, deci «reveniţi acasă. «Lumea veche a fost învinsă de lumea
nouă» – declară conu Guţă. «Reveniţi deci în ţară». Iată sfatul meu!» Apoi urmează scrisoarea tip
prefabricată de eminenţele cenuşii ale partidului şi care nu diferă cu nimic de cele ce au fost semnate de
Dr. Ionel Pop şi Titel Petrescu”. Aceiaşi editorialişti au semnalat constant implicarea propagandistică a
fostului prim ministru şi mai ales critica pe care o făcea refugiaţilor: *** „Gh. Tătărescu angajat de
P.C.R. spre a aduce elogii regimului de teroare din R.P.R.”, în Ibidem, nr. 211, 15 Novembre 1955, p. 8,
10; *** „Scrisoarea lui Gh. Tătărescu nu a fost încă publicată în «Glasul Trădărei»”, în Ibidem, nr. 216, 1
Février 1956, p. 2 (publicată iniţial „numai în foaia legaţiei reperiste din Paris: «Le Démocrate Roumain
en France», din luna Decembrie”).
153
*** „În anii puterii populare”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 9, 1 martie 1956, p. 1 (preluare din „Viaţa
Romînească”, nr. 12/1955); „O ciudată istorie a literaturii” [„Contemporanul” din 16 martie 1956 a
publicat un art. al acad. George Călinescu, consacrat „Istoriei literare romîne” a d-lui Gino Lupi, italian],
în Ibidem, an. I, nr. 12, 1 aprilie 1956, p. 2; [George Călinescu, cuvântarea la cea de-a 8 sesiune a
M.A.N.] „Dezvoltarea ţării noastre în regimul democrat popular” [subtitluri: Îmbunătăţirea vieţii
plugarului; Uriaşe progrese în industria grea; problema culturală], în Ibidem, an. I, nr. 13, 10 aprilie
1956, p. 4.
154
*** „Traducerea marilor clasici la noi”, în Ibidem, an. I, nr. 12, 1 aprilie 1956, p. 4.
155
Iuliu Haţieganu, „Pregătirea cadrelor medicale”, în Ibidem, an I, nr. 16, 10 mai 1956, p. 4.
156
N. Gh. Lupu, „Fonduri pentru acţiunile sanitare”, în Ibidem.
157
*** „Ceea ce nu mai poate fi stăvilit”, în Ibidem, an I, nr. 5, 20 ianuarie 1956, p. 1; Heinitz Siegert,
„Şvabi şi saşi pleacă spre Romînia. Reportajul unui ziarist vienez” (Din ziarul „Weiner Samstag” din 7
ianuarie 1956), în Ibidem, an I, nr. 7, 10 februarie 1956, p. 4; Ion Iusco, „Printre acei ce-şi caută rudele
aflate în pribegie”, în Ibidem, an. I, nr. 10, 10 martie 1956, p. 2; *** „Se întorc tot mai mulţi! Repatrierea
din Germania Occidentală a unui grup de 125 de cetăţeni şi foşti cetăţeni romîni”, în Ibidem, an I, nr. 14,
20 aprilie 1956, p. 1, 3; A. B., „Formularul lui Ivanovici”, în Ibidem, an I, nr. 20, 20 iunie 1956, p. 3; ***
„Creşte curentul de repatriere”, în Ibidem, an I, nr. 21, 1 iulie 1956, p. 1, respectiv G. D. [Gh. Dreve],
„Un nou lot de repatriaţi a sosit în patrie”, p. 2.
158
Oskar Kohlrus, „Din nou acasă”, în Ibidem, an I, nr. 6, 30 ianuarie 1956, p. 3; E. Orban, ing, „Drumul
spre patrie”, în Ibidem, nr. 7, 10 februarie 1956, p. 3; *** „Întîmpinînd pe repatriaţi”, în Ibidem, an I, nr.
17, 20 mai 1956, p. 1-2; Matei Bărbulescu, „În prima zi”, în Ibidem, an I, nr. 27, 1 septembrie 1956, p.
3; V. T., „Unde e familia, e patria”, în Ibidem, an I, nr. 29, 20 septembrie 1956, p. 2; Natalia Ştefănescu,
„Instantanee din gara Curtici”, în Ibidem, an I, nr. 30, 1 octombrie 1956, p. 2.
159
Soia Anton, „M-am întors acasă, în Ibidem, an I, nr. 2, 20 decembrie 1955, p. 1; Maria Dordea, „Sînt
adînc impresionată de schimbările din ţară”, Ion Udrea, „Din nou lîngă ai mei”, Kiriakitza Prodanof, „La
bătrîneţe printre cei dragi”, Malvina Pagliarini, „O fericire unică” şi Solomon A. Solomon, „În sfîrşit,
reîntors în patrie!”, în Ibidem, an I, nr. 4, 10 ianuarie 1956, p. 1-3; Gustav Johanis, „Aici munca este
preţuită cum se cuvine”, în Ibidem, an I, nr. 5, 20 ianuarie 1956, p. 3; Ioan Hell, „În satul meu”, în
Ibidem, an I, nr. 6, 30 ianuarie 1956, p. 3; I.F.B., „Stăm din nou în căsuţa părintească”, în Ibidem, nr. 7,
10 februarie 1956, p. 3; Eva Dragomir, „«Tocmai de aceea m-am întors...»”, în Ibidem, an. I, nr. 9, 1
martie 1956, p. 3; I. Moraru, „La Ghimbav, în casa repatriatului Georg Depnner” şi „Tot ce mi s-a spus
au fost minciuni. Declaraţiile repatriatului Petre Ungureanu”, în Ibidem, an. I, nr. 11, 20 martie 1956, p.
3; F. B., „Realitatea – cel mai bun propagandist”, în Ibidem, an I, nr. 16, 10 mai 1956, p. 3; Traian
Mihăilescu, „Tînărul croitor” şi I. S., „De vorbă cu baci Gheorghe Ardeleanu”, Ibidem, an I, nr. 17, 20
mai 1956, p. 3; *** „Repatriatul Nicolae Klein şi-a cumpărat mobilă nouă”, I. S., „«Am fost străină între
străini»”, R. G., „La capătul pribegiei” şi M. B., „Bunica”, în Ibidem, an I, nr. 18, 1 iunie 1956, p. 1-2;
M. Teodoru, „Un repatriat, frunţaş în muncă”, în Ibidem, an I, nr. 19, 10 iunie 1956, p. 2; *** „Între ai
lui” şi Olga Ilieş, „Un repatriat a intrat în viaţa satului”, în Ibidem, an I, nr. 22, 10 iulie 1956, p. 2; ***
„Ştiri despre repatriaţi”, G. C., „Deplina fericire” şi L. P., „Cu fruntea curată”, *** „Printre repatriaţi, la
locul de muncă. Într-o mare fabrică de confecţii”, în Ibidem, an I, nr. 23, 20 iulie 1956, p. 2-3; Virgil

401
celorlalţi cetăţeni160; „regimul democraţiei populare”161, succesele externe162 şi
aprecieri ale străinătăţii163; articole ale redactorilor şi scrisori cu invitaţii de repatriere

Lazăr, „Noul colectivist”, în Ibidem, an I, nr. 24, 1 august 1956, p. 2; Gh. Dimitriu, „La trei luni după
întoarcere” şi G. C., „Micuţa Varvara s-a născut pe pămîntul ţării”, în Ibidem, an I, nr. 25, 10 august
1956, p. 2; Traian Mihăilescu, „S-a întors şi doctorul Emil Ţăranu”, I. C., „Acum văd şi cred” şi Eva
Dragomir, „Vecinii mei, repatriaţii”, în Ibidem, an I, nr. 27, 1 septembrie 1956, p. 1-2; Tănase Dobrescu,
„Răspuns domnului Robert Carmat” (art. din ciclul „Corespondenţă cu emigraţii”), în Ibidem, an I, nr.
28, 10 septembrie 1956, p. 2; Suzana Vasilescu, „Acasă”, în Ibidem, an I, nr. 29, 20 septembrie 1956, p.
1; Pavel Popescu, „Cum se simte în patrie Rudolf Sebeş”, în Ibidem, an I, nr. 29, 20 septembrie 1956, p.
2; *** „Doi consăteni”, în Ibidem, an I, nr. 30, 1 octombrie 1956, p. 2; Ştefan Moanţă, „Linişte,
siguranţă, bucurie...”, în Ibidem, an I, nr. 30, 1 octombrie 1956, p. 2; Dr. Alexandru Zega, „Realităţi
imediate”, în Ibidem, an I, nr. 31, 10 octombrie 1956, p. 3; Eva Dragomir, „Viaţă nouă, casă nouă”, în
Ibidem, an I, nr. 32, 20 octombrie 1956, p. 2; Lola Petreanu, „A doua tinereţe”, M. B., „Şcolarii” şi Eva
Dragomir, „Recunoştinţa unei mame”, în Ibidem, an I, nr. 33, 1 noiembrie 1956, p. 2-3; H. T., „Despre
un cămin plăcut, liniştea sufletească şi o creatoare talentată” şi M. R., „Marin Stamate nu mai e pribeag”,
în Ibidem, an I, nr. 35, 20 noiembrie 1956, p. 2; Eva Dragomir, „O convorbire despre dorul de ţară”, în
Ibidem, an I [în realitate, II], nr. 38, 20 decembrie 1956, p. 1, respectiv T. V., „Ne vorbeşte un intelectual
clujean” şi Lola Petreanu, „Din două motive”, p. 2. Părerea exilului depre aceste articole a fost explicată
de redactorii bilunarului parizian „B.I.R.E.” în *** „Cum sunt orchestrate declaraţiile unor refugiaţi
repatriaţi în R.P.R. Ce scrie presa străină şi română din refugiu”, publicat în nr. 208, 1 Octombre 1955, p.
4, 9. Cât priveşte alte informaţii despre primirea refugiaţilor, aceeaşi redactori au publicat un articol
lămuritor, însoţit de următoarea casetă explicativă: „«B.I.R.E.» este astăzi în măsură să publice un
senzaţional reportaj parvenit pe căi ocolite din ţara martirizată. Este vorba de felul cum au fost primiţi
primii repatriaţi în RPR. Scris într-o formă simplă – fără ură şi duşmănie – el relevă drama celor ce s-
au încrezul în minciunile comuniste, abandonând lupta şi lumea liberă, pentru a se întoarce în sclavia
roşie. Reportajul de faţă nu este un act de propagandă. El este purul adevăr. Suntem convinşi că va veni
ziua când el va fi confirmat şi pe alte căi şi încă odată se va dovedi că serviciul nostru de informaţie a
fost la înalţimea datoriei”: „BUCUREŞTI-Octombrie: Primii dezertori ai cauzei româneşti –
«repatriaţi», cum îi numeşte propaganda comunistă – sunt priviţi ca nişte ciumaţi. Cei cari au aflat de
actul lor de trădare, nu le adresează nicio vorbă. Sunt ocoliţi şi nimeni nu le dă «bună ziua». Odată
intraţi în «paradisul reperist», «repatriaţii» au fost luaţi în primire dela graniţă de agenţi ai Securităţii,
cari i-au însoţit până la Bucureşti. Ajunşi în capitală, ei au fost luaţi în cercetare de către serviciul de
Securitate. Ei au fost reţinuţi câteva săptămâni – cazul Lt.Col. Stelian Baiulescu – spre a fi anchetaţi.
Pentru a intra în graţiile comuniştilor, «repatriaţii» au debitat diverse fantezii pe seama refugiului
românesc. Actualmente, securitatea reperistă verifică spusele celor «repatriaţi» prin oficinele lor de
spionaj din străinătate. Toţi au fost obligaţi a ascrie scrisori prietenilor rămaşi în lumea liberă, lăudând
regimul; deasemeni au fost obligaţi a ponegri lumea occidentală, oridecâteori vor fi întrebaţi cum se
trăieşte în lumea liberă. Fiecare «repatriat» a fost trimis în localitatea sa de origină şi nu se poate
deplasa fără a avea autorizaţia Securităţii. În fiecare săptămână ei sunt obligaţi a se prezenta la Miliţie,
care verifică prezenţa lor în oraş. Securitatea a ordonat o severă supraveghere a tuturor «repatriaţilor».
Până în prezent, NICI UNUL DINTRE CEI «REPATRIAŢI» NU A FOST ÎNCADRAT ÎN CÂMPUL
MUNCII. Zilnic – aceşti ciumaţi ai societăţii – sunt obligaţi a urma cursuri de «reeducare politică», de
marxism-leninism. Dramatică a fost în special revederea Ecaterinei Linder, din comuna Maţişul,
regiunea Braşov, cu familia ei. Nimeni din familie nu a vrut să o recunoască şi a fost primită cu
duşmănie. Cei ce s-au putut apropia de cei «repatriaţi» arată că moralul lor e complet scăzut. Ei se
aşteptau la o altă primire, nu numai din partea Securităţii, dar şi a cunoscuţilor. Majoritatea
informaţiilor de mai sus au putuu fi culese din «indiscreţiile comise de către agenţii Securităţii, cari au
avut un contact mai îndelungat cu «repatriaţii». Nu este exclus, să asistăm la sinuciderea unora dintre
«repatriaţi». Este interesant de relevat cum au primit cetăţenii din Repere revenirea în ţară a acestor
«repatriaţi». Toată lumea condamnă gestul lor şi îi consideră «agenţi ai propagandei reperiste». X.Y.Z”
(cf. *** „Populaţia din ţară priveşte pe «repatriaţi» ca pe nişte ciumaţi. Cum au fost primiţi în Repere,
primii dezertori ai cauzei româneşti”, în Ibidem, nr. 208, 15 Octobre 1955, p. 7). Vezi şi notele 182-183.
160
*** „Pregătiri pentru sărbători”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 2, 20 decembrie 1955, p. 1, *** „Noi
oraşe muncitoreşti” (p. 3), *** „Pentru sănătatea poporului” (p. 4); *** „Roade ale construcţiei paşnice”,
în Ibidem, an I, nr. 3, 30 decembrie 1955, p. 1, respectiv *** „Noi produse ale industrie romîneşti”, ***

402
„Din viaţa nouă a satelor” şi Eva Dragomir, „Acasă de sărbători”, p. 4; *** „Grija pentru monumentele
istorice”, în Ibidem, an I, nr. 4, 10 ianuarie 1956, p. 3, respectiv *** „Oltenia regiune petrolieră”, ***
„Autobuse romîneşti”, *** „Romînia este azi mai bogată decît ieri”, *** „Chiria nu mai este o povară” şi
*** „O zi la o casă de odihnă” (p. 4, ciclul „Noul chip al patriei”); Ileana Oprea, „Prin librării”, *** „Din
viaţa culturală a minorităţilor naţionale”, *** „Noi filme romîneşti”, *** „Cinstirea lui Mozart” şi V.
Maximilian, „Preţuirea actorilor”, în Ibidem, an I, nr. 5, 20 ianuarie 1956, p. 4, ciclul „Cultura – bun al
poporului”; Ileana Oprea, „O zi din viaţa unui medic”, *** „În industria chimică: două fabrici noi”, ***
„Sărbătoare ieşeană”, *** „Aparate produse în fabricile romîneşti” şi Igor Şerbu, „Laminorul de la
Roman”, în Ibidem, an I, nr. 6, 30 ianuarie 1956, p. 4; *** „Mari figuri ale culturii universale sărbătorite
în ţara noastră”, în Ibidem, an I, nr. 7, 10 februarie 1956, p. 3; Igor Şerbu, „A fi inginer în Romînia”, în
Ibidem, an I, nr. 8, 20 februarie 1956, p. 4; *** „Victoria – un nou oraş pe harta ţării”, *** „Realizări
culturale în regiunea Bacău”, *** „Vacanţa de iarnă a studenţilor” şi *** „Un muzeu istoric la
Botoşani”, în Ibidem, an. I, nr. 9, 1 martie 1956, p. 4; S. R., „1907, un nou volum de versuri de Tudor
Arghezi”, în Ibidem, an. I, nr. 10, 10 martie 1956, p. 1, respectiv *** „Tot mai îmbelşugată devine viaţa
ţărănimii noastre: Cîteva aspecte din Gospodăria Agricolă Colectivă «Victoria» din Lenaumheim,
regiunea Timişoara”, *** „Casa memorială «N. Grigorescu» din Cîmpina” şi *** „Carnet” (cultural-
n.n.), p. 4; *** „Înscăunarea noului mitropolit al Ardealului” (dr. Justin Moisescu, viitorul patriarh-n.n.)
şi *** „Preţuirea oamenilor de artă”, în Ibidem, an. I, nr. 12, 1 aprilie 1956, p. 4; *** „Carnet”, în
Ibidem, an I, nr. 14, 20 aprilie 1956, p. 4; grupajul *** „Grija pentru sănătatea poporului” (***
„Caravane dentare”, *** „Un tratat romînesc de medicină internă”, *** „Congresul naţional de ştiinţe
medicale din R.P.R.”, acad. N. Gh. Lupu, „Fonduri pentru acţiunile sanitare”, acad. Iuliu Haţieganu,
„Pregătirea cadrelor medicale”, dr. N. Ionescu, „12 ani de asistenţă balneară”), în Ibidem, an I, nr. 16, 10
mai 1956, p. 4; *** „Carnet cultural” şi Lola Petreanu, „Copiii, viitorul ţării” (ciclul „Noul chip al
patriei”), în Ibidem, an I, nr. 18, 1 iunie 1956, p. 3; *** „Carnet cultural” şi *** „Expoziţia «Republica
Populară Romînă pe drumul construirii socialismului»”, în Ibidem, an I, nr. 19, 10 iunie 1956, p. 2-3;
*** „Carnet cultural”, în Ibidem, an I, nr. 20, 20 iunie 1956, p. 2; *** „Un orăşel nou”, *** „Un vas
policlinică”, *** „Ţărani muncitori în excursie” şi *** „Tîrgul de pe muntele Găina”, *** „Pe ogoarele
patriei” şi *** „Carnet”, în Ibidem, an I, nr. 24, 1 august 1956, p. 1, 3; *** „Îmbunătăţirea legislaţiei
muncii”, *** „În vacanţa de vară” şi *** „Popas la mînăstirile Moldovei”, în Ibidem, an I, nr. 25, 10
august 1956, p. 2-3;
161
*** „Programul anilor viitori”, în Ibidem, an I, nr. 4, 10 ianuarie 1956, p. 1; *** „Cifre despre avîntul
economiei romîneşti”, în Ibidem, an I, nr. 7, 10 februarie 1956, p. 4; *** „Democraţia noastră”, în
Ibidem, an I, nr. 8, 20 februarie 1956, p. 1, respectiv *** „Perspectivele producţiei romîneşti de mase
plastice”, p. 4; *** „La o bibliotecă din Băneasa”, *** „Analfabetismul aproape complet lichidat în
regiunea Piteşti”, *** „Locuinţe pentru petrolişti”, *** „Carnet”, *** „Noi piese romîneşti” şi Victor
Eftimiu, „Viaţa nouă a teatrului romînesc”, în Ibidem, an. I, nr. 11, 20 martie 1956, p. 4; *** „Traian
Vuia” şi Geo Bogza, „Electrificare” (din „Scînteia”, 10 martie 1956), în Ibidem, an. I, nr. 12, 1 aprilie
1956, p. 2; *** „Pentru deplina asigurare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti” şi *** „Un buget al păcii
şi dezvoltării ţării”, în Ibidem, an. I, nr. 13, 10 aprilie 1956, p. 1, respectiv [George Călinescu, cuvântare
la cea de-a 8 sesiune a M.A.N.] „Dezvoltarea ţării noastre în regimul democrat popular” (Îmbunătăţirea
vieţii plugarului; Uriaşe progrese în industria grea; problema culturală), p. 4; *** „Construirea unui
centru de televiziune în ţară” şi *** „Expoziţia «Bunuri de consum produce de cooperaţia
meşteşugărească»”, în Ibidem, an I, nr. 14, 20 aprilie 1956, p. 4; *** „Populaţia Republicii Populare
Romîne”, în Ibidem, an I, nr. 17, 20 mai 1956, p. 1; *** „Vechi activişti sindicali vorbesc de realizările
noastre”, în Ibidem, an I, nr. 20, 20 iunie 1956, p. 2, respectiv *** „Vie activitate în portul Constanţa” şi
*** „Educaţia sanitară în R.P.R.”, p. 4; *** „La aniversarea a 90 de ani de viaţă academică în ţara
noastră”, în Ibidem, an I, nr. 22, 10 iulie 1956, p. 1, respectiv *** „Să înţelegem spiritul vremurilor noi”
(fragmente dintr-un interviu acordat ziarului „Munca” de „vechiul militant al mişcării sindicale, Lazăr
Măglaşu, fost secretar al Uniunii muncitorilor din porturi şi transporturi”) şi *** „Frumuseţile patriei
noastre”, p. 3; ***„Premii decernate de Academie pe anul 1956” şi Gh. Dimitriu, „Bacăul = puternică
regiune industrială”, în Ibidem, an I, nr. 23, 20 iulie 1956, p. 3; *** „De pe şantierele ţării”, în Ibidem, an
I, nr. 24, 1 august 1956, p. 1; *** „A intrat în funcţiune cea mai mare rafinărie din ţară” şi *** „Casa
memorială „Liviu Rebreanu”, în Ibidem, an I, nr. 25, 10 august 1956, p. 1, respectiv *** „Pe drumul
progresului agriculturii” (p. 2), *** „Carnet” (p. 3); *** „23 August 1944-23 August 1956”, în Ibidem,
an I, nr. 26, 20 august 1956, p. 2-3; *** „Sărbătorirea zilei de 23 August”, în Ibidem, an I, nr. 27, 1
septembrie 1956, p. 3; *** „Magazinele, oglinda buneistări”, în Ibidem, an I, nr. 28, 10 septembrie

403
1956, p. 3; *** „Muzeu Cuza la Iaşi”, *** „75.000 de studenţi”, *** „Primul reactor atomic montat la
noi în ţară. O declaraţie a acad. prof. Horia Hulubei”, *** „Bisericile în România”, „Oraşul
metalurgiştilor”, ***Aviaţia sanitară”, în Ibidem, an I, nr. 29, 20 septembrie 1956, p. 1-3; Păstorel
„Restaurantele Capitalei”, *** „La deschiderea stagiunii teatrale”, *** „Construcţii navale româneşti” şi
*** „500 de ani de la moartea lui Ioan Corvin”, în Ibidem, an I, nr. 30, 1 octombrie 1956, p. 3; ***
„Prima fabrică românească de cretat hârtie”, *** „Expoziţia comorilor noastre restituite”, *** „Carnet.
Pe ecranele bucureştene” şi V.I., „În Bucureştii Noi”, în Ibidem, an I, nr. 31, 10 octombrie 1956, p. 1-2;
Reporter, „Un festival internaţional de modă la Bucureşti”, Gh. Dimitriu, „Note de drum”, Păstorel,
„Culesul viilor”, *** „O nouă realizare a industriei noastre petrolifere” şi *** „Folosirea carotajului
radioactiv în industria carboniferă”, în Ibidem, an I, nr. 32, 20 octombrie 1956, p. 1-3; Gh. Dimitriu, „La
Borsec”, în Ibidem, an I, nr. 33, 1 noiembrie 1956, p. 2; I. Marinescu, „Într-un sat de astăzi”, *** „O grea
pierdere pentru teatrul romînesc” şi *** „Vie activitate în portul Constanţa” în Ibidem, an I, nr. 34, 10
noiembrie 1956, p. 2, 4; *** „Populaţia Republicii Populare Romîne pe naţionalităţi şi limbă maternă”,
la data de 21 februarie 1956, *** „A 9-a sesiune a Marii Adunări Naţionale”, *** „Calomniile şi
provocările propagandei reacţionare înfierate cu asprime în toată ţara” şi *** „Aniversarea în Romînia a
proclamării R.P.F. Iugoslavia şi a eliberării R.P. Albania”, în Ibidem, an I (în realitate, II), nr. 36, 1
decembrie 1956, p. 1, 3-4; *** „Inaugurarea Casei de cultură a studenţilor din Capitală” şi ***
„Expoziţie documentară «George Enescu»”, în Ibidem, an I (în realitate, II), nr. 37, 10 decembrie 1956,
p. 1-2; Ion Voledi, „Pescuitul în Deltă” în Ibidem, an I (în realitate, II), nr. 38, 20 decembrie 1956, p. 3.
162
*** „Succesele ţării peste hotare”, în Ibidem, an I, nr. 2, 20 decembrie 1955, p. 4; D. Dămăceanu, gl.
lt. în rezervă, „Creşte prestigiul internaţional al R.P.R.”, în Ibidem, an I, nr. 7, 10 februarie 1956, p. 1;
*** „Exportăm produse industriale”, în Ibidem, an I, nr. 8, 20 februarie 1956, p. 4; *** „R.P.R. la tîrgul
de la Leipzig”, în Ibidem, an. I, nr. 10, 10 martie 1956, p. 4; *** „Literatura romînească pe toate
meridianele lumii”, în Ibidem, an. I, nr. 12, 1 aprilie 1956, p. 4; *** „Comerţ cu toate ţările„ şi ***
„Succesele sportivilor noştri”, în Ibidem, an I, nr. 14, 20 aprilie 1956, p. 4; *** „Trimişii extraordinari şi
miniştri plenipotenţiari ai R.P.R. în Franţa şi Anglia şi-au prezentat scrisorile de acreditare”, ***
„Romînia participă la cel de-al treilea Festival de artă dramatică de la Paris” şi Ion Dumitrescu,
„Muzicienii noştri în Belgia şi Franţa”, în Ibidem, an I, nr. 17, 20 mai 1956, p. 4; *** „Experţi romîni
invitaţi a colabora la dezvoltarea tinerei industrii petrolifere a Indiei”, în Ibidem, an I, nr. 18, 1 iunie
1956, p. 1, respectiv *** „R.P.R. peste hotare”, *** „Arta noastră în ţările Americii Latine”, ***
„Întîlnirea internaţională a creatorilor de filme” şi *** „Deschiderea liniei internaţionale aeriene
Bucureşti-Berlin”, p. 4; *** „R.P.R. peste hotare”, *** „Sportivi romîni în străinătate”, *** „Dezvoltarea
legăturilor economice dintre R.P.R. şi Austria”, *** „Oameni de ştiinţă romîni participă la reuniuni
ştiinţifice internaţionale” şi *** „Ştiri culturale: literatura romînă tradusă în alte ţări”, în Ibidem, an I, nr.
19, 10 iunie 1956, p. 4; *** „Pentru consolidarea prieteniei romîno-franceze”, în Ibidem, an I, nr. 20, 20
iunie 1956, p. 1, respectiv *** „Recepţie dată de ministrul Franţei la Bucureşt”, *** „Vizitele acad. Prof.
C. I. Parhon în Suedia”, *** „Prestigiul sportului romînesc” şi *** „Ştiri”, în Ibidem, an I, nr. 20, 20
iunie 1956, p. 4; *** „Relaţiile romîno-coreene”, *** „Vizita în ţară a unui grup de deputaţi brazilieni” şi
*** „Ştiri”, în Ibidem, an I, nr. 21, 1 iulie 1956, p. 4; *** „«O scrisoare pierdută» prezentată în
Argentina”, în Ibidem, an I, nr. 22, 10 iulie 1956, p. 1; *** „Contribuţia Romîniei la politica de pace”, în
Ibidem, an I, nr. 22, 10 iulie 1956, p. 1, respectiv *** „Declaraţia preşedintelui Consiliului de Miniştri al
Romîniei Chivu Stoica făcută posturilor de radio ale Societăţii Mutual Broadcasting System din S.U.A.
cu prilejul Zilei Independenţei S.U.A.”, *** „Preşedintele Tito despre întărirea relaţiilor şi colaborării
prieteneşti cu ţara noastră”, *** „Succesele artiştilor romîni la Paris” şi *** „Ştiri”, p. 4; *** „O mare
hidrocentrală la Porţile de Fier” şi *** „Succese sportive”, în Ibidem, an I, nr. 23, 20 iulie 1956, p. 1,
respectiv *** „Romînia – factor activ în dezvoltarea comerţului internaţional”, *** „Înfiinţarea Oficiului
de spectacole”, *** „Savanţi români în Franţa”, *** „Recepţie la legaţia Franţei”, *** „Produse
romîneşti la cel de al IV-lea Tîrg Alimentar Britanic”, *** „Vizita unui grup de industriaşi americani în
ţara noastră” şi *** „Ştiri”, p. 4 (ciclul „Romînia în viaţa internaţională”); *** „Romînia a fost primită
membră a comisiei electrotehnice internaţionale (Dezvoltarea bazei energetice proprii a Romîniei privită
cu viu interes la Conferinţa mondială a energiei)”, *** „Succesul ansamblului romînesc de cîntece şi
dansuri la Nisa”, *** „La Congresul internaţional al muzicologilor”, *** „La simpozionul medical de la
Washington”, *** „Sosirea în Capitală a unui industriaş american” şi *** „Ştiri”, în Ibidem, an I, nr. 24,
1 august 1956, p. 4; *** „Participarea R.P. Romîne la Tîrgul Internaţional de mostre de la Izmir” şi ***
„Ştiri”, în Ibidem, an I, nr. 25, 10 august 1956, p. 4;

404
adresate de diverşi cetăţeni164, grupuri de repatriaţi165 şi „adunări obşteşti” întrunite
special în acest scop, care redactau „chemări” purtând sute de semnături166; colaje de

163
*** „Artişti străini în R.P.R.”, în Ibidem, an I, nr. 2, 20 decembrie 1955, p. 4; *** „Mărturii”, în
Ibidem, an I, nr. 8, 20 februarie 1956, p. 4, nr. 10, 10 martie 1956, p. 4; *** „Un club pentru marinarii
străini la Constanţa”, în Ibidem, an I, nr. 14, 20 aprilie 1956, p. 4; *** „Oaspeţii ţării noastre. Numeroase
delegaţii din toată lumea ne vizitează ţara”, *** „Vizita unor mari industriaşi elveţieni în Romînia” şi
*** „O întîlnire între sportivii englezi şi romîni la Bucureşti”, în Ibidem, an I, nr. 17, 20 mai 1956, p. 4;
*** „Un grup de americani de origine romînă ne vizitează ţara”, în Ibidem, an I, nr. 18, 1 iunie 1956, p.
1, respectiv *** „«Cred că poporul dvs. va face mari progrese, continuînd opera de construcşie şi
investiţii în care s-a angajat» – declaraţiile fermierului american David Garst, care a vizitat ţara noastră”
şi *** „«Theatre de l’Atelier» din Paris în Romînia”, în Ibidem, an I, nr. 18, 1 iunie 1956, p. 4; *** „Al
4-lea congres al matematicienilor romîni. Cîteva declaraţii ale oaspeţilor” şi *** „Impresiile unui
australian care a vizitat Romînia”, în Ibidem, an I, nr. 19, 10 iunie 1956, p. 4; *** „O revistă olandeză
despre Romînia ca partener comercial” şi *** „Impresiile biologului Palocsay despre expoziţia
«Florăriile internaţioanle»”, în Ibidem, an I, nr. 20, 20 iunie 1956, p. 4; *** „Pentru pace şi coexistenţă
paşnică”, *** „Declaraţiile scriitorului belgian Robert Vivier” şi *** „După turneul teatrului «de
l’Atelier» în Romînia: Impresiile lui Andre Barsacq”, în Ibidem, an I, nr. 21, 1 iulie 1956, p. 4; ***
„Mărturii”, în Ibidem, an I, nr. 22, 10 iulie 1956, p. 4; *** „Cu autocarul prin Romînia”, în Ibidem, an I,
nr. 24, 1 august 1956, p. 3; *** „Mărturii despre ţara noastră”, *** „Vizita scriitorului australian Frank
Hardy” şi *** „«Utilajul petrolier romînesc este cel mai bun din Europa». Declaraţiile industriaşului
american O’Connor”, în Ibidem, an I, nr. 25, 10 august 1956, p. 4;
164
Eva Dragomir, „Vino acasă, tăticule!”, Alfred Herman, „Dragii mei Otto şi Adi” şi Ioan Podea,
„Copiii mei, întoarceţi-vă!”, în Ibidem, an I, nr. 2, 20 decembrie 1955, p. 2; Gheorghe Soroiu, „M-am
văzut din nou acasă” şi Ştefan Heinz, „Scrisoare unui frate”, în Ibidem, an I, nr. 3, 30 decembrie 1955,
p. 2; Franz Johannes Bulhardt, „Scrisoare deschisă unui prieten, Scrisoarea d-nei Hortensia Ghilezan
către fiul ei dl. Emil Ghilezan”, [Afrodita Căpşuneanu], „Vei găsi în ţară un trei bun şi cinstit” şi [Suzana
Mastalier] „Fă-i mamei bucurie şi intoarce-te!”, în Ibidem, an I, nr. 4, 10 ianuarie 1956, p. 2; Eva
Dragomir, „O minune... cu putinţă”, Ilie Ciumber, „Mama ta şi cu mine te aşteaptă să vii” şi Cicironia
Gîlceavă, „Vino, să-mi fii sprijin la bătrîneţe”, în Ibidem, an I, nr. 5, 20 ianuarie 1956, p. 2; Ion
Cimpoilă, Anton Milen, Ioan Schmidt, Anton Weik, Michael Wascher, Heinrich Cimpoilă, „Scrisoarea
unor repatriaţi către compatrioţii din Austria”, în Ibidem, an I, nr. 6, 30 ianuarie 1956, p. 1, respectiv S.
Ioan, „O speranţă, o rază de lumină”, [Rozalia Nemeş], „Te aşteptăm cu nerăbdare”, p. 2; Maria
Pfingstgraef, Maria Böhm, Ludwig Meitner, Sofia Wajik, Johan Fleischer, Maria Meitner, K.
Pfingstgraef, Ion Broser, „Veniţi acasă – familiile vă aşteaptă cu drag” şi Elisabeta, Vasile, Ion, Vasile
[Benţia], „Scrisoare către Ştefan Benţia”, în Ibidem, an I, nr. 7, 10 februarie 1956, p. 2; Eva Dragomir,
„Atanasie şi Maria Popovici îşi aşteaptă fiul”, în Ibidem, an I, nr. 8, 20 februarie 1956, p. 3; Ion Fachino,
„Francisco, vino acasă!”, Gheorghe Stancu, „Întoarce-te în ţara ta! Către Constantin Anghel, cu ultimul
domiciliu în Toronto – Canada”, Semion Velicov, „Tatăl tău te cheamă acasă”, în Ibidem, an. I, nr. 9, 1
martie 1956, p. 2; Ion Pîrvulescu, „Plecat fără adresă”, Grigore I. Voicu, Nu mai sta printre străini!”,
Gustav Hartl, „Către compatrioţii mei”, în Ibidem, an. I, nr. 10, 10 martie 1956, p. 2, respectiv *** „Ne
scriu cetăţenii romîni repatriaţi”, Josef Jäger, „Faceţi ca mine. Scrisoare către „Landsmannschaft”-ul
şvabilor dunăreni, Stuttgart” şi S. Costin, „Drum bun spre patrie!”, p. 3; *** „S-o ajutăm să-şi găsească
fiii!”, în Ibidem, an. I, nr. 11, 20 martie 1956, p. 2; Petre Pencu, „Vino lîngă noi!”, Matei Hashner,
„Scrisoare către un prieten. Lui T. Johann, aflat în emigraţie în Austria, Tot ce mi s-a spus au fost
minciuni. Declaraţiile repatriatului Petre Ungureanu”, în Ibidem, an. I, nr. 12, 1 aprilie 1956, p. 2,
respectiv Traian Mihăilescu, „Din nou în patrie”, p. 3; *** „Visul Hannelorei. Rînduri pentru Wilhelm
Bartesch din Harheim über Bad Vielhel Taunus – Strasse 30”, Ileana Meder, „Scrisoarea unei mame”, în
Ibidem, an I, nr. 13, 10 aprilie 1956, p. 2, respectiv *** „Acesta este adevărul!” şi Scholtner Friedrich,
„Ne-am întors în patrie”, în Ibidem, an I, nr. 13, 10 aprilie 1956, p. 3; Ion Petringenaru, „O chemare
peste mări şi ţări” şi [Newton] Angela şi copiii, „Ascultă-mi chemarea!”, în Ibidem, an I, nr. 14, 20
aprilie 1956, p. 2; V. Noviţchi, „De ce m-am întors din Uruguay”, în Ibidem, an I, nr. 17, 20 mai 1956,
p. 1, respectiv *** „Tulcea, oraş industrial”, p. 3; Andrei şi Ecaterina Feher, „Nu veţi mai recunoaşte
Nimigea noastră. Scrisoare către Maria şi Steve Csizar, Michigan – S.U.A.”, în Ibidem, an I, nr. 20, 20
iunie 1956, p. 2; *** „Vă aşteptăm acasă”, în Ibidem, an I, nr. 26, 20 august 1956, p. 2; Alexandru
Dumitriu, „Veniţi şi vedeţi adevărul!”, în Ibidem, an I, nr. 27, 1 septembrie 1956, p. 3; [nevasta ta,

405
scurte atacuri la adresa posturilor de radio şi presei occidentale anticomuniste, precum
şi a familei regale, presei, organizaţiilor şi liderilor exilului167.
Din arsenalul metodelor de lucru propagandistic al redactorilor n-au lipsit
întâlnirile cu grupuri de refugiaţi, mediatizate apoi pe larg168. Un astfel de eveniment
a avut în vedere perspectiva aniversării unui an de apariţie a revistei169, moment

Tinca], „Un pribeag este aşteptat să se întoarcă acasă”, în Ibidem, an I, nr. 28, 10 septembrie 1956, p. 2;
Gheorghe Limbidis, „Rînduri pentru fraţii mei din Noua-Zeelandă”, în Ibidem, an I, nr. 31, 10 octombrie
1956, p. 3; Constantin Atanasovici, „Scrisoare deschisă către Marin Popa, Dumitru Matei, Mircea
Sorane, cpt. Paul Cărăuş, Simion Badea şi tuturor romînilor cu care am locuit în baraca de pe
Elisabethstrasse 38, Salzburg, Austria”, în Ibidem, an I, nr. 32, 20 octombrie 1956, p. 1; Constantin
Hofmann, „Scrisoare deschisă către Iohan Volf şi Victor Caizer din lagărul Hof-Moschendorf-Baer, R.F.
Germană”, în Ibidem, an I, nr. 33, 1 noiembrie 1956, p. 2; *** „Scrisoare către părinţi”, în Ibidem, an I,
nr. 34, 10 noiembrie 1956, p. 1; *** „Sfătuiesc pe toţi prietenii mei din Canada să vie acasă... ” (art. din
ciclul „Corespondenţă cu emigraţii”), în Ibidem, an I, nr. 34, 10 noiembrie 1956, p. 2; *** „Chemarea
unei mame” (art. din ciclul „Corespondenţă cu emigraţii”), în Ibidem, an I (în realitate, II), nr. 36, 1
decembrie 1956, p. 2; *** „Într-o zi de iarnă” (art. din ciclul „Corespondenţă cu emigraţii”), în Ibidem,
nr. 37, 10 decembrie 1956, p. 2.
165
*** „«Rupeţi lanţul fricii, nu ascultaţi minciunile, şi veniţi după noi». Un grup de cetăţeni romîni din
Germania de vest a plecat spre patrie”, în Ibidem, an. I, nr. 9, 1 martie 1956, p. 4.
166
*** „Chemarea cetăţenilor din Codlea către rudele aflate în pribegie” şi *** „Însufleţită adunare de la
Codlea. Rudele îşi cheamă acasă pe cei plecaţi din ţară”, în Ibidem,, an I, nr. 8, 20 februarie 1956, p. 1-
2; *** „Chemarea cetăţenilor din Bistriţa către rudele lor aflate în pribegie” şi *** „Bistriţenii cheamă
acasă pe cei aflaţi în pribegie. Adunarea de duminică 29 aprilie 1956”, în Ibidem, an I, nr. 16, 10 mai
1956, p. 1-2; *** „Un mesaj al constănţenilor către rudele aflate în pribegie”, în Ibidem, an I, nr. 21, 1
iulie 1956, p. 3; *** „Vă chemăm lângă noi! Consfătuirea cetăţenilor din regiunea Ploeşti care au rude
peste hotare”, în Ibidem, an I, nr. 23, 20 iulie 1956, p. 1. Plecând de la cazul „adunării” de la Constanţa,
replica exilaţilor la această manevră propagandistică realizată prin „cuvintele frumoase şi...
ademenitoare” ale „chemărilor”, a fost exprimată astfel: „Dar Românii care au fugit din patria lor ştiu
că nimic nu s-a schimbat, ci dimpotrivă totul merge din rău în mai rău în România aflată sub cârmuirea
comunistă. «Linişte şi fericire» nu există şi nici nu poate să existe pentru ei, în patria lor, decât atunci
când va dispare ciuma roşie de pe meleagurile româneşti. Spune «chemarea» că repatriaţii îşi vor
recăpăta drepturile cetăţeneşti. Gestul «generos» ar trebui să găsească împlinire mai întâi în ţară, unde
întregul popor român a fost privat de drepturile sale cetăţeneşti. Cât priveşte aministia de orice
pedeapsă, Românii din afara hotarelor patriei lor nu s-au făcut vinovaţi cu nimic care i-ar sili să
apeleze sau să beneficieze de clemenţă comunistă. Şi cu atât mai puţin mândria de român şi puritatea
conştiinţei lor le-ar îngădui o asemenea coborâre morală în faţa uzurpatorilor şi trădătorilor de neam,
oricât de chinuitor ar fi dorul de patrie şi de fiinţele dragi lăsate acolo. De clemenţă vor simţi nevoia
tocmai acei care azi se socotesc mărinimoşi, adresându-se Românilor din exil spre a-i îndemna să se
întoarcă în capcana roşie. Şi, în sfârşit, la sublinierea că nimic nu-i poate opri şi nimeni n-are dreptul
să-i oprească de a se înapoia în Ţară, Românii din emigraţie au un singur răspuns: Ceeeace ne opreşte
să ne întoarcem este dragostea fierbinte de patrie, pe care noi n-o putem trăda venind să dăm mâna cu
voi. Prezenţa noastră aici, în lumea liberă este acuzaţia cea mai teribilă contra voastră şi contra
regimului vostru tiranic. Noi suntem ACUZATORII, iar voi VINOVAŢII şi pentru toate nelegiuirile
voastre de până acum veţi ispăşi în ziua cea mare a răfuielii” (cf. *** „Refrenul repatrierii...” în
„Vocea libertăţii”, an III, nr. 33, 1 septembrie 1956, p. 3).
167
i.a., „Marginalii”, în „Glasul Patriei, an I, nr. 5, 20 ianuarie 1956, p. 1, nr. 7, 10 februarie 1956, p. 1;
Idem, „Mărţişoare”, în Ibidem, an. I, nr. 10, 10 martie 1956, p. 1, nr. 11, 20 martie 1956, p. 1, nr. 12, 1
aprilie 1956, p. 1; Idem, „Ţintar”, în Ibidem, an I, nr. 13, 10 aprilie 1956, p. 1, nr. 14, 20 aprilie 1956, p.
1, nr. 16, 10 mai 1956, p. 1, nr. 17, 20 mai 1956, p. 1, nr. 18, 1 iunie 1956, p. 1.
168
Eva Dragomir, „O întîlnire prietenească”, respectiv Gh. Dimitriu, „În Aradul nou”, în Ibidem, an I, nr.
34, 10 noiembrie 1956, p. 3.
169
*** „Citiţi în pagina III-a”: „La un an de la apariţia ziarului nostru, am întreprins un raid la
repatriaţii veniţi în ţară în primele luni de la emiterea decretului, spre a-i vedea acasă la ei, la munca
lor, în rînd cu toţi ceilalţi compatrioţi. Publicăm în pagina a 3-a a numărului de faţă cîteva declaraţii şi
impresii de la aceste vizite”, în Ibidem, an I, nr. 37, 10 decembrie 1956, p. 1. Acestea au fost publicate

406
apreciat ca aducător de bilanţ „rodnic”170. Redacţia a inserat într-o casetă şi opinii de
la cititorii din străinătate, susţinători deschişi171.
Anterior, pentru asigurarea unui cât mai mare succes al acţiunii diversioniste,
la mijlocul lunii iunie 1956 s-a publicat ştirea conform căreia primul termen de
repatriere a fost prelungit până la 30 decembrie 1958172. Tot atunci s-au adoptat alte
decrete care prevedeau acordarea de credite pe termen lung, pensii, ajutoare sociale şi
diverse înlesniri fiscale (Decretul nr. 205, din 21 aprilie)173, respectiv restituirea către
„cetăţenii români de naţionalitate maghiară şi germană” şi celor care se repatriau a
caselor de locuit şi terenurilor din jurul acestora, trecute anterior în proprietatea
statului174.
Din punct de vedere procedural, acţiunea de repatriere s-a realizat prin
oficiile diplomatice din străinătate, care au organizat şi plătit deplasările spre ţară
îndeosebi în grupuri compacte, transportate cu trenul şi vaporul175. Unii exilaţi au
trimis scrisori Comitetului pentru a cere lămuriri suplimentare, între care şi cele
despre adresele reprezentanţelor diplomatice176, termenul de repatriere177,

sub titlul „Ne vorbesc cîţiva dintre primii repatriaţi”: Pavel Pop, „O familie din Lugoj”; A. Varga, „S-au
îndeplinit năzuinţele tinereţii”; *** „Sudorul Hans Andrei”; Gheorghe Soroiu, „Nu m-am înşelat în
aşteptările mele”; Anton Soia, „Copii mei sînt acum veseli”.
170
Anexa 16.
171
*** „Ne scriu cititorii”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 13, 10 aprilie 1956, p. 2.
172
*** „Termenul de repatriere a fost prelungit până la 30 Decembrie 1958”, în Ibidem, an I, nr. 19, 10
iunie 1956, p. 1; reluat în foaia volantă, format A4, editată la 20 iunie 1956 sub titlul „Noi înlesniri
pentru cei ce vor să se repatrieze”, p. 1 (Faximil 2).
173
Anexa 15 şi foaia volantă..., p. 2.
174
*** „Se restituie repatriaţilor casele de locuit şi terenurile din jurul caselor trecute în proprietatea
statului”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 19, 10 iunie 1956, p. 1, respectiv foaia volantă..., p. 1 (Faximil 2);
*** „Repatriaţii îşi recapătă casele”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 20, 20 iunie 1956, p. 1, respectiv foaia
volantă..., p. 2; *** „În regiunea Stalin au fost restituite casele la 12.000 de cetăţeni de naţionalitate
germană”, în „Glasul Patriei”, an I, nr. 24, 1 august 1956, p. 1.
175
*** „Ceea ce nu mai poate fi stăvilit”, în Ibidem, an I, nr. 5, 20 ianuarie 1956, p. 1: „Din ştirile
primite, reiese că punctele de frontieră: Curtici, Episcopia Bihorului, Constanţa şi altele, sînt din ce în
ce mai solicitate de grupuri compacte de repatriaţi. De unde vin ei? Din toată lumea. Din Austria, din
republica federală Germană, din Franţa, S.U.A., Argentina, Elveţie, Canada, Uruguay, Israel, Olanda,
Suedia etc. Ce ocupaţii au? Sînt muncitori, ţărani, meseriaşi, medici, avocaţi, comercianţi, foşti ofiţeri,
artişti. Ei se întorc la familiile lor, la casele lor, se stabilesc în locurile lor de baştină de pe întreg
cuprinsul ţării. Cei lipsiţi de mijloace primesc ajutoare de la Crucea Roşie a R.P.R. De îndată ce sosesc,
sfaturile populare locale iau măsurile cuvenite pentru cazarea şi încadrarea repatriaţilor în cîmpul
muncii. În faţa numărului crescînd de repatriaţi, au fost necesare măsuri suplimentare de cazare şi
încadrare în muncă. În oraşe, în sate, au loc întîlniri, uneori adevărate adunări, între repatriaţi,
prieteni, cunoscuţi şi familiile celor aflaţi încă peste hotare. Numai o pană încercată ar putea să descrie
sentimentele şi emoţiile celor ce se întorc în patrie. Faptele acestea răscolesc şi mai mult dorul celor din
ţară pentru cei aflaţi în pribegie. Numeroase scrisori ne-au sosit din regiunile ţării prin care familiile
acestora ne fac rugămintea de a folosi toate posibilităţile noastre pentru reîntoarcerea lor cît mai
grabnică. Pe cît ne îngăduie spaţiul, le facem loc în coloanele ziarului, nădăjduind că ele vor ajunge sub
ochii celor cărora le sînt adresate. Pe de altă parte, primim veşti de la compatrioţi, de la cei care îndură
încă chinurile depărtării de cei dragi. Scrisorile lor vorbesc despre bucuria ce le-o aduce citirea ziarului
nostru şi ascultarea emisiunilor de radio care le arată căile concrete de a se reîntoarce pe pămîntul
scump al patriei. Din ele răzbate arzătoarea dorinţă de repatriere”. Vezi şi S. Anton, art.cit., p. 1;
176
*** „Adresele unor misiuni diplomatice din străinătate ale R.P.R.”, în Ibidem, an I, nr. 24, 1 august
1956, p. 3, nr. 31, 10 octombrie 1956, p. 2.
177
*** „Scrisoare din Australia”, în Ibidem, an I, nr. 31, 10 octombrie 1956, p. 2.

407
posibilităţile de găsire a unui loc de muncă după repatriere178, corespondenţa cu
ţara179 şi obiectele care puteau fi transportate. În acest sens, ca facilităţi, erau scutite
de taxe vamale: îmbrăcămintea, mobila, obiectele de uz casnic, aparatele de radio,
maşinile de cusut, motocicletele etc180.
În cazul grupurilor mari, cum a fost cazul celor care au plecat din Berlin la 9
aprilie şi 11 mai 1956, Comitetul a cerut prezenţa repatriaţilor la sediul său cu o zi-
două mai devreme, unde i-a găzduit în clădirea organizaţiei de ajutor
„Volksolidarite”, situată în vecinătatea gării. În acest timp, colaboratorii Comitetului
se îngrijeau de completarea formalităţilor birocratice şi pregătirea bagajelor pentru a
fi expediate cu acelaşi tren cu care urmau să plece şi repatriaţii. Certificatele de
repatriere au fost înmânate de consul, ceea ce a constituit „un moment de puternică
emoţie”181. Pentru asigurarea siguranţei bagajelor, Comitetul a cerut ca expedierea
acestora să se facă numai prin gara Ostbanhof, scriind pe fiecare colet numele
proprietarului şi ţara de destinaţie. În plus, se mai solicita ca schimbarea mărcilor
vest-germane să se facă numai la „organele financiare ale Republicii Democrate
Germane”, încercându-se astfel evitarea rătăcirii bagajelor şi „inducerea în eroare de
către traficanţii de valută”182. Pentru obţinerea unui important efect psihologic,
numele unora dintre repatriaţi au fost publicate în numeroase articole, inclusiv în liste
speciale183.
Despre succesul declarat al acţiunii de repatriere avem date oferite de Comitet
în acea perioadă, respectiv 4. 137 până la 20 iunie 1956184 şi aproape 5000 la 1
septembrie acelaşi an. Mare parte erau etnici germani185, dintr-un număr de
aproximativ 390.000 de cetăţeni români care se găseau în afara Cortinei de Fier186.
Sperând să „dezarmeze emigraţia combatantă anti-comunistă” şi încercând „zadarnic
să atragă în mreje refugiaţi cu vază pentru a-i utiliza împotriva Apusului”,
guvernanţii s-au văzut obligaţi să se mulţumească şi să se laude numai cu „bătrâni
singuratici, chinuiţi de dorul ţării, rataţi (...) neisprăviţi, în majoritate Români (...)
visând să retrăiască viaţa uşoară de pe vremuri”187, mulţi plecaţi în perioada
interbelică şi deci necunoscători ai dramaticelor realităţi postbelice188. Cheltuielile
făcute pentru repatrierea acestora n-au fost aduse încă la cunoştinţa opiniei publice,

178
*** „Voi găsi de lucru în patrie?” (art. din ciclul „Corespondenţă cu emigraţii”), în Ibidem, an I [în
realitate, II], nr. 38, 20 decembrie 1956, p. 2.
179
I. G., „Scrisoare din Turcia” (art. din ciclul „Corespondenţă cu emigraţii”), în Ibidem, an I, nr. 29, 20
septembrie 1956, p. 3.
180
*** „În atenţia celor care vor să se repatrieze”, în Ibidem, an I, nr. 4, 10 ianuarie 1956, p. 3.
181
*** „Pe Parkstrasse răsună cîntece”, în Ibidem, an I, nr. 19, 10 iunie 1956, p. 1.
182
*** „Înştiinţare”, în Ibidem, an I, nr. 27, 1 septembrie 1956, p. 2.
183
*** „Curierul repatriaţilor”, în Ibidem, an I, nr. 24, 1 august 1956, p. 2; nr. 25, 10 august 1956, p. 2;
nr. 26, 20 august 1956, p. 2; nr. 27, 1 septembrie 1956, p. 2; nr. 29, 20 septembrie 1956, p. 2; nr. 30, 1
octombrie 1956, p. 2; nr. 32, 20 octombrie 1956, p. 2; nr. 33, 1 noiembrie 1956, p. 2; nr. 34, 10
noiembrie 1956, p. 2; nr. 36, 1 decembrie 1956, p. 2; nr. 37, 10 decembrie 1956, p. 2; *** „Ei s-au întors
acasă”, în Ibidem, an I, nr. 26, 20 august 1956, p. 2.
184
*** „Informaţie”, în Ibidem, an I, nr. 21, 1 iulie 1956, p. 14.
185
*** „Deznaţionalizare sau repatriere?”..., p. 1.
186
Rene Theo, „Ofensiva repatrierei: un bilanţ lamentabil”, în „BIRE”, an IX, nr. 231, 15 Octobre 1956,
p. 9-10.
187
*** „Repatriere sau şomaj garantat”, în „Vocea libertăţii. Organ al refugiaţilor din România”, Atena,
an IV, nr. 41, 1 mai 1957, p. 6.
188
Rene Theo, „Ofensiva repatrierei...”, p. 9-10.

408
probabil şi pentru că nu s-a ţinut o evidenţă periodică şi/sau nu s-a făcut o evaluare
ulterioară sau poate pentru că imensa sumă de 100. 000 de $/repatriat, recunoscută de
guvernanţii polonezi, era/este valabilă şi în cazul românesc189.
Comitetul Român pentru Repatrieri a avut numeroşi adversari: cel mai
redutabil în interior, respectiv realitatea regimului criminal şi prezenţa sălbaticei
Armate Roşii de ocupaţie190; în exterior, cei mai importanţi adversari au fost atât
instrumentele de propagandă anticomunistă occidentale instituţionalizate şi cele
aparţinând exilaţilor, existente la acea dată – gen posturile de radio, presa scrisă191 şi
diverse comitete –, cât şi altele noi, înfiinţate special. Dintre acestea din urmă, s-a
remarcat activitatea „Comitetului de oprire a campaniei comuniste de repatriere” 192,
instrument iniţiat şi folosit de aceeaşi sprijinitori ai înfiinţării regimului sovietic
leninist şi al salvării lui din faţa ameninţării naziste, respectiv guvernul S.U.A.
În articolele îndreptate împotriva celor care se opuneau deschis acţiunii
repatrierii, redactorii „Glasul Patriei” au incriminat inclusiv Înaltul Comisariat O.N.U.
pentru problemele refugiaţilor, aducându-se ca argumente chiar situaţiile adverse
întâmpinate şi povestite de unii dintre cei circa 70. 000 găzduiţi în cele 200 de lagăre
europene193.
Părerea exilaţilor faţă de „curajoşii” care s-au repatriat, exprimată public de
cei implicaţi politic, militar şi/sau fără griji materiale, a fost una negativă194, inclusiv

189
*** „Repatriere sau şomaj..., p. 6.
190
*** „Armatele sovietice vor continua a staţiona în R.P.R.”, în Ibidem, an IV, nr. 37, 1 ianuarie 1957,
p. 10. Pentru teroarea, jafurile şi alte detalii terifiante, vezi volumele publicate de Aurel Sergiu
Marinescu (1944-1958. Armata Roşie în România. Jafuri. Violuri. Crime. Furturi. Răpiri. Tâlhării.
Confiscări. Devastări. Rechiziţii. Sechestrări de persoane, Bucureşti, Editura Vremea, 2001), Flori
Stănescu şi Dragoş Zamfirescu (Ocupaţia sovietică în România. Documente. 1944-1946, Bucureşti,
Editura Vremea, 1998), precum şi volumul colectiv *** Armata Roşie în România. Documente, vol. I,
Colecţia „Revista de istorie militară”, Bucureşti, f.e., 1995.
191
Anexa 10. După cum precizează şi titlul, bilunarul parizian „Buletin Informativ pentru Românii din
Exil” (B.I.R.E.) a fost o tribună a serviciilor secrete franceze, care l-au subvenţionat material, sprijinit şi
dirijat informativ până în 1992 (vezi autodeconspirarea în art. citat la nota 146, respectiv critica adusă de
unii exilaţi în Anexele 14 şi 17), de unde şi anunţarea anticipată a derulării multora dintre evenimentele
politice pregătite în secret, gen succesiunea lui Ion Iliescu la conducerea Republicii Socialiste România.
192
*** „Corespondenţă cu emigraţii. Salvare sau nimicirea fiinţei naţionale?” în „Glasul Patriei, an I, nr.
25, 10 august 1956, p. 3.
193
*** „Deznaţionalizare sau repatriere?”..., p. 1: „Referindu-ne în mod concret la pribegii romîni, calea
naturală a repatrierii îşi dovedeşte în practică justeţea ei. Curentul de repatriere creşte nestăvilit în
urma decretului de aministie. Pînă în prezent s-au întors în ţară aproape 5000 de cetăţeni şi foşti
cetăţeni romîni. E foarte semnificativ faptul că o bună parte dintre repatriaţi sînt cetăţeni români de
origină germană, care se întorc la vetrele lor după mulţi ani de pribegie în Germania Occidentală. Şi
mai caracteristic este faptul că unii emigranţi romîni dau dovadă de un adevărat eroism în trecerea
piedicilor materiale şi morale care li se pun în occident în calea voinţei lor de a reveni în ţară. Cei
repatriaţi ne-au relatat cazuri cînd organele unor guverne occidentale au refuzat vizele de ieşire pe
certificatele de repatriere eliberate de reprezentanţele noastre diplomatice. Unii dintre ei şi-au parăsit
bunurile, au trecut graniţele cum au putut, riscîndu-şi libertatea, numai pentru a ajunge din nou în
patrie, care prin legi pline de umanitate doreşte să vindece pentru totdeauna rănile războiului. Rolul
normal al Oficiului Înaltului Comisariat pentru refugiaţi este să caute o nouă cale în rezolvarea acestei
probleme. Această cale constă în sprijinirea acţiunii de repatriere voluntară a tuturor persoanelor
deplasate”.
194
Rene Theo, „Ofensiva repatrierei: un bilanţ lamentabil”, în „BIRE”, an IX, nr. 231, 15 Octobre 1956,
p. 9-10: „Cei cari s’au repatriat sau vor continua a se repatria NU AU REPREZENTAT NICIODATĂ
LUMEA REFUGIULUI ROMÂNESC. Acest lucru îl ştie foarte bine Gl. Mihailov şi acoliţii săi. Prezenţa

409
prin deplângerea şi incriminarea părăsirii luptei pentru „restaurarea independenţei
naţionale şi a libertăţii”195 în schimbul beneficierii de mincinoasele promisiuni
propagandistice comuniste196.
Începută la comandă externă, acţiunea repatrierii a fost torpilată iremediabil
tot de factorul extern, respectiv surprinzătoarea revoltă antisovietică din Ungaria,
revelatoare pentru toţi cei care mai credeau încă în mitul iluzoriu „Vin americanii!”.
Ulterior, tactica repatrierii a fost schimbată tot conform noii realităţi internaţionale:
mitul coexistenţei paşnice propus de liderul sovietic N.S. Hruşciov. Astfel, treptat
accentul a fost mutat definitiv şi aproape exclusiv pe intelectuali, lideri de opinie şi
publicişti197. Noua diversiune a avut un succes minor198, între care neaşteptata

lor era anonimă. Niciodată nu s’au manifestat contra regimului criminal din ţară. Vorbind deci de aceşti
repatriaţi, propaganda comunistă face cel mai mare serviciu CAUZEI NOASTRE: acela de a arăta
ROMÂNILOR că ofensiva de repatriere, după un an dela declanşarea ei, a dat un rezultat lamentabil,
soldându-se cu un eşec total”.
195
*** „O nouă încercare comunistă”, în „România”, New York, an II, nr. 17, p. 1: „O mână de refugiaţi
printre cari mai mulţi agenţi – au căzut victimă acestei propagande. Refugiaţii au rămas neatinşi şi au
continuat sforţările lor. Pe cei câţiva rătăciţi ce s-au întors, ţara i-a condamnat pentru slăbiciunea lor,
iar comuniştii, după ce i-au plimbat din oraş în oraş, dându-le în braţe un coş cu minciuni, i-au
înconjurat de dispreţ”.
196
*** „Ştiri din România”, în „Vocea libertăţii”, an IV, nr. 40, 1 aprilie 1957, p. 6: „Propaganda
desfăşurată de aşa zisul «Comitet de Repatriere» a dat rezultate slabe. În interval de 2 ani, de când a
fost înfiinţat, nu a putut atrage decât 3.500 de saşi, 1.000 de evrei, câţiva români şi 10 greci.
Majoritatea celor întorşi sunt bătrâni, oameni care au lăsat familiile în RPR şi câţiva aventurieri atraşi
de promisiunile propagandei regimului. În momentul întoarcerii, victimele au primit suma de lei 300 de
familie şi au fost găzduiţi la diferite hoteluri până la terminarea anchetei securităţii, fiind apoi obligaţi
să facă propagandă în adunări special convocate, la radio şi ziare. Le cererile lor insistente de a fi
numiţi în posturile promise nu li s’a dat nici un răspuns. Iar dacă s’a dat, a fost ca să li se ofere
posturile cele mai prost retribuite ca: portari, măturători etc. Mulţi dintre ei, neputând suporta această
situaţie, s’au sinucis. Cei reîntorşi, afară de mizeria la care sunt condamnaţi a trăi întâmpină şi
duşmănia poporului român care îi consideră ca unelte ale regimului şi trădători de ţară”.
197
*** „O nouă încercare comunistă”, în „România”, New York, an II, nr. 17, p. 1: „Pentru seducerea
refugiaţilor, comuniştii întrebuinţează o nouă metodă. După ce campania lor de repatriere a dat
faliment, ei încearcă acuma să slăbească rezistenţa noastră, să înduplece ostilitatea refugiaţilor faţă de
subjugarea ţării şi să împiedice împlinirea misiuniii noastre naţionale. agenţi ai regimului trimeşi în
străinătate umblă din om în om, din refugiat în refugiat şi nu le propune să se întoarcă acasă (decât în
mod excepţional), dar le sugerează o politică de coexistenţă (...) Noi condamnăm pe acei care se fac
agenţi ai regimului comunist, cei cari nu au ruşine, nici măsură; pe cei cari au pus drepturile sfinte ale
ţării la picioarele cotropitorilor (...) Tactica nouă nu va avea răsunet printre intelectualii din refugiu.
Liberi în refugiu să păstreze intacte exigenţele conştiinţei lor naţionale şi umane, ei vor răscumpăra prin
tăria şi virtuţile lor păcatele şi slăbiciunile celor înfrânţi în ţară”. Vezi şi Anexa 17.
198
Rene Theo, „Ofensiva repatrierei: un bilanţ lamentabil”, în „BIRE”, an IX, nr. 231, 15 Octobre 1956,
p. 9-10: „NICI un refugiat care a ales viaţa grea şi pâinea amară a exilului pentru a marca opoziţia sa
faţă de regimul criminal din ţară, în care sunt înglobaţi profesori universitari, militari de carieră,
avocaţi, magistraţi, medici, muncitori, comercianţi, industriaşi, scriitori, ziarişti, artişti, nu s’a lăsat
convins de propaganda «comitetului» de repatriere. Nicio personalitate politică – nici un diplomat – nu
s’a lăsat ademenit de chemările sirenelor roşii. Propaganda de repatriere a «comitetului» General
Mihailov pe aceştia îi VIZA şi nu pe toţi Jung, Walter, Ungar, Boatz, Chiriachiţa Prodanof, Dreve,
Iusco, etc. etc., cari formează totalul celor 4.200 de repatriaţi. Pe aceştia, diversele delegaţii reperiste
venite în lumea occidentală, caută să-i contacteze arătând «că ceva s-a schimbat în Repere». Pentru
aceştia au fost create diverse decrete cu miros pecuniar, spre a-i atrage în cursă. Pentru aceştia au fost
cheltuite sute de mii de lei în propaganda de repatriere. Suntem datori a sublinia, că ori câte divergenţe
politice macină refugiul românesc, în faţa propagandei de repatriere spiritul civic românesc a făcut
dovadă că nu este o vorbă goală”.

410
consimţire a cumpărării tăcerii acceptată de celebrul Pamfil Şeicaru din motive de
sărăcie199. În noul context, un rol important a revenit zvonisticii, metodă eficientă
pentru discreditarea personalităţilor controversate politic, gen Mitropolitul Visarion
Puiu200 şi muzicianul George Enescu.

ANEXE

[1]
DECRETUL
Prezidiului Marii Adunări Naţionale
a Republicii Populare Române
Pentru înlesnirea repatrierii unor cetăţeni şi foşti cetăţeni români şi
amnistierea celor repatriaţi

Pentru a da posibilitatea întoarcerii în ţară cetăţenilor şi foştilor cetăţeni

români aflaţi peste hotare şi care doresc să se reîntoarcă în patrie pentru a se integra în
munca constructivă a poporului român,
Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române emite
următorul

DECRET
Art. 1. – Se amnistiază toate infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau legi
speciale – cu excepţia crimei de omor prevăzută şi pedepsită de art. 463 şi 464 Cod
Penal – săvîrşite de cetăţenii sau foştii cetăţeni români, care la data publicării
prezentului Decret se află în afara hotarelor Republicii Populare Române, dacă obţin
autorizarea de reîntoarcere şi dacă se întorc în ţară pînă la 23 August 1956.
Art. 2. – Cei prevăzuţi la art. 1 din prezentul Decret şi care vor să se întoarcă
în ţară se pot adresa oricărui oficiu diplomatic sau consular al Republicii Populare
Române cerînd autorizarea de reîntoarcere în ţară.

199
Cf. afirmaţiei directorului Dinu Zamfirescu, la un moment dat Securitatea plătea lunar 500 de $.
Informaţia a fost găsită într-un dosar din Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Aarhivelor
Securităţii şi a fost făcută publică în cadrul discuţiilor ocazionate de Simpozionul „Generalul Nicolae
Rădescu, prizonierul istoriei”, gazduit de Muzeul Militar Naţional din Bucureşti la 9 iunie 2008;
reconfirmată la 22 august, într-o discuţie particulară avută în staţia de Metrou „Universitate”.
200
Vezi detalii în articolele autorului: Presa emigraţiei române..., pp. 261-324; Imaginea Mitropolitului
Visarion Puiu în presa exilului românesc postbelic, în „Valori păşcănene”, Paşcani, an I, nr. 2, 2006, pp.
39-53, respectiv, din 27 februarie 2007, cu acces liber, pe www.memoria.ro/studii/Bucuresti-IRIR;
Atitudinea anticomunistă, calvarul şi martiriul preoţilor ortodocşi reflectate în presa exilului
românesc (1945-1989), în Rezistenţa anticomunistă: cercetare ştiinţifică şi valorificare muzeală, vol. II,
eds. Florin Budeancă, Florentin Olteanu şi Iulia Pop, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006, p. 32-51,
respectiv, din 30 aprilie 2007, cu acces liber, pe www.memoria.ro/studii/Bucuresti-IRIR; Presa exilului
postbelic despre Mitropolitul Visarion Puiu şi conflictele cu preoţii din Paris aflaţi în subordinea sa
canonică, în „Valori păşcănene”, Paşcani, an II, nr. 3, iunie 2007, pp. 13-19, respectiv, cu acces liber, pe
www.memoria.ro/studii/Bucuresti-IRIR .

411
 Art. 3. – Foştii cetăţeni români aflaţi în afara hotarelor ţării şi care beneficiază
de amnistie în condiţiile prezentului Decret recapătă cetăţenia Republicii Populare
Române din momentul intrării lor în ţară.
Art. 4. – Persoanele care au pierdut cetăţenia română, dacă voiesc şi se întorc
în ţară pînă la data de 23 August 1956, pe baza autorizaţiei obţinute, redobîndesc
cetăţenia Republicii Populare Române din momentul intrării în ţară.
Art. 5. – De efectele redobîndirii cetăţeniei Republicii Populare Române, în
condiţiile prezentului Decret, beneficiază şi soţul şi copiii minori care se reîntorc în
ţară.
Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale
PETRU GROZA

Secretarul Prezidiului Marii Adunări Naţionale

AVRAM BUNACIU
26 iunie 1955

Sursa: „Glasul Patriei”, an I, nr. 1, 10 decembrie 1955, p. 1; foaia volantă

editată la 20 iunie 1956 sub titlul „Noi înlesniri pentru cei ce vor să se repatrieze”, p.
1; Faximilele 1 şi 2.

[2]
„B.I.R.E.” DĂ ÎNCĂODATĂ SEMNALUL DE ALARMĂ:
- CE URMĂREŞTE DECRETUL DE AMINITIERE R.P.R.-IST -
Restratificarea trebue luată în serios

Am fost primii şi singurii din toată presa exilului românesc, care încă din luna
Decembrie 1953 (vezi „B.I.R.E.” No. 169) am dat semnalul de alarmă, arătând că
Moscova va întreprinde o vastă acţiune pentru a aduce refugiaţi în ţările lor de
origină, începutul fiind făcut în Israel. Scriam atunci: „Maşinaţiunile comuniste
trebuesc împiedicate şi CEA MAI IMPORTANTĂ MISIUNE a diverselor noastre
Comitete, Organizaţii şi Ligi este în momentul de faţă a da alarma”. NIMENI INSĂ
NU A AVUT URECHI DE AUZIT. Oamenii exilului românesc au avut alte
preocupări: acelea de a se calomnia, insulta, denunţa. În timpul acesta Moscova lucra.
Rezultatele se văd astăzi. Am anunţat în No. trecut, că guvernul comunist dela
Bucureşti a publicat un decret de amnistiere care vizează numai pe refugiaţi. RPR-ul
era ultima ţară satelită care prezenta un asemenea decret, care NU POATE ÎNŞELA
DECÂT PE NAIVI. Căci să vedem ce spune acest decret care cuprinde 5 articole şi în
al cărui preambul se arată că el a fost emis pentru a da posibilitatea întoarcerii în ţară
a cetăţenilor şi foştilor cetăţeni români AFLAŢI PESTE HOTARE şi cari doresc să se
reîntoarcă în patrie, pentru a se integra în munca constructivă a poporului român.
Astfel, decretul specifică că: SUNT AMNISTIATE TOATE
INFRACŢIUNILE PREVĂZUTE DE CODUL PENAL SAU LEGI SPECIALE – cu
excepţia crimei de omor – săvârşite de cetăţeni sau foşti cetăţeni români, cari la data
publicării decretului SE AFLĂ ÎN AFARA HOTARELOR R.P.R. ŞI DACĂ OBŢIN

412
AUTORIZAŢIA DE ÎNTOARCERE şi se vor întoarce până la data de 23 August
1956. „CETĂŢENIA R.P.R.-ului SE RECAPĂTĂ ÎN MOMENTUL INTRĂRII ÎN
ŢARĂ şi beneficiază de decret şi soţul sau soţia, precum şi copiii minori, cari insă SE
REÎNTORC ÎN ŢARĂ”. În primul rând se poate vedea că decretul NU ESTE
AUTOMAT APLICAT ŞI TREBUIE CERUT CA SĂ BENEFICIEZI. În al doilea
rând DECRETUL ESTE VALABIL NUMAI ÎN CLIPA REVENIRII ÎN ŢARĂ. dar
cel mai important este că EL ESTE APLICAT NUMA CELOR CARE AU PARASIT
IADUL COMUNIST. EL NU ESTE APLICAT ÎN ŢARĂ. VICTIMELE TERORII
ROŞII, CARI ZAC ÎN LAGĂRE ŞI TEMNIŢE COMUNISTE DIN
RPR,TREBUIAU SĂ FIE PRIMII BENEFICIARI A UNUI ADEVĂRAT DECRET
DE AMINISTIERE, CELE CÂTEVA SUTE DE MII DE ARESTAŢI CE
PUTREZESC ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE TREBUIAU ÎN PRIMUL LOC SĂ
FIE AMNISTIAŢI. Dar guvernul criminal de la Bucureşti VOIT A UITAT PE
ACESTE VICTIME. Scopul urmărit e prea cusut cu aţă albă şi nu poate înşela pe
nimeni. Se încearcă dislocarea forţelor anticomuniste din refugiu şi se scontează
ceeace am repeta şi altădată – beneficiul politic. Comuniştii vor arăta opiniei publice
mondiale dela tribuna ONU-lui sau dela altă tribună, că în Repere nu e atât de rău,
cum se spune, căci iată oamenii se reîntorc... acasă.
Cerem cu toată forţa, ca acum, în ceasul al 12-lea, cei cari s-au consacrat
luptei anticomuniste, să intervină – e o datorie morală – pentru a demasca şi a dejuca
acest plan sinistru, regizat de Moscova. Cei cari au fugit din „paradisul roşu” nu
trebuie lăsaţi în voia soartei. Nimeni din refugiu nu vrea să fie un parazit pe spinarea
unor asociaţii de ajutorare. Refugiaţii cer să se refacă economiceşte; să fie repuşi în
circuitul muncii constructive.
Bătrânul ca şi bolnavul, meseriaşul ca şi intelectualul, au dreptul la viaţă. Dar
pentru asta trebuesc ajutaţi, nu umiliţi prin pomeni.
Comuniştii cunosc această dramă şi aci încearcă să lovească, spre a reuşi în
planurile lor diabolice. Restratificarea nu e luată de nimeni în serios şi aici e marea
crimă ce se comite faţă de toţi exilaţii, indiferent de ţară de dincolo de cortina de fier,
căreia aparţin. „B.I.R.E.” dă încăodată semnalul de alarmă. Facă-se Doamne, ca de
data asta glasul nostru să fie auzit.

Sursa: Rene Theo, „«B.I.R.E.» dă încăodată semnalul de alarmă: ce urmăreşte

decretul de amnistie RPR-ist. Restratificarea trebuie luată în serios”, în „B.I.R.E”, an
VIII, nr. 205, 15 Juillet 1955, p. 9-10.

[3]
Constituirea Comitetului român pentru repatriere

În ziua de 18 noiembrie a.c. a avut loc la Bucureşti în sala A.S.I.T., şedinţa de

constituire a „Comitetului român pentru repatriere” avînd următoarea ordine de zi:
1) Constituirea unui comitet pentru repatriere.
2) Măsuri pentru organizarea activităţii comitetului.
Ordinea de zi a fost aprobată în unanimitate.
Pe marginea primului punct al ordinii de zi au luat cuvântul următorii:

413
 Gheorghe Dreve, fost căpitan, repatriat din Germania Occidentală, care a
arătat că marea majoritate a emigranţilor o duc greu şi că foarte mulţi dintre ei şi-au
manifestat dorinţa de a se reîntoarce în patrie. Dat fiind faptul că termenul indicat în
Decret este scurt, consideră necesară începerea imediată a unei acţiuni organizate în
acest scop.
Lt. col. Sterian Baiulescu, repatriat din Germania, s-a alăturat celor susţinute
de Dreve, subliniind deosebita importanţă a constituirii unui Comitet pentru
sprijinirea acţiunii de repatriere.
În continuarea discuţiilor la punctul 1 al ordinei de zi, au mai luat Gh.
Tătărăscu, fost ministru de externe, Aurel Pampu, repatriat din Franţa, dr. Ionel Pop,
general de armată în rezervă, Vasile Atanasiu, Constantin Agiu, N. Popescu-Doreanu
etc., care au arătat importanţa Decretului de amnistie şi necesitatea înfiinţării
comitetului, în scopul traducerii în viaţă a Decretului.
La propunerea participanţilor în şedinţă a fost ales în unanimitate următorul
comitet:
Preşedinte: Agiu Constantin.
Secretar: Popescu- Doreanu Nicolae.
Membri:
Atanasiu Ştefan Vasile, Baiulescu Sterian, Bulhardt Johannes Franz,
Cişmaş Alexandru, Dreve Gheorghe, Heinz Ştefan, Iusco Ioan, Ivaşcu Gh., Pampu
Aurel, dr. Pop Ionel, Tătărăscu Gheorghe şi Zikeli Ilse.
A luat apoi cuvântul Gh. Tătărăscu care a arătat că Comitetul ales reprezintă
forţele morale şi patriotice care să ducă la îndeplinire şi să desăvîrşească opera în care
se angajează.
În cadrul discuţiilor la punctul 2 al ordinei de zi, s-au luat o serie de hotărîri
legate de activitatea Comitetului printre care şi următoarele:
- Întocmirea unui proiect de regulament de funcţionare al Comitetului şi
atribuţiile lui;
- Întocmirea unui plan de activitate;
- Editarea unui ziar al Comitetului;
- Înfiinţarea unui organ pentru sprijinirea şi încadrarea în muncă a celor ce se
repatriază;
- Stabilirea unui sediu al comitetului.
În unanimitate, membrii Comitetului s-au declarat de acord cu cele de mai
sus, după care şedinţa a fost ridicată.
(Extras din procesul verbal al şedinţei)

Sursa: „Glasul Patriei”, an I, nr. 1, 10 decembrie 1955, p. 1-2; Faximil 1.

[4]
INTERVENŢIA COMITETULUI PE LÎNGĂ
GUVERNUL R.P.R.

Ca urmare a Decretului de amnistie dat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale,

s-au reîntors în patrie un grup de emigranţi.
Înţelegînd actul profund democratic şi umanitar făcut de conducerea statului
nostru, noi, subsemnaţii: AGIU C. muncitor, ATANASIU ŞT., general de armată în

414
rezervă, BĂIULESCU ŞT. Lt. colonel, BULHARDT J. FR., scriitor, CIŞMAŞ AL.,
muncitor, DREVE GH., funcţionar, HEINZ ŞT., artist, IUSCO I., funcţionar,
IVAŞCU GH., ziarist, PAMPU A., publicist, dr. POP I., avocat, POPESCU-
DOREANU N., subinginer, TĂTĂRESCU GH., doctor în Drept, şi ZICHELI ILSE,
contabilă – am luat iniţiativa de a înfiinţa un comitet care să fie intitulat „Comitetul
Român pentru repatriere”.
Comitetul îşi propune ca sarcini să ajute pe toţi cei care se găsesc în afara
hotarelor patriei noastre de a înţelege just situaţia în care se găsesc şi de ai scoate de
sub influenţa propagandei mincinoase;
să-i ajutăm de a înlătura îndoielile şi temerile care-i mai reţin şi să-i lămurim
arătîndu-le adevărul despre ţara noastră;
să luăm atitudine şi să combatem propaganda duşmănoasă dusă de unele
cercuri interesate în discreditarea Decretului şi în împiedicarea repatrierilor.
Faţă de cele de mai sus, rugăm a se aproba crearea „Comitetului Român
pentru repatriere”, care să funcţioneze la Berlin, precum şi editarea unui ziar al
Comitetului spre a putea duce la îndeplinire sarcina patriotică ce ne-am luat-o.
25 noiembrie 1955
(Urmează semnăturile)
*
Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române a aprobat înfiinţarea
Comitetului Român pentru repatriere.

Sursa: „Glasul Patriei”, an I, nr. 1, 10 decembrie 1955, p. 1; Faximil 1.

[5]
Scrisoare de mulţumire a Comitetului Român pentru repatriere
către Guvernul Republicii Democrate Germane

Comitetul Român pentru Repatriere mulţumeşte profund Guvernului

Republicii Democrate Germane pentru înţelegerea manifestată prin aprobarea
funcţionării Comitetului în Berlinul democratic. Prin aceasta ni s-a dat posibilitatea să
reprezentăm şi să îndrumăm mişcarea patriotică din rândul cetăţenilor români care se
găsesc în afara graniţelor ţării noastre, sprijinindu-i de a se întoarce în patrie şi
acordîndu-le un ajutor multilateral.
COMITETUL ROMÂN PENTRU REPATRIERE

Sursa: „Glasul Patriei”, an I, nr. 1, 10 decembrie 1955, p. 1-2; Faximil 1.

[6]

Apelul Comitetului Român pentru repatriere

Dragi compatrioţi,
Apelul nostru este glasul Patriei, este cuvîntul părinţilor, fraţilor şi surorilor
voastre, care vă cheamă să vă întoarceţi acasă. Odată cu noi, mamele voastre, copiii şi

415
soţiile voastre vă spun: A sosit timpul să terminaţi cu pribegia, cu mizeria şi
nesiguranţa zilei de mîine! Veniţi acasă în mijlocul celor ce vă sînt dragi şi după care
tînjiţi de ani de zile!
Unii dintre noi cunoaştem prea bine viaţa pe care o duceţi. Am trăit împreună
cu voi cîţiva ani în lagăre, în barăci supraaglomerate şi murdare: am fost împreună
aruncaţi în închisori, am fost trimişi ca mercenari în armate străine, îndurînd foame,
mizerie şi cele mai josnice umilinţi posibile. Nu vom putea uita niciodată suferinţele
îndurate în lagărele de la Schalding, Passau, Barum, Drutte 7 şi 45, Eibingen din
Germania Occidentală; de la Linz, Salzburg, Haid şi Graz din Austria, de la Trieste şi
Bagnoli din Italia etc. etc. Noi am terminat, odată pentru totdeauna, cu aceste
suferinţe. Sîntem acasă alături de cei dragi, sîntem din nou oameni cu adevărat liberi,
muncim cinstit şi sîntem siguri de viitorul nostru.
Ştim că foarte mulţi dintre voi sînteţi încă tot flămînzi, lipsiţi de adăposturi
omeneşti şi nu aveţi ceea ce este mai principal şi necesar omului: munca cinstită.
Chiar aceia dintre voi care, datorită unei întîmplări, sînt astăzi oarecum sătui, nu pot fi
însă siguri pe ziua lor de mîine.
Veţi găsi oare acolo oameni să vă înţeleagă adîncul suferinţelor şi tristeţilor
voastre? Desigur că nu! Cine are nevoie de voi acolo? Doar aceia care vor să vă
folosească în munca cea mai grea sau în munca cea mai necinstită, în munca în care
să vă vindeţi conştiinţa, să vă trădaţi patria şi familiile voastre. Iar în cazul cînd nu
veţi mai fi buni nici pentru aceasta veţi fi aruncaţi la gunoi ca o otreapă nefolositoare.
De ce să vă lăsaţi tîrîţi în toate acestea?
Nu vă sînt oare dragi părinţii, fraţii, copii şi soţiile voastre? Aţi uitat de
căsuţa, de satul în care v-aţi născut şi aţi petrecut anii cei mai frumoşi ai tinereţii ?
Nu! Desigur nu! Toate acestea vă sînt dragi şi nu le veţi uita niciodată.
Iată de ce glasul conştiinţei noastre, care este unul şi acelaşi cu al familiilor
voastre, nu ne permite să fim indiferenţi faţă de soarta voastră, faţă de soarta tuturor
acelora care mai suferă încă printre străini.
Noi ştim destul de bine că în sufletul multora dintre voi există dorinţa
fierbinte de reîntoarcere în patrie. Mulţi dintre voi aţi exprimat acest lucru faţă de cei
mai apropiaţi vouă, însă nu aţi reuşit încă pînă în prezent să vă hotărîţi.
Ştim de asemenea şi ceea ce vă reţine pentru a nu vă hotărî în realizarea
dorinţei voastre: teama. Da, teama este aceea care vă reţine şi care v-a fost insuflată
de propaganda mincinoasă dusă de „Europa liberă”, „Vocea Americii” şi slugile
stăpînilor acestora care au mers pînă la vînzarea propiei lor conştiinţe.
Vi s-a împuiat capul cu tot felul de născociri şi svonuri tendenţioase în
privinţa Decretului.
Toate acestea însă sînt minciuni şi cei care vor da crezare Acestora nu se vor
putea hotărî niciodată.
Dar cine oare va putea dicta propiei voastre conştiinţe, dacă nu voi?
În nici un caz acei care şi-au vîndut familia, patria, propia lor conştiinţă, iar
astăzi sînt vînzători de carne vie. În nici un caz acei care vă îndeamnă să luptaţi
împotriva propiei voastre familii.
Voi şi numai voi, sînteţi aceia care puteţi hotărî soarta voastră şi a acelora
care vă sînt mai dragi pe lume.
Aveţi, aşadar, două drumuri:

416
 - Unul care duce spre adevărata voastră mamă – Patria – şi unde veţi găsi
căldura şi liniştea sufletească. E drumul care uneşte părinţii cu copiii, soţii cu soţiile,
înseninînd ochii scăldaţi în lacrimi atît amar de vreme ai celor ce vă aşteaptă să vă
întoarceţi la vatra părintească.
- Celălalt este drumul pribegiei, drumul umilinţei şi al nesiguranţei zilei de
mîine, drumul care, mai de vreme sau mai tîrziu, indiferent de voinţa voastră, vă va
duce să trageţi în părinţii, soţia şi copiii voştri.
Sînteţi acum la răscrucea acestor drumuri. Hotărîţi-vă singuri pe care să
continuaţi mai departe.
Desigur vă este greu. Vă înţelegem şi tocmai de aceea, mînaţi de un spirit
umanitar, ne-am hotărît să vă întindem o mînă de ajutor.
Ne-am adresat deci Guvernului Republicii Populare Române cu rugămintea
să ne aprobe constituirea unui Comitet de iniţiativă, care să sprijine acţiunea de
repatriere – şi Guvernul ne-a aprobat.
Ne-am propus a vă ajuta să înţelegeţi just situaţia în care vă găsiţi şi să vă
scoatem de sub influienţa propagandei mincinoase.
Să vă ajutăm de a înlătura îndoielile şi temerile care vă reţin.
Să vă lămurim şi să vă arătăm adevărul despre ţara noastră.
Să vi se creeze posibilitatea de întoarcere în ţară ca să fiţi încadraţi în munca
paşnică şi constructivă din patria noastră, unde omul a devenit cel mai preţios capitol,
iar munca o datorie de onoare.
Dragi compatrioţi, noi ştim că elemente duşmănoase vor încerca ca să vă
împiedice a vă repatria, vor căuta să vă intimideze şi să vă ameninţe.
Nu vă lăsaţi intimidaţi!
Nu vă pierdeţi curajul!
Nu vă lăsaţi ademeniţi de zvonuri, de promisiuni şi minciuni tendenţioase!
Sfărîmaţi acea verigă ruginită care vă mai ţine în temere şi îndoieli!
Grăbiţi-vă! Încă nu este tîrziu!
Întoarceţi-vă în sînul familiilor voastre, întoarceţi-vă în patrie!
Părinţii, soţiile şi copiii vă cheamă!
Patria vă aşteaptă!

Preşedinte: Agiu Constantin.

Secretar: Popescu-Doreanu Nicolae
Membri:
Atanasiu Ştefan Vasile, Baiulescu Sterian, Bulhardt Johannes Franz, Cişmaş
Alexandru, Dreve Gheorghe, Heinz Ştefan, Iusco Ioan, Ivaşcu Gh., Pampu Aurel, dr.
Pop Ionel, Tătărescu Gheorghe şi Zikeli Ilse.

Sursa: „Glasul Patriei”, an I, nr. 1, 10 decembrie 1955, p. 1; Faximil 1.

[7]

Un act de mărănimie
După îndelungi şi dureroase rătăciri, mulţi oameni cu îndeletniciri felurite,
dar deopotrivă victime ale unor împrejurări nefaste, s-au întors de acum la vechile

417
vetre şi şi-au reluat felul de viaţă întrerupt cu ani şi ani în urmă. Şi-au regăsit Patria şi
au privit-o cu uimire şi încîntare. Cît de mult a întinerit ea în anii aceştia! Cît de viu
lucesc în lumina libertăţii mult visate, nepreţuitele-i daruri, scoase de sub zgură!
S-a destrămat odată cu alte umbre ale trecutului spectrul chinuitoarei
nesiguranţe în ziua de mîine, spectrul foamei, al şomajului. În România toate braţele
şi minţile omeneşti îşi găsesc acum întrebuinţarea utilă şi potrivită cu înclinaţia şi
resursele lor de inventivitate şi creaţie. Fireşte, privit din afară, acest vast spectacol al
afirmării adevăratelor valori umane poate părea unora oarecum greu de înţeles. Pentru
ai prinde întreaga semnificaţie trebuie pornit de la realitatea că viaţa milioanelor de
oameni are astăzi un ţel măreţ, o perspectivă luminoasă, că omul se află la noi pe cea
mai înaltă treaptă a grijii, atenţiei şi preţuirii.
În acest adînc umanism, care stă la temelia întregii alcătuiri a statului nostru,
puternic sprijinit de poporul român şi de minorităţile naţionale, a izvorît şi Decetul
pentru graţierea unor pedepse şi amnistierea unor infracţiuni, dat de Prezidiul Marii
Adunări Naţionale la 25 septembrie a. c.
Decretul precizează cu limpezime că sînt graţiaţi în întregime toţi cei
condamnaţi la pedepse privative de libertate pînă la zece ani, pentru crimele de
război, împotriva păcii şi umanităţii, prevăzute la legea nr. 312/1945, legea nr.
291/1947 şi legea nr. 207/1948, iar celor condamnaţi la pedepse mai mari de zece ani
li se reduc la jumătate. Sînt graţiaţi de asemenea în întregime cei condamnaţi la
pedepse mai mari de zece ani, dacă au participat la războiul antihitlerist în zona de
ocupaţie sau dacă nu au săvârşit omoruri din propie iniţiativă.
Mai departe, Decretul prevede graţierea integrală a pedepselor pînă la cinci
ani pentru infracţiunile contra statului prevăzute în articolele 184-235 inclusiv;
articolele 258-262; 320-326 şi 330-331 din codul penal, iar pentru cauzele de acelaşi
fel aflate în curs de judecată, dacă pentru infracţiunile săvîrşite pînă la data Decretului
se vor da pedepse privative de libertate mai mici de cinci ani, sentinţa nu va mai fi
executată. Totodată, dacă cei vinovaţi pentru infracţiunile prevăzute la articolul 4 al
decretului, la data săvîrşirii faptelor erau cetăţeni străini, sînt graţiaţi în întregime,
indiferent de durata pedepsei. Un alt articol al Decretului (art.7) vine apoi să
sublinieze că favorizatorii, tăinuitorii şi toţi ceilalţi participanţi la faptele amintite
beneficiază în aceeaşi măsură ca şi autorii, de prevederile Decretului.
După Decretul din 26 iunie 1955, prevederile acestui nou act de înaltă
clemenţă întruchipează înţelegerea şi iertarea maternă a Patriei,faţă de greşelile acelor
fii ai ei,vremelnic rătăciţi şi înşelaţi de propaganda mincinoasă a duşmanilor.
Trebuie spus în această privinţă că de la data intrării în vigoare a acestui act
plin de semnificaţie, mulţi dintre cetăţenii cu diferite grade de vinovăţie aflaţi
înăuntrul sau în afara ţării, s-au bucurat întru totul de binefacerile acestor măsuri. Ei
adresează astăzi cuvinte de caldă şi sinceră recunoştinţă statului nostru care le-a dat
preţiosul ajutor umanitar, deschizîndu-le posibilitatea de a se reintegra în munca
paşnică a poporului nostru.
Cititorule care pribegeşti departe de Patrie, primind acest mesaj, vei revedea,
poate, cu ochii amintirii locurile dragi, de mult părăsite, oraşul şi satul în care ai
copilărit şi ţi-ai petrecut anii tinereţii, locul de muncă sau de studiu, fraţii, părinţii şi
copiii care au crescut între timp.Îţi va răsuna în urechi ecoul dulcelui grai natal şi al
neîntrecutelor cîntece naţionale. Şi nu se poate ca, om fiind şi iubindu-ţi cu adevărat
Patria, să nu-ţi dea inima ghes să faci calea-ntoarsă pentru a împărtăşi cu cei dragi

418
munca paşnică şi bucuria ei. Cuvîntul Decretului este cuvîntul Patriei şi poţi avea
toată încrederea în el. Pentru aceasta este nevoie numai să ai tăria de a te rupe din
mrejele minciunilor şi ale zvonurilor care ţi-au pricinuit atîtea zadarnice suferinţe şi
să revii pe pămîntul ţării unde îţi vei putea valorifica toată energia şi toate capacităţile
tale, încadrîndu-te în muncă cinstită, alături de ceilalţi cetăţeni. Gestul de înţelegere
umană şi iertare a greşelilor trecutului care este cuprins în Decret exprimă nu o
slăbiciune, ci dimpotrivă, este dovada puterii mereu crescînde a statului muncitorilor
şi ţăranilor.
În cei 11 ani care au trecut de la eliberarea patriei de sub jugul fascist,
poporul muncitor a străbătut un drum lung, de luptă şi de izbînzi. Multe piedici au
fost înfrînte, multe obstacole au fost depăşite. Dezastrul pe care-l lăsaseră rînduielile
trecute şi urmările războiului, i-a luat locul o economie naţională înfloritoare care-i dă
poporului putinţa să trăiască tot mai bine să devină apt pentru cele mai înalte culmi
ale civilizaţiei şi culturii. Au răsărit în aceşti ani, fabrici, uzine, şi ramuri întregi de
industrie noi, pe hartă şi-au făcut apariţia noi aşezări urbane, în locuri unde nu erau
decît pete albe. Dintr-o ţară înrobită capitalului străin, care importa pînă şi cele mai
simple, mai elementare mărfuri industriale, am ajuns să exportăm în zeci de ţări,
maşini-unelte perfecţionate, utilaj electrotehnic şi petrolifer de bună calitate. Iar în
satele unde altădată bîntuia pelagra şi domnea neştiinţa, astăzi sute de mii de familii
păşesc pe calea cooperaţiei în muncă, spre belşug şi bunăstare. Harnicul şi inteligentul
nostru popor dovedeşte într-un chip admirabil ce este în stare să facă în condiţii de
libertate.
Şi tocmai pentru că se simte puternic, tocmai pentru că orînduirea ce şi-a dat-
o păşeşte mai spornic înainte, te chiamă să revii în marea familie şi să iei parte
împreună cu el la bucuria viitoarelor înfăptuiri şi izbînzi, închinîndu-ţi toate puterile
pentru triumful deplin al acestei vieţi noi.

Sursa: „Glasul Patriei”, an I, nr. 2, 20 decembrie 1955, p. 1.

[8]
Scrisoarea d-lui C. Titel Petrescu

Animat fiind de dorinţa de a face cunoscută opiniei publice atitudinea şi

părerile mele, cu privire la transformările democratice şi socialiste din ţara noastră,
apelez la bunăvoinţa dvs. cu rugămintea de a da publicităţii scrisoarea de mai jos.
(ss) C. Titel Petrescu

În ultimul timp am avut prilejul să reflectez mai adînc la marile transformări

petrecute în ţara noastră şi am ajuns la o serie de convingeri pe care ţin să le
împărtăşesc opiniei publice.
Vizitînd mai multe oraşe şi sate din ţară, trecînd prin edificii industriale,
gospodării colective, întovărăşiri agricole, am văzut lucruri care m-au impresionat
foarte mult.
Vastele construcţii industriale ridicate de regimul demorat, însufleţirea cu
care muncitorii de ieri, care trăiesc astăzi în condiţii de demnitate umană, făuresc o
industrie românească, m-au făcut să-mi dau seama cît de adînc s-au schimbat stările
dinainte şi cîtă forţă rezidă în proletariatul român.

419
 În acelaşi timp, nu pot să nu arăt cu sinceritate că am subapreciat în decursul
activităţii mele politice acest uriaş rezervor de energie şi capacitate creatoare, pe care
îl văd astăzi pulsînd în activitatea proletarului român.
Am văzut şi noile forme socialiste din agricultura română. Am stat de vorbă
cu ţăranii care s-au înrolat în ele. O mare şi adâncă transformare s-a produs şi în aceşti
oameni şi mi-am dat seama ce este în stare să facă ţărănimea română dacă are un
îndrumător cum este proletariatul. Ea a învăţat să lucreze pămîntul cu tractoare şi alte
maşini agricole, se frămîntă cum să scoată din pămînt recolte mai mari, iar ştandardul
ei de viaţă şi de cultură nu poate fi asemuit cu sărăcia lucie din vechiul sat românesc.
Ca socialist, care văd ceea ce se înfăptuieşte astăzi în România, chiar dacă
preconizăm o altă cale pentru atingerea acestor rezultate, nu pot să nu recunosc ceea
ce se impune constatărilor oricărui observator obiectiv. Nu pot să nu recunosc în
realizările concrete, în uzinele, în fabricile, în potenţialul electric ridicat şi în
şantierele răspîndite peste tot, că muncitorii de ieri construiesc o viaţă nouă, mai
îmbelşugată şi mai fericită.
Puterea muncitorilor şi ţăranilor din România ne dovedeşte în practică ceea ce
unora dintre noi le apărea ca o utopie: posibilitatea construirii, chiar de pe acum şi
progresiv, a socialismului în ţara noastră.
Astăzi sînt în situaţia de a recunoaşte ceea ce a devenit evident: justeţea
politicii Partidului Muncitoresc Român, bazată pe conducerea societăţii de către
proletariat şi pe alianţa cu masele largi ale ţărănimii.
Dacă eu şi cei care m-au urmat în împrejurările anilor de după 23 august 1944
ne-am orientat spre alianţa cu partidul naţional-ţărănesc, astăzi este limpede că opera
pozitivă pe linia constructiv-socialistă nu se putea înfăptui decît de proletariat în unire
cu masele ţărănimii obijduite.
Se vor fi mirînd uniii dintre prietenii mei politici – mă gîndesc îndeosebi la
cei aflaţi peste hotare – de noua mea atitudine faţă de regimul existent în Republica
Populară Română, dar cred că ceea ce este mai uimitor nu este această poziţie a mea,
firească pentru un socialist care constată asemenea schimbări, ci realizările socialiste
cu adevărat uimitoare din România de azi. Aceasta este adevărata şi singura explicaţie
a atitudinii pe care am adoptat-o şi pe care o voi urma de azi în colo.
Cînd un om politic vrea să fie cinstit faţă de el însuşi, trebuie să fie cinstit şi
faţă de poporul său şi să adopte o poziţie realistă şi folositoare acestui popor. Ar fi o
greşeală dacă m-aş menţine departe de înfăptuirile poporului muncitor din ţara mea,
pe care doresc s-o văd prosperînd, mereu prosperînd. Trebuie să mă alătur şi eu
acestui popor care în trecutul său a fost umilit şi furat, şi din toată inima, din tot
cugetul, să-mi aduc aportul modest la construirea unei vieţi noi pentru lumea
muncitoare.
Mă adresez în acest fel şi prietenilor mei din străinătate, care poate aşteaptă
alte mesaje de la mine şi le cer să înţeleagă că în ţara noastră poporul edifică o nouă
societate fără noi şi cred că datoria lor este să se întoarcă la căminele lor pentru a se
alia şi ei poporului român în lupta şi acţiunea lui pentru construirea unei vieţi noi în
România.
Ca socialist şi patriot mă adresez vouă, prieteni şi tovarăşi ai mei, cu
îndemnul de a renunţa la o acţiune pe care o văd astăzi pe deplin sortită eşecului, fără
perspectivă şi mai cu seamă contrară intereselor actuale şi de viitor ale ţării noastre,
scumpă nouă tuturor.

420
 Vă îndemn să renunţaţi la acea acţiune dăunătoare ţării, să părăsiţi pe cei care
n-au înţeles şi nu vor să înţeleagă mersul istoriei şi să reveniţi în Patria care,
îngăduitoare şi mărinimoasă, vă aşteaptă să fiţi loiali faţă de ea.
Regimul democrat-popular nu înţelege să adopte o atitudine vindicativă faţă
de nimeni. Au fost unii dintre noi care au avut de suferit - şi uneori poate pe nedrept -
dar este necesar să înţelegem că în asemenea împrejurări epocale, cînd ţara trece prin
transformări de aşa mari proporţii se pot întîmpla şi unele erori. Dar să rămână
aceasta de domeniul trecutului şi să uităm ceea ce a fost. Să privim înainte la ceea ce
va fi, încrezători în forţele proletariatului, care s-a aliat pentru totdeauna cu ţărănimea
pentru a realiza în ţara noastră ceeace vedem cu toţii: socialismul.
Vă chem, prieteni şi tovarăşi ai mei, să reveniţi la căminele voastre părăsite,
fără teama vreunei sancţiuni. Guvernul popular al ţării prin măsurile luate a dat
posibilitatea celor care şi-au părăsit Patria, sau au rămas în afara ei, să se întoarcă la
căminele lor vitregite şi să se încadreze în viaţa paşnică şi constructivă a ţării.
Orice activitate dusă mai departe împotriva Patriei, ignorînd măsurile de
îngăduinţă ale guvernului român, înseamnă o afiliere voită şi directă în slujba
capitaliştilor, înseamnă o acţiune nu pentru binele ţării, ci în folosul unor interese
străine şi potrivnice Patriei noastre. Astăzi cînd toate popoarele lumii doresc fierbinte
pacea, noi socialiştii nu putem să fim decât alături de ele. În veacul nostru războiul –
dorit de acei care văd în acest mijloc odios calea unei reînvieri a trecutului – ar fi
pustiitor şi ne mai pomenit de păgubitor pentru toată lumea, datorită mijloacelor
atomice şi hidrogenice de distrugere.
Nu ne este îngăduit nouă, socialiştilor, să sprijinim o politică inumană.
Vreau ca aceste puţine cuvinte ale mele, izvorîte din dorinţa sinceră de bine,
să ajungă la inima şi raţiunea prietenilor mei aflaţi peste hotare şi să găsească
înţelegere şi fapta înţeleaptă la care mă aştept de la ei.
C. TITEL PETRESCU.

Sursa: „Scînteia”. Organ al C.C. al P.M.R., Bucureşti, 18 decembrie 1955 şi

„Glasul Patriei”, an I, nr. 2, 20 decembrie 1955, p. 3.

[9]
Scrisoare deschisă către toţi foştii generali şi ofiţeri
aflaţi în afara hotarelor patriei noastre

Ca vechi militari, ca unii pe care ne leagă de voi mulţi ani de carieră, ca unii
ce pe mulţi dintre voi i-am avut sub comandă, încă de multă vreme ne-a interesat
soarta voastră, a celor aflaţi departe de hotarele patriei. De aceea, iniţiativa patriotică
de a constitui „Comitetul Român pentru repatriere” ne-a bucurat foarte mult. Ea
deschide perspectiva întoarcerii acasă a atîtor camarazi – astăzi încă departe de noi,
dar pe care nu i-am uitat.
Am stat de vorbă cu unii dintre militarii reveniţi la vetrele lor şi am aflat de la
ei, cu mîhnire, despre zilele grele pe care voi, foştii ofiţeri superiori, ofiţeri şi
subofiţeri români, le trăiţi printre străini. Iată de ce, însufleţiţi de dorinţa sinceră,
camaderească, de a vă vedea în mijlocul nostru, vă întindem frăţeşte o mînă de ajutor.
Dorim să înţelegeţi că ţara care vă aşteaptă e singurul loc de pe lume unde vă puteţi
redobîndi adevărata voastră demnitate. Noi ştim că împrejurări diferite v-au făcut să

421
vă aflaţi astăzi în această situaţie care e departe de ceea ce oricare dintre voi a visat
atunci cînd a îmbrăţişat nobila carieră a armelor, cînd a început să poarte epoleţii.
Unii dintre voi au fost tîrîţi de război dincolo de hotare, alţii, aflaţi în străinătate la
studii, au fost surprinşi acolo de evenimente. Nu puţini sînt acei compatrioţi care,
lăsîndu-se influenţaţi de propaganda unor răuvoitori, au părăsit meleagurile natale,
fapt pe care – din cîte ne-am dat seama în urma discuţiilor avute cu militarii repatriaţi
– îl regretă astăzi profund.
Cei reîntorşi în mijlocul familiilor lor, la casele lor, şi-au dat seama limpede,
chiar din primele zile, că tot ceea ce li se spunea despre România erau minciuni
sfruntate. Ei au găsit aici o ţară în plină înflorire economică şi culturală. Ei au văzut
că bogăţiile solului şi subsolului romînesc sînt astăzi bunuri ale întregului popor.
Avuţiile acestea sînt folosite cu chibzuinţă şi cu pricepere. În patria noastră –
odinioară la cheremul afaceriştilor străini – se dezvoltă astăzi o puternică industrie,
care produce tractoare şi autobuse, rulmenţi şi strunguri. Noi exportăm utilaj
industrial pe care orice român poate citi cu mândrie: „Fabricat în R.P.R.”
Astăzi la sate nu mai există o problemă a pămîntului. Reforma agrară a smuls
ogoarele din mîna moşierimii şi le-a dat celor ce le muncesc. E o bucurie pentru orice
suflet de patriot să vadă în satele noastre cinematografe şi cămine culturale, să-i vadă
pe ţărani răsfoind cărţile din biblioteci, să-i audă luînd cuvîntul la radio. Pătrunde
electricitatea în toată ţara, scoţînd din întuneric atîtea şi atîtea sate româneşti,
deschizîndu-se astfel drum civilizaţiei pînă în cel mai îndepărtat cătun.
Ne mîndrim cu toate acestea, cu atît mai mult cu cît armata e chemată să
păzească şi să apere toate aceste cuceriri ale harnicului nostru popor, liniştea şi
fericirea mamelor şi surorilor noastre, fraţilor şi părinţilor noştri.
La această viaţă vă chemăm, alături de noi. În numele acestei noi realităţi
româneşti, vă întrebăm: ce ideal vă poate reţine departe de meleagurile natale, unde
marea majoritate dintre voi cunoaşte amarul de a nu avea de lucru, unde vă copleşesc
tot felul de umilinţe, unde demnitatea voastră omenească este înjosită?
Nu fără durere ne gîndim că ostaşii încercaţi, compatrioţi de-ai noştrii care au
purtat în trecut uniforma militară, care au deţinut grade superioare şi funcţii însemnate
în societate, se află astăzi în situaţia de a trăi la marginea vieţii, în condiţii degradante.
Este o situaţie grea, umilitoare, pe care fiecare trebuie s-o înţeleagă.
Ce spune dl. Petrescu Dumitru, fost artilerist de elită, absolvent al şcolii din
Saint Cyr, profesor al şcolii de război, care au ajuns astăzi să trăiască în cea mai mare
mizerie din mila altora, primind ajutorul de şomer? Dl. Petrescu, fost general, a ajuns
să stea la coadă ca un cerşetor pentru a primi acest ajutor, care nu asigură nici cea mai
mizerabilă existenţă! Şi aceasta, în timp ce un oarecare „maior” Raţiu, lacheul lui
Creţeanu, împreună cu stăpînul său şi cu Vişoianu au monopolizat fondul naţional –
furat de la stat – pe care-l folosesc în scopurile lor personale.
Oare găseşte normal dl. Petrescu ca un fost general, cum este el, să primească
note de calificare de la unii ca Petre Lazăr, Veniamin, Neagu Djuvara sau alţii de
teapa lor ?
Dacă dl. Petrescu s-ar gîndi mai serios la acest adevăr amar, cu siguranţă că
ar găsi singur o ieşire din situaţia în care se găseşte.
Iar dl. Ulea Octav, fost ofiţer superior şi demnitar al palatului, a fugit cu
camarila regală crezînd că în străinătate i se vor deschide orizonturi mari. Dar ce s-a
întîmplat cu el? Camarila regală i-a dat cu piciorul şi a ajuns să facă la început pe

422
vînzătorul de benzină – de unde de bine de rău mai primea ceva – iar acum a decăzut
într-un asemenea hal încît face pe paznicul la o casă străină pentru o bucată de pîine.
Ştim că în aceeaşi situaţie mizeră a d-lor Petrescu şi Ulea sînt toţi ofiţerii
români care se găsesc în Franţa şi în alte ţări.
Aşa, de pildă, d-l Tomoroveanu, fost colonel şi ataşat militar, a fost nevoit să
se despartă de uniformă şi în prezent trăieşte de pe urma muncilor ocazionale pe care
le găseşte ca zugrav.
Sau, d-l Neferu Dumitru, fost colonel, care nu are nici un fel de muncă şi
trăieşte din pomană, mîncînd la unii şi la alţii, pe unde poate.
Dar, nu e nevoie să dăm prea multe exemple pentru că voi cunoaşteţi foarte
bine situaţia de mizerie în care se găsesc subofiţerii,ofiţerii şi ofiţerii superiori români
aflaţi în străinătate.
Noi am dori să vă apară absolut clar: dacă veţi continua să rămîneţi mai
departe în situaţia în care vă găsiţi, atunci veţi pierde orice perspectivă în viaţă, lucru
de care, sîntem siguri, voi înşivă v-aţi convins.
La noi au ajuns zvonul că unii foşti generali şi ofiţeri au încercat să creeze o
aşa-zisă „armată naţională regală” şi că unii dintre voi v-aţi şi făcut iluzii în privinţa
acestei armate.
Oare situaţia grea în care vă găsiţi v-a influenţat în asemenea măsură încît v-
aţi pierdut capul şi nu înţelegeţi că această încercare este sortită eşecului de însăşi
logica istoriei şi că scopurile acestei armate sînt o aventură?
Trebuie să înţelegeţi că poporul român nu aşteaptă de la voi ajutor în această
privinţă şi deci să nu vă luaţi „ţeluri” pe care nu vi le încredinţează poporul.
Poporul român are armata sa, armata populară, care este chemată să apere
interesele sale vitale. Generalii şi ofiţerii poporului român se găsesc în ţară unde au
toată stima, onoarea şi demnitatea ostăşească şi nu sînt în afara ţării, în diferite locuri
întunecoase ticluind planuri împotriva poporului român.
Dacă voi înşivă veţi sta de vorbă cu ofiţerii din afară şi veţi analiza obiectiv
situaţia lor, veţi vedea că nici unul nu se mai gîndeşte şi nu crede în această „armată”
şi că fiecare condamnă această idee.
De ce căutaţi să vă înşelaţi pe voi înşivă şi în acelaşi timp şi pe alţii?
Gîndiţi-vă şi analizaţi singuri dacă onoarea şi demnitatea voastră de foşti
ofiţeri şi generali români trebuie să fie nesocotită. Dacă nu doriţi să mai rămîneţi
pradă acestei soarte pînă în ultimele zile ale vieţii voastre, sînteţi liberi de a lua
hotărîrea cea mai justă.
Întoarcerea în patrie vă deschide cu totul alte perspective: perspectivele
luminoase ale unei vieţi cinstite. De aceea nu plecaţi urechea la propaganda vrăjmaşă,
nu-i ascultaţi pe cei care încearcă să vă insufle teama de întoarcerea acasă! Ca vechi
ostaşi, vă spunem: Nu ezitaţi! Nu daţi crezare scornelilor care vă ţin departe de vetrele
voastre, de cei dragi care vă aşteaptă. Noi ştim că mulţi dintre voi purtaţi în suflet
răspunderea faptelor voastre din trecut şi presupuneţi că aceasta ar împiedica
revenirea voastră în patrie. Dar trebuie să vă spunem că printre noi se află astăzi foşti
militari români care au luat parte la constituirea „armatei naţionale” şi au luptat
împotriva tînărului regim democrat-popular din România după 23 August 1944 şi care
întorcîndu-se acasă sînt oameni liberi, au locuinţe, servicii, salarii, bucurîndu-se de
toate drepturile. Recentul caz al fostului căpitan Dreve Gheorghe este destul de

423
concludent pentru voi. El beneficiază din plin de prevederile decretului de amnistie şi
repatriere.
Noi, camarazii voştri de arme, care ne aflăm în România, ne bucurăm de toată
grija şi atenţia statului democrat-popular. Existenţa noastră, a tuturor militarilor, de
orice grad, sistemul de salarii, de pensii şi de grade e de natură să ne dea satisfacţia pe
care orice ostaş o aşteaptă de la cariera sa. Stima şi dragostea pe care ne-o poartă
societatea ne oferă şi profunde satisfacţii de ordin moral. Asemenea satisfacţii cunosc
la noi – fără să aibă nimic de suferit pentru trecutul lor – şi cei care s-au repatriat.
Cazul locotenent-colonelului Baiulescu Sterian, care şi-a recăpătat gradul în armată şi
toate drepturile corespunzătoare ca şi cazul altor militari, sînt edificatoare.
Iată de ce, însufleţiţi de dorinţa sinceră şi camaraderească de a vă întinde o
mînă de ajutor, ne adresăm vouă arătîndu-vă că pentru a ieşi din situaţia grea,
umilitoare, în care vă aflaţi, nu este decît o singură cale: reîntoarcerea în patrie.
General de armată rez. ATANASIU ŞT. VASILE
General de armată rez. LASCĂR C. MIHAIL
General de armată rez. VASILIU-RĂŞCANU C-TIN
General-colonel rez. IONAŞCU V. COSTIN
General-locotenent rez. RUSESCU D. RADU
General-locotenent rez. CĂMĂRAŞU M. MIHAIL

Sursa: „Glasul Patriei”, an I, nr. 3, 30 decembrie 1955, p. 3.

[10]
SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ
„COMITETULUI” PENTRU REPATRIERE

Domnilor,
Am văzut că v’aţi constituit în comitet, ca să ne aduceţi acasă. Un fost prim-
ministru a dat mâna cu un general, cu un ziarist şi nişte munictori, plus un contabil, ca
să ne convingă dela Berlin, unde v’aţi stabilit, să ne convingă, dacă nu cu fapta, cel
puţin cu vorba, că „în pribegie nici mămăliga n-are gust”.
Când am aflat de crearea comitetului vostru, gândul nostru a mers înapoi cu
ani, când am plecat în bejanie. A fost şi atunci un comitet care ne-a dat drumul.
Comitetul acesta a avut şi el membri tot atât de bine văzuţi în Repere, pe cât sunteţi
voi astăzi. Ei se numeau Teroarea, Lagărul, Suprimarea Drepturilor Omului, etc.
Dacă ne-am apucat azi să vă scriem, am făcut-o pentrucă vrem ca toţi
Românii cari ne citesc să ştie că v-am scris şi CE v’am scris. Nu urmărim polemica.
Problema pe care o ridică acţiunea voastră e mult mai gravă, pentru ca să ne putem
gândi s’o tratăm în spirit polemic. Deci, nu polemică, ci discuţie serioasă. Şi – vă
declarăm dinainte – că vom publica răspunsul vostru oricare va fi el, dacă veţi avea ce
să răspundeţi după ce veţi citi cele ce urmează.
Şi acum iată:
Noi cei dela „B.I.R.E.” reprezentăm cu modestie o părticică din sufletul
răvăşit al exilului românesc. Noi ştim mai bine decât voi, că „în pribegie nici
mămăliga n-are gust”, cum vă place să intitulaţi articolul pe care-l publică „Glasul
Patriei” voastre. Cunoaştem proverbul; mai cunoaştem şi altul, care sună aşa: Fie

424
pâinea cât de rea, tot mai bine-n Ţara ta. L’am cunoscut şi atunci când am placat şi
totuşi am plecat. De ce?
Pentru că:
a./ aţi suprimat libertăţile omului, punând în pericol însăşi fiinţa naţională;
b./ aţi desfiinţat viaţa politică, acea viaţă care, aşa cum era, cu scăderile ei, asigura un
control al guvernărilor;
c./ aţi înlocuit Justiţia cea dreaptă şi legată la ochi, cu Justiţia voastră şchioapă şi
stângace;
d./ aţi umplut închisorile cu nevinovaţi;
e./ aţi desfiinţat libertatea presei;
f./ v’aţi baricadat îndărătul unei cortine de fier şi de teroare.
Am plecat atunci, lăsând în grija nimănui mormintele dragi ale înaintaşilor
noştri, ca şi mormintelele vii ale semenilor. Am luat drumul pribegiei pentru ca
prezenţa noastră pe întinsul globului să fie mărturie vie, îndemn şi mustrare.
Dar veţi zice voi, toate acestea ţin de domeniul trecutului. Astăzi e bine, iar
toate câte au fost la noi odată, au fost inevitabile, cum inevitabile au fost şi în alte ţări.
Ştim ce vreţi să spuneţi; dar mai ştim că în ţările pe care vreţi să ni le daţi exemplu,
Teroarea cu ghilotinele, cu eşafodul şi cu celelalte calamităţi, au luat la un moment
dat sfârşit. Să fie oare aceasta cazul în România noastră? Să fi dispărut oare lagărele
morţii? Să se fi deschis oare închisorile, cum au fost deschise pentru voi, comuniştii,
în seara lui 23 August? Să fi revenit oare Repere-ul la practica libertăţilor omului? Să-
şi fi luat locul Justiţia cea adevărată? Să fi redat oare guvernul vostru libertate presei
şi întrunirilor? Am fi foarte fericiţi, ca toate acestea să se fi întâmplat aevea. Dacă
aceasta ar fi cazul, noi am fi cei dintâi să îndemnăm cu scrisul nostru pe toţi cei care
mănâncă pâinea neagră a exilului, la marginea societăţilor unde trebuie să trăiască, să-
i îndemnăm să se întoarcă acasă. Dar aşa e?
Iată de ce vă scriem. Iată de ce aşteptăm răspunsul vostru. Dar, vă prevenim,
nu vorbe, ci fapte aşteptăm. Iar faptele să fie susceptibile de a fi constatate. Şi mai
ales să vă declaraţi dispuşi să controlăm spusele voastre. O comisie internaţională,
formată din membri ai ONU-lui, acelui ONU la care voi ţineţi atâta, căci ani de zile
aţi bătut la poarta sa, o comisie internaţională să ancheteze afirmaţiile voastre şi să
controleze realizările de până acum. O altă comisie să organizeze alegeri libere
pe întinsul pământului românesc, alegeri care să dea Ţării conducerea politică
pe care dânsa o vrea. Dacă Ţara se va pronunţa pentru voi, ne va spune; însă, numai
sub control internaţional să se organizeze asemenea alegeri. Lăsaţi să reapară
ziarele; daţi drumul din închisori şi lagăre tuturor acelora care fără vină zac
acolo de ani de zile; cu un cuvânt, luaţi-vă angajamentul de a restabili libertatea
omului. În ziua când cele de mai sus vor deveni realităţi, în ziua aceea ne vom regăsi
cu toţii acasă. Până atunci însă, rămânem cu durerea în suflet, pe care pentru odată
poetul vostru reperist o exprimă bine atunci când scrie:
„Nu, eu n-am să cred vreodată,
pribegind, că ai uitat
Mâna care pe covată tremurând
te-a legănat”.
Nu. N-am uitat. Nici mâna care ne-a legănat, nici buzele care ne-au sărutat,
nici svonul lung de clopot, nici prispa cu miros de lut. Nu le-am uitat. Dar n-am uitat
nici Teroarea, nici violenţele, nici uciderea libertăţilor noastre dragi. Om pribeag şi

425
fără ţară, fiecare din noi, cei ce ne găsim pe pământ străin, socoate că misiunea sa nu
este încă sfârşită.
„B.I.R.E.”

Sursa: „B.I.R.E.”, an IX, nr. 214, 1 Janvier 1956, p. 9-10.

[11]
PERSONALITĂŢILE POLITICE ROMÂNE ÎN REFUGIU IAU POZIŢIE
ÎMPOTRIVA ACŢIUNEI ÎNTREPRINSE DE REGIMUL REPERIST
Declaraţiile dnilor C. Vişoianu, Ef. Gherman şi I. Zissu

Formarea aşa zisului „comitet” român pentru repatrieri şi a acţiunei

întreprinse, precum şi pretinsele declaraţii atribuite lui Const. Titel Petrescu, au dat
loc la unele precizări din partea unor personalităţi din viaţa politică românească în
refugiu. Astfel, dnii C. Vişoianu, preşedintele Comitetului Naţional Român, Ef.
Gherman, fost deputat socialist şi membru în Comitetul executiv al partidului social
democrat şi Iancu Zissu, reprezentatntul partidului socialist în C.N.R. au făcut
agenţiei FEP următoarele declaraţii:

DECLARAŢIA DLUI C. VIŞOIANU

„Comuniştii dela Bucureşti, în încercarea lor de a înşela pe refugiaţii români
pentru a-i face să se reîntoarcă în ţară, au alcătuit un comitet în fruntea căruia stau doi
comunişti notorii, vinovaţi ei însăşi de multe din crimele comise de regimul comunist
împotriva naţiunei române. În acest comitet au înscris şi numele câtorva militari şi aşa
zişi oameni politici, cari nu s-au arătat niciodată tari pe convingerile lor şi nici
curajoşi în apărarea intereselor naţionale. Aceştia sunt desigur victime ale teroarei
comuniste. Sunt sigur că şi această nouă manevră comunistă nu va da mai bune
rezultate decât cele de până acum. Românii din exil s-au refugiat nu de placul lor, ci
pentru ca să protesteze împotriva subjugării ţării şi împotriva teroarei comuniste. Ei s-
au refugiat ca să aducă la cunoştinţa lumii libere soarta tragică a României şi să lupte
pentru drepturile ţării la independenţă. Românii din exil vor continua să-şi facă
datoria pentru ţară. Ei nu se vor lăsa ademeniţi de minciunile comuniste şi de perfida
lor acţiune. Dorul nostru de ţară nu-l vom putea alina decât făcându-ne aci datoria faţă
de suferinţele şi aspiraţiile poporului român”.

DECLARAŢIA DLUI EF. GHERMAN

„Până în prezent am reuşit să stabilim autenticitatea scrisorii atribuite dlui
Constantin Titel Petrescu. Dar chiar în ipoteza că această scrisoare a fost semnată de
către dl. Titel Petrescu, trebuie să ţinem seama de faptul că acesta se află în RPR,
supus presiunilor unui regim poliţienesc, deci în imposibilitate de a-şi exprima opinia
în mod liber. Unul din scopurile principale urmărite de comunişti prin această
scrisoare, este oprirea acţiunei de mobilizare a muncitorimei din lumea liberă
împotriva crimelor săvârşite de regimul din RPR, pe care noi, socialiştii şi sindicaliştii
români în exil, o desfăşurăm zi de zi în sânul Internaţionalelor socialistă şi sindicală la
care suntem afiliaţi. Nici conducătorii mişcării muncitoreşti din ţările libere şi nici cei
din exil, nu putem lua în consideraţie acest apel, până ce n u vom avea posobilitatea

426
să constatăm, fără nic o urmă de îndoială, că scrisoarea a fost scrisă de dl. Titel
Petrescu şi – ceea ce este şi mai important – că ea reprezintă opinia într-adevăr liberă
a acestui mare conducător al mişcării muncitoreşti din România”.

DECLARAŢIA DLUI IANCU ZISSU

„Pentru un om care în mod statornic a luptat împotriva tuturor formelor de
dictatură şi care a considerat că baza însăşi a socielismului este Democraţia, este greu
de conceput că ar putea gira un regim în car eînsăşi existenţa unui partid socialist este
denegată. După 7 ani de închisoare, este lesne de bănuit că rezistenţa sa fizică şi
morală a fost pusă la încercare şi că a putut culmina cu o confesie de gen comunist”.

Sursa: „B.I.R.E.”, an IX, nr. 214, 1 Janvier 1956, p. 11.

[12]
Scrisoare deschisă
către avocatul Vasile Dumitrescu din Munchen

Mă găsesc în Patrie încă de la 27 august trecut, împreună cu familia mea.

Sentimentele pe care le încerc acum mă îndeamnă să vă reamintesc discuţiile noastre
de la Belgrad din vara anului 1953.
Dumneavoastră, după cîte am înţeles atunci, aveaţi o misiune din partea
generalului Ion Gheorghe. Nu aţi reuşit în acea misiune pentru că emigranţii noştri
din Iugoslavia vedeau mai realist situaţia politică generală decît cel ce vă trimisese să
luaţi contact cu noi. Totuţi eu şi un alt tovarăş din conducerea emigraţiei v-am primit
nu numai ca pe un simplu emisar al generalului Gheorghe, ci ca pe un tovarăş de
suferinţă de emigraţie, ca pe un concetăţean al nostru dezrădăcinat, care trăieşte cu
dorul Patriei, care se gîndeşte la viitorul copiilor săi.
Noi am încercat să vă arătăm zădărnicia ideilor Dvs. politice, zădărnicia
luptei emigraţiei româneşti de sub influenţa guvernelor capitaliste, jalnica morală a
conducătorilor emigraţiei româneşti din apus, iluziile speranţei în rezolvarea viitorului
lumii şi al ţării noastre pe calea războiului sau a contrarevoluţiei.
Vă asigur, domnule Dumitrescu, că tocmai consecvenţa în aceste idei pe care
vi le expuneam atunci plimbîndu-ne împreună pe zidurile Kalemegdanului, mi-a dat
după doi ani o satisfacţie pe care Dvs. n-o aveţi încă şi pe care n-o veţi avea niciodată
dacă veţi rămîne pe vechile poziţii. Vorbesc despre satisfacţia de a vă revedea Patria,
de-a simţi prea-plinul sufletesc trăind în mijlocul poporului din care v-aţi născut, de-a
vă putea creşte copiii în duhul naţional, satisfacţia de-a vă putea realiza pe deplin ca
intelectual.
Nici nu mă gîndesc să vă fac acuma apologia regimului din ţara noastră. Am
fost obişnuit totdeauna să privesc cu ochi critic orice regim şi critic privesc şi acum
actualul nostru regim. Dar este o mare deosebire între o critică duşmănoasă şi
destructivă şi o alta realistă, binevoitoare şi constructivă. Vă rog să apreciaţi că este o
dovadă de mai mult curaj moral a vă reîntoarce în ţară, a munci la construcţia Patriei
alături de întreg poporul nostru, a contribui prin critică sănătoasă la progresul ţării
care este în plin avînt constructiv, decît a critica de sub pulpana străină interesele
poporului nostru.

427
 Republica Populară Română şi actualul său regim este o realitate istorică
recunoscută de majoritatea statelor lumii, cu care ţara noastră şi întreţine relaţii
diplomatice şi de altă natură, este membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite, este Patria
noastră în care milioane de muncitori, ţărani şi intelectuali muncesc zi de zi pentru
înflorirea ei. Dacă unui străin i-ar mai fi permis să facă abstracţie de această realitate
– din lipsă de cunoştinţe istorice, geografice – apoi în nici un caz nu putem noi,
românii, să facem această abstracţie grosolană.
Mă veţi întreba, poate, cu ce drept moral îmi permit să vă adresez o astfel de
scrisoare? Vă mărturisesc sincer că ideia mi-a venit în mod spontan, amintindu-mi
două momente din discuţia noastră din vara anului 1953: ochiul critic cu care priveaţi
pe majoritatea conducătorilor emigraţiei româneşti din apus, al căror patriotism,
recunoaşteţi şi Dvs., se învîrtea mai ales în jurul milioanelor depuse de Antonescu la
banca din Berna şi apoi, evocarea celor doi copilaşi ai Dvs. pentru care aţi luat de la
Vîrşeţi cîteva cărţulii cu slovă românească.
Mi-a făcut impresia că nu sînteţi lacom de bani, că sînteţi animat de un spirit
idealist şi că – referindu-mă la sensibilitatea Dvs. faţă de viitorul copiilor pe care îi
creşteţi în condiţii anormale – nu vă convine să vă creşteţi copiii într-un spirit străin
de tradiţiile strămoşeşti. Şi eu cresc două vlăstare tinere în spiritul tradiţiilor noastre
pozitive şi nici eu nu sînt lacom de bani şi eu sufăr de „boală moldovenească” cum
spune Sadoveanu în „Neamul Şoimăreştilor”. Eu cred că fie chiar numai aceste două
puncte de contigenţă ne pot apropia – şi de aceea am luat iniţiativa de a vă scrie,
această scrisoare deschisă, în ziarul nostru.
Eu domnule Dumitrescu, după repatriere mă aflu într-o stare sufletească pe
care aş dori s-o invidiaţi şi să reprezinte un îndemn cinstit de-a vă hotărî să reveniţi cît
mai repede cu familia Dvs. şi toţi cei ca Dvs., care păstrează încă în inima lor fie şi
numai un colţişor dedicat Patriei noastre.
GHEORGHE DIMITRIU
Bacău, str. Gutemberg, nr. 5.

Sursa: „Glasul Patriei”, an I, nr. 6, 30 ianuarie 1956, p. 3.

[13]
INTERVIU CU D-L GH. TĂTĂRESCU

Ziarul nostru a cerut d-lui Gh. Tătărăscu, membru în Comitetul Român pentru
Repatriere să-i împărtăşească vederile sale asupra problemei românilor emigraţi şi
asupra acţiunii desfăşurate pentru repatrierea lor. La întrebările puse, d-sa ne-a dat
răspunsurile de mai jos.
ÎNTREBARE: Cum consideraţi problema repatrierii românilor emigraţi?
RĂSPUNS: Repatrierea românilor emigraţi constituie o problemă naţională,
la soluţionarea căreia trebuie să concure toţi oamenii de răspundere, indiferent de
concepţiile lor ideologice. Nici un bun român nu se poate deroba de la îndeplinirea
îndatoririlor pe care le reclamă acţiunea avînd de scop readucerea emigranţilor ce mai
trăiesc pe meleagurile străine şi şi-au lăsat în ţară căminurile pustii.
ÎNTREBARE: Cum vedeţi desfăşurarea acţiunii începută pentru repatriere?

428
 RĂSPUNS: Cred în succesul acestei acţiuni. Emigranţii noştri, în marea lor
majoritate, au plătit scump, au plătit cu preţ de suferinţe şi de lacrimi învăţămintele
vieţii în exil şi se cutremură azi în faţa perspectivelor care apasă ca un blestem pe
destinul lor: moartea pe pămînt străin. În acelaşi timp, desfăşurarea implacabilă a
evenimentelor a spulberat, una cîte una, iluziile în mrejele cărora ei se lăsaseră prinşi
de propaganda străină. Astfel, spulberată e azi iluzia izbucnirii unui nou război
mondial, trîmbiţat de crainicii de peste hotare. Nici un om cu judecata întreagă nu mai
crede azi în imanenţa acestui război şi toate popoarele se aliază pe drumul înţelegerii
şi al păcii.
Împotriva tuturor prezicerilor interesate „Spiritul Genevei” trăieşte.
Repudierea războiului drept mijloc de lichidare a litigiilor internaţionale şi adoptarea
negocierilor drept metodă pentru rezolvarea acestor litigii au intrat definitiv în
conştiinţa popoarelor şi nu cunosc forţa care ar putea să le smulgă. Şansele
statornicirii păcii sporesc zi de zi; în aceeaşi măsură scade numărul perspectivelor
izbucnirii războiului, şi emigranţii noştri cunosc azi acest adevăr.
Spulberată este apoi azi iluzia reînvierii trecutului prin trecerea timpului.
Nu au fost puţini cei care au crezut că prefacerile sociale şi politice care s-au
realizat în zilele noastre sînt în viaţa ţării numai un accident trecător şi că înfăptuirile
care au avut loc sînt numai o experienţă. Şi nu au fost puţini cei care au crezut că
numai prin trecerea timpului, prin scurgerea a cîtorva ani această experienţă se va
dovedi falimentară şi înfăptuirile legate de ea se vor dovedi neviabile, avînd drept
ultimă consecinţă reînvierea trecutului sub semnul lozincii: ceea ce a fost va reînvia!
Numărul celor care au trăit în această iluzie a mers scăzînd an de an – şi azi nici o
minte obiectivă nu mai vede putinţa reînvierii unor forme de conveţuire socială pentru
totdeauna apuse. Iar cei care au nădăjduit că timpul lucrează pentru reîvierea
trecutului s-au convins că timpul lucrează numai pentru triunful definitiv al lumii noi
şi şi pentru definitiva îngropare a lumii vechi. Ei s-au convins că şi în acest mare
moment de răscruce, istoria nu merge de-andăratelea!
În sfîrşit, spulberată este astăzi iluzia celor care au trăit călăuziţi de nădejdea
că paşnica coexistenţă între popoare cu orînduiri interne deosebite nu se poate realiza
şi că între aceste popoare şi în special între popoarele din Răsărit şi Apus izbucnirea
unui conflict de amploare este eminentă, avînd drept ultim rezultat îngenuncherea
Răsăritului şi victoria concepţiilor şi a formelor de viaţă ale Apusului.
Anul care s-a scurs a pecetluit şi această iluzie.
Desigur, problemele tulburătoare, ridicate de divergenţele dintre Răsărit şi
Apus nu au putut fi încă soluţionate şi negocierile care au avut loc la cele două
Conferinţe de la Geneva şi în special în aceea a Miniştrilor de Externe nu au putut să
găsească formulele definitive destinate să împace tezele care s-au înfruntat în aceste
lupte diplomatice. Dar aceste rezultate care fireşte, nu au fost la înălţimea marilor
nădejdi pe care forţele păcii le puseseră în ele, nu au avut însă drept urmare
izbucnirea marelui conflict prevestit de Casandrele care au stat la pînda desfăşurării
negocierilor.
De aceea, caracteristica momentului internaţional pe care îl trăim este nu
adîncirea şi agravarea diferendelor ce separă cele două lumi, ci găsirea mijloacelor
menite să le niveleze şi să le soluţioneze.
Aceste ţeluri permanente continuă să călăuzească, fără de nici o abatere,
politica externă a tuturor ţărilor pacifice în frunte cu Uniunea Sovietică şi personal

429
cred că în scurt timp se vor vădi chiar în lagărul din occident iniţiative care să
confirme această năzuinţă de înţelegere, împărtăşită, uneori împotriva aparenţelor, de
toate popoarele lumii.
Voi spune în treacăt, că o ţară de la care trebuie să ne aşteptăm să pornească
asemenea iniţiative – este Franţa. Dintre ţările din Apus, Franţa este aceea care – prin
luptele date pentru Libertate şi Justiţie ca şi prin orientarea de azi spre stînga a
maselor sale populare – e sortită să înţeleagă mai bine marile prefaceri ale Răsăritului,
să le interpreteze şi să utilizeze influenţa sa în sfera Apusului pentru a stabili bazele
colaborării cu ţările din lagărul democraţiilor populare. Franţa poate îndeplini astfel
misiunea de a servi de „punte” între Răsărit şi Apus – misiune de mare semnificaţie
etică şi socială, misiune istorică.
Nădăjduiesc – afirm aci un simţămînt personal – că Franţa, de care sîntem
legaţi prin trainice afinităţi şi indestructibile tradiţii culturale nu se va deroba de la
acest rol ce-i revine în lupta pentru destinderea internaţională şi normalizarea
raporturilor dintre Răsărit şi Apus. Ea va putea să-şi îndeplinească acest rol şi cu
prilejul repatrierii emigranţilor noştri.
ÎNTREBARE: Ce informaţii aveţi despre atitudinea emigranţilor faţă de
acţiunea începută pentru repatrierea lor.
RĂSPUNS: Informaţiile mele sînt deschizătoare de cele mai bune nădejdi.
Măsurile luate de guvern în vederea repatrierii şi iniţiativelor luate de
Comitetul de Repatriere pentru asistenţa emigranţilor reîntorşi, au avut un răsunet
adînc în sufletul celor de peste hotare şi stările sufleteşti s-au transformat apoi în acte:
emigranţii au început să se reîntoarcă la căminurile lor. Un început decisiv a fost
astfel făcut. Acest început se transformă acum într-un adevărat curent. E ceea ce
rezultă din faptul că pînă acum s-au întors în ţară aproape 1500 de emigranţi; e ceea
ce rezultă din tot mai numeroasele scrisori ale celor de peste hotare, din tot mai
numeroasele cereri adresate Comitetului Român pentru repatriere. Măsurile hotărîte
de Guvern pentru asistenţa celor repatriaţi şi acţiunea Comitetului de repatriere
înseamnă o hotărîtoare contribuţie pentru desăvîrşirea operei începute, la realizarea
căreia conlucrează înşişi emigranţii înapoiaţi în ţară. Aceştia au putut, din primul ceas
al contactului cu pămîntul strămoşesc să aprecieze la justa valoare toate campaniile de
ură şi de denigrare pornite dincolo de fruntarii pentru ai abate de la hotărîrea de
înapoiere în patrie. Ei au putut de asemenea să verifice prin propriile lor constatări
toate marile realizări care au aschimbat în ultimii ani înfăţişarea întregii ţări. Ei au
putut apoi să se încredinţeze că întreg pămîntul românesc e azi un mare şantier, care
oferă cele mai largi posibilităţi tuturor iniţiativelor de muncă şi de creare. Ei au putut
însfîrşit, să se convingă de eficienţa dispoziţiilor luate pentru a asigura, din primul
ceas al reîntoarcerii, condiţiile de viaţă pentru ei şi pentru familiile lor.
Acţiunea de lămurire în legătură cu problema repatrierii a trecut astfel azi în
mîinile repatriaţilor însăşi.
Iată de ce cred că întreaga acţiune de repatriere va fi încununată de succes, de
un deplin succes.
Rep.

Sursa: „Glasul Patriei”, an I, nr. 8, 20 februarie 1956, p. 3.

430
 [14]
SCRISOARE CĂTRE D. PIŢURCĂ

München, 5 martie 1956

Dragă domnule Piţurcă,

Relativ la activitatea mea în cursul lunilor ianuarie şi februarie: începînd din

ianuarie 1956, am fost numit referent pentru problemele de formare a cadrelor politice
în organizaţia „Kampfgruppe gegen Unmenschlickeit”201. În această nouă calitate,
sunt obligat (ceea ce mă bucură mult) să fiu două săptămâni pe lună în Berlin, la
centrală. Circa şase zile pe săptămână mă aflu în turneu de conferinţe, iar ceea ce mai
rămâne din lună sunt acasă, la München. De la 10 ianuarie până la 12 februarie, am
lucrat la Berlin, apoi am ţinut o serie de conferinţe până la 29 februarie. La 1 martie,
am fost la Munchen. La 9 martie, plec iarăşi pentru o săptămână de conferinţe, în
Düsseldorf, iar de acolo, la Berlin până la 31 martie, când zbor înapoi la München.
Din conferinţele ţinute în februarie, cea mai mare bucurie mi-a făcut-o cea ţinută la
Düsseldorf, la invitaţia Sindicatelor. Partidul comunist a încercat să împiedice această
conferinţă, dar nu a reuşit. Ca urmare, mi-au trimis în sală elemente de prim rang,
care s-au prezentat la discuţie pentru a mă combate. Din păcate pentru ei, eu nu sunt
colţos numai faţă de propii mei compatrioţi, deci s-au făcut de râs.
Şedinţa Centrului de Coordonare, prevăzută pentru 27, 28, 29 februarie n-a
avut loc, pentru că nu au putut face rost de banii necesari transportului şi întreţinerii
pentru o serie de prieteni ce nu pot să suporte cheltuielile din propriul lor buzunar. A
rămas să repetăm încercarea în vară. Nu ştiu totuşi de unde voi putea face rost de cele
circa 600 DM, de care vom avea nevoie pentru a ţine această şedinţă. Idealul ar fi
dacă am reuşi să convocăm Centrul de Coordonare la începutul lui iunie şi cu această
ocazie, să ţinem o manifestare publică şi o bine aranjată conferinţă de presă (cum a
fost la Sttutgart, în 1954), cu ocazia împlinirii a zece ani de la executarea mareşalului
Antonescu. Dar, după cum ştii, greutăţile financiare legate de o astfel de manifestaţie
sunt pentru noi extrem de mari. Ar fi păcat să nu reuşim! Dar ce pot face? Prietenii
noştri nu au bani, iar cei ce au nu ne sunt prieteni.
În afară de reînoirea activităţii Centrului de Coordonare (şi lărgirea lui) mă
mai preocupă şi o altă problemă. Se dovedeşte din ce în ce mai mult că numai o
organizaţie cu caracter de grup politic poate face faţă nevoilor impuse de lupta activă
şi eficientă în contra comunismului. Cu „Hai să dăm mână cu mână!” nu se poate
realiza decât un ghiveci naţional, lipsit de coeziune şi de linie clară. Din coji de
mămăligă veche nu se poate face o mămăligă proaspătă! Mă gîndesc deci la
constituirea unui grup sau, dacă vrei, partid politic, în adevăratul sens al cuvîntului.
Acest gând îl nutresc mai de mult şi, dacă nu mă înşel, am discutat această chestiune
şi cu domnia ta încă pe timpul cînd erai în München. Mi se pare că timpul realizării
acestui proiect se apropie. Condiţiile evoluţiei internaţionale sunt favorabile, iar
evoluţia din interiorul emigraţiei, care este aceea a învârtirii în jurul propriului gunoi,
impune de-a dreptul constituirea unui grup cu existenţă propie şi reală.
Îmi dau seama cît de delicată este realizarea unui astfel de proiect, dar asta nu
înseamnă că nu trebuie încercată realizarea lui. Cred că pregătirile ar urma să dureze
201
Grupul de Luptă Împotriva Inumanului (în lb. germană)

431
cam pînă la sfîrşitul verii, urmînd ca prin septembrie să se realizeze primele măsuri pe
teren.
În legătură cu această chestiune, îţi voi mai scrie în cursul lunilor ce urmează.
Te rog, gândeşte-te şi dumneata şi comunică-mi ce părere ai.
Glasul Patriei (organul Comitetului reperist pentru repatriere, editat în
Berlinul de est) publică în numărul din 30 ianuarie 1956 o Scrisoare deschisă către
avocatul Vasile Dumitrescu din München, semnată de Gheorghe Dimitriu, fostul
conducător al grupului de emigranţi politici români din Iugoslavia, repatriat în R.P.R.
în 27 august 1955. Scrisoarea lui Dimitriu este de-a dreptul măgulitoare. Îmi pot uşor
închipui ce se petrece în sufletul lui, dat fiind că, după convingerea mea, repatrierea
lui n-a fost un act voluntar. De aici, nevoia lui de a înfăţişa discuţiile pe care le-a avut
cu mine în 1953, în Belgrad, ca şi cînd el atunci ar fi fost în totală contradicţie cu
punctul de vedere pe care îl susţineam eu. Îmi certifică faptul că, după impresia pe
care i-am făcut-o atunci, eu sunt „animat de un spirit lideralist” şi, după cum exprima
el, „nu sunteţi lacom de bani”. Mă invită deci să mă întorc în ţară) după ce Iusco202 în
numărul doi al aceleiaşi gazete mă califica drept fascist!). Sunt curios cum vor folosi
românii din exil scrisoarea lui Dimitriu, pentru a-mi face zile fripte. Din alte surse am
fost prevenit că comuniştii se căznesc pe canaluri ascunse, adică prin informarea
tendenţioasă a serviciilor secrete vestice, să acrediteze teoria că eu sunt „un foarte
bine camuflat agent comunist”. Complimentele pe care mi le adresează Dimitriu ar
putea da apă la moara acestei legende. Pe de altă parte, domnul Nicola (a cărui
inteligenţă şi „onestitate” morală îţi sunt cunoscute) afirma – nu de mult – că
„Kampfgruppe gegen Unmenschlichkeit” ar fi o organizaţie care are legături cu
comuniştii, iar eu sunt un om care pentru bani ar fi în stare să „se vîndă pînă şi la
comunişti”. Vezi, deci dragă domnule Piţurcă, asta este situaţia! Ce te surprinde pe
dumneata că BIRE răspândeşte aceleaşi infamii pe socoteala dumitale şi a doctorului
Bucur? Totul merge după plan!
Pe aici nu ştiu ce ţi-aş spune că se petrece. Tratative, discuţii şi intrigi fără
sfârşit şi fără sens. Am auzit că ar fi fost pe aici Barbu Niculescu203. Eu nu l-am văzut
şi dacă a fost, pe mine nu m-a căutat. De altfel, va trebui să clarific definitiv poziţia
mea în cadrul Ligii, căci aşa nu mai merge! Voi avea nevoie, mai ales dacă încep
realizarea proiectului de care ţi-am scris mai sus, să am toată libertatea de acţiune şi
deci să mă debarasez de orice balast politic.
În aşteptarea de veşti, rămân cu toată prietenia al D-tale,

Sursa: Vasile C. Dumitrescu, O istorie a exilului românesc (1944-1989) în

eseuri, articole, scrisori, imagini etc., Selecţia textelor, îngrijirea ediţiei, indice de
nume, cuvânt introductiv Victor Frunză [Bucureşti], Editura Victor Frunză, 1997, p.
135-137. Pentru reproducerea acestui document şi a celui de la anexa 17, la 6 martie
2006, am cerut telefonic acceptul editurii, care mi-a solicitat o dovadă a publicării,
adică o xerocopie sau un exemplar al cărţii în care va apărea. Încă o dată, le
mulţumesc şi pe această cale.

202
Vezi trimiterea bibliografică de la nota 122.
203
Secretar în ţară şi exil al generalului Nicolae Rădescu, fondatorul Ligii românilor liberi, New York,
1950.

432
 [15]

Credite, pensii şi importante înlesniri pentru repatriaţi

Pentru a veni şi mai mult în sprijinul cetăţenilor şi foştilor cetăţeni români

care se repatriază, prezidiul Marii Adunări Naţionale a dat recent un decret care
stabileşte o seamă de drepturi şi înlesniri pentru ca repatriaţii să-şi poată reface
gospodăria şi să-şi asigure o existenţă cinstită, atît lor cît şi familiilor lor.
Astfel, decretul prevede acordarea de credite pe termen lung. Aceste credite
se vor acorda agricultorilor spre a-şi procura animalele de muncă, utilaj agricol,
viticol şi pomicol. Aceste credite vor fi obţinute de agricultori prin Banca Agricolă.
Micii meseriaşi şi liberii profesionişti vor putea obţine credite pentru unelte
de muncă şi alte obiecte necesare ocupaţiei lor, prin Banca de Stat. Decretul prevede
că dacă persoanele de mai sus nu pot oferi garanţiile materiale cerute de bancă,
creditele acordate se pot garanta prin gaj asupra bunurilor procurate de pe urma
creditelor obţinute, sau prin garanţii personale.
Cetăţenii şi foştii cetăţeni români repatriaţi se bucură, aşa cum arată decretul
– fără nici o restricţie – de dreptul la pensii de orice fel. În stabilirea drepturilor la
pensie li se vor recunoaşte acestora anii prestaţi în serviciu în diverse domenii de
muncă în afara hotarelor ţării pe timpul cît au lipsit din patrie. Ministerul Prevederilor
Sociale şi Consiliul Central al Sindicatelor vor acorda înlesniri pentru dovedirea
minimului de vechime în muncă şi invalidităţi pentru cei ce se află în această situaţie.
Pensiile pentru cei care au fost militari de carieră se vor stabili pe baza soldei
gradului avut la data plecării din ţară, echivalentă cu valoarea soldelor din 1948.
Pînă la reîncadrarea în muncă sau pînă la stabilirea drepturilor de pensie,
după caz, Ministerul Prevederilor Sociale va acorda, la nevoie ajutor social lunar în
bani persoanelor repatriate. Cuantumul ajutorului şi durata acestuia se vor stabili în
raport cu cîştigul mediu ce se realizează, sau a pensiei care se acordă în sectorul de
muncă unde a lucrat şi pentru care este pregătit beneficiarul.
Pentru ca repatriaţii să-şi poată procura cele necesare refacerii gospodăriei,
Ministerul Comerţului Interior este autorizat să efectueze, prin unităţile comerciale de
stat, vînzarea preferenţială şi în rate de mobilier şi alte obiecte de uz casnic
persoanelor repatriate care au fost repartizate într-un domeniu de muncă. Vînzările
vor fi efectuate în condiţiile legale existente în vigoare, cu deosebirea că ratele vor fi
eşalonate pe termen de 18 luni în loc de 12 luni, iar în locul acontului de o treime din
valoarea obiectelor cumpărate, cum sînt prevederile pentru ceilalţi cetăţeni, repatriaţi
vor plăti numai prima rată.
În sfîrşit, decretul mai prevede ca bunurile cu care se reîntorc în ţară
persoanele repatriate să fie scutite de orice taxă vamală.
Aceste avantaje, care decurg din decretul 205/956, sînt menite să asigure
celor care se repatriază posibilitatea de a-şi reface viaţa şi de a se integra în mod
cinstit, alături de întregul nostru popor, în munca paşnică pentru continua înflorire a
patriei noastre.

Sursa: „Glasul Patriei”, an I, nr. 16, 10 mai 1956, p. 1.

433
 [16]
La un an de la apariţie

Ziarul „Glasul Patriei”, organ al Comitetului romîn pentru repatriere,

împlineşte, cu acest număr, un an de la apariţia sa. În urma decretului dat de Prezidiul
Marii Adunări Naţionale pentru amnistierea şi înlesnirea repatrierii unor cetăţeni şi
foşti cetăţeni romîni peste hotare, s-a simţit nevoia editării unui organ de presă care să
susţină această patriotică şi nobilă acţiune. Colectivul de redacţie să-şi îndeplinească
sarcinile sale cu tot devotamentul cel comportă această cauză. Bilanţul înscris în acest
an putem spune că a fost rodnic, că ne-am achitat într-o bună măsură de misiunea ce
ni s-a încredinţat.
„Glasul Patriei” a făcut să pătrundă pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii,
cuvîntul romînesc tipărit, ducînd compatrioţilor noştri o rază de speranţă, un îndemn
încurajator de a pune capăt pribegiei lor şi de a se întoarce în ţara natală, lîngă
familiile lor. Numărul mare al celor repatriaţi, care au sosit şi continuă să sosească
este mărturia şi a contribuţiei ziarului nostru cu aceşti concetăţeni să fie din nou în
mijlocul marii familii a poporului nostru, muncind cinstit pentru prosperitatea patriei
lor. Miile de scrisori pe care le-am primit de la refugiaţi mărturisesc la rîndul lor şi
încrederea pe care le-a insuflat-o fiecare număr al „Glasului Patriei”.
Sute de familii au avut posibilitatea să transmită prin ziarul nostru mesaje
către cei plecaţi, scriindu-le să se înapoieze la casele lor. Rubrica noastră
„Corespondenţa cu emigraţii” este mijlocul cel mai sigur ca cei plecaţi să găsească
răspunsul sincer şi adevărat la frămîntările ce le au, la nedumeririle lor. În acelaşi
timp ziarul nostru a informat cu regularitate pe compatrioţii noştri aflaţi dincolo de
frontieră despre realizările poporului nostru, despre viaţa lui nouă, despre
transformările petrecute în anii de democraţie populară, despre patria noastră care a
înscris izbînzi remarcabile, devenind o ţară cu o industrie puternică, cu o agricultură
înaintată, cu o cultură vie care cuprinde masele largi de la oraşe şi sate. O ţară cu al
cărei prestigiu peste graniţe ne mîndrim, factor activ în lupta pentru pace şi pentru
prietenie cu toate popoarele. În reportajele, în ştirile şi în clişeele publicate,
compatrioţii noştri au putut vedea toate aceste realizări care le-au umplut inimile de
bucurie patriotică, le-au întărit dorul de ţară şi pe tot mai mulţi dintre ei i-a îndemnat
să ia drumul repatrierii.
Ziarul nostru a arătat celor plecaţi ce au de făcut spre a se repatria, dîndu-le
indicaţiile necesare, îndrumîndu-i spre ambasadele şi oficiile noastre de legaţie spre a-
şi întocmi actele. „Glasul Patriei” a devenit legătura permanentă între cei repatriaţi şi
cunoscuţii acestora care au mai rămas peste hotare, publicînd materiale despre
repatriaţi la caselor lor, la locul lor de muncă în ţară, publicînd mesaje ale repatriaţilor
către prietenii şi tovarăşii lor de pribegie.
Una din sarcinile cele mai importante ale ziarului nostru a fost aceea de a
demasca campania de minciuni şi de calomnii pe care o duc cercurile reacţionare
împotriva ţării noastre, de a demasca îndeletnicirile murdare şi criminale ale postului
american de la Munchen „Free Europe” care, prin scorniri şi injurii grosolane, prin
denaturări şi răspîndiri de zvonuri false caută să producă confuzie printre refugiaţi şi
să-i împiedice de la singura soluţie practică a pribegiei lor- aceea a repatrierii. „Glasul
Patriei” a înfierat, a condamnat şi a dezvăluit intenţiile cercurilor duşmănoase cu
privire la masa refugiaţilorde ai ţine departe de ţară, în mizeria lagărelor, unde să-i

434
vîndă ca sclavi în minele din Congo sau pădurile din Canada, sau să-i transforme în
spioni şi trădători de patrie. Apariţia ziarului nostru le-a stricat însă socotelile,
dezvăluind în coloanele lui josnica lor treabă. Tot mai mulţi sînt aceea care au început
să vadă limpede şi să pornească spre casa lor, scăpînd de suferinţe, de umilinţă, de
soarta tristă ce le-o rezervă cercurile reacţionare cu uneltele lor plătite care îşi mai
spun cu neruşinare „conducători ai emigraţiei”.
„Glasul Patriei” va continua şi mai departe să-şi facă datoria sa patriotică,
arătînd adevăratul chip al acestora, dezvăluind uneltirile lor, neputinţa lor.
Decretul pentru înlesnirea repatrierii a fost prelungit pînă la sfîrşitul anului
1958. Sarcinile care ne revin sînt acelea de a munci cu şi mai multă dîrzenie spre a
veni în sprijinul tuturor acelora care se mai află departe de ţară, ferindu-i de minciună
şi îndemnîndu-i să se întoarcă în mijlocul familiilor lor.
Urîndu-le ca această întoarcere să fie cît mai urgentă, îi rugăm ca la acest
bilanţ de un am să ne scrie ce ar mai dori să publicăm în ziarul nostru, contribuind de
acolo de unde se află la apariţia în ziar a ştirilor ce-i interesează pe compatrioţii
noştri.

Sursa: „Glasul Patriei”, an I (în realitate II), nr. 37, 10 decembrie 1956, p. 1.

[17]
SCRISOARE
Trier, 27 septembrie 1957
Dragă Fergiule,
Scrisoarea ta din 31 august m-a bucurat mult. A trecut cam multişor de când
nu mai ştiam nimic unul de altul şi reluarea legăturii e binevenită, să facă puntea între
trecut, pierdut pentru totdeauna în ceaţă în în prezent pe cât de real pe atât de
neverosimil. Azi îţi scriu din Trier, unde neam de neamul meu nu s-a gândit să sjungă
şi cu atât mai puţin să ţină conferinţe. Acum două zile am improvizat un „speace” în
Luxemburg. Ciudată viaţă! La mine s-au schimbat multe. În 1954, am încheiat
(deocamdată!) socotelile cu emigraţia română. Meschinăriile au şi ele limita lor!
Numai meschinăriile emigranţilor noştri par a nu cunoaşte graniţe. În orice caz,
începând din 1955 situaţia s-a înbunătăţit din toate punctele de vedere. Munca pe care
o depun are între altele nu numai avantajul că îmi oferă posibilitatea unei existenţe
materiale de care nu mă pot nicicum plânge, dar şi pe acela de a nu fi simplă agitaţie,
ci activitate, adică muncă cu spor. Mă pot deci considera fericit că pot trăi
materialmente onorabil, continuând în acelaşi timp să-mi fac datoria faţă de cauza la
care mă consider înhămat.
Din păcate, iubiţii mei compatrioţi din exil par a-mi fi redescoperit existenţa.
Iată deci fiţuica pariziană BIRE publică ştirea că eu m-am... repatriat. Ştirea a fost
lansată de „românul” Gârneaţă, în Germania, care are chiar dovezi scrise că eu sunt în
legătură cu legaţia reperistă din capitala Franţei. Nu numai că m-am repatriat, dar
odată ajuns în Bucureşti am şi preluat conducerea Glasului Patriei, organul comisiei
de repatriere. Interesant a fost, cu această ocazie, să constat că mulţi “români” tare s-
au bucurat de plecarea mea în „Re-Pe-Re”, văzând în aceasta cea mai bună justificare
a măgăriilor la care s-au pretat faţă de mine. Din păcate pentru ei, totul este o pură
invenţie! Trist este numai faptul că invenţia nu este a celor din exil, ci a comuniştilor

435
din ţară, care se servesc de emigranţi (dată fiind lipsa de inteligenţă a unora dintre ei)
pentru compromiterea elementelor ce-i jenează. Ceea ce nu ştiu năucii noştri din exil
este că înainte de a încerca compromiterea mea în acest fel, sovieticii au mai făcut o
încercare, care a eşuat. Dacă te gândeşti că sunt singurul emigrant căruia îi este
permis să ţină conferinţe la şcolile de ofiţeri din Germania, îţi poţi închipui că nu
numai comuniştii sunt interesaţi în compromiterea mea (subliniere în text-n.n.).
În această ordine de idei, îmi fac oarecare grijă, de când am aflat că un anumit
domn Sporea te-a vizitat. Că ţi-a vorbit frumos de mine nu mă surprinde. El nu este
atât de prost să-ţi vorbească de rău pe cineva care, din copilărie, ţi-e prieten. Este însă
acelaşi domn Sporea care, în culise, în 1954, a fost motorul acţiunii întreprinse pentru
a-mi face imposibilă acticitatea politică în cadrul emigraţiei. Legăturile lui cu grupul
vişoianist îmi sunt cunoscute. Teama mea (mai mult nu pot spune) este că mai are şi
alte... legături. Dacă experienţele pe care le-am avut eu, în decursul anilor în care am
lucrat în materie de informaţii, au vreo valoare, atunci aceasta se reduce la un anume
instinct de a mirosi o putoare, acolo unde alţii încă mai cred că respiră ozon. Acesta
este cazul lui Sporea! Nu este exclus să mă înşel. Socotesc însă de datoria mea să ţi-o
spun. După cum bănuiesc, tu ai unele legături cu România, legături care nu stau sub
controlul reperiştilor. Aceasta înseamnă însă că unii oameni s-ar găsi în situaţii foarte
grele, dacă aceste legături ar ajunge să fie cunoscute. Iată pentru ce îţi dau
prietenescul sfat să fii foarte rezervat faţă de necunoscuţii cu care îţi găseşti
„cunoştinţe comune, fiind şi el din artileria anti-aeriană”. Paza buna trece primejdia
rea! Să nu zici că nu te-am prevenit!
Despre activitatea mea în Germania sunt multe de spus şi cred că este mai
nimerit s-o fac la prima ocazie când ne vom vedea. Când şi cum, nu ştiu încă, dar
această ocazie sper că se va ivi. Gazetăria mea în presa germană este doar la început
şi constituie un nou teren de activitate care se adaugă la cele de până acum. Cum
problema formării primului guvern de după „eliberare” nu mă preocupă, nici
candidatura lui Nicolae la tronul Româniie şi nici senilităţile unui Sima sau Gârneaţă
nu mă interesează. Dacă se găsesc proţti să cumpere pielea ursului din pădure,
investind bani buni în nişte fantome ale trecutului apus pentru totdeauna, este treaba
lor, că doar nu-s banii mei. Cine, în urma revoluţiei din Ungaria, n-a înţeles încă
despre ce este vorba, nu va mai pricepe niciodată ceva din toată problema. Contra
prostiei însă nu există leac!
Că tu eşti încăpăţânat, o ştiu. „De la 48 tot dă-i şi luptă, luptă şi dă-i...!”, dar
mă întreb cât timp mai ai de gând să rămâi în secolul al XIX-lea? În ce mă priveşte, şi
eu sunt un încăpăţânat. Dar m-am lăsat de obiceiul unei păsări pe car eromânul a
botezat-o „f... vânt” şi consider că este mai eficace pentru cauza celor din ţară să
lovesc pe comunişti, aici în Germania, unde le pot face rău, decât să mă agit să-i ating
pe cei pe care nu-i pot ajunge cu piatra.
Familia mea e bine şi sănătoasă. Fetiţele mele merg la şcoală şi cresc. Eu
îmbătrânesc, timpul trece şi viaţa. Mai scrie când ai timp. Eu îţi voi răspunde.
Cele mai călduroase salutări familiei tale şi ţie vechea prietenie.

Sursa: V.C. Dumitrescu, op.cit., p. 135-137.

436
Faximil 1

437
Faximil 2

438
 DREPTURILE SINDICALE
ŞI LIBERTATEA DE ASOCIERE
Sorin Gabriel IONIŢĂ,
Bucureşti, Romania

R eţeaua ramificată de colaboratori şi instaurarea sentimentului de spaimă

generalizată au făcut ca în R.S.R. să se manifeste o rezistenţă izolată, în
marea majoritate a cazurilor personală. Circula un zvon, conform căruia
un sfert sau chiar o treime dintre români erau informatori. Acesta a accentuat starea
de teamă. De fapt, regimul a utilizat o „mixtură” constituită din intimidare şi
manipulare.
Totuşi, s-au înregistrat şi câteva proteste colective, în general de natură
sindicală. Cele mai ample au fost greva minerilor din Valea Jiului, care a avut loc în
august 1977 şi revolta muncitorilor de la Braşov, din noiembrie 1987. Nu întâmplător
ele au izbucnit în două momente importante pe plan intern şi internaţional. Primul a
fost marcat de auspiciile acţiunilor contestatare din Cehoslovacia şi de „Mişcarea
Goma”, iar cel de al doilea de destrămarea „orânduirii socialiste” în „statele de
democraţie populară”. Şi din punct de vedere al formelor de manifestare, există
diferenţe între cele două proteste. Astfel, greva minerilor şi-a limitat aria de
manifestare în perimetru minier, în timp ce manifestaţiile muncitorilor de la Braşov s-
au soldat cu atacarea instituţiilor locale „de partid şi de stat”.
În afară de acţiunile greviste, înfiinţarea unor sindicate aflate în afara
controlului de partid au reprezentat motive serioase de represiune din partea
autorităţilor din R.S.R. Contestarea venită din partea muncitorilor, „clasa cea mai
avansată a societăţii socialiste”, a avut menirea să zguduie din temelii legitimitatea
regimului. De aceea, structurile de represiune au intervenit prompt, pentru a sugruma
„din faşă” asemenea iniţiative. Din păcate, intelectualii, cu câteva excepţii, nu s-au
solidarizat cu mişcările muncitoreşti şi viceversa. Tactica regimului de a semăna
discordie între diferitele categorii socio-profesionale, pentru a domina mai uşor
societatea românească, a dat roade. Totuşi, între greve şi organizarea de sindicate
libere, pe de o parte şi acţiunile muncitoreşti şi celelalte forme de contestare a
regimului, pe de altă parte, au existat legături. De exemplu, modul defectuos în care
au fost soluţionate revendicările în urma grevei minerilor din anul 1977 a determinat
apariţia Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii (S.L.O.M.R.). Practic a fost vorba de
rezolvarea unor probleme similare prin mijloace diferite. Faptul că grevele sau
înfiinţarea unor organizaţii sindicale, aspecte banale într-o societate democratică,
stârneau îngrijorare, reprezentând motive pentru represiunea regimului dezvăluie,
încă o dată, „faţa hidoasă” a socialismului R.S.R- ist. Din cauza condiţiilor dificile în
care au apărut, organizaţiile sindicale nu au avut timpul şi posibilitatea să se
organizeze şi să se structureze pe baza unei activităţi de durată, bazată pe reuniuni la
intervale regulate de timp.

439
 Problematica principalelor momente de contestare a regimului Ceauşescu prin
mişcări sindicale a fost reflectată în presa exilului cu prilejul evenimentului, când se
împlinea un număr rotund de ani, sau când problematica respectivă revenea în atenţia
organizaţiilor internaţionale, prin apariţia unor mişcări similare în R.S.R. şi în
celelalte „ţări frăţeşti”. Astfel împlinirea a zece ani de la înfiinţarea S.L.O.M.R.- ului
şi plângerea depusă la sfârşitul lunii februarie 1988 de către Confederaţia
Internaţională a Sindicatelor Libere (acesta avea 87 de milioane de membrii) la
Organizaţia Internaţională a Muncii, respectiv, la Biroul Internaţional al Muncii de pe
lângă O.N.U. a prilejuit apariţia unui număr special al revistei „Dialog”204. Acest
ultim eveniment a fost cauzat şi de represiunea muncitorilor din Braşov, participanţi
la greva din 14-15 noiembrie 1987.
În presa exilului s-a recunoscut faptul că represiunea din ţară ajungea la
exilaţi foarte mult atenuată „rare au fost gemetele care au ajuns să tulbure liniştea
lumii libere, pentru că, în general, sătulul nu crede flămândului”205. În acelaşi mod, în
perioada interbelică, foarte puţini au realizat dimensiunea represiunii bolşevice în
Uniunea Sovietică. Această eroare de percepţie poate fi pusă pe seama faptului că de
multe ori imaginea sau opinia pe care o avem despre un fapt cu greu poate fi
schimbată, uneori în ciuda evidenţelor. O altă problemă de percepţie era legată de
faptul că unele evenimente au fost dezvăluite în Occident la o anumită perioadă de
timp după ce au avut loc. Astfel, ştirea îşi pierdea din doza de senzaţional, „răcindu-
se”. Spre exemplu, despre greva de la secţia de măcinare a minerilor din localitatea
Moldova Nouă, din zilele de 4-5 august 1984 s-a aflat abia după doi ani. Episodul
grevist a fost dezvăluit de unul dintre muncitorii prezenţi, Grigore Mocofan care a
reuşi să treacă Dunărea înot, ajungând în Germania Federală206.
George Schultz, secretarul de stat american a atras atenţia asupra faptului că
muncitorii recurgeau la concedii medicale sau sabotau lucrul. În aceste condiţii, N.
Ceauşescu a dat o serie de decrete, care penalizau drastic pe cei care depăşeau norma
de concediu medical şi a introdus munca în acord207.

Tineretul şi sindicatele
În presa exilului s-a sesizat faptul că cei mai puţin dispuşi să accepte tezele
învechite ale regimului erau tinerii, cere au beneficiat din totdeauna de o percepţie
mai ascuţită a noului şi a modernizării. Lipsa de entuziasm a tineretului, în ciuda
lozincilor mobilizatore ale regimului, era de natură să dea speranţă în exil208.
Dintre mesajele adresate organismelor internaţionale, amintim cel trimis de
Uniunea Românilor Liberi Festivalului Mondial al Tineretului, în care au fost
denunţate lipsa drepturilor pentru tineretul din R.S.R. A fost criticat faptul că tinerii
români nu-şi puteau alege siguri cariera, din cauza reintroducerii sitei ideologice a
„dosarului bun”. În plus, erau obligaţi să presteze muncă „voluntară” în timpul liber

204
„Dialog…”, Dietzembach, martie 1989.
205
„B.I.R.E.”, Paris, anul 39, nr. 826, 16 ianuarie 1986, p. 5.
206
Ibidem.
207
Ibidem, nr. 827, 1 februarie 1986, p. 5.
208
Stroe Moldovanu, „Tineretul voluntar… groparii regimului!”, în „Cuvântul românesc”, Canada, anul
VI, nr. 59, martie 1981, p. 3.

440
sau la sfârşitul săptămânii. Pentru elevi şi studenţi, ultimele două săptămâni din luna
septembrie erau dedicate „recoltărilor din cadrul campaniei de toamnă”. Pentru aceste
ultime probleme de natură sindicală a fost incriminat decretul lege nr. 151 din 7 mai
1984.
Astfel, Organizaţia Tineretului Comunist, condusă de Nicu Ceauşescu a fost
considerată nereprezentativă, fiind etichetată drept un instrument de accentuare a
disciplinei severe în serviciul puterii absolutiste a statului209. În presa exilului a fost
criticată nu numai legislaţia comunistă, ci şi discursurile ipocrite ale liderului de la
Bucureşti. Astfel, se aprecia că „românilor li se cere, în discursuri interminabile, să
muncească mai mult şi mai bine sub o cascadă de decrete”210. În anii ΄80, „acordul
global” a fost măsura cea mai încriminată în presa exilului, deoarece a determinat
diminuarea salariului, dependent de „un plan marcat de un asemenea voluntarism,
încât realizarea lui era profund aleatorie”211. Mai mult, „munca în acord” a fost
considerată o mobilizare a economiei de sus în jos, fapt care contravenea principiilor
enunţate de P.C.R.212
Dovadă a unei maturizări în abordarea problemelor din ţară, aspectele de
natură sindicală au fost analizate în corelaţie cu celelalte faţete ale politicii comuniste.
S-a făcut referire la politica vizând natalitatea şi la numărul mare de ore de muncă pe
săptămână. Astfel, s-a apreciat că „decreţeii sau ceauşeii nu puteau fi absorbiţi de
industrializare, prin menţinerea timpului de lucru la 46 de ore pe săptămână, când
reducerea la 40 de ore ar crea noi debuşeuri pentru cei disponibilizaţi213.
În presa exilului, s-a apreciat că una dintre cele mai flagrante contradicţii
dintre retorica internaţională a lui N. Ceauşescu şi practica regimului a fost
recomandarea pe care dictatorul a făcut-o Organizaţiei Internaţionale a Muncii cu
privire la măsurile speciale luate în vederea asigurării pentru tineri a unei
„remuneraţii egale la muncă egală”. În fapt, R.S.R. - ul a introdus o prevedere prin
care orice tânără persoană care îşi începea activitatea profesională, era obligată să nu
părăsească primul loc de muncă timp de cinci ani, timp în care se bucura de un
beneficiu mai mic faţă de ceilalţi angajaţi. Observatorii au concluzionat că singura
persoană care se bucura în mod notabil de beneficiile anului tineretului era „tânărul”
Nicu Ceauşescu. În încercarea de a fi desemnat preşedinte al comisiei de
supraveghere O.N.U. pentru tineret, el a fost promovat într-un post de vârf din partid
şi numit ministru al tineretului, beneficiind de numeroase călătorii în străinătate214.
Îndrumarul emis la 31 octombrie de către Ministerul Muncii şi de Consiliul
General al Sindicatelor preciza că persoana, care are o vechime în muncă mai mică de
cinci ani „va avea calitatea de membru asociat al colectivului de muncă”. Dacă
părăseşte întreprinderea înainte de împlinirea celor cinci ani, din proprie iniţiativă sau
din cauze imputabile ei, va restitui cheltuielile efectuate pentru pregătirea
profesională, ca şi cele de care a beneficiat cu titlu gratuit, precum şi sumele
consemnate la CEC, ca participare la realizarea producţiei şi la împărţirea
beneficiilor. Această nouă măsură lovea în primul rând în cei tineri şi a dezvăluit
209
„Românul Liber…”, Londra, anul 1, nr. 1, 1 mai 1985, p. 5.
210
Ibidem.
211
Ibidem.
212
Observaţia lui Paul Goma, în „Dialog...”, Frankfurt pe Main, nr.53-54, iulie-august 1985, p. 22.
213
„Lupta”, Paris, nr.3, 7 octombrie 1983, p. 1.
214
„Free Romanian…”, Londra, anul 1, no. 2, iunie 1985, p. 3.

441
dorinţa regimului de a stăvili fluctuaţia salariaţilor în căutare de condiţii de mai bune
muncă215.
Publicaţiile exilului au semnalat diversificarea mijloacelor de control a
muncitorilor. Astfel, în articolul sugestiv intitulat „Extinderea lagărelor de muncă
marchează anul tineretului”, a fost citat Nicu Ceuşescu cu următoarea afirmaţie:
„Uniunea Tineretului Comunist va superviza participarea tinerilor la implementarea
sarcinilor de producţie”216. În continuare acesta a susţinut că în anul 1985, „schemele
de muncă patriotică vor fi extinse”. Exilaţii au considerat aceste proiecte o formă de
muncă forţată, din care statul obţinea beneficii importante. De exemplu, timp opt ani,
46 000 tineri au muncit la cea mai dificilă porţiune a Canalului Dunăre - Marea
Neagră, măsurând 10 km. În concluzie, se aprecia că „faptele şi cifrele dovedesc
faptul că există o mare diferenţă între obiectivele anului tineretului şi condiţiile
actuale în care tinerii din România sunt forţaţi să muncească”217.

Greva din Valea Jiului

Grevele muncitoreşti au fost singurele evenimente care au mobilizat mase
mari se oameni. Înăbuşirea lor prin represiune a stârnit ecouri mari în Occident.
La numai câteva luni după mişcarea Goma, N. Ceauşescu s-a confruntat cu
prima manifestare serioasă de protest colectiv împotriva politicii sale economice. În
august 1977, greva minerilor din Valea Jiului a fost unul dintre cele mai importante
acţiuni de contestare a regimului Ceauşescu şi cu siguranţă cel mai important săvârşit
de o categorie socio-profesională. Cauzele grevei sunt multiple, în principal de natură
economică. Scânteia care a aprins aceste nemulţumiri a fost legea din iulie 1977, care
anula drepturile la pensie minerilor invalizi şi ridica vârsta de pensionare de la
cincizeci la cincizeci şi cinci de ani. În semn de protest, ortacii de la Lupeni au intrat
în grevă, cerând să vorbească personal cu N. Ceauşescu218. Comisia trimisă de
Secretarul General la faţa locului, condusă de primul ministru Ilie Verdeţ, a fost
sechestrat până la venirea „celui mai iubit”. Chiar şi acesta a avut parte de o primire
ostilă, metamorfozându-se în „cel mai hulit”. În urma promisiunilor făcute de N.
Ceauşescu, conflictul de muncă a încetat. Chiar dacă şi-a luat angajamentul să nu
pedepsească pe iniţiatori, mulţi dintre liderii grevişti au fost deportaţi în alte bazine
carbonifere. O parte dintre aceştia au suferit şi condamnări penale.
Părintele Calciu Dumitreasa, preot disident încarcerat pentru opiniile sale în
perioada 1979-1984, a declarat în anul 1985 că în diferite locuri de detenţie unde a
fost dus a întâlnit mineri. Nici despre soarta liderilor acestora nu se ştia foarte multe
în exil. Despre Ctin. Dobre şi Jurcă, doi dintre principalii purtători de cuvânt ai
ortacilor, s-a răspândit zvonul că ar fi „dispărut”219. Cunoştinţele lui Dobre au afirmat
că acesta ar fi murit într-un accident de maşină pus la cale de Securitate, pe data de 27
octombrie 1977. S-a presupus că aceeaşi soartă a avut-o şi colegul său, mai târziu.

215
„B.I.R.E.”, Paris, anul 39, nr. 826, 16 ianuarie 1986, p. 3.
216
„Free Romanian…”, Londra, anul 1, no. 2, iunie 1985, p. 3.
217
Ibidem.
218
Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 233-239
219
„B.I.R.E”., Paris, anul 40, nr. 858, 28 iulie 1987, p. 9.

442
Biroul internaţional al muncii s-a interesat de aceste cazuri, dar autorităţile române au
pretins că cele două persoane nu ar fi existat. Totuşi, curând după evenimentele din
decembrie 1989, Ctin. Dobre a reapărut în mod public, dezvăluind că el şi membrii
familiei sale fuseseră arestaţi de Securitate la 30 august 1977 şi trimişi cu domiciliul
forţat la Craiova.
Nici celelalte promisiuni făcute de N. Ceauşescu nu au fost îndeplinite.
Totuşi, s-a restabilit ziua de muncă de opt ore şi dreptul de pensionare la 50 de ani,
cu condiţia să fi lucrat în subteran pe o perioadă de cel puţin 20 de ani. Singurele
concesii au fost în legătură cu îmbunătăţirea îngrijirii medicale în mine şi crearea de
locuri de muncă pentru membrii familiilor de mineri220. În conştiinţa muncitorilor din
Valea Jiului, Lupeniul a fost considerat simbolul puterii solidarităţii de breaslă. În
plus, hainele de lucru îi apropiau aşa de mult încât era forte dificil să fie infiltraţi de
Securitate. Tradiţia mişcării sindicale din Lupeni a fost de natură să dea încredere
ortacilor. Există date certe că greva a avut, în mod exclusiv, o motivaţie socio-
economică, fiind lipsită de propuneri politico economice şi doctrinare cuprinse în cele
22 de revendicări. Protestul de la Lupeni a fost prezentat de presa comunistă ca un
miting oarecare221.
Într-un articol despre greva minerilor din anul 1977, cunoscutul ziarist Pamfil
Şeicaru a făcut nişte observaţii care se impun a fi cunoscute. El a comparat fenomenul
grevist din statele capitaliste cu cel din cele de „democraţie populară”. Dacă într-un
stat capitalist, grevele au fost fenomene sociale inerente, apariţia lor fiind legată mai
ales de fenomenul inflaţionist, grevele din statele de „democraţie populară”, după
modelul exportat din „patria proletariatului mondial” erau interzise de stat. Greva din
1977 a avut ca principal motiv, deficienţele serviciilor de aprovizionare, controlate în
exclusivitate de stat. Astfel, faptul că principala cauză a grevei, aprovizionarea
deficitară, nu a fost înlăturată, l-a făcut pe P. Şeicaru să anticipeze că vor mai urma
astfel de mişcări sociale222. Această previziune a fost făcută în ciuda faptului că un
număr important de mineri au avut de suferit (4 000 după estimările lui Pamfil
Şeicaru).

Manifestaţia de la Braşov din 15 noiembrie 1987

Protestul muncitorilor din uzinele braşovene a avut un mare impact
psihologic în exil, marcând reînceperea protestelor colective din R.S.R., în condiţiile
unor evoluţii evidente în cadrul „Blocului socialist”. Evenimentul a fost perceput în
exil ca un moment de descătuşare, chiar dacă viitorul continua să fie unul nesigur223.
Drept dovadă a impactului său, stau şi reacţiile instituţiilor naţionale şi
internaţionale. Astfel, „Euro-parlamentul de la Strasbourg a condamnat regimul din
R.S.R., prin rezoluţia adoptată la 17 decembrie 1987, în care au fost denunţate
măsurile abuzive prin care a fost înăbuşită manifestaţia de la Braşov, din 14-15

220
Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea…, p. 233-239.
221
Ioan Velica, Dragoş Ştefan Velica, „Lupeni 77 – Laboratorul Puterii”, în Anii 1973-1989: cronica
unui sfârşit de sistem…, p. 61-68.
222
„Curentul”, Munchen, anul L, nr. 5922, miercuri 11 ianuarie 1978, p. 3.
223
Tudor Pribeagu, „Cronica politică”, în „Căminul românesc. Buletin de informaţii al comunităţii
românilor din Elveţia”, anul VII, nr. 1-2 (25-26), martie-iunie 1988, p. 5-7.

443
noiembrie 1987. Această manifestaţie a fost considerată printre cele mai importante
din ultimi zece ani împotriva regimului Ceauşescu. De asemenea, raportul de la
Strasbourg ne aduce la cunoştinţă alte manifestaţii muncitoreşti, simultane cu cea de
la Braşov şi ne dezvăluie o noutate. Aceasta a constat în reacţia promptă a
Comunităţii Europene de criticare a încălcărilor drepturilor omului în R.S.R. Astfel, s-
a apreciat că mili’ia şi armata au procedat cu cea mai mare brutalitate împotriva
muncitorilor şi studenţilor din Brăila şi Sibiu. Condamnând suprimarea libertăţilor
colective şi individuale, precum şi distrugerea moştenirii culturale româneşti,
Parlamentul European şi-a exprimat simpatia şi solidaritatea cu poporul român şi a
condamnat represiunea poliţienească a muncitorilor şi studenţilor. Legislativul
european a cerut încetarea urmăririlor şi eliberarea grabnică a muncitorilor închişi în
urma demonstraţiilor. În plus, documentul a solicitat ca fiind de datoria fiecărui stat să
respecte dreptul muncitorilor la grevă şi demnitatea persoanei umane. Parlamentul
European a propus şi măsuri concrete, solicitând miniştrilor de externe din cadrul
Consiliului Uniunii Europene să ceară Bucureştiului încetarea măsurile represive224.
În cadrul unor preluări din marile cotidiene vestice, a fost citat şi comentat un
articol apărut, la Paris, în „Le Figaro” din 19 noiembrie, semnat de Arielle Thedrel.
Ziarista franceză aprecia că tulburările cele mai grave de la greva minerilor din 1977
au avut loc la Braşov, unde alegerile locale pentru posturile de consilieri au degenerat
în manifestaţii de stradă. Un cortegiu de cca. 1000 de muncitori a părăsit uzina de
camioane „Steagul Roşu” spre a se îndrepta spre centrul oraşului. Mai multe mii de
muncitori s-au ataşat cortegiului, cântând împreună un vechi imn naţional,
„Deşteaptă-te Române”. Scandând „Vrem pâine” şi „Jos dictatorul”, manifestanţii au
luat cu asalt primăria Braşovului şi sediul local al partidului, vandalizându-le. Au
smuls şi ars drapelele şi portretele lui N. Ceauşescu şi au aruncat pe ferestre dosare şi
mobilier. Trei ore mai târziu a intervenit miliţia şi Seacuritatea, risipind manifestanţii
şi arestând un număr nedeterminat dintre ei. Principala cauză a protestului a constat în
penuria de bunuri de larg consum şi întreruperea curentului electric. Anual, pe
parcursul anilor ΄80, publicaţiile exilului au anunţat înăsprirea condiţiilor de viaţă225.
De asemenea, acest eveniment a fost reflectat în „Corriere della Sera” prin mijlocirea
unui martor ocular, care a povestit că „revolta a început în dimineaţa de duminică, de
timpuriu, când camioanele au transportat muncitorii di schimbul de noapte spre
centrele de vot, pentru a alege consilierii comunali. Supărarea oamenilor a fost peste
măsură. Când o maşină a miliţiei a trecut pe lângă camioane, oamenii au strigat:
„vrem alegeri libere” şi „ne ţineţi în lagăre de concentrare”. Pentru demonstranţi,
autoturismul miliţiei a devenit simbolul al regimului, fiind incendiat226.
În premieră, presa exilului a reflectat protestul unui fost membru al
nomenclaturii pe seama evenimentelor de la Braşov. Sub titlul, „Protestul unui înalt
funcţionar al partidului, Silviu Brucan”, după ce este prezentată o scurtă biografie a
acestuia, sunt preluate critici la adresa regimului formulate de acesta după
demonstraţia de la Braşov. Este un punct de cotitură pentru că, până şi românii din
exil considerau că Ceauşescu trebuie înlăturat de la putere din interior, un rol

224
„Ţara şi exilul. Curier informativ al Mişcării Legionare”. Madrid, anul XXIV, nr. 1-2, noiembrie -
decembrie 1987, p. 7.
225
Ibidem, p. 10-11.
226
Ibidem.

444
important acordându-li-se foştilor ilegalişti. S. Brucan a fost de părere că
„demonstraţia de la Braşov este un punct de răscruce în istoria politică şi socială a
României. O perioadă de criză s-a deschis între partid şi clasa muncitoare, care a
zguduit stabilitatea regimului” 227. În continuare, fostul lider comunist a făcut câteva
precizări în legătură cu evoluţia regimului, apreciind perioada 1960-1980, dar
condamnând deteriorarea situaţiei după anul 1980. În acest context, revolta de la
Braşov a fost apreciată drept un semnal că privaţiunile au depăşit limita
suportabilităţii. Greva a consemnat o nouă premieră, fiind pentru prima dată când un
fost lider al regimului şi-a exprimat sprijinul pentru mişcarea grevistă şi l-a criticat
deschis pe N. Ceauşescu228. A fost debutul disidenţei lui Silviu Brucan, care a jucat un
rol foarte important în cadrul evenimentelor din decembrie 1989.
Presa internaţională, inclusiv posturile de radio occidentale au preluat ştirea şi
au difuzat-o prompt în lumea întreagă. Dovadă a importanţei revoltei de la Braşov, la
împlinirea unui an, organizaţiile româneşti din exil au protestat în faţa sediului
ambasadei R.S.R - iste. La această manifestaţie au participat 150-200 de persoane. Au
luat cuvântul Ion Ghica, reprezentând Uniunea Mondială a Românilor Liberi şi Sanda
Stolojan, preşedinta Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România. A fost un
prilej de a solicita regimului Ceauşescu sistarea programului de aşa-zisă sistematizare
rurală şi urbană. La această manifestaţie au participat reprezentanţi ai organizaţiei
„Luptători Maghiari pentru Libertate, ai sindicatului polonez „Solidarnosc”, şi ai
sindicatului liber sovietic S.M.O.T. Cu acest prilej s-a scandat: „Libertate şi
democraţie în România” şi „Vrem alegeri libere”. Din partea oficialităţilor franceze a
participat deputatul Jean Louis Beaumont, primarul localităţii Saint-Maur229. Această
manifestaţie a fost parte a unei acţiuni internaţionale prin care, cu prilejul aniversării
revoltei muncitorilor de la Braşov, urma să se protesteze prin conferinţe, manifestaţii
de stradă, strângerea de semnături în marile metropole europene şi americane contra
politicii lui N. Ceauşescu. Iniţiativa a aparţinut organizaţiei Aktionstag Rumänien,
alcătuită în majoritate din scriitori de limbă germană, care emigraseră în anii ΄80 în
R.F.G. Dintre aceştia s-au distins William Totok, Richard Wagner, Herta Müler etc.
Dovadă a unei bune organizări s-a făcut şi o evaluare a impactului în presă, pentru ca
pe viitor să se remedieze unele deficienţe de comunicare230. În acest context, postul de
televiziune luxemburghez a prezentat un scurt film de la manifestaţia din Berlin – un
spectacol de machete în care buldozerele distrugeau un sat din R.S.R.231.
Manifestaţia de la Braşov a mai adus o noutate în acţiunea de contestarea a
regimului, anume solidarizarea unui grup de intelectuali cu acţiunile greviste
muncitoreşti. În acest caz, menţionăm adeziunea disidentei Doina Cornea şi a unui
grup de studenţi din care au făcut parte Marian Bia şi Lucian Silaghi. În plus, un grup
de sindicalişti din Zărneşti din care s-au remarcat Mihai Torje, Marin Brâncoveanu şi
Marian Lupoi şi-au exprimat sprijinul. Aceştia au fost arestaţi şi anchetaţi de aparatul
de represiune ceauşist.

227
“Lupta (The fight)”, Providance (S.U.A.), nr. 118, 1 aprilie 1989, p. 3.
228
Ibidem.
229
„Dialog…”, Dietzembach (R.F.Germania), nr. 93-94, noiembrie-decembrie 1988, p. 7.
230
Ibidem.
231
Ibidem.

445
 Dintre disidenţii din rândurile muncitorilor, cel mai mediatizat în presa
exilului a fost Vasile Paraschiv, din Ploieşti. Au fost prezentate pe larg revendicările
acestuia din sfera economico-socială şi represiunea la care a fost supus din partea
autorităţilor. Dintre acţiunile sale, s-a distins înscrierea în Sindicatului Liber al
Oamenilor Muncii şi permisiunea de a merge la Paris. La presiunea sindicatelor
franceze şi pentru că autorităţile îl considerau un „ou fierbinte” de care doreau să
scape, Vasile Paraschiv a primit permisiunea să meargă în capitala Franţei. Aici a fost
consultat de o comisie de psihiatrii, care l-a declarat sănătos mintal. Acest diagnostic
a infirmat pe cele primite în ţară, V. Paraschiv fiind o victimă emblematică a
azilurilor psihiatrice din R.S.R. Rezultat al unei campanii sindicale virulente în
Occident, redate pe larg şi în presa exilului democratic, sindicalistul de la Ploieşti a
fost, în cele din urmă, reprimit în ţară. Totuşi, tracasările şi abuzurile Securităţii la
adresa lui au continuat până în decembrie 1989. Dovadă fiind vizita făcută acestuia la
Ploieşti, în februarie 1983, de ziaristul francez Bernard Poulet, de la cotidianul
socialist „Le Matin”. Acesta a fost bătut crunt de „ţigani” (aşa avea să i se spună la
postul de miliţie), în încercarea de al intervieva pe sindicalistul liber Vasile Paraschiv.
Incidentul a avut mare ecou în presa franceză şi în cea a exilului românesc, deoarece
ziaristul francez a avut nevoie de 11 puncte de sutură la cap.
Cele două greve mai importante din R.S.R. au fost rezultatul unor condiţii
internaţionale prielnice, determinate de Actul Final de la Helsinki, pentru a doua
partea anilor ΄70 şi democratizarea din celelalte „ţări frăţeşti”, pentru sfârşitul anilor
΄80.

Sindicatele
Pentru mişcarea sindicală din R.S.R. am considerat sugestiv studiul de caz al
Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii, de la sfârşitul anilor ΄70 şi prezentarea
câtorva aspecte legate de sindicatul Libertatea, din a doua partea a anilor ΄80.

A. Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii. Acţiunile sindicaliste au

reprezentat o lată formă de contestare a regimului, din cauza înrăutăţirii condiţiilor de
trai. În Ianuarie 1979, un grup de 15 muncitori de pe şantierul naval din Turnu
Severin i-au cerut ajutorul doctorului Ionel Cană, medic generalist care îşi practicase
meseria în judeţul Olt şi se mutase de curând la Bucureşti. Acesta îşi câştigase
reputaţia de a-i fi ajutat pe muncitori să-şi scrie reclamaţiile pe tema condiţiilor de
muncă. Astfel, a fost constituit Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România
(S.L.O.M.R.). Informaţii ample despre S.L.O.M.R. a oferit în Occident Carl Gipson,
unul dintre fondatorii sindicatului, originar din Timişoara.
S.L.O.M.R.- ul a fost constituit în februarie 1979 de către dr. Ion Cană,
Gheorghe Braşoveanu şi 15 muncitori din Turnu Severin, lansând un mesaj la postul
de Radio „Europa Liberă”232. Dovadă a impactului pe care l-a avut acest post de
radio, după numai două zile, alte 40 de persoane au aderat individual la sindicatul

232
Cf. „Buletin de Informaţii al Asociaţiei Românilor din Australia”, Sydney, anul XXVII, nr. 5,
septembrie-octombrie 1981, p. 5, De asemenea, informaţia ne-a fost oferită la data de 25 ianuarie 2006
de Vasile Paraschiv, unul din membrii S.L.O.M.R.

446
liber. În acelaşi timp, se considera că în momentul în care Europa Liberă făcea
publică existenţa unei mişcări de opoziţie Securitatea trecea imediat la reprimarea ei.
Începând de pe 6 martie au început adeziunile colective, dar, totodată, s-a radicalizat
şi programul acestei organizaţii prin includerea unor revendicări de natură
nesindicală. Dintre acestea, amintim dreptul la un tratament omenos pentru recruţi,
suspendarea terorizării şi a internărilor în clinici psihiatrice a celor care cereau
respectarea drepturilor omului. De asemenea, revendicările de natură sindicală au fost
întregite prin introducerea dreptului de a schimba locul de muncă. Adeziunile
colective au debutat prin acţiunea lui Virgil Chender, frezor din Sighişoara, care a
adus la Bucureşti o listă cu semnăturile a 1 487 de persoane din Jud. Mureş. În anul
1978, aceştia au constituit, în mod clandestin, „Sindicatul Muncitorilor, Ţăranilor şi
Soldaţilor” din judeţul Mureş. Programul S.L.O.M.R. s-a bazat prevederile legislaţiei
internaţionale, acceptată de regimul Ceauşescu (Declaraţia universală a drepturilor
omului şi Pactele drepturilor omului), dar nu au făcut referire la angajamentele
regionale asumate de regim, precum Actul final de la Helsinki. Încă din preambul a
fost precizată natura principiilor din acest document „respectarea drepturilor
fundamentale ale omului, punând accent deosebit pe drepturile care decurg din
relaţiile de muncă”. Totodată, pentru a primi sprijin internaţional şi a contracara
represiunea internă, S.L.O.M.R.- ul s-a declarat „afiliat Confederaţiei Mondiale a
Sindicatelor” şi, în plus, şi-a afirmat „solidaritatea cu activitatea tuturor asociaţiilor şi
comitetelor din ţară şi străinătate care luptă pentru apărarea drepturilor omului”.
Astfel, s-a intenţionat obţinerea sprijinului din partea exilului românesc, prin
popularizarea mişcării în mediile occidentale.
Sindicatul a ales confruntarea deschisă cu autorităţile, dovadă fiind faptul că
lista membrilor fondatori, cu profesiile şi domiciliile acestora, a fost anexată al
sfârşitul declaraţiei de constituire. De altfel, actul de constituire a fost apreciat ca fiind
perfect legal, menţionându-se „respectarea legilor ţării şi a angajamentelor
internaţionale”. S.L.O.M.R.- ul şi-a proclamat libertatea de acţiune, dar şi acesta pe
baza unei afirmaţii a lui N. Ceauşescu din anul 1971 „de aici în colo sindicatele nu
vor mai fi nişte curele de transmisie”. În aceeaşi declaraţie, rezultă că S.L.O.M.R.- ul
nu şi-a propus acţiuni cu caracter politic, cerând a se face distincţia între apărare
drepturilor politice ale cetăţeanului şi acţiuni cu caracter politic. Astfel, organizaţia a
rămas un sindicat, cele mai multe dintre revendicările ei fiind de această natură:
„S.L.O.M.R. îşi propune să lupte mai ales pentru respectarea drepturilor cetăţenilor
din România privind relaţiile de muncă”. Sindicatul şi-a exprimat îngrijorarea şi faţă
de şomajul din R.S.R, pus sub tăcere de autorităţi, în urma „reducerilor de personal”.
Declaraţia de constituire a S.L.O.M.R.- ului „a făcut” şi puţină istorie socială,
referindu-se la legea pensiilor din vara anului 1977, care a declanşat greva minerilor
din acelaşi an. Acest act juridic nemulţumise multe persoane capabile să muncească,
cărora li s-a redus dreptul de a muncii în condiţii avantajoase după ieşirea la pensie.
S-a făcut referire la pensionări abuzive din motive aşa-zis „psihiatrice”. Printre
revendicări s-a solicitat pensii pentru deţinuţii politici din închisorile comuniste la fel
ca şi în cazul ilegaliştilor comunişti închişi până în 1944. Mai mult, s-a cerut ca
munca „patriotică” să se facă benevol şi prin eliminarea măsurilor punitive la adresa
celor care refuzau aceste acţiuni şi, totodată, mărirea timpului liber săptămânal. În
plus, s-a solicitat integrarea „gospodăriilor de partid” şi a unităţilor de desfacere cu
circuit închis în reţeaua comercială generală, pentru o alimentaţie cu adevărat

447
„raţională” şi nu „carenţială”. Pe lângă acestea, s-a solicitat libertatea de mişcare
transfrontalieră. Declaraţia S.L.O.M.R.- ului s-a încheiat cu un legământ de credinţă
faţă de aceste principii, în condiţiile unei aşteptate represiuni din partea autorităţilor.
Astfel, s-a apreciat că „există posibilitatea ca noi fondatori S.L.O.M.R. să fie striviţi,
distruşi fizic şi moral de perfecţionatul aparat de represiune. Orice dezicere a vreunuia
dintre noi de la principiile de mai sus o declarăm nulă, ea fiind obţinută prin forţă şi
represiune”233.
Preotul ortodox Calciu Dumitreasa şi-a oferit serviciile ca duhovnic. În
aprilie,1979 sindicatul i-a trimis o scrisoare de protest lui N. Ceauşescu criticând
arestările unor membrii, printre ei numărându-se I. Cană şi economistul Gheorghe
Braşoveanu. Ultimul fusese internat cu forţa într-o clinică de boli mintale. Un alt
membru cu influenţă în cadrul sindicatului, Nicolae Dascălu a fost condamnat la un
an şi jumătate închisoare, sub acuzaţia că a transmis secrete de stat organizaţiei
Amnnesty Internaţional234.
Memoriile fondatorului său, dr. Ionel Cană coincid cu aprecierile din presa
235
exilului . Acesta a apreciat că sindicatul a fost o mişcare dinspre intelectuali spre
muncitori, adică invers decât in Polonia. Acest aspect reliefează o conştiinţă civica a
putinilor intelectuali care au cerut respectarea drepturilor muncitoreşti236.
S.L.O.M.R.- ul a acţionat pe faţă, fiind lăsat să fiinţeze timp de două
săptămâni, timp în care a înregistrat aproximativ 2400 de aderenţi. Sindicatul a fost
organizat pe principiul piramidal, fiecare nou membru fiind încurajat să constituie
nuclee din noi aderenţi. Astfel, organizaţia s-a bucurat de o extindere rapidă.
Dr. Ionel Cană a confirmat rolul determinant al postului de radio „Europa
Liberă” în coagularea sindicatului la nivelul unei mari părţi din teritoriul R.S.R.- ului.
Un rol important a avut aderarea unor grupuri compacte, deja constituite din
Timişoara, Sighişoara, Ploieşti sau a unor grupări ad-hoc. În cazul aşezărilor mici sau
al Bucureştiului multe persoane au aderat individual la mişcare. Spre deosebire de
mişcarea Goma, Carl Gipson a recunoscut că acest sindicat a funcţionat într-o formă
federalistă, pe baza unei reţele răspândite în toată ţara, dar centralizată la Bucureşti.
Nucleele trebuiau să comunice între ele şi să încerce fiecare să se menţină în cazul în
care celelaltele erau anihilate de Securitate. Sistemul represiv a neutralizat această
mişcare utilizând mijloace foarte variate, de tipul „miere şi sabie”. Astfel, oamenii
care formau conducerea centrală au fost arestaţi şi întemniţaţi, iar celor din nucleele
locale li s-au făcut oferte de a părăsii ţara. De exemplu, în partea de vest a ţării, unde
aceste organizaţii erau dominate de germanii dornici să emigreze, Securitatea le-a
oferit paşapoarte. În alte părţi ale ţării, autorităţile au promis îmbunătăţirea anumitor
condiţii sau avantaje personale. C. Gipson, care a încercat să adere şi la „Mişcarea
Goma”, considera că aceste procedee erau asemănătoare cu cele folosite cu doi ani
înainte. Cauzele au fost condiţiile socio-economice dificile, în general, şi promisiunile
lui N. Ceauşescu din Valea Jiului în anul 1977, în special. Caracteristica S.L.O.M.R.-
ului, care i-a asigurat şi un oarecare succes, a constat în faptul că nu s-a rezumat la
233
„Dialog…”, Dietzembach, ediţie specială, martie 1989, p. 3.
234
Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 233-239.
235
Andrei Luca Popescu, „Un sindicat în ciuda lui Ceauşescu”, în „Cotidianul”, Bucureşti, 27 ianuarie
2006.
236
Ibidem.

448
anumite categorii sociale şi profesionale, ci s-a adresat întregii mase muncitoreşti,
prin nuclee la nivelul mai multor judeţe. Acest fapt a pus în reală dificultate puterea
comunistă. Dezavantajul faţă de mişcarea „Solidaritatea” din Polonia, a constat în
faptul că membrii sindicatului românesc nu făceau parte în acelaşi timp din mai multe
sfere opoziţionale, obligând regimul să atace simultan mai multe centre de opoziţie.
În plus, în cazul polonez, exceptând Biserica Catolică, de un real ajutor a fost exilul
polonez, mult mai influent decât cel românesc.
Lipsa întrunirilor regulate a făcut ca S.L.O.M.R. - ului să-i lipsească
omogenitatea. În aceste condiţii, când nucleul central a fost izolat şi distrus, membrii
au rămas fără nici o legătură între ei şi, astfel, a fost anihilată întreaga organizaţie.
Totuşi, condiţiile dificile în care a fost constituită organizaţia şi faptul că represiunea
a început la numai două săptămâni după constituire a lipsit sindicatul de posibilitatea
de structurare şi omogenizare. Pe de altă parte, acesta a fost şi ideea iniţiatorilor, de a
acţiona ca o opoziţie diseminată, obligând regimul, cel puţin în privinţa tacticii, la o
luptă de gherilă. Una dintre cele mai importante organizaţii din exil, care a sprijinit
S.L.O.M.R. - ul, a fost Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din Paris. Ulterior, s-
a reuşit formarea unui comitet de sprijin, care a întocmit un material adresat
Confederaţiei Generale a Muncii cu sediul în Belgia, care la rândul ei a înaintat
această plângere la Biroul Internaţional al Muncii din Geneva. Această ultimă
organizaţie internaţională a transmis plângerea guvernului de al Bucureşti. Rezonanţa
a fost exclusiv în presa de limbă franceză. Liga a trimis un grup de ziarişti francezi,
care s-au interesat de soarta membrilor S.L.O.M.R. A fost prezentată şi poziţia
organizaţiilor internaţionale, precum Amnesty International, care a intenţionat să
publice o carte pe această temă. Evenimentele din Polonia, care i-au captat exclusiv
atenţia şi resursele, au zădărnicit această iniţiativă. Totuşi, a publicat o broşură despre
R.S.R., în anul 1980. S-a considerat că ecoul diferenţiat pe care la avut sindicatul în
Occident s-a datorat nu atât „apropierii culturale”, ci, mai ales, interesului manifestat
de persoane cu relaţii în presa occidentală.
Din păcate, numeroşi membrii ai exilului românesc au reacţionat palid şi
tardiv, dându-şi seama de importanţa mişcării sindicale abia atunci când s-a afirmat
sindicatul polonez „Solidaritatea”237.
Doctorul I. Cană fost condamnat la şapte ani de închisoare, din care a
executat doar 20 de luni, după care a „beneficiat” de domiciliu forţat, numit
„închisoare mobilă”. În cele din urmă, în anul 1987, a fost expulzat în S.U.A.

B. Sindicatul Libertatea. Apariţia sindicatului „Libertatea” a coincis cu

trimiterea unei scrisori către Conferinţa generală europeană de la Viena. Acest act
petiţionar a solicitat, la prima categorie de revendicări, liberalizarea vieţii politice din
R.S.R., precum şi respectarea şi monitorizarea drepturilor omului. Abia la punctul
doi, s-a trecut la solicitări de natură sindicală. În această privinţă, responsabilităţile
legate de criza endemică a regimului au fost transferate angajaţilor „suportarea de
către întreprindere a salariului atâta timp cât lipsesc materialele, energia electrică sau
nu este asigurată desfacerea produselor. S-a cerut şi o mai mare mobilitate pe piaţa
muncii inclusiv dreptul de a lucra în străinătate. Al treilea punct s-a referit la

237
„Dialog”. Supliment de literatură, cultură şi educaţie”, Dietzembach, martie 1989, p. 16-17.

449
îmbunătăţirea vieţii locuitorilor din mediul rural şi al celor care se ocupau cu
agricultura. Al patrulea s-a referit la înlăturarea cenzurii. Al cincilea la înlăturarea
actualei stări de subnutriţie. Al şaselea la asigurarea libertăţii de mişcare iar al
şaptelea la „înlăturarea tuturor formelor de asuprire naţională”238. Presa exilului a
prezentat cu speranţă evoluţia sindicatului polonez „Solidaritatea”, monitorizând
reacţia regimului Ceauşescu faţă de activitatea acestuia239.

Alte aspecte ale mişcării sindicale

Raportul anual pe 1986 al Federaţiei Internaţionale al Sindicatelor Libere, cu
sediul la Bruxelles, a atras atenţia asupra unor violări ale drepturilor sindicale în
R.S.R., cu prilejul acţiunilor greviste din noiembrie acelaşi an de la Cluj şi Turda.
Aceste greve au avut drept cauză reducerea raţiei de pâine şi a scăderii cu 40% a
salariilor în urma aplicării acordului global. Grevele au fost anticipate de inscripţii tip
graffitti, cerând „Carne şi pâine” sau „Lapte pentru copii noştri”. Manifestaţiile au
avut loc la anumite secţii ale uzinei Tehnofrig din Cluj, la Fabrica de Sticlă din Turda
şi la Combinatul de Utilaj Greu. Cu ocazia grevei de la Tehnofrig, unde majoritate
participanţilor era formată din etnici maghiari – pentru celelalte unităţi, la acţiunile de
protest au luat parte, diferenţiat, români şi maghiari. Tactica autorităţilor a fost
similară cu cea din august 1977, utilizată pentru greva minerilor din Valea Jiului.
Astfel, s-a aplanat conflictul prin promisiuni, care au fost numai parţial satisfăcute.
Pentru o scurtă perioadă, au fost aprovizionate magazinele cu produse alimentare şi s-
au sistat reducerile salariale în urma aplicării acordului global. Autorităţile centrale au
simulat tragerea la răspundere a directorilor de uzină şi a autorităţilor locale. Totuşi,
după ce muncitorii au reluat lucrul, s-a trecut la represalii. Acestea au constat în
concedieri, anchete şi mutări din oraş, îndreptate împotriva liderilor şi organizatorilor
protestelor sociale. Prin intermediul acestor acţiuni, s-a încercat să se dea o lecţie
muncitorilor.240
În presa exilului, s-a atras atenţia asupra faptului că muncitorii români erau
plătiţi după nivelul salariilor din ţară, chiar dacă beneficiarii străini plăteau după
nivelul net superior al beneficiilor din străinătate. În aceste condiţii, s-a atras atenţia
că plus-valuta o încasa „agentura”241. Mai mult, prevederile legislative care
reglementau acest domeniu s-au deteriorat treptat în perioada studiată242.
În condiţiile în care P.C.R.- ul s-a considerat „avangarda clasei muncitoare”,
contestarea venită din partea proletariatului şi măsurile represive împotriva acestuia
au pus sub semnul întrebării legitimitatea regimului Ceauşescu.

238
„Dialog…”, Dietzembach (R.F.Germania), nr. 101-102, iulie - august 1989, număr special, p. 7.
239
Nicolae Ungra, „Frica de bacilul polonez”, în „Cuvântul românesc”, Canada, anul VI, nr. 59, martie
1981, p. 24.
240
„B.I.R.E”., Paris, anul 40, nr. 858, 28 iulie 1987, p. 9.
241
„Curentul”, München, anul L, nr. 5923, sâmbătă 11 februarie 1978, p. 4.
Pentru detalii, vezi „Decretul nr. 233 din 23 decembrie 1974 privind unele drepturi şi obligaţii ale
cetăţenilor români care realizează venituri în valută” în SinACT REON Programming SA.
242
„Decretul nr. 159 din 14 mai 1984 privind unele drepturi şi obligaţii ale cetăţenilor români care
realizează venituri în valută” în SinACT REON Programming SA.
.

450
 O REVOLUŢIE RESTANŢIERĂ
Gheorghe Păun ULMU,
Curtea de Argeş, Romania

O
scurtă analiza a etapelor parcurse în ţara noastră de la începutul
secolului XX până după evenimentele din decembrie 1989, naşte
întrebarea de unde venim, unde suntem şi spre ce ne îndreptăm,
întrebări similare cu cele pe care le punea marele pictor francez Paul
Gauguin pe un tablou celebru.
Din datele istorice rezultă că la terminarea primului război mondial şi făurirea
României Mari, aveam o creştere industrială anuală de 6-8%, mult peste media
europeană, exportam cantităţi mari de petrol, ocupam locul 4 din lume în exportul de
grâu şi locul 3 în exportul de porumb, capitala ţării, Bucureştiul, supranumit şi micul
Paris, devenise cel mai mare oraş din sud-estul Europei, iar economia românească în
perioada dintre cele două războaie mondiale a fost cea mai prosperă din istoria tării.
În acel climat sănătos, un fel de "La belle epoque" s-au creat unele din cele mai
valoroase opere literare.
Pentru legarea Dobrogei de restul ţării, s-a construit peste Dunăre un pod care
la acea vreme era cel mai lung din Europa şi al doilea din lume.
După cel de-al doilea război mondial am fost subordonaţi economic, politic şi
militar Uniunii Sovietice, care timp de apropae o jumătate de secol ne-a impus cel
mai neproductiv sistem economic, cea mai întunecată perioadă din istoria omenirii şi
care înţelegea să-şi asigure liniştea şi viitorul prin teroare.
S-au înfiinţat peste 50 de penitenciare, printre care Aiud, Sighet Piteşti,
Râmnicu Sărat, Canal, Gherla, Salca, Târgu Ocna.
Au fost arestaţi şi torturaţi peste 500.000 de intelectuali, studenţi, elevi, ofiţeri
superiori care au luptat pe frontul de est şi ţărani fruntaşi ai satelor.
Dintr-o declaraţie a lui Corneliu Coposu, rezultă că după desfiinţarea
P.N.Ţ.C.D. au fost arestaţi 280.000 de membri ai acestui partid din care au sfârşit în
gropi comune 190.000.
Brigadieri, torţionari sau caralii cum îi numeau deţinuţii, au fost recrutaţi din
rândurile condamnaţilor de drept comun cărora le promiteau scurtarea pedepsei, dar şi
din leneşii, drojdia satelor şi oraşelor, cărora le promiteau grade şi salarii mari.
În graba de a realiza norma de arestări, erau unii arestaţi prin confuzii de
nume. Dacă ulterior era identificat cel înscris pe lista de arestări, era menţinut în
penitenciar şi cel arestat prin confuzie de nume, pentru a nu se crea ideea că se fac
arestări din greşeală.
Un exemplu despre felul cum P.C.R. îşi promova nulităţile în funcţii
importante:
Un consătean de-al meu şi coleg de liceu, Jean Bărbulescu, a rămas repetent de
două ori în clasa a treia. Directorul liceului de fiecare dată când îl vedea, îi spunea:

451
 - Bărbulescule, geaban vii, geaban te duci, geaban rupi lui taicătu o pereche de
papuci.
Jean a plecat acasă şi ca orice om fără nici un căpătâi, vindea porumb fiert prin
diverse târguri săteşti.
Într-o zi, fiul unui vecin cu casa lor, muncitor la o fabrică din Bucureşti şi
membru P.C.R. aflat în ilegalitate, a venit să-şi vadă părinţii. Cum avea probabil şi
sarcina de partid să atragă noi membri, i-a făcut o astfel de propunere şi lui Jean
Bărbulescu. Jean a depus imediat cerere de înscriere. Tatăl lui, tâmplar cu o bună
reputaţie în comună şi împrejurimi, când a aflat de înscriere în P.C.R. i-a tras o bătaie
zdravănă. Jean a fugit la Bucureşti, unde colegul de partid i-a mijlocit încadrarea ca
muncitor necalificat la întreprinderea unde lucra el.
Au trecut anii şi după vreo trei luni de la evenimentele din 23 august 1944,
Jean a apărut în comună în uniformă de căpitan.
Mama lui, făloasă, îl plimba prin toată comuna. După alte vreo trei luni, aflăm
că Jean Bărbulescu a fost numit secretar al Comitetului P.C.R. din Ministrul
învăţământului. în noua funcţie era foarte sever şi orice control făcut la vreo unitate
de învăţământ se solda cu sancţiuni. Numiri de conferenţiari şi chiar de profesori
universitari nu se puteau perfecta, până nu primeau şi avizul lui Bărbulescu, geaban
vii, geaban te duci.
Am pierdut de mult timp legătura cu el, iar dacă o mai fi şi acum în viaţă, sigur
că se bucură de toate onorurile, ca toţi foştii slujitori ai vechiului regim.
Când salariul de bază minim brut pe ţară este de 390 RON, sunt unii colonei
sau generali foşti securişti ale căror pensii sunt de până la 5.000 RON. S-a propus ca
celor pentru care există decizii definitive că au făcut poliţie politică, printre care şi
unii torţionari, să li se reducă pensiile la nivelul de 1,5 din salariul de bază minim
brut pe ţară. Până acum nu s-a făcut nimic şi se motivează că măsura este greu de
legiferat, pentru că aceştia s-au pensionat pe baza unor legi speciale.
Deci cel care i-a rupt trei coaste scriitorului Paul Goma, supranumit şi
"Măcelarul de la interne" îşi poate consuma în deplină linişte o pensie generoasă de
2.300 RON, într-o vilă din Bucureşti. Acesta utiliza cele mai barbare tratamente, ca
izolarea şi înfometarea, bătăi la tălpi şi testicule, sau cu sacul de nisip.
În raportul Tismăneanu este descris astfel: Deosebit de violent bătea personal
anchetaţii, dezbrăcat până la brâu, acoperit de un cearşaf, pentru a nu se murdări de
sânge.
În alte ţări foste comuniste ca Polonia, Cehia şi Ungaria, pensiile acestora au
fost aduse la un nivel situat între 1 şi 1,5 din pensia medie naţională, iar în Germania
pensiile le-au fost diminuate până la valoarea pensiei medii. Deci se poate, însă la noi
printre cei chemaţi să voteze astfel de legi, sunt probabil şi unii din cei vizaţi.
Din declaraţiile deţinutului politic Radu Tudoraş rezultă că la Suceava,
torţionarul Moritz Feller căpitan de securitate în anul 1958, era răutăcios, ironic şi
perfid ca majoritatea anchetatorilor.
Un mod de a-i trata pe deţinuţi era bătălia la tălpi cu bocancii în picioare
pentru ca vibraţiile loviturilor cu vergele metalice să se transmită până la creier şi să-i
înebunească pe deţinuţi. După 20 de lovituri de acest fel, cel anchetat recunoştea tot
ce vroiau ei. Obişnuia să aplice şi bătăi la palme care produceau boala Dypuytren cu
screloza tendoanelor, încât mâna ajungea în formă de gheară, nemaiputând să
deschidă palma.

452
 Dacă vreţi să vedeţi pe viu efectul acelor torturi, uitaţi-vă la mâna domnului
Gheorghe Penciu prezent în sală, fost deţinut politic timp de 14 ani, care nu mai poate
să scrie cu mâna şi nu poate ţine în mână un pahar sau o lingură.
Iar lui Feller care părea turbat de furie când bătea, i s-a respins cererea de
primire în Israel şi este văzut deseori în parcul oraşului Suceava jucând table cu
prieteni şi consumîndu-şi nederanjat de nimeni, o pensie substanţială.
Şi băteau bestiile, pentru că printre criteriile de apreciere pentru a fi avansaţi la
mult râvnitul grad de general securist, era şi numărul morţilor rezultaţi din bătăi şi
numărul sinucigaşilor.
Iar regula pe şantierele de muncă forţată era: Să-mi vii de pe şantier cu el pe
targa, dar nu cu norma neîndeplinită.
Se vorbeşte şi se scrie puţin despre bravii care refugiaţi în munţi s-au
împotrivit comunismului, dar mai ales despre cei care şi-au pus vieţile în pericol, prin
procurare de armament şi alimente. Gheorghe Parizianu, student la Facultatea de
Medicină din Iaşi a participat la procurarea de armament pentru celula de rezistenţă
din pădurea Solonţ-Bacău, dar a fost trădat de o colegă. Bătut cu bestialitate, a fost
forţat să dezvăluie date despre acea unitate. A fost dus acolo şi plasat înaintea
trupelor Securităţii.
Partizanii, de teamă că l-ar putea împuşca, au renunţat să deschidă foc şi s-au
predat. Studentul a fost judecat şi condamnat în anul 1949 şi deţinut la Jilava, Gherla,
iar la Piteşti a fost bătut după metodele şi sub supravegherea lui Ţurcanu. Acest tânăr
denaturat a născocit multe modalităţi de tortură, peste cele preluate de la mentorul
său, spionul sovietic Nicolski, dar n-a fost atât de inteligent încât să intuiască şi
sfârşitul său.
La penitenciarul Târgu Ocna, denumit impropriu sanatoriu, au fost duşi să
moară studenţi de la Piteşti, muncitori de la Gherla condusă de renumitul călău
Goiciu şi intelectuali de la Aiud.
Procurarea unui gram de streptomicină pentru bolnavi de tuberculoză, era
condiţionată de angajamentul că vei deveni informator şi că îi vei denunţa pe toţi
duşmanii regimului socialist, inclusiv pe părinţi.
O altă mare neîmplinire a revoluţiei este nerecuperarea celor 3 miliarde de
dolari cu care a fost devalizată Bancorex. Această unitate bancară a acordat
împrumuturi cu dobândă preferenţială de numai 3,5% unor persoane de toate culorile
politice, neîndreptăţite la împrumut şi pe bază de declaraţii mincinoase, că îşi vor
construi case. în schimb sumele au fost depuse la alte bănci cu dobânzi mai mari şi
acum motivează că nu au posibilităţi de restituirea sumelor împrumutate. în orice ţară
civilizată aceştia sunt băgaţi la închisoare, iar la noi nu s-a întreprins nimic pentru
recuperarea pagubelor.
Unul din mari datornici ameninţă cu trimiterea în judecată pentru calomnie şi
cere daune morale de miliarde lei.
Imaginea publică a eroilor din decembrie 1989 care cu piepturile goale s-au
împotrivit taburilor şi teroriştilor înarmaţi cu arme de război, a fost distrusă
premeditat prin tipărirea a 40.000 de certificate de revoluţionar, vândute unor
impostori şi infractori de drept comun, care au urmărit revoluţia în papuci, în faţa
televizoarelor.

453
 S-au perindat până acum vreo patru guverne, însă nimeni n-a cutezat să taie de
la rădăcini acest rău, care este o mare povară pentru buget şi pentru imaginea
României în lumea civilizată.
Se petrec în ţara noastră unele scenarii de neimaginat într-un stat de drept. Vin
din proprie iniţiativă unii declaraţi faliţi în ţările lor, sunt îndrumaţi de unde şi cât să
fure şi după ce pleacă din ţară cu o mare parte din agoniseala lor, cei care i-au asistat
la furt, dau alarma că au fost înşelaţi. Se întocmeşte dosar penal, sunt pedepsiţi unii
din eşalonul doi sau trei cu diminuarea salariilor pe câteva luni, iar după vreo
jumătate de an, dosarul penal este dat uitări.
Câteva exemple de jafuri sub ochii "vigilenţi" ai autorităţilor române:
Suceveanul Severin Tceciuc implicat în diferite afaceri dubioase, a păgubit
statul român cu peste 100 miliarde lei vechi. Cu toate că Parchetul Curţii de Apel
Suceava a emis mai multe mandate de arestare
pe numele lui, de fiecare dată a fost eliberat de instanţă.
Când a simţit că va fi din nou luat la întrebări, s-a internat Spitalul Clinic de
Urgenţă Bucureşti. Iar când organele de anchetă au intrat în spital, a dispărut prin
fereastra salonului în care era internat şi a traversat toată România până la vama
Borş, fără a fi urmărit. Poliţia de frontieră nu 1-a putut opri, pentru simplul fapt că nu
primise nici o interdicţie împotriva lui. Dar la cinci minute după trecerea în Ungaria,
s-a primit şi ordinul de a fi arestat.
A plecat cu o mare parte din agoniseală şi chiar dacă e dat în
urmărire prin Interpol, de regulă cererile de extrădare sunt astfel
formulate, încât nu pot fi luate în considerare.
Un scenariu imaginar, ce s-ar fi petrecut la vama Borş: Când a
sosit cel care a adus ordinul de reţinere, a întrebat:
- A plecat din ţară Severin Tcaciuc?
- Nu, este încă la noi.
- Daţi-i drumul să plece, că v-am adus ordinul de reţinere.
Un alt caz deosebit de straniu, este cel al Măriei Mas, care a iniţiat afacerea
Fondul Naţional de Investiţii. Promitea pentru sumele investite în acel fond, că se vor
plăti depunătorilor sume mult sporite, din profiturile ce urmau a fi realizate.
Deşi exista precedentul Caritas din care s-a văzut că acest sistem piramidal
sfârşeşte prin a păgubi o mare parte din depunători, mulţi dornici de câştiguri fără
muncă au depus sume importante şi în final au fost păgubiţi câteva sute de mii.
Din primele sume depuse s-au înfruptat şi unii demnitari, care urmau să-i
asigure deplina libertate la previzibila falimentare a fondului. Ca urmare,
organizatoarea afacerii care şi-a rezervat partea leului, a fost condusă de marii
profitori până la graniţă şi a plecat cu întreaga sa agoniseală.
Ca să ne putem imagina cam cu ce sumă a plecat din ţară Măria Mas, să luăm
ca exemplu pe asociatul Nicolae Popa, considerat mâna dreaptă a acesteia care a
depus la fond 13 miliarde lei vechi şi a scos 286 miliarde lei vechi. Condus şi el până
la graniţă, sau expediat din ţară, este acum un prosper om de afaceri în Suedia şi nu-1
deranjează nimeni.
Deci Măria Mas ca şefă supremă a afacerii, trebuie să fi plecat cu o sumă cel
puţin dublă. Ajunsă în Israel, cum nu putea să ţină o sumă atât de mare sub perină, i-a
depus la o bancă din Tel Aviv.

454
 Conducătorilor acelei bănci nu le-a fost greu să afle că banii provin dintr-o
afacere necurată şi cum exista şi posibilitatea ca statul român să revendice suma,
banca i-a blocat contul şi din multimiliardară, Măria Mas a rămas doar cu cămaşa de
pe ea.
A trimis un avocat la Bucureşti, probabil cu propunerea ca să revină în ţară, să
fie condamnată la vreo doi-trei ani cu suspendare, după care să se poată cere
deblocarea contului. Urma, conform planului propus prin avocat, ca banii să fie
împărţiţi între ea şi profitorii locali, apoi să plece din ţară şi să le strige de la graniţă,
trageţi apa. însă planul propus prin intermediar a fost respins şi cum ştia că aici este
ţara tuturor posibilităţilor, a venit ea în mod clandestin, să trateze direct cu
guvernanţii de la acea vreme.
Se apropia însă data alegerilor din toamna anului 2004 şi cum cei aflaţi la
putere nu aveau garanţia că vor fi realeşi, au depus-o la închisoarea din Rahova, cu
regim de hotel cu mai multe stele.
Paguba totală creată de acel fond este de aproximativ 3.000 miliarde lei vechi,
iar o instanţă judecătorească a decis să fie despăgubiţi 400 de depunători cu suma de
50 miliarde lei vechi din fondurile recuperate de AVAB, deci în final, îi vom
despăgubi noi contribuabilii.
La primele înfăţişări Măria Mas dă toată vina pe Sorin Ovidiu Vântu, care şi el
a scos din casieria fondului 472 miliarde lei vechi, dar din motive numai de justiţie
cunoscute, până acum a fost citat numai ca martor.
Procesul penal este în curs de desfăşurare, dar din pagube nu s-a recuperat
nimic.
Alt caz din galeria celor asistaţi la furt este şi Frantisek Priplata, declarat falit
în ţara lui şi a venit să se căpătuiască la noi. După ce a falimentat întreprinderea cu
capital de stat Tepro Iaşi, a instigat şi la asasinarea liderului sindical al întreprinderii,
care îi cunoştea şi dezvăluia toate metodele de falimentare.
A plecat din ţară ca dintr-un sat fără câini şi se află acum în ţara lui, Cehia,
care nu extrădează.
Sirianul Omar Hayssam a acaparat zeci de fabrici cu capital de stat, în special
din domeniul forestier. Pe unele le-a falimentat şi a umplut cu şomeri sate întregi, iar
pe altele le-a vândut cu suprapreţ. Ancheta comisiei Hayssam s-a rezumat la
Bucureşti, deşi afacerile lui s-au desfăşurat şi în judeţele Ilfov, Buzău şi Bacău.
"Comisia de Moralitate" a P.S.D. a găsit trei ţapi ispăşitori, pe care i-a
sancţionat cu "un avertisment ultimativ şi retragerea sprijunului politic pe o perioadă
de doi ani". Cu aceasta consideră că şi-a făcut pe deplin datoria.
Omar Hayssam se implicase şi în viaţa politică şi urma ca după alegerile din
toamna anului 2004 să ocupe un loc în Parlament şi să devină membru al P.S.D. în
acel scop a virat în contul P.S.D. Bucureşti, suma de 1,4 miliarde lei vechi.
A înscenat răpirea în Irak a trei ziarişti români, cu scopul ca sub pretextul că
merge să-i elibereze, să poată ieşi din ţară cu averile acaparate. S-a întâmplat însă o
desincronizare a planurilor sale «P.S.D. a pierdut alegerile şi scenariul cu eliberarea
ziariştilor răpiţi a căzut.
Modul cum acesta, deşi atent supraveghiat de poliţie, a reuşit să fugă din ţară,
întăreşte credinţa că toţi escrocii au avut legături indestructibile până la cele mai înale
niveluri ale Puterii.

455
 Un obiectiv considerat prioritar cu care actuala Putere şi-a atras electoratul la
alegerile din toamna anului 2004, a fost trimiterea în judecată şi confiscarea averilor
marilor escroci, indiferent de culoarea lor politică. Până acum nu s-au văzut decât
amânări şi tergiversări.
Se spune că o societate care-si ocroteşte infractorii îsi pregăteşte singură
groapa, iar marele filosof indian Rabindranath Tagore spunea că dacă rabzi
răul, fără a protesta, e ca şi cum l-ai răsplăti.

BIBLIOGRAFIE
1. Gheorghe Andreica, Masacrarea Studenţilor Români, 1999 în regie proprie.
2. Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, apărută în anul 1994, la Editura Litera
3. Vladimir Tismăneanu, Condamnaţi la fericire, 1991 la Grupuri de edituri Exo.
4. Corneliu Coposu, Dialog cu Vartan Arachelian, 1996, la Editura Humanitas.
5. Gheorghe Andreica, Pentru o lingură de arpacaş, 2005, la Editura Metafora.
6. Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareşalul şi Evreii, 1998 la Editura Rao.
7. Ziarele centrale, printre care România liberă şi Cotidianul.

456
 TĂTARII DIN CRIMEEA ŞI ROMÂNII
ÎN „CRUCIADA ÎMPOTRIVA BOLŞEVISMULUI”
(1942-1944)‫٭‬

Nicolae VIDENIE,
Bucureşti, Romania

P articiparea militară a României la cel de-al doilea război mondial a

cuprins două etape: campania din est (22 iunie 1941-23 august 1944),
urmată de cea din vest (23 august 1944-12 mai 1945)243. Între acţiunile
de luptă din prima campanie s-a numărat şi cucerirea Peninsulei Crimeea, cu o
suprafaţă de 26 000 kmp şi o populaţie de 1 128 000 locuitori, în 1939. Procentual,
ruşii reprezentau 42%, tătarii 25%, ucrainenii 11%, germanii 5%, restul alţii244.
Cucerirea peninsulei s-a făcut de către Armatele 11 germană şi 3 română, în intervalul
20 septembrie 1941- 4 iulie 1942. Armata română a angajat în lupte 78 000 de
militari, cu pierderi însemnate: 18 900. Reprezentând 24%, această proporţie a fost
cea mai mare de până atunci, raportată la celelalte direcţii de atac245.
Datorită persecuţiilor la care au fost supuşi de autorităţile sovietice în
perioada interbelică, o parte a tătarilor din Crimeea a colaborat cu armatele germane
şi române în lupta proclamată de mareşalul Ion Antonescu246 ca fiind „cruciada
împotriva bolşevismului”. Drept recompensă, germanii au acceptat cererea tătarilor de

‫ ٭‬Documente arhivistice inedite, care reprezintă baza acestui scurt studiu istoriografic, le-am prezentat
comunităţii tătare din Bucureşti la 14 mai 2002, cu ocazia comemorării a 58 de ani de la deportarea
tătarilor din Crimeea în Siberia, manifestare de suflet organizată de Uniunea Democrată a Tătarilor
Turco Musulmani din România. Ele s-au dorit a fi baza documentară şi preambulul unor volume de
documente şi mărturii orale inedite, propunere ştiinţifică necesară şi urgentă în condiţiile lipsei unei
literaturi de specialitate şi a fireştii/inevitabilei dispariţii fizice a martorilor. Din păcate, răspunsul
aşteptat încă n-a sosit, probabil tot din cauza repetatei scuze „obiective” a beneficiarului: lipsa fondurilor
financiare.
243
Printre altele, vezi detalii în Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2000, 356 p.
244
Golgota estului (iulie 1942-martie 1944), coord. Col. Dr. Alessandru Duţu, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 233.
245
Pe ţărmul nord-pontic (17 iulie 1941-4 iulie 1942), coord. Col. Dr. Alessandru Duţu, Col. Dr. Petre
Otu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, p. 181-201.
246
Ion Antonescu (1882-1946), mareşal al României, conducător al statului român în perioada 5
septembrie 1940 – 23 august 1944. A fost arestat şi expediat la Moscova pentru interogatorii. În aprilie
1946 a fost readus în ţară pentru a fi „judecat” şi condamnat la moarte în parodia stalinistă intitulată
„procesul marii trădări naţionale”. La cererea Moscovei, a fost executat de comuniştii români. A fost şi
este încă cea mai controversată personalitate politică a românilor în secolul XX. Pentru alte detalii, vezi
şi Gl. mr. Mircea Agapie, Cpt. R1. dr. Jipa Rotaru, Ion Antonescu. Cariera Militară (Scrisori inedite),
Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1993, 196 p.

457
a-şi crea un „comitet central musulman”, după modelul celor permise karaceailor,
balkarilor şi calmucilor. Temându-se de renaşterea mişcării panturanice, zdrobită de
puterea sovietică la începutul anilor 1920, naziştii nu le-au acordat tătarilor aceeaşi
autonomie de care se bucurau celelalte etnii musulmane ajunse vremelnic sub
autoritatea zvasticii. În schimbul autonomiei primite, acordată cu mare zgărcenie,
autorităţile locale tătare au trimis câteva mii de militari – organizaţi în şase batalioane
– să lupte247 împotriva partizanilor locali credincioşi regimului sovietic248.
După încetarea ofensivei armatelor coaliţiei Axei şi începerea retragerii
generate de pierderea iniţiativei strategice în favoarea Armatei Roşii249, tătarii au
început să se teamă de pedepsele pregătite de Stalin, care începuse deportările
„colaboraţioniştilor” încă din noiembrie 1943. Tătarilor le-a venit rândul la 18 mai
1944, prin deportarea întregii comunităţi din Crimeea în stepele Kazastanului. După
11 zile, într-o scrisoare către Stalin, Beria250 justifica acţiunea aducând tătarilor acuze
conform cărora „în timpul ocupaţiei germane contribuiseră activ la fabricarea pâinii şi
a produselor alimentare destinate armatei germane (...) şi colaboraseră cu autorităţile
militare germane la găsirea soldaţilor Armatei Roşii şi a partizanilor”. După cifrele
oficiale sovietice, cele 67 de convoaie au transportat pe căile ferate 180 014 tătari251.
Drept recunoştinţă pentru serviciile aduse şi pentru ai scăpa de eventualele
pedepse pentru „colaboraţionism”, mareşalul Ion Antonescu a acceptat retragerea
unora dintre tătarii de la est de Nistru în România. Pentru îndeplinirea unei asemenea
misiuni delicate, Biroul Contrainformaţii din Secţia a II-a a Marelui Stat Major cerea
aprobarea de la Cabinetul Militar al Conducătorului Statului. Într-un caz, acesta „a
aprobat ca 50 familii (350 membri) de tătari, care se găsesc la Odessa, evacuaţi din
Crimeea de unităţile române să fie evacuaţi în Dobrogea, pe răspunderea personală a
comandanţilor de unităţi”. Documentul – datat 1 aprilie 1944, adresat de Secţia a II-a
Direcţiei Ordinii Publice din Ministrerul Afacerilor Interne – precizează motivul
acestei măsuri, precum şi metoda: „Evacuarea lor din Crimeea la Odessa s-a făcut în
urma serviciilor pe care unii din membrii acestor familii le-au adus cauzei comune
contre bolşevismului. În ceea ce priveşte evacuarea acestora în Dobrogea, s-a dat
ordin Armatei a 3-a să ia legătura cu organele D-vs din Odessa pentru a stabili în
detaliu modalitatea executării operaţiunii evacuarii”. Importanţa operaţiunii este dată
de caracterul „SECRET” al documentului, precum şi de expedierea „foarte urgent,
prin curier”, cu cererea de comunicare a măsurilor luate252. Primit în 3 aprilie la
Direcţia Ordinii Publice (Subsecretariatul de Stat pentru Poliţie, Ministerul Afacerilor
Interne), documentul a fost expediat la 7 aprilie la Inspectoratul General al
Jandarmeriei, primit în 8 aprilie şi expediat în ziua următoare la formaţiunea

247
Stephane Courtois (ş.a.), Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Bucureşti,
Editura Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 207.
248
Despre acţiunile militarilor români în acest sens, vezi subcapitolul Acţiunile vânătorilor de munte
împotriva partizanilor din Munţii Jaila, din Golgota estului..., p. 245-251.
249
Al. Duţu, Între Wehrmacht..., p. 98-206.
250
Conducătorul poliţiei politice sovietice, NKVD – iniţial numită CEKA, apoi NKGB şi KGB – care a
realizat practic deportările.
251
Apud, Stephane Courtois (ş. a.), Cartea neagră..., p. 208-210.
252
Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fond Inspectoratul
General al Jandarmeriei, dosar 156/1944, fila 369: documentul este semnat de şeful Secţiei a II-a,
locotenent-colonelul Marinescu, respectiv şeful Biroului Contrainformaţii, maiorul Florescu.

458
subordonată, Direcţia Siguranţei şi Ordinii Publice. Această adresă poartă şi o
rezoluţie: „Dosar. Din Odessa s-a evacuat deja un număr de familii din această
categorie. Operaţiunea este terminată. În prezent dacă mai este încă de evacuat nu mai
este posibilă executarea (studiu)”253.
De soarta tătarilor din Crimeea, legată de cea a bulgarilor sovietici, s-au
preocupat şi autorităţile bulgare în vara anului 1944. O dovadă în acest sens este şi o
notă informativă a Legiunii de Jandarmi Ilfov, din care aflăm că „Legiunea deţine
următoarele informaţii din Bulgaria: Autorităţile bulgare din Silistra, Turtucaia şi
Kubrat au început să ia măsuri pentru cartiruirea şi plasarea bulgarilor sosiţi şi în curs
de sosire din Transnistria şi Basarabia prin evacuare. De asemenea că, odată cu aceşti,
vor sosi ca evacuaţi în Bulgaria, elemente bulgare şi tătare din Caucaz”. Chiar dacă
scepticismul este prezent („Informaţia nu s-a putut verifica până în prezent, pentru a
se stabili dacă corespunde adevărului”254), documentul poate reprezenta încă o dovadă
că soarta tătărilor sovietici preocupa autorităţile antisovietice ale vremii. Frica de
persecuţiile pregătite de Stalin împotriva celor considraţi colaboraţionişti a influenţat
şi starea de spirit a tătarilor şi turcilor din Dobrogea. În acest sens, din documentele
de arhivă aflăm că aceştia au trimis o delegaţie la Consulatul General al Turciei din
Bucureşti, cu propunerea acceptării evacuarii tuturor musulmanilor din Dobrogea în
republica de pe malurile Bosforului255.
Chiar dacă autorităţile româneşti promoscovite au fost obligate să practice pe
scară largă „vânătoarea de vrăjitoare” a „cetăţenilor sovietici”256, comunitatea
musulmană din România a supravieţuit până astăzi. Tragedia războiului este încă vie
în memoria supravieţuitorilor evacuaţi din Crimeea în România. Dintre aceştia, în
Bucureşti mai trăiesc încă două doamne care erau copile atunci. Pline de emoţie, ele
şi-au depănat amintirile legate de acest trist eveniment cu ocazia comemorării care a
avut loc în 14 mai 2002, la sediul din Bucureşti al Uniunii Democrate a Tătarilor
Turco Musulmani din România.

253
Ibidem. f. 368: documentul este semnat de ministrul subsecretar de stat, General de Corp de Armată,
Constantin Z. Vasiliu, respectiv Directorul Ordinii Publice, locotenent-colonel magistrat Alexandru
Mădârjac. Textul din paranteză este neclar.
254
Ibidem, dosar 24/1944, f. 86.
255
Ibidem, f. 81-82: documentul în cauză este o notă informativă, nr. 340/30 aprilie 1944, a
Inspectoratului de Jandarmi Constanţa.
256
Acţiunea a fost impusă prin Art. 5 al Convenţiei de Armistiţiu din 12/13 septembrie 1944 între
guvernul român, pe de o parte, şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale
Americii, pe de altă parte, publicat în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 219 din 22 septembrie 1944:
„Guvernul Român şi Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat
(Sovietic), pentru înapoierea în ţara lor, pe toţi prizonierii de război sovietici şi aliaţi, aflaţi în mâinile lor,
precum şi pe toţi cetăţenii internaţi şi pe cei aduşi cu sila în România. Din momentul semnării
condiţiunilor de armistiţiu (pace) şi până la repatriere, Guvernul şi Înaltul Comandament Român se
obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici şi aliaţi, precum şi cetăţenilor
internaţi sau aduşi cu sila, persoanelor strămutate şi refugiaţilor, hrană potrivită, îmbrăcăminte şi
asistenţă medicală, conform cu cerinţele sanitare, cum şi mijloacele de transport pentru reîntoarcerea
acestor persoane în ţara lor proprie”.

459
 PERSECUTIA IMPOTRIVA FALUN GONG –
O FORMA DE TEROARE PREZENTA
IN CHINA COMUNISTA
Andrei Augustin Popescu,
Cluj-Napoca, Romania

C hina – o tara cu o traditie veche de cel putin 5.000 de ani, o populatie de

cel putin 1,3 miliarde de oameni, si un sistem de conducere total malefic:
comunismul. Cei care au trait pe propria lor piele ‘beneficiile’
comunismului cunosc deja consecintele existentei intr-un astfel de sistem de
conducere, a unei astfel de ideologii ateiste care merge impotriva naturii si spiritului
uman.
Sunt multe de discutat despre aparitia comunismului, despre metodele prin care
au fost implementate ideile, conceptele, directivele sale, despre modul in care au
reusit sa puna mana pe carma atator tari pe care le-au adus in pragul dezastrului, fie el
spiritual sau economic. In lucrarea de fata voi discuta despre un genocid prezent care
se desfasoara in China si care este indreptat impotriva unui grup de cateva zeci de
milioane de oameni care isi traiesc viata conform principiilor Adevar Compasiune
Toleranta. Acest genocid are numeroase lucruri in comun cu atrocitatile comise de
comunism in Romania, existand chiar si un experiment de reeducare, similar cu cel
petrecut la Pitesti
In Asia abunda felurite miscari spirituale pe langa religiile budista, taoista,
ortodoxa, catolica, etc. Exista multe alte cai de cultivare fizica si de ridicare a
moralitatii precum artele martiale, qigong, tai chi, etc. Datorita culturii de Partid din
Romania, care a blocat accesul la informatiile din exterior, in ziua de astazi acesti
termeni sunt pentru multi dintre noi daca nu necunoscuti cel putin greu de inteles.
Cultura traditionala chineza contine aceste elemente, alaturi de poezie, pictura, olarit,
caligrafie, etc. Astfel ca budismul, taoismul, qigong-ul, tai chi-ul, etc. fac parte din
aceasta traditie straveche si sunt considerate a fi benefice pentru sanatatea spirituala si
fizica a omului.
In China de astazi totul este controlat de Partidul Comunist Chinez (PCC). La
suprafata exista anumite libertati si un sistem economic bazat pe liber schimb - o
aparenta de economie de piata. Aceste libertati sunt insa extrem de superficiale si
fragile, negarantate de Constitutie, alcatuind mai mult o spoiala cu care Partidul
Comunist isi ascunde crimele. De indata ce incepi sa exerciti dreptul la libera opinie
de exemplu, te afli imediat in colimatorul PCC si devii dusmanul acestuia, esti
etichetat drept antirevolutionar sau “bandit” (termen extraordinar de familiar din
pacate, multor persoane din audienta). Aceasta etichetare este aplicata de catre
guvernul comunist tuturor celor care reprezinta un pericol real sau imaginar pentru
regimul ilegal al PCC: preoti, calugari, activisti pentru democratie si drepturile

460
omului, fermieri carora li se confisca pe nedrept terenurile, tibetani, minoritatea uigur,
etc., una dintre cele mai persecutate grupari fiind cea a practicantilor Falun Gong.
Miscarea Falun Gong a aparut prima oara in public in China in anul 1992 si
evolutia sa ramine pana astazi una dintre cele mai neintelese fenomene din istoria
contemporana a Chinei.
Falun Gong este o scoala de gigong – este un sistem de imbunatatire a sanatatii
alcatuit din 5 exercitii fizice energetice traditionale chinezesti. In afara de partea de
exercitii, Falun Gong are un cod moral, punind foarte mare accent pe cultivarea
virtutilor si recomandand practicantilor sai sa fie Adevarati Buni si Toleranti.
Multi oameni au inceput sa practice Falun Gong si pe zi ce trecea numarul lor
crestea tot mai mult datorita efectelor sale morale, spirituale si fizice pozitive.
Practicantii includ persoane din toate straturile sociale, indiferent de varsta si sex,
ocupatie si functia detinuta – medici, functionari, publici, tarani, tineri, elevi, studenti,
pensionari si, de asemenea, printre practicanti se aflau sotiile si membrii familiilor
unor inalti functionari chinezi, inclusiv ai sefului statului Jiang Zemin, ai primului
ministru Zhu Rongzhi si ai functionarilor din Consiliul de Stat. Impactul pozitiv in
societate a fost puternic deoarece vechile valori morale calcate cu salbaticie in
picioare de catre PCC au inceput incet incet sa renasca.
Dar am mentionat mai sus o limita pe care daca o treci intri in vizorul PCC si
ale mecanismelor sale de distrugere. Popularitatea enorma cistigata intr-un timp
foarte scurt (departamentul de sport al guvernului chinez a estimat ca erau cel putin
70 de milioane de practicanti in 1998), renasterea valorilor morale, ridicarea
spiritualitatii, intoarcerea treptata la traditia chineza, etc., au fost unii dintre factorii
care au stat la baza declansarii mecanismului de ucis al PCC.
Desi miscarea Falun Gong este neinteresata de puterea politica, si nu este
religie sau sport…ci un mod de viata adinc inradacinat in traditia chineza, ea nu s-a
potrivit deloc cu cultura de Partid, cu mediul corupt, plin de minciuna, teroare,
invidie, rautate, ateism, hotie – creat special de PCC pentru a implementa cultura
ateista necesara controlarii si schinguirii sufletesti a oamenilor.
In 1999 liderul de atunci al Partidului, Statului si Armatei chineze, Jiang
Zemin, a inceput o campanie de persecutie impotriva Falun Gong. Au fost trimisi
diferiti agenti in grupurile de practicanti pentru a vedea daca urmaresc ceva ascuns
dar nu au gasit nimic pentru ca, asa cum am mentionat, practicantii nu se implica in
politica si nu urmaresc puterea politica.
Urmind tipicul comunist, mass media chineza este controlata in totalitate de
Partid si este o unealta folosita deseori impotriva celor sunt perceputi ca o amenintare
pentru Partid. In 1999 au inceput sa fie publicate diferite articole care demonizau
Falun Gong si emisiuni TV unde se distorsionau faptele astfel incat sa creeze o
imagine eronata, pentru a induce oamenii in eroare in ceea ce priveste practica de
Falun Gong. Desi diversele investigatii facute in cadrul Falun Gong nu au scos la
iveala nimic negativ, desi scoala a primit numeroase diplome si titluri pentru aportul
pozitiv adus in societate, fostul presedinte chinez Jiang Zemin a strans si mai tare
latul in jurul practicantilor Falun Gong.
Incepand cu anul 1999 situatia s-a schimbat. S-au intensificat atacurile mass
mediei asupra Falun Gong si politia a folosit in unele cazuri violenta pentru a dispera
grupurile de practicanti care doreau sa clarifice adevarul pe cale pasnica. In aprilie
1999 politia a arestat ilegal 45 de practicanti Falun Gong in orasul Tianjin, ranindu-i

461
pe unii dintre ei. La 25 aprilie 1999 peste 10.000 de practicanti Falun Gong s-au
adunat fara planificare prealabila langa Zhongnanhai, sediul conducerii chineze din
Beijing, cerand pasnic eliberararea practicantilor arestati si ca guvernul sa lase
practicantii sa practice liberi ca inainte. Practicantii arestati au fost eliberati dar acel
protest pasnic a marcat o schimbare majora a campaniei guvernamentale impotriva
Falun Gong.
La 10 iunie 1999 a fost infiintat Biroul „610” cu scopul unic de a planui si pune
in fapt o persecutie impotriva Falun Gong. Biroul are puteri imense si controleaza
toate nivelurile guvernamentale, raportand doar Comitetului Central al PCC. Biroul
„610” este puternic sponsorizat si printre atributiile sale se numara urmarirea
practicantilor Falun Gong, arestarea lor, torturarea lor, smulgerea de marturii fortate,
constrangerea avocatilor sa refuze sa apere practicantii, falimentarea financiara a
practicantilor, distrugerea fizica, compromiterea imaginii lor, hartuirea familiilor
practicantilor, trimiterea lor in lagare de munca si spitale psihiatrice pentru a fi
reeducati si chiar uciderea celor mai „incapatanati” – cei care nu cedeaza. Bineinteles,
acest birou colaboreaza direct si eficient cu politia si armata.
La 20 iulie 1999 PCC a inceput o campanie masiva de arestari - zeci daca nu
sute de mii de practicanti; le-au cotrobait prin locuinte si le-au confiscat bunurile.
Practicantii care faceau apeluri au fost arestati si dusi pe stadioane sau sectii de politie
unde au fost interogati.
Au fost date ordonante de catre Ministerul Administratiei Civile care
interziceau orice activitati, adunari, proteste, distribuirea oricaror tipuri de materiale
care au legatura cu Falun Gong. Comitetul Central al PCC a anuntat oficial ca
“membrilor PCC li se interzice sa practice Falun Gong,” desi multi dintre ei stiau
despre efectele pozitive ale acestei practici asupra sanatatii fizice si spirituale.
Toate aceste purtari aberante au fost insa doar inceputul unei persecutii
sangeroase care se desfasoara din pacate si in prezent. Daca in 1989 guvernul
comunist chinez a intrat cu tancurile si soldatii in Piata Tiananmen pentru a inabusi
revolutia democratica, acum au fost alertati turnatorii, colaboratorii Biroului
Securitatii Publice (BSP), au fost date directive la sectiile de politie din intreaga tara.
Astfel ca in toiul noptii au fost arestati pe ascuns zeci de mii de oameni din intreaga
tara. Dintr-o data, China a inceput sa retraiasca vremurile Revolutiei Culturale, politia
si autoritatile securitatii de stat urmarind, arestand, torturand si omorind oameni care
nu se conformau doctrinei comuniste.
Desi controlul guvernului chinez asupra informatiilor este extrem strict, au iesit
la iveala numeroase marturii care descriu cruzimea din lagarele de munca si de
reeducare din China, unde detinutii politici, religiosi sau de constiinta sunt torturati
fara mila. Lucrarea de fata nu poate sa redea in intregime tot ce se intampla acolo dar
poate crea o imagine generala despre gravitatea situatiei.
Numerosi practicanti Falun Gong care au fost in inchisori, lagare de munca sau
centre de reeducare au redat in mod similar metodele de tortura care sunt folosite
pentru a-i determina sa renunte la practica si sa se inchine Partidului. Tortionarii se
intrec in violenta si lipsa de umanitate. Bataile fizice, schingiurile, pozitiile fixe
incredibil de dureroase, lipsa aerului, mancarea infecta si insuficienta, lipsa somnului,
umilintele peste umilinte sunt la ordinea zilei.
Dna Liu Wei povesteste despre sesiunile de reeducare, de spalare pe creier care
se desfasurau zilnic. Practicantii din toate inchisorile trebuie sa se reeduce (termen

462
folosit de dna Wei) si sa semneze declaratii de cainta. Dna Wei isi aminteste ca dupa
multe batai “m-au fortat sa stau pe un scaunel foarte jos si mic, neavand voie sa ma
misc sau sa ma ridic. Dupa un timp gandurile nu imi mai erau clare, imi simteam
inima de parca era presata si o simteam de parca mi-ar parasi corpul in orice moment.
Trebuia sa respir din greu si transpiram, fiind din ce in ce mai slabita. Din cauza starii
in care ma aflam inchideam ochii. Dar de fiecare data oamenii aceia ma trezeau
imediat. Nu-mi doream decat putina odihna, chiar si pentru un minut. Nu mai puteam
suporta sa le aud prostiile. Dar ei faceau cu schimbul si continuau sa vorbeasca. Nu-
mi dadeau voie sa ma odihnesc nici macar o clipa. Simteam ca ma pot prabusi in orice
moment.”
Deseori gardienii nu ii lasa pe practicanti sa doarma zile intregi cu scopul de a-i
extenua fizic. In toata aceasta perioada ei vorbesc neincetat despre Partid, despre
maretia lui, despre cat de rau este Falun Gong, obliga practicantii sa urmareasca
materiale propagandiste, ii jignesc si lovesc. Atunci cand atipesc, gardienii si ofiterii
biroului 610 ii lovesc cu pumnii sau picioarele, arunca apa rece pe ei, nelasandu-i nici
o clipa sa se relaxeze. Unii practicanti isi aminteau cum gardienii si ofiterii 610
repetau ore in sir si cu schimbul cuvintele: “Cedeaza, cedeaza! Renunta la Falun
Gong!”
Clasele de reeducare prin vizionare de materiale video au loc zilnic si apoi
practicantii sunt fortati sa semneze declaratii prin care renunta la practica de Falun
Gong. Cei care refuza sunt aspru batuti, fiind trimisi din nou la salile de vizionare,
apoi daca refuza sunt batuti din nou, si tot asa – este un ciclu care se repeta pana cand
practicantul cedeaza.
Mai ciudat este ca unii dintre practicantii care semneaza astfel de documente de
infierare si autodenuntare sunt eliberati si trimisi acasa. Acest lucru implica faptul ca
tot ce urmareste Partidul este distrugerea vointei practicantilor si umilirea lor. Mai
implica faptul ca autoritatile sunt pe deplin constiente ca Falun Gong nu este un
pericol social, altfel de ce le-ar da drumul in societate? Cu alte cuvinte ce doreste
Partidul este sa aiba siguranta ca poate totusi controla acesti oameni, macar prin
tortura sustinuta, daca nu prin ideologie falsa. Totusi, cei care sunt eliberati sunt
urmariti neincetat, se fac presiuni asupra lor, le sunt perchezitionate locuintele, se
incearca folosirea lor pe post de turnatori, nefiind de fapt liberi. In cazul in care cei
eliberati reincep sa practice Falun Gong, sunt arestati si intra din nou in ciclul de
torturi.
Pentru ca reeducarea sa aiba succes se pune accept deosebit pe tortura fizica, pe
langa lipsa somnului sau a umilintelor. Bataile sunt organizate, practicantii fiind
batuti de catre 3-4 gardieni sau ofiteri ai biroului 610 sau de catre alti detinuti, carora
li se promite o reducere a pedepsei.
Practicantii Falun Gong au declarat ca unii detinuti de drept comun ii urasc
deoarece autoritatile inchisorii le dau de inteles ca sentinta lor este prelungita sau nu
este redusa tocmai din cauza incapatanarii practicantilor de a ceda fizic si mental.
Astfel, detinutii de drept comun manifesta deseori o rautate deosebita, batand
groaznic practicantii, desi nu au nimic cu ei in principiu. In inchisori si in lagarele de
munca fortata si reeducare se cultiva astfel ura, violenta si se mizeaza pe o rupere a
increderii intre practicanti prin intoarcerea unora impotriva altora, astfel incat
rezistenta sa fie redusa la minim. Cei care au trecut prin experimentul de la Pitesti
cunosc, din pacate, prea bine toate aceste lucruri.

463
 De asemenea, au loc batai in grup – mai multi gardieni, ofiteri ai biroului 610 si
detinuti de drept comun ataca in grup practicantii si ii lovesc fara mila pana cand
acestia isi pierd constiinta, sau pana cand sufera hemoragii si sunt in pragul mortii.
In cadrul acestor batai de grup multi practicanti si-au pierdut dintii, au avut
multe coaste, degete, maini sau picioare rupte, corpul lor era plin de vanatai si rani;
capul lor este izbit de ciment si de pereti cu brutalitate incat sangele le tasneste pe nas
si prin urechi; loviturile de pumni si picioare plasate in zone sensibile si sexuale sunt
cele mai vehiculate. Unii practicantii au paralizat, altii si-au pierdut vederea sau auzul
in urma loviturilor aplicate cu pari, bastoane, bare de fier, tevi de calorifer sau alte
obiecte dure. Cei care sunt ucisi in aceste batai in grup sau individuale sunt trecuti in
registre ca “sinucigasi,” trupurile lor fiind incinerate imediat pentru a scapa de dovezi.
Aceste cazuri de “sinucidere” in arestul politiei, in lagarele de munca sau de
reeducare sunt des intalnite. Lipsa mancarii, a odihnei, oboseala fizica si bataia
continua ii transforma pe practicanti in tinte de antrenament, deseori acestia neavand
puterea sa isi mai acopere fata, care de multe ori le este desfigurata partial sau
complet. La aceste batai in grup participa uneori si directorii inchisorilor, care
primesc directive de la nivelurile de sus ale Partidului si Biroului 610 in privinta
exterminarii fizice dar mai ales spirituale a practicantilor Falun Gong.
Desi sunt supusi acestor torturi, practicantii Falun Gong reusesc sa-si mentina
moralitatea. De multe ori practicantii, in timp ce sunt torturati, ii roaga pur si simplu
pe tortionari sa inceteze, adoptind o atitudine pasnica, contrastand uluitor cu ura
degajata de calai. In fata unor astfel de reactii pasnice si gandhiene, ura multor
tortionari se amplifica si mai mult. Se pare ca cu cat victimele sunt mai calme cu atat
ura tortionarilor este mai mare si cu atat cruzimea este mai inimaginabila. Au fost
chiar cazuri, nu putine, in care unii gardieni, impresionati de rezistenta practicantilor
dar mai ales de bunatatea manifestata fata de calai in timpul torturilor, au schimbat
taberele si au refuzat sa mai schingiuiasca practicanti. Unii dintre acesti gardieni au
fost, ulterior, torturati si ei pentru ca s-au opus liniilor directoare ale Partidului. De
asemenea, multi detinuti criminali convinsi ca practicantii Falun Gong sunt tradatori,
antirevolutionari, inamici ai statului (conform ideilor impuse in clasele de
indoctrinare din inchisori si lagare) si-au schimbat treptat parerea si au sarit in
ajutorul lor, acest lucru atragand dupa sine o prelungire a sentintei lor sau chiar si
torturi.
Ma intreb ce durere, ce suferinta poate simti o persoana care este torturata cu
atata cruzime, ce forta trebuie sa gaseasca in el, ce credinta trebuie sa aiba pentru a
putea rezista. Si cine i-ar putea intelege suferinta? Ma intreb cum au ajuns tortionarii
tortionari. Cata cruzime poate fi pusa in aplicare impotriva altei fiinte umane, cata
rautate poate cultiva o ideologie precum comunismul. Pentru a face o paranteza,
relatez un fapt care a fost povestit ca avand loc si in Coreea de Nord si in China anilor
1950 sau ’60: copiii de clase primare si nu numai erau dusi cu invatatorii sau
profesorii lor la locurile de executie si trebuiau sa cante cantece patriotice in timp ce
anumiti detinuti erau executati prin impuscare sau prin alte metode. In timp ce cantau,
copiii trebuiau sa fie ca stana de piatra, pe chipurile lor sa nu fie nici cea mai mica
urma de emotie sau mila. In cazul in care copii plangeau invatatorul era executat in
fata lor sau i se taiau mainile. Copiii erau adusi de mai multe ori la scenele de
executie, pana cand erau complet indiferenti. Ma intreb, un copil care de mic este

464
expus la violenta si este oprit sa isi manifeste bunatatea, dupa 20 de ani de viata ce fel
de om este? Dar dupa 30 de ani?
Revenind la torturile din lagarele de munca si de reeducare din China, ele sunt
foarte variate si in unele cazuri au atins extreme foarte diabolice. Un caz care mi-a
atras atentia a fost cel al unei practicante in varsta de 60 si ceva de ani, al carei nume
nu il mai retin, care a fost arestata pentru ca a facut apel impotriva persecutiei.
Doamna a fost condamnata la cativa ani inchisoare si supusa torturilor, umilintelor si
incercarilor de distrugere psihica si fizica. Dar nu a cedat. Intr-o zi, cativa gardieni au
imobilizat-o si unul dintre ei i-a introdus in vagin un par cu tepi pe care l-a rasucit de
multe ori, l-a scos si l-a introdus de multe ori. Durerile provocate au fost
inimaginabile. Dansa nu a mai putut sa se ridice din patul de inchisoare cateva luni si
i s-a refuzat tratamentul. Dupa cateva luni a inceput sa ii curga un lichid ciudat prin
buric si a murit. Cata cruzime!!!
Un alt caz care a scos in evidenta foarte mult cruzimea deosebita a tortionarilor
comunisti chinezi a fost cel al unei tinere mame care a fost capturata impreuna cu fiul
ei mic de doar cateva luni. Fara a sta pe ganduri gardienii si ofiterii biroului 610 au
torturat-o in moduri care mai de care mai variate, in ciuda faptului ca baietelul ei era
pe cale sa ramana fara mama. In cele din urma, au legat-o de perete in pozitia de
rastignire si au lovit-o neincetat. Copilul ei a fost trantit cu capul de peretii celulei si
apoi capul sau a fost strivit efectiv sub bocancii tortionarilor. Mama baietelului a
murit si ea in dureri cumplite. Totul s-a petrecut atat de repede. Si sunt doar doua din
mii si mii de astfel de cazuri!
De multe ori practicantii refuza reeducarea si sa renunte la credinta lor si isi
manifesta aceasta decizie prin greva foamei, refuzand sa manance zile intregi, chiar
daca in starea in care se afla lipsa hranei amplifica suferinta. In aceste cazuri, ofiterii
biroului 610 si gardienii aplica o metoda de tortura numita “hranirea fortata.”
Gardienii introduc pe gatul practicantului un tub de pompa gros cat un deget pana in
stomac. Ei nu hranesc practicantii ci scot si baga tubul in mod repetat pentru a
provoca dureri cat mai mari. Pe data de 5 aprilie 2006, seful de divizie Li Wangyu de
la un centru de reeducare a condus opt gardieni, atat barbati cat si femei, pentru a da
buzna in sectia de detinute. Au doborat-o pe practicanta Wang Jinfeng la pamant. I-au
pus o punga de plastic peste fata si i-au desfacut gura cu forta folosind o bara de inox,
i-au introdus un tub in gura si au hranit-o cu boabe de porumb. Fata dnei Wang a
devenit alba si aproape ca s-a sufocat.
O alta varianta a hranirii fortate este pe nas si are loc in modul urmator: unui
practicant care este in greva foamei de mult timp ii sunt incatusate mainile si
picioarele de cele patru colturi ale unui pat. Gardienii introduc un capat al tubului de
cauciuc in nasul practicantului si il imping pana in stomac. Gardienii imping ovaz
macinat si supa de vegetale stricata prin tub pana in stomacul practicantului. Ei sunt
foarte duri si tubul deseori rupe pielea sau strapunge nasul practicantului, gatul si/sau
stomacul. Practicantii al caror stomac este strapuns sufera timp indelungat de pe urma
sangerarii stomacului. Fiind in greva foamei de un timp mai indelungat, stomacul lor
se contracta si dupa ce sunt brusc hraniti cu peste 1 litru de ovaz macinat si apa,
stomacul lor este umflat si au dureri mari din aceasta cauza.
Bineinteles, aceasta metoda de tortura nu se aplica doar in cazul celor care intra
in greva foamei, ci de multe ori se aplica doar de dragul torturarii.

465
 Mancarea in inchisoare, lagarele de munca sau reeducare este insuficienta incat
in scurt timp practicantii slabesc foarte mult. Multi au ajuns piele si os in numai
cateva luni datorita conditiilor dure, izolarilor la care sunt supusi datorita
“incapatanarii” si datorita lipsei de mancare. Cu toate acestea, de multe ori, in
mancarea practicantilor este amestecat nisip, coji si excremente de soareci, stomacul
practicantilor umflandu-se foarte tare si avand constipatie.
Sunt numeroase cazuri de practicante Falun Gong carora li s-au legat greutati
mari legate de picioare si au fost fortate sa umble asa un timp indelungat. Lanturile
ruginite taie in carne si infecteaza piciorul. Durerile sunt si mai mari cand lanturile si
greutatile sunt legate atat de maini cat si de picioare pentru timp indelungat. Ele sunt
insotite de loviturile zilnice ale gardienilor, administrate cu palmele, pumnii si
picioarele, lovituri menite sa duca cat mai repede la epuizarea fizica si psihica. Cele
care refuza in continuare sa cedeze sunt lasate cu aceste greutati mult timp fara a li se
oferi nici un tratament.
Pe langa torturi, batai si umilinte peste umilinte practicantii sunt fortati sa
lucreze peste 10 ore pe zi in niste conditii inumane, sa faca diferite produse, sa sape
santuri, etc., aceste eforturi suplimentare contribuind si mai mult la epuizarea lor
fizica si mentala. A fost raportat de catre surse din China ca detinutii politici si
practicantii Falun Gong au fost folositi pe santierul de constructii al Jocurilor
Olimpice care vor avea loc in Beijing in 2008. Un eveniment care presupune
respectarea drepturilor omului, a fraternitatii dintre oameni, dreptate si bunatate este
patat, printre altele, prin folosirea unor prizonieri ai constiintei.
Sunt dator sa mai expun alte cateva metode de tortura foarte des intalnite in
lagarele de munca si reeducare pentru a accentua si mai bine cruzimea prezenta a
sistemului comunist chinez, care este indreptata impotriva celor care aleg sa nu isi
compromita sufletul dand mana cu maleficul. Doresc sa precizez ca sunt necesare mii
si mii de pagini pentru a cuprinde macar o parte din ceea ce se intampla acolo. Multe
informatii sunt pur si simplu necunoscute. Dar ceea ce a iesit la iveala dincolo de
gardurile inchisorilor rosii trebuie expus cat mai repede si cat mai amplu.
Incovoierea corpului. Partea superioara a corpului si picioarelor sunt fortate sa
formeze 45 de grade; picioarele sunt tinute drept si capul este aplecat in jos. Mainile
sunt ridicate pe la spate drept in sus sau jos atingand calcaiele. Multi practicanti au
fost dusi la toaleta in timp ce erau torturati in acest fel. Stand mult timp in aceasta
pozitie poate cauza crampe, inflamatii si durere in maini si picioare.
Stand in maini. Practicantul este fortat sa stea in maini langa un perete, mainile
ii suporta toata greutatea corpului si picioarele ii sunt ridicate sus. Detinutii si
gardianul il tin pe practicant de picioare in timp ce un alt gardian il electrocuteaza pe
piept langa inima.
Legarea intregului corp. Corpul practicantului este tinut drept si este legat cu
sfori. Nu i se permite sa isi aplece capul si nu i se permite sa doarma. Daca se misca
un pic este electrocutat in barbie, in gat si in alte parti sensibile ale corpului.
Ingenuncheat si incatusat. Practicantul este incatusat de grilajul de jos al unui
pat si partea inferioara a corpului este fortata sub pat, cu picioarele la piept. Aceasta
tortura este ingrozitoare. Victima sufera cateodata de rani grave la spate si nu se mai

466
poate ridica. Practicantii sunt incatusati in acest fel mai multe ore, mai multe zile sau
chiar peste zece zile.
Picioarele desfacute si capul la pamant. Picioarele practicantilor sunt
desfacute la maxim in timp ce sunt incatusati cu mainile la spate. Gardienii preseaza
capul in jos pana ce fata atinge podeaua. Tendoanele practicantilor sunt rupte; este
extraordinar de dureros.
Scaunul de fier. Per total, aceasta tortura consista in fortarea practicantului sa
stea in scaunul de metal intr-o celula izolata. Mainile si picioarele practicantilor sunt
tinute in loc de catre inelele de metal si mai multi gardieni electrocuteaza gatul,
barbia, fata, stomacul si alti parti sensibile ale corpului, in mod repetat cu bastoanele
electrice. Daca practicantul refuza sa scrie „declaratiile de garantie”, aceasta tortura
continua timp indelungat. Corpul practicantului este acoperit de rani negre
(carbonizate) si hainele i se lipesc de piele. Victima se afla intr-o agonie extrema si
totusi nu se poate misca. Parul mai multor practicanti devine dezordonat si incet devin
instabili mintal. Cativa practicanti au carne moarta pe fese dupa ce stau in aceasta
pozitie pentru mult timp. Sangele si puroiul se prelinge sub ei si pantalonii le sunt
lipiti de corp de catre acest fluid. Victimei i se permite sa foloseasca toaleta doar de
doua ori pe zi, odata dimineata si odata seara. Gardienii imobilizeaza deseori
practicantii in aceste scaune de metal pentru o saptamana sau chiar mai mult de zece
zile. Unii practicanti nu isi mai pot folosi mainile sau nu mai pot umbla dupa ce sunt
eliberati din scaun. Altii nu se pot misca deloc si trebuie sa fie scosi pe o targa.
Gheata. In timpul iernii geroase, politia instiga criminalii sa arunce apa rece
peste practicanti, aceasta cauzand ca ei sa inghete, sa sufere degeraturi si amortire.
Uneori o parte sau intregul lor corp paralizeaza. Unii sufera chiar pierderea vorbirii si
a memoriei.
Socurile electrice: Socuri aplicate pentru perioade lungi de timp prin folosirea
de bastoane electrice de voltaj inalt, captusirea peretilor si a tavanului unei custi mici
cu ace electrice pentru a soca pracicantii care se relaxeaza sau au tendinta sa adoarma
in timp ce sunt aplecati si legati cu lanturi, incapabili sa stea complet ridicati, sa stea
jos sau sa stea pe vine, etc. Ceea ce este si mai vrednic de dispret este faptul ca politia
aplica aceste socuri electrica pe gura practicantilor, partile private si anus pentru
perioade lungi de timp. Ei aplica socuri electrice chiar femeilor pe sani si in partile
private, violandu-le de multe ori in timpul acestei torturi.
Tararea în spatele unui vehicul. Ofiterii de politie şi garzile leaga cu funia
practicantul de partea din spate a unui vehicul de politie sau a unei motociclete iar
apoi conduc vehicolul în mod salbatic tarand practicantul de pamant, ceea ce rezulta
în rani sangerande adanci care uneori expun oasele.

Se intampla ceva ingrozitor si cuvintele scrise sau rostite nu pot exprima decat
aspectul exterior al torturilor. Dar cine stie ce se afla in sufletul persoanelor torturate,
care este forta lor in timp ce simt cu viata se scurge din ei, cine stie cum este sa te
simti in pielea lor? Este foarte greu daca nu imposibil sa incerci sa iti imaginezi
senzatiile, durerile si fricile lor daca nu ai trecut prin asa ceva. Ma intreb de asemenea

467
ce este in sufletul multora dintre cei care lovesc pe altii, acei tortionari, gardieni de
inchisoare sau chiar detinuti. Cine stie cum au ajuns ei intr-o asa postura, cine stie ce
presiuni li s-au aplicat, daca au fost si ei torturati ca in cele din urma sa tortureze pe
altii? Cu siguranta sunt unii care au ales de bunavoie sa ucida si sa tortureze….acelor
oameni nu stiu ce le-as putea spune decat ca imi este mila de sufletele lor si ca nu stiu
ce fac.
Dupa saptamani, luni sau ani de torturi inimaginabile, practicantii Falun Gong
care cedeaza si accepta sa renunte la practica si credinta lor si sa accepte Partidul
Comunist Chinez sunt nevoiti sa dea declaratii filmate si scrise, care vor fi ulterior
difuzate celorlalti detinuti in camerele de reeducare. Scopul difuzarii este acela de a le
arata ca oricat incearca tot vor ceda in cele din urma. De asemenea, practicantii care
au cedat trebuie sa multumeasca Partidului pentru ca au fost “salvati.”
Dar abjectia nu se opreste aici. Deseori cei care cedeaza primesc incredibila
sarcina de a se inarma cu diferite instrumente si de a-i ajuta pe politisti si gardieni sa
ii tortureze pe ceilalti practicanti. Practicantii care cedeaza sunt fortati sa ii bata pe
ceilalti, sa ii determine sa cedeze la randul lor. In cazul in care nu iti lovesti colegii
practicanti esti aruncat inapoi la sesiunile de tortura. Dupa ce ai cedat din nou, esti
pus iarasi in fata aceleiasi sarcini: sa torturezi, sa palmuiesti, sa jignesti colegii
practicanti care nu au cedat inca. Daca refuzi din nou, reintri in ciclul de torturi. Cei
care au trecut prin experimentul de la Pitesti cunoscut, din pacate, prea bine, aceste
lucruri.
Ce este in sufletul lor? Nimeni nu ar putea intelege – decat cei care au trecut
prin acest iad. Dna Liu Wei, care a fost in Romania cu ocazia Zilei Internationale de
Comemorare a Victimelor Torturii, a declarat cu durere in suflet ca a cedat si ca a fost
transformata dintr-o persoana buna care dorea sa-si ghideze viata conform principiilor
Adevar, Compasiune si Toleranta intr-o persoana care ii insulta si ii batea pe altii.
“Sub imensa presiune si frica m-am prabusit total si sufletul meu era total distrus.
Desi eram inca in viata, preferam sa fiu moarta in momentele acelea. In acel punct
mi-am spus: ‘Sunt moarta, sunt moarta, moarta, moarta…’ Tot ceea ce puteam sa fac
era sa plang noaptea, in secret. Chiar daca acum sunt in Germania, visez adesea
torturile pe care le-am indurat in China.”
As dori sa mai mentionez ca la inceputul anului 2006, au iesit la iveala martori
care au declarat ca de cativa ani practicantii de Falun Gong sunt folositi in mod fortat
si ilegal pe post de donatori vii de organe vitale. David Kilgour, fost secretar de stat
canadian si David Matas, avocat international pentru drepturile omului, au intocmit
un raport care confirma, din pacate, veridicitatea acestor afirmatii. Multi practicanti
sunt taiati de vii, li se extrag organele vitale si apoi sunt aruncati in cuptoare pentru a
fi incinerati. In prezent exista mai multe grupuri independente pentru drepturile
omului care investigheaza si mai mult persecutia Falun Gong.
Studiind despre persecutia din China am ajuns prin diferite cai sa primesc
informatii despre crimele comuniste din Romania. Stiam putine despre comunismul
din Romania dar cu aceasta ocazie am inceput sa aflu mai multe. Nu stiam exact ce se
intampla in China, nici nu imi imaginam durerea simtita de acei oameni. Totusi, dupa
ce am citit carti despre experimentul Pitesti care m-au cutremurat, am inceput sa
inteleg putin mai bine, sa am o imagine mai clara despre ceea ce se intampla in China.
Cu siguranta aceasta imagine se refera in mare masura la suferinta fizica, pentru ca

468
cea interioara e foarte greu de surprins…nu exista cuvinte potrivite pentru a descrie
asa ceva.
Crimele comunismului sunt nenumarate si imbraca diferite forme. Am dorit pe
aceasta cale sa expun, in limita spatiului avut la dispozitie, o astfel de forma de
reeducare prin violenta si de tortura a sufletului uman.
Consider ca astfel de crime trebuiesc oprite imediat, pentru ca ele fac de ras
rasa umana. Faptele de acest gen si cauzele care au dus la aparitia lor trebuiesc
analizate pentru ca asemenea lucruri sa nu mai poata fi repetate.
Mai cred ca opinia publica trebuie sa cunoasca asemenea lucruri groaznice,
indiferent de locul in care au ele loc, daca nu din alte considerente, macar pentru a-i
onora pe cei care au trecut printr-un asemenea iad.

Referinţe bibliografice

1. Raport privind afirmaţiile făcute în legătură cu recoltarea de organe de la practicanţii

– intocmit de David Kilgour (fost secretar de stat canadian pentru regiunea Asia Pacific)
si David Matas (avocat international pentru drepturile omului)
2. A Chronicle of Major Events of Falun Dafa – lucrare intocmita de Centrul de Informatii
al Falun Dafa
3. www.clearwisdom.net – website-ul oficial al Falun Dafa, care inregistreaza faptele
persecutiei
4. www.epochtimes-romania.com
5. Noua Comentarii despre Partidul Comunist

469
 Domnul Chang Yongfu Li Huiqi înaintea persecuţiei
în momentul morţii

Li Huiqi paralizată şi în comă

D-na Hu decedată în urma torturilor

470
 Faţa d-nei Gao Rongrong acoperită cu arsuri
D-nul Ni Wenkui înainte de persecuţie provocate de şocurile electrice

D-nul Ni Wenkui în condiţii critice

după 3 ani de suferinţe în închisoarea Hongweixin

471
 Wang Shoushan după ce a fost persecutat

D-nul Wu Chunlong cu o săptămână înainte de moarte

472